1 CREŞTEREA PĂSĂRILOR DE INTERES CINEGETIC.

REZERVAŢII ŞI PARCURI DE VÂNĂTOARE Rezervaţii cinegetice Înfiinţarea rezervaţiilor cinegetice a fost dictată de necesitatea îmbogăţirii efectivelor de vânat. Rezervaţiile sunt terenuri de dimensiuni întinse, pe care s-au practicat anumite amenajări, a căror întreţinere este asigurată de un personal specializat, şi pe care este interzisă vânătoarea. Pentru a corespunde scopului pentru care au fost create, rezervaţiile trebuie să asigure animalelor condiţii favorabile, constând în hrană, adăpost şi linişte. În acest sens, este foarte important ca amplasarea şi delimitarea acestor teritorii să fie judicios alese; terenurile respective trebuie să fie suficient de extinse, delimitate pe cât posibil de limite naturale, şi să fie străbătute de cât mai puţine drumuri publice. Amenajările constau în executarea de ogoare de hrană şi culturi, care prin asigurarea hranei contribuie la atragerea şi menţinerea vânatului în teritoriu. Utilitatea rezervaţiilor de vânătoare constă în obţinerea unei densităţi convenabile a vânatului pe respectivul teritoriu, ceea ce asigură o menţinere a efectivelor. Din rezervaţii, animalele pot difuza şi în teritorii învecinate, contribuind la popularea acestora. În anumite condiţii, exemplarele provenite din rezervaţii pot fi eliberate şi în terenuri mai îndepărtate. Avantajul rezervaţiilor este de a oferi posibilitatea creşterii unor specii care sunt mai pretenţioase sau nu se pot dezvolta în condiţii de captivitate. Gestionarea unor asemenea rezervaţii presupune existenţa unui personal calificat, format din oameni competenţi profesional şi pasionaţi de activitatea pe care o desfăşoară care să fie în măsură să asigure supravegherea şi îngrijirea efectivelor de animale, cât şi combaterea braconajului. observaţie,etc). La ora actuală există în lume multe asemenea rezervaţii, dintre care menţionăm: Serengeti, N’Gorongoro (Tanzania), Bouna (Coasta de Fildeş), Gran Paradiso (Italia), Yellowstone (S.U.A). În ţara noastră, dintre rezervaţiile naturale amintim pe cea din Delta Dunării sau pe cea din Munţii Retezat. Parcuri de vânătoare La acestea se adaugă investiţiile materiale (hrănitori, adăpători, posturi de

iar densitatea populaţiei trebuie să fie menţinută la cifre adecvate. Densitatea mare a populaţiei favorizează consangvinizarea. Dintre speciile de păsări. a potârnichilor.2 Parcurile de vânătoare sunt teritorii împrejmuite destinate creşterii vânatului. care constituie astfel o sursă permanentă pentru recoltare sau pentru colonizări. este necesar să existe culturi de plante. datorat amenajărilor. Deosebirile faţă de rezervaţii constau în îngrădirea teritoriului şi caracterul artificial pronunţat. Creşterea fazanilor . Scopul parcurilor este de a facilita vânătoarea. Valea Lungă şi Haţeg (judeţul Hunedoara). trebuie asigurată popularea parcurilor cu exemplare viguroase. Creşterea păsărilor de interes cinegetic La ora actuală o multitudine de factori influenţează negativ existenţa şi înmulţirea vînatului. Exemplarele crescute în parcuri au o rezistenţă mai redusă la intemperii şi boli. având în vedere aglomerarea animalelor pe un teritoriu limitat este importantă supravegherea epidemiologică. mai rar cerbi. În acest scop. pentru a putea surprinde declanşarea unor boli infecţioase a şi lua măsurile corespunzătoare. a accesului la hrană. de a menţine unele specii sau pentru a asigura popularea cu specii noi. iar pe perioada iernii trebuie furnizată hrană complementară. Dezavantajele sunt date de limitarea libertăţii de mişcare a vânatului. ajungându-se la scăderea drastică a efectivelor unor specii de vânat. alternînd cu zone de poieni pe care se află păşuni şi fâneţe. alături de alte considerente precum creşterea numărului de vânători (şi implicit recoltarea unui număr mai mare de piese) şi preocuparea pentru sporirea rentabilităţii vânatului a făcut ca problema creşterii vânatului să fie de tot mai mare interes. care în timp conduce la degenerarea efectivului. Aceasta. Speciile crescute în parcuri sunt în general lopătarii şi muflonii (aceste specii se menţin mai greu în teren liber). se practică creşterea fazanilor. cum ar cel de la Şarlota (judeţul Timiş). a raţelor şi a cocoşului de munte. În ţara noastră în prezent funcţionează mai multe asemenea parcuri.5 m înălţime. căpriori şi zimbri. De asemenea. Gospodărirea parcurilor de vânătoare presupune în primul rând rezolvarea problemelor legate de asigurarea hranei. uneori chiar la dispariţia lor din unele zone. ceea ce se repercută în mod negativ asupra taliei exemplarelor şi a calităţii trofeelor. Pentru menţinerea unei bune calităţi biologice a efectivelor. fiind delimitate de garduri de 2-2. Parcurile din ţara noastră constau din porţiuni de pădure. Avantajul parcurilor constă în posibilitatea creşterii dirijate a vânatului.

Eclozarea ouălor se face în eclozor. cameră de eclozare. la temperatură de 37. după care ouăle sunt din nou dezinfectate şi introduse în incubator. fiind solicitat atât în ţară cât şi în străinătate. este o pasăre care se pretează la creşterea în captivitate. fiind mişcate zilnic. De la vârsta de 125 zile. Hrănirea se face în prima etapă cu hrană granulată. în fiecare boxă se introduc 4-6 femele şi un mascul. sau var. principala problemă care reclamă atenţie fiind caracterul monogam al acestei păsări. Reproducătorii se introduc în boxe în luna februarie (ei vor fi selecţionaţi din puii eclozaţi până la 1 iunie. cu rol de a menţine temperaturi optime (37-380 C). începând din a doua jumătate a lunii aprilie şi până la sfârşitul lunii iunie. După uscare. O femelă produce în medie 40 de ouă pe an. ca în cazul crescătoriilor de fazani. precum şi spaţii anexe necesare procesului de creştere (laborator pentru mirajul ouălor. . la 11 zile se practică mirajul ouălor. gazon. ouăle murdare sunt spălate cu apă călduţă fără a fi şterse. Pe terenul din voliere se cultivă porumb şi sorg. unde ouăle stau 4 zile până la ciocnirea lor. remize pentru maşini. cameră de incubare a ouălor. unde trebuie să existe eleveuze (cloşte artificiale electrice). nu de la haremuri. cu penajul complet şi viu colorat). În etapa următoare.o crescătorie de fazani cuprinde sectoare direct legate de procesul creşterii păsărilor (voliere pentru reproducători.3 Fazanul este o specie cu valoare economică ridicată. După recoltare. locuinţele personalului). se preferă fazani din varietăţile Phasianus colchicus var. la care se adugă apoi seminţe de mei. ouăle sunt puse la păstrat în stative. Puii sunt crescuţi în hale până la vârsta de 40-50 de zile. puii vor fi trecuţi în hale de creştere. Păstrarea se face timp de 7 zile. Din acest motiv. De la vârsta de 6-7 zile. puii pot fi scoşi în curţi. Ca organizare. boxe de ouat.8 0 C şi umiditate de 4852%. acesta se repetă înainte de eclozare. În timpul incubării. apoi sunt supuse dezinfectării într-un dulap de dezinfectare. depozite de alimente. aceştia din urmă având o raţie alimentară mai consistentă şi mai variată. mongolicus. Pentru reproducţie. în condiţii stricte de temperatură (11-130C) şi umiditate (70%). sorg şi verdeaţă. în procesul reproducţiei se porneşte de la cupluri de păsări. Creşterea potârnichilor Creşterea potârnichilor este mai pretenţioasă decât a fazanilor. hală pentru bateriile de creştere a puilor). În principiu. fiind întoarse din 4 în 4 ore. depozit de ouă. unde vor fi ţinute timp de 21 de zile. fiind eliminate cele limpezi. cânepă. bine conformaţi. iar pe margine. Ouăle se recoltează de două ori pe zi. într-o încăpere specială. cu notarea datei şi a numărului boxei. şi trebuie să fie sănăoşi. tenebrosus. dacă vremea este favorabilă. construie din plasă de sârmă montată pe un schelet metalic sau din lemn. La 50 de zile puii sunt transferaţi în voliere de stocaj. puii sunt selecţionaţi pentru valorificare sau ca reproducători.

iar cuplurile se formează între 20 februarie şi 10 martie. În primele 10 zile puii sunt ţinuţi în parchete dotate cu adăposturi încălzite. Păsările sunt ţinute în parchete de pontă. ouă de furnici. În compoziţia hranei puilor intră verdeţuri. ouatul începând la sfârşitul lui aprilie şi ţinând până în iulie. pasteurelozei. de unde sunt dirijaţi spre un turn de unde sunt obligaţi să sară de la înălţimea de 0. Exemplarele reproducătoare sunt menţinute în voliere de stocaj acoperite. ouă de găină fierete. Aceştia sunt ţinuţi în boxe cu eleveuze în primele 15 zile. carne tocată. iar în următoarele 15 zile sunt ţinuţi ziua în curţi şi noaptea în boxe. De la vârsta de o lună. după care pot fi scoşi în curte. Creşterea raţelor Sunt utilizate raţele din specia Anas platyrhynchos. Este important ca în voliere să se ia măsuri profilactice împotriva coccidiozei. Procesul de prelucrarea ouălor cunoaşte în principiu aceleaşi etape ca şi la fazani. în cuşti fiind instalate întâi femelele. cu rol în favorizarea digestiei. sau capturaţi din libertate cu o lună înaintea formării cuplului.5-1m ( puii învăţând astfel să zboare). la care se suplimentează nisip de râu. de aici. Creşterea cocoşului de munte . umiditate şi întoarcere a ouălor. Masculii se selecţionează dintre cei crescuţio pe sol până la 3 luni şi jumătate. puii sunt dirijaţi spre un al doilea turn. Pentru adulţi. reţetele ţinând seama de vârsta păsărilor. sau poate fi preperată în cadrul crescătoriei. Pe malul lacului sau al bălţii pot fi amplasate voliere neacoperite pentru pui. De la vârsta de 6 săptămâni ei pot fi transferaţi în voliere de creştere. Este posibil ca unii masculi să fie respinşi de cătrec femele. Incubarea se poate face în incubatoare sau cu găini. unde are loc împerecherea şi ouatul. puii sunt transferaţi în voliere de stocaj.4-0. acestea putând să clocească 20-40 de ouă. cu 4 nivele. cu unele diferenţe în ceea ce priveşte condiţiile de temperatură. Hrana poate proveni de la fabrici specializate. care permite lansarea lor pe un luciu de apă de la o înălţime de 1-5 m. Femelele depun 35-40 de ouă (uneori peste 50). care la un capăt au un adăpost de lemn şi sunt amplasate pe picioare de 0. fulgi de ovăz.5 m. la care se adaugă pietriş mărunt. larve din făină. Reproducătorii sunt iniţial ţinuţi pe sexe în lunile octombrie-noiembrie. constând în cuşti de sârmă. cultivate sau plantate cu iarbă. Particularităţile creşterii acestei specii sunt legate de circuitul puilor. teniozei şi salmonelozei. hrana constă în principal din hrană granulată şi grâu. Hrănirea se face de 5 ori pe zi în primele 7 zile. între 10 iunie şi 20 iulie şi crescute pe sol până la vârsta de 3 luni şi jumătate.4 Ca reproducători sunt utilizate femele eclozate în anul precedent. reducându-se progresiv la 3 tainuri din ziua 13.

în volieră spaţiul se amenajează cât mai asemănător cu mediul natural. la 80 de zile masculii ating 4 kg şi femelele 1. . în care se depun 2-3 ouă de găină domestică la începerea depunerii pontei de către femela de cocoş de munte. iar puii se dezvoltă rapid. Exemplarele se capturează la locurile de rotit. se amenajează cuiburi artificiale. După împerechere. precum şi de numeroşii factori nefavorabili care au redus efectivele de cocoşi de munte. fiind transportate în condiţii cât mai puţin stresante (coşuri aerisite. pentru a se zbate cât mai puţin).5 Preocuparea pentru creşterea în captivitate a acestei specii a fost generat de aprecierea de care se bucură în rândul vânătorilor. astfel.5 kg. Reproducătorii sunt sunt ţinuţi în voliere spaţioase. şi cu aripile imobilizate. pentru reproducere constituindu-se în luna februarie grupuri de 2-3 femele şi un mascul. Incubarea are o durată de 27 de zile.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful