Capitolul I.

Aparatul locomotor
Aparatul locomotor cuprinde oasele, articulaţiile şi muşchii. Oasele, care în ansamblul lor constituie scheletul, împreună cu articulaţiile ce leagă oasele între ele reprezintă componenta pasivă a aparatului locomotor, în timp ce componenta activă o constituie muşchii, care asigură dinamica. 1.1. Osteologia Osteologia este componenta aparatului locomotor care se ocupă cu studiul oaselor, cărora în cadrul scheletului li se adaugă şi cartilajele. Scheletul este constituit din 208 oase. Acestea pot fi grupate în lungi, plane, scurte, pneumatice, sesamoide, suturale şi neregulate: (H> oasele lungi prezintă un corp numit diafiză şi două extremităţi ce poartă numele de epifize (humerusul, femurul, în general oasele de la nivelul membrelor); E> oasele plane sau late au lungimea aproape egală cu lăţimea şi sunt turtite (scapula, coxalul, parietalul); \E> oasele scurte au o formă aproape cubică (vertebrele, oasele carpului şi ale tarsului); E> oasele pneumatice prezintă în interior cavităţi pline cu aer (maxila); E> oasele sesamoide sunt oase foarte mici şi inconstante, care se situează periarticular sau intrateridinos; IE> oasele suturale sau wormiene sunt şi ele inconstante, mici şi plane, situate la nivelul suturilor craniene; IE> oasele neregulate prezintă o formă aparte (sfenoidul). Oaselor li se descriu: > feţe; > margini; > unghiuri; > proeminenţe; > cavităţi; > găuri; > canale. în funcţie de dispoziţia lamelor osoase, substanţa osoasă se împarte în compactă şi spongioasă. La oasele lungi corpul sau diafiza este formată din os compact străbătut central de o cavitate medulară în care se află măduva osoasă, iar extremităţile sau epifizele prezintă la exterior os compact într-un strat subţire şi la interior os spongios în cadrul căruia lamele osoase sunt dispuse pe traiectul solicitărilor mecanice. Oasele late sau plane au în constituţia lor două lame de os compact ce cuprind între ele os spongios, care la oasele bolţii craniene poartă numele de diploe. Oasele scurte au la interior os spongios, iar la exterior, ca un înveliş, o lamă subţire de os compact. La exterior toate oasele sunt acoperite de periost care este bogat în vase şi nervi. Scheletul corpului uman poate fi împărţit într-un schelet axial şi unul apendicular. Scheletul axial este reprezentat de coloana vertebrală şi oasele capului, cărora li se adaugă toracele osos şi pelvisul sau bazinul osos. Scheletul apendicular reprezintă oasele ce compun scheletul membrelor, superior sau toracic şi inferior sau pelvin. Oasele ce leagă scheletul membrelor de scheletul axial se grupează în centuri, una a membrului superior şi alta a membrului inferior. Coloana vertebrală Coloana vertebrală este formată din 33 - 34 de vertebre suprapuse, care în funcţie de localizarea lor se împart în: > 7 cervicale; > 12 toracale; > 5 lombare; > 5 sacrale, care prin sudură formează sacrul;

> 4-5 coccigiene, rudimentare, care sudate constituie coccigele. Vertebrele cervicale, toracale şi lombare, fiind piese osoase independente şi mobile au fost denumite vertebre adevărate, iar vertebrele sacrale şi coccigiene, fiind sudate între ele poartă numele de vertebre false. Vertebrele adevărate prezintă caractere generale comune tuturor vertebrelor şi caractere regionale specifice pentru vertebrele cervicale, toracale şi lombare. Există şi vertebre cu caractere deosebite sau speciale, cum ar fi primele două vertebre cervicale, respectiv atlasul şi axisul. Caractere generale. Fiecare vertebră adevărată prezintă anterior corpul, posterior arcul şi lateral, de o parte şi de alta, pediculii. Aceste elemente circumscriu gaura vertebrală care prin suprapunerea vertebrelor constituie canalul vertebral ce adăposteşte măduva spinării. Corpul vertebrei, voluminos, este cilindric, cu două feţe ce servesc la articulaţia dintre vertebre şi o circumferinţă, care prin porţiunea ei posterioară contribuie la delimitarea găurii vertebrale. Arcul vertebrei marchează limita posterioară a găurii vertebrale şi i se descriu: procesul spinos ce este orientat spre posterior, două procese transverse dispuse lateral, spre dreapta şi spre stânga şi patru procese articulare, două superioare şi două inferioare, care servesc la articulaţia dintre vertebre. Procesul spinos şi procesele transverse servesc inserţiei unor muşchi, motiv pentru care au fost denumite procese musculare. Pediculii vertebrali leagă corpul de arcul vertebrei şi mărginesc lateral, dreapta-stânga, gaura vertebrală. Marginile, superioară şi inferioară, ale pediculilor sunt scobite astfel încât prin suprapunerea vertebrelor delimitează găurile intervertebrale. Caracterele regionale. La vertebrele cervicale corpul este mic şi alungit transversal; procesul spinos, redus ca dimensiuni, are vârful bifid; procesele transverse au şi ele vârful bifid şi în plus, baza lor este străbătută de un orificiu numit gaura transversară; procesele articulare sunt dispuse pe un plan aproape orizontal. , La vertebrele toracale corpul, mai mare şi mai turtit transversal, prezintă feţişoare articulare pentru coaste; procesul spinos, alungit, priveşte oblic în jos şi înapoi; procesele transverse sunt prevăzute cu câte o mică suprafaţă articulară pentru tuberculul costal; procesele articulare sunt orientate în plan frontal. > Vertebrele lombare au corpul cel mai voluminos, uşor alungit transversal; procesul spinos, dispus spre posterior, este orientat pe orizontală; procesele transverse sunt considerate a fi rudimente de coastă şi în consecinţă au fost denumite procese costale, în timp ce veritabilele procese transverse se prezintă ca nişte mici proeminenţe aşezate înapoia proceselor costale; procesele articulare sunt dispuse în plan sagital. Caracterele speciale. Prima, a doua, a şasea şi a şaptea di ni ir vertebrele cervicale, precum şi a unsprezecea şi a douăsprezecea dintre vertebrele toracale prezintă caractere speciale. Cele mai importante* caractere speciale sunt întâlnite la prima şi a doua vertebră cervieulft, respectiv la atlas şi la axis. Atlasul este prima vertebră cervicală. Ea nu are corp vertebral şi eati» formată din două mase laterale, unite între ele prin două arcuri, unul niiirilnt şi altul posterior, formaţiuni ce circumscriu gaura vertebrală, în n «fliui porţiune anterioară pătrunde dintele axisului. Pe faţa superioară it nm lol laterale se situează cavităţile articulare pentru condilii occipitalului. Axisul, cea de a doua vertebră cervicală, prezintă deasupra corpului o prelungire orientată în sus, numită dintele axisului. Vertebrele false formează prin sudură sacrul şi coccigele. Sacrul este un os rezultat prin sudura celor cinci vertebre sacrale. Prin poziţia sa, sacrul este înfipt ca o pană între cele două coxale, orientarea sa fiind oblică în jos şi înapoi. Deasupra sacrului se situează cea de a cincea vertebră lombară, împreună cu care formează un unghi numit promontoriu, iar dedesubt se află coccigele.

Sacrul are o formă triunghiulară, concavă spre anterior şi prezintă o bază, un vârf, două feţe şi două părţi laterale. Baza, orientată superior, prezintă pe linia mediană o suprafaţă articulară ovalară pentru ultima vertebră lombară şi înapoia acesteia orificiul superior al canalului sacral. De o parte şi de alta se găsesc două procese articulare pentru ultima vertebră lombară şi două suprafeţe triunghiulare ce poartă denumirea de aripioare sacrale. Vârful, priveşte în jos şi se articulează cu coccigele. Imediat înapoia şi deasupra vârfului se situează orificiul inferior al canalului sacral, numit hiatul sacral, ce este mărginit de două mici proeminenţe ce poartă denumirea de coarne sacrale. Faţa anterioară sau pelvină, concavă, prezintă pe linia mediană patru linii transversale ce marchează sudurile celor cinci vertebre sacrale. La extremităţile acestor linii se situează găurile sacrale anterioare ce comunică cu canalul sacral. Faţa posterioară, convexă, prezintă pe linia mediană creasta sacrală mediană, rezultat al sudurii proceselor spinoase ale vertebrelor sacrale. De o parte şi de alta se află crestele sacrale intermediare, rezultate prin sudura proceselor articulare şi lateral de acestea găurile sacrale posterioare, ce comunică cu canalul sacral şi crestele sacrale laterale ce reprezintă sudura proceselor transverse ale vertebrelor sacrale. Părţile laterale sunt prevăzute cu câte o suprafaţă articulară pentru oasele coxale. Coccigele este reprezentat de cele patru sau cinci vertebre coccigiene sudate între ele, cu menţiunea că aceste vertebre sunt rudimentare, ele fiind reduse doar la corpul vertebral. Vârful coccigelui priveşte în jos, iar baza, orientată superior, se articulează cu vârful sacrului printr-o suprafaţă ovalară ce este flancată de două proeminenţe, numite coarnele coccigelui. Coloana vertebrală în totalitate are rol în statică şi dinamică, precum şi în protejarea măduvei spinării. în general este mai lungă la bărbat (73 cm), decât la femeie (63 cm). Coloanei vertebrale i se descriu curburi în plan sagital şi în plan frontal, care apar şi se dezvoltă odată cu dezvoltarea organismului. Cele în plan sagital, în număr de patru, sunt: 0 cervicală, convexă anterior; 0 toracală, convexă posterior; 0 lombară, convexă anterior; 0 sacro-coccigiană, convexă posterior. Cele în plan frontal, mai puţin evidente, diferă de la dreptaci la stângaci. La dreptaci sunt una cervicală, convexă spre stânga, una toracală, convexă spre dreapta şi una lombară, convexă spre stânga, în timp ce la stângaci orientarea acestor curburi este inversă. Toracele osos Toracele osos este constituit anterior din stern, posterior din porţiunea toracală a coloanei vertebrale şi lateral din coaste cu cartilajele costale anexate lor, ce fac legătura dintre stern şi coloana vertebrală. Sternul prezintă trei porţiuni, care de sus în jos sunt: > manubriul; > corpul; > procesul xifoidian. Prin marginile sale, sternul se articulează cu claviculele şi cu primele şapte coaste prin intermediul cartilajelor costale. Coastele, în număr de 12 perechi, sunt oase arcuite cărora li se descriu un corp şi două extremităţi. Corpul prezintă două feţe, una laterală convexă şi alta medială concavă şi două margini, superioară şi inferioară, aceasta din urmă fiind prevăzută cu un şanţ. Extremitatea anterioară se articulează cu un cartilaj costal, în timp ce extremitatea posterioară prezintă un cap pentru articulaţia cu corpul vertebrelor toracale, un col şi un tubercul ce serveşte la articulaţia cu procesul transvers al vertebrelor toracale. în funcţie de raportul lor cu sternul, coastele au fost grupate în adevărate şi false:

G3 cele adevărate, primele şapte perechi, ajung separat la stern prin intermediul cartilajului costal corespunzător lor; 13 cele false, ultimele cinci perechi, se împart la rândul lor în false propriu-zise şi flotante. Coastele false propriu-zise sunt perechile zece, nouă şi opt care prin cartilajul lor ajung la cartilajul coastei superioare şi prin intermediul acestuia, până la urmă, se articulează cu sternul. Coastele flotante cu micile cartilaje costale corespunzătoare lor nu ajung la stern. Oasele capului Oasele capului, care în totalitatea lor formează craniul, se împart în: E> oase ale neurocraniului; IE> oase ale viscerocraniului. Oasele neurocraniului ?p> V Oasele neurocraniului, în număr de opt, se împart în patru nepereche, respectiv frontalul, etmoidul, sfenoidul şi patru pereche, cele două parietale şi cele două temporale. Aceste oase dau contur cutiei craniene, căreia i se descriu o bază şi o boltă. Cu excepţia oaselor parietale, toate celelalte oase participă, total sau parţial, la formarea bazei craniului. Bolta craniană sau calvaria este formată din solzul frontalului, cele două parietale şi solzul occipitalului, cărora li se mai adaugă o parte din aripile mari ale sfenoidului şi porţiunea solzoasă a oaselor temporale. Frontalul este situat în porţiunea anterioară a craniului. Acestui os i se descriu: 13 o componentă verticală sau solzul; 13 o porţiune orizontală. Solzul prezintă exocranian eminenţele frontale şi sub acestea arcurile supraciliare şi marginile supraorbitale care se prelungesc lateral prin procesele zigomatice ce servesc la articulaţia cu oasele zigomatice. Endocranian, solzul frontalului prezintă pe linia mediană gaura oarbă şi de la aceasta în sus o creastă urmată de un şanţ. De o parte şi de alta se observă o serie de denivelări determinate de vase şi de girusurile emisferelor cerebrale. Porţiunea orizontală a frontalului prezintă pe linia mediană o scobitură numită incizura etmoidală, înaintea căreia se află porţiunea nazală 12 ce se articulează cu oasele nazale. Incizura etmoidală este flancată de porţiunile orbitale care au o faţă superioară, cerebrală şi o faţă inferioară, orbitală. Prin poziţia sa frontalul participă la formarea cavităţilor orbitale, a cavităţilor nazale şi a foselor temporale. La interior se găsesc două cavităţi ce poartă numele de sinusuri frontale. Aceste sinusuri, împreună cu sinusurile sfenoidale, sinusurile maxilare şi celulele etmoidale sunt mici cavităţi pneumatice, care în ansamblul lor constituie cavităţile sau sinusurile paranazale ce comunică cu cavităţile nazale. Etmoidul prin poziţia sa aparţine atât neurocraniului, cât şi viscerocraniului, luând parte la formarea bazei craniului, a cavităţilor orbitale şi a cavităţilor nazale. Al doilea os nepereche în sens antero-posterior, considerat ca făcând parte din neurocraniu, etmoidul a fost comparat cu o balanţă căreia i se descriu: 13 o lamă verticală; 13 o lamă orizontală; 13 două mase laterale. Lama verticală este împărţită de lama orizontală într-o porţiune superioară, numită crista galii şi o porţiune inferioară ce poartă denumirea de lamă perpendiculară, care împreună cu vomerul şi cartilajul septal formează septul nazal ce separă cele două cavităţi nazale. Lama orizontală este prevăzută cu numeroase orificii, motiv pentru care mai poartă şi denumirea de lama ciuruită. Prin orificiile ei trec filetele nervului olfactiv. Masele laterale, numite şi labirinte etmoidale, conţin mici cavităţi umplute cu aer care sunt celulele etmoidale. Lateral labirintele etmoidale participă la formarea peretelui medial al cavităţilor orbitale, iar medial contribuie la constituirea peretelui lateral al cavităţilor nazale. Pe faţa medială se găsesc

cornetele nazale, superior şi mijlociu, şi sub acestea meaturile nazale, superior şi mijlociu, în care se deschid sinusurile paranazale. Sfenoidul, ca şi frontalul şi etmoidul, este un os median, nepereche. El a fost comparat cu un viespe în zbor şi în consecinţă i se descriu: IEI un corp; ® trei perechi de prelungiri: • aripile mici; • aripile mari; • procesele pterigoide. 13 Corj/ul arc o forma culma şi pre/intfl *use fc|c. IV lata supcrioră se remarcă o depresiune numită şaua turcească, iii cure este adăpostită hipofiza. Faţa inferioară vine în raport cu faringele, cea anterioară participă la formarea bolţii cavităţilor nazale, cea posterioară se sudează cu porţiunea bazilară a occipitalului, iar de pe cele două feţe laterale pornesc aripile mari ale sfenoidului. în interiorul corpului sunt săpate sinusurile sfenoidale. Aripile mici, de formă triunghiulară, prezintă un vârf orientat spre lateral şi o bază spre medial, baza fiind străbătută de canalul optic, prin care trece nervul optic. Aripile mari au o bază prin care aderă la corpul sfenoidului, un vârf orientat spre lateral şi cinci feţe, care în funcţie de dispoziţia lor poartă următoarele denumiri: cerebrală, orbitală, temporală, infratemporală şi maxi Iară. Procesele pterigoide pornesc ca două coloane verticale ce descind de pe faţa inferioară a corpului sfenoidului. Fiecare prezintă două lame, una laterală şi alta medială, care sunt unite anterior şi se depărtează posterior, delimitând între ele un unghi diedru ce poartă numele de fosă pterigoidă. Occipitalul este aşezat în porţiunea posterioară a craniului. în porţiunea sa centrală se află gaura occipitală mare, prin care cutia craniană comunică cu canalul vertebral. în jurul acestei găuri sunt dispuse celelalte elemente descriptive, respectiv: Iii anterior se situează porţiunea bazilară; 13 posterior solzul occipitalului; E de o parte şi de alta porţiunile laterale. Porţiunea bazilară se sudează anterior de corpul sfenoidului, faţa sa superioară prezintă un şanţ numit clivus, pe care repauzează bulbul şi puntea, iar faţa inferioară formează bolta faringelui. Solzul occipitalului prezintă endocranian o eminenţă cruciformă ce separă patru fose, două superioare sau cerebrale şi două inferioare sau cerebeloase. Exocranian se remarcă prezenţa protuberantei occipitale externe, de la care coboară creasta occipitală externă. De la această creastă, orientându-se spre lateral se găsesc liniile nucale: supremă, superioară şi inferioară. Porţiunile laterale sunt prevăzute pe faţa lor exocraniană cu cei doi condili occipitali prin care craniul se articulează cu atlasul. Parietalul împreună cu temporalul reprezintă oasele perechi ale neurocraniului. Osul parietal este situat deasupra temporalului, între frontal, anterior si occinital. nnsterinr anterior şi occipital, posterior. 14 Parietalul are o formă patrulateră şi aparţine în totalitate bolţii craniene. 1 se descriu: H două feţe; IEI patru margini; 13 patru unghiuri. Faţa exocraniană, convexă, prezintă eminenţa parietală şi sub aceasta liniile curbe temporale, una superioară şi alta inferioară. Faţa endocraniană, concavă, este prevăzută cu numeroase şanţuri vasculare şi reliefuri determinate de girusurile emisferelor cerebrale. Marginea superioară se articulează cu parietalul de partea opusă, formând sutura sagitală. Marginea inferioară este articulară cu solzul temporalului prin sutura solzoasă. Marginea anterioară a parietalelor se articulează cu solzul frontalului, dând naştere suturii coronale. Marginea posterioară a celor două oase parietale se articulează cu solzul occipitalului, formând sutura lambdoidă.

Temporalul este situat pe părţile laterale ale bazei craniului, dar participă şi la formarea bolţii prin solzul temporalului. Osului temporal i se descriu trei porţiuni: , 13 porţiunea solzoasă; 13 porţiunea timpanică; 13 porţiunea pietroasă. Porţiunea solzoasă prezintă o circumferinţă care cu marginea inferioară a parietalului formează sutura solzoasă şi două feţe, una temporală sau laterală şi alta cerebrală sau medială. De pe faţa laterală se desprinde procesul zigomatic care porneşte prin două rădăcini, una transversală şi alta longitudinală, între care se află fosa mandibulară, care împreună cu capul mandibulei constituie articulaţia temporo-mandibulară. Procesul zigomatic se îndreaptă spre anterior şi se articulează cu osul zigomatic formând arcada zigomatică. Porţiunea timpanică se prezintă ca un jgheab ce formează cea mai mare parte a meatului auditiv extern, o mică parte fiind reprezentată de porţiunea solzoasă a temporalului. La acest nivel îşi are inserţia membrana timpanică. Porţiunea pietroasă sau stânca temporalului are o formă piramidală cu vârful dispus spre medial şi anterior şi baza spre lateral şi posterior. Baza stâncii se termină în jos printr-o proeminenţă ce poartă denumirea de proces mastoidian, pe care unii îl consideră ca o a patra porţiune a temporalului, numită porţiunea mastoidiană. 15 Stâncii temporalului i se descriu o bază, un vârf ce prezintă orificiul intern al canalului carotidian, trei margini şi trei feţe, respectiv faţa anterioară sau cerebrală, faţa posterioară sau cerebeloasă pe care se situează orificiul acustic intern şi faţa inferioară ce prezintă orificiul extern al canalului carotidian care este străbătut de artera carotidă internă. De pe faţa inferioară porneşte în jos o prelungire numită procesul stiloidian. în osul temporal sunt săpate cavităţile corespunzătoare urechii mijlocii şi interne, celulele mastoidiene, canalul nervului facial şi canalul carotidian. Oasele viscerocraniului Oasele viscerocraniului, în număr de patrusprezece, se împart în oase pereche şi nepereche. Cele pereche, în număr de douăsprezece sunt: maxila, palatinul) nazalul, lacrimalul, cornetul nazal inferior şi zigomaticuî Cele două nepereche sunt reprezentate de vomer şi de mandibulă, care este singurul os mobil al viscerocraniului. Maxila este situată în centrul oaselor ce alcătuiesc viscerocraniul, toate celelalte oase fiind dispuse în jurul său. I se descriu: IEI un corp; 0 patru prelungiri, numite procese: • procesul frontal; • procesul zigomatic; • procesul palatin; • procesul alveolar. Corpul maxilei are forma unei piramide triunghiulare. Căreia i se descriu o bază, un vârf, trei feţe şi trei margini. Baza, orientată spre medial, participă la formarea peretelui lateral al cavităţilor nazale şi prezintă un orificiu numit hiatul maxilar, prin care se deschide sinusul maxilar ce este o mare cavitate pneumatică săpată în corpul maxilei. Vârful, dispus spre lateral, se continuă cu procesul zigomatic. Faţa anterioară prezintă gaura suborbitală, o depresiune numită fosa canină, reliefuri verticale determinate de rădăcinile dinţilor, numite juga alveolaria şi scobitura nazală ce participă la delimitarea aperturii piriforme. Faţa posterioară, în raport cu fosa infratemporală, prezintă tuberozitatea maxilei prevăzută cu orificiile canalelor alveolare. 16 Faţa superioară, se mai numeşte şi faţa orbitală deoarece participă la formarea peretelui inferior al cavităţilor orbitale.

Procesul frontal se orientează ascendent pentru a se articula în sus cu osul frontal. Anterior se articulează cu nazalul şi posterior cu lacrimalul. Procesul zigomatic continuă spre lateral vârful corpului maxilei şi se articulează cu osul zigomatic. Procesul palatin se prezintă ca o lamă osoasă dispusă orizontal care pe linia mediană se articulează cu procesul palatin de partea opusă contribuind la formarea bolţii palatine, ce separă cavităţile nazale de cavitatea bucală. Posterior, procesul palatin se articulează cu lama orizontală a osului palatin. Procesul alveolar, orientat inferior, este curbat de unde şi denumirea de arcadă alveolară. La acest nivel se află alveolele dentare în care se inclavează rădăcinile dinţilor. Palatinul, aşezat înapoia maxilei, este format din două lame: ED lama orizontală; E lama verticală. Prin poziţia sa partiqipă la constituirea bolţii palatine, a cavităţilor nazale, a cavităţilor orbitale şi a fosei pterigopalatine. Lama orizontală prezintă o faţă superioară spre cavităţile nazale şi o faţă inferioară spre cavitatea bucală. Această lamă se articulează pe linia mediană cu cea de partea opusă şi anterior se articulează cu procesul palatin al maxilei, contribuind la formarea bolţii palatine sau palatului osos. Lama verticală sau perpendiculară are o faţă medială ce participă la formarea peretelui lateral al cavităţilor nazale şi o faţă laterală ce constituie peretele medial al fosei pterigopalatine. Această lamă se articulează cu tuberozitatea maxilei şi cu procesul pterigoidian al sfenoidului. Marginea superioară a lamei verticale prezintă două procese, unul orbital ce participă la formarea cavităţilor orbitale şi altul sfenoidal care se articulează cu corpul sfenoidului. La întâlnirea lamei verticale cu lama orizontală se află o proeminenţă, numită procesul piramidal. Nazalul, de formă patrulateră, participă la formarea cavităţilor nazale. Se articulează superior cu frontalul, medial cu nazalul de partea opusă şi lateral cu procesul frontal al maxilei. Inferior, osul nazal contribuie la conturarea aperturii piriforme împreună cu incizura nazală a maxilei. Lacrimalul, ca şi nazalul, se prezintă ca o mică lamă osoasă care prin faţa sa laterală participă la formarea peretelui medial al cavităţilor •' 17 orbitale, iar prin faţa medială la formarea peretelui latcrul ui cavităţilor nazale. Se articulează anterior cu procesul frontal al maxilci, posterior cu labirintele etmoidale, superior cu frontalul şi inferior cu maxi la. Cornetul nazal inferior este situat pe peretele lateral al cavităţilor nazale. Are forma unui cornet datorită aspectului său răsucit şi sub el se află meatul nazal inferior în care se deschide canalul lacrimonazal. In timp ce cornetele nazale superior şi mijlociu aparţin etmoidului, cornetul inferior este componentă a oaselor viscerocraniului. Zigomaticul este situat în porţiunea superioră şi laterală a viscerocraniului. Participă la formarea pereţilor cavităţilor orbitale, a fosei temporale şi a fosei infratemporale. Se articulează cu frontalul, cu maxila, cu aripa mare a sfenoidului şi cu procesul zigomatic al temporalului, împreună cu care formează arcada zigomatică. Vomerul este un os median, nepereche ce participă la formarea septului nazal. Se articulează superior cu corpul sfenoidului, inferior cu bolta palatină sau palatul osos şi anterior cu lama perpendiculară a etmoidului şi cartilajul septal. Mandibula este şi ea un os median, nepereche, singurul os mobil al craniului. I se descriu: E un corp; S două ramuri. Corpul mandibulei se prezintă ca o potcoavă cu concavitatea orientată posterior. Prezintă două feţe şi două margini. Faţa anterioară este prevăzută pe linia mediană cu simfiza mentonieră, ce marchează sudura celor două jumătăţi ale osului embrionar. In jos simfiza mentonieră se termină prin protuberanta mentonieră ce este flancată de două mici proeminenţe, tuberculii mentonieri. De la aceşti tuberculi

pornesc liniile oblice ce se termină pe ramurile mandibulei. Pe faţa anterioră se mai observă gaura mentonieră şi nişte proeminenţe verticale, juga alveolaria, ce corespund rădăcinilor dinţilor. Faţa posterioră prezintă pe linia mediană spina mentonieră, reprezentată de patru mici procese, două superioare şi două inferioare. De o parte şi de alta se află două proeminenţe longitudinale, oblice, numite liniile milohioidiene. Deasupra şi spre anterior de aceste linii se găsesc fosetele glandelor sublinguale, iar dedesubt şi spre posterior, fosetele glandelor submandibulare. Marginea superioară reprezintă porţiunea alveolară a corpului mandibulei, prevăzută cu alveole în care sunt inclavaţi dinţii. Marginea inferioară se continuă cu marginea inferioară a ramurilor mandibulei. Ramurile mandibulei apar ca două lame patrulatere îndreptate spre superior, dar şi uşor oblice spre posterior. Ele prezintă două feţe şi patru margini. Faţa laterală este prevăzută în porţiunea ei inferioară cu o serie de rugozităţi ce constituie tuberozitatea maseterină. Faţa medială prezintă în porţiunea sa mijlocie gaura mandibulei prin care se pătrunde în canalul dentar sau alveolar inferior, numit şi canalul mandibulei ce este săpat în interiorul osului. înaintea găurii mandibulei se află o proeminenţă numită lingula sau „spina lui Spix". Marginea anterioră, ascuţită se continuă în jos cu linia oblică a corpului mandibulei. Marginea posterioră, groasă, este îmbrăţişată de glanda parotidă. Marginea superioară prezintă două proeminenţe separate între ele prin incizura sau scobitura mandibulei. Proeminenţa anterioră este procesul coronoidian, iar cea posteri^ară procesul condilian, prin care mandibula participă la formarea articulaţiei temporomandibulare. , ■ Marginea inferioară se întâlneşte cu marginea posterioară şi constituie unghiul mandibulei, numit şi gonion. Hioidul este un os nepereche, situat median, deasupra laringelui. El nu se articulează cu celelalte oase, fiind legat de organele din jur prin muşchi şi ligamente. I se descriu: 0 un corp; 0 patru coarne, două mari şi două mici. Scheletul membrului superior Oasele ce compun scheletul membrului superior sau toracic sunt legate de trunchi prin centura membrului superior, ce este formată din claviculă şi scapulă, oase ce reprezintă scheletul umărului. Celelalte oase ale scheletului membrului superior constituie scheletul braţului, al antebraţului şi al mâinii. Toate aceste oase, ca şi oasele ce compun scheletul membrului inferior sau pelvin sunt oase pereche. 18 19 Clavicula este situată în porţiunea anterosuperioară a toracelui, la limita dintre gât şi torace. Ea este dispusă transversal şi are forma literei S. Claviculei i se descriu: 13 un corp; S două extremităţi. Corpul prezintă o faţă superioară, proeminentă sub piele, o faţă inferioară prevăzută cu un şanţ şi două margini curbate, una anterioară şi alta posterioară. Extremitatea medială, voluminoasă, se articulează cu manubriul sternului, de unde şi denumirea de extremitate sternală. Extremitatea laterală, turtită, mai poartă şi numele de extremitate ■ acromială, deoarece se articulează cu acromionul scapulei. Scapula sau omoplatul se află în porţiunea posterosuperioară a toracelui. Ea este un os lat de formă triunghiulară, căruia i se descriu: 13 două feţe; 13 trei margini; 13 trei unghiuri. Faţa anterioară sau costală este concavă, constituind fosa subscapulară.

Faţa posterioară sau dorsală este împărţită de o lamă osoasă transversală, numită spina scapulei într-o fosă supraspinoasă şi o fosă subspinoasă. Lateral, spina scapulei se continuă cu o prelungire turtită numită acromion, care se articulează cu clavicula. Marginile sunt una medială, orientată spre coloana vertebrală, una laterală, ce priveşte spre axilă şi una superioară, prevăzută lateral cu scobitura sau incizura scapulei. Cele trei unghiuri sunt superior, inferior şi lateral, acesta din urmă, cel mai voluminos, prezintă procesul coracoid ce este o proeminenţă recurbată şi cavitatea glenoidă care serveşte la articulaţia cu capul humerusului, constituind articulaţia scapulohumerală. Humerusul formează singur scheletul braţului. Este un os lung şi ca toate oasele lungi prezintă: 13 o diafiză sau corp; El două epifize sau extremităţi. Diafizei i se descriu trei feţe şi trei margini. Faţa anterolaterală prezintă o rugozitate în formă de V, numită tuberozitatea deltoidiană. Pe faţa anteromedială descinde de pe epifiza superioară şanţul intertubercular. Faţa posterioară este brăzdată de un şanţ oblic. Cele trei margini, anterioară, medială şi laterală sunt mai evidente în porţiunea inferioară unde diafiza este prismatic triunghiulară şi îşi şterg contururile în porţiunea superioară care este cilindrică. Epifiza superioară prezintă: capul humerusului ce reprezintă o treime dintr-o sferă şi care se articulează cu cavitatea glenoidă a scapulei; colul anatomic ce înconjoară capul; tuberculul mare şi tuberculul mic separaţi prin şanţul intertubercular ce coboară pe diafiză; colul chirurgical care separă epifiza superioară de diafiză. Epifiza inferioară este turtită şi recurbată spre anterior. Acestei epifize i se descriu condilul humerusului şi epicondilii. Condilul prezintă medial o trohlee pentru articulaţia cu ulna şi lateral un capitul ce se articulează cu radiusul. între trohlee şi capitulul humeral se află un şanţ intermediar. Deasupra condilului se află trei fose, două anterior, cea coronoidă medial şi cea radială lateral şi una posterior, fosa olecraniană. Epicondilii, în număr de doi, sunt unul medial şi altul lateral, primul fiind mai pronunţat. Ulna sau cubitusul, împreună cu radiusul formează scheletul antebraţului în cadrul căruiaiulna este situată medial şi radiusul lateral. Ulna prezintă: [3 o diafiză; (3 două epifize. Diafiza, prismatic triunghiulară şi uşor concavă spre anterior, are trei feţe şi trei margini. Feţele sunt anterioară, posterioară şi medială, iar marginile anterioară, posterioară şi laterală, aceasta din urmă, mai pronunţată purtând denumirea de margine interosoasă. Epifiza superioară prezintă două proeminenţe separate între ele prin scobitura sau incizura trohleară. Cele două proeminenţe sunt reprezentate de olecran ce este orientat vertical şi de procesul coronoid dispus orizontal. Pe partea laterală a procesului coronoid se situează scobitura sau incizura radială, iar sub acest proces se află tuberozitatea ulnei. Epifiza inferioară prezintă un cap şi o prelungire spre inferior numită procesul stiloid. Radiusul prezintă: 13 o diafiză sau corp; 13 două epifize sau extremităţi. Diafiza este prismatic triunghiulară şi i se descriu trei feţe, respectiv anterioară, posterioară şi laterală, precum şi trei margini, anterioară, posterioară şi medială. Marginea medială, mai ascuţită poartă numele de margine interosoasă. Epifizei superioare i se descriu un cap cilindric ce serveşte la articulaţia cu humerusul şi ulna, un col şi tuberozitatea radiusului. Epifiza inferioară, voluminoasă, se articulează medial cu ulna şi inferior cu oasele carpului. Lateral, epifiza inferioară este prelungită prin procesul stiloid. De menţionat că în jos radiusul depăşeşte ulna, iar în sus ulna depăşeşte radiusul. Scheletul mâinii Scheletul mâinii cuprinde 27 de oase, grupate în:

> oasele carpului; > oasele metacarpului; > oasele degetelor sau falangele. Oasele carpului sau carpienele, în număr de opt, sunt dispuse pe două rânduri, unul proximal şi altul distal. în rândul proximal, dinspre lateral spre medial, se află scafoidul, semilunarul, piramidalul şi pisiformul. Rândul distal, tot dinspre lateral spre medial, este format din trapez, trapezoid, osul mare sau osul capiîat şi osul cu cârlig sau unciformul. Oasele carpului sunt oase mici ce se articulează între ele. Aceste oase se mai articulează în sus cu radiusul şi ulna, iar în jos cu oasele metacarpului. Oasele metacarpului, numite şi metacarpiene, sunt în număr de cinci, dispuse lateral spre medial fiind numerotate de la I la V. Fiecare metacarpian prezintă o bază ce se articulează cu oasele carpiene, un corp şi un cap pentru articulaţia cu falanga proximală. Oasele degetelor sau falangele sunt în număr de 14, câte trei pentru fiecare deget, cu excepţia policelui care are doar două falange. Degetele, în număr de cinci, dispuse lateral spre medial se numesc: police, indice, mediu, inelar şi auricular sau degetul mic. Fiecărei falange i se descriu o bază, un corp şi un cap. De sus în jos se deosebesc: prima falangă sau falanga proximală, a doua falangă sau falanga mijlocie şi a treia falangă sau falanga distală, numită şi falangă ungheală. Scheletul membrului inferior Oasele ce formează scheletul membrului inferior sau pclvin sunt legate de trunchi prin centura membrului inferior sau centura pclvină reprezentată de osul coxal. Cele două coxale, împreună cu sacrul şi coccigele formează pelvisul osos sau bazinul care se prezintă ca un trunchi de con cu baza orientată superior. Celelalte oase ale scheletului membrului inferior constituie scheletul coapsei, scheletul gambei şi scheletul piciorului. Coxalul este un os lat, voluminos şi torsionat ca o elice. La formarea coxalului participă trei oase care se sudează între ele la nivelul cavităţii cotiloide, numită şi acetabul. Cele trei oase sunt: ilionul, componenta cea mai mare, situată în porţiunea superioară a coxalului; ischionul, aşezat în porţiunea posterosuperioară; pubele, dispus în porţiunea anteroinferioară. Ischionul se uneşte cu pubele prin ramura ischiopubiană. Coxalului i se descriu: ® două feţe; ® patru margini; B patru unghiuri. Faţa laterală prezintă de sus în jos suprafaţa gluteală sau fesieră, cavitatea cotiloidă sau acetabulul prin care coxalul se articulează cu femurul şi gaura obturată care pe viu este acoperită de membrana obturatoare. Faţa medială este străbătută în diagonală de linia arcuată. Deasupra acestei linii se află fosa iliacă, iar dedesubt se remarcă, de sus în jos şi dinspre posterior spre anterior, tuberozitatea iliacă, faţa auriculară ce serveşte la articulaţia cu sacrul, o suprafaţă netedă care pe faţa laterală corespunde acetabulului şi gaura obturatoare ce apare pe ambele feţe ale coxalului. Marginea anterioară prezintă o porţiune verticală corespunzătoare ilionului şi o portiune orizontală ce corespunde pubelui. Marginea posterioară, aproape verticală, prezintă două scobituri ischiadice, una mare şi alta mică, separate între ele printr-o proeminenţă, numită spina ischiadică. La formarea acestei margini participă ilionul şi ischionul. Marginea superioară, groasă, proeminentă şi arcuită, aparţine ilionului. Marginea inferioară corespunde ramurii ischiopubiene. Unghiurile coxalului sunt: anterosuperior, ce corespunde spinei iliace anterosuperioare; posterosuperior, corespunzător spinei iliace posterosuperioare; anteroinferior, de la care se întinde în jos simfiza pubiană ce leagă cele două coxale; posteroinferior, reprezentat de tuberozitatea ischiadică. Femurul, cel mai lung os al scheletului, formează singur scheletul coapsei. Se consideră că şi patela sau rotula ar face parte din schclelul coapsei. Femurul prezintă:

E o diafiză sau corp; ® două epifize sau extremităţi. Diafiza, uşor concavă spre posterior, are o formă prismatică triunghiulară, cu trei feţe, respectiv anterioară, medială şi laterală, precum şi cu trei margini, medială, laterală şi posterioară. în timp ce marginile medială şi laterală sunt slab conturate, marginea posterioară este groasă şi rugoasă, motiv pentru care poartă numele de linia aspră. Epifiza superioară prezintă: capul ce constituie două treimi dintr-o sferă şi se articulează cu cavitatea cotiloidă a coxalului; colul ce este reprezentat de o coloană osoasă oblică dinspre medial spre lateral şi de sus în jos; trohanterul mare şi trohanterul mic. Epifiza inferioară, recurbată spre posterior, este formată din doi condili, unul medial şi altul lateral, fiecare având şi câte o mică proeminenţă, numită epicondil. Cei doi condili converg spre anterior formând o suprafaţă articulară pentru patelă şi diverg spre posterior, fiind separaţi între ei prin fosa intercondiliană. Feţele articulare ale condililor, situate în continuarea suprafeţei articulare patelare, servesc la articulaţia cu tibia. Patela sau rotula este un os scurt situat în porţiunea anterioară a genunchiului, în grosimea tendonului muşchiului cvadriceps femural. Patelei i se descriu: o bază, orientată superior; un vârf ce priveşte în jos; două margini, una medială şi alta laterală; o faţă anterioară, rugoasă inclavată în tendonul cvadricepsului; o faţă posterioară ce se articulează cu condilii femurali. Tibia, împreună cu fibula sau peroneul formează scheletul gambei, în cadrul căruia tibia este situată medial şi fibula lateral. De menţionat că greutatea corpului este transmisă de la femur spre scheletul piciorului doar prin tibie. Ca şi la celelalte oase lungi, tibiei i se descriu: 13 diafiza sau corpul; E două epifize sau extremităţi. Diafiza, prismatic triunghiulară, prezintă trei feţe şi trei margini. Feţele sunt: medială, laterală şi posterioară pe care se remarcă prezenţa unei linii oblice numită linia solearului. Marginile sunt: medială, laterală sau 24 jnterosoasă şi anterioară, ascuţită, numită creasta tibiei care se termină în sus cu tuberozitatea tibiei. Epifiza superioară, voluminoasă este formată din doi condili, unul medial şi altul lateral, ambii având o faţă superioară comună şi o circumferinţă. Faţa superioară sau platoul tibiei prezintă două suprafeţe articulare separate printr-o eminenţă intercondiliană. Suprafeţele articulare servesc la articulaţia cu condilii femurului. Pe partea laterală a circumferinţei se găseşte o suprafaţă articulară pentru fibula. Epifiza inferioară, de formă cuboidală se articulează inferior cu talusul sau astragalul, lateral prezintă o suprafaţă articulară pentru fibula şi medial se prelungeşte cu maleola medială sau tibială. Fibula sau peroneul prezintă: 12 o diafiză sau corpul; E două epifize sau extremităţi. Diafiza, aparent torsionată, are forma unei prisme triunghiulare mai ales în porţiunea sa mijlocie unde apar bine conturate cele trei feţe, respectiv medială, laterală şi posterioară, precum şi cele trei margini, anterioară, posterioară şi medială sau interosoasă. Epifiza superioară prezintă un cap ce se articulează cu tibia şi un col ce leagă capul de diafiză. La cap se remarcă o prelungire orientată superior, numită vârf sau apex. Epifiza inferioară, turtită transversal, este prevăzută medial cu o suprafaţă articulară pentru tibie şi talus, iar lateral se prelungeşte cu maleola laterală sau fibulară. Scheletul piciorului Scheletul piciorului cuprinde 26 de oase, grupate în oasele tarsului, oasele metatarsului şi oasele degetelor sau falangele. Oasele tarsului sau tarsienele, în număr de şapte, sunt dispuse pe două rânduri, unul posterior şi altul anterior. în rândul posterior se găsesc două oase suprapuse, talusul sau astragalul deasupra şi calcaneul dedesubt. Talusul, situat în vârful masivului osos al tarsului, se articulează în sus cu tibia.

Rândul anterior este format din cinci oase, respectiv navicularul, cuboidul şi cele trei oase cuneiforme care sunt situate în unghiul diedru format de navicular şi cuboid. 25 Oasele metatarsului sau mctutarsienclc sunt în număr de cinci, dinspre medial spre lateral fiind numerotate de la I la V. Fiecărui metatarsian i se descriu o bază ce se articulează cu tarsicnele, un corp şi un cap pentru articulaţia cu falanga proximală. Oasele degetelor sau falangele sunt în număr de 14, câte trei pentru fiecare deget cu excepţia degetului mare, numit şi haluce care are doar doua falange. Falangele de la picior se aseamănă cu cele de la mână cu menţiunea că cele de la picior sunt mai scurte. Fiecare falangă are o bază un corp şi un cap. Prima falangă se numeşte falangă proximală, cea de a doua falanga mijlocie şi cea de a treia falangă distală sau ungheală.

1.2. Artrologie
Artrologia sau syndesmologia {syndesmos - ligament şi logos = ştiinţă) este partea anatomiei care are ca obiect studiul articulaţiilor. Articulaţiile sunt constituite din totalitatea elementelor prin care oasele se unesc între ele (formaţiuni conjunctive, muşchi). Articulaţiile se clasifică în trei grupe: articulaţii fibroase (sinartroze), articulaţii cartilaginoase (amfiartroze) şi articulaţii sinoviale (diartroze). Articulaţiile fibroase sau sinartrozele Sunt articulaţii în care oasele sunt unite între ele prin ţesut fibros dens (membrane sau ligamente). Ele nu permit mişcări, sau dacă există sunt foarte reduse. Sindesmozele se disting prin varietatea elementelor de legătură: ligamentul stilohioid în formă de şnur, ligamentul coracoacromial de forma unei benzi. Suturile sunt articulaţii ce se găsesc numai la nivelul craniului. Gomfoza este articulaţia dintre o extremitate osoasă conică şi o cavitate alveolară (de exemplu între rădăcinile dinţilor şi alveolele dentare).

Articulaţiile cartilaginoase La aceste articulaţii, legătura dintre oase se face prin cartilaj hialin sau prin fibrocartilaj. In cadrul acestui grup avem două varietăţi: ■ sincondroze, ce sunt de fapt articulaţii tranzitorii în care suprafeţele articulare sunt unite prin cartilaj hialin; ■ simfize. Articulaţiile sinoviale Sunt articulaţii complexe, la nivelul cărora se produc mişcări multiple şi variabile. O articulaţie sinovială este alcătuită din suprafeţele articulare, cartilajul articular, formaţiunile de asigurare a concordanţei articulare la unele articulaţii (ca: fibrocartilaje de mărire, discuri, meniscuri) şi mijloace de unire (capsula articulară, ligamentele). Suprafeţele articulare pot fi sferice, eliptice, cilindrice şi plane. In articulaţiile plane mişcarea este redusă, iar în cele cu suprafeţe sferoidale mai amplă. Cartilajul articular, de tip hialin, acoperă suprafeţele articulare ale oaselor, fiind de grosime variabilă. Marginea lui se continuă cu periostul.

La nivelul acestei margini se termină şi membrana sinovială. Formaţiunile ce asigură concordanţa suprafeţelor articulare: * labrul articular sau fibrocartilajul de mărire se întâlneşte în cadrul unor articulaţii (a umărului, a şoldului) şi are rolul de a mări cavitatea articulară şi a realiza o concordanţă mai bună între o suprafaţă articulară sferică şi o cavitate articulară mai puţin adâncă; * fibrocartilajele intraarticulare: discurile şi meniscurile. Se găsesc între suprafeţele articulare şi au şi ele rolul de a asigura o cât mai bună concordanţă între acestea. Pot ocupa toată articulaţia formând un disc (suprafaţa centrală a discului poate lipsi uneori), sau au o formă de semilună (meniscurile). Mijloace de unire. Capsula articulară prezintă două straturi, unul extern, fibros, şi altul intern, membrana sinovială. Prezintă două feţe, una exterioară, ce vine în raport cu muşchii şi tendoanele periarticulare, şi alta interioară, în raport cu membrana sinovială, precum şi două circumferinţe. Rolul capsulei este de a proteja articulaţia de procesele patologice periarticulare, precum şi de a împiedica răspândirea revărsatelor articulare în ţesuturile din jur. Totodată ajută şi la fixarea articulaţiei. Membrana sinovială constituie stratul profund al capsulei articulare. Este o foiţă subţire, netedă şi lucioasă, care aderă intim de suprafaţa interioară a stratului fibros al capsulei articulare. Ea secretă un lichid gălbui, vâscos cu rol în biomecanica articulară. Ligamentele articulare sunt benzi fibroase care se insera pe oasele ce se articulează între ele, contribuind la menţinerea contactului dintre suprafeţele articulare. Se deosebesc ligamente intracapsulare şi extracapsulare.După structură se împart în ligamente capsulare, tendinoase, musculare şi ligamente fibrozate. Asupra articulaţiilor acţionează o serie de factori ce au rolul de a menţine în contact suprafeţele articulare. Pe lângă cele mai sus amintite, mai adăugăm şi presiunea atmosferică, pe care nu o simţim deoarece acţionează din toate direcţiile. De asemenea, şi muşchii, prin unele dintre proprietăţile lor (în primul rând elasticitatea şi tonicitatea), contribuie la menţinerea suprafeţelor în contact. Pe de altă parte, prin contracţia lor, muşchii trag de capsulă, împiedicând prinderea eventualelor plici între suprafeţele articulare. Cavitatea articulară este un spaţiu virtual, ocupat de lichidul sinovial şi delimitat între cartilajul articular şi sinovială. Ea devine reală în cazuri patologice (colecţii purulente, sangvinolente). Articulaţiile permit anumite mişcări oaselor care intră în alcătuirea lor. Aceste mişcări sunt în strânsă interdependenţă cu forma lor. Între oasele care intră în alcătuirea unei articulaţii sinoviale există trei tipuri de mişcări elementare: > alunecarea (deplasarea suprafeţelor articulare puse în contact însoţită de frecare - articulaţiile plane - articulaţia scapulohumerală);

> învârtirea (rostogolirea): deplasarea circulară a suprafeţelor articulare, astfel, la fiecare nouă fază a mişcării, alte suprafeţe articulare vin în contact articulaţia genunchiului); >rotaţia (o mişcare caracterizată prin deplasarea osului mobil împreună cu axul său longitudinal - mişcarea fosetei capului radial pe capitulul humerusului). Sensul mişcării ce se efectuează într-o articulaţie este imprimat de conformaţia suprafeţelor articulare. În cazul în care amplitudinea mişcării este determinată de suprafeţele articulare, ca de exemplu în cazul articulaţiei cotului, se poate vorbi de o "conducere osoasă". Dacă amplitudinea se datorează frânării ligamentare, în articulaţia şoldului, vorbim de "conducere ligamentară ". Flexia este mişcarea prin care două segmente ale unui membru se apropie între ele. Extensia este mişcarea contrarie prin care segmentele respective se îndepărtează. Adducţia este mişcarea datorită căreia un membru sau un segment de membru se apropie de planul sagital al corpului. Abducţia este mişcarea de sens contrariu, adică de îndepărtare de planul sagital al corpului. Circumducţia rezultă din executarea succesivă a celor patru mişcări precedente. Când un os efectuează o astfel de mişcare, el descrie un trunchi de con cu vârful la nivelul articulaţiei. Pronaţia este o mişcare de rotaţie a membrului; prin care halucele sau policele se apropie de corp; iar mişcarea inversă, de îndepărtare a degetului mare prin rotaţie se numeşte supinaţie. Clasificarea articulaţiilor sinoviale se face în funcţie de: * numărul oaselor ce le compun; * forma suprafeţelor articulare; * numărul axelor articulare. * după numărul oaselor ce intră în componenţa unei articulaţii avem: • articulaţii simple (formate prin unirea a două oase); • articulaţii compuse (formate prin unirea mai multe oase). * în funcţie de forma suprafeţelor avem: articulaţii plane, ginglimul (articulaţia trohleană), articulaţii trohoide, condiliene, articulaţii în şa, articulaţii elipsoidale şi sfenoidale sau cotilice; * după numărul axelor: • uniaxiale; • biaxiale; • cu trei axe. In mod obişnuit mişcările corpului nostru nu se execută prin intermediul unei singure articulaţii, ci prin participarea unui şir de articulaţii care împreună formează un lanţ articular.
Articulaţiile coloanei vertebrale Coloana vertebrală reprezintă unul din principalele segmente ale aparatului locomotor. Ea prezintă articulaţii intrinseci, între oasele constitutive, şi articulaţii extrinseci, între acestea şi oasele învecinate (cap, coaste şi oasele coxale).

Articulaţiile vertebrelor adevărate Articulaţiile corpurilor vertebrale sunt încadrate în grupul de articulaţii numite simfize. Suprafeţele articulare sunt reprezentate prin feţele superioare şi inferioare ale corpurilor vertebrale, tapetate cu o lamă fină de cartilaj hialin. Acestea au suprafaţa uşor escavată şi delimitează între ele un spaţiu eliptic. Articulaţiile proceselor articulare. Cele din regiunea cervicală şi toracică sunt articulaţii plane, pe când cele din regiunea lombară sunt trohoide. Suprafaţa articulară este acoperită de strat subţire de cartilaj hialin. Ca mijloace de unire descriem o capsulă fibroasă ce se insera pe periferia suprafeţelor articulare. Unirea lamelor vertebrale se realizează prin ligamentele galbene (au acest nume datorită culorii pe care o prezintă). Unirea proceselor spinoase se face prin două tipuri de ligamente: ligamente interspinoase şi ligamentul supraspinos. Unirea proceselor transversare are loc printr-o serie de formaţiuni fibroase numite ligamente intertransversare. Articulaţiile vertebrelor false Articulaţia lombosacrală uneşte sacrul cu vertebra a V-a lombară. Această unire se face după tipul vertebrelor adevărate. Articulaţia sacrococcigiană este o articulaţie de tipul simfizelor. Ea permite mobilizarea pasivă înapoi a vârfului coccigelui în timpul naşterii. Articulaţia mediococcigiană. La copil, vertebrele coccigiene sunt independente, unite între ele prin discuri intervertebrale. La adult aceste articulaţii sunt osificate. Mişcările coloanei vertebrale sunt flexia, extensia, înclinaţia laterală, circumducţia şi rotaţia. Mobilitatea coloanei diferă în raport cu regiunea considerată, fiind maximă în regiunea cervicală, mai mică în regiunea lombară şi mult redusă în cea toracică. Articulaţiile capului cu coloana vertebrală Primele două vertebre cervicale, atlasul şi axisul sunt unite cu craniul printr-un aparat ligamentar puternic şi complex. Articulaţia superioară a capului sau atlantooccipitală. Atlasul este unit cu occipitalul prin două articulaţii condiliene şi prin două membrane atlantooccipitale ce constituie o unitate funcţională. Articulaţia inferioară a capului sau atlantoaxoidiană. Atlasul se articulează cu axisul prin două articulaţii atlantoaxoidiene laterale şi o articulaţie atlantoaxoidiană mediană ce constituie o unitate anatomică. Articulaţia atlantoaxoidiană mediană sau atlantoodontoidiană. La nivelul celor două articulaţii se produc mişcări de flexie, extensie, rotaţie şi înclinare laterală. Articulaţiile capului La nivelul capului, oasele sunt unite între ele prin articulaţii imobile sau suturi, cu excepţia articulaţiei temporomandibulare. Articulaţia temporomandibulară Ea leagă mandibula de baza craniului şi face parte din aparatul dentomaxilar. Suprafeţele articulare ale temporalului sunt reprezentate de fosa mandibulara şi de tuberculul articular. De partea mandibulei găsim un condil numit capul mandibulei. între ele se află situat discul articular.

La nivelul acestei articulaţii se pot efectua: mişcări de coborâre şi ridicare, mişcări de proiecţie înainte şi înapoi (propulsia şi retropulsia), şi mişcări de lateralitate sau diducţie. Articulaţiile toracelui Sunt multiple şi variate şi se pot împărţi în două mari grupe: grupul anterior şi grupul posterior. Grupul posterior este format din articulaţiile coastelor cu vertebrele (articulaţiile costovertebrale) la care se adaugă şi aritculaţiile costotransversare, formând o unitate funcţională. Grupul anterior cuprinde articulaţiile cartilajelor costale cu sternul, articulaţiile cartilajelor între ele, articulaţiile coastelor cu cartilajele şi articulaţiile pieselor sternale. Articulaţiile capetelor costale fac parte din grupul articulaţiilor plane. Suprafeţele articulare sunt pe de o parte, capetele costale, iar de cealată parte, de o cavitate dispusă ca un unghi diedru, formată prin reunirea feţişoarelor costale ce aparţin la două vertebre toracale adjacente. Articulaţiile costotransversare sunt şi ele articulaţii plane, la realizarea cărora participă tuberculul costal şi procesul transvers. Articulaţiile costocondrale. Coastele şi cartilajele sunt unite între ele formând sincondroze. Extremitatea unei coaste prezintă o depresiune eliptică în care pătrunde extremitatea corepunzatoare a cartilajului. Articulaţiile condrosternale. Cartilajele coastelor adevărate sunt unite cu marginile sternului prin intermediul unor articulaţii plane. De partea sternului există scobiturile costale dispuse asemenea unor unghiuri diedre. Cartilajele prezintă nişte colţuri ce pătrund în aceste unghiuri. Articulaţiile intercondrale. Cartilajele 8, 9 şi 10 sunt articulate prin extremităţile lor anterioare formând marginea toracelui. în plus, cartilajele 6, 7, 8 şi 9 sunt unite între ele şi prin partea lor mijlocie. Suprafeţele articulare sunt de formă ovalară. Articulaţiile sternului. La acest nivel găsim două articulaţii ce leagă între ele manubriul, corpul şi procesul xifoid al sternului. Articulaţiile membrului superior Articulaţiile centurii membrului superior Articulaţia sternoclaviculară uneşte extremitatea sternală a claviculei cu sternul şi primul cartilaj costal. Este o articulaţie în şa. De partea toracelui se prezintă marginea laterală a manubriului sternal şi primul cartilaj costal ce formează între ele un unghi diedru în care pătrunde clavicula. între cele două suprafeţe articulare se găseşte un disc articular. Mişcările acestei articulaţii sunt de mai multe feluri: de ridicare şi coborâre, de proiecţie înainte şi înapoi, de circumducţie. Articulaţia acromioclaviculară face parte din grupul articulaţiilor plane. Suprafeţele articulare au o formă ovalară, fiind uşor convexe pe claviculă, în timp ce pe acromion sunt concave. Între cele două suprafeţe se găseşte un disc fibrocartilaginos de dimensiuni variabile. Mişcările sunt de alunecare. Sindesmoza coracoclaviculară. Clavicula este unită cu procesul coracoid prin ligamentul coracoclavilcular. Acest ligament are două porţiuni: ligamentul trapezoid şi ligamentul conoid. Mişcările centurii scapulare sunt: de ridicare şi coborâre, de proiecţie înainte şi înapoi, de circumducţie (rezultă dintr-o însumare a mişcărilor anterioare executate succesiv: ridicare, proiecţie înainte, coborâre, proiecţie înapoi). Mişcările scapulei sunt de două tipuri, mişcări proprii ale scapulei (de ridicare şi coborâre, de alunecare medială şi laterală), precum şi mişcări imprimate de articulaţiile apropiate cum ar fi ale articulaţiei acromioclaviculare, care permit deplasări apreciabile ale scapulei. Articulaţiile membrului superior liber Articulaţia umărului sau scapulohumerală uneşte capul humeral şi cavitatea glenoidală a scapulei formând o articulaţie sferoidală. De partea humerusului există capul humeral acoperit cu

cartilaj hialin, iar de partea scapulei găsim cavitatea glenoidală, ce are o forma ovoidală şi este delimitată de o sprânceană osoasă glenoidală. Pentru o mai mare concordanţă între cele două suprafeţe (capul humeral fiind mai mare decât suprafaţa glenoidală), la periferia suprafeţei glenoidale s-a dezvoltat un cadru fibrocartilaginos (glenoidal), ce în secţiune are o formă triunghiulară şi care nu împiedică amplitudinea şi varietatea mişcărilor. Mijloacele de unire sunt reprezentate de capsula articulară ce este constituită din două straturi (intern-sinovial, şi extern-fibros), şi de ligamentele coracohumeral şi glenohumerale. Acestora li se alătură şi muşchii periarticulari. Abducţia este mişcarea prin care braţul se îndepărtează de corp. în abducţie sunt două faze. în prima braţul este ridicat până la orizontală, când tuberculul mare ajunge în porţiunea superioară a cadrului glenoidian şi împiedică continuarea mişcării. Continuarea mişcării până când braţul ajunge pe verticală se face prim bascularea scapulei, fără a mai avea loc vreo mişcare la nivelul articulaţiei scapulohumerale. Adducţia este mişcarea de sens opus, adică de apropiere a segmentului respectiv de corp. Pe lângă aceste mişcări, la acest nivel mai întâlnim şi proiecţia înainte (flexia), şi proiecţia înapoi (extensia). Circumducţia rezultă din executarea alternativă a precedentelor mişcări. Rotaţia înăuntru şi în afară are loc în jurul unui ax vertical ce trece prin centrul capului şi prin capitulul humerusului. Articulaţia cotului La formarea articulaţieei cotului participă trei oase, humerusul, ulna şi radiusul. Se pot descrie trei articulaţii: humeroulnară, humeroradială şi radioulnară proximală. Toate trei sunt cuprinse de aceeaşi capsulă articulară şi au aceeaşi sinovială, şi de aceea unii autori consideră la acest nivel o singură articulaţie. Articulaţia radioulnară proximală este o trohoidă, pe când celelalte două, o elipsoidă. Deoarece considerentele fiziologice au prelevat asupra celor anatomice, s-a convenit să se considere două articulaţii la acest nivel, una humeroantebrahială şi alta radioulnară proximală ce va fi studiată separat. Articulaţia humerooantebrahială. Suprafeţele articulare sunt reprezentate de partea humemisului prin faţa articulară a epifizei distale, iar de partea oaselor antebraţului de feţele articulare ale epifizelor proximale ale ulnei şi radiusului. Suprafaţa humerală este compusă din trohlee, capitulul humerusului şi şanţul intermediar. Epifiza proximală a ulnei prezintă incizura trohleară ce corespunde trohleei humerale. Epifiza proximală a radiusului (foseta capului radial) corespunde capitulului humerusului. Şanţului intermediar îi corespunde marginea fosetei capului radial. Toate acestea sunt acoperite de carrtilaj hialin. Articulaţia humeroantebrahială este o articulaţie uniaxială, permiţând mişcări de flexie şi de extensie ale antebraţului pe braţ. Articulaţiile radioulnare Oasele antebraţului, radiusul şi ulna sunt unite la nivelul epifizelor prin articulaţii trohoide, iar la nivelul diafizelor printr-o sindesmoză. Articulaţia radioulnară proximală face parte din grupul trohoidelor. Ulna prezintă pentru articulaţie incizura radială care este un segment de cilindru gol, iar radiusul, jumătatea medială a circumferinţei capului, ce se prezintă ca un segment de cilindru plin. Articulaţia radioulnară distală face parte şi ea din grupul trohoidelor. Ulna prezintă două feţişoare articulare situate pe cap, una laterală ce reprezintă o jumătate de cilindru plin, şi alta inferioară, situată pe partea inferioară a extremităţii. Feţişoarele articulare ulnare pătrund şi se articulează cu o cavitate formată din incizura ulnară a radiusului şi un fibrocartilaj de formă triunghiulară numit discul articular. Membrana interosoasă este o formaţiune fibroasă ce umple spaţiul delimitat de cele două diafize şi se insera pe marginile interosoase ale acestora.

Mişcările de pronaţie-supinaţie sunt absolut necesare în vederea efectuării actului prehensiunii. Pronaţia este mişcarea prin care faţa palmară devine din anterioară posterioară, iar policele medial. Supinaţia este mişcarea inversă. Articulaţia mâinii În acest capitol se grupează numai articulaţiile oaselor care formează mâna propriu-zisă, adică articulaţiile oaselor carpului şi metacarpului. Articulaţia radiocarpiană Este o articulaţie elipsoidală. Uneşte radiusul cu rândul proximal al carpului. Suprafeţele articulare la antebraţ sunt reprezentate de o cavitate de recepţie, ovalară, formată din faţa inferioară a epifizei distale radiale, faţa articulară carpiană şi faţa inferioară a discului articular. La nivelul carpului se află o proeminenţă elipsoidală formată din oasele scafoid, semilunar şi piramidal, solidarizate prin ligamente interosoase. Articulaţiile intercarpiene Oasele carpului sunt aşezate pe două rânduri, fiecare rând fiind format din patru oase unite între ele prin ligamente. în plus, cele două rânduri sunt unite între ele. Se vor descrie trei grupe de articulaţii: Articulaţiile rândului întâi sunt articulaţii plane. Articulaţiile rândului al doilea sunt şi ele plane şi se formează între oasele componente. Articulaţia mediocarpiană uneşte rândul proximal, exceptând pisiformul, cu rândul distal al carpului. Articulaţiile carpometacarpiene Suprafeţele articulare. De partea trapezului există o feţişoară articulară de formă patrulateră situată pe faţa lui inferioară, concavă în sens transversal şi convexă dinainte înapoi. De partea primului metacarpian se găseşte o feţişoară invers conformată. Articulaţiile carpometacarpiene ale celorlalte degete sunt plane. Suprafeţele articulare. Metacarpianul al II-lea se articulează cu trapezul, trapezoidul şi osul capitat. Aceste trei oase formează împreună o scoabă unde pătrunde respectivul metacarpian. Melacaipianul al III-lea,se articulează cu osul capitat, al IV-lea cu osul capitat şi cu cu osul cu cârlig, iar al V-lea cu osul cu cârlig. Articulaţiile intermetacarpiene Cu excepţia primului metacarpian, care este independent, toate celelalte sunt unite între ele la extremităţile lor proximale prin articulaţii, iar la cele distale printr-un ligament. Extremităţile proximale se articulează prin intermediul unor mici feţişoare articulare situate pe lateralul lor. Articulaţiile sunt plane. Extremităţile distale nu sunt .unite prin articulaţii propriu-zise ci prin ligamentul profund al metacarpului. Articulaţiile degetelor La acest nivel se descriu articulaţii metacarpofalangiene şi articulaţii interfalangiene. Articulaţiile metacarpofalangiene sunt de tip elipsoidal. La nivelul acestor articulaţii întâlnim următoarele tipuri de mişcări: de flexie şi de extensie, înclinarea marginală (ulnară sau radială) ce se realizează cu ajutorul muşchilor interosoşi şi circumducţia. Articulaţiile interfalangiene. Degetele mâinii prezintă câte două asemenea articulaţii, una proximală şi alta distală, excepţie făcând policele, cu o singură articulaţie. Suprafaţa articulară proximală este reprezentată prin extremităţile distale ale primei şi celei de-a II-a falange şi este o trohlee ce prezintă pe laturile ei două depresiuni ce servesc unor inserţii ligamentare. Suprafaţa distală este reprezentată de extremităţile proximale ale celei de-a II-a şi a IlI-a falange. Prezintă o creastă anteroposterioară ce răspunde şanţului trohleei şi două mici cavităţi care răspund povârnişurilor ei. Tot aici se găsesc două tuberozităţi pentru inserţii ligamentare. Mişcările de la acest nivel sunt de flexie şi de extensie.

Articulaţiile membrului inferior Se pot împărţi şi ele în două grupe: articulaţiile centurii membrului inferior şi articulaţiile membrului inferior liber. Articulaţiile centurii membrului inferior Articulaţia sacroiliacă face parte din grupul articulaţiilor sinoviale. Suprafeţele articulare sunt reprezentate de feţele auriculare ale osului coxal şi de cele ale osului sacru. Suprafeţele sunt acoperite cu cartilaj hialin mai gros pe sacru decât pe coxal. Mişcările articulaţiei sacroiliace sunt foarte reduse în mod normal, şi sunt în numai de două: de nutaţie şi de contranutaţie. Acest tip de mişcări se întâlnesc şi în afara actului naşterii, astfel, un exemplu de nutaţie are loc când susţinem o greutate pe umeri, greutate ce se transmite prin intermediul coloanei vertebrale spre baza sacrului şi aceasta este împinsă înainte (într-o mică măsură). Simfiza pubiană. Este o articulaţie ce rezultă în urma unirii celor două oase coxale în partea anterioară, pe linia mediană. Este o simfiză. Suprafeţele articulare. De partea fiecărui os pubian există câte o feţişoara articulară ovalară ( feţişoara simfizară). Aceste suprafeţe sunt mult mai apropiate prin marginea lor posterioară decât prin cea anterioară, astfel că se delimitează un spaţiu cuneiform cu baza anterioară. Feţişoarele sunt acoperite cu cartilaj hialin. Ligamentele sacroischiadice. Ligamentul sacrotuberal sau sacrosciatic mare. Are forma unei lame triunghiulare, cu baza pe sacru şi vârful pe tuberozitatea ischiadică. Ligamentul sacrospinos sau sacrosciatic mic este situat anterior de cţ 1 precedent şi are şi el o formă triunghiulară. Se insera pe marginile laterale ale sacrului şi coccigelui, iar prin vârf, pe spina ischiadică. Aceste ligamente completează peretele lateral al pelvisului osos. între marginea posterioară a osului coxal şi cea laterală a sacrului există o scobitură mare (incizura sacroischiadică) închisă de ligamentul sacrotuberal. La rândul lui, acest orificiu este divizat de ligamentul sacrospinos în orificiul ischiadic mare, superior, şi orificiul ischiadic mic, inferior. Membrana obturatoare. Este o formaţiune fibroasă care închide incomplet gaura obturată. Ea lipseşte în partea superioară, în dreptul canalului obturator. Se insera pe circumferinţa găurii obturate. Canalul obturator este un canal osteofibros, la formarea căruia participă şanţul obturator, membrana obturatoare şi ligamentul subpubian. Prin el trec nervul, artera şi vena obturatoare. Tot pe aici se pot propaga şi herniile obturatoare. Articulaţiile membrului inferior liber Articulaţia şolduiui sau coxofemurală Este o articulaţie sferoidală tipică cu trei axe. Suprafeţele articulare. De o parte avem capul femural, care prezintă foseta capului, iar de cealaltă parte, acetabulul, la care se descrie suprafaţa articulară semilunară, şi fosa acetabulului, de forma patrulateră. Aceste suprafeţe sunt acoperite de cartilaj hialin. Acest cartilaj lipseşte în partea anterioară a fosetei capului femural, cât şi în fosa acetabulului. Labrul sau cadrul acetabular este un fibrocartilaj dispus ca un inel la periferia acetabulului şi are rolul de a-i mări adâncimea. în secţiune are o formă triunghiulară. în dreptul incizurii acetabulului trece peste ea ca o punte şi poartă numele de ligament transvers al acetabulului. Mişcările ce se pot produce la acest nivel sunt: flexie-extensie, abducţie-adducţie, circumducţie si rotaţie. Articulaţia genunchiului

Este cea mai voluminoasă articulaţie a corpului uman. Suprafeţele articulare aparţin epifizei distale a femurului, epifizei proximale a tibiei, precum şi patelei. Suprafaţa articulară a epifizei inferioare a femurului este reprezentată de doi epicondili ce prezintă unele particularităţi ce influenţează biomecanica acestei articulaţii. Epifiza superioară a tibiei prezintă faţa superioară articulară cu cele doua fose articulare (cavităţi glcnoidale) separate prin eminenţa intercondiliană sau spina scapulei. Faţa patelară a femurului corespunde feţei posterioare a patelei. Feţele articulare ale condililor răspund foselor articulare ale platoului tibiei. In această articulaţie nu există o concordanţă perfectă între suprafeţele oaselor. Pentru atenuarea acestei nepotriviri se dezvoltă fibrocartilajele semilunare (meniscurile intraarticulare). Mişcările principale ale articulaţiei genunchiului sunt flexia şi extensia. Pe lângă acestea, mai sunt posibile mişcări secundare, de rotaţie medială. Mişcările de înclinare marginală, medială şi laterală sunt reduse ca amplitudine. Articulaţiile tibiofibulare Oasele gambei sunt unite prin epifizele lor, cele superioare printr-o articulaţie sinovială, cele inferioare printr-o sindesmoză. Articulaţia tibiofibulară Suprafeţele articulare. De partea tibiei există o feţişoară rotunjită, plană, situată pe partea superioară a condilului lateral. Fibula prezintă, de asemenea, pe epifiza ei superioară o suprafaţă asemănătoare. Cele două suprafeţe sunt acoperite cu cartilaj hialin. Mişcările, la acest nivel, sunt de alunecare, dar sunt limitate. Sindesmoză tibiofibulară Suprafeţele articulare. Pe tibie găsim incizura fibulară, o feţişoară triunghiulară uşor concavă. Pe fibulă, pe faţa medială a maleolei laterale, se află o feţişoară plană sau uşor concavă. Suprafeţele sunt acoperite cu un strat fin de periost. Articulaţiile piciorului Aceste articulaţii sunt multiple şi diferit concepute, după cum sunt privite din punct de vedere anatomic, funcţional sau chirurgical. Din punt de vedere anatomic se împart: Articulaţia talocrurală. La formarea acestei articulaţii participă oasele gambei împreună cu talusul. Este o trohleartroză. Suprafeţele articulare. De partea gambei există o formaţiune comparabilă cu o scoabă formată de extremităţile inferioare ale tibiei şi fibulei. La formarea acesteia iau parte faţa articulară inferioară a tibiei (superior) şi cele două feţe articulare ale maleolelor medială şi laterală (pe cele două laturi). Suprafaţa tarsiană a articulaţiei este reprezentată de faţa superioară a talusului, care îşi oferă trohlea prelungită pe laturi de cele două feţişoare articulare. Suprafeţele articulare sunt acoperite cu cartilaj hialin. Articulaţiile intertarsiene. Cele şapte oase care compun tarsul realizează între ele următoarele opt articulaţii: subtalară, talocalcaneonaviculară, calcaneocuboidiană, cuneonaviculară, cuboidonaviculară, două intercuneene şi cuneocuboidiană. Articulaţia subtalară se mai numeşte şi taleocalcaniană posterioară. Suprafeţele articulare. De partea calcaneului există feţişoara talară posterioară convexă (segment de cilindru plin), iar de partea talusului, feţişoara calcaneană posterioară concavă (segment de cilindru gol). Ambele suprafeţe articulare sunt acoperite cu cartilaj hialin. Articulaţia talocalcaneonaviculară face parte din grupul articulaţiilor sferoidale. Suprafeţele articulare sunt reprezentate printr-un cap şi o cavitate de recepţie. Capul aparţine talusului iar cavitatea este formată de osul calcaneu şi osul navicular unite între ele printr-un puternic ligament (ligamentul calcaneonavicular plantar). Articulaţia calcaneocuboidiană face parte din articulaţiile în şa.

Suprafeţele articulare. Faţa anterioară a calcaneului, de formă triunghiulară, concavă de sus în jos şi convexă în sens transversal; faţa posterioară a osului cuboid, conformată în sens invers. Ambele suprafeţe sunt acoperite de cartilaj hialin. Articulaţia transversală a tarsului este alcătuită din patru oase: talusul cu navicularul şi calcaneul cu cuboidul. Linia articulară este dispusă transversal, având o formă de S culcat. Ligamentul principal al acestei articulaţii este ligamentul bifurcat. Articulaţia cuneonaviculară se realizează între osul navicular şi cele trei oase cuneiforme. Este o articulaţie plană. Suprafeţele plane sunt reprezentate de cele trei feţişoare articulare de pe faţa anterioară a osului navicular, precum şi de feţişoarele triunghiulare situate pe faţa posterioară a fiecărui os cuneiform. Articulaţiile intercuneene sunt neomologate de nomina antomica. Prin articularea lor rezultă două articulaţii plane. Suprafeţele articulare se găsesc pe feţele adjacente ale oaselor. Articulaţia cuboideonaviculară este o articulaţie inconstantă (neomologată de Nomina Anatomica). Suprafeţele articulare sunt reprezentate de o feţişoară mică, aflată pe faţa laterală a osului navicular şi una analogă pe faţa medială a cuboidului, ambele acoperite cu cartilaj hialin. Articulaţia cuneocuboidiană uneşte cuboidul cu al treilea cuneiform. Nici ea nu este omologată de Nomina Anatomica. Este o articulaţie plană. Suprafeţele articulare sunt reprezentate de feţele subjacente ale oaselor amintite. Articulaţiile tarsometatarsiene. Reunesc cuboidul şi cele trei cuneiforme cu oasele metatarsului. Sunt articulaţii plane, cunoscute împreună sub numele de „articulaţia Lisfranc". Suprafeţele articulare. De obicei sunt trei articulaţii. Cele două grupe de oase care participă la formarea articulaţiilor tarsometatarsiene se articulează între ele după cum urmează: primul metatarsian se articulează cu primul cuneiform; al doilea metatarsian pătrunde în scoaba formată de cele trei cuneiforme şi astfel se articulează cu toate trei; al treilea metatarsian se articulează cu al treilea cuneiform, al patrulea şi al cincilea metatarsian se articulează cu cuboidul. Mişcările sunt exclusiv de alunecare. Articulaţiile intermetatarsiene. Există o mare analogie între articulaţiile piciorului anterior şi cele ale mâinii: bazele metatarsienelor sunt unite prin articulaţii sinoviale; capetele printr-un ligament. 1. Metatarsienele se articulează prin intermediul bazei lor. De obicei primul metatarsian nu se uneşte cu cel de-al doilea. Celelalte se pun în contact prin feţişoarele articulare, situate pe părţile alăturate bazei lor. Aceste articulaţii sunt de tip plan. Mişcările sunt numai de alunecare şi sunt limitate. 2. Capetele metatarsienelor sunt unite prin ligamentul metatarsian transvers profund. între ele se delimitează patru spaţii interosoase metatarsiene. Articulaţiile degetelor. Articulaţiile metalarsofalangiene fac parte din grupul articulaţiilor elipsoidale. Suprafeţele articulare. De o parte există capul metatarsian, iar de cealaltă, cavitatea articulară ovală, uşor scobită, a falangei corespunzătoare. Articulaţia metatarsofalangiană a halucelui diferă de celelalte în sensul că la acest nivel găsim două oase sesamoide în interiorul fibrocartilajului ligamentului plantar. Mişcările active posibile în articulaţiile metatarsofalangiene sunt foarte asemănătoare cu acelea ce se produc în articulaţiile corespunzătoare de la mână, dar mult mai limitate. Flexia este mai accentuată decât extensia şi se însoţeşte de obicei de adducţie. Abducţia este posibilă numai când degetele sunt întinse.

Articulaţiile interfalangiene. Cu excepţia halucelui care posedă o singură articulaţie, toate celelalte degete au două articulaţii interfalangiene. Acestea sunt articulaţii trohleene fiind conformate după tipul articulaţiilor degetelor de la mână. Principale sunt flexia şi extensia, iar accesorii cele de abducţie, adducţie şi rotaţie. Mişcările piciorului sunt flexia, extensia, circumducţia, supinaţia şi pronaţia. 1.3. Miologia Generalităţi Miologia este componenta aparatului locomotor care se ocupă cu studiul muşchilor şi al tuturor formaţiunilor anexate lor. După structura miofibrilelor, muşchii se grupează în două categorii: muşchi striaţi: formează musculatura scheletică (somatică); muşchi netezi: formează musculatura organelor interne (viscerală). Sistemul muscular este format din muşchi, care sunt organe active ale mişcării. Acest rol este realizat de musculatura scheletică, somatică. Muşchii scheletici prezintă: • o porţiune centrală musculară, numită corpul muşchiului; • două extremităţi, numite tendoane, formate din ţesut fibros. Unul dintre tendoane se insera pe osul fix şi se numeşte originea muşchiului; celălalt se prinde de osul mobil, inserţia muşchiului. Anexele muşchilor sunt formaţiuni auxiliare care le favorizează activitatea: fasciile musculare: formaţiuni conjunctive care învelesc un muşchi individual, un grup muscular sau toţi muşchii unui segment corporal; tecile sinoviale ale tendoanelor: formaţiuni cu rolul de a favoriza alunecarea tendoanelor în interiorul canalelor osteofibroase; bursele sinoviale: saci conjunctivi dezvoltaţi la nivelul tendoanelor şi a muşchilor, în locul unde aceştia sunt expuşi unor presiuni. Clasificarea muşchilor: După dimensiunea care predomină: • muşchi laţi: marele drept abdominal, etc; • muşchi lungi: muşchii braţului, etc; • muşchi scurţi: muşchii palmari, etc; • muşchi orbiculari: orbicular al ochiului, etc. După numărul capetelor de origine: • biceps: două capete de origine; • triceps: trei capete de origine; • cvadriceps: patru capete de origine. După aşezare: • muşchi superficiali: cutanaţi sau pieloşi, situaţi direct sub piele; • muşchi profunzi: situaţi sub fascia segmentului respectiv. Muşchii capului Muşchii capului se împart în: muşchii mimicii (muşchii pieloşi); muşchii masticatori. Muşchii pieloşi Muşchii bolţii craniene (calvariei)

Muşchiul occipitofrontal este format din două porţiuni musculare, unite prin aponevroza epicraniană. Inserţii: porţiunea occipitală: are originea pe linia nucală supremă a occipitalului, iar inserţia pe aponevroza epicraniană porţiunea frontală: are originea pe aponevroza epicraniană, iar inserţia pe pielea regiunii sprâncenoase şi intersprâncenoase. Acţiune. Porţiunea occipitală întinde aponevroza epicraniană şi, prin aceasta, pielea de pe frunte. Porţiunea frontală acţionează asupra pielii de pe frunte formând cute transversale la nivelul frunţii, ridică sprâncenele şi pielea de pe baza nasului. Poartă denumirea şi de muşchiul atenţiei. Muşchiul temporoparietal coboară de pe aponevroza epicraniană spre cartilajul pavilionului urechii; este un muşchi rudimentar. Muşchii pleoapelor Muşchiul orbicular al ochiului este situat în grosimea pleoapei şi pe circumferinţa orbitei. Inserţii. Este format din trei porţiuni: porţiunea palpebrală se prinde pe cele două ligamente palpebrale şi intră în constituţia pleoapelor; porţiunea orbitală: o înconjoară pe cea palpebrală, având inserţie ligamentară şi osoasă pe circumferinţa orbitei; porţiunea lacrimală: are originea pe creasta lacrimală posterioară şi se insera pe fiecare pleoapă înapoia punctelor lacrimale. Acţiune. închide pleoapele şi ajută la drenarea lichidului lacrimal. Muşchiul corugator al spâncenei sau muşchiul sprâncenos Inserţii. Are originea pe porţiunea medială a arcadei orbitale, iar inserţia pe pielea porţiunii mijlocii a sprâncenei. Acţiune. Trage sprânceana medial şi în jos; între cele două sprâncene pielea formează cute verticale (încruntare). Muşchiul depresor al sprâncenei Inserţii. Are originea în imediata vecinătate a rădăcinii nasului şi se insera pe piele la nivelul capului sprâncenei. Acţiune. Coboară capul sprâncenei, ajutând corugatorul. Muşchii nasului Muşchiul nazal Inserţii. Muşchiul nazal este compus din două porţiuni: porţiunea transversă: este dispusă transversal pe porţiunea cartilaginoasă a nasului. Se insera pe faţa anterioară a maxilei sub incizura nazală, urcă spre dosul nasului şi se uneşte cu cel din partea opusă printr-o aponevroză fină; porţiunea alară: are inserţie osoasă comună cu prima porţiune şi se întinde până la aripa nasului. Acţiune. Porţiunea transversă când ia punct fix pe maxilă trage nasul cartilaginos în jos, comprimând astfel orificiul nazal. Muşchii din regiunea gurii Muşchiul orbicular al gurii alcătuieşte suportul muscular al buzelor, fiind dispus ca o elipsă în jurul orificiului bucal. După provenienţa fibrelor musculare i se descriu două porţiuni: porţiunea marginală: formată din fasciculele muşchilor învecinaţi;

porţiunea labială: porţiunea principală a orbicularului şi ocupă marginea liberă a buzei, fiind partea centrală a muşchiului. Cele două porţiuni nu sunt aşezate în acelaşi plan, pe o secţiune sagitală având forma literei L inversată: ramura orizontală, scurtă, formată de porţiunea labială şi ramura verticală, mai lungă, de porţiunea marginală. Inserţii. Are originea şi inserţia în pielea din jurul orificiului bucal. Acţiune. Produce închiderea gurii: închiderea obişnuită datorită porţiunii labiale, iar în închiderea forţată intervine porţiunea marginală. Muşchiul buccinator reprezintă suportul muscular al obrajilor. Inserţii. Are originea pe procesul alveolar al maxilei şi pe porţiunea alveolară a mandibulei, iar inserţia pe pielea şi mucoasa comisurii gurii, iar unele fibre intră în constituţia orbicularului gurii. Acţiune. Când gura este goală, muşchiul trage de comisuri şi lăţeşte crăpătura bucală. Când gura este plină cu aer contracţia sa comprimă aerul şi-1 expulzează sub presiune („muşchiul trompetiştilor"). Muşchiul ridicător al buzei superioare şi al aripii nasului Inserţii. Are originea pe faţa laterală a procesului frontal al maxilei şi inserţia pe aripa nasului şi pielea buzei superioare. Acţiune. Ridică aripa nasului şi buza superioară. Muşchiul ridicător al buzei superioare Inserţii. Are originea pe faţa anterioară a corpului maxilei şi se insera pe pielea buzei superioare. Acţiune. Ridică buza superioară şi descoperă dinţii frontali. Muşchiul zigomatic mic Inserţii. Originea pe zigomatic şi inserţia pe pielea buzei superioare. Acţiune. Trage în sus buza superioară. Muşchiul ridicător al unghiului gurii Inserţii. Are originea în fosa canină, lateral şi sub zigomaticul mic, iar inserţia pe comisura gurii. Acţiune. Trage comisura gurii în sus şi puţin medial. Muşchiul zigomatic mare Inserţii. Are originea pe faţa laterală a osului malar, iar inserţia pe comisura gurii. Acţiune. Este muşchiul râsului; trage comisura gurii în sus şi lateral. Muşchiul coborâtor al unghiului gurii Inserţii. Are originea pe linia oblică a mandibulei, iar inserţia pe pielea comisurii gurii. Acţiune. Prin contracţia sa coboară comisura buzelor. Muşchiul coborâtor al buzei inferioare Inserţii. Are originea pe linia oblică a mandibulei, iar inserţia pe buza inferioară. Acţiune. Trage buza inferioară în jos şi o împinge înainte (tristeţe). Muşchiul mental Inserţii. Are originea pe faţa anterioară a corpului mandibular, iar inserţia pe pielea mentonului. Acţiune. Ridică bărbia şi împinge înainte buza inferioară. Inervaţie. Muşchii pieloşi sunt inervaţi de nervul facial. Muşchii masticatori Muşchiul temporal este cel mai puternic muşchi maseter, dispus în evantai în regiunea temporală.

Inserţii. Are originea pe întreaga fosă temporală, iar inserţia pe procesul coronoidian al mandibulei. Acţiune şi inervaţie. După acţiune şi inervaţie se disting trei fascicule: fasciculul anterior: trage mandibula în sus; inervat de nervul mandibular prin nervul temporal anterior; fasciculul mijlociu: trage mandibula în sus şi posterior; inervat de nervul mandibular prin nervul temporal mijlociu; fasciculul posterior: trage mandibula posterior; inervat de nervul mandibular prin nervul temporal posterior. Muşchiul maseter este un muşchi puternic, gros, situat pe faţa laterală a ramurii mandibulei. Inserţii. După direcţie şi aşezare, este format din două porţiuni: porţiunea superficială: are originea pe marginea inferioară a arcadei zigomatice şi se insera pe unghiul mandibulei; porţiunea profundă: are originea pe marginea inferioară şi faţa medială a arcadei zigomatice şi se insera pe faţa laterală a ramurii mandibulei. Acţiune. Ridică mandibula, producând presiune masticatorie, ceea ce duce la măcinarea alimentelor. Inervaţie. Este inervat de nervul maseterin din mandibular. Muşchiul pterigoidian medial Inserţii. Are originea în fosa pterigoidă, iar inserţia pe faţa medială a unghiului mandibulei. Acţiune. Are ca acţiune principală ridicarea mandibulei. Inervaţie. Este inervat de ramuri din nervul mandibular. Muşchiul pterigoidian lateral Inserţii. Este format din două porţiuni: fasciculul superior: are originea pe aripa mare a sfenoidului; fasciculul inferior: are originea pe faţa laterală a lamei pterigoide laterale. Cele două fascicule se unesc şi se insera împreună în foseta pterigoidă a procesul condilar al mandibulei şi pe meniscul articulaţiei temporomandibulare. Acţiune. Are ca acţiune principală propulsia mandibulei. Inervaţie. Este inervat de ramuri din nervul mandibular. Muşchii gâtului Gâtul prezintă două porţiuni distincte: una situată anterior de coloana vertebrală, alcătuind gâtul propriu-zis sau regiunea anterolaterală, şi alta situată posterior, alcătuind regiunea posterioară sau nucală (ceafa). Muşchii regiunii nucale sunt strâns legaţi de muşchii regiunii posterioare ai trunchiului şi vor fi studiaţi împreună. Muşchii gâtului propriu-zis intervin în: masticaţie; deglutiţie; respiraţie; fonaţie. Ei se grupează astfel: muşchii regiunii laterale a gâtului; muşchii regiunii mediane a gâtului. Muşchii regiunii laterale a gâtului Muşchii acestei regiuni sunt muşchi-pereche, aşezaţi în trei planuri.

Muşchiul platisma sau pielos al gâtului este un muşchi lat, foarte subţire, aşezat sub pielea gâtului, pe partea laterală. Inserţii. îşi are originea pe fascia muşchilor pectoral şi deltoid, iar inserţia fibrelor sale se face în pielea din dreptul unghiului gurii şi de sub buza inferioară; unele fibre se fixează şi pe faţa anterioară a mandibulei. Pe mandibulă cei doi muşchi pieloşi se alătură pe linia mediană, iar în jos se îndepărtează unul de altul. Acţiune: încreţeşte pielea gâtului, liuge în jos buza inferioară şi comisura buzelor, exprimând sentimente de dispreţ, tristeţe, etc. Fibrele fixate de mandibulă contribuie la coborârea acesteia. Inervaţie. Este inervat de ramuri ale nervului facial. Muşchiul sternocleidomastoidian. Slcrnocleidomastoidianul este unul din muşchii cei mai caracteristici omului, muşchi lung, foarte puternic. Aşezat sub muşchiul pielos (planul II) merge oblic de jos în sus şi dinainte înapoi, de la stern la apofiza mastoidă. Inserţii. Muşchiul sternocleidomastoidian are la extremitatea inferioară două capete: sternal şi clavicular. • capătul sternal (medial) este mai subţire şi are originea pe faţa anterioară a manubriului sternal; • capătul clavicular (lateral) este mai lat şi are originea pe porţiunea medială a feţei superioare a claviculei. Cele două capete sunt despărţite unul de altul la origine printr-un spaţiu triunghiular ce pe viu corespunde fosei supraclaviculare mici. Inserţia superioară se face printr-un tendon pe faţa laterală a procesului mastoid şi pe linia nucală superioară. Acţiune. Are acţiuni variate: contracţia bilaterală apleacă capul înainte, flectând regiunea cervicală, când ia punct fix pe claviculă şi stern; când ia punct fix pe cap, acţionează ca un ridicător al toracelui şi contribuie la inspiraţia forţată; contracţia unilaterală înclină capul spre aceeaşi parte şi îl roteşte spre partea opusă. Inervaţie. Este inervat de ramuri ale nervului accesor (XI), care îl străbate şi de ramuri ale plexului cervical profund. Muşchii scaleni sunt trei muşchi lungi, aşezaţi în planul profund al acestei regiuni, formând un acoperiş orificiului superior al toracelui. După situaţia lor sunt numiţi: scalenul anterior, mijlociu şi posterior. Inserţii. 1. Scalenul anterior este aşezat posterior şi median faţă de sternocleidomastoidian. Are originea pe tuberculii anteriori ai apofizelor transverse de pe vertebrele C3, C4, C5, şi C6, iar inserţia se face pe coasta I. 2. Scalenul mijlociu este aşezat posterior faţă de scalenul anterior. Are originea pe tuberculii posteriori de pe apofizele transverse ale vertebrelor C 3, C4, C5, şi C6, iar inserţia se face tot pe coasta I. 3. Scalenul posterior este cel mai profund dintre muşchii scaleni. Are originea pe tuberculii posteriori de pe apofizele transverse ale vertebrelor C4, C5, şi C6, iar inserţia se face pe coasta a II-a. Acţiune. Contracţia scalenilor de aceeaşi parte, cu punct fix pe torace înclină coloana cervicală de partea lor. Contracţia bilaterală măreşte rigiditatea coloanei vertebrale. Luând punct fix pe vertebrele cervicale, ridică toracele şi devin muşchi inspiratori, contribuind la inspiraţia forţată. Contracţia scalenilor anteriori fixează coloana cervicală. Inervaţie. Sunt inervaţi de ramuri ale nervilor cervicali. Muşchiul drept lateral al capului este un muşchi mic, cilindric. Inserţii. îşi are originea pe procesul transvers al atlasului şi urcă pentru a se insera pe procesul jugular al occipitalului. Acţiune. Contracţia sa produce înclinarea laterală a capului. Inervaţie. Sunt inervaţi de ramura ventrală a primului nerv cervical.

Muşchii regiunii mediane a gâtului Muşchii acestei regiuni sunt muşchi pereche şi se grupează faţă de viscerele gâtului într-un grup de muşchi superficiali şi un grup profund, pre vertebral. Muşchii mediani superficiali Se insera pe osul hioid (cu excepţia sternotiroidianului) şi, de aceea, se mai numesc muşchi hioidieni. Având ca piesă centrală osul hioid, aceşti muşchi alcătuiesc o formaţie osteomusculară, aparatul hioidian. După aşezarea lor faţă de osul hioid, muşchii hioidieni se împart în două grupe: muşchi suprahioidieni; muşchi subhioidieni. Muşchii suprahioidieni Muşchiul digastric este un muşchi situat sub mandibulă şi are forma unui arc cu concaviţatea în sus. Are două pântece fusiforme, de unde îi vine şi numele (digastric -două pântece): • un pântece posterior sau mastoidian; • un pântece anterior sau mandibular. Cele două pântece se leagă unul de altul printr-un tendon intermediar. Inserţii. Pântecele mastoidian sau posterior este mai lung decât pântecele mandibular, se insera pe incizura mastoidiană a osului temporal, se îndreaptă în jos, înainte şi medial şi se termină prin tendonul intermediar. Pântecele mandibular sau anterior începe la tendonul intermediar, se îndreaptă de jos în sus, anterior şi medial şi se insera pe foseta digastrică a mandibulei. Tendonul intermediar al digastricului străbate partea inferioară a muşchiului stilohioidian şi apoi se fixează pe coarnele mici ale osului hioid, printr-un inel fibros. Acţiune. Acţiunea celor două pântece este diferită. Când pântecele mandibular are punct fix pe osul hioid, el coboară mandibula, având rol în masticaţie. Pântecele mastoidian având punct fix pe procesul mastoidian mişcă osul hioid în sus şi înapoi. Când se contractă amândouă pântecele, osul hioid este ridicat ca în momentul deglutiţiei. Prin alcătuirea pe care o are, di gastricul poate duce mandibula înapoi (retropropulsor). Inervaţie. Pântecele anterior este inervat de nervul mandibular, iar pântecele posterior de nervii facial şi glosofaringian. Muşchiul stilohioidian este un muşchi fusiform, situat medial de porţiunea posterioară a digastricului. Inserţii. îşi are originea pe baza procesului stiloid al temporalului şi se insera pe cornul mare al osului hioid. Acţiune. Ridică şi trage înapoi osul hioid în timpul deglutiţiei. Inervaţie. Este inervat de ramuri ale nervului facial. Muşchiul milohioidian este un muşchi lat şi subţire, de formă triunghiulară. Cei doi muşchi milohioidieni, alăturându-se pe linia mediană, formează diafragma gurii (planşeul cavităţii bucale). Inserţii. Muşchiul milohioidian îşi are originea pe linia oblică internă a mandibulei (linia milohioidiană), iar inserţia pe faţa anterioară a osului hioid. Acţiune. Ridică şi trage înainte osul hioid când punctul fix este pe mandibulă, având rol în deglutiţie, iar când punctul fix este pe hioid coboară mandibula, având rol în masticaţie. Inervaţie. Este inervat de nervul milohioidian, ramură a nervului mandibular (trigemen). Muşchiul geniohioidian este un muşchi lung şi subţire, aşezat superior de muşchiul milohioidian, imediat în afara liniei mediane. Inserţii. Originea pe spina mentală, iar inserţia pe faţa anterioară a corpului osului hioid. Acţiune. Coboară mandibula sau ridică osul hioid, după poziţia punctului fix pe hioid sau pe mandibulă. Inervaţie. Este inervat de ramuri ale nervului hipoglos. Muşchii subhioidieni Muşchiul sternohioidian este un muşchi alungit aşezat foarte aproape de planul median. Inserţii. Are originea pe manubriul sternal şi pe extremitatea medială a claviculei, iar inserţia pe

corpul osului hioid. Acţiune. Coboară osul hioid. Inervaţie. Este inervat de ramuri ale nervului hipoglos. Muşchiul sternotiroidian este situat profund faţă de sternohioidian. Inserţii. Superior pe linia oblică a cartilajului tiroid şi inferior pe faţa posterioară a manubriului sternal şi pe marginea posterioară a cartilajului primei coaste. Acţiune. Trage laringele în jos.Inervaţie. Ramuri ale plexului cervical. Muşchiul tirohioidian este un muşchi scurt, de formă patrulateră. Inserţii Are originea pe linia oblică a cartilajului tiroid, ceea ce face ca tirohioidianul să pară o prelungire superioară a sternotiroidianului. Inserţia se face pe marginea inferioară a cornului mare al osului hioid. Acţiune. Coboară osul hioid, ridică laringele. Inervaţie. Inervat de, nervul tirohioidian, ramură a nervului hipoglos. Muşchiul omohioidian este un muşchi digastric format din două corpuri musculare unite .printr-un tendon intermediar. în întregime, muşchiul are forma unui arc cu concavitatea în sus. Inserţii. Inferior are originea pe marginea superioară a scapulei, iar superior se insera pe marginea inferioară a corpului osului hioid. Tendonul intermediar este fixat pe claviculă şi prima coastă. Acţiune. Coboară osul hioid şi laringele, iar prin contracţie bilaterală contribuie la mişcările de inspiraţie forţată. Inervaţie. Este inervat de ramuri ale nervului hipoglos. Muşchii mediani profunzi Aceşti muşchi sunt cunoscuţi sub numele de muşchi prevertebrali, deoarece ocupă planul cel mai profund al gâtului, fiind aplicaţi direct pe coloana vertebrală. Sunt muşchi pereche şi sunt în număr de trei. Muşchiul drept anterior al capului este un muşchi lat de formă triunghiulară. Inserţii. Are originea pe faţa anterioară a masei laterale a atlasului, iar inserţia pe procesul bazilar al occipitalului. Muşchiul lung al capului este situat cel mai anterior. Inserţii. Ia naştere de pe tuberculii anteriori ai proceselor transverse ale vertebrelor C3 - C6 şi se insera pe faţa inferioară a porţiunii bazilare a occipitalului, înaintea găurii occipitale. Muşchiul lung al gâtului este un muşchi alungit situat pe partea antero-laterală a coloanei vertebrale. Inserţii. Este constituit din trei porţiuni: • o porţiune oblică superioară: are originea pe tuberculii anteriori ai proceselor transverse ale vertebrelor C3 - C6 şi se insera pe tuberculul anterior al atlasului; • o porţiune oblică inferioară: are originea pe corpurile primelor trei vertebre toracale şi se insera pe tuberculii anteriori ai proceselor transverse ale vertebrelor cervicale; • o porţiune verticală: are originea pe corpurile primelor trei vertebre toracale şi ultimelor trei vertebre cervicale şi se insera pe corpurile vertebrelor cervicale. Acţiune. Muşchii prevertebrali sunt flexori ai capului, lungul gâtului fiind şi flexor al coloanei cervicale. Inervaţie. Sunt inervaţi de ramurile profunde ale plexului cervical. Muşchii trunchiului Muşchii trunchiului sunt grupaţi în: muşchii regiunii posterioare a trunchiului (spatelui) şi a cefei; muşchii toracelui; muşchii abdomenului. Muşchii regiunii posterioare a trunchiului (spatelui) şi a cefei în această regiune se disting: muşchi superficiali, care leagă membrul superior de coloana vertebrală şi muşchi profunzi, proprii ai coloanei vertebrale, grupaţi pe cinci planuri. Muşchii planului I Muşchiul trapez este un muşchi lat, de formă triunghiulară, cu baza pe coloana vertebrală şi vârful la humerus. Inserţii. Are originea pe protuberanta occipitală externă, linia nucală superioară

şi pe procesele spinoase ale vertebrelor C7 – T12; inserţia se face pe extremitatea laterală a claviculei, pe acromion şi pe spina scapulei. Acţiune. Când muşchiul ia punct fix pe osul occipital, ridică umărul şi apropie scapula de coloana vertebrală; dacă ia punct fix pe coloana vertebrală şi pe scapulă, realizează extensia capului. Prin tonicitatea sa, trapezul menţine poziţia verticală a capului şi umărul la înălţime normală. Paralizia lui duce la căderea umărului în jos şi înainte. Inervaţie. Ramuri din plexul cervical şi nervul accesor. Muşchiul latissim sau muşchiul dorsal mare este un muşchi lat, de formă triunghiulară, situat în partea posteroinferioară a trunchiului. Inserţii. Are originea pe coloana vertebrală, fixânduse pe procesele spinoase ale ultimelor 5-6 vertebre toracale, ale vertebrelor lombare, pe creasta sacrală mediană, pe treimea posterioară a buzei externe a crestei iliace şi pe ultimele patru coaste. Inserţia se face printr-un scurt tendon patrulater în şanţul intertubercular al humerusului. Acţiune. Când punctul fix este pe coloana vertebrală, coboară braţul, îl apropie de trunchi (adducţie) şi îl roteşte înăuntru; dacă punctul fix este pe humerus ridică toracele având rol în inspiraţie. Inervaţie. Este inervat de nervul toracodorsal din plexul brahial. Muşchii planului II Muşchiul ridicător al scapulei are formă triunghiulară şi este situat pe părţile laterale ale cefei, înaintea fosei supraclaviculare. Inserţii. Are originea pe primele 4-5 procese transverse ale vertebrelor cervicale prin 4-5 fascicule şi se insera printr-un trunchi comun pe unghiul superior al scapulei. Acţiune. împreună cu trapezul, el ridică scapula în totalitate (în paralizia trapezului ridicarea umărului se poate face, dar mai greu). Când ia punct fix pe scapulă, înclină coloana vertebrală de partea lui. împreună cu romboidul contribuie la menţinerea scapulei în poziţie. Inervaţie. Prin nervul dorsal al scapulei din plexul brahial şi nervul ridicător al scapulei din plexul cervical. Muşchiul romboid este aşezat pe peretele posterior al toracelui. Inserţii. Are originea pe procesele spinoase ale primelor patru vertebre toracale şi a ultimei cervicale; inserţia se face pe marginea medială a scapulei. Acţiune. Este adductor şi ridicător al umărului. Inervaţie. Este inervat de nervul muşchiului romboid şi nervul dorsal al scapulei din plexul cervical. Muşchiul dinţat postero-superior este un muşchi subţire, de formă patrulateră, situat în partea superioară a spatelui, înaintea romboidului. Inserţii. Are originea pe procesele spinoase ale vertebrei C7 şi ale primelor trei vertebre toracale; se insera prin patru fascicule pe faţa externă a coastelor a II-a, a III-a, a IV-a şi a V-a. Acţiune. Este ridicător al coastelor şi contribuie astfel la inspiraţie. Inervaţie. Primeşte ramuri ale nervilor intercostali II - V. Muşchiul dinţat postero-inferior este un muşchi lat, subţire, formă dreptunghiulară, situat în partea inferioară a toracelui, sub marele dorsal. Inserţii. Are originea pe ultimele două procese spinoase toracale şi primele două lombare, iar inserţia se face prin patru digitaţii pe feţele externe ale ultimelor patru coaste. Acţiune. Este coborâtor al coastelor, contribuind la expiraţie. Inervaţie. Primeşte ramuri ale nervilor intercostali IX - XII. Muşchiul splenius este un muşchi subţire şi lat, situat înaintea trapezului, a romboidului şi a dinţatului postero-superior. Inserţii. Are originea pe jumătatea inferioară a ligamentului nucal, pe procesele spinoase ale ultimei vertebre cervicale şi ale primelor 4-5 vertebre toracale. Fibrele sale se împart în două porţiuni, inserându-se astfel: • spleniul capului pe jumătatea laterală a liniei nucale superioare şi pe faţa laterală a mastoidei; • spleniul gâtului pe vârful proceselor transverse ale atlasului şi axisului. Acţiune. în contracţie unilaterală, înclină capul de aceeaşi parte, iar contractaţi bilateral sunt extensori ai capului. Inervaţie. Prin ramurile dorsale ale nervilor cervicali. Muşchii planului III

Planul III cuprinde musculatura profundă a coloanei vertebrale, alungită longitudinal şi care se întinde de la osul occipital până la osul sacru, extensorul coloanei vertebrale. Muşchii din acest plan leagă bazinul de torace şi de coloana vertebrală, segmentele coloanei vertebrale între ele şi coloana de craniu; sunt aşezaţi pe straturi, cei profunzi fiind scurţi, iar cei de la suprafaţă lungi. în porţiunea inferioară formează o masă comună (sacro-spinală). Masa comună este cuprinsă într-o lojă osteofibroasă. Inserţii. Are originea pe procesele spinoase ale ultimelor vertebre lombare, pe creasta sacrală mediană, pe creasta iliacă şi pe faţa posterioară a sacrului. în regiunea lombară, masa comună se împarte în trei coloane musculare care urcă de-a lungul coloanei spre torace şi spre craniu: coloana laterală (leagă bazinul de coaste şi coastele între ele), reprezentată prin muşchiul iliocostal; coloana mijlocie (leagă bazinul de coaste şi de procesele transverse), reprezentată prin muşchiul longissimus; coloana medială (uneşte bazinul cu procesele spinoase şi procesele spinoase între ele), reprezentată prin muşchiul spinal. Muşchiul iliocostal este aşezat în partea laterală şi posterioară a coloanei vertebrale. Inserţii. Pleacă din masa comună şi ajunge în regiunea cervicală. Are originea pe creasta sacrală şi pe procesele spinoase ale vertebrelor lombare, iar inserţia pe unghiurile costale ale ultimelor şase coaste şi pe tuberculii posteriori ai proceselor transverse C3 - C7. Acţiune. Extinde săli înclină lateral coloana vertebrală, iar prin inserţiile costale, coboară coastele. Inervaţie. Este inervat de nervii intercostali. Muşchiul longissimus este situat medial de iliocostal, de-a lungul şanţurilor vertebrale. Inserţii. Se întinde de la masa comună până la procesul mastoidian. Are originea pe procesele spinoase ale vertebrelor lombare, iar inserţia pe procesele spinoase şi transverse ale vertebrelor toracale, pe coaste, pe procesele transverse ale ultimelor cinci vertebre cervicale şi pe vârful mastoidei. Acţiune. Extinde coloana vertebrală, o înclină lateral, face extensia şi rotirea capului. Inervaţie. Este inervat de nervii intercostali. Muşchiul spinal este aşezat medial faţă de longissimus. Inserţii. Are originea pe procesele spinoase ale ultimelor două vertebre toracale şi ale primelor două vertebre lombare, iar inserţia pe procesele spinoase ale primelor 7-8 vertebre toracale. Acţiune. Este extensor al coloanei vertebrale. Inervaţie. Este inervat de nervi cervicali şi toracali. Muşchii planului IV Acest plan este format din fascicule musculare care se întind de la procesul transvers al unei vertebre la un proces spinos suprajacent, fiind astfel considerate ca făcând parte dintr-un singur complex muscular, numit muşchiul transversospinal. După felul cum fasciculele musculare sar până la un proces spinos suprajacent mai îndepărtat sau mai apropiat, muşchiul transversospinal este împărţit în trei grupări: muşchiul semispinal, cel mai superficial, are fascicule ce sar peste patru vertebre între punctul de origine şi cel de inserţie; muşchii multifizi, formează o coloană musculară care umple şanţurile vertebrale de la sacru până la axis; muşchii rotatori, ocupă planul cel mai profund. Muşchii planului V Este planul cel mai profund. După inserţii muşchii planului V se grupează astfel: muşchii interspinoşi;

muşchii intertransversari; muşchii rotatori ai capului, sunt în număr de patru: • muşchiul marele drept posterior al capului; • muşchiul micul drept posterior al capului; • muşchiul oblic inferior al capului; • muşchiul oblic superior al capului; muşchii sacrococcigieni. Muşchii toracelui Muşchii peretelui anterolateral al toracelui sunt muşchi care se leagă de oasele cutiei toracice. După poziţia şi structura lor, pot fi împărţiţi în două grupe: muşchii extrinseci, care pornesc de pe torace şi acţionează centura scapulară şi membrele superioare, fiind reprezentaţi de: • muşchii vertebrohumerali: muşchiul latissim; • muşchii costoscapulari: muşchii dinţat anterior şi pectoral mic; • muşchi îoracohumeral: muşchiul pectoral mare. muşchii intrinseci, proprii ai toracelui, fiind situaţi pe acelaşi plan cu scheletul costal al toracelui, pe care se şi insera. A. Muşchii extrinseci Muşchiul pectoral mare este un muşchi lat, voluminos, de formă triunghiulară, aşezat pe partea anterioară şi superioară a toracelui. Inserţii. Este format din trei fascicule musculare, diferite prin originea lor: fasciculul superior, clavicular, pe 1/2 medială a marginii anterioare a claviculei; fasciculul mijlociu, sternocostal, pe faţa anterioară a sternului şi cartilajele primelor şase coaste adevărate; fasciculul abdominal, pe teaca muşchiului drept abdominal. Inserţia muşchiului pectoral mare se face pe creasta tuberculului mare al humerusului. Acţiune. Când ia punct fix pe torace, muşchiul este un puternic adductor (aduce braţul din poziţie orizontală lângă trunchi); când braţul este lângă trunchi, determină o mişcare de rotaţie medială. Când ia punct fix pe humerus, intervine în acţiunea de căţărare. Inervaţie. Nervii pectorali, medial şi lateral din plexul brahial. Muşchiul pectoral mic Inserţii. Are originea pe feţele anterolaterale ale coastelor III, IV şi V, iar inserţia pe marginea medială a procesului coracoid al scapulei. Acţiune. Când ia punct fix pe torace coboară umărul în jos şi înainte, iar când punctul fix este pe procesul coracoid ridică coastele şi intervine în inspiraţie. Inervaţie. Nervii pectorali, medial şi lateral din plexul brahial. Muşchiul subclavicular Inserţii. Are originea pe prima coastă şi se insera în şanţul de pe mijlocul feţei inferioare a claviculei. Acţiune. Coboară clavicula şi umărul. Arc rol de a proteja plexul brahial şi vasele subclaviculare de contactul dur al osului. Inervaţie. Este inervat de nervul subclavicular din plexul brahial. Muşchiul dinţat anterior este un muşchi lat, în formă de evantai, situat pe partea superioară şi laterală a toracelui. Inserţii. Are originea pe faţa exterioară a primelor zece coaste, iar inserţia se face pe marginea medială a scapulei. Acţiune. Când punctul fix este pe torace, trage marginea medială a scapulei înainte şi lateral, ridicând umărul. Când punctul fix este pe scapulă, ridică coastele şi contribuie astfel la inspiraţie. Inervaţie. Este inervat de nervul toracic lung din plexul brahial.

B. Muşchii intrinseci mobilizează coastele şi sunt reprezentaţi prin: Muşchii intercostali sunt muşchi scurţi şi subţiri, aşezaţi în spaţiile intercostale (câte doi pentru fiecare spaţiu), unind două coaste între ele. Inserţii. După situaţia lor, ei sunt: externi, se insera pe buza externă a marginilor a două coaste vecine; interni, au originea pe marginea internă a şanţului costal, iar inserţia pe buza internă a marginii superioare a coastei subjacente. Acţiune. Intercostalii externi ridică coastele, contribuind la inspiraţie; intercostalii interni coboară coastele, contribuind la expiraţie. Inervaţie. Sunt inervaţi de nervii intercostali. Muşchii ridicători ai coastelor sau supracostali sunt aşezaţi în partea posterioară a toracelui, între coloana vertebrală şi coaste, câte 12 muşchi mici de fiecare parte. Inserţii. Au originea pe vârful proceselor transverse de la C7 la T11, iar inserţia în spaţiul cuprins între tuberculul şi unghiul coastei. Acţiune. Sunt ridicători ai coastelor, deci muşchi inspiratori. Inervaţie. Sunt inervaţi de nervii intercostali. Muşchii subcostali sunt muşchi subţiri, situaţi în interiorul toracelui în vecinătate unghiului costal, unind feţele interne ale coastelor. Sunt consideraţi muşchi rudimentari, fără valoare funcţională. Muşchiul transvers al toracelui sau triunghiularul sternului ocupă faţa profundă a plastronului sternocostal, separând nervii şi vasele intercostale de pleură. Este un muşchi rudimentar, cu funcţie respiratorie redusă. Muşchii abdomenului În funcţie de dispoziţia lor topografică se pot grupa astfel: A. Muşchii regiunii anterolaterale; B. Muşchii regiunii posterioare sau lomboiliace; C. Muşchiul regiunii superioare, diafragma; D. Muşchii regiunii perineale sau inferioare. A. Muşchii regiunii anterolaterale Muşchiul drept abdominal este un muşchi lat alungit, situat imediat lateral de linia mediană, pe toată lungimea feţei anterioare abdomenului, de la pube până la apendicele xifoid. Inserţii. Are originea pe cartilajele coastelor V - VII şi pe apendicele xifoid, iar inserţia pe marginea superioară a simfizei pubiene. Dreptul abdominal prezintă 3-4 lame tendinoase dispuse transversal care se numesc intersecţii tendinoase. Este învelit într-o puternică teacă fibroasă, teaca dreptului abdominal. Cei doi drepţi abdominali sunt separaţi unul de celălalt pe linia mediană, printr-un rafeu tendinos, numit linia albă. Acţiune. Contracţia bilaterală, când ia punct fix pe pube, coboară coastele şi flectează toracele pe bazin, iar dacă punctul fix este pe torace, flectează bazinul spre torace. Are acţiune importantă în comprimarea viscerelor, contribuind astfel la: defecaţie, micţiune, vomă, etc. Inervaţie. Este inervat de nervii intercostali 7-12. Muşchiul piramidal; este un muşchi mic, de formă triunghiulară, cu baza la pube şi vârful la linia albă. Este conţinut în teaca dreptului abdominal şi este nefuncţional. Muşchiul oblic extern este un muşchi lat, fiind cel mai superficial şi cel mai întins dintre muşchii; laterali ai abdomenului. Inserţii. Are originea pe feţele externe ale coastelor a V-a până la a XII-a, iar inserţia printr-o aponevroză întinsă de la creasta iliacă la marginea anterioară a osului coxal, la pubis şi pe linia albă. Acţiune. Când ia punct fix pe bazin şi se contractă bilateral flectează

toracele pe bazin coboară coastele intervenind în expiraţie; contracţia unilaterală determină rotirea trunchiului în partea opusă sau înclinarea laterală de aceeaşi parte. Când ia punct fix pe torace flectează bazinul pe torace şi participă la presa abdominală. Inervaţie. Nervii iliohipogastric, ilioinghinal şi intercostalii inferiori. Muşchiul oblic intern este un muşchi lat, subţire, de formă triunghiulară, situat sub oblicul extern. Inserţii. Are originea pe ligamentul inghinal, creasta iliacă şi fascia toracolombară. Inserţia se face astfel: fasciculele posterioare, aproape verticale, se insera pe ultimele trei coaste; fasciculele mijlocii, se termină pe aponevroza anterioară a oblicului intern, contribuind la formarea tecii dreptului abdominal şi a liniei albe; fasciculele anterioare, se insera pe faţa anterioară a simfizei pubiene, marginea superioară a pubelui şi creasta pectineală. Acţiune. în contracţie unilaterală este antagonistul oblicului extern de aceeaşi parte şi sinergistul oblicului extern de partea opusă. In contracţie bilaterală este sinergie cu oblicul extern. Inervaţie. Nervii iliohipogastric, ilioinghinal şi intercostalii inferiori. Muşchiul transvers abdominal este un muşchi lat, situat profund faţă de oblicul intern. Fibrele sale sunt dispuse transversal faţă de axul longitudinal al corpului. Inserţii. Are originea pe ligamentul inghinal, pe creasta iliacă, pe procesele costiforme ale vertebrelor lombare şi pe ultimele şase cartilaje costale. Inserţia se face prin aponevroza anterioară a transversului, care se fixează pe linia albă. Acţiune. Comprimă viscerele din cavitatea abdominală şi contribuie la defecaţie, micţiune.Coborând coastele, participă la expiraţia forţată. Inervaţie. Nervii intercostali inferiori, iliohipogastric şi ilioinghinal. B. Muşchii regiunii posterioare sau lomboiliace Muşchiul pătratul lombelor are formă patrulateră şi este situat pe părţile laterale ale coloanei lombare. Inserţii. Muşchiul este format din trei tipuri de fibre dispuse în două planuri (fibrele iliocostale şi iliotransverse în plan posterior, iar cele costotransversare în plan anterior): fibrele iliocostale, cu origine pe creasta iliacă şi ligamentul iliolombar şi merg vertical la coasta a XII-a; fibrele iliotransverse, prezintă aceeaşi origine, dar se termină pe vârful proceselor costiforme ale primelor patru vertebre lombare; fibrele costotransversare, se întind de la coasta a XII-a la proceselor costiforme ale primelor patru vertebre lombare. Acţiune. Când punctul fix este pe bazin, înclină coloana lombară de aceeaşi parte; când punctul fix este pe torace înclină bazinul pe partea sa. Participă la menţinerea trunchiului în rectitudine. Inervaţie. Este inervat de ramurile anterioare ale nervilor lombari I- IV şi nervul subcostal. C. Muşchiul regiunii superioare Diafragma este o despărţitoare musculoaponevrotică boltită care desparte cavitatea toracică de cavitatea abdominală. Cupola diafragmei nu este uniformă, prezentând o depresiune centrală corespunzătoare inimii, care o divide în două bolţi secundare, dreaptă şi stângă (cea din dreapta este mai înaltă). Inserţii. Structural diafragma prezintă două porţiuni: una centrală, aponevrolică, numită centrul tendinos, este o puternică lamă fibroasă; una periferică, musculară, având originea pe circumferinţa inferioară a toracelui, de unde fibrele musculare, grupate în trei porţiuni: lombară, costală şi sternală, converg spre centrul tendinos. Porţiunea lombară are originea pe vertebrele lombare prin:

• stâlpul drept, mai puternic şi mai lung, porneşte de pe corpurile primelor trei vertebre lombare şi discurile lor intervertebrale; • stâlpul stâng, ia naştere de pe primele două vertebre lombare şi discurile învecinate. Marginile mediale ale celor doi stâlpi se întâlnesc şi formează: • o arcadă înaintea aortei: ligamentul arcuat median; • ligamentul arcuat medial sau arcada muşchiului psoas; • ligamentul arcuat lateral sau arcada muşchiului pătrat al lombelor. Hiaturile diafragmei. Între diferite porţiuni musculare ale diafragmei pot apare o serie de hiaturi, puncte slabe, prin care se pot produce hernii ale organelor abdominale spre torace. Hiaturile se pot forma: între porţiunile lombară şi costală (trigonul lombocostal); între porţiunile costală şi sternală {trigonul sternocostal); între cele două fascicule ale porţiunii sternale. În diafragmă mai există: • hiatul esofagian: prin el trece esofagul, nervii vagi şi ramurile esofagiene ale vaselor gastrice stângi; • hiatul aortic: prin el trec artera aortă şi duetul toracic; • orificiul venei cave: prin el trece vena cavă inferioară. Acţiune. Este cel mai puternic muşchi inspirator. Când se contractă măreşte cavitatea toracică, în direcţia celor trei diametre, astfel: prin contracţie centrul tendinos coboară şi măreşte diametrul vertical, dar în acelaşi timp, coastele sunt ridicate şi sternul împins înainte, crescând diametrele transversal şi antero-posterior. Prin contracţie intervine şi în importante acte fiziologice: râs, sughiţ, căscat şi creşte presa abdominală favorizând micţiunea, defecaţia, expulzia fătului din uter. Reprezintă o barieră ce împiedică organele abdominale să urce în torace sub influenţa presei abdominale. Inervaţie. Este inervat de ramuri ale nervului frenic, care provine din plexul cervical şi ultimele şase perechi de nervi intercostali. D. Muşchii regiunii perineale sau inferioare Cavitatea abdominală se termină în partea inferioară a trunchiului în pelvis. Peretele inferior al pelvisului este reprezentat printr-o formaţiune complexă, diafragma pelviperineală, care prezintă două părţi: una situată superior, profund, diafragma pelviană; una situată inferior, superficial faţă de prima, numită perineu. Diafragma pelviană are în alcătuirea ei următorii muşchi: muşchiul ridicător anal, formează mare parte din diafragma pelviană; muşchiul coccigian; muşchiul sfincter anal extern. Perineul. Are o formă rombică şi este împărţit în două triunghiuri: anterior (triunghiul urogenital), prin care străbat organele urogenitale; posterior (triunghiul anal), prin care trece canalul anal. Muşchii triunghiului urogenital: muşchiul transvers superficial al perineului; muşchiul transvers profund al perineului; muşchiul bulbocavernos; muşchiul ischiocavernos; muşchiul sfincter extern al uretrei.

Muşchii membrului superior Muşchii umărului Formează o masă musculară, care acoperă articulaţia scapulohumerală şi dă reliefurile umărului. Muşchiul deltoid este cel mai voluminos muşchi al centurii scapulare. Are formă triunghiulară şi înveleşte articulaţia scapulohumerală. Inserţii. Are originea pe treimea laterală a marginii anterioare a claviculei, pe marginea laterală a acromionului şi pe marginea posterioară a spinei scapulei. După origine deltoidul poate fi împărţit în trei porţiuni: claviculară, acromială şi scapulară. Inserţia se face printr-un tendon care se prinde pe tuberozitatea deltoidiană a humerusului. Acţiune. Când se contractă toate porţiunile, deltoidul realizează abducţia orizontală a braţului (rol principal porţiunea acromială). Când se contractă porţiunea claviculară braţul este dus înainte şi rotit în interior, iar când se contractă porţiunea scapulară braţul este tras înapoi şi rotit înafară. Inervaţie. Este inervat de nervul axilar, din plexul brahial. Muşchiul supraspinos este situat în fosa supraspinoasă a scapulei. Inserţii. Are originea în fosa supraspinoasă, iar inserţia pe tuberculul mare al humerusului. Acţiune. Realizează abducţia orizontală a braţului, ajutând deltoidul. Inervaţie. Este inervat de nervul suprascapular, din plexul brahial. Muşchiul infraspinos este un muşchi lat, de formă triunghiulară şi ocupă cea mai mare parte a fosei infraspinoase. Inserţii. Are originea în fosa infraspinoasă şi pe fascia infraspinoasă ce-l acoperă, iar inserţia pe faţa mijlocie a tuberculului mare al humerusului. Acţiune. Roteşte braţul înafară şi menţine capul humeral în cavitatea glenoidă, fiind şi un tensor al capsulei de articulaţie. Inervaţie. Este inervat de nervul suprascapular, din plexul brahial. Muşchiul rotund mic Inserţii. Are originea pe faţa posterioară a scapulei, lângă marginea laterală, iar inserţia pe faţa inferioară a tuberculului mare al humerusului Acţiune. Este un rotator extem al braţului. Inervaţie. Este inervat de nervul axilar. Muşchiul rotund mare Inserţii. Are originea pe faţa posterioară a scapulei, lângă unghiul inferior, iar inserţia pe creasta tuberculului inie al humerusului. Acţiune. Când ia punct fix pe scapulă, adductor şi rotator înăuntru al braţului; când ia punct fix pe humerus duce scapula în sus şi înainte. Inervaţie. Este inervat de nervul subscapular, din plexul brahial. Muşchiul subscapular este un muşchi lat, de formă triunghiulară, situat în fosa subscapulară. Inserţii. Are originea în fosa subscapulară, iar inserţia printr-un tendon pe tuberculul mic al humerusului. Acţiune. Este adductor şi rotator înăuntru al braţului şi menţine capul humeral în cavitatea glenoidă. Inervaţie. Este inervat de nervul subscapular, din plexul brahial. Muşchii braţului Muşchii regiunii anterioare Muşchiul biceps brahial este un muşchi fusiform, puternic. La extremitatea superioară este bifurcat, prezentând două capete: lung şi scurt. Inserţii. Are originea diferită prin cele două capete: capul scurt: pe vârful procesului coracoid; capul lung: pe tuberculul supraglenoidal al scapulei şi pe cadrul glenoidal. Tendonul său trece prin interiorul cavităţii articulare scapulohumerale, învelit într-o teacă sinovială. Cele două capete fuzionează într-un singur corp muscular, gros şi fusiform ce descinde până la cot şi se insera printr-un tendon pe tuberozitatea radiusului. Acţiune. Acţiunea principală a bicepsului este flexia antebraţului pe braţ, dar contribuie şi la ridicarea braţului. Inervaţie. Este inervat de nervul musculocutanat. Muşchiul coracobrahial, situat medial de capul scurt al bicepsului. Inserţii. Are originea pe vârful procesului coracoid, printr-un tendon comun cu al capului scurt al bicepsului, iar inserţia

în porţiunea mijlocie a feţei mediale a humerusului. Acţiune. Este adductor al braţului şi îl duce înainte. Inervaţie. Este inervat de nervul musculocutanat. Muşchiul brahial este un muşchi gros, situat în partea anterioară şi inferioară a braţului, înapoia bicepsului. Inserţii. Are originea pe jumătatea inferioară a feţei anterioare a humerusului, iar inserţia pe baza procesului coronoid al ulnei. Acţiune. Este cel mai puternic flexor al antebraţului pe braţ. Inervaţie. Inervat de nervul musculocutanat şi fibre din nervul radial. Muşchiul regiunii posterioare Muşchiul triceps brahial este un muşchi lung şi voluminos. Extremitatea superioară prezintă trei capete de origine: lung, lateral, medial. Inserţii. Are originea diferită prin cele trei capete: capul lung: printr-un tendon pe tuberculul infraglenoidal al scapulei; capul lateral: pe faţa posterioară a humerusului, deasupra şanţului nervului radial; capul medial: pe faţa posterioară a humerusului, sub şanţul nervului radial. Cele trei porţiuni se insera printr-un tendon comun pe faţa posterioară şi cele două margini ale olecranului. Acţiune. Este extensor al antebraţului şi adductor al braţului. Inervaţie. Este inervat de nervul radial. Muşchii antebraţului Muşchii regiunii anterioare: opt muşchi dispuşi în patru planuri. Muşchiul rotund pronator, cel mai lateral muşchi al primului plan. Inserţii. Are origine diferită prin două fascicule: humeral: pe faţa anterioară a epicondilului medial; ulnar: pe faţa medială a procesului coronoid al ulnei. Inserţia se face pe partea mijlocie a feţei laterale a radiusului. Acţiune. Este pronator al mâinii şi contribuie prin capul humeral la flexia antebraţului pe braţ. Inervaţie. Este inervat de nervul median. Muşchiul flexor radial al carpului Inserţii. Are originea pe epicondilul medial, iar inserţia se face printr-o expansiune fibroasă pe baza metacarpianului al doilea. Acţiune. Este flexor şi abductor al mâinii. Inervaţie. Este inervat de nervul median. Muşchiul palmar lung Inserţii. Are originea pe epicondilul medial, iar inserţia printr-un tendon lung pe aponevroza palmară. Acţiune. Flectează mâna pe antebraţ şi întinde aponevroza palmară. Inervaţie. Este inervat de nervul median. Muşchiul flexor ulnar al carpului Inserţii. Extremitatea superioară are două capete: humeral: are originea pe epicondilul medial al humerusului; ulnar: are originea pe marginea medială a olecranului şi cele două treimi superioare ale marginii posterioare a ulnei. Inserţia se face printr-un tendon pe osul pisiform. Acţiune. Este flexor şi adductor al mâinii. Inervaţie. Este inervat de nervul ulnar. Muşchiul flexor superficial al degetelor formează singur planul al doilea al regiunii anterioare. Inserţii. Extremitatea superioară are două capete:

humeroulnar are originea prin acelaşi tendon pe epicondilul medial al humerusului şi pe marginea internă a procesului coronoid; radial are originea pe partea mijlocie a marginii anterioare a radiusului. Extremitatea inferioară este prevăzută cu patru tendoane. Fiecare tendon se bifurcă şi se insera pe partea mijlocie a falangei medii. Acţiune. Flectează falanga medie pe cea proximală, degetele pe mână, mâna pe antebraţ şi antebraţul pe braţ. Inervaţie. Este inervat de nervul median. Muşchiul flexor profund al degetelor formează partea medială a stratului al treilea muscular. Inserţii. Are originea pe cele două treimi proximale ale feţelor anterioară şi medială ale ulnei şi pe membrana interosoasă a antebraţului. Inserţia se face, prin patru tendoane care perforează tendoanele flexorului superficial, pe baza falangelor distale. Acţiune. Flexor al ultimelor două falange şi al mâinii pe antebraţ. Inervaţie. Este inervat de nervii ulnar şi median. Muşchiul flexor lung al policelui Inserţii. Are originea pe faţa anterioară a radiusului şi pe membrana interosoasă. Inserţia se face pe baza falangei distale a policelui. Acţiune. Flectează falanga distală pe cea proximală, degetul pe metacarpian şi mâna pe antebraţ. Inervaţie. Este inervat de nervul median. Muşchiul pătrat pronator este aşezat transversal în partea inferioară a feţei anterioare a antebraţului, între ulnă şi radius. Formează planul patru. Inserţii Are originea pe faţa anterioară a ulnei, are un traseu transversal şi se insera pe faţa anterioară a radiusului. Acţiune. Contracţia lui determină pronaţia antebraţului şi a mâinii. Inervaţie. Este inervat de nervul median. Muşchii regiunii posterioare: opt muşchi dispuşi pe două planuri. Muşchiul extensor al degetelor Inserţii. Are originea pe epicondilul lateral al humerusului, iar inserţia, prin patru tendoane, pe faţa dorsală a falangelor medii şi distale. Acţiune. Este extensor al degetelor şi al mâinii. Inervaţie. Este inervat de nervul radi al. Muşchiul extensor al degetului mic Inserţii. Are originea pe epicondilul lateral al humerusului, iar inserţia pe ultimele două falange ale degetului mic. Acţiune. Extensor al deigetului mic, contribuind şi la extensia mâinii. Inervaţie. Este inervat de ramuri din nervul radial. Muşchiul extensor ulnar al carpului Inserţii. Are originea pe epicondilul lateral al humerusului, iar inserţia pe baza metacarpianului V. Acţiune. Este extensor şi adductor al mâinii. Inervaţie. Este inervat de nervul radial. Muşchiul anconeu estd un muşchi mic aşezat în regiunea cotului. Inserţii. Originea pe epicondilul lateral humeral; inserţia pe olecran. Acţiune. Contribuie la extensia braţului. Inervaţie. Este inervat de nervul radial. Muşchiul abductor lung al policelui

Inserţii Are originea pe feţele posterioare ale ulnei şi radiusului şi pe membrana interosoasă, iar inserţia pe baza primului metacarpian. Acţiune. Este abductor al policelui şi al mâinii. Inervaţie. Este inervat de nervul radial. Muşchiul extensor scurt ui policelui Inserţii. Are originea pe faţa posterioată a radiusului şi pe membrana interosoasă, iar inserţia pe baza falangei proximale a policelui. Acţiune. Este extensor şi abductor al policelui. Inervaţie. Este inervat de nervul radial. Muşchiul extensor lung al policelui Inserţii. Are originea pe treimea mijlocie a feţei posterioare a ulnei şi pe membrana interosoasă, iar inserţia pe falanga distală a policelui. Acţiune. Extinde falanga distală a policelui şi adducţia acestuia. Inervaţie. Este inervat de nervul radial. Muşchiul extensor al indexului Inserţii. Are originea pe feţa posterioară a ulnei şi pe membrana interosoasă; inserţia pe index, împreună cu tendonul extensorului degetelor. Acţiune. Extensia indexului şi contribuie la extensia mâinii. Inervaţie. Este inervat de nervul radial. Muşchii regiunii laterale: patru muşchi dispuşi pe două planuri. Muşchiul brahioradial Inserţii. Are originea pe marginea laterală a humerusului şi se insera pe baza procesului stiloid al radiusului. Acţiune. Este un puternic flexor al antebraţului pe braţ; când antebraţul este în pronaţie realizează supinaţia lui şi invers. Inervaţie. Este inervat de nervul radial. Muşchiul lung extensor radial al carpului Inserţii. Are originea pe marginea laterală a humerusului şi se insera pe baza metacarpianului al II-lea. Acţiune. Este extensor şi abductor al mâinii. Inervaţie. Este inervat de nervul radial. Muşchiul scurt extensor radial al carpului Inserţii. Are originea pe epicondilul lateral al humerusului; inserţia se face pe baza metacarpianului al III-lea. Acţiune. Este extensor şi abductor al mâinii. Inervaţie. Este inervat de nervul radial. Muşchiul supinator ocupă planul profund al regiunii laterale. Inserţii. Are originea pe epicondilul lateral al humerusului şi pe partea superioară a feţei laterale a ulnei; inserţia pe faţa laterală a radiusului. Acţiune. Este cel mai puternic supinator al antebraţului şi al mâinii. Inervaţie. Este inervat de nervul radial. Muşchii mâinii Cel mai mic segment al membrului superior, mâna prezintă muşchi numai pe faţa palmară şi spaţiile interosoase; faţa dorsală conţine doar tendoanele muşchilor posteriori ai antebraţului. Sunt inervaţi de nervii ulnar şi median. Muşchii feţei palmare sunt grupaţi în trei regiuni: muşchii eminentei tenare (regiunea laterală) deservesc policele: muşchiul scurt abductor al policelui; muşchiul opozant al policelui;

muşchiul scurt flexor al policelui; muşchiul adductor al policelui. muşchii eminenţei hipotenare (regiunea medială) pentru degetul mic: muşchiul palmar scurt; muşchiul flexor scurt al degetului mic; muşchiul abductor al degetului mic; muşchiul opozant al degetului mic. muşchii regiunii palmare mijlocii: muşchii lombricali, în număr de patru, sunt anexaţi tendoanelor flexorului profund al degetelor; muşchii interosoşi: palmari, ocupă jumătate din spaţiul interosos; se prind numai pe câte un metacarpian şi merg la degetul ce urmează acestuia; dorsali, ocupă întreg spaţiul interosos, se prind pe ambele metacarpiene ce mărginesc spaţiul şi merg la degetul corespunzător metacarpianului cu inserţia mai puternică. Muşchii membrului inferior Muşchii bazinului După aşezarea lor faţă de bazin şi articulaţia coxofemurală se împart în două grupe: anterior sau interior şi posterior sau exterior. Muşchii anteriori ai bazinului Muşchiul iliopsoas este alcătuit din două porţiuni: 1. Muşchiul psoas mare Inserţii. Are originea pe vertebrele T12 şi L1 – L4 şi pe discurile intervertebrale corespunzătoare; inserţia pe trohanterul mic al femurului. 2. Muşchiul iliac Inserţii. Are originea în fosa iliacă, pe care o căptuşeşte, iar inserţia, prin tendonul muşchiul psoas mare, pe trohanterul mic al femurului. Acţiune. Iliopsoasul este un flexor al coapsei pe bazin, dacă punctul fix este pe bazin şi coloana vertebrală, sau flectează bazinul pe coapsă, dacă punctul fix este pe femur. Inervaţie. Este inervat de ramuri ale plexului lombar şi colaterale ale nervului femural. Muşchiul psoas mic este rudimentar şi inconstant la om. Muşchii posteriori ai bazinului Muşchiul gluteu mare este cel mai superficial şi cel mai voluminos muşchi al regiunii. Are formă dreptunghiulară. Inserţii. Are originea pe creasta iliacă, părţile laterale ale sacrului şi coccigelui şi ligamentul sacrotuberal; inserţia se face pe tractul iliotibial, pe tuberozitatea gluteală şi pe fascia lata. Acţiune. După cum punctul fix este pe bazin sau pe coapsă, gluteul mare face extensia coapsei pe bazin sau a bazinului pe coapsă. Inervaţie. Este inervat de nervul gluteu inferior din plexul sacrat. Muşchiul gluteu mijlociu este un muşchi lat, triunghiular, acoperit în parte de gluteul mare. Inserţii. Are originea pe partea superioară a aripii osului iliac şi creasta iliacă, iar inserţia pe trohanterul mare al femurului. Acţiune. Abducţia şi rotaţia înăuntru a coapsei, când ia punct fix pe bazin; contribuie la menţinea poziţiei bazinului, când ia punct fix pe femur. Inervaţie. Este inervat de nervul gluteu superior din plexul sacrat. Muşchiul gluteu mic este situat sub gluteul mijlociu. Inserţii. Are originea pe aripa osului iliac, sub originea gluteului mijlociu, iar inserţia pe trohanterul mare al femurului. Acţiune. Are aceleaşi acţiuni, ca şi fesierul mijlociu. Inervaţie. Este inervat de nervul gluteu superior din plexul sacral.

Muşchiul tensor al fasciei lata Inserţii Are originea pe spina iliacă antero-superioară şi se insera pe tractul iliotibial. Acţiune. Este flexor şi abductor al coapsei. Inervaţie. Este inervat din nervul gluteu superior. Muşchiul piriform Inserţii. Are originea pe faţa anterioară a sacrului şi se insera pe trohanterul mare. Acţiune. Este rotator extern, abductor şi extensor al coapsei. Inervaţie. Printr-o ramură proprie, din plexul sacrat. Muşchiul obturator intern Inserţii. Are originea pe periferia osoasă a găurii obturate şi membrana obturatoare, iar inserţia printr-un tendon pe trohanterul mare. Acţiune. Puternic rotator extern al coapsei. Inervaţie. Prin nervul obturator intern, din plexul sacrat. Muşchiul gemen superior şi muşchiul gemen inferior Inserţii. Cel superior are originea pe spina ischiadică, iar cel inferior pe tuberozitatea ischiadică. Inserţia se face pe tendonul obturatorului intern. Acţiune. Acţionează împreună cu obturatorul intern. Inervaţie. Prin câte o ramură separată din plexul sacrat. Muşchiul pătrat femural Inserţii. Are originea pe tuberozitatea ischiadică, iar inserţia pe creasta intertrohanteriană. Acţiune. Puternic rotator extern al coapsei. Inervaţie. Din plexul sacrat. Muşchiul obturator extern Inserţii. Are originea pe faţa laterală a cadrului osos al găurii obturate şi pe membrana obturatoare, iar inserţia în fosa trohanterică. Acţiune. Rotator extern al coapsei şi menţine capul femural în articulaţie. Inervaţie. Din nervul obturator. Muşchii coapsei Muşchii coapsei sunt aşezaţi în jurul femurului în trei grupuri: anterior cu muşchii extensori, medial cu adductorii şi posterior cu muşchii flexori. Muşchii regiunii anterioare Muşchiul croitor este cel mai lung muşchi al corpului. Străbate faţa anterioară a coapsei de sus în jos şi dinafară înăuntru. Inserţii. Are originea pe spina iliacă anterosuperioară şi se insera pe partea superioară a feţei mediale a tibiei. Acţiune. Când punctul fix este pe bazin, flectează coapsa pe bazin şi gamba pe coapsă; când punctul fix este pe tibie, flectează bazinul pe coapsă. Inervaţie. Este inervat de ramuri ale nervului femural. Muşchiul cvadriceps femural este cel mai voluminos şi puternic muşchi al corpului şi prezintă patru capete de origine. Inserţii: dreptul femural: are originea pe spina iliacă anteroinferioară şi deasupra şi înapoia sprâncenei acetabulare; vastul lateral: are originea pe trohanterul mare şi buza laterală a liniei aspre; vastul medial: are originea pe toată lungimea liniei aspre a femurului; vastul intermediar: are originea în cele două treimi superioare ale feţelor anterioară şi laterală ale femurului. Tendoanele de inserţie ale celor patru muşchi se alătură şi formează un tendon comun care se insera pe baza şi marginile patelei. După ce au înglobat patela o depăşesc în jos şi formează ligamentul patelar, care se insera pe tuberozitatea tibiei. Acţiune. Realizează extensia gambei pe coapsă, iar prin contracţia dreptului femural contribuie la flexia coapsei pe bazin sau a bazinului pe coapsă, după poziţia punctului fix. Inervaţie. Este inervat de ramuri ale nervului femural. Muşchii regiunii mediale Muşchiul pectineu se întinde ca o panglică patrulateră, oblic de la ramura superioară a pubelui la extremitatea superioară a femurului. Inserţii. Are originea pe creasta pectineală a pubelui şi se insera pe femur, între trohanterul mic şi linia aspră. Acţiune. Este adductor al coapsei, flectează coapsa pe bazin şi o roteşte extern. Inervaţie. Este inervat de nervul femural.

Muşchiul adductor lung Inserţii. Are originea pe suprafaţa unghiulară a pubelui, sub tuberculul pubian, iar inserţia pe partea mijlocie a liniei aspre. Muşchiul adductor scurt Inserţii. Are originea pe suprafaţa unghiulară şi pe ramura inferioară a pubelui, iar inserţia pe treimea superioară a interstiţiului liniei aspre. Muşchiul adductor mare Inserţii. Are originea pe tuberozitatea ischiadică şi pe ramura ischiopubiană, iar inserţia pe toată lungimea interstiţiului liniei aspre şi pe epicondilul medial al femurului. Acţiune. Muşchii adductori realizează adducţia coapsei, flexia coapsei pe bazin şi rotaţia ei externă. Inervaţie. Sunt inervaţi de ramuri din plexul lombar. Muşchiul gracilis este cel mai lung din grupul adductonlor şi singurul ce depăşeşte articulaţia genunchiului. Inserţii. Are originea pe ramura inferioară a pubelui, iar inserţia pe partea superioară a feţei mediale a tibiei. Acţiune. Este adductor al coapsei, flectează gamba pe coapsă şi o roteşte înăuntru. Inervaţie. Este inervat de nervul obturator. Muşchii regiunii posterioare Muşchiul biceps femural Inserţii. Extremitatea superioară prezintă două porţiuni: > porţiunea lungă: are originea pe tuberozitatea ischiadică; > porţiunea scurtă: are originea pe partea inferioară a liniei aspre. Inserţia se face printr-un tendon comun pe partea laterală a capului fibular şi pe condilul lateral al extremităţii proximale a tibiei. Acţiune. Flectează gamba pe coapsă şi o roteşte extern, iar prin porţiunea lungă realizează extensia coapsei pe bazin. Inervaţie. Este inervat de nervul sciatic. Muşchiul semitendinos Inserţii. Are originea pe tuberozitatea ischiadică, iar inserţia pe partea superioară a feţei mediale a tibiei. Acţiune. Flectează gamba pe coapsă şi o roteşte înăuntru. Are şi acţiune de extensie a coapsei pe bazin. Inervaţie. Este inervat de nervul sciatic. Muşchiul semimembranos Inserţii. Are originea pe tuberozitatea ischiadică, iar inserţia pe condilul medial al tibiei. Acţiune. Este sinergie cu muşchiul semitendinos. Inervaţie. Este inervat de nervul sciatic. Muşchii gambei Muşchii regiunii anterioare Muşchiul tibial anterior Inserţii. Are originea pe condilul lateral al tibiei, pe partea superioară a feţei laterale a tibiei şi pe membrana interosoasă dintre tibie şi fibulă, iar inserţia se face pe primul cuneiform şi pe extremitatea superioară a primului metatarsian. Acţiune. Este flexor dorsal al piciorului, contribuie la adducţia piciorului şi rotirea lui externă. Inervaţie. Este inervat de nervul peronier profund. Muşchiul extensor lung al halucelui Inserţii. Originea pe faţa medială a diafizei fibulei şi pe membrana interosoasă, iar inserţia pe faţa dorsală a bazei falangei distale a halucelui. Acţiune. Realizează extensia halucelui şi flexia dorsală a piciorului. Inervaţie. Este inervat de nervul peronier profund. Muşchiul extensor lung al degetelor Inserţii. Are originea pe condilul lateral al tibiei, pe partea superioară a feţei anterioare a fibulei şi pe membrana interosoasă, iar inserţia pe falangele mijlocii şi distale ale degetelor II - V. Acţiune. Acţiunea de extensie a degetelor II - V este slabă; realizează flexia dorsală a piciorului şi rotirea lui externă. Inervaţie. Este inervat de nervul peronier profund.

Muşchii regiunii laterale Muşchiul peronier lung Inserţii. Are originea pe capul fibulei şi pe faţa ei laterală; inserţia, printr-un tendon lung, pe baza primului metatarsian şi pe primul cuneiform. Acţiune. Realizează flexia, dar mai ales pronaţia piciorului. Inervaţie. Este inervat din nervul peronier superficial. Muşchiul peronier scurt Inserţii. Are originea pe partea mijlocie a feţei laterale a fibulei, iar inserţia pe tuberozitatea metatarsianului V. Acţiune. Realizează flexia şi pronaţia piciorului. Inervaţie. Este inervat din nervul peronier superficial.

Muşchii regiunii posterioare. Sunt dispuşi pe două planuri:  Planul superficial Muşchiul gastrocnemian Inserţii. Este izolat la origine în două capete: capul lateral: are originea pe condilul lateral al femurului; capul medial: are originea pe condilul medial al femurului. Cele două capete fuzionează pe linia mediană într-un singur corp muscular, pentru a se insera printr-un tendon comun cu solearul {tendonul lui Ahile) pe calcaneu. Muşchiul solear Inserţii. Are originea pe faţa posterioară a diafizei şi pe capul fibulei şi pe tibie; inserţia se face prin tendonul lui Ahile pe calcaneu. Gastrocnemianul, împreună cu solearul formează tricepsul sural. Acţiune. Tricepsul sural este cel mai puternic flexor plantar şi supinator-adductor al piciorului. Inervaţie. Este inervat din nervul tibial.  Planul profund Muşchiul popliteu Inserţii. Are originea pe condilul lateral al femurului, iar inserţia pe faţa posterioară a tibiei (pe linia solearului şi deasupra ei). Acţiune. Flectează gamba pe coapsă şi roteşte gamba înăuntru. Inervaţie. Este inervat din nervul tibial. Muşchiul flexor lung al degetelor Inserţii. Originea pe faţa posterioară a tibiei (sub linia solearului). Tendonul de inserţie ajunge la plantă, unde se împarte în patru tendoane care se insera pe falanga a t eia a degetelor II - V. Acţiune. Este flexor plantar şi supinator -adductor. Muşchiul tibial posterior Inserţii. Originea pe faţa posterioară a tibiei, faţa medială a fibulei şi pe membrana interosoasă, iar inserţia pe tuberozitatea osului navicular. Acţiune. Este puternic adductor şi supinator al piciorului. Muşchiul flexor lung al halucelui Inserţii. Are originea pe faţa posterioară a fibulei şi pe membrana interosoasă corespunzătoare, iar inserţia pe a doua falangă a halucelui. Acţiune. Este flexor al halucelui.

Inervaţie. Muşchii planului profund sunt inervaţi de nervul tibial. Muşchii piciorului Muşchii piciorului sunt situaţi pe faţa dorsală şi pe faţa plantară. muşchii dorsali ai piciorului: • muşchiul extensor scurt al degetelor; • muşchiul extensor scurt al halucelui. muşchii plantari ai piciorului: grupul medial, cuprinde muşchi destinaţi halucelui: • muşchiul abductor al halucelui; • muşchiul flexor scurt al halucelui; • muşchiul adductor al halucelui. grupul lateral, cuprinde muşchi destinaţi degetului mic: • muşchiul ahductor al degetului mic; • muşchiul flexor scurt al degetului mic. grupul mijlociu: • muşchiul flexor scurt al degetelor; • muşchiul pătratul plantei; • muşchii lombricali, în număr de patru, situaţi între tendoanele lungului flexor al degetelor; • muşchii interosoşi, în număr de şapte, trei plantari şi patru dorsali; ocupă

spaţiile dintre oasele metatarsiene.

Capitolul II. Aparatul circulator
Aparatul circulator reprezintă un tot unitar. El poate fi împărţit în: > sistemul sanguin; > sistemul limfatic. Sistemul sanguin Sistemul sanguin este reprezentat de: inimă şi vase sanguine. Inima Definiţie: inima este un organ tetracameral, cu pereţi musculoşi, fiind considerată organul central al întregului aparat cardiovascular în cadrul căruia joacă rolul unei pompe aspiro-respingătoare (Benninghoff), a cărui funcţionare asigură circulaţia sângelui, limfei şi a lichidului interstiţial. Aşezare: este aşezată în cutia toracică, în etajul inferior al mediastinului anterior (compartimentul pericardic), între cei doi plămâni, imediat deasupra diafragmei,1 o treime la dreapta şi două treimi la stânga liniei mediane. Mijloace de fixare: inima este fixată la peretele cavităţii toracice prin intermediul pericardului fibros, care la rândul său e legat prin intermediul ligamentelor pericardice. Parametrii morfologici Culoare: are o culoare roşietică, cu o tentă mai închisă spre dreapta. Consistenţă: posedă o consistenţă fermă. Capacitate: are o capacitate de 500 - 600 cm3. Greutate: prezintă o greutate de 270 - 300 g. Formă şi dimensiuni: are forma aproximativă a unui con turtit antero-posterior, cu diametrul longitudinal de 133 mm, iar diametrul transversal de 103 mm. Vârful este îndreptat în jos, înainte şi la stânga, în dreptul spaţiului V intercostal stâng, iar baza este îndreptată în sus, posterior şi spre dreapta. Raporturi: prin faţa posterioară inima vine în raport cu faţa superioară a diafragmului, iar prin faţa anterioară, cu peretele toracic şi cu plămânii. Pericardul Inima este învelită într-o formaţiune membranoasă numită pericard. L£l înveleşte şi baza vaselor mari de la baza inimii. Se deosebeşte un pericard fibros şi unul seros. Pericardul fibros se prezintă ca un sac, cu peretele format dintr-o membrană conjunctiv-fibroasă ce conţine numeroase fibre elastice. Are forma unui con cu baza la diafragmă şi cu vârful orientat superior, la emergenţa trunchiului arterial brahiocefalic din arcul aortei. Are aceleaşi raporturi ca şi inima fiind legat de peretele cavităţii toracice prin ligamentele pericardice, nişte formaţiuni fibroase. I se descriu: o bază, un vârf şi patru pereţi (anterior, posterior şi doi laterali, drept şi stâng). Pericardul seros căptuşeşte pericardul fibros; se diferenţiază de pleură şi peritoneu în a şasea săptămână a vieţii embrionare. I se descriu o foiţă viscerală şi alta parietală, care se continuă între ele la nivelul vaselor ce vin sau pleacă de la inimă (de la baza inimii). Foiţa viscerală înveleşte inima, aderând intim la suprafaţa ei, de unde şi numele de epicard. Foiţa parietală căptuşeşte pericardul fibros, fiind alipită acestuia. între cele două foiţe se află cavitatea pericardică, ce conţine o fină lamă de lichid pericardic, care facilitează dinamica inimii. Cavitatea pericardică e una virtuală, ce poate deveni reală în cazuri patologice (pericardita exudativă). Linia unde foiţa viscerală se continuă cu cea parietală, reprezintă linia de reflexie a pericardului. Există o linie de reflexie în jurul pedicolului arterial şi o altă linie de reflexie în jurul pedicolului venos. Configuraţia externă a inimii Prin îndepărtarea pericardului, se poate studia morfologia inimii. Inima prezintă: două feţe, două margini, un vârf şi o bază.

Faţa anterioară sau sternocostală este orientată spre coaste şi stem, având aceleaşi raporturi cu faţa anterioară a pericardului. E împărţită în două porţiuni (superioară şi inferioară) de un şanţ transversal sau atrioventricular numit şanţul coronar anterior, întrerupt în porţiunea sa mijlocie de emergenţa trunchiului arterei pulmonare, şi care se continuă la marginile inimii cu şanţul coronar posterior. Mai prezintă un şanţ longitudinal, care se întinde de la vârful inimii până la artera pulmonară şi care poartă denumirea 78 de şanţul interventricular anterior. Acesta se continui CU şanţul intcrventricular posterior, imediat la dreapta vârfului inimii, la nivelul incizurii vârfului inimii. Faţa diafragmatică e dispusă inferior şi posterior, având raporturi identice cu cele ale bazei pericardului. E separată de ba/.a inimii printr-un şanţ transversal (atrioventricular) numit şanţ coronar posterior, ce prezintă sinusul coronar (porţiunea terminală dilatată a venelor coronare mari). Sub şanţul coronar posterior se întinde cel de-al doilea şanţ, şanţul interventricular posterior. Marginile inimii sunt: dreaptă, în raport cu diafragma, care e ascuţită şi prezintă o porţiune verticală şi alta orizontală, ce formează între ele un unghi obtuz, de unde şi numele de margine obtuză a inimii; stângă, lăţită şi rotunjită, în raport cu plămânul (faţa mediastinală a plămânului) pentru care a mai fost numită şi faţă pulmonară. Vârful inimii este orientat spre stânga, anterior şi inferior, corespunzător spaţiului V intercostal stâng, pe linia medioclaviculară, la 7 cm de stern, unde se poate observa şocul apexian. Imediat la dreapta vârfului inimii se află o mică scobitură numită incizura vârfului inimii (apicis cordis). I Baza inimii este orientată superior, posterior şi spre dreapta, prezentând două segmente, drept şi stâng. Segmentul drept corespunzător atriului drept prezintă orificiul venei cave superioare şi orificiul venei cave inferioare, unite prin şanţul terminal. Segmentul stâng corespunde atriului stâng şi prezintă orificiile celor patru vene pulmonare. Verticala ce trece prin orificiul celor două vene cave, împreună cu orizontala situată între venele pulmonare superioare (dreaptă şi stângă) şi venele pulmonare inferioare (dreaptă şi stângă) formează crucea venoasă a lui Benninghoff, ce serveşte la orientarea spaţială a inimii. j Structura inimii Inima este un organ cavitar şi musculos, cu o structură caracteristică, potrivit funcţiilor pe care le îndeplineşte. în structura ei, vom studia: cavităţile inimii şi peretele inimii. Cavităţile inimii Inima este un organ cavitar. Ea e împărţită în două jumătăţi, dreaptă venoasă şi stângă arterială,: de un sept longitudinal, care la exterior corespunde şanţurilor interventriculare. Fiecare jumătate e împărţită la rândul ei de un sept transversal sau atrioventricular, care la exterior corespunde şanţurilor coronare, în câte un atriu spre baza inimii şi un ventricul spic vâif. Porţiunea septului longitudinal ce separă atriile se numeşte sept intcratrial, iar porţiunea ce separă ventriculele se numeşte sept inieiventricular. Inima are deci în interiorul ei patru cavităţi: două atrii şi două ventricule. A. Atriile Atriile sunt cavităţi aproximativ cubice, prezentând fiecare şase pereţi şi fiind aşezate spre baza inimii. Ele sunt caracterizate prin aceea că peretele lor este mai subţire decât cel al ventriculelor şi are mai multe orificii, rolul funcţional al miocardului atrial fiind de minoră importanţă. Fiecare atriu are o prelungire, numită auricul sau urechiuşă. Cele două atrii sunt despărţite prin septul interatrial, care prezintă o porţiune mai subţire, fosa ovală, ce reprezintă locul orificiului Botallo din perioada dezvoltării embrionare. Atriul stâng se mai numeşte şi atriul posterior, pentru că în poziţia normală a inimii, el este aşezat posterior faţă de celălalt atriu. Pereţii superior, extern şi inferior sunt netezi.

Peretele intern (septal) prezintă în porţiunea sa postero-inferioară o plică semilunară, numită falx septi. Peretele posterior e prevăzut cu orificiile celor patru vene pulmonare. Peretele anterior prezintă două orificii: orificiul atrioventricular stâng prevăzut cu valvula bicuspidă (mitrală), care comunică cu ventriculul stâng; orificiul de comunicare cu auriculul stâng, ce e situat la locul de întâlnire al peretelui anterior cu cel extern, fiind mai mic decât cel drept, având o formă neregulată (diverticul în formă de fund de sac al atriului stâng) şi îmbrăţişând parţial trunchiul arterei pulmonare. Atriul drept sau atriul anterior are o formă cubică mai pronunţată, cu pereţi mai bine delimitaţi. Peretele posterior e prevăzut cu micile orificii ale venelor cardiace accesorii şi prezintă în porţiunea sa mijlocie o proeminenţă numită tuberculul intercav ai iui Lower, determinat de reflexia pericarduiui la nivelul venelor pulmonare drepte. Peretele intern sau septal corespunde septului interatrial. In porţiunea sa mijlocie prezintă fosa ovală, căreia în perioada prenatală îi corespunde gaura lui Botallo, prin care cele două atrii au comunicat între ele. La naştere acest orificiu se închide, persistenţa lui numindu-se maladia albastră. In jurul fosei ovale se află un inel incomplet, inelul lui Vieussens. Peretele inferior prezintă în porţiunea sa posterioară orificiul venei cave inferioare, străjuit anterolateral de valvula lui Eustachio. Anterior, spre 80 peretele septal, se situează orificiul sinusului coronar, gardat anterolateral de valvula lui Thebesius. Peretele superior prezintă spre posterior orificiul venei cave superioare. Peretele extern are la întâlnirea sa cu peretele posterior creasta terminală a lui Hiss. De la ea se îndreaptă spre anterior muşchii pectinaţi. Peretele anterior prezintă două orificii: orificiul de comunicare cu ventriculul drept, atrioventricular drept, ce e prevăzut cu valvula tricuspidă; orificiul de comunicare cu auriculul drept (o prelungire în formă de sac, un diverticul al atriului drept prin care se poate pătrunde în intervenţiile chirurgicale, de formă triunghiulară, ce îmbrăţişează în totalitate faţa anterioară a aortei, pe care îşi lasă amprenta). B. Ventriculele Sunt aşezate cu baza la septul atrioventricular, ce separă ventriculele de atrii, şi cu vârful spre vârful inimii. Sunt separate între ele prin septul interventricular. Pereţii ventriculelor sunt mai groşi, comparativ cu cei ai atriilor, miocardul ventricular reprezentând forţa mortice a inimii. Datorită rolului său major, peretele miocardic al ventriculului stâng e de trei ori mai gros faţă de cel al ventriculiilui drept. Fiecare ventricul prezintă la baza sa două orificii: unul atrioventricular, prin care comunică cu atriul de partea respectivă şi altul arterial, al arterei pulmonare în dreapta, respectiv al aortei în stânga. în interiorul ventriculelor se observă o serie de proeminenţe musculare, numite coloane musculare sau trabecule cărnoase grupate în trei ordine: I-muşchi papilari; II-arcuri musculare; Ill-reliefuri musculare. Trabeculele cărnoase de ordinul I au o formă conică, cu baza la peretele ventricular şi cu vârful (uneori bifid) orientat spre interiorul ventriculului, vârful fiind legat de valvula atrioventriculară prin cordaje tendinoase. Trabeculele cărnoase de ordinul II se prezintă sub forma unor arcuri musculare, care prin extremităţile \v-r aderă la peretele ventricular. Trabeculele cănoaşe de ordinul III au aspectul unor reliefuri musculare, ce aderă în totalitate la peretele ventricular. La vârful fiecărui ventricul se află o adevărată aglomerare de trabecule cărnoase de ordin II şi III, ansamblul lor constituind zona cavernoasă. Ventriculul stâng are forma unui con turtit transversal, căruia i se descriu o bază, un vârf şi doi pereţi. Baza prezintă superior orificiul arterei aorte cu trei valvule semilunare şi inferior orificiul

atrioventricular stâng, cu valvula bicuspidă (mitrală). Vârful corespunde vârfului inimii şi prezintă zona cavernoasă. Pereţii intern sau septal şi extern sunt ambii concavi. Marginile anterioară şi posterioară se situează la locul de întâlnire al celor doi pereţi, fiecare fiind prevăzută cu câte un muşchi papilar, respectiv muşchiul papilar anterior (intern) şi muşchiul papilar posterior (extern), care sunt mai puternici decât muşchii papilari de la nivelul ventriculului drept. Compartimentul de evacuare al ventriculului stâng are o formă cilindrică, denumii canalul arterial al lui Marc See. Ventriculul drept are forma unei piramide triunghiulare, cu baza la septul atrioventricular, cu vârful spre vârful inimii şi cu trei pereţi. Baza prezintă inferior orificiul atrioventricular drept cu valvula tricuspidă şi superior orificiul arterei pulmonare străjuit de trei valvule semilunare. Intre cele două orificii se află o proeminenţă numită creasta supraventriculară sau pintenele lui Wolff. Vârful situat imediat la dreapta vârfului inimii prezintă zona cavernoasă. Peretele extern sau anterior prezintă muşchiul papilar extern (anterior). Peretele inferior, concav spre interior, e prevăzut cu muşchiul papilar inferior. Peretele intern sau septal, corespunzător septului interventricular, prezintă muşchiul papilar intern sau septal, de la care se întinde până la muşchiul papilar extern (anterior) bandeleta ansiformă a lui Poirier, numită şi moderator-band, acesteia atribuindu-i-se rolul de a nu permite o supradistensie a ventriculului drept. Peretele inimi este format din miocard şi endocard. Miocardul formează peretele inimii, fiind învelit la exterior de epicard (foiţa viscerală a pericardului seros) şi căptuşit de endocard, care la nivelul vaselor mari ce vin sau pleacă de la inimă se continuă cu endoteliul vascular. Endocardul poate fi afectat patologic (endocardită). Deosebim un miocard de tip embrionar şi unul propriu-zis. Miocardul embrionar constituie sistemul cardionector (excitoconductor) care generează şi transmite influxurile ce determină automatismul cardiac (inervaţia intrinsecă a inimii). Este reprezentat de împletiri de fibre din care se formează noduli, fascicule şi reţele. Nodului sinoatrial al lui Keith-Flack este situat în peretele atriului drept, între orificiile de vărsare ale celor două vene cave, superioară şi inferioară, mai aproape de orificiul venei cave superioare. Nodului atrioventricular a lui Aschoff-Tawara prezintă două porţiuni: una atrială, reprezentată de nodului lui Zahn (situat la întâlnirea septului atrioventricular cu septul interatrial, în vecinătatea sinusului 82 coronar, în triunghiul lui Koch) şi alta ventriculară, capul fasciculului lui Hiss, situat la întâlnirea septului atrioventricular cu septul iniei 'ventricular. Fasciculul lui Hiss (Kent) porneşte din nodului atrioventricular al lui Aschoff-Tawara, descinde în septul interventricular şi după un scurt traiect, corespunzător porţiunii membranoase a septului interventricular, dă naştere la două ramuri destinate celor două ventricule, unde aceste ramuri vor furniza o bogată reţea, reţeaua Purkinje. Miocardul propriu-zis reprezintă forţa motrice a inimii. Deosebim un miocard atrial şi unul ventricular, cele două porţiuni fiind separate între ele de septul atrioventricular, reprezentat de scheletul fibros al inimii. Această separare permite contracţia izolată a atriilor faţă de ventricule. Miocardul atrial este slab reprezentat, rolul său funcţional fiind de minoră importanţă. Fibrele lui au o dublă arhitectură: una proprie fiecărui atriu şi alta comună ambelor atrii. Fibrele proprii ale atriului drept şi ale atriului stâng sunt fibre circulare; ele ar juca rolul unor sfinctere, dar rolul funcţional al acestora este minor. Fibrele comune ambelor atrii se împart în ansiforme şi transversale. Cele ansiforme sunt ca nişte anse care încalecă atriile şi formează la nivelul septului interatrial fasciculul ansiform interatrial, o

condensare de fibre ansiforme. Fibrele transversale sunt dispuse divergent la nivelul auriculelor, pe care le înconjoară. Miocardul ventricular joacă rolul esenţial în dinamica inimii. Se disting fibre spirale externe 1 şi interne, precum şi fibre circulare. Fibrele externe sunt proprii fiecărui ventricul şi comune ambelor ventricule. Cele externe prq'prii descriu o spirală în jurul scheletului fibros al unui ventricul, trecând pe la vârful inimii şi terminându-se de partea opusă locului de pornire (la acelaşi ventricul). Cele comune pornesc de pe scheletul fibros al unui Ventricul, descriu o spirală în jurul ambelor ventricule şi se termină la celălalt ventricul. Fibrele spirale interne provin din cele externe, de la vârful inimii. Unele pătrund în septul intqrventricular sub denumirea de fibre septale. între fibrele externe şi interne se1 formează un "V" ce cuprinde fibrele circulare, adevărata forţă motrice a inimii după Krehl. Endocardul sau tunica internă a inimii căptuşeşte cavităţile inimii, fiind constituită din două părţi: una care căptuşeşte inima dreaptă şi alta ce căptuşeşte inima stângă, care la adult nu au legătură între ele. i Vascularizaţia şi inervaţia inimii Arterele inimii sunt reprezentate de arterele coronare, stângă şi dreaptă, ce înconjoară inima ca nişte coroane, de unde şi numele lor. Artera coronară stângă ia naştere din bulbul aortei, printr-un orificiu situat imediat deasupra v'alvulei semilunaic stAngi. Porneşte de pe partea stângă a bulbului aortei şi, după un scurt traiect, se bifurcă în artera interventriculară anterioară şi artera circumflexă. Artera interventriculară anterioară merge prin şanţul longitudinal anterior, trece prin incizura vârfului inimii şi se Icrmină pe faţa diafragmatică a acesteia. Artera circumflexă trece prin partea stângă a şanţului coronar de pe faţa anterioară şi ajunge pe faţa posterioară, terminându-se în apropierea originii şanţului longitudinal posterior. Artera coronară stângă vascularizează cea mai mare parte a peretelui inimii stângi şi a septului interventricular şi o foarte mică parte din peretele ventriculului drept. Artera coronară dreaptă porneşte din partea dreaptă a şanţului coronar de pe faţa anterioară, ajunge pe faţa posterioară a inimii tot prin şanţul coronar, până la originea şanţului interventricular posterior, urmează acest şanţ şi se termină aproape de vârful inimii. Vascularizează cea mai mare parte a peretelui inimii drepte, o parte a septului interventricular şi o mică parte a peretelui ventriculului stâng. Venele inimii sunt reprezentate de venele coronare (marea venă coronară, vena interventriculară posterioară, mica venă coronară) şi venele cardiace accesorii. Marea venă coronară are origine pe faţa anterioară, aproape de vârful inimii continuându-se cu sinusul coronar. Colectează sângele inimii drepte. Sinusul coronar este considerat extremitatea dilatată a marii vene coronare. Este aşezat în şanţul coronar posterior sub orificiul venei cave inferioare. Se deschide în atriul drept printr-un orificiu prevăzut cu valvula lui Thebesius. Vena interventriculară posterioară are origine pe faţa posterioară aproape de vârful inimii, trece prin şanţul interventricular posterior şi se deschide în sinusul coronar. Mica venă coronară are origine pe faţa posterioară, merge prin şanţul coronar posterior şi se varsă în sinusul venos, colectând sângele dintr-o parte a inimii drepte. Venele cardiace accesorii sunt câteva vene mici ce se deschid direct în atriul drept. Vascularizaţia inimii este completată prin vase şi ganglioni limfatici. 84 Inervaţia inimii este una dublă, intrinsecă şi extrinsecă.

Inervaţia intrinsecă se realizează prin două plexuri: unul în apropierea nodulului Keith-Flack, cu mai mulţi ganglioni nervoşi şi altul în vecinătatea nodulului Aschoff-Tawara, la baza ventriculelor, cu un singur ganglion nervos. De la aceste plexuri pleacă fibre nervoase în tot miocardul. Inervaţia extrinsecă se face prin fibre vegetative simpatice şi parasimpatice ce formează în jurul inimii plexul cardiac, alcătuit din fibre simpatice ale nervilor cardiaci (superior, mijlociu şi inferior) şi din fibre parasimpatice ale nervului vag. Plexul cardiac din partea dreaptă formează în jurul arterei coronare drepte, plexul coronar anterior, iar cel din partea stângă, plexul coronar posterior în jurul coronarei stângi. Din plexurile coronare pleacă fibre ce pătrund în miocard şi fibre ce formează două plexuri: ■ plexul subpericardic pe faţa externă a miocardului; ■ plexul subepicardic pe faţa internă a miocardului. Din aceste plexuri pleacă fibre care se ramifică în pericard, miocard şi endocard. Vasele sanguine In funcţie de structura şi funcţiile lor vasele sanguine sunt de trei feluri: artere, capilare şi vene. Arterele sunt vase sanguine prin care sângele circulă de la inimă la organe, pornind din ventricule şi ajungând la toate organele, unde se capilarizează. Se împart după dimensiuni în: mari, mijlocii şi mici. Cele mai mici artere se numesc arteriole şi se continuă cu capilarele. Arterele mari sunt aşezate profund, iar cele mici superficial. Artera dă ramuri ce se numesc colaterale, iar la capăt formează ramuri terminale. Artere diferite se pot uni între ele prin ramuri, formând anastomoze. Structural arterele prezintă trei tunici: internă, mijlocie şi externă. S tunica internă (intima) este formată dintr-un strat de celule turtite (endoteliu), continuarea endocardului, prezent în întreg sistemul vascular. Stratul subendotelial este alcătuit dintr-o reţea de fibre elastice, colagene şi de reticulină, iar sub acesta se află o membrană groasă şi elastică, numită limitanta elastică internă; 0 tunica mijlocie (media) este formată din fibre elastice şi fibre musculare netede dispuse circular. în media arterelor mari (aortă, artera pulmonară) predomină ţesutul elastic, iar în media arterelor mici, ţesutul muscular. Astfel, stratul de ţesut elastic se subţiază îndepărtându-ne de inimă, iar cel muscular se îngroaşă. Prin urmare, 85 arterele mari sunt extensibile şi elastice (artere de tip elastic), iar cele mijlocii şi' mici sunt contractile (artere de tip muscular). Limitanta elastică externă separă media de tunica externă; 0 tunica externă (adventicea) este formată din ţesut elastic, fibre colagene şi elemente musculare. în adventicea vaselor mari şi mijlocii se află arteriole şi capilare ce hrănesc peretele arterei. în tunica mijlocie şi externă se găsesc terminaţii nervoase vegetative, îndepărtându-se de inimă, media şi adventicea se subţiază până dispar la nivelul capilarelor. Din inimă pornesc: artera aortă, din ventriculul stâng şi artera pulmonară, din ventriculul drept. Artera aortă este cea mai voluminoasă arteră din corp. Porneşte din ventriculul stâng printr-o dilataţie numită bulbul aortic. Orificiul aortei arc trei valvule sigmoide. De la bulb ea se îndreaptă în sus (aorta ascendentă) fiind învelită în pericard, aproape în întregime. Se curbează formând arcul aortic şi coboară vertical între inimă şi coloana vertebrală (aorta descendentă), iar în dreptul discului vertebral L4-L5 se trifurcă în: două artere iliace comune şi artera sacrală medie. Aorta descendentă are o porţiune toracală, deasupra diafragmei şi o porţiune abdominală, situată sub diafragm. Din bulbul aortic pleacă artera coronară dreaptă şi artera coronară stângă. Din arcul aortei pornesc trei trunchiuri arteriale de la dreapta spre stânga, ce vascularizează capul şi membrele superioare: x trunchiul brahiocefalic, care pleacă din dreapta arcului aortic şi se bifurcă în artera subclaviculară dreaptă şi artera carotidă comună dreaptă; artera carotidă comună stângă ; artera subclaviculară stângă. Arterele carotide comune au origini diferite, cea dreaptă pleacă din trunchiul brahiocefalic, iar cea stângă direct din aortă. Ele urcă vertical pe laturile traheei şi se bifurcă la nivelul laringelui

formând carotida externă şi internă. înainte de bifurcare prezintă o uşoară dilatare numită sinus carotic. Artera carotidă externă vascularizează o mare parte din organele gâtului (glanda tiroidă, laringele, muşchii cefei şi stemocleidomastoidian) şi organele capului în afară de encefal şi ochi. Ea merge de la catilajul tiroid la condilul mandibulei unde se împarte în două ramuri terminale: • artera temporală superficială (se împarte într-o ramură frontală şi alta parietală, dă ramuri parotidiene, ramuri auriculare anterioare, 86 xx ramura orbitală, artera temporală profundă postcrioară şi artera transversală a feţei); • artera maxilară internă (dă naştere arterei sfenopalatine, care irigă peretele lateral al fosei sfenopalatine, şi arterei meningeană mijlocie, ce irigă dura mater). în traiectul ei dă şapte ramuri colaterale: • artera tiroidiană superioara (vascularizează prin două ramuri, anterioară şi posterioară, glanda tiroidă; prin artera laringiană superioară laringele; muşchiul stemocleidomastoidian şi muşchii subhioidieni); • artera linguală (dă ramura hioidiană ce irigă muşchii suprahioidieni; artera sublinguală pentru glanda sublinguală; artera profundă a limbii şi artera dorsală a limbii pentru muşchii limbii); • artera facială (cu origine deasupra lingualei, trece pe marginea inferioară a mandibulei şi se ramifică la colţul gurii în artera labială superioară şi inferioară, care se anastomozează cu arterele labiale opuse formând un inel arterial în jurul gurii, cercul arterial; peribucal; se termină în unghiul intern al ochiului prin artera unghiulara); • artera sternocleidomastoidiană (vascularizează muşchiul cu acelaşi nume);, • artera occipitală (pleacă de pe faţa posterioară a carotidei externe, trece prin şanţul cu acelaşi nume de pe faţa inferioară a mastoidei şi; urcă pe sub piele dând colaterale ce ajung la vertex: ramuri musculare pentru muşchii cefei, ramura auriculară pentru pavilionul urechii şi o ramură meningeană pentru dura mater; • artera auriculară posterioară (dă o ramură auriculară posterioară pavilionului urechii, o ramură mastoidiană cefei şi o ramură stilornastoidiană ce ajunge la dura mater); • artera faringiănă ascendentă (uneori poate avea origine din bifurcaţia carotidei comune; vascularizează segmentele superioare ale faringelui). Artera carotidă internă vascularizează creierul şi globul ocular cu anexele lui. Situată înapoia carotidei externe, se îndreaptă spre baza craniului şi pătrunde prin canalul carotidian al stâncii temporalului în cavitatea craniană, străbătând apoi dura mater. Dă două feluri de ramuri: colaterale şi terminale. Ramurile colaterale sunt reprezentate de: • ramurile intrapietroase, ce vnsi uliiii/eu/n canalul carotidian şi cavitatea timpanică; • ramurile intrasinusale, ce irigft pcrc|ii sinusului cavernos; • artera oftalmică irigă globul ocular cu muşchii lui, glanda lacrimală şi pleoapele, pielea frunţii şi a nasului prin artera frontală şi artera nazală. Ramurile terminale sunt: • arterele cerebrale anterioare, dreaptă şi stângă, irigă faţa internă a emisferelor cerebrale; între ele se află artera comunicantă anterioară, care se anastomozează şi de la care pleacă ramuri frontale, orbitale, parietale, centrale şi corticale; • artera cerebrală mijlocie sau artera sylviană irigă ganglionii bazali şi suprafaţa corticală a lobilor frontal, parietal şi temporal; • artera comunicantă posterioară se anastomozează cu artera cerebrală posterioară făcând legătura între sistemele carotidei interne şi sistemul vertebral;

• artera coroidiană, ramură terminală a carotidei interne, se termină în ventriculul lateral prin plexul coroidian. Cele două artere cerebrale anterioare, artera comunicantă anterioară (care se anastomozează) şi cele două artere comunicante posterioare participă la formarea poligonului arterial Willis, situat la baza creierului în jurul şeii turceşti. Arterele subclaviculare sunt două: artera subclaviculară dreaptă care pleacă din trunchiul brahiocefalic şi artera subclaviculară stângă ce pleacă direct din arcul aortic. Ambele au aceleaşi ramificaţii şi vascularizează aceleaşi regiuni ale toracelui, gâtului şi părţi din encefal. De la origine merge lateral, formând un arc cu convexitatea în sus şi se continuă cu artera axilară la nivelul claviculei. Dă numeroase colaterale: • artera vertebrală; • trunchiul tirocervicai, • trunchiul costocervical (dă artera intercostală superioară şi artera cervicală profundă); • artera transversă cervicală profundă (cu ramurile ascendentă şi descendentă); • artera mamară internă sau toracică internă care dă ramuri colaterale ce vascularizează muşchii intercostali, glanda mamară, timusul, bronhiile, diafragmul. Ramurile terminale sunt: ramura diafragmatică şi ramura abdominală. 88 Prin ramurile ei artera subclaviculară vascularizează un teritoriu foarte mare, din regiunea capului şi a trunchiului. Artera axilară continuă artera subclaviculară şi se întinde de la mijlocul claviculei până la axilă. Dă ramuri colaterale: • artera toracică superioară (vascularizează muşchii pectorali şi intercostali şi glanda mamară); • artera toracică laterală sau mamară externă (irigă glanda mamară); • artera toracoacromială (irigă muşchiul deltoid şi articulaţia scapulo-humerală); • artera subscapulară (irigă muşchii scapulei şi regiunea spatelui); • arterele circumflexe humerale (irigă articulaţia umărului şi muşchiul deltoid). La marginea inferioară a muşchiului pectoral mare, artera axilară se continuă cu artera brahială. Artera brahială sau humerală continuă artera axilară şi la cot se bifurcă în ramuri terminale: artera ulnară şi artera radială. De-a lungul ei, artera brahială dă ramuri colaterale: • artera brahială' profundă ce formează reţeaua peri articulară a cotului (dă artera nutritivă a humerusului ce irigă şi muşchiul triceps brahial); • artera colaterală ulnară superioară (irigă muşchii biceps şi triceps brahial); • artera colaterală ulnară inferioară (vascularizează muşchii brahial şi rotund pronator). Artera ulnară se mai numeşte şi artera cubitală şi este ramura terminală a arterei brahiale, întinzându-se de la cot în regiunea carpiană, unde se continuă cu arterele mâinii. Artera ulnară dă numeroase ramuri colaterale ce vascularizează muşchii regiunilor medio-superioară şi anterioară ale antebraţului, şi ramuri nutritive pentru ulnă şi radius. Ramurile terminale ale arterei ulnare contribuie la vascularizaţia mâinii. Artera radiaiă, ramură terminală a arterei brahiale, porneşte de la cot şi merge până în regiunea carpiană în dreptul degetului mare, unde se continuă cu arterele mâinii. Formează ramuri colaterale ce vascularizează muşchii anteriori şi laterali ai antebraţului şi ramuri terminale ce contribuie la vascularizaţia mâinii. Arterele mâinii sunt formate prin anastomoza ramurilor terminale ale arterelor ulnară şi radială, care la nivelul carpului, pe faţa palmară, formează arcada palmară superficială. Din acest arc pornesc arterele digitale palmare comune, care dau la rândul lor arterele digitale palmare proprii. Tot

la nivelul carpului, arterele ulnară şi radială dau licoare cale o ramură profundă, care anastomozându-se, formează arcada palmara profundă, din care pornesc arterele interosoase palmare, care merg prin spaţiile interosoase şi dau, pentru fiecare deget, două artere digitale palmare. Din arterele interosoase palmare pornesc arterele perforante, care trec spre faţa dorsală a mâinii. Aici, ramuri din radială şi ulnară se anastomozează formând arcada dorsală a mâinii, din care pornesc arterele interosoase dorsale şi care furnizează arterele digitale dorsale pentru partea posterioară a degetelor. Aorta descendentă continuă arcul aortic în dreptul vertebrei T4, limită marcată de ligamentul arterial, ce leagă aorta de ramura stângă a arterei pulmonare. Ligamentul arterial reprezintă restul canalului arterial al fătului ce face lagătura între aortă şi artera pulmonară. După naştere canalul arterial se transformă în ligament arterial. Aorta descendentă se întinde de la ligamentul arterial la cartilajul dintre vertebrele L4-L5, unde se trifurcă dând cele două artere iliace comune şi artera sacrală medie. Se împarte în funcţie de regiunile străbătute în: aorta toracală şi aorta abdominală. Aorta toracală, cuprinsă între ligamentul arterial şi orificiul aortic al diafragmei, se află în mediastinul posterior, pe latura stângă a coloanei vertebrale, având o poziţie aproape verticală. De-a lungul aortei toracale se desfac ramuri viscerale şi parietale care vascularizează cavitatea toracică. Ramurile viscerale sunt reprezentate de arterele esofagiene pentru esofag, arterele pericardice pentru pericard şi arterele bronşice pentru bronhii. Ramurile parietale sunt reprezentate în principal de arterele intercostale, care vascularizează pereţii cavităţii toracice. Arterele intercostale alcătuiesc zece perechi ce pornesc de pe părţile laterale ale aortei toracale, în dreptul ultimelor zece spaţii intercostale. Fiecare arteră intercostală se bifurcă şi formează două ramuri: posterioară şi anterioară. Aorta abdominală este cuprinsă între orificiul aortic al diafragmului şi vertebra L4, unde se termină aorta. Din ea pleacă ramuri viscerale, parietale şi terminale. Ramurile viscerale vascularizează organele din cavitatea abdominală şi vor fi abordate în continuare. Trunchiul celiac pleacă din partea anterioară a aortei sub diafragm dând trei ramuri: > artera gastrică stângă ce irigă regiunea cardială a stomacului şi esofagul terminal; > artera hepatică cu două ramuri terminale ce irigă ficatul, iar colateralele irigă: stomacul, duodenul, pancreasul şi vezicula biliară; 90 > artera splenică ce irigă splina prin ramuri terminale, iar prin colaterale, stomacul şi pancreasul. Deci, trunchiul celiac irigă organele din poţiunea superioară a cavităţii abdominale. Artera mezenterică superioară pleacă de pe faţa anterioară a aortei, mai jos decât trunchiul celiac şi merge vertical în jos dând importante ramuri: > artera pancreatico-duodenală şi artera ileocolică pentru pancreas şi o parte a duodenului; > arterele jejunale şi arterele ileale pentru jejunoileon; > artera ileocolică pentru intestinul subţire terminal şi începutul colonului ascendent; > arterele colice drepte pentru jumătatea dreaptă a colonului transvers şi colonul ascendent. Arterele suprarenale în număr de două, dreaptă şi stângă, pleacă de pe părţile laterale ale aortei vascularizând glandele suprarenale. Arterele renale (dreaptă şi stângă) pleacă din aortă în dreptul vertebrei Li vascularizând rinichii şi prin colaterale, diafragmul, bazinetul, glandele suprarenale şi capsula adipoasă a rinichiului. Arterele genitale pornesc de pe partea anterioară a aortei şi se numesc la bărbat, artere testiculare (spermatice) ce irigă testiculele, iar la femeie, artere ovariene, care irigă ovarele şi trompele uterine. Artera mezenterică inferioară porneşte din dreptul vertebrei L3 şi se îndreaptă spre rect formând arterele hemoroidale superioare, ramuri terminale ce irigă rectul. Dă ramuri colaterale:

• arterele colice stângi ce irigă jumătatea stângă a colonului transvers şi colonul descendent; • arterele sigmoidiene ce vascularizează colonul sigmoid. Ramurile parietale ale aortei descendente irigă pereţii cavităţii abdominale. Acestea sunt: • artera diafragmatică inferioară pentru faţa inferioară a diafragmei; j • arterele lombare (în număr de patru) pentru muşchii vertebrali, măduva spinării şi pereţii anterolaterali ai abdomenului. Ramurile terminale ale aortei descendente sunt: artera sacrală medie şi două artere iliace comune. Artera sacrală medie aflată în continuarea aortei abdominale, merge pe faţa anterioară a vertebrei L5, a sacrului şi coccisului şi dă ramuri muşchilor acestei regiuni, precum şi coloanei vertebrale şi rectului. Arterele iliace comune pornesc din BOftl la nivelul vertebrei L4, merg lateral formând artera iliacă comuna slfliif.n şi artera iliacă comună dreaptă. Ele se bifurcă în dreptul articulaţiei dintre sacru şi osul iliac în: artera iliacă internă şi artera iliacă externă. Artera iliacă internă se îndreaptă de la origine în jos, pătrunzând în bazin, unde se împarte în două trunchiuri: anterior şi posterior. Din trunchiul anterior pornesc: 0 ramuri viscerale: arterele ombilicală, vc/.icală şi ruşinoasă internă, care irigă vezica urinară, organele genitale, muşchii regiunii perineale, rectul şi anusul; 0 ramuri parietale: obturatoare inferioară şi fesieră inferioară, care vascularizează muşchii din regiunile anterioară şi medială a coapsei, partea inferioară a regiunii fesiere şi partea superioară a coapsei. Din trunchiul posterior pleacă numai ramuri parietale: iliolombară, sacrală laterală şi fesieră superioară, pentru muşchii regiunilor lombară şi posterioară a bazinului, meningele rahidian şi regiunea fesieră superioară. Artera iliacă externă se află în continuarea iliacei comune cu un traiect oblic în jos şi lateral, până la ieşirea din bazin, unde se continuă cu artera femurală. Artera femurală începe la ieşirea iliacei externe din bazin în dreptul ligamentului inghinal şi se termină în treimea inferioară a coapsei, la nivelul inelului tendinos al muşchiului adductor mare, unde se continuă cu artera poplitee. Dă ramuri colaterale: • artera epigastrică superficială pentru pielea regiunii anterioare a peretelui inferior abdominal; • artera circumflexă iliacă superficială pentru pielea peretelui infero-lateral abdominal; • artera femurală profundă pentru muşchii regiunii posterioare a coapsei, articulaţia coxofemurală şi femurul. Artera poplitee aflată în continuarea femuralei se întinde în regiunea posterioară a genunchiului, în fosa poplitee, de la inelul tendinos al muşchiului adductor mare la inelul tendinos al muşchiului solear, unde se bifurcă în ramurile ei terminale: tibială anterioară şi tibială posterioară. Dă ramuri colaterale pentru articulaţia genunchiului (formând în jurul ei reţeaua articulară a genunchiului) şi pentru muşchii gemeni. Artera tibială anterioară, ramură terminală a arterei poplitee, pleacă de la inelul tendinos al solearului, străbate superior spaţiul interosos şi coboară pe faţa anterioară a tibiei, până la ligamentul cruciat, unde se continuă cu artera pedioasă. Dă ramuri colaterale pentru reţeaua articulară a 92 genunchiului şi ramuri musculare pentru muşchii regiunilor anterioară, laterală şi inferioară a gambei, formând o reţea maleolară externă şi internă. Artera tibială posterioară continuă traiectul arterei poplitee. începe la nivelul inelului tendinos al solearului şi trece pe partea postero-internă a gambei, până la şanţul retromaleolar intern, unde se bifurcă formând arterele plantare. Dă artera

peronieră, în traiectul ei, care merge pe partea postero-externă a gambei până la maleola externă, unde dă ramuri calcaneene laterale. Artera peronieră dă ramuri: • artera nutritivă a peroneului şi a tibiei pentru oasele corespunzătoare; • ramuri musculare pentru muşchii din regiunea posterioară a gambei. Artera pedioasă (artera dorsală a piciorului), ramură terminală a tibialei anterioare, la primul spaţiu interosos dă artera interosoasă dorsală I şi artera plantară profundă ce ajunge la plantă. Dă colaterale pe traiect: • artera externă a tarsului, terminată prin artera interosoasă dorsală V; • artera arcuată din care pornesc arterele interosoase II, III, IV. Cele două artere se anastomozează între ele. Din cele cinci artere interosoase pornesc arterele digitale dorsale. Ramuri din artera dorsală a piciorului, din artera externă a tarsului şi din artera arcuată, se anastomozează formând reţeaua dorsală a piciorului. Arterele plantare, ramuri terminale ale arterei tibiale posterioare, sunt: artera plantară internă şi artera plantară externă, ce vascularizează musculatura şi oasele regiunii metatarsiene şi ale degetelor. Trunchiul arterei pulmonare porneşte din ventriculul drept prin orificiul arterial pulmonar. De la acest orificiu se ridică vertical, pe partea stângă a aortei, până ajunge sub arcul aortei, unde se bifurcă şi dă naştere la două ramuri: artera pulmonară dreaptă şi artera pulmonară stângă. Artera pulmonară dreaptă are un traiect aproape orizontal, trece pe sub arcul aortic şi ajunge în hilul plămânului drept, fiind mai lungă decât cea stângă (5-6 cm). în plămân dă trei ramuri pentru cei trei lobi pulmonari, care însoţesc cele trei bronhii lobare şi se ramifică în ramuri din ce în ce mai subţiri, până la nivelul acinilor pulmonari, unde formează ramuri pulmonare terminale care se capilarizează în jurul alveolelor pulmonare. Artera pulmonară stângă se duce la plămânul stâng, având tot un traiect orizontal şi o lungime de 3 cm. în plămân dă două ramuri ce însoţesc ramurile bronhiei şi se ramifică la fel ca artera pulmonară dreaptă. Capilarele sanguine se formează prin ramificarea arteriolelor tuturor organelor, formând reţele capilare ce vasculari/.ea/.ă întreg organismul. Au un diametru de 5 - 30 microni, ce variază cu starea funcţională a organismului. Peretele capilarelor este format din trei straturi: 0 endoteliul căptuşeşte capilarul şi este format din celule turtite al căror contur depinde de starea capilarului: dacă c dilatat, conturul este drept, iar dacă capilarul e contractat, conturul celulelor endoteliale este sinuos; are o suprafaţă de 6300 m2, prin care se realizează toate schimburile de substanţe dintre sânge şi ţesuturi; 0 membrana bazală sau stratul subendotelial înconjoară endoteliul, fiind formată dintr-o reţea de fibre elestice, colagene şi de reticulină şi este intim legată de celulele endoteliale; este foarte subţire, rezistentă şi elastică; 0 periteliul înconjoară membrana bazală, fiind format din celule conjunctive numite pericite cu aspecte variate: alungite, cu ramificaţii care se anastomozează înconjurând capilarul, cu diferite funcţii fagocitare, metabolice, secretorii; caracteristica periteliului este faptul că celulele lui nu constituie un strat continuu. Capilarele descrise se numesc capilare tipice şi sunt întâlnite în tot organismul. In unele organe, capilarele au caractere speciale şi se numesc capilare atipice. Reţelele de capilare se interpun între arterele terminale (arteriole) şi venele iniţiale (venule). Există cazuri în care reţeaua de capilare este situată între două arteriole sau între două venule, caz în care se numesc reţele admirabile, întâlnite în rinichi (glomerulul Malpighi) şi ficat (lobii hepatici). Venele sunt vase sanguine ce se formează prin confluenţa capilarelor sanguine şi care se termină la inimă, în atrii. Prin ele sângele circulă de la periferie spre inimă. Ele sunt mai numeroase decât arterele, în raport de 2/1. în funcţie de dispoziţia lor în organism, se clasifică în: * profunde, dispuse în adâncimea organismului, însoţesc arterele; * superficiale, aşezate sub piele nu însoţesc arterele.

O altă caracteristică o formează marele număr de anastomoze (legături) prin ramuri colaterale, care au o importanţă mare pentru circulaţia venoasă. Ele au formă cilindrică, unele prezentând strangulaţii în lungul lor. Grosimea lor variază, cele din apropierea inimii fiind mai groase şi, cu cât se îndepărtează de inimă, devin mai subţiri. în funcţie de grosimea lor se împart în mari, mijlocii şi mici, cele mai subţiri numindu-se venule, ce se formează prin unirea capilarelor. Din confluenţa venulelor se formează 94 venele mici şi mijlocii, iar din confluenţa acestora se formează venele mari sau trunchiurile venoase. Venele din unirea cărora se formează vene mai mari se numesc vene de origine, iar venele care se deschid pe traiectul unei vene colectoare poartă denumirea de afluenţi. Din punct de vedere structural, venele au perete mai subţire şi mai puţin rezistent decât arterele şi, din acest motiv, în secţiune transversală, conturul venelor este oval, turtit, în timp ce arterele au un contur circular, regulat. Peretele unei vene este format din trei tunici: 0 tunica internă sau endovena, formată dintr-un endoteliu, care căptuşeşte lumenul venei şi are aceeaşi structură ca şi endoteliul capilarelor, şi dintr-un strat conjunctiv elastic, aşezat în jurul endoteliului, ce conţine fibre elestice dispuse sub formă de reţea; ea formează în interiorul unor vene nişte pliuri (valvule venoase) întâlnite numai la venele în care sângele circulă de jos în sus (venele membrelor inferioare şi vena cavă inferioară), numite vene valvulare, spre deosebire de venele jugulare şi vena cavă superioară (vene avalvulare), în care sângele circulă invers; valvulele venoase, de forma unor cuiburi de rândunică şi cu concavitatea în sus, au rol important în circulaţia venoasă, acţionând ca adevărate supape; 0 tunica mijlocie sau mezovena este mai subţire ca cea a arterelor, fiind formată din ţesut conjunctiv, în care sunt cuprinse şi fibre musculare; ţesutul conjunctiv conţine fibre conjunctive şi fibre elastice; a 0 tunica externă sau peri vena, este mai groasă decât cea mijlocie şi e constituită tot din ţesut conjunctiv lax, în care se găsesc pe lângă fibre conjunctive şi fibre elastice, şi elemente musculare. Structura peretelui şi în special a tunicii mijlocii variază cu diferitele tipuri de vene: * venele fibroase se caracterizează prin slaba dezvoltare a tunicii mijlocii, care este formată numai din fibre colagene, cu foarte puţine fibre elastice şi fără fibre musculare, şi înlocuirea perivenei cu ţesut conjunctiv înconjurător; acestea sunt venele cerebrale, venele cerebeloase şi sinusurile membranei dura mater; * venele fibroelastice sunt vene a căror tunică mijlocie este formată din fibre conjunctive, cu dispoziţie circulară şi fibre elastice longitudinale, precum şi rare fibre musculare, iar în perivenă se găsesc fibre conjunctive şi elastice: venele intercostale, venele tiroidiene, venele coronare, vena linguală şi vena oftalmică; * venele musculoase prezintă o dezvoltare apreciabilă a elementelor musculare din tunica mijlocie şi externă; sunt vene mici, aşezate departe de inimă (venele membrelor). Totalitatea venelor formează sistemul venos care este alcătuit din: sistemul venelor pulmonare şi sistemul venelor marii circulaţii. Sistemul venelor pulmonare Venele pulmonare se formează din capilarele care alcătuiesc reţeaua capilară de pe suprafaţa alveolelor pulmonare. Venulele rezultate din aceste capilare se unesc între ele şi formează câte o venă pentru fiecare lobul pulmonar, numită venă lobulară, iar acestea se unesc între ele şi formează câte o venă pentru fiecare lob pulmonar, vena lobară.

In plămânul drept, vena lobului superior se uneşte cu vena lobului mijlociu şi formează o singură venă. Prin hilul fiecărui plămân ies astfel câte două vene, care se numesc vene pulmonare; vom deosebi astfel două vene pulmonare drepte şi două vene pulmonare stângi. Cele patru vene pulmonare, după un traiect scurt, aproape orizontal, se deschid în atriul stâng prin orificii separate. Venele pulmonare sunt avalvulare. Prin ele este dus la inimă sângele care s-a oxigenat în alveolele pulmonare. Sistemul venelor marii circulaţii Acest sistem este reprezentat de totalitatea venelor care colectează sângele ce a circulat prin toate organele corpului aducându-1 înapoi la inimă, în atriul drept. In acest sistem distingem: venele cardiace (descrise la studiul inimii) şi sistemul venelor cave. Sistemul venelor cave este reprezentat de totalitatea venelor prin care sângele, care a circulat prin toate organele, în afară de inimă, se întoarce în atriul drept; el este împărţit de asemenea în două sisteme: > sistemul venei cave superioare (reprezentat de totalitatea venelor care aduc sângele la atriul drept prin vena cavă superioară); y sistemul venei cave inferioare. Vena cavă superioară este un trunchi venos care colectează sângele din partea supradiafragmatică a trunchiului (cap, gât, membre superioare, pereţii cutiei toracice, organele din cavitatea toracică). Este aşezată în mediastinul anterior şi are un traiect vertical, înapoia marginii drepte a sternului. Are o lungime de 6 - 8 cm şi se întinde din dreptul cartilajului primei coaste, până la atriul drept; partea ei inferioară este acoperită de pericard. Ea vine în raport cu plămânul drept, cu sternul, traheea, artera pulmonară şi aorta. Vena cavă superioară are ca origine trunchiurile venoase brahiocefalice, iar ca afluenţi, marea venă azygos. Marea venă azygos este un trunchi venos, aşezat în partea dreaptă a coloanei vertebrale. Ea are ca venă de origine vena lombară ascendentă 96 dreaptă şi, după ce străbate dialragmul, ajunge până în dreptul celui de-al treilea spaţiu intercostal drept, unde se curbează şi se deschide pe faţa posterioară a venei cave superioare. Pe traiectul ei primeşte ca afluenţi venele intercostale drepte, care colectează sângele din spaţiile intercostale drepte şi din muşchii jgheaburilor vertebrale drepte, precum şi din partea dreaptă a canalului rahidian, şi mica venă azygos, numită vena hemiazygos. Vena hemiazygos are un traiect paralel cu marea venă azygos, dar este situată pe partea stângă a coloanei vertebrale; ea are originea în vena lombară ascendentă stângă şi, după ce străbate diafragmul, se ridică pe partea stângă a coloanei până în dreptul vertebrei T7, unde se curbează şi, trecând înaintea coloanei vertebrale, se varsă în marea venă azygos. Ea colectează sângele din venele intercostale stângi. Venele intercostale stângi din partea superioară formează un trunchi comun numit vena hemiazygos superioară, care uneori se varsă direct în marea venă azygos. Marea venă azygos, prin venele de origine şi afluenţii săi, colectează sângele din pereţii trunchiului. Trunchiurile venoase brahiocefalice se mai numesc venele anonime şi reprezintă venele de origine ale venei cave superioare. Sunt în număr de două: ;■ • stâng, mai lung şi cu un traiect aproape orizontal; • drept, mai scurt şi cu un traiect oblic, care se uneşte cu cel stâng formând vena cavă superioară. Fiecare trunchi primeşte pe traiectul lui numeroşi afluenţi şi are ca vene de origine vena subclaviculară şi vena jugulară internă, care confluează la nivelul articulaţiei stemoclaviculare. Afluenţii trunchiurilor venoase brahiocefalice sunt: • venele tiroidiene inferioare, care colectează sângele din glanda tiroidă; • venele vertebrale, care adună sângele din canalul vertebral al regiunii cervicale, din muşchii prevertebrali şi din regiunea cefei; • venele jugulare posterioare, ce strâng sângele din regiunea cefei; • venele diafraghiatice superioare, care adună sângele din diafragm; ]

• venele bronşice, venele traheale, venele esofagiene, venele timice, care colectează sângele din organele sinonime; • venele mamare interne, ce adună sângele din pereţii cavităţii toracice; • venele intercostale superioare, ce primesc sângele din primele două spaţii intercostale. 1 J Vena jugulară internă este cel mai gros trunchi venos din regiunea cervicală, cu origine la nivelul orificiului jugular ui bazei craniului, ea coboară la articulaţia stemoclaviculară, unde confluează cu vena subdaviculară. Prezintă o dilatare la extremitatea superioară, golful venei jugulare, şi o alta la extremitatea inferioară, sinusul venei jugulare. Are ca afluenţi: • venele faringiene, ce adună sângele de la pereţii faringclui; • venele meningeene, ce adună sângele din meningele cranian; • venele linguale, care adună sângele din limbă; • vena facială comună, ce primeşte sângele din regiunea feţei; • venele tiroidiene superioare, ce adună sângele din glanda tiroidă. Venele de origine ale venei jugulare interne sunt reprezentate de sistemul venos al craniului, format din sinusurile venoase ale durei mater, venele encefalice şi venele diploice. Sinusurile venoase ale durei mater sunt cavităţi săpate în grosimea ei şi se grupează în perechi şi neperechi. Sinusurile neperechi sunt: * sinusul sagital superior, care începe anterior din dreptul crestei frontale şi merge până în dreptul protuberantei occipitale interne, unde se varsă în confluenţa sinusurilor sau răspântia lui Herophilus; x sinusul sagital inferior este aşezat pe marginea liberă a coasei creierului şi se varsă în sinusul drept; x sinusul drept situat la joncţiunea coasei creierului cu cortul cerebelului şi cu coasa cerebelului; x sinusul coronar se găseşte în jurul fosei hipofizare din şaua turcească şi este format dintr-un sinus intercavernos anterior şi altul posterior. Sinusurile perechi sunt: x sinusul lateral sau transvers situat în grosimea cortului cerebelului, porneşte din confluenţa sinusurilor şi se continuă cu vena jugulară internă; x sinusul cavernos, aşezat pe partea laterală a şeii turceşti, comunică medial cu sinusurile intercavemoase, iar înapoi cu sinusul pietros inferior; x sinusul pietros inferior este aşezat în continuarea sinusului cavernos şi, după ce iese din craniu, se varsă în vena jugulară internă; x sinusul pietros superior se întinde între sinusul cavernos şi sinusul lateral, fiind ca o anastomoză între cele două sinusuri; 98 * sinusul occipital ia naştere pe marginea găurii occipitale şi se deschide în sinusul lateral, aproape de confluenţa sinusurilor. Venele encefalice colectează sângele din encefal şi îl duc în sinusurile venoase ale durei mater. Ele se împart în: > venele profunde, ce colectează sângele din interiorul cncelalului, acestea fiind: vena mare a creierului, care se varsă în sinusul drept şi se formează prin unirea celor două vene cerebrale interne, care colectează sângele din plexul carotidian, talamus, corpul calos şi corpul striat; pe traiectul ei vena mare a creierului mai primeşte ca afluent vena bazilară, care adună sângele din tuberculul cenuşiu şi nucleul lenticular; > venele superficiale (colectează sângele de la suprafaţa encefalului) sunt: venele cerebrale superioare, ce adună sângele din partea superioară a emisferei cerebrale şi se varsă în sinusul

sagital superior; vena cerebrală mijlocie, care adună sângele regiunii laterale a emisferei cerebrale şi se varsă în sinusul cavernos; venele cerebrale inferioare colectează sângele de pe faţa inferioară a emisferei cerebrale şi!se varsă în sinusurile transvers, cavernos şi pietros superior. Venele diploice colectează sângele din oasele bolţii craniene şi formează patru trunchiuri: • vena diploică frontală; • venele diploice temporale, anterioară şi posterioară; • vena diploică occipitală. Unele vene diploice sunt în legătură cu venele emisare (Santorini, mastoidiană, condiliană posterioară, occipitală), care străbat oasele craniene şi fac comunicarea între circulaţia venoasă intracraniană şi extracraniană. Vena subdaviculară are un traiect aproape orizontal întinzându-se de la marginea externă a primei coaste până la articulaţia stemoclaviculară, unde se uneşte cu vena jugulară internă formând trunchiul venos brahiocefalic. Ea primeşte următorii afluenţi: • vena jugulară externă, situată în regiunea laterală a gâtului, se formează prin confluenţa venelor occipitală şi auriculară posterioară; uneori se varsă în trunchiul venei brahiocefalice sau în vena jugulară internă; cele două vene jugulare externe (dreaptă şi stângă) sunt legate printr-o anastomoză semicirculară, arcada jugularelor; • vena jugulară anterioară aşezată în regiunea anterioară a gâtului, se formează în regiunea suprahioidiană; Vena de origine a subclavicularei este vena axilară. Vena axilară colectează sângele clin extremitatea superioară şi din partea latero-superioară a trunchiului, forrnându sr la marginea inferioară a muşchiului pectoral mare prin confluenta venelor brahiale, şi se termină la marginea externă a coastei I. Primeşte afluenţi din pereţii laterali ai toracelui şi vena cefalică. Venele membrului superior se împart în: profunde şi superficiale. Venele profunde sunt aşezate lângă arterele pe care le însoţesc, fiecare arteră fiind însoţită de două vene. Sistemul venos profund începe la degete prin venele digitale palmare proprii şi digitale palmare comune şi prin venele interosoase palmare. Toate aceste vene formează două arcade palmare - superficială şi profundă - care stau la originea venelor profunde ale antebraţului: două vene ulnare şi două vene radiale, care primesc afluenţi şi formează în regiunea cotului, venele brahiale sau numerale. Venele brahiale confluează în partea superioară şi formează vena axilară. Venele superficiale se află sub piele, iar traiectul lor nu are legătură cu arterele sau cu venele profunde. Sistemul venos superficial al membrului superior începe la degete. Fiecare deget are o reţea dorsală digitală, care se termină printr-un arc venos digital la baza degetului, de unde pornesc venele interosoase superficiale, ce se anastomozează formând reţeaua venoasă dorsală a mâinii. La antebraţ sunt: vena radială superficială, vena ulnară superficială şi vena mediană a antebraţului, care se formează pe faţa anterioară a antebraţului, urcă median până aproape de cot unde vena radială superficială se bifurcă în două ramuri: vena mediocefalică şi vena mediobazilică. Vena mediocefalică se uneşte cu vena radială accesorie formând vena cefalică, iar vena mediobazilică se uneşte cu vena ulnară superficială formând vena bazilică. Astfel se desenează un « M » venos al plicii cotului. Vena cefalică urcă pe marginea laterală a braţului, iar la umăr se curbează şi se varsă profund în vena axilară. Vena bazilică urcă pe partea medială a braţului, până la mijloc, unde se varsă profund în vena brahială medială. Vena cavă inferioară colectează sângele din organele abdominale, din pereţii cavităţii abdominale şi din membrele inferioare, pe care îl duce în atriul drept. Este un trunchi venos lung de 25 cm şi gros de aproximativ 3 cm, care se formează în dreapta coloanei vertebrale lombare din confluenţa

venelor iliace comune. De la origine are un traiect ascendent, lateral de aorta descendentă, iar orificiul de deschidere în atriul drept este prevăzut cu valvula lui Eustachio. Afluenţii săi se împart în: venele viscerale şi parietale. 100 î Venele viscerale sunt: * venele suprahepatice (două mari şi două mici) se formează din capilarele venei porte în ficat şi adună sângele adus de artera hepatică şi vena portă; * venele renale (dreaptă şi stângă) se formează din capilarele renale; cea stângă are ca afluenţi vena suprarenală stângă şi vena genitală stângă; * venele suprarenale se formează în glandele suprarenale, cea dreaptă se varsă în vena cavă, iar cea stângă în vena renală stângă; x venele genitale (se numesc vene spermatice la bărbat şi vene ovariene la femeie) se formează în organele genitale: cea stângă se varsă în vena renală stângă, iar cea dreaptă se varsă în vena cavă inferioară; * vena ombilicală, cu importanţă în viaţa intrauterină; * vena portă colectează sângele din mai multe organe şi-1 aduce în ficat ca sânge funcţional. Vena portă este un trunchi venos scurt format prin confluenţa venelor splenică, mezenterică superioară şi mezenterică inferioară; are o direcţie oblică de jos în sus şi lateral până în hilul ficatului, unde se bifurcă în două ramuri: dreaptă şi stângă. In ficat se ramifică şi se capilarizează. Primeşte ca afluenţi: • vena coronară stomahică, ce adună sângele din stomac; • vena cistică, care colectează sângele din vezicula biliară. Vena splenică se formează în splină şi se uneşte cu vena mezenterică inferioară înaintea vărsării ei în vena portă. Primeşte: • venele pancreatice cu sânge din pancreas; • venele gastrice cu sânge din stomac; • venele duodenale cu sânge din duoden. Vena mezenterică inferioară ia naştere din venele rectului şi ale colonului sigmoid şi are un traiect ascendent curb până la capul pancreasului unde se uneşte cu vena splenică. Primeşte venele colice stângi, care colectează sângele din colonul descendent. Vena mezenterică superioară este cea mai voluminoasă venă de origine a venei porte. Se formează la nivelul părţii terminale a intestinului subţire şi urmează un traiect ascendent aproximativ paralel cu al mezentericei inferioare, până la capul pancreasului, unde se uneşte cu trunchiul format de vena splenică şi vena mezenterică inferioară, alcătuind trunchiul venei porte. 101 Primeşte ca afluenţi venele colice drepte (cu sânge din jumătatea dreaptă a intestinului gros) şi venele intestinale (cu sânge din intestinul subţire). Astfel vena portă colectează sângele din organele digestive abdominale, cu excepţia rinichilor şi ficatului. Caracterul special al venei porte îl constituie faptul că ea are reţele de capilare atât la originea ei, în organele unde se formează, cât şi la terminaţie, în ficat. în ficat mai pătrund câteva vene mici, venele porte accesorii, care vin din diferitele regiuni ale corpului şi se capilarizează la fel ca vena portă. Venele parietale se formează în pereţii cavităţii abdominale şi aduc sângele în vena cavă inferioară. Acestea sunt: • venele diafragmatice inferioare; • venele lombare; • venele iliace comune şi sacrale medii (de origine a cavei inferioare).

Vena iliacă comună se formează la nivelul articulaţiei sacroiliace prin unirea venelor iliacă internă şi iliacă externă. Vena iliacă internă se formează la partea inferioară a bazinului şi urmează un traiect ascendent oblic lateral, până în dreptul articulaţiei sacroiliace, unde se uneşte cu vena iliacă externă. Primeşte afluenţi viscerali şi parietali. Venele viscerale se formează în organele din bazin, formând plexuri: > plexul vezico-prostatic, care adună sângele de le organele genitale; > plexul hemoroidal, adună sângele din partea terminală a rectului; > plexul vezical, cu sânge de la vezica urinară şi uretră. Venele parietale se formează în pereţii bazinului. Acestea sunt: venele fesiere inferioare şi superioare cu sânge din regiunea fesieră; venele obturatoare, adună sângele din regiunea obturatoare. Vena iliacă externă începe la nivelul ligamentului inghinal, fiind continuarea venei femurale şi urmează un traiect oblic ascendent şi medial, până la articulaţia sacroiliacă, unde se uneşte cu vena iliacă internă, formând vena iliacă comună. Pe acest traiect ea primeşte: • venele circumflexe iliace care colectează sângele din muşchii peretelui anterolateral al abdomenului; • venei epigastrice inferioare, care colectează sângele din muşchii anteriori ai peretelui abdominal. Venele de origine ale iliacei externe sunt reprezentate prin venele membrului inferior. Venele membrului inferior sunt grupate în profunde şi superficiale. 102 Venele profunde sunt situate lângă artere în unele cazuri existând câtc două pentru fiecare arteră. Acestea sunt: Vena femurală este unică şi însoţeşte artera femurală de la inelul muşchiului adductor mare, până la ligamentul inghinal, unde se continuă cu vena iliacă externă. Primeşte ca afluenţi: venele femurale profunde, venele circumflexe femurale şi vena safenă mare. Vena poplitee însoţeşte artera poplitee de la inelul muşchiului solear până la inelul marelui adductor, unde se continuă cu vena femurală; ea se află pe faţa posterioară a genunchiului în regiunea poplitee. Pe traiectul ei primeşte venele articulare, care colectează sângele din articulaţia genunchiului; se formează prin confluenţa venelor tibiale anterioare şi posterioare. Sistemul venos profund începe la degete, pe faţa plantară, unde se formează venele digitale plantare, care se continuă cu venele interosoase plantare, ce se deschid în arcada (arcul) venoasă plantară. Din arcul venos plantar se formează venele peroniere şi venele tibiale posterioare. Venele peroniere însoţesc artera peronieră vărsându-se în venele tibiale posterioare, care însoţesc artera omonimă. Venele tibiale anterioare însoţesc artera tibială anterioară şi formează vena poplitee împreună cu venele tibiale posterioare. Venele superficiale nu însoţesc arterele, ele aflându-se sub piele. Sistemul venelor superficiale începe la picior pe faţa dorsală a degetelor, prin venele digitale dorsale, care se unesc şi formează venele interosoase dorsale, ce se varsă în arcada venoasă dorsală. Extremitatea medială a arcadei se continuă cu vensj safenă mare, iar extremitatea laterală cu vena safenă mică; între arcada venoasă dorsală şi venele safene există anastomoze care formează reţeaua dorsală a piciorului. Pe faţa plantară a degetelor se află venele digitale plantare, care se varsă în venele interosoase plantare cu numeroase anastomoze ce formează reţeaua venoasă plantară a piciorului; partea medială a reţelei se varsă în safenă mică, iar cea laterală face legătura cu sistemul venos profund, prin venele mediale profunde. în regiunea gambei! şi a coapsei, sistemul venos superficial este reprezentat de venele safene şi afluenţii lor.

Vena safenă mică (externă) se formează pe faţa dorsală a piciorului din arcada venoasă dorsală; trece înapoia maleolei externe şi urcă pe faţa posterioară a gambei până la genunchi, unde se curbează profund şi se varsă în vena poplitee. Primeşte anastomoze din safenă mare şi venele profunde. Vena safenă mare (internă) se formează pe faţa dorsală a piciorului din arcada venoasă dorsală; trece înapoia maleolei interne şi urcă pe feţele interne ale gambei şi coapsei, până în regiunea inghinală, unde se curbează profund şi se varsă în vena femurală. Primejte CI afluenţi: vena epigastrică superficială, vena circumflexă iliacă superficială şi venele ruşinoase externe. Este de remarcat faptul că venele membrului inferior sunt vene valvulare, iar între cele două sisteme de vene exislâ numeroase anaslomoze, sistemul superficial fiind tributar sistemului profund. Sistemul limfatic Sistemul limfatic este reprezentat de totalitatea organelor prin care circulă limfa, fiind format din vase limfatice şi ganglioni limfatici. Capilarele limfatice se găsesc în ţesutul conjunctiv lax al tuturor organelor. Fiecare capilar începe între celule ca un "fund de sac", iar prin celălalt capăt se anastomozează cu alte capilare, formând reţele foarte neregulate, reţelele terminale, care, spre deosebire de cele sanguine au o poziţie de trecere (intermediară) între sistemul arterial şi cel venos. Capilarul limfatic este mai larg decât cel sanguin şi prezintă în lungul său strangulări şi dilatări. Peretele său este format dintr-un endoteliu cu celule turtite şi contur sinuos. Prin acest endoteliu străbate lichidul intercelular, formându-se limfa. Deşi, capilarele străbat prin tot ţesutul conjunctiv, reţeaua de capilare limfatice nu este deschisă în acest ţesut. Capilarele limfatice ale intestinului subţire se numesc chilifere. Vasele limfatice rezultă prin confluenţa capilarelor, formându-se vase limfatice mici, ce se unesc formând vase limfatice mari, ce formează trunchiurile limfatice, care comunică cu sistemul vascular sanguin. Vasele limfatice prezintă pe traiectul lor strangulări mai apropiate la vasele mici şi mai îndepărtate la cele mari, precum şi ganglioni limfatici. Peretele lor este mai subţire decât al venelor şi prezintă trei tunici: EI tunica internă cu un endoteliu înconjurat de un strat subţire de ţesut conjunctiv, formează în dreptul strangulărilor valvule semilunare, ce asigură circulaţia limfei într-un singur sens; 0 tunica mijlocie (musculară), formată din fibre musculare netede, e mai groasă ia vasele mai groase (vase limfatice propulsoare), iar la cele subţiri este redusă (vase limfatice receptoare); EI tunica externă (adventicea) e formată din ţesut conjunctiv în care se găsesc fibre elastice. Ganglionii limfatici sunt formaţiuni caracteristice sistemului limfatic, care se găsesc pe traiectul vaselor limfatice. Se prezintă sub formă sferică, ovală sau reniformă şi se află în legătură cu mai multe vase limfatice, dintre care unele aduc limfa la ganglion (vase aferente), iar altele 104 duc limfa de la ganglion (vase eferente) care ies din ganglion prin hil, unde pătrund sau ies arterele, venele şi nervii lui. Ganglionul limfatic este format din capsulă şi parenchim. Capsula înveleşte ganglionul limfatic şi este formată din ţesui conjunctiv fibros, în care predomină fibrele conjunctive dispuse în fascicule, printre care se află şi fibre elastice. Capsula trimite spre interior nişte prelungiri, trabecule, care se subţiază spre mijlocul ganglionului şi se anastomozează formând o reţea. Trabeculele împart ganglionul în mai multe loji. Capsula împreună cu trabeculele formează stroma ganglionară şi este străbătută de vasele limfatice aferente şi eferente care se deschid în parenchim.

Parenchimul ocupă tot interiorul ganglionului limfatic şi este formal din ţesut limfoid împărţit în două zone: zona periferică sau corticală şi zona centrală sau medulară. Cele mai importante grupe de ganglioni limfatici sunt: submentali, submaxilari, auriculari, cervicali, axilari, epicondilieni, toracali, abdominali, pelvini, inghinali, poplitei etc. Principalele trunchiuri limfatice Trunchiurile limfatice colectează limfa dintr-o regiune a corpului. Cele mai importante trunchiuri limfatice sunt: * trunchiul traheal (jugular), care colectează limfa din regiunea capului şi gâtului; * trunchiul subclavicular, care colectează limfa din axilă şi din membrul superior; * trunchiul bronhomediastinal, care colectează limfa din organele cavităţii toracice. Aceste trunchiuri sunt perechi, drepte şi stângi; cele drepte se varsă în marea venă limfatică sau trunchiul limfatic drept. Acesta este un colector al limfei din partea superioară dreaptă a corpului (jumătatea dreaptă a capului, gâtului, toracelui şi a membrului superior drept). El este aşezai în dreptul confluenţei venei jugulare comune drepte cu vena subclaviculară dreaptă. Alte trunchiuri limfatice sunt: * trunchiul lombar, care colectează limfa din membrele inferioare, din majoritatea organelor abdominale şi din pereţii abdominali; este pereche şi se varsă în cisterna Pecquet; * trunchiul intestinal, care colectează limfa din intestin şi din mezenter; este nepereche şi se varsă tot în cisterna Pecquet; * canalul toracic, cel mai mare colector limfatic din organism, nepereche, care străbate tot corpul din regiunea lombară, 105 până la extremitatea lui superioară; se formează la nivelul L2-L3 printr-o porţiune dilatată, cisterna Pecquet sau cisterna chilului; se varsă în confluenţa venei jugulare comune stângi cu vena subclaviculară stângă; colectează cea mai mare parte din limfa corpului prin afluenţii săi: trunchiul lombar şi intestinal, unele vase limfatice din peretele cavităţii toracice şi trunchiurile jugular stâng, subclavicular stâng şi bronhomediastinal stâng. Prin vasele lui, sistemul limfatic colectează limfa din întreg organismul şi o conduce în sângele venos. în strânsă legătură cu aparatul cardiovascular sunt unele organe, dintre care vom descrie splina. Splina Splina este un organ limfoid. Aşezare. Se află aşezată în partea superioară stângă a cavităţii abdominale, în loja splenică. Configuraţia externă. Are formă ovală, prezentând: trei feţe, trei margini şi două extremităţi. Faţa externă este convexă şi are raporturi cu diafragmul numindu-se şi faţă diafragmatică. Faţa antero-intemă este în raport cu stomacul şi de aceea se mai numeşte faţă gastrică. Această faţă este concavă şi pe ea se găsesc câteva fosete dispuse în lungul feţei, aproape de marginea ei internă; acestea formează hilul splinei şi prin ele trec vasele sanguine şi nervii. Faţa postero-intemă este concavă şi vine în raport cu rinichiul stâng, de aceea se mai numeşte şi faţă renală. Marginile splinei sunt: antero-superioară ascuţită şi cu câteva incizuri; postero-inferioară groasă şi fără incizuri; internă paralelă cu hilul. Extremităţile splinei sunt: extremitatea superioară mai îngroşată, numită şi polul superior, este orientată în sus şi înapoi; extremitatea inferioară subţiată, polul inferior, orientată în jos şi înainte. Splina are lungimea de 12 - 13 cm, lăţimea de 7 - 8 cm şi grosimea de 3 - 4 cm. Greutatea normală este de 150 - 200 g; în cazuri patologice, poate atinge dimensiuni foarte mari.

Fiind abundent vascularizată are o culoare roşie-cărămizie. Este învelită de peritoneu, care alcătuieşte peritoneul splenic; acesta o leagă de organele învecinate prin: epiploonul gastrosplenic (dintre stomac şi splină), 106 epiploonul pancreaticosplenic (dintre splină şi coada panciatsuUii) şi ligamentul frenosplenic (leagă splina de diafragm). Structura splinei Splina are o structură caracteristică, fiind alcătuită din: capsulă fibroasă şi parenchimul splenic. Capsula fibroasă se găseşte la suprafaţa splinei. Ha trimite spre interior nişte prelungiri, trabecule, care se anastomozează şi împart organul în formaţiuni, numite lobuli splenici. Capsula fribroasă împreună cu toate trabeculele care pornesc din ea formează stroma conjunctivă. Stroma conjunctivă este formată din numeroase fibre conjunctive, printre care se găsesc fibre elastice şi fibre musculare netede. Datorită acestei structuri, stroma conjunctivă dă splinei elasticitate şi contractilitate; acestea permit schimbări de volum care caracterizează acest organ. Remarcăm faptul că în grosimea capsulei şi a trabeculelor se găsesc venele splinei. în ochiurile stromei se găseşte o reţea din fibre de reticulină şi din celule reticulo-endoteliale. Această reţea formează pe alocuri nişte canale, numite sinusuri venoase. Acestea sunt puternic anastomozate şi sunt în legătură pe de o parte cu sistemul arterial al splinei, iar pe de altă parte cu sistemul venos din grosimea stromei. Peretele sinusurilor este alcătuit din fibre de reticulină dispuse circular şi înconjurate de celule reticulo-endoteliale. Parenchimul splenic sau ţesutul propriu al splinei este aşezat în ochiurile stromei conjunctive. El este format din două părţi: pulpa roşie şi pulpa albă. Pulpa roşie ocupă ochiurile reţelei fibrilare şi este formată din elemente celulare libere, între care predomină eritrocitele dispuse sub formă de cordoane. Pulpa albă este formată din ţesutul limfoid, care este orientat în raport cu arterele. Vascularizaţie Ramurile arterei splenice pătrund prin hil şi se ramifică în interiorul lobilor, formând artere lobulare; ţesutul limfoid se dispune în jurul acestora formând nişte teci, tecile arteriale. Artera lobulară, se ramifică în interiorul lobului şi formează arteriole penicilate. în anumite locuri, ţesutul limfoid formează în jurul arterelor penicilate grămăjoare, numite foliculi splenici sau corpusculi Malpighi. Corpusculii Malpighi sunt formaţi din limfoblaste din care se diferenţiază limfocite. 107 Arteriolele penicilate după ce Urc prin COipusculii Malpighi se capilarizează, iar capilarele se pun în legătură CU sinusurile venoase, care se pun la rândul lor în legătură cu venele, asigurând circulaţia splinei. Inervatia splinei este asigurată de fibre vegetative care provin din plexul celiac şi care ajung la splină, urmând traiectul arterei splenice. Splina reprezintă un important organ hemalopoictic, ce produce o mare parte din limfocite şi monocite; în timpul vieţii embrionare are şi funcţie eritropoietică, iar la adult are rol în distrugerea eritrocitelor şi trombocitelor îmbătrânite fiind astfel considerată "cimitirul eritrocitelor". Splina mai funcţionează şi ca un rezervor de eritrocite, trimiţând acest rezervor în circulaţia generală, prin contracţie. Alte roluri sunt: producerea de anticorpi şi fagocitarea microbilor pătrunşi în organism, prin care contribuie la apărarea organismului. Astfel, în unele infecţii bacteriene sau boli parazitare (malarie), printr-o funcţionare intensă volumul splinei se măreşte (splenomegalie). Se presupune că splina ar influenţa punerea în circulaţie a elementelor figurate formate în măduva osoasă. Prin toate aceste funcţii splina reglează constituţia sângelui circulant, motiv pentru care am studiat-o în legătură cu aparatul circulator.

108

Capitolul III. Aparatul respirator
Totalitatea organelor care servesc la realizarea schimburilor gazoase, dintre aerul atmosferic şi organism, alcătuiesc aparatul respirator. Aparatul respirator este alcătuit din două părţi distincte: căile respiratorii extrapulmonare şi plămânii înveliţi de pleure. Căile respiratorii extrapulmonare Conductele prin care aerul este introdus în plămâni şi prin care este eliminat apoi din plămâni alcătuiesc căile respiratorii extrapulmonare. Căile respiratorii extrapulmonare sunt alcătuite din: • căi respiratorii superioare, reprezentate prin cavitate nazală şi faringe; • • căi respiratorii inferioare, reprezentate prin laringe, trahee şi bronhii primare. Nasul extern Este organul în care se găseşte prima parte a căilor respiratorii superioare şi totodată segmentul periferic al analizatorului olfactiv. El se află aşezat în mijlocul feţei, imediat sub frunte, având forma unei piramide triunghiulare căreia i se descriu următoarele elemente: rădăcina, situată sub glabelă, în spaţiul dintre cele două sprâncene; dosul nasului, format de două versante sau feţe laterale, ce se unesc anterior într-o margine mai ascuţită sau mai turtită, terminată în jos prin vârf; aripile nasului, puternic arcuite, care delimitează cele două nări, separate între ele prin septu! membranos al nasului. Nasul extern realizează protecţia, la suprafaţă a cavităţii nazale şi este alcătuit de la suprafaţă înspre profunzime din patru planuri: ■ pielea este groasă şi mobilă la nivelul rădăcinii şi dosului nasului; ea devine aderentă şi subţire în porţiunea cartilajelor; ■ ţesut celular subcutanat este un ţesut conjunctiv lax şi este reprezentat numai în regiunea unde pielea este mobilă; 109 1 JJJ stratul muscular este reprezentat prin muşchi care acţionează aripa nasului sau modifică deschiderea orificiilor inferioare nazale. Dintre aceştia cităm: • muşchiul piramidal al nasului: cutează transversal pielea de la rădăcina nasului; • muşchiul transvers al nasului: micşorează orificiile nazale inferioare; • muşchiul multiform: coboară aripa nasului; • muşchiul ridicător comun al buzei superioare şi aripii nasului: acţionează asupra buzei superioare şi a aripii nasului; • muşchiul dilatator al narinelor: situat în grosimea aripii nasului şi are rolul de a lărgi deschiderea orificiilor nazale inferioare. scheletul nasului extern este alcătuit din oase, cartilaje şi membrane fibroase. • oasele sunt reprezentate prin cele două oase nazale, cele două procese frontale ale maxilarelor şi spina nazală anterioară; ele formează rădăcina nasului (vârful piramidei nazale); • cartilajele continuă partea osoasă a nasului şi determină baza piramidei nazale. Ele se grupează în: cartilaje principale şi cartilaje accesorii. r- cartilajele principale sunt: x cartilajul septului sau cartilajul septal, are formă de patrulater şi se află în continuarea vomerului şi a lamei perperdiculare a etmoidului, completând partea anterioară a septului nazal;

* cartilajele laterale sunt în număr de două (drept şi stâng) şi se găsesc pe părţile laterale, având formă triunghiulară; * cartilajele aripilor nasului sunt tot în număr de două şi sunt dispuse sub cartilajele laterale, terminând părţile laterale ale orificiilor inferioare nazale; au formă de potcoavă. > cartilajele accesorii sunt mici şi sunt reprezentate prin: cartilajele pătrate, cartilajele sesamoide, cartilajele vomeriene. Vase şi nervi. Arterele nasului extern sunt: ■ artera dorsală a nasului (din artera oftalmică); ■ artera facială. 110 Venele nasului extern se varsă în vena facială. Limfaticele de la rădăcina nasului sunt tributare nodurilor parotidiene; restul limfaticelor se varsă în nodurile submandibulare. Nervii motori destinaţi muşchilor din această regiune, suni ramuri din nervul facial. Nervii senzitivi sunt reprezentaţi de ramurile nazale ale nervului maxilar. Cavitatea nazală Este situată în centrul maxilarului superior, deasupra cavităţii bucale si este delimitată de scheletul osteocartilaginos al nasului. Este despărţită printr-un perete median, septul nazal, în două părţi: una dreaptă şi alta stângă. 0 septul nazal este format în porţiunea posterioară din lama perpendiculară a osului etmoid şi vomer, iar în porţiunea anterioară, din cartilajul septului. De fiecare parte a septului nazal, avem un vestibul şi o fosă nazală; 0 vestibulul nazal sau narina este un conduct cu direcţie verticală, uşor turtit lateral; este limitat în jos de nară iar în sus de o creastă numită Limen naşi, care separă vestibulul nazal de fosa nazală. Vestibulul este căptuşit de piele, care reprezintă continuarea tegumentului de la suprafaţă; conţine glande sebacee şi peri; 0 fosa nazală este un conduct antero-posterior cuprins în grosimea masivului facial. Fosele nazale au patru pereţi osteo-cartilaginoşi, căptuşiţi de tunica mucoasă, care aderă intim la periost şi pericondru: * peretele inferior sau planşeul fosei nazale este format de procesul palatin al maxilei şi de porţiunea orizontală a osului palatin; are forma unui jgheab orientat antero-posterior; * peretele superior sau bolta fosei nazale are aspectul unui şanţ îngust orientat dinainte înapoi. în constituţia lui intră: nazalul, spina nazală a frontalului, lama orizontală a etmoidului, faţa anterioară şi faţa inferioară a corpului sfenoidului; * peretele median sau septul nazal este comun ambelor fose nazale şi este alcătuit din lama perpendiculară a osului etmoid şi din vomer; x peretele lateral este alcătuit din mai multe oase, care dispuse antero-posterior sunt: nazalul, procesul frontal al maxilei, lacrimalul, faţa medială a maxilei, faţa medială a labirintului etmoidal, concha inferioară, porţiunea perpendiculară a palatinului şi lama medială a procesului pterigoidian. 111 Pe peretele lateral al fosei na/.iile se află trei lame osoase curbate numite cornete nazale (superior, mijlociu şi inferior). Cornetele nazale sunt dispuse etajai şi alungite antero-posterior. Ele prezintă un cap mai voluminos, orientat anterior şi 0 coadă orientată posterior. Cornetele sunt fixate pe peretele lateral al fosei nazale, numai prin marginea lor superioară; delimitează mire ele şi peretele lateral al fosei, spaţii numite meaturi nazale (superior, mijlociu şi inferior). Concha sau cornetul superior este cel mai mic şi delimitează împreună cu peretele lateral al fosei, meatul superior.

Concha sau cornetul mijlociu aparţine împreună cu cornetul superior, etmoidului. EI este mai mic decât cornetul inferior şi delimitează împreună cu peretele lateral al fose nazale, meatul mijlociu. Concha sau cornetul inferior este cel mai voluminos; delimitează împreună cu peretele lateral şi cu planşeul fosei nazale , meatul inferior. 0 sinusurile paranazale sunt cavităţi anexate foselor nazale şi reprezintă nişte diverticuli ai acestora în oasele învecinate. Aceste cavităţi sunt reprezentate de celulele etmoidale şi de sinusurile: maxilar, frontal şi sfenoidal. Aceste cavităţi pneumatice sunt căptuşite de prelungiri ale mucoasei ce tapetează fosele nazale. Sinusurile paranazale comunică cu fosele nazale, ceea ce explică posibilitatea propagării unor procese patologice mai ales inflamatorii. Mucoasa nazală: cavitatea nazală este căptuşită cu mucoasă nazală care se continuă, fără întrerupere, în sinusuri, îmbrăcând şi pereţii acestora. La nivelul narinelor, mucoasa reprezintă continuarea pielii care le căptuşeşte, iar în spate se continuă, prin coane, cu mucoasa rinofaringelui şi a trompei lui Eustachio. Grosimea mucoasei nazale variază în funcţie de regiunea pe care o acoperă. Astfel, în sinusuri este foarte subţire, iar în fosa nazală are o grosime între unu şi trei mm, crescând din ce în ce începând cu etajul superior, fiind mai groasă pe^ cornetul mijlociu şi inferior şi atingând maximum pe cornetul inferior. în ceea ce priveşte structura, mucoasa nazală este alcătuită dintr-un epiteliu stratificat şi un corion, de natură conjunctivă. Ţinând seama de structura şi de funcţiile pe care le îndeplineşte mucoasa nazală se împarte în două regiuni: • mucoasa olfactivă se găseşte în partea superioară a cavităţii nazale şi reprezintă segmentul periferic al analizatorului olfactiv; 112 • mucoasa respiratorie se află în partea inferioară a cavităţii nazale, începe de la pragul nasului şi acoperă, lateral, meatul inferior, cornetul nazal inferior, meatul mijlociu şi cornetul nazal mijlociu, iar medial jumătatea anterioară a septului nazal. Mucoasa respiratorie este formată dintr-un epiteliu şi din corion. Epiteliul este pseudostratificat şi alcătuit din celule cilindrice ciliate, iar corionul este de natură conjunctivă, bogat infiltrat cu ţesut limfoid, aici găsindu-se vasele, nervii şi glandele acestuia. Printre celulele epiteliale se găsesc numeroase celule mucoase care secretă o mucozitate ce are rol să menţină umiditatea aerului inspirat. Vase şi nervi: Arterele mucoasei nazale provin din arterele carotidă externă şi carotidă internă. Venele formează trei grupuri: anterior, posterior şi superior. Limfaticele se varsă în ganglionii submaxilari, ganglionii superiori retrofaringieni şi ganglionii carotidieni. Inervaţia: nervii senzitivi şi vegetativi sunt numeroşi. Datorită acestora, mucoasa nazală ijeprezintă o zonă reflexogenă importantă. Porţiunea postero-superioară primeşte numeroase ramuri senzitive: ramurile nazale posterosuperioare mediale şi ramurile nazale postero-superioare laterale (din nervul maxilar). Ramurile nazale postero-superioare laterale se distribuie la mucoasa cometelor mijlociu şi superior. Ramurile nazale postero-superioare mediale inervează mucoasa porţiunii postero-superioare a septului nazal. Una dintre aceste ramuri, nervul nazopalatin sau nervul Scarpa, se distribuie la bolta palatină. Ramurile nazale postero-inferioare (din nervul palatin anterior la rândul lui ramură din nervul maxilar) se distribuie la porţiunea postero-inferioară a foselor nazale. Nervul palatin mare emite între altele ramurile postero-inferioare care se distribuie la mucoasa cornetului inferior. Porţiunea antero-superioară a foselor nazale este inervată de ramuri nazale ale nervului etmoidal anterior (din nervul oftalmic).

Inervaţia vegetativă este asigurată de fibre simpatice (vasoconstrictoare şi frenosecretoare) şi parasimpatice (vasodilatatoare şi secretoare). Tunica mucoasă olfactorie conţine filetele nervului olfactiv. Faringele Este un conduct musculo-membranos, o răspântie unde se încrucişează calea respiratorie cu cea digestivă. Aerul inspirat pătrunde prin fosele nazale, trece prin faringe în laringe, trahee, bronhii spre plămâni. 113 ;j Este aşezat înaintea coloanei cervicale şi înapoia foselor nazale, a cavităţii bucale şi a laringelui, cavităţi cu care comunică. Faringele are forma unei pâlnii incomplete (îi lipseşte peretele anterior) aşezată cu partea evazată în sus. Prezintă o faţă posterioară, două Icţc laterale şi două extremităţi (superioară şi inferioară). înainte în loc de faţă anterioară, faringele prezintă de sus în jos comunicări cu: fosele nazale (prin coanele nazale), cavitatea bucală (prin istmul buco-faringian) şi laringele (prin orificiul faringian al laringelui). Datorită acestor comunicări endofaringele prezintă trei porţiuni: rinofaringe sau nazofaringe, situat înapoia foselor nazale; orofaringe sau bucofaringe aşezat în continuarea cavităţii bucale şi laringofaringe care comunică cu laringele. Faringele este constituit din patru tunici suprapuse dinăuntru în afară: mucoasă, submucoasă, musculară şi fibroasă. Vase şi nervi: Arterele provin în cea mai mare parte din artera faringiană ascendentă (ramură a carotidei externe). Ramuri mai mici provin din palatina ascendentă şi artera canalului pterigoidian (vidiană). Porţiunea inferioară a faringelui primeşte ramuri din arterele tiroidiană superioară şi inferioară. Venele pleacă din două plexuri, unul superficial (perifaringian) şi altul profund (submucos) şi se varsă în vena jugulară internă. Limfaticele se colectează astfel: limfaticele superioare şi posterioare, la nodurile retrofaringiene; limfaticele laterale, anterioare şi inferioare, la nodurile cervicale profunde. Nervii inervaţia faringelui este dată de ramuri desprinse din glosofaringian (IX), vag (X), spinal (XI), trigemen (V) şi simpaticul cervical ce se anastomozează la nivelul pereţilor laterali ai faringelui formând plexul faringian din care pleacă filetele nervoase care abordează tunicile organului. Laringele Este un segment tubular al cailor respiratorii intercalat între faringe şi trahee, care serveşte la trecerea aerului în dinamica respiratorie, în acelaşi timp fiind şi organul fonaţiei. Acesta este fixat prin extremitatea sa superioară de etajul laringofaringian, iar prin extremitarea sa inferioară de trahee. De asemenea este fixat indirect de fasciile gâtului. ■ configuraţia externă: are forma unui trunchi de piramidă triunghiulară cu baza mare în sus şi baza mică în jos spre trahee. El prezintă trei feţe (două antero-laterale şi una posterioară), trei 114 margini (una anterioară şi două posterioare), o bu/.fl (buza marc) şi vârful (baza mică). • feţele antero-laterale sunt alcătuite, de sus în jos, de: membrana tirohioidiană, lamele ( dreaptă şi stângă ) ale cartilajului tiroid, ligamentul cricotiroidian, arcul cartilajului cricoid şi ligamentul cricotraheal; • faţa posterioară este rotunjită şi constituie peretele anterior al laringo-faringelui. Este alcătuită din cartilajele corniculate şi aritenoide, din lama cartilajului cricoid şi din ligamentul cricotraheal;

• marginea anterioară a laringelui rezultă din unirea celor două feţe antero-laterale. Este reprezentată de creasta cartilajului tiroid formând „mărul lui Adam,,. Această margine intră în raport cu istmul glandei tiroide, linia albă cervicală şi cu pielea gâtului; • marginile posterioare (dreaptă şi stângă) ale laringelui sunt reprezentate de marginile posterioare ale celor două lame şi de coarnele superiore şi inferioare ale cartilajului tiroid. Aceaste margini realizează raporturi cu mănunchiul vasculo-nervos al gâtului; ; • baza laringelui'este orientată în sus şi priveşte în endofaringe; prezintă un orificiu mare, aditusul laringelui prin care faringele comunică cu cavitatea laringelui. Aditusul laringelui este delimitat astfel: anterior de epiglotă, posterior de cartilajele aritenoide şi corniculate; lateral de pliurile ariteno-epiglotice. Extremitatea posterioară se prelungeşte în jos cu incizura interaritenoidă, care descinde pe linia mediană între cartilajele corniculate şi aritenoide. Această incizura prezintă de o parte şi de alta câte două proeminenţe: tuberculul corniculat şi tuberculul cuneiform, determinate de cartilajele corniculate şi cuneiforme; • baza mică, sau vârful laringelui, este orientată în jos şi este formată de marginea inferioară a cartilajului cricoid şi se continuă cu traheea. configuraţia interioara: cavitatea laringelui nu seamănă cu aspectul exterior al organului, ci este căptuşită de o tunica mucoasă ce poate fi comparată cu două pâlnii care se unesc prin vârfurile lor. Zona vârfurilor este mai îngustă datorită prezenţei plicilor vocale şi a plicilor vestibulare care proemină în cavitatea laringelui. Această zonă centrală, îngustată, limitată în sus de plicile vestibulare şi în jos de plicile vocale, este glota. Pâlnia superioară, dintre aditusul laringelui şi glota, este vestibulul laringelui, iar cavitatea inferioară, dintre glotă şi trahee este cavitatea infraglotică. • plicile vestibulare sunt două lame ce se întind de la unghiul diedru al cartilajului tiroid la cartilajele aritenoide. Prezintă o faţă supero-medială şi una infcro-laleialâ. Marginea lor laterală aderă la peretele laringelui iar marginea medială este liberă. în grosimea plicilor vestibulare se găseşte ligamentul vestibular şi câteva fibre musculare. Spaţiul cuprins între cele două plici vestibulare se numeşte fanta vestibulară; • plicile vocale sunt situate sub plicile vestibulare. Ele se întind de la unghiul diedru al cartilajului tiroid la procesul vocal al cartilajelor aritenoide. Au formă prismatică triunghiulară. în grosimea corzilor vocale se găsesc ligamentele vocale care conţin fibre elastice şi muşchi vocali. Cavitatea laringelui: plicile vestibulare şi plicile vocale înpart cavitatea laringiană în trei etaje: * superior, situat deasupra plicilor vestibulare; * mijlociu: cuprins între plicile vestibulare şi plicile vocale; * inferior, situat sub plicile vocale. * etajul superior (supraglotic) sau vestibulul laringelui are forma unei pâlnii ce se îngustează de sus în jos şi i se descriu patru pereţi: anterior, posterior şi doi laterali; * etajul mijlociu (glotic) prezintă o porţiune mediană numită glotă şi două diverticole laterale numite ventriculi laringieni. Glota este formată din plicile vocale şi de spaţiul cuprins între ele. Spaţiul dintre marginile libere ale corzilor vocale cât şi între procesele vocale ale cartilajelor aritenoide se numeşte fanta glotică (Rima glottidis). Glota este compusă din două segmente: ■ glota membranoasă sau vocală: situată anterior între marginile libere ale corzilor vocale. ■ glota cartilaginoasă sau respiratorie: situată posterior, între apofizele vocale ale cartilajelor aritenoide. Ventriculii laringelui: sunt doi ventriculi (drept şi stâng) orientaţi antero-posterior, limitaţi în jos de plicile vocale şi în sus de plicile vestibulare. La partea anterioară fiecare ventricul trimite o

prelungire ascendentă - săculeţul laringian. Atât ventriculul cât şi săculeţul laringian sunt plini cu aer şi au rol în modelarea sunetului laringian. * etajul inferior (subglotic) are forma unei pâlnii ce se lărgeşte de sus în jos şi se continuă cu traheea. 116 Structura laringelui Laringele este constituit din: scheletul cartilaginos, aparatul de unire a cartilajelor (articulaţiile, aparatul ligamentar, membrana fibroelastică); muşchii; tunica mucoasă şi submucoasă; vase şi nervii. Cartilajele laringelui sunt în mod normal în număr de 11. Dintre acestea trei sunt neperechi şi mediane iar patru sunt perechi şi laterale. Uneori pe lângă aceste cartilaje, laringele mai poate prezenta încă trei cartilaje inconstante. Cartilajele neperechi sunt următoarele: cartilajul tiroid, cartilajul cricoid şi cartilajul epiglotic: x cartilajul tiroid este format din două lame laterale, patrulatere care se unesc prin marginile lor anterioare şi formează un unghi diedru deschis posterior. în acest unghi se prinde peţiolul epiglotei, ligamentele vocale, muşchii vocali şi ligamentele vestibulare. Cartilajul tiroid prezintă: • faţa anterioară prezintă pe linia mediană, o proeminenţă numită „Mărul lui Adam". De o parte şi de alta, în apropierea marginii posterioare se află o creastă oblică în jos şi anterior care la extremităţi prezintă doi tuberculi: unul superior şi altul inferior; • faţa posterioară (endolaringiană) delimitează cavitatea laringelui; este plană şi netedă, prezentând pe linia mediană un şanţ vertical, ce corespunde unghiului diedru format de lamele tiroidiene; • marginea superioară este rotunjită, prezintă pe linia mediană scobitura tiroidiariă superioară; • marginea inferioară uşor neregulată, formează o largă scorbitură tiroidiană inferioară; • marginile posterioare sau laterale (două) sunt orientate vertical; sunt groase şi rotunjite;prezintă două coarne superioare şi două coarne inferioare. * cartilajul cricoid este situat în porţiunea inferioară a laringelui, sub el începe traheea. Are forma unui inel cu pecete. Porţiunea antero-laterală a carilajului o constituie arcul cricoidian, iar porţiunea posterioară este reprezentată de lama cricoidiană: • arcul cricoidian prezintă pe linia mediană o proeminenţă numită tubercul cricoidian, iar de o parte şi de alta, câte o eminenţă unde se află faţeta articulară tiroidiană pentru articulaţia cartilajului cricoid cu cel tiroid; • lama cricoidiană: suprafaţa sa externă, orientată posterior, este împărţită de o creastă rotunjită mediană şi verticală în două 117 suprafeţe laterale. Pe marginea superioară a acestei lame se găsesc două suprafeţe articulare pentru cartilajele aritenoide. * cartilajul epiglotic formează scheletul glotci. Are 0 formă ovalară, fixat în unghiul diedru al cartilajului tiroid printr-o bandă fibroasă: • faţa anterioară vine în raport de sus în jos cu ba/a limbii, osul hioid, membrana tirohioidiană şi cartilajul tiroid. Pe această faţă, mucoasa reflectată de pe limbă, formează plicilc glosocpiglotice, una mediană şi două laterale. între plică glosoepligotică mediană şi cea laterală se află foseta glosoepiglotică sau vallecula; • faţa posterioară este acoperită de mucoasa laringelui şi prezintă tuberculul epiglotei; • marginile laterale sunt convexe; • extremitatea superioară prezintă pe linia mediană o mică scobitură; • extremitatea inferioară, îngustă, este legată de unghiul diedru al cartilajului tiroid prin ligamentul tiroepiglotic. Cartilajele perechi sunt următoarele: cartilajele aritenoide, cartilajele corniculate, cartilajele cuneiforme şi cartilajele sesamoide. x cartilajele aritenoide au forma unor piamide

triunghiulare şi sunt situate deasupra porţiunilor laterale ale lamei cricoidiene. Fiecare prezintă trei feţe, trei margini, un vârf şi o bază: • faţa medială, împreună cu cea opusă delimitează porţiunea intercartilagioasă a fantei glotice; • faţa posterioară, concavă şi netedă, dă inserţie muşchiului interaritenoidian; • faţa antero-laterală prezintă două fosete: sus, foseta triunghiulară şi jos, foseta emisferică, separate între ele prin creasta arcuată,care se termină în sus cu o mică proeminenţă numită colicul; • marginea anterioară se termină în jos pe procesul vocal; • marginea posterioară este slab evidenţiată; • marginea laterală are forma unui „S" italic şi se termină în jos cu procesul muscular; • vârful este recurbat anterior şi se continuă cu cartilajul corniculat; • baza are formă triunghiulară şi se sprijină pe lama cartilajului cricoid. De la nivelul bazei se desprind două procese: procesul vocal, orientat anterior şi procesul muscular, orientat lateral. Pe bază se găseşte o feţişoară care serveşte la articularea cartilajului aritenoid cu marginea superioară a cartilajului cricoid. * cartilajele corniculate sunt doi noduli conici, situaţi pe vârful cartilajelor aritenoide; 118 x cartilajele cuneiforme sunt doi mici noduli cartilaginoşi situaţi în grosimea plicii aritenoepiglotice, anterior şi lateral de cartilajele aritenoide şi corniculate formând tuberculul cuneiform; x cartilajele sesamoide sunt doi mici noduli cartilaginoşi situaţi în grosimea corzilor vocale, înaintea cartilajelor aritenoide. Cartilajele inconstante sunt următoarele: cartilajul interaritenoidian şi cartilajele sesamoide posterioare. Articulaţiile ligamentele şi scheletul fibroelastic al laringelui Cartilajele laringelui sunt unite prin trei categorii de formaţiuni. Este vorba de două articulaţii perechi (articulaţiile cricotiroidiene şi articulaţiile cricoaritenoidiene), de aparatul ligamentar şi de membrana fibroelastică. Articulaţiile cricotiroidiene sunt alcătuite din feţele articulare situate pe porţiunile laterale ale cricoidului şi cele două coarne inferioare ale tiroidului. Cele două articulaţii (dreaptă şi stângă) au câte o mică capsulă întărită de ligamente la exterior. Dintre aceste ligamente singurul bine individualizat este ligamentul cricotiroidian Articulaţiile cricoaritenoidiene se realizează între feţele articulare de pe marginea superioară a lamei cricoidului şi între feţele articulare de pe baza celor două cartilaje aritenoide şi de pe procesele musculare ale acestora. Sunt învelite de către o capsulă şi întărite la exterior de ligamentul cricoaritenoidian posterior. Aparatul ligamentar al laringelui • ligamentul cricotraheal este un ligament inelar; uneşte marginea inferioară a cricoidului cu primul inel traheal; • membrana tirohioidiană uneşte cartilajul tiroid cu osul hioid. Ea prezintă trei îngroşări ce constituie ligamentul tirohioidian median şi ligamentele tirohioidiene laterale; • ligamentul tiroepiglotic fixează peţiolul epiglotic în unghiul diedru al cartilajului tiroid; • ligamentul hioepiglotic leagă faţa anterioară a epiglotei de marginea postero-superioară a osului hioid; • ligamentul cricofaringian este slab dezvoltat; • ligamentul cricotraheal (neomologat de N.A.) uneşte marginea inferioară a cricoidului cu primul semiinel cartilaginos al traheei; • ligamentele vocale intră în constituţia plicilor vocale; se insera în unghiul cartilajului tiroid şi pe procesul vocal al cartilajelor aritenoide; • ligamentele vestibulare intra în constituţia plicilor vestibulare; se insera în unghiul cartilajului tiroid şi pe faţa antero-laterală a cartilajelor aritenoide.

119 Membrana fibroelastică a laringelui: între mucoasa laringelui şi formaţiunile scheletului fibrocartilaginos se găseşte o membrană fibroasă care uneşte între ele cartilajele şi acoperă spaţiile dintre ele. Corpul grăsos al laringelui este situai sub ligamentul hioepiglotic şi înaintea epiglotei. Muşchii laringelui Laringele are muşchi striaţi. Aceştia se împart intr-un grup extrinsec şi altul intrinsec. ■ muşchii extrinseci se întind de la laringc la organele vecine. Aceşti muşchi sunt: sternotiroidian, tirohioidian, constrictorul inferior al faringelui, stilofaringian şi faringo palatinul, glosocpiglotic; ■ muşchii intrinseci sunt repartizaţi în trei grupe în funcţie de acţiunea lor asupra corzilor vocale şi asupra glotei: • muşchii tensori ai plicilor vocale sunt reprezentaţi de cricotiroidieni; • muşchii dilatatori ai glotei sau abductori ai plicilor vocale sunt cricoaritenoidienii posteriori; • muşchii constrictori ai glotei sau adductori ai plicilor vocale sunt reprezentaţi de muşchii cricoaritenoidieni laterali, tiroaritenoidieni inferiori, tiroaritenoidieni superiori şi aritenoidianul transvers şi oblic. Muşchii cricotiroidieni se insera în jos pe faţa anterolaterală a arcului cricoidian, iar în sus se insera pe marginea inferioară şi pe porţiunea învecinată a feţei interne a cartilajului tiroid, precum şi pe marginea anterioară a cornului cricoidian al cartilajului tiroid. Muşchii cricoaritenoidieni posteriori se insera pe suprafaţa posterioară a lamei cricoidiene. Fibrele lor converg şi se insera printr-un tendon scurt pe procesul muscular al cartilajelor aritenoide de aceeşi parte. Muşchii cricoaritenoidieni laterali sunt situaţi profund deasupra arcului cricoidian, medial de lamele laterale ale cartilajului tiroid. Fibrele lor se termină pe procesul muscular al cartilajelor aritenoide. Muşchii tiroaritenoidieni se insera anterior pe unghiul diedru al cartilajului tiroid şi de acolo se îndreaptă posterior ajungând la procesul muscular şi la faţa anterolaterală a aritenoizilor. Muşchiul tiroepiglotic se insera în unghiul diedru al cartilajului tiroid şi de acolo ajunge pe marginea epiglotei şi a membranei patrunghiulare. Acţiunea sa constă în constricţia aditusului laringian. Muşchiul ariepiglotic este situat în plică ariepiglotică şi determină constricţia fantei glotice. 120 Muşchiul vocal este situat în plică vocală, lateral de ligamentul vocal, inserându-se înainte în unghiul cartilajului tiroid, iar înapoi pe procesul vocal şi în foseta emisferică a cartilajului aritenoid. Este tensor activ al plicei vocale. Aritenoidianul tranvers muşchi nepereche şi se întinde între feţele posterioare ale celor două cartilaje aritenoide. Este constrictor al glotei. Aritenoidianul oblic este aplicat pe faţa posterioară a aritenoidianului transvers şi este format din două fascicole încrucişate ce merg de la apofiza musculară a unui cartilaj aritenoid la vârful celuilalt cartilaj aritenoid. Este constrictor al glotei. Mucoasa laringelui căptuşeşte suprafaţa internă a laringelui. Ea se continuă în sus cu mucoasa farinelui, iar în jos cu mucoasa traheală. Sub ea se găseşte submucoasa, evidentă mai ales la plicile aritenoepiglotice. Vase şi nervi: Arterele în număr de trei de fiecare parte, sunt următoarele: ■ artera laringiană superioară ramură din artera tiroidiană superioară, ramură a carotidei externe. Se distribuie la muşchii laringelui, la mucoasa etajului supraglotic al laringelui şi la şanţul faringo-laringian;

■ artera laringiană inferioară provenită din artera tiroidiană superioară, dă naştere la ramuri pentru mucoasa etajului subglotic al laringelui; ■ artera laringiană posterioară ramură a arterei tiroidiene inferioare, din artera subclaviculară, se ramifică la mucoasa feţei posterioare a laringelui, la muşchii cricoaritenoidieni posteriori şi la muşchiul interaritenoidian. Venele urmează traiectul arterelor corespunzătoare. Venele laringiene superioară şi inferioară se varsă în vena jugulară internă. Venele laringiene posterioare sunt colectate de venele tiroidiene inferioare şi de plexul venos tiroidian. Limfaticele îşi au originea în reţeaua limfatică a mucoasei laringelui. Această reţea este redusă la;nivelul etajului glotic şi foarte bogată la nivelul etajelor supraglotic şi subglotic ale laringelui. Vasele limfatice provenite din etajul supraglotic merg la nodulii limfatici ai căii jugulare interne. Vasele limfatice ale etajului subglotic se împart în trei grupe: unul anterior şi două postero-laterale. Vasele din grupul anterior se varsă în nodulii învecinaţi căii jugulare interne sau în cei pretraheali. Vasele limfatice ale celor două grupe postero-laterale merg la nodulii căii recurenţiale. 121 Nervii sunt reprezentaţi de: ■ nervii laringei superiori sunt nervi micşti. Ei se împart fiecare, la nivelul osului hioid, în două ramuri: superioară sau internă şi inferioară sau externă. Ramura superioară se distribuie la mucoasa etajului supraglotic al laringelui şi la porţiunea superioară a şanţului faringo-laringian. Ramura inferioară se distribuie la mucoasa etajului subglotic al laringelui şi inervează muşchiul cricotiroidian; ■ nervii laringei inferiori (recurenţi) sunt nervi micşti. Fiecare nerv recurent dă naştere la numeroase ramuri ce merg să inerveze toţi muşchii laringelui, cu excepţia muşchiului cricotiroidian. Inervaţia vegetativă este asigurată de ramuri din ganglionii cervicali superior şi inferior, iar cea parasimpatică din nervii laringei. Traheea I'lsle segmentul căilor respiratorii care se întinde de la laringe până la originea bronhiilor. Ea se prezintă ca un tub cilindric turtit posterior, prin care trece aerul în timpul respiraţiei şi este situată în plan medio-sagital al corpului, înaintea esofagului. Are direcţie oblică, de sus în jos şi dinainte înapoi. Se întinde de la a şasea vertebră cervicală până la vertebra a patra toracală, de unde se divide în cele două bronhii principale. în funcţie de regiunile topografice pe care le străbate, traheea prezintă două porţiuni: una cervicală şi alta toracală sau mediastinală. Are forma unui tub cilindric cu peretele posterior turtit şi prezintă două impresiuni determinate de organele învecinate: impresiunea tiroidiană, dată de lobul stâng al glandei tiroide şi impresiunea aortică, determinată de arcul aortic ce se sprijină pe trahee. Porţiunea cervicală este situată în porţiunea inferioară a gâtului, în regiunea subhioidiană, imediat înaintea esofagului. Se întinde de la marginea inferioară a cartilajului cricoid, ce corespunde vertebrei a şasea cervicale, până la vertebra a doua toracală şi marginea superioară a manubriului sternal. Raporturi: • anterior cu istmul glandei tiroide, cu plexul venos impar care drenează sângele de la glanda tiroidă şi laringe, lama pretraheală, muşchii subhioidieni, lama superficială a fasciei cervicale, extremităţile superioare ale timusului (la copil) şi pielea; • posterior cu porţiunea cervicală a esofagului; • lateral cu lobii glandei tiroide, cu mănunchiul vasculoncrvos al gâtului, cu nodurile limfatice cervicale, cu artera tiroidiană inferioară şi artera vertebrală, cu nervul laringian recurent stâng şi drept.

Porţiunea toracică este situată în mediastin, motiv pentru care mai poartă denumirea de porţiune mediastinală. Raporturi: • anterior arcul aortei, vena brahiocefalică stângă, plexul tiroidian impar, timusul, muşchiul transvers al toracelui, sternul şi pielea; • posterior cu porţiunea toracală a esofagului; • lateral stânga cu pleura mediastinală, nervul laringeu recurent stâng, arcul aortei, carotida comună stângă; • lateral dreapta cu pleura mediastinală, vena cavă superioară, nervul frenic drept, arcul venei azigos. Bifurcaţia traheei realizează raporturi cu numeroase noduri limfatice, traheobronhice; mai are raporturi: anterior, cu aorta ascendentă; posterior, cu esofagul toracic şi cu fibrele nervoase ale plexului pulmonar; în jos, cu pericardul, inima şi cu bifurcaţia trunchiului pulmonar. Traeea mediastinală este insoţită de numeroase noduri limfatice traheale. Structura Este formată dintr-un schelet fibrocartilaginos, învelit de adventiţie şi căptuşit de mucoasă: * scheletul fibrocartilqginos este alcătuit din cincisprezece - douăzeci arcuri cartilaginoase' elastice, în formă de potcoavă, incomplete în partea lor posterioară. Ultimul cartilaj are forma literei „V" şi proemină în interiorul traheei, la locul de bifurcaţie a acesteia în cele două bronhii principale. Proeminenţa poartă denumirea de „pintenele traheal". Cartilajele sunt unite prin inele fibroelastice, numite ligamente inelare. Primul ligament inelar este de fapt ligamentul cricotraheal şi uneşte laringele cu jtraheea. Ultimul ligament inelar uneşte ultimul cartilaj traheal cu primele cartilaje ale bronhiilor principale. Cartilajele fiind incomplete în porţiunea lor posterioară, scheletul traheal este format, la acest nivel, numai de un perete membranos, care este acoperit în interior de celule musculare netede, alcătuind muşchiul traheal. * adventiţia este situată superficial si acoperă scclclul fibrocartilaginos. Este formată din ţesut conjuncţiVO-adipOS ce conţine nervi, vase, formaţiuni limfoide şi fibre netede ale muşchiului traheo-esofagian; * tunica mucoasă căptuşeşte cavitatea traheei. liste formată din epiteliu şi corion. Epiteliul este predominant cilindric ciliat. Mişcările cililor contribuie la eliminarea secreţiilor spre laringe şi faringe. Tunica mucoasă este bogată în infiltrate limfocitare şi glande: mucoase, seroase şi seromucoase. Vase şi nervi: Arterele sunt reprezentate de ramuri traheale din artera tiroidiană inferioară, pentru porţiunea cervicală şi din arterele bronhice pentru porţiunea toracică. Venele în porţiunea cervicală se varsă în plexul tiroidian impar şi de aici în venele brahiocefalice. în porţiunea toracică ele se varsă în venele intercostale, iar de aici în sistemul venos azigos. Limfaticele merg la nodurile traheale, traheobronhice superioare şi inferioare şi la cele mediastinale posterioare. Nervii sunt: ■ parasimpatici musculari şi secretori, cu origine în nervul laringeu recurent (din vag); ■ simpatici vasomotori, cu originea în ganglionii (simpatici) cervicali şi toracici. Bronhiile principale Bronhiile principale, dreaptă şi stângă, rezultă din bifurcarea traheei la nivelul celei de a patra vertebre toracice. De la origine bronhiile se îndreaptă lateral şi în jos iar după ce ajung la hilul plămânilor, se ramifică intrapulmonar, formând o arborizaţie bogată. Forma exterioară a bronhiilor principale este asemănătoare cu cea a traheei; bronhiile sunt însă mai scurte şi mai subţiri. între cele două bronhii principale există deosebiri privind traiectul şi calibrul lor.

Bronhia dreaptă merge puţin înapoi, fiind mai voluminoasă şi mai scurtă cu 15-20 mm, iar cea stângă merge înainte. Raporturile bronhiilor principale Bronhia principală alcătuieşte împreună cu: artera pulmonară, cele două vene pulmonare, arterele bronhice, venele bronhice, limfaticele, fibrele plexului nervos pulmonar şi cu elemente de ţesut conjunctiv, rădăcina plămânului sau pediculul pulmonar. Bronhiile principale realizează în consecinţă raporturi cu toate elementele pediculului pulmonar, numite raporturi intrapediculare. Structura Este aceeaşi cu cea a traheei, dar numărul cartilajelor diferă: bronhia stângă conţine 9-12 cartilaje, iar cea dreaptă şase-şapte cartilaje. Deasemenea, inelele cartilaginoase sunt mai subţiri decât cele ale traheei. Vase şi nervi: Vascularizaţia arterială este asigurată de ramuri bronhice din aorta toracică. Sângele venos este drenat de două vene bronhice, tributare la dreapta venei azigos, iar la stânga venei hemiazigos accesorie. Limfa este condusă de vasele şi nodurile limfatice bronhopulmonare şi ajunge la nodurile traheobronhice. Nervii bronhiilor principale provin din plexul nervos pulmonar, care conţine ramuri vegetative. Plămânii Sunt organele principale ale respiraţiei şi sunt în număr de doi, unul drept şi altul stâng, separaţi prin mediastin. Ei sunt conţinuţi în cele două seroase pleurale, complet separate între ele. La nivelul plămânilor are loc schimbul alveolar de gaze. între plămâni, pleurele pulmonare şi pereţii cavităţii toracelui se stabilesc relaţii reciproce, prin care se asigură mecanica respiratorie. Dimensiunile şi greutatea plămânilor variază cu vârsta, sexul, individul, în expiraţie sau în inspiraţie. La adultul normal, în starea intermediară dintre expiraţie şi inspiraţie, plămânii au în medie următoarele dimensiuni: diametrul vertical de 25 cm; diametrul sagital la nivelul bazei de 15 cm; diametrul transversal la nivelul bazei de 10 cm. La adult cei doi plămâni cântăresc aproximativ 1200 g, cel drept fiind cu ceva mai greu decât cel stâng. Capacitatea totala, adică cantitatea maximă de aer pe care o conţin cei doi plămâni este în medie de 4500 - 5000 cm3. Consistenţa plămânilor este moale, spongioasă şi foarte elastică. La naştere plămânii au culoare roşie, iar după primele respiraţii devin roz. La nou născutul care nu a respirat, plămânii sunt gri albicioşi. La adulţi culoarea plămânilor devine cenuşie şi prezintă depozite negricioase. Conformaţia exterioară şi raporturi: cei doi plămâni, suspendaţi prin pediculii lor,'pot fi comparaţi cu două jumătăţi ale unui con tăiat de la vârf spre bază; fiecare plămân prezintă: o bază, un vârf şi două margini: baza plămânului repauzează pe diafragmă, de aceea mai este numită şi faţa diafragmatică, fiind puternic escavată. Diafragma este mai ridicată în dreapta din cauza ficatului, ca urmare baza plămânului drept este situată mai sus decât baza plămânului stâng. Prin intermediul diafragmei, baza plămânului stâng are raporturi cu: splina, fundul stomacului şi parţial cu lobul stâng al ficatului. vârful plămânului părăseşte cavitatea toracică, depăşind orificiul superior al acesteia cu doi-trei cm; răspunde fosei supraclaviculare mari de la baza gâtului şi a primei coaste, arterei subclavii, ganglionului stelat,nervului vag, plexului brahial şi muşchilor scaleni; x faţa costală a plămânului este convexă, rotunjită; priveşte înainte, lateral şi înapoi. Pe această faţă coastele imprimă câteva şanţuri transversale; faţa medială a plămânului prezintă:

• o zonă posterioară, rotunjită, numită porţiunea vertebrală. Raporturile acestei porţiuni se realizează cu: feţele laterale ale corpurilor vertebrale toracale, extremitatea posterioară a coastelor, spaţiile intercostale, ganglionii simpatici toracali, nervii intercostali şi vasele intercostale; • o zonă anterioară, mai largă şi uşor concavă, numită porţiunea mediastinală, datorită raporturilor pe care le are cu organele din mediastin. Pe porţiunea mediastinală este situat hilul plămânului, care reprezintă locul pe unde trec elementele pediculului pulmonar. Hilul împarte porţiunea mediastinală a feţei mediale într-o zonă prehilară, situată înaintea hilului şi alta retrohilară, situată înapoia lui. La plămânul drept se întâlnesc: impresiunea retrohilară a venei azigos; prehilar apare impresiunea venei cave superioare, iar dedesubt apare impresiunea, puţin accentuată, a inimii. La plămânul stâng se întâlnesc: impresiunea arcului aortic, situată deasupra şi impresiunea aortei descendente, situată înapoia hilului. Dedesubtul hilului faţa prezintă o puternică impresiune cardiacă, determinată de inimă şi pericard. Porţiunea mediastinală mai realizează raporturi cu: esofagul, traheea, nervii vagi, frenici şi timusul. Feţele plămânilor prezintă arii poligonale, delimitate de linii pigmentate, ce reprezintă conturul lobulilor superficiali ai plămânilor. * marginea anterioară separă faţa costală de cea medială. Ea este ascuţită; la dreapta este uşor convexă, în timp ce la stânga prezintă o scobitură situată sub nivelul coastei a patra, scobitura cardiacă, determinată de prezenţa inimii şi a pericardului. Sub scobitura cardiacă, marginea anterioară trimite o prelungire medială numită lingula. Marginea anterioară răspunde înainte sternului şi înapoi pericardului; x marginea inferioară este subţire, tăioasă şi circumscrie baza plămânului. Separă baza de cele două feţe: costală şi medială. Pe feţele plămânilor se întâlnesc fisuri care divid organul în lobi. La plămânul stâng se întâlneşte o scizură sau fisură oblică ce porneşte de pe faţa medială a plămânului, imediat deasupra hilului; se îndreaptă în sus şi înapoi şi trece pe faţa costală pe care o străbate şi intersectează marginea inferioară şi baza plămânilor; ajunge din nou pe faţa medială, pe care urcă până atinge limita inferioară a hilului. Fisura oblică divide plămânul stâng în doi lobi: superior şi inferior. Lobul superior are formă conică iar lobul inferior este cubic şi formează cea mai mare parte a plămânului stâng. La plămânul drept fisura oblică are un traiect asemănător cu fisura oblică a plămânului stâng, însă aici apare şi fisura orizontală care porneşte de pe faţa costală a plămânului drept, desprinzându-se din porţiunea mijlocie a scizurii oblice; se îndreaptă medial, străbate marginea anterioară a plămânului, ajunge pe faţa medială a acestuia şi se termină la nivelul hilului. Fisurile plămânului drept separă trei lobi inegali: superior, mijlociu şi inferior. Cel mai voluminos este lobul inferior iar cel mai mic este lobul mijlociu. Lobul superior are formă conică iar lobul inferior are formă cubică, la fel cu lobii corespunzător de la plămânul stâng. Lobul mijlociu al plămânului drept are forma unei prisme cu baza orientată lateral. Fisurile plămânilor sunt adânci, iar la nivelul lor lobii pulmonari au câte o faţă interlobară, acoperită de foiţa viscerală a pleurei pătrunsă la acest nivel. Rădăcina plămânului este formată din totalitatea elementelor anatomice care vin sau pleacă de la plămân. Există doi pediculi pulmonari: unul drept şi altul stâng. Aceştia sunt alcătuiţi din: bronhia principală, artera pulmonară, două vene pulmonare, arterele bronhice, venele bronhice, limfatice, fibrele plexului nervos pulmonar şi de ţesut conjunctiv mediastinal. Totalitatea elementelor pediculului pulmonar realizează atât raporturi intrapediculare cât şi raporturi de ansamblu cu organele din vecinătate, numite raporturi extrapediculare. Strucura plămânilor Sunt constituiţi astfel: ■ componenta bronhială, ce se aibori/cu/.ă în ramificaţii tot mai mici şi are rol în conducerea aerului până la nivelul parenchimului pulmonar;

■ componenta parenchiinatoasa, reprezentată de totalitatea acinilor, cu rol în realizarea schimburilor respiratorii pulmonare; ■ stroma, care delimitează şi uneşte celelalte componente ale plămânilor. Componenta bronhială formează ramificaţii intrapulmonare bogate, provenite din ramificarea bronhiilor principale. Bronhiile intrapulmonare grupează în jurul lor celelalte componente ale plămânilor: parenchimul, stroma, vasele şi nervii, realizând împreună cu acestea teritoriile bronhopulmonare. Bronhia principală dreaptă dă trei bronhii lobare: superioară, mijlocie şi inferioară; în timp ce bronhia principală stângă dă două bronhii lobare: superioară şi inferioară. Numărul bronhiilor lobare corespunde astfel numărului de lobi ai fiecărui plămân. Bronhiile lobare se divid în continuare în bronhii segmentare, care deservesc teritoriile bronhopulmonare numite segmente bronhopulmonare. Acestea se caracterizează prin: aeraţie proprie, pedicul arterial propriu, stroma intersegmentară care le delimitează de segmentele vecine, particularităţi radiologice şi clinice proprii. Aceste caracteristici conferă fiecărui segment bronhopulmonar o individualitate de ventilaţie , arterială, topografică, radiologică şi clinică. La nivelul plămânului drept se întâlnesc zece bronhii segmentare ce deservesc prin ramurile lor acelaşi număr de segmente bronhopulmonare. Componenta parenchimatoasă. Ramurile bronhiilor segmentare continuă să se dividă în bronhiole lobulare, care deservesc teritorii ce reprezintă unităţile morfologice ale plămânilor, adică lobulii pulmonari. Bronhiolele se ramifică apoi în bronhiole respiratorii, care continuă să se ramifice în ducte alveolare, terminate prin dilataţii, numite săculeţi alveolari. Aceştia se compartimentează în mai multe formaţiuni veziculare, numite alveole pulmonare. Bronhia respiratorie şi ramificaţiile ei formează acinii pulmonari, iar totalitatea acinilor pulmonari alcătuiesc parenchinul pulmonar, la nivelul căruia au loc schimburi de gaze. Acinul reprezintă în consecinţă, unitatea morfofuncţională a plămânului. Structura bronhiilor Bronhiile lobare mai au, ca şi bronhiile principale, arcuri cârtilaginoase, dar pe măsura ramificării, cartilajele se fragmentează şi se răresc; la nivelul bronhiolelor lobulare nu se mai întâlnesc structuri cartilaginoase, iar pe măsură ce structurile cartilaginoase se răresc, dispar treptat şi glandele mucoase. Bronhiolele lobulare şi respiratori au pereţi fibroelastici, peste care se dispun celule musculare netede, care formează la nivelul bronhiolelor lobulare o tunică musculară continuă, dar care nu este compactă. La nivelul bronhiolelor respiratorii elementele musculare încep să se rărească, iar la nivelul duetelor alveolare dispar cu totul. în pereţii duetelor alveolare întâlnim numai membrană fibroelastică căptuşită cu epiteliu. Alveolele pulmonare au pereţii alcătuiţi din epiteliul alveolar dispus pe o membrană bazală şi sunt incluse în substanţa fundamentală reticuloelastică şi colagenă a plămânului, care formează septele interalveolare, unde este cuprinsă şi reţeaua de capilare perialveolare. Formaţiunile anatomice enumerate: pereţii alveolelor pulmonare, septele interalveolare, reţeaua de capilare - realizează un complex structural cu semnificaţia unei bariere hematoaeriene, numită complexul alveolocapilar. Stroma plămânilor ţesutul conjunctivo-elastic al stromei formează la suprafaţa plămânilor o lamă continuă, membrana subpleurală, acoperită de pleura pulmonară. La nivelul nilului pulmonar acest ţesut conjunctivo-elastic stromal pătrunde în plămân împreună cu ţesutul conjunctiv mediastinal,însoţind arborizaţiile bronhice şi pe cele ale arterelor pulmonare. După ce pătrunde prin hilul pulmonar, ţesutul conjunctivo-elastic se organizează intersegmentar delimitând astfel segmentele pulmonare vecine.

Vasele şi nervii plămânilor Vascularizaţia plămânilor este dublă: funcţională şi nutritivă. Vascularizaţia funcţională este asigurată de trunchiul pulmonar cu cele două ramuri ale lui: artera pulmonară dreaptă şi artera pulmonară stângă şi de cele patru vene pulmonare: două drepte şi două stângi. Trunchiul pulmonar porneşte din ventriculul drept al inimii şi ajunge la plămâni, iar venele pulmonare aduc sângele de la plămâni la atriul stâng al inimii. Trunchiul pulmonar şi venele pulmonare alcătuiesc vasele circulaţiei mici, prin care se asigură schimbul permanent de gaze: cedarea bioxidului de carbon din sânge în aerul alveolar şi trecerea oxigenului din aerul alveolar în capilarele perialveolare. Artera pulmonară dreaptă se divide chiar înainte de pătrunderea ei în hil, în patru ramuri: ■ ramura superioară dă cinci diviziuni segmentare: apicală, pentru segmentul apical; anterioară ascendentă şi anterioară descendentă, pentru segmentul anterior; posterioară ascendentă şi posterioara descendentă, pentru segmentul posterior; ■ ramura mijlocie destinată lobului mijlociu, dă două diviziuni segmentare:laterală şi medială pentru segmentul lateral respectiv medial; ■ ramura superioară independentă, destinată segmentului superior; ■ ramura inferioară puternică, se distribuie celorlalte segmente ale lobului inferior, dând următoarele ramificaţii: bazală medială, bazală anterioară, bazală laterală, bazală posterioară. Artera pulmonară stângă la nivelul nilului se divide în trei ramuri pentru cei doi lobi ai plămânului stâng: ■ ramura superioară (pentru lobul superior) prezintă cinci diviziuni segmentare: apicală şi posterioară, pentru segmentul apico-posterior; anterioară ascendentă şi anterioară descendentă, pentru segmentul anterior; lingularâ, pentru cele două segmente lingulare: superior şi inferior. Lobul inferior are o dispoziţie arterială identică cu cea din dreapta; ■ ramura mijlocie, independentă, pentru segmentul superior; ■ ramura inferioară este destinată celorlalte segmente ale lobului inferior: bazală anterioară, bazală laterală, bazală posterioară. Ramurile arterelor segmentare însoţesc bronhiile şi străbat împreună segmentele bronhopulmonare. Ramificaţiile lor ajung la lobulii pulmonari unde se dezvoltă în reţeaua de capilare perialveolare. Venele pulmonare se formează din reţeaua de capilare perialveolare. Aceste vene realizează legături cu reţeaua capilară bronhică, apoi formează vene perilobulare, intrasegmentare şi intersegmentare. Din unirea tuturor acestor afluenţi se formează câte două vene pulmonare la dreapta şi la stânga: una superioară şi alta inferioară, care fac parte din pediculii pulmonari. Vena pulmonară dreaptă superioară primeşte sângele oxigenat din lobul superior şi mijlociu. Vena pulmonară dreaptă inferioară ia sângele din lobul inferior. Vena pulmonară stângă superioară ia sângele din lobul superior. Vene pulmonară stângă inferioară ia sângele din lobul inferior. Vascularizaţia nutritivă este asigurată de către arterele bronhice şi artera toracică internă, respectiv de către venele bronhice. Arterele bronhice însoţesc bronhiile şi sc distribuie pereţilor acestora, pereţilor vaselor pulmonare şi stromei pulmonare. Ele ajung numai până la nivelul bronhiolelor respiratorii; aici se termină în reţeaua capilară din care pornesc venele bronhice. Arterele bronhice nu asigura nutriţia parenchimului respirator, a acinilor pulmonari; nutriţia parcnchimului este asigurată de către vasele circulaţiei funcţionale. Venele bronhice se formează din reţeaua subpleurală, din stroma pulmonară şi din reţeaua capilară din jurul bronhiolelor intralobulare

Limfaticele plămânilor se grupează subpleural şi intrapulmonan Cele subpleurale merg în profunzime şi confluează cu limfaticele intrapulmonare, situate perilobular, intersegmentar şi peribronhovascular. Vasele limfatice trec prin nodurile limfatice pulmonare, bronhopulmonare, traheobronhice, mediastinale anterioare şi posterioare. Nervii plămânilor fibrele nervoase formează la nivelul pedicului pulmonar un plex anterior şi altul posterior. Fibrele sunt parasimpatice (din nervul vag) şi simpatice (din ganglionii simpatici toracali doi şi până la ganglionii simpatici toracali cinci). Fibrele parasimpatice eferente (motoare) sunt destinate: musculaturii bronhiale, dând bronhoconstricţia şi glandelor din mucoasa bronhică, determinând secreţia acestora. Fibrele simpatice sunt vasomotoare: reglează calibrul vaselor şi implicit, debitul sanguin pulmonar. Ele au în acelaşi timp acţiune relaxantă asupra musculaturii bronhice. Pleurele Sunt două membrane seroase care învelesc plămînii. Cele două pleuri, dreaptă şi stângă, nu comunică între ele, fiind separate prin mediastin. Fiecare pleură este formată din două lame sau foiţe.foiţa viscerală şi foiţa parietală. Aceste două foiţe delimitează între ele câte o cavitate, numită cavitate pleurală. Foiţa viscerală este fixată la suprafaţa plămânului prin intermediul stromei subpleurale. Foiţa parietală căptuşeşte pereţii toracelui, la care este fixată printr-un ţesut conjunctiv, numit fascia endotoracică. între cele două foiţe se realizează o aderenţă datorită presiunii negative şi unei pelicule de lichid cu o grosime de 0,Q2 mm, asemănător lichidului interstiţial. Spaţiul dintre cele două foiţe se numeşte cavitatea pleurală, care este o cavitate virtuală, devenind reală atunci când în ea apare aerul sau unele revărsate patologice. \ Foiţa viscerală a pleurei sau pleura pulmonară este lucioasă şi transparentă, iar la nivelul fisurilor, pătrunde şi tapetează feţele interlobare ale plămânilor. Ea acoperă toate feţele, marginile şi vârful plămânului, cu excepţia unei mici porţiuni de Ia nivelul hilului unde se formează linia de reflecţie spre foiţa parietală. Foiţa parietală sau pleura parietală este unică. Pentru necesităţi didactice şi clinice ea a fost divizată în raport cu pereţii cavităţii toracice pe care îi căptuşeşte în: pleura mediaslinală, pleura costală, pleura diafragmatică şi cupola pleurală. Pleura mediastinală formează limita laterală a mediastinului şi aderă la ţesutul conjunctiv al acestuia. Pleura costală se întinde de la stern, la corpurile vertebrelor toracale. Anterior şi posterior, pleura costală se continuă cu pleura mediastinală, realizând cu aceasta din urmă două recese costomediastinale. în jos, pleura costală formează cu cea diafragmatică un reces costodiafragmatic, iar deasupra vârfului plămânilor se continuă cu pleura mediastinală, realizând la acest nivel cupola pleurală. Pleura diafragmatică acoperă faţa superioară a diafragmei de care este fixată prin intermediul unui ţesut conjunctiv bine reprezentat. Cupola pleurală - este de fapt un reces costomediastinal superior. El acoperă vârful plămânului şi ajunge la baza gâtului, în fosa supraclaviculară. Structura Pleurele sunt membrane seroase formate dintr-un strat reticulinoelastic, acoperit de o pătură de celule mezoteliale. Vase şi nervi: Arterele foiţei parietale provin din arterele intercostale, toracică internă şi frenică superioară. Arterele foiţei viscerale vin din arterele bronhice. Sângele venos al celor două foiţe pleurale se varsă în venele omonime care însoţesc arterele.

Limfaticele foiţei viscerale merg spre nodurile pulmonare. Cele ale foiţei parietale sunt drenate în felul următor: de la pleura mediastinală de către nodurile mediastinale posterioare; de la pleura costală prin nodurile intercostale şi sternale; de la pleura diafragmatică de către nodurile frenice. Nervii foiţei parietale vin din nervul frenic şi din nervii intercostali, iar ai foiţei viscerale sunt ramuri vagale şi simpatice care deservesc concomitent şi plămânii. Nervii sunt senzitivi.

Capitolul IV. Aparatul digestiv
Aparatul digestiv este alcătuit din totalitatea organelor care îndeplinesc funcţia de digestie şi de absorbţie a alimentelor: prehensiunea, modificările fizice şi chimice ale alimentelor, absorbţia "nutrimentelor", excreţia reziduurilor neabsorbabile. Aparatul digestiv se compune din: 1. tubul digestiv; 2. glande anexe. Tubul digestiv (tractul digestiv, canalul alimentar) este un conduct lung de 10 - 12 m. Comunică cu mediul exterior la cele două extremităţi ale sale: orificiul bucal şi cel anal. Nu este la fel de gros pe toata lungimea sa şi de aceea i se disting mai multe segmente: > cavitate bucală; > faringe; > esofag; > stomac; > intestin subţire; > intestin gros. Glandele anexe: > Glandele salivare > Ficatul > Pancreasul. Fiecare din segmentele tubului digestiv prezintă în alcătuirea lor caractere speciale. Cu toate acestea , pereţii au, în general, o strucură asemănătoare. Structura pereţilor tubului digestiv Pereţii tubului digestiv sunt formaţi, în general, din trei tunici, care de la exterior spre interior, sunt: 0 tunica musculară; 0 tunica submucoasă; 0 tunica mucoasă. 0 tunica musculară este formată din: ■ fibre musculare striate la nivelul pereţilor cavităţii bucale, a faringelui şi în porţiunea superioară a esofagului; ■ fibre musculare netede, în tot restul tubului digestiv. După dispoziţia lor, fibrele musculare sunt: • longitudinale; • circulare. Fibrele musculare longitudinale sunt aşezate la exterior şi prin contracţia lor scurtează tubul digestiv, iar fibrele musculare circulare sunt aşezate în interior şi prin contracţia lor micşorează lumenul tubului digestiv. Muşchii netezi se contractă sub acţiunea fibrelor parasimpatice(nervii vagi) şi se relaxează sub acţiunea fibrelor simpatice. 0 tunica submucoasă este formată din ţesut conjunctv lax şi fibre elastice;

0 tunica mucoasă este pătura care căptuşeşte tubul digestiv de la orificiul bucal până la orificiul anal, fiind în continuarea tegumentului. Ea este formată din două straturi: epiteliu şi corion şi îndeplineşte trei roluri: x digestiv; * de absorbţie; * de protecţie. Segmentele tradusului digestiv, care se găsesc sub diafragm (porţiunea abdominală a esofagului, stomacul, intestinul subţire, intestinul gros), prezintă la exterior, peste tunica musculară, o a patra tunică, tunica seroasă, pe când faringele, esofagul şi porţiunea inferioară a rectului sunt învelite de adventice. 0 tunica seroasă este reprezentată de peritoneul visceral; 0 adventicea este o pătură de ţesut conjunctiv dispusă la exteriorul unui organ. Segmentele tubului digestiv Cavitatea bucală Cavitatea bucală sau gura constituie prima porţiune a tubului digestiv. Ea are două orificii: > unul anterior, de comunicare cu exteriorul, orificiul bucal; 134 > altul posterior, prin care se deschide în Iminge, /.vf//i bucofaringian. Este mărginită: • anterior de buze: buza superioară şi buza inferioară care se unesc la extremităţile laterale şi formează comisurile buzelor; • pe părţile laterale de obraji. Cavitatea bucală are forma unui ovoid cu extremitatea cea mare îndreptată înainte. Cavitatea este virtuală; ea devine reală când fălcile sunt depărtate sau când se introduc alimente. Dimensiuni: ■ diametrul sagital = 7 cm; ■ diametrul transversal = 6-6,5 cm; ■ diametrul vertical = 0 (când gura este închisă) şi maxim 7 cm (când gura este deschisă). Rol: x XX în digestie (prehensiune, insalivaţia şi masticaţia alimentelor); în respiraţie (permite trecerea aerului); în funcţia de relaţie (aici se găsesc receptorii gustului şi se petrec unele modificări importante ale sunetelor laringiene , nearticulate, contribuind prin aceasta la producerea sunetelor articulate ale vocii omeneşti). Cavitatea bucală este împărţită prin arcadele alveolodentare în două compartimente: 1. vestibulul bucal, un spaţiu în formă de potcoavă, mărginit de arcadele alveolodentare pe de o parte, de buze şi obraji de cealaltă parte; 2. cavitatea bucală propriu-zisă, porţiunea circumscrisă anterior şi pe părţile laterale de arcadele alveolodentare. Cavitatea bucală are cinci pereţi: > un perete anterior,cdxt corespunde buzelor ^ doi pereţi laterali, formaţi de obraji ^ un perete inferior, denumit planşeul cavităţii bucale > un perete superior, reprezentat prin bolta palatină (palatul dur şi palatul moale, vălul palatin). Ei sunt căptuşiţi de mucoasa bucală, formată dintr-un epiteliu pavimentos stratificat şi dintr-un corion, în grosimea căruia se găsesc glandele. Pe limbă, mucoasa bucală formează mucoasa linguală, iar pe arcadele dentare formează gingiile, care se ridică până în regiunea coletului dinţilor.

135 Mucoasa bucală se coniinuâ cu mUCOMI nazală şi formează vălul palatin. Din mijlocul vălului palatin atârni 0 prelungire cărnoasă numită omuşor sau luetă. Pe laturi, de la baza luciei pleacă în jos două cute musculoase, stâlpii vălului palatin: x stâlpul anterior; * stâlpul posterior. De fiecare parte, între stâpii anterior şi posterior, se găseşte câte un organ oval, moale şi roşu, amigdalele palatine (organe limfoide), a căror inflamare se numeşte amigdalită. Vase şi nervi: Arterele: ramuri ale arterei carotide externe: ■ artera facială; ■ artera temporală superficială; ■ artera maxilară. Venele: se aduna în trei trunchiuri: ■ vena facială; ■ vena temporală superficială; ■ venele plexului venos pterigoidian. Limfaticele: drenează limfa spre ganglionii: ■ cervicali superficiali; ■ submandibulari; ■ suprahioidieni. Inervaţie: ■ nervi senzitivi: de la ganglionul sfenopalatin şi nervul trigemen (V); ■ nervi motori: din nervul facial şi plexul faringian. în cavitatea bucală se găsesc dinţii şi limba, care împreună cu muşchii masticatori alcătuiesc aparatul masticator.. Dinţii Dinţii sunt organe dure, de culoare albicioasă, implantaţi în alveolele maxilarelor având drept rol principal fărâmiţarea alimentelor în timpul masticaţiei. Dinţii fac parte din aparatul dento-maxilar, un ansamblu de organe care conlucrează la îndeplinirea următoarelor funcţii: * digestia bucală; * funcţia fonetică şi fizionomică; * parţial deglutiţia. 136 Unui dinte i se descriu trei părţi: • rădăcina, partea fixată în alveolă; • coroana, partea aflată în afara alveolei; • gâtul sau coletul, partea de legătură dintre coroană şi rădăcină. Dentaţia omului este heterogenă, adică e formată din dinţi de diferite forme şi cu funcţii diferite. Omul are două dentaţii. în prima dentaţie avem 20 de dinţi, 10 pentru arcada superioară şi 10 pentru arcada inferioară; aceştia se numesc dinţi temporari sau de lapte. A doua dentaţie cuprinde un număr de 32 de dinţi, 16 pentru arcada superioară şi 16 pentru arcada inferioară; aceştia se numesc dinţi permanenţi. Dinţii se împart în: > incisivi (notaţi: i sau I); > canini (notaţi: c sau C); > premolari (notaţi: p sau P); > molari (notaţi: M). în cadrul formulei dentare pentru dentaţia temporară se folosesc litere mici iar pentru cea permanentă se folosesc litere mari. Astfel : Formula pentru detaţia temporară: i 2/2, c 1/1, p 2/2 = 10x2 =20. Formula pentru dentaţia permanentă:

I 2/2 , C M, P 2/2, M 3/3 = 16x2 =32. > Incisivii: au coroana lăţită în formă de daltă; • au rădăcina simplă şi conică; • rol: de a tăia alimentele. > Caninii: • au coroană conică; • au rădăcina simplă, conică şi alungită; • rol: de a sfâşia alimentele. > Premolarii (măselele mici): • au coroana cilindrică în vârful căreia se găsesc două proeminenţe, cuspide; • rădăcina este în general simplă şi conică, uneori puţin bifurcată la vârf; • rol: să strivească alimentele. > Molarii (măselele mari): 137 • au coroana cilindrică, mare, cu 4 - 5 cuspide (policuspizi); • au mai multe rădăcini (2 - 4) fiind astfel foarte puternic fixaţi în alveole; • rol: în măcinarea alimentelor. Ultimii molari, măsele de minte (mai mici şi mai puţin puternici decât ceilalţi), se prezintă ca forme rudimentare. Apar mai târziu (16 - 30 de uni). Structura dintelui Făcând o secţiune longitudinală printr-un dinte se observă: 1. cavitatea dentară; 2. dentina; 3. smalţul; 4. cementul. 1. Cavitatea dentară este situată în axul dintelui şi este împărţită în: ■ cavitatea pulpară (partea mai dilatată din dreptul coroanei); ■ canalul radicular (partea îngustă care se continuă în rădăcină şi se deschide la vârful rădăcinii printr-un orificiu, orificiul dentar). In cavitatea dentară se găseşte pulpa dentară, formată din ţesut conjunctiv, vase sangvine şi limfatice şi terminaţiuni nervoase. Se aseamănă ca aspect cu măduva osoasă, fiind foarte sensibilă. La periferie, pulpa dentară prezintă odontoblaste (celule osoase speciale) care produc dentina (sau ivoriul). 2. Dentina. în jurul cavitaăţii dentare este peretele dintelui format din dentina, o substanţă tare, în compoziţia căreia se găsesc săruri minerale şi oseină. Are o culoare albă- gălbuie şi este puţin rezistentă la acţiunea agenţilor chimici. 3. Smalţul. Pe coroană, dentina este acoperită cu o substanţă albă strălucitoare şi dură, numită smalţ dentar. Are în compoziţie peste 95 % săruri minerale care îi dau o rezistenţa deosebită la frecare cat şi faţă de acţiunea agenţilor chimici,iar prin proprietăţile fizice se aseamănă cu porţelanul. Are rol de protecţi pentru dentina. 4. Cementul acoperă dentina la nivelul rădăcinii dintelui. Este dur şi opac, de culoare gălbuie. Vase şi nervi: Dinţii primesc ramuri de la artera maxilară: ■ artera dentară inferioară; 138 ■ artera dentară superioară; ■ artere alveolare; ■ artere suborbitale. Venele au acelaşi traiect ca şi arterele şi poartă numele lor: vena dentară inferioară, etc.

Limfaticele se duc la ganglionii: ■ submaxilari; ■ cervicali profunzi. Inervaţie. Dinţii au o sensibilitate deosebită (durere, presiune, căldură,etc). Prin ramuri sensitive din nervul trigemen(V): 1 ■ nervul dentar superior (pentru arcada superioară); ■ nervul dentar inferior (pentru arcada inferioară). Limba Limba este un organ musculo-membranos, de formă conică şi foarte mobil care se găseşte în cavitatea bucală propriu-zisă. Este aşezată pe planşeul cavităţii bucale, fiind fixată prin rădăcină de osul hioid, mandibulă şi epiglotă, în timp ce corpul şi vârful limbii sunt libere. Fixarea se realizează cu ajutorul muşchilor hiogloşi şi geniogloşi. Rol: • foarte important în digestie, atât ca organ al sensibilităţii gustative cât şi ca organ care contribuie la masticaţie, supt, deglutiţie; • în articularea cuvintelor. Limba are trei părţi: i > vârful; > corpul; : > rădăcina. ' • Structura limbii Limba este formată: 1. dintr-un schlet fibros; 2. muşchi; ; 3. mucoasa linguală. 1. Scheletul fibros este reprezentat prin două lame fibroase: • membrana hioglosiană sau aponevroza limbii; • septul median sau septul limbii. Serveşte la inserţia muşchilor limbii. 2. Muşchii limbii se împart în: • intrinseci; 3. • extrinseci. Muşchii intrinseci sunt muşchi striaţi care iau naştere şi se termină în limbă (de unde şi denumirea lor). Au trei feluri de fibre: ■S longitudinale; V transversale; S verticale. Aceştia sunt: muşchiul longitudinal superior - muşchiul longitudinal inferior - muşchiul transversal (muşchi pereche) - muşchiul vertical. Muşchii extrinseci sunt tot muşchi striaţi, au originea în afara limbii iar inserţia în limbă. Sunt de două categorii: • muşchi care îşi au originea pe oasele vecine şi se termină pe limbă: ■ muşchiul genioglos; ■ muşchiul stiloglos; ■ muşchiul hioglos. • muşchii care îşi au originea pe viscerele vecine şi se termină pe limbă: ■ muşchiul palatoglos; ■ muşchiul faringoglos; ■ muşchiul amigdaloglos. Prin acţiunea tuturor muşchilor linguali, limba amestecă cu saliva alimentele fărâmiţate de dinţi şi formează bolul alimentar, pe care-1 împinge spre faringe.

Mucoasa Hnguală are aceeaşi structură ca şi mucoasa bucală: epiteliu pavimentos stratificat şi corion. Pe linia .mediană a feţei inferioare se află frâul limbii (o plică care limitează într-o oarecare măsură mobilitatea limbii). Pe suprafaţa mucoasei se găsesc papilele linguale, iar în grosimea sa se găsesc glande salivare mici de trei feluri: > glande seroase; > glande mucoase; > glande seromucoase (mixte). Vase şi nervi: Circulaţie arterială - trei artere: ■ linguală (ramură din carotida externă) este principala sursă de alimentare; ■ palatină inferioară (ramură a arterei faciale); 140 ■ faringiană ascendentă (ramură a arterei carotidei extene). Curculatie venoasă - sângele venos este drenat din limbă prin: ■ venele linguale profunde; ■ venele linguale superficiale (venele ranine). Circulaţie limfatică - la acest nivel exista o bogată reţea limfatică. Inervaţie: • motorie: nervul hipoglos (XII); • senzitivă şi senzorială: ■ nervul lingual (ramură a trigemenului (V); ■ nervul glosofaringian (IX); ■ nervul laringeu superior, ramură a vagului (X); ■ nervul coarda timpanului, ramură a facialului (VII). Faringele Faringele este un conduct musculo-memranos, o răspântie unde se încrucişează calea respiratorie cu cea alimentară. Aerul inspirat prin fosele nazale, trece prin faringe în laringe, trahee, bronhii, spre plămâni; bolul alimentar trece în timpul deglutiţiei din cavitatea bucală în faringe, apoi în esofag spre stomac. Trecerfca alimentelor şi a aerului respirator se face succesiv, nu simultan. Alte roluri: * ventilarea casei timpanului prin trompa lui Eustachio; * rezonator în fonaţie; * prin formaţiunile limfoide pe care le conţine ia parte la apărarea organismului. Aşezare: ^¥ înaintea coloanei cervicale şi înapoia foselor nazale şi a cavităţii bucale; * se întinde în sus până la baza craniului, iar în jos se continuă cu laringele şi esofagul. Formă: are forma unei pâlnii incomplete, îi lipseşte peretele anterior. Astfel prezintă: ^ o bază; ; > un vârf; > trei pereţi: unul posterior şi doi laterali. Are trei etaje: 1. nazofaringele (sau faringele nazal) - are 5 cm lungime şi reprezintă partea superioară a faringelui (epifaringele), care se găseşte înapoia cavităţilor nazale. Comunică cu fosele nazale prin choane. Pe pereţii săi laterali se găsesc orificiile trompelor 141 Eustachio, iar în partea superioară, în submucoasă amigdala faringiană; 2. orofaringele (sau bucofaringele sau laringelc bucal) - are o lungime de 4 cm şi constituie partea mijlocie a faringelui (mezofaringele) care se găseşte înapoia cavităţii bucale

cu care comunică printr-un orificiu larg care corespunde istmului gâtului. Pe pereţii săi laterali sunt aşezate amigdalele palatine; 3. laringofaringele (sau faringele laringian) - are o lungime de 5 cm şi este porţiunea inferioară a faringelui (hipofaringele). Pe peretele anterior se află aditus laringis (orificiul faringian al laringelui), delimitat de epiglotă. Structura peretelui faringian Respectă de la exterior spre interior structura generală a pereţilor tubului digestive, astfel: 0 adventicea (tunica conjunctivă de înveliş); El tunica musculară - alcătuită din muşchi striaţi dispuşi: • circular: muşchii constrictori ai faringelui: ■ muşchiul constrictor superior; ■ muşchiul constrictor mijlociu; ■ muşchiul constrictor inferior. • longitudinal: muşchii ridicători ai faringelui: ■ muşchiul palatofaringian ■ muşchiul stilofaringian. 0 tunica fibroasă corespunde tunicii submucoase şi: • conţine fascicule de conjunctive dispuse încrucişat la care se adaugă numeroase fibre elastice; • constituie scheletul fibros al faringelui şi-1 leagă de baza craniului. 0 tunica mucoasă căptuşeşte cavitatea faringiană (endofaringele), fiind continuarea mucoasei bucale. Este formată dintr-un : • epiteliu pavimentos stratificat (în afară de porţiunea superioară, nazofaringele care este alcătuit dintr-un epiteliu cilindric ciliat); • corion (în care se găsesc numeroşi foliculi limfatici, ţesut adenoid: amigdale faringiene, palatine şi glande submucose). Vase şi nervi: Artere: ■ artera faringiană; 142 ■ artera laringiană superioară; ■ artera faringiană ascendentă (ramură a carotidei externe); ■ artera palatină ascendentă (ramură a facialei). Venele formează o reţea submucoasă şi urmează trunchiurile arteriale cu aceleaşi nume, vărsânduse în vena jugulară internă. Limfaticele la nivelul faringelui există o foare bogată reţea de foliculi limfatici care prin aglomerarea lor dau naştere amigdalei faringiene, amigdalelor palatine, amigdalelor linguale,etc, şi care alcătuiesc cercul limfatic Waldeyer. Limfaticele merg în ganglionii: ■ retrofaringieni; ■ jugulari. Inervaţie: prin ramuri ale nervilor: ■ trigemen (III); ■ glosofaringian (IX); • vag(X); - hipoglos (XII). Esofagul ! Esofagul este un conduct musculo-membranos tubular, lung de 25 - 30cm, prin care alimentele trec din faringe în stomac. Topografic, esofagul poate fi împărţit în trei segmente:

1. porţiunea cervicală aşezată la nivelul gâtului. Se află în raport cu traheea, lobii tiroidieni, artera carotidă şi coloana vertebrală. La nivelul cartilajului cricoid prezintă o îngustare, strâmtoarea cricoidiană; 2. porţiunea toracală este adăpostită în cavitatea toracică. Prezintă şi ea o strâmtoare bronhoaortică determinată de apăsarea aortei şi a bronhiei stângi şi o strâmtoare diafragmatică, la nivelul orificiului difragmatic (hiatusul esofagian. Are raporturi cu segmentul toracic al traheei, cu bronhia stângă, cu faţa posterioară a pericardului, cu marea venă azigos şi cu aorta; 3. porţiunea abdominală se află sub diafragm şi se continuă cu cardia. Structură Peretele esofagian este alcătuit din cele patru tunici care definesc structura generală a pereţilor tubului digestiv, cu următoarele precizări la nivelul: 143 0 adventicei la nivelul porţiunii abdominale, această tunică este înlocuită parţial de peritoneul visceral şi poartă numele de tunică seroasă; 0 tunicii musculare, unde extremitatea superioară este alcătuită din muşchi striaţi, cea inferioară din muşchi netezi, iar porţiunea cuprinsă între acestea este formată dintr-un amestec de muşchi striaţi şi muşchi netezi. Vascularizatie: Esofagul primeşte sânge prin artere care provin din mai multe trunchiuri: ■ artere esofagiene superioare (din artere tiroidiene inferioare); ■ artere esofagiene mijlocii (din aorta toracală); ■ artere esofagiene inferioare (din ramuri ale aortei abdominale). Venele alcătuiesc: ■ plexul venos submucos; ■ plexul venos periesofagian. Acestea se varsă în vene tiroidiene inferioare, vene azigos, vene hemiazigos, etc. Limfaticele porţiunilor cervicală şi toracală merg la ganglionii: ■ recurenţiali; ■ esofagieni. Cele ale porţiunii abdominale merg la ganglionii gastrici inferiori. Inervaţie: Esofagul este inervat de filete nervoase parasimpatice provenite din nervul vag (X) şi filete simpatice care formează : ■ plexul muscular (MEISSNER); ■ plexul submucos (AUERBACH). Restul tubului digestiv precum şi glandele anexe (ficat şi pancreas) se găsesc în cavitatea abdominală. Cavitatea abdominală Se găseşte sub diafragm, are o formă ovoidală, cu partea voluminoasă îndreptată în sus. Este împărţită prin dispoziţia organelor şi a pliurilor peritoneale în trei etaje: 1. supramezocolic; 144 2. submezocolic; 3. pelvian. 1. etajul supramezocolic (toracoabdominal) se găseşte în partea superioară a cavităţii abdominale. Este cuprins între diafragm şi faţa superioară a colonului şi mezocolonului tansvers. Aici se găsesc situate: ficatul, pancreasul, splina, stomacul şi o parte din duoden;

2. etajul submezocolic (inframezocolic) începe de la colonul şi mezocolonul transvers şi se întinde până la srâmtoarea superioară a bazinului. Este acoperit de marele epiploon şi cuprinde intestinul gros şi jejunileonul; 3. etajul pelvian sau inferior cuprinde restul cavităţii abdominale. Are dispoziţie diferită în funcţie de sex. Peritoneul Pereţii cavităţii abdominale şi majoritatea organelor care se găsesc în această cavitate sunt acoperite cu o membrană seroasă, peritoneu. Rol: x alunecarea organelor fie pe peretele abdominal, fie unele faţă de altele; x prin pliurile cu care înconjoară organele le menţine în poziţie. Este constituit din două foiţe: una parietală şi alta viscerală. Acestea se continuă una cu alta ca un „sac fără gură" (BICHAT), lăsând între ele un spaţiu virtual, cavitatea peritoneală. Organele care pătrund în cavitatea peritoneală se numesc organe intraperitoneale (porţiunea abdominală a esofagului, stomacul, intestinul subţire, intestinul gros). Organele care se află situate între peretele abdominal şi foiţa parietală sunt organe retroperitoneale (rinichii, glandele suprarenale, ureterele, vezica urinară). L Stomacul Stomacul este porţiunea cea mai dilatată a tubului digestiv, organ intraperitoneal aşezat în loja gastrică (etajul supramezocolic). Are forma literei „J", măsurând când este plin moderat: • lungimea = 25 cm; • lăţimea = 10 cm; • grosimea = 8 cm. Capacitatea medie este de 1300 ml. 145 Prezintă trei porţiuni: 1. fundul sau fornixul este partea cea mai largă care nu se umple cu alimente (camera cu aer); 2. corpul; 3. porţiunea pilorică este porţiunea orizontală, situată inferior, cea mai îngustă a stomacului şi care are două segmente: * antrul piloric; * canalul piloric. Stomacul are două feţe: anterioară şi posterioară şi două margini (sau curburi): • mica curbură, concavă, orientată spre dreapta; • marea curbură, convexă, orientată spre stânga, având o lungime de circa 40 cm. Structura stomacului Este adaptată asigurării funcţiei de rezervor al alimentelor (cu evacuare intermitentă) şi funcţiei de digestie (asigurată de sucul gastric). Peretele stomacului este constituit din patru tunici, care de la exterior spre interior sunt: 0 tunica seroasă formată din peritoneul visceral. Acesta nu acoperă în întregime stomacul. Pe faţa posterioară a fornixului se află o zonă lipsită de peritoneu, la nivelul căreia stomacul aderă de diafragm; 0 tunica musculară conţine fibre musculare netede, aşezate în trei straturi: • stratul extern format din fibre longitudinale; • stratul al doilea format din fibre circulare; • stratul al treilea (intern) format din fibre oblice („parabolice" sau în „ansă"). Păturile de fibre musculare alunecă unele faţă de altele, ceea ce permite destinderea şi relaxarea pereţilor stomacului atunci când este plin sau gol. 0 tunica submucoasă conţine: • fibre conjunctive; • fibre elastice.

0 tunica mucoasă sau mucoasa stomacală. Este prevăzută cu numeroase plici gastrice (cute longitudinale) şi are o grosime de aproximativ 2 mm. Este alcătuită din: • epiteliu cilindric simplu, glande unicelulare care secretă mucus; 146 • corion, glande gastrice care constituie aparatul secreloi ;il mucoasei. După poziţie, structură şi funcţie, glandele gastrice sunt de trei tipuri: > glandele fundice, glandele principale ale stomacului (proprii); • se găsesc în regiunea fundică şi coqiul stomacului; • secretă : acid clorhidric, pepsină, labferment şi mucină. ^ glandele cardiale: • se găsesc în regiunea orificiului cardia; • secretă: lipaza gastrică şi lichid alcalin bogat în mucină. > glandele pilorice: • sunt situate în regiunea pilorică; • secretă: labferment şi mucină. Vase şi nervi: Arterele: ramuri ale trunchilui celiac: ■ artera gastrică stângă se anastomozează cu artera gastrică dreaptă (de-a lungul micii curburi); ■ artera gastroepiploică dreaptă se anastomozează cu artera gastroepiploică stângă (de-a lungul marii curburi); ■ arterele gastrice scurte (ramuri din artera splenică) vascularizează fundul şi feţele stomacului. Ramurile acestor artere se anastomozeză şi formează trei reţele: • seroasă; • musculară; • submucoasă. Din capilarele acestor reţele se formează venele care alcătuiesc plexurile: > unul în submucoasă; > al doilea în subseroasă. Din aceste plexuri se formează venele stomacului: ■ vena coronară a stomacului; ■ venele gastroepiploice (dreaptă şi stângă); ■ vene scurte. Acestea se varsă în vena portă sau în ramurile ei. Limfaticele formează: ■ reţea musculară; ■ reţea subseroasă. Acestea sunt repartizate în mica şi marea-curbură. 147 Inervaţie prin fibre provenite din plexul solar: fibre simpatice şi parasimpatice (din nervii vagi ) şi care formează (rci plexuri simpatico-parasimpatice: ■ plexul subseros (slab dezvoltat); ■ plexul AUERBACH (în tunica musculară, mai dezvoltat); ■ plexul MEISSNER (în submucoasă, mai pujin dezvoltat). Intestinul subţire Intestinul subţire este segmentul cel mai lung al tubului digestiv, ajungând la 5 - 6 m (în funcţie de starea de contracţie a stratului longitudinal al tunicii musculare). Limitele sunt reprezentate prin două valvule: * pilorică; * ileocecală. Calibrul său este de 3 - 4 cm la origine şi de 2 - 3 cm la terminare. Intestinul subţire este împărţit în două porţiuni:

> duodenul; > jejun-ileonul (intestinul mezenterial). Duodenul Este segmentul fix al intestinului subţire. • limite: începe la pilor şi se termină la unghiul duodeno-jejunal; • are formă de potcoavă; • lungimea de 25 - 30 cm. Concavitatea duodenului înconjoară capul pancreasului şi în ea se deschid: • canalul piloric (WIRSUNG); • canalul coledoc. La locul de deschidere se găseşte o proeminenţă mamelonară în grosimea căreia se află ampula VATER (hepato-pancreatică). Deasupra acesteia (la aproximativ 2 cm) se deschide canalul accesoriu al pancreasului (SANTORINI). Jejun-ileonul Este porţiunea cea mai lungă a intestinului subţire. • limite: începe de la unghiul duodeno-jejunal şi se termină la val vuia ileocecală; • prezintă o mare mobilitate faţă de duoden, intestin mobil, datorită suspendării de peretele abdominal printr-un mezou; 148 • are 14 — 16 anse (curburi, semicercuri): > primele anse sunt orizontale = JEJUNUL; ^ ultimele anse sunt verticale = ILEONUL. Ileonul se termină în fosa iliacă dreaptă şi se deschide în intestinul gros prin orificiul ileocecal, prevăzut cu valva ileocecală care se deschide numai dinspre intestinul subţire spre cel gros. Structura intestinului subţire Peretele intestinului subţire este format din patru tunici (ca şi peretele stomacului). 0 tunica seroasă sau peritoneul visceral, care formează mezoul intestinului subţire, datorită căruia jejunileonul pote să efectueze mişcări de pendulare; 0 tunica musculară este formată din două pături de fibre musculare netede: • una externă cu fibre longitudinale; • alta internă cu fibre circulare. Aici se găsesc vase sangvine şi plexul nervos AUERBACH. 0 tunica submucoasă formată din fibre conjunctive şi elastice, vase sangvine, limfatice şi plexul nervos MEISSNER. Tot aici se găsesc glandele BRUNNER, care vin la nivelul duodenului din tunica mucoasă şi nu se găsesc decât la acest nivel; 0 tunica mucoasă (mucoasa intestinală) căptuşeşte intestinul şi reprezintă aparatul secretor şi de absorbţie. Este alcătuită din: • epiteliu simplu (celule cu platou striat); • corion care prezintă şi elemente musculare (longitudinale şi circulare). Mucoasa intestinală prezintă valvule conivente (plici circulare KERKRING), cute transversale. Valvulele conivente măresc de două ori suprafaţa internă a intestinului subţire, fapt benefic în procesul de absorbţie a alimentelor. Pe valvulele conivente se găsesc vilozităţile intestinale, unităţi morfo- funcţionale ale aparatului de absorbţie intestinal. Pot avea formă: ■ conică; ■ cilindrică;

■ lamelară şi o înălţime de aprox. 1-1,5 mm. Ele dau mucoasei un aspect catifelat, măresc suprafaţa mucoasei intestinale şi sunt numeroase = circa 4 milioane. Vilozitatea intestinală are la suprafaţă un epiteliu simplu iar în interior corionul. în corion se găseşte o arteriolă care se ramifică spre vârful 149 vilozităţii formând o reţea capilară arterială din caic rezultă 0 venulă ce coboară de la vârful vilozităţii spre baza ei.în axul vilo/.itaţii se află un capilar limfatic numit chilifer central (din reţeaua limfatică a peretelui intestinal). în grosimea mucoasei se află formaţiuni limfoide de două feluri : • foliculi izolaţi (asemănători ca structură cu ganglionii limfatici) în jejun; • foliculi agregaţi (plăci PEYER), o îngrămădire de foliculi simpli, în partea terminală a intestinului subţire. Vase şi nervi; Intestinul subţire este bogat vascularizat. Duodenul: ■ artera gastro-duodenală (din artera hepatică); ■ artera pancreatico-duodenală superioară şi inferioară (din artera mezenterică superioară). Jejun-ileonul: ■ artere jejunale; ■ artere i leale, ramuri din artera mezenterică superioară. Sângele venos se varsă în vena mezenterică superioară, tributară venei porte. Inervaţie: identică cu cea a stomacului. Intestinul gros Intestinul gros este ultimul segment al tubului digestiv. Continuă intestinul subţire şi se deschide la exterior prin orificiul anal. • lungimea de aproximativ 1,6 m; • diametrul de 7 cm la origine şi descreşte spre porţiunea terminală la 3 - 3,5 cm. înconjoară ca o ramă intestinul subţire şi ia forma literei „U" răsturnat = cadrul colic. Prezintă trei porţiuni: > cecul; > colonul; > rectul. Cecul este porţiunea dilatată, saculară, situată sub vărsarea ileonului, în fosa iliacă dreaptă. Are anexat apendicele vermiform , organ rudimentar cu o lungime de 6 - 10 cm. Colonul măsoară circa 1,5 m. începe la val vuia ileocecală şi se termină la nivelul vertebrei S3 (de unde începe rectul). Are patru porţiuni: 150 1. colonul ascendent, de la valvula ilcocecalA pini sul) faţa inferioară a ficatului (formează unghiul hepatic = llcxura colica dreaptă); 2. colonul transvers începe de la unghiul hepatic şi se continuă până la splină, unde formează unghiul splenic = flexura colică stângă; 3. colonul descendent se întinde de la unghiul splenic şi se termină la colonul sigmoid, în fosa iliacă stângă; 4. colonul sigmoid (terminal) descrie forma literei „S"; începe în fosa iliacă stângă şi ţine până în dreptul vertebrei S3. Din loc în loc, colonul prezintă: " plici semi lunare; ■ haustre sau boseluri, care dau aspectul unor încreţituri largi. Acestea se explică prin faptul că benzile musculare din lungimea intestinului (tenii musculare) sunt mai scurte decât lungimea sa şi îl cutează.

Pe suprafaţa intestinului gros se găsesc apendici sau ciucuri epiploici, formaţiuni grăsoase acoperite de peritoneu. Rectul este porţiunea terminală a intestinului gros cu o lungime de 15-20 cm. Calibrul şi traieptul lui nu sunt uniforme. Sub prima porţiune, care este dreaptă, se află' o dilataţie, ampula rectală (care poate lua dimensiuni destul de mari). Urmează canalul anal, care spre porţiunea terminală prezintă regiunea hemoroidală; rectul terminându-se cu orificiul anal (anus).La acest nivel, tunica musculară nu mai formează tenii. In prima porţiune, rectul prezintă un mezou care îi conferă o mare mobilitate, iar pe ultima porţiune,mezoul lipseşte astfel că rectul este imobil. Structura intestinului gros 0 tunica seroasă sau peritoneul visceral (lipseşte doar în porţiunea terminală a rectului); 0 tunica musculară este formată la: • exterior din fibre longitudinale; • interior din fibre circulare. Fibrele longitudinale sunt strânse în trei fâşii numite tenii sau benzi musculare. La nivelul colonului sigmoid, teniile se grupează în două benzi, una anterioară şi alta posterioară, care apoi se răspândesc uniform în pereţii rectului. între straturile de muşchi circulari (care formează sfincterii anali) şi tenii se găsesc plexuri nervoase. 0 tunica submucoasă are aceeaşi structură ca la intestinul subţire, fiind mai puţin dezvoltată; 151 0 tunica mucoasă formează pliuri longitudinale şi transversale, dar nu şi vilozităţi ca intestinul subţire. Structural conţine: • epiteliu simplu; • corion. Vase şi nervi: Artere: ■ artera mezenterică superioară şi inferioară pentru cec şi colon; ■ artera hemoroidală mijlocie şi inferioară pentru rect. Vene: ■ vena mezenterică superioară; ■ vena mezenterică inferioară. Limfaticele: ■ reţea musculară; ■ reţea subseroasă. Inervaţie: ■ plexul mezenteric superior pentru colon ascendent; ■ plexul mezenteric inferior şi plexul hipogastric pentru restul colonului. Aceşti nervi formează şi aici plexul AUERBACH şi MEISSNER. Glandele salivare Glandele salivare sunt glande exocrine care se deschid în cavitatea bucală. Produsul lor de secreţie este saliva, cu rol în digestia bucală. După volumul lor se pot grupa în: > glande salivare mici; > glande salivare mari (propriu-zise). Glandele salivare mici se prezintă sub forma unor noduli ovoizi sau piriformi, răspândiţi în mucoasa bucală, linguală şi faringiană. După regiunea în care se găsesc au fost numite: * glande labiale la buze * glande bucale şi molare la obraji * glande palatine la nivelul palatului dur şi a celui moale * glandele linguale dispuse în mucoasa linguală. Aceste glande nu secretă fermenţi, ci numai mucină. 152 Glandele salivare mari sunt aşezate în afara cavităţii bucale şi îşi varsă produsul în interiorul ei prin intermediul unor canale excretoare. Există trei perechi de glande salivare propriu-zise: * glande parotide; * glande submandibulare;

* glande sublinguale. Glanda parotidă este cea mai voluminoasă glandă salivară şi are o greutate de 25 - 30 g. Este situată sub conductul auditiv extern şi înapoia mandibulei, într-o excavaţie profundă numită fosa retromandibulară şi care prin conţinutul ei devine loja partidiană (gr.: para = lângă, otos = ureche). Este o glandă de formă neregulată, lobulară, cu structură tubuloacinoasă de tip seros. Secretă o salivă diluată, care conţine fermenţi dar nu mucină. Prin unirea tuturor canalelor se formează canalul glandei, lung de 5 - 6 cm, canalul STENON, care se deschide în vestibulul cavităţii bucale, în dreptul celui de-al doilea molar superior. Vase şi nervi: Arterele prin ramuri ale: " arterei carotide externe; ■ arterei auriculare posterioare; ■ arterei transversale a feţei. Venele confluează în vena jugulară externă. Limfaticele merg la ganglionii parotidieni. Inervaţia - nervii parotidieni au trei surse: ■ din nervul auriculo-temporal; ■ din plexul cervical — ramura auriculară; ■ din filetele vegetative de la : • nervii vagi (X); • nervul glosofaringian (IX). Filetele secretorii îşi au originea în centrul salivator inferior din bulbul rahidian. Glanda submandibulară se află aşezată în planşeul cavităţii bucale, într-o cavitate proprie, loja submandibulară. Are o formă neregulată, cu o greutate de aproximativ 7 g şi o structură tubuloacinoasă. Glanda este prevăzută cu un canal, canalul WHARTON, lung de 4 - 5 cm, care rezultă din unirea canalelor tuturor acinilor. El se deschide printr-un orificiu aproape de linia mediană a planşeului cavităţii bucale, lângă frâul limbii, în caruncula salivară. 153 Produce o salivă care conţine şi fermenţi şi mucină, fiind deci o ;■ l-oi.Li salivară mixtă. Vase si nervi: Arterele: artera facială şi colaterala ei artera submandibulară Venele confluează în vena facială. IJrnfaticele sunt tributare ganglionilor submandibulari. Inervaţie: nervii secretori parasimpatici îşi au originea în punte, în • iniinl salivator superior şi vin aici pe calea: ■ nervului facial (VII); ■ nervului coarda timpanului; ■ nervului lingual (ramură a V). Incrvaţia simpatică este comună cu a paratiroidei, provenind din limptticul cervical. OUmda sublinguală este situată în regiunea anterioară a planşeului Civltlţii bucale, fiind adăpostită în loja sublinguală. Are o greutate de 3 - 5 g, formă ovală şi o structură tubuloacinoasă, nvAnd aci ni scroşi şi mieşti. Aceştia se deschid prin canalul BARTHOLIN în Carunculelc salivare situate la baza frâului limbii. liste o glandă mixtă. Produce o salivă cu o compoziţie intermediară între cea a parotidei şi a submandibularei. Vase şi nervi: Arterele: ramuri din: ■ artera linguală; ■ artera sublinguală. Venele sunt tributare venei linguale prin venele ranine. Limfaticele merg la ganglionii submandibulari. Inervaţia: nervii secretori îşi au originea în punte în centrul salivator superior. Ficatul

Ficatul este cel mai voluminos viscer. Este un organ glandular cu funcţii multiple, anexat tradusului digestiv. Aşezare. In cavitatea abdominală — etajul supramezocolic.Fiind un organ asimetric, cea mai mare parte a sa (aproximativ 34) se găseşte în jumătatea dreaptă a abdomenului şi numai restul (1/4) se găseşte în jumătatea stângă. Locul ocupat de ficat poartă numele de loja hepatică. 154 Configuraţie externă. Forma ficatului a fost comparată de GLISSON cu segmentul superior al unui ovoid orientat transversal şi secţionat printr-un plan oblic de la dreapta spre stânga şi de jos în sus. ■ lungime = 28 cm ■ diametru antero-posterior =18 cm ■ înălţime = 8 cm. Cântăreşte 1400 g (la cadavru), iar la omul viu este cu 500 - 700 g mai greu, datorită sângelui pe care îl conţine. Culoarea este roşie-cărămizie, dar variază în raport cu cantitatea de sânge pe care o conţine. Consistenţa este mai mare decât a celorlalte organe glandulare, este friabil şi puţin elastic. Are un aspect lucios şi este foarte neted. Numai versantul posterior al feţei diafragmatice, care e lipsit de peritoneu, are un aspect aspru, rugos. Ficatul prezintă trei feţe: 1. faţa superioară (difragmatică) este convexă în sus şi vine în raport cu diafragmul şi cu peretele anterior al abdomenului. Pe această faţă se observă doi lobi: drept şi stâng; 2. faţa inferioară (viscerală) este concavă şi se află în raport cu: stomacul, duodenul, colonul, mezocolonul transvers, rinichiul drept şi glanda suprarenală dreaptă. Pe această faţă există trei şanţuri: > şanţul antero-posterior (sagital) drept adăposteşte în porţiune^ sa anterioară: vezicula biliară, iar în cea posterioară vena cavă inferioară; > şanţul antreo-posterior (sagital) stâng adăposteşte în porţiunea sa: anterioară = ligamentul rotund (un cordon fibros provenit din obliterarea venei ombilicale), iar în porţiunea posterioară = ligamentul lui ARANTIUS (provenit din obliterarea canalului venos ARANTIUS de la făt); > şanţul transversal se întinde între cele două şanţuri antero-posterioare şi coincide cu hi Iul ficatului prin care intră şi ies: artera hepatică, vena portă, limfaticele, nervii şi canalele hepatice, care alcătuiesc împreună pediculul hepatic. Datorită prezenţei celor trei şanţuri (care dau aspectul literei H), faţa viscerală prezintă patru lobi: x drept; 155 * stâng; * pătrat (înaintea şanţului transversal); * posterior = SPIEGEL (înapoia şanţului transversal). 3. faţa posterioară este continuarea feţei superioare şi vine în raport cu peretele posterior al cavităţii abdominale, la nivelul vertebrelor: T7-Tn. Mijloace de fixare: • presa abdominală; • ligamente (falciform, rotund, coronar, micul epiploon sau ligamentul esofago-gastro-duodenohepatic); • vena cavă inferioară; • pediculul hepatic. Structura ficatului: Ficatul este învelit, în cea mai mare parte,de peritoneul visceral, rămânând neacoperită numai ceea ce s-a numit area nuda.

Sub această tunică se află o membrană fibroasă de înveliş, capsula GLISSON şi apoi. parenchimul hepatic. La nivel microscopic se observă cum capsula lui GLISSON pătrunde în ficat prin hil, urmărind traiectul vaselor sangvine şi formează pereţi lamelari conjunctivi care delimitează astfel lobulii hepatici. Lobului hepatic reprezintă unitatea anatomică şi funcţională a ficatului. Are forma unei piramide aşezată cu baza spre suprafaţa ficatului şi cu vârful orientat spre interior. în structura lobulului distingem: formaţiuni vasculare, hepatocite, canalicule biliare şi filete nervoase vegetative. Ficatul are dublă vascularizaţie: > nutritivă: prin artera hepatică (ramură a trunchilui celiac); > funcţională: prin vena portă (care aduce sânge din intestin, stomac, pancreas,splină). Prin alăturarea a cel puţin trei lobuli hepatici, se formează nişte spaţii triunghilare, spaţii portale. Aceste spaţii sunt pline cu ţesut conjunctiv şi conţin: • o ramură a venei porte; • o ramură a arterei hepatice; • unul sau două canale biliare; • limfatice; • filete nervoase. Ramurile venei porte din spaţiile portale trimit ramificaţii care merg în lungul lobului de la bază spre vârf. Acestea se anastomozează şi formează o reţea venoasă perilobulară care limiteză lobul la periferie. Ajunse în vârful 156 jobului, venele perilobulare se unesc într-o venă centrală, vena centrolobulară, care coboară prin axa lobului, de la vârf spre bază. De la reţeaua venoasă perilobulară pătrund radiar până la vena centrolobulară, numeroase vase cu traiect sinuos numite capilare sinusoide care formează o reţea intralobulară. în pereţii acestor capilare se găsesc nişte celule speciale, celule KUPFFER. Acestea pot forma împreună cu reţeaua de reticulină din substanţa proprie, sistemul reticulo-histocitar al ficatului. Venele centrolobulare se unesc în vene sublobulare care formează trei vene hepatice: dreaptă, medie, stângă, în care se colectează tot sângele din ficat şi este dus în vena cavă inferioară. Celulele hepatice sunt aşezate în cordoane dispuse radiar. în cadrul acestor cordoane, între celulele hepatice şi peretele capilarelor sangvine se află un spaţiu de trecere, spaţiu DISSE. Cordoanele sunt dispuse câte 2-3 alăturate, formând trabecule. între cordoane se formează spaţii înguste, canalicule biliare (care nu au pereţi proprii) şi care se anastomozează şi formează în interiorul lobulului o reţea vastă. Astfel se formează canale biliare perilobulare care dau naştere la două canale hepatice: drept şi stâng (corespunzător celor doi lobi ai ficatului) şi care Ia nivelul hilului se unesc şi formează canalul hepatic comun. După un traiect de 3 - 4 cm, canalul hepatic comun se uneşte cu canalul cistic şi formează canalul coledoc, care se deschide în duoden împreună cu canalul WIRSUNG. Limfaticele sunt de două categorii: ■ vase superficiale; ■ vase profunde. Acestea merg spre ganglionii: • suprapancreatici; • hilari. Inervaţia: ■ filete nervoase simpatice de la plexul celiac; ■ filete nervoase parasimpatice din nervul vag stâng. Vezicula biliară Vezicula biliară (colecistul) este un rezervor anexat căilor de excreţie a bilei, în care aceasta se acumulează în intervalul dintre prânzuri. Este situată în fosa vezicii biliare de pe faţa viscerală a ficatului. Are formă de pară şi i se descriu trei porţiuni:

1. fundul; 2. corpul; 3. colul. Are o capacitate de 50 - 60 ml, având o lungime de 10 cm şi o lărgime de 4 cm. 157 Vezicula biliară vine în contact cu peretele abdominal, la nivelul cartilajului coastei a IX-a din dreapta. Structura: Vezicula biliară este învelită parţial de peritoneu (care o menţine în poziţie). Sub peritoneu se află o tunică musculară iar în interior o tunică mucoasă în grosimea căreia se găsesc glande mucoase. Colul veziculei se continuă cu un canal, canalul cistic. între col şi canalul cistic ce află sfincterul vezicular. Vascularizaţia: ■ artera cistică (din artera hepatică); ■ venele confluează în vena cistică (ramura dreaptă a venei porte). Inervaţia: fibre vegetative (simpatice şi parasimpatice) din plexul hepatic. Pancreasul Pancreasul este o glandă voluminoasă cu dublă secreţie externă şi internă, anexată duodenului.Prin structura sa, pancreasul prezintă asemănări cu glandele salivare, motiv pentru care a fost numită „glandă salivară abdominală". Aşezare: se găseşte situată profund în cavitatea abdominală. Se întinde de Ia concovitatea duodenului până la splină. > partea inferioară a capului şi procesul uncinat în regiunea inframezocolică; > partea superioară a capului, corpul şi coada în regiunea supramezocolică. Configuraţie externă: are o formă neregulată, fiind alungit în sens transversal şi turtit în sens antero-posterior. Este aplicat pe peretele posterior al abdomenului. A fost comparat cu litera „J" sau cu un ciocan. Cântăreşte aproximativ 80 g şi are următoarele dimensiuni: ■ lungimea =15-20 cm; ■ înălţimea = 4 - 5 cm (la nivelul capului); ■ grosimea = 2 cm. I se descriu patru părţi: 1. Cap 2. Gât 3. Corp 158 4. Coadă. 1. capul este partea cea mai voluminoasă, de formă ovală. Este înconjurat de duoden, iar în partea inferioară există o prelungire, procesul uncinat; 2. gâtul (istmul) este o porţiuna îngustă care leagă capul de corp. Pe marginea inferioară are o scobitură, incizura pancreatică; 3. corpul, porţiunea alungită a pancreasului, cu o poziţie aproximativ perpendiculară pe axul vertical al corpului. Are forma unei prisme triunghiulare; 4. coada sau porţiunea terminală şi mobilă a pancreasului care vine în contact cu splina. Structura pancreasului exocrin Este o glandă tubuloacinoasă, acoperită cu o capsulă fibroasă care trimite spre interior pereţi care împart glanda în lobi şi Iobuli. Lobulii sunt formaţi din acini glandulari, iar acinii din celule pancreatice care secretă sucul pancreatic.

Fiecare acin prezintă un canalicul excretor. Prin unirea canaliculelor excretoare se formează canale excretoare care se deschid în două canale colectoare mari: > canalul WIRSUNG; > canalul SANTORINI. > canalul WIRSUNG se întinde de la coadă la cap şi se deschide în duoden prin ampula VATER în caruncula mare; > canalul SANTORINI este un canal mic care s-a format în regiunea capului. Comunică cu canalul WIRSUNG şi se deschide în caruncula mică, situată la 2 cm mai sus de caruncula mare. Vase şi nervi: Arterele din: artera splenică, artera hepatică, artera mezenterică superioară. Venele se adună în: vena splenică şi mezenterică superioară (care se varsă în vena portă). Limfaticele drenează limfa la ganglionii: ■ mezenterici superiori; ■ situaţi în ligamentul splenopancreatic. Inervaţie: prin filete nervoase simpatice şi parasimpatice care vin pe traiectul vaselor, din plexul celiac. 159

Capitolul V. Aparatul urogenital
Aparatul urogenital e format din aparatele urinar şi genital. Această reuniune este justificată, în special, prin considerentele de dezvoltare filo şi onto-genetică şi mai puţin prin cele de ordin funcţional.

V.1. Aparatul urinar
Cea mai mare parte a produşilor de excreţie se elimină din organism printr-un ansamblu de organe care formează aparatul urinar sau aparatul excretor. Aparatul urinar e format din rinichi şi căi excretoare sau urinare. Rinichiul Rinichiul este un organ glandular pereche (drept şi stâng) care constituie partea esenţială a aparatului urinar şi cu o funcţie de o deosebită importanţă în economia organismului - funcţia de conducere a urinii. Rinichiul are o dublă origine: partea secretoare, reprezentată prin substanţa corticală, provenind din mezoderm şi căi urinare din epiteliul celomic primitiv (mugurele uretral). Aşezare: rinichii sunt aşezaţi în cavitatea abdominală, retroperitoneal, în regiunea lombară, de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, la nivelul Tu, T12, L^ L2 şi L3. Ei nu se află la aceeaşi înălţime, rinichiul drept fiind ceva mai jos decât cel stâng. Locul pe care-l ocupă poartă numele de lojă renală. Raporturi: ■ faţa posterioară a celor doi rinichi vine în raport cu peretele posterior al trunchiului la nivelul coastei a XII-a; ■ faţa anterioară a rinichiului stâng vine în raport cu mezocolonul transvers, cu splina, pancreasul şi stomacul, iar în partea inferioară cu colonul descendent şi ansele intestinale, de care e separat prin peritoneul parietal, iar a rinichiului drept vine în raport cu ficatul, flexura colică dreaptă, colonul ascendent şi duodenul; ■ extremitatea superioară a ambilor rinichi vine în raport cu glandele suprarenale.

160 Mijloace de fixare: rinichii sunt fixaţi într-un înveliş conjunctiv fibros, numit fascia renală; între fascie şi rinichi se află o cantitate variabilă de ţesut gras, grăsimea perirenală. La fixarea lor mai contribuie pediculul renal (vasele sanguine, nervii şi limfaticele renale) şi presa abdominală. Configuraţie externă: rinichiul are o formă caracteristică de „bob de fasole". Lungimea sa este de 10 - 12 cm, lăţimea de 5 - 6 cm şi grosimea de 3-4 cm. Are o greutate de 120 - 200 g şi culoarea brună - roşcată. Prezintă: * două feţe: posterioară şi anterioară; x doi poli: superior şi inferior; * două margini: laterală, convexă, şi medială, concavă. Pe marginea medială, ceva mai aproape de polul superior, se află o incizură mai profundă, hilul rinichiului. Prin hil pătrund artera renală şi nervii şi ies vena renală şi porţiunea extrarenală a bazinetului. Structura rinichiului Printr-o secţiune longitudinală la nivelul rinichiului, constatăm că rinichiul este alcătuit dintro capsulă fibroasă şi dintr-un parenchim renal. 0 capsula fibroasă formează învelişul extern al rinichiului, fiind alcătuită la rândul ei din două straturi: • un strat intern, format din fibre elastice şi fibre musculare netede; • un strat extern, format din fibre colagene şi elastice. 0 parenchimul renal, care este format din două zone: • zona medulară, are o culoare roşie şi este împărţită, pe secţiune, într-un număr de 8 - 15 arii triunghiulare, ce corespund unor formaţiuni, piramidele renale sau Malpighi. Aceste piramide renale sunt orientate cu baza spre exterior (zona corticală) şi cu vârful spre bazinet. Vârful fiecărei piramide, numită papilă, prezintă un număr variabil (15 - 20) de orificii, prin care urina se scurge în calicele renale mici. Piramidele Malpighi prezintă nişte striaţii longitudinale care reprezintă canalele renale drepte, numite şi tuburile urinifere Bellini. Fiecare tub Bellini îşi are orificiul de scurgere în papilă. între piramidele Malpighi se găsesc fâşii de1 substanţă renală provenite din zona corticală, numite columnele renale sau coloanele Bertin; • zona corticală are o culoare brun - gălbuie, un aspect granular şi e situată către exterior. Deasupra şi în continuarea piramidelor Malpighi, aşezate cu vârful către capsula fibroasă şi baza către piramidele Malpighi se găsesc piramidele Ferrein. Acestea sunt de origine medulară, de unde şi denumirea de striaţii medulare. 161 Substanţa corticală aflată între piramidele Ferrein alcătuieşte labirintul cortical, care este format din vase, corpuscului Malpighi şi tubi contorţi. Rinichiul este format din lobi, segmente şi lobuli, iar ca element caracteristic prezintă nefronul. Un lob renal corespunde unei piramide Malpighi cu toate formaţiunile corespunzătoare ei (piramidele Ferrein, labirintele), până la capsula fibroasă, precum şi substanţa ce le flanchează. Aşadar, numărul lobilor corespunde numărului piramidelor. Fiecare lob renal se împarte în unităţi mai mici numite lobuli renali. Un lobul renal corespunde unei piramide Ferrein şi labirintelor corticale care îl flanchează. Lobii şi lobulii renali au ca element de bază nefronul. Nefronul Nefronul reprezintă unitatea morfologică şi fiziologică a rinichiului. Nefronul este alcătuit din:

> glomerulul este reprezentat printr-un ghem de capilare sanguine arteriale, provenite dintro arteriolă aferentă detaşată de pe artera interlobulară; > tubul urinifer este alcătuit din patru segmente: • capsula Bowman; • tubul contort proximal (de ordinul I); • ansa Henle; • tubul contort distal (de ordinul al II-lea). Capsula Bowman are aspectul unei cupe, în care se află cuprins glomerulul. Glomerulul, împreună cu capsula Bowman, alcătuiesc împreună corpuscului Malpighi. Capsula se continuă cu un tub sinuos, tubul contort proximal sau tubul contort de ordinul I. La rândul său, tubul contort proximal se continuă cu un tub în formă de „U" - ansa Henle; ea este formată dintr-o ramură descendentă, foarte subţire ce pătrunde în zona medulară şi dintr-o ramură ascendentă, mai groasă, care, ajungând din nou în zona corticală, se continuă cu un tub sinuos, tubul contort distal sau tubul contort de ordinul al doilea. Tubul urinifer, prin tubul contort distal, se deschide într-un tub colector, tubul Bellini, care pătrunzând în medulară, constituie, împreună cu alte tuburi Bellini, piramidele Malpighi. 162 Peretele tubului urinifer este format dintr-un epiteliu unistratificat aşezat pe o membrană bazală. La nivelul capsulei Bowman aceste formaţiuni (epiteliul şi membrana bazală) alcătuiesc două foiţe: ■ una parietală, care formează peretele capsulei; ■ una viscerală în continuarea ei, care aderă intim la pereţii anselor glomerulului. între foiţa parietală şi cea viscerală se formează un spaţiu: cavitatea capsulară, care se prelungeşte cu lumenul tubului contort proximal. La nivelul tubului contort proximal şi al ansei Henle celulele epiteliului sunt mai mari, mai puţin turtite şi cu aspect granulos. Cea mai mare parte a nefronului se află în zona corticală; numai ansa Henle este cuprinsă în zona medulară. în fiecare rinichi se găsesc aproximativ 1.000.000 de nefroni. Vase şi nervi: Arterele: rinichiul primeşte sânge funcţional şi nutritiv prin artera renală, care, înainte de a pătrunde în hil, se împarte în patru ramuri prepielice şi o ramură retropielică. în parenchimul renal, cele cinci ramuri ale arterei renale se răspândesc în coloanele Bertin, alcătuind artere interlobare, care ajung până la limita dintre zona medulară şi zona corticală. Aici, ele dau naştere, pe deasupra bazelor piramidelor Malpighi, la artere în formă de arcuri scurte, care nu se anastomozează între ele; sunt deci ramuri terminale. Aceste artere au fost numite, impropriu, artere în arcadă sau arcuate. Din arterele în arcadă iau naştere arterele care pătrund în zona corticală printre piramidele Ferrein, numite artere interlobulare, ale căror terminaţii ajung până la capsula fibroasă. Arterele interlobulare dau naştere în jurul lor la ramuri laterale, numite arteriole aferente, care pătrund în capsulele Bowman prin polul vascular, şi ramuri care capilarizează labirintul renal (arterele Ludwig). Pătrunzând în cupa capsulei, arteriolă aferentă se capilarizează şi formează un ghem de capilare, la nivelul glomerulului, alcătuit din circa 50 de anse capilare. Ansele nu se anastomozează între ele, iar fiecare ansă este învelită în foiţa viscerală a capsulei „ca un deget acoperit de mănuşă". După un traiect de 0,5 mm, ansele capilare se adună din nou (reţea admirabilă) într-o arteriolă, arteriolă eferentă, mai subţire decât arteriolă aferentă (fără adventice şi cu puţine elemente musculare), care părăseşte capsula prin acelaşi loc (polul vascular) pe unde a pătruns arteriolă aferentă. Arteriolă eferentă se îndreaptă spre tubii

contorţi şi ansa Henle, unde se capilarizează, formând în jurul lor o reţea capilară arteriovenoasă. 163 Substanţa medulară este vascularizatl dfl aşa numitele artere drepte sau „artere în ploaie", care sunt de două feluri: uilcic drepte false şi artere drepte adevărate. Arterele drepte false provin din arteriolelc aferente ale glomerulului, iar arterele drepte adevărate provin din arterele în arcadă. Ele pătrund în piramidele Malpighi şi irigă tuburile Bellini până la papile. Venele: din reţeaua capilară arterio-venoasă se formează venele ce urmăresc sistemul arterial şi dau naştere Ia vene interlobularc, ce se unesc cu altele similare, şi formează, la limita dintre zona corticală şi cea medulară, vene în arcadă sau arciforme, paralele cu arterele în arcadă. Este de remarcat că, spre deosebire de arterele în arcadă, venele în arcadă se anastomozează tot în vena în arcadă şi se varsă venele drepte, care vin din piramidele Malpighi. Din vena în arcadă pornesc vene interlombare care, pătrunzând prin coloanele Bertin, paralel cu arterele interlobarc, merg pe marginile bazinetului, se unesc şi formează vena renală; aceasta părăseşte rinichiul prin hil şi se deschide în vena cavă inferioară. Limfaticele: sunt superficiale şi profunde. Se adună în mai multe trunchiuri şi merg la ganglionii hilari şi la ganglionii lombari. Trebuie reţinut că: rinichiul are o irigaţie foarte puternică, primind 1.200 - 1.300 ml de sânge / minut, adică aproximativ lA din debitul inimii. Inervaţia rinichiuluteste dată de fibre simpatice, cu originea în măduva spinării, la nivelul vertebrelor T4 - L4, care ajung la rinichi pe calea nervilor splanhnici şi a plexului renal, şi de fibre parasimpatice ale vagului care vin din plexul celiac. Cea mai mare parte a fibrelor abordează rinichiul împreună cu artera renală sub forma plexului renal. Pediculul renal E format din suprapunerea venei renale (plan anterior), a arterei renale (plan mijlociu) şi a pelvisului renal (plan posterior). Acestora li se adaugă vasele limfatice şi plexul nervos renal. Pelvisul renal are o situaţie constantă, fiind aşezat înapoia vaselor. Segmentaţia rinichiului Urmărind modul de ramificaţie şi teritoriile pe care artera renală le vascularizează, se constată o distribuţie segmentară a acestora. Fiecare rinichi are din acest punct de vedere cinci segmente: * segmentul polar superior; segmentul prepielic superior; segmentul prepielic inferior; segmentul polar inferior; segmentul retropielic. 164 xx XX Fiecare segment are un pedicul segmentar. Căile excretoare ale urinii Urina, eliminată prin orificiile papilare, trece în caliciile mici, caliciile mari, pelvisul renal şi de aici în ureter; acesta o conduce la vezica urinară. Caliciile mici sunt tuburi musculo-membranoase situate în sinusul renal, care se insera cu una dintre extremităţi pe papilele renale, iar cu cealaltă extremitate se unesc cu alte calicii mici şi formează caliciile mari. Numărul caliciilor mici este în general egal cu cel al papilelor renale (6 -12). Caliciile mari sunt două sau trei pâlnii musculo-membranoase situate în sinusul renal, care rezultă din unirea celor 6-12 calicii mici. Ele se unesc la rândul lor şi formează pelvisul renal. De obicei există un caliciu superior, unul mijlociu şi altul inferior. Raporturile lor sunt aceleaşi ca şi ale caliciilor mici. Pelvisul renal sau bazinetul este o formaţiune musculo-membranoasă dilatată, în formă de pâlnie turtită dinainte înapoi. Prin bază, pâlnia primeşte caliciile maH, iar prin vârf se continuă cu ureterul. Pe lângă bază şi vârf, pelvisul renal sau bazinetul mai prezintă o faţă

anterioară şi una posterioară, o margine superioară - oblică şi alta inferioară - aproape orizontală. Pelvisul renal are o porţiune intrarenală - sinusul renal în care se deschid caliciile mari şi o porţiune extrarenală, de la hil până la locul unde se continuă cu ureterul. Bazinetul este căptuşit cu o tunică mucoasă. Toate elementele care se găsesq în hil: vena renală, artera renală, porţiunea extrarenală a bazinetului, nervii şi limfaticele renale - alcătuiesc pediculul renal. Ureterul este un tub lung de 25 - 30 cm, cu un calibru inegal, care face legătura între bazinet şi vezica urinară. Este în raport cu peretele dorsal al abdomenului, la nivelul apofizelor transverse lombare. Coboară întâi vertical spre unghiul de bifurcaţie al arterei iliace comune, şi apoi, intrând în micul bazin, se îndreaptă spre vezica urinară în care se deschide. Ureterul are deci, două porţiuni: j • una abdominală, de la bazinet până la intrarea în micul bazin; • una pelviană, de la intrarea în micul bazin şi până la vezică. Deschiderea ureterului în vezică are o dispoziţie caracteristică. La locul de joncţiune cu peretele vezicii, ureterul formează cu acesta un unghi ascuţit şi, pătrunzând oblic prin perete, pe o distanţă de 1 - 2 cm, se deschide printr-un orificiu pe faţa internă a vezicii. Astfel că, la contracţia peretelui vezicii, pentru eliminarea urinii, capătul ureterului din peretele 165 vezicii este comprimat şi orificiul lui se deschide; urina din vezică nu se poate întoarce în ureter. Structura ureterului Peretele e format din trei tunici: 0 tunica mucoasă ce căptuşeşte ureterul şi e continuarea mucoasei bazinetului. E formată dintr-un epiteliu stratificat şi nu are membrană bazală; 0 tunica musculară prezintă în treimea superioară a ureterului trei pături de fibre musculare netede: una externă, formată din fibre longitudinale, alta mijlocie, formată din fibre circulare şi o a treia, internă, formată tot din fibre longitudinale; în rest are numai fibre circulare şi o pătură longitudinală; 0 adventicea sau conjunctiva este formată din ţesut conjunctiv elastic. Vase şi nervi: Arterele: ureterul este vascularizat de artera renală, artera spermatică internă, artera vezicală inferioară şi de artera hipogastrică. Venele merg spre vena hipogastrică. Limfaticele merg la ganglionii lombari. Inervaţia. Ureterul primeşte o inervaţie simpatică, prin fibre provenite de la plexul renal şi hipogastric; şi o inervaţie parasimpatică, prin fibre provenite din plexul pelvic. Vezica urinară: este un organ cavitar şi reprezintă rezervorul în care se strânge urina înainte de a fi eliminată. Aşezare. E situată în micul bazin, în loja vezicală şi este învelită numai în parte de peritoneu. Configuraţie externă. Are o formă ovoidă, când e plină, şi o formă turtită, în formă de cupă, când este goală. Vezica urinară este formată din trei părţi: * vârful (polul vezical) care este îndreptat în sus şi anterior; * corpul, partea cea mai voluminoasă; * fundul, care este partea sa inferioară. La rândul lui, corpul prezintă: o faţă anterioară, o faţă posterioară şi două feţe laterale. Pe fundul vezicii se deschid orificiile celor două uretere şi orificiul intern al uretrei; porţiunea care corespunde orificiului intern al uretrei se numeşte colul vezicii. Aceste trei orificii determină vârfurile aşa numitului trigon vezical.

166 Mijloace de fixare: * ligamentul ombilical mijlociu ce leagă vârful vezicii de ombilic; x inserţia peritoneului şi legăturile pe care le are cu prostata, uretra şi ureterele; * vasele şi nervii. Raporturi. ■ faţa anterioară vine în raport cu simfiza pubiană; ■ faţa posterioară, în partea de sus, prin intermediul peritoneului, vine în raport cu ansele intestinului subţire şi colonul sigmoid, iar sub peritoneu, la bărbat, cu rectul; la femeie vine în raport cu uterul (colul şi istmul); ■ feţele laterale sunt în raport cu muşchii ridicători anali, care determină pereţii musculari ai pelvisului; ■ fundul vezicii (trigonul) la bărbat, este în raport cu canalele deferente, veziculele seminale şi cu baza prostatei de care aderă, iar la femeie vine în raport cu ligamentele late. Structura vezicii. Peretele vezicii urinare este contracţii şi elastic, ceea ce îi dă posibilitatea să îşi mărească volumul, volum ce variază între 200 - 250 cm3 (la femeie cu ceva mai mult) egal cu capacitate medie şi până la 700 cm urină. Peste această cantitate sfincterul (striat) uretrei, care opreşte eliminarea urinii, nu mai poate rezista şi apare senzaţia imperioasă de micţiune însoţită de durere. Pereţii vezicii sunt formaţi din patru tunici: mucoasă, submucoasă, musculară şi seroasă. ■ tunica mucoasă este continuarea mucoasei din uretere şi căptuşeşte vezica urinară. Ea este formată dintr-un epiteliu stratificat, dintr-un corion de natură conjunctiv-elastică şi dintr-un mic număr de glande. Ceea ce e caracteristic vezicii urinare, este faptul că, la golirea vezicii, formează numeroase încreţituri în toată întinderea ei, în afară de fund, la nivelul trigonului vezical, unde mucoasa rămâne netedă; aceasta perimite întinderea peretelui vezicii; ■ tunica submucoasă separă tunica musculară de cea mucoaiA. Bl uşurează mobilitatea mucoasei pe musculară; ■ tunica musculară este formată din fibre muscular netede dispuse* în trei pături: • pătura musculară externă, formată din fibre longitudinale; • pătura musculară mijlocie, formată din fibre circulare; • pătura musculară internă, formată tot din fibre longitudinale 167 Rolul tunicii musculare eslc acela de a evacua urina, din care cauză se mai numeşte şi muşchiul dclrusor vezical. Fibrele circulare ale păturii mijlocii formează, la originea urcterei (la col), un inel muscular, sfincterul vezical sau sfincterul uretral intern, care este involuntar. ■ tunica seroasă este peritoneul, care nu acoperă vezica decât pe faţa posterioară, în rest fiind un strat de ţesut conjunctiv lax şi adipos s adventice. Vase şi nervi: Arterele: vezica urinară este vascularizată de ramuri ale arterelor ombilicală, hipogastrică, hemoroidală, ruşinoasă şi obturatoare. Venele se grupează în plexurile vezicoprostatice, vezicoseminale, etc, care confluează în vena hipogastrică. Limfaticele merg spre ganglionii laterovezicali şi prevezicali, iar de la aceştia formează trunchiuri care sunt tributare ganglionilor hipogastrici, ganglionilor presacraţi, etc. Inervaţie. Vezica are o inervaţie motorie şi o inervaţie senzitivă: ■ inervaţia motorie este dată de: • fibrele simpatice, cu originea în coloanele laterale din măduva lombară (L2 - L 4). Fibrele simpatice au rolul să inhibe tonusul tunicii musculare şi să mărească tonusul sfincterului intern, rezultatul fiind reţinerea urinii în vezică;

• fibrele parasimpatice, cu originea în măduva sacrală (Si -S3) şi formează nervii pelvieni. Fibrele parasimpatice au rolul să contracte muşchii tunicii musculare şi să relaxeze sfincterul intern; rezultatul fiind eliminarea urinii în vezică. • fibrele somatice, cu originea în coarnele anterioare ale măduvei sacrale (Si - S3) ce formează nervul ruşinos. Fibrele somatice inervează sfincterul extern vezical, care este voluntar. ■ inervaţia senzitivă este dată numai de fibrele parasimpatice senzitive, care se află în nervii pelvieni. Uretra: este canalul prin care se elimină urina din vezica urinară. Uretra, ca alcătuire, diferă în funcţie de sex. Uretra la bărbat. Uretra bărbatului este un canal cu un traiect şi calibru neuniforme, lung de 15 - 20 cm, care începe de la fundul vezicii urinare şi se termină, prin orificiul extem (meatul uretral), la capătul 168 penisului. Uretra la bărbat serveşte pentru eliminarea urinii şi a lichidului spermatic. Ea se împarte în trei porţiuni: x uretra prostatică este porţiunea care trece printr-un organ musculoglandular, numit prostată. Are o lungime de 3 - 4 cm şi în ea se deschid canalele ejaculatoare şi canalele excretoare ale prostatei. Spre vezică, la orificiul de evacuare a acesteia, este înconjurată de fibre musculare netede, circulare care formează sfincterul intern al uretrei; x uretra membranoasă este cea mai scurtă porţiune a uretrei (1-2 cm). Ea se află cuprinsă în perineu şi pe traiectul ei se găseşte un sfincter muscular, format din fibre striate, sfincterul uretral extern. Acest sfincter este voluntar; x uretra peniană este cea mai lungă porţiune (10 - 14 cm). Ea străbate penisul în toată lungimea lui şi se deschide la extremitatea liberă a acestuia printr-un orificiu, meatul uretral. Uretra prostatică şi uretra membranoasă reprezintă uretra fixă, iar uretra peniană reprezintă uretra mobilă. Vase şi nervi: Arterele: uretra bărbatului este vascularizată de arterele prostatică, hemoroidală, bulbară şi vezicală inferioară. Venele se deschid în vena dorsală profundă a penisului, în plexurile seminale şi în vena ruşinoasă internă. Limfaticele merg la ganglionii iliaci, hipogastrici şi la cei inghinali. Inervaţia. Nervii provin din plexul hipogastric şi nervul pelvian, ramură a parasimpaticului Sacral. Uretra la femeie. Uretra femeii serveşte exclusiv la eliminarea urinii. Diferă de cea a bărbatului prin dimensiuni (lungimea ei e de 4 - 5 cm) şi raporturi. Patologia uretrei şi importanţa ei în chirurgia genito-urinară sunt mult mai sărace decât la bărbat. Datorită faptului că, uretra şi vagina se deschid în vulvă, o inflamaţie se poate propaga cu uşurinţă de la un organ la altul. | Ea are, ca şi la bărbat, un sfincter intern (vezical), involuntar şi un sfincter extern, voluntar. Uretra femeii este foarte elastică şi se poate dilata cu uşurinţă, ceea ce permite introducerea unor sonde sau a cistoscopului. Atât la bărbat cât şi la femeie, uretra are peretele format dintr-o tunică mucoasă, o tunică musculară şi dintr-o tunică externă conjunctivă. 169 în traiectul ei, uretra străbate cavitatea pelviană şi pcrineul. Va avea deci o porţiune pelviană şi alta perineală, separate între ele prin diafragma urogenitală: * porţiunea pelviană e mai lungă decât cea perineală (2-3 cm) şi este înconjurată intim, pe toată întinderea ei de muşchiul sfîncter extern (striat) al uretrei, care se întinde de la colul vezicii până la diafragma

urogenitală; x porţiunea perineală are abia 1 cm lungime. Ea străbate mai întâi diafragma urogenitală, aderând intim de planurile constitutive ale acesteia. Orificiul intern sau colul vezical al clinicienilor e situat mai jos ca la bărbat. Are o formă rotunjită şi se găseşte la 2 - 3 cm înapoia simfizei pubiene. Orificiul extern sau meatul urinar se află în vestibulul vaginei, la aproximativ 2 cm înapoia clitorisului. Vase şi nervi: Arterele sunt ramuri ale arterei ruşinoase interne. Venele merg în plexul vaginal. Limfaticele merg la ganglionii iliaci şi hipogastrici. Inervaţia. Nervii provin plexul hipogastric inferior şi din plexul infprn ruşinos intern.

V.2. Aparatul genital
Aparatul genital ia naştere, ca şi aparatul urinar din metanefros. Testiculele şi ovarele se formează din corpul Wolff - din epiteliul seroasei celomice (creasta genitală). Din canalul Wolff se dezvoltă, la bărbat, căile spermatice, iar la femeie din canalele Muller se formează organele genitale interne, în afară de ovare. Cele două feluri de canale: Wolff şi Muller sunt egal dezvoltate la embrionii de ambele sexe până la sfârşitul lunii a Ii-a (a 7-a - a 8-a săptămână), din care cauză în această etapă nu se poate determina sexul embrionului. La începutul lunii a IlI-a apar şi încep să se dezvolte glandele genitale: testiculele şi ovarele. Sub influenţa acestora, canalele Wolff şi Muller dispar în cea mai mare parte a lor. Astfel, canalul Wolff este cuprins în aparatul genital al bărbatului şi dă naştere: epididimului, canalului deferent, veziculelor seminale şi canalelor ejaculatoare; iar canalele Muller, 170 cuprinse în aparatul genital feminin dau naştere: trompelor, uleiului şi vaginului. Organele care alcătuiesc aparatul genital se împart în: • organe genitale interne; • organe genitale externe. Organele genitale interne au rolul de a forma celulele sexuale: spermatozoizii şi ovulele, şi de a purta, la femeie, fătul. Principalele organe genitale interne sunt, atât la bărbat, cât şi la femeie, gonadele sau glandele genitale (testiculele şi ovarele). Organele genitale externe sunt organe de copulaţie. Organele genitale la bărbat Organele genitale la bărbat sunt reprezentate de cele două glande genitale, testiculele, de conducte seminale şi de glande seminale. Testiculele au ca rol producerea spermatozoizilor şi a hormonilor sexuali masculini; spermatozoizii conţinuţi în lichidul seminal sunt transportaţi prin conducte seminale, care au denumiri diferite, după segmentul considerat: tubi seminiferi drepţi, reţea testiculară, duete deferente, duet epididimar, duet deferent, duet ejaculator ^- ce se deschide pe colicului seminal din uretra prostatică, astfel că, începând de la această formaţiune, uretra masculină devine un conduct comun pentru eliminarea urinii şi a spermei. Testiculele sunt conţinute într-un sac median, format din tunici concentrice, numit scrot, iar uretra străbate organul copulator masculin, penisul. Organelor genitale!le sunt anexate o serie de glande (seminale) care îmbogăţesc prin produsul lor lichidul seminal. Aceste glande sunt: veziculele seminale, prostata, glandele bulbouretrale. Organele genitale interne

Testiculul: este o glandă genitală pereche, situată în scrot, la nivelul perineului anterior, care are rolul de a produce spermatozoizii - celule sexuale masculine = spermatogeneza şi hormoni = funcţie endocrină. De fiecare testicul este anexat epididimul, ce reprezintă primul segment extratesticular al conductelor seminale. Testiculul se prezintă sub forma unui ovoid turtit lateral, având o lungime între 4-6 cm şi o greutate de aproximativ 25 g. I se disting următoarele elemente descriptive: ■ o faţă laterală; ■ o faţă medială; ■ o extremitate superioară; ■ o extremitate inferioară; 171 ■ o margine anterioară; ■ o margine posterioară, unde se află ataşai epididimul. Epididimul prezintă: • capul ce aderă Ia extremitatea superioară a testiculului prin intermediul ligamentului epididimar superior. De capul epididimului este ataşai apendicele epididimului; • corpul este prismatic triunghiular; faţa medială a corpului are raporturi cu vasele testiculului; • coada ce aderă la extremitatea inferioară a testiculului prin intermediul ligamentului epididimar inferior, continuându-se cu duetul deferent. Consistenţa: testiculelor este fermă şi elastică. Ea este dată de albuginee. Parenchimul testicular este moale. Epididimul are o consistenţă mai redusă. Structură Testiculul este alcătuit dintr-un înveliş, tunica albuginee, din stroma conjunctivă şi din parenchim. La suprafaţă testiculul este învelit în tunica vaginală care a provenit din peritoneul parietal ajuns aici o dată cu coborârea testiculului în scrot, coborâre ce începe la sfârşitul lunii a Hl-a spre rădăcina membrelor inferioare şi după ce străbat peretele abdominal în regiunea inghinală, se aşează în scrot. 0 tunica albuginee e un înveliş fibros, rezistent, de culoare albicioasă -albăstruie, ce se reflectă şi pe epididim. Pe marginea postero-inferioară a testiculului, albugineea pătrunzând în interiorul acestuia, formează o îngroşare, ce poartă denumirea de mediastinul testiculului sau corpul Highmore. De la aceasta pornesc, radiar numeroşi pereţi despărţitori ce împart ţesutul propriu al testiculului în porţiuni de formă piramidală: lobulii testiculului, în număr de 200 - 300; 0 stroma conjunctivă este alcătuită din septele testiculului. în grosimea septelor merg vase sanguine destinate parenchimului; 0 parenchimul testiculului format din 200 300 de lobuli conici sau piramidali, mai mari sau mai mici. Lobulii au consistenţă moale. Culoarea lor este galbenă - roşiatică. Un lobul este alcătuit din tuburi foarte subţiri şi întortochiate care se numesc canale seminifere contorte (tubi seminiferi contorţi). Canalul seminifer are o lungime de 30 cm până la 1,75 m. Peretele lui este format dintr-o teacă conjunctivă (membrană bazală) căptuşită, la adult cu un epiteliu alcătuit din mai multe straturi de celule seminale - spermatogonii, spermatocite şi spermatide - care formează spermatozoizii; printre 172 acestea se găsesc nişte celule alungite, numite celule Sertoli, care au rol de susţinere şi de hrănire. Canalele seminifere dintr-un lobul (2-3 la număr) se unesc înlr un singur canal care părăseşte lobului, canalul drept. între Iubii seminiferi, în lobului testicular, se găseşte ţesut conjunctivovascular, în care, din loc în loc, se află celule glandulare, numite celule interstiţiale (Lcydig). Testiculul este deci un organ glandular, având atât secreţie externă (spcrmalogcne/.ă), cât şi secreţie internă. Canalele drepte ale tuturor lobulilor se adună în mediastinul testiculului, formând o reţea de canalicule, reţeaua Hallcr. Din această reţea iau naştere nişte canale (8 - 18), numite canale eferente,

care străbat albugineea şi, trecând spre capul epididimului, confluează pentru a forma canalul epididimar. Vase şi nervi: Arterele: artera spermatică şi ramuri ale arterelor deferenţială şi cremasterică. Sângele venos este colectat de un plex venos, şi apoi condus, prin vena spermatică, direct în vena inferioară, de la testiculul drept, şi în vena renală stângă de la testiculul stâng. Limfaticele, după ce formează un plex în tunica vasculară, drenează limfa, prin mai multe trunchiuri colectoare, în ganglionii limfatici preaortici. Inervaţia: e realizată de ramuri cu origini diferite. Astfel că: ■ nervii spermatici externi sunt ramuri ale genitofemuralului; ■ ramuri femurale ale nervului ruşinos. Inervaţia vegetativă este dată de plexurile hipogastric, aortic şi renal. Căile spermatice sunt canalele prin care este condusă sperma de la tuburile seminifere, în care se formează, până la uretră, care este, în acelaşi timp, cale urinară şi cale spermatică. O parte din căile spermatice sunt reprezentate prin: canalele drepte, reţeaua Hal Ier, canalele eferente şi prin canalul epididimar; toate studiate anterior. Celelalte căi spermatice sunt reprezentate de canalul deferent şi canalul ejaculator. > canalul deferent este un tub cilindric, lung de 35 - 40 cm, care se întinde de la coada epididimului, până la canalul ejaculator. De la coada epididimului, canalul deferent se îndreaptă în sus, trece prin canalul inghinal, pătrunde în cavitatea pelviană şi se îndreaptă spre fundul vezicii urinare. Aici, prezintă o dilatare, ampula canalului deferent ce se continuă cu un canal subţire ce se uneşte cu gâtul veziculei seminale şi formează canalul ejaculator. Peretele canalului 173 deferent e format dintr-o: tunică conjunctivă, o tunică musculară şi o tunică mucoasă cu un epiteliu ciliat. Epididimul produce şi lichid spermatic. începând de la testicul şi până la orificiul abdominal al canalului inghinal, canalul deferent împreună cu vasele, nervii şi muşchiul cremaster formează funiculul spermatic sau cordonul spermatic; > vezicula seminală este un organ pereche în formă de pară aşezată cu vârful în jos, alcătuind un rezervor în care se adună sperma, pe măsură ce este produsă de testicul. Este organul care produce cea mai mare parte din lichidul spermatic. Are o capacitate fiziologică de 2 ml. Se află aşezată la baza prostatei, între vezica urinară şi rect, având o faţă în raport cu vezica urinară şi o altă faţă în raport cu rectul. Vezicula seminală are peretele format din trei tunici: conjunctivă, musculară şi mucoasă, cu un epiteliu simplu. Porţiunea mai subţiată se uneşte cu terminaţia canalului deferent, formând canalul ejaculator; y canalele ejaculatoare se găsesc în continuarea celor două canale deferente şi rezultă din unirea acestora cu gâtul veziculelor seminale. Se află în grosimea prostatei şi se deschid în porţiunea prostatică a uretrei. Prostata: este glandă anexă a aparatului genital; este un organ musculoglandular, aşezat imediat sub vezica urinară, în loja prostatică, înconjurând ca un manşon prima porţiune a uretrei. Are forma unei castane, cu baza spre vezica urinară şi vârful în jos. Faţa sa dorsală vine în raport cu rectul, fiind astfel posibilă palparea ei prin anus. Prostata este formată dintr-o capsulă fibroasă acoperitoare şi dintr-o stromă conjunctivo-musculară, printre care se află 30 - 35 de glande mici în acin. Canalele acestor glande se deschid prin nişte orificii în lumenul uretrei, vărsând aici lichidul prostatic. Prostata este străbătută de uretra prostatică, în care se deschid canalele ejaculatoare. La nivelul unde se deschid canalele ejaculatoare, se află o proeminenţă, colicului (tuberculul) seminal. De o parte şi de alta a lui se deschid canalele glandelor prostatei prin 15 - 20 de orificii. Elementele musculare ale prostatei alcătuiesc muşchiul prostatic -un muşchi neted - care formează al doilea sfincter uretral. Acest muşchi, prin contracţiile lui, ajută la eliminarea lichidului prostatic,

care se amestecă cu sperma în timpul trecerii acesteia, adică în timpul ejaculării. Deasupra coliculului seminal există un mic canal, utriculul prostatic. 174 Vase şi nervi: Arterele prostatei sunt ramuri ale arterei hipogastrice. Venele formează plexuri periprostatice, care se deschid în venele hipogastrice. Limfaticele formează o bogată reţea periprostatică ce se varsă, prin vase colectoare, în ganglionii prevezicali, iliaci şi presacraţi. Inervaţia: e realizată de nervi senzitivi şi secretori, pentru glande şi de nervi motori, pentru muşchi. Ei provin din plexul hipogastric intern, formaţiune simpatică - parasimpatică. Glandele bulbouretrale: se află situate sub prostată, înapoia şi deasupra bulbului uretrei; în număr de două, glandele bulbouretrale au mărimea unui bob de mazăre, şi, după structură, sunt glande tubuloacinoase, ale căror canale excretoare se deschid în uretra peniană. Glandele bulbouretrale secretă un lichid vâscos, de culoare alb -gălbuie, care se scurge în uretra şi participă la alcătuirea lichidului spermatic, un amestec al produselor canalelor seminifere, veziculelor seminale, prostatei şi glandelor bulbouretrale. Organele genitale externe Organele genitale externe ale bărbatului sunt reprezentate prin penis şi scrot. Penisul, este organul de copulaţie al bărbatului, având rolul de a conduce sperma în organele genitale ale femeii. El are forma aproape cilindrică şi îi deosebim rădăcina şi porţiunea liberă. ■ rădăcina este cuprinsă în grosimea perineului şi este fixată de oasele pubiene şi ischiatice; ■ porţiunea liberă este formată din corpul penisului şi gland: • corpul penisului are o formă cilindrică, puţin turtit dorso ventral, o faţă dorsală, o faţă ventrală şi două feţe laterale. Este acoperit de piele, care la acest nivel este fină şi mobilă. La partea terminală, pielea depăşeşte marginea liberă a corpului; • glandul penisului se găseşte la extremitatea liberă a corpului, El are forma aproximativ conică şi-i deosebim: un vâri şi o bază. în vârful glandului se deschide uretra prin meatul uretral; baza glandului, care poartă denumirea de coroana glandului, este mai groasă decât extremitatea corpului şi este scpalată de acesta printr-un şanţ, ce se pierde spre faţa ventrală, şanţul balanoprepuţial. Pielea de pe corp acoperă glandul, fără să adere de el, cu excepţia liniei mediane ventrale. Aceasta 175 formează prepuţul, caic este un îepliu culaneomucos şi poate să se retragă de pe gland, Ifisfiiulu-I descoperit până la şanţul balanoprepuţial. Aderenţa piepuţului de gland pe faţa ventrală formează brâul prepuţului, care este un repliu fibromucos. Prepuţul prezintă nişte glande prepUţiale, care produc smegrna prepuţială. Glandul este acoperii cu o tunică fibroelastică, albugineea. Structura penisului In structura penisului se găsesc următoarele formaţiuni: corpii erectili ai penisului, reprezentaţi prin doi corpi cavernoşi şi corpul spongios al uretrei. 0 corpii cavernoşi ai penisului: aceşti corpi sunt aşezaţi pe părţile laterale ale corpului penisului. în stare de repaus, au o lungime de 15 -16 cm, iar în stare de erecţie, de 20 - 21 cm. Ei se întind de la perineu până la gland şi au aspectul a doi cilindri care se ating pe linia mediană, fiind despărţiţi printr-un perete, septul penian. Septul prezintă, din loc în loc, numeroase lacune, prin care cei doi corpi cavernoşi comunică între ei, putând fi consideraţi în felul acesta ca un singur corp. La extremitatea posterioară, în apropierea simfizei pubiene, ei se subţiază şi intră în alcătuirea rădăcinii penisului. Prin partea lor inferioară corespund muşchilor ischiocavernoşi. La extremitatea anterioară, ei se termină la baza glandului. Corpii cavernoşi sunt alcătuiţi din: înveliş propriu, un sistem de trabecule şi un sistem de areole: • învelişul propriu sau albugineea este o membrană fibroasă albicioasă, care acoperă corpii cavernoşi în întregime;

• de pe faţa internă a albugineei, pornesc în interiorul corpilor cavernoşi numeroase prelungiri în formă de trabecule, care anastomozându-se între ele, determină o mulţime de compartimente, areolele corpilor cavernoşi. Pereţii trabeculelor sunt formaţi din fibre conjunctive, elastice şi musculare; • areolck au forme variate şi comunică între ele. Suprafaţa lor internă este căptuşită cu celule turtite şi subţiri. Areolele nu sunt altceva decât capilare foarte dilatate şi anastomozate între ele, care comunică cu ramurile terminale ale arterelor cavernoase. Pe de altă parte, ele dau naştere la vene. Aceste capilare se deosebesc de capilarele obişnuite, fiind capilare contractile, specializate pentru funcţia ce o au de îndeplinit aici. 176 0 corpul spongios al uretrei: este o formaţiune nepereche, aşezată pe faţa ventrală a penisului, în jurul uretrei. Lungimea sa totală este de 12 - 16 cm. îi putem deosebi trei porţiuni: • o porţiune mijlocie, care este partea cea mai lungă, alcătuind corpul spongios propriu-zis; • o extremitate posterioară, umflată, bulbul uretral; • o extremitate anterioară, de asemenea umflată, constituind glandul. Corpul spongios are aceeaşi structură ca şi corpii cavernoşi. Ca şi aceştia, el prezintă un înveliş propriu sau albugineea, care acoperă un ţesut erectil. învelişurile corpilor erectili sunt în număr de patru, astfel că, considerându-le de la exterior spre interior, ele sunt următoarele: * învelişul cutanat, care reprezintă continuarea pielii din regiunea pubiană; * dartosul penian se află imediat sub piele şi este format din fibre musculare netede, dispuse în toate direcţiile, dând un aspect plexiform. El are rolul de a comprima, în toată lungimea lor, corpii erectili, contribuind prin aceasta la erecţie; * învelişul celulos este reprezentat printr-o pătură de ţesut celular lax. în el se află vasele sanguine şi nervii superficiali; * fascia penisului sau învelişul elastic este o lamă conjunctivă elastică ce aderă la corpii erectili, acoperindu-i într-o teacă comună. Spre deosebire de primele trei învelişuri, nu participă la alcătuirea prepuţului, ci este ataşată la baza glandului. Vase si nervi: Arterele penisului se grupează în arterele corpilor erectili şi arterele învelişurilor. Toate arterele care vascularizează formaţiunile erectile provin din artera ruşinoasă internă. Corpii cavernoşi sunt vascularizaţi de arterele cavernoase şi în mică măsură şi de ramuri ale arterei dorsale a penisului, iar corpul spongios este vascularizat de artera bulbouretrală şi de artera dorsală a penisului. Arterele care vascularizează învelişurile sunt: ramurile arterelor ruşinoase externe, artera perineală superficială şi artera dorsală a penisului, care provine din artera ruşinoasă internă. Venele penisului formează două sisteme: unul superficial şi altul profund. Venele superficiale îşi au originea în învelişurile penisului şi determină vena dorsală superficială, care ajungând la rădăcina penisului întră în relaţie cu venele peretelui abdominal şi se termină în vena safenă internă. Venele profunde provin din corpii erectili. Venele corpilor 177 cavernoşi străbat albugineea în patru puncte principale: în sus, în jos, înapoi şi înainte - determinând venele superioară, inferioară, posterioară şi anterioară. Venele corpului spongios provin din diferite locuri de pe toată suprafaţa sa şi, împreună cu venele corpilor cavernoşi formează vena dorsală profundă. Aceasta se află imediat sub fascia penisului, care o desparte de vena dorsală superficială. Ajungând la rădăcina penisului, străbate aponevroza perineală mijlocie şi dispare în plexul Santorini.

Limfaticele penisului se împart, ca şi venele, în superficiale şi profunde. Limfaticele superficiale provin din învelişul cutanat, iar cele profunde de la gland şi ajung la ganglionii inghinali, iliaci sau la ganglionii retrocrurali. Inervaţia organelor genitale de la bărbat: după rolul lor în actul sexual, aceasta constă în erecţie şi ejaculare. Atât la bărbat, cât şi la femeie, centrii nervoşi se găsesc în măduva spinării. Astfel că: ■ centrul nervos al erecţiei se află în măduva sacrală, la nivelul vertebrelor S2 -S3; ■ centrul nervos al ejaculării se găseşte în măduva lombară (Li). Căile aferente ale erecţiei: în pereţii glandului şi în tegumentul corpului penisului se află terminaţiile senzitive ale nervului dorsal al penisului care se continuă cu nervul ruşinos intern, până la centrul erectil din măduva sacrală. Căile eferente ale erecţiei: De la centrul nervos al erecţiei porneşte nervul pelvian (parasimpatic), care face sinapsă în ganglionul pelvian cu nervul erector şi nervul cavernos. Căile aferente ale ejaculării: sunt aceleaşi căi nervoase cu ale erecţiei, dar ajung la centrul ejaculării din măduva lombară (Li). Căile eferente ale ejaculării: Calea eferentă pleacă din centrul ejaculării, trece prin ganglionii lanţului simpatic şi apoi, prin plexul hipogastric, ajunge la veziculele seminale şi prostată. Scrotul: este punga tegumentară în care sunt adăpostite testiculele. El are o formă ovoidă, cu o lungime de 6 cm, la adult. Peretele acestei pungi este format din mai multe tunici. La exterior este acoperit de o piele subţire, foarte extensibilă şi elastică, pigmentată, încreţită, cu peri rari şi lungi şi glande. Pe linia mediană prezintă o cută proeminentă, care se numeşte rafeul scrotului. în dreptul rafeului se formează un perete conjunctiv, care împarte punga scrotală în două compartimente, numite burse; în fiecare bursă este adăpostit un testicul. 178 Imediat sub piele se găseşte o lamă musculară, numită dartos, formată din fibre musculare netede. Această lamă ia parte la formarea peretelui dintre burse. El are un rol important în încreţirea pielii de pe scrot. Mai spre interior se găsesc: tunica celuloasă, tunica musculară, formată din fibre striate, tunica fibroasă şi o seroasă, numită tunica vaginală, care se sprijină pe albugineea testiculului. Vase şi nervi: Arterele care vascularizează tunicile provin din artera femurală prin ramuri ale arterei ruşinoase, externe, şi din artera ruşinoasă internă, ramură a arterei hipogastrice, din care provine artera perineală superficială care irigă perineul şi organele genitale interne. Drenarea sângelui de aici se face prin venele ruşinoase externe, la vena femurală, şi prin venele ruşinoase interne, la vena hipogastrică. Inervaţia: nervii care inervează tunicile provin din ramurile genitale ale genitofemuralilor şi din marele şi micul abdominogenital, ramuri ale plexului lombar. Reflexele sexuale Erecţia. în urma excitaţilor tactile primite de terminaţiile senzitive de pe gland şi tegumentul corpului penisului, impulsul nervos ajunge, pe calea aferentă, la centrul erectil din măduva sacrală. De aici, pe calea eferentă, impulsul nervos vasodilatator ajunge la arterele corpilor cavernoşi. Datorită contracţiei unor muşchi perineali, are loc o stază venoasă, o îngreunare a întoarcerii sângelui, şi astfel sângele umple spaţiile cavernoase, penisul intrând în stare de tensiune, erecţie, întărindu-se. Erecţia poate avea loc nu numai prin excitaţii tactile, ci şi prin excitaţii vizuale, auditive, olfactive, etc, deci printr-o comandă corticală. Ejacularea. Prin excitaţii tactile repetate, care ajung pe cale aferentă la centrul ejaculării din măduva lombară, impulsul nervos, care porneşte acum de la acest centru, pe calea eferentă,

declanşează motricitatea veziculelor seminale şi evacuarea spermei (ejacularea). Sperma este condusă la exterior printr-o serie de contracţii spasmodice repetate (spasm clonic) ale muşchilor bulbo- şi ischiocavemos. După aceasta, muşchii perineali care au provocat staza venoasă se relaxează, astfel că sângele poate părăsi acum corpii cavernoşi şi penisul intră în repaus. 179 Organele genitale la femeie Organele genitale la femeie se află aşezate în excavaţia pelviană. Ca şi la bărbat, la femeie, deosebim două feluri de organe: organe genitale interne şi organe genitale externe. Organele genitale interne Sunt reprezentate de: ovare, trompe uterine, uter şi vagin. Ovarul este glanda sexuală feminină, în care se produc elementele sexuale, numite ovule şi hormonii sexuali feminini. Este un organ pereche (drept şi stâng), aşezat în micul bazin, de o parte şi de alta a uterului şi rectului, sub bifurcaţiile arterelor iliace comune. Ovarul are forma unei amigdale, având o lungime de 3 - 5 cm şi o greutate de 4 - 8 g. La femeia adultă are culoare roşiatică, iar pe suprafaţă prezintă o cicatrice având aspectul unui sâmbure de piersică. Prezintă două extremităţi: externă şi internă; două feţe: internă şi externă; două margini: anterioară (aderentă) şi posterioară (liberă). Are o direcţie puţin oblică de sus în jos, astfel că: extremitatea externă se află spre trompă, iar extremitatea internă spre uter; faţa internă priveşte spre uter, iar faţa externă este în raport cu peretele pelvian. Doar pe o porţiune redusă e acoperit de peritoneu. Ovarul este menţinut în poziţie fiziologică prin: > ligamentul uteroovarian, care îl leagă prin polul inferior de uter; > ligamentul tuboovarian, care îl leagă prin polul superior de pavilionul trompei. Structura Ovarul este acoperit cu un epiteliu simplu: epiteliu ovarian; sub acesta se găseşte o ţesătură conjunctivă, albugineea ovarului. Sub acest înveliş se găseşte ţesutul propriu al ovarului în care se distinge substanţa corticală şi medulară: 0 substanţa corticală: aşezată la periferia ovarului, sub epiteliul ovarian şi albuginee, e formată dintr-un ţesut conjunctiv = stromă conjunctivă, în grosimea căreia se află nişte vezicule: foliculii De Graaf. Foliculul este unitatea histo-funcţională a ovarului, prezentând stadii diferite de dezvoltare. Forma iniţială este foliculul primordial format dintr-o celulă centrală numită ovocit - din care se va forma ovulul - şi celule epiteliale, dispuse într-un singur strat - celule foliculare. Numărul foliculilor primordiali e cuprins între 40.000 - 400.000, din care în 180 timpul vieţii genitale vor ajunge la maturitate doar 300 - 400, câte unul în fiecare lună. Foliculii ovarieni se află în diferite faze de ovulaţie. Forma iniţială o prezintă foliculii primordiali; apoi urmează o lungă gamă de forme evolutive: foliculii primari, foliculii secundari - care devin cavitari şi foliculii terţiari maturi De Graaf. Aceste transformări succesive sunt suferite atât de ovogonii (celule sexuale) cât şi de celulele foliculare (celule satelit), transformări ce au loc până la eliberarea unui ovul prin fenomenul ovulaţiei - după care, evoluţia foliculului ovarian e încheiată. în cavitatea foliculară se va organiza o nouă structură, corpul galben, care împreună cu foliculul ovarian au şi o importantă funcţie endocrină; corpul galben produce progesteronul. Dezvoltarea şi maturarea foliculilor ovarieni şi constituirea corpilor galbeni sunt procese ritmice, periodice - la un interval de 28 de zile reprezentând ciclul ovarian. Astfel că: dezvoltarea şi maturarea foliculului ovarian se petrece între zilele 1-a şi a 13-a; ovulaţia se produce în ziua a 14-a; constituirea şi dezvoltarea corpului galben între zilele 15 - 25; iar între zilele de 26 - 28 = degenerarea corpului galben, ce va fi înlpeuit cu ţesut cicatriceal, corpul albicans. Dacă ovulul a fost fecundat, începând deci sarcina, corpul galben se transformă în corp galben gravidic;

0 substanţa medulară aşezată în mijlocul ovarului e înconjurată de substanţa corticală. E formată dintr-un ţesut conjunctiv fibros, bogat în vase sanguine şi limfatice şi săracă în celule secretoare (endocrine). Ea are rol în susţinerea şi nutriţia ovarului şi în secreţia hormonală. Vase şi nervi: Arterele sunt reprezentate de artera ovariană, ramură a aortei şi artera uterină, prin ramura ovariană. Venele formează plexul pampiniform; de la acesta, vena ovariană din ovarul stâng se varsă în vena renală stângă iar cea de la ovarul drept, direct în vena cavă inferioară. Limfaticele formează un plex subovarian; apoi formează trunchiuri ce merg la ganglionii lombari, preaortici şi lateroaortici (în stânga). Inervaţia: nervii ovarului vin din plexul renal şi inter-mezenteric (aortic) şi formează plexul ovarian. Trompa uterină este un organ pereche, tubular, oviduct şi spermatoduct, lung de 10 - 15 cm, aşezat lateral de uter şi în partea superioară a ligamentului larg; are un rol de conducere a ovulului de la 181 suprafaţa ovarului până în uter şi a spermatozoizilor din uter în întâmpinarea ovarului - fecundarea având loc în trompă. Trompa prezintă o extremitate externă - ce se prinde de ovar prin ligamentul tubo ovarian şi o extremitate internă ce se continuă cu corpul uterului. Extremitatea externă e orientată spre ovar şi este lărgită ca o pâlnie, pavilionul trompei uterine (infundibul). Pereţii pavilionului sunt crestaţi formând franjuri; franjul ovarian prezintă un jgheab, ce leagă ovarul cu pavilionul. în fundul pavilionului se află orificiul abdominal al trompei ce face legătura cu o porţiune mai dilatată, ampula trompei. De aici, lumenul se îngustează spre extremitatea internă formând istmul trompei uterine. Istmul se continuă spre uter, trece parţial prin acesta şi formează porţiunea uterină a trompei, ce se deschide în cavitatea uterului prin orificiul uterin al trompei. Consistenţă fermă, dar elastică, uşor de perceput la examenul ginecologic, în sarcină devine mai moale, păstos. Structură La exterior, trompa este învelită de tunica seroasă, seroasa peritoneală. Sub tunică se află un ţesut conjunctiv, tunica adventice. Sub ea - tunica musculară formată din muşchi netezi longitudinali (la exterior) şi muşchi circulari (la interior). Urmează apoi tunica submucoasă şi mucoasă, ce e ciliată. Astfel că, ovulul eliminat din ovar şi captat de pavilionul trompei înaintează prin lumenul trompei spre uter, datorită mişcărilor cililor şi mişcărilor peristaltice ale pereţilor trompei. Vase şi nervi: Arterele sunt reprezentate de: artera tubară externă (ramură a arterei ovariene) şi internă (ramură a arterei uterine). Venele se îndreaptă spre cele ovariene şi uterine. Limfaticele fac legătura cu limfaticele ovariene. Inervaţie: nervii provin din plexul ovarian şi plexul hipogastric inferior. Uterul este un organ cavitar nepereche, aşezat în partea mediană a cavităţii pelviene, între rect şi vezica urinară. El are rolul să primească din trompă ovulul fecundat (oul), să-1 hrănească şi să-1 expulzeze la sfârşitul sarcinii. Are formă de pară, cu porţiunea mai mare în sus, iar cea mică în jos. Este turtit antero-posterior, fiind astfel o cavitate virtuală. El prezintă: • o faţă anterioară, orientată spre vezica urinară; • o faţă posterioară, orientată spre rect şi ansele intestinului subţire; 182 • o margine laterală stângă şi alta dreaptă. Uterul prezintă trei porţiuni: • fundul uterului, porţiunea superioară, mai largă; • corpul, porţiunea mijlocie;

• colul, porţiunea inferioară, ce se continuă cu vaginul; el proemină în vagin. Datorită modului de inserţie a vaginului pe col, acesta prezintă două porţiuni: supravaginală, aşezată deasupra inserţiei şi vaginală, aşezată dedesubtul inserţiei, având aspectul unui bot de peşte. Cavitatea uterină prezintă dilatări şi îngustări. La nivelul fundului, cavitatea este mai largă, apoi se strâmtează când ajunge la col, la nivelul orificiului intern al uterului şi formează istmul. Ostiul uterin numit de clinicieni orificiul extern al colului are forme diferite la virgine, nulipare şi multipare. La virgine are aspect rotunjit, punctiform, având forma unei depresiuni transversale. La multipare, ostiul uterin apare ca o despicătură transversală, lată de 10 - 15 mm. Cu creşterea numărului de naşteri, ostiul uterin tinde tot mai mult să rămână întredeschis. 1 cm, este format din trei Structura Peretele uterului, gros de aproximativ tunici: seroasă, musculară şi mucoasă. 0 tunica seroasă este învelişul peritoneal al uterului. Ea acoperă cele două feţe, vezicală şi intestinală, iar când ajunge la margini, cele două foiţe care o alcătuiesc se unesc şi trec mai departe, în părţile laterale ale uterului, formând ligamentele late; 0 tunica musculară reiprezintă pătura cea mai importantă a uterului, uterul fiind un organ muscular cu o musculatură puternic dezvoltată. Muşchii constituenţi sunt netezi, dispuşi în trei straturi, având fibre încrucişate, şi, în arcuri spirale, care în timpul gravidităţii se înmulţesc şi se hipertrofiază, pentru a putea suporta sarcina; 0 tunica mucoasă e formată dintr-un epiteliu cilindric ciliat, corion şi din glande tubulare. Glandele pătrund până în musculară şi se numesc: glande uterine (se găsesc în corp) şi glande cervicale, acelea care se găsesc în canalul cervical. Ele produc o secreţie: mucus. Mucoasa din corpul uterului este netedă, spre deosebire de mucoasa cervicală ce prezintă pliuri transversale sau plici palmate. Mucoasa uterină este puternic hormonodependentă şi prin aceasta este supusă unor intense modificări clinice. Sub influenţa hormonilor ovarieni - foliculină, progesteron - mucoasa uterină se pregăteşte lunar nidării zi gotului; în lipsa nidaţiei, stratul superficial sau funcţional al endometrului 183 împreună cu o cantitate de sânge se elimini sub forma menstruaţiei. Din stratul profund sau bazai, în caic ie glietC fundurile glandelor uterine, se face regenerarea endometrului (după 5 - 10 zile). Dacă ovulul a fost fecundat, mucoasa uteiina se îngroaşă, iar vasele şj glandele se dilată. Mucoasa aceasla de sarcină, astfel modificată a fost numită caducă sau deciduă. Mijloacele de fixare a uterului pol li împărţite în mijloace de suspensie şi mijloace de susţinere: * mijloacele de suspensie sunt realizate de: * ligamentele late ce au luat naştere din cele două foiţe peritoneale; ele fixează uterul în partea centrală a micului bazin; între ele la nivelul ligamentului, în partea superioară, trompa formează coama sau aripioara superioară a ligamentului; * ligamentele rotunde se insera cu un capăt pe marginea uterului, mai jos de locul de emergenţă a trompelor; apoi străbate toată lungimea canalului inghinal. ♦ mijloacele de susţinere se fac prin: * ligamentele uterosacrale, se întind de la partea superioară a colului uterin până la faţa pelviană a sacrului; * perineu; * chinga ridicătorilor anali. Deşi fixat prin ligamentele amintite, uterul este totuşi un organ mobil, putându-se deplasa în toate direcţiile: înainte, înapoi, în sus şi lateral. Vase si nervi: Arterele: artera uterină, artera ovariană şi artera ligamentului rotund.

Sângele venos se strânge în două plexuri venoase uterine, ce vor forma la rândul lor trei căi venoase: venele uterine, plexul pampiniform şi venele ligamentului rotund ce se varsă în vena utero-ovariană. Limfaticele se adună în trunchiuri colectoare, apoi merg la ganglionii lomboaortici, iliaci externi, etc. Inervaţia: nervii uterului provin din plexul hipogastric inferior, plexul uteroovarian şi din simpaticul pelvian. Vaginul este organul de copulaţie al femeii. El are rolul de a primi penisul în actul sexual. Este un canal musculomembranos, turtit antero-posterior, lung de 8 - 12 cm şi larg de 2,5 cm. El este continuarea uterului, începând de la colul uterin şi terminându-se la vulvă, fiind îndreptat oblic în jos şi înainte, determinând un unghi faţă de uter. 184 Raporturi: > faţa posterioară vine în raport cu peretele anterior al rectului şi cu fundul de sac peritoneal inferior; > faţa anterioară vine în raport cu uretra şi vezica urinară; > partea mijlocie vine în raport cu muşchii ridicători anali ce constituie sfincterul superior al vaginului; > extremitatea superioară se insera de jur împrejurul colului uterin; > extremitatea inferioară se deschide în vestibulul vaginal sau vulvă. La acest nivel, femeia virgină are o membrană: himenul, ce prezintă un orificiu central ce permite scurgerea sângelui menstrual. La prima copulaţie sau în unele cazuri (prima naştere) această membrană se rupe. Structura Pereţii vaginului sunt mai subţiri decât ai uterului; are o grosime de 0,3 - 0,4 cm. La exterior nu prezintă o tunică seroasă (doar la fundul de sac posterior), astfel ei sunt formaţi din: 0 tunica musculară este formată din muşchi netezi; la extremitatea inferioară, fibrele musculare circulare determină sfincterul inferior al vaginului; 0 tunica mucoasă prezintă cute transversale: creste transversale. Mijloace de fixare sunt împărţite în mijloace de suspensie şi mijloace de susţinere: * mijloacele de suspensie sunt realizate de continuitatea cu colul uterin, de legăturile cu vezica urinară, uretra - anterior şi rectul -posterior; * mijloacele de susţinere sunt realizate de chinga muşchilor ridicători anali şi din perineu. Vase şi nervi: Arterele sunt reprezentate de artera vaginală, ramură a arterei hipogastrice; vaginul mai primeşte sânge şi prin ramuri ale arterei uterine, arterei vezicale inferioare, arterei hemoroidale mijlocii şi ale arterei ruşinoase interne. Sistemul venos formează două plexuri vaginale, iar cele câteva vene se deschid în vena hipogastrică. Limfaticele se adună în colectoare, care sunt tributare ganglionilor iliaci externi, hipogastrici, sacrali şi inghinali. 185 Inervatia: nervii vaginului provin de la plexul hipogastric inferior şi de la nervul ruşinos intern. Oganele genitale externe Se află situate la nivelul perineului; sunt reprezentate de vulvă, formată din: formaţiunile labiale, spaţiul interlabial şi aparatul erectil. Formaţiunile labiale sunt pliuri ale pielii; mărginesc părţile laterale ale vulvei şi sunt de două feluri: labiile (buzele) mari şi mici. Labiile mari mărginesc părţile externe ale vulvei. Faţa lor externă e acoperită cu fire de păr groase şi rare; faţa internă e o mucoasă umedă. In fiecare labie mare se găseşte câte o glandă Bartholin ce

se deschide în vulvă. Extremităţile labiilor mari se unesc pe linia mediană şi formează comisurile vulvei: comisura anterioară şi posterioară. Comisura anterioară se continuă în sus cu o proeminenţă rotunjită, acoperită de păr: muntele Venus. Comisura posterioară, numită şi furculiţa, se află la câţiva centimetri de anus. Labiile mici (nimfele) sunt aşezate înăuntrul labiilor mari, fiind paralele cu acestea, mai groase şi mai scurte. Spaţiul interlabial. Spaţiul dintre labiile mari poartă denumirea de deschidere vulvară; iar spaţiul mărginit de labiile mici determină vestibulul vaginului. In vestibulul vaginal se deosebesc două zone: * o zonă anterioară, unde se observă deschiderea orificiului extern al uretrei; * o zonă posterioară, unde se observă orificiul vaginal cu himenul sau cu carunculii himenali (resturi cicatrizate ale himenului). De o parte şi de alta a orificiului vaginal, există două orificii în care se deschid canalele glandelor vulvovaginale (Bartholin). Secreţia lor şi a glandelor din labiile mici păstrează umedă intrarea în vagin, facilitând intrarea penisului în vagin. Aparatul erectil e reprezentat de clitoris şi bulbii vaginului. y clitorisul este un organ nepereche, aşezat în partea antero-superioară a vulvei. El este de formă cilindrică şi e alcătuit din rădăcină, corp (ce e format din doi corpi cavernoşi) şi gland (ce se găseşte în continuarea corpului şi e acoperit de prepuţ). Clitorisul e capabil să intre în erecţie; > bulbii vaginului fac parte din aparatul erectil şi înconjoară uretra şi intrarea în vagin. Faţa lor internă vine în raport cu glandele Bartholin şi cu vaginul. 186 Vase şi nervi: Arterele: arterele ruşinoase externe şi interne. Venele sunt superficiale (venele ruşinoase externe ce merg la vena safenă internă şi venele penneale la venele hipogastrice) şi profunde (sunt tributare venelor ruşinoase interne). Limfaticele se adună în colectoare superficiale şi profunde, tributare ganglionilor inghinali, iliaci profunzi, iliaci externi şi hipogastrici.' Inervatia: nervii provin din nervul genilofemural, ramuri ale plexului lombar, nervul ruşinos intem şi micul sciatic. Inervatia organelor genitale la femeie e aceeaşi inervaţie, adică aceeaşi centri şi aceleaşi căi aferente şi eferente, ca şi la bărbat. Reflexele sexuale Erecţia: prin acelaşi mecanism ca la penis, clitorisul intră în erecţie. O dată cu intrarea în erecţie a clitorisului, are loc şi secreţia glandelor Bartholin. Astfel că, după excitaţiile tactile ale clitorisului are loc declanşarea orgasmului venerian, proces omolog ejaculării de la bărbat. în urma orgasmului, corpul uterului se coboară şi se îndreaptă anterior, iar colul se dilată uşor, avantajând recepţionarea spermei. 187

Capitolul VI. Glandele endocrine
Creşterea şi dezvoltarea organismului precum şi adaptarea şi corelarea activităţii diferitelor organe şi sisteme Ia condiţiile în permanentă schimbare de mediu intern şi extern, sunt reglate de sistemul nervos şi de cel endocrin. Sistemul endocrin este constituit din glande care nu au canal excretor, iar produşii de secreţie (hormonii) sunt eliminaţi direct în sânge. Glandele endocrine au următoarele caracteristici morfologice şi funcţionale: • sunt răspândite în diferite regiuni ale organismului;

• sunt formaţiuni mici a căror greutate variază între câteva miligrame (paratiroidele) şi 25 - 50 g (tiroida); • au vascularizaţie foarte bogată, ceea ce uşurează captarea hormonilor de către vasele sanguine; • au structuri variate: epitelială, nervoasă, glială; • acţionează la distanţa datorită răspândirii hormonilor pe cale sanguină; • au acţiune lentă, dar de lungă durată; • au acţiune specifică şi selectivă, în sens stimulator sau inhibitor. în organismul uman se întâlnesc următoarele glande şi structuri endocrine: hipofiza, epifiza, tiroida, paratiroidele, timusul, suprarenalele, pancreasul insular, componentele endocrine ale ovarelor şi ale testiculelor, paraganglionii. Hipofiza Este o glandă endocrină, nepereche şi mediană, de constituţie mixtă (glandulară şi nervoasă). Este situată pe faţa inferioară a diencefalului, de care este legată prin tija hipofizei. Ea este aşezată la baza creierului, într-o lojă formată de şeaua turcească a osului sfenoid şi duramater. Formă: hipofiza are în general o formă rotunjită, uşor turtită în porţiunea superioară, acolo unde se prinde tija hipofizei. Dimensiuni: are mărimea unui bob de fasole (0,5 - 0,8 g). Culoare, consistenţă: lobul anterior are culoare brună roşiatică şi consistenţă relativ fermă; lobul posterior are culoare cenuşie şi o consistenţă mai moale, friabilă. 188 Hipofiza este învelită de o capsulă fibroasă, proprie, formată din ţesut conjunctiv lamelar, care aderă de pereţii şeii turceşti şi mai ales de cortul hipofizei. Pe secţiune, hipofiza apare formată din trei porţiuni ce poartă denumirea de lobi: 0 lobul anterior sau adenohipofiza este cel mai voluminos. Din punct de vedere structural, este constituit din cordoane de celule epiteliale separate între ele prin septe conjunctive foarte subţiri în care se găsesc vase. Celulele epiteliale sunt în intim contact cu o bogată reţea capilară sinusoidală şi secretă hormonii adenohipofizari; 0 lobul intermediar se află între lobul anterior şi lobul posterior al hipofizei. Este foarte redus la om. Din lobul intermediar deseori pătrund celule epiteliale în lobul posterior, unde pot constitui insulele epiteliale ale neurohipofizei. Acest lob are o structură epitelială şi prezintă spaţii intercelulare cu îngrămădiri de coloid; 0 lobul posterior sau neurohipofiza este de origine nervoasă, fiind format din fibre nervoase amielinice ale tractului hipotalamohipofizar şi din nevroglii diferenţiate numite pituicite. Este mai mic decât lobul anterior şi prezintă o mică depresiune numită ombilic glandular, unde se fixează tija hipofizei; Vase şi nervi: Arterele provin din arterele carotide interne şi din cercul arterial al encefaiului. Ele sunt artera hipofizară superioară, destinată mai ales la porţiunea superioară a lobului anterior şi la pars tuberalis; artera hipofizară inferioară este artera principală a hipofizei şi se distribuie la lobul posrterior, lobul intermediar şi porţiunea postero-inferioară a lobului anterior. Toate arterele hipofizei se ramifică la periferia glandei şi formează o reţea anastomotică din care f pornesc arteriole spre parenchimul glandular. Cea mai bogată vascularizaţie o posedă lobul anterior, care este prevăzut cu o reţea de capilare mari sinusoidale. Lobul posterior nu prezintă sinusoide ci numai o reţea de capilare iar la nivelul lobului intermediar se găsesc anastomozele dintre arterele hipofizare. Venele se împart în două sisteme: ale capsulei şi ale tijei hipofizare. Limfaticele hipofizei nu se cunosc încă. Nervii sunt de natură simpatică, fiind proveniţi din ganglionul cervical superior, din plexul pericarotidian, din plexurile perivasculare ce acompaniază arterele şi care au importante conexiuni nervoase cu nucleii vegetativi ai hipotalamusului reprezentate de fascicolul hipotalamohipofizar. 189

Epifiza sau corpul pineal Se găseşte în neurocraniu, repauzând în depresiunea dintre cei doi coliculi superiori ai tractului mezencefalic. Corpul pineal contribuie, dealtfel, la alcătuirea epitalamusului, parte componentă a diencefaiului. Forma: are forma unui con cu vârful orientat postero-inferior; baza prezintă o escavaţie numită recesul pineal. Culoare şi consistenţă: este gri roşiatică şi de consistenţă moale. Dimensiuni: măsoară în medie zece mm lungime, cinci mm lăţime şi cinci mm grosime, iar greutatea este de aproximativ o 150 mg. Atinge maxima evoluţie la vârsta de cinci ani; după vârsta de şapte ani involuează, dar persistă totuşi în tot timpul vieţii. Mijloace de fixare: baza este legată prin prelungiri, numite pedunculi, la talamus, la comisura interhabendulară şi la comisura posterioară a diencefalului. Un mijloc principal de fixare este piamater, care inveleşte glanda. Glanda se găseşte între cei doi coliculi superiori ai tectumului mezencefalic şi dedesuptul spleniului corpului calos şi înapoia talamusului; contribuie prin bază la delimitarea peretelui posterior al ventriculului III. Are origine şi structură nervoasă. Prezintă la periferie o capsulă de provenienţă pială, iar la interior o serie de septe conjuncţivo-vasculare dependente de acest înveliş. Septele delimitează lobulii. Stroma este alcătuită de o reţea de reticulină şi din celule gliale. Parenchimul conţine pinealocite şi celule gliale. Se mai întâlnesc neuroni simpatici, fibre simpatice şi fascicole nervoase care străbat pedunculii epifizei şi o leagă cu alte formaţiuni diencefalice. Vase şi nervi: Arterele: epifiza este vascularizată de ramuri din arterele choroidiene mijlocii. Venele glandei pineale se varsă în ampula venoasă a lui Galien. Inervaţia epifizei este asigurată de fibre vegetative din ganglionul cervical superior. Glanda tiroidă Este un organ impar şi median, situat în partea anterioară şi inferioară a gâtului, înaintea şi pe laturile conductului laringotraheal. Are forma literei „H", cu două braţe verticale voluminoase (dreaptă şi stângă) ce se numesc lobi. Porţiunea mijlocie a glandei, care leagă lobii, este îngustă, dispusă tranversal şi se numeşte istm. De pe istm porneşte o prelungire a glandei numită lob piramidal. Uneori în locul lobului se află una sau mai multe tiroide accesorii. 190 Tiroida este cenuşie, iar în perioada de activitate devine roşiatici, chiar albăstruie, ca urmare a creşterii debitului sanguin. Mijloace de fixare, ligamente tiroidiene: ligamentul median care suspendă istmul de cartilajul cricoid; ligamentele laterale (drepte şi stângi) ce leagă faţa posterioară a lobilor de cartilajul cricoid şi de primele cartilaje traheale; muşchiul ridicător al tiroidei, care fixează şi ridică tiroida în timpul deglutiţiei sau al fonaţiei. Raporturile tiroidei se realizează prin intermediul capsulei peri tiroidiene, care este un înveliş fibros, lamelar, de grosime variabilă. Istmul glandei tiroide se prezintă ca o lamă turtită antero-posterior şi prezintă două extremităţi, două feţe şi două margini: • extremităţile, dreaptă şi stângă, se continuă cu lobii glandei; • faţa anterioară vine în raport cu fascia pretraheală, cu nuşchiul sternocleidomastoidian, cu lama superficială a fasciei cervicale, cu muşchiul pielos al gâtului, cu venele jugulare anterioare şi cu pielea; • faţa posterioară vine în raport cu al doilea, al treilea şi al patrulea inel traheal; • marginea superioară corespunde primului inel traheal;

• marginea inferioară se află la nivelul celui de al patrulea inel traheal. Lobii laterali (unul drept şi altul stâng) au forma unei piramide triunghiulare cu vârful în sus şi prezintă de studiat trei feţe, trei margini, o bază şi un vârf: • faţa antero-laterală vine în raport cu aceleaşi elemente anatomice ca şi faţa anterioară a istmului; • faţa medială este aplicată de sus în jos, pe porţiunea postero-inferioară a cartilajului tiroid, pe faţa laterală a cartilajului cricoid şi pe faţa laterală a primelor cinci sau şase inele traheale. Vine în raport posterior cu faringele şi esofagul şi în porţiunea superioară cu nervii laringei recurenţi, cu; vasele tiroidiene inferioare şi cu calea limfatica recurenţială; • faţa posterioară vine în raport cu pachetul vasculo-nervos al gâtului. Pe faţa posterioară ; a lobilor laterali sunt aplicate, în interiorul capsulei peritiroidiene, glandele paratiroide; • marginea anterioară ieste în raport cu ramura anterioară sau internă a arterei tiroidiene superioare.; • marginea laterală vine în raport cu vena jugulară internă şi cu nodul ii limfatici cervicali profunzii; • marginea postero-medială prezintă rapoarte cu cartilajul tiroid, cartilajul cricoid, primele inele traheale şi unghiul diedru traheo esofagian; 191 • vârful atinge mijlocul marginii poiteriotre a cartilajului tiroid. Această extremitate este în raport CU vasele liroidiene şi filetele nervoase; • baza este rotunjită şi se află la aproximativ doi cm deasupra articulaţiei sternoclaviculare, în dreptul celui de al cincilea inel traheal. Ea vine în raport cu vasele tiroidicne inferioare. Structura glandei tiroide Este învelită de o dublă capsulă conjunctivă care poartă numele de capsulă fibroasă. Capsula proprie împreună cu septclc care se desprind din ea formează stroma conjunctivă a glandei, care delimitează parenchimul glandular. Stroma conjunctivă este formată din capsula proprie şi din septe conjunctive care se desprind din aceasta. Capsula proprie conţine un bogat plex vascular şi din ea pornesc septele perilobulare ce separă lobii tiroidei. Din septele perilobulare se desprind în continuare septele perifoliculare. Septele perilobulare şi perifoliculare sunt străbătute de vase şi nervi. Parenchimul glandular este format din lobulii tiroidei, iar aceştia de foliculii tiroidei. Foliculii împreună cu septele perifoliculare reprezintă unitatea morfo-funţională a glandei. Foliculii sunt vezicule cu pereţi epiteliali. Ei conţin o substanţă coloidală în care se acumulează iodul şi hormonii tiroidieni. Hormonii tiroidieni sunt secretaţi de celulele epiteliale ale foliculilor. Celulele secretorii sunt de două feluri: celule foliculare sau principale, care secretă triiodotironina şi tetraiodotironina (tiroxina) şi celule parafoliculare situate în parenchim dar mai ales în septele perifoliculare. Ele secretă tirocalcitonina. Vase şi nervi: Arterele sunt în număr de cinci: patru principale, perechi şi simetrice, reprezentate de tiroidienele superioare şi inferioare şi una accesorie, nepereche, subţire şi inconstantă, care este artera tiroidiană ima a lui Neubauer: ■ artera tiroidiană superioară ia naştere din carotida externă şi se termină la nivelul lobului lateral al glandei prin trei ramuri: internă, externă şi posterioară; ■ artera tiroidiană inferioară provine din artera subclavie, merge la extremitatea inferioară a lobului lateral al tiroidei şi se termină prin trei ramuri: inferioară, posterioară şi internă; 192 ■ artera tiroidiană „ima a lui Neubauer" când există, ia naştere din arcul aortic sau din trunchiul arterial brahio-cefalic. Se termină la nivelul marginii inferioare a istmului, în arcada subistmică.

Venele iau naştere din reţelele perifoliculare şi formează la suprafaţa glandei, între capsula peritiroidiană şi capsula proprie, un plex foarte bogat. Din acest plex se formează trei grupe de vene: superioare, mijlocii şi inferioare: ■ venea tiroidiană superioară porneşte de la vârful lobului lateral şi se varsă în trunchiul venos tiro-Iinguo-facial; ■ vena tiroidiană inferioară pleacă de la baza lobului lateral şi se varsă în vena jugulară internă; ■ vena tiroidiană mijlocie se desprinde de la nivelul jumătăţii inferioare a lobului lateral şi se termină în vena jugulară internă. Limfaticele: capilarele limfatice formează o reţea perifoliculară aplicată intim pe pereţii foliculului şi alta subcapsulară; de aici se îndreaptă în două direcţii opuse: vasele limfatice ascendente ajung la nodurile jugulare profunde din partea superioară şi la nodurile prelaringiene; vasele limfatice descendente merg de-a lungul venelor tiroidiene, ajung la nodurile jugulare profunde din partea inferioară şi la nodurile pretraheale; vasele limfatice laterale ajung la nodurile jugulare. Nervii: cei mai numeroşi nervi sunt de natură simpatică şi provin din lanţul simpatic cervical şi din ganglionul simpatic cervico-toracal. O mică parte din filetele nervoase sunt paraşimpatice, vagale. Nervii glandei formează plexul perivasculare, însoţind vasele până în parenchin. Fibrele vegetative asigură vasomotricitatea şi secreţia glandulară, iar cele senzitive asigură perceperea durerii din teritoriul tiroidei. Glandele paratiroide Sunt glande foarte mici, cât un bob de linte, cu greutatea uneia ce nu depăşeşte 50 mg, iar toate nedepăşind 150 mg. De obicei patru, dar pot fi două sau trei, alăturate glandei tiroide. Pe lângă cele patru paratiroide mai există paratiroide accesorii, ce pot suplinii parţial paratiroide le principale, îndepărtate accidental. Forma glandelor este ovalară sau lenticulară, iar suprafaţa netedă. Culoarea este galben-roşiatică şi brun-roşiatică, în raport cu vârsta şi cu debitul sanguin. Consistenţa este mai moale decât a tiroidei. Paratiroidele superioare (dreaptă şi stângă) sunt situate pe mijlocul feţei postero-laterale a lobilor tiroidieni. Ele sunt situate în ţesutul 193 conjunctiv lax dintre capsula peritiroidiană şi capsula proprie a tiroidei, uneori pot fi îngropate în glanda tiroidă. Paratiroidele inferioare (dreaptă şi stângă) sunt situate la baza lobilor tiroidieni; sunt mai superficiale ca cele superioare, fiind ataşate la fascia peritiroidiană. Structură Glandele au câte o capsulă conjunctivă fină, din care pleacă septe subţiri care delimitează parţial lobulii glandulari. Celulele parenchimului sunt dispuse în cordoane anastomozate între ele şi sunt de două feluri: celule principale, care secretă parathormonul şi celule oxifile,al căror rol nu este cunoscut. Vase şi nervi: Arterele: fiecare paratiroidă primeşte câte o arteră proprie ce vine, fie din artera tiroidiană inferioară, fie prin anastomoza ce se realizează între aceasta şi artera tiroidiană superioară. Venele sunt foarte mici şi unice pentru fiecare glandă;se formează dintr-o reţea subcapsulară şi se varsă în venele tiroidiene. Limfaticele se drenează în nodulii limfatici ai căilor recurenţiale şi uneori în cei ai căilor jugulare interne. Nervii: paratiroidele sunt foarte bogat inervate de ramuri ce provin din simpaticul cervical şi probabil din nervii recurenţi şi plexurile nervoase perivasculare ale arterelor tiroidiene. Timusul

Timusul este o glandă endocrină situată în porţiunea inferioară a regiunii mediane a gâtului şi în torace la nivelul etajului superior al mediastinului anterior. Este un organ limfopoetic, intervenind în procesele imunologice. Se dezvoltă până la pubertate, apoi suferă o involuţie progresivă, fiind înlocuit treptat cu ţesut fibros şi adipos. Forma. Timusul este un organ median, nepereche, format din doi lobi alipiţi. Forma sa este variabilă, dar de cele mai multe ori are aspectul unei piramide patrulatere cu vârful orientat în sus. Timusul prezintă un corp şi patru extremităţi. Corpul constituie cea mai mare parte a organului şi este reprezentat de cei doi lobi alipiţi printr-un istm. Extremităţile superioare sunt ascuţite, iar extremităţile inferioare sunt rotunjite. Timusul la naştere are o greutate medie de 10 g, iar în jurul vârstei de trei ani cântăreşte între 20 30 g. El cunoaşte în condiţii normale o 194 perioadă de dezvoltare maximă până în jurul vârstei de 2 - 3 ani, o perioadă de stagnare până la 14 15 ani şi o perioadă de involuţie, în urma cărei timusul este ocupat de o masă celulo-grăsoasă numită corpul fibro-adipos retrosternal. Culoarea timusului este roză la făt, roşiatică la nou născut, alb-cenuşie la copil şi mai târziu gălbuie ca urmare a procesului evolutiv. Consistenţă: moale şi se mulează pe organele învecinate. Mijloace de fixare. Timusul este fixat la organele din jur prin intermediul capsulei care îl înveleşte şi prin vasele sanguine. De asemenea extremităţile superioare ale lobilor timici sunt legate de cartilajul tiroid prin fibre conjunctive (ligamente timotiroidiene), care uneori pot prezenta nişte formaţiuni mici ce au aceeaşi structură ca şi timusul. Raporturile timusului x în mediastin: • anterior cu sternul, cu primele patru - cinci perechi de cartilaje costale şi cu vasele toracice interne; • posterior vine în raport de jos în sus: cu pericardul şi inima, nervii cardiaci, trunchiul pulmonar, aorta ascendentă, arcul aortic şi ramurile acestuia, vena cavă superioară, venele brahiocefalice; • lateral cu pleurele mediastinale, cu nervii frenici şi cu vasele frenice superioare. « la gât: • anterior cu muşchii subhioidieni şi cu lama pretraheală; • posterior cu traheea şi cu venele tiroidiene inferioare; • lateral cu arterele carotide comune, venele jugulare interne şi nervii vagi. Structura timusului Este învelit de o capsulă fibroasă din care pornesc septe ce împart lobii în lobuli, iar pe aceştia în foliculi. Pe secţiune, fiecare lobul timic prezintă o capsulă conjunctivă periferică, cu vase care înconjoară parenchimul glandular format din două straturi concentrice: corticala la periferie şi medulara în centru. Ambele straturi sunt constituite dintr-o reţea de susţinere formată din ţesut reticulat în ochiurile căreia se găsesc mici celule rotunjite numite timocite, care se aseamănă cu limfocitele. Ţesutul reticulat prezintă o membrană bazală care realizează bariera hematotimică care nu permite trecerea din sânge în ţesutul timic a unor componenţi ai plasmei. 195 Vase şi nervi: Arterele provin din: artera tiroidianl Inferioară, trunchiul brahiocefalic, subclavia stângă, artera toracică interna. Arterele trec prin septele interlobulare şi pătrund în lobuli ca ramuri intralobulare care se capilarizează în medulară şi corticală. Venele urmează un traiect invers şi se varsă în venele omonime arterelor. Cele mai voluminoase, sunt tributare venei brahiocefalice stângi.

Limfaticele ajung la nodurile limfatice clin mcdiastinul superior, la cei parasternali şi la nodurile jugulare inferioare; de aici trunchiul jugular, respectiv bronhomediastinul va duce limfa la duelul toracic. Nervii. Inervaţia timusului este dată de ramuri din nervii vagi şi nervul frenic stâng. Glandele suprarenale Sunt două organe situate retroperitoneal, în loja renală, la dreapta şi la stânga coloanei vertebrale. Se întâlnesc foarte rar şi glande suprarenale accesorii situate pe rinichi, pe glandele genitate, pe ficat, pe pancreas, pe mezenter sau în vecinătatea plexului vegetativ celiac. Forma glandelor suprarenale este foarte variabilă. Cea dreaptă poate fi comparată cu o creastă de cocoş, iar cea stângă cu o semilună. Cele două glande sunt turtite antero-posterior şi prezintă fiecare: ■ faţa anterioară pe care se află hilul glandei; ■ faţa posterioară; ■ faţa renală sau baza; ■ marginea superioară convexă; ■ marginea medială convexă. Fiecare glandă suprarenală este alcătuită din câte două componente endocrine: corticală şi medulara. Medulara este situată central şi este învelită la suprafaţă de corticală. Culoare şi consistenţă: corticală este brun gălbuie şi fermă în timp ce medulara este albă gălbuie şi moale. Dimensiunile, ca şi forma, sunt variabile. Greutatea este în medie de 5-8g. Mijloacele de fixare ale glanelor suprarenale sunt: pediculii vasculo-nervoşi, ligamentele perivasculare, fascia renală, peritoneul parietal şi presiunea abdominală. Raporturile celor două glande diferă la dreapta şi la stânga: * faţa anterioară este acoperită, atât la dreapta cât şi la stânga, de peritoneul parietal; 196 x X XX faţa posterioară răspunde, la ambele glande, diafragmei; faţa renală sau baza este situată pe extremitatea superioară a rinichiului, dar acoperă şi puţin din faţa anterioară a acestuia; marginea superioară repauzează pe diafragmă; marginea medială intră în raport cu ganglionii celiaci şi cu arterele frenice inferioare. în stânga glanda mai are raporturi mediale cu aorta, iar la dreapta cu vena cavă inferioară. Glanda suprarenală dreaptă are raporturi cu: vena cavă inferioară, flexura superioară a duodenului şi aria nudă a ficatului. Glanda suprarenală stângă are raporturi cu: stomacul, cu coada pancreasului şi cu vasele splenice. Structura suprarenalelor Sunt organe epitelio-nervoase formate din două substanţe: corticală şi medulara. La suprafaţă glanda este învelită într-o capsulă conjunctivă care trimite în profunzime de septe radiare, purtătoare ale vaselor şi nervilor. Corticală este formată din celule epiteliale dispuse în cordoane, înconjurată de o fină reţea capilaroreticulinică. Capilarele, foarte bogate, sunt de tip sinusoidal. < Cordoanele celulare prezintă o stratificare caracteristică, astfel că li se descriu trei zone: zona glomerulară, zona fasciculată şi zona reticulară. Medulara este formată din celule cromafine, de formă poligonală, dispuse în reţea sau în cuiburi. între cordoanele de celule se găsesc capilare sinusoide şi vene cu peretele musculos. Printre celulele epiteliale se află neuroni vegetativi şi fibre nervoase vegetative preganglionare simpatice. Vase şi nervi:

Arterele nu pătrund prin hil. Ele formează trei grupe pentru fiecare glandă: ■ arterele suprarenale superioare provin din artera frenică inferioară; ■ artera suprarenală mijlocie ia naştere direct din aorta abdominală; ■ arterele suprarenale inferioare işi au originea în artera renală. La nivelul capsulei proprii a glandei se formează un plex arterial la constituirea căruia participă toate arterele enumerate. Venele: unele au perete gros şi musculos şi pot realiza, datorită vasodilataţiei, stagnarea sângelui bogat în hormoni. Venele suprarenalelor se colectează în interiorul parenchimului într-un trunchi unic, vena centrală, care părăseşte glanda la nivelul hilului. La dreapta vena centrală se varsă în vena cavă inferioară, iar la stânga se varsă în vena renală de aceeaşi parte. 197 Limfaticele provin din două reţele: una situată în corticală, alta în medulară. Canalele colectoare se termină în nodurile limfatice preaortice şi lateroaortice. Nervii: majoritatea fibrelor nervoase îşi au originea în plexul celiac, iar alţii în nervii splanhnici toracali. Pancreasul endocrini Pancreasul este o glandă voluminoasă cu dublă secreţie: exocrină şi endocrină. Partea sa endocrină este reprezentată de către „insulele Langerhans", grupări celulare răspândite în ţesutul exocrin al pancreasului, fiind mai numeroase la nivelul cozii. Constituie doar 1 - 3 % din volumul întregii glande, adică 1 - 2 g din greutate. Insulele sunt formate din cordoane celulare separate prin capilare şi produc doi hormoni: insulina şi glucagonul, de mare importanţă în metabolismul glucidic. Componenta endocrină a glandelor sexuale Glanele sexuale produc pe lângă celulele sexuale şi o serie de hormoni. Aceştia influenţează dezvoltarea caracterelor sexuale secundare, erotizarea sistemului nervos, dezvoltarea organelor genitale iar la femeie mai intervin şi în controlul menstruaţiei. * Glanda endocrină a testicolului este constituită din celulele interstiţiale Leydig, care sunt aşezate fie izolate, fie în grupe, în ţesutul conjunctiv dintre tubii seminiferi contorţi. Secretă testosteronul. Secreţia internă a ovarului este dependentă de evoluţia ciclică a foliculilor ovarieni. In prina etapă, celulele tunicii interne a foliculului ovarian produc estrogenii. După ovulaţie, corpul galben care ia locul foliculului, produce progesteronul. Paraganglionii Sunt formaţiuni glandulare mici, care iau naştere din crestele ganglionare, împreună cu ganglionii nervoşi vegetativi. Paraganglionii se împart în două grupe: cromafini şi necromafini. Paraganglionii cromafini au origine comună cu sistemul nervos vegetativ simpatic; secretă adrenalină şi noradrenalină pe care o varsă direct în sânge. Corpii paraaortici sau paraganglionii paraaortici sunt organe cromafine de obicei în număr de două şi sunt situaţi retroperitonial, pe laturile aortei, lângă originea arterei mezenterice inferioare. Se dezvoltă 198 până la vârsta de 2 - 3 ani, apoi involuează şi dispar definitiv până la vârsta de 14 ani. Ei secretă noradrenalină. Paraganglionii necromafini se pare că au origine comună cu paraşi mpaticul. Ei au vascularizaţie şi inervaţie bogată şi persistă tot timpul vieţii. Au rol de chemoreceptori pe lângă de cel secretor: ■ glomul carotidian sau paraganglionul carotidian este inclus în peretele posterior al sinusului carotidian. Glomul este un chemoreceptor care înregistrează concentraţia de oxigen şi bioxid de carbon din sânge, intervenind în reflexele de stimulare a respiraţiei;

■ paraganglionul sau glomul timpanic este situat în canaliculul timpanic al temporarului. Este un organ ovoid iar structura şi rolul lui sunt identice cu cel al glomului carotidian; ■ paraganglionii sau glomii subclavii, situaţi la originea arterelor subclavii; ■ corpul coccigian sau glomul coccigian este situat la vârful coccigelui, în strânsă corelaţie cu vasele sacrale mediane care îl irigă. 199

Capitolul VII. Sistemul nervos central
Sistemul nervos reprezintă totalitatea ţesuturilor diferenţiate în vederea recepţionării, transmiterii şi integrării informaţiilor sau mesajelor primite din exteriorul sau interiorul corpului şi elaborarea răspunsurilor adecvate acestor informaţii, mesaje. Ţesutul nervos Sistemul nervos este format din neuroni şi neuroglie. Neuronul, formaţiunea funcţională a sistemului nervos este format din: ■ corp celular; ■ prelungiri - reprezentate de dendrite şi axon Se clasifică: ► după numărul prelungirilor: * neuroni unipolari; * neuroni bipolari; * neuroni multipolari; * neuroni pseudounipolari. ► după lungimea axonului: * cu axon lung (tip Golgi I); * cu axon scurt (tip Golgi II). ► din punct de vedere funcţional: * neuroni senzitivi; * neuroni motori; * neuroni de asociaţie, mici, pot fi multipolari sau bipolari. Neuroglia este formată din celule gliale care au rol de susţinere, protecţie precum şi funcţii metabolice şi trofice, cu o mare capacitate regenerativă. Reflexul Mecanismul fundamental de funcţionare a sistemului nervos este actul reflex (reflexul). Reflexul reprezintă reacţia de răspuns a centrilor nervoşi la stimularea unei zone receptoare. Baza anatomică a actului reflex este arcul reflex, alcătuit din cinci componente: 1. receptorul: o structură excitabilă care răspunde la stimuli prin variaţii de potenţial gradate proporţional cu intensitatea stimulului. Majoritatea sunt celule epiteliale diferenţiate şi specializate în celule senzoriale (gustative, auditive). La nivelul său are loc transformarea energiei stimulului în impuls nervos.  În funcţie de tipul excitantului avem: termoreceptori (sesizează schimbările de temperatură) mecanoreceptori (detectează deformările mecanice) nociceptori sau receptori ai durerii (detectează leziuni tisulare); receptori electromagnetici (detectează lumina la nivelul retinei); chemoreceptori (detectează gustul, mirosul);  În funcţie de provenienţa stimulului:

exteroreceptori - primesc stimuli din afara organismului; interoreceptori sau visceroreceptori.  În funcţie de tipul de senzaţie: proprioreceptori - informează despre poziţia corpului şi permit controlul mişcării; receptori cutanaţi - includ receptorii pentru presiune, tact, cald, rece şi durere; receptorii simţurilor speciale: văz, auz, echilibru. 2. calea aferentă: receptorii vin în contact sinaptic cu terminaţiile dendritice ale neuronilor senzitivi din ganglionii spinali; 3. centrul reflex: format din doi neuroni, unul senzitiv şi unul motor, 4. calea eferentă: reprezintă axonii neuronilor motori, somatici şi vegetativi, prin care se transmite comanda către organul efector; 5. efectorul: principali, sunt muşchii striaţi, netezi şi glandele exocrine. Sistemul nervos central Sistemul nervos central, cunoscut şi sub numele de sistem nervos cerebrospinal sau nevrax, este format din : măduva spinării şi encefal. Măduva spinării Morfologie externă. Măduva spinării este un cordon nervos situat în canalul vertebral. Se întinde de la vertebra atlas (C1), pînă la nivelul discului intervertebral dintre vertebrele lombare L1L2, unde, inferior se termină cu conul medular şi se continuă pînă la prima vertebră coccigiană cu filum terminale ce împreună cu rădăcinile nervilor spinali formează coada de cal. Poate fi împărţită în funcţie de ieşirile nervilor spinali corespunzători diferitelor porţiuni, fiecare porţiune la rândul ci se împarte în segmente: • regiunea cervicală cu segmentele cervicale 1-8; • regiunea toracică cu segmentele toracice 1-12; • regiunea lombară cu segmentele lombare 1-5; • regiunea sacrală cu segmentele sacrale 1 -5; • regiunea coccigiană cu segmentele coccigiene 1-3; Nervii spinali sunt în număr de 31 de perechi: 8 cervicale, 12 toracale, 5 lombare, 5 sacrale, 1 coccigiană. În lungul măduvei spinării se observă două îngroşări (intumescenţe): ■ intumescenţa cervicală pentru inervaţia membrului superior; ■ intumescenţa lombosacrală, porneşte inervaţia membrului inferior. Prezintă la exterior, pe toată lungimea, mai multe şanţuri: > şanţuri situate medial, profunde: * şanţul median anterior; * şanţul median posterior. > şanţuri situate lateral, superficiale: * şanţul postero-lateral; * şanţul antero-lateral. Aceste şanţuri delimitează, în fiecare jumătate a măduvei spinării cordoanele substanţei nervoase albe: • cordonul posterior - între şanţul median posterior şi şanţul postero-lateral de fiecare parte; • cordonul anterior - între şanţul median anterior şi şanţul antero-lateral, de fiecare parte; • cordonul lateral - între şanţul antero-lateral şi şanţul postero-lateral. Meningele spinal Măduva spinării este învelită, dinspre exterior spre interior de:

■ dura mater spinală - cu rol de protecţie; ■ arahnoida spinală - separată de precedenta de spaţiul subdural; ■ pia mater spinală - este membrana internă ce aderă de substanţa medulară, cu rol nutritiv, separată de arahnoidă prin spaţiul subarahnoidian în care se găseşte un lichid transparent numit lichidul cefalorahidian. Morfologie internă. Măduva spinării este alcătuită din: substanţă cenuşie (Substantia grisea) dipusă la interiorul măduvei şi substanţă albă (Substantia alba) ce înconjoară substanţa cenuşie fiind dispusă la periferie. Substanţa cenuşie Este dispusă la interiorul măduvei şi pe secţiune apare sub forma literei „H" sau a unui fluture. Se întinde pe toată lungimea măduvei, sub formă de trei coloane (anterioară, posterioară, intermediară), care apar pe secţiune transversală sub formă de coarne (anterioare, posterioare,laterale). Intre coloanele intermediare şi cele posterioare se află substanţa reticulată. Cele două jumătăţi ale substanţei cenuşii sunt unite între ele prin comisura cenuşie care prezintă în centrul şi pe toată lungimea măduvei un canal îngust numit canal central sau ependimar, înconjurat de substanţa gelatinoasă centrală; în funcţie de acest canal, comisura cenuşie se împarte în: comisura cenuşie posterioară, spre şanţul median posterior, şi comisura cenuşie anterioară, spre şanţul median anterior. Coloanele anterioare Se prezintă pe secţiune transversală sub formă de coarne anterioare, situate de o parte şi de alta a şanţului median anterior. Sunt mai scurte, rotunjite, prezintă o bază şi un cap. Aici se găsesc neuronii motori ce trimit impulsuri la musculatura scheletică (somatică) fiind numiţi neuroni somatomotori. Partea formată din coloanele anterioare şi părţile anterioare ale coloanelor laterale cuprinde neuronii motori şi reprezintă regiunea motorie a măduvei. În cornul anterior se constituie nucleii {centrii): > prezenţi doar la nivelul celor două intumescenţe (cervicală şi lombosacrală): * nucleul antero-lateral: • pentru inervaţia muşchilor umărului; • pentru inervaţia muşchilor şoldului. * nucleul postero-lateral: • pentru inervaţia muşchilor braţului; • pentru inervaţia muşchilor coapsei. * nucleul retro-postero-lateral: • pentru inervaţia muşchilor mâinii; • pentru inervaţia muşchilor piciorului. > nucleul central: * nucleul nervilor frenici: inervaţia diafragmului; * nucleul lombo-sacral: inervaţia diafragmului pelvin. > nucleul nervilor accesori; > nucleul antero-medial: inervează muşchii anteriori ai trunchiului (prezenţi pe toată lungimea măduvei); > nucleul postero-medial: inervează muşchii posteriori ai trunchiului. Coloanele intermedio-laterale

Apar pe secţiune transversală ca şi corn lateral (doar la nivel toracal). Conţine neuronii motori ce trimit impulsuri la musculatura organelor interne (viscerală) fiind numiţi neuroni visceromotori: > grupările acestor neuroni formează centrii: * centrul iridodilatator; * centrul cardioaccelerator; * centrii bronhopulmonari; * centrii pilomotori, sudoripari şi vasomotori; * centrii splahnici abdominali; * centrii splahnici pelvini; * centrii micţiunii, defecaţiei, erecţiei şi ejaculării. > se mai evidenţiază şi nucleii: * nucleul intermedio-medial (neuronii din jurul canalului central); * nucleul intermedio-lateral; * nucleii parasimpatici sacrali; * nucleul nervilor pudendali. Coloanele posterioare Se evidenţiază pe secţiunea transversală ca şi corn posterior. Sunt situate de o parte şi de alta a şanţului median posterior. Partea formată din coloanele posterioare şi părţile posterioare ale coloanelor laterale reprezintă regiunea senzitivă a măduvei. Are formă mai ascuţită şi este alcătuit din cap, gât (col) şi bază. Ajung până aproape de suprafaţa măduvei, de care, capul cornului este separat prin zona marginală Lissauer. Sub această zonă se găseşte stratul zonal Waldeyer şi substanţa gelatinoasă Rolando. Neuronii se grupează şi formează nucleii, dispuşi: > la nivelul capului: * substanţa gelatinoasă şi nucleul propriu - fibrele sensibilităţii exteroceptive tactile protopatice; axonii neuronilor din aceşti nuclei participă la formarea tractului spinotalamic anterior; * nucleul capului al lui Waldeyer - fibrele sensibilităţii termoalgezice; axonii neuronilor din acest nucleu participă la formarea tractului spinotalamic lateral. > la nivelul colului: * nucleul bazilar Bechterew - fibrele sensibilităţii proprioceptive inconştiente; axonii neuronilor din acest nucleu participă la formarea tractului spinocerebelos anterior (încrucişat sau Growers). > la nivelul bazei: * nucleul dorsal (toracic posterior; Stilling-Clarke):,fibrele sensibilităţii proprio-ceptive inconştiente; axonii neuronilor din acest nucleu participă la formarea tractului spinocerebelos posterior (direct sau Flechsig); * nucleul cervical lateral; * nucleul cervical medial; * nucleul posterior al cordonului lateral. Substanţa albă Este dispusă la periferia măduvei spinării şi formată din fibre nervoase mielinice grupate în tracturi (fascicule), dispuse în cordoane sau funiculi (anterior, posterior, lateral). Este împărţită, în două jumătăţi, cele două jumătăţi sunt unite printr-o bandă de substanţă albă, aşezată anterior faţă de comisura cenuşie anterioară, numită comisura albă anterioară. Cordoanele anterioare

Sunt situate de o parte şi de alta a şanţului median anterior, cuprinse între el şi şanţul anterolateral. Cordonul anterior de o parte comunică cu cel de partea opusă printr-o bandă de substanţă albă, comisura albă anterioară. La nivelul lor se află fascicule ascendente şi fascicule descendente. Cordoanele laterale Sunt cuprinse anterior - între şanţul antero-lateral şi cornul anterior şi posterior - între şanţul postero-lateral şi cornul posterior. Aici substanţa cenuşie nu ajunge la periferia măduvei şi se realizează o comunicare cu cordonul anterior realizând o unificare a celor două într-un singur cordon de substanţă albă - antero-lateral. Cordoanele posterioare Sunt situate între septul median posterior şi coarnele posterioare. Sistematizarea funcţională a tracturilor de substanţă albă După direcţia în care conduc influxul nervos, tracturile se grupează în tracturi ascendente şi tracturi descendente. Tracturile ascendente (senzitive), ale sensibilităţii se grupează pe trei căi : 1. Calea sensibilităţii exteroceptive: ■ tactilă protopatică - prin tractul spinotalamic anterior; ■ termoalgezică - tractul spinotalamic lateral; ■ tactilă epicritică fină - tractul spinobulbar. 2. Calea sensibilităţii proprioceptivă: ■ conştientă şi tactilă epicritică: tractul spinobulbar; ■ inconştientă: tractul spinocerebelos anterior (încrucişat, Gowers) şi posterior (direct, Flechsig). 3. Căile sensibilităţii interoceptive (pentru sensibilitatea viscerală) ■ utilizează o cale de împrumut, impulsurile se transmit prin fibre ce se ataşează tracturilor spinotalamice. Tracturile ascendente distribuite pe cele trei cordoane: cordoanele anterioare:fascicolul spinotalamic anterior; cordoanele laterale: • fascicolul postero-lateral sau tractul Lissauer; • fascicolul spinotalamic lateral; • fascicolul spinocerebelos anterior; • fascicolul spinocerebelos posterior; • fascicolul spinotectal; • fascicolul spinoolivar. cordoanele posterioare - fascicolele spinobulbare: • fascicolul Burdach (cuneatus); • fascicolul Goli (gracilis). Tracturile descendente (motorii) sunt somatice (piramidale, extrapiramidale) şi vegetative, reprezentate de fibre ce coboară dispersat în cadrul cordonului antero-lateral la nivelul fascicolului fundamental antero-lateral, destinaţia lor fiind zona vegetativă intermedio-laterală a substanţei cenuşii a măduvei: 1.Tracturile descendente somatice:  pe calea motricitatii voluntare - căi piramidale: • tractul corticospinal anterior (piramidal direct); • tractul corticospinal lateral (piramidal încrucişat); • tractul geniculat.  calea motricitatii automate şi semivoluntare - căi extrapiramidale:

• tractul rubrospinal Monacov • tractul tectospinal Lewenthal • tractul reticulospinal: anterior (cu rol inhibitor) şi lateral (cu rol facilitor); • tractul vestibulospinal: anterior şi lateral (singurul care descinde până la măduva lombară); • tractul olivospinal Helwei. 2.Tracturile descendente vegetative sunt răspândite difuz în tot cordonul antero-lateral. Tracturile descendente distribuite pe cele trei coloane, fasciculele descendente se localizează doar la nivelul: cordoanelor anterioare: • fascicolul piramidal direct; • fascicolul tectospinal anterior; • fascicolul reticulospinal anterior; • fascicolul vestibulospinal anterior. cordoanele laterale: • fascicolul piramidal încrucişat; • fascicolul rubrospinal; • fascicolul tecospinal lateral; • fascicolul reticulospinal lateral; • fascicolul vestibulospinal latarel; • fascicolul olivospinal. Căile de conducere ale SNC Căile de conducere sunt acele tracturi sau fascicule de fibre nervoase care au aceeaşi funcţie şi acelaşi traiect, dar au origine şi terminaţii diferite. Căile de conducere se împart în: > căile ascendente, senzitive, în care sunt incluse şi căile senzoriale, reprezentate de: căile optice; căile olfactive; căile auditive; căile vestibulare; căile gustative. > căile descendente, motorii; > căile de asociaţie leagă între ei diferiţi centrii nervoşi. Căile ascendente (ale sensibilităţii) După tipul de informaţie pe care o transmit se împart în: căi exteroceptive - de la exteroceptorii din tegumente şi mucoase; căi proprioceptive - de la proprioccptorii din muşchi, tendoane; căi interoceptive - de la interoccptorii din viscere. Căile sensibilităţii exteroceptive Calea sensibilităţii termice şi dureroase  receptorii: în piele;  protoneuronul: în ganglionul spinal; dendrita lui ajunge la receptori, iar axonul său pătrunde în măduvă;  deutoneuronul: se află în neuronii senzitivi din cornul posterior al măduvei; axonul său trece în cordonul lateral opus unde formează fasciculul spinotalamic lateral care, în traiectul său ascendent străbate măduva, trunchiul cerebral şi ajunge în talamus;  al III-lea neuron: în talamus; axonul său se proiectează pe scoarţa cerebrală, în aria somestezică I, din lobul parietal. Calea sensibilităţii tactile grosiere (protopatică)  receptorii: în piele, (corpusculii Meissner şi discurile tactile Merkel);

 protoneuronul: în ganglionul spinal; axonul său pătrunde pe calea rădăcinii posterioare în măduvă;  deutoneuronul: se află în neuronii senzitivi din cornul posterior al măduvei; axonul său trece în cordonul anterior opus alcătuind fasciculul spinotalamic anterior care, în traiectul său ascendent străbate măduva, trunchiul cerebral şi ajunge în talamus;  al III-lea neuron: în talamus; axonul său se proiectează pe scoarţa cerebrală, în aria somestezică I, din lobul parietal. Calea sensibilităţii tactile fine (epicritice)  receptorii: în piele, corpusculii Meissner şi discurile tactile Merkel;  protoneuronul: în ganglionul spinal; dendrita lui ajunge la receptori, iar axonul său pătrunde în cordonul posterior al măduvei, formând fasciculul gracilis (Goll) şi fasciculul cuneat (Burdach). Aceste fascicule, numite şi fascicule spinobulbare urcă spre bulb;  deutoneuronul: se află în nucleii gracillis şi cuneat din bulb; axonii lor se încrucişează în bulb şi formează decusaţia senzitivă, devin ascendenţi şi formează lemniscul medial, care ajunge în talamus;  al III-lea neuron: în talamus; axonul său se proiectează pe scoarţa cerebrală, în aria somestezică I. Calea sensibilităţii proprioceptive Calea sensibilităţii kinestezice  receptorii: sunt corpusculii neurotendinoşi Golgi şi corpusculii Ruffini;  protoneuronul: în ganglionul spinal; dendrita lui ajunge la receptori, iar axonul său pătrunde în cordonul posterior al măduvei, formând fasciculul gracilis (Goll) şi fasciculul cuneat (Burdach). Aceste fascicule, numite şi fascicule spinobulbare urcă spre bulb;  deutoneuronul: se află în nucleii gracillis şi cuneat din bulb; axonii lor se încrucişează în bulb şi formează decusaţia senzitivă, devin ascendenţi şi formează lemniscul medial, care ajunge în talamus;  al III-lea neuron: în talamus; axonul său se proiectează pe scoarţa cerebrală, în aria somestezică I. Calea sensibilităţii proprioceptive de control al mişcării Această cale este constituită din două tracturi: > tractul spinocerebelos posterior (direct); > tractul spinocerebelos anterior (încrucişat).  receptorii: sunt fusurile neuromusculare;  protoneuronul: în ganglionul spinal; dendrita lui ajunge la receptori, iar axonul său pătrunde prin rădăcina posterioară în substanţa cenuşie din măduvă;  deutoneuronul: se află în neuronii senzitivi din cornul posterior; axonul se poate manifesta astfel: → fie se duce în cordonul lateral de aceeaşi parte, formând fasciculul spinocere-belos posterior (direct); → fie ajunge în cordonul lateral de partea opusă, deci se încrucişează şi formează fasciculul spinocerebelos anterior (încrucişat). Ambele au traiect ascendent, străbat măduva şi ajung în trunchiul cerebral, unde se comportă diferit:  fasciculul spinocerebelos posterior (direct) străbate numai bulbul şi pe calea pedunculului cerebelos inferior ajunge în cerebel; fasciculul spinocerebelos anterior (încrucişat) străbate bulbul, puntea şi mezencefalul şi pe calea pedunculului cerebelos superior ajunge în cerebel.

Căile sensibilităţii interoceptive  receptorii: în pereţii vaselor şi al organelor, formă de terminaţii nervoase libere;  protoneuronui. în ganglionul spinal; dendrita lui ajunge la receptori, iar axonul său pătrunde în măduvă;  deutoneuronul se află în măduvă; axonii acestuia intră în alcătuirea unui fascicul, după care ajung în talamus;  al III-lea neuron: în talamus; zona de proiecţie corticală este difuză. Căile descendente (ale motricităţii) Se împart în:  calea sistemului piramidal;  calea sistemului extrapiramidal. Calea sistemului piramidal Are originea în cortexul cerebral şi controlează motilitatea voluntară. Fibrele fasciculului piramidal străbat descendent toate cele trei etaje ale trunchiului cerebral şi ajung la nivelul bulbului, unde se comportă diferit: fibre ce se încrucişează la nivelul bulbului (decusaţia piramidală), formând fasciculul piramidal încrucişat (corticospinal lateral), care ajunge în cordonul lateral al măduvei şi fibre care nu se încrucişează şi formează fasciculul piramidal direct (corticospinal anterior), care ajunge în cordonul anterior de aceeaşi parte. Calea sistemului piramidal are doi neuroni: • un neuron cortical, central, de comandă; • un neuron inferior, periferic sau de execuţie. Calea sistemului extrapiramidal Are originea în etajele corticale şi subcorticale şi controlează motilitatea involuntară, automată şi semiautomată. Căile sale ajung la nucleii bazali (corpii striaţi), de unde prin eferenţele acestora (fibre strionigrice, striorubrice, strioreticulate) ajung la nucleii din mezencefal (nucleul roşu, substanţa neagră şi formaţia reticulată), continuându-se spre măduvă prin fasciculele nigrospinal, rubrospinal şi reticulospinal. Toate fasciculele ajung în final la neuronii motori din cornul anterior al măduvei. Prin căile descendente sunt reglate tonusul muscular şi activitatea motorie, fiind menţinute postura şi echilibrul corpului. Encefalul Encefalul este partea sistemului nervos central care se află adăpostită în cutia craniană (neurocraniu). Structura encefalului Encefalul s-a dezvoltat din cinci vezicule cerebrale şi prezintă două etaje:  etajul inferior cuprinde formaţiuni derivate din ultimele trei vezicule cerebrale: • mielencefalul - bulbul rahidian; • metencefal -punte şi cerebel (creierul mic); • mezencefal - pedunculii cerebrali şi lama cvadrigemină. Bulbul, puntea şi mezencefalul formează trunchiul cerebral.  etajul superior cuprinde formaţiuni derivate din primele două vezicule cerebrale: • diencefalul sau creierul intermediar sau talamencefal; • telencefalul - emisferele cerebrale cu nucleii striaţi şi cortexul cerebral.

Cele două etaje comunică între ele prin foramen ovale, străbătut de o porţiune îngustă, reprezentată de pedunculii cerebrali numită istmul encefalului. Meningele cranian Învelişurile creierului sau meningele cranian sunt:  dura mater craniană: o particularitate sunt spaţiile venoase numite sinusuri, pline cu sînge venos;  arahnoida este ca o pînză subţire de păianjen, în spaţiul dintre arahnoida şi pia mater se află lichidul cefalorahidian;  pia mater vine în raport direct cu substanţa cenuşie a creierului; este o membrană fibrovasculară cu rol nutritiv al substanţei nervoase. Trunchiul cerebral Este format din bulb, punte şi mezencefal. Apare ca o coloană verticală, înconjurată în porţiunea mijlocie de un cordon transversal, puntea. Substanţa cenuşie. Este compusă din nuclei ai nervilor cranieni (nucleii echivalenţi), nuclei proprii şi formaţiune reticulată, aceasta fiind fragmentată datorită: > decusaţiei piramidale care secţionează coarnele anterioare ale măduvei şi le transformă în două coloane motorii (somatomotorii); > încrucişarea căilor senzitive care secţionează coarnele posterioare ale măduvei şi le transformă în două coloane senzitive (somatosenzitive); > fragmentarea coloanelor laterale, o coloană vegetativă (visceromotorie, visce-rosenzitiva); > fibrele arciforme ale punţii secţionează coloanele cenuşii transversal, fragmentându-le în nuclei. Astfel se formează o serie de nuclei izolaţi numiţi nuclei echivalenţi:  coloanele motorii: • coloana somatomotorie dorsală (din baza coarnelor anterioare) cuprinde nucleii nervilor cranieni: oculomotor (III), trohlear (IV), abducens (VI), hipoglos (XII); • coloană somatomotorie ventrală (din capul coarnelor anterioare, cuprinde nucleii nervilor cranieni: facial (VII), nucleul motor al nervului trigemen (V), nucleul ambigu (format din nervii IX, X, XI); • coloană visceromotorie (din porţiunea anterioară a zonei intermediolaterală), cuprinde nucleii: lacrimo-muco-nazal, ataşat nervilor VI şi V; nucleul salivator superior, ataşat nervului VII bis; nucleul salivator, ataşat nervului IX; nucleul cardiopneumoentric, ataşat nervului X; nucleul Perlia; nucleul pupilar, ataşat perechii nervului III.  coloane senzitive: • coloanele viscerosenzitive (din porţiunea posterioară a zonei intermediolaterală), cuprinde nucleu senzitiv dorsal al nervului X; • coloana somatosenzitivă dorsală (din baza coarnelor posterioare), conţine nucleul fasciculului solitar; nucleii cohleari şi vestibulari ai nervului VIII; • coloana somatosenzitivă ventrală (din capul coarnelor posterioare), cuprinde nucleul senzitiv al nervului V. Substanţa reticulată. Ocupă spaţiul din jurul nucleilor şi a marilor căi de conducere. Din punct de vedere funcţional se împarte în:  sistemul reticulat activator ascendent (bulbo-ponto-mezencefalic), prezintă aferente senzitivo-senzoriale;  sistem reticulat ascendent inhibitor (mezencefo-pontin);  sistem reticulat descendent activator;

 sistemul reticulat descendent inhibitor (bulbar), primeşte eferenţe corticale cu rol inhibitor prin fasciculul reticulospinal anterior. Prezintă şi nucleii: nucleul roşu şi locus niger; nucleii dorsali; nucleii centrali; nucleii laterali, situaţi înapoia olivei bulbare. Nucleii proprii: • nucleii punţii sau nucleii arciformi; • olivele bulbare, paraolivele; • nucleul Goll, nucleul Burdach, nucleul accesor Monacov; • locus niger sau substan|a neagră; • nucleul roşu Stilling; • nucleii mezencefalici (nucleul interpeduncular, interstiţial al lui Cajal). Substanţa albă. Fasciculele de substanţă albă se împart în: Căile ascendente sunt: A. căi provenite de la măduvă (ale sensibilităţilor); B. căi cu origine în nucleii trunchiului cerebral. A.l. căile sensibilităţii conştiente: • proprioceptivă conştientă şi tactilă epicritică - prin fasciculele Goll şi Burdach străbat cordoanele posterioare ale măduvei, apoi piramidele bulbare posterioare şi se termină în nucleii Goll, Burdach, Monacov, constituind panglica lui Reil sau lemniscul median; • sensibilitatea tactilă protopatică - condusă prin fasciculul spinotalamic anterior; • sensibilitatea termică şi dureroasă (termoalgezică) - prin fasciculul spinotalamic lateral care împreună cu fasciculul Gowers, spinotectal şi rubrospinal alcătuiesc fasciculul heterogen. A.2. căile sensibilităţii proprioceptive inconştiente: reprezentate de fasciculul spinocerebelos direct (Fleschig) şi încrucişat (Gowers) A.3. calea spinotectală - în drumul său spre lama cvadrigemenă intră în constituţia fascicului heterogen. B.l. căile sensibilităţii somatice a nervilor cranieni - sensibilitatea generală a feţei prin fibre ce fomiează panglica Reil trigeminală (V), IX, X- nucleul fascicului solitar ce trimit informaţii spre talamus prin lemniscul median; B.2. căile cohleare (prin panglica Reil laterală - lemniscul lateral) Căile descendente A. Căi piramidale - din cortexul motor pornesc două fascicule: 1. fasciculul cortico-medular: * fasc. piramidal direct; * fasc. piramidal încrucişat. 2. fasciculul cortico-nuclear (geniculat) - ce trimite fibre motorii pentru nervii cranieni V, VII, IX, X, XI, XII. Calea aberantă (Dejerine) (oculo-cefalogiră) fibrele se distribuie nervilor III, IV, VI, XI. B. Căi extrapiramidale: 1.calea cortico-ponto-cerebeloasă sau fasciculul Turk; 2.fasciculul tectospinal; 3.fasciculul nigro-bulbo-spinal; 4.fasciculul rubrospinal; 5.fasciculul vestibulospinal; 6.fasciculul olivospinal; 7.fasciculul reticulospinal.

C. Căi de asociaţie sunt reprezentate de: 1.fasciculul central al calotei 2.bandeleta longitudinală posterioară de asociaţie, compusă din: fibre descendente (reflexe) - fibre cu originea în tuberculii mamilari (fasciculul lui Gudden); fibre cu originea în hipotalamus (fasciculul Schutz sau longitudinal dorsal); fibre cu origine mezencefalică (fasciculul mezence-falospinal) şi fibre ascendente - provenite din fasciculul solitar; 3. fibre internucleare - aparţin sistemului oculomotor. Bulbul Rahidian (Mielencefalul) Morfologie externă. Aparţine trunchiului cerebral şi este aşezat în etajul posterior al cutiei craniene şi în partea superioară a canalului neural. Este aflat în continuarea măduvei spinării. Are forma unui trunchi de con, cu baza mare în sus, iar baza mică in jos. Prezintă o faţă antero-laterală şi una posterioară:  faţa antero-laterală - limita superioară la locul unde începe puntea (şanţul bulbopontin); - limita inferioară este măduva spinării (decusaţia piramidală); - la limita dintre etajul bulbar şi cel pontin se află şanţul bulbopontin (aici are originea aparentă nervul VI - abducens); - prezintă, pe linia mediană, un şanţ - şanţul median anterior, care este lărgit în porţiunea mijlocie şi prezintă decusaţia piramidală. La locul de întâlnire cu şanţul bulbopontin apare un orificiu, foramen caecum a lui Vick D'Azir. De o parte şi de alta a şanţului median se află louă cordoane nervoase, piramidele bulbare anterioare, care merg până proape de şanţul bulbopontin. Lateral de piramidele bulbare se află şanţurile colaterale anterioare. Lateral de aceste şanţuri se află cordoanele laterale bulbare. Fiecare cordon prezintă o proeminenţă ovoidă - oliva bulbară. Anterior de olivă există şanţul preolivar (originea aparentă a nervului XII- hipoglos). Posterior de olivă se găseşte şanţul retroolivar sau şanţul nervilor mixti (originea aparentă a nervilor, de sus în jos: IX- nervul glosofaringian, X-nervul vag, Xl-nervul accesoriu). Deasupra olivei bulbare avem foseta supraolivară în care au originea aparentă nervul Vll-nervul facial, VII bis-nervul intermediar al lui Wrisberg. Deasupra şanţului retroolivar şi lateral de foseta supraolivară are originea aparentă nervul VIII-nervul acustico-vestibular.  faţa posterioară prezintă două porţiuni: porţiunea extraventriculară si porţiunea ventriculară. * porţiunea extraventriculară: - prezintă pe linia mediană şanţul median posterior; - de o parte şi de alta a şanţului median înspre lateral se găsesc cordoanele posterioare; - fiecare din acestea prezintă un fascicol Goll - aşezat medial, ce devine pira-mida bulbară posterioară şi prezintă un relief numit clava (ce conţine nucleul lui Goll); şi un fascicol Burdach ce prezintă o proeminenţă - tuberculul Burdach (cuneatus), ce se continuă prin corpul restiform terminându-se cu pedunculul cerebelos inferior. * porţiunea ventriculară: corespunde fosei romboide, prin triunghiul bulbar ce intră în constituţia planşeului ventriculul IV. Ventriculul IV este cea mai mică dintre cavităţile centrale ale nevraxului fiind o dilatare a canalului ependimar cu care comunică în jos, în sus comunicând prin apeductul lui Silvius cu ventriculul III şi prezintă: * planşeul (peretele inferior) reprezentat de fosa romboidă, la formarea căreia participă triunghiul pontin (cu vârful în sus) şi triunghiul bulbar (cu vârful în jos). Este străbătută longitudinal

de un şanţ median numit tija calamusului care la nivelul tringhiului bulbar prezintă o mică dilataţie, ventriculul lui Reitzius. De o parte şi de alta a şanţului median se află eminenţele mediane şi prezintă fiecare o porţiune bulbară - tringhiul hipoglosului unde se găseşte nucleul nervului hipoglos IX; şi o porţiune pontină unde se află nucleii nervilor facial VII şi abducens VI. Lateral de eminenţă se află nucleul masticator al nervului trigemen V şi nucleul senzitiv dorsal al nervului vag X. Corespunzător unghiurilor laterale ale fosei romboide se află aria vestibulară (nucleii vestibulari şi cohleari ai nervului -VIII). * tavanul (peretele superior): porţiunea superioară este reprezentată de vălul medular superior (valvula lui Vienssiens) care prezintă superior frâul valvulei iar infero-mijlociu lingula cerebelului; şi se întinde între pedunculii cerebeloşi superiori; porţiunea inferioară, reprezentată de vălul medular inferior (valvula lui Tarin), care prezintă inferior obexul iar supero-mijlociu lueta cerebelului. In zona mijlocie a vălului medular inferior se găseşte apertura mediană (orificiul lui Magendie), iar lateral de o parte şi de alta, în unghiurile laterale, se află aperturile laterale (orificiul Luschka). Tot de la acest nivel se află plexurile coroide, prelungite cu buchetul lui Bogdaleck; acesta se întinde între pedunculii cerebeloşi inferiori. Porţiunea mijlocie corespunde hilului cerebelului. * unghiurile - superior comunică cu ventriculul trei prin apeductul Sylvius; unghiul inferior comunică cu canalul ependimar; * marginile - două superioare, echivalente cu pedunculii cerebeloşi superiori şi două inferioare, echivalente cu pedunculii cerebeloşi inferiori. Nucleii prezenţi la nivelul etajului bulbar: - nucleii echivalenţi ai substanţei cenuşii, reprezentaţi prin: * nucleii echivalenţi motori sunt situaţi în zona somato-motorie din planşeul ventriculului IV: nucleul nervului hipoglos (XII) şi nucleul ambiguu, al nervilor: glosofaringian (IX), vag (X) şi accesoriu(XI); * nucleii echivalenţi senzitivi sunt situaţi în zonele viscerosenzitivă şi somatosenzitivă a planşeului ventriculului IV: - nucleul solitar, la care se termină fibrele senzitive ale nervilor intermediar Wrisberg (VII-bis), vag (X) şi glosofaringian (IX); - trigemen (V), pentru fibre senzitive ale acestuia; - nucleii vestibulari ai nervului acusticovestibular (VIII). * nucleii echivalenţi vegetativi, reprezentaţi prin : - nucleul salivator inferior; - nucleul dorsal al vagului (X) cardiopneumoenteric. - nucleii proprii reprezentaţi de: * nucleul Goll şi nucleul Burdach; * nucleul olivar bulbar; *substanţa reticulată bulbară, constituită din celule nervoase motorii, vegetative şi de asociaţie, care formează nucleul Roller şi nucleul lateral; * fibrele arciforme; * pedunculul cerebelos inferior, se află nucleii Burdach şi Goll. Substanţa albă de la nivelul bulbului este responsabilă de funcţia de conducere ce este realizată prin fasciculele care trec prin bulb, venind de la măduvă sau encefal, sau care pornesc din bulb spre măduvă sau encefal, sau care vin direct prin unii nervi cranieni. Bulbul reprezintă locul de trecere a căilor senzitive (ascendente) şi motorii (descendente) dintre măduvă şi restul encefalului.

• căile ascendente sunt reprezentate prin: panglica Reil, fasciculele spinotalamice şi fasciculele spinocerebeloase, care la acest nivel, se încrucişează; • căile descendente sunt reprezentate prin: fasciculul piramidal cu fasciculul geniculat, fasciculele rubrospinal, reticulospinal, vestibulospinal, tectospinal, fasciculul central al calotei, fasciculul longitudinal medial. Caracteristic în această conducere este faptul că ea se face încrucişat, adică trece dintr-o parte în alta a corpului. Puntea Varolio sau protuberanţa Este segmentul mijlociu al trunchiului cerebral, dispus pe faţa anterioară a encefalului, între bulbul rahidian şi pedunculii cerebrali, anterior de cerebel, participând la delimitarea ventriculului IV. Morfologie externă. Este o bandă de substanţă nervoasă, dispusă transversal de la o emisferă cerebeloasă la alta. Inferior puntea este separată de bulb prin şanţul bulbopontin (au originea aparentă nervii cranieni VI,VII,VII-bis,VIII). Superior, puntea este separată de mezencefal prin şanţul pontopeduncular - prezintă o faţă antero-laterală şi o faţă posterioară. Faţa antero-laterală are, pe linia mediană, un şanţ longitudinal -şanţul bazilar. De o parte şi de alta a şanţului se află două proeminenţe longitudinale, numite piramidele pontine, unde au originea aparentă nervii trigemeni (V), cu o rădăcină motorie şi una senzitivă. Faţa posterioară corespunde porţiunii pontine a planşeului ventriculului IV. Se continuă lateral cu pedunculii cerebeloşi mijlocii. Structura internă este formată din substanţă albă şi din nuclei de substanţă cenuşie. Pe secţiune transversală se pot distinge două regiuni: una anterioară (bazilară), numită piciorul punţii, şi alta posterioară (tegmentală), calota punţii, despărţită de prima prin lemniscul medial (panglica Reil). > porţiunea bazilară (piciorul punţii): * substanţa albă este reprezentată prin fibre longitudinale: fasciculele piramidale (corticospinale), fasciculele geniculate (fasciculul corticonuclear), fibrele corticopontine, fibrele corticoreticulare, fibrele tectopontine; fibrele transversale (fibre pontocerebeloase) pornesc din nucleii punţii, se încrucişează pe linia mediană şi se termină în cerebel; ele constituie pedunculii cerebeloşi mijlocii; * substanţa cenuşie cuprinde nucleii pontini: nucleul anterior, lateral, median, paramedian, nucleul peduncular, nucleul posterior, nucleul postero-lateral, postero-medial, nucleul reticulotegmental. > porţiunea tegmentală (calota punţii): * substanţa albă este reprezentată prin: fasciculul spinotalamic, fasciculul spinocerebelos anterior (Gowers), fasciculul rubrospinal, fasciculul longitudinal medial, fasciculul central al calotei, lemniscul medial (panglica Reil), tractul tectospinal, lemniscul trigeminal, tractul tegmental central, tractul hipotalamospinal, şi corpul trapezoid, ca formaţiune proprie a protuberantei; * substanţa cenuşie reprezentată de nucleii de origine ai unor nervi cranieni, precum şi formaţiuni proprii ale punţii. Nuclei echivalenţi sunt nucleii de origine ai unor nervi cranieni: ai nervului V, nervului VI, nervilor VII,VII bis, nervului VIII. Nuclei proprii ai calotei sunt oliva protuberanţială şi substanţa reticulată protuberanţială. Nucleii pontini sunt reprezentaţi de:

- nucleii echivalenţi cornului anterior (motori): nucleul motor al nervului V, VI,VII; - nucleii echivalenţi cornului posterior (senzitiv): nucleul principal al nervului V, nucleii cohleari; - nucleii vegetativi parasimpatici: nucleul salivator superior şi nucleul lacrimal; - nucleii proprii: nucleii pontini şi nucleii formaţiunii reticulate. Formaţiunea reticulată cuprinde nucleii reticulari, grupaţi în trei coloane: * coloana mediană cuprinde nucleii rafeului; * coloana medială: nucleul reticular pontin inferior şi cel superior; * coloana laterală: nucleul tegmental anterior, posterior, nucleii parabrahiali (lateral şi medial), nucleul caerules. Mezencefalul (creierul mijlociu) este cel mai scurt segment al trunchiului cerebral. Inferior, este separat de punte prin şanţul pontopeduncular. Prezintă o faţă antero-laterală formată de pedunculii cerebrali şi o faţă posterioară formată de lama cvadrigeminală (tectală). Pedunculii cerebrali Sunt două cordoane de substanţă nervoasă (dreaptă şi stângă) aplicate pe lama patrulateră a sfenoidului şi pe marginile şeii turceşti. Pornesc din punte, au traiect ascendent, îndepărtându-se de linia mediană, şi formează între ei o scobitură triunghiulară, fosa interpedunculară. Prezintă un şanţ medial, şanţul nervului oculomotor (originea aparentă a nervului oculomotor III), iar spre lateral un şanţ lateral. La acest nivel se evidenţiază şi trigonul lemniscului lateral (triunghiul lui Reil). Morfologie internă. Pedunculii cerebrali sunt formaţi din substanţă albă (conţin căile de conducere), substanţă cenuşie (conţin nucleii) şi formaţia reticulată. Pe secţiune transversală prezintă două zone: - zona anterioară care poartă denumirea de piciorul pedunculului; - zona superioară, care se numeşte calota pedunculară Cele două zone sunt separate printr-un strat numit substanţa neagră. Piciorul peduncului format numai din substanţă albă, reprezentată prin fibre nervoase, aparţinând diferitelor fascicule care pornesc din scoarţa cerebrală şi merg la nucleii encefalici, punte şi măduvă (fibre aferente). Acestea sunt: - fibrele geniculate care leagă scoarţa cerebrală cu nucleii; - fibrele motorii ale nervilor cranieni (fibre corticonucleare); - calea piramidală, care leagă scoarţa cerebrală cu măduva spinării (fibre corticospinale); - fibrele corticopontine, care leagă scoarţa cerebrală cu puntea (fibre fronto-, occipito-, parieto-, temporo-pontine). Calota pedunculară (tegmentul mezencefalic) este formată din substanţă albă, reprezentată prin fibre nervoase şi din substanţă cenuşie, care formează centrii sau nucleii pedunculari: - fibrele nervoase aparţin fasciculelor care îşi au originea în talamus şi hipotalamus şi fasciculelor care îşi au originea în măduva spinării şi în punte (întâlnim atât fibre eferente, cât şi fibre aferente): • lemniscul medial sau panglica Reil medială alcătuit din fibre gracilo- şi cuneotalamice, pentru sensibilitatea proprioceptivă conştientă şi din fibre spinotalamice, pentru sensibilitatea superficială; • lemniscul lateral sau panglica Reil laterală este alcătuit din fibre care aparţin căii auditive; • pedunculul cerebelos superior este alcătuit din fibre, care, trecând din punte în pedunculul cerebral se încrucişează cu fibrele pedunculului cerebelos opus (decusaţia

Wernekink), pătrunzând apoi în nucleul roşu, unele dintre acestea se opresc aici, iar altele ajung în talamus; • tot aici se mai întâlnesc: fasciculul longitudinal medial, fasciculul central al calotei şi fasciculul longitudinal Schutz, care se găsesc şi în protuberantă. Nucleii pedunculari: - nucleii echivalenţi cornului anterior (motori): nucleul nervului oculomotor (III) în acest nucleu se află formaţiuni nervoase pentru motilitatea musculaturii extrinsece a globilor oculari, care reprezintă nucleul motor al celei de-a III-a perechi de nervi cranieni, şi formaţiuni nervoase pentru motilitatea musculaturii intrinsece a globilor oculari, reprezentate prin nucleul ciliar Edinger-Westphal şi nucleul vegetativ al celei de-a III-a perechi de nervi cranieni, precum şi nucleul motor al nervului trohlear (IV); - nucleii echivalenţi cornului posterior (senzitiv): nucleul mezencefalic al nervului trigemen (V); - nucleii vegetativi parasimpatici: nucleul accesor al oculomotorului; - nucleii proprii. Se descriu: *substanţa neagră este o zonă compactă, de formă semilunară ce separă pictorul pedunculului de calota pedunculară. Prezintă o parte compactă puternic impregnată cu melanină şi fier, partea reticulată, partea laterală, şi retrorubrală. Primeşte aferente de la cortex prin fibre corticonigrice; de la nucleii caudat şi putamen prin fibre strionigrice. Trimite eferenţe la măduvă prin fibre nigrospinale; la talamus prin fibre nigrotalamice; la bulbul rahidian prin fibre nigrobulbare. Este considerată ca un centru de integrare a impulsurilor aferente, care au un rol deosebit în executarea mişcărilor fine. * nucleul roşu (Stilling) este aşezat în calotă, deasupra substanţei negre, de formă ovală şi culoare cărămizie. Primeşte aferente care pornesc din nucleul dinţat al cerebelului şi din scoarţa cerebrală. Trimite eferenţe prin fibre care alcătuiesc următoarele căi eferente: - rubrotalamice şi rubrospinale, (căile rubrospinale, după ce ies din nuclei, se încrucişează şi formeză decusaţia Forel, ca apoi să coboare spre măduva spinării); - rubroolivare, ce coboară până la oliva bulbară de aceeaşi parte. * nucleii formaţiunii reticulate se află în partea antero-inferioară a substanţei negre. Aceştia pol fi grupaţi în coloane longitudinale bilaterale: - cea mediană: cuprinde nucleii rafeului; - cea medială: nucleul cuneiform şi nucleul subcuneiform; - cea laterală: nucleul tegmentar pedunculopontin. Lama cvadrigeminală este formată de patru eminenţe rotunjite dispuse simetric şi perechi de o parte şi de alta a liniei mediane, care se numesc coliculi sau tuberculi cvadrigemini. Aceştia sunt grupaţi în două perechi: coliculii superiori şi coliculii inferiori. * Coliculul cvadrigemin superior, din punct de vedere structural, el se caracterizează printr-o alternanţă de straturi de substanţă albă şi substanţă cenuşie. Este alcătuit, de la suprafaţă în profunzime din următoarele straturi: stratul zonal, stratul cenuşiu superficial, stratul optic, stratul cenuşiu intermediar, stratul alb intermediar, stratul cenuşiu profund şi stratul alb profund. Este plasat pe calea optică şi este un centru reflex vizual, fără a interveni în percepţia vizuală. Primeşte aferente de la: corpul geniculat lateral, scoarţa cerebrală (fibre corticotectale), tradusurile optice, colicului inferior (fibre auditive) şi măduvă (fasciculul spinotectal, pentru sensibilitatea generală). De la el pornesc fibre eferente, în majoritate încrucişate: - tractul tectonuclear, ale cărui fibre se distribuie la nucleul nervului oculomotor comun (III), nucleul nervului facial (VII), pentru muşchiul orbicular al pleoapelor, la nucleul nervului accesoriu (XI);

- tractul tectospinal, ale cărui fibre se termină la neuronii somatomotori din coloanele anterioare ale măduvei cervicale. * Coliculul cvadrigemin inferior este situat mai jos de tuberculul superior, este mai mic şi mai rotund. Din punct de vedere structural, el este format din substanţă cenuşie dispusă în interiorul tuberculului, alcătuind un fel de ganglion central, şi din substanţă albă, dispusă la exterior, alcătuind stratum zonale. Primeşte aferente din calea auditivă, provenind din lemniscul lateral. Trimite eferenţe către corpul geniculat medial, tuberculul inferior opus, tuberculul superior (fibre acusticooptice) şi cele mai importante fibre ajung la nucleii motori din punte (tectopontine), bulb (tectobulbare) şi măduvă (tectospinale). Tuberculul cvadrigemin inferior este un centru reflex acustic, fără să intervină în percepţia auditivă. Cerebelul Cerebelul se mai numeşte şi creierul mic. Este aşezat în fosa craniană posterioară, fiind separat de emisferele cerebrale prin cortul cerebelului, înapoia bulbului şi a punţii cu care delimitează ventriculul IV. Are forma unui fluture, prezentând o porţiune mediană îngustă, vermisul şi două porţiuni laterale voluminoase, emisferele cerebeloase, care posterior sunt separate între ele de fisura cerebeloasă posterioară. Din punct de vedere filogenetic se descrie: * arhicerebelul - centrul de control al echilibrului static şi dinamic; * paleocerebelul, ce are rol în reglarea tonusului postural al muşchilor; * neocerebelul, rol de control al motricitatii voluntare. Morfologie externă. Prezintă o faţă superioară şi o faţă inferioară separate între ele de fisura orizontală; la exterior se află un strat de substanţă cenuşie ce formează cortexul cerebelos, care înconjoară substanţa albă dispusă la interior. În interiorul masei de substanţă albă se găsesc zone de substanţă cenuşie care formează nucleii cerebeloşi. Suprafaţa cerebelului este brăzdată de şanţuri paralele, unele sunt numeroase şi superficiale delimitând lamelele (foliile) cerebeloase, altele mai adânci care delimitează lobulii cerebeloşi şi altele foarte adânci ce delimitează lobii cerebelului (anterior, posterior şi floculonodular). Lobul cerebelos anterior este divizat de o serie de şanţuri, mai puţin profunde, în lobuli. La nivelul vermisului, prezintă lobulii (dinspre anterior pre posterior): * lingula, căreia îi corespunde la nivelul emisferelor frâul lingulei; * lobului central, care prezintă o porţiune anterioară şi una posterioară; la nivelul emisferelor îi corespunde aripa lobulului central; *culmen, format dintr-o porţiune anterioară şi una posterioară; la nivelul emisferelor îi corespunde lobului patrulater anterior. Lobul cerebelos posterior este separat de lobul anterior prin fisura preclivală. La nivelul vermisului prezintă lobulii: * declive, îi corespunde la nivelul emisferelor, lobului patrulater posterior şi au fost numiţi lobului simplex; * folium vermis, îi corespunde lobului semilunar superior; * tuber, îi corespunde lobului semilunar inferior şi lobului gracillis; * pyramis (piramida), îi corespunde lobului biventer; * uvula, îi corespunde tonsila cerebeloasă. Lobul floculonodular este lobul cel mai redus al cerebelului şi filogenetic reprezintă cea mai veche formaţiune cerebeloasă - arhicerebelul. Prezintă la nivelul vermisului lobulul nodulus, căruia îi, corespunde la nivelul emisferelor flocculus. Este aşezat în partea anterioară a feţei inferioare.

Morfologie internă. în structura cerebelului, substanţa albă şi cenuşie, au o dispoziţie inversă decât în măduva spinării, substanţa cenuşie fiind situată la periferie, iar substanţa albă spre interior. Substanţa cenuşie formează la periferia cerebelului cortexul cerebelos şi în interiorul cerebelului este dispusă sub formă de nuclei cerebeloşi: • cortexul cerebelos este alcătuit din trei straturi celulare: - stratul granular are funcţie de recepţie; - stratul Purkinje are rol efector; - stratul molecular are rol de asociaţie. • nucleii cerebeloşi sunt în număr de patru: - nucleul dentat sau lateral trimite eferenţe la nucleii talamici şi nucleul roşu, are rol în programare şi sincronizarea mişcărilor; - nucleul emboliform trimite eferenţe la nucleii talamici şi nucleul roşu, are rol de corectare al mişcărilor locomotorii; - nucleul globulos trimite eferenţe la nucleii talamici, nucleul roşu şi măduvă, are rol de corectare al mişcărilor locomotorii; - nucleul fastigial sau nucleul medial situat medial la nivelul vermisului; trimite eferenţe la nucleii vestibulari şi formaţiunea reticulată a trunchiului cerebral; are rol în menţinerea posturii şi a echilibrului şi în mişcările reflexe oculare. Cortexul cerebelos are rol inhibitor asupra nucleilor cerebelului. Substanţa albă se grupează în: > fibrele de asociaţie sunt fibre prin care se face legătura între diferitele regiuni ale scoarţei cerebeloase, din cadrul aceleiaşi emisfere şi acelea care unesc scoarţa cerebeloasă cu nucleii cerebeloşi din aceeaşi emisferă cerebeloasă: • fibrele comisurale leagă ariile corticale dintr-o emisferă cerebeloasă cu cele din emisfera cerebeloasă opusă; • fibrele de proiecţie sunt fibrele care leagă scoarţa cerebeloasă şi nucleii cerebeloşi cu alte segmente ale nevraxului; Realizeză în interiorul cerebelului corpul medular cerebelos, care dă naştere la două lame de substanţă albă, vălul medular superior şi cel posterior. La exterior, formează trei perechi de pedunculi cerebeloşi:  pedunculii cerebeloşi inferiori sau corpii restiformi sunt formaţi din:  fibre aferente: - fasc. spinocerebelos posterior (Flechsig), cu originea în măduvă (nucleii Clarke) şi bulb; - fibrele arciforme cu originea în nucleii Goll şi Burdach; - fasciculul vestibulocerebelos, care îşi are originea în nucleii vestibulari; - fasciculul olivocerebelos, cu originea în olivele bulbare; - fibre din nervii cranieni V, IX şi X; - fasciculul tectocerebelos, în tuberculii cvadrigemini.  fibre eferente sunt reprezentate prin: - fasciculul cerebelovestibular (fastigiobulbar), rar îşi are originea în nucleii fastigiali şi se termină în nucleii vestibulari şi substanţa reticulată; - fasciculul cerebeloolivar, care merge la olivele bulbare.  pedunculii cerebeloşi mijlocii leagă cerebelul de punte şi încep de la originea aparentă a nervilor trigemeni (V) şi se numesc braţele punţii. Prin ei trec şi căi aferente (fibrele corticopontocerebeloase);  pedunculii cerebeloşi posteriori leagă cerebelul de părţile superioare ale encefalului. Conţin fibre aferente reprezentate prin:

- fasciculul spinocerebelos anterior are originea în măduvă şi se termină în scoarţa cerebeloasă a lobului anterior; - fasciculul tectocerebelos anterior are originea în tuberculul cvadrigemin superior. Conţin fibre eferente reprezentate prin fibre care pornesc de la nucleii dinţaţi, globoşi şi emboliformi. Unele dintre aceste fibre (descendente) (fasciculul dentorubric) se termină în nucleul roşu, iar altele (ascendente) (fasciculul dentotalamic) ajung la nucleii talamici şi de aici la scoarţa cerebrală (ariile 4 şi 6). Diencefalul Este porţiunea encefalului care se află în jurul ventriculului al III-lea, situată în continuarea şi deasupra mezencefaiului, fiind acoperit de o parte şi de alta de emisferele cerebrale. Ventriculul III este continuarea canalului central (ependimar) şi comunică inferior cu ventriculul al IV-lea, iar superior prin orificiile Monro, cu ventriculele laterale (I şi II); este căptuşit cu o pânză coroidiană, formaţiune provenită din piamater şi cu rol în secreţia lichidului cefalorahidian. Prezintă şase pereţi: - laterali (drept şi stâng) formaţi superior de faţa medială a talamusului, iar inferior de hipotalamus şi subtalamus; - anterior prezintă recesul supraoptic; - inferior, format de chiasma optică, infundibulul, tuber cinereum, corpi mamilari, substanţa perforată posterioară şi tegmentul pedunculilor cerebrali; - posterior, format de glanda pineală, comisura posterioară şi orificiul apeductului cerebral; prezintă recesul pineal şi suprapineal; - superior (tavanul) este acoperit de plexul coroidian. Diencefalul este alcătuit din : 1. Talamusul Morfologie externă este format din două mase ovoide de substanţă nervoasă, care mai poartă denumirea de corpii optici sau straturile optice. Este situat pe feţele laterale, fiind despărţit de hipotalamus, prin şanţul hipotalamic ce trece prin ventriculul III. Morfologie internă. învelişul de substanţă albă constituie stratul zonal şi pe părţile laterale, formând lama medulară externă. Substanţa cenuşie este subâmpărţită de o lamă de substanţă albă, lama medulară internă, în mase nucleare: nucleul rostral anterior (divizat în trei nuclei); nucleii dorsali (lateral, lateral posterior, nucleii pulvinari); nucleii intralaminari (grupaţi în cinci nuclei); nucleii mediali (mediodorsal, medioventral), nucleii mediani; nucleii posteriori (limitans, posterior, suprageniculat); nucleii ventrali. Substanţa albă formează căile corticotalamice şi talamocorticale; primeşte aferente de la toate căile senzitivo-senzoriale (cu excepţia celei olfactive). 2. Metatalamusul este reprezentat prin corpii geniculaţi laterali şi mediali, fiind aşezaţi posterior şi sub talamus. Corpul geniculat lateral se leagă de tuberculul cvadrigemin superior (în el se termină calea optică, aici aflându-se centru] vizual primar); prezintă nucleii: nucleul dorsal şi nucleul ventral al corpului geniculat lateral. Corpul geniculat medial se leagă de tuberculul cvadrigemin inferior (în el se termină calea acustică, lemniscul lateral); prezintă nucleii: nucleul ventral, dorsal, medial magnocelular. 3. Subtalamusul este constituit din formaţiunile nervoase: * nucleul subtalamic (corpul Luys) are o funcţie de inhibare a impulsurilor motorii; * nucleul reticular;

* nucleul pregeniculat are rol în sensibilitatea vizuală şi procesele oculomotorii; * zona incertă; * câmpurile Forel. El se află aşezat între talamus şi mezencefal, fiind staţii de legătură ale căilor extrapiramidale cu corpii striaţi. 4. Epitalamusul este situat posterior de ventriculul III, pe faţa superioară a diencefalului. Este alcătuit din: * trigonul habenular care conţine nucleii habenulari (medial şi lateral); constituie centrul olfactivosomatic; * glanda pineală (epifiza) este situată pe linia mediană, între coliculii superiori şi este legată de habenulă prin pediculul pineal. 5. Hipotalamusul reprezintă partea bazală a diencefalului. Participă la formarea planşeul ventriculului III (la acest nivel este despărţit de talamus prin şanţul hipotalamic) şi cuprinde formaţiunile: - regiunea supraoptică sau aria perforată posterioară, care conţine nucleul supraoptic şi nucleul paraventricular; - tuberculul cenuşiu (tuber cinereum), care este situat la baza ventriculului III, între chiasma optică şi corpii mamilari; în el se află nucleul hipotalamic postero-medial şi cel antero-medial; reprezintă un centru al parasimpaticului; are o prelungire numită infundibul prin care se leagă de hipofiză (neurohipofiza), prin intermediul tijei pituitare; - corpii mamilari sunt două mase nervoase sferice, dispuse în fosa interpedunculară, alcătuite din mai mulţi nuclei (nucleii mamilari medial, lateral şi intercalat); - chiasma optică. Conexiunile hipotalamusului. Hipotalamusul reprezintă zona centrilor subcorticali vegetativi superiori. Ei au următoarele conexiuni: • internucleare, reprezentate prin fibre care leagă diferiţi nuclei hipotalamici între ei; • aferente, reprezentate prin fibre care aduc excitaţii de la mezencefal, nucleul dorsal al vagului, calea opică, talamus, sistemul extrapiramidal scoarţa frontală (câmpurile 6, 9, 12, 13 şi 23); • eferente prin fibre ce merg la mezencefal şi talamus, la hipofiză, scoarţa frontală, nucleul dorsal al vagului şi prin fibre care, prin tractusul optic, ajung la retină. Prin conexiunile sale, hipotalamusul realizează legătura dintre reacţiile motorii ale organismului, activitatea organelor interne şi metabolism. Telencefalul Telencefalul sau creierul anterior este partea cea mai voluminoasă a encefalului şi este reprezentat prin emisferele cerebrale. Cele două emisfere cerebrale sunt despărţite printr-un şanţ adânc antero-posterior, numit fisura interemisferică, determinând o emisferă dreaptă şi alta stângă, legate în partea bazală, prin corpul calos. Fiecărei emisfere cerebrale i se descriu: feţele (laterală, medială şi inferioară), scizurile şi lobii emisferei. Extremitatea anterioară reprezintă polul frontal, iar extremitatea posterioară reprezintă polul occipital. Suprafaţa emisferelor este împărţită de şanţurile cerebrale în lobi, împărţiţi în girusuri (circumvoluţiuni). * şanţurile sau scizurile: - şanţul central sau scizura Rolando ia naştere la nivelul marginii superioare, la jumătatea distanţei dintre polul frontal şi occipital; - şanţul lateral sau scizura Sylvius este şanţul cel mai adânc ajuns pe această faţă se trifurcă în ramura anterioară, ascendentă (spre lobul frontal), posterioară (spre lobul parietal);

- şanţul parietooccipital se află în partea posterioară şi externă a emisferei şi desparte lobul occipital de lobul parietal. Pe faţa internă, şanţul parietooccipital extern se continuă cu şanţul parietooccipital intern, de pe care porneşte un alt şanţ, scizura calcarină, care, împreună cu acesta, determină un lob de formă triunghiulară, lobul cuneat. * lobii emisferici: scizurile determină pe suprafaţa emisferelor lobi care îşi iau numele de la oasele cutiei craniene cu care vin în raport: > lobul frontal situat în partea anterioară, se găseşte deasupra şanţului lateral (Sylvius) şi anterior şanţului central (Rolando). Pe faţa laterală se află două şanţuri paralele cu marginea superioară a emisferei: şanţul frontal superior şi şanţul frontal inferior, care delimitează următoarele (girusuri): girusul frontal superior, girusul frontal mijlociu şi girusul frontal inferior (Broca). La extremităţile lor posterioare, cele două şanţuri se bifurcă determinând un şanţ paralel cu şanţul central (Rolando), şanţul precentral şi între cele două se formează circumvoluţia centrală anterioară sau ascendentă (girusul precentral). Pe faţa medială: în regiunea centrală se află corpul calos, deasupra lui şanţul corpului calos, iar superior de acesta şanţul cinguli ce prezintă inferior girul cingular, iar superior girusul frontal medial şi lobului paracentral (spre posterior) separate de de şanţul paracentral. Pe faţa inferioară (bazală) prezintă regiunea orbitală (este porţiunea anterioară a emisferei cerebrale dinaintea scizurii Sylvius). Aici se observă şanţul olfactiv cu girusul olfactiv lateral şi cel medial; medial de şanţ se găseşte girusul drept; lateral de el o zonă împărţită de şanţurile orbitale în patru girusuri orbitale. > lobul parietal este cuprins între şanţul central (Rolando) şi şanţurile perpendiculare (extern şi intern). Pe faţa laterală se află două şanţuri: unul paralel cu şanţul central, şanţul postcentral şi între ele girusul postcentral; altul orizontal, şanţul interparietal ce formează girusul parietal superior şi girusul parietal inferior împărţit în girusul supramarginal, girusul angular. Pe faţa medială se află porţiunea posterioară a lobului paracentral şi sub acesta aria patrulateră (precuneus). > lobul temporal se află sub şanţul lateral (Sylvius) şi se întinde pe faţa laterală şi pe faţa inferioară a emisferei. Pe faţa laterală se găsesc două şanţuri orizontale şi paralele cu şanţul lateral: şanţul temporal superior şi şanţul emporal inferior care determină girusul temporal superior sau circumvoluţia I temporală, girusul temporal mijlociu sau circumvoluţia a II-a temporală, girusul temporal inferior sau circumvoluţia a III-a temporală. Pe faţa inferioară se deosebesc două şanţuri cu direcţie antero-posterioară: şanţul temporooccipital extern şi şanţul temporooccipital intern ce delimitează girusul (lobul) fusiform (prima circumvoluţie temporooccipitală), girusul (lobul) lingual (a doua circumvoluţie temporooccipitală) şi circumvoluţia hipocampului (Gyrus hipocampi) ce în partea anterioară prezintă aria piriformă; > lobul occipital se află sub şanţurile perpendiculare (extern şi intern). Pe faţa laterală se deosebesc două şanţuri: şanţul occipital superior (este prelungirea şanţului interparietal) şi şanţul occipital inferior ce despart trei girusuri: girusul occipital superior, girusul occipital mijlociu şi girusul occipital inferior. Pe faţa medială se află lobul cuneat, cuprins între şanţul perpendicular intern şi scizura calcarină şi porţiunea posterioară a lobului lingual, care se află sub scizura calcarină. > lobul insulei mai este cunoscut şi sub denumirea de insula Reil. Se află în profunzimea şanţului lateral (Sylvius). Suprafaţa este divizată de şanţul central al insulei în girusurile insulei. Structura emisferelor cerebrale

Emisferele cerebrale sunt alcătuite din următoarele formaţiuni: ventriculi laterali, sistemul limbic, corpii striaţi, substanţa albă şi scoarţa cerebrală. 1. Ventriculii laterali (I şi al II-lea) sunt două cavităţi situate în partea medială şi centrală a emisferelor cerebrale, dispuse pe linia mediană. Pe pereţii laterali ai acestora, se află plexuri coroidiene. Fiecare ventricul prezintă o parte centrală şi trimite prelungiri numite coarne: în lobul frontal cornul frontal sau anterior; în lobul temporal cornul temporal sau inferior şi în lobul occipital cornul occipital sau posterior. Peretele inferior (planşeul) al cornului temporal, are în alcătuirea sa hipocampul (cornul Ammon). Cei doi ventriculi comunică, cu ventriculul III prin orificiile Monro. 2. Sistemul limbic sau rinencefalul este cel mai vechi segment al emisferelor cerebrale şi se află dispus în partea anterioară a acestora. Suprafaţa sa este netedă, lipsită de circumvoluţii şi alcătuieşte allocortexul. Cea mai mare parte a sistemului limbic se află dispusă sub forma unui inel alcătuit din ţesut cortical primitiv, legat în special de simţul mirosului. Formaţiunile nervoase de aici sunt: lobii olfactivi, substanţa perforată anterioară, aria hipocampului, cortexul periamigdaloid şi prepiriform. în jurul acestor formaţiuni se află un al doilea inel reprezentat prin: girul cinguli, girusul hipocampic, nucleii amigdaloidieni (din lobul temporal) etc, cărora li se adaugă lobul insulei, lobul orbital şi partea anterioară a lobilor temporal şi frontal, ca porţiuni din neocortex. Conexiunile aferente se stabilesc prin nucleii anteriori talamici, cu căile olfactive şi căile sensibilităţii protopatice; prin nucleul ventral anterior sau direct, cu hipotalamusul, de la care vin informaţii interoceptive; pe aria piriformă, se proiectează nervul vag. Conexiunile eferente cu hipotalamusul, cu mezencefalul. Lobii olfactivi sunt formaţiuni nervoase aşezate în lungul şanţurilor olfactive de pe fiecare lob orbitar. Bulbul olfactiv, primeşte aferente de la receptorii olfactivi şi se continuă prin intermediul peduncului olfactiv cu tractul olfactiv. 3. Corpii striaţi. La baza emisferelor cerebrale, substanţa cenuşie alcătuieşte corpii striaţi sau nucleii bazali, formaţi din doi nuclei: nucleul caudat şi nucleul lenticular (lateral). Nucleul caudat (nucleul intraventricular) se află în ventriculul lateral şi are forma de virgulă şi-i deosebim: un cap, un corp şi o coadă care se termină în nucleul amigdalian. Nucleul lenticular este situat lateral faţă de talamus, de aceea se mai numeşte şi nucleul lateral sau extraventricular; este împărţit printr-o porţiune laterală putamen şi două porţiuni interne globus pallidus. 4. Substanţa albă se află în partea centrală a emisferei cerebrale, constituind centrul oval. Este acoperită de scoarţa cerebrală, pe care o separă de nucleii bazali fiind alcătuită numai din fibre nervoase; astfel se deosebesc trei feluri de fibre: de proiecţie, comisurale şi de asociaţie. * fibrele de proiecţie sunt fibrele care fac legătura între scoarţa cerebrală şi regiunile inferioare ale nevraxului ele formează împreună căile senzitive şi motorii ale nevraxului; * fibrele comisurale sunt fibrele care leagă între ele cele două emisfere cerebrale şi care intră în alcătuirea următoarelor formaţiuni: - corpul calos sau marea comisură a creierului, are aspectul unei lame de substanţă albă; această lamă formează tavanul ventriculelor laterale; - comisura albă anterioară este un cordon de fibre orizontale interemisferice, care leagă între ele părţile inferioare ale lobilor temporali, în regiunea olfactivă; - comisura hipocampului este o lamă de substanţă albă, care uneşte cei doi hipocampi, la nivelul coarnelor Ammon; - fornixul sau trigonul cerebral se află sub corpul calos şi este o cale comisurală care leagă cornul Ammon cu corpul mamilar; - pe linia mediană, se află o lamă de substanţă albă, lama septului pelucid.

* fibrele de asociaţie au rolul de a uni diferite regiuni ale scoarţei şi alte formaţiuni, în cadrul aceleiaşi emisfere cerebrale; fibrele sunt scurte, altele lungi şi leagă între ele circumvoluţii mai îndepărtate. Scoarţa cerebrală Se mai numeşte cortexul cerebral, ea este sediul conştientei şi al limbajului. Din punct de vedere filogenetic cea mai veche porţiune arhicortexul (reprezentat de hipocamp, girusul parahipocampic) şi paleocortexul şi o parte, ce apare mai târziu care se numeşte neocortex sau izocortex. Nu constituie o pătură omogenă, ci este alcătuită din celule nervoase, nevroglii, fibre nervoase, vase sanguine capilare. Structura celulară a scoarţei cerebrale Izocortexul ocupă cea mai mare suprafaţă a scoarţei cerebrale format din următoarele şase straturi celulare: 1. stratul molecular se află în raport cu pia mater; 2. stratul granular extern este format din neuroni mici, rotunzi; 3. stratul piramidal extern este alcătuit din neuroni piramidali mari; 4. stratul granular intern este format din celule nervoase mici; 5. stratul piramidal intern este format din celule piramidale mari; 6. stratul piramidal multiform format din celule nervoase fusiforme. Astfel, în unele zone predomină straturile granulare şi de aceea acestea se numesc zone receptoare (senzitive sau senzoriale); în altele predomină straturile piramidale şi acestea reprezintă zone motorii. Intre aceste două feluri de zone există părţi fără predominarea unui strat sau altul, zone de asociaţie. Ariile corticale După funcţia lor pot fi clasificate în: - arii de proiecţie eferente, efectoare sau motorii; - arii de proiecţie aferente, receptoare sau senzitivo-senzoriale; - arii de asociaţie. Ariile motorii > aria somatomotorie (aria 4 Brodman) este situată în girusul precentral din lobul frontal şi este considerată ca origine a mişcărilor conştiente. Aria 4 prezintă o împărţire somatotopică, grafic, aspectul realizează „homunculus"-ul motor; mâna, faţa sau limba ocupând un câmp foarte mare în cadrul cortexului motor; > aria premotorie (aria 6 şi parţial aria 8) are o acţiune pregătitoare pentru motricitate şi nu o acţiune de desfăşurare. Este situată anterior de aria somatomotorie; > centrul motor al vorbirii al lui Broca este situat la nivelul girusului frontal inferior. Are rol în iniţierea vorbirii, limbajul articulat şi nu trebuie confundat cu centrul vorbirii al lui Wernicke din cortexul auditiv, care este răspunzător pentru înţelegerea vorbirii. Este situat unilateral, în emisfera stângă la dreptaci şi în cea dreaptă la stângaci, astfel lezarea emisferei dominante nu poate compensa funcţia sa; > centrii scrisului se află în girusul frontal mijlociu, anterior de aria somatomotor. Ariile senzitivo-senzoriale > aria somatosenzitivă (aria 3 Brodman) ocupă jumătatea anterioară a girusului postcentral din lobul parietal. în această arie, centrii sunt localizaţi după silueta răsturnată a corpului. Astfel, proiecţia corticală a mâinii şi degetelor ocupă o suprafaţă egală cu cea a trunchiului, membrelor

superioare şi inferioare împreună. Teritoriul cefalic este sub aria corespunzătoare mâinii şi degetelor. Grafic, aspectul realizează „homunculus"-ul senzitiv; > ariile senzitive psihice (ariile 1 şi 2 Brodman) ocupă jumătatea posterioară a girusului postcentral din lobul parietal, fiind responsabile de discriminarea calitativă şi cantitativă a senzaţiilor; > aria vizuală (aria 17 Brodman) se găseşte în lobul occipital, în jurul scizurii calcarine; > aria auditivă (aria 41 Brodman) se află în girusul temporal superior; > aria gustativă (aria 43 Brodman) se află în regiunea inferioară a girusului postcentral; > aria olfactivă se află pe faţa medială a lobului temporal. > aria vestibulară se află la nivelul girusului temporal superior. Ariile de asociaţie Reprezintă cea mai mare parte a cortexului cerebral, având rol în asocierea senzaţiilor determinate de impulsurile recepţionate de anumite arii corticale. Funcţiile corticale se realizează prin cooperarea dintre cele două emisfere, cele mai complexe predominând într-una dintre ele. Cel mai frecvent emisfera dominantă fiind emisfera stângă (predominant la dreptaci). Capitolul VIII. Sistemul nervos periferic Porţiunea periferică a sistemului nervos e formată din nervi şi ganglioni. Nervii sunt de două feluri: * spinali; * cranieni. Nervii spinali Nervii spinali sau rahidieni au originea în măduva spinării şi constituie căile de conducere a influxului nervos spre şi de la măduva spinării. Nervii rahidieni sunt micşti, fiind alcătuiţi din fibre senzitive şi motorii. Prezintă patru ramuri: posterioară, anterioară, viscerală şi meningeană. Există 31 de perechi de nervi spinali, aşezaţi simetric, doi câte doi aşezaţi deoparte şi de alta a măduvei spinării, fiind repartizaţi metameric astfel: • 8 perechi în regiunea cervicală; • 12 perechi în regiunea toracală; • 5 perechi în regiunea lombară; • 5 perechi în regiunea sacrală; • o pereche în regiunea coccigeană. Ramurile anterioare ale nervilor spinali, cu excepţia celor din regiunea toracală se anastomozează şi dau naştere plexurilor nervoase. Plexul cervical Plexul cervical se formează prin unirea ramurilor anterioare ale primilor patru nervi spinali cervicali. Acest plex dă două feluri de ramuri: ■ ramuri profunde ce formează plexul cervical profund; ■ ramuri superficiale ce formează plexul cervical superficial. Plexul cervical profund dă naştere la patru ramuri motorii pentru muşchii gâtului.Tot din plexul cervical profund mai provin două ramuri motorii, ramura descendentă (participă la formarea ansei hipoglosului) şi nervul frenic. Plexul cervical superficial furnizează patru ramuri senzitive: • nervul occipital mic; • nervul auricular mare;

• •

nervul cutanat al gâtului; nervul supraclavicular.

Plexul brahial Este constituit prin unirea ramurilor anterioare ale ultimilor patru nervi spinali cervicali şi a primului nerv spinal toracal. Prezintă şapte ramuri terminale şi zece ramuri colaterale (trei anterioare şi şapte posterioare). Ramurile terminale:  nervul musculo-cutanat;  nervul axilar;  nervul radial;  nervul ulnar;  nervul brahial cutanat medial;  nervul median;  nervul antebrahial cutanat medial. Nervii intercostali: în regiunea toracală, ramurile anterioare ale nervilor spinali nu formează plexuri. Ele dau naştere nervilor intercostali care sunt în număr de 12 perechi şi formează ramuri musculare şi ramuri cutanate. Plexul lombar Se formează din ramurile anterioare ale primilor patru nervi spinali lombari. Ramurile terminale ale plexului lombar sunt:  nervul obturator;  nervul femural. Ramurile colaterale ale plexului lombar sunt:  nervul ilio-hipogastric;  nervul ilio-inghinal;  nervul cutanat femural;  nervul genito-femural. Plexul sacral Este constituit din unirea ramurilor anterioare ale ultimului nerv spinal lombar şi a primilor trei nervi spinali sacrali. Plexul sacral dă o singură ramură terminală, nervul ischiadic (sciatic mare). Ramurile colaterale sunt ramuri posterioare (nervul gluteal superior, al piriformului, al gemenului pelvin superior, cutanat posterior al coapsei şi gemenului pelvin inferior şi al pătratului femural), ramuri anterioare (nervul obturator intern, pudendal, ridicătorului anal şi rectal inferior). Plexul pudendal (ruşinos) Este constituit din unirea ramurilor anterioare ale celui de-al patrulea nerv sacral, fiind o anexă a plexului sacral cu care se leagă printr-o ramură a celui de-al treilea nerv sacral.

Nervii cranieni Nervii cranieni sunt în număr de 12 perechi, prezentând o origine reală şi origine aparentă. După structura şi funcţiile pe care le îndeplinesc, cele 12 perechi de nervi cranieni se grupează astfel:

> nervi senzitivi: perechile I, II, VIII; > nervi motori: perechile III, IV, VI, XI, XII; > nervi mieşti: perechile V, VII, IX, X. Perechea I, nervii olfactivi, sunt nervi senzitivi şi reprezintă nervii mirosului. Originea nervului olfactiv se află în celulele nervoase olfactive din mucoasa olfactivă. Distrugerea celulelor olfactive duce la pierderea mirosului, stare ce se numeşte anosmie. Perechea II, nervii optici, sunt nervi senzitivi şi reprezintă nervii văzului. Originea nervului optic se află în celulele ganglionare ale retinei. Toate excitaţiile pe care nervii optici le transmit scoarţei cerebrale se transformă în senzaţii luminoase. Perechea III, nervii oculomotori, sunt nervi motori, inervează toţi muşchii motori ai globului ocular, cu excepţia muşchiului drept lateral şi oblic superior. Originea reală se găseşte în mezencefal, anterior şi lateral faţă de apeductul lui Sylvius. Originea aparentă se află pe marginea medială a pedunculului cerebral. Nervul oculomotor prezintă două ramuri, superioară şi inferioară. Perechea IV, nervii trohleari, sunt nervi motori, inervează muşchiul oblic superior al globului ocular. Originea reală se găseşte la nivelul mezencefalului într-un nucleu situat anterior faţă de apeductul lui Sylvius. Originea aparentă este situată pe faţa posterioară a trunchiului cerebral, fiind singurul nerv cranian ce are o emergenţă posterioară. Perechea V, nervii trigemeni, sunt nervi micşti. Poartă denumirea de trigemen deoarece nervul se împarte în trei ramuri terminale: oftalmică, maxilară şi mandibulară. Originea reală a nervului trigemen este atât motorie, senzitivă, cât şi vegetativă. Originea aparentă se află pe faţa anterioară a punţii, la limita dintre piramida pontină şi pedunculul cerebelos mijlociu, acolo unde treimea superioară întâlneşte cele două treimi inferioare. Emergenţa trigemenului prezintă două rădăcini: una senzitivă situată lateral şi alta motorie, subţire, aşezată medial. Rădăcina senzitivă este mai voluminoasă şi pe ea se găseşte ganglionul semilunar sau ganglionul Gasser. Ramurile nervului trigemen sunt: * nervul oftalmic, este prima ramură a trigemenului şi dă sensibilitatea globului ocular, a mucoasei olfactive, a glandei lacrimale, a pielii frunţii, nasului şi a pleoapei superioare. Ramurile terminale sunt frontală, nazală şi lacrimală; * nervul maxilar, dă sensibilitate maxilarului, dinţilor şi gingiilor, mucoasa palatului moale, mucoasa nazală respiratorie, a pleoapei inferioare, buzei superioare, pielii din regiunea temporală. Ramurile terminale sunt conjunctivopalpebrale, genio-labiale şi nazale; * nervul mandibular, este ramura mixtă a trigemenului, inervează mandibula, dinţii, gingiile, pielea tâmplelor, a pavilionului urechii, frunţii şi obrajilor, buza inferioară, glandele salivare submandibulare, glandele sublinguale şi partea anterioară a limbii. Prezintă şapte ramuri terminale. Perechea VI, nervii abducens sunt nervi motori ce inervează muşchiul drept extern al globului ocular. Originea reală este reprezentată printr-un nucleu ce se află în planşeul ventriculului IV, porţiunea pontină. Originea aparentă se află la limita dintre bulb şi punte, în şanţul bulbo pontin, deasupra piramidelor bulbare.

Perechea VII şi VII bis, nervii faciali şi intermediari ai lui Wrisberg. Sunt formaţi dintr-o rădăcină motorie voluminoasă, care reprezintă nervul facial propriu- zis şi o rădăcină senzitivă mai subţire, cunoscută sub numele de nervul intermediar Wrisberg. Originea reală se află în nucleul motor al facialului din punte. Originea aparentă se găseşte în şanţul bulbo-pontin, deasupra olivei bulbare, între emergenţa nervului abducens situat medial şi acustico-vestibular situat lateral. Nervul intermediar Wrisberg este constituit din prelungiri ale neuronilor din ganglionul geniculat. Perechea VIII, nervii acustico-vestibulari sunt nervi senzitivi. Prezintă o rădăcină cohleară pentru simţul auzului şi o rădăcină vestibulară pentru simţul echilibrului. Originea reală a celor două rădăcini este diferită:  rădăcina cohleară în neuronii bipolari din ganglionul spiral Corti;  rădăcina vestibulară în neuronii bipolari din ggl vestibular Scarpa. Originea aparentă a nervului VIII, se află în şanţul bulbo-pontin, deasupra şanţului retroolivar. Emergenţa sa se află deasupra nervului gloso-faringian şi lateral de nervul facial şi intermediar. Perechea IX, nervii glosofaringieni, sunt nervi micşti, conţin fibre motorii, senzitive şi vegetative. Teritoriul funcţional cuprinde: • recepţionarea senzaţiilor gustative; • sensibilitatea mucoasei nazo-faringiene, a limbii, etc; • inervaţia muşchilor stilo-glos, stilo-faringian, constrictor superior al faringelui, etc. Originea reală se află în nucleii planşeului ventriculului IV, porţiunea bulbară. Originea aparentă se află în şanţul retro-olivar, înapoia olivei bulbare şi deasupra nervilor vagi şi accesori. Perechea X, nervii vagi. Sunt nervi micşti, fiind cei mai lungi nervi din organism. Ei trimit ramuri la toate viscerele din gât, torace şi abdomen. Originea reală diferă în funcţie de categoriile de fibre ce formează nervul vag. Originea aparentă se află înapoia olivei bulbare în şanţul retroolivar, sub nervul glosofaringian. Pe traiectul nervului vag găsim doi ganglioni: ganglionul jugular (mai mic) şi ganglionul plexiform. Nervul vag trimite numeroase ramuri către regiunile care le străbate: • ramurile cervicale: ramura meningeană, auriculară, faringeană, nervul laringeu superior, nervul laringeu inferior (recurent), nervii cardiaci; • ramurile toracale: ramuri bronşice, esofagiene, pericardice; • ramurile abdominale: urmează plexurile gastrice. Perechea XI, nervii accesori sunt nervi motori. Are două rădăcini, bulbară şi spinală. Inervează vălul palatin, faringele, laringele, muşchiul sterno-cleido-mastoidian şi trapez. Originea reală a rădăcinii spinale se află în măduva cervicală, la nivelul porţiunii posterioare şi laterale a cornului anterior. Originea reală a rădăcinii bulbare se află în nucleul ambiguu. Originea aparentă: • rădăcina spinală formată din mai multe filete, părăseşte cordonul lateral al măduvei cervicale, anterior de rădăcinile posterioare ale primilor cinci nervi spinali cervicali; • rădăcina bulbară constituită din filete, îşi are originea aparentă pe faţa anterolaterală a bulbului, în şanţul retro-olivar, sub emergenţa vagului.

Nervul accesor dă naştere la două ramuri terminale. Perechea XII, nervii hipogloşi sunt nervi motori, inervează toţi muşchii limbii şi muşchii subhioidieni. Originea reală a nervului hipoglos se află în planşeul ventriculului porţiunea bulbară. Originea aparentă se află în şanţul preolivar. Nervul hipoglos dă numeroase ramuri terminale, precum şi şapte uri colaterale. Sistemul nervos vegetativ Sistemul nervos vegetativ este acea parte a sistemului nervos care conduce organele interne şi intervine în reglarea funcţiilor metabolice ale organismului. Spre deosebire de sistemul nervos somatic, sistemul nervos vegetativ inervează muşchii netezi din pereţii organelor interne, vasele sanguine, muşchiul inimii, precum şi glandele. Activitatea sistemului nervos vegetativ are caracter continuu, producându-se atât în timp de veghe, cât şi în timpul somnului. Prezintă două porţiuni: porţiunea centrală; porţiunea periferică. Porţiunea centrală Se află în măduva spinării, trunchiul cerebral şi diencefal fiind reprezentată de centrii nervoşi vegetativi. Centrii vegetativi din măduva spinării se găsesc în substanţa cenuşie a coloanelor laterale din regiunile toraco-lombară şi sacrală şi în porţiunea internă a coloanelor anterioare din regiunea sacrală S5.Centrii vegetativi din trunchiul cerebral sunt echivalenţi ai centrilor vegetativi de la baza coloanelor anterioare. Centrii vegetativi din diencefal se află în hipotalamus. Porţiunea periferică Se află în afara măduvei şi encefalului, fiind reprezentată de: ganglioni vegetativi; fibre nervoase vegetative. Ganglioni vegetativi: Sunt dispuşi astfel: • de o parte şi de alta a coloanei vertebrale în imediata ei apropiere, numindu-se ganglioni vertebrali sau latero-vertebrali; • în faţa coloanei vertebrale, numindu-se ganglioni prevertebrali; • în pereţii organelor, numindu-se ganglioni intramurali, terminali sau periferici. Fibrele nervoase vegetative sunt de două feluri: • preganglionare, mielinice, transmit impulsul nervos de la centrii vegetativi la ganglionii vegetativi; • postganglionare, amielinice, pornesc de la ganglionii vegetativi şi ajung la organe. Sistemul simpatic şi parasimpatic Sistemul nervos vegetativ este alcătuit din: > sistemul simpatic; > sistemul parasimpatic. Sistemul simpatic Sistemul simpatic prezintă o porţiune centrală şi una periferică. Porţiunea centrală a simpaticului se află în coloanele laterale din măduva toraco-lombară, ea începe de la ultimul segment al măduvei cervicale (C8) şi se întinde până la segmentul lombar (L2 sau L3). Porţiunea periferică a simpaticului este reprezentată prin: - două lanţuri de ganglioni, aşezaţi de o parte şi de alta a coloanei vertebrale ce se întind de la baza craniului până la coccige (C1 - S5), formând lanţurile simpatice vertebrale; - nervii simpatici care pornesc din aceşti ganglioni şi ajung la organe.

Ganglionii lanţurilor simpatice sunt legaţi de nervii spinali prin ramuri comunicante, iar între ei prin ramuri interganglionare. Ganglionii vertebrali Lanţurile simpatice vertebrale sunt alcătuite din 22 - 24 perechi de ganglioni, fiind repartizaţi pe regiuni astfel: - trei perechi de ganglioni cervicali, alcătuiesc porţiunea cervicală; - 11-12 perechi de ganglioni toracali, alcătuiesc porţiunea toracală; - 4-5 perechi de ganglioni lombari, alcătuiesc porţiunea lombară; - 4-5 perechi de ganglioni sacrali, alcătuiesc porţiunea sacrală; - un ganglion coccigean nepereche, în care se întâlnesc cele două lanţuri vertebrale. Porţiunea cervicală Trunchiul simpatic periferic cervical are trei perechi de ganglioni cervicali: superiori, mijlocii, inferiori sau stelaţi. Fibrele ce pleacă din aceşti ganglioni formează plexuri nervoase. * ganglionii cervicali superiori sunt situaţi la nivelul apofizelor transverse C2-C3 fiind cei mai mari ganglioni din cele trei perechi de ganglioni cervicali. Din ganglionii cervicali superiori pornesc două ramuri: ramura craniană anterioară şi ramura craniană posterioară. Ramura craniană anterioară formează nervul carotidei şi dă naştere plexului carolidian intern şi cavernos. Ramura craniană posterioară trimite fibre simpatice la nervii glosofaringean, vag şi hipoglos. De pe faţa posterioară a ganglionilor pornesc fibre postganglionare la primii patru nervi spinali cervicali. De pe faţa anterioară a ganglionilor pornesc fibre postganglionare la plexurile faringian, laringian şi al carotidei interne. Tot de aici se formează nervul cardiac superior care ajunge în plexul cardiac. * ganglionii cervicali mijlocii sunt situaţi la nivelul vertebrei C6. De la aceşti ganglioni pleacă fibre postganglionare ce formează nervul cardiac mijlociu ce ajunge în plexul cardiac şi ramuri pentru glandele tiroidă şi paratiroide. * ganglionii cervicali inferiori sunt situaţi la nivelul vertebrei C7. De la aceştia pornesc fibre postganglionare ce formează nervul cardiac inferior, ramuri către nervii spinali al VII-lea şi al VIII-lea, fibre ce formează nervul vertebral. Porţiunea toracală Este alcătuită din 10 - 12 perechi de ganglioni toracali fiind situată paravertebral în unghiurile costo-vertebrale. Prima pereche de ganglioni toracali se uneşte cu ganglionii cervicali inferiori, alcătuind ganglionii stelaţi. Pin primii cinci nervi intercostali pornesc fibre preganglionare la ganglionii toracali corespunzători. Fibrele postganglionare care pleacă de la ganglionii toracali formează ramuri toracale, ce dau naştere la următoarele plexuri: cardiac, pulmonar, esofagian. Fibrele preganglionare ce pornesc de la ceilalţi nervi intercostali la ganglionii toracali, formează ramuri abdominale ce dau naştere nervilor splanhnici: o nervul splanhnic mare; o nervul splanhnic mic; o nervul splanhnic minim. Nervul splanhnic mare se formează din fibrele preganglionare ce provin de la nervii intercostali VI, VII, VIII, IX. Nervul splanhnic mic se formează din fibre preganglionare ce provin de la nervii intercostali X, XI, XII.

Nervul splanhnic minim se formează din fibre preganglionare ce provin de la nervul intercostal XII, este inconstant. Din ganglionii celiaci pornesc fibre nervoase simpatice şi parasimpatice ce formează plexul celiac. De-a lungul arterelor se formează plexuri secundare gastric, splenic, hepatic, suprarenal, renal şi mezenteric superior. Porţiunea lombară Simpaticul lombar are 4-5 perechi de ganglioni. De la nivelul măduvei lombare pleacă fibre preganglionare care ajung la ganglionii lombari latero-vertebrali. Porţiunea sacrală Simpaticul sacral e format din 4-5 perechi de ganglioni aşezaţi de-o parte şi de alta a rectului. Ramuri din aceşti ganglioni formează plexul iliac sau hipogastric superior. Plexul iliac dă naştere de-o parte şi de cealaltă a rectului la două plexuri pelvine sau hipogastrice inferioare ce sunt alcătuite din fibre simpatice şi parasimpatice.

Ganglionii prevertebrali Fac parte din lanţul vertebral simpatic, cei mai importanţi dintre ei sunt: • ganglionii semilunari sau celiaci; • ganglionii mezenterici superiori; • ganglionii mezenterici inferiori. Ganglionii intramurali (terminali) Sunt reprezentaţi de mici grupuri de celule nervoase vegetative, situate în peretele organului pe care îl inervează. Sistemul parasimpatic Pe lângă inervaţia simpatică, organele interne mai primesc fibre nervoase parasimpatice, de origine vegetativă, dar cu acţiune opusă celei simpatice. Acţiunea diferită a acestor două feluri de fibre se datorează naturii diferite a mediatorilor chimici. Se numeşte parasimpatic pentru că se află lângă sistemul simpatic (para = lângă). Sistemul parasimpatic prezintă o parte centrală reprezentată prin nuclei vegetativi ce se află la nivelul sistemului nervos central şi o parte periferică reprezentată prin ganglioni şi fibre nervoase, aflate în afara sistemului nervos central. Ganglionii parasimpatici se află în imediata vecinătate a organelor, în plexurile acestora (ganglionii prevertebrali) şi în pereţii acestora (ganglionii intramurali). Fibrele nervoase parasimpatice sunt: * preganglionare, mielinice, care sunt foarte lungi datorită poziţiei ganglionilor; * postganglionare, amielinice, care sunt foarte scurte. Originea sistemului nervos parasimpatic se află în trunchiul cerebral şi în segmentul sacral al măduvei spinării. Sistemul nervos parasimpatic prezintă o porţiune cefalică şi o porţiune sacrală. Porţiunea cefalică

Fibrele parasimpatice din porţiunea cefalică au origine în nucleii vegetativi ai trunchiului cerebral. Ele se ataşează nervilor cranieni III, VII, VII bis, IX, X ce conţin atât fibre somatice cât şi fibre vegetative. Cel mai important nerv parasimpatic este n. vag (X). Spre deosebire de ceilalţi nervi parasimpatici amintiţi mai sus, fibrele parasimpatice preganglionare ale vagului se termină chiar în pereţii organelor interne. Porţiunea sacrală Are originea în segmentul sacral al măduvei spinării (S2-S4). Fibrele neuronilor parasimpatici ce pornesc din această regiune urmează traiectul rădăcinilor anterioare ale nervilor spinali sacrali (S2, S3), dând naştere de fiecare parte nervilor pelvini (drept şi stâng) ce intră în constituţia plexului hipogastric. Fibrele acestor nervi se termină în ganglionii din apropierea organelor pe care le inervează (intestin gros, rect, organe genitale, vezică urinară).

Capitolul IX. Analizatori
Prin analizator se înţelege un complex de structuri cu rol de reglare a organismului în mediul înconjurător şi de coordonare a activităţii organelor interne. Noţiunea de organe de simţ este mai restrânsă, ea referindu-se doar la segmentul periferic al analizatorului, respectiv organul receptor. Analizatorii pot fi grupaţi în: 0 analizatorii excitaţiilor externe, reprezentaţi prin: ■ analizatorul cutanat ■ analizatorul olfactiv ■ analizatorul gustativ ■ analizatorul acustic ■ analizatorul optic. 0 analizatorii excitaţiilor interne, reprezentaţi prin: ■ analizatorul vestibular ■ analizatorul kinestezic. Un analizator este alcătuit din trei segmente: * periferic; * de conducere; x central. Analizatorul cutanat Segmentul lui periferic se află la nivelul pielii şi a structurilor anexe ale pielii (părul, glandele sebacee, glandele sudoripare, unghiile şi glandele mamare). Pielea Este un derivat conjunctivo-epitelial, acoperă suprafaţa externă a organismului. La gură, nări, anus şi orificiile genitale se continuă cu mucoasele care căptuşesc aceste orificii. Culoarea pielii variază în funcţie de condiţiile în care trăieşte organismul şi de starea lui fiziologică. Pielea are o întindere de aproximativ 1,5 - 2 m2 şi o grosime variabilă de 1 - 4 mm, grosime ce variază de la o 244 regiune la alta (mai groasă la nivelul plantelor). Este elastică, impermeabilă pentru unele soluţii şi gaze, precum şi pentru microbi. Structură Este alcătuită din: • stratul superficial: epiderma; • stratul profund: dermul. Epiderma este formată din următoarele straturi (dinspre profunzime spre suprafaţă);

1. stratul bazai; 2. stratul spinos; 3. stratul granulos; 4. stratul lucid; 5. stratul cornos. Stratul bazai împreună cu cel spinos formează stratul germinativ responsabil de formarea permanentă de celule pentru straturile superficiale. Dermul este format din două straturi: 1. strat superficial sau strat papilar; 2. strat profund sau strat reticular. în derm, la diferitei niveluri se mai găsesc: corpusculii Krause, corpusculii Ruffini, discurile Merckel şi corpusculii Vater-Pacini. Hipodermul sau ţesutul subcutanat este un ţesut conjunctiv lax, conţine celule adipoase. In derm se găsesc foliculi piloşi, glande sebacee şi glande sudoripare. Structurile anexe ale pielii Părul Este o structură cornoasă filiformă, prezent pe toată suprafaţa corpului cu excepţia suprafeţei palmelor şi a plantelor. Prezintă două porţiuni: > rădăcina firului de păr (adăpostită în derm şi hipoderm); > tulpina părului (liberă iese din epidermă). Rădăcina părului es!te dilatată în partea inferioară formând bulbul părului. în jurul rădăcinii există un sac numit folicul pilos. Tulpina firului de păr are următoarea structură : • măduva; • regiunea corticală; • cuticula. Unghia Este o structură cornoasă a pielii, având rol de protecţie a degetelor şi rol în apucarea unor obiecte foarte fine. Unghia prezită două părţi: • capul unghiei prezintă o margine liberă şi două margini laterale. Sub corpul unghiei se află patul unghial; • rădăcina unghiei este opusă marginii libere, fiind înfiptă în piele. Tot aici avem matricea unghială, prin care unghia creşte. între corpul unghiei şi rădăcină se află porţiunea albicioasă, de formă semilunară, numită lunulă. Glandele sudoripare Sunt glande tubuloase ce se deschid la suprafaţa pielii printr-un orificiu numit porul glandei şi sunt dispuse pe toată suprafaţa pielii (mai numeroase la nivelul palmelor, plantelor, axilelor şi a frunţii), lipsind la nivelul marginii buzelor. Glandele sudoripare prezintă trei porţiuni: • glomerul glandular (porţiunea internă a glandei); • canalul sudoripar (străbate toată grosimea dermului); • porul (prin care se deschide la suprafaţa pielii canalul sudoripar). Glandele sebacee Sunt glande mici, aşezate în derm, în legătură cu foliculul pilos. Au forma unui tub puţin dilatat la capătul intern. Glanda este prevăzută cu un canal excretor, care se deschide în spaţiul care separă rădăcina părului de foliculul pilos. Produsul glandelor sebacee se numeşte sebum, care furnizează un strat protector părului. Acesta împiedică pătrunderea în organism a agenţilor microbieni, contribuie la mirosul specific al corpului şi la relativa impermeabilitate a pielii. Secreţia insuficientă de sebum duce la apariţia unei pieli uscate şi solzoase, stare cunoscută sub denumirea de ihtioză.

Secreţia abundentă de sebum produce o piele cu aspect gras, unsuros, stare cunoscută sub denumirea de seboree. Glandele mamare Se află aşezate în pielea din regiunea pieptului, fiind anexe ale organelor sexuale feminine (descrise la capitolul: Aparatul genital feminin). Glandele mamare există şi la bărbat, dar la acestea sunt nefuncţionale. 246 Analizatorul gustativ Analizatorul gustativ este un analizator chimic de contact. Limba îndeplineşte prin mucoasa linguală funcţia de organ receptor al gustului. Limba este un organ musculo-membranos situat în cavitatea bucală, între arcadele dentare, deasupra diafragmului gurii (planşeului bucal). Prezintă o formă de con turtit supero-inferior, cu baza situată posterior şi vârful anterior. Suprafaţa limbii este catifelată, de culoare roz şi este umedă. Aspectul ei se poate modifica în diferite stări patologice. Conformaţia externă prezintă: ■ o rădăcină cu mobilitate redusă; ■ un corp foarte mobil care se termină anterior cu vârful limbii. Rădăcina limbii prezintă două feţe, două margini, două extremităţi. Este dispusă vertical şi corespunde faringelui de unde şi numele de segment faringian. Rădăcina este fixată de osul hioid, mandibulă şi alte organe învecinate. Corpul limbii prezintă două feţe, două margini, o bază şi un vârf. Este dispus orizontal situat în cavitatea bucală, reprezentând segmentul bucal. Structura limbii cuprinde: x scheletul osteo-fîbros; * muşchii limbii; * mucoasa limbii. El scheletul osteo-fibros este format din următoarele elemente anatomice: ■ osul hioid; ■ membrana hio-glosiană; ■ septul lingual; ■ aponevroza limbii. 0 muşchii limbii sunt în număr de 19 (nouă perechi şi unul nepereche). Ei se clasifică în: ■ extrinseci: au inserţia pe oase şi pe organele învecinate; ■ intrinseci: nu au inserţii în afara structurii linguale. 0 mucoasa linguală acoperă limba şi este continuarea mucoasei bucale. Nu prezintă aceeaşi grosime pe toată suprafaţa limbii, fiind mai groasă pe faţa superioară şi spre marginile limbii, iar pe faţa inferioară este mai subţire. 247 Prezintă papile linguale, glande linguale şi foliculi limfatici. Papilele linguale au fost descrise de Malphighi. Sunt de palm tipuri: * valate sau caliciforme, în număr de 9-12, fiind cele mai mari (formează „V" lingual); * papilele foliate: se găsesc pe marginile şi vârful limbii; * papilele fungiforme: sunt situate anterior de „V" lingual; * papilele filiforme şi conice: sunt răspândite pe toată suprafaţa linguală. In mucoasa linguală se găsesc şi numeroase glande, dintre care amintim glandele mucoase, care au rol important în funcţia gustativă. Analizatorul olfactiv Analizatorul olfactiv este un analizator chimic de distanţă. Organul olfactiv este localizat în porţiunea iniţială a căilor respiratorii, reprezentat de mucoasa din partea supero-dorsală a cavităţii

nazale, acoperind jumătatea superioară a cornetului nazal mijlociu, meatul superior, cornetul nazal superior, peretele superior al fosei nazale şi partea superioară a peretelui nazal. Prezintă o coloraţie gălbuie şi o suprafaţă de aproximativ 2,50 cm2 pentru fiecare fosă nazală. Mucoasa nazală (olfactivă) este formată dintr-un epiteliu şi dintr-un corion. Epiteliul este format din: > celulele olfactive: reprezintă elementele senzoriale ale acestui epiteliu. > celulele de susţinere : sunt celule cilindrice de tip epitelial, aflându-se la acelaşi nivel cu celulele olfactive > celulele bazale: sunt celule epiteliale mici ce se sprijină pe corion. Corionul este de natură conjunctivă, iar în grosimea sa se află glande mucoase care produc mucusul cu rol în umezirea mucoasei, pentru întreţinerea stării ei funcţionale. Analizatorul optic Simţul văzului alături de simţul auditiv şi cel kinestezic, au rolul de orientare conştientă în spaţiu şi în menţinerea echilibrului corpului. 248 Ochiul Este organul văzului fiind format din: x globul ocular; * organele anexe ale globului ocular. Globul ocular Este aşezat în orbită, are formă aproximativ sferică, fiind puţin turtit de sus în jos. Diametrul anteroposterior este de aproximativ 2,50 cm, de la polul anterior la cel posterior. Diametrul vertical este de 2,30 cm şi diametrul transversal e de 2,35 cm. Globul ocular este format din: ■ tunici; ■ medii refringente. Tunicile globului ocular 0 tunica externă este reprezentată de: x sclerotică; x cornee. x sclerotică este o membrană albă, dură şi opacă. în partea sa posterioară, mai jos de polul posterior se găseşte lama ciuruită, prin care trec fibrele nervului optic şi vasele sanguine. Ea are rol de protecţie pentru celelalte părţi ale globului ocular; x corneea e porţiunea anterioară a tunicii externe, fiind transparentă (membrană epitelial - conjunctivă). Prezintă cinci straturi: • stratul epitelial anterior • membrana bazală anterioară sau membrana Bowmann • ţesutul propriu al corneei • membrana bazală posterioară sau membrana Descemet • stratul epitelial posterior. Este lipsită de vase sanguine, dar este bogată în terminaţii nervoase libere.. 0 tunica mijlocie sau tunica vasculară, este reprezentată de: x coroidă; x corp ciliar; x iris. x coroida este situată în partea posterioară a globului ocular. In porţiunea posterioară, prezintă un orificiu care corespunde lamei ciuruite a scleroticei, iar în partea anterioară are un aspect 249 festonat şi poartă denumirea de ora serrata. Are o culoare brun-negricioasă, formând camera obscură a globului ocular; x corpul ciliar sau zona ciliară este cuprins între ora serrata şi iris. Este format din: • muşchiul ciliar este aşezat pe faţa superioară a corpului ciliar, mai subţire către ora serrata şi mai gros spre marginea liberă. In secţiune transversală are o formă triunghiulară, cu vârful spre ora serrata. Are rol în acomodarea la distanţă. • procesele ciliare sunt în număr de 70 - 80, aşezate radiar în profunzimea corpului ciliar şi sunt separate unele de celelalte de văile ciliare. Procesele ciliare formează umoarea apoasă. x irisul este o membrană circulară care se leagă de partea anterioară a capului ciliar. în mijloc prezintă un orificiu circular, care poartă numele de pupilă.

Este format din următoarele straturi: • epiteliul anterior; • membrana bazală anterioară; • stroma sau ţesutul propriu al irisului este formată din fibre musculare netede, vase, nervi, ţesut lax, celule conjunctive cu pigment. Fibrele musculare netede sunt: radiare (dilatatorul pupilei) şi circulare (sfincterul pupilei); • membrana bazală posterioară; • epiteliul posterior. 0 tunica internă, cunoscută sub numele de retină este o formaţiune de natură nervoasă. Retina căptuşeşte coroida, se întinde în partea anterioară până la ora serrata. Pe faţa internă avem în partea posterioară două regiuni: • papila nervului optic; x macula. Papila nervului optic este aşezată inferior de maculă, având o culoare albicioasă la nivelul ei se găsesc vasele şi fibrele nervului optic. Macula sau pata galbenă are o formă ovală, iar în centru prezintă o depresiune numită foveea centralis. Pe ea se formează imaginea. Structura retinei e formată din zece straturi: ■ stratul pigmentar; ■ stratul celulelor cu conuri şi bastonaşe; ■ membrana limitantă externă; ■ stratul granular extern; ■ stratul plexiform extern; . ■ stratul granular intern; ■ stratul plexiform intern; ■ stratul celulelor multipolare; ■ stratul fibrelor optice; ■ membrana limitantă internă. Mediile refringente ale globului ocular Mediile refringente ale globului ocular sunt reprezentate prin: x cornee; x cristalin; x umoare apoasă; x corp vitros. x corneea este primul mediu de refracţie întâlnit de razele luminoase; x cristalinul are forma unei lentile biconvexe, fiind situată înapoia irisului. Are un diamentru de 10 mm şi grosime de 6 mm. Prezintă două feţe (anterioară şi posterioară) şi o circumferinţă Cristalinul este lipsit de vascularizaţie şi inervaţie. Este transparent, iar 1 o dată cu înaintarea în vârstă poate prezenta opacităţi ce duc la scăderea acuităţii vizuale, stare ce poartă denumirea de cataractă. Cristalinul e ţinut în poziţie cu ajutorul unor fibre ce formează zonula lui Zinn (ligamentul suspensor al cristalinului). x umoarea apoasă este un lichid transparent şi incolor, fiind produsă de procesele ciliare. Se găseşte în cavitatea globului ocular, înaintea cristalinului, fiind împărţită în două camere: • una anterioară între cornee şi iris; • una posterioară (mai mică) între iris şi cristalin, cele două camere comunică prin pupilă. x corpul vitros se găseşte în partea posterioară a globului ocular, între cristalin şi retină. Corpul vitros prezintă la exterior o membrană subţire, membrana hialoidă, iar în interior, o masă gelatinoasă. 251

Organele anexe ale globului ocular Sunt reprezentate de: ■ muşchii globului ocular; ■ organele de protecţie. Muşchii globului ocular sunt în număr de şase, dintre care patru muşchi drepţi şi doi oblici. Muşchii drepţi ai globului ocular sunt: • muşchiul drept superior; • muşchiul drept inferior; • muşchiul drept intern; • muşchiul drept extern. Muşchii oblici ai globului ocular sunt: • muşchiul oblic superior • muşchiul oblic inferior. Organele de protecţie sunt reprezentate de: > sprâncene: sunt formate din două proeminenţe în formă de arcuri, cu deschiderea în jos, aşezate deasupra orbitelor, fiind acoperite cu fire de păr. împiedică scurgerea sudorii pe globul ocular; r- pleoapele: sunt două cute musculo-membranoase, aşezate în faţa orbitei, care acoperă faţa anterioară a globului ocular. Distingem o pleoapă superioară şi o pleoapă inferioară, acestea fiind despărţite printr-o fantă palpebrală. Marginile libere ale pleoapelor determină unghiul intern al ochiului şi unghiul extern al ochiului. Pleoapele sunt căptuşite cu o mucoasă numită conjunctivă . Pe marginea liberă a pleoapelor se află fire de păr care formează genele. > conjunctiva este o membrană mucoasă, care acoperă partea anterioară a globului ocular (sclerotica şi corneea) şi apoi se îndoaie, căptuşind pleoapele. Prezintă următoarele porţiuni: ■ porţiunea palpebrală; ■ fundurile de sac; ■ porţiunea bulbară. în unghiul intern al ochiului conjunctiva dă naştere la două formaţiuni: ■ caruncula; ■ pliul semilunar. > aparatul lacrimal este format din: ■ glanda lacrimală este aşezată în partea antero-superioară şi laterală a orbitei, prezentând două porţiuni: orbitală şi palpebrală. ■ căile lacrimale sunt formate de canalele lacrimale, sacul lacrimal şi canalul nazo-lacrimal. Lacrimile produse de glandele lacrimale ajung prin canaliculele exerctoarc în lacul lacrimal, de unde prin canalele lacrimale şi sacul lacrimal, ajung în canalul nazo-lacrimal, ce se deschide în meatul inferior al fosei nazale. Rolul aparatului lacrimal este acela de a menţine umiditatea conjunctivei bulbare şi de a îndepărta corpurile străine de pe suprafaţa globului ocular. Analizatorul acustico-vestibular Segmentul periferic al analizatorului acustico-vestibular este urechea şi conţine aparatele receptoare a două simţuri: • simţul auzului: analizatorul acustic; • simţul poziţiei spaţiale şi al orientării mişcărilor corpului: analizatorul vestibular. Urechea Se împarte în trei porţiuni: * urechea externă; * urechea medie; * urechea internă. Urechea externă Este formată din:

0 paviliofiul urechii: este aşezat pe părţile latero-inferioare ale capului, anterior mastoidei şi posterior articulaţiei temporo-mandibulare. Prezintă o faţă externă , o faţă internă şi o circumferinţă. Faţa externă prezintă nişte ridicături, reprezentate prin helix, antehelix, tragus şi antitragus, precum şi nişte depresiuni reprezentate prin jgheabul helixului, foseta triunghiulară şi conca. Aceste depresiuni şi, ridicături au rolul de a culege undele sonore şi de a le direcţiona; 252 253 0 conductul auditiv extern: este un canal ce continuă pavilionul urechii până la urechea medie. începe în partea anterioară şi inferioară a concăi şi se termină la nivelul timpanului. Prezintă o porţiune cartilaginoasă în continuarea pavilionului şi o alta osoasă săpată în osul temporal. Cele două porţiuni formează un unghi, fiind acoperite de o membrană, aceasta conţinând glande ceruminoase, ce secretă o substanţă galbenă numită cerumen. Urechea medie Urechea medie e o cameră plină cu aer, formată din: * cavitatea timpanică; * cavităţile mastoidiene; * tub auditiv. 0 cavitatea timpanică: este săpată în stânca temporalului şi prezintă şase pereţi: extern, intern, superior, inferior, anterior, posterior. Timpanul se află pe peretele extern şi separă urechea externă de urechea medie. Se prezintă sub forma unei membrane: circulară, fibroasă, elastică, subţire şi rezistentă ce se întinde pe un inel osos ce aparţine osului temporal. Peretele intern al cavităţii timpanului separă această cavitate de urechea internă, pe acesta aflându-se două orificii: • fereastra ovală; • fereastra rotundă. Prin fereastra ovală, casa timpanului comunică cu vestibulul, iar prin fereastra rotundă, cu rampa timpanică a melcului. Intre cele două ferestre se află promontoriul (o ridicătură osoasă). între timpan şi fereastra ovală se află un lanţ de trei oscioare (ciocan, nicovală, scăriţă), numite după forma lor. Ciocanul este cel mai lung, prezintă un cap, gât, două apofize şi un mâner. Mânerul se fixează pe membrana timpanică. Nicovala prezintă un corp şi două apofize (scurtă şi lungă), se sprijină pe capul ciocanului. Scăriţa prezintă un cap, un arc osos şi o placă bazală inserată pe fereastra ovală. Ea se articulează cu apofiza lungă a nicovalei. 0 cavităţile mastoidiene sunt neregulate, săpate în porţiunea mastoideană a temporalului, fiind cunoscute sub denumirea de celule mastoidiene; 0 tuba auditivă sau trompa lui Eustachio, continuă înainte şi medial cavitatea timpanică. Ea face legătura dintre cavitatea timpanică şi nazo-faringe. Prezintă o porţiune osoasă şi una fibrocartilaginoasă, 254 care se deschide prin orificiul faringean în nazo-faringe, la nivelul cornetului nazal inferior. între cele două porţiuni se află istmul trompei, ce reprezintă zona de maximă îngustare'a trompei. Prin trompa lui Eustachio se menţine echilibrul de presiune pe cele două feţe ale timpanului, între aerul din urechea medie şi aerul din conductul auditiv extern. Urechea internă Urechea internă este săpată în stânca temporalului, comunicând cu urechea medie prin cele două ferestre (rotundă, ovală) şi cu cavitatea craniană prin conductul auditiv intern. Prezintă o parte osoasă numită labirintul osos şi una membranoasă numită labirintul membranos: 0 labirintul osos este format din: * vestibul; * canale semicirculare;

* melcul osos. * vestibulul osos este cavitatea centrală a labirintului osos, el comunică cu urechea medie prin cele două ferestre şi cu cavitatea craniană prin. conductul auditiv intern; x canalele semicirculare osoase sunt trei cavităţi tubulare, orientate una superior, alta posterior şi a treia lateral. Ele se deschid în vestibul prin cinci orificii. Canalul superior şi cel posterior se deschid printr-un orificiu comun, de unde şi numărul de cinci orificii; * melcul osos este reprezentat de un canal osos spiralat, numit columelă sau modiol. Peretele melcului osos opus columelei se numeşte lamă de contur. Melcul osos prezintă o lamă spirală osoasă ce împarte incomplet cavitatea melcului osos în două compartimente: ■ unul superior numit rampa vestibulară; ■ unul inferior numit rampa timpanică. 0 labirintul membranos se află în interiorul celui osos şi este separat de acesta prin perilimfă. în interiorul labirintului membranos se află endolimfa. Labirintul membranos prezintă aceleaşi formaţiuni ca şi cel osos: * vestibul; * canale semicirculare; * melcul membranos. * vestibulul membranos este format din două vezicule suprapuse, utricula şi sacula. 255 Uîricula prezintă o bombare a epiteliului său numit macula utriculară. Ea se află în partea superioară a vestibulului osos. Sacula se află situată sub utriculă şi comnică cu aceasta printr-un canal, numit canalul endolimfatic, ce se termină în fund de sac sub dura mater. x canalele semicirculare membranoase sunt în număr de trei şi prezintă câte o ampulă membranoasă. Ele încep şi se termină în utriculă. Utriculă, sacula şi canalele semicirculare membranoase formează aparatul vestibular. * melcul membranos are formă triunghiulară şi închide complet spaţiul de comunicare dintre rampa timpanică şi cea vestibulară. Prezintă trei pereţi: • peretele extern; • peretele posterior; • peretele anterior. Pe peretele posterior se află organul spiral al lui Corti, care este organul esenţial al auzului, fiind format din: • celule de susţinere • celule senzoriale ciliate • celule accesorii • membrana reticulată • membrana tectoria Analizatorul motor sau kinestezic Analizatorul kinestezic primeşte excitaţiile în legătură cu poziţia şi mişcările diferitelor segmente ale corpului, transmise de muşchi, tendoane, ligamente şi articulaţii. Segmentul periferic al analizatorului kinestezic este reprezentat de următorii receptori: ■ fusul neuro-muscular la nivelul muşchilor; ■ corpusculul Golgi în tendoane; ■ corpusculul Va'ter-Pacini în articulaţii şi tendoane; ■ terminaţiile nervoase libere în muşchi, tendoane, articulaţii, periost. Corpusculii Golgi şi fusurile neuro-musculare ce se găsesc în muşchi şi tendoane sunt singurii receptori din organism care nu suferă fenomenul de adaptare la excitant.

256

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful