Capitolul 8 ECONOMIA MONETARA O nouă paradigma Moneda a jucat un rol central în cadrul concepţiei populare cu privire la economie şi la viaţă

, în general. Monetariştii au plasat moneda în centrul activităţii economice, dar în contrast cu teoria clasică au demonstrat că moneda nu are un efect real, opinie care a fost verificata în teoria ciclului real al afacerilor (potrivi autorilor Kydland şi Prescot). În timp ce, o lungă perioadă de timp, teoria monetară a fost guvernată de ideea potrivit căreia moneda nu are importanţă, Fed-ul a eliminat o astfel de opinie – prin deciziile sale frecvente de modificare a ratei de dobândă, ceea ce a reconfirmat faptul că moneda contează, cel puţin, pe termen scurt. În acest context, cel mai important aspect al teoriei economice este de a explica de ce şi cum acţionează, pentru a propune cele mai bune repere decidenţilor politici, atunci când aceştia încearcă sa utilizeze politica monetară pentru a obţine o expansiune economică pană la acel punct în care rata inflaţiei nu sporeşte. Noua paradigmă a economiei monetare constă în faptul că demonstrează inconsistenţa teoriei monetare potrivit căreia tranzacţiile generează cererea de monedă. Rolul monedei se află în ajustarea dintre cererea de monedă şi fondurile disponibile. Acest aspect presupune cunoaşterea importanţei imperfecţiunilor informaţiei şi a comportamentului băncilor. 8.1. Reflexii asupra stadiului actual al teoriilor monetare Pentru teoreticieni, teoriile monetare au constituit, mult timp, o deosebită provocare, respectiv găsirea ipotezelor care să permită, sau nu, validarea teoriilor. Provocarea a fost dificilă, întrucât deşi construirea modelelor în care moneda joacă un rol central, era uşoară, totuşi, numărul celor care au condus la efecte cantitative care să redea realitatea a fost deosebit de redus. Abordările macroeconomice s-au bazat, în general, pe efectul de echilibru real, respectiv pe faptul că atunci când preţurile scad, valoarea monedei sporeşte, permiţând o mai mare satisfacţie indivizilor. În realitate importanţa efectului real, este deosebit de redusă, în special în cazul unei relansări economice. De asemenea, doctrina monetară potrivit căreia preţurile evoluează proporţional cu creşterea ofertei de monedă, indiferent de regimul monetar, demonstrează că nu există efecte asupra tranzacţiilor reale. O opinie curentă susţine că teoriile monetare sunt fondate de principiile microeconomiei. Alţi economişti subliniază că modelele şi teoriile monetare nu sunt adaptate, şi că trebuie fondate pe principiile maximizării, introducând moneda în funcţiile de producţie şi utilitate. Cercetările după anii 1990 au încercat să reafirme că moneda nu are importanţă. În acest scop, Stiglitz a demonstrat că politica financiară publică nu are efecte din punct de vedere monetar. Dacă guvernul reduce impozitele şi majorează datoria publică, cererea de bonuri de tezaur va creşte cu o sumă riguros egală cu creşterea ofertei de monedă. O modificare în structura scadenţelor datoriei, nu va antrena nici un efect. În susţinerea acestei teorii s-au formulat ipoteze, astfel :  absenţa distorsiunilor produse de ratele de dobândă.  absenţa efectelor de redistribuire între generaţii. 199

S-a demonstrat. pot fi caracterizate prin raţionalizarea (limitarea) creditului şi a fondurilor proprii. industrializate. şi reprezintă o componentă mai largă decât M1. deci. Această modificare se 200 . în care intră costul de oportunitate pentru deţinerea ei. De asemenea. care sunt concurenţiale. demonstrează că teoria cererii de monedă nu are utilitate practică. măsurată şi nivelul veniturilor. în aceşti ani. nu de politica monetară ci de costurile de tranzacţionare. Teoriile monetare dezvoltate în ultimii 25 de ani au dezvoltat o ecuaţie a cererii de monedă. În acest context. primele două motive fiind legate de utilizarea monedei ca rezervă de valoare. modelul pieţei imperfecte propune o bază pentru explicare numeroaselor aspecte ale funcţionării agregatelor monetare. Ultmii 15-20 de ani au condus la remarcabile modificări în tehnologia tranzacţiilor . astfel. cu tehnologiile moderne pot fi utilizate pentru tranzacţionare şi bonurile de tezaur. caracter care se dovedeşte a fi în contradicţie cu modelul pieţei perfecte. ordinatoarele dau posibilitatea unei circulaţii rapide a monedei. CRITICA TEORIEI CERERII DE MONEDĂ BAZATĂ PE NEVOILE DE TRANZACŢIONARE Există numeroase motive de suspiciune asupra explicaţiilor tradiţionale. MONEDA ESTE PURTĂTOARE DE DOBÂNDĂ ŞI ARE COST DE OPORTUNITAE Un subiect central şi mult controversat este următorul: în prezent. moneda este purtătoare de dobândă iar diferenţa de dobândă dintre un cost monetar şi un bon de tezaur este determinată. Stiglitz consideră pertinent doar al treilea motiv. nu a fost stabilă. la care se adaugă caracterul imprevizibil al vitezei de circulaţie a monedei. Keynes a enumerat 3 motive de conservare a monedei. existenţa pieţelor perfecte de capital. atenţia a fost îndreptată către cererea de depozite. Keynes nu a putut fi clar în materie de definiţie a monedei. sunt mai apropiate de realitate decât cele care presupun caracterul perfect al pieţei de capital. precauţie. În prezent. absenţă de claritate care a autorizat glisări şi interpretări diferite. Teoriile monetare standard explică faptul că politicile monetare pot acţiona pentru modificarea ofertei de monedă. analiza cererii de monedă trebuie focalizată pe cererea de monedă pentru tranzacţii. întrucât ele constituie o parte monedei direct controlate de autoritatea monetară. în economiile avansate. Studiile au demonstrat că pieţele de capital. Modelele fondate pe informaţia imperfectă şi costisitoare furnizează explicaţii asupra caracterului secundar şi instituţional al pieţei de capital. că modelele ce presupun pieţele de capital imperfecte. şi că această teorie este depăşită. ceea ce induce o variaţie a ratei de dobândă. Relaţia între masa monetară convenţională. Una din cele mai abordate probleme în ultimii 15 ani este investigarea consecinţelor unei informaţii costisitoare şi imperfecte pentru funcţionarea pieţei de capital. care nu sunt în armonie cu modelul neoclasic concurenţial. nu există nici un cost de oportunitate pentru deţinerea de monedă. speculaţie şi tranzacţionare. Astfel. Acest fapt.

repercutează asupra compartimentelor economice reale. spre deosebire de cele ale clasicilor care susţin că viteza de circulaţie depinde de costul de oportunitate al deţinerii de monedă. guvernul poate prevedea cu uşurinţă consecinţele oricărei modificări în politica sa. s-a căutat o altă definiţie a monedei. Totuşi aceste schimburi de active nu implică legături clare şi stabile cu venitul naţional (veniturile anuale ale acestor tranzacţii pot fi enorme). Însă tehnologia modernă care a permis atâtea progrese în plan monetar. dar sunt legate de vânzări sau cumpărări de active. VARIAŢII ALE VITEZEI DE CIRCULŢIE Monetariştii au afişat un anume scepticism pe subiectul mecanism al ratei dobânzii. ESTE MONEDA NECESARĂ TRANZACŢIILOR ? Majoritatea tranzacţiilor nu necesită acest tip de monedă ce poate fi realizată prin credit. prin care politica monetară poate să-şi exercite influenţa. antrenează reducerea cererii. Acest model este forte util pentru responsabilii politicii monetare întrucât cel puţin câteva relaţii rămân stabile. precum în SUA 1991 şi Asia Orientală. Reducerea ofertei de monedă conduce la creşterea preţului monedei. TRANZACŢIILE GENEREAZĂ VENITURI ? Modelele recente presupun că cererea de monedă este o funcţie a valorii venitului naţional. inclusiv utilizarea bonurilor de tezaur ca monedă. cererea de monedă este stabilă. ar putea permite utilizarea creditului ca fundament al schimburilor. ea intervenind asupra nivelului preţurilor. 1997-1998. Într-o economie deschisă există un canal. Cea mai mare parte a tranzacţiilor nu generează venituri. Creşterea ratei dobânzii face mai atractivă plasamentele pentru străini. Eroarea manifestată în relaţia dintre monedă şi venit necesită o reexamaniare a bazelor teoriei monetare. Caracterul descentralizat al informaţiei în economia de piaţă face costisitoare obţinerea acestei informaţii. rata dobânzii. Chiar cu un nivel al investiţiilor instabil. modelul n-a funcţionat pertinent iar politicile monetare au trebuit readaptate. Explicaţiile monetariştilor se bazează pe viteza de circulaţie constantă. Motivul pentru care creditul nu poate fi utilizat pentru facilitarea schimburilor. ţine de insuficienţa informaţiilor care să garanteze acordarea unui credit unui agent economic sau unui individ. dar în cazuri de recesiune şi criză ale sectorului financiar. În numeroase circumstanţe modelul a funcţionat bine. Pentru a fi explicată modificarea relaţiei dintre monedă şi venit. la rândul său. Teoreticienii ciclului de afaceri au dezvoltat ideea susţinând că moneda nu are importanţă pentru schimburile reale. respectiv al ratei reale care rezultă din variabilele reale. În timp ce funcţia investiţiei este instabilă. cu atât mai mult cu cât aparenta eroare în 201 . mişcările de capital induse de ţările care cresc rata dobânzii conduc la reduceri ale cererii exportatorilor şi la o creştere a cererii importatorilor. calculele au demonstrat că rata anuală a dobânzii nu explică decât parţial variaţiile vitezei de circulaţie. ceea ce .

în termeni reali. teoria lui Tobin este avansată comparativ cu teoria bazată pe tranzacţii. 202 . rata nominală a dobânzii este apropiată de rata bonurilor de tezaur pe 3 luni. Preţul acţiunilor este. că efectele politicii monetare rezultă din modificările ofertei relative de monedă în bonuri de Tezaur sau în monedă fiduciară. VARIAŢIILE ÎN RATA DOBÂNZII În conformitate cu teoria. Pentru o mulţime de ţări. În Italia. întrucât ceea ce contează în economie este cererea şi oferta pentru tot portofoliul de active. O asemenea acţiune se bazează pe teoria conform căreia rata dobânzii pe termen scurt este adaptată mişcărilor de capital internaţionale. întrucât reflectă percepţia pe piaţă a riscului asociat investiţiilor. cel mai pertinent instrument de măsură a costului capitalului. în timp ce rata pe termen lung este corelată cu piaţa internă. Viteza de circulaţie este măsurată prin PNB divizat de M1. Numeroase studii empirice pun în chestiune abordarea standard prin care politica monetară îşi exercită efectele. Astfel. datorată utilizării cuburilor de zahăr.raportul dintre inflaţie şi şomaj de sfârşitul anilor ”70. prin teoria portofoliului. viteza de circulaţie nu este constantă. de asemenea. şi pentru a menţine creşterea economică ). încă în bonuri de tezaur pe termen lung sau scurt (precum în operaţiunea Twist. s-au manifestat mai multe perioade de absenţă a monedei divizionare dar nu a fost afectat comerţul. nu a antrenat efecte nefaste asupra economiei pentru că au fost adoptate soluţii alternative. Ajustările pieţei activelor antrenează modificări ale ratei dobânzii şi ale randamentelor acţiunilor. pe termen lung sau de preţul acţiunilor. Teoria monetară care se bazează pe scopul utilizării monedelor în realizarea tranzacţiilor antrenează şi alte probleme:  Ce anume determină investiţiile ?  Rata dobânzii pe termen scurt sau lung ?  Rata dobânzii sau preţul acţiunilor ?  Rata reală sau nominală a dobânzii ? Cererea pentru investiţii este legată de rata dobânzii. ceea ce influenţează activitatea economică reală. ca urmare a ratei reale a dobânzii. ca formă de monedă divizionară. Tezaurul retrage obligaţiunile pe termen lung şi emite obligaţiuni pe termen scurt. sau. politica monetară îşi exercită efectele. TEORIA PORTOFOLIULUI A LUI TOBIN Tobin explică. Cea mai importantă variabilă care influenţează investiţiile este rata nominală a dobânzii. s-a produs datorită unor postulate ale teoriei keynesiste tradiţionale. efectul vizibil fiind cel al creşterii numărului de carii dentare. însă omite rolul instituţiilor. o grevă care a întrerupt mecanismele de compensaţie pentru cecuri. Alte obiective ale teoriei monetare fondate pe tranzacţii  În Irlanda. în special piaţa ipotecară. pentru a ameliora balanţa de plăţi negativă.

Oferta de credit poate să nu varieze paralel cu oferta de monedă. . În abordările recente. .Băncile determină. rata reală este constantă şi că nu există o variabilitate ciclică. Alte neajunsuri ale teoriei monetare fondate pe nevoile de tranzacţionare Premisele teoriei nu sunt suficient de convingătoare. în SUA.Asupra activităţii economice exercită influenţă condiţiile în care creditul este propus sectorului privat. . Însă nu este plauzibil ca ajustarea la risc a urmat aceeaşi evoluţie cu ratele dobânzilor. dificil de a corela stabilitatea ratei dobânzii reale cu enunţurile teoriei monetare care conferă un rol central ratei reale. condiţiile creditului şi volumul acestuia. Este astfel. care obţin informaţii şi îşi asumă riscurile asociate acordării creditelor. Aptitudinea şi înclinaţia lor spre împrumut este influenţată de rata dobânzii la bonurile de tezaur.Graficele demonstrează că de-a lungul perioadelor. În anul 1991. a şocurilor petroliere). la modul general. 5. ea nu a reuşit să împiedice reducerea ratelor reale ale dobânzii (conform graficelor. 4. pe rolul informaţiilor în oferta de credite şi pe cel al instituţiilor. ecartul între cele două rate variind deseori. 2. şi volumul creditului şi nu cantitatea de monedă. Teoria propusă de Stiglitz avansează ca alternativă faptul că politica monetară este incapabilă să scoată economia din recesiune. Aplicaţii ale noii paradigme în politica monetară Abordarea standard a economiei monetare plasează moneda pe loc central. în timp ce rata dobânzii la cărţile de credit se situa între 16-19 %. însă studiile indică necesitatea accentuării rolului creditului şi a factorilor determinanţi ai acestora.Politica monetară afectează activitatea economică.Variaţiile ratei dobânzii afectează valoarea netă a firmelor. pe perioade îndelungate. abordările recente au demonstrat următoarele aspecte: 1. cu excepţia anilor 70.  Teoria monetară standard se focalizează pe rata dobânzii a bonurilor de tezaur. . Ipoteza teoriei standard este că cele două rate ale dobânzii se separă în funcţie de risc. la un mod. . însă activitatea economică depinde de dobândă ce trebuie plătită de investitori. De asemenea. în planul politicii monetare.Relaţia între condiţiile în care creditul este propus (precum rata dobânzii) şi rata la bonurile de tezaur. Politica monetară compensează alte modificări din economie. nu explică modificările în eficacitate a politicii monetare. se insistă pe noţiunea de fonduri proprii. poate să varieze considerabil în timp. 8. dar şi asupra ofertei de 203 .2. dar nu poate face suficient. nu numai prin efectele asupra cererii de credit (pentru investiţii). care depinde de condiţiile economice. la modul general. modificarea relaţiei dintre monedă şi credit este mai evidentă în perioada de criză. rata bonurilor de tezaur a scăzut până la 3-4 %. a băncilor şi a preferinţelor lor pentru împrumuturi. rămânând nerezolvate o mulţime de probleme. însă. 6. . bănci şi agenţi economici. este neputincioasă în a relansa creşterea prin oferta de credit sau prin ameliorarea condiţiilor în care creditul este oferit. 3.

10. atunci când reglementările cu privire la adecvarea capitalului impun o ajustare la risc inadecvată pentru anumite categorii de activ. poate avea consecinţe pe termen foarte lung. 9. 13.monedă (în special atunci când există limitarea creditului). după impactul iniţial. 12. necesită un volum de informaţii mai redus. chiar inflaţioniste. conduce la diminuarea eficienţei politicii monetare. influenţează riscurile şi incertitudinile asociate valorii activelor si falimentelor. – Politica monetară influenţează comportamentul băncilor şi al firmelor. limitele şi costurile acestei acţiuni. precum şi integrarea globală a acestora conduc la alterarea şi chiar eliminarea eficacităţii politicii monetare. Ratele sporite de dobândă afectează preferinţa pentru împrumuturi sau pentru obligaţiuni de stat pe termen lung. – În cazuri particulare. Asemenea efecte pot fi sporite. cunoscând însă. Politica monetară deformează mediul economic şi incidenţele nu sunt. precum creşterea ponderii efectelor comerciale sau a pieţei titlurilor cu scadenţă. nu numai printr-un efect de substituţie generat de modificarea ratei dobânzii. CONCLUZII Noua paradigmă propune ca Statul să se bazeze puternic pe politica monetară pentru a stabiliza economia. 11. politica monetară influenţează oferta şi cererea agregată care sunt în interacţiune. efectele cererii de monedă asupra ofertei influenţează reciproc (generând o contracţie a activităţii economice) dar efectele asupra ofertei pot fi mai puternice decât cele asupra cererii. Ratele de dobândă foarte ridicate influenţează valoarea netă. 8. – Creşterea concurenţei în sistemul bncar prin eliminrea sau reducerea semnificativă a profiturilor rezultate din spreadul ratei de dobândă. 204 . o creştere a bazei monetare conduce la o expansiune multiplicată a creditului. – Alte modificări în structura financiră. – Politica monetară antrenează importante distorsiuni economice şi acestea trebuie luate în considerare pentru a evidenţia avantajele comparativ cu alte metode de stabilizare. însă această soluţie duce la scăderea eficienţei politicii monetare. Asfel. – Repercusiunile asupra echilibrului general se propagă parcurgând mai multe canale. – Politica monetară are efecte pe termen lung. previzibile. totdeauna. efectele depline se repercutează asupra ansamblului economiei. – Atunci când politica monetară acţionează mai întâi asupra sistemului bncar. altele decât cele tradiţionale . în cazul unei politici mai restrictive. spre deosebire de politica cheltuielilor publice. 14. Deformările pieţei se amplifică odată cu dezvoltarea pieţei financiare. Distorsiunile pot fi temperate. ci şi printr-un efect de bogaţie şi cash-flow. Politica monetară. datorate ratei creditului. 7. pentru a corija funcţionarea sub capacitate a economiei. întrucât se bazează pe mecanismele pieţei. antrenează importante şi previzibile multiplicări. anunţată anterior. Politica monetară. O creştere actuală a ratei de dobândă.

Teoria monetară afirmă că efectele sunt previzibile şi uşor reversibile. firmele preferă autofinanţare sau apelarea la credite. În absenţa unei pieţe a obligaţiunilor performante. afirmaţia potrivit căreia politica monetară este relativ ineficientă se bazează pe distorsiunile şi repartizările necorespunzătoare ale efectelor. fiind cele care suportă cel mai mult implicaţiile ratelor sporite de dobândă. este necesară intervenţia fondurilor publice. pentru a se stabiliza. O reducere a cursului de schimb poate avea efecte minime asupra activităţii economice dacă firmele practică o politică a îndatorării prudente şi o acoperire a riscului de schimb. întrucât veniturile le cresc atunci când cursul de schimb scade. firmele internaţionale îşi pot deplasa finanţările dintr-o ţară în alta. şi neimplicarea în stabilizarea cursului de schimb. subvenţionează. în defavoarea politicii monetare se află şi absenţa previzibilităţii efectelor şi ireversibilitatea acestora. Majorarea ratelor de dobândă. Dacă o bancă 205 . ca atât mai redus este impactul limitării creditului asupra întreprinderilor mici. au diminuat considerabil activităţile caselor de economii. prin tehnici specifice. Aceste efecte puteau fi temperate prin două soluţii: reglementarea mai riguroasă şi subvenţii. care nu recurg la efecte comerciale sau titluri pe termen mediu şi lung. în anumite sectoare de activitate. pentru menţinerea cursului sau pentru diminuarea devalorizării. întrucât o linie de credit pentru un individ nu poate fi substituită cu o linie credit pentru un altul. În abordarea recentă. În concluzie. În acest mod. comparativ cu creditul. Astfel. corelate cu volatilitatea şi slăbiciunile pieţei obligaţiunilor. Moneda este anonimă. Efectele de distorsiune ale politicii monetare sunt accentuate. antrenează efecte similare. lucrurile se schimbă.Politica monetară are o influenţă directă şi puternică asupra acivităţii întreprinderilor mici şi mijlocii (din domeniul construcţiilor). în care rolul principal este îndeplinit de credit. atunci când se urmăreşte menţinerea cursului de schimb. De remarcat este faptul că atunci când statul suportă un asemenea risc. ceea ce ridică întrebarea dacă nu este o problemă fără soluţie ? Răspunsul este “ nu”. De asemenea. datorate relaţiei simple existentă între oferta de monedă şi nivelul nominal al veniturilor. şi care apelează doar la credite bancare. Efectele politicii monetare se regăsesc. O asemenea utilizare conduce la creşterea ratelor de dobândă la niveluri extreme. de la sfârşitul anilor 70 şi începutul anilor 80 în SUA. pot fi marcate de o redusă eficacitate în alocarea globală a capitalurilor şi de marile disparităţi între randamentele marginale ale investiţiilor. FMI susţinea că dacă firmele nu se acoperă. şi cu atât mai mic este impactul global al ofertei reduse de credit intern. De asemenea. Cu cât aceste deplasări sunt mai puternice. dacă economia se află în criză de lichiditate. cu precădere. Firmele exportatoare practică în mod automat o acoperire parţială. Contribuabilii au plătit costuri sporite iar resursele au fost necorespunzător repartizate. firmele care nu practică o acoperire corespunzătoare. de fapt. Agricultura şi micile întreprinderi nu pot absorbi efectele. Politica monetară antrenează costuri ridicate. soluţii care au antrenat un considerabil cost al politicii monetare. din ce în ce mai mult de politica monetară. unele având valori negative. economiile care depind. se menţinea un sistem în care firmele nu se acoperă contra riscului valutar. Numeroase investiţii riscante au fost efectuate pentru soluţionarea situaţiilor respective. De-a lungul unei perioade îndelungate de timp. FMI a susţinut necesitatea acordării de subvenţii pentru a evita devalorizările. Spre deosebire de întreprinderile mici. întrucât firmele nu practicau o acoperire suficientă împotriva riscului valutar.

iar altele nu. De asemenea. Însă. sau dacă consecinţele sunt ireversibile. Dacă ratele de dobândă sporesc datorită creşterii riscului. pentru activitatea economică este importatntă oferta de credit şi condiţiile de acordare. şi dacă informaţia este simetrică. în tandem. Una este bazată pe oferta de monedă iar alta pe stabilitatea şi sănătatea băncilor. Măsurarea incidenţei politicii monetare Datorită intervalului mare de timp dintre modificările politicii monetare şi impactul lor asupra economiei. exact suma antrenată în creşterea bazei monetare. autorităţile s-au orientat asupra variabilelor intermediare. respectiv. iar alta apare ca o branşă aplicată a microeconomiei. rezervele în surplus nu pot fi transferate celeilalte bănci. iar o alta nu. şi fiecare dintre ele poate ascunde informaţiile pe care le deţine. afirmă: dacă sunt prea ridicate se va reveni asupra politicii monetare. atunci acest tip de instrument trebuie utilizat cu precauţie. Aceste variabile evoluează în mod normal. atunci nivelul sporit al ratelor de dobândă nu conduce la restrângerea dimensiunilor activităţii. dacă circumstanţele nu mai sunt normale (ca de exemplu stări de criză sau de inflaţie) atunci. politica monetară şi cea a reglementării financiare. băncile pot avea o mai bună apreciere a pierderilor aşteptate. Scăderea ratelor dobânzii nu a putut restabili situaţia. Numai că. Cele mai bune instrumente de politică monetară sunt cele care permit detectarea rapidă a unei erori şi corijarea rapidă şi facilă. iar malnutriţia şi întreruperea şcolarizării au fost efectele nedorite în plan social. Astfel se poate formula o nouă concluzie si anume orice politică monetară comportă un anumit grad de incertitudine. sunt considerate subiecte separate. aceste rate ale dobânzii au condus mii de întreprinderi în starea de faliment. autorităţile s-au focalizat pe oferta de monedă. Mai mult. REGLEMENTĂRILE BANCARE ŞI NOUA PARADIGMĂ La modul tradiţional. Una este o ramură a macroeconomiei.deţine rezerve suplimentare. este dificil de a obliga băncile să împrumute mai mult. În deceniile anterioare. 206 . iar debitorii şi creditorii sunt neutrii cu privire la risc. Incertitudinea care se manifestă cu privire la acest aspect provine din faptul că băncile au aşteptări diferite şi că modificarea valorii băncilor este diferită. Responsabilii politicii monetare au concluzionat că rata medie a dobânzii la credite nu furnizează o bună măsură a costului capitalului. O creştere a rezervelor obligatorii poate antrena efecte atunci când anumite bănci au împrumutat tot ce se putea. în perioada de recesiune economică şi de criză financiară. Scopul noii paradigme este de a demonstra că separarea celor două sisteme este o abordare eronată şi de a demonstra că reglementarea financiar bancară atenuează efectele asupra stării generale a echilibrului. Dacă intervalul de timp necesar pentru detectare şi corijare este mare. imediat. comparativ cu banca centrală. rate reale de 25% în Coreea). Atunci când FMI a impus rate ale dobânzii enorme în Asia de Est (60% rata nominală a dobânzii în Indonezia. iar mai recent pe rata de dobândă la bonurile de tezaur.

o cauză semnificativă constă în absenţa unei teorii a comportamentului băncilor pe baza căreia să se construiască o teorie a reglementării bancare. În opinia autorilor de mai sus.RAŢIONALITATEA REGLEMENTĂRILOR ŞI DEREGLEMENTĂRILOR BANCARE De ce puterea publică reglementează activitatea instituţiilor financiare în lumea întreagă ? Răspunsul constă în numărul sporit de falimente bancare. în fapt. Pe de altă parte. Eşecul reglementărilor concretizate în adecvarea capitalului este recunoscut. ceea ce evidenţiază că înainte de liberalizare existau instituţii mai bune şi mai puternice. indiferent că există sau nu o asigurare a depozitelor. Pe de altă parte. respectiv al băncilor . În cazul crizei asiatice s-a argumentat prin absenţa unor instituţii financiare puternice. în cazul crizei scandinave. La baza acestor falimente se află practicile necorespunzătoare în materie de credit. ca având un rol important în instabilitatea financiară care a caracterizat o mare parte a ţărilor dezvoltate şi în curs de dezvoltare.Astfel. Aceştia au demonstrat că încrederea în normele de adecvare a capitalului este ineficientă. adecvarea capitalului conduce la un sistem de incitaţii: cu cât proprietarii îşi riscă mai mult capitalurile. acest obiectiv este dificil de atins întru-cât preferinţa 207 . iar capacitatea băncilor de a opera poate fi influenţată negativ. aici manifestându-se o lipsă acută de personal calificat. care au antrenat crize considerabile în toate economiile. nu au putut preveni o criză de proporţii. Pe de altă parte. Ca urmare. Cu toate că autorităţile de reglementare sunt conştiente de aceste probleme şi propun o liberalizare graduală. statul îşi manifestă rolul său în calitate de asigurator. Banca Centrală. pot conduce. bine intenţionat. Normele de adecvare a capitalului. considerată ca una din cele mai solide din lume. ele apar fie dintr-un comportament. Argumentul în favoarea unei intervenţii a puterii publice poate fi analizat pe două direcţii : dacă există externalităţi asociate practicilor reale. Normele de adecvare a capitalului Adevăratul motiv care justifică încrederea excesivă în normele de adecvare a capitalului. societăţile de asigurări. nu se limitează doar la normele de adecvare a capitalului. a înregistrat o diminuare a rolului său. în anii 80. De ce se angajează băncile în împrumuturi astfel de riscante ? Răspunsul este următorul: costurile private suportate de bănci sunt mai puţin importante decât costurile sociale. aparent. Murdoch şi Stiglitz. ca urmare a procesului de liberalizare financiară. prin alinierea costurilor private la costurile sociale. la un compartiment mai puţin prudent. cu atât aceştia nu vor mai accepta riscurile activităţii bancare. De asemenea. rezidă în faptul că aceasta este o soluţie mai puţin rea decât exercitarea liberă a profesiei bancare. cu cât o bancă posedă mai multe fonduri proprii cu atât statul va suporta costuri mai scăzute în caz de faliment. în prezent. procesul tranzacţiei în economiile emergente a reprezentat un alt motiv major al crizelor financiare. problema reglementărilor financiare. În schimb. Statul asigură. încearcă să reglementeze comportamentul asiguraţilor. instiuţiile. depozitele bancare. Impactul adecvării capitalului a fost analizat de autorii Hellman. în sensul Pareto. aparent puternice. Adecvarea capitalului este un amortizor. ceea ce ridică o problemă etică a riscului : asiguraţii nu mai suportă pe deplin costurile riscurilor asumate. atunci statul îşi manifestă rolul său. în cazul Thailandei. fie din asumarea unor riscuri sporite. precum şi cheltuieli publice alocate în aceste direcţii.

în contextul noii paradigme monetare. ideea de bază este aceea că în cadrul economiilor din Europa orientală se manifestă disparităţi majore în materie de capital (iar 208 . dezvoltare politică monetară Liberalizarea sporită şi integrarea pieţelor de capital precum şi crearea UME au ridicat problema posibilităţii de utilizare a politicii monetare pentru prevenirea unei crize economice sau pentru limitarea unei supraîncălziri a economiei. forţa de muncă se orientează în industrie. un rol important pentru băncile centrale în unele ţări în care s-a produs dolarizarea (în cazul Ecuadorului moneda este legată de dolar). Deşi teoria susţine că informaţia perfectă conduce la mobilitatea capitalurilor.3. cel puţin o parte din capacităţile suplimentare de creditare vor rămâne pe plan local. pierderile nu pot fi compensate imediat prin sosirea unor noi bănci în regiunile respective. În acest mod. dacă serviciile locale nu sunt dezvoltate. ca urmare a creşterii economice poate avea efecte foarte bune asupra pieţei financiare. Principala problemă în această argumentare este aceea a modului în care creşterea forţei de muncă este legată de condiţiile economice locale (regional) comparativ cu cele pe plan mondial. Creditul nu circulă liber dintr-o regiune în alta. Recesiuni regionale. să scadă nivelul ratei de dobândă unice pentru a relansa economia Portugaliei. De aici rezultă că informaţia este locală. guvernele sunt obligate să abandoneze un astfel de instrument reprezentativ pentru puterea lor. guvernele. în care. Dacă informaţia se dovedeşte foarte localizată. de exemplu. chiar în cazul unor economii foarte integrate (precum SUA). De asemenea. orice diferenţă de rată a dobânzii. respective a afecta fluxurile de credit. În situaţia. dacă pieţele financiare sunt integrate. la nivelul acestor bănci locale se produc modificări în valoarea netă. ca Banca Centrală Europeană. Pentru dezvoltarea corelaţiei dintre recesiune. De asemenea. Analiza acestui subiect. şi de ce guvernele naţionale au încă anumite posibilităţi de a utiliza politica monetară. iar rolul băncilor locale este foarte important în oferta de credite. şi în particular pe informaţia furnizată de întreprinderile mici şi mijlocii. De exemplu condiţiile economice locale mediocre pot antrena o deteriorare a situaţiei băncilor (prin creşterea debitorilor cu probleme) şi un declin al activităţii. Refacerea băncilor locale poate conduce la creşterea activităţii de creditare orientată spre cele mai rentabile proiecte. încă. de asemenea. Legăturile dintre nivelul de dezvoltare regională şi starea de recesiune pot fi puse în evidenţă în cadrul economiilor integrate (precum SUA şi UME). dezvoltare regională şi politică monetară au fost dezvoltate două modele:  unul bazat pe informaţie şi reglementarea regională a pieţelor de capital  un alt model. Este improbabil. 8. au o libertate de acţiune în acest domeniu. permite a înţelege de ce fluctuaţiile regionale ramân atât de importante. între interior şi exterior. Creditul este fondat pe informaţie. bazat pe abordarea tradiţională a concurenţei. fondurile se deplasează liber. totuşi s-a demonstrat că ajustările în materie de credit se fac datorită migraţiei forţei de muncă.pentru asemenea riscuri a sporit pe măsură ce programele de liberalizare au fost anunţate. În cadrul modelului clasic. Modelul bazat pe informaţie a demonstrat că o ameliorare a condiţiilor locale. generând mişcări enorme de capitaluri. Această analiză explică de ce există.

se manifestă o flexibilitate sporită. . Astfel. ci oferta de credit. De exemplu. O altă formă de subvenţionare este participarea băncii centrale la capitalul băncilor. Astfel.înăsprirea politicii monetare nu poate fi măsurată prin rata reală a dobânzii. în sensul că tehnologiile moderne au diminuat capacitatea statelor de a restrânge concurenţa în domeniul bancar. Sinteză Paradigma alternativă la teoria monetară tradiţională propusă de autorii Joseph Stiglitz şi Bruce Greenwald poate fi sintetizată prin următoarele concluzii: . în cadrul acestor abordări. întotdeauna. . normele de adecvare a capitalului si ajustarea la risc pot avea impact asupra creditului. tentativele autorităţii monetare de a stimula economia pot fi complet compensate de modificările in domeniul reglementarilor bancare. ca de exemplu subvenţionarea instituţiilor implicate pentru a suplini lipsa de informaţii. însă. iar problema cea mai importantă este de a şti natura subvenţiilor. prin diminuarea obligaţiilor sub forma rezervelor obligatorii. astfel. suboptimală. sau prin acordarea unor credite de rescontare în schimbul unor rezerve remunerate la o rată a dobânzii foarte redusă. rezultă că pentru anumite regiuni.  autorităţile bancare trebuie să dovedească atenţie pentru menţinerea capitalului organizaţional şi informaţional.migrarea capitalurilor se produce între ţări astfel încât să se ajungă la o egalizare a randamentelor). Într-o astfel de situaţie. O puternica creştere a ratei dobânzii poate antrena un număr sporit 209 . atunci nu cererea contează. iar un exces de lichiditate într-o banca nu compensează lipsa de fonduri din alta. în vederea amplificării activităţii de creditare. fiind mai important creditul disponibil. ea poate înregistra variaţii datorate ratei de dobândă la bonurile de tezaur şi ale ratei la creditele bancare. pot fi acordate subvenţii directe către bănci. comparativ cu subvenţiile publice. În alţi termeni. în cadrul sistemului bancar. chiar atunci când economia intră în recesiune. activitatea de creditare ramâne.băncile au un rol esenţial în alocarea creditelor.relaţia dintre monedă şi credit este endogenă şi influenţată de politica monetară. Astfel.  politica de reglementare trebuie sa se bazeze pe teoria comportamentului băncilor.  politica monetara îşi exercita efectele prin acţiune asupra cererii globale dar traversând oferta globala. dacă există raţionalizarea creditului. însoţite de încurajarea spre utilizarea efectivă. Acest tip de subvenţie. denumit subvenţii suverane. Există.  creditul este heterogen. trebuie dezvoltate mecanisme care să asigure o mai bună alocare a capitalurilor. banca centrală poate subvenţiona direct băncile regionale. În politica monetara se manifesta fenomene de nonliniaritate si ireversibilitate.  politica de reglementare. agregatele monetare pot furniza informaţii eronate.  falimentul este o variabila foarte importanta de care politica monetara trebuie sa tina seama. şi regiuni în care gradul de dezvoltare al pieţei necesită intervenţia guvernelor pentru stimularea economiei. politica monetară este un instrument din ce în ce mai puţin eficient pentru soluţionarea stărilor de criză.rata reală de dobândă. pertinentă pentru activitatea economică este rata de dobândă la împrumuturi. au caracteristica de fi flexibile şi posibil de acordat în mod continuu. . Un alt aspect al analizei aste cel al modificării de politică în ţările dezvoltate. nu anual precum subvenţiile bugetare. prin supraevaluarea fondurilor pe piaţa financiară.

Un aspect major al economiei de piaţa este descentralizarea. întrucât sunt constrânse de cerinţele de capital. informaţiile detaliate sunt foarte necesare.  in tratarea cauzelor si restructurarea sistemelor financiare. probabilitatea de faliment şi costurile de faliment. trebuie sa se tina seama de consecinţele asupra fluxurilor de credit. Aceste cerinţe fac aplicabil modelul 1 Existenţa depozitelor bancare garantate conduc la preferinţa egală a deponeneţilor.de falimente. banca trebuie să decidă cât anume poate împrumuta. Aceste noi tehnologii permit schimburi extrem de rapide. Y = Y(N. Sistemul bancar ideal Cum ar putea funcţiona un sistem bancar ideal? Răspunsul se formulează prin următoarele puncte: 1. respectiv această condiţie presupune egalitatea între rata dobânzii bancare şi cea a bonurilor de tezaur. Pentru a se dezvolta. în care N . ele îşi sporesc îndatorarea.numărul total de unităţi de cont împrumutat r.cheltuieli cu selecţia şi consilierea 210 .r.e. majorând. existenţa exigenţelor guvernamentale asupra rezervelor obligatorii deţinute de băncile centrale pentru conturile neremunerate.  întrucât politica monetara afectează in mod inegal diferite sectoare de activitate o încrede sporita in politica monetara poate implica puternice distorsiuni si poate antrena ajustări instituţionale. reducând astfel.rata dobânzii pentru împrumuturi e. ce fonduri obţin din depozite şi ce rate a dobânzii trebuie plătite pentru depozite. asimetria informaţiilor iar in domeniul creditării. 2 Problema portofoliului bancar Capitalul fiind fixat. ceea ce pe termen lung. de asemenea trebuie luate şi alte decizii : • cât se plăteşte pentru consilierii de împrumuturi ? • ce parte din portofoliu trebuie destinată bunurilor reale ? În cadrul modelului prezintă importanţă şi ce cantitate de credite este dispusă să acorde. diminuează eficacitatea politicii monetare. cum trebuie selecţionaţi debitorii. 8. 3.  transformările care se manifesta in tehnologiile de tranzacţionare si in informaţii. precum şi ce restricţii impune firmelor care au mai contractat şi alt credit. În aceste condiţii. existenţa depozitelor bancare garantate de guvern. astfel. sistemul bancar trebuie să fie competitiv cu piaţa monetară a fondurilor mutuale. Dar. cât anume trebuie consacrat bonurilor de tezaur. atât pentru fonduri ale pieţei monetare cât şi pentru depozitele bancare. iar scăderile de rata a dobânzii nu pot proteja firmele de eventuale falimente. portofoliul de credite se poate scrie ca o funcţie Y. Tehnologiile moderne au un impact marcant asupra aptitudinii economice de a utiliza eficient o informaţie dispersata. Pentru a evidenţia ipoteza de bază a modelului trebuie analizat comportamentul băncilor. ceea ce le creează ostilitate faţă de risc. inexistenţa costurilor de tranzacţionare 4.4. ceea ce are o eficienta sporita la nivel internaţional. 2. precum şi ce servicii sunt neplătite. pot antrena in viitor. băncile manifestă limite în materie de diversificare a riscurilor. efecte marcante asupra eficacităţii politicii monetare. Ca şi firmele. care pot influenta falimentul.θ).

Aceste efecte ale majorării ratei dobânzii se produc atunci când banca nu dispune de o informaţie perfectă . mai mult. În cadrul acestui model simplu. În mod normal. se reduc riscurile în aceste investiţii. cu atât media rambursărilor este slabă. Rata dobânzii cerute. sau preţul depozitelor devine: Dρ = B ρ(1+σ) Valoarea netă a băncii la sfârşitul perioadei devine: at+1 = max (Y + M(1+ρ) – B(1+ρ(1+σ))) Pentru echilibrarea bugetului băncii. iar la modul general. întrucât vor figura şi firme cu care nu au relaţii periodice. asupra clienţilor solicitanţi de credite. mai puţin bogăţia iniţială. Cheltuielile pentru selecţionare clienţilor şi pentru consiliere Aceste costuri reprezintă cheltuieli iniţiale a căror rambursare nu se cumulează pentru mai târziu. respectiv Yθ >0 ). Modelul de bază se poate scrie. o creştere a ratei dobânzii cerute de bancă antrenează o rambursare sporită.cheltuieli de selecţie at – valoarea iniţială 211 . De asemenea. Numai în caz de recesiune când orizontul activităţii bancare se restrânge. odată cu rambursarea creditului. luând în considerare următoarele notaţii: at – valoarea iniţială a băncii N – suma investiţiilor în credite Y – venitul furnizat de împrumuturi M – suma bonurilor de tezaur ρ .θ . cu atât ea riscă starea de bancrută. cu atât ecartul tip este mai mare. se admite că B este egală cu totalul cheltuielilor. cu cât o bancă împrumută. B = N + M + e – at N – împrumuturi M – bonuri de tezaur e . În cazul unei selecţii adverse volumul rambursărilor poate diminua atunci rata sporeşte. ele sunt investiţii pe termen lung.rata de dobândă a bonurilor de tezaur K – rata rezervei obligatorii B – investiţia finanţată prin împrumutul D D(1-K) = B Rezervele obligatorii k pot fi privite ca o taxă σ asupra platei dobânzilor la depozite : 1+σ = 1/1-k Costul fondurilor împrumutate. Din aceste motive. dacă doresc să propună o sumă mare a împrumuturilor aptitudinea lor de a le selecţiona se va reduce. dacă doresc să acorde şi un volum de credite mai mare aceluiaşi client – creşte riscul de faliment al fiecăruia. prezintă importanţă următoarele 3 decizii: • cât să împrumute ? • la ce dobândă ? • cu ce cheltuieli de selecţionare şi consiliere ? Numărul de unităţi de cont împrumutate (N) necesită următoarea explicaţie : Băncile beneficiază de informaţii specializate din parte firmelor.starea ciclului de afaceri (se presupune că există o stare favorabilă a ciclului de afeceri. Ele sunt investiţii riscante.

În acest caz. iar disponibilitatea de a împrumuta se diminuează. o creştere a ratei bonurilor de tezaur generează credite mai reduse pentru băncile care acceptă depozite şi rate mai ridicate pentru împrumuturile acordate.O bancă ce acordă credite are B > 0. O bancă de depozit nu ar trebui să deţină. 212 . Cu un asemenea volum sporit al creditelor. ea trebuie să acorde un volum sporit de credite. ambele efecte conducând la un nivel mai redus al împrumuturilor Reducerea totalului împrumuturilor poate fi mai importantă decât ceea ce arată multiplicatorul monedei tradiţionale. Consecinţele acestei teoreme sunt importante. Enunţul 5 În condiţii normale. semnifică faptul că rata ajustată cu riscul se diminuează în favoarea creditorului Când rata dobânzii creşte datorită majorării riscului. bonuri de tezaur. cu scopul obţinerii de lichidităţi. O creştere a riscului semnifică că orice mare împrumut acordat unei întreprinderi antrenează un risc de faliment. ceea ce înseamnă că există costuri ascunse asociate oricărei sume ce nu este imediat transformată în ămprumuturi. Creşterea rezervelor obligatorii antrenează un efect dublu:  banca este mai puţin puternică  costul net al fondurilor proprii devin mai ridicat. o reducere a activităţii de împrumut şi rate ale dobânzii mai ridicate. Fiecare bancă are posibilitatea obţinerii nivelului de depozite pe care le doreşte. Deci într-o activitate bancară concurenţială nu trebuie ca băncile să investească sume importante în bonuri de tezaur. 3 O creştere a riscului cu privire la randamentul mediu. Dacă banca are o valoare iniţială redusă. Pentru bancă este costisitor de a obţine sumele necesare acordării creditelor. 4 Pentru o instituţie de depozit. dar rambursarea acestora este scăzută. iar o bancă de investiţii B = 0 (aceste investiţii doar în bonuri de tezaur) Implicaţiile modelului pentru comportamentul băncilor – rezumat în 7 enunţuri. 2 . În realitate băncile deţin bonuri de tezaur şi alte active monetare. Când ratele de dobândă sunt determinate de pieţe. astfel încât reducerea volumului creditelor nu este determinată decât de dorinţa băncii. Dacă banca intenţionează să menţină fixă rata dobânzii cerută. 1 : O bancă nu se împrumută niciodată pentru a investi în bonuri de tezaur. niciodată. nu înseamnă că sunt mai severe condiţiile de creditare. o majorare a rezervelor obligatorii conduce la creşterea notei de echilibru. rata dobânzii nu-i descurajează obligatoriu pe investitori. Enunţul nr.o scădere a valorii nete a unei bănci antrenează o diminuare a activităţii de creditare. Enunţul nr. banca nu va mai fi în măsură să restituie depozitele către deponenţi. Enunţul nr. Ceea ce este deranjant este faptul că rata dobânzii cerută excede compensarea printr-o mai mare probabilitate de faliment. Enunţul nr. în condiţii normale. reduce activitatea de creditare şi tinde a scădea pentru un creditor neutru în raport cu riscul. o creştere a depozitelor obligatorii antrenează.

213 . dar investeşte în bonuri de tezaur. modificarea ratei RMO sau a ratei dobânzii nu are nici un efect asupra activităţii. atunci. Enunţul 6 Dacă există o incertitudine asupra ratei inflaţiei.Pentru o bancă ce nu acceptă depozite. Enunţul 7 Dacă banca acordă credite numai pentru oportunităţile bune şi numai pentru acestea. atunci există un risc asociat al bonurilor de tezaur. datorate faptului că efectul net asupra activităţii de împrumut este incert. o majorare a ratei dobânzii plătite pentru bonurile de tezaur are un efect pozitiv de bogăţie şi un efect negativ de substituire.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful