GEORGETA NICULESCU

GIMNASTICA ÎN KINETOTERAPIE

Universitatea SPIRU HARET

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NICULESCU, GEORGETA Gimnastica în kinetoterapie / Georgeta Niculescu – Bucureşti; Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006 176 p., 20,5cm Bibliogr. ISBN: 973-725-540-2 796.4:615.825

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Universitatea SPIRU HARET

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Conf. univ. dr. GEORGETA NICULESCU

GIMNASTICA ÎN KINETOTERAPIE

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2006

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

CUVÂNT ÎNAINTE

Gimnastica este componentă a sistemului educaţional şi totodată şi componentă a sistemului social cu care interacţionează dinamic dispunând de un conţinut bogat, diversificat, atractiv, de mijloace, cu multiple valenţe formative şi educative în dezvoltarea ontogenetică a omului. Scopul acestei cărţi este să evidenţieze importanţa mijloacelor gimnasticii de bază în atingerea obiectivelor educaţiei şi implicit ale gimnasticii. Lucrarea este structurată pe opt capitole care prezintă informaţii ample cu privire la gimnastica de bază, oferind posibilitatea aprofundării aspectelor teoretice în conexiune cu cele practice. În capitolul întâi este prezentat un scurt istoric privind apariţia şi evoluţia gimnasticii pe plan mondial şi naţional. În capitolul al doilea sunt prezentate obiectivele, caracteristicile, mijloacele, precum şi ramurile gimnasticii, iar capitolul trei prezintă aspecte de terminologie. În capitolul patru sunt descrise noţiunile de bază în gimnastică şi kinetoterapie, precum şi poziţiile fundamentale şi derivate, poziţiile şi mişcările segmentelor corpului. În capitolele următoare sunt prezentate în detaliu mijloacele gimnasticii de bază structurate în gimnastica organizatorică, exerciţii de dezvoltare fizică generală şi exerciţii aplicative. Am acordat o mare atenţie exerciţiilor de dezvoltare fizică generală, pentru că ele contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă a corpului, la
5

Universitatea SPIRU HARET

formarea bazelor generale ale mişcărilor, la prevenirea instalării deficienţelor fizice. Prin conţinutul ei, cartea se adresează atât studenţilor de la educaţie fizică, kinetoterapie, cât şi profesorilor de educaţie fizică şi kinetoterapeuţilor interesaţi în aprofundarea gimnasticii de bază. Autoarea

6

Universitatea SPIRU HARET

I. SCURT ISTORIC PRIVIND APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA GIMNASTICII PE PLAN MONDIAL ŞI NAŢIONAL

Originea şi evoluţia gimnasticii este legată indisolubil de dezvoltarea societăţii româneşti din cele mai îndepărtate vremuri şi până în prezent. Acumulând experienţă, omul a inventat, în toate treptele evoluţiei sale, diferite exerciţii, jocuri, dansuri şi toate sporturile existente. Dar, până la acest pas evolutiv, exerciţiile de gimnastică simple, naturale, aplicative au fost cele pe care le-a utilizat, la început ca mişcare spontană, apoi cu un scop bine determinat, sub formă de exerciţii fizice. Putem afirma că, gimnastica de bază, cu elementele ei cele mai simple, a fost forma de organizare cea mai veche a educaţiei fizice. Din punct de vedere istoric, gimnastica a străbătut etapele de formare şi dezvoltare ale societăţii omeneşti. 1.1. Gimnastica în antichitate Egiptul antic. Egiptenii au creat o cultură şi o civilizaţie impunătoare încă din mileniul IV î.e.n. Picturile murale şi bazoreliefurile de la Ptah-Hotep atestă preocupările egiptenilor pentru educaţia fizică. Celebrele fresce de la Beni Hassan reprezintă o multitudine de mişcări cu caracter sportiv din gimnastică, atletism, sporturi de luptă, fiind cel mai elocvent ce atestă nivelul atins de conceptul de educaţie fizică. India antică. Poemul „Vedele” reprezintă „Cartea sfântă” a hinduşilor, în care se găsesc instrucţiuni pentru viaţa de toate zilele şi preocupări pentru educaţia fizică. Exerciţiile fizice s-au constituit într-un sistem naţional de educaţie fizică denumit „Pranayama”. Mai târziu apare sistemul
7

Universitatea SPIRU HARET

„Yoga”, bazat pe poziţii prelungite, suspendarea respiraţiei şi meditaţie. Yoga este unirea cu sine, reprezentând drumul spre autoeducaţie. China antică. Filozoful chinez Confucius (551-479 î.e.n.) a subliniat pentru prima dată importanţa exerciţiilor fizice, pe care le-a inclus în cele şase „arte liberale” care stau la baza educaţiei: muzica, ceremonialul, caligrafia, scrima, aritmetica şi arta de a conduce carul. Mai târziu, medicul Kong-Fu preluând o parte din exerciţiile respective a creat un sistem de educaţie fizică medicală ce a fost introdus în ritualul religios. Acest sistem se baza pe exerciţii de respiraţie, întindere şi relaxare. Exerciţiile respiratorii se executau din diferite poziţii: stând, culcat, pe genunchi. Combinând aceste poziţii de bază, au apărut poziţiile derivate, cu ajutorul cărora se limitează, se fixează respiraţia în funcţie de boala pe care urma să o vindece. Grecia antică. Grecii au acordat cea mai mare importanţă exerciţiilor fizice ca parte integrantă a educaţiei, sistemul educativ creat de ei având ca obiectiv dezvoltarea trupului şi a minţii. Grecii au creat cuvântul gimnastica, pentru a desemna cu un nume generic „totalitatea exerciţiilor fizice practicate cu scopul de a contribui la întreţinerea sănătăţii, la întărirea corpului şi la înfrumuseţarea vieţii spirituale” (Kiriţescu, C., 1964). Concepţia greacă cu privire la exerciţiile fizice a evoluat în trei direcţii: • igienică • militară • armonioasă Concepţia igienică. Reprezentanţii acestei concepţii au fost medicii, care au scos în evidenţă importanţa exerciţiilor fizice, în general şi a gimnasticii, în special, pentru îngrijirea sănătăţii. Reprezentanţii au fost: Herodikos din Selimbria a creat normele de practicare a gimnasticii igienice şi terapeutice (includea şi masajul asociat cu regimul alimentar): Hipocrate a descris în lucrările sale acţiunea binefăcătoare a exerciţiilor de gimnastică şi a masajelor; Galen considera gimnastica un mijloc de păstrare a sănătăţii, iar Antilus este considerat adevăratul părinte al gimnasticii terapeutice. Concepţia militară. Reprezentanţii acestei concepţii au fost spartanii, care practicau exerciţiile fizice dure în vederea pregătirii
8

Universitatea SPIRU HARET

pentru război. Astfel nu lipseau alergările, lupta, aruncarea cu discul şi suliţa, jocul cu mingea şi dansul. Elemente morale, emoţionale şi intelectuale nu găsim în această practică intensă, dar limitată a exerciţiilor fizice. Concepţia idealului armonic. Aparţine educaţiei fizice din Atena, cetate a Greciei antice. Pentru atenieni, fiinţa umană perfectă reprezenta idealul de viaţă, ideal concretizat în formula „Kalos kai agatos” (frumos şi bun). Atingerea perfecţiunii era idealul de viaţă al atenienilor, idealul armonic la care se putea ajunge printr-o dezvoltare armonioasă, sănătate trupească, bărbăţie, putere, dibăcie. Educaţia va fi dominată de cultul frumosului, de necesitatea armoniei dintre formă şi conţinut, dintre dezvoltarea fizică şi cea psihică a tânărului. Unul dintre exponenţii de seamă ai acestei concepţii a fost Platon (437-347 î.e.n.) care a afirmat că după muzică, omul are nevoie de gimnastică prin care se educă curajul pentru a se forma unitar în plan intelectual, moral, estetic şi fizic. Concepţia idealului armonic este susţinută şi de Aristotel (384-322 î.e.n.), cel mai mare gânditor al antichităţii, savant, filozof, pedagog. El includea, în educaţia tineretului, gimnastica, gramatica, muzica şi desenul afirmând „corpul trebuie format înaintea spiritului, deprinderile înaintea raţiunii” Grecii şi-au format o concepţie asupra exerciţiilor fizice, creând o terminologie proprie, precum şi termenul de gimnastică („gymnos” înseamnă „gol”, deoarece practicau exerciţiile fizice fără îmbrăcăminte în gimnazii şi palestre). Astfel, gimnastica va cunoaşte dimensiuni noi, care împreună cu celelalte arte va constitui un sistem educativ format din gimnastica propriu-zisă, agonistica şi orchestica. 1.2. Gimnastica în epoca feudală Evul mediu este caracterizat prin doctrine religioase, care consideră „păcat” orice preocupare pentru sănătatea şi frumuseţea trupească, exerciţiile fizice fiind excluse din arsenalul educaţiei. Astfel, renaşterea apare ca o etapă de tranziţie determinată de condiţiile economice obiective ale epocii, fiind un fenomen istoric complex ( secolul al XIV-lea). Conţinutul epocii poartă numele de
9

Universitatea SPIRU HARET

umanism, deoarece pune în valoare omul, personalitatea umană. Pedagogii umanişti fixează un ţel nou educaţiei, cel al formării omului complet. Reprezentative sunt lucrările „Ars gymnastica” scrisă de Mercurialis Hieronymus (1596) în care defineşte gimnastica drept arta care cuprindea efectele tuturor exerciţiilor corporale care sunt bune nu numai pentru bolnavi, ci şi pentru cei sănătoşi şi „Trei dialoguri despre exerciţiul săriturilor şi voltijelor în aer” a lui Archangelo Tuccaro (1599). 1.3. Gimnastica în epoca modernă Secolul al XVII-lea este considerat secolul realismului, iar secolul al XVIII-lea cel al raţionalismului, iar printre personalităţile de frunte ale acestui val de pedagogi enumerăm: Jan Amos Komenski (1592-1670) cel mai mare gânditor al secolului al XVII-lea (de origine ceh), a adoptat ideea „Un spirit sănătos nu poate exista decât într-un corp sănătos”, considerând valoarea fizică a omului nu ca un scop final, ci ca o condiţie a valorii lui sociale, ce permite ca omul să fie util societăţii. Plecând de la principiul că şcoala trebuie să aibă grijă şi de sănătatea copilului, el a preconizat amenajarea de terenuri pe lângă şcoli, pe care să se practice exerciţii şi jocuri. În programul şcolar al elevului, 8 ore pe zi erau consacrate învăţăturii, 8 ore somnului, iar 8 ore exerciţiilor fizice, îngrijirilor igienice şi mesei. John Locke (1632-1704), filozof şi medic englez, susţine că aptitudinile existente se fortifică cu ajutorul exerciţiului, practica perfecţionând talentul. În opera sa pedagogică, „Câteva cugetări asupra educaţiei copiilor”, tratează despre educaţia fizică, morală şi intelectuală a copiilor din clasele dominante, caracterul de clasă al concepţiei lui Locke despre educaţie fiind evident, iar formarea „gentlemanului” concretizând acest lucru a constituit idealul său educaţional. Ideile lui J.Locke l-au inspirat pe J.J.Rousseau (1712-1778), omul cel mai reprezentativ al secolului al XVIII-lea în materie de educaţie. Principiul educaţiei sale era „întoarcerea la natură”, susţinând că natura l-a creat pe om bun, dar societatea l-a stricat.
10

Universitatea SPIRU HARET

Opera de bază „Emil ou de l' education” (Emil sau despre educaţie) a apărut în 1762 şi este împărţită în cinci părţi. Din punct de vedere pedagogic cele mai importante părţi sunt: partea întâi – copilăria, până la vârsta de 3 ani şi, mai ales, a doua, care urmăreşte dezvoltarea copilului de la 4 la 12 ani, parte în care educaţia fizică trece pe primul plan, întrucât educaţia intelectuală urmează după această vârstă. Rousseau a căutat să dezvolte exerciţiile fizice pe baze raţionale, arătând importanţa lor ca factor educativ şi igienic. Ideile progresiste apărute în această perioadă au circulat în toate ţările Europei, educaţia fizică fiind inclusă în educaţia generală, iar formele exerciţiului fizic au fost studiate, aprofundate, diversificate, conturându-şi un conţinut propriu. Numărul teoreticienilor care susţin practicarea gimnasticii în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a crescut. Iau naştere, astfel, şcolile şi sistemele de gimnastică. Întemeietorii de şcoli Johann Bernhard Basedow (1723-1790) întemeiază şcoala filantropistă de la Dessau, în anul 1774, în care pune accent pe educaţia fizică, luând ca mijloc de bază gimnastica greacă. Concepţia sa este militară, pentru formarea viitorilor cetăţeni. El aplică o metodă liberă de educaţie şi anume „Copiii trebuie să înveţe, jucându-se”. Salzmann Christian Gotthilf (1744-1811) a acordat o atenţie deosebită educaţiei corporale, programul său de educaţie fizică bazându-se pe ideea că, natura întăreşte omul, iar exerciţiile utilizate cuprindeau: alergări, sărituri, balansări, voltije, jocuri, călărie, înot. Johann Cristoph Guts-Muths (1759-1839), profesor de gimnastică, a experimentat 8 ani efectele exerciţiilor fizice în şcoala în care profesa. În anul 1793 publică cartea „Gimnastik für die jugend” (Gimnastica pentru tineret), operă de mare valoare pedagogică, care constituie cea dintâi carte modernă de educaţie fizică din lume prin profunzimea gândirii, bogăţia documentării, justeţea observaţiei şi claritatea expunerii. După Guts-Muths, gimnastica este un sistem de exerciţii ale corpului, care are ca scop perfecţionarea acestuia. A susţinut că exerciţiile fizice nu trebuie să tindă la formarea de atleţi sau gladiatori,
11

Universitatea SPIRU HARET

scopul lor nefiind cultivarea forţei, ci a menţinerii şi întăririi sănătăţii, a bărbăţiei şi curajului. El împarte exerciţiile fizice în trei categorii: • exerciţii gimnastice propriu-zise; • lucrări manuale; • jocuri colective. Exerciţiile propriu-zise sunt în număr de 8: săritura; alergarea; aruncarea; lupta; căţăratul; exerciţii de echilibru şi balans, exerciţii de ridicare, de purtare, de tragere; dansul, marşuri şi exerciţiile militare. Gerhard Ulrich Anton Vieth (1763-1836) a pus la baza educaţiei fizice şi a practicării gimnasticii, anatomia şi fiziologia umană, susţinând că „profesorul de gimnastică trebuie să cunoască maşina care-i este încredinţată”. Tratând mecanica mişcărilor, el le clasifică după diviziunile anatomice în mişcări ale corpului, trunchiului, membrelor superioare, inferioare. Exerciţiile le împarte în: • active • pasive Cele active sunt: statul în picioare, mersul, alergarea, căţărarea, săriturile libere şi cu prăjina, voltijele, iar cele pasive: poziţia aşezat, culcat, legănatul la diferite aparate. Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1826), pedagog elveţian, a căutat prin concepţiile sale să ajute masele populare sărace, creând, pentru ele, un învăţământ popular, la baza căruia să stea o educaţie morală caracterizată printr-o iubire activă faţă de om. Pestalozzi a acordat o atenţie deosebită educaţiei fizice şi modului ei de predare în şcoală, având la bază principiul său fundamental, intuiţia. Exerciţiile fizice (gimnastice) se executau în colectiv, metodic, începând cu exerciţii simple şi cunoscute, dezvoltându-le apoi treptat şi sistematic. Despre gimnastică afirmă: „noi căutăm o gimnastică prin care educaţia fizică, considerată din punct de vedere intelectual să devină un mijloc de formare a spiritului şi care, considerată din punct de vedere al moralităţii şi al frumosului, să fie un mijloc de dezvoltare etică şi estetică”. Pentru el, gimnastica este naturală sau elementară, cu alte cuvinte este o gimnastică a articulaţiilor. Prin practicarea exerciţiilor de gimnastică, copilul trebuie să capete iscusinţă, să înveţe să fie
12

Universitatea SPIRU HARET

activ, să facă faţă tuturor situaţiilor şi împrejurărilor. Pestalozzi este întemeietorul exerciţiilor libere, care se executau în cerc, în jurul profesorului, după comandă şi într-o ţinută comodă şi constau din mişcări cu capul, trunchiul, braţele şi picioarele şi din combinaţia lor. Creatorii de sisteme Trecerea de la secolul al XVIII-lea la secolul al XIX-lea a însemnat pentru domeniul educaţiei fizice, trecerea de la perioada frământărilor teoretice la închegarea sistemelor de educaţie fizică completă. Creatorii de sisteme pedagogice în educaţia fizică au apărut în acelaşi timp în mai multe ţări: • în Franţa – Amoros; • în Germania – Jahn; • în Suedia – Ling; • în Anglia – Arnold. Sistemul francez La începutul secolului al XIX-lea apare un om de acţiune, un spirit înnoitor, care a ştiut să îmbine spiritul militarist al epocii cu o concepţie educativă – a fost colonelul spaniol Don Francesco Amoros Y.Ondeano (1770-1848), născut la Valencia şi devenit cetăţean francez prin naturalizare, în anul 1816. Amoros a fost un pedagog teoretic şi practic în egală măsură, creând o serie de instituţii în care se preda gimnastica după principiile sale, tipărind numeroase cărţi în care şi-a fixat sistemul şi metoda sa pedagogică. Dintre acestea, se remarcă „Manualul practic al exerciţiilor corporale şi al jocurilor celor mai potrivite pentru întărirea corpului şi a membrelor”; „Manualul de educaţie de gimnastică şi morală”; „Noul manual complet de educaţie fizică, gimnastică şi morală”, care este un atlas. Tendinţa lui Amoros a fost să sporească potenţialul fizic, intelectual şi moral al cetăţenilor francezi, fiind considerat creatorul şi şeful şcolii franceze de educaţie fizică. El şi-a constituit întreg sistemul bazându-se pe legile biologice, dar şi ţinând cont de condiţiile în care trăiesc cei pentru care le-a elaborat.
13

Universitatea SPIRU HARET

În concepţia lui Amoros, gimnastica avea un ţel multilateral: fizic, psihic, social, etc. Ea trebuie să formeze oameni puternici, îndrăzneţi, cu un simţ dezvoltat al binelui, al datoriei, al devotamentului, asociind exerciţiile fizice cu muzica. Legând activitatea motrică de fenomenele psihice, el a întrezărit ceea ce psihologia modernă numeşte senzaţii chinestezice sau de mişcare. Ceea ce rămâne viabil, permanent, de necontestat, este sistematizarea exerciţiilor fizice şi încercarea lui Amoros de a fundamenta ştiinţific sistemul său de educaţie fizică. Amoros împarte exerciţiile în trei mari categorii: I. Gimnastica civilă II. Gimnastica militară. III. Gimnastica medicală. Gimnastica civilă – este adevărata gimnastică educativă. Ea cuprinde două feluri de exerciţii: a) elementare b) de aplicaţie – se execută cu ajutorul aparatelor. Exerciţiile elementare includ: • mişcările elementare – flexii, rotaţii, mers, alergări, executate gradat, atât cu braţele, cât şi cu picioarele; • exerciţii de echilibru; • exerciţii de forţă: tracţiuni şi respingeri, ridicări şi ţineri de greutăţi; • exerciţii de forţă şi îndemânare: lupte corp la corp, trageri cu frânghia; • sărituri – executate liber, cu greutăţi, cu prăjina. Exerciţiile de aplicare sunt şi ele exerciţii utilitare ce constituie gimnastica cu aparate, capitolul cel mai criticat de contemporanii săi. Amoros este inventatorul porticului şi al piramidelor vii folosite în spectacole. Gimnastica cu aparate a constituit marea vină ce i se impută lui Amoros, deoarece punea accent pe gimnastica brahială, dând braţelor un rol nenatural şi exagerat. În ceea ce priveşte gimnastica medicală, aceasta a fost împărţită în patru părţi: • igienică (pentru sănătate); • terapeutică (pentru tratamentul maladiilor);
14

Universitatea SPIRU HARET

• analitică (fortifiantă pentru convalescenţă); • ortosomatică (tratamentul deformaţiilor). Trebuie reţinut faptul că, lecţiile amorosiene aveau un aspect variat, îmbinând exerciţiile fizice cu învăţământul ştiinţific şi cu educaţia morală. Dintre elevii lui Amoros, cel mai activ a fost Napoleon Laisne, care a înlocuit cântecul cu numărătoarea, pentru a puncta mişcările. Emul şi adversar al lui Amoros, Clias are marele merit de a fi pus bazele gimnasticii copilăriei, cât şi ale gimnasticii feminine. Sistemul german Progresele economice ridicate către sfârşitul secolului al XVIII-lea au marcat evoluţia Germaniei în toate domeniile. Întemeietorul şcolii germane de educaţie fizică a fost Friedrich Ludwig Jahn (1778-1852) – părintele gimnasticii. Sistemul creat de el a fost o gimnastică ce servea ca mijloc de pregătire militară. Activitatea sa în domeniul educaţiei prin gimnastică a început în 1810, când, rupând tradiţia gimnasticii şcolare, Jahn a adoptat o metodă proprie şi originală: ieşea cu elevii săi afară din oraş, la câmp, la pădure, ca să facă exerciţii în aer liber, organizând primul teren de exerciţii gimnastice lângă Berlin, numit Turnaplatz. Deşi gimnastica lui se adresa elementelor din afara şcolii, totuşi ea a pătruns şi în învăţământ. Cartea de bază a sistemului său, „Arta gimnasticii germane”, a apărut în 1816. Ea este împărţită în patru părţi: 1. terminologia – este pur germanică; 2. exerciţiile gimnastice ocupă cea mai mare parte a cărţii, făcând o enumerare şi o descriere largă a exerciţiilor care sunt: de mers, alergare, săritură – considerate exerciţii pregătitoare – aruncare, tragere, împingere, balans, agăţare, ridicare, purtare, lupte. El este cel care a inventat bara fixă şi paralelele, susţinând că gimnastica nu poate fi practicată decât în aer liber. 3. jocurile gimnastice erau alese cu grijă, pentru a influenţa sănătatea corpului, dar şi a minţii. Erau agreate jocurile de echipă. 4. metodica – se ocupă cu constituirea Turnplatz-urilor, cu amenajarea terenurilor şi cu instalarea aparatelor.
15

Universitatea SPIRU HARET

La baza sistemului lui Jahn au stat următoarele elemente care l-au călăuzit pe creator: • gimnastica (o activitate educativ-morală, având ca scop restabilirea echilibrului fiinţei umane, redobândirea vioiciunii corporale); • instituţiile populare de gimnastică. Numeroşi sunt cei care i-au adus multe critici sistemului său. Astfel, contemporanii săi nu au fost de acord cu metodica exerciţiilor folosite, deoarece a subordonat interesul pedagogic unui scop practic creând prin exerciţiile sale violente, o gimnastică de forţă proprie adulţilor, neglijându-i pe cei slabi. Dar Jahn a avut şi merite: − a mutat exerciţiile fizice în plină natură; − a dezvoltat gustul pentru cunoaşterea frumuseţilor morale, fiind un precursor al stilismului; − a menţinut şi a propagat ideea folosirii jocului, a exerciţiilor, a cântecului, a veseliei, a sociabilităţii. Contemporan cu Jahn a fost Adolf Spiess (1810-1858), creatorul şi organizatorul gimnasticii şcolare germane. Gândirea pedagogică a lui Spiess a fost cristalizată în cele două opere: „Teoria gimnasticii” şi „Gimnastica pentru şcolari”. Marele merit al lui Spiess constă în faptul că a introdus gimnastica ca materie obligatorie în toate şcolile de la oraşe, sate, în şcolile de fete şi de băieţi, fiind predate zilnic în clasele elementare şi tratată pe picior de egalitate cu celelalte materii, creând o sistemă şi metodă privind exerciţiile fizice. Caracteristica sistemului lui Spiess este introducerea în materia gimnasticii a exerciţiilor libere, a exerciţiilor în comun (cu clasa) şi a exerciţiilor de ordine (promovează disciplina interioară şi ordinea exterioară). Tipic pentru sistemul german introdus de A. Spiess este orientarea formală în structura lecţiei care avea cinci părţi: 1. exerciţii de ordine; 2. exerciţii libere; 3. exerciţii cu aparate mobile şi fixe; 4. exerciţii populare; 5. jocuri.
16

Universitatea SPIRU HARET

Sistemul suedez Creatorul gimnasticii suedeze, Per Henrik Ling (1776-1839), a avut ca izvor de inspiraţie şcoala daneză a profesorului Nachtegall, cel care a stabilit gradarea exerciţiilor de la cele uşoare, la cele grele şi de la cele simple, la cele complexe, cel care a introdus gimnastica în toate şcolile, unităţile militare şi asociaţiile populare, fiind practicate de toată lumea. Datorită lui, Danemarca a fost prima ţară din Europa care a introdus un învăţământ metodic şi bine organizat al educaţiei fizice în toate şcolile sale, de orice grad. În anul 1814, Ling înfiinţează Institutul Central de Gimnastică din Stockholm. Sistemul lui Ling este reluat de discipolii săi, iar opera sa „Fundamentele generale ale gimnasticii” a apărut după moartea sa, fiind redactată de fiul său Hjalmar Ling care a introdus diverse note, documente şi aforisme găsite printre hârtiile tatălui său, sistematizând exerciţiile, principiile şi metodele astfel: 1. legile organismului omenesc; 2. principii fundamentale de pedagogie; 3. principiile gimnasticii militare; 4. principiile gimnasticii medicale; 5. principiile gimnasticii estetice; 6. elemente şi mijloace ale gimnasticii. În realizarea conceptelor sale, Ling pleacă de la om, de la omul anatomic şi fiziologic, ajungând apoi la exerciţiu. Acest lucru îl deosebeşte pe Ling de predecesorii săi, care plecau de la exerciţiu în sine, considerându-l o necesitate fiziologică, căutând să-l aplice omului normal. Alegerea exerciţiilor de gimnastică avea la bază câteva principii: a) principiul dezvoltării armonioase care s-a concretizat prin alcătuirea familiilor de mişcări şi aplicarea lor simetrică; b) principiul selecţiei exerciţiilor – sunt folosite numai acele mişcări care sunt benefice organismului uman, cu efecte corective, simple şi uşor de învăţat; c) principiul gradării exerciţiilor – exerciţiile trebuie alese şi grupate astfel încât să asigure trecerea progresivă de la un exerciţiu la altul, prin creşterea treptată a efortului, clasele fiind împărţite după vârstă, statură şi greutatea elevilor;
17

Universitatea SPIRU HARET

d) principiul preciziei mişcărilor – se referă la faptul că unui exerciţiu trebuie să i se determine exact poziţia iniţială, punctele de atins în cursul exerciţiului şi poziţia finală. Numai respectând aceste trei momente, se poate asigura corectitudinea execuţiei, ca şi forma ei economică, fără cheltuială de energie. Gimnastica lui Ling conţine mişcări care se bazează pe criteriul utilităţii, mişcarea fiind eminamente analitică, iar coloana vertebrală o consideră organul cel mai de seamă al mişcărilor omului, axa de sprijin a tuturor pârghiilor corpului. Principala funcţie asupra căreia şi-a îndreptat atenţia a fost respiraţia, acordând importanţă muşchilor dorsali şi ai centurii abdominale. Exerciţiile gimnasticii suedeze sunt libere, analitice realizate în toarte articulaţiile si planurile corpului uman efectuate simplu şi cu aparate specifice (saltele, bastoane, corzi, bănci, bârnă, cal, lada, cadrul marinăresc, scara fixă) completate cu jocuri dinamice. Gimnastica pedagogică constituie temelia sistemului lui Ling, practicată de toţi oamenii, indiferent de vârstă, sex, ocupaţie, stare fizică sau sănătate şi este alcătuită din: 1. exerciţii de ordine şi mers; 2. mişcări de gimnastică propriu-zisă; a) mişcări pregătitoare; b) mişcări fundamentale; c) mişcări de aplicaţie. 3. jocurile Sistemul lui Ling a inaugurat era fiziologică în educaţia fizică, fiind considerată o metodă de educaţie ştiinţifică, deoarece exerciţiile au fost adaptate structurilor anatomice şi funcţiilor corpului uman, satisfăcând trebuinţele strict determinate ale organismului. Sistemul suedez a făcut epocă, a avut o generalizare fără egal în mediul şcolar, supravieţuind în Europa până dincolo de jumătatea secolului al XX-lea; în România a fost înlocuit în anul 1948 cu gimnastica sportivă a lui Jahn. Sistemul englez Realizatorul spiritului sportiv în educaţia engleză a fost Thomas Arnold (1795-1842). El nu a avut o pregătire tehnică de pedagogie şi nici n-a scris vreo carte de educaţie, însă sistemul creat de el s-a bazat
18

Universitatea SPIRU HARET

pe contactul personal pe care l-a avut cu elevii săi. Originalitatea sistemului constă în faptul că a folosit mijloace fizice pentru a realiza scopuri morale. Educaţia fizică a lui Arnold nu este nici gimnastica de forţă a lui Jahn, nici gimnastica analitică a lui Ling, nici gimnastica lui Amoros, ci o educaţie prin sport, ce a realizat-o prin practicarea jocurilor sportive care a dus la dezvoltarea acelei trăsături de caracter moral numită de englezi fair-play. El consideră că jocurile de întrecere influenţează puternic şi deopotrivă atât fizicul tânărului cât şi trăsăturile de caracter (voinţă, perseverenţă, iniţiativă, stăpânire de sine). Spiritul de echipă, fair-play-ul, sentimentul onoarei pentru adversari, pentru regulile întrecerii, cuplate cu bucuria jocului, cu emoţia disputei, toate acţionează asupra organismului şi personalităţii umane fiind practicate în şcoli, în colegii, în universităţi şi apoi în întreaga lume. Astfel sportul avea să devină o metodă şi apoi o categorie înscrisă definitiv în spaţiul public, cu efecte psiho-sociale şi educative; este, de fapt, sistemul care a preluat şi metamorfozat natura gimnasticii şi elementele acesteia pe care le-a sportivizat, asigurându-le permanenţa şi universalitatea (gimnastica artistică, gimnastica ritmică, gimnastica acrobatică). În epoca ulterioară reformei lui Arnold, educaţia fizică în Anglia a continuat să se dezvolte pe diferite căi. Au fost înfiinţate, încă din 1850, cluburile sportive care devin din ce în ce mai numeroase şi mai active, dezvoltând sportivismul, care se baza pe tradiţiile engleze. În 1861, Herbert Spencer (1820-1903) a publicat cartea „Despre educaţia intelectuală, morală şi fizică”, considerând educaţia fizică temelia oricărei educaţii. În Rusia un rol important în dezvoltarea educaţiei fizice l-a avut fiziologul P.F.Leshaft (1837-1909), care a militat pentru crearea unui sistem de educaţie fizică fundamentat din punct de vedere ştiinţific. Opera capitală a lui Leshaft este „Îndrumări cu privire la instruirea fizică a copiilor de vârstă şcolară”, care cuprinde o expunere critică pe plan istoric a sistemelor de educaţie fizică, arătând că toate metodele contemporane se întemeiază pe automatismul mişcărilor, dezvoltând numai sistemul muscular, rupând educaţia fizică de cea intelectuală. Foloseşte termenul de „instruire fizică”, adică o
19

Universitatea SPIRU HARET

dezvoltare multilaterală, arătând că, omul datorează actelor motrice şi, în special, mersul, reprezentările sale despre spaţiu şi timp. El a împărţit exerciţiile fizice în patru grupe: • exerciţii simple; • exerciţii complexe sau exerciţii cu creşterea efortului; • orientarea în spaţiu; • exerciţii sistematice sub forma acţiunilor complexe. În Cehia, reprezentativ a fost doctorul în filozofie Miroslav Tyrs (1832-1884), care a înfiinţat, în 1862, Institutul de gimnastică pentru băieţi, iar în 1869 a înfiinţat Asociaţia de gimnastică pentru femei şi fete. Idealul său în educaţie a fost: „sănătate, forţă, frumuseţe”, iar în şcoală, mijlocul principal de educaţie a fost practicarea gimnasticii sub forma exerciţiilor libere, exerciţii de ansamblu, demonstraţii de masă, piramide. 1.4. Gimnastica în secolul al XX-lea Reprezentanţii de seamă ai gimnasticii secolului XX au delimitat importanţa şi valoarea sistemelor vechi, formulând o concepţie nouă asupra gimnasticii. Lupta dintre sisteme a contribuit la eliminarea treptată a diletantismului în abordarea practicării exerciţiilor fizice, la fundamentarea lor metodică, la crearea unei literaturi de specialitate, a unei terminologii proprii unui domeniu nou. Dintre toate sistemele, cele ale lui Ling şi Jahn au avut o largă răspândire în lume generând şcoli, instituţii, activităţii competitive, dar peste ele, cu o reuşită totală care va cuprinde întreg mapamondul, va fi sistemul jocurilor, al întrecerilor creat de Arnold în Anglia, care este germenele sportului ce va deveni către sfârşitul secolului al XX-lea una din cele mai răspândite, îndrăgite şi practicate activităţi din lume (Nicu, A., 2000) De asemenea, specialiştii au explicat şi aşezat termenii de gimnastică şi educaţie fizică la locul cuvenit. Termenul de gimnastică folosit atâta vreme în înţeles de educaţie fizică a fost înlocuit, oficial, în anul 1910, prin Regulamentul francez de educaţie fizică. Pentru prima dată, termenul de educaţie fizică îl înlocuieşte pe cel de gimnastică, stabilindu-se, totodată, şi conţinutul fiecărui termen.
20

Universitatea SPIRU HARET

Sfârşitul secolului al XIX – lea a fost marcat de crearea primelor federaţii naţionale de gimnastică: • 1832 Federaţia elveţiană • 1860 Federaţia germană • 1865 Federaţia poloneză • 1868 Federaţia olandeză • 1869 Federaţia italiană • 1873 Federaţia franceză • 1885 Federaţia ungară • 1906 Federaţia română Federaţia Internaţională de Gimnastică ( F.I.G.) a fost creată în anul 1881. Prezentăm în continuare primele competiţii de gimnastică organizate pe plan mondial: • 1896 Jocurile Olimpice de la Atena a fost prima mare competiţie de gimnastică masculină • 1903 în Belgia are loc prima competiţie internaţională asimilată primului C.M. • 1904 Jocurile Olimpice de la Saint Louis – concurs pe echipe • 1924 Jocurile Olimpice de la Paris – concurs individual • 1928 Jocurile Olimpice de la Amsterdam – concurs masculin şi feminin • 1934 la Budapesta are loc primul Campionat Mondial feminin În primele decenii ale secolului, ramurile gimnasticii au evoluat şi s-au perfecţionat permanent, în special gimnastica de performanţă care a cunoscut o dezvoltare fără precedent. Această evoluţie s-a datorat apariţiei Olimpiadei, diversificării sistemelor competiţionale, perfecţionării bazei materiale, a regulamentelor de concurs, a cercetării ştiinţifice, dezvoltării ştiinţelor conexe, creşterii rolului mass-mediei. În plan european destinele gimnasticii sunt conduse de Uniunea Europeană de Gimnastică (U.E.G.) care a luat naştere în anul 1957. Atât F.I.G. cât şi U.E.G. susţin dezvoltarea ramurii competiţionale a gimnasticii, concursurile de gimnastică diversificându-se în permanenţă ( Campionate Mondiale, Europene, Jocuri Olimpice, Cupe Europene şi Mondiale, Jocuri Mondiale Universitare).
21

Universitatea SPIRU HARET

1.5. Gimnastica în România Începuturile gimnasticii în şcolile româneşti datează din timpul domniei lui Alexandru Ipsilante Vodă, în anul 1776, când aceasta se preda în şcoala domnească de la Sf. Sava. Dar până la introducerea gimnasticii în şcoli, dotarea cu materialele şi instalaţiile necesare, formarea cadrelor de specialitate şi întocmirea unor programe care să eşaloneze conţinutul au fost rezolvate cu foarte mare greutate şi întârziere de-a lungul anilor. Începând din secolul al XIX-lea, s-a observat o preocupare tot mai mare pentru practicarea exerciţiilor fizice în diferite şcoli particulare, exerciţii ce erau predate de profesori străini (francezi, italieni, elveţieni, polonezi), care au deschis şcoli de gimnastică, scrimă, muzică, caligrafie. Aceste şcoli erau frecventate numai de cei cu posibilităţi materiale. Această perioadă de început a fost numită de dr. C.I. Istrati „epocă de încercare şi dibuire”. În cursul procesului de organizare a învăţământului, au apărut preocupări pentru introducerea în şcoli a educaţiei fizice. Un pas hotărâtor l-a reprezentat „Legea instrucţiei din 1864” – art.113 – de pe vremea lui A.I.Cuza, care a introdus gimnastica şi muzica ca învăţături obligatorii în liceu, dar, din lipsă de personal, predarea gimnasticii era întâmplătoare. A fost „perioada eroică” a educaţiei fizice din România. Odată cu venirea în Bucureşti (1862) a ardeleanului Gh.Moceanu (1831-1909), începe o nouă etapă a organizării învăţământului gimnasticii în şcoală şi armată, a pregătirii de profesori, a înfiinţării de societăţi. Tot ce s-a creat timp de trei decenii a fost opera lui Moceanu şi a elevilor si, fiind considerat pe drept cuvânt „părintele educaţiei fizice româneşti”. El a fost un susţinător constant al gimnasticii lui Jahn, cel care a pus bazele gimnasticii la aparate în Germania. Gh. Moceanu a avut preocupări şi în domeniul publicisticii, scriind o serie de lucrări: Cartea de gimnastică (1869), Istoria, anatomia şi igiena gimnasticii (1879), Şcoala de patinaj şi de înot (1882), Carte de gimnastică pentru uzul şcolilor primare şi secundare de fete (1882), Gimnastica populară raţională pentru uzul şcolilor
22

Universitatea SPIRU HARET

primare, secundare şi superioare (1887), Memorii asupra gimnasticii şi a călătoriilor mele în Europa, Asia, Africa şi America (1895). Dar, adevăratul organizator al educaţiei fizice şcolare a fost Spiru Haret, care s-a aflat de trei ori în fruntea Departamentului Instrucţiei (aproximativ 10 ani). Semnalul a fost dat de reforma învăţământului primar şi normal-primar din anul 1893, când s-a introdus gimnastica în şcolile primare, s-au alcătuit programe, regulamente, instrucţiuni metodice, manuale, Spiru Haret a fost preocupat de organizarea şi îmbunătăţirea gimnasticii sub toate formele lei. El a stabilit obligativitatea de fapt a gimnasticii în şcoală, despărţind-o de instrucţia militară şi atribuindu-i o oră pe săptămână pentru fiecare clasă. Din anul 1899, gimnastica devine obligatorie în toate şcolile secundare de băieţi şi fete, fiind predată după o programă analitică, iar din anul 1902, până în anul 1924, au funcţionat Societatea de gimnastică, muzică şi sport din Iaşi şi Societatea de educaţie fizică Înainte din Bucureşti. Prima conferinţă a profesorilor de gimnastică din toată ţara a avut loc în perioada 21-24 aprilie 1904, în localul Liceului Gheorghe Lazăr din capitală, în prezenţa lui Spiru Haret. În anul 1922, s-a înfiinţat Institutul Naţional de Educaţie Fizică din Bucureşti, pentru pregătirea cadrelor didactice de specialitate care de-a lungul timpului şi-a schimbat denumirea de mai multe ori. Prin reforma învăţământului secundar din 1928, 2 ore din cele 4 ore atribuite obligatoriu, săptămânal, educaţiei fizice, 2 ore erau rezervate exerciţiilor de gimnastică propriu-zise. Prin legea învăţământului din 1928 se schimă termenul de gimnastică cu cel de educaţie fizică. Federaţia Română de Gimnastică s-a înfiinţat în anul 1906, iar în 1907 s-a afiliat la F.I.G., în planul performanţei, rezultatele şcolii româneşti au fost remarcabile. În anul 1911 are loc prima participare românească la un concurs internaţional. Sub conducerea unor specialişti ca: Adina Stroescu, Iosif Maier, Robert Podlaha, Nicolae Băiaşu şi alţi numeroşi antrenori şi profesori, între anii 1950-1964, gimnastica artistică înregistrează o dezvoltare fără precedent, fiind organizate campionate naţionale de juniori, seniori şi campionate şcolare.
23

Universitatea SPIRU HARET

Şcoala românească de gimnastică s-a făcut remarcată încă de la primele apariţii în competiţiile internaţionale de mare anvergură (J.O. de la Melbourne (1956) şi Roma (1960) – locul III pe echipe la fete). În anul 1956 se organizează Campionatele Internaţionale ale României fiind considerat cel mai vechi turneu individual din lume, iar în 1957 la Bucureşti are loc prima ediţie ale C.E. de gimnastică feminină. După o perioadă de reorganizare şi reorientare a activităţii de gimnastică, încep să se arate roadele prin cucerirea a numeroase medalii de aur, argint şi bronz la C.M., J.O. şi C.E. Astfel, în 1974, Dan Grecu cucereşte prima medalie de aur (inele) a gimnasticii româneşti la Campionatele Mondiale de la Varna. Echipa feminină ocupă locul II la Jocurile Olimpice de la Montreal, 1976, Moscova 1980, Los Angeles 1984, Seul 1988, Barcelona 1992, locul I la C. M. de la Fort Worth 1979 şi Rotherdam 1987, locul II la C.M. din 1978, 1983, 1985, 1989, locul III la Indianapolis în 1991, locul I la Dortmund 1994 şi Sabae 1995 şi locul III la J.O. de la Atlanta, locul I la Atena, iar la C.E. gimnastica românească ocupă numeroase locuri I. Gimnasta Nadia Comăneci a deschis o eră nouă în gimnastica mondială, devenind o figură legendară a secolului prin performanţele sale fără precedent, fiind prima gimnastă care a obţinut nota 10 în concurs. La 14 ani, a fost campioană olimpică absolută la Olimpiada de la Montreal. De 3 ori consecutiv, a fost campioana absolută a Europei (1975, 1977, 1979), câştigând şi alte numeroase medalii de aur şi argint la probele pe aparate. Urmaşele ei, Ecaterina Szabo, Daniela Silivaş, Simona Păucă, Aurelia Dobre, Cristina Bontaş, Lavinia Miloşevici, Gina Gogean, Simona Amânar, Maria Olaru, Andreea Răducan, Cătălina Ponor au câştigat numereoase titluri şi medalii olimpice, mondiale şi europene. La băieţi, urmaşii lui Dan Grecu au fost Marius Gherman, Nicu Stroia, Marius Urzică, Dan Burincă, Marian Drăgulescu, Ioan Suciu. Rezultatele deosebite obţinute în marea performanţă demonstrează existenţa unui sistem şi a unei şcoli de gimnastică românească, care a creat o tradiţie şi care se bucură de recunoaşterea unanimă pe plan mondial.
24

Universitatea SPIRU HARET

1.6. Importanţa gimnasticii în sistemul de educaţie fizică şi sportivă din România Ca ramură sportivă, gimnastica dispune de un conţinut foarte bogat de mijloace care îi conferă statutul de disciplină de bază a sistemului de educaţie fizică şi sportivă, dispunând de o teorie şi o metodică proprie de predare, mijloace şi forme specifice de organizare bazându-se pe datele ştiinţelor conexe (anatomie, fiziologie, biomecanică, biochimie, psihologie, pedagogie). Prin natura exerciţiilor pe care le cuprinde, gimnastica se adresează şi este accesibilă tuturor vârstelor (având efecte deosebite în sfera somatică, fiziologică, psihică şi motrică), dar şi celor cu calităţi deosebite, cu condiţia ca practicarea exerciţiilor de gimnastică să se facă organizat, continuu şi corect. Abordarea sistemică a studiului acestei discipline ne permite să punem în evidenţă atât obiectivele, caracteristicile şi efectele gimnasticii cât şi mijloacele şi ramurile ce o constituie ca „un sistem de exerciţii aplicat analitic sau global, care influenţează selectiv şi cumulativ aparatul locomotor, în vederea perfecţionării mişcărilor corpului omenesc, a formării ţinutei corecte” (Podlaha R. şi Stroescu A., 1974). În cadrul sistemului de educaţie fizică şi sportivă din ţara noastră, gimnastica se regăseşte în: a) Învăţământul de toate gradele şi este cuprinsă în planurile de învăţământ bazându-se pe programe de instruire ascendente, pe clase şi ani de studii. - preşcolar - primar - preuniversitar - profesional - special - superior b) Activităţi – necuprinse în planul de învăţământ: - gimnastica zilnică - gimnastica de înviorare - momentul de educaţie fizică
25

Universitatea SPIRU HARET

c) Activităţi de timp liber − necompetiţionale „sportul pentru toţi” (serbări şcolare, tabere de vacanţă, activităţi turistice, drumeţii, excursii) − competiţionale (campionatul şcolii, cupe tradiţionale) d) Activitatea sportivă de performanţă − în şcoli şi licee cu clase speciale − în cluburi şi asociaţii sportive Întrebări: 1. Enumeraţi izvoarele antichităţii. 2. Prezentaţi concepţia greacă cu privire la exerciţiile fizice. 3. Care au fost întemeietorii de şcoli? 4. Prezentaţi sistemul francez de educaţie fizică. 5. Prezentaţi sistemul german de educaţie fizică. 6. Prezentaţi sistemul suedez. 7. Prezentaţi sistemul englez de educaţie fizică. 8. Care au fost întemeietorii gimnasticii în România? 9. Prezentaţi sistemul de educaţie fizică şi sportivă din România.

26

Universitatea SPIRU HARET

II. GIMNASTICA – DISCIPLINĂ FUNDAMENTALĂ A ARIEI CURRICULARE EDUCAŢIE FIZICĂ

Gimnastica în cadrul programei de educaţie fizică, beneficiază de un conţinut bogat, fiindu-i alocat un mare număr de ore. Acest lucru a fost posibil datorită caracterului formativ şi influenţelor sale multiple asupra dezvoltării armonioase a organismului. Mijloacele gimnasticii se regăsesc în conţinuturile programei asigurând: • Capacitatea de organizare; • Dezvoltarea fizică armonioasă; • Calităţi motrice de bază; • Deprinderi motrice de bază, aplicativ-utilitare şi sportive. 2.1. Obiectivele gimnasticii Gimnastica constituie un sistem compus dintr-un număr nelimitat de exerciţii fizice, care are ca finalitate rezolvarea obiectivelor proprii ce vizează: • dezvoltarea fizică armonioasă a corpului, întreţinerea şi perfecţionarea marilor funcţii ale organismului care constituie baza sănătăţii organismului; • dezvoltarea aptitudinilor condiţionale (forţă, viteză, rezistenţă) a capacităţii coordinative (capacitatea de orientare spaţio-temporală, capacitatea de echilibru, capacitatea de combinare şi cuplare a mişcărilor), a mobilităţii articulare şi a supleţii musculare precum şi dezvoltarea aptitudinilor psihice; • formarea priceperilor şi deprinderilor specifice gimnasticii; • formarea atitudinii corporale corecte şi prevenirea deficienţelor fizice determinate de solicitări unilaterale sportive şi profesionale;
27

Universitatea SPIRU HARET

• formarea unei baze motrice şi fizice corespunzătoare practicării ramurilor sportive şi a activităţilor cotidiene; • educarea esteticii corporale, a ritmului şi muzicalităţii; • formarea obişnuinţei de a practica independent şi sistematic exerciţiile de gimnastică în scop sanogen, recuperator, compensator, recreativ la orice vârstă. 2.2. Caracteristicile gimnasticii Gimnastica se caracterizează prin: • conţinut bogat, variat, specific de mijloace ce permite diferenţierea precisă a gradului de dificultate; • posibilitatea selectării exerciţiilor în funcţie de vârstă, grad de pregătire, sex, solicitări; • datorită caracterului analitic al mişcărilor din gimnastică putem influenţa precis diferite grupe musculare şi articulaţii prin alternarea şi gradarea eficientă a mişcărilor; • executarea mişcărilor cu maximum de corectitudine şi amplitudine şi stabilirea riguroasă a formei de execuţie specifică gimnasticii; • stăpânirea elementară şi multilaterală a aparatului locomotor, în condiţii obişnuite şi neobişnuite, prin folosirea mişcărilor naturale şi artificiale special create de om; • dezvoltarea aptitudinilor psiho-comportamentale, cum sunt: inteligenţa motrică, capacitate de învăţare şi execuţie, capacitatea de refacere fizică şi psihică şi cele psiho-motrice: coordonare, echilibru, percepţia kinestezică şi spaţio-temporală; • gimnastica dezvoltă calităţi psihice volitive ca: dârzenia, perseverenţa, voinţa, stăpânirea de sine, curajul; • dezvoltă capacitatea de colaborare, de întrajutorare, de autoapreciere, precum şi simţul răspunderii colective; • foloseşte, pe scară largă, acompaniamentul muzical, dezvoltând simţul ritmului şi expresivitatea mişcării.
28

Universitatea SPIRU HARET

2.3. Mijloacele gimnasticii Mijloacele gimnasticii care alcătuiesc de fapt conţinutul gimnasticii au evoluat permanent, fiind sistematizate în mai multe grupe de exerciţii (Terminologia gimnasticii, 1974) care au dat naştere diferitelor ramuri sportive (gimnastica artistica, gimnastica ritmică, gimnastica acrobatică): • Exerciţii de organizare şi ordine • Exerciţii de dezvoltare fizică generală • Exerciţii aplicative • Sărituri • Exerciţii acrobatice • Exerciţii artistice • Exerciţii la aparate de gimnastică Exerciţiile de organizare şi ordine cuprind: a) acţiuni pe şi de pe loc b) acţiuni din deplasare c) alcătuiri şi schimbări de formaţii Exerciţiile de dezvoltare fizică generală cuprind: a) exerciţii libere b) exerciţii cu partener c) exerciţii cu obiecte portative (bastoane, mingi medicinale, de cauciuc, cercuri, corzi, eşarfe, măciuci, extensoare) d) exerciţii la, cu, pe aparate speciale (bănci, scară fixă, helcometru, banca cu cărucior rulant, banca curbată, scripeţi cu autorezistenţă). Exerciţiile aplicative. Această denumire corespunde tuturor mişcărilor necesare în viaţa cotidiană, fiind folosite atât pentru formarea deprinderilor motrice de bază, cât şi pentru dezvoltarea calităţilor motrice. Didactic au fost împărţite astfel: a) specifice gimnasticii • târâre • căţărare • ridicare şi transport de obiecte şi partener • escaladare
29

Universitatea SPIRU HARET

b) nespecifice gimnasticii • mers • alergare • aruncare - prindere • sărituri c) parcursuri aplicative Săriturile. Ele sunt împărţite în două grupe: • libere • cu sprijin Din prima grupă fac parte: săriturile în adâncime, în lungime, în înălţime, prin fereastră, la trambulina elastică, la plasa elastică, cu coardă. Ele pot fi executate pe loc şi cu elan, înainte, înapoi, lateral. Săriturile din a doua grupă au fost sistematizate în funcţie de natura zborului astfel: directe, laterale, prin răsturnare şi sunt executate la capră, cal, lada de gimnastică, masa pentru sărituri. Exerciţiile acrobatice cuprind mişcări complexe ce prezintă un grad mare de spectaculozitate rezultată din execuţia elementelor cu amplitudine, eleganţă, precizie, dezvoltând coordonarea generală şi orientarea în spaţiu, fiind accesibile doar celor dotaţi din punct de vedere motric. Exerciţiile folosite au caracter static şi dinamic, sunt executate individual, în doi, în grup, cu şi fără aparate speciale (roată, basculă, plasă, trambulină). Exerciţiile artistice se caracterizează prin dinamism, ritmicitate, spectaculozitate, concordanţă cu muzica şi cuprind: variaţii de paşi de dans, sărituri artistice, piruete, valuri, elemente de echilibru executate cu sau fără obiecte portative (cerc, minge, panglică, măciuci) cultivând frumuseţea, expresivitatea, îndemânarea specifică, educaţia muzicală şi estetică. Evoluţia acestor exerciţii a dus la apariţia unor ramuri noi competiţionale: gimnastica ritmică şi sportul aerobic. Exerciţiile la aparate de gimnastică. Aceste exerciţii cuprind: poziţii, mişcări de forţă şi de balans cu diferite structuri dinamice neobişnuite, executate cu o tehnică precisă şi cu un grad de dificultate sporit. Ele au evoluat rapid prin îmbunătăţirea continuă a bazei
30

Universitatea SPIRU HARET

materiale şi se caracterizează prin legări şi combinări specifice probelor de concurs din gimnastica artistică. 2.4. Ramurile gimnasticii Îmbogăţirea permanentă a conţinutului gimnasticii prin apariţia unor noi exerciţii a dus la diversificarea unor ramuri independente în cadrul acestei discipline. Aceste ramuri au un conţinut propriu, mijloace comune şi proprii, în acelaşi timp, păstrând orientarea generală a gimnasticii ca disciplină sportivă. Gimnastica se împarte în: 1. gimnastica de bază 2. gimnastica de performanţă 3. gimnastica aplicată Gimnastica de bază şi gimnastica aplicată vor fi tratate distinct în capitolele următoare.

GIMNASTICA

Gimnastica de bază

Gimnastica de performanţă

Gimnastica aplicată

Gimnastica de performanţă constituie ramura competiţională a gimnasticii şi se adresează numai celor dotaţi şi selecţionaţi în funcţie de capacitatea motrică a acestora, raportată la solicitările acestei discipline sportive. Obiectivul primordial îl constituie obţinerea de performanţe în competiţii naţionale şi internaţionale prin „victorie asupra ta şi asupra altora”, practicarea ei solicitând aparate, instalaţii şi săli special amenajate.

31

Universitatea SPIRU HARET

Gimnastica de performanţă include următoarele ramuri sportive: 1. Gimnastica artistică - practicată atât de băieţi, cât şi de fete - cuprinde exerciţiile la aparate: sol, cal cu mânere, inele, sărituri, paralele, bară (pentru bărbaţi) şi sărituri, paralele inegale, bârnă, sol (pentru femei). Această ordine a aparatelor a fost stabilită în anul 1960, de Federaţia Internaţională de Gimnastică. Din anul 1994, în concursurile internaţionale, se concurează numai cu exerciţii liber alese. Gimnastica artistică

Masculin
Sol Cal cu mânere Inele Sărituri Paralele Bară

Feminin
Sărituri Paralele inegale Bârnă Sol

2. Gimnastica ritmică - ramură sportivă exclusiv feminină - a devenit olimpică din anul 1984 (Los Angeles). Cuprinde exerciţii individuale şi de ansamblu, libere şi cu aparate portative (cerc, panglică, minge, măciuci, coardă), executate cu acompaniament muzical.

32

Universitatea SPIRU HARET

Gimnastică ritmică

Individual Exerciţii libere Exerciţii cu obiecte portative

Ansamblu Exerciţii libere Exerciţii cu obiecte portative

3. Gimnastica acrobatică a devenit ramură de sine stătătoare din anul 1972. Sistemul competiţional cuprinde următoarele probe: perechi fete, băieţi, mixt, trio fete, grup băieţi, iar exerciţiile sunt executate pe covorul de concurs (12 x 12 m) şi cuprind elemente de forţă, echilibru, elemente de aruncare, poze. 4. Sportul aerobic - este o disciplină nouă, cu caracter spectacular, elementele folosite fiind din gimnastica artistică, ritmică, acrobatică, dans sportiv, executate pe fond muzical modern. Primul Campionat Mondial a fost organizat la Paris în anul 1995 unde România a câştigat locul I la trio. Concursurile se desfăşoară pe un podium pătrat, cu latura de 14 m, iar suprafaţa de concurs este un pătrat cu latura de 7 m pentru probele de individual feminin şi masculin, perechi mixte şi trio şi cu latura de 10 m pentru proba de grup (6). În acest sport deţinem supremaţia europeană şi mondială.

Sport aerobic

Individual

Perechi

Trio

Grup
33

Universitatea SPIRU HARET

5. Trampoline – ( sărituri în plasa elastică), disciplină olimpică din anul 2000 cuprinde următoarele probe: individual, sincron perechi, torent acrobatic, plasă mică, exerciţiile cuprind o succesiune de 10 sărituri diferite realizate în trei serii (o serie impusă şi două serii libere). Întrebări: 1. Prezentaţi obiectivele gimnasticii. 2. Prezentaţi caracteristicile gimnasticii. 3. Enumeraţi mijloacele gimnasticii. 4. Ce cuprind exerciţiile de organizare şi ordine? 5. Care sunt exerciţiile aplicative? 6. Care sunt ramurile gimnasticii? 7. Ce cuprinde gimnastica de performanţă? 8. Care sunt probele de concurs în gimnastica artistică feminină şi masculină?

34

Universitatea SPIRU HARET

III. TERMINOLOGIA GIMNASTICII

3.1. Importanţă şi istoric Terminologia reprezintă „totalitatea termenilor de specialitate folosiţi într-o disciplină sau într-o ramură de activitate” (Dex, 1996). Toate domeniile de activitate şi-au creat, de-a lungul dezvoltării istorice, o terminologie proprie, specifică, care să ajute la o înţelegere unitară a conţinuturilor acestora şi să poată servi ca mijloc de comunicare între oameni. Gimnastica, ca şi celelalte ramuri sportive, are o terminologie proprie, care cuprinde „termeni folosiţi pentru redarea poziţiilor, mişcărilor, exerciţiilor, aparatelor şi materialelor ajutătoare utilizate pentru practicarea ei, cât şi modul de descriere al exerciţiilor” (Terminologia gimnasticii, 1974). Descrierea terminologică a exerciţiilor are o mare importanţă în formarea imaginii corecte şi clare despre mişcare, în înţelegerea conţinutului, precum şi în procesul formării deprinderilor motrice uşurând comunicarea dintre specialiştii domeniului, dintre profesori şi elevi, sportivi şi antrenori, concurenţi şi arbitri, asigurând circulaţia informaţiei, cât şi înţelegerea acesteia. Ca orice ştiinţă care se află într-o dinamică permanentă şi terminologia gimnasticii a suportat transformări, perfecţionându-se în raport cu evoluţia disciplinei, purtând amprenta diferitelor sisteme şi metode de gimnastică, fiind influenţat şi lexicul terminologic. Astfel tot ce a apărut nou în ştiinţă, în tehnică, în activitatea practică, s-a reflectat şi în limbă, evoluţia terminologiei de specialitate încadrându-se organic în evoluţia limbii. O contribuţie majoră la evoluţia terminologiei gimnasticii a avut Gheorghe Moceanu, reputat profesor de gimnastică, folclor şi dansuri populare. În lucrarea „Istoria gimnasticii în ţara
35

Universitatea SPIRU HARET

noastră”, Gh. Moceanu recunoaşte apartenenţa sa la sistemul de gimnastică german al lui Jahn, termenii folosiţi redând poziţii şi mişcări din gimnastica la aparate. În această carte, apare termenul de „roată gigantică”, elementul cel mai greu de executat, dar spectaculos în acea vreme. Ion Bucovineanu, adept al sistemului de gimnastică suedez, traduce din limba germană „Manual practic de gimnastică suedeză – 1893” ce cuprinde atât exerciţii din sistemul suedez, cât şi din cel german. Sunt menţionate: mişcările libere pentru diferitele părţi ale corpului, cursa sau fuga, exerciţii cu mile (măciuci), cu haltere, cu mingea, cu bastonul de fier, cât şi exerciţii la aparate imobile: scară fixă, cal, bară. Profesorul Dumitru Ionescu a elaborat prima terminologie de specialitate în limba română, intitulată „Terminologia exerciţiilor de ordine, libere, cu instrumente şi la aparate”, deşi adept al şcolii franceze a lui Demeny, el păstrează în lucrare şi exerciţiile la aparate din sistemul german. Aici apar precizări privind poziţiile sau ţinerile fundamentale, cum sunt: atârnarea, rezemarea, şederea, starea în genunchi. Oficializarea gimnasticii suedeze în învăţământ a făcut ca terminologia să poarte amprenta acestui sistem. Prin traducerea în limba română a lucrării lui Thulin: „Terminologia gimnasticii suedeze” de către Iacob Mihăilă şi Ben Nilsen, gimnastica suedeză se impune în faţa celei germane. Această terminologie a fost prelucrată şi adaptată de profesorul Virgil Roşală, care i-a adus îmbunătăţiri în concordanţă cu procesul de înnoire şi perfecţionare a limbii române. Astfel apar termeni simplificaţi cum ar fi: poziţie în loc de poziţiune, rotare în loc de rotaţiune, sprijin în loc de reazem, mers în loc de mergere, apare gerunziul stând în loc de stare, şezând în loc de şedere, dar aceste schimbări nu au fost suficiente, conţinutul, cât şi ramurile gimnasticii evoluând în permanenţã. Apariţia, nu întotdeauna controlată, a unor termeni noi, împrumutarea altora din literatura străină, după traduceri incorecte, introducerea acestora în limba română, fără o verificare atentă, au făcut ca limbajul tehnic al domeniului să aibă unele inexactităţi, iar unii termeni să circule cu sensuri limitate, locale sau contradictorii.
36

Universitatea SPIRU HARET

Actualizarea parţială a terminologiei gimnasticii din 1950 şi 1953, făcută de reputaţii specialişti Stroescu A. şi Podlaha R. a dus la unificarea termenilor utilizaţi. În anul 1974 apare lucrarea de referinţă în domeniu „Terminologia gimnasticii”, elaborată de Stroescu A. şi Podlaha R., care devine oficială, impunându-se ca un titlu de referinţă în rândul lucrărilor de specialitate. Este bine sistematizată, a eliminat gerunziul din descrierea poziţiilor fundamentale, a adus precizări privind regulile de descriere a exerciţiilor de gimnastică, sistematizând exerciţiile în grupe structurale. Terminologia gimnasticii ridică cele mai multe probleme dintre toate disciplinele sportive, deoarece dispune de un vast câmp terminologic, sistemele şi metodele practicate în diverse ţări fiind diferite. Evoluţia ramurilor gimnasticii, în mod deosebit cea de performanţă, este foarte dinamică; în fiecare competiţie majoră au apărut elemente şi legări de elemente noi, de aceea, prin concizie în gimnastica de înaltă performanţă, elementele noi poartă numele gimnastului care le-a executat pentru prima dată, deoarece descrierea amănunţită a elementului este complicată ( Danilova, Stalder, Endo, Comăneci, Tsukahara, Diamidov, Drăgulescu, Popa, Silivaş). 3.2. Cerinţele terminologiei Pentru a-şi îndeplini funcţia de comunicare, terminologia gimnasticii trebuie să respecte anumite cerinţe de bază: a) să respecte particularităţile de limbă privind termenii utilizaţi folosind cuvintele din fondul lexicului principal şi să respecte particularităţile gramaticale ale limbii; b) să fie ştiinţifică, dar accesibilă. Clasificarea exerciţiilor pe criterii morfologic, funcţional, biomecanic nu trebuie să constituie o greutate în înţelegerea corectă a efectului produs de un exerciţiu; c) să fie unitară. O noţiune dacă exprimă acelaşi conţinut, să aibă acelaşi înţeles, indiferent dacă este vorba de gimnastica de bază sau gimnastica de performanţă; d) să fie precisă, pentru a elimina interpretările; e) să fie clară, să creeze imaginea reală a elementului respectiv;
37

Universitatea SPIRU HARET

f) să fie concisă – scurtă, să nu conţină elemente suplimentare. Între precizie, claritate şi concizie trebuie să existe un echilibru. Pentru a evita lipsa de claritate sau precizie şi pentru a respecta cerinţa conciziei, se pot folosi şi termeni convenţionali: podul, sfoara, sărituri ca mingea, roata, dar numai atunci când aceste denumiri sugerează structura mişcării; g) să servească drept mijloc de comunicare internaţională. Această cerinţă se referă la gimnastica de performanţă. Limba oficială a FIG este franceza, iar toate elementele se regăsesc în codul de punctaj. Întrebări: 1. Enumeraţi personalităţile cu preocupări în domeniul terminologiei gimnasticii. 2. Cine sunt autorii actualei terminologii a gimnasticii? 3. Prezentaţi cerinţele terminologiei.

38

Universitatea SPIRU HARET

IV. NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN GIMNASTICĂ ŞI KINETOTERAPIE

Pentru înţelegerea unitară a conţinutului gimnasticii şi aplicaţiei ei în kinetoterapie este necesară prezentarea unor noţiuni legate de mişcare, a legilor fizicii şi forţelor care guvernează mişcarea precum şi planurile, axele şi caracteristicile spaţio-temporale ale mişcării. 4.1. Noţiuni despre mişcare Mişcarea reprezintă forma de existenţă a materiei, între cele două categorii existând o relaţie dialectică ce se condiţionează reciproc, determinând, totodată, transformări diferite. Mişcarea cunoaşte forme simple, complexe şi cibernetice, complexitatea lor fiind dată de evoluţia fiinţelor vii. Dintre formele mişcării (mecanică, fizică, chimică, biologică, socială), cea biologică (viaţa şi locomoţia fiinţelor vii) constituie o formă superioară de mişcare ce dispune de calităţi şi mecanisme noi. Ştiinţa care se ocupă cu aplicarea principiilor mecanice în studierea structurii, evoluţiei şi funcţiile aparatului motor al omului este biomecanica (Dex. 2001). Acţiunile motrice ale corpului omenesc sunt considerate ca un sistem compus din oase, muşchi, articulaţii, SNC, aparate şi sisteme, în cadrul căruia biomecanica studiază cauzele mecanice şi biologice ale formării mişcărilor şi particularităţile execuţiei lor, mijloacele şi condiţiile necesare realizării acţiunilor motrice. Astfel, biomecanica cuprinde: • biomecanica generală – studiază legile generale ale mecanicii aplicate la specificul organismelor vii şi • biomecanica specială – ce studiază statica şi dinamica în diferite domenii ale activităţii motrice.
39

Universitatea SPIRU HARET

Mecanica este ştiinţa al cărei obiect de studiu îl constituie mişcarea sau echilibrul corpurilor sub acţiunea forţelor exercitate asupra lor (Dex, 2001). Mişcarea mecanică este forma cea mai simplă de mişcare a materiei şi constă în deplasarea unui corp faţă de altul. Mecanica cuprinde: • cinematica – studiază modul cum se desfăşoară mişcările; • dinamica – explică cauza mişcărilor; • statica – studiază poziţiile şi condiţiile de echilibru ale forţelor care acţionează asupra corpurilor. Toate mişcările se produc în spaţiu, care se măsoară în metri, şi în timp, care se măsoară în ore, minute, secunde, descriind în spaţiu o traiectorie care poate fi rectilinie sau curbilinie. Pe lângă spaţiu şi timp, mişcarea este caracterizată şi de viteză, care poate fi uniformă şi variată, variaţia mişcării în unitatea de timp purtând denumirea de acceleraţie. Newton a fost cel care a explicat modul cum se produce variaţia mişcărilor corpurilor şi a stabilit raporturile dintre corpurile aflate în mişcare, enunţând cele 3 legi fundamentale ale mecanicii: • Legea I – orice corp îşi menţine starea de mişcare sau de repaus dacă nu este obligat de forţe aplicate asupra lui să şi-o modifice. Omul rămâne imobil dacă nu acţionează asupra sa forţa musculară. Inerţia este cea care determină menţinerea stării de repaus sau de mişcare şi se manifestă ca o rezistenţă atunci când un corp este pus în mişcare sau ca o presiune atunci când un corp este oprit din mişcare • Legea a II-a – mărimea forţei care acţionează asupra unui corp îi imprimă o anumită acceleraţie, fiind egală cu produsul dintre masa corpului (m) şi mărimea acceleraţiei (a):F = m x a. Forţa se măsoară cu ajutorul dinamometrelor, iar acceleraţia se calculează cu ajutorul spaţiului străbătut de un corp într-un anumit interval de timp. • Legea a III-a – acţiunile reciproce a două corpuri sunt întotdeauna egale ca mărime şi de sens contrar. Astfel, gimnastul poate executa sărituri împotriva forţei lui de greutate; cât stă cu picioarele pe sol, forţele care acţionează asupra lui se echilibrează reciproc, însă prin contracţie musculară, el poate acţiona asupra
40

Universitatea SPIRU HARET

solului cu o forţă mai mare decât greutatea lui, surplusul de forţă imprimându-i o mişcare în sus. De reţinut că orice activitate constituie un lucru mecanic, cu condiţia existenţei unei forţe şi a deplasării corpului sub acţiunea ei; la măsurarea lucrului mecanic (W), se ţine seama de principiul că lucrul mecanic este proporţionalcu deplasarea şi este o mărime care se măsoară prin produsul dintre forţă (F) şi lungimea deplasării: W = F x S. În studierea unei mişcări se are în vedere stabilirea unor elemente de bază fără de care nu este posibil studiul. Acestea sunt: • reperul = puncte fixe faţă de care se realizează mişcarea (corp de referinţă); • direcţia de mişcare = orice mişcare se realizează pe o anumită traiectorie în spaţiu (pe orizontală, înainte-înapoi, pe verticală – în sus şi în jos şi lateral – la dreapta şi la stânga). Mişcările corpului pot fi de translaţie (pe traiectorii paralele) şi de rotaţie (pe o circumferinţă în jurul unei axe); • viteza şi acceleraţia – mişcările se execută cu viteze diferite, spaţiul, viteza şi acceleraţia reprezentând elementele de bază care permit studiul mişcărilor. Acceleraţia îndreptată în sensul mişcării este pozitivă şi măreşteviteza mişcării, iar cea îndreptată în sens opus mişcării este negativă şi micşorează viteza mişcării. 4.2. Forţele interne şi externe Mecanismele locomoţiei umane sunt mecanisme complexe care nu pot fi explicate numai prin aplicarea legilor mecanicii, deoarece mişcarea apare şi datorită interacţiunii forţelor interne ale corpului omenesc (impulsuri nervoase, contracţii musculare, pârghii osteoarticulare), cu forţele externe ale mediului (gravitaţie, presiunea atmosferică, inerţie, rezistenţe diverse). 4.2.1. Forţele interne În realizarea mişcărilor corpului omenesc, forţele interne acţionează în următoarea ordine (Baciu C., 1977): 1. impulsul nervos; 2. contracţia musculară;
41

Universitatea SPIRU HARET

3. acţiunea pârghiei osoase; 4. mobilitatea articulară. Aceste forţe se găsesc în interiorul corpului şi exprimă interacţiunea dintre diferitele părţi ale sale şi pot determina doar mişcările segmentelor corpului. 1. Impulsul nervos constituie prima forţă internă care intervine în efectuarea mişcării, iar mecanismele care stau la baza mişcărilor sunt de natură neuro-musculară, sunt acte reflexe, formate din analizatori, căile de transmisie ale sensibilităţii, centrii nervoşi, căile motorii şi placa neuromotorie. 2. Contracţia musculară este a doua forţă internă care realizează mişcarea ca o reacţie la stimulii impulsurilor nervoase. Activitatea muşchiului se manifestă sub forma tonusului muscular ce-i conferă proprietatea de a se contracta. În timpul contracţiei, muşchii dezvoltă o forţă musculară, care depinde, în primul rând, de numărul de fibre musculare şi nu de lungimea lor. Contracţia musculară poate fi: • izometrică – se manifestă ca o întărire a muşchiului sau ca o modificare şi de tărie şi de formă a lui, contracţia făcându-se pe loc, asigurând echilibrul sau poziţia statică; • izotonică – are loc o scurtare a muşchiului şi o deplasare a segmentelor osoase; • de alungire – apare atunci când forţa ce se opune depăşeşte forţa musculară şi întinde muşchiul. Din punct de vedere biomecanic, Gagea A. (2002) prezintă următoarele tipuri de contracţii musculare: • contracţii izometrice (tensiunea din muşchi creşte până la valoarea maximală); • contracţii izotonice (tensiunea mecanică în muşchi este constantă, când se scurtează muşchiul, iar viteza variază); • contracţii izokinetice (când viteza contracţiei este constantă şi se pot realiza cu aparate inventate (helcometru); • contracţii auxotone (atât viteza mişcării, cât şi forţa rezistivă variază independent (mişcările de locomoţie şi cele naturale ale omului sunt auxotone);
42

Universitatea SPIRU HARET

• pseudo-contracţii sau mişcări excentrice (de cedare) cu suprasarcină (pot produce accidentări); • supracontracţii sau mişcări cu viteză supramaximală, cu sarcină negativă (mişcarea este ajutată din exterior de forţe sinergice (alergare la vale) sau prin tracţiune (în spatele unei biciclete). 3. Acţiunea pârghiei osoase constituie a treia forţă care asigură mişcarea. Pârghiile la om sunt constituite din oase, care intră în mişcare sub acţiunea muşchilor, fiind influenţate de trei puncte de aplicare a forţelor: • punctul de sprijin (S) este reprezentat de axa biomecanică a mişcării sau de sprijinul pe sol sau un aparat oarecare; • punctul de rezistenţă (R) este reprezentat de greutatea corpului sau a segmentului care se deplasează; • punctul de aplicare a forţei motorii (F) sau puterea este reprezentată de inserţia pe segmentul osos al muşchiului care asigură mişcarea. Astfel, avem: Pârghii de gradul I – în care se găseşte între R şi F (R.S.F.) şi sunt pârghii de echilibru. Exemplu: • articulaţia între cap şi coloana vertebrală (în care S se găseşte în articulaţia dintre atlas şi osul occipital, F este reprezentată prin muşchii cefei, iar R de greutatea craniului); • articulaţiile dintre corpurile vertebrale, ca punct de sprijin, şi braţele întinse pe lângă corp; • poziţia verticală la nivelul articulaţiei coxo-femurale şi talocrurală în sprijin pe toată talpa pe sol. Aceste pârghii pot avea braţele egale sau inegale.
R S F

Pârghii de gradul II – în care R se găseşte între S şi F (S.R.F.) şi sunt pârghii de forţă. Unica pârghie de acest fel în corpul omenesc este articulaţia gleznei în poziţia stând pe vârfuri, unde S este vârful piciorului, F este reprezentată de muşchii (triceps sural) care
43

Universitatea SPIRU HARET

acţionează tendonul lui Achile, iar R acţionează la nivelul gleznei şi este reprezentată de greutatea corpului.
S R F

Pârghii de gradul III – în care F se găseşte între S şi R (S.F.R.), sunt cele mai numeroase şi sunt pârghii de viteză. Exemplu: • articulaţia cotului (îndoirea antebraţului pe braţ, în care S este situat la nivelul articulaţiei cotului şi corespunde axului de rotaţie, R este reprezentată de greutatea antebraţului şi a mâinii, iar F este reprezentată de muşchii flexori ai antebraţului pe braţ); • articulaţia scapulo-humerală (abducţia braţului), F reprezentat de muşchii abductori, iar R de greutatea braţului; • coastele (F forţa muşchilor ridicători ai coastelor, R greutatea coastelor şi viscerelor).
S F R

La pârghiile de gradul I şi II, se produce economie de forţă, iar la cele de gradul III se pierde forţa, dar se produce o deplasare mare. 4. Mobilitatea articulară este a patra forţă internă şi prezintă un rol activ în realizarea mişcărilor, iar prin forma şi gradul lor de libertate imprimă direcţia şi sensul mişcărilor, limitând, în acelaşi timp, amplitudinea lor. Articulaţiile prezintă diferite grade de libertate date de conformaţia şi structura segmentelor osoase: • un grad de libertate: - articulaţia cotului (mişcare de flexie-extensie); - articulaţia radio-cubitală (permit mişcări de pronaţiesupinaţie); - articulaţia genunchiului. • 2 grade de libertate (permit mişcări în 2 sensuri): - articulaţia radio-carpiană.
44

Universitatea SPIRU HARET

• 3 grade de libertate: - articulaţia coxofemurală ce permite mişcări de flexie extensie, abducţie - adducţie, rotaţie internă şi externă; - articulaţia scapulo-humerală, ce permite mişcări de abducţie adducţie în axa sagitală; anteducţie - retroducţie – în axa transversală; rotaţie internă-externă în axa longitudinală. După cum ştim, aparatul locomotor al omului este alcătuit din oase (206), articulaţii şi muşchi (502), iar activităţile motorii se realizează prin acţiunea cuplurilor şi lanţurilor motrice. Astfel: • două segmente osoase articulate mobil formează un cuplu cinematic (gamba cu laba piciorului, braţul cu antebraţul, antebraţul cu mâna, coapsa cu gamba); • mai multe segmente articulate mobil formează un lanţ cinematic (lanţul cinematic al trunchiului, gâtului şi capului; lanţul cinematic al membrului superior, lanţul cinematic al membrului inferior). Lanţurile cinematice pot fi: • deschise – când se termină liber (lanţul cinematic al membrului superior sau inferior) şi se pot executa mişcări numeroase; • închise – când extremităţile lanţului cinematic sunt fixate pe sol sau aparate (poziţia stând fandat), iar mişcările sunt limitate. Toate mişcările, în articulaţii şi poziţiile corpului, sunt realizate de muşchii dispuşi în jurul articulaţiilor, formând grupe musculare, iar mai multe grupe musculare formează lanţuri musculare, care acţionează asupra articulaţiilor în mod diferit. Musculatura corpului desfăşoară o activitate: 1. statică – care asigură poziţiile corpului şi segmentelor prin contracţie izometrică şi este de: • menţinere – este contracţia izometrică care nu produce lucru mecanic şi asigură poziţia, acţionând împotriva forţei de greutate (cumpănă cu braţele lateral); • de consolidare – acţionează când corpul sau segmentele sale se află în poziţia de echilibru stabil (atârnat); • de fixare (echilibrare) – acţionează când corpul sau segmentele lui se află în poziţie de echilibru nestabil (toate poziţiile derivate din stând).
45

Universitatea SPIRU HARET

2. dinamică – asigurată de contracţia izotonică (are loc scurtarea muşchilor şi deplasarea corpului şi segmentelor) care produce lucrul mecanic şi este: • de învingere – seproduce scurtarea muşchilor, segmentele osoase se apropie, iar activitatea este concentrică (flexia coapsei pe bazin este realizată prin acţiunea dinamică de învingere a flexorilor din articulaţia coxo-femurală); • de cedare – se produce alungirea muşchilor, segmentele osoase se depărtează, iar activitatea este excentrică (revenirea coapsei la verticală este realizată de aceiaşi muşchi, dar prin acţiunea dinamică de cedare). Genuflexiunea este asigurată în faza de coborâre de lanţul muscular al triplei extensii, prin activitatea dinamică de cedare, iar în faza de ridicare, de aceiaşi muşchi, însă prin activitatea dinamică de învingere, lanţul triplei flexii. De reţinut este faptul că nu există lanţuri musculare strict active sau strict pasive, ci numai lanţuri musculare care acţionează fie static, fie dinamic, deoarece, majoritatea mişcărilor omului sunt complexe, deci participă toate lanţurile musculare care deservesc lanţul cinematic în acţiune. Lanţurile musculare ale braţelor realizează mişcări de mare amplitudine şi precizie pe când lanţurile musculare ale membrelor inferioare îndeplinesc funcţia de sprijin, sunt puternice, iar muşchii flexori şi extensori sunt dispuşi sub forma a 2 lanţuri antagonice. Exemple: • lanţul muscular al triplei flexii ( flexorii coapsei pe bazin, flexorii gambei pe coapsă, flexorii dorsali ai piciorului pe gambă); • lanţul triplei extensii (extensorii coapsei pe bazin, extensorii gambei pe coapsă şi flexorii plantari). 4.2.2. Forţele externe Corpul sau segmentele lui aflate în mişcare trebuie să învingă următoarele forţe externe: • greutatea corpului şi a segmentelor; • forţa gravitaţională; • inerţia; • presiunea atmosferică;
46

Universitatea SPIRU HARET

• rezistenţa mediului; • forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin; • forţa de reacţie specifică; • forţa de frecare; • rezistenţele externe diverse Toate aceste forţe exprimă interacţiunea corpului cu mediul exterior şi pot produce mişcarea corpului în întregime. Greutatea corpului şi greutatea segmentelor: indiferent de poziţia corpului, greutatea acţionează întotdeauna vertical, de sus în jos, asupra centrului de greutate al corpului sau segmentului, valoarea ei fiind dată de volumul, lungimea, densitatea segmentului care se deplasează, într-un cuvânt, de masa lui. Forţa gravitaţională, care imprimă greutatea corpului este cea mai importantă forţă externă şi acţionează vertical, de sus în jos, atrăgând corpul şi segmentele lui în permanenţă spre sol; învingerea acestei forţe presupune un consum mare de energie, în care forţele interne acţionează cumulat de jos în sus. Inerţia este cea care tinde să prelungească şi să susţină o situaţie dată: • un corp aflat în repaus rămâne în repaus datorită inerţiei de imobilitate; • un corp aflat în mişcare continuă deplasarea datorită inerţiei (legea vitezei câştigate). Astfel, forţele interne trebuie să învingă inerţia de imobilitate la începutul mişcării şi trebuie să învingă inerţia de mişcare câştigată la terminarea mişcării. Presiunea atmosferică este o forţă de acţiune a forţei gravitaţionale, care apasă asupra corpului uman cu o intensitate variabilă în raport cu viteza de deplasare, având rol în menţinerea în contact a suprafeţelor articulare, iar acţiunea ei este compensată de presiunea internă a marilor cavităţi, fiind egale. Rezistenţa mediului – mişcările pot fi executate în aer liber sau în apă; astfel, segmentele corpului sau corpul trebuie să învingă rezistenţa opusă de acestea, rezistenţă ce poate fi determinată prin micşorarea suprafeţei de secţiune şi a unghiului de atac. Forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin – apare când corpul se află susţinut pe o suprafaţă oarecare de sprijin şi este egală şi de sens contrar forţei gravitaţionale. Ea este de două feluri:
47

Universitatea SPIRU HARET

• forţa de reacţie statică a suprafeţei de sprijin (RS) şi apare când corpul este imobil şi este egală cu greutatea statică a corpului (GS) RS = GS; • forţa de reacţie dinamică a suprafeţei de sprijin RS apare când corpul este în mişcare, iar la greutatea lui se adaugă şi forţa de inerţie. Atunci când gimnastul se împinge în sus spre verticală (la sărituri), reacţia dinamică (Rd) este egală cu greutatea statică a corpului (Gs), plus forţa de inerţie (Fi)Rd = Gs+Fi, iar când se lasă în jos (genuflexiune), reacţia dinamică Rd este egală cu greutatea statică a corpului (Gs), minus forţa de inerţie (Fi)Rd = Gs – Fi; Forţa de reacţie specifică ia naştere prin frânarea unor segmente, frânare ce provoacă o mişcare a altor segmente în sens contrar (îndreptare în sprijin la paralele). Forţa de frecare apare, în mod deosebit, cândcorpul alunecă pe suprafaţa de sprijin (schi, patinaj) şi este proporţională cu greutatea corpului (G) şi coeficientul de frecare (K)F = G x K. În concluzie, toate forţele externe care intervin în executarea mişcărilor sunt învinse de forţele interne care trebuie să fie egale sau superioare ca intensitate şi să acţioneze în direcţia identică, dar în sens invers cu forţele exterioare respective (legea repartizării forţelor). 4.3. Caracteristicile mişcării Mişcarea constituie acţiunea de deplasare a corpului sau segmentelor sale în spaţiu faţă de un punct de referinţă şi este sinonimă cu actul motric, element (tehnic), exerciţiu (fizic), fiind un act reflex ce apare ca răspuns la semnalele ce vin pe căile senzitive şi prezintă: Caracteristicile spaţiale sunt reprezentate de: • traiectoria mişcării – drumul parcurs de corp sau segmentele sale între poziţia iniţială şi cea finală, se exprimă prin: • amplitudine – este mărimea deplasării corpului sau segmentelor sale între două repere, exprimate în grade şi unităţi de măsură lineare; • forma traiectoriei – care poate fi rectilinie sau curbilinie; • direcţia – reprezintă sensul de deplasare al corpului sau al segmentelor sale în timpul mişcării.
48

Universitatea SPIRU HARET

Caracteristicile temporale sunt reprezentate de: • ritm – constă în alternarea părţilor sau fazelor mişcării; • tempou – ne indică numărul sau cantitatea de mişcări realizate în unitatea de timp; Raportul dintre caracteristicile temporare şi spaţiale ne dă: • viteza mişcării – şi reprezintă raportul dintre spaţiul parcurs în unitatea de timp. 4.4. Planurile şi axele de mişcare ale corpului Planurile în care se execută mişcările segmentelor corpului corespund planurilor anatomice şi sunt următoarele (Fig. 1): • frontal (A) – dispus B vertical, paralel cu fruntea, împarte A corpul într-o parte anterioară şi una posterioară. Planul frontal care împarte corpul într-o jumătate posterioară şi una anterioară se numeşte medio-frontal; • sagital (B) – dispus tot vertical, perpendicular pe planul C frontal, împarte corpul în două jumătăţi – stânga şi dreapta. Planul sagital care împarte corpul într-o jumătate dreaptă şi una stângă se numeşte medio-sagital; • transversal (C) – este perpendicular pe cele două planuri (frontal şi sagital) şi împarte corpul într-o parte superioară şi alta inferioară. Planul transversal care împarte corpul într-o jumătate Fig. 1 superioară şi una inferioară se numeşte medio-transversal. Toate planurile medii ale corpului sunt planuri principale.
49

Universitatea SPIRU HARET

Toate mişcările se produc în articulaţii şi se efectuează în jurul unor axe. Axa de mişcare reprezintă linia situată într-un anumit plan, în jurul căruia unul din segmentele osoase se deplasează faţă de celălalt segment. Ea nu este fixă, ci se poate deplasa odată cu segmentul. Acestea sunt: • axul vertical – la intersecţia planului frontal cu cel sagital şieste linia imaginară ce traversează corpul din creştet în interiorul poligonului de susţinere şi permite executarea mişcărilor în plan orizontal; • axul sagital ( anteroposterioar) – la intersecţia planului sagital cu cel transversal şi traversează imaginar corpul din înainte-înapoi şi permite executarea mişcărilor în plan frontal (lateral); • axul transversal (frontal) – la intersecţia planului frontal cu cel transversal şi străbate imaginar corpul de la stânga la dreapta şi permite executarea mişcărilor în plan sagital. Din punct de vedere biomecanic mişcările în kinetoterapie se produc astfel: − în plan sagital şi ax frontal (transversal): flexie şi extensie (îndoiri înainte şi extensie) − în plan frontal şi ax sagital: abducţie şi adducţie − în plan transversal şi ax vertical: rotaţie internă şi externă. 4.5. Tehnica poziţiilor Partea mecanicii care se ocupă cu studiul poziţiei corpurilor în spaţiu şi al interacţiunii forţelor în menţinerea condiţiilor de echilibrueste statica. În asigurarea poziţiilor corpului acţionează atât forţele interne, cât şi forţele externe, care se echilibrează reciproc şi se concentrează într-un punct numit centru general de greutate (C.G.G.). Poziţia C.G.G. este necesară în studiul condiţiilor de echilibru al corpului şi segmentelor sale. Corpul se află în spaţiu în trei situaţii (poziţii) de echilibru: • poziţia de echilibru stabil – C.G.G. se găseşte sub punctul de sprijin şi amândouă se găsesc pe aceeaşi verticală (atârnat), proiecţia C.G.G. rămâne în interiorul bazei de susţinere; • poziţia de echilibru nestabil – C.G.G. este situat deasupra punctului de sprijin şi se găsesc pe aceeaşi verticală (poziţia stând şi
50

Universitatea SPIRU HARET

derivate din ea). La cea mai mică abatere faţă de poziţia de echilibru, greutatea corpului nu mai trece prin punctul de sprijin, el se dezechilibrează şi cade; • poziţia de echilibru indiferent – C.G.G. coincide cu punctul de sprijin. La om, această poziţie nu se întâlneşte. Corpurile se află în echilibru atunci când verticala centrului de greutate cade, obligatoriu, în perimetrul bazei de susţinere, iar gradul de stabilitate este mai mare cu cât suprafaţa de susţinere este mai mare şi C.G.G. se află mai aproape de ea. Cu cât stabilitatea corpului este mai mică, cu atât efortul muscular depus va fi mai mare pentru menţinerea poziţiei. Gradul de stabilitate este dat de înălţimea C.G.G., situat deasupra bazei de susţinere, mărimea bazei şi unghiul de stabilitate, care este format de verticala C.G.G. cu dreapta ce uneşte C.G.G. cu marginea bazei de susţinere. Cu cât acest unghi este mai mare, cu atât creşte gradul de stabilitate (fandare) (Fig. 2).
G

α

Fig. 2

4.5.1. Noţiuni legate de „poziţie" Poziţia reprezintă situaţia statică a corpului sau a segmentelor acestuia în desfăşurarea mişcării şi este o stare de moment. Poziţia corpului faţă de sol poate fi: − verticală (ortostatică) − orizontală (clinostatică) − înclinată
51

Universitatea SPIRU HARET

În gimnastică cât şi în kinetoterapie, precizarea poziţiilor are o importanţă tehnico-metodică deosebită, deoarece pot determina chiar gradul de dificultate al unui element tehnic. Poziţiile se împart în: • poziţie iniţială - poziţia din care începe orice mişcare; • poziţie finală - poziţia corpului la terminarea mişcării. Amândouă necesită un grad mare de stabilitate. Ca structură, ele pot fi: simplă, compusă, complexă • poziţie fundamentală - este o poziţie a corpului stabilită în mod convenţional, după natura reazemului faţă de sol sau aparate: stând, pe genunchi, aşezat, culcat, sprijinit, atârnat. • poziţia derivată se obţine din poziţiile fundamentale prin modificarea (Cordun M.,1999): − bazei de susţinere ( suprafeţei de sprijin); − poziţiei trunchiului şi/sau a capului; − poziţiei membrelor superioare; − poziţiei membrelor inferioare; − combinaţii parţiale sau totale ale posibilităţilor anterioare realizând modificări complexe. • poziţie specifică - poziţie cu structură complexă, cu caracter de forţă, echilibru sau mobilitate cu un anumit grad de dificultate în execuţie, fiind considerată element tehnic (stând pe mâini, cumpănă, pod, sfoară). Rolul poziţiei iniţiale (de plecare, de start) depinde de scopul, structura şi conţinutul exerciţiului şi trebuie: − să asigure condiţii optime de execuţie (stabilă şi comodă); − să uşureze mişcarea; − să îngreuneze mişcarea; − să asigure execuţia corectă a mişcării şi continuarea mişcărilor următoare. 4.6. Prescurtări terminologice Pentru a descrie rapid exerciţiile la aparate, cât şi exerciţiile de dezvoltare fizică se utilizează prescurtările de termeni, care se fac după anumite reguli.
52

Universitatea SPIRU HARET

Poziţiile fundamentale, părţile corpului, denumirea mişcării şi aparatele din gimnastică se scriu cu litere mari; direcţia mişcării şi alţi termeni se scriu prescurtat, cu literă mică. După fiecare prescurtare, se pune punct. Poziţiile fundamentale Stând = St. Pe genunchi= Pe G. Aşezat= Aşez. Abdomen= Abd. Antebraţ= Ab. Braţ= B. Cap= C. Călcâi= Cc. Ceafă= Cf. Coapsă= Cps. Corp= Cp. Cot= Ct. Creştet= Crt. Deget= Dg. Faţă= F. Frunte= Fr. Gambă= Gb. Genunchi= G. Atârnat= At. Sprijin= Spr. Culcat= Cul. Gât= Gt. Gleznă= Gl. Mână= M. Palmă= Pl. Picior= P. Piept= Pt. Pumn= Pm. Spate= Sp. Şezută= Sz. Şold= Ş. Talpă= Tp. Trunchi= T. Umăr= U. Vârf= V.

Părţile corpului

Denumirea mişcării Alergare= Alerg. Arcuire= Arc. Aplecare= Aplec. Apropiere= Aprop. Aruncare= Arunc. Îndreptare= Îndrept. Înclinare= Înclin. Întindere= Întind. Întoarcere= Întoarc. Legănare= Legăn.
53

Universitatea SPIRU HARET

Balans= Bal. Cădere= Căd. Căţărare= Căţ. Coborâre= Cob. Depărtare= Dep. Deplasare= Deplas. Ducere= Duc. Echilibru= Echil. Fandare= Fand. Îndoire= Îndoi.

Răsturnare= Răsturn. Răsucire= Răsuc. Revenire= Rev. Ridicare= Ridic. Rostogolire= Rostog. Rotare= Rot. Săritură= Sărit. Subbalansare = Subbal. Urcare= Urc.

Aparate de gimnastică Bancă= Bnc. Bară= Br. Bârnă= Brn. Cadru= Cdr. Cal= Cl. Capră= Cpr. Frânghie= Frg. Înainte= înai. Înapoi= înap. Diagonal= diag. Dreapta= drp. Jos= jos Alţi termeni Alternativ= alt. Aplecat= apl. Apropiat= apr. Apucat= ap. Călare= căl. Depărtat= dep.
54

Inele= In. Ladă= Ld. Paralele= Prl. Paralele inegale= Prl.inl. Scară fixă= Sc.f. Trambulină = Tramb. Direcţia mişcării Lateral= lat. Oblic= obl. Orizontal= oriz. Stânga= stg. Sus= sus

Încrucişat= încr. Îndoit= înd. Întins= înt. Răsturnat= răst. Răsucit= răs. Sprijinit= spr.

Universitatea SPIRU HARET

4.7. Reguli privind descrierea exerciţiilor în gimnastică Pentru descrierea exerciţiilor în gimnastică, trebuie respectată următoarea ordine: 1. Poziţia iniţială (plecare, start) este poziţia din care începe mişcarea şi poate fi fundamentală sau derivată, iar la aparate se specifică şi poziţia faţă de aparat. Exemplu: stând depărtat, cu mâinile pe şolduri. St.Dep.cu M.pe Ş. 2. Denumirea mişcării ce urmează a fi executată. Exemplu: îndoire (Îndoi.), ridicare (Ridic.), aplecare (Aplec.), ducere (Duc.). 3. Segmentul care execută mişcarea. Exemplu: braţ (B), trunchi (T), picior (P). 4. Direcţia pe care segmentul execută mişcarea. Exemplu: înainte (înai.), lateral (lat.), înainte sus (înai.sus). 5. Poziţia finală poate fi una din poziţiile fundamentale sau derivate. În legări, poziţia iniţială se descrie doar la început, deoarece poziţia finală a mişcării anterioare poate fi identică cu poziţia iniţială a mişcării următoare. După poziţia iniţială, se pun două puncte „:”, iar în cazul mişcărilor compuse, între elementele componente, se foloseşte„cu”, „şi” sau „ ,” (virgulă). Exemplu: îndoirea braţelor la ceafă, cu aplecarea trunchiului înainte şi răsucirea capului spre dreapta (Îndoi. B. la Cf. cu Aplec.T. înai. şi Răsuc. C. drp.). În descrierea exerciţiilor, timpii sunt puşi înaintea mişcărilor, iar când o mişcare durează mai mulţi timp, sunt legaţi cu linioară (-). Exemplu: 1-2. Toate exerciţiile sunt împărţite totdeauna în timpi pari (2, 4, 8, 16 timpi etc.), deoarece, când se lucrează pe muzică, numărătoarea trebuie să corespundă frazei muzicale.
55

Universitatea SPIRU HARET

Exemple:Prescurtat: P.I. - Stând depărtat cu mâinile pe şolduri:St.dep.M.pe Ş. 1. Aplecarea trunchiului înainteAplec.T.înai. 2. RevenireRev. 3. Îndoirea trunchiului spre dreaptaÎndoi.T.spre drp. 4. RevenireRev. 5. Îndoirea trunchiului spre stângaÎndoi.T.spre stg. 6. RevenireRev. 7. Extensia trunchiuluiExten.T. 8. Revenire în poziţia iniţială.Rev. P.I. Stând depărtat cu mâinile pe şolduriSt.dep.cu M.pe Ş. 1-2. Îndoirea trunchiului spre dreapta, 1-2 Îndoi.T.spre drp.cu cu arcuireArc. 3-4 Îndoirea trunchiului spre stânga,3-4 Îndoi.T.spre stg. cu arcuirecu Arc. 4.8. Structura exerciţiului terapeutic Exerciţiul fizic terapeutic prezintă următoarea structură (Cordun M.,1999): 1. Poziţia de start– poate fi o poziţie fundamentală sau derivată, alegerea ei depinde de starea funcţională a pacientului şi de mişcările care urmează să le efectueze. Ea trebuie să fie stabilă, astfel: • suprafaţa bazei de susţinere a corpului să fie cât mai mare; • perpendiculara din centrul principal de greutate să se proiecteze cât mai în centrul suprafeţei de sprijin; • distanţa dintre centrul principal de greutate al corpului şi suprafaţa de susţinere să fie cât mai mică; • unghiul de stabilitate să fie cât mai mare; • greutatea corpului să fie suportată de un număr cât mai mare de articulaţii. Poziţia de start va ţine cont şi de tipul contracţiei musculare solicitate; • pentru contracţii izometrice se aleg poziţii care încalcă articulaţia prin greutatea corpului sau permit kinetoterapeutului compresia în ax a segmentelor;
56

Universitatea SPIRU HARET

• pentru contracţii izotonice se utilizează poziţii care lasă articulaţiile libere şi permit chiar tracţiuni uşoare, în ax, ale segmentelor. Excepţie de la respectarea condiţiei stabilităţii fac exerciţiile de coordonare neuromusculară, în care poziţia de start aleasă trebuie să creeze dificultăţi în menţinerea echilibrului, deoarece prin dezechilibrări şi reechilibrări succesive, se va obţine în final coordonarea. 2. Execuţia mişcării este influenţată de: • numărul articulaţiilor care intră în schema de mişcare; • lungimea braţului pârghiei utilizată pentru amplificarea forţei care rezultă dintre forţa de rezistenţă ( R ) şi forţa activă a muşchiului ( F ); • modificările de tonus muscular pe care le induce reflex mişcarea respectivă. Astfel, în funcţie de scopul urmărit, pot fi stimulate sau inhibate următoarele reflexe: miotatic, de tendon, reflexele statice posturale generale sau de echilibru. 3. Menţinerea poziţiei obţinute este realizată prin contracţia statică, izometrică, a grupelor musculare care acţionează împotriva gravitaţiei sau a unei rezistenţe opuse mişcării. Contracţia izometrică se execută la diferite nivele de lungime ale muşchilor în zona scurtă, medie sau lungă, astfel: • pentru muşchii tonici, posturali, antigravitaţionali, care se contractă lent, se utilizează în mod normal poziţionarea în zona medie spre scurtă; • pentru muşchii fazici, flexori care se contractă rapid şi obosesc greu, se preferă poziţionarea în zona lungă spre medie, deoarece influenţele reflexului miotatic la acest nivel facilitează contracţia. Când forţa musculară este scăzută rezistenţa se aplică în zona scurtă, deoarece reflexul de întindere este facilitat la acest nivel. Aplicarea rezistenţei când muşchiul se găseşte în zona lungă va scade şi mai multforţa musculară, reflexul de întindere fiind inhibat. 4. Revenirea în poziţia de start se realizează prin contracţia excentrică a agoniştilor, concentrică a antagoniştilor şi statică a fixatorilor.
57

Universitatea SPIRU HARET

După cum extremitatea distală a segmentului mobil este liberă sau fixată pe un punct imobil, activitatea musculară se desfăşoară în lanţ cinematic deschis sau închis. 4.9. Reprezentarea grafică a exerciţiilor de gimnastică Un rol important în gimnastică îl are crearea imaginii mişcării, obţinută cu ajutorul desenului liniar. Pentru realizarea desenului liniar, vor fi respectate anumite reguli: – reprezentarea solului se face printr-o linie orizontală continuă. – reprezentarea aparatelor se realizează din lateral scară fixă. – corpul se desenează din lateral, din faţă sau din spate; lungimea picioarelor trebuie să fie jumătate din înălţime.

lateral

faţă

spate

– capul este reprezentat de un cerc gol, văzut din faţă , cu un cerc plin , văzut din spate şi cu o linie din dreptul nasului, din profil, şi de sus , şi reprezentă a 7-a parte din înălţime. – segmentul aflat în plan apropiat se desenează cu o linie continuă, iar cel aflat în plan îndepărtat, cu o linie întreruptă.

58

Universitatea SPIRU HARET

Pentru înţelegerea desenului (citirea), se folosesc semne ajutătoare: – direcţia de deplasare a segmentului se realizează cu ajutorul săgeţilor;

– întoarcerile se realizează printr-o săgeată arcuită şi numărul de grade corespunzător întoarcerilor; 1800, 3600 – arcuirea se realizează printr-o linie frântă, iar numărul de arcuiri este reprezentat de o cifră care se scrie deasupra liniei; 2x

– o mişcare cu revenire se realizează printr-o săgeată cu două capete;

– mişcarea executată în sens opus (simetric) se marchează cu semnul plus (+); – cifra scrisă înaintea mişcării reprezintă numărul de repetări ( 3 X). Putem spune, în concluzie, că desenele reprezintă succesiunea mişcărilor într-un exerciţiu. 4.10. Poziţiile fundamentale şi derivate în gimnastică şi kinetoterapie Stând Poziţie ortostatică bipedă şi plantigradă, cu călcâiele apropiate, vârfurile uşor depărtate, trunchiul drept, genunchii întinşi, braţele întinse pe lângă corp, cu degetele apropiate şi întinse, palmele orientate spre coapse, capul drept, privirea înainte.
59

Universitatea SPIRU HARET

Caracteristici: – are cea mai mică bază de susţinere; – centrul de greutate se află în poziţia ce mai înaltă şi se proiectează în mijlocul bazei de susţinere, uşor anterior de articulaţia talocrurală; – este cea mai instabilă poziţie fundamentală solicitând musculatura posturală; – favorizează mişcările ample ale membrelor superioare şi contracţia izometrică a musculaturii capului, gâtului, trunchiului şi a membrelor inferioare; Este indicată în reeducarea deficienţelor fizice globale şi segmentare, a mersului şi echilibrului. Poziţii derivate: • pe ambele picioare (fig. A): – depărtat– frontal (1) – anteroposterior cu piciorul stâng înainte – anteroposterior cu piciorul drept înainte (2) – încrucişat– cu piciorul drept peste (3) – cu piciorul stâng peste – cu genunchii semiîndoiţi (4) – cu genunchii îndoiţi (ghemuit) (5)

1

2

3 Fig. A

4

5

60

Universitatea SPIRU HARET

- fandat (Fig. B)

- înainte (1) - lateral (2) - înapoi (3)

1

2
Fig. B

3

• pe vârfuri (Fig. C. 1): – depărtat– frontal – anteroposterior cu piciorul stâng înainte – anteroposterior cu piciorul drept înainte – încrucişat: cu piciorul stâng peste, cu piciorul drept peste – cu genunchii semiîndoiţi – cu genunchii îndoiţi (ghemuit) • pe un picior – cu celălalt picior întins şi ridicat: lateral, înainte, înapoi (2,3,4)

1

2
Fig. C

3

4
61

Universitatea SPIRU HARET

– cu celălalt picior îndoit şi ridicat: lateral (5), înainte (6), înapoi (7)

5

6
Fig. C

7

– cu celălalt picior întins sprijinit: lateral (8), înainte (9), înapoi (10)

8

9
Fig. C

10

– cumpănă: facială, dorsală, laterală, asimetrică
62

Universitatea SPIRU HARET

• pe un picior îndoit – cu celălalt picior întins ridicat: lateral, înainte, înapoi – cu celălalt picior întins sprijinit: lateral, înainte, înapoi Pe genunchi Baza de susţinere este pe faţa anterioară a gambelor, cu vârfurile întinse menţinute în extensie, călcâiele apropiate, trunchiul drept, bărbia orizontală, privirea anterior, braţele întinse pe lângă corp. Caracteristici: − bază mai mare de susţinere − centrul de greutate situat jos aproape de sol − menţinerea poziţiei este incomodă Poziţii derivate: • pe genunchi (Fig. D 1): − cu genunchii apropiaţi: cu călcâiele depărtate (2); − cu genunchii depărtaţi: cu călcâiele apropiate (3), cu călcâiele depărtate (4); − pe călcâie aşezat: cu călcâiele depărtate, cu genunchii depărtaţi.

1

2
Fig. D

3

4

• pe un genunchi (Fig. E): – celălalt picior întins sprijinit: înainte, lateral, înapoi; (1,2,3) – celălalt picior îndoit sprijinit: lateral, înainte (4,5); – celălalt picior întins ridicat: înainte, lateral, înapoi (cumpăna pe genunchi) (6,7,8); – celălalt picior îndoit ridicat: lateral, înainte, înapoi; (9,10,11)
63

Universitatea SPIRU HARET

1

2
Fig. E

3

4

5

6

7

8

64

Universitatea SPIRU HARET

9

10

11

Aşezat Trunchiul se sprijină pe tuberozităţile izchiatice (regiunea fesieră) şi pe faţa posterioară a coapselor şi gambelor, picioarele întinse pe sol şi apropiate, braţele pe lângă corp. Caracteristici: – bază mare de susţinere – centrul de greutate este situat pe sol asigurând o stabilitate mare – este o poziţie comodă, odihnitoare. • Fără sprijin (Fig. F 1): – apropiat: cu picioarele îndoite (2); – depărtat: cu picioarele întinse (3), cu picioarele îndoite (4); – echer: cu picioarele apropiate (5), picioarele depărtate (6); – încrucişat: cu picioarele îndoite, genunchii depărtaţi, cu gambele încrucişate (7), cu piciorul drept peste stângul, cu piciorul stâng peste dreptul; – pe o coapsă: stânga-dreapta, celălalt picior îndoit lateral.

1

2
Fig. F

3

4

65

Universitatea SPIRU HARET

5

6

7

Culcat (decubit dorsal) Corpul se găseşte în totalitate cu partea dorsală în contact cu suprafaţa de reazem, axa lui longitudinală fiind paralelă cu această suprafaţă, membrele inferioare apropiate extinse din şold şi genunchi, membrele superioare pe lângă corp cu palmele în pronaţie sau pronosupinaţie. Punctele de sprijin sunt reprezentate de regiunea occipitală, partea dorso-superioară a trunchiului, regiunea fesieră şi călcâie. Caracteristici: – bază de susţinere mare – centrul de greutate foarte aproape de suprafaţa de sprijin; – este poziţia cea mai odihnitoare, relaxantă în care corpul are o mare stabilitate. • Culcat dorsal (decubit dorsal) (Fig. G): – picioarele întinse (1) sau depărtate pe sol (2) sau ridicate (3,4);

1
Fig. G

2

3
66

4

Universitatea SPIRU HARET

- îndoite (5) sau depărtate pe sol (6) sau ridicate (7).

5

6

7

• Culcat facial ( decubit ventral) (8)– depărtat (9); • Culcat costal (decubit lateral)– dreapta (10), stânga.

10 Atârnat Corpul este întins şi se menţine suspendat de un aparat, apucat cu mâinile în pronaţie sau supinaţie, membrele superioare întinse, coatele extinse, membrele inferioare întinse şi apropiate, axa umerilor fiind sub punctele de sprijin. Caracteristici: – centrul de greutate este situat sub punctele de sprijin; – menţinerea impune un efort mare; – este contraindicată bolnavilor pulmonari şi cardiovasculari deoarece blochează respiraţia în inspir şi stânjeneşte circulaţia. • simplu (de mâini) (Fig. H): a) pe verticală – cu braţele întinse (1) – cu braţele îndoite (2) – echer (3) – dorsal (4) – cu genunchii îndoiţi (5)
67

Universitatea SPIRU HARET

1

2

3
Fig. H

4

5

b) pe orizontală - planşa - înainte (facială) (6) - înapoi (dorsală) (7)

6 c) răsturnat - cu picioarele întinse (8) - îndoit (9) - călare (10)

7

68

Universitatea SPIRU HARET

8

9
Fig. H

10

• agăţat de o altă parte a corpului: – de genunchi (11) – de un genunchi – de vârfuri (12)

11 • mixt

12

– la un genunchi (13) – la genunchi (14) – de vârfuri (15) – cuib (16)
69

Universitatea SPIRU HARET

13

14

15

16

• combinat – atârnările combinate sunt specifice paralelelor inegale, corpul venind în contact cu ambele bare. Sprijin Corpul este întins pe verticală şi se sprijină pe mâini, iar axa umerilor se află deasupra punctelor de reazem. • simplu (Fig. I) a) cu corpul pe verticală– cu braţele întinse (1) – pe antebraţe (paralele) (2) – pe braţe (paralele) (3) – echer (închis, depărtat) – lateral (cruce) - spre stg., spre dr. – dorsal – călare

1

2
Fig. I

3

70

Universitatea SPIRU HARET

b) cu corpul pe orizontală– cumpănă, pe un cot, pe coate, liberă c) cu corpul răsturnat– stând pe braţe (paralele) – stând pe cap – stând pe omoplaţi – stând pe mâini – stând pe o mână – stând pe antrebraţe – sprijin lateral răsturnat (inele) • mixt a) sprijin stând

– apropiat (4) – depărtat b) sprijin ghemuit (5) c) sprijin pe genunchi (6)

4 d) sprijin aşezat

5 – apropiat – depărtat – pe o coapsă – facial (7) – dorsal (8) – costal (9)

6

e) sprijin culcat

71

Universitatea SPIRU HARET

7

8

9 4.10.1. Poziţiile şi mişcările segmentelor corpului Capul Poziţii 1. aplecat – înainte – lateral (drp.-stg.) – înapoi (extesie) 2. răsucit – dreapta – stânga Mişcări 1. aplecare – înainte – lateral (drp.-stg.) – înapoi (extensie) 2. răsucire – dreapta – stânga 3. rotare – spre dreapta – spre stânga

Membrele superioare Poziţiile braţelor întinse – pe direcţii principale (Fig. J): înainte (1), sus (2), lateral (3), jos (4).

72

Universitatea SPIRU HARET

1

2
Fig. J

3

4

– pe direcţii intermediare: înainte jos (5), înainte sus (6), înapoi jos (7), lateral jos (8), lateral sus ( 9).

5

6

7

8

9

– pe direcţii oblice: oblic înainte jos (10), oblic înainte sus (11), oblic înapoi jos (12), diagonal (sagital, frontal) (13).

73

Universitatea SPIRU HARET

10

11

12

13

Poziţiile braţelor îndoite – cu mâinile pe şolduri (14). – cu mâinile la piept (15). – cu mâinile pe umeri (16). – cu mâinile la ceafă (17). – cu mâinile pe creştet (18).

14
74

15

16

17

18

Universitatea SPIRU HARET

Poziţiile braţelor îndoite la 90º – cu antebraţele sus (19). – cu antebraţele înainte (20). – cu antebraţele în jos (21).

19

20

21

Mişcările braţelor − ridicare − coborâre − îndoire − întindere − rotare − balansare − răsucire − forfecare − ducere (se efectuează numai în plan paralel cu solul). Trunchiul Poziţii – înclinat înainte (22). – aplecat – înainte (la orizontală) (23). – îndoit – înainte (24). – lateral (dreapta-stânga) (25).
75

Universitatea SPIRU HARET

– răsucit – îndoit răsucit

– înapoi (extensie) (26). – dreapta (27). – stânga. – stânga. – dreapta.

22

23 Mişcări – înclinare – aplecare – îndoire – întindere – răsucire

24

25

26

27

– înainte – înainte – înainte – laterală (dreapta-stânga) – înapoi (extensie) – mişcarea opusă îndoirii, se execută la revenirea trunchiului după îndoire – dreapta – stânga

– îndoire răsucită – spre dreapta – spre stânga – rotare – spre dreapta – spre stânga Membrele inferioare Poziţiile decurg din poziţiile fundamentale ale corpului (stând, pe genunchi)

76

Universitatea SPIRU HARET

Mişcări − ridicare − coborâre − îndoire − întindere − rotare − balansare − răsucire − forfecare − ducere Întrebări: 1. Ce este mişcarea şi care sunt legile mecanicii? 2. Prezentaţi forţele interne. Ce fel de pârghii avem? 3. Care sunt forţele externe? 4. Prezentaţi planurile şi axele de mişcare ale corpului. 5. Care sunt poziţiile de echilibru ale corpului în spaţiu? 6. Prezentaţi regulile privind descrierea exerciţiilor în gimnastică. 7. Prezentaţi structura exerciţiului terapeutic. 8. Care sunt poziţiile fundamentale ale corpului? 9. Prezentaţi poziţiile derivate din aşezat. 10. Prezentaţi mişcările braţelor. 11. Prezentaţi poziţiile şi mişcările trunchiului. 12. Prezentaţi poziţiile derivate din stând. 13. Prezentaţi poziţiile braţelor îndoite. 14. Care sunt poziţiile şi mişcările capului? 15. Care sunt mişcările membrelor inferioare?

77

Universitatea SPIRU HARET

V. GIMNASTICA DE BAZĂ

Gimnastica de bază, prin însăşi denumirea ei, constituie prima ramură a gimnasticii, fiind o ramură fundamentală, cu caracter formativ, care foloseşte exerciţii naturale şi nou create, care stau la baza celorlalte ramuri ale gimnasticii, având o largă aplicabilitate atât în învăţământul de toate gradele, în celelalte ramuri sportive, cât şi la persoanele trecute de prima tinereţe. 5.1. Obiectivele gimnasticii de bază Aceste obiective vizează: • dezvoltarea fizică armonioasă a corpului, întreţinerea şi perfecţionarea marilor funcţii ale organismului; • formarea atitudinii corporale corecte şi prevenirea deficienţelor fizice; • dezvoltarea aptitudinilor condiţionale (V.F.R), coordinative (îndemânarea) şi psihice; • însuşirea deprinderilor motrice de bază; • formarea bazelor generale ale mişcărilor; • formarea deprinderilor de organizare prin folosirea mijloacelor simple şi a exerciţiilor de organizare şi ordine; • educarea esteticii corporale, a ritmului şi muzicalităţii; • formarea obişnuinţei de a practica independent programe de gimnastică în scop sanogen şi de plăcere. 5.2. Caracteristicile gimnasticii de bază Caracteristicile fundamentale care o deosebesc de celelalte ramuri ale gimnasticii sunt: • puternic caracter formativ ce se adresează tuturor oamenilor, indiferent de vârstă, sex, nivel de pregătire fizică;
78

Universitatea SPIRU HARET

• se poate practica oriunde, respectând regulile de igienă individuală şi colectivă datorită varietăţii mijloacelor de care dispune; • asigură o bună pregătire a practicanţilor pentru activităţile cotidiene; • permite localizarea efortului cu precizie, prelucrând organismul analitic, pe segmente, grupe musculare sau în totalitate; • prin modernizarea permanentă a mijloacelor a devenit atractivă şi accesibilă; • creează suportul fizic necesar practicării diferitelor ramuri sportive; • poate fi practicată individual sau colectiv, cu muzică sau fără, cu sau fără comandă; • are caracter necompetitiv. Practicarea sistematică a gimnasticii de bază are efecte în plan fizic, psihic, motric. Mijloacele (conţinutul) gimnasticii de bază se împart în trei grupe de exerciţii: • Exerciţii de organizare şi ordine • Exerciţii de dezvoltare fizică generală • Exerciţii aplicative 5.3. Gimnastica organizatorică Exerciţiile de organizare şi ordine (front şi formaţii) cuprind o diversitate de acţiuni şi exerciţii executate cu întreg colectivul, în mod unitar, sub comanda directă a profesorului, asigurând desfăşurarea în bune condiţii a tuturor verigilor lecţiei şi vizează: • Organizarea colectivului în vederea desfăşurării activităţii; • Captarea atenţiei prin crearea unei emulaţii optime şi disciplinarea colectivului; • Formarea unei atitudini corporale corecte; • Educarea simţului ritmului, tempoului, orientării în spaţiu şi a capacităţii de coordonare; • Realizarea unei uşoare încălziri generale a organismului.
79

Universitatea SPIRU HARET

Noţiuni de bază În predarea exerciţiilor de organizare şi ordine, este necesar să folosim denumirea corectă şi precisă a termenilor şi însuşiţi termenii specifici. Aceştia sunt: Comanda – reprezintă exprimarea verbală a acţiunilor ce urmează a fi executate – folosită de profesor pentru a organiza şi conduce colectivul, fiind mijlocul de comunicare directă. Ea trebuie să fie precisă, energică, mobilizatoare, corectă, adaptată condiţiilor în care se desfăşoară activitatea. Intensitatea sau tonalitatea comenzii trebuie să imprime ritmul corespunzător de execuţie în concordanţă cu caracterul mişcării. Comanda are două părţi distincte: – prevestitoare – atenţionează colectivul asupra sarcinii motrice ce urmează să fie executată, fiind urmată de o scurtă pauză, necesară concentrării atenţiei; – executivă – indică începutul acţiunii, folosindu-se un ton energic, pentru a imprima promptitudine în execuţie. În cazul în care s-a greşit în formularea comenzii, se anulează efectuarea acţiunii prin „La loc – comanda!”. Formaţia – reprezintă dispunerea colectivului în vederea realizării diferitelor acţiuni şi activităţi în colectiv şi este aleasă în funcţie de numărul participanţilor la lecţie, de spaţiu şi poate fi: a. de adunare – forma de organizare a colectivului pentru începutul activităţilor (raport), pentru demonstrarea sau explicarea exerciţiilor în anumite momente ale lecţiei şi poate fi: • linie pe un rând • linie pe două rânduri • linie pe mai multe rânduri • careu
80

Universitatea SPIRU HARET

• unghi • semicerc • cerc

După precizarea formaţiei, se dă comanda: „În linie, pe două rânduri – adunarea!”. b. de deplasare – forma de organizare a colectivului pentru diferite acţiuni în deplasare (încălzire, schimbarea aparatelor sau a atelierelor de lucru) şi este aleasă în funcţie de numărul executanţilor şi spaţiu. Formaţia cea mai utilizată este: • coloană câte unul

• coloană câte 2,3 sau mai multe şiruri

c. de lucru – forma de organizare a colectivului pentru executarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală din veriga „influenţarea selectivă a aparatului locomotor”. Executanţii sunt aşezaţi în ordine rărită, cu un interval şi o distanţă adecvate executării diferitelor mişcări. Formaţia de lucru se alege în funcţie de numărul executanţilor şi spaţiu şi poate fi: − coloană de gimnastică − în linie − trepte − în şah
81

Universitatea SPIRU HARET

− în cocor − în cerc − în grup (vor fi prezentate la capitolul alcătuiri şi schimbări de formaţii). Particularităţile formaţiei: – în ordine strânsă – executanţii sunt dispuşi pe linia frontului, unul lângă altul; – în ordine rărită – executanţii sunt dispuşi pe linia frontului, la un interval de o lungime de braţ, două lungimi de braţ (un pas sau mai mulţi paşi) sau distanţa şi intervalul se iau în funcţie de spaţiul existent de lucru; − adâncimea formaţiei – reprezintă depărtarea dintre primul şi ultimul rând al unei formaţii; − lăţimea formaţiei – reprezintă depărtarea dintre flancul drept şi cel stâng; − schimbarea formaţiei – acţiunea de trecere dintr-o formaţie în alta, precizată prin comandă. Frontul – reprezintă direcţia spre care sunt orientaţi executanţii din formaţie. Flancul – reprezintă extremitatea dreaptă sau stângă a formaţiei. Rând (linie) – reprezintă dispunerea executanţilor umăr la umăr pe linia frontului. Coloana (şir) – reprezintă dispunerea executanţilor unul înapoia celuilalt. Interval – reprezintă spaţiul (depărtarea) dintre executanţii dispuşi pe linia frontului. Distanţa – reprezintă spaţiul (depărtarea) dintre executanţii dispuşi în coloană. Capul (baza) coloanei – este reprezentat de primul executant din şir. Coada coloanei este reprezentată de ultimul executant din şir. 5.3.1. Sistematizarea exerciţiilor de organizare şi ordine Exerciţiile de organizare şi ordine cuprind:
82

Universitatea SPIRU HARET

• Acţiuni pe şi de pe loc. • Acţiuni din deplasare • Alcătuiri şi schimbări de formaţii a. de pe loc – linie – şir b. din deplasare 5.3.1.1. Acţiuni pe şi de pe loc Aceste acţiuni se utilizează la începutul sau finalul lecţiei, constituind suportul organizatoric prin care profesorul captează atenţia, creează o atmosferă de lucru bună, optimistă, contribuind la educarea disciplinei şi responsabilităţii pentru lecţie. Aceste acţiuni sunt: 1. Stând controlat – este poziţia în care executantul are corpul drept şi încordat, braţele întinse pe lângă corp, cu degetele lipite, călcâiele apropiate, vârfurile uşor depărtate, spatele şi capul drept, privirea înainte. Această poziţie se realizează la comanda: „Atenţie! – Drepţi!” „Grupă! – Drepţi!” „Clasă! – Drepţi!” 2. Repaus – este o poziţie de odihnă (relaxare) şi se execută pe loc sau cu părăsirea formaţiei şi este utilizată când se dau indicaţii metodice, se verifică nivelul percepţiei, se corectează anumite acţiuni: • În formaţie strânsă – executantul duce piciorul stâng uşor înainte, greutatea corpului este mai mult pe piciorul drept, braţele libere pe lângă corp. Comanda: „Pe loc – Repaus!” Tot în această formaţie, executanţii pot să-şi aranjeze echipamentul, să vorbească încet, fără să părăsească formaţia. Comanda: „De voie, pe loc – Repaus!” • În formaţie rărită (de lucru) Executanţii fac pas lateral cu piciorul stâng la lăţimea umerilor, greutatea repartizată în mod egal pe ambele picioare, braţele se duc la spate, de mâini apucat. Comanda: „Depărtat, pe loc – Repaus!” • Cu părăsirea formaţiei. Executanţii fac trei paşi de front, părăsind formaţia, fiind liberi până la o nouă comandă. Comanda: „În repaus, rupeţi rândurile – Marş!”
83

Universitatea SPIRU HARET

3. Adunarea – constituie forma de organizare a colectivului (clasei) pentru începerea lecţiei, activităţii (raport unde este cazul), explicaţii, demonstraţii ( vezi formaţiile de adunare)şi se alege în funcţie de numărul executanţilor şi spaţiu. Comanda: „În formaţie… – Adunarea!” „În faţa mea… – Adunarea!” 4. Alinierea – reprezintă dispunerea ordonată a executanţilor într-o formaţie precizată. În linie pe un rând – alinierea se face spre dreapta; primul executant din flancul drept stă pe loc şi are privirea înainte, braţele întinse pe lângă corp, iar ceilalţi au mâna dreapta pe şold, privirea spre dreapta şi se deplasează cu paşi adăugaţi spre stânga până ating uşor cu cotul braţul stâng al executantului alăturat. Comanda: „V- aliniaţi!” Dacă alinierea se face spre stânga, atunci comanda este: „Spre stânga, V-aliniaţi!” În coloană – alinierea se face în adâncime, la o lungime de braţ. În formaţie de lucru – alinierea se face atât pe linii, prin mărirea intervalului, cât şi în adâncime, prin mărirea distanţei. Alinierea se poate executa şi spre centru. „Spre centru....... – V-aliniaţi!” 5. Numărătoarea – se foloseşte pentru a cunoaşte numărul executanţilor şi pentru alcătuirea diferitelor formaţii. Numărătoarea se face începând din flancul drept, executanţii rostind numerele odată cu răsucirea capului spre următorul executant, după care revin cu privirea înainte. Ultimul executant face un pas înainte, rosteşte numărul, după care revine în formaţie. Comanda: „În continuare (câte 2,3,4) – Număraţi!” Numărătoarea poate fi făcută şi din flancul stând. Comanda: „De la stânga spre dreapta, în continuare (câte 2,3,4) – Număraţi!” Numărătoarea poate fi făcută şi de la extremităţi spre centru şi de la centru spre extremităţi, atunci când alcătuim diferite formaţii. Comanda: „De la extremităţi spre centru, în continuare – Număraţi!” Comanda: „De la centru spre extremităţi, în continuare – Număraţi!”
84

Universitatea SPIRU HARET

Numărătoarea se poate realiza de pe loc şi în deplasare 6. Raportul – constituie momentul organizatoric al începutului de lecţie (antrenament). El se foloseşte în mod deosebit la clasele mici şi este dat de elevul (sportivul) de serviciu, în următoarea succesiune: • În linie, pe un rând – Adunarea! • Drepţi! • V-aliniaţi! • Drepţi! • În continuare – Număraţi! • Drepţi! Pentru raport – Înainte! • Raportul propriu-zis, dat de elevul de serviciu, care se deplasează în faţa profesorului, la 2 m distanţă: „Domnule profesor, clasa (grupa) … cu un efectiv de … elevi (studenţi, sportivi) este gata pentru începerea lecţiei de … Raportează elevul (studentul)…”. După aceasta, el se deplasează în dreapta profesorului. Urmează salutul profesorului. Comanda elevului de serviciu: „Pe loc – Repaus!”, după care îşi reia locul în formaţie. Raportul are un caracter educativ dezvoltând simţul răspunderii, influenţând pozitiv comportamentul elevilor. 7. Întoarcerile pe loc constituie modalităţi de schimbare a frontului şi se execută în 2 timpi. Întoarcerea se realizează pe călcâiul piciorului din direcţia întoarcerii şi vârful piciorului opus (timpul 1), urmată de apropierea piciorului din înapoi (timpul 2). Ele sunt în număr de cinci şi se realizează la comanda • la stân-ga (90°) • la dreap-ta (90°) • jumătate la stân-ga (45°) • jumătate la dreap-ta (45°) • la stânga împre-jur (180°) În afara acestor acţiuni clasice, se folosesc şi: - exerciţiile de atenţie care sunt acţiuni complexe (înlănţuite într-o singură comandă, care se execută fragmentat, pe timpi, şi apoi cursiv, în 8 timpi sau 2 x 8 timpi), executate şi cu bătăi din palme.
85

Universitatea SPIRU HARET

Exemplu: La stân-ga T. 1-2 Un pas lateral cu piciorul stâng T. 3-4 La dreap-ta T. 5-6 Un pas înainte T. 7-8 Acelaşi lucru se execută pe partea opusă. – ruperi de rânduri – se realizează la comanda profesorului şi au ca scop captarea atenţiei şi crearea unui tonus bun pentru lecţie. Se execută cu oprire şi fără oprire, folosind anumite repere, direcţii. Cu oprire Exemplu – „La scara fixă – pas alergător – Marş – Drepţi! La bară pas alergător – Drepţi!” Executanţii, după ce s-au oprit, se întorc cu faţa spre profesor, aşteptând o nouă comandă. Fără oprire. Exemplu – „La scara fixă, pas alergător – Marş” (când elevii ajung aproape de scara fixă, primesc o altă comandă), „La bară pas alergător – Marş!”, „La paralele, pas alergător – Drepţi!”. Executanţii se întorc cu faţa la profesor, aşteptând o nouă comandă. 5.3.1.2. Acţiuni din deplasare Deplasarea reprezintă mişcarea executanţilor într-un anumit spaţiu şi se poate realiza înainte, lateral, înapoi prin: • Pas de marş • Pas de front • Pas de voie • Pas adăugat • Pas alergător Pasul de marş – contactul piciorului cu solul se face cu vârful, apoi cu toată talpa, braţele mişcându-se libere pe lângă corp, trunchiul este drept, privirea înainte. Se poate executa de pe loc şi din deplasare. Dacă deplasarea începe din poziţia stând, la comanda prevestitoare, executanţii se înclină uşor înainte, iar la comanda săvârşitoare se porneşte cu piciorul stâng, executând trei paşi accentuaţi, după care urmează deplasarea în cadenţă. Comanda: „Înainte – Marş!”
86

Universitatea SPIRU HARET

Pasul de marş se execută şi pe loc, la comanda: „Pe loc – Marş!” Pasul de front se execută cu ridicarea piciorului întins înainte la 15-20 cm de sol şi se aşează energic pe sol, pe toată talpa, braţele se mişcă energic, pe lângă corp, braţul dinainte este îndoit din articulaţia cotului, astfel încât palma cu degetele lipite şi întinse să fie ridicate puţin peste linia de centură, braţul dinapoi este întins, pendulând cât îi permite articulaţia scapulo-humerală. Comanda: „Pas de front – Marş!” Pasul de voie – se execută fără cadenţă, timp în care se poate aranja echipamentul. Comanda: „Pas de voie – Marş!” Reluarea mersului în cadenţă se execută la comanda: „În cadenţă – Marş!” Pasul adăugat – se utilizează pentru deplasarea laterală (stângadreapta) a executanţilor, fiecare pas se execută în doi timpi. Comanda: „Trei paşi lateral spre dreapta – Marş!” Pasul alergător – se poate executa pe loc sau în deplasare, piciorul ia contact cu solul, mai întâi cu vârful, apoi cu toată talpa, braţele mişcându-se liber pe lângă corp. Comanda: „Pas alergător – Marş!” Deplasarea poate să fie realizată şi prin variantele de mers şi alergare cunoscute. În ceea ce priveşte acţiunile din deplasare, le-am sistematizat şi prezentat într-o succesiune logică, astfel avem: 1. Porniri şi opriri Porniri – se porneşte din poziţia stând cu piciorul stâng, contactul cu solul luându-se cu vârful piciorului şi apoi cu toată talpa. Comanda: „Înainte – Marş!” Pornire cu schimbarea frontului – se execută întoarcerea în 2 timpi, în direcţia indicată şi apoi se porneşte cu piciorul stâng. Comanda: „La dreapta – înainte – Marş!” (T.1-2) – stângul ... Opriri – se execută în 2 timpi, iar comanda se poate da atât pe piciorul stâng, cât şi pe piciorul drept. Comanda: „Pe loc… Stai!”
87

Universitatea SPIRU HARET

Opriri cu schimbarea frontului Se execută oprirea în 2 timpi (T.1-2), iar întoarcerea în direcţia indicată tot în 2 timp (T.3-4). Comanda: „La dreapta… Stai!” (T.1-2) „La front…Stai!” (T.3-4) 2. Treceri de la o formă de deplasare la alta Trecerea de la mers la alergare – la comanda prevestitoare, braţele se îndoaie din coate, iar la comanda săvârşitoare, care se dă pe piciorul stâng se mai face un pas cu piciorul drept, după care se porneşte în alergare cu piciorul stâng. Comanda: „Pas alergător – Marş!” Trecerea de la alergare la mers – comanda se dă pe piciorul drept, se mai execută doi paşi în alergare (stâng-drept), pentru a se reduce viteza şi se trece la pasul de marş pe piciorul stâng. Comanda: „La pas – Marş!” 3. Schimbări de direcţie prin ocoliri şi întoarceri Ocolire – schimbarea direcţiei de deplasare se poate realiza prin ocolire la 45°(diagonală), 90°, 180°, realizând astfel trecerea de pe o latură pe alta a sălii. Comanda: 1. „Pe diagonală –Marş!” 2. „Cu ocolire la dreapta – Marş!” 3. „Cu ocolire la dreapta-mprejur – Marş!”

1 2 3 Întoarceri din deplasare – sunt schimbări de direcţie ce se execută din pasul de marş, din pas de front şi din alergare. Întoarcere la stânga – comanda se dă pe piciorul drept – se efectuează pas cu piciorul stâng (T.1), jumătate pas cu piciorul drept, întoarcere 90° (45°) pe vârful ambelor picioare (T.2), deplasarea continuând pe noua direcţie cu piciorul stâng (T.3).
88

Universitatea SPIRU HARET

Comanda: „La stânga – Marş!” Întoarcere la dreapta – comanda se dă pe piciorul stâng, se efectuează pasul cu piciorul drept (T.1), jumătate pas cu piciorul stâng şi întoarcere 90°, (45°) pe vârful ambelor picioare (T.2) şi se continuă deplasarea pe noua direcţie cu piciorul drept (T.3). Comanda: „La dreapta – Marş!” Întoarcerea la stânga-împrejur – comanda se dă pe piciorul drept – se execută pas cu piciorul stâng (T.1 ) jumătate pas cu piciorul drept spre stânga (T.2) şi întoarcere rapidă pe vârful ambelor picioare (T.3), se continuă deplasarea în noua direcţie cu piciorul stâng. Comanda: „La stânga-împrejur – Marş!” Întoarceri din pas alergător – se realizează după aceleaşi comenzi ca şi întoarcerile din pas de marş, dar se realizează în 4 timpi în cadenţa pasului alergător. 5.3.1.3. Deplasare în figuri Deplasările în figuri sunt acţiuni în deplasare, folosite cu scopul captării atenţiei executanţilor, dezvoltării capacităţii de orientare în spaţiu şi eliminării monotoniei din lecţie. Ele se realizează din coloană, câte unu, din pas de marş, pas alergător sau din diferite variante de mers, alergare şi sărituri. Variantele de mers, alergare şi sărituri vor fi tratate la capitolul ″Exerciţii aplicative″. Executarea corectă a lor presupune cunoaşterea reperelor în sală sau pe teren şi a comenzilor prin care se realizează. După mărimea deplasărilor, figurile pot fi mari, mijlocii, mici (în funcţie de dimensiunile spaţiului) şi pot fi executate în lungime, lăţime sau pe diagonală. Aceste deplasări în figuri sunt: Bucla – se poate executa în lungime, lăţimea spaţiului sau pe diagonală. După forma de realizare, ea poate fi deschisă şi închisă. Bucla deschisă – se execută o schimbare de direcţie prin ocolire de 90°, până la un anumit reper, după care urmează o nouă schimbare de direcţie, prin ocolire de 180°. Când capul coloanei a ajuns la punctul de unde s-a efectuat prima ocolire, se continuă deplasarea tot printr-o ocolire de 90°, în sensul primei ocoliri. Comanda: „În buclă deschisă (mare, mijlocie) – Marş!” „În bucla deschisă pe diagonală – Marş!”
89

Universitatea SPIRU HARET

1

2

Bucla închisă – se execută o schimbare de direcţie prin ocolire de 90° spre stânga (dreapta), după care urmează o nouă schimbare de direcţie, prin ocolire de 180° stânga (dreapta) împrejur, continuată până la punctul de unde s-a efectuat prima ocolire, închiderea buclei făcându-se prin trecere cu încrucişare. Comanda: „În bucla închisă – Marş!”

1 ele. Comanda: „În zig-zag – Marş!”

2

Zig-zag – este figura compusă din mai multe unghiuri unite între

Şerpuirea – este formată din două sau mai multe deplasări în sens opus, realizate prin ocolire la stânga sau la dreapta-împrejur. Particular, pentru această deplasare este comanda care este formată din 2 părţi. Comanda: 1. „Ocolire la stânga (dreapta) împrejur – Marş!” (când capul coloanei a executat ocolirea, se dă o altă comandă)
90

Universitatea SPIRU HARET

2. „În şerpuire – Marş!” (se continuă deplasarea până la o nouă comandă). Şerpuirea poate fi executată pe una din laturile sălii sau pe diagonală.

1

3

Cercul – poate fi mare (diametrul este egal cu lăţimea sălii), mijlociu sau mic. Comanda: „În cerc (mare, mijlociu, mic) – Marş!”

Arcul de cerc – reprezintă jumătate de cerc, profesorul constituind punctul de reper; în acest caz, comanda este: „Spre mine, în arc de cerc – Marş!” După ce s-a însuşit această deplasare, comanda este: „În arc de cerc – Marş!”

Arcul dublu – este compus din două arcuri de cerc. Comanda: „În arc dublu – Marş!”

91

Universitatea SPIRU HARET

Contraarcul – este compus din două arcuri situate în sens contrar, având forma litere S. Comanda: „În contraarc – Marş!”

Optul – este compus din două contraarcuri, prin încrucişare. Comanda: „În formă de opt – Marş!”

Spirala (melcul) – capul coloanei se deplasează sub formă de cerc, cu o rază din ce în ce mai mică, până ajunge la centru, culoarul dintre cercuri fiind de o lungime de braţ. Comanda: „În spirală – Marş!” Desfacerea spiralei se poate realiza în două moduri: a) prin ocolire la stânga (dreapta) împrejur, în funcţie de direcţia de ocolire de la începutul spiralei. Capul coloanei ajuns în centrul spiralei execută ocolire în sens opus şi se deplasează pe culoarul dintre spirale, pe acelaşi traseu. Comanda: „Cu ocolire, la stânga (dreapta) împrejur – Marş!”

b) prin întoarcere la stânga-împrejur, astfel coada şirului devine cap de coloană, desfăcând spirala prin ocolire în sens invers. Comanda: „La stânga-împrejur – Marş!”

92

Universitatea SPIRU HARET

Jocurile de atenţie – se folosesc pentru captarea atenţiei, dezvoltarea memoriei, orientări în spaţiu şi pot fi executate la anumite semnale. 5.3.1.4. Alcătuiri şi schimbări de formaţii Pentru buna organizare şi desfăşurare a lecţiilor de educaţie fizică, se folosesc schimbări şi alcătuiri de formaţii, ce pot fi realizate: - de pe loc: • din linie • din şir - din deplasare Formaţii din linie Din linie pe un rând, în linie pe două rânduri Mod de realizare: − se numără câte doi, începând din flancul drept; − nr. doi se deplasează în faţa nr. unu, în 2, 3, 4 timp − în 2 timpi se execută cu pas oblic cu piciorul drept (1) se apropie, apoi piciorul stâng (2) − în 3 timpi se execută pas înainte cu piciorul stâng (1), pas lateral cu piciorul drept (2), se apropie piciorul stâng (3); − în 4 timpi se execută pas înainte cu piciorul stâng (1), se apropie piciorul drept (2), pas lateral cu piciorul drept (3), se apropie piciorul drept (4).
1 2 2 1 2 2 1 2 2

Comanda: „În linie, pe două rânduri, în (2,3,4 timpi) – Marş!” Revenirea în linie pe un rând se realizează prin aceleaşi modalităţi. Comanda: „În linie, pe un rând (2,3,4 timpi) – Marş!”
93

Universitatea SPIRU HARET

Din linie pe un rând, în linie pe 3 rânduri Mod de realizare: − se numără câte trei începând din flancul drept; − numărul unu se deplasează înapoia numărului doi; − numărul doi stă pe loc; − numărul trei se deplasează în faţa numărului doi; − această formaţie se realizează în doi, trei, patru timpi
1 1 2 3 3 1 1 2 3 3

Comanda: „În linie, pe trei rânduri în (2,3,4 timpi) – Marş!” Revenirea în linie pe un rând se realizează prin aceleaşi modalităţi. Comanda: „În linie, pe un rând, în (2,3,4 timpi) – Marş!” Din linie pe un rând, în formaţie câte 3,4,5 în trepte Mod de realizare: − se numără câte 3,4,5 etc. începând din flancul drept; − fiecare executant execută numărul de paşi corespunzător cifrei numărate.
1 1 2 3 4 2 3 4

Comanda: „În trepte, câte (3,4,5) – Marş!” (profesorul numără cu unu mai mult, pentru a apropia picioarele) Din linie pe un rând, în coloană câte 3,4,5, prin arc de cerc Mod de realizare: − se numără câte 3, 4, 5 începând din flancul drept; − numerele unu se întorc 90° prin paşi succesiv pe loc;
94

Universitatea SPIRU HARET

− ceilalţi, umăr la umăr, prin arc de cerc, schimbă frontul din linie în coloană câte 3,4,5.
1 2 3 4 2 3 4 5 6 7 8 6 7 8

Comanda: „În coloană, câte 3,4,5 prin arc de cerc – Marş!” Din linie pe un rând în cocor închis Mod de realizare: − se numără în continuare de la extremităţi spre centru; − fiecare executant se deplasează înainte cu numărul de paşi corespunzător cifrei numărate.
1 1 2 3 4 5 4 3 2 2 3 4 5 4 3 2 1 1

Comanda: „În cocor închis – Marş!” (profesorul numără cu unu mai mult, pentru a apropia picioarele) Din linie pe un rând în cocor deschis Mod de realizare: − se numără în continuare de la centru spre extremităţi; − fiecare executant se deplasează înainte cu numărul de paşi corespunzător cifrei numărate.

5

4

3

2 2

1 1

2 2

3

4

5

3 4 5

3 4 5

95

Universitatea SPIRU HARET

Comanda: „În cocor deschis – Marş!” (profesorul numără cu unu mai mult, pentru a apropia picioarele) Din linie pe un rând în cerc Mod de realizare: − extremităţile se deplasează (cu sau fără apucarea mâinilor) în arc de cerc, până la închiderea completă a cercului.

Comanda: „Din linie pe un rând, în cerc – Marş!” Din linie pe două rânduri, în linie pe 4 rânduri Mod de realizare: − se numără câte doi, începând din flancul drept; − numerele unu rămân pe loc; − numerele doi din prima linie se deplasează în faţa numerelor unu în 2,3,4 timpi − numerele doi din linia a doua se deplasează înapoia numerelor 1, în 2 3, 4 timpi
2 1 1 2 2 2 2 1 1 2 2 2 2 1 1 2 2 2

Variantă: • numerele unu din linia întâi execută pas înainte (1-2); • numerele unu din linia a doua execută pas înapoi (1-2) • numerele doi execută pas lateral cu piciorul drept (T.3); apropierea piciorului stâng (T.4)
96

Universitatea SPIRU HARET

1 1 1 1 2 2

1 1 1 1 2 2

1 1 1 1 2 2

Comanda: „În linie, pe patru rânduri – Marş!” Din linie pe două rânduri în linie pe şase rânduri Mod de realizare: − se numără câte trei, începând din flancul drept; − la comandă, cele două linii se depărtează, executând pas înainte (linia întâi), pas înapoi (linia a doua) (timpi 1-2); − numerele unu din ambele linii se deplasează în faţa numerelor doi, în 2 timpi (pas pe diagonală); − numerele doi rămân pe loc; − numerele trei din ambele linii se deplasează înapoia numerelor doi, în 2 timpi (pas pe diagonală)
1 1 2 2 3 3 1 1 2 2 3 3

3 1 2 1 3 1 2 1 3 1 3 1

3 2 1 3 2 1 3 3

Comanda: „În linie, pe şase rânduri – Marş!” Formaţii din şir (coloană) Dintr-un şir în coloană câte doi Mod de realizare:
97

Universitatea SPIRU HARET

− se numără în adâncime câte 2; − numerele unu rămân pe loc, numerele doi se deplasează în stânga numerelor unu, în 2,3,4 timpi; − în 2 timpi se execută pas oblic cu piciorul stâng (T.1), se apropie piciorul drept (T.2); − în 3 timpi se execută pas lateral cu piciorul stâng (1), pas înainte cu piciorul drept (T.2), se apropie piciorul stâng (T.3) − în 4 timpi se execută pas lateral cu piciorul stâng(T.1), se apropie piciorul drept (T.2), pas înainte cu piciorul stâng (T.3), se apropie piciorul drept (T.4)
2 1 2 1 2 1 2 1 2 1 2 1 2 1 2 1 2 1

Comanda: „În coloană, câte 2 în (2,3,4 timpi) – Marş!” Revenirea în coloană câte unu se realizează prin aceleaşi modalităţi. Comanda: „În coloană, câte unu în (2,3,4 timpi) – Marş!” Variantă: • numerele unu execută pas lateral cu piciorul drept (T.1), se apropie piciorul stâng (T.2); • numerele doi execută pas înainte cu piciorul stâng (T.3), se apropie piciorul drept (T.4) Dintr-un şir în formaţie câte trei, în trepte Mod de realizare: − se numără în adâncime câte trei; − numerele unu execută un pas lateral spre dreapta (T.1-2); − numerele doi stau pe loc; − numerele trei execută un pas lateral spre stânga (T.1-2)
98

Universitatea SPIRU HARET

3 2 1 1 3 2 1 1

3

3

Comanda: „În trepte, câte trei – Marş!” Dintr-un şir în formaţie câte patru în trepte Mod de realizare: − se numără în adâncime câte patru − numerele unu execută trei paşi lateral spre dreapta (1-2, 3-4, 5-6) − numerele doi execută un pas lateral spre dreapta (1-2) − numerele trei execută trei paşi lateral spre stânga (1-2, 3-4, 5-6) − numerele patru execută un pas lateral spre stânga (1-2)
4 3 2 1 2 1 4 3 2 1 2 1 3 4 3 4

Comanda: „În trepte, câte patru – Marş!” Dintr-un şir în formaţie câte cinci în trepte Mod de realizare: − se numără în adâncime câte 5
99

Universitatea SPIRU HARET

− numerele unu execută patru paşi lateral spre dreapta (1-2, 3-4, 5-6, 7-8) − numerele doi execută doi paşi lateral spre dreapta (1-2, 3-4) − numerele trei stau pe loc − numerele patru execută doi paşi lateral spre stânga (1-2, 3-4) − numerele cinci execută patru paşi lateral spre stânga (1-2, 3-4, 5-6, 7-8)
5 4 3 2 1 2 1 5 4 3 2 1 2 1 4 4 5

Comanda: „În trepte, câte cinci – Marş!” Din două şiruri în formaţie câte patru în şah Mod de realizare: – se numără în adâncime câte doi; – ambele şiruri execută doi paşi laterali spre exterior (1-2, 3-4) – numerele unu execută un pas lateral spre dreapta (5-6) – numerele doi execută un pas lateral spre stânga (5-6)

2 1 2

2 1 2 1 2 1 1

2 1 2 1 2

2

2

100

1 2

2

1 Universitatea SPIRU HARET 1 1 1

Comanda: „În formaţie de şah câte patru – Marş!” Din două şiruri în formaţie câte 6 în şah Mod de realizare: − se numără în adâncime câte 3; − ambele şiruri execută trei paşi laterali spre exterior (1-2, 3-4, 5-6); − numerele unu execută doi paşi lateral spre dreapta (1-2, 3-4); − numerele doi stau pe loc; − numerele trei execută doi paşi lateral spre stânga (1-2, 3-4)
3 2 1 1 3 2 1 1 1 3 1 3 3 2 1 3 2 1 3 3

Comanda: „În formaţie câte 6 în şah – Marş!” Formaţii din deplasare Trecerea din coloană câte unu în coloană câte doi Mod de realizare: − se numără în adâncime câte doi − la comandă, numerele doi vor lungi paşii, trecând în numerelor unu, după care se continuă deplasarea. − se execută din mers şi 2 alergare
1 2 1 2 1 2 2

stânga

101

Universitatea SPIRU HARET
2

Comanda: „În coloană, câte doi – Marş!” Trecerea din coloană, câte doi în coloană câte unu Mod de realizare: − numerele unu lungesc paşii, iar numerele doi vor trece înapoi numerele unu, prin micşorarea lungimii paşilor − se execută din mers şi alergare Comanda: „În coloană, câte unu – Marş!” Desfacere Mod de realizare: − se execută din coloană câte unul, din coloană câte doi, pe centru, pe diagonală, din mers şi alergare, atât la extremitatea, cât şi la mijlocul sălii; − coloanele se despart prin ocolire, spre stânga şi spre dreapta; − coloanele se întâlnesc apoi în partea opusă a sălii, venind din direcţii opuse.
2 1 2 2 2 1 1 1

Comanda: „Din coloană câte unul în două coloane câte unu, cu ocolire spre stânga şi spre dreapta, alternativ – Marş!” Cu ocolire spre stânga şi spre dreapta, pe perechi, alternativ – Marş! Coloanele despărţite se pot apropia, contopi, încrucişa, întrepătrunde şi trece.
102

Universitatea SPIRU HARET

Apropiere Mod de realizare: − două formaţii care vin din direcţii opuse şi se apropie la mijlocul sălii sau pe diagonală, continuând deplasarea în formaţie dublată (câte 2, câte 4)
1 1 1 1 1 2 2 2 2 2

Comanda: „Pe mijlocul sălii (diagonala), în coloană câte 2, 4 – Marş!” Contopire Mod de realizare: − două formaţii care vin din direcţii opuse şi se unesc într-o singură formaţie (pe centru, pe diagonală), câte 1,2, prin intercalare.
1 1 1 2 1 2 1 2 2 2

Comanda: „Pe mijlocul sălii (diagonala) în coloană câte 1,2, prin contopire – Marş!” Încrucişare Mod de realizare: − două formaţii care vin din direcţii opuse pe diagonală se încrucişează pe centrul sălii, cu trecerea alternativă a unui executant dintr-un şir, urmat de altul din celălalt şir.

103

Universitatea SPIRU HARET

Comanda: „Prin încrucişare la centrul sălii – Marş!” Întrepătrundere Mod de realizare: − traversarea unor coloane care se deplasează în direcţii opuse, trecând prin intervalul dintre coloane, prin stânga sau prin dreapta în pieptene.

Comanda: „Prin întrepătrundere – Marş!” Trecere Mod de realizare: − două coloane ce vin din direcţii opuse şi trec una pe lângă cealaltă, cu umărul stâng sau drept.

Comanda: „Cu trecere prin stânga (dreapta) – Marş!” Trecerea din coloană câte 1 în coloană câte „n” pe centru Mod de realizare: – se numără în adâncime câte „n” – la comandă, executanţii, prin întoarcere sau ocolire, se deplasează simultan în linie spre centru, fiind urmaţi de ceilalţi executanţi care realizează aceeaşi acţiune.
1 2 3 4 4 3 2 1

104

5 6

Universitatea SPIRU HARET
8

7

Comanda: „În coloană câte „n” pe centru – Marş!” Pentru a trece din coloană câte „n” în coloană câte unu, la comandă, prima linie efectuează simultan o întoarcere spre stânga sau spre dreapta, continuând deplasarea câte unu. Celelalte linii vor efectua întoarcerea în locul în care s-a primit comanda. Comanda: „Cu întoarcere spre stânga (dreapta), în coloană câte unu – Marş!” Coloana de gimnastică Mod de realizare: − se numără în adâncime câte „n” − la comandă, executanţii prin întoarcere sau ocolire, se deplasează spre centru, fiind urmaţi de ceilalţi executanţi care realizează aceeaşi acţiune, mărind distanţa şi intervalul în deplasare. Comanda: „În coloană de gimnastică, câte „n” – Marş!” 5.4. Indicaţii metodice privind utilizarea exerciţiilor de organizare şi ordine în lecţie În cadrul lecţiilor de educaţie fizică, în predarea exerciţiilor de organizare şi ordine, profesorul trebuie să ţină seama de: • principiul gradării efortului • comenzile să fie adaptate particularităţilor de vârstă ale elevilor prin utilizarea comenzilor alternative • poziţiile statice să nu fie folosite abuziv
105

Universitatea SPIRU HARET

• schimbarea permanentă a capilor de coloană, pentru a stimula participarea activă şi conştientă a elevilor în lecţie • folosirea acompaniamentului muzical. Întrebări 1. Care sunt obiectivele gimnasticii? 2. Prezentaţi caracteristicile gimnasticii. 3. De câte feluri sunt formaţiile? 4. Prezentaţi sistematizarea exerciţiilor de organizare şi ordine. 5. Care sunt acţiunile pe şi de pe loc? 6. Care sunt acţiunile din deplasare? 7. Prezentaţi formaţiile din linie şi din şir. 8. Care sunt formaţiile din deplasare? 9. Prezentaţi deplasările în figuri. 10. Prezentaţi indicaţiile metodice privind utilizarea exerciţiilor de organizare şi ordine.

106

Universitatea SPIRU HARET

VI. GIMNASTICA DE DEZVOLTARE FIZICĂ GENERALĂ

Dezvoltarea fizică reprezintă „nivelul calitativ al indicilor somatici ai individului rezultat cumulativ al factorilor ereditari şi de mediu natural şi predominant social în care practicarea exerciţiilor fizice are un rol însemnat” (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1974). Acest termen a suportat numeroase modificări de-a lungul timpului în funcţie de ponderea acordată sensului de înţelegere a termenului: ca obiectiv al educaţiei fizice sau ca mijloc de realizare a acestor obiective, purtând denumiri ca: exerciţii formative, exerciţii de bază pentru pregătirea aparatului locomotor, exerciţii de pregătire fizică generală, exerciţii de bază pentru pregătirea aparatului locomotor, exerciţii de dezvoltare corectă şi armonioasă, exerciţii de dezvoltare fizică. Termenul de dezvoltare fizică generală considerăm că este cel mai potrivit deoarece se referă atât la aspectul somatic, cât şi la cel funcţional: indicii somatici (morfologici) se referă la înălţime, greutate, perimetre, diametre, lungimea segmentelor – sunt indici care se văd cu ochiul liber – iar indicii funcţionali (fiziologici) se referă la frecvenţa cardiacă, respiratorie, capacitate vitală, tensiune arterială – sunt indici care nu se văd, dar care constituie motorul întregului organism (Cârstea Gh., 1999). Dezvoltarea fizică constituie astfel rezultatul acţionării directe asupra organismului, prin intermediul exerciţiilor fizice simple şi compuse ce pot fi precis localizate la nivelul segmentelor, articulaţiilor, grupelor musculare, uşurând perfecţionarea însuşirilor specifice acestora. Noţiunea de dezvoltare fizică cuprinde atât procesul de creştere, cât şi de dezvoltare; creşterea reprezentând măririle măsurabile în lungime, greutate, volum şi cantitatea de secreţii produse fiind un proces de amplificare şi acumulare
107

Universitatea SPIRU HARET

cantitativă; dezvoltarea reprezentând suma proceselor de creştere şi diferenţiere a organismului, care conduc în final la dimensiunea, forma şi funcţia sa definitivă (Keller şi Wishoft, 1977), prin adaptarea şi perfecţionarea calitativă a tuturor sistemelor şi organelor, de îmbunătăţire a indicilor funcţionali ai acestora Exerciţiile de dezvoltare fizică generală formează categoria cea mai numeroasă dintre mijloacele gimnasticii care acţionează direct asupra dezvoltării fizice armonioase a organismului şi constituie acele complexe de mişcări gândite şi alcătuite de om, cu ajutorul cărora prelucrăm articulaţiile, grupele musculare, diferite segmente corporale, în vederea asigurării unei dezvoltări fizice armonioase a organismului, pregătindu-l mai bine pentru efort. Exerciţiile de dezvoltare fizică generală vizează obiectivele generale ale educaţiei fizice şi, implicit, ale gimnasticii de bază: • asigurarea suportului fizic şi psihic pentru desfăşurarea diferitelor activităţi; • realizarea încălzirii generale a organismului, • dezvoltare fizică armonioasă (armonie între indicii somatici şi funcţionali); • formarea ţinutei corecte şi prevenirea instalării deficienţelor fizice; • dezvoltarea aptitudinilor condiţionale (V.R.F) şi coordinative (îndemânare); • formarea priceperii de a alterna încordarea cu relaxarea • îmbunătăţirea tonicităţii, troficităţii şi elasticităţii musculare şi mobilităţii articulare; • formarea bazelor generale ale mişcării; • educarea simţului estetic, a controlului şi acţiunii gesturilor. Realizarea acestor obiective duce în final la optimizarea stării de sănătate a populaţiei. Exerciţiile de dezvoltare fizică prezintă următoarele caracteristici: • sunt accesibile, oferind posibilităţi multiple de combinare; • sunt variate din punctul de vedere al influenţei asupra corpului uman;
108

Universitatea SPIRU HARET

• sunt exerciţii create ce permit modificarea structurii mişcărilor şi a efortului solicitat; • exerciţiile de dezvoltare fizică generală sunt mişcări analitice ce influenţează capacitatea de contracţie şi relaxare a aparatului locomotor, mărind mobilitatea articulaţiilor, supleţea şi elasticitatea musculaturii segmentelor; • exerciţiile de dezvoltare fizică generală ajută la perfecţionarea proceselor nervoase care dirijează aparatul locomotor, conducând la stăpânirea mişcărilor corpului şi a segmentelor sale într-o acţiune coordonată; • exerciţiile de dezvoltare fizică generală, acţionând asupra tonicităţii şi troficităţii musculare măresc capacitatea sistemului cardiovascular, respirator, întărind reflexul de atitudine corectă; • exerciţiile de dezvoltare fizică generală permit dirijarea segmentelor corpului, asigurând executarea mişcărilor cu precizie, amplitudine şi ritm corespunzător; • executate sistematic, obişnuiesc executanţii cu alternarea încordării cu relaxarea, având o influenţă multilaterală asupra organismului; • exerciţiile de dezvoltare fizică generală influenţează favorabil latura psihică a executanţilor, solicitând concentrarea atenţiei, dezvoltarea spiritului de observaţie, de disciplină, de ordine, memorie motrică; • exerciţiile de dezvoltare fizică generală constituie conţinutul de bază al gimnasticii aplicate în alte domenii; • exerciţiile de dezvoltare fizică generală permit gradarea precisă a efortului (atât din punct de vedere al volumului, cât şi al complexităţii), în funcţie de vârstă, sex, nivel de pregătire. În executarea exerciţiilor de dezvoltare fizică, dozarea efortului se realizează prin: • alegerea adecvată a exerciţiilor; • numărul de repetări şi pauzele între exerciţii; • modificarea tempoului de execuţie; • schimbarea poziţiilor iniţiale. Folosirea sistematică a exerciţiilor de dezvoltare fizică generală are asupra organismului următoarele influenţe (efecte): • prelucrarea selectivă şi calitativă a musculaturii şi a articulaţiilor, realizând încălzirea generală a organismului;
109

Universitatea SPIRU HARET

• dezvoltarea forţei şi vitezei de contracţie musculară precum şi dezvoltarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare; • formarea priceperii de a dirija mişcările segmentelor corpului şi de a alterna încordarea cu relaxarea musculară; • formarea ţinutei corecte, prevenirea şi corectarea atitudinilor deficiente; • educarea simţului estetic; • crearea condiţiilor iniţiale practicării diferitelor ramuri sportive. Un rol important în folosirea eficientă a exerciţiilor de dezvoltare fizică generală îl are poziţia de plecare (iniţială), aleasă în funcţie de scopul, structura şi conţinutul exerciţiului. Poziţiile de plecare urmăresc: • asigurarea condiţiilor optime de execuţie; • uşurarea execuţiei; • îngreunarea execuţiei; • izolarea anumitor articulaţii sau segmente în timpul execuţiei; • angrenează în efort simultan mai multe segmente. 6.1. Sistematizarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală Exerciţiile de dezvoltare fizică generală datorită conţinutului lor foarte variat au fost sistematizate în scop didactic în funcţie de mai multe criterii: 1. Criteriul formelor de practicare a) exerciţii libere (fără obiecte); b) exerciţii cu partener; c) exerciţii cu şi la aparate speciale (bănci, scară fixă, helcometru, bancă cu cărucior rulant, banca curbată, exerciţii cu scripeţi); d) exerciţii cu obiecte portative (bastoane, mingi medicinale, de cauciuc, cercuri, corzi, eşarfe, măciuci, gantere, sandouri, extensoare) 2. Criteriul segmentar şi articular a) exerciţii pentru cap; b) exerciţii pentru braţe; c) exerciţii pentru trunchi;
110

Universitatea SPIRU HARET

d) exerciţii pentru picioare; e) exerciţii pentru articulaţia scapulo-humerală; f) exerciţii pentru coloana vertebrală; g) exerciţii pentru articulaţia coxo-femurală; h) exerciţii pentru articulaţia mâinii şi gleznei 3.Criteriul activităţii musculare a) exerciţii pentru dezvoltarea forţei musculare; b) exerciţii pentru dezvoltarea elasticităţii mobilităţii articulare; c) exerciţii cu caracter de relaxare. 4. Criteriul poziţiilor de plecare a) exerciţii din stând; b) exerciţii din pe genunchi; c) exerciţii din aşezat; d) exerciţii din culcat; e) exerciţii din atârnat 5. După modul cum se execută, pot fi: a) individuale b) pe perechi c) în grup d) pe loc e) din deplasare Exerciţiile de dezvoltare fizică generală constituie mijloace eficiente pentru realizarea unei încălziri adecvate a corpului şi segmentelor sale, asigurând dezvoltarea calităţilor condiţionale, coordinative şi crearea suportului fizic practicării diferitelor ramuri sportive.

musculare

şi

111

Universitatea SPIRU HARET

6.2. Clasificarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală, după criteriul activităţii musculare După criteriul activităţii musculare, exerciţiile de dezvoltare fizică se clasifică în: • Exerciţii pentru dezvoltarea forţei musculare • Exerciţii pentru dezvoltarea elasticităţii musculare şi a mobilităţii articulare • Exerciţii cu caracter de relaxare Exemplificăm în continuare exerciţii din cele trei grupe, pentru toate segmentele corpului. 6.2.1. Exerciţii cu caracter de forţă Exerciţii pentru gât Aceste exerciţii au valoare deosebită, deoarece ajută la menţinerea unei poziţii corecte a capului, precum şi la dezvoltarea aparatului vestibular. Mişcările sunt statice şi reduse ca număr, dezvoltând muşchiul trapez, sternocleidomastoidian, segmentul cervical al extensorilor coloanei vertebrale. Exemple: P.I. Stând depărtat 1-3 – aplecarea trunchiului , mâinile la ceafă, cu menţinerea capului în extensie 4 – revenire P.I. Sprijin pe genunchi 1-2 – aplecarea capului cu rotunjirea spatelui 3-4 – extensia capului şi a trunchiului Exerciţii pentru braţe şi centura scapulo-humerală Exerciţiile urmăresc, în principal, dezvoltarea forţei flexorilor şi extensorilor degetelor, mâinilor şi braţelor. Mişcările executate în ritm lent şi cu un grad mare de încordare, cu şi fără obiecte sau îngreuieri devin exerciţii de forţă. Ele pot fi efectuate pe direcţii principale şi intermediare.
112

Universitatea SPIRU HARET

Pot fi executate exerciţii prin învingerea propriei greutăţi corporale cu îngreuiere, exerciţii de tracţiune Exemple: P.I. Sprijin culcat facial 1-2 – îndoirea braţelor 3-4 – întinderea braţelor P.I. Sprijin culcat dorsal cu mâinile pe banca de gimnastică 1-2 – îndoirea braţelor 3-4 – întinderea braţelor P.I. Atârnat la bară – tracţiunii în braţe P.I. Stând depărtat, cu mâinile pe umeri 1 – întinderea braţelor sus 2 – revenire 3 – întinderea braţelor înainte 4 – revenire Exerciţii pentru trunchi Asigurarea unei ţinute corecte a capului este direct legată de dezvoltarea armonioasă a musculaturii trunchiului. Existenţa în număr mare a grupelor musculare la nivelul trunchiului, cu funcţionalităţi variate în efectuarea mişcărilor permite folosirea unei game largi de exerciţii împărţite în: • exerciţii pentru spate • exerciţii pentru abdomen • exerciţii pentru părţile laterale ale trunchiului Exerciţii pentru spate Întărirea musculaturii spatelui în perioada de creştere duce la prevenirea apariţiei deficienţelor coloanei vertebrale. Exemple: • aplecări de trunchi cu braţele în diferite poziţii, cu şi fără îngreuiere • culcat facial o ridicări de trunchi o ridicări de picioare o ridicări simultane de trunchi şi picioare • cumpăna pe un picior
113

Universitatea SPIRU HARET

Exerciţii pentru abdomen Musculatura abdominală este mai mult solicitată în activitatea zilnică (la mers), contribuind la întărirea reflexului de postură corectă. Exemple: din culcat dorsal cu şi fără fixarea unui segment, cu şi fără îngreuieri • ridicări de picioare • ridicări de trunchi • ridicări simultane de trunchi şi picioare (echere) Exerciţii pentru partea laterală a corpului Pentru dezvoltarea musculaturii laterale a trunchiului, se vor folosi poziţii de plecare adecvate, pentru a exclude posibilitatea compensării mişcărilor din alte articulaţii (stând depărtat, aşezat depărtat) precum şi exerciţii cu şi fără obiecte, cu şi fără îngreuieri. Exemple: Stând depărtat • îndoiri laterale de trunchi • răsuciri de trunchi Exerciţii pentru membrele inferioare Aceste exerciţii urmăresc întărirea muşchilor labei piciorului, lanţul triplei extensii în activitatea dinamică şi cedare, precum şi dezvoltarea forţei reactive, deoarece greutatea întregului corp este susţinută de musculatura membrelor inferioare, atât în poziţii statice, cât şi în deplasare. Formarea unei ţinute specifice gimnasticii şi a unui mers corect constituie priorităţi ale profesorului de educaţie fizică. Exemple: • îndoirea şi întinderea picioarelor cu şi fără sprijin; • urcări şi coborâri pe aparate; • genuflexiuni lente sau rapide; • sărituri pe loc cu braţele în diferite poziţii (pe ambele picioare, pe un picior, cu picioarele depărtate) Metodologia folosirii exerciţiilor pentru dezvoltarea forţei • exerciţiile pentru dezvoltarea forţei să fie executate sistematic; • greutatea utilizată să ţină seama de particularităţile fiecărui individ; • pentru a fi eficiente, exerciţiile trebuie să depăşească activitatea obişnuită a muşchilor;
114

Universitatea SPIRU HARET

• treptat, se vor mări volumul, intensitatea şi complexitatea efortului prin: - modificarea poziţiilor iniţiale - mărirea duratei de exersare - schimbarea tempoului de execuţie • structura exerciţiilor, cât şi ritmul lor să corespundă structurii elementului propus spre învăţare şi dinamicii activităţii musculare respective. 6.2.2. Exerciţii pentru dezvoltarea elasticităţii musculare şi a mobilităţii articulare Amplitudinea constituie o caracteristică spaţială a mişcării, ce este definită ca mărimea deplasării corpului sau a segmentelor sale între anumite repere, alese arbitrar, exprimată în grade şi unităţi de măsură lineare (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1974). Amplitudinea maximă depinde de numărul grupelor musculare, elasticitatea fibrelor şi de gradul de mobilitate articulară. Între elasticitatea musculară şi mobilitatea articulară există o strânsă legătură, rolul determinant revenind elasticităţii, care influenţează pozitiv însuşirea tehnicii elementelor, armonia şi estetica mişcării. Factorii care determină gradul de elasticitate musculară şi mobilitate articulară sunt: • forma suprafeţei articulare; • suprafaţa de relaxare musculară; • capacitatea de întindere a muşchilor, ligamentelor şi tendoanelor; • capacitatea de coordonare a contracţiei şi relaxării musculare a muşchilor agonişti şi antagonişti; • temperatura muşchilor; • mediul ambient şi starea psihică. Mijloace şi metode utilizate: balansări cu arcuiri, arcuiri cu menţineri, întinderi şi menţineri, streching, antrenament neuromuscular proprioceptiv activ, pasiv, metoda relaxări. Exerciţii pentru gât Exerciţiile cu caracter de mobilitate pentru gât sunt mişcări cu amplitudine mică.
115

Universitatea SPIRU HARET

Exemple: • aplecări de cap - înainte - înapoi (extensie) - lateral ( stânga-dreapta) • răsuciri de cap - lateral dreapta - lateral stânga • rotări (spre dreapta, spre stânga) Exerciţii pentru membrele superioare Se folosesc exerciţii de mobilitate activă, executate cu amplitudine maximă, braţele întinse, cu arcuiri, în tempo moderat şi rapid. Exemple: • ridicări – coborâri de braţe, cu arcuiri • balansări - simultane – alternative - simetrice – asimetrice - spre înainte – spre înapoi • rotări Exerciţii pentru spate Elementul cel mai important pentru dozare îl constituie alegerea poziţiei iniţiale. Cele mai utilizate exerciţii sunt: îndoirile înainte şi răsucirile laterale executate liber, cu partener sau cu obiecte. Exerciţii pentru abdomen Mişcările adecvate pentru abdomen sunt extensiile de trunchi, executate activ din diferite poziţii: stând, stând depărtat, pe genunchi, culcat, cu şi fără obiecte portative, cu şi fără partener, cu şi fără obiecte. Exerciţii pentru partea laterală a corpului Exerciţiile specifice pentru dezvoltarea elasticităţii musculare sunt: îndoirile laterale şi răsucirile executate din poziţii ce oferă o stabilitate mare a corpului şi o localizare precisă a articulaţiilor, se execută liber, cu partener, la aparate speciale.
116

Universitatea SPIRU HARET

Exerciţii pentru membrele inferioare Aceste exerciţii solicită din partea executanţilor o bună mobilitate, dar şi o forţă de susţinere a piciorului ( cumpene, răsturnări lente, piruete) Se vor folosi exerciţii de mobilitate activă. Exemple: • balansări de picioare: - înainte - înapoi - lateral • fandări cu arcuiri • arcuiri în sfoară cu şi fără partener, cu şi fără aparate speciale 6.2.3. Exerciţii cu caracter de relaxare Relaxarea este un proces reflex, dirijat de centrii subcorticali, constituind un moment important în activitatea musculară. Alternarea corectă a contracţiei cu relaxarea (agoniştii se contractă, antagoniştii se relaxează), asigură executarea mişcărilor cu randament crescut şi amplitudine corespunzătoare. Pot fi executate mişcări cu caracter de relaxare pentru toate segmentele corpului (braţe, trunchi, picioare). Exemple: • balansări libere de braţe • scuturări ale braţelor în diferite poziţii • căderea corpului dintr-o poziţie înaltă într-una mai joasă Aceste exerciţii sunt necesare deoarece asigură refacerea mai rapidă a energiei cheltuite în timpul efortului. 6.3. Bazele generale ale mişcărilor Bazele generale sunt însuşiri ale mişcărilor care asigură realizarea acestora la nivel optim în conformitate cu cerinţele specifice de execuţie. • direcţie precisă – este reprezentată de direcţiile principale şi intermediare pe care se deplasează corpul sau segmentele lui (înainte, lateral jos, sus, lateral sus);
117

Universitatea SPIRU HARET

• amplitudine maximă – se realizează prin folosirea la maximum şi în mod treptat a gradului optim de mobilitate articulară şi elasticitate musculară a segmentului care participă la efectuarea exerciţiului asigurând o execuţie corectă şi estetică (mişcările executate cu braţele întinse măresc gradul de amplitudine); • repere temporale (ritm şi tempou) - ritmul de execuţie reprezintă succesiunea temporală repetată a părţilor componente, iar tempoul reprezintă frecvenţa acţiunilor motrice pe unitatea de timp, fiind legat de intensitate, viteză (mişcări lente, moderate, rapide); • grad de încordare şi relaxare necesare execuţiei este definit de intensitatea contracţiei musculare care realizează mişcarea, adică de numărul de unităţi neuro-musculare care participă la contracţie şi este asigurat de corelarea raţională a forţelor interne şi externe, a celor active şi de inerţie şi reprezintă nivelul tonusului muscular în timpul poziţiilor, mişcărilor corpului determinând consumul de energie; • capacitatea de coordonare a sistemului neuromuscular constă în colaborarea dintre sistemul nervos şi cel muscular care duce la executarea cu uşurinţă a mişcărilor. Ea presupune transmiterea influxului nervos fără întreruperi la grupele musculare solicitate în acţiunea respectivă. • ţinută corectă specifică gimnasticii, oferind, în acelaşi timp, mişcării, cursivitate, expresivitate, eficienţă (Dragnea A., Bota, A., 1999). Vom prezenta în continuare sistematizarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală după criteriul formelor de practicare, coroborat cu criteriul activităţii musculare. 6.4. Exerciţii libere Exerciţiile libere sunt cele mai accesibile mijloace de dezvoltare fizică generală, oferind o gamă mare de combinare a diferitelor mişcări ale segmentelor corpului. Ele pot fi executate cu uşurinţă de oricine şi practicate în sală, în clasă, în aer liber, de pe loc şi din deplasare (mişcări segmentare combinate, cu variante de mers şi alergare), îngreuierea în mişcare fiind dată de greutatea propriului corp sau a segmentelor acestuia şi de complexitatea exerciţiilor.
118

Universitatea SPIRU HARET

Având o structură simplă, ele sunt învăţate rapid şi pot fi executate şi fără supravegherea profesorului. În conţinutul lor, sunt cuprinse: - exerciţii cu structuri simple - exerciţii cu structuri complexe Mişcarea simplă este mişcarea în care intră în acţiune un singur segment sau grupă musculară. Exemplu: P.I. Stând: 1. Ridicarea braţului drept înainte 2. Revenire 3. Ridicarea braţului stâng lateral 4. Revenire Mişcarea compusă este mişcarea în care intră în acţiune două sau mai multe segmente. Exemplu: P.I. Stând depărtat: 1. Îndoirea uşoară a picioarelor, cu ridicarea braţelor înainte 2. Revenire 3. Ridicare pe vârfuri, cu ridicarea braţelor lateral 4. Revenire Complex de exerciţii libere I. P.I.Stând: 1. pas lateral cu piciorul stâng, mâini pe umeri 2. ridicare pe vârfuri, simultan cu întinderea braţelor lateral şi extensia capului 3. coborâre pe toată talpa, mâini pe umeri 4. revenire 5-8 idem, partea stângă

119

Universitatea SPIRU HARET

P.I. 4

1,3

2

II. P.I. Stând: 1. îndoirea uşoară a picioarelor cu ridicarea simultană a braţelor înainte 2. revenire 3. fandare laterală stânga simultan cu ridicarea braţelor lateral 4. revenire 5-8 idem partea opusă

P.I. 2, 4

1

3

III. P.I. Stând depărtat, mâinile pe şold: 1. aplecarea trunchiului înainte, cu întinderea braţelor sus
120

Universitatea SPIRU HARET

2. revenire 3. extensia trunchiului cu mâinile la ceafă 4. revenire IV. P.I. Stând depărtat, mâinile la ceafă: 1-2 răsucirea trunchiului spre dreapta, arcuire 3-4 răsucirea trunchiului spre stânga, arcuire V. P.I. Stând depărtat: 1-2 ridicarea braţelor prin înainte sus, arcuire 3-4 îndoirea trunchiului înainte la piciorul stâng, arcuire 5-6 ridicarea trunchiului cu braţele sus, arcuire 7-8 îndoirea trunchiului înainte la piciorul drept, arcuire VI. P.I. Stând cu mâinile pe şolduri: 1-3 fandare înainte, cu piciorul drept, arcuire 4 revenire 5-8 idem partea stângă VII. P.I. Stând: 1. sprijin ghemuit 2. ridicare, cu braţele sus şi balansarea piciorului drept, înapoi 3. sprijin ghemuit 4. ridicare, cu braţele sus şi balansarea piciorului stâng, înapoi VIII. P.I. Stând, braţele lateral: 1. balansarea piciorului drept înainte, cu bătaia palmelor sub picior 2. revenire 3. balansarea piciorului stâng înainte, cu bătaia palmelor sub picior 4. revenire IX. P.I. Stând, mâinile pe şolduri: 1. săritură în stând depărtat, cu întinderea braţelor sus şi bătaie din palme 2. săritură în stând, cu bătaia palmelor la spate
121

Universitatea SPIRU HARET

3. idem, 1 4. idem, 2 5-8 sărituri ca mingea X.P.I. Stând: 1-2 ridicarea braţelor prin lateral sus-inspiraţie 3-4 coborârea braţelor în lateral jos-expiraţie Complexul numărul 2 I. P.I. Stând: 1. ridicarea umărului drept 2. revenire 3. ridicarea umărului stâng 4. revenire 5. ridicarea ambilor umeri 6. revenire 7-8 idem 5-6 II. P.I. Stând: 1. ridicarea piciorului drept îndoit înainte simultan cu ridicarea braţelor sus 2. revenire 3-4 idem cu piciorul stâng III. P.I. Stând: 1-2 fandare înainte cu piciorul drept simultan cu ridicarea braţelor înainte sus, arcuire 3-4 revenire 5-8 idem piciorul stâng, arcuire IV. P.I. Stând: 1-2 pas lateral cu piciorul drept, aplecarea trunchiului înainte cu ridicarea braţelor lateral, arcuire 3 ridicarea trunchiului cu braţele lateral 4 revenire 5-8 idem cu piciorul stâng
122

Universitatea SPIRU HARET

V. P.I. Stând îndepărtat, mâini pe şolduri: 1. îndoirea trunchiului spre dreapta, simultan cu întinderea braţului stâng sus 2. revenire 3-4 idem partea stângă 5. răsucirea trunchiului spre dreapta cu întinderea braţelor lateral 6. revenire 7-8 idem partea stângă VI. P.I. Culcat dorsal cu sprijin pe antebraţe: 1. îndoirea picioarelor cu genunchii la piept 2. întinderea picioarelor în echer 3. îndoirea picioarelor cu genunchii la piept 4. revenire VII. P.I. Culcat dorsal cu braţele sus: 1. ridicarea trunchiului în aşezat cu piciorul drept îndoit, 2. revenire 3-4 idem cu piciorul stâng VIII. P.I. Culcat facial cu braţele sus: 1. extensia trunchiului 2. revenire 3. ridicarea picioarelor 4. revenire 5. ridicarea simultană a trunchiului şi a picioarelor în extensie 6. revenire 7-8 idem 5-6 IX. P.I. Stând: 1. sprijin ghemuit 2. întinderea picioarelor înapoi prin săritură în sprijin culcat facial 3. săritură în sprijin ghemuit 4. revenire în stând X. P.I. Stând : 1. pas lateral cu piciorul drept simultan cu ridicarea braţelor prin lateral sus-inspiraţie 2. revenire cu expiraţie
123

Universitatea SPIRU HARET

Indicaţii metodice privind predarea exerciţiilor libere • Alegerea exerciţiilor se face în funcţie de obiectivele care urmează a fi realizate; • Utilizarea formaţiilor de lucru adecvate; • Metoda de predare este fragmentat-imitativă, care îmbină eficient explicaţia cu demonstraţia, numărul de repetări şi corectarea mişcărilor; • Profesorul va lucra în oglindă şi va folosi terminologia corectă. 6.5. Exerciţii cu partener Exerciţiile cu partener sunt exerciţii atractive, ce ocupă un loc deosebit în cadrul mijloacelor de care dispune gimnastica de bază. Efectuarea acestor exerciţii impune participarea a doi executanţi, ceea ce presupune un anumit nivel de coordonare al mişcărilor având un puternic caracter educativ-formativ, orientat spre colaborare, ajutor direct, favorizând spiritul de întrecere (emulaţie). În lecţie, exerciţiile cu partener vor fi folosite numai la clasele mai mari (clasa a VII-a), deoarece elevii trebuie să posede o bună pregătire fizică, pentru a evita accidentările. În funcţie de obiectivul urmărit, partenerul poate fi: • element de îngreuiere (de dozare a efortului); • element de uşurare; • ajutor direct; • adversar; • obstacol; • punct de sprijin (localizare precisă a mişcărilor). Exerciţiile cu partener pot fi executate pe loc sau din deplasare, acţiunile partenerilor pot fi identice, desfăşurându-se simultan sau alternativ. Ele au o eficienţă crescută, dată de spiritul de întrecere ce-i animă pe executanţi, a dorinţei de a-şi compara posibilităţile cu cele ale partenerului. În efectuarea acestor exerciţii, prizele (apucările) sunt variate: apucat de mâini (sus, jos, lateral, încrucişat), de coate, de talie, de glezne, fiind alese în funcţie de exerciţiul utilizat.
124

Universitatea SPIRU HARET

Complex de exerciţii cu partener I. P.I. Stând depărtat faţă-n faţă, braţele înainte, sprijin pe palme: 1. îndoirea braţului drept, cu opunere de rezistenţă 2. revenire 3. îndoirea braţului stâng, cu opunere de rezistenţă 4. revenire

II. P.I. Stând spate-n spate, de mâini jos apucat: 1. fandare înainte cu piciorul drept 2. revenire 3. fandare înainte cu piciorul stâng 4. revenire

P.I. 2,4

1, 3

125

Universitatea SPIRU HARET

III. P.I. Stând umăr la umăr, cu faţa în aceeaşi direcţie, braţele dinspre interior jos, cel exterior sus de mâini apucat: 1. fandare laterală (spre exterior, cu îndoirea trunchiului spre interior) 2. revenire 3-4 idem 1-2 5-8 idem, în partea opusă IV. P.I. Stând depărtat, trunchiul aplecat, braţele sus, mâinile pe umerii partenerului: 1-2 arcuire cu apăsare pe umeri 3-4 răsucire spre reperul A 5-6 arcuire cu apăsare pe umeri 7-8 răsucire spre reperul B V. P.I. Stând depărtat, spate în spate de mâini sus apucat: 1. Îndoirea trunchiului înainte (A), simultan cu extensia trunchiului (B) 2-3 arcuire 4. revenire 5-8. idem, cu partenerul B VI. P.I. Aşezat, sprijinit pe antebraţe, faţă-n faţă, genunchii îndoiţi, talpă-n talpă: 1-2. întinderea picioarelor la verticală 3-4. revenire VII. P.I. Culcat dorsal, cap la cap, braţele lateral, de mâini apucat: 1. ridicare simultană în stând pe omoplaţi 2. menţinere 3-4. revenire lentă VIII. P.I. Culcat facial, faţă-n faţă, braţele sus, de mâini apucat: 1. ridicarea picioarelor şi a trunchiului în extensie 2. întoarcere 180º, prin rulare laterală (A) spre dreapta, (B) spre stânga în culcat dorsal 3. întoarcere 180º, în sens opus, prin rulare laterală în culcat facial cu corpul în extensie 4. revenire 5-8 idem, spre partea opusă
126

Universitatea SPIRU HARET

IX. P.I. Stând faţă-n faţă, piciorul drept ridicat întins înainte, apucat la nivelul gleznelor, cu mâna stângă a partenerului, mâna liberă pe şold: 1-4. sărituri ca mingea pe loc, pe piciorul stâng 5-8. sărituri cu întoarcere 180º, spre dreapta 1-8. sărituri pe piciorul opus X. P.I. Stând costal, umăr la umăr, faţa în aceeaşi direcţie, braţul din exterior liber, cel din interior de mâini apucat: 1-2. pas înainte cu piciorul drept, cu ridicarea braţelor sus-inspiraţie 3-4. revenire cu expiraţie Cerinţe metodice privind predarea exerciţiilor cu partener Exerciţiile cu partener se vor preda după însuşirea exerciţiilor libere, acordându-se atenţie deosebită următoarelor aspecte: − partenerii să fie de acelaşi sex, înălţime, greutate, nivel de pregătire; − dificultatea exerciţiilor să nu depăşească capacitatea de efort a executanţilor; − dispunerea perechilor în formaţie să fie corespunzătoare, astfel încât spaţiul dintre perechi, în cazul exerciţiilor acrobatice sau de adversitate, să fie suficient de mare, pentru a se evita accidentele; − exerciţiile să se desfăşoare sub comanda directă a profesorului (unde este cazul); − profesorul va stabili codificarea partenerilor (A şi B, 1 şi 2), precum şi direcţiile principale ale mişcării, în funcţie de anumite repere; − descrierea exerciţiilor să fie clară şi concisă. 6.6. Exerciţii cu obiecte portative Exerciţiile cu obiecte portative îmbogăţesc conţinutul exerciţiilor de dezvoltare fizică generală, amplificând efectul exerciţiilor asupra organismului. Exerciţiile se pot executa cu obiecte specifice: bastoane, mingi medicinale, de cauciuc, măciuci, cercuri, gantere, steguleţe, corzi, benzi de cauciuc, eşarfe cât şi cu obiecte neconvenţionale (săculeţi umpluţi).
127

Universitatea SPIRU HARET

În funcţie de obiectul folosit, exerciţiile pot avea caracter de forţă sau de mobilitate, necesitând o concentrare a atenţiei asupra manevrării obiectului, contribuind la dezvoltarea coordonării neuromusculare, permiţând o localizare bună a mişcărilor la nivelul articulaţiilor. Prin angrenarea în efort a întregului sistem muscular şi articular, aceste exerciţii au o mare eficienţă, satisfacţia reuşitei în manevrarea obiectelor, creând o stare emoţională benefică a executanţilor. Folosirea obiectelor portative în cadrul complexelor de dezvoltare fizică generală permite un control al ţinutei segmentelor şi al corpului în întregime. Aceste exerciţii se execută individual, în perechi, grup, din deplasare şi de pe loc. 6.6.1. Exerciţii cu bastoane Exerciţiile cu bastoane prezintă anumite particularităţi date de structura bastonului (lungime 1,00 – 1,20 m, diametrul 3 cm) şi sunt relativ uşoare, dar eficiente, mai ales în formarea ţinutei corecte a corpului. Aceste exerciţii permit o localizare şi o izolare bună a segmentelor, a articulaţiilor, o direcţie precisă, fiind, totodată, un factor limitativ al mişcării. Exerciţiile cu bastoane pot fi executate de pe loc, din deplasare, individual, perechi sau grup. Manevrarea corectă a bastonului presupune cunoaşterea prizelor: de sus, de jos, mixt, încrucişat, răsucit, apropiat, depărtat, obişnuit, de capete apucat), cât şi a poziţiilor lui faţă de corp: − pe orizontală, apucat cu două mâini (jos, înainte jos, înainte, înainte sus, sus, înapoi jos) ; − apucat cu 2 mâini la un capăt: lateral jos, lateral, lateral sus, sus, înainte jos, înainte, înainte sus; − bastonul pe verticală, apucat cu o mână sau cu două mâini, cu un braţ întins, celălalt îndoit ; − bastonul apucat cu un braţ întins, celălalt îndoit − bastonul apucat cu braţele îndoite pe orizontală
128

Universitatea SPIRU HARET

Pot fi executate mişcări de aruncare-prindere, echilibru, coordonare, exerciţiile având un puternic caracter corectiv, oferind posibilităţi mari de dezvoltare a mobilităţii articulare. Complex de exerciţii cu bastoane I. P.I. Stând cu bastonul jos de ambele capete apucat: 1. ridicarea braţelor înainte 2. ridicare pe vârfuri simultan, cu ridicarea braţelor sus 3. coborârea braţelor înainte, revenire pe toată talpa 4. coborârea braţelor jos

P.I. 4

1,3

2

II. P.I. Stând depărtat, bastonul jos de ambele capete apucat: 1. ridicare pe vârfuri, simultan cu ridicarea braţelor sus 2. coborârea bastonului la ceafă, revenire pe toată talpa 3. întinderea braţelor sus, cu ridicare pe vârfuri 4. revenire III. P.I. Stând depărtat, braţele lateral sus, cu bastonul de ambele capete apucat: 1. aplecarea trunchiului înainte 2. răsucirea trunchiului spre dreapta 3. răsucirea trunchiului spre stânga 4. revenire
129

Universitatea SPIRU HARET

IV. P.I. Stând depărtat, braţele lateral sus, cu bastonul de ambele capete apucat: 1. îndoirea trunchiului spre dreapta cu îndoirea braţelor, bastonul la omoplaţi 2. revenire 3. îndoirea trunchiului spre stânga cu îndoirea braţelor, bastonul la omoplaţi 4. revenire 5. aplecarea trunchiului înainte 6. îndoirea trunchiului înainte 7. aplecarea trunchiului înainte 8. revenire V. P.I. Pe genunchi, pe călcâi aşezat, cu bastonul pe coapse, de capete apucat: 1-3 ridicare pe genunchi, cu extensie mare de trunchi 4 revenire VI. P.I. Aşezat cu bastonul sus de capete apucat: 1-2 coborârea braţelor simultan cu trecerea piciorului drept peste baston 3-4 revenire în poziţie iniţială 5-8 idem cu piciorul stâng VII. P.I. Culcat dorsal, braţele lateral sus, cu bastonul de ambele capete apucat: 1. ridicarea trunchiului simultan cu ridicarea piciorului drept 2. revenire 3. ridicarea trunchiului simultan cu ridicarea piciorului stâng 4. revenire 5. ridicarea simultană a trunchiului şi picioarelor în echer 6. revenire 7. idem, pct.5 8. revenire VIII. P.I. Culcat facial, braţele lateral sus, cu bastonul de ambele capete apucat: 1. ridicarea trunchiului şi a picioarelor în extensie
130

Universitatea SPIRU HARET

2-3. menţinere 4. revenire IX. P.I. Stând, mâini pe şolduri, bastonul aşezat pe sol: 1-8 sărituri ca mingea de-o parte şi de alta a bastonului, cu avansare şi revenire. X. P.I. Stând cu bastonul jos de ambele capete apucat: 1-2 ridicare pe vârfuri cu ridicarea braţelor sus-inspiraţie 3-4 revenire cu expiraţie Cerinţe metodice privind predarea exerciţiilor cu bastoane Pentru a fi eficiente aceste exerciţii, trebuie respectate următoarele cerinţe metodice: − spaţiile de lucru dintre executanţi să fie mari, pentru a se evita accidentările; − colectivul va lucra sub comanda profesorului; − în vederea creşterii eficienţei exersării, se va pune accent pe manevrarea corectă a bastonului prin precizarea prizelor cu scopul obţinerii unei localizări precise a mişcărilor. 6.6.2. Exerciţii cu mingi medicinale Exerciţiile cu mingea medicinală angrenează în acţiune întregul sistem muscular şi articular al executanţilor, oferind o dozare precisă a efortului, deoarece se cunoaşte greutatea mingii. Se pot executa exerciţii de aruncare, prindere, ridicări, coborâri, rulări, rotări combinate cu mişcări ale segmentelor. Exerciţiile cu mingea medicinală se execută individual, cu partener şi în grup, sunt atractive, iar când sunt practicate sub formă de joc, influenţează starea emoţională şi de emulaţie a executanţilor. Complex de exerciţii cu mingea medicinală I. P.I. Stând cu mingea ţinută jos, cu ambele mâini: 1. îndoirea uşoară a picioarelor simultan cu ridicarea braţelor înainte 2. întinderea picioarelor simultan cu ridicarea braţelor sus 3. îndoirea uşoară a picioarelor cu coborârea braţelor înainte 4. revenire
131

Universitatea SPIRU HARET

P.I. 4

1,3

2

II. P.I. Stând depărtat, mingea ţinută jos cu ambele mâini: 1-2 rotarea braţelor spre dreapta, în plan frontal 3-4 idem, 1-2 5-6 rotarea braţelor spre stânga, în plan frontal 7-8 idem, 5-6 III. P.I. Stând depărtat, mingea ţinută la ceafă, cu ambele mâini: 1. aplecarea trunchiului înainte 2. întinderea braţelor sus 3. îndoirea braţelor cu mâinile la ceafă 4. revenire IV. P.I. Stând, cu braţele sus, mingea ţinută cu ambele mâini: 1. fandare spre dreapta, cu îndoirea trunchiului spre stânga 2. revenire 3. fandare spre stânga, cu îndoirea trunchiului spre dreapta 4. revenire V. P.I. Pe genunchi, pe călcâi aşezat, mingea ţinută cu ambele mâini pe coapse: 1-3. ridicare pe genunchi şi extensia mare a trunchiului, cu braţele sus 4. revenire
132

Universitatea SPIRU HARET

VI. P.I. Aşezat cu braţele sus, mingea ţinută cu ambele mâini: 1. îndoirea trunchiului înainte 2. revenire 3. îndoirea picioarelor cu coborârea braţelor înainte 4. revenire VII. P.I. Culcat dorsal, cu braţele sus, mingea ţinută între glezne: 1. ridicarea picioarelor peste cap şi aşezarea mingii în mâini 2. revenire în culcat dorsal 3. ridicarea trunchiului şi îndoirea lui înainte, cu aşezarea mingii între glezne 4. revenire în culcat dorsal VIII. P.I. Sprijin culcat înainte pe minge: 1. îndoirea braţelor 2. revenire IX. P.I. Stând cu mingea ţinută între glezne: 1-8. sărituri pe loc 1-4. sărituri cu deplasare înainte 5-8. sărituri cu deplasare înapoi X. P.I. Stând, mingea ţinută jos cu ambele mâini: 1-2. ridicarea braţelor sus-inspiraţie 3-4. coborârea braţelor-expiraţie Cerinţe metodice privind predarea exerciţiilor cu mingi medicinale Pentru buna desfăşurare a lecţiilor în care se execută exerciţii cu mingi medicinale, trebuie respectate următoarele cerinţe: − existenţa unui număr corespunzător de mingi; − dacă se lucrează cu partener, acesta trebuie să aibă aceeaşi talie şi pregătire fizică; − greutatea mingilor va fi aleasă în funcţie de vârsta şi nivelul de pregătire ale executanţilor;
133

Universitatea SPIRU HARET

− exerciţiile se vor executa sub comanda profesorului, pentru a preveni producerea accidentelor; − exerciţiile se pot executa din deplasare (variante de mers, de alergare, printre şi peste mingi) şi pe loc; − la exerciţiile în perechi, distanţa dintre parteneri trebuie să fie în concordanţă cu particularităţile executanţilor; − exerciţiile pot fi practicate sub formă de joc, influenţând starea emoţională şi de emulaţie a elevilor 6.7. Exerciţii cu şi la aparate speciale Exerciţiile cu aparate speciale ocupă un loc important în pregătirea fizică a elevilor, cât şi a sportivilor de performanţă. Aparatele folosite sunt: 1. în şcoală - banca de gimnastică - scara fixă 2. în sportul de performanţă - helcometru - banca cu cărucior rulant - banca curbată Exerciţiile din această categorie sunt dinamice, atractive în comparaţie cu exerciţiile libere (care, uneori, sunt monotone), contribuind la prevenirea şi corectarea deficienţelor fizice. Ele asigură o influenţare selectivă în efort a grupelor musculare pe care dorim să le dezvoltăm, permiţând o localizare precisă, gradată şi o dozare corespunzătoare a efortului. 6.7.1. Exerciţii la scară fixă Exerciţiile la scară fixă, prin varietatea lor, prin posibilităţile mari de dozare a efortului şi de alternare a poziţiilor de lucru, au un efect deosebit fiziologic asupra organismului. Ele pot fi executate din stând, aşezat, culcat, atârnat, sprijinit, permiţând executarea lor cu amplitudine mare, realizând o localizare şi izolare bună a articulaţiilor. Eficiente pentru corectarea deficienţelor sunt exerciţiile execute din atârnat, în combinaţie cu alte aparate: banca de gimnastică, lada, capra, bârna şi oferă posibilităţi nelimitate de organizare a parcursurilor aplicative.
134

Universitatea SPIRU HARET

Scara fixă poate fi folosită ca aparat de sprijin sau de fixare a unor segmente în învăţarea unor elemente acrobatice statice, stând pe mâini, stând pe cap, pod, cumpănă, sfoară. Exerciţiile la scară fixă sunt sistematizate astfel: − exerciţii individuale − exerciţii în perechi − exerciţii combinate cu folosirea altor aparate şi obiecte portative. Complex de exerciţii la scară fixă I. P.I. Stând pe prima şipcă a scării fixe, braţele îndoite cu mâinile apucat la nivelul pieptului: 1. întinderea braţelor 2. revenire 3. întinderea braţelor cu îndoirea trunchiului înainte 4. revenire

P.I. 1,4

2,3

II. P.I. Stând cu spatele la scara fixă, apucat de şipcă la nivelul bazinului: 1. fandare înainte cu piciorul drept 2. revenire 3. fandare înainte cu piciorul stâng 4. revenire
135

Universitatea SPIRU HARET

III. P.I. Stând lateral cu umărul drept lipit de scara fixă, cu mâna dreaptă apucat de şipcă la nivelul coapsei, cu mâna stângă apucat de şipcă la nivelul bărbiei: 1-2. fandare laterală cu piciorul drept, cu îndoirea trunchiului spre stânga 3-4. revenire 5-8 idem cu piciorul stâng IV. P.I. Stând cu faţa la scara fixă, piciorul drept întins sprijinit pe scară, la înălţimea bazinului, braţele sus: 1-2. extensia braţelor, cu arcuire 3-4. îndoirea trunchiului înainte, cu arcuire 5-6. ridicarea trunchiului cu extensia braţelor şi arcuire 7-8. îndoirea trunchiului la piciorul de bază, cu arcuire Acelaşi exerciţiu se execută şi cu piciorul stâng întins sprijinit pe scara fixă. V. P.I. Stând cu piciorul drept sprijinit întins pe scara fixă, mâini pe şolduri: 1- 3. îndoirea piciorului stâng cu arcuire 4. revenire 5-8. idem, cu celălalt picior. VI. P.I. Aşezat cu spatele la scara fixă, genunchii îndoiţi şi depărtaţi, braţele sus, cu mâinile de şipcă apucat: 1-3. ridicare în pod, cu arcuire 4. revenire VII. P.I. Atârnat dorsal: 1. îndoirea picioarelor cu genunchii la piept 2. întinderea picioarelor înainte 3. îndoirea picioarelor cu genunchii la piept 4. revenire 5. ridicarea piciorului drept înainte 6. revenire 7-8. idem piciorul stâng
136

Universitatea SPIRU HARET

VIII. P.I. Atârnat facial de ultima şipcă: 1-2. ridicarea picioarelor şi extensia trunchiului 3-4. depărtarea picioarelor 5-6. apropierea picioarelor 7-8. revenire IX. P.I. Stând cu faţa la scara fixă, mâinile apucat la nivelul pieptului: 1. săritură pe prima şipcă 2. revenire 3. săritură pe şipca a doua 4. revenire Se pot executa sărituri din şipcă în şipcă şi apoi coborâre prin sărituri din şipcă-n şipcă. X. P.I. Stând cu umărul stâng la scara fixă, braţul stâng îndoit cu mâna pe şipcă: 1-2. pas înainte cu piciorul stâng, cu ridicarea braţului drept prin înainte sus-inspiraţie 3-4. revenire cu expiraţie Cerinţe metodice privind predarea exerciţiilor la scara fixă În alcătuirea complexelor de exerciţii fizice trebuie să se ţină seama de: − creşterea gradată a efortului, prin angrenarea succesivă a tuturor segmentelor corpului şi a grupelor musculare în efort; − folosirea exerciţiilor cu caracter dinamic şi static; − exerciţiile de forţă să alterneze cu exerciţiile de mobilitate activă sau pasivă şi de relaxare; − în cazul exerciţiilor efectuate din atârnat, trebuie precizată modalitatea de coborâre (din şipcă în şipcă, fără săritură), pentru a evita accidentările; − poziţia profesorului în timpul exersării trebuie să-i permită supravegherea întregului colectiv, precum şi posibilitatea de a face corectările necesare.
137

Universitatea SPIRU HARET

6.7.2. Exerciţii cu, pe şi la banca de gimnastică Banca de gimnastică oferă posibilităţi variate de folosire, fiind un aparat multifuncţional de origine suedeză, care permite executarea, atât a mişcărilor cu caracter de forţă, cât şi a celor cu caracter de mobilitate. Exerciţiile executate cu şi la banca de gimnastică prezintă o mare diversitate, fiind accesibile tuturor colectivelor de elevi. Banca poate fi folosită ca aparat de sprijin pentru segmentele corpului, ca suport de îngreuiere, ca mijloc ajutător pentru sărituri, căţărări, exerciţii de echilibru şi transport, ca mijloc pentru organizarea parcursurilor aplicative. La acest aparat, se pot executa exerciţii: - la banca de gimnastică - pe banca de gimnastică - cu banca de gimnastică - peste banca de gimnastică - printre băncile de gimnastică Exerciţiile de gimnastică cu banca de gimnastică se împart în două grupe: 1. exerciţii pentru prelucrarea analitică şi selectivă a aparatului locomotor, folosind exerciţii individuale, cu partener, în grup, exerciţii cu îngreuiere (mingi medicinale, bastoane, greutăţi); 2. exerciţii pentru formarea deprinderilor motrice de bază şi aplicative: mers, alergare, sărituri, căţărare, târâre, transport, şi parcursuri aplicative. Complex de exerciţii pe şi la banca de gimnastică I. P.I. Stând cu umărul stâng la bancă: 1. îndoirea piciorului stâng şi aşezarea lui pe bancă, mâini pe umeri 2. ridicare în stând pe bancă, prin întinderea piciorului stâng şi apropierea piciorului drept, braţele întinse sus 3. pas lateral cu piciorul stâng, mâini pe umeri 4. revenire 5-8. idem, cu piciorul drept
138

Universitatea SPIRU HARET

II. P.I. Stând cu umărul stâng la bancă, piciorul stâng întins sprijinit pe bancă, mâini pe şolduri: 1-2. îndoirea trunchiului spre bancă, cu arcuire 3-4. îndoirea trunchiului, spre exterior Se repetă şi cu piciorul drept pe bancă. III. P.I. Aşezat transversal pe bancă, picioarele îndoite, braţele întinse înainte, cu mâinile pe umerii partenerului: 1-2. Rotarea braţului drept pe sus în plan sagital 3-4. rotarea braţului stâng pe sus în plan sagital 5. răsucirea trunchiului spre dreapta, cu ducerea braţului drept lateral 6. revenire 7. idem, spre partea stângă 8. revenire IV. P.I. Aşezat longitudinal, mâinile pe bancă: 1. îndoirea picioarelor în aşezat ghemuit 2. întinderea picioarelor în aşezat echer 3. idem, 1 4. revenire în P.I.

P.I. 4

1,3

2

V. P.I. Sprijin culcat facial, cu mâinile pe bancă: 1. îndoirea braţelor cu ridicarea piciorului drept înapoi 2. întinderea braţelor în sprijin culcat 3. idem, cu piciorul stâng 4. revenire în P.I.
139

Universitatea SPIRU HARET

VI. P.I. Aşezat longitudinal, cu spatele la bancă, braţele îndoite, cu mâinile sprijinite de marginea apropiată a băncii: 1-3. întinderea braţelor cu extensia corpului în sprijin culcat dorsal 4. revenire VII. P.I. Culcat facial longitudinal pe bancă, vârfurile picioarelor sprijinite pe sol, braţele întinse sus, sprijinite pe sol: 1. ridicarea trunchiului şi a picioarelor în extensie 2-3. menţinere 4. revenire VIII. P.I. Culcat dorsal cu capul spre bancă, mâinile apucă marginea depărtată a băncii: 1-2. ridicarea picioarelor la verticală 3-4 revenire 5-6 ridicarea băncii de pe sol şi aşezarea ei pe coapse 7-8 revenire IX. P.I. Stând depărtat transversal, mâini pe şolduri: 1. săritură în stând pe bancă 2. săritură în stând depărtat X. P.I. Aşezat transversal pe bancă, picioarele depărtate: 1-2 ridicarea braţelor prin lateral sus-inspiraţie 3-4 revenire cu expiraţie Cerinţe metodice privind predarea exerciţiilor cu banca de gimnastică − exerciţiile vor fi selecţionate pentru a asigura angrenarea gradată în efort a grupelor musculare; − alternarea exerciţiilor individuale cu cele de grup sub formă de întrecere; − executanţii vor fi repartizaţi după înălţime şi grad de pregătire
140

Universitatea SPIRU HARET

− exerciţiile de ridicare vor fi folosite doar la clasele mari; − spaţiul de lucru să fie mare, amenajat la începutul lecţiei, iar băncile să aibă o bună stabilitate. 6.8. Cerinţe metodice de elaborare a complexelor de exerciţii de dezvoltare fizică generală Pentru atingerea obiectivelor ce revin exerciţiilor de dezvoltare fizică generală, este necesar să fie respectate anumite cerinţe metodice: • programul va cuprinde 10-12 exerciţii; • exerciţiile se execută în 4 sau 8 timpi, în funcţie de complexitate, cu numărătoare sau cu acompaniament muzical; • exerciţiile în program vor fi structurate prin angrenarea segmentelor corpului, într-o succesiune logică (de sus în jos), începând cu prelucrarea grupelor musculare ale gâtului şi braţelor, apoi ale trunchiului şi, în final, cu cele ale membrelor inferioare, simultan cu prelucrarea articulaţiilor scapulo-humerală, coloana vertebrală, articulaţia coxofemurală; • creşterea gradată a efortului prin folosirea la început a exerciţiilor simple, accesibile, cu amplitudine moderată şi viteză redusă, apoi să se urmărească creşterea treptată a amplitudinii mişcărilor ; • exerciţiile se aleg în funcţie de nivelul de pregătire, sex şi vârstă ale executanţilor; • obligativitatea folosirii a 3-4 exerciţii pentru prevenirea instalării deficienţelor fizice; • exerciţiile vor urmări realizarea parametrilor bazelor generale ale mişcărilor: direcţie precisă, amplitudine maximă, ritm şi tempou corespunzător, grad de încordare optim, expresivitate, execuţie corectă specifică gimnasticii; • obligativitatea lucrului simetric; • continuitate în aplicarea complexelor de exerciţii prin exersarea lor pe parcursul a 6-8 lecţii.

141

Universitatea SPIRU HARET

6.9. Indicaţii metodice privind predarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală Predarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală constituie o activitate complexă pentru profesor şi cuprinde mai multe acţiuni: 1. Transmiterea informaţiei prin explicaţie şi demonstraţie; explicaţia trebuie să fie scurtă, clară, utilizând terminologia corectă, tonul vocii să fie plăcut, mobilizator, iar prin demonstraţia realizată în oglindă să se formeze imaginea clară a exerciţiului. În funcţie de nivelul colectivului, explicaţia şi demonstraţia exerciţiilor se poate desfăşura simultan sau succesiv. În predarea acestor exerciţii, se foloseşte metoda fragmentat-imitativă, ce combină eficient explicaţia cu demonstraţia, descrierea exerciţiilor trebuie să cuprindă poziţia iniţială, descrierea mişcării, segmentul, direcţia şi poziţia finală. 2. Exersarea şi conducerea exersării se realizează prin numărătoare, bătăi din palme, semnale sonore sau prin muzică. Exersarea se poate desfăşura prin mai multe modalităţi: − exersare frontală dirijată de profesor; − exersare individuală după indicaţia profesorului − exersare după înregistrări pe casete video. 3. Observaţii generale şi particulare privind calitatea execuţiei şi corectarea greşelilor. Profesorul observă greşelile executanţilor, făcând corectările necesare prin observaţii generale sau particulare. Acest lucru este greu de realizat în timpul conducerii execuţiei, presupunând o experienţă şi un simţ al ritmului deosebit din partea profesorului. Pentru înlăturarea monotoniei în exersare, se recomandă folosirea variată a formaţiilor de lucru, precum şi schimbarea direcţiei de orientare prin întoarceri (la stânga, la dreapta, jumătate-stânga, jumătate-dreapta). 6.10. Corectarea atitudinilor deficiente ale corpului prin exerciţii de dezvoltare fizică generală Dezvoltarea fizică armonioasă a corpului , prevenirea instalării deficienţelor fizice globale şi segmentare, formarea şi menţinerea atitudinii corecte a corpului reprezintă obiective prioritate ale educaţiei fizice realizate prin mijloacele gimnasticii.
142

Universitatea SPIRU HARET

În ontogeneză corpul suferă modificări permanente determinate de procesele de creştere şi dezvoltare în mod deosebit la vârsta copilăriei. Problema depistării, prevenirii şi corectării deficienţelor fizice devine o preocupare majoră atât a părinţilor cât şi a profesorilor de educaţie fizică şi kinetoterapeuţilor. Deficienţele fizice sunt abateri de la normal care tulbură creşterea normală şi dezvoltarea armonioasă a corpului, modificând aspectul exterior, reducând aptitudinile şi puterea de adaptare la efortul fizic, diminuând capacitatea de muncă (Fozza, C., 2002). Elementul de sprijin cel mai important al corpului este scheletul osos format din coloana vertebrală şi oasele segmentelor. Pentru a realiza o poziţie ortostatică echilibrată, coloana vertebrală şi-a adaptat curburile fiziologice care corespund păstrării corpului pe verticală. Exagerarea curburilor coloanei vertebrale duc la apariţia atitudinilor deficiente. Elementele active indispensabile menţinerii diferitelor poziţii şi efectuării mişcării corpului sunt muşchii care au rol de menţinere a unui raport optim între jocul forţelor antagoniste interne şi externe. Rolul coloanei vertebrale este static şi dinamic; rolul static este cel predominant şi constă în menţinerea atitudinii verticale a corpului, iar rolul dinamic este dat de mobilitatea sa. Astfel rezistenţa la întindere şi elasticitatea musculară constituie elementul pasiv, iar tonusul şi contracţia muşchilor constituie elementul activ. Modificările de volum , tonus şi de forţă ale muşchilor alterează funcţia normală a atitudinii corpului. Profesorii de educaţie fizică şi kinetoterapeuţii sunt cei care trebuie să folosească sistematic şi corect exerciţiile de dezvoltare fizică generală dezvoltând tonusul muscular al grupelor musculare implicate în păstrarea unei ţinute corecte, evitând instalarea unor atitudini deficiente. Vom prezenta câteva modele operaţionale privind prevenirea şi corectarea celor mai des întâlnite atitudini deficiente ale coloanei vertebrale şi a spatelui.
143

Universitatea SPIRU HARET

Atitudinea cifotică a coloanei vertebrale şi a spatelui Este deviaţia cea mai des întâlnită şi constituie o exagerare a curburi fiziologice în plan sagital (antero-posterior) şi se datorează insuficienţei tonifieri a muşchilor spatelui şi controlului nervos insuficient. Pentru corectare se urmăreşte: − tonifierea în condiţii de scurtare a musculaturii spatelui (concentric) şi tonifierea în condiţii de lungire (excentric) a musculaturii anterioare a toracelui (a trunchiului). − ştergerea deprinderii greşite şi formarea unei atitudini corecte a corpului − prevenirea (corectarea) deviaţilor compensatorii ale coloanei sau a celorlalte segmente ale corpului (membre inferioare) Mijloace utilizate: − exerciţii statice: poziţiile fundamentale ( stând, pe genunchi, culcat, facial, dorsal, atârnat) şi derivatele acestora. Favorabile sunt cele din poziţie înaltă şi cele cu suprafaţă mare de susţinere − exerciţii dinamice: exerciţii de trunchi bazate pe mişcări de extensie, îndoiri laterale, răsuciri, mişcări de braţe executarea în plan posterior şi deasupra liniei orizontale a umerilor, exerciţii pentru membrele inferioare executate în plan anterior, exerciţii cu obiecte portative (mingi medicinale, bastoane, măciuci) şi la aparate fixe (scară fixă, bancă). Modele operaţionale I P.I. Stând depărtat: 1. mâini la umeri 2-3. întinderea braţelor sus cu arcuire 4. revenire II. P.I. Stând, braţele sus: 1. pas înainte cu piciorul drept 2-3. cumpănă pe piciorul drept, braţele sus, trunchiul în extensie 4. revenire
144

Universitatea SPIRU HARET

5-8. pe piciorul stâng III. P.I. Pe genunchi, pe călcâi aşezat, mâinile la gleznă: 1-3. extensie mare de trunchi 4. revenire IV. P.I. Pe genunchi, mâini pe şold: 1. întinderea piciorului drept înapoi cu întinderea braţelor sus 2. revenire 3. întinderea piciorului stâng înapoi cu întinderea braţelor sus 4. revenire V. P.I. Pe genunchi cu faţa la scara fixă, trunchiul aplecat, braţele sus, mâinile de şipcă apucate: 1-4. extensii cu arcuiri VI P.I. Atârnat facial la scara fixă: 1. ridicarea picioarelor 2-3. menţinere în extensie 4. revenire VII. P.I. Partenerii, spate, în spate, cu braţele sus, de mâini apucat: 1-2. pas înainte cu piciorul drept, extensie mare de trunchi 3-4. revenire 5-8. piciorul stâng VIII. P.I. Culcat facial, cu braţele sus: 1-3. ridicarea trunchiului şi a picioarelor, în extensie, menţinere 4. revenire IX. P.I. Stând, mâini la ceafă: 1. săritură în stând depărtat 2. revenire

145

Universitatea SPIRU HARET

Atitudinea lordotică a coloanei vertebrale şi a spatelui Este o accentuare a curburii fiziologice în plan sagital datorată lungirii muşchilor abdominali şi scurtării musculaturii lombare posterioare. Pentru corectare se urmăreşte: − formarea reflexului de atitudine corectă a corpului în stând; − redresarea şi corectarea curburii lordotice prin tonifierea şi scurtarea muşchilor abdominali hipotoni, şi lungirea muşchilor sacrolombari; − redresarea bazinului înclinat înainte şi a genunchilor hiperextinşi; − corectarea poziţiei capului, gâtului şi dezvoltarea toracelui. Mijloace utilizate: − exerciţii statice: poziţiile fundamentale (aşezat, culcat, atârnat); − exerciţii dinamice: exerciţii pentru trunchi (îndoiri înainte şi lateral, îndoiri răsucite), exerciţii pentru membrele inferioare executate în plan anterior şi ale membrelor superioare executate în plan posterior (exerciţii pentru abdomen), exerciţii cu îngreuieri. Modele operaţionale: I. P.I. Stând depărtat, braţele laterale: 1. îndoire răsucită cu braţul drept la piciorul stâng 2. revenire 3. idem cu braţul stâng 4. revenire II. P.I. Culcat dorsal, cu braţele sus: 1-2. ridicare în aşezat ghemuit 3-.4 revenire III. P.I. Culcat dorsal, cu braţele lateral: 1. ridicarea picioarelor la verticală 2. îndoirea picioarelor cu genunchii la piept-spatele lipit de sol 3. întinderea picioarelor la verticală 4. revenire
146

Universitatea SPIRU HARET

IV. P.I. Culcat dorsal, sprijin pe antebraţe: 1-8. îndoirea şi întinderea alternativă a picioarelor V. P.I. Stând depărtat, braţele sus cu mingea medicinală ţinută cu ambele mâini: 1-2. fandare laterală cu piciorul drept simultan cu aşezarea mingii la vârful piciorului drept 3-4. revenire 5-8 . idem piciorul stâng VI. P.I. Stând depărtat cu bastonul jos de ambele capete apucat: 1. aplecarea trunchiului cu ridicarea braţelor sus 2. revenire VII. P.I. Atârnat cu spatele la scara fixă: 1. ridicarea piciorului drept îndoit 2. revenire 3. ridicarea piciorului stâng îndoit 4. revenire 5. ridicarea ambelor picioare îndoite 6. revenire 7-8. idem 5-6 VIII. P.I. Culcat dorsal: 1. ridicarea picioarelor la 45 º 2. depărtarea picioarelor 3. apropierea picioarelor 4. revenire Atitudinea scoliotică a coloanei vertebrale şi a spatelui Scoliozele sunt deviaţii ale coloanei vertebrale în plan frontal şi apar datorită solicitărilor asimetrice, defectelor de văz, auz, scăderii tonusului musculaturii spatelui sau laxităţii musculare.
147

Universitatea SPIRU HARET

Pentru corectare se urmăreşte: − corectarea curburilor coloanei vertebrale prin tonificarea musculaturii planului posterior − reducerea gibozităţii costale prin mobilizarea coloanei vertebrale şi detorsionarea corpurilor vertebrale − redresarea şi echilibrarea centurii scapulare − dezvoltarea mobilităţii cutiei toracice − crearea unui reflex de postură corect − tonifierea concentrică a musculaturii din partea convexităţii şi excentrică a muşchilor din partea concavităţii Mijloace utilizate: − exerciţii statice: poziţii fundamentale şi derivatele lor cu structură asimetrică − exerciţii dinamice: mişcări de trunchi, îndoiri laterale pe partea convexităţii, răsuciri spre concavitate, extensii şi întinderi ale coloanei vertebrale în ax vertical; exerciţii pentru membrele superioare executate simetric şi asimetric (braţul din partea concavităţii curburii va fi fixat deasupra liniei orizontale a umerilor, iar cel din partea convexităţii va lucra la nivelul umerilor sau sub); exerciţii pentru membrele inferioare simetric şi asimetric (aşezarea diferită pe sol, repartizarea inegală a greutăţii corpului, piciorul din partea convexităţii va executa extensii şi abducţii ample), exerciţii cu îngreuieri. Modele operaţionale-atitudine asimetrică stânga I. P.I. Pe genunchi, mâini la ceafă: 1. întinderea piciorului stâng lateral 2-3. îndoirea trunchiului spre stânga, arcuire 4. revenire II. P.I. Pe genunchi cu mingea medicinală pe cap susţinută cu mâna dreaptă, mâna stângă pe şold: 1-2. îndoirea laterală a trunchiului spre stânga 3-4. revenire
148

Universitatea SPIRU HARET

III. P.I. Pe genunchi cu umărul stâng la bancă, piciorul stâng întins sprijinit de bancă cu braţele sus de mâini apucat: 1-3. îndoirea trunchiului spre stânga cu arcuire 4. revenirea IV. P.I. Culcat facial, mâini la spate: 1-2. ridicarea simultană a trunchiului şi picioarelor 3-4. revenire V. P.I. Culcat dorsal: 1-2. ducerea piciorului spre stânga 3-4. revenire VI. P.I. Atârnat dorsal la scara fixă: 1. pendularea picioarelor spre stânga 2. revenire VII. P.I. Stând cu umărul stâng la scara fixă, mâna dreaptă de şipcă apucat, mâna stângă la nivelul şoldului de şipcă apucat: 1-2. fandare laterală cu piciorul drept, îndoirea trunchiului spre stânga simultan cu întinderea braţelor 3-4. revenire VIII. P.I. Pe genunchi cu sprijin pe mâini: 1-2. ridicarea braţului drept sus simultan cu ridicarea piciorului stâng în extensie 3-4. revenire Întrebări: 1. Care sunt obiectivele exerciţiilor de dezvoltare fizică generală? 2. Prezentaţi caracteristicile exerciţiilor de dezvoltare fizică generală. 3. Cum se realizează dozarea efortului?
149

Universitatea SPIRU HARET

4. Care sunt influenţele exerciţiilor de dezvoltare fizică asupra organismului? 5. Rolul poziţiilor de plecare. 6. Prezentaţi sistematizarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală. 7. Prezentaţi bazele generale ale mişcărilor. 8. Prezentaţi cerinţele metodice privind predarea exerciţiilor de forţă. 9. Prezentaţi cerinţele metodice privind predarea exerciţiilor cu banca de gimnastică. 10. Care sunt cerinţele metodice de elaborare a programelor de influenţare selectivă a aparatului locomotor?

150

Universitatea SPIRU HARET

VII. EXERCIŢII APLICATIVE

Exerciţiile aplicative constituie a treia grupă de mijloace de care dispune gimnastica de bază şi sunt denumite astfel, deoarece contribuie la formarea deprinderilor motrice de bază şi cu caracter aplicativ. Exerciţiile aplicative sunt mişcări naturale şi utilitare care ajută la rezolvarea situaţiilor concrete ivite în practicarea unor ramuri de sport sau în viaţa cotidiană şi angrenează în efort toate grupele musculare, având ca ţinte: • dezvoltarea fizică generală a organismului, întărirea sănătăţii şi formarea ţinutei corecte; • corectarea deficienţelor fizice; • ameliorarea calităţilor motrice; • însuşirea unor deprinderi specifice ramurilor de sport; • dezvoltarea aptitudinilor psihice, morale şi intelectuale (dezvoltă curajul, perseverenţa, voinţa, spiritul de întrecere). Caracteristici: • sunt mişcări naturale (au luat naştere odată cu apariţia omului), atractive; • le întâlnim în viaţa cotidiană; • oferă posibilitatea gradării efortului (prin greutate, număr de repetări); • se execută în sală şi aer liber; • sunt mijloace valoroase pentru pregătirea fizică a tinerilor; • sunt folosite sub formă de întrecere; • constituie baza mişcărilor complexe din cadrul pregătirii de bază a începătorilor din diferite ramuri sportive. Sistematizarea exerciţiilor aplicative: a) exerciţii aplicative specifice gimnasticii (deprinderi aplicativ-utilitare): • târâre
151

Universitatea SPIRU HARET

• căţărare • escaladare • ridicare şi transport de partener şi obiecte b) exerciţii aplicative nespecifice gimnasticii (deprinderi motrice de bază): • mers • alergare • aruncare-prindere • sărituri aplicative c) parcursuri aplicative: 7.1. Exerciţii aplicative specifice gimnasticii 7.1.1. Târârea Este un mijloc de deplasare cu ajutorul braţelor şi picioarelor, în care centrul de greutate se află cât mai aproape de sol. Exerciţiile de târâre angrenează în mişcare grupele musculare ale membrelor superioare, inferioare şi ale trunchiului, favorizând o acţiune complexă asupra sistemelor circulator şi respirator. Exerciţiile de târâre sunt folosite în scop corectiv, contribuind la formarea şi menţinerea atitudinii posturale a corpului. Ele pot fi combinate cu exerciţii de transport de obiecte şi partener, cu trecere pe sub sau peste obstacole. Procedee de târâre a) târâre pe braţe şi picioare • târâre pe genunchi şi mâini • târâre pe genunchi şi pe antebraţe b) târâre din culcat: • târâre din culcat facial, cu sprijin pe antebraţe • târâre din culcat facial fără ajutorul braţelor şi picioarelor (şarpelui) • târâre din culcat dorsal, cu ajutorul picioarelor • târâre din culcat dorsal, cu ajutorul braţelor şi picioarelor
152

Universitatea SPIRU HARET

c) târâre laterală d) târâre cu transport de obiecte şi partener e) târâre cu treceri peste, pe sub şi cu ocolirea obstacolelor f) târâre pe bancă, cu tracţiune simultană sau alternativă Târârile se pot executa pe direcţiile: • înainte • înapoi • lateral Cerinţe metodice în utilizarea exerciţiilor de târâre Pentru ca exerciţiile de târâre să fie eficiente, trebuie să respecte anumite cerinţe: • exerciţiile de târâre se învăţă şi exersează numai pe covor sau saltele, în condiţii de igienă maximă; • la început, se învăţă procedeele simple şi apoi cele combinate; • efortul va creşte treptat, iar după un număr de repetări, se vor introduce pauzele; • viteza de execuţie, numărul de repetări şi distanţa de parcurs vor fi adaptate gradului de pregătire, de vârstă şi sex al executanţilor; • târârea la clasele mici poate fi predată sub formă de joc. 7.1.2. Căţărarea Este modalitatea de deplasare a corpului în diferite direcţii, executată în poziţia de atârnat simplu sau combinat, cu sprijin (cu ajutorul braţelor şi al picioarelor sau numai al braţelor). Exerciţiile de căţărare ajută la dezvoltarea forţei braţelor şi centurii scapulo-humerale, precum şi a coordonării. Căţărările pot fi executate la: • scară fixă • scară marinărească • scară obişnuită, verticală, orizontală, oblică • prăjină (verticală, oblică, orizontală) • scara orizontală • trunchi de copac • gard • perete artificial pentru pregătirea alpiniştilor. • la frânghie (în doi şi trei timpi)
153

Universitatea SPIRU HARET

2 timpi – din atârnat cu un braţ întins, celălalt îndoit 1. îndoirea picioarelor, cu fixarea frânghiei între labele picioarelor 2. întinderea picioarelor, îndoirea braţului, întins şi mutarea braţului de jos pe deasupra sus. 3 timpi – din atârnat cu braţe întinse 1. îndoirea picioarelor şi fixarea frânghiei între labele picioarelor 2. împingerea cu întinderea picioarelor, braţele se îndoaie, prin tracţiune 3. mutarea braţelor alternativă până în atârnat cu braţele întinse Sistematizare • căţărări în atârnat mixt (cu braţ şi picior opus, cu braţ şi picior de aceeaşi parte, căţărări cu săltare); • căţărări cu transport de greutăţi (mingi medicinale), partener; • căţărări în atârnat simplu (numai cu braţe); • căţărări cu opriri; • căţărări cu trecere de pe un aparat pe altul (de pe o frânghie pe alta); • căţărări în grup. Cerinţe metodice în utilizarea exerciţiilor de căţărare Pentru a evita accidentele, este necesar să: • verificăm aparatele şi instalaţiile pe care le folosim; • însuşirea corectă a prizelor; • pregătirea prealabilă a musculaturii braţelor şi centurii scapulo-humerale; • învăţarea căţărărilor să înceapă cu forme simple, în atârnat, combinat cu sprijin; • gradarea efortului se va realiza prin mărirea înălţimii la care se lucrează şi prin mărirea tempoului de execuţie şi a numărului de repetări; • alternarea exerciţiilor de căţărare cu cele de relaxare şi respiraţie, deoarece acestea îngreuiază respiraţia sau chiar o blochează; • evitarea alunecărilor pe frânghie la coborâre, precum şi săriturile de pe aparatele înalte.
154

Universitatea SPIRU HARET

7.1.3. Escaladarea Este modalitatea de trecere peste aparate (ladă, capră, bârnă) şi obstacole naturale şi au rol important în dezvoltarea cu prioritate a forţei braţelor şi a picioarelor. Ea presupune o căţărare efectuată pe un obstacol înalt pentru a trece pe partea cealaltă sau pentru a continua escaladarea pe un alt obstacol. Escaladarea se poate executa cu ajutorul: • braţelor şi picioarelor; • braţelor şi un picior; • un braţ şi ambele picioare; • un braţ şi un picior. În predarea exerciţiilor de escaladare, trebuie ca profesorul să adapteze înălţimea obstacolelor în funcţie de nivelul de pregătire, vârsta şi sexul executanţilor. Complexitatea exerciţiilor poate creşte prin combinarea lor cu exerciţii de transport de obiecte. 7.1.4. Exerciţii de ridicare şi transport Exerciţiile de ridicare şi transport sunt exerciţii cu caracter de forţă cu influenţă deosebită asupra sistemelor respirator şi circulator, contribuind la dezvoltarea capacităţii generale de efort, mărind rezistenţa organismului. Ele permit o dozare judicioasă a efortului, solicitând toate grupele musculare. Ridicările se execută de pe loc, iar transportul în deplasare şi se pot combina cu celelalte exerciţii aplicative. Sistematizare Exerciţiile de ridicare şi transport se împart în două grupe: 1. Ridicarea şi transportul obiectelor şi aparatelor de gimnastică. Aceste exerciţii constituie mijloace importante de organizare în cadrul lecţiei de educaţie fizică; elevii trebuie să posede aceste deprinderi de transport al obiectelor şi aparatelor, care pot fi efectuate de o singură persoană, de două, trei sau în grup.
155

Universitatea SPIRU HARET

2. Ridicarea şi transportul partenerului. Acestea sunt cele mai des utilizate în lecţiile de educaţie fizică, formele cele mai simple intrând în conţinutul exerciţiilor de dezvoltare fizică generală în perechi, cu caracter de forţă şi sunt sistematizate. Astfel: – transportul unei persoane de către alta; – transportul unei persoane de către doi; – transportul unei persoane de către trei; – transportul în grup. 3. Tracţiuni şi împingeri – se păstrează permanent contactul picioarelor, cu suprafaţa de sprijin, au caracter de întrecere şi se execută între doi parteneri, două echipe. Cerinţele metodice privind utilizarea exerciţiilor de ridicare şi transport Aceste cerinţe vizează: – exerciţiile de ridicare să preceadă pe cele de transport; – numărul elevilor care transportă aparate să fie în concordanţă cu greutatea aparatului; – să se respecte particularităţile individuale ale elevilor; – transportul partenerului este recomandat să se execute la clasele mari; – dozarea efortului se va face prin mărirea şi micşorarea greutăţii obiectelor, modificarea vitezei de deplasare, a distanţei de parcurs. 7.2. Exerciţii aplicative nespecifice gimnasticii Din această grupă, fac parte mersul, alergarea, aruncarea şi prinderea, săriturile. 7.2.1. Mersul Este un mijloc simplu de deplasare naturală a corpului în spaţiu, o mişcare ciclică executată fără o solicitare fizică deosebită, angrenând în efort musculatura trenului inferior şi activitatea sistemului cardio-vascular şi respirator. În timpul mersului, greutatea corpului se află când pe un picior, când pe celălalt, contactul piciorului cu solul păstrându-se permanent, iar braţele se mişcă liber pe lângă corp, evitând oscilaţiile laterale şi verticale ale trunchiului.
156

Universitatea SPIRU HARET

În cadrul lecţiilor de educaţie fizică, profesorul va acorda o atenţie deosebită însuşirii corecte a mersului, atât sub aspectul ţinutei, cât şi a esteticii corpului, uşurinţei în mişcare şi a economiei de efort. Variantele de mers se folosesc în partea de pregătire a organismului pentru efort în combinaţie cu mişcările de braţe şi trunchi, având ca scop realizarea unei încălziri generale. Variante de mers − mers obişnuit; − mers pe vârfuri; − mers pe călcâie; − mers pe partea externă şi internă a labei piciorului; − mers cu genunchii uşor îndoiţi; − mers ghemuit; − mers pe genunchi; − mers şchiopătat; − mers fandat; − mers cu balansarea unui picior întins (înainte, lateral); − mers cu paşi încrucişaţi; − mers cu paşi adăugaţi (înainte, lateral); − mers cu genunchii sus; − mers cu trunchiul aplecat, mâinile pe genunchi; − mers cu mâinile sprijinite de glezne; − mers cu sprijinul mâinilor pe sol; − mersul păianjenului (culcat dorsal, cu sprijin pe mâini şi tălpi); − mers înapoi (cu spatele pe direcţia de înaintare); − mers în ritm lent; − mers în ritm rapid; − mers în echilibru (prin micşorarea suprafeţei de deplasare, modificarea înălţimii aparatului şi reducerea bazei de susţinere); − mers cu transport de obiecte (greutăţi, mingi, partener); − mers cu ocoliri şi treceri peste obstacole; − combinaţii de mers pentru dezvoltarea ritmului. Exemplu: – 4 timpi mers pe loc; – 4 timpi mers cu genunchii sus.
157

Universitatea SPIRU HARET

7.2.2. Alergarea Constituie un mijloc simplu de deplasare naturală a corpului, mai rapid decât mersul bazat pe mişcări ciclice, la trecerea de pe un picior pe celălalt intervine o mică fază de zbor cu efecte deosebite asupra aparatului locomotor şi sistemului cardio-vascular şi respirator. Alergarea constituie mijlocul cel mai important pentru dezvoltarea vitezei şi rezistenţei, fiind folosită pentru angrenarea treptată a organismului în efort, în combinaţie cu exerciţiile de mers. Variante de alergare - alegare pe loc în tempo lent şi rapid; - alergare obişnuită; - alergare cu genunchii sus pe loc şi în deplasare; - alergare cu pendularea gambelor înapoi; - alergare cu pendularea gambelor înainte; - alergare cu picioarele întinse înainte-înapoi; - alergare laterală cu paşi adăugaţi; - alergare laterală cu paşi încrucişaţi; - alergare cu spatele pe direcţie; - alergare cu schimbări de direcţie; - alergare cu întoarcere de 360º spre stânga şi spre dreapta; - alergare pe plan înclinat; - alergare cu joc de glezne; - alergare peste obstacole; - alergare pentru dezvoltarea simţului ritmului; - alergare ritmată; - alergare cu schimbarea tempoului. 7.2.3. Aruncarea şi prinderea Exerciţiile de aruncare şi prindere constituie mijloace adecvate pentru dezvoltarea coordonării generale a mişcărilor, a musculaturii centurii scapulare şi a braţelor, a vitezei de execuţie şi reacţie, aprecierea distanţei şi a preciziei în execuţie. Prinderea este mai dificilă decât aruncarea din punct de vedere al coordonării, deoarece trebuie apreciată viteza de deplasare, volumul, forma şi greutatea obiectului aruncat.
158

Universitatea SPIRU HARET

Exerciţiile de aruncare şi prindere se pot executa de pe loc, din deplasare şi săritură, atât cu mâna stângă, cât şi cu mâna dreaptă, pentru dezvoltarea ambidextriei. De asemenea, trebuie avut în vedere spaţiul unde se desfăşoară activitatea, greutatea obiectelor, nivelul de pregătire, de vârstă şi sex al executanţilor. Materiale folosite: mingi de oină, de cauciuc, de tenis, medicinale, bastoane, cercuri, măciuci. Sistematizare – aruncări la distanţă (se execută în aer liber) – aruncări la ţintă (atât în sală cât şi în aer liber) • fixă • mobilă – aruncări şi prinderi • individuale • în perechi • în grup Procedee folosite la aruncare: – cu o mână – cu două mâini (de sus, de la şold, de la umăr, de la piept, din lateral) Poziţiile de aruncare vor fi variate (din stând, din pe genunchi, din aşezat). În cadrul lecţiilor de educaţie fizică, exerciţiile de aruncare a mingiilor mici (de oină sau a mingiilor medicinale) se va face sub comanda şi sub supravegherea directă a profesorului. 7.2.4. Săriturile Săriturile sunt desprinderi singulare sau succesive efectuate rapid, pe un picior sau pe ambele picioare. Săriturile reprezintă un mijloc aplicativ natural cu efecte în dezvoltarea fizică generală a celor care le practică, angrenând în activitate un număr mare de grupe musculare şi de articulaţii, cu influenţă asupra aparatului circulator şi respirator. Ele sunt atractive, contribuind la dezvoltarea aptitudinilor condiţionale, a capacităţii de
159

Universitatea SPIRU HARET

orientare spaţio-temporală, a echilibrului, a curajului, a încrederii în forţele proprii. Săriturile se împart în două grupe: − sărituri fără sprijin – libere ( sunt incluse toate săriturile care se execută fără sprijinul mâinilor pe aparat, de pe loc, cu elan, cu diferite mişcări de braţe şi de picioare, cu întoarceri, cu treceri peste obstacole − sărituri cu sprijin Săriturile libere – simple: • dreapta • cu îndoirea genunchilor • cu depărtarea picioarelor • în echer – sărituri aplicative • în lungime (de pe loc şi cu elan) • în înălţime (de pe loc şi cu elan) • în adâncime – de pe diferite aparate • prin fereastră (echer, ghemuit şi prin rostogolire) – sărituri cu coarda (pe ambele picioare, pe un picior, de pe loc, din deplasare) – sărituri la trambulina elastică (sărituri cu întoarcere, cu genunchii îndoiţi, cu echer) – sărituri artistice – folosite în exerciţiile de la bârnă şi sol şi în toate probele din gimnastica ritmică. Variante de sărituri - sărituri ca mingea, pe loc şi deplasare (înainte, înapoi, lateral, cu întoarcere 180º, 360º); - sărituri pe un picior, cu deplasare înainte, înapoi, lateral, cu întoarcere 360º; - sărituri de pe un picior pe celălalt (pas sărit); - pe acelaşi picior (pas săltat); - sărituri cu genunchii sus; - sărituri din ghemuit în ghemuit; - sărituri cu obiecte;
160

Universitatea SPIRU HARET

- sărituri pe aparate (bancă, capacul de ladă); - sărituri pentru dezvoltarea simţului ritmului; - sărituri în adâncime de pe bancă, de pe ladă (simple, cu întoarcere 180º, 360º); - sărituri peste obstacole (partener, bancă). 7.3. Parcursuri aplicative Parcursurile aplicative sunt combinări de exerciţii aplicative specifice, nespecifice şi acrobatice, aranjate într-o ordine logică. În alcătuirea parcursurilor aplicative, sunt respectate particularităţile de vârstă şi nivelul de pregătire al executanţilor, iar elementele care-l alcătuiesc trebuie să fie cunoscute, permiţând alegerea celui mai potrivit procedeu de rezolvare a sarcinii concrete impusă de parcurs. Parcursurile aplicative au influenţă directă asupra calităţilor motrice (viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare) dezvoltând viteza de reacţie, de deplasare, orientarea în spaţiu, prezenţa de spirit, creativitatea în alegerea soluţiilor de parcurgere rapidă a traseului. Ele trezesc un interes deosebit de participare conştientă, dezvoltând voinţa, dârzenia, spiritul de iniţiativă şi întrecere, întărind încrederea în forţele proprii ale participanţilor. Parcursurile aplicative din punct de vedere al desfăşurării se împart în: – treceri peste obstacole, într-o anumită ordine (elevii parcurgând traseul unul după celălalt sau sub formă de torent), contra cronometru; – parcursuri sub formă de ştafetă (colectivul de elevi fiind împărţit în grupe). Pentru realizarea optimă a parcursurilor aplicative, trebuie respectate următoarele cerinţe metodice: • parcurgerea traseului să se facă cursiv; • gradul de dificultate al parcursului să fie în funcţie de pregătirea şi sexul participanţilor; • asigurarea aparatelor şi a spaţiului de desfăşurare, pentru a evita accidentele; • condiţiile de concurs să fie identice pentru toate grupele de participanţi şi să cunoască regulile concursului; • explicarea clară a traseului, executându-se o trecere de probă; • câştigătorii să fie stabiliţi cu obiectivitate.
161

Universitatea SPIRU HARET

Exemple: 1. Stând în spatele liniei de start: • alergare până la banca de gimnastică întoarsă, deplasare pe bancă, alergare, căţărare pe scara fixă, deplasarea laterală cu ajutorul braţelor şi picioarelor pe 3 scări fixe, coborâre cu ajutorul mâinilor şi picioarelor, întoarcere, rostogolire înainte pe saltea, alergare, mers în echilibru pe bancă, alergare până la linia de start. 2. Stând în spatele liniei de start • alergare, săritură depărtat peste capra joasă, alergare, târâre pe sub un obstacol, alergare, căţărare pe scara fixă, deplasare laterală cu ajutorul braţelor şi picioarelor pe 2 scări fixe, coborâre cu ajutorul mâinilor şi picioarelor, alergare, rostogolire înainte pe saltea, alergare până la linia de sosire 3. Stând în spatele liniei de start • alergare, escaladarea lăzii de gimnastică, târâre simultană în culcat facial pe banca de gimnastică, urmată de rostogolire înainte la capătul băncii, alergare, sărituri succesive peste banca de gimnastică, alergare până la linia de sosire. 4. Stând în spatele liniei de start • alergare, sărituri de o parte şi alta peste banca de gimnastică, alergare, rostogolire înainte pe saltea, căţărare pe scara fixă cu atingerea şipcii de sus, coborâre cu ajutorul mâinilor şi picioarelor, întoarcere, alegare până la bancă, târâre pe banca de gimnastică, rostogolire 7.4. Corectarea atitudinilor deficiente ale corpului prin exerciţii aplicative Vom prezenta câteva exerciţii aplicative folosite în corectarea atitudinilor deficiente ale corpului. Atitudinea cifotică a coloanei vertebrale şi a spatelui: • mers pe vârfuri, călcâi, braţele sus, arcuiri • mers cu braţele lateral, arcuiri la fiecare pas • mers pe vârfuri, călcâi, mâini la ceafă • mers pe vârfuri cu mâinile încrucişate la spate • mers pe călcâie cu mâinile încrucişate la spate
162

Universitatea SPIRU HARET

• mers fandat cu piciorul drept, stâng, braţele sus, de mâini apucat, alergare cu genunchii sus, cu pendularea gambelor înapoi • pe genunchi cu sprijin pe mâini, târâre, braţ şi picior opus cu trunchiul sub orizontală • culcat dorsal pe mingea medicinală, rulare • culcat facial, târâre fără ajutorul braţelor şi picioarelor • culcat facial, târâre pe banca de gimnastică cu ajutorul braţelor Atitudinea lordotică a coloanei vertebrale şi a spatelui • mers cu mâinile la ceafă, ridicarea genunchilor alternativ la piept • mers cu mâinile pe sol, picioarele întinse • mers cu trunchiul îndoit înainte, mâinile la glezne • mers fandat cu trunchiul aplecat • mers pe călcâie, braţele lateral, trunchiul înclinat înainte • aşezat, târâre înainte cu îndoirea şi întinderea picioarelor • aşezat cu genunchii îndoiţi, târâre înainte şi înapoi cu ajutorul tălpilor • culcat dorsal, cu genunchii îndoiţi, târâre cu ajutorul braţelor • culcat facial pe bancă, picioarele de o parte şi alta a băncii, târâre simultană Atitudinea asimetrică spre stânga • mers pe vârfuri, braţul drept sus, stângul oblic înapoi, arcuiri • mers cu ridicarea braţului drept sus şi a piciorului înapoi în extensie • alergare uşoară, oprire în poziţie corectă sau corectivă • pas săltat pe piciorul drept • alergare cu piciorul drept păşind pe bancă • culcat facial, mâna dreaptă pe creştet, mâna stângă pe şold, târâre în cerc spre stânga • mers cu mingea pe cap susţinută cu mâna dreaptă
163

Universitatea SPIRU HARET

• mers pe vârfuri cu bastonul la spate prins asimetric (braţul stâng, dreptul sus) • târâre pe genunchi cu sprijin pe palme • târâre din culcat şi aşezat • căţărări cu priză asimetrică Întrebări: 1. Care sunt obiectivele exerciţiilor aplicative? 2. Prezentaţi caracteristicile exerciţiilor aplicative. 3. Prezentaţi sistematizarea exerciţiilor aplicative. 4. Care sunt cerinţele metodice în utilizarea exerciţiilor de târâre? 5. Prezentaţi sistematizarea căţărărilor. 6. Enumeraţi 10 variante de mers şi 10 de alergare. 7. Ce sunt parcursurile aplicative?

164

Universitatea SPIRU HARET

VIII. GIMNASTICA APLICATĂ

Gimnastica aplicată în alte domenii constituie a treia ramură a gimnasticii având ca obiective: prevenirea, întreţinerea, ameliorarea sau refacerea capacităţii generale a întregului corp şi a segmentelor sale asigurând o dezvoltare fizică armonioasă cu consecinţe benefice în îmbunătăţirea stării de sănătate a omului. Efectele gimnasticii aplicate se regăsesc în sfera somatică, fiziologică, fizică şi psihică, asigurând combaterea instalării anumitor boli cronice, în special ale aparatului cardiovascular, respirator, a unor boli metabolice sau psihice; restabilirea capacităţii funcţionale a organismului, tratarea sedentarismului, a bătrâneţii, respectiv a ceea ce numim „decondiţionarea” organismului (Sbenghe, T., 2005), a motricităţii. De asemenea se realizează creşterea capacităţii de muncă, creşterea performanţelor fizice şi psihice ale individului sau a „stării de bine”. Sistematizare 1. Gimnastica profilactică - are ca scop prevenirea îmbolnăvirilor şi a stărilor de disconfort, de menţinere şi stimulare a stării de sănătate, asigurând creşterea normală şi dezvoltarea fizică armonioasă a corpului şi cuprinde: a) Gimnastica de întreţinere - gimnastica de dimineaţă - minutul de gimnastică - gimnastica vârstelor şi sexelor - loisir-ul b) Gimnastica compensatorie − pentru activităţi profesionale cu solicitare unilaterală − pentru activităţi sportive cu solicitare unilaterală 2. Gimnastica recuperatorie (medicală) are ca obiectiv ameliorarea capacităţii generale de mişcare a corpului şi a marilor funcţiuni, reeducarea funcţională, corectarea deficienţelor fizice, refacerea volumului şi proprietăţii muşchilor, redarea mobilităţii
165

Universitatea SPIRU HARET

articulaţiilor şi restabilirea neuromotoare în cazul tulburărilor de coordonare şi echilibru, ameliorarea funcţiei segmentului sau segmentelor afectate şi cuprinde: a) Gimnastica posttraumatică b) Gimnastica postoperatorie c) Gimnastica persoanelor cu nevoi speciale Toate se realizează prin programe speciale sub îndrumarea kinetoterapeuţilor. 3. Gimnastica aplicată în alte ramuri sportive – prin mijloacele sale asigură o dezvoltare fizică armonioasă şi o pregătire specială, necesară practicării ramurilor sportive şi se realizează prin: - programe de încălzire - programe de pregătire fizică - gimnastica sport complementar

Gimnastica aplicată

Gimnastica profilactică

Recuperatorie

Gimanstica aplicată în alte ramuri sportive

Gimnastica de întreţinere Gimnastica compensatorie

Gimnastica posttraumatică Gimnastica postoperatorie

Gimnastica pentru persoane cu nevoi speciale 166

Universitatea SPIRU HARET

Mijloacele pe care le folosim în această ramură a gimnasticii de bază sunt poziţiile fundamentale şi derivate ale corpului, poziţiile şi mişcările segmentelor, exerciţiile de dezvoltare fizică generală şi exerciţiile aplicative, acţiunea lor fiind profilactică, corectivă, de recuperare, de reeducare. Exerciţiile utilizate sunt statice (poziţii) prin contracţii izometrice şi dinamice (deplasarea segmentelor în spaţiu) prin contracţii izotonice, au fost prezentate în capitolele anterioare şi sunt utilizate separat sau sub formă de programe ce se aplică (Sbenghe, T., 2005): • omului sănătos pentru a-l feri de boli sau de apariţia sindromului de decondiţionare fizică (profilaxie de gradul I) • omului vârstnic la care decondiţionarea a apărut pentru a-l feri de agravarea şi organicizarea ei (profilaxie de gradul I şi gradul II) • omului bolnav (cu boli cronice) pentru a-l feri de apariţia unor agravări sau de complicaţii ale acestor boli (profilaxie de gradul II) Toate mijloacele pot fi aplicate atât în scop profilactic cât şi recuperator sub formă de programe de gimnastică. Programele de gimnastică executate pe muzică sunt cunoscute sub denumirea de gimnastică aerobică, iar exerciţiile sunt exerciţii aerobice. La baza alcătuirii programelor de exerciţii aerobice stau anumiţi parametrii (Sbenghe, T., 2005): • alegerea exerciţiilor are la bază o serie de criterii: ce muşchi vor fi întăriţi, ce abilităţi fizice are individul, ce disponibilităţi administrativ organizatorice avem; • ordinea în care se succed exerciţiile: se începe cu grupele mari musculare sau exerciţii mai complexe cu membrele superioare sau inferioare; • numărul de exerciţii; • repausul între exerciţii este obligatoriu şi variază în funcţie de exerciţii; • intensitatea, durata (nr. de minute de exerciţii într-o şedinţă) şi frecvenţa antrenamentului; • variaţia programului. Este foarte important să păstrăm un raport între intensitatea si durata exerciţiilor cu toate că nu există durate standard, dar ca o regulă
167

Universitatea SPIRU HARET

generală cu cât este mai intens un exerciţiu cu atât durata lui va fi mai mică. În general, programele de gimnastică aerobică se repetă de 3-4 ori pe săptămână cu o durată de 40-60 minute, dar numărul lor va ţine seama de vârstă, stare de sănătate, nivelul de fitness al practicanţilor, de obiectivul urmărit în antrenament care poate fi antrenament pentru forţă musculară, de anduranţă, pentru flexibilitate. Indiferent de tipul de antrenament el trebuie să respecte următoarea structură formată din trei părţi (perioade): • perioada de încălzire (warm-up), 5-10 minute; • perioada de exerciţii aerobice, 30-40 minute; • perioada de răcire (cool-down), 5-10 minute. S-a dovedit că exerciţiul aerobic este singurul care poate combate limitarea rezervelor funcţionale datorate vârstei, bolii sau incapacităţii. El diminuă stresul psihologic, ameliorează toleranţa pentru activităţile zilnice, ameliorează calitatea vieţii, reduce morbiditatea prin boli grave (Sbenghe, T., 2005). Mijloacele gimnasticii de bază sunt aplicate sub formă de programe speciale persoanelor cu diferite afecţiuni (traumatice, operatorii, deficienţe fizice) şi cu nevoi speciale. Conţinutul acestor programe este corelat cu gravitatea bolii sau a deficienţei fizice, scopul fiind de corectare, reeducare, recuperare, iar aplicarea lor se face în centre specializate sub îndrumarea specialiştilor în kinetoterapie, programul fiind strict individualizat şi aplicat sub îndrumarea medicului specialist. Întrebări 1. Ce reprezintă gimnastica aplicată? 2. Prezentaţi sistematizarea gimnasticii aplicate. 3. Care sunt parametrii alcătuirii programelor de exerciţii aerobice? 4. Care este structura lecţiei de gimnastică aerobică?

168

Universitatea SPIRU HARET

BIBLIOGRAFIE

1.

2.

3.

4. 5. 6. 7. 8.

9.

10. 11.

Anatomia funcţională şi biomecanica aparatului locomotor, Editura Sport-Turism, Bucureşti Calb,M.,Gavrilescu,D., (2000), Anatomie funcţională şi biomecanică, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti Cârstea, Gh ., (1999), Educaţia fizică – fundamente teoretice şi metodice, Casa de Editură Petru Maior, Bucureşti Cordun, M.,(1999), Kinetologie medicală, Editura Axa, Bucureşti Dina, L, Niculescu, G., (1999), Gimnastica de bază, ANEFS, Bucureşti Dragnea, A, Bota, A., (1999), Teoria activităţilor motrice, Editura Didactică şi Pedagogică - R.A. *** Dicţionar enciclopedic (2001), Editura Enciclopedică, Bucureşti Fekete, J. (1996), Gimnastica de bază, acrobatică şi sărituri, Editura Librăriile Crican, Oradea Fozza, C.,A., (2002), Îndrumar pentru corectarea deficienţelor fizice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti Gagea,A.,(2001), Biomecanică teoretică, Editura Scrisul Gorjean, Tg.- Jiu Grigore, V., (2003), Manual de gimnastică, Editura Bren, Bucureşti 169

Baciu, C.,(1977),

Universitatea SPIRU HARET

12. 13.

Ifrim, M., (1986), Ifrim,I., Iliescu,A., (1978),

14. 15. 16.

Kiriţescu, C., (1964), Macovei, S., (2003), Nicu, A., (2000),

17. 18.

Niculescu, G., (2000), Niculescu, G., (2003),

19. 20. 21. 22. 23. 24. 25.

Podlaha, R şi colab (1989), Popescu, G., (2003), Rusu, I.C. şi colab. (1998), Sabău,E. ,(2002), Sbenghe, T., (2005), Sidenco,E.,L., (2003), Sidenco,E.,L., (2005),

26. 27. 170

Stroescu, A., (1968), Stroescu, A, Podlaha, R., (1974),

Antropologie motrică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti Anatomia şi biomecanica educaţiei fizice şi sportului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti Palestrica, Editura Uniunii de Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti Gimnastica aerobică de întreţinere, Editura Afir, Bucureşti Istoria exerciţiilor fizice, Editura Fundaţiei România de Mâine Bucureşti Gimnastica de bază, Editura Printech, Bucureşti Gimnastica artistică – repere teoretice şi metodice, Editura Arvin Press, Bucureşti Gimnastica de bază, partea I, IEFS, Bucureşti Gimnastică - prezentare generală Editura Perpessicius, Bucureşti Gimnastica, Editura G.M.I., ClujNapoca Fitness la copii, Editura Arvin, Bucureşti Kinesiologie ştiinţa mişcării, Editura Medicală, Bucureşti Coloana vertebrală şi membrul inferior, Editura Fundaţiei România de Mâine Bucureşti Metodica recuperării mâinii – aplicaţii în kinetoterapie şi medicină sportivă, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, Gimnastica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti Terminologia gimnasticii, Editura Stadion, Bucureşti

Universitatea SPIRU HARET

28. 29.

*** Todea, S.,F., (2001),

30.

Todea, S.,F., (2001),

31. 32.

Tudusciuc, I., (2000), Vieru, N., (1997),

Terminologia educaţiei fizice şi sportului, (1974), Editura Stadion, Bucureşti Exerciţiul fizic în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti Teoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, Gimnastica de bază, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti Manual de gimnastică sportivă, Editura Driada, Bucureşti

171

Universitatea SPIRU HARET

172

Universitatea SPIRU HARET

CUPRINS

Cuvânt înainte ……………………………………………………… I. SCURT ISTORIC PRIVIND APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA GIMNASTICII PE PLAN MONDIAL ŞI NAŢIONAL ……….. 1.1.Gimnastica în antichitate ………………………………………. 1.2.Gimnastica în epoca feudală …………………………………… 1.3.Gimnastica în epoca modernă ……………………………….…. 1.4.Gimnastica în secolul al XX-lea …………………………….…. 1.5.Gimnastica în România ………………………………….…….. 1.6. Importanţa gimnasticii în sistemul de educaţie fizică şi sportivă din România ………………………….……… II. GIMNASTICA – DISCIPLINĂ FUNDAMENTALĂ A ARIEI CURRICULARE EDUCAŢIE FIZICĂ ………………………… 2.1. Obiectivele gimnasticii ………………………………...…….. 2.2. Caracteristicile gimnasticii ……………………………...…….. 2.3. Mijloacele gimnasticii …………………………………..……... 2.4. Ramurile gimnasticii …………………………………..…..….. III. TERMINOLOGIA GIMNASTICII …………………………. 3.1. Importanţă şi istoric ……………………………………….….. 3.2. Cerinţele terminologiei ……………………………………….. IV. NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN GIMNASTICĂ ŞI KINETOTERAPIE 4.1. Noţiuni despre mişcare……………………………….………... 4.2. Forţele interne şi externe ………………………………..…….. 4.2.1. Forţele interne …………………………………..…..….. 4.2.2. Forţele externe ……………………………….…..…….. 4.3. Caracteristicile mişcării ………………………………...……..

5 7 7 9 10 20 22 25 27 27 28 29 31 35 35 37 39 39 41 41 46 48 173

Universitatea SPIRU HARET

4.4. Planurile şi axele de mişcare ale corpului …………………….. 4.5. Tehnica poziţiilor …………………………………………….. 4.5.1. Noţiuni legate de „poziţie” ………………………….….. 4.6. Prescurtări terminologice ……………………………………… 4.7. Reguli privind descrierea exerciţiilor în gimnastică …………... 4.8. Structura exerciţiului terapeutic ……………………………….. 4.9. Reprezentarea grafică a exerciţiilor de gimnastică …………… 4.10. Poziţiile fundamentale şi derivate în gimnastică şi kinetoterapie …………………………………………………. 4.10.1. Poziţiile şi mişcările segmentelor corpului …………… V. GIMNASTICA DE BAZĂ 5.1. Obiectivele gimnasticii de bază ………………………………. 5.2. Caracteristicile gimnasticii de bază …………………………… 5.3. Gimnastica organizatorică ………………………………….…. 5.3.1. Sistematizarea exerciţiilor de organizare şi ordine …….. 5.3.1.1. Acţiuni pe şi de pe loc ………………………….. 5.3.1.2. Acţiuni din deplasare …………………………… 5.3.1.3. Deplasare în figuri ………………………………. 5.3.1.4. Alcătuiri şi schimbări de formaţii ………………. 5.4. Indicaţii metodice privind utilizarea exerciţiilor de organizare şi ordine în lecţie ………………………………………………. VI. GIMNASTICA DE DEZVOLTARE FIZICĂ GENERALĂ 6.1.Sistematizarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală …..…... 6.2.Clasificarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală, după criteriul activităţii musculare ………………………………….. 6.2.1. Exerciţii cu caracter de forţă ……………………………. 6.2.2. Exerciţii pentru dezvoltarea elasticităţii musculare şi a mobilităţii articulare ……………………………………. 6.2.3. Exerciţii cu caracter de relaxare ……………………...…….. 6.3. Bazele generale ale mişcărilor …………………………….…... 6.4. Exerciţii libere …………………………………………………. 6.5. Exerciţii cu partener ……………………………………….…... 6.6. Exerciţii cu obiecte portative ……………………………..…… 6.6.1. Exerciţii cu bastoane ……………………………………. 6.6.2. Exerciţii cu mingi medicinale ………………..…………. 6.7. Exerciţii cu şi la aparate speciale …………………….……….. 6.7.1. Exerciţii la scară fixă ……………………………..…….. 174

49 50 51 52 55 56 58 59 72

78 78 79 83 83 86 89 93 105 110 110 112 112 115 117 117 118 124 127 128 131 134 134

Universitatea SPIRU HARET

6.7.2. Exerciţii cu, pe şi la banca de gimnastică ………………. 6.8. Cerinţe metodice de elaborare a complexelor de exerciţii de dezvoltare fizică generală ……………………………………... 6.9. Indicaţii metodice privind predarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală ………………………………………..………... 6.10. Corectarea atitudinilor deficiente ale corpului prin exerciţii de dezvoltare fizică generală ………………………………... VII. EXERCIŢII APLICATIVE …………………………………. 7.1. Exerciţii aplicative specifice gimnasticii ………………….…... 7.1.1. Târârea …………………………………………….…….. 7.1.2. Căţărarea ………………………………………………... 7.1.3. Escaladarea ……………………………………………… 7.1.4. Exerciţii de ridicare şi transport ………………………... 7.2. Exerciţii aplicative nespecifice gimnasticii ……………….…... 7.2.1. Mersul …………………………………………………... 7.2.2. Alergarea ………………………………………………... 7.2.3. Aruncarea şi prinderea ……………………………….…. 7.2.4. Săriturile ………………………………………….……... 7.3. Parcursuri aplicative …………………………………….…… 7.4. Corectarea atitudinilor deficiente ale corpului prin exerciţii aplicative ……………………………………………... VIII. GIMNASTICA APLICATĂ …………………………….…. Bibliografie …………………………………………….…………...

138 141 142 142 152 152 152 153 155 155 156 156 158 158 159 161 162 165 169

175

Universitatea SPIRU HARET

Redactor: Lucia PLENICEANU Desene: Răzvan GHIŢESCU Tehnoredactor: Marilena BĂLAN Coperta: Marilena BĂLAN Bun de tipar: 29.03.2006; Coli tipar: 11 Format: 16/61x86 Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, s. 6, O.P. 83 Tel./Fax: 316.97.90; www.spiruharet.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro 176

Universitatea SPIRU HARET

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful