FACULTATEA DE HORTICULTURĂ http://horticultura.usamvcj.ro/ Disciplina: Ameliorarea Plantelor Horticole Şef de disciplină: Prof. dr.

Radu Sestraş

AMELIORAREA PLANTELOR HORTICOLE
tematica pentru examen, anul IV Horticultură, sesiunea ianuarie-februarie, 2010

Ameliorarea viţei de vie Originea, diversitatea genetică şi materialul iniţial de ameliorare la viţa de vie Particularităţile biologice ale viţei de vie Obiectivele ameliorării viţei de vie: Productivitatea; Calitatea strugurilor; Epoca de coacere a strugurilor; Rezistenţa la ger şi iernare; Coacerea lemnului; Rezistenţa la secetă; Rezistenţa la mană; Rezistenţa la filoxeră; Obţinerea soiurilor de struguri de masă şi a soiurilor apirene; Obţinerea soiurilor de struguri pentru vin şi suc; Obţinerea soiurilor cu flori hermafrodite; Pretabilitatea la recoltarea mecanizată; Ameliorarea portaltoilor. Metode de ameliorare a viţei de vie: Selecţia în masă; Selecţia clonală; Selecţia mutantelor naturale; Inducerea mutaţiilor; Hibridarea intraspecifică; Hibridarea interspecifică; Retroîncrucişarea; Consangvinizarea şi heterozisul.

Ameliorarea mărului Originea, diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare Particularităţi citogenetice şi biologice Obiectivele ameliorării mărului: Productivitatea (vigoarea de creştere, tipul de creştere şi fructificare - ideotipul, numărul de fructe pe pom, mărimea fructelor, durata perioadei juvenile etc.); Calitatea fructelor; Epoca de coacere a fructelor; Rezistenţa la ger; Epoca de înflorire; Rezistenţa la rapăn; Rezistenţa la făinare; Rezistenţa la arsura bacteriană; Rezistenţa la dăunători; Ameliorarea portaltoilor. Metode de ameliorare a mărului: Selecţia în hibrizi naturali; Selecţia variaţiunilor mugurale; Inducerea artificială a mutaţiilor; Hibridarea intraspecifică; Hibridarea interspecifică.

Ameliorarea părului Originea, diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare Particularităţile citogenetice şi biologice ale părului

Obiectivele ameliorării părului: Productivitatea; Calitatea fructelor; Epoca de coacere a fructelor; Rezistenţa la ger; Epoca de înflorire; Rezistenţa la arsura bacteriană; Rezistenţa la rapăn; Rezistenţa la atacul puricilor meliferi; Ameliorarea portaltoilor. Metode de ameliorare a părului: Selecţia individuală în hibrizi naturali; Selecţia mutantelor naturale; Inducerea artificială a mutaţiilor; Hibridarea intraspecifică; Hibridarea interspecifică. Ameliorarea prunului Originea, diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare Particularităţile citogenetice şi biologice ale prunului Obiectivele ameliorării prunului: Productivitatea; Calitatea fructelor; Epoca de coacere a fructelor; Rezistenţa la ger; Rezistenţa la boli şi dăunători; Ameliorarea portaltoilor. Metode de ameliorare a prunului: Selecţia individuală în hibrizi naturali; Selecţia mutantelor naturale; Inducerea mutaţiilor; Hibridarea intraspecifică; Hibridarea interspecifică. Ameliorarea cireşului şi vişinului Originea, diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare Particularităţile citogenetice şi biologice ale cireşului şi vişinului Obiectivele ameliorării cireşului şi vişinului: Productivitatea; Calitatea fructelor; Epoca de coacere a fructelor; Rezistenţa la ger; Rezistenţa la boli şi dăunători; Adaptabilitatea la recoltarea mecanizată; Ameliorarea portaltoilor. Metode de ameliorare ale cireşului şi vişinului: Selecţia mutantelor naturale; Inducerea mutaţiilor; Selecţia în hibrizi naturali; Hibridarea intraspecifică; Hibridarea interspecifică şi hibridarea intergenerică. Ameliorarea tomatelor Originea, diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare Particularităţile citogenetice şi biologice ale tomatelor Obiectivele ameliorării tomatelor: Productivitatea; Calitatea tomatelor; Epoca de coacere; Rezistenţa la frig; Rezistenţa la boli şi dăunători; Adaptabilitatea pentru cultura forţată; Obţinerea de soiuri cu tulpină erectă şi creştere determinată. Metode de ameliorare a tomatelor: Selecţia individuală simplă; Selecţia pedigree; Hibridarea; Retroîncrucişarea; Heterozisul; Inducerea mutaţiilor. Ameliorarea cepei Originea, diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare Particularităţile citogenetice şi biologice Obiectivele ameliorării cepei: Productivitatea; Calitatea; Epoca de maturare a bulbilor; Rezistenţa la boli şi dăunători Metode de ameliorare a cepei: Selecţia în masă; Selecţia individuală, Hibridarea; Consangvinizarea şi heterozisul. Ameliorarea verzei Originea, diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare Particularităţile citogenetice şi biologice ale verzei Obiectivele ameliorării verzei şi posibilităţile genetice de realizare a acestora:

Productivitatea; Calitatea; Epoca de maturare; Rezistenţa la boli; Rezistenţa la emiterea tijelor florale. Metode de ameliorare a verzei: Selecţia în masă; Selecţia individuală; Hibridarea intraspecifică şi hibridarea interspecifică; Heterozisul; Inducerea mutaţiilor. Ameliorarea morcovului Originea, diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare Particularităţile citogenetice şi biologice ale morcovului Obiectivele ameliorării morcovului şi posibilităţile genetice de realizare a acestora: Productivitatea; Calitatea; Epoca de maturare a rădăcinilor; Rezistenţa la boli şi dăunători. Metode de ameliorare a morcovului: Selecţia în masă; Selecţia individuală; Hibridarea; Consangvinizarea şi heterozisul. Ameliorarea plantelor horticole ornamentale Originea, diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare Obiectivele ameliorării plantelor horticole ornamentale: Productivitatea; Calitatea; Epoca de înflorire; Rezistenţa la ger; Rezistenţa la boli şi dăunători.

Metode de ameliorare a plantelor horticole ornamentale: Selecţia mutantelor spontane şi induse; Selecţia în hibrizi naturali; Hibridarea intraspecifică; Hibridarea interspecifică; Consangvinizarea şi heterozisul. Cluj-Napoca, 12 ian. 2010 Şef de disciplină Prof. dr. Radu Sestraş

CUPRINS

Cap. 1.

AMELIORAREA VIŢEI DE VIE………………………….
1.1. Importanţa ameliorării viţei de vie şi sortimentul actual cultivat în România……………………………………… 1.1.1. Importanţa ameliorării viţei de vie……………….. 1.1.2. Soiurile incluse în sortiment şi admise la înmulţire în România……………………………………….. 1.2. Originea, diversitatea genetică şi materialul iniţial de ameliorare……………………………………………….. 1.2.1. Originea, sistematica şi răspândirea geografică a viţei de vie………………………………………... 1.2.2. Materialul iniţial de ameliorare şi sursele de gene.. 1.3.

9

9 9 10 14 14 16 20 27 27

Particularităţile biologice ale viţei de vie………………..

1.4. Obiectivele ameliorării viţei de vie……………………... 1.4.1. Productivitatea…………………………………...

Calitatea…………………………………………. Epoca de coacere a strugurilor………………….. Rezistenţa la ger şi iernare………………………. Coacerea lemnului………………………………. Rezistenţa la secetă……………………………… Rezistenţa la mană………………………………. Rezistenţa la filoxeră……………………………. Obţinerea soiurilor de struguri de masă şi a soiurilor apirene…………………………………. 1.4.10. Obţinerea soiurilor de struguri pentru vin şi suc... 1.4.11. Obţinerea soiurilor cu flori hermafrodite……….. 1.4.12. Pretabilitatea la recoltarea mecanizată………….. 1.4.13. Ameliorarea portaltoilor………………………… 1.4.14. Alte obiective de ameliorare……………………. 1.5.

1.4.2. 1.4.3. 1.4.4. 1.4.5. 1.4.6. 1.4.7. 1.4.8. 1.4.9.

31 34 35 36 37 38 40 41 43 45 45 46 48 50 50 52 55 56 58 61 63 65 66 70

Metode de ameliorare a viţei de vie……………………..
1.5.1. 1.5.2. 1.5.3. 1.5.4. 1.5.5. 1.5.6. 1.5.7. 1.5.8. 1.5.9. Selecţia în masă………………………………….. Selecţia clonală………………………………….. Selecţia mutantelor naturale……………………... Inducerea mutaţiilor……………………………... Hibridarea intraspecifică………………………… Hibridarea interspecifică………………………… Retroîncrucişarea………………………………... Consangvinizarea şi heterozisul…………………. Ingineria genetică şi biotehnologiile……………..

Cap. 2.

AMELIORAREA MĂRULUI………………………………
2.1. Importanţa ameliorării mărului şi sortimentul actual cultivat în România……………………………………… 2.1.1. Importanţa ameliorării mărului şi sortimentul actual cultivat în România………………………. 2.1.2. Soiurile incluse în sortiment şi admise la înmul-ţire în România………………………………….. 2.2. Originea, diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare……………………………………………….. 2.3. Particularităţile citogenetice şi biologice ale mărului…… 2.4.

70 70 72 73 76 83 83 90 97 99 100 102 106 109 110

Obiectivele ameliorării mărului………………………….
2.4.1. 2.4.2. 2.4.3. 2.4.4. 2.4.5. 2.4.6. 2.4.7. 2.4.8. 2.4.9. Productivitatea…………………………………... Calitatea fructelor……………………………….. Epoca de coacere a fructelor…………………….. Rezistenţa la ger………………………………… Epoca de înflorire……………………………….. Rezistenţa la rapăn………………………………. Rezistenţa la făinare…………………………….. Rezistenţa la arsura bacteriană………………….. Rezistenţa la dăunători…………………………..

4. 4. 112 113 116 116 117 118 119 123 124 128 Cap.9.. 2.5. 4.. Biotehnologiile şi ingineria genetică……………… Cap. 3. 128 130 132 134 134 140 146 147 148 149 151 152 154 Metode de ameliorare a părului………………………….5. 3.3.2. Inducerea artificială a mutaţiilor………………….6.. Particularităţile citogenetice şi biologice ale părului…….3. Metode de ameliorare a mărului………………………… 2. AMELIORAREA PRUNULUI…………………………….5.5. Rezistenţa la rapăn……………………………….5.1.. Particularităţile citogenetice şi biologice ale prunului…… 4. Rezistenţa la ger…………………………………. 4.... 3. 2.5. Ameliorarea portaltoilor de păr………………….2. Selecţia în hibrizi naturali………………………. 3.4.8. Selecţia individuală în hibrizi naturali…………….2. 3. Calitatea fructelor………………………………… 3.5. 3.4.. Originea.3. Rezistenţa la atacul puricilor meliferi……………. Importanţa ameliorării părului şi sortimentul actual cultivat în România………………………………………. Productivitatea…………………………………….4. Epoca de înflorire………………………………… 3. 3.5.10.2.4. ..3.4.11. Ameliorarea portaltoilor de măr………………… 2.6.3..4. 4.1. Obiectivele ameliorării părului………………………….. Productivitatea…………………………………….. 4.5. Selecţia mutantelor naturale………………………..5.5.5..1.4..4. Alte obiective de ameliorare……………………. 4.. Epoca de coacere a fructelor…………………….4.4..4.6. Rezistenţa la arsura bacteriană…………………… 3. diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare………………………………………………. 3.4.5. 3. Importanţa ameliorării prunului şi sortimentul actual cultivat în România……………………………………….4...2.4.5. Selecţia variaţiunilor mugurale…………………. Hibridarea interspecifică………………………….. 3. 2. Obiectivele ameliorării prunului…………………………. diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare………………………………………………. 3.5. 3. Inducerea artificială a mutaţiilor………………… Hibridarea intraspecifică………………………… Hibridarea interspecifică………………………… Ingineria genetică şi biotehnologiile……………. 3.. 3.7.4. 3.1.1.5.4. Hibridarea intraspecifică…………………………. 3. 3.2. 2.. Originea. 2.5.1.. AMELIORAREA PĂRULUI………………………………... Calitatea…………………………………………. 3. 2.2.4.

1.5.4. Epoca de coacere………………………………….4..5. 5. Obiectivele ameliorării cireşului şi vişinului…………….5. Rezistenţa la boli şi dăunători…………………….2. 5. 5.. 4. 5.1. 5.. Originea.4.5.4. Ameliorarea portaltoilor………………………….5.3. Rezistenţa la boli şi dăunători…………………….. 5.2.4.3. Selecţia mutantelor spontane……………………. AMELIORAREA TOMATELOR………………………….1. 5.4.4..4..5.5. diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare……………………………………………….1.. 4. Hibridarea interspecifică şi hibridarea intergenerică…………………………………………….. 6. Metode de ameliorare a prunului………………………… 4. 6.. 4.5.2.5. Selecţia individuală în hibrizi naturali……………. 4.. . 5. Particularităţile citogenetice şi biologice ale cireşului şi vişinului………………………………………………….. Selecţia mutantelor naturale……………………… Inducerea mutaţiilor………………………………. Importanţa ameliorării cireşului şi vişinului şi sortimentul actual cultivat în România………………………………. 5. 5. Epoca de coacere a fructelor……………………… 4.. AMELIORAREA CIREŞULUI ŞI VIŞINULUI 5.5..4.5..4..6. Rezistenţa la ger………………………………….. Obiectivele ameliorării tomatelor……………………….6. 4.4.. Productivitatea……………………………………. 5.1.6. Ameliorarea portaltoilor…………………………. Ingineria genetică şi biotehnologiile……………… Cap.. Inducerea mutaţiilor………………………………. 5. Selecţia în hibrizi naturali………………………… Hibridarea intraspecifică………………………….5.5.. Ingineria genetică şi biotehnologiile……………… Cap.4. Adaptabilitatea la recoltarea mecanizată…………. 6. 5. 4.5. Originea..6. 6.2.. Metode de ameliorare a cireşului şi vişinului…………….3.3. 5.3.7. Productivitatea……………………………………. 5.. Particularităţi citogenetice şi biologice ale tomatelor…… 6.5. Hibridarea interspecifică………………………….4. Rezistenţa la ger………………………………….4.4.5..4.4. Calitatea fructelor…………………………………. Importanţa ameliorării tomatelor şi sortimentul actual cultivat în România……………………………………… 6. Hibridarea intraspecifică………………………….1. 4.4.5.. 4. diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare………………………………………………..4. 5.5.3.. 5.2. 5.

.3. Epoca de maturare a bulbilor……………………... diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare……………………………………………….2.1. Obiectivele ameliorării cepei……………………………. Selecţia individuală repetată (pedigree) …………. 7.3.3.4.6.5.4.5. Selecţia individuală………………………………. Metode de ameliorare a cepei……………………………. 6.4. 8. Epoca de coacere…………………………………. Calitatea…………………………………………. 6.. 7. Epoca de maturare……………………………….2. Particularităţi citogenetice şi biologice ale cepei………..5.5. Originea. diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare……………………………………………….5. Obţinerea de soiuri cu tulpină erectă şi creştere determinată……………………………………….4. Metode de ameliorare a tomatelor………………………. Importanţa ameliorării cepei şi sortimentul actual cultivat în România……………………………………………….2.4. 6.4. Productivitatea…………………………………….6.1. Hibridarea………………………………………… Consangvinizarea şi heterozisul………………….5. 8.5. AMELIORAREA CEPEI…………………………………... 7. 8.5.2.... 7. 7... 6.5... Calitatea bulbilor………………………………….5.4.4. Selecţia individuală simplă………………………. Rezistenţa la boli…………………………………..7.5.4. Inducerea mutaţiilor……………………………….2.4. 7.. Rezistenţa la emiterea tijelor florale……………… .. 7. 7. Calitatea………………………………………….4.4. 7. 6.3..4..4.5. 6. 8.4.5. 8. Adaptabilitatea pentru cultura forţată…………….4. 7.5. 6. 6. 6..4.. Rezistenţa la boli şi dăunători…………………….4. 8.7. Particularităţi citogenetice şi biologice ale verzei………...2. 7. Hibridarea………………………………………… Retroîncrucişarea…………………………………. Originea..2.5. Ingineria genetică şi biotehnologiile……………… Cap. Cap. 7.. 6.4..3. AMELIORAREA VERZEI………………………………… 8. 6.5.1.6.4.. Rezistenţa la boli şi dăunători…………………….3.. 7. 6. Heterozisul…………………………………………… 6.1. 8. 7..5.5. Productivitatea……………………………………. Importanţa ameliorării verzei şi sortimentul actual cultivat în România……………………………………… 8.4. Ingineria genetică şi biotehnologiile……………… Selecţia în masă………………………………….4.. Obiectivele ameliorării verzei…………………………… 8.3. Rezistenţa la frig…………………………………. 7.1.1.

3. Particularităţi citogenetice şi biologice ale morcovului….4. 8..3. Cap. Productivitatea…………………………………….3. Alte metode de ameliorare a morcovului………….4.1.. 8. .5. 10. 8.5. Ingineria genetică şi biotehnologiile……………… Cap..5.. Selecţia individuală………………………………. 9.4. Selecţia mutantelor spontane şi induse………… 10.5.2.5. Epoca de înflorire……………………………….4. 10. Originea. Hibridarea………………………………………… 9. 9.. Metode de ameliorare a verzei…………………………..2. Selecţia în masă………………………………….1.5.4.3. 10.4.. Rezistenţa la ger………………………………. Productivitatea…………………………………. Rezistenţa la boli şi dăunători…………………. Epoca de maturare a rădăcinilor…………………. Consangvinizarea şi heterozisul……………….5..3.3.3.1. Alte obiective de ameliorare……………………… 9. Calitatea………………………………………… 10. 9. Metode de ameliorare a morcovului…………………….... 9.4.. Obiectivele ameliorării morcovului……………………… 9. 9. 8.3.5..4.4. Importanţa ameliorării morcovului şi sortimentul actual cultivat în România……………………………………… 9.5.. 10..1.4..5. 10.10.4..4.8.5. Istoricul şi importanţa ameliorării plantelor horticole decorative……………………………………………….4. Selecţia în hibrizi naturali……………………… 10.. 9. Hibridarea interspecifică………………………. Hibridarea intraspecifică şi hibridarea interspecifică……………………………………………….. AMELIORAREA MORCOVULUI……………………….4.1.2. Inducerea mutaţiilor……………………………….2.2. Selecţia în masă………………………………….6....1... Consangvinizarea şi heterozisul…………………. Selecţia individuală………………………………. 10. 9.5. 8.5.2.5. 9..3. Obiectivele ameliorării plantelor horticole ornamentale. 9. AMELIORAREA PLANTELOR HORTICOLE DECORATIVE……………………………………………… 10.2.4..5. 8. Originea. Calitatea………………………………………….4.3. 9.5..1. 10... 9.. Heterozisul………………………………………. 10. diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare………………………………………………. 9. Metode de ameliorare a plantelor decorative…………… 10. Rezistenţa la boli şi dăunători…………………….5.3. 10.. Hibridarea intraspecifică……………………….3. diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare……………………………………………….4.5...

evitarea unei stări de criză în cultura viţei de vie revine în sarcina geneticienilor şi amelioratorilor. Într-o asemenea situaţie. în timp. Cu toate că numărul soiurilor de viţă de vie este foarte mare. fructe proaspete. apărând clone sau selecţii extrem de asemănătoare între ele. Turcia. reprezentat de diferite boli sau dăunători. având origine comună. sinonimele şi omonimele unora. Printre ţările cu cele mai mari suprafeţe cultivate cu viţă de vie se numără: Spania.7 milioane ha.. Numeroase soiuri s-au răspândit în diferite ţări şi regiuni ale Globului. economice. 2003). începută din anul 1983 la centrul de ameliorare din Geilweilerhof. la atacul cărora specia cultivată să fie sensibilă. De aceea. Acţiunea de inventariere a soiurilor şi genotipurilor de viţă de vie.A. din 1996) sunt conservate în colecţiile din lume. s-a concretizat în constituirea unei baze de date cu peste 40. sylvestris din Europa. din care 35% se află într-o singură locaţie. Oricând în cultura viţei de vie poate apărea un nou factor de risc. vechimii cul-turii.. din antichi-tatea greacă sau romană (Konrad şi colab. În timp.000 tone mai mult decât cea din 2002. În ţara noastră. nemaifiind înmulţite. reprezentată de struguri. existenţa unui număr impre-sionant de soiuri este un fapt de la sine înţeles. Franţa. apariţia muta-ţiilor. similare celor provocate de invazia filoxerei în Europa (în a doua jumătate a secolului al XIX-lea).102 milioane tone. iar producţia la 61. efectele ar putea fi catastrofale. care. precum şi a celor ameninţate cu dispariţia. România se situează printre ţările cu tradiţie în viticultură şi vinificaţie din Europa. arealului de răspândire a viţei de vie etc.000 ha. Un an mai târziu. stafide. Portugalia.95 milioane tone. cu atât mai mult cu cât denumirile greşite de soiuri. practic. trebuie să prevadă şi să contracareze o asemenea stare potenţială. unele purtătoare de mutaţii. Producţia.1. prin munca lor. S.500 soiuri şi genotipuri. provenind de la aproximativ 18. este destinată în principal pentru vin. unele perpetuându-se. producţia totală de struguri fiind în anul 2003 de 1. Numai 70% din cele 18. ci şi ultimele forme spontane ale ssp. Dettweiller şi Eibach (2003) consi-deră dubla conservare un imperativ. Soiurile de viţă de vie sunt mai vechi decât oricare alte soiuri ale speciilor de plante domestice.. iar producţia mondială de struguri a fost de 64. Evident. în 2001. Datorită importanţei alimentare.3 mi-lioane ha. dar denumite diferit. majoritatea lor (95-98%) aparţin speciei Vitis vinifera. suc. Importanţa ameliorării viţei de vie Viţa de vie este una dintre cele mai vechi plante luată în cultură de către om. În anul 2000. suprafaţa totală a patrimoniului viti-vinicol este de 247. un fond genetic restrâns.000 denumiri de cultivaruri.1. . în timp ce alte soiuri vechi s-au pierdut.03 mi-lioane tone. Italia.500 genotipuri înregistrate în baza de date (disponibilă şi pe Internet. cu 25. IMPORTANŢA AMELIORĂRII VIŢEI DE VIE ŞI SORTIMENTUL ACTUAL CULTIVAT ÎN ROMÂNIA 1. au constituit factorii diversificării genetice în cadrul formelor cultivate. între multe soiuri există un grad strâns de înrudire. sociale. În plus. ocupând locul 5 raportat la suprafaţa viticolă şi locul 6 la producţia de struguri şi la cea de vin. selecţia şi înmulţirea vegetativă a plantelor. ceea ce înseamnă că specia cultivată are.U.1. suprafaţa totală a scăzut la 7. Iran etc.Capitolul 1 AMELIORAREA VIŢEI DE VIE 1. dar şi una dintre cele mai importante specii horticole cultivate pe Glob. împiedică estimarea numărului real de soiuri. diversitate amplificată mai târziu de intensificarea crescândă a lucrărilor de creare de soiuri noi. Nu numai anumite soiuri pot fi pierdute. suprafaţa totală cultivată cu viţă de vie în lume a fost de 7.

Augusta Cetăţuia Chasselas de Băneasa Chasselas dore 20 Is Chasselas roz Chasselas roz 1 7 Is Coarnă neagră selecţionată Gelu Greaca (b) Istriţa Italia 25 Gr. viţa de vie este atacată de numeroase boli şi dăunători. de calitate superioară. În tabelul 1 sunt prezentate soiurile roditoare. Afuz Ali 93 Mf. rezistente la factori de stres etc. sau calitatea strugurilor nu este în concordanţă cu cerinţele mereu crescânde ale consumatorilor şi fermierilor (producătorilor). Muscat de Hamburg 424 Gr. 1. iar în tabelul 2 soiurile de portaltoi înscrise în Catalogul Oficial din România (atât la viţa de vie.În sfârşit.III V. IV.VI III VII III VI III .III PENTRU VIN Alb aromat Aligoté 5 Is.V IV.2. V V V V .III II IV -V II . 2002).V IV -V IV V -VI II . Multe soiuri nu au un potenţial de producţie corespunzător. în munca lor de creare de noi soiuri. cât şi la următoarele specii. faţă de care cele mai multe soiuri valoroase sunt sensibile. Muscat timpuriu de Bucureşti Napoca Paula Perla de Csaba 115 Gr.IV III III III V. Aligoté 63 St.V II III III I VI IV. obţinerea unor vinuri de diferite tipuri şi calităţi. Muscat de Adda ( selecţii) Epoca de maturare V -VI V. Milcov Muscat de Adda 5 Pt. după cum arăta Boubals (2000). Toate acestea constituie tot atâtea încercări cu care urmează să se confrunte în mileniul trei geneticienii şi amelioratorii.IV IV -V IV -V Denumirea soiului PENTRU MASA Muscat de Hamburg Muscat de Hamburg 4 Pt. datele privind soiurile admise în cultură în ţara noastră sunt trecute conform Catalogului Oficial editat de ISTIS.VI II III III .V V V V Majarcă Mamaia (b) Merlot Merlot 8 VI. Select Silvania Someşan Splendid Tamina (b) Timpuriu de Cluj Timpuriu de Pietroasa Transilvania Victoria Xenia Epoca de maturare IV -V IV. mai productive. Aligoté 3 1 Is.VI APIRENE Centenar Pietroasa Otilia I-II II Perlette Sultanina II . prin care se poate asigura necesarul pieţei cu struguri de masă proaspeţi o lungă perioadă de timp.III II . Soiurile incluse în sortiment şi admise la înmulţire în România În Catalogul Oficial al soiurilor cultivate în ţara noastră şi admise la înmulţire se află un număr mare de cultivaruri. producerea de stafide etc. alcătuind un conveer varietal divers.1. Tabelul 1 Soiuri roditoare de viţă de vie înscrise în Catalogul Oficial al soiurilor din ţara noastră Denumirea soiului Afuz Ali 14 Gr.

Raluca Riesling de Rin Riesling italian Riesling italian 3 Bl.VI V.III V -VI VI VI VI V.VI V V V V IV.V IV -V IV. Chardonnay 25 Mf. Miorit Muscadelle 1 Is Muscat Ottonel Muscat Ottonel 12 Bl. Cabernet Sauvignon 4 Is.VI V.VI V.V V IV II V IV IV IV IV V -VI V V.V V -VI V.V IV.VI IV -V IV. Balada (b) Blasius (b) Burgund mare Busuioacă de Bohotin Busuioacă de Bohotin 26 Pt.VI V V IV. Novac Oporto Ozana Pandur (b) Pinot gris 13Mf. Negru aromat (b) Negru de Drăgăşani Neuburger Neuburger 10 Bl.V V V V V V. Cadarcă 123 Mn.VI V. Galbenă de Odobeşti 50 Od.VI V. Unirea Zghihara Zweigelt (selecţii) V VI V IV -V IV -V V V. Cabernet Sauvignon 33 VI.VI VI V V V. Grasă de Cotnari 45 Pt.VI V. Tămâioasă românească 36 Pt. Traminer roz 60 Bl. Chardonnay 15 St. Mustoasă de Măderat 79 Mn.Amurg Arcaş (b) Aromat de Iaşi Astra (b) Băbească gri Băbească neagră Băbească neagră 94 Pt. Rkatiţeli (selecţii) Roşioară 8 Tb. Sauvignon petit 62 Dg. Haiduc (b) Iordană V -VI V II . Frâncuşă Furmint Furmint de Miniş Galbenă de Odobeşti 33 Od.VI V V V V V V.VI V V. Golia Grasă de Cotnari Grasă de Cotnari 4 Pt. Cabernet Sauvignon 131 St.V IV. Pinot gris 34 Bl.VI V -VI V. Selena (b) Steinschiller Şarba Tămâioasă românească Tămâioasă românească 5 Pt.V V -VI V. Cabernet Sauvignon 7 Dg.V V V V IV -V . Plăvaie 16 Od.VI V.V IV -V IV -V IV. Roz de Miniş Saint Emilion Sangiovese (selecţii) Sauvignon gros 9 Bl.VI V IV.VI V -VI IV. Codană Columna Crâmpoşie selecţionată Creaţă Cristina Donaris Ezerfürtu ( selecţii) Fetească alba Fetească alba 1 Od. Pinot noir Pinot noir 5 VI.VI V. Tămâioasă românească 104 Dg. Sauvignon petit 111 St.VI Merlot 17Od. Fetească alba 8 Is Fetească neagra Fetească regala Fetească regala 2 1 Bl.V IV -V IV -V IV.

o altă problemă o constituie suprafeţele cultivate cu hibrizi direct producători. dar nu au o calitate foarte bună a strugurilor. a căror comercializare este interzisă în Uniunea Europeană.000 ha.IV Brumăriu VI Valeria (b) II Moldova (selecţii) VI Valerien (selecţii) V. Unele soiuri româneşti au o bună adaptabilitate la condiţiile de mediu din ţara noastră sau din anumite podgorii în care s-au format sau au fost create.protejat prin brevet pentru soi Denumirea soiului Tabelul 2 Soiuri de portaltoi înscrise în Catalogul Oficial al soiurilor din ţara noastră Denumirea soiului Berlandieri x Riparia Craciunel 2 (Cr. stafide) şi obţinerea unor substanţiale beneficii. mai vechi sau mai noi. dar şi de cultură. din ţara noastră.1-15 octombrie b . care să valorifice la maximum condiţiile specifice de mediu.IV Purpuriu V Argessis III . (SO 4 . rezistenţă la boli şi dăunători.71) Berlandieri x Rupestris 140 Ruggeri 59 VI Berlandieri x Riparia Selectia Oppenheim 4 (SO 4) (Ru 140 -59 VI) Berlandieri x Riparia Selectia Chasselas x Berlandieri 41 B (41 B) Oppenheim 4 . sau o productivitate adecvată cerinţelor de intensificare a culturii. aproximativ 30.26) Berlandieri x Rupestris Ruggeri 140 (Rul40) Berlandieri x Riparia Craciunel 71 Bl (Cr. multe soiuri incluse în sortiment. Dintre soiurile străine incluse în listă. boli şi dăunători. cultivaruri din care se obţin vinuri cu conţinut mare în alcool metilic. s-ar concretiza în sporirea producţiei (struguri de masă. dar care nu se manifestă la parametri superiori în condiţiile specifice din ţara noastră sau din anumite podgorii.2) Berlandieri x Riparia 125 AA Berlandieri x Riparia Craciunel 26 Bl (Cr. nu întrunesc toate caracteristicile dorite la un soi de viţă de vie (aspect valabil şi pentru portaltoi). unele au o calitate deosebit de bună a strugurilor.16-30 septembrie VI . În plus. autohtone sau străine.VI Muscat de Poloskei (selecţii) IV Epoca de maturare: I .Tabelul 1 (continuare) Epoca de Epoca de Denumirea soiului maturare maturare PENTRU PLANTAŢII DE AGREMENT (ADMISE TEMPORAR) Admira III . vin.1-15 septembrie V .4) Precoce Berlandieri x Riparia Kober 5 BB (5 BB) Cu toate acestea.16-31 august IV . cultivate cu hibrizi direct producători. O problemă deosebită a majorităţii soiurilor cultivate în ţara noastră o prezintă sensibilitatea lor la ger.4 Bl.1-15 august III .IV Radames (b) V -VI Andrevit V –VI Seyval (selecţii) III .16-31 iulie II . Crearea şi introducerea în cultură a unor soiuri noi. . cu un potenţial biologic ridicat. vor trebui defrişate. de aceea. calitate foarte bună a strugurilor.

C. subîncrengătura Angiospermae. 1975). V. 1959): V.2. se consideră că dintre centrele genice ale plantelor cultivate propuse de Vavilov. însă şi alte genuri pot prezenta importanţă practică pentru crearea de noi soiuri: Ampelocissus. următoarele au habitatul natural în partea orientală a continentului Nord American (Boubals. India. asiatic. (China). clasa Dicotyledoneae (Dicotiledonate). Retordi Rom. (China). datorită dificultăţilor mari ce apar la încrucişarea cu speciile genului Vitis (Ardelean. dar care pot furniza surse utile de gene pentru rezistenţa la boli şi dăunători. V.. viţa de vie face parte din încrengătura Spermatophyta. Originea. viţa de vie s-a format şi diversificat în mai multe centre (principale şi secundare) dintre care. şi cuprinde speciile (Boubals. printre cele mai cunoscute fiind: V. nord-american şi centramerican (Neagu. Pentru cultura şi ameliorarea viţei de vie. (Mexic). Dintre speciile americane care provin din zonele temperate. Subgenul Euvitis (Vitis) cuprinde 28 de specii americane. Labrusca L. V.. În privinţa originii. . Lincecumii Buck.. 40 asiatice şi o singură specie eurasiatică (Neagu. gigas Fen. pedicellata Laws. Parthenocissus. V.1.. Cissus etc. V.1. s-au formulat numeroase ipoteze asupra originii şi evoluţiei speciei. rubra Michx. genetică etc. cordifolia Michx.. întrucât codul internaţional de nomencla-tură botanică nu permite folosirea prefixului „Eu” la denumirea subgenului sau secţiunii). – folosite îndeosebi ca plante ornamentale. Californica Benth. V. (răspândită în Japo-nia. Romaneti Rom. coriacea Shutt. V. Originare din partea occidentală a Americii de Nord sunt speciile: V. sud-estul Chinei). V. În partea centrală a continentului Nord American îşi au habitatul speciile: V. iar din zona tropicală şi ecuatorială.. rotundifolia Michx.. V. astfel că şi în momentul de faţă există opinii diferite în rândul oamenilor de ştiinţă în domeniu – botanică (sistematică.. popenoei Fen. Davidii Rom. formarea speciei cultivate şi la relaţiile filogenetice dintre specii. V. În zona subtropicală a Asiei. Clematicissus. V. Bourgaeana Planch. (ultima. îşi au originea: V. cel mai important gen este Vitis. (China). 1986). Munso-niana Simpson (sudul Floridei). însă sunt slab rezis-tente la ger. Coreea. ordinul Ramnales. (Florida. Balansaeana Planch.. ORIGINEA. Din zonele cald temperate (Florida şi Bahamas) provin speciile V. Taxonomic. cinerea Engel. 1975). V... V. Familia Vitaceae cuprinde 12 genuri (după unele opinii chiar 14 sau 18 genuri) ale căror specii (700 după Oprea. (Coreea. caribaea D. lanata Roxb. şi V. aestivalis Michx. 1. Berlandieri Planch. Genul Vitis se împarte în două subgenuri: Muscadinia şi Euvitis (ultimul. monticola Buck. Subgenul Muscadinia este originar din zonele calde şi temperate ale Americii de Nord. Mongolia). V. V. cu arealul din Mexic până în America de Sud). dar se utilizează mai puţin în ameliorare.. Thunbergii Sieb. referitoare la evoluţia speciilor. sistematica şi răspândirea geografică a viţei de vie Datorită diversităţii genetice ample a viţei de vie. (Mexic) şi V. 2003) sunt răspândite în întreaga lume. Amurensis Rupr. V. 1959): V. V. et Zucc. V. flexuosa Thunbg. Ampelopsis. Majoritatea speciilor asiatice provin din zona temperată a Asiei. Aceste specii sunt rezistente la mană şi oidium şi se utilizează în ameliorare pentru sporirea rezistenţei la boli criptogamice a viţei de vie. numit în prezent Vitis. V.. Romanetia Carr. riparia Michx. (Japonia. 2001. mai importante sunt: euroasiatic.100 după Pop Nastasia. coasta de sud a Statelor Unite ale Americii). V.2. familia Vitaceae. bicolor Leconte.. taxonomie). V. Arizonica Engel. fiind imune la mană şi filoxeră.. Nepal). rupestris Scheele. Unele forme sau varietăţi ale genurilor respective prezintă însuşiri deosebit de valoroase. DIVERSITATEA GENETICĂ ŞI MATERIALUL INIŢIAL DE AMELIORARE 1. V. candicans Engel.

Soiurile acestei grupe se pot utiliza în ameliorare (Neagu. citat de Neagu. sativa D. cele de masă având pulpa cărnoasă. După zona geografică şi condiţiile în care s-au format. 1975. Asia Mijlocie. cum sunt: obţinerea soiurilor de masă (Chasselas. ssp. hibrizi. Muscat de Alexandria. caucasica Vav. constituind prin numărul impresionant de soiuri un fond de germoplasmă inepuizabil pentru lucrările de ameliorare. Africa de Sud. Australia. Negrul (1969). Labrusca. cu bună adaptabilitate la condiţii variate de mediu şi calitate acceptabilă a strugurilor (Husfeld. pentru vin. în zona Vâlcea. pentru stafide (Kiş-miş). adaptabi-litate. În Subproles antasiatica intră soiuri de struguri pentru masă. sativa se face şi în funcţie de încadrarea soiurilor în cele trei grupe ecologice (prolesuri sau triburi) propuse de Negrul: Proles orien-talis. Delta Dunării etc. Nimrang. 1962. Cornichon etc. V. formate în Orient. V. Thunbergii). aromate şi nearomate. dar ele se întâlnesc tot mai rar. cu o bună plasticitate ecologică. Ohanez. posedând caracteristici favorabile. aceste soiuri sunt de zi scurtă. specia euro-asiatică. Kişmiş. unele specii americane. V. precum V. selecţii. clone). vinifera cresc spontan şi în ţara noastră. silvestris şi caucasica.. este posibilă obţinerea de noi genotipuri. Afghanistan. Subspecia sativa prezintă o diversitate imensă de forme. cum este rezistenţa la temperaturi scăzute (ex. Cea mai răspândită specie pe Glob este cea euro-asiatică.. din care fac parte majoritatea soiurilor de viţă de vie. coacere bună a lemnului etc. rupestris etc. au avut şi au în continuare o importanţă deosebită pentru crearea de noi soiuri şi portaltoi rezistenţi la boli (în special mană) şi filoxeră. au o perioadă lungă de vegetaţie. într-o mai mică măsură. speciile asiatice pot fi utilizate eficient în ameliorarea viţei de vie. fiind însă pe cale de dispariţie (Botu. Katta-Kurgan. V. Alegerea materialului iniţial de ameliorare în cadrul speciei V. Subspecia silvestris se caracterizează printr-un polimorfism destul de accentuat. rezistenţă la secetă (Taifi roz. Prin identificarea unor asemenea forme şi utilizarea lor în lucrările de ameliorare. V. (care creşte spontan din Europa până în vestul Asiei) şi ssp. De asemenea. Iran.2. Proles occidentalis şi Proles pontica. grupează soiurile roditoare aparţinând speciei V. dorită la noile soiuri: productivitate. sativa în trei grupe ecologice (numite şi prolesuri sau triburi): Proles orientalis. Ardelean. vinifera ssp. citat de Oprea (2001). Cinsaut. Subspecia caucasica poate fi utilizată în ameliorare pentru crearea unor forme rezistente la factori de stres. silvestris Gmel. pot furniza materialul iniţial de selecţie şi sursele de gene pentru aproape orice caracteristică de interes. Forme rustice ale speciei V. riparia. Armenia. 1986) pentru diferite caracteristici. Nimrang). o rezistenţă slabă la ger. . inclusiv în emisfera sudică (America de Sud.C. Noua Zeelandă). vinifera ssp. cuprinzând forme spontane şi subspontane. Prin variabilitatea şi diversitatea lor. cultiva-rurile de viţă de vie (soiuri. 1. V. Materialul iniţial de ameliorare şi sursele de gene Specia euro-asiatică După cum s-a precizat. Amurensis. cuprinde trei subspecii: sativa. V. vinifera. vinifera. (răspândită din Iran şi Uzbekistan până în Caucaz şi Turkmenia). Katta-Kurgan). struguri mari. Din Proles orientalis fac parte două subprolesuri: antasiatica şi caspica. cultivate în toată lumea. 1975). 1994). Aceasta cuprinde trei subspecii: ssp. Printre cele mai cunoscute şi răspândite pot fi enumerate: Sulta-nină. Berlandieri. Azerbaidjan. soiuri pentru stafide şi. unele cu o bună capacitate de adaptare la condiţii pedoclimatice mai puţin favorabile viţei cultivate. În general.. rezistenţă la factori de stres. crocantă şi un conţinut relativ redus în zahăr. Proles occidentalis şi Proles pontica. calitate superioară.2.În ameliorarea viţei de vie.

împărţite în două subprolesuri: giorgica şi balcanica. rezistenţă bună la ger. stafide (Corinth) şi vin (Plăvaie. nu suportă solurile prea calcaroase (Căzăceanu şi colab. îndeosebi pentru rezistenţa la boli şi dăunători (filoxeră). printre care unele cu o foarte bună rezistenţă la boli şi filoxeră. Unele soiuri furnizează surse de gene extrem de valoroase pentru obţinerea unor noi cultivaruri. Cabernet Sauvignon. Riparia Portalis. dar sensibile la oidium. prezintă o slabă înrădăcinare şi coacere a lemnului şi. 1999).). Coarnă. cum sunt: Rkaţiteli. 1G etc.. capacitate mare de acumulare a zahărului. în diferite combinaţii (Riparia x Rupestris 3309. perioadă lungă de vegetaţie. rupestris Scheele. Chardonnay) sau roşii (Pinot Noir. care cuprinde forme rezistente la filoxeră. în hibridările artificiale. de aceea au fost şi sunt. 101-14. productive. caracterizate prin struguri mici şi mijlocii. Datorită caracteristicilor sale a fost folosită îndeosebi în ameliorarea portaltoilor rezistenţi la mană şi filoxeră. România. temperaturi ridicate (+40ºC) sau scăzute (-28ºC). superioare.). Baianşirei. Descendenţii hibrizi obţinuţi din încrucişări între soiuri aparţinând Prolesului orientalis prezintă o amplă variabilitate a caracteristicilor dorite. precum şi la filoxeră. precum şi portaltoi. 1975) şi datorită faptului că prezintă rezistenţă sau toleranţă la filoxeră (Galbenă. cu boabe dese sau foarte dese în ciorchini. Subproles balcanica cuprinde soiuri formate în peninsula Balcanică (Grecia. relativ puţini progeni moştenind caractere şi însuşiri superioare formelor parentale. În condiţiile din ţara . Subproles giorgica include soiuri originare din bazinul Mării Negre şi Mării Caspice (Georgia. Proles occidentalis constituie grupa soiurilor de vin răspândite în vestul şi centrul Europei (Portugalia. cum sunt: Muscat alb. pentru creşterea eficienţei. Mţsvane. Germania etc. rezistente la îngheţ. Fetească). Riparia x Rupestris etc. Saperavi. au o perioadă de vegetaţie mijlocie-lungă. Soiurile tribului pontica sunt de zi lungă. Încrucişările dintre soiuri aparţinând grupei Proles pontica pot duce la obţinerea unor hibrizi care să constituie o bună bază de selecţie şi un valoros material iniţial de ameliorare. conţinut ridicat în zahăr. din care să ia naştere noi soiuri. Berlandieri Planch. Mţsvane). Ardelean şi Sestraş. 3306. pentru struguri de masă şi vin. Puhliakovscki). Merlot).Subproles caspica include îndeosebi soiuri pentru struguri de vin. în continuare. V. Proles pontica cuprinde în general soiuri de struguri pentru vin şi mai puţin pentru masă sau stafide. Sauvignon. mult utilizate în lucrările de creare de soiuri noi. Franţa.). 1982. procent ridicat de lăstari fertili şi un număr mare de struguri pe fiecare lăstar cu rod (Oprea. Zghihara. Se foloseşte în lucrările de ameliorare în special pentru obţinerea portaltoilor rezistenţi la filoxeră. Pinot Blanc. 1994). determină manifestarea unei ample variabilităţi geno-tipice şi fenotipice în descendenţa F1. Trebuie precizat faptul că hibridarea dintre soiuri aparţinând unor prolesuri diferite. Ceauş.. pulpa zemoasă. în special la mană. Pentru crearea unor noi cultivaruri se folosesc diferite selecţii (clone) ale speciei. Armenia. Aramon x Rupestris etc. Rupestris du Lot). În condiţiile din Europa. o comportare diversă la ger (de la nerezistente până la rezistente). este o specie cu creştere „buiacă” (Botu. soiurile acestui proles au o bună capacitate de a-şi transmite caracteristicile în descendenţe hibride. Unele soiuri de tip pontica pot fi utilizate în ameliorarea viţei de vie (Neagu. precum şi hibrizi dintre aceste selecţii şi alte specii americane ale genului Vitis (Berlandieri x Riparia. prezintă o mare diversitate de forme. V. cum sunt: Riparia Gloire. datorită recombinărilor genice şi transgresiunilor (ciorchini şi boabe mari. compacţi. este o specie rezistentă la boli. selecţii ale speciei care prezintă cât mai multe caracteristici favorabile (ex. se pot utiliza ca genitori. Prin selecţie pot fi însă identificaţi hibrizi care să manifeste caractere favorabile. coacere uniformă. boabe sferice. V. rezistenţă la factori de stres etc. Bulgaria. riparia Michx. de foarte bună calitate. Furmint. pentru vinuri albe (ex. formate în bazinul Mării Caspice. Ucraina). Terbaş. Spania. Pinot Gris. Asia Mică.). majoritatea cu o slabă coacere a lemnului în condiţiile din România. în plus. Takveri etc. Riesling de Rhin. Rkaţiteli. din care să fie selecţionate noi soiuri. Dodrelabi. mult mai mare decât cea obţinută prin încrucişarea unor soiuri din acelaşi proles. Ungaria) folosite pentru struguri de masă (ex. Speciile americane Speciile americane de viţă de vie furnizează surse valoroase de gene pentru ameliorare. În plus. 2001). Italia.

cordifolia îl constituie faptul că înrădăcinează slab pe solurile lutoargiloase.. dar utilizarea ei în lucrările de ameliorare este problematică. Berlandieri este mult folosită în vederea obţinerii de portaltoi. 1. Rezis-tenţa la ger a speciei (-40ºC) poate fi transferată hibrizilor. datorită dificultăţilor mari ce apar la încrucişarea cu alte specii. V. Thomas. James) şi nu formele rustice. dar cu o calitate superioară a strugurilor. ci a formelor îmbunătăţite (ameliorate). De aceea. V. Specia suportă destul de bine solurile calcaroase. Subgenul Muscadinia (cu speciile V. dar unele au un fond de gene care poate fi exploatat eficient în direcţia creării unor soiuri roditoare. Wyoming. lanata ş. rotundifolia Michx.a. prezentând avantajul că transmite cu fidelitate rezistenţa la filoxeră în descendenţele hibride. fiind normal diploide (2n = 2x = 38 cromozomi). au o calitate inferioară soiurilor vinifera (Botu. V. cinerea Engel. 1994). Isabella. boabe mari şi conţinut relativ ridicat în zahăr. cu particularităţi dezirabile. iar accidental chiar aneuploide. printre care V. 2003). dar prezintă o mai slabă rezistenţă la secetă. sau cu soiurile europene. Concord. PARTICULARITĂŢILE BIOLOGICE ALE VIŢEI DE VIE Particularităţi citogenetice şi posibilităţile de încrucişare La viţa de vie. care ar prelungi foarte mult procesul de selecţie şi creare de noi soiuri. iar odată cu ea au pătruns şi bolile (mana. V. excesul de calcar şi la atacul de mană şi filoxeră. sau portaltoi de viţă de vie. este rezistentă la mană. Labrusca se încrucişează cu soiurile speciei V. Lidia. în vederea obţinerii unor descendenţi rezistenţi la mană şi filoxeră. care pot fi utilizate în progra-mele de ameliorare la viţa de vie. în schimb. printre care înrădăcinarea slabă şi o coacere mai slabă a lemnului. fiind utilizate mai mult ca plante ornamentale. aparţinătoare speciei V. . apărând însă şi unele forme cu abateri de la starea de diploidie. vinifera. întrucât numeroase soiuri originare din V. ger) şi o productivitate ridicată (Căzăceanu şi colab. flexuosa. speciile subgenului Euvitis au numărul de bază de cromozomi x = 19. oidium şi filoxeră. cuprinde forme cu o mare rezistenţă la ger. este o specie rezistentă la boli şi filoxeră. rotundifolia. Munsoniana şi V. în afara soiurilor diploide. vinifera. Berlandieri x Riparia 5BB). Alexander. Se recomandă ca în hibridări să fie utilizate soiurile speciei (Eden. Unele forme au flori hermafrodite. soiurile speciei V. realizează o slabă coacere a lemnului. precum şi genurile Ampelopsis şi Parthenocissus au 2n = 20 cromozomi. vinifera. strugurii având gustul „foxat”. 1982). şi cuprinde numeroase soiuri cultivate. dar foarte sensibilă la soluri calcaroase. Se consideră că a fost prima specie de viţă roditoare americană adusă în Europa. Thunbergii. iar în condiţiile climatice din România are o slabă coacere a lemnului. prezintă forme cu o bună rezistenţă la boli şi filoxeră. care constituie marea majoritate. fiind indicate încrucişările interspecifice cu genitori pentru productivitate şi calitate.noastră. Flowers. dăunători. dar în special a portaltoilor. oidium şi excesul de umiditate. În cadrul speciei V. Amurensis Rupr. cordifolia Michx. Dezavantajul portaltoilor proveniţi din V. V. Labrusca (ex. caracteristici pentru care se utilizează în ameliorarea soiurilor roditoare. în combinaţie cu alte specii americane (Berlandieri x Riparia 8B. Labrusca L. În ameliorare nu se reco-mandă utilizarea formelor rustice ale speciei. Delaware. V. Speciile asiatice Speciile asiatice prezintă o importanţă mai redusă pentru amelio-rare. Norton) au o foarte bună rezistenţă la factori de stres (boli. sau cu soiuri ale speciei europene (Chasselas x Berlandieri 41B). este imună la atacul de mană şi filoxeră. V. V. există şi soiuri triploide (2n = 3x = 57 cromozomi) şi chiar tetraploide (2n = 4x = 76 cromozomi).3. oidium) şi dăunătorii (filoxera) care înainte nu erau cunos-cute la viţele europene (Pop Nastasia. popenoei). precum şi forme semirustice cu o calitate destul de bună a strugurilor. Gene valoroase pot fi identificate şi la alte specii asiatice. V. dar are şi deficienţe.

fie în mod spontan (pe cale naturală). aceştia sunt de cele mai multe ori total sau parţial sterili (mulţi dintre ei fiind aneuploizi). plantele se transplan-tează la locul definitiv. Înmulţirea vegetativă (clonală) este metoda curent aplicată în scopul producerii materialului săditor la viţa de vie. La viţa de vie apar cu o anumită frecvenţă forme tetraploide (2n = 2x = 76). longevivă. prin tratamente de poliploidizare. efectuate cu colchicină. mulţi având ciorchini şi boabe mari (în general. tocmai datorită numărului diferit de cromo-zomi. într-un amestec de pământ. În următoarele 3-4 săptămâni se formează primele 5-6 frunze adevărate. după parcurgerea perioadei de postmaturare a acestora (perioada rece a anului). când se obţin seminţe hibride (sau seminţe tratate cu agenţi mutageni). prin seminţe. prin încrucişarea unor plante diploide cu plante tetraploide. perioadă la sfârşitul căreia este recomandat să se facă cea dea doua repicare (în ghivece mari. însă în acest caz pierderile sunt foarte mari. sau cu seminţe foarte puţine (ex. caracteristici utile îndeosebi în selecţia portaltoilor. După aproximativ două săptămâni de „călire”. Spre sfârşitul lunii mai. apar mari dificultăţi. Prin . soiul Perlette). atât pentru ameliorarea speciei. semănatul se face cât mai timpuriu. când se foloseşte hibridarea pentru crearea variabilităţii necesară selecţiei. Germinarea seminţelor are loc în condiţii optime la temperatura de 25-28ºC. 1994). în prima jumătate a lunii iunie. cât şi pe cale vegetativă. tetraploizii având dimen-siuni mai mari decât diploizii) şi calitate superioară. Modalitatea prin care se înmulţeşte viţa de vie are o mare importanţă. primul repicat (din lădiţe în ghivece mici) este bine să se execute în acest interval de timp. în lădiţe de lemn. La prima apariţie. În schimb. în general. de regulă. iar unii pier în diferite etape ale creşterii şi dezvoltării lor. tot mai tipice pe măsura trecerii anilor. sau ele pot fi obţinute de ameliorator. în câmpurile de hibrizi (sau plante mutante). cu diametrul de 20 cm). hibrizi viabili şi fertili. prin altoire. ajungând să depăşească 80-100 cm până toamna. cât şi pentru practica producţiei viticole. când nu durează mai mult de 8-10 zile. de aceea. În ameliorare. care devin şi câmpuri de alegere (de identificare şi alegere a plantelor elită). apoi. marcotaj. Semănatul se poate efectua şi direct în câmp. Înmulţirea prin seminţe este utilizată aproape exclusiv în lucrările de ameliorare. În sere. plantele aflate în ghivece se scot din seră în paturi reci. spre sfârşitul lunii februarie. cu creştere de liană. aceste organe sunt slab dezvoltate devenind. Înmulţirea. Perioada de la răsărirea plăntuţelor şi până la apariţia primei frunze adevărate este destul de lungă (20-30 de zile). cel mai adesea folosindu-se altoirea. creşterea plantelor tinere este destul de rapidă. dintre tetraploizi pot fi identificaţi cei cu particularităţi favorabile. În lucrările de ameliorare a viţei de vie. începutul lunii martie. când plantele suferă mai puţin prin transplantare. creşterea şi dezvoltarea viţei de vie Viţa de vie este o plantă perenă. genoame omoloage. Prin selecţie. butăşire. se preferă ca.Întrucât speciile subgenului Euvitis au acelaşi număr de cromozomi şi. Tot în mod natural pot să apară şi forme triploide de viţă de vie. în vederea „călirii”. iar inflorescenţele cu începere din anii 3-5. încrucişările intraspecifice şi inter-specifice în interiorul subgenului pot fi realizate fără dificultăţi deosebite. seminţele să fie semănate în sere încălzite. fie induse artificial. În cazul în care asemenea încrucişări reuşesc şi se obţin hibrizi. doar o mică parte din seminţe (30-40%) ajungând să germineze şi să formeze plante (Ardelean. Elementele caracteristice viţei apar în mod treptat: cârceii se dezvoltă începând din anul 1 sau 2. Înmulţirea viţei de vie se poate realiza atât pe cale sexuată. Triploizii prezintă importanţă şi în crearea soiurilor apirene. majoritatea având boabe fără seminţe. Triploizii de viţă de vie se remarcă printr-o vigoare accentuată şi o foarte bună coacere a lemnului. culturi de ţesuturi etc. sterilitatea hibrizilor nu constituie un inconvenient major. în urma căreia se obţin viţele altoite. în realizarea hibridărilor dintre speciile subgenului Euvitis (cu 2n = 2x = 38 cromozomi) şi cele ale subgenului Muscadinia sau ale genurilor Ampelopsis şi Parthenocissus (cu 2n = 2x = 40 cromo-zomi). În condiţii favorabile de temperatură. umiditate şi nutriţie. întrucât fertilitatea lor poate fi asigurată prin dublarea numărului de cromozomi. obţinându-se.

În condiţii de seră. Durata perioadei juvenile a plantelor obţinute din seminţe diferă foarte mult comparativ cu cea a plantelor obţinute pe cale vegetativă. androceul. numite clone. Elementele sexuale femeieşti din floare (ovar. care. se poate fixa vigoarea hibridă a plantelor elită rezultate în urmă încrucişării unor părinţi (genitori) diferiţi genetic. cu un polimorfism accentuat. se datorează în special mutaţiilor naturale şi variabilităţii provocate de acestea. unde. 1975). mutante. moment care cauzează aşa numitul „şoc al transplantării”. încă din anul doi de la plantare şi aproape 100% în anul trei (Neagu. unele încă din anul 3 de la obţinerea din seminţe. Biologia înfloritului La majoritatea soiurilor de viţă de vie. după 3-5 de la plantare. întârzierea intrării pe rod. 1987. plantele înmulţite vegetativ intră pe rod. În condiţii de mediu şi cultură similare. stigmat) sunt bine dezvoltate. intrarea pe rod realizându-se mult mai devreme decât în condiţii de câmp. dispuse paralel cu axul florii sau înclinate la 45 grade faţă de ax. intră pe rod târziu. exclusiv de la plante tipice soiului. se asigură transmiterea (relativ) neschimbată a caracterelor şi însuşirilor de soi. astfel că. în proporţie mare. 2001). pe tipul cinci. 2001). sub forma selecţiei clonale. Întrucât viţa de vie se înmulţeşte vegetativ. acestea se altoiesc şi se obţin descendenţe vegetative. conţine cinci stamine cu filamente stami-nale lungi. poate cădea pe propriul stigmat având loc . Partea bărbătească a florii. Lungimea perioadei juvenile a viţelor înmulţite prin seminţe (durata de timp de la obţinerea plantelor din seminţe până la primul an de fructificare) variază mult în funcţie de specie. citat de Oprea. fructificarea la unele plante obţinute din seminţe poate avea loc chiar şi în anul al doilea (Oprea. există mai multe clone în cultură. stil. în primul şi al doilea an de la răsărire. care provoacă o stagnare a creşterii plantelor în anul respectiv şi.după Fregoni. putând ajunge chiar până la 2000 . se evită şi operaţiunea de transferare a puieţilor din seră în câmp. după care. În funcţie de posibilităţile pe care le are amelioratorul. se înregistrează un ritm ascendent de creştere. funcţional. Anterele sunt situate deasu-pra stigmatului şi conţin polen viabil. poliploide etc. prin urmare. înălţând anterele deasupra pistilului. la maturitatea fiziologică. practic fiecare soi este o clonă. a) Flori hermafrodite morfologic şi funcţional Se întâlnesc la majoritatea soiurilor roditoare de viţă de vie. indiferent de gradul de heterozigoţie al acesteia. obţinuţi din seminţe. Înmulţirea vegetativă se practică cu eficienţă deosebită şi în ameliorarea viţei de vie. de-a lungul generaţiilor de înmulţire vegetativă. efectul heterozis poate fi menţinut şi perpetuat în generaţii succesive de înmulţire vegetativă. În general.. care duce la o sporire rapidă a masei vege-tale. iar cele europene după 6-10 ani. în timp. prin creşterea hibrizilor pe rădăcini proprii în sere. În plus. În acest fel.altoire. Faptul că la unele soiuri. în condiţii optime de temperatură. fără riscul de-a fi pierdut. recoltându-se corzi altoi de la plante tipice soiului în condiţiile aplicării selecţiei clonale conserva-tive. florile sunt hermafrodite. în anii următori. grupate în inflorescenţe (racem compus-ciorchini) ce cuprind un număr variabil de flori (între 50-400. într-un singur an lăstarii putând atinge creşteri medii de la 2-3 m până la 5-6 m. cele asiatice după 4-6 ani. umiditate şi nutriţie. dar la plantele diferitelor specii ale genului Vitis se pot întâlni cinci tipuri de flori. adică efectul heterozis. perioada juvenilă poate fi scurtată considerabil. creşterea este redusă. doar o proporţie foarte redusă formează flori şi fructe (2030%). îndeosebi vechi. Fenomenul este amplificat dacă recoltarea corzilor (mugurilor) pentru înmulţire nu se face în mod riguros. inclusiv în cadrul aceluiaşi cultivar înmulţit vegetativ. marcotaj etc. În plus.. cu diferenţe mai mult sau mai puţin evidente între ele. dar şi butăşire. fazele dezvoltării generative sunt mult accelerate. care moştenesc structura genetică a plantei elită (plantei mamă) din care provin. La plantele obţinute din seminţe. soi şi condiţiile de mediu. Hibrizii pe rădăcini proprii. speciile americane intră cel mai devreme pe rod. După alegerea plantelor elită din populaţii hibride.

După cum s-a precizat. Se întâlnesc la unii portaltoi proveniţi di speciile americane V. Riparia x Rupestris 3309) sau americano-europeni. în câmpurile de hibrizi se pot întâlni unii indivizi care la prima înflorire prezintă flori unisexuate (de exemplu. vinifera ssp. În condiţii speciale. Temperaturile ridicate pot scurta perioada de înflorire. Deschiderea florilor are loc. soiurile de viţă de vie cu flori hermafrodite se comportă ca plante autogame. c) Flori hermafrodite morfologic. acestea rămânând ulterior stabile. Flori unisexuate se întâlnesc frecvent la speciile centramericane şi asiatice. Înflorirea are loc eşalonat în cadrul aceluiaşi ciorchine. între orele 6 şi 11 dimineaţa. cu o amplă răspândire în cultură. Cu toate acestea. V. dar la care filamentele staminale sunt recurbate. În funcţie de condiţiile climatice specifice fiecărui an. atât morfo-logic. rupestris (ex. Coarnă neagră). de obicei. în schimb ovarul este rudimentar. Dvornic (1957). iar pe altele doar flori mascule). dioice (la care. vinifera. Pot să fie întâlnite la speciile americane şi la hibrizii acestora (inclusiv la portaltoi proveniţi din încrucişări precum Mourvèdre x Rupestris). aparţinând speciei V. Întrucât se comportă ca plante autogame. ceea ce denotă faptul că soiurile de acest tip au nevoie de polenizarea încrucişată. şi chiar la unele soiuri autohtone. Munsoniana şi V. cu polen fertil. prin păstrare în flacoane închise ermetic. dar sunt lipsite de ovar. Din acest motiv. e) Flori femele morfologic şi funcţional (unisexuat femele) Sunt flori care au un ovar bine dezvoltat. la sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie. au flori hermafrodite. însă autogamia lor nu este obligată. Astfel de flori sunt destul de des întâlnite la portaltoii americani şi la hibrizii americano-americani (ex. instabilitate care se manifestă la unii hibrizi şi în timp. la -12ºC. rotundifolia se pot întâlni forme cu toate cele trei tipuri florale de bază: hermafrodite. fiind complet lipsite de stamine. sativa (Braghină. b) Flori hermafrodite morfologic. Rupestris du Lot). funcţional mascule Prezintă stamine normal dezvoltate. monticola. Crâmpoşie. riparia şi V. cu polen fertil. gineceul este funcţional şi prin polenizare străină ovarul poate fi fecundat. cât şi funcţional. majoritatea soiurilor aparţinând speciei V. Tipul de polenizare preferat În privinţa tipului de polenizare preferat. Labrusca. de la bază spre vârf. la a treia sau a patra înflorire. Tipul florilor la unele specii de viţă de vie. iar în anii următori. Astfel.autopolenizarea. florile să se transforme în hermafrodite. nefuncţional. la hibrizii americano-europeni precum şi la unele soiuri autohtone. cu astfel de soiuri se pot înfiinţa plantaţii “pure” de viţă de vie. mascule şi femele. Astfel de flori se întâlnesc frecvent la unele forme ale speciilor americane. Înflorirea viţei de vie are loc. Stigmatul îşi păstrează fertilitatea timp de 4-6 zile după înflorire. descoperind astfel de flori la soiul Galbenă de Odobeşti. viţa de vie este conside-rată o specie alogamă. mascule). înfloritul poate fi eşalonat pe o durată de 1-2 săptămâni. ci . însă la care nu sunt prezente elementele sexuale bărbăteşti. În schimb. pe unele plante apar exclusiv flori femele. citat de Ardelean şi Sestraş (1999). funcţional. iar polenul timp de 8-12 zile. V. precum şi la hibrizii F1 ai acestora reprezintă o caracteristică cu o anumită instabilitate genetică. d) Flori mascule morfologic şi funcţional (unisexuat mascule) Sunt flori care prezintă stamine normale. în condiţiile climatice din ţara noastră. soiurile cu flori hermafrodite morfologic şi funcţional se pot autopoleniza fără ca autopolenizarea să ducă la scăderea producţiei şi calităţii strugurilor. funcţional femele Sunt flori care prezintă atât elemente sexuale bărbăteşti cât şi femeieşti. polenul poate să-şi menţină viabilitatea timp de 3-4 ani. datorită lipsei porilor germinativi şi resorbţiei nucleilor spermatici. în timp ce temperaturile scăzute o prelungesc. iar florile pot rămâne deschise în tot cursul zilei şi chiar noaptea. iar polenul din antere este steril. La speciile V. printre care se situează şi cele mai valoroase şi bine apreciate din lume.

când încă elementele sexuale din flori sunt imature şi nu există posibilitatea autopolenizării. între orele 6 şi 10 dimineaţa. De la florile genitorului patern se recoltează polen. recoltarea fructelor şi extragerea seminţelor din boabe. nedeschise încă. alegerea inflorescenţelor şi a florilor în inflorescenţe. când se realizează cel mai ridicat procent de prindere. cu ajutorul unei forfecuţe. controlul polenizării. În cadrul soiurilor geni-toare. operaţiune care se execută de cele mai multe ori cu ajutorul unei pensule fine. . se elimină florile situate la baza şi vârful inflorescenţei. Castrarea este obligatorie la genitorii materni cu flori hermafrodite. întrucât multe din aceste caracteristici se transmit pe linie maternă. operaţiune prin care. Polenizarea străină (încrucişată) are loc în mod natural la viţa de vie prin intermediul vântului (polenizare anemofilă). prin mişcări fine. care se păstrează în condiţii corespunzătoare până când stigmatul florilor mamă ajunge la maturitatea fiziologică. executată în cel mai scurt timp posibil (pentru evitarea unor suprapolenizări accidentale. în plus. Hibridarea artificială Hibridarea artificială la viţa de vie se efectuează respectându-se strict etapele şi ordinea de lucru caracteristice speciei: alegerea genitorilor. nu au o culoare atrăgătoare pentru insecte şi. lucrătorii cu experienţă pot executa castrarea şi prin prinderea şi detaşarea capişonului format de corolă şi a anterelor cu unghiile degetului mare şi arătător (Ardelean. Se folosesc pensete cu vârful ascuţit. şi care urmează să fie castrate şi polenizate artificial. întrucât florile sunt mici. vor fi aleşi pentru a participa la hibridare doar butucii tipici soiului. Cu 4-5 zile înainte de deschiderea florilor. pentru a se evita autopolenizarea. Pentru a exista premizele obţinerii unor descendenţi hibrizi valo-roşi. Pentru castrare şi polenizare artificială se vor alege inflorescenţele situate pe internodiile 2-3 ale celor mai viguroşi şi mai fertili lăstari de pe butuc. Pe ciorchinii aleşi se lasă doar florile din zona de mijloc. laterale şi de ridicare. dar într-o mică măsură. Poleniza-rea artificială constă în depunerea polenului genitorului patern pe stigmatul florilor castrate ale genitorului matern. se verifică dacă pe stigmatele florilor castrate nu au rămas fragmente de antere sau chiar antere întregi. inflorescenţele alese se „fasonează”. Izolatorii se vor deschide ulterior doar pe durata castrării şi polenizării florilor. remarcaţi în anii precedenţi prin rezultate bune de producţie şi calitate a strugurilor. un rol hotărâtor îl joacă alegerea genitorilor şi a inflorescenţelor ce urmează a fi utilizate. moment indicat de apariţia unei secreţii incolore. 1994). izolarea şi castrarea florilor genitorului matern. iar în cazul în care se constată existenţa unor antere sau fragmente de antere care nu pot fi înlăturate. cum sunt Italia sau Muscat Hamburg). lipicioase pe stigmat (aşa numita „picătură de nectar”).dimpotrivă. într-un număr limitat (aproximativ 20-100 flori). întrucât la acestea nu apare riscul autofecundării. ciorchinii astfel lucraţi se izolează în pungi izolatoare (confecţionate cel mai adesea din hârtie pergamentată). în primele 2-4 zile de la începutul înfloririi. poleni-zarea artificială. pungile pergamentate fiind amplasate la loc. şi nu este necesară la formele cu flori hermafrodite funcţional femele. care se deschid primele şi respectiv ultimele. de dimensiuni adecvate. se recurge la eliminarea florii respective. se smulge corola împreună cu anterele. într-o perioadă scurtă de timp. nedorite). După castrare. care vor înflori relativ uniform. în hibridările dirijate. polenizarea străină reuşeşte mai bine. soiurile cu cele mai multe caractere şi însuşiri valoroase să fie utilizate ca genitori materni. Ea poate avea loc şi prin intermediul insectelor (polenizare entomofilă). după fiecare operaţiune. Se recomandă ca. Verificarea se face cu ochiul liber sau cu lupa (la soiurile cu flori mici). din care să se poată extrage plante elită. La soiurile cu flori mari (4-5 mm. glandele nectarifere situate la baza ovarului florilor sunt rudimentare şi nu produc nectar. neafectaţi de boli sau dăunători. Pentru protejarea inflorescenţelor alese şi evitarea eventualelor polenizări străine. Castrarea (sau emascularea) se execută cu 2-3 zile înainte de deschiderea florilor. ceea ce demonstrează că polenizarea preferată rămâne cea alogamă. cu care se prinde capişonul (corola florii) format din petale şi. recoltarea polenului genitorului patern.

în condiţiile din California (Way şi colab. generale pentru toate tipurile de soiuri: productivitatea. trebuie examinată prin prisma părţilor sale componente. vin sau apirene. cunoscute sub numele de elemente de productivitate: numărul de lăstari fertili pe butuc. Productivitatea soiurilor de viţă de vie reprezintă o caracteristică deosebit de complexă. rezistenţa la boli şi dăunători. portaltoi etc. greutatea ciorchinilor. numărul de ciorchini pe butuc. 1983. dacă nu este productiv şi cultivarea sa nu asigură succesul economic. La rândul său. respectiv cantitatea medie de struguri produsă de o plantă. 1996). capacitate sporită de transferare a substanţelor elaborate în frunze şi fructe etc. numărul de boabe în ciorchine. contribuie la asigurarea resurselor de hrană ale omenirii. în funcţie de tipul şi destinaţia acestora: soiuri de struguri pentru masă.. Potenţialul maxim de producţie la viţa de vie se situează la nivelul de 95-100 t/ha. . prin urmare.4.1. care depinde de baza genetică (genotipul sau zestrea ereditară) a fiecărui soi. cu atât ea ar putea forma o cantitate mai mare de struguri. În final. Oricâte caracteristici valoroase ar prezenta un soi de viţă de vie. strict pe combinaţii hibride şi ţinându-se o evidenţă riguroasă a materialului biologic şi datelor de lucru.4. atât în ţara noastră. rezistenţa la factori de stres. rezistenţa la ger şi secetă. datorită arealului vast de răspândire a viţei de vie şi destinaţiei producţiei. soiuri cu struguri aromaţi (tămâioşi). sau rezultată la unitatea de suprafaţă (ha). Seminţele extrase din boabe se spală şi se usucă. epoca de coacere. Acestea sunt în concordanţă cu particularităţile dorite de cultivatorii de viţă de vie. puse la dispoziţia plantelor de către om) şi de interacţiunea dintre genotip şi mediu. OBIECTIVELE AMELIORĂRII VIŢEI DE VIE La fel ca la alte plante horticole. de condiţiile de mediu (inclusiv cele de cultură. pretabilitatea pentru mecanizarea totală a culturii. cât şi în alte ţări viticole din lume. citat de Botu. calitatea. ca obiectiv de amelio-rare. autofertilitatea şi fertilitatea naturală. Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească noile cultivaruri diferă considerabil. sau nearomaţi. evitându-se pierderile de boabe prin scuturare. În afara obiectivelor generale. precocitate în rodire. ca specie cultivată. productivitatea. sau pentru vin roşu. Productivitatea Sporirea potenţialului de producţie rămâne unul dintre cele mai importante obiective de ameliorare. fructificare abundentă şi constantă de la un an la altul. nu are şanse reale de a fi cultivat şi răspândit pe areale largi în producţie. în crearea soiurilor noi se au în vedere numeroase caractere şi însuşiri care să asigure plantelor o anumită vigoare de creştere (care va influenţa distanţele de plantare în câmp şi. 1994) Datorită complexităţii sale. densitatea la unitatea de suprafaţă). capacitatea de biosinteză sau potenţialul biologic al unui soi se exprimă în mod concret prin producţia sau recolta obţinută. înmulţire facilă (afinitate cu portaltoiul). Pentru realizarea acestui deziderat. plasticitate ecologică ridicată prin care să poată fi valorificate la nivel superior condiţiile de mediu. de cerinţele pieţei pentru struguri şi vinuri de un anumit tip etc. mărimea boabelor (Leonte. urmând a fi postmaturate peste iarnă şi semănate primăvara devreme pentru obţinerea plantelor hibride care vor constitui materialul necesar selecţiei. în programele de ameliorare sunt prevăzute şi obiective speciale. întrucât. intrarea timpurie pe rod. cel puţin teoretic. soiuri de struguri pentru vin alb.Recoltarea ciorchinilor rezultaţi în urma hibridărilor se face la maturitatea fiziologică a strugurilor. deoarece şi viţa de vie. 1. un frunziş cu o mare capacitate de asimilaţie fotosintetică. Productivitatea este influenţată de vigoarea plantelor. cu cât o plantă este mai viguroasă. numărul de ciorchini pe lăstar. şi la viţa de vie există obiective de ameliorare majore. 1.

o pronunţată creştere erectă. cu ciorchini mulţi şi de dimensiuni mari pe plantă.vigoarea butucului este influenţată nu numai de condiţiile de mediu şi cultură. Totuşi. majoritatea descendenţilor proveniţi din încrucişări dintre părinţi foarte viguroşi x moderat viguroşi au o tendinţă de creştere viguroasă şi foarte viguroasă. prezintă pe lângă valoarea oenologică ridicată. care poate influenţa productivitatea unui soi. Toate aceste elemente de productivitate au o ereditate de tip poligenic. ci şi de portaltoiul folosit. cu o pondere diferită în funcţie de caracter şi de genitorii care sunt folosiţi în hibridări. aestivalis şi V. În afara vigorii plantelor. mărimea ciorchinilor.22 pentru vigoarea viţelor. din care se obţin vinuri albe. pretabile intensificării culturii. O asemenea corelaţie îngreunează munca de ameliorare în direcţia creării unor soiuri foarte productive. 0. cum sunt V. 0. Vigoarea de creştere a butucului influenţează şi celelalte elemente de productivitate. iar cele . cu atât aceştia vor fi mai mici. coeficienţii de heritabilitate în sens restrâns având valori diferite de la un caracter la altul: 0.24-0. sau pe baza determinării unor elemente ale creşterii. cum sunt lungimea corzilor şi numărul aces-tora. fiind substanţial influenţate de factorii de mediu şi cei agrotehnici (încărcătura de rod se reglează prin tăieri). candicans (Ardelean. ceea ce înseamnă că. 1986). în prezent se tinde spre înfiinţarea unor plantaţii cu număr mare de butuci la unitatea de suprafaţă. Pentru obţinerea unor descendenţi hibrizi cu o vigoare redusă de creştere. obţinut din încrucişarea Pinot Gris x Grasă de Cotnari. aparţinând unor specii americane. cu toate avantajele agrofitotehnice şi economice ce decurg din acest caracter „tare”.28 pentru lungimea ciorchinilor. Numărul de ciorchini pe butuc şi mărimea ciorchinilor sunt ele-mente de productivitate corelate negativ între ele. dar strugurii au dimensiuni mai mari.18 pentru producţia de struguri. 0.23 pentru greutatea ciorchinilor. pot fi implicate şi efecte de natură citoplasmatică (transmitere pe cale maternă). Vigoarea de creştere a plantelor la viţa de vie are un determinism poligenic. în plus. (2000) au constatat că distribuţia hibrizilor F1 pentru numărul de ciorchini pe butuc a fost tipic cantitativă. pe lângă efectele de aditivitate intervin şi considerabile efecte de dominanţă. datorită ponderii importante a interacţiunilor genetice de aditivitate în ereditatea caracterului. În mod similar se poate proceda pentru determinarea vigorii la selecţiile clonale rezultate din înmulţirea plantelor elită şi chiar la soiuri. Aprecierea vigorii de creştere a hibrizilor obţinuţi în urma poleni-zărilor artificiale se face prin bonitări vizuale. 2003). în funcţie de datele obţinute. În urma studiului efectuat asupra unor descendenţi proveniţi din încrucişări directe şi reciproce.41 pentru numărul de ciorchini/coardă. Datorită interacţiunilor de dominanţă a poligenelor.14 pentru desimea boabelor în ciorchine (Wei şi colab.51 pentru numărul de ciorchini/butuc. de calitate superioară. Moldovan şi colab. cu cât pe un butuc sunt mai mulţi ciorchini. printre care numărul de lăstari fertili. se pot obţine hibrizi care să ofere o bună bază de selecţie pentru identificarea unor forme dorite. în ereditatea caracterului. acestea fiind încadrate într-o anumită categorie (de la slab viguroase. confirmându-se ipoteza determi-nismului poligenic al caracterului. întâlnit la viţa de vie (Cotea. soiurile destinate producţiei de struguri de masă formează un număr mai mic de ciorchini pe butuc. la viţa de vie o importanţă deosebită din punct de vedere practic o deţine tipul de creştere. greutatea ciorchinilor. În determinismul genetic complex al caracterelor respective intervin. În conformitate cu tendinţele viticulturii moderne. vigoare şi ramificare. se poate apela şi la sursele de gene prezente în unele forme cu vigoare redusă de creştere. 1997). 0. în general. în afara interacţiunilor genetice de aditivitate. care poate spori sau micşora vigoarea de ansamblu a combinaţiei soi-portaltoi. până la foarte viguroase). şi efectele de dominanţă şi epistazie. aproape unic. prin alegerea unor genitori care să posede un anumit tip de creştere. 0. numărul de ciorchini. Aditivitatea poligenelor contribuie în mod considerabil la manifes-tarea elementelor de productivitate. ca urmare a ţesuturilor mecanice foarte dezvoltate. între soiurile de struguri pentru vin şi cele de masă. în care.. Soiul românesc Columna. Există diferenţe în privinţa numărul de ciorchini pe butuc şi mărimii ciorchinilor. ceea ce obligă amelioratorii să acţioneze în direcţia creării unor soiuri cu vigoare mică. 0.

în funcţie de posibilităţi. odată cu recoltarea. Pinot gris.2. 1994). discretă. soiurile speciei V. în lucrările de amelio-rare. cu particularităţi specifice anumitor tipuri de soiuri sau podgorii (ex. 1999). mărimea ciorchinilor şi a boabelor nu reprezintă criterii de selecţie eliminatorii. iar la strugurii de masă să contribuie şi la aspectul comercial corespun-zător. În culturile comparative. cât şi a celor pentru vin. Coarnă neagră etc. Italia. pentru a se obţine vinuri de calitate deosebită. sau de tip muscat etc. În diferitele etape ale procesului de ameliorare. Cardinal. desimea şi culoarea boabelor). cât şi la greutatea medie a unui ciorchine. Calitatea Calitatea strugurilor la viţa de vie constituie un obiectiv de ame-liorare extrem de important. Cardinal. Soiurile pentru struguri de masă. au boabe mari. constituind şi elemente de calitate. a soiurilor de struguri de masă cu ciorchini mari (Muscat Hamburg. cu deosebiri mai mari în privinţa caracterelor şi însuşirilor dorite la noile soiuri. se numără ciorchinii şi se cântăresc. dar mai puţin precisă. Perlette. bobul ferm. să fie alese ca elită doar plantele hibride cu o producţie minimă de 5 kg/butuc (la strugurii de masă) şi 3 kg/butuc (la strugurii pentru vin). crocant şi suculent. Afuz-Ali etc. cum sunt Afuz Ali. vinifera sunt mai productive decât soiurile americane. se recomandă ca. Bonitarea se utilizează doar în câmpurile de hibrizi. cu ciorchini mari şi boabe dese. dar şi cele care determină calitatea intrinsecă a strugurilor (pieliţa subţire şi fără prea mult tanin. la clone. Xeres.. când volumul materialului biologic este foarte mare şi necesită o preselecţie mai puţin riguroasă. În crearea de soiuri noi. La soiurile pentru vin se urmăreşte obţinerea unui randament în must de minimum 75 l / 100 kg struguri. . productivitatea hibrizilor şi selecţiilor (clonelor) se apreciază prin bonitare sau cântărirea producţiei. cele de masă au o produc-tivitate superioară comparativ cu cea a soiurilor de struguri pentru vin.) ca genitori pentru obţinerea unor soiuri de struguri pentru vin. în funcţie de destinaţia recoltei. la unele soiuri fiind necesară o producţie relativ redusă la unitatea de suprafaţă. ciorchini mari şi răsfiraţi şi pot fi utilizate ca genitori pentru obţinerea unor noi soiuri de struguri pentru masă. obţinându-se date referitoare atât la producţia pe plantă (care apoi se poate raporta la ha). sau greutatea acestora. Evident. Această corelaţie limitează folosirea. În general. Riesling de Rhin. Mărimea boabelor se exprimată prin diametrul (apical şi lateral). care constă în observaţii vizuale şi acordarea de note (pe o scară de la 0 la 5) în funcţie de cantitatea de struguri existenţi pe fiecare hibrid. la fel ca productivitatea. Fetească etc. Tokay). Neuburger. Soiurile de struguri pentru vin. aspect care se are în vedere şi la efectuarea selecţiei asupra hibrizilor şi selecţiilor aflate în procesul de ameliorare. Transilvania. Şi calitatea este o caracteristică deosebit de complexă. În general. Ea este o metodă expeditivă. Mărimea ciorchinilor se apreciază în funcţie de lungimea sau greutatea lor. avut în vedere atât în crearea soiurilor pentru masă.). iar dintre soiurile vinifera. caractere pe care le transmit cu destulă fidelitate descendenţilor (Ardelean şi Sestraş. fiind un caracter corelat negativ cu densitatea boabelor în ciorchine. La soiurile de masă foarte importante sunt caracteristicile care determină aspectul comercial al strugurilor (mărimea şi forma ciorchinilor şi a boabelor.destinate pentru struguri de vin formează un număr mare şi foarte mare de ciorchini pe butuc. seminţe puţine şi mici. gust foarte bun şi aromă fină. urmărindu-se ca aceste elemente de productivitate să contribuie la obţinerea unei producţii cât mai ridicate. Sauvignon Blanc. cum sunt Aligoté.4. La ultimele. Sautern. La majoritatea soiurilor de tip vinifera există o corelaţie negativă între mărimea ciorchinelui şi desimea boabelor. 1. metoda se poate aplica şi la plantele hibride pentru obţinerea unor date precise. au boabe mai mici. însă de dimensiuni mai reduse. prin aplicarea selecţiei. producţia mare poate fi corelată negativ cu calitatea strugurilor (Botu. ceea ce face destul de dificilă obţinerea unor soiuri pentru vin. ciorchini mai mici şi mai denşi.

aminoacizi esenţiali. boabele întâlnite la cele mai multe soiuri fiind sferice sau rotund-globuloase (ex. citat de Ardelean şi Sestraş 1999). După cum s-a precizat. se stabileşte conţinutul strugurilor în vitamine. Cardinal) şi cilindrice sau oval-alungite (Afuz-Ali). O amplă variabilitate a formei strugurilor şi boabelor se obţine şi în urma hibridărilor. culoarea şi gustul etc. ovală etc. bifurcată. rămurată. buchetul la învechirea vinului. mărimea strugurilor şi boabelor sunt caractere care prezintă importanţă prin prisma aspectului comercial. Toate aceste elemente concură la formarea însuşirilor organoleptice şi de stabilitate ale vinului şi conferă calitatea vinului (Botu. Forma strugurilor şi a boabelor prezintă importanţă calitativă doar la strugurii pentru masă. şi se fac analize chimice de specialitate. ca raport între diametrul mare şi diametrul mic al boabelor. în procesul de ameliorare se determină în mod curent conţinutul în zahăr şi aciditate. Atât la soiuri cât şi la hibrizi. în selecţia elitelor pentru struguri de masă se preferă genotipurile cu ciorchini şi boabe regulate. forma rotundă este dominantă asupra celei ovoide care. substanţele aromatice din vin. 1999). se fac determinări tot mai amănunţite referitoare la compoziţia strugurilor (mustului. Dintre substanţele chimice utile existente în struguri. prezenţa esterilor sau aldehidei. este dominantă asupra celei oval-alungite. culoarea mustului. elipsoidale sau sferic-înalte (Muscat Hamburg). cilindrică. vitaminele. Conţinutul în zahăr şi aciditate sunt caracteristici de calitate ce se transmit. În procesul de selecţie pentru obţinerea unor soiuri de masă. la viţa de vie. un interes deosebit prezintă următoarele elemente: culoarea şi aroma strugurilor. taninuri etc. citaţi de Ardelean şi Sestraş. cele mai întâlnite forme fiind: conică. aripată. în funcţie de combinaţia celor două gene. cele două caractere constituie şi elemente de productivitate. Întrucât pretenţiile consumatorilor pentru struguri şi vinuri de calitate sunt mereu crescânde. 1994). polifactorial şi independent una de cealaltă. Italia). unde de regulă există un vast material biologic.. prin degustare şi completarea unor fişe de calitate care includ mai mulţi parametri şi. după extragerea plantelor elită şi promovarea lor în verigile superioare ale procesului de ameliorare. prin analize chimice efectuate în laboratoare de specialitate. Datele privind compoziţia . cu ajutorul refractometrului. fiind dată de două perechi de gene cu acţiune epistatică: B – o genă majoră dominantă pentru culoarea neagră a boabelor şi R – o genă dominantă pentru culoarea roşie a boabelor. vinului). genotipurile BBrr şi Bbrr vor avea boabe negre. Raportul zahăr/aciditate influenţează hotărâtor gustul strugurilor şi poate furniza indicii asupra destinaţiei unui viitor soi. conţinutul în zahăr şi aciditate. Ereditatea formei boabelor este monogenică (De Lattin.Indiferent de destinaţia fructelor. componenţa diferiţilor acizi. Între soiuri există o amplă variabilitate a formei ciorchinilor. iar genotipurile dublu recesiv-homozigote (bbrr) albe. pentru a se obţine date concludente privind valoarea de ansamblu a selec-ţiilor. 1957. la strugurii de masă. cercetările în direcţia ameliorării calităţii la viţa de vie rămân de actualitate. Dintre elementele de calitate. La strugurii pentru vin se apreciază şi limpiditatea mustului şi vinului. iar datorită seriei polialelice a genei. pe baza elementelor prezentate. O diversitate pronunţată există şi pentru forma boabelor. forma boabelor poate fi descrisă în cuvinte (rotundă. 1969. La soiurile de struguri pentru vin. genotipurile RRbb şi Rrbb roşii. conico-cilindrică. Culoarea strugurilor (boabelor) reprezintă o caracteristică de calitate cu o ereditate simplă (Barritt şi Einset. Ulterior. se apreciază conţinutul în zahăr. În câmpurile de hibrizi. prin analize chimice precise. Chasselas. Genotipurile dublu homozigot dominante (BBRR) vor avea boabele de culoarea cea mai închisă. de expeditivitate. respectiv moştenesc. raportul glucoză-fructoză. conţinutul în aciditate volatilă. care constituie importante elemente de calitate la viţa de vie. metanolului etc. din considerente practice.) sau poate fi exprimată prin indicele de formă (If). ulterior. calitatea strugurilor se apreciază vizual. formele “curioase” nefiind reţinute. la rândul ei. În acest scop. Datorită epistaziei. care conferă aspectul comercial. calitatea strugurilor este dată şi de conţinutul strugurilor în substanţe utile şi de măsura în care acestea pot fi valorificate şi asimilate de organismul uman. ovoidale (Coarnă neagră. Chiar dacă forma nu constituie un criteriu eliminatoriu.

astfel încât să fie asigurată piaţa cu fructe proaspete o perioadă cât mai îndelungată din timpul anului. cu o coacere diferită. Regina viilor. Chasselas muscat. deoarece ea asigură maturizarea completă a strugurilor chiar şi în toamnele reci şi ploioase (Ardelean. s-au folosit soiuri de foarte bună calitate din specia V. de tip Alphonse Lavallée (Botu. Sunt recomandate ca genitori pentru un conţinut ridicat în zahăr şi mai scăzut în aciditate soiurile din prolesurile Orientalis şi Pontica (Corinth.4. fiind deter-minată genetic de cinci gene dominante complementare (Wagner. la care se urmăreşte crearea unor soiuri noi. Epoca de coacere a strugurilor Epoca de maturare a strugurilor reprezintă un important obiectiv de ameliorare la viţa de vie. îndeosebi la soiurile de masă.) sunt recomandate ca genitori pentru obţinerea unor descendenţi cu o aciditate mai ridicată a strugurilor. să se obţină descendenţi care să moştenească caracteristicile respective şi prin selecţie să fie identificaţi indivizii la care conţinutul în zahăr şi aciditate al strugurilor să fie la parametri superiori şi într-un raport optim. Muscat de Alexandria. Tămâioasă românească (soiuri pentru vin). raportul dintre cei doi componenţi glucidici principali (glucoză şi fructoză) trebuie să fie în favoarea fructozei. tămâioase se pot utiliza ca genitori (Neagu. De multe ori. Ardelean. un conţinut mai scăzut de aciditate volatilă contribuie la for-marea unui buchet mai plăcut la vinurile roşii. Pentru combinarea calităţii soiurilor vinifera cu rezistenţa la boli şi filoxeră s-a apelat la specii sălbatice. Pentru îmbunătăţirea calităţii descendenţilor trebuie să se recurgă la mai multe generaţii de backcross. Dezavantajul acestora îl constituie faptul că în descendenţe îşi transmit caracteristicile de rusticitate (slaba calitate). La soiurile de struguri pentru vin. de la foarte timpurii până la tardive. Chiar şi la soiurile pentru vin care în general sunt mai tardive. Elementele de calitate pot fi apreciate diferit de consumatorii din anumite zone ale Globului.3. Pentru crearea unor soiuri aromate. fapt ce denotă că ereditatea conţinutului în zahăr a fost influenţată şi extranuclear (Moldovan. 1975): Muscat Ottonel. Utilizat ca genitor de calitate în încrucişări directe şi reciproce cu diferite selecţii cu origine americană. prin alegerea unor genitori cu un conţinut bogat în cele două componente. 1986). 1994). De asemenea. inclusiv gustul ştiros. vinifera. (soiuri pentru struguri de masă).. ar lărgi şi aria de cultură economică a viţei de vie pentru struguri de masă (Oprea şi colab. alternându-se genitorii de calitate din cadrul speciei vinifera. a. dar fără aromă. Cabernet. soiul Traminer roz a dat naştere unei proporţii mai mari de descendenţi cu un conţinut ridicat în zahăr al strugurilor când a participat ca formă maternă. 1986). precum şi în Asia Mică sunt preferaţi strugurii aromaţi. Perla de Csaba ş. în timp ce soiurile din proles Occidentalis (Riesling. 1998). Dacă într-o încrucişare unul dintre genitori este de tip muscat. “foxat”. raportul dintre zahăr şi aciditate este mai important decât valorile absolute ale celor doi compuşi. Promovarea în producţie a unor soiuri timpurii şi extratimpurii. Grasă). Neuburger etc. majoritatea descendenţilor manifestă caracterul respectiv. Un element de calitate foarte căutat la viţa de vie. 1999). Ca surse de gene pentru obţinerea unor noi soiuri de viţă de vie de calitate superioară. Ereditatea de tip cantitativ a conţinutului strugurilor în zahăr şi aciditate permite ca. în timp ce la soiurile de struguri de masă acest raport trebuie să fie în favoarea glucozei (Neagu. citat de Ardelean şi Sestraş. În Europa Centrală şi de Est. Muscat de Hamburg. pe lângă faptul că ar asigura extinderea perioadei de consum cu struguri proaspeţi. atât la strugurii de masă cât şi la cei pentru vin este aroma. sau la soiuri derivate din speciile americane. 1975. 1976. Tămâioasă. . astringent. care poate spori sau diminua calitatea strugurilor sau a vinului. sau conţinutul în malvină. o epocă de coacere mai timpurie este de preferat. indiferent de destinaţia strugurilor. poate fi uşor de încorporat la descendenţii hibrizi. 1.cantitativă a strugurilor nu sunt suficiente pentru a da informaţii complete asupra calităţii unui cultivar. în timp ce în Canada şi SUA sunt preferaţi strugurii de masă cu boabe foarte mari. 1989). decât ca formă paternă. Aroma specifică soiurilor “tămâioase” (muscat).

5. 1990). Crearea şi introducerea în cultură a unor soiuri rezistente la gerurile de iarnă ar permite extinderea culturii neprotejate. Prin încrucişări între V. 1989). riparia şi hibrizi franţuzeşti din V. Amurensis. Coarnă neagră. Muscat de Ungaria. (Neagu. extinsă până în jurul temperaturii de –20ºC.Epoca de maturare a strugurilor apare ca o însuşire ereditară complexă. soiurile utilizate ca genitori şi-au transmis cu fidelitate epoca de maturare a strugurilor în descendenţă: Perla de Csaba şi Regina Viilor timpurietatea. V. Unele specii Nord Americane rezistă şi la temperaturi de –25ºC. Aligoté. variabili-tatea genetică a rezistenţei la ger în cadrul soiurilor speciei V. Oporto. se recomandă utilizarea în hibridări a unor soiuri care prezintă un grad acceptabil de rezistenţă la ger (ex. temperaturile minime pot coborî frecvent sub aceste limite. (2003). iar Afuz Ali şi Muscat Hamburg maturarea mai tardivă. Coacerea lemnului . 1998). uneori efectele de dominanţă şi epistazie fiind cel puţin la fel de importante. Pinot gris. care pot suporta temperaturi mai scăzute de –30ºC. până la –40ºC.. Asia Mică. 1990). în sisteme înalte şi semiînalte. Datorită rezistenţei la ger. iar forme din V. Acest aspect este valabil şi pentru condiţiile din ţara noastră. astfel că. 2000). nu întotdeauna aditivitatea joacă rolul cel mai important. pentru realizarea acestui obiectiv. eventual –22ºC (Alleweldt şi colab.. ceea ce limitează folosirea lor în amelio-rare. cum este portaltoiul Riparia Gloire.). Chiar dacă soiurile europene rezistă la geruri de iarnă de –15ºC sau chiar –20ºC. în unele podgorii minimele absolute coborând chiar sub –30ºC. fiind puternic influenţată la hibrizii F1 de specificul soiurilor genitoare şi condiţiile de mediu (Oprea şi colab. forme din V. riparia poate tolera temperaturi de –31ºC sau chiar mai joase (Pierquet şi Stushnoff. prin alegerea unor genitori cu o bună comportare la gerurile din timpul iernii pot fi obţinute descendenţe hibride F1 în care selecţia pentru identificarea unor forme rezistente să fie eficientă. Perla de Csaba ş. Madeleine Angevine. În transmiterea epocii de coacere a strugurilor pot fi implicate şi efecte de natură citoplasmatică (Sestraş şi colab. Cea mai ridicată rezistenţă la ger o prezintă unele forme asiatice. în majoritatea arealelor menţionate. Rezistenţa la ger este o caracteristică cu un determinism poligenic. În experienţele lui Wei şi colab. fără să sufere afecţiuni substanţiale (Alleweldt şi colab.4. atât pentru soiurile roditoare cât şi pentru portaltoi. citaţi de Alleweldt şi colab. vinifera.a. provocând pierderi considerabile.. Labrusca). Rezistenţa la ger şi iernare Riscurile la care este expusă viţa de vie din cauza temperaturilor negative coborâte din timpul iernii constituie una dintre problemele majore pentru cultura speciei în numeroase zone în care viţa de vie are o pondere semnificativă în cultură (Europa Centrală. ar asigura producţii mari şi constante de la un an la altul şi s-ar concretiza într-un randament sporit sub aspectul producţiei şi al costurilor de producţie. riparia şi unele selecţii ale speciei.. riparia. 1990). Riesling de Rhin.4. 1975). 1980.35 care sugerează o cotă importantă a varianţei genetice aditive în exprimarea fenotipică a caracterului. De aceea. 1. Rusia. cu un determinism polifactorial. în special aparţinând speciei V. Canada. heritabilitatea în sens restrâns pentru epoca de coacere a strugurilor a avut valoarea 0. (2002). Ca genitori pentru o epocă timpurie de coacere a strugurilor pot fi utilizate şi soiurile: Ischia. rezistenţa la gerurile de iarnă constituie un important obiectiv de ameliorare. Din păcate. În experienţele efectuate de Oprea şi colab. vinifera este relativ restrânsă.. În determinismul genetic al epocii de coacere a strugurilor. SUA). Amurensis constituie o sursă de germoplasmă deosebit de valoroasă pentru crearea unor soiuri rezistente la ger (Korbuly. Hemstad şi Luby (2000) au obţinut puieţi care au rezistat la temperaturi de – 38ºC. pot fi utilizate cu succes şi în ameliorarea portaltoilor. Pentru obţinerea unor descendenţi hibrizi adecvaţi obiectivului propus. –28ºC (V. astfel că V.4. China. Cardinal etc. 1.

Coacerea lemnului nu este corelată numai cu rezistenţa la ger. cu o heritabilitate scăzută.Coacerea lemnului reprezintă o caracteristică importantă în amelio-rarea viţei de vie. Există o amplă variabilitate genetică a caracterului între soiurile de viţă de vie cultivate în ţara noastră: Perla de Csaba. În afara unor soiuri care s-au dovedit rezistente sau tolerante la secetă. precum şi la reducerea poluării în ansamblu... 1990). Muscat Hamburg. citat de Neagu. Furmint. Rezistenţa la secetă Chiar dacă viţa de vie este considerată una dintre speciile cultivate tolerante la secetă. et de T. et C. Grasă. unde recoltele de struguri de masă. rotundifolia. lungimea lemnului maturat şi gradul de maturare a lemnului. V. Cadarcă. Muscat Ottonel. Pentru obţinerea unor hibrizi F1 cu o coacere timpurie şi foarte timpurie a lemnului se recomandă utilizarea ca genitori a soiurilor care manifestă caracterul respectiv (cum sunt cele din primele două grupe prezentate). creşterea rezistenţei la acest factor de stres constituie un obiectiv de ameliorare corelat cu productivitatea şi calitatea producţiei în toate zonele cu deficit de precipitaţii şi lipsite de posibilităţi de irigare. De .4. Chasselas muscat. (1997) au determinat existenţa unor corelaţii feno-tipice strânse între lungimea de creştere a lăstarilor. 1999).6. Afuz-Ali. Oporto. vin sau stafide sunt limitate de insuficienţa apei (Alleweldt şi colab. Fetească regală. 1982). În condiţiile din ţara noastră. 1. însă se poate presupune că la viţa de vie caracterul este determinat poligenic. la viţa de vie. 1975). bourqui-niana.7. Alleweldt şi colab.4. citat de Neagu. manifestă o precocitate evidentă a intrării pe rod şi a coacerii strugurilor (Miciurin. Datorită eredităţii de tip poligenic şi ponderii importante pe care o deţin condiţiile de mediu în exprimarea caracterului. se apre-ciază că. Galbenă de Odobeşti. 1975). unele soiuri recunoscute ca având o bună coacere a lemnului în condiţiile de la noi manifestă o inconstanţă a maturării lemnului de la un an la altul (Ardelean şi Sestraş. Cea mai bună coacere a lemnului la portaltoi o prezintă Riparia Gloire (evidenţiat pentru foarte buna rezistenţă şi la ger). 1. comparativ cu soiurile Riesling Italian. Neuburger. soiurile Burgund mare. 1943. Sestraş şi colab. viţele care îşi coc lemnul complet şi devreme. Traminer şi Oporto îşi coc lemnul timpuriu. Nu există date semnificative în literatura de specialitate privind ereditatea rezistenţei la secetă. caracterizate printr-o rezistenţă bună şi foarte bună la secetă (Ardelean şi Sestraş. Rezistenţa la mană Obţinerea şi promovarea în practică a unor soiuri de viţă de vie rezistente sau tolerante la atacul de mană – Plasmopara viticola (B. Coarnă albă. ci şi cu gradul de prindere la altoire a viţelor. Lincecumii. iar Ceauş. 1952. coacerea lemnului este un caracter cantitativ. acesta fiind folosit ca etalon în aprecierea rezistenţei la ger şi a gradului de coacere a lemnului la ceilalţi portaltoi. Căzăceanu şi colab. În ceea ce priveşte determinismul genetic al caracterului. Ischia şi Pinot gris îşi coc lemnul foarte de timpuriu toamna. (1990) menţio-nează ca sursă de gene pentru ameliorarea rezistenţei la secetă a portal-toilor specia V. 1975.) Berl. în lucrările de ameliorare se pot utiliza ca genitori pentru realizarea acestui obiectiv şi specii precum V. întrucât contribuie la sporirea rezistenţei plantelor la ger. Braghină şi Băbească neagră îşi coc lemnul târziu şi foarte târziu. – contribuie la reducerea costurilor de producţie şi la ridicarea productivităţii muncii în viticultură. între soiurile de viţă de vie existând o amplă variabilitate a comportării la secetă. 1999). Cea mai slabă rezistenţă la ger şi cea mai tardivă coacere a lemnului o manifestă portaltoii Teleki 8 B şi Kober 5 BB (Martin. aestivalis var. Ardeleancă (Neagu. Clairette doré şi Cinsaut au suportat mai bine lipsa de umiditate şi temperaturile ridicate. în plus. rupestris. Astfel de corelaţii pot fi utile în procesul selecţiei unor forme cu o bună coacere a lemnului şi o rezistenţă la ger ridicată. V.

pentru apariţia necrozelor în ţesuturile stomatelor. (1999) au constatat că ereditatea maternală nu este implicată în transmiterea rezistenţei la mană. Tămâioasă românească şi Riesling Italian au fost calificate ca foarte sensibile (Rodi Mitrea şi colab. soiurile Crâmpoşie şi Merlot ar putea fi utilizate ca genitori în noi lucrări de hibridare dirijată. 1961. nu sunt capabile să dea naştere. ceea ce sugerează că în determinismul genetic al caracterului intervin şi efecte de natură citoplasmatică. Testarea şi . în experien-ţele efectuate de Sestraş şi colab. Nikolić. citat de Căzăceanu şi colab. 1998. Chiar dacă cota de participare a genotipului în manifestarea fenotipică a rezistenţei sau sensibilităţii la mană a descendenţilor F1 a fost considerabilă. În urma infecţiei şi apariţiei micozei pe frunzele plantelor sensibile. Soiurile aparţinând speciei europene de viţă de vie (Vitis vinifera) sunt. Traminer. Coutinho. 1981. 1963. V. folosite în hibridări artificiale. ci şi ca urmare a efectelor inegale şi antagonice ale alelelor contribuitoare. Amurensis etc. se aplică selecţia şi numai plantele cu o comportare adecvată (rezistente sau tole-rante) sunt scoase în câmp. În rândul soiurilor vinifera se manifestă o largă variabilitate pentru comportarea la atacul de mană. în urma unor infecţii artificiale efectuate numai la combinaţiile în care au participat genitori de rezistenţă. rezistenţa la mană este determinată poligenic. 1959. (2000). pentru obţinerea unor descendenţe în care să se poată efectua selecţia unor plante cu o bună comportare la atacul de mană. V. Verificarea comportării descendenţilor hibrizi la atacul de mană se face în seră. 1975). astfel că o parte din ele au fost şi sunt utilizate în continuare în lucrările de ameliorare: V. Husfeld. Rungang şi colab. (2000) au emis ipoteza că se pot obţine descendenţi toleranţi sau chiar rezistenţi la mană. 1971. Totuşi. Aceiaşi autori au sesizat că în unele combinaţii directe şi reciproce au existat diferenţe mari între media notelor pentru comportarea hibrizilor la atacul de mană. În ereditatea rezistenţei la mană a viţei de vie intervin două sisteme genetice: un sistem monogenic. în cadrul sistemului monogenic. După Boubals (1962). crearea unor cultivaruri rezistente la mană reprezintă un obiectiv de ameliorare extrem de important şi. Sestraş şi colab. (Boubals. Hibrizii cu cea mai bună comportare la atacul de mană au predominat în combinaţiile în care genitorul de rezistenţă a fost utilizat ca formă maternă. prin urmare. Potapenko. totodată. asupra comportării hibrizilor la atacul de mană. soiurile Crâmpoşie şi Merlot au fost catalogate ca foarte rezistente la mană. Berlandieri. 1986. nu aditivitatea a jucat rolul cel mai important în ereditatea caracterului. 1997. şi un sistem poligenic. capacitatea generală de combinare (CGC) a unor soiuri pentru comportarea la mană a descendenţilor a fost semnificativ superioară capacităţii specifice de combinare (CSC). Sauvignon. Negru vârtos. într-o proporţie profitabilă pentru selecţie. În condiţiile de la Banu Mărăcine. 1997. 1999. datorită trans-gresiilor ce apar în cazul poligeniei. Brown şi colab. cele sensibile fiind eliminate. însă nu exclusiv pe seama aditivităţii. cum sunt Pinot. Olmo. de inhibare a dezvoltării miceliului în frunzele plantei gazdă (Boubals. Neagu (1975) recomanda utilizarea ca genitori în hibridări artificiale a soiurilor vinifera cu o oarecare toleranţă sau chiar o relativă rezistenţă la boală. (1982).. În urma încrucişării soiului Traminer roz cu diferite selecţii inter-specifice rezistente la mană. Deoarece în experienţele lor. scot în evidenţă ampla heterozigoţie ce caracterizează viţa de vie şi influenţa decisivă a genitorilor utilizaţi ca forme parentale. 2000). în ereditatea rezistenţei viţei de vie la mană. (1999) au concluzionat că. Korbuly. V. în timp ce soiurile Chasselas doré.. citat de Einset şi Pratt. 1979. Băbească. Rives. homozigot recesive pentru locusul rezistenţei.aceea. Regina viilor. care îşi menţine actualitatea în toate centrele mari de ameliorare din lume (Oprea şi Moldovan. Sestraş şi colab. însă Husfeld (1961) a constatat că nici măcar soiurile tolerante. Speciile americane şi câteva dintre cele estasiatice posedă gene pentru rezistenţă la boală. în descendenţele hibride rezultate din încrucişarea soiurilor vinifera şi unele specii americane. ci efectele de dominanţă şi epistazie. în primăvara în care s-au obţinut plantele din seminţe.. 2000). He şi Wang. Rezultatele contradictorii obţinute în astfel de experienţe (Brown – Sestraş). 2000). când hibrizii au 4-5 frunze adevărate. Riesling de Rhin etc. Oprea. 1996. cinerea. 1956. efectele aditive ale genelor joacă cel mai important rol. Brown şi colab. la descendenţi care să prezinte transgresiuni favorabile (plante foarte rezistente sau rezistente). Patil şi colab.. riparia.

Lucrări de ameliorare în direcţia creării unor portaltoi rezistenţi la filoxeră s-au desfăşurat şi în ţara noastră. 4 = atac puternic (frunze cu pete necrotice mari. ci şi prin crearea de soiuri rezistente pe rădăcini proprii la atacul dăunătorilor. În afara speciilor americane menţionate pentru rezistenţa lor la filoxeră (V. cinerea şi hibrizii dintre aceste specii şi soiurile speciei V. rupestris. filoxera – Daktulos-phaira vitifoliae (Fitch) – a devenit cea mai mare ameninţare pentru viticultura europeană. V. 1982). citându-l doar pe Sibashvili (1980) că a raportat o uşoară toleranţă a unor soiuri originare din Georgia. fiecare plantă primind o notă pe o scară de bonitare. 2000) a folosit ca sursă de gene clona Arnold. Acestea au însă 2n = 40 cromozomi. cu soiuri nobile. Căzăceanu şi colab. Împotriva filoxerei se poate lupta nu numai prin crearea unor portaltoi rezistenţi la parazit şi altoirea pe ei a soiurilor nobile. cu aspect uleios. Asemenea soiuri se pot obţine tot prin hibridare dirijată. Braghină. vinifera. V. În acest fel au fost obţinuţi unii portaltoi valoroşi. 1975. în anul 1863. riparia. Alleweldt şi colab..conidiofori). Berlandieri. conside-rate imune la filoxeră (Căzăceanu şi colab. pe portaltoi rezistenţi la dăunător. (1998. datorită apariţiei fructificaţiilor ciupercii . reprezentaţi de specii americane precum V. Cabernet Sauvignon. .selecţia hibrizilor pentru comportarea la mană poate fi continuată şi în câmp. dar numai în condiţiile unor soluri nisipoase şi cu o populaţie redusă de paraziţi. în condiţii naturale de infecţie. (1990) precizează că lucrările de identificare a unor soiuri vinifera tolerante la filoxeră n-au fost încununate de succes. Berlandieri. se preferă utilizarea unui sistem de notare. Munsoniana şi V. alte surse de gene ce pot fi utilizate în ameliorare pentru rezistenţă la filoxeră sunt repre-zentate tot de specii americane. 5 = atac foarte puternic (frunze cu pete necrotice foarte mari. rupestris. 1961): 0 = fără atac . Rezistenţa la filoxeră Odată cu apariţia în Europa. apelându-se la hibridarea artificială între specii americane sau între specii americane şi soiuri vinifera. încruci-şându-se genitori de rezistenţă la filoxeră (specii americane. Schmid şi colab. se recomandă ca din ultima categorie să fie utilizate ca genitori soiuri cu o anumită toleranţă la atacul de filoxeră. dese. V.. în câmpurile de hibrizi în care materialul biologic este numeros. riparia. 1982). Complexitatea caracterului este amplificată de variabilitatea şi structura genetică a dăunătorilor şi de capacitatea acestora de răspândire şi parazitare a unor noi gazde (Forneck şi colab. aparţinând speciei V. aparţinând speciei V. după cum urmează (adaptat după Husfeld. Băbească neagră (Neagu. V. 3 = atac mediu (frunze cu pete necrotice mici şi numeroase. aprecierea efectuându-se prin bonitare sau prin calcularea gradului de atac. Crăciunel 71 (Berlandieri x Riparia). chiar dacă se presupune că în ereditatea rezistenţei la filoxeră sunt implicate mai multe gene. dar numeroase). Pentru ameliorarea portaltoilor. V. vinifera este considerată homozigotă pentru sensibilitate. În acest scop.. cum sunt: Zghihara.. ceea ce limitează posibilităţile de încrucişare cu speciile şi soiurile cu 2n = 38 cromozomi. 1. sau soiuri provenite din specii americane). rotundifolia. adiacente. cu aspect uleios). vinifera (Granet şi colab. 2 = atac slab (frunze cu pete necrotice mici. căreia îi corespunde un anumit nivel de infecţie cu mană. vinifera.. 2000). 1998. Crăciunel 26 (Berlandieri x Riparia Kober 5 BB). 1 = atac foarte slab (frunze cu pete necrotice foarte mici şi foarte puţine). specia V. cinerea). 1998. sau mari. printre care Crăciunel 2 (selecţionat din descendenţa rezultată în urma încrucişării dintre Berlandieri x Riparia Kober 5 BB). din specia V. Datorită faptului că în rândul soiurilor nobile nu există nici unul cu rezistenţă la filoxeră. 2003). rare.8. provocând mari pagube şi răspândinduse ulterior în lumea întreagă. Mijlocul de salvare a plantaţiilor de viţă de vie de la atacul de filoxeră l-a constituit altoirea soiurilor nobile. V.4. Pentru economie de timp şi expeditivitate. Schmid şi colab. unsuroase). V.

Flame Tokay. destinate producerii strugurilor pentru stafide (fără seminţe) trebuie să formeze boabe cu un conţinut ridicat în substanţă uscată.. Valori superioare ale forţei de desprindere a bobului de pedicel şi bună rezistenţă la fisurare (plesnire. Lipsa seminţelor este cauzată de două mecanisme: a) lipsa fecundării. cinerea Arnold s-a obţinut soiul de portaltoi Börner. sunt denumiţi generic struguri de masă sau struguri pentru desert. Milcov. lipsa seminţelor la soiurile vinifera este determinată după Weinberger şi Harmon (1964) de o genă recesivă. 1975). Chasselas doré. iar Mortensen (1964) adaugă existenţa a cel puţin doi factori modificatori. Malaga. Tămâioasă românească. Ei trebuie să aibă un aspect comercial deosebit de atrăgător. cum sunt: Azur. SUA (Einset şi Pratt. vechi. aromă plăcută. Regina viilor. Emperor. caracteristici de interes la strugurii de masă. Perlette) s-au creat noi soiuri de struguri pentru masă (dar şi pentru stafide sau industrializare). majoritatea create de Olmo.a. 1999). se pot utiliza ca genitori pentru caracterul “boabe fără seminţe” soiurile americane Thompson Seedless. Printre cele mai cunoscute soiuri de acest tip se numără Sultanina. Cetăţuia. la soiurile partenocarpice. 1975). Coarnă neagră. Greaca. Delight. Afuz Ali.cinerea. Nimrang. un gust foarte bun şi aromă fină. În ţara noastră. Muscat de Hamburg. Prin încrucişări între V. pretându-se excelent pentru stafide sau struguri de masă. Splendid. în seră. cu o slabă tendinţă de „înmuiere” (să nu devină „lipicioase”). Cardinal. de culori deschise. şi care prin valoarea lor de ansamblu sunt larg răspândite în lume. Otilia. Timpuriu de Cluj. seci şi moi (Crăciun. care constituie potenţiali genitori în acest sens. la Universitatea California. Polenul unor asemenea soiuri este în general viabil şi poate fi utilizat în încrucişări controlate. Neagu (1975) recomandă încrucişarea unor soiuri cu seminţe puţine (Ceauş. cu rezistenţă completă la filoxeră. Almeria. dar nu ieşită din comun). Coarnă neagră. ceea ce determină ca seminţele să rămână mici. Strugurii folosiţi în alimentaţie în stare proaspătă sau pentru decorarea meselor festive. sau în condiţii de infestare naturală. Transilvania. Crâmpoşie.4. Din punct de vedere genetic. Braghină. plăcută. Splendid. 1997). . Testarea comportării hibrizilor la atacul de filoxeră se poate face atât pentru forma radicicolă. dezagreabilă. Beauty Seedless. boabe mari. cât şi pentru cea galicolă. strălucitoare. Muscat timpuriu de Bucureşti.a. 1997). cărnos (tare. prezintă soiurile Transilvania. o mare importanţă o deţin şi alte caracteristici: bobul ferm. Printre soiurile relativ puţine care îndeplinesc cerinţele menţionate. 1981). Când strugurii sunt depozitaţi pentru o lungă perioadă de timp. Bicane. dar în cazul strugurilor aromaţi (de tip muscat). Coarnă neagră selecţionată. Perlette. Milcov ş. (Calistru şi colab. Timpuriu de Pietroasa. pieliţa de grosime moderată. Someşan.9. sau cu seminţe puţine. Alături de acestea. în câmp. care permit şi apariţia de boabe cu seminţe foarte puţine (după Ardelean şi Sestraş. o bună aderenţă a bobului la pedicel. Silvania (Calistru şi colab. Pentru obţinerea unor noi soiuri de struguri de masă fără seminţe sau cu seminţe foarte puţine. Triumf. crăpare) a boabelor. dimensiuni mari sau foarte mici ale boabelor. Napoca. riparia şi V. Catta-Curgan) cu soiuri cu boabe complet lipsite de seminţe (Kiş-miş. Obţinerea soiurilor de struguri de masă şi a soiurilor apirene La viţa de vie există unele soiuri la care se formează boabe (bace) fără seminţe. se pot aminti: Alphonse Lavallée. sau când trebuie transportaţi la mari distanţe. sau străine (ex. aroma să nu fie prea puternică. rezistent). Emerald Seedless şi Ruby Seedless. Selecţia portaltoilor sau soiurilor rezistente pe rădăcini proprii la filoxeră se face în urma unor infestări artificiale. o textură moale a pulpei. în stare homozigotă. Xenia. prin utilizarea ca genitori a unor soiuri autohtone. Muscat de Alexandria şi Corinth Negru. cu o foarte ridicată rezistenţă la toate biotipurile de filoxeră. Soiurile apirene..). Corinth ş. Victoria. discretă sau intensă. Victoria. b) avortarea embrionilor (la soiurile stenospermocarpice). 1. formă regulată sau specială (mai deosebită. cu scopul creării unor noi forme cu boabe fără seminţe (Einset şi Pratt. Frumoasă de Ghioroc.

se pot obţine progeni cu o amplă variabilitate pentru elementele de calitate. creşterea duratei de păstrare a strugurilor. (Calistru şi colab. Buni genitori pentru crearea unor genotipuri destinate vinurilor de calitate superioară şi consum curent.4. Roşioară. Prin polenizarea liberă sau dirijată a unor asemenea soiuri. iar potenţialul de acumulare a zahărului în must este sub nivelul optim. 1975). rezultat din încrucişarea dintre Alphonse Lavallée x Perlette). a conţinutului în substanţe utile. cu soiuri diploide. aroma şi buchetul specific al soiului Cabernet Sauvignon au fost asociate de către Olmo (1948) cu productivitatea şi performanţele viticole ale soiului Carignane. 1989). obţinut din combinaţia: Braghină x Sultanina). „universale”. influen-ţează în mod hotărâtor eficienţa muncii de ameliorare. 1987. precum şi a altora de foarte bună calitate. culoarea roşie intensă a mustului la soiul Alicante Bouschet a fost transferată de Olmo şi Koyama (1962) la noile soiuri Rubired şi Royalty (după Einset şi Pratt. prin utilizarea soiurilor remarcate pentru valoarea lor calitativă. Donaris. Centenar Pietroasa ş. Combinarea elementelor de calitate prin încrucişarea unor genitori aleşi în mod judicios. sunt şi numeroase soiuri româneşti (ex. Obţinerea soiurilor de struguri pentru vin şi suc Chiar dacă. fertile. roze sau roşii.. la toate formele de viţă de vie. numai un număr limitat de soiuri produc vin de calitate foarte bună. Băbească gri. Pentru crearea unor soiuri apirene sau de struguri de masă fără seminţe se poate aplica şi metoda încrucişării unor forme triploide. uniformitatea mărimii boabelor. sterile. pentru obţinerea unor soiuri productive. Băbească neagră. Printre dezideratele urmărite în crearea noilor soiuri de struguri pentru masă sau stafide se află creşterea aspectului comercial şi calităţii gustative a fructelor.care au fost şi sunt utilizate pe scară largă în programele de hibridare. Cabernet Sauvignon. sau obţinut descendenţe în care aplicarea selecţiei a fost încununată de succes. Mioriţa. în condiţiile din ţara noastră. 1. extinderea sezonului de maturare. Pinot Noir. 1997). Vinul de foarte înaltă calitate este obţinut din soiuri recunoscute pentru valoarea lor deosebită. aromei.). în funcţie de tipul de soi dorit a se obţine. În ţara noastră au fost create soiurile apirene Călina (pentru stafide. Coarnă albă. În mare măsură. cu soiuri nobile valoroase. în urma fermentării strugurilor se obţine vinul. Alidor. cu particularităţi distincte în privinţa gustului.. Tămâioasă. Chiar şi la acestea. sunt produse din struguri cu aciditate ridicată şi conţinut moderat în zahăr. Calitatea. calitatea vinului obţinut este influenţată decisiv de condiţiile geografice şi pedoclimatice în care sunt cultivate (şi evident. Fetească neagră. soiurile apirene nu întrunesc parametrii calitativi necesari obţinerii de stafide. sunt: Riesling. vinurile seci. în cultură. de condiţiile agrotehnice. care prin polenizare străină vor forma fructe lipsite de seminţe. metodele de prelucrare etc. Soiuri renumite pentru calitatea vinului.a. răspândite pe arii extrem de largi în cultură. albe. 1997). (Mărculescu. el este foarte important pentru . astfel încât selecţia în direcţia creării unor noi soiuri pentru vin să aibă mari şanse de succes. rezultând plante aneuploide. de 220 g/l. Dacă vechiul soi Alicante Bouschet are. Otilia (struguri pentru masă. Columna. asimilabile de către organismul uman. Negru vârtos) care au dovedit o bună capacitate combinativă. prin obţinerea unor soiuri cu o coacere precoce. dezavantajul unei productivităţi scăzute. buche-tului etc. ca genitori pentru obţinerea de noi soiuri de struguri pentru stafide. Chardonnay. în noul soi Ruby Cabernet. care de obicei au struguri cu un conţinut ridicat în zahăr şi mai scăzut în aciditate. Aromat de Iaşi etc. Roz de Miniş. de calitate şi bine adaptate condiţiilor specifice din România (Damian şi colab. Grasă de Cotnari. Datorită determinismului poligenic al conţinutului strugurilor în zahăr şi aciditate (şi transmiterii independente a celor două caracteristici în descendenţele hibride). Otilia Toma. obţinându-se noi soiuri: Arcaş. sau mai tardivă. de calitate. Spre deosebire de soiurile de struguri pentru desert sau pentru vinuri dulci. lucrările de ameliorare în domeniu trebuie intensificate.10. Ozana. Şarba. De aceea.

până la recoltarea strugurilor sunt efectuate manual.4. iar alela recesivă Sf în stare homozigotă.4. În SUA. pretabilitatea soiurilor la recoltarea mecanizată devine un obiectiv tot mai important de ameliorare la viţa de vie. cu atât mai mult cu cât numeroase lucrări efectuate în plantaţii. Interesant de remarcat este faptul că prin pasteurizarea sucului de struguri. programele de îmbunătăţire a soiurilor destinate în mod special sucurilor includ ca obiectiv general obţinerea unor soiuri similare Concord-ului. la majoritatea soiurilor vinifera. transmit foarte puternic caracterul de hermafro-ditism al florilor în descendenţele hibride.11. Problema este destul de acută îndeosebi în ţările dezvoltate. cum sunt: un sistem radicular puternic. care nu ar avea nevoie de polenizator. în ereditatea caraterului este implicată o singură pereche de gene.12. de tip mendelian. în încrucişări dintre specia V. de la plantarea viţelor. prezintă avantajul că ar permite înfiinţarea unor plantaţii cu un singur soi. citat de Einset şi Pratt (1975). În Elveţia şi alte ţări din centrul Europei. dar la alte specii. în funcţie şi de epoca de coacere a strugurilor la soiurile dintr-o anumită plantaţie. Întrucât recoltarea presupune un volum mare de muncă. care să ofere o bună ancorare a butucilor în . În plus. citaţi de Einset şi Pratt (1975). indiferent de condiţiile de mediu din perioada înfloritului. Breider şi Scheu (1938). Obţinerea soiurilor cu flori hermafrodite Soiurile de viţă de vie cu flori hermafrodite. când de la începutul colorării boabelor la maturitate. Există mai multe ipoteze privind ereditatea tipurilor de flori la viţa de vie.a. 1. (1967). 1975). în transmiterea carac-terului intervin gene modificatoare care schimbă rapoartele de segregare aşteptate (segregarea mendeliană). temperaturile din timpul nopţii sunt ridicate). Chasselas doré ş. alela dominantă Sh determinând apariţia florilor hermafrodite. reprezentând una dintre cele mai utilizate surse pentru obţinerea soiurilor de struguri pentru vinuri roşii. Madeleine Royale. adaptate însă unor condiţii locale (la soiul Concord. Conform ipotezei lui Avaramov şi colab. vinifera există o ereditate simplă. 1975). întreţinerea plantelor (tăieri etc. la un astfel de soi. aroma proaspătă se pierde. determinând apariţia florilor femele. soiurile de viţă de vie trebuie să posede anumite însuşiri specifice. desfăşurat de cele mai multe ori într-o perioadă relativ scurtă de timp. Soiurile Traminer. îndeosebi în zonele mai calde. capabile să se autopolenizeze. producţia fiind destinată preponderent pentru obţinerea sucurilor. Muscat Hamburg. au opinat că la V. la soiul Concord se menţine aroma puternică. coacerea este neuniformă. recomandându-se folosirea lor ca genitori în vederea obţinerii unor soiuri cu flori hermafrodite (Neagu. Riesling Italian. Pentru a se preta la recoltarea mecanizată. vinifera (în principal cu flori hermafrodite) şi speciile americane (în principal dioice). Strugurii folosiţi pentru dulciuri sau sucuri nefermentate îşi transmit aroma proaspătă în sucul prezervat prin pasteurizare sau conservare sterilă prin ultrafiltrare sau printr-o înaltă concentraţie de SO2. tipică cultivarurilor de origine americană. prin autopolenizare ar exista premizele unei bune fecundări şi „legări” a florilor.). soiul Concord a ajuns să fie cultivat şi extins pe mari suprafeţe în SUA. sucul de struguri prezervat prin filtrare obişnuită se prepară din soiuri precum Chasselas sau Riesling (Einset şi Pratt. Recoltarea constituie şi operaţiunea care ridică cele mai mari cheltuieli. în timp ce. cel puţin teoretic. Din acest motiv. 1.ameliorare. Pretabilitatea la recoltarea mecanizată În cultura viţei de vie costurile de producţie sunt considerabile. unde mâna de lucru în agricultură este deficitară şi foarte scumpă. ceea ce s-ar concretiza în obţinerea unor recolte ridicate şi constante de la un an la altul.

exprimată printr-un număr mare de butaşi.. Labrusca (Botu. riparia şi V. În lucrările de creare de noi soiuri de portaltoi. 1975. printre care şi soiul Börner.sol. exteriorizată prin dezvoltarea unui sistem radicular profund. viguroase şi bine adaptate la condiţiile locale de mediu) cu specii americane. mană şi alte boli. la unitatea de suprafaţă.. Chiar dacă până în momentul de faţă nu au fost obţinute soiuri de viţă de vie care să întrunească. toate cerinţele de mai sus. Excepţie fac solurile nisipoase din sudul Olteniei. imediat după maturizarea fructelor. vestul ţării etc. cinerea Arnold (Schmid şi colab. emiterea copililor.. înfiinţate în diferite condiţii ecologice. provenit din specia V. − o capacitate mare de lăstărire. în Franţa a fost creat cunoscutul portaltoi Fercal. nematozi. urmărit în prezent în majoritatea programelor de ameliorare. constituind o metodă indirectă de luptă împotriva acestor dăunători. dar în soiuri diferite. foarte rezistent la toate biotipurile de filoxeră. Pe această cale. portaltoii sunt necesari atât pentru a conferi viţelor altoite rezistenţa la filoxeră. a înlocuit înmulţirea prin butaşi. 1. unul dintre soiurile cu cea mai bună adaptare la recoltarea mecanizată fiind Concord. − rezistenţă mare la secetă. afinitatea. la parametri optimi.13. rezistenţa la boli etc.4. provenit din încrucişarea V. cât şi pentru adaptabilitatea lor la anumite tipuri specifice de sol. în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea altoirea la soiurile roditoare (nobile). pot fi urmărite direct în câmpul de hibrizi. corelată cu o capacitate redusă de emitere a copililor. rezistente sau chiar imune la filoxeră. − o creştere rapidă şi viguroasă a lăstarilor. Ameliorarea portaltoilor Altoirea la viţa de vie este cunoscută de peste 5. Ameliorarea portaltoilor reprezintă un important obiectiv de ameliorare la viţa de vie. o coacere foarte uniformă a ciorchinilor pe butuc şi a boabelor pe ciorchine. ameliorarea pentru recoltarea mecanizată a viţei de vie este direcţionată spre soiurile de struguri pentru vin (sau suc). o aderenţă mai slabă a boabelor la ciorchine. dar cele mai impor-tante (adaptarea. Ardelean şi Sestraş. principalele obiective urmărite sunt următoarele (Neagu. În condiţiile pedoclimatice din ţara noastră. care să asigure o bună rezistenţă la ger şi un grad ridicat de prindere la altoire. − rezistenţă mare sau chiar imunitate la atacul de filoxeră. care să asigure o productivitate mare. unde soiurile se cultivă pe rădăcini proprii (Botu. a unui foliaj mai redus şi a unui coeficient de transpiraţie redus. care este un hibrid dublu provenit din combinaţia: [(Berlandieri x Colombard) x (Cabernet Sauvig-non x Berlandieri 333 EM)]. 1982). o cădere timpurie şi într-o perioadă de timp scurtă a tuturor frunzelor. Posibilitatea introducerii maşinilor de recoltat în plantaţiile viticole este în mare măsură condiţionată de aceste însuşiri specifice. 1999): − o bună adaptare la condiţiile de climă şi sol ale diferitelor podgorii. După apariţia filoxerei şi dezastrul produs în plantaţiile de viţă de vie din Europa. însă nu atât de slabă încât să favorizeze scuturarea. în fondul de germoplasmă al speciei există fiecare dintre caracteristicile dorite. În mod evident. În ultimul timp au fost creaţi noi portaltoi cu o bună comportare la factorii de stres. influenţa asupra soiului „nobil”) pot fi apre-ciate în plantaţiile comparative de portaltoi şi de viţe altoite. sau prin încrucişarea speciilor americane între ele şi selecţie aplicată în descendenţă (Căzăceanu şi colab. încă din antichitate fiind folosită de romani cu scopul înnobilării viţelor din plantaţii.000 de ani. 2003). de calitate corespunzătoare. Anumite caractere şi însuşiri ale portaltoilor. − o cât mai ridicată afinitate la altoire cu soiurile nobile. nerezistente la atacul paraziţilor. astfel că ele pot fi îmbinate în noile cultivaruri. Obţinerea unor asemenea soiuri este posibilă prin încrucişarea soiurilor vinifera (îndeosebi a celor autohtone. maturarea lemnului. . 1994). cum sunt vigoarea de creştere a plantelor. − o coacere cât mai deplină a lemnului. 1994).

V. shuttleworthii.Pentru adaptabilitatea la condiţiile de la tropice: V. Rezistenţa la boli (altele decât mana) şi dăunători (alţii decât filoxera) În majoritatea ţărilor mari cultivatoare. rufotomentosa. cinerea. amintind de dezastrul provocat de filoxeră în ultima parte a secolului al XIX-lea. soiuri care să valorifice la maximum condiţiile de irigare. champini. în afară de mană. vinifera. rotundifolia. Amurensis. V. rupestris. . champini. simpsoni. cu portul erect. cinerea.) soiurile de viţă de vie reacţionează diferit. rupestris. cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens) etc. V. aparţinând unor specii diferite (Alleweldt şi colab. vinifera. putregaiul negru (Guignardia Bidwellii). V. .Pentru rezistenţa la Elsinoë ampelina: V. V. V. candicans. Rezistenţa la factorii de stres O parte dintre factorii abiotici de stres ai viţei de vie pot fi controlaţi prin agrotehnica aplicată sau mijloacele culturale. Berlandieri. Berlandieri. Alte obiective de ameliorare În ameliorarea viţei de vie. rezistente la agenţii patogeni.). viţa de vie este atacată. V. astfel că genetica şi ameliorarea viţei de vie se află în faţa unor noi încercări. În acest sens. . V. soiuri destinate culturilor pe soluri nisipoase sau sărăturate. . metalele grele sau pesticidele din sol. . Principalele surse de gene ce pot fi utilizate pentru ameliorarea rezistenţei sau toleranţei la factorii abiotici de stres au fost inventariate de către Alleweldt şi colab. V. riparia. fiind greu de controlat.Pentru rezistenţa la Uncinula necator: V. champini. caribaea.Pentru rezistenţa la ger: V.Pentru rezistenţa la Agrobacterium tumefaciens: V.Pentru rezistenţa la salinitate: V.Pentru rezistenţa la Guignardia Bidwellii: V. care sunt vectorii ce transmit boala. există numeroase alte obiective de ameliorare. Labrusca. phellinus ignarius). antracnoza (Elsinoë ampelina). rotundifolia. patogeni mai puţin întâlniţi sau cunoscuţi îşi pot extinde arealul. . ca o adevărată nouă plagă. rotundifolia. V. V. V. Stereum hirsutum. V. Nu trebuie omise micozele lemnului (ex.1. cum sunt poluarea aerului. precum şi numeroasele viroze care atacă viţa de vie. V. condiţiile climatice (căldura.Pentru rezistenţa la secetă: V. seceta. . riparia. Cu toate acestea. Berlandieri. Lincecumii. intensitatea luminii etc. V. grindina. Labrusca. fie pentru că nu există resurse genetice adecvate de luptă împotriva lor (ex. se pot utiliza ca surse de gene forme rezistente de viţă de vie.14. V. V. V. La acţiunea unor alţi factori de stres.Pentru rezistenţa la Botrytis cinerea: V. toate fiind greu de combătut şi pentru care trebuie căutate soluţii genetice. de numeroase alte boli (Boubals. 2000): oidiumul sau făinarea (Uncinula necator). aestivalis. (1990). . rotundifolia. . vânturile puternice. Amurensis. V. riparia. cu o bună comportare la acţiunea diferiţilor factori de stres. V. V.4. udări suplimentare etc. riparia. nutriţie suplimentară. V.Pentru rezistenţa la cloroză: V. care au însă un caracter mult mai specific (rezistenţa la factori de stres. pe lângă obiectivele de interes general. . obţinerea unor soiuri de viţă de vie pitice. simpsoni. îngheţurile de primăvară. (1990). rotundifolia. V. V. Pentru crearea unor soiuri noi. care să nu mai necesite sisteme de susţinere etc. boala se răspândeşte inexorabil. fie din cauză că în acest fel este mai economic sau eficient. .). excesul de apă sau căldură). astfel că există posibilitatea cultivării în areale specifice a unora tolerante. vinifera. V. Labrusca. În afara acestor boli şi a altora foarte cunoscute. V. putregaiul cenuşiu al strugurilor (Botrytis cinerea). obligând viticultorii şi pepinieriştii să efectueze trei tratamente cu insecticide împotriva insectelor Scaphoideus titanus şi Hyalestes obsoletus. Amurensis. Boubals (2000) menţionează că phytoplasma Flavescence doré se răspândeşte cu rapiditate în Franţa. susţinute şi de o agrotehnică corespunzătoare (ex. La viţa de vie există în fondul de germoplasmă numeroase resurse genetice care pot fi utilizate în crearea unor genotipuri noi.

în crearea de noi soiuri de portaltoi constituie un obiectiv distinct de ameliorare. METODE DE AMELIORARE A VIŢEI DE VIE 1. Dalbó şi colab. ex. selecţia în masă pozitivă poate contribui substanţial la îmbunătăţirea caracteristicilor lor de productivitate. Muscat de Hamburg. în timp ce altele sunt mai sensibile: Afuz Ali. Dogridge. răspândirii . menţinerea şi perpetuarea caracteristicilor specifice fiecărui soi. Zghihara de Huşi). pentru a exista şanse mai mari de obţinere a unor noi soiuri rezistente. etc. Empoasca flavescens (Boubals. la care rezistenţa la Meloidogyne incognita este condiţionată de o singură alelă dominantă (Boyden şi Cousins. în afara filoxerei. iar pentru rezistenţa la Xiphinema ssp. sau soiuri de portaltoi. 2000). 1. calitate. forme ale speciei V. Aplicată la soiurile vechi. rotundifolia. Pinot Gris.a.65 pentru rezistenţa la Oidium. Eibach a calculat un coeficient de heritabilitate în sens restrâns cuprins între 0. Regina viilor. cochilisul (Eupoecilia ambiguella). Coarnă neagră. specia fiind considerată o sursă genetică cu un mare potenţial în ameliorarea portaltoilor (Cousins şi Lauver. Eotetranychus carpini. (2000) au arătat prin analize QTL că rezistenţa la Uncinula necator poate avea un determinism poligenic (aspect valabil şi pentru rezistenţa la Guignardia Bidwellii). Harmony ş. Selecţia în masă La viţa de vie. ci pentru ameliorarea.. champini şi V. O altă potenţială sursă de gene în acest sens o reprezintă specia Vitis monticola Buckley. de aceea. În descendenţele hibride provenite din 48 combinaţii parentale. selecţia în masă nu se utilizează pentru crearea unor soiuri noi. 1994). 2003). se pot utiliza în ameliorare sursele de gene reprezentate de unele specii cum sunt V. Hibrizi foarte rezistenţi la nematozi din genul Meloidogyne au rezultat din încrucişări în care a participat Vitis nesbittiana. Riesling Italian. Perla de Csaba. se preferă de regulă aplicarea primei variante. Lucrările de ameliorare vor fi axate pe utilizarea în hibridări dirijate a unor soiuri care manifestă o bună comportare la atacul bolilor viţei de vie. păianjenii sau acarienii (Tetranychus urticae. autohtone sau străine. Cabernet Sauvignon (Severin şi Dejeu. nematozii Meloidogyne spp. Pentru rezistenţa la nematozii Meloidogyne spp. comportare la factorii de stres etc. în care se mani-festă o neomogenitate genotipică şi fenotipică mai mult sau mai puţin evidentă. unele soiuri sunt rezistente la cancerul bacterian (Chardonnay. explicabile prin acţiunea poligenelor şi prin efectul combinat al mai multor mecanisme genetice. în funcţie de reţinerea sau eliminarea plantelor de la înmulţire. Dintre dăunători. dintre cele două tipuri de selecţie în masă care se pot aplica la viţa de vie (pozitivă şi negativă). în condiţiile din România. care a variat între 0. Furmint.32. Merlot.63-0.. Ceauş roz. Panonychus ulmi). pagube importante în cultura viţei de vie cauzează molia strugurilor sau eudemisul (Lobesia botrana). 1990). Ramsey. Muscat Ottonel.5. Cardinal. De exemplu. Variabilitatea comportării soiurilor de viţă de vie la atacul unor boli se manifestă pregnant şi în ţara noastră.43-0. dar în afara poligenelor. şi Xiphinema ssp. prin înmulţirea vegetativă a plantelor alese. De asemenea. Rezistenţa la nematozi este deosebit de importantă pentru portaltoi. în funcţie de soiurile genitoare. În acest scop. rufotomentosa (Alleweldt şi colab. Ceauş roşu. El a obţinut şi transgresii. deziderate care se realizează după efectuarea selecţiei. Fetească regală. mai mare decât cel pentru Plasmopara. dar influenţată puternic şi de condiţiile de mediu. în special pentru rezistenţa la făinare. adică a selecţiei în masă pozitivă. La astfel de soiuri. determinată genetic.5. în reacţia plantelor la atacul celor doi agenţi patogeni sunt implicate şi gene majore sau gene „cluster”. Italia.Trebuie precizat faptul că soiurile vinifera prezintă o mare variabilitate a comportării la atacul diferiţilor agenţi patogeni. 2003). datorită mutaţiilor naturale apărute de-a lungul timpului.1.

Furmint. 1. provenite de la mai multe plante elită din cadrul soiului supus selecţiei. se confecţionează altoi sau butaşi care se folosesc la înmulţire (de regulă. fiind vorba de soiuri „nobile”. între criteriile de alegere a butucilor figurând. Selecţia clonală La viţa de vie. dar totuşi pot apărea şi plante cu abateri de la tipicitatea de soi. la fel ca la celelalte plante horticole înmulţite vege-tativ. în urma selecţiei îmbunătăţirile sunt atât de evidente.2. Din materialul biologic rezultat în urma amestecării corzilor. cât şi pentru îmbunătăţirea şi omogenizarea unor soiuri vechi. care vor fi utilizate ulterior pentru înmulţirea vegetativă. În situaţii particulare. de la care nu se recoltează material de înmulţire. boli şi dăunători etc. Se poate utiliza când soiul supus selecţiei prezintă o mare omogenitate. eventual atacate de boli sau dăunători. Muscat Ottonel. Tămâioasă. cu o coacere neuniformă. .) sau străine. Selecţia în masă negativă constă în marcarea plantelor netipice (necorespunzătoare). următoarele: elementele de productivitate şi calitate. pe baza marcărilor din teren (precum şi în schiţele plantaţiei din registrele de lucru) şi a datelor înregistrate.5. fiindu-i prezervate particulari-tăţile care-i conferă trăsăturile specifice: individualitatea (distinctibilitatea). se pot recolta corzi şi de la butucii aleşi ca elită o singură dată (în primul an). Grasă. omogenitatea şi stabilitatea. rezistenţa la ger. nu trebuie să depăşească 25% din total pentru a se justifica aplicarea selecţiei în masă negativă. consideraţi plante elită. pro-ducţia de struguri. considerate „impurităţi”. Fetească albă. momentul maturării strugurilor şi lemnului. Butucii care în anii următori nu vor mai corespunde exigenţelor selecţiei. nu vor mai fi luaţi în considerare la recoltarea materialului de înmulţire. autohtone (ex. Acestea sunt cele care în întreaga perioadă sunt marcate anual pentru că prezintă caractere tipice soiului şi corespund criteriilor stabilite. calitatea strugurilor. Din punct de vedere practic. aparţinând de fapt aceluiaşi soi. Cabernet Sauvignon ş. Întrucât astfel de soiuri pot prezenta un polimorfism accentuat. dar numai de la restul plantelor. maturarea lemnului. Selecţia în masă aplicată la soiurile vechi. Băbească. Particularitatea acestui tip de selecţie o constituie faptul că toate corzile recoltate. selecţia clonală poate fi folosită atât în scopul creării unor noi soiuri. Aceste plante. Chasselas. tipici soiului la care se aplică selecţia (marcarea se realizează cel mai adesea prin etichetare). selecţia în masă la viţa de vie constă în identificarea şi marcarea butucilor din plantaţie. în interiorul acestuia plantele fiind extrem de uniforme fenotipic. rămase în urma eliminării celor nevaloroase prin selecţia în masă negativă. vigoare mai slabă etc. se obţin informaţii relevante privind plantele care pot fi considerate elită. şi ele nu se iau în considerare când se recoltează materialul de înmulţire.). ger etc. Galbenă etc. în mod favorabil). În acest fel se obţine o nouă descendenţă vegetativă (clonă) şi se asigură o nouă generaţie prin care soiul înmulţit este menţinut în cultură. De la butucii aleşi ca plante elită se recoltează corzi.a.soiurilor în noi areale cu diferite condiţii pedoclimatice şi selecţiei aplicată la înmulţirea plantelor (pe baze mai mult sau mai puţin ştiinţifice) s-a ajuns la existenţa unui număr mare de clone sau selecţii. Selecţia în masă pozitivă se poate aplica în două variante: cu o singură alegere (selecţie în masă simplă) sau mai multe alegeri (selecţie în masă repetată). În final. în unele clone ale soiurilor respective se manifestă o heterogenitate evidentă pentru diferite caracteristici ale plantelor: coacerea strugurilor. încât uneori descendenţa obţinută se poate deosebi fundamental de populaţia iniţială din care provine (evident. În plus. Evident corzile se recoltează tot în amestec. Negru vârtos. introduse în ţară la sfârşitul secolului al XIX-lea (ex. le poate purifica şi ameliora substanţial. în afară de tipicitatea de soi. înmulţirea se realizează prin altoire). când există solicitări pentru producţie şi este nevoie urgentă de material de înmulţire. Alegerea plantelor elită se efectuează pe parcursul mai multor ani consecutivi (3-5 ani). se amestecă. comportarea plantelor la boli. iar alegerea plantelor elită nu s-a desfăşurat pe o perioadă de minimum 3 ani.

Descendenţele obţinute din clonele remarcate în plantaţia de cloni şi înmulţite vegetativ sunt promovate într-o verigă superioară de culturi comparative. varianta martor poate fi reprezen-tată de populaţia iniţială în care s-a efectuat selecţia. valoarea clonelor se apreciază prin verificarea lor alături de soiuri martor (folosite ca etalon sau termen de comparaţie). vigoarea de creştere a viţe-lor altoite.). completate cu orice alte date care furnizează informaţii exhaustive asupra valorii generale a clonelor (ex. La sfârşitul perioadei de studiu. raionat în zonă. Notările se fac pentru fiecare butuc în parte. în toate culturile comparative. Clonele care nu corespund acestor cerinţe sunt eliminate (eventual. de la cele mai bune clone se recoltează corzi. mărimii şi culorii ciorchinilor şi boabelor. care prezintă un polimorfism accentuat. În esenţă. viţele considerate de calitatea I de la clonii eliminaţi se pot utiliza în producţie. Clonele rezultate sunt urmărite separat. efectuate în plantaţia de încercare. – selecţie clonală din soiul Afuz Ali. a formei. . Dacă înmulţirea se efectuează prin altoire. aparţinând soiului la care s-a aplicat selecţia. rezistenţa la factori de stres etc. reprezen-tând clone superioare ale vechiului soi din care provin. ca material rezultat de la selecţia în masă). În plantaţia de cloni se fac observaţii şi determinări multiple. starea lor de sănătate. obţinută la staţiunea Murfatlar). Se recomandă ca. Când selecţia clonală se aplică la soiuri vechi. fiecare elită fiind înmulţită vegetativ şi dând naştere unei clone în care toate plantele sunt identice genetic şi moştenesc zestrea ereditară a plantei mamă (elită). Principalele criterii de alegere a clonelor. dar superioare acestuia.Când selecţia clonală se utilizează pentru purificarea şi îmbunătă-ţirea unor soiuri vechi. calitatea vinului etc. eventual anul în care s-a obţinut selecţia) şi denumirea prescurtată a centrului de ameliorare sau staţiunii de cercetare unde s-a obţinut selecţia (ex. timp de minimum trei ani de rod normal. La asemenea selecţii. la care corzile recoltate de la plantele elită se amestecă. În plantaţia de încercare. a conţinutului în zahăr şi aciditate a strugurilor. În urma testelor şi verificărilor finale. cum sunt randamen-tul în must. se efectuează aceleaşi observaţii şi determinări ca în plantaţia de cloni. astfel încât să se obţină date precise privind valoarea clonelor testate (productivitatea. în amestec. însuşirile tehnologice. În urma înmulţirii vegetative (prin altoire sau butăşire) a fiecărei plante elită. fiecare clonă să fie reprezentată de 100-200 butuci. în cadrul căreia se aleg plantele elită. dând naştere unei descendenţe clonale. ea se aplică în paralel cu selecţia în masă sau ca o continuare a acesteia. obliga-toriu toate elitele se altoiesc pe acelaşi portaltoi. calita-tea. rezistenţei la boli etc. vor rezulta atâtea descendenţe (clone). Clonele considerate corespunzătoare sunt scoase din câmpul de selecţie (şcoala de viţe altoite) şi trecute în culturi comparative (plantaţia de cloni) unde sunt urmărite cel puţin trei ani de rodire normală. în această etapă. dacă înmulţirea clonelor s-a făcut prin altoire. verigă echivalentă cu şcoala de viţe altoite. b) studiul descen-denţelor plantelor elită în câmpul de selecţie a clonelor. sau de cel mai bun soi cu caracteristici similare. Astfel. Rezultă că selecţia clonală este o selecţie individuală. numită curent plantaţia de încercare a clonilor. mai întâi într-un câmp de selecţie a clonelor. Afuz Ali 93 Mf. Trebuie precizat faptul că.). avute în vedere în câmpul de selecţie sunt: afinitatea altoiului cu portaltoiul utilizat (compatibilitatea la altoire). la selecţia clonală fiecare elită este înmulţită separat. Ele sunt incluse în Catalogul Oficial al soiurilor. în vederea înmulţirii lor. productivităţii. coacerea lemnului. pentru a se putea obţine rezultate complete asupra valorii lor de ansamblu. c) testarea valorii clonelor în culturi comparative. schema selecţiei clonale cuprinde trei etape principale: a) alegerea plantelor elită. prin selecţie în masă pozitivă butucii sunt urmăriţi timp de 3-5 ani în privinţa tipicităţii de soi. pe baza datelor obţinute fiind identificate plantele cu cele mai bune caracteristici în cadrul soiului supus selecţiei. care sunt alese ca elite. câte plante elită au fost identificate şi înmulţite. urmând a fi înmulţite şi extinse în producţie. după numele soiului se trece un număr care reprezintă codul clonei (numărul selecţiei. urmărindu-se obţinerea unui număr cât mai mare de plante altoite/clonă. Spre deosebire de selecţia în masă. cele mai valoroase clone sunt omologate ca selecţii clonale noi.

unele manifestându-se. numită „selecţia clonală conservativă”. provocată prin hibridări artificiale. 1975). cât şi variabilitatea artificială. rezistenţă la boli şi dăunători etc. proces în urma căruia amelioratorul sau unitatea în care s-a obţinut noua creaţie primeşte un certificat de omologare. înmulţită vegetativ. Protecţia noilor soiuri şi drepturile amelioratorilor sunt asigurate în ţara noastră de Legea 255/1998. radioactivitatea naturală a pământului. situaţie în care clonii se apreciază pe baza unor caracteristici specifice portaltoilor: coacerea lemnului. acumulează în timp. altele rămânând în stare latentă (Rives. aplicându-se selecţia clonală sanitară şi genetică pentru evitarea alegerii plantelor infectate cu viroze). mutage-neză. Soiurile de viţă de vie. numeroase mutaţii somatice. rezistenţa la ger. indiferent de gradul de heterozigoţie. cu toate caracteristicile sale. Metoda este folosită de multă vreme în ameliorarea viţei de vie. prin care se urmă-reşte producerea materialului săditor de calitate. Există însă numeroase exemple în care mutaţiile au afectat caractere sesizabile. rezistenţa la boli. alternanţa de temperatură etc. care se înmulţesc pe cale vegetativă şi sunt practic clone. care apare în special datorită mutaţiilor spontane. care să reproducă întocmai soiul. Explicaţia acestei variabilităţi se poate găsi în originea policlonală a unor soiuri şi acumulării mutaţiilor genetice în genotipul lor. heterozis etc. . Pinot Blanc sau Pinot Madeleine din Pinot Noir (Konrad şi colab. Noile creaţii pot fi brevetate de către OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci). orice plantă (individ). Selecţia clonală este metoda prin care se obţin şi soiurile noi la viţa de vie. la această plantă. afinitatea cu diferiţi altoi. Prin aplicarea selecţiei clonale. În unităţile de cercetare care dispun şi de pepiniere sau care figu-rează ca „menţinătoare” a caracteristicilor de soi. selecţia clonală are rolul de a conserva toate particularităţile de soi (varianta respectivă de selecţie fiind numită şi „fixatoare” sau „stabiliza-toare”). poate fi aleasă ca elită. 2000). înscrise în Catalogul Oficial şi introduse în producţie. amelioratorul poate valorifica atât variabilitatea naturală. vor fi omologate ca soiuri noi. printre care: radiaţiile solare. şi propagată clonal. după cum sugerează numele. 1961. rapide şi ieftine metode de creare de soiuri noi la viţa de vie. Prin selecţie clonală. filoxeră şi alţi dăunători (nematozi). ele constituind punctul de plecare în obţinerea unor noi soiuri. poliploidie. Selecţia clonală este considerată un instrument eficient pentru sporirea diversităţii genetice a viţei de vie. 1. consangvinizare. lungimea perioadei de vege-taţie. şi în condiţiile în care unele cunosc o răspândire extrem de vastă. În acest caz. calitate. prin selecţie clonală rezultând soiuri precum Pinot Gris. întrucât aşa numitele variaţiuni ereditare au fost semnalate.Selecţia clonală se utilizează şi în ameliorarea portaltoilor. 2003).5. Selecţia mutantelor naturale Mutaţiile naturale constituie importante surse de creştere a variabi-lităţii genetice la viţa de vie. Există numeroase cauze naturale care deter-mină apariţia mutaţiilor în mod spontan. În prealabil. Selecţia mutantelor naturale (spontane. prin care poate fi exploatată variabilitatea ce apare în interiorul soiurilor (în special. descendenţele rezultate fiind testate în culturile comparative alături de soiuri valoroase. de numeroşi viticultori şi amelioratori. cum sunt culoarea boabelor şi epoca de coacere.3. variaţii ereditare) reprezintă una dintre cele mai simple. protejând soiul de variabilitatea întâmplătoare care poate apărea în timp şi care poate afecta structura genetică a unui cultivar. se aplică o variantă a selecţiei clonale. producţia de butaşi STAS etc. soiul/soiurile martor. raionate în arealul centrului de ameliorare. Clonele care prin valoarea lor se remarcă în mod deosebit şi depăşesc prin caracteristicile lor de productivitate. anumiţi compuşi chimici din apă. ele trebuie înscrise şi verificate în reţeaua ISTIS (Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor). citat de Einset şi Pratt. de interes. adaptabilitate. sol sau aer. la cererea amelioratorului sau unităţii în care a fost creat soiul.. cât de mult din variabilitatea fenotipică a unui soi se datorează genotipului şi cât prezenţei eventualilor viruşi nu este clar (Mannini.

vârfurilor de creştere sau plăntuţelor tinere obţinute din seminţe. s-a stabilit că soiul Chasselas Gros Coulard este un autotetraploid şi nu o „himeră”. ciorchini şi boabe negre la Tămâioasă albă. vinifera au fost semnalate şi forme mutante poliploide (tetraploide) apărute spontan la soiurile Sultanina. grăunciorilor de polen. tipul florilor etc. Principalele caracteristici economice la viţa de vie.4. mugurilor sau corzilor (în repaus sau în stadiu activ). În general. în marea lor majoritate. prezenţa sau absenţa seminţelor din boabe. Pentru inducerea mutaţiilor. 1990).a. . a inspirat amelioratorii. Pentru inducerea mutaţiilor se efec-tuează tratamente aplicate seminţelor (uscate sau umectate). şi o creştere mai viguroasă. semnificative economic: elemente ale productivităţii. Identificarea plantelor la care se manifestă particularităţi favorabile datorită mutaţiilor somatice şi înmulţirea lor pe cale vegetativă (prin urmare aplicarea selecţiei clonale) permite obţinerea descendenţelor clonale. ciorchini şi boabe roz la Traminer etc. de regulă. Mutageneza constituie o metodă importantă de provocare a variabi-lităţii necesare selecţiei la viţa de vie. Folle blanche. ciorchini mari.Noile caracteristici apărute în urma mutaţiilor sunt. Catawba. Scherz (1943) a identificat în cadrul soiului Riesling de Rhin o mutantă somatică rezistentă la mană. dar pot apărea şi mutaţii care afectează caracteristici utile. Olivette noir. în toate marile centre de ameliorare inducerea mutaţiilor a devenit o metodă destul de mult utilizată în scopul creării unor soiuri noi. 1975). vinifera şi a pre-zentat frecvenţa comparativă de apariţie a acestora în cadrul soiurilor. Muscat de Alexandria (Einset şi Partt. 1975). conţinut în zahăr mai ridicat şi o perioadă de vegetaţie mai lungă decât corespondenţii lor diploizi. În cadrul speciei V. Ardelean şi Sestraş (1999) citează mai mulţi autori care au semnalat diferite mutaţii naturale: Harmon şi Snyder (1930) au găsit ciorchini cu boabe fără seminţe la soiul Corinth-Negru. Breider (1964) a selecţionat 17 mutaţii spontane la diferite soiuri de V. mulţi amelioratori au recurs la iradierea mugurilor dorminzi sau corzilor cu raze X. 1. studiul acestora în culturi comparative şi omologarea. ca metodă de ameliorare a viţei de vie (Alleweldt şi colab. boli sau dăunători etc. chimici sau fizici.). astfel de mutaţii sunt relativ uşor de depistat şi identificat în procesul de selecţie. De asemenea. Riesling şi Müller Thurgau au fost depistate peste 48 de forme tetraploide (Neagu. Cel mai adesea. Este de aşteptat ca mutaţiile să aibă efect şi asupra poligenelor. Mutante fără seminţe au fost semnalate la soiuri precum Concord. de altfel. Zirfandler ş. şi mutaţiile induse afectează cel mai adesea caracteristicile cu o ereditate simplă (culoarea şi forma boabelor.. rezistenţa la ger. a unor noi soiuri. dar manifestarea acestora la caracterele de tip cantitativ este mai greu de sesizat. cum sunt productivitatea şi rezistenţa la majoritatea factorilor de stres au un determinism genetic complex.5. Depistarea tetraploizilor se face în primul rând pe baza mărimii boabelor. Ei au. iar la soiurile Sylvaner. calităţii. aroma. În ţara noastră au fost observate şi descrise variaţiuni mugurale cu boabe roşii la Afuz-Ali alb. Carin-gan. într-un timp relativ scurt. Riesling de Mosela. Emperor. eventual mărimea stomatelor) şi confirmate ca poliploide. de tipul etilmetan-sulfonatului (Einset şi Pratt. Canon Hall. Muscat de Alexandria. Plantele considerate tetraploide vor fi verificate ulterior prin metode sigure (numărul de cromozomi. Inducerea mutaţiilor Apariţia mutaţiilor spontane care uneori afectează caractere favo-rabile la viţa de vie. Acesta este. sunt afectate de mutaţii caracteristicile cu o ereditate simplă. nefavorabile plantelor. gamma sau neutroni termici. astfel că. astfel că ele pot fi puţin ameliorate prin intermediul mutagenezei. La fel ca în cazul mutaţiilor spontane. 1975). Cabernet Sauvignon. sau au apelat la agenţi mutageni chimici. în acest scop folosindu-se diferiţi agenţi mutageni. unul dintre motivele pentru care se consideră că mutageneza nu a confirmat aşteptările.

La soiul Sultanina. Dintre cele două variante ale hibridării intraspecifice (liberă sau dirijată). importanţă în ameliorarea viţei de vie prezintă şi triploizii (2n = 57).5. citaţi de Alleweldt şi colab. Formele considerate tetraploide pe baza fenotipului.25-0. cu 75 de cromozomi. prin imersionarea lor în soluţie de colchicină pe o durată de timp cuprinsă între 30 de minute şi 24 de ore. 1999). a reprezentat principala metodă de creare de variabilitate. Pe frunzele plantelor tetraploide pot apărea uneori zone alternante de verde închis şi verde. între acestea figurând soiurile Kyoho şi Pione. Ei se caracterizează prin sterilitate. Antcliff (1967). multe dintre ele fiind pierdute datorită modului inadecvat de separare a ţesuturilor mutante de cele nemutante (Alleweldt şi colab. Variabilitatea genetică provocată prin mutageneză se exploatează prin intermediul selecţiei clonale. în ultimul timp se recurge. vor fi verificate în laborator prin metode citologice. fiind importanţi pentru ameliorarea portaltoilor. de aceea. 1990). Adesea. care prin investigaţii citologice se dovedesc „himere periclinale” (4x−2x). iar în mod frecvent sinusul frunzelor apărute pe lăstarii tetraploizi este sub formă de “U”.5. la hibridarea dirijată..50%): imersia vârfului de creştere a plantulelor tinere în soluţia de colchicină. marea majoritate a mutaţiilor care apar nu prezintă importanţă practică. în mod curent prin numărarea cromozomilor din vârfurile de creştere ale rădăcinilor (Lelakis. vinifera. Tetraploizii au frunze cu un număr mai mare de stomate şi de dimensiuni mai mari decât omologii diploizi. între soiuri aparţinând speciei cultivate V. Hibridarea intraspecifică rămâne o metodă de bază în ameliorarea viţei de vie şi se foloseşte pe scară largă şi în prezent. Hibridarea intraspecifică Datorită numărului mare de cultivaruri şi diversităţii genetice ample existentă la soiurile de viţă de vie..Frecvenţa de apariţie a mutaţiilor induse prin tratamente chimice şi fizice la viţa de vie este în general scăzută. tetraploizii având frunze mai mari şi de un verde mai intens decât diploizii. . citat de Ardelean şi Sestraş. (1990). Identificarea formelor tetraploide induse artificial se face în prima fază prin examinare vizuală.. şi soiul aneuploid Takao. aceştia putându-se obţine prin încrucişarea diploizilor cu tetraploizii. astfel că foarte puţine forme mutante pot fi selecţionate. Există mai multe modalităţi de efectuare a tratamentelor cu colchi-cină (soluţie de 0. 1. relativ puţine au o valoare comercială remarcabilă. creştere foarte viguroasă şi o coacere foarte bună a lemnului. aplicarea unui tampon de vată îmbibat în colchicină pe vârful de creştere al plantelor tinere. se cultivă în nordul Germaniei) şi Perlette (de masă. de regulă. În plus. prin inducerea mutaţiilor se obţin aşa numi-tele „himere”. pe baza căreia s-au obţinut majoritatea soiurilor noi. Forme mutante s-au obţinut prin iradiere la soiurile Perle (cu rezistenţă la ger. şi mai rar prin iradiere (Alleweldt şi colab. Dintre poliploizi. cu caractere comerciale superioare soiului original). 1986. hibridarea intraspecifică. prin înmulţirea vegetativă a plantelor mutante selecţionate. 1990). Dintre numeroasele forme tetraploide existente la viţa de vie. citat de Ardelean şi Sestraş (1999) a obţinut o proporţie de 5% mutante adevărate. picurarea soluţiei pe vârful de creştere cu ajutorul unei pipete. ameliorarea prin mutaţii va fi aplicată soiurilor ce prezintă o mutabilitate mai ridicată. 1956. În ameliorarea viţei de vie se practică şi inducerea mutaţiilor numeric cromozomale (poliploidiilor). cel mai adesea prin tratamente cu colchicină. toate cultivate în Japonia (Shiraishi şi colab. din totalul plantelor tratate. O metodă eficientă constă în tratarea cu colchicină a seminţelor de viţă de vie. Proporţia mutantelor apărute în urma tratamentelor cu agenţi mutageni diferă foarte mult şi de la un soi la altul.

2000. urmată de selecţia celor mai valoroşi hibrizi F1: E1 − fecundare liberă → F1 – selecţia hibrizilor F1. cu adaptări şi modi-ficări propuse de Neagu. ciclice şi dialele. După această schemă a fost obţinut soiul Crâmpoşie selecţionată. 2003). cel mai valoros) şi selecţia elitelor de perspectivă în generaţia BC1: E1 x E2 → F1 (E1E2) x E1 (sau E2) → BC1 − selecţia hibrizilor BC1. Regner. să permită identificarea unor forme superioare părinţilor (care moştenesc caractere îmbinate. urmând ca variabi-litatea să fie exploatată şi valorificată prin intermediul selecţiei clonale. B♀ x A♂) se pot evidenţia efectele genetice de natură citoplasmatică (ereditatea extra-nucleară) care intervin în transmiterea. metoda permiţând determinarea capacităţii specifice de combinare a soiurilor încrucişate şi calcularea unor importanţi parametri genetici pentru diferite caractere. calitate. din care ulterior să rezulte noi soiuri. în funcţie de obiectivele de ameliorare propuse. datorită recombinării genelor. f) Încrucişarea între ei a doi hibrizi simpli. 1972. de regulă folosit ca formă paternă). ceea ce permite determinarea capacităţii generale de combinare a soiurilor încrucişate cu testerul (pentru caracterele urmărite). urmată de alegerea hibrizilor de perspectivă în generaţia F1: E1 x E2 → F1 (E1E2) − selecţia hibrizilor F1. complexe etc. respectiv moştenirea unor caracte-ristici importante în ameliorarea viţei de vie. e) Încrucişarea hibridului F1 dintre două soiuri vinifera cu un al treilea soi vinifera. Prin aplicarea selecţiei în hibrizi dubli au fost obţinute soiurile Optima şi Bachus. Triumf. precum şi în analizele genetice (hibridologice) foarte utile sunt şi hibridările dialele. în sistem fiecare cu fiecare. rezistenţă la boli şi dăunători etc. Ardelean şi Sestraş. d) Încrucişarea dirijată a două soiuri vinifera. Wei şi colab. ♀A x B♂.Prin alegerea ca genitori şi încrucişarea unor soiuri alese judicios. În cazul încrucişărilor ciclice (prin care mai multe soiuri se încrucişează cu un genitor – tester. se obţin hibrizi pe jumătate fraţi (după tester). Rezultă faptul că hibridarea intraspecifică este o metodă de bază utilizată pentru provocarea variabilităţii artificiale la viţa de vie. Prin aplicarea acestei scheme au fost obţinute soiurile Forta şi Noblessa. Variabilitatea care rezultă în urma hibridărilor intraspecifice diferă în mod semnificativ în funcţie de soiurile care participă în încrucişări. 1999): a) Fecundarea liberă a unor soiuri vinifera valoroase. urmată de selecţia descendenţilor valoroşi în prima generaţie a hibridului dublu: (E1 x E2) x (E3 x E4) → F1 [(E1E2)(E3E4)] − selecţie. Pe această cale au fost obţinute soiurile Albalonga şi Osiris. c) Încrucişarea dirijată a două soiuri vinifera. urmată de retroîncru-cişarea hibrizilor F1 cu unul din părinţi (de obicei. selecţia pentru produc-tivitate. Prin hibridările directe şi reciproce (ex. 1975. Este varianta prin care au fost create cele mai multe soiuri. În lucrările de ameliorare a viţei de vie.. Prin aplicarea acestei variante au fost create soiurile Gloria şi Faber. b) Încrucişarea dirijată a două soiuri vinifera. în cadrul hibridărilor intraspecifice se apelează foarte adesea la încrucişările directe şi reciproce. 2000. prin selecţie din hibrizii F1 obţinuţi prin polenizarea liberă a soiului Crâmpoşie. În vederea obţinerii de soiuri noi se pot utiliza mai multe variante ale hibridărilor intraspecifice (după Alleweldt. care constau în încrucişarea mai multor soiuri între ele. Prin încrucişarea unor soiuri din grupe ecologicogeografice diferite se creează o variabilitate mai amplă decât cea rezultată din încrucişarea soiurilor din . inclusiv Select. urmată de selecţia aplicată în prima generaţie a hibridului triplu: E1 x E2 → F1 (E1E2) x E3 → F1 (E1E2E3) − selecţie. cum sunt coeficienţii de heritabilitate (Sestraş. urmată de selecţia descendenţilor valoroşi în generaţia F2: E1 x E2 → F1 (E1E2) autopolenizare → F2 − selecţia hibrizilor F2. valoroase de la formele parentale). se urmăreşte obţinerea unor hibrizi la care. În afara acestor variante. Eibach.

Landot. Dacă asemenea hibridări reuşesc şi se obţin descendenţi. În acest sens. iar ceva mai târziu (secolul XX). dificultăţi apar la încrucişările dintre soiurile vinifera şi speciile subgenului Muscadinia (V.6. alţi hibridologi francezi. prin hibridare interspecifică se încearcă să se combine rezistenţa la filoxeră şi boli a speciilor americane. Pentru restaurarea fertilităţii unor hibrizi interspecifici de tipul V. calitate a strugurilor. La portaltoi. încrucişarea între ei a hibrizilor F1 parţiali fertili. adică la încrucişarea unor plante aparţinând la specii diferite. hibridarea intraspecifică s-a dovedit o metodă de ameliorare extrem de eficientă în direcţia creării unor soiuri noi. Couderc. a soiurilor nobile. 1975). Hibridările interspecifice între soiurile vinifera şi speciile ameri-cane şi asiatice ale subgenului Euvitis reuşesc fără dificultate. antracnoză şi mană. cu o bună coacere a lemnului. Traminer etc. ulterior. epocă diferită de coacere a strugurilor etc. cu rezistenţă biologică. obiectivele de ameliorare urmărite prin utilizarea hibridării interspecifice s-au diversificat. . rotundifolia. cu o foarte ridicată productivitate. Datorită calităţii lor şi capacităţii de transmitere a caracterelor valoroase în descendenţe hibride. În schimb. Amurensis). Prin încrucişarea unor soiuri „pontice” (ex. au fost mult utilizate ca genitori în lucrările de ameliorare a viţei de vie (Negrul. De-a lungul timpului. între specii americane. a hibrizilor direct producători.5. Pinot gris. O contribuţie deosebită la obţinerea unor portaltoi rezistenţi la filoxeră (europeo-americani. s-a urmărit şi se urmăreşte asocierea calităţii stru-gurilor de la soiurile europene. care au moştenit de la specia rustică rezistenţa la „Boala lui Pierce” (Pierce’s Disease). Negru vârtos. Prin încrucişări între V.) cu soiuri „occidentale” (Cabernet Sauvignon. datorită diferenţelor de număr de cromozomi şi de calitate a genoamelor. Zghihară. De Grasset. americane sau asiatice. 1. 1975). Oberlin (Germania).. şi de bună calitate (caracter moştenit de la soiurile occidentale). vinifera x V. Metoda a început să fie utilizată tot mai mult din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. vinifera nu există o variabilitate gene-tică care să permită încorporarea în noile cultivaruri a unor caracteristici deosebit de importante la viţa de vie (în special rezistenţa la ger. specifică soiurilor vinifera. cu forme imune la mană şi filoxeră. dar mai puţin eficientă pentru ameliorarea rezistenţei la ger. rezistente la tempera-turi ridicate şi secetă). Neagu. Terras. în stare hibridă. dublarea numărului de cromozomi ai hibridului interspecific prin colchici-nizare. renumiţi fiind Seyve Villard. Galbenă de Odobeşti etc. efectul heterozis fiind mai intens. metoda fiind folosită pentru obţinerea portaltoilor rezistenţi la ger şi secetă. Braghină. obţinându-se descendenţi viabili şi fertili. odată cu invazia filoxerei în Europa. se pot folosi diferite metode: folosirea soiului V. s-a apelat la hibridarea interspecifică. rezistenţei la mană şi filoxeră. vinifera x V. vinifera. de calitate superioară şi rezistenţi la mană şi filoxeră etc. sau la portaltoi. Riesling Italian. ca genitor matern. rotundifolia. mulţi dintre ei sunt sterili. în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea.acelaşi proles. Munsoniana. cum sunt Cabernet Sauvignon. În crearea hibrizilor direct producători şi. Ulterior. Lu şi colab. Hibridarea interspecifică Întrucât în cadrul speciei V. (2000) au obţinut descendenţi cu caracteristici intermediare formelor parentale. Pentru crearea unor portaltoi rezistenţi la filoxeră s-au efectuat încrucişări interspecifice. Seibel (Franţa). sau între specii americane şi soiuri vinifera. americano-americani) şi a hibrizilor direct producători au avut Millardet. din care să fie selecţionate plante elită cu o bună producţie de struguri (caracter moştenit de la soiurile pontice). altoite pe portaltoi de origine americană sunt rezistente la atacul paraziţilor. rotundifolia şi V. mană şi filoxeră). retroîncrucişarea hibrizilor F1 parţial sterili cu soiul vinifera folosit ca părinte recurent. când s-a descoperit că viţele nobile. obţinerea de portaltoi. se doreşte transferarea rezistenţei la ger de la specii asiatice (V. în cadrul aceluiaşi gen (Vitis). Tot la soiurile vinifera. Pinot gris) se pot obţine hibrizi cu particularităţi intermediare formelor parentale. cu rezistenţa la boli şi filoxeră a speciilor (sau soiurilor) americane. 1955. unele soiuri occidentale. amelioratorii au fost obligaţi să recurgă la sursele de gene disponibile în speciile sălbatice. Ravat (Neagu.

Printr-o singură generaţie de backcross nu se pot elimina caracte-risticile de rusticitate moştenite de la genitorul rustic. Delaware. în urma retroîncrucişării cu acelaşi genitor (recurent). până se obţin plante cu struguri de calitate (caracter încorporat de la genitorul vinifera). Chambourcin (hibrizi franco-americani) etc. dar în care. Pentru a spori şansele obţinerii unor descendenţi cu caracteristici superioare. Merlot. în continuare. folosit ca părinte recurent. fiind trecute în Catalogul Oficial al soiurilor din ţara noastră ca admise temporar. începând din F2. dar cu struguri de calitate superioară. dar de foarte bună calitate. Vidal Blanc. Seyval Blanc. dar rezis-tente la boală sau dăunători (caractere transferate de la genitorul rustic). St. Chiar şi soiurile cu rezistenţă biologică create recent. Chardonnay. BC2 etc. procedeul numindu-se şi reîncrucişare sau backcross. se obţin generaţiile backcross (BC1. Deoarece.Pentru obţinerea unor descendenţe care să permită efectuarea unei selecţii eficiente. prezentată în figura 1 (după Neagu. Metoda se aplică în urma hibridărilor interspecifice. foarte rezistent la frig şi boli). ceea ce prelun-geşte procesul de ameliorare. de aceea selecţia se va aplica. Şi în generaţia F2 predomină indivizii cu caractere rustice. Labrusca). vinifera). datorită heterozigoţiei pronunţate. rezultând descendenţa F2. ca forme recurente se folosesc pe parcursul genera-ţiilor de încrucişare soiuri vinifera diferite. oidium) şi dăunători (filoxeră. prin selecţie. În acest scop. Retroîncrucişarea Întrucât în urma hibridării interspecifice hibrizii F1 moştenesc caracteristicile genitorului rustic.7. George (V. Concord.5. În urma retroîncrucişării genitorilor de profesie cu soiurile vinifera. în urma unor numeroase generaţii de hibridare cu genitori de calitate. Datorită genelor transmise de la ascendenţii rustici. Riesling (V. sau se aplică o variantă a retroîncrucişării. ele nu au ajuns la nivelul calitativ dorit. Chancellor. selecţionaţi în prealabil în funcţie de obiectivele de ameliorare urmărite. riparia). pentru retroîncrucişări şi încrucişări multiple vor fi folosite ca genitori plante valoroase alese în F2 (aşa numiţii “genitori de profesie”) care dau. Marechal Foch. cu o bună producţie şi calitate a strugurilor. se aleg hibrizi F1 rezistenţi care moştenesc şi particula-rităţi de calitate şi se încrucişează între ei. de aceea retroîncru-cişarea continuă timp de mai multe generaţii. Norton (V. în care majoritatea plantelor sunt sensibile la mană şi filoxeră. prin selecţie vor fi aleşi cei mai valoroşi. Dintre aceştia. asemănători genito-rului american. 1986). pot fi identificate şi plante rezistente. 1. Steuben (V. rezistenţi la mană şi filoxeră şi care au şi o productivitate şi o calitate a strugurilor acceptabile. care să favorizeze extinderea largă în cultură. Catawba. După 2- . un procent ridicat de plante rezistente la filoxeră şi mană. generaţia F2 a hibrizilor interspecifici prezintă o variabilitate mai mare decât generaţia F1. în descendenţă. pentru plantaţii artizanale. hibridările interspecifice la viţa de vie trebuie executate ţinându-se seama de considerentele rezultate în urma experienţelor ante-rioare (Husfeld. de exemplu: Cabernet Sauvignon. nematozi). hibrizii F1. pentru recuperarea însuşirilor şi caracte-relor genitorului de calitate se recurge la retroîncrucişare. Baco Noir (V. prin care se urmăreşte obţinerea unor soiuri sau portaltoi rezistenţi la boli (mană. în retroîncrucişări cu soiul vinifera. se pot utiliza în hibridările interspecifice sursele de gene reprezentate de cele mai valoroase genotipuri din speciile de origine. 1975. cu precădere. dintre descendenţii interspecifici obţinuţi prin încrucişarea soiurilor vinifera şi genitorii pentru rezistenţă (specii sau soiuri americane).). la viţa de vie. 1961): alegerea genitorilor să fie făcută pe baza valorii lor de ameliorare (care diferă de la o specie la alta şi de la un soi la altul). Niagara. Conform schemei. Aceştia vor fi aşa numiţii “genitorii de profesie” care vor fi utilizaţi. manifestă încă anumite particularităţi transmise de la formele sălbatice. Dezavantajul hibridării interspecifice îl constituie faptul că hibrizii F1 moştenesc pregnant caracteristicile genitorului rustic. rupestris). se retroîncrucişează cu genitorul de calitate (soiul vinifera). apare homozigotarea. aestivalis. respec-tiv consangvinizarea. modificată de Ardelean.

din care să poată fi omologate noi soiuri. modificată de Ardelean. rezistenţi la mană şi filoxeră F1 EA EA EA X Autofecundarea sau încrucişarea între ei a celor mai buni hibrizi F1 F2 EA Alegerea genitorilor de profesie Alegerea elitelor valoroase pentru li t lt il AMELIORAREA PORTALTOILOR EA X E Retroîncrucişarea genitorilor de profesie cu soiurile din specia Vitis BC1 E2 Alegerea elitelor de perspectivă it t l ă i fil ă E E2 X Retroîncrucişarea elitelor alese în BC1 cu soiurile din specia V. Prin aplicarea retroîncrucişării în urma hibridărilor interspecifice. 2000). fiind folosită în principal în analizele genetice (Todorov. majoritatea soiurilor au fost obţinute prin hibridare. 1975.5. citat de Ardelean (1986). vinifera BC2 Alegerea elitelor de perspectivă it t l ă i fil ă Culturi comparative cu clone obţinute din elitele de perspectivă E3A Figura 1. Consangvinizarea şi heterozisul La viţa de vie. rezistente la mană şi filoxeră şi cu o calitate a strugurilor foarte apropiată de cea a soiurilor europene. a creat soiurile Ares şi Siegfriedrebe. Schema obţinerii soiurilor de viţă de vie rezistente la mană şi filoxeră (după Neagu. .8. Consangvinizarea prin autopolenizare reprezintă o metodă de ameliorare mai puţin aplicată în crearea de soiuri noi. 1986) 1.3 generaţii de retroîncrucişare se pot obţine descendenţi rezistenţi la mană şi filoxeră şi cu o calitate a strugurilor asemănătoare cu cea a soiurilor vinifera. Husfeld (1966). E X Hibridare interspecifică între soiuri vinifera (E) şi soiuri americane (A) Alegerea celor mai valoroşi hibrizi F1.

Caracteristicile biologice ale viţei de vie. Indiferent de gradul de heterozigoţie al unor asemenea plante.). De aceea. 1. prin încruci-şarea acestor linii. a plantelor hibride care manifestă un intens heterozis al caracteristicilor dorite în ameliorare (producţie. în cadrul descendenţelor F1. heterozisul se manifestă mai frecvent şi cu o intensitate mai mare când părinţii aparţin unor grupe ecologico-geografice diferite. folosită în scopul menţinerii structurii genetice a cultivarurilor existente şi producerii materialului săditor a fost reprezentată de cultura „in vitro” de ţesuturi (meristeme) şi celule. În urma hibridărilor dirijate. emisă de Rives (1961). Negrul (1955) a constatat că. Heterozisul sau vigoarea hibridă se manifestă la viţa de vie atât în încrucişările intraspecifice. Îndeosebi în ultimii ani. selecţia în prima generaţie de autopolenizare (I1) a unor cultivaruri heterozigote (eventual în a doua generaţie – I2. rezistenţa la frig şi boli etc. Ingineria genetică şi biotehnologiile Biotehnologiile şi ingineria genetică sunt cele mai moderne metode utilizate în ameliorarea viţei de vie. iar în încrucişările interspecifice se manifestă doar hetero-zisul vigorii de creştere şi mai puţin cel al producţiei de struguri. La viţa de vie. citat de Ardelean (1986). rezistenţa la boli şi dăunători etc. a hărţilor genetice etc. deoarece prin consangvinizare are loc o tranziţie a genelor poli-mere din stare heterozigotă în stare homozigotă. a obţinut cunoscutul soi de struguri de masă Cardinal. Tamai şi colab. Todorov (2000) consideră consangvinizarea de preferat faţă de hibridare atunci când se urmăreşte apariţia unor caracteristici datorate recesivităţii (lipsa seminţelor în boabe. El estimează că autopolenizarea cauzează transgresii genetice cu efecte biolo-gice şi economice superioare comparativ heterozisului provocat prin hibridare. De altfel. Timpurii de Bucureşti (selecţie din Coarnă albă x Regina viilor). heterozisul poate fi fixat şi menţinut prin intermediul selecţiei clonale. sunt procese anevoioase şi de foarte lungă durată (Ardelean şi Sestraş. crearea formelor transgenice. la viţa de vie se caută identificarea. preferinţa pentru poleni-zarea alogamă. preocupările oamenilor de ştiinţă s-au accentuat în direcţia cercetării modului prin care noile tehnici pot fi utilizate în scurtarea procesului de ameliorare la viţa de vie. Pe aceeaşi cale. În schimb. sau în prima generaţie a unei încrucişări SIB – dintre plante soră x frate alese în generaţia F1 a unei autopolenizări). pentru caracteristicile avute în vedere. se pot obţine clone care se testează în culturi comparative şi se pot crea soiuri noi. Snyder (1936). selecţia şi înmulţirea unui hibrid intraspecific F1 din combinaţia Ahmer x Alphonse Lavalée. ele intrând în categoria metodelor neconvenţionale. Dobrogea (selecţie din Coarnă albă x Regina viilor). (2003) confirmă ipoteza originii policlonale ale unor soiuri.). crearea varia-bilităţii şi obţinerea unor noi cultivaruri şi a materialului săditor cu înaltă valoare biologică. acesta este şi considerentul avut în vedere în alegerea “genitorilor de profesie”. perenitatea plantelor etc.9. la noi în ţară s-au obţinut soiurile: Select (selecţie din Bicane x Chasselas doré). decât atunci când ei aparţin aceleiaşi grupe. Roşu de Odobeşti (selecţie din Băbească x Fetească neagră) etc. autopolenizarea poate evidenţia expresia variabili-tăţii intrinseci prezentă chiar şi în genomul unor soiuri care par foarte omogene fenotipic. Probabil prima tehnică de acest tip aplicată la viţa de vie. sau micropropagarea. calitatea strugurilor. Anca (selecţie din Coarnă albă x Afuz Ali). Prin înmulţirea vegetativă a plantelor care exteriorizează nivelul dorit al heterozisului. şi recomandă autopolenizarea ca o metodă de sporire a diversităţii genetice la viţa de vie. Triumf (selecţie din Afuz-Ali x Lignan). Folosită în acest scop. heterozigoţia soiurilor.5. cât şi în cele interspecifice. Prin identificarea. constituie tot atâtea cauze datorită cărora autopolenizarea continuă şi obţinerea liniilor consangvinizate şi apoi realizarea formelor heterozis. poate asigura identificarea unor elite la care datorită homozigotării unor gene recesive sau transgresiunilor gene-tice să se manifeste caractere valoroase economic. în generaţiile F1 ale unor încrucişări intraspecifice. metoda prezintă . 1999).

prin mutageneză „in vitro”. dintre ultimii. hibridare interspecifică sau interge-nerică) prezintă interes pentru obţinerea formelor homozigote. în final. a fost luată în considerare şi la viţa de vie. prin posibilităţile oferite de utilizarea markerilor moleculari. Culturile de protoplaşti şi hibridarea somatică (fuziunea de proto-plaşti) asigură depăşirea barierelor de incompatibilitate dintre speciile cu număr diferit de cromozomi şi obţinerea unor cibrizi care acumulează informaţia genetică nucleară de la specii diferite şi. în direcţia creării unor genotipuri noi. permit identificarea unor forme utile pentru ameliorare într-un timp relativ scurt şi cu costuri scăzute (Lu şi colab. efectuarea unor tratamente costisitoare. ca o alternativă la metodele tradiţionale de conservare. 1998). obţinerea unor plante sănătoase etc. şi citoplasmă hibridă. înalta lor heterozigoţie. la fel ca la alte specii horticole. O altă metodă neconvenţională aplicată frecvent în ameliorare este cultura de embrioni. PCR (Polymerase Chain Reaction). Se scoate în evidenţă şi faptul că. Deoarece selecţia hibrizilor F1 fără seminţe se poate face numai după intrarea pe rod a plantelor. convenţionale. Markerii cei mai folosiţi (Reisch. în mod surprinzător. îndeosebi în scopul obţinerii soiurilor de struguri de masă cu seminţe puţine sau fără seminţe (apirene). 2003). permite apariţia variabilităţii somaclonale. Şi la viţa de vie. până în 1990. androge-neză) sau induşi (prin tratamente cu agenţi fizici sau chimici aplicate gametofitului înainte de polenizare. Reisch şi Pratt (1996) evidenţiază că cercetările în genetica viţei de vie prin metodele clasice. De asemenea. Cea mai importantă sursă de gene folosită în lume pentru crearea soiurilor noi pentru stafide este soiul Sultanina. depresiunea de consangvinizare la autopolenizarea repetată. dar şi a calusurilor sau haploizilor. Haploizii spontani (care iau naştere prin partenogeneză. rata mare de multiplicare pornind de la o singură plantă „mamă” şi obţinerea unor descendenţe vegetative cu acelaşi genotip. perioada juvenilă lungă a hibrizilor obţinuţi din sămânţă. În acest sens. care poate fi exploatată prin selecţie „in vitro”. .). cei mai importanţi fiind microsateliţii SSR (Simple Sequence Repeat). Selecţia „in vitro” a protoplaş-tilor. Bolile cauzează pierderi însemnate de producţie şi calitate a producţiei. stocarea pe termen lung a materialului genetic (geno-tipurilor) sub forma culturilor de ţesuturi. Cea mai sigură modalitate de selecţie este însă cea efectuată la nivelul ADN-ului. muncă (pentru întreţinerea hibrizilor până intră pe rod) şi. se urmăreşte identificarea lor într-o fază timpurie. sunt restricţionate de necunoaş-terea originii genetice a soiurilor.. boli. 1998) sunt cei de tipul izoenzimelor. Mejía şi Hinrichsen. prin transformare genetică se urmăreşte obţinerea unor plante rezistente la factori de stres. din anul 1957. 2000.numeroase avantaje (propagarea rapidă a cultivarurilor. sau STS (Sequence Tagged Site). se creează pre-mizele dezvoltării spectaculoase a lucrărilor de genetică la Vitis (Reisch. care prin încrucişare cu soiuri cu seminţe în boabe dă naştere unor progeni fără seminţe întro proporţie cuprinsă între 10-30%. secvenţiali-zare şi transfer a genelor. AFLP (Amplified Fragment Length Polymorphisms). spre deosebire de hibrizii sexuali. dăunători. 2000). spaţiu (suprafeţe de teren necesare plantelor în câmp). în câmpurile de colecţie. doar câteva gene au fost nominalizate în plus. RAPD (Random Amplified Polymorphic DNA). suprafeţele mari necesitate de populaţiile hibride ample. alcătuirea hărţilor de genom şi crearea profilului ADN unic pentru fiecare genotip (soi). amelioratorul poate obţine plante chiar din încrucişări între genitori fără seminţe. reducerea substanţială a costurilor totale (This şi colab. clonare. posibilă prin intermediul geneticii moleculare. ceea ce s-ar concretiza în economie de timp. tehnică utilizată şi în ţara noastră. prin aşa numita selecţie asistată de markeri. Variabilitatea somaclonală poate fi provocată şi artificial. iar în plus. cu efecte negative inclusiv asupra mediului. ele impun cheltuieli considerabile. la viţa de vie există numeroase referinţe în literatura de specialitate privind aplicarea mai multor tehnici de lucru. prin crioprezervare şi înfiinţarea „băncilor de gene”. prin selecţie asistată de markeri. Prin culturi de embrioni „in vitro” (eventual „rudimente” de embrioni). În schimb. la care se pot aplica tratamente pentru dublarea numărului de cromozomi şi obţinerea liniilor dihaploide. cum sunt RFLP (Restriction Fragment Length Polymorphisms). în plus.. când De Lattin a contabilizat 53 gene identificate la viţa de vie. precum şi a tehnicilor de izolare.

(2000) au estimat că soiul Traminer a avut o importanţă deosebită în formarea altor soiuri europene. Chancellor. în condiţii sterile. 2000). 1996). Chardonnay. formând plante. . la soiurile transgenice şi introducerea lor în cultură. printre care Sultanina. Zweigelt (Blaufränkisch x St. Aligoté ş. Niagara etc. Numeroase cercetări de genetică moleculară la viţa de vie sunt orientate pentru identificarea polimorfismului existent în cadrul speciilor de Vitis. Alte soiuri. precum Chardonnay. care vor fi verificate pentru evaluarea modului în care manifestă caracteristicile dorite. s-ar materializa prin reducerea costurile de producţie şi efecte benefice asupra mediului (Kikkert şi Reisch. Prin aceeaşi tehnică. prin urmare să fie celule somatice şi nu germinale. (2000) au determinat profilul genetic la 52 de soiuri. confirmând originea hibridă a cunoscutului Cabernet Sauvignon: Cabernet Franc x Sauvignon Blanc. ingineria genetică şi biotehnologiile vor contribui în mod hotărâtor la dezvoltarea şi evoluţia lucrărilor de ameliorare la viţa de vie. astfel încât fiecare embrion dezvoltat va fi o clonă a plantei originale. Riesling. Prin intervenţia directă în genomul plantelor se poate acţiona în direcţia dezvoltării unor caracteristici specifice ale unor soiuri cu performanţe recunoscute şi va-loare comercială. de rezistenţă la boli. Europa etc. alţi cercetători au corectat originea soiului Müller-Thurgau: Riesling de Rhin x Madeleine Royale (Dettweiler şi colab. Merlot. În mod cert. se regenerează plante întregi. ultimul genitor fiind şi cel mai vechi cultivar de viţă de vie menţionat în literatura antică. Prin utilizarea a 32 microsateliţi marker. Plantele transgenice sunt numite organisme modificate genetic (OMG) şi au un statut reglementat prin lege. capabile să se dezvolte în embrioni şi ulterior să germineze. Se pare că şi prin folosirea testelor ADN nu se obţin întotdeauna rezultate similare. Laurent). Concord. Tot prin analize ADN se pot identifica genotipurile cultivate în zone diferite şi care au denumiri specifice. create la soiuri valoroase (dar şi la portaltoi). care încă se mai cultivă.a. sau originii filogenetice a unor specii sau soiuri. crescute pe medii artificiale în laborator. în viitor.. asociate cu o bună calitate a strugurilor etc. Procesul de transfer al genelor se realizează prin intermediul bac-teriei Agrobacterium tumefaciens sau biolistic. Müller-Thurgau (Riesling de Rhin x Chasselas de Courtillier). verificate în câmpuri de plante transgenice în SUA. sau a altor soiuri: Neuburger (Silvaner x Veltliner rot). Regner şi colab.. folosindu-se procedee specifice (PCR sau „Southern blot”) se face selecţia celulelor transformate de cele netransformate. Cultu-rile embriogenice constau în mici aglomerări de celule. aplicând tehnici similare. fiind apropiat genetic de Pinot. folosindu-se culturi embrio-genice.Transferarea unor caractere dezirabile. Din celulele în care s-a transferat gena sau genele dezirabile. au derivat din hibridarea Pinot x Heunisch (Vinum hunicum). Indiferent dacă transferarea genei (genelor) în celule se realizează biolistic (prin bombardare) sau prin intermediul Agrobacterium. Cabernet Sauvignon. dar aparţin aceluiaşi soi (clone diferite în cadrul aceluiaşi soi). Regner şi colab. În prezent există numeroase forme transgenice. Celulele trebuie să provină din organe vegetative ale plantei (din soiul la care urmează să se efectueze transformarea). întrucât în acelaşi an. cu prezervarea identităţii lor originale (Thomas şi colab. trans-genice. 2000).

De aici. la început. se situează în jurul a 50 milioane tone anual. O situaţie similară în privinţa numărului restrâns de soiuri care se cultivă pe arii extinse şi asigură o mare parte din producţia de mere se întâlneşte şi la nivel mondial. Jonagold. 44% din producţia totală de mere este asigurată de soiul Red Delicious. 6% de Rome Beauty. mărul a fost larg cultivat în America de către coloniştii europeni. în Europa. 22% era deţinut de Golden Delicious şi Red Delicious. Mărul se cultivă în Europa şi Asia din antichitate. Chiar dacă la măr există în lume peste 10. Chile etc. iar ulterior. IMPORTANŢA AMELIORĂRII MĂRULUI ŞI SORTIMENTUL ACTUAL CULTIVAT ÎN ROMÂNIA 2. alături de bananier şi portocal. Ţări mari producătoare de mere sunt China. iar în Olanda. Mexic. mărul s-a răspândit în întreaga Europă. ca valoare medie pe ultimii ani. în Argentina sortimentul era alcătuit în proporţie de 65% din Red Delicious şi 25% din Granny Smith.000 de peste 20 milioane tone anual.1. 17% de Golden Delicious. Printre cele mai cunoscute şi răspândite soiuri din lume se numără Golden Delicious şi Red Delicious. chinezi) după care cultura mărului a trecut în Europa la greci şi romani. în Franţa. iar în zonele temperate ale globului constituie principala specie pomicolă fructiferă. Germania. răspândindu-se ulterior pe toate continentele.1. Importanţa ameliorării mărului În pomicultura mondială. Pe plan mondial.500 de ani înaintea erei noastre. Mutsu. Printre factorii care au contribuit la răspândirea în lume a mărului se pot aminti: valoarea alimentară. de unde s-a răspândit şi la alte popoare. sau chiar Indonesia (în zonele mai înalte). la nivelul anului 1992. sau altele. ţară care se situează pe locul doi în ierarhia mondială. în Orientul Mijlociu. arabi. Franţa. precum Empire şi Fuji (ambele provenite din Red Delicious). unde temperaturile coboară până la –40ºC. mărul se cultivă pe o suprafaţă de peste 4 milioane ha. SUA. însă. Turcia. (2001). O creştere de-a dreptul spectaculoasă a suprafe-ţelor cultivate cu măr s-a înregistrat în China unde. Primele indicii ale cultivării mărului datează de peste 2. Rusia. Polonia. gustativă. până în Algeria. relativ puţine sunt răspândite şi cultivate pe scară largă. printre care Elstar. 1996). Gessler (1994) menţiona că. York ş. Northern Spy. fiind după 2. ca genitor comun. În timp ce genul Malus este foarte .Capitolul 2 AMELIORAREA MĂRULUI 2. Fuji (45% din producţie). Italia. astfel că în prezent se pot întâlni livezi de măr din Siberia sau Nordul Chinei. Granny Smith. Brazilia. însuşirile tehnologice specifice şi particularităţile agrobiologice ale pomilor. în SUA. Stayman. În ultimele două trei decenii. Pink Lady (toate având. Mărul a fost cultivat. Argen-tina.000 de soiuri. precum şi mutantele lor (Janick şi colab.1. mărul ocupă un loc de frunte în producţia de fructe. 4% de Jonathan şi restul de 29% de la soiurile Idared. Golden Delicious şi Red Delicious aveau o pondere de 45% din totalul soiurilor cultivate. După Cimpoieş şi colab. 39% din soiurile cultivate au fost reprezentate de Golden Delicious şi Red Delicious. iar 20% de Elstar. Japonia. Interesant este faptul că din producţia anuală obţinută în China. aproape jumătate provine de la un singur soi. Astfel. terapeutică şi profilactică a fructelor (apoftegma conform căreia „un măr consumat pe zi ţine doctorul departe” a devenit un truism). 8% de McIntosh.a. au început să fie răspândite în cultură şi soiuri mai noi. Gala. ca urmare. indieni. soiul Golden Delicious).. iar producţia de fructe. o situaţie similară întâlnindu-se şi în ţări din alte continente. producţia de fructe în ultimii 20 de ani a crescut cu 700 procente. de către popoarele din Orient (fenicieni. plasticitatea ecologică şi valoarea econo-mică mare a speciei.

chiar dacă soiul respectiv a fost înlocuit de mai mult timp în majoritatea ţărilor din Uniunea Europeană. Cociu. Golden Delicious etc. ex. poate avea consecinţe nefaste asupra speciei cultivate (Sestraş. 1997. Jonathan. cu o coacere diferită (de la coacere de vară.2. Florina). dar care să prezinte caracteristici de ansamblu superioare (mai productive. Mulţi amelio-ratori consideră că limitarea resurselor genetice. autohtone şi străine. iar în ameliorarea acestei importante specii horticole s-au obţinut rezultate remarcabile (Branişte şi colab. 1990. 2000).. Aspectele prezentate sunt întru-totul valabile şi pentru ţara noastră. Prin lucrări de ameliorare ar putea fi create noi soiuri. astfel încât să fie asigurată piaţa cu fructe proaspete o perioadă cât mai lungă din timpul anului. Bucarciuc). Ropan şi colab. Idared. datorită căruia poate fi oricând vulnerabil la o catastrofă (Way şi colab. . la fel ca alte specii cultivate cu o importanţă economică deosebită. grupa Romus. procesului de selecţie şi heterozigoţiei menţinută prin înmulţire vegetativă continuă. Le Lezec. cu o bună comportare la boli şi dăunători. cu o comportare mai bună la atacul unor fungi la care aceste soiuri sunt sensibile etc. În afară de soiuri româneşti. Ancuţa. datorită originii comune a unora. sau a unor hibrizi obţinuţi din soiurile cele mai bune şi răspândite în lume.) sau mai noi – relativ noi (Jonagold. şi obţinerea unor soiuri „durabile”. printre soluţiile propuse se află conservarea resurselor genetice existente în fondul de germoplasmă la măr. cu fructe asemănătoare celor menţionate.. de altfel. Prima.). provenită de la Malus floribunda). cuprinzând numeroase soiuri. Wagener premiat. Liberty. iar soiuri precum Parmen auriu şi Wagener premiat se află în situaţii similare. îndeosebi la rapăn (Venturia inaequalis). comunicări personale: Hough.1. au o bază genetică comună întrucât au fost obţinute prin selecţia unor mutaţii naturale. Rădăşeni). soiurile cultivate de măr prezintă o bază genetică destul de restrânsă. În tabelul 3 sunt prezentate soiurile înscrise în „Catalogul Oficial” din România. toate acestea combinate cu o foarte bună calitate a fructelor. cu o pondere semnificativă în cultură. a accentuat îngustarea bazei genetice a noilor selecţii şi soiuri ce au încorporată gena Vf. cu diferite epoci de coacere a fructelor. Cunoscu-tul Jonathan continuă să ocupe cele mai mari suprafeţe în cultură. are un fond genetic îngust. 2..divers din punct de vedere genetic. admise în cultură şi pentru înmulţire. restrâns. Multe soiuri de măr. în listă sunt incluse şi numeroase soiuri străine. unde cultura mărului are o veche şi bogată tradiţie. 1997. domi-nantă. cu o bună adaptabilitate la condiţiile de mediu. „Golden”. multe dintre soiurile incluse în Catalogul Oficial nu mai satisfac necesităţile actuale ale producătorilor şi consumatorilor.. 1996). apreciate de consumatorii din ţara noastră. plasticitate ecologică. Kaltherer Böhmer. ex. Wagener premiat. Janick şi colab. destinate consumului curent sau industrializării. prin utilizarea pe scară largă a sursei de rezistenţă Vf (genă majoră. Chiar dacă sortimentul la măr pare bogat şi corespunzător pentru ţara noastră. „Granny Smith”). Amplificarea lucrărilor de ameliorare a mărului. Soiurile incluse în sortiment şi admise la înmulţire în România Conveerul varietal de soiuri de măr înscrise în „Catalogul Oficial” din ţara noastră este destul de amplu. potenţial biologic. utilizându-se cât mai eficient potenţialul genetic disponibil în cadrul genului Malus. se asigură obţinerea unor fructe diverse (de tip „Jonathan”. utilizate în ameliorarea mărului în ultimul timp. mărul. mai vechi (Parmen auriu. Aromat de vară. „Starkrimson”. Prin ansamblul soiurilor. Pentru evitarea unor situaţii de criză în cultura mărului. studiul variabilităţii existente şi desfăşurarea unor noi lucrări de ameliorare. până la coacere de iarnă şi păstrare bună. în direcţia obţinerii unor soiuri rezistente genetic la boli.

domestica (Morgan şi Richards. culoarea şi gustul fructelor. la marginea dintre vestul Chinei. genul Malus. formată dintr-un număr relativ mic de specii de Malus. ORIGINEA.2. sieversii ([Ldb. Cele mai importante specii pentru formarea mărului cultivat şi pentru ameliorare.) Denumirea soiului Ancuţa Ardelean Aromat de vară Aura Auriu de Bistriţa Bistriţean Ciprian Delia Delicios de Voineşti Fălticeni Florina Frumos de Voineşti Generos Gloria Golden Delicious Goldspur Granny Smith Idared Jonaprim James Grieve Jonagold Jonathan Maturitatea de consum (luna) XI-IV IX-XI VII IX-XI X-XII X-XI X-III XI-IV (V) XI-III X-XII XI-III X-XII XI-II X-XII X-III X-III XI-III(IV) XI-IV X-XII VIII-IX X-III XI-IV Denumirea soiului Jonathan 26 Kaltherer Böhmer Liberty (Vf) Mutsu Parmen auriu Pionier Poiana Prima (Vf) Rădăşeni Red Melba Remus Romus 1 Romus 2 Romus 3 Romus 4 Starkprim Salva Starkrimson T 120 T 195 Voinea Wagener premiat Maturitatea de consum (luna) XI-IV (V) XI-I X-III X-III X-XII IX-XI X-III IX-X XI-V VIII VII VII VII VIII VIII-IX X-XII X-XII XII-I IX-X IX-X IX-X XII-IV(V) 2. Prin diversi-tatea sa. forma. ca arbustoid sau pom. fosta Uniune Sovietică şi Marea Caspică. dar care grupează toate cele peste 10. subfamilia Pomoideae. .Tabelul 3 Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din România (măr . deci specia de origine a celei sintetice. 1996). considerată o specie sintetică. Creşte în stare sălbatică în Asia Centrală. specia este importantă nu numai pentru ameliorarea soiurilor de măr. Pomii se înmulţesc uşor prin drajoni. zonă considerată „Father of Apples” („Părintele merelor”) şi. M. este considerată principalul ancestor al mărului cultivat.]Roem.000 de soiuri cultivate (Korban şi Skirvin. care furnizează şi importante surse de gene necesare creării de noi cultivaruri sunt următoarele: M.. Specia prezintă o mare diversitate de forme pentru mărimea.). prin-cipalul centru de origine a mărului (Janick şi colab. Sunt rezistenţi la ger şi foarte rezistenţi la secetă. 1993).Malus domestica Borkh. numită „Mărul lui Sievers”. prin urmare. fiind de altfel utilizată ca portaltoi pentru soiurile din arealul de origine (Cimpoieş. cea mai amplă diversitate întâlnindu-se în Kazahstan şi îndeosebi în podişul Alma Ata. DIVERSITATEA GENETICĂ ŞI SURSELE DE GENE PENTRU AMELIORARE Mărul face parte din familia Rosaceae. 1984). Genul Malus cuprinde peste 30 de specii. intră timpuriu pe rod şi au o înflorire tardivă. Malus domestica Borkh. ci şi a portaltoilor. cu înălţimea cuprinsă între 2-8 m şi coroana răsfirată. 2002). dintre care cea mai importantă pentru ameliorare şi practica pomicolă este specia cultivată.

iar florile au o culoare roşie la început şi roz pal înainte de scuturarea petalelor. pumila Miller („Mărul pitic”) a fost considerată mult timp părintele majorităţii soiurile de măr cultivate.. dar forme cultivate sunt răspândite în Siberia şi Orientul Îndepărtat. („Mărul ornamental”) este o specie originară tot din Orientul Îndepărtat.) Borkh. citat de Cociu şi colab. fertilitatea solului. Iran etc. formând o coroană larg piramidală. Datorită selecţiei naturale. praecox . M. rădăcini profunde. au fructe mici (10 mm în . au caliciu caduc şi gust acru. Crimeea. cum sunt M.. deoarece anumite forme ale speciei au o rezistenţă foarte ridicată la boli. dar forme cultivate sunt întâlnite în Europa. care pot fi folosite în lucrările de ameliorare a mărului. cu pulpă tare şi acrişoară. dar alternativă. Fructele sunt mici. în sudul Kazahstanului. folosite de Miciurin în lucrările de creare a soiurilor Belle Fleur Kitaika. ca plantă decorativă. cu gust acru sau acru-amar. cu pomi înalţi de 15-20 m. Creşte sub formă de pom sau arbustoid. 2001). pumila var. cu ramificare puternică. unde creşte ca arbustoid sau pom. M. Prezintă o amplă diversitate de forme pentru comportarea la ger. specia prezintă un polimorfism deosebit de accentuat. („Mărul siberian”) creşte în flora spontană din Siberia.M. Transcaucazia. paradi-siaca şi M. sieboldii. Pomii rodesc regulat. floribunda Sieb. Înflorirea este abundentă. 1999).. de calitate. secetă.. baccata şi este rezistent la ger (–40ºC). („Mărul chinezesc”) nu se întâlneşte în stare sălbatică. drajonează puternic. cu diametrul de 15-20 mm. din Europa până în Asia (Transcaucazia).) Borkh. Himalaia. Fructele sunt mici. sudul Asiei Cen-trale. („Mărul japonez”) este considerată o specie hibridă. baccata. 2001). sylvestris Miller („Mărul pădureţ”) este o specie răspândită în flora spontană. are o intrare timpurie pe rod. Coreea şi China. excluzând-o din lista speciilor de Malus. pomii putând avea înălţimi cuprinse între 5-20 m. Sieboldii ([Rgl. Este specia cu cea mai mare rezis-tenţă la ger (–56ºC). Asia Mijlocie. Prezintă un deosebit interes pentru ameliorare. Are o mai bună rezistenţă la secetă decât M. Intrarea pe rod este tardivă. prunifolia (Willd. Ca portaltoi are afinitate slabă cu majoritatea soiurilor (Cimpoieş şi colab. Mongolia. dar fără să suporte excesul de apă. sferice.). la secetă şi săruri. cu diametrul de 20-25 mm. China Centrală sub formă de pom sau arbustoid. s-au obţinut soiuri din M. până la înălţimea de 5-8 m. Fructele sunt mici. M. M. a fructelor. pomii au o creştere viguroasă. Creşte ca arbustoid sau pom cu înălţimea de 6-8 m. sylvestris şi M.Ducinul). este o specie spontană din Japonia. cu pieliţa de culoare verde. Turcia.a. Prin ameliorare. atacul de rapăn etc. pulpă tare. însuşiri pentru care specia prezintă interes în ameliorare. M. Celebi Kitaika. provenită din încrucişarea dintre M. În nordul Europei şi Asiei se întâlnesc forme rezistente la gerurile de iarnă (–35ºC). dar care poate fi utilizată în ameliorare pentru înflorirea târzie şi păstrarea foarte bună. fiind folosită şi ca portaltoi. M. de durată. („Mărul oriental”) este o specie răspândită în Caucaz. fără suculenţă şi foarte acră. orientalis Uglitz. În general. Pomii ajung până la înălţimea de 5-6 m. fiind mult întâlnită în Japonia. coroana rotunjită şi ramuri fără ghimpi. M. Se consideră că în evoluţia acestei specii au fost implicate şi alte specii de măr. având ramificaţiile de schelet arcuite. Anis Kitaika ş. zumi Rehd. pumila nu se întâlneşte în flora spontană. Este o specie sensibilă la la ger. ramificată. M. pumila var. Se consideră că specia a stat la baza formării multor soiuri. formând o coroană răsfirată. se înmulţesc uşor prin marcotaj şi butăşire şi intră pe rod la vârsta de 3-4 ani. manshurica şi M. Pomii au o înălţime de 8-10 m. răspândită îndeosebi în Japonia ca plantă ornamentală. de culoare galbenă sau roşie. fructificarea abundentă. Se foloseşte îndeosebi ca portaltoi vegetativ (M. Pomii au o rodire constantă şi sunt rezistenţi la săruri şi rapăn. caracterizate printr-o ridicată rezistenţă la ger şi o calitate superioară a fructelor (Ardelean şi Sestraş. autofertilitate şi produc-tivitate. baccata (L. dar fructele sunt mici (5-10 mm în diametru). ulterior Ponomarenko (1975). formând o coroană sferică şi atingând înălţimi de până la 8-10 m.]Rehd. dar cu o scăzută rezistenţă la secetă şi slabă afinitate la altoire cu majoritatea soiurilor cultivate (Cimpoieş şi colab. Are o fructificare abundentă. în special la făinare. cu ramuri cu ghimpi. (1999). prunifolia cu fructe mari. numită „Mărul lui Siebold”.

PARTICULARITĂŢILE CITOGENETICE ŞI BIOLOGICE ALE MĂRULUI Numărul de cromozomi Majoritatea speciilor de măr sunt diploide. baccata.a. sau chiar specii care prezintă variaţii cromozomice ordonate în serii poliploide (Căzăceanu şi colab. Priscilla. s-a acceptat faptul că mărul cultivat poate fi încadrat într-o specie distinctă. având coroana rotunjită şi ramuri cu ghimpi. datorită faptului că meioza decurge în condiţii normale.diametru). 1984).. 2002): chino-japonez (M. de culoare verde. de asemenea. pumila. cu caliciu caduc. prunifolia. în mare majoritate diploide (2n = 34). Sieboldii. cercetările lui Forsline şi colab. orientalis). rezultând descendenţi viabili şi fertili. 1995). dar care se păstrează bine. euro-siberian (M. 1996) şi se caracterizează prin vigoare mare de creştere şi tendinţa de a forma fructe mari. coronaria. arealele de răspândire. unde se întâlnesc cele mai diversi-ficate forme de M. arbustoid. sylvestris (Juniper şi colab. M. M.) Miller („Mărul coronat”) este o specie întâlnită în flora spontană din America de Nord. şi care. au considerat că originea mărului trebuie căutată în zona euro-asiatică. sylvestris şi M. Printre speciile genului Malus la care se întâlnesc cu o frecvenţă destul de mare forme triploide şi tetraploide se pot menţiona: M. sieversii). ioensis Britton este tot o specie americană întâlnită în formă sălbatică. formând fructe apo-mictic. ce creşte sub formă de pom. căreia i s-a atribuit denumirea binominală de Malus x domestica (Korban şi Skirvin. turkmenorum şi M. A constituit. M. în formarea speciei cultivate este foarte probabil că au interacţionat mai multe specii: M. 1982. dar există şi soiuri triploide şi tetraploide. principala sursă de rezistenţă monofactorială la rapăn. coronaria (L. sieversii s-a putut încrucişa în partea de est cu M. Sir Prize etc. Soiurile sunt. Pomii au o intrare timpurie pe rod. de altfel. îşi suprapun. baccata şi M. Se poate conchide că mărul are cinci genocentre de origine (Cimpoieş. centr-asiatic (M. Prin urmare. rezultată în urma hibridărilor interspecifice. . (1994. sterile. ci şi în practica pomi-colă. platycarpa. În lucrările de ameliorare. cu 2n = 34 cromozomi (numărul de bază de cromozomi la măr este x = 17). lancifolia ş.3. M. 1975. Aceste aspecte trebuie avute în vedere nu numai în lucrările de ameliorare. ioensis). sylvestris). neredusă. întrucât în plantaţiile în care se amplasează soiuri triploide este obligatorie asigurarea unor soiuri polenizatoare diploide. fiind ancestorul cunoscutelor soiuri cu rezistenţă genetică la rapăn Prima. Ulterior. M. Vavilov (1931). M. nord-american (M. M.. M. citate de Janick şi colab. pe zone foarte întinse. pre-asiatic (M. 1998). interfertile. formele triploide sunt. încrucişările intraspecifice şi interspe-cifice se realizează fără dificultăţi deosebite între genitori cu acelaşi număr de cromozomi. sau tufă (până la 8-10 m înălţime). tetraploide (2n = 68). Încă De Candolle (1896). iar la vest cu M. Soiurile triploide pot lua naştere în mod natural prin fecundarea unei celule ou diploidă. sieversii. 2. de dimensiuni mici. M. (1996) au confirmat că diversitatea speciei respective în Asia Centrală acoperă toate caracteris-ticile prezente la soiurile domestica. de slabă calitate. în schimb. care prezintă importanţă pentru ameliorarea mărului datorită unor caractere dezirabile. sferice. dar există şi specii triploide (2n = 51). hupehensis.. pumila. coronaria. coacerea timpurie a lemnului. 1995). floribunda. (citaţi de Ardelean şi Sestraş. de către un grăuncior de polen haploid (Brown. Cuprinde forme rezistente la rapăn. Janick şi colab. zumi).a. cum sunt: intrarea timpurie pe rod a pomilor. După ce Morgan şi Richards (1993) au formulat ipoteza conform căreia principalul ancestor al mărului cultivat este specia M. păstrarea îndelungată a fructelor şi rezistenţa la arsura bacteriană. care pot fi utilizate în ameliorare. Scheimann (1932) ş. şi constituie şi în prezent. de regulă. Diploizii au un grad ridicat de fertilitate. verde-gălbuie. Schuster şi Büttner. M. 1999).

între 20-30 seminţe. iar coeficientul de heritabilitate în sens larg al caracterului a avut valoarea de 0. Golden Delicious.. slabi. Se consideră. Numărul mediu de seminţe/fruct la 28 de genotipuri testate la SCDP Cluj. Red Delicious ş. Pratt şi colab. 1951. a fost de 8. Pe cale naturală. Tetraploizii apar şi din triploizi polenizaţi cu diploizi. Numărul de seminţe bune provenite din astfel de încrucişări este foarte mic.. un calix cu 5 petale. foarte puţine soiuri fiind socotite auto-fertile. 1997). Cellini. 1997). Conkle Jonathan.3%. La măr. viespilor etc. Rhode Island Greening. fiind slabi polenizatori. 1994). rezultă fructe cu foarte puţine seminţe bune. Din aceste motive.Triploizii apar destul de frecvent printre soiurile cultivate. triploizii produc puţin polen viabil. Gagnieu (1955). Din aproximativ 30 de soiuri tetraploide. întrucât înmulţirea pomilor se realizează vegetativ... Ovarul are 5 carpele. Prin polenizarea unui tripolid de către un diploid. decât cei produşi prin colchicinizarea diploizilor. Loop Wealthy. internodii scurte şi subţiri. şi din majoritatea iau naştere puieţi aneuploizi. eventual bondarilor. Biologia înfloritului şi tipul de polenizare preferat Florile la măr sunt pe tipul 5. Mutzu. o reaşezare randomizată a genelor. iar gametul matern. sterilitatea triploizilor nu constituie un impe-diment în practica producerii materialului săditor.19. care este. Yellow Transparent. fertili-zate cu polen cu 17 cromozomi. ei neavând avantaje faţă de diploizi. fertilitatea mai redusă. rareori ajungând pomi care să rodească. caracterizându-se printr-o creştere mai puţin viguroasă. astfel că. în timp ce la triploizii proveniţi din încrucişarea 4x x 2x gameţii ambilor părinţi au o meioză completă şi. Gravenstein. Geneva Ontario. Close. Sir Prize. Suntan. provenite din diferite soiuri diploide printre care Wealthy.. Perrine York ş. în condiţii de polenizare naturală. o parte sunt considerate drept bune pentru ameliorarea triploizilor. care se utilizează în lucrările de ameliorare (prin hibridare cu diploizi) pentru obţinerea unor triploizi valoroşi (Birkholz. citat de Neagu (1975). 1978. probabil. majoritatea nu au dat fructe prin autofecundare. în pomii din culti-varuri diploide (Einset şi colab. a unui soi foarte valoros. în consecinţă. Polenizarea florilor în interiorul soiului a fost ineficientă nu numai cu polen de la propriile flori sau pom. Există şi genotipuri cu un număr mare de seminţe în fruct: între 12-18 seminţe. în cele mai multe cazuri. sau au format fructe puţine. Jonathan. triploizii sunt consideraţi genitori slabi în lucrările de ameliorare. numărul maxim de seminţe în fruct este de 10. 1996). că tetraploizii astfel obţinuţi pot fi genitori mai buni în ameliorare. citaţi de Sestraş. 1996). Blenheim Orange. ca de exemplu: Frumos de Boskoop.a. Baldwin.. presupu-nându-se că iau naştere din celule ou nereduse cu 51 de cromozomi. Un dezavantaj al multor puieţi poliploizi este faptul că au o perioadă juvenilă foarte lungă. Prin încrucişarea tetraploizilor cu diploizi pot fi produse descen-denţe numeroase de triploizi. tetraploizii au apărut ca „sport”-uri (mutaţii naturale sau variaţii mugurale himere) cu fructe mari. deşi rata apariţiei lor în descendenţele hibride ale unor părinţi diploizi este de numai 0. Unele dintre soiurile triploide au avut sau au o importanţă considerabilă în cultură. Pepping de Lituania). Jonagold. la triploizii naturali proveniţi prin fertilizarea unei celule ou nereduse (diploidă) cu un grăuncior de polen haploid. aceştia nefiind identici cu triploizii obţinuţi dintr-o celulă ou diploidă neredusă fertilizată cu polen haploid ci. în jur de 20 de stamine şi un pistil care se divide în 5 stiluri. muştelor. naturală) având loc prin intermediul albinelor. mărul este o specie alogamă ento-mofilă. la triploidul rezultat. deoarece prin autopolenizare leagă un număr oarecare de fructe (ex. conţinând 5 sepale. 1963. care în marea majoritate dau puieţi aneuploizi. ci şi cu polenul altor pomi în cadrul aceluiaşi soi. totuşi. Janick şi colab. cu 2/3 din constituţia genetică aproape neschimbată de forma parentală. soiurile Liberty şi Northern Spy. London Pepping. Este cazul soiurilor Doud Golden Deli-cious. . În schimb. Mărul are un grad ridicat de autoincompatibilitate. inferiori acestora (Sedysheva. McIntosh. 1995. prin altoire. ei reprezentând aproximativ 10% din totalul acestora.a. Charden. polenizarea străină (încrucişată.86 (Sestraş. fiind considerate practic autosterile. de obicei. Supe-rioritatea triploizilor naturali faţă de triploizii obţinuţi prin încrucişarea dintre un tetraploid şi un diploid este dată de faptul că. debili. soiul de portaltoi Ottawa (Janick şi colab. fiind destul de mult răspândite şi bine cotate. a arătat că dintre câteva sute de soiuri de măr studiate. suferă un minimum de reaşezare a genelor şi contribuie astfel. fructe mari şi neregulate. În ceea ce priveşte polenizarea. polenul suferă o segregare completă.). pe de altă parte. fiecare conţinând de regulă 2 ovule. Reinette de Canada.

În ultimul caz.). 2003). a soiurilor derivate din Starking Delicious. Reinette de Canada etc. în lipsa polenizării. Din seminţele care iau naştere din celule ou haploide. Dintre 28 de genotipuri (soiuri şi selecţii) studiate la Cluj-Napoca. prin apomixie. Adesea este suficient ca o singură ovulă să fie fecundată pentru a se forma fructul.3% şi 2. dar nu este nevoie ca toate să fie fertilizate şi să se dezvolte în seminţe. practic. de asemenea. Bucarciuc şi Alekseev (1991). variind între 0. iar 6 metacentrici.3%. Bouvier şi colab. Helios. aşa cum este cazul grupei Delicious (Branişte. Kaltherer Böhmer). la măr se întâlnesc destul de frecvent şi cazuri de intersterilitate. de regulă. se pot obţine plante dihaploide. majoritatea nu au legat fructe prin auto-polenizare. La încrucişarea unor soiuri mutante cu origini diferite. Reinette de Canada x Parmen auriu ş. sau procentul florilor autofecundate a fost nesemnificativ. . 2003). (2000) au găsit valori cuprinse între 1. iar numărul de seminţe din fruct a fost. prin partenocarpie. Intersterilitatea poate să apară şi între soiuri între care nu există nici un grad de înrudire (ex. Idared ş. 1996). pentru a se forma fructe. îndeosebi la cele triploide (ex. La genotipurile studiate (cu o valoare medie a autofertilităţii de 1. 1997). Jonathan. 11 cromozomi au fost submetacentrici. Cercetând lungimea celor 17 cromozomi la haploizi. la care nu se manifestă segregarea. mai ales când sunt implicate soiuri triploide. Haploizii pot să apară în mod natural. respectiv 0-9. complet homozigote. legarea fructelor a fost normală (Bucarciuc. în urma polenizării şi fecundării se formează seminţe pe cale sexuată. Baldwin. coronaria). Partenocarpia sau formarea unor fructe fără seminţe. au ajuns la concluzia că nici un soi autopolenizat nu a fost capabil să dea cantităţi destul de mari de fructe (semnificative economic). Este cazul încrucişării soiurilor noi cu părinţii din care au provenit sau a mutaţiilor cu soiurile de origine. de la 0-7. iar în funcţie de poziţia centromerului. parţială sau totală. multe soiuri nelegând deloc fructe în urma polenizării cu polen propriu. o singură variantă dovedindu-se autofertilă. Asemenea fructe pot lua naştere şi datorită autopolenizării. este un tip de apomixie destul de întâlnit la unele soiuri de măr. autopolenizarea forţată a indus formarea unor fructe preponderent partenocarpice (Bucarciuc. În afara cazurilor de autoincompatibilitate.a. Prin interpolenizarea soiurilor provenite din mutaţii din Golden Delicious şi. cu o frecvenţă redusă (unul dintr-o mie de seminţe) dar. dacă seminţele se obţin din celule maternale diploide (de regulă. sau a unor fructe în care seminţele sunt lipsite de embrioni. pozitivă.a. În floarea de măr există în mod obişnuit 10 ovule. Masa fructelor formate prin autopolenizare forţată a fost mai scăzută cu 30-40% decât a fructelor rezultate din polenizări străine. La soiurile Wagener premiat. Apomixia. 2003). Mantuaner (sin. Gravenstein. legarea fructelor a avut loc într-o proporţie insignifiantă.4%. natural sau prin tratamente cu colchicină. Haploizii nu au importanţă practică.99%). sau fructul poate lua naştere chiar fără fecundare. Melba. la specia M. într-o proporţie mai ridicată. care segregă. cu atât polenizarea între ele se realizează mai greu. Reinette de Canada x Calvil alb de iarnă.. cu cât soiurile sunt mai asemănătoare între ele în privinţa constituţiei genetice. alegându-se în mod judicios sortimentul şi soiurile polenizatoare. ale nucelei). vor rezulta plante identice cu planta mamă. Intersterilitatea existentă între unele soiuri de măr trebuie luată în consi-derare la înfiinţarea plantaţiilor.6% fructe for-mate din flori autofecundate. separat. s-a determinat că între autofertilitate şi fertilitate naturală există o corelaţie genotipică foarte strânsă.5 µm. iar cele mai multe plante sunt debile şi nu supravieţuiesc (Janick şi colab. iar în lucrările de ameliorare alegerea genitorilor pentru hibridare se va face în funcţie de interfertilitatea lor.5 şi 3. fecundării sau embriogenezei.). iar autoferti-litatea este corelată strâns şi pozitiv cu numărul de seminţe din fruct şi conţinutul fructelor în acid ascorbic (Sestraş.6%. vor rezulta plante haploide (cu n cromozomi).După un studiu efectuat în privinţa autofertilităţii la 60 de soiuri de măr. dar oferă un material biologic deosebit de valoros pentru studiile de citogenetică şi genetică. dar seminţe se pot obţine şi în absenţa procesului de repro-ducţie. cu un nivel de 12. Doar la soiurile Melba şi Helios s-au obţinut fructe din flori autopolenizate. ei au o vigoare extrem de scăzută. Prin dublarea numărului lor de cromozomi. mai scăzut şi germinarea seminţelor foarte slabă (Bucarciuc. După Bucarciuc şi Alekseev (1991). acest tip de înmulţire este echivalent cu înmulţirea vegetativă (fenomen întâlnit de autor în lucrările de ameliorare a mărului desfăşurate la SCDP Cluj. de aceea se fac cercetări pentru inducerea lor artificială. 1984). partenocarpia La măr.

sau are loc într-o proporţie nesemni-ficativă. din polenizări străine necontrolate sau din autopolenizare). În studiile genetice. cât şi la izolarea florilor castrate. foarte mulţi amelioratori nu mai efectuează castrarea florilor şi îndepăr-tarea petalelor. Polenizarea se efectuează în momentul în care florile mamă ajung la maturitatea fiziologică. întrucât ar fi evitată alternanţa de rodire. eventual numele celui care a făcut polenizarea (ex. se maturează mai devreme. c) Pentru a se minimaliza vizitarea florilor de către albine sau alte insecte. ♀Golden Delicious x ♂Jonathan. Aplicânduse acest mod de lucru nu mai este necesară izolarea florilor în pungi din hârtie pergamentată sau alte tipuri de izolatori. pe combinaţii hibride. dar în proporţii insignifiante. apoi procesul de selecţie se desfăşoară treptat. seminţele se seamănă într-un amestec de pământ. se usucă şi se pun la postmaturat pe perioada rece a anului. La măr. Când florile care urmează să fie polenizate artificial se izolează.. imediat după răsărirea plantulelor. Polenul recoltat de la florile genitorului patern poate fi conservat pentru un an sau mai mult. Pop I. iar faptul că polenizarea străină sau autopolenizarea se pot produce. (1998) arată că partenocarpia este o caracteristică luată în considerare în ameliorare. De multe ori. Elstar şi Fiesta). Castrarea florilor mamă (emascularea) se efectuează în stadiul de boboc floral (buton roz). scopul amelioratorului este de a crea variabilitate. amplasate într-un desicator conţinând calciu clorid. citaţi de Janick şi colab. 1 mai 2003. deoarece soiurile care formează fructe fără fecundare ar prezenta unele avantaje în cultură: nu ar mai necesita polenizarea străină şi nu ar fructifica bienal. Postmaturarea se poate realiza prin stratificarea seminţelor în nisip. prin luna mai. se recurge obliga-toriu atât la castrarea florilor. 1996): a) Pentru a se preveni autopolenizarea (chiar dacă aceasta este puţin probabilă. foarte devreme (februarie-martie). castrarea florilor şi polenizarea. au fost găsite fructe cu seminţe şi fără seminţe. La unele soiuri de măr la care se manifestă o tendinţă de fructi-ficare partenocarpică (Summerred. în flacoane de sticlă închise. sunt deformate. Liberty. în mai multe etape succesive. fructele partenocarpice au caracteristici inferioare faţă de cele care formează seminţe: au dimensiuni mici. operaţiunile fiind efectuate din următoarele conside-rente (Janick şi colab. numărul florilor polenizate. plantele obţinute urmând a fi transplantate. în seră. o perioadă de 6 până la 14 săptămâni. în ghivece.. păstrate în încăperi reci la 3-5ºC. din motive de economie de manoperă şi de timp. când se urmăreşte obţinerea unor hibrizi auten-tici 100% şi controlul strict al polenizărilor este necesar. Se folosesc etichete mici din material plastic pe care se notează combinaţia hibridă. b) Pentru a se asigura expunerea (ridicarea) stigmatelor şi facilitarea polenizării artificiale. 1995. pe . polenul poate fi stocat pe perioade mult mai lungi (Hanna şi Towill. de la alegerea genitorilor.Pauwels şi colab. nu are nici o importanţă (în generaţia F1 vor rezulta şi câţiva hibrizi din afara combinaţiei dorite de ameliorator. incolore („picătura de nectar”). în lădiţe de lemn. 1996). Seminţele extrase se spală. 14 flori. reducându-se în acest fel riscul suprapolenizării cu polen străin. sau prin păstrarea seminţelor în pungi de polietilenă la frigider etc. data polenizării. după polenizarea florilor efectuându-se şi etichetarea inflorescenţelor astfel lucrate. moment indicat de apariţia pe stigmate a secre-ţiei lipicioase. Polenul se depune pe stig-mate cu ajutorul unei pensule fine. luându-se toate măsurile pentru evitarea amestecurilor. nu se păstrează la fel de mult etc. Hibridarea artificială Polenizarea artificială la măr se efectuează respectându-se riguros toate etapele de lucru caracteristice. la soiul Summerred nu a fost necesară polenizarea pentru a induce fructificarea partenocarpică. datorită auto-incompatibilităţii). Recoltarea fructelor hibride rezultate în urma polenizărilor artifi-ciale se face la maturitatea fiziologică sau tehnologică a fructelor (la soiurile de iarnă). atrase de petalele florilor de măr. În procesul de emasculare se poate recurge şi la înlăturarea petalelor. după o prealabilă călire. Primăvara. În ambele situaţii. primele selecţii efectuate asupra plantelor hibride se efec-tuează în seră. în câmpurile de hibrizi. până la recoltarea fructelor şi extragerea seminţelor hibride.). la temperatura de –15ºC. pe aceiaşi pomi. În condiţii de criogenie.

însă producţiile realizate pot fi deosebit de ridicate (peste 30-40 t/ha anual). cât şi asexuată. În literatura de specialitate (Way şi colab.2 m între rândurile de pomi şi 0. după cum urmează: numărul de pomi care se pot planta la unitatea de suprafaţă va fi condiţionat de vigoarea soiului şi a portaltoiului. când un genotip superior este combinat cu o agrotehnică şi climă ideale). dar în plantaţiile superintensive durata economică a culturilor s-a redus la 10-15 ani. La hibrizii pe rădăcini proprii. Mărul este o plantă longevivă. înmul-ţirea se realizează pe cale vegetativă (asexuat). intrării pe rod. Datorită polenizării alogame. deziderat care se realizează prin înfiinţarea unor plantaţii intensive şi superintensive. 1986). se practică în lucrările de ameliorare. putând ajunge la 10 ani sau chiar mai mult. datorită complexităţii de ansamblu a productivităţii. creşterea şi dezvoltarea mărului Mărul se poate înmulţi atât pe cale sexuată. în practica pomicolă. de regulă prin altoire. durata perioadei juvenile (timpul de la obţinerea plantei din sămânţă până la formarea primelor flori) este lungă.1. ca mijloc de producţie. în mod curent. în prezent. astfel că prin altoirea unor soiuri de vigoare mică pe portaltoi slab viguroşi se pot obţine fructe începând cu anul doi de la plantare. interacţiunilor dintre diferiţii factori ce se influenţează reciproc şi în final acţionează într-un anumit mod asupra recoltei de fructe. soiurile de măr au o structură genetică extrem de heterozigotă. în câmpurile de hibrizi. Rezultă că. 2003). precocitatea intrării pe rod a pomilor etc. manifestată la combinaţia soi-portaltoi asupra vigorii de creştere. care depinde de zestrea genetică a soiului şi de interacţiunea acesteia cu factorii de mediu şi de cultură. La pomii altoiţi. ca formă parentală (Bucarciuc. 1990) există date conform cărora potenţialul biologic maxim al mărului poate ajunge la 110 t/ha. factorul genetic are un rol esenţial. în mod curent noile plantaţii se înfiinţează la distanţe mici. precocitatea intrării pe rod a pomilor va fi influen-ţată în mod hotărâtor de vigoarea pomului. în plantaţiile de măr distanţele de plantare dintre pomi erau mari. Înmulţirea. tendinţa în pomicultura mondială fiind cea de inten-sivizare a culturii mărului. până când este testată productivitatea şi calitatea fructelor minimum trei ani de rod normal. de tipul de creştere şi fructificare a pomilor. astfel că. Dacă până în anii 1970.parcursul mai multor ani. În manifestarea productivităţii. în funcţie de portaltoiul utilizat. sau chiar la 180 t/ha (evident. greutatea medie a fructelor. fiecare din caracteristicile care contribuie la exprimarea productivităţii constituie un element de productivitate care trebuie abordat diferenţiat. OBIECTIVELE AMELIORĂRII MĂRULUI 2. duratei de viaţă etc. Aceşti factori sunt la rândul lor influenţaţi de alţii. constituind o caracteristică deosebit de complexă. Portaltoiul are o influenţă puternică asupra soiului. numărul de fructe pe pom. Această schimbare a fost posibilă prin reducerea accentuată . Productivitatea Productivitatea reprezintă la măr unul dintre cele mai importante obiective de ameliorare. Înmulţirea sexuată. 2. intrarea pe rod poate fi mult grăbită. şi valoarea soiului în ameliorare. Productivitatea determină valoarea unui soi pentru cultură.4.000 de pomi la ha sau chiar mai mult.8-1.4. de 3-3. însă genotipul unui soi nu se poate evidenţia printr-o recoltă la nivelul potenţialului maxim în absenţa unor factori tehnologici optimi.1 m între pomi pe rând. Producţia de fructe la unitatea de suprafaţă este influenţată direct de mai mulţi factori: numărul de pomi pe suprafaţa respectivă. care asigură densităţi de 3. cu număr mare de pomi la unitatea de suprafaţă. revenind densităţi de 300-400 pomi la ha. când se recurge la hibridare pentru crearea de variabilitate şi în obţinerea portaltoilor generativi. care nu s-ar putea menţine prin înmulţire seminală.. prin seminţe. Vigoarea pomilor este un element de productivitate de mare actualitate la măr. durata perioadei juvenile şi portaltoiul utilizat (Ardelean.

de dominanţă şi. M 9. cu soiuri cu vigoare medie sau mică. este un caracter complex. la măr. care este la îndemâna amelioratorului. Valorile varianţei aditive pentru vigoarea pomilor (exprimată prin înălţimea acestora) calculate de Sestraş şi colab. Pomii cu un asemenea ideotip au o vigoare . şi anume crearea unor noi genotipuri de portaltoi. contradicţiile dintre vigoarea genitorilor şi cea a descendenţilor au fost explicate prin capaci-tatea specifică de combinare a formelor parentale. Prin asocierea unor portaltoi de vigoare mică. 1992) a distins la măr patru “ideotipuri arhitecturale” (figura 2). se caracterizează printr-un ax fără ramifi-caţii. Între soiuri există diferenţe evidente de vigoare. uneori destul de accentuate. în general. se obţin combinaţii soi-portaltoi pretabile în cel mai înalt grad pentru înfiinţarea unor plantaţii cu densităţi mari de pomi la unitatea de suprafaţă. datorită în principal efectelor de aditivitate ale poligenelor. Efectul soiului se poate manifesta diferenţiat inclusiv asupra elementelor prin care este apreciată vigoarea hibrizilor F1.). Vigoarea de creştere a pomilor. datorită influenţei portaltoiului asupra soiului. a unei vigori pronun-ţate a hibrizilor. de-a lungul căruia se inserează ramuri scurte de rod. Lespinasse (1977. prin urmare caracterul este moştenit poligenic. care au avantaje evidente (întreţinerea pomilor şi recoltarea fructelor sunt mult mai facile. la cei vegetativi de vigoare mică (ex. vigoarea de creştere (apreciată pe baza suprafeţei secţiunii transversale a trunchiu-lui) a hibrizilor F1 proveniţi din 25 combinaţii cu genitori de vigoare diferită s-a încadrat perfect într-o curbă a distribuţiei normale. formarea coroanei şi fructificarea pe anumite ramuri de rod. M 26. diferenţe apar şi în rândul soiurilor diploide. proveniţi din genitori cu vigoare diferită. Tipul de creştere şi fructificare. viguroasă. trecându-se de la portaltoii generativi (sau vegetativi de vigoare mare). În unele combinaţii. comparativ cu a formelor parentale. 1992) Ideotipul 1. are aceeaşi tendinţă. În funcţie de tipul de creştere a pomilor (portul sau habitusul acestora). de epistazie. dar supradomi-nanţa şi heterozisul ce rezultă la încrucişarea unor soiuri extrem de heterozigote determină manifestarea. “columnar”. Ideotip 1 “Columnar” Ideotip 2 “Spur” Ideotip 3 “Standard” Ideotip 4 “Plângător” Figura 2. Pe ansamblu. (1995) au fost cuprinse între 43. îl constituie tot factorul genetic. Soiul Prima dă naştere unor descendenţi care au preponderent tendinţa de a forma o tulpină groasă. cu o ereditate destul de dificil de estimat. în special prin intermediul portaltoilor. 1997). care să imprime pomului altoit caracteristicile necesare pentru intensificarea culturii mărului. Prin studiile efectuate la hibrizii F1 pe rădăcini proprii. Un mijloc eficient de reducere a vigorii pomilor. producţia la unitatea de suprafaţă este foarte mare etc. care face ca interacţiu-nile nealelice. cele triploide având de multe ori o vigoare superioară faţă de cele diploide. tipică unui caracter cantitativ (Sestraş. sau cu ramificaţii foarte slabe. în schimb o înălţime mică (Sestraş. în generaţia F1. de vigoare mică. să aibă o pondere la fel de însemnată ca şi aditivitatea în transmiterea ereditară a vigorii.2%.7-66.a vigorii pomilor. M 27). în special. s-a constatat că vigoarea medie a hibrizilor se abate mai mult sau mai puţin de la media părinţilor însă. 1977. Ideotipurile arhitecturale ale pomilor la măr (după Lespinasse. 1997).

întrucât multe mutaţii. foarte mulţi cercetători preferă să-l obţină prin inducerea artificială de mutaţii. Golchard. fructificare ce are loc pe ramuri de rod lungi. Reinette de Canada). până la o proporţie foarte ridicată a tipurilor spur (Janick şi colab. dar prin încrucişarea unor genitori care posedă caracterul se pot obţine descen-denţe cu o variabilitate continuă pentru forma spur: de la absenţa tipurilor spur. ramurile se apleacă. fapt ce explică tendinţele existente în ameliorarea mărului pentru crearea unor soiuri cu ideotip “columnar” şi “spur”. în literatura de specialitate. 1996). constituită de soiurile semispur. se caracterizează printr-o tendinţă de creş-tere acrotonă. “spur”. Ereditatea caracterului “spur” pare să fie sub control poligenic. au apărut date conform cărora ideotipul “columnar” poate avea şi un determinism poligenic. Atunci când se urmăreşte obţinerea acestui caracter prin încru-cişări. dezvoltare prolifică a formaţiunilor de rod de tip scurt (ţepuşe şi burse).foarte slabă şi se pretează pentru plantaţiile intensive şi superintensive.a. 1973). Chiar dacă formele “pitice” de măr pot prezenta o creştere com-pactă. 2001) consideră că între soiurile spur şi standard se încadrează o clasă aparte. Ideotipul 2. Ulterior. În crearea noilor soiuri se urmăreşte ca tipul spur să fie îmbinat cu o vigoare de creştere cât mai mică sau chiar pitică (“dwarf”). printre care ramificarea puter-nică (ceea ce presupune cheltuieli suplimentare datorate intervenţiilor prin tăieri) şi degarnisirea (evoluţia zonei productive spre exteriorul coroanei). Tester spur. habitus compact. “plângător”. dar nu au formaţiuni de rod de tip “spur”. care prezintă caracteristici intermediare (ex. Ideotipul “spur” a fost selecţionat din forme mutante apărute spontan la o serie de soiuri comerciale. Ideotipul 4. Pentru obţinerea unor soiuri cu habitus pitic (“genetic dwarf” − pitice genetic).. fără să fie exclusă şi posibilitatea eredităţii oligo-poligenice sau a genelor modifica-toare care acţionează asupra genei Co (Sestraş şi colab. Ereditatea ideotipului “columnar” este simplă. chiar peste 10000 de pomi la hectar). dominantă. foarte multe soiuri. cu şarpante şi subşarpante dispuse armonios. este reprezentativ pentru majoritatea soiu-rilor aflate în cultură. prin selecţie în hibrizi proveniţi din soiul McIntosh Wijcik au fost realizate soiurile de tip “columnar” Telamon (Wijcik x Golden Delicious). citat de Janick şi colab. 1977. în Anglia. identificat ca o mutantă din cunoscutul soi McIntosh (Kelsey şi Brown. Cimpoieş şi colab. Starkrimson. Sub greutatea fructelor. coroana cu şarpante având o ramificare laterală limi-tată. pomii având un aspect “plângător”. Trajan (Golden Delicious x Wijcik) şi Tuscan (Wijcik x Greensleves). După Decourtye (1967). Parmen auriu. sunt indicaţi ca genitori următoarele soiuri: Golden spur. Speranţa. au un port pitic. inclusiv binecunoscutul Golden Delicious. obţinute la diferite soiuri. pentru a permite intensivizarea maximă a culturii mărului şi creşterea substanţială a productivităţii la unitatea de suprafaţă (Ardelean şi Sestraş. de o singură genă majoră recesivă (n). cea mai importantă sursă genetică utilizată este reprezentată de soiul “columnar” McIntosh Wijcik. el reprezentând o soluţie pentru reducerea costurilor de producţie. 1992. în special datorită facilitării recoltării manuale a fructelor. o slabă dominanţă a axului central care favorizează dezvolta-rea fructificării pe ramuri laterale. Wellspur. decât să-l transfere prin hibridări. inclusiv pentru soiurile Golden Delicious şi Jonathan. încadrarea lor la ideotipul “spur” este eronată. Pomii de tip “standard” formează o coroană naturală echilibrată. Ideotipul 3. la măr. Datorită complexităţii caracterului. Lespinasse (1992) consideră că acest tip de creştere şi fructificare nu este lipsit de interes pentru ameliorare. Co (Lapins şi Watkins. (1996). Florina şi Granny Smith. La East Malling. Reprezentative pentru acest ideotip sunt soiurile Rome Beauty. 1999). Lane. internodii scurte. 2002). Comparativ cu primele două ideotipuri prezintă câteva dezavantaje. Alkmene. caracterul fiind determinat de o singură genă. se caracterizează printr-o tendinţă de creştere bazitonă a pomilor.. Unii autori (Lespinasse.. “standard”. fructificarea având loc atât pe ramuri de rod scurte. cât şi pe ramuri de rod lungi. eventual aşa-numitele “livezi pajişte” (cu densităţi foarte mari. Yellow spur. Granny Smith spur ş. 1992). degarnisirea este deosebit de accentuată. Datorită faptului că ideotipul “plângător” (“weeping growth . piticirea este determinată. fiind hetero-zigote pentru acest caracter (Nn).

sau 75-85 mm în diametru (Cimpoieş şi colab. o încărcătură mai mare au prezentat-o descendenţii proveniţi din încrucişările: Reinette Baumann x Golden Spur.. vigoarea şi ideotipul pomului. 1986). Cel mai adesea. în încrucişări dintre soiuri cu fructe mari se obţin descendenţi la care fructele au o mărime medie inferioară părinţilor (Sestraş. Brown (1960) a estimat volumul fructelor. Întrucât efectele parentale au un rol important în manifestarea caracterului la descendenţi. Acesta este probabil şi motivul pentru care. folosind soiul mamă ca genitor pentru caracter. Roşu de Cluj x Ancuţa. recomandându-se reţinerea numai a acelor hibrizi care. la măr. dar nici cele prea mari nu sunt de dorit. cu cât intrarea pomilor pe rod este mai . În lucrările de ameliorare. este puternic condiţionat de factorii de mediu şi de cultură. un element de productivitate extrem de important. Aromat de vară. este recomandabilă utilizarea ca genitori a unor soiuri precum London Pepping. Între numărul de fructe pe pom produse la cea de-a doua fructificare şi produc-tivitatea de mai târziu a hibridului există o corelaţie strânsă. deoarece ele cad uşor din pom.7. Numărul de fructe pe pom reprezintă un element de producti-vitate deosebit de complex. Ancuţa. În anii 10-12 de viaţă. mărimea fructelor din coroana pomului. produc un număr suficient de mare de fructe de dimensiuni corespun-zătoare (Petrov. Golden Delicious. Selecţia unor hibrizi cu număr mare de fructe pe pom şi fructe de dimensiuni mari este însă limitată de corelaţia genotipică negativă. 1953. Mărimea fructului este un caracter cu un determinism poligenic. sunt incomode la cules şi suportă greu transportul (Petrov. se pot obţine relativ uşor soiuri de acest tip. care a fost supus în timp. 2001). 1975). la mere. 1953. în afară de influenţele ereditare. dependent de vârsta. standardul stabilit pentru mărimea fructelor. (Sestraş. Aport. mărimea fructului se exprimă prin greutatea sau diametrul acestora. care să permită efectuarea cu succes a selecţiei. Aromat de vară x Melba. Evidenţiind importanţa acestei caracteristici pentru evoluţia în cultură a unui soi de măr. se consideră că un număr de 30-100 de fructe pe pom. precum şi de condiţiile de mediu şi cele tehnologice. în lucrările de selecţie. în selecţia noilor cultivaruri. Djouvinov (1994) a obţinut descendenţi cu un habitus “plângător” din încrucişările Elise Rathke x Prima şi Elise Rathke x Florina. La soiuri. Sestraş şi colab. când se aplică selecţia în populaţiile hibride de măr. 1951. Aceiaşi autori arată că. Totuşi. Fructele prea mici nu sunt agreate de consumatori. 1997). de mărimi corespunzătoare. (1994) arată că mărimea mică a fructelor la soiul Roşu de Cluj a constituit unul dintre principalele motive ale excluderii soiului respectiv din lista oficială a soiurilor înmulţite şi cultivate în România. Reinette Landsberg (Neagu. folosind formula: Volumul (ml) = [(Înălţimea fructului-mm x Raza-mm2)/1000] x 2. Mărimea fructului constituie. dominantă (V). fiind de 140-175 g. (1996). creşte frecvenţa descendenţilor cu fructe de mărime corespunzătoare. 1975). pozitivă. În general. care dau descendenţe cu o frecvenţă destul de mare a indivizilor cu fructe de mărime adecvată unei selecţii eficiente. 1997). cât şi în cazul hibrizilor aflaţi în procesul de selecţie. numărul de fructe pe pom reprezintă un indiciu favorabil pentru alegerea plantelor elită. la măr. citat de Neagu. pentru studiul eredităţii mărimii fructelor. duc la rupe-rea ramurilor. un hibrid cu o fructificare abundentă îşi menţine această însuşire şi după altoire. hibrizii F1 din toate combinaţiile au format în medie (indiferent de mărimea fructelor) între 10-20 fructe/pom (Sestraş. După Janick şi colab.habit”) este determinat de o genă majoră. în primul sau al doilea an de rodire normală. de aceea. diametrul minim acceptat este de 65 mm. la a doua fructifi-care. citat de Ardelean. prin hibridări între genitori cu fructe mari. În lucrările de ameliorare trebuie să se urmărească crearea unor soiuri noi cu fructe mijlocii spre mari. Dintre 21 de combinaţii hibride analizate pentru numărul de fructe pe pom. Ardelean etc. de-a lungul evoluţiei speciei cultivate. Roşu de Cluj x Kaltherer Böhmer. 1997). care. între cele două elemente ale productivităţii. unei puternice presiuni de selecţie. indică o bună productivitate a unui hibrid în vârstă de 5-6 ani. Antonovka. strânsă. atât în cazul soiurilor. Durata perioadei juvenile a pomilor este foarte importantă la măr. Golden Deli-cious x Ancuţa.

încă din anul trei sau patru de viaţă. fiind utilizate ca variante martor (Janick şi colab.. cu atât există premize pentru amortizarea mai rapidă a cheltuielilor necesitate de înfiin-ţarea plantaţiilor.. în care plantele ocupă teren. Există şi soiuri care transmit o perioadă juvenilă scurtă: Anis..6% (Sestraş. De exemplu. Antonovka ş. în procesul de selecţie. dar în care influenţele parentale pot contribui semnificativ la intrarea timpurie pe rod a progenilor. de aceea. întru-cât.timpurie. 1996).. cu atât cheltuielile sunt mai mari. uneori hibrizii proveniţi din acest soi având nevoie de 10 ani sau chiar mai mulţi pentru a fructifica. de aceea este de preferat ca hibrizii să fie menţinuţi în câmp cel puţin până în momentul în care majoritatea intră pe rod. în afara efectelor aditive ale poligenelor ar putea fi implicate şi considerabile efecte maternale (Ardelean şi colab. unele sunt notorii pentru slaba capacitate de producţie (cum este cazul la Cox's Orange Pippin. De aceea. notorii pentru longevitatea juvenilă a descendenţilor. sau dimpotrivă. Creşterea şi dezvoltarea hibrizilor de măr obţinuţi din sămânţă este lentă.4%. sunt preferaţi hibrizii cu o intrare cât mai timpurie pe rod.. cum este Cox's Orange Pippin. Din datele prezentate rezultă că productivitatea la măr este un obiectiv extrem de complex de ameliorare. 1989). Sestraş şi colab. care este dependent de geno-tipul fiecărui cultivar şi de modul în care un anumit genotip îşi poate manifesta potenţialul biologic în diferite condiţii de mediu. Aport. cu toate inconvenientele ce decurg de aici (creşterea duratei.. Aplicarea unui asemenea criteriu de alegere este discutabilă.). Durata perioadei juvenile este un caracter cu o ereditate de tip cantitativ. soiurile Delicious şi Northern Spy. pot întârzia intrarea pe rod a descendenţilor. Dintre soiurile comerciale de măr. hibrizii care nu intră pe rod până în anul şase de la obţinerea din seminţe sunt consideraţi fără perspec-tive şi se pot elimina (Cociu şi Oprea.. calitatea fructelor).230 de hibrizi proveniţi din genitori diferiţi. dar şi de practicile culturale aplicate (Janick şi colab. şi aşa îndelungată. În ereditatea duratei perioadei juvenile. Descendenţi în rândul cărora pot fi identificaţi indivizi cu o bună capacitate de producţie se pot obţine şi în combinaţii hibride în care participă forme parentale cu o slabă productivitate. Lungimea perioadei juvenile a hibrizilor este importantă şi datorită faptului că este corelată direct cu precocitatea intrării pe rod după înmul-ţirea prin altoire. iar în anul opt 57. Rezultă că aplicarea selecţiei pe baza considerentului anterior ar determina înlăturarea unei cantităţi impresionante de material biologic. abia după 8-9 ani de viaţă (Ardelean şi colab. 1992). Pepin. 1996). durata perioadei juvenile fiind destul de lungă. cu cât durata juvenilă este mai lungă. un soi bine apreciat pentru calitatea fructelor). De asemenea. 1992). 1997). în lucrările de selecţie desfăşurate la Cornell. În ameliorarea mărului. 1992. . 1990). De exemplu. Slăveanca. poliploizii şi descendenţii lor intră relativ târziu pe rod (Janick şi colab. perioada juvenilă determină numărul de ani în care hibrizii ocupă spaţiu şi necesită întreţinere înainte de a li se putea stabili valoarea reală (producţia. în timp ce Golden Delicious este foarte productiv. dintre 1. amândouă cu o productivitate superioară faţă de cea a unor soiuri derivate din Golden Delicious (Way şi colab. ca atare cheltuieli băneşti şi de forţă de muncă etc. 1996). în anul şase de viaţă au intrat pe rod doar 17. Din acest soi provin soiurile Malling Fiesta şi Malling Jupiter. soiul Northern Spy transmite descendenţilor o perioadă juvenilă lungă şi foarte lungă. descendenţii seminali intră pe rod târziu. în multe combinaţii hibride. Mulţi hibrizi proveniţi din Golden Delicious moştenesc produc-tivitatea ridicată a cunoscutului soi. variind între 3 şi 10 ani.a. necesită întreţinere. Capacitatea de a induce precocitatea este o caracteristică urmărită şi în ameliorarea portaltoilor. şi fiind puternic influenţată de genotipul plantelor. Geneva (SUA). astfel că.

1986). Ereditatea caracterului nu este pe deplin elucidată. Forma fructului este un caracter care prezintă o foarte mare variabilitate în cadrul soiurilor de măr. Există şi soiuri la care fructele au o formă mai puţin regulată. dependent de însuşirile morfologice şi organoleptice ale fructelor (forma. Deşi în ultima vreme. ca la Desertnoe şi Pătul (Neagu. aroma etc. În trecut. reduce riscul apariţiei şi înmulţirii unor micoze. câteva din remarcile făcute de Neagu (1975) au rămas la fel de actuale. fructele de măr se utilizează în foarte multe moduri. care ar găsi condiţii prielnice în acest loc datorită stagnării apei din rouă şi ploaie. 2003. care să nu displacă. şi se recomanda obţinerea unor forme perfect rotunde. Granny Smith. plină de suc şi cu o aromă plăcută. compoturi. 1996). Fuji. nepublicat). cu destulă siguranţă. (1996) îl citează pe Brown (1960) care a obţinut o segregare a caracterului la hibrizii F1 tipic cantitativă. Janick şi colab. De aceea. Guo şi colab. când merele se decojesc. Astfel. amelioratorul va trebui să acţioneze pentru crearea unei variabilităţi care să-i permită lansarea în producţie a unor noi soiuri cerute pe piaţă la un moment dat. La măr.. biochimice şi de valoarea nutriţională a fructelor. şi în interiorul populaţiilor hibride obţinute prin încrucişarea unor genitori diferiţi. În opoziţie cu această ipoteză a determinismului poligenic. precum şi de cele tehnologice. calitatea la mere trebuie să satisfacă un număr cât mai mare de consumatori. Golden Delicious. iar cele cu valori apropiate de 100% foarte înalte (Janick şi colab. variabilitate care se manifestă. Feleac. frumos colorate. compactă. o cavitate pedunculară mai puţin adâncă. conform formulei: Indicele de formă (If) = Înălţimea fructului (H) / Diametrul fructului (D).2. pe lângă consumul în stare proaspătă. deoarece consumatorii acceptă mere de orice formă. constituind o materie primă importantă pentru industria alimentară (sucuri. 1975). în jurul mediei formelor parentale. Pe baza indicelui de formă. adică din pulpă. Deoarece preferinţele consumato-rilor pentru fructe de un anumit tip (culoare. mărimea. abordarea calităţii la noile soiuri trebuie să se facă avându-se în vedere şi destinaţia recoltei. uşurând această operaţiune şi având marele avantaj că nu se pierde din volumul util.). băuturi alcoolice etc. fructele trebuie să fie mari şi aspectuoase. probabilitatea pătrunderii sporilor de ciuperci şi apoi putrezirea pe dinăuntru a mărului este redusă. pentru a nu comunica cu camera axială a fructului. formele neregulate nu erau agreate. gust etc. de regulă. Calitatea fructelor Calitatea fructelor constituie un obiectiv de ameliorare deosebit de important.).2. în lucrările de selecţie la măr.) se pot schimba în timp. forma este considerată un caracter cantitativ şi prin calcularea raportului înălţimea: diametrul fructelor la formele parentale. Unele soiuri au raportul dintre înălţime şi diametru extrem de apropiat de 1 (sau 100%). culoarea şi consistenţa pulpei. în ameliorarea mărului. Pentru aceasta. fiind apreciate ca sferice (Sestraş. conform curbei distribuţiei normale. valoarea medie a raportului la descendenţii F1 şi clasele de formă în care se vor încadra fructele acestora. cum sunt Florina. prin înlăturarea pieliţei. iar caracteristicile valoroase ale acestora să fie durabile în timp. (1994) consideră că forma merelor este controlată de două . dacă cavitatea calicială este mai puţin adâncă. Jonathan. cu pulpa fermă. se poate prevedea. suculenţa. culoarea de fond şi de acoperire.4. Forma fructelor se poate exprima pe baza indicelui de formă. Gloria. calitatea reprezintă un caracter deosebit de complex. cu atât mai mult cu cât pretenţiile consumatorilor pentru mere de foarte bună calitate sunt mereu crescânde. grosolane (Ardelean. cu excepţia unor forme neregulate. fină. forma fructului nu mai constituie un criteriu eliminatoriu. Întrucât. fără ca ele să aibă de pierdut din popularitate. cu fructe tronconice şi suprafaţa muchiată. cal-culat în funcţie de înălţimea şi diametrul merelor (mm). cum sunt cele din grupa Delicious şi Strakrimson. fructele cu valori apropiate de 65% pot fi considerate foarte plate (sferic-turtite). Fructele sferice sunt foarte utile în procesul de industrializare. După Brown (1975). dulceţuri. gustul. existând unele opinii divergente. De asemenea.

Culoarea trebuie să fie uniform răspândită pe suprafaţa fructului. fructele au pulpa cu o culoare asemănătoare părinţilor. inclusiv forma lor. (1992) au reuşit să creeze soiul Baujade. la încrucişarea lor putând rezulta indivizi cu fructe lipsite complet de pigment antocianic (Crane. 1996). Nu sunt acceptate merele cu tendinţa de brunificare a pulpei şi nici cele care formează puncte de “sticlozitate”. Prezenţa ţesutul rugos („reţeaua de plasă” sau „rugină”) pe suprafaţa pieliţei depreciază calitatea fructelor şi preţul lor de vânzare. citat de Brown. În cazul în care culoarea acoperitoare nu apare. când se urmăreşte obţinerea unor soiuri cu fructe roşii. cât mai curată. 1975). (1982) consideră că hibridarea reciprocă este utilă pentru lărgirea gamei culorii fructelor la hibrizi. eventual alb-gălbuie. citat de Janick şi colab. de care depinde glucoza ce rămâne pentru a fi transformată. pre-zentă la Malus pumila niedzwetzkyana. citaţi de Brown. soiurile: Fuji. intermediară acestora sau diferită (Spinks. cu un gust mai mult sau . pigmentaţia în dungi fiind determinată de o singură genă majoră. Ralls etc. Ereditatea culorii de fond este considerată poligenică (Brown. cu roşu dominant. determinată de pigmenţii antocianici (roşu) care se formează din glucoză. În concluzie. sau îmbinată în desene armonioase. 1953. 1936. deoarece producerea de antocian este dominantă faţă de absenţa acestuia (Brown. iar Căzăceanu şi colab. verzuie sau intermediară între aceste culori. După Sheng şi Yu (1993) culoarea de suprapunere are un determinism cantitativ. ale pulpei. „pestriţate”). adică culoarea de fond. Gustul fructului constituie criteriul fundamental de apreciere a calităţii merelor. Merele preferate de către consumatori sunt cele intens colorate.gene dominante şi indică drept genitori valoroşi pentru calitatea fructelor. în multitudinea soiurilor de măr întâlnindu-se o gamă extrem de diversă de fructe. dar. Folosită ca genitor. aproximativ 40 de frunze) apoi asimilaţia netă. cu excepţia anu-mitor soiuri. datorate pigmenţilor din pieliţa fructelor. a fost pigmentaţia antocianată completă. atractive. precum Cocs’s Orange Pippin. iar împreună cu mărimea şi forma acestora reprezintă elementele de atracţie pentru consumatori. Culoarea pulpei la măr poate fi diferită de la un soi la altul. majoritatea soiurilor având fructe cu pulpă albă. cu fructe cu striuri. galbenă sau verde. Culoarea merelor este dată de culoarea de bază (culoarea de fond). Sheng şi Yu (1993) au constatat că soiurile Winesap şi Starkrimson îşi transmit puternic culoarea roşie a fructelor în descendenţă. fapt confirmat de către Sheng şi Yu (1993). nu sunt populare fructele cu striuri („vărgate” sau „dungate”. în special cele de culoare roşie. fenomenul se întâlneşte uneori şi la Golden Delicious. specia respectivă determină obţinerea unor hibrizi cu pulpă roşie-purpurie (Lewis şi Crane. la descendenţi. Majoritatea soiurilor cu fructe roşii sunt heterozigote pentru acest caracter. În privinţa transmiterii ereditare a culorii pulpei. mijlocul cel mai eficient de a atrage cumpărătorii. iar luciul să fie evident sau foarte evident. în nici un caz. datorită lipsei antocianului. cele care au culori neplăcute sau stinse. Lespinasse şi colab. un grup de poligene controlând nuanţele de verde şi un alt grup nuanţele de galben ale cojii şi. Deosebit de atrăgătoare pentru piaţa din Europa Occidentală sunt merele de culoare verde ale soiului Granny Smith. Nu sunt apreciate pozitiv fructele slab colorate. În hibridările intraspecifice. probabil. 1975). diferită de gena care determină o pigmentare generală a fructului. Nivelul glucozei depinde în principal de fotosinteză. Culoarea fructelor contribuie în mod esenţial la aspectul comercial al merelor. este recomandabilă folosirea ca genitori a unor soiuri cu astfel de fructe. proces în care rolul cel mai important îl joacă lumina şi un număr suficient de frunze/fruct (la Jonagold. Majoritatea fructelor au culoare acoperitoare. galbenă. Le Lezec (1991). Pe piaţa mondială sunt preferate fructele cu o pulpă albă. şterse şi lipsite de luciu. trebuie remarcat faptul că unul dintre primele caractere identificate ca având un determinism monogenic dominant. Starkrimson. la măr. fără infiltraţii de culoare roşietică. Richard Delicious. De asemenea. cu fructe asemănătoare cu cele ale soiului Granny Smith şi cu rezistenţă genetică (pe baza genei Vf) la rapăn. 1975). sau alb-crem. chiar dacă gradul culorii de acoperire este afectat de gene modifi-catoare. determinată de pigmenţii clorofilieni (verde) şi carotenoidici (galben şi portocaliu) şi de culoarea acoperitoare (de suprapunere). 1975). 1938. Utilizându-l ca genitor. fructul rămâne cu o culoare verde sau galbenă.

precum Jonathan şi Golden Delicious. cu o distribuţie normală a descendenţilor în jurul mediei parentale (Brown. cu o vechime considerabilă. aroma prea puternică dezgustă. este mai complicată. Transmiterea ereditară a conţinutului în glucide. existând două modele admise ca valabile de către majoritatea cercetătorilor. exprimată prin conţinutul procen-tual în acid malic. are loc după modelul cantitativ. Lipsa zahărului şi a acidităţii dau merelor un gust fad. dar esenţial. 1650 . 1990) Soiul Originea Locul şi data introducerii A. taninuri în cantităţi mari duc la astringenţă mărită şi. 1856 Australia. 1995). 1771 Italia.mai puţin diferit. Gustul merelor a contribuit în mod decisiv şi la răspândirea celor mai valoroase soiuri în lumea întreagă. Desigur că gusturile consumatorilor sunt extrem de variate (De gustibus non disputandum est). Numai atunci când componentele respective sunt îmbinate într-un mod armonios. 1876 Anglia. unele soiuri. pentru primul model se consideră că aciditatea ridicată a merelor este controlată de o singură genă (Ma). un măr dulce. Tabelul 4 Originea unor cunoscute soiuri de măr. 1826 Ontario. în sfârşit. 1848 Olanda. existând posibilitatea satisfacerii oricăror preferinţe. foarte cunoscute şi răspândite în lume Golden Delicious Grimes Goldeni x Golden Reinette Delicious Yellow Bellfloweri x Necunoscut Cox’s Orange Ribston Pippin x Blenheim Orange Pippin Antonovka Necunoscută Rome Beauty Necunoscută Belle de Boskoopt Reinette de Montfort . dar lipsit de aciditate va fi insipid. acest tip de ereditate monogenică suprapunându-se peste un al doilea model de ereditate a acidi-tăţii. ierbos. 1809 Rhode Island.sport Granny Smith French Crab x Necunoscut Jonathan Esopus Spitzenburg x Necunoscut McIntosh Fameusei x Necunoscut t Reinette de Canada Necunoscută Gravensteint Necunoscută Winter Banana Necunoscută Bramley’s Necunoscută t Seedling Rhode Island Necunoscută t Greening West Virginia. dar şi sortimentul de soiuri este la fel de diversificat. 1796 Franţa. gustul este dat de o combinaţie complexă între zaharuri. în munca de creare de soiuri noi. plăcut. acizi.. Canada. este aceea că gustul fructelor trebuie să fie tipic de măr. 1975. Astfel. astfel încât să satisfacă majoritatea potenţialilor consumatori. ereditatea acidităţii. exprimată prin concentraţia procentuală în zahăr a sucului. merele vor avea un gust bun. taninuri şi substanţe aromatice. 1850 Rusia. În schimb. zahărul puţin şi aciditatea mărită determină acreala fructului. răspândite pe scară largă în lume (după Way şi colab. cât mai plăcut şi echilibrat. de data aceasta cantitativ. înainte de 1826 Ohio. BaoJiang şi colab. înainte de 1669 Indiana. în cantităţi echilibrate. înainte de 1868 New York. La mere. Cu importanţă majoră. 1880 Anglia. 1890 Iowa. O regulă generală avută în vedere de către amelioratori. sau dulce-acidulat. dominantă faţă de aciditatea scăzută (ma). în funcţie de soi. în alegerea plantelor elită din câmpurile de hibrizi şi promovarea lor în procesul de ameliorare. rămânând de peste 100 de ani adevărate etaloane pentru calitatea fructelor (tabelul 4). Gustul fructelor constituie şi criteriul final. dulce-acrişor.

81 mg la Aromat de vară (Sestraş şi colab. inclusiv un gust mai puţin echilibrat. comparativ cu soiul de origine.. ca valoare medie pe patru ani (tabelul 5).. se pot alege genitori adecvaţi pentru crearea unor noi soiuri cu o foarte bună calitate a fructelor. 1968 Ohio. McIntosh (4 mg). Davenport (2 mg) etc. cu o bună adaptabi-litate etc. 1990). 1962 Japonia. Creţesc. 1994). 1936 Illinois. Cox Orange (6 mg). 1985 Cunoscându-se determinismul genetic pentru principalele compo-nente care conferă gustul bun al fructelor. Elliot (32 mg). datorită faptului că soiurile respective au caracteristici de ansamblu mai puţin corespunzătoare. 1866 New York. 1948 New Jersey. 1972 Indiana.18492 x N. Relativ noi. 1946. Domnesc. 1965 Anglia. printre care Pătul. Lucrările de ameliorare a soiurilor noastre autohtone. (Howe şi Robinson.Y. citaţi de Way şi colab. J. înainte de 1759 Kansas.) nu au fost eficiente. 1981 New York. 49821-46 Legenda: t – soi triploid. i – genitor incert Noua Zeelandă. între 6. fiind slabi genitori. 1860 B. Tabelul 5 Principalele caracteristici fizice şi biochimice ale fructelor la soiurile de măr create la SCDP Cluj-Napoca. 1972 New York. 1944 Japonia. 1800 SUA.Yellow Newton Stayman Winesapt Northern Spy Winesap Wealthy Necunoscută Winesap x Necunoscut Necunoscută Necunoscută Cherry Crab x Necunoscut New York. Conţinutul fructelor în vitamina C la soiurile de măr create la Cluj s-a situat. 1942 New York. Jonathan. (foarte productive. valori medii pe patru ani (1990-1993) Soiul Greutatea Conţinutul fructelor în: medie a Substanţă Zahăr Aciditate Acid Raport fructelor uscată total titrabilă ascorbic zahăr/ (g) (%) (%) (%) (mg/100g) aciditate . Călugăresc etc. 1817 Minessota. 1966 British Columbia. dar cunoscute sau potenţial importante Gala Kidd’s Orange Red x Golden Delicious Discovery Worcester Pearmain x Beauty of Bath Mutsu (Crispin)t Golden Delicious x Indo Jerseymac New Jersey 24 x Julyred Empire McIntosh x Delicious Spartan McIntosh x Necunoscut Jonafree Illinois 855-102 x N. 1979 Idaho. Jonathan (11 mg). 31 Idared Jonathan x Wagener Jonagoldt Golden Delicious x Jonathan Melrose Jonathan x Delicious Fuji Ralls Janet x Delicious Elstar Golden Delicious x Ingrid Marie Redfree Raritan x PRI 1018-101 Jonamac Mc Intosh x Jonathan Freedom N. Conţinutul fructelor în acid ascorbic (Vitamina C) are un aport însemnat la creşterea valorii nutritive a merelor. Yellow Newton (16 mg). Fructele majorităţii soiurilor de măr conţin în jur de 6 mg de acid ascorbic la 100 g de fruct proaspăt. 1972 New York.Y. Există diferenţe mari între soiuri în privinţa conţinutului fructelor în vitamina C: Calville Blanc (37 mg).20 mg la Ardelean şi 8. Zubeckis 1966. 1962 Olanda.

Golden Delicious. Cei cu fructe fără aromă nu au perspective de a fi aleşi ca plante elită.81 6. Nici hibrizii cu fructe foarte puternic aromate nu au şanse de a fi promovaţi ca plante elită. Arlet. Fiesta.22 12. o strălucire fructelor.20 7.a.41 7. consti-tuie tipul ideal în selecţie. de la hibrizi cu fructe nearomate.78 6. Malling Fiesta. nutriţionale şi tehnologice.63 0. Liberty. Bucarciuc. Jonagold. Aroma fructelor este dată de peste 30 de compuşi aromatici şi reprezintă un element care are o pondere considerabilă în definirea calităţii de ansamblu a merelor.70 15. dezagreabilă. Clar alb.86 14.a. În selecţia calitativă a hibrizilor. 2003). Elstar. Red Melba. Reinette Baumann. echilibrat.68 14. Empire. Pink Lady ş. precum şi altele. Prin alegerea judicioasă a genitorilor este posibilă apariţia unor transgresiuni favorabile. 1975). Alkmene.42 10. hibrizii care prezintă astfel de caracteristici nu vor fi selecţionaţi ca plante elită. Regula de bază de care se ţine seama când se face selecţia hibrizilor în funcţie de aroma fructelor este aceea că aroma trebuie să fie tipică de măr. Aroma fructelor poate spori sau diminua calitatea de ansamblu şi îndeosebi valoarea gustativă a merelor. rezultă că. În câmpurile de hibrizi în care există un material biologic extrem de bogat. deoarece aroma în exces poate deveni respingătoare. aroma fructelor este de primă importanţă (Brown. Remo. Braeburn. cu o heritabilitate destul de ridicată. organoleptice. Soiuri bine cotate în momentul de faţă pentru calitatea deosebită a fructelor. astfel că în urma segregărilor să se obţină hibrizi cu fructe care să conţină peste 50-60 mg acid ascorbic la 100 g fruct proaspăt. cum sunt: Creţesc roşu. Evident. atât prin prisma aspectului comercial („ceara” conferă un luciu. Macoun. Kaltherer Böhmer.17 11. întrucât abundenţa substanţelor grase poate deprecia calitatea fructelor şi creează o senzaţie neplăcută. Spartan. Roşu de Cluj.a.10 38 15 18 26 34 28 Sedov şi colab. Rubinette.62 10. Florina.10 10. cât şi prin prisma prelungirii duratei de păstrare a fructelor (cele fără strat ceros pierd mai repede apa şi se zbârcesc). Rewena ş.40 0. Ca genitori pentru conţinutul bogat în vitamina C a fructelor se pot utiliza soiurile evidenţiate anterior pentru caracter. întrucât calitatea fructelor are mult de suferit. care le face mai atrăgătoare din puncte de vedere comercial). plăcută. până la hibrizi cu fructe intens aromate.18 9. echilibrat. Fuji.97 8. Din totalitatea elementelor de calitate prezentate. precum Gala. Spartan. (Şerboiu şi Ivan. combinat cu aroma fină.30 0. 1994. criteriile de calitate includ proprietăţi legate de însuşirile lor morfo-logice. ceroase de pe mere se datorează mai multor gene majore. discretă şi pe placul marii majorităţi a consumatorilor. Gustul foarte bun al fructelor.32 0.39 0. Ereditatea caracterului nu este pe deplin elucidată. Quinte. dar existentă ipoteza că prezenţa substanţelor grase. . July Red. cu gust bun. Generos ş. se poate întâlni o amplă variabilitate a caracterului.Rosu de Cluj Aromat de vară Feleac Ardelean Ancuţa Jonathan 109 120 179 153 198 136 15. la mere. Nu este de dorit nici situaţia în care pe fructe stratul de ceară să fie în exces. recesive.91 14. (1991) consideră conţinutul merelor în acid ascorbic un caracter poligenic. în funcţie de care soiurile pot “câştiga” piaţa. Melrose. cum sunt: Early Red Bird. fină.95 15. Prezenţa stratului de ceară pe fruct influenţează calitatea mere-lor.59 0.50 7. pentru că aroma intensă nu este universal plăcută şi agreată. Asemenea forme nu au perspective de a deveni soiuri comerciale cultivate pe scară largă. merele devenind unse şi lipicioase. pot constitui şi potenţiali genitori de calitate pentru noi lucrări de ameliorare a mărului. Ca genitori pentru acest caracter se pot utiliza soiurile care prezintă statul ceros pe fructe. Delbard Jubilee. Idared. Cox’s Orange Pippin. Empire. ca atare devin mai mult sau mai puţin răspândite şi cunoscute.

1995). cu o foarte bună calitate a fructelor. Piros.2% la Ancuţa. Analizând ereditatea epocii de coacere a fructelor la hibrizii proveniţi din 36 de familii.a. Prin hibridare dirijată se pot obţine noi soiuri. Epoca de coacere a fructelor Epoca de coacere a fructelor are o mare importanţă economică. Jonathan. au fost create noi soiuri. aceasta calculându-se ca medie a caracterului la formele parentale. Datorită sortimentului actual. moştenind multe din particularităţile calitative ale acestuia (Sestraş şi colab. 1997). la descendenţii F1 (Sestraş. obţinut prin încrucişarea dintre Kidd’s Orange x Idared este un exemplu în acest sens (Kellerhals şi colab. dar. Tancred şi colab.4% la Starkrimson. (1995) au determinat o heritabilitate ridicată a caracterului. Ancuţa. Brown (1975) precizează că ameliorarea soiurilor cu coacere timpurie este de perspectivă doar în cazul producţiei pe scară mică. printre care coacerea eşalonată a fructelor pe pom.2% la Feleac. soiurile de măr se grupează după cum urmează: de vară (care ajung la maturitate în iulie-august). Rezultate similare au fost obţinute şi în experienţele cu hibridări ciclice desfăşurate la Cluj-Napoca (Sestraş. Golden Delicious ş. cu păstrare foarte bună a fructelor în depozit. şi datorită unor dezavantaje pe care le implică soiurile cu coacere timpurie. McIntosh). care cuprinde soiuri a căror epocă de coacere variază între limite foarte largi. Pilot ş. precum şi a posibilităţilor de păstrare a merelor în depozite cu condiţii controlate. de iarnă (care ajung la momentul optim de consum după recoltare. Totuşi. datorită faptului că o cotă însemnată din varianţa genetică totală se datorează efectelor neaditive (interacţiunilor). Roşu de Cluj). 50. În plus.2% la Mutsu. Ancuţa şi Roşu de Cluj au transmis o bună calitate a fructelor şi mai departe. inclusiv a unora dintre cele menţionate anterior. în prezent. de toamnă (care ajung la maturitate în septem-brienoiembrie). cu fructe de calitate superioară genitorilor. în afara efectelor de aditivitate ale poligenelor. 30. manifestarea epocii de maturare a fructelor la descendenţii F1 este serios condiţionată de modul de recombinare a genelor. Programele de ameliorare a mărului din ţara noastră au avut şi au în continuare ca principal obiectiv obţinerea unor soiuri de mere cu coacere cât mai tardivă (soiuri de iarnă). Între numeroasele soiuri de măr există o amplă variabilitate pentru momentul de maturare a fructelor. practic. începând cu luna noiembrie). în care. sunt implicate şi considerabile efecte de dominanţă şi epistazie. soiurile Ardelean. rezistând în condiţii obişnuite (în pivniţe răcoroase) până în primăvara anului următor (martie-aprilie). în ultimul timp. astfel încât efectele de aditivitate pot fi „mascate” de efectele de dominanţă sau epistazie. 2.a. Cu toate că există şi efecte neaditive (CSC) implicate în determinismul genetic al caracterului şi chiar familii în care distribuţia epocii de coacere a fructelor la hibrizi nu respectă epoca de coacere a genitorilor. Golden Delicious. 1997). valoarea nutritivă mai . Alkmene. precum Cox’s Orange. variabilitatea caracterului în descendenţă s-a datorat varianţei genetice aditive (CGC). Între soiurile de iarnă. 1994). Aceasta. Clivia. Prin utilizarea ca genitori a unor soiuri de calitate. care au avut ca genitor matern sau patern soiul Jonathan. tocmai prin faptul că au contribuit la formarea altor soiuri cu fructe cu gust foarte bun. În funcţie de epoca de coacere a fruc-telor. întrucât eşalonarea aprovizionării pieţei şi consumul de mere proaspete pe o perioadă cât mai lungă din timpul anului depind direct de momentul maturării merelor sau de posibilităţile de păstrare a lor. unele au o capacitate foarte bună de păstrare a fructelor. cum sunt Jonagold. folosite la rândul lor în hibridări artifi-ciale. Ardelean. 47. Jonathan.9% la Prima. în ameliorarea mărului se poate prezice coacerea fructelor la descendenţii hibrizi. ponderea aditivităţii în varianţa genetică totală (calculată după tester) asigurând cu suficientă fidelitate transmiterea coacerii fructelor la urmaşi: 27.. Feleac. Pinova. În mod predominant.. (Fischer. Epoca de coacere a fructelor este un caracter cu un determinism poligenic. au fost reactualizate şi posibilităţile obţinerii unor soiuri cu coacere foarte timpurie. 1993). Feleac.Unele soiuri de măr şi-au dovedit valoarea de foarte buni genitori pentru calitate (ex. 28. soiurile de măr create la Cluj (Aromat de vară. Soiul Jonathan este considerat un bun genitor pentru calitatea fructelor.4.3. Marina. există posibilitatea acoperirii cu fructe proaspete a pieţei pe tot parcursul anului.

James Grieve este bun şi productiv. Întrucât determinismul genetic al epocii de coacere a fructelor este poligenic. Alkmene prezintă multe flori cu defecţiuni şi este sensibil la brume (Patzold. . Calville Mleevski. tehnologia aplicată. Ancuţa. 2071. Datorită faptului că genotipurile cu coacere timpurie au o slabă calitate a fructelor. Pentru condiţiile din ţara noastră. plăgi pe trunchi etc. Citron de Şomcuta. Creţesc de Simici. pot fi soiurile: Akane. Chardin. Melba. pe de altă parte. până la foarte rezistente. Idared. Roşu de Cluj. Early McIntosh şi Quinte nu sunt destul de productive. În mod similar. 1982. sensibilitate la manipulare. cu foarte bună calitate a fructelor (Janick şi colab. 3467. Unele soiuri de vară care au fost cultivate în ţara noastră. în plus.. Soiurile rezistente prezintă avantaje certe. întrucât prezentau caracteristici organoleptice scăzute.a. fiind de preferat încrucişările între „timpuriu” x „mediu” (însă de foarte bună calitate).4. Ereditatea rezistenţei mărului la ger este de tip poligenic. productivitate slabă (Cociu. Carla. o mare variabilitate a producţiei şi tendinţa de crăpare a fructelor. Granny Smith. Gustav durabil. Barnack Beauty. şi apoi selecţia formelor transgresive. o parte dintre progenii obţinuţi pot avea o rezistenţă mai mare la ger decât genitorii care participă la hibridare. cu o frecvenţă a distribuţiei hibrizilor F1 conform curbei repartiţiei normale în jurul mediei formelor parentale.) şi externi (condiţiile pedo-climatice. În procesul de selecţie. citat de Sestraş. comportarea plantelor hibride la ger constituie un criteriu eliminatoriu. cu fructe rezistente la păstrare. Pilot etc. Testarea rezistenţei la ger a hibrizilor şi clonelor aflate în procesul de ameliorare se poate face şi în laborator. Aromat de vară. Close are o culoare mai slabă a fructelor şi producţie mică. portaltoi etc. Hibrizii care în urma unor ierni geroase se dovedesc sensibili (suferă diferite afecţiuni. Borovinka. Clar alb (Papirovka). dar sensibil la manipulare. prin expunerea ramurilor la temperaturi scăzute. Auwill spur.a. studiul fondului de germoplasmă la măr a permis identificarea unor genotipuri cu o bună capacitate de păstrare a fructelor: A. 1990). 1997). Bonapfel. întrucât ele nu sunt afectate de îngheţ şi permit obţinerea unor recolte mari şi constante de la un an la altul. În unele descendenţe. Roz de Virginia ş. Astrahan roşu. Pionier. Antonovka. transport şi păstrare. Boiken. Vista Bella. au fost înlocuite din sortiment. începutul lunii august. În ţara noastră. şi. Dintre soiurile cu coacerea în luna august. perioada de păstrare foarte scurtă a fructelor etc. precoce. vârsta pomului. Early Red Bird. Calville Adersleber. Prima. coacerea eşalonată. Mantet. Genitori adecvaţi în acest sens. Red Melba. Boiken. Black Stayman.) nu au perspective de a fi aleşi ca elite. Wagener premiat. Rezistenţa pomilor la ger se apreciază după iernile grele. apariţia bruscă a unor temperaturi foarte coborâte etc. acestea putând fi folosite în crearea unor noi soiuri. Stark Earliest are fructe mici. de la foarte sensibile. ele pot fi extinse şi în zone şi la altitudini cu ierni mai aspre. Ancuţa.). grupa Romus. precum Astrahan alb. Ca genitori pentru maturarea târzie şi foarte târzie a fructelor se pot folosi soiurile: Delicious. datorită uniformităţii tratamentului. 2. Apollo este aspectuos şi mai rezistent la manipulare. cu temperaturi foarte coborâte. La măr există o gamă diversă de soiuri în privinţa reacţiei lor la ger. Court Pendu plat. Crimson Spy. prin utilizarea ca genitori a unor soiuri cu coacere timpurie şi semitimpurie. rezistenţa la temperaturile coborâte din timpul iernii constituie un important obiectiv de ameliorare. posibilităţile moderne de păstrare îndelungată în depozite a fructelor la soiurile de iarnă. Pătul. 1994). Rezistenţa la ger Comportarea merilor la gerurile din timpul iernii este condiţionată de numeroşi factori interni (baza genetică a soiului. A. iar soiurile July Red. obţinându-se date mult mai sigure. 1996). D1R99T188 (Şerboiu şi Ivan. încrucişările dintre „timpuriu” x „timpuriu” probabil nu constituie cea mai bună strategie. maturarea lemnului. starea fiziologică. Jerseymac. clonele verificate în culturile comparative care se dovedesc sensibile la ger nu vor fi promovate la omologare. se pot obţine descendenţe seminale în care să predomine hibrizii cu maturare precoce.scăzută a fructelor. degerări ale ramurilor. Gala ş.4. Arkansas black. Beforest. Roşu de Stettin. Early Crimson. Dintre soiurile cu coacere în luna iulie.

Genitori recomandaţi pentru înflorirea târzie sunt soiurile: Rouchetaude. descendenţa va putea cuprinde atât indivizi cu înflorire mai timpurie decât cel mai precoce părinte. Belle Fleur Rouge. prattii. utilizându-se genitori rezistenţi la ger. Yellow Transparent. Elise Rathke ş. toringoides. M. Rusia şi nordul SUA. Court Pendu plat. Wealthy. Ribston Pepping. kansuensis. Anis Kitaika (Neagu. Celebi Kitaika. (Şerboiu şi Ivan. încă înainte de intrarea lor pe rod. ioensis şi M. M. cele mai rezistente au fost M. citaţi de Janick şi colab. 1996). Antonovka. Alte soiuri cu o bună comportare la ger sunt Fantazia.. 1967. Duchess of Oldenburg. 1970. Haralson. Keepsake. prunifolia. 2. printre ele numărându-se Macfree. 1975). în urma îngheţurilor survenite după înflorirea merilor.a. halliana. În lucrările de ameliorare se urmăreşte crearea unor soiuri la care înflorirea pomilor să se declanşeze primăvara la o dată mijlocie sau puţin întârziată. Mantet. Severnâi Sinap. astfel încât să existe premi-zele unei recolte corespunzătoare. Altemberski. genitorii cu înflorire târzie (ex. În fondul de germoplasmă la măr există cultivaruri la care. Kaljo. Yellow Transparent. 1996). Brightgold. Ca surse de gene pentru rezistenţa la ger se pot folosi speciile M. Obiectivul apare realizabil cu atât mai mult cu cât epoca de înflorire a pomilor este un caracter poligenic. reprezentând componenta majoră a varianţei genetice pentru supravieţuirea hibrizilor la îngheţ (Watkins şi Spangelo. Corelaţia dintre data apariţiei frunzelor şi data înfloritului la descendenţii F1 asigură efectuarea selecţiei hibrizilor cu înflorire tardivă.. Borovinka. Calville Adersleber. se desprinde faptul că. încrucişate.4. Astfel. există diferenţe evi-dente între multitudinea soiurilor de măr. Creţeşti. baccata. Delicious. M. Parmen auriu. Pe baza acestor considerente. 1994). la intervale de câteva zile. M.5. Northern Lights (Janick şi colab. Fireside. soiurile dintr-o plantaţie trebuie să aibă o înflorire simultană. Handson. soiurile . începând chiar din anul doi de viaţă (Tydeman. Murawski. Cele mai rezistente soiuri au provenit din Canada. scade probabilitatea apariţiei unor tempera-turi negative (îngheţuri târzii de primăvară) care să afecteze florile şi să compromită producţia de fructe din anul respectiv. în aceleaşi condiţii de mediu. micromalus. McIntosh. de aceea. Melba. 1999). 1964.În transmiterea caracterului. M. M. M. s-a constatat că. ultima fiind utilizată de Miciurin pentru crearea soiurilor cu “sânge chinezesc” Belle Fleur Kitaika. citaţi de Janick şi colab. Şi în privinţa rezistenţei florilor la îngheţ.. înfloritul se declanşează la momente diferite. Honeycrisp. Printre soiurile remarcate pentru rezistenţa la ger pot fi menţionate: Ontario. M. descendenţii distribuindu-se normal în jurul mediei părinţilor. Mollie’s Delicious) nu pot fi folosiţi cu prea multă eficienţă atunci când se urmăreşte obţinerea unor soiuri de mere de vară sau de toamnă (Ardelean. prunifolia. Dintre accesiunile verificate de Luby şi colab. În funcţie de genitorii utilizaţi în încrucişări se poate obţine o variabilitate a caracterului în generaţia F1 care să asigure selecţia unor noi soiuri. Blahova Orange. 1986). M. Early Blaze. 1996). Lobo. pentru realizarea polenizării străine. Petrel. Orlovskoe Zimnie (Ardelean şi Sestraş. În hibridări de tip tardiv x precoce. în acest fel. Transparent Croncels. Se preferă ca pomii să aibă o înflorire cât mai tardivă pentru că. ioensis şi M. Clar alb. Winter Banana. Novosibirski Sweet şi unele selecţii din Antonovka. În general. cât şi indivizi cu înflorire mai târzie decât cel mai tardiv părinte. deoarece. (1998) pentru comportarea lor la ger. Empire. aditivitatea joacă rolul cel mai important. Epoca de înflorire Epoca de înflorire a pomilor are o importanţă deosebită la măr. se pot obţine descendenţi în care selecţia unor genotipuri cu o foarte bună comportare la acţiunea tempera-turilor negative coborâte să fie eficientă. Sieboldii. acestea putând fi utilizate în lucrările de ameliorare. cu înflorire tardivă. înflorirea foarte tardivă este corelată cu o slabă calitate a fructelor şi o maturizare foarte târzie a acestora. spectabilis. deziderat prin care s-ar asigura rezistenţa pasivă a mărului la gerurile târzii de primăvară. baccata.

Golden Delicious, Jonathan, Auralia, Spartan, James Grieve, Starkrimson, Idared, Clivia ş.a. au avut mai puţin de suferit, comparativ cu soiurile Cox Orange, Alkmene, Erwin Baur etc., la ultimele producţiile fiind mult diminuate în urma degerării florilor (Meier şi colab., 1982, citaţi de Sestraş, 1997). Sub control artificial al condiţiilor de îngheţ, florile soiurilor McIntosh, Spartan, Auralia, Piros, Helios, James Grieve, Pinova şi Golden Delicious s-au dovedit mult mai rezistente la îngheţ decât cele ale soiurilor Alkmene, Carola, Breuhahn, Starkrimson, Jonagold şi Pikant, iar în condiţii de câmp, s-au dovedit rezistente la îngheţ florile soiurilor Auralia, Gloster, Piros, Champion, Spartan, Red McIntosh şi Helios (Mittelstadt, 1989, citat de Sestraş, 1997). De asemenea, se pare că soiurile tetraploide, dar şi cele triploide, cum sunt Jonagold sau Mutsu, cu celule mari, au flori mai sensibile la îngheţ decât cele diploide (Janick şi colab., 1996). 2.4.6. Rezistenţa la rapăn Rapănul mărului, cauzat de agentul patogen Venturia inaequalis (Cke.) Wint. este una dintre bolile care produc cele mai mari pagube în cultura mărului. Boala afectează frunzele şi fructele, având un efect negativ marcant asupra producţiei de fructe şi calităţii fructelor. Boala poate fi controlată prin tratamente fitosanitare, dar cu costuri şi dificultăţi conside-rabile, iar uneori, în funcţie şi de condiţiile climatice, eficienţa fungicidelor aplicate este relativă. Datorită faptului că rapănul constituie cea mai importantă boală la măr, crearea unor soiuri rezistente la rapăn a constituit unul dintre princi-palele obiective prevăzute în programele de ameliorare din lumea întreagă. Şi în România, şi îndeosebi în Transilvania, rapănul întâlneşte condiţii deosebit de favorabile de dezvoltare şi răspândire, iar cele mai multe soiuri larg cultivate sunt foarte sensibile la atacul acestei boli (Sestraş, 2003). De aceea, şi în ţara noastră, rezistenţa la rapăn constituie unul din obiectivele centrale de ameliorare a mărului. Determinismul genetic al rezistenţei mărului la rapăn este de două tipuri: monogenic şi poligenic. Principalele surse genetice pentru ameliora-rea rezistenţei mărului la rapăn sunt prezentate în tabelul 6. Dintre cele două tipuri de rezistenţe, cea monogenică prezintă avantajul că poate fi mult mai uşor încorporată în orice soi sau hibrid decât rezistenţa poligenică. Dezavantajul major al acesteia constă în faptul că oricând ea poate fi înfrântă de noi rase fiziologice sau suşe de virulenţă ale patogenului Venturia inaequalis (Cke.) Wint. Dintre sursele de rezistenţă monogenică la rapăn existente, cea mai folosită pe plan mondial a fost cea reprezentată de specia Malus flori-bunda, clona 821, de la care s-a transferat mai multor soiuri gena de rezis-tenţă Vf . Prin încrucişarea speciei M. floribunda cu soiul Rome Beauty, realizată în anul 1910 de către profesorul american Crandall, s-a obţinut o descendenţă în care 50% din indivizi prezentau rezistenţă totală la rapăn, iar 50% erau atacaţi de rapăn. De aici s-a tras concluzia că specia M. floribunda avea o genă de rezistenţă majoră, dominantă, însă în stare heterozigotă, care a fost ulterior nominalizată ca gena Vf (V, de la Venturia, denumirea bolii, şi f de la specia M. floribunda de la care a provenit rezistenţa la rapăn (Hough şi colab., 1953). Tabelul 6 Surse genetice pentru ameliorarea rezistenţei mărului la rapăn
(adaptat după Lespinasse, 1989; 1992)

Monogenice A. Rezistente la toate rasele cunoscute Antonovka PI 172.623 (Va) Hansen’s baccata nr. 2 (Vb) M. baccata jackii (Vbj)

Poligenice Rezistente în câmp la toate rasele cunoscute M. baccata (selecţii hibride) M. sargenti 843 M. sieboldii 2982-22

M. pumila R 127.40-7A (Vr) M. toringo 852 B. Susceptibile numai la rasa 5 M. zumi calocarpa M. micromalus 245.38 pit type (Vm) M. atrosanguinea 804 pit type C. Cu statut modificat datorită înfrângerii Soiuri vechi europene: rezistenţei în unele soiuri derivate M. floribunda 821 (Vf) Rouchetaude M. atrosanguinea 804 tipul 3 Antonovka M. micromalus 245.38 tipul 3 M. prunifolia 19.651 M. prunifolia microcarpa 782.26 M. prunifolia xanthocarpa 691.25 M. species MA: 4, 8, 16, 1255 Hansen’s baccata nr.1

Din cei 50% descendenţi rezistenţi, au fost aleşi doi hibrizi: 9433-2-2 şi 9433-2-8 care, pe lângă rezistenţa la rapăn, prezentau fructe cu o mărime acceptabilă (specia M. floribunda, clona 821, folosită ca genitor avea fructe mici, de aproximativ 1 cm în diametru). În anul 1926, cei doi hibrizi au fost încrucişaţi între ei, obţinându-se o descendenţă F2 de 38 de puieţi care au segregat, în privinţa rezistenţei la rapăn, în raport de 3:1. Dintre descendenţii rezistenţi au fost selecţionaţi doi hibrizi: 26829-2-2 şi 26830-2, cu diametrul fructelor de aproximativ 44 mm, care, începând din anul 1946 au fost încrucişaţi cu soiuri valoroase, precum Golden Delicious, Red Delicious, McIntosh, Jonathan, Wealthy ş.a. pentru recuperarea calităţii fructelor. În retroîncrucişări, soiurile folosite ca forme recurente pentru calitate au fost înlocuite de la o generaţie la alta, pentru evitarea consangvinizării („backcross modificat”). În general, soiurile cu o foarte bună calitate a fructelor, homozigot recesive pentru sensibilitate, au fost utilizate de-a lungul primelor trei-patru generaţii de încrucişări ca forme materne, fiind polenizate cu polen de la genotipurile rezistente, hetero-zigote pentru gena Vf, deoarece selecţiile rezistente la rapăn prezentau pomi mici şi cu flori puţine. În urma retroîncrucişărilor şi selecţiilor efectuate în descendenţele hibride pentru rezistenţa la rapăn şi pentru mărimea şi calitatea fructelor, în anul 1970 a fost omologat în SUA primul soi de măr cu rezistenţă genetică la rapăn, denumit Prima. Ulterior, au fost create soiurile Priscilla (1972) şi Sir Prize (1975), purtătoare ale genei Vf şi care, la fel ca Prima, au fost numite cu iniţialele PRI ale celor trei universităţi americane în care s-a desfăşurat programul comun de ameliorare: Purdue, Rutgers, Illinois (Crosby şi colab., 1992; Hough, comunicare personală). Din anul 1970 au fost create în lume numeroase soiuri de măr rezistente la rapăn (Crosby şi colab., 1992), majoritatea pe baza genei Vf (Prima, Priscilla, Sir Prize, Redfree, Dayton, Jonafree, Williams’ Pride, Liberty, Freedom ş.a. − în S.U.A.; Florina, Priam ş.a. − în Franţa; Macfree, Moira, Trent, Richelieu ş.a. − în Canada; Primicia − în Brazilia; Pionier, Voinea, grupa Romus − în România etc.). Alte soiuri prezintă o rezistenţă la rapăn dată de alte gene majore (ex. Nova Easigro − Vr, Murray − Vm etc.), au o rezistenţă poligenică (ex. Generos, Gavin, Romus 2), sau combinată, Vf + poly (ex. Freedom). Arătând că gena Vf a fost utilizată cu succes în ameliorarea mărului timp de 50 de ani fără să fie „doborâtă” de cele cinci rase de rapăn cunoscute, Parisi şi colab. (1993) au identificat o nouă rasă de Venturia inaequalis (pe care au numit-o „rasa 6”) capabilă să infecteze soiurile care posedă gena Vf (Florina, Liberty, Priscilla, Baujade etc.), dar nu donorul de rezistenţă (Malus floribunda 821). Se consideră că rezistenţa a fost pierdută în cursul numeroa-selor backcross-uri cu soiuri comerciale, în totala absenţă a diversităţii genetice (Corbaz, 1993). Rezistenţa poligenică la rapăn a fost identificată pentru prima dată la soiul Antonovka, considerat la un moment dat rezistent la toate rasele fiziologice cunoscute ale patogenului, dar care s-a dovedit mai târziu infectat de anumite rase. Rezistenţă de tip poligenic a fost identificată şi la unele

selecţii din speciile M. baccata, M. sargentii, M. sieboldii şi M. zumi calocarpa. Soiul Antonovka şi selecţiile descendente din el au fost cel mai frecvent folosite ca surse de rezistenţă poligenică la rapăn, îndeosebi în programele de ameliorare a mărului din Europa (Janick şi colab., 1996). Dintre soiurile Antonovka Monasir, Discovery, Akane, Roşu de Cluj şi Spartan, considerate „purtătoare” de poligene de rezistenţă la rapăn, des-cendenţii cu cea mai bună rezistenţă la atacul de rapăn au produs Antonovka Monasir şi Discovery. Quamme şi colab. (1998) apreciază că la aceste soiuri, în transmiterea la descendenţi a comportării la atacul de rapăn sunt implicate gene minore care conferă rezistenţă la boală. Descendenţii obţinuţi dintr-o hibridare între un genitor cu rezistenţă poligenică la rapăn şi un genitor sensibil la rapăn au o segregare tipic cantitativă pentru comportarea la boală, distribuindu-se normal în jurul mediei caracterului formelor parentale. Se consideră (Branişte şi Andreieş, 1990) că cea mai bună strategie pentru ameliorarea rezistenţei durabile la rapăn constă în asocierea într-un genotip cu rezistenţă monogenică (denumită şi rezistenţă „verticală”) a maximului de poligene de rezistenţă (rezistenţa poligenică fiind denumită şi „orizontală”). Pentru obţinerea unei rezistenţe mai durabile la rapăn, în Franţa s-au efectuat încrucişări de tipul Vf x Vf, Vf x poly, poly x poly (Lespinasse, 1992), iar în Germania de tipul Vf x Vr, Vf x Va, Vr x Va (Fischer şi colab., 1994). Metoda convenţională pentru testarea comportării plantelor la atacul de rapăn, constă în provocarea unor infecţii artificiale la hibrizii obţinuţi din seminţe, aflaţi în ghivece, în seră (la o temperatură de 18-20ºC), aproximativ la o lună de la răsărirea lor. Infecţiile artificiale se efec-tuează la hibrizii proveniţi din combinaţii în care au participat genitori de rezistenţă, când plantele sunt în stadiul de 3-4 frunze adevărate, cu sus-pensii de conidii în apă distilată, preparate din cât mai multe provenienţe de rapăn, astfel încât soluţia cu care se stropesc plăntuţele să fie cât mai bogată în rase fiziologice. După executarea infecţiei, ghivecele cu plante se acoperă cu o folie de polietilenă pentru a crea un mediu favorabil apariţiei şi răspândirii micozei, inclusiv o umiditate relativă ridicată (100%). Pentru siguranţa apariţiei micozei şi favorizarea unei infecţii puternice, tratamen-tul se poate repeta, în acelaşi mod, după 48 de ore. În urma infecţiilor artificiale, după două-trei săptămâni de la inocu-lare, pe frunzele plantelor sensibile vor apare simptomele de atac, astfel că se pot face observaţii şi notări pentru reacţia plantelor la rapăn, folosindu-se scala propusă de Shay şi Hough (1952), adaptată de Branişte şi Andreieş (1990): Clasa 1 = puncte de atac foarte mici, sub formă de înţepături, fără necroză şi fără sporulare, considerate ca simptome de rezistenţă şi o reacţie tipică de hipersensibilitate; apar după 40-72 ore de la inoculare; Clasa 2 = pete clorotice sau necrotice, mici, neregulate, fără sporulare; apar după 6-8 zile de la inoculare; Clasa 3 = pete clorotice şi necrotice, puţine, de dimensiuni mici, cu o uşoară sporulaţie; apar după 2-3 săptămâni de la inoculare; Clasa M = leziuni necrotice nesporulate, în amestec cu pete spo-rulate; Clasa 4 = leziuni sporulante tipice, mai mult sau mai puţin abun-dente; apar după 9-14 zile de la incubaţie. Numai hibrizii încadraţi în Clasa M sunt consideraţi sensibili la rapăn, ceilalţi fiind apreciaţi ca rezistenţi; ei nu vor prezenta simptome de infecţie în câmp, chiar şi în condiţii foarte favorabile manifestării rapă-nului. Selecţia hibrizilor rezistenţi în fază timpurie, în seră, este foarte avantajoasă, deoarece plantele sensibile pot fi eliminate (ele nu se mai transplantează în câmp, prin urmare se fac economii substanţiale: nu ocupă teren, nu necesită întreţinere, nu încarcă inutil volumul de muncă). Rezis-tenţa plantelor la rapăn în condiţii de seră este corelată cu rezistenţa lor în câmp, iar rezistenţa frunzelor este corelată cu cea a fructelor. Corelaţii strânse, asigurate statistic, între rezistenţa frunzelor şi cea a fructelor la atacul de rapăn au fost identificate atât la soiuri (Sestraş, 2003), cât şi la hibrizi (Schmidt, 2000).

Estimarea comportării hibrizilor de măr la atacul de rapăn se face şi în câmp, în condiţii naturale de infecţie. În acest scop se poate folosi boni-tarea vizuală, utilizându-se o scară de notare similară cu cea prezentată în cazul infecţiilor artificiale, sau se poate determina frecvenţa şi inten-sitatea atacului şi, pe baza acestora, gradul de atac: GA% = (F% x I%)/100).

2.4.7. Rezistenţa la făinare
Făinarea, produsă de ciuperca Podosphaera leucotricha (Ell. et Everh.) Salm., este o boală foarte păgubitoare la măr. Ea afectează în mod deosebit frunzele şi lăstarii tineri, dar uneori şi florile, pe care le poate distruge. În condiţii de atac foarte puternic, în absenţa tratamen-telor sau când acestea sunt ineficiente, boala poate compromite foliajul şi în acest fel calitatea merelor şi chiar recolta de fructe. Datorită pagubelor produse în cultura mărului de către acest agent patogen, încă din anul 1912, la Congresul Pomicultorilor de la Erfurt, s-a sugerat ca rezistenţa la făinare să constituie unul dintre principalele obiective ale ameliorării mărului. Cele peste 10.000 de soiuri de măr prezintă diferite nivele ale rezistenţei la făinare, existând o gamă extrem de diversă de soiuri, de la sensibile până la rezistente la boală. Inventarierea datelor din literatura de specialitate a relevat faptul că nici un soi nu s-a dovedit imun la atacul de făinare (Kellerhals, 1989), fapt ce confirmă ipoteza lui Alston (1969), conform căreia este improbabil să existe o adevărată imunitate la boală în rândul soiurilor de măr. Între soiurile cu rezistenţă de câmp la făinare, cum sunt Delicious şi McIntosh, şi cele sensibile, printre care Idared şi Jonathan, există o gamă extrem de diversă, ceea ce semnifică o amplă variabilitate a caracterului în rândul soiurilor de măr (Janick şi colab., 1996). Făinarea este o boală frecvent întâlnită în plantaţiile de măr din România, manifestându-se cu o intensitate diferită în funcţie de soi şi condiţii climatice. Dintre 75 de soiuri studiate la ClujNapoca, într-o perioadă de şapte ani, sensibile la făinare s-au dovedit cele din grupa Jonathan (Jonne spur, Jonathan, Jonathan Smith, Jonathan Watson, Roşu de Cluj, Aromat de vară etc.), în timp ce soiurile Gloster, Starkrimsoan şi Prima au fost puţin atacate (Sestraş, 2003). Pe baza variabilităţii largi a comportării la făinare a soiurilor şi hibrizilor obţinuţi din diferite încrucişări, s-a emis ipoteza că rezistenţa la făinare este sub control poligenic, fără nici un fel de efecte de dominanţă (Brown, 1959, citat de Janick şi colab., 1996), însă cu sesizabile influenţe ale efectelor parentale. Coeficientul de heritabilitate pentru gradul de atac cu făinare, cuprins între 49-89% (Bucarciuc, 2003), ilustrează ponderea import-antă a genotipului în manifestarea comportării plantelor la boală, dar şi faptul că unii genitori îşi pot transmite cu fidelitate sensibilitatea sau rezistenţa la atac în descendenţe hibride. Sensibilitatea recunoscută a soiului Jonathan la făinare a fost moştenită şi de o parte din soiurile care l-au avut ca genitor, create la Cluj. În urma calculării indicelui de rezistenţă relativă, soiurile Roşu de Cluj şi Aromat de vară s-au dovedit chiar mai puternic atacate de făinare decât Jonathan (Sestraş şi colab., 1995). Prin încrucişarea unor soiuri printre care Priam, Prima, Florina şi Liberty s-au obţinut hibrizi (Blazek, 2000) care au prezentat diferite nivele pentru sensibilitatea la atacul de făinare: 27% foarte sensibili, 57% sensi-bili şi numai 16% moderat sensibili. În schimb, nici un descendent nu a fost clasificat ca rezistent. O susceptibilitate mai redusă la atacul de făinare au prezentat progenii rezultaţi din soiuri precum Antonovka, Discovery, Lord Lambourne, Redspur Delicious etc. (10% din hibrizii respectivi au fost apreciaţi ca toleranţi). La fel ca în cazul rapănului, şi pentru făinare s-a identificat, în afara rezistenţei poligenice, şi o rezistenţă de tip monogenic. Prin polenizarea liberă a unor specii de Malus s-au obţinut hibrizi a căror rezistenţă la făinare s-a datorat unor gene dominante. Astfel, la descendenţii rezistenţi proveniţi din specia M.

fructele. în afară de Jonathan. iar . în câmp. robusta (Pl 1). la hibrizii respectivi. numită şi focul bacterian sau focul rozaceelor (Erwinia amylovora) este o boală extrem de periculoasă pentru toate Pomoideae-le. În plus. considerate rezistente. York Imperial. din multitudinea soiurilor existente. La polul opus se situează soiuri precum Goldspur. sau a unor infecţii naturale. Strakrimson. zumi. ca surse de gene pentru ameliorarea rezistenţei la făinare s-au utilizat speciile M. Korea. printre acestea numărându-se. nici un soi nu este considerat imun. Lespinasse (1983) a utilizat. (1985) au evaluat sursele de gene pentru rezis-tenţa la făinare existente în cultivarurile cu fructe mici. Multe dintre soiurile de măr sunt foarte sensibile la arsura bacte-riană. Schmidt (1994) şi Kruger (1994. Gallot şi colab.4. M. sau cel puţin toleranţi). Rewena. Un alt tip de ereditate monogenică care dă rezistenţă la făinare este cea denumită MIS (Mildew Immune Seedling). Comportarea plantelor hibride la atacul de făinare se apreciază în urma unor infecţii artificiale. A 143/14). notată Pl 1. întrucât nu întotdeauna rezistenţa hibrizilor în seră este corelată cu cea de câmp. Speciile respective prezintă avantajul că transmit descendenţilor o perioadă juvenilă scurtă (3-4 ani). totodată. în lucrările de ameliorare a rezistenţei la făinare. În ţara noastră. având perspective de promovare ca elite. 8). fiind foarte răspândit în cultură. ci trebuie continuată în câmp. a avut valori superioare în cazul folosirii ca tester a soiului Prima (Sestraş. rezistenţa la făinare a fost corelată cu rezistenţa la rapăn. selecţia hibrizilor purtători ai genei nu este suficient să fie efectuată în seră. M. Fischer (1994. Visser si Verhaegh (1976) au identificat puieţi foarte rezistenţi la făinare şi. clona 40 (selecţie în hibrizi naturali din Parmen auriu). prin diferitele rase biologice existente. M. Pe lângă M. următoarele: Idared. robusta (cv. 24-7-7. Dumener Rosenapfel. gena Pl 2 (Knight şi Alston. Rome Beauty.8. specia M. ci şi pentru rezistenţa făinare. În ţara noastră. Gravenstein. transmise odată cu rezistenţa. a cărui genă dominantă conferă rezistenţa în seră la micoză. Bacteria atacă florile. Retina. 2000). astfel încât Prima a fost considerat un bun genitor nu numai pentru rezistenţa la rapăn. Belle de Boskoop. 1968). A 142/5). 1997). Soiul Splendor este aproape imun. Kaido şi M. 2. la rapăn în descendenţa unor selecţii cu originea probabilă în nordul Italiei. Efectul aşteptat al selecţiei pentru rezistenţa la făinare a hibrizilor F1. calculat în hibridări ciclice. Winter Banana. care au transmis rezistenţa la boală dominant în F1 (Branişte şi Andreieş. lăstarii. 1995) recomandă ca surse de gene pentru ameliorarea rezistenţei mărului la făinare cultivarurile: M. 1990). Se pot utiliza scări de notare. acest pericol poate fi accentuat de faptul că soiul Jonathan este foarte sensibil la boală (Cociu. ei consideră că rezistenţa la puieţii denumiţi D-series se datorează unui număr mic de gene. identificată de către Dayton (1977) în urma unor infecţii artificiale în seră. Democrat. zumi (cv. robusta (Robusta 5. Calocarpa. Resi. David. zumi (MAL 68/8). astfel că eliminarea caracterelor de rustici-tate. Remo. sau se poate calcula gradul de atac. Red Chief etc. iar la cei derivaţi din M. ramurile şi chiar dacă este mai puţin răspândită decât cea care afectează părul. se poate face prin backcross într-un timp mai scurt. doar hibrizii cu o bună comportare la făinare (rezistenţi. la un puiet obţinut prin fecundarea liberă a soiului Starking Delicious. la plantele aflate în seră. efectuate în mod asemănător cu cele pentru rapăn. Gala. hupehensis şi soiul ornamental White Angel. Rezistenţa la arsura bacteriană Arsura bacteriană. comunicare personală) şi ocupă încă suprafeţe considerabile. recomandând următoarele: White Angel.robusta (MAL 59/9) s-a identificat o genă dominantă. iar la măr. Fuji. Persicifolia. Lespinasse (1983) consideră de mare interes în ameliorare gena Pl 2. zumi (Pl 2) şi MIS. prezintă un potenţial pericol pentru măr.

Unele specii sălbatice de măr prezintă o rezistenţă completă la arsură bacteriană: M. dintre acestea. Rewena. Malling 15 şi M.9. 1981.. Realka. sensibilitatea portaltoiului M 9 poate reprezenta un pericol extrem de grav pentru culturile de măr din sudul Europei. M 9. poate apare riscul unei calamitări a plantaţiilor). Spre deosebire de alte insecte dăunătoare care infestează părţile aeriene ale pomilor şi pot fi combătute prin tratamente cu insecticide. notată cu Er (Crane şi colab. în cazul propagării bacteriei. şi de aceea este greu de combătut. 1996). dominante. prin infecţii artificiale efectuate în seră. Priam.Delicious şi Winesap se numără printre cele mai rezistente. Rene. x micro-malus nu a putut fi transmisă în descendenţele hibride F1 (Cummins şi colab. provenite . în Germania (Richter şi Fischer. Aprecierea atacului se face după apro-ximativ şase săptămâni de la inoculare. la ultimele două. provocând hipertrofierea ţesuturilor şi apariţia tumorilor canceroase. 1936.. În rândul soiurilor de măr s-a constatat că există diferenţe evidente în privinţa rezistenţei lor la atacul păduchelui lânos. fusca. Soiul Northern Spy şi unele derivate din acesta. M. posedă o înaltă rezistenţă la Erwinia amylovora. prunifolia. Noile soiuri Remo. S-au obţinut portaltoi din seria East Malling (M) şi Merton Malling (MM) care au încorporată rezistenţa la păduchele lânos. care s-a dovedit stabilă la inoculările repetate cu diferite rase ale patogenului şi în ani diferiţi. fiecare posedând 2-3 gene de rezistenţă (Branişte şi Andreieş. Nova Easygro. Aprecierea comportării hibrizilor la atacul păduchelui lânos se face în condiţii de infestare artificială. M. După Janick şi colab. Dintre soiurile cu rezistenţă genetică la rapăn. M. Rezistenţa identificată în cultivaruri precum Irish Peach. Ottawa 3. halliana. Unii portaltoi sunt foarte sensibili la boală: Alnarp 2. 1990. Reanda. la care infecţia propagată până la trunchi poate distruge planta. estimându-se prin note (pe o scară de la 1 la 9) suprafaţa pe care apare arsura din înălţimea totală a plantei. Rezistenţa la dăunători Rezistenţa la păduchele lânos Păduchele lânos (Eriosoma lanigerum Hausm.) este un dăunător de carantină care atacă atât soiurile cât şi portaltoii de măr. în câmp.. M. M. Liberty (Branişte şi Andreieş. De ramurile hibrizilor se pot lega fragmente de lăstari puternic infestate. 1962. Dăunătorul se hrăneşte cu seva pomilor. rezistenţa este sub control oligogenic. Rebella şi Regine. 1996). La majoritatea cultiva-rurilor. robusta 5. M 26. precum Ivorys Double Vigour au fost utilizate în ameliorare ca surse de rezistenţă la pădu-chele lânos. Soiuri rezistente la arsura bacteriană au fost obţinute în urma programelor de ameliorare desfăşurate la Pillnitz. S-a presupus că la soiul Northern Spy rezistenţa foarte ridicată la atacul păduchelui lânos este determinată de acţiunea unei singure gene majore. citat de Janick şi colab. Florina.. x robusta (Robusta 5) etc. Enterprise. 2000). M. M. Janick şi colab. sieboldii. citaţi de Brown. În câmp se transplantează numai hibrizii la care arsura ocupă sub 25% din lungimea lăstarului. Acesta prezintă avantajul că transmite în descen-denţă şi rezistenţă la putrezirea coletului (Phytophthora cactorum). unde acest tip de portaltoi este aproape universal (întrucât. rezistenţa la dăunător a fost apreciată ca având un determinism poligenic. Alte genotipuri identificate ca rezistente la dăunător au fost: Kola. unele sunt menţionate ca rezistente şi la arsura bacteriană: Prima. Rezistenţa la arsura bacteriană este foarte importantă şi la portaltoi. (1996). 1975). Knight şi colab. 2. transferată de la soiul Northern Spy. se obţin descendenţi care vor fi testaţi pentru comportarea la atacul de arsură bacteriană. Crearea unor soiuri şi portaltoi rezistenţi la păduchele lânos constituie cea mai sigură şi eficientă metodă de prevenire a atacului. în condiţii controlate. În urma hibridărilor în care participă genitori de rezistenţă. când hibrizii au 20-40 cm înălţime. care are în plus şi avantajul că este ecologică. hupehensis. iar în condiţiile unui atac puternic chiar uscarea pomilor. păduchele lânos atacă şi rădăcinile.4.. sublobata. 1990).

care se diferenţiază în funcţie de vigoare. în comparaţie cu soiul sensibil Gloster. unii foarte răspândiţi în momentul de faţă în întreaga lume. Dintre soiurile studiate de Habekuss şi colab. Lucrările efectuate în Anglia. comparativ cu Ancuţa. Atacul pe fructe al dăunătorilor. alcalinitate. transferată de la soiul Northern Spy. viguroase (M 4). gradul de toleranţă a mărului la acest dăunător fiind extrem de scăzut. Rebella şi Resi. cât şi la afide. la boli şi dăunători (Janick şi colab. la măr. necesitând un proces complex şi de durată.a. pentru comportarea lor la dăunători. vegetativ sau prin sămânţă. lucrările de ameliorare sunt destul de dificile. 1995). Totuşi. MM 106. Panonychus ulmi) a fost observat la soiul Releika. să formeze o tulpină dreaptă şi netedă care să se preteze uşor la altoire. de la dwarf (pitic)-compact (de exemplu M 27). să inducă altoiului o intrare timpurie pe rod şi o vigoare de creştere adecvată tipului de plantaţie pentru care este destinat. viermele merelor (Laspeyresia pomonella). aprecierea finală a valorii unui portaltoi nu se poate face decât după testarea sub aspectul afinităţii. productivităţii şi calităţii pomilor altoiţi. MM 104. Dysaphis plantaginea) a fost redus în toate „Re”-cultivarurile. Panonychus ulmi) şi alte insecte dăunătoare. să fie rezistent la boli şi dăunători. aciditate. Atacul de afide (Aphis pomi. au fost încununate de succes. până la creşteri largi. (2000). Pentru rezistenţa la aceşti dăunători a fost identificată o genă de hipersensibilitate (Smh) identificată la o clonă din specia Malus robusta. M 26. să formeze un sistem radicular care să asigure o bună ancorare a pomului în sol evitându-se astfel operaţiunea costisitoare de tutorare. O parte dintre aceşti portaltoi au o bună rezistenţă la atacul păduchelui lânos.de la soiuri foarte sensibile. Pentru obţinerea unor portaltoi care să prezinte aceste caracteristici. care au în plus o bună rezistenţă la o parte din dăunătorii menţionaţi. obţinându-se seriile de portaltoi M şi MM (printre care M 9. 2. există o amplă gamă de portaltoi vegetativi. 1996). căci doar câţiva indivizi sunt suficienţi pentru a perturba creşterea fructului şi a provoca deformări importante ale acestuia. influenţa asupra creşterii plantei altoite.4. MM 111 ş. gena Sd2 de la Northern Spy conferă rezistenţă la biotipul 1. mai puternic atacat de minatori a apărut Roşu de Cluj. Plantele care sunt intens colonizate de dăunători vor fi consi-derate sensibile şi eliminate prin selecţie. Goonewardene şi Howard (1989) au obţinut selecţii de perspectivă rezistente la rapăn. una dintre speciile care provoacă daune importante la măr este Dysaphis plantaginea Pass.10. numiţi şi păduchi cenuşii (sau „vărgaţi”) este nefast. atât la păianjeni. Cea mai bună rezistenţă au prezentat soiurile Reanda. la nici un soi nu a fost identificată o rezistenţă combinată. printre care rezistenţa la ger. În condiţiile de la Cluj.). principalii dăunători într-o perioadă de cinci ani au fost insectele minatoare (în special. În prezent. Feleac şi Ardelean (Sestraş şi colab. Ameliorarea portaltoilor de măr Principalele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească portaltoii la măr sunt: să fie uşor de înmulţit.. Pentru cele trei biotipuri cunoscute ale păduchilor galicoli (Dysaphis devecta) au fost identificate trei gene dominante. păianjeni (în special păianjenul roşu.). cel mai slab atac de păianjeni (Tetranychus urticae. iar la atacul de acarieni.. . cum sunt: viespea cu ferăstrău (Hoplo-campa testudinea). la staţiunile East Malling şi Malling Merton. care conferă rezistenţa: gena Sd1 de la soiul Cox's Orange Pippin este rezistentă la biotipul 1 şi 2. dar variabilitatea este mai redusă pentru alte carac-teristici necesare portaltoilor. Cu toate acestea. soiurile Aromat de vară şi Roşu de Cluj au fost mai sensibile. cele din specia Leucoptera scitella) şi acarienii (Bryobia rubrioculus şi Panonychus ulmi). secetă. M 27. Rezistenţa la alţi dăunători Dintre afide. să asigure o bună afinitate altoilor. Cercetări se desfăşoară în direcţia ameliorării rezistenţei mărului la atacul altor dăunători importanţi. În plus. să aibă o bună comportare la diferiţi factori de stres (ger. 1970). Nu s-au constatat diferenţe semnificative între soiurile create la Cluj în privinţa sensibilităţii sau rezistenţei lor la aceşti dăunători. iar gena Sd3 identificată la o selecţie din specia Malus robusta prezintă rezistenţă la toate cele trei biotipuri (Alston şi Briggs. exces de umiditate etc.

pulpă de culoare deschisă. intrarea târzie pe rod a acestora. la care. conţinut corespunzător de polifenoli (taninuri). a soiurilor destinate consumului în stare proaspătă. Pe lângă uniformitate. se testează şi valoarea ca portaltoi apomictici a unor hibrizi rezultaţi din încrucişări între specii diferite. Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească soiurile de măr pentru a putea fi destinate prelucrării industriale sunt multiple şi pot fi diferite şi în funcţie de produsul care urmează a fi obţinut. sieboldii. din care se formează plante de tip maternal. M. curată. de aceea ele pot fi polenizate cu polen de la plante „markate genetic”. prăjituri. Pulpa poate fi procesată în diferite forme de bomboane şi folosită ca o sursă de pectină. sikkimensis) şi pot da naştere unor seminţe apomictice fără polenizare. astfel încât cele hibride să poată fi înlăturate. dulceaţă. între 300-850 mg/kg. deoarece ar deveni neatractive. M. Merele pot fi procesate în sosuri. 2. Celelalte specii sunt facultativ apomictice şi un mic procent din puieţii obţinuţi pot fi hibrizi. precum şi incompatibilitatea portaltoilor apomictici cu unele soiuri comerciale foarte răspândite în cultură. în programele de cercetare a mărului există obiective referitoare la obţinerea unor soiuri pentru industrializare şi la identificarea unor cultivaruri care să se preteze în cel mai înalt nivel cerinţelor de industrializare.4. hupehensis. M.. prin semănat. existând tendinţa folosirii. randament mare la înmulţire. Ca atare. puieţii apomictici au şi alte avantaje. printre care riscul infectării cu boli virotice.Portaltoii generativi. Pentru producerea concentratului de . felii. de la plăcinte. O atenţie aparte s-a acordat şi se acordă portaltoilor generativi apomictici. gust de „măr”. suculenţă. şi la care înmulţirea apomictică este frecventă (ex. cum este şi mărul. jeleuri. incompatibile cu tendinţele de modernizare şi intensivizare a culturii: vigoarea foarte mare de creştere pe care o imprimă pomilor altoiţi. S-a constatat că atunci când ramurile altoi sunt libere de viruşi. fermentat în băuturi alcoolice ca cidru sau vin. astfel încât pulpa să nu capete culoarea maronie. Pentru procesarea sub formă de sos sau felii este important ca pulpa fructului să aibă o culoare galbenă. caracteristică unei specii cu un grad ridicat de heterozigoţie. homozigote pentru frunze roşietice. el menţiona că obiectivul creării unor soiuri care să se preteze în mod deosebit pentru industrializare trebuie reconsiderat. sargentii. utilizaţi în trecut. Alte obiective de ameliorare Pretabilitatea la industrializare Brown (1975) aprecia că în ameliorarea mărului s-a lucrat puţin pentru obţinerea unor soiuri special destinate industrializării. boli care prin altoire sunt transmise şi altoiului. alb-gălbuie. din seminţe se obţin puieţi care nu manifestă variabilitate. M. în special datorită dezavantajelor majore pe care le prezintă. în acest scop. fermitate mare a pulpei şi textură compactă. cel puţin 5 g/kg. amelioratorii au avut permanent în vedere şi posibi-litatea utilizării portaltoilor generativi. iar sucul poate fi consumat proaspăt. Pe baza genei marker. sikkimensis. selecţia în populaţia de plăntuţe obţinute din seminţe se efectuează foarte uşor. Printre caracteristicile generale avute în vedere la merele destinate procesării industriale se numără: conţinut ridicat în zahăr. Dintre speciile care au fost testate în scopul utilizării lor ca portal-toi. 1996). aciditate suficientă. au început să fie tot mai puţin folosiţi la măr. 1996). M. Pentru că şi portaltoii vegetativi manifestă anumite deficienţe. cum sunt: înmulţirea simplă. natural sau filtrat. distilat sub formă de brandy sau transformat în oţet (Janick şi colab. obţinerea puieţilor portaltoi liberi de viroze. datorită faptului că nu are loc fecundarea. În prezent. suc şi folosite în diverse produse alimentare. M. tarte. portaltoii obţinuţi din seminţe au o neuniformitate accentuată.11. M. unele manifestă o apomixie autonomă (ex. De asemenea. ştrudel etc. O problemă care trebuie rezolvată la portaltoii apomictici o constituie sensibilitatea lor accentuată la infecţiile virotice transmise de la altoiul infectat. compot. În afara speciilor menţionate. aromă tipică şi armonioasă. hupehensis. multe dintre problemele de incompatibilitate dispar (Janick şi colab. iar folosite pentru salate sau fructe proaspete decojite merele trebuie să aibă rezistenţă la oxidare.. toringoides). Din mere se obţine marmeladă. fructe deshidratate. nectar etc.

soiurile: Golden Delicious. în schimb.) şi dăunători. ca procent de zahăr total din suc. în schimb.mere (a sucului). iar foarte sensibile. S-a stabilit că nu există o corelaţie între valorile fermităţii pulpei şi cea a vătămărilor mecanice ale fructelor. dar cu o anumită tendinţă de prăbuşire (fărâmiţare). o importanţă deosebită o are aciditatea ridicată. ca fructe proaspete. McIntosh. Mutsu.. Jonne. Jubilee. din luna februarie ele sunt. pulpa fermă şi conţinutul optim în taninuri a merelor (după Patkai. 2002).735 şi respectiv 0. Winesap. 3% înţepături şi 1% tăieturi. citat de Sestraş. Starkrimson. D1R1AT125. Liberty. 1998). În programele de ameliorare a mărului au fost elaborate diferite teh-nici de evaluare a însuşirilor fructelor pentru pretabilitatea lor în consumul curent. Spartan.. Monroe. uniformitatea şi forma fructelor. iar ponderea cea mai importantă revine efectelor de aditivitate. absenţa atacului de boli (puncte de rapăn. o importanţă deosebită are mărimea. Cu o sensibilitate asemănătoare cu a soiului Golden Delicious au fost înregistrate Gloster. Testând pretabilitatea la prelucrare industrială la 48 de soiuri. la fabricarea compoturilor de mere. Mutsu. fărâmiţare sau „înmuiere” prea mare (Sestraş. Idared. care trebuie prelucrate până la sfârşitul lunii ianuarie. printr-o alegere corespunzătoare a genitorilor se pot obţine noi soiuri de măr cu fructe bogate în zahăr. Aplicarea lor la hibrizi asigură crearea unei baze de date şi identificarea rapidă a genotipurilor care au fructe adecvate pentru un anumit tip de industrializare (Deslauriers şi colab. rezistente la transport şi manipulare s-au dovedit soiurile Summerred şi Vista Bella. Dintre 18 soiuri de măr evaluate în privinţa pretabilităţii lor pentru producerea de suc. Pilot. s-au calculat coeficienţi de heritabilitate în sens larg şi în sens restrâns pentru conţinutul în zahăr cu valori ridicate (0. 1981). Într-o hibridare ciclică efectuată la SCDP Cluj. sucroză şi glucoză. Jonagold. 1988). 1992). grupa Red Delicious. McIntosh. Jonathan. rezultând un procent cu totul surprinzător de 85% fructe „vătămate” (Sargent şi colab. s-au dovedit a fi: Juno. Aroma şi Mutsu (Poll. Melrose. 1997). Lodi. comparativ cu Golden Delicious (sensibil) au fost: Alkmene. dar cu structură fină. Smoothe ş. dar după James Grieve. în timp ce Jerseymac a fost apre-ciat ca sensibil. 1987. (1985) au concluzionat că cele mai bune pentru fabricarea conser-velor de mare fineţe au fost următoarele: Black Ben Davis. datorită importanţei caracterului în sporirea eficienţei economice a culturii mărului. lipsite de vinişoare.699) ilustrând cota considerabilă de participare a genotipului la transmiterea ereditară a conţinutului în zahăr la hibrizii F1 (Roman. Jonared. Glantz şi colab. Empire. pentru ca merele să se preteze la prelucrarea industrială. 1986. Kent. S-a constatat că după recoltarea manuală 81% din mere prezintă puncte de apăsare. sunt recomandate soiurile cu pulpă fermă. Principalele zaharuri sunt reprezentate de fructoză. iar la hibrizi. În industria conservelor. iar James Grieve foarte sensibil. Mollie's Delicious. Rezistenţa fructelor la transport şi manipulare nu a constituit un obi-ectiv special al lucrărilor de ameliorare dar. Voinea. . citaţi de Dathe. 1988). Rome Beauty. Blackjon. Idared. Golden spur. Prima. deşi părerea că fructele „moi” sunt mai afectate este întru-totul valabilă. cum că cele „tari” sunt mai puţin afec-tate nu mai este confirmată. În afara acestor condiţii. soiuri rezistente la manipulare. Melrose. Champion. Pe baza unor cercetări efec-tuate timp de mai mulţi ani. sau pentru procesare. Slava pobediteliam (Dathe. a început să fie luată în seamă cu tot mai multă atenţie. destinate industria-lizării. Flippa. se determină zahărul refractometric. Rezistenţa fructelor la transport şi manipulare Pierderile suferite de masa de fructe datorită loviturilor mecanice provocate în timpul recoltării. Stayman's Red. O bună capacitate de combinare pentru transmi-terea unui conţinut ridicat de zahăr în descendenţe hibride au prezentat cultivarurile Romus 2. care suportă bine tratamentele mecanice. Întrucât determinismul genetic al conţinutului în zahăr şi aciditate este poligenic. Dintre soiurile de vară. foarte bune pentru piureuri.a. reversul acesteia. fizice şi chimice fără prăbuşire. S-au dovedit destul de bune. boli de depozit etc. prin micşorarea pierderilor suferite de fructe. CT1-10-8 care pot fi utilizate ca genitori pentru obţinerea unor soiuri noi. Smoothee. în care s-a folosit ca tester o selecţie cu fructe pretabile pentru industrializare (Cluj 99-3-39). din considerente de expeditivitate. a budincilor. toate acestea pentru a facilita decojirea şi a evita pierderile de pulpă. cele mai bune au fost: McIntosh. manipulării şi transportului au o importantă pondere economică.

libere. în care să se poată manifesta noi combinaţii de gene. METODE DE AMELIORARE A MĂRULUI 2. ci efectele de dominanţă şi epistazie. la rândul său. prin care s-au obţinut numeroase soiuri. Granny Smith şi Florina. Golden Delicious. extragerea seminţelor şi semănarea lor.. 1999). există posibilitatea ca cei mai mulţi descendenţi să nu aibă caracteristici adecvate şi selecţia să nu fie eficientă.Transmiterea ereditară a acestui caracter determinat. fără să se cunoască originea polenului) şi aplicarea selec-ţiei individuale. Aspectele prezentate sunt sugestiv completate de menţiunea că soiul Summerred. adică între un soi foarte sensibil şi altul sensibil la vătămări mecanice (Sestraş. ca McIntosh. de urmărirea şi întreţinerea lor etc. întrucât hibridările au loc în mod natural.5. alte soiuri. Odată cu dezvoltarea cunoştinţelor în ameliorarea mărului şi funda-mentarea lor pe baze profund ştiinţifice. 2003. rezul-tate în urma fecundărilor libere. obţinerea hibrizilor (numiţi „naturali”. a fost obţinut printr-o încrucişare între soiurile McIntosh şi Golden Delicious. cel mai sensi-bil la vătămările mecanice a fost Golden Delicious. aplicându-se selecţia în hibrizi naturali obţinuţi din seminţele soiului Jonathan au fost create noi soiuri. precum Feleac şi Fălticeni (ambele omologate în anul 1978). cu o bună rezis-tenţă la transport şi manipulare. Boiken. tăiere şi lovire. în timp ce alte soiuri. Selecţia în hibrizi naturali Selecţia în hibrizi naturali a fost una dintre cele mai folosite metode de ameliorare la măr. cele din grupa Delicious. nevaloroase. pentru a spori şansele de succes ale selecţiei. datorită recombinărilor genice şi variabi-lităţii mari care apare în descendenţă. la care merele au fost supuse unor „tratamente” uniforme de înţepare. despre potenţialul genetic al soiurilor respective. Yellow Newton ş. . Astfel.1.a. Se presupune că inclusiv cunoscutul soi Jonathan s-a obţinut (1826) prin aplicarea selecţiei în hibrizi naturali. nepublicat). dar şi capacitatea de-a le transmite descendenţilor seminali. Rezistenţa fructelor la vătămările meca-nice nu a fost corelată cu caracteristicile morfologice ale fructelor (Sestraş. Prin utilizarea acestei metode s-au acumulat o serie de cunoştinţe despre capaci-tatea diferitelor soiuri de aşi transmite în descendenţă caracterele şi însuşi-rile. urmată de propagarea lor pe cale vegetativă (prin altoire). de o pulpă fermă şi compactă etc. şi când soiul respectiv este situat într-o plantaţie în care alături sunt şi alte soiuri valoroase de la care ar putea proveni polenul. iar cele mai rezistente Idared.5. 1992). prin care se aleg hibrizii cu caracteristici favorabile. dar în acest caz cresc costurile necesitate de amplasarea hibrizilor în câmp. pot fi obţinute forme foarte variate între limitele fenotipice ale părinţilor sau chiar transgresii. se impune o alegere foarte judicioasă a plantelor mamă de la care se recoltează fructele rezultate în urma fecundării libere. se pare că este determinată polifactorial. Premize mai mari pentru obţinerea unor hibrizi care să constituie o bună bază de selecţie există când soiul de la care se recoltează fructele are caracteristici superioare. nu se poate prevedea direcţia noilor recombinări. În ţara noastră. Chiar dacă caracterul are un determinism poligenic. trebuie obţinute descendenţe ample. Reinette de Canada. întrucât i-au naştere din încrucişări naturale. se pare că efec-tuarea unor încrucişări intraspecifice în care genitorii să prezinte rezistenţă la vătămări mecanice nu este destul de eficientă în obţinerea unor descendenţi cu aceste caracteristici. Rezistenţa la rănire a avut un puternic deter-minism genetic. dau descendenţe foarte slabe. datorită unor dezavantaje care o fac mai puţin eficientă. dar nu aditivitatea a avut ponderea cea mai însemnată. 2. prin urmare. Dintre 15 soiuri cu coacere de iarnă a fructelor. În plus. nu se cunoaşte forma parentală şi. În schimb. cunoştinţe care pot fi utilizate în continuare de către amelioratori (Ardelean şi Sestraş. Metoda constă în recoltarea fructelor de la soiuri valoroase. Pe lângă Jonathan. formate prin polenizare liberă. de o coajă a fructelor mai rezistentă şi elastică. Pătul etc. metoda a fost tot mai puţin folosită. rezultaţi din seminţe extrase din fructele soiului Esopus Spitzenburg. Dacă polenul provine de la un cultivar mai puţin valoros. Pentru a spori şansele identificării unor hibrizi valoroşi (plante elită). dau proporţii mari de descendenţi valoroşi în urma polenizării libere. precum Antonovka.

din soiul japonez Fuji s-au obţinut mutantele Fuji Akifu. acţiunea de identificare a unor eventuale variaţiuni mugurale va fi direcţionată spre soiurile care prezintă o mutabilitate mai ridicată.. prin selecţia variaţiunilor mugurale. Jonagold. întrucât cele epider-male se pot pierde).. Totodată. 1999). Winesap. Imperial. (Neagu. Dintre mutaţiile genice.. Reniers II. Alte soiuri cunoscute din această grupă sunt Wellspur. creşterea compactă) etc.a. Cox’s Orange Pippin. sau „sport”-uri sunt frecvente la măr şi pot afecta orice parte a plantei. Early Fuji ş. din care a fost selecţionat ca variaţiune mugurală soiul Starking. 1996). cum sunt: o coloraţie mai intensă a fructelor. dar într-o livadă în care erau doar soiurile McIntosh şi Delicious. Richared. Punctul de pornire în obţinerea grupei Delicious l-a constituit soiul Stark Delicious. rata de apariţie a mutaţiilor provocate artificial creşte spectaculos. Jonica. epoca de coacere a fructelor. care apar cu o frecvenţă foarte scăzută. numite şi variaţiuni mugurale. 1975). Inducerea artificială a mutaţiilor Spre deosebire de mutaţiile naturale. 1981. sau pot acţiona modificând gradul de ploidie. majoritatea afectând coloraţia fructelor.. Caracterele asupra cărora se manifestă mutaţiile artificiale sunt aceleaşi care sunt afectate şi de mutaţiile naturale. majoritatea mutaţiilor au efecte nefavo-rabile. cum sunt: culoarea fructelor. Dalijo. Nu numai în ţara noastră au fost create soiuri „moderne” prin această metodă. Elstar. (Ardelean şi Sestraş. într-un timp scurt şi cu costuri relativ scăzute. şi se pot obţine. noi soiuri. Red Fuji.5. New Jonagold. Spur Fuji. Soiul Empire a fost creat prin selecţie în hibrizi obţinuţi prin polenizare liberă. cel mai uşor pot fi induse cele care afectează coloraţia fructelor şi tipul de creştere şi fructificare al pomilor. citaţi de Way şi colab.5. Royal Red ş. se poate apela la această variantă pentru crearea de variabilitate. într-un an în care toate polenizările artificiale au eşuat (Janick şi colab. fructificarea spur. 2. 1990).a.). Wellspur etc. Redspur. (Fisher şi Ketchie. Ele sunt uşor de identificat când acţionează asupra unor caractere sesizabile.3.Chiar dacă metoda este mai puţin utilizată în momentul de faţă. la fel ca cele naturale. fructificarea pe ramuri de rod de tip spur etc. Dacosta. iar în coroana acestuia a fost identificată o mutaţie din care a rezultat Starkrimson. Yellow spur. în timp ce la alte soiuri nu se manifestă mutaţii spontane sau ele apar foarte rar. apar frecvent mutaţii naturale care afectează coloraţia fructelor sau alte caracteristici ale fructelor sau pomilor. coacerea precoce sau tardivă. Între soiurile de măr există mari deosebiri în privinţa frecvenţei cu care apar variaţiunile mugurale. ci şi în străinătate. Jonagold 2000 etc. gustul şi mări-mea acestora. se pot produce la nivelul unei singure gene. Prin înmul-ţirea vegetativă a mutaţiilor naturale utile (subepidermale. Wilmuta. McIntosh. Evident. iar din cunoscutul soi Jonagold. la care şansele selecţionării unor mutaţii utile sunt mai mari. Şi mutaţiile induse. 2. care poate determina manifestarea unui caracter distinct. se obţin clone care se testează în culturi comparative. ca la toate plantele. tipul de creştere şi fructificare (îndeosebi fructificarea pe ramuri de rod de tip spur. în anii în care din diferite considerente amelioratorul nu obţine seminţe din hibridări artificiale (lipsa posibilităţilor de-a efectua hibridări dirijate. Dr. Selecţia acestora constituie una dintre cele mai rapide şi eficiente metode de obţinere a unor noi soiuri de măr. Sun Fuji. Northern Spy. Rubingold. Rome Beauty.2. Gala ş. Fuji Nagafu.a. . La măr. habitusul pomilor. precum: Jonagored. Reniers I. Oldenburg. au fost omologate noi soiuri. La soiurile din grupa Delicious. King Jonagold. dar există şi mutaţii care determină manifestarea unor caracteristici utile. forma. la care s-au obţinut peste 100 de noi soiuri prin identificarea şi selecţia unor mutaţii spontane. Fuji. Selecţia variaţiunilor mugurale Mutaţiile naturale (spontane) produse la nivelul celulelor somatice. care prezintă avantajul apari-ţiilor frecvente a unor mutaţii naturale. În ameliorarea mărului este deja clasic exemplul soiurilor din gupa Delicious. sau nereuşita hibridărilor artificiale în anul respectiv). Prin mutageneză indusă au fost obţinute forme “spur” la unele soiuri productive sau de foarte bună calitate (Golden spur.

ca metodă de ameliorare. încrucişat cu un genitor diploid. nanismul.. Yellow Transparent. exprimate la un nivel cât mai ridicat. razele gamma şi neutronii termici.9-15. Pentru producerea poliploizilor (mutaţiilor numeric-cromozomale) se foloseşte de regulă colchicina. sau mugurilor activi (2-4 Kr). obţinerea unor descendenţe hibride de o anumită mărime. depinde de realizarea mai multor condiţii: precizarea clară a obiectivelor de amelio-rare. în concentraţii de până la 1%. Tetraploizii pot fi identificaţi şi prin analize microscopice. un anumit tip de letalitate. Chiar dacă astfel de triploizi sunt în general inferiori triploizilor naturali apăruţi prin fecundarea unor ovule nereduse de către polen normal. Golden Delicious. culoarea anto-cianată a fructelor). 168 (88. superioare diploizi-lor. în China. Perrine York ş. Celelalte tipuri de mutaţii importante în ameliorarea mărului sunt cele care constau în schimbarea nivelului de ploidie. provenite din soiuri diploide printre care Wealthy. care să permită alegerea formelor ce îndeplinesc parametrii propuşi în cadrul obiectivelor stabilite. redus (♀n=2x) x (♂n=x) → (2n=3x). care se utilizează în lucrările de ameliorare (prin hibridare cu diploizi) pentru obţinerea unor triploizi valoroşi: (2n=4x) x (2n=2x) → 2n=3x. 1997). McIntosh. în aşa fel. prin simpla alegere ca formă parentală a unui soi care să prezinte caracterul sau carac-teristicile dorite. sunt considerate drept bune pentru ameliorarea triploi-zilor. viguros. calitatea. Pentru a obţine descendenţi hibrizi la care să se manifeste la un nivel superior astfel de caracteristici.4. dintre 189 de soiuri create în perioada 1949-1995. 1995. trebuie stabilită mărimea populaţiei F1. dezideratul este uşor de îndeplinit. La măr sunt însă puţine caractere determinate monogenic cu mare importanţă în ameliorare (ex. ramurilor mugurilor etc. rezistenţa la rapăn. 2 (1. O parte din soiurile tetraploide. De exemplu. deter-minate de gene majore. 8 (4. lăstari groşi. a fost creat soiul Sir Prize (triploid). şi să aibă o bună capacitate de combinare şi de transmitere a genelor favo-rabile la hibrizii F1. Colchicina se poate aplica pe vârful de creştere al plantelor. consi-derat bun genitor pentru ameliorarea triploizilor. frunze mari cu limb foliar gros. existenţa unor surse de gene corespunzătoare şi alegerea celor mai convenabile. mugurilor. cu fructe mari (peste 70-75 mm). trebuie să se încrucişeze soiuri care să posede caracterele respective. pe baza densităţii şi mărimii stomatelor.6 x 1012 neutroni/cm2 (Janick şi colab.Pentru inducerea mutaţiilor se efectuează tratamente fizice sau chimice asupra seminţelor.a. Conkle Jonathan. culoarea roşie a pulpei). verificându-se eventuala apariţie a formelor mutante. Când obiectivul de ameliorare este reprezentat de obţinerea unor hibrizi la care să se manifeste caracteristici cu o ereditate simplă. Jonathan. celelalte fiind fără însemnătate practică (albinismul. fructe mari cu formă sferic-turtită. sau de la triploizi la hexaploizi). de regulă prin dublarea numărului de cromozomi (de la diploizi la tetraploizi. citaţi de Sestraş. Geneva Ontario. Reuşita hibridării intraspecifice. în soluţie apoasă. Este cazul soiurilor Doud Golden Delicious. să se completeze reciproc.. rezistenţa la factori de stres etc.1%) prin inducere de mutaţii şi 11 (5. ei pot constitui un material iniţial profitabil pentru selecţie.8%) prin identificarea variaţiunilor mugurale (Sho şi Chong. iar tratamentele se pot aplica ramurilor aflate în repaus vegetativ (3-5 Kr). Cele mai importante obiective de ameliorare au un determinism genetic complex. fiind condiţionate de un număr mare de poligene (pro-ductivitatea. încât să existe siguranţa că vor apare şi vor putea fi selecţionaţi hibrizi cu caracteristici îmbinate de la ambii genitori.5. Importanţa hibridării intraspecifice în crearea de soiuri noi este ilustrată de ponderea mare a soiurilor obţinute prin această metodă în lumea întreagă. Loop Wealthy. . Mugurii care apar din vârful de creştere sunt ulterior detaşaţi şi altoiţi pe portaltoi de vigoare slabă. Ca agenţi mutageni fizici se folosesc razele X.9%) au fost obţinute prin hibridare intraspecifică.2%) prin selecţie în hibrizi naturali. Red Delicious ş.a. După alegerea genitorilor. 2.). Tetraploizii sunt uşor de identificat după caracteristicile lor speci-fice: creştere viguroasă. Prin folosirea unui soi tetraploid (Doud Golden Delicious). 1996). Hibridarea intraspecifică Hibridarea intraspecifică constituie principala metodă de creare de variabilitate la măr şi metoda prin care au fost create majoritatea soiurilor. în lanolină sau glicerină. Tratamentele cu neutroni termici se efectuează cu doze de 3.

lucrurile sunt mai complicate. Pentru caractere poligenice. datorită suprafeţelor de teren care ar fi necesare. vor rezulta hibrizi F1 la care segre-garea pentru rezistenţă sau sensibilitate la rapăn va fi tipic mendeliană (cel puţin teoretic). Willimas (1959) a calculat că mărimea adecvată a unei descendenţe hibride F1 la măr trebuie să fie de 31.a. Pentru asigurarea succesului selecţiei la un înalt grad de proba-bilitate şi presupunând că posibilitatea insuccesului poate apărea la doi din trei descendenţi. cu un soi sensibil. lucrurile sunt mult mai complexe atunci când se urmăresc caractere determinate poligenic. şi faptului că într-un an amelioratorul nu efectuează o singură încrucişare. homozigot recesiv. manifes-tarea caracteristicilor favorabile la hibrizii F1 şi şansele unei selecţii eficiente sunt puternic influenţate de tipul genitorilor ce participă în hibridare. gradul de atac cu făinare. proporţia scade rapid. Evident. aroma. gustul.250 indivizi. doar 10% din descendenţi le vor avea manifestate la parametri adecvaţi selecţiei (Williams. Dacă se încrucişează două soiuri rezistente. astfel încât. prin încrucişarea unui soi rezistent. în alegerea plantelor elită se urmăresc şi alte caractere cantitative ce nu pot fi atât de uşor măsurate (de exemplu. sunt relativ uşor de transferat şi fixat în descendenţe hibride. dacă se urmăresc cinci caractere poligenice. din totalul descendenţilor unei încruci-şări intraspecifice doar mai puţin de 40% prezintă un caracter poligenic exprimat la un nivel acceptabil. aparţinând unei singure combinaţii parentale. În plus. în scopul obţinerii unei variabilităţi cât mai mari. diametrul trunchiului. conform legilor mendeliene va fi: Prima – rezistent (Vfvf) x Priscilla – rezistent (Vfvf) = (F1) 25% hibrizi rezistenţi (VfVf) + 50% hibrizi rezistenţi (Vfvf) + 25% hibrizi sensibili (vfvf). însă. Pentru fiecare nou caracter poligenic luat în considerare. raportul de segregare aşteptat. 1959).). Chiar şi în acest caz. greutatea fructelor. în orice program de ameliorare a mărului. pentru obţinerea unui individ care să moştenească la nivel optim pentru selecţie diferite caractere cantitative dorite Numărul minim de hibrizi necesari pentru obţinerea unui individ care să prezinte următoarele caractere cantitative*: Tipul hibridărilor a1 + a2 + c+e+f+ b+c+d+e+f+ b+c+d+e+f+ c+d+e+f+g c+e g g g .) şi care sunt hotărâ-toare în promovarea unui hibrid ca elită. volumul materialului hibrid F1 la care se manifestă caracterul determinat de o genă majoră dominantă este uşor de estimat. heterozigot pentru gena respectivă.Pentru caracterele calitative. Fără îndoială. cunoscându-se că rezistenţa monogenică la rapăn este determinată de gena Vf. diametrul fructelor etc. Tabelul 7 Numărul minim de hibrizi F1 de măr necesari în descendenţa unor hibridări intraspecifice. cheltuielilor enorme care ar rezulta (îndeosebi dacă toţi hibrizii ar trebui să fie menţinuţi în câmp până ajung la fructificare). conform modelului: Prima – rezistent (Vfvf) x Golden Delicious – sensibil (vfvf) = (F1) 50% hibrizi rezistenţi (Vfvf) + 50% hibrizi sensibili (vfvf). textura şi culoarea pulpei ş. întrucât în afara unor caractere cantitative uşor de observat şi cuantificat (ex. ar fi nevoie de un număr minim de 6250 hibrizi F1 pentru ca să existe probabilitatea de-a se obţine un singur individ care să prezinte toate cele cinci caractere la un nivel care să asigure selecţia lui ca plantă elită. Dacă asemenea caracteristici. înălţimea plantelor. În cazul (simplificat) în care cele cinci caractere se moştenesc independent. ci mai multe. este greu de obţinut şi aproape imposibil de urmărit. De exemplu. cu un determinism simplu. şansele manifestării unei ample variabilităţi şi posibilitatea exprimării unui număr cât mai mare de recombinări genice la hibrizii intraspecifici sunt cu atât mai mari cu cât populaţia hibridă este mai numeroasă. o populaţie hibridă atât de numeroasă. 1997). conform datelor din tabelul 7 (Sestraş. în absenţa linkajului.

iar M. Cu toate că recomandă polenizarea unui număr mare de flori în cadrul fiecărei combinaţii. c = fructe mari. floribunda.712 8. Hibridarea interspecifică Hibridarea interspecifică constituie o metodă prin care se poate obţine o foarte amplă variabilitate la măr. 1992. care s-a utilizat în ameliorare încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. cu castrare totală.000 de flori polenizate pe combinaţie.338 21.271 4.250 12. pentru reali-zarea unor obiective importante de ameliorare.574 692 96 33 97 84 110 311 122 *Legenda: a1 = vigoare slabă (după înălţimea hibrizilor F1). pe lângă rezistenţa la rapăn. M. provenit din mai multe combinaţii cu număr redus de genotipuri. Speciile M.955 214. Principalele caracteristici care pot fi transferate de la diferite specii sălbatice (rustice) de Malus la formele cultivate sunt: rezistenţa la ger (de la M.. 500 de flori.613 67. minimum 1. micromalus prezintă. iar cu cât gradul de compatibilitate e mai redus. exprimate la un nivel optim pentru selecţie. În fondul de germoplasmă al mărului există şi alte surse de gene reprezentate de speciile sălbatice. f = rezistenţă sau toleranţă la rapăn. cu atât numărul florilor polenizate trebuie mărit. floribunda şi M.000 de flori. Cociu şi Oprea (1989) precizează că. sunt necesare populaţii hibride extrem de numeroase. care constituie caracteristici dezirabile în ameliorarea mărului. baccata şi M. 2. atrosanguinea. floribunda a constituit . 2003). Moruju (1974). în cazul com-patibilităţii între genitori.697 32. dar variabile ca dimensiuni numerice în funcţie de tipul hibridărilor şi de genitorii implicaţi. pentru a obţine o cât mai largă variabilitate genetică. ).5. d = coacere de iarnă. g = rezistenţă sau toleranţă la făinare.965 866. M. b = număr mare de fructe pe pom. iar prin aplicarea selecţiei recurente se pot aduce îmbunătăţiri gene-tice într-o populaţie hibridă (Noiton şi Shelbourne.849 62. care recomanda să se polenizeze cel puţin 100 de flori pe combinaţie. în funcţie de posibilităţile de care dispune amelio-ratorul. ajungându-se până la 5. sunt mai multe şanse atunci când există o diversitate mare de material biologic. Oraguzie şi colab. Ardelean (1994) între 500 şi 5.000 de flori pe combinaţie.292 704 198 758 598 319 1. Sestraş (1997) a făcut o inventariere a re-comandărilor existente în literatura de specialitate din ţara noastră: Neagu (1975).5.618 43.551 259. rezistenţa la făinare (M. Alegerea genitorilor pe baza capacităţii generale de combinare poate reduce substanţial mărimea populaţiei hi-bride. a2 = vigoare slabă (după secţiunea trunchiului la hibrizii F1). dar provenită dintr-o singură pereche parentală.622 317. şi o bună rezistenţă la arsura bacteriană (boală la care este rezistentă şi specia M.Directe (21 combinaţii) Feleac Ciclic Mutsu e după Ancuţa testeru Prima l Starkrimson Media generală 119. Din analiza datelor prezentate se observă că pentru obţinerea unui singur individ care să cumuleze mai multe caracteristici dorite. prunifolia).592 429.531 95. Cociu şi Oprea (1989). Pentru că mărimea populaţiilor hibride este determinată de numărul florilor polenizate pe combinaţie. e = gust bun al fructelor.815 66. rezistenţa la rapăn (M.600 20. prunifolia este tolerantă la calcar. decât dacă există o populaţie numeroasă. zumi) etc.582 49.872 195.184 166.119 79. fusca).

cum sunt Pyrus. floribunda 821. 1990). Florina. îndeosebi mărimea foarte mică şi gustul slab al fructelor. În figura 3 este prezentată schema de obţinere a soiului Baujade (Le Lezec. alte specii. pe lângă caractere dezirabile ale părintelui sălbatic. Priscilla. kaido (Şerboiu.sursa principală pentru transferarea la soiurile de măr a rezistenţei la rapăn. şi cele nefavorabile.. fusca. M. Crosby şi colab. pentru a se evita fenomenele de consangvinizare şi incompatibilitate se introduce un alt genitor ca recurent pentru ameliorarea calităţii fructelor (“backcross modificat”) − Hough şi colab. a cărui genealogie este iniţial asemănătoare cu a soiurilor menţionate anterior. precum M. a cărui fructe au un diametru de peste 70-75 mm. 1991). Pentru transferarea unor caractere valoroase în soiurile de măr se poate apela şi la sursele de gene existente în alte genuri ale Pomoideae-lor. În descendenţele încrucişărilor interspecifice se transmit. Multe specii de Malus se folosesc ca plante ornamentale. M. 1992. Asocierea rezistenţei mărului la rapăn cu calitatea fructelor (după Le Lezec. dar nu imposibil de realizat. 1953. iar specia M.a. M. Întrucât hibrizii interspeci-fici moştenesc în mod preponderent astfel de caractere. spectabilis poate fi eficient utilizată pentru crearea unor soiuri de măr cu flori ornamentale (Way şi colab. pe lângă speciile menţionate. floribunda. Sorbus etc. Soiul Liberty. Baujade. ei trebuie utilizaţi în încrucişări şi retroîncrucişări cu soiuri valoroase. cât şi a unor portal-toi cu aceeaşi caracteristică. Lespinasse. Sir Prize. pornindu-se de la specia M. . 1990). Pe lângă M. În generaţiile F2-Fn. baccata jackii posedă gene pentru rezistenţa „verticală” la făinare. sylvestris. prin hibridare interspecifică urmată de selecţie şi hibridări succesive. Crataegus. cu rezistenţă genetică la rapăn. sieversii. gena Vf fiind încorporată în prezent în numeroase soiuri. O bună rezistenţă la ger. zumi. manifestă şi M. 1992 − pe baza unor asemenea scheme obţinându-se soiurile Prima. Figura 3.. 1991) La noi în ţară.ioensis şi M. pentru corectarea caracteristicile nedorite aduse de la specia rustică. posedă rezistenţă şi la făinare. existând însă şi posibilitatea aplicării mijloacelor de inginerie genetică. Hibridarea intergenerică este dificilă. transferată de la M. M..coronaria din care unele forme pot fi utilizate atât în crearea unor soiuri noi rezistente la ger. având aproximativ 1 cm în diametru.. sargentii şi M. cu fructe mici. cu rezistenţă poligenică la rapăn moştenită de la M. s-a obţinut soiul Generos. 1990). arsură bacteriană şi Gymnosporangium juniperivirginianae (Way şi colab. s-a ajuns la noul soi rezistent la rapăn. Priam ş. robusta. Într-o lungă perioadă de timp.

în diferite condiţii pedoclimatice. numai 30 de soiuri. la care frecvenţa de transformare a oscilat între 1. care apare în condiţiile înmulţirii „in vitro”. 1998).. citaţi de Janick şi colab. În ameliorare. culoarea antocianică a fructelor. Reka etc. printre acestea numărându-se: rezistenţa la rapăn dată de gena Vf. De asemenea. metodele moderne de lucru furnizate de biotehnologii şi ingineria genetică sunt utilizate intens în ameliorarea mărului. însă ele pot fi utilizate ca soiuri cultivate în micile grădini sau livezi particulare. Din soiul columnar McIntosh. metodelor şi materialului biologic necesare pentru obţinerea unei rezistenţe durabile a mărului la atacul fungilor patogeni. (1989). 2000). naturală sau indusă. vârsta. prin transfor-mare genetică mediată de Agrobacterium tumefaciens. (1996). Pilot. condiţiile de incubare. iar reuşita introducerii genei gusA în plante a fost confirmată cu ajutorul analizelor PCR. dar se aplică în practică pentru obţinerea portaltoilor. sau ca surse de germoplasmă în vederea transferării rezistenţei poligenice la descendenţii hibrizi.. Dintre 800 de soiuri evaluate pentru comportarea lor la atacul de rapăn şi făinare de către Fischer şi Dunemann (2000). În prezent. Pingo. Ingineria genetică şi biotehnologiile Micropropagarea este o metodă de înmulţire foarte testată la măr. cu atât mai mult cu cât datorită nivelului ridicat de heterozigoţie şi polimorfismului accen-tuat al mărului. Numeroase caracteristici morfologice sau fiziologice.E.2. Micropropagarea a fost încercată pentru obţinerea pomilor pe rădă-cini proprii. iar expresia markerului nptII prin testul ELISA. iar explantele se obţin din fragmente de lăstari sau frunze. Markerii moleculari sunt foarte des utilizaţi la măr. epoca de înflorire Transformarea genetică la măr a fost raportată pentru prima dată la soiul Greensleeves de către James şi colab. genotipul şi orientarea explantului.5 şi 13.3%. poate fi valorificată variabilitatea somaclonală. la soiurile Pinova.R. au fost încorporate gene de rezistenţă la boli de la diferite specii.A. Un sistem eficient de regenerare este o condiţie de bază pentru realizarea transformării şi obţinerii plantelor transgenice la măr. creşterea columnară. de tip Murashige-Skoog) pentru culturile „in vitro”. (2000) au obţinut linii transgenice (Marshall McIntosh) în care rezistenţa la rapăn a fost corelată direct cu expresia endochitinazei (Ech42.5. cu importanţă deosebită în ameliorarea mărului. tehnicile izoenzimatice pot fi aplicate ca metode de identi-ficare a cultivarurilor. Factorii care influenţează regenerarea sunt reprezentaţi de mediul de regenerare..6. Prin proiectul D. pot fi identifi-cate la nivelul ADN-ului. se urmăreşte şi obţinerea unor portaltoi cu o bună rezistenţă (Soejima şi colab. măsurători fluoro-metrice şi analize histochimice ale ţesuturilor din frunze. au fost mai puţin atacate. În afara creării unor soiuri rezistente la boli. Liberty. (2000). 2000). culturile de embrioni şi culturile de proto-plaşti sunt alte metode prin care se încearcă obţinerea unei variabilităţi utile procesului de ameliorare a mărului. Norelli şi colab. aceasta . Pirol. Elaborarea hărţilor genetice pentru gene majore. fiind mediată prin intermediul bacteriei Agrobacterium. (Durable Apple Resistance in Europe). vechi sau noi. dezirabile în ame-liorarea mărului. fapt care ar simplifica şi ar contribui la scăderea cheltuielilor necesitate de testarea tuturor plantelor hibride în câmp. Protocoale eficiente de transformare cu Agrobacterium s-au realizat la soiul Melba (Dolgov şi colab. încercându-se diferite variante de mediu (bazate însă pe cel standard. se propune dezvoltarea cunoştin-ţelor. toate vechi. Embriogeneza somatică. Integrarea transge-nică a fost verificată prin analiza PCR. respectiv a materialului săditor. Analiza lor cu ajutorul markerilor nu a indicat existenţa unor gene cunoscute care determină rezistenţa monogenică la rapăn sau făinare. la atacul de rapăn şi făinare. Elstar. şi analiza QTL (Quantitative Trait Loci) pentru rezistenţa la rapăn şi făinare sunt metode aplicate în cele mai avansate programe de creare de soiuri noi (Lespinasse şi colab. obţinându-se forme transgenice din care au fost selecţionate liniile Orin şi JM 7. markerii pot avea o utilitate deosebită în efectuarea selecţiei în fază timpurie a hibrizilor.. Linii transgenice rezistente la rapăn şi făinare au fost obţinute şi de Hanke şi colab. Remo. Prin transformare mediată cu Agrobacterium. precum şi evaluarea comportării cultivarurilor din Europa.

calitate a fructelor etc. pe lângă siguranţa ei ca metodă de lucru. de aceea. Cercetări similare au fost efectuate de Bus şi colab. şi a locusului Pl1 care conferă rezistenţa la făinare. dar sensibile în câmp. Urbanietz şi Dunemann (2000) au constat că diversitatea genetică pentru rezistenţa la făinare a mărului. şi la făinare. combinându-se harta genetică. Vf) este un deziderat urmărit în multe programe de ameliorare. cu harta fizică. Datele analitice obţinute prin eva-luarea comportării plantelor la infecţiile cu rapăn. introducerea în genomul unor soiuri de foarte bună calitate a unor gene de rezistenţă la rapăn (ex. Metoda a fost aplicată descendenţilor obţinuţi din încrucişarea soiului Ariwa. au fost comparate cu cele rezultate în urma aplicării selecţiei MAS. Sansavini şi colab. cu scopul obţinerii unei rezistenţe durabile. datorită genei Pl1. cu atât mai mult cu cât soiurile şi hibrizii de măr manifestă diferite nivele de rezistenţă sau susceptibilitate la boală. la atacul de rapăn. evaluată prin metodele RAPD-PCR. Pentru obţinerea unor rezultate cât mai precise. selecţia (screening-ul) pentru rezistenţa plantelor hibride la rapăn este un pas extrem de impor-tant în alegerea genotipurilor valoroase şi crearea unor soiuri rezistente. comparativ cu selec-ţia MAS. (2000) au utilizat markerii moleculari. care au utilizat markerii genetici pentru evaluarea rezistenţei mărului la rapăn. Ei apreciază că selecţia fenotipică nu prezintă suficientă acurateţe. Tartarini şi colab. (2003) menţionează faptul că dintre soiurile rezistente genetic la rapăn nici unul nu a înregistrat un succes comercial semnificativ. în seră şi câmp. făinare şi afide. care are încorporată rezistenţa la rapăn. dar şi prin infecţii artificiale. productivitate. datorită genei Vf. în care distanţele respective sunt măsurate în perechi de baze. la măr. Vinatzer şi colab. selecţia genotipică a fost efectuată simultan cu cea fenoti-pică. Metoda a fost aplicată pentru amplificarea ADN-ului de la hibrizi şi identificarea a cel puţin un marker polimorfic pentru rezistenţa la făinare. la măr. a fost foarte scăzută. aplicând selecţia MAS (Marker Assisted Selection). denumite Er3. privind încorporarea genei de rezistenţă. Kellerhals şi colab. (2000) propun construirea unei hărţi integrative pentru genomul mărului. în vederea promovării şi dezvoltării selecţiei hibrizilor purtători ai genei res-pective şi a genei Vf. linii care se testează în câmp pentru comportarea la atacul de rapăn. aproape 90% din ele având genele HcrVf2 şi nptII. . Pl2 şi Vm). faptul că plantele homozigote pentru gena Vf sunt mai rezistente decât cele heterozigote. cu selecţia FAW 7630. (2000) consideră că. ce conferă rezistenţa la rapăn. dar şi pentru unele noi. (2001) pentru identificarea markerilor necesari în vederea aplicării selecţiei asistată de markeri pentru rezistenţa la făinare a hibrizilor de măr. Tehnica AFLP (Amplified Fragment Length Polymorphism) a fost utilizată de Stankiewicz şi colab. care se consideră că este purtătoare a genei Vbj. (2000). Ei au identificat markerii pentru unele gene cunoscute anterior (Er1. Markerii moleculari au fost folosiţi şi în cazul genei Vbj. provenită de la specia Malus baccata. în care distanţele dintre markeri şi gene sunt măsurate în cM. fiind calculate şi costurile economice pe care le presupun folosirea markerilor şi emise considerente referitoare la utilitatea selecţiei asistate de markeri. Vh2 şi Vh4 şi au discutat eficienţa selecţiei MAS în ameliorarea piramidală a rezistenţei la boli.reducând şi creş-terea plantelor). pentru detectarea locusului Vf care conferă rezistenţă la rapăn. Plantele transgenice regenerate (la soiul Gala) au fost verificate prin PCR. Selecţia asistată de markeri a demonstrat. printre altele şi datorită faptului că unele plante (aproximativ 5%) se dovedesc rezistente în seră.

. producţia cea mai mare după 1990 s-a înregistrat în anul 1993 (108. prin caracte-risticile agrobiologice ale pomilor. producţia mondială de pere este bazată pe un număr relativ restrâns de soiuri. Suprafaţa cultivată cu păr în ţara noastră este de aproxi-mativ 9. multe dintre acestea prezintă unele deficienţe. Passe Crassane.000 ha sunt cultivate în sistem intensiv. SCDP Bistriţa. 1982. există un sortiment varietal foarte bogat.. Ţări mari cultivatoare de păr sunt: China. Beurré Bosc. în sortimentul din ţara noastră fiind. cât şi în cea sudică. SCDP Geoagiu. Anglia. IMPORTANŢA AMELIORĂRII PĂRULUI ŞI SORTIMENTUL ACTUAL CULTIVAT ÎN ROMÂNIA Părul este o importantă şi valoroasă specie pomicolă. suprafeţe cultivate şi volum de producţie. Packham’s Triumph. Olanda. Tabelul 8 Soiurile de păr înscrise în Catalogul Oficial de plante cultivate şi înmulţite în România Denumirea soiului Abatele Fetel Aniversarea Argessis Bella di Giugno Carpica Maturitatea de consum (luna) X-XII IX-XI VIII VII VIII Denumirea soiului Jeanne d 'Arc Milenium Monica Napoca Olivier de Serres Maturitatea de consum (luna) IX-XII I-III X-XII VIII XII-III . Belgia. păstrare slabă a fructelor etc. 1999).1. fapt care sporeşte gradul de vulnerabilitate genetică a speciei cultivate. Japonia. Beurré d’Anjou. 2002). însă. Chiar dacă se situează la mare distanţă de măr. Ca fructe recoltate. Homer scriind despre grădina cu peri a lui Alcinous. 1992. iar consumul de pere pe locuitor era în anul 1991 de 2. Soiurile respective se regăsesc şi în Catalogul Oficial de plante cultivate şi înmulţite în România (tabelul 8). Chiar dacă în prezent.500 ha. (Căzăceanu şi colab. Primele informaţii despre cultura părului datează de peste 3000 de ani. Germania. părul este răspândit în toată zona temperată a Globului. SCDP Voineşti. Conference.. SCDP Cluj. Franţa. Australia. faţă de un necesar recomandat de 7 kg (Branişte şi Ghidra. calitatea gustativă a fructelor şi însuşi-rile lor alimentare şi terapeutice reprezentând una dintre principalele culturi pomicole de climat temperat. la păr. inclusiv prin conţinutul scăzut al fructelor în substanţe utile.. Abatele Fétel etc. Doyenné du Comice (Decana comisiei). Argentina. incluse şi numeroase soiuri obţinute în urma lucrărilor de ameliorare desfăşurate la ICDP Piteşti-Mărăcineni. sau Bartlett).000 de soiuri. atât în emisfera nordică. în întreaga lume: Williams (sinonim cu Williams Bon Chretien.Capitolul 3 AMELIORAREA PĂRULUI 3. Italia. Africa de Sud. compus din peste 6. Producţia anuală de pere depăşeşte 14 milioane tone. Spania. ca areal de extin-dere.5 kg. 1990).000 tone). alternanţă în rodire. din care peste 3. Favorita lui Clapp. acum 2000 de ani (Bell. cum sunt: slabă rezistenţă la boli. care se cultivă pe arii extrem de largi. Beurré Hardy. unde se obţine în prezent aproape 60% din producţia mondială (Cimpoieş. iar în Orient părul se cultiva în vremea dinastiei lui Tsing şi Han. 1999). o sporire considera-bilă a suprafeţelor şi producţiilor având loc în ultimii ani în Asia. Cociu şi colab. Sestraş şi colab. În plus. calitate deficitară. perele îşi au originea în timpurile preistorice. SUA.

cum sunt puricii meliferi). datorită riscului prezentat de apariţia unor maladii sau dăunători care ar putea periclita viitorul speciei în cultură. dintre care 22 sunt recunoscute ca „primare”. altoirea soiurilor de tip “spur” pe portaltoi de vigoare mică sau mijlocie. printre dezideratele urmărite se află la loc de frunte lărgirea diversităţii genetice în cadrul speciei cultivate şi obţinerea unor soiuri rezistente la factori de stres (îndeosebi la atacul unor boli extrem de periculoase. cu intrare timpurie pe rod şi producţie constantă. după Cimpoieş. cum este arsura bacteriană. în ţara noastră resursele genetice la păr sunt stocate în ţara noastră în aşa numitele Colecţii Naţionale de soiuri (specii. “dwarf” (pitice) sau “semi-dwarf” (semi-pitice).2. Europa şi ţinuturile muntoase din nordul Africii (Bell. Pentru realizarea acestor deziderate o importanţă deosebită are conservarea şi studiul fondului de germoplasmă.600 pomi la ha. în vederea intensivizării la maximum a culturii părului. care să necesite cât mai puţine lucrări de tăiere a pomilor şi să permită creşterea gradului de mecanizare. sau a unor dăunători care în anumite situaţii pot calamita plantaţiile de peri. este cea mai răspândită specie şi cuprinde marea majoritate a soiurilor întâlnite în Europa. cercetările de ameliorare pot fi orientate în următoarele direcţii principale: obţinerea de noi soiuri de tip “spur”.000-3. cu fructe de foarte bună calitate. vigoarea dorită. America şi Austra-lia. atât în ţara noastră cât şi pe plan mondial. a căror distribuţie acoperă mari zone temperate din Asia. subfamilia Pomoideae. crearea şi introducerea în producţie a soiurilor de tip “spur” pe rădăcini proprii.Conference Contesa de Paris Curé Daciana Doina Euras Favorita lui Clapp Getica Haydeea Highland Ina Estival IX-XI XII-III XII-III VII IX III-IV (V) VIII VIII IX-X IX-XI VIII Passe Crassane Republica Timpurii de Dâmboviţa Triumf Untoasă Bosc Untoasă de Geoagiu Untoasă Hardy Untoasă precoce Morretini Virgiliu Hibernal Williams Williams roşu XII-III XII-III VIII VII IX-XI IX-XI IX-XI VIII I-III IX IX În ţara noastră. familia Rosaceae. Genul Pyrus cuprinde peste 20 de specii (60 de specii. foarte productive. cu care soiurile de tip “spur” să prezinte o bună compatibilitate la altoire. 2002). stimularea intrării pe rod a pomilor. o mare parte a producţiei de pere o constituie încă livezile clasice şi pomii din sectorul particular. dar pentru dezvoltarea culturii părului este necesară trecerea de la livezile clasice la livezile intensive şi superintensive cu o densitate de 1.000 pomi la ha sau mai mult. cultivaruri) de la Cluj-Napoca şi Piteşti. Africa. În prezent. 3. În afara acestor obiective. unele au o importanţă deosebită.500-1. Dintre speciile care au contribuit la formarea soiurilor de păr sau furnizează surse de gene utile în lucrările de ameliorare a părului. După Ghidra şi colaboratorii (2001). crearea de portaltoi generativi sau vegetativi cu vigoare mică. Pyrus communis L. 1990). ORIGINEA. productivitate ridicată şi o bună ancorare în sol a pomilor. în combinaţii care să asigure o afinitate per-fectă. respectiv 2. Specia . în vederea utilizării eficiente a surselor de gene existente la păr în crearea de noi soiuri şi evitarea unor situaţii de criză în cultura părului. DIVERSITATEA GENETICĂ ŞI SURSELE DE GENE PENTRU AMELIORARE Părul aparţine genului Pyrus. cu o diversitate genetică foarte pronunţată.

Japonia). formând o coroană globuloasă. betulifolia). Pomii au talie mică (10-15 m). pyrifolia. serotina) este răspândită în flora spontană din China şi Japonia.este diversificată în mai multe subspecii şi varietăţi (Căzăceanu şi colab. pyrifolia x P. ussuriensis x P. Nepal. cu ramuri fragile şi spini. mărimea fructelor. cu multe sclereide. sinonim cu P. sativa include majoritatea soiurilor europene şi se caracteri-zează printr-o variabilitate imensă în ceea ce priveşte vigoarea pomilor. Prezintă o mare plasticitate ecologică şi variabilitate pentru rezistenţa la ger şi la arsura bacteriană. ussuriensis şi P. salvifolia este considerată un hibrid natural rezultat prin încru-cişarea unor biotipuri ale ssp. epoca de coacere etc. citat de Layne şi Quamme (1975). Este o specie utilă în ameliorare.Est European / Asia Mică (în care s-au format subspeciile pyraster şi nivalis ale speciei P. calitatea fructelor. Pyrus pyrifolia Rehd. Pomii au o bună rezistenţă la boli şi dăunători. P. În privinţa originii părului. Unele soiuri au fructe de bună calitate. Asia Mică şi Caucaz. heterophylla. serrulata (P. . (părul argintiu) creşte spontan în Balcani. unele valoroase pentru lucrările de ameliorare: Ssp. calleryana) etc. Coreea. (părul chinezesc.Chinezesc (în care există o amplă diversitate de forme ale speciilor P. dar calitatea fructelor este scăzută. sau de diversificare a părului: . este răspândită în flora spontană din Europa Occidentală şi ţările mediteraneene şi constituie ascendentul unor soiuri europene. ovoidea) cuprinde forme cultivate şi sălbatice. pyrifolia (Bell.3. Korshinskyi. iar în ameliorare prezintă interes şi pentru rezistenţa la rapăn şi arsura bacteriană. Ssp. prezintă rezistenţă la secetă. este foarte răspândită în Europa Centrală şi de Sud. 3. sau de nisip. dar manifestă sensibilitate la ger şi rapăn. Ssp. este o specie răspândită în India. după cum. Jukovski (1962). 1990). Particularităţile citogenetice şi biologice ale părului . Soiurile prezintă o mare variabilitate pentru dimen-siunile fructelor. Pomii au un sistem radicular pivotant bine dezvoltat. Pyrus pashia Don. bretschneideri (P. unde există forme diverse din speciile P. de la foarte mici la foarte mari. . pot ajunge la 15-30 m înălţime şi formează o coroană piramidală. cu pieliţa în general acoperită de rugină. Crimeea şi Asia Mică. Este foarte rezis-tent la secetă şi se foloseşte ca portaltoi pe terenuri pietroase. pentru crearea portaltoilor şi ca genitor pentru crearea unor soiuri pentru cidru. Ssp. a identificat trei centre genice. citat de Bell (1990). adaptate la climat cald şi umed. Pyrus eleagrifolia Pall. 1982). din care s-au obţinut soiuri cultivate în sudul-vestul Chinei şi în nordul Indiei. Este indubitabil faptul că multe soiuri de tip „ussuri” formate în China. neirigate. Boisseriana. pe aceeaşi cale se presupune că s-au format şi speciile asiatice P. foarte răspândite în ţările Orientului Îndepărtat. pyraster (părul pădureţ). Pakistan. au luat naştere tot prin hibridări interspecifice: P. să fi luat naştere prin hibridări interspecifice. nivalis. Este o specie care cuprinde multe soiuri cultivate. unde creşte în stare spontană. nivalis (părul de zăpadă. alte specii considerate hibride. P. Pomii se caracterizează printr-o productivitate mare şi talie scăzută. ussuriensis şi P. Vavilov (1951). Este foarte probabil ca specia Pyrus communis. consideră că un centru secundar de origine este situat în estul Asiei. communis).. pyrifolia x P. sau părul nins). dar sunt mai sensibili la ger. pyrifolia). sub formă de arbustoizi de 6-15 m înălţime. pyraster şi ssp. De asemenea. sinonim cu P.Central Asiatic (caracterizat printr-o imensitate de forme ale speciei P. din care s-au format soiurile cultivate iniţial în Europa. au ascendenţa în hibrizi interspecifici obţinuţi din P. Pyrus ussuriensis Maxim (părul de Ussuria. P. communis). răspândite în Orientul Îndepărtat (China. Unele forme ale speciei sunt foarte rezistente la ger (–56ºC ).

În acest scop. Extragerea seminţelor. Din punct de vedere al polenizării. deoarece unele forme tetraploide (cum sunt soiurile Fertility. Curé. Williams fiind destul de predispuse la formarea fructelor fără fecundare. staminele pot fi îndepărtate pentru a se facilita polenizarea artificială (uneori. având un procent foarte ridicat de polen steril. Există însă şi posibilitatea apariţiei în cadrul unor specii obişnuit diploide. până când va fi utilizat în hibridare. care au aceeaşi origine. fiind în general diploide. Olivier de Serres x Favorita lui Clapp). Magness. Duchesse Pitmaston). fenomenul de autoincompabilitate este extrem de sever. Beurré d’Amanlis. sau hexa-ploide (2n=102). Imediat după castrare se izolează inflo-rescenţelor materne pentru a împiedica suprapolenizările străine acciden-tale. castrarea florilor genitorului matern (dacă este cazul) şi izolarea acestora. astfel că numărul maxim de seminţe în fruct este de zece. Decaisne Henrik). la care polenizarea liberă se realizează prin intermediul insectelor (entomo-fil). uscarea şi postamaturarea lor se fac tot pe combinaţii hibride. controlul polenizării. Multe soiuri de păr au tendinţa de a fructifica partenocarpic. Beurré Diel. Favorita lui Clapp. recoltarea fructelor şi extra-gerea seminţelor hibride. Unele soiuri de păr sunt androsterile (ex. prin urmare. Moltke) au un grad ridicat de autofertilitate. sau tehnologică (la soiurile de iarnă). părul este o specie alogamă. care sunt cunoscute ca slabe polenizatoare. pe tipul 5. să se recolteze din timp polen de la genitorii paterni. Beurré Lebrun.Speciile genului Pyrus au numărul cromozomal de bază x=17 cromozomi. Şi la păr. Surprise. cu 2n=34 cromozomi. Florile sunt hermafrodite. Michigan 437. Datorită faptului că diploidia este caracteristică majorităţii speciilor de păr. În unele cazuri. la frigider. după cum urmează: alegerea genitorilor. iar pistilul are două până la cinci stiluri libere. în hibridările artificiale ele pot fi utilizate numai ca genitori materni. alegerea inflorescenţelor şi a florilor în inflorescenţe. hibridările interspecifice se pot realiza cu uşurinţă. Starkrimson. Recoltarea fructelor hibride se face la maturitatea lor fiziologică (pentru soiurile de vară şi toamnă). care nu funcţionează la fel de eficient în cazul poliploizilor. dar unite la bază. majoritatea speciilor şi soiurilor diploide fiind complet autosterile. recoltarea polenului de la genitorul patern. numărul mare de stamine din floare împiedică depune-rea polenului cu ajutorul pensulei pe stigmate). Intersterilitatea poate să apară cel mai adesea la soiurile înrudite. luându-se toate măsu-rile pentru evitarea amestecurilor. Olivier de Serres x Beurré Hardy). nu mutuală (ex. iar în cadrul speciei P. Curé. inclusiv unele cunoscute. spălarea. precum Bergamotte d’Esperen. fără să-şi piardă viabilitatea. cinci petale. hibridarea artificială presupune o succesiune de etape distincte. strict pe combinaţii hibride. dar uneori se poate manifesta şi între soiuri complet neînrudite (ex. de la soiurile tată se recoltează primăvara devreme ramuri cu muguri floriferi şi se pun la forţat în încăperi calde. sau pentru a se evita formarea fructelor partenocarpice. Autosterilitatea este determinată de sistemul de incompatibilitate gameto-fitic. Totuşi. îndeosebi când se folosesc ca genitori materni soiuri cu înflorire timpurie. cu câte două ovule pe locul. Polenul recoltat poate fi păstrat în exicator. communis a unor soiuri triploide (2n=51). La păr. Deoarece înflorirea la păr poate fi grăbită de timpul călduros. a unor forme sau varietăţi cu număr diferit de cromozomi. tetraploide (2n=68). Fenomenul apare şi în cazul soiurilor triploide (ex. . Castrarea florilor genitorului matern nu este necesară dacă acesta este diploid datorită autoincompatibilităţii pronunţate a majorităţii soiurilor de păr. 20 sau 30 de stamine. poate să apară şi o incompatibilitate unilaterală. Ovarul are cinci locule. conţinând cinci sepale. polenizarea artificială. este indicat.

Vigoarea de creştere a pomilor la păr este un caracter complex. se pot obţine soiuri de vigoare mică. în şanţuri acoperite. Producţia de fructe a fost corelată cu numărul formaţiunilor fructifere de tip scurt. iar prin păstrarea lor în frigider la temperaturi coborâte. mărimea fructelor. Productivitatea Productivitatea rămâne un obiectiv principal de ameliorare şi la păr.Păstrarea seminţelor hibride în vederea postmaturării lor se face prin stratificare în nisip. Semănatul şi obţinerea plantelor hibride se face după tehnica descrisă la măr. de aceea sunt sensibile la temperaturi ridicate. numărul de fructe pe păr. în frigider. Un număr mare de formaţiuni scurte de rod pe ramurile de control s-a înregistrat la soiurile Olivier de Serres. deşi este dificil de realizat prin hibridări dirijate. Dintre 323 de cultivaruri studiate la Cluj. creşterile vegetative). pretabile în cel mai înalt grad cerinţelor impuse de înfiinţarea unor plantaţii intensive şi superintensive (Ghidra şi colab. Heritabilitatea elementelor de vigoare ale pomilor este ridicată. Seminţele au un conţinut mare de grăsimi. 1995). dar nu a fost corelată cu elementele de vigoare (înălţimea pomilor. President Mas. 2001). în special cea în sens restrâns. pot fi utilizate ca genitori pentru aceste caracteristici. postmaturarea se poate realiza şi prin păstrarea seminţelor în pungi de polietilenă. burse. Triomphe de Tourraine etc. habitus compact. În fondul de germoplasmă al părului există o variabilitate extrem de amplă pentru vigoarea de creştere a pomilor. de unde hibrizii vor fi transferaţi în câmp.4. în lădiţe de lemn ţinute în încăperi reci. precum şi pentru tipul de creştere şi fructificare a pomilor. cei mai mulţi hibrizi începând să rodească după şase ani de viaţă sau chiar mai târziu. dar foarte productive şi cu fructificare de tip „spur” (Ghidra şi colab. Perioada juvenilă a puieţilor de păr obţinuţi din sămânţă este destul de lungă. ceea ce semnifică faptul că este un caracter cu un determinism foarte complex. care. postmaturarea seminţelor de păr durează două-trei luni (în perioada rece a anului). prin urmare. Conference. 3. President Carnot. astfel încât pentru crearea unor noi soiuri de vigoare slabă. în ameliorarea părului. Beurré Roumain. după o prealabilă „călire”. pentru elementele ce definesc tipul „spur”. Lawrence. cu o fructificare de tip spur. respectiv numărul de pomi la unitatea de suprafaţă. autofertilitatea şi fertilitatea naturală etc.. intensitatea fenomenului de partenocarpie. poate fi asigurată prin alegerea judicioasă a genitorilor. Pentru că şi la păr există aceeaşi tendinţă în pomicultura mondială.4. secţiunea trunchiului. Capacitatea de producţie a unui soi este determinată de elementele de productivitate (vigoarea pomului. . vetre de rod) etc. OBIECTIVELE AMELIORĂRII PĂRULUI 3.) şi de interacţiunea acestora cu mediul (inclusiv factorii de cultură). are valori extrem de scăzute. fructificare pe ramuri scurte de rod (ţepuşe. perioada poate fi scurtată chiar la jumătate. în lucrările de ameliorare se urmăreşte crearea unor soiuri de vigoare cât mai mică. precocitatea intrării pe rod.1. Josephine de Malines ş.a. de intensificare a culturii. în sere încălzite. Breviglieri. cu un puternic determinism genetic. în schimb. pot fi aleşi genitorii adecvaţi. la o temperatură de 0-1oC. Acest fapt ilustrează că.. sau în câmp. o vigoare mică de creştere au prezentat soiurile Large Winter Nelis. pe baza valorii lor de ameliorare în direcţia respectivă. de obicei după data de 15 mai. În condiţii naturale. heritabilitatea. a cărui complexitate este extrem de mare. Vigoarea pomilor şi tipul de creştere şi fructificare De vigoarea de creştere a pomilor depinde în mod direct densitatea de plantare. dar influenţat considerabil de factorii de mediu. Transmiterea şi fixarea în descendenţe hibride a unor caractere esenţiale pentru creşterea şi fructificarea de tip „spur”.

Mărimea fructelor Şi la păr. Soiul fructifică normal. Margue-rite Marillat.2 0.0 207.4 0. şi 139. de vigoare mică. în schimb.8 132.0 (x) 139.1 73.5 184.0 12.2 16. portaltoi franc.4 o 164. 2000) numărul mediu de fructe pe pom a variat între 62. distanţe de plantare de 4 x 2. Datorită presiunii de selecţie. greutatea fructelor a fost corelată negativ cu numărul de fructe pe pom (tabelul 10).4 169.10 62.Ca genitori pentru obţinerea unor soiuri „spur”. Packham’s Triumph. se pot obţine descendenţi cu fructe de dimensiuni adecvate selecţiei. începând cu numărul florilor în coroana pomilor (intensitatea înfloritului).0 166.2 182. heritabilitatea caracterului este destul de ridicată.12 La cele opt soiuri de păr (plantaţie înfiinţată în anul 1984. Conference. Din punct de vedere genetic.2 16. la Doina (tabelul 9). reducerea vigorii de creştere a pomilor se poate asigura şi prin altoirea unor soiuri slab viguroase pe portaltoi de vigoare mică (aşa cum este gutuiul).16 104. Berenthal. dar fructele au calitate slabă. Nain Vert având constituţia heterozigotă pentru acest locus (Nn)..8 151. Şi la păr există forme pitice. la Republica. Beurré Hardenpont.23 xxx 101.12 69. în jurul anului 1830. pomii din soiul respectiv nu depăşesc 1 m înălţime. dar şi de condiţiile de mediu. selecţia Cluj 72-2-100 (Alston. 1986. Abundent.10 109.8 0. Totuşi. astfel că prin alegerea ca genitori a unor soiuri cu fructe mari. mărimea fructelor este un important element de produc-tivitate. hibrizii F1 vor avea de regulă fructe de mărimi reduse. a cărui manifestare este puternic influenţată de condiţiile de mediu.0 136. Ardelean.3 125. La opt soiuri studiate la USAMV Cluj-Napoca (Sestraş şi colab. Tabelul 9 Principalele elemente ale productivităţii şi nota generală pentru calitatea fructelor la câteva soiuri de păr studiate la USAMV Cluj-Napoca. Decourtye (1967) descriind soiul Nain Vert obţinut în Franţa dintro mutantă naturală. Girogile. numărul de fructe pe pom a fost corelat pozitiv cu producţia de fructe.10 101.0 13. se pot folosi soiurile Beurré Papa Lafosse. Există numeroşi factori care influenţează acest caracter complex. Numărul de fructe pe pom Numărul de fructe pe pom este un element de productivitate cu un determinism poligenic. La păr. După zece ani de la altoirea pe franc sau gutui.3 Numărul Producţia Indicele de mediu de de fructe pe productivit. Grand Champion.0 19. Nanismul (piticirea) este determinat de o genă majoră. puternic influenţat de genotipul fiecărui cultivar.3 0. Greutatea trunchiului fructelor (cm2) (g) 143.4 148.8 147.0 15. autofertilitatea şi fertilitatea naturală a soiurilor.10 98. 2000 Soiul Doina Williams roşu Williams Napoca Untoasă Hardy Untoasă Bosc Republica Contesa de Paris Media experienţei Aria secţ.0 (x) 21. în urma încrucişării unor genitori cu fructe mari.5 m.15 100. mărimea perelor este un caracter poligenic. densitate 1000 pomi/ha).3 o 110. Ghidra şi colab.9 0.0 x 198. Între soiurile de păr există o amplă variabilitate pentru numărul de fructe pe pom. 1982. Beurré Durondeau. Beurré Rance. mărimea fructelor şi producţia de fructe pe pom etc. intensitatea căderii fiziologice a fructelor (autoreglarea încărcăturii de rod). 2001).2 144.1 0. Valorile caracterului pot oscila puternic inclusiv în cadrul unui număr mic de soiuri.. care imprimă o vigoare redusă combinaţiei soi-portaltoi.0 14.4 0. dar şi de calitate.6 x 0.2 17. pom fructe pe (kg/cm2) (kg/pom) pom 139.3 0. cu o valoare medie a greutăţii mult mai mică .

0 12. Greutatea fructelor (g) L. Abatele Fétel.701 K(-) . Diametrul coroanei (m) C.6 10.956 0. mai mari decât la măr). de lungimea perioadei juvenile depinde durata de timp în care pomii sunt menţinuţi şi verificaţi în câmpul de hibrizi. Supraf. Limitele între care trebuie să se situeze fructele noilor soiuri. naturală-Control I (%) I.96-3.5 cm.0 17.36 73.4-21.4 55. Se pot obţine şi forme transgresive.59-9. Lungimea lăstarilor (cm) E. întrucât fructele destinate consumului în stare proaspătă trebuie să fie mai mari decât cele destinate industrializării (compot. Amintirea Congresului. etc.5-17. în funcţie de greutatea lor.8 23.811 0.864 L(-) 0.46 14. 2003). până la apariţia primelor flori sunt necesari şapte. Indice productivit. sunt cuprinse între 150-250 g (dar cât mai uniforme. la hibrizii de păr. Duchesse d'Angoulême. cu atât selecţia lor pe baza caracteristicilor fructelor se poate realiza mai repede. (%) H. care pot fi utilizate ca genitori în lucrările de ameliorare sunt: Triomphe de Vienne.8 28. Căderea fiziol.723 M(+) 0. Decana comisiei. cât şi la pomii altoiţi.797 J .0-139. perele se încadrează în trei clase sau categorii: fructe mici. Precocitatea intrării pe rod a pomilor Intrarea timpurie pe rod este importantă atât la hibrizii pe rădăcini proprii.15 69. Aprecierea mărimii perelor depinde foarte mult şi de destinaţia lor. în câmpurile de hibrizi pot fi întâlniţi hibrizi cu fructe mari. Prin urmare.6 0. Căderea fiziol. Înălţimea pomilor (m) B. Autofertilitatea-Control I (%) F. sucuri. fructe pe pom M. Citând date din literatura de specialitate.23 Coef. majoritatea hibrizilor intraspecifici intrând pe rod abia după cinci-şase ani de viaţă.).762 0. Soiuri cu fructe mari. USAMV Cluj-Napoca.3-184.3 28. pentru a avea o mărime optimă. fructe mari.decât cea a formelor parentale. Nr.0 62.5 55. autop.10-0. piure.liber (%) K. fructe mijlocii.747 N(-) (+) 0. L(-) 0.7 18. în general.0 35. (kg/cm2) Limitele de variabilitate (min. După cum s-a menţionat. cu greutatea între 110-200 g. În ameliorarea părului nu se urmăreşte promovarea unor soiuri cu fructe foarte mari.3 145.86 0. (Sestraş şi colab. fructele sunt.8-64.944 0. Există diferenţe mari .7 Coeficient Caracterul heritabilitate corelat P5% şi (sens larg) sensul 0.2-33. necesitate de înfiinţarea unei plantaţii de păr. uneori cu greutăţi mult mai mari de 300 g (la păr. precocitatea intrării pe rod contribuie la amortizarea mai rapidă a cheltuielilor. Autofertilitatea-Control II (%) G. Beurré Bosc. Fertilit.7 24.32-95.4-207. fără variabilitate în interiorul soiului).32 1.-max. cu fructe mai mari decât ale genitorilor. datorită dezavantajelor pe care le prezintă (similare cu cele prezentate la măr).849 N(-) 0.. perioada juvenilă a hibrizilor de păr pe rădăcini proprii este lungă.) 3.820 - În ţara noastră.3 19. Beurré Diel.6 16.90-29.34-4. Tabelul 10 Principalii parametri determinaţi pentru caracteristicile analizate la opt soiuri de păr. La pomii altoiţi. Producţia de fructe (kg/pom) N. destul de ridicate. fructe uscate etc. Fertilit. a fruct.854 0. naturală-Control II (%) J. 2000 Caracterul studiat şi unitatea de măsură A. Président Drouard. ceea ce corespunde unui diametru al perelor de 6-7. 2000. N(-) 0. secţiune trunchi (cm2) D.0-84.846 0. opt sau mai mulţi ani.2 78. de aceea se încearcă aplicarea unor tehnici prin care să fie grăbită fructificarea.9 3.2 34. cu greutatea sub 110 g. Fon-dantă de pădure. a fruct. Cu cât hibrizii intră mai timpuriu pe rod. de variabilitate (s%) 7.pol. cu greutatea de peste 200 g.3 125.0 5. Branişte şi Parnia (1986) menţionează că.843 G(-) 0.

soiul Williams fructifică aproape total partenocarpic.pentru caracter între combinaţii. cum sunt P. Partenocarpia Formarea fructelor fără fecundare este un fenomen care poate influenţa productivitatea unor soiuri de păr. care induce şi intrarea timpurie pe rod. fauriei şi P. în ani diferiţi. mai ales în cazul în care aceasta se face pe un portaltoi de vigoare mică. fructele partenocarpice au o formă neregulată (uneori sunt puternic deformate. la ultimul fructele partenocarpice având o formă inacceptabilă. Curé). Ca genitor pentru precocitate s-a folosit cultivarul U. în funcţie de genitorii folosiţi. la soiul General Leclerc. fiind puternic influenţat de condiţiile de mediu. 1982). pentru a nu risca pierderea unui material biologic care ulterior se poate dovedi foarte valoros. până la tendinţă foarte puternică de partenocarpie (Arabitka. cu o heritabilitate extrem de scăzută. soiul Beurré precoce Morettini transmite la descendenţi o perioadă juvenilă scurtă. au aromă şi gust mai slab. 1982). introducerea în cultură a unor soiuri partenocarpice ar permite înfiinţarea plantaţiilor pure. în urma recombinărilor ce au loc în urma hibridării. în care nu ar fi necesari polenizatorii. de la fără tendinţă (Beurré Clairgeau. şi îşi pierd aspectul comercial). în schimb. favorizând obţinerea unor recolte ridicate. Datorită acestor considerente. sporadic. Multe soiuri se manifestă diferit în privinţa fructificării partenocar-pice. iar în alte condiţii nu formează deloc fructe fără polenizare străină. partenocarpia nu constituie un element de productivitate major în ameliorarea părului.S. Beurré Hardenpont. Selecţia unor hibrizi cu perioadă juvenilă scurtă se face pe baza unor caractere corelate cu preco-citatea intrării pe rod. un indiciu al unei perioade juvenile scurte este dat de lipsa ţepilor (Layne şi Quamme. Amelioratorul poate însă amâna selecţia până când majoritatea hibrizilor intră pe rod. În unele văi umede din California. Decaisne Henrik. La fel ca la măr. Beurré Hardy. fără să poată fi explicate cauzele). Tendinţă foarte puternică de fructificare partenocarpică au şi soiurile Precoce de Trévoux şi Conference. de la o zonă geografică la alta. în urma altoirii. 309. în timp ce Doyenné du Comice induce o juvenilitate prelungită. . Datorită dezavantajele sale şi slabei heritabilităţi a caracterului. 1975). Cociu şi Oprea (1989) recomandă eliminarea hibrizilor de păr care nu intră pe rod până în anul şase de la obţinerea din sămânţă. Nyéki (1982) constată că între soiurile de păr variabilitatea pentru fructificarea partenocarpică este foarte largă. Printre soiurile care s-au remarcat ca buni genitori pentru produc-tivitate şi care se pot utiliza ca surse de gene în ameliorarea productivităţii la păr. soiul Packham’s Triumph transmite o fază juvenilă scurtă numai unora dintre progenii seminali. însă fenomenul fructificării partenocarpice prezintă şi câteva dezavantaje evidente: de cele mai multe ori. merită menţionate: Williams. când însuşirile hibridului sunt mai stabil fixate. sau chiar de la un an la altul (la Napoca a fost sesizată. calleryana. Passe Crassane). au un conţinut chimic deficitar în substanţe utile. Unele specii de Pyrus. Lungimea perioadei juvenile a hibrizilor de păr este corelată cu precocitatea intrării lor pe rod după altoire. fiind posibilă obţinerea unor hibrizi F1 cu o intrare precoce pe rod. Din punct de vedere al eredităţii. nu toate se pot folosi eficient ca donori pentru intrarea timpurie pe rod. chiar şi în anii în care condiţiile climatice pot fi nefa-vorabile pentru polenizarea încrucişată. o uşoară fructificare parte-nocarpică. întrucât aceştia sunt consideraţi fără valoare. pomii vor începe să formeze flori şi fructe mult mai devreme decât pe rădăcini proprii. Desigur că. Hibrizii pe rădăcini proprii obţinuţi din aceste specii intră pe rod încă din anii 3 şi 4 de la germinare (Alston. Dintre soiurile cu precocitate în rodire. fructele partenocarpice au o formă normală (Alston. de exemplu. Caracterul se transmite după modelul cantitativ. În plus. prin al căror efect cumulat. în ereditatea juvenilităţii plantelor fiind implicate poligene. ci în al II-lea an. trans-mit descendenţilor o intrare precoce pe rod. partenocarpia este luată în conside-rare ca un potenţial element de productivitate. Se recomandă ca aprecierea precocităţii şi a productivităţii să nu se facă în anul I de rodire normală. caracterul este poligenic.

Fructele care se abat puternic de la forma piriformă. fiind procesate în marmelade. Abatele Fétel). lipsa sclerei-delor etc. de multe ori ele formând o categorie aparte de fructe. sucuri etc. Culoarea fructelor Culoarea fructelor este un element comercial de calitate. Ardelean. fixate în baza genetică a fiecărui soi. cu . Culoarea de fond este determinată monogenic. culoarea fructelor este dată de prezenţa în coajă a pigmenţilor clorofilieni (verzi) sau a celor carotenoidici (galbeni). eventual conică.2. aspectul comercial atrăgător şi calitatea gustativă deosebită a perelor. Ghidra şi colab. Şi la păr. de tehnologia de cultură aplicată. 1975). calitatea de ansamblu a fructelor este dată de aşa numitele elemente de calitate. ş. La aceste soiuri mutante. ci şi de sensibilitatea recunoscută a fructelor şi perisabilitatea lor. sau piriform alungită (Monica. comercializarea fructelor etc. 1999. Deoarece pe piaţă sunt acceptate fructele cu orice formă. de aceea multe soiuri nu au culoare de acoperire. Perele furnizează şi o materie primă pentru industria alimentară. Cedrata Romana.. Napoca. culoarea roşie a fructelor se transmite dominant în F1 faţă de lipsa culorii de acoperire. Dr. 1994). culoarea de acoperire a fructelor. este deter-minată de o singură genă dominantă (Layne şi Quamme. strălucitor). în schimb. Curé. piriformă. culoarea nu se transmite dominant progenilor (de exemplu. caracteristică deosebit de avantajoasă pentru asigurarea succesului comercial. la alte soiuri mutante cu fructe roşii. care este esenţial la fructele destinate consu-mului curent.a. aromă. însă în încrucişările unor genitori de tipul rotund x piriform şi obovat x piriform s-a obţinut o frecvenţă foarte mare a descendenţilor cu fructe rotunde şi obovate. Republica. nu au un aspect comercial foarte atrăgător. în lucrările de selecţie forma nu constituie un criteriu eliminatoriu. ca atare. Perele sunt foarte apreciate în consumul curent. Forma fructelor În multitudinea soiurilor de păr există o amplă variabilitate pentru forma fructelor. Calitatea fructelor Calitatea perelor constituie un foarte important obiectiv de amelio-rare.4. compoturi. 1986). culoarea perelor este influenţată de raportul dintre pigmenţii respectivi. dar se urmăreşte ca noile soiuri să aibă fructe aspectuoase ca formă. Republica). fiind în anumite cazuri socotite „de lux”. o importanţă fundamentală o are gustul şi celelalte particula-rităţi intrinseci ale fructelor (consistenţă. La maturitate. În afara aspectului comercial. dar care are un grad ridicat de complexitate. creat la SCDP Cluj. Culoarea de acoperire roşu intens pe care o au fructele soiurilor Cardinal Red şi Max Red (selecţionate ca variaţiuni mugurale din soiul Williams). putând varia de la verde închis la galben. Haydeea. regulate. Ereditatea formei fructelor pare a fi poligenică. paste. păstrarea. apropiate de forma clasică de pară (piri-forme). mutantă „roşie” din Favorita lui Clapp). iar cele cu „gâtul” lung (şi subţire) pot fi mai sensibile la recoltare şi manipulare. suculenţă. este recesivă faţă de alela care determină lipsa acesteia. până la conică şi tronconică. O culoare deosebit de atrăgătoare a fructelor are noul soi Ina Estival (roşu aprins. de la sferică sau maliformă (Delbarexquise d’hiver. sau chiar trufandale.Santa Maria. Highland. transportul. Alela care determină prezenţa pigmentului antocianic şi. recoltarea. fructele colorate (de exemplu cele de culoare roşie ale soiurilor Cascade. cu condiţia ca ele să fie regulate. (Cociu şi colab.. La majoritatea soiurilor de păr. în cazul soiului Starkrimson. Red Sensation) având de regulă un succes mai mare pe piaţă. Lucius. alela pentru culoarea galbenă fiind dominantă faţă de alela pentru culoarea verde. Acest statut este conferit nu numai de timpurietatea unor soiuri. în stare proaspătă.). 3. 1975. fapt care a făcut ca aceste forme să fie considerate dominante faţă de cea piriformă (Layne şi Quamme. şi de modul în care ele sunt influenţate de condiţiile de mediu.

Datele privind ereditatea texturei pulpei şi prezenţa ţesuturilor sclereidale indică faptul că aceste caracteristici sunt determinate de gene majore. heritabilitatea consistenţei pulpei a avut valori mici. „plasă” sau „rugină”. în încrucişări dintre soiuri europene. Pentru crearea unei variabilităţi adecvate selecţiei efectuate pe baza acestui criteriu de alegere se pot utiliza ca genitori soiurile din grupa „Beurré” („Untoase”). La soiurile la care fructele sunt destinate pentru procesare. altfel culoarea fructelor nu este atractivă şi aspectul comercial este depreciat (aspect întâlnit la Conference). roz. culoarea albă fiind determinată de o singură genă. orice alte culori (brună.. (2000). sunt acceptate chiar unele soiuri cu ţesuturi pietrificate în fructe. crocantă a pulpei. unde principalele soiuri derivă din speciile P. în general soiurile de iarnă având fructe cu o textură fermă. dar informaţiile din literatura de specialitate sunt destul de ambigue. cu sclereide. dominantă asupra a două alele recesive. Pulpa cu cea mai obişnuită culoare este albă. fără ca astfel de soiuri să piardă din valoarea comercială. Consumatorii preferă perele cu pulpa albă. tipic pentru această caracteristică. care condiţionează culorile verde şi crem (Zielinski şi colab. prin păstrare peste iarnă fermitatea pulpei se micşorează. alb-gălbuie sau galbenă (carac-teristici urmărite şi în selecţia soiurilor noi). ale aceluiaşi locus. de la alb până la verde. are fructe tari. 1965. dată de ţesutul rugos de plută. fermă. Culoarea pulpei La pere. În experienţele efectuate de White şi colab. soiul Beurré Bosc. deoarece noile soiuri trebuie să aibă fructe cu pulpa fină. . putând căpăta o consistenţă fondantă la ajungerea la momentul optim de consum. Se consideră că ereditatea caracterului este simplă. În China şi Japonia. aceeaşi cantitate de zahăr dând un gust mai dulce într-o pară suculentă. întregi.. iar în încrucişări dintre soiuri asiatice. prezenţa ţesuturilor pietroase în fructe la hibrizi constituie un criteriu eliminatoriu. ussuriensis şi P. Dimpotrivă. alternative. fondantă. La multe soiuri de păr apare pe fructe culoarea de acoperire maro. cât şi pentru industrie. atât în consumul pentru desert. fină a pulpei şi fără sclereide. roşie sau verde) fiind respinse. creat la SCDP Voineşti (1973) de Moruju. are un aspect comercial deosebit de atrăgător. În America. Ţesutul rugos trebuie să fie răspândit uniform pe suprafaţa fructelor. apreciat în mod diferit de consumatorii din areale geografice diferite. mulţi consumatori fiind încântaţi de culoarea ruginie a fructelor. Suculenţa perelor influenţează puternic gustul acestora. tare. untoasă. Dacă fructele se recoltează toamna cât mai târziu. cu numeroase sclereide în jurul casei seminale. herita-bilitatea caracterului a fost ridicată. Consistenţa fructelor este puternic influenţată şi de epoca de coacere. Consistenţa pulpei Consistenţa pulpei sau textura este un element important al calităţii perelor. este puţin preferat şi datorită pulpei colorate (roz-vişiniu). decât într-una lipsită de suculenţă. soiul vechi autohton cu un nume sugestiv. citaţi de Layne şi Quamme. cu vinişoare intens colorate. cu diferite intensităţi ale nuanţei spre crem sau galben. În lucrările de selecţie. Europa şi Australia sunt preferate fructele cu o consistenţă moale. pyrifolia sunt preferate fructele cu o consistenţă tare. aşa numitele pere „untoase” („beurré”). prin selecţie în hibrizi proveniţi din încrucişarea Doyenné d’Hiver x Madame Levavaseur. roşu etc. Suculenţa fructelor Conţinutul în suc al fructelor la păr este un element de calitate extrem de important.atât mai mult cu cât aceasta este asociată cu fructe mari şi cu o formă corespunzătoare (Ghidra şi colab. De exemplu. Soiul Republica. 1975). „Cu miez roşu”. pe placul majorităţii consumatorilor. rugina nu este acceptată întrucât colorează produsul final. sau asiatice x europene. pentru piure. 2000). galben. în funcţie de soi (specie) pulpa poate avea culori diferite.

aciditate.9 0.2 0. 2002).61 31 218 16. Practic.7 6. dar şi criteriul de alegere fundamental. în ereditatea celor două componente fiind implicat un grup de poligene pentru zahăr şi un altul pentru aciditate. Berkshire (Anglia). Williams Bon Chretien. Din 1817 soiul a ajuns la Bartlett.21 30 165 15.70 27 183 15. dulce uşor acidulat. vitamine etc. Există şi alte soiuri de păr cu fructe foarte bune. În afară de conţinutul în zahăr şi aciditate. în zahăr. printr-o alegere corespunzătoare a genitorilor.3 0. sunt preferate perele cu o astringenţă foarte fină. în lucrările de ameliorare se doreşte crearea unor noi soiuri la care fructele să aibă un conţinut mai bogat în substanţe utile. Datorită acestui determinism genetic. compoziţia chimică a fructelor şi notele obţinute la degustare. Acesta a fost găsit ca un puiet sălbatic în Aldermaston. Gustul fructelor este elementul de calitate hotărâtor pentru valoarea unui soi. după Sestraş şi colab. dar fără să-şi mai menţină calitatea de ansamblu.1 6. la diferite soiuri de păr (Sestraş şi colab.29 34 .4 5. Stair’s Pear sau alte sinonime. respectiv calitatea generală a fructelor. care permit alegerea unora ca genitori pentru diferite caracteristici dorite (tabelul 11. Tabelul 11 Greutatea fructelor. imediat după depăşirea momentului optim de consum. unde s-a cultivat sub numele Williams Bon Chretien. se poate obţine relativ uşor o proporţie mare de indivizi F1 la care fructele să fie suculente.38 10.29 7. iar prin 1797 a fost dus în America. 1986). o problemă comună tuturor soiurilor o reprezintă conţinutul relativ sărac în elemente chimice utile şi valoarea lor nutritivă destul de scăzută. final. iar şi cele plăcut şi discret aromate Cel mai elocvent exemplu privind modul în care gustul fructelor.Caracterul este determinat de o singură genă majoră. Variabilitatea principalelor componente chimice din fructe este destul de ridicată. între soiuri existând diferenţe marcante. cu un gust plăcut. după un model strict cantitativ.3 0.67 33 157 15. Gustul şi aroma fructelor La fel ca la măr. rămânând după mai bine de 230 de ani un etalon pentru calitate la păr. Jules Guyot Triomphe de Vienne Greutatea Substanţă Zahăr Vitamina Aciditate Nota fructelor uscată reducător C % degustare (g) % % (mg) 106 17. 2002) Soiul Beurré Giffard Beurré precoce Morettini Clapp Favorite Napoca Williams Dr. care dă un gust răcoritor fructelor. îndeosebi la soiurile de vară şi toamnă. îl constituie soiul Williams. în momentul de faţă. poate influenţa evoluţia unui soi ca răspândire şi cultivare.11 6. în privinţa astringenţei (adesea localizată în compuşii din pieliţă).20 6.7 0. Trebuie precizat faptul că.2 5. De la acesta l-a primit un pepinierist (Williams). aplicat în câmpurile de hibrizi în vederea selecţionării plantelor elită.6 0. în anul 1770. Din aceste motive. cu alela pentru fruct suculent dominantă asupra celei pentru fruct lipsit de suculenţă (Zielinski şi colab.72 34 197 16.. soiul este cunoscut în întreaga lume. Bartlett.. bine apreciate şi cotate prin prisma calităţii fructelor. Conţinutul fructelor în zahăr şi aciditate se moştenesc independent.20 6.25 5. soiul începând să fie cunoscut cu numele de Stair’s Pear şi Williams..6 5. care l-a răspândit cu numele său.3 6. echilibrat. 1965. dar fără să ajungă la celebritatea soiului Williams. calitatea gustativă a perelor este puternic influenţată de substanţele tanante şi aromatice. şi la păr gustul fructelor este determinat în mod hotărâtor de raportul dintre conţinutul în zahăr şi în aciditate. Chiar dacă perele sunt fructe foarte apreciate pentru gustul lor.29 33 189 15.17 5.2 0. de un învăţător pe nume Stair.6 6. purtând denumirile Williams. citaţi de Ardelean. fructele îşi pierd consistenţa şi par foarte suculente.

Cociu şi colab. Napoca.69 6. Olivier de Serres. şi nu sunt agreate de consumatorii de pere din Europa. Beurré Hardenpont. au fost obţinute la soiurile Willimas.2 14. În urma aprecierii prin notare a elementelor care contribuie la aspectul comercial al perelor.9 16. Graslin. dintre .11 5. dar gust slab.1 19.10 6. iar notele pentru calitatea fructelor au fost corelate negativ cu greutatea perelor.6 0.4 5.68 6.2 6. (pentru conţinut mare în Vitamina C).85 5.19 5.8 16. în China.07 0.3 6.1 17.14 0. Beurré Hardy.30 7.97 7. sunt total diferite de cele aparţinând speciei P.63 6.92 6.11 0.3 5.42 0.8 5. Beurré d’Anjou. Bonne Louise d'Avranches. Clapp Favorite. Doyenné du Comice.7 6.5 19.5 4. Beurré Starckmans ş. strânsă (cu cât fructele au fost mai înalte.18 0.14 0.3 3. Japonia sau Korea. Haydeea. şi îşi au originea în estul Asiei. Delbarexquise d’hiver. Bonne Louise d'Avranches. care provin din speciile Pyrus pyrifolia. P. degustărilor efectuate şi a completării buletinelor de apreciere organoleptică a fructelor.8 17.64 7. Notair Lepin.17 0. Contesa de Paris. Lucius Duchesse d'Angoulême Conférence Abbé Fétel Beurré Bosc Beurré Clairgeau Beurré Hardy Păstrăvioare Président Drouard Beurré Hardenpont Curé Doyenné du Comice Comtesse de Paris Josephine de Malines Olivier de Serres Doyenné d’Hiver Passe Crassane 212 280 232 120 315 234 328 186 253 236 285 231 129 265 172 274 265 192 148 172 202 165 17.8 20. Beierschmidt. Haydeea (ultimul. 1999): Highland. Untoasa de Geoagiu.13 32 30 31 31 30 28 32 33 30 31 26 30 30 30 32 27 32 31 33 33 28 28 Fructe bogate în zahăr se întâlnesc la soiurile Doyenné d’Hiver (Decana de iarnă).15 0.9 17.0 7. respectiv cu aciditatea acestora. Fondante du Bois.4 16.22 6.5 5.63 6.5 5.27 0. Thompson.0 6.97 7. Willimas.17 0. Grand Champion (pentru conţinut mare în zahăr).14 0. iar în acid ascorbic (Vitamina C): Beurré precoce Morettini. Bergamotte Esperen.00 6.0 5. multe având fructe foarte suculente. Conférence.85 6.3 6.4 16. Triomphe de Jodoigne. President Drouard.Haydeea Amintirea Congresului Fondante du Bois Bonne Louise d'Avranches Beurré Diel Dr.3 6. Printre cele remarcate printr-o calitate mai bună a fructelor.4 16. La soiurile studiate s-a constatat că între înălţimea fructelor şi conţinutul acestora în substanţă uscată există o corelaţie negativă. iar corelaţiile identificate pot fi folosite în selecţie. bretschneideri sau P. Napoca.5 17.9 6.41 6. Beurré Hardy. 1994.58 6.14 0. Duchesse d'Angoulême.8 6. President Carnot.13 0. şi invers).2 18.3 6. ussuriensis.58 0.a.5 5. cu 7. Argessis (pentru gust plăcut). Soiurile remarcate pentru gustul bun şi conţinutul bogat al fructelor în zahăr şi acid ascorbic pot fi utilizate ca genitori pentru calitatea fruc-telor.19 5.12 0.1 18. şi între conţinutul fructelor în zahăr şi aciditate. Alte soiuri care pot fi utilizate ca surse de gene în ameliorarea calităţii perelor sunt (Branişte şi Rădulescu. cu atât conţinutul lor în SU% a fost mai scăzut.1 15. Contesa de Paris.22 0.5 13.7 6.17 9.. Beurré Bosc.0 18. cele mai mari note medii.5 17. mai alungite spre peduncul. Triomphe de Vienne. Matya.87 8. Moonglow.71 5. Beurré Giffard. care reflectă şi cea mai bună calitate a fructelor.11 0.10 0.9 16. Haydeea. Alte legături strânse au fost identificate între conţinutul fructelor în substanţă uscată şi zahăr.92 mg/100 g fruct proaspăt).13 0.3 7.21 0. Soiurile asiatice („Nashi”). communis.15 0. Josephine de Malines.3 21. Alexandre Lucas. Beurré precoce Morettini.1 7.

Hosui.3. Beurré Hardenpont. în principal. Napoca. Din punct de vedere ereditar. soiurile de vară transmit descendenţilor şi o slabă capacitate de păstrare a fructelor. Josephine de Malines. Dintre soiurile de iarnă noi. Pentru obţinerea unei variabilităţi adecvate selecţiei unor soiuri de vară. chiar dacă fermitatea pulpei nu pare corelată cu „prăbuşirea” internă a perelor (Hjeltnes. de iarnă: Curé. Tămâioasă Robert. în funcţie de formele parentale utilizate. Branişte a creat numeroase soiuri cu coacere timpu-rie. pot fi implicate şi efecte de dominanţă.4. transmiterea epocii de coacere a fructelor de la genitori la descen-denţi fiind asigurată. Străulea şi R. Coscia. mulţi amelioratori acţionează în direcţia creării unor soiuri cu coacerea foarte timpurie a fructelor. Conference). caracterul are un determinism poli-genic.. Chojuro. În lucrările de ameliorare. creat la Cluj de către M. cele mai mari şanse pentru obţinerea unor hibrizi F1 cu maturare timpurie sau tardivă există atunci când se încrucişează soiuri având epoca de coacere dorită. crearea unor soiuri de păr rezistente la ger constituie . Beurré Hardy. N. Shinsetsu. Beurré Giffard. Contesa de Paris.a. la ICDP Piteşti-Mărăcineni. selecţii în combinaţia Napoca x Beurré Giffard). Palocsay. de efectele de aditivitate dar. Pentru lărgirea conveerului varietal. Hwa Hong. pentru crearea unor soiuri cu o maturare tardivă a fructelor. s-a dovedit un foarte bun genitor şi pentru precocitatea coacerii fructelor. Din punct de vedere al epocii de coacere. Argessis. sau.4. Dr. Soiul Virgiliu Hibernal provine din încrucişarea Passe Crassane x Contesa de Paris şi a fost omologat în anul 2000 (Ghidra şi colab. de toamnă (ex. unde se cultivă pe diferite suprafeţe. se pot aminti: Nijisseiki (sau Twentieth Century). Euras. cu coacere târzie şi păstrare îndelungată a fructelor. Bella di Giugno. De exemplu. Euras. se vor alege ca genitori soiuri care prezintă această particula-ritate. Folosindu-l ca genitor. Republica. de la foarte precoce până la foarte tardivă. printre care: Trivale şi Triumf (ambele. Timpurie de Dâmboviţa). Shinsui. 2000). Timpurie de Trevaux. create în România.4. Aromată de Bistriţa. urmărindu-se crearea unui conveer varietal prin care să fie asigurată piaţa cu fructe proaspete o perioadă cât mai îndelungată din timpul anului. Jules Guyot. Daciana. Aromată de Bistriţa. Favorita lui Clapp. Abatele Fétel. Epoca de coacere a fructelor Sortimentul actual la păr cuprinde o gamă diversă de soiuri. Australia etc. 3. Okusankichi etc. Olivier de Serres. Carpica şi Getica (toate provenind din încrucişarea Napoca x Beurré precoce Morettini). 3. Williams. Beurré Hardenpont. dimpotrivă. Contesa de Paris. Republica. Niitaka. Olivier de Serres ş. Ina Estival etc. se pot utiliza ca genitori soiurile Beurré precoce Morettini. Ţinându-se seama de determinismul genetic al epocii de coacere a fructelor. Decana de iarnă etc. Soiul Napoca. soiurile de păr se clasifică în: de vară (ex. Tsu Li. Beurré Bosc. Ca genitori pentru coacerea tardivă a fructelor se pot utiliza soiurile: Passe Crassane. Haydeea. care în condiţii obişnuite de păstrare ajung la maturitatea de consum în ianuarie-martie. Shinseiki (New Century). iar datorită transgresiunilor se pot obţine descendenţi la care fructele să aibă o păstrare mai bună peste iarnă comparativ cu cele ale genitorilor. Epoca de coacere a fructelor reprezintă un obiectiv important de ameliorare. 2000). Rezistenţa la ger Părul este o specie mai sensibilă la ger decât mărul şi necesită mai multă căldură în cursul perioadei de vegetaţie. cu o epocă de maturare a fructelor variabilă.care unele au pătruns şi în SUA. Virgiliu Hibernal are fructe de foarte bună calitate. În general.

Bessumianka (Bell. epoca de înflorire trebuie să asigure simultaneitatea înfloritului la soiurile dintr-o plantaţie şi să favorizeze interpolenizarea acestora. ussuriensis care trans-mit descendenţilor. O variabilitate a rezistenţei la ger se manifestă şi în interiorul speciei P. eventual. Gaspard. epoca de înflorire este importantă pentru asigurarea rezistenţei florilor la temperaturile coborâte care pot surveni primăvara târziu. în principal aditiv. muguri vegetativi. cele mai multe cultivaruri din P. communis.7ºC. ussuriensis. mulţi amelioratori au efectuat încrucişări între P. prelungindu-se procesul de obţinere a unor soiuri noi.9ºC şi -6. În plus. 1990). Harbin (Stushnoff şi Garley. Hanson Seedless. cât şi mugurii. communis. ussuriensis şi hibrizii proveniţi din această specie pot fi crescuţi între 17ºC şi -35ºC. Unele soiuri obţinute din încrucişări de tipul P.un obiectiv important. Philip. asigură producţii constante de la un an la altul. medie sau târzie. Pentru creşterea rezistenţei pomilor la ger. 1990). 1990). 1982). îngheţurile târzii de primăvară afectează mai puţin soiurile de păr decât pe cele de măr. communis sunt adaptate la condiţiile din regiuni unde media temperaturilor minime variază între 28. Hovsta. în literatura de specialitate sunt menţionate următoarele: Augustparon. fapt care impune efectuarea câtorva generaţii de backcross.5. Simon. primăvara devreme).4. fluctuaţiile de temperatură din iarnă şi primăvară pot afecta atât lemnul. ţesutul lemnos provenit de la plante aflate în repaus vegetativ deplin a rezistat la aproximativ aceeaşi temperatură. Pioneer 3. Cu toate acestea.).7ºC (Cimpoieş. ussuriensis şi P. rădăcini. Gerul care survine iarna devreme. iar P. în timp ce P. Epoca de înflorire Rezistenţa florilor la îngheţ este o altă caracteristică importantă care contribuie la o bună comportare a părului la temperaturile scăzute. . -40ºC) şi fructe de calitate superioară comparativ formei parentale P. Întrucât rezistenţa la ger are un determinism poligenic. communis (între soiuri). Moe. P. muguri floriferi) la acţiunea unor temperaturi negative scăzute. Rezis-tenţa la îngheţ în cadrul unor soiuri din speciile P. pyrifolia.9ºC. împreună cu rezistenţa la ger. înflorire timpurie etc. Printre cele mai rezistente soiuri communis la ger. Peter. Thomas. communis şi datorită înflorii mai timpurii a pomilor la primele două specii (Bell. communis au o bună rezistenţă la ger (-30ºC. Cele mai multe cultivaruri supra-vieţuiesc unor asemenea temperaturi dacă sunt deplin aclimatizate. Rezistenţa la ger a pomilor din acelaşi soi este mai mică la altoirea pe gutui decât la altoirea pe portaltoi franc. În condiţii artificiale. communis -29ºC. ussuriensis şi soiuri de foarte bună calitate aparţinând speciei P. ele pot fi utilizate eficient în ameliorare. trunchi. În general. florile deschise la -3. dau posibilitatea extinderii culturii în zonele şi la altitudinile cu ierni reci şi geruri aspre. pyrifolia -28ºC (Bell. 2002). ussuriensis -28ºC şi P. ussuriensis x P. constituind şi poten-ţiale surse de gene pentru crearea unor noi soiuri rezistente la ger: David. întrucât astfel de soiuri prezintă câteva avantaje certe: conferă o longevitate mai mare pomilor. Pentru obţinerea unor hibrizi F1 la care rezistenţa la ger să fie asociată cu productivitatea şi calitatea fructelor. în ameliorarea părului se poate acţiona şi prin intermediul portaltoilor. Comportarea părului la ger este o caracteristică complexă. prin folosirea soiurilor cu o bună comportare la temperaturi negative coborâte în hibridări dirijate se pot obţine descendenţe hibride în care selecţia pentru caracter să fie eficientă. Andrew. care pot interveni în orice sezon al anotim-pului rece (iarnă timpurie. Chiar dacă aceste soiuri nu au calitatea unora din specia P. John. adaptată la un climat blând. La păr. la toate cele trei speciile: P. care depinde de rezistenţa diferitelor organe ale pomilor (ramuri. bobocii florali sunt afectaţi la -4. pyrifolia poate fi mai scăzută decât la soiurile din P. scoarţă.2ºC. 3. comparativ cu folosirea unor forme sălbatice de P. Chiar dacă părul înfloreşte mai devreme cu câteva zile decât mărul. iar fructele legate la -2. poate fi crescută în areale unde media temperaturilor minime ajunge numai la -1ºC. chiar dacă aceasta este mai mică decât cea existentă între specii. şi caractere de rusticitate (fructe mici şi de slabă calitate.

arsura bacteriană s-a răspândit din SUA în ţările din vestul Europei. boala a fost semnalată şi în ţara noastră. originar din Franţa. producţia de fructe nu a fost diminuată la nici un soi. trunchiului sau rădăcinilor pomilor. pyrifolia (Bell. iar Napoca 10 zile (Sestraş şi Ghidra. Bosc. care a afectat semnificativ viabilitatea şi capacitatea de germinare a polenului. ussuriensis care. precum Decana Krier. fructelor. soiuri locale româneşti. de exemplu Haydeea 14 zile. dă naştere unor descendenţi rezistenţi în proporţii cuprinse între 33-80%. Cociu şi colab. Treptat. Olanda) etc. Red Pear etc. Rezistenţa la arsura bacteriană Arsura bacteriană. apoi spre est. Nyéki. Hung Guar Li. Barnet. Orient.4. 1990). Harrow Delight. Brandy. În acelaşi scop au fost folosite şi unele „perry pear” (pere pentru cidru). Anjou. fiind uşor de recunoscut. s-au dovedit mai puţin sensibile soiuri precum: Duchesse d'Angoulême. O bună rezistenţă se întâlneşte şi în . Ta Tau Huang. alte genotipuri considerate relativ rezistente la arsură bacteriană. de cele mai multe ori plantaţiile infectate trebuind defrişate. Beurré Bosc. Beurré Hardy. Chiar dacă în data de 15 aprilie s-a înregistrat o minimă absolută de –4. Pere de iarnă.2ºC. Tămâioase de Călimăneşti. Moonglow. testate pentru rezistenţa lor în SUA (Cociu şi colab. îndeosebi când sunt afectaţi lăstarii tineri. soiurile chinezeşti Ba Li Hsiang. de 40 g. în funcţie de partenerul folosit. Atacul se manifestă asupra florilor. Old Home. Le Conte (van der Zwet. Quamme. În ultimii zece ani. iar în urmă cu doi-trei ani câteva plantaţii de păr din Judeţul Cluj au trebuit defrişate datorită infecţiei cu Erwinia amylovora. Thibault. Dintre speciile de Pyrus. 1990). 1982. Dintre soiurile utilizate sau recomandate ca genitori pentru înflori-rea tardivă se pot menţiona: Frangipane.6. cum sunt: Williams.În ameliorare se urmăreşte crearea unor soiuri noi cu o înflorire tardivă. cea mai ridicată rezistenţă la arsura bacte-riană o posedă P. Pierre Corneille (Branişte şi Andreieş. printre acestea fiind incluse şi unele foarte valoroase. Danemarca. În urma testării prin infecţii artificiale. Chien Pa Li. 1999). 1982. Europa Occidentală (Anglia. Tyson. pulpă astringentă etc. utilizate şi recomandate în lucrările de ameliorare sunt: Magness. la care să fie micşorat riscul de îngheţ al florilor. Franţa. 1986). Alte potenţiale surse de gene pentru rezistenţa la Erwinia sunt: Dawn. Pere gutui. B. Aurora etc. cu înflorire la 12 zile după Conference. Favorita lui Clapp. numită şi focul bacterian (în engleză „fire blight”). Farmingdale.. la care apare un simptom tipic. communis sunt sensibile la atacul de Erwinia amylovora. care sunt selecţii P. în condiţiile deosebite ale primăverii anului 1993. Haydeea a înflorit primul (19 aprilie). Monterey. Gorham. communis x P. provocată de bacteria Erwinia amylovora este boala cea mai periculoasă a părului. 3. încrucişată cu soiuri de calitate de tip communis. din SUA. Favorita lui Clapp. Dintre soiurile create la Cluj.. printre soiurile moderat rezistente se situează Seckel şi Kieffer Seedling. Waite. cu o heritabilitate scăzută (Ardelean. O eventuală rezistenţă (apreciată ca moderată) este prezentă la mai puţin de 5% dintre soiurile de păr.. decât cele cu înflorire mai tardivă. Datorită faptului că boala este extrem de periculoasă şi afectează suprafeţe întinse cultivate cu păr în întreaga lume. Germania. iar Napoca ultimul (24 aprilie). Jeanne d’Arc. Maxine. Epoca de înflorire este un caracter determinat poligenic. îndoirea sub formă de cârjă. În afara celor două soiuri menţionate. 1982. Doyenné du Comice. Galbene. lăsta-rilor. însă cu fructe foarte mici. Combaterea agentului patogen prin tratamente fitosanitare este costisitoare şi nu întotdeauna eficientă. Harbin. 1982. printre care Poire Fleurissant Tard. rezis-tenţa la arsura bacteriană constituie un obiectiv major al ameliorării părului. Huang Hsiang Sui Li. Double de Guerre. soiurile cu o înflorire timpurie menţinându-şi mai mult timp florile deschise.. Începutul înfloritului a fost corelat strâns cu durata înfloritului. (van der Zwet. Comice. 1999). Bonne Louise d'Avranches. pe care frunzele uscate rămân atârnate. 1982). 1982). Napoca (Alston. Garber. Majoritatea soiurilor P. 1995).

Timpurie de Trevaux. Branişte şi Andreieş. sub 1 cm în diametru. 1990. Imperiale). Atacul pe fructe scade sau poate chiar anula aspectul comercial şi valoarea de piaţă a perelor. o selecţie din P. în timp ce Brown (1960) opina că rezistenţa are o ereditate complexă. Printre soiurile cu o bună comportare la atacul de rapăn sunt incluse Williams. cu o calitate acceptabilă a fructelor preluată de la soiul Gorham (Bell şi colab. de 3:1 şi 1:1 (rezistent : sensibil).. 3. communis nu poate fi considerat imun la atacul de rapăn. precum şi unele soiuri asiatice din aceeaşi . P. variabilitatea în interiorul speciei este foarte mare. betulaefolia. de tip poligenic. 1999). Old Home. hibrizii F1 având o rezistenţă medie apropiată de rezistenţa medie a genitorilor (Quamme. Distribuţia continuă. Prin încrucişarea repetată a aceste specii cu soiuri communis s-a obţinut soiul Mac. dar prezintă avantajul că are fructe de mărime medie. şi atacă frunzele. în privinţa reacţiei lor la patogen. tipic cantitativă a comportării la atacul de Erwinia amylovora a progenilor rezultaţi din încrucişările dintre soiurile sensibile şi cele rezistente. soiurile Passe Crassane şi Abatele Fétel şi-au confirmat sensibilitatea la arsura bacteriană. După Thompson şi colab. sensibilitatea extremă a părului la atacul de Erwinia este cauzată de o genă dominantă. în schimb. Determinismul genetic al rezistenţei părului la arsura bacteriană nu este pe deplin cunoscut. Layne şi Quamme (1975) citându-l pe Stanton (1953) care a sugerat. Madame Levavaseur. existând soiuri cu o comportare diferită la boală. din varianţa fenotipică totală. Jules Guyot (Bell. în diferite condiţii de mediu şi de existenţă a raselor ciupercii (Bell. În experienţele efectuate de Dondini şi colab. fără să fie identificate gene majore. la genoti-purile sensibile. Soiul ornamental Bradford. că rezistenţa este controlată de o singură genă majoră.7. Contesa de Paris. să se datoreze datelor privind comportarea individuală a soiurilor. pyrifolia.unele forme din speciile P. 1990). şi la fel activitatea izoperoxidazei (Branişte şi Andreieş. Argessis. în seră. Triomphe de Vienne. Decana de iulie.. 1982. sau în cultivaruri derivate din ele. în seră. fructele pot rămâne mici sau se pot deforma. Rezistenţa la rapăn Rapănul părului este cauzat de agentul patogen Venturia pirina Aderh. întrucât în afara petelor maronii şi eventual crăpării pieliţei în punctele atacate. La soiurile rezistente. Se. Starking Delicious. Conference. activitatea polifenoloxidazei este mai mare decât la soiurile sensibile (ex.4. 1982). soiul Kieffer Seedling. în condiţii de infecţie artificială. moştenită de la P. iar conţinutul în substanţe tanoide este mai mare la genotipurile rezistente faţă de genotipurile sensibile. pyrifolia manifestă o rezistenţă mai scăzută. x bretschneideri. considerat foarte rezistent. Republica. Euras. lăstarii şi fructele. de la sensibile la rezistente. 1990). Doyenné d’Hiver. calleryana posedă o înaltă rezistenţă şi este considerat imun în condiţii naturale. P. Maria Romana etc. la care se îmbină rezistenţa la Erwinia. Fondantă de pădure. 1990). De exemplu. cele mai multe soiuri fiind heterozigote (Sese). P. conţinutul în aminoacizi este mai mare decât la cele rezistente. Curé. provenit din P. O foarte ridicată rezistenţă la Venturia pirina se întâlneşte în unele forme şi soiuri ale speciilor P. calleryana şi P. pe baza unor rapoarte de segregare mendeliene obţinute de el. Dr. pyrifolia. (2002). Notair Lepin. pyrifolia şi. mai puţin utili-zate ca genitori datorită faptului că au fructe mici. 1990). În alte experienţe. o pondere importantă a revenit efectelor genetice aditive: 30-50% la hibrizii verificaţi în condiţii artificiale de infecţie. nu a prezentat simptome de atac. în câmp. Este posibil ca diferenţele semnalate între soiuri. şi 50% la hibrizii infectaţi natural. Determinismul genetic al rezistenţei la rapăn poate fi diferit în funcţie de genotipurile cu care se lucrează. provocând pagube în producţia de fructe şi depreciind calitatea acesteia. Jeanne d’Arc. Chiar dacă din cercetările efectuate până în prezent. folosit ca martor. ereditatea rezistenţei la arsura bacteriană a fost poligenică. (Branişte şi Andreieş. eventual. iar Harrow Sweet şi US 309 rezistenţa. (1975). ussuriensis. a demonstrat natura poligenică a celor două surse de rezistenţă (Harrow Sweet şi US 309). nici unul dintre soiurile speciei P. Cociu şi colab.

Rezistenţa la atacul puricilor meliferi Puricii meliferi sunt dăunătorii cei mai periculoşi pentru soiurile de păr din specia P. Conference. Krupna Bursusus.. sau în condiţii de infecţie naturală. rezistente sau tolerante la Psylla. descendenţii F1 pot fi testaţi pentru comportarea la atacul de rapăn. P. Beurré precoce Morettini.7% din totalul genotipurilor): Cântări.) care atacă părul: Psylla pyricola Foerster. Rezistenţa la Psylla a fost identificată mai întâi la speciile asiatice P. P. fructele rămân mici şi nu mai au valoare comercială (sunt acoperite de „mierea” foarte lipicioasă şi înnegrite de fumagină). Williams Bovey.8. Sierra. Imperiale. Jerisbasma. 1999). în anumite condiţii atacul acestora producând pagube deosebit de mari în culturile din Europa şi America de Nord. Puricii şi larvele lor înţeapă frunzele şi lăstarii. fructe. 1990). de tip „nashi” (Czin-Czi-Li. Tait Dropmore. În plus. Beurré Hardy. 1992. Triomphe de Jodoigne etc. Engheim vaj. în condiţiile unui atac foarte puternic. reprezentate de soiuri cu o bună comportare la atacul puricilor meliferi. Alte 6 soiuri au fost incluse în categoria „tolerante” la atacul de Psylla: Bacsa Körte. în seră. Rezultă o debilitare generală a pomilor. dar folosirea acestor specii în stare „pură” în lucrările de ameliorare a fost limitată de caracteristicile lor rustice (fructe mici. Favorita lui Clapp. O bună rezistenţă la Psylla a fost identificată şi la unele genotipuri de P.4. communis. în condiţii artificiale de infecţie. Genotipurile considerate rezistente. cu genitori de calitate din P. ussuriensis x P. Împărăteşti. sub forma unui mielat (. comunicare personală. sunt foarte sensibile la rapăn: Imperiale. Philip. sau calamitând plantaţiile (Bell. Psylla este vectorul micoplasmozei „Pear Decline” (declinul părului). Dintre 357 de soiuri studiate în Colecţia Naţională de Păr de la SCDP Cluj. sau Pysilla sp. iar când populaţiile cresc. Prin recombinările genice care au loc în urma hibridărilor dirijate se pot obţine descendenţi care să .. printre acestea situându-se şi unele foarte răspândite în cultură şi cu fructe de foarte bună calitate: Williams. Doina etc. P. Körte. Beurré Bosc. Ure (Branişte şi Andreieş. Severianka. 2003). Ca urmare. pyri L. iar fructificarea din anul următor poate fi compromisă în totalitate. 1995. communis. Severianka. o pondere însemnată având şi efectele de dominanţă şi epistazie. şi P. pe organele atacate apare o fumagină caracteristică. ramuri. P.roua de miere”). precum şi la unii hibrizi P. frunzele se înnegresc şi se usucă. sunt considerate foarte rezistente. Dezavantajul acestor surse de gene. în afara efectelor de aditivitate. Pe lângă aceste soiuri.specie. pe parcursul mai multor ani. Cântări. În urma hibridărilor artificiale. Se consideră că rezistenţa părului la atacul puricilor meliferi este determinată poligenic.5%) s-au dovedit foarte sensibile la Psylla. Tomnatice. 284 (69. ulterior. 3. Er-Lang-Li). 1994). autohtone sau străine. Există trei specii principale de purici meliferi (Homoptere denumite Cacopsylla. 2003). Zielinka şi alte câteva soiuri sârbeşti: Karamanka. nivalis. Lorencz Kovacs. uneori ajungând şi pe trunchi. x bretschnei-deri. alte surse de gene ce pot fi utilizate în ameliorarea rezistenţei la atacul de Psylla sunt: Honeysweet. constă în faptul că au o slabă calitate a fructelor. fauriei. Bell. (Sestraş şi colab. Spina Carpi (Ghidra şi colab. dejecţiile dăunătorilor se scurg pe frunze. Er-Shi-Shinge. frunzişul putând fi distrus în întregime la atac puternic. au fost în număr de 6 (reprezentând 1. Sorbopyrus. Lorincz Kovacs. 1999).) pe care le transmit în descendenţa unor încrucişări interspecifice. communis sau P. Tiojuro. betulaefolia. şi pot fi recomandate ca potenţiali genitori (Branişte şi Rădulescu. ussuriensis şi P. President Heron. 1992. sensibile la atacul puricilor meliferi. Soiurile communis sunt. în marea majoritate. Sestraş şi Ghidra. calleryana. în câmp. 1990). unele soiuri vechi. Pe lângă aceste efecte directe. Tehnica de lucru şi modul de efectuare a selecţiei sunt similare cu cele prezentate la măr. eleagrifolia x P. Curé. se instalează ciuperci din genul Capnodium. Triomphe de Jodoigne.. Vodenjac (Bell. John. communis (Bell. textură pietroasă etc. pyrisuga Foerster. pe care.

soiurile se altoiesc pe mai multe tipuri de portaltoi: gene-rativi. Portaltoii generativi se utilizează încă şi în alte ţări cultivatoare de peri.a.. Portaltoii vegetativi sunt folosiţi de mult timp în cultura părului (Botu I. betulaefolia (Botu I. în ţara noastră se folosesc ca intermediar. pomii altoiţi pe franc având un grad mai redus de uscare comparativ cu cei altoiţi pe gutui şi gutui cu intermediar (Străulea şi colab. pomii foarte multor soiuri au suferit afecţiuni puternice şi s-au uscat. vegetativi. Germania. caracteristici mai puţin acceptate în condiţiile actuale. Franţa. iar P. metoda altoirii cu intermediar nu este prea folosită.. eventual. şi Botu M. dar sensibilă la frig. la diferite condiţii pedoclimatice. să poată fi uşor înmulţiţi (generativ sau vegetativ). P. este sensibilă la arsura bacteriană. Dacă dintre portaltoii generativi. SUA. calleryana fiind rezistentă la arsura bacteriană. părul pădureţ) prezintă avantajul că asigură o bună afinitate altoiului. calleryana şi P. au o neuniformitate accentuată. ssp. între portaltoiul reprezentat de gutui şi altoiul reprezentat de un soi care nu este compatibil cu gutuiul. Sestraş şi colab. au un grad ridicat de adaptabilitate şi de valorificare a condiţiilor pedoclimatice. respectiv forme transgresive cu o bună comportare la Psylla. cu toate că provine dintr-o încrucişare între două soiuri care. Un exemplu în acest sens îl constituie soiul Haydeea. Alămâi. cu intermediar.. tolerantă la declinul părului. în trecut s-a folosit părul pădureţ (P. să aibă o bună compatibilitate cu soiurile care se altoiesc. Portaltoii generativi (părul franc. sau chiar rezistent). soiul Haydeea a avut un grad de uscare a pomilor insignifiant. 1994. populaţii autohtone. Bosc. În aceleaşi condiţii. Contesa de Paris ş. Decana Comisiei. dar au mai multe dezavantaje: fiind obţinuţi din sămânţă. Republica. 1994). 1992). o bună productivitate. Printre cei mai vechi şi cunoscuţi portaltoi se află „Gutuiul de Angers” (EMA). când se tinde spre înfiinţarea unor livezi intensive şi superintensive. Ameliorarea portaltoilor de păr Portaltoii de păr trebuie să îndeplinească câteva condiţii extrem de precise: să aibă o bună înrădăcinare.moştenească poligene de rezistenţă. în Europa de Vest gutuiul fiind utilizat ca portaltoi încă din secolul al XVI-lea. Portaltoiul a influenţat semnificativ gradul de uscare. şi Botu M. Aniversarea. o intrare timpurie pe rod. în ţara noastră sunt folosiţi portaltoii generativi PF (portaltoi franc) din soiuri. B. Se încearcă obţinerea unor selecţii din aceste specii adecvate şi pentru altoirea unor soiuri communis. betulaefolia cu toleranţă la declinul părului şi rezistenţă medie la frig. ameliorarea lor reprezintă un important obiectiv de ameliorare la păr. sau seminţe recoltate de la diferite soiuri cultivate. soiurile Curé şi Beurré Hardy. există interes pentru utilizarea ca portaltoi generativi pentru acestea a unor selecţii din speciile P. 2003). pyraster). s-au dovedit sensibile: Beurré Hardy x Beurré Six (Sestraş. Păstrăvioare. Datorită extinderii soiurilor de tip „Nashi”. Williams. (toate cu un grad de uscare de aproximativ 50% sau mai mare!). lucrările de ameliorare vizând îmbunătăţirea unor caracteristici deficitare. La SCDP Cluj.9. communis. cum sunt Italia. să fie rezistenţi la boli şi dăunători. 2003). cu o bună comportare la atacul de Psylla (considerat tolerant. Pierre Corneille. Pentru portaltoii cu intermediar. 3. în prezent. ambele cu o foarte bună afinitate la altoirea pe gutui. Pepenii. Australia etc. unde cei mai răspândiţi portaltoi franc sunt reprezentaţi de soiurile Williams.. să inducă pomilor o vigoare de creştere scăzută şi o intrare rapidă pe rod. în condiţiile de la Cluj. Highland. Beurré d’Anjou.. Winter Nelis. Întrucât portaltoii existenţi în prezent nu îndeplinesc decât o parte dintre aceste cerinţe.4. imprimă pomilor o vigoare mare de creştere şi o intrare târzie pe rod. Delbarexquise d’hiver. creat la SCDP Cluj. selecţionate special în acest scop: Harbuzeşti. Cu miez roşu. La păr. . cea mai mare sensibilitate prezentând-o Doina. care imprimă pomilor o vigoare de creştere mai mică decât portaltoii generativi. în urma atacului de Psylla şi apariţiei mico-plasmozei „Pear decline”. Datorită costurilor ridicate şi întârzierii cu un an a procesului de obţinere a materialului săditor. Jeanne d’Arc.

iar în momentul de faţă are o aplicabilitate mult mai restrânsă. Beurré Giffard. comparativ cu vigoarea pomilor altoiţi pe portaltoi generativi. 87. 130.1. 51. În afara portaltoilor OH x F. se înmulţesc uşor prin butaşi. soiurile „Nashi” nu au afinitate la altoirea pe gutuiul de Angers. cum ar fi: Crataegus oxyacantha. un alt dezavantaj îl constituie susceptibilitatea portaltoiului la virusuri şi la declinul părului. Jules Guyot etc. datorită faptului că metoda este simplă. destul de răspândiţi sunt şi portaltoii Pyriam (obţinut la Staţiunea Angers. Decana Comisiei. Favorita lui Clapp. încadrându-se în patru grupe de vigoare: mică (dwarf). obţinuţi în SUA. „BA 29” (acesta fiind selecţionat la Staţiunea Angers din gutuiul de Provence). Duchesse d'Angoulême. „Sydo” (toate selecţionate din gutuiul de Angers). când hibridările dirijate au luat locul hibridărilor naturale. medie şi mică. unele deosebit de valoroase. Germain. care să fie amplasate în apropierea altor soiuri . precum şi o rezistenţă mai scăzută la diferiţi factori de stres. Toţi portaltoii din gutui se înmulţesc vegetativ uşor. Totuşi. imprimă pomilor o vigoare mai scăzută de creştere şi o intrare pe rod mai rapidă decât gutuiul. Aceşti portaltoi sunt notaţi cu iniţialele OH x F şi un anumit număr de selecţie (ex. însă au unele probleme de incompatibilitate cu diferite soiuri. Metoda a pierdut din importanţă începând de la sfârşitul secolului al XIX-lea. 1986). prin selecţie în hibrizi proveniţi din autofecundarea soiului Old Home) şi Pyrodwarf (obţinut în Germania. Selecţia individuală în hibrizi naturali Selecţia individuală în hibrizi naturali constituie o metodă de ameliorare foarte mult utilizată în trecut la păr. Decana de iarnă.). Acestea prezintă afinitate cu multe soiuri de păr.productivitate. poate fi folosită în vederea creării unei variabilităţi din care să fie selecţionate noi soiuri. Leroy. uşor de aplicat şi necostisitoare (pentru obţinerea puieţilor din seminţe). Dr. Semănatul în masă a seminţelor rezultate din libera fecundare şi selecţia hibrizilor naturali obţinuţi a fost o metodă de creare de soiuri noi iniţiată de pomicultorii-amelioratori belgieni şi francezi. Douillard. „BN 70” (selecţionat dintr-o populaţie locală de gutui la SCDP Bistriţa). printre care Williams. Van Mons. Beurré Giffard. Clairgeau. Beurré Hardenpont. Israel etc.5. Toţi se pot înmulţi prin butaşi sau culturi de meristeme. Multe soiuri valoroase. creatorul tipului de pară untoasă – „Beurré” sau „Butterbirne”). 69. St. Alţi portaltoi vegetativi reprezentaţi de gutui sunt: „Gutuiul Adams”. din considerente similare cu cele discutate la măr. prin selecţie în hibrizi Old Home x Bonne Louise d'Avranches). Se fac cercetări şi în privinţa utilizării unor specii aparţinând altor genuri din subfamilia Pomoideae ca portaltoi de vigoare slabă pentru păr. Beurré Hardy. sunt foarte rezistente la ger şi boli. 230. OH x F 34. Beurré Diel. Amelanchier canadensis. rezis-tenţă la condiţiile de mediu. iar o parte sunt înmulţiţi şi în afara SUA.). Marillat etc. Passe Crassane. Unele prezintă avantajul că se înmulţesc uşor vegetativ. reduc cu 15-60% vigoarea de creştere a pomilor altoiţi. METODE DE AMELIORARE A PĂRULUI 3. Sorbus aucu-paria. în Franţa. Beurré Bosc. semi-dwarf.5. Esperen. având nevoie de intremediar. În urma activităţii acestor selecţionatori şi a altora care au aplicat selecţia în hibrizi naturali au fost obţinute numeroase soiuri. Pentru ca selecţia în hibrizi naturali să fie eficientă. 333. 515 etc. O serie de portaltoi provin din hibrizi Old Home x Farmingdale. Favorita lui Clapp. răspândite în întreaga lume şi bine apreciate şi în zilele noastre (ex. de regulă prin mar-cotaj. o parte prezentând o bună rezistenţă la arsura bacteriană şi declinul părului. renumiţi fiind în acest sens Hardenpont (din Mons. 3. începând din secolul al XVIII-lea. Ambii portaltoi au o bună compatibilitate cu foarte multe soiuri de păr. marcote sau culturi de meristeme „in vitro”. (Neagu. „EMC”. 1975). dar sistemul lor radicular are o slabă ancorare în sol (Ardelean. Belgia. trebuie ca fructele şi seminţele recoltate să aparţină unor soiuri valoroase.

. 1971. 1975). cu doze de 3-8 krazi. sau 4. ca o mutaţie poliploidă naturală. când tratamentul se efectuează cu raze gamma. În generaţia V2 se pot identifica mutante la care să apară diferenţe faţă de soiul iniţial. 1986. Selecţia unor mutaţii numeric cromozomale apărute în condiţii naturale este o metodă destul de eficientă în obţinerea unor soiuri de păr. polenului.sport”-uri) este o metodă de ameliorare ieftină şi eficientă. inducerea artifi-cială a mutaţiilor urmată de selecţia celor valoroase este o altă metodă des utilizată în ameliorarea părului. derivat din Favorita lui Clapp. posibilele modificări morfologice (aba-teri de la forma de bază). La altoii din generaţia V1 (prima generaţie de înmulţire vegetativă). fizici şi chimici. derivate din soiul Williams. Ramurile iradiate se altoiesc primăvara pe portaltoi de vigoare medie. unii prezentând caracteristici interesante pentru ameliorare. Duchesse Pitmaston. Cociu şi colab. Red Anjou. Russet Bartlett. selecţionate ca mutaţii spontane. în ameliorarea părului prin mutageneză se folosesc razele ionizante. citat de Layne şi Quamme. caracterizat printr-un grad ridicat de autofertilitate. Ardelean. Pentru provocarea mutaţiilor artificiale se folosesc diferiţi agenţi mutageni.5. formează destul de frecvent polen neredus (de la 1x la 4x). Strakrimson. la care s-au manifestat posibilele mutaţii. . supus tratamentului. de aceea. La plantele mutante care au supravieţuit.5-7 krazi. Anjou.3. ramurilor. Unele soiuri. Metoda este deosebit de eficientă în crearea de soiuri cu fructe colorate (roşii) sau cu fructificare de tip “spur”. (Layne şi Quamme. printre care şi Williams. când se folosesc razele Röentgen. Printre cele mai valoroase soiuri. prezenţei stratului de rugină pe fruct. provenit din Williams etc. 1999). 1975. cu fructe roşii. Selecţia mutantelor naturale Selecţia mutantelor naturale (spontane. manifestă o frec-venţă relativ ridicată de apariţie a mutaţiilor somatice. Testarea finală a unor mutaţii utile se va face în generaţia V3. printre care Beurré Bedford. se face o nouă altoire. culorii fructelor. cum sunt Beurré Diel. perioada înfloritului. forma şi culoarea fructelor. inclusiv triploide sau tetraploide (Layne şi Quamme. Şi la păr apar frecvent variaţiuni mugurale care afectează epoca de coacere a fructelor. În mod frecvent. Beurré d’Amanlis. Anjou. iar în cazul în care polenul respectiv fecundează ovule normale (reduse gametic).5% (Visser. sau cunoscute soiuri triploide. cu acestea tratându-se ramuri în stare de repaus vegetativ. identificat în Anglia. cu fructe acoperite de rugină.valoroase astfel încât să existe şansa obţinerii unor descendenţi care să cumuleze caractere şi însuşiri utile de la formele parentale. mugurilor etc. pot fi create noi soiuri. Unele soiuri. sub aspectul datei înfloritului. folosindu-se muguri din vârful ramurilor tratate. tipul de creştere şi fructificare etc. obţinute în generaţia V2. cu care se fac tratamente asupra seminţelor. nu sunt indicatori siguri ai prezenţei mutaţiilor. tipului de creştere şi fructificare etc. Neagu.. 1975. utile din punct de vedere agronomic. 3. variaţiuni mugurale sau aşa numitele . soiul Fertility. autofertilitatea. epocii de coacere a fructelor. urmând a fi sesizate eventualele modificări cauzate de posibilele mutaţii. cu fructele de culoare roşu aprins. astfel că pot constitui obiectul de acţiune a selecţiei. sau prin fecundarea unui ovul normal cu polen neredus (n=x) x (n=2x) = (2n=3x). Inducerea artificială a mutaţiilor În afara selecţiei mutaţiilor apărute în mod natural. într-un timp relativ scurt. O selecţie obţinută ca mutaţie spontană din Williams prezintă o bună compatibilitate la altoi-rea pe gutui. se pot obţine plante diferite ca număr de cromozomi. 3.5. habi-tusul compact al pomilor s-a manifestat cu o frecvenţă de 0.2. Prin identificarea unor mutaţii naturale care determină manifestarea unor caracteristici favorabile. prin care se pot obţine noi soiuri de păr. Pe această cale au fost obţinute forme tetraploide („giant sports”) la Williams şi B. Triploizii apar în mod natural prin fecundarea unui ovul neredus de către polen normal (n=2x) x (n=x) = (2n=3x). provenit din B. se pot aminti: Cardinal Red şi Max Red Bartlett (Williams roşu). La păr apar şi triploizi naturali.

se pot obţine autotetraploizi (2n=4x=68). o importanţă deosebită o are alegerea genitorilor. fructe mai mari decât omologii diploizi şi un grad ridicat de autofertilitate. În urma tratamentelor cu colchicină aplicate unor soiuri diploide.7% (Predieri şi colab.. de aceea. triploizii de păr produc polen steril. Prin colchicinizarea unor triploizi. Considerentele discutate la măr. Întrucât calitatea fructelor este un obiectiv extrem de important în ameliorarea părului. alegerea genitorilor se face pe baza aspectului fenotipic al acestora. obţi-nute în urma iradierii „in vitro”. epoca diferită de coacere a fructelor la Beurré precoce Morettini. privind riscurile la care poate să fie expusă specia cultivată datorită îngustării fondului genetic. la soiurile Conference. care de cele mai multe ori au o vigoare mare de creştere. s-a reuşit să se obţină hexaploizi stabili (2n=102). Prin tratamente aplicate ramurilor aflate în repaus vegetativ. Indiferent de modul de obţinere (natural sau artificial). ceea ce a dus la îngustarea bazei genetice în cadrul speciei cultivate.4. în livezi este obligatorie plantarea lor intercalată cu soiuri polenizatoare compatibile. Marea majoritate a soiurilor de păr obţinute în ultimii 70-80 de ani au fost create prin hibridare intraspecifică (Cociu şi colab.3-1. fie vârfurile de creştere ale lăstarilor (la lăstari se aplică o soluţie de colchicină în concentraţie de 0. La plante verificate în câmp. vigoare mai mică la Doyenné du Comice.. Doyenné d'Hiver. care sunt autofertili. Principiul de bază avut în vedere la alegerea formelor parentale pentru încrucişările intraspecifice. mai ales atunci când caracterele interesate sunt determinate în principal de efectele aditive ale poligenelor. cu care se tratează fie seminţele. Soiul triploid Merton Pride (2n=51) a fost obţinut prin încrucişarea unui genitor diploid cu unul tetraploid: Glou Morceau (2x) x Williams (4x). Passe Crassane şi Williams. precum şi cele legate de mărimea populaţiilor . principala metodă de creare de variabilitate utilizată în lucrările de ameliorare. cu radiaţii gamma (3. în urma unor hibridări dirijate rezultă un număr mare de recombinaţii genice noi. Thibault (1982) a obţinut forme mutante la care au fost afectate diferite caracteristici: fructificarea spur la Beurré d’Ahrenberg. În mod curent. 1997). Pentru a se obţine descendenţe hibride în care aplicarea selecţiei să fie eficientă. datorită heterozigoţiei pronunţate a majorităţii soiurilor. Şi la păr. Passe Crassane şi Comice. Prin încrucişarea acestora cu diploizi. Triploizii de păr pot fi obţinuţi în mod artificial prin încrucişarea unor diploizi cu tetraploizi (2n=2x) x (2n=4x) = (2n=3x). unghiuri largi de ramificare şi internodii scurte) a fost cuprinsă între 0. de multe ori în sisteme de încrucişare de tipul “cel mai bun” cu “cel mai bun” soi.5 Gy). în încrucişările intraspecifice s-a manifestat frecvent tendinţa de a se utiliza genitori de calitate. se pot face tratamente cu diferite substanţe care au efecte poliploidizante.1975). Williams şi Comice. La SCDP Cluj au fost obţinute selecţii cu fructe de foarte bună calitate din seminţe iradiate cu raze X provenite de la soiul Curé (din fecundare liberă). Pentru inducerea mutaţiilor numeric cromozomale la păr.5-2. Această tendinţă a scăzut considerabil numărul de genitori folosiţi în hibridări. fructe cu rugină la Timpurie de Trevaux. frecvenţa de apariţie a mutantelor cu habitus compact (vigoare mică. se obţin uşor tetraploizi (2n=6x) x (2n=2x) = (2n=4x). 1999). şi la păr. Cel mai adesea. autofertili. Hibridarea intraspecifică Hibridarea intraspecifică constituie. sau de gene majore dominante. este ca cei doi genitori să posede împreună majoritatea caracteristicilor pe care amelioratorul le doreşte încorporate în noul soi. înflorire mai timpurie sau mai tardivă la Passe Crassane.0%). care se manifestă fenotipic încă din generaţia F1.5. 3. pentru obţinerea poliploizilor se foloseşte ca agent mutagen chimic colchicina.

Metoda este eficientă şi sigură pentru încorporarea unor însuşiri utile în soiuri communis. obţinându-se o rată de selecţie (plante elită / hibrizi supuşi selecţiei) de 1/210. boli şi dăunători etc. au asigurat o rată de selecţie ridicată: Comice (1/204). Beurré Clairgeau. sunt necesare 1-3 (sau mai multe) generaţii de backcross cu părintele valoros. constituind şi un potenţial pericol pentru specia cultivată (P. în care s-au utilizat ca genitori soiuri foarte valoroase. Dintre acestea. B. Beurré (Butirra) precoce Morettini. cheltuielile sunt considerabile. communis au fost create numeroase soiuri rezistente la ger. Psylla sp. ci să se apeleze la forme ameliorate (soiuri sau selecţii) care. Zaharoase. În funcţie de modul în care s-au efectuat încrucişările intraspecifice. ci şi printr-o rată de selecţie ridicată. specifice soiurilor communis. Seckel (1/441). În afara speciei P. cum sunt rezistenţa la ger. la care majoritatea soiurilor sunt foarte sensibile şi. 3. pe primul plan situându-se Williams. este foarte lungă şi. în aranjamente favorabile selecţiei. rămân perfect valabile şi în ameliorarea părului prin hibridare intraspecifică. se reco-mandă ca speciile rustice de Pyrus să nu fie utilizate în stare „pură”. procedeu denumit „backcross modificat” (Cociu şi colab. din încrucişarea Williams x Beurré precoce Morettini etc. dar durata de timp necesară creării unor soiuri noi. Şi alte soiuri de bună calitate. sau cu un alt genitor de calitate. în urma încrucişărilor interspecifice. x . iar pentru a se recupera productivitatea şi calitatea fructelor. Astfel. şi 6 soiuri noi. exercitată de diferite boli sau dăunători. 1999). Aurora (Margueritte Marillat x Williams). boli etc. au mărimea şi calitatea fructelor la un nivel acceptabil. cu o bună calitate a fructelor. preluate şi transferate de la specii rustice. duble. se pot aminti: Gorham (Williams x Josephine de Malines). hibrizii F1 moştenesc în mod preponderent caracteristicile părintelui mai rustic. de exemplu Virgiliu Hibernal = Passe Crassane x Contesa de Paris. Favorita lui Clapp (1/86). care de altfel este supusă unei presiuni extrem de puternice. Jules Guyot cu amestec de polen de la Williams. ca surse de germoplasmă pentru rezistenţa la ger sunt menţio-nate P. prin efectuarea retroîncrucişărilor. ca atare. Highland (Williams x Comice). obţinut în Italia din hibridarea Coscia x Williams. soiurile noi au fost create prin: hibridări simple. obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni.). ussuriensis. Dezavantajul metodei îl constituie faptul că. Soiul Napoca a fost creat prin selecţie aplicată în hibrizi intraspecifici obţinuţi în urma polenizării artificiale a soiului Dr. communis (dar sensibile la acţiunea unor factori de stres) a unor caracteristici existente la alte specii ale genului Pyrus. Argessis. triple. communis). Lamb (1982) arată că.5. folosite în hibridări intraspecifice. la care productivitatea şi calitatea să fie asociate cu rezistenţa la diferiţi factori de stres. vulnerabile (Erwinia amylovora. Restrângerea fondului genetic la păr are în mod evident consecin-ţele negative. Prin încrucişări P.5. complexe etc. care în viitor pot asigura şi o variabilitate genetică mai amplă în interiorul speciei cultivate. Foarte multe noi soiuri de păr au fost create prin hibridări intraspecifice. Păstrăvioare. Aurora (1/313). de asemenea. la Staţiunea Experimentală New York. Foarte adesea s-a recurs la hibridări interspecifice pentru ameliora-rea rezistenţei părului la ger. Pentru a nu prelungi timpul necesar creării unor soiuri noi. pe lângă carac-teristicile de rezistenţă la ger. ussuriensis x P. Hibridarea interspecifică Hibridarea interspecifică este o metodă utilizată pentru transferarea la soiurile valoroase ale speciei P. de exemplu Ina Estival = Napoca x (President Drouard x Williams). Favorita lui Clapp. Bosc (1/243). secetă. Numeroase specii ale genului Pyrus furnizează surse de gene de o valoare inestimabilă pentru ameliorarea părului. Soiul Williams s-a dovedit un bun genitor nu numai prin prisma numeroaselor soiuri obţinute prin folosirea lui în hibridări intraspecifice în întreaga lume.hibride care trebuie obţinute pentru a se manifesta noi recombinări genice.. selecţia efectuată în interiorul a 73 combinaţii hibride care au avut ca genitor matern sau patern soiul Williams a permis alegerea a 21 de plante elită (selecţii).

fauriei. Neagu (1975) remarca pentru rezistenţa la rapăn speciile P. Se poate apela şi la unele soiuri rezistente: Seckel şi Kieffer.bretschneideri. P. iar unele au importanţă şi pentru ameliorarea portaltoilor (Bell. Asharopai zeleny. Meigetsu. P. calleryana şi P. În acest fel se poate combina şi calitatea gustativă a fructelor. Toate aceste specii oferă surse de gene necesare pentru ameliorarea rezistenţei la micozele frunzelor (Fabraea maculata. betulaefolia. P. şi toleranţă la arsura bacteriană (Andreieş. din care unele selecţii rezistă iarna. caucazia. dimorphophylla etc. cu o bună capacitate de procesare a lor. Soiul Euras a fost obţinut conform schemei următoare: P. la soiurile asiatice Shinko. Immamura Aki (toate provenite din P. calleryana. Kora Armud.6. de ţesuturi. serotina (pyrifolia) x Olivier de Serres ↓ F1 selecţie x Decana de iarnă ↓ F2 selecţie → Euras (omologat în 1994) Încrucişările interspecifice. Mycosphaerella sentina). realizate în urma germinării aseptice a unor seminţe din care se prelevă vârfurile rădăcinilor şi se trec pe medii nutritive. amygdaliformis. declinul părului. ceea ce facilitează folosirea perelor în industrie. În cazul culturilor de ţesuturi (sisteme multicelulare). ussuriensis. P. 1997). la temperaturi curente de 47ºC. Prin cultivarea pe medii nutritive a vârfurilor de creştere (apexuri) sau a meristemelor (domul meristematic) se pot înmulţi cultivarurile şi se poate obţine un material săditor liber de viroze. necesară pentru consumul perelor în stare proaspătă. se pot regenera plante întregi (via calus). Dintre aplicaţiile culturii „in vitro” pe termen scurt. dăunători artro-pozi. x bretschneideri. x bretschneideri.. P. 1982). Dash Armud. medvedevii (Branişte şi Andreieş. sau soiuri derivate din aceste specii au o bună comportare la atacul de rapăn. prin hibridare interspecifică a fost obţinut soiul Euras. Pseudomonas. pyrifolia sau aparţinând acestei specii). Pentru rezistenţa la arsura bacteriană se pot utiliza ca surse de gene în ameliorare selecţii din speciile P. P. la care să se combine excelenta savoare a perelor europene (gustul foarte bun) cu pulpa fermă şi crocantă a perelor asiatice (Deckers şi Schoofs. P. care a moş-tenit de la genitorul rustic (P. În afara speciilor amintite.a. la alte soiuri asiatice provenite din P. metodele neconvenţionale de ameliorare sunt utilizate pentru realizarea aceloraşi deziderate discutate şi la viţa de vie sau la măr. 1990).5. ussuriensis. Prin culturi de rădăcini. de apexuri (meristematice). P. P. 1990). Unele soiuri caucaziene sunt considerate imune la rapăn (ex. 3. 2002). are loc o dediferenţiere celulară cu formare de calus. pyrifolia. rezistenţa la diferite boli sau dăunători poate fi identificată şi în forme aparţinând altor specii: P. cu coacere de iarnă şi păstrare foarte bună a fructelor. complexa. se pot enumera culturile de rădăcini. Prin culturi de embrioni imaturi se poate valorifica materialul . Manciuria. pyrifolia) o bună rezistenţă la rapăn şi Psylla. Tzu Li etc. Seuri.). în Harbin. betulaefolia. din masa de celule nediferenţiate putând lua naştere neoplantule la care să se manifeste variabilitatea somaclonală. între părul european (Pyrus communis) şi părul „Nashi” (Pyrus pyrifolia) pot fi foarte eficiente şi în direcţia creării unor soiuri noi. Vostochnaia zolotistaya ş. syriaca. la păr. cum sunt Ya Li. P. (Bell. P. de embrioni imaturi şi de endosperm. P. Psylla etc. care este rezistentă şi la rapăn (Stushnoff şi Garley. eleagrifolia şi P. pyrifolia. P. precum şi P. elata. fără să apară riscul modificării genotipului la plantele regenerate. Nar Armud. presupunându-se că au moştenit caracterul de la speciile din care s-au format: P. În ţara noastră. Biotehnologiile şi ingineria genetică Şi la păr. 1990). salicifolia. nivalis. Unele selecţii ale speciilor P. pollveria.

Prin transformare genetică. (2000) a obţinut unele clone transgenice de păr la care expresia genelor „attacin E”. majoritatea implicate în coace-rea şi calitatea fructelor. după aproximativ trei săptămâni de cultură. în mare parte la P. (Chevreau. protoplaştii pot fi izolaţi din mezofilul de frunze. după inocularea „in vitro”.biologic reprezentat de seminţele obţinute din hibridări îndepărtate (interspecifice sau chiar intergenerice) sau seminţele unor soiuri triploide. (2000) a obţinut 81 clone transgenice din soiul Passe Crassane. şi Botu M. 1989. inclusiv prin criogenie (Bell. inoculată prin infecţii artificiale. Tehnicile noi de lucru furnizate de genetica moleculară şi ingineria genetică sunt utilizate şi la păr. respectiv materialului săditor. La păr.. 2002. a originii unor cultivaruri europene sau asiatice. embrionii prelevaţi sunt crescuţi pe medii artificiale „in vitro”. 2002). 2003). tocmai datorită faptului că aceasta este cea mai periculoasă boală a părului. Din protoplaştii izolaţi. precum şi culturile de antere. liber de boli virotice (virus free). în special la arsura bacteriană. „lysozyme” sau „lactoferrin” a acţionat în direcţia reducerii semnificative a simpto-melor cauzate de agentul patogen Erwinia amylovora. Multe dintre clonele transgenice au fost aclimatizate cu succes şi testate în seră pentru comportarea la arsură bacteriană. cât şi pentru înmulţirea unor soiuri triploide de păr. provocată de Erwinia amylovora. communis) a unor gene de rezistenţă la boli. a soiurilor pe rădăcini proprii (fără prea mare extindere în practica pomicolă) şi stocarea şi conservarea germoplasmei. Se pot obţine plante care încorporează caracteristici extrem de diferite de la două specii de Pyrus. pyrifolia. Tartarini şi Sansavini. cu o slabă capacitate de germinare. Chevreau şi colab. importanţă în ameliorarea (şi genetica) părului prezintă variabilitatea care poate fi indusă somaclonal. Cu ajutorul markerilor moleculari (isozyme. Chevreau. Prin aplicarea unei metode semi-cantitativă RT-PCR de verificare s-au constatat diferenţe notabile între clone privind expresia genei „attacin E”. fuziunea de proto-plaşti (hibridarea somatică) şi obţinerea de cibrizi. culturile de embrioni şi fecundarea „in vitro”. iar selecţia asistată de markeri se aplică şi pentru identificarea unor gene dezirabile în ameliorarea părului. iar prin inocularea arsurii bacteriene „in vitro” au fost testate clonele şi identificate câteva de perspectivă prin prisma reacţiei lor la patogen. ţesutul endospermului este triploid). rezultatele fiind diferite până în prezent în funcţie şi de genotipurile cu care s-a lucrat şi având o importanţă predominant ştiinţifică (Cociu şi Oprea. se obţin colonii celulare care sunt recoltate şi subcultivate pentru proliferarea calusului. Integrarea transgenică a fost verificată prin PCR. sau plante cu diferite grade de aneuploidie rezultate din seminţele unor soiuri triploide. diferenţe corelate strâns cu acumularea transgenică de „attacin E” evidenţiată prin metoda „Western Blot Analysis”. obţinerea de haploizi şi linii izogene. iar plantele obţinute sunt transplantate „in vivo” după o perioadă de aclimatizare. gametoclonal. Dintre aplicaţiile pe termen mediu ale culturii „in vitro”. dar nu a fost stabilită o corelaţie între expresia transgenică şi nivelul de rezistenţă. În mare măsură. În cadrul aplicaţiilor pe termen lung ale culturilor „in vitro” se recurge la următoarele metode: culturile de protoplaşti.. RAPD şi RFLP) se efectuează cercetări pentru studiul polimorfismului genetic existent în cadrul genului Pyrus. respectiv obţinerea plantelor modificate genetic. cercetările de inginerie genetică sunt axate la păr pe introducerea în unele genotipuri valoroase (soiuri aparţinând speciei P. La păr. autoincompatibilitate etc. Bouvier şi colab. Botu I. 2002. cultura de suspensii celulare şi de celule. transferul de gene şi transformarea genetică. în care a introdus diferite gene de rezistenţă la Erwinia amylovora. Culturile de endosperm pot fi utilizate atât în scopul obţinerii unor plante triploide (întrucât. iar din acesta se pot regenera plante întregi. cât şi „in vivo”. modul de lucru fiind similar cu cel prezentat la măr. Malnoy şi colab. 1990. 2002). de regulă. . responsabile de rezistenţa plantelor la factori de stres. din material produs atât „in vitro”. calitatea fructelor etc. (Chevreau. 2003). metodele de înmulţire „in vitro” se folosesc şi pentru obţinerea portaltoilor. Aproximativ 20 de gene au fost deja clonate la păr.

US 309 şi Old Home. au fost identificate diferite clase de RGA (Resistance Gene Analogs).La soiurile Harrow Sweet. . prin clonarea şi caracterizarea produşilor PCR cu ajutorul enzimelor de restricţie. demon-strându-se existenţa unor grade de omologie pentru secvenţele de gene care determină rezistenţa la arsura bacteriană (Dondini şi colab.. 2002).

pere.3 Pescăruş VIII/2 . După anul 1989 s-a manifestat o scădere accentuată a suprafeţelor cultivate cu pruni.3 Piteştean VII/3 Record IX/2 -3 Renclod Althan VII/3. Franţa.). ca producţie de fructe. Iugoslavia.2 Stanley VIII/3 Denumirea soiului . Goldane. şi America de Nord (Cimpoieş. Constantinescu şi desfăşurat în staţiunile de cercetări agricole şi. Germania. în România prunul a fost specia pomicolă dominantă. mango. au fost create şi omologate numeroase soiuri noi. IMPORTANŢA AMELIORĂRII PRUNULUI ŞI SORTIMENTUL ACTUAL CULTIVAT ÎN ROMÂNIA În zona temperată. 2002). însuşirilor agrobiologice şi tehnologice ale pomilor. Turcia etc. Ţări mari producătoare de prune sunt China. prunul este una dintre cele mai răspândite plante pomicole. struguri. datorită adaptabilităţii aproape prefecte la condiţiile zonei în care au fost selecţionate aceste soiuri.1. compot. nutritivă. au fost obţinute numeroase soiuri şi populaţii locale cu o foarte bună adapatabilitate la condiţiile în care s-au format (Grase. România. cât şi sub forma numeroaselor produse care pot fi obţinute din prune: gem.3 VII/2 . Datorită adaptabilităţii la condiţiile pedoclimatice din ţara noastră. distilate etc. cea mai mare parte este obţinută în Asia (aproxi-mativ 50%). SUA. De la jumătatea secolului trecut. nepre-lucrată. astfel încât poate fi considerată specia tradiţională.VIII/ 1 Renclod de Caransebeş VII/2 Rivers timpuriu VII/1 . dietetică) şi valorii de întrebuinţare ridicată a acestora. Fructele acestei specii sunt apreciate de către consumatori. practicată de către pomicultorii din cele mai vechi timpuri. prunul se cultivă pe toate continentele. congelate. Din producţia mondială de prune. dulceaţă. atât în stare proaspătă. La nivel mondial. piersici şi mandarine (Ramming şi Cociu. pe o suprafaţă de peste 2 milioane ha.3 VIII/1 .2 VIII/2 . În urma selecţiei empirice.2 VIII/3 .IX/1 VIII/2 . iar în cultură are o veche şi bogată tradiţie. prunele ocupă locul al 10-lea. pomicole. după banane. în ţara noastră a fost elaborat un program de ameliorare a prunului cu obiective bine stabilite. portocale. Roşii. Rezultatele acestui tip de ameliorare nu sunt deloc de neglijat. Având o mare plasticitate ecologică.3 IX/1 -2 VII/2 .2 Silvia VIII/1 . mere. situată în jurul a 8 milioane de tone anual. respectiv. magiun. 1990). sucuri.3 IX/1 -2 Maturitatea de consum (luna/decada) Minerva VII/2 . Ca urmare a lucrărilor efectuate. ananas. prune deshidratate. dar şi valorii alimentare deosebite a prunelor (energetică. Spania.2 Sarmatic VIII/1 . ele constituind un fond de germo-plasmă foarte util pentru crearea unor soiuri noi cu o bună comportare la condiţiile de mediu şi cultură din ţara noastră. iniţiat de N.Capitolul 4 AMELIORAREA PRUNULUI 4. care predomină în sortimentul admis în cultură în ţara noastră (tabelul 12).IX/1 VIII/1 . Europa (peste 35%). Tabelul 12 Soiurile de prun incluse în Catalogul Oficial al plantelor cultivate în România Denumirea soiului Albatros Alina Andreea Anna Spath Bărăgan 17 Carpatin Centenar D’Agen Dâmboviţa Delia Maturitatea de consum (luna/decada) VIII/3 . Bistriţene etc.

Unele specii prezintă interes deosebit pentru pomicultură şi ameliorare. Are o mare densitate în Balcani şi în ţara noastră. sferice. folosit ca portaltoi). Gras românesc ş. dar necesită ameliorare în direcţia sporirii rezistenţei la ger şi boli. 1999). fiind axate în principal pe crearea unor soiuri cu fructe de foarte bună calitate.2. 1997. Soiurile acestei specii prezintă o mare diversitate în ceea ce priveşte vigoarea şi longevitatea pomilor. domestica. de grădină. 1990) în două grupe: specii europene (dintre care cea mai importantă este Prunus domestica) şi specii japoneze (Prunus salicina şi hibrizii acesteia). În prezent. atât prin diversitatea formelor cultivate. Prunus domestica L. dintre care doar 15 specii prezintă importanţă pentru ameliorare. atât în cultură. sporirea capacităţii de adaptare ecologică a pomilor. scolduş. Prunus insititia L. Constituie o importantă sursă de gene pentru conţinutul bogat în zahăr şi aroma plăcută a fructelor. bogate în zahăr). Prunus cerasifera Ehrh. sau prun vânăt) este specia căreia-i aparţin majoritatea soiurilor cultivate. globuloase şi sunt mai rezistenţi la ger şi mai toleranţi la Plum pox decât cei din P. uneori extinzându-se mai mult spre nord. cu sâmbure detaşabil. calitatea fructelor. şi unele soiuri româneşti ca Scolduşul. virotice. prin formele cultivate. dar pe ansamblu se consideră că soiurile insititia au fructe de o calitate mai slabă decât cele domestica.3 IX/1 -2 IX/2 -3 Prin cercetările desfăşurate în domeniul ameliorării prunului şi prin multitudinea soiurilor obţinute. mirobolanul) este o specie rustică. ORIGINEA.. Prezintă un polimorfism accentuat. Pomii sunt mai rustici. iar dintre personalităţile care au contribuit fundamental la ocuparea acestei poziţii onorante. Din această specie fac parte. formând coroane dese. drajonează şi ramifică puternic. (Cociu şi colab. Specia este răspândită. nigra (în care intră prunul Saint Julien. în special. subfamilia Prunoideae. 1999). cât şi a celor spontane. de 3-6 m înălţime. dar creşte şi în stare semisălbatică în Balcani şi ţările mediteraneene. Pomii au o înrădăcinare superficială. micşorării sâmburelui din fruct etc. cât şi . 4. adaptabilitatea la condiţiile de mediu. (goldan. Cuprinde trei varietăţi: italica (în care sunt incluse soiurile „renclode”).a. (prun domestic. au talie mijlocie. (Cociu şi colab. care pot furniza surse utile de gene necesare creării de noi soiuri sau portaltoi. cu care îşi suprapune arealul de cultură. DIVERSITATEA GENETICĂ ŞI SURSELE DE GENE PENTRU AMELIORARE Prunul face parte din familia Rosaceae.2 VIII/1 IX/1 -2 IX/3 VII/2 VIII/1 -2 Tita Tuleu gras Tuleu timpuriu Vâlcean Vinete de Italia Vinete româneşti VII/3 . creşterea rezistenţei la boli şi dăunători etc. gen care cuprinde peste 35 de specii.000 de soiuri de prun aparţin formelor europene. de 6-12 m înălţime. în general cu prune galbene. docent Vasile Cociu (Doctor Honoris Causa al Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca). se detaşează dr. sau având o creştere arbustoidă. (corcoduşul. din Caucaz până în Peninsula Balcanică şi sudul Europei.. România se situează pe un loc de frunte în domeniu în pomicultura mondială. întâlnită din Caucaz până în centrul şi vestul Europei. pomii au o vigoare moderată. crihen) este considerată de unii botanişti ca o subspecie aparţinând P. programele de ameliorare genetică a prunului din România au obiective similare cu cele urmărite la nivel mondial. genul Prunus.Diana Flora Gras ameliorat Gras românesc Ialomiţa Iulia VII/1 . syriaca (în care intră „mirabelele”. drajonează uşor.VIII/1 VIII/3 VIII/1 VII/2 . Cele mai importante specii din punct de vedere comercial sunt clasificate (Ramming şi Cociu. eventual destinate unui anumit mod de folosinţă. dar şi prin valoarea noilor creaţii.. domestica. înflorire târzie şi productivitate mare. în afară de soiurile “renclode”. ajungând la 5-7 m înălţime. Majoritatea dintre cele peste 2.

piersic şi migdal).3-0. Moserii. 1937.Centrul euro-asiatic. Răspândirea pe care o are în ţara noastră se datorează marii sale capacităţi de adaptare la condiţiile de mediu. cum sunt „buburuzele” sau „nemţeştile” din Transilvania. Prezintă o importanţă deosebită pentru ameliorare datorită următoarelor particularităţi: are o înflorire tardivă. Constituie o sursă de gene deosebit de utilă pentru ameliorare. Cuprinde soiuri destul de productive. Prezintă însă dezavantajul unei înfloriri foarte timpurii şi a fructelor cu pulpa aderentă la sâmbure. (prunul de Ussuria) este răspândit în Orientul Îndepărtat şi în Siberia. P. iar în cultură este răspândită în Asia de Sud. Elegans. de la care s-au găsit sâmburi în locuinţele lacustre din Elveţia. până la cele acide din zona podişurilor levigare.umbelatta. P. cu mare putere de drajonare. Asia şi Africa de Nord. iar în condiţiile din ţara noastră degeră iarna şi are o longevitate foarte scurtă (Cociu şi colab. Prunus ussuriensis Kov. este rezistent la ger. et Kost. Pomii intră devreme pe rod. unele forme având o rezistenţă foarte bună la ger. Fructele porumbarului sunt mărunte (au o greutate de aproximativ 1 g). precum. P.simonii. printre care: P. P.în flora sălba-tică. coacere timpurie.8 m (în zona de stepă). îndeosebi datorită rezistenţei foarte bune la ger şi înfloririi tardive. cum sunt: înflorirea timpurie. Prunus spinosa L. se poate folosi şi în crearea unor soiuri de portaltoi. cu înălţimea de 3-4 m. galbene. de la cele calcaroase (alcaline). sub forma unor pomi de talie mijlocie. Este o sursă de gene importantă pentru ameliorare. dar şi pentru celelalte însuşiri prezentate. P. cu pulpa aderentă la sâmbure). din care sunt originare speciile Prunus domestica. Întrucât speciile P. caracteristici pentru care poate fi utilizată în lucrările de ameliorare.munsoniana. P. Prunus americana Marsh. 1986): . mărimea şi consistenţa fructelor. cu coroană răsfirată. manipulare şi păstrare. . Surse de gene importante pentru ameliorarea prunului pot fi identi-ficate şi în alte specii. rezistenţa fructelor la transport. suportând soluri variate. cu coroană piramidală. şi ca plantă ornamentală (în parcuri este reprezentată de varietatea flora plena). P. Îşi transmite cu destulă fidelitate caracteristicile la înmulţirea prin seminţe. dulci şi cu pulpa aderentă la sâmbure. (porumbarul) este o specie răspândită în flora spontană din Europa. cu toate că fructele sunt de calitate inferioară (astringente. dând naştere unor descendenţe destul de bune.angustifolia. Prunus salicina Lindl. Se încrucişează uşor cu P. rezistenţa la secetă şi ger. ca plantă ornamentală. P. sferice. comparativ cu cele aparţinând soiurilor domestica. precum şi cu alte specii. Tot din acest centru provine specia P. Blereana. SUA.maritima. îndeosebi prin formele sale: Prunus pissardii. este foarte productiv. În SUA se cultivă foarte multe soiuri aparţinând acestei specii. bogate în zahăr şi aromate. Se încrucişează foarte uşor cu soiurile americane şi japoneze. Prunus nigra Ait. suportă solurile calca-roase. în care îşi au originea diferitele specii ale genului Prunus (Vavilov. Se consideră că. citat de Ardelean. înflorirea timpurie. 1997). cu pulpa aderentă la sâmbure. dar există şi unele varietăţi (macrocarpa) sau selecţii cu fructe mai mari. există trei centre de origine ale prunului. adesea plân-gătoare. fructificare abundentă. unde se întâlneşte şi în stare sălbatică. constituind o sursă potenţială de gene şi pentru culoarea. cerasifera şi P.subcordata. crescând sub formă de arbust sau arbustoid. (prunul canadian) este răspândit în flora spontană din Canada. cerasifera. (prunul chinezesc) creşte în stare spontană în nordul Chinei. spinosa cresc împreună în pădurile caucaziene. Este o specie polimorfă. în special datorită rezistenţei la frig.besseyi (ultima specie. la nivelul globului pământesc. Poate fi utili-zată în ameliorare ca donatoare a unor caracteristici importante. precum şi cu hibrizii acestora.hortulana. formează fructe variate ca mărime şi culoare. insititia şi P. sub forma unor pomi de până la 10 m înălţime.. „vişinul de nisip” pare mai apropiată de prun decât de vişin) etc. cu pulpa aderentă la sâmbure. care fructifică abundent. salicina. au o producti-vitate ridicată. Se foloseşte şi ca portaltoi. Japonia. de bună calitate şi rezistente la unele boli (mai puţin la monolioză). unele cultivate. Europa Occidentală. (prunul american) se cultivă pe conti-nentul nord-american. Se utilizează ca portaltoi pentru prun (dar şi pentru cais. în perdele de protecţie şi în parcuri. astringente. spinosa. fructe mărunte. sau tufă pitică de 0. cuprinzând forme cu o rezistenţă foarte bună la ger şi secetă.

. citat de Cociu şi colab. de multe ori. Vinete de Italia. 1979. prin intermediul albinelor. ca hibrid natural care.. Lincoln. căderea fiziologică intensă. speciile Prunus salicina. alopoliploidă (Salesses. domestica şi P. Early Rivers (Rivers timpuriu). la care majoritatea covârşitoare a soiurilor sunt autosterile. salicina şi P.s-a emis ipoteza că prin încrucişarea lor s-a obţinut un hibrid natural. prin autofecundare naturală. Autosterilitatea nu se manifestă numai în cadrul unor soiuri de prun. este x = 8. P. americana. Hibridările între genitori cu acelaşi număr de cromozomi (indi-ferent dacă sunt intraspecifice sau interspecifice) se pot realiza uşor. şi soiuri parţial sau total autofertile (Neagu. cum este Tuleu gras şi cele care au ca părinte acest soi (ex. domestica. . În lucrările de ameliorare. Jefferson.Centrul est-asiatic. la prun există. decât în calitate de genitori materni. Renclod violet. proporţia fructelor legate este sub 10% (în condiţiile în care premizele unei producţii ridicate sunt date de o fecundare şi legare naturală a 20% din flori).a. P. domestica s-a format prin încrucişarea speciilor P. Nectarina roşie (Pêche). Chiar şi la încrucişarea unor genitori cu grade diferite de ploidie se pot obţine fructe. prin dublarea numărului de cromozomi a dat naştere speciei P. simonii. hortulana. munsoniana şi altele. Renclod Conducta). P. Totuşi. leagă fructe într-o proporţie mai mare decât prin autopoleni-zare. insititia sunt hexaploide (2n = 6x = 48). P. nigra au un grad ridicat de autoincompatibilitate. 1997). Superb. Prin polenizare străină.Centrul nord-american. P.a. androsterili-tăţii citoplasmatice sau genice. PARTICULARITĂŢILE CITOGENETICE ŞI BIOLOGICE ALE PRUNULUI Numărul cromozomal de bază.3. Wilhelmina Späth ş. Record ş. Renclod verde. fără probleme. rezultând specia P. ameri-cana. Sugar. nigra. care ulterior a suferit o dublare a numărului de cromozomi. Tuleu timpuriu.. soiurile considerate autofertile şi parţial autofertile. Spre deosebire de măr şi păr. Evident. la soiurile autosterile şi androsterile. la speciilor genului Prunus. spinosa este tetraploidă (2n = 4x = 32). în mod preponderent. întrucât acestea nu produc polen şi prin urmare nu sunt soiuri polenizatoare. P. domestica. Dâmboviţa. Renclod transparent. Montfort etc. În ceea ce priveşte tipul de polenizare preferat. nu se efectuează castrarea. soiurile androsterile nu pot fi utilizate în hibridările dirijate. în afara soiurilor autosterile. spinosa (2n = 4x = 32). De soiurile androsterile. ussuriensis. polenizarea străină având loc. în care îşi au originea speciile P. Vinete româneşti. iar dintre speciile importante pentru cultură şi ameliorare. acestea nu conţin sâmburi. 1997). polenizarea încrucişată poate avea loc prin intermediul vântului (anemofil). Cociu şi colab. În foarte puţine cazuri. Gras ameliorat. folosite ca genitori materni în hibridările artificiale. 1975. Soiuri parţial autofertile sunt: Silvia. La unele soiuri. cerasifera (2n = 2x = 16) şi P. 4. cerasifera. rezultând descendenţi viabili şi fertili. Stanley. Grand Duke. sau sâmburii care se formează nu conţin embrioni viabili. trebuie să se ţină seama la înfiinţarea plantaţiilor. bondarilor şi altor insecte. iar recolta de fructe este mai mică de aproximativ patru ori decât cea obţinută prin polenizare străină. P. în care s-au format speciile P. Printre soiurile autosterile (autoincompatibile) se pot enumera: Renclod Althan (sinonim cu Reine Claude d’Althan. Ialomiţa. . toate fiind capabile să rodească mulţumitor prin polenizarea cu polen propriu (Cociu şi colab. Soiuri considerate autofertile sunt: Anna Späth. entomofil. iar restul sunt diploide (2n = 2x = 16). de fapt. autosterilitatea este datorată.. Tuleu dulce. P. Nu toţi botaniştii sunt de acord că P.). prunul este o plantă alogamă. Belle de Louvain. Minerva etc. Ontario. Fenomenele de . Gras românesc. însă. Centenar. 1997). P. iar căderea fiziologică a fructelor formate prin polenizare străină este mai puţin intensă decât a celor formate prin autopolenizare. Agen.

Ruth Gerstetter (Regina precoce). vigoarea pomilor. forma fructelor. intră pe rod puţin mai repede decât puieţii de măr sau păr. iar Silvia.. dar este autofertil în Crimeea. obţinuţi din sâmburi proveniţi din polenizări artificiale. la înfiinţarea plantaţiilor trebuie să se asigure o bună interpoleni-zare a soiurilor. Stanley. în timp ce alte soiuri încep să fructifice târziu (Vinete româneşti. întrucât acelaşi soi se poate manifesta în anumite condiţii ca autosteril. 1989). polenul poate fi recoltat din timp şi păstrat în condiţii corespunzătoare (în condiţii naturale. la prun. manipulare şi păstrare etc. Vinete de Italia. Se consideră fără perspective cei care nu intră pe rod până în anul cinci de la obţinerea din sămânţă (Cociu şi Oprea. calitatea gustativă a fructului. pigmen-taţia pieliţei. Belle de Louvain). Gras ameliorat. sâmburele detaşabil. pentru realizarea hibridărilor între soiuri cu epoci diferite de înflorire. Stanley.. unele datorate şi fenomenelor prezentate (androsterilităţii). datorită dezvoltării ontogenetice mai rapide. Şi la prun apar probleme de interfertilitate şi intersterilitate între diferite soiuri. pe stigmatul florilor mamă se va depune cât mai mult polen pentru a creşte şansele de reuşită a polenizărilor. Gras ameliorat. pentru majoritatea soiurilor de prun din ţara noastră s-au dovedit: Anna Späth. dar în condiţii ecologice favorabile. Grand Duke. hibrizii pe rădăcini proprii. pruina de pe fruct. Iroquois sunt foarte bune polenizatoare. unele soiuri având o înflorire timpurie (Silvia. Deoa-rece există diferenţe destul de mari în privinţa momentului în care are loc înflorirea. (1997). portaltoiul influenţând vigoarea de creştere şi longevitatea pomilor. Agen 707 şi Blue Free (Botu şi colab. Grand Prize. mărimea fructelor. culoarea pulpei. Rivers timpuriu. soiurile Anna Späth. Tuleu gras.autoincompatibilitate şi autocompatibilitate sunt relative. în cazul în care genitorul matern este reprezentat de un soi cu un anumit nivel de autocompatibilitate. Prunii altoiţi intră pe rod la 3-6 ani de la plantare. cu unele caracteristici referitoare îndeosebi la particularităţile pomilor (rezistenţa la diferite boli şi dăunători. Vision sunt rele polenizatoare. citaţi de Cociu şi colab. Pêche. 1993. în ameliorarea prunului trebuie avute în vedere 12 caracteristici de interes major: epoca de coacere a fructelor. Longevitatea pomilor este de aproape două ori mai scurtă la prun decât la măr şi păr. Valor. privind eliminarea hibrizilor F1 pe baza lungimii perioadei juvenile rămân valabile. precum şi preco-citatea intrării pe rod. Agen şi Jefferson sunt autofertile la noi. Ulterior. este autosteril la noi şi în Franţa. Potenţialul de producţie al soiurilor de prun a fost apreciat la 60-70 t/ha (Botu. Cele generale includ productivitatea. 1994). cât şi la cei pe rădăcini proprii (Popescu şi Parnia..4. . rezistenţa la principalii factori de stres etc. obiectivele de ameliorare se pot încadra în două grupe mari: generale şi speciale. calitatea fructelor. 2002). prunii pot atinge vârste de 40-45 ani (Cociu şi colab. productivi-tatea. Cei mai buni polenizatori. citaţi de Cociu şi colab. rezistenţa la boli.. Renclod Althan. Jefferson. Hibridările artificiale se efectuează la prun după tehnica descrisă la măr şi păr. ca genitori paterni. Iroquois). Vision) pot forma primele flori în anul doi de la plantare. OBIECTIVELE AMELIORĂRII PRUNULUI Şi la prun. Unele soiuri (Stanley. După Roman şi Rădulescu (1984). Gras românesc. epoca de înflorire. în timp ce în alte condiţii să apară ca autofertil. La prun. rezistenţa fructelor la transport. Weinberger (1975) considera că. iar cele speciale se referă la crearea unor soiuri cu o anumită destinaţie a fructelor. 4. atractivitatea culorii de bază. altele tardivă (Anna Späth. textura pulpei. 1997). 1997). Ramming şi Cociu (1990) completează tabloul principalelor obiective de ameliorare a prunului până la 18. fermitatea pulpei. se impune castrarea florilor. atât la pomii altoiţi. Blue Free sunt bune polenizatoare. de aceea. Vinete româneşti). polenul are o viabilitate relativ scurtă). Când se folosesc în hibridări artificiale soiuri din ultima categorie. Soiul Pêche. sensibi-lităţii la anumiţi factori de stres etc. precocitatea de rodire). dar autosterile în Franţa (Cociu şi colab. 1997)... Mirabelle de Nancy. dar conside-rentele formulate la măr şi păr.

. Carpatin. Hackmann. fructele mari sunt absolut necesare. Pêche. cu o greutate minimă de 50-60 g (Cociu şi colab. Dâmboviţa. Pêche. La prunul domestic. spre limita extremă. 1975). Printre elementele de productivitate ce se doresc încorporate la noile soiuri se află vigoarea redusă de creştere a pomilor. fructele să fie mai mari decât cele ale genitorilor. Edwards. Blue Bell. 1999). domestica. citaţi de Ardelean. iar lucrările de întreţinere şi de recoltare a fructelor să fie facilitate. Spre deosebire de alte specii. Agen. permit obţinerea unor descendenţi F1 la care. genitorii trebuie.2% din hibrizii unei combinaţii (Cociu şi colab. sunt: Record (cu o greutate medie a fructelor de 75 g – după Cociu şi colab. Oneida. la soiuri precum Reine Claude Violette. Heterozigotismul accentuat al soiurilor de prun şi recombinările genice care iau naştere în urma hibridărilor dirijate. Opata). Marrymather. Ruth Gerstetter. (Cociu şi colab. Silvia. Vigoarea. Vision. Tuleu gras. pare să fie dominantă faţă de creşterea slabă. pentru a obţine hibrizi F1 cu fructe mari. Yakima. Centenar. Productivitatea Productivitatea constituie şi la prun unul dintre cele mai importante obiective de ameliorare. . Grand Duke. Stanley. cum sunt Stanley. Sapa. la soiurile cu fructe mici (Mirabelle de Metz. Precoce d’Ersinger. precum şi alte soiuri care fructifică devreme. Genitori recomandaţi pentru obţinerea unor soiuri noi. până la 60-65 g sau mai mult. însă. sunt soiurile canadiene Opata. Blue Free. astfel că. sunt preferate soiurile cu fructe mari. sunt solicitate prune mari. Reine Claude Violette. Pêche. 1990). Centenar etc. cu atât mai mult cu cât majoritatea soiurilor cu calităţi gustative superioare (grupul „vinetelor”) au fructe de dimensiuni mici. fructificarea abundentă. în ereditatea căreia efectele de aditivitate au rolul cel mai important. Balada. Empress. Vision. Diana (Cociu şi colab.. şi la prun. Silvia. cu număr mare de pomi la ha. la prun nu există surse de gene pentru vigoare de creştere foarte mică sau de tip „dwarf” (Drăgoi.1. datorită transgresiunilor. intrarea timpurie pe rod a pomilor. Minerva. California Blue. Ruth Gerstetter. În privinţa tipului de fructificare. în hibridările artificiale. 2000). Giant. pentru o intrare pe rod timpurie a descendenţilor hibrizi. Mărimea fructelor variază foarte mult în cadrul soiurilor de prun. Vâlcean ş. la prun domină caracterul spur sau semispur. Sapa şi Okio. Prin urmare. Mărimea fructelor este un element de productivitate (dar şi de calitate). 1975).. cu fructe mari. Blue Bell. Yakima. Ontario.. 1975). Ontario (Neagu. President. Blue Free. Rivers timpuriu.4. Piteştean. California Blue. care fructifică încă din anul doi de la plantare (Neagu. Lansarea în producţie a unor soiuri cu o vigoare mică de creştere şi cu fructificare de tip spur. Ca surse de gene ce pot fi utilizate în lucrările de ameliorare pentru obţinerea unor genotipuri adec-vate livezilor de mare densitate (cu pomi cu talie redusă) pot fi menţionate: Biontec. 1999). poate înlesni înfiinţarea unor plantaţii intensive sau superintensive. să aibă fructe de dimensiuni mari. Precocitatea intrării pe rod este o însuşire controlată poligenic. fructe mari în care sâmburii să aibă o pondere mică etc. tipul de creştere şi fructificare a pomilor reprezintă elemente de productivitate urmărite în mod deosebit în crearea noilor soiuri. de la aproximativ 20 g. Ase-menea progeni. Gilbert. creşterea viguroasă. cu o fructificare abundentă a pomilor şi productivitate ridicată. Minerva. La soiurile speciei P. când genitorii au fructe mari.a. Valor. Pescăruş etc. 1952. compactînaltă. cu ramificare laxă (Crane şi Lawrence. autofertilitatea. 1999). Pe piaţa mondială. de peste 40 g (Cociu. Silvia. mărimea medie a fructelor la hibrizi va fi mai mică decât cea a părinţilor (Weinberger. la rândul lor.4. 1997). pot să ajungă până la 28. 1986).. Genitori recomandaţi în lucrările de ameliorare a prunului. datorită efectelor de aditivitate descendenţii unei încrucişări având fructe cu o mărime medie apropiată mediei celor doi genitori. cu un determinism poligenic. pot fi utilizaţi genitori care au încorporată această însuşire: Tuleu timpuriu. indiferent dacă prunele sunt destinate consumului în stare proaspătă sau deshidratării. 1997). iar în comerţul cu fructe proaspete.

au fost: Centenar. Dintre peste 350 de genotipuri studiate în Colecţia Naţională de Soiuri de la ICDP PiteştiMărăcineni. aroma. pretabilitatea lor pentru un anumit tip de prelucrare etc. Lincoln. fiind dată de o sumă de caracteristici externe. Genoti-purile considerate optime pentru fructe regulate (de formă elipsoidală. Drăgoi (2000) a identificat existenţa unor corelaţii pozitive strânse între producţia de fructe şi diferite elemente de producti-vitate. 1997) de partea edibilă (pulpa fructului) şi non edibilă (sâmbure. Gras românesc. 4.6% elipsoidale. intensitatea căderii fiziologice a fructelor. Anna Späth. iar variabilitatea existentă pentru această caracteristică între soiuri şi între specii este foarte mare. Vinete de Italia. recomandate ca potenţiale surse de gene pentru caracter. suculenţa. recolta de fructe la prun este influenţată de mulţi alţi factori. dar şi interne (gustul. deshidratare etc. în timp ce la specia P. Anna Späth. referitoare la compoziţia fructelor în substanţe utile şi la valoarea nutritivă a acestora. numărul de fructe pe pom. cu o productivitate ridicată. mărimea sâmburelui. Record etc. Alina (Drăgoi. codiţă). La specia Prunus domestica. Soiurile foarte productive conferă şi genele necesare pentru crearea unor noi cultivaruri. se ţine seama (Cociu şi colab. printre care: intensitatea înfloritului. Culorile preferate de către consumatori la prune sunt verde (cu intensităţi şi nuanţe diferite) şi albastru (îndeosebi. în timp ce altele se remarcă printr-o productivitate deosebită şi constanţă în rodire (Pobeda. Calitatea Calitatea fructelor la prun este un caracter deosebit de complex. Gras ameliorat. Blue Free. la care se adaugă condiţiile de mediu şi cultură.0% au avut fructe sferoidale. culoarea . fiind evident preferate prunele cu sâmburi mici. fertilitatea naturală. fără se existe dominanţă pentru forma rotundă sau ovată (Weinberger. datorită ploilor. Rezultă că productivitatea este un obiectiv de ameliorare extrem de complex. C. President. 2000). Grase de Becs. sau cu abateri evidente de la formele obişnuite. Forma fructelor este un element de calitate care contribuie la aspectul comercial al prunelor. New York. de ansamblu a calităţii fructelor. Violette ş. iar 14. Ontario. sau sferoidală). chiar şi în condiţiile unor primăveri în care polenizarea străină este deficitară (când condiţiile climatice din timpul înfloritului sunt nefavorabile zborului insectelor. În afara acestor elemente de productivitate.). respectiv utilizarea fructelor în stare proaspătă. ca atare. Întrucât consumatorii preferă fructele cu forme regulate. distilare. Valor. Ca surse de gene pentru autofertilitate se pot folosi soiurile Stanley. reprezintă un element de calitate foarte important pentru valorificarea fructelor în stare proaspătă. sau pentru prelucrarea lor industrială.4. Sugar. 27. ovoidală. Hackmann. Zuchella.6% elipsoidal alungite. Kirke. Stanley. Tuleu timpuriu. ca element de calitate. se poate face şi aprecierea generală.a. prin care se pot asigura recolte corespunzătoare. Anna Späth. stratul de pruină). forma ovală (elipsoidală) a fructului este dominantă asupra formei rotunde. Gras românesc. Centenar.). albastru ultramarin). aderenţa sâmburelui la pulpă. Culoarea pieliţei contribuie în mod hotărâtor la aspectul comercial al prunelor şi. Soperniţa. în consumul curent. Silvia. Tuleu gras. lipsa alternanţei de rodire. Dacă ultima culoare este preferată în majoritatea ţărilor. La 370 genotipuri de prun. Pêche). comportarea pomilor la atacul de boli şi dăunători etc. pieliţă...Autofertilitatea este o însuşire avantajoasă la prun. 20. conţinutul pulpei în zahăr şi aciditate etc. Prin combinarea datelor obţinute în urma aprecierilor organoleptice. în procesul de selecţie sunt eliminaţi hibrizii cu fructe diforme. Vinete româneşti. Jefferson.2. Belle de Louvain. vântului).8% ovoidale. frigului. la prun. În funcţie de modul în care sunt îmbinate aceste elemente de calitate. R. se pot face recomandări pentru destinaţia unui soi. cu cele rezultate în urma analizelor chimice. sau însuşiri comerciale (mărimea şi forma fructelor. 1975). Unele soiuri au o slabă capacitate de producţie (ex. salicina forma fructului are o ereditate poligenică. culoarea pieliţei. printre care fructificarea de tip spur şi autofertilitate. În aprecierea mărimii fructelor. 37.

a. Althan. putând fi folosite soiurile Grand Duke. Tita. Conţinutul fructelor în substanţe utile influenţează foarte mult valoarea nutritivă a prunelor şi determină în mod hotărâtor gustul acestora. California Blue. 1999). Un gust foarte bun. se pot obţine hibrizi care să fie în totalitate cu sâmbure detaşabil. Althan. astfel încât ele pot fi utilizate ca genitori pentru ameliorarea caracterului. 2000). Agen ş. Fermitatea pulpei este un element de calitate necesar soiurilor de masă. Unele soiuri au un procent foarte mic de sâmbure în fruct. Gustul fructelor prezintă o amplă variabilitate în cadrul soiurilor. Culoarea pieliţei se manifestă ca un caracter cu un determinism genetic simplu. aciditate. Tuleu timpuriu. Stanley. Drăgoi. transport. Ca surse de gene pentru conţinutul ridicat al fructelor în vitamina C. cât în special cele pentru industrializare trebuie să aibă fructe bogate în zahăr şi aciditate. 1999). Agen (25%). R. 1999). Atât soiurile de masă.. Flora etc. soiurile destinate consumului în stare proaspătă. substanţe tanante) este echilibrat. în care alela pentru culoarea galbenă este recesivă faţă de alelele pentru culorile albastru închis. Vinete româneşti. 1997). au soiurile provenite din P. Obilnaia. domestica şi P.verde (ex. Penny Gley ş. Stanley. Vinete româneşti. Tita.a. R. insititia. păstrare. culoarea roşie a pulpei este monogenic dominantă asupra celei de culoare galbenă (Weinberger. La soiurile Renclod Althan. Gras ameliorat. se pot folosi soiurile Ialomiţa. manipulare. cu sâmbure detaşabil (Cociu şi colab. sau hibrizi care în proporţie de 42% să aibă fructe cu pulpă aderentă. Balada. salicina. pentru a conferi fructelor o rezistenţă corespunzătoare la recoltare. Se consideră că determinismul genetic al mărimii sâmburelui este poligenic.. Ialomiţa. Detaşarea uşoară a sâmburelui de pulpă este o cerinţă impor-tantă pe care trebuie să o îndeplinească. Alina. President.7% (Cociu şi colab. sau purpuriu. ca genitori pentru pulpa fermă. Sugar. Montfort. Fructe cu un conţinut ridicat în substanţă uscată (prin urmare şi în zahăr) au soiurile Imperial Epineus (28%). Tămâioasă de Bistriţa. 1975). Valor. ceea ce uşurează munca amelio-ratorilor pentru obţinerea unor soiuri noi. 1975). R. La speciile P. Hackmann.. la noile soiuri urmărindu-se ca sâmbu-rele să aibă o pondere cât mai mică în fruct. 1999. 1999). Gras ameliorat. proporţia sâmburelui în fruct poate fi sub 3% din greutatea totală a fructului. diferenţele dintre cultivaruri fiind accentuate şi de originea lor. Gras românesc. Blue Free. Busuioace de Geoagiu (Cociu şi colab. acestea având între 14-18 mg vitamina C (Cociu şi colab. Prin autopolenizarea soiului Gras românesc. ceea ce ilustrează influenţa genitorilor (şi structura lor genetică) asupra transmiterii caracte-rului la descendenţi.0 % zahăr. cu un minimum de 1. Blue Bell.. Flora. Renclod de Caransebeş. Un conţinut ridicat în zahăr au şi soiurile President. în mod deosebit. 1986). Este foarte probabil că fermitatea pulpei este un caracter cu un determinism poligenic. Althan. iar la soiul Gras ameliorat ponderea greutăţii sâmburelui în fruct este de doar 2. domestica şi P.5 . efectele care se manifestă în ereditatea caracterului fiind aproape în întregime de natură aditivă (Weinberger. care să aibă asociate şi alte particularităţi calitative valoroase.9. C. President. Acest deziderat se poate realiza prin lucrările de ameliorare. Sarmatic. a fost obţinut soiul Gras ameliorat. Reine Claude Vert) este acceptată cu plăcere de consumatorii din Franţa şi Germania (Cociu şi colab. . printre care: Tuleu gras.5 % aciditate şi peste 8. Balada.. la aceeaşi specie. întrucât ambele caractere sunt determinate poli-genic şi se moştenesc independent. care se pot folosi ca genitori în hibridări artificiale. 1997. (Cociu şi colab. cu sâmbure detaşabil (Ardelean. Vinete de Italia. însă informaţiile privind ereditatea caracterului sunt sumare. Dâmboviţa. Prin încrucişarea unor soiuri cu pulpă neaderentă la sâmbure. Centenar. exprimat prin fructe în care şi raportul dintre principalele componenete (zahăr. Stratul de pruină de pe prune completează armonios aspectul comercial al fructelor destinate valorificării în stare proaspătă. Alina. cât şi productivitatea.. C. Mărimea sâmburelui este un caracter care influenţează atât calita-tea fructelor. Blue Free. cu sâmbure nedetaşabil. Mirabelle Nancy. C. culoarea pieliţei este determinată de o serie alelică.. Diana. roşu. Montfort. Grase româneşti. Pulpa aderentă la sâmbure apare ca un caracter recesiv faţă de pulpa neaderentă.

Deşi efectele aditive predomină în transmiterea şi fixarea caracterului. în descendenţa unor genitori tardivi. Valor. Iroquois. Reine Claude Verte). Valor. particularitate pe care o transmite în descendenţă. astfel că la descendenţi apare riscul expunerii florilor la acţiunea gerurilor târzii de primăvară. Reine Claude d’Althan transmit însuşirea de timpurietate descendenţilor F1. President. cât şi a fabricilor o perioadă cât mai îndelungată La soiurile aparţinând speciei P. 4. Blue Bell. se vor obţine descendenţi care vor avea o comportare la ger similară părinţilor. domestica. Transmiterea caracterului în descendenţă se face după modelul cantitativ. nigra transmiţând o mai ridicată rezistenţă descendenţilor (Weinberger. descendenţii prezentând o epocă de coacere foarte apropiată de media celor doi genitori. Precoce Ersinger. Dacă se încrucişează două soiuri cu coacere timpurie. Soiurile formate în condiţiile din ţara noastră (ex. astfel că. în timp ce unele formate în nordul Chinei sau Americii sunt foarte rezistente (ex. Tuleu gras. majoritatea hibrizilor obţinuţi vor avea aceeaşi epoca de coacere a fructelor. cu o aromă plăcută. nigra sunt considerate buni genitori pentru rezistenţa la ger. Pembino). pretabile la industrializare (Cociu şi colab. Vinete de Italia. Agen.4. Busuioace de Geoagiu care pot fi utilizate ca genitori pentru obţinerea unor descendenţi cu fructe de foarte bună calitate. La încrucişarea unor genitori cu epoci diferite de maturare a fructelor. la hibrizii F1 se vor întâlni şi indivizi cu o coacere a fructelor mai precoce sau mai tardivă decât a celor doi părinţi. 1994). Anna Späth. O foarte ridicată rezistenţă la temperaturi scăzute se întâlneşte în unele forme ale speciei P. Blue Free. dintre acestea. ussuriensis. datorită transgresiunilor. se poate acţiona în direcţia precocităţii şi tardivităţii coacerii. Ruth Gerstetter. Gras românesc) au o rezistenţă destul de ridicată la gerurile din timpul iernii şi sunt adaptate şi la schimbările de temperatură care pot surveni pe parcursul unor ierni (Botu. Vinete româneşti.4. de climat temperat. prin încrucişarea a doi genitori cu o bună rezistenţă la ger. Pozegaça. . Determinismul genetic al rezistenţei prunului la ger este de tip poligenic. sortimentul actual din ţara noastră necesitând completare îndeosebi cu soiuri timpurii.. cu fructe bogate în zahăr şi acid ascorbic. 1999). Tuleu timpuriu. Diana. Grand Duke. Speciile P. P. Soiurile Rivers timpuriu. marea majoritate a descendenţilor vor avea epoca de coacere intermediară formelor parentale. Sapa. epoca de maturare a fructelor începe după 15 iunie şi durează până la 1-15 octombrie. Prin eşalonarea coacerii fructelor la soiurile cultivate se asigură atât aprovizionarea consumatorilor cu fructe proaspete. Waneta. Soiurile formate în vestul Europei prezintă o rezistenţă slabă sau mijlocie (Vânăt de Italia.Aroma este o componentă a calităţii fructelor bine exprimată la soiuri precum Vinete româneşti. Tămâioasă de Bistriţa.4. Gras ameliorat. pot fi utilizate ca genitori soiurile Gras românesc.3. americana şi P. vor predomina hibrizii cu coacere târzie. dar sunt necesare şi soiuri cu coacere târzie. Pentru creşterea amplitudinii epocii de maturare a fructelor la aceste soiuri. Epoca de coacere a fructelor Epoca de coacere a fructelor este importantă întrucât trebuie să se asigure piaţa cu fructe proaspete o perioadă cât mai lungă din timpul anului. 1975). Agen. 4. de aceea sunt genitori recomandaţi pentru o coacere timpurie. armo-nioasă. Pentru obţinerea unor hibrizi cu coacere târzie şi cu fructe bogate în zahăr şi vitamina C. Opata. Rezistenţa la ger Rezistenţa la ger a soiurilor de prun este în concordanţă cu originea lor (speciile din care au luat naştere) şi cu locul în care s-au format (condiţiile ecologice în care au fost create şi adaptate). Utilizarea acesteia în lucrările de ameliorare este limitată de înflorirea ei foarte timpurie.

Grase de Becs. prin urmare sunt recomandate ca genitori pentru rezistenţa pasivă la frig.. deprecierea însuşirilor gustative şi tehnologice ale fructelor. În urma cercetărilor din ţara noastră. Pozegaça. Oteşani ş. cum sunt Gras românesc şi Anna Späth. se pot enumera virozele (în special Plum pox). 1999). 1994). Carpatin. reducerea producţiei şi a mărimii fructelor. Stanley. Scoldus şi câţiva hibrizi P. în ţara noastră. printre cele mai importante obiective de ameliorare la prun se situează rezistenţa la Plum pox (boală numită vărsatul prunului.. Scolduş ş. Kirke. marea majoritate a soiurilor fiind complet lipsite de rezistenţă. Dâmboviţa. Germania. sau Sharka).a. Tomnatice. Nancymira-belle (P. Ontario. Valor şi câteva clone de P. sunt mai puţin atacate decât cele cu un număr redus de asemenea organite intracelulare. Rivers timpuriu. o bună comportare la infecţiile naturale cu Plum pox au prezentat soiurile Blue Bell. au fost considerate Goldane negre. Belle de September. iar efectele pe care le are atacul de Plum pox sunt foarte grave: deformarea grăunciorilor de polen şi scăderea puterii lor de germinare. salicina) sau Reine Claude d’Althan (P. cerasifera din Moldova şi Crimea. pot fi menţionate: Vinete româneşti. cauzând prejudicii asupra recoltei de fructe. 1999). Stanley. Early Rivers Prolific. La SCDP Bistriţa. Bühler Frühzwetsche. Mount Royal. Pozegaça. Tuna. Pêche. Stanley. Renclod de Caransebeş.insititia). în general. Soirile cu înflorire tardivă au avantajul că sunt mai puţin expuse riscurilor date de temperaturile negative care pot surveni primăvara târziu şi pot afecta florile. Cacanska Naibolia. 1999). 4. Centenar. precum Burbank. Kiustendil (Cociu şi colab. Albe de Tismana. Hackmann.a. care prezintă o anumită rezistenţă sau toleranţă la această viroză şi sunt recomandate ca genitori în lucrările de ameliorare. Gras românesc. (Ramming şi Cociu. soiurile cu maturare timpurie sunt mai puţin atacate decât cele tardive. Jefferson. Silvia şi Pescăruş (Zagrai şi colab. cum sunt Vinete româneşti. 1990). Hackmann. Minerva. debilitarea generală a pomilor şi. Opal. În condiţii de infecţie naturală cu PPV. 1986). Shiro.. PPV – Plum Pox Virus. monilioza şi pătarea roşie a frunzelor. la Fruit Genebank Dresden-Pillnitz. Blue Free. Santa Rosa (P. Pozegaça. deformarea organelor florale. În prezent. se urmăreşte şi rezistenţa la temperaturi negative a mugurilor porniţi în vegetaţie şi a florilor.. Genotipuri cu infecţii minore pe frunze şi fructe au fost: Gräfin Cosel (o selecţie de Pillnitz). (Cociu şi colab.. Mont Royal. soiul japonez Shiro ş. S-au înregistrat diferenţe mari în ceea ce priveşte comportarea soiurilor la atacul de Plum pox. Tămâioase de Bistriţa.4. Gras românesc. Merton etc. Dintre soiurile cu înflorire târzie care transmit descendenţilor această însuşire. Datorită faptului că prunul înfloreşte devreme (după migdal şi cais. soiuri cu toleranţă mare la atacul de Plum pox. doar câteva s-au comportat ca rezistente: McLaughlin. Wilhelmina Späth. Record.. Renclod negru.a. Oullins. În alte specii decât P. în final. 1997). În acest sens. Belle de Liége. constatându-se că. .cerasifera (Alytschij) din Moldova şi Crimea (Fischer şi Männel. Silvia.5. dintre 163 de cultivaruri. 2000). insititia). Flora. dar înaintea piersicului). dar transmiterea ereditară a rezistenţei la Sharka nu a fost pe deplin elucidată (Ardelean. Virusul Plum pox s-a răspândit cu o amploare foarte mare în întreaga lume.Dintre soiurile europene care prezintă o bună rezistenţă la ger şi pot fi utilizate ca surse de gene sunt menţionate: Bonne de Bry. Maler. există însă soiuri. (Cociu şi colab. Rezistenţa la boli şi dăunători Dintre bolile cele mai frecvente şi păgubitoare la prun. Abondance. Czar. moartea pomilor (Cociu şi colab. Se consideră că în cadrul speciei Prunus domestica nu există soiuri rezistente la Sharka. cele cu pieliţa verde sunt mai puţin atacate decât cele cu pieliţa vânătă. Grase de Peşteana. rezistenţa florilor la îngheţurile târzii de primăvară poate fi asigurată şi prin înflorirea târzie a pomilor. Busuioace de Geoagiu. iar tolerante Dunărea albastră. iar cele cu un număr mai mare de plastide şi mitocondrii în frunze. domestica. Anna Späth. Belle de Louvain. Renclod diafan.

Giant. Hibrizii cu cea mai bună rezistenţă s-au obţinut din încru-cişarea Large Sugar Prune x Zh’lta Butilcovidna. Yakima. şi apare ca o rezistenţă calitativă. în timp ce hibrizi toleranţi la boală au rezultat din genitori toleranţi. sau din încrucişări în care unul dintre părinţi a avut o toleranţă foarte ridicată (rezultate care sugerează o ereditate complexă). Jefferson. 2000). Bonne de Bry. de la sensibili până la toleranţi. după Hartmann (2002).4.. Tuleu timpuriu etc. Silvia. în condiţii naturale de infecţie (Drăgoi. Stanley. care la rândul lor sunt dependente de mărimea plantei. Obiectivele generale sunt următoarele: înmulţirea uşoară (indiferent dacă aceasta este generativă sau vegetativă). la fel fiind apre-ciată specia Prunus besseyi (Cociu şi colab. care s-a dovedit un donator de rezistenţă la boală (Hartmann. indicatori lemnoşi. 1997). imune la Sharka. Ca surse pentru rezistenţa la PPV. prin observaţii vizuale. Tuleu timpuriu. Iroquoise. prin utilizarea ca genitor a soiului Stanley. Prezenţa virusului la plante se pune în evidenţă prin teste specifice (ELISA. Iroquoise. 1997. 1997). care conţin conidii. provenit din încrucişarea dintre Ortenauer x Stanley.) Honey. pot fi încadrate în două grupe: generale şi secundare (Cociu şi colab. ierboşi etc.. Nivelul de rezistenţă HR depinde de doza de infectare şi reacţia de apărare a plantei. în condiţii naturale de infectare a plantelor. valori care exprimă o pondere relativ limitată a genotipului în exprimarea fenotipică a compor-tării hibrizilor la virus. iar la hibrizi aprecierea compor-tării la PPV se poate face atât în seră. compati- . Blue Free. Gras românesc. indusă prin acumularea mai multor gene sau doar a câtorva gene. Cei mai sensibili hibrizi s-au obţinut din încrucişări în care genitorii au fost la rândul lor sensibili. Large Sugar Prune şi Ruth Gerstetter. iar surse de gene în acest sens există în: Anna Späth. Între descendenţii hibrizi proveniţi din încrucişări în care genitorii au avut o comportare diferită la Plum pox. în mod surprinzător. Vânăt românesc. cât şi în câmp. chiar dacă reacţia la PPV este graduală. Cacanska Lepotica. Blue Free ş. Minerva. Early Laxton. 1994). Fructele atacate putrezesc şi au pe suprafaţă sporodochii de culoare alb-cenuşie. iar pentru intensitatea atacului de PPV pe fruct 0. considerate parţial rezistente.. Mohawk. Reine Claude Verte. Lincon. inducerea unei vigori reduse de creştere pomului altoit. Ameliorarea portaltoilor Obiectivele urmărite în prezent în ameliorarea portaltoilor. apreciate de ei ca imune. a fost identificată în noul soi Jojo. Monilioza este o micoză cauzată de agentul patogen Monilinia laxa (Aderh. cum sunt Frontier şi Underwood. Centenar. California Blue. et Ruhl. foarte bune rezultate s-au obţinut. În ameliorarea rezistenţei la Sharka a prunului la Hohenheim. care atacă cu precădere florile şi fructele din faza de pârgă iar uneori atacul se manifestă şi pe frunze şi lăstari.19. Tuleu gras. Reine Claude Violette. (1994) au folosit în hibridări soiurile Scoldus 1 şi Zh’lta Butilcovidna. (Cociu şi colab. Potenţiale surse de rezistenţă la monilioză sunt soiuri cu o bună comportare la atacul patogenului. la prun. s-a manifestat o amplă variabilitate pentru atacul virozei pe frunze şi fruct. Vinete de Italia.17. 4. Afidele sunt dăunători la atacul cărora este important ca soiurile nou create să prezinte rezistenţă. Reine Claude Verte.Unele soiuri cu origine chino-americană. Coeficientul de heritabi-litate pentru intensitatea atacului de PPV pe frunze a avut valoarea 0.). Ruth Gerstetter. consi-derate tolerante. Montfort. Opal şi Cacanska Najbolja. Rankovic şi colab. inducerea unei fructificări timpurii (precocitate a intrării pe rod) şi productivitate ridicată. Pêche. Vision etc. HR (Hypersensitive Reaction). practic. Ca genitori pentru rezistenţa la pătarea roşie a frunzelor (Polistigma rubrum) pot să fie utilizate soiurile: Agen. ancoraj bun în sol. în condiţii artificiale de infecţie. Tuleu timpuriu. Hackmann.a. sunt considerate. O „rezistenţă absolută” prin hipersensitivitate. 1999). Fructele pot rămâne pe pom mumificate până în anul următor. în felul acesta boala transmiţându-se de la un an la altul.6. cum sunt: President.

manifestând o variabili-tate specifică plantelor cu un grad ridicat de heterozigoţie obţinute seminal. prin selecţie în populaţii de Saint Julien). Portaltoii Marianna sunt răspândiţi în America de Nord şi se folosesc pentru altoirea soiurilor din speciile P. cerasifera). cerasifera. salicina) x P. 1980. salicina. cerasifera. care prezintă unele caracteristici favorabile.. dintre cele precizate la obiectivele generale sau secundare: C. Burbank). insititia. La prun se folosesc atât portaltoi generativi. 2003). spinosa). PF Renclode verde. PF Roşior văratic. printre cei mai cunoscuţi fiind: Marianna GF8-1 (triploid. California. Botu I. Tuleu gras şi descendenţii săi. cu procente de înrădăcinare cuprinse între 50-90% (Cociu şi colab. şi Botu M. se înmulţeşte uşor prin butaşi. Dintre portaltoii de P. persica]. Cel mai cunoscut şi utilizat portaltoi în ţara noastră.a. dintr-o populaţie de puieţi de P. cerasifera x P. are o bună adaptabilitate la condiţiile pedoclimatice şi compatibilitate cu multe soiuri. 2002. Wagenheim. cu 2n = 5x = 40. munsoniana. dar şi în lume. bacterioze şi micoze. la East Malling. domestica şi P. . Obiectivele secundare de ameliorare a portaltoilor sunt: adaptabili-tatea la terenuri cu conţinut ridicat în calciu (peste 10%). PF Gălbior. dar care se poate înmulţi şi pe cale vegetativă. Este rezistent la cancerul rădăcinilor (Agrobacterium tumefaciens) şi la cancerul coletului (Phytophtora infestans). persica). cu procente de răsărire de 58-85%. Vânăt românesc etc.. cerasifera x P. imprimă soiurilor altoite o bună productivitate. adaptabilitatea la secetă. iar următoarele două se înmulţesc generativ. Prin lucrări de ameliorare au fost obţinute unele selecţii din P. domestica şi P. imprimă soiurilor altoite o vigoare mare de creştere şi manifestă incompati-bilitate la altoire cu unele soiuri valoroase (R. pentru a uşura altoirea). prin sămânţă). Red Globe)] etc. Reine Claude 1380. cât şi vegetativi. mume x P. Dintre portaltoii proveniţi din specia P. Voineşti B şi Scolduş (obţinute în ţara noastră. Myran: [(P.. Un alt grup de portaltoi este constituit din hibrizi interspecifici între P. cerasus) x P. prin butaşi lignificaţi sau meristematic. are adaptabilitate bună. Ishtara. dar manifestă sensibilitate la unii nematozi (Pratylenchus vulnus). pentaploid. lipsa capacităţii de drajonare. domestica merită menţionaţi: Oteşani 8 (obţinut de Botu şi colab. se înmulţeşte prin sâmburi). Marianna 2624. portal-toii obţinuţi din sămânţă sunt adesea neuniformi. rezistenţă la bolile foliare cauzate de bacterii şi ciuperci. Miroval (obţinut la SCDP Vâlcea). spinosa). primul se înmulţeşte vegetativ. asigură un procent ridicat de prindere la altoire. Mirobolanul prezintă un polimorfism deosebit de accentuat. Mirobolanul are o creştere rapidă. (Botu şi colab. hibrid natural între P. se înmulţeşte uşor. inducerea unei calităţi superioare a fructelor. rezis-tenţă la temperaturi scăzute. este corcoduşul (mirobolanul . Marianna 4001... adaptabilitatea la diferite tipuri de sol.bilitate bună la altoire pentru cât mai multe soiuri. Oteşani 11. Citation: [(P. şi Botu M. amygdalus x (Nemaguard x R. insititia.Prunus cerasifera). Ferlenain (P. dar prezintă şi dezavantaje. se poate utiliza pentru înfiinţarea plantaţiilor intensive. pretabilitate la altoire (lipsa spinilor pe creşterile anuale. care se înmulţeşte de regulă pe cale generativă (prin seminţe). Akerman ş. imprimă soiurilor o bună productivitate şi calitate. Noua Zeelandă etc. 163 (obţinut la SCDP Geoagiu). rezistenţă la umiditatea excesivă din sol. cu 1000-1200 pomi/ha. Alţi portaltoi folosiţi la prun sunt: Damas 1869 (selecţionat dintr-o populaţie de Damas de Toulouse. omogenitate. asigură afinitate bună atât soiurilor europene (Stanley. Portaltoiul Myrobolan 29 C a fost obţinut în anul 1915 în SUA. caracteristici superioare prezintă: Pixy şi Saint Julien A (obţinute la East Malling. şi se înmulţeşte uşor prin butaşi. Botu I. imprimă soiurilor altoite o vigoare redusă. de tip semi-dwarf. besseyi x P. 2003). cel mai răspândit în lume este Myrobolan B). cerasifera x P. este foarte răspândit în SUA. Porumbar de Iaşi (selecţie din P. necesită o tehnologie simplă. Vânăt de Italia). prin butaşi. seria Myrobolan A-D (obţinuţi în Anglia. Althan. o scoarţă relativ groasă şi uşor de desprins. rezistenţă la viroze. induce o intrare rapidă pe rod). P 43.). prin selecţie clonală în populaţii de P. cât şi celor japoneze (Shiro. obţinut pe baza schemei: Belsiana x (P. C. la SCDP Vâlcea.

4. Cimpoieş. Metoda este mai puţin utilizată în prezent. este recomandabil ca. Tot prin selecţie aplicată în hibrizi naturali se presupune că au luat naştere soiurile Early Rivers şi Washington. Soiul Vinete de Moldova (Vengherka Moldavskaia) a fost obţinut prin depistarea unei mutaţii naturale apărută în coroana pomilor la soiul Vengherka Obîknovennaia (Cimpoieş. obţinut prin această metodă de ameliorare este Reine Claude d’Althan.1. „sport”-uri) reprezintă o metodă prin care poate fi exploatată eficient variabilitatea naturală care apare la prun. iar soiurile Burbank. prin selecţie individuală în hibrizi naturali. În ţara noastră. se poate recurge la recoltarea fructelor polenizate liber. să se recolteze fructe. 1975). datorită factorilor mutageni naturali care acţionează asupra plantelor. dar în anii în care nu se pot efectua hibridări artificiale. însă pot fi identificate în masa de mutaţii şi unele care afectează caracteristici utile. de către Burbank. prin această metodă de ameliorare au fost obţinute soiurile Record (selecţie în hibrizi naturali proveniţi din polenizarea liberă a soiului Reine Claude Violette) şi Albatros (selecţie în hibrizi naturali proveniţi din polenizarea liberă a soiului Tuleu gras). într-o asemenea situaţie. recunoscute pentru capacitatea lor de-aşi transmite în descendenţe seminale caracteristicile. din considerentele discutate la măr. iar din Santa Rosa a fost selecţionată o mutantă naturală cu coacere mai tardivă şi pulpa fructului mai consistentă (Neagu. Un soi foarte cunoscut. o bună capacitatea de a-şi transmite însuşirile la descendenţi prin înmulţirea prin sâmburi. frecvenţa de apariţie a muta-ţiilor spontane la prun este redusă. variaţiuni mugurale. Pe această cale au fost obţinute în Franţa soiuri fără sâmburi. 2002). tipul de creştere şi fructificare a pomilor. 1975). 2002).5. respectiv să se extragă sâmburi. unele foarte valoroase. răspândite în întreaga lume. obţinuţi prin semănarea sâmburilor proveniţi din fructe formate prin polenizare liberă. 1997. . Santa Rosa. Victoria. 4. de la soiuri foarte valoroase.. Burbank. Tuleu gras. în cadrul unor soiuri. referitoare la mărimea. Selecţia individuală în hibrizi naturali Şi la prun. „prune sans noyaux”. Violette. dar câteva variaţiuni mugurale au dat naştere unor soiuri sau forme cunoscute. salicina. Tuleu timpuriu.2. Shiro. au cele din grupa Reine Claude (d’Althan. METODE DE AMELIORARE A PRUNULUI 4. sau se obţin puţine fructe din polenizările artificiale. provenind dintr-un sâmbure de Reine Claude Violette (Cociu şi colab. însă cu origine în P. Reforma). Comparativ cu alte specii pomicole. au fost create numeroase soiuri.5. Pentru a se obţine o variabilitate favorabilă efectuării unei selecţii eficiente. din puieţi importaţi din Japonia în anul 1885 (Neagu. rezistenţa la boli sau dăunători etc. forma sau culoarea fructelor. La prun nu s-au obţinut rezultate foarte spectaculoase prin selecţia mutaţiilor spontane. care-şi are originea probabilă în Ungaria sau Cehia. iar dintre soiurile americane. epoca de înflorire sau coacere a fructelor. Selecţia mutantelor spontane Selecţia mutantelor spontane (naturale. Abundance şi Satsuma au fost obţinute în California. Identificarea unor asemenea mutaţii şi înmulţirea lor vegetativă constituie o cale rapidă de obţinere de noi soiuri.5. Dintre soiurile europene.

numărul combinaţiilor efectuate pe an etc. apariţia unor formaţiuni fructifere diferite. Metoda are o largă aplicabilitate. deseori de tip spur. prin încrucişarea lor se obţin descendenţe în care se manifestă o amplă variabi-litate. au fost create soiurile Tita şi Alina. prin iradierea sâmburilor proveniţi din polenizarea liberă a soiului Tuleu gras cu raze X-2014R. prin iradierea cu raze gamma – Cobalt 60.. pentru provocarea unor modificări teratologice cu o frecvenţă ridicată. se face prin tratarea seminţelor încolţite. polenului. de regulă. citat de Cociu şi colab. Pentru a exista şanse reale de . seminţele sau mugurii trebuie supuşi unor doze de iradiere de 5000-7000 radiaţii X. se pot obţine. sporirea sau reducerea mărimii fructului. Pentru obţinerea unor forme mutante cu vigoare de creştere redusă..4. Iradierile se pot efectua cu radiaţii X. 1997). scurtarea internodiilor. în concentraţie de 1%. fizici sau chimici. fără a se modifica substanţial structura genetică a unor soiuri valoroase. grăbirea sau întârzierea înfloritului. mărimea descendenţelor în interiorul fiecărei combinaţii hibride depinde de posibilităţile concrete pe care le are la dispoziţie amelioratorul (suprafeţe de teren necesare verificării hibrizilor. Inducerea mutaţiilor numeric-cromozomale (poliploidii). prin mutageneză artificială. în urma încrucişării unor soiuri din aceeaşi specie. sau a vârfurilor de creştere vegetativă a ramurilor tinere. precum şi de considerentele şi progra-mele de hibridare planificate. la plantele din a doua generaţie de înmulţire vegetativă (V2). gamma. unele modificări faţă de forma iniţială supusă tratamentului. cu atât perspectiva identificării şi selecţiei unor plante cu caracteristici superioare (elită) va fi mai mare. Rezultatele de până acum demonstrează faptul că.. modifica-rea epocii de coacere a fructelor.5. 1997). adecvate selecţiei (Cociu şi colab. neutroni termici. mugurilor. 1997). precum şi mărimii populaţiei hibride. Şi la prun.5. 1997). prin iradierea mugurilor vegetativi. alfa. sunt viabili şi fertili. cu acelaşi număr de cromozomi. Cu cât populaţia F1 dintr-o combinaţie hibridă este mai numeroasă. 1981. o atenţie deosebită trebuie acordată alegerii genitorilor (care trebuie să fie cât mai valoroşi şi să prezinte majoritatea caracteristicilor ce se doresc încorporate în noul soi). Inducerea mutaţiilor Inducerea mutaţiilor permite obţinerea unei variabilităţi mari a caracterelor şi însuşirilor la prun. a mugurilor vegetativi din soiul D’Ente. 1986).4. şi moştenesc caracteristici combinate de la ambii părinţi. lăstarilor etc. Tratamentele se pot efectua cu diferiţi agenţi mutageni. pentru ca selecţia individuală aplicată în hibrizi intraspecifici F1 să fie cât mai eficientă. întrucât. În Franţa. Evident. 4. ceea ce permite selecţionarea celor cu însuşirile dorite. tratamentele cu aceste doze determină obţinerea unor plante de tip compact. a fost creat soiul Spurdente (Renaud. Deoarece soiurile de prun au un grad ridicat de heterozigoţie. în stare de repaus. pentru majoritatea caracteristicilor dorite de ameliorator. la prun. cu o soluţie de colchicină. necesară creării de noi soiuri la prun.. omologate în anul 1990 (Cociu şi colab.). modificări ale conţinutului fructelor în diferite componente chimice etc. La noi în ţară.000 razi (X sau gamma). respectiv 7000-9000 radiaţii gamma (Cociu şi colab. se obţin hibrizi care. cele mai bune rezultate se obţin prin iradiere cu doze de 5. fonduri băneşti. Principalele efecte ale mutaţiilor induse pot consta în: reducerea vigorii de creştere a plantelor. cu fructe mari şi conţinut ridicat de substanţă uscată. Metoda se utilizează frecvent în scopul restaurării fertilităţii hibrizilor interspecifici cu ploidii impare (Ardelean.3. Hibridarea intraspecifică Hibridarea intraspecifică este una dintre metodele cele mai des folosite pentru provocarea variabilităţii artificiale. şi pot fi aplicate sâmburilor.

4. ca metodă de ameliorare a prunului. P. P. P. descendenţa hibridă a fiecărei combinaţii trebuie să cuprindă de la minimum 100-200 hibrizi (Neagu. Canada. iar Early Rivers speciei P. Beauty. inestima-bilă ca valoare. decât cu cele „îndepărtate”. pentru majori-tatea caracteristicilor dorite la noile cultivaruri. 1997). P. considerat o „mixtură” între P. Gaviota. În Canada. cerasifera. simonii şi P. Vison = Pacific x Albion (obţinut în Ontario. Prin încrucişarea acestor specii cu cele europene.5. De la P. New York. 1975). la care se manifestă o amplă variabilitate. Alte soiuri „japoneze” cunoscute. P. Methley. P. printre care (Cociu şi colab. besseyi.. P. a fost pentru mult timp unul dintre cele mai importante soiuri cultivate în SUA (Weinberger. Deoarece cele două specii au acelaşi grad de ploidie. salicina. 1926). besseyi. încrucişările dintre soiurile lor se realizează foarte uşor. Minerva. Gold (Golden Japan). Mariposa etc.000 hibrizi (Weinberger. P. americana. o mare pondere în cultură au soiurile de tip chino-japonez. pentru diferite obiective de ameliorare a prunului. salicina. P. P.. simonii. tomentosa (Cociu şi colab. înflorirea timpurie şi rezistenţa la ger şi secetă. sunt: Shiro. dă posibilitatea provocării unei variabilităţi extrem de ample. americana. angustifolia. 1967). continuându-se astfel munca iniţiată de Luther Burbank. Ialomiţa şi Diana ar putea fi considerate interspecifice. domestica şi P. cu diferite grade de ploidie. pot fi aleşi genitori cu o calitate foarte bună a fructelor şi productivitate mare. cerasifera şi P. Soiurile Silvia. salicina. prin a căror încrucişare să se obţină descendenţi din care să fie selecţionate noi soiuri. domestica.identificare a unor plante elită. se folosesc ca genitori în programele de ameliorare speciile P. insititia. Sarmatic. cerasifera constituie o sursă deosebită pentru selecţia unor noi portaltoi. Blue Bell şi Blue Free = Stanley x President (ambele obţinute în Missouri. Eldorado.5. ussuriensis. datorită originii comune (Ramming şi Cociu. În ţara noastră. Dintre soiurile obţinute prin hibridare intraspecifică. Diana = Reine Claude d’Althan x Early Rivers. nigra. nigra. În SUA. SUA. P. Hibridarea interspecifică Hibridarea interspecifică. până la 5. 1975). putând fi asemănate mai degrabă cu hibridările „apropiate”. care a importat în anii 1884 şi 1885 puieţi salicina din Japonia (Weinberger. P. P. P. prin markeri RAPD (Boonprakob şi Byrne. 1975). americana) la formarea acestor soiuri a fost pusă în evidenţă şi prin intermediul geneticii moleculare. prin hibridări intraspecifice au fost create nume-roase soiuri valoroase. participarea mai multor specii (P. pentru sporirea rezistenţei prunului la ger. spinosa poate fi transmisă soiurilor domestica vigoarea redusă de creştere a pomilor. iar P. insititia. s-a apelat la sursele de gene reprezentate de speciile P.. P. americana. multe fiind selecţionate în California şi având la bază specia P. munsoniana. SUA. 1975). 1967). 1997): Silvia. Ialomiţa. este posibilă obţinerea unor descendenţi interspecifici viabili. simonii. P. Prin hibridări interspecifice pornind de la materialul iniţial a lui Burbank au fost create numeroase soiuri. americana. salicina. besseyi. 2003). 1947). nigra. Santa Rosa. . În cadrul soiurilor europene. Piteştean = Tuleu timpuriu x Early Rivers. 1990). hortulana. P. Centenar = Tuleu gras x Early Rivers. Foarte uşor se încrucişează între ele speciile diploide P. insititia. toate cu o bază genetică relativ restrânsă. aparţinând speciilor Prunus domestica şi P. În statele de câmpie ale USA. dacă Reine Claude d’Althan aparţine speciei P. Canada. pumila. în afară de Santa Rosa. pentru sporirea capacităţii de adaptare ecologică a prunului. P. hexaploide. fiecare constituind o sursă de gene. Burbank. pot fi menţio-nate următoarele: Stanley = Agen x Grand Duke (obţinut la Staţiunea Geneva. P. Valor şi Verity = Imperial Epineuse x Grand Duke (ambele obţinute în Ontario.

În lucrările de creare a unor soiuri cu coacere timpurie. în funcţie de particularităţile unei specii sâmburoase. care să corespundă obiectivelor specifice acestor tipuri de cultivaruri. Embriocultura este o metodă prin care din astfel de sâmburi se pot obţine hibrizi care să furnizeze o bună bază de selecţie pentru crearea unor soiuri noi. la care în special Plum pox-ul reprezintă o mare problemă. Ca şi în cazul hibridărilor intraspecifice. recoltarea florilor nepolenizate să se . Embrionii prelevaţi din sâmburi au fost cultivaţi pe mediu MS (Murashige Skoog.5 mg/dm3 GA3 şi 2% sucroză. în timp ce embrionii de la Ruth Gerstetter au avut cea mai bună germinaţie (de 75%) pe un mediu îmbogăţit cu 2. şi polenizate cu polen extras din antere. 1962) cu diferite adăugiri. se pot introduce în soiurile de prun unele caracteristici care nu pot fi regăsite la nici una din speciile genului Prunus. ca piersicul. 4. cât şi la lumină. În ambele stagii. adaptabilitatea la condiţii diverse de mediu. au evoluat în calus. cu 5% sucroză. cercetările din ultimii ani contribuind cu o abundenţă de informaţii la îmbogăţirea cunoştinţelor în domeniu. rezultaţi în urma unor încrucişări îndepărtate. din zigoţii obţinuţi şi dezvoltaţi embriogenic normal. (1994) au realizat-o în două stagii. cu o săptămână înaintea înfloritului şi în primele zile ale înfloritului pomilor din livadă. iar după şapte zile s-au făcut observaţiile referitoare la procentul ovulelor care: au evoluat în embrioni. Foarte mult se folosesc hibridările interspecifice în crearea variabilităţii necesare selecţiei unor noi portaltoi. În experienţele efectuate de Gercheva şi Zhivondov (2002). pentru a permite alegerea unor elite care să exprime caracterele urmărite într-un mod cât mai apropiat de cel dorit de ameliorator. sau doar cu importanţă teoretică. este necesar ca descen-denţele interspecifice să fie cât mai numeroase. aspect deosebit de important la pun. Ulterior. Direcţiile de cercetare şi aplicarea tehnicilor furnizate de biotehno-logii şi ingineria genetică sunt similare cu cele descrise la păr. Ovulele excizate au fost plasate pe medium White. la soiurile Sweet Common Prune şi Stanley. pot fi regenerate plante întregi din masa de calus. întrucât încrucişările inter-generice sunt posibile fără dificultăţi extrem de mari.5 μM IBA şi 7. au fost fără reacţie. precum şi rezistenţa la anumite boli (ex. care să manifeste caracteristici îmbinate de la formele parentale. domestica). chiar de la specii diferite.5. pentru reuşita fertilizării „in vitro”. caisul. la sâmburii obţinuţi apar fenomene de resorbţie a substanţelor de rezervă din ţesuturile embrio-nare. besseyi) se pot transfera la prun de la speciile menţionate.5 μM TDZ. au fost sterilizaţi sâmburi din fructe coapte de la soiurile Burmosa (P. iar embrionii imaturi îşi pierd capacitatea germinativă. la prun. cu coacere timpurie. materialul biologic a fost sterilizat cu 1% sodium hypochlorid (2. rezistenţa la Plum pox de la vişinul de nisip. (2002) recomandă ca. Prin cultura „in vitro” a embrionilor imaturi prelevaţi din asemenea sâmburi. folosindu-se foarte mult în practică pentru obţinerea portal-toilor liberi de viroze. după care au fost transferate fie pe mediu White. conţinând ca sursă de carbohidraţi 2% sorbitol şi 2% sucroză. sau din încrucişări între soiuri timpurii. unele dând rezultate mai mult sau mai puţin spectaculoase. laxă. În acelaşi scop se poate recurge şi la fecundarea „in vitro”. au dispărut.5 minute ovarele şi 1 minut anterele). cu 15% sucroză. P. Lech şi colab. Creşterea pitică. fie pe mediu MS + 0. Embriocultura este o tehnică prin care se pot obţine plante şi din sâmburi cu o germinabilitate slabă. cu aplicabilitate practică. pe baza unor studii aprofundate. salicina) şi Ruth Gerstetter (P. Dziedzic şi colab. Păstrarea s-a făcut atât la întuneric. Ingineria genetică şi biotehnologiile Mijloacele neconvenţionale de ameliorare cunosc o amploare deosebită la prun. în hibri-dările dintre genitori cu maturarea precoce a fructelor.De la specii aparţinând altor genuri. în urma căreia. Fertilizarea „in vitro” poate fi efectuată în diferite stagii. vişinul de nisip. Tehnicile de cultură „in vitro” permit înmulţirea materialului biolo-gic valoros. Embrionii de la soiul Burmosa au avut o foarte bună capacitate de germinaţie pe toate mediile de nutriţie încercate (70-100%). se poate obţine o variabilitate profitabilă pentru selecţie şi pentru crearea unor noi culti-varuri.6.

Markerii moleculari (tehnicile RAPD. producţia de fructe şi calitatea fructelor. la o temperatură de 25oC. Norstog. România şi Spania. identificarea unor gene dezirabile în ameliorarea prunului etc.25 % la Stanley şi 31. Scorza şi colab. Prin transformare genetică se poate încorpora relativ rapid rezistenţa la soiuri valoroase de Prunus.5 μM/l IBA şi 7. 2003. RFLP etc. prin mediere cu bacteria Agrobacterium tumefaciens. conferite de normele UPOV (The International Union for the Protection of New Varieties of Plants – Uniunea Internaţională pentru Protejarea Creaţiilor Vegetale). introgresia genelor de la speciile înrudite. 2003). Regenerarea „in vitro” din explante de frunze. iar prin transformare genetică se urmăreşte introducerea în unele genotipuri valo-roase a unor gene de rezistenţă la boli.43 % la Kjustendilska sliva (Yancheva. 2003). în condiţii de întuneric complet. Plante transgenice la care.5 μM/l TDZ a asigurat obţinerea de lăstari în proporţii de 46. Testolin. Sunt luate în conside-rare şi posibilităţile de protejare a soiurilor. realizarea hărţilor genetice la prun şi fixarea genelor ţintă („gene tagging”). au rămas libere de PPV după 5-6 ani de testare. rezistenţa la ger etc. cu adiţie de 2 % sucroză. pentru obiective majore. pentru 60 zile. Ting lichid cu adiţie de 3% sucroză). De asemenea. După 24 de ore de la fecundarea „in vitro”.). nucleele izolate din ovulele polenizate pot fi transferate pe medii diferite (Murashige . iar cultivarea nucleelor fertilizate trebuie să se facă în test-tuburi. (2003) indică tehnica de lucru PTGS (Post-Transcriptional Gene Silencing) ca o strategie eficientă pentru dezvoltarea unui înalt nivel de rezistenţă pentru PPV (Plum pox virus) la soiurile de prun. prin intermediul afidelor vectoare..Skoog. Mediile pentru cultivarea nucleelor fertilizate trebuie suplimentate cu substanţe de creştere (auxină IAA în concentraţie de 1. 1994. Lespinasse şi colab. tipul de creştere şi fructificare a pomilor. verificate în condiţii de inoculare naturală a virusului. japoneze etc. .efectueze în momentul în care ovulele sunt receptive pentru polen. pe mediu Bazal MS.. markerii moleculari sunt folosiţi pentru caracterizarea germo-plasmei.5 mg ·l–1). domestica şi evaluate pentru rezis-tenţă la PPV în seră. 0. caracteristicile florilor şi înfloritului.) şi selecţia asistată de markeri se utilizează pentru studiul polimorfismului genetic existent în cadrul genului Prunus. în special la Plum pox (Gregor şi colab. Rajapakse.0 mg ·l–1 şi GA3 în concentraţie de 0. (1998). a avut un rol deosebit de important în vederea dezvoltării unor programe de ameliorare a prunului. Acestea au fost altoite pe portaltoi P. au fost încorporate gene CP (Coat Protein) care conferă protecţie împotriva Plum pox au fost obţinute de Scorza şi colab.2-0. în câmp. dar stabilitatea rezistenţei la PPV a descendenţilor nu este certă. Rezistenţa plantelor transgenice PPV-CP poate fi transferată prin hibridare progenilor. 2003. cum sunt: rezistenţa la boli.. Utilizarea markerilor moleculari pe parcursul ultimilor ani. în Polonia. Trei dintre clonele transgenice PTGS. prin introducerea tehnicilor de identificare a cultivarurilor cu ajutorul marke-rilor moleculari (Camlin. 1994). a originii unor soiuri (europene. Beasley.

Se apreciază că. compoturi. Turcia. lucrările de ameliorare sunt necesare. pe o suprafaţă de aproxi-mativ 340 mii ha. Cireşul se cultivă pe toate continentele. sucuri etc.700 ha. Datorită cerinţelor relativ modeste faţă de climă şi tehnologia culturii. SUA.000-5. În ţara noastră sunt incluse în Catalogul Oficial numeroase soiuri de cireş şi vişin. cu fructe de calitate foarte bună care să satisfacă cerinţele mereu crescânde ale consumatorilor şi industriei de profil. la nivelul anului 1995.2 VI/3 . Evident. întrucât pentru valorificarea la maximum a condiţiilor naturale şi tehnologice de cultură specifice. Cimpoieş. care furnizează necesarul de fructe proaspete sau fructe destinate pentru industria prelucrătoare (Cimpoieş. Tabelul 13 Catalogul oficial al soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din România CIREŞ . 1999. Grecia. Rusia. iar printre ţările mari cultivatoare de cireş din lume se situează Iranul.Capitolul 5 AMELIORAREA CIREŞULUI ŞI VIŞINULUI 5. rezultate în urma lucrărilor de ameliorare desfăşurate în unităţile de cercetare din reţeaua ICDP Piteşti-Mărăcineni (tabelele 13 şi 14). există peste 1. Germania etc. Utilizarea fructelor la cele două specii este. pe mai mult de 200 mii ha. rezistente la boli şi dăunători. în Europa. într-o anumită măsură. cu o producţie anuală de 40 mii tone (Cociu şi colab.. Chiar dacă sortimentul de soiuri este destul de bogat. 2002). trebuie create soiuri noi de cireş şi vişin cu o bună adaptabilitate şi plasticitate ecologică. 1990). cât şi ca pomi plantaţi de-a lungul drumurilor. Turcia.000 de ani înainte de Christos.500 soiuri de cireş şi 600 de vişin.Prunus avium (L. Principalele ţări producătoare de vişine sunt Polonia. din care peste 60% o repre-zintă cireşele. altele mai noi. cireşii erau populari atât în livezi. în timp ce vişinele se folosesc în principal după prelucrare. SUA. cireşul şi vişinul ocupau în jur de 14. producţia anuală la cele două specii este de aproximativ 2.. diferită: cireşele sunt destinate în special consumului în stare proaspătă. Germania. Evoluţia şi domesticirea acestor specii au fost influen-ţate atât de selecţia naturală cât şi de cea efectuată de om. Asia şi America. în momentul de faţă. fiind printre primele fructe care apar pe piaţă.) Denumirea soiului Amar Galata Amar Maxut Amara Maturitatea de consum (luna/decada) VI/2 VII/1 . formate de-a lungul procesului de domesticire şi selecţie. 2002). îndeosebi în estul Europei şi vestul Rusiei (Iezzoni şi colab. fiind folosite în alimentaţie încă de acum 4. În perioada Imperiului Roman. Din producţia mondială de cireşe.2 . Italia. atât fructele de cireş cât şi cele de vişin se pot utiliza în stare proaspătă sau prelucrate sub formă de gemuri. speciile se întâlnesc pe areale extinse situate între 40 şi 60º latitudine nordică. sub o gamă impresionantă de populaţii locale. Spania. În ţara noastră. cea mai mare parte se obţine în Europa.VII/1 Denumirea soiului Maria Marina Negre de Bistriţa Maturitatea de consum (luna/decada) VI/3 VI/3 . potenţial biologic superior.6 milioane tone. unele mai vechi. dulceţuri. putând fi considerate destul de rustice din acest punct de vedere.VII/1 VI/1 . eco-tipuri şi soiuri. dar care sunt în continuare bine apreciate pentru particularităţile lor valoroase.1. IMPORTANŢA AMELIORĂRII CIREŞULUI ŞI VIŞINULUI ŞI SORTIMENTUL ACTUAL CULTIVAT ÎN ROMÂNIA Cireşul şi vişinul sunt specii pomicole cunoscute din cele mai vechi timpuri. îndeosebi vişinul. iar vişinul este răspândit în emisfera nordică. autohtone sau străine.

.2 VI/2 .3 VII/1 .VII/1 VI/3 .3 V/3 V/1 -2 VI/1 .2 VI/2 VI/3 .Ana Armonia Bigarreau Burlat Bing Boambe de Cotnari Cătălina Cerna Cetăţuia Clasic Colina Daria Germersdorf Golia Hedelfinger Iva Izverna Jubileu VI/1 . Denumirea soiului Bucovina Crişana 2 De Botoşani Dropia Engleze timpurii Ilva Mocăneşti 16 Nana Nefris Northstar Maturitatea de consum (luna/decada) VIII/1 VI/2 .VII/1 VI/3 . subfamilia Prunoi-deae.VII/1 VII/1 . Asia Mică.2 VI/3 .3 VI/2 .VII/1 V/2 -3 VI/3 .2 VI/1 .3 VI/1 . sau păsăresc) este specia din care s-au format majoritatea soiurilor de cireş. Prunus avium [L.3 VI/3 Pietroase Dönissen Ponoare Rivan Roşii de Bistriţa Roze Rubin Scorospelka Severin Silva (amar) Simbol Someşan Splendid Stella Superb Tentant Van VII/2 . Genul Prunus cuprinde aproximativ 150 de specii.protejat prin brevet pentru soi 5.VII/1 VI/1 . 1990. în cadrul speciei există trei varietăţi: sylvestris.VII/1 VI/1 .2 VI/3 VII/1 . Pomii cresc până la 20-25 m înălţime.2 V/3 VI/3 VI/3 VI/3 VI/3 . 2002). citat de Ardelean (1986).3 b .3 VI/2 .VII/1 Tabelul 14 Catalogul oficial al soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din România VIŞIN .3 VII/1 .2 VI/1 VI/1 .] Munch.2 VI/2 .3 VI/2 .2 VII/1 VI/1 .3 VII/2 .2. formează o coroană piramidală şi sunt pretenţioşi faţă de căldură. Caucaz.VII/1 VI/3 . (cireşul sălbatic.3 VI/2 . la noi în ţară.2 VII/2 .3 VII/2 .2 VI/2 .2 VI/2 . în flora spontană se întâlneşte în sudul şi sud-estul Europei.2 VII/1 . DIVERSITATEA GENETICĂ ŞI SURSELE DE GENE PENTRU AMELIORARE Cireşul şi vişinul fac parte din familia Rosaceae.3 Denumirea soiului Pitic Sătmarean Schattenmorelle Scuturător Timpurii de Cluj Timpurii de Piteşti Timpuriu de Osoi (b) Ţarina Vrâncean Maturitatea de consum (luna/decada) VIII/1 . Juliana şi duracina. Cimpoieş.3 VII/1 VI/2 VI/2 . Africa de Nord. ORIGINEA. genul Prunus (mulţi botanişti folosesc pentru cele două specii denu-mirea de gen Cerasus). După Buia (1956). China şi prezintă un polimorfism accentuat. dintre care unele sunt foarte importante în pomicultură (cele cultivate) şi în lucrările de ameliorare (Iezzoni şi colab. .2 VI/2 VI/3 .Prunus cerasus L.

şi constituie un material iniţial de ameliorare valoros şi pentru prun. Prunus fruticosa (Pall. P. (vişinul turcesc. negre. cerasus = Cerasus vulgaris.Var. P. amărui. de 4-7 m până la 10-12 m înălţime. Mahaleb (P. Din această varietate fac parte cele mai valoroase soiuri de cireş cultivate în lume. au o drajonare slabă şi rezistenţă bună la secetă. Prunus besseyi Bailey (vişinul de nisip) este o specie întâlnită în flora spontană în Canada şi SUA. tomentosa ş. astfel că fondul de germo-plasmă existent poate fi eficient utilizat în vederea creării unor noi soiuri. suportând tempe-raturi de -50ºC). cu pulpa moale şi suculentă. cu pulpa tare (soiurile Bigarreau. de la Oceanul Pacific până la poalele munţilor Himalaia. pensylvanica. slab fertile. P.). incisa. Plantele formează un sistem radicular bine dezvoltat. (1990). mai dulce ca a cireşelor sălbatice.a. în rândul cărora se manifestă o amplă variabilitate pentru majoritatea caract-eristicilor urmărite în lucrările de ameliorare. P. cu sâmburi mari şi alungiţi. P. Prunus vulgaris Mill. creşte spontan pe terenuri pietroase. sau mahalebul). avium şi P. pe soluri nisipoase şi sărate. Caucaz. prunifolia) etc. Rehder (1974). dar şi a soiurilor. P. citat de Iezzoni şi colab. duracina L. Creşte sub formă de arbust răsfirat cu o înălţime de până la 2 m. sunt constituite din soiuri locale şi ameliorate. Prunus tomentosa (Thunb. fructe foarte mici. canescens). galbene. a distribuit speciile genului Prunus în mai multe secţiuni: Microcerasus (P. cel mai valoros fond de germo-plasmă şi sursele de gene adecvate lucrărilor de ameliorare a cireşului şi vişinului. Prunus mahaleb L. o coroană sferică. sau vişinul pitic) este răspândit în flora spontană din nordul Europei şi Asiei.5 m. Dönissen ş.a. cais şi prun. de culoare roz. Din multitudinea acestor specii. Prunus (P. suportând temperaturi de până la -40ºC. deseori stufoşi. P. Asia Mică şi Centrală. Var. cu coacere timpurie şi medie. roşii sau negre. formează fructe multe însă mărunte. sub formă de arbustoizi sau pomi drepţi sau răsfiraţi. Crimeea. intră pe rod devreme şi fructifică abundent. Mill. fructe mari.sieboldii ş. involucrata ş. (cireşul sălbatic) este cea din care provin soiurile cu fructe mici. plasticitate ecologică (nu este pretenţios faţă de sol. încă din anul doi de la plantare. nipponica. inclusiv pentru rezistenţa la Plum pox. fruticosa. Lobopatalum (P. P. sylvestris Kirschl. P. unde creşte sub formă de arbustoid (tufă). Se foloseşte ca portaltoi pentru piersic. Se poate utiliza în ameliorare şi pentru obţinerea unor soiuri rezistente la Coccomyces hiemalis. Se foloseşte în ameliorarea portaltoilor. sargentii. este rezistent la secetă şi foarte rezistent la ger. (cireşele de Ispas). Se poate încrucişa cu speciile genului Prunus. Intră timpuriu pe rod. „pietroase”).3 m. în ameliorare prezintă interes şi pentru alte caracteristici utile cum sunt: intrare timpurie pe rod. astringentă. de culoare verdeînchis. formează fructe de dimensiuni mijlocii. P.) Woron. aromate. cu o înălţime de 1-1. Hedelfinger. are o înflorire târzie şi o bună rezistenţă la secetă şi ger. P. Într-o clasificare sistematică. Pomii au o înălţime de 5-10 m. În afară de vigoarea mică de creştere. pseudocerasus. printre care şi unele bine cunoscute în ţara noastră: Germersdorf (sinonim Schneiders’s Späte). (vişinul de stepă. a dat naştere soiurilor cu fructe mijlocii şi mari. P. Napoleon (sinonim cu Royal Ann). de culori diferite. cum sunt Timpurie de mai şi Cea mai timpurie (Fruheste der Mark). fruticosa. avium. de 1-3 m înălţime. serrulata. microcarpa. sau prin autopoliploidizarea unor forme primitive de cireş.a. Este adaptat la terenuri umede şi reci şi are o bună rezistenţă la ger. pumila.). Din această varietate fac parte soiurile Ramon Oliva şi Timpurie franceză. bine drenate. P. japonica.a.) Wall. având o puternică tendinţă de drajonare. (vişinul) nu se întâlneşte în flora spontană şi se presupune că a luat naştere prin încrucişarea speciilor P.besseyi. dar se şi cultivă în scopuri ornamentale. negre. suculente. sunt rezistenţi la ger şi secetă.). sau pielos) este o specie răspândită în flora spontană din Asia. cu pulpa moale şi coacere timpurie. eventual până la 2. La vişin s-au format numeroase soiuri şi populaţii locale. mahaleb. dar lipsite de aciditate. Creşte sub formă de arbust sau arbus-toid (tufă). Juliana L. (vişinul chinezesc. Pseudocerasus (P. Var. P. P. formează o coroană sferică. incana. (cireşele pietroase) este varietatea din care provin soiurile cu coacere târzie. cu pulpă roşie închis. . în centrul Europei.

prin hibridări artificiale. Speciile P. fructul fiind o drupă globuloasă. b) Centrul chinezesc. Schattenmorelle etc. tomentosa şi. De regulă. virginiana. florile sunt albe. este x = 8. ger.aparţinând spe-ciilor cultivate. sau chiar total autofertile (Mocăneşti 16. P. nu este cazul să se efectueze castrarea florilor. Lapins. care se presupune că a luat naştere prin polenizarea vişinului de un grăuncior de polen de cireş. avium. Crişane). rezistenţa la boli. a unor noi soiuri care să manifeste caracteristicile dorite. pe tipul 5. Nana. Stella Compact. La fel ca la prun. specie de asemenea tetraploidă. 5. fruticosa. probabil. în pungi de pergament sau de tifon. dar acest mecanism genetic nu este atât de sever încât să împiedice autopolenizarea la toate soiurile de cireş şi vişin. besseyi. Inflorescenţa la cireş este un corimb. La vişin. cu excepţia cazurilor când genitorii au număr diferit de cromozomi sau când între soiuri apar probleme de incompatibilitate (între soiurile de cireş apare destul de frecvent diferite grade de intersterilitate). Variabilitatea soiurilor de P. de unde provin P. Inflorescenţele alese se izolează. Încrucişările dintre soiurile de cireş reuşesc relativ uşor. vulgaris sunt originare din arealul cuprins între Marea Neagră şi Marea Caspică. ea constituie. 1975). tomentosa. Tehnica hibridării artificiale la cireş şi vişin este similară cu cea prezentată la celelalte specii pomicole. acida Dum. cum sunt producti-vitatea. sau P. obţinându-se hibrizi viabili şi fertili. în care îşi au originea P. posibilă. Mari timpurii ş. La cireş se pot întâlni şi forme triploide şi tetraploide.). Deoarece autofertilitatea prezintă o serie de avantaje în pomicultură. hibridarea între soiurile de vişin este. La fel ca prunul. aşa fiind soiurile Engleze timpurii. P. la fel. Dintre cele două specii cultivate. Oblacinska. Polenizarea străină este favorizată de incompatibilitatea gameto-fitică. cireşul şi vişinul sunt plante alogame. Engleze timpurii). . Newstar ş.3. 1994). la cireş şi vişin.). sistemul incompatibilităţii gametofitice fiind mai permisiv decât la cireş. De asemenea. la soiurile autofertile. Există şi soiuri care aparţin „cireşului englezesc”. iar în momentul înfloririi depline se execută polenizarea artificială. sau „Duke Cherries” (P. polenizarea naturală având loc entomofil. P. P. din care provin speciile P. (Botu. printre care P. pensylvanica. P. dar şi multe soiuri parţial autofertile (Montmorency. c) Centrul nord-american. numite de origine sau genice: a) Centrul transcau-cazian. La ambele specii. serotina. vulgaris pentru caracteristici importante pentru cultură şi ameliorare. x gondouinii Rehd. iar vişinul este tetraploid (2n = 4x = 32). secetă etc. vulgaris şi. P. polenizarea străină asigură o fecundare a florilor şi legare a fructelor superioare faţă de autopolenizare. dar există şi soiuri autofertile. iar în afara vişinului. avium şi P. fruticosa. de unde s-au răspândit în Asia şi Europa. cireşul este diploid (2n = 2x = 16).a. tetraploide (2n = 32) sunt şi P. în general. P. avium şi P. neredus gametic (2n).a. besseyi şi P. mahaleb sunt diploide (2n = 16). inclusiv între cireşul şi vişinul cultivat. fruticosa. virginiana ş. P. se întâlnesc frecvent soiuri autosterile (ex. chiar dacă au flori hermafrodite. probabil. printre acestea numărându-se Stella. hibrizii cireş x vişin moştenesc gradul de ploidie de la vişin (tetraploizi).a. iar la vişin o umbelă simplă. pe această cale luând naştere soiurile „Duke”. Majoritatea celorlalte specii. PARTICULARITĂŢILE CITOGENETICE ŞI BIOLOGICE ALE CIREŞULUI ŞI VIŞINULUI Numărul cromozomal de bază. Sunburst. înainte de deschiderea florilor. Când se folosesc ca genitori materni soiuri complet autoincompa-tibile. Se consideră că speciile genului Prunus s-au format şi diversificat în trei centre principale. şi caracteristici ale pomilor şi fructelor intermediare celor două specii (Fogle. sunt posibile şi încrucişările interspecifice. şi mai rar anemofil. calitatea fructelor. Majoritatea soiurilor de cireş sunt autosterile (autoincompatibile).) dă posibili-tatea alegerii unor genitori adecvaţi pentru crearea. un obiectiv important de ameliorare. la toate speciile genului Prunus.

Negre de Bistriţa. iar la vişin Meteor. Windsor. iar ca genitori materni să fie folosite soiuri cu o bună capacitate de germinare a seminţelor (Hedelfinger. Schattenmorelle (Morella negră). Stella. OBIECTIVELE AMELIORĂRII CIREŞULUI ŞI VIŞINULUI La cireş şi vişin. Intrarea pe rod are loc. când există siguranţa că polenul propriu nu a ajuns încă la maturitate şi nu apare riscul autopolenizării. reducerea cheltuielilor de producţie.. a cărei realizare depinde de baza ereditară a fiecărui soi.a. întrucât aproape toate soiurile sunt interfertile şi au o capacitate satisfăcătoare de germinare a sâmburilor. Boambe de Cotnari etc. Cociu şi colab. pretabile în cel mai înalt grad înfiinţării unor plantaţii cu densităţi mari de pomi la unitatea de suprafaţă. Van. precum şi de interacţiunea dintre baza genetică a soiurilor şi condiţiile de mediu. Northstar. la cireş (Cociu şi Oprea. care trebuie abordată prin prisma elementelor de productivitate.4. adaptarea la condiţiile de mediu şi obţinerea unor recolte ridicate. atât la cireş. Vigoarea mare a pomilor. Hibrizii pe rădăcini proprii. 5. Ulster etc.. Aceste deziderate pot fi îndeplinite prin intermediul unor obiective de ameliorare.1. 1999). Dönissen. tehnologie de cultură etc. Boambe de Cotnari. diferenţe mari de producţie s-au înregistrat şi la acelaşi soi. Pentru reuşita hibridărilor artificiale se recomandă să se aleagă combinaţii în care genitorii să aibă un grad ridicat de interfertilitate. prin crearea soiurilor noi şi introducerea lor în producţie se urmăresc câteva direcţii principale. mai repede la vişin (3-4 ani) decât la cireş (56 ani). (Cociu. unele dificultăţi sunt date şi de slaba capacitate de germinare a sâmburilor unor soiuri (ex. capacitatea de producţie a soiurilor de cireş şi vişin este foarte diferită.Când soiurile folosite ca genitori materni au anumit grad de auto-fertilitate. nu apar probleme deosebite în realizarea hibridă-rilor artificiale. Castrarea se execută în faza de buton floral. Bing. concepute astfel încât să ofere premize de succes şi programate pe o durată de timp corespunzătoare. 5. în general. Rivan. Ramon Oliva. respectiv şase. distanţe de plan-tare. Sunt consideraţi fără perspectivă şi se pot elimina din câmpurile de alegere hibrizii care nu intră pe rod până în anul cinci de viaţă. castrarea florilor mamă este obligatorie.4. 1989). că productivitatea este o caracteristică extrem de complexă. au o creştere rapidă în primii ani de viaţă. La vişin. Uriaşe de Bistriţa).). de la o zonă la alta. în urma studiilor efectuate unele soiuri remarcându-se printr-un potenţial de producţie foarte ridicat. Chiar dacă plantaţiile cu soiuri au fost organizate respectându-se principiile de tehnică experimentală. În afara problemelor de intersterilitate care pot să apară în realizarea hibridărilor artificiale la cireş. generale sau speciale. pe de altă parte. cât şi la vişin. Oblacinska. confirmându-se faptul că fiecare soi are cerinţe specifice faţă de factorii de mediu şi. anterele) din florile hermafrodite. de condiţiile de mediu şi cultură. Engleze timpurii. pentru a se evita autopolenizarea. La cireş. . Mocăneşti 16 ş. dar la ambele specii se pot întâlni şi cazuri de puieţi care intră pe rod abia după 8-9 ani. În condiţiile din ţara noastră. sau adecvate procesării industriale. printre cele mai productive soiuri s-au situat Van. Vigoarea şi tipul de creştere şi fructificare a pomilor reprezintă elemente de productivitate de primă importanţă urmărite în crearea noilor soiuri de cireş şi vişin. obţinerea unor fructe de foarte bună calitate pentru satisfacerea pretenţiilor consumatorilor.. cu care se înlătură staminele (în mod concret. Pitic de Iaşi. obţinuţi din sămânţă. cu vârful ascuţit. pe acelaşi portaltoi. Productivitatea La cireş şi vişin productivitatea reprezintă unul dintre cele mai importante obiective de ameliorare. la vişin (de la obţinerea din sămânţă). Castrarea se efectuează cu ajutorul unei pensete fine. printre care: diversificarea producţiei şi asigurarea unei pieţe de desfacere a fructelor care să aducă câştiguri cultivatorilor. 1990. Nana.

şi soiul Lapins. după aprecierea lui Kappel. Giorgia ş. Ţarina.5 g. 1999). limitele de variaţie situându-se între 3. Cociu şi colab (1999). Nana. cu o creştere compactă. La cireş există o mare amplitudine pentru vigoarea de creştere a pomilor. Granatnaia. Oblacinska. între soiurile de cireş şi vişin existând o amplă variabilitate a mărimii fructelor. de la soiuri foarte viguroase (Bigarreau Moreau). Pitic de Iaşi. Ţinându-se seama de faptul că soiurile de vişin trebuie să aibă fructe de peste 5 g (Botu. cu o heritabilitate ridicată (Ardelean 1986). iar Crişane la peste 7 g. Timpurii de Cluj ajung la 5. Merton Bigarreau.9 g. În experienţele lui Blazek (1985). care la maturitate pot ajunge la o înălţime de aproximativ 2 m. Oblacinska. avânt şi soiurile autohtone Jubileu 30. sunt: Van. tipul de creştere şi fructificare a pomilor se manifestă ca un caracter determinat poligenic. nu este de dorit. ca / parc – crapac / summerland / progs / horticulture / kappel / ormnswch_e.. se caracterizează printr-o vigoare foarte redusă. O. 1990). sau chiar cultiva-ruri pitice. Ţarina. în general. eventual puţin mai mari. de 11. Early Rivers. Napoleon. mărimea medie a cireşelor este de aproximativ 7 g la soiul Germersdorf. Lapins. multe soiuri din ţara noastră au o mărime medie a fructelor de 4-5 g (Dropia. combaterea bolilor şi dăunătorilor. de tip spur. Ţarina. Mărimea fructului la cireş şi vişin este un caracter cu un deter-minism poligenic (Iezzoni şi colab. iar majoritatea au înflorit în anul patru (50. 1990). Meteor Korai. Tipul „dwarf” (nanismul) este controlat genetic de un sistem recesiv-supresor de două gene. Stella. Compact Stella are o vigoare cu 50% mai mică decât cea a soiului Stella. Precocitatea intrării pe rod este un element de productivitate cu o ereditate poligenică. cu creştere compactă. hibrizii cu intrare timpurie pe rod au avut. şi o mai mare capacitate de producţie. recomandă soiurile Engleze timpurii. care se transmite.. şi soiurile Nana.8-8. sau mutage-neză indusă (Iezzoni şi colab. Există şi soiuri cu fructe mai mici. provine tot din Stella (obţinut de dr. cum sunt soiurile româneşti Nana şi Pitic de Iaşi.5-6 g. cum sunt Compact Stella şi Compact Lambert. Uriaşe de Bistriţa (8. la Mocăneşti 16. Soiurile „dwarf”. agr. ultimele au fost obţinute prin diferite metode de ameliorare: hibridare. selecţia mutaţiilor naturale. şi considerat de mulţi amelioratori ca cea mai mare realizare la cireş). tipic „dwarf”. întrucât face dificile lucrările de întreţinere şi recoltare. cum sunt soiurile „dwarf” suedeze Kirsa şi Pernilla. Vigoarea de creştere a pomilor şi precocitatea intrării pe rod pot fi semnificativ influenţate şi prin intermediul portaltoiului. În condiţiile din ţara noastră. 1990). Pitic de Iaşi. htm).. K. Alte soiuri care se pot utiliza ca genitori pentru precocitatea intrării pe rod sunt: Merton Glory. dar în încrucişările dintre anumite soiuri (ex. Nefris la vişin (Cociu şi colab. Soiuri cu o bună capacitate de transmitere a intrării timpurii pe rod. habitusul pomilor pare a fi determinat de un număr redus de gene..1 g (Cociu.3 g). 1990). la cireş (Iezzoni şi colab. rezultă că lucrările de ameliorare pentru crearea unor soiuri noi. Lapins. caracterul fiind corelat cu rugozitatea frunzelor (Fogle. cu un minimum cuprins între 7 şi 10 g (http: // res2. valori apropiate. 1994). la cireş. Royale Duke. iar la cireşe mărimea optimă este. poate fi considerat ca având cireşe destul de mari. În afara soiului Stella Compact. respectiv moşteneşte. până la moderat viguroase (Knauffs Scwartze).a. Rubin. instalarea unor mijloace de protecţie contra grindinilor etc. Northstar x Meteor). după un model tipic cantitativ. Merton Late. 1990).îndeosebi a celor altoiţi pe cireş sălbatic. La vişin. Şi la vişin. şi se pot utiliza ca genitori pentru transmiterea acestei caracteristici. Kordia şi Moreau (Blazek. Schattenmorelle. care la maturitate ajung doar la 1 m înălţime (Iezzoni şi colab. Northstar. Variabilitatea caracterului se manifestă şi în interiorul aceluiaşi soi. . Şi la vişin există surse de gene pentru vigoarea mică de creştere a pomilor. care constituie şi surse valoroase de gene pentru caracter. cu fructe mari. Ilva. sau chiar pitice genetic („genetic dwarf”). Ilva.. iar Compact Lambert are un sfert din vigoarea soiului Lambert din care provine. trebuie să continue. 1975). 1985). dar acesta fiind un soi cu fructe amare.7%). Cerna. Sunburst. Unii progeni ai acestor soiuri au intrat pe rod încă din anul trei de viaţă (9. fiind denumit după creatorul renumitului soi. cu o mărime medie de 4. Mocăneşti 16). Ca surse de gene pentru rodirea pe formaţiuni spur. Armonia.6%). cum este Silva (3 g).

Calitatea fructelor Calitatea cireşelor şi vişinelor este apreciată pe baza unor criterii asemănătoare. în funcţie de destinaţia fructelor: cireşele se comercializează. autofertilitatea derivă de la selecţia John Innes 2420. Sonata la cireş. în timp ce soiurile autoincompatibile au alte alele S: Van S1S3. formă. conţinutul fructelor în substanţe utile. Rainier. Sandra Rose. la vişin. Van. Aceste elemente de calitate au o pondere diferă ca importanţă. Prin introducerea în cultură a soiurilor autofertile nu mai este necesară asigu-rarea polenizatorilor. creat de Lapins. care s-a impus ca un obiectiv distinct de ameliorare la cele două specii. Sonata. Summit. Autofertilitatea la cireş şi vişin este indusă de o singură alelă a genei S. Giant. mai ridicată la cireş decât la vişin (Wolfram. 1990). dar la cireş. prin polenizarea soiului Lambert cu polen de la selecţia John Innes 2420. 1975). compoturi. sucuri etc. La vişin.. 5. ca surse de gene pentru autocompatibilitate. Canada. Stella şi Sunburst au genotipul S3S4'. de regulă. ce afecta activitatea polenului. proporţia formelor autofertile este. Meteor Korai. de regulă. în timp ce vişinele se utilizează. (Cociu şi colab. Celeste. La cireş. noile soiuri trebuie să prezinte fructe regulate. La cireş. culoare). La cireş. şi se continuă cu S1S3 (grupa II). transport şi păstrare etc. în care se începe cu alelele S1S2 (grupa I). gustul şi aroma. pentru consum în stare proaspătă. Primul soi de cireş autofertil a fost Stella. rezistenţa lor la crăpare. Sweetheart. caracteristicile interne ale acestora (consistenţa şi textura pulpei. genitori adecvaţi pentru obţinerea unor descendenţi din care să fie selecţionate soiuri autofertile sunt: Nana. Samba. care a suferit o mutaţie a alelei S4. Merton Bigarreau şi Mermat nu sunt de tipul S1S3. Enrica. iar Lapins S1S4'..4. Stella fiind heterozigot pentru alela mutantă S4'. deoarece în descendenţa unor încrucişări între genitori cu fructe cordiforme şi cu fructe rotund ovale pot să apară şi hibrizi cu fructe intermediare. fără . Schattenmorelle. în Summerland. Pitic de Iaşi. astfel încât. şi Crişane. forma cordiformă fiind dominantă asupra celei rotund-ovală. care furnizează polen compatibil pentru soiurile din grupele anterioare (Iezzoni şi colab.. soiurile au fost încadrate în mai multe grupe de incompatibilitate.). care se referă în principal la aspectul fructelor (mărime. Bing. în prezent. se pot înfiinţa plantaţii „pure” şi se pot obţine producţii mari şi constante (regulate). S1S4 (grupa IX). cât şi asupra ameliorării speciei. Sam. Duroni 3. la cele două specii. 1998. Sumadinka la vişin. Rubin. Giulietta. iar Hedelfinger nu este nici de tipul S4S5. pentru un aspect comercial atrăgător. în momentul de faţă. se pot utiliza soiurile autofertile Stella. în 1968. forma fructului a fost apreciată ca un caracter cu un determinism genetic simplu. în care sunt incluse soiurile considerate „donori universali”. cum sunt: Uriaşe de Bistriţa. Autofertilitatea este un important element de productivitate. Dintre soiurile autofertile.2. numeroase asemenea soiuri sunt răspândite în cultură. variabilitatea caracterului este mai mică decât la cireş. din seria celor ce produc incompatibilitatea gametofitică. Montmorency. care se abat de la formele de bază (Fogle. Napoleon S3S4. 1999). la multe soiuri se cunoaşte structura alelică a locusului S.Genitori adecvaţi pentru realizarea acestui deziderat sunt soiurile cu fructe mari. 1998). Forma fructului nu constituie un criteriu eliminatoriu în lucrările de selecţie. 2000). Isabella. Sunburst. nici un “donor universal” (Schmidt. fiind menţionate 18 asemenea grupe. Lapins. 1998). Sunburst. S2S4 (grupa XIII) etc. după prelucrare industrială sau casnică. În descendenţele hibride. 1998). În plus. Annabella şi Bianca S1S5. Germersdorf. suculenţa. Newstar. originea autofertilităţii nu este cunoscută (Wolfram. S2S3 (grupa IV). Este posibil ca gena majoră să fie supusă acţiunii unor factori modificatori. Crearea soiului Stella a avut un impact deosebit atât asupra culturii cireşului. chiar în condiţii climatice mai puţin favorabile pentru polenizarea străină. Alma. mărimea sâmburelui etc. La cireş. La vişin. Oblacinska etc. astfel că polenul S4' poate creşte într-un stil S4 (Granger. Stella Compact. Boškovic şi colab. 1998. sub formă de dulceţuri. adus din Anglia. lucrările de creare a unor soiuri autocompatibile (autofertile) luând o amploare deosebită. plus grupa O.. Mari timpurii. în mod preponderent. fructele fiind de regulă sferice.

între 8. aderenţa pulpei la sâmbure şi aroma fructului sunt caractere cu un determinism poligenic. În lucrările de ameliorare. La vişin. Există însă şi excepţii de la un eventual linkage între pulpa pietroasă şi coacerea tardivă. galben cu purpuriu (Napoleon. De exemplu.. Hedelfinger). proporţia sâmburelui în fruct. Moreau. Favorit) şi roşu-închis (Schattenmorrele). să fie cât mai atractive pentru cumpărători (consumatori).. culoarea pieliţei influenţează hotărâtor aspectul comercial. iar pentru crearea unor soiuri destinate obţinerii sucului natural. la cireş.. La multe soiuri.9% din fruct la Ramon Oliva.a. Compact Lambert. şi „Bigarreau group” – cu fructe sferice (Iezzoni şi colab. proporţia sâmburelui din fruct se situează în jurul valorii de 7%. 6. după o metodă propusă de Christensen (1972). prin urmare. Yellow Drogan). respectiv Schattenmorelle).5% la Roşii de Bistriţa şi 5. culoarea fructelor poate fi de la galben (Dönissen Gelbe.8% la Ilva etc. cu o mare importanţă economică la cireş. De asemenea. sâmburele reprezintă 9. fermitatea pulpei este variabilă. cât şi la vişin. temperaturi ridicate şi precipitaţii. sâmburele reprezintă 8.5% la Scuturător. Emperor Francis ş. Crăparea cireşelor este o caracteristică de soi. unde a reprezintă numărul de fructe crăpate după 2 ore. dar şi pentru productivitatea soiurilor.. respectiv Stevnsbaer).1% din greutatea totală a fructului la Nana. la care consumatorii preferă fructele mari. influenţată de fermitatea pulpei. Gil Peck. grosimea şi permeabilitatea pieliţei etc. Dropia.abateri mari de la formele de bază. care pare mai degrabă că se moşteneşte după modelul cantitativ. Rezistenţa fructelor la crăpare reprezintă un caracter complex. Caracterul este controlat de o genă majoră.7% la Rubin. dar există mari diferenţe între soiuri pentru acest caracter. în funcţie de forma cireşelor. cu pulpă fermă. la 20ºC. Schattenmorelle. La vişin. ambele caractere fiind determinate de gene majore. roşu-închis (Sam. Pentru că. atât la cireş. cât şi la vişin. intensă. soiurile pot fi încadrate în „Heart group” – cu fructe cordiforme. CI („Cracking Index”) a fructelor ţinute în apă distilată. La cireş. alela pentru pulpa fermă fiind parţial dominantă asupra alelei pentru pulpa moale. pietroasă. sunt elemente de calitate cu o ereditate simplă. Soiuri care pot fi utilizate ca genitori pentru caracterul pulpă tare. fermitatea pulpei poate fi apreciată cu ajutorul Durometrului. iar b numărul de fructe crăpate după 4 ore. până la negru (Knauffs Scwartze Herzkirsche). 1990). De altfel. . cu o culoare roşie. iar rezultatele se pot raporta la un soi martor. La vişine. În cadrul soiurilor. iar rezistenţa la crăpare se poate estima prin calcularea „Indicelui de crăpare”. la soiuri sau hibrizi. cu pedunculul scurt dominant asupra celui lung. Van. 1990). 1999). se urmăreşte ca noile soiuri să aibă fructe frumos colorate şi. (Iezzoni şi colab. Textura pulpei este un important element de calitate. Vega).9-9. la cireşe. 8-9% la Pitic de Iaşi.. 1990). Culoarea închisă a pieliţei (de la roşu la negru) este monogenic dominantă asupra culorii deschise (de la galben-deschis la galben-roşu). Culoarea pieliţei şi a pulpei fructului. atât la cireş.. Formula de calcul este CI = [(3*a + b)/150)*100]. în cazul unor soiuri cum sunt Burlat şi Moreau. 1990). de la pulpă foarte moale şi moale (Diemitzer Amarelle. procentul de substanţă solubilă şi potenţialul osmotic. îndeosebi la cireşele destinate utilizării în stare proaspătă. lungimea pedunculului este un caracter monogenic. întrucât cireşele de sezon mediu şi târziu au pulpa mai fermă decât cele cu coacere timpurie. 6. Bing. culoarea oscilează între roşu deschis (Montmorency. Schneiders’s Späte (=Germersdorf). roşu (Van). (Iezzoni şi colab. Se presupune că fermitatea pulpei este corelată cu epoca de coacere a fructelor. În ameliorare se tinde spre crearea unor soiuri cu procent cât mai mic de sâmbure în fruct. iar rezistenţa fructelor la crăpare este un caracter la care tipul de ereditate nu a fost încă precizat. la ultimul soi de cireş pulpa nefiind aderentă la sâmbure. 1990). Sam. pietroasă (Kappel şi colab. iar culoarea roşie a pulpei este dominantă asupra culorii galbene (Iezzoni şi colab. Nefris (Cociu şi colab. 2000). până la pulpă fermă şi foarte fermă (Meteor. sunt: Lapins. (Cociu. mărimea sâmburelui în fruct este un element important pentru calitate. se pot folosi ca genitori soiurile Scuturător.

cât şi a valorii nutritive sau de prelucrare a fructelor. Durone II. Munchenberger fruhe. vitamine. Mari timpurii.). Ţarina. Engleze timpurii. astfel că. Boambe de Cotnari etc. Merton Late. manifestă sensibilitate la crăpare. 1961.. genitori valoroşi pentru coacerea timpurie a fructelor sunt soiurile Mari timpurii. Cociu şi colab. iar pentru maturarea tardivă . În plus.. Lambert. Meteor Korai. facilitează recoltarea (prin evitarea unor momente „de vârf”. mărimea fructului. Modernizarea sortimentului la cireş şi vişin trebuie să continue. Kordia. Rudi. Boambe de Cotnari. Ponoare etc. Fructele soiului Emperor Francis conţin 273 mg potasiu şi 7. dar şi dintre cele actuale. şi soiurile de vişin Crişane. Rainier. Van. C şi potasiu.. de aceea. ceea ce le poate deprecia semnificativ calitatea. la 100 g fruct proaspăt (parte edibilă). Fogle. fructele conţin 15 mg vitamina C şi 296 mg potasiu (Iezzoni şi colab. în ameliorare. Schattenmorelle. Conţinutul fructelor în zahăr şi aciditate sunt caractere cu un determinism poligenic. coacerea târzie a apărut dominantă asupra coacerii timpurii. Hedelfinger. Cociu şi colab.4 mg vitamina C.Unele soiuri bine apreciate pentru calitatea fructelor. Hudson etc. Lapins. Meteor Korai. pentru asigurarea unui conveer varietal care să permită aprovizionarea continuă a pieţei cu fructe proaspete. Ca surse de gene indicate pentru ameliorarea rezistenţei la crăpare a cireşelor. În unele combinaţii. Sunburst (Iezzoni şi colab. 1953.. Schmidt. sunt deficitare în ceea ce priveşte anumite elemente de calitate. se pot obţine şi forme trangresive. îndeosebi în anumite condiţii din perioada maturării fructelor. Micu şi E. (C. s-a acţionat pentru extinderea sortimentului cu soiuri la care fructele să aibă o maturare precoce sau tardivă. Burlat. existenţa unor soiuri cu coacere diferită. existente în vechiul sortiment. Fruheste der Mark. 1994. Erdy Nagygyumolcsu etc. se pot obţine descendenţe în care selecţia unor hibrizi cu fructe bogate în zahăr şi aciditate să fie eficientă. iar epoca de maturare a fructelor a fost corelată cu data înfloritului. 1999). În plus. În crearea de soiuri noi se urmăreşte ca fructele să aibă un conţinut ridicat de substanţă solubilă (zahăr. Lapins. Pandy. Van.3. îndeosebi la cireş. iar pentru tardivitate Sweetheart. Burlat. Büttners etc. 5. epoca de coacere a fructelor este un caracter determinat poligenic. pentru timpurietatea coacerii fructelor se pot utiliza ca genitori soiurile Newstar. 1990). substanţe colorante şi tanante. La vişin. sau fermitatea pulpei. cum sunt: consistenţa pulpei.. Viva. Genitori valoroşi pentru un conţinut ridicat în substanţe utile şi calitate foarte bună a fructelor sunt soiurile de cireş Bing. Dönissen. 1999). Compact Lambert. de foarte bună calitate. majoritatea descendenţilor F1 având o coa-cere intermediară părinţilor. La cireş. Noble. cu pulpa fermă. Emperor Francis.4. Hedelfinger. Atât la cireş. pietroasă. la soiul de vişin Montmorency. Early Rivers. cât şi la vişin. Conţinutul fructelor în substanţe utile are o mare importanţă atât pentru asigurarea gustului cireşelor şi vişinelor. Sam. la cireş. arome etc. printr-o alegere adecvată a genitorilor. Un conţinut ridicat în substanţe solubile a fructelor este foarte avantajos şi în procesul de prelucrare industrială... Epoca de coacere Epoca de coacere a fructelor este eşalonată pe o durată de timp relativ scăzută. multe dintre soiurile timpurii. conţinutul în substanţe utile etc. Rivan. cum sunt Bing. atât pentru timpurietate cât şi pentru tardivitate (Lamb. Napoleon. Scorospelka. Erdy Nagygymolcsu etc. lungimea lăstarilor. Sue. asigură o mai eficientă utilizare a forţei de muncă. 1990. Regina. Dönissen. aciditate. se pot utiliza soiurile: Adriana. 1990). şi a industriei alimentare cu materie primă. Colina. citaţi de Iezzoni şi colab. Cireşele au un conţinut ridicat în vitamina A. când se suprapune coacerea la mai multe soiuri în livadă) şi procesarea fructelor. excluzând uneori necesitatea adăugării de zahăr..

P. Monilinia. Dönissen. Vladimirskaia... Este posibil ca. Nana. Cireşul este mai sensibil la ger decât vişinul. Şi din acest punct de vedere cireşul este mai expus. Chiar dacă se presupune că ereditatea rezistenţei la boală este de tip cantitativ (Fogle. Black Eagle. La ambele specii. variabilitatea genetică este destul de amplă pentru a identifica şi alţi genitori cu o bună rezistenţă la boală. şi în 1985 la vişin şi mirobolan.. prin urmare se pot micşora costurile de producţie. 1999). se evită poluarea mediului şi a fructelor etc. Hudson. tomentosa. Grossa Gamba. dar şi de interacţiunea dintre genotip şi condiţiile de mediu. Liubskaia (Budan şi E. besseyi. prin care se urmăreşte crearea unor soiuri cu o bună comportare la atacul unor boli precum Coccomyces hiemalis. 1990). Compact Lambert. la care riscul afecţiunilor cauzate de temperaturile negative târzii să fie cât mai mic.. cum sunt Vinka. în mod deosebit la P. Pentru ameliorarea rezistenţei la ger a cireşului şi vişinului se poate apela şi la sursele de gene reprezentate de speciile înrudite. sau la altele. Pentru că rezistenţa la gerurile de primăvară este influenţată şi de rezistenţa florilor la îngheţ. se vor alege ca genitori cele cu o bună rezistenţă. 1994. Ilva. Oblacinska. Rezistenţa la boli şi dăunători Rezistenţa la boli constituie la cireş şi vişin un obiectiv important de ameliorare. se reduc considerabil chel-tuielile necesitate de tratamentele fitosanitare cu fungicide. Shubinka ş. O înflorire târzie au soiurile de cireş Sam. 1990). Krupnoplodnaya. Fragana. Rezistenţa la ger Rezistenţa la ger a cireşilor şi vişinilor este o însuşire polifactorială complexă. care variază în funcţie de specie şi soi (Neagu. cu o bună comportare la ger. 1994). Nutberry Black. iar în cadrul fiecărei specii există soiuri cu o comportare diferită la temperaturile coborâte din timpul iernii. Burlat. boala a fost semnalată în 1964 la cireş şi prun. ca surse de gene pentru crearea unor noi soiuri.4. întrucât înfloreşte mai devreme decât vişinul. (Iezzoni şi colab. viroze şi alte boli specifice (Branişte şi Andreieş. 1999). potenţiale surse de gene ce pot fi utilizate pentru crearea unor soiuri rezistente la cancerul bacterian sunt reprezentate de unele soiuri de cireş cu o bună comportare la atac.Schattenmorelle. Kristin ş. precum P. cu o bună .4. Northstar.a. fiind deseori confundată cu ciuruirea micotică. ameliorarea rezistenţei la cancerul bacterian este un obiectiv dificil de realizat. Altenburger. fruticosa şi P. Rudi. 1990. 1975). P. cauzată de agentul patogen Pseudomonas syringae. Ulster.5. pensylvanica. caracterul să fie determinat de un număr redus de poligene. Uriaşe de Bistriţa şi soiurile de vişin Schattenmorelle. japonica. Cociu şi colab. 1975). pentru lucrările de ameliorare. în funcţie de particularităţile genetice ale cultivarurilor utilizate ca genitori. La cireş. Hudson. datorită variabilităţii patogenului (Iezzoni şi colab. Yellow Spanish. Cociu şi colab. Pitic de Iaşi.4. sunt recomandate soiurile Lambert. situaţie în care în descendenţă se pot manifesta efecte sesizabile de dominanţă. Turkish Black. Merton Premier. Sumadinka. Prin introducerea în producţie a unor soiuri rezistente la boli. iar la vişin Schattenmorelle. Pitic de Iaşi. Pandy 35. Windsor. toate acestea furnizând gene care pot fi valorificate în crearea unor soiuri cu înflorire tardivă (Budan şi E. descendenţii distribuindu-se normal pentru caracter în raport cu genitorii. lucrările de ameliorare au fost direcţionate spre crearea unor soiuri cu înflorire târzie. Deşi în rândul soiurilor de cireş nu există imunitate la Pseudo-monas. Vic. Mocăneşti 16. Una dintre cele mai importante boli ale cireşului şi vişinului este cancerul bacterian.a. numită în ţara noastră şi ulceraţia şi ciuruirea bacte-riană a frunzelor de sâmburoase. epoca de înflorire are o ereditate poli-genică.. Pitic de Iaşi. 5. Pandy 114. 5. Rubin. Rudi. În România. astfel că.

P. îndeosebi în anii cu primăveri şi veri bogate în precipitaţii. Meteor Korai. Oliver etc.6.. Favorit (Cociu şi colab. x judii.pleurotera. P. Întrucât şi pentru aceste boli există o variabilitate destul de largă. în cadrul speciilor cultivate. variabilitatea genetică a comportării plantelor la cancerul bacterian este destul de largă şi la vişin şi portaltoii celor două specii. Northstar manifestă o bună rezistenţă de câmp la boală în Europa de Est şi SUA. urmate de P. În cadrul genului Prunus există forme aparţinând speciilor P. păduchele ţestos. folosită ca donor de rezistenţă. Merpet. Early Rivers. viroze şi micoplasmoze etc. soiul Oblacinska este considerat unul dintre cele mai puţin afectate soiuri. Pat.). Dönissen. Mari timpurii şi Ţarina sunt printre cele mai rezistente soiuri din România. tomentosa cu o foarte bună rezistenţă la antracnoză. în Europa şi SUA. Apostol. Speciile cele mai rezistente s-au dovedit: P. Nabella. emarginata şi P. Viscount. La vişin. făinarea (Podos-phaera clandestina). Se pare că rezistenţa la această boală. Zaporozskaia. serrulata. P. lupta contra dăunătorilor este axată pe metodele alternative de combatere integrată. serotina. iar prin încrucişarea cu soiul de vişin Pamyati Vavilova a dat naştere unei descendenţe în care a fost selecţionat un hibrid a cărei imunitate la Coccomyces este controlată de o singură genă (Zhukov şi colab. Mari timpurii. cinerea). Engleze timpurii. sunt puternic atacate soiurile cu coacere semitârzie şi târzie. Hedelfinger. Spaniole. afide.. 1999). P. În ameliorarea cireşului şi vişinului se au în vedere şi alte boli. soiul Csengödi a fost identificat ca foarte rezistent (Iezzoni şi colab. virginiana (Iezzoni şi colab.fruticosa. La atacul de musca cireşelor (Rhagoletis cerasi). şi îşi transmite rezistenţa progenilor. 5. în sensul creării şi lansării în producţie a unor soiuri rezistente. P. este antracnoza frunzelor („leaf spot” în engleză). care a fost folosit la rândul său în hibridări cu soiuri de cireş şi vişin. padus. mahaleb. fructigena. Una dintre cele mai frecvente şi păgubitoare boli la cireş şi vişin. cu soiul de vişin Plodorodnaia Miciurina. într-o perioadă de timp relativ scurtă. citaţi de Iezzoni şi colab. cau-zată de micoza Coccomyces hiemalis (sin. În afară de cireş. Hedelfinger. printre care ciuruirea frunzelor (Coryneum beijerinckii). şi cele de vişin Csengödi. Mermat. s-a obţinut un hibrid numit Padocerasus (2n = 32). Bigarreau Burlat. cum sunt soiurile: Merla. virginiana. Adaptabilitatea la recoltarea mecanizată Adaptabilitatea la recoltarea mecanizată reprezintă un obiectiv de mare actualitate în ameliorarea cireşului şi vişinului. Timpurii de Cluj. mahaleb şi P... P.conradinae. nipponica. În afară de boli. Prin încrucişarea speciei P. astfel încât ele să poată fi utilizate ca genitori în lucrările de selecţie. eventual toleranţă. până în momentul de faţă. P. P. Boambe de Cotnari. Germersdorf. Napoleon etc. adică cele mai valoroase (ex. sunt recomandate ca genitori pentru ameliorarea rezistenţei la antracnoză următoarele: Bigarreau Moreau. cireşii şi vişinii sunt atacaţi şi de numeroşi dăună-tori şi nematozi. P. întrucât recoltarea manuală a fructelor este o operaţiune care necesită multă forţă de muncă. Cerella. Inge. 1990. 1990). iar patru specii ale subgenului Padus sunt imune la boală: P. Spanca. iar în Ungaria. iar variabilitatea comportării la atacul de Coccomyces hiemalis între soiurile de cireş şi vişin este destul de mare. maackii. În afară de faptul că recoltarea cireşelor şi . incisa. maackii. Boala cauzează mari pagube în pepiniere şi în plantaţiile tinere. este determinată poligenic. Fragana. P. 1980. M. în funcţie şi de biologia dăunătorului.4. Merchant. Lucrări de ameliorare se desfăşoară şi în direcţia creării unor soiuri rezistente la musca cireşelor. Întrucât metodele genetice nu au fost prea eficiente. Dintre soiurile de cireş.productivitate şi calitate excelentă a fructelor. 2000). nematozi Meloydogine şi Pratylencus etc. Early Orel. Blumeriella jaapii).. 1990). dar în mod deosebit la speciile genului Prunus. pot fi identificate soiuri cu o bună rezistenţă. Ca surse de gene pentru rezistenţa la monilioză sunt recomandate soiurile de cireş Burlat. M. monilioza (sau putregaiul brun: Monilia laxa.

bine apreciate (prin prisma aspectului comercial şi calităţii fructelor) sunt cele care îşi păstrează codiţa verde o perioadă cât mai lungă de timp. care să se desprindă uşor la maturitate. se preferă ca fructele să fie comercializate cu peduncul. Ethrel). în vederea recoltării mecanizate. Unele soiuri au. asigură o bună compatibilitate la altoire pentru toate soiurile de cireş. fără să se specifice dacă dominanţa se manifestă la nivelul unei singure gene sau a poligenelor. 1990). Nero II. acestea fiind reco-mandate ca potenţiali genitori pentru caracter (Iezzoni şi colab. În general. La vişin. Carlotta. avium var. coacerea fructelor să fie uniformă. vişinul franc (P. Cireşul sălbatic este reprezentat de populaţiile de P. roză sau galbenă. Ravenna etc. la progenii soiului Van sugerându-se o dominanţă a pedunculului scurt (Fogle. sunt Vittoria. şi Botu M. intrare târzie pe rod. la care cireşele se desprind fără peduncul. astfel că se pot utiliza ca genitori pentru crearea unor soiuri pretabile la recoltarea mecanizată. poate fi realizată prin tratamente chimice cu substanţe specifice (ex. unele clone din Napoleon. de exemplu. Bianca di Verona.7. Corinna. cel puţin parţial. rezistentă la căderea pe prelata colectoare etc. imprimă pomilor o vigoare mare de creştere. cu o mare diversitate pentru diferite caracteristici. Francesca. Benedetta.a. de culoare neagră. Germersdorf. cum sunt Pietroase negre. Durona di Povo ş.. soiul Van are o coacere uniformă şi codiţă scurtă a fructului. 1975). vulgare) şi vişinul turcesc sau mahalebul (P. În schimb. sunt necesare în continuare lucrări de selecţie.. Toţi portaltoii pe care se altoiesc soiurile de cireş. dar compatibilitatea la altoire este diferită. Datorită faptului că variabilitatea se manifestă şi asupra combinaţiei soi – portaltoi. recoltarea fructelor destinate procesării industriale nu ridică probleme deosebite în ceea ce priveşte riscul ca fructele să fie afectate ca aspect comercial. Trusenszkaya. Ameliorarea portaltoilor Principalii portaltoi ai cireşului sunt reprezentaţi de cireşul sălbatic.. dar este mult folosit şi în străinătate. aplicate înainte de maturizarea fructelor. Cireşul sălbatic sau păsăresc (P. cu fructe mici. Bella Italia. sylvestris. potenţiale surse de gene pentru crearea unor soiuri la care codiţa să rămână ataşată la fruct fiind soiurile: Durona di Cesena. fiind cunoscut sub numele de „Mazzard”. 5. Van. avium) este folosit în aproape toate pepinierele din România (Botu I. desprinderea fructului de codiţă.vişinelor este foarte costisitoare. Grosse Schwartze Knorpel. pot fi utilizaţi şi pentru altoirea soiurilor de vişin. la cireşele proaspete. de vigoare slabă şi cu maturarea târzie a fructelor. Soiuri cu o bună pretabilitate la recoltarea mecanizată. Cornala Gentile. de multe ori fermierii sunt confruntaţi cu mari dificultăţi în asigurarea necesarului de forţă de muncă. Izumnaya. Vega. Pârgovite etc. fructele să aibă codiţă scurtă. Cireşul franc se obţine din sămânţa unor soiuri autohtone sau străine. de soi. fructele să aibă pulpa fermă. astfel încât să reziste la vibraţiile mecanice în momentul scuturării fructelor. cireşul franc. la cireşele comercializate cu peduncul. roşie. Lungimea codiţei fructului (pedunculului) şi grosimea acesteia apar caractere strâns linkate. Ca surse de gene pentru realizarea acestui deziderat se pot utiliza soiurile Hudson. Pietroase Dönissen. În plus. ca portaltoi. la cireşele destinate pentru consum curent. Hedelfinger etc. dar în general cu sensibilitate la cancerul rădăcinilor (Agrobacterium tumefa-ciens) şi la nematozii Pratylenchus vulnus şi Xiphinema diversicaudatum.4. nu drajonează. are caracteristici asemănătoare cu cele ale cireşului sălbatic. 2003). Sandra Precoce. mahaleb). recoltarea mecanizată se poate aplica numai în condiţiile în care fructele îşi păstrează aspectul comercial. şi. Ljana. . Dacă nu este o particularitate genetică. Principalele particularităţi pe care trebuie să le prezinte soiurile de cireş şi vişin pentru a se preta la recoltarea mecanizată sunt următoarele: pomii să aibă un sistem radicular care să le asigure o bună înrădăcinare şi ancorare în sol. Busella. o parte dintre aceste caracteristici. Portaltoiul for-mează un sistem radicular puternic. prin care să fie înlăturate şi celelalte deficienţe semnalate. probabil cu o ereditate simplă. dar productivitate ridicată şi constantă şi o bună calitate a fructelor.

Când unele mutaţiile naturale modifică caracteristici importante pentru ameliorare. pseudocerasus. 1996. În cadrul programelor de ameliorare a portaltoilor. Germania. . care să imprime pomilor o vigoare scăzută şi o intrare timpurie pe rod. Este însă rezistent la Agrobacterium. La East Malling. ornamentală. Un potenţial portaltoi pentru cireş este considerat şi migdalul pitic rusesc. 2003).Cireşul altoit pe vişin are o vigoare mai redusă de creştere şi intră pe rod mai devreme decât atunci când este altoit pe franc. Pentru obţinerea unor portaltoi rezistenţi la frig şi Coccomyces s-a utilizat soiului Cerapadus.1. Cea mai timpurie). nu suportă terenurile uscate din zonele secetoase sau solurile calcaroase. şi nu este compatibil cu unele soiuri (ex. mărimea. care imprimă pomilor altoiţi o vigoare cu 25% mai mică (Webster. P. epoca de coacere a fructelor. Lucrările de ameliorare au fost orien-tate spre selecţia unor forme de mahaleb care să asigure o bună compati-bilitate la altoire.. fruticosa şi hibrizii acestora (Fogle. P. x Cerasus sp. numit în unele ţări (ex. selecţia unor forme de cireş sălbatic şi mahaleb la care să fie evitată variabilitatea mare a ger-minaţiei şi creşterii puieţilor din sămânţă. din portaltoiul Colt a fost obţinut un hexaploid (2n = 6x = 48). dar vişinul folosit ca portaltoi prezintă dezavantajul că nu este compatibil cu multe soiuri de cireş şi drajonează puternic (Cimpoieş.. (Kolesnikova şi colab. METODE DE AMELIORARE A CIREŞULUI ŞI VIŞINULUI 5. ele vor fi identificate şi înmulţite vegetativ. boli şi dăunători etc. 1990). marcotaj. tenella x P. este tolerant la umiditatea din sol (Iezzoni şi colab. care a obţinut descendenţi din combinaţii de tipul (P. 1975. Selecţia mutantelor naturale Selecţia mutantelor naturale (variaţiilor mugurale) constituie la cireş şi vişin o metodă simplă. în schimb. Au fost elaborate metode adecvate de înmulţire vegetativă. 2002). 1990). niponica. Iezzoni şi colab. cu bună rezistenţă la secetă şi calcar. în continuare. foarte mult se lucrează în scopul obţinerii unor portaltoi vegetativi pentru cireş şi vişin. indife-rent dacă aceasta se face prin seminţe sau vegetativ. desfăşurate în Anglia. Printre realizările în domeniu se numără portaltoiul vegetativ Colt (2n = 3x = 24). iar ulterior pot fi promovate ca soiuri noi. avium x P. fie că afectează caractere care nu prezintă interes agro-nomic. rezistenţă la factorii de stres. specia a fost utilizată în hibridări îndepărtate şi de Miciurin. care este un hibrid interspecific P. 1985). Franţa) „Cireşul Saint Lucie”. creat de Miciurin. este mahalebul. prin butăşire în verde sau prin lăstari semilignificaţi. Phytophtora şi Meloydogine. Portaltoiul asigură o bună afinitate la altoirea majorităţii soiurilor de cireş şi vişin. o vigoare cât mai mică şi o creştere compactă a pomilor altoiţi. şi la cireş şi vişin cele mai multe mutaţii sunt nefavorabile. micropro-pagare „in vitro”.5. davidiana) x P.5. Direcţiile de acţiune în ameliorarea portaltoilor sunt. 1985). Suedia. 5. sporirea ratei de germinare a sâmburilor etc. Unul dintre cei mai importanţi portaltoi. Pe soluri grele şi umede este sensibil la Phytophtora. canescens. incisa. obţinut în 1977 la East Malling. îndreptate spre o bună compatibilitate la altoire.. atât pentru cireş cât şi pentru vişin. La fel ca şi la alte specii. Portaltoiul este indicat pentru soluri uscate. epoca de înflorire. cu înmulţire uşoară şi rapidă. obţinându-se clone care se verifică în culturi comparative. citat de Botu I. specie diploidă (2n = 2x = 16).. tenella.. forma şi intensitatea culorii fruc-telor. prin încrucişarea dintre Padus sp. fie că sensul lor nu este util pentru selecţie. prezintă o mare variabilitate şi comportare neuniformă în pepinieră. rezistenţa pomilor la ger. şi Botu M. SUA etc. Printre caracterele care sunt frecvent afectate de mutaţii spontane se pot enumera: tipul de creştere şi fructificare a pomilor. P. Pe plan mondial. nisipoase şi calcaroase. P. se lucrează cu specii cum sunt P. persica (Nicotra şi Moser. înmulţire uşoară. rapidă şi ieftină de obţinere a unor noi soiuri.

Tot prin mutageneză. Ulterior. dar în prezent este mai puţin folosită datorită inconvenientelor prezentate anterior (la ameliorarea mărului. prin iradierea ramurilor dorminde. părului. (Neagu. introdus în anul 1968. astfel că ele au cunoscut o largă răspândire în producţie.). Inducerea mutaţiilor Inducerea artificială a mutaţiilor este o metodă de ameliorare mult utilizată la cireş şi vişin. produsă prin iradiere cu raze X (Emperor Francis x Napoleon . Engleze timpurii. Dintre soiurile de vişin. Newstar etc. variaţiuni mugurale valoroase pot să apară şi la soiul de cireşe Germersdorf. prunului). noile soiuri consti-tuind.Între soiurile de cireş şi vişin există o variabilitate evidentă a frec-venţei cu care apar mutaţiile naturale. polenizare liberă). unele remarcabile prin caracteristicile lor. reprezintă o metodă prin care au fost create numeroase soiuri de cireş şi vişin.3. acestea fiind înmulţite vegetativ. La Summerland. surse de gene extrem de valoroase pentru lucrările de ameliorare din lumea întreagă. La cireş. Selecţia în hibrizi naturali. Valoarea şi utilitatea acestei metode de ameliorare sunt ilustrate de soiuri precum Stella şi Compact Stella. din Van s-a obţinut Compact Van etc. sau selecţia individuală a puieţilor obţi-nuţi din sâmburi în urma polenizărilor libere. care au revoluţionat sortimentul de soiuri la cireş. îndeosebi. aflate în plin proces de creştere şi diferenţiere. tratamentele cu agenţi mutageni se pot aplica seminţelor sau organelor vegetative. la care vigoarea este mai redusă cu aproximativ jumătate comparativ cu forma iniţială. în 1944. prin care au fost create numeroase soiuri. creat prin polenizarea liberă a soiului Empress Eugenie. astfel că selecţia clonală la acest soi poate fi eficientă (Ivan şi Ardelean. toate soiurile autofertile create la Summerland au derivat din Stella (Lapins. Hortensia. În acest scop. Van.I. au fost create soiuri cu o vigoare mult mai redusă decât a soiurilor originale. la care pomii au doar 1/5-1/6 din vigoarea cireşului standard altoit pe portaltoi viguros. culoare. fiind foarte avantajoase pentru fermieri. din soiul Stella. prin selecţie individuală în hibrizi naturali au fost create soiurile: Star (Deacon. 1975). Mari spaniole ş. Primul soi autofertil din lume. la rândul lor. în doze (DL50) cuprinse între 3-5 Kr. 5. cu pomi semidwarf. 2420. obţinerea unor forme cu creştere pitică. din soiul Lambert a fost obţinut Compact Lambert (1964). După indu-cerea mutaţiilor are loc identificarea şi selecţia mutantelor valoroase. 1983. o rată mai mare de apariţie a mutaţiilor naturale prezintă soiurile Montmorency. precum şi a formelor autofertile.2. s-a obţinut Compact Stella (1973). formă. Prin mutageneză se urmăreşte. Ca sursă de autofertilitate pentru Stella s-a folosit polen de la selecţia J. sau de tip „dwarf”). Selecţia în hibrizi naturali Metoda a fost mult aplicată în ameliorarea cireşului şi vişinului în special la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. 5.a. a fost Stella. Liubskaia. obţinut la Summerland (Canada). calitatea de ansamblu a fructelor este similară cu aceea a soiurilor iniţiale (chiar dacă se manifestă diferenţe pentru epoca de maturare. cu fructe acceptabile. creştere compactă şi formaţiuni de rod de tip „spur” (soiuri numite pitice genetic. de Karl Lapins. Sunburst.polen tratat cu raze X). astfel că se recomandă ca selecţia pentru depistarea unor mutaţii favorabile să fie direcţionată spre soiurile care suferă mai uşor afecţiuni mutagene. La unele soiuri obţinute prin mutageneză.5.). Se pot utiliza agenţi mutageni fizici (radiaţii ionizante).5. 1986). citaţi de Ardelean. mărime etc. Sam (introdus în 1953 şi selecţionat în hibrizi rezultaţi prin fecundarea liberă a . prin aplicarea selecţiei în hibrizi naturali s-a obţinut unul dintre cele mai valoroase soiuri din lume. Tot la Summerland. la Summerland.

nysaes. Lapins (pentru autofertilitate şi coacere târzie). foarte utile sunt informaţiile rezultate pe baza unor notări minuţioase şi furnizate de literatura de specialitate.I. dar au şi capacitatea de a-şi şi le transmite la descendenţii seminali.5. de obicei. ca atare sunt recomandate pentru lucrările de ameliorare: Somerset (pentru fermitatea pulpei). . agr. datorită recombinărilor genice. datorită căruia posibili-tăţile de obţinere a unor populaţii F1 de mărimi adecvate. precum şi pe baza compatibilităţii lor la polenizare cu diferite alte soiuri. pri-vind frecvenţa cu care soiurile îşi transmit în descendenţă caracteristicile valoroase. cum sunt: productivitatea. hibridarea Van x Newstar a dat naştere soiului Sweetheart (Kappel. comportarea la atacul unor boli şi dăunători etc. cu atât mai mult cu cât între unele soiuri de cireş se poate manifesta un anumit nivel de intersterilitate. din încrucişarea Van x Sam au fost obţinute soiurile Summit şi Sylvia. Pentru obţinerea unor descendenţe hibride în care selecţia formelor dorite să fie eficientă. sunt limitate. Sunburst şi Newstar. Pentru a da posibilitatea manifestării unui număr cât mai mare de recombinaţii genice în urma hibridărilor. Metoda s-a aplicat şi în ţara noastră. Soiul Van a fost eficient utilizat în ameliorarea cireşului şi poate fi apreciat drept un genitor foarte bun pentru productivitate şi pentru calitatea fructelor. 5. NY 7679 (pentru culoarea roşie a pieliţei şi calitatea gustativă a fructelor). Deoarece. iar Rubin (1980) din hibrizi naturali obţinuţi prin polenizarea liberă a soiului Hedelfinger. ca / parc-crapac / summerland/). NY 9295 (pentru coacere tardivă) şi Burlat (pentru coacerea timpu-rie a fructelor şi fermitatea pulpei).4. edu/ hort/ faculty/ andersen/) consideră că urmă-toarele cultivaruri sunt genitori foarte valoroşi. Îndeosebi la cireş. prin selecţie în hibrizi naturali rezultaţi din polenizarea liberă a soiului Crişane. Din datele obţinute. Aceste soiuri nu numai că posedă caracteristici valoroase pentru ameliorare. În alegerea genitorilor. rezistenţa la factori de stres. superioare formelor parentale. cu însuşiri şi caractere adecvate noilor cerinţe. În cadrul obiectivelor de ameliorare au fost prezentate diferitele soiuri care pot furniza sursele necesare de gene pentru crearea unor noi cultivaruri. NY 7690 (pentru mărimea fructelor şi fermitatea pulpei). iar următorul în 1980. Sunburst (pentru autofertilitate şi fructe mari). Prin încrucişarea unor soiuri valoroase se pot obţine descendenţi la care. se consideră (Fogle. primul omologat în anul 1971. Pe baza cercetărilor desfăşurate la Cornell. Sparkle (cu aceeaşi origine ca cea a soiului Van). unele soiuri pot fi considerate ca buni genitori. pe această cale fiind obţinute soiurile de cireş Armonia şi Rubin. dar şi din analiza originii unor soiuri valoroase şi a proporţiei de plante elită selecţionate din hibrizi proveniţi din diverse combinaţii şi formule parentale. numărul hibrizilor F1 este limitat de posibilităţile con-crete pe care le are la dispoziţie amelioratorul. în care să existe şanse reale pentru identificarea unor plante elită. o importanţă deosebită o are alegerea genitorilor şi stabilirea combinaţiilor hibride. SUA. să fie cât mai mare. cornell. Armonia a fost selecţionat din hibrizi naturali obţinuţi prin polenizarea liberă a soiului Boambe de Cotnari. este de dorit ca mărimea popula-ţiilor hibride în interiorul combinaţiilor (familiilor). Andersen (http: // www. 1975) că 200-500 indivizi într-o combinaţie sunt suficienţi pentru a permite identificarea unor plante elită. care constituie şi obiective de ameliorare. la Summerland au fost selecţionate soiurile Lapins. de la John Innes Institute). la care recombinaţiile genice să se manifeste sub forma unor caracteristici de ansamblu valoroase. epoca de coacere a fructelor. în vederea creării unei variabilităţi adecvate obţinerii de soiuri noi. folosită ca sursă de fertilitate şi provenită din Anglia. formulele de hibridare trebuie alese cu atenţie. http: // res2. să se mani-feste o amplă diversitate pentru caracteristici importante. Tot în ţara noastră a fost obţinut soiul de vişin Nana (1976). Dintre descendenţii rezultaţi în urma hibridării Van x Stella.selecţiei J. 2420. Hibridarea intraspecifică Hibridarea intraspecifică reprezintă metoda de bază folosită în ameliorarea cireşului şi vişinului. calitatea fructelor.

În ţara noastă, la SCDP Bistriţa, prin încrucişarea Hedelfinger x Germersdorf s-au obţinut hibrizi din care au fost selecţionate soiurile Uriaşe de Bistriţa şi Negre de Bistriţa, iar din hibridarea Hedelfinger x Ramon Oliva au fost obţinute soiurile Jubileu 30 şi Roşii de Bistriţa. Tot din Ramon Oliva, dar folosit ca genitor patern (Dönissen x Ramon Oliva), provine soiul Timpurii de Bistriţa. 5.5.5. Hibridarea interspecifică şi hibridarea intergenerică Hibridările îndepărtate, interspecifice şi intergenerice, reprezintă metode prin care se poate provoca o amplă variabilitate genetică, necesară în ameliorarea cireşului şi vişinului. Încrucişările îndepărtate reuşesc relativ uşor, dacă genitorii au acelaşi grad de ploidie. Când genitorii aparţin unor specii cu grade de ploidie diferite, fertilitatea hibrizilor este foarte scăzută, iar uneori hibrizii obţinuţi sunt sterili. Fertilitatea lor poate fi restabilită prin dublarea setului cromozomal, cu ajutorul colchicinei. Prin hibridări interspecifice se urmăreşte transferarea, de la unele specii mai rustice, a unor caracteristici cum sunt rezistenţa la ger, secetă, la anumite boli etc., la soiurile cultivate, valoroase, care, în general, manifestă susceptibilitate la acţiunea acestor factori de stres. Dintre speciile rustice care posedă sursele de gene adecvate acestor obiective de ameliorare, cel mai adesea se folosesc ca donatori ai carac-terelor dorite speciile asiatice P. fruticosa şi P. tomentosa, precum şi specia americană P. bessey.
Foarte adesea, în ameliorare s-a recurs la încrucişări între cireş şi vişin. Descendenţii încrucişărilor cireş x vişin prezintă caractere inter-mediare celor două specii, de regulă, ei moştenind gradul de ploidie de la vişin (fiind tetraploizi). Pe această cale au fost obţinute soiurile de vişin Engleze timpurii şi Hortensia, cu fructe mari şi dulci, asemănătoare cire-şelor, dar cu o aromă specifică de vişine. Uneori, hibrizii între cele două specii cultivate seamănă mai mult cu cireşul sau vişinul, în funcţie de specia care a fost utilizată ca mamă (Ardelean, 1986).

Hibridarea intergenerică se utilizează în crearea unui material valoros pentru selecţie la cireş şi vişin, în mod deosebit pentru crearea unor forme cu bună rezistenţă la boli şi factori de stres. Prin hibridare intergenerică, Miciurin a obţinut soiul Cerapadus, prin încrucişarea vişinului cu mălinul japonez (Neagu, 1975). La Cera-padus, fructele sunt aşezate în ciorchine, ca la mălinul japonez, iar pomul prezintă o bună rezistenţă la ger şi boli. De asemenea, hibridarea intergenerică este folosită pentru obţinerea unor portaltoi de vigoare mică, care să ofere o bună afinitate pentru majoritatea soiurilor de cireş şi vişin, cu bună adaptabilitate la soluri şi condiţii climatice mai puţin favorabile plantaţiilor de cireşi şi vişini, precum şi la atacul unor boli sau dăunători, inclusiv nematozi. În cadrul hibridărilor îndepărtate, se apelează la specii cum sunt P. fruticosa, P. canescens, P. incisa, P. niponica şi hibrizii acestora, iar hibrizi intergenerici au fost obţinuţi şi prin încrucişarea cireşului şi vişinului cu P. ussuriensis şi P. mahaleb. La SCDP Cluj, prin folosirea în hibridări a vişinului de stepă, Palocsay, Wagner şi Onigoaie au creat soiul Timpurii de Cluj (1968), care provine din hibridarea dublă [(Spaniole x P. fruticosa) x (Engleze timpurii x P. fruticosa)]. 5.5.6. Ingineria genetică şi biotehnologiile La cireş şi vişin, metodele neconvenţionale de ameliorare, furnizate de ingineria genetică şi biotehnologii sunt utilizate pentru realizarea aceloraşi deziderate ca la celelalte specii pomicole. Metodele de înmulţire „in vitro” cunosc o largă aplicabilitate la înmulţirea portaltoilor pentru cele două specii, iar culturile de embrioni imaturi au fost recomandate ca mijloc de realizare a unor obiective de ameliorare precum coacerea timpurie a fructelor, fructe mari, pulpă fermă, productivitate etc. Embriocultura este utilă în obţinerea unor plante din sâmburi aparţinând unor soiuri cu o slabă capacitate de germinare, sau provenind din hibridări îndepărtate. Aplicarea acestei tehnici permite

folosirea ca genitori materni a oricăror soiuri, fără riscul de-a se obţine seminţe din care să nu ia naştere descendenţi hibrizi. Analizele genetice la nivel de ADN se pot utiliza eficient pentru studiul polimorfismului molecular existent în interiorul speciilor şi între speciile de Prunus avium şi P. cerasus, şi stabilirea relaţiilor filogenetice între acestea şi hibrizii lor. Tehnicile moderne de lucru folosite în genetica moleculară, cum este selecţia asistată de markeri, sunt aplicate şi la cireş şi vişin, sporind eficienţa muncii de ameliorare. Tehnica AFLP aplicată la 128 de accesiuni de cireş, a evidenţiat faptul că numărul locilor polimorfici detectaţi per perechi de primeri AFLP a oscilat între 5 şi 26. Prin folosirea primerilor microsateliţi, s-a obţinut o dendogramă mai precisă decât cea rezultată prin analiza AFLP, metoda recomandându-se pentru identificarea soiurilor de cireş (Boritzki şi colab., 2000). Preparate mitotice din cromozomii soiului de vişin Schattenmorelle au fost utilizate pentru studiul genomului de P. cerasus prin tehnica hibridării „in situ” GISH (Genomic In Situ Hybridization) şi analiza cariotipului (Schuster şi Schreibner, 2000). ADN-ul de la speciile prezumtiv donoare pentru formarea vişinului ca specie, P. avium şi P. fruticosa, a fost folosit ca probă, fiind hibridizat cu 16 şi 32 cromozomi de vişin. Pe baza mediilor date de benzile C ale cariotipului analizat din cromozomii de P. cerasus şi P. avium, s-au identificat cromozomi de P. avium în genomul de P. cerasus, confirmându-se, în acest fel, faptul că P. avium şi P. fruticosa sunt specii donoare pentru genomul de P. cerasus. De la descendenţii obţinuţi din hibridarea interspecifică dintre soiul Napoleon şi P. nipponica sa extras ADN din frunze tinere şi scoarţă, separat electroforetic în gel sau isoelectric, construindu-se o hartă genetică, care a cuprins 10 grupe de linkage conţinând 49 gene izoenzimatice, la 41 de puncte, „acoperind” aproximativ 336 unităţi de recombinare. S-a constatat că unele înlănţuiri sunt similare celor raportate la migdal şi măr (Boškovic şi Tobutt, 1998). De asemenea, la cireş şi vişin, se fac experienţe de transformare genetică mediată de Agrobacterium, Dolgov şi Firsov (1998) obţinând o frecvenţă de regenerare de 57% din discuri de frunză şi o frecvenţă de 50-60% plante transgenice din calus, la vişin, cu o activitate intensă a npt II. Analize moleculare la nivelul ADN-ului se efectuează şi în scopul verificării structurii genetice a cultivarurilor de cireş pentru alelele S ale incompatibilităţii gametofitice (Boškovič şi colab., 1998, 2000). Prin extra-gerea proteinelor din stilurile unor descendenţi proveniţi din autopoleni-zarea soiului autofertil Stella, şi separare electroforetică, au fost identi-ficate două modele de segregare pentru autofertilitate, în raport de apro-ximativ 1:1, unul cu două benzi, ca la Stella, şi altul cu o singură bandă, interpretate ca S3S4', respectiv, S4'S4'. Granger (1988) a constatat la o parte din progenii obţinuţi prin autopolenizarea soiului Stella o deficienţă a izoenzimele GOT (Glutamate Oxaloacetate Transaminase), indicând faptul că homozigoţii S4'S4' nu s-au format, şi că alelele respective determină incompatibilitatea genotipică la Stella.

Capitolul 6

AMELIORAREA TOMATELOR
6.1. IMPORTANŢA AMELIORĂRII TOMATELOR ŞI SORTIMENTUL ACTUAL CULTIVAT ÎN ROMÂNIA Deşi se presupune că tomatele erau cultivate de vechii peruani cu cinci secole înaintea erei noastre, iar după descoperirea Americii de către Columb (1492) au fost aduse şi în Europa, cultura tomatelor pe „Bătrânul Continent” şi în întreaga lume a început să se extindă pe scară largă relativ târziu. Pentru mult timp după ce au fost aduse în Europa de către spanioli, tomatele au fost folosite ca plante ornamentale, eventual medicinale, sau „curiozităţi botanice”, nefiind consumate datorită mirosului neplăcut şi conţinutului ridicat de solanină. Primele culturi comerciale au apărut în Europa la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, iar în prima jumătate a secolului trecut, tomatele au început să se răspândească spectaculos, pe întreaga suprafaţă a Globului, în toate zonele cuprinse între cele două cercuri polare în care întâlnesc condiţii favorabile. De-a lungul timpului, tomatele au suferit un proces continuu de ameliorare astfel că, în momentul de faţă, ele constituie una din princi-palele culturi legumicole ale globului. În anul 2001, suprafaţa cultivată cu tomate la nivel mondial era de peste 3,6 milioane ha, reprezentând aproape 10% din suprafaţa totală cultivată cu legume în lume; în acelaşi an, producţia totală obţinută a fost de aproape 100 milioane tone, revenind o producţie medie cu puţin mai mare de 27 t/ha. Printre ţările cu cele mai mari suprafeţe cultivate cu tomate se numără Statele Unite ale Americii, China, Turcia, Italia, India, Egipt etc. În ţara noastră, în anul 2001, suprafaţa cultivată cu tomate a fost de 45,5 mii ha, obţinându-se o producţie totală de 758 mii tone, revenind aproximativ 16,7 t/ha (Stan şi colab., 2003). Chiar dacă, la nivel mondial, există un număr foarte mare de soiuri şi hibrizi de tomate, iar în ţara noastră sortimentul este destul de divers (tabelul 15), cuprinzând cultivaruri pentru cultura în câmp şi spaţii prote-jate, cu creştere determinată sau nedeterminată, destinate consumului în stare proaspătă sau industrializare etc., crearea de noi cultivaruri rămâne mereu de actualitate. Tabelul 15 Catalogul Oficial al soiurilor TOMATE - Lycopersicon lycopersicum (L.) Karst ex. Farwell
Denumirea Tip Denumirea Tip Precocitate Precocitate soiului cultivar soiului cultivar SOIURI PENTRU CONSUM IN STARE PROASPATA (ND) Arletta (Sr) hib. 01 Ioana hib. 01 Buzău 1600 soi 03 Laura soi 03 Carolina soi 03 Lucia * hib. 01 Cristal * hib. 02 Mara (b) soi 03 Export II (SI) hib. 01 Mariana soi 02 Fortara (Sr) hib. 01 Rada* hib. 01 Hector hib. 01 Savor * hib. 01 Işalniţa 50 hib. 01 Solara * hib. 01 SOIURI PENTRU CONSUM ÎN STARE PROASPĂTĂ (D) Hariclea (b) hib. 01 Minerva soi 02

SOIURI PENTRU CONSUM ÎN STARE PROASPĂTĂ ŞI INDUSTRIALIZARE (D) Ace Royal soi 03 Petra soi Buzău 22 soi 03 Precoce de Someşeni soi Cluj 80 soi 01 Roxana (b) soi Daneza Uriaş hib. 03 Ştefania soi GS-12 hib. 01 Unirea soi Kristy 47 soi 01 Yasmin hib. Perla Clujului soi 02 SOIURI PENTRU INDUSTRIALIZARE (D) Buzău 47 soi 02 Pavio soi Caspar hib. 03 Peto 86 soi Dacia (b) soi 03 Primotom hib. Denar soi 03 Roma VF soi Diablo soi 01 Romec 554 j soi-jl Dicing Master hib-jl 02 Ronco hib. Early Nemapride hib. 01 Sincron** soi Ferma soi 01 Top soi Lima R. S. soi 02 Topspin hib. Missouri hib-jl 02 Vidra 533 soi Monor soi 00 Vitamina soi Nema 1435 soi 03 Vipon soi Nemapride hib-jl 03 SOIURI PENTRU SERA (ND) Amati hib. 01 Itema hib. Angela hib. 04 Marfa hib. Apollo hib. 01 Marissa hib.

02 01 02 02 02 02 02 00 01 03 03 02 01 03 03 02 01 03 01 02 01

Tabelul 15 (continuare)
Denumirea Tip Denumirea Tip Precocitate Precocitate soiului cultivar soiului cultivar Berdy hib. 01 Mercury hib. 01 Cindel hib. 02 Monika hib. 01 Diva (SI) hib. 02 Nemarom hib. 02 Elena hib. 01 Primador hib. 01 F 247 hib. 00 Prisca (SD) hib. 01 Falcato hib. 02 Resyset hib. 02 Fino hib. 01 Romatos hib. 01 Gabor hib. 01 Saturn hib. 01 Garbo hib. 02 Selfesta hib. 01 Gloria hib. 01 Shirley hib. 01 Graziella hib. 01 Splendid (SI) hib. 02 jl - „joint less” (desprinderea fructului fără pedicel). b - protejat prin brevet pentru soi. Tipul de creştere: ND - creştere nedeterminată; D - creştere determinată; SD - creştere semideterminată. Precocitatea: 00 - foarte timpuriu; 01 – timpuriu; 02 – semitimpuriu; 03 – semitârziu; 04 – târziu. Pretabilitatea: Sr - şi pentru seră; Sl - şi pentru solarii; *numai pentru solar; ** pentru roşii în bulion şi depelare.

Multe soiuri sunt sensibile la diverşi factori de stres, brumele târzii pot distruge parţial sau total culturile de câmp, iar cele timpurii stopează vegetarea plantelor şi pot distruge complet fructele de pe

pyriforme (tomatele pere).. împărţite în cinci varietăţi botanice: commune (tomate. (roşiile păroase). Unele forme ale acestei specii prezintă importantă pentru ameliorare. 1992) Numele comun L. (pătlăgelele roşii comune) este o specie care cuprinde două varietăţi: esculentum şi cerasiforme. În sfârşit. grandifolium (tomatele cu frunze de cartof). precum şi datorită conţinutului ridicat în substanţă uscată şi zahăr a fructelor. esculentum var. întrucât unele forme sunt rezistente sau chiar imune la anumite boli.plantele aparţi-nând soiurilor cu maturare tardivă. dintre care o mică parte au. prin vasta lor diversitate genetică şi fenotipică. cerasiforme Tomate „cireşe” (fructe roşii) Tomate „stafide” L. este o specie care creşte în stare sălbatică pe podişurile înalte ale Munţilor Anzi. de culoare roşie sau galbenă. cheesmanii (fructe roşii) Specie sălbatică Eriopersicon (fructe verzi) Specie sălbatică L. pimpinellifolium Specie sălbatică L. genul Lycopersicon. cu tulpini târâtoare sau semiculcate şi creşte în stare sălbatică în Peru. suportând chiar îngheţuri de -2ºC şi nu . tipice de zi scurtă. roşii. pătlăgele roşii). esculentum Tomate Eulycopersicon L.4 mg). cuprinzând atât forme anuale. chmielewskii Specie sălbatică L. cu tulpini repente (târâtoare) şi fructe mici.2. deoarece la baza soiurilor actuale de tomate se consideră că stă un număr foarte redus de specii. datorită rezistenţei lor la secetă şi la unele boli. Lycopersicon hirsutum Humb. validum (tomatele cu creştere verticală. în plus. Soiurile şi hibrizii de tomate cu creştere nedeterminată aparţin formei vulgare. Hancock. cât şi perene. Plantele sunt rezistente la secetă şi temperaturi scăzute. şi la tomate există riscul vulnera-bilităţii datorat restrângerii fondului genetic în interiorul speciei cultivate. determinată). Lycopersicon peruvianum Mill. glandulosum Subgenul Specia Număr de cromozomi 24 24 24 24 24 24 24 24 24 Lycopersicon esculentum Mill. sau au fructe cu un conţinut ridicat în substanţă uscată. cuprinde forme spontane. DIVERSITATEA GENETICĂ ŞI SURSELE DE GENE PENTRU AMELIORARE Tomatele aparţin familiei Solanaceae. 6.. 2003). la fel ca la alte plante de cultură. Multitudinea cultivarurilor de tomate constituie. 1983.esculen-tum varietatea esculentum este cea căreia-i aparţin majoritatea formele cultivate actuale. Lycopersicon pimpinellifolium Brezh. L. unele soiuri sunt puternic atacate de diferite boli şi dăunători. et Mompl. Specia prezintă importanţă pentru lucrările de ameliorare. cu adevărat. Tabelul 16 Clasificarea genului Lycopersicon (Gould. hirsutum L. ridică considerabil preţurile de producţie. au efecte nefavorabile asupra mediului şi sănătăţii consumatorilor şi. este o specie care cuprinde forme perene. zahăr şi vitamina C (50. tipice de zi scurtă. care nu întotdeauna sunt eficiente. ORIGINEA. dispuse în ciorchini. fapt care impune executarea unor tratamente fitosanitare costisitoare. chilense Specie sălbatică L. esculentum var. pentru majoritatea caracteristicilor urmărite în procesul de selecţie. Genul Lycopersicon cuprinde un număr destul de mic de specii (tabelul 16). iar cultivarurile cu creştere deter-minată formei validum (Ciofu şi colab. cerasiforme (tomatele cireşe). peruvianum Specie sălbatică L. De asemenea. importanţă pentru cultura şi ameliorarea tomatelor. un foarte valoros material de ameliorare.

prin colchicinizare. de multe ori. Sporadic pot fi întâlnite şi forme spontane tetraploide (2n = 2x = 24) care sunt. se apreciază că tomatele îşi au originea pe coasta de vest a Americii de Sud. în timp ce polenul de L. . cu mii de ani înainte ca exploratorii spanioli să ajungă în America Centrală. mulţi botanişti consideră că s-a format un centru secundar de origine). hibrizii obţinuţi au un ridicat nivel de sterilitate. ca buruiană. 1986). de regulă. esculentum varietatea cerasiforme să fie ancestorul direct al tomatelor cultivate. dar hibrizii obţinuţi sunt. esculentum şi L. speciile de Lycopersicon au fost împărţite în două grupe sau „complexe”: complexul esculentum. incluzând Insulele Galapagos. viabile. Tomate din specia L. induce. foarte adesea. rickii. şi complexul peruvianum. din partea de vârf (nord) a statului Chile. esculentum. întâlnindu-se o amplă diversitate genetică. un ancestor neidentificat al tomatelor a ajuns în nordul continentului şi apoi în actualul Mexic. comună celor două varietăţi esculentum (Hancock. pennellii. În afara acestor caracteristici. (1990) consideră că doar două specii din genul Solanum (din care face parte şi cartoful) pot să fie încrucişate cu succes cu specii ale genului Lycopersicon: S. specia poate fi utilizată în ameliorare şi datorită rezistenţei sau chiar imunităţii unor forme la septorioză şi mană. la fel fiind şi hibrizii obţinuţi prin încrucişarea cu plante de Solanum nigrum. controlate. mai viguroase. când primii conchistadori au ajuns în Yucatan (Mexic). în toată America Centrală. În funcţie de compatibilitatea la încrucişare cu specia cultivată. este foarte probabil ca specia L. cu 12 cromozomi în celulele somatice. 1986). care cuprinde speciile incompa-tibile la încrucişare (Rick. raţionament bazat nu numai pe prezenţa masivă a acestora în America Centrală (unde.sunt pretenţioase la sol. 1976). mai puţin productive şi mai tardive decât omologii diploizi. Cu toate acestea. esculentum varietatea cerasiforme erau larg răspândite în cultură. tomatele pot fi încrucişate şi cu unele specii ale genului Solanum. care cuprinde speciile compatibile la încrucişare. Neagu (1975) menţiona faptul că din încrucişarea dintre L. Plante tetraploide pot fi obţinute şi pe cale artificială. În urma încrucişărilor dintre plante aparţinând cele două grupe. între soiuri aparţinând speciei cultivate L. PARTICULARITĂŢI CITOGENETICE ŞI BIOLOGICE ALE TOMATELOR Numărul cromozomal de bază la tomate este x = 12. fenomenul de partenocarpie. peruvianum şi L. tot pe cale artificială se pot obţine şi plante haploide. În prima categorie intră şase specii. dar acestea nu sunt. ci şi pe lungimea mai scurtă a stilului florilor. cu diferite grade de succes. în culturile de tomate (Taylor. datorită resorbţiei embrionilor. obţinându-se descendenţi fertili. 6. 1976). este posibilă obţinerea de descendenţi seminali din orice încrucişări ale genului Lycopersicon. Specii sălbatice de tomate se întâlnesc pe o suprafaţă extinsă din America Latină. toate speciile genului Lycopersicon fiind diploide (2n = 2x = 24). până în Ecuador. sterili (Stevens şi Rick. cele mai multe dovezi indică faptul că domesticirea tomatelor a avut loc în această zonă (Taylor. 1992). din actualul stat Peru. în acest areal. L. în jurul localităţilor Pueblo şi Vera Cruz din Mexic. Hibridările intraspecifice. Totuşi. de regulă. hirsutum se obţin descendenţi F1 în totalitate sterili. chilense. peru-vianum. sau al altor tehnici de laborator. însă. Se presupune că din Peru. În condiţii artificiale. după care centrele de origine ale speciilor cultivate trebuie căutate în arealele în care se întâlneşte cea mai mare diversitate genetică a speciilor respective. la nord. plante aparţinând la opt specii ale genului Lycopersicon. În conformitate cu teoria savantului rus Vavilov. la sud. specie care apare frecvent. complexul esculen-tum şi complexul peruvianum. Prin urmare. lycopersicoides şi S. încă există. în zona Munţilor Anzi. în general. cum sunt S. în stare sălbatică.3. Dificultăţi în realizarea hibridărilor apar între speciile diferite ale genului Lycopersicon. folosit la polenizarea florilor de L. Rick şi colab. iar în cea de-a doua intră două specii. şi 100-200 mile în insulele din Pacific. se pot obţine seminţe. esculentum reuşesc uşor. din seminţele respective se pot obţine plante cu ajutorul embrioculturii. lycopersicoides şi S. la începutul secolului al XVI-lea (Rick. 1986).

prin intermediul insectelor polenizatoare. ci din autofecundare. Petalele şi staminele sunt galbene. se poate repeta polenizarea artificială după 1-2 zile. imediat după castrarea florilor dintr-o inflorescenţă maternă. închizând în interior ovarul. deoarece are o viabilitate de scurtă durată (2-3 zile). dacă se întârzie castrarea. astfel încât polenizarea încrucişată. la care autopolenizarea are loc cu floarea închisă sub capişonul format de garnitura anterelor. La toate speciile genului Lycopersicon. Castrarea trebuie efectuată cu 1-2 zile înainte de deschiderea sepalelor şi petalelor. iar staminele sunt concrescute la bază cu tubul corolei. închiderea completă a pistilului de către antere. în zonele de origine. inflorescen-ţele astfel lucrate se izolează în pungi de hârtie de pergament (izolarea nu este necesară dacă hibridările se execută în sere compartimentate în care nu există insecte polenizatoare). există riscul ca florile să se autopolenizeze şi să nu se obţină fructe autentic hibride (din combinaţia dorită de ameliorator). polenizarea străină nu este exclusă. castrarea florilor mamă fiind obligatorie. în funcţie de numărul etajelor florifere care se formează în această perioadă. tomatele cultivate sunt plante cleistogame. dar este favorizat şi de condiţiile de mediu. cum sunt bondarii. de la bază. nu a fost sesizată în California până în 1965 (Rick. pe tipul 5. Spre deosebire de tomatele cultivate care sunt plante autogame. stilul se alungeşte şi scoate stigmatul deasupra capişo-nului format de antere.Deşi. care semnifică maturitatea fiziologică şi receptivitatea maximă a stigma-tului pentru polen. care se termină cu stigmatul. în cultură ele sunt plante anuale. care se înmulţesc prin seminţe. printr-o atingere uşoară. datorită morfologiei anterelor. 1986). Pentru a exista premizele unei bune poleni-zări şi fecundări a florilor. se produce răsad. Polenul se recoltează în ziua polenizării. duce la avortarea florii. Polenizarea propriu zisă constă în depunerea polenului genitorului patern pe stigmatul florilor mamă. pimpinellifolium. străină. Feno-menul este cauzat de factori genetici (genotipul cultivarurilor). important fiind ca operaţiunea să reuşească şi să „lege” un număr cât mai mare de flori polenizate artificial. o consecinţă a domesticirii. stilul subţire şi alungit. şi cel târziu când sepalele ajung să se deschidă la 45 grade faţă de axul florii. Staminele au forma unui capişon tubular. cu excepţia cazului în care se utilizează forme materne la care stigmatul este dispus deasupra nivelului anterelor şi autopolenizarea este împiedicată. putând dura 4-6 luni. se recomandă polenizarea suplimentară. întrucât orice rănire a pistilului. La unele soiuri. Se pot folosi orice alte tehnici. Operaţiunea trebuie efectuată cu multă fineţe. şi obligând autopolenizarea. îndeosebi de seceta şi temperaturile ridicate din verile călduroase. Cu ajutorul unei pensete cu vârful ascuţit se prinde întreaga corolă. a fost inhibată şi înlocuită treptat cu autopolenizarea. pentru a se evita vătămarea elementelor sexuale femeieşti. însă. la care se manifestă diferite nivele de autofertilitate. 1976). stilul şi stigmatul florii. fapt ce uşurează lucrările de castrare. cu excepţia speciei L. astfel încât în floare rămân doar sepalele. ea având loc. Înflorirea începe de la baza plantei şi continuă spre vârf. astfel că este favorizată polenizarea alogamă. îndeosebi la hibrizii destinaţi culturilor în sere care manifestă acest fenomen. dispuse în inflorescenţă sub formă de ciorchini (cime). celelalte specii ale genului Lycopersicon sunt autoincompatibile (Simpson. Tehnica hibridării artificiale la tomate este simplă. care obligă autofecundarea florilor. Momentul optim pentru polenizarea florilor castrate este indicat de apariţia pe stigmat a secreţiei lipicioase (aşa numita „picătură de nectar”). de preferat când sepalele sunt încă paralele cu axul florii. Pentru a se obţine o proporţie mare de flori fecun-date. florile sunt hermafrodite. este reprezentată de scurtarea graduală a stilului. şi fiind explicată prin mai slaba capacitate de fecundare a propriu-lui polen şi prin acţiunea insectelor polenizatoare care pot perfora capişo-nul. cu ajutorul unei pensule fine. într-o proporţie foarte scăzută (0-7%). Se consideră că. tomatele se comportă ca plante perene. iar în mijloc ovarul sferic. de regulă. şi se smulge împreună cu garnitura anterelor cu care este concrescută. . dar se pot şi semăna direct în câmp. pe lângă fructele mari. Chiar dacă tomatele cultivate sunt plante autogame. din care.

4.. greutatea medie a fructelor. Mărimea tomatelor poate fi apreciată şi în funcţie de diametrul . diferitele grade de piticire fiind sub influenţa unei gene modificatoare (dm). până la 300-500 g. condiţiile de mediu şi cultură. şi variază între limite deosebit de largi. respectiv hibrizi comerciali. cu abateri de la forma de bază etc. sistemul de cultură etc. Unirea). cu creştere determinată. în funcţie de soi şi tehnologia de cultură (Ciofu şi colab. În ereditatea mărimii fructului sunt implicate cel puţin şase gene structurale. pentru a se evita amestecurile. sau chiar mai mult (800 g). Pentru culturile în câmp. productivitatea rămâne unul dintre cele mai importante obiective de ameliorare. 2003). tot recesivă (Ardelean şi Sestraş. citaţi de Ardelean şi Sestraş. La soiurile din forma validum. printre care numărul de flori şi fructe formate pe plantă. Unele soiuri. au un potenţial de producţie de până la 100 t/ha. datorat fenomenului de vigoare hibridă (heterozisului). există şi unele soiuri pitice la care tulpina se menţine erectă. 185230 g (Mara). care pot ajunge la o înălţime de 2-3 m. numărul de seminţe ce se formează în fruct poate fi extrem de variabil. în funcţie de care soiurile se pretează la un anumit sistem de cultură. tipul de creştere şi fructificare. de la doar câteva grame. Productivitatea Şi la tomate. sau chiar mai mult (ex. care depinde de baza ereditară a soiurilor. cu un diametru de 2-4 mm. 75-80 g (Cluj 80). 1950. Productivitatea este determinată de elementele de productivitate. la tomatele „cireşe” (de obicei.. Între cultivarurile de tomate. Timpurie de Argeş. Numărul de fructe pe plantă şi greutatea acestora sunt caractere cu un determinism poligenic.). fără a mai lua în considerare genele modificatoare care pot interveni în acţiunea celor şase gene structurale (Powers şi colab. aproximativ 15 g). create în ţara noastră. 2003). strict pe combinaţii. chiar dacă se renunţă la o parte din fructe (la cele mai tardive. Vidra 60. se usucă şi se păstrează în spaţii uscate până la însămânţare. caracterul este determinat de mai multe gene majore. OBIECTIVELE AMELIORĂRII TOMATELOR 6. cu o culoare galben cenuşie. solarii). pe lângă efectele de aditivitate. plantele au o înălţime cuprinsă între 60-100 cm. Creşterea nedeterminată (Sp) este dominantă asupra creşterii determinate (sp). Tipul de creştere al plantei este o caracteristică importantă la tomate. Seminţele de tomate sunt mici. mai mici. în timp ce la soiurile cu creştere nedeterminată plantele nu necesită susţinere. se urmăreşte crearea unor cultivaruri specifice. destinate pentru consumul fructelor în stare proaspătă sau industrializare. Mărimea fructelor se apreciază cel mai adesea prin greutate. 6. iar creşterea pitică este condiţionată de o genă majoră. seminţele extrase se spală.1. cu un înalt nivel de productivitate. Soiurile din forma vulgare au tulpini cu creştere nedeterminată. acestea fiind pretabile la recoltarea mecanizată. care se moştenesc după modelul cantitativ. variabilitatea greutăţii medii a fructului este destul de amplă. 2003).Recoltarea fructelor hibride se face la maturitatea fiziologică. iar în anumite sisteme de cultură din sere chiar la 6-7 m (Ciofu şi colab. 1999). Roma VF etc. 200-300 g (Argeş 428)..). dar în mod deosebit pentru culturile în spaţii protejate (sere. În transmiterea acestor elemente de productivitate. densitatea plantelor la unitatea de suprafaţă (care este influenţată de vigoarea plantelor.. constituind o caracteristică deosebit de complexă. şi de interacţiunea dintre genotipul soiurilor şi condiţiile de mediu. Mara. La soiurile cu creştere nedeterminată. în stare homozigot recesivă (dd). 110-120 g (Dacia). 1999). obţinându-se între 150-300 seminţe/fruct (Stan şi colab. o pondere destul de importantă au şi efectele de epistazie.). reni-forme.4. mătăsos păroase. plantele trebuie susţinute în diferite sisteme. Dacia. de la 40-60 g (la Argeş 1 F1. Rezultă că de la o plantă elită se poate obţine o descendenţă destul de numeroasă. în general.

astfel încât ele trebuie să prezinte fructe cu un aspect comercial adecvat unei comer-cializări la preţuri avantajoase pentru producători şi comercianţi. apricot. dar şi textura şi fermitatea pulpei. Multe dintre aceste gene controlează coloraţia fructelor prin cantitatea şi tipul pigmenţilor produşi. mici (3-5 cm). printre care: „old gold crimson” (gena „ogc” şi alelele acesteia: Beta-carotene. ca element de productivitate. dar există mari diferenţe între cultivaruri. culoarea fructelor trebuie să fie. culoarea fiind dată de pigmenţii carotenoizi din pulpă. cât mai atractivă.. high pigment-2. roşii (de diferite nuanţe. cât şi pentru industria-lizare sub diferite forme (pastă. în procesul de selecţie. 2001. împreună cu densitatea (numărul de plante la unitatea de suprafaţă). high pigment-1. care este într-o proporţie de până la 13 ori mai mare decât beta-carotenul (Ciofu şi colab. care trebuie analizată în funcţie de destinaţia unui anumit cultivar. la unele forme mutante). diospyros. 60-80 t/ha (Cluj 80. a fost identificată o corelaţie pozitivă strânsă între producţia timpurie şi producţia totală. 2003. 2003): fructe foarte mici (sub 3 cm). Ace Royal). conţinutul în substanţă uscată. Green ripe. responsabilă pentru culoarea pulpei. red color in yellow fruit. modifierBeta-carotene. Precoce de Someşeni).). 2003).. 2002). cu creştere determinată. portocalii sau. 1955. aminoacizi etc. Multe soiuri sunt recomandate atât pentru consum în stare proaspătă.fructelor.4. Culoarea tomatelor a fost considerată ca fiind determinată de o singură genă majoră.2. iar dintre elementele productivităţii. cea mai folosită în ameliorare fiind gena „ogc”. 6. Stan şi colab. tangerine) şi „yellow flesh” (după Sacks şi Francis.5 kg fructe pe plantă. iar la maturitate. rezultă că numărul de fructe pe plantă.. citaţi de Ardelean şi Sestraş (1999). acestea trebuie să aibă minimum 3 kg fructe/plantă. Carolina. indiferent dacă este soi sau hibrid comercial. Culoarea fructelor la tomatele imature este verde deschis sau verde închis. poate fi folosit ca indice de selecţie pentru producţie (Ardelean. la noile soiuri destinate consu-mului în stare proaspătă. la majoritatea soiurilor. gustul. soiurile de tomate produc între 1. foarte importante sunt elementele de calitate care determină aspectul comercial. medii (5-8 cm). aceştia făcând şi o trecere în revistă a lucrărilor de specia-litate în domeniu). dark green. În prezent este acceptat faptul că pigmentaţia la tomate este controlată de mai multe gene. pieliţa fiind incoloră sau de aceeaşi culoare cu pulpa. cea mai amplă variabilitate a fost înregis-trată pentru numărul de fructe din inflorecenţă (Sestraş şi Jidav. culoarea roşie a pulpei (R) a fost considerată dominantă asupra celei galbene (r). La mai multe selecţii (linii) de tomate create la SCDP Cluj. La tomatele cultivate prin semănat direct. Întrucât noile soiuri trebuie să aibă o productivitate ridicată. mari (8-10 cm). Delta. în special de lycopen. Intense pigment. La soiurile la care fructele sunt destinate consumului în stare proaspătă. care determină o creştere a conţinutului fructelor în lycopen şi reducerea conţinutului în beta caroten. au fost identificate core-laţii fenotipice şi genotipice directe şi pozitive între numărul de fructe pe plantă şi producţia de fructe la unitatea de suprafaţă. green flesh. în vitamine (acid ascorbic). galbene. Numărul de fructe pe plantă şi greutatea acestora influenţează direct producţia de fructe pe plantă. cum sunt mărimea. sherry. Pentru că reprezintă un element de calitate care influenţează aspectul comercial. de la carmin la bordo). În general. un caracter polifactorial care. nouă loci (cu un total de 15 alele) având un efect considerabil asupra culorii pulpei fructelor la maturitatea acestora. în ceea ce priveşte poten-ţialul lor de producţie la unitatea de suprafaţă: 40-60 t/ha (Argeş 1 F1. determină producţia la ha.5-3. 105-110 t/ha (Unirea). fructele pot fi verzi (foarte rar. aprecierea mărimii pe baza diametrului maxim fiind următoarea (Stan şi colab. iar lipsa de culoare a pieliţei (y) recesivă faţă de culoarea roşie (Y) a pieliţei (Barton şi colab. când se aleg plantele elită. . foarte mari (peste 10 cm). conserve. sucuri etc. forma şi culoarea fructelor. dar şi cu un conţinut bogat în substanţe utile. Calitatea Calitatea tomatelor reprezintă o însuşire complexă. în zahăr şi aciditate. bulion. 1986).

La tomate. Textura şi fermitatea pulpei sunt elemente de calitate foarte importante la tomate. 1996). În experienţele efectuate de Jidav (1988). avându-se în vedere obţinerea unor noi cultivaruri. eventualele forme „curioase” nefiind promo-vate în verigile superioare ale câmpurilor de ameliorare. pimpinellifolium şi L. În crearea soiurilor noi. esculentum. calculat cu ajutorul formulei: IF = I/D. ar putea intensifica culoarea fructelor. alungite (IF = 1. transferate la soiurile esculentum.Dintre speciile de tomate. Forma fructelor la tomate este destul de variată.85). se pot obţine şi hibrizi cu fructe cu forme intermediare. şi de raportul dintre aceste componente principale. Din punct de vedere genetic. plantele elită. 2001). crearea şi introducerea în cultură a unor noi cultivaruri de tomate. 1988. în care I reprezintă înălţimea fructului. unele alele de la speciile sălbatice. sau soiurile de tomate pot fi încadrate în 5 grupe (Ivanova şi colab. La specia cultivată. 2000): cu fructe turtite (IF = 0. între metoda QTL. cel mai des întâlnite fiind fructele de formă sferică.. ar prezenta şi avantajul unei bune rezistenţe la crăpare a fructelor respective. Conţinutul fructelor în zahăr şi aciditate sunt caracteristici cu un determinism poligenic.. În funcţie de valoarea IF. manifestate printr-o slabă capacitate de germinare a seminţelor şi fragilitatea tulpinilor (Sacks şi Francis. 1999). Există numeroşi factori care influenţează foarte puternic textura şi fermitatea pulpei fructului la tomate. Prin urmare. Chiar dacă nu constituie un criteriu eliminatoriu în procesul de selecţie. controlat însă de un număr mic de gene.85-1. se urmăreşte obţinerea unor cultivaruri cu un conţinut al fructelor cât mai bogat în substanţe utile.. iar D diametrul fructului. la care fructelor să aibă o bună fermitate. pimpinellifolium trei (Tanksley şi colab. combinate. din costurile de procesare (Jidav şi colab. 2002). diametrul. ipoteza eredităţii monogenice a formei fructului nu este suficientă. prin mecanismul aditivităţii genelor. Gustul fructelor este influenţat în mod hotărâtor de conţinutul în zaharuri (glucoză şi fructoză) şi aciditate (acid citric şi malic). forma fructelor la tomate trebuie să fie regulată. atât pentru consum curent. cu fructe ferme.. citaţi de Ardelean şi Sestraş. iar la L. forma).65-0. carac-terul s-a transmis intermediar formelor parentale. Deoarece în hibridări între genitori cu fructe diferite ca formă. sferic-înalte sau ovale (IF = 1. dar este foarte strâns corelată. la specia L.25). rotund-turtite (IF = 0. Proporţia materiei uscate în fructele majorităţii soiurilor moderne de tomate este cuprinsă între 5-7%. restul speciilor având fructe verzi. iar în descendenţele hibride.25).65-0. Utilizarea unor genotipuri conţinând gene pentru pigmentaţie şi culoarea roşie intensă a fructelor (inclusiv dark green) este limitată de indezirabile efecte pleiotropice. fiind posibile şi efecte trangresive. Sestraş şi Jidav. cât şi pentru industrializare.40-0.65). cheesmanii.. lungimea perioadei de maturizare a fructelor.00).01-1. ovate şi piriforme. printre care data maturizării. ovată şi piriformă. fermitatea fructelor s-a manifestat ca un caracter polifactorial. Fermitatea fructelor nu apare corelată cu principalele caracteristici morfologice ale fructelor (înălţimea. sferice sau rotunde (IF = 0. 2002). În lucrările de selecţie. forma fructelor este considerat un caracter cu o ereditate simplă (Barton şi colab. şi anume de trei sau patru gene aditive. gradul de maturizare a acestora în momentul recoltării etc. forma fructelor se poate aprecia în funcţie de Indicele de Formă (IF). decât atunci când în ereditatea caracterului au fost implicate trei gene (0. Jidav (1988) precizează faptul că heritabilitatea fermităţii pulpei a avut valori mai mari (0. Prin analize complexe. selecţiile (liniile). 1955. distincte. forma rotundă (O) fiind dominantă asupra celei ovale sau piriforme (o).74) când caracterul a fost controlat de patru gene. iar zahărul constituie aproape 75% din totalul substanţelor solubile solide. negativ. care se transmit. markeri ADN şi backcross. independent unul de celălalt. după un model tipic cantitativ. culoarea fructelor şi conţinutul în pigmenţi sunt induse şi de efecte genetice cantitative. 1998). hirsutum au fost identificaţi cinci loci cu efecte pozitive asupra coloraţiei fructelor (Bernacchi şi colab. studiile recente indică faptul că fiecare procent în plus de substanţă uscată din fructele de tomate „salvează” aproximativ 70 milioane de dolari pe an. cu crăparea fructelor (Jidav. se apreciază că cele două caracteristici au un determinism poligenic şi grade de heritabilitate destul de scăzute. respectiv moştenesc. . doar cele cu fructe roşii sunt edibile: L.62). L.

4. în urma hibridărilor interspecifice trebuie să recurgă la câteva generaţii de backcross pentru a se putea obţine descendenţi cu fructe mari şi bogate în vitamina C. (2003) constatând la cinci soiuri pentru industrializare o amplitudine cuprinsă între 60.25 2. variaţia culorii şi a conţinutului în lycopen este nesemnificativă.94 6. Sestraş şi Jidav. Foarte important este faptul că în procesul de industrializare. crearea unor cultivaruri cu fructe bogate în lycopen reprezintă un nou obiectiv de ameliorare.06 Cluj 24-95 94.62 0.80 0.57 23.00 Cluj 68-92 119.În afară de conţinutul în zahăr şi aciditate.66 0. comparate cu soiul Precoce de Someşeni (Jidav şi colab. ea a fost utilizată ca genitor în vederea obţinerii unor descendenţi cu fructe bogate în vitamina C. odată cu constatarea rolului deosebit de important pe care-l are lycopenul (pigmentul carotenoid fundamental din tomate) asupra sănătăţii omului. cu fructe bogate în lycopen. pimpinellifolium se pot efectua. să fie eficientă. În urma lucrărilor efectuate. la noile cultivaruri de tomate se doreşte ca fructele să fie bogate în acizi organici.32 19. care previne cancerul şi bolile de inimă. peruvianum are fructe mici.57 16.69 19.44 2.7 0. La ultima specie.63 19.75 Cluj 20-92 154.46 0. în acest scop. riscul de cancer este redus (Sies şi Stahl. Sandei şi colab. mult mai mare decât la alte cultivaruri de tomate (tabelul 17). este posibilă obţinerea unei variabilităţi genetice în care selecţia formelor dorite. reprezentând surse de gene deosebit de valoroase pentru caracter.92 6. datorită conţinutului ridicat în vitamina C. un puternic anti-oxidant.37 1. 1999. unele forme ale speciei Lycopersicon peruvianum. Chiar dacă specia L. 2002. pimpinellifolium (Currant Tomato). s-a obţinut soiul Hi C. ca surse de gene pentru conţinutul ridicat al fructelor în lycopen se pot utiliza forme sălbatice ale speciei L.20 În ultimii ani. Întrucât hibridările dintre L. În ameliorarea tomatelor.34 14.02 2.3 0. 2002) Denumirea Greutatea Indicele Substanţă soiului sau fructelor de uscată liniei (g) formă (%) Cluj 15-91 168. în procesul de pasteurizare. ale speciei L.50 Precoce de 95. în mod deosebit în acid ascorbic (vitamina C).25 Someşeni Conţinutul fructelor Zahăr Aciditate Vitamina C total (%) (mg) (%) 1.8-171. îndeosebi.0 mg/kg.0 0. chiar dacă fructele sunt mici. la care fructele conţin peste 75 mg vitamina C la 100 g fruct.7 0.3. cu un conţinut în vitamina C de 62-67 mg/100 g fruct. la specia L. Creşterea conţinutului în vitamina C a fructelor constituie un important obiectiv de ameliorare la tomate.3 0.79 0. peruvianum.. Helyes şi colab. Tomatele constituie o excelentă sursă pentru lycopen. (2003) semnalând o reducere a carotenoizilor cu doar 10%. şi numeroase studii au confirmat faptul că la persoanele care consumă roşii în cantităţi mari.30 0.77 7. esculentum şi. Întrucât. 2003). Între soiurile de tomate există mari diferenţe pentru conţinutul fructelor în lycopen.76 6.70 Cluj 9-92 131.73 5. conţinutul ridicat în vitamina C este corelat negativ cu mărimea fructului. 6. esculentum şi L. Epoca de coacere . Leoni.72 4. Tabelul 17 Principalele caracteristici ale fructelor la cinci linii de tomate create la Cluj.80 7. ele conţin de peste 40 de ori mai mult lycopen decât cele ale soiurilor esculentum.0 0.

citat de Neagu. şi importante efecte de dominanţă. Din punct de vedere genetic. Pentru o epocă de coacere semitardivă şi tardivă. Minunea pieţei etc. b) ar permite extinderea culturii tomatelor în zone mai puţin favorabile din punct de vedere climatic. Earlynorth. iar temperaturile cuprinse între -1ºC şi 3ºC.4. temperaturile sub 10ºC fiind dăunătoare plantelor. la tomate. timpurii (între 100-110 zile). În condiţiile climatice din ţara noastră se pot cultiva soiuri aparţinând oricăreia din grupele de coacere. În jumătatea de nord a ţării. 6. . hirsutum (Neagu. Stambovâi karlik. Plantele sub formă de răsad sunt ţinute în seră sau în răsadniţă până în momentul deschiderii primelor flori. de aceea. astfel că sunt considerate plante termofile. 1999). prin care se urmăreşte acoperirea pieţei cu tomate de calitate superioară.Epoca de maturare a fructelor constituie un important obiectiv de ameliorare. pentru consumul în stare proaspătă. inclusiv la Cluj-Napoca. încă din acest stadiu pot fi eliminate toate plantele care au o înflorire prea precoce sau prea tardivă.. În ameliorarea tomatelor. Best of All. soiurile de tomate din ţara noastră se clasifică în cinci grupe principale: foarte timpurii (sub 100 zile). VIR 2116. În funcţie de această corelaţie. 2003). tomatele au cerinţe relativ mari faţă de temperatură. Someşan. Pentru ameliorarea rezistenţei tomatelor la frig se pot utiliza. epoca de coacere a fructelor este un caracter cu un determinism poligenic. multe fructe de pe plantele soiurilor mai tardive nu sunt maturate. iar în funcţie de epoca de coacere pentru care se efectuează selecţia. Germinaţia seminţelor are loc la temperaturi cuprinse între 10-35ºC. Efectuarea selecţiei pentru o anumită epocă de coacere a fructelor la tomate se poate face pe baza corelaţiei pozitive dintre data înfloritului şi data maturării fructelor. semitârzii (120-130 zile). provoacă pieirea plantelor. poate avea loc încă înainte de transferarea plantelor în câmp. Rezistenţa la frig Fiind adaptate arealului de origine. însă obţinerea unor soiuri de tomate de câmp timpurii şi extratimpurii constituie un obiectiv major de ameliorare a tomatelor. Soiurile care se pot utiliza ca genitori în lucrările de ameliorare pentru o coacere timpurie şi foarte timpurie a fructelor sunt următoarele: Precoce de Someşeni. semitimpurii (110120 zile). în ereditatea căruia intervin. crearea unor cultivaruri cu o bună rezis-tenţă la frig şi introducerea lor în cultură ar aduce câteva avantaje consi-derabile pentru cultura tomatelor: a) ar permite plantarea mult mai timpurie a răsadului în câmp. mai nordice sau aflate la altitudine. În lucrările de ameliorare sunt considerate rezistente la frig soiurile de tomate care se dezvoltă şi fructifică normal la temperaturi pozitive cuprinse între 5-7ºC (Brejnev. plantele răsar după 14-21 zile. 2003). în acest fel. precum şi unele forme rezistente la ger din specia L. chiar pentru o scurtă perioadă de timp. dar din încrucişări dintre un soi precoce şi unul tardiv rezultă hibrizi care au tendinţa de a-şi deplasa epoca medie de coacere a fructelor spre părintele mai tardiv (Ardelean şi Sestraş. pe baza precocităţii coacerii. economisindu-se. târzii (peste 130 zile). ca surse de gene. energie şi bani. iar la temperatura optimă de 20-25ºC. Tomatele sunt foarte sensibile la frig. unele soiuri care au o anumită rezistenţă la temperaturi scăzute. sunt recomandate ca genitori soiurile: Rutgers. 1954. În general. după 5-6 zile (Apahidean. la o temperatură minimă de germinaţie de 10-12ºC. în cadrul populaţiilor F2 şi următoarele. 1975).4. descendenţii hibrizi au o coacere a fructelor intermediară părin-ţilor. la căderea brumelor timpurii de tomnă. 1975) şi la oscilaţii bruşte ale unor asemenea temperaturi. cum sunt Gruntovoi. recoltarea fructelor trebuie să aibă loc înainte de căderea brumelor (Ciofu şi colab. Stambovâi 2165. o perioadă cât mai îndelungată de timp. selecţia formelor cu o coacere dorită. pe lângă efectele de aditivitate. Sioux etc. În funcţie de durata perioadei de vegetaţie a plantelor şi în confor-mitate cu clasificarea soiurilor din Catalogul Oficial. Plovdiv.

printre care VMT (virusul mozaicului tutunului). precum şi unele forme rezistente. dar pentru rasa 3 este poligenică (Bonnema. cheesmanii la boală este poligenică.. şi numai trei rase ale patogenului. fiind în general. care să permită identificarea unor potenţiali genitori pentru crearea unor forme rezistente.6. hirsutum sunt foarte rezistente. Ulterior.. sp. L. iar fructele pot conţine diferite reziduuri toxice datorate substan-ţelor de combatere. în general. notate Cf1. pimpinellifolium este rezistentă la fuzarioză.). au arătat că ereditatea rezistenţei speciei L. hirsutum. gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata) şi musculiţa albă de seră (Trialeurodes vaporariorum). se poate apela la soiurile Kirov I. De asemenea. Pentru rezistenţa la fuzarioză (Fusarium oxysporum f. se poate apela la unele forme ale speciei L. corelată negativ cu mărimea fructelor. esculentum. mană (Phytophtora infestans De By. unele conţinând genele respective transferate de la specia L.6. la bolile frunzelor şi unele viroze. o parte dintre soiurile considerate iniţial rezistente. Vetomold (Cf2). au fost obţinute numeroase informaţii privind ereditatea rezistenţei la boli. de la L. pătarea brună a frunzelor (Cladosporium fulvum Cooke) şi virusuri. hirsutum (Yuling şi Hulst. unele forme ale speciei L. imune la atacul de mană şi cu o bună rezistenţă la viroze (Neagu. Improved Bay State) s-a introdus rezistenţa. Principalele surse de gene pentru rezistenţa la boli sunt constituite de speciile înrudite cu L.). 1975). 2000). Tuckers’ Forcing. Slivovidnâi. pimpinellifolium şi L. notate I. Dintre alţi dăunători care atacă tomatele. Tot ca surse de gene pentru rezistenţa la unele boli. Şi la alte soiuri comerciale (ex. Întrucât combaterea prin tratamente fitosanitare a acestor boli presupune cheltuieli substanţiale şi are consecinţe nefavorabile asupra mediului. Încă în anul 1937. Cf2 şi Cf3 (Kerr şi Bailey. I-2 şi I-3. derivate din aceasta. Manalucie etc. 6. iar rezistenţa identificată la specia L. pătarea brună şi mozaicul tutunului. plantele de tomate sunt.). Rezistenţa la boli şi dăunători Tomatele sunt atacate de numeroase boli. Smorovidnaia. crearea unor cultivaruri rezistente genetic la atacul bolilor şi dăunătorilor constituie mijlocul cel mai potrivit pentru reducerea costurilor de producţie şi obţinerea unor recolte ecologice. localizate pe cromozomii 7 şi 11. În acest scop. şi descoperite în unele accesiuni sălbatice de L. peruvianum. evitate de insectele dăunătoare. În vederea obţinerii unor descendenţi rezistenţi la aceste boli. peruvianum. În cadrul soiurilor de tomate există o variabilitate destul de largă pentru comportarea lor la atacul principalelor boli. cu toate acestea având dăunători specifici cum sunt unele lepidoptere. fiind identificate şi alte gene de rezistenţă (Cf4. iar specia L. peruvianum. V-121 (Cf3). Analizele genetice efectuate la două noi surse de rezistenţă. I-1. Vulcan. pot fi combătuţi prin tratamente fitosanitare cu diferite insecticide. Single Cross. lycoper-sici) sunt cunoscute patru gene de rezistenţă. Adaptabilitatea pentru cultura forţată . tot o corelaţie negativă există şi între rezistenţa la mozaicul tutunului şi mărimea fruc-telor.5. printre care Stirling Castle (Cf1). sau chiar imune. Cf9 etc. chilense pentru rasa 1 de Fusarium este monogenică.4. În ameliorarea tomatelor. notate cu Ol-1 şi Ol-3. nematozi etc. 2000). Langford a consta-tat că rezistenţa la pătarea brună a frunzelor este determinată de trei gene majore. Vagabond.4. Rezistenţa plantelor la mană apare ca un caracter moştenit canti-tativ. rezistente la mană. pimpinellifolium. cele mai mari pagube în condiţiile din ţara noastră fiind cauzate de septorioză (Septoria lycopersici Speg. în lucrările de ameliorare se poate folosi specia L. VIR etc. Pentru rezistenţa la Oidium au fost identificate două gene majore care conferă plantelor de tomate reacţia de hipersensibilitate. 1966). Datorită conţinutului în alcaloidul tomatin. s-au dovedit atacate de diferitele rase ale patoge-nului Cladosporium fulvum.

corespund din punct de vedere al adaptabilităţii la cultura forţată. Shirley. cum sunt creşterea determinată şi desprinderea fructelor fără pedicel. Amati.7.). Splendid) sunt recomandaţi şi pentru cultura în solarii. cu o heritabilitate destul de scăzută. b) să aibă o productivitate ridicată şi fructe de foarte bună calitate. cu creştere nedeterminată. o desprindere uşoară a fructelor de pe plante etc. care să justifice investiţiile destul de consistente pentru amenajarea serelor (sau solariilor) şi întreţinerea culturilor. În Catalogul Oficial al soiurilor cultivate în ţara noastră sunt incluse numeroase cultivaruri destinate culturilor în seră. sunt: creşterea determinată a plantelor. Cultura tomatelor în sere are ca scop obţinerea producţiei în extrasezon. care să se poată comercializa la preţuri avantajoase. Rezultă că în condiţiile microclimatului special creat de legumicul-tor în asemenea spaţii. de la punctul articulaţiei are loc . nu orice cultivar poate asigura recolte corespunză-toare. cunoscându-se determinismul genetic pentru unele elemente. care au încorporată în zestrea genetică toate caracteristicile necesare pentru o foarte bună pretabilitate la cultura forţată. în stare homozigot recesivă. Angela. Apollo. cu condiţia ca plantele să prezinte anumite particularităţi genetice care să faciliteze tehnologia respectivă. Hibrizii comerciali incluşi în Catalogul Oficial (ex. Diva. constituie un obiectiv de ameliorare care s-a impus odată cu procesul de industrializare din ţările occidentale. Prisca. pastă. boli şi dăunători specifici etc. Marissa. de seră sau solarii. formarea unor tulpini erecte. de regulă. Monika. Itema. în condiţiile de la noi fiind posibile două cicluri (Apahidean 2003): ciclul I (ianuarie-iunie) şi ciclul II (iulienoiembrie. creşterea determinată este controlată de o singură genă majoră recesivă (sp sp). Resyset. Falcato. deficit de lumină. 6. produce piticirea. iar unii (Diva. Selfesta. La tomate. Fino. Nemarom. decembrie). puternice. atât în ţara noastră. sub formă de suc. Desprinderea uşoară a fructelor de pe plantă a fost un deziderat urmărit în mod special în lucrările de ameliorare a unor cultivaruri desti-nate recoltării mecanizate. Celelalte caractere utile pentru cultura industrială de tomate au o ereditate poligenică. De asemenea. O parte dintre caracteristicile necesare cultivarurilor la care să se poată aplica toate lucrările mecanizate sunt relativ uşor de încorporat. maximum patru etaje ale plantelor. o fructificare şi maturizare simultană a fructelor în cele două-trei. Primador. un valoros material iniţial de ameliorare pentru crearea unor noi cultivaruri adaptate condiţiilor specifice din sere. cât şi pe plan mondial. Graziella. Cindel. de seră. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un cultivar pentru a se preta la cultura forţată sunt următoarele: a) să prezinte o bună rezistenţă la condiţiile de mediu speci-fice serelor şi solariilor (exces de umiditate. Marfa. Berdy. cultivarurile respective.4. Obţinerea de soiuri cu tulpină erectă şi creştere determinată Crearea unor cultivaruri de tomate pretabile pentru cultura în câmp. de la plantarea răsadului (sau semănatul seminţelor direct în câmp) până la recoltarea fructelor. prin structura lor heterozigotă. ci cultura lor poate să fie în întregime mecanizată. Splendid). nu numai că se pot recolta mecanic. Dacă fructele cultivarurilor pentru consum în stare proaspătă se recoltează manual.Dintre culturile practicate în sere şi solarii. Principalele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească cultivarurile de tomate pentru a fi pretabile la mecanizarea completă. care să nu necesite sisteme de susţinere. Dintre cultivarurile recoman-date pentru cultura în câmp. Romatos. articulaţi. majo-ritatea creaţi în străinătate. Gabor. alternanţă mare de temperatură între zi şi noapte. Garbo. toate fiind de tipul hibri-zilor comerciali. tomatele ocupă primul loc. pot constitui. ketchup etc. cele destinate procesării industriale. asociat cu penuria de forţă de muncă din agricultură şi creşterea cheltuie-lilor de producţie. Elena. Gloria. relativ puţine dau rezultate în cultura forţată. Mercury. Saturn. După cum s-a mai precizat. florile se prind pe axul inflorescenţei prin pediceli de 1-3 cm. în condiţii de mecanizare completă. diferită de gena “d” care. astfel încât pot fi cultivate cu bune rezultate în spaţii amenajate.

În vederea obţinerii unor descendenţi cu tulpini erecte se pot utiliza ca genitori soiurile pitice Stambovâi. Soiurile şi populaţiile locale vechi oferă o germoplasmă deosebit de valoroasă şi utilă pentru ameliorarea tomatelor. În urma lucrărilor de ameliorare. care merită să fie valori-ficată. Missouri. prin diversitatea şi potenţialul lor genetic. Early Pack. 1999). Nemapride etc. Dintre hibrizii comerciali care manifestă caracterul „joint less”. confirmându-se faptul că în cadrul populaţiilor şi soiurilor vechi de tomate. toate aceste cultivaruri având creştere determinată şi fiind destinate pentru industrializare. Această metodă de exploatare a variabilităţii naturale a fost mult utilizată în trecut. b) direct. astfel. determinat de genele „joint less” (două gene recesive. cel puţin teoretic. dar nu au tulpini erecte. Pitică de Odessa. diversitatea genetică a fost evidenţiată şi prin intermediul dendogra-melor.. precum şi soiul Romec 554 j.5. Ace. Alpatieva.. Monor.7 mg%.1. orice plantă de tomate extrasă dintr-un soi sau o populaţie locală. Selecţia individuală simplă Întrucât. prin aplicarea selecţiei individuale simplă. iar cel în beta caroten între 0. .desprinderea fructelor de pe ciorchine. se recurge în mod frecvent la provocarea variabilităţii artificiale.a. metoda este mult mai rar utilizată. Floride Basket etc. care se exploatează cu ajutorul selecţiei individuale repetate. METODE DE AMELIORARE A TOMATELOR 6. numită şi selecţia liniei pure. întrucât. Sincron. 2003). recomandânduse ca acestea să fie combinate cu genotipuri de la care se pot transfera celelalte caracteristici de adaptare la mecanizarea completă a culturii.. Markovic şi colab. Chiar dacă. în multe cultivaruri aflate încă în cultură. întrucât. în Catalogul Oficial din ţara noastră sunt incluşi Dicing Master. Această sursă de germo-plasmă poate fi exploatată în mod eficient. o parte îndeplinesc mai multe cerinţe pentru pretabilitatea la mecanizarea completă. Dacia ş. în prezent fiind mai puţin aplicată. prin aplicarea selecţiei individuale şi obţinerea unor linii de perspectivă. ea poate fi folosită cu eficienţă. dar şi în interiorul acestor cultivaruri. Dintre soiurile şi hibrizii care se cultivă în prezent în condiţii de mecanizare integrală.3-34. în lucrările moderne de ameliorare. au o creştere deter-minată a tulpinilor. 6. în care se manifestă o anumită heterogenitate fenotipică şi genotipică. 2002). Heintz 1370. în scopul creării de variabilitate necesară noilor lucrări de selecţie. prin două căi: a) folosirea ei ca material iniţial de ameliorare. Floride Petite.66 mg%. până în jurul anilor 1920-1930. Red Top. dintre care cele mai valoroase să fie lansate în producţie ca soiuri noi (Blesos şi Goulas.75-7. în momentul de faţă. ceea ce influenţează negativ gradul de uniformitate al coacerii fructelor şi posibilităţile de aplicare a recoltării mecanizate (Ardelean şi Sestraş. şi o sursă din care se pot obţine noi soiuri cu un conţinut ridicat în vitamina C sau beta caroten. au fost create cultivaruri la care s-a introdus caracterul „pedicel fără articulaţie”. există o heterogenitate destul de amplă.5. dă naştere în descendenţă aşa-numitei „linii pure”. o fructificare compactă şi aproape simultană la toate etajele. Heintz 1350. se poate valorifica eficient variabilitatea naturală care există în cultivaruri vechi. care asigură desprinderea fructelor fără pedicel (Stan şi colab. Micro Tom. există o variabilitate care poate fi valorificată avantajos prin selecţie. notate j1 şi j2). (2002) au identificat o amplă variabilitate pentru aceste caracteristici în cadrul a 25 de soiuri şi populaţii autohtone din fosta Yugoslavie: conţinutul fructelor în vitamina C a oscilat între diferitele genotipuri între 18. Cultivarurile vechi oferă.

cu atât mai mult cu cât. principala metodă de provocare a variabilităţii necesară selecţiei unor noi cultivaruri. a fost Trophy (provenit din încrucişarea Large Red x Early Red Smooth). astfel că au primit numele de soiuri „pedigree” („heirlooms”.3. selecţia indi-viduală repetată (pedigree sau genealogică) s-a impus odată cu efectuarea primelor hibridări artificiale. de Rand (Ardelean şi Sestraş. ulterior. Tocmai datorită acestui considerent. Export danez. simplă sau repetată) au fost obţinute soiuri precum Pierette. 1975). General Grant. Favorite. la tomate. Prin alegerea judicioasă a unor genitori care să manifeste caractere şi însuşiri în concordanţă cu obiectivele de ameliorare propuse în cadrul unor programe de cercetare bine concepute. Întrucât. să acumuleze caracteristici de la cele două forme parentale. selecţia se desfăşoară similar cu selecţia individuală simplă.6. care constituie o sursă inepuizabilă de germo-plasmă. În fiecare an. inter-specifice. Metoda este destul de laborioasă. (Gould. devenind principala metodă de exploatare a variabilităţii provocată prin încrucişări dirijate. Primele soiuri de tomate nu s-au modificat foarte mult în timp. Golden Queen. Hibridarea intraspecifică reprezintă metoda de bază în crearea materialului iniţial de ameliorare. variabilitatea poate fi obţinută prin hibridări intraspecifice. 1983). pot fi obţinute soiuri noi care. sau din populaţii seminale cu ascendenţă diversă. în engleză). multe dintre ele fiind unice prin caracteristicile lor şi având o istorie de-a dreptul romanţată. Ferry’s Improved. 6. combinaţiile hibride sunt. Early Michigan. respectiv mărimea descendenţelor în fiecare generaţie de selecţie. Globe ş. alese în aşa fel. Un alt soi. Trophy. în SUA.5. începând din generaţia F2. În mod similar (prin selecţie individuală. Best of All 318. timp îndelungat. de aproximativ o lună în fiecare an. sau chiar intergenerice. la recoltare se impune şi înregistrarea minuţioasă a tuturor datelor şi separarea fructelor provenite de la plante elită. fiind foarte des utilizat. vor fi dependente de posibilităţile concrete existente în fiecare unitate de cercetare. operaţiune care se efectuează individual. ulterior. Ca metodă specifică de ameliorare utilizată la tomate. şi la tomate. presupunând alegeri individuale de plante elită. Acme. Aplicarea metodei necesită cheltuieli considerabile. linii diferite. sunt incluse: Tilden’s. Din acest moment. suprafeţe de teren adecvate mărimii populaţiilor de plante cu care se lucrează. În plus. la recoltare) etc. Unul dintre primele soiuri create prin hibridare intraspecifică. plantele nu se mai polenizează decât rareori cu polen străin. după mai multe generaţii. la nivelul fiecărei plante elită. Hibridarea Hibridarea constituie. plantele devin homozigote. încât genitorii să se completeze reciproc sub aspectul particularităţilor valoroase. plantele elită dând naştere unor „linii pure” care vor fi verificate individual. până la eventuala lor omologare ca soiuri noi. în general. iar o caracteristică a autopolenizării (şi. până în momentul în care se obţin linii în care nu se mai manifestă segregarea. Selecţia individuală repetată (pedigree) Tomatele sunt plante care se autopolenizează în mod natural.5. respectiv. Red Pear. forţă de muncă (cu o „perioadă de vârf”. Printre soiurile cele mai cunoscute şi răspândite în cultură în SUA. urmată de selecţie. ca genitor. în lucrările de ameliorare. Unele soiuri de acest tip datează de peste 100 de ani şi încă se cultivă şi astăzi. în culturi comparative. John Baer 306 (Neagu. datorită autopolenizării continue şi păstrării lor în familii sau comunităţi de-a lungul unor lungi perioade de timp.2. de altfel. Volumul materialului biologic. Trophy a constituit multă vreme unul din principalele soiuri de tomate cultivate în SUA. În acest scop. lansat în 1870. linii reţinute. principala consecinţă) o constituie faptul că. la tomate. sau. timp de mai multe generaţii.a. există un număr mare de soiuri. Multe dintre aceste soiuri îşi au originea în plante elită alese din soiuri heterogene de tomate. momentele cu cel mai mare necesar de forţă de muncă se înregistrează la recoltarea fructelor. iar Argeş 428 a fost obţinut prin selecţie aplicată într-o populaţie a soiului Sioux. 1999). în urma recombinărilor genice. larg răspândit în cultură . într-o perioadă cuprinsă între ultimele 2-3 decenii ale secolului al XIX-lea şi primele 2-3 decenii ale secolului al XX-lea. Earliana. din seminţele lor se obţin descendenţi asemănători părinţilor.

în care se obţin descendenţi cu caracteristici asemănătoare părin-ţilor mai rustici (fructe mici. cu foarte bună calitate a fructelor) a unor caracteristici care le lipsesc. Prin hibridări intergenerice se urmăreşte obţinerea unor plante la care să fie încorporate diferite caracteristici care să confere plantelor rezistenţa la bolile specifice tomatelor sau rezistenţa la diferiţi factori de stres. Retroîncrucişarea Retroîncrucişarea sau backcross-ul este o metodă de ameliorare utilizată la tomate pentru introducerea în genotipul unor soiuri valoroase (productive. cum sunt rezistenţa la factori de stres şi conţinutul fructelor în substanţe utile de la speciile rustice sau sălbatice. Aplicarea retroîncrucişării este necesară în urma hibridărilor înde-părtate. secetă. la factori de sters. dar se ajunge. se face începând din generaţia F1. în plus. 1975). speciile înrudite cu specia cultivată L. L. hirsutum). oferă amelioratorilor sursele de gene necesare creării unei variabilităţi profitabile pentru selecţie.hirsutum. mană. fuzarioză. acumulării şi stocării (conservării) acestor culti-varuri. în momentul de faţă.). L. soiuri aparţinând speciei cultivate se încrucişează cu forme aparţinând unor specii precum Solanum lycopersicoides. hirsutum.în SUA a fost Globe. aceştia au o sterilitate accentuată.peruvianum). conţinut ridicat al fructelor în vitamina C (L. care determină rezistenţa la boli. concomitent având loc şi selecţia în fiecare generaţie BC a indivizilor care prezintă caracterele donate de specia rustică. Retroîncrucişarea unor hibrizi dintre soiuri aparţinând speciei L. în urma cărora s-a aplicat selecţia individuală repetată (pedigree). Încrucişările interspecifice şi intergenerice fac parte din categoria hibridărilor îndepărtate. încorporată în zestrea ereditară. de la care se poate transfera toleranţa la solurile sărăturate. gust slab etc. Întrucât hibridarea intraspecifică a fost tot mai mult utili-zată ca metodă de ameliorare. sau S. de la care s-a pornit. dacă se obţin hibrizi. uneori păroase.5. de la care se poate transfera rezistenţa la frig. pennellii. gena (sau genele) transferată de la donor. la un soi nou. În cadrul genului Lycopersicon. septorioză. prin transferarea la soiurile speciei L. esculentum constituie surse importante de gene pentru crearea unor cul-tivaruri la care să fie încorporate caracteristici precum: rezistenţa la frig şi boli (L. pimpinellifolium. folosindu-se soiul valoros ca părinte recurent. . maturare timpurie. o mare atenţie se acordă. cum sunt: rezistenţă la boli (ex. dar care are. în urma cărora. pimpinellifolium) etc. la nivel mondial. peruvianum). peruvianum şi L. sau conţinutul ridicat în vitamina C. astfel că amelioratorul ştie de la început ce tip de cultivar va obţine prin backcross. peruvianum şi L. În acest scop. Metoda este utilizată în scopul creării unui material iniţial de ameliorare a tomatelor. şi obţinerii în continuare de noi cultivaruri. Backcross-ul continuă în generaţiile următoare. pătarea brună a frunzelor. cum sunt L. obţinut prin hibridare intraspecifică. coacere neuniformă.4. identic ca productivitate şi calitate cu soiul valoros. derivă din astfel de hibridări. astfel încât trebuie recuperat fenotipul părintelui valoros. lycopen). majoritatea soiurilor de tomate existente în cultură. practic. viroze). conţinutul ridicat în anumite substanţe utile (ex. rezistenţa la frig. în prezent. din combinaţia Stone x Ponderosa (Neagu. L. esculentum a unor caracteristici valoroase. soluri sărăturate etc. vitamina C. lycopen etc. Metoda prezintă avantajul că rezultatul final este previzibil. După câteva generaţii de retroîncrucişare şi selec-ţie are loc recuperarea integrală a fenotipului părintelui recurent valoros. Hibridarea interspecifică este o metodă prin care se poate provoca o variabilitate mult mai amplă decât cea rezultată în urma hibridărilor intraspecifice. esculentum cu speciile sălbatice (ex. conţinut ridicat în substanţă uscată şi lycopen (L. Numeroasele soiuri aflate în colecţiile centrelor de ameliorare din întreaga lume. 6. Întrucât soiurile de tomate constituie un fond de germoplasmă cu o valoare inestimabilă pentru specia cultivată.

în generaţia F2 se obţin plante (în mod natural. 1986). introdus în 1880 de Compania Rice’s Seed din New York (Simpson şi Ogorzaly. Spre deosebire de soiuri. Cristal ş. la hibrizii comerciali. aceştia înlocuind practic în totalitate vechile soiuri cultivate în sere. hibrizii comerciali au o structură genetică puternic heterozigotă. formulei (combinaţiei) parentale. 6. şi în mod deosebit liniile pure.5. ajungându-se în final la rezultatul propus. Diferenţa esenţială dintre soiuri şi hibrizi comerciali constă în structura genetică a acestor două tipuri de cultivaruri şi în metodologia de obţinere. L10 x Rutgers. În ţara noastră. conţinut al fructelor în substanţe utile etc. În prezent. produc anual sămânţa hibridă comercială pentru valorificare. hibrizii comerciali sunt răs-pândiţi în întreaga lume. Heterozisul Întrucât tomatele sunt plante autogame. care. Printre primii hibrizi comerciali de tomate din lume s-a numărat Mikado. 1975). Gloria. sau prin alte particula-rităţi exteriorizate la un nivel superior părinţilor. spre deosebire de soiuri. de toamnă (Neagu. cu cât formele parentale care se încrucişează sunt mai puţin înrudite între ele. au fost creaţi hibrizi comerciali cu o adaptabilitate ridicată la condiţiile specifice culturii în sere. Diva. Nemarom. exprimată printr-o productivitate superioară comparativ cu cea a formelor parentale. Această proprietate a hibrizilor comerciali este foarte avantajoasă pentru producătorii de seminţe. Prin încrucişarea unor asemenea soiuri sau linii. pentru culturi timpurii. De asemenea. heterozisul poate fi dirijat spre obţinerea unor hibrizi comerciali caracterizaţi şi prin precocitate sau tardivitate.5. o categorie aparte de cultivaruri. respectiv vigoarea hibridă se manifestă cu atât mai puternic la indivizii F1. prin urmare. unii menţinuţi încă în Catalogul Oficial. pentru majoritatea genelor. astfel încât tind să înlocuiască aproape în totalitate soiurile. Ioana. cheltuieli substanţiale. de altfel.. prin autopolenizare) la care apare segregarea şi nu vor mai fi identice cu cele din generaţia precedentă. pentru culturi tardive. la rândul lor. Fenomenul heterozis este cu atât mai intens. intensitatea efectului heterozis este maximă doar în primul an. cât şi pentru industrializare. prin încrucişări. întrucât obligă fermierii să cumpere anual sămânţa necesară de la producători. Deoarece nu în orice tip de combinaţie hibridă se obţin descendenţi la care se manifestă un efect heterozis la nivelul dorit de ameliorator. Unităţile de cercetare în care se obţin hibrizii comerciali şi cele producătoare de sămânţă hibridă. precum: Argeş 400. Lucia. au acelaşi genotip). la care structura genetică este destul de stabilă în timp. Fenomenul este cunoscut sub numele de heterozis şi stă la baza creării hibrizilor comerciali. Solara. respectiv. a permis crearea unor hibrizi comerciali simpli. suprafeţe de teren. Argeş 450. dispun de numeroase soiuri şi linii valoroase de tomate folosite ca forme parentale în diferite combinaţii pentru obţinerea hibrizilor F1 comerciali. în stare proaspătă a fructelor. soiurile obţinute prin selec-ţie individuală. simplă sau repetată. Din sămânţa unor asemenea plante F1. Obţinerea unor linii valoroase de tomate caracterizate printr-o bună capacitate generală de combinare. adică în generaţia F1 care rezultă în urma încrucişării a două forme parentale diferite genetic. se obţin descendenţi la care se manifestă o puternică vigoare hibridă. au fost următoa-rele: L10 x Bison. se caracterizează prin plante cu o deosebită uniformitate fenotipică şi genotipică. o lungă perioadă de timp. La tomate. Export II. heterozisul se manifestă la hibrizii F1 prin productivitate. astfel că din seminţele recoltate de la orice plantă se va obţine o descen-denţă seminală de tipul unei “linii pure”. cu o mare uniformitate pentru toate caracteristicile. create prin selecţie. astfel că vigoarea hibridă nu se mai manifestă cu aceeaşi intensitate. dar din punct de vedere fenotipic ei conţin plante extrem de asemănătoare (care. principalele combinaţii hibride utilizate în producţie.Chiar dacă aplicarea metodei necesită timp. au în general o structură homozigotă. rezistenţă la diferiţi factori de stres.a. cu o răspândire tot mai largă în cultură. dar în funcţie de caracteristicile esenţiale ale formelor parentale şi. ea are o eficienţă deosebită. Soiurile de tomate. muncă şi. trebuie să se efectueze lucrări pentru identificarea formelor parentale şi a combinaţiilor (formulelor de încrucişare) în care rezultă un heterozis maxim pentru . atât pentru culturile destinate consumului curent.

Provocată de gena ps (positional sterile). prin hibridări dialele. prin încrucişarea formelor parentale în loturi de hibridare.productivitate sau alte caracteristici urmărite. iar anterele sunt complet lipsite de grăunciori de polen sau conţin grăunciori nefuncţionali. „j-2”.. „xa” şi „xan” (absenţa xantofilei). Bekov (1999) a făcut o evaluare a genelor care ar putea fi folosite ca „indicatoare” în selecţie. „nr”. se manifestă prin antere care conţin polen funcţional. ndică o bună capacitate de combinare a soiurilor sau liniilor încruci-şate cu testerul. fructe şi tulpina plantelor. „j-2in” (pedicel fără articulaţie. reprezentat de un soi sau o linie de tomate cu o bună capacitate de combi-nare. sau pot fi folosite direct pentru obţinerea seminţei comerciale hibride prin încrucişa-rea lor an de an cu testerul. în care sunt utilizate potenţialele forme parentale. „a” şi „aw” (absenţa pigmentului antocianic din tulpini şi frunze). dacă se consideră că unii hibrizi comerciali necesită îmbunătăţiri. astfel încât acestea să fie lansate ca hibrizi comerciali. fertil. „c” (frunză de cartof). de asemenea. sau durata lungă de păstrare a fructelor) sunt de mare interes în . culoarea antocianată a plăntuţelor). numită sterilitate poziţională. Acestea pot fi testate în continuare pentru stabilirea capacităţii lor specifice de combinare. se recurge şi la înmulţirea liniilor sau soiurilor parentale pentru a se asigura perpetuarea lor de la un an la altul. care manifestă caracteristicile dorite şi asigură la încrucişare nivelul heterozis. în prezent.Provocată de seria alelică ms (male-sterile). Unităţile respective îşi asigură prin heterozigoţia hibrizilor comerciali şi protecţia cultivarurilor (fiind deţinătoarele formelor parentale şi combinaţiilor hibride). Este recomandabil ca sterilitatea masculă a liniilor folosite ca forme materne în obţinerea hibrizilor comerciali. În acest scop. uşurând procesul de ameliorare şi identificare a formelor dorite şi. Pentru reducerea costurilor de producţie a seminţelor hibrizilor comerciali. împiedicând autopolenizarea. 2004): . reducându-se cheltuielile. . . să fie linkată cu un marker genetic uşor de identificat fenotipic (de exemplu.Provocată de seria alelică sl (stamen-less). „bs-2”. astfel încât în fiecare an să se poată obţine sămânţă comercială din aceleaşi combinaţii.Provocată de gena ex (exerted stigma). permiţând separarea plantelor autentic hibride de cele non-hibride (rezultate din autopolenizări): „d” (dwarf). anumite gene marker care determină caracteristici distincte la seminţe.). şi se analizează hibrizii obţinuţi. sterili. se caracterizează prin lipsa totală a anterelor sau formarea unor rudimente de antere. La tomate. „rin” (timp scurt pentru coacere. cu mult înainte de ajungerea plantelor respective la înflorire. adică în formula în care s-a depistat un intens efect heterozis. acest tip de andro-sterilitate se manifestă prin stamine de culoare şi lungime diferite de cele normale. În paralel. în unităţi specializate. cu alta. timp etc. „bs3” şi „bs-4” (culoarea cafenie a seminţelor). însă anterele nu se deschid pentru a-l elibera. „nor”. Prin hibridări ciclice. la tomate se pot utiliza următoarele tipuri de androsterilitate nucleară (Ardelean şi colab. foarte avantajoase sunt mecanismele genetice de androsteri-litate. . Metoda de lucru constă în efectuarea unor hibridări ciclice şi dialele. acestea se încrucişează cu un tester. „jointless”). se caracterizează prin faptul că stilul florilor se alungeşte şi scoate stigmatul deasupra „capişo-nului” format de garnitura anterelor. Valoarea descendenţilor din anumite combinaţii (sub aspectul producţiei sau al altor caracteristici urmărite). încrucişările în sistem fiecare cu fiecare vor indica exact care formule de combinare asigură cel mai ridicat efect heterozis. astfel încât să poată fi eliminate eventualele plante andro-fertile din linia mamă. De asemenea. cum sunt: „bs”. care permit utilizarea unor linii materne la care nu mai este necesară castrarea florilor (operaţiune care necesită forţă de muncă. se determină capacitatea generală de combi-nare a soiurilor sau liniilor testate. genele marker pot fi utilizate în mod eficient în selecţia unor linii de perspectivă sau hibrizi heterozis. Producerea de sămânţă hibridă comercială pentru unităţile de producţie se face anual. Dacă testarea unor soiuri sau hibrizi continuă prin intermediul hibridărilor dialele. acest tip de andro-sterilitate. este relativ uşor de înlocuit o formă parentală componentă. ca atare.

culoarea. Inducerea mutaţiilor Inducerea artificială a mutaţiilor la tomate constituie o metodă prin care se poate crea o variabilitate utilă pentru selecţie. şi întârzie maturarea fructelor. nemutante. iar selecţia unei singure celule poate duce la obţine-rea unor linii rezistente la patogeni.). efectul fiind explicat prin capacitatea lungă de păstrare a fructelor provenite de la formele mutante. Tratamentele cu diferiţi agenţi mutageni se aplică.5. la plantele homozigote pentru gena respec-tivă (rin/rin). rezistenţă diferită la patogeni etc. există şi câteva mutaţii care afectează procesul normal de coacere a fructelor. Mutaţia Nr (Never-ripe) afectează o singură genă. de la numeroase cultivaruri (şi specii de tomate) şi diverse medii de cultură MS. precum şi în procesul de producere de sămânţă hibridă comercială. se utilizează doze de 0. Printre numeroasele forme mutante întâlnite la tomate. cotiledoane. 1987). erbicide sau factori abiotici de stres pentru plante. conţinutul în caroten a crescut la genotipurile nor şi rin. Mutaţia rin (ripening-inhibitor) determină. la roşiile coapte de pe plantele hp/hp. ADN-ul de tomate a fost izolat.lucrările de selecţie a unor soiuri sau hibrizi heterozis. mărimea fructelor. fără ca acestea să aibă succes în practică. şi de doar 20% pentru lycopen. fructele rămân ferme şi au un nivel al etilenei de aproximativ 50% faţă de normal. Tomatele pot fi uşor regenerate din celule sau protoplaşti. acumulare în lycopen. plantelor (în special tipul de creştere) şi comportării acestora la diferiţi factori de stres sau agenţi patogeni. să se manifeste unele modificări ale fructelor (forma. valoarea DL50 este cuprinsă între 20-35 Kr. în general. unele prezentând interes pentru ameliorare. obţinându-se numeroase linii transgenice. Culturile de embrioane pot fi folosite pentru obţinerea unor hibrizi îndepărtaţi. are şi mutaţia nor (non-ripening). inhibarea coacerii şi rămânerea fructelor verzi şi tari câteva săptămâni după ce formele normale. Plantele mutante de acest tip se caracterizează printr-o diversă activitate etilenică. Se pot efectua şi tratamente pentru inducerea mutaţiilor numeric-cromozomale (poliploidii). Efecte similare mutaţiei rin. specii sau chiar genuri diferite. caracterele ce pot fi afectate de mutaţii fiind destul de diverse. folosindu-se în acest scop colchicina. fermitatea pulpei. comparativ cu cel al genotipurilor cu coacere normală. tomatele au devenit un excelent material de studiu pentru biologia moleculară (Fobes. tipul de . sau provoacă o coacere incompletă a acestora. care afectează diferite caracteristici ale fructelor şi plantelor. cu raze gamma. comparativ cu formele iniţiale. la mutantele rin nu se sintetizează etilena şi acumularea lycopenului. semidominantă. iar dacă tratamentele se efectuează asupra polenului. hipocotile etc. (2002). este semnificativ influenţată de genotip. Când se iradiază seminţele. Prin mutageneză se pot obţine forme mutante la care. Eficienţa transformării (mediată de Agrobacterium tumefaciens). ajung la maturitate şi îmbătrânire. aparţi-nând unor linii de tomate. În schimb.5. 6. În experienţele efectuate de Cvikic şi colab. mutaţia hp (high-pigment) provoacă. Prin asemenea tratamente au fost obţinute diferite forme tetraploide.6. Protoplaştii de tomate pot fuziona cu alţi protoplaşti. clonat şi s-a efectuat transformarea genetică (începută de McCormick.7.8 Kr. seminţelor sau polenului. 6. apreciată prin analiza „Southern blot”. pe perioada păstrării fructelor după recoltare. în 1986). Au fost elaborate diferite metode de transformare folosindu-se explante din frunze. Ingineria genetică şi biotehnologiile Odată cu amplificarea lucrărilor de biotehnologie şi inginerie gene-tică la plante. sporindu-se variabilitatea genetică necesară lucrărilor de ameliorare.3-0. în adiţie cu deficienţa de înmuiere a pulpei fructelor şi menţi-nerea rezistenţei la infecţiile microbiene. conţinutul în diferite substanţe chimice şi gustul etc. o sporire a conţinutului fructelor în beta caroten şi lycopen cu 30-50%.

Au fost identificate trei gene aflate în interacţiune specifică cu proteinele extracelulare (ECPs) ale fungului implicat în patogeneză. 1993). În prezent. Selecţia asistată de markeri (RAPD. convenţionale. respectiv nivelului ridicat de autofertilitate a tomatelor. notate Cf4 şi Cf9. provenite de la speciile L. care ocupă aceeaşi poziţie cu locii Cf. conţinut ridicat al fructelor în substanţe utile (materie uscată. Folosindu-se tehnologia ADN-ului recombinat. şi adversarii organismelor modificate genetic. nemodificată. rickii. fiind studiată structura. poziţia genelor fiind confirmată cu ajutorul markeri-lor moleculari. O hartă genetică a speciei L. 9% (Van Roekel şi colab. 1988). În mod similar s-a procedat pentru specia L. vitamine. Park şi colab. iar genele Ol-1 şi Ol-3. 14% (Hamza şi Chupeau. selecţia asistată de markeri având un rol deosebit de important în scurtarea procesului clasic de selecţie. Riscul interpolenizării cu polen transgenic şi schimbului de gene cu speciile Solanum lycopersicoides şi S. Cunoscându-se organizarea geno-mică şi secvenţa omologilor Cf. 2000). Francis şi colab. (2003) menţionează că eficienţa transformării a oscilat între următoarele nivele: 6% (Vidya şi colab. 2000). urmărite în crearea unor genotipuri de tomate cu fructe de foarte bună calitate (Bucheli şi colab. singura diferenţă faţă de forma iniţială. sunt situate într-un grup de linkage pe Cromozomul 1 şi au fost izolate (Kock şi Brandwacht. pimpinellifolium. 2001). ulterior. erbicide. 1996). obţinute prin metode neconvenţionale. esculentum var. a costurilor pentru obţinerea unor noi cultivaruri prin mijloacele clasice. iar în final. Datorită realizărilor din domeniul geneticii moleculare. care să aibă încorporate gene de rezistenţă la boli. completându-se reciproc şi evaluându-se efi-cienţa fiecăreia. constă în expresia proteinei insecticidale Cry1Ac. de la 7% la 37% (Ling şi colab. provenite de la câteva forme sălbatice ale speciei. dăunători. sau L. . şi ocupă aceeaşi poziţie pe cromozomul 6. a volumului de muncă în câmp. Linia transformată 5345 a fost testată în câmp în SUA.. considerându-se că nu prezintă nici o ameninţare pentru mediu sau om. S-a constatat că genele de rezistenţă la Cladosporium fulvum. 1993). la care. cât şi datorită gradului destul de ridicat de incompatibilitate sexuală în încru-cişările îndepărtate. specifici-tatea. reducerea supra-feţelor de teren necesare.explant şi reacţia acestuia la un tratament specific. multe cercetări de inginerie genetică se efectuează cu scopul obţinerii unor genotipuri de tomate cu o bună productivitate. Introducerea în cultură a soiurilor de tomate OMG a iscat şi creează în continuare dispute între susţinătorii acestor tipuri de culti-varuri. Prin teste de linkage genetic s-au identificat şase accesiuni la care genele de rezistenţă la Cladosporium sunt linkate strâns cu gena Cf4. 2003). Locusul respectiv conţine mai multe gene omoloage cu genele Cf. 2000). care conferă rezistenţa tomatelor la Oidium. insecticide. funcţia. procesul de ameliorare poate fi accelerat (Ho. cu ajutorul primerilor s-ar putea face selecţia formelor care conţin ADN genomic din sursele de rezistenţă care prezintă genele Cf-ECP. 2003). organizarea şi evoluţia lor (Yuling şi Hulst. constituie obiective extrem de importante. 2000). chilense a fost construită în scopul izolării genei care determină rezistenţa la rasa 1 de Fusarium oxysporum (Bonnema. la mai puţin de 3 cM. RFLP etc. urmărite în cercetările de inginerie genetică.. encodată de gena cry1Ac de la bacteria Bacillus thuringiensis. aceste gene pot fi introduse în genomul unor cultivaruri foarte valoroase prin productivitatea şi calitatea lor. în SUA a fost creată linia transgenică 5345.. dar a căror funcţie nu este încă cunoscută. cum sunt cele care determină rezistenţa la boli. rezistentă la insectele lepidoptere viermele mugurilor şi viermele fructelor (Heliothis virescens şi Helicoverpa armigera). excesul de sare din sol etc. hirsutum. 2001.. 11% (Frary şi Earle. promovarea pentru verificarea în câmp numai a formelor care prezintă deja anumite caracteristici dorite. 25% (Hu şi Phillips.. Într-o inventariere a lucrărilor de transfor-mare genetică la tomate.). hirsutum şi L. au fost clonate. cerasiforme este extrem de scăzut. Identificarea şi clonarea unor gene dezirabile în ameliorarea toma-telor. Este posibilă utilizarea markerilor moleculari inclusiv pentru caracteristici organoleptice şi biochimice ale fructelor. lycopen etc. atât datorită faptului că cele două specii de Solanum nu apar ca buruieni în culturile de tomate din SUA.) poate fi utilizată în paralel cu cea fenotipică.

Cultura cepei şi îndeletnicirile străvechi ale legumicultorilor pentru obţinerea unor forme tot mai bune. dintre legume. SUA. De Filiaşi.7 milioane ha anual. agrofitotehnică şi economică. În afara zonelor temperate ale Globului. obţinându-se o producţie de peste 47. desfăşurate pe baze ştiinţifice. Ceapa se cultivă din cele mai vechi timpuri. fiind o specie legumicolă cu o deosebită importanţă alimentară.5 milioane tone pe an. altele create în străinătate. unde se estimează că se obţine aproximativ 30% din producţia mondială. calitatea acestora. în unele zone geografice. Printre ţările mari cultivatoare. În prezent. eventual. cepa Helm. India. De Dărăşti. hib. epoca de maturare a bulbilor. hib. dar şi pentru tulpinile false şi frunze. ceapa se cultivă în cel puţin 175 de ţări. în ţara noastră şi în lume au fost create soiuri şi hibrizi de ceapă care contribuie substanţial la creşterea producţiilor la unitatea de suprafaţă. ceapa este răspândită pe arii extinse şi în zonele tropicale. de la destinaţia recoltei. IMPORTANŢA AMELIORĂRII CEPEI ŞI SORTIMENTUL ACTUAL CULTIVAT ÎN ROMÂNIA Ceapa se cultivă în principal pentru bulbi. soi soi Precocitate Denumirea soiului CEAPA DE APA Tip Precocitate cultivar 05 CEAPA DIN ARPAGIC 03 De Stuttgart CEAPA CEACLAMA 04 04 02 04 04 Luciana Marrona Milena Niky Pacific soi soi hib. ceapa este depăşită doar de tomate şi. comportarea la factori de stres etc. Ca importanţă economică şi impact social. De Ţibucani. Tabelul 18 Catalogul Oficial al soiurilor CEAPA . Turcia. fiind una dintre primele legume luată în cultură de către om. 03 04 04 04 04 01 .Capitolul 7 AMELIORAREA CEPEI 7. Se presupune că această specie se cultiva cu mai bine de 5.500 de ani în urmă în Egipt şi cu 5. au o bogată tradiţie şi în ţara noastră. pe o suprafaţă de aproximativ 2. De Buzău etc.1.000 de ani în urmă în China. cu o bună adaptabilitate la condiţiile de mediu din România (tabelul 18). şi care prezintă o amplă variabilitate pentru diverse caracteristici. ilustrată de numeroasele soiuri şi populaţii locale româneşti: Roşie de Turda (Roşie de Arieş).Allium cepa L. se situează China. Diversitatea sortimentului la ceapă a permis includerea în Catalogul Oficial al soiurilor din ţara noastră a celor mai valoroase cultivaruri. În timpurile moderne. de varză. Roşie de Făgăraş. Denumirea soiului Aurie de Buzău Androna Ana Ariana Armstrong Aroma Banko Tip cultivar soi soi soi soi hib. unele autohtone. hib. Pakistan etc. odată cu amploarea pe care au luat-o lucrările de ameliorare. var.

cu subspeciile vulgare (usturoiul obişnuit) şi sagittatum (usturoiul de Egipt. superiori vechilor populaţii şi soiuri locale.. hib. cultivate prin arpagic. Din genul Allium fac parte şi alte specii cu importanţă legumicolă: ceapa de Egipt. hib. şi prezintă interes pentru ameliorare datorită caracterul său de perenitate şi rezistenţei pe care o are faţă de unele boli. ameliorarea cepei trebuie continuată. 02 – semitimpuriu. prazul. creşterii procentului de seminţe formate prin autopolenizarea florilor. chiar reduse. 04 – târziu. 01 – timpuriu. gen care cuprinde peste 500 de specii cultivate şi sălbatice. Allium cepa. cea mai mare importanţă pentru cultura şi ameliorarea cepei o are specia Allium cepa L. care pot fi utilizate şi în lucrările de ameliorare a cepei. hib. precum şi cu o calitate în conformitate cu exigenţele mereu crescânde ale consumatorilor. Prezintă interes şi datorită caracterului său de perenitate. 7.2. o pondere importantă în sortiment au încă soiurile. în ţara noastră fiind utilizată ca ceapă verde. Allium ascalonicum L. Chiar dacă selecţia practicată în ultimele decenii în majoritatea ţărilor cultivatoare de ceapă. constituie un bogat fond de germoplasmă. răspândite în special în zonele cu climă temperată. 05 – foarte târziu. sau rocambole). Surse de gene importante pentru diferite . cu o mare productivitate şi o uniformitate deosebită pentru toate caracteristicile. ceapă de tuns) este răspândită îndeosebi în ţările asiatice. 03 – semitârziu. Ca atare. ORIGINEA. Allium porrum L. soiurile au fost înlocuite aproape în totalitate de hibrizii comerciali. formele bulbiferum şi prolife-rum. Furnizează surse de gene necesare lucrărilor de ameliorare în direcţia sporirii rezistenţei la anumite boli şi la frig a plantelor. răspândite în întreaga lume. 00 03 03 01 04 04 Roşie de Arad Roşie de Arieş Roşie de Făgăraş Romito Spirit Wolska soi soi soi hib. hib. Numărul mare de cultivaruri aparţinând speciei Allium cepa L. prin seminţe (ceapa ceaclama) şi prin răsad (ceapa de apă). sau trienală (când se cultivă prin arpagic) şi are cerinţe moderate. Allium fistulosum L. (ceapa eşalotă) este întâlnită frecvent în Asia Mică. Allium sativum. a permis obţinerea unor soiuri şi hibrizi noi. În condiţiile din ţara noastră. sau rocambole. faţă de căldură.. folosite în mod deosebit pentru bulbi. DIVERSITATEA GENETICĂ ŞI SURSELE DE GENE PENTRU AMELIORARE Ceapa aparţine familiei Liliaceae. dar are pretenţii mari faţă de lumină. soi hib. (ceapă de iarnă. specia este bienală (când se practică cultura prin semănat direct şi răsad). usturoiul. Din larga variabilitate reprezentată de numărul mare de specii ale genului Allium. În ţara noastră. ceapa comună) este specia din care fac parte majoritatea soiurilor de ceapă. noile lucrări de ameliorare pot fi axate şi spre obţinerea hibrizilor heterozis şi utilizarea androsterili-tăţii citoplasmatice şi nucleare în vederea realizării unor hibrizi comerciali foarte productivi. din SUA şi Europa. Allium cepa L. genul Allium.Copra Daitona Diamant Django Gloria Kitty hib. cu atât mai mult cu cât specia are o pondere foarte importantă în cadrul speciilor legumicole şi poate fi folosită în alimentaţia omului în orice perioadă a anului şi în variate forme. în timp ce. soi 03 02 02 01 03 04 Precocitatea: 00 – foarte timpuriu. cu un ridicat potenţial biologic de valorificare a cond-iţiilor de mediu şi cultură. dar şi ca ceapă verde. în multe ţări occidentale. (ceapa obişnuită. care poate fi eficient utilizat în lucrările de creare de noi soiuri şi hibrizi comerciali de ceapă.

altaicum ş. uşor. detectarea genelor este destul de dificilă. o proporţie destul de mare de indivizi sterili. În unele zone ale lumii. sativum). A. citată de Ardelean (1986) considerând că există trei centre de diversitate ale genului Allium. la ceapa trienală. porrum. În privinţa centrului de formare a speciei cultivate. în descendenţă. se formează arpagicul. se cultivă pentru consum diferite soiuri şi populaţii din speciile A. A.proliferum. în timp ce alţi cercetători opinează că specia a fost cultivată pentru prima dată în lume în Iran şi vestul Pakistanului. În primul an de cultură. kurrat cu 2n = 4x = 32).obiective urmărite în crearea de soiuri noi se regăsesc şi în diferite forme ale speciilor: Allium nutans L. A. cepa în Europa (Neagu. alături de forme diploide. fistulosum se obţine. Bulbul este un organ vegetativ. şi nici a momentului în care a avut loc acest eveniment. în care majoritatea speciilor care s-au format se comportă ca perene. majoritatea celorlalte specii ale genului Allium sunt diploide (2n = 16). iar unele specii de Allium au importanţă economică din punct de vedere ornamental: A. Pe baza studiilor de genom. consideră că principalul centru de origine şi diversitate genică a cepei este situat în centrul Asiei. precum şi A. care se găseşte în flora spontană din Turkmenistan. probabil. giganteum.nutans. A. bulbul propriu-zis. în astfel de cazuri. uşor de observat la microscop. mari. însă. cepa. Allium roylei Stearn ş. Cei mai mulţi arheologi. s-a identificat că. dintr-un singur bulb putându-se dezvolta 1-20 de tulpini florifere terminate cu . A. 1975). de altfel. precum şi specii la care. cepa) şi usturoiul (A. În anul al doilea sau al treilea. fiecare celulă somatică conţinând câte 16 cromozomi. PARTICULARITĂŢI CITOGENETICE ŞI BIOLOGICE ALE CEPEI La ceapă. descendenţii au o sterilitate accentuată. A.ursinum. relativ puţine date se cunosc despre ancestorul speciei cultivate. nutans). ca de altfel la toate speciile genului Allium. aici îşi au originea speciile A. aceasta având aceeaşi importanţă pentru consum ca A. fistulosum. datorită îngroşării lor la bază. A. specia A. relaţia acesteia cu speciile sălbatice şi diversitatea genetică existentă între specii. shoenoprasum (purul). A. Ceapa este diploidă (2n = 2x). A.oschaninii. cea mai apropiată din punct de vedere genetic de ceapa pentru bulbi este Allium vavilovii. Ustinova (1950). nu există o opinie unanim acceptată de oamenii de ştiinţă. de exemplu. Ceapa îşi are originea în Asia. ceapa formează la suprafaţa solului frunzele şi tulpina falsă. bulbul. din bulbii plantaţi.fistulosum. c) Centrul mediteranean. aflatunense. sau chiar aneuploide (de exemplu. în care se întâlneşte o mare diversitate de forme ale speciei A. apar şi forme triploide (sau alte forme poliploide). se obţine în anul următor. cu ajutorul markerilor genetici. În centrul chinezesc. ceapa este considerată una dintre speciile vegetale cu cel mai mare genom (iar plantele au în general mai mult ADN decât animalele). porrum. se formează tulpinile florifere (fuşti). fiind depăşită până atunci ca importanţă de speciile A. b) Centrul irano-transcaucazian. În afara speciei cultivate. ascalonicum x A.nutans. din care provin ceapa comună (A. De asemenea. Allium altaicum Pall. unifolium la care au fost obţinute cultivaruri orna-mentale. A. în general. privind arealul exact în care a luat naştere ceapa. numărul cromozomal de bază este x = 8. O proporţie ridicată de hibrizi sterili se obţine şi în încrucişările dintre specii cu acelaşi grad de ploidie. fistulosum x A.3. după cum urmează: a) Centrul chinezesc. A. în epoca modernă. caesium. dar se întâlnesc şi specii tetraploide (A. ascalonicum.a. în hibridări de tipul A. la A.a. chiar dacă genitorii au grade diferite de ploidie. Ceapa se înmulţeşte prin seminţe. botanişti. format prin modifi-carea frunzelor. cepa a pătruns mai târziu. caracteristică datorită căreia. dintre speciile sălbatice. din care. iar în sol. Hibridările între specii se pot realiza. schubertii sau A. scorodoprasum (ceapa Rocambole) şi. alţi cercetători în domeniu. A. 7.

inflorescenţe sub formă de umbelă globuloasă. apte pentru a germina şi da naştere unor descendenţi cu o bună creştere. fistulosum. iar fructele sunt capsule triloculare. 1975). care conţin 3-6 seminţe (Apahidean. citată de Neagu. 2003). Proporţia seminţelor obţinute prin autofecundare este mai scăzută decât cea rezultată la polenizarea străină. inflorescenţele plantelor mamă se „fasonează”. mici. la maturitatea fiziologică. reţinându-se doar 50-150 flori. operaţiune prin care se înlătură florile încă nedeschise din vârful şi de la baza inflorescenţei. a inflorescenţei plantei tată împreună cu insectele poleni-zatoare. ceapa este o specie alogamă. În acest caz. evitându-se însă pierderile prin scuturare şi. ci.. sau de pe aceeaşi plantă). la care polenizarea străină. care urmează să fie castrate cu ajutorul unei pensete cu vârful ascuţit. de regulă. cuprins în general. Când se efectuează hibridarea artificială. de la care există premizele obţinerii unui număr mare de seminţe. Autopolenizarea este posibilă prin fenomenul de geitonogamie (fecundarea între ele a florilor din aceeaşi inflorescenţă. sub izolatorul inflorescenţei plantei mamă. Varianta în care se efectuează castrarea se impune atunci când forma paternă dintr-o combinaţie hibridă nu posedă un caracter marker dominant. polenizarea anemofilă are loc într-o proporţie relativ redusă. . cât şi la autopolenizare. de genotip. amestecurile de seminţe. înainte de deschiderea membranei pergamentoase care înveleşte umbela globuloasă. 1994). Autopolenizarea forţată se efectuează prin izolarea inflorescenţelor în pungi de hârtie pergamentată. de cei rezultaţi prin autopolenizare. se realizează entomofil. Izolarea se face înainte de deschiderea florilor împreună cu inflorescenţele introducându-se şi insecte polenizatoare. Tulpinile florifere cu inflorescenţele izolate se palisează pe tutori pentru a se evita ruperea lor şi pierderile de seminţe. ulte-rior. A. purtătoare a carac-terului determinat de gena marker dominantă a tatălui. Seminţele recoltate de la plantele mamă se semănă anul următor în câmp (seră. senescens (Ustinova. pe baza căruia pot fi identificaţi uşor hibrizii autentici. solar). la ceapă. principalii agenţi polenizatori fiind albinele şi bondarii. care determină manifestarea unui caracter fenotipic distinct. sau încrucişată. de culoare alb-verzuie. întrucât polenul este lipicios şi nu poate fi luat de vânt. în două variante sau metodologii de lucru: fără castrarea sau cu cas-trarea florilor genitorului matern (Ardelean. sau alte tipuri de izolatori (pungi de tifon). fiecare din ele cu un număr variabil de flori. sporindu-se procentul se seminţe obţinute la 10-20% sau chiar mai mult. Se pot obţine între 3-20% seminţe legate. În cadrul aceleiaşi flori. pe tipul 3. Florile sunt hermafrodite. pe plantele mamă nu se păstrează toate tulpinile florifere emise din bulb. Atât în cazul hibridă-rilor artificiale. în special pentru obţinerea liniilor consangvinizate necesare creării hibrizilor comerciali. între 200-800 flori. A. care să permită izolarea inflorescenţelor celor doi genitori dintr-o combinaţie sub acelaşi izolator (se pot folosi şi izolatori mari. pentru evitarea polenizării străine. cele mai mari procente rezultând la speciile A. Evident. autopolenizarea este aproape exclusă datorită protandriei (maturarea elementelor sexuale bărbăteşti. Pe parcursul deschiderii florilor. inflorescenţele se scutură pentru a asigura polenizarea unui număr cât mai mare de flori. Ciofu şi colab. înaintea celor femeieşti). dintre plantele rezultate fiind identificate cele hibride. sau sub izolator se introduc insecte (muşte sau bondari). care să cuprindă mai multe plante de pe rânduri apropiate). cu florile castrate. doar cea mai bine dez-voltată. 2003. în mod deosebit. Recoltarea seminţelor se face strict pe combinaţii hibride. rotundum. iar în lucrările de ameliorare se recurge deseori la autopolenizarea forţată. aceasta se poate realiza. Varianta fără castrare se poate aplica atunci când genitorul patern posedă o genă marker dominantă. inflorescenţele genitorului matern trebuie obligatoriu izolate. fiind variabilă în funcţie de mai mulţi factori şi. Polenizarea se execută prin introducerea. 1950. Chiar dacă florile sunt hermafrodite. Genitorii sunt amplasaţi în câmpul de hibridare în rânduri foarte apropiate. înainte de-a apare riscul unei eventuale autopolenizări.

Cramer şi Corgan. Starlite. Dulce. cât şi la soiurile de ceapă pentru bulbi. în anumite experienţe. influenţate considerabil de mediu şi condiţiile de cultură. după cum urmează: 20-30 t/ha (Roşie de Arieş. Nivelul de diver-sitate genetică existent în germoplasma mondială la ceapă este considerat moderat pentru lucrările de ameliorare în direcţia sporirii productivităţii şi calităţii acesteia (Simon. De Madeira). pe lângă efectele aditive care participă la transmiterea caracterului.. potenţialul de producţie al unor popu-laţii sau soiuri de ceapă oscilează între limite largi. 1984. mărimea bulbului se apreciază în funcţie de diametrul maxim. De Dărăşti. productivitatea la ceapă trebuie analizată prin prisma aşa-numitelor elemente de productivitate (mărimea bulbului. De departe. Mărimea bulbului reprezintă un element esenţial de productivitate la ceapa pentru bulbi. sau. De Târgu Frumos).. tipul de cultură etc. dar ţinându-se seama de destinaţia cultivarului. producţia de bulbi este cea care deţine ponderea cea mai mare la această specie. fiind. sunt posibile şi efecte maternale. dar care se poate manifesta la maximum numai în condiţiile respectării unei agrotehnici moderne. Luna. Cramer.4. la ultimele influenţând intensitatea procesului de fotosinteză. De Stuttgart). Wolska). atât prin prisma diametrului (cu limite cuprinse între 2. inclusiv. 1999). 1997).4. prin răsad. Ambele caractere au un determinism poligenic. în funcţie de greutate. 1986). Mărimea bulbilor este un caracter cantitativ (cu un determinism poligenic) în care. Diamant şi Wolska se cultivă prin semănat direct. 45-50 t/ha (Diamant).7.). productivitatea constituie un obiectiv extrem de impor-tant de ameliorare. ajungându-se la 400-500 g (soiurile NuMex: Chaco. cantitatea de substanţe de rezervă depozitată în bulbi şi mărimea acestora. în lume au fost create cultivaruri cu o productivitate foarte ridicată. cât şi prin cea a greutăţii medii a acestora. sau mai mult (Neagu. OBIECTIVELE AMELIORĂRII CEPEI La ceapă există numeroase obiective de ameliorare avute în vedere în procesul de creare de cultivaruri noi (soiuri şi hibrizi comerciali). hibrizii F1 reciproci între două soiuri au prezentat greutăţi medii diferite ale bulbilor (Ardelean. la fel ca mărimea bulbilor. urmărindu-se obţinerea unor cultivaruri cu bulbi mari. fiind preferate formele cu creştere verticală. de cultură) şi de interacţiunea dintre genotipul soiurilor şi factorii de mediu. 1975. Între cultivaruri există diferenţe şi pentru înălţimea tulpinii. de condi-ţiile de mediu (şi. Aurie de Buzău şi Roşie de Arieş. pot fi implicate şi efecte de dominanţă.). la formele „dwarf” caracterul fiind controlat de gena dw1 (Rabinowitch şi colab. În condiţiile din ţara noastră. astfel că interesează în mod deosebit obiectivele urmărite în ameliorarea cepei pentru bulbi. aprovizionarea acestuia cu elemente nutritive). deoarece. cel mai adesea. prin arpagic. influenţa factorilor de mediu (tipul solului. Numărul şi lungimea frunzelor sunt elemente de productivitate atât la soiurile de ceapă verde. care depinde de baza genetică a fiecărui soi.5 cm). Roşie de Făgăraş. Cele mai multe soiuri au bulbi de la 50-80 g (ex.). 1993). cât şi prin răsad (Dumitrescu şi colab. În ereditatea caracte-rului. 150-300 g (De Buzău. Între cultivarurile de ceapă din lume există o variabilitate amplă pentru mărimea bulbilor. Sunlite ş. De Macău. exprimată în grame. a celor tehnologici (densitatea de plante la unitatea de suprafaţă. citaţi de Cramer şi Havey. care sunt în concordanţă cu modul de utilizare a produsului final obţinut (bulbi sau frunze). 35-45 t/ha (Aurie de Buzău. 2001.1. numărul de frunze. cu o bună „ţinută” în câmp.a. Dintre elementele . 7. mărimea frunzelor etc. Productivitatea Şi la ceapă. Fiind o caracteristică complexă.5-11. În lucrările de ameliorare. Roşie de Făgăraş se poate cultiva atât prin semănat direct. În prezent. care să faciliteze efectuarea lucrărilor culturale. Wolska. În noile lucrări de ameliorare se are în vedere şi habitusul plantelor. Dintre acestea. 2003).

o proporţie de 88% din producţia anuală de bulbi este deţinută de soiurile cu bulbi galbeni. L şi G. unde. care influenţează aspectul comercial al bulbilor. cea mai dorită formă este cea rotund-globuloasă.productivităţii. Principalele forme întâlnite la bulbii de ceapă sunt: globuloasă. galbeni sau albi. dar depinde în mod hotărâtor de gustul şi compoziţia chimică a acestora. au devenit un fapt obişnuit. Deoarece aceste forme sunt acceptate pe piaţă. numărul mediu de frunze pe plantă a fost de 5. dar care. astfel că în ameliorare trebuie să se ţină seama şi de tendinţa existentă pe piaţă.5 (HC). Cu toate că hibrizii comerciali au avut valori superioare faţă de soiuri. a crescut spectaculos.2. dar procentul respectiv se poate relativ uşor modifica de la un an la altul. o sinteză a principalelor informaţii din literatura de specialitate fiind făcută de Cramer şi Havey (1999). forma. Calitatea bulbilor Calitatea bulbilor la ceapă este influenţată de elementele care le conferă aspectul comercial (mărimea. fapt explicat prin foarte buna adaptabilitate a soiurilor la condiţiile de experimentare. care constituie şi un important element de calitate. înălţimea medie a plantelor a fost de 33. după cum urmează: Genotipul Culoarea bulbului alb II IIcc Iicc IiCc IiCC iiC_rrllgg iiCCrrllG_ iiCcrrL_ iiCCRrL_ iiCCRrll iiCCRRLL alb alb alb-gălbui roz-pal galben-verzui galben-auriu roz-roşu deschis roşu deschis-roz roşu deschis-roz roşu . Cramer (2003) a obţinut valori medii diferite ale elementelor de productivitate în cadrul celor două grupe de cultivaruri. Forma bulbilor este un element de calitate care contribuie la aspectul comercial al bulbilor. spre deosebire de cea a hibrizilor comerciali. culoarea bulbilor este controlată de cinci gene majore: I. Ereditatea caracterului este considerată de tip poligenic. între aceste forme de bază existând numeroase tipuri intermediare. este asociat şi cu gustul. un anumit genotip va fi asociat cu o anumită culoare. în salate sunt preferaţi bulbii roşii) etc. În rândul consumatorilor. Studiind 23 de soiuri cu polenizare liberă (OP. Diferenţe pentru caracteristicile productivităţii se pot înregistra şi între soiuri şi hibrizi comerciali. R. Astfel. Forma bulbului se poate schimba. totuşi. utilizarea în diverse moduri (de exemplu. de multe ori. odată cu creşterea acestuia. respectiv 400 g (HC). astfel că bulbi de 400-500 g. plată şi alungită. există anumite preferinţe pentru soiuri de ceapă cu bulbi roşii. Întrucât culoarea bulbilor este un element de calitate atât de important. în final.6 cm (HC). sau mai mari.2 (OP) şi 5. ele sunt agreate şi în lucrările de selecţie. pentru toate elementele de productivitate. în funcţie de care. În SUA. fără să influenţeze calitatea intrinsecă a acestora. respectiv conţinutul bulbilor în substanţe utile. „open pollinated”) şi 18 hibrizi comerciali (HC). greutatea bulbilor. iar greutatea medie a bulbilor a fost de 377 g (OP). fără subţiere puternică la capete. 7. Culoarea bulbilor este un element de calitate foarte important la ceapă. preferată şi în vederea procesării bulbilor. producţia totală de bulbi nu a fost diferită la cele două tipuri de cultivaruri. culoarea). cu puternice efecte de dominanţă. studiile privind ereditatea culorii bulbilor la ceapă au fost foarte numeroase. C. Astfel.4.0 cm (OP) şi 37.

cărnoase în interior). apă puţină în favoarea substanţei uscate. dar şi avantajos prin prisma reducerii daunelor la recoltarea mecanizată. Gena I este incomplet dominantă. un singur disc (tulpina) la baza bulbului. implicit. Conţinutul în substanţă uscată şi zahăr sunt determinate poligenic. calitatea de ansamblu a unui soi. La multe soiuri. nefiind acceptate mixturile de culoare (de asemenea. determină apariţia unei culori alb-gălbui (Cc). Conţinutul în glucide şi uleiuri eterice şi raportul dintre aceşti doi componenţi influenţează hotărâtor gustul cepei. în principal. la noile cultivaruri este obligatoriu ca bulbii să prezinte o mare uniformitate. dispunerea frunzelor şi numărul de straturi pe care-l formează acestea în bulb. astfel că toate genotipurile care conţin cel puţin o alelă I vor avea bulbii albi. iar la formele colorate sunt preferate nuanţele intense (nu cele deschise).3. în adiţie cu gena C. făină). Epoca de maturare a bulbilor Obţinerea unor noi cultivaruri. caracterul fiind preferat şi pe piaţă. Cunoscându-se ereditatea culorii bulbului la ceapă. gustul iute nu este de dorit (constituie un criteriu eliminatoriu în selecţie). dar şi a frunzelor de ceapă. gena este homozigot recesivă (ii). întrucât. gena R trebuie să fie homozigot dominantă şi asociată cu cea de-a patra genă a culorii. fără impurităţi. care să poată fi uşor eliminat prin tăiere în vederea preparării etc. determină culoa-rea galben verzuie a bulbilor. în stare proaspătă (salate) sau în diferite preparate. bulbii mari sunt mai puţin iuţi decât bulbii mici. cum sunt: grosimea frunzelor care alcătuiesc bulbul (subţiri şi pergamentoase la exterior. Pentru realizarea acestui obiectiv şi lărgirea gamei de soiuri. transportul şi păstrarea bulbilor etc. fitoncide etc. în conformitate cu obiectivul urmărit pentru acest element de calitate. . L. restul fiind substanţă uscată. se poate acţiona. Conţinutul în substanţe utile poate spori considerabil valoarea alimentară şi nutritivă a bulbilor. În ameliorarea cepei. precum şi a aromei la ceapă sunt relativ puţine (Simon. din punct de vedere genetic. însă informaţiile privind ereditatea caracterului. R. În lucrările de selecţie sunt acceptate toate cele trei culori de bază (alb. La bulbii albi. acesta fiind indus de conţinutul în sulf al uleiurilor eterice. Un alt element de calitate dorit la noile cultivaruri îl constituie fermitatea bulbului. reprezentată. Atât ca element de calitate. cu mare impact asupra cumpărătorilor. În unele experienţe. iar cei de culoare albă şi roşie sunt mai puţin iuţi decât cei de culoare galbenă (Ardelean. cu diferite epoci de maturare a bulbilor constituie un obiectiv important de ameliorare la ceapă. săruri minerale. sau roz-pal (CC). 1993). valoare energetică scăzută etc. tot homozigot dominantă (RRLL). cât şi pentru bulbii folosiţi în industrie. cât şi ca obiectiv distinct de ameliorare. iar aceeaşi genă în stare homozigot recesivă (iiC_rrllgg). se pot obţine descendenţe în care segregarea pentru culoarea dorită să permită obţinerea unor noi cultivaruri. protide. culoarea trebuie să fie curată. în centru.4. de glucide (6. în direcţia precocităţii sau tardivităţii maturării bulbilor. determină culoarea galben-aurie a bulbilor (iiC_rrllG_). Pentru procesarea prin deshidratare (fulgi. pentru a se obţine bulbi de culoare roşu-închis. vitamine. prin ameliorare fiind create noi soiuri la care substanţele solide din bulb ajung la 20-30%. aderenţa bună a frunzelor la bulb. selecţia se efectuează şi în funcţie de alte elemente de calitate. păstrarea culorii după deshidratare. guvernează cantitatea de pigment antocianic şi culoarea roşietică a bulbilor. Al treilea locus. prin alegerea adecvată a genitorilor şi încrucişarea lor. 1986). şi. culoarea bulbilor trebuie să fie uniformă şi în interiorul cultivarului).Gena dominantă I inhibă formarea pigmenţilor. roşu). conţinutul ridicat în substanţe utile rămâne un deziderat avut în vedere atât pentru bulbii folosiţi în consumul curent. Alela dominantă a celui de-al cincilea locus. în special. conţinutul bulbilor în apă este de 87-93%.5-8%). nivelul scăzut al iuţelii bulbilor de ceapă s-a datorat unei dominanţe incomplete. G. 7. se doreşte un conţinut cât mai ridicat în substanţe utile. În general. apariţia culorii fiind posibilă numai când. la locusul respectiv. Indiferent de culoarea bulbilor. galben.

– Semitimpurii (precocitatea 02). sau dimpotrivă. în funcţie de epoca de maturizare a bulbilor şi clasi-ficarea din Catalogul Oficial. Banko. Pentru a obţine o proporţie ridicată de hibrizi cu maturare foarte timpurie. În ţara noastră. precum şi hibridul comercial Copra. tardivă. şi modul de utilizare a cepei. De asemenea. se află soiurile Ana. într-o anumită măsură. se pot încrucişa genitori care să facă parte din clasa de maturare dorită. iar între cele tardive. care permite identi-ficarea unor surse de gene necesare lucrărilor de ameliorare pentru obţine-rea unor cultivaruri rezistente. poate provoca pierderi de până la 20-30% din recoltă sau chiar mai mult. precum şi hibrizii comerciali Gloria. 1975. (1990) au identificat o genă majoră dominantă (Pd1). 7. ceapa timpurie se consumă în mod preponderent în salate şi supe. cu perioada de vegetaţie cuprinsă între 90-110 zile. de la specia A. precum şi între speciile genului Allium. cu perioada de vegetaţie cuprinsă între 120-130 zile. la cultivarurile speciei A. cauzată de micoza Peronospora destructor (Berk. . – Timpurii (precocitatea 01). În culturile de ceapă din ţara noastră. se pot menţiona soiurile Extratimpurie de Barlette şi Frühe Blasrotte. – Semitârzii (precocitatea 03).) Casp. relativ rezistente la boală. se regăseşte soiul autohton Aurie de Buzău. cu perioada de vegetaţie cuprinsă între 110-120 zile. cultivarurile de ceapă se încadrează în: – Foarte timpurii (precocitatea 00). propunându-se transferarea aces-teia. a soiurilor foarte tardive. epoca de maturare influenţează. iar atacul asupra semincerilor poate determina pierderi mari în culturile pentru sămânţă. boala este întâlnită aproape în fiecare an. Aroma. iar bulbii cultivarurilor cu o slabă capacitate de păstrare au un gust mai puţin iute. Datorită sortimentului divers şi faptului că unele soiuri cu maturare tardivă au o capacitate deosebit de ridicată de păstrare a bulbilor peste iarnă. Kofoet şi colab. Marrona. afectând producţia de bulbi şi arpagic. sau forme rezistente ale speciilor A. spre deosebire de soiurile timpurii. Pacific şi Romito. Ardelean. În acest sens. Warid şi Tims (1952) au identificat la soiul Calred două gene majore. precum şi gustul şi conţinutul în substanţe solubile a bulbilor. cu o slabă capacitate de păstrare a bulbilor. În privinţa eredităţii rezistenţei la mană. altaicum şi A. nominalizate s1 şi s2. media caracterului în descendenţă va fi împinsă spre grupele intermediare. Wolska. 1986). datorită presiunii de selecţie. îndeosebi în anii ploioşi. iar în categoria celor timpurii se află hibrizii comerciali Django.4. Între soiurile de ceapă. cu perioada de vegetaţie cuprinsă între 150-160 zile. Dintre cultivarurile care pot fi încadrate în grupa de precocitate 00 (foarte timpurii). cu perioada de vegetaţie cuprinsă între 140-150 zile. – Foarte târzii (precocitatea 05). Milena şi Niky.Epoca de maturare este un caracter strâns corelat cu capacitatea de păstrare a bulbilor. Majoritatea soiurilor au o maturare a bulbilor intermediară claselor extreme. ceapa este o legumă care se poate consuma în orice anotimp. pot fi utilizate soiuri precum Giumurgina şi Sofisca. roylei. cele târzii au bulbi care se păstrează foarte bine în depozite pe timpul iernii. Datorită faptului că ereditatea epocii de maturare a bulbilor este tipic cantitativă. cu perioada de vegetaţie cuprinsă între 130-140 zile. există o variabilitate a comportării la atacul de mană. Rezistenţa la boli şi dăunători Una dintre cele mai păgubitoare boli ale cepei este mana. chiar dacă. În completare. Luciana.4. există posibilitatea obţinerii unor forme transgresive cu o maturare mai precoce sau mai tardivă decât cea a genitorilor. Ariana. În acest caz. segregarea caracterului în descendenţa F1 obţinută prin încrucişarea unui soi timpuriu cu unul tardiv va avea loc conform distribu-ţiei normale. care determină rezistenţa la mană. cea mai ridicată rezistenţă fiind sesizată când ambele gene se află în stare homozigot recesivă. cepa. care. În general. – Târzii (precocitatea 04). care condiţionează comportarea plantelor la atac. În cealaltă extremă. Kitty. chinensis (Neagu.

în ameliorare se foloseşte prima variantă (cu o singură sau mai multe alegeri.Foc2. nu rezultă soiuri noi. Nichols şi colab. autoh-tone sau străine. Bacher şi colab.Pentru obţinerea unor descendenţi rezistenţi la atacul de putregai bacterian. 1999): . Cele mai favorabile consecinţe ale selecţiei se manifestă asupra sporirii producţiei şi unifor-mităţii populaţiei. . astfel încât ele să poată oferi surse de gene pentru rezistenţă. 1965). se poate exploata atât variabilitatea naturală. musca cepei (Delia antiqua) etc. corelată cu rezistenţa la tripşi (Molenaar. în populaţia hibridă reprezentată de o anumită combinaţie trebuie să existe suficient de mulţi indivizi cu caracteristici valoroase asemănătoare. obţinute în urma alegerii plantelor elită (bulbi. Aplicarea acestei scheme de selecţie la cultivarurile vechi. eventual pe grupe de plante). epoca de maturare. Bacher şi colab. cel mai adesea. constituite ca markeri morfologici la ceapă. determină rezistenţa la Fusarium oxysporum. majoritatea soiurilor de ceapă sunt sensibile sau foarte sensibile. şi corelată cu rezistenţa la tripşi (Molenaar.pr1 (“Pink root resistance”). sunt (după Cramer şi Havey. poate avea rezultate deosebit de favorabile asupra caracteris-ticilor pe care le va prezenta noua populaţie obţinută în urma selecţiei. gena este parţial dominantă cu Foc2. selecţia în masă pozitivă se foloseşte la cultivarurile cu polenizare liberă. genă epistatică cu gls2.1. Din populaţia supusă selecţiei se aleg cei mai buni bulbi (care prezintă caracteristicile dorite) şi se plantează anul următor într-un câmp de polycross (unde au loc interpolenizări libere între semin-ceri). Dintre dăunătorii cepei. comportarea la anumiţi factori de stres etc. (1989).5. . A fost nominalizată de Bacher (1989).). existentă în vechile populaţii şi soiuri. determină rezistenţa la Phoma terrestris. . determină rezistenţa la Fusarium oxysporum. la ceapă. . (1944). 1984). La atacul de musca cepei. 1956. foliaj lucios).Foc1. . 7. Pentru ca metoda să fie eficientă. iar selecţia în masă negativă se utilizează în producerea de sămânţă. Selecţia în masă se poate aplica în două variante. în care se manifestă o ridicată heterogenitate fenotipică şi genotipică. provocată de ameliorator. gena este corelată cu rezistenţa la tripşi şi a fost identificată de Jones şi colab. Alte gene care conferă rezistenţa la atacul unor agenţi patogeni sau dăunători.gls2 (“Glossy scape 2”). pozitivă sau negativă. Ereditatea rezistenţei la aceste două tipuri de putregaiuri a fost mai puţin studiată. gena este parţial dominantă cu Foc1. se pot obţine câştiguri însemnate în privinţa caracteristicilor bulbilor (mărimea. în acest caz rezultând soiuri noi (soiuri cu polenizare liberă). pagube însemnate pot produce nematozii (Dytilenchus dipsaci). se pot folosi ca genitori unele forme foarte rezistente ale speciilor A. prin hibridare. sau umed (Erwinia carotovora Holl. (1989). pentru majoritatea caracterelor. În acest fel. Selecţia în masă Selecţia în masă este o metodă prin care. 1986). în ereditatea rezistenţei pot fi implicate şi efecte de aditivitate datorate poligenelor (Jones şi Perry. În acest fel. vor prezenta particularităţi agronomice net superioare formei iniţiale (populaţie sau soi). 1984).gls1 (“Glossy scape 1”). populaţiile descendente. METODE DE AMELIORARE A CEPEI 7. seminceri) şi înmulţirii lor în amestec. este eliminat riscul ca frecvenţa genelor favorabile să se restrângă în populaţia ce se va obţine prin înmulţirea în masă (amestec) a plantelor elită.) şi putregai cenuşiu (Botrytis allii Munn. Selecţia în masă se poate aplica şi descendenţelor hibride de ceapă. . În concluzie.gl (“Glossy foliage”. de regulă. ascalonicum şi A. fistulosum (Ardelean. iar celelalte nu prezintă o comportare notabilă faţă de dăunător. în acest caz. forma. cât şi variabilitatea artificială. culoarea). A fost nominalizată de Bacher (1989). în afară de tripsul comun (Thrips tabaci).5.. Chiar dacă.

În continuare. creşte gradul de homozigoţie. „sister” x „brother”. eventual pe repetiţii.a. până la eventuala obţinere de noi soiuri). Selecţia individuală La ceapă. şi cei mai buni bulbi din toate familiile sau toate repetiţiile (din amestecul acestora obţinându-se o nouă populaţie care poate fi testată pentru valoarea de soi. având aceeaşi mamă (planta semincer). din populaţia iniţială (soiuri. dar şi prin alte scheme derivate. În final. se obţine o populaţie relativ omogenă. cu scopul menţinerii heterozigoţiei specifice soiurilor de plante alogame. tot prin selecţia individuală (interli-neală) se aleg şi liniile consangvinizate care prezintă caracteristicile dorite. a elaborat metoda numită selecţia individuală prin folosirea liniilor consangvinizate. formându-se grupe de familii.5. În schimb. Metoda se poate aplica în două variante principale: selecţia individuală repetată (pedigree) şi selecţia pe familii Half-SIB („Half-SIB family selection”). din ei se obţin plante semincere care se autopolenizează ş. dar recoltarea seminţelor se face separat pentru fiecare semincer. Prin aplicarea acestei selecţii se poate obţine un câştig genetic superior celui realizat prin selecţia în masă. se amestecă între ele. sau poate fi utilizată ca material iniţial pentru continuarea procesului). Evident. astfel încât să nu se îngusteze prea mult baza genetică a familiilor obţinute în primele faze ale selecţiei. În acest câmp.2. Familiile valoroase. la liniile consangvinizate vigoarea plantelor are mult de suferit. iar în anul următor se fac autopo-lenizări la semincerii obţinuţi din bulbii respectivi (eventual. menţinute în condiţii de izolare în faza de seminceri. Descendenţele rezultate din autopolenizări se urmăresc separat. Jones (1937).) şi plantarea lor în anul următor într-un câmp de polycross. De fapt. pe măsură ce se avansează în procesul de consangvinizare. Prima variantă se foloseşte pentru obţinerea liniilor consangvi-nizate. semincerii se interpolenizează. Pentru selecţia pedigree. Întrucât. la care din plantele elită nu se obţin familii (prin polenizare încrucişată). alegându-se cele mai bune familii (acestea fiind testate în continuare separat. iar în anul următor din sămânţa fiecărei plante semincer se obţine o descen-denţă (alcătuită dintr-un anumit număr de bulbi). prin interpolenizarea unor plante din linii diferite . costuri. Verificarea familiilor se face în loturi separate.m. Sămânţa se condiţionează şi se păstrează în plicuri separate. cu ajutorul selecţiei individuale se poate exploata orice tip de variabilitate. dar taţi diferiţi (datorită polenizării încrucişate). ca urmare. grupele de familii cu caracteristici distincte se înmulţesc separat şi se testează până la eventuala lor omologare ca noi soiuri cu polenizare liberă. Avantajul acesteia este conferit de faptul că. citat de Ardelean (1986). care alcătuiesc o familie. concomitent cu scăderea gradului de heterozigoţie. îndeosebi pentru caracteristicile cu o heritabilitate ridicată. în interiorul liniilor plantele manifestă uniformitate.Se amestecă sămânţa de la seminceri şi cu ea se obţine în anul urmă-tor o nouă populaţie de bulbi care se poate supune selecţiei. La aceasta. hibrizi etc. continuându-se selecţia individuală (se aleg bulbi. spaţiu şi. repetându-se ciclul. necesare creării hibrizilor comerciali. care constituie o familie. cu caracteristici asemănătoare. În final. încrucişări SIB. Selecţia pe familii „Half-SIB” presupune alegerea celor mai buni bulbi din interiorul unei populaţii (soiuri. în cadrul liniilor consangvinizate. adică „frate” x „soră”). din populaţia iniţială trebuie extrase sufi-ciente elite. după una sau mai multe alegeri. 7.) se aleg şi se reţin cei mai buni bulbi. metoda necesită mai mult timp. în schimb. iar cea de-a doua variantă permite obţinerea unor soiuri noi cu polenizare liberă (dar se poate folosi şi pentru crearea materialului necesar selecţiei unor linii consangvinizate). hibrizi etc. în care se manifestă caracteristicile pentru care s-a aplicat selecţia. progenii fiecărui semincer. sunt „Half-SIB” (jumătate fraţi) între ei. ci linii consangvinizate (prin autopolenizarea elitelor). Prin aplicarea acestei metode se asigură un bun câştig genetic.d. inclusiv pentru caractere cu o heritabilitate mică. O schemă de selecţie derivată din cea pedigree este selecţia repetată pe grupe de familii.) până la obţinerea unor descendenţe care se constituie în aşa-numi-tele linii consangvinizate. gradul de hetero-zigoţie a elitelor extrase este mult mai puternic exprimat decât în cadrul familiilor.

Evident. va fi folosită în anul următor pentru obţinerea liniilor consan-gvinizate C1. culoarea. în următorul an se înfiinţează un nou câmp de linii. o parte a inflorescenţelor fiecărei plante sunt lăsate să se poleni-zeze liber. îndeosebi în privinţa mărimii bulbilor şi producţiei de bulbi). iar cealaltă parte sunt din nou autopolenizate forţat. în care. Sămânţa recoltată individual de pe fiecare semin-cer ales ca elită (pe baza vigorii şi încărcăturii cu elemente de rod. din Neagu. În urma polenizării libere se obţine o sămânţă „ameliorată”.se reface heterozigoţia şi se manifestă un efect heterozis datorită căruia soiul ce se obţine este superior populaţiei iniţiale. se aleg cele mai bune linii (mai puţin afectate de depresiunea de consangvinizare. de la care se reţin cele mai bune cepe. starea de sănătate etc. forma. epoca de maturare. 1962. Din bulbii reţinuţi ca elite. În urma examinării valorii liniilor C1. Acestea se plantează în următorul an într-un câmp de polycross. Ameliorarea cepei prin selecţie individuală şi folosirea liniilor consangvinizate (după Kuckuck. popu-laţia respectivă trebuie verificată sub aspectul valorii de ansamblu. din populaţia iniţială supusă selecţiei se aleg cei mai buni bulbi (criteriile de alegere fiind diverse: mărimea. la care se efectuează autopolenizarea forţată. în culturi comparative alături de soiurile sau hibrizii raionaţi în zonă. în prealabil. Cu sămânţa rezultată în urma autopolenizării semincerilor. în anul doi se obţin semincerii. care va da naştere unei populaţii ce se poate constitui într-un nou soi. utilizaţi ca martori. 1975) În cadrul acestei metode (figura 4).). în care vor . de la care s-a pornit selecţia. a stării de sănătate). Câmp de bulbi Câmp de L L L L L L L •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• • •• • •• •• Autopolenizarea plantelor alese Câmp de Examinarea liniilor C1 Autopolenizarea şi libera fecundare a plantelor alese din C1 Câmp de Câmp de •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• •• • •• • •• • •• Sămânţă Câmp de LLLLLLLLLLL Cultura în amestec a Figura 4.

secetă. câţi seminceri au fost autopolenizaţi în anul precedent. A. conţin peste 20% substanţă uscată. se pot folosi în hibridări interspecifice speciile A. în mod deosebit atunci când genitorii au grade diferite de ploidie. A. într-un câmp de semin-ceri. alţi factori de stres. roylei (pentru rezistenţa la mană). cepa). care se plantează anul următor în amestec.5. pentru recuperarea fenotipului părintelui valoros (recurent) trebuie să se ajungă în generaţii avansate de backcross. urmând ca variabilitatea să fie exploatată prin metodele de selecţie descrise anterior. nutans sunt perene. Spre deosebire de hibridările intraspecifice. se poate face fără dotări speciale. de aceea este necesară retro-încrucişarea lor cu soiul valoros. hibridarea se efec-tuează cu scopul creării de variabilitate şi obţinerii unui material hibrid valoros. alături de soiurile şi hibrizii raionaţi în zonă. fitoncide . Păstrarea seminţelor hibride (iar. A. schoenoprasum. seminţele elitelor şi familiilor valoroase) până în anul următor. de la speciile înrudite. fistulosum (pentru rezistenţa la putregaiul bacterian şi putregaiul cenuşiu etc. în special A. această presupune asigurarea unor distanţe de minimum 1500 m între familii. nutans. Ulterior. 7. Hibrizii intraspecifici ce se obţin din seminţele respective sunt. caracter important în obţinerea hibrizilor comerciali (ex. formând pseudobulbi. ceea ce duce la prelungirea procesului de ameliorare. în câmp deschis. hibridarea are rolul de a provoca variabilitate. În acest sens. se încrucişează între ele linii consangvinizate. adică prin hibridări intraspecifice. Prin urmare. fără stagiul dormant. Variabilitatea necesară atingerii obiectivelor de ameliorare propuse se poate obţine prin încrucişări între soiurile de ceapă comună (specia A. Sămânţa recoltată în amestec de la plantele semincere care s-au interpolenizat. Dacă se recurge la izolarea în spaţiu. Hibridarea Hibridarea constituie. Prin hibridări interspecifice se urmăreşte să se transfere la soiurile speciei A.exista atâtea linii C2. care să ofere premizele unei selecţii eficiente. în combinaţii care asigură un puternic efect hetero-zis. din liniile cele mai valoroase alegându-se cei mai buni bulbi. în condiţii de laborator.3. Unele specii se pot folosi pentru a spori diversitatea androsterilităţii la ceapă. chinensis şi A. şi la ceapă. în procesul de selecţie. hibrizii interspecifici F1 moştenesc preponderent caracteristici ale bulbului asemănătoare părintelui mai rustic. probleme mai deosebite apar la păstrarea bulbilor familiilor valoroase de la un an la altul. putându-se obţine un număr mare de seminţe hibride în orice combinaţie. ulterior. temperaturi scăzute. Pentru obţinerea soiurilor cu polenizare liberă. va fi folosită pentru obţinerea unei populaţii îmbunătăţite. precum şi prin încrucişări între specii diferite ale genului Allium. Populaţia respectivă va fi testată în culturi comparative. Uneori. Specii precum A. la care se va manifesta şi un anumit nivel de heterozis datorat interpolenizării plantelor C2. în acest caz. în general. Diferite specii de Allium oferă sursele de gene necesare ameliorării rezistenţei la boli sau realizării altor obiective de ameliorare a cepei. În plus. iar dacă prezintă caracteristici foarte valoroase poate fi lansată în producţie ca un nou soi cu polenizare liberă. perenitatea etc. A. iar sămânţa recoltată de la linia maternă se comercializează direct unităţilor de producţie. cepa) şi specii sălbatice (interspecifice). cepa. de regulă între soiuri (A. A. cele interspecifice determină obţinerea unui număr mare de descendenţi sterili. altaicum. Ele au un conţinut ridicat de vitamina C în frunze. galanthum). anumite caracteristici cum sunt: rezistenţa la boli. ascalonicum şi A. viabili şi fertili. de regulă. prin recombinările genice care apar în urma încrucişării unor genitori diferiţi din punct de vedere genetic. utilizată pentru crearea celor două tipuri de cultivaruri folosite în producţie: soiuri cu polenizare liberă şi hibrizi comerciali. şi îndeosebi la asigurarea izolării în spaţiu a familiilor sau grupelor de familii (aspecte valabile şi în cazul liniilor consangvinizate). Selecţia este tot individuală. În vederea obţinerii hibrizilor comerciali. Încrucişările dirijate între soiuri se realizează uşor. una dintre principalele metode de ameliorare. iar pseudobulbii au diferite proprietăţi medicinale. fistulosum. fără dificultate. când sunt semănate.

bulbii devin tot mai mici. concomitent. N Ms Ms – plante androfertile. prin autopolenizarea forţată a plantelor.etc. N Ms ms – plante androfertile. ceapa suferă o puternică depresiune de consangvinizare (Jones şi Davis. Aceste forme sunt foarte utile. şi anume. prin încrucişarea unor linii consangvinizate diferite între ele pentru majoritatea genelor. în mod eficient.). Prin încrucişarea unor linii consangvinizate. se preferă autopolenizarea forţată. genotip AabbCcDdEeEeFfGgHh Datorită heterozigoţiei pentru majoritatea genelor. procesul are loc conform modelului: [Linia A (♀). Gena ms în stare dominantă (Ms) are capacitatea de a restaura fertilitatea. androfertile. Consangvinizarea se efectuează. respectiv fenotipuri. cele trei specii prezintă interes şi pentru ameliorarea formelor decorative (Lazic şi colab. conţinutul bulbilor în substanţe utile etc. Pe acest fenomen se bazează producerea hibrizilor comerciali. care se aleg după metoda descrisă la selecţia pedigree. Prin urmare. creşterea vigorii hibride. 7. dar heterozisul se poate exterioriza şi pentru alte caracteristici (rezistenţa plantelor la factori de stres. restauratoare de fertilitate. parţial restauratoare de fertilitate. Consangvinizarea şi heterozisul Consangvinizarea şi heterozisul sunt metode de ameliorare folosite la ceapă în vederea obţinerii hibrizilor comerciali. pentru continuarea consangvinizării. Într-o formulă simplificată.. Pentru obţinerea seminţei comerciale la preţuri de producţie mici. totodată. se poate folosi. de aceea se numeşte restaura-toare. şi de interacţiunea lor (Jones şi Clarke. AB). cu un înalt nivel de homozigoţie şi. datorită dominanţei alelelor de la locusurile heterozigote. scăderea gradului de heterozigoţie şi. cât mai îndepărtate genetic între ele. Cu cât se avansează în generaţiile de consangvinizare. foarte costisitoare. de regulă. au fost identificate şi plante N ms ms. Din fericire. foarte uniforme fenotipic. genotip AAbbCCddeeFFGGhh] x [Linia B (♂). la fel ca la toate plantele alogame. creşterea gradului de homozigoţie. Pentru realizarea consangvinizării. neînrudite. cel mai adesea se aplică hibridarea SIB. epoca de maturare a bulbilor. ele vor prezenta o mare uniformitate fenotipică. la hibridul comercial se va manifesta o puternică vigoare a plantelor (exprimată şi printr-o producţie ridicată). 1943). S. adică „soră” x „frate”). în plus. mecanismul genetic de androsterilitate. 1944). şi anume. este asociată cu gena nucleară de sterilitate ms în stare homozigot recesivă (S ms ms). sau homozigoţiei celor-lalţi loci. interacţiunea dintre genele nucleare şi cele citoplas-matice se manifestă după cum urmează: S ms ms – plante androsterile. chiar dacă plantele din interiorul hibridului comercial sunt heterozigote pentru cele mai multe gene. semincerii formează tot mai puţine seminţe. În final. prin urmare. Vigoarea hibridă sau heterozisul rezultă ca urmare a restaurării heterozi-goţiei. se poate recurge la încrucişări între indivizi înrudiţi (în acest caz. Toate aceste consecinţe ale autopolenizării.5. plantele fiind androsterile atunci când citoplasma sterilă. Toate plantele cu citoplasmă normală. operaţiune dificil de executat şi. prin autopolenizare (sau alt sistem de încrucişare consangvină). cu atât se homozigotează alelele de la mai mulţi loci. se obţine fenomenul opus consangvinizării. deoarece după doar două cicluri de autopolenizare. se obţin linii consangvinizate. o categorie de cultivaruri care în unele ţări occidentale au o pondere majoritară în producţia anuală de bulbi.. genotip aabbccDDEEffggHH] ↓ Hibrid comercial F1 (simplu. plantele îşi pierd tot mai mult vigoarea. şi la ceapă. adică heterozisul. întrucât se folosesc în .4. sunt fertile. întrucât aceasta asigură cea mai rapidă creştere a gradului de homozigoţie. efectul este acelaşi. Androsterilitatea la ceapă este controlată de anumite gene din nucleu şi din citoplasmă. în plus. 1997). în afara acestor genotipuri şi. sunt cunoscute sub numele de depresiune de consangvinizare (scăderea vigorii hibride). N. care permite utilizarea unor linii materne la care nu este nevoie de castrarea florilor. nerestauratoare de ferti-litate. „sister” x „brother”. scade producţia de bulbi. Indiferent de modul în care se realizează consangvinizarea.

această androsterilitate citoplas-matică fiind în interacţiune cu trei loci independenţi restauratori de fertilitate (Schweisguth. de către Jones şi Emsweller (1936. identificată în anul 1925 în Davis. linia androsterilă (maternă) trebuie menţinută de la un an la altul. Tb şi Tc. C au fost nominalizate anterior la ceapă: a (Albino). androsterilă x L.menţinerea liniilor materne androsterile. provenind de la diferite cultivaruri din Europa (Berninger. După cum s-a precizat. androfertilă ↓ Descendenţi S ms ms. Întrucât genele A. aşa că se încrucişează cu o linie omoloagă androfertilă. B. bulbii sunt albi). În acelaşi timp. notată T. 1965). 1962. pole-nizatoare. Obţinerea hibrizilor comerciali la ceapă prin folosirea liniilor androsterile şi a selecţiei recurente (după Kuckuck. un hibrid comercial rezultă prin încrucişarea unei linii androsterile cu o linie androfertilă. SUA. citaţi de Cramer. provenită de la o singură plantă a soiului Italian Red. Cramer şi Havey (1999) au propus redenumirea celor trei gene restauratoare a fertili-tăţii mascule a citoplasmei T. alelele dominante ale locusului A sau cele ale locilor B şi C pot restaura fertilitatea. de la linia maternă Androsterilitatea CMS (Cytoplasmic Male-Sterility). maternă de tip S ms ms. paternă de tipul N ms ms. androsterili. este încorporată în majoritatea liniilor materne componente ale hibrizilor comerciali cultivaţi în lume. după cum urmează: L. însă ea nu se poate autopoleniza. (N)ms ms (S) CEP SOI SEMINCE Încrucişări de testare Examinarea descendenţilo CEP Descendenţe din SEMINCE Încrucişări de testare CEP SĂMÂNŢĂ Figura 5. b (Brown seed coat) şi C (Colored bulb scales. dar nerestauratoare de fertilitate. din Ardelean. astfel. O altă sursă de CMS a fost descrisă ulterior. 1986) . deoarece sterilitatea s-a transmis pe cale citoplasmatică. 1973). 2003). sub noile simboluri Ta. cu sursa de citoplasmă S. când gena C lipseşte.

uneori. selecţia formelor paterne se face prin încrucişări de testare cu o linie androsterilă. 1986). hibridările între linii etc. Cramer. testarea lor). transformarea şi regenerarea „in vitro” constituie procese dificile (Cramer şi Havey. Ingineria genetică şi biotehnologiile Ceapa posedă un genom extrem de amplu. atâta timp cât aceste cultivaruri pot fi menţinute de cultivatorii de ceapă (prin înmulţire seminală) sau vândute de alte companii sub alte nume de soi. 1994.5. necesită mai mult timp decât obţinerea unor soiuri noi. În figura 5 este prezentată schema obţinerii unui hibrid comercial de ceapă prin folosirea liniilor androsterile şi a selecţiei recurente (Ardelean. uniformitate etc. inclusiv în privinţa adaptabilităţii superioare la condiţii specifice de mediu şi cultură (şi. datorită recombinărilor genice. cel puţin în comparaţie cu alte specii (Simon. Până nu de mult. 1999). De aceea. Astfel. Sămânţa recoltată de la linia maternă androsterilă (polenizată liber) se constituie în sămânţă comercială hibridă F1. hibrizii comerciali nu sunt răspândiţi în cultură în destul de multe părţi ale lumii. Pe de altă parte. Descendenţele obţinute prin autopolenizarea acesteia se introduc într-un câmp de hibridare. Conform schemei. 7. În schimb. uneori soiurile având chiar mai mulţi susţinători din acest punct de vedere şi. alături de linia maternă androsterilă.Există diferite scheme folosite pentru obţinerea hibrizilor comer-ciali. 2003). întrucât. Se testează hibrizii F1.5. Cramer. sau procesul poate continua încă 1-2 cicluri. preţul seminţelor la hibrizii comerciali este mai mare de două-trei ori decât la soiuri (van der Meer. companiile producătoare de seminţe îşi asigură o protecţie deplină a acestor cultivaruri. valoroasă. dar şi alte caracteristici pentru care se manifestă efectul heterozis. prin CMS de tip S. caracteristicile plantelor şi ale bulbilor la hibrizii comerciali nu le depăşesc neapărat pe cele ale soiurilor. Protecţia soiurilor (atât genetic. În afară de avantajele faţă de soiuri. dacă depresiunea de consangvinizare a liniilor paterne nu este foarte accentuată şi permite continuarea selecţiei şi obţinerea hibrizilor comerciali după o homozigotare mai puternică a liniilor paterne. 1994). structura genetică a unui asemenea cultivar se modifică încă din următoarea gene-raţie şi nu se mai obţine aceeaşi productivitate. prin hibrizii comerciali. obţinerea liniilor consangvinizate componente (selec-ţia. sunt destul de dificile. conco-mitent executându-se şi autopolenizarea lor. hibrizii comerciali au şi unele dezavantaje. costurile prohibitive ale seminţelor pentru fermierii locali şi absenţa unor beneficii superioare semnificative prin cultivarea lor constituind tot atâtea cauze (van der Meer. izolat în spaţiu. Un avantaj pe care îl prezintă hibrizii comerciali faţă de soiurile cu polenizare liberă îl reprezintă faptul că firmele (companiile) producătoare de seminţe îşi pot proteja aceste cultivaruri. După cum s-a mai precizat. an de an. 1944. hibrizii comerciali au cunoscut o largă răspândire în producţie. întrucât ele sunt deţinătoarele liniilor componente. aplicarea tehnicilor de biotehnologie şi inginerie genetică la ceapă era destul de limitată de puţinătatea markerilor moleculari izoen-zimatici şi de mai slaba dezvoltare a sistemelor de transformare genetică. Fermierii care cultivă hibrizii comerciali nu pot reproduce prin sămânţă de la o generaţie la alta nivelul heterozis din F1. cei mai valoroşi indicând forma paternă (formele) cu un fond de gene valoros. cât şi comercial) pentru companiile producătoare de seminţe este scăzută. 1993). precum şi a formulelor parentale (com-binaţiilor hibride) în care se obţine un intens efect heterozis pentru carac-terele dorite (Jones şi Davis. Datorită acestor motive. chiar a productivităţii). fermierii sunt obligaţi să-şi achiziţioneze sămânţa dorită de la companiile producătoare ale hibrizilor comerciali preferaţi. iar ca o consecinţă. şi este o specie la care cultura. principalele motive ale succesului lor în producţie fiind productivitatea şi uniformitatea. . 2003). prin cantitatea mare de ADN pe care o conţine.

King şi colab.2 cM între loci. o adevărată provo-care la o specie cu un genom uriaş cum este ceapa. iar selecţia asistată de markeri pentru caracteristici dezirabile în ameliorarea cepei (rezistenţa la boli. mai dificil de aplicat. identificând 128 loci de segregare (112 RFLPs.Izoenzimele au fost identificate ca markeri biochimici după 1980. Comparativ cu polimorfismul ADN-ului amplificat randomizat (RAPD). 14 RAPDs. o pereche de linkage şi 12 markeri nelinkaţi. Harta a acoperit 1064 cM (centiMorgani). 1996).) va putea fi aplicată tot mai eficient în procesul de creare de noi cultivaruri. însă hibridizarea cADN-ului a relevat nivele ale polimorfismului adecvate realizării hărţilor de genom (Bark and Havey. Predominanţa locilor RFLP dominanţi şi duplicaţi obser-vaţi în harta genetică de mică densitate a indicat faptul că duplicaţiile în tandem. . Lucrările care se efectuează în prezent. Deoarece se caută noi surse de diversificare a sterilităţii mascule CMS (cu scopul reducerii vulnerabilităţii genetice). calitatea bulbilor etc. sunt potenţiale cauze care au contribuit la for-marea unui genom cu o asemenea mărime la ceapă (King şi colab. aceşti markeri fiind folosiţi în primul rând pentru compararea speciilor genului Allium cu ceapa comună (A. 1998). În vederea construirii hărţilor genetice la ceapă. iar unul dintre locii care condiţionează culoarea roşie complementară a bulbilor (numit Crb1 de către King şi colab. cu o distanţă medie de 9. intracromozomiale. 1995). vavilovii este un progenitor al cepei cultivate. De asemenea. Locusul ms a fost flancat de markerii RFLP în grupul de linkage B. prin analize RFLP s-a constatat că populaţiile de ceapă din zonele tropicale şi subtropicale au o diversitate genetică superioară celor din zonele temperate şi că specia A.. 2 morfologici). Polimorfismul identificat la sursa CMS indiană Nasik White a fost identic în genomul cloroplastic şi mitocondrial cu citoplasma S. cepa) şi pentru identificarea originii unor regiuni cromozomale la hibrizii interspecifici (Havey şi colab. markerii moleculari se folosesc şi pentru studiul ADN-ului existent între diferite provenienţe CMS cu citoplasmă S sau T. ca metodă de lucru.. 1998) a fost linkat cu markerii RFLP în grupul H.. Diferite tipuri de linkage au fost identificate între markerii RFLP şi loci care afectează caracteristici de interes economic la ceapă. foarte mult se utilizează markerii moleculari. (1998) au construit o hartă genetică de mică densitate folosind 58 familii F3 provenite din încrucişări între linii din Brigham Yellow Globe şi Alisa Craig. prin tehnicile ingineriei genetice şi utilizarea markerilor moleculari oferă speranţa că procesul de ameliorare a cepei va fi accelerat. harta constând în 114 loci distribuiţi în peste 11 grupuri de linkage. din punct de vedere tehnic. polimorfismul lungimii fragmentelor de restricţie (RFLP) a fost.

prin care au fost obţinute diferite populaţii locale. răspândite în întreaga lume. precum şi importanţei alimentare. Germania. România. în special de către greci şi romani. În ţara noastră. alba DC L. În Europa. 00 Krautkaiser hib. cum sunt De Buzău şi Licurişcă. dar şi soiuri moderne. Ulterior. La varza albă pentru căpăţână. 03 Bronco hib.Capitolul 8 AMELIORAREA VERZEI 8. 00 Denumirea soiului . există numeroase popu-laţii locale. printre ţările mari cultivatoare se situează Polonia. fără căpăţână. Importanţa ameliorării verzei şi sortimentul actual cultivat în România Varza şi legumele din grupa verzei constituie un important şi foarte diversificat grup de plante horticole. în continuare se vor face referiri la aceasta. cu o producţie medie de peste 24 t/ha. 02 Megaton hib. în ultimul deceniu a fost cultivată anual o suprafaţă de aproximativ 30.. convar.f. 2003).1. fiind supusă încă din cele mai vechi timpuri selecţiei empirice. obţinându-se producţii medii cuprinse între 18-23 t/ha (Stan şi Munteanu. au fost create noi cultivaruri.000 ha. 02 Daneză Dulce hib.capitata L. Franţa. soiuri mai vechi. 00 Lena hib. Spania. importaţi din străinătate. forma actuală a verzei pentru căpăţână apărând prin secolul al XII-lea ca o mutaţie. fiind. ponderea cea mai mare o deţin hibrizii comerciali. 02 Atria hib. 02 De Socodor soi 04 Musketter hib. printre primele legume cultivate. var. La varza albă pentru căpăţână. lef. în prezent. formele de varză cunoscute aveau doar o rozetă densă de frunze. împreună cu ceapa şi morcovii. 03 Almanac hib. Admirai hib. în urma lucrărilor de ameliorare des-făşurate de-a lungul timpului. varza a constituit o specie mult cultivată de legumicultorii de la noi. care se cultivă pe o suprafaţă totală de aproximativ 2 milioane ha. 2001). Marea Britanie. în sortimentul cultivat în ţara noastră (tabelul 19). Varza a fost cultivată de popoarele antice. capitata (L. Datorită faptului că întâlneşte condiţii favorabile de cultură în ţara noastră. urmată apoi de lucrări de selecţie (Ciofu şi colab. Deoarece în ţara noastră cea mai importantă pondere din grupa verzei o deţine varza albă pentru căpăţână. 03 Licurişcă soi 03 Braunshweig soi 04 Măgura soi 03 Bravissimo hib. 02 Mocira (b) soi 04 De Buzău soi 04 Morris hib. în acele timpuri. dar în Catalogul Oficial mai sunt menţinute unele soiuri autohtone vechi. unele din ele cultivate pe suprafeţe întinse. varză creaţă. 02 Lares soi 04 Alpha Daneză hib.) Alef. odată cu evoluţia cunoştinţelor de genetică şi ameliorare. cât şi în cele cu climat subtropical sau chiar tropical. 02 Menza hib. varză de Bruxelles etc. valoroase. Varza a fost utilizată din cele mai veci timpuri în alimentaţia omu-lui. presupunându-se că. astfel că. În afară de varză albă. în lume au fost create numeroase cultivaruri. în producţia legumi-colă din România şi din alte ţări s-au răspândit diferite cultivaruri de varză roşie. atât în zonele cu climat temperat. Tabelul 19 Cultivarurile de varză înscrise în Catalogul Oficial al soiurilor din România Tip Tip Precocitate Denumirea soiului Precocitate cultivar cultivar VARZA ALBA Brassica oleracea L.

uniformitate. 00 Oscar hib. campestris).protejat prin brevet pentru soi În ansamblu.foarte timpuriu. este specia cea mai importantă pentru cultura şi ameliorarea verzei. Varietatea capitata cuprinde două forme: . frunzele se consumă. capitala L.Brassica pekinensis (Lour) Rupr. b . convar. 04 Timpurie de Vidra soi 01 Histona hib. 04 Quisto hib. în mod deosebit în emisfera nordică.Var. var. capitala (L) Alef. (varza de căpăţână) formează în primul an o tulpină scurtă. conopida. . care este. 01 – timpuriu.f. traista ciobanului. În cadrul varietăţilor cultivate există un număr variabil de soiuri. 01 Rinda hib. varza albă pentru căpăţână. iar una este sălbatică. oleracea cuprinde şapte varietăţi. rubra (L. ca salată.C. sabauda L. răspândite în întreaga lume. Aceasta include. gemmifera DC Târzie de Amager soi 04 VARZĂ ROŞIE Brassica oleracea L. sau la obţinerea unor hibrizi comerciali. mixandrele etc. Brassica oleracea L.a. 01 Primero hib. 8. oleraceea var. Dintre toate speciile genului Brassica. căpăţâna. gemmifera D. 03 Hinova hib. convar. cele mai multe fiind întâlnite la varza de căpăţână. frunzele încreţite pe margini. 01 Parei hib. 03 Piton hib. 02 Ditmark soi 01 Pacha hib. dintre care şase sunt cultivate. atât cultivate. capitata L. cum sunt broccoli. 01 Marilena soi 03 VARZĂ DE BRUXELLES Brassica oleracea L.forma rubra. de fapt. în special. 02 – semitimpuriu. Famosa hib. cea mai importantă specie cultivată este B. 04 – târziu. muştarul.Vanja hib. gen care cuprinde un număr mare de specii. (varza de Bruxelles).Var. Specia B.Var. în afară de varză. soiurile şi hibrizii prezentând diferite particularităţi ale producţiei şi calităţii căpăţânilor. convar. 04 Flavius hib.forma alba. 01 Precocitatea: 00 . hreanul.2. 02 Tucana hib. 00 Guardian hib. şi alte importante plante legumicole. var. epoci de maturare etc. Noile lucrări de ameliorare pot fi orientate în direcţia creării unor soiuri cu o foarte bună adaptabilitate la condiţiile din ţara noastră. ce se termină cu un mugur mare. în partea de vest (în Asia. genul Brassica. 03 Galaxy hib. sabauda L. 01 Futoski . varza de Bruxelles ş. 02 Gloria soi 02 Resistor hib. (varza creaţă) are tulpina scurtă. 00 VARZĂ CHINEZEASCĂ . Originea. comportare la diferiţi factori de stres etc. iar căpăţâna moale.) Thell Cap de negru soi 04 Vorox hib. . .Delphy hib.). cât şi sălbatice (ridichile. . 01 VARZĂ CREAŢĂ Brassica oleracea L.) Alef. varza roşie pentru căpăţână. importanţă pentru cultura şi ameliorarea verzei au aproximativ 20. sortimentul poate fi apreciat ca destul de bogat. capitala (L. 03 – semitârziu. cu gust plăcut. . cu o bună productivitate. Optiko hib. diversitatea genetică şi sursele de gene pentru ameliorare Varza face parte din familia Cruciferae.

c) grupa verzelor la care trecerea de la faza vegetativă la cea germinativă nu este influenţată de stadiul de iarovizare (indiferente). frunzele sunt etiolate.. 8. şi ajung la o înălţime de 100-150 cm. silvestris. (gulia). În primul an se formează o tulpină scurtă şi îngroşată pe care se inserează frunzele din rozetă şi cele care formează căpăţâna. .Var. campestris (x = 10). adică în varza sălbatică. oleracea. În anul al doilea. botrytis L.Var. dar la care acest stadiu grăbeşte emiterea de tulpini florifere. juncea (x = 18) şi B. care are ca centru de provenienţă bazinul mediteranean unde se întâlneşte încă în flora spontană (Neagu. În cadrul speciei B. încadrează varietăţile şi soiurile speciei B. B. la cele mai multe soiuri de varză. între specii cu grade diferite de ploidie. În privinţa biologiei. 1975). carinata (x = 17). oleracea var. acephala D.Var. rupestris Raf. balearica Loisel. oleracea cât şi la celelalte specii ale genului Brassica. obţinându-se hibrizi viabili şi fertili. oleracea. autopolenizarea nu poate avea loc. x = 10. determină obţinerea unor hibrizi cu un grad ridicat de sterilitate. capitata) este o plantă bienală care se înmulţeşte prin seminţe. considerate de unii siste-maticieni subspecii ale speciei B. fluturi etc. b) grupa verzelor care emit lăstari floriferi fără a avea nevoie de stadiul de iarovizare. la care polenizarea străină se realizează prin intermediul insectelor (albine. oleracea. Varza cultivată îşi are originea în B. tulpinile florifere pot fi ramificate. gongylodes L. B.. întru-cât. oleracea var. Unele specii ale genu-lui Brassica au numărul cromozomal de bază diferit de cel al speciei B. Prin tratamente cu colchicină s-au obţi-nute forme autopoliploide atât la varietăţile B. precum B. muşte. Particularităţi citogenetice şi biologice ale verzei Specia B. În bazinul medi-teranean îşi au originea şi alte specii. (conopida). pekinensis şi B. x = 8. B.Var. datorită sistemelor de incompatiblitate gametofitică şi sporofitică.). sau complet sterili. toate varietăţile fiind în mod obişnuit diploide (2n = 18). nigra (x = 8) şi B. (varza sălbatică). varietăţile se pot încrucişa relativ uşor între ele. se formează tulpinile florifere cu frunze mici. de aceea Rundfeldt (1962). după parcur-gerea perioadei de vernalizare.3. Polenizarea străină (încrucişată. citat de Ardelean (1986). etc. Un alt centru de origine este reprezentat de Orientul Îndepărtat. Totuşi. oleracea are numărul cromozomal de bază x = 9.. florile sunt hermafrodite. insularis Moris.. Stadiul de iarovizate nu este obligatoriu pentru toate varietăţile. de unde provin speciile B. Hibridările interspecifice. Ţinându-se seama de aceste caracteris-tici. nipponisiaca. Diferite forme ale acestora cunosc în Asia o răspândire destul de largă în cultură şi constituie surse de gene importante pentru ameliorare. .C. La Cruciferae. silvestris L. În interiorul căpăţânii. au culoarea albă sau alb-gălbuie şi în ele se depozitează substan-ţele de rezervă (Apahidean. napus (x = 19) sunt amfiploizi naturali care au luat naştere prin unirea genomurilor speciilor B. oleracea (ex. dispuse etajat pe tulpină. x = 17. B. Emiterea tulpinilor florifere este condiţionată. Căpăţâna este formată din 60-75 frunze şi reprezintă 70-80% din greutatea plantei. chinensis. x = 18 şi x = 19). . (varza de frunze şi varza furajeră). bondari. aşezate în inflorescenţe racemoase. sesile. B. Speciile B. B. care se poate realiza în condiţii de zi scurtă şi la temperaturi mai mici de +8ºC. Varza este o plantă strict alogamă. pe tipul 4.. 2003). în lucrările de hibridări artificiale nu este necesară castrarea florilor genitorului matern. oleracea în trei grupe: a) grupa verzelor care nu emit lăstari floriferi în lipsa stadiului de iarovizare a seminţelor încolţite şi a plăntuţelor tinere. varza de căpăţână (B. cretica Lam. de un stadiu de iarovizare a seminţelor şi plăntuţelor tinere. între diferitele cultivaruri de . alogamă) este obligatorie la varză.

Dacă hibridarea artificială se efectuează în sere compartimentate (1.5 m2 ). iar în urma hibridărilor artificiale acestea se recoltează în momentul în care încep să se îngălbenească. irigare etc.1. Între diferitele cultivaruri de varză albă pentru căpăţână există mari diferenţe în ceea ce priveşte potenţialul lor de producţie. 2002). care se pot clasifica în funcţie de metoda de ameliorare prin care s-au obţinut (soiuri cu polenizare liberă şi hibrizi comerciali).). în fiecare compartiment trebuie amplasaţi (plantaţi) cei doi genitori din combinaţiile dorite. Aceasta nu reprezintă. Este cert faptul că. 8. la rândul lor în funcţie de solicitările pieţei. strategia şi priorităţile de ameliorare ale verzei trebuie să fie în concordanţă cu cerinţele existente pe piaţă şi tendinţele acesteia. La varza albă pentru căpăţână există mai multe tipuri de cultivaruri. în esenţă. OBIECTIVELE AMELIORĂRII VERZEI Obiectivele.varză existe dife-renţe evidente în privinţa nivelului de fertilitate şi autoincompatibilitate (Hallidri şi Pertena. acestea se pot păstra (bine uscate) o lungă perioadă de timp (4-5 ani) fără să-şi piardă facultatea germinativă. Seminţele se pot recolta de pe ambele plante. dar în condiţiile în care aceasta asigură şi o foarte bună calitate. în timp ce. prin lucrările de ameliorare trebuie să fie realizate noi cultivaruri care să fie lansate în producţie în orice moment în care cultivatorii. Produc-tivitatea este o caracteristică foarte complexă.). însă. sau după precocitate. De Buzău şi Lares se pot obţine . împreună cu câteva insecte polenizatoare. cultivatorii nu pot supravieţui fără să folosească soiuri care se cer şi sunt acceptate pe piaţă (Monteiro şi Lunn. densitatea şi conţinutul ei în substanţă uscată etc. care depinde de elementele de productivitate fixate în baza genetică a fiecărui cultivar (mărimea căpă-ţânii. şi la varză. sistemul de cultură pentru care sunt recomandate. 8. În elaborarea programelor de ameliorare trebuie să se ţină seama de posibilele schimbări care apar pe piaţă. la fel ca la orice altă specie cultivată. forma şi mărimea căpăţânii etc. Gloria şi Timpurie de Vidra potenţialul de producţie este situat la 20-30 t/ha. în creşterea productivităţii. De aceea. limita maximă a productivităţii la varză. Hibridarea dirijată se efectuează adesea prin introducerea sub un izolator comun a inflorescenţelor genitorului matern şi patern. Un deziderat foarte important îl reprezintă uniformitatea maturării căpăţânilor (dar şi a calităţii acestora). aspectului comercial şi valorii comerciale.4. La varză fructele sunt silicve. Astfel. 2003). Soiurile şi populaţiile cultivate în prezent au o productivitate care ajunge la 40-50 t/ha. După extragerea seminţelor din silicve şi condiţionarea lor. a duratei de păstrare a căpăţânilor. alimentare şi nutritive. pungile izolatoare (din tifon sau hârtie pergamentată) pot rămâne peste inflorescenţe pentru a proteja silicvele de atacul păsărilor şi insectelor. Productivitatea Productivitatea rămâne un obiectiv principal de ameliorare la varză.0-1. nivelul de fertilizare. şi vor fi hibride în proporţie de peste 95%. obiectivele de ameliorare la varză trebuie să satisfacă cerinţele pieţei şi ale producătorilor. au nevoie. astfel încât să fie necesară o singură recoltare.4. În funcţie de considerentele de mai sus. şi să fie anticipate eventualele cerinţe ulterioare ale acesteia. iar în preajma înfloritului se introduc insecte polenizatoare. calităţii producţiei. înainte de deschiderea florilor. la soiurile Ditmark. deoarece ameliorarea unor elemente de productivitate poate spori substan-ţial producţia la unitatea de suprafaţă. Când hibridările artificiale se efectuează în câmp. ele constau. la soiurile Amager. strict pe combinaţii hibride. precum şi de interacţiunea acestora cu factorii de mediu şi de cultură (densitatea de plante la unitatea de suprafaţă. rezistenţei plantelor la boli şi factori abiotici de stres.

. şi Roşie de Argeş.90 în cazul căpăţânilor foarte ascuţite.95 în cazul căpăţânilor conic turtite şi ascuţite. Foarte adesea. privite de sus. iar varza roşie are căpăţâni cu volum mai redus decât varza albă. la varza roşie). ceea ce expli-că şi variabilitatea care poate să apară şi în interiorul aceluiaşi cultivar (la unele soiuri cu polenizare liberă fenomenul este destul de accentuat). prin cântărire sau. . în cazul în care se determină volumul. cu ajutorul unui şubler din lemn. în lucrările de selecţie.0-2. nu sunt perfect rotunde. De Buzău. Cap de Negru. 1998.soiuri cu căpăţâni mijlocii. Densitatea căpăţânii constituie un element de productivitate. au forma rotundă. care are o variabilitate foarte accentuată la soiurile de varză de căpăţână. volumul se calculează pe baza unei formule în care intră lăţimea maximă şi minimă a acestora: V = I x Lmax x Lmin x (1/6 x π) iar dacă căpăţânile. determi-narea densităţii căpăţânilor se poate face cu aparate speciale (electronice).soiuri cu căpăţâni mari. la varza albă. Ditmark. se poate considera că acest element de productivitate este puternic influenţat de condiţiile de mediu. după cum urmează: . se pot folosi ca genitori soiurile care manifestă acest caracter. 1986). şi se înregistrează datele în caietele de observaţii. Datorită corelaţiei negative dintre precocitate şi mărimea căpă-ţânilor. crearea unor cultivaruri cu maturare timpurie şi foarte productive este destul de dificil de realizat. În general. În lucrările de ameliorare. se aplică formula: V = I x L2 x (1/6 x π) Valorile obţinute pentru volumul calculat cu ajutorul acestor for-mule se va corecta prin înmulţirea cu 0. la recoltare. În scopul obţinerii unor descendenţi cu căpăţâni mari. şi cu 0. chiar dacă frunzele din rozeta bazală nu participă la formarea căpăţânii şi nu contribuie la stabi-lirea productivităţii soiurilor. mărimea rozetei de frunze bazale determină . determinat în proporţii relativ egale de genotip şi mediu. prin măsurători asupra înălţimii (I) şi lăţimii (L) căpăţânilor. Dacă în prealabil căpăţânile nu s-au cântărit. Aprecierea mărimii căpăţânii se poate face în funcţie de greutatea sau volumul acesteia. Licurişca etc. Deoarece mărimea căpăţânii are un coeficient de heritabilitate scăzut..).soiuri cu căpăţâni mici. La fel ca mărimea căpăţânilor. Un alt caracter care poate fi considerat un element de productivitate îl constituie mărimea rozetei de frunze bazale. 1975). Pentru căpăţânile care. iar la Lena la 50-60 t/ha (Dumitrescu şi colab. în funcţie de care soiurile de varză se pot împărţi în trei mari grupe (Ardelean. sau prin metoda clasică a scufundării în apă. dar şi de calitate. de dimensiuni adecvate (Neagu. urmând a fi prelucrate ulterior. Braunschweig. soiurile precoce şi foarte precoce au căpăţâni mai mici decât cele tardive. distribuţia acestuia în descendenţa F1 a unor hibridări intraspecifice fiind în concor-danţă cu şirul distribuţiei normale. soiurile tardive având căpăţâni mai dense decât cele timpurii. Greutatea căpăţânilor reprezintă un element de productivitate hotă-râtor la varză. la varza roşie). Mărimea căpăţânii este un foarte important element de producti-vitate. cu greutatea cuprinsă între 1. se poate afla greutatea acestora prin înmulţirea volumului cu densitatea căpăţânii. cum sunt şi cele din ultimele două grupe prezentate.5 kg (ex. din motive de expeditivitate. cu greutatea până la 1 kg (ex. la varza albă şi De Argeş. în laborator. a căror greutate depăşeşte 3 kg (ex. Atât la varza albă cât şi la cea roşie. şi densitatea lor este corelată negativ cu precocitatea. şi este un caracter cu o ereditate poligenică. Gloria. În schimb. privite de sus. citaţi de Stan şi Munteanu.recolte de 40-50 sau 60 t/ha. Determinările se pot efectua direct în câmp. La hibrizii F1 Delphy şi Tucana potenţialul de producţie este evaluat la 1520 t/ha. dar şi de calitate. căpăţânile se cântăresc direct în câmp. 1986). mărimea căpă-ţânii este un caracter determinat poligenic (Ardelean. 2001). Amager.

) şi interior (lungimea cepului sau cocea-nului. este relativ scăzut (8-10%). . cele de formă sferică. iar la Amager în formă de balon (Apahidean. Caracterul apare corelat cu densitatea căpăţâ-nilor. de aceea. selecţia împotriva formelor sensibile la crăpare este bine să fie efectuată pe parcele irigate. Ardelean. care depinde de un număr mare de caractere. condiţiile climatice de mediu. forma. selecţia unor forme cu frunze fine. din cantitatea totală de substanţă uscată o pondere importantă revine glucidelor. 2003). Spre deosebire de soiurile timpurii. sferic-turtită şi de balon având cea mai mare densitate. culoarea. 1962. dar şi la varza roşie. Crăparea căpăţânilor are loc datorită presiunii pe care o exercită frunzele din interior. care au o viteză de creş-tere mult mai mare decât cea a frunzelor exterioare. un exemplu în acest sens constituindu-l soiul Prima recoltă. ca urmare. modul de dispunere a frunzelor şi aspectul acestora etc. particularităţile gustative. precum şi compoziţia chimică. citat de Ardelean.4. cu cât cepul este mai scurt. influenţează puternic fenomenul de crăpare a căpăţânilor la varză. Forma căpăţânii este un element de calitate care influenţează puternic aspectul comercial. 1975.. se situează cele care deter-mină aspectul exterior (mărimea. Gustul şi mirosul sunt elemente de calitate extrem de importante. la Braunsweig. dar la materialul biologic aflat în verigi superioare (familii. mirosul etc. fenomenul determină obţinerea unor rezultate mai puţin precise privind valoarea materialului biologic testat. cu atât căpăţânile sunt mai îndesate.2. La soiuri precum Timpurie de Vidra şi Ditmark căpăţânile sunt sferice. În procesul de selecţie a plantelor hibride şi fami-liilor (liniilor). are loc crăparea în masă a căpăţânilor. rezistenţa lor la crăpare. Rezistenţa la crăpare a căpăţânii este un caracter de calitate foarte dorit la noile cultivaruri. întrucât compoziţia chimică a frunzelor ce compun căpăţâna constituie un element de bază al calităţii la varză. la acelaşi soi. care este determinat poligenic şi influenţat puternic de condiţiile de mediu. care este foarte precoce. Gustul şi mirosul se apreciază organoleptic. însă are şi o foarte mare sensibilitate la crăpare. Forma căpăţânii este un caracter cu un determinism poligenic. linii) trebuie efectuate analize chimice amănunţite. O asemenea corelaţie poate fi utilizată ca indice de selecţie în lucrările de ameliorare (Rundfeldt. Variabilitatea acestui caracter este foarte amplă. Mocira şi De Buzău rotund-turtite. prin degustare. Lungimea cepului (coceanului) variază între 25-90% din înălţimea căpăţânii. 8. care constituie criterii eliminatorii în procesul de selecţie la varză. ce pot fi numite şi elemente de calitate. cultivat în condiţii diferite. influenţează numărul de căpăţâni ce pot fi obţinute la unitatea de suprafaţă. forma căpăţânii poate fi influenţată puternic de condiţiile de mediu. foarte apropiat inserate pe cocean poate duce la o scădere şi mai accentuată a dimensiunilor acestuia (Neagu. de aceea. După cum s-a specificat. Fenomenul se mani-festă îndeosebi la soiurile de varză precoce. se pot obţine căpăţâni cu forme diferite. la varză întâlnindu-se forme diverse ale căpăţânilor. indiferent dacă soiurile sunt precoce sau tardive. prin lucrările de ameliorare urmărindu-se obţinerea unor soiuri cu un cocean care să nu depăşească 60-75% din înălţimea căpăţânii. cele tardive şi foarte tardive sunt mult mai puţin sensibile la crăparea căpăţâ-nilor. 1986). Calitatea Calitatea căpăţânilor la varză constituie un obiectiv de ameliorare extrem de complex. rotund-turtite şi conic-inverse.distanţa la care pot fi amplasate plantele în câmp şi. din această cauză. cele mai răspândite în cultură fiind soiurile cu căpăţâni sferice. densitatea frunzelor şi aspectul acestora) al căpăţânilor. Când pe parcursul formării şi creşterii căpăţânilor timpul este secetos şi apoi urmează ploi abundente. Conţinutul în substanţă uscată al căpăţânilor la varza albă. Întrucât coeficientul de heritabilitate al caracterului este foarte scăzut. 1986). În general. Printre acestea. prin urmare este foarte important la soiurile destinate valorificării pe piaţa de legume proaspete. îndeosebi conţinutul în substanţe utile şi valoarea nutritivă. sau de balon.

4. mana (Peronospora brassicae) şi căderea plăntuţelor sau înnegrirea coletului (Pythium de barianum). 1986). Prin încrucişarea unor soiuri cu epoci de maturare diferite se obţin descendenţi F1 cu o epocă medie de maturare a căpăţânilor intermediară formelor parentale. Deoarece hibrizii dintre var. care prezintă o rezistenţă aproape per-fectă la toate rasele fiziologice ale bolii. Ţelul final al amelioratorilor îl reprezintă obţi-nerea unor cultivaruri cu o singură recoltare şi cu o foarte bună uniformi-tate a calităţii căpăţânilor (Monteiro şi Lunn. în schimb. inclusiv pentru epoca de maturare a căpăţânilor. 03 .4. prin hibridare.4. 02 . 2003). rezistenţa la Plasmodiopara brassicae este extrem de scăzută. acephala manifestă o bună rezistenţă la hernie.timpuriu. Când obiectivul de ameliorare se referă la selecţia unor forme de varză timpurii. Se încearcă transferarea la soiurile de varză pentru căpăţâni a rezistenţei la hernie de la varza pentru frunze (B. constituie cel mai important obiectiv. se poate presupune că în ereditatea rezistenţei la boală sunt implicate un număr relativ mic de gene dominante (Ardelean. care. 01 . o înaltă uniformitate este aproape imposibil de atins. capitata x var. în vederea obţinerii unor hibrizi care să aibă în mod preponderent o anumită epocă de maturare. De Buzău şi Lares (165-175 zile). foarte timpurie sau tar-divă. 04 . astfel că. Rezistenţa la boli Bolile cele mai frecvente şi păgubitoare ale verzei sunt reprezentate de hernia verzei (Plasmodiopara brassicae). conform unei recenzii efectuată de Monteiro şi Lunn (2003). datorită structurii extrem de heterozigote a acestora.3. efectele aditive având o pondere hotărâtoare în transmiterea caracterului. Braunsweig (150-165 zile).celulozei. a acestor caracteristici la varza de căpăţână. urmărit de amelioratori în momentul de faţă la varză. Un deziderat foarte important. pro-teinelor şi vitaminelor. acephala). Deoarece varza de Bruxelles conţine mai multă substanţă uscată (15-17 %) şi principii active. Evident. la hibrizii F1. nervaţiunea neagră a frun-zelor (Xanthomonas campestris). în funcţie de acest caracter. Crearea unor cultivaruri rezistente la aceste boli este mai greu . se va ţine seama de linkajul dintre maturarea timpurie a căpăţânilor şi greutatea lor redusă. Mana verzei (Peronospora brassicae) şi putrezirea plăntuţelor (Pythium de barianum) sunt micoze care produc pagube în special la plantele în stadiu de răsad. în timp ce putregaiul uscat (Phoma lingam) atacă mai ales plantele în câmp. îl constituie uniformitatea maturării căpăţânilor. Epoca de maturare Între soiurile şi hibrizii de varză există o amplă variabilitate pentru epoca de maturare a căpăţânilor.semitârziu. grăsimilor. Ereditatea epocii de maturare a căpăţânilor este de tip poligenic. soiurile nu constituie o sursă prea bogată de gene pentru rezistenţa la această boală. oleracea var.târziu. cultivarurile încadrându-se în cinci grupe de precocitate: 00 foarte timpuriu. urmărindu-se identificarea unor plante la care corelaţiile dintre caracteristicile respective să fie mai puţin strânse (Ardelean. precum şi dintre maturarea timpurie a căpăţânilor şi sensibilitatea lor la crăpare. la nivel mondial. 1986). În rândul soiurilor de varză. se pot produce populaţii uniforme din punct de vedere genetic. Din grupa celor mai precoce cultivaruri (cu o maturare foarte timpurie a căpăţânilor) fac parte hibrizii comerciali Delphy (cu un număr de 55-65 zile de la plantat la maturitate) şi Tucana (58-70 zile).semitimpuriu. se încearcă transferarea. Realizarea unor cultivaruri cu maturare uniformă şi introducerea lor în producţie uşurează procesul tehnologic de producere a verzei în câmp şi reduce timpul de recoltare. 8. practic. se vor alege ca genitori forme care prezintă epoca de maturare res-pectivă. Printre cele mai tardive soiuri se numără Mocira (140-150 zile). 8. La soiurile cu poleni-zare liberă.

Acest fapt este explicat prin efectele mai puţin păgubitoare ale bolilor la varză. Chiar dacă au fost identificate diferite surse de gene de rezistenţă pentru bolile menţionate. ceea ce determină deprecierea cantitativă şi calitativă a recoltei. napus (genom AC). până în prezent nu s-a încercat transferarea lor pe scară largă la soiurile de varză (Chiang şi colab. Testarea comportării hibrizilor privind emiterea lăstarilor floriferi se poate realiza prin semănarea eşalonată a acestora în răsadniţe. Rezistenţa la rasa 4 este controlată de o singură genă dominantă la B. probabil. răsadul transplantat în câmp în primăverile cu temperaturi scăzute. 3. ultima indicând originea de genom A. 1993). nigra şi B. astfel ca temperaturile scăzute să asigure necesarul de vernalizare. precum şi eficienţa cu care pot fi combătute aceste boli (inclusiv Plasmodiopara brassicae) prin tratamente fitosanitare (Monteiro şi Lunn.5. când au cel puţin 5-7 frunze (4-8 săptămâni). atât la varză. juncea (genom AB). din septembrie până în ianuarie. sau în populaţii hibride F1 obţinute din genitori care prezintă carac-terul respectiv. 5 şi 6. datorită vernalizării. astfel că ele pot fi folosite ca genitori de rezistenţă la boală. sugerând originea de genom B. Vernalizarea şi inducţia florală se realizează după ce plantele trec de faza juvenilă. poate parcurge stadiul de inducţie florală. la o temperatură de 4-6ºC şi într-o perioadă de 3(5)-8 săptămâni (Stan şi Munteanu. rapa. Rezistenţa la emiterea tijelor florale Îndeosebi la varza timpurie. 3 şi 4 a fost găsită la B. cât şi la celelalte crucifere cultivate (conopidă. rezistenţa la această boală este determinată monogenic. adeseori se întâmplă ca un număr de plante să formeze lăstari floriferi înainte de a începe formarea căpăţânilor. numărul mare de cultivaruri la care ar trebui încorporată rezistenţa şi. carinata (Vicente şi colab. celelalte fiind eliminate. Datorită efectelor negative pe care le produce fenomenul. sau la care cel puţin unul din genitori este rezistent la emiterea tulpinilor florifere. întrucât varietăţile de varză cultivată nu oferă surse prea valoroase de gene pentru rezistenţă. O rezistenţă puternică la rasa 4 manifestă B. mai puţin răspândite. napus şi. carinata (genom BC) şi B. costurile mari pe care le-ar presupune o asemenea acţiune. Rezistenţa la rasele 1 şi 3 este cantitativă şi recesivă la linia consangvinizată Badger 16. şi plantarea timpurie a răsadurilor în câmp. 8. 2003). Selecţia unor asemenea forme de varză are mai mari şanse de reuşită în cadrul soiurilor indiferente faţă de stadiul de verna-lizare. Şase rase de Xanthomonas campestris au fost identificate în diferite genotipuri de Brassica. însă mai multe soiuri au prezentat o rezistenţă parţială sau totală la rasele 2. la B.4. prin crearea unor cultivaruri rezistente. Rezistenţa la rasele 1. numită şi putregaiul bacterian al verzei. în timp ce rezistenţa la rasa 3 este controlată de o singură genă dominantă existentă la câteva linii de Brassica oleracea. este o boală împotriva căreia se luptă pe cale genetică. dintre acestea. iar plantele formează lăstari floriferi. cele mai importante în întreaga lume fiind rasele 1 şi 4. ridichi. cauzată de agentul patogen Xanthomonas campestris. rapa (genom A) şi B. 3 şi 4 apare dominantă la B.. Selecţia se va face exclusiv în rândul plantelor care nu emit lăstari floriferi până în toamnă. În cadrul unor soiuri de Brassica oleracea (genom C) nu s-a constatat existenţa rezistenţei la aceste rase. rapiţă). muştar. soiurile Hugenot şi Fuji transmiţând rezistenţa la Xanthomonas în mod dominant descendenţilor (Neagu. ca atare. B. 1975).. . La varză. Astfel. în lucră-rile de ameliorare se urmăreşte crearea unor cultivaruri rezistente la emite-rea tijelor florale. Nervaţiunea neagră a frunzelor. gulii.de realizat. Rezistenţă la rasele 1. 2001). nigra (genom B). 2000).

până la obţine-rea unei populaţii omogene. reprezentată de popu-laţii hibride. soiuri cu polenizare liberă. Selecţia în masă Selecţia în masă poate exploata. cât şi cea artificială. în cadrul metodelor de ameliorare. familiile cu caracteristici asemănătoare se pot înmulţi în amestec. la varză fiecare verigă de selecţie va fi reprezentată de doi ani. Întrucât populaţiile locale din ţara noastră.5. comune plantelor alogame. ea poate fi introdusă în producţie ca un soi nou. pot apare unele particularităţi impuse de biologia specifică a acestei plante legu-micole. respectiv faza de plante mamă şi faza de seminceri. Eventual. 8. la varză se poate exploata orice tip de variabilitate. atât variabilitatea natu-rală. reprodusă de Neagu. ele fiind. noua populaţie se dovedeşte cu o bună valoare de ansamblu. dacă este cazul). populaţii hibride obţinute în urma unor încrucişări dirijate etc. aplicarea selecţiei în masă pozitivă. trebuie să fie suficient de mare pentru a pentru a nu determina îngustarea accentuată a bazei genetice a familiilor în primele faze ale selecţiei şi apariţia depresiunii de consangvinizare. Conform biologiei speciei (plantă bienală). cât şi pentru obţinerea liniilor consangvinizate necesare producerii hibrizilor comerciali. alături de soiuri martor. şi ulterior al descendenţelor reţi-nute din acestea. 8. 1975).5. Materialul iniţial de selecţie poate să fie reprezentat de populaţii locale. precum şi soiurile mai vechi aflate în cultură (autohtone sau străine) sunt destul de heterogene fenotipic şi genotipic.5. de altfel. METODE DE AMELIORARE A VERZEI Metodele prin care se creează noi soiuri şi hibrizi la varză sunt similare cu cele utilizate şi prezentate la ceapă. Selecţia individuală Prin selecţie individuală. se aplică varianta de selecţie în masă repetată. Dacă în urma testărilor în culturi comparative. poate fi foarte eficientă şi se poate concretiza în obţinerea unor populaţii îmbunătăţite sau chiar noi soiuri.1. cu o singură alegere (sau mai multe alegeri. şi la varză. hibrizi comerciali. metoda fiind utilizată atât pentru crearea unor soiuri noi.2. Când se exploatează variabilitatea artificială.8. În vederea creării de noi soiuri se aplică diferite variante ale selec-ţiei individuale. în scopul evitării fenomenului de depresiune de consang-vinizare. dând naştere unui soi cu polenizare liberă. În final. Numărul plantelor elită extrase. . Valorificarea acestui material biologic poate avea loc în confor-mitate cu schema prezentată în figura 6 (după Rundfeldt.

în scopul utilizării lor ulterior. între soiurile de varză pentru căpăţână se pot efectua uşor.5.GENERAŢI 1 – Selecţia individuală a plantelor din 2 APRECIEREA PRODUCTIVITĂŢII – Examinarea descendenţilor – Selecţia plantelor din cele ÎNMULŢIRI 3 SĂMÂNŢĂ SELECŢIONATĂ Figura 6. se poate utiliza înmulţirea clonală a acestora (Neagu. şi la varză.. acephala x var. inclusiv în următoarele combinaţii: var. obţinându-se sămânţă şi plante în cantităţi dorite. acephala. var. Clonele se pot obţine prin secţionarea tulpinii plantelor mamă şi separarea porţiunilor cu rădăcini proprii (Căzăceanu şi colab. pe medii nutritive adecvate. însă în acest scop se poate recurge la culturile de meristeme sau celule „in vitro”. Datorită stării de heterozigoţie ce caracterizează aceste soiuri. . 1982). capitata forma rubra. Au fost efectuate diferite tipuri de încrucişări. oleracea. fără să apară dificultăţi deosebite în realizarea şi reuşita acestora. o metodă utilă de creare a variabi-lităţii necesară procesului de selecţie. capitata x var. Încrucişările intraspecifice. gemmifera etc. în generaţia F1 se manifestă o amplă variabilitate a caracteristicilor plantelor şi căpăţânilor.3. capitata forma alba x var. obţinându-se hibrizi intraspecifici viabili şi fertili. pentru menţinerea caracteristi-cilor valoroase ale unor plante mamă mai mulţi ani în şir. la varză se pot efectua încrucişări intraspecifice şi interspecifice. var. Hibridări dirijate se pot efectua şi între varietăţile speciei B. 1975). Selecţia individuală cu examinarea descendenţilor la varză În realizarea selecţiei individuale. Hibridarea intraspecifică şi hibridarea interspecifică Hibridarea constituie. 8. ambele tipuri de hibridare reprezentând metode eficiente de provocare a variabilităţii. Pentru obţinerea unui material iniţial valoros pentru selecţie.

Evident. acumulate în decursul selecţiei artificiale. 1975. cu un conţinut ridicat în substanţe utile a frunzelor etc. Considerentele prezentate la ceapă. s-au putut elucida mecanismele de transmitere ereditară a unor caractere la varză. efectele aditive având rolul principal în formarea pig-menţilor respectivi. capitata x var. capitata x var. balearica. grăsimi şi vitamine să fie eficientă.5. pentru productivitate. se impune recuperarea fenotipului părintelui valoros. pekinensis şi B.la var. rămân perfect valabile şi la varză. B. pigmentaţia antocianică este sub control poligenic. Prin încrucişări interspecifice. se manifestă şi la încrucişarea unor soiuri. sub aspectul productivităţii. acestea sunt folosite an de an în vederea obţinerii seminţei comer-ciale hibride. sau de pe aceeaşi plantă (geitonogamie).la var. Odată identificate formulele parentale care asigură nivelul heterozis dorit.În urma unor astfel de încrucişări şi a analizelor hibridologice efectuate. fenomenul heterozis. consangvini-zarea se realizează prin autopolenizare forţată. Întrucât în urma unor asemenea încrucişări se obţin hibrizi care manifestă preponderent caracteristicile varietăţii mai rustice. ca metodă de ameliorare. formulându-se următoarele concluzii (Neagu. capitata forma rubra. sau vigoarea hibridă. La formele care nu sunt total autoincompatibile sau sterile. sau alte caracteristici valo-roase. capitata ca părinte recurent. proteine. se pot obţine descendenţi cu o rezistenţă sporită la secetă şi boli. iar în scopul obţinerii unor hibrizi în care selecţia pentru conţinutul ridicat în substanţă uscată. Încrucişarea liniilor componente ale hibrizilor comerciali se efectuează în loturi de hibridare izolate în spaţiu. obţinânduse informaţii relevante privind combinaţiile în care se manifestă un intens efect heterozis. formarea căpăţânii este controlată de factori genetici recesivi. între specia B. oleracea şi speciile B. gemmifera. hibridări interspecifice au fost efectuate atât cu scopul elucidării originii verzei. 8. şi reduc drastic proprietăţile superioare ale formelor cultivate. cu atât mai mult cu cât speciile sălbatice îşi transmit puternic caracteristicile de rusticitate la hibrizii F1. Liniile consangvinizate selecţionate se testează pentru capacitatea lor generală de combinare. Ardelean. se apelează la încrucişări între var. folosită ca tester matern. Cu toate acestea. cât şi în scop de ameliorare. . În lucrările de ameliorare pentru rezistenţa la hernia verzei se efectuează încrucişări intraspecifice între var. Heterozisul Heterozisul. rupestris. 1986): . În acest scop. prin încrucişarea unor linii consan-gvinizate. utilizându-se var. iar pe parcursul generaţiilor de backcross selecţia se aplică numai pentru caracterele donate de părintele mai rustic. Pentru reducerea costu-rilor de producţie ale seminţei comerciale hibride. . Hibrizii F1 se verifică în culturi compara-tive. formarea verzişoarelor este determinată de acţiunea unor factori genetici recesivi. Liniile consangvinizate necesare creării hibrizilor comerciali se obţin şi se aleg prin selecţie individuală repetată (pedigree). se foloseşte la varză în scopul obţinerii hibrizilor comerciali. care să constituie un material iniţial valoros pentru lucrările de selecţie.. . acephala.4. sunt necesare câteva generaţii de retroîncrucişare. consangvini-zarea fiind posibilă timp de câteva generaţii la varză fără ca depresiunea de consangvinizare să afecteze sever principalele elemente de productivitate. Hibridările interspecifice se utilizează mai puţin în ameliorarea verzei. capitata. epoca de maturare. se folosesc linii materne autoincompatibile sau androsterile la care nu mai trebuie efectuată castra-rea florilor. în special prin polenizarea între ele a florilor din aceeaşi inflorescenţă. în acest caz obţinându-se hibrizi care pot fi supuşi selecţiei în masă sau individuale.la varza de Bruxelles. prin hibridări ciclice cu o linie (soi) andro-sterilă. privind utilizarea heterozisului în ameliorare şi obţinerea hibrizilor comerciali.

Inducerea mutaţiilor În scopul provocării de variabilitate prin mutageneză. Analizând 50 de alele S care determină autoincompatibilitatea. tot mai interesante pentru oamenii de ştiinţă. înainte de plantarea lor în câmp. Ulterior. metode larg utilizate pe plan mondial în ameliorarea verzei. 1986). Aplicarea colchicinei se poate face în mai multe variante. tehnicile de lucru furnizate de biotehnologii au devenit. 2002). (Sretenovic şi colab. poliploizii mani-festă o creştere mai viguroasă.. Hete-rozigoţia accentuată a soiurilor de varză permite efectuarea selecţiei mutantelor recesive apărute în urma tratamentelor încă din generaţia M1. Identificarea formelor autotetraploide de varză se face cu ajutorul examenului citologic sau prin observaţii microscopice asupra grăunciorilor de polen. identificarea genelor de rezistenţă. c) injectarea repetată (de trei ori. 2003). Pentru inducerea poliploidiei şi obţinerea unor forme autotetra-ploide. Liniile consangvinizate sunt relativ uşor de menţinut prin înmulţire clonală „in vitro”. În cazul unor linii. odată cu conştien-tizarea potenţialului avantaj pe care îl conferă în perspectiva ameliorării şi obţinerii unor noi forme cultivate. S-a constatat că micropropagarea „in vitro” poate fi eficient utilizată în ameliorarea verzei şi scurtarea duratei de timp necesară pentru obţinerea unor noi cultivaruri. caracterul este controlat de un sistem poligenic şi este foarte dificil de obţinut linii pure cu o puternică auto-incompatibilitate (Hallidri şi Pertena. Ockendon (2000) a constatat adesea că alelele recesive pot determina o slabă reacţie de autoincompatibilitate când sunt homozigote.Se consideră că mecanismul de autoincompatibilitate este instabil şi are o ereditate complexă (Monteiro şi Lunn. Polenul formelor poliploide de varză are patru pori germinativi. 8. doza letală 50% (DL50) este de 9-12 Kr. Ingineria genetică şi biotehnologiile Biotehnologia şi ingineria genetică sunt. Aceste metode neconvenţionale de ameliorare. autoincompatibilitatea apare ca fiind controlată de un sistem major de gene. 2002). spre deosebire de cel al formelor diploide care are numai trei pori germinativi (Rundfeldt. au început să fie aplicate la varză la începutul anilor 1980. constituind un material iniţial de ameliorare care poate fi valorificat profitabil prin selecţie. sub forma culturilor „in vitro”.5. treptat. 8.6. la speciile . comparativ cu diploizii. de aceea este mai puţin eficientă utilizarea acestuia în obţinerea hibrizilor comerciali de varză. ambele tratamente se pot repeta după 48 de ore. cel mai adesea recurgându-se la următoarele tehnici de lucru: a) stropirea vârfurilor de creştere ale plantelor tinere cu soluţia de colchicină. în momentul de faţă. La varză.5. la intervale de 16 ore) a mugurilor floriferi cu aproximativ 1 cm3 soluţie de colchicină în concen-traţie de 0. prin culturi de meristeme.4%.3-0. 1962. Prin tratamente cu diferiţi agenţi mutageni se încearcă şi provocarea mutaţiilor numeric cromozomale (poliploidii). Pentru seminţele de varză. în concen-traţie de 0. Inducerea mutaţiilor se poate face şi prin tratamente aplicate polenului sau chiar plăntuţelor aflate în faza de răsad. ca explante se pot folosi segmente prelevate din seminţele germinate în con-diţii aspetice. citat de Ardelean.5.25%. cu radiaţii ionizante. în mod frecvent se efectuează tratamente cu colchicină. lăstari laterali proveniţi de la plante crescute în câmp sau spaţii protejate etc. cel mai adesea se efectuează tratamente asupra seminţelor. iar la alte linii. sau nici o asemenea reacţie când sunt heterozigote cu alele S dominante. dimensiuni mai mari ale frunzelor şi o tardivitate pronunţată. Acest lucru este o consecinţă a impactului pe care l-au avut cercetările şi rezultatele obţinute privind tehnicile de utili-zare a markerilor moleculari. Chiar dacă şi la alte specii legumicole a crescut spectaculos în ultimul timp numărul lucrărilor ştiinţifice care au ca temă utilizarea biotehnologiei şi ingineriei genetice în ameliorare. transfor-mare etc. b) amplasarea unor mici tampoane de vată îmbibate în soluţie de colchicină pe vârfurilor de creştere ale plantelor. la varză creşterea este mai accentuată.

boli şi dăunători. Totodată. în prezent fiind cunoscută secvenţa nucleotidică pentru numeroase alele S dintr-o colecţie de 50. alcătuită pe parcursul a 30 de ani (Ockendon. fiind utilizate ca specii „cobai” în biotehnologie).. crioprezervarea este o metodă prin care. cu un conţinut ridicat în substanţe utile etc. 2000). sunt dificil de obţinut prin mijloacele clasice ale folosirii unor linii consangvinizate materne autoincompatibile. Liniile dublu haploide sunt foarte utile în obţinerea hibrizilor comerciali. precum şi cele de transformare genetică.. 2000). iar prin transformare genetică mediată de Agrobacterium se urmă-reşte obţinerea unor forme rezistente la kanamicină sau hygromicină. Babula şi colab. . la varză. datorită instabilităţii şi eredităţii complexe a mecanismului de autoincompatibilitate. iar prin tehnici specifice (fuziuni de protoplaşti) se urmăreşte ca androsterilitatea citoplasmatică să fie introdusă la B. (Earle şi colab. precum şi asupra celorlalte metode de ameliorare (clasice). se pot obţine hibrizi intergenerici. erbicide. resursele de gene necesare lucrărilor de ameliorare. Monteiro şi Lunn.Arabidopsis thaliana şi Brassica napus (la care s-au făcut cercetări ample. aplicabile şi la varză (Babula şi colab. este cert faptul că ele vor avea un rol deosebit în evoluţia sortimentului în viitor. a căror pondere probabil se va diminua. 2000. prin intermediul liniilor parentale dublu haploide (care se pot obţine prin culturi de microspori). 2003).. pentru o lungă durată de timp. Biotehnologiile au devenit metode curent folosite în ameliorarea verzei şi. O largă aplicabilitate în ameliorarea verzei au tehnicile de obţinere a liniilor dublu haploide. 1996. dacă cercetările în domeniu continuă în acelaşi ritm. oleracea de la Raphanus sativus (Monteiro şi Lunn. cultiva-ruri care. pot fi stocate şi conservate în băncile de gene. Prin metodele de markare moleculară a ADN-ului se lucrează la identificarea alelelor S care determină autoincompatibilitatea. În sfârşit. procesul de obţinere a hibrizilor comerciali F1 este mult accelerat. viabili. Tot prin intermediul markerilor moleculari se lucrează la realizarea hărţilor de genom. 2003). Prin intermediul culturilor de embrioni. obţinându-se deja linii CMS (Cytoplasmic Male Sterile) de acest tip.

în lume există un număr mare de cultivaruri. care au contribuit la creşterea recoltelor şi la o mai bună apreciere a speciei în rândul consuma-torilor. de unde se presupune că s-a răspândit în secolele XII-XIII în ţările din vestul Europei. 01 Kamaran hib. prin secolul al X-lea. acestea fiind de 68. 03 Napoli hib. morcovul se cultivă în toată ţara. 00 Chantenay Red Core soi 03 Narbone hib. În ţara noastră. în momentul de faţă. 03 Nogales hib. 01 – timpuriu. SUA. Polonia.Capitolul 9 AMELIORAREA MORCOVULUI 9. îndeosebi în cea de-a doua jumătate a aces-tuia. Treptat. Prin crearea şi introducerea în cultură a unor noi soiuri şi hibrizi comerciali. ţări mari cultivatoare fiind China. 02 De Nantes soi 02 Nassau hib. (Apahidean.Daucus carota L. când amelioratorii olandezi au început să selecţioneze formele portocalii. Până în secolul al XVIII-lea. devenite ulterior cunoscute în toată lumea. au fost obţi-nute soiuri noi.. precum şi altele obţinute în Germania. 04 Bantry soi 04 Karlena soi 04 Bauer Killer Rote Herz soi 04 Nantes-3-Tip-Top soi 03 Berlanda hib. IMPORTANŢA AMELIORĂRII MORCOVULUI ŞI SORTIMENTUL ACTUAL CULTIVAT ÎN ROMÂNIA Morcovul este o specie legumicolă care a început să fie extinsă în cultură relativ târziu. 04 – târziu. Olanda etc. pe soluri uşoare sau mijlocii. Franţa. cu perioada de vegetaţie diferită. 02 Fontana hib. conţinut ridicat în vitamine etc. astfel că. fiind create noi soiuri. mai întâi în Iran. pe o suprafaţă de peste 22 mii ha anual. nutritivă.1. importanţa alimentară. cum sunt Nantes. ceea ce reprezintă peste 60-65% din suprafaţa ocupată de legu-mele rădăcinoase (Ciofu şi colab. Tabelul 20 Catalogul Oficial al soiurilor MORCOV . odată cu începerea unor lucrări sistematice de ameliorare. Carotte de Paris. Olanda. Italia. 03 – semitârziu. Japonia etc. terapeutică. aluvionare.5 t/ha. dar se cultivă pe suprafeţe întinse pe tot Globul (770 mii ha). . dintre care 7 soiuri şi 9 hibrizi comer-ciali (tabelul 20). erau cultivate doar forme de morcov violet. morcovul este una dintre principalele specii legumicole. În secolul al XIX-lea. În prezent. Anglia. 2003). Chantenay (Cartel). 04 Futuro hib.. 03 Rekord soi 04 *Precocitatea: 00 – foarte timpuriu. iar în Catalogul Oficial de plante cultivate în ţara noastră sunt înscrise 16 cultivaruri. Pot fi date ca exemple unele soiuri create în Franţa. întâlnite şi astăzi în Egipt şi unele ţări arabe (Ciofu şi colab. în special pentru lumea din vest. 2003). Denumirea Tip PrecociDenumirea Tip Precocisoiului cultivar tate* soiului cultivar tate* Bangor hib. Cele mai mari producţii se obţin în Olanda. dintre care unele foarte valoroase. sortimentul s-a diversificat tot mai mult. în luncile râurilor. Germania. precum şi cea economică a morcovului poate spori semnificativ. 02 – semitimpuriu. 2003).

Daucus sativus Hoffm. PARTICULARITĂŢI CITOGENETICE ŞI BIOLOGICE ALE MORCOVULUI Morcovul are numărul cromozomal de bază x = 9. Tulpinile florifere ajung la 1. Daucus carota ssp.5 m înălţime. Vavilov (1949. care formează în primul an o rădăcină îngroşată. bienală. de la alb la purpuriu. seminţe ale acestei plante fiind găsite în locuinţele omului neolitic din Elveţia. morcovul aparţine familiei Umbellife-rae. cu flori mici. Întrucât la morcov nu au fost identificate forme poliploide naturale. maximus L. cu o mare diversitate de forme. Daucus sativus ssp. care se întinde din Asia Mică (îndeosebi Anatolia. pivotantă şi o rozetă de frunze. existând păreri conform cărora se cultiva cu cel puţin 3000 de ani în urmă în Afganistan şi nord-vestul Indiei. astfel că atât formele roşii-vişinii cât şi cele galben-orange. În schimb. până în nordul Indiei şi nord-vestul Chinei. sativus fiind diploide (2n = 2x = 18). citat de Ardelean (1986). conţine forme spontane şi culti-vate deosebit de rezistente la secetă. Se presupune că a contribuit în mod hotărâtor la formarea morcovului cultivat în prezent. Din punct de vedere botanic.2-1. au constituit obiectul selecţiei şi evoluţiei morcovului cultivat. maximus. Chiar dacă nu există o unanimitate de păreri privind originea morcovului cultivat şi sistematica morcovului. ciclicus. 1950). şi cuprinde cinci sub-specii: afganicus. syriacus. flori şi fructe. genul Daucus. Daucus carota ssp. Morco-vul cultivat este încadrat în lucrările de legumicultură specială în specia Daucus carota.. 2001. ultimele. convarietatea sativus (Stan şi Munteanu. albe-verzui. subspecia sativus. după 45-50 zile de . ORIGINEA. în special zahăr şi caroten. dar şi la formarea celorlalte subspecii sativus. mediterraneus şi japonicus. sativus. speciile D. DIVERSITATEA GENETICĂ ŞI SURSELE DE GENE PENTRU AMELIORARE Morcovul cultivat provine din morcovul sălbatic. mutaţiile au condus la modificări ale culorii rădăcinilor. carota şi D. din care provine specia D.Centrul mediteranean. afganicus (morcovul violet) este cea mai veche formă cultivată. 9. Ciofu şi colab.9. morcovul cultivat s-a format din morcovul sălbatic sub acţiunea selecţiei naturale şi a celei artificiale şi prin încrucişarea ssp. .3. Formele originale de morcov sălbatic aveau rădăcini subţiri. se apreciază că poliploidia nu a contribuit semnificativ la evoluţia genului Daucus.Centrul asiatic. Prezintă un polimorfism accentuat. unele forme având rădăcini bogate în substanţe utile. sativus. consideră că există două centre genice sau de origine: . Forme spontane afganicus sunt întâlnite în Asia şi vestul Africii. cuprinde un areal deosebit de vast. se admite de către majoritatea botaniştilor că formele spontane din Asia şi Europa fac parte din specia Daucus carota. dar nu portocalii cum sunt în prezent formele cultivate. syriacus se presupune că s-a format prin încru-cişarea ssp. dar sărace în zahăr şi caroten. sunt studiate pentru stabilirea originii morcovului cultivat. unele având rădăcini destul de mari. în vârful fiecărei ramificaţii formându-se o inflorescenţă de tip umbelă compusă. mutante. Daucus sativus ssp. afganicus din D. dintre care.. din care provine specia D. Înflorirea are loc în lunile mai-iunie. carota L. tari şi culori variabile. iar în anul al doilea tulpini florifere. (morcovul sălbatic) este considerată specia de origine a morcovului cultivat şi este răspândită în flora spontană din Europa şi sud-vestul Asiei. este specia cultivată. Probabil. iar formele cultivate aparţin speciei Daucus sativus. sunt ramificate.2. În privinţa originii morcovului. iar primele dovezi privind utilizarea în consumul uman al morcovului datează din timpurile preistorice. sau chiar cu ssp. afganicus cu Daucus carota. Morcovul este o plantă erbacee. este răspândită din bazinul medite-ranean până în Iran şi prezintă forme cu o foarte ridicată rezistenţă la secetă. În acest centru sunt răspândite şi subspecii ale speciei D. carota şi sub-speciile acesteia. sativus şi subspeciile acesteia. mai importante pentru cultură şi lucrările de ameliorare sunt primele două. 2003). carota cu ssp. unde se întâlnesc numeroase specii şi forme sălba-tice).

datorită mecanismelor de autoincompatibilitate. de 60-70%. şi la morcov. Când se urmăreşte crearea de variabilitate. entomofilă are loc într-o proporţie de 95%. se efectuează polenizarea între florile din aceeaşi inflorescenţă sau din inflo-rescenţe diferite. determinat genetic. Pentru obţinerea hibrizilor comerciali la morcov se folosesc şi mecanismele de andosteril-itate. însă are loc în proporţii scăzute. va fi reprezentat de două faze. În scopul efectuării unor analize hibridologice. Chiar dacă florile sunt hermafrodite. întrucât contribuie la aspectul comercial al morcovilor. unul dintre cele mai impor-tante obiective de ameliorare. restul se elimină. 9. Facultatea germinativă a seminţelor este scăzută. se impune efectuarea castrării. astfel că autopolenizarea naturală este posibilă. dar uneori. apă de irigare etc. evitându-se pier-derile care pot avea loc la maturitatea fiziologică a fructelor datorită scutu-rării uşoare a acestora. în lucrările de ameliorare. iar sămânţa se poate recolta de la ambii genitori.la plantarea butaşilor şi durează 35-40 zile. şi se păstrează 2-4 ani. în umbelele laterale de ordin superior apar şi flori mascule fiziologic sau morfologic. Programele de ameliorare a productivităţii trebuie să se axeze pe crearea unor cultivaruri la care sporurile de recoltă să se obţină în condiţiile reducerii cheltuielilor de producţie. numite impro-priu seminţe. dar şi un element de calitate. OBIECTIVELE AMELIORĂRII MORCOVULUI 9. împreună cu câteva insecte polenizatoare. dar de pe aceeaşi plantă (geitonogamie). constituind o caracteristică extrem de complexă. de muncă. care sunt dicariopse prevăzute cu ţepi şi ajung la maturitate după 60-65 de zile de la fecundare. nu se efectuează neapărat castrarea florilor la genitorul matern (care este o operaţiune dificilă. Flori unisexuate sau chiar lipsite de sex se pot întâlni sporadic la majoritatea subspeciilor genului Daucus. polenizarea la morcov este alogamă (străină) şi se realizează preponderent prin intermediul insectelor şi într-o măsură foarte mică anemofil. Autoincompatibilitatea este mai puţin strictă ca la alte specii.4. utilizându-se linii materne androsterile la care nu este necesară castrarea florilor. Restaurarea fertilităţii mascule este condiţionată după Thompson (1961) de două sau mai multe gene. În cadrul florilor hermafrodite. Polenizarea alogamă.4. datorită faptului că acestea sunt mici şi înfloresc eşalonat). În urma fecundării. fiecare verigă sau câmp. foarte precise. Florile sunt hermafrodite pe tipul 5. 1993). Forma rădăcinii este un caracter de soi. În lucrările de ameliorare. combustibili. Obţi-nerea unor plante hibride autentice este simplificată când unul dintre genitori posedă o genă marker dominantă. Productivitatea Productivitatea rămâne. doar o parte din florile din inflorescenţele alese pe plantele mamă se reţin şi se castrează. se formează fructe indehiscente. puternic influenţat de mediu.a rădăcinilor) şi cea generativă (obţinerea semincerilor şi a seminţei). (Simon. hibridarea artificială se realizează prin introducerea inflorescenţelor celor doi genitori sub un izolator comun. Forma rădăcinii constituie nu numai un important element de productivitate. În ameliorare. se recurge la autopolenizarea forţată pentru obţinerea liniilor consangvinizate utilizate în producerea hibrizilor comerciali. fenomenul favori-zând polenizarea încrucişată. în producerea de seminţe trebuie asigurate distanţe de izolare de 1500-2000 m pentru prevenirea infuziei de gene străine. Recoltarea fructelor provenite din hibridările artificiale se efectuează pe combinaţii hibride. dar cu o heritabilitate scăzută. în special de .1. cea vegetativă (obţinerea plantelor mamă . mai întâi se maturează elementele sexuale bărbăteşti (protandrie). de aceea. Morcovul fiind o specie bienală. dependentă de baza genetică a cultivarurilor şi de modul în care interacţionează aceasta cu factorii de mediu şi cultură. În vederea obţinerii unui procent cât mai mare de sămânţă prin autopolenizare. pesticide. fertilizanţi. în acest caz. Înflorirea începe de la marginea umbelei compuse spre interiorul acesteia şi poate dura în aceeaşi inflorescenţă 15-20 zile.

cu un cm mai sus de vârful rădăcinii. 1994). Lungimea rădăcinii are o ereditate de tip poligenic.4). Pentru cultivarurile folosite în alimentaţia umană.a. diametrul poate ajunge la 6-8 cm. cu atât mai mult cu cât partea superioară a acestora se dezvoltă la suprafaţa solului. Nantes ş. sau sferice (Carotte de Paris) au un volum mic şi. folosindu-se formule în funcţie de forma rădăcinilor (Ardelean. soiurile cu rădăcini conic-alungite şi fusiforme transmiţând o mai mare lungime a rădăcinilor decât cele cu rădăcini cilindrice (Ardelean. în funcţie de distanţele dintre plante.5-4. se ţine seama şi de forma „umerilor” şi vârful rădăcinii. obţinându-se un diametru mare (D). sunt preferate rădăcinile conic trunchiate (tronconice). cum se întâlnesc la soiurile Chantenay şi Bauer Killer Rote Herz. precum şi pretabilitatea rădăcinilor la recoltarea mecanizată (Ardelean. se consideră că o lungime a rădăcinilor cuprinsă între 20-24 cm asigură o bună producţie la hectar şi nu ridică probleme deosebite la recoltarea mecanizată. fusiformă. de asemenea. cele conic-alungite (ex. În funcţie şi de forma rădăcinilor. Măsurătorile de diametru se fac cu ajutorul şublerului. cu un coeficient de heritabilitate scăzut (0. rotund turtită (sferică). cele fusiforme (Erstling) au volum mare. sau chiar până la 10 cm (Ardelean. Astfel. în plus. în timp ce. Lungimea rădăcinii este un element de productivitate care influen-ţează producţia de morcovi la unitatea de suprafaţă şi pretabilitatea aces-tora la recoltarea mecanizată. Sunt preferate rădăcinile cu „umerii” uşor bombaţi (nu cele cu „umerii” adânciţi. deoarece acestea se extrag mai greu din sol la recoltare şi se rup mai uşor. La hibrizii comerciali există o mult mai mare uniformitate a caracterului decât la soiurile cu polenizare liberă. la nivelul umerilor. Flacorro) au un volum mai mic. La soiurile de morcov furajer. tipul solului. cele rotund-turtite. la Danvers 126). în selecţie. sau în selecţia familiilor. La cele conic-trunchiate. sau se poate rupe uşor la recoltare. Pe baza măsurătorilor de lungime şi diametru. şi la nivelul umerilor la cele conice. în care pot rămâne resturi vegetale şi pământ după recoltare.textura solului şi gradul de fertilitate al acestuia. Datorită heritabilităţii scăzute. nivelul de fertilizare etc. inclusiv în cadrul aceluiaşi soi. ceea ce afectează aspectul comercial şi durata de păstrare a rădăcinilor) şi vârful rotunjit (cum este. care depreciază aspectul comercial. forma rădăcinilor influenţează volu-mul acestora. se pretează bine la recoltare. nu subţire şi alungit. se recoltează uşor. întrucât influenţează aspectul comercial al acestora. Pentru caracter. Ca element de productivitate. dar vârful rădăcinii se poate rupe uşor. prin urmare. 1994). pentru rădăcinile conice. de până la 30-35 cm. Rădăcinile de formă cilindric-alungită (caracteristice soiurilor Uriaş de Berlicum. diametrul rădăcinilor poate varia puternic. De multe ori.20. La extragerea elitelor. În lucrările de selecţie nu sunt urmărite rădăcinile foarte lungi. lungimea rădăcinilor poate să fie mult mai mare. iar faptul că la unele rădăcini vârfurile se rup nu are importanţă comercială. se consideră că diametrul optim pentru cultivarurile destinate consumului uman este cuprins între 1. se poate calcula şi volumul rădăcinilor. la mijlocul rădăcinilor cilindrice şi fusiforme. dar se recoltează greu. conic-alungită. dar se recoltează greu. 1986). cele mai întâlnite fiind: cilindrică. ele sunt mai sensibile la manipulare şi transport. în general. conic-trunchiată. o productivitate scăzută. în rândul soiurilor şi hibrizilor de morcov există o gamă diversă de forme. determinat poligenic şi puternic influenţat de condiţiile de mediu şi cultură. prin urmare şi greutatea rădăcinilor şi producţia la unitatea de suprafaţă.0 cm. se fac două măsurători de diametre. Evident. volumul se calculează cu ajutorul formulei: V = (1/3)π x R2 x L Pentru rădăcinile conic-trunchiate. şi unul mic (d). 1994). care asigură o foarte bună productivitate şi. Diametrul rădăcinii este un caracter corelat de multe ori cu lungi-mea rădăcinii. la morcovii furajeri. lungimea rădăcinilor reprezintă şi un element de calitate la morcov.) au volumul cel mai mare. de exemplu. se foloseşte formula: V = (1/3)π x (R2 + r2 + Rr) x L .

Sunt preferaţi morcovii care prezintă şi o mare uniformitate a acestor elemente de calitate. Genitori adecvaţi pentru obţinerea unor descendenţi cu o greutate corespunzătoare alegerii unor asemenea plante elită sunt soiurile Cartel. însă majo-ritatea cultivarurilor au rădăcini de culoare portocaliu-cărămizie. în salate.0-14. o foarte mare impor-tanţă prezintă pentru piaţă mărimea. Culoarea rădăcinilor prezintă o variabilitate foarte mare în rândul soiurilor şi hibrizilor comerciali. însă ele nu au rezistenţă la păstrare. datele fiind înregistrate în caietele de observaţii. Determinarea acestui element de productivitate se poate face uşor. exprimată în cm.3 15.a.2. care depinde de forma. au o densitate mai mare decât cele tardive. imediat după recoltare. Culoarea rădăcinilor furnizează informaţii şi asupra conţinutului morcovilor în caroten.8 .2-6. În procesul de ameliorare. cu atât mai mult cu cât. să nu se piardă din volumul util. precum şi conţinutul rădă-cinilor în substanţă uscată. St. r fiind raza mică care apare la rădăcinile conic-trunchiate (d/2). O deose-bită importanţă prezintă caracteristicile gustative ale rădăcinilor. la soiurile cu maturare timpurie rădăcinile sunt mai grele decât la cele tardive. cu o suprafaţă netedă.1 11. consis-tenţa sau textura acestora. Calitatea Calitatea rădăcinilor constituie un obiectiv de ameliorare extrem de important la morcov. La aceleaşi dimensiuni ale rădăcinilor.. V reprezintă volumul rădăcinilor (exprimat în cm3).7-3.4 4. prin metoda scufundării în apă. datorită conţinutului mai ridicat în apă. lungimea. Greutatea rădăcinilor se poate determina pe baza formulei G = V x De (volumul x densitatea).0-16. sucuri etc. zahăr. de la alb până la violet-închisă. morcovii fiind folosiţi tot mai mult în stare proaspătă. volumul se calculează cu ajutorul formulei V = πR2 x L În formulele de calcul. însă cel mai adesea se obţine prin cântărire direct în câmp. aroma. Greutatea rădăcinilor este principalul element de productivitate. în ultimul timp. s-a diversi-ficat foarte mult modul de utilizare a acestei legume. B şi C). la care. 9. Densitatea sau greutatea specifică a rădăcinilor (exprimată în g/cm3) este direct corelată cu epoca de maturare a acestora: cele timpurii şi foarte timpurii. care au rădăcini pretabile la o curăţire uşoară. R raza care se calculează prin împărţirea diametrului la doi (R = D/2). cu un conţinut mai ridicat de apă. L reprezintă lungimea rădăcinilor. suculenţa etc. în urma curăţirii. iar la morcovii furajeri se poate ajunge la 1 kg sau chiar mai mult (Ardelean. 1975). cu cât culoarea este mai portocalie sau cărămizie. Dintre elementele de calitate care dau aspectul comercial al morcovilor. vitamine (A.Pentru rădăcinile cilindrice.Valery ameliorat ş.7 7. valoarea nutritivă şi dietetică a acestora. (Neagu. la care conţinutul în substanţă uscată este mai ridicat. dar din motive de expeditivitate se preferă în lucrările de selecţie înregistrarea datelor privind greutatea rădăcinilor. cu atât conţinutul în caroten este mai ridicat (tabelul 21). diametrul şi densitatea rădăcinilor. iar în final. Tabelul 21 Conţinutul în caroten al rădăcinilor de morcov în funcţie de intensitatea coloraţiei acestora Nota 1 2 3 4 5 Intensitatea colorării în portocaliu-cărămiziu Foarte slabă Slabă Medie Intensă Foarte intensă Conţinutul în carotinoizi (mg) 2-4 5-8 9-12 13-17 18-20 Conţinutul în carotine (mg) 1. 1994). în alegerea plantelor elită şi a familiilor se consideră că greutatea corespunzătoare pentru morcovii destinaţi consumului uman este cuprinsă între 150-300 g. Nantes.4. forma şi culoarea rădăcinilor.6-10.

La familii şi linii consangvinizate. dis-cretă. În adiţie cu variaţia cantitativă a conţinutului în zahăr total. la mai multe cultivaruri. 1993). care se calculează ca raport între diametrul exterior al rădăcinii şi diametrul „inimii” (Ic = De/Di). 1986). întrucât „inima”. de la acestea urmărindu-se obţinerea semincerilor şi. dar au fost create şi cultivaruri cu cantităţi duble de carotină. respirator. sau zona centrală a morcovilor.40-0. Selecţia vizuală. 1993). astfel că morcovii conţin aproximativ 150 ppm carotenoizi (Simon.45. fără o nuanţă prea puternică de amar sau alte nuanţe discordante. un morcov de mărime medie (60 g). Carotina β con-stituie una dintre cele mai importante componente ale morcovului culinar. în ameliorare se urmăreşte obţinerea unor forme cu dimensiuni mici ale „inimii”. Datorită utilităţii acestor componente pentru organismul uman şi valorii lor terapeutice. 1993). deoarece degustarea presupune sacrificarea unui anumit număr de rădăcini. a descendenţilor.Majoritatea soiurilor de morcov conţin între 6-12 mg carotină la 10 g substanţă uscată (Banga. Valori peste 3. Gustul rădăcinilor se determină prin degustare şi constituie un criteriu de selecţie eliminatoriu pentru familiile sau liniile consangvinizate. Au fost obţinute şi sunt testate selecţii de culoare mai închisă. rădăcinile se secţionează şi se fac măsurători ale celor doi parametri la mijlocul acestora. 1989). respectiv. cu un indice de heritabilitate de 0. Aroma supără-toare. aprecierea conţinutului în caroten este obligatorie în ameliorarea morcovului şi spo-rirea conţinutului în caroten constituie un obiectiv de selecţie. În acest scop. 1993). De aceea. efectuată pe baza culorii rădă-cinilor este considerată de Simon (1993) moderat eficientă pentru sporirea conţinutului în caroten la morcov. dar analizele de labo-rator sunt necesare pentru obţinerea unor rezultate sigure şi acurateţea selecţiei pentru nivele mai înalte. gustul dulce şi eventual amar al morcovilor se păstrează şi după prepararea (fierberea) acestora. Foarte importante elemente ale calităţii morcovului destinat consu-mului în stare crudă sunt textura şi suculenţa rădăcinilor. citat de Neagu. până la 200 ppm. vizual şi altor funcţii ale organismului. conţine destulă provitamina A pentru a satisface necesarul zilnic al unui adult. În SUA. conţinutul în caroten a crescut din 1970 cu peste 50%. chiar dacă sunt specifice de morcov. cu o textură şi fermitate a pulpei potrivite. odată cu obţinerea unor noi cultivaruri de culoare portocaliu-închis. dar în soluri minerale conţinutul în zahăr al rădăcinilor poate creşte la 716% (Simon. Morcovii cu un conţinut între 30 şi 50 ppm terpene volatile sunt mediu aromaţi. Mărimea „inimii” influenţează calitatea rădăcinilor. tipică de morcov.0. sau la care „inima” să aibă aceeaşi culoare şi compoziţie chimică cu cele ale restului rădăcinii (sau cât mai apropiate). trebuie completat cu o aromă fină. acestea pot varia între 5 şi 330 ppm printre descendenţii hibrizi şi au o ereditate cantitativă cu o dominanţă incompletă pentru nivelul scăzut al terpenelor. care au o aromă intensă. Carotenoizii care dau culoarea portocalie a morcovului cuprind carotinele α şi β. 1962. Conţinutul în zahăr al rădăcinilor influenţează gustul şi valoarea alimentară a morcovilor. în exces (Simon. Un bun genitor pentru obţinerea unor descendenţi cu valori adecvate ale caracterului este soiul Bauer Killer Rote Herz. întrucât acestea fac dezagreabil consumul în stare proaspătă a rădăcinilor (Ardelean. Un gust plăcut. valoarea caracterului a oscilat între 3-7% pentru morcovii crescuţi în sol organic (Stommel şi Simon. necesară funcţionării sistemului nervos. Sunt preferaţi morcovii suculenţi. care are „inima” rădăcinilor de aceeaşi culoare cu restul pulpei morcovilor. echilibrat. mărimea „inimii” se poate aprecia în funcţie de aşa-numitul „Indice de Calitate”. după Freeman şi Simon (1983) o singură genă controlează tipul de zahăr (zaharoza sau zahărul reducător) din morcovi.0-3. Textura este corelată cu conţinutul rădăcinilor în fibre şi substanţe pectice.0 ale „Indicelui de Calitate” . fiind de două ori mai activă decât carotina α. valorile optime ale „Ic” sunt cuprinse între 2. este dată de un conţinut ridicat în substanţe terpene volatile. spre deosebire de cei cu un conţinut ridicat. nu sunt apreciaţi morcovii cu arome prea puter-nice. echilibrat. rezultă că. dar relaţiile exacte dintre aceste caracteristici nu au fost încă precis stabilite (Simon. dezagreabile. De altfel. Ereditatea conţinutului în zahăr al rădăcinilor este poligenică. Sunt apreciaţi mor-covii cu un gust dulce. cu un conţinut de 300 ppm caroten şi chiar 400-600 ppm caroten. dezagreabilă. 1975). conţine mai puţin zahăr şi caroten decât restul ţesutului parenchimatic. ambele transformându-se în organismul uman în provitamina A. aprecierea nu se face la rădăcinile alese ca elită.

) şi nematozii. variabilitatea rezistenţei la boli şi dăunători este foarte redusă în cadrul subspeciilor şi soiurilor de morcov cultivat. Cultivarurile din cele două categorii extreme pot fi utilizate ca genitori sau ca material iniţial de ameliorare pentru obţinerea unor noi soiuri sau hibrizi de morcov cu maturare timpurie sau tardivă. prezintă o slabă rezistenţă mecanică şi se frâng uşor la recoltare.). 03 – semitârziu. B. În general. iar dintre dăunători. Morcovii timpurii sunt destinaţi cu precădere consumului curent. 9. astfel de rădăcini dau naştere unor seminceri slabi. inventarierea unor potenţiale surse de rezistenţă poate fi efectuată şi în speciile şi subspeciile înrudite cu morcovul cultivat. cu o bună producţie la hectar şi cu o calitate corespunzătoare cerinţelor tot mai ridicate ale pieţei. În funcţie de epoca de maturare a rădăcinilor. 9. Spre deosebire de variabilitatea relativ amplă care există la morcov pentru elementele productivităţii şi calităţii (care. cu inflorescenţe puţine şi sărace în flori (Ardelean. întrucât rădăcinile cu o „inimă” slab dezvoltată. deoarece ei au o capacitate de păstrare foarte redusă.4. De aceea. chiar dacă sunt de bună calitate. inclusiv foarte timpurie şi cu rădăcini de dimen-siuni mari.nu sunt de dorit. pentru eventuala identificare a unor surse de rezistenţă la atacul agenţilor patogeni şi dăunători care afectează culturile la morcov. 1986.4. de aceea la soiurile foarte timpurii şi timpurii se obţin producţii mai mici la unitatea de suprafaţă. la morcov. cât şi depozitării şi industrializării.4. În plus. Moss. musca morco-vului (Psila rosae F. Uriaş de Berlicum. transport şi manipulare.. Epoca de maturare a rădăcinilor În concordanţă ce cerinţele pieţei şi consumatorilor. este necesară evaluarea aprofundată a germoplasmei reprezentată de soiurile şi populaţiile locale de morcov. obţinerea unor cultivaruri rezistente la secetă. precum şi cu conţinutul acestora în substanţă uscată. iar prin alegerea unor genitori adecvaţi se pot obţine noi cultiva-ruri cu maturarea dorită.3. precocitatea matu-rării rădăcinilor este corelată negativ cu mărimea şi greutatea. cei tardivi au o bună rezistenţă la păstrare. În schimb. astfel că pot fi destinaţi atât consumului curent. cele mai mari pagube le pro-voacă putregaiul umed (Erwinia carotovora Jones) şi putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum Lib. Bantry. de la 70-90 zile la formele timpurii (cum sunt hibrizii Napoli şi Bangor). 04 – târziu. de la foarte timpurii. prin metode adecvate de ameliorare. până la 130-140 zile la cele târzii (ex. de altfel. menţinerea culorii rădăcinilor la prelucrarea tehnică etc. până la foarte tardive. Nogales F1). obţinerea unor cultivaruri cu o foarte bună capacitate de păstrare a rădăcinilor peste iarnă.5. Bauer Killer Rote Herz. comparativ cu alte specii). 1994). de la care. Perioada de vegetaţie a acestora este variabilă (Ciofu şi colab. nu a fost explorată şi exploatată suficient în ameliorarea morcovului. o eventuală bună compor-tare la boli şi dăunători ar putea fi transferată formelor cultivate. la morcov trebuie create şi introduse în cultură soiuri şi hibrizi comerciali cu epoci de maturare diferite. 02 – semitim-puriu. sau procesare industrială sub formă deshidratată şi făină. Epoca de maturare a rădăcinilor este un caracter cu un determinism poligenic. cultiva-rurile incluse în Catalogul Oficial din ţara noastră se împart în următoarele grupe de precocitate: 00 – foarte timpuriu. 01 – timpuriu. Rezistenţa la boli şi dăunători Dintre bolile care atacă morcovul. 9. Alte obiective de ameliorare Printre alte obiective avute în vedere în ameliorarea morcovului se află crearea unor cultivaruri care să nu emită lăstari floriferi în primul an de cultură.4. De asemenea. la ramificarea şi crăparea rădăcinilor. a unor cultivaruri destinate special pentru obţinerea de suc. . Kamaran F1. 2003).

În acest scop.5. Indiferent de varianta utilizată. sau pe grupe de plante.2. Selecţia individuală Selecţia individuală este folosită la morcov în special pentru obţinerea liniilor consangvinizate. cel mai adesea. În afara unor linii consangvinizate destinate creării hibrizilor comer-ciali. În acest caz. necesare creării hibrizilor comerciali.5. populaţii sau chiar hibrizi comerciali. care se utilizează şi în momentul de faţă pentru obţinerea soiurilor cu polenizare liberă.În realizarea unor soiuri rezistente la secetă sunt luate în conside-rare. discutat şi la celelalte specii legumicole alogame (ceapă. Şi la morcov se poate efectua autopolenizarea forţată pentru obţine-rea liniilor consangvinizate. . forma. Metoda poate fi aplicată eficient în vederea exploatării variabilităţii naturale ample ce există în soiuri şi populaţii locale. de ameliorator. Hibridarea Hibridarea constituie.1. şi la morcov. care se pot înmulţi împreună. va fi mult mai mare decât în populaţia iniţială. Autopolenizarea este mai uşor de realizat prin geitonogamie. cât şi cea artificială. 9. cu alegeri repetate. Pentru menţi-nerea nivelului de heterozigoţie caracteristic unei plante alogame. ca potenţiali genitori. în fiecare etapă (verigă) de selecţie. o metodă extrem de eficientă de provocare a variabilităţii necesară selecţiei. În funcţie de parti-cularităţile populaţiilor în care se efectuează selecţia. Selecţia în masă Selecţia în masă reprezintă cea mai veche metodă de ameliorare a morcovului. care trebuie prelucrat până la obţinerea unui soi cu polenizare liberă omogen fenotipic. subspeciile maximus şi syriacus. iniţiată într-o populaţie heterogenă. culoarea rădăcinilor etc. provocată. şi la morcov se manifestă efectul negativ al fenomenului de depresiune de consangvi-nizare.5. metoda poate exploata orice tip de variabilitate. atât cea exis-tentă în soiuri. omogeni-tatea unor caracteristici ale productivităţii şi calităţii producţiei (mărimea. cu acelaşi tip de selecţie. se poate aplica şi varianta de selecţie în masă pe grupe de plante. de regulă. se aplică varianta de selecţie în masă pozitivă repetată. În noua populaţie. ambele carac-terizate printr-o rezistenţă deosebită la deficitul de umiditate din sol şi aer (Ardelean. Dacă în populaţia hibridă apar plante cu caracteristici distincte. Prin metoda selecţiei în masă se poate valorifica şi variabilitatea artificială.3. trebuie să se aleagă un număr suficient de mare de plante elită cu caracteristici valoroase asemănătoare. obţinută prin extragerea unor plante elită şi înmulţirea acestora. prin selecţie în masă. varză). provocată de ameliorator prin hibridare. repetată. multe dintre ele extrem de heterogene.). precum şi a epocii de maturare. însă se recomandă ca generaţiile de autopolenizare să fie întrerupte periodic prin generaţii de încrucişare liberă a celor mai valoroase elite. prin selecţie individuală pot fi obţinute linii cu caracteristici asemă-nătoare (dar la care depresiunea de consangvinizare să nu fie prea accen-tuată). din punct de vedere tehnic. 1986).5. se poate obţine o populaţie mult îmbunătăţită sub aspectul productivităţii şi uniformităţii rădăcinilor. prin hibridare. dar la fel ca alte specii alogame. pentru a nu se manifesta foarte puternic depresiunea de consangvinizare şi pentru a se putea continua avansarea spre un grad ridicat de homozigoţie. formând soiuri cu polenizare liberă. 9. Aplicarea selecţiei individuale la morcov este asemănătoare. se poate aplica varianta selecţiei în masă pozitivă simplă. METODE DE AMELIORARE A MORCOVULUI 9. 9. întrucât se porneşte de la un material iniţial hibrid. atât fenotipic cât şi genotipic.

ambele uşor de recunoscut fenotipic (Ardelean. înfloririi eşalonate etc. Astfel de formule parentale sunt lansate ca hibrizi comerciali. pornindu-se de la variabilitatea largă provocată prin hibri-dare.Hibridarea se foloseşte atât pentru obţinerea soiurilor cu polenizare liberă. În acest scop. care conţin grăunciori de polen sterili. în urma testării în culturi compara-tive. rezultând sămânţa comercială hibridă. Prin hibridări ciclice şi dialele se poate determina capacitatea generală şi specifică de combinare a liniilor consangvinizate. După cum s-a precizat anterior. Consangvinizarea şi heterozisul Consangvinizarea şi heterozisul sunt metode de ameliorare folosite în producerea hibrizilor comerciali. a fost trans-ferată prin hibridare formelor cultivate. să fie eficientă. calitatea acestora. Uneori. la morcov. care ulte-rior vor fi încrucişate între ele. ulterior pot fi lansate în producţie ca soiuri noi cu polenizare liberă. Androsterilitatea petaloidă identificată de către Morelock şi colab. Pentru ameliorarea rezistenţei la secetă. precum şi modul de lucru. astfel că sunt identificate combinaţiile dintre liniile care asigură manifestarea unui intens efect heterozis la hibrizii F1 pentru producţia de rădăcini. prin încrucişarea liniilor respective în loturi de hibridare. prin uniformitate. Considerentele prezentate la ceapă şi varză privind succesul hibrizilor comerciali în producţie. sunt identificate forme care să manifeste la un nivel convenabil caracteristicile respective. la morcov. 1993). . evident.5. prin selecţie individuală se pot obţine linii consangvinizate. Sterilitatea masculă citoplasmatică (CMS) este larg folosită în obţinerea hibrizilor comerciali la morcov (Simon. dar au antere de culoare brună. caracterizată prin faptul că anterele sunt normal dezvoltate. Obţinerea seminţei comerciale hibride este simplificată şi mai ieftină dacă se folosesc linii consangvinizate materne androsterile. b) Androsterilitatea de tip „antere brunificate”. avantajele (şi eventual dezavantajele) pe care le prezintă acest tip de cultivaruri. în general. În primul caz. urmând ca sămânţa hibridă să fie obţinută. De la speciile sălbatice poate fi transferată la morcovul cultivat şi sterilitatea masculă citoplasmatică (CMS). (1996) într-o populaţie de morcov sălbatic. an de an. colorate în roşu-violet. 1994): a) Androsterilitatea petaloidă. conţinutul ridicat al rădăcinilor în substanţă uscată şi diferite alte substanţe utile (inclusiv α şi β caroten) se poate apela şi la hibridarea interspecifică. selecţionate în prealabil. se obţin descendenţi la care se manifestă noile recombinări genice. locul acestora fiind luat de formaţiuni asemănătoare petalelor. rămân perfect valabile şi la morcov. iar apoi se face transferarea androsterilităţii acestora la liniile consangvinizate valoroase. Androsterilitatea. este de două tipuri. datorită florilor mici. petalele adevărate ale plantelor androsterile de acest tip. se caracterizează prin absenţa stami-nelor din floare. dacă. hibrizii comerciali sunt. urmând ca prin selecţie în masă (în anumite situaţii şi prin selecţie individuală) să fie alese plantele elită şi să se obţină noi populaţii care. în ultimul timp. boli şi dăunători. superiori soiurilor prin productivitate şi. obţinerea liniilor consangvinizate se poate realiza prin autopolenizare forţată geitonogamă (între florile din aceeaşi inflorescenţă sau plantă). Şi la morcov. Pentru a se obţine linii androsterile la care să fie recuperat fenotipul caracteristic formelor cultivate şi în care să fie inclusă şi androsterilitatea de la forma sălbatică s-a folosit backcross-ul. cultivaruri care. În al doilea caz. la care nu trebuie să se efectueze castrarea florilor (operaţiune foarte costisitoare şi greu de realizat la morcov. în special. au ajuns să înlocuiască tot mai mult în cultură soiurile cu polenizare liberă. 9. prin încrucişarea unor genitori care prezintă împreună majoritatea caracteris-ticilor valoroase care se doresc încorporate în noul soi. epoca de maturare dorită etc. Variabilitatea existentă în fondul de germoplasmă la morcovul cultivat permite identificarea unor genitori adecvaţi pentru obţinerea unor descendenţi intraspecifici la care selecţia pentru productivitate şi calitate. trebuie mai întâi să fie identificate formele androsterile. sunt mici.). în loc de alb. în combinaţiile care asigură manifestarea fenomenului heterozis. foarte utilă în lucrările de creare a hibrizilor comerciali. precum şi pentru epoca de maturare a rădăcinilor. cât şi pentru obţinerea hibrizilor comerciali.4.

Prin muta-geneză. polenului. Controlul nu se efectuează numai în câmpurile de hibridare. .5. Inducerea mutaţiilor este o metodă care poate fi aplicată în scopul obţinerii unor plante la care principalele caracteristici ale rădăcinilor să sufere modificări interesante pentru alegerea unor plante elită. folosite în obţinerea seminţei comerciale hibride. ci şi în cele de menţinere a liniilor androsterile. Ingineria genetică şi biotehnologiile constituie mijloace prin care dezvoltarea germoplasmei la morcov poate avea un potenţial imens (Simon. culoarea rădăcinilor. 1993). conţinutul rădăcinilor în substanţe utile (zahăr. RAPD. în vara anului 1970. Morelock şi colab. Cel mai adesea se efec-tuează tratamente asupra seminţelor (umectate sau uscate). numită Wisconsin Wild Cytoplasm. Sporirea diversităţii androsterilităţii citoplasmatice. pentru evitarea impurificării acestora.Anrosterilitatea de tip petaloid este mai uşor de identificat feno-tipic. asupra rădăcinilor. caroten etc. Fenotipic. utile obţinerii hibrizilor comerciali. în vederea obţi-nerii hibrizilor comerciali F1 la morcov. izoenzime) asigură obţinerea rapidă de noi informaţii. Aceasta. Majoritatea hibrizilor comerciali creaţi în SUA sunt realizaţi pe baza unui singur tip de androsterilitate (Cornell cytoplasm).). forma. androste-rilitatea Wisconsin este asemănătoare cu cea de tip Cornell. identificat lângă Wisconsin. ar putea fi afectate mărimea. într-o populaţie de morcov sălbatic. Liniile materne androsterile. de aceea este mai frecvent utilizată în obţinerea hibrizilor comerciali.5. 9. trebuie minuţios controlate la începutul înfloritului. cu cât. plantele produc flori sterile în proporţie de 100% în umbelele principale şi de ordin superior. comportarea la atacul bolilor şi dăunătorilor etc. cu doze letale DL50 cuprinse între 80-100 Kr. epoca de maturare. iar diversitatea tehnicilor de utilizare a markerilor moleculari în ameliorare (RFLP. Alte metode de ameliorare a morcovului În afara metodelor de ameliorare prezentate. fizici sau chimici. seminţelor. morcovul poate fi uşor manipulat prin culturi de ţesuturi „in vitro” şi sisteme de transformare genetică. Tratamentele pot fi aplicate cu diferiţi agenţi mutageni. (1996) au lansat un alt tip de androsterilitate petaloidă. Prin inducerea mutaţiilor se pot obţine forme androsterile. este un deziderat agreat de către toţi amelioratorii. cu antere transformate în petale fără polen. pentru a se putea elimina toate plantele la care se manifestă tendinţa de restaurare a fertilităţii mascule. la morcov se pot utiliza şi alte metode de provocare a variabilităţii în scopul creării unor noi cultivaruri. cu atât mai mult.

Dintre personalităţile în domeniu din această epocă se detaşează André le Nôtre. Fontain-bleau. plantele horticole decorative sunt cunos-cute şi apreciate de om încă din cele mai vechi timpuri. Plutarh. Grand Trianon. a dus la apariţia primelor soiuri de plante decorative. ci numai pe acelea care corespundeau unui anumit principiu de frumos. de fapt. din America. iniţiindu-se. întotdeauna. devin treptat un bun de larg consum. au fost descrise de unii istorici vestiţi ai antichităţii. astfel că acest moment poate fi considerat ca o a doua etapă în dezvoltarea lucrărilor de ameliorare a plantelor decorative. la fel ca şi la alte plante horticole cultivate. Tuileries. Unele dintre aceste soiuri. Greciei şi Romei antice. selecţia unor forme adecvate principiilor de frumos.a.. 1986). respectiv specii luate în cultură în scopuri decorative. Ca atare. au fost elabo-rate noi tehnologii şi metode de cultură. Saint Claude ş. În ameliorarea plantelor horticole decorative. care a creat în Franţa splendidele grădini de la Versailles. . înzestrat cu un deosebit simţ al frumo-sului. mai târziu. înfiinţându-se spe-cial grădini botanice şi unităţi în care se desfăşurau cercetări ştiinţifice. cu mai bine de 2-3 mii de ani în urmă. dezvoltate într-o adevărată şcoală.şi interspecifice între diferite soiuri şi specii de flori. primele baze ale ameliorării moderne a plan-telor horticole ornamentale. Un exemplu eloc-vent privind admiraţia oamenilor din antichitate pentru flori îl constituie grădinile vechii Persii. Întrucât încă din antichitate. mărturiile arheolo-gice şi cele lingvistice evidenţiind din plin acest lucru. Florile care altădată erau apanajul claselor avute. Anglia. care încântă şi azi privirile vizitatorilor. omul nu cultiva orice fel de flori. Spania. s-au introdus noi specii ornamen-tale şi medicinale aduse din Orient şi. Plinius şi alţii.C a p i t o l u l 10 AMELIORAREA PLANTELOR HORTICOLE DECORATIVE 10. care au fost descrise de numeroşi istorici. Concepţia şi stilul lui André le Nôtre în arta obţinerii frumosului şi amenajării grădi-nilor. În unele reşedinţe bogate s-au înfiinţat parcuri şi grădini cu flori. culegerea plantelor din flora spontană. În secolele XIX şi XX ameliorarea plantelor horti-cole ornamentale cunoaşte o dezvoltare fără precedent. istoria dezvoltării cunoştinţelor şi realizărilor în domeniu au fost specifice nivelului de cunoaştere şi posibilităţilor concrete din fiecare timpuri. la multe civilizaţii antice aceste două noţiuni confundându-se. începe cea de-a treia perioadă cronologică din istoria ameliorării plantelor horticole ornamentale. (Neagu şi colab. Într-o primă perioadă. s-au construit sere etc. Odată cu efectuarea primelor încrucişări intra. În prealabil. un adevărat geniu în arhitectura peisagistică. care poate fi numită “empirică”. se poate afirma că primele lucrări de ameliorare a plantelor decorative sunt tot atât de vechi ca şi cultura aces-tora (Ardelean. omul a legat noţiu-nea de frumuseţe de aceea de floare. În Evul Mediu. 1986). Rusia etc. iar ulterior. perioada Renaşterii a marcat momentul în care încep şi primele lucrări sistematice de ameliorare a plantelor decorative. în scopuri ornamentale şi cultivarea acestora. care au avut loc în secolele XVII şi XVIII.1. printre care Xenofon. producţia lor dobândind tot mai mult caracteristici industriale (Ardelean. Suedia. ISTORICUL ŞI IMPORTANŢA AMELIORĂRII PLANTELOR HORTICOLE DECORATIVE Istoria civilizaţiei atestă faptul că. ale Egiptului. 1976). s-au răspândit şi în alte ţări euro-pene: Germania.

ORIGINEA. Dahlia x=8 D. ameliorarea plantelor horticole orna-mentale este o activitate sistematică.2. D. inclusiv în ţara noastră cultivându-se numeroase specii decorative. Realizări remarcabile încep să se obţină în etapa modernă. multiflora Thnb. centifolia L. wichuraiana Cr. însă realizări notabile în domeniu apar numai începând cu finele secolului al XIX-lea. R. odorata Sweet. R. în anul 1927. Pentru sistematizare. moschata Mill. merckii Lehm. În prezent. bengalensis Pers. R. D. R. R. ameliorarea plantelor decorative (a florilor şi arbuştilor orna-mentali) trebuie să asigure obţinerea unor soiuri şi hibrizi care. chinensis Koehn. să satisfacă într-o măsură tot mai mare gustul şi pretenţiile de frumos ale oamenilor. 28 14 14 28 21. prin carac-teristicile lor estetice şi economice. şi ulterior a laboratoarelor de biologie şi amelio-rare a plantelor horticole. cultura florilor este o activitate care se desfă-şoară în întreaga lume. canina L. setigera R. coccinea Cav. 2n 21. R. variabilis Desf. D. juaresii H. În momentul de faţă. organizată pe baza celor mai noi cuceriri ale ştiinţelor biologice. cu zonele lor de origine. cariologia şi originea acestora Genul şi nr. lutea Mill. 28 14 28 14 14 14 14 14. imperialis R. Tabelul 22 Principalele specii importante în ameliorarea plantelor horticole ornamentale. Originea principalelor specii ornamentale la care se efectuează lucrări de ameliorare este foarte diversă. R. aceeaşi etapizare cronologică. x=7 R. 35 28 28 14 28 32 32 64 64 64 64 Originea Europa ” ” ” Asia Centr. 28.Şi în ţara noastră. şi Îndepărt. et. R. carolina Fr. R. gallica L. D. M. sempervirens C. R. De aceea. pimpinellifolia L. R. DIVERSITATEA GENETICĂ ŞI SURSELE DE GENE PENTRU AMELIORARE Numărul speciilor horticole ornamentale din lume este extrem de mare. 35 21. istoricul ameliorării plantelor horticole ornamen-tale urmează. D. având o importanţă economică şi socială deosebită. rubiginosa L. Specii importante pentru cromozomal de cultură şi ameliorare bază R. 10. R. şi să asigure câştiguri pe măsură agenţilor economici implicaţi în producţia şi comerţul cu flori. 1999). speciile înrudite şi importanţa lor pentru cultură şi ameliorare (Ardelean şi Sestraş. damascena Mill. în tabelul 22 sunt prezentate aceste specii. în linii mari. arborea Egl. după înfiinţarea ICARului. ” ” ” ” ” ” ” Eurasia ” ” America de Nord ” America de Nord ” ” ” ” ” . alpina L. R. R. Rosa R.

Gladiolus x=7 Gl. rădăcinilor. să satisfacă simţul estetic al oame-nilor prin culoarea şi dimensiunile florilor. Toate obiectivele de ameliorare stabilite pot fi atinse numai prin cunoaşterea aprofundată a particularităţilor biologice ale fiecărei specii în parte. tristis L. kewensis hort. hibridă artific. carthusianorum L. D.) K F.3. plumarius L. Gl. hibridă artific. D. rezistenţa la ger. C. tulpinilor. persicum Mill. amstrongii Wats. prin parfum. adaptabilitatea la condiţiile de cultură din câmp sau din adăpost etc. estetice şi de cultură ale speciei respective. Gl. africanum B. la fel ca la cele-lalte plante horticole. hybrida Ragion. watsonius Thnb. D. 14 Europa Eurasia Africa de Sud ” ” ” ” ” ” Sp. specifică. Spre deosebire de alte plante. frun-zelor. floribundus J. Gl.et R. realizarea unor obiective generale şi speciale. F. cele ornamen-tale trebuie să îndeplinească o condiţie absolut obligatorie. D. Gl. sau alţi factori de stres. communis L. figurează productivitatea. boli şi dăunători. leichtlinii Klatt F. barbatus L. primulinus B. avute în vedere la toate plantele ornamentale. C. imbricatus L. F. C. GL. În cadrul obiectivelor generale. C. 2n 22 22 22 22 22 28 28 28 28 28 28 30 30 30 60. coum Mill. gandavensis vH. purpurescens Mill. şi anume: să fie într-adevăr decorative. D. OBIECTIVELE AMELIORĂRII PLANTELOR HORTICOLE ORNAMENTALE În ameliorarea plantelor ornamentale se urmăreşte. ” Mediteraneean ” ” ” ” ” Europa ” ” ” ” ” ” Cyclamen x=14 Dianthus x=15 10. Gl.90 90 30 30 Originea Africa de Sud ” ” Sp. caryopyllus L. D. deltoides L. a materialului iniţial de ameliorare ce stă la . caesius Sm. D. Gl. refracta (Jack. libanoticum Hildebr. ulti-mele caracteristice fiecărei specii şi în concordanţă cu particularităţile biologice. Tabelul 22 (continuare) Genul şi nr. cromozomal de bază Fresia x=11 Specii importante pentru cultură şi ameliorare F. prin gingăşie etc. cardinalis Curt. C. chinensis L. calitatea. Gl. C. Gl. neapolitanum Ten. blandus W. pisittacinus H.

să nu contrasteze strident cu verdele frunzelor sau a tulpinilor. pentru fiecare specie au fost stabilite anumite condiţii pe care trebuie să le îndeplinească noile cultivaruri. Majoritatea caracteristicilor de productivitate sunt fixate în baza ereditară a soiurilor şi speciilor de plante ornamentale.3. înflorirea eşalonată. La gladiole se urmăreşte obţinerea unor plante capabile să formeze 15-20 de flori în inflorescenţă. Calitatea Calitatea reprezintă un obiectiv de ameliorare complex. iar la cele pentru cultură forţată tija florală trebuie să fie cât mai lungă. flexibili dar suficient de tari pentru a nu se rupe sub greutatea florilor. 10.1. . de asemenea. fără pete de făinare sau pătare neagră. Deoarece elementele de calitate diferă în rândul speciilor ornamen-tale. cu boboci mari şi alungiţi. caracterul remontant constituie un element de productivitate şi poate fi considerat esenţial pentru asigurarea unei productivităţi ridicate. semănatul sau plantatul eşalonat. întrucât indiferent cât de frumoasă este o floare. Calitatea depinde. 10. cel mult. de diverse culori şi nuanţe sau chiar în combinaţii armonioase de culori. La dalii.dispoziţia ameliorato-rului şi a celor mai adecvate metode ce trebuie folosite pentru realizarea fiecăruia din obiectivele propuse.3. viu colorate. sunt numai câţiva din factorii tehnologici care influenţează direct productivi-tatea plantelor horticole ornamentale. Alături de acestea. pentru micile grădini de flori din jurul caselor. Densităţile mari de plante la unitatea de suprafaţă.2. 1999). constituie un element de bază în realizarea unei productivităţi ridicate. de parfumul emanat de flori. Soiurile de gladiole destinate parcurilor trebuie să aibă tija scurtă. La trandafiri. dar şi la alte specii floricole amplasate în parcuri. La garoafe o bună calitate este exteriorizată prin flori mari. irigarea etc. de durata de păstrare a funcţiei decorative. cu un număr mare de flori. care să se recolteze sau să decoreze simultan sau eşalonat. din care cel puţin 5-6 flori succesive să înflorească simultan. durabile. care la plantele ornamentale este condiţionat de un complex de factori ereditari a căror acţiune este strâns dependentă de condiţiile mediului natural şi de cultură. Aspectul decorativ al florilor depinde de numeroase elemente de calitate: numărul inflorescenţelor pe plantă. care constituie şi criterii de apreciere a calităţii foarte precise. un număr mare de flori sau inflorescenţe etc. Florile la gladiole pot fi de diferite culori şi nuanţe şi trebuie să aibă o durată cât mai lungă de înflorire. pe etaje. iar parfumul florilor trebuie să fie cât mai fin. culoarea florilor trebuie să fie atrăgătoare. nivelul de fertilizare. Productivitatea Productivitatea reprezintă un obiectiv important de ameliorare la plantele ornamentale. La trandafir sunt considerate valoroase soiurile cu înflorire conti-nuă. factorii de mediu şi de cultură influenţează şi ei decisiv productivitatea plantelor ornamentale. dacă nu este posibilă reproducerea ei pe scară industrială ea nu prezintă valoare decât. numărul petalelor în floare. de lungimea şi poziţia tulpinilor. Printre criteriile generale care pot fi utilizate în aprecierea calităţii la plantele decorative se pot enumera următoarele: plantele decorative de calitate trebuie să prezinte cât mai multe inflorescenţe (flori) etalate armo-nios pe tulpină sau ramuri. modul de dispunere al acestora etc. fără a fi “înecate” de frunze. de dezvoltarea unor flori tipice ca formă şi dimensiuni. de mărimea şi numărul frunzelor etc. în funcţie de care se efectuează selecţia şi în final omologarea noilor soiuri sau hibrizi comerciali la plantele decorative (Ardelean şi Sestraş. cu caliciul rezistent la crăpare. pedunculi florali lungi. Productivitatea este determinată la majoritatea speciilor ornamen-tale floricole de o înflorire abundentă.

în eşalonarea epocii de înflorire a soiurilor de flori aparţinând diferitelor specii. cu inflorescenţe bogate. La ciclamen calitatea se exprimă printr-o înflorire abundentă. eventual. ridică o serie de aspecte particulare. Rezistenţa la boli şi dăunători Rezistenţa la boli şi dăunători constituie obiective avute în vedere în toate programele moderne de ameliorare a plantelor ornamentale (Munteanu. Rezistenţa la ger Rezistenţa la ger este un obiectiv de ameliorare esenţial pentru speciile decorative destinate parcurilor sau grădinilor de flori (de exemplu trandafiri. tufele trebuie să fie de înălţime mijlocie sau de cel mult 1. de peste 14 cm în diametru. Astfel. Parfumul florilor trebuie să fie atrăgător. vor trebui să aibă epoca de înflorire înaintea crizantemelor. Soiurile pitice de tip Mignon ca şi cele uriaşe sunt preferate doar pentru parcuri.4. de culori şi nuanţe cât mai diverse. La trandafiri.3. Bolile şi dăunătorii plantelor horticole . este relativ simplu şi foarte bine cunoscut. pentru a nu le concura pe acestea din urmă. Principiul de bază rămâne acela că. Epoca de înflorire Epoca de înflorire a speciilor horticole ornamentale constituie un obiectiv de ameliorare deosebit de important datorită. parfumate. La frezia sunt socotite de calitate plantele cu tija lungă. La majoritatea speciilor ornamentale sunt de dorit soiuri cu epoci de înflorire diferite.0-1. La crizanteme. O bună com-portare la gerurile din timpul iernii este hotărâtoare pentru supravieţuirea soiurilor cultivate în câmp pentru flori tăiate şi pentru soiurile de parc care iernează sub cerul liber. Din punct de vedere economic. Florile trebuie să fie mari. de toamnă. Tija florală trebuie să fie dreaptă şi suficient de rezistentă pentru a nu se îndoi sub greutatea florilor. pe pedunculi lungi şi puternici care să le scoată dintre frunze şi să le expună vederii.). Obţinerea culorilor dorite la ciclamen nu constituie o problemă prea dificilă deoarece mecanismul ereditar al transmiterii diferitelor culori. Se consideră că o floare de frezia este armonios proporţionată atunci când are lungimea cu 1-2 cm mai mult decât diametrul. 10. La gerbera soiurile de calitate trebuie să aibă flori multe şi mari. crizanteme.2 m înălţime. gura leului etc. trandafirii târzii. crearea unor soiuri cu epoci de înflorire eşalonate. acestea nu trebuie să se suprapună pentru a nu da naştere unei concurenţe nedorite între diferitele specii floricole. la această plantă. 10. cu petale multe. flori mari. îndreptate toate în sus şi aşezate pe o singură linie.. 1999). care să cuprindă 6-12 flori frumos înserate.3. obţinerea unor soiuri rezist-ente la gerurile timpurii de toamnă este necesară tocmai pentru a se putea prelungi cât mai mult durata de timp cât aceste specii îşi pot etala calităţile decorative în parcuri şi grădini. iar florile cât mai divers şi frumos colorate.a. în primul rând.La dalii. divers colorate şi. 2000). gura leului ş. Inflorescenţele trebuie să fie uniforme ca mărime. rezistenţa la ger şi iernare este deosebit de importantă şi constituie un deziderat urmărit în lucrările de ameliorare. salvia. 10. În felul acesta este posibilă acoperirea unei perioade cât mai lungi de timp cu flori comercializabile. dispuse armonios. salvia. de culori şi nuanţe diferite.3. la diferite specii horticole. de la foarte precoci până la tardive.5. de exemplu. unor considerente de ordin economic şi abia în al doilea rând unor considerente de ordin estetic (Ardelean şi Sestraş. cu un parfum fin.3.

iar la trandafir peste 300 de soiuri au fost obţinute prin selecţia şi înmulţirea unor mutante naturale. La gura leului se cunosc peste 440 de asemenea mutaţii. vigoarea acestora. boală care. iar pentru unele specii. cu ajutorul acestei metode. bienale. cu flori galben-aurii. sunt uşor de perpetuat şi înmulţit chiar şi mutaţiile somatice care nu se transmit prin înmulţirea sexuată. obiectivul principal al ameliorării pentru rezistenţa la boli îl constituie obţinerea unor soiuri imune la Freesia virus 1.4. La toate speciile ornamentale.) şi la rugini (Uromyces gladioli Pass.). Inducerea artificială a mutaţiilor poate spori frecvenţa de apariţie a unor mutante interesante. Cele mai frecvente şi periculoase boli ale trandafirilor sunt făinarea (Sphaerotheca pannosa Lev. În cadrul soiurilor şi speciilor de garoafe cultivate. cu diferenţe majore între ele.). Selecţia mutantelor spontane şi induse Selecţia mutantelor spontane şi induse este o metodă simplă şi eficace de ameliorare a plantelor horticole ornamentale. iniţial. bulbilor. METODE DE AMELIORARE A PLANTELOR DECORATIVE Pentru realizarea obiectivelor de ameliorare stabilite prin progra-mele de cercetare la plantele decorative. tuberculilor etc. La astfel de specii. crearea unor noi soiuri cu rezistenţă genetică la aceste boli constituie teme importante de cercetare în multe centre de ameliorare din lume (Wagner. rezistenţa la rugină (Uromyces cariophyllinus Schrank-Winter). provine dintr-o mutaţie spontană identifi-cată la soiul Ambassador. este de-a dreptul impresionant. astfel de mutaţii afectează forma. de aceea. în lucrările de ameliorare se urmăreşte. nu numai că depreciază florile.000) există unele cu o bună comportare la atacul acestor boli. data înflo-ritului şi durata perioadei de înflorire. la crizanteme circa 400 de soiuri au fost. La noi în ţară. talia plantelor. Dintre bolile care afectează garoafele. În cadrul numă-rului imens de mare de soiuri existente la trandafir (peste 30. care pot conferi sursele de gene necesare pentru crearea unor noi soiuri. Numărul soiurilor de plante ornamentale. 10. trebuie să se utilizeze metode de ameliorare adecvate. Metoda selecţiei mutaţiilor naturale este uşor de aplicat la speciile horticole ornamentale care se înmulţesc vegetativ.). iar la frezii. metodele de ameliorare nu se deosebesc. La majoritatea speciilor horticole ornamentale. razele Roentgen sau izotopii radioactivi Co60 şi P32. creat la S. în esenţă. destinate în principal culturilor protejate. precum şi la alte boli ale trandafirilor. dar provoacă şi pierirea în masă a plantelor şi compromiterea culturii. 10. Chiar dacă există numeroase specii de plante decora-tive. de cele aplicate la restul plantelor horticole.D. selecţia şi înmulţirea unor mutante valoroase. mărimea şi culoa-rea florilor. de regulă. La gladiole se urmăreşte obţinerea unor soiuri rezistente la pătarea tijelor (Ascochyta gladioli Schl. La speciile horticole ornamentale.ornamentale depreciază cantitativ şi calitativ producţia. pot fi create noi soiuri. tipul de creştere. frecvenţa de apariţie a mutaţiilor naturale este suficient de mare pentru a justifica efortul necesitat de identificarea. folosindu-se. tratamentele mutagene se aplică seminţelor uscate. Noul soi de trandafir Golden Elegance. astfel că prin alegerea unor genitori adecvaţi acestui obiectiv. sau umectate în prealabil. au fost obţinute două noi soiuri de . obţinute prin selecţia unor mutaţii spontane. în ceea ce priveşte biologia plantelor (anuale.C. Cluj-Napoca (1995). simple mutaţii spontane. 2002). perene). variabilitatea rezistenţei la această boală este destul de pronunţată. bolile şi dăunătorii pot constitui adevăraţi factori prohibitivi ai producţiei. 2002). tipul de polenizare preferat (autogame sau alo-game) şi modul de înmulţire (seminal sau vegetativ). rezistente la bolile respective. rugina (Phragmidium disciflorum James) şi pătarea neagră (Diplocarpon rosae Fr. cu flori roşii-portocalii (Wagner.4. polenului. rezistente la atacul de rugină.P.1. în principal.

4. ca mutaţii artificiale induse soiului Rubin (Felicia Iliescu. Selecţia în hibrizi naturali Selecţia în hibrizi naturali este o metodă destul de larg aplicată şi în prezent în ameliorarea speciilor ornamentale. Semănarea acestor seminţe. obţinându-se în acest fel hibrizi interspecifici. Datorită capacităţii majorităţii speciilor horticole ornamentale de-a se înmulţi cu uşurinţă vegetativ. daliile. astfel că sămânţa rezultată în urma polenizării libere a unor plante reprezentative dintr-un soi valoros este. citată de Ardelean şi Sestraş. zambilele etc. din care prin selecţie să poate fi alese formele dorite. Când tratamentul mutagen se aplică gameţilor (polen) doza cea mai adecvată obţinerii de mutaţii este cuprinsă între 0. 10. Şansele identificării unor astfel de plante sunt mai mari atunci când în apropierea soiului de la care se recoltează seminţele sunt amplasate soiuri valoroase. fără teama de a pierde caracteristicile lor valoroase datorită segregărilor ulterioare. prin urmare. iar pentru bulbii de gladiole şi ciclamen doza de 10-15 Kr s-a dovedit cea mai eficientă în inducerea unei frecvenţe ridicate a mutaţiilor.4. Hibridarea interspecifică Hibridarea interspecifică la plantele horticole ornamentale este cunoscută şi folosită în practica ameliorării încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Combinarea într-un hibrid a însuşirilor valoroase de la două soiuri aparţinând aceleaşi specii constituie o cale sigură de obţinere a unei variabilităţi ample. selecţia hibrizilor valoroşi şi înmulţirea acestora pe cale vegetativă constituie principalele faze ale metodei selecţiei în hibrizi naturali la speciile ornamentale. 10. se manifestă la aplicarea acestei metode şi în ameliorarea plantelor decora-tive. iar selecţia se face numai pe baza cunoaşterii formei materne. datorită simplităţii şi eficien-ţei sale. Cele mai multe specii ornamentale sunt alogame (trandafirii.2. este necesară urmărirea unui volum foarte mare de material biologic hibrid pentru a avea şansa depistării unor plante elită valoroase. care ar putea furniza polenul necesar fecundării florilor.2-0.3. La speciile ornamentale. metoda hibridării intraspecifice este mult mai operativă decât în cazul aplicării ei la legume sau la alte plante care se înmulţesc exclusiv prin seminţe. în timp ce pentru seminţele umectate nivelul DL50 coboară la 4-8 Kr. Seminţele uscate a majorităţii speciilor floricole se supun unor doze de 15-30 Kr. hibridă. la celelalte specii horticole. Acestea constau în faptul că la hibrizii naturali nu se cunoaşte provenienţa polenului şi. În ameliorarea a numeroase specii ornamentale se recurge la încrucişarea unor genitori din specii diferite. Obiectivele de ameliorare urmărite prin utilizarea hibridării inter-specifice sunt numeroase. elitele valoroase pot fi alese încă din F1 şi apoi înmulţite vegetativ. dalii şi gladiole).6-1. în cea mai mare parte. Nivelul DL50 variază în funcţie de organul tratat şi starea acestuia. 10. De asemenea. 1973.4. genitorul patern. Dezavantajele semnalate anterior.4. 1999). Bulbii de lalele se supun unor doze de 0. aparţinând aceluiaşi gen (de exemplu la trandafiri. Hibridarea intraspecifică Hibridarea intraspecifică constituie o metodă de bază folosită în ameliorarea plantelor ornamentale.6 Kr. printre acestea fiind incluse următoarele: obţine-rea unor soiuri de plante ornamentale cu o înflorire .).0 Kr. la care se manifestă o foarte mare variabilitate.gura leului (Aniversarea şi Start).

în special atunci când se încrucişează genitori cu genoame neomoloage sau cu grade diferite de ploidie.4. în urma hibridării interspecifice se obţin adesea hibrizi sterili. Astfel. pot fi perpetuaţi şi înmulţiţi vegetativ. Consangvinizarea şi heterozisul Obţinerea liniilor consangvinizate şi crearea hibrizilor comerciali reprezintă metode de ameliorare tot mai mult utilizate la plantele decora-tive. La speciile ornamentale care se înmulţesc vegetativ. rezistente la boli şi dăunători. La fel ca la alte specii horticole. butaşi etc. La speciile ornamentale cu înmulţire vegetativă. tubero-bulbi. acesta va putea fi înmulţit şi menţinut pe cale vegetativă (prin bulbi.abundentă. sterilitatea hibrizilor interspecifici trebuie evitată sau. fără să fie necesare etapele caracteristice producerii seminţei comerciale hibride (autopolenizare continuă în condiţii de izolare pentru menţinerea liniilor consangvinizate. încrucişări permanente ale liniilor consangvinizate în loturi de hibridare pe baza unor anumite formule parentale etc. remontante. atât la cele cu înmulţire prin seminţe cât şi la cele cu înmulţire vegetativă. dalii. crizanteme etc. extinderea în cultură a hibrizilor comerciali apare pe deplin explicabilă. lalele. şi la speciile ornamentale. la garoafe. sterilitatea hibrizilor interspecifici nu constituie un impediment prea mare. Diversitatea mare a speciilor ornamentale în cadrul fiecărui gen oferă posibilităţi practic neli-mitate acestei metode de ameliorare. deoarece aceştia. rezistente la ger etc. metoda prezintă avantajul că. 10. ea trebuie înlăturată prin metode adecvate.5. dacă apare. dacă sunt valoroşi. La speciile ornamentale care se înmulţesc prin seminţe. odată creat un hibrid comercial. .).).

Tipo Agronomia...Havey. Birkholz. 1994. L. 538. Alston. R. Resistance Genes in Apple and Biotypes of Dysaphis devecta. C. Ardelean... Cordea. Ameliorarea plantelor horticole. Bell. 87. Bell. Eshed. 1992.. Alston. Identification of QTL for traits of agronomic importance from Lycopersicon esculentum. Blazek. Managementul producerii de sămânţă şi material săditor. 4. M... Apahidean. Ardelean. Stn. Rep. T.. 9. Nr. 133-135. 16. A. van der Zwet. D. International Soc. J.Cytol. Ameliorarea plantelor horticole. Ghidra. M. Zamir. J. Ed.J. Y. J. 15. 1990. J. J. Acta Hort. Kaczmarek. In: Genetic Resour-ces of Temperate Fruit and Nut Crops. 7. 539. F. 2004. 373-376. Appl. Moore and J. 233-240. J. Sestraş. J. Ed.. Similarities and Relationships among Open-Pollinated Populations of the Bulb Onion as Estimated by Nuclear RFLPs. V. Delseny. Ann. Sestraş.. 1995. Inheritance of Hypersensitivity to Rosy Apple Aphid Dysaphis plantaginea.. Ann.. 2003. 20. H... Genet. Babula. A-H. Ameliorarea plantelor horticole şi tehnică experimentală.. 105114.. M. C. Genet. In: The Pear. Quiros. AcademicPres. Studies on the Inheritance and Selection of Sweetness and Acidity of Apples. II. 1985. Berninger.. R. 381-397. Childers (eds. Tanksley.. D. 2000. 3. Vol. 95-99. 1965. Hungarian Resistance Breeding in Sour Cherries. Apostol. Precocity and Productivity in Some Sweet Cherry Crosses. Petiard. Ardelean. 487. Acta Hort. Alleweldt. Sci. J. R. Soiuri tetraploide de măr. Uhlig. Usage of Genetic Marks by Tomato Selection of the Perspective Varieties and Heterosis Hybrids. Ardelean . F. 1995. Blake. Amelior.. J. F. International Soc. R. Blazek. 21-25. I. J. Advanced Backcross QTL Analysis of Tomato. Resistance to Pear Psylla Nymphal Feeding of Germplasm from Central Europe. 343-345. Cluj-Napoca. P. Cluj-Napoca.. H. Moore and J. 1999. 6. 12. Acta Hort.. G. Cluj-Napoca. In: Genetic Resources of Temperate Fruit and Nut Crops. Beck-Bunn. Malling Res. 75-81. XXVII. 23. 1970. R. 21. B. 90. V. Acta Hort. 1977. Ballington jr. 1994. 5. Sestraş. 8. 46/2. Appl. J. The Pear Breeding Program of the United States Department of Agriculture.BIBLIOGRAFIE 1. B. Ed. Îndrumător de lucrări practice. Briggs.). Theor. 2. M. E. 19. 1969.. 18. Wageningen. N. H.. R. Cluj-Napoca. AcademicPres.. 403. Baojiang L.Genet.. M. Plant. L. Tipo Agronomia. Reisch. 97. S. M. Bul.. 363-365. 17. 2003. 1999.Guiyong.H. Pomona. F. M. O.. Alston. 1990.. USACN. Precocitatea intrării pe rod a hibrizilor de măr pe rădăcini proprii.). 14. Briggs. 12. Construc-tion of a Genetic Map for Brassica oleracea Based on Ests from the Arabidopsis Thaliana Genome. Bell. Horticultural Publications. Rev. 1992. 13. L.Biol. Ed. S. for 1968. Bekov. 10. Cluj-Napoca. Sadowski. Acta Hort. 15. Gainesville. D... 1986.J. Ardelean.. M. Cultura legumelor. Pears (Pyrus). Response of Apple Cultivars to Mildew (Podosphaera). Segregation and General Evaluation of Spur Type or Compact Growth Habits in . 183-199. Lopez. L. R.. 622. D. B. Theor. R. 22. Spiegel-Roy. Wageningen. T. F. for Hort. Can. Ed. 1982. Grapes (Vitis). for Hort. Bernacchi. R. N. 2. 169. 40-42. Osama. 257-258. Ballington jr. 11. 2000. van der Zwet and N.Appl. Contribution à l’étude de la stérilité mâle de l’oignon (Allium cepa L.. Bark. 1998.. E. Sci.Shixi. T. Capacitatea generală (CGC) si specifică (CSC) de combinare în diferite tipuri de combinaţii parentale. R. 607-614.. M. Acta Hort.

. J. Ceres. I. 538.Baciu. Fresh Consumption Tomato Performance of a Local Landrace and Derived Lines. htm.R... 2002. 36. 2002.. 35. 473-476.. Bouvier L. 622. Acta Hort.R.. E.nl/ pv/res 2000.3. P. A Linkage Map of Isoenzyme Loci in the Cherry Progeny Prunus avium ‘Napoleon’ x P. Amelioration de la resistance de la vigne au mildiou (Plasmo-para viticola (B. ICPP Piteşti-Mărăcineni. Acta Hort. Branişte.. N. Botu. I. Nr. 24. Cultura părului. M. p. dpw. N. F. Acta Hort. 1990.. L.) using AFLP and Microsatellite Markers. Gh. 596.) Susceptibility in Apple Progenies with Segregation for Scab Resistance. Ceres. Bouvier. G. Ann.Plieske. 577. 30.. D. R. P.Andreieş. M. Boškovič. Boritzki. 44. 2000.. Branişte.Struss.. 2. 538. 32. 2000. R. 33.Tobutt. The Evaluation and Classifi-cation of Growth Vigor of the Plum Cultivars Grafted on Various Rootstocks. 623. 579. Branişte.Iacobuţă. Polenizatori recomandaţi pentru soiurile zonate de măr şi păr. Guerif. N. First Doubled Haploid Plants of Pear (Pyrus communis). R. 39. D. 38. 46. 505-510. Botu. 339-346. U.. C.) Berlese et de Toni). Cercetări şi realizări în ameliorarea genetică a speciilor seminţoase din România. M. M. M. Boyden./Salm.Şerboiu. I. 1981. Amel. 89-95. et Ev. 538. 2000.. Boubals. Y. – Institutul de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Piteşti-Mărăcineni. 47... 2002. Cosmulescu.Tobutt. 2002. nipponica. Selection of Sweet Cherry Seedlings Homozygous for Self-Compatibility.Cerovič. Blazek.. N. Plantes.Sestraş. Boubals. 25. K... K. Djulbic.S. 1998. Acta Hort. Volum omagial. Nr. A. Cousins. Boubals. Lespinasse. 484. 317. D. The Genetic Control of Pollen Fertility. Părul. 2000. 1994. Pollenizing and Fruit Set for the Prunus Domestica L. I. 577. Rev. 283-290.Andrieş. Bletsos.. 31. 27. Mildew (Podosphaera leucotricha Ell. Annales de l’Amelioration des Plantes. Realizări privind obţinerea de noi soiuri de măr şi păr rezistente la rapăn şi făinare. 26. Species Composition of Japanese Plum Founding Clones as Revealed by RAPD Markers. Ameliorarea plantelor horticole.. Parnia.. 42.. 30 de ani de activitate (1967-1997).Ghidra.. Conphys. 249-254.. Boškovič. Horticultura. 45. 481525. . T. S. et C. Acta Hort. 41. Fusarium Resistance in Tomato. 4. Acta Hort. Recent Advances in Cherry Self(In)Compatibility Studies. Branişte.Byrne.A. D. M. N. M. Acta Hort. L. 1994.. Lespinasse. Plum Cultivars.) Berl. Botu. Boškovic. Grapevine Genetics and Breeding Facing the Challenges of the 3rd Millennium. 1998. A. Bucureşti.. Reprografia Univ.Botu. 321-324.Tobutt. V... et de T. 2003. Ed.. Acta Hort. Sarpe. 40.wau.. L. K. Y.. et C. 351-354.R. Soiuri rezistente la boli şi dăunători în pomicultură. C.. KRussell.. Ed. I. 25-32. Botu. Boonprakob.Apples. 2000.. Contribution a l’etude des causes de la resistance des Vitacees au mildiou de la vigne (Plasmopara viticola (B. 34. Horticultura. Botu.) et leur mode de transmission hereditaire. 37. Karyotype Analysis of an Haploid Plant of Apple (Malus domestica). 1997. N. In: Fondul de germoplasmă la speciile pomicole existente în România. N. Roman. Botu. 1 a 236. N. Pomicultura modernă şi durabilă.. R. Evaluation of Vitis aestivalis and Related Taxa as Sources of Resistance to Root-Knot Nematodes. Acta Hort. D. 299-306. J. P. 1984. 139145. 484.Sonneveld. C. Branişte. Ed. Cultivar Identification in Sweet Cherry (Prunus avium L. G. 173-175. Acta Hort. 1986. 21-44.Achim. 528. www. 257-262.S.Rădulescu. 28. Acta Hort. Acta Hort. 538. I. Rm. Acta Hort. Schuster. Recherche de geniteurs de resistance.H. din Craiova. I. 16-20.Ivan. Bucureşti. 43. A. 29. Bonnema. 20-22. Vâlcea...Godeanu.Goulas. Branişte. 2003. 2000. 1959. 2003. 1956. Acta Hort. 95-100.

Caimacan. Science. S. M. 53. R. 133-140. Bucarciuc. 1991. 49. T. Lauer. Teză de doctor habilitat în ştiinţe agricole. 124 (3). 56.E. Chişinău. Genetics of Apple. ICPP Piteşti-Mărăcineni.. 63. 1994.Alekseev. 379-386. Chişinău.Crête. 3-37. 1982. 50. M. P. J. K. S. 52.Georgescu. R. 62.. 153-162. V. Bus. G.M. Moldova. F. Journ.the Role for Molecular Techniques. J. Căzăceanu. Soiuri de măr. Cracking in Cherries..). Pear Biotechnology: Recent Progresses and Future Breeding Applications. Acta Agric. N. Chevreau. Ed. Moldagroinformreklama. în Moldova. F. Bucarciuc. Pergamon Press. Brown. Băişan. Plant Cultivar Identification and Registration .9. A. Janick (ed. M.P. 262-267. K.. E.for 1968. B.Rikkerink. 2001.Bergh (eds. F. Inst.Malling Res. J. Apahidean. C.Chong. Scandinavica. 3 (109). V. Pomicultură specială.López. S. Cluj-Napoca. Gh. S. 57. Cimpoieş. p. Cercet. Ameliorarea plantelor horticole şi tehnică experimentală.C. 59. Calistru. G. M. Ed. 1972.48.Ghidra.V. Rep. Şt. 65. Acad. Genet. 283-288. Casa Cărţii de Ştiinţă. Amer. Doina Damian. 1969. The Inheritance of Mildew Resistance in Progenies of the Cultivated Apple.N. Stan. Moldagro-informreklama. Analysis of Quantitative Trait Loci for Flavor. Contribuţii la cunoaşterea unor însuşiri tehnologice ale boabelor la unele soiuri de struguri pentru masă create în România.D. 66. Bucheli. S. 81-88.V. Gardiner. V. 37-47.. I. A. In: Fondul de germoplasmă la speciile pomicole existente în România. 1997. 2002. J. F. Cimpoieş. 2001. M.. 1999. J. Indiana. Determination of Cracking Susceptibility. 141-145. . C. 596.S.Bssett. 55. 639-643. Samplodnost i vzaimcopâliaemost sortov iabloni. Bucarciuc. Briggs.. în Moldova. 70.Zăvoi. F. V. 1959. agr. E. Mourgues.. Doina Damian. P. Ştiinţa Chişinău. Chiang. Iaşi. Camlin. Berar. Bucureşti. V.Pétiard. Soc. West Lafayette. Janick and Moore (eds. Chevreau. E.. Brown.). B. 541-547. Acta Hort. 1994. In: Sortoizucenie i selecţia pladavâh cultur. agr.V. Gheneticeskii analiz priznakov sortov iabloni pa patamstvu da vstuplenia ghibridov v pladanosenie. 1992. Inheritance of Downy Mildew Resistance in Table Grapes. N. Cultura părului.. 22. 69.Fulton. Compact Fruit Tree.Stn. Resursele genetice existente şi importanţa lor pentru lucrările de ameliorare a viţei de vie la S. Evelina Rudi. Ranatunga. 542. 8.. Euphytica. Horgoş. 68.. 538.Alston. Brown.. Cabbage.Popescu. Marker Assisted Selection for Pest and Disease Resistance in the New Zealand Apple Breeding Programme. 64. N.W. Bucarciuc. Hort. Rep.P. 1999. 54. 2003. 283-288. In: G. Vol. III. Genetic Engineering of Pear for Increased Fire Blight Resistance. 2000. Acta Hort. Budan. Vol. 27.Fenn. J. Chilom..H.. M.McNew.. şi Ped. 1993. Gh. 58.. Vişinul. Genetic Improvement of Vegetable Crops. Purdue Univ. Apples. Oxford. 1991. P.. P. John Wiley and sons. I. V. Acta Hort.. 2000. Malnoy.. Acta Hort. Gh. Ed. A. N.Landry.. 2003. Branişte. In: Advances in Fruit Breeding. S. Chişinău. E. S.Kalloo and B. and Compositional and Technological Parameters Linked to Tomato Quality in Advanced Backcrosses of Wild Tomato Species to the Cultivated Tomato.. S. Sources of Pest Resistance in Apple Cultivars. 625. V. In: Plant Breeding Reviews. V.O. 71. 61. Brown. Apple Breeding: Objectives. M.Voirol. 60. P. Brown. G... Strategies and Successes. V. 3 (109).. Cercet. H. 2002. 159-162. K. Press. Ciofu. Vol. In: Sortoizucenie i selecţia pladavâh cultur.. Brisset. Reynoird. Did. Studiul soiurilor şi ameliorarea genetică a mărului în Republica Moldova.Tanksley. F. Colograf-Com. Popescu. V. Ed. A. Acta Hort..). Calistru. 1997. Christensen. R. 538. 1975. 51. 67. Gh.Moore..

V. Dettweiler. agr. Sect. C. Cociu... Fruit Varieties Journal. Cramer. Acta Hort. Cociu. Ceres. Botu. J. Etude de quelques caracteres a controle genetique simple chez le Pommier (Malus sp. Ed. Breeding Apples for Scab Resistance: 1945-1990. Modoran. L. Ceres. 35. V. V. 2002. Bucureşti. Vol. 82. 88. 36 (7). 91. Z. Dathe. B.. Soiurile noi . N. 4753. 1997..Dainet. agr. 215-216. HortScience. Deckers. D. Pl. Barbara. Turcu. Botu. 579. 1997. 2001. Havey. E.De/Eccdb/ Vitis). Ann. Apple and Pear Breeding in Bulgaria. Vitis 39 (2). Schoofs. Acta Hort.Dainet. HortScience. C. Cociu. 1977. Biochemical. C. 217-222. Beschädigungsuhemfindlichkeit der Fruchtein michtigs zuchtziel der Apfelzüchtung. The Value and Perspectives of New Plum Cultivars Obtained in Romania. 2002.Atanasiu. 505-509. www. Ries. 1988. Acta Hort.. Ed. Cociu. 339.. 1999. M. Progrese în ameliorarea plantelor horticole din România.) et le Poirier (Pyrus communis). M.. 319-324. 1990. S. Br.. Şt... 225-226.. 69-74. McRae. O' Connor. 72. N. R. I. 251-282. Euc. 1337-1338. Sanford. 74.. Ceres. 86. A.. 1999.. Revue Suisse de Viticulture. 1989. Acta Hort. 3 (109). S. 2003. L. F. Crăciun. 81.. 73. pdf. Ljubanovic-Ralevic.. F. A. 90. 311-323. Gartenbau. 528. C. 1994. 147-150. QTL Analysis of Disease Resistance in Interspecific Hybrid Grapes.. Eibach. 484. T. 3 (109). 46(3). 1981. 84. Minoiu. 94. d'Arboriculture et d'Horticulture. 78. Botu. Pecknold. P. Performanţe româneşti în viticultura şi oenologia secolului XX. 2000. M. în Moldova.. Cercet. S. I. T. Zyprian. 89. Bucureşti.) Genotypes. Oprea. 12. Dayton. Cotea. Ed. Gh. E. 1967. J. Prunul. Gh. onion. Dettweiler. 87. Ed. NuMex Chaco Onion. D. Korban. 2003. Crosby. Janick. Abruda. J. 2003. E.. HortScience. V. Ed. Djouvinov. Goffreda. Morphological. H. 83. 93. I. D. Lauver. Metode de cercetare în ameliorarea plantelor pomicole. Calistru. 2003. 80. 17. 145-149. 95. Response to Root-Knot Nematodes in a Vitis Monticola Hybrid Population. I. . S.. 145-166. 76. 275-277. Cramer. Jung. 243-265. J. 589-593. P. Berlin. Cociu. K. Corgan. S. 2000. Grapevine Cultivar Müller-Thurgau and its True to Type Descent. Publ. Acta Hort. P. J. Pr. 85. Tratat de legumicultură. Pomicultura. Bucureşti. Kluver Acad.J.. I. Botu. V. and Molecular Markers in Onion. Corbaz.Ceres. Decourtye. G. 1998. 587. I. I. 577. Dacia. B. Voordeckers. Vol. Godeanu. K. Une nouvelle race de tavelure brise la résistance Vf. ΒCarotene Content and its Changing Dynamics in „nor” and „rin” Tomato (Lycopersicon esculentum Mill. 623. 79... Potenţialul agrobiologic al unor soiuri apirene studiate în ecosistemul viticol Copou-Iaşi. Meet. Acta Hort. De/ Genres/Idb/Vitis) European Vitis Database (http://www. A. A. Doina.. M. 25(5). Conphys. Cramer. Cvikic. 92. Zdravkovic. Savin.. Ed. Reisch. 34 (4). R. Susic. A. Cercet. Vol.. 9. In: Progress in Temperate Fruit Breeding. V. 1997.. Genetica plantelor horticole. I. The World Pear Industry and Research: Present Situation and Future Development of European Pears (Pyrus communis). I. Amelior. C. Cousins. Töpfer. A.. N. în Moldova. P. Surlan-Momirovic. nmsu. Weeden. V. Pasc. Descriptive Sensory Analysis and Correspondence Analysis to Select Apples for Fresh and Processing Markets. M. 1992. 603.. S. Acta Hort.. ClujNapoca. E. Genetic Immunity to Apple Mildew Incited by Podosphora.factor de progres în pomicultură. 2002. 77. Comparison of Open-Pollinated and Hybrid Onion Varieties for New Mexico. Bucureşti. The Two Vitis Databases as Tools for Germplasm Management Vitis International Variety Catalogue (http://www. Deslauriers. Şerboiu. 1993. R. edu /Publications /PDF/ Hybrid vigor. Dalbó. Damian. 75. 63-65.

538. 107Fischer. 112Fisher.Malodobry. R.. 101Dumitrescu. 97. 1994.. Acta Hort. 577. A. 1995.. 131-135. 613. J. Press. A. Sect. A.. Dunemann. 111Fischer. A. E. Pr..Schestibratov.Nocelli. 2000. W. 207210. 461-466. R. Evaluation of Spontaneous Plum Pox Virus Infection of Plum and Prune Varieties. Search for Polygenic Scab and Mildew Resistance in Apple Varieties Cultivated at the Fruit Genebank Dresden-Pillnitz. R..Tartarini. R. C. 49(4).Roush. S. 538. Proc.. S. 2000.. M. 211-214. Bondarenko. Blaich. The „Wijcik Spur McIntosh”. M. Firsov. Scurtu. Biochemical Pathway. Breeding Apple Cultivars with Multiple Resistance.). E. 104Eibach.. Washington St. A. M. Publ. Euc. M. Acta Hort. Z.. 1998. S. 98. 35(6). Agrobacterial Transformation of Apple Cultivar and Rootstock. Barringer. Meet. d'Arboriculture et d'Horticulture.. 200. R. 359. Acta Hort. 538. 118Francis. Malaguti. W. 130-153. Bongue-Bartelsman. 27(4). Acta Hort. T.. 106Facteau. Fruit Var. D. In: Progress in Temperate Fruit Breeding. Cultura legumelor în câmp. A. Advances In Transformation Technology for Vegetable Brassica. 596. Kluver Acad... A . 528. Qualitatsbeeinflussung durch Züchtung beim Apfel. D.. 100Drăgoi.Lech. P. Acta Hort. 155-158. 528.. Sect. Euc. J. Acta Hort. Acta Hort. Resultats et strategie pour assurer la stabilite de la resistance.Miroschnichenko. Charlotte Pratt. Sansavini.. 2000.. 2003. Pr. 1994. S. Meet. State of the Art of Genetics and Breeding of Processing Tomato: a Comparison of Selection Based on Molecular Markers. 537-540. Bucureşti. 484. Estimating the Genetic Diversity among European Collections of Grape Phylloxera (Daktulosphaira vitifoliae Fitch) with AFLP-PCR Markers. Evidence of Simple Genetic Control of Sugar Type in Carrot .D. 117Forneck. 2000. 71-77. Reactivity of European Pear (Pyrus communis) Progenies to Fire Blight (Erwinia amylovora). Simon. In: Memorator horti-viticol.. Improving Cherry Quality. 114Fischer.Lech. 105Einset. 1993. Indiana. Acta Hort.N. Br. V. D. E. 2000. A. Miller. Acta Hort. V. Results on the Stability of Scab Resistance in Apple Breeding. D. 108Fischer. F.. L. 229-234. In: Advances in Fruit Breeding.M. Erwerbsobstbau. Regeneration and Agrobacterium Transformation of Sour Cherry Leaf Discs. 1997.. M. Progress in Tomato Biotechnology. E. 273-282.Shelton. of the 1988 Pacific Northwest Cherry Production Shortcourse. M.. 161-168. M. Revue Suisse de Viticulture.. Janick and Moore (eds.M. In: Progress in Temperate Fruit Breeding. 115Fobes. 348-366. Acta Hort. 619-624.Metz. 91-96. Multiple Resistant Apple Cultivars and Consequences for Apple Breeding in the Future. Männel.. Purdue Univ. Patronatul Horticultorilor din România. W. West Lafayette. 1995.. C. Janick and Moore (eds.96. L. p. I. S. Ed. Chen. Br.). Grapes.T.. 2000. Observations of Ovules of Some Plum Cultivars after Pollination „In Vitro” Conditions. 1983. 2002. Tartarini. Kluver Acad. 577-580. Bazzi. 103Earle. C.. L. Cherries. 201-207. 2002. S. Acta Hort. H. 1975. p. 1994. and Phenotype for the Improvement of Fruit Color and Juice Viscosity. 212-213. 1975. C. E. 159164. Dondini..... 119Freeman. 102Dziedzic. S. C. Recherche de resistances a la tavelur de pommier.. Dolgov. Journal. Publ. M. 109Fischer. Stoian. 407. T.. Investigations on the Inheritance of Resistance Features to Mildew Diseases. D. F. Dolgov. 113Fischer. C. Costache. 2002. West Lafayette. 596. Paralela 45. Acta Hort. Cloning and Characteriza-tion of Resistance Gene Analogs (RGA) in European Pear (Pyrus communis). Purdue Univ. Acta Hort. 1988. In: Advances in Fruit Breeding. 110Fischer. 1996.A. Artamonova. 116Fogle. Univ. R. Indiana. Variabilitatea şi ereditatea la prun. C. V. K. Walker. Press.. Sansavini. 99. 1987... Dondini.. P.

129Ghidra. R.. D.Grape IPM. Howard. Bul. CSIOS. Mariana Dejeu. Oltean. Richter. Acta Hort. V. 108. 165-168. Cluj-Napoca. celei de a IV-a ses. Sestraş. Comportarea unor soiuri şi elite de păr la atacul produs de puricele melifer (Psylla pyri L. L. USACN. A. F. C. Aldwinckle. G. 132Ghidra. V. R. V. 124Ghidra. Norelli. 167-169. M. J. 137Granger. Sci. Proesler..P. 131Ghidra. Klotzsche.. 1989. H. HorScience. 3-50. 24 (1). Sestraş. 579.. R. Realizări şi perspective în ameliorarea părului la Staţiunea Horticolă Cluj. V. 577. PiteştiMărăcineni. D. W.. ses. Kerteszet es szöleszet. 2002. M... Aldwinckle. 134Goonewardene. Sestraş. Embryo Rescue of Early Ripening Plum Cultivars. Omer. Mariana Bănuţ.. Westport. Ed. 125 de ani.P. Hort. Ed. R.. R. AVI Publishing Company. Lucr. A. 123Ghidra. 135Gould. V. 2000. V. Cluj-Napoca. Stösser. A. Results of Plant Breeding During the Last Decades in Relation to Resistance Against Pathogens. 1992. Ameliorarea părului în direcţia obţinerii unor soiuri de tip „spur”. Acta Hort. P. HortScience. V. 1998. Schliephake. Uj almafajtak a konzerviparnak. Străulea. Simp. vigoarea pomilor şi producţia de fructe la păr. Hiller. M. C. 46/2. capitata). Budapest. 1997. şt. Lucr. 138Gregor. 50-54. Şt. Plant Breeding for Mankind. 473. 120Gallot. . Lamb. Cercetări privind ameliorarea speciilor pomicole seminţoase la Staţiunea Horticolă Cluj. Sestraş. şt. E 7-47. 1993. USAMV. 33. Reproductive Behaviour and Incompatibility in ‘Stella’ Sweet Cherry. A. Hartmann. S.. G. R. J. 130Ghidra.(Daucus carota L.S. Transformation in Apple for Increased Disease Resistance.. Şt. 4. I. Soiul de păr “Ina Estival”. 1995. 1996. Sestraş. C. Hort. 142Hanke. R. 35-63. Acta Hort. 213-215. M... V. J. 1994.. XVIII. Ardelean. D. Self-Incompatibility Test in Cabbage (Brassica oleracea var. 484. 2000. “Virgiliu Hibernal”. „Horticultura Clujeană XX”. M. Acta Hort.). 136Granett.A. D. M. p.. 225-232. 177-179. 2002. Plant Evolution and the Origin of Crop Species. şt. Nyeki. I. Ardelean.. 538. J. 359. E. 83-90. 121-130. Bucureşti. M. F. Toth. Sestraş. 133Glantz. A. V. Bul. Academic-Pres. No. 20. V. Tomato Production. R. F. 180182.Sestraş.Ardelean. 121Gercheva. NJ. Editura AcademicPres. A-H . 141Hancock. An.Grape Varieties . J. Ardelean. Acta Hort. Sestraş.. K. Comportarea unor soiuri si elite de păr la atacul produs de puricele melifer (Psylla pyri L. E 29-56 and E 31-10 Apple Germplasm with Multiple Pest Resistance. 126Ghidra. A-H.. Winkler. J. Processing and Quality Evaluation. H.. An. Mariana Dejeu.. Hort. Mapa documentară ICPP Piteşti-Mărăcineni. Vol. Acta Hort. Resistance of Apple to Spider Mites and Aphids. 47-63. 1985. Zhivondov. 239-242. CT.. J. Sestraş. W.. H. Lotter. Kocsis. Cluj-Napoca. Cultivar Identification in Prunus Domestica using Random Amplified Polymorphic DNA Markers. Ardelean. G. Egerer.. Lucr. un nou soi de păr obţinut la SCPP Cluj-Napoca.. I. Englewood Cliffs. Sestraş. Pertena.. 1994. Facult. Lucr.. U. Fischer. Walker. 271-276. Facult. K.). 2000. 1985.. Ameliorarea părului pentru o vigoare mică de creştere a pomilor. Grape Phylloxera . 538. Amer. V. AcademicPres. 1998. 48/2. P. S..C.. 1983.. 36. 125Ghidra. 2 ed. Acta Horticulturae. A. 1994. 128Ghidra. 33-40.). Nr. C. R. 127Ghidra. Prentice Hall.. 23. Lucr. Lucr. 117-122.. R. USAMV Cluj-Napoca. 2000. Variabilitatea unor caractere ale vigorii pomilor şi productivităţii existentă în fondul de germoplasmă la păr. 1994. R. simp. 140Hallidri. E 7-54. 376-381. Străulea.. R. M. 355. Corelaţiile fenotipice dintre tipul formaţiunilor fructifere. H. 139Habekuss. Inc. Simp. Acta Hort. 2001. Cluj-Napoca. 33-38. Z. 122Gessler.. 1992. Resistance to Powdery Mildew from some smallfruited Malus Cultivars. Soc. R. M. M. 1085-1087.

Krebs. 2000. 148Helyes. 155Isaev. Luby. J. vol. L. Selection for Shelf Life in Pears. D. R. Selecting for Firm Sweet Cherries.Krasteva. Utilization of Vitis Riparia for the Development of New Wine Varieties with Resistance to Disease and Extreme Cold. M. John Wiley and Sons. J. Hóvári. W. 874. Moscova. Inbreeding and Heterozis and their Relation to the Development of New Varieties of Onions. 40-43... M.. Obst.. 359. G.. 159Jidav. Acta Hort.).. 146Havey. G. Sci. 2000. 143Hansche. 1116-1118. F. A. S. „Kolos”. Lugasi. Summaries of Oral and Poster Lectures. J.. H.. Elementele de calitate. Acta Hort. 152Hough. J. 145Hartmann. 1998. Janick and J. N. Riesen. p. 1996. Studiul unor linii de tomate create la SCPP Cluj-Napoca. S. S. HortScience. 165Kellerhals. 538. Varga. F. Acta Hort. Wang. Ed. a Forgotten Monocot. Rusterholz..83-87. Shay. 156Isaev. Watkins. Breeding of Pome Fruit with Stable Resistance to Diseases. E. 528. McKenzie. Goerre. 1944. 2002. 487-496. M. 46(2). R.. Apple Scab Resistance from M. Plum Breeding at Hohenheim.. Moscova.. 162Jones.Soc. 131(17). 484. 163Juniper. 164Kappel. C. Selecţia iabloni i gruşi.. Sci. 43. P. Izd. Agricultura. I.. V.Press. A. Sieb. 17-24.. 213216. „McIntosh Wijick”: a Columnar Mutation of „McIntosh” Apple Proving Useful in Physiology and Breeding Research..Schmidt. In: Genetic Resources of Temperate Fruit and Nut Crops. R. I.. A... Wageningen. E. 144Hartmann. D.. K. P. International Soc. R. R. Influence of Harvest Date on Fruit Technological Traits of Five Processing Tomato Varieties.Hort. H. 1994. J. Inc.. Moore and J.. 577. Bark. 31. J. P.. Sestraş.. 355-358. In: Methods in Fruit Breeding. Z. lit. Response to Selection. Parey Verlag.. J. Bradeen.. J. I. Cercetări privind biologia şi genetica însuşirii fermităţii pulpei la tomate în vederea ameliorării.. E. 151Ho. Genetic and Cultivation Manipulation for Improving Tomato Fruit Quality. Vol.. Albertini. S. Hemmat. 21-31. L. Davis. Harris. Clarke.... F.izd. Apples. P. The Origin of the Apple.. N. Acta Hort. 62. 1956. Dayton. 13. West Lafayette. for Hort.Georgiev. .floribunda. und Weinbau. Acta Hort. In: J. 2003. 613. C. et Curtis) Berl. Hort. Economic Characteristics of a Determi-nate Tomato Collection and their Grouping on the Basis of Cluster Analysis. Fruit Varieties Journal. S. Brandt. Plasmopara viticola (Berk. USDA Tech. 157Ivanova. D. 6. 154Iezzoni. Hărşan. Acta Hort. 339-344. A. A. 33-37.. OILB Working Group „Integrated Control of Pome Fruit Deseases”. 1-2 (43-44)/2002.. L. 1992. Inst. 1943. 1990. 1989. 2002. M.. Teză de doctorat. 1953. M. R. 189-194. N. Acta Hort. G. Istanbul. H. M. 1988. Fruit breeding volume I: Tree and tropical fruits.. Cherries (Prunus). 167Kelsey. New York. 153Husfeld.Amer. Proc. 1986.. A. Barna. Soc. 1983. H. Sci. Selecţia i novâie sorta iabloni. 149Hemstad.. J. MacDonald. Studies on the resistance of wild Vitis species native of China to downy mildew.611-616. N. H. Pék. L. Brown. Acta Hort. P. 2003. 444-447. Proc. Inheritance of Male Sterility in the Onion and the Production of Hybrid Seed.. F. Cummins. Brown. 723773.selesk. Gosud. 160Jidav. 1-77. Bul. 161Jones. Qualität und Leistung von neuen Apfelsorten. Ballington jr. E. 27-34. WPRS Bulletin 1989/XII/6. M. In:Roemer-Rudorf (eds. 2000. Molecular Markers and Mapping in Bulb Onion. 1995. Purdue Univ. 147He. 1996. J. A. S.. O. K. 150Hjeltnes. 341-347. 2000. 158Janick. L. Hamburg. W. Indiana. J. Agronomic Cluj-Napoca. Amer. B. 115-129. I. Acta Hort. M. 538. Reben. 166Kellerhals. The Importance of Hypersensitivity for Breeding Plums and Prunes Resistant to Plum Pox Virus (Sharka). E. II. et de Toni. W. King. 55-62. Moore (eds. Sinica.) Handbuch der Pflanzenzuchtung. B. 1966. S. VIII ISHS Symposium on Processing Tomato. 613. 1961..

168Kerr, E. A., D. L. Bailey, 1966, Breeding for Resistance to Cladosporium Fulvum Cke. in Tomato, Acta Hort., 4, 145-148. 169Kikkert, J. R., B. I. Reisch, 1996, Genetic Engineering of Grapevines for Improved Disease Resistance, Grape Research News, Vol. 7, No. 2, M. Goffinet (ed.). New York State Agricultural Experiment Station, Geneva, New York. 170King, J. J., J. M. Bradeen, M. J. Havey, 1998, Variability for Restriction Fragment-Length Polymorphisms (RFLPs) and Relationships among Elite Commercial Inbred and Virtual Hybrid Onion Populations, J. Amer. Soc. Hort. Sci., 123, 1034-1037. 171Kitazaki, M., M. Shiraishi, S. Shiraishi, 1998, Segregation in several edible quality traits in F1 plants of grape berries, Sc. Bull. Fac. Agr. Kyushu Univ., 58 (3/4), 129-148. 172Knight, R. L., F. H. Alston, 1968, Sources of Field Immunity to Mildew (Podosphaera) in Apple, Can.J.Genet.and Cytol., 10, 294-298. 173Kock, I. M., B. Brandwacht, 2000, Cladosporium Resistance in Tomato, www. dpw.wau.nl/ pv/res 2000. htm. 174Kofoet, A., C. Kik, W. A. Wietsma, J. N. DeVries, 1990, Inheritance of Resistance to Downy Mildew [Peronospora destructor (Berk.) Casp.] from Allium roylei Stearn in the Backcross Allium cepa L. x (A. roylei x A. cepa), Plant Breeding, 105, 144–149. 175Kolesnikova, A. F., Y.u.V. Ossipov, A. I. Kolesnikov, 1985, New Hybrid Rootstock for Cherries, Acta Hort., 169, 159-162. 176Konrad, H., B. Lindner, E. Bleser, E. H. Rühl, 2003, Strategies in the Genetic Selection of Clones and the Preservation of Genetic Diversity within Varieties, Acta Hort., 603, 105-110. 177Korban, S. S., R. M. Skirvin, 1984, Nomenclature of the Cultivated Apple, Hort Science, 19, 177180. 178Korbuly, J., 2000, Results of Breeding for Resistance to Winter Frosts and Different Pathogens Using Vitis Amurensis, Acta Hort., 528, 557-564. 179Krüger, J., H. Schmidt, 1991, Perspektiven der Resistenz-züchtung beim Obst.I. Allgemeine Überlegungen, Obstbau, Bonn, 16, 9, 441-442. 180Krüger, J., 1994, Observations on Different Mildew Sources Used in Apple Breeding at Ahrensburg. In: Progress in Temperate Fruit Breeding, Pr. Euc. Br. Sect. Meet., Kluver Acad. Publ. 181Krüger, J., 1995, Mehltauresistenzzüchtung beim Apfel in Ahrensburg: Quellen und deren Beständigkeit, Gartenbau-wissenschaft, 60(6), 269-275. 182Kushad, M. M., 1996, History of the Domestic Tree, Transactions of the Illinois State Horticultural Society, 129, 33-35. 183Lamb, R. C., 1982, Pear Breeding in New York State, In: The Pear, T. van der Zwet and N. F. Childers (eds.), Horticultural Publications, Gainesville. 184Lane, W. D., 1992, Apple Breeding, Compact Fruit Tree, 25, 73-75. 185Lapins, K. O., R. Watkins, 1973, Genetics of Compact Growth, Ann. Rpt. E. Malling Res. Stn. for 1972, 136. 186Layne, R. E. C., H. A. Quamme, 1975, Pears. In: Advances in Fruit Breeding, p. 38-70, Janick and Moore (eds.), Purdue Univ. Press, West Lafayette, Indiana. 187Lazic, B., N. Cupurdija, M. Tomcic, 1997, Agrobiological Characteristics of Rare Onion A. fistulosum L, A. nutans L. and A. schoenoprasum L., Acta Hort., 462, 577-584. 188Lech, W., M. Malodobry, M. Lech, B. Nowak, 1994, „In Vitro” Fertilization of Plum, Acta Hort., 359, 269-277. 189Leoni, C., 2003, Focus on Lycopene, Acta Hort., 613, 357-363. 190Leonte, C., 1996, Ameliorarea plantelor horticole – probleme generale, Ed. Did. şi Ped. Bucureşti, 1996. 191Lespinasse, J. M., 1977, La conduite du pommier - types de fructification incidences sur la conduite de l'arbre, INRA-INVUFLEC, 80 pag. 192Lespinasse, Y., 1983, Amélioration du pommier pour la résistance à l'oidium (Podosphaera).

Premiers resultats concernant la virulence du champignon, Proc. IOBC Meeting „Disease Resistance as Component of Integrated Control in Orchards”, Angers, 1983, 96-110. 193Lespinasse, Y., 1989, Breeding Pome Fruits with Stable Resistance to Diseases 3 Genes Resistance Mechanisms, Present Work and Prospects, Coll.OILB „Integrated Plant Protection in Orchards”, Brissago, Suisse, WPRS Bull., Vol.II, 1989/XII/6, 100-115. 194Lespinasse, Y., J. M. Lespinasse, M. Le Lezek, 1992, Baujade - une nouvelle variété de pommier resistante ŕ la tavelure, Arboriculture Fruitiere, No. 454, 15-16. 195Lespinasse, J. M., 1992, Le pomier. In: Amelioration des especes végétales cultivées, eds.Gallais&Bannerot, INRA, Paris. 196Lespinasse, Y., 1992, Breeding Apple Tree: Aims and Methods, Proc.Joint Conf. EAPR-Breeding Eucarpia-Potato, Landerneau, France, 12-17 ian.1992, 103-110. 197Lespinasse, Y., C.E. Durel, F. Laurens, M. Chevalier, C. Pinet, L. Parisi, 2000, A European Project: D.A.R.E. - Durable Apple Resistance in Europe (Fair5 Ct97-3898) Durable Resistance of Apple to Scab and Powdery-Mildewone Step more towards an Environmental Friendly Orchard, Acta Hort., 538, 197-200. 198Lespinasse, Y., C. E. Durel, D. Esmenjaud, A. Eskes, J. L. Poëssel, 2003, Resistance to Biotic Stress in Fruit Trees, Acta Hort., 622, 303-315. 199Lezec, M. Le, 1991, Nouvelles variétés de pommes, Technique Arbo, fevr.1991, 1-8. 200Lombard, P. B., 1982, Pear Pollination and Fruit Set, In: The Pear, T. van der Zwet and N. F. Childers (eds.), Horticultural Publications, Gainesville. 201Lu, J., L. Schell, D. W. Ramming, 2000, Interspecific Hybridization between Vitis rotundifolia and Vitis vinifera and Evaluation of the Hybrids, Acta Hort., 528, 479-486. 202Luby, J., E. Hoover, M. Peterson, D. Larson, D. Bedford, 1998, Cold Hardiness in the USDA Malus Core Germplasm Collection, Acta Hort., 484, 109-114.
203. Malnoy, M., E. Chevreau, J. P. Reynord, 2000, Preliminary Evaluation of New Gene Transfer Strategies for Resistance to Fire Blight in Pear, Acta Hort., 538, 635-638.

204Mannini, F., 2000, Clonal Selection in Grapevine: Interactions between Genetic and Sanitary Strategies to Improve Propagation Material, Acta Hort., 528, 703-712. 205Markovic, Z., J. Zdravkovic, M. Mijatovic, M. Damjanovic, 2002, Breeding Potential of Local Tomato Populations for Β-Carotene and Vitamin C, Acta Hort., 579, 157-161. 206Mărculescu, M., 1987, Călina, soi nou de struguri pentru stafide, Horticultura, nr. 1, Bucureşti. 207Meer, van der, Q. P., 1994, Onion Hybrids: Evaluation, Prospects, Limitations, and Methods, Acta Hort., 358, 243-247. 208Meier, G., M. Reichel, W. Brauer, 1982, Ansurikung der Blütenfrostshäden in Apfel auf den Erstrang crurgen Obstsorten in Veg Tornan-Prussendorf, Gartenbau, 29, 4, 115-116. 209Mejía, N., P. Hinrichsen, 2003, A New, Highly Assertive Scar Marker Potentially Useful to Assist Selection for Seedlessness in Table Grape Breeding, Acta Hort., 603, 559-564. 210Micu, Chiriacula, Evelina Rudi, 1994, Cireşul. In: Fondul de germoplasmă la speciile pomicole existente în România, ICPP Piteşti-Mărăcineni. 211Mitrea, Rodi, M. Paraschivu, C. Stan, O. Ţucă, 2000, Comportarea unor soiuri de viţă de vie la atacul ciupercii Plasmopara viticola (Berk et. Curt) Berl. et de Toni şi combaterea ei în centrul viticol Banu Mărăcine, Lucr. Simp. Şt. An. Facult. Hortic., Ed. AcademicPres, ClujNapoca, 300-304. 212Moldovan, S. D., 1998, Contribuţii la crearea de soiuri rezistente de viţă de vie pentru podgoriile din Podişul Transilvaniei, Teză doct., UAMV Iaşi. 213Moldovan, S. D., R. Sestraş, E. Tămaş, E. Moldovan, 1998, Variabilitatea unor elemente ale productivităţii şi calităţii producţiei la 37 clone de viţă de vie. I. Comportarea selecţiilor testate comparativ cu soiul Fetească albă, Rev. Agricultura, Nr. 1 (25), 32-39. 214Moldovan, S. D., Şt. Oprea, R. Sestraş, 2000, Contribuţii la cunoaşterea variabili-tăţii numărului de ciorchini pe butuc la descendenţele hibride F1 de viţă de vie, Lucr. Simp. Şt. An. Facult.

Hortic., Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca, 238-243. 215Monteiro, A. A., T. Lunn, 2003, Trends and Perpectives of Vegetable Brassica Breeding WorldWide, www.agrsci.unibo.it/wchr/wc2/monteiro.html 216Morelock, T. E., P. W. Simon, C. E. Peterson, 1996, Wisconsin Wild: Another Petaloid Malesterile Cytoplasm for Carrot, Hortscience, 31 (5), 887-888. 217Morgan, J., A. Richards, 1993, The Book of Apples, Ebury Press, London. 218Moruju, Gh., 1974, Ameliorarea şi crearea de noi soiuri de măr, Staţiunea Voineşti - 25 de ani de muncă şi creaţie în pomicultură, Red. rev. agr., Bucureşti. 219Munteanu, N., 2000, Ameliorarea plantelor ornamentale, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi. 220Neagu, M., 1975, Ameliorarea plantelor horticole, Ed. Ceres, Bucureşti. 221Neagu, M. I., Livia Ştefan, M. Georgescu, Viorica Canarache, 1976, Ameliorarea plantelor decorative, producerea de sămânţă şi material săditor selecţionat, Ed. Ceres, Bucureşti. 222Negrul, A.M., 1955, Izucenie ishodnogo materiala dlea selekţii vinograda, Moscova. 223Nicotra, A. L. Moser, 1985, Prunus Tenella as an Hypothetic Rootstock for Sweet Cherry, Acta Hort., 169, 177-178. the F1 224Nikolić, D., 1997, Genetic variability of some important seedlings characters of generation at the interspecies hybridization in grapevine, Rev. Res. Work at the Facult. Agric., Belgrade, 42, 117-128. 225Noiton, D., C. J. A. Shelbourne, 1992, Quantitative Genetics in an Apple Breeding Strategy, Euphytica, 60 (3), 213-219. 226Norelli, J. P., J. P. Bolar, G. E. Harman, H. S. Aldwinckle, 2000, Transgenic Apple Plants Expressing Chitinases from Trichoderma have Increased Resistance to Scab (Venturia inaequalis), Acta Hort., 538, 617-618. 227Nyéki, J., 1982, Pear Varieties in Hungary, In: The Pear, T. van der Zwet and N. F. Childers (eds.), Horticultural Publications, Gainesville. 228Ockendon, D. J., 2000, The S-Allele Collection of Brassica oleracea, Acta Hort., 539, 25-30. 229Olmo, H. P., 1971, Vinifera x rotundifolia hybrids as wine grapes, Amer. J. Enol. Vitic., 22, 8791. 230Oprea, St., D. Pamfil, B. Olaru, 1989, Aplicaţii genetice în ameliorarea viţei de vie, Cercet. Genet. Veget. Anim., I, 247-263. 231Oprea, Şt., M. Străulea, V. Ghidra, R. Sestraş, 1993, Realizări şi perspective în genetica şi ameliorarea speciilor pomicole seminţoase la SCPP Cluj. In: SCPP Cluj-Napoca, 1953-1993, 40 de ani de activitate, SC Tiparniţa, Cluj-Napoca. 232Oprea, St., 1996, Soiuri noi de viţă de vie cu rezistenţă biologică la boli cripto-gamice create la Cluj, Lucr. IV-a ses. şt. CSIOS, 335-341. Analele Univ. 233Oprea, St., 1998, Soiuri noi de viţă de vie, factor de progres în viticultură, din Oradea, Tom. IV. 234Oprea, St., S. D. Moldovan, 1999, Sporirea rezistenţei biologice a viţei de vie, factor de progres în viticultura ecologică, Lucr. Simpoz. “Prezent şi perspectivă în horticultură”, Ed. Erdelyi Hirado, Cluj-Napoca, 254- 259. 235Oprea, St., 2001, Viticultura, Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca. 236Oprea, Şt., R. Sestraş, G. Ropan, D. S. Moldovan, 2002, Epoca de maturare a strugurilor la hibrizii F1 de viţă de vie proveniţi din încrucişări ciclice cu soiul Muscat Hamburg, Analele Univ. Craiova, Seria Biol. Hortic. Tehn. prel. prod. agr., Vol. VII (XLIII), 263-268. 237Oprea, Şt., R. Sestraş, S. Pantea, 2002, Variabilitatea genetică a unor caracteristici de calitate la hibrizii intraspecifici F1 de viţă de vie. I. Acumularea în zahăr a strugurilor, An. Univ. Oradea, Tom VIII, Partea a II-a, Fasc. Agric. Hort., Vol. VIII, Anul 8, 167-174. 238Oraguzie, N. C., C. Whitworth, J. Fraser, P. A. Alspach, C. G. T. Morgan, 2003, First Generation of Recurrent Selection in Apple: Estimation of Genetic Parameters, Acta Hort., 622, 213-220. 239Parisi, L., Y. Lespinasse, J. Guillaumes, J. Krüger, 1993, A New Race of Venturia inaequalis Virulent

to Apples with Resistance Due to the Vf Gene, Phytopathology, 83 (5), 533-537. 240Park, S. H., J. L. Morris, J. E. Park, K. D. Hirschi, R. H. Smith, 2003, Efficient and Genotype – Independent Agrobacterium – Mediated Tomato Transformation, www. urbanfischer.de /journal /jpp. 241Patil, S. G., B. K. Honrao, V. G. Rao, V. P. Patil, 1997, Downy mildew resistance in interspecific grape hybrids under natural epiphytotic conditions, Journal of Maharashtra Agricultural Universities, 21, 242-244. 242Patkai, G., 1986, Almafajtak lenek, Kerteszet es Szöleszet, Budapest, 35, 46, 6. 243Pauwels, E., R. Eyssen, J. Keulemans, 1998, Parthenocarpy and Apple Breeding, Acta Hort., 484, 55-62. 244Petrov, A.V., 1966, Izucenie pladov iabloni In: Selecţia i sortoizucenie pladavoiagodnâh kultur, Izd. ”Kolos”, Moscova, 47-58. 245Poll, L., 1981, Evaluation of 18 Apple Varieties for their Suitability for Juice Production, J.Sci.Food Agric., 32, 1081-1090. 246Pop, Nastasia, 2003, Viticultură generală, Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca. 247Potapenko, Y. I., 1981, Neue Aspekte zur Verwendung der Amurrebe fur die Zuchtung auf Frostresistenz, Vinodel i. Vinogradar, 1, 32-34. 248Predieri, S., M. Magli, R. H. Zimmerman, 1997, Pear Mutagenesis: In Vitro Treatment with Gamma-Rays and in Field Selection for Vegetative Form Traits, Euphytica, 93, 227-237. 249Proebsting, E. L. 1990. The Interaction between Fruit Size and Yield in Sweet Cherry, Fruit Var. J., 44, 169-172. 250Quamme, H. A., 1982, Breeding New Pear Cultivars for Canadian Conditions, In: The Pear, T. van der Zwet and N. F. Childers (eds.), Horticultural Publications, Gainesville. 251Quamme, H. A., C. R. Hampson, J. W. Hall, P. L. Sholberg, K. E. Bedford, P. Randall, 2003, Inheritance of Apple Scab Resistance from Polygenic Sources Based on Greenhouse and Field Evaluation, Acta Hort., 622, 317-321. 252Rajapakse, S., 2003, Progress in Application of Molecular Markers to Genetic Improvement of Horticultural Crops, Acta Hort., 625, 29-36. 253Ramming, D. W., V. Cociu, 1990, Plums (Prunus). In: Genetic Resources of Temperate Fruit and Nut Crops, J. N. Moore and J. R. Ballington jr. Ed., International Soc. for Hort. Sci., Wageningen. 254Rankovic, M., D. Ogašanovic, S. Paunovic, 1994, Breeding of Plum Cultivars Resistant to Sharka (Plum Pox) Disease, Acta Hort., 359, 69-74. 255Regner, F., A. Stadlhuber, C. Eisenheld, H. Kaserer, 2000, Considerations about the Evolution of Grapevine and the Role of Traminer, Acta Hort., 528, 179-184. 256Regner, F., K. Sefc, J. Glöβl, H. Steinkellner, 2000, Parentage Analysis and Pedigree Reconstruction of Vine Cultivars using Microsatellite Markers, Acta Hort., 528, 135-140. 257Reisch, B. I., C. Pratt, 1996, Grapes. In: Janick, J. and Moore, J. N. (eds.), Fruit Breeding, Volume II: Vine and Small Fruits, John Wiley & Sons, Inc. New York. 258Reisch, B. I. 1998, Molecular Markers: The Foundation for Grapevine Genetic Mapping, DNA Fingerprinting and Genomics, Proc. 7th Intern. Symp. Grapevine Genetics and Breeding, 6-10 July 1998, Montpellier, France (abstr.). 259Richter, K., C. Fischer, 2000, Stability of Fire Blight Resistance in Apple, Acta Hort., 538, 267270. 260Rick, C. M., 1976, Tomato (family Solanaceae). In: Evolution of Crop Plants, p. 268-273, Simmonds, N. W. (ed.), Longman Publications, New York. 261Rick, C. M., J. W. DeVerna, R. T. Chetelat, 1990, Experimental introgression to the cultivated tomato from related wild nightshades. In: A. B. Bennett and S. D. O’Neill (eds), Horticultural Biotechnology, New York, p. 19-30. 262Rives, M., 1979, Selection pour la resistance au mildiou dans l’espece Vitis vinifera:utilisation du

concept de relation hoete-pathogene et de l’interpretation Polygenique de l’heredite des caracteres quantitatifs, Bull. Soc. France, 126, Actual. Bot., 4, 45-49. 263Roman, Ioana, M. Ardelean, R. Sestraş, G. Ropan, V. Ghidra, Eugenia Hărşan, 2002, Conţinutul fructelor în zahăr la hibrizii F1 de măr proveniţi din încrucişări ciclice, Analele Univ. Craiova, Seria Biol. Hort. Tehn. prel. pr. agr., Vol. VII (XLIII), 174-179. 264Ropan, G., M. Ardelean, R. Sestraş, V. Mitre, I. Mitre, I. Roman, 2002, Fruit Growing in Romania in the 20th Century, Journal of Central European Agriculture JCEA, Volume 3 (2002), No. 2. 265Ropan, G., M. Ardelean, R. Sestraş, V. Mitre, I. Mitre, I. Roman, 2002, Fruit Growing in Romania in the 20th Century, Journal of Central European Agriculture JCEA, Volume 3 (2002), No. 2. 266Rungang, S., L. Wenpeng, L. C. Yu, W. Jun, S. Yujie, 1998, Inheritance of Resistance to Plasmopara viticola in Intraspecific Cross of Vitis amurensis Rupr., Acta Hort. Sinica, 25, 117-122. 267Sacks, E. J., D. M. Francis, 2001, Genetic and Environmental Variation for Tomato Fles Color in a Population of Modern Breeding Lines, J. Amer. Soc. Hort. Sci., 126 (2), 221-226. 268Sandei, L., P. Siviero, G. Zanotti, A. Cabassi, C. Leoni, 2003, Evaluation of the Lycopene Content in Processing Tomato Cultivars Claiming „High Pigment Content”, Acta Hort., 613, 331-331. 269Sansavini, S., M. Barbieri, E. Belfanti, S. Tartarini, B. Vinatzer, C. Gessler, E. Silfverberg, L. Gianfranceschi, D. Hermann, A. Patocchi, 2003, 'Gala' Apple Transformed for Scab Resistance with Cloned Vf Gene Region Construct, Acta Hort., 622, 113-118. 270Sansavini, S., M. Ventura, 1994, The Apple Breeding Program at the University of Bologna. In: Progress in Temperate Fruit Breeding, Pr. Euc. Br. Sect. Meet., Kluver Acad. Publ. 271Sansavini. S., 1993, Il miglioramento genetico del melo per la resistenza alle avversitŕ biotiche, Revista di Frutticoltura e di Ortofloricoltura, 55(5), 61-73. 272Schmidt, H., J. Krüger, 1991, Perspektiven der Resistenz-züchtung beim Obst.II. Resistenzzüchtung beim Apfel in Ahrensburg, Obstbau, Bonn, 16, 11, 532-534. 273Schmidt, H., 1994, Progress in Combining Mildew Resistance from Malus robusta and Malus zumi With Fruit Quality. In: Progress in Temperate Fruit Breeding, Pr. Euc. Br. Sect. Meet., Kluver Acad. Publ. 274Schmid, J., E. Sopp, E. H. Rühl, 1998, Breeding Rootstock Varieties With Complete Phylloxera Resistance, Acta Hort., 473, 131-138. 275Schmidt, H., 1998, On the Genetics of Incompatibility in Sweet Cherries, Acta Hort., 484, 233238. 276Schmidt, H., 2000, Scab Attack in an Apple Seedling Field and the Relations Between Fruit and Leaf Scab, Acta Hort., 538, 235-238. 277Schmid, J., F. Manty, E. H. Rühl, 2003, Utilizing the Complete Phylloxera Resis-tance of Vitis Cinerea Arnold in Rootstock Breeding, Acta Hort., 603, 393-400. 278Schuster, M., R. Büttner, 1995, Chromosome Numbers in the Malus Wild Species Collection of the Genebank Dresden-Pillnitz, Gen. Res. and Crop Evol., 42 (4), 353-361. 279Schuster, M., H. Schreibner, 2000, Genome Investigation in Sour Cherry, P. cerasus L., Acta Hort., 538, 375-379. 280Schweisguth, B., 1973, Etude d’un nouveau type de stérilité mâle chez l’oignon, Allium cepa L., Ann. Amelior. Plant., 23, 221-233. 281Scorza, R., A. M. Callahan, V. Damsteegt, L. Levy, L., M. Ravelonandro, 1998, Transferring Potyvirus Coat Protein Genes Through Hybridization of Transgenic Plants to Produce Plum Pox Virus Resistant Plums (Prunus Domestica L.), Acta Hort., 472, 421-428. 282Scorza, R., M. Ravelonandro, T. Malinowski, N. Minoiu, M. Cambra, 2003, Potential Use of Transgenic Plums Resistant to Plum Pox Virus Field Infection, Acta Hort., 622, 119-122. 283Sedov, E. N., Z. A. Sedova, O. V. Kurashev, S. E. Sokolova, 1991, Rolul hibridării treptate în

ameliorarea mărului pentru creşterea conţinutului fructelor în acid ascorbic (în l. rusă), Vestnik Selskohaziaistvennoi nauki, Moskova, Nr.9, 140-145. 284Sedysheva, G. A., 1995, Rolul poliploizilor meiotici spontani la măr în obţinerea soiurilor de tip intensiv (în l.rusă), Selskohaziaistvennaia Biologia, Nr.3, 107-110. 285Sestraş, R., 1992, Ameliorarea mărului pentru mărirea rezistenţei la transport şi manipulare, Mapa documentară ICPP Piteşti-Mărăcineni, Nr. 22. 286Sestraş, R., M. Ardelean, V. Ghidra, 1992, Precocitatea intrării pe rod a hibrizilor de măr pe rădăcini proprii. I. Influenţa tipului combinaţiei parentale asupra lungimii perioadei juvenile, Bul. USACN, A-H, 46/1, 27-32. 287Sestraş, R., 1992, Aspecte privind ameliorarea pretabilităţii la industrializare a soiurilor de măr, Mapa documentară ICPP, Nr.22. 288Sestraş, R., V. Ghidra, M. Străulea, 1992, Aspecte privind sortimentul la păr, Rev. Agricultura, Nr. 2, 26-29. 289Sestraş, R., 1994, Prezentarea noului soi de păr Haydeea, creat la S.C.P.P. Cluj, Rev. Agricultura, Nr. 1-2 (9-10), 27-29. 290Sestraş, R., V. Ghidra, Eugenia Hărşan, 1994, Particularităţi ale unor soiuri de măr create la Cluj-Napoca comparativ cu soiul Jonathan. II. Calitatea fructelor, Bul. USAMV, A-H, 48/1, 67-74. 291Sestraş, R., V. Ghidra, M. Străulea, 1994, Haydeea - un nou soi de păr creat la S.C.P.P. Cluj, Horticultura, Nr. 1, 17-18. 292Sestraş, R., V. Ghidra, V. Râureanu, 1995, Particularităţi ale unor soiuri de măr create la ClujNapoca comparativ cu soiul Jonathan. III. Alternanţa producţiei de fructe şi comportarea faţă de atacul principalelor boli şi dăunători, Bul. USAMV, A-H, 49/1, 25-32. 293Sestraş, R., M. Ardelean, V. Ghidra, 1995, Vigoarea de creştere a hibrizilor F1 de măr, proveniţi din mai multe combinaţii hibride, exprimată prin înălţimea pomilor, Bul. USAMV, A-H, 49/2, 35-42. 294Sestraş, R., V. Ghidra, 1995, Ameliorarea părului pentru rezistenţa la puricii meliferi (Psylla species), Protecţia plantelor, V/18, 90, Cluj-Napoca. 295Sestraş, R., V. Ghidra, 1995, Aspecte privind înfloritul, viabilitatea polenului şi germinabilitatea polenului la câteva soiuri şi elite hibride de păr, Rev. Agricultura, Nr. 3-4 (15-16), 36-41. 296Sestraş, R., M. Ardelean, V. Ghidra, Mariana Bănuţ, 1997, Calitatea la diferite soiuri de măr cu coacere de iarnă şi păstrare îndelungată a fructelor, Rev. Agricultura, Nr. 3-4 (23-24), 23-28. 297Sestraş, R., S. D. Moldovan, E. Tămaş, E. Moldovan, 1997, Variability of shoot growth and maturation of wood in ten grape varieties and selections, Buletin USAMV-CN, A-H, Vol. 52, Nr. 1, 15-20. 298Sestraş, R., S. D. Moldovan, M. Ardelean, E. Tămaş, E. Moldovan, 1998, Studiul unor elemente ale productivităţii şi calităţii producţiei la zece soiuri şi selecţii de viţă de vie pentru vin, Rev. Agricultura, Nr. 2 (26), 59-63. 299Sestraş, R., M. Ardelean, S. D. Moldovan, 1998, Maturity of F1 grape hybrids originated in Pink Traminer, Not. Bot. Hort. Agrobot. Cluj, Vol. XXVIII, 53-57. 300Sestraş, R., M. Ardelean, V. Ghidra, I. Oltean, 1999, Pear Breeding for Resistance to Pear Psylla (Psylla sp.) at Cluj-Napoca, Buletinul USAMV, A-H, 53, 21-24. 301Sestraş, R., M. Ardelean, G. Ropan, Sanda Suciu, 2000, Variabilitatea şi ereditatea unor elemente ale productivităţii şi calităţii fructelor la câteva soiuri de păr larg răspândite în cultură, Lucr. Simp. Şt. An. Facult. Hort., Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca, 173-176. 302Sestraş, R., M. Ardelean, Şt. Oprea, S. D. Moldovan, 2000, Cercetări privind ame-liorarea rezistenţei la mană − Plasmopara viticola (B. et C.) Berl. et de T. − la viţa de vie, Protecţia plantelor, Nr. 37, 65-76. 303Sestraş, R., M. Jidav, 2002, Studiul unor linii de tomate create la SCPP Cluj-Napoca. I. Elementele de productivitate, Agricultura, 1-2 (43-44)/2002, 36-39.

304Sestraş, R., M. Ardelean, C. Botez, V. Ghidra, V. Bucarciuc, Elena Tămaş, 2002, The Architectural Ideotype of F1 Hybrids Derived by Apple Varieties with Different Growing and Fruiting Habits, Buletinul USAMV, Seria Horticultură, Vol. 57, 103-106. 305Sestraş, R., V. Ghidra, Eugenia Hărşan, 2002, Studiul calităţii fructelor la 30 de soiuri de păr, Agricultura, 1-2 (41-42)/2002, 15-20. 306Sestraş, R., 2003, Response of Several Apple Varieties to Apple Scab (Venturia inaequalis) Attack in Central Transylvania Conditions, Journal of Central European Agriculture, Volume 4 (2003), No 4, 355-362. 307Sestraş, R., 2003, Response of Several Apple Varieties to Powdery Mildew (Podosphaera leucotricha) Attack in Central Transylvania Conditions, Journal of Central European Agriculture, Volume 4 (2003), No 4, 347-354. 308Severin, V., L. Dejeu, 1994, Bolile şi dăunătorii viţei de vie - prevenire şi combatere, Ed. Ceres, Bucureşti. 309Sheng, B. C., M. L. Yu, 1993, Inheritance of Fruit Skin Colour in Apple Progeny, Journal of Fruit Science, 10(4), 191-194. 310Sies, H. W. Stahl, 1999, Bioavailability of Lycopene, Acta Hort., 487, 389-394. 311Simon, P. W., C. E. Peterson, R. C. Lindsay, 1980, Genetic and Environmental Influences on Carrot Flavor, J. Amer. Soc. Hort. Sci., 105, 416-420. 312Simon, P. W., X. Y. Wolff, 1987, Carotenes in Typical and Dark Orange Carrots, J. Agric. Food Chem., 35, 1017-1022. 313Simon, P. W., X. Y. Wolff, C. E. Peterson, D. S. Kammerlohr, V. E. Rubatzky, J. O. Strandberg, M. J. Bassett, J. M. White, 1989, High Carotene Mass Carrot Population, HortSci., 24, 174175. 314Simon, P. W., 1990, Carrots and other Horticultural Crops as a Source of Provitamin A Carotenes, HortSci., 25, 1495-1499. 315Simon, P. W., 1993, Breeding Carrot, Cucumber, Onion and Garlic for Improved Quality And Nutritional Value, Hort. Bras. 11 (2), 171-173. 316Simpson, B. B., M. C. Ogorzaly, 1986, Economic Botany: Plants In Our World, McGraw-Hill, New York. 317Soejima, J., K. Abe, N. Kotoda, H. Kato, 2000, Recent Progress of Apple Breeding at the Apple Research Center in Morioka, Acta Hort., 538, 211-214. 318Soltesz, M., 1985, A fajtak tarsitasa: alma, körte, Kertészet és Szöleszet, Budapest, 9, 8. 319Sretenovic-R., T., D. Stevanovic, R. Djordjevic, M. Velickovic, Z. Susic, 2002, Maintenance of Prospective Cabbage (Brassica oleracea var. capitata) Lines by Micropropagation, Acta Hort., 579, 193-195. 320Stan, N., N. Munteanu, 2001, Legumicultură, Volumul II, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi. 321Stan, N., N. Munteanu, T. Stan, 2003, Legumicultură, Vol. III, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi. 322Stevens, M., C. M. Rick, 1986, Genetics and Breeding. In: The Tomato Crop. A Scientific Basis for Improvement, p. 35-109, Atherton, J. and Rudich, G. (eds.), Chapman and Hall, New York.
323.Stommel, J. R., P. W. Simon, 1989, Phenotypic Recurrent Selection and Heritability Estimates for Total Dissolved Solids and Sugar Type in Carrot, J. Amer. Soc. Hort. Sci., 114, 695-699.

324Străulea, M., M. Ardelean, V. Ghidra, R. Sestraş, 1992, Gradul de uscare a pomilor în urma atacului de purici meliferi (Psylla sp.), Bul. USACN, A-H, 46/2, 91-97. 325Stushnoff, C., B. Garley, 1982, Breeding for Cold Hardiness, In: The Pear, T. van der Zwet and N. F. Childers (eds.), Horticultural Publications, Gainesville. 326Şerboiu, L., 1990, Crearea de soiuri şi ameliorarea sortimentului la specia măr, Staţiunea Pomicolă Voineşti la 40 de ani. 327Şerboiu, L., I. Ivan, 1994, Mărul. In: Fondul de germoplasmă la speciile pomicole existente în România, ICPP Piteşti-Mărăcineni. 328Tamai, G., L. Brancadoro, O. Failla, A. Spinardi, A. Scienza, 2003, Realisation of New Variability

de struguri de masă.Dunemann. Chapman and Hall. S.. 1982. 335Thibault.. Ed. J. Genet. 61-67. Acta Hort. 2000. 345-356.. 631-640. Petiard. 344Vinatzer.. 223-232. Acta Hort. Acta Hort. R. A. var. A. L. M. T.. 330Tanksley. 348Way. 336This.by Means of Inbreeding in Some Indigenous Red Grapevine Cultivar of Verona (North East Italy). Proc. New York. de la mit la mileniul trei. Acta Hort. J. 349Wei.. Selection of Parents and Family. 538. M. X. for Hort..Lamb. P.. Narrow-Sense Heritability Estimates for Yield and Quality Characteristics in CSIRO's Table Grape Breeding Program. T. Cluj-Napoca. Sansavini. pimpinellifolium. Conway. J. I. Inheritance of Fire Blight Resistance in Pyrus. In: Advances in Fruit Breeding. 2003. 1976. Advanced Backcross QTL Analysis in a Cross between an Elite Processing line of Tomato and its relative L. R. J. M. G.Aldwinckle. Gennari. In: The Pear.). F. 571-574. 2003. 2000. 340Todorov. B. 338Thompson. Causing Sensitivity..S. T. J. R. T. 1-34. Eshed. 1975. M. 329Tancred. 42. B. F. Zhang. Watkins... Zeppa. D. Sansavini. Marker-Assisted Selection in Stone Fruits.C. Heritability of Fruit Characteristics in Pears. Appl. Horticultural Publications. Atherton. 2002. 528. B. J. Eucarpia Meeting on Tree Fruit Breeding.. Franks.) Genetic Improvement. Doligez. sativa... Hered. Acta Hort. 333Taylor.R. Westwood.). Horticultura... S. 538. T. 351White. T. Rev. P. soi apiren. Otilia. A. 346Wagner.. 1990. 339Thompson. H. Vinatzer. Stringer. S.. Janick and Moore (eds. W. and Rudich. Acta Hort. P. 1996. Blueprint for the Construction of a Functional Integrative Map of the Apple Genome. Beck-Bunn. Y. Yoshida. Wageningen. In: The Tomato Crop. 538. 1995. J. p. Review of Breeing Objectives at Angers. Rejman. 343Vicente. Gainesville. H. Taylor. Resistance to Xanthomonas campestris pv. M. A. Phytopathology. 5.1976. Apples (Malus).. Adam-Blondon. D. Cooper. G. C. Grandillo. 2000.. G. Plums.. Iocco. Acta Hort.. 163-176.. 129-140. 1989. 331Tartarini. J. nr. 332Tartarini. 173-179. The Inbreeding in Grapevine (Vitis vinifera L. Acta Hort. C. Theor. A Dominant Gene Se. 528. B. A. Tims. R. A.. The Use of Molecular Markers in Pome Fruit Breeding. In: Genetic Resources of Temperate Fruit and Nut Crops. Acta Hort. Transgenic Grapevines: Status and Future. 1952. 92. Zimmerman. Clingeleffer.campestris in Brassica spp. Trandafirul. 2000. (eds. 603. N.. 336-347. 2nd .. B. 281-290. Acta Hort. Fulton. Bouquet. Domizi. 350Weinberger. Review of Tree Fruit Breeding Carried Out at the Institute for Horticultural Plant Breeding at Wageningen from 1951-1976. Sansavini.Ballington jr. S. King. van der Zwet.. Proc. Şt. 334Testolin. Hort. Otilia. Amer. 538. Bucureşti. H.N. 337Thomas. Shen. Sci. 22. 2000. I. 539. Press. K. 352Williams. S. Y. 1959. Indiana. Acta Hort. Soc. D. 622. 66. Size in the Breeding of Top Fruits. 603.. 332-338. S. Heritability and Patterns of Inheritance of the Ripening Date of Apples.). Brewer. 2000. P. F. D. 2000. J. 622. H. 1961. 601-604.. 549-552. S.Moore and J. Childers (eds. Wageningen. Studies on the Inheritance of Resistance to Downy Mildew Studies in Onion Incited by Peronospora destructor. van der Zwet and N.. Sykes. 259-264. 1986.. 342Urbanietz. Sci. West Lafayette. Sansavini. 213-224. Studies on the Inheritance of Male-Sterility in Carrot. 325-328... 341Toma. J. V.. 347Warid. HortScience. R. J. A. 7-10 Sept. 30(2). A Scientific Basis for Improvement. Lahogue. 345Visser. T. E.. Phytopathological and Molecular Characteri-zation of the Apple Powdery Mildew Fungus Podosphaera leucotricha. F. Towards MarkerAssisted Selection for Seedlessness in Grapevine. I. S. 331-337. R. Zamir. G.. J. Purdue Univ. Efficiency of Marker Assisted Selection (Mas) For the Vf Scab Resistance Gene. Jour. Alspach. Verhaegh. 2000. S. S.. 2003. 78. R. 528. Daucus carota L. p. 1975. W. F. A.. G. Acta Hort.. Rep. A. Biosystematics of the Tomato. A. Internatio-nal Soc. S.

Self-Fertility as a Factor of Yield Potential in Progenies of Sweet and Sour Cherries. htm. www. An. B. ISTIS Bucureşti. Hulst. 484.nl/ pv/res 2000. dpw.. 291-298. . Lucr. A.. 2002. 1966. Lista Oficială a soiurilor de plante de cultură din România. Hort.Congr.. 355Yuling. Acta Hort. Cluj 357Zubeckis. Şt. B. 1966. AcademicPres.. 106-109.. 159-163. p. 1994.. Maxim. 359. 358x x x. Res. Simp. 2000.). E. Acta Hort. 211-213.Ontario. Luminiţa Zagrai.Inst. Ed.. D. S. Oidium Resistance in Tomato. Apple as a Source of Vitamin C. 2000. Raveca Balaci.Hort.. Eucarpia. Comportarea unor soiuri de prun în condiţiile pedoclimatice ale zonei Bistriţa. R.wau. Preliminary Studies on Regeneration and Transformation of Plum (Prunus Domestica L. 353Wolfram. Rept. Facult. 356Zagrai. 1998. I. 354Yancheva.