-1

-

ADRIAN HUSAR

INTRODUCERE IN ARHEOLOGIE
CUVÂNT ÎNAINTE

În condiţiile radicalizării pluralismului lumii contemporane, în toate sectoarele ei (W. Welsch, Unsere postmoderne Moderne, Wien, 1989, p. 263 sqq), şi interpretarea istorică este supusă unui proces de înnoire prin diversificare (K. Moxey, The Theory of Praxis), New York, 1994, p. 5-27). Raportul dintre istoric şi sursa de informaţie a fost conştientizat drept unul interactiv, determinat de percepţia mai clară a dublei contextualităţi, cea a istoricului şi cea a sursei (L.S. Kramer, The New Cultural History, Berkeley, 1989, p. 97-128). Informaţia de tip pozitiv, oferită de cercetarea arheologică aplicată, este prelucrată, într-o primă etapă (din păcate în majoritatea cazurilor şi singura, ca să nu mai vorbim de materialul „reîngropat” în depozite), după metode cuantificative, preluate din domeniul ştiinţelor exacte. Fragmentarea şi autarhizarea informaţiei arheologice este rezultatul „rezidual” al acestei etape, care a împins scrierea istorică în sfera producţiilor redundante (R. Bianchi –Bandinelli, Arheologia e Cultura, Milano, 1961, p. 5 sqq). Pulverizarea informaţiei arheologice este, în bună măsură, rezultatul caracterului fragmentar al descoperirilor factuale. Arheologia postprocesuală întrevede depăşirea impasului. Fractalitatea este definită acum ca entitate cu o filiaţie integral implicată, care este concomitent parte şi întreg. Transferul de informaţie între cercetarea arheologică şi scrierea istorică – fie el de natură inductivă, deductivă sau deductiv –nomologică –, suferă din cauza diferenţelor de metodă. Astăzi informaţia arheologică a devenit incomensurabilă (incomensurabilitatea trebuie înţeleasă în acest context ca o imposibilitate de cuantificare a informaţiei arheologice în funcţie de criterii specifice scrierii istorice, precum ar fi adevărul istoric , faptul istoric, cf. D. Davidson, Wahrheit und Interpretation, Frankfurt/Main, 1986, p. 261-282) şi, ca atare, inutilizabilă în cadrul discursului istoric tradiţional. Discursul istoric – interpretativ rămâne, în continuare, un elaborat marcat de asumarea apriorică a unui set de teorii, argumentul arheologic fiind implicat, empiric, doar ca element de „culoare ştiinţifică”. Rezumând, pentru epocile istorice îndepărtate, contextul arheologic rămâne cadrul în care „se mişcă”, în absenţa adevăraţilor protagonişti, vestigiile materiale lăsate în urmă de aceştia. CUPRINS În loc de introducere. Arheologie, cultură şi societate………………………...9 METODE ŞI TEHNICI MODERNE DE CERCETARE ÎN ARHEOLOGIE …………………………………………………………...15 1. Noţiuni generale………………………………………………………….15 1.1. Metode şi tehnici tradiţionale (clasice) de cercetare şi datare……………16 1.1.2. Metoda stratigrafică…………………………………………….……..17 1.1.3. Metoda tipologică…………………………………………………….21 1.1.4. Metoda comparativă………………………………………………….23 1.1.5. Metoda chorologică…………………………………………………..25 2. Prospectările……………………………………………………………26 2.1. Prospecţiuni de suprafaţă………………………………………………26 2.1.1. Periegheza……………………………………………………………26 2.1.2. Prospecţiunea aeriană………………………………………………...28

-2-

2.2. Prospecţii şi detectări de adâncime……………………………………...30 2.2.1. Prospecţii cu colectarea de eşantioane………………………………..30 2.2.1.1. Prospecţii pedologice……………………………………………….30 2.2.1.2. Prospecţii fără colectare de eşantioane……………………………...33 2.3. Prospecţii şi detecţii geofizice…………………………………………..33 2.3.1. Seismice………………………………………………………………33 2.3.2. Georadarul…………………………………………………………....34 2.3.3. Prospectările electrice………………………………………………...34 2.3.4. Prospecţiunile magnetice……………………………………………..37 2.3.5. Prospecţiunile electromagnetice………………………………………39 2.3.5.1. Magnetometria cu protoni…………………………………………..39 2.3.5.2. Magnetometrul diferenţial…………………………………………..41 2.3.5.3. Detectoarele de metale……………………………………………...41 2.3.6. Magnetometrul cu radiaţii gama………………………………………42 2.4. Metode pasive…………………………………………………………..44 3. Metode şi tehnici moderne de datare. Datările absolute……………..44 3.1. Metoda C14 sau a carbonului radioactiv………………………………...46 3.2. Metoda Potasiu-Argon…………………………………………………50 3.3. Metoda dendrocronologică……………………………………………..51 3.4. Datarea prin termoluminiscenţă………………………………………..53 3.5. Fisiunea nucleară……………………………………………………….54 3.6. Hidratarea obsidianului…………………………………………………55 3.7. Determinarea uraniului din oase………………………………………..58 3.8. Determinarea fluorului din oase………………………………………...59 3.9. Determinarea azotului din oase………………………………………....60 3.10. Determinări prin propagarea ultrasunetelor…………………………....60 3.11. Concentraţia impurităţilor în sticlă………………………………….…61 4. Metodologia şi practica cercetării arheologice……………………….61 4.1. Generalităţi………………………………………………………….….61 4.2. Săpăturile sistematice……………………………………………….…..64 4.2.1. Proiectul de săpătură……………………………………………….…64 4.2.2. Organizarea şantierului arheologic……………………………………67 4.2.3. Tehnica săpăturilor arheologice……………………………………….69 4.2.3.1. Sistemul de săpătură…………………………………………….…..69 4.2.3.2. Nivele de săpare………………………………………………….…71 4.2.3.3. Natura complexelor arheologice………………………………….…73 4.3. Şanţurile şi sistemele de fortificaţii neolitice…………………………….86 4.4. Prepararea mormintelor………………………………………………...87 4.5. Săpături speciale………………………………………………………..89 4.6. Săpături prefeudale şi medievale timpurii………………………….……99 4.7. Arhitectura în lemn şi lut……………………………………………....103 4.8. Cercetările subacvatice………………………………………………...111 5. Evidenţa ştiinţifică a săpăturilor. Analiza vestigiilor arheologice….111 5.1. Sistemul de notare a materialului………………………………………111 5.2. Interpretarea stratigrafiei………………………………………………111 5.3. Noţiuni şi denumiri…………………………………………………....112 5.3.1. Nivel de construcţie…………………………………………………112 5.3.2. Stratul de cultură…………………………………………………….112 5.3.3. Nivelul sau stratul de locuire/funcţionare…………………………....113 5.3.4.a. Nivel de călcare……………………………………………………113 5.3.4.b. Strat de umplere…………………………………………………...113

-3-

5.3.5. Strat de dărâmare……………………………………………………114 5.3.6. Strat de nivelare……………………………………………………...114 5.3.7. Structuri orizontale………………………………………………….115 5.3.8. Structuri verticale……………………………………………………115 5.3.9. Bulversări posibile…………………………………………………...116 5.4. Întocmirea documentaţiei de şantier…………………………………..116 5.4.1. Descrierea şi interpretarea stratigrafiei………………………………116 5.4.2. Pregătiri pentru studiul profilelor……………………………………117 5.4.3. Desenarea profilelor………………………………………………....118 5.4.4. Descrierea profilelor………………………………………………....118 5.4.5. Descrierea complexelor……………………………………………...118 5.4.6. Reconstituirea complexelor………………………………………….120 5.4.7. Desenarea mormintelor……………………………………………...121 5.4.8. Descrierea mormintelor……………………………………………..122 5.5. Fotografierea………………………………………………………….122 5.6. Prelucrarea materialului arheologic……………………………………123 5.6.1. Adunarea materialului arheologic …………………………………...123 5.6.2. Refacerea suprafeţei pe nivele……………………………………….123 5.6.3. Spălarea, decalcifierea………………………………………………..124 5.6.4. Clasificarea…………………………………………………………..124 5.6.5. Codificarea…………………………………………………………..124 5.7. Cataloagele……………………………………………………………125 5.7.1. Cataloage de motive…………………………………………………125 5.7.2. Cataloage de forme………………………………………………….127 5.8. Dicţionar de termeni pentru decor…………………………………….129 5.9. Tehnologia ceramicii…………………………………………………..129 5.10. Dicţionare şi cataloage de culoare……………………………………130 5.11.a. Dicţionar de amestec……………………………………………….130 5.11.b. Dicţionar de netezire……………………………………………….131 5.11.c. Dicţionar de tehnologii de ardere…………………………………...131 5.12. Tehnologia de ardere………………………………………………....132 5.13. Descrierea şi analiza unor părţi de vase………………………………132 5. 14. Analiza de pe ceramică……………………………………………....132 5.15.a. Sortarea…………………………………………………………….133 5.15.b. Inventarierea……………………………………………………….133 5.16. Restaurarea…………………………………………………………..134 5.17. Desenarea……………………………………………………………134 5.18. Clasificarea automată în arheologie…………………………………..135 5.19. Consemnarea datelor: jurnalele, raportul zilnic, raportul săptămânal, raportul tehnic, raportul preliminar, raportul general………………………136 5.20. Recoltarea probelor. Noţiuni generale despre analizele fizico-chimice. Studiul macroscopic şi microscopic………………………………………..137 5.20.1. Recoltarea probelor. Categorii de probe……………………………138 5.20.2. Obsidianul…………………………………………………………139 5.20.3. Silexul……………………………………………………………...139 5.20.4. Ceramica…………………………………………………………..140 5.20.5. Piatra………………………………………………………………142 5.20.6. Artefactele din os……………………………………………….….143 5.20.7. Metale……………………………………………………………...143 5.20.7.1. Cupru……………………………………………………………144 5.20.7.2. Cupru arsenic…………………………………………………….145

-4-

5.20.8. Bronz………………………………………………………………146 5.20.9. Fierul meteoric……………………………………………………..146 5.20.10. Zgurile……………………………………………………………146 5.20.11. Aurul……………………………………………………………...147 5.20.12. Argintul…………………………………………………………...147 6. Cercetări interdisciplinare în arehologie…………………………….148 6.1.1. Necesitatea utilizării metodelor şi tehnicilor moderne……………….148 6.1.2. Domenii de cercetare şi discipline……………………………….…..151 6.1.2.1. Paleoastronomia…………………………………………….……..151 6.1.2.2. Ambientul…………………………………………………………151 6.1.2.3. Geografia………………………………………………………….152 6.1.2.4. Geologia…………………………………………………………..153 6.1.2.5. Pedologia………………………………………………………….153 6.1.2.6. Etnoarheologia……………………………………………………154 6.1.2.7. Biologia……………………………………………………………154 7. Arheologie şi informatică……………………………………………..156 7.1. Clasificări informatizate în arheologie…………………………………156 7.1.1. Noţiuni de clasificare………………………………………………..156 7.1.2.a. Clasificări calitative………………………………………………...156 7.1.2.b. Clasificări cantitative………………………………………………157 7.1.3. Metode statistice…………………………………………………….158 7.1.4. Clasificarea ierarhică………………………………………………....158 7.1.4.1. Clasificări ierarhice divizate………………………………………..158 7.1.4.1.1. Asemănarea (similaritatea)……………………………………….159 7.1.4.1.2. Deosebirea (disimilaritatea)……………………………………....160 7.1.4.1.3. Diferenţa………………………………………………………...161 7.1.4.1.4. Corelaţia…………………………………………………………161 7.1.5. Clasificări nuanţate (mulţimi fuzzy)………………………………….163 7.1.5.1. Analiza clusterilor………………………………………………….163 7.2. Serierea şi analiza de corespondenţă…………………………………...165 7.3. Analiza factorială……………………………………………………....166 7.4. Teste…………………………………………………………………..167 8. Baze de date şi informaţii în arheologie……………………………..169 8.1. Structura unei baze de date……………………………………………169 8.2. Scopul unei baze de date………………………………………………169 8.3. Modele de baze de date pentru ambient……………………………….169 8.4. Modele de baze de date pentru ceramică, unelte, podoabe….…………180 8.5. Modele de baze de date pentru analize fizico-chimice…………………180 8.6. Modele de baze de date pentru prospectări……………………………180 8.7. Modele de baze de date pentru datări………………………………….180 8.8. Modele de baze de date pentru analize pedologice…………………….181 8.9. Modele de baze de date pentru paleozoologie…………………………181 8.10 Modele de baze de date pentru antropologie………………………….182 8.11. Modele de baze de date pentru clasificări şi prelucrări pentru ceramică…………………………………………………………………...182 8.12. Modele de baze de date pentru evidenţa muzeală…………………….183 8.13 Matricea sau tabelul de contingenţă. Raţionamentul…………………..184 9. Preocupări privind bazele de date, de informaţii şi de cunoştinţe…186 9.1. Modelarea în arheologie……………………………………………….186 9.1.1. Noţiuni de inteligenţă artificială……………………………………...186 9.1.2. Utilizarea programării logice pentru deducţii………………………...187

-5-

9.2. Bazele de informaţii. Informaţia……………………………………….187 9.2.3. Noţiuni privind un sistem expert…………………………………….187 9.2.4. Utilizarea sistemelor expert………………………………………….187 9.2.5. Programarea logică pentru deducţii………………………………….189 9.3. Noţiuni despre reţelele neuronale în arheologie……………………….189 9.3.1. Utilizarea reţelelor neuronale pentru învăţarea regulilor……………...190 9.3.2. Utilizarea reţelelor neuronale pentru modelare………………………190 9.4. Utilizarea sistemelor grafice…………………………………………...191 9.4.1. Utilizarea unor tipuri de programe…………………………………..191 9.5. Sisteme de fişare………………………………………………………191 9.6. Istoriografia. Aspecte privind civilizaţiile preistorice…………………..193 9.6.1. Originea……………………………………………………………..193 9.6.2. Răspândirea…………………………………………………………193 9.6.3. Evoluţia……………………………………………………………..194 9.6.4. Dăinuire, rol………………………………………………………...194 9.6.5. Legături-influenţe…………………………………………………...194 9.6.6. Stratigrafia şi cronologia…………………………………………….194 9.6.7. Cultura materială (tip, funcţionalitate)………………………………195 9.6.8. Aşezări şi locuinţe…………………………………………………..196 9.6.9. Fortificaţii…………………………………………………………..198 10. Pachetul de programe ZEUS……………………………………….198 10.1. Anexele programului ZEUS…………………………………………206 10.1.1. Programul APL (aplicaţii)………………………………………….206 10.1.2. ARHEOAPL………………………………………………………208 10.1.3. ALPWIN…………………………………………………………..208 10.2. Interpretarea unor date din programul ZEUS………………………..208 11. Ceramica preistorică…………………………………………………211 11.1. Originea şi apariţia ceramicii…………………………………………211 11.2. Problemele tehnice ale tehnologiei ceramicii…………………………212 11.2.1. Lutul……………………………………………………………….212 11.2.2. Originea şi ocurenţele lutului……………………………………….213 11.3. Proprietăţile fizice……………………………………………………213 11. 3.1. Textura……………………………………………………………213 11.3.2. Starea coloidală………………………………………………….…215 11.3.3. Plasticitatea………………………………………………………...215 11.3.4. Culoarea…………………………………………………………....215 11.3.5. Porozitatea………………………………………………………....216 11.3.6. Impurităţile lutului…………………………………………………217 11.3.7. Efectul arderii asupra lutului………………………………………..217 11.3.8. Efectul arderii asupra mineralelor…………………………………..217 11.4. Stadiile arderii………………………………………………………..218 11.4.1. Deshidratarea………………………………………………………218 11.4.2. Oxidarea…………………………………………………………...218 11.5. Degresantul………………………………………………………….218 11.5.1. Materiale utilizate ca impurităţi, definite de arheologi ca degresanţi...218 11.6. Pigmenţii şi pictarea……………………………………………….…219 11.6.1. Pictarea cu carbon………………………………………………….220 11.6.2. Extracte de plante …………………………………………………220 11.6.3. Pictarea cu grafit…………………………………………………....220 11.6.4. Oxizii de pictat……………………………………………………..220 11.7. Luturi de pictat………………………………………………………221

-6-

11.8. Pictarea după ardere……………………………………………….…221 11.9. Glazura………………………………………………………………221 12. Tehnologia ceramicii………………………………………………...222 12.1. Prepararea pastei……………………………………………………..222 12.2. Modelarea ceramicii………………………………………………….224
12.3. Tehnicile decorative………………………………………………….227

12.4. Arderea………………………………………………………………228 12.5. Concluzii……………………………………………………………..230 Abrevieri şi bibliografie………………………………………………….232

ÎN LOC DE INTRODUCERE. ARHEOLOGIE, CULTURĂ ŞI SOCIETATE În ultimele decenii asistăm la creşterea tot mai accentuată a interesului pentru arheologie, în cele mai variate cercuri ale societăţii. Cuvântul „arheologie” (din gr. archaiologia) poate fi întâlnit în Antichitatea greacă în dialogul Hippias Maior al lui Platon, cu înţelesul de istorie a Antichităţii, iar Dionysios din Halikarnas, trei secole şi jumătate mai târziu, numeşte Arheologie romană a sa istorie a Romei, relatată de la origini până la războaiele punice. La aceşti autori, ca şi la alţi greci precum Strabo şi Plutarh, cuvântul archaiologia apare cu înţelesul de studiu al istoriei vechi. Autorii latini l-au tradus prin antiquitas şi origo. Termenul archeologia a reapărut în secolul XVII, cu variate înţelesuri ca istoria instituţiilor sociale antice, istoria artei antice, studiul ruinelor străvechi etc. În secolul XVIII, Jacques Spon a introdus cuvântul în limba franceză pentru a desemna ştiinţa lucrurilor din trecut. În Epoca Luminilor se considera că arheologia n-ar fi altceva decât istoria însăşi, cu toate că termenul grecesc „istoria” are mai curând înţelesul general de anchetă (sau cercetare). Începând din secolul XIX domeniul arheologiei este mai clar precizat. Arheologia studiază monumentele nescrise, începând cu modestele artefacte preistorice până la impunătoarele construcţii de temple. Arheologia este menită să reconstituie evoluţia Umanităţii de la societăţile preliterate până la societăţile civilizate ale Antichităţii. În acest sens putem deosebi arheologia preistorică de arheologia clasică. În cazul unei descoperiri arheologice putem vorbi de valoarea istorică a descoperirii, de valoarea intrinsecă a descoperirii ( a materialelor arheologice) ori de senzaţionalul arheologic. Rezumând, în recompunerea istoriei vechi, un deosebit interes prezintă trei mari categorii de monumente arheologice: aşezări, necropole şi tezaure sau depozite. Sarcina arheologului constă nu numai în descoperirea şi analizarea materialelor arheologice, ci şi în interpretarea acestora (I. Hodder, Reading the Past. Current Approaches to Interpretation in Archaeology², 1991; G. Clark, Space, Time and Man. A Prehistorian’s View, 1994; C. Renfrew, Ezra Zubrow, The Ancient Mind. Elements of Cognitive Archaeology, 1994). Arheologul recompune din straturi de pământ şi piatră –încăperi şi construcţii, iar din fragmente ceramice şi metalice –arme şi vase. După cum spunea J. Le Goff, istoria se recompune din surse şi imaginaţie. Aşadar, arheologul nu este un simplu tehnician. Pentru un veritabil arheolog tehnica nu este decât un mijloc elementar de a-şi însuşi o cunoaştere mai profundă a omului şi a societăţii. După cum observa Sir Mortimer Wheeler „the archaeologist is diggind up, not things, but peoples” („arheologul nu dezvăluie lucruri moarte, ci oameni). Cu alte cuvinte, arheologul nu dezgroapă amănunte istorice, ci dezvăluie civilizaţii. Prin urmare, arheologia poate fi definită ca studiul civilizaţiilor în parte sau complet ascunse în pământ. Rostul arheologiei este acela de a contribui (uneori decisiv, ca în cazul societăţilor preliterate) la reconstituirea vieţii şi societăţii omeneşti din vechime sub cele mai variate aspecte (aspectele de istorie ale unor epoci în general obscure). În ultimă instanţă, arheologia e cea care oferă „banca de date” pentru istoria veche, iar scopul este reconstituirea unor epoci. Chiar dacă arheologia utilizează mijloace tehnice, ea este cu totul altceva decât o tehnică.

-7-

Arheologia nu este, evident, nici o ştiinţă exactă. Minunată aventură intelectuală, arheologia este ştiinţa omului prin excelenţă, de vreme ce arheologul redă viaţa civilizaţiilor trecute. Drumul actual al arheologiei o obligă să fie tot mai tehnică, să utilizeze tot mai frecvent şi masiv progresele ştiinţei contemporane. Elocvente în acest sens sunt cuvintele cunoscutului arheolog britanic V.G. Childe, ”...arheologia a revoluţionat studiul istoriei. Ea a lărgit orizontul spaţial al istoriei aproape în acelaşi grad ca şi telescopul care a lărgit viziunea astronomului în spaţiu. Arheologia a lărgit perspectiva istoriei în trecut, după cum microscopul a relevat biologiei că sub aspectul marilor organisme se ascunde viaţa celulelor infinetizimale. În fine, arheologia a modificat conţinutul istoriei în aceeaşi măsură în care radioactivitatea a modificat clima” (V.G. Childe, Progres şi arheologie, 1945, p. 2). Cu toate acestea, continuăm să credem –împreună cu J. Le Goff- că istoria nu e doar ştiinţă, ci şi artă. Arhologul contemporan trebuie să posede o temeinică pregătire interdisciplinară (R.D. Leonard, G.T. Jones, eds., Quantifying Diversity in Archaeology, 1989; Z. Vasicek, J. Malina, Archaeology Yesterday and Today. The Development of Archaeology in the Sciences and Humanities, 1990). El trebuie să cunoască istoria şi limba civilizaţiei pe care o studiază, după cum discipline ca antropologia, etnologia sau sociologia nu-i pot fi străine (I. Hodder, ed., The Archaeology of Contextual Meanings, 1987; Valerie Pinsky, Alison Wylie, Critical Traditions in Contemporary Archaeology, 1990). Cunoscător al tuturor acestor discipline umaniste, arheologul apare, prin excelenţă, ca un „umanist integral al epocii noastre” (G. Rachet, L’Univers de l’ archéologie. Technique. Histoire. Bilan, 1970 – trad. rom. 1977). * În ultimii ani în România se întreprind cercetări arheologice în circa 300 de puncte (săpături sistematice, săpături de salvare şi sondaje), ceea ce presupune un efort uman considerabil. Breasla arheologilor din toată ţara nu numără mai mult de vreo 200-250 de specialişti (din muzee, institute arheologice şi universităţi); cum se lucrează, de obicei, în echipe, se înţelege că destui arheologi sunt solicitaţi de mai multe şantiere în aceeaşi campanie. În acest context este de remarcat că şantiere arheologice cu o continuitate mare sunt foarte puţine (eg. Parţa –arheologie preistorică; Sarmizegetusa Regia –arheologie dacică; Histria –arheologie clasică, greco-romană; Ulpia Traiana Sarmizezegtusa, Porolissum şi Potaissa –arheologie romană) din mai multe motive: lipsa fondurilor, „deplasarea” interesului cercetărilor spre alte obiective arheologice, dorinţa (mai ales la tineri) de a descoperi lucruri importante cât mai repede, în caz contrar abandonându-se o cercetare şi începându-se alta, lipsa de fermitate a Comisiei Naţionale de Arheologice în limitarea numărului de şantiere arheologice atribuibile unei persoane. Cercetarea de lungă durată, continuă, are avantaje certe. Rezultatele se cumulează şi este preferabilă cunoaşterea mai amănunţită a unor situri, chiar dacă sunt mai puţine, decât a deţine despre multe situri arheologice informaţii vagi şi disparate. Repertoriile arheologice, semnalările a sute de puncte de interes arheologic au rolul lor, fireşte, dar pentru reconstituirea istoriei unei epoci acestea nu vor putea substitui niciodată fie şi o singură cercetare de amploare, sistematică, care tinde –măcar teoretic- spre exhaustivitate. Non multa, sed multum. Pe de altă parte, la fel de evident este şi faptul că o cercetare de lungă durată la acelaşi obiectiv arheologic generează unele neajunsuri şi dificultăţi. De-a lungul anilor devine dificilă menţinerea, în sânul echipei de cercetare, a „suflului” iniţial, a entuziasmului şi interesului provocat de noutate. Cu timpul, rutina se instalează inevitabil. Apoi devine o problemă „stăpânirea” unui material arheologic care se acumulează an de an, care trebuie prelucrat, clasat şi conservat ritmic. O infuzie periodică de tinereţe, de dăruire specifică începuturilor este necesară. * Multă vreme arheologia a fost considerată ca fiind doar o disciplină auxiliară, o ancilla Historiae. Astăzi statutul cercetării istorico-arheologice este mai clar precizat, lumea ştiinţifică recunoscând specificul arheologiei ca ştiinţă, precum şi particularităţile sale metodologice în comparaţie cu ansamblul ştiinţelor umaniste (B.G. Trigger, A History of Archaeological Thought, 1990; E. Neustupný, Archaeological Method, 1993). Mai mult, lumea contemporană cunoaşte ceea ce s-ar putea numi „moda arheologică”:

-8-

arheologia încetează de a mai fi doar o ştiinţă sau o preocupare singulară şi devine un hobby, o preocupare secundară pentru cercuri din ce în ce mai largi ale publicului. O parte a publicului are chiar un anume apetit pentru cultura arheologică. Apoi, pe un alt palier întâlnim amatorul de arheologie ca subiect de turism cultural (turism căruia îi conferă şi rolul de barometru al reuşitei sociale) care a văzut, de pildă, acropola Atenei sau forul Romei. Oricum, în momentul actual, publicul „gustă” mai curând o expoziţie arheologică de tezaure de aur şi argint, decât una de artefacte arheologice nespectaculare („cioburi” de lut etc.). Fără să-şi piardă caracterul de minunată aventură intelectuală, arheologia revine la dimensiunile oricărei alte preocupări umaniste şi îşi păstrează profund uman, se „democratizează”, ieşind din turnul de fildeş al unei cercetări „aristocratice”. Pe de altă parte, pe măsură ce arheologia se îndepărtează tot mai mult de modelul winkelmannian, o bună parte din public constată cu neplăcere că înţelege tot mai puţin din caracterul tehnicist al acestei ştiinţe şi că travaliul arheologului nu mai corespunde cu imagunea căutătorului de comori. Impactul arheologiei asupra culturii contemporane este relevat de lucrarea istoricului de artă italian R. Bianchi Bandinelli (Archeologia e cultura). Încercând să stabilim locul pe care îl ocupă arheologia în cultura generală a fiecăruia şi modul în care este popularizată activitatea arheologului, vom observa că pentru spaţiul european occidental există chiar un gen literar: „romanul de fapte”, cel mai bine ilustrat de cartea lui C.W. Ceram, Zei, morminte, cărturari. Pe o treaptă mai înaltă, încadrându-se în literatura de bună calitate, se află biografia romanţată a lui Heinrich Schliemann, Comoara grecilor s crisă de Irving Stone. Popularizarea vieţii şi activităţii arheologilor occidentali este, evident, mai bună în comparaţie cu cea a arheologilor români care sunt nişte iluştri anonomi. În afara unor timide încercări de popularizare a arheologilor români (cartea lui Sever Dumitraşcu despre arheologia românească la început şi sfârşit de mileniu) nimic nu contribuie la mediatizarea acestor oameni de ştiinţă. Literatura arheologică românescă, prea tehnicistă, este în mare parte accesibilă doar specialiştilor, nu şi publicului larg, contribuind astfel la păstrarea anonimatului. Singurele momente când numele arheologilor apar în prim-plan sunt acelea în care, datorită unor descoperiri spectaculoase, mass-media devine interesată. Chiar dacă arheologul contemporan este un tehnician riguros şi nu un aventurier inspirat, „lumea”, opinia publică vede încă în arheolog un personaj fabulos gen Indiana Jones. Firesc, de vreme ce, înainte de a vedea un şantier arheologic, avem cu toţii o imagine prevalent romantică a arheologiei. Câştigând mult în rigoare, arheologia va pierde astfel caracterul romantic, idealist, atât de apreciat de tinerii amatori de arheologie, aceia care au visat, măcar o dată în viaţa lor să devină arheologi. Cu toate acestea, oricât de rapide ar fi progresele înregistrate de tehnicile utilizate de arheologie anumite stări provocate de o descoperire arheologică nu vor dispărea niciodată: emoţia, inefabilul, convertirea descoperirii arheologice, a materiei arheologice în viziune.

CUVÂNT ÎNAINTE

În condiţiile radicalizării pluralismului lumii contemporane, în toate sectoarele ei (W. Welsch, Unsere postmoderne Moderne, Wien, 1989, p. 263 sqq), şi interpretarea istorică este supusă unui proces de înnoire prin diversificare (K. Moxey, The Theory of Praxis), New York, 1994, p. 5-27). Raportul dintre istoric şi sursa de informaţie a fost conştientizat drept unul interactiv, determinat de percepţia mai clară a dublei contextualităţi, cea a istoricului şi cea a sursei (L.S. Kramer, The New Cultural History, Berkeley, 1989, p. 97-128). Informaţia de tip pozitiv, oferită de cercetarea arheologică aplicată, este prelucrată, într-o primă etapă

-9-

(din păcate în majoritatea cazurilor şi singura, ca să nu mai vorbim de materialul „reîngropat” în depozite), după metode cuantificative, preluate din domeniul ştiinţelor exacte. Fragmentarea şi autarhizarea informaţiei arheologice este rezultatul „rezidual” al acestei etape, care a împins scrierea istorică în sfera producţiilor redundante (R. Bianchi –Bandinelli, Arheologia e Cultura, Milano, 1961, p. 5 sqq). Pulverizarea informaţiei arheologice este, în bună măsură, rezultatul caracterului fragmentar al descoperirilor factuale. Arheologia postprocesuală întrevede depăşirea impasului. Fractalitatea este definită acum ca entitate cu o filiaţie integral implicată, care este concomitent parte şi întreg. Transferul de informaţie între cercetarea arheologică şi scrierea istorică – fie el de natură inductivă, deductivă sau deductiv –nomologică –, suferă din cauza diferenţelor de metodă. Astăzi informaţia arheologică a devenit incomensurabilă (incomensurabilitatea trebuie înţeleasă în acest context ca o imposibilitate de cuantificare a informaţiei arheologice în funcţie de criterii specifice scrierii istorice, precum ar fi adevărul istoric , faptul istoric, cf. D. Davidson, Wahrheit und Interpretation, Frankfurt/Main, 1986, p. 261-282) şi, ca atare, inutilizabilă în cadrul discursului istoric tradiţional. Discursul istoric – interpretativ rămâne, în continuare, un elaborat marcat de asumarea apriorică a unui set de teorii, argumentul arheologic fiind implicat, empiric, doar ca element de „culoare ştiinţifică”. Rezumând, pentru epocile istorice îndepărtate, contextul arheologic rămâne cadrul în care „se mişcă”, în absenţa adevăraţilor protagonişti, vestigiile materiale lăsate în urmă de aceştia. CUPRINS În loc de introducere. Arheologie, cultură şi societate………………………...9 METODE ŞI TEHNICI MODERNE DE CERCETARE ÎN ARHEOLOGIE …………………………………………………………...15 1. Noţiuni generale………………………………………………………….15 1.1. Metode şi tehnici tradiţionale (clasice) de cercetare şi datare……………16 1.1.2. Metoda stratigrafică…………………………………………….……..17 1.1.3. Metoda tipologică…………………………………………………….21 1.1.4. Metoda comparativă………………………………………………….23 1.1.5. Metoda chorologică…………………………………………………..25 2. Prospectările……………………………………………………………26 2.1. Prospecţiuni de suprafaţă………………………………………………26 2.1.1. Periegheza……………………………………………………………26 2.1.2. Prospecţiunea aeriană………………………………………………...28 2.2. Prospecţii şi detectări de adâncime……………………………………...30 2.2.1. Prospecţii cu colectarea de eşantioane………………………………..30 2.2.1.1. Prospecţii pedologice……………………………………………….30 2.2.1.2. Prospecţii fără colectare de eşantioane……………………………...33 2.3. Prospecţii şi detecţii geofizice…………………………………………..33 2.3.1. Seismice………………………………………………………………33 2.3.2. Georadarul…………………………………………………………....34 2.3.3. Prospectările electrice………………………………………………...34 2.3.4. Prospecţiunile magnetice……………………………………………..37 2.3.5. Prospecţiunile electromagnetice………………………………………39 2.3.5.1. Magnetometria cu protoni…………………………………………..39 2.3.5.2. Magnetometrul diferenţial…………………………………………..41 2.3.5.3. Detectoarele de metale……………………………………………...41 2.3.6. Magnetometrul cu radiaţii gama………………………………………42 2.4. Metode pasive…………………………………………………………..44 3. Metode şi tehnici moderne de datare. Datările absolute……………..44

- 10 -

3.1. Metoda C14 sau a carbonului radioactiv………………………………...46 3.2. Metoda Potasiu-Argon…………………………………………………50 3.3. Metoda dendrocronologică……………………………………………..51 3.4. Datarea prin termoluminiscenţă………………………………………..53 3.5. Fisiunea nucleară……………………………………………………….54 3.6. Hidratarea obsidianului…………………………………………………55 3.7. Determinarea uraniului din oase………………………………………..58 3.8. Determinarea fluorului din oase………………………………………...59 3.9. Determinarea azotului din oase………………………………………....60 3.10. Determinări prin propagarea ultrasunetelor…………………………....60 3.11. Concentraţia impurităţilor în sticlă………………………………….…61 4. Metodologia şi practica cercetării arheologice……………………….61 4.1. Generalităţi………………………………………………………….….61 4.2. Săpăturile sistematice……………………………………………….…..64 4.2.1. Proiectul de săpătură……………………………………………….…64 4.2.2. Organizarea şantierului arheologic……………………………………67 4.2.3. Tehnica săpăturilor arheologice……………………………………….69 4.2.3.1. Sistemul de săpătură…………………………………………….…..69 4.2.3.2. Nivele de săpare………………………………………………….…71 4.2.3.3. Natura complexelor arheologice………………………………….…73 4.3. Şanţurile şi sistemele de fortificaţii neolitice…………………………….86 4.4. Prepararea mormintelor………………………………………………...87 4.5. Săpături speciale………………………………………………………..89 4.6. Săpături prefeudale şi medievale timpurii………………………….……99 4.7. Arhitectura în lemn şi lut……………………………………………....103 4.8. Cercetările subacvatice………………………………………………...111 5. Evidenţa ştiinţifică a săpăturilor. Analiza vestigiilor arheologice….111 5.1. Sistemul de notare a materialului………………………………………111 5.2. Interpretarea stratigrafiei………………………………………………111 5.3. Noţiuni şi denumiri…………………………………………………....112 5.3.1. Nivel de construcţie…………………………………………………112 5.3.2. Stratul de cultură…………………………………………………….112 5.3.3. Nivelul sau stratul de locuire/funcţionare…………………………....113 5.3.4.a. Nivel de călcare……………………………………………………113 5.3.4.b. Strat de umplere…………………………………………………...113 5.3.5. Strat de dărâmare……………………………………………………114 5.3.6. Strat de nivelare……………………………………………………...114 5.3.7. Structuri orizontale………………………………………………….115 5.3.8. Structuri verticale……………………………………………………115 5.3.9. Bulversări posibile…………………………………………………...116 5.4. Întocmirea documentaţiei de şantier…………………………………..116 5.4.1. Descrierea şi interpretarea stratigrafiei………………………………116 5.4.2. Pregătiri pentru studiul profilelor……………………………………117 5.4.3. Desenarea profilelor………………………………………………....118 5.4.4. Descrierea profilelor………………………………………………....118 5.4.5. Descrierea complexelor……………………………………………...118 5.4.6. Reconstituirea complexelor………………………………………….120 5.4.7. Desenarea mormintelor……………………………………………...121 5.4.8. Descrierea mormintelor……………………………………………..122 5.5. Fotografierea………………………………………………………….122 5.6. Prelucrarea materialului arheologic……………………………………123

- 11 -

5.6.1. Adunarea materialului arheologic …………………………………...123 5.6.2. Refacerea suprafeţei pe nivele……………………………………….123 5.6.3. Spălarea, decalcifierea………………………………………………..124 5.6.4. Clasificarea…………………………………………………………..124 5.6.5. Codificarea…………………………………………………………..124 5.7. Cataloagele……………………………………………………………125 5.7.1. Cataloage de motive…………………………………………………125 5.7.2. Cataloage de forme………………………………………………….127 5.8. Dicţionar de termeni pentru decor…………………………………….129 5.9. Tehnologia ceramicii…………………………………………………..129 5.10. Dicţionare şi cataloage de culoare……………………………………130 5.11.a. Dicţionar de amestec……………………………………………….130 5.11.b. Dicţionar de netezire……………………………………………….131 5.11.c. Dicţionar de tehnologii de ardere…………………………………...131 5.12. Tehnologia de ardere………………………………………………....132 5.13. Descrierea şi analiza unor părţi de vase………………………………132 5. 14. Analiza de pe ceramică……………………………………………....132 5.15.a. Sortarea…………………………………………………………….133 5.15.b. Inventarierea……………………………………………………….133 5.16. Restaurarea…………………………………………………………..134 5.17. Desenarea……………………………………………………………134 5.18. Clasificarea automată în arheologie…………………………………..135 5.19. Consemnarea datelor: jurnalele, raportul zilnic, raportul săptămânal, raportul tehnic, raportul preliminar, raportul general………………………136 5.20. Recoltarea probelor. Noţiuni generale despre analizele fizico-chimice. Studiul macroscopic şi microscopic………………………………………..137 5.20.1. Recoltarea probelor. Categorii de probe……………………………138 5.20.2. Obsidianul…………………………………………………………139 5.20.3. Silexul……………………………………………………………...139 5.20.4. Ceramica…………………………………………………………..140 5.20.5. Piatra………………………………………………………………142 5.20.6. Artefactele din os……………………………………………….….143 5.20.7. Metale……………………………………………………………...143 5.20.7.1. Cupru……………………………………………………………144 5.20.7.2. Cupru arsenic…………………………………………………….145 5.20.8. Bronz………………………………………………………………146 5.20.9. Fierul meteoric……………………………………………………..146 5.20.10. Zgurile……………………………………………………………146 5.20.11. Aurul……………………………………………………………...147 5.20.12. Argintul…………………………………………………………...147 6. Cercetări interdisciplinare în arehologie…………………………….148 6.1.1. Necesitatea utilizării metodelor şi tehnicilor moderne……………….148 6.1.2. Domenii de cercetare şi discipline……………………………….…..151 6.1.2.1. Paleoastronomia…………………………………………….……..151 6.1.2.2. Ambientul…………………………………………………………151 6.1.2.3. Geografia………………………………………………………….152 6.1.2.4. Geologia…………………………………………………………..153 6.1.2.5. Pedologia………………………………………………………….153 6.1.2.6. Etnoarheologia……………………………………………………154 6.1.2.7. Biologia……………………………………………………………154 7. Arheologie şi informatică……………………………………………..156

- 12 -

7.1. Clasificări informatizate în arheologie…………………………………156 7.1.1. Noţiuni de clasificare………………………………………………..156 7.1.2.a. Clasificări calitative………………………………………………...156 7.1.2.b. Clasificări cantitative………………………………………………157 7.1.3. Metode statistice…………………………………………………….158 7.1.4. Clasificarea ierarhică………………………………………………....158 7.1.4.1. Clasificări ierarhice divizate………………………………………..158 7.1.4.1.1. Asemănarea (similaritatea)……………………………………….159 7.1.4.1.2. Deosebirea (disimilaritatea)……………………………………....160 7.1.4.1.3. Diferenţa………………………………………………………...161 7.1.4.1.4. Corelaţia…………………………………………………………161 7.1.5. Clasificări nuanţate (mulţimi fuzzy)………………………………….163 7.1.5.1. Analiza clusterilor………………………………………………….163 7.2. Serierea şi analiza de corespondenţă…………………………………...165 7.3. Analiza factorială……………………………………………………....166 7.4. Teste…………………………………………………………………..167 8. Baze de date şi informaţii în arheologie……………………………..169 8.1. Structura unei baze de date……………………………………………169 8.2. Scopul unei baze de date………………………………………………169 8.3. Modele de baze de date pentru ambient……………………………….169 8.4. Modele de baze de date pentru ceramică, unelte, podoabe….…………180 8.5. Modele de baze de date pentru analize fizico-chimice…………………180 8.6. Modele de baze de date pentru prospectări……………………………180 8.7. Modele de baze de date pentru datări………………………………….180 8.8. Modele de baze de date pentru analize pedologice…………………….181 8.9. Modele de baze de date pentru paleozoologie…………………………181 8.10 Modele de baze de date pentru antropologie………………………….182 8.11. Modele de baze de date pentru clasificări şi prelucrări pentru ceramică…………………………………………………………………...182 8.12. Modele de baze de date pentru evidenţa muzeală…………………….183 8.13 Matricea sau tabelul de contingenţă. Raţionamentul…………………..184 9. Preocupări privind bazele de date, de informaţii şi de cunoştinţe…186 9.1. Modelarea în arheologie……………………………………………….186 9.1.1. Noţiuni de inteligenţă artificială……………………………………...186 9.1.2. Utilizarea programării logice pentru deducţii………………………...187 9.2. Bazele de informaţii. Informaţia……………………………………….187 9.2.3. Noţiuni privind un sistem expert…………………………………….187 9.2.4. Utilizarea sistemelor expert………………………………………….187 9.2.5. Programarea logică pentru deducţii………………………………….189 9.3. Noţiuni despre reţelele neuronale în arheologie……………………….189 9.3.1. Utilizarea reţelelor neuronale pentru învăţarea regulilor……………...190 9.3.2. Utilizarea reţelelor neuronale pentru modelare………………………190 9.4. Utilizarea sistemelor grafice…………………………………………...191 9.4.1. Utilizarea unor tipuri de programe…………………………………..191 9.5. Sisteme de fişare………………………………………………………191 9.6. Istoriografia. Aspecte privind civilizaţiile preistorice…………………..193 9.6.1. Originea……………………………………………………………..193 9.6.2. Răspândirea…………………………………………………………193 9.6.3. Evoluţia……………………………………………………………..194 9.6.4. Dăinuire, rol………………………………………………………...194 9.6.5. Legături-influenţe…………………………………………………...194

- 13 -

9.6.6. Stratigrafia şi cronologia…………………………………………….194 9.6.7. Cultura materială (tip, funcţionalitate)………………………………195 9.6.8. Aşezări şi locuinţe…………………………………………………..196 9.6.9. Fortificaţii…………………………………………………………..198 10. Pachetul de programe ZEUS……………………………………….198 10.1. Anexele programului ZEUS…………………………………………206 10.1.1. Programul APL (aplicaţii)………………………………………….206 10.1.2. ARHEOAPL………………………………………………………208 10.1.3. ALPWIN…………………………………………………………..208 10.2. Interpretarea unor date din programul ZEUS………………………..208 11. Ceramica preistorică…………………………………………………211 11.1. Originea şi apariţia ceramicii…………………………………………211 11.2. Problemele tehnice ale tehnologiei ceramicii…………………………212 11.2.1. Lutul……………………………………………………………….212 11.2.2. Originea şi ocurenţele lutului……………………………………….213 11.3. Proprietăţile fizice……………………………………………………213 11. 3.1. Textura……………………………………………………………213 11.3.2. Starea coloidală………………………………………………….…215 11.3.3. Plasticitatea………………………………………………………...215 11.3.4. Culoarea…………………………………………………………....215 11.3.5. Porozitatea………………………………………………………....216 11.3.6. Impurităţile lutului…………………………………………………217 11.3.7. Efectul arderii asupra lutului………………………………………..217 11.3.8. Efectul arderii asupra mineralelor…………………………………..217 11.4. Stadiile arderii………………………………………………………..218 11.4.1. Deshidratarea………………………………………………………218 11.4.2. Oxidarea…………………………………………………………...218 11.5. Degresantul………………………………………………………….218 11.5.1. Materiale utilizate ca impurităţi, definite de arheologi ca degresanţi...218 11.6. Pigmenţii şi pictarea……………………………………………….…219 11.6.1. Pictarea cu carbon………………………………………………….220 11.6.2. Extracte de plante …………………………………………………220 11.6.3. Pictarea cu grafit…………………………………………………....220 11.6.4. Oxizii de pictat……………………………………………………..220 11.7. Luturi de pictat………………………………………………………221 11.8. Pictarea după ardere……………………………………………….…221 11.9. Glazura………………………………………………………………221 12. Tehnologia ceramicii………………………………………………...222 12.1. Prepararea pastei……………………………………………………..222 12.2. Modelarea ceramicii………………………………………………….224
12.3. Tehnicile decorative………………………………………………….227

12.4. Arderea………………………………………………………………228 12.5. Concluzii……………………………………………………………..230 Abrevieri şi bibliografie………………………………………………….232

ÎN LOC DE INTRODUCERE. ARHEOLOGIE, CULTURĂ ŞI SOCIETATE În ultimele decenii asistăm la creşterea tot mai accentuată a interesului pentru arheologie, în

- 14 -

cele mai variate cercuri ale societăţii. Cuvântul „arheologie” (din gr. archaiologia) poate fi întâlnit în Antichitatea greacă în dialogul Hippias Maior al lui Platon, cu înţelesul de istorie a Antichităţii, iar Dionysios din Halikarnas, trei secole şi jumătate mai târziu, numeşte Arheologie romană a sa istorie a Romei, relatată de la origini până la războaiele punice. La aceşti autori, ca şi la alţi greci precum Strabo şi Plutarh, cuvântul archaiologia apare cu înţelesul de studiu al istoriei vechi. Autorii latini l-au tradus prin antiquitas şi origo. Termenul archeologia a reapărut în secolul XVII, cu variate înţelesuri ca istoria instituţiilor sociale antice, istoria artei antice, studiul ruinelor străvechi etc. În secolul XVIII, Jacques Spon a introdus cuvântul în limba franceză pentru a desemna ştiinţa lucrurilor din trecut. În Epoca Luminilor se considera că arheologia n-ar fi altceva decât istoria însăşi, cu toate că termenul grecesc „istoria” are mai curând înţelesul general de anchetă (sau cercetare). Începând din secolul XIX domeniul arheologiei este mai clar precizat. Arheologia studiază monumentele nescrise, începând cu modestele artefacte preistorice până la impunătoarele construcţii de temple. Arheologia este menită să reconstituie evoluţia Umanităţii de la societăţile preliterate până la societăţile civilizate ale Antichităţii. În acest sens putem deosebi arheologia preistorică de arheologia clasică. În cazul unei descoperiri arheologice putem vorbi de valoarea istorică a descoperirii, de valoarea intrinsecă a descoperirii ( a materialelor arheologice) ori de senzaţionalul arheologic. Rezumând, în recompunerea istoriei vechi, un deosebit interes prezintă trei mari categorii de monumente arheologice: aşezări, necropole şi tezaure sau depozite. Sarcina arheologului constă nu numai în descoperirea şi analizarea materialelor arheologice, ci şi în interpretarea acestora (I. Hodder, Reading the Past. Current Approaches to Interpretation in Archaeology², 1991; G. Clark, Space, Time and Man. A Prehistorian’s View, 1994; C. Renfrew, Ezra Zubrow, The Ancient Mind. Elements of Cognitive Archaeology, 1994). Arheologul recompune din straturi de pământ şi piatră –încăperi şi construcţii, iar din fragmente ceramice şi metalice –arme şi vase. După cum spunea J. Le Goff, istoria se recompune din surse şi imaginaţie. Aşadar, arheologul nu este un simplu tehnician. Pentru un veritabil arheolog tehnica nu este decât un mijloc elementar de a-şi însuşi o cunoaştere mai profundă a omului şi a societăţii. După cum observa Sir Mortimer Wheeler „the archaeologist is diggind up, not things, but peoples” („arheologul nu dezvăluie lucruri moarte, ci oameni). Cu alte cuvinte, arheologul nu dezgroapă amănunte istorice, ci dezvăluie civilizaţii. Prin urmare, arheologia poate fi definită ca studiul civilizaţiilor în parte sau complet ascunse în pământ. Rostul arheologiei este acela de a contribui (uneori decisiv, ca în cazul societăţilor preliterate) la reconstituirea vieţii şi societăţii omeneşti din vechime sub cele mai variate aspecte (aspectele de istorie ale unor epoci în general obscure). În ultimă instanţă, arheologia e cea care oferă „banca de date” pentru istoria veche, iar scopul este reconstituirea unor epoci. Chiar dacă arheologia utilizează mijloace tehnice, ea este cu totul altceva decât o tehnică. Arheologia nu este, evident, nici o ştiinţă exactă. Minunată aventură intelectuală, arheologia este ştiinţa omului prin excelenţă, de vreme ce arheologul redă viaţa civilizaţiilor trecute. Drumul actual al arheologiei o obligă să fie tot mai tehnică, să utilizeze tot mai frecvent şi masiv progresele ştiinţei contemporane. Elocvente în acest sens sunt cuvintele cunoscutului arheolog britanic V.G. Childe, ”...arheologia a revoluţionat studiul istoriei. Ea a lărgit orizontul spaţial al istoriei aproape în acelaşi grad ca şi telescopul care a lărgit viziunea astronomului în spaţiu. Arheologia a lărgit perspectiva istoriei în trecut, după cum microscopul a relevat biologiei că sub aspectul marilor organisme se ascunde viaţa celulelor infinetizimale. În fine, arheologia a modificat conţinutul istoriei în aceeaşi măsură în care radioactivitatea a modificat clima” (V.G. Childe, Progres şi arheologie, 1945, p. 2). Cu toate acestea, continuăm să credem –împreună cu J. Le Goff- că istoria nu e doar ştiinţă, ci şi artă. Arhologul contemporan trebuie să posede o temeinică pregătire interdisciplinară (R.D. Leonard, G.T. Jones, eds., Quantifying Diversity in Archaeology, 1989; Z. Vasicek, J. Malina, Archaeology Yesterday and Today. The Development of Archaeology in the Sciences and Humanities, 1990). El trebuie să cunoască istoria şi limba civilizaţiei pe care o studiază, după cum discipline ca antropologia, etnologia sau sociologia nu-i pot fi străine (I. Hodder, ed., The Archaeology of Contextual Meanings, 1987; Valerie Pinsky, Alison Wylie, Critical Traditions in Contemporary Archaeology, 1990). Cunoscător al tuturor acestor discipline umaniste,

- 15 -

arheologul apare, prin excelenţă, ca un „umanist integral al epocii noastre” (G. Rachet, L’Univers de l’ archéologie. Technique. Histoire. Bilan, 1970 – trad. rom. 1977). * În ultimii ani în România se întreprind cercetări arheologice în circa 300 de puncte (săpături sistematice, săpături de salvare şi sondaje), ceea ce presupune un efort uman considerabil. Breasla arheologilor din toată ţara nu numără mai mult de vreo 200-250 de specialişti (din muzee, institute arheologice şi universităţi); cum se lucrează, de obicei, în echipe, se înţelege că destui arheologi sunt solicitaţi de mai multe şantiere în aceeaşi campanie. În acest context este de remarcat că şantiere arheologice cu o continuitate mare sunt foarte puţine (eg. Parţa –arheologie preistorică; Sarmizegetusa Regia –arheologie dacică; Histria –arheologie clasică, greco-romană; Ulpia Traiana Sarmizezegtusa, Porolissum şi Potaissa –arheologie romană) din mai multe motive: lipsa fondurilor, „deplasarea” interesului cercetărilor spre alte obiective arheologice, dorinţa (mai ales la tineri) de a descoperi lucruri importante cât mai repede, în caz contrar abandonându-se o cercetare şi începându-se alta, lipsa de fermitate a Comisiei Naţionale de Arheologice în limitarea numărului de şantiere arheologice atribuibile unei persoane. Cercetarea de lungă durată, continuă, are avantaje certe. Rezultatele se cumulează şi este preferabilă cunoaşterea mai amănunţită a unor situri, chiar dacă sunt mai puţine, decât a deţine despre multe situri arheologice informaţii vagi şi disparate. Repertoriile arheologice, semnalările a sute de puncte de interes arheologic au rolul lor, fireşte, dar pentru reconstituirea istoriei unei epoci acestea nu vor putea substitui niciodată fie şi o singură cercetare de amploare, sistematică, care tinde –măcar teoretic- spre exhaustivitate. Non multa, sed multum. Pe de altă parte, la fel de evident este şi faptul că o cercetare de lungă durată la acelaşi obiectiv arheologic generează unele neajunsuri şi dificultăţi. De-a lungul anilor devine dificilă menţinerea, în sânul echipei de cercetare, a „suflului” iniţial, a entuziasmului şi interesului provocat de noutate. Cu timpul, rutina se instalează inevitabil. Apoi devine o problemă „stăpânirea” unui material arheologic care se acumulează an de an, care trebuie prelucrat, clasat şi conservat ritmic. O infuzie periodică de tinereţe, de dăruire specifică începuturilor este necesară. * Multă vreme arheologia a fost considerată ca fiind doar o disciplină auxiliară, o ancilla Historiae. Astăzi statutul cercetării istorico-arheologice este mai clar precizat, lumea ştiinţifică recunoscând specificul arheologiei ca ştiinţă, precum şi particularităţile sale metodologice în comparaţie cu ansamblul ştiinţelor umaniste (B.G. Trigger, A History of Archaeological Thought, 1990; E. Neustupný, Archaeological Method, 1993). Mai mult, lumea contemporană cunoaşte ceea ce s-ar putea numi „moda arheologică”: arheologia încetează de a mai fi doar o ştiinţă sau o preocupare singulară şi devine un hobby, o preocupare secundară pentru cercuri din ce în ce mai largi ale publicului. O parte a publicului are chiar un anume apetit pentru cultura arheologică. Apoi, pe un alt palier întâlnim amatorul de arheologie ca subiect de turism cultural (turism căruia îi conferă şi rolul de barometru al reuşitei sociale) care a văzut, de pildă, acropola Atenei sau forul Romei. Oricum, în momentul actual, publicul „gustă” mai curând o expoziţie arheologică de tezaure de aur şi argint, decât una de artefacte arheologice nespectaculare („cioburi” de lut etc.). Fără să-şi piardă caracterul de minunată aventură intelectuală, arheologia revine la dimensiunile oricărei alte preocupări umaniste şi îşi păstrează profund uman, se „democratizează”, ieşind din turnul de fildeş al unei cercetări „aristocratice”. Pe de altă parte, pe măsură ce arheologia se îndepărtează tot mai mult de modelul winkelmannian, o bună parte din public constată cu neplăcere că înţelege tot mai puţin din caracterul tehnicist al acestei ştiinţe şi că travaliul arheologului nu mai corespunde cu imagunea căutătorului de comori. Impactul arheologiei asupra culturii contemporane este relevat de lucrarea istoricului de artă italian R. Bianchi Bandinelli (Archeologia e cultura). Încercând să stabilim locul pe care îl ocupă arheologia în cultura generală a fiecăruia şi modul în care este popularizată activitatea arheologului,

- 16 -

vom observa că pentru spaţiul european occidental există chiar un gen literar: „romanul de fapte”, cel mai bine ilustrat de cartea lui C.W. Ceram, Zei, morminte, cărturari. Pe o treaptă mai înaltă, încadrându-se în literatura de bună calitate, se află biografia romanţată a lui Heinrich Schliemann, Comoara grecilor s crisă de Irving Stone. Popularizarea vieţii şi activităţii arheologilor occidentali este, evident, mai bună în comparaţie cu cea a arheologilor români care sunt nişte iluştri anonomi. În afara unor timide încercări de popularizare a arheologilor români (cartea lui Sever Dumitraşcu despre arheologia românească la început şi sfârşit de mileniu) nimic nu contribuie la mediatizarea acestor oameni de ştiinţă. Literatura arheologică românescă, prea tehnicistă, este în mare parte accesibilă doar specialiştilor, nu şi publicului larg, contribuind astfel la păstrarea anonimatului. Singurele momente când numele arheologilor apar în prim-plan sunt acelea în care, datorită unor descoperiri spectaculoase, mass-media devine interesată. Chiar dacă arheologul contemporan este un tehnician riguros şi nu un aventurier inspirat, „lumea”, opinia publică vede încă în arheolog un personaj fabulos gen Indiana Jones. Firesc, de vreme ce, înainte de a vedea un şantier arheologic, avem cu toţii o imagine prevalent romantică a arheologiei. Câştigând mult în rigoare, arheologia va pierde astfel caracterul romantic, idealist, atât de apreciat de tinerii amatori de arheologie, aceia care au visat, măcar o dată în viaţa lor să devină arheologi. Cu toate acestea, oricât de rapide ar fi progresele înregistrate de tehnicile utilizate de arheologie anumite stări provocate de o descoperire arheologică nu vor dispărea niciodată: emoţia, inefabilul, convertirea descoperirii arheologice, a materiei arheologice în viziune.
3.1 METODA C14 SAU A CARBONULUI RADIOACTIV

Dintre metodele de datare absolută cea mai frecvent întâlnită, dar care a provocat şi cele mai aprige discuţii, este metoda C14 sau metoda radiocarbon. Metoda constă în măsurarea izotopilor radioactivi ai carbonului, din resturile carbonizate ale unor materii organice aflate în depunerile arheologice. Pentru aceasta se folosesc probe de cărbune, oase sau resturi organice care sunt transformate în gaze. Aceste gaze sunt introduse în aparate (în tub se măsoară scintilaţia) cu ajutorul cărora poate fi măsurat izotopul 14 al carbonului (C14). Metoda are la bază consecinţele radiaţiei cosmice asupra comportamentului izotopilor C14. Ele au fost puse în valoare de Hess, ÎN 1911. Libby, 30 de ani mai târziu, constata că în resturile carbonizate asimilarea izotopului C14 se petrece doar în materia vie, iar în cea moartă are loc un proces de înjumătăţire a izotopilor. Izotopii sunt măsuraţi şi prin raport de perioada de înjumătăţire (care este de 5568+-40). Data scursă se aproximează din momentul în care asimilarea carbonului a avut loc în organismul viu (animal, plantă). Metoda a fost lansată în anul 1952 şi acceptată în 1962. Pentru fiecare dintre materialele cu conţinut de carbon sunt necesare următoarele cantităţi: carbune şi lemn 25 gr; seminţe, hârtie 25 gr; resturi organice amestecate cu pământ (50-300 gr); turbă 50-200 gr; fildeş 50 gr; oase 300 gr (mai ales cele poroase); scoici 100 gr; ceramică şi fier (oţel) (2-5 kg) ş.a. La colectarea datelor proba trebuie ferită de a fi luată în mână, preferabil este ca ridicarea ei să se facă cu spatula sau şpaclu. Importantă este precizarea exactă a stratigrafiei. Probele păstrate vreme mai îndelungată e posibil să fie contaminate prin impreganre sau alte forme (cenuşă, scrum etc.). Împachetarea probelor trebuie să se face în pungi de plastic, iar acestea sunt învelite în folii de aluminiu. Folosirea cutiilor de medicamente sau substanţe chimice poate duce la contaminări moderne

- 17 -

ale probelor cu resturi sau conţinut de carbon. Datele necesare informaţiilor despre probe: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. Descrierea staţiunii şi probei, semnificaţia ştiinţifică. Denumirea ştiinţifică şi populară a probei. Localizarea geografică exactă: latitudine şi longitudine (până la minute). Ocurenţa şi poziţia stratigrafică; asocieri culturale şi cronologice. Factori care afectează datele (praf, intruziuni, pământ/humus, ape). Alte referiri, dacă e cazul (complexul). Numele colectorului şi data colectării. Numele instituţiei căreia îi aparţine. Referinţe bibliografice despre staţiune, cultură, fază, nivel. Compararea cu date C14 din alte situri.

În laborator, proba suferă următoarele operaţii: sortarea mecanică şi curăţirea, tratament chimic pentru îndepărtarea resturilor organice, prepararea ei sub formă de gaz. Odată proba preparată într-un tub de cuarţ în stare de gaz se trece la măsurare. Măsurarea se repetă la diferite intervale pentru a se verifica dacă există contaminare. Între laboratoare se realizează calibri, sau se măsoară masa emisiei spectografice între izotopi de C12/C13. Datele privitoare la probe şi semnificaţiile lor sunt publicate în diferite reviste: Radiocarbon Science, Radiocarbon supliment, ş.a. Începând cu anul 1957 prof. Vl. Milojčić de la Heidelberg scrie despre limitele, inadvertenţele, nepotrivirile metodei C14 şi rezervele care se impun metodei, determinate de: intensitatea diferită a radiaţiei solare, radiaţia supernovelor; influenţa izotopilor de carbon din aer, rezultat din activităţile radioactive actuale asupra probelor, influenţa activităţii vulcanismului, asupra radioactivităţii terestre, influenţa radiaţiei provenite din meteoriţi, care au o oarecare influenţă ş.a. Curbele de calibrare (perioada de înjumătăţire de 5568 sau 5730) şi recalibrare a suferit numeroase modificări existând programe de recalibrarea datelor. CARACTERUL RELATIV al C14 pe spaţii vaste. Relativitatea acestei metode este determinată de existenţa, în scoarţa pământului din zona în care se află proba, unor caracteristici comune (radiaţia solară, cosmică sau vulcanică a solului) care ar putea fi măsurate, cercetate, cunoscute şi, în acest fel, ar putea fi determinate caracteristicile zonale, regionale la adâncimea, nivelul sau epoca la care s-au aflat probele. Necunoaşterea acestora lasă deschisă discuţia privind verdicitatea datelor şi duce la abateri foarte mari de la realitate. H. Quitta de la Berlin, în urma unor determinări pe 150 de probe din diferite continente, a demonstrat fluctuaţia producţiei C14 din atmosferă pe întreg glob, ceea ce duce la “întinerirea sau

- 18 -

îmbătrânirea datelor de C14”. Tot el a arătat, la Simpozionul internaţional de la Xanthi din 1975, că datele C14 sin staţiunea de la Troia au o evoluţie pe orizontală, în vreme ce datele de stratigrafie demonstrau o continuare a evoluţiei lor pe verticală (QUITTA 1963; 1985). Datele stratigrafice ale probelor sunt foarte importante şi necesare pentru cei care compară curbele şi aproximează alura curbei. Pentru ca erorile să fie cât mai mici analizele trebuie făcute pe materiale cât mai variate (cărbune, os, resturi organice din construcţii în situ), dar şi faţă de acelea se impun rezerve. De exemplu, fragmentele ceramice sau de construcţii ce conţin resturi organice pot prelua aceste resturi din argilă depunerilor de trase sau râuri şi atunci ele nu beneficiază de vechimea corectă. Doar serii de probe pot da o anume orientare a datelor. În procesul de recalibrare, prin folosirea datelor dendrocronologice ale arborilor de Sequoia gigantea şi a pinului (bristlecone pines), au existat încercări de corectare a perioadei de înjumătăţire de 5730 prin raportul izotopilor C13/C14. SERII DE PROBE. Pentru limitarea erorilor, apărute ca urmare a radiaţiilor neuniforme cosmice sau terestre, a metodelor de măsurare şi comparare este necesară realizarea unor serii mari de analize. Numeroşi specialişti au atras atenţia asupra inadvertenţelor de cronologie ce se nasc prin acceptarea necontrolată a datelor C14. Hans Quitta a demonstrat existenţa unor nepotriviri de datare pentru etapele Karanovo I (durata acestora fiind de 1200 ani) care orizont, după datele C14, era sincron cu Karanovo II şi III. Vl. Milojčić a subliniat numeroase alte situaţii şi inadvertenţa altor date. Ca exemplu: sincronismele între descoperirile culturii Tell Halaf din Iranul de nord-vest şi cultura Trichterbecher din centru Europei; sau între culturile Starčevo – Criş şi Vinča A; cronologia relativă între Tărtăria şi Djemdet Nasr ş.a. (MILOJČIĆ 1963) şi consecinţele lor pentru sincronizări, datare sau comparare. În ultima perioadă, în zonele învecinate ţării noastre, au fost reluate discuţiile privind cronologia absolută (GLÄSER 1991; PETRASCH 1991). Un studiu al lui Ferencz Horvath de la Szeged (Horvath 1991) pune din nou în discuţie date, materiale şi noi faze. Dia acestea reţinem atenţia cu unele inadvertenţe dintre datările cu C14 şi datele de stratigrafie comparată referitoare la Oszentiván VIII, staţiune de orizont Vinča A2, datat între 4500 – 4000 a. Chr. În aceeaşi vreme sunt datate şi cca 20 probe aparţinând culturii Szakalhat. Se ştie că această civilizaţie urmează, cronologic şi cultural, fazei Vinča A. Deci datele de stratigrafie comparată se opun observaţiilor C14. PROGRAME RECALIBRARE. Curba radiaţiei solare, cosmuce şi terestre variază; la fel şi datele statistice ale măsurătorilor aproximate cu +-. Compararea celor două curbe poate duce la erori de până la 800 ani. Pentru limitarea erorilor şi corectarea datelor, s-au făcut curbe noi de recalibrare, având la bază recalibrarea curbei, realizată pe măsurătorile pinilor americani. Aceste curbe sunt introduse pe calculator, iar datele elaborate prin măsurători statistice ce dau diferenţe de +- sunt comparate cu curba corectată şi în acest fel se poate recalibra data măsurătorilor făcute de către diferite laboratoare. În momentul de faţă, la noi în ţară, circulă varianta de calibrare CALIB REV 3.03 a Laboratorului de Izotopi Cuaternari al Universităţii din Washington, a lui M. Stuvier şi B. J. Reimer 1993, Radiocarbon 35, 215-230 versiune corectată. 3.2 METODA POTASIU/ARGON. Principiul de funcţionare. Aceasta are la bază acumularea radiogenetică a argonului 40 (Ar40) produsă în raport cu scăderea potasiului (K40). Procesul se manifestă prin capturarea electronilor de la K40 de către Ar40. Acest proces se petrece după o constantă de înjumătăţire a K40=T1,30 X 10/9 ani. Scăderea se petrece prin emisie de radiaţii B(beta) ce se transformă în Ca40 un izotop stabil, foarte cunoscut al calciului. Această radiaţie constantă formează practic un ceas în timp. Numeroase materiale cum sunt mica, feldspaţii, sticlele vulcanice, silexul ş.a. conţin între 1 şi 10% de potasiu (metal). Argonul radiogenic este constant prezent în toate rocile care conţin potasiu. Ceasul potasiu / argon este adus la zero atunci când el este supus unor temperaturi mari,

- 19 -

determinate de procesele geologice (erupţiile vulcanice ale rocilor magmatice) sau în procesele geochimice de formare. Pentru perioade mai recente acestea constau în trecerea prin foc a probelor de silex (vulcanic) sau obsidian în locuinţe incendiate, pe vetre de foc, sau pe ruguri funerare (la mormintele de incinerare). Aplicaţiile acestei metode. Măsurarea timpului geologic este deosebit de interesantă pentru arheolog şi antopolog deoarece permite identificarea şi apartenenţa la sursele geologice atunci când li se cunoaşte data formării. Aceste metode sunt folosite, mai ales, la datarea pieselor paleolitice timpurii, ca de exemplu, la datarea resturilor hominide, din canionul Oldowai, din estul Africii ecuatoriale. Măsurarea rocilor vulcanice (bazalt şi trahitic piroclastic) făcute de Curtis şi Evernden au rezultat date pentru craniul Sinantropul de la Lakei de cca 1,75 milioane ani. Metode impune unele cerinţe pentru probe: să conţină potasiu, să fie proaspete, să fie găsite în situ, să fie identificate mineralogic. Cu cât potasiu este mai mult (exemplu un procent de 1% este caracteristic pentru 1 milion de ani) cu atât datarea este mai precisă. Potasiul este măsurat prin diferite metode (prin fotometrie sau prin măsurarea absorţiei atomice cu spectrofotometrul). Argonul este măsurat prin separarea şi calcularea proporţiei izotopilor Ar38/Ar40 pentru determinarea Ar40. Relaţia Ar36/Ar40 se foloseşte pentru calcularea şi pentru înlăturarea contaminării argonului din aer. Metoda are anumite limite impuse doar de erorile de măsurare. Acurateţea ei este de la 2%. Există şi o deviaţie standard a măsurătorilor care depinde de 2-3 măsurători pentru 2%. Probele mai recente au o rată de deviaţie standard mai mare, de unde şi limitele metodei pentru datări impuse de proporţia Ar=Ar40 – 296 Ar36. (FAUL 1971). 3.3 METODA DEDROCRONOLOGICĂ (DENDROS GR. = ARBORE). Metoda a fost elaborată de către E. A. Douglass. Metoda are la bază principiul creşterii anuale a circumferinţei pomilor corespunzători climei existente, ceea ce dă o înfăţişare deosebită. Grosimea, dispunerea şi componenţa celulelor depinde de climă umedă / uscată, secetoasă / ploioasă, friguroasă / călduroasă a anului. Corelarea condiţiilor climatice, determinate de factorii mai sus pomeniţi permit reconstituirea unor indici privitori la clima perioadei din vremea când trăia copacul. Aceasta lasă o anumită caracteristică a zonei, păstrată în grosimea şi dispunerea inelelor pe perioade mai lungi de ani. Din aceste grosimi se stabilesc diagrame climatice şi serii dendrologice. În siturile sau în depunerile arheologice, se păstrează resturi de la trunchiuri de copaci. Din aceste trunchiuri se stabilesc serii de diagrame în timp, care se pot data relativ sau absolut. Descoperirile ce rezultă, în urma apariţiei unor noi obiecte, pomi sau materiale de construcţii, din vremea funcţionării staţiunii, se compară cu seriile existente din diagrama generală stabilindu-se apartenenţa la o serie prin asemănare sau identitate, precizându-se astfel locul de provenienţă şi perioada climatică în care se încadrează (MICHAEL 1971; HOREDT 1971). De exemplu: s-au stabilit serii dendrocronologice pentru copacii din specia sequvoia gigantea sau pinus aristata din California, realizându-se diagrame de peste 6500 ani. La fel, în cimitirul de curgani din Munţii Altai, de la Pazarik, s-au stabilit serii cronologice care precizau data la care au fost construite kurganele şi durata lor în timp. Copacii nou identificaţi se compară cu seria şi se stabileşte apartenenţa la o zonă a seriei, precizându-se prin aceasta datarea lor şi a straturilor sau complexelor în care apar. Limitele metodei sunt impuse de prezenţa unui material lemnos, bine conservat şi de existenţa unor zone diagrame dendrocronologice corespunzătoare epocii pentru acele zone. Importantă este folosirea metodei atât pentru perioadele preistorice, cât şi pentru cele antice, medievale şi moderne. Această metodă permite datarea unor monumente din lemn (biserici şi icoane), iar pentru unele din ele permite stabilirea zonei de provenienţă. De exemplu: o icoană pe lemn, datată cu aproximaţie, provenind dintr-o anume zonă geografică poate fi datată mai precis dacă există serii dendrocronologice. Tot astfel poate fi identificată mai precis şi zona, în cazul existenţei unor multiple seri, din diferite zone geografice, cu variaţii climaterice suf

- 20 -

icient de semnificative. Studiul monumentelor şi arhitecturii din lemn, a uneltelor şi obiectelor, a construcţiilor palafite de pe malul lacurilor, cunoaşte o dezvoltare deosebită în zonele înalte din Elveţia, Italia şi sudul Germaniei, în regiunea Alpilor (SCHLICHERLE – WAHLSTER 1986). Cercetările din aceste zone au oferit date şi materiale deosebit de importante precum şi serii dendrologice. 3.4 DATAREA PRIN TERMOLUMINISCENŢĂ. Această metodă se aplică ceramicii şi unor materiale similare (chirpici, vetre, cărămidă etc.). Metoda se aplică categoriilor de ceramică arsă la temperaturi de peste 500 oC. Metoda are la bază principiul potrivit căruia, la ceramica arsă la temperaturi în jur de 500 de grade, I se şterge ceasul energetic. Din acel moment încep noi înregistrări. Fenomenul este cunoscut sub termenul de TL=termoluminiscenţă. Se ştie că radiaţiile (alfa, beta sau gama), determinate de diferite surse radioactice (raze x sau cosmice), produc ionizări. Cristalele conţin aproape întotdeauna urme de urmaniu sau toriu, care sunt metale radioactive. O anumită proporţie din aceste radiaţii sunt înregistrate, în timp, de către materialele solide, prin fenomenul numit luminiscenţă. Toate acestea permit înregistrarea şi măsurarea dozei de radiaţii din materialul ceramic în care se află respectivele cristale. Între proprietăţile ceramicii reţinem capacitatea cuarţului din nisipurile ceramicii de a înregistra radiaţii termoluminiscemţe (TL). Aceste radiaţii se adaugă an de an. Ele sunt determinate şi de către mediul înconjurător (natural = MIN) la care se adaugă o anume cantitate multiplicată de mediul “artificial” (MA). Doza actuală se măsoară prin diferite metode. Pentru calcularea datei se foloseşte formula: MIN rata dozei artificiale

data= ---------------x-----------------------------; MA rata dozei naturale

Această doză are o evoluţie aproape lineară. Abaterile existente sunt determinate de saturaţie sau de supralinearitate. Limitele metode sunt impuse de diferiţi factori, determinaţi de condiţiile în care a stat mostra: radiaţia locală, radiaţia cosmică; sau de factorii tehnici ca: temperatura de ardere şi de intensitatea luminii (WINTER 1971). 3.5. FISIUNEA NUCLEARĂ. Metoda are la bază dezintegrarea diferită a urniului 235 şi a celui 238 (acesta din urmă fiind spontană, se petrece prin hazard). Acestea au o anumită periodicitate. Prezenţa uraniului 238 în nisipul ceramicii (vase, vetre, chirpici) sau în roci permite efectuarea unor asemenea analize. Fisiunea spontană a uraniului lasă urme în structura cristalină a materialelor. Întrucât datele dezintegrării spontane nu sunt cunoscute este necesară asocierea acesteia cu dezintegrarea uraniului U 235 sin acelaşi eşantion, care este cunoscută şi poate servi drept etalon. Compararea celor două grile oferă posibilitatea stabilirii unui model matematic care permite calcularea vechimii obiectului (eşantionului). Aceste metode pot fi asociate cu cea a C14. Metoda este deosebit de sensibilă pentru perioadele mai vechi, din preistoria omenirii. Ea a fost aplicată cu succes la datarea primelor hominide din Transilvania, din Cheile de la Oldowai. (FREDERICH 1967/1985). 3.6. HIDRATAREA OBSIDIANULUI. Metoda are la bază principiul hidratării în timp a obsidianului care se petrece după o constantă dacă proba stă în aceleaşi condiţii. Limitele metodei sunt impuse de faptul că această hidratare nu este uniformă în întreaga lume, neexistând aceleaşi condiţii fizico-chimice. Acestea depind de existenţa unor factori locali care determină rata de hidratare. De exemplu: un rol important îl joacă temperatura atmosferică. Metoda poate fi corectată şi corelată cu alte metode, sau informaţii cronologice, sau date, oferite de metoda C14, sau de estimări stratigrafice,

- 21 -

dendrocronologice ş.a. Acestea sunt date de cronologie relativă pentru acele zone, iar metoda are aplicaţii, mai ales, în staţiuni sau situaţii în care nu există observaţii de stratigrafie verticală ci doar de stratigrafie orizontală, sau lipsesc alte posibilităţi de datare. Această metodă permite, pe de o parte, stabilirea datelor relative, iar, pe de altă parte, identificarea surselor de provenienţă a obsidianului, atunci când diferenţele cronologice sunt suficient de mari şi pot fi identificate diferitele surse. Petrogeneza obsidianului. Obsidianul este o sticlă vulcanică rezultată din solidificarea rapidă, petrecută în urma erupţiilor vulcanice. Aceasta duce la întreruperea procesului de cristalizare al silicaţilor (SiO2). Obsidianul apare numai în anumite zone terestre unde există sau a existat o intensă activitate vulcanică. Compoziţia chimică. Obsidianul nu are o compoziţie chimică specifică existând o potenţială mixtură a substanţelor aflate în magmă. Elementele majore din obsidian sunt: 72-76% Sio2, 10-15% AlO3, 3-5% Na2O, 1-7% K2O, 0,5-2,6%F2O3; 1-1,8%FO, 0-1,2%CaO altele sub 1% iar elemente rare sunt la nivel de PPM. Din prelucrarea multidimensională a analizelor se pot obţine clase de probe ce pot indica surse geologice. Proprietăţile microcristaline ale obsidianului sunt determinate de procesul de micro-cristalizare, început în perioada de formare a lui, fiind determinat de conţinutul unor elemente de forme precise care permit identificarea structurii cristaline şi prin aceasta precizarea unor posibile zone de provenienţă. Clasificarea. Datorită procesului genetic diferit, se pot preciza câteva categorii de obsidian: obsidian riolitic, care este şi cel mai răspândit; obsidian trahitic având o arie limitată, în Egipt. Proprietăţile macroscopice. Acestea sunt determinate de compoziţia chimică. Culorile sunt de la negru la cenuşiu, verde, de la roşu la roşcat brun, sau specii transparente ca sticla. Identificarea surselor. Identificarea surselor se poate face macroscopic, dar aceste observaţii sunt limitate. Pentru o mai mare siguranţă sunt folosite şi cele bazate pe analize. Metode cu conţinut de elemente rare: se ştie că oasele conţin o serie de elemente cum sunt uraniu, fluor, fosfaţi, azot ş.a. Analiza elementelor rare din obsidian, efectuată prin diferite metode (difracţie prin raze X, analize prin radiaţii gama, analize spectrografice) permite calcularea unor diagrame sau analiză de clusteri ce permit precizarea grupelor şi a surselor de provenienţă. 3.7. DETERMINAREA URANIULUI DIN OASE. Este cunoscută situaţia că toate fragmentele osoase conţin o anumită cantitate de uraniu. Familia izotopică a acestuia este foarte mare. Aceşti izotopi sunt asimilaţi de către fiinţele vii din plante, apele subterane, sau sol, fiind absorbite de mineralele de fosfaţi din oase sau dinţi. Oasele se păstrează în terenuri de calcare sau argile. Izotopii de uraniu nu sunt reţinuţi în mediile silicioase. Acumularea uraniului, petrecută ca urmare a şederii în sol, poate fi măsurată. Metoda poate fi folosită pentru datări relative deoarece nu poate fi aplicată decât probelor din aceeaşi zonă, ce are acelaşi conţinut de radioactivitate. Neajunsul metodei este acela că acumularea uraniului se produce lent (mai mult de 10.000 ani). Metoda poate fi folosită pentru depunerile şi descoperirile paleolitice. (FREDERICH 1967/1985). 3.8. DETERMINAREA FLOURULUI DIN OASE. Flourul se găseşte în formă naturală de floururi, iar în oase se află sub formă de hidroxipăţite /Ca10(Po4)6(OH)2. Fluorul este absorbit de ape, având loc o schimbare a ionilor, iar osul devine fluorapatit Ca10 (PO4)6-F2 care este foarte stabil şi rezistă agenţilor chimici. Cantitatea de fluorapatite dintr-un os se măsoară, ea indicând o datare relativă faţă de oasele din aceeaşi zonă şi acelaşi tip de os (FREDERICH 1967/1985, P. 268). Limitele metodei sunt determinate de unele condiţii geografice diferite de la o zonă la alta. Spre exemplu în următoarele ocazii există deosebiri pentru: oasele din terenurile silicioase sau vulcanice; cele din regiunile tropicale (unde este o mineralizare foarte rapidă şi neregulată); pentru oasele calcinate sau pentru cele mai recente de 10.000

- 22 -

ani.

Acestea redus substanţial câmpul de utilizare al metodei. Atenţie deosebită trebuie acordată procesului de contaminare al oaselor, ce se poate petrece. 3.9. DETERMINAREA AZOTULUI DIN OASE. Metoda se bazează pe prezenţa, în oasele vechi, a azotului din proteine sub formă de colagen. Această prezenţă depinde de solul în care se află proba, de conţinutul în azot şi de condiţiile chimice, fizice şi bacteriologice ce au favorizat sau nu absorţia azotului de oase. Concentraţia de azot este de cca 4-5%, iar aceasta se diminuează cu o viteză uniformă în timp. Această metodă este folosită cu succes pentru terenurile calcaroase şi cele cu conţinut în argilă ce au permis izolarea de aer şi bacterii (prin incluziunea în argile). Neajunsurile metodei sunt accentuate pe terenurile bulversate. 3.10. DETERMINĂRI PRIN PROPAGAREA ULTRASUNETELOR IN OASE. Metoda are ca principiu de bază viteza de propagare a ultrasunetelor în oase. Viteza de propagare variază după o curbă logaritmică. Limitele metodei sunt impuse de timpii mai lungi deoarece viteza se reduce după 500 ani la jumătate şi la un sfert după 5000 de ani. 3.11. CONCENTRAŢIA IMPURITĂŢILOR DIN STICLĂ. Metoda constă în studierea transformării oxizilor şi a urmelor lăsate de alte metale în sticlă. Analiza oxizilor şi metalelor permite stabilirea vechimii, prin analiza gradului de oxidare al diverşilor oxizi (MgO, PbO, Sb2O5, K2O, MnO) din compoziţia sticlei. Acestea dau date de cronologie relativă. Datele trebuie comparate şi raportate cu situaţia sticlelor din diferite perioade istorice.
4. METODOLOGIA ŞI PRACTICA CERCETĂRII ARHEOLOGICE

4.1. Generalităţi Cercetarea arheologică trebuie făcută riguros, după anumite principii şi metode. Cu cât acestea sunt mai riguroase şi mai precise cu atât informaţiile şi observaţiile adunate sunt mai exacte. Cercetarea unei staţiuni trebuie să înceapă cu adunarea de date şi informaţii despre zonă, staţiune, epocile din zonă, date privind ambientul. Odată cu cercetarea de teren şi prospectările deja începute, trebuie efectuare sondaje pentru verificarea informaţiilor culese la suprafaţa solului şi prin prospectări. Datele nou adunate trebuie adăugate informaţiei anterioare, în vederea lansării unui proiect de săpătură. O primă necesitate este caroierea staţiunii în blocuri, apoi în carouri, acestea fiind din 2 X 2 m, necesare pentru localizarea materialelor descoperite. Depistarea unei staţiuni poate fi rezultatul unor cercetări de suprafaţă, lucrări fortuite (irigări, căi ferate, cabluri electrice, canale etc.), sau din informaţiile bibliografice. Înainte de a începe cercetarea şi exploatarea raţională a ei, staţiunea trebuie verificată de către arheolog prin sondaje şi săpături preliminare. Aceste sondaje şi săpături preliminare depind de natura sitului arheologic, de forma şi întinderea lui. Mărimea, forma şi amplasarea sondajului diferă de la un obiectiv arheologic la altul, de la o zonă geografică la alta. Sondarea unui mormânt tumular, sau mormânt izolat trebuie făcută printr-o secţiune pe una din axele tumului, sau prin săparea unuia din sferturi. Importantă este obţinerea unui profil stratigrafic până în zona centrală a tumului. Sondarea unul tumul trebuie combinată cu lucrări de prospectare prin magnetometrie cu rezistivitate, cu protoni, sau radiaţii gama precum şi cu sondaje

- 23 -

pedologice în puncte cheie (în apropiere de centru, la mijloc, la margini sau un profil stratigrafic complet peste una din diagonale, evitând centrul). Sondarea se face după axele orientate geografic. Decaparea se face cu grijă, strat cu strat, pe orizonturi nu numai groase de 10-20 cm. Orice anomalie cât de mică va fi verificată cu maximum de precauţie. Sondarea unei aşezări trebuie începută cu sondaje amplasate în diferite puncte, pentru verificarea stratigrafiei şi a densităţii de locuire. Aceasta trebuie asociată cu carotarea pedologică şi cu studiul macroscopic al carotelor pedologice.

La sondarea unui sistem de fortificaţie, sau la construcţiile de piatră sondajele sau secţiunile trebuie traversate transversal. Aceasta permite identificarea exactă a nivelelor de construcţie, funcţionare, refacere, dărâmare sau dezafectare. Pentru lămurirea sistemului de construcţie al unor palisade peste sisteme de construcţie al unor palisade peste sisteme de construcţie trebuie deschise suprafeţe sau casete. Peşterile. În cazul aşteptărilor de mici dimensiuni, cum sunt cele din peşteri, se fac sondaje în zona intrării şi spre fundul peşterii, iar plasarea lor trebuie să fie de o parte şi de alta a axei peşterii. Pentru săpăturile de mici dimensiuni se recomandă efectuarea unor sondaje în casete învecinate, în grup de câte 4, cu păstrarea unor martori pentru profile. Se recomandă ca sondajele să fie standard, în medie de 2 X 2 m. În cazul acestor săpături este obligatorie păstrarea unor blocuri de control în diferite zone ale obiectivului. 4.2 SĂPĂTURILE SISTEMATICE Săpăturile sistematice necesită efectuarea unor prospectări de suprafaţă şi de adâncime, efectuarea sondajelor, analiza stratigrafiei, analize pedologice sau fizico-chimice ş.a. Acestea necesită lansarea unui proiect de săpătură care să cuprindă o serie de documente.

4.2.1 PROIECTUL DE SĂPĂTURĂ Proiectul de săpătură trebuie să conţină informaţia necesară argumentării susţinerii unei săpături de durată care să prezinte scopul urmărit, etapele, mijloacele de cercetare şi valorificare. Acesta este compus din următoarele piese:

ORGANIZAREA. Este un document ce cuprinde date despre proiectarea în timp a tuturor informaţiilor şi necesităţilor vizând, în special, organizarea muncii, condiţiile tehnice, sistemele de aprovizionare, colectivele tehnice eşalonate în timp, modalităţi de deplasare, condiţiile de cazare, masă, lucru, sanitare ş.a. MEMORIU ŢTIINŢIFIC. Acesta reprezintă o parte ştiinţifică privind oportunitatea şi importanţa ştiinţifică şi o parte tehnică privind modelul de săpătură, obiectivele urmărite stratigrafic, arhitectural, evoluţia materialului ş.a. RIDICAREA TOPOGRAFICĂ, CARTOGRAFIEREA. Acestea cuprind totalitatea hărţilor,

- 24 -

planurilor topografice, schiţe privind situaţia topografică la diferite planuri: a) localizarea geografică 1/25.000; ordonarea cadastrală 1/5.000; planul topo 1/1.000; schiţa topo 1/1.00; b) hărţile privind ambientul (relief, geologie, vegetaţie, etc.); c) prospectările tehnice: pedologice (harta pedologică, carotarea pedologică), magnetometrice, electice ş.a. FOTOGRAFIILE AERIENE ce însoţesc dosarul săpăturii pot proveni sin sistemul naţional OCOTA (1/25.000) şi cele speciale (1/200, 1/500 etc.), realizate în funcţie de mărimea obiectivului făcute la comandă. Acestea sunt deosebit de importante unei săpături moderne. PROSPECTĂRILE se realizează înainte şi în timpul cercetărilor. În prima fază urmăresc delimitarea macrostructurilor, necesare pentru precizarea zonei arheologice şi amplasarea lor în peisaj. În etapele următoare sunt combinate cu carotări prin care se urmăreşte dispunerea complexelor sau a sistemelor de fortificare. Combinarea prospectărilor este o problemă care se realizează în timpul cercetărilor, mai ales după primele sondaje, săpături de suprafaţă sau în carouri. Acestea permit precizarea dimensiunilor complexelor şi a interpretării şi corctării rezultatelor obţinute prin prospectări sau prin prelucrarea imaginii pe calculator. Prelucrarea pe calculator permite combinarea diferitelor sisteme de prospectare şi unificarea datelor. Prospectările de la Icold. La Iclod s-au efectuat mai toate tipurile posibile de prospectări. CERCETAREA DE SUPRAFAŢĂ cuprinde rezultatul colectării de suprafaţă (periegheză) şi referiri asupra materialelor descoperite, a densităţii şi concentrării diferitelor categorii de obiecte privind funcţionalitatea, epocile istorice sau fazele culturale, dacă acest lucru este posibil, prin prospectările şi materialele descoperite. SONDAJUL ŞI CAROTĂRILE. Acesta conţine rezultatul, profilele sondajelor preliminare luate prin carotare, analiza macroscopică pedologică şi geologică a carotelor, dispunerea, conţinutul, grosimea straturilor şi alte date tehnice prin care arheologul poate lansa un proiect de cercetare, de valorificare şi poate prevedea primele măsuri de conservare. PROIECTUL DE VALORIFICARE ŞTIINŢIFICĂ ŞI EXPOZIŢIONALĂ. Acest proiect cuprinde o motivaţie ştiinţifică şi muzeologică, se poate efectua după primele sondaje, dar se completează pe parcursul cercetărilor. El poate constitui obiectul unor contracte cu parteneri interesaţi în susţinerea cercetărilor (muzee, colecţii). COLECTIVUL TEHNIC. Cuprinde informaţiile din repertorii, publicări de materiale, observaţii privind originea şi denumirea civilizaţiilor existente în zonă şi în imediata sa vecinătate. Aceasta face referiri privind stratigrafia, cronologia, eventuale legături sau influenţe ce s-au precizat anterior. Date tehnice importante sunt cele referitoare la natura complexelor descoperite anterior în zonă, întinderea şi dimensiunile lor. Datele sunt deosebit de importante pentru specialiştii din domeniul interdisciplinar, la studierea părţilor din cercetare. Aceste date sunt importante pentru urmărirea dinamicii materialului, provenienţa ceramicii şi uneltelor (ateliere, surse de materii prime, resurse economice din ambient). 4.2.2 ORGANIZAREA ŞANTIERULUI ARHEOLOGIC Dosarul şantierului este una dintre principalele piese ale proiectului de săpătură, precizează unde se află o serie de documente generale şi speciale: INDEXUL DOSARULUI cu piesele componente şi la cine se află copiile sau originalele unor documente. AUTORIZAŢIA DE SĂPĂTURĂ. Este documentul eliberat de o comisie de specialitate, Comisia Naţională de Arheologie, ce cuprinde cei mai buni specialişti şi persoane cu autoritate în domeniu. Ea cuprinde date despre locul, punctul, epoca, colectivul de cercetare precum şi obligaţiile care revin colectivului de cercetare conform regulamentului săpăturilor arheologice. Obţinerea autorizaţiei de săpătură este rezultatul înaintării unui proiect, a unui raport tehnic privind campania precedentă, devizul economic şi fondurile de săpătură, colectivul tehnic, durata,

- 25 -

instituţiile finanţatoare, locul de păstrare a documentaţiei şi materialului. Proiectul trebuie dezbătut de Biroul Comisiei Arheologice şi este aprobat în plenul Comisiei Naţionale de Arheologie. HĂRŢILE, RIDICAREA TOPO, EXTRAS DE CARTE FUNCIARA. Acestea sunt documente absolut necesare pentru localizarea geografică a sitului arheologic, pentru precizarea proprietarilor, a deţinătorilor, a titlului de proprietate şi alte documente necesare pentru informarea organelor de decizie în funcţie de rezultatele cercetărilor arheologice. Pe baza acestor documente arheologul stabileşte reperele de bază şi reperele privind locul şi dimensiunile sondajelor, săpăturilor, prospectărilor, carotelor ş.a. AEROFOTOGRAME. Dosarul conţine aerofotogramele, sistemul în care au fost luate, reperele staţiunii, schiţa lor cu precizarea obiectivelor arheologice, a sistemelor de caroiaj şi condiţiile de folosire a aerofotogramelor. PROSPECTĂRILE. În dosar sunt precizate sistemele de referinţă, natura prospectărilor, tabelele cu date, bazele de date în care se află, prelucrările existente, concluziile preliminare ş.a. CAROTAJELE PEDOLOGICE şi ANALIZELE PEDOLOGICE. Acestea sunt realizate anterior cercetării prin prospectare pedologică ce permite determinarea întinderii zonei arheologice, dar şi grosimea şi succesiunea nivelurilor de funcţionare şi mai ales de distrugere. Rezultatele şi tabelele cu analizele macroscopice, analizele fizico-chimice, denumirea bazelor în care se află datele, tabelele, prelucrările şi concluziile preliminare sunt cuprinse în acest dosar ca şi prelucrările efectuate cu recomandările necesare: adâncimea, densitatea, succesiunea straturilor, adâncimea la care se află. FIŞELE PRIVIND ISTORICUL. Acestea cuprind informaţii asupra zonei administrative, ştiinţifice, locul unde se păstrează din cercetări vechi, date despre apartenenţa, încadrare etno-culturală, stratigrafie, natura complexelor, caracterul cercetărilor anterioare.

COLECTIVUL DE CERCETARE, FIŞELE, ATRIBUŢIILE COLECTIVULUI. Documentaţia cuprinde responsabilul, specialiştii, adresele şi instituţiile lor, specialitatea, sectorul şi domeniu de muncă, forme de valorificare şi responsabilităţile fiecăruia. FIŞE F.A.E ŞI FIŞE SAU BORDEROURI DE EVIDENŢĂ. Documentele conţin structura şi principalele sisteme de evidenţă din sistemul naţional (F.A.E.), judeţean sau al instituţiei. Acestea sunt necesare pentru sistemul de coduri naţional, al instituţiei şi al sitului. Ele sunt organizate după diferite domenii din sistemul naţional: topografie, arheologie, numismatică, arhitectură, artă ş.a.; sau din sistemul de evidenţă al instituţiei sau grupului de şantiere. 4.2.3 TEHINCA SĂPĂTURILOR 4.2.3.1 Sistemul de săpătură. Pentru săpăturile sistematice este necesară stabilirea unui sistem de coordonate cu repere sigure, nedistructibile care să fie trecute pe planul topografic sau în sistemele de aerofotograme. Staţiunea trebuie caroiată în blocuri (ce trebuie pichetate) şi în carouri. Acestea trebuie să acopere întreaga suprafaţă a staţiunii, şi imediata vecinătate a ei.

Pentru sistemele cu construcţii în piatră, sistemul de caroiaj ar trebui plasat după sondaje preliminare încât caroiajul să fie, pe cât posibil, amplasat perpendicular sau paralel cu zidurile şi în raport de complexe (locuinţe, barăci). Săpătura se poate efectua prin săparea unor carouri în care se păstrează un sistem de profile şi martori încât să se obţină cât mai multe profile stratigrafice, observaţii necesare la staţiuni cu ziduri şi numeroase faze, refaceri etc. Săpătura în suprafaţă necesită realizarea unui sistem de caroiaj prin pichetare cu ţăruşi din 2 în 2

- 26 -

m pentru obiectivele obişnuite sau din 1 x 1 m pentru obiectivele mici, multipli pentru obiective mari şi foarte mari (5 x 5, 10 x 10) sau submultipli pentru obiective mici. În cazul săpării în suprafaţă trebuie păstrate blocuri de control sau de verificare stratigrafică, mai ales în cazul unor obiective speciale ce necesită asemenea situaţie (niveluri de călcare, gropi de fundaţii de pereţi, faze de umplere la gropi). Pentru complexe mari (locuinţe, bordeie) trebuie păstrate anumite zone de control sub forma profilului, fie a nivelelor de călcare, fie pentru desene, fie pentru fotografii cu detalii. Pentru construcţii cu mai multe faze, în zona zidurilor, trebuie făcute sondaje transversale care permit cel mai bine precizarea fazelor de construcţie, refacere, dărâmare sau de funcţionare. 4.2.3.2 NIVELELE DE SĂPARE. Nivelul de săpare este o convenţie tehnică prin care arheologul descrie condiţiile generale în care este efectuată săpătura şi sunt recoltate materialele. Acestea se stabilesc în funcţie de natura obiectivelor şi a terenului. Săpătura trebuie făcută de asemenea manieră încât să producă cât mai puţin amestec de materiale arheologice. De exemplu, o locuire cu straturile în pantă trebuie săpată, în principiu, după înclinaţia depunerilor de pantă din vremea formării lor. Grosimea nivelelor de săpare trebuie făcută, pe cât posibil, cu respectarea straturilor de cultură, straturilor de dărâmare, a nivelelor de călcare, locuire, depuneri sau dărâmare. Aceasta împiedică un amestec arheologic de materiale. În cazul sondajelor preliminare o săpare a nivelurilor, cât mai subţire, elimină posibilitatea de amestec arheologic. Nivelele de săpare se numerotează de sus în jos, iar lor li se descrie conţinutul, perioada de funcţionare şi materialele descoperite. Complexele de locuire se descriu în ordinea apariţiei lor. Marcarea poziţiei lor stratigrafice se face după depăşirea straturilor de cultură din care fac parte, iar observaţiile stratigrafice sunt descrise exact. Prepararea principalelor complexe. Dimensionarea suprafeţelor de cercetare trebuie să ţină cont de mărimea şi orientarea principalelor complexe pentru ca informaţiile obţinute din sistemul de săpătură să fie cât mai complexe, variate şi bogate. Avem un model de la Parţa cu mai multe fundaţii, locuinţe, cuptoare vechi, din primul nivel de locuire peste care sunt cuptoare noi. Se observă vechi fundaţii, peste care se ridică cuptoare şi fundaţii noi. Prepararea acestora presupune un sistem de săpătură relaxat. Sistemul de săpătură nu trebuie făcut rigid, el trebuie adaptat şi pentru situaţii locale (anexe, complexe mai vechi, complexe de altă natură). Pentru unele complexe sunt importante observaţiile stratigrafice, pentru altele plenul şi detaliile (de la construcţie, folosire, dărâmare, etc.).

4.2.3.3. NATURA COMPLEXELOR ARHEOLOGICE. Prepararea complexelor depinde de natura, întinderea şi funcţionalitatea lor. Marea varietate a acestora nu permite decât o scurtă enumerare a celor mai importante. Descrierea lor şi a sistemului de săpare ar necesita un adevărat dicţionar de termeni. Acestea vor fi precizate global şi enumerate doar principiile generale. Coliba. Este construcţia cea mai simplă şi cea mai veche. Ea are dor acoperişul în două pante cu sau fără adâncitură. Adâncitura este obligatorie în cazul locuinţelor amplasate pe pantă. Acoperişul acesteia nu diferă de cel al locuinţelor semiadâncite.

- 27 -

Aceasta are nevoie de 1 sau doi stâlpi centrali pe care se sprijină acoperişul. În cazul bordeielor adânci este nevoie de o intrare, un gârlici. Unele din ele au câte o groapă de provizii folosită ca magazie. Semibordeiul este o construcţie parţial adâncită. Ea este formată din o parte adâncită, din sistemul de susţinere a acoperişului, cu stâlp sau fără stâlp central. El poate avea în interior o vatră sau cuptor. Pe marginea gropii centrale există spaţii gospodăreşti, spaţii de dormit sau depozitat. Amenajarea unui asemenea complex depinde de durata pentru care este construit şi anotimpul în care este folosit. Locuinţe învecinate, suprapuse, grupate. Cel mai interesant complex de locuinţe descoperit într-o săpătură de-a noastră a fost cel de la Paţa, locuinţele P40-P43. Am cercetat acolo o locuinţă cu etaj (P40) cu instalaţii pentru încălzit şi gătit, la parter au fost găsite vase de provizii, război de ţesut, loc pentru dormit şi încălzit la etaj, vase mari între care unul cu reprezentări umane pe corp. P41 o mare locuinţă cu etaj şi podea suspendată extinsă pe 2/3 din încăpere cu un loc amenajat pentru gătit, casete pentru păstrarea cerealelor, instalaţii de râşniţe. Incendiul şi dărâmarea podelei de la etaj a surprins o femeie la gât. La etaj au fost descoperite puţine materiale. Podeaua avea trei straturi de lipituri şi era foarte bine conservată. P42 era o mare locuinţă cu etaj, cu cuptoare şi vetre la parter şi cuptor uşor la etaj. La etaj s-au aflat numeroase vase păstrate întregi, între care o mare amforă. P43 şi P17/43 era o construcţie cu o curte interioară, ca un atrium roman, cu o construcţie spre est cu podeaua suspendată, cu câteva bucranii afişate pe stâlpii de susţinere. Încăperea de vest avea mai multe vetre într-o încăpere unde a fost amenajat un pat de lut; un cuptor şi spaţiu gospodăresc cu numeroase vase în vecinătatea cuptorului şi intrării. În acea curte interioară sau magazie dintre cele două încăperi se aflau silozuri pentru grăunţe.

ZIDURILE DIN CHIRPICI. Acestea sunt realizate prin diferite tehnici de construcţie (lipit, bătut, zidit cu loasbe de lut). Rareori se păstrează pereţii. Cel mai adesea se observă fundaţiile. Prepararea acestora se face prin păstrarea lor până la atingerea nivelului de călcare, urmărindu-se nivelele de refacere. Într-o zonă a acestora trebuie păstrate profile stratigrafice locale pentru verificări şi control stratigrafic. Prepararea lor şi îndepărtarea dărâmăturilor se face doar în momentul înţelegerii situaţiei existente. Curăţirea îndelungată a acestora oferă posibilitatea sesizării unor detalii. Demontarea pereţilor se face abia după reconstituirea grafică şi a structurii peretelui, în vecinătatea zonei în care a funcţionat. În acest fel, se obţin detalii privind sistemul de construcţie, fundamentul arhitectural, etapele de refacere, reparaţii ş.a. Modelele de îmbinare şi legături sunt deosebit de importante. Ele lasă urme pe masa de chirpici arsă, trebuie reţinute şi reconstituite posibilele modele. ZIDURILE DE PIATRĂ. Prepararea acestora se face cu grijă urmărindu-se etapele de construcţie sau refacere, reparaţii, momentul de construcţie, funcţionare şi dărâmare. O atenţie deosebită se acordă sistemelor de îmbinare, adosare, a tehnicii de construcţie, a materialelor folosite în diferite etape sau faze. Se vor prevala probe pentru analiză, privind materialul şi tehnica de construcţie. ZIDURILE DIN PIATRĂ SEACĂ. Prepararea şi studiul acestora necesită observaţii sporite privind etapele de construcţie, reparaţii, refaceri sau provenienţa materialelor de construcţie. GRUPĂRILE DE CHIRPICI, PIATRĂ ŞI OASE (PLATFORMELE). În timpul preparării unui complex nu I se cunoaşte destinaţia la încheierea cercetării, sau după aceea. Acestea trebuie numerotate pentru marcarea numărului sau a indicelui lor (indice privind nivelul, faza, epoca etc. în funcţie de sistemul de coordonate), pentru localizarea materialelor arheologice, pentru documentele de şantier (fotografie, planuri).

- 28 -

PODELE, PODINE. La prepararea complexelor sau la demontarea lor, pe nivelurile de călcare sau la nivelul lor, se vor urmări cu atenţie etapele de refacere, lipituri, gropile ce străbat podinele sau cele care sunt acoperite de podine. Mare atenţie trebuie acordată complexelor ce se găsesc sub aceste podine şi a materialelor din ele, fiind elemente anterioare altele depuneri de cult legate de ritualuri de construcţie, fundaţie, etc. În modelul de mai sus, dar şi în cel de jos (Parţa, P8 construcţie de cult) se poate observa o construcţie cu podina suspendată. Aceasta nu era o locuinţă cu etaj, ci avea o parte din podină suspendată. Aceasta avea o structură de pari, de bârne, pe care s-a construit podina din lut depusă în cel puţin 2-3 straturi de lipitură. Pe acea structură s-a construit şi un cuptor sau o vatră. În imediata vecinătate se afla un perete superficial, ridicat într-o etapă mai târzie. Asemenea construcţii pe pari sunt frecvente la Parţa, zona fiind uneori inundată. Ridicarea unor construcţii pe verticală era impusă şi de lipsa de spaţiu, aşezarea fiind împrejmuită de un sistem de 4 şanţuri şi 4 palisade. Studiul acestora are mare importanţă pentru precizarea arhitecturii şi a elementelor de construcţie. Resturile aflate pe podine constituie, cel mai adesea materiale in situ. Stratigrafia sau materialele de sub aceste podine sunt deosebit de importante pentru precizarea sistemului de construcţie sau a funcţionalităţii. Atenţie deosebită trebuie acordată podinelor suprapuse, acestea marcând fie etape de refacere, fie construcţii cu etaj. Asemenea construcţii se cunosc încă din neoliticul mijlociu (cultura Banatului şi Vinca) şi în eneolitic (în cultura Cucuteni – Tripolie). În unul din modele am dat detalii privind urmele unei structuri de pari, rămase pe impresiunile de argilă. Se observă structuri de bârne orizontale şi verticale. Aceste bârne sunt de dimensiuni foarte mari, capabile să susţină instalaţii de foc, locuire, circulaţie. În vecinătatea lor s-au descoperit gropi şi vase mari, zone gospodăreşti, casete pentru păstrarea cerealelor folosite, sau a celor pentru sămânţă. Un model de locuinţă din Bulgaria demonstrează asemănarea dintre sistemele de construcţie din Balcani. Acestea arată existenţa unei arhitecturi specifice Balcanilor din cultura Vinca (Vinca Zorlenţ, Gomolava, Banjica). Se observă interiorul amenajat pentru diferite funcţionalităţi. BORDEIELE. Studiul bordeielor şi prepararea lor trebuie făcută cu multă grijă, urmărindu-se umplerile, anexele, sistemul de acoperire, de intrare, depunerile ulterioare. În prepararea bordeielor stratigrafia trebuie urmărită cu multă grijă. Dacă bordeiele taie straturi mai vechi, delimitarea lor este dificilă. În aceste situaţii amestecul de materiale este accentuat. Prelucrările matematice şi verificările pe calculator permit precizarea nivelului de umplere la care are loc cel mai puternic amestec de materiale. Aceste amestecuri pot fi precizate prin analiza de corespondenţă şi de clasificare fuzzy (ca exemplu de folosire găsim în monografia Gura Baciului, Lazarovici-Zoia Maxim, 1995, p. 74 în G11, B11 ş.a.).

Bordeiul este o construcţie adâncită la care partea săpată în pământ depăşeşte 60-70 cm. El are o groapă centrală, un gârlici, iar uneori sunt resturi de la pereţi (mai ales la intrare). Aceste clasificări ne pot arăta şi materialele care sunt amestecate. La bordeie importante de studiat este şi vecinătatea de la gura lor, straturile de pământ de culori diferite ce marchează pământul scos la săparea bordeiului. Lipsa elementelor de la structura acoperişului trebuie căutată în straturile de deasupra nivelului de săpare. GROPILE. Gropile, după forma şi dimensiunile lor, au diferite funcţionalităţi. La săparea unei

- 29 -

gropi trebuie urmărită umplerea, pentru a se preciza dacă aceasta este rapidă (sesizare posibilă după pământul ce intră în umplutura gropii), sau înceată (depunerile pot avea sau nu stratigrafie). Gropile, după forma şi conţinutul lor, au diferite funcţionalităţi: de provizii, de lut, anexe gospodăreşti, de cult, de construcţie, pentru resturi menajere ş.a.

VETRELE, CUPTOARELE. Aceste complexe pot fi sesizate în interiorul unor complexe, dar şi în vecinătatea lor. La săparea acestora trebuie urmărit sistemul de construcţie, etapele de refacere, materialele de construcţie, amenajările sau resturile menajere din vecinătatea lor. Unele cuptoare sunt specializate, altele au multiple funcţionalităţi. Dintre cele speciale trebuie amintite şi cele pentru arderea ceramicii. Vasele, în cuptoare, sunt aranjate unul în altul, sau sistem piramidă, având cameră de ardere anexată sau suprapusă, cu grătar. Dimensiunile şi orientarea lor (în special la cuptoare) constituie elemente ce permit obţinerea unor importante Observaţii. La prepararea acestora, trebuie urmărite gropile pentru evacuarea sau păstrarea cenuşii, elementele de la grătarul de foc ce separă camerele, pietrele pentru gurile de foc sau fum, resturile din gropile de la gură, sau pietrele din vecinătate, ce ţin de funcţionalitatea cuptoarelor. La Rdia, mică localitate lângă Cluj-Napoca, au fost descoperite mai multe cuptoare pentru ars ceramica. Din acestea unele cuptoare bine păstrate au fost dezvelite şi cercetate de Sorin Cociş. Unele dintre ele sunt refolosite având altă funcţionalitate. În modelul de la Parţa, un cuptor este transformat în altar casnic de cult. Pe el se montează un stâlp cu craniu de taur din lut şi se adaugă o casetă de lut. În vecinătate au fost descoperite numeroase vase, obiecte, bile de praştie.

4.3. Şanţurile şi sistemele de fortificaţii neolitice. Încă din fazele târzii ale culturii Starcevo – Criş, odată cu cea de-a treia migraţie neolitică, apar primele aşezări fortificate cu şanţ sau palisadă. SISTEMUL DE FORTIFICAŢIE DE LA PARŢA. Mai apoi, în neoliticul dezvoltat, în vremea culturii Banatului, atunci când se dezvoltă o arhitectură neolitică deosebită, apar sisteme de fortificaţie complexe, formate din 4 şanţuri sau 5 palisade. În aceeaşi vreme, sau ceva mai târziu, în Bulgaria la Poljanica există o aşezare fortificată cu 3-4 ziduri şi mai multe garduri, toate din pământ bătut, cu o structură de lemn (Todorova 1986, p. 168-169 fig. 28, 83).

Sistemul de la Iclod. La Icold, în perioada neoliticului târziu, există un sistem de fortificaţie format dintr-un şanţ şi o palisadă mai în interior cu 4 –5 m ce urmăreşte şanţul. În exteriorul şanţului este o altă palisadă ce poate fi contemporană sau mai târzie. Din profil se pot citi faze de umplere naturală a şanţului în vremea funcţionării lui (cu posibile etape de curăţire sau refacere), etape de refacere, de funcţionare, etape de umplere sau astupare după ce sistemul iese din uz. Peste profilul şanţului scos din uz sunt urmele unui strat de cultură ulterior.

- 30 -

4.4. PREPARAREA MORMINTELOR. Acestea trebuie preparate cu multă grijă. Prepararea începe cu delimitarea gropii, apoi oasele înalte, bazinul şi la urmă vertebrele şi coastele. Aşa se evită desprinderea oaselor. Atenţie deosebită trebuie avută la prepararea oaselor mărunte, a oaselor faciale şi orbitale, elemente deosebit de importante pentru stabilirea unor trăsături şi detalii antropologice. Uscarea oaselor trebuie făcută lent, pentru a se evita distrugerea lor. La prepararea schelelor, trebuie şpăcluit de-a lungul oaselor laterale, începând cu oasele extreme. La prepararea oaselor, trebuie urmărite şi consemnate toate situaţiile în care oasele nu sunt în poziţie anatomică. Prepararea, uscarea, impregnarea, desenarea şi ridicarea oaselor trebuie făcută cu multă grijă pentru ca informaţiile şi datele antropologice să nu fie distruse. Se recomandă prezenţa unui antropolog în timpul cercetărilor la morminte. Studiul inventarului funerar este deosebit de important, mai ales felul de depunere, păstrare sau conservare. Aceasta conţine elemente de rit şi ritual funerar, fiind însoţit de anumite reguli. Studiul contextului este deosebit de important. Importante sunt şi analizele unor resturi organice din morminte, cărora trebuie să le acordăm o atenţie deosebită. Conservatorul şi tehnicianul de săpătură specializat joacă un rol deosebit în realizarea cercetării, conservării şi restaurării obiectelor. 4.5. SĂPĂTURILE SPECIALE. Acestea sunt săpăturile la obiective cu destinaţie specială (acvatice, izolate, în situaţii speciale). Studiul şi prepararea lor necesită diferite metode de săpare, prospectare, datare. Săpătura în sanctuare. Între săpăturile speciale sunt de amintit sanctuarele, altarele casnice, borla (casa tribului) ş.a. Sanctuarele conţin obiecte şi situaţii deosebite, cu semnificaţii deosebite legate de viaţa spirituală. În modelul alăturat, reprezentând un sanctuar de la Catal Huyuk, din Anatolia, mileniul VII a. Chr. se observă pe pereţi urme de pictură, bucranii cu coarne, coloane, semne cultice etc. Obiectele au alte semnificaţii şi funcţionalităţi, nefiind din cele uzuale. Sanctuarul 1 de la Parţa. A fost una dintre cele mai dificile lucrări de reconstituit şi săpat deoarece peste el a fost ridicat un al doilea sanctuar. Deoarece trebuiau păstrate unele zone din vechiul sanctuar, cu aceeaşi funcţionalitate cultică în care se repetau aceleaşi ritualuri, în cele două sanctuare au fost păstrate o serie de locuri unde se ardeau ofrande în vremea ambelor sanctuare, se aflau casete pentru cenuşă pentru depuneri rituale. În imaginea de mai jos se vede un altar – spre peretele de nord – împărţit în 4 zone, o casetă şi loc pentru jertfe de sânge (animale mici, păsări) spre vest, o vatră şi o mare groapă în care era aruncată cenuşa unor arderi rituale, o coloană de lut în zona centrală. Au mai fost descoperite numeroase obiecte de cult (vas cu faţă umană pictat) şi o groapă cu obiecte de cult, dar şi obiecte nefolosite, nearse, vase de ceramică, greutăţi de plasă de pescuit şi război de ţesut ş.a. În vecinătatea intrării de sud se afla un mare vas cu faţă umană, pictat în tehnica crusted (pictură păstoasă după arderea vasului, coaptă doar). Sanctuarul 2. A fost ridicat pe acelaşi spaţiu şi cu aceleaşi funcţionalităţi doar că acestea au fost dezvoltate şi amplificate. Sanctuarul a fost împărţit în două încăperi: una la răsărit, ce servea la ritualurile de iniţiere (cu statuie monumentală redând pe Marea zeiţă Mamă şi Zeul Taur), cu tăvi de ofrandă în jurul statuii, fie cu mese de ofrandă cu cupă pentru jertfă de sânge; alta la apus, pentru ritualurile zilnice, cu altare, locuri de ars ofrande, tăvi, mese, cupe de ofrandă, cu vase depuse ritual, casete de provizii rituale. Pe perete se află cuplul soare lună, râşniţe, cupe de ofrandă şi alte obiecte legate de ritualuri ale unui calendar agricol.

- 31 -

Cranii umane au fost descoperite într-o locuinţă la Gura Baciului, dar şi în sanctuarele de la Catal Huyuk, din mileniul 7, din Anatolia. Cranii de taur sunt în diferite complexe (Parţa groapa 26), iar uneori schelete de la una sau mai multe vite (Cheile Turenilor, Zau de Câmpie). INCINERAREA URNĂ, GROAPĂ sau VAS. Săparea acestui gen de morminte presupune o prelucrare specială, urmărindu-se detalii ca: arderea oaselor şi inventarului; date despre locul arderii şi al intervalului; depunerea oaselor şi semnificaţia inventarului; elemente de rit şi ritual funerar cum ar fi spargerea rituală a vaselor; punerea unor semne: cazul unor bolnavi de piatră (“capete”, situaţie în M7 la Gura Baciului) peste resturile incinerate de la craniu; sau pietre peste gura unor urne (Palatca, săpături M Rotea). În exemplele de mai sus avem situaţii de incinerare în tumul, în groapă cu loc pentru oase, inventar, groapă cu inventar, groapă cu loc pentru vase, cenuşă, obiecte, o adevărată casă mortuară. Mai există morminte de incineraţie în care oasele sunt depuse în urnă funerară acoperită cu capac. ÎNHUMAREA ÎN SARCOFAGE sau CUTIE. Acestea sunt elemente de săpătură care necesită prelucrări speciale privind prepararea, măsuri de conservare, fotografiere, fotografiere rontgen, măsuri speciale de prospectare, restaurare în situ, sau transportare în muzeu. MORMINTE ÎN GRUP, FAMILIE, HIPOGEE REGALE, MORMINTE REGALE. Studiul şi prepararea acestora diferă de la o epocă la alta. Un loc deosebit îl constituie studiul macrostructurii şi prospectările; studiul miturilor şi arborilor genealogici; prepararea, stabilirea elementelor de rit şi ritual, interpretarea şi analiza socială şi a diferenţierilor sociale. Problemele de preparare, conservare, restaurare şi analiză sunt ca la cele de mai sus.

MORMINTE COLECTIVE, RITUALURI DE FUNDAŢIE, CIMITIRE, SACRIFICII UMANE, SACRIFICII ANIMALIERE.

Prepararea şi studiul acestora ridică probleme tehnice deosebite în care prezenţa antropologului este absolut necesară. Studiul ritului şi ritualului este cu atât mai important cu cât materialele arheologice şi osteologice sunt într-o mare densitate, ele necesitând cunoaşterea unor informaţii de rit şi ritual funerar deosebit. De exemplu: ? la Iclod, într-o groapă au fost descoperite cca 17 vase, trei topoare de foarte mari dimensiuni; unul dintr-o rocă foarte friabilă ce nu putea avea rol funcţional, ci doar cultic.

- 32 -

?

Acestea constituie situaţii speciale, fiind gropi de întemeiere, de fundaţia unei staţiuni sau cimitir şi altele. La Zau de Câmpie, în epoca neolitică au fost depuse într-o groapă resturile unui banchet la care au fost jertfite cel puţin 6 vite mari şi un cerb, numeroase oase de animale şi resturi osoase de peşti aflate în vase. Un număr mare de oase s-au găsit şi în complexele învecinate, deasupra nivelelor de umplere (G5a).

Uneori, în morminte regale, au avut loc sacrificii de sclavi, animale ori soţii ale defunctului stăpân. CORPURILE EXPUSE LA DESCARNARE. În cadrul practicilor funerare există obiceiul depunerii corpurilor în pomi, pe stânci, pe tărgi sau instalaţii şi lăsat la descarnare, uscare sau pradă păsărilor cerului. Acesta duce la descompletarea resturilor de schelete şi înhumarea lor după o perioadă de timp. În vecinătatea locurilor expuse se află urme osteologice umane împrăştiate, iar în morminte sunt schelete în poziţii nefireşti (chirciri foarte puternice), dar cu păstrarea unei ordini anatomice.

Asemenea situaţii sunt cunoscute la unele triburi de amero – indieni, dar au fost recent sesizate şi în necropolele tumulare din zona Cheilor Turzii, în perioada bronzului timpuriu (mil. II a.Chr). DESCRIEREA CORPULUI, POZIŢIA, CAPUL, MEMBRELE, ORIENTAREA. Cercetarea scheletelor presupune o ordine de săpare, desenare şi descriere precum şi efectuarea unor măsurători privind orientarea capului, corpului, a privirii, poziţia mâinilor şi picioarelor, locul şi starea inventarului. Din aceste date trebuie să se reţină ideea anotimpului de înmormântare, poziţia soarelui, a punctelor cardinale şi a altor elemente de rit şi ritual. Este necesar ca în timpul preparării să se facă descrieri asupra unor oase, mai ales a lipsei lor sau a unor defecte, rupturi, lipsuri mari, stare de conservare. Pentru descrieri unitare redăm mai jos un limbaj curent folosit, deşi sunt descrieri detaliate. TRATAREA OASELOR (spălare, pictare, ocru). La cercetarea schelelor se pot observa deranjări voite sau întâmplătoare. Cele voite se nasc din existenţa unor ritualuri legate de deshumarea după o perioadă de timp, spălarea oaselor sau pictarea loc cu ocru sau presarea ocrului în mormânt, sau pe schelet, depunerea ocrului ca simbol al sângelui, focului, vieţii ş.a. OASE CU INTERVENŢII (URME DE MALADII, DEFORMĂRI, FRACTURI, MUTILĂRI, TREPANĂRI, DIZLOCĂRI, PATOLOGIE DENTARĂ.). Studiul şi analiza oaselor şi a urmelor de pe acestea trebuie făcute în teren şi în laborator, atât de către antropolog cât şi de către arheolog. Aceste studii presupun o conlucrare cu specialiştii din diferite domenii ale medicinii (chirurgi, stomatologi ş.a.). Ele sunt necesare pentru studiul alimentaţiei şi al maladiilor cronice ale colectivităţii sau indivizilor. Aceste studii dau informaţii despre: medicina empirică, modul de hrană sau viaţă, elementele sociale (căsătorii endogame, exogame ş.a.). INTERVALUL, CARACTERUL INTERVALULUI. Studiul intervalului trebuie făcut atât în contextul mormântului cât şi al cimitirului, sau al civilizaţiei din care face parte. Mormintele cu ritual deosebit, care ies din practicile uzuale, trebuie analizate deosebit, fiind posibile situaţii speciale, influenţe ale unor sisteme străine, ritualuri privind unele cicluri ale vieţii etc.

- 33 -

Intervalul trebuie studiat din punctul de vedere tehnic şi funcţional. Corelaţia scheletului trebuie făcută în raport de orientare, poziţie, de vârstă, sex, de elemente de rit şi ritual ori de semnificaţii sociale. 4.6. SĂPĂTURI PREFEUDALE ŞI MEDIEVALE TIMPURII. Cercetarea descoperirilor prefeudale şi medievale timpurii are foarte multe asemănări cu descoperirile preistorice prin faptul că multe di staţiuni, fortificaţii, complexe de locuit, vetre, cuptoare sunt identice. Modul de viaţă îmbracă forme similare. Există şi unele diferenţieri, motiv pentru care insistăm asupra unor elemente mai bine păstrate, dar cu importanţă deosebită pentru modelarea celor preistorice. Aşezările adunate. Evul mediu timpuriu (sec. VIII-IX) la noi este ceva mai întârziat decât cel din apus, dar el a stat permanent sub influenţa Bizanţului, motiv pentru care, atunci când se dezvoltă o putere locală, ea îmbracă forme răsăritene. Aceasta nu include rolul şi puterea obştii locale, ce se imprimă, mai ales, în formele statului, ale staţiunilor, ale cimitirelor. Cu toate aceste există în sec. VIII-IX sate adunate, cu cimitire în vecinătatea lor. Au fost cercetare asemenea staţiuni ce ne sunt mai cunoscute la Ilidia, Gornea (Căuniţa, Pod Păzărişte, Ţărmuri, Zomoniţă, La Cruce), în Banat, unde satul adunat îşi mută vatra cu câte 200-300 m, iar cimitirele rămân în vecinătatea lor (Uzum 1975; Ţeicu 1996; Ţeicu-Lazarovici 1996). Aceste aşezări sunt puţin cercetate, nu există prospectări pentru ele, deşi complexele se pretează unor prospectări cu diferite metode. Pentru cercetarea acestora este necesară dezvelirea unor suprafeţe mari, realizarea unor serieri de materiale pe complexe. Un asemenea model de aşezare adunată este cel de la Capidava. Deosebit de importante de studiat sunt instalaţiile inferioare, funcţionalitatea lor. Evoluţia spre oraş este evidenţă, dar au multe asemănări cu primele oraşe neolitice. În aceste aşezări distanţele între locuinţele din aceeaşi etapă (există multe complexe din etape diferite) sunt între 10 –20 m, ceea ce presupune existenţa unei gospodării împrejmuite cu gard. În oraşe sau în aşezările fortificate distanţele sunt foarte mici, practic abia te poţi strecura. Datarea complexelor presupune metode similare celor din preistorie (serieri de complexe, stratigrafie, orizontală, clasificări de complexe). Aceasta necesită editarea unor cataloage de forme şi ornamente pentru diferitele etape (sec. VIII-IX, sec. IX-XI, sec. XI-XIII). Asemenea încercări sunt pentru unele staţiuni, dar clasificările nu au fost realizate (Ţeicu – Lazarovici 1996, fig. 20,45). Aşezările răsfirate. Cercetări pentru acest gen de staţiuni nu s-au făcut expres. Ele au rezultat mai ales în cadrul cercetărilor etnoarheologice care urmăreau identificarea de vechi staţiuni în imediata vecinătate a unor zone locuite, în vatra satelor, în vecinătatea sălaşelor. Aceste staţiuni sunt marcate de prezenţa a 2-3 fragmente ceramice, lipsa unor complexe mari, dar ele apar pe parcursul a sute de văi mici (prospectări în Bazinul Someşului Mic, Bazinul Dunării, în Clisura de Sus). Şanţurile şi valurile. În multe din staţiuni s-au găsit urmele unor sisteme de fortificaţie, cel mai adesea în reşedinţe voievodale, dar şi în mari staţiuni (cazul de la Dăbâlca, Ilidia)… Acestea trebuie studiate şi efectuate aerofotografii, ce permit identificarea altor sisteme de fortificaţie care au fost nivelate de lucrări agricole. Traseul este foarte dificil de urmărit numai prin secţiuni deoarece durează mai multe campanii de delimitare mai rapidă şi o verificare eficientă, asigură economie de energie şi fonduri. Reşedinţe voievodale. Deosebit de importantă a fost şi este studierea unor reşedinţe voievodale. Acestea au, cel mai adesea, o curte (casă, palat de lemn, turn sau culă), un sistem de apărare, o biserică, câteva gospodării de lemn. Sunt numeroase asemenea modele (Bogdan Vodă în Maramureş, Ilidia în Banat). În documentele vremii datele despre ele sunt puţine şi false (vezi schiţa de la Reşiţa). Numai existenţa unor schelete cu inventar funerar (inele de bronz şi argint) permite duratei de funcţionare şi o datare mai exactă a lor. Săpăturile au identificat tipul de biserică, orientarea, tehnica de construcţie, iar în funcţie de inventarul funerar, starea comunităţii, bogăţia, obiceiurile, intensitatea de locuire, elementele de rit şi

- 34 -

ritual funerar. Din aceeaşi vreme au fost cercetate şi alte centre voievodale în Banat (Ilidia, Cârnecea, Berzovia, probabil Gornea), în Crişana şi, mai ales, în Transilvania (Alba Iulia, Dăbânca, Sântămaria Orlea, Densuş ş.a.). Deosebit de importante sunt încercările de reconstituire a elevaţiilor unei ruine de biserică. Chiar dacă acestea nu sunt în totalitate valabile, la reconstituirea făcută de arheologul care a efectuat cercetarea au fost valorificate cele mai multe dintre detaliile unei săpături, care adesea au rămas neamintite în rapoarte sau studii. Pe de altă parte, această reconstituire beneficiază ulterior de unele critici, ceea ce permite o mai mare apropiere de realitate. La amplasarea detaliilor, se poate ţine cont de lumină, vânturile principale, pantele, cărările de acces etc. Târgurile se dezvoltă în imediata vecinătate a centrelor, ele fiind marcate de staţiuni întinse, mari cimitire, comunităţi diferite cu cimitirele şi bisericile lor (cel mai caracteristic model este cel de la Dăbâca). Acolo sunt semnalate comunităţi etno-culturale diferite româneşti, slave, maghiare ce funcţionează în aceeaşi vreme. Târgurile presupun un spaţiu mai întins, apartenenţa unor comunităţi la aceasta, existenţa unor zone economice (vămi, ateliere, târguri, zone de interferenţă), zone bogate (în minereuri, sare, agricole etc.), existenţa unei asemenea psihologii, permanenţa acestora.

4.7. ARHITECTURA ÎN LEMN ŞI LUT. Bordeiele. Studiul bordeielor, dar mai ales sistemul de construcţie, căptuşire, amenajarea podelelor a oferit informaţii deosebite pentru cercetările preistorice. La multe din bordeie se constată prezenţa pereţilor drepţi, verticali. În exemplele de mai jos există gropi de stâlpi care susţin pereţi şi suprastructură. Bordeiele au în interior o vatră sau cuptor sau cuptorite în pereţi sau în colţul bordeiului.

Cel mai adesea, la asemenea pereţi, dacă bordeiul rămâne descoperit, marginile se rup şi se rotunjesc. În cazurile de mai sus şi jos bârnele rămase feresc pereţii constituind un bun indiciu privind tehnica de construcţie. La cele căptuşite, cel mai adesea, peretele este drept, datorită rămânerii zidurilor de căptuşire (mai ales din lemn) în picioare, până la umplerea bordeiului. Aşa avem situaţie din exemplul de mai sus, de la Parţa, unde un bordei de sec. al XIII-lea, săpat în straturile neolitice, are în perete (cuptorit sau săpat în perete) un cuptor pentru pâine. Pereţii săi erau drepţi, deşi la cele neolitice aceştia au fost curbaţi.

Dimensiunile unui bordei sunt de cca. 10 – 16 mp, are o formă patrulateră, înălţimea peretelui fiind de 60 – 110 cm. Semibordeiele. Acestea au adâncime mai mică (0,40 – 0,60 m) şi cel mai adesea au în marginile sau colţurile lor 2-3 cuptoare sau vetre. Asemenea situaţii au fost studiate la Gornea sau Parţa (fig. 83). Vetrele din colţuri, aflate în afara perimetriului gropii, sunt foste cuptoare săpate în peretele locuinţei semiadâncite, prăbuşit, refolosit ca vatră. În modelul alăturat de la Parţa, a fost iniţial un cuptor mai mic care a ieşit din uz fiind folosit ca

- 35 -

vatră. Cel ulterior, mai mare, păstrat şi după abandonarea bordeiului avea şi o mică vatră la gură. Aceste semibordeie au, cel mai adesea, pereţi din lemn, dar care sunt construiţi în afara marginilor gropii, în pământul scos şi depus, care ridică înălţimea gropii. În acest fel se explică de ce nu se găsesc urmele gropilor de la acoperiş. Fără studiul analogiilor etnografice şi al cercetărilor etnoarheologice asemenea reconstituiri nu ar fi fost posibile. Cuptoarele. Cuptoarele de ars redus minereu şi ars ceramică. La Gornea – Ţărmuri am săpat un bordei de sec. XI-XII-lea ce avea o cameră de ardere şi camera de foc. Asemenea cuptoare sunt foarte frecvente în sec. III-IV, atât în provincia Dacia, la Rădeşti – Cluj (săp. S. Cociş) cât şi în alte părţi. În cuptorul de la Gornea au fost descoperite ca resturi atât zgură, cât şi resturi de la deşeuri de ceramică ce dovedesc dubla funcţionare a cuptorului: la arderea ceramicii şi reducerea sau mai bine zis coacerea minereurilor sau zgurilor şi baterea lor pentru obţinerea metalului. Ateliere şi cuptoare de redus minereu. Un asemenea cuptor a fost cercetat la Gornea – Ţărmuri (Uzum**; Ţeicu – Lazarovici 1996, fig. 56, P. 103). Cuptorul era format dintr-o cameră de ardere ce se află imediat deasupra fundului bordeiului, fiind cuptorit şi camera de ardere, parţial cuptorită (îngropată). Între cele două camere era un grătar gros de cca 10 cm. El se deosebea , prin intervalul său şi prin caracteristicile cuptorului de celelalte complexe. Descoperirea unei mari cantităţi de zgură în vecinătatea bordeiului, a unui cuptor cu vatră înclinată spre interior servea la reducerea şi colectarea metalului amestecat cu zgură, ce era mai apoi copt, ars şi bătut, tehnologii deosebit de frecvent folosite de către meşteşugarii vremurilor actuale şi trecute. Descoperirea nu este izolată, ea se adaugă altora de la Fedeşti Vaslui şi Dodeşti, dic sec. VIII-IX, precum şi la Bârlad – Prodana şi Hlincea –Iaşi din sec. XI-XII (Ţeicu – Lazarovici 1996, p. 102-106). Asemenea cuptoare au fost cercetate în Banat la Şoşdea, Reşiţa şi Fizeş. Cuptor de redus minereu de fier cu guri de suflare dispuse radial. Fundul rotund al cuptorului permitea adunarea metalului topit şi a zgurilor cu bogat conţinut în minereu. Un alt model de cuptor era cel de la Gornea – Zomonişâţă, folosit, de asemenea, la reducerea minereului de fier. Partea din spate a cuptorului era coborâtă, ceea ce permitea adunarea minereului topit împreună cu zgura, depusă în partea superioară ca smântâna pe lapte. În cuptor s-a găsit o mare cantitate de fier amestecat cu zgură cu bogat conţinut de fier. Prin arderi şi bateri repetate, se elimina zgura, obţinându-se metal cu diferite grade de tărie. Un alt model cuptor de redus minereu de fier este cel care se apropie ca formă de furnale. Acesta are instalaţii de suflat în zona de topire, iar metalul se scurge spre fundul cuptorului. Cuptorul se încarcă în stare caldă de câteva ori până când se umplea groapa de jos cu minereu. Acest tip de cuptor cu horn trebuia distrus atunci când operaţiile de reducere erau complete şi metalul urma a fi scos. Vetrele. Cel mai adesea acestea se află în interiorul, dar şi în afara locuinţelor. Vetrele sunt amenajate direct pe pământ, pe un strat de pietriş, sau cioburi pisate, cărămizi, iar, mai nou, sticlă, pentru a izola de pământ, de a feri de umiditate şi a uşura arderea şi refractarea. În exemplul alăturat de la Gornea (în Banat, sec. VIII, fig. 86) un semibordei avea 3 cuptoare, din care unul cu cărămizi romane pe vatră (cel de sus), luate de la fermă din vecinătate; altele două cuptorite, cu vatră din lut, cu cel puţin 2 etape de reparaţii sau refaceri. Puţurile. În unele staţiuni medievale timpuri apar puţurile sau fântânile. Acestea sunt deosebite de importante pentru conţinutul lor, stratigrafia lor arată, adesea, durata de funcţionare, importanţa unei staţiuni, psihologia comunităţii. La săparea acestora, atenţie mare trebuie acordată depunerilor, dar mai ales pereţilor în partea superioară unde, cel mai adesea, sunt urme de la ghizd. Ghizdul este obligatoriu la puţurile de adâncime şi la cele săpate în pământ nisipos. El scapă atenţiei şi mai ales urmele din pereţi lăsate de sistemul de fixare este cel mai adesea distrus.

- 36 -

Umplerea pereţilor poate marca etape de funcţionare, dar aduce şi date privind fluctuaţiile climaterice. În puţuri, după părăsire, sunt adesea aruncate diferite lucruri. Mormintele. În cimitirele medievale se constată diferite ritualuri ale poziţiilor mâinilor. Acestea sunt puse pe pântec sau pe piept în semn de rugăciune, dar pot fi şi la gât, sau ridicate în sus, în semn de invocare (ornată). Despre acest obicei din urmă se crede că este rezultatul influenţelor pauliciene sau bogomile. Ritul folosit în evul mediu este înhumarea în poziţie întinsă şi mai rar chircită (picioarele chircite), influenţă străveche. Ritualuri. Acestea sunt legate de poziţia braţelor, a orientării corpului, a locului de depunere a inventarului ş.a. În evul mediu inhumaţia în tumuli, obicei străvechi aparţinând slavilor, sau preluat de la Slavi. Acesta apare în necropola de la Cluj – Someşeni. CERAMICA MEDIEVALĂ TIMPURIE. Analiza ceramicii prefeudale şi medievale timpurii are importanţă ca în orice staţiune preistorică. Pe de o parte lipsesc documentele despre cultură materială, pe de altă parte, din cauza aşezărilor, mai lipsesc documentele despre cultură materială, pe de altă parte, din cauza aşezărilor, mai ales cele cu nivel, cu bordeie, răsfirate care nu oferă prea multe date de stratigrafie, stratigrafia orizontală este deosebit de importantă. În această situaţie arheologul poate aplica aceleaşi principii şi reguli ca la ceramica preistorică. PREPARAREA OBIECTELOR. Obiectele descoperite, întregi sau întregibile, trebuie lăsate în situ până în momentul trecerii lor în plan, sau consemnării lor. Atenţie deosebită trebuie acordată stării de conservare. Vasele cu ardere slabă, cele foarte subţiri, sau cu conţinut deosebit (resturi menajere, urme de incinerare) trebuie ridicate în bloc şi conţinutul analizat cu grijă. PROTEJAREA OBIECTELOR. O atenţie deosebită trebuie acordată materialelor perisabile (lemn, ţesuturi, picturi, piele, oase). Asemenea obiecte trebuie ferite de procesele ce se pot petrece odată cu schimbarea mediului în care s.au păstrat, odată cu scoaterea lor din pământ. Schimbarea acestuia poate duce la o degradare rapidă a obiectelor. Ele trebuie ferite de lumină, de umiditate sau de uscare rapidă, sau de agenţii poluanţi. În timpul cercetării, de la preparare şi până la ridicare (în perioada de întocmirea documentaţiei), acestea trebuie protejate cu folii de plastic sau metalice uşoare (foiţă de aluminiu, plase ş.a.). PALISADELE, GARDURILE ŞI VALURILE. Studiul palisadelor presupune o săpătură transversală pentru a se putea urmări profilele, etapele de construcţie, depunerile stratigrafice, adâncimea sistemului de fortificaţie, vatra şi provenienţa straturilor de umplere. În al doilea rând, palisadele presupun şi o săpătură în suprafaţă, sau casele care să permită studiul planului pentru reconstituirea sistemului de construcţie, de casetare, distanţa între stâlpii de la casete sau marginile palisadei, sistemul de îmbinare ş.a. În cazul valurilor, mai trebuie urmărit, uneori, sistemul de placare cu bârne sau scânduri al pantelor valurilor precum şi straturile care definesc nivelele de construcţie, funcţionare sau de scurgere (îmbătrânire ori distrugere). 4.8. CERCETĂRI SUBACVATICE. Acestea se realizează pe marginea mării, fluviilor sau a lacurilor unde există instalaţii portuare, sisteme de fortificaţie sau construcţii palafite. Săpăturile urmăresc stratigrafia construcţiilor, sistemele de susţinere, de îmbinare sau abordare, tehnica de construcţie, materialele arheologice. Aceste săpături presupun organizare specială de săpare (în special instalaţii de absorbţie), sisteme speciale de fotografiat, video sau de înregistrat. 5.EVIDENŢA ŞTIINŢIFICĂ A SĂPĂTURILOR. ANALIZA VESTIGIILOR ARHEOLOGICE 5.1 SISTEMUL DE NOTARE AL MATERIALULUI. Pentru materialul arheologic descoperit

- 37 -

este necesară elaborarea unui sistem de evidenţă, localizare şi înregistrare. Prima cerinţă este legată de precizarea situaţiei arheologice: localizarea şi încadrare culturală. Acestea cuprind un minim de date despre: o macrostructură: staţiune, punctul, comuna, judeţul, provincia, ţara; o macrostructurp: bloc, secţiune / suprafaţă, carou, nivele de săpare, complexul / anexa; apartenenţa şi încadrarea culturală: cultura / grupul, aspectul, faza, subfaza; contextul şi funcţionalitatea lui: gospodăresc, construcţii, anexe, cultic, economic, social. 5.2 INTERPRETAREA STRATIGRAFIEI. Studiul este deosebit de important pentru precizarea clară a localizării, succesiunii, contemporaneităţii, apartenenţa culturală, a contextului funcţionalităţii. În descrierea şi interpretarea stratigrafiei apar o serie de termeni ce trebuie riguros descrişi şi înţeleşi, de aici şi necesitatea unor scurte explicaţii şi noţiuni asupra lor. 5.3 NOŢIUNI şi DENUMIRI 5.3.1 NIVEL DE CONSTRUCŢIE. Acesta cuprinde totalitatea urmelor rămase de la ridicarea unei construcţii. Aceasta prezintă urme de nivelare, răspândiri de resturi de cioplitură din piatră (la ziduri, ziduri seci), din lemn (la locuinţe masive sau palisade), mortar sau lut (la zidărie sau construcţii cu chirpici), gropi de la schele sau sisteme de sprijiniri, gropi sau albieri umplute cu resturi de construcţie ş.a Acest nivel este acoperit, de obicei, de nivelul sau nivelurile de locuire sau funcţionare. 5.3.2 STRATUL DE CULTURĂ conţine totalitatea depunerilor caracterizate de o anumită structură, textură sau culoare. Aceasta poate fi împărţit sau subîmpărţit, în funcţie de evoluţia materialului pe faze, culturi sau epoci, iar din punct de vedere al depunerilor, prin nivele de construcţie, funcţionare, călcare, straturi sau nivele de dărâmături, nivelări etc. În exemplul de mai sus, de la Zau de Câmpie, în una dintre cele mai mari stratigrafii din Transilvania şi Banat, se pot observa: succesiuni de straturi de cultură, pereţi de lemn şi lut, podine de locuinţă, nivele de călcare, dărâmături de pereţi, niveluri de la locuinţe abandonate şi altele. 5.3.3 NIVELUL sau STRATUL DE LOCUIRE sau FUNCŢIONARE este definit unei structuri pe o suprafaţă mai întinsă care conţine o serie de complexe (locuinţe şi anexe, vetre, instalaţii), care au o arhitectură asemănătoare şi o perioadă limitată de timp. 5.3.4.a. NIVELUL DE CĂLCARE. Prin acest termen este definită situaţia din interiorul unei construcţii sau imediata ei vecinătate în care materialele arheologice îşi păstrează situaţia, numită “in situ”. Acesta este marcat de răspândiri de materiale şi obiecte, vase întregibile, resturi ce permit o precizare mai exactă a contextului. Adesea nivelul de călcare beneficiază de noţiunea de “complex închis”, observaţie deosebit de importantă pentru asocierile de materiale. 5.3.4.b. STRAT/STRATURI DE UMPLERE. În cazul gropilor şi al bordeielor umplerea cunoaşte diferite aspecte (fig. 109). Umplerea rapidă este atunci când groapa săpată este astupată cu pământul săpat. Această umplere este compusă din amestecuri din stratul sau straturile tăiate, cel mai adesea fiind un amestec de straturi. Umplerea înceată se petrece atunci când groapa rămâne deschisă şi în ea intră diferite straturi şi materiale. Aceste situaţii sunt deosebit de numeroase. Umplerea funcţională. Termenul nu este cel mai potrivit, dar ea se referă la umplerea ce acoperă sau defineşte un rol al gropii sau bordeiului. O groapă de resturi menajere se umple în timp, umplerea fiind rapidă sau înceată. O groapă de cult se umple diferit cu sau fără straturi.

În exemplul de sus (fig. 91), în bordeiul neolitic nr. B26 de la Parţa, se pot observa umpleri succesive

- 38 -

formate din straturi de cenuşă şi cărbune. Asemenea umpleri sunt şi în alte gropi, unele de dimensiuni mari, ceea ce poate avea o explicaţie funcţională (etape de folosire şi abandonare), fie una de cult (aruncarea unor arderi rituale). Ele sunt formate din nivele şi straturi de cenuşă şi cărbune cu grosime de la 2 la 8 cm. Curbarea lor se datorează, în cazul nostru, unor tasări mai accentuate spre mijloc decât la margini. 5.3.5 STRATUL DE DĂRÂMARE cuprinde o serie de depuneri marcând perioada de distrugere sau abandonarea unei construcţii. Aceasta conţine straturi diferite, unele marchează distrugeri de durată, sau rapide, altele sunt marcate de arsuri puternice sau urme de violenţă. În fine, o a treia situaţie în care dărâmăturile sin piatră încep a fi exploatate pentru reconstrucţii sau ca şi “cariere de materie primă”. Aceste orizonturi produc amestecuri şi bulversări de materiale arheologice deranjând stratigrafia. 5.3.6 STRAT DE NIVELARE. Acestea marchează, de obicei, începutul unei noi perioade de construcţie sau refaceri. În aceste straturi au loc amestecuri de materiale arheologice. Studiul amănunţit al depunerilor şi identificarea exactă a lor permite refacerea parţială a informaţiei arheologice asupra materialelor. 5.3.7 STRUCTURI ORIZONTALE. Un strat de cultură conţine o serie de structuri orizontale care se desfăşoară într-o înlănţuire logică. Acestea cuprind elemente contemporane, dar pot fi şi situaţii posterioare (refaceri, extinderi, ridicarea unor construcţii noi). Ele nu beneficiază, de multe ori, de observaţii stratigrafice, aflându-se la distanţă unele de altele – ca în figura alăturată – situaţie care nu permite precizarea unor noţiuni de cronologie ca: “mai noi”, “mai vechi” sau “contemporane”. Reconstituirea unor observaţii de “stratigrafie” se poate face prin studiul şi analiza contextului, prin procedee matematice de “seriere” sau “analiză” de corespondenţă. 5.3.8 STUCTURILE VERTICALE. Unele din acestea, mai ales cele care se află în pământ, beneficiază de observaţii stratigrafice. Structurile verticale pot fi, uneori, datare absolut sau relativ, în funcţie de elementele de datare, cu specificaţii anterioare (antequem), posterioare (postquem). Pentru cele care se află la suprafaţa solului nu poate fi întotdeauna precizată data intervenţiei, folosindu-se pentru datare tehnici de construcţie, sau prezenţa unor elemente arhitectonice care pot fi datate. 5.3.9 BULVERSĂRI POSIBLIE sunt foarte numeroase, ele fiind determinate de mari structuri (alunecări de teren, seisme), atunci când structuri mari sunt dislocate în bloc şi este schimbată ordinea stratigrafică. Există însă bulversări care nu lasă urme evidente sau foarte intense asupra straturilor de cultură. Mai există şi situaţia unor bulversări care uniformizează straturile pe suprafeţe mari (ex. arăturile foarte adânci). Mai sunt bulversări şi deranjări pe suprafeţe mici, făcute în aceeaşi nuanţă de strat, care nu pot fi sesizate de stratigrafia orizontală.
5.4 ÎNTOCMIREA DOCUMENTAŢIEI DE ŞANTIER

5.4.1 DESCRIEREA ŞI INTERPRETAREA STRATIGRAFIEI. Descrierea stratigrafiei se face în mai multe etape. Una direct pe şantier, folosindu-se descriptorii arheologico-pedologici. Se descrie denumirea de bază a straturilor şi funcţionalitatea lor, culoarea (sisteme standard, descriptori de culoare MUNSELL 1954), structură, textură, conţinutul arheologic, apartenenţa pedologică şi culturală. Studiul pedologic şi macro-analiză se pot face direct pe şantier. Analiza pedologică aduce un surplus de date despre conţinutul în minerale, carbonaţi, fosfaţi, nitraţi, ce dau anomalii puternice, ca urmare a acţiunilor şi activităţilor antropice.

- 39 -

5.4.2 PREGĂTIRI PENTRU STUDIUL PROFILELOR. Pregătirea profilului şi urmărirea lui pe parcursul săpăturii este o problemă deosebită. Profilul de săpătură trebuie realizat, îndepărtat şi periat cu deosebită grijă. Straturile de cultură, nivelele de apărare, dacă nu lasă urme foarte clare în profilul umed sau uscat, trebuie marcate, iar toate straturile trebuie pichetate, notate şi indexate. Studiul şi analiza profilului trebuie făcută atât în stare umedă, cât şi în stare uscată sau semiuscată. La profilele foarte mari, cazul celui de mai jos, de la Gomolava (Voivodina, Serbia), când profilul are peste 6 m grosime desenarea nu se poate face decât uscat. În asemenea situaţii straturile se uscă bine (cercetarea durează 2-10 ani) şi nu este o problemă citirea lor. Acestea trebuie întreţinute (evitarea scurgerile de apă, perierea lor, impregnarea cu soluţii fixatoare, îndepărtarea mucegaiurilor etc.). Fotografierea şi descrierea profilului trebuie făcută în stare umedă şi uscată. Uneori, când sunt straturi lipsite de contrast la uscat se pot umezi cu pulverizatoare. 5.4.3 DESENAREA PROFILELOR este una dintre principalele observaţii la săpătură, ele fiind studiate şi descrise cu multă atenţie de către arheologi. Studiul lor şi asocierea materialelor din respectivele nivele constituie baza logicii arheologului în compararea descoperirilor. Profilul se desenează la o scară suficient de mare pentru a cuprinde nivelele, legenda şi descrierea lor. Profilele de lungime foarte mare pot fi făcute la o scară şi să admită mărirea uneia din scări, fără a schimba prea mult proporţia pentru a nu schimba prea mult lucrurile. Pentru desenarea lor se foloseşte o grilă sau sfori şi rulete ce redau carotajul general al săpăturii. Grila şi legenda trebuie să fie aceeaşi pentru desenarea planurilor de săpătură şi a profilelor. 5.4.4 DESCRIEREA PROFILELOR. Claritatea descrierii şi desenării profilului este o problemă deosebit de importantă. Aceasta se face de jos în sus, în ordinea depunerii straturilor, a structurii, texturii, densităţii, culorii, conţinutului şi apartenenţei culturale. Acestea se pot descrie folosind descriptori pedologici sau cataloage de culoare (MUNSELL 1954). 5.4.5 DESCRIEREA COMPLEXELOR. Complexele sunt descrise după formă, dimensiune, poziţie, conţinut, amplasarea stratigrafică a lor, elemente de arhitectură, date despre sistemul de construcţie. Trebuie descrisă tehnica şi tehnologia de construcţie, iar din elementele de construcţie, trebuie prevalate probe pentru precizarea locului de provenienţă al materialelor de construcţie şi tehnologia folosită în fabricarea lor, analize privind structura, textura, provenienţa etc. Descrierea unei locuinţe semiadâncite. De obicei se lucrează la scara 1/20 iar, uneori, la profile cu multe nivele se folosesc scări mai mici. Este obligatoriu să fie trecută pe profil, secţiunea, scara, caroiajul, orientarea, numerotarea complexelor, nivelelor şi legenda. Aceasta trebuie să cuprindă o descriere riguroasă a stratigrafiei. Pentru situaţii deosebite se recomandă realizarea unor profile la scară diferită, sau detalii de construcţie, se vor face precizări privind tehnologia de formare sau ardere a pereţilor, de cioplire etc. Pentru materialele, uneltele şi instrumentele folosite, o importanţă deosebită trebuie acordată locului dispunerii intervalului, dar mai ales a funcţionalităţii lui. Un rol deosebit îl joacă resturile organice descoperite ce trebuie colectate pentru analize macroscopice şi microscopice. Din complexe trebuie prevalate probe pentru flotări sau pentru studii microscopice separate, cu sau fără flotare (operaţie de spălare pământului pentru obţinerea resturilor carbonizate). 5.4.6 RECONSTITUIREA COMPLEXELOR. Complexele trebuie desenate la scări astfel încât complexul sau complexele să fie cuprinse într-o singură imagine. Aceasta îi permite atunci sau mai târziu reconstituirea sau o variantă din reconstituire. Aceste încercări permit autorului să caute noi argumente privind structura pereţilor, acoperişului, sistemul de îmbinare, resturile organice ş.a.

Pentru complexele mari se recomandă folosirea unei scări mai reduse. Complexele sau obiectivele ce au detalii deosebite ce trebuie consemnate se recomandă a fi desenate iar părţi din acestea

- 40 -

reconstituie la scări suficient de mari, astfel ca detaliile să fie lizibile. La desenarea complexelor trebuie trecută pe plan staţiunea, campania, nivelul, epoca / cultura, orientarea, sistemul de caroiaj şi distanţa până la reperele de bază. Pentru zonele cu aglomerare de materiale trebuie precizate detalii din care să rezulte toate amănuntele importante. Detaliile de construcţie, îmbinare, fixare se recomandă a fi mărite şi precizate. Pentru complexe este necesară realizarea unor profile parţiale, iar pentru complexele deosebite încercarea unor reconstituiri la faţa locului. Acestea necesită căutarea unor soluţii pe loc. Ele permit stabilirea locului intrării în raport de orientarea generală, de punctele cardinale, de cânturile sau ploile dominante.

5.4.7 Desenarea mormintelor.

Desenarea mormintelor trebuie făcută la scară mare (1/10) pentru a se putea realiza detaliile oaselor. Planurile de cimitire sau asocierile de morminte se fac la o altă scară.

5.4.8 Descrierea mormintelor. Foarte importantă este descrierea poziţiei scheletului, a poziţiei mâinilor, capului, picioarelor, particularităţile privind starea de conservare, oasele care lipsesc, anomalii, rupturi, starea dinţilor, structura, osatura, păstrarea craniului. Importantă este poziţia şi descrierea inventarului, a funcţionalităţii lui, dacă obiectele de inventar au sau nu urme de folosire (ştirbire, crăpare, urme de depuneri). 5.5 FOTOGRAFIEREA. Fotografierea este unul dintre cele mai importante documente arheologice. Aceasta trebuie făcută pe măsura evoluţiei cercetărilor, astfel se realizează o documentaţie foto (alb – negru şi color, înregistrări video) pe parcursul evoluţiei săpăturii sau la terminarea unor etape (pe nivel sau pe complexe). Fotografierea se face pentru detalii de stratigrafie, de plan, de construcţii, de materiale, de situaţii şi corelaţii de obiecte. Fotografierea se realizează în diferite planuri: vertical, orizontal, oblic, stereo. Pentru fotografieri se foloseşte lumina naturală dar, în situaţii deosebite, este necesară lumina artificială care să reducă sau să mărească contrastul. Tehnica fotografierii arheologice este deosebit de importantă pentru documentaţia de şantier şi pentru publicat. În echipa arheologică un rol important îl are fotograful specializat, cu cunoştinţe vaste în arta şi tehnica fotografierii, mai ales, pentru situaţiile şi săpăturile speciale. Un rol deosebit de important în documentaţia arheologică îl joacă fotografierea materialului arheologic în contextul în care se află. Încă de pe şantier trebuie făcute macro fotografii privind structura materialului şi studiul provenienţei lutului, a texturii lutului. Aceste date sunt importante pentru studiul locurilor de provenienţa amestecului, al degresantului folosit la pregătirea pastei pentru modelat.

- 41 -

5.6. PRELUCRAREA MATERIALULUI ARHEOLOGIC Prelucrarea materialului arheologic direct pe şantier este una dintre problemele importante ale şantierului. În cazul săpăturilor de mare amploare, spălarea şi studiul lui este absolut necesară pentru precizarea posibilelor amestecuri culturale sau cele petrecute în timpul săpăturii. ca urmare a amestecurilor de straturi. Aceasta îi permite arheologului să sesizeze eventuale complexe (gropi, albieri, bordeie) care nu pot fi observate în timpul săpăturii, dacă straturile, prin culoare sau structură, nu permit aceste diferenţieri. 5.6.1 ADUNAREA MATERIALULUI ARHEOLOGIC. Adunarea materialului trebuie făcută pe carouri. Aceasta este preferabil să fie făcută în recipiente de plastic pentru a evita amestecul şi pentru a fi uşor transportate. Aceste recipiente permit o uscare uşoară a materialului, ceea ce duce la fixarea slipului de pe ceramică în unele situaţii. În alte situaţii, o uscare prea rapidă poate duce la desprinderea slipului, în acest caz recipientele trebuie închise sau vasele să fie din pungi de plastic. Obiectele mărunte sau perisabile trebuie împachetate în condiţii speciale, evitându-se degradarea lor la uscare, manipulare, sau expunerea la lumină. 5.6.2 REFACEREA SUPRAFEŢEI PE NIVELE. Materialele culese sunt aranjate, în vederea prelucrării lor (spălare, sortare, clasificare, restaurare), pe carourile de săpătură în care se reface la micro-scară suprafaţă cercetată. În cazul vaselor întregibile, acestea trebuie verificate în carourile învecinate, la nivel, în nivele superioare şi inferioare. Studiul comparativ al materialelor pe nivele îi permite arheologului formarea unei imagini asupra evoluţiei materialului şi a asocierii lui. Refacerea stratigrafiei pe nivele trebuie să-I permită arheologului şi tehnicienilor săi să poată sesiza diferenţierile în stratigrafie orizontală şi în cea verticală. Semnalarea diferenţierilor între carouri îi permite arheologului să observe pe materiale, dacă evoluţia este suficient de dinamică, dacă eventualele amestecuri de nivele sau de existenţa unei stratigrafii orizontale. Acestea ar necesita schimbarea dimensiunilor carourilor, depistarea şi precizarea unor amestecuri în aceste carouri ca rezultat al unor albieri sau gropi, ce nu ai fost observate în stratigrafie sau după nuanţe de culoare ori structură, în plan. 5.6.3 SPĂLAREA, DECALCIFIEREA. Operaţiile de spălare şi decalcifiere trebuie făcute sub îndrumarea restauratorului, a conservatorului sau a unui tehnician de săpătură, există o puternică calcefiere a materialelor ce nu permite studiul, descrierea, sortarea sau clasificarea materialelor arheologice, în special a ceramicii. În această situaţie este necesară o tratare fizico-chimică a suprafeţei vasului. Aceste tratări trebuie făcute diferit de la o categorie de obiecte la alta (ex. ceramică, oase, metale, resturi organice) pentru a nu afecta straturile superficiale (slip, angobă, pictură, lustru). Uscarea materialelor ceramice sau organice trebuie făcută cu grijă, şi în anumite condiţii care să nu afecteze suprafaţa vaselor mai ales slipul, angoba, lustruirea sau pictura. 5.6.4 CLASIFICAREA. Clasificarea materialelor trebuie să înceapă în funcţie de categoria obiectelor, categoriile de ceramică, de epoci, culturi sau faze. Clasificarea este deosebit de importantă deoarece ea îi permite rapid arheologului să sesizeze amestecurile de materiale din timpul cercetării asocierilor fireşti şi cele nefireşti. Clasificarea obiectelor îi permite, de asemenea, arheologului să constate funcţionalitatea unor spaţii (pat, casetă de provizii) din complexe (locuinţe, bordeie, anexe) sau zona staţiunii, locuri pentru confecţionare a ceramicii, a uneltelor (urme de cioplire, zguri de prelucrare, deşeuri de fabricaţie). 5.6.5 CODIFICAREA. Codificarea materialului este una dintre importantele operaţiuni ce permite arheologului studiul tehnicilor şi tehnologiilor de fabricaţie, gustul, moda, preferinţele sau funcţionalitatea formelor. Din acestea trebuie să rezulte: calităţile lutului, structura, textura, tehnologii de amestec, fabricaţie, finisare, colorare sau ardere. Aceste codificări trebuie făcute standard, pentru includerea lor în baze de date şi coroborare a lor cu bazele de informaţii. Codificarea trebuie făcută pe bază de dicţionare de termeni pentru structură, textură, degresant şi cataloage de culoare, formă, tehnice şi variante de decor. Codificarea trebuie făcută după unele reguli, mai ales pentru a putea fi regăsite uşor motivul căutat. De aceea se recomandă a fi ordonată în cazul unor tabele sau planşe, pe verticală şi orizontală,

- 42 -

după unele reguli. Aceste reguli nu trebuie stabilite rigid. Ele pot fi completate ulterior, sistemul nu trebuie să rămână un sistem închis, deoarece nu se cunosc toate variantele şi sub variantele. Motivele pictate au propria lor individualitate. Acestea pot fi elemente care se repetă, elemente componente ale unui stil sau ale unei reguli. Ele pot reprezenta şi cazuri particulare. Pentru codificare se folosesc cataloage de decor, forme, buze, funduri, toarte, obiecte, unelte şi multe altele. 5.7. CATALOAGELE. 5.7.1 CATALOAGE DE MOTIVE. Motivele decorative sunt dispuse pe vase după anumite reguli, determinate de factori estetici sau psihologici. Sunt unele motive care au la bază doar reguli estetice, la altele reguli privind compoziţia, o logică specifică unei culturi sau civilizaţii. Pentru comparaţii mai fine, pentru a studia evoluţia preferinţelor decorative, care au în timp anumite reguli, pentru descrieri riguroase sunt necesare cataloage de motive incizate pictate, plastice.

Motivele pictate, fie că sunt părţi ale unui decor mai complex, fie că sunt ornamente individuale sau compuse, au un catalog de forme. Aceasta este prima etapă a codificării. Într-o etapă viitoare se pot face studii privind compoziţia, compunerea, reguli estetice sau culturale, raportul dintre forma vasului, culoare sau un anume decor. Motivele incizate sau plastice reprezentate în catalogul de mai sus în baza unor convenţii aleatorii deocamdată, reflectă marea varietate, existenţa unor reguli, gusturi sau preferinţa ale meşterului sau artistului necunoscut, în cazul unor capodopere. În acest catalog sunt prezentate tehnica (plastice, în relief, incizii, apăsări, crestături etc.). În bazele de date sunt specificate stilurile decorative dar şi tehnologice de fabricare sau realizare. 5.7.2 CATALOAGELE DE FORME. Clasificarea formelor este deosebit de importantă şi necesară deoarece formele diferă,

având variante ce se pot stabili după unele criterii obiective sau subiective. Mai mult, din acestea se pot vedea cum unele elemente, mai ales la fragmente (buza, burta, toarta, fundul) pot aparţine la mai multe tipuri de forme. Clasificarea acestor forme permite stabilirea unor criterii de evoluţie, reflectând moda, funcţionalitatea, preferinţa ş.a. Cataloagele de forme sunt specifice fiecărei culturi în parte, deşi sunt elemente comune. Unui catalog de forme I se ataşează un dicţionar de forme cu cod. Aceste dicţionare pot fi selectate şi în acest fel se face în mod automat traducerea dicţionarului sau descrierea lui. Pentru schimbarea automată în vederea elaborării unor coduri comune se pot scrie mici programe şi actualizarea bazelor sau băncilor de forme se face automat. O altă posibilitate, prezentată mai jos la reconstituirea formelor, este clasificarea automată prin descrieri riguroase bazate pe algoritmi matematici. Descrierea este logică iar clasificarea se face automat. Avantajul acelei clasificări este acela că se realizează baze de date în care pe lângă datele calitative (tip de curbă, intensitatea, forma) sunt şi date cantitative (diametrele părţilor sau înălţimea părţilor de vas, etc.). Cataloagele de buze. Aceste sunt necesare deoarece cea mai mare parte a fragmentelor de vase sunt fragmentare.

- 43 -

Dacă nu se cunoaşte precis forma vasului operaţiile cu buze permit unele operaţii tipologice semnificative dacă buzele au semnificaţii tipologice, stilistice, culturale sau funcţionale. Cataloagele de picioare de cupă sunt necesare sau folosite pentru acele civilizaţii pentru care această formă sau parte de obiect are semnificaţie culturală. Forma şi structura piciorului oferă, uneori, date sau informaţii despre influenţele culturale învecinate. Cataloage de toarte. După toartele de vas se pot trage importante concluzii privind evoluţia anumitor forme de vase (amfora, ulciorul) sau semnificaţiile toartelor (toarte cioc, toarte mână, toarte buton, toarte zoomorfe) ele marcând de multe ori funcţionalitatea vasului (de provizii, de transport, estetică, de cult). Exemplul alăturat, toarte din grupul Iclod, permit identificarea tipurilor sau preferinţelor pentru anumite modele. 5.8 Dicţionar de termeni pentru decor. Termenii cuprind cuvinte cheie, iar când sunt folosiţi în cod, pot avea un catalog sau descriere gen dicţionar, sau ambele. Acestea permit codificarea şi decodificarea automată, prin asocierea unor programe de decodificare sau codificare automată (nu au fost încă realizate în sistemul nostru). 5.9 Tehnologia ceramicii. Studiul facturi, tehnologiei de fabricaţie porneşte de la alegerea lutului, amestecul lui cu degresanţi, finisarea feţei şi altele. Toate sunt date deosebit de importante de studiat şi inclus în baze de date.

5.10 Descrierea şi prelucrarea amestecului. În ceramica preistorică, pentru o mai bună modelare, pentru mărirea plasticităţii, pentru a reduce grăsimea argilelor (procesul se numeşte degresare) se folosesc diferite amestecuri iar materialele sunt numite degresanţi. În figura alăturată se observă scrierea categoriilor de amestec pe adâncimi şi complexe. Prelucrarea s-a făcut dintr-o bază de date, încărcate şi extrase cu programul Zeus I, seriate (programele: APL, APLWIN, ARHEOAPL), grafica executată cu XCEL. Aglomerările de ceramică indică complexe arheologice, dar şi amestecuri culturale sau arheologice. 5.10 Dicţionare şi cataloage de culoare se folosesc pentru descrierea culorilor ceramicii, în vederea analizei evoluţiei lor în timp (stratigrafie verticală şi orizontală) şi spaţiu (răspândirea lor în suprafeţe şi secţiunile cercetate). Din grafic se pot observa care sunt categoriile de culoare predominante la diferite adâncimi sau complexe (în acest caz gropi sau bordeie), dar şi din stratul de cultură. Graficul a fost seriat şi permite a se vedea cele mai bune corelaţii dintre situaţiile arheologice şi atributele, în acest caz culoarea. 5.11.a. Dicţionar de amestec. În imaginea alăturată avem un model de dicţionar. Acesta poate fi închis sau deschis. Noi recomandăm a fi deschis, cel puţin în prima etapă până se încheie etapa de analize şi codificări. În cazul dicţionarelor pentru codificare ele trebuie să fie închise, altfel programele de codificare dau erori. Erori la decodificare dau şi dicţionarele incomplete. 5.11.b. Dicţionar de netezire. Tehnologiile de netezire sau tratarea suprafeţei vaselor sunt descrise după un dicţionar de termen, care este codificat, inclus în bazele de date, apoi, după extragere şi prelucrări matematice (seriere sau clasificare), este redat fie prin tabele sau imagini grafice, ca în imaginea alăturată. Din tabel se observă principalele tehnologii folosite, precum şi dispunerea lor în complexe, strat, adâncimi (în acest caz definite ca situaţii arheologice).

5.11.c. Dicţionar de tehnologii de ardere. Asemenea dicţionare se realizează în prima faţă prin convenţii, apoi se fac analize privind arderea, durata, temperatura, stările pe care le îmbracă în procesul arderii. Există unele studii privind tehnologia de ardere (Ghergariu colab. 1995, 209-231), unde se porneşte de la examinarea arheologică a probelor şi o descriere standard, sunt prezentate caracteristicile macroscopice, aspectele macroscopice, compoziţia mineralogică, materia primă folosită, sursele de

- 44 -

provenienţă, tehnologia folosită, temperaturile de ardere, comportamentul mineralelor argiloase în timpul arderii. Graficul seriat prezintă cele mai bune corelaţii dintre categoriile de ardere şi complexele sau adâncimile de săpare.

5.12 Tehnologia de ardere. În mod convenţional au fost stabilite unele categorii de ardere: oxidantă, reductantă, bună, slabă, blacktoped, combinaţii dintre ele ş.a. Asemenea date sunt importante ele indicând, uneori procese de evoluţie, involuţie, staţiuni principale, secundare etc. 5.13 Descrierea şi analiza unor părţi de vase. Starea fragmentară a fragmentelor ceramice face ca uneori să fie descoperite doar fragmente de burţi, umeri sau alte părţi de vas ce pot identifica unele forme speciale (vasele bitronconice, carenate etc.). Pentru asemenea părţi semnificative se pot face cataloage de forme cu cocul general al vasului sau cod special. 5.14 Analizele pe ceramică. Structura unei baze de date, concepute de colega Zoia Maxim, permite reţinerea unor date importante, rezultate din analizele fizico-chimice pe ceramică, sistem folosit pentru descrierea analizelor pe ceramică. Acest tabel, în forma de mai sus conţine un număr limitat de elemente. Lui i se pot adăuga starea şi tipul mineralelor din timpul arderii sau uscării, durata arderii, starea coloidală, elementele componente, structura, textura ş.a Pentru codificare, se folosesc grile cu termeni în clar, pentru clasificare şi în cod, pentru includerea în bazele de date, după sistemul LUNING – STEHLI – BRUKNER, adaptat pentru civilizaţiile din România de către LAZAROVICI – MAXIM. Codificarea se poate face direct pe calculator, pe baza unor programe interogative după sistemul folosit pentru paleo – faună (la Foldvar în Vojvodina), cel pentru ceramică acceptat în săpăturile germane din Voivodine (sistemul STEHLI - HANSEL), identic cu cel din săpăturile americane din Banatul Iugoslav de la Opovo (sistem TRINGHAM - BRUKNER). 5.15.a. Sortarea. În urma operaţiilor de codificare, prelucrare, restaurare şi descriere, o parte din materiale trebuie reţinute pentru documentaţia grafică şi fotografică, constituind elementele considerate tipice sau mostre. Aceasta sortare trebuie să ţină cont de numeroase criterii: raritate, elemente caracteristice pentru categorie, factură, structură, textură, amestec, netezire, culoare, formă, decor. Materialele trebuie sortate în funcţie de caracterul săpăturii: sistematică (îndelungată în care se preconizează adunarea unor mari cantităţi de materiale); salvare prin sondaje (se menţin cât mai multe materiale); salvare prin cercetarea întregii staţiuni (se menţin materialele după acelaşi criteriu ca la cele sistematice). Sortarea materialelor trebuie să reţină serii de mostre care să nu fie inventariate, dar marcate pentru a putea servi ca mostre pentru analizele distructive. Este preferabil ca, din materialele supuse analizelor distructive, să fie prevalate mostre martor. 5.15.b. Inventarierea. Inventarierea materialelor are ca scop reţinerea exactă a poziţiei lor. Ca o consecinţă a inventarierii pe obiect este creşterea individualizării lui, a rolului şi importanţei lui. Inventarierea individuală permite obiectului libertatea organizării în colecţii după diferite criterii, determinate de studiul tehnologiei, a tehnicii şi a decorului, a cromaticii ş.a. Inventarierea poate fi făcută în inventarul unei staţiuni, ca parte a unui inventar general, dar poate fi făcută şi în inventarul unui muzeu, după structura muzeului (inventar general, inventar pe secţii sau pe categorii, epoci, mari perioade istorice). Inventarierea conţine date şi coduri despre muzeu, colecţie, staţiune, situaţia arheologică, culturală, localizare în muzeu şi în colecţii ş.a. 5.16 Restaurarea. Restaurarea materialelor pe şantier oferă condiţii doar pentru unele categorii de materiale depinzând de mărimea şi dotarea tehnică a şantierului, de laboratoarele sau atelierele pe care le are. Restaurarea pe şantiere permite arheologului completarea rapidă a documentaţiei de şantier şi, în acelaşi timp, completarea cataloagelor de formă, tip, variante, efectuarea unor statistici, formarea unei

- 45 -

imagini şi instruirea rapidă a echipelor de cercetare. Restaurarea făcută pe şantier, chiar dacă nu este completă, oferă uneori posibilitatea urmăririi spargerii vasului şi împrăştierea lui în săpătură (complexe, nivele). Operaţiile de restaurare, finisare, conservare pot continua şi în laboratorul muzeului. 5.17 Desenarea obiectelor pe şantier oferă posibilitatea realizării unei documentaţii rapide, efectuate sub controlul direct al arheologului. Acesta permite echipei tehnice studiul categoriilor de obiecte în funcţie de specialitatea lor. Cel mai adesea, aceste studii se fac sau trebuie făcute de către doctoranzi. Având în vedere că echipele tehnice pot aparţine din instituţii diferite, din oraşe şi ţări diferite, realizarea unei documentaţii de şantier, studiul şi comentarea ei în colectiv este necesară la completarea jurnalelor, a rapoartelor tehnice, periodice sau generale. 5.18. Clasificarea automată în arheologie (cu programul ARHEOAPL) Este un program folosit pentru desenarea, clasificarea, codificarea, stocarea datelor clasificării automate şi a caracteristicilor unor tipuri de vase. Acesta permite desenarea a cel puţin 2000 de tipuri, raportat la tipurile şi variantele de curbe şi asociaţiile dintre ele, dar cu mult mai multe dacă luăm în consideraţie şi dimensiunile vaselor. În modelul de mai sus observăm acelaşi tip de cupă, realizată prin două modele de curbe: curbă sferică spre extremă (interpolare Lagrange) şi curbă tangentă la extremă (interpolare Spline). Avantajele acestui program este acela că înlocuieşte declaraţia arheologului cu agloritmi, care au la bază criterii obiective, măsurabile, clasificabile. Desigur acest program nu rezolvă, în această formă, toate cerinţele şi exigenţele realităţilor, dar este un instrument de lucru performant.

Programul pe calculator oferă posibilitatea desenării automate a unor forme de vase, clasificarea riguroasă şi ordonare lor. Ultimele corecturi la programul de desenare permite desenarea şi profilelor de grosime definită, chiar dacă aceste profile nu sunt desenate ideal în acest moment al realizării programului. 5.19 CONSEMNAREA DATELOR: JURNALELE, RAPORTUL ZILNIC, RAPORTUL SĂPTĂMÂNAL, RAPORTUL TEHNIC, RAPORTUL PRELIMINAR, RAPORTUL GENERAL. Acestea depind de sistemul de săpătură organizat. Fiecare sistem de săpătură, după caracterul său, amploarea ei, necesită un sistem de consemnare a datelor. O echipă tehnică restrânsă impune arheologului realizarea unei documentaţii. Întrucât în cazul sondajelor nu există posibilitatea organizării unei echipe complexe, principalul obiect al documentelor de săpătură este jurnalul şi documentele de bază (planuri, schiţe, fişe, borderouri, liste de inventar, fotografii ş.a.). Realizarea acestora necesită o echipă organizată, complexă, care impune conceperea unor sisteme de descriere şi evidenţă, ale căror date sunt concentrate într-o instituţie sau mai multe. Documentele de bază trebuie păstrate la instituţia organizatoare a săpăturii. Copii ale documentelor de bază trebuie trimise instituţiilor finanţatoare. Responsabilul de şantier are nevoie de o documentaţie completă şi de o evidenţă asupra ei, acestea în funcţie de repartiţia sarcinilor între membri colectivului de cercetare. În afara unor studii specializate, coordonatorul săpăturii sau coordonatorul de sectoare au nevoie de informaţii mediate ce se realizează direct sau zilnic. Concluziile comentate zilnic sunt înregistrate într-un scurt raport parţial sau săptămânal, care cuprinde informaţii de sinteză. Încheierea săpăturii

- 46 -

necesită realizarea unui raport tehnic privind datele de bază despre săpătură, materiale, documentaţie, finanţe. Încheierea unei campanii de săpături necesită realizarea unui raport preliminar. Încheierea unei etape de cercetare permite elaborarea unor rapoarte generale. În toate aceste rapoarte sunt cuprinse informaţii generale şi speciale despre ambient, stratigrafie, complexe, evoluţia arhitecturii, a materialelor arheologice şi concluzii mai scurte sau ample în funcţie de stadiul de rezolvare al unor probleme. 5.20 RECOLTAREA PROBELOR. NOŢIUNI GENERALE DESPRE ANALIZELE FIZICO-CHIMICE. STUDIUL MACROSCOPIC ŞI MICROSCOPIC. Recoltarea probelor este o operaţie ce trebuie făcută sistematic. Alegerea probelor trebuie să fie semnificativă pentru tema urmărită. Probele trebuie alese şi culese pentru a forma serii. Acestea permit verificarea datelor şi a metodelor folosite, a corectitudinii datelor sau săpăturilor, a precizării liniarităţii evoluţiei. Pe de altă parte, probele alese trebuie alese în număr suficient de mare, de cel puţin trei-cinci pentru o problemă, necesare pentru a se realiza serii sau clasificări. Probele trebuie să fie eşantioane semnificative pentru lotul din care fac parte. La alegerea probelor trebuie să se evite poluarea, amestecul, poziţiile stratigrafice nesigure, materialele atipice. După realizarea unor serii de probe se pot alege materialele şi aleator, deoarece există serii cu care se pot compara. Zoia Maxim a conceput un sistem de organizarea cercetărilor şi a tipurilor de baze de date, care să corespundă unui sistem, a cărui elaborare a început în anul 1986. Astăzi lucrurile sunt mai clare. S-au realizat unele modele de baze de date, dar altele – mai ales pentru prospectări – nu au fost realizate, deoarece nu s-au realizat programe speciale, folosindu-se doar cele standard. Completarea unei asemenea baze necesită un sistem integrat, global, cu coordonate. Pentru aceasta ne lipsesc informaticieni care să cunoască un sistem şi să realizeze programe noi şi, în special, integrarea lor într-un pachet de programe. 5.20.1. RECOLTAREA PROBELOR. CATEGORII DE PROBE. Înainte de a înşira categoriile de probe, sunt necesare câteva cerinţe după care se aleg probele pentru mostre sau analize: din piesa să se poată prevala probe fără a o distruge, din punctul de vedere al formei sau decorului; locul din care se alege proba trebuie să fie semnificativ pentru întreaga piesă şi să răspundă cerinţelor de analiză. Dacă analiza aduce unele atingeri formei sau decorului, locul de analiză e bine să fie uşor mascat; în evidenţa primară trebuie specificată natura şi data prevalării analizei; înainte şi după ce se va lua proba, piesa trebuie fotografiată; părţi de mostră trebuie păstrate pentru viitoare verificări prin alte metode şi control; părţi de mostră trebuie păstrate pentru viitoare verificări prin alte metode şi control. 5.20.1. OBSIDIANUL. Probele de obsidian sunt similare celor de la silex. Fiind rocă eruptivă lipsesc unele elemente din procesul formării, dar există mai multe elemente din matricea geologică.

- 47 -

Analizele fizico-chimice privesc în special precizarea şi momentul formării surselor. Pentru zonele europene se cunoaşte matricea geologică şi diferite structuri cristaline. 5.20.3 SILEXUL. Piesele de silex sau mostre de silex trebuie culese atât din siturile arheologice cât şi din locurile de oculenţă ale silexului. Se recomandă realizarea unor litoteci. Litoteca este o colecţie de mostre, cu varietăţi geologice de silex sau alte roci, din surse geologice şi arheologice. Din ocurenţele geologice trebuie culese mostre de diferite dimensiuni ale căror aspecte cromatice sau de textură este necesar să fie analizate. Pentru probele silex se urmăreşte, de obicei: urmele traseologice, care demonstrează diferite folosiri ale pieselor; structura, textura, incluziunile şi analizele fizico-chimice, pentru clasificare şi precizarea sursei. Modelele folosite pentru studiul silexului sunt: analizele fizico-chimice ale elementelor rare sau impurităţilor (posibilă întreaga gamă de analize); secţiuni subţiri în care se urmăresc impurităţile, elemente de microfloră sau faună; studiul microscopic sau macro fotografia pentru studii traseologice; textură; structură etc.

5.20.4 CERAMICA. Analiza ceramicii cunoaşte o gamă de analize. Mostrele trebuie alese pentru a răspunde unui număr mare de cerinţe privind structura, textura, amestecul, modelarea, netezirea, lustruirea, uscarea, arderea. Analizele pot fi fizico-chimice şi geologice. Cele fizico-chimice privesc structura elementelor rare, impurităţile, matricea geologică. Celelalte analize privesc sursa de materie primă, degresanţii, coloranţii de ardere, amestec, uscare, pictare ş.a. Mostrele trebuie alese atât pentru categoriile indicatoare (sunt necesare date statistice privind proprietăţile lor) cât şi pentru “importuri”. Analiza pe un fragment ceramic de la Baciu arată diferenţa de ardere. În acest caz se observă cum arderea slabă (mai neagră în colţul din stânga sus) este spre partea interioară a vasului. La exterior sunt particule mai fine, ca urmare a slipului adăugat. Studiul analizelor ceramicii joacă un rol deosebit în precizarea legăturilor cronologice, culturale, economice şi sociale. Datele adunate din analize pot fi cuprinse-n baze de date sau informaţii din care se pot face analize calitative sau cantitative în funcţie de bază. Orice date despre acestea sunt deosebit de importante. La studiul “importurilor” pot fi urmărite resturile de pământ din fisuri, decor etc. Numeroase fragmente ceramice păstrează resturi menajere organice al cărui studiu este deosebit de important pentru precizări privind modul de viaţă al comunităţilor preistorice.

5.20.5 PIATRA. Studiul obiectelor de piatră este important pentru precizarea surselor de provenienţă, folosirea şi circulaţia obiectelor finite sau ca materie primă. Necesară pentru studiul litologic este analiza şi studiul deşeurilor de fabricaţie. La piesele de piatră sunt necesare studii privind urmele traseologice. Acestea oferă date despre funcţionalitatea lor, dar şi urmele unor depuneri, rezultat al unor folosiri, semne voite (simboluri, semne de meşter) sau urme de pictare. Prin studierea acestor urme se pot obţine date privind folosirea şi preferinţele. La studiul uneltelor de piatră importante de analizat sunt ştirbiturile, refacerile, reparaţiile sau sistemele de prindere. 5.20.6 ARTEFACTELE DIN OS. Piesele şi obiectele de os sunt studiate diferit. Analizele şi determinările urmăresc precizarea speciei, zonei şi osului din care sunt confecţionate piesele. Piesele

- 48 -

urmărite pentru studii de traseologie trebuie spălate şi păstrate cu grijă. Pentru oasele sau uneltele cu depuneri trebuie avută în vedere analiza depunerilor. 5.20.7. METAL. Obiectele de metal, în funcţie de material şi starea de conservare, trebuie analizate cu grijă deosebită. Schimbarea mediului poate duce la procese de degradare sau alterare a straturilor de la suprafaţă sau din profunzime. Piesele sau părţile alese pentru analize să fie selectate în funcţie de analiza urmărită. Unele obiecte (în special cele feroase) suferă de oxidări foarte puternice care pot altera în întregime piesa. 5.20.7.1 CUPRU. Obiectele de cupru beneficiază de o patină (oxid) ce trebuie şi aceasta analizată. Analiza obiectelor de cupru oferă date despre procesele tehnologice de obţinere sau prelucrare a metalului. Acest metal apare sub forma cuprului nativ în zone din Europa. În ţara noastră există numeroase surse unele sunt în asocieri cu carbonaţi, azotaţi, sulfaţi şi altele. În munţii noştri sunt zone metalifere din care unele foarte bogate cum sunt cele din Apuseni (Băiuţul Bihorului). Studiul macroscopic al suprafeţei şi a straturilor superficiale oferă date despre tehnologiile folosite (turnare, tipare, ciocănire, finisare), ajustările de suprafaţă ş.a. Studiul microscopic oferă date despre aliaj, modul de ciocănire, formele şi sistemul de cristalizare, căliri, etc. Analiza metalografică permite, prin studiul cristalelor şi al deformării lor în urma unor tratamente petrecute în procesul tehnologic (forjare, călire, decălire, coacere), stabilirea tehnologiilor primare, secundare, a metodelor de confecţionare, prelucrare, întărire, înmuiere etc. Analiza fizico-chimică urmăreşte studiul elementelor indicatoare, al elementelor rare sau al impurităţilor, elemente deosebit de importante pentru precizarea sursei de materie primă, a cuprului nativ. O dezvoltare şi o atenţie deosebită s-a acordat studierii şi cercetării urmelor de exploatare cuprifere (ocne, haldine, unelte, obiecte de uz sau de cult legate de exploatare). Analizele urmăresc materia primă din sursă, zgurile rămase din procesele tehnologice sau din procedeele experimentale de obţinere a metalului. La acestea se urmăreşte materia primă, obiectul şi zgura. Analiza acestora oferă date privind clusterul dispersiei elementelor indicatoare. 5.20.7.2 CUPRU ARSENIC. Studiul acestor categorii de obiecte este deosebit de important, mai ales din punct de vedere metalografic, privind procedeele tehnologice de obţinere a metalului, de turnare sau aliere. O atenţie deosebită se acordă urmelor ce permit definirea matricei geologice sau a mineralelor reduse sau aliate. Pentru aceste categorii de obiecte se pot urmări aceleaşi urme traseologice sau depuneri ca şi la alte categorii de obiecte. Pentru aceste genuri de analize există modele de baze de date, ca şi cel alăturat întocmit de Zoia Maxim. Desigur acestuia îi pot fi adăugate elementele analizate în aceeaşi bază cum avem pe obiecte sau surse de cupru (Anacupru, Cupruana) în care am introdus şi date publicate în literatură. Cel mai adesea trebuie precizate şi metodele de analiză, laboratoarele, specificul lor, standardele folosite, sau alte date necesare specialistului. 5.20.8. BRONZ. Aceste analize acumulează toate categoriile de mai sus, dar conţin şi probleme deosebite. Problemele ce se ridică se petrec la momente cronologice diferite, determinate de explozia metalurgiei bronzului, petrecută la finele epocii bronzului, în Bronz D-Hallastatt A. Apariţia marilor depozite de bronzuri (Uioara, Aiud, ş.a) indică existenţa unor ateliere specializate şi a unor depozite de turte şi obiecte vechi de unde reiese o adunare a obiectelor de pe spaţii vaste. Anaşizele fizico-chimice sunt mai puţin revelatoare la precizarea sursei de materie primă pentru obiectele nou topite, dar sunt deosebit de importante pentru cele ce urmau să fie retopite. Studiul elementelor rare, al impurităţilor şi

- 49 -

analizele de clusteri pe computer pot oferi date şi rezultate deosebit de importante. 5.20.9. FIERUL METEORIC. Analizele acestuia sunt deosebit de avansate, mai ales în privinţa studiului metalografic, al sursei şi al tehnologiilor metalurgice şi siderurgice. După descoperirea obiectelor din pământ trebuie făcute o serie de analize, pentru precizarea stării de conservare, măsurile sau metodele ce se impun pentru conservare şi restaurare. Analiza fierului meteoric este deosebit de importantă şi pentru posibilităţile de datare, pe bază C14, dar şi a altor metode privind prelucrarea acestuia. 5.20.10. ZGURILE. Studiul zgurilor este deosebit de important. Acesta se realizează prin analize macroscopice (pentru precizarea provenienţei lor şi a tehnologiilor de reducere sau a fondanţilor folosiţi), microscopice (pentru studiul impurităţilor şi proceselor tehnologice) şi analizele pentru precizarea elementelor rare (matricea geologică, matricea reţelei ş.a.). Zgurile pot indica zone şi ateliere de prelucrarea metalului. 5.20.11. AURUL. Studiul şi analizele aurului cunosc, în principal, aceleaşi metode şi principii ca şi cele de la cuprul nativ, dată fiind chimia similară a formării lor. Prelucrarea aurului şi circulaţia lui se leagă atât de procese tehnologice, cât şi de sursă. Datorită calităţii sale de metal rar, a circulaţiei sale, a proceselor economico-sociale, care le provoacă, a tezaurizării, transmiterii sau transformării lui, aceste studii şi analize sunt mult mai complexe. 5.20.12. ARGINTUL. Studiul acestuia şi analizele sale sunt similare celor ale cuprului arsenic. În unele momente alierea lor se leagă de procedee şi tehnologii comune. Argintul este prezent în diferite minerale sau ca element minor în metale. Analizele spectrografice permit identificarea unora dintre izotopii săi, care pot fi uşor recunoscuţi.
6. CERCETĂRILE INTERDISCIPLINARE ÎN ARHEOLOGIE

6.1.1 NECESITATEA FOLOSIRII METODELOR, MIJLOACELOR şI TEHNICILOR MODERNE ÎN CERCETĂRILE ARHEOLOGICE. O problemă care se ridică în faţa arheologului şi a echipei sale este studiul şi analiza informaţiilor, datelor şi cunoştinţelor. Fundamentală pentru o cercetare viitoare este definirea structurii unei probleme: precizarea datelor şi a conexiunilor dintre ele. Gruparea datelor lasă, uneori, impresia unor teorii proprii. Această teorie arheologică poate avea un caracter empiric, nedisciplinat. Pentru a limita acest caracter este necesară verificarea teoriilor, a valabilităţii lor, a generalizării sau restrângerii concluziilor, lucru ce poate fi realizat doar cu ajutorul matematicii şi informaticii. Impactul arheologiei româneşti cu matematica s-a petrecut de timpuriu, prin anii 1958 la Cluj (la Primul seminar de cibernetică: informaţii prof. Elena Popoviciu), apoi în 1968 la Mamaia, determinată de progresele informaticii, a început să se concretizeze la Cluj, în cadrul Laboratorului de Cercetări Interdisciplinare, al Universităţii clujene. Contactul cu arheometria a fost determinat de conjunctura unor strânse contacte internaţionale ale arheologilor clujeni cu institute din străinătate (J. Nanadriş de la Londra: proiecte legate de surse de materii prime obsidian, silex, etno – arheologie şi arheometrie) precum şi a legăturilor cu specialiştii români (etnografi, etnologi, matematicieni, informaticieni, geologi, pedologi, chimişti şi alţii) de înaltă ţinută ştiinţifică, din domeniul ştiinţelor naturii. Mulţi specialişti zâmbeau atunci când unii arheologi căutau legături între scoarţele româneşti şi mituri primordiale. Scoarţa alăturată arată imaginea pomului vieţii în mitologia veche românească. În cercetarea de la finele acestui veac se impune, cu mare rapiditate, orientarea cercetătorului spre contactul cu ştiinţele naturii. Acest contact impune o mare precizie, necesară pentru elaborarea unor teorii proprii care să fie concepute şi verificate cu mare rigoare cu ajutorul matematicii şi

- 50 -

prelucrate rapid cu calculatorul. Implicate în acest proces, colectivele de arheologi şi specialişti din domeniul diferitelor ştiinţe de la Cluj, Iaşi şi Bucureşti, s-au grupat într-un seminar de specialitate, abordând câteva direcţii de cercetare. Trei au fost direcţiile de cercetare spre care s-au îndreptat cercetările noastre: arheometria (I), ambientul (II), etnoarheologia (III). Acestea urmăresc lărgirea domeniilor de cercetare arheologică în vederea creării unor baze de date care să fie asociate unor sisteme de programe, unele existente alte în studiu, menite să ofere noi posibilităţi de clasificare a datelor, de prelucrare a informaţiei, de ordonare cronologică în serii cronologice sau culturale, de reconstituire şi modelare a mediului şi vieţii comunităţilor etno-culturale. În cercetările de arheometrie, progresele realizate de echipele din Cluj (ITIM şi Muzeul de Istorie al Transilvaniei) asociate cu cele de la IFA Bucureşti şi Catedra de fizică nucleară a Universităţii din Bucureşti, Centru de calcul al Ministerului Culturii şi echipele din Iaşi (Institutul de Arheologie), deşi s-au soldat cu rezultate dintre cele mai strălucite, sunt încă sub standardul mondial (trei sesiuni soldate cu două volume editate de V. Motariu şi P. Frangopol 1988; 1990 urmate apoi de numeroase alte simpozioane la Cluj – Iaşi, Sinaia, Mamaia). Domeniile pe care cercetarea interdisciplinară arheologică de la Cluj s-a axat sunt: I. 1 Prospectări (arheometrie gama şi cu neutroni MORARIU şi 1988; 1990), I. 2Analize (DĂRĂBAN şi 1988; SĂLĂGEAN şi 1988; COSMA 1988; BEŞLIU şi 1988; 1989; 1990; ZORAN şi 1988; FIAT şi 1990); I.3 Datări; I. 4 Prelucrări matematice şi informatice (FERENTIU – LAZAROVICI 1988; 1990); I. 5 Structura formelor (MORARIU – SALVAN 1990); I. 6 Paleoastronomie (STĂNESCU 1987; 1990; CHIŞ şi 1990). Domeniile arheometriei sunt largi, iar succesele începutului sunt încurajatoare. Comparând cu ceea ce sa realizat şi se realizează pe plan internaţional constatăm că până acum au avut loc 34 simpozioane internaţionale de arheometrie, la care au fost doar trei-patru participări româneşti, şi mai puţine cu comunicări. În ultima vreme situaţia s-a mai îmbunătăţit, dar nu suficient. Cerinţele urgente sunt legate de instruirea tuturor generaţiilor de specialişti din domeniul arheologiei: ? învăţarea unui limbaj de specialitate care să permită dialogul arhologului cu specialiştii din diferite domenii. ? cererea unor laboratoare de arheometrie dotate cu aparatură şi specialişti de înaltă clasă, orientaţi spre cercetarea interdisciplinară. ? introducerea între disciplinele universitare a cunoştinşelor de matematică şi informatică, chiar şi facultativ, pentru facultăţile cu caracter socio-uman. ? cererea unor seminarii cu caracter interdisciplinar (seminar de arheometrie, seminar de etno – arheologie, seminar de cronologie şi datări, seminar de geologie - arheologie) având caracter naţional sau zonal. ? dotarea sistematică şi constantă a cercetării arheologice cu calculatoare (în acest moment există doar câteva fericite situaţii, în întreaga ţară, în care arheologii folosesc calculatoarele, altfel decât pe post de maşină de scris şi memorat texte dactilografiate). La Cluj, problema a fost reluată odată cu implementarea unor pachete de programe de prelucrare a datelor arheologice pe calculator în vederea rezolvării unor probleme curente de clasificare şi cronologie relativă ZEUS, ZEUS 2, SERIE DENDRO; CLKARH, CLGRAF, CLSIER, APL, ARHEOAPL, APLWIN ş.a Centrul Universitar de la Alba Iulia acordă multă atenţie acestor probleme scoţând serii de studenţi cu noţiuni generale în acest sens.

- 51 -

6.1.2. DOMENIILE DE CERCETARE ŞI DISCIPLINE. 6.1.2.1 PALEOASTRONOMIA. Aceasta s-a dezvoltat la noi mai ales la studiul obiectivelor arheologice din Munţii Orăştiei. Studiul semnificaţiilor astronomice şi măsurătorile în acest domeniu, bazate pe noile săpături şi observaţii, au venit să facă loc unor riguroase analize a datelor astronomice ale incintei sacre, soarelui de andezid, a absidiei centrale din marele sanctuar rotund, precum şi al unor elemente şi date astronomice ale sanctuarelor dacice. Acestea au constituit obiectul unor comunicări sau studii publicate în reviste de arheometrie sau de specialitate (IONESCU 1970; STĂNESCU 1985; 1987; 1990; 1991 – 1997 – MUREŞAN 1979; DAICOVICIU 1972; CHIŞ, G. – MUREŞAN, P.-CHIŞ, D. 1990). 6.1.2.2 AMBIENTUL. O problemă care a fost parţial abordată la nivelul ţării şi a constituit obiectul unor lucrări sau studii, mai ales pentru paleolitic (CÂRCIUMARU 1980; BOLOMEI 1983, 12-29 şi bibl. p. 207-208), este studiul ambientului (environment) şi relaţia lui cu arheologia (pentru problemă vezi BUTZER 1973; BINTLIFE 1977). Aceasta este necesară precizării vecinătăţii ecologice pentru comunităţile sau complexele arheologice (primele realizări la MARINESCU – BÂLCU şi 1981; 1984; BOLOMEI 1983). Studiul acestei vecinătăţi ar permite definirea sistemului în care subsistemele (comunităţi preistorice, antice, medievale) îşi desfăşoară viaţa (detalii privind sistemele şi subsistemele la CLARK 1973; 84-148 ). Studiul ambientului presupune analiza vegetaţiei şi a climatului, studierea formării şi evoluţiei solurilor, sedimentele din peşteri, studiul geomorfologic al siturilor arheologice, studii de paleofaună şi paleobotanică, paleontologia şi paleotemperatura. Din acest set de probleme unele au fost atacate frontal, în cazul unor rezervaţii de ştiinţele naturii şi arheologice (cazul cercetărilor cu caracter interdisciplinar de la Cheile Turenilor, Icold, Baciu, Cheile Turzii). 6.1.2.3 GEOGRAFIA. Studiul problemelor pe care această disciplină le presupune pentru arheologie a fost o preocupare constantă a specialiştilor, ea însă, a fost preluată la modul general fără a se urmări în mod expres, impactul între cele două discipline pentru preistorie şi eventualele consecinţe pentru arheologie. Preocupări constante au avut în această direcţie Ioan Mac (MAC 1987) care vorbeşte de o geoarheologie. Această disciplină oferă date deosebite privind climatul precum şi învelişul biosferic în vremea locuirii diferitelor comunităţi. 6.1.2.4 GEOLOGIA. Studiul solurilor, dar şi al depunerilor geologice este important pentru precizarea surselor de materie primă pentru unelte, materiale de construcţii, pentru obiectele descoperite, pentru explicarea ambientului staţiunii. În cazul de mai sus, de la Gura Baciului (Lazarovici – Maxim – colab. 1995) studiile geologice au permis a preciza de unde erau aduşi bolovanii din care erau confecţionate zisele capete de piatră. Studiul pietrelor aflate în staţiune a permis precizarea distenţei până la unele surse de materie primă ce depăşeau 20 km pentru rocile obişnuite, iar altele (obsidianul sau scoica spondylus) de la cca 200 – 500 km distanţă fie din Grecia, fie din Munţii Tokay din nordul Ungariei. Studiul depunerilor a fost important pentru precizarea solurilor din care s-a confecţionat ceramica, în urma analizelor făcute. A fost studiat amestecul cu degresanţi, preferinţele şi rolul folosirii unor degresanţi pentru mărirea plasticităţii lutului pentru modelat. Importante pentru preistoria şi istoria economică, tehnică şi socială sunt studiile şi lucrările de istoria mineritului, de exploatarea sării, metalelor (cupru, fier, aur, argint), surselor de materie primă (VOLLMANN 1996). Demne de semnalat sunt bogăţiile Daciei în metale preţioase ceea ce a stârnit interesul Romei antice. 6.1.2.5 PEDOLOGIA. Studiul depunerilor de sol permite stabilirea vechimii straturilor, intensitatea locuirii, răspândirea complexelor arheologice, iar în stratigrafia verticală, care este succesiunea straturilor, intensitatea locuirii, straturile de ardere, straturile de humificare, perioade de hiatus, etc. Analiza solurilor permite stabilirea unor parametri care explică preferinţa pentru unele zone,

- 52 -

vechimea acelor zone, bogăţia sau secătuirea lor. Toate aceste date sunt importante pentru că ele completează viaţa comunităţilor preistorice. Analizele permit identificarea mineralelor din argile, calitatea mineralelor argiloase, tehnologiile folosite la prepararea, modelarea, uscarea şi arderea ceramicii. Studiul solurilor permite precizarea structurii şi texturii solurilor şi a ceramicii. 6.1.2.6 ETNOARHEOLOGIA. Pentru reconstituirea unor modele preistorice sunt necesare date etnografice, etnologice. Doar studiul obiectelor nu oferă date despre viaţa şi aspectele vieţii comunităţilor preistorice. Studiul ocupaţiilor, a modului de viaţă, a meseriilor sau meşteşugurile sezoniere, tradiţionale în spaţiul în care se află comunitatea permite arheologului şi echipei sale tehnice să modeleze mai bine situaţii, aspecte ale vieţii. Semnificativă pentru modul de trai într-un bordei a fost experienţa de la Bucovăţ, unde în vecinătatea şantierului arheologic, locuiau păstorii într-un bordei. Foarte multe din aspectele din acel bordei s-au întâlnit pe diferite şantiere arheologice, în diferite situaţii sau complexe arheologice. Toate elementele: intrarea, acoperişul, laviţele, împrejmuirea, cămara, mesele, vetrele sunt întâlnite în diferite complexe preistorice. Numai lipsa de cunoştinţe şi experienţă nu ermite, uneori, găsirea unor analogii pentru asemenea complexe. Desigur, erau şi obiecte moderne, dar toate aveau o funcţionalitate ce nu trebuia să lipsească dintr-un asemenea complex. Condiţiile de viaţă dintr-un asemenea complex nu sunt de neglijat, dacă se ţine cont de momentul în care era folosit. Bordeiul era o locuinţă preferată vara pentru răcoarea pe care o asigura ziua şi temperatura constantă ce o menţine în vremea nopţii. Rolul cămării şi gospodărirea spaţiului erau deosebit de importante pentru prepararea proviziilor (carne afumată, brânzeturi, caş, unt, urdă). 6.1.2.7 BIOLOGIA. Studiul speciilor care trăiesc în mediul natural din vecinătatea staţiunilor preistorice şi a celor pe care comunităţile le cresc, lămuresc o bună parte din procesul de gospodărire a animalelor. Studiul paleofaunei oferă date despre principalele ocupaţii, despre cele secundare, despre cele sezoniere, proporţia în care acestea sunt folosite în diferite perioade istorice. Un exemplu a fost cel de la Gura Baciului (EL SUZI 1995, DIANA BINDEA-RUS 1995), Parţa (BOLOMEY; EL SUSI 1996). Studiul osemintelor a oferit date despre specializări posibile în unele complexe, sau preferinţe pentru anumite ocupaţii.

7. ARHEOLOGIE şi INFORMATICĂ 7.1. CLASIFICĂRI INFORMATIZATE ÎN ARHEOLOGIE Principala operaţie folosită în arheologie este comparaţia. Aceasta permite arheologului a elabora un model prin compararea lui cu un alt model etnografic, etnologic, sau istoric cu care se aseamănă. La baza comparaţiei stă împărţirea în clase şi compararea acestor clase. 7.1.1 NOŢIUNI DE CLASIFICARE. Când se compară unul sau mai multe categorii de obiecte se apreciază apropierea sau depărtarea dintre ele folosind noţiunea de distanţă. Distanţa. Cunoaşterea unor concepte matematice este necesar specialistului. Noţiunea de distanţă este folosită în cazul similarităţii/disimilarităţii care pot reprezenta depărtarea sau apropierea dintre două situaţii arheologice (complexe, nivele, staţiuni) (la similaritate DORAN-HODSON 1975, 135). În privinţa metodelor folosite în clasificare sunt diferite opinii cu privire la aplicaţiile în domeniul arheologiei (IORDACHE şi 1990; CRISTOIU şi 1990 la aceştia şi bibl.), pornind de la motivarea că în

- 53 -

arheologie se foloseşte un formatism (ne-arhimedin, non-arhimedian formatism) bazat pe informaţii incomplete sau calitative ce dau naştere unor factori non-calitativi. 7.1.2.a. CLASIFICĂRI CALITATIVE (PREZENŢĂ /ABSENŢĂ). Clasificările calitative sunt pentru cele care o anume calitate poate fi cuantificată printr-o matrice bouleană, o matrice de prezenţă=1, absenţă=0. Pe această bază se poate obţine o matrice, un tabel de contingenţă ca în imaginea alăturată, pe care matrice se pot aloca diverşi algoritmi de clasificare sau ordonare. Matricea este ordonată şi corelată atunci când între mormintele – în cazul nostru pe linie – M1 şi M2 există cel puţin un atribut comun (vasul 2 V2 în acest caz), iar aceste atribute sunt crescătoare, iar rezultanta se înşiruie pe diagonala principală (marcată de 1) în cazul nostru. 7.1.2.b. CLASIFICĂRI CANTITATIVE. Clasificările cantitative sunt acela al căror mărimi pot fi numărate, măsurate sau cuantificate. Acestea oferă mai multe posibilităţi de clasificare şi mai fine. Acestea impun însă nişte condiţii ca acele mărimi să nu fie aleatoare şi să fie semnificative. Matricea este similară celei de sus, dar are un număr de obiecte şi acest număr este poate fi semnificativ pentru clasificare. Ea e teoretică. Exemplul nostru pe care îl dăm satisface condiţiile impuse. Un obiect apare, creşte, descreşte şi dispare într-o distribuţie normală. 7.1.3 METODE STATISTICE. Statistica este ştiinţa care se ocupă cu studiul cantitativ al fenomenelor de masă care au anumite caracteristici comune. Prin folosirea calcului probabilităţilor pot fi definite aceste caracteristici comune. Aceste metode au un domeniu foarte vast din care pot fi folosite unele din metodele de clasificare statistice. 7.1.4. CLASIFICAREA IERARHICĂ prin studiul similarităţii, disimilarităţii, al corelaţiei se oferă arheologului multiple posibilităţi de clasificare, în acelaşi timp impune probleme noi privind alegerea formulelor de clasificat (mai ales în privinţa alegerii coeficientului de corelaţie: de tip Robinson DORAN – HODSON 1975, p. 139; Robinson – Ness, Kendal apud: WILKINSON 1974, 24-26, cap. 3.3; cazul de prezenţă/absenţă; sau coeficientul Grover, Iacard ş.a.: DORAN-HODSON 1975, 140), ceea ce ridică multiple probleme de matematică (aplicaţii şi bibliografia la FRENŢIU – LAZAROVICI 1988). Acestea reprezentare grafică arată gradul de dependenţă al atributelor în funcţie de situaţii sau reciproca (FERENŢIU 1985, 30). Privind calcularea, construcţia ei (ORTON 1980, 47-50, 83) sau aplicaţiile în arheologie sunt numeroase exemple (CAHEN – MARTIN 1973, 38; CLARK 1978, 215-216; FERENŢIU – LAZAROVICI 1988; 1989; 1990; LAZAROVICI – NICA 1991, 10-11), la fel pentru geologie (IMREH şi 1982). 7.1.4.1 CLASIFICĂRI IERARHICE DIVIZATE. Acestea urmăresc stabilirea unor ierarhii de clase care pot diviza în cele mai mici grupe cu caracteristici comune. După felul în care se calculează această divizibilitate şi se folosesc anumite formule de mediere prin care se urmăresc anumite probleme ca asemănarea (similaritatea), deosebirea (disimilaritatea), diferenţa sau corelaţia se pot obţine diferite clase de obiecte, situaţii arheologice, atribute sau criterii. 7.1.4.1.1 ASEMĂNAREA (SIMILARITATEA). Aceasta permite stabilirea unor clase de situaţii arheologice exprimate în funcţie de atribute. Transpusa acesteia este reprezentarea atributelor în funcţie de situaţii. Dacă luăm anumite caracteristici atunci se pot realiza mai multe clase de obiecte pe lângă cele două combinaţii: caracteristici / situaţii; situaţii / caracteristici; caracteristici / atribute; atribute / caracteristici. Dacă extindem clasificarea luând seturi de situaţii, caracteristici sau atribute pe un singur parametru sau mai mulţi atunci numărul şi varietatea claselor ce se pot obţine este cu mult mai mare. Din aceste motive s-au căutat şi alte posibilităţi de clasificare. Calculate acestea în tabele (matricei) pot fi reprezentate în construcţii arborescente=dendrograme (dendros=arbore). Aceasta se calculează din suma maximelor a două linii sau coloane. Reprezentarea este rezultatul unui algoritm în care se folosesc diferiţi algoritmi de mediere: media aritmetică, media geometrică, media armonică, media chorologică şi altele. În acest fel se pot calcula maximele între (M1, M4); (M1, M5), (M2, M3), (M2, M4), (M2, M5); (M3, M4), (M3, M5), (M4, M5) şi reciprocele. Aceste date se înscriu în tabelul B şi se obţine o matrice de corelaţie B care este expresia matricii A. 7.1.4.1.2. DEOSEBIREA (DISIMILARITATEA). Aceasta redă gradul maxim de deosebire dintre două situaţii

- 54 -

arheologice, exprimate în funcţie de atribute sau în raport de combinaţiile mai sus prezentate. Acestea se calculează din suma minimelor dintre două linii sau coloane. În această situaţie se calculează valorile minime din cele două coloane, în acest caz corelaţia dintre două tipuri de vase care apar în respectivele morminte. Genul acesta de matrice permite efectuarea unor calcule matematice sau statistice ce permit apoi prelucrarea matricilor cu calculatorul prin scrierea unor algoritmi de calcul. 7.1.4.1.3 DIFERENŢA. Aceasta reprezintă o altă modalitate de a clasifica situaţiile arheologice, atribuite sau criteriile. Aceasta se calculează din suma diferenţei dintre două linii sau coloane. Dacă notăm cu D diferenţa atunci putem scrie formula. D=dif (M1,M2); în acest caz este 5;

Dacă continuă algoritmul obţinem un al patrulea tabel (D). Acestea exprimă diferenţa dintre două linii în cazul nostru, dar ea poate fi calculată şi între două coloane. Aceste exprimări matematice reflectă felul de gândire al omului atunci face asemănări, deosebiri, diferenţe. 7.1.4.1.4 CORELAŢIA. Reprezintă calcularea după o formulă folosită curent în statistică. Nu e cazul a le prezenta în detaliu ele fiind foarte cunoscute şi folosite de specialişti (matematicieni sau informaticieni). În exemplul de mai jos s-a obţinut o asemenea clasificare ierarhică, în cazul nostru s-au luat în studiu analizele pedologice (elementele indicatoare pentru analizele standard din pedologie). Aceste corelaţii pot fi prezentate sub forma unor tabele de corelaţii ceea ce ar spune mai ales matematicienilor care citesc asemenea informaţii, fie sub forma unor dendrograme (construcţii arborescente ce permit redarea claselor şi subclaselor). După cum se vede din figurile 121 şi 122 de mai jos legătura devine complexă şi greu de realizat manual. Pentru aceste analize s-a pornit de la un tabel de analize.

În figura de mai jos se observă legătura între descoperiri, luate de două câte două şi regrupate apoi în aceleaşi fel, formând noi clase, noi grupări, noi partiţii sau noi clusteri. În clasificările de mai sus sunt analizate atât tipurile de sol (fig. 121: sol de tip B şi C cu variantele lor, solul de tip A fiind acolo înlăturat, la etapa analizelor de lucrări de îmbunătăţiri funciare) cât şi adâncimile de la care au fost culese probele (analiza din dendrograma 122) pentru a vedea care sunt asocierile dintre adâncimi în care se petrec procese similare de sol determinate de factorul antropic sau de cei geologici în care omul are influenţă directă sau indirectă.

7.1.5 CLASIFICĂRILE NUANŢATE (MULŢIMI FUZZY); 7.1.5.1 ANALIZA CLASTERILOR permite precizarea numărului, formei cluserilor (nori, partiţii) sau al apartenenţei a unor situaţii arheologice sau atribute la clusteri (DUMITRESCU – LAZAROVICI 1990; DUMITRESCU 1991, cap. II-IV). Aceste metode de clasificare au fost verificate pe diferite loturi de materiale arheologice. Metoda constă în măsurarea distanţei dintre obiectele unei clase şi definirea lor prin precizarea distanţei, direcţiei şi a gradului de apartenenţă la clasă (nor, partiţe). Exemplu: metoda CLSGRAF sau CLKARH (clasificare grafică); staţiunea BACIU, campania 1991; nivelul de săpare faţă de zero: -30; clasificarea categoriilor şi culorilor; numărul de atribute de culoare=27; numărul de caracteristici=9; prescurtări 14 SF Roşu-purpuriu, 18 SF Negru, 25 F Cărămiziu, 3UC roşu-bordo, 15 SF Roşcat, 21 F roşu-bordo, 27 F negru, 19 F Brun-închis, 17 Gălbui, prescurtări UC=uz comun; SF=semifină; F=fină.

- 55 -

Din clasificare se observă diferiţi clusteri, cu forme diferite, dar proiectate în două dimensiuni (planul de mai jos). Această metodă trebuie combinată cu clasificarea ierarhică divizivă. Din figura alăturată se poate observa care sunt clasele de obiecte proiectate într-un spaţiu cu două dimensiuni (în acest caz un plan). Ceea ce nu reiese din acest tabel, în cazul folosirii unei a treia sau mai multor dimensiuni care este forma clusterului. Acestea poate lua forma unor nori. În alte exemple clasificarea analizelor spectografice a fost făcută pe diferite probe de obsidian. Din clasificare s-au separat probele din Sardinia în primul cluster, urmate de cele din Melos şi Ungaria, cele din Transilvania grupându-se separat (vezi metoda şi date la DUMITRESCU – LAZAROVICI 1990, fig. 1).

Analiza FUZZY (pentru aplicarea metodei în diferite domenii şi în arheologie vezi DUMITRESCU – KEKEDI; LAZAROVICI – BEŞLIU 1990, fig. 6) (fig. 2) a data următoarele structuri de clauseri, fiind clasificate după toate dimensiunile: Din clasificarea analizelor fizico-chimice pe unele obiecte de cupru, făcut prin activare cu neutroni s-a obţinut un tabel cu peste 41 de linii (numărul pieselor) şi 15 coloane (elementele chimice sesizate ca resturi şi care erau sub 1%). Analizele reprezintă un număr de 41 piese de cupru din Muzeul din Cluj. Din tabel se observă cum unele piese, la nivelul 1, din care piesa cu nr. 22 o piesă de la Dragu din bronzul timpuriu, iese din clasificare formând o primă clasă. Acea piesă era o piesă din bronz arsenic. La nivelul al 2-lea se separă piesele 15 şi 41 care sunt piese de cupru arsenic din epoca neolitică. La nivelul al treilea se separă piesele tot din cupru arsenic din eneoliticul târziu şi trecerea spre bronzul timpuriu. În ultima clasă, la nivelul al 4-lea, se separă marile topoare de cupru din Transilvania din epoca eneolitică. 7.2. SERIEREA ŞI ANALIZA DE CORESPONDENŢĂ. Serierea este realizarea unui tabel de contingenţă în care, de regulă, principalele caracteristici se înşiruie pe diagonala principală (cea de la dreapta sus spre stânga jos). Pentru modul de realizare al acestora există o vastă bibliografie încât nu facem referinţă decât la cele mai moderne, fie la cele experimentate la noi în ţară (IHM 1985; FRENŢIU 1885; 1988; CRISTOIU şi 1990, 51-54; FRENŢIU – LAZAROVICI 1990; 1991; LAZAROVICI – NICA 1991, 7-13; LAZAROVICI – MAXIM 1995). Aceste metode oferă arheologului posibilitatea de a obţine date asupra seriilor de timp şi serii culturale. În acelaşi timp se naşte posibilitatea verificării unor teorii sau ipoteze privind încadrarea cronologică comparată. Cu puţină experienţă se poate citi dintr-o asemenea clasificare dacă lucrurile evoluează normal (în sens de distribuire normală, modelul curbei lui Gaus) sau dacă sunt unele anomalii şi cum pot fi depistate, uneori, aceste anomalii. În tabelul alăturat sus sunt analizate motive decorative şi forme de vase, dintr-o bază de date despre descoperirile din bronzul timpuriu din Banat şi Transilvania. Pe coloană sunt prezentate staţiunile acestor descoperiri din bronzul timpuriu care sunt decorate cu măturicea. Serierea realizată prin metoda analizei de corespondenţă permite realizarea unei serii cronologice, dar şi culturale. Această metodă a pornit de la matricea de tip Petrie (1899), aplicată în cadrul cimitirului din Egipt de la Naquada, folosind date cronologice sau arheologice. Ea exprimă de fapt concentraţia principală, de-a lungul diagonalei principale (DORAN – HODSON 1975, 276, 278; WILKINSON 1974, 29; TUGBY 1967, 5, 13; care specificau că poate fi folosită la matricile de similaritate). Această metodă a fost însă analizată, dezbătută şi criticată de Kendal (1963, 659 şi alţii în care se preciza că pentru arheolog sunt preferabile datele cronologice celor de similaritate). Asupra acestei probleme şi-au adus contribuţia numeroşi matematicieni, statistici şi informaticieni (o recenzare la: WILKINSON 1974, 22 şi urm; CRISTOIU 1990, 49-51.). În afara celor mai sus pomeniţi amintim pe Robinson – Breinerd, Belous, Archer, Meigham, Doran-Powel, Goldmann, R. Gibson ş.a. (analiza teoriilor lor la WILKSON 1974, 14/22, 15-33; DORAN-HODSON 1982, 139, 280, 88; TUGBY 1967, 3, 9, 14; 1971, 636; MEIGHAM 1959; KELLY – BUCELATI – ELSTER 1973, 196). 7.3. ANALIZA FACTORIALĂ permite arheologului definirea factorilor, a numărului lor, a atributelor sau situaţiilor care definesc aceşti factori, a celor care se opun (încercări la FRENŢIU – LAZAROVICI 1988, 138-140; 1990, 70-71; 1991, 14). Aceasta porneşte de la ideea unor intercorelaţii de obiecte în funcţie de atribute sau reciproca (TUGBY

- 56 -

1967, 7), fiind o metodă de analiză statistică (POSTELNICU 1966, 53) în care variaţiile a 2 fenomene se datorează, în parte, unuia şi aceloraşi cauze (POSTELNICU 1966, 54). Spre deosebire de alte metode aceasta permite clasificarea sau gruparea unor serii de unităţi culturale ( sau atribuite, definite de arheolog), serii de situaţii sau serii de criterii grupate in funcţie de celelalte variabile (TUGBY 1967, 8). Pentru aplicaţii, descriere şi atributele in domeniul arheologiei sunt câteva date şi exemple (DORAH-HODSON 1975, 102, 108, 197-205, 375; FRENŢIU – LAZAROVICI 1989, 138—140; 1990, 71). Avantajul acestei metode este acela de a reduce întercorelarea la set de factori , uneori esenţiali ( POSTELNICU 1966, 54, 62; TUGBY 1965, 7 ). Într-un exemplu – în care s – a efectuat o analiza factorială pe materiale de la Gornea, pentru a vedea factorii care stau la baza grupărilor de materiale si gradul în care aceştia determina asocierea dintre atribute, am supus analizei factoriale date statistice privind factura ceramicii (LAZAROVICI- NICA 1991, 13-14 ) – s-a obţinut analiza de mai jos: Fig. 126 F1 UC SF F Bk NF GF RF 0,84* 0,90* 0,67* 0,89* 0,14 0,08 0,28 F2 0,37 0,00 0,64 0,20 0,31 0,91 0,91 F3 -0,22 -0,37 ±0,33 -0,20 -0,33 ±0,29 ±0,09

Din această clasificare rezultă că primul factor F1 este determinat (vezi acolo gradul şi importanţa elementului) de primele patru elemente (marcate cu * UC = ceramica uzuală ; SF=ceramica semifină, F=ceramica fina; BK=ceramica blacktoped adică de cele care au coeficientul mare ).Factorul al doilea (F2) este determinat de asocierea dintre ceramica fina şi cea fina cenuşie şi roşie (0,91). Acest factor ar putea reprezenta gustul pentru frumos sau o anume evoluţie tehnologică (datele trebuie comparate cu alte staţiuni, poate Liubcova din vecinătate). Factorul al treilea (F3) se opune fie lui F1 (pentru UC, SF sau F), fie lui F2 (pentru GF şi RF), fie ambilor. Folosind această metodă arheologul în exemplul de mai sus poate descoperi care sunt elementele ce evoluează împreună, care se asociază sau care se exclud (cele cu corelaţii negative). 7.4. TESTE. Arheologului nu-i este întotdeauna clar dacă înmulţirea datelor dintr-o matrice există o structură de cluseri bine definită. Aceasta şi datorită faptului că nu întotdeauna s-au ales cele mai bune caracteristici ale datelor sau sunt unele date care prin natura lor sunt asemănătoare şi poate apare un fenomen de zgomot. Din aceste motive se iveşte necesitatea determinării unui nou sistem de coordonate în care structura unui cluser (nor) oarecare să fie mai evidentă decât în sistemul iniţial. Aceasta se poate realiza prin determinarea axelor discriminante şi selectarea celor mai relevante caracteristici. Între alte prelucrări matematice, experimentate pe un lot de 3000 piese de la Parţa a fost analiza de variantă şi testul Fischer (KALMAR-CORBU 1990, 106-108) pe categorie şi tehnica de ardere a ceramicii neolitice li între categorie şi forme. Aceste teste au permis arheologului (în acel caz colega Zoia Maxim) să distingă elementele care au sau nu semnificaţie (KALMAR-CORBU 1990, Tab. 1 şi 2) şi care sunt factori care se opun (încercări similare sunt la FRENŢIU – LAZAROVICI 1988, 138-140; 1990, 70-71; 1991, 14). O asemenea idee porneşte de la existenţa unor întercorelaţii de obiecte în funcţie de atribute sau reciproca (TUGBY 1967, 7). 8. BAZELE DE DATE ŞI INFORMAŢII ÎN ARHEOLOGIE. Bazele de date cuprind o descriere riguroasă a aceloraşi date printr-un număr bine definit de atribute. Pentru o corectă descriere se folosesc cataloage, dicţionare şi tezaure de termeni cu o definire riguroasă. Aceasta poate folosi şi limbajul natural, dar cu o descriere clară a termenilor şi sinonimelor. Bazele de informaţii cuprinde date mai multe sau mai puţin complete preluate din literatură, folosind un limbaj natural.

- 57 -

Formarea unei baze de date se realizează de unul sau mau mulţi specialişti într-un domeniu oarecare, cu o anume rigoare. Dezvoltarea sistemelor de gestionarea bazelor de date, a tipurilor şi categoriilor de date a sistemelor de introducere, legare, interconectare impun o serie de schimbări în mentalitatea acelor sau aceluia care proiectează bazele de date. În această situaţie este necesară învăţarea de către arheolog prin studierea prozităţii (MORARIU – SOROCEANU 1988) sau a structurii texturii, modelării, uscării, provenienţei şi calităţilor lutului din staţiunea de la Gura Baciului (GHERGARIU – LAZAROVICI 1991). 8.1. SRTUCTURA UNEI BAZE DE DATE. Structura unei baze de date cuprinde denumirea ei, a câmpurilor, a caracterului şi lungimii câmpurilor. 8.2 SCOPUL UNEI BAZE DE DATE. Scopul unei baze de date este acela de a înmagazina datele (fapte care se repetă sau sunt de natură a se repeta), situaţiile (arheologice în cazul nostru), atributele (prin care sunt descrise faptele) sau caracteristicile cu scopul de a fi regăsite, combinate, asociate. 8.3. MODELELE DE BAZĂ DE DATE PENTRU AMBIENT. O problemă care a fost parţial abordată la nivelul ţării şi a constituit obiectul unor lucrări sau studii, mai ales pentru paleolitic (CIRCIUMARU 1980; BOLOMIE 1983, 12-29 şi bibl. p. 207-208), este studiul ambientului (enviroment) şi relaţia lui cu arheologia (pentru problemă vezi BUTZER 1973; BINTLIFF 1977). Aceasta este necesară precizării vecinătăţii ecologice pentru comunităţile sau complexele arheologice (primele realizări la MARINESCU – BILCU şi 1981; 1984; BOLOMEY 1983). Studiul acestei vecinătăţi ar permite definirea sistemului în care sub sistemele (comunităţii preistorice, antice, medievale) îşi desfăşoară viaţa (detalii privind sistemele şi sub sistemele la CLARK 1973, 84-148). Aceasta presupune analiza vegetaţiei şi a climatului, studierea formării şi evoluţiei solurilor, sedimentele din peşteri, studiul geomorfologic al siturilor arheologice, studii de paleofaună şi paleobotanică, paleontologia şi paleotemperatura.

Fig. 127 Din acest set de probleme unele au fost atacate frontal, în cazul unor rezervaţii de ştiinţele naturii şi arheologice (cazul cu cercetările cu caracter interdisciplinar şi Simpozionul de la Cheile Turenilor din 1986). Acest gen de cercetare trebuie extinsă pentru toate staţiunile arheologice mari sau pentru zonele arheologice complexe (Iclod, Baciu, Cheile Turzii, Chinteni). GEOGRAFIA. Studiul problemelor pe care această disciplină le are pentru arheologie a fost preluată la modul general fără a se urmări în mod expres impactul între cele două discipline, pentru preistorie şi eventuale consecinţe pentru arheologie. O lucrare de licenţă de geografie, întocmită la Cluj, la Facultatea de Geografie pentru perioadele neolitice, a rămas deocamdată o încercare neadâncită şi din păcate ne continuă. Preocupări constante a avut în această direcţie prof. Ioan Mac (MAC 1987) care a coordonat activitatea de mai sus. Pentru studiul şi analiza acestor probleme a fost creat un model de bază de date ce poate fi dezvoltat după necesităţi. Pentru problemele de ordin general se pot crea asemenea baze de informaţii sau baze de date, ca cea de mai sus sau altele de jos, iar datele pot fi luate din modele geologice şi adaptare, în funcţie de cerinţele specifice ale arheologiei. Cel mai important lucru este realizarea unei structuri de baze relaţionale sau mai multe structuri din care datele pot fi încărcate sau transferate. Asemenea baze de date pot fi cu mare uşurinţă completate, transferate, concatenate dacă se folosesc bazele de date relaţionale de genul celor sub Windows (Acces). Analizele geologice sau o combinare a metodelor de analiză geologică cu cea arheologică sunt benefice atât pentru

- 58 -

arheologie cât şi pentru geologie. Încercări în această direcţie sunt numeroase, mai ales pentru problemele tematice privind sursele de materie primă de cupru (FRIEDMANN 1966, 1505; RUSU 1977; JOVANOVIC 1975; 1977), sare (ROSKA 1942; RUSU 1977), fier etc., materii prime pentru ridicarea sanctuarelor (sanctuarele dacice de andezit), construcţiilor (romane), a inscripţiilor sau statuilor (provenienţa marmorei sau a rocilor) ş.a. Aceste informaţii aduc date de natură economică, comercială, schimb, tehnologii, importuri, influenţe ş.a. probleme de baza ale civilizaţiilor străvechi. Aplicaţii deosebit de importante sunt realizate în momentul de faţă pentru depistarea surselor de cupru şi a unor tehnologii de fabricaţie sau extragerea metalelor, date necesare pentru identificarea mineralelor avute la îndemână.

Fig. 128
Pentru un lot minim de informaţii geologice se poate face o bază de informaţii cu date minime care să răspundă cerinţelor primare ale arheologului. IDENTIFICAREA SURSELOR. OBSIDIANUL. Rezultate deosebite pentru cercetarea arheologică românească s-au obţinut prin studierea folosirii diferitelor surse geologice de către comunităţile preistorice din zona arheologică şi vehicularea lor de către comunităţile eneolitice. Primele cercetări, pentru verificarea şi depistarea unor eventuale surse de obsidian, au fost iniţiate în Transilvania, în urma unor expediţii româno-engleze (NANDRIŞ 1975). Acestea au fost organizate de J. Nandriş cu colaborarea Muzeului Naţional de istorie a Transilvaniei şi concursul altor instituţii. Fizică nucleară şi-a dat mâna cu arheologia şi geologia pentru rezolvarea multora dintre problemele legate de sursele de obsidian. Unele studii şi comunicări au adus contribuţii noi la rezolvarea acestor probleme, unele dintre ele fiind de interes european (SALAGEAN şi 1988; DUMITRESCU – LAZAROVICI 1990, 98-99, fig. 1, tabel 1). SILEXUL. Cercetările au fost reluate, cu rezultate deosebite, pentru sursele de silex în Moldova, pentru cultura Cucuteni (MARINESCU – BILCU şi 1981; 1984; CUCOŞ-MURARIU 1985; CIRCIUMARU-CUCOŞ 1985; MURARIU 1987). Colective de la Cluj şi Timişoara au orgaizat expediţii în zone unde există ocurenţe de silex. Astfel au fost semnalate zăcăminte de silex, exploatabile la Gornea în mai multe puncte, în zona Anina – Glrnic (BOBOŞ – RADU 1991, 4-5) ş.a. La expediţiile din Transilvania au participat şi colegi din Ungaria (Biro – Takacs, Katalin) cu care s-a urmărit folosirea aceleiaşi terminologii petrografice comune (BIRO – TAKACS – PALESI 1983; BIRO – TAKACS 1986). Studierea colecţiilor arheologice petrografice, iniţiată de către prof. E. Stoicovici (1985; 1986), a fost extinsă pe teren pentru Transilvania în zona Iclod, Brad şi Brănişa (expediţii Boloş - Lazarovici), în Banat: în Munţii Aninei, în zona Clisurii (Gornea), în zona Tincovei ş.a. Acestea au permis precizarea provenienţei silexului din unele staţiuni intens cercetate. La Gornea, în vremea culturii Starcevo – Criş, în staţiunea de la Locurile Lungi este folosit un silex de provenienţă zisă balcanică. În staţiunea Vinca – de la Căuniţa de Sus se foloseşte silexul local (de pe Valea Căuniţii şi Ogaşu lui Sau şi Senti.). O serie de analize efectuate pe obiecte de silex, la o analiză de cluseri (vezi modelul de mai jos), în care sunt urmărite componentele principale, prezintă următoarele grupuri (silex în funcţie de analizele din compoziţia lor chimică). Din studiul datelor rezultă că avem o mare arie de răspândire în privinţa surselor şi a provenienţei silexului. Aceleaşi date clasificate ierarhic, după un nou algoritm duce la următoarele rezultate. Aplicând o metodă de clasificare cu mulţimi nuanţate (mulţimi fuzzy) cu toate dimensiunile (rezultatul tuturor elementelor) obţinem o structură a clusterului silexurilor.

- 59 -

Cercetările nu s-au mulţumit doar a rezolva problemele de arheologie (surse, calităţi), dar şi probleme de interes geologic (surse, formare, evoluţie, textură, compoziţie mineralogică, petrografia: BOBOŞ – AVRAM 1990; BOBOŞ 1990; 1991). Studiul artefactelor s-a extins atât asupra componentei petrografice cât şi a datelor metrice (KALMAR – STOICOVICI 1990). O colecţie petrografică arheologică se iniţiază la Cluj şi Timişoara pentru a oferi specialiştilor posibilităţi de studiu şi comparaţii. Cercetarea a pronit pe baze sistematice susţinute de R. Florescu şi I. Opriş (proiect pe anul 1990 al lui I. Boboş, în cadrul Comisiei de arheometrie). CUPRUL. În nevoia de a putea preciza aparteneţa unor piese de cupru la diferite surse du cupru, cu largă răspândire în Balcani, atât pentru piese cât şi pentru sursele de cupru, s-au făcut analize şi diferite comparări menite a căuta specificul unor zone sau zăcăminte. Cercetarea, mai mult experimentală, a fost menită a oferi noi căi de verificare şi rigurozitate în analiza şi comparaţia arheologică. Istoricul problemei. Cercetarea, analizarea obiectelor, definirea surselor de cupru, a mineralelor şi zonelor din care acestea au fost extrase şi alte metale folosite în preistorie şi antichitate este o problemă a cercetării interdisciplinare. Aceasta a constituit o temă de studiu a numeroase cercetări pe spaţii vaste (J. DESHAYES 1960) şi a unor expediţii organizate în ţările vecine în: - Iugoslavia (JOVANOVIC 1971; 1971; 1975; 197a; 1978; 1978a; 1979; 1979a; 1982; 1985; 1989; 1990; 1991; JOVANOVIC – OTOWWAY 1985-1986; MIJOVIC 1986); - Grecia (PERNICKA 1987; HAUPTMANN, A. şi 1988); - Bulgaria (MIKOV 1961; TODOROVA 1975, 5; CERNIH 1965, 127; GEORGIEV 1961, 75); - Mediterana de est (WAGNER 1986; ZWICKER 1989; GALE 1989; GALE, Z. A. 1989); - Anatolia (PERNICKA şi 1984; SEELIGER şi 1985; WAGNER 1986; WAGNER şi 1986; WAGNER şi 1989; OTZUNALI 1989; MUHLY 1989, 3-4); - Orientul Apropiat (HAUPTMANN, A. 1989; MUHLI 1989, 2, 4); - Cehoslovacia (NOVOTNA 1970, 3; TOCIK-ZEBRAK 1989); - Austria (EIBNER; OTTAWAY 1976; 1989); - sudul-Germaniei (KRAUSED, R. şi 1988, 181-245) ş.a. În România metalurgia antică şi în special cea a cuprului a constituit obiectul unor preocupări mai vechi din partea arheologilor (NESTOR 1933; 1944; 1954; 1955; POPESCU D. 1951, RUSU 1971; 1975; 1975a; 1977; TEZA şi bibl.; VULPE 1970 şi bibl.). În ultimii ani s-au făcut o serie de analize pe unele de cupru prin diferite metode: activare cu neuroni, difracţie de raze X, analize spectografice. Din analize au fost precizate impurităţile din cupru nativ (în părţi pe mie sau părţi pe milion=PPM). Din clasificarea celor 7 elemente comune din unele piese de cupru nativ, datând din perioada eneolitică (sau epoca cuprului: eneas=aramă) a rezultat clasificarea de mai jos.

Din datele de mai jos se poate observa şi o separare a surselor din Transilvania de cele din Iugoslavia. Mai mult se poate observa în clasificare legătura dintre minereu, zgura şi sursa. Tot aşa, dacă se îndepărtează piesa de bronz, se pătrunde în interiorul clusterului pentru clasificări mai fine între unele piese din Transilvania (22 dalta) şi alte piese din Iugoslavia (de la Rudna Glava, cultura Vinca, faza C). Clusterii obţinuţi după 2 caracteristicile principale arată o legătură între Transilvania şi Rudna Glava. 8.f. MODEL DE INTERPRETARE PENTRU DEPISTAREA UNEI TEHNOLOGII. Analizele şi prelucrările făcute au impus adâncirea colaborărilor şi completarea datelor cu analize pe surse de cupru, o problemă de geologie ce devine absolut necesară pentru arheolog în cazul unei colaborări interdisciplinare.

- 60 -

În clasificarea de mai jos au fost extrase şi analizate, dintr-o bază de date de analize de cupru, analizele unor topoare din diferite muzee din ţară: cele de la Cluj-Napoca marcate cu L şi cele de la Bucureşti, marcate cu B. Din clusteri rezultă o puternică aglomerare a pieselor din Transilvania şi o mare împrăştiere a celor din muzele din Bucureşti. Aceasta arată origine comună, pentru cele din Transilvania, în special cele de la Băiţa – Bihor. Cele din Bucureşti provin din sursele de cupru din Oltenia (Baia de Aramă). din zona Dobrogei (Altân Tepe), din Zona Varnei, din Carpaţii Răsăriteni (mina Bălan). Din tabel se mai observă şi o grupare a pieselor în timp, în funcţie de evoluţia tehnologiilor de prelucrarea cuprului: cupru nativ, cupru arsenic, bronz arsenic şi cu sibiu, ş.a. Clusterii analizelor şi studii L1-L4 minus L10 şi L22 (piese de bronz). Sin aceste au rezultat câteva comunicări şi studii (POP – LAZAROVICI 1993; POP – LAZAROVICI – OLARIU 1992) cu rezultate deosebite privind sursele de cupru şi metalurgia armatei. Întrucât la unele probe lipsesc anumite elemente a fost redus numărul de elemente analizate la 6 (unele socotite impurităţi, altele asociate sursei) care au fost prezentate în clasificarea de mai jos. Numărul de obiecte=73 numărul de caracteristici=6; eroarea maximă admisă=0,001. Exemplu: lista datelor cu L sunt în anexa 1; cele cu UC (UC=Universitatea din Cluj-Napoca, muzeul geologic). O bază de date oferă diferite modele de clasificare. O posibilitate adesea folosită este reducerea numărului de elemente deşi după posibilităţile actuale de clasificare nu este necesară reducerea numărului de elemente de clasificat. Fig 134 CLIMA. Studiul climei este important asupra comunităţii privind modul lui de trai, construcţii, îmbrăcăminte, hrană ş.a., toate acestea depind de mediu, în special de climă. Datele pe care acestea le oferă pentru viaţa oamenilor, pentru relaţiile economico-sociale sunt deosebit de importante. Analiza acestora rezultă din diferite analize, din prognoze, din studiul elementelor oferite fie de dendrocronologice fie de alte metode Geo – climate de datare. 8.4. MODELE DE BAZĂ DE DATE PENTRU CERAMICA, UNELTE, PODOABE. Bazele de date pentru studiul, analiza sau descrierea uneltelor, armelor sau podoabelor pot fi realizate în una sau mai multe asemenea categorii în funcţie de profunzimea cu care sunt analizate atributele sau caracteristicile obiectului. Atunci când caracteristicile generale pot fi definite clar prin dicţionare se adaugă câmpuri noi sau se realizează tabele noi (în accepţiunea modernă o bază de date poate fi definită prin noţiunea de tabel). 8.5. MODELE DE BAZE DE DATE PENTRU ANALIZE FIZICO-CHIMICE. La aceste tipuri de baze de date trebuie reţinută ideea că multe din câmpuri conţin date comensurabile (caracteistici), deci date cantitative. Operaţiile de ordonare sau clasificare ce se fac cu asemenea date sunt, uneori, uşor diferite. 8.6. MODELELE DE BAZE DE DATE PENTRU PROSPECTĂRI. Prospectările conţin, în cea mai mare parte a cazurilor, date cantitative plasate într-un sistem de coordonate. Acest sistem poate fi corelat cu un sistem naţional sau un plan topografic local, în funcţie de mărimea şi importanţa obiectivului şi a măsurii în care acesta a fost studiat sau prospectat. Prospectările conţin date cantitative în funcţie de sistemul de coordonate date calitative, atribute sau caracteristici. Realizarea unei asemenea baze de date depinde de natura prelucrărilor care se fac pe asemenea baze şi pachete de programe cu care se operează pe date. Dacă sistemul de măsură ţine de un sistem general atunci corelarea se face după acesta. Sunt baze sau tabele ce ţin de anumite obiective în acest caz datele sunt legate de aceste obiective. Un sistem generalizat oferă însă cu mult mai multe posibilităţi de corelare. 8.7. MODELE DE BAZE DE DATE PENTRU DATĂRI. Dacă datările sunt rezultatul unor corelaţii relative baze de date atunci acestea vor conţine date absolute determinate prin asemenea metode. Pentru unele metode moderne, cazul cu analizele de radiocarbon (C14) atunci aceste baze conţin pe lângă date şi cunoştinţe: modele sau algoritmi de corelare, calibrare, comparare, algoritmi ce fac automat corecţiile necesare unor noi analize. Aceste baze au asociate asemenea algoritmi de calcul sau corelaţie. Este suficient a fi date noile date şi se obţine corecţia automat.

- 61 -

8.8. MODELE DE BAZĂ DE DATE PENTRU ANALIZE PEDOLOGICE. Realizarea unui asemenea tabel nu este prea dificilă. Mai dificil de realizat este sistemul de coordonare atunci când acesta nu beneficiază de un sistem integrat. Un minim de date sunt în tabelul de mai jos. Dorim să precizăm că asemenea baze mai pot cuprinde caracteristicile unor soluri similare sau un sistem expert de analiză automată a datelor în care să fie definite aceste caracteristici, programe logice de comparare, ordonare sau clasificare. 8.9. BAZE DE DATE PENTRU PALEOZOOLOGIE. Acestea pot cuprinde date despre speciile de animale folosite, perioade şi vârsta de sacrificare, dar ar putea cuprinde şi unele cuprind date metrice despre oasele păstrate ce permit algoritmi de evaluare, clasificare, prelucrare, aproximare etc. 8.10. BAZE DE DATE PENTRU ANTROPOLOGIE. Analizele antropologice, determinările, indicii pot fi stocate în baze de date calitative şi cantitative. Din aceste baze se pot extrage date cantitative pentru corelaţii sau analize stilistice sau calitative pentru comparaţii şi clasificări.

Asemenea altor baze de date cantitative se pot ataşa algoritmi de extragere şi clasificare automată pentru comparaţii sau clasificări standard, pentru sisteme expert, pentru algoritmi de clasificare, comparare, analiză. 8.11. BAZE DE DATE CLASIFICĂRI ŞI PRELUCRĂRI PENTRU CERAMICĂ sunt cel mai des folosite de noi. În asemenea tipuri de baze sunt stocate peste 60.000 de piese descoperite în săpăturile sistematice ale secţiei de preistorie ale Muzeului din Cluj-Napoca. Cele mai mari baze de date sunt pentru descoperirile de la Gura Baciului, Iclod, Zau, Parţa. Asemenea baze pot fi gestionate sub PARADOX cu programul ZEUS sau programe de clasificări, APL, ARHEOAPL. Au fost create programe ce lucrează sub sistemul WINDOWS (APL, WIN şi ZEUS 2). Mai jos este prezentat un posibil model de preluare a datelor sau model de fereastră.

8.12. BAZE PENTRU EVIDENŢA MUZEALĂ. Sunt sisteme de evidenţă naţională (sistemul FAE – fişa analitică de evidenţă, elaborat de Centrul de Informatică şi memorie Culturală al Ministerului Culturii) elaborat pe diferite domenii ce cuprind aproape tot spectrul bunurilor culturale şi al monumentelor din domeniile culturii. Din acel sistem au fost extrase diferite moduri de evidenţă folosite curent în evidenţa unei instituţii. Unele pornesc de la modelul inventarului de muzeu, căruia îi sunt anexate câmpuri noi necesare evidenţelor primare, unor posibilităţi de clasare şi regăsire. Unele categorii de obiecte cu caracteristici specifice (cazul plasticii sau idolilor) presupune descrieri amănunţite, speciale, cataloage de forme, modele specializate ce definesc diferitele atribute. Asemenea bază permite extrageri de atribute comune necesare unor analogii legate de tip sau funcţionalitate, cu descrieri detaliate, clasificări, ordonări. BAZE DE DATE PENTRU CAPACELE DE VASE. Acestea au model similar celui despre idoli, doar că acestea au câmpuri, dicţionare şi cataloage diferite. Dintre bazele speciale este şi cea referitoare la descrierea şi analize plasticii preistorice (figurine şi idoli), doar că din aceste imagini lipsesc date despre funcţionalitate şi cult. 8.13. MATRICEA SAU TABELUL DE CONTINGENŢĂ – RAŢIONAMENTE. Matricea sau tabelul de contingenţă este un tabel format din m linii şi n coloane. Fie deci tabelul care cuprinde bordeiele B1-B3 descoperirile din ele (o categorie de obiecte descrise ca obiectiv Ob. fig. 162) cu anumite caracteristici = aceeaşi pastă, culoare, netezire, ardere etc. Matricea poate şi reprezenta grafic în trei dintre cele trei bordeie şi categoriile de obiecte din ele. Aceasta este modelată mai jos. Un asemenea tabel poate fi analizat static pentru a se vedea proprietăţile sau procentajul pe linii, coloane sau pe obiecte ca în cele două tabele.

- 62 -

Pe baza unor asemenea tabele se pot opera numeroase operaţiuni matematice precum calcularea diferiţilor indicii de corelaţie, similaritate, disimilaritate etc. 9. PREOCUPĂRI PRIVIND BAZELE DE DATE, DE INFORMAŢII ŞI DE CUNOŞTINŢE 9.1. MODELAREA ÎN ARHEOLOGIE Realizarea unui model este necesară pentru a putea compara cu un alt model cunoscut. Arheologia nu oferă date despre un mod de viaţă. Acesta poate fi preluat din modele etnografice sau etnologice. Modelul creat nu este identic cu cel fost, dar se apropie cu atât mai mult cu cât erorile sunt mai mici. Nu există modele standard, de aceea analiza şi modelarea sunt empirice. 9.1.1. NOŢIUNI DE INTELIGENŢĂ ARTIFICIALĂ Inteligenţa artificială poate fi aplicată în arheologie prin utilizarea sistemelor expert. Aceasta este deocamdată mai mult un deziderat, o problemă de anticipaţie. La baza acestei problematici stau posibilităţile unor aplicaţii practice, care necesită folosirea unor baze de date şi a taxonomiei numerice (GARDIN, 1991, 15). Acestea s-ar aplica la modelarea unor situaţii arheologice, a atributelor sau a caracteristicilor, la ordonarea lor după anumiţi algoritmi. Folosirea unor aplicaţii informatice şi matematice cum sunt serierile, clasificările ierarhice, calitative sau cantitative, precum şi unele deducţii logice prin folosirea programării logice constituie aplicaţii inteligente, demersuri necesare spre elaborarea unor sisteme expert. Aplicaţiile matematice şi informatice sunt aplicaţii inteligente. Prin inteligenţa artificială înţelegem inteligenţa umană asistată de calculator. 9.1.2. UTILIZAREA PROGRAMĂRII LOGICE PENTRU DEDUCŢII Un sistem expert impune stabilirea unor reguli şi teoreme necesare programări logice prin obţinerea unor deducţii. Asemenea reguli pot fi calitative, cum sunt prezenţa/absenţa unor atribute sau cantitative, cum ar fi numărul, procentele sau limitele în care apar sau se dezvoltă anumite atribute. Regulile pot fi deduse din studiul matricelor sau al tabelelor de contingenţă, prin aranjarea, ordonarea sau clasificarea lor. 9.2. BAZELE DE INFORMAŢII. INFORMAŢIA. Proiectarea unor baze de date este dificil de standardizat datorită marii varietăţi a formelor şi aspectelor pe care acestea le îmbracă, de la o şcoală la alta, de la o clasă de specialişti la alta. O standardizare presupune o vastă cunoaştere a unor structuri, sisteme şi modele. O bază de informaţii necesită precizarea celui care face comunicarea, condiţiile în care se face şi materialele sau atributele pe baza cărora o face. 9.2.3 NOŢIUNI PRIVIND UN SISTEM EXPERT. Elaborarea unui sistem expert necesită realizarea unei structuri morfologice a informaţiilor, stabilirea unor reguli privind situaţiile şi condiţiile în care un fapt se repetă sau este de natură a se repeta. În stadiul cunoştinţelor noastre în acest domeniu este dificil a exemplifica. Există asemenea sisteme pentru domenii reduse cum ar fi recalibrările de radiocarbon ( C14). Preocupările în domeniu nu sunt riguros definite, dar sunt asemenea demersuri. Un pachet de programe Zeus 2, proiectat sub Windows, doreşte realizarea unui asemenea sistem expert. 9.2.4 FOLOSIREA SISTEMELOR EXPERT. Sistemele expert au ca model legătura între similarităţi socio-tehnice, definite matematic, ale artefactelor şi controlul social prin comunităţile trecute. În practică se foloseşte simularea unor teorii, cu aplicaţii pe unele cazuri de control etno – arheologice care oferă posibilitatea definirii unor atribute cu semnificaţii sociale din aria legăturilor sociale cu artefactele (BARCELLO 1991, 15).

Pentru un sistem expert unele reguli pot fi oferite de algoritmi cum sunt serierile, clasificările, analiza mult-varianţă.

- 63 -

De asemenea trebuie stabilite sau convenite următoarele probleme (STUTT-SHENNAN, 1990). Acest gen de matrici stă la baza clasificărilor şi ordonările, la baza algoritmilor matematici: - câte paralele materiale sunt necesare pentru a deduce dacă o cultură este o copie a alteia? - cum se deosebeşte un obiect local de altul de import? - cum se deosebesc diferite interpretări distincte cu diferite grade de asemănare? Faţă de aceste întrebări se pot formula unele răspunsuri. Pentru aceste situaţii se poate folosi o reţea neuronală, care a fost învăţată cu caracteristicile calitative a două culturi. În cazul în care I se oferă o colecţie de date care conţine o parte din atribute sau caracteristicile unei culturi, se poate preciza care este asemănarea faţă de unele culturi diferite deja, pe care le-a învăţat, cât de aproape sau de departe este de ceea ce a învăţat. Un sistem expert lucrează prin învăţarea unor propoziţii definite cu ajutorul analogiei etnoarheologice. Acest exemplu poate deveni o propoziţie. Această propoziţie poate fi apoi îmbunătăţită, până când devine valabilă şi reală, când răspunde unui număr cât mai mare de condiţii. Un sistem expert poate lucra la diagnosticarea sau testarea unor artefacte la o cultură sau fază, dacă răspunde unor atribute calitative sau cantitative şi anumitor limite. Un sistem expert poate fi folosit la reconstituiri grafice, dacă a fost elaborat un anume algoritm (exemplu reconstituirea vaselor ce derivă din forme sferice: LAZAROVICI S. 1995 algoritmul DESENARE VASE). Sistemele export pot fi folosite la simulare şi modelare (FERNANDEZ 1991; GARDIN 1991). În această direcţie folosirea reţelelor neuronale poate oferi un posibil drum. 9.2.5 FOLOSIREA PROGRAMĂRII LOGICE PENTRU DEDUCŢII. Programarea logică, pentru care avem sisteme de programare (PROLOG), oferă posibilitatea folosirii unor operaţii logice pentru definirea, identificarea, clasificarea unui fenomen sau grup de fenomene, situaţii, stări sau relaţii. Aceasta are la bază raţionamentul prin care se obţine o concluzie, o deducţie pornind de la unele premise din care una trebuie să fie general valabilă. Programarea logică stă la baza elaborării sistemelor expert. Din păcate datele arheologice nu au o evoluţie liniară şi nici nu li se cunoaşte precis evoluţia. Aceasta trebuie dedusă din similare pretrecute în cazuri similare, fiind necesară existenţa unor legităţi. 9.3. NOŢIUNI DESPRE REŢELELE NEURONALE ÎN ARHEOLOGIE. Ideea realizării unor reţele neuronale a plecat de la capacitatea celulei nervoase, neuronul, de a fi simulat, a reţine, ca rezultat al unui impuls. O reţea neuronală procedează apropiat unei celule nervoase sau unui sistem neuronal. Aceasta este formată dintr-o reţea şi o serie de noduri. O reţea în arheologie (=R) poate fi definită în sensul următor: fie L=o mulţime de legături etichetate (atribute, situaţii, caracteristici); N=o mulţime de noduri atunci submulţimea R=NxLxN. Aceasta implică faptul că între două noduri mai multe legături (TARCEA 1993), ca exemplu: între două morminte dintr-o epocă care au acelaşi inventar funerar, format din grupe sau clase de obiecte (vase, podoabe, topoare etc.). Aceste clase reprezintă una sau mai multe legături. Aceasta înseamnă că între două obiecte de inventar există mai multe tipuri de relaţii. Aceste tipuri de relaţii pot fi reprezentate prin dendrograme (arbori), clasificarea ierarhică etc., algoritmi folosiţi curent în arheologie pentru definirea similarităţii, disimilarităţii sau corelaţiei dintre situaţii arheologice exprimate în funcţie de atribute sau caracteristici (pentru dendrogramă vezi FRENŢIU-LAZAROVICI 1988; 1990). 9.3.1. FOLOSIREA REŢELELOR NEURONALE PENTRU ÎNVĂŢAREA REGULILOR. O reţea neuronală poate învăţa unele modele reale sau ireale şi apoi să exprime, pentru o colecţie sau submulţime de date, gradul de apartenenţă la regulile învăţate. În urma deducţiilor, arheologul poate dispune învăţarea noii reguli. Aceste reţele pot folosi pentru învăţarea matricii de prezenţă / absenţă (1/10), dar pot folosi cantitative, dacă spaţiul este redus între 0 şi 1.

- 64 -

9.3.2 FOLOSIREA REŢELELOR NEURONALE PENTRU MODELARE. Folosirea reţelelor neuronale are la bază ideea folosirii unor obiecte sau situaţii structurate. Acestea sunt moduri de a grupa informaţiile într-o formă mai mult sau mai puţin “naturală”. În practica arheologică. ele pot fi definite ca înregistrări, ca elementele unei structuri de articole dintr-o bază de date sau de informaţii. Dacă există o regulă în asocierea datelor sau informaţiilor, atunci aceasta este o cunoştinţă, născută ca rezultatul al unei deducţii sau experiment. O reţea neuronală are capacitatea de a “învăţa” o situaţie şi a reda un model apropiat care să satisfacă cele două sau mai multe lucruri învăţate. Aceasta are la bază utilizarea sistematică a reţelelor asociative (TARCEA 1993, 17). 9.4 FOLOSIREA SISTEMELEOR GRAFICE. Un exemplu pentru modelarea sau reconstrucţia unor complexe a fost realizat la Alba Iulia, prin folosirea sistemului este CAD sau AUTOCAD (JOLTES – CETEAN 1993; 1994). Alte sisteme folosite sau realizate: ALMAGRO, MEDRANO, WENIGER, GURT, SJA, ARHEO-DATA SYSLAT (sistem pentru castrele romane) (FERNANDEZ 1991, 26) unele sunt realizate pe IBM altele pe MacIntosh. 9.4.1 FOLOSIREA UNOR TIPURI DE PROGRAME. Diferite centre universitare au realizat tipuri de programe pentru folosiri diferite: SERIATE – produs al centrului din Bonn; ESQUIVEL program ce conţine date despre teoria informaţiei, coeficientul de similaritate; CONTRERAS programe statistice ale departamentului de preistorie al Universităţii din Granada; MOLINA pachet de programe la COMPLUTUM; SPSS program comercial; RISQUEZ program de analize statistice; LORRIO conţine metode de taxonomie; IZQUIEIRO program de analiza necropolelor prin ordonare şi clasificare; CEREJO metoda reducerii datelor: PATON identifică diferite specii ale unei familii de piese prin folosirea matricilor de prezenţă / absenţă considerate specifice diagnosticării. 9.5 SISTEME DE FIŞARE pentru baze de informaţii şi cunoştinţe. Fişarea sistemică a unor lucrări din domeniul preistoriei oferă posibilitatea cercetătorului de a structura într-o schemă logică, valabilă pentru mai multe civilizaţii. Acţiunea de fişare constă din citirea unor texte naturale şi extragerea datelor în funcţie de cel care face comunicarea şi condiţiile pe care le defineşte. Acestea sunt ordonate într-o structură şi într-o clasă de obiecte. În acelaşi timp sistemul oferă posibilitatea elaborării unor sisteme de baze de informaţii. Din aceste baze pot fi extrase matrici privind opinia unor specialişti sau grup de specialişti, ceea ce înseamnă paşi spre realizarea unor baze de cunoştinţe şi elaborarea unui sistem expert. Aceeaşi idee este definită prin “reţele asociative”. Aceasta a fost începută să fie aplicată din anul 1968 de către Quillian (apud TARCEA 1993, 17) care a folosit reţelele asociative pentru reprezentarea cunoştinţelor. Aceasta a caracterizat principiile de înţelegerea limbajului natural prin crearea unei structuri mentale simbolice, acordând semanticii un rol important. Reţelele asociative permit definirea unei structuri, stabilirea unor simboluri, a unor clase de obiecte, situaţii, caracteristici şi o definire a lor.

În realizarea unor baze de informaţii civilizaţiile preistorice – în care se foloseşte aceeaşi metodologie de cercetare, descriere, valorificare – pot fi structurate după aceleaşi criterii studiindu-se clase de probleme ca originea, răspândirea, evoluţia, legăturile culturale, cronologia, stratigrafia, cultura materială (aşezări, locuinţe, anexe, artefacte), elemente din viaţa spirituală (rit, ritual funerar, plastică, simboluri, cult etc.), economică sau socială. Aceste date pot fi grupate în anumite convenţii: fază, grup, cultură, complex, teno-complex etc. 9.6 ISTORIOGRAFIA.. ASPECTE DIN PREISTORIE PRIVIND CIVILIZAŢIILE SAU CULTURILE. În nevoia de a folosi un limbaj comun arheologii, în special preistoricii, au convenit la definirea unor techno-complexe prin care definesc epoci, structuri, perioade. Termenul prin care este definită o comunitate într-o perioadă de timp, într-un spaţiu, cu anumite caracteristici este acela de “cultură”, iar când definiţia este mult mai complexă abordând ambientul, viaţa economică şi socială este acela de

- 65 -

“civilizaţie”. De-a lungul vremurilor definirea civilizaţiilor a evoluat unele au fost abandonate, altele modificate sau modificat numele şi termenul. Pentru începători, care nu au reuşit să parcurgă bibliografia mai veche, aceste lucruri sunt străine, nu cunosc termeni, definiţii, caracteristici. Pentru aceste culturi poate fi creată o structură de baze de informaţii. Acestea pot fi structurate pe următoarele grupe de idei: 9.6.1 ORIGINEA.. În acea bază bază pot fi incluse date despre opiniile unor cercetători, elementele caracteristice, locul de provenienţă, în cazul migranţiilor, drumul, elementele specifice etapelor timpurii, contribuţia fondului local etc. Ca un model practic ar fi cel din imaginea de sus, dar el poate fi redus sau dezvoltat, poate fi cuplat cu alte baze de date. 9.6.2 RĂSPÂNDIREA. unei civilizaţii, a fazelor sale are loc în diferite ţări sau provincii, cercetarea arheologică se desfăşoară în momente cu diferite intensităţi, se studiază de către diferite şcoli în acele provincii, se lansează anumite ipoteze. Toate acestea diferă de la o zonă la alta, la fel istoricul cercetărilor. 9.6.3 EVOLUŢIA unei civilizaţii diferă de la o zonă la alta, are diferite grupe, momentele cronologice, fazele sunt uneori diferite. În unele staţiuni civilizaţia cunoaşte o evoluţie în altele alta. Despre unele provincii există unele ipoteze privind evoluţia unei culturi, despre altele alta. Toate acestea formează ipoteze de lucru valabile mai mult sau mai puţin în timp. Uneori, în unele staţiuni, există doar unele complexe, nefiind strat de cultură. Pentru unele provincii civilizaţia are o evoluţie, pentru alte provincii alta, altă durată, alte caracteristici. Aceste baze de date, de cele mai multe ori, se cuplează cu altele. 9.6.4. DĂINUIRE, ROL. Dăinuirea unei civilizaţii, transformarea ei în alta, transmiterea unor elemente, dăinuirea unor elemente de tehnologie, cunoştinţe, obiceiuri, modă, elemente de cultură materială, de viaţă spirituală, de relaţii sociale sunt elemente ce trebuie reţinute ca probleme şi incluse în baze de informaţii. Uneori acestea pot fi descrise de date mai riguroase, situaţie care permite cuplarea cu baze de date. Precizarea acestor probleme este deosebit de importanţă, ea ţinând de evoluţia istorică. 9.6.5. LEGĂTURI – INFLUENŢE. Între două staţiuni, zone sau provincii din aceeaşi civilizaţie sau din civilizaţii diferite, variante ale unor culturi, se stabilesc o serie de relaţii definite prin importuri, legături sau influenţe. Precizarea acestora permite stabilirea unei clare opinii despre evoluţia, cronologia relativă sau absolută, legături economico sau teno-culturale. 9.6.6. STRATIGRAFIA ŞI CRONOLOGIA. Cumularea acestor date în baze de informaţii permite a se preciza care sunt caracteristicile, atributele comune, cele semnificative, sensul sau direcţia unor legături sau influenţe în raport de datări, sau datări relative în raport de date absolute.

Fig. 143

9.6.7. CULTURA MATERIALĂ (TIP, FUNCŢIONALITATE). Cele mai numeroase şi bogate informaţii privind cultura materială a diferitelor civilizaţii preistorice se află în mii de monografii şi reviste de specialitate. Studiul acestora este realizat de aproape fiecare nouă generaţie în parte. Unele sunt analizate după tip, altele după funcţionalitate. Unele informaţii ţin de istoricul cercetărilor şi nu mai au mari semnificaţii actuale, altele sunt publicări de materiale arheologice, sau situaţii arheologice şi fac informaţia absolut necesară analizei. Din aceste motive, analiza culturii materiale capătă deosebite mai ales în elaborarea unei inginerii a informaţiei. Demersu nostru este în direcţia sistematizării informaţiei, în vederea standardizării ei şi a realizării unor baze de date sau informaţii. Acest demers merge şi trebuie să

- 66 -

meargă în paralel cu descrierea materialelor vechi şi includerea lor în baze de informaţii. În paralel, situaţiile arheologice şi interpretările lor trebuie reanalizate şi incluse în baze de informaţii. Informaţia conţine opinia unui specialist sau a unui grup de specialişti, definite uneori ca şcoală. Această opinie se menţine, uneori, mai mult decât este firesc, prin autoritatea unor reprezentanţi de frunte ai acelor şcoli. Analiza claselor de specialişti, în raport de informaţiile existente, permite precizarea claselor de specialişti şi delimitarea indivizilor sau şcolilor. 9.6.8. AŞEZĂRILE ŞI LOCUINŢELE. Includerea datelor despre aşezări şi locuinţe, ca de altfel şi asupra materialului, se poate face din literatură sau, uneori, de pe teren. Până la apariţia unor baze de date despre toate staţiunile preistorice sau complexele unei staţiuni, care să fie accesibilă tuturor specialiştilor şi lansarea unor asemenea programe privind informaţiile din literatură despre aşezări, unele chiar lacunare, sunt necesare baze de informaţii. Aceste informaţii pot fi foarte bogate dar, de cele mai multe ori, datele sunt lacunare, în funcţie de informaţia recoltată sau interpretată. Un studiu specializat sau o analiză a lui, includerea lor în structuri de baze de date sau informaţii este absolut necesară.

Fig. 144-145

9.6.9. FORTIFICAŢIILE. Câmpurile pot fi similare celor despre aşezări, dar acestea presupun câmpuri noi cu date noi privind sistemul de fortificaţie, tipurile de şanţ, de val, de palisade, forme, distanţe, conţinut, datare. Acestea pot fi structurate liniar sau ierarhic. Structurarea ierarhică este mai economicoasă, dar ea presupune direcţionare sau cataloage pentru fiecare câmp. Nu reprezintă o problemă deosebită elaborarea cataloagelor sau dicţionarelor. Acestea trebuie să fie generale sau speciale, în funcţie de tipul de câmp sau bază. Cele generale presupun o anume tipologie anterioară codificării, ceea ce necesită o acumulare de informaţii, de date. Pentru unele sunt informaţii largi, pentru altele lacunare. În aceste situaţii, bazele de informaţii sunt trepte în realizarea unor baze de date.

Fig. 146

10. PACHETUL DE PROGRAME ZEUS
Pachet de programe privind gestionarea bazelor de date, aplicaţii prelucrări matematice şi informatice, operaţii cu matrici, prelucrări statistice, serieri, ordonări, clasificări.

- 67 -

Produsul este realizarea informaticianului Lucian Tarcea, de la Laboratorul de Arheometrie al Muzeului Naţional de Istorie al Transilvaniei şi prezintă concepţia unui colectiv de cercetare coordonat de către Gh. Lazarovici cu algoritmi matematici şi informatici elaboraţi de colective de matematicieni, informaticieni şi arheologi experimentate pe loturi de materiale arheologice rezultate din săpăturile, prospectările, analizele şi datările arheologice (Arheometrie! 1988; 2, 1990). Sistemul a fost prezentat la diferite simpozioane naţionale şi internaţionale. Lucian Tarcea – Gheorghe Lazarovici, (1992; 1993; 1994; 1994a). Lucrarea analizează şi pune în practică unele probleme privind stocarea, gestiunea şi prelucrarea datelor, informaţiilor arheologice şi a unor cunoştinţe acumulate de arheologie sau de ştiinţele interdisciplinare. Exemplele şi problematica asupra cărora ne-am concentrat atenţia privesc în special civilizaţiile preistorice şi metodologia folosită curent de preistoricieni, având în vedere analizele şi cercetările oferite de arheometrie, precum şi problematica pe care aceasta o ridică. Cercetările de până acum ale arheologiei au adus o mare cantitate de materiale şi informaţii din cele mai variate domenii. Aceste informaţii au fost selectate drept “informaţii” şi “cunoştinţe” având un mare dram de subiectivitate. Analiza lor impune, de asemenea, o subiectivitate din partea celui care le analizează sau le percepe. Cu toate acestea analizând informaţiile, în felul în care îl face orice arheolog, pot fi schiţate structuri de baze de informaţii, date comune pentru civilizaţiile preistorice în care informaţia poate fi stocată sub forma unor baze de date. Aceste baze conţin, adesea, date calitative, dar pot conţine şi date cantitative. Crearea unor baze de date oferă posibilitatea extragerii unor tabele de contingenţă care ar permite, prin prelucrări matematice, stabilirea unor clase sau grupe de atribute, determinarea unor reguli de evoluţie, stabilirea unor ierarhii de clasificare, determinarea unor factori care determină existenţa unor clase. Spre exemplu asemenea clasificări permit stabilirea unor clase de arheologi care definesc o civilizaţie şi evoluţia ei în funcţie de atribute sau asocierea atributelor şi situaţiilor arheologice. Aceasta s-ar apropia destul de mult de felul în care îşi construieşte un arheolog raţionamentele şi deci spre elaborarea unor reguli şi legi ce ar sta la baze de cunoştinţe. Pentru civilizaţiile preistorice s-au realizat baze de date şi baze de informaţii privind: denumirea civilizaţiei, originea, răspândirea, evoluţia, stratigrafia, cronologia, aşezări, cimitire, locuinţe, fortificaţii, ceramică, unelte, obiecte, plastica, podoabe, legături, influenţe, rol, credinţe precum şi date despre ambient: climă, faună, geologie, geografie; date despre analize (pedologice, fizico-chimice, osteologice, petrografice etc). Asemenea structuri pot fi extinse şi dezvoltate, dar se impun anumite rezerve. Structura şi principiile de realizare a bazelor de date au fost preluate de la cercetările din bazinul Ruhrului, realizate de prof. Luning – Peter Stehli şi alţii. Asemenea baze arheologice au fost aplicate pe săpăturile germano – sârbe din Voivodina, la Gomolava şi Foldvar, precum şi la săpăturile americano – germane de la Opovo. Bazele de date, având ca model sistemul german, au fost realizate la Cluj-Napoca sub coordonarea Zoiei Maxim şi Gh. Lazarovici şi au fost aplicate pe şantierele arheologice de la Iclod, Parţa, Tureni, Gura Baciului, Baciu – Str. Nouă, pentru săpături de salvare sau săpături mai vechi (Turdaş) (KALMAR 1990 a se vedea şi bibliografia). În afara bazelor de date, autorii şi-au concentrat atenţia asupra realizării unor baze de informaţii. Structura de organizare este cea prezentată de D. Clark în Analithical Archaelogy. Modul de realizare a bazelor poate fi diferit, pornind de la modul de lucru din prezent al arheologului consacrat care deţine un bogat fond documentar din literatură. Din bazele de date cât şi din bazele de informaţii se pot extrage date cantitative sau calitative care pot fi supuse unor algoritmi de clasificare, seriere, analiză factorială etc. Atât datele arheologice, arheometrice (incluzând în acestea şi cercetările interdisciplinare) pot fi supuse unor prelucrări superioare care urmăresc: prognoza, stabilirea unor reguli de evoluţie, probabilitatea de apariţie. Asemenea

- 68 -

probleme sunt legate de construirea unui sistem expert. Fiind vorba de o lucrare vastă, aceasta nu se poate realiza decât printr-o dezbatere şi o conlucrare comună, autorii şi-au propus să pună la dispoziţia specialiştilor un sistem de programe intitulat ZEUS, cuprinzând: o parte de gestiune a bazelor de date şi o parte de prelucrare a datelor (APL). Datorită numărului relativ mare de baze de date cu care se lucrează, acestea sunt grupate în cataloage, fiecare catalog corespunzând unui domeniu (sub domeniu) (ex. ceramică, unelte etc.). Pentru a folosi cât mai eficient memoria disponibilă a calculatorului şi pentru a mări viteza de introducere a datelor, bazele de date ce conţin câmpuri care se repetă (ex.: tipuri de ardere) se pot lega la dicţionare. În fiecare dicţionar se găsesc toate valorile posibile corespunzătoare câmpului respectiv. Pentru introducerea unei valori într-un astfel de câmp este suficientă folosirea unui cod corespunzător valorii. Prin acest mod de introducere a datelor se elimină greşelile ce pot apare prin omiterea unor caractere. Pachetul de programe Zeus cuprinde un sistem de gestionarea bazelor de date scrise în sistemul PARADOX căruia I s-au aplicat o serie de algoritmi de prelucrare, clasificare, ordonare, seriere, operaţii cu matrici scrise în Turbo Vision. Programul Zeus se poate lansa din directorul rădăcină prin comanda Paradox c:/zeus/zeus sau prin scrierea lui în Norton în fişierul c:/nc/nc/Zeus. Încărcat programul Zeus prezintă în partea de sus a imaginii o serie de meniuri marcate de ferestre ce oferă un minim de explicaţii utilizatorului. Programul oferă şi un minim de instrucţiuni prin ferestre şi prin helpu-uri (F1). După încărcarea programului Zeus tastâns orice tastă se intră în meniul principal ce necesită consultarea băncilor de date, alegerea lor şi operaţii cu acestea facilitate prin catalogare. Meniurile principale oferă următoarele: Date, Consultare, Dicţionare, Legături, Prelucrări, Utilitare, Quit. Date: permite selectarea unei baze de date, ce devine activată, baza de date trebuie convertită în PARADOX sau conversia ei se poate face prin fereastra Utilitare. Tastând Date se intră în cataloage şi subcataloage subordonate celor din meniul de cataloage. În acest fel se obţine o structurare a sistemului de fişiere de baze de date, de informaţii, analize, prospectări sau cunoştinţe. Cataloagele: în acestea sunt cuprinse marile direcţii ce permit o ierarhizare şi ordonare a categoriilor de fişiere. Subcataloagele: cuprind denumirea fişierelor în clar cu codul lor format din maxim 8 caractere cuprinzând date, analize, informaţii, prelucrări. Exemplu: în sistemul actual sunt ordonate baze de date, analize sau informaţii privitoare la ambient, cultura materială, viaţa spirituală, economică sau socială. Modelul poate fi din D. Clark, Analitical Archaeology, 1978 sau din sistemul BAZARH (MAXIM 1990, 95, fig. 1: LAZAROVICI-TARCEA 1992, 1993, 1994) şi date sau analize pedologice, fişe (sistemul naţional FAE), fişe de inventar, cartoteci, litoteci, baze privind determinări osteologice, structuri pentru obiecte, unelte, arme, podoabe, etc. În cataloage sau în subcataloage se pot face schimbări folosind instrucţiunile meniului prin folosirea urmăroarelor taste: F1 Help oferă instrucţiuni de folosire cuprinse în sistemul Paradox; F2 Selectează baza de date şi o încarcă; F5, F6 Memorează numele unei baze de date, analize sau informaţii şi o plasează în alt catalog sau subcatalog fiind repus cu F6; Din help se pot obţine informaţii privind folosirea tastelor Home, End, Insert, Delete, Page Down, Page Up, a săgeţilor de direcţie şi alte combinaţii de taste privind operaţii (copiere, ştergere, refacere, etc.); Consultare: fereastra oferă instrucţiuni privind introducerea, corectarea, ştergerea sau completarea informaţiilor, datelor şi analizelor din perspectivele baze; Direcţionare: permite crearea sau utilizarea unor dicţionare ce oferă posibilitatea scrierii şi păstrării, în cod sau în clar, a datelor sau informaţiilor folosind dicţionare, cuvinte cheie, cataloage de descrieri standard ş.a. Legături: editează legăturile pe care dorim să le activăm sau dezactivăm între bazele de date sau informaţii; Prelucrări: cuprinde un program de aplicaţii numit APL care permite o serie de extrageri din bazele de date, ana lize, operaţii cu matrici, facilităţi de editare. Prelucrările sunt scrise în turbo-vision. Ele cuprind grafice, extragere de tabele de contingenţă (matrici), scrieri (analiza de corespondenţă), clasificări (fuzzy), analiza factorială, operaţii cu fişiere ş.a. Quit: permite ieşirea din sistem şi intrarea în DOS. CONSULTAREA, INTRODUCEREA ŞI CORECTAREA DATELOR. În acest palier sunt furnizate informaţii şi realizate operaţii, facilitate de sistemul Paradox care conţine instrucţiuni de

- 69 -

folosire a tastelor şi a unor comenzi, sau combinaţii de taste, cerute de sistem. Fereastra conţine: Numele prescurtat al bazei de date; numărul de înregistrări din bază; F1 (help) cuprinde un minimum de instrucţiuni ce permit operaţii de editare, copiere, mutare, schimbare, ştergere şi refacere; F2 Permite ieşirea din baza de date, având funcţiuni de salvare; F3facilitează mutarea la un anume articol din înregistrările de pe ecran; F7 Schimbă formatul din formă tabel în forma ecran şi reciproc; Esc abandonează editarea cu opţiuni (da=salvare; nu=doar informare). Dicţionare. Meniul cuprinde catalogul de dicţionare în care sunt înscrise datele în cod sau în clar, (de regulă cu cuvinte cheie). Catalogul cuprinde: Indexul, Cod catalog (număr pe care îl dă automat pentru a regăsi în program); numele din dicţionar; numele fişierului; tipul de cod (atenţie! la datele metrice sau numerice se socoteşte ca fiind câmp metric). Până în prezent există următoarele câmpuri codificate: amestecul, arderea, categoria, culoarea, cultura, deţinătorul, domeniul sau sectorul de funcţionalitate, epoca, folosirea, forma, tipul, localitatea, netezirea, nivelul. Programul are codurile încorporate şi pot fi modificate, corectate, etc. Câmpul mai conţine meniuri pentru Esc (ieşire), Del (şterge), Enter (introduce), Ins (inserează). Legături. Acesta permite stabilirea legăturii dintre câmp şi dicţionare. Prin folosirea ei se face legătura între cele două, datele pot fi extrase în cod sau în clar, în funcţie de dorinţa aplicaţiilor sau necesităţile lor. Prelucrările. Acestea conţin, la această variantă de Zeus, 3 opţiuni: ? Realizarea unor grafice cantitative pentru baza de date selectată; ? Extragerea de tabele ce cuprinde matrici sau tabele de contingenţă – operaţie care stă la baza calculelor şi prelucrărilor statistice, clasificări sau informaţii selectate; ? Serierile şi clasificările conţin prelucrări statistice asupra unei matrici (tabel de contingenţă). ? Extragerea de grafice cuprinde graficul sumei sau mediei pe coloană (socotind că în bazele noastre de date sunt alese atributele cu caracter matric, calitativ. Acestea cuprind două variante Suma şi Media). Suma şi Media în fereastră sunt opţiuni şi facilităţi necesare încadrării imaginii în pagină. Meniul conţine operaţiile de comandă: Esc, F2 grafic, F3 cut, F4 paste (păstrează), F8 opţiuni. La acestea se adaugă tastele direcţie care permit alegerea acelor elemente ale căror grafice se pot afişa. Acestea pot fi facilităţi de: afişare pe ecran; editare ce cuprinde date pentru imagini sau tipărire; tipule elementelor pe linia 1 şi linia 2 din grafic; Operaţiile de lucru constau din alegerea elementelor cu săgeată. Tabelul extras cuprinde date despre atributele din bază şi caracteristicile sau valorile acestora. Execuţia. Lansând comanda F2 pe grafic în meniu apar operaţiile de lucru. Pentru început recomandăm folosirea ecranului ce oferă posibilitatea obişnuirii cu datele şi conţinutul bazei şi o primă vizionare a datelor. Tastând Enter se face suma tuturor elementelor ale căror valori sunt afişate în procente pe ecran. Din date se poate observa care sunt elementele şi repartiţia lor. Unele opţiuni permit eliminarea unor caracteristici care domină sau sunt în procente nesemnificative, rămânând elementele principale. Prin folosirea opţiunilor se măresc posibilităţile de analiză şi studiu statistic asupra mulţimii de date. Folosind tastele de comandă: F3 taie respectivului element, fiind repus cu F4. Tasta F8 permite schimbarea caracterelor pentru modificări la titlu, font, caractere, format, aliniere sau unitate de măsură în cm ori inci. Extragerea de tabele reprezintă principala opţiune pentru extragerea şi clasificarea datelor. Aceasta permite extragerea de matrici calitative din mulţimea de date. Această tastă are opţiunile: Selecţie; Construire; Vizualizare;

- 70 -

Salvare; Selecţia permite extragerea unui tabel (tabel de contingenţă, matrice) prin definirea situaţiei arheologice în funcţie de atribute sau caracteristici sau alte combinaţii dintre aceste elemente, folosind atribute sau seturi de atribute, situaţii sau seturi de situaţii. Extragere foloseşte un Filtru care permite selectări multiple, după dorinţe, supuse unor condiţii. Filtrul selectează un element sau o serie de elemente, o situaţie sau seturi de situaţii, un atribut sau seturi de atribute. Un scurt meniu oferă un minimum de informaţii privind folosirea programului sau a restricţiile impuse de sistem. Extragerea unui element se face folosind opţiunea cu numele elementului respectând grafia din bază. Când există mai multe elemente, se pot folosi instrucţiuni ca or (sau), and (şi). Odată extragerea făcută, se pot face observaţii asupra ei, folosind secvenţial opţiunile Construire şi Vizualizare. La consultarea datelor se poate observa situaţia şi reveni la selectare în funcţie de dorinţe. Construire şi vizualizare. În aceste ferestre există un meniu ce ofer multiple posibilităţi de consultare, ordonare, analiză, studiul datelor, reducerea numărului de atribute folosind procente (F7 cu 0,1%, F8 cu 0,35%), eliminarea unor posibilităţi sau situaţii folosind diferite instrucţiuni din meniu. În cadrul meniului există numeroase posibilităţi de consultare a datelor (Go to permite mutarea cursorului la un număr de articol), de verificare a lor, de ordonare descrescătoare a atributelor selectate în coloană (tasta F4), de ştergere a unei coloane cu valori selectate (tasta F3), de reprezentare a datelor grafice ale coloanelor cu atribute (tasta F7), de ştergere a unei linii (tasta del), de inserare (tasta ins). Datele sunt salvate cu tasta F2. Salvare. Opţiune este destinată salvării matricei selectate în fişier ASCI cu extensia*. dat. Operaţia este încheiată, ea permite reluarea selectării pentru altă matrice sau tabel de contingenţă pornind de la Selecţie. Ultima selecţie, dacă se trece la prelucrări, serieri este încărcată direct în programul de aplicaţii (APL). Prelucrări, serieri. Această fereastră oferă posibilitatea intrării direct în programul de aplicaţii (APL). Acest program poate fi lansat direct din directorul /ZEUS/ sau intră din el dacă a fost o bază oarecare selectată. 10.1 Anexele programului Zeus. 10.1.1 Programul APL (aplicaţii) Programul APL (prelucrări, serieri din Zeus) este scris în Turbo – Pascal – Turbo Vision şi conţine o interfaţă cu utilizatorul standard (editare, lucru cu ferestre, meniuri). Acesta conţine meniurile de lucru, în partea de sus a ecranului şi “short-cut” (=apelarea prescurtată a meniurilor), în partea de jos a ecranului. Ferestrele, marcate cu culoare diferită pentru comenzi prin iniţiale, conţin subferestre cu posibilităţi de selectare prin bara de selecţie sau prin folosirea iniţialei marcată, sau a tastelor de comandă. Fişiere (F) fereastra conţine principalele operaţii de lucru cu fişiere. Aceasta are următoarele opţiuni: Deschidere permite deschiderea unor fişiere cu extensia . dat. La dorinţă pot fi deschise şi alte fişiere cu alte extensii (*.ser; .ier; .fac) sau cu orice extensii (*.*). Salvează sau F2 salvează ecranul existent. Salvează în …permite salvarea în alt director sau cu alt nume. Print oferă facilităţi de printare a ecranului. Schimbă directorul permite schimbarea directorului curent. Comenzi DOS permite lansarea unor comenzi şi operaţii din DOS fără a ieşi din APL. Ieşire sau Alt+X Editare (E) fereastra conţine facilităţile de editare ale textului de pe ecran având următoarele opţiuni: Undo reface ultima comandă. Taie sau Shift+Del taie textul marcat. Copiază copiază textul marcat şi îl păstrează în clipboard unde poate fi vaăzut. Paste repune din clipboard ceea ce a memorat. Arată clipboard-ul pune pe ecran conţinutul memorat. Şterge sau Ctrl+Del. Căutare fereastra conţine facilitări de a găsi, înlocui sau căuta mai departe în funcţie de opţiunile dorite.

- 71 -

Găseşte
Înlocuieşte Caută mai departe Ferestre. În acestea sunt prezentate modalităţile de lucru cu ecranele: închide, deschide, zoom, cascade şi altele ce permit mutarea, copierea, consultarea dintr-o fereastră în alta. Dintre meniuri cel mai important în care au loc toate prelucrările se numeşte Tabele compus din opţiunile Format, Transpusa, Serieri, Clasificări, Analiza factorială. Fiecare din acestea are o serie de instrucţiuni şi valori pentru care este necesară cunoaşterea unor noţiuni de statistică, de clasificare şi seriere, cele mai multe dezbătute în curs. 10.1.2 ARHEOAPL. 10.1.3 APLWIN 10.2 INTERPRETAREA UNOR DATE DIN ZEUS. Selectând din cataloage GB (Gura Baciului) putem alege şi studia un complex din staţiune de la Gura Baciului. Să luăm de exemplu B1 (bordeiul 1), deosebit de interesant pentru materialele pe care le conţine. În aceeaşi bază de date la Alba Iulia sunt incluse unele date de la Ocna Sibiului de aceea se foloseşte un filtru de staţiune prin folosirea codului poştal sub următoarea formă grafică “3458” pentru a selecta doar materialele de la Gura Baciului sau un alt cad pentru Ocna Sibiului. Un alt element de filtru pe care-l folosim, pentru complex, pentru a selecta doar “B1” (bordeiul 1). Continuând selectarea pe linie, marcăm cu Y o serie de elemente ca atribute (categorie, culoare exterioară, interioară, amestec, netezire, ardere) şi pe coloană adâncimile de săpare din umplutura bordeiului. Apăsând F2 Selectare este încheiată şi se trece la Constituire şi Vizualizare. Din selecţia de mai sus au rezultat 142 de înregistrări cu atributele mai sus alese. În acest caz se pot face o serie de alte selectări şi ordonări, necesare arheologului de a se convinge de natura, conţinutul, calitatea şi cantitatea materialului selectat. Pentru aceasta programul oferă posibilitatea folosirii următoarelor taste: F4 oferă o ordonare descrescătoare permiţând observarea elementelor dominante sau caracteristice. F7 oferă un prim grafic începând cu precizarea numărului total de fragmente din înregistrarea realizată pe linie. Graficul permite şi o raportare faţă de total, din care grafic se poate observa asocierea elementelor dominante. Prin mutarea cursorului şi ordonări succesive se pot obţine date metrice despre toate coloanele (respectiv atributele selectate). F3 În cazul în care dorim să eliminăm o coloană se foloseşte tasta F3. Atenţie ! dacă tasta este pe ultima coloană aceasta nu poate fi tăiată deoarece cursorul nu se mai poate muta spre dreapta şi apare o eroare şi se iese din program. În acest caz se încarcă din nou Zeus şi baza de date. Salvarea datelor se realizează selectând salvare şi scriind până la 8 caractere numele fişierului, preferabil cu extensia * dat.. Dacă nu se mai doresc alte selectări se poate ieşi din fereastră apăsând Esc şi trece la nivelul anterior, la Serieri, Clasificări. Odată cu acestea, apare un nou ecran (al ALP-ului, programul de aplicaţii), iar ultima salvare este încărcată pe ecran în formă de tabel în cod ASCI. Intrând în meniu cu tasta F10, selectăm pentru prelucrări T (Tabele), din care selectăm prima opţiune F (Format), imediat tabelul este ordonat pe linii şi coloane. Notă: pentru a vedea marginea dreptă a tabelelor, când coloanele sunt prea numeroase, folosim tasta săgeată în jos sau tasta Page Down, iar cu săgeată spre stânga trecem imediat la capătul rândului următor, având în imagine coloanele cu datele adâncimilor. Serierea.

- 72 -

O primă prelucrare a datelor este de preferat să înceapă cu serierea. Programul de seriere se lansează cu S (Seriere) intrând în execuţie. Programul are un contor până la 50, ce acţionează mai încet sau mai repede în funcţie de mulţimea datelor sau de puterea calculatorului. Din studiul tabelului seriat, din bordeiul 1, luat ca exemplu, observăm ordinea adâncimilor este –10, -50, - 20, - 40, 30 m. Studiind corelaţiile (prin corelaţie în acele tabele sunt definite liniile şi coloanele cu atribute comune şi cu cele lipsă!) observăm că o serie de adâncimi sunt ne corelate sau care au corelaţie negativă. Mai observăm că nici materialele de pe fundul bordeiului (-50 cm) nu sunt corelate. După dorinţă se pot elimina unele linii. În cazul în care sunt coloane de eliminat se foloseşte opţiunea T (Transpusa). Această operaţie schimbă liniile cu coloanele. Marcarea sau ştergerea unei linii se poate face folosind Maus-ul sau folosind facilităţile programului Turbo Pascal în care a fost scris programul APL-ul (în Turbo Vision). După tăierea liniei respective trebuie modificat nr. de linii la câte au mai rămas, altfel programul dă eroare şi iese din sistem. Revenirea la vechea ordine se face folosind din nou facilităţile transpusei (F10, T, S). În acest moment serierea poate fi reluată cu noile atribute. Atenţie! dacă numărul de linii este mai mic decât atributele se pierd unele linii din coada tabelului. Această observaţie poate fi folosită şi la o eliminare a liniilor din josul tabelului. În exemplul concret observăm că după eliminarea liniei de – 10 cm se obţine o nouă seriere. Din date se observă – 50 este ne corelat, iar între – 20 şi – 40 este o singură corelaţie (fragment din pastă fină de culoare roşie sângerie, vezi ex.). Din seriere se mai observă că materialele de la –30 cm nu sunt corelate cu –40 cm, deşi sunt în număr mare. În coada tabelului au rămas un număr mare de atribute cu 0, ele provenind de la cele eliminate la – 10 cm. Valabile au rămas 43 de atribute pe 4 coloane. O primă concluzie este aceea că fragmentele ceramice descoperite la – 20 cm sunt caracteristice pentru o adâncime de – 40 cm. O a doua este că adâncimea de – 30 cm nu este corelată, situaţie ca şi la – 10 cm. Din cele de sus rezultă o primă concluzie, deosebit de importantă: că unele materiale din bordei aparţin stratului de cultură ce suprapune bordeiul, nefiind corelate, ele ajungând probabil în umplutura bordeiului prin tasarea pământului sau prin altă împrejurare. Din cele de mai sus se pot reţine unele observaţii stratigrafice deosebit de importante pentru arheolog şi mai ales poate fi precizată evoluţia atributelor. Pentru a vedea mai bine corelaţiile dintre situaţii (în acest caz adâncimile, de pe coloane) se poate folosi şi sistemul de clasificare cu mulţimi nuanţate sau mulţimi fuzzy. Alegând C (Clasificare) apare un nou meniu pentru clasificări fuzzy. Acesta oferă diferite posibilităţi de clasificare, în funcţie de ponderea şi tipurile clasificării. Acesta oferă posibilităţi diferite de clasificare: Valoarea prag a indicelui de polarizare=2; Eroarea maximă admisă (0,01 până la 0,0001); - Ponderea clasificării cu prototipuri lineare; ce oferă 6 opţiuni Clasificare, Normalizare, Pondere şi combinaţiile dintre ele. Acestea reprezintă diferite modalităţi statistice pentru clasificarea diferitelor tipuri de date. Selectarea acestora se face cu tasta Alt+litera îngroşată. Prin Enter este lansat programul (sau OK cu mausul). Programul se desfăşoară, iar în desfăşurarea lui prezintă indicii de polarizare ai cluserilor de la cei mai puternici la cei mai slabi. Odată încheiat programul acesta prezintă clasele atributelor. Acolo sunt opţiuni prin care pot fi clasificate caracteristicile. Atenţie: durata clasificării prea lungă sau eroare de timp apare la matrici prea mari sau la date disparate. F2 salvează ceea ce se află pe ecran în fişierul din care a fost deschis. Pentru salvare sunt şi opţiuni din fereastra File. Alt+F3 închide fereastra. Analiza factorială Aceasta este o metodă statistică mai fină de clasificare care exprimă numărul şi ponderea factorilor ce determină o clasificare. Ea se naşte prin rotaţia ortogonală a unei matrici de corelaţie. Lansarea programului se face prin selectare cu taste sau Analiza factorială. Clasificarea este realizată mai rapid sau mai încet în funcţie de mărimea matricilor de date. Programul prezintă numărul de factori care determină clasificarea precum şi ponderea lor. Această matrice de factori şi atribute poate fi seriată folosind opţiunea seriere în acest fel se poate obţine cea mai bună corelaţie a factorilor dispuşi pe diagonala principală. În cazul rezultatului concret cu B1 se poate observa că la un pol se află factorul 2, cel care determină clasa de

- 73 -

obiecte de la –50 cm, fiind mai slab, iar cea mai puternică clasificare (cu cele mai multe materiale) se află la celălalt pol, cu factorul 3 (-30 cm), determinate de adâncimea care conţine cele mai numeroase materiale. L. Tarcea – Gh. Lazarovici la Ljubljana, 1993; Cluj-Napoca 1994;ZEUS. 11. CERAMICA PREISTORICĂ 11.1. Originea şi apariţia ceramicii

Prelucrarea ceramicii este unul dintre cele mai vechi meşteşuguri socotită de unii ca fiind practicată de femei, ca ramură mai tânără a împletitului. Cele două meşteşuguri sunt puse în legătură cu unul dintre procedeele cele mai de confecţionare a vaselor din fâşii (suluri de lut), aranjate în inele sau sprirală. Procedeul era întâlnit până nu demult în Rhodezia de nord şi în Noua Guinee (LIPS 1960, 192). Cercetătile arheologice din Orientul Mijlociu, Orientul Apropiat şi Anatolia au demonstrat că cele mai vechi ceramici apar încă din orizonturile preceramice, la Hasunna, Jerichon, în sudul Anatoliei la Hacilar şi Catal Huyuk, în Ciclade la Kirokitia, în Thessalia la Argissa, Otzaki, Sesklo, Achileion ş.a (H 75, 9; MULLER+KARPE 1968, 76-77; M 84, 7; M 215, 446; t 116, 83; T 119, 39-40, 45-47; H 75, 9-11, 35; H 69, 162; g 1743, 282-285; N 72, 65+90). Procesele de migraţie şi difuziune, pornite din Orient, au dus la geneza neoliticului şi la răspândirea ceramicii, legată direct de procesul de sedentarizare. Un loc important în cadrul acestui proces, pentru regiunea carpato-dunăreană, l-au jucat descoperirile de la Gura Baciului care demonstrează procesul de migraţie petrecut, începutul procesului de neolizare şi vechimea lui (VLASSA 1972; 1972a; 1976; 1981; 1981a; LAZAROVICI 1977; 1984; 1991). Acest fenomen se petrece şi în alte zone ale ţării: Cârcea şi Grădinile în Oltenia (NICA 1975; 1976; 1981), Ocna Sibiului (Paul 1995), în zone învecinate în Ungaria la Szaravas-Ob. 23 (Makkay 1996), în Iugoslavia la Donja Branjevina (Karmanski 1968; 1994), Grivac, Lepenski Vir III (Serjovic 19**). Ceramica neolitică, prin tehnologia ei, formele plastice realizate, sculptura în lut, simplă sau monumentală, vasele antropomorfe sau zoomorfe, lustruirea sau pictarea depăşeşte limitele meşteşugarilor, realizându-se în lut adevărate opere de artă neolitică. Prelucrarea, analiza şi cercetarea ceramicii ridică mai multe probleme tehnice. 11.2.PROBLEMELE TEHNICE ALE TEHNOLOGIEI CERAMICII. 11.2.1 LUTUL. Compoziţia chimică silice, alumină şi apă; fier, alcaline, pământuri alcaline. Compoziţia geologică. Argila se formează din alterarea rocilor şi combinaţii chimice ulterioare. Din serie fac parte argilele şi loessurile, caolinitul format din cristale fine. Diferenţele sunt determinate de impurităţi. Grupele lutului: * caolinitele, formate din hidrarea silicatului de aluminiu, cristalizate apoi hexagonal; ? montmorillonite au la bază bentonitele, formate din descompunerea cenuşii vulcanice. ? bentonitele sunt roci, din grupa montmorillonitului, argiloase de culoare albă, galbenă sau neagră, rezultate din alterarea tufurilor, sau a sticlelor vulcanice, depuse în ţara sau pe fundul mărilor. Cele mai cunoscute zăcăminte sunt la Tufari (Banat), Valea Chiorului şi Răzoare (Cluj). ? illite, micaceuri, au silicat de aluminiu hidrat cu magneziu, fier, potasiu incluse în moleculă. Ele au, uneori, moscovit în structură. 11.2.2 ORIGINEA ŞI OCURENŢELE LUTULUI. Argila este o rocă sedimentară, constituită mai ales din silicaţi hidraţi de aluminiu. Formarea lutului (argila) este rezultatul unui proces complex născut din reducerea mineralelor, alterare, separare, redistribuire şi recristalizare. Pornirea de bază este de la alterarea mineralelor de feldspaţi (au la origine silicaţi de aluminiu, feldspat de potasiu, carbonat) sau procesul de caolinizare, la care se adaugă material detritic (cuarţ, miceuri), geluri feromagnetice şi silicioase, carbonaţi, resturi de organisme (scoici) fisile pisate (ca ex. la Gura Baciului, determinări prof. Ghergariu Lucreţia, de la Facultatea Geologie din Cluj) vezi Gura Baciului, Cluj-Napoca 1995, p. 209 şi urm. Culoarea argilei este variată, în funcţie de procentul de oxizi şi substanţa cărbunoasă. În ţară argila este răspândită şi exploatată, în munţii Pădurea Craiului, la Damiş, (Crişana), Vulcan (Braşov), Anina (Banat) şi în altele numeroase puncte,

- 74 -

pentru cărămizi şi olărie. În unele asemenea zone se află centrele de olari. 11.3. PROPRIETĂŢILE FIZICE. 11.3.1 TEXTURA sau fineţea texturii lutului este importantă în procesul de prelucrare şi ardere, deoarece joacă un rol în plasticitate şi fuzibilitate, în procesul arderii şi al stării coloidale. Pentru structră vezi MORARIU 1977; MORARIU-SOROCEANU 1988; Ghergariu Lucreţia, Gura Baciului, Cluj-Napoca 1995, p. 209 sqq. Influenţa primară asupra texturii o joacă incluziunile nonplastice (pleavă, mâl, nisip). Structura şi porozitatea lutului afectează textura. Variabilitatea texturii depinde de caracteristicile lutului şi metodele de preparare. Unele luturi conţin în structura lor unele materiale ca nisip, mâl sau mică. În unele materiale au fost introduse cioburi pisate, pleavă, resturi organice, nisip, pietricele, amestec ce ţine de procesul tehnologic de preparare. Aceste adausuri se numesc degresant. Adoptarea unor termeni standardizaţi pentru descrierea texturii este esenţială. În funcţie de textură, unii arheologi definesc ceramicile ca fiind “fine” sau “uzuale”, alţii introduc, pentru unele civilizaţii, şi categoriile “intermediară” sau “semifină”. Geologii acordă o atenţie deosebită scării de granulaţie a sedimentelor a cărei aplicare este perfectă. Între cele mai des folosite la ceramică este scara lui WENTWORTH (1933) care constă în:

Numele..................dimensiunile în mm Pietriş...............6.4-4 Granule............4-2 foarte grosolană.... 2-1 grosolană ............... 1-0,5 medie....................... 0,5-0,25 fină..........................0,25-0,125 foarte fină ................ 0,125-0,0625 praf....................0,0625-0,00390 Acestea pot fi observate direct, dar şi cu ajutorul microscopului. Limitele de sus sunt arbitrare, ele vorbesc doar de partea dominantă în compoziţie. Nu toate particulele pot fi observate în luturi (cele de aceleaşi nuanţe cu lutul se observă greu, dacă însă sunt culori opuse, se observă mai uşor). O altă metodă este acea de a compara cu standardele existente. Aceasta ar porni de la extreme: de la densă la deschisă. Folosirea tehnicilor microscopice oferă posibilitatea măsurării cantitative. Unele elemente, care nu sunt vizibile, pot fi analizate cu ajutorul acizilor, ce le pun în evidenţă, dizolvând alte particule. Suprafaţa texturii priveşte felul cum este aranjată structura la suprafaţa vaselor, ca urmare a procedeelor de finisare (netezire sau lustruire). Aceasta este determinată de textura pastei şi metodele de finisare. După acestea sunt recunoscuţi în prepararea ceramicii 4 factori: degresantul, calitatea lutului, condiţia lutului în timpul finisării, metodele de finisare. Efectele finisării, la suprafaţă, sunt diferite atunci când finisarea se petrece în timpul modelării, după uscare sau după o primă ardere (coacere?). Fiecare din acestea lesă diferite urme pe suprafaţa vasului, observabile direct sau cu ajutorul microscopului. Urmele sunt în funcţie de plasticitatea lutului, metodele sau uneltele folosite. 11.3.2 STAREA COLOIDALĂ afectează structura la nivelul micro particulelor şi al moleculelor. Limitele acestei stări sunt apreciate între 5 microni şi 1 milimicron, dimensiuni în care particulele constitutive sunt între cele ale moleculelor şi ale suspensiilor. Coloidul lutului este important în relaţia de plasticitate. 11.3.3 PLASTICITATEA este o proprietate a materiei prime ceramice de a forma cu apa o pastă care îşi menţine coeziunea după ce a fost frământată şi uscată. Chimia coloidală a contribuit la înţelegerea mecanismului legăturilor dintre particule.

- 75 -

Plasticitatea se pierde odată cu dezhidratarea şi creşterea porozităţii. La temperaturi joase unele minerale nu se deshidratează, astfel încât nu îşi pierd din plasticitate.

11.3.4. CULOAREA ceramicii este dată de impurităţile organice sau compuşii oxizilor de fier. Lutul lipsit de impurităţi este alb. Materialele organice prin ardere se transformă în carbon cenuşiu sau negru. Hematitul şi diferitele forme ale oxizilor ferici, goethit şi limonitul dau naştere unor culori roşii, brun şi galben. Din luturi de culori diferite se obţin ceramici de aceeaşi culoare (vezi ex. SHEPARD 1954, 17). Lut ceramica alb, cenuşiu, negru …......... albă crem, galben, cenuşiu, negru, brun – cenuşiu, brun…. negru (piele de bivol); galben, roşu, brun, cenuşiu, negru…..roşu şi brun; toate culorile…...........................cenuşiu închis şi negru Experienţa a arătat însă că două părţi ale aceluiaşi vas, la o ardere secundară, pot da naştere la culori total diferite (ex. negru şi roşu).

11.3.5. POROZITATEA este una dintre proprietăţile de bază ale lutului. Aceasta are efect asupra densităţii lutului, tăria, permeabilitatea, rezistenţa la abraziune, rezistenţa la şocurile termale. Porozitatea ceramicii este determinată de curba de absorbţie la imersare în apă. Aceasta este importantă pentru înţelegerea procesului şi dinamicii uscării şi oferă date despre natura materialului (granulometrie). Structura porozităţii depinde de granulometria lutului şi condiţiile de ardere (MORARIU-SOROCEANU 1988, fie. 1-2). Porozitatea este definită de raportul dintre volumul piesei şi volumul pororilor. Aceasta este determinată de proprietatea de a permite unui lichid sau gaz să pătrundă în porii corpului. Porozitatea creşte rezistenţa ceramicii arse. Porozitatea depinde de temperatura de ardere. Astfel 45-50% la 945ºC şi 30-40% la 1300ºC (pentru caolin şi altele, ce con ţin puţine lichide). Porozitatea creşte în prima parte a arderii cu 10%, se accentuează în vremea oxidării carbonaţilor, dar scade la începutul vitrifierii. La restrângerea ce se petrece în urma vitrifierii se micşorează porozitatea. Porozitatea se poate determina în laboratoare (MORARIU-SOROCEANU 1988; SHEPARD 1976, p. 127-130). Unele studii precizează 3 categorii de propoziţii: 5% joasă, 5-15% moderată; 15% înaltă. Categorii de porozităţi, stabilite pe baze unor analize pe ceramici din Transilvania şi Ungaria: - categoria I, ceramica uzuală are porozitatea între 10*2 10*5 radii, (A) la temperatura de 500ºC la ceramica Latene, de origine dacică, de la Pecica-Şanţul Mare. - categoria II, 1x10*3 şi 5x10*4 A la temperatura 700ºC. În această grupă de porozitate intră ceramica din epoca bronzului şi ceramica dacică de la Pecica-Şanţul Mare. - categoria III, 2x10*3 A pâna la 2,5x10*4 A, arsa la temperatura 900ºC în aceasta intra ceramica elenistica şi celtică.

- categoria IV, 2x10*3 pâna 8x10*3 A arsa la temperatura de 900-1000ºC intra ceramica dacica şi romană. 11.3.6. IMPURITĂŢILE LUTULUI. Depind în bună măsură de formarea şi depozitarea lutului. Lutul conţine, în general, cuarţ, feldspaţi, micaceuri, carbonaţi, oxizi de fier, diferite forme de titaniu şi variate minerale rare. Alte luturi conţin

- 76 -

materiale organice, organisme, scoici calcaroase. Acestea au importanţă la ardere, uscare, plasticitate, modelare, culoare (oxizii de fier hematit, goethit, magnetitul, pirita, siderit, silicaţi ş.a.) etc. Materialele organice au ajuns în componenţa lutului în diferite perioade. Resturile vegetale au o origine recentă. Alte materiale organice (bituminoase, asfalt, carbonaţi de calciu) ajung în argilă, în diferite perioade geologice, în procesul sedimentării. 11.3.7. EFECTUL ARDERII ASUPRA LUTULUI. Efectul arderii este diferit, în funcţie de minerale şi impurităţi. Constatările de laborator au arătat că pe măsura dezvoltării tehnologiei ceramicii minerale din lut rol esenţial, iar reacţiile lor sunt principale.

11.3.8. EFECTUL ARDERII ASUPRA MINERALELOR. În structura atomică a lutului ars pot fi determinate momentele critice ale temperaturii cu ajutorul analizelor de difracţie cu raze X. La diferite, mineralele încep procesul de cristalizare, marcat prin curba de ardere diferită pentru felurite minerale, care prin ardere se deshidratează şi pierd structura cristalină. Studiul structurii lor permite specialiştilor precizarea temperaturilor de ardere după comportarea diferitelor minerale în procesul arderii. De exemplu, caolitul pierde combinaţia cu apa începând de la temperatura de 450ºC până la 600ºC. Alte minerale cum sunt montmorilonitele pierd apa între 100-250ºC, dar distrugerea sistemului cristalin începe la 600ºC, când apa din structura cristalină s-a pierdut. În cazul latticeii dezhidratarea începe între 850-900ºC, însă în jur de 950ºC, silica începe cristalizarea şi procesul de formarea sticlei (vitrifiere). În alte minerale aceste procese pot începe la temperaturi diferite.

11.4. STADIILE ARDERII Efectele asupra proprietăţilor fizice ale ceramicii sunt: deshidratarea, oxidarea şi vitrifierea. 11.4.1 DESHIDRATAREA se petrece în procesul de ardere în diferitele ei faze şi la felurite temperaturi. Pierderea plasticităţii este legata de creşterea porozităţii. 11.4.2 OXIDAREA este o schimbare chimică, fiind efectul impurităţilor din lut, în special a componenţilor carbonului şi fierului. Oxidările incomplete sunt determinate de diferite condiţii de ardere: ardere scurtă, la temperaturi joase; lipsa sau limitarea oxigenului în atmosfera arderii ş.a. Diferite minerale din compoziţia lutului accelerează sau frânează procesul oxidării, în funcţie de reacţiile chimice ce se produc în timpul arderii. Efectele arderii asupra proprietăţilor fizice ale ceramicii se petrec în cursul procesului de ardere. Procesul de vitrifiere însă duce la reducerea porozităţii. Schimbarea culorii este valabilă şi subtilă, fiind determinată de un număr mare de factori. Carbonaţii parţial oxidaţi dau culori de cenuşiu, brun, negru-cenuşiu. Cele mai multe culori depind de oxizii de fier, care dau culori ce variază de la cenuşiu deschis sau roşu la galben, brun, roşu, vişiniu, brun ciocolatiu, sau câteodată, negru fiind determinate de compoziţie, sau atmosfera de ardere. Alumina dă, uneori culori de cenuşiu sau galben. 11.5. DEGRESANTUL MATERIALELE NONPLASTICE (sau TEMPER). Termenul este folosit de ceramiştii moderni pentru definirea ceramicii preistorice care ar conţine, în compoziţia ei, impurităţi constând din roci, minerale şi alte materiale. Acest termen are şi sensul de a defini materialele a căror sursă este nedeterminată. Funcţiile materialelor nonplastice sunt greu de definit deoarece efectele impurităţilor sunt greu de precizat, fiind determinate de capilaritate, de spaţiul dintre particule, de textură ş.a. 11.5.1. MATERIALELE FOLOSITE CA IMPURITĂŢI, DEFINITE DE ARHEOLOGI CA DEGRESANT constau din un număr mare de roci, cu origini diferite (şisturi şi micaşisturi, dolomite, tufuri, gnais), materiale organice aflate în pământuri, nisipuri sau adăugate (fibre vegetale sau animale: paie, pleavă, păr, pene, scoici ş.a.). Efectul lor este diferit, unele întăresc, altele slăbesc textura ceramicii. Comportarea lor la ardere şi în procesele chimice este diferită. Efectul arderii asupra acestor materiale este foarte variat, el incluzând procesele de deshidratare, oxidare, reducere,

- 77 -

inversiune, descompunere şi fuziune. Unele din acestea depind de altele. Unele dintre impurităţile adăugate, la diferite temperaturi îşi schimbă stadiile de ardere. Studiul lor poate da indicii importante, asupra temeperaturilor de ardere (ca exemplu: inversarea cuarţului din alfa în beta se petrece la 572+ -5ºC, când are loc şi o schimbare de volum de 2%; alte schimbări ale lui se petrec la 870ºC sau 1470ºC). Unele minerale se umflă sau se strâng în procesul de deshidratare (dolomitul, mica, moscovitul), care sunt efecte şi procese secundare ale substanţelor folosite. 11.6. PIGMENŢII şI PICTAREA Principala caracteristică a unor pigmenţi este ca ei să îşi păstreze culoarea după ardere şi să se menţină la suprafaţa vasului. O listă de pigmenţi, cuprinsă în Trial Data on Paiting Material (1939), precizează că dintre mineralele native, folosite la pictate, doar 13 pot fi arse. Dintre acestea doar 5 sunt luturi, din care 4 pigmenţi din oxizii de fier, magneziu, minereu de fier-magneziu, cenuşa vulcanică şi pământurile diatomaceous. Aceştia sunt însă pigmenţii folosiţi de artişti la obţinerea glazurilor, la porţelanurile tari, cu includeri de oxizi de cobalt, iridiu, uraniu, platină, crom, cupru, nichel, magneziu. În ceramica preistorică culorile variază de la negru, brun, roşu la alb, provenite din oxizii fierului. Roşu şi oranjul oxidului feric din lut, la temperaturi mari, se schimbă în brun, ca urmare a fuziunii cu silicaţii. Atmosfera de ardere, în cazul oxizilor de fier, are efecte asupra culorilor. Ceramice negre şi negru-brun se obţin din oxizi de fier, minereu de fier – magneziu, grafit carbon (extracte din plante); brun închis se obţine din minereu de fier-magneziu; roşu, oranj, rosu-cenuşiu, galben, negru-cenuşiu provin din oxizi de fier şi luturi feruginoase. Albul se obţine din carbonaţii de calciu. Picturile vitroase au la bază combinaţii de minereuri de cupru, fier şi magneziu. Macro fotografiile pe o suprafaţă pictată arată diferenţele de nuanţă dintre fond, pictură sau colodiu folosit ca fond. Aspectul exterior pare normal, dar la macro fotografii se pot vedea detalii, care, de obicei, scapă ochiului, iar detalii importante pentru specialistul care studiază tehnica de pictare rămân necunoscute. 11.6.1. Pictarea cu carbon. Pictarea cu carbon se realizează din extracte de plante sau din folosirea grefitului. 11.6.2. Extracte de plante. Din diverse plante se obţin culori cu care se pictează. Astfel din concentrat de Peritomia serulatum (guaco, folosită de amerindieni) amestecată cu apa se obţine negru-satinat. În Mali, vasele înroşite în foc sunt introduse într-o baie de uleiuri, procedeu numit “călire”, în urma căreia vasele primesc o frumoasă culoare neagră, ca urmare a carbonului absorbit în procesul de călire (Facko Traore 1996). 11.6.3. Pictarea cu grafit. Grafitul este format din metamorfozarea depozitelor de carbonaţi. Grafitul nu este întotdeauna obţinut din acestea, ei provine şi din meteoriţi, se află în granit, gneis, micaşisturi, cuarţite şi calcare. În unele civilizaţii este introdus în compoziţia pastei (la celţi), alteori se pictează (în cultura Gumelniţa). Pictarea cu grafit este des răspândită înculturile Gumelniţa, Sălcuţa şi Cucuteni poate şi Petreşti. 11.6.4. Oxizii de pictat dau culorile: roşii cei de fier; negri din cei de mangan sau fier-mangan.. Oxizii, în urma arderii, îşi schimbă culorile. Hematitul galben, după ardere, devine roşu, dar are şi nuanţe de galben. Hematitul roşu, în urma reducerii, dă nuanţe de roşu închis şi negru. Anumite cristale de hematit, la ardere, dau un aspect metalic. În combinaţie cu argile feruginoase tot ele dau culori de la roşu deschis la brun-negru. Magnetitul dă, în urma arderii, culori negre. Trebuie menţionat că procesul de cristalizare al acestuia este între 400º şi 600ºC (primele oxidări se petrec după 300ºC, iar magnetitul la 400ºC). Pictarea cu roşu, cu oxizi de fier, are o mare variabilitate în culoare, textură, lustru, angobare. Important de cunoscut sunt tehnologiile folosite la tratarea ceramicii înainte de ardere sau după ardere. Acestea sunt importante şi pentru identificare şi explicarea a tehnologiilor, care operaţii permit observarea pătrunderii pigmenţilor în pori, creşterea rezistenţei la abraziune, aspectul coloristic ş.a. Pictarea cu negru, cu oxizi de fier se obţine prin două căi: prin pictare, folosind megnetitul; sau prin oxidarea şi reducerea magnetitei din argilă, în timpul procesului de ardere. Pictarea cu minereuri de mangan sau fier-mangan este folosită pentru pictarea neagră, colorare dată, mai ales, de mangan. Ea a fost semnalată în ceramică pictată, încă din ceramică policromă mexicană. În zonele noastre sunt cunoscute din fazele evoluate (IIb) ale culturii Starcevo-Criş. Ar fi interesant de cercetat dacă ceramicile policrome, din neoliticul nostru timpuriu (Starcevo IIIB – IVA sau Policromie), fac parte din această grupă de picturi. Trebuie reţinut că oxizii şi hidroxizii de magneziu au o culoare neagră, brun închis, sau negru-brun, dar nu comparabilă cu cea obţinută prin reducerea oxidului feric (hematit). 11.7. LUTURI DE PICTAT. Textura şi lustrul lutului pictat depinde de proprietăţile lutului, la netezit sau lustruit.

- 78 -

Nu toate luturile pot fi lustruite. Multe luturi refractare nu sunt suficient de rezistente, când sunt arse la temperaturi joase. Majoritatea picturilor cu alb folosesc caolinul sau amestecul lutului cu calcit. Caolinul, de multe ori, după arderea formează o pulbere, fiind mai refractar decât corpul vaselor pictate. Luturile roşii şi galbene îşi trag culorile lor din oxizii de fier, sau oxizii hidranţi de fier, fiind mai puţin refractare. 11.8. PICTAREA DUPĂ ARDERE. De multe ori se pictează doar fondul. La pictarea fondului se folosesc luturi albe. Goethitele şi limonitele oferă culorile de galben şi galben-brun. Hematitul este folosit pentru fondul roşu. Malachitul şi auzritul stau la baza culorilor de albastru şi verde. Cărbunele pulverizat se foloseşte pentru negru. 11.9. GLAZURA (proprietăţi, tipuri), a jucat un rol important în arta ceramicii. Producerea culorilor strălucitoare s-a obţinut prin temperatura şi atmosfera de ardere. Glazura, din punct de vedere tehnic, este o sticlă ce are o reţea atomică regulată. În general, glazurile au temperaturile de ardere ridicate. Cea mai joasă temperatură o dă un silicat de plumb, cu temperatura de 532 grade C. Glazurile alcaline au temperatura de formare în jur de 900 grade C, iar gazele din nisipuri felspatice, pentru porţelanuri, sunt arse la 1300 grade C. Cele mai vechi glazuri sunt cunoscute în Orientul Apropiat, apoi apar în ceramica neagră grecească şi ceramica de terra sigilată. Glazura de plumb este derivată din slip. PRACTICA. Este necesară realizarea unor activităţi practice pe loturi ceramice. Acestea se bazează pe prezentarea şi studierea loturilor de ceramică neolitică de la Gura Baciului: nivele I, pentru geneza şi explicarea unui fenomen de migraţie; nivele II, pentru un proces de difuziune; nuvelul IIIA, pentru un fenomen de retardare; nivelele IIIB, pentru un nou fenomen de migraţie şi difuziune datorat CBA; nivelele IV, pentru retardare, închiderea evoluţiei şi formarea unui alt grup etno-cultural. Comparativ, au fost prezentate materiale din sudul Banatului, de la Ostrov Golu. Pe calculator au fost precizate câteva metode de clasificarea materialelor, de prelucrare statistică a datelor (ierarhia de clasificare “DENDRO.PAS”), ordonarea situaţiilor arheologice în funcţie de atribute şi obţinerea unor serii culturale (analiza de corespondenţă şi serierea “SER.PAS”), clasificarea divizată punctiformă sau liniară (“CLIER.PAS”; “CLKARH.PAS” analiza fuzzy). 12. TEHNOLOGIA CERAMICII 12.1 PREPARAREA PASTEI. Testarea lutului în vederea alegerii lui este una dintre primele operaţii. Aprecierea texturii lutului nu este o problemă prea dificilă, selectarea ei fiind determinată de dorinţele şi cerinţele categoriilor ceramice. Mai greu este de apreciat şi măsurat este plasticitatea lutului, precum şi porozitatea. Principalele proprietăţi care îi interesează pe ceramişti sunt: porozitatea, tăria, culoarea, temperatura de ardere şi momentul şi gradul de vitrifiere. Olarii primitivi urmăreau cu mare atenţie îndepărtarea particulelor grosolane din lut. Metodele folosite, atunci când nu existau alte posibilităţi, erau diferite: măcinatul, amestecul, decantarea. Metodele moderne (din unele observaţii etnoarheologice) nu se mai potrivesc cu cele primitive. Pentru creşterea plasticităţii se cunosc diferite metode, folosite cu multe pricepere de către olarii din diferite perioade istorice. În numeroase zone se adaugă extracte vegetale, extracte organice, amestec cu sânge numit “limpezirea sau luminarea sângelui” (GRIFFIN 1935; FEWKES 1944; apud SHEPARD 1976, 53). Amestecul a două luturi sau amestecul lutului cu anumiţi degresanţi nu mai pot fi recunoscute întotdeauna în analizele petrografice ale lutului. Multe din procedeele folosite sunt însă amintite în studiile etnografice, evoluţia lor ţinând de o istorie structurală. Folosirea degresanţilor (nonplastics) este întâlnită, adesea, atât la vechii cât şi la noii olari. Acest procedeu era necesar pentru a evita restrângerea excesivă sau crăparea lutului. Aceste adausuri se folosesc pentru mărirea plasticităţii, pentru obţinerea unei culori, la uşurarea uscării şi arderii. Aceste amestecuri nu erau măsurabile, ele erau făcute empiric, în funcţie de experienţă, sau în urma unor încercări. Degresanţii reprezintă, uneori, o caracteristică a unor culturi sau faze. Prezenta lor este determinată de procedeele tehnologice folosite. Repetabilitatea lor, în anumite perioade istorice, este un proces de convergenţă, fie o legitate, determinată de factori rămaşi necunoscuţi pentru noi. În neoliticul timpuriu cel mai frecvent degresant folosit este pleava sau paiele tocate, la cele mai multe dintre categoriile ceramice. În etapele mijlocii ale acestei civilizaţii, ca urmare a unui proces de migraţie şi difuziune (definit drept “Chalcoliticul” balcano-anatolian mai departe CBA), se nasc civilizaţii (grupele, variantele) vinciene, care folosesc ca degresant de bază nisipul. CBA cunoaşte şi un proces de difuziune , marcat prin grupele cu ceramică policromă, care au, deopotrivă, nisip şi pleavă. Civilizaţiile şi grupele de la marginea civilizaţiei vinciene, chiar şi din procesul de difuziune, folosesc în continuare, ca degresant, pleava într-o anumită proporţie, dar nu la toate categoriile ceramice (excepţie fiind

- 79 -

ceramica fină, neagră şi roşie sau galbenă, ca pielea). Un studiu etnoarheologic al lui Facko Traore din Mali, este deosebit de sugestiv privind etapele pe care le are prepararea ceramicii şi principalele etape prezentate în imaginea de mai jos: 1 extragerea lutului şi transportarea lui în vase (2) sau pânze (3-4: situaţie cunoscută şi în neoliticul românesc la Parţa); 4-5 ţesături folosite la decorarea ceramicii; 6-8 bol sau tipar folosit pentru modelarea ceramicii, procesul de modelare; 9 vas pus la uscat; 10 vase la ardere; 11-12 montarea lemnelor pentru arderea unei şarje de lut; 13 vasele după ardere; 14 călirea vaselor în ulei vegetal; 15 vas terminat. 12.2 MODELAREA CERAMICII. Din exemple etnologice, etnografice sau studii etnoarheologice rezultă o mare varietate de procedee folosite la modelarea vaselor. Unii etnologi amintesc 5 procedee de producere a ceramicii. Cel mai simplu procedeu era acela de a modela dintr-o bucată (boţ) de lut o gaură, iar marginile se modelează apoi cu mâna. O piatră pusă în interior sau altele tot mai mari, introduse succesiv, uşurează operaţia şi-I dau o anumită perfecţiune formei obţinute. Procesul este întâlnit, încă, la Papuaşii din Noua Guinee (LIPS 1960, 192). Acest procedeu este, însă, cel mai puţin folosit de olarii primitivi (SHEPARD 1976, p. 54), dar este întâlnit, adesea, şi la cei care lucrează cu roata. Două procedee, în bună parte asemănătoare, constau din aşezarea în spirală a unei fâşii de lut, sau a unor suluri de lut, pornind de la fund spre bază până la înălţimea dorită. Asemenea procedee au fost întâlnite la tribul baila, din Rhodezia de nord, sau pe coastele de sud ale Noii Guinee (LIPS 1960, 192). Vasele se netezesc apoi pe dinăuntru sau pe din afară cu pietre sau lemne, oase, spatule etc. sau prin batere, presare, apăsare ş.a. Acestea redau forma vasului la care se adaugă gâtul, fundul sau piciorul şi, după caz, toartele. Aplicarea fâşiilor se facea, uneori, pe un model în interiorul sau la exteriorul modelului, depinzând de forma care o avea modelul pentru a fi mai uşor desprinsă. De multe ori vasul, în funcţie de forma sa, se confecţionează din două sau trei părţi tronconice, care unindu-se se obţine o formă bitronconică, căreia I se adaugă, mai apoi, gâtul. Un alt procedeu consta din lipirea de un fund rotund al unor clape (fâşii late) care, pe măsura ridicării vasului, sunt împreunate, vasul este în continuare modelat cu mâna, iar mai apoi cu unelte potrivite. Mai există un procedeu de a modela lutul pe un suport, în interior sau la exterior, folosind un bulgăre, o fâşie sau o turtă de lut bine frământată. Acest procedeu este cunoscut din analogiile etnografice, etnoarheologice cât şi din studiul unor obiecte descoperite. Adesea, în neoliticul nostru, la Parţa bunăoară, în nordul Banatului au fost descoperite conuri de lut modelate în forma unui vârf de ou. Pe acestea se puteau presa sau modela, ci multă uşurinţă turte de lut sau fâşii care luau forma conului. Suportul era realizat dintr-un material ceramic poros, care avea menirea de a absoarbe surplusul de umiditate din vas, în vreme ce exteriorul se usca foarte repede, încât vasul, învârtoşa ulterior, prin apăsare, iar finisarea se făcea cu instrumente sau cu instrumente sau cu pietre de râu potrivite. Confecţionarea părţilor convexe a stârnit de multe ori interesul specialiştilor. Ea se realiza din două părţi ce erau lipite sau presate. Procedeul turnării vaselor în tipare este binecunoscut, dar în regiunile noastre apare doar în perioada greco-romană. Modelarea se făcea pe o piatră, suport de lut, sau o rogojină. În perioada eneolitică, în cultura Cucuteni-Tripolie, foloseşte un suport care prin formă nu este departe de roata olarului. În perioada preromană sunt prelucrate pe o roată mobilă, antrenantă cu mâna sau cu piciorul. Roata de olari s-a dezvoltat în timp şi spaţiu. Aceasta este cunoscută, în Orientul Apropiat şi în Egipt, încă din mileniul III a.Chr. În Creta este cunoscută din epoca bronzului, în India din vechime, iar în Europa din secolul V a. Chr. În America este cunoscută abia după venirea europenilor (LIPS 1960, 193). Cercetările etnoarheologice din America au înregistrat numărul de rotaţii pe minut ale roţii de olar, acestea variind de la 10 rotaţii/minut, făcute de o femeie din Mana, până la 30 rotaţii/minut făcute de un bărbat din Maxcanu (SHAPARD 1976, 62). ROATA ÎNCEATĂ este născută din mai sus pomenitele suporturi, pe care se modelau vasele şi este folosită şi în perioada prefeudală (sec. V e.n.). Ea avea un suport primitiv, rotit manual fără ax vertical sau cu ax fixat într-un orificiu. NETEZIREA vaselor foloseşte mai multe procedee în care se acţionează în funcţie de tehnică, model, tipul formei sau uneltele folosite. Dintre metodele cel mai frecvent sunt cele prin batere, presare sau combinaţii dintre ele. Netezirea se realizează imediat după modelare, sau în mai multe etape. BATEREA se foloseşte, de obicei, la exteriorul vaselor având ca suport modelul pe care s-a confecţionat sau o piatră cu cuburi convenabile, un suport din lemn de o anume formă care să permită obţinerea curburilor dorite. PRESAREA se realizează cu diferite instrumente (spatule, lustruitoare) sau pietre şi se foloseau mai ales la interior, sau când vasul se modela în interiorul tiparului. Combinarea celor două metode era necesară în fazele de finisare, după o uscare parţială.

- 80 -

FINISAREA SUPRAFEŢEI. Finisarea suprafeţei este realizată imediat (în timpul confecţionării) sau mai târziu, după o perioadă de uscare. Etapele constau şi în raport de procedeele de ornamentare a vasului. Finisarea are ca scop, pe de o parte, îndepărtarea urmelor de la degete, de la modelare sau presare, de la batere sau din defecţiunile tiparului. Finisarea urmăreşte şi obţinerea unei suprafeţe netede, o acoperire a porilor, întărirea suprafeţelor, rigidizarea vasului, prin mărirea densităţii lutului la exterior, după ce a pierdut o parte din apă. La finisare se foloseşte apa, apă cu lut fin, apă cu diferite culori. Finisarea se realizează cu diferite instrumente (spatule, lustruitoare), mâna, pietre, oase, beţe, piei. Finisarea se realizează supă slipuirea sau angobarea suprafeţei, iar la ceramica zisă monocromă este procedeul estetic principal. Metodele de tratare a suprafeţei au fost, adesea, descrise de arheologi, de multe ori însă aceste descrieri sunt făcute mecanic, fără un studiu tehnic aprofundat. CĂPTUŞIREA vasului este un procedeu folosit, uneori, la confecţionarea ceramicii după o primă modelare. Scopul ei este de a umple denivelările făcute cu mâna. Metoda nu este obligatorie , dar adesea, în ceramica neolitică de pe teritoriul ţării noastre, apar amprente de degete, sub unele straturi de lut, ceea ce arată existenţa unei scurte perioade de uscare a lutului, petrecută din momentul modelării şi până la acoperirea cu noul strat. Acest procedeu este mai ales folosit la interiorul vaselor, care nu poate fi atât de uşor finisat ca exteriorul. Metoda constă din întinderea unui strat de lut mai moale cu ajutorul unei pietre, spatule sau alt instrument. LUSTRUIREA este un procedeu aplicat ceramicilor care nu folosesc glazuri. Scopule este acela de a obţine o ceramică fină cu aspect superior. Tehnica poate fi aplicată unei suprafeţe slipuite sau neslipuite. Rostul acesteia este de a descoperi micile denivelări sau orificii, crăpături sau alte defecte. Lustruirea se poate face înainte de uscare, în timpul uscării sau după uscare, pe slip sau fără slip. SLIPUIREA este un procedeu tehnologic aplicat suprafeţei vasului, prin acoperirea vasului cu un strat de lut fin. Lutul este obţinut prin decantarea lutului în apă până la obţinerea unei soluţii saturate. Prin slipuire se adaugă un strat de lut de bună calitate care ajută la acoperirea denivelărilor, porilor, crăpăturilor, iar la o ardere neuniformă, primitivă, întăreşte vasul. Slipul are diferite calităţi refractare, în funcţie mieralele din lut. Pe de altă parte, slipul permite o mai bună lustruire a suprafeţei vasului sau pictarea lui. Slipul oferă şi posibilitatea colorării vasului, prin amestecarea în soluţia slipului a unor luturi sau vopsele cu calităţi diferite de culoare, fineţe. Prin slipuire se obţine una dintre tehnicile ceramice des pomenită de arheologi. 12.3. TEHNICILE DECORATIVE. Tehnicile decorative sunt foarte variate, diferind de la civilizaţie la alta, constând din incizii, excizii, tăieturi, înţepături, ştampilare, aplicaţii, caneluri, pictare, încrustare ş.a. Decorul este atât plastic cât şi pictat. Rareori civilizaţiile cunosc doar unul dintre procedee, uneori predominant. În privinţa decorului, arheologii constată anumite reguli, care le permit stabilirea unei evoluţii, influenţe, legături sau contracte cronologice sau culturale. Decorul ascunde în el reguli, simboluri, mituri, gusturi artistice, preferinţe. Decorarea ceramicii a stat la baza definirii unor civilizaţii pe spaţii întinse, la nivelul continental (complexul Starcevo-Criş cu: ciupituri, incizii, barbotină; ceramica lineară cu décor din benzi, ceramica impreso prin apăsări, ceramica cardială, impresuri cu scoica, dacă ar fi să amintim cele mai răspândite civilizaţii neolitice). Decorul pictat constă din pigmenţi minerali, dar există numeroase situaţii când sunt cunoscute şi picturi organice (sirop de mescal, răşini, substanţe bituminoase RACZKY 1990; VLASSA 1976; SHEPARD 1976), substanţe organice amestecate cu diferite minerale pentru obţinerea unor culori (carbonat de calciu pentru cele albe; mangan pentru cele negre, hematit pentru cele roşi ş.a.). USCAREA este o problemă urmărită cu grijă de ceramişti. O uscare prea rapidă duce la crăpături, fisurări sau o propozitate prea mare. Uscarea este legată de temperatura aerului, de vânt, de umiditatea din atmosferă ş.a. Ceramiştii moderni lasă, uneori, timp foarte îndelungat pentru uscare. 12.4. ARDEREA este un proces pregătit cu multă grijă, deoarece arderea unui număr mare de vase, deodată, poate periclita întreaga producţie. Procesul arderii este legat de numeroase superstiţii de către olari pentru dobândirea unor experienţe. Pregătirea arderii este un proces complex. El constă în pregătirea combustibililui, a locurilor de ardere (cuptoare, gropi, la suprafaţa, pe platforme), a locurilor de depozitare după ardere sau a procedeelor de călire ş.a. Acestea sunt necesare

- 81 -

pentru că trebuie controlată oxidarea, contractul cu combustibilul, protejate suprafeţele, pictura, luciul, etc. ARDEREA LA SUPRAŢĂ este întâlnită încă din neoliticul nostru timpuri (la Lunca-Poiana Slatinii, cultura Starcevo-Criş, faza IIIB, în orizontul cu polycromie) până în vremurile noastre, în Africa pe pat de lemne, acoperit cu lemne, sau triburile din Mali, (FACKO 1987), sau în Turcia actuală. ARDEREA ÎN GROPI. În unele zone arderea durează de la 4 la 6 ore (în Navajo). Cercetările experimentale au atătat însă că arderea în gropi şi cuptoare permite dezvoltarea unor temperaturi ridicate (1140-1160ºC pe o perioadă de 20-40). (SHEPARD 1976, 79, fig. 4) şi lungirea perioadei de ardere sau răcire. Metoda constă în depunerea vaselor într-o groapă în care s-au pus pe fund şi margini lemne, apoi se pun vasele clădite pe 1-3 rânduri, peste care se pun materiale inflamabile. Toate materialele inflamabile trebuie să fie bine uscate, de asemenea groapa pentru a preveni crăparea, afumarea etc. Grămada de vase se acoperă cu fragmente ceramice, pentru a menţine o temperatură ridicată şi a lungi durata arderii. ARDEREA ÎN CUPTOARE. Durata arderii, în general, este apreciată de la 1 la 2 ore, dar aceasta este doar orientativă, depinzând de combustibili, de forma cuptoarelor şi de alţi factori. Metodele de cuptoare sunt prezentate mai sus şi mai jos. Cele din rândul de sus au camera de ardere peste camera de foc. La cuptoarele de sus arderea este controlată prin sistem a aeraj. Ea poate fi înteţită prin suflare cu aer spre baza, cuptorului printr-un sistem de tuburi. Aceste tipuri de cuptoare au dăinuire lungă. Cuptoarele de mai jos au cameră de foc, cameră de ardere şi uneori o a treia cameră, folosită mai ales pentru arderea ceramicii foarte fine. Cuptoarele folosite la arderea ceramicii sunt special construite sau pot folosi cele uzul gospodăresc (pregătirea hranei, încălzit ş.a.). Cuptoarele sunt foarte variate ca tip şi formă. Unele sunt cuptorite în pământ (Moldova Veche, cultura Stracevo-Criş), altele sunt ridicate la suprafaţa solului sau pe soclu pietre ori bârne (Obre, cultura Butmir), având o vatră în faţă (Parţa, cultura Banatului). Cuptoarele cu mai multe camere au grătar pe care se pun vasele pentru ars. Cele mai timpurii sunt cele aparţinând CBA de la Cârtcea, din orizontul cu ceramică pictată policrom (NICA 1977; NICA-NITA 1979; PETRASC 1986). Mai târziu, asemenea cuptoare găsim în cultura Cucuteni – Tripolie, la Costeşti şi Zvanec. MATERIALELE FOLOSITE la ardere. Cea mai scurtă ardere foloseşte bălegarul, care dezvoltă temperaturi între 850-900ºC. Lemnele şi cărbunele dau temperaturi de 800-850ºC, dar menţin temperatura timp mai îndelungat (până la 5-6 ore) (SHEPARD 1976, 79, fig. 4). În diferite zone se folosesc ierburi bine uscate, groase sau înalte (Guatemala, Aymara, Peru: SHEPARD 1976, 77). Cărbunele era folosit încă din vremurile preistorice, la indieni Pueblo (SHEPARD 1976, 77). CONDIŢIILE ARDERII ŞI ORARUL ARDERII. DESHIDRATAREA şi formarea aburilor este o operaţie care uneori este prevenită prin încălzirea vaselor înainte de ardere (la pueblo) sau menţinerea lor în soare puternic (în Africa FACKO 1989). Aceasta se petrece diferit în funcţie de condiţiile de ardere şi materialele folosite. OXIDAREA ce cuprinde arderea carbonaţilor şi oxidarea (în special a oxizilor de fier) depinde de calităţile şi conţinutul lutului, de temperaturile de vitrifiere ale lutului, de componenta mineralelor nonplastice, de materialele de ardere şi multe alte condiţii. VITRIFIEREA şi întărirea este etapa finală, vreme în care materialul se întăreşte, cimentează, cresc densitatea. Factorul important este temperatura ridicată şi durata arderii. Măsurarea porozităţii explicarea evoluţiei vitrifierii. TEMPERATURA DE ARDERE este în raport de tipurile de lut. Etnologii ce studiau diferitele tipuri de arderi erau rareori dotaţi cu pirometre (tipuri sunt: optice la FEWKES, termoelectric folosit de COLTON 1951; SHEPARD 1936). Unii ceramici americani care au studiat diferite ceramicii amero-indiene au indicat temperaturi între 625 C până la 940 C pentru ceramica policromă de tip Zia (SHEPARD 1976, 84, fig. 5), în Guatemala se ajungea la temperaturi maxime la ceramica arsă oxidant de 700 C la triburile Chinaulta. Ceramica era arsă pe platforme folosindu-se drept combustibili ierburi şi trestie. Arderea este rapidă datorită ierburilor care ard rapid durând între 20-40. Ceramica arsă cu bălegar, cu adaus de lemne la pornire duce la obţinerea unor temperaturi de până la 550°C. 12.5. CONCLUZII. Analiza şi studiile asupra ceramicii răspund unor probleme, unor întrebări ale arheologilor. Din un studiu asupra a nouă probe de la Gura Baciului s-au putut trage interesante concluzii privind sursele de materie primă, temperaturi de

- 82 -

ardere, amestec şi multe altele (GHERGARII – LAZAROVICI – HOSU 1995; ANEXA VII), pe care, uneori, nici nu ne punem problema a le cerceta sau rezolva: ? primul grup de probă (P2, P9) de la Gura Baciului provin din partea superioară a marnoclaselor cu anomii şi a gipsurilor superioare din zonă; ? la al doilea grup de probe sa folosit marna şi argila calcaroasă din straturile de Berbi, deci folosind o argilă aluvială din zonă şi nisip din albia râului; ? amestecul la mai toate a fost argilă silnică + vegetale + apă; ? din analize au rezultat date despre amestec, fasonare, tratarea suprafeţei (mecanică, cu angobă sau slpi din caolin limonitos), uscare, ornamentare ş.a.; ? datele despre ardere erau interesante pentru neoliticul timpuriu acestea fiind la unele categorii la 500-600ºC proba 1, 600-700ºC proba 2, 700-850ºC proba 5-8, 800-850ºC proba 4,9; 850-900/920ºC la proba 3. Folosirea metodelor moderne privind prospectarea, săpărea, descrierea, stocarea, datarea, prelucrarea ş.a., a materialelor arheologice este absolut necesară unei cercetări moderne. Ea permite realizarea unor modele care să se apropie tot mai mult de situaţiile reale.

- 83 -

ABREVIERI ŞI BIBLIOGRAFIE
Lucrări generale: -Actes du XIIe Congrès International des Sciences Préhistoriques et Protohistoriques. Bratislava 1991, J. Pavuk (ed.), Bratislava, 1993, I. Arheometrie, metodologie, mediu. -G. Barker (ed.), Companion Encyclopedia of Archaeology, I-II, 1999. -J. Garanger (sous la dir.), La Préhistoire dans le Monde, PUF, „Nouvelle Clio. L’histoire et ses problèmes”, Paris, 1992. -S. Jones, R.D. Martin, D. Pilbeam (eds.), The Cambridge Encyclopedia of Human Evolution, Cambridge, 1992. -S.J. de Laet (ed.), History of Humanity; I, Prehistory and Beginnings of Civilization, Routledge, London, 1993. -Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, (coord. C. Preda), vol. I, A-C, Bucureşti, 1994 şi vol. II, D-L, Bucureşti, 1996. * -Childe 1967: V.G. Childe, De la preistorie la istorie, Bucureşti, 1967. -Clark 1977: G. Clark, World Prehistory in New Perspective, Cambridge, 1977. -Clark 1978 : D. Clark, Analithical Archaeology, Cambridge, 1978. -Clark 1994: G. Clark, Space, Time and Man. A Prehistorian’s View, Cambridge, 1994. -Cooper-Carman-Firth-Wheatley 1995: M. Cooper, J. Carman, A. Firth, D. Wheatley (eds.), Managing Archaeology, Routlegde, London, 1995. -Coney – Hastorf 1993: Margaret W. Coney, Christine A. Hastorf (eds.), The Uses of Style in Archaeology, Cambridge, 1993. -Hodder 1987: I. Hodder (ed.)., The Archaeology of Contextual Meanings, Cambridge, 1987. -Hodder 1991: I. Hodder, Reading the Past. Current Approaches to Interpretation in Archaeology², 1991. -Hodder 1995: I. Hodder, Theory and Practice in Archaeology, Routledge, London, 1995. -Horedt 1970: K. Horedt, Istoria comunei primitive, Bucureşti, 1970. -Leonard – Jones 1989: R.D. Leonard, G.T. Jones, Quantifying Diversity in Archaeology, Cambridge, 1987. -Neustupný 1993: E. Neustupný, Archaeological Method, Cambridge, 1993. -Picard 1969: G.-Ch. Picard, L’archéologie, Larousse, 1969. -Pinsky – Wylie 1990: Valerie Pinsky, Alison Wylie (eds.), Critical Traditions in Contemporary Archaeology, Cambride, 1990. -Rachet 1977: G. Rachet, Universul arheoligiei, I-II, Bucureşti, 1977. -Rachet 1983: G. Rachet, Dictionnaire de l’archéologie, Laffont, 1983. -Renfrew – Zubrow 1994: C. Renrew, E. Zubrow (eds.), The Ancient Mind. Elements of Cognitive Archaeology, Cambridge, 1994. -Trigger 1990: B.G. Trigger, A History of Archaeological Thought, Cambridge, 1990. -Ucko 1995: P.J. Ucko, Theory in Archaeology. A World Perspective, Routledge, London, 1995. -Vasicek – Malina 1990: Z. Vasicek, J. Malina, Archaeology Yesterday and Today. The Development of Archaeology in the Sciences and Humanities, Cambridge, 1990. -Yoffee – Sherratt 1993: N. Yoffee, A. Sherratt, Arhaeological Theory: Who Sets the Agenda?, Cambridge, 1993. Lucrări speciale:

- 84 -

-Adams & Adams 1991: W.Y. Adams, E.W. Adams, Archaeologycal Typology and Practical Reality. A Dialectical Approach to Artifact Classification and Sorting, Cambridge, 1991. -Adkins & Adkins 1989: L. Adkins, R.A. Adkins, Archaeological Illustration, Cambridge, 1989. -Anati 1993: E. Anati, World Rock Art. The Primordial Language, 1993. -Andrefsky 1998: W. Andrefsky, Lithics. Macroscopic Approaches to Analysis, London, 1998. -Arnold 1988: D.E. Arnold, Ceramic Theory and Cultural Processes, Cambridge, 1988. -Aujac 1975: Germaine Aujac, Géographie du Monde Antique, PUF, Paris, 1975. -Babeş 1988: M. Babeş, Descoperiri funerare şi semnificaţia lor în contextual culturii geto-dacice clasice, în SCIVA 39, 1988, 1, p. 3-32. -Babeş 1993: M. Babeş, Die Poieneşti –Lukaševska –Kultur, Bonn, 1993. -Bader 1983: T. Bader, Die fibeln in Rumänien, PBF, XIV/6, 1983. -Bader 1993: T. Bader, Die Schwerter in Rumänien, PBF, IV/6, 1993. -Berciu 1961: D. Berciu, Contribuţii la problemele neoliticului din România, Bucureşti, 1961. -Beşliu – Lazarovici 1990: C. Beşliu, Gh. Lazarovici, Vorgeschichtliche Kupfer – Analysen im Muzeum aus Cluj, Donji Milanovac, 1990. -Bintliff 1977: J.L. Bintliff, Natural Environment and Human Settlement in Prehistoric Greece, BAR, 28, Oxford, 1977. -Blăjan-Stoicovici-Tatai-Man 1983: M. Blăjan, E. Stoicovici, C. Tatai, I. Man, Studiul arheologic şi metalografic al unor obiecte de aramă şi bronz descoperite în sudul Transilvaniei, în Sargetia 16-17, 1983, p. 95-111. -Boia 1979: L. Boia, Climatologia istorică, în RI 1979, 6, p. 1119-1130. -Bolomey 1983: Alexandra Bolomey, L’home et son environment, în Vl. Dumitrescu, Alexandra Bolomey, Fl.Mogoşanu, Esquisse d’une préhistoire de la Roumanie, Bucarest, 1983. -Bonsall – Tolan-Smith 1997: C. Bonsall, C. Tolan-Smith (eds.), The Human Use of Caves, 1997. -Boroffka 1994: N. Boroffka, Die Wietenberg Kultur. Ein Beitrag zur Erforschung der Bronzezeit in Südosteuropa, Bonn, 1994. -Bradley 1990: R. Bradley, The Passage of Arms. An Archaeological Analysis of Prehistoric Hoards and Votive Deposits, Cambridge, 1990. -Breunig 1987: P. Breunig, C14 Chronologie des vorderasiatischen, südost- und mitteleuropäischen Neolithikums, Köln-Wien, 1987. -Butzer 1982: K. Butzer, Archaeology as Human Ecology, Cambridge, 1982. -Cameron – Tomka 1993: Catherine M. Cameron, S.A. Tomka (eds.), The Abandonment of Settlements and Regions. Ethnoarchaeological and Archaeological Approaches, Cambridge, 1993. -Cârciumaru 1980: M. Cârciumaru, Mediul geographic în pleistocenul superior şi culturile paleolitice din România, Bucureşti, 1980. -Champion 1995: T. Champion, Centre and Periphery. Comparative Studies in Archaeology, Routledge, London, 1995. -Clark 1986: G. Clark, Symbols of Excellence. Precious Materials as Expressions of Status, Cambridge, 1986. -Clark 1987: G. Clark, Economic Prehistory, Cambridge, 1987. -Comşa 1996: E. Comşa, Viaţa oamenilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic în mileniile VII-IV î. Ch., Bucureşti, 1996. -Courty – Goldberg –MacPhail 1990: Marie-Agnes Courty, P. Goldberg, R. MacPhail, Soils and Micromorphology in Archaeology, Cambridge, 1990. -Cribb 1991: R. Cribb, Nomads in Archaeology, Cambridge, 1991. -Crişan 1969: I.H. Crişan, Ceramica daco-getică, cu specială privire la Transilvania, Bucureşti, 1969. -Deshayes 1960: J. Deshayes, Les outils de bronze de l’Indus au Danube, I, Paris, 1960. -Doran-Hodson 1975: J. Doran, F. Hodson, Mathematic and Computers in Archaeology, Edinburgh, 1975. -Dorrell 1989: P. Dorell, Photography in Archaeology and Conservation, Cambridge, 1989. -Dragomir – Lazarovici –Târnovan 1988: N. Dragomir, Gh. Lazarovici, I. Târnovan, Măsurarea rezistivităţii în tumulul de la Tureni, în ActaMN 24-25, 1988, p. 919 sqq.

- 85 -

-Dumitrescu 1974: Vl. Dumitrescu, Cronologia absolută a eneoliticului românesc în lumina datelor C14, în Apulum 12, 1974, p. 23-49. -Dumitrescu 1974a: Vl. Dumitrescu, Arta preistorică în România, Bucureşti, 1974. -Dumitrescu-Lazarovici 1990: D. Dumitrescu, Gh. Lazarovici, Fuzzy Divisive Clustering in Archaeology, în Arheometry in Romania 2, Bucureşti, 1990, p. 87-91. -Earle 1993: T. Earle (ed.), Chiefdoms: Power, Economy and Ideology, Cambridge, 1993. -Ellis 1984: Linda Ellis, The Cucuteni-Tripolye Culture, Oxford, 1984. -El Susi 1987: Georgeta El Susi, Economia animalieră a comunităţii vinčiene timpurii de la Gornea-Căuniţa de Sus, în Banatica 9, 1987, p. 43-55. -El Susi 1993: Georgeta El Susi, Studiul faunei din aşezarea neolitică de la Iclod, în ActaMN 26-30, I/I, 1993, p. 187-203. -Gimbutas 1989: Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură, Bucureşti, 1989. -Gimbutas 1991: Marija Gimbutas, The Language of the Goddess, San Francisco, 1991. -Glodariu 1983: I. Glodariu, Arhitectura dacilor. Civilă şi militară, Cluj, 1983. -Glodariu-Iaroslavschi 1979: I. Glodariu, E. Iaroslavschi, Civilizaţia fierului la daci, Cluj, 1979. -Gräslund 1987: B. Gräslund, The Birth of Prehistoric Archaeology, Cambridge, 1987. -Febvre 1922: L. Febvre, La Terre et l’évolution humaine, Paris, 1922. -Fernandez Manzano – Sarabia 1998: J. Fernandez Manzano, F.J. Sarabia (eds.), Arqueometalurgia del bronce. Introducción a la metodologia de trabajo, Zaragoza, 1998. -Florea 1998: G. Florea, Ceramica pictată. Artă, meşteşug şi societate în Dacia preromană (sec. I a. Chr.-I p. Chr.), Cluj, 1998. -Francovics –Zifferero 1999: R. Francovics, A. Zifferero (eds.), Musei e parchi archeologici, Siena, 1999. -Frenţiu-Lazarovici 1988: M. Frenţiu, Gh. Lazarovici, Metode de clasificare automată în arheologie, în ActaMN 24-25, 1988, p. 909-918. -Frenţiu-Lazarovici 1993: M. Frenţiu, Gh. Lazarovici, Serierea şi cronologia unor complexe arheologice de la Gornea, în ArhMold 16, 1993, p. 1-12. -Furon 1988: R. Furon, Éléments de paléoclimatologie, Paris, 1988. -Hodder – Orton 1979: I. Hodder, C. Orton, Spatial Analisis in Archaeology, Cambridge, 1979. -Horedt 1973: K. Horedt, Die dakischen Silberfunde, în DaciaNS 17, 1973, p. 127-167. -Iaroslavschi 1994: E. Iaroslvschi, Opinii privind „Soarele de andezit” de la Sarmizegetusa Regia, în ActaMN 31/I, 1994, p. 49-53. -Iaroslavschi 1997: E. Iaroslavschi, Tehnica la daci, Cluj, 1997. -Isaac 1990: The Archaeology of Human Origins. Papers by Glynn Isaac, edited by Barbara Isaac, Cambridge, 1990. -Kalmar 1992: Zoia Kalmar, Les rezultates d’analyse automatique des materiaux néolithiques des cultures Vinča et Banat, în Balcanica (Beograd), 23, 1992, p. 167-180. -Kalmar-Stoicovici 1990: Zoia Kalmar, E. Stoicovici, Petrographic and metric analysis of the lithic tooşs from the neolithic settlement of Iclod, în Arheometry in Romania 2, 1990, p. 137-146. -Kent 1989: Susan Kent, Farmers as Hunters. The Implications of Sedentarism, Cambridge, 1989. -Kent 1993: Susan Kent (ed.), Domestic Architecture and the Use of Space. An interdisciplinary Cross-Cultural Study, Cambridge, 1993. -Knapp 1992: B. Knapp (ed.), Archaeology, Annales and Ethnohistory, Cambridge, 1992. -Kristiansen 1998: K. Kristiansen, Europe before History. The European World System in the 2 nd Millenium BC , Cambridge, 1998. -Labeyrie 1985: J. Labeyrie, L’homme et le climat, Denoël, 1985. -Lamb 1973: H.H. Lamb, Climate: Present, Past and Future, Methuen, London, 1973. -Lazarovici 1979: Gh. Lazarovici, Neoliticul Banatului, Cluj, 1979. -Lazarovici 1988: Gh. Lazarovici, Venus de Zăuan. Despre credinţele şi practicile magico-religioase în preistorie, în ActaMP 12, 1988, p. 24-70. -Lazarovici 1993: Gh. Lazarovici, Propuneri pentru un sistem de analiză procesuală. Aşezarea neolitică de la Zăuan.II. Migraţie şi difuziune. Chalcoliticul balcano-anatolian, în ActaMP 17, 1993, p. 11-47.

- 86 -

-Lazarovici 1998: Gh. Lazarovici, Monumentale Plastik in Parţa, în ActaMN 35/I, 1998, p. 9-15. -Lazarovici-Kalmar 1987: Gh. Lazarovici, Zoia Kalmar, Tipuri de locuinţe din aşezarea neolitică de la Parţa , în Sargetia 20, 1987, p. 18-34. -Lazarovici-Draşovean-Tulbure 1991: Gh. Lazarovici, Fl. Draşovean, L. Tulbure, Sanctuarul neolitic de la Parţa, Timişoara, 1991. -Lazarovici-Nica 1991: Gh. Lazarovici, M. Nica, Cultura Vinča în România, Timişoara, 1991. -Lazarovici-Piciu 1991: Gh. Lazarovici, T. Piciu, Analizele pedologice de la Gura Baciului, în Arheometrie 4, Cluj, 1991. -Lazarovici-Traore 1993: Gh. Lazarovici, Facko Traore, Un procedeu tehnologic de arderea ceramicii întâlnit din preistorie până în zilele noastre –un studiu etnoarheologic, în ActaMN 26-30, I/2, 1993, p. 553-556. -Lazarovici-Maxim 1994: Gh. Lazarovici, Zoia Maxim, Despre necropolele tumulare din Transilvania şi Banat, în ActaMN 31/I, 1994, p. 13-35. -Lazarovici-Maxim 1995: Gh. Lazarovici, Zoia Maxim, Gura Baciului. Monografie arheologică, Cluj, 1995. -Lazarovici-Draşovean-Maxim 1998: Gh. Lazarovici, Fl. Draşovean, Zoia Maxim, Parţa. Monografie arheologică, Timişoara, 1998. -Lichardus 1991: J. Lichardus (hrsg.), Die Kupferzeit als historische Epoche, 1991. -Lips 1960: J. Lips, Obârşia lucrurilor, Bucureşti, 1960. -Manning 1995: S.W. Manning, The absolute Cronology of the Aegean Early Bronze Age. Radiocarbon and History, Sheffield, 1995. -Mantu 1995: Cornelia-Magda Mantu, Câteva consideraţii privind cronologia absolută a neo-eneoliticului din România, în SCIVA 46, 1995, 3-4, p. 213-235. -Marinescu-Bîlcu 1991: Silvia Marinescu-Bîlcu, Stratigrafie şi tipologie în cercetarea neoliticului şi eneoliticului, în SCIVA 42, 1991, 3-4, p. 113-119. -***Metalurgia neferoaselor în Transilvania preistorică, Cluj, 1995. -Merriman 1999: N. Merriman (ed.), Making Early Histories in Museums, 1999. -Michael – Ralph 1971: N. Michael, E. Ralph, Dating Techniques for the Archaeologist, Cambridge-Massachusetts-London, 1971. -Milojcić 1967: V. Milojcić, Die Absolute Chronologie der Jungeren Steinzeit in Südosteuropa und die Ergebnisse der Radiocarbon –C 14 Methode, în JbRGZM 14, 1967, p. 9-28. -Miskovsky 1987: J.C. Miskovsky, Geologie de la Préhistoire. Méthodes, techniques, applications, Paris, 1987. -Monah 1994: Felicia Monah, Determinări arheobotanice pentru staţiunea neolitică de la Parţa, în ActaMN 31/I, 1994, p. 81-85. -Morariu-Jalobeanu 1986: V. Morariu, M. Jalobeanu, Prospectarea magnetică a tumulilor, în ActaMN 22-23, 1986, p. 431-438. -Morariu-Fiat-Alicu 1988: V. Morariu, T. Fiat, D. Alicu, Magnetic prospection at Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa, în First Romanian Conference on tne application of phisics methods in archaeology, Bucharest, 1988, p. 1-24. -Necrasov 1990: Olga Necrasov et alii, Cercetări paleoantropologice privitoare la populaţiile de pe teritoriul României, în ArhMold 13, 1990, p. 173-223. -Nestor 1933: I. Nestor, Der Stand der Vorgeschichtsforschung in Rumänien, în BerRGK 22, 1933, p. 11-181. -Nestor 1965: I. Nestor, Cu privire la dezvoltarea cercetării istoriei comunei primitive în România, în SCIV 16, 1965, 3, p. 421-430. -***Le paléolithique et le néolithique de la Roumanie en contexte européen, Iaşi, 1991. -Orton 1980: C. Orton, Matematics in Archaeology, London, 1980. -Orton –Tyers –Vince 1993: C. Orton, P. Tyers, A. Vince, Pottery in Archaeology, Cambridge, 1993. -Paul 1992: I. Paul, Cultura Petreşti, Bucureşti, 1992. -Paul 1995: I. Paul, Vorgeschichtliche untersuchungen in Siebenbürgen, Alba Iulia, 1995. -Petrescu-Dîmboviţa 1977: M. Petrescu-Dîmboviţa, Depozitele de bronzuri din România, Bucureşti, 1977. -Popa 1992: D. Popa, Utilizarea surselor de cupru de către comunităţile preistorice, pe baza analizelor fizico-chimice, comunicare la Simpozionul „Preistorie şi cultură traco-dacică” –Zilele Academice, Cluj, 1992.

- 87 -

-Popa-Lazarovici-Olariu 1992: D. Popa, Gh. Lazarovici, A. Olariu, Utilizarea surselor de cupru de către comunităţile preistorice. Analize fizico-chimice, în Arheometrie 5, 1992. -Renfrew 1979: C. Renfrew, Problems in European Prehistory, Edinburgh, 1979. -Renfrew 1987: C. Renfrew, Archaeology and Language. The puzzle of Indo-European Origins, London, 1987. -Rus-Tarcea-Maxim 1993: Diana Rus, L. Tarcea, Zoia Maxim, Gropi rituale din epoca bronzului la Tureni-Poderei. Date ostrologice, în ActaMN 26-30, I/1, 1993, p. 229-238. -Rustoiu 1996: A. Rustoiu, Metalurgia bronzului la daci (sec. II î.Ch. –I d.Ch.), Bucureşti, 1996. -Rusu 1974: M. Rusu, Începuturile metalurgiei fierului în Transilvania, în In memoriam C. Daicoviciu, Cluj, 1974, p. 349-360. -Rusu 1977: M. Rusu, Transilvania şi Banatul în secolele VI-IX, în Banatica 4, 1977, p. 169-213. -Simionescu 1983: P. Simionescu, Etnoistoria –convergenţă interdisciplinară, Bucureşti, 1983. -Sîrbu 1993: V. Sîrbu, Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în lumea geto-dacilor, Galaţi, 1993. -Sîrbu-Florea 1997: V. Sărbu, G. Florea, Imaginar şi imagine în Dacia preromană, Brăila, 1997. -Soroceanu 1993: T. Soroceanu, Die Fundumstände bronzezeitlicher Deponierungen, în Bronzefunde aus Rumänien. Prähistorische Archäologie in Südosteuropa 10, Berlin, 1993, p. 42 sqq. -Spencer 1995: N. Spencer (ed.), Time, Tradition and Society in Greek Archaeology, Routledge, London, 1995. -Stoicovici 1965: E. Stoicovici, Contribuţii la cunoaşterea structurii şi a compoziţiei bronzurilor hallstattiene din România, în SCIV 16, 1965, 3, p. 463-480. -Stoicovici 1981: E. Stoicovici, Aportul analizelor mineralogice în interpretarea descoperirilor arheologice, în ActaMP 5, 1981, p. 629-633. -Stoicovici & Stoicovici 1972: E. Stoicovici, Fl. Stoicovici, Monedele de argint dacice şi specificul lor chimic şi metalografic, în ActaMN 9, 1972. -Tasić 1995: N. Tasić, Eneolithic Cultures of Central and West Balkans, Beograd, 1995. -Termier 1961: J. Termier, La trame géologique de l’histoire, Ed. Masson, 1961. -Torrence 1989: R. Torrence, Time, Energy and Stone Tools, Cambridge, 1989. -***The Thrcian World at the Crossroads of Civilizations, Bucureşti, 1996. -Ţeicu-Lazarovici 1996: D. Ţeicu, Gh. Lazarovici, Gornea. Din arheologia medievală a unui sat medieval din Clisura Dunării, Reşiţa, 1996. -Vlassa 1976: N. Vlassa, Neoliticul Transilvaniei, Cluj, 1976. -Vlassa-Takacs-Lazarovici 1986: N. Vlassa, M. Takacs, Gh. Lazarovici, Mormintele tumulare din Banat şi Transilvania, din perioada eneolitică târzie, în ActaMN 22-23, 1986, p. 59-78. -Vulpe 1970: Al. Vulpe, Äxte und Beile in Rumänien I, PBF, IX/2, 1970. Vulpe 1975: Al. Vulpe, Äxte und Beile in Rumänien II, PBF, IX/5, 1975. -Whittle 1989: A. Whittle, Problems in Neolithic Archaeology, Cambridge, 1989. -Wollmann 1967: V. Wollmann, Valoarea cercetărilor metalografice pentru studierea unor descoperiri arheologice, în Apulum 6, 1967, p. 629-642. -Wollmann 1996: V. Wollmann, Mineritul metalifer, extragerea sării şi carierele de piatră în Dacia Romană, Cluj, 1996. -Yener 1983: A. Yener, The production, exchange and utilisation of silver and lead metals in Ancient Anatolia, în Anatolica 10, 1983, p. 1-15.