5

CUPRINS


Pagina

Cuvânt înainte 7

Cap. I. BAZELE TEORETICE
ALE COMUNICĂRII 11
I.1. Originile şi evoluţia ideii de comunicare 13
I.2. Conceptul de comunicare 19
I.3. Componente, etape, mijloace şi obiective ale
procesului de comunicare. Politica globală de
comunicare. 27

Cap. II. COMUNICAREA ŞI CULTURA 41
II.1. Cultura – bază a comunicării 43
II.2. Comunicarea interculturală şi cultura
organizaţională 51

Cap. III. TIPARE ALE COMUNICĂRII 65
III.1. Comunicarea formală şi comunicarea informală 67
III.2. Comunicarea: cu sinele / interpersonală /
la nivelul grupului de muncă / publică /
de masă 79
III.3. Comunicarea orală 109
III.4. Comunicarea grafică şi demonstrativă 125
III.5. Comunicarea scrisă 131
III.6. Comunicarea prin metode combinate 137
III.7. Comunicarea prin atitudine 145
III.8. Comunicarea şi eticheta 159
III.9. Comunicarea prin imagine proprie 165
III.10. Comunicarea prin artă 175

Cap. IV. DEONTOLOGIA TIPURILOR
DE COMUNICARE 187
IV.1. Deontologia comunicării, saltul spre civilizaţie 189
IV.2. O tipologie a codurilor deontologice 199
IV.3. Repere ale unor coduri deontologice cunoscute 207
IV.4. Valorile şi sistemul atitudinal al individului 247
IV.5. Legităţi şi funcţii ale comunicării 257
IV.6. Reacţia de feed-back. Percepţia mesajelor. 265
6
IV.7. Relaţiile de comunicare şi empatia. Bariere în
comunicare. 271
IV.8. Probleme versus persoane. Concret versus
general. Pragmatism versus teorie. 279
IV.9. Continuitatea comunicării 285
IV.10. Creativitatea şi limitele ei în comunicare 289
IV.11. Valorizarea interlocutorului. Atenţia şi
ascultarea. 297
IV.12. Onestitatea în comunicare 303
IV.13. Logica, argumentarea şi claritatea exprimării –
puncte forte ale comunicării 307
IV.14. Atitudinea pozitivă şi siguranţa în comunicare 315
IV.15. Arta de a convinge. Influenţare versus
manipulare. 321
IV.16. Respectul, comunicarea şi compromisul în cazul
contradicţiilor şi stărilor conflictuale 333
IV.17. Relaţiile de comunicare şi etica afacerilor.
„Războiul pieţei”: responsabilitatea pentru
afirmaţii şi fapte, versus lipsa comunicării etice. 347

Cap. V. EFICIENŢA COMUNICĂRII 363
V.1. O altă axă a comunicării: raportul determinism –
teleologie 365
V.2. Responsabilizarea socială a mijloacelor de
comunicare 369
V.3. Finalitatea şi eficienţa comunicării 373

BIBLIOGRAFIE 381

Abstract 395
Contents 397




7




CUVÂNT ÎNAINTE


De când a apărut, omul a căutat să afle tot mai multe şi
să înţeleagă esenţa vieţii. Nu atât din curiozitate (deşi n-o
excludem din joc), ci pentru a exista. A realizat că de unul
singur n-are şanse de reuşită, aşa încât a întins o mână şi a
cerut sprijin. A fost de-ajuns pentru iniţierea – „dintr-o
lovitură” – a două forme de comunicare: cu sinele şi cu ceilalţi.
Pendulând între derizoriu, teatrul absurdului şi
speranţa unui posibil mâine, individul şi-a asigurat mai întâi
traiul. Apoi, a vrut să-şi demonstreze supremaţia asupra
naturii şi a semenilor. Că i-a reuşit sau nu, e o altă problemă.
Dar el încearcă şi azi... iar asta e o temă de gândire.
Cartea de faţă s-a născut dintr-o mai veche pasiune a
autorului: cea pentru cuvânt. Şi s-a împletit cu o altă
minunăţie: imaginaţia. Iar pentru ca tripticul să fie complet, a
trebuit ca studiul să devină liant al celor două universuri.
De ce? Fiindcă nimic nu e mai frumos decât să ai o lume în
tine. Nici măcar să ai o lume la picioarele tale!
C-o-m-u-n-i-c-a-r-e. Zece semne şi un nesfârşit de
gânduri. E mult sau e puţin? Nu ştim. Dar, în lucrarea de
faţă, oferim o viziune aparte a procesului de comunicare.
Îndrăznim să impregnăm teoria cu aplicabilitatea şi cu logica,
alternând întrebări cu posibila lor rezolvare. Riscăm să
avansăm interogaţii care depăşesc cuminţenia răspunsurilor
clasice. Oferim deseori soluţii imprevizibile, pentru că n-avem
un „buzunar secret” în care să le ascundem pe cele aşteptate.
Şi toate acestea le vizualizăm cu ajutorul pictogramelor. În
esenţă, dorim să apropiem viaţa ca poem de aspectele vieţii
cotidiene, social-economice. Şi sperăm ca tam-tam-ul culturii
adevărate să fie auzit de toate urechile, deoarece comunicarea
este puntea dintre expresie şi deontologie.
Aşa cum am conceput structura lucrării, bazele ei
teoretice mizează pe ideea de comunicare, ca evoluţie
temporal-cognitivă. De aici derivă componentele şi mijloacele
8
de care uzează procesul cercetat, reîntâlnite „colegial” în
politica globală de comunicare.
Comunicarea şi cultura se presupun reciproc, ca într-o
balanţă. Tocmai de aceea, am conceput un capitol special
dedicat echilibrului sublim dintre cele două noţiuni, făcând
un slalom între comunicarea culturală şi cultura
organizaţională.
Pe un eşafodaj relevând cele mai interesante tipare ale
comunicării, am reamintit cititorilor că putem comunica în
diverse modalităţi: de la formal la informal (oral sau scris), de
la propria atitudine la imaginea personală şi la „limbajul”
artistic.
N-am fi putut crea o reprezentare complexă, fără a
studia deontologia tipurilor de comunicare. Prin filtrul
moralei profesionale, am abordat aspecte cum sunt: sistemul
de valori al individului; legităţile comunicării; percepţia
mesajelor; rolul empatiei; barierele apărute în comunicare;
continuitatea şi onestitatea procesului analizat; importanţa
argumentării, a logicii, dar şi a creativităţii în exprimare. Am
accentuat impactul influenţării şi manipulării în viaţa de zi cu
zi, evidenţiind rolul respectului şi durerea compromisului, în
tot ceea ce ne înconjoară. N-am putut ocoli „războiul pieţei”
(lipsa comunicării etice), căutând responsabilitatea
afirmaţiilor şi faptelor noastre.
Am constatat – în final – că eficienţa comunicării
„ţine” de impactul social al procesului respectiv şi nu numai
de „simpla” lui finalitate. Astfel, am sperat să depăşim
graniţele „banalelor” scopuri umane, crezând în puterea
teleologiei.
Căutăm, mereu, comunicarea dintre părţile unui întreg.
Şi n-o putem simţi decât făcând apel la interdisciplinaritatea
dintre ştiinţele comunicării şi teoria economică. Dar nu
credem în atotcunoaştere şi mizăm pe faptul că orice nou
devine vechi, aşa cum a fost dintotdeauna.
Volumul de faţă combină concepte, fapte şi atitudini, în
scopul creării unei altfel de abordări între comunicare şi viaţa
social-economică. Nu avem pretenţia descoperirii unor
principii imuabile. De asemenea, nu putem face referire la
totalitatea opiniilor şi paradigmelor din literatura de
specialitate. Pur şi simplu, încercăm să oferim un mod de a
9
gândi. Doar cititorul va decide dacă această carte îi e utilă sau
nu, dar sperăm că accentul său va cădea asupra motivaţiilor
pozitive care ne-au inspirat.
Ce-am urmărit, de fapt? Să „vorbim” într-un limbaj
relativ comun, despre aspecte ale comunicării care ne-au trezit
interesul. Să nu facem apologia unor teze şi să nu le
demitizăm pe altele. Şi ne-am dorit sincer ca fiecare cititor să
(sub)înţeleagă mesajul lucrării: acela de a contribui nu la
explicarea completă şi definitivă a unor fenomene şi procese,
ci la separarea lor de conotaţiile arhicunoscute.
N-am urmat o structură prestabilită de lucrările
recunoscute în domeniu, pentru simplul motiv că nu ne-am
propus un asemenea ţel. Iar dacă uneori am accentuat
elemente consacrate în teorie, alteori am promovat ieşirea din
abordările tipice. În esenţă, am căutat să „fotografiem” aspecte
relevante şi originale ale vieţii, izvorâte din studiul individual.
Cartea de faţă a fost creată ca incursiune în principiile
expresive şi în acelaşi timp deontologice ale comunicării. Chiar
dacă nu ne-am planificat să realizăm un curs universitar,
prezentul volum se adresează pasionaţilor de comunicare şi de
legătura acesteia cu mediul economic – între care, la loc de
frunte, situăm studenţii şi profesorii. Mulţumim tuturor celor
care ne-au sfătuit şi ne-au ajutat în demersul nostru.
... Până în momentul de faţă, personal, nu ştim să fi
ales vreo cale facilă spre ceva (orice-ar fi fost acel ceva). N-am
făcut-o nici acum, ci am depănat firul Ariadnei spre... viitor, în
speranţa comunicării cu homo integris.



Autorul










































13
I.1. Originile şi evoluţia ideii de comunicare

Comunicarea este o componentă de necontestat a vieţii
sociale, fiind necesară în orice tipar al schimbului de
informaţii şi al relaţiilor inter-umane. Prin intermediul ei,
omul se poate apropia de esenţa fenomenelor şi proceselor din
economie şi societate, căutând o mai bună adaptare la mediu.
Din multiplele conotaţii ale comunicării – înştiinţare,
informaţie, ştire, relaţie, legătură – cele mai simple sunt
acţiunea de transmitere a unui mesaj şi rezultatul ei, pentru a
face cunoscut un fapt sau un lucru (la origini, termenul latinesc
însemnând „a împărtăşi”). Depăşind acest nivel comun, ne
convingem că tiparele comunicării presupun „plusuri”
cantitative şi calitative de nou, fiindcă mereu învăţăm câte ceva
din orice. Aceste acumulări servesc evoluţiei gândirii,
îmbogăţesc spiritualitatea şi sporesc complexitatea vieţii.

În cele mai multe cazuri, comunicarea
este explicită, putând fi percepută cu
uşurinţă. Există, însă, o serie de situaţii
care fac necesar apelul la comunicarea
implicită (criptică). Sub „umbrela”
informaţiilor, sentimentelor sau faptelor,
încifrarea poate ascunde cuvinte (vorbite
şi scrise), semnale, gesturi, priviri,
imagini, culori, ba chiar şi tăceri
semnificative.

Omul comunică din cele mai vechi timpuri, în primul
rând în intenţia de supravieţuire şi în al doilea rând datorită
inevitabilelor sale legături cu societatea – fie ea şi primitivă.
Această comunicare „primordială” a fost de tip oral, dar s-a
manifestat şi din punct de vedere artistic. Mărturie stă modul
de exprimare a gândurilor şi sentimentelor (în piatră, lemn,
lut sau pe alte tipuri de suporturi), vizibil azi în diferitele
obiecte rămase din preistorie. Fireşte, noi le includem în
categoria „artă”, dar, la începuturi, ele au fost doar semne ale
existenţei umane şi ale manifestării unor trăiri.
Un pas important în evoluţie l-au reprezentat picturile
rupestre, simbol al comunicării grafice. Dintre ele, le amintim
pe cele din peşterile Altamira (Spania), Lascaux şi Les
Combarelles (Franţa), Val Camonica (Elveţia), Taguei (Nigeria),
14
Tassili şi Hoggar (Algeria), Cuciulat şi Chindia (România).
Exemplelor anterioare le adăugăm cazul statuetelor Dogu din
Japonia, cel al picturilor pe sol din regiunea Nazca (America
de Sud) şi multe altele
1
.

O celebritate a lumii subterane
este peştera Lascaux (sud-vestul
Franţei), datând din Paleolitic,
cunoscută pentru desenele
preistorice de pe pereţi. Imaginile
cu animale, vânători şi scene de
război, citite de la dreapta spre
stânga, oferă adevărate poveşti
2
.
Interiorul fiind foarte fragil,
peştera este închisă publicului.
Totuşi, ca această formă de artă să poată fi admirată, la 200 de metri de
locaţia iniţială s-au realizat două galerii care reproduc coridorul central şi
aşa-numita cameră a bivolilor din peştera-mamă. Pentru a distinge cele
două ansambluri, originalul este Lascaux I, iar copia – Lascaux II.
Una dintre cele mai
cunoscute peşteri ale lumii este
Altamira (nordul Spaniei), care
are 270 de metri în lungime.
Elementul de interes este dat şi
aici de desenele interioare
(datând din Paleolitic)
3
, în care
apar bizoni, bivoli sălbatici sau
alte animale. În plus, opt figuri
antropomorfe şi diferite urme
de degete redau prezenţa
umană în picturi (conservate
excepţional).

1
Detalii la adresele: http://www.speologie.ro/stiinta/arheologie.php şi
http://www.alpinet.org/main/stiri/stiri_ro_id_1449.html, accesate la data
de 10.08.2005; vezi şi lucrările: Marin Cârciumaru, Mărturii ale artei
rupestre preistorice în România, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1987; Marin
Cârciumaru, Peştera pictată de la Cuciulat, la adresa
http://www.bilet.go.ro/carciuma.htm, respectiv: Constantin N.
Bărbulescu, Primele forme ale scrierii pe mapamond sunt rezultatul
dezvoltării unui popor civilizator, document disponibil la adresa
http://www.nouaromanie.ro/redescoperirea%20romaniei_files/primele%2
0forme.htm; Mircea Dumitrescu, Limbajul cinematografic, un nou limbaj, la
adresa http://www.respiro.org/Issue6/eseu_dumitrescu1.htm (toate,
accesate la data de 10.08.2005).
2
Imaginea prezintă un cal conturat pe unul din pereţii Peşterii Lascaux.
3
Imaginea reprezintă un bizon desenat în Peştera Altamira.
15
Epoci de-a rândul, omenirea a învăţat să perceapă, să
conserve şi să transmită informaţii. Unele s-au dovedit utile şi
valide, altele n-au fost confirmate, rămânând mituri sau erori.
Cert este că gradual, în milenii, comunicarea s-a dezvoltat şi
s-a diversificat, devenind cea mai longevivă stare umană.
Timpul a trecut. De la semne convenţionale şi desene pe
vase de ceramică, mesajul comunicării a virat spre scrierea în
sistem nodular (noduri pe fire textile), spre „tam-tam”-ul
tobelor, spre modelarea simbolică în metal şi apoi spre scrisul
propriu-zis. Acesta din urmă a revoluţionat istoria comunicării,
chiar dacă – aşa cum spunea Jean-Jacques Rousseau –
sentimentele sunt redate prin vorbe, iar ideile prin scris.
Primele sisteme de scriere (hieroglifică, apoi cuneiformă
şi ulterior alfabetică) au avut la bază, probabil, intenţia
liderilor comunităţii de a face un „recensământ” al membrilor
acesteia, de a le inventaria bunurile şi de a le administra
patrimoniul. Noţiunea „alfabet” derivă din alfa şi beta, primele
litere din sistemul grecesc de scriere (deşi fenicienii, egiptenii,
etruscii, latinii, indienii, chinezii ş.a. au avut propriul sistem
de reprezentare scrisă, la fel precum popoarele din spaţiul
carpato-danubiano-pontic). Alături de litere şi de simbolistica
lor, numerele au căpătat o importanţă deosebită, izvorâtă din
necesitatea împărţirii resurselor de hrană şi din
„cuantificarea” mişcărilor demografice.









Apariţia tiparului a decurs din naturaleţea dezvoltării, în
scopul păstrării sigure a informaţiilor. Cel care l-a inventat a
fost Johannes Gutenberg (spre mijlocul secolului XV), iar azi,
în lipsa tiparului, nu mai concepem o informare coerentă
4
.

4
Vezi întregul conţinut al lucrării: Asa Briggs, Peter Burke, Mass-media, o
istorie socială. De la Gutenberg la Internet., Ed. Polirom, Iaşi, 2005.
Pe ce tip de suport s-a scris? Pe piatră, lemn,
tăbliţe de ceramică şi apoi metalice, pe ceară,
mai târziu pe papirus, piele, pergament (din piele
de viţel sau oaie), iască, plăcuţe de bambus,
mătase şi diferite forme de hârtie (de la cea mai
rudimentară la cea mai fină).

16
Comunicarea a avut şi are multiple maniere de
manifestare
5
. În sprijinul evoluţiei sale stau elemente-„cheie”
foarte cunoscute, dintre care exemplificăm
6
: „alfabetul”
(telegraful) luminos, utilizat de perşi, chinezi şi romani;
telegraful (Claude Chappe, 1794); alfabetul Morse (Samuel B.
Morse, 1837); fotografia (Jacques Mandé Daguerre, 1839)
7
;
telefonul (Graham Bell, 1876); microfonul (cu grafit – Thomas
Alva Edison, 1877; din creion de cărbune – David Hughes,
1878); radioul (1895)
8
; centralele telefonice; discurile de vinil
şi aparatele pentru ascultarea acestora (1930); televiziunea
9
;
cablurile subterane şi submarine; telefoanele asistate de
calculator şi telefoanele fără fir; calculatoarele de ultimă
generaţie, sateliţii de telecomunicaţii, Internet-ul ş.a.

5
Pentru o amplă istorie a comunicării, cu detalii privind izvoarele acestui
proces şi etapele sale de dezvoltare, recomandăm lucrările: Gheorghe
Brătescu, De la desenele rupestre la sateliţii de comunicaţii, Ed. Albatros,
Bucureşti, 1987; Flaviu Călin Rus, Evoluţia procesului de comunicare de la
forma interpersonală la cea politică şi mediatică, Ed. Accent, Cluj-Napoca,
2005, pp. 14-41; Melvin L. DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale
comunicării de masă, trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pp. 17-52.
6
Pentru informaţii legate de invenţiile în domeniul comunicării, vezi
lucrarea: Richard Platt, Evrica! Mari inventatori şi ideile lor geniale, Ed.
Teora, Bucureşti, 2005. De asemenea, vezi prezentarea acad. Mihai
Drăgănescu, Din istoria comunicaţiilor în România, la adresa
http://www.atic.org.ro/files/Com_MDapr.2003.pdf, accesată la data de
15.08.2005. Opţional, poate fi accesată şi adresa http://jvc.alltrom.ro/,
accesată la data de 20.08.2005.
7
Giovanni-Domenico Cassini a desenat o hartă a Lunii (prezentată
Academiei italiene în 1679), considerată cea mai buna hartă selenară până
la apariţia fotografiei. Pentru informaţii, vezi lucrarea: Magda Stavinschi,
Hrisant Notara – un ilustru reprezentant al teologiei şi ştiinţei europene, la
adresa http://www.geocities.com/ccistd/notara.htm, accesată la data de
15.08.2005. Prima fotografie cu culoare permanentă a fost făcută în 1861,
de către fizicianul James C. Maxwell. În acest sens, vezi adresa
http://ro.wikipedia.org/wiki/Fotografie, accesată la data de 15.08.2005.
8
Nicola Tesla a inventat undele radio, dar Guilermo Marconi a construit, în
1895, sistemul transmiterii-primirii de semnale radio la mai puţin de 3 km.
Detalii la adresa http://www.magicland.ro/inventii/tehnic/tehnic3.htm,
accesată la data de 15.08.2005.
9
Philo Farnsworth şi Wladimir Zworykin au pus bazele televiziunii, după
ce în 1927, Farnsworth a transmis primele imagini electronice, din San
Francisco. Televiziunea modernă a apărut în 1934 (Zworykin). Pentru
detalii, vezi adresa http://www.magicland.ro/inventii/tehnic/tehnic3.htm,
accesată la data de 15.08.2005.
17
Datorită exploziei fulminante a tehnicii
informaţionale în lumea secolului XXI, nici
măcar dictaturile nu pot controla complet
comunicarea şi libertatea de manifestare,
dacă acestea sunt dorite cu orice preţ.
Este adevărat că există încercări de
intimidare (vezi practicile teroriste), dar ele
sunt doar episoade ale filmului realităţii,
nicidecum constante ale vieţii.

Din periplul anterior prin evoluţia comunicării reiese o
idee firească: aceea că izolarea îndelungată a omului (în raport
cu orice stimul, auditiv sau vizual) nu este de dorit, din ea
derivând probleme psihice care afectează comportamentul
uman. Desigur, faptul amintit presupune pericolul
întreruperii totale a comunicării şi nu face referire la
„excepţiile de la regulă”, legate de perioadele în care individul
doreşte să aibă intimitate, retrăgându-se voit într-un loc
îndepărtat.

Repere-instant ale teoriilor privind comunicarea
10
:
a) Teoriile analitice sau mecaniciste au considerat
comunicarea un compus format dintr-o sumă de elemente
având următoarele repere:
- caracterul liniar (comunicarea de tipul „direct la ţintă”, bazată pe
unicitatea sensului şi conservarea integrităţii mesajului);
- caracterul secvenţial (respectarea ordinii fireşti a „paşilor” comunicării:
emitent – mesaj – canal de transmitere – receptor);
- caracterul atomist (separaţia componentelor comunicării: cuvânt,
expresie, propoziţie, frază, context);
- caracterul referenţial (formă simbolică a ideilor).
a.1.) Teoriile matematice ale informaţiei (ale datelor) au fost propuse
şi formulate după cel de-al doilea război mondial
11
. Ele au mizat pe studiul
„cuantificării tehnice” a informaţiei.
a.2.) Teoriile semnului s-au concentrat pe analiza limbii – ca suport
al sensului cuvintelor
12
– şi pe ideea sistemelor-cod (potrivit cărora
cuvântul are o funcţie creatoare de sens şi una de comunicare).

10
Jean Lohisse, Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacţiune.,
trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pp. 27-184.
11
Este vorba despre americanii Claude Shannon şi Warren Weaver (1948).
12
La origini, este vorba despre modelul lingvistic al lui Ferdinand de
Saussure (sfârşitul secolului XIX – începutul veacului XX). Structuralismul
a fost dezvoltat ulterior de Roman Jakobson (Cercul de la Praga, 1929), de
André Martinet, Georges Mounin, Louis J. Prieto, C. Lévi-Strauss ş.a.
18
a.3.) Teoriile comportamentului (behavioriste sau ale psihologiei
obiective) au pus accentul pe comunicarea interpersonală
13
. Potrivit lor,
studiul obiectiv al comportamentului este singurul legitim, deoarece
vizează lucrurile şi fenomenele observabile.
a.4.) Teoriile funcţionaliste (ale difuzării) au aparţinut sociologilor
empirişti
14
, în a doua jumătate a secolului XX. Ele au avut cel puţin
următoarele idei centrale: efectul mass-media asupra publicului, „filtrarea”
mesajului media şi evaluarea lui de către populaţie.
b) Teoriile globaliste sau organiciste au subliniat rolul relaţiilor
dintre elementele unui sistem de comunicare, prin intermediul raportării la
obiecte. Ele s-au axat pe următoarele trăsături:
- caracterul circular şi complex: acest model nu poate fi liniar (în opoziţie
cu cel analitic);
- caracterul interactiv: legătura cauză – efect nu mai este nici unică, nici
obligatorie (precum secvenţialitatea, în modelul analitic);
- caracterul contextual: ideea esenţială a comunicării este cea a
întregului, a totalităţii (şi nu a atomicităţii – proprie modelului analitic);
- caracterul relaţional: semnele exprimă relaţiile, nu le reprezintă (aşa ca
în modelul analitic, considerat referenţial).
b.1.) Teoriile sistemice au fost preocupate de cibernetică, organizare
şi constructivism
15
.
b.2.) Teoriile interacţioniste (pragmaticile psihologice şi psihoclinice)
au avut ca reper analiza tranzacţională
16
şi s-au centrat pe cercetările
Şcolii de la Palo Alto
17
.
b.3.) Teoriile antropo-sociologiei şi comunicării au accentuat
abordarea socială a interacţiunii umane şi simbolurile comunicării
18
.
b.4.) Teoriile pragmatice lingvistice au avut ca reper studiul
schimburilor verbale şi relaţiile dintre limbaj şi acţiune
19
.

13
Principalul lor reprezentant a fost Charles Morris (iniţiatorul semioticii),
axat pe studiile lui John Watson şi Leonard Bloomfield.
14
La originile lor au stat studiile lui Robert Park (1922) şi Harold Lasswell
(1927), proveniţi din Şcoala de la Chicago. Ulterior, teoriile au fost
completate de contribuţiile lui Paul Lazarsfeld, Barnard Berelson, Joseph
Klapper, Maxwell McCombs, Donald Shaw, Harold Laswell ş.a.
15
Ele se bazează pe teoriile: sistemelor (Ludwig von Bertalanffy), comunicării
(Claude Shannon, Warren Weaver), organizării (Heinz von Foerster, Henri
Atlan, Edgar Morin, Francisco Varela, Jean Piaget, Raymond Boudon),
cogniţiei (Herbert Simon) şi ciberneticii (Norbert Wiener).
16
Analiza tranzacţională a conceput-o Eric Berne (anii '60 ai secolului XX).
17
Mental Research Institute, Palo Alto (S.U.A.). Sunt semnificative mai ales
rezultatele obţinute, după 1965, de către Paul Watzlawick, Don D. Jackson
şi Janet Helmick Beavin.
18
După 1960 sunt recunoscute contribuţiile lui Dell Hymes, Pierre
Encrevé, Jean-Baptiste Marcelli, Bernard Gardin, Ray Birdwhistell ş.a.
19
Avându-l ca precursor pe Mihail Bahtin (1929), teoriile respective au fost
formulate de specialişti cum sunt: Charles S. Peirce, Émile Benveniste,
John Austin, Antoine Culioli, H. Paul Grice, Tzvetan Todorov ş.a.
19
I.2. Conceptul de comunicare

Fie că vizează un simplu proces de redare către un
individ (grup) a unui conţinut, fie că acest lucru este ridicat la
nivel de expresie şi apoi de artă, comunicarea relevă trecerea
unei informaţii de la un emiţător spre un receptor (individual
sau colectiv). Trăsătură specifică fiinţei umane, comunicarea
are în vedere un conţinut ideatic, logic şi de afectivitate, care se
face cunoscut prin vorbire, gestică sau scriere.
Deosebim comunicarea unilaterală de cea antrenantă,
vie. În această a doua variantă, vorbim despre multiple
sensuri ale termenului „comunicare”: înţelegere (ajungerea la
un numitor comun, într-o discuţie), respectiv neînţelegere (în
sensul că nu întotdeauna se poate vorbi de reperele comune
ale unui grup); comuniune; comunitate; interacţiune; corelaţie;
îmbunătăţirea funcţionării componentelor unei entităţi ş.a.

În diversele tipuri de comunicare
umană descoperim elemente care
ţin fie de Eu-l fiecăruia, fie de
conexiunea acestuia cu societatea
(respectiv cu o colectivitate
determinată). Ele sunt identificate
drept emoţii, sentimente, atitudini
şi interese, generând adevăruri pe
care am putea să le recunoaştem
cu toţii, cu sinceritate:
„Am constatat că mulţi oameni ştiu ce este comunicarea până în clipa
în care li se cere să o definească. Atunci încetează să mai ştie”, pentru că
„relaţia creată de comunicare contează mai mult decât conţinutul
informaţional transmis. Comunicarea este cea care creează comuniunea şi
comunitatea.”
1

Fapt de la sine înţeles, comunicarea reflectă „încercarea de a stabili o
comunitate cu cineva, de a pune în comun informaţii, idei, atitudini, de a
le asocia, raporta sau de a stabili legături între ele.”
2

Comunicarea este privită şi ca acţiune reciprocă: „Nu este posibil să ne
facem o idee adecvată asupra interacţiunii dacă neglijăm societatea unde
aceasta se exersează şi care o condiţionează”
3
(s.n.).

1
Ştefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol. I,
Comunicarea, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 26 şi p. 27.
2
Emilian M. Dobrescu, Sociologie economică, Ed. Fundaţiei „România de
mâine”, Bucureşti, 2005, p. 100.
3
Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, trad. rom., Ed.
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2000, p. 232.
20
Pe de altă parte, comunicarea reflectă nu doar transmiterea
informaţiilor din partea emiţătorului şi interpretarea mesajului la
destinatar, ci şi interacţiunea prin simboluri
4
.
Într-o societate deschisă, comunicarea are rolul unui cadru de
reconciliere al problemelor comune. Ea denotă, astfel, „un mod de a trăi
împreună”
5
.

Prin comunicare aflăm, suntem informaţi, primim un
anunţ sau spunem ceva. Ce anume poate fi transmis? De la
cuvinte la sintagme, de la dorinţe la stări emoţionale, de la
rugăminţi la ordine, de la informaţii la atitudini. Dacă
interogarea sinelui este o formă de comunicare evoluată
(deoarece nu oricine îşi adresează întrebări existenţiale),
comunicarea tradiţională este aceea în care se implică două
părţi. Ca urmare, vorbim despre procesul clasic al
comunicării, când funcţionează sintagma „emisie – recepţie”
(un subiect oferă informaţia, iar altul o preia, ascultând sau
vizualizând mesajul). Firesc, există şi excepţii de la regula
„Cuvântul e totul”, pentru că uneori, oamenii sunt nevoiţi să
comunice non-verbal: persoanele surde sau mute, cei care nu
fac faţă gălăgiei, deţinuţii – „inventatori” de coduri ale
comunicării – precum şi cei implicaţi în jocuri mimetice.

„Comunicarea este un proces prin care un
individ (comunicatorul) transmite stimuli (de
obicei, verbali) cu scopul de a schimba
comportarea altor indivizi (auditoriul)”
6
. Ca
urmare, procesul implică adaptare, cel puţin
pentru unul din participanţii săi
7
.
Observaţie: suntem conştienţi de importanţa
acestei adaptări, dar nu putem avea
pretenţia uniformizării...
Pe de altă parte, comunicarea este „ştiinţa care studiază circuitele
profesionale şi instituţionale ale informaţiei”, cu precizarea că sfera
comunicării interpersonale o depăşeşte pe cea a ştiinţei comunicării
8
.

4
Michael Kunczik, Astrid Zipfel, Introducere în ştiinţa publicisticii şi a
comunicării, trad. rom., Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
1998, p. 15.
5
Emilian M. Dobrescu, Sociologie economică, ed. cit., p. 32.
6
Carl I. Hovland, Irving I. Janis, Harold H. Kelley, apud Mihai Dinu,
Comunicarea. Repere fundamentale., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 9.
7
Edward O. Wilson, apud Mihai Dinu, op. cit., pp. 8-9.
8
J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Ştiinţa comunicării, trad.
rom., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 45.
21
Indiferent de perspectiva din care privim, comunicarea nu are loc „între
sisteme inerte”, ci apare „între individualităţi cu personalitate proprie”
9
.
Poate că una dintre cele mai frumoase viziuni asupra comunicării este,
însă, polifonia ei, dată fiind multitudinea vocilor care o realizează
10
.

Comunicarea este o „dimensiune definitorie a existenţei
umane”
11
. Ea conferă şansa contactului cu lumea, respectiv
cu o altă faţă a destinului, ancorată atât în realitate, cât şi în
imaginaţie. Tocmai de aceea, agreăm ideea că în comunicare
descoperim liantul dintre limbă, gândire şi limbaj
12
. Avem,
însă, o completare: nu e vorba doar de o legătură generală
între categoriile amintite, ci de cea mai generoasă dintre ele!
Într-un atare registru de exprimare, nu trebuie să ne
mire că azi, în epoca modernismului aferat, unii autori
culpabilizează „epuizarea idealurilor”
13
. Percepem o atare
sintagmă drept o criză etică la nivelul unor societăţi măcinate
fie de angoase, fie de pericolul subculturii, fie de miopia cu
care este privită falsa realitate...




„În trecerea de la modernitate la postmodernitate are loc o schimbare
de paradigmă culturală”
14
.



Există opinia potrivit căreia comunicarea este „în primul
rând o chestiune de încredere şi de acceptare a ideilor şi
sentimentelor celorlalţi”
15
. Desigur, în acest caz, mizăm pe
renunţarea la adversităţi, la concentrarea doar asupra

9
Andrei Marga, Raţionalitate, comunicare, argumentare, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1991, pp. 277-278.
10
Oswald Ducrot, apud Mihai Dinu, op. cit., p. 27.
11
Grigore Georgiu, Filosofia culturii. Cultură şi comunicare., Ed.
Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, p. 202.
12
Ruxandra Răşcanu, Psihologie şi comunicare, ed. a II-a revăzută şi
adăugită, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2003, p. 10.
13
Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, trad. rom., Ed.
Polirom, Iaşi, 1999, p. 425.
14
Grigore Georgiu, op. cit., p. 213.
15
Avram Tripon, Comunicarea holistică. Ghid pentru oamenii de afaceri.,
Ed. Efi-Rom, Târgu-Mureş, 2002, p. 40.
22
propriei persoane şi la factorii subiectivi care ne influenţează.
Dar ne putem asuma un asemenea risc? Rămâne de văzut...

Când e vorba despre compania
pe care o conducem, nu putem
să facem abstracţie de
„subiectivismul” interesului
propriu. Mediul de afaceri este
dur, iar succesul / nereuşita
unei strategii depind de factori
cum sunt impactul şi puterea
informaţiei, atractivitatea sursei
de comunicare şi credibilitatea
ei
16
. Iar scopurile nobile ale
comunicării pălesc în faţa
necesităţii de a rezista pe piaţă.

Între cele mai sugestive „imagini” ale procesului de
comunicare identificăm bila de biliard. Emiţătorul mesajului e
chiar cel care loveşte bila, iar receptorul e partenerul său de
joc. Conţinutul bilei e ideea („înăuntru, un mesaj”
17
), care
parcurge „canalul de comunicare” de pe masa verde, spre a-şi
găsi locul. Cuceriţi de această teorie, „vizualizăm” imaginea
anterioară. Parcă-i lipseşte, totuşi, ceva. Îndrăznim să
punctăm acest adaos drept motivaţia comunicării, reflectată de
noi cu ochii minţii, în impulsul imprimat tacului de lemn.

Din cele expuse transpare o interogaţie importantă:
comunicarea este liniară sau rotundă? Cu alte cuvinte,
îi este propriu un parcurs netulburat (în linie dreaptă),
sau are reverberaţii ciclice pentru destinatarul unei idei?
Răspunsul acestei întrebări este – dintru început –
dual, pentru că procesele de comunicare sunt extrem de
diferite între ele... Iar uneori, pentru a le descifra, avem
nevoie şi de puţin noroc pe lângă multă ştiinţă de carte.

În concepţia noastră, comunicarea înseamnă creare de
personalitate, fiindcă orice asemenea proces semnifică un nou
început. El ne determină să ne exprimăm, să evoluăm şi să ne
transformăm. Iar asta ne diferenţiază de ceilalţi şi ne oferă
şansa cultivării propriei personalităţi.

16
După Diana Andreia Hristache, Comunicare corporativă, Ed. A.S.E.,
Bucureşti, 2004, p. 28.
17
Lucien Sfez, Comunicarea, trad. rom., Institutul European, Iaşi, 2002, p. 30.
23
În legătură cu această problemă, există opinia potrivit
căreia diferenţa creează ostilitate
18
. E posibil, dar nu e o regulă,
fiindcă tot ceea ce e diferit pare să ne atragă (vezi cazul
artiştilor, aceşti „izolaţi superbi”
19
). Recunoaştem, însă, că
diferenţierea în sens negativ este acuzatoare. În acest sens, e
de ajuns să privim exemplul celor care se ocupă de lucruri la
care nu se pricep – fie ele legate de meserie, fie de politică sau
de sport – şi vom înţelege de ce diletantismul e supranumit
„idila confuziei”
20
...
Sub aspect intertemporal, respectiv „trecând de la static
la dinamic”, reperăm apropieri şi în acelaşi timp deosebiri
între Eu-l real (concret) şi reprezentarea sa simbolică
21
. Iar
pentru analist, acesta este un semn al percepţiei mai presus
de „simpla” comunicare şi, totodată, un semn al trecerii
dinspre egocentrism spre pluralitate. Pentru a fi sinceri cu noi
înşine, ar trebui să recunoaştem, însă, că această destinaţie
(pluralitatea) implică aplecarea omului spre sensuri aparte şi
chiar neverosimile ale comunicării:
I. Un prim exemplu poate fi comunicarea pluri-
lingvistică, învăluită în întrebări, din miticul Turn Babel. Ce
putem spune despre ea? Multe şi puţine în acelaşi timp. Aşa
cum o vedem azi, ne pare o utopie. Dar, oare, Turnul Babel a
fost un eşec sau un pretext pentru ceea ce a urmat?

După unele opinii, „nedesăvârşirea Turnului Babel nu are, de
fapt, o cauză”
22
(s.n.), ci este urmare a saţietăţii, trufiei şi
dezastrului. De aceea, acest străvechi rit invocă o ciudăţenie
simbolică: este „locul unui amestec lingvistic” şi în acelaşi timp
„al unei lipse de comunicare”
23
. Poate că tocmai de aceea, „în
puterea limbii este viaţa şi moartea şi cei ce o iubesc mănâncă
din rodul ei.”
24


18
Paul Zarifopol, Pentru arta literară, Monitorul Oficial şi Imprimeriile
Statului, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti,
1934, p. 5.
19
Idem op. cit., p. 7.
20
Idem op. cit., p. 9.
21
Henri Bergson, Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei, ed. a II-a,
trad. rom., Institutul European, Iaşi, 1998, pp. 120-121.
22
Paul Zumthor, Babel sau nedesăvârşirea, trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi,
1998, p. 183.
23
Idem op. cit., p. 23.
24
Solomon 18, 21, apud Paul Zumthor, op. cit., p. 174.
24
II. Al doilea caz de pluralitate a comunicării vizează
limbajul artistic. El cumulează trăsături care-i nominalizează
specificul: astfel, expresia sa este unică, în timp ce
semnificaţia lui este multiplă (uneori chiar ambiguă, dar
tocmai în asta constă farmecul artei!).

Orice formă de comunicare prin artă oferă un limbaj plurivoc şi
polisemic
25
. Iar arta nu e un caz unic: în acest sens, ştim că
monocromismul e plicticos şi tern în toate domeniile...

III. Un al treilea exemplu de pluralitate în comunicare
este analiza legăturilor dintre limbaj şi sacru, fiindcă în acest
perimetru se manifestă personalitatea creatoare de începuturi.

Putem exemplifica începuturile biblice
26
:
• Adam o numeşte pe Eva (cu înţelesul arhaic „cea vie”) femeie.
• Tot Adam este cel care dă nume animalelor.

IV. Contraexemplul vine de la sine. Atras ca de un
magnet, el porneşte de la faptul că lipsa pluralităţii în
comunicare naşte ieşiri din tipare, iar de aici reies manifestări
de geniu sau alienare (individuală / socială). Interesant e că
ambele valenţe ale acestei comunicări aparte rămân de
neînţeles: geniul prin elitism, iar alienarea prin neputinţă.

Despre alienare se vorbeşte puţin şi „pe la colţuri”, pentru că e un subiect
delicat (poate chiar jignitor, pentru unii). Dar comunicarea de tip alienat
blochează compasiunea
27
, ceea ar trebui să le dea de gândit insensibililor!
La modul general, de la ce anume porneşte alienarea?
Considerăm că ea are la origini interogaţii precum:
Să vedem realitatea în alb şi negru (încastrată în pozitiv şi
negativ), sau să integrăm în viziunea ei tonuri de gri? Sau,
poate, s-o vedem color?
Să fim tranşanţi, sau să admitem breşe în nuanţele
realităţii?
Să identificăm alienarea prin compromis sau nu?
... Nu ştim care e secretul ieşirii din tipar de tipul „AŞA NU” (doar îl
presupunem). Nu ne dăm seama nici dacă e un secret atât de jenant cum
cred unii. Ştim doar că nu gândim cu toţii la fel şi – fără ca asta să
justifice faptele comise într-o lume bolnavă – fiecare are şi părţi ascunse.

25
Grigore Georgiu, op. cit., p. 244.
26
Paul Zumthor, op. cit., p. 173.
27
Marshall B. Rosenberg, Comunicarea nonviolentă – un limbaj al vieţii,
trad. rom., Elena Francisc Publishing, Bucureşti, 2005, p. 42.
25
Potrivit unor specialişti recunoscuţi
28
, a comunica
„înseamnă să vorbeşti, să-ţi modulezi intonaţia, să te
comporţi într-un anumit fel, să adopţi o mimică, gesturi şi
atitudini specifice, să alegi o atitudine, să pregăteşti acţiuni
combinate, să elaborezi dispozitive fizice sau normative, să
acţionezi asupra elementelor mediului înconjurător... totul
pentru a rezolva, cât mai bine cu putinţă, o problemă legată
de un fapt de viaţă.”

Aspecte ale comunicării se regăsesc în natură, în
ştiinţă, în artă, în religie... în toate aspectele
cotidianului. Fie că vorbim, râdem, explicăm,
gesticulăm, scriem sau cântăm, ne exprimăm
personalitatea. Şi, oricât de banal ar părea, omul
este o fiinţă socială, deci are nevoie să comunice.

Comunicarea exprimă o serie de conexiuni: pe de o
parte între scopurile urmărite, iar pe de altă parte între
acestea şi mijloacele lor de realizare. Ea descompune mesajul
(discursul) în secvenţe şi-l transmite – pe coordonatele
izomorfismului – prin intermediul unor emiţători. Tipologia
acestora din urmă depinde de ceea ce au de comunicat:
îşi oferă sprijinul (sunt solidari);
sunt preocupaţi de reducerea tensiunii într-un grup;
acceptă / dezaprobă o atitudine sau o acţiune;
sugerează un răspuns sau rezolvarea unei probleme;
solicită informaţii (precizări), analizează şi evaluează;
exprimă un sentiment;
confirmă sau infirmă un fapt;
influenţează comportamentul interlocutorului;
dau valoare unor opinii şi conferă laude;
manifestă antagonism faţă de unele persoane sau idei.
Pentru cei mai mulţi dintre noi, comunicarea este o
necesitate. Să nu uităm, însă, că pentru indivizii introvertiţi
este o obligaţie, după cum pentru cei expansivi este o plăcere.
În oricare variantă ar fi privită, comunicarea face dovada
abilităţilor şi modalităţilor – mai mult sau mai puţin
formalizate – de a gândi, simţi şi acţiona într-un grup social.

28
Alex Mucchielli, Les situations de communication, Éd. Eyrolles, Paris,
1991, p. 94, apud Alex Mucchielli, Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de
manipulare., trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 197.
26
Să privim câteva aspecte ale comunicării în cadrul forţelor militare
multinaţionale (situaţia aliaţilor N.A.T.O., cu misiuni în diferite zone de
conflict din lume). În acest „perimetru” specific, comunicarea se
focalizează asupra a două aspecte principale:
- relaţiile profesionale dintre comandanţi /
subordonaţi şi din interiorul fiecărei
asemenea „grupe” (bazate pe respectarea
ordinelor, disciplinei şi protocolului);
- relaţiile de camaraderie şi colaborare
stabilite în decursul manevrelor sau în
pauzele dintre misiuni.

Comunicarea la care ne referim se reflectă mai ales în reacţii de solidaritate
şi de înţelegere reciprocă, pe criterii precum: identitatea naţională a
militarilor; similitudinile culturale (de exemplu, cazul turcilor şi azerilor);
meritele profesionale (panouri cu fotografii, menţiuni ale realizărilor de
grup, decoraţii); materialele de prezentare a forţelor multinaţionale.

Totuşi, disciplina militară nu exclude manifestările tensionate, iar între
cauzele acestora, specialiştii includ cel puţin următorii factori
29
:
cunoştinţele reduse de limba engleză, atât la
nivelul conducerii unităţilor, cât şi al
subordonaţilor (caz în care traducerea
îngreunează procesul decizional);
monopolul unor grupuri naţionale asupra
anumitor resurse de comunicaţii, transport şi /
sau birotică (fapt din care derivă neînţelegeri şi
conotaţii neprincipiale ale raporturilor de putere);
informarea parţială asupra specificului cultural al
unităţilor naţionale şi asupra stilului de viaţă.

Ca mijloace de îmbunătăţire a comunicării la toate nivelele, iată câteva
recomandări
30
: discuţiile între componenţii aceleiaşi unităţi militare
(provenind din mai multe ţări), contactul periodic cu cei de acasă (lipsa lui
fiind sursă de nelinişte şi stres), accesul la dotările privind comunicarea
electronică, perfecţionarea tehnicilor de simulare a strategiilor practice,
mai buna pregătire a voluntarilor pentru misiuni în ţări străine (mai ales
din punct de vedere psihologic, nu doar fizic şi tactic).

Comunicarea este un proces dinamic, trebuind să se
adapteze mereu interlocutorului. Întrucât are un scop iniţial
bine determinat – adică încearcă să afirme, să influenţeze sau
să convingă – ea are un parcurs evolutiv, modificabil în raport
cu starea creată între emiţător şi receptor.

29
Valentin Poponete, Comunicarea în mediul multicultural, lucrare regăsită
la adresa: http://www.presamil.ro/SMM/2004/02/pag%205-8.htm.,
accesată la data de 15.10.2005.
30
Ibidem
27
I.3. Componente, etape, mijloace şi obiective
ale procesului de comunicare.
Politica globală de comunicare.

Componentele unui proces de comunicare sunt
1
:
contextul, emiţătorul, mesajul, mijlocul (canalul) de
comunicare, limbajul (codul) şi receptorul. Le vom aborda
evolutiv pe fiecare, în cele ce urmează.
a) Contextul reprezintă conjunctura în care are loc
transmiterea unui mesaj. El poate fi general, dacă oglindeşte
cadrul comunicării – sau specific, dacă are în vizor secvenţe
ale acţiunii de referinţă. Contextul e important din perspectivă
spaţială, temporală şi comportamentală, deoarece:
Locul destinat comunicării – aparent neimportant –
este, de fapt, semnificativ.





















1
În legătură cu principalele modele ale comunicării (liniar, circular,
interactiv, al fluxului în două etape ş.a.), recomandăm lucrările: Flaviu
Călin Rus, Introducere în ştiinţa comunicării şi a relaţiilor publice, Institutul
European, Iaşi, 2002, pp. 40-77; Eugenia Câmpeanu-Sonea, Adrian
Sonea, Comunicare, conflict şi dialog în procesul managerial, Ed. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005, pp. 19-26. Pentru informarea
asupra determinărilor socio-economice ale procesului de comunicare,
recomandăm lucrarea: Emilian M. Dobrescu, Sociologie economică, Ed.
Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 2005, pp. 115-117.
O ocazie importantă beneficiază de o locaţie reprezentativă
fie pentru organizator, fie pentru un membru al comunităţii,
fie pentru o companie. De exemplu, sărbătorirea a 25 de ani
de existenţă a firmei X nu va fi austeră. Chiar dacă
manifestarea a fost gândită să aibă caracter discret, va
denota prosperitate. Ca urmare, va fi prilejul de „punctare”
a celor mai relevante realizări ale companiei, într-o
ambianţă relaxantă.
*
Când are loc o informare din partea şefului de departament
către un subordonat, ea este percepută şi din punctul de
vedere al spaţiului în care se desfăşoară. Astfel, va fi mai
serios luată în seamă dacă e realizată în biroul şefului, decât
dacă are loc pe terasa firmei (în pauza de cafea) sau în lift
(unde cele două persoane se întâlnesc întâmplător).

28
Momentul ales pentru comunicare poate influenţa
întregul mesaj (în sens pozitiv sau negativ).

Un comunicat important, care priveşte întreg
personalul unei organizaţii, nu va fi lansat –
de exemplu – vinerea la prânz, când angajaţii
se grăbesc să plece spre casă. El va avea un
efect maxim, de tipul „ţintit-lovit”, abia luni
(la început de săptămână) – însă nici atunci
„la prima oră”, deoarece oamenii încă n-au
intrat în ritmul obişnuit de lucru.
Marţi, ora 12,00: Managerul companiei X solicită un
raport de evaluare de la filialele din teritoriu ale
firmei, pe care trebuie să-l primească miercuri, ora
12,00. Dorind îndeplinirea promptă şi sigură a unei
asemenea sarcini, responsabilul proiectului trebuie
să se asigure – mai întâi – că mesajul a ajuns la
destinaţie; de aceea, îl va transmite pe mai multe căi,
în paralel: prin telefon, e-mail şi / sau fax. Al doilea
pas este dat de preluarea datelor de la colegii din ţară
(la ora 10,00 a zilei de miercuri). Pasul al treilea este
prelucrarea informaţiilor în forma cerută (ora 11,30)
şi prezentarea lor managerului (ora 12,00).

Contează comportamentul interlocutorilor.






















Când un angajat este chemat de şef şi nu i se comunică
anticipat „de ce”, este agitat. Când află despre ce e vorba,
poate avea două reacţii: fie e un fapt banal (la a cărui veste,
omul se linişteşte şi îşi continuă activitatea cotidiană), fie e o
mustrare, în urma comiterii unei erori (pe care, probabil,
persoana încearcă s-o remedieze – dacă mai e posibil).
*
Mizând pe minime cunoştinţe de psihologie, cineva îşi poate
da seama (instantaneu sau gradual) de starea interlocutorului:
dacă e îngrijorat, nervos sau calm, dacă are o reacţie studiată
sau firească, dacă e preocupat de discuţie sau doar se preface.
Să analizăm cazul unui manager (de orice nivel) care, deşi
pare să ia în calcule opinia unui subaltern – şi îl ascultă,
stând faţă-n faţă cu el, poate chiar aprobându-l cu un gest –
se gândeşte la cu totul alte probleme (chiar personale).
Impresia angajatului este că l-a făcut pe şef să reflecteze la
cele expuse. În realitate, însă, în momentul în care a închis
uşa în urma sa, omul a „şters” şi prezenţa lui din birou.

29
b) Emiţătorul este cel care, în baza unei intenţii sau a
unui scop, demarează comunicarea. El elaborează conţinutul
mesajului şi optează pentru forma acestuia (scrisă sau orală),
după necesităţi şi după tipul receptorului.

În cazul în care sunt transmise
ordine ierarhice, este recomandat (şi
preferabil, în acelaşi timp, pentru toţi
cei implicaţi) ca ele să fie scrise.
Dacă mesajele sunt pur
informative, pot avea şi formă orală.
Ceea ce contează, în final, este
impactul pe care-l are emiţătorul –
prin intermediul formulei alese de el
(scrisă / vorbită) – asupra celui care
percepe mesajul.

Când se comunică date sau informaţii
unor elevi de la cursurile gimnaziale, e
bine ca ele să aibă un suport concret, cu
precădere explicativ. Dacă aceleaşi
elemente vor fi utilizate de către studenţi,
ele pot fi prezentate schematic, într-o
formă mai mult sau mai puţin abstractă
(ţinând seama de gradul de maturitate şi
de capacitatea de înţelegere a receptorilor).

c) Mesajul este expresia propriu-zisă a comunicării:
gesturi, simboluri, litere şi vorbe. Articulate, aceste noţiuni
formează propoziţii şi fraze cu ajutorul cărora transmitem sau
recepţionăm semnale, atitudini, intenţii şi fapte.

Sensul comunicării poate fi direct sau subînţeles, iar în acest ultim caz,
vorbim despre codificare. Uneori, un cuvânt, un semn sau o mişcare
aparent oarecare, folosite într-un anumit context şi de către persoane
avizate, înseamnă altceva decât simpla lor explicaţie.
Pe şosea, pentru a atenţiona partenerii de trafic asupra
radar-ului, conducătorii auto semnalizează celor care vin
de pe contrasens, într-un mod specific (prin „clipire”).
În misiuni de cercetare, militarii folosesc, de cele mai
multe ori, un cuvânt-cheie sau o propoziţie, pe post de
parolă sau de cod.
În spitalele moderne, fiecărei secţii îi corespunde o
culoare. Ea devine reprezentativă pentru întregul
mobilier al etajului, pentru utilităţi şi saloane, ba
chiar şi pentru personal (bonete şi halate marcate
cu simbolul spitalului, în culoarea respectivă).
30
d) Mijlocul de comunicare are în vedere una sau mai
multe din variantele
2
: discuţie propriu-zisă (dialog), convorbire
telefonică, fax, corespondenţă prin poşta tradiţională sau
electronică (e-mail).


















Utilizarea mijloacelor de comunicare presupune:
observarea mediului înconjurător; obţinerea informaţiilor,
selecţia şi interpretarea acestora, iar apoi punerea lor în
circulaţie; elaborarea unor scenarii evolutive de comunicare,
de multe ori bazate pe „tripticul” familie – educaţie – societate.

Religia poate fi considerată un adevărat pilon al
comunicării, atâta vreme cât apropie oamenii
din punct de vedere spiritual (nu atunci când
determină dezbinarea lor). Deseori, persoanele
care se izolează de lume păstrează esenţa
comunicării doar prin intermediul factorului
religios, adevărată „busolă” a reîntoarcerii
ulterioare în mijlocul societăţii.

e) Limbajul se referă la considerente verbale (cuvinte,
propoziţii şi fraze), la „punctări” paraverbale (voce, tonalitate,
mod de accentuare, pauze – intenţionate sau nu, ritm de
rostire, viteză de vorbire, eventuale ticuri verbale) şi la
elemente non-verbale (gesturi şi comportamente incluse în
aşa-numitul „limbaj al trupului”), utilizate efectiv sau simbolic.

2
Asupra acestui subiect vom reveni, pentru detalii, în cele ce urmează.
Dacă este posibil, este preferată comunicarea directă, orală
(„de la om la om”), cea care poate răspunde tuturor
eventualelor întrebări şi / sau nelămuriri ale interlocutorilor.
Totuşi, în anumite situaţii, e ales mesajul scris (confidenţial
sau nu), în ideea „ce e negru pe alb, e sigur”.
*
Unii studenţi preferă forma de examinare orală, alţii proba
scrisă. Avantajul principal al celei dintâi este discuţia
nemijlocită, care valorifică nu doar simpla pregătire a
studentului, ci şi modul său de prezentare, gestica şi emoţiile
sale. Cea de-a doua formă are ca atu exactitatea şi este agreată
mai ales de subiecţii timizi şi introvertiţi, care nu excelează în
comunicarea „tête-à-tête”.

31





















f) Receptorul este destinatarul mesajului. El ştie sau nu
să asculte, înţelege sau nu ceea ce i se transmite, poate sau
nu să pătrundă sensul real al comunicării, în raport cu
trăsăturile pe care singur şi le valorifică (legate, înainte de
toate, de capacităţile sale intelectuale).

Dintr-o serie de informaţii care vor fi făcute publice, prima
difuzată trebuie să fie şi cea mai importantă, din cauza
impactului asupra audienţei. Publicul va fi marcat de ea, deşi
uneori – e adevărat – în dauna altor mesaje.
În articolele apărute în presa scrisă, cuvintele sau expresiile
relevante sunt evidenţiate fie cu alte caractere decât cele folosite
în mod frecvent (boldat, italic, subliniat), fie cu majuscule sau
cu diverse culori, pentru a ieşi în evidenţă.
Într-un interviu, întrebările trebuie să aibă o succesiune logică,
să nu se repete şi să nu-l obosească sau să-l irite pe interlocutor
– şi în acelaşi timp să presupună răspunsuri clare. Desigur, nu
sunt excluse întrebările-„capcană”.
Să exemplificăm: Într-o discuţie asupra problemei generale a corupţiei în
America, dl. D., senator al statului S, poate fi întrebat, la finalul
întrevederii: „Pentru a concluziona: dumneavoastră, domnule, sunteţi
coruptibil?” Răspunsul inteligent ar fi (pe un ton de minimă ofensă): „Sunt
senator!” Adică... nici DA, nici NU. Intervievatul ar arăta, astfel, că mizează
pe încrederea cetăţenilor americani şi pe calităţile sale de om serios,
combinate cu cele de „politician simpatic”. O atare replică „prinde” sau nu
la public. Dar dacă... răspunsul întârzie sau este stupid?
„Este ora 9 a.m. şi temperatura ajunge deja la
28
0
C.” După cum constatăm, e limbajul propriu
unei ştiri radiofonice sau TV, corespunzător unei
simple comunicări (cuvântul-cheie fiind deja).
„Atenţie, aveţi grijă sporită! Un cimpanzeu turbat a reuşit să fugă, azi-
dimineaţă, dintr-o camionetă care îl transporta spre Grădina Zoologică
din oraşul Y.” Este o ştire radio, care uzează de un limbaj comun. La
o cercetare amănunţită, însă, mesajul e grav: o maimuţă bolnavă a
dispărut lângă o localitate. Eroarea comunicării constă nu în expresii
sau cuvinte nepotrivite, ci în plasarea termenilor-cheie.
Mai corectă ar fi fost abordarea următoare: „În drum spre oraşul Y, un
cimpanzeu turbat a reuşit să fugă, azi-dimineaţă, dintr-o camionetă
care îl transporta spre Grădina Zoologică. Atenţie, aveţi grijă sporită!”
Motivaţia acestei noi forme a ştirii este faptul că elementul ei
primordial trebuie să fie atenţionarea locuitorilor – ceea ce, în primul
mesaj, se află abia la final (când ascultătorii îşi pierd deja interesul,
după cele cca 10-12 secunde care au trecut de la iniţierea ştirii).

32
Orice proces de comunicare se bazează pe o succesiune
de etape logice: prima asemenea „treaptă” este ideea,
generatoare a mesajului informativ; pe canalele de transmitere
alese de emiţător, comunicarea transcende spre receptor, este
decodificată prin prisma gândirii şi, în final, determină reacţii.
Dacă toţi aceşti „paşi” sunt respectaţi, se poate spune că
procesul comunicării a reuşit să-şi stingă scopul.
La origine, mijloacele (canalele) de comunicare – chiar
şi cele mai moderne – derivă din gesturi. Mişcările au fost cele
dintâi care au însemnat ceva în această sferă, pentru omul
primitiv. A urmat cuvântul (vorbirea), apoi scrisul, pentru ca
astăzi, limitele acestor noţiuni să devină atât de largi, iar
mesajele să fie transmise atât de rapid, încât ne întrebăm
unde vom ajunge. Într-adevăr, tehnica este cea care facilitează
comunicarea, dar – pe de altă parte – ea ne transformă, tot
mai mult, în personaje dependente de anumite ticuri şi
automatisme...



Mijlocul de comunicare este „o întreprindere industrială” care,
pe căi specifice, „difuzează, simultan sau aproape simultan, un
acelaşi mesaj unui ansamblu de indivizi dispersaţi”, făcând
abstracţie de telefon, de sondaje şi de sufragiul universal
3
.


Să trecem în revistă cele mai cunoscute mijloace de
comunicare:
Dialogul (discuţia, conversaţia) este cea mai
directă formulă de transmitere a ideilor şi intenţiilor unei
persoane. Comunicarea este vizuală şi dă şansa celui mai
rapid răspuns (feed-back
4
), iar posibilitatea de a vorbi este
dublată de văz şi de intuiţie. Punctul-forte al dialogului este
capacitatea de a argumenta şi de a contrazice (pe motive
întemeiate), în timp ce unul din puţinele lui dezavantaje poate
fi spontaneitatea (calitate pe care, e adevărat, n-o au mulţi
oameni).

3
Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul
European, Iaşi, 2000, p. 33.
4
Pentru explicaţii şi detalii, vezi subcapitolul Reacţia de feed-back.
Percepţia mesajelor.
33
Convorbirea telefonică (variantă de dialog) este
extrem de uzuală, datorită operativităţii sale. Prin intermediul
ei, o mulţime de probleme se rezolvă instantaneu, iar mesajele
pot fi înregistrate şi păstrate. Dezavantajul folosirii telefonului
este – în unele situaţii şi ţări ale lumii – costul ridicat al
serviciilor pe care le presupune.
Dezbaterile ocupă un loc important în „peisajul”
comunicării moderne. Ele presupun confruntarea pro-contra,
în planul ideilor, a unor grupuri adverse. Cea mai cunoscută
astfel de metodă este cea a dezbaterilor parlamentare
(Parliamentary Debates), în care echipa afirmatoare a unor
principii (numită Guvern) susţine şi argumentează o cauză, iar
echipa negatoare (numită Opoziţie) are rolul de a „demonta”
pilonii temei respective. Elementele care domină acest gen de
dezbateri
5
(cu tema anunţată doar cu 15 minute înaintea
începerii!) sunt toleranţa şi respectul faţă de opiniile
„inamicilor”, siguranţa de sine, consecvenţa în apărarea cauzei
proprii şi spiritul critic. Conducerea dezbaterilor îi revine unui
Preşedinte, care exercită controlul asupra timpilor de
expunere şi face legătura cu publicul. În final, dezbaterea este
câştigată de echipa promotoare a celor mai clare, mai motivate
şi mai logice opinii (prin prisma argumentelor).
Corespondenţa secolului al XXI-lea marchează
declinul clasicei scrisori – utilizată azi mai mult în contactele
inter-firme – în favoarea e-mail-ului. Pe un suport de acest tip
se trimit cu precădere oferte, se prezintă scrisori de intenţie şi
CV-uri. Dacă prima cale e dependentă de problemele
transportului la destinaţie şi presupune timp pentru răspuns,
cea electronică e ultra-rapidă, dar are dezavantajul aspectului
(al formei de prezentare). Soluţia problemei pare a fi ataşarea
unor fişiere la e-mail-uri, putându-se beneficia, în condiţiile
tehnicii contemporane, chiar de semnătura expeditorului. Tot
în gama largă a corespondenţei scrise intră şi faxul, cu
precizarea că este o modalitate foarte populară – din motive de

5
În România funcţionează A.R.D.O.R. (Asociaţia Română de Dezbateri,
Oratorie şi Retorică), recunoscută pentru formatul dezbaterilor de tip
parlamentar. Menţionăm aprecierea noastră pentru activităţile
organizaţiilor de profil, cu merite deosebite în promovarea spiritului onest
de confruntare (vezi mişcarea A.R.D.O.R. din centrul universitar Cluj-
Napoca, promovată şi de autor; http://www.ardor-deb.ro/).
34
promptitudine. E adevărat că mijlocul respectiv este o formă
impersonală de comunicare, dar are succes (chiar dacă e
relativ scumpă). Telegramele au ieşit din „moda” începutului
de mileniu, fiind un apanaj al secolului trecut; se recurge la
ele în cazuri mai deosebite (aniversări). Trimiterile poştale
(mandate, imprimate) se utilizează însă frecvent, din necesităţi
curente ale persoanelor fizice şi juridice (de exemplu, trimiteri
de bani).
Canalele media vin din zona presei scrise şi
audio-vizualului (ziare, reviste, radio şi televiziune), fiind
foarte solicitate, datorită impactului imaginii şi cuvântului
asupra publicului (articole, emisiuni, spoturi şi reclame).

Facem distincţie între două categorii de
presă:
- presa de informare cu caracter
general (neutră şi nepărtinitoare);
- presa de opinie (partizană din
punct de vedere ideologic, religios
sau etnic), care – sub conotaţii
politice sau sociale – poate deforma
realitatea
6
.

Alte mijloace de comunicare: afişul, macheta,
„fluturaşul” publicitar, materialele expuse la locul de vânzare
al unor produse, banner-ul, pagina Web a unei firme /
persoane, compact-discul (CD-ul), discheta, stick-ul ş.a.
Concluzie:
Fiecare mod de comunicare expus are adepţii şi criticii
săi, după cum are calităţi şi neajunsuri mai mult sau mai
puţin cunoscute. Cert e că azi nu mai ştim argumenta ca
înainte cu câteva decenii, nu mai valorificăm nici măcar acea
parte din creier care – spun specialiştii – ar fi folosită (cca
10%), ci ne bazăm, în cvasitotalitatea cazurilor, pe tehnică (a
se vedea apelul zilnic la calculatoare, telefoane sofisticate – cu
camere de luat vederi, cu video încorporat – e-mail, Internet
ş.a.). Nu e un lucru rău. Dimpotrivă. Cu toate acestea, ne
prevalăm tot mai mult de maşini şi facem din ce în ce mai
puţin apel la curajul opiniei, deşi nu ne lipsesc nici talentul,
nici concentrarea şi nici imaginaţia.

6
Claude-Jean Bertrand, op. cit., p. 34.
35

















Care sunt obiectivele comunicării? Ele se încadrează
într-o schemă tipică de forma „emisie-recepţie”, având ca
eşafodaj cel puţin trei piloni: mesajul inteligibil (pornind de la
spiritul de observaţie şi de la cunoştinţele emiţătorului),
dovada înţelegerii şi acceptării lui (sarcină a receptorului),
precum şi apariţia unei reacţii de feed-back în atitudinea celui
care captează mesajul. Preluarea unei informaţii depinde,
însă, nu doar de calităţile „primitorului de informaţie”, ci şi de
priceperea emiţătorului:
Pentru ca procesul de comunicare să aibă succes, e
nevoie ca el să nu fie sec şi lipsit de interes, ci să beneficieze
de o oarecare doză de subtilitate în exprimare.

Masca este o formă de comunicare duală şi extrem de
subtilă (uneori, chiar periculoasă). Pe de o parte,
transmite un mesaj vizual direct, din care fiecare înţelege
ceea ce vede sau ceea ce e lăsat să vadă. Pe de altă
parte, ea are un substrat iniţiatic, religios sau magic
(depinde de contextul căruia îi serveşte).
Fie că e un însemn de bucurie (vezi sărbătorile) sau de
tristeţe (vezi ceremoniile funerare), masca ne colorează
viaţa. Şi, în fond... cum am putea contura procesul
complex al comunicării, în lipsa a ceea ce denotă măştile
ei? Cum am putea negocia ceva, fără a ne ataşa anumite
expresii sau stări de spirit? Cum am putea cuceri atenţia
cuiva, atunci când căile obişnuite nu ne sunt accesibile?
Conversaţiile devin, frecvent, apatice şi fără culoare;
discursurile nu mai sunt spumoase şi nici
spectaculoase (a se vedea exemplul „luptelor de idei” din
„arena parlamentară”, între cele două războaie
mondiale); diplomaţia este aproape uitată; manierele şi
eleganţa nu mai sunt virtuţi, ci motive de zâmbete „pe
sub mustaţă”; ignoranţa stă la loc de cinste; bătaia şi
pumnul iau locul discuţiei şi negocierii; puterea se
preia, nu se cucereşte; cărţile au devenit (scumpe fiind)
bunuri de lux, iar calculatorul încearcă să le
„substituie”, trecându-le din spaţiul necesităţii în cel al
mucegaiului. „Trăiască hacker-ii, jos cărţile!”, ar spune
Caragiale, persiflând actuala „carantină” în care se zbat
atât cultura, cât şi comunicarea...

36
În comportamentul şi limbajul uzual folosim
simboluri, gesturi, cuvinte şi sintagme care fie sugerează
intenţia dorită („evidenţiind-o” fără a o exprima evident), fie îi
dau acesteia greutate.























Dacă ne referim mai ales la sarcinile de serviciu,
exprimarea trebuie să fie concisă şi clară, evitând dublele
înţelesuri şi cuvintele-„capcană”.

Într-o hală de producţie, un panou sau un desen cu înscrisul „Aici nu se
fumează” au o motivaţie directă: respectarea normelor de protecţia muncii.
El este sesizat de toţi ei care vizualizează însemnul şi textul alăturat.
Cum ar fi înţeles – însă – în aceeaşi locaţie,
afişul cu mesajul „Aveţi grijă nu numai de plămânii
dumneavoastră”?
El nu va fi receptat conform necesităţii de a
atenţiona, pur şi simplu, că în acel spaţiu fumatul e
interzis. Pentru că este subtil şi dă de gândit („ce-o
fi însemnând «nu numai»?”), mesajul nu-şi atinge
scopul, iar angajaţii pot trece peste el cu uşurinţă,
în graba executării unor atribuţii.

Indiferent din partea cui vine, comunicarea îşi propune
să fie clară, sugestivă, utilă şi, pe cât posibil, simplă. Vis-à-vis
O abordare de tipul: „Ai văzut ce telefon şi-a
luat X? Poţi să şi sapi cu el!” denotă
persiflarea unui amic de către un cunoscut,
în faţa unei terţe persoane. Informaţia ar fi,
de fapt, extrem de simplă: X şi-a cumpărat
un telefon. „Adaosurile” sunt inutile. Totuşi,
„binevoitorul” continuă transmiterea
mesajului cu o aşa-zisă „bârfă”, comunicând
– de fapt – dezacordul său asupra gusturilor
sau posibilităţilor financiare ale lui X.

„Ce frumos a fost subiectul de examen!”, remarcă un
student, trăgând cu ochiul unui coleg şi rostind apăsat
cuvântul „frumos”, în timp ce observă că profesorul
apare de după un colţ al clădirii. Mesajul evident nu e
cel aparent informativ, ci critica asupra dificultăţii sau
multitudinii întrebărilor de la examen.

37
de aceste trăsături, să observăm cazul comunicării
manageriale, care urmăreşte scopurile organizaţiei în care se
desfăşoară. Ea are menirea de a informa, de a transmite, de a
semnala, de a corela şi de a corija diverse atitudini, motivând
atât echipa de conducere, cât şi subordonaţii. Obiectivele
acestui tip de comunicare sunt, aşadar, grefate pe nevoia de
cunoaştere a relaţiilor om-mediu, pe îmbunătăţirea normelor
de lucru şi a parametrilor tehnici, economici şi sociali ai
firmei, pe influenţarea angajaţilor spre a munci cât mai bine,
pe performanţă şi calitate – într-un cuvânt pe îndeplinirea
sarcinilor organizaţiei.

Într-o negociere este importantă cunoaşterea
interlocutorului, deziderat care se realizează prin
informare. Exemplu: Managerul X a acceptat
propunerea sindicatului din compania pe care o
conduce, de a rediscuta problema salarizării. Dacă
este un bun cunoscător al naturii umane, el se va
informa în prealabil asupra stării de fapt şi a
„punctelor slabe” ale negociatorului, conducând
apoi discuţia spre unul din ele. Sindicalistul trebuie
să fie conştient că, în final, decizia o va lua
managerul (care, cu „lecţiile pregătite”, are
controlul situaţiei), aşa încât trebuie să fie dispus
să aplice corecţii cerinţelor formulate.

Teoria comunicării intenţionează „să descompună
universul în fragmente de cunoaştere, capabilă fiind să
întocmească un catalog al acestora, pentru a recompune apoi
un model (...), aplicând anumite reguli de asamblare sau de
interdicţie”. În acelaşi timp, ea se constituie într-o „atitudine
dialectică, opunând figura şi fondul, formele şi mesajul,
ordinea şi dezordinea, semnalul şi zgomotul”
7
.
Într-un asemenea context, termenului comunicare i se
ataşează, frecvent, alte noţiuni, care-i multiplică sensurile
actuale. Vorbim, aşadar, despre comunicare instituţională,
strategică, internă, externă, (in)formală ş.a. Totalitatea acestor
categorii determină politica globală de comunicare – noţiune
care face referire, în particular, la deschiderea spre exterior a
procesului de comunicare. Într-o companie, ea apelează la

7
Bernard Miège, Gândirea comunicaţională, trad. rom., Ed. Cartea
Românească, Bucureşti, 1998, p. 22.
38
extinderea strategiilor adoptate de aceasta, potrivit
necesităţilor momentului sau utilizatorului.



Într-o firmă, politica globală de comunicare are menirea de a servi trei
„categorii” de adevăr
8
: al produsului (calităţi şi performanţe), al
producătorului (identitatea acestuia, dată de cultura sa organizaţională
9
) şi
al consumatorului (căruia trebuie să i se adapteze orice produs).
*
Ce se întâmplă, însă, cu politica globală de comunicare din campaniile
electorale? În acest caz nu este respectat în totalitate nici unul din
adevărurile precizate: nici cel al „produsului” (promisiunile făcute şi
neonorate), nici cel al „producătorului” (iniţiatorul / promotorul
programului electoral, respectiv partidul politic pe care-l reprezintă), nici
cel al „consumatorului” (cetăţeanul de rând care a ales, sperând în ideea
de „mai bine” şi în cei pe care i-a votat).
Ce urmează la noile alegeri? Depinde de maturitatea alegătorilor, de gradul
lor de rezistenţă (sau de „saţietatea lor politică”, am spune noi) şi, nu în
ultimul rând, de atitudinea candidaţilor.



La nivel de firmă, comunicarea globală se referă la
politicile companiei în perioada prezentă şi în perspectivă.
Acestea sunt gândite în condiţiile în care între echipa
managerială şi angajaţi există reacţii de feed-back pozitiv:
dialog, transmitere consecventă de informaţii (rapoarte în sens
ascendent, decizii în sens descendent – dar validate prin
consultări prealabile), acces la informaţii, interes pentru
pregătirea de specialitate necesară unui post (cunoştinţe şi
aptitudini), respect reciproc. Îndeplinirea acestor obiective
vizează, însă, intervale relativ lungi de timp, urmărind în final
îmbunătăţirea calităţii organizaţiei, instruirea unor noi
generaţii de angajaţi şi motivarea acestora, cucerirea de noi
pieţe de desfacere şi atragerea de noi clienţi.
Conform unor specialişti în marketing, „arhitectura”
formulării unei politici de comunicare la nivel de corporaţie
cuprinde patru sisteme
10
:

8
Jacques Lendrevie, Denis Lindon, Mercator. Théorie et pratique du
marketing., quatrième éd., Éd. Dalloz, Paris, 1990, p. 330.
9
Vom studia acest concept în subcapitolul Comunicarea interculturală şi
cultura organizaţională.
10
Jacques Lendrevie, Denis Lindon, op. cit., pp. 338-339.
39
1. Identificarea companiei face apel la: politica numelui,
a mărcii, a logo-ului propriu, a liniei grafice personalizate.

Înseamnă munca potrivit devizei: A fi recunoscut pentru a fi
cunoscut.

2. Comunicarea de apartenenţă se referă la: politica
instituţională, politica financiară, politica de recrutare a
personalului.

Înseamnă munca potrivit devizei: A comunica pentru a împărtăşi
valori şi interese comune.

3. Comunicarea comercială este realizată prin tot ceea ce
presupun „armele” marketingului.

Înseamnă munca potrivit devizei: A comunica pentru a vinde.

4. Sistemul de ascultare a publicului şi sistemul de
control au în vedere recepţionarea solicitărilor consumatorilor,
formularea unor studii de piaţă documentate, verificarea
concordanţei dintre cerere şi propriul produs.

Înseamnă munca potrivit devizei: A organiza feed-back-ul.

După cum ne putem da seama, politica globală de
comunicare mizează pe reacţia consumatorilor şi pe
interactivitatea cu publicul. Cu alte cuvinte, contează
reprezentarea pe care şi-o creează cumpărătorii produselor /
serviciilor despre o firmă, respectiv imaginea de marcă.

Imaginea de marcă presupune o notorietate rareori
spontană, ci calculată. Marca este cea mai directă şi
mai sugestivă formă de comunicare din partea unei
companii, deşi riscul volatilităţii ei nu poate fi anulat.
Altfel spus, există întotdeauna pericolul ca
„binevoitorii” (competitorii) să încerce „demolarea”
muncii unei firme de prestigiu.
Imaginea de marcă – adevărată filosofie – determină
poate „singura veritabilă diferenţiere” pe piaţă,
oferind „exclusivitate durabilă întreprinderii”
11
.

11
Dan Popescu, Arta de a comunica, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, p.
21. Despre profesia specialistului în comunicarea globală, vezi pp. 42-48.
40
*
Toate cele expuse anterior le-am gândit ca puncte
reprezentative ale conturării unei pledoarii pentru comunicare.
Desigur, nu trebuie să cădem pradă extremelor; tocmai de
aceea, suntem îndemnaţi să ne ferim de exprimarea „Totul
este sau pare a fi «comunicare»”, chiar dacă ea ne însoţeşte în
mod constant. Fără îndoială, secolul al XX-lea a însemnat
apogeul acestei expresii, deoarece a generat „«mari
comunicatori» care, confiscând comunicarea, n-au făcut
altceva decât să o transforme într-un simulacru”
12
. Şi iată,
spunem noi, posibila cale a incomunicării...

Privită drept una dintre cele mai
consistente şi mai tulburătoare motivaţii
ale vieţii, comunicarea facilitează
înţelegerea inter-umană şi favorizează
trăirea de noi experienţe.
Pentru a avea garanţia unui proces
firesc şi reuşit de comunicare, acesta din
urmă trebuie să mizeze pe aport
intercultural eficient şi stabil
13
.

12
Tudor Olteanu, Depăşirea stării de incomunicare, Cuvânt înainte la
lucrarea: J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Ştiinţa
comunicării, trad. rom., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 5.
13
Scott McLen, Editorial: Intercultural Communication, Journal of
Multicultural Nursing & Health, 01.10.2002.









































43
II.1. Cultura – bază a comunicării

Ce reprezintă cultura? În mod generic,
ea constituie o noţiune familiară
pentru cei mai mulţi dintre noi. Poate
tocmai de aceea, o privim ca pe ceva de
la sine înţeles şi nu-i observăm toate
valenţele. Şi poate că din aceleaşi
motive, nu oricine sesizează – conştient
– valorile culturale.

Cultura este un produs al societăţii. Ea rezultă în urma
acumulării unui ansamblu integrat de cunoştinţe, simboluri,
însemne, reprezentări, practici şi credinţe (mituri) care
definesc sistemul de valori al unui grup social cu multiple
interdependenţe. Ea devine relevantă doar dacă este
recunoscut efortul de a împărtăşi toate cunoştinţele amintite,
membrilor unei comunităţi.
Dintotdeauna, cultura a iscat controverse. Iată cel puţin
câteva elemente care oglindesc diversitatea acestora:
Cele două maniere de analiză – funcţională şi
instituţională – acced spre percepţia prin care cultura este „un
tot indivizibil” cuprinzând instituţiile, care pe de o parte sunt
autonome, iar pe de altă parte comunică între ele
1
(s.n.).
Uneori, cultura este privită ca un sistem care
comunică o experienţă existenţială
2
.
Între limite mai mult sau mai puţin imaginare, cultura
înnobilează semnificaţiile pe care le oferă. Dincolo de
aparenţe, ea şi comunicarea sunt „două determinări
reciproce”
3
, cultura fiind un al doilea mediu al individului.
La un moment dat, cultura îşi pierde din rigiditatea ei
clasică, „bate în retragere” şi rămâne „o ficţiune conceptuală
comodă”. În plus, din punct de vedere antropologic, cultura
nu este decât „o ficţiune statistică”, deşi se pare că „nu

1
Bronislav Malinowski, Une théorie scientifique de la culture, trad. fr., Éd.
François Maspero, Collection Les textes à l’appui, Paris, 1968, cap. 4,
Qu'est-ce que la culture?, p. 39.
2
Edgar Morin, De la culturanalyse à la politique culturelle, în revista
Communications n
o
14 / 1969, pp. 5-38.
3
Jean Caune, Cultură şi comunicare. Convergenţe teoretice şi locuri de
mediere., trad. rom, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2000, p. 45.
44
conceptul de cultură este cel care ne induce în eroare, ci
metafizica”
4
(s.n.).










În sens general, cultura ne învaţă să privim atât
realitatea, cât şi imaginarul. Ea nu impune priorităţi
existenţiale; totuşi, imprimă convingeri şi determină „migraţii”
dinspre subconştient spre conştient şi invers, generând şansa
şi totodată pericolul interpretărilor asupra lumii.

Ca manifestări exterioare ale culturii, vorbim
despre comportamente (elemente vizibile) şi
valori (elemente invizibile). De ce sunt atât de
importante valorile societăţii? Pentru că ele
denotă modul în care cultura unui popor
diferenţiază Eu-l de colectivitate, în care
departajează binele de rău şi califică faptele şi
lucrurile ca frumoase sau urâte, ca logice sau
paradoxale. Aceste coordonate ţin de impactul
culturii asupra indivizilor, respectiv de educaţie.

Valorile unei culturi sunt reflectate, în principal, de
câteva coordonate (categorii), numite de specialişti dimensiuni
culturale naţionale
5
:

4
Edward Sapir, Anthropologie, tome 1, Culture et personnalité, Éd. de
Minuit, Collection Le sens commun, Paris, 1967, deuxième section, Culture
et personnalité, vezi cap. 2 (Émergence du concept de personnalité) şi cap. 3
(Sur les rapports entre l'anthropologie culturelle et la psychiatrie).
5
Geert Hofstede, Managementul structurilor multiculturale. Software-ul
gândirii., Ed. Economică, Bucureşti, 1996, pp. 30-163 (cu precizarea că
ultima dimensiune – a cincea din „seria” prezentată de noi – a fost
adăugată de autor, ulterior cercetării sale iniţiale). Comparativ, menţionăm
că există şi alte criterii de „împărţire” a tiparelor culturale naţionale:
raporturile societăţii cu mediul, orientarea temporală (tradiţii păstrate în
timp), natura umană, organizarea activităţii, relaţiile umane ş.a.
Se naşte o întrebare legitimă:
„Individul generează cultura sau aceasta îl creează pe om?”
Ambii membri ai ecuaţiei care derivă dintr-o asemenea
interogaţie sunt importanţi şi, ca urmare, rolul lor nu poate fi
negat. Totuşi, care din cei doi poli e mai reprezentativ?
Nimeni nu poate răspunde fără a fi părtinitor.

45
♦ Inegalitatea socială şi distanţa faţă de putere privesc
modul în care persoanele aparţinând unei culturi se simt
apropiate sau îndepărtate de autoritate (o acceptă sau
dimpotrivă), considerând că au control asupra acesteia sau nu
(şi dacă da, în ce măsură).

Remarcăm, de fapt, că este vorba despre legitimitatea puterii (a
autorităţii) şi despre percepţia individuală / de grup asupra
rolului statului într-un sistem economic. Să nu uităm că în
întreaga lume contează elemente cum sunt: ierarhia, relaţiile de
subordonare şi de colaborare, raportul drepturi – obligaţii ş.a.

♦ Relaţia dintre o persoană şi grupul social din care face
parte oglindeşte înclinaţia spre individualism sau spre
colectivism. Ea „contorizează” măsura în care decizia
personală e mai importantă decât cea de grup, disociind
formula „eu” de „noi”.

Un individ conştient are cel puţin o motivaţie în ceea ce face,
fiind orientat prioritar spre sine sau spre societate. Această
înclinaţie spre echipă sau, dimpotrivă, spre spiritul individualist
devine calea obţinerii succesului.

♦ Opţiunea pentru societatea de tip masculin sau feminin
– în esenţă diferenţele dintre „calitatea” de a te naşte băiat sau
fată – creează competitivitate între rolurile celor două sexe,
atât în viaţa cotidiană (în familie), cât şi în politică.

Se pare că valorile „masculine” solicită mai ales recompense
materiale (de tip „putere”), iar cele „feminine” presupun aspecte
de compasiune, emoţie şi sensibilitate. În ultima perioadă, însă,
ambele tipologii mizează pe succesul profesional.

♦ Evitarea incertitudinii este centrată pe gradul de
anxietate şi / sau imprevizibil, pe reacţia la ceea ce este diferit
sau străin într-o cultură faţă de alta, precum şi pe forţa de
evitare a nesiguranţei în societate.

În măsura în care percepe situaţiile cu caracter incert, fiecare
persoană se simte mai mult sau mai puţin ameninţată de „ceea
ce va fi” şi încearcă să prevină neplăcerile. Ca modalităţi de
anticipare a incertitudinii, evidenţiem orientarea spre stabilitate
şi toleranţa faţă de situaţiile-limită, conflicte şi devianţe.

46
♦ Preferinţa pentru orientarea temporală a valorilor
oscilează între termenul lung şi cel scurt.

În orice sistem economic, anticiparea şi planificarea viitorului
sunt, uneori, depăşite de valorile prezentului. Iată o comparaţie
elocventă: Dacă americanii caută avantajul imediat în
exploatarea oricărei idei sau afaceri, asiaticii (în special
japonezii) urmăresc câştigurile în perspectivă.

Există diferenţe reale între culturile lumii. Nu sunt
posibile şi nici nu se doresc deziderate precum omogenizarea
sau apropierea lor, pentru că fiecare îşi păstrează esenţa.
Apar, însă, cel puţin două întrebări:
1. Este cultura un concept al elitelor? Răspuns: Cultura
generală, nu, pentru că oferă identitate oricui poate accede la
reperele ei relativ largi (e adevărat, cu „vârfurile” cunoscute:
rafinament şi artă). Cultura profesională, însă, poate fi numită
una a elitei, pentru că valorile culturale dobândesc
specificitate tocmai prin intermediul cerinţelor lor ridicate.
Valoarea s-a dovedit mereu utilă în explicarea
asemănărilor şi diferenţelor de comportament, iar înţelegerea
acestui fapt este necesară mai ales pentru managerii
companiilor multinaţionale. De aceea, cultura elitistă comportă
discuţii privind fineţea minţii şi a manierelor de comunicare –
oferind soluţii pentru ridicarea nivelului de trai.

Acţiunea prin cultură nu aparţine doar unor clase
sociale, ci întregii societăţi civile. Astfel,
comunicarea este orizontală (între persoane sau
grupuri de acelaşi nivel, cultural sau ierarhic) sau
verticală – la rândul ei ascendentă (între dominaţi şi
dominanţi) şi descendentă (în sens invers)
6
.

2. Există culturi echifinale, respectiv cu şanse egale
pentru realizarea (ne)programată, dar conştientă, a
dezideratelor evolutive? Răspuns: Întrebarea este retorică,
întrucât, potenţial, aceste şanse există. Doar că realitatea –
aşa cum se manifestă ea – le acordă viabilitate sau dimpotrivă.
Cert este că în ultimii ani, influenţele socio-culturale devin
factori critici ai succesului în viaţa economică.

6
În acest sens, recomandăm lucrarea: Paul-Henry Chombart de Lauwe,
Cultura şi puterea, Ed. Politică, Bucureşti, 1982.
47
Iată câteva adevăruri legate de cultură
7
, importante în
scopul înţelegerii relaţiilor de comunicare:
Cultura nu se moşteneşte, ci se învaţă.












Cultura este asumată conştient.












7
Specialiştii afirmă existenţa unor axiome ale culturii (pentru detalii, vezi:
Ştefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol. I,
Comunicarea, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pp. 28-30), a căror provenienţă
derivă din preocupările Şcolii de la Palo Alto (vezi, în prezenta lucrare,
subcapitolul Originile şi evoluţia ideii de comunicare): 1) Comunicarea este
inevitabilă. 2) Comunicarea se dezvoltă în planul conţinutului şi al relaţiei.
3) Comunicarea este un proces continuu, care nu poate fi abordat în
termeni tip cauză – efect sau stimul – răspuns. 4) Comunicarea se axează
atât pe informaţia digitală (prin sistemul nervos central), cât şi pe cea
analogică (prin sistemul neuro-vegetativ). 5) Comunicarea este ireversibilă.
6) Comunicarea presupune raporturi de putere (simetrice sau
complementare) între indivizi. 7) Comunicarea implică acomodarea şi
ajustarea comportamentelor. Trecând de conţinutul propriu-zis al acestor
axiome (pe care cu siguranţă le acceptăm), considerăm că un fenomen de
dimensiunile culturii nu se poate comensura atât de precis precum denotă
rigoarea matematică. În consecinţă, propunem şi alte asemenea adevăruri
(termen care, în opinia noastră, oglindeşte mai bine realitatea), convinşi că
– oricum – nu vom epuiza întregul „repertoriu” al acestor constatări.
Cultura nu e un „dat”, nici o „moştenire genetică”.
Ea cumulează principii, norme şi cunoştinţe asimilate pe
parcursul vieţii, începând din copilărie. Accesul la o altă
cultură decât cea a ţării de origine este liber, fiind permis şi
totodată limitat de capacităţile intelectuale ale fiecăruia şi de
gradul de înmagazinare a informaţiei. Cultura este acceptată,
iar apoi se învaţă, în măsura posibilităţilor intelectuale şi
volitive ale purtătorilor de interese.
Orice manifestare aferentă proceselor de comunicare e
determinată de gradul de cultură al celor care o exprimă;
de aceea, pentru a înţelege comportamentele, oamenii
trebuie să dispună de un minim cultural.
Comportamentul subiecţilor economici este motivat de
conştientizarea influenţelor culturale asupra rezultatului
unei afaceri. În consecinţă, piaţa trebuie să ia în
considerare conexiunile şi valenţe oferite de elementele
culturale şi sociale, proprii unui sistem economic.
48
Cultura este motivată.





Cultura oferă o viziune largă asupra vieţii.





Cultura este împărtăşită.









Cultura oferă interdependenţă.







Cultura orientează.









Aspectele culturale privesc atât lucrurile perene, care unesc
membrii unui grup social, cât şi elementele care diferenţiază
indivizii. Totuşi, se poate vorbi de cultura reprezentativă a
unei naţiuni, doar dacă trăsăturile ei sunt cunoscute (în
familie, în diverse organizaţii şi asociaţii, în şcoli şi biblioteci,
prin intermediul mass-media, al cultelor religioase ş.a.).


Chiar dacă aspectele culturii pot fi examinate izolat
(pe domenii sau sfere de interes), ele dobândesc
valoare universală doar când sunt tratate în
contextul întregului, ca entitate distinctă.

Fiecare om reacţionează în alt mod la acţiunea unui
stimul (în acest caz, cultural, de tipul unei informaţii).
De aceea, înţelegerea unei culturi şi chiar
identificarea cu perceptele ei ajută la orientarea
indivizilor în ceea ce priveşte valorile societăţii.


Cultura are la bază componente precum:
limba naţională, educaţia, cultura materială,
estetica, valorile, atitudinile, religia.

Diferenţele culturale nu înseamnă plusuri sau
minusuri valorice, ci elemente de personalizare.
49
Cunoştinţele acumulate prin efort personal acoperă
zona de interes a culturii dobândite. Totuşi, nu se poate nega
existenţa unei aşa-numite „culturi trăite”. Manifestată sub
forma diferitelor practici de auto-educaţie, aceasta din urmă
poate avea aspecte pozitive (intenţiile de îmbunătăţire a
calităţii vieţii, de progres, de acumulare intelectuală), respectiv
negative (cazul „culturii de ghetou” sau „de mahala”, de fapt al
„culturii de supravieţuire”).
În esenţă, cultura este un fenomen colectiv, perceput –
însă – individual, după posibilităţile fiecăruia. De aceea,
despre o cultură naţională se poate spune că este acceptată
sau nu (sintagma „parţial acceptată” denotând fie
necunoaşterea realităţii, fie nesiguranţa exprimării).

Cultura unei zone sau a unei epoci
interacţionează frecvent cu elemente
aparţinând alteia. O subtilă percepţie asupra
impregnării reciproce a celor două entităţi
afirmă că, în aceste cazuri, „apare o zonă a
comunicării de graniţă, numită «cultură de
schimb»”
8
. Ea creează extinderi benefice
pentru toţi cei care o trăiesc, dar presupune şi
contradicţii comportamentale.

Totodată, cultura este liant al elementelor care au
condus la creionarea idealurilor umane: libertate, egalitate,
fraternitate (vezi Revoluţia franceză de la 1789), sub spectrul
dreptului la viaţă, la opţiune şi, implicit, la fericire (vezi
Declaraţia de Independenţă a S.U.A., 1776). În general, ele
orientează sistemele economiei de piaţă. Totuşi, sub
stindardul acestor deziderate sublime, regimurile totalitare au
căutat să-şi impună – persuasiv – controlul asupra maselor.

Pârghiile utilizate de sistemele opresive sunt
oferite, în general, de învelişul înşelător (aparent
frumos) al valorilor sociale şi al ideologiilor aşa-
zis perene.
Metodele aplicate pentru stăpânirea şi
controlarea populaţiei au în vedere, invariabil,
îndoctrinarea, compromisul şi întreţinerea
temerii sărăciei.

8
Ştefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol. I,
Comunicarea, ed. cit., p. 150.
50
Pericolul sărăciei nu este, însă, născocit de
totalitarism. Să privim în urmă, spre finalul veacului
al XV-lea: regăsim, încă de atunci, dorinţa de putere
şi de înavuţire a conducătorilor Europei, alături de
teama de viitor (nu pentru norod, ci tot pentru
capetele încoronate). Să fim sinceri: nu spiritul de
emancipare l-a determinat pe Columb să caute noul
continent. Nevoia traversării Atlanticului şi a
„descoperirii” Americii au fost trasate de căutarea
subjugării prin bogăţie. Adică una din formele de
exploatare din care au derivat cele moderne.

Cultura implică diversitate. Deşi, uneori, această
expresie presupune selectivitate şi ambiguitate (elementele
culturale nefiind stricte, precum ştiinţele), în cele mai multe
cazuri ea oferă satisfacţia interculturalismului, respectiv
contactul cu alte civilizaţii. Iar asta înseamnă evoluţie!



Prioritatea unei companii cu activitate internaţională nu trebuie să fie, aşa
cum s-ar crede, afacerea ei, ci înţelegerea culturii şi civilizaţiei din zonele
(ţările) în care activează
9
. Abia ulterior, firma poate miza pe cucerirea pieţei
sau pe extinderea propriei poziţii pe această piaţă.


În unele accepţiuni
10
, cultura apare ca modalitate de
adaptare a cunoştinţelor la situaţii în schimbare. Orice
dificultate poate fi rezolvată prin aportul abilităţilor personale
şi al învăţăturilor preluate de la generaţiile anterioare, iar
noile cunoştinţe, la rândul lor, sunt transmise mai departe. Se
pare că tocmai acest flux intertemporal determină apartenenţa
indivizilor la axa cultură – civilizaţie. Altfel spus, cultura este
„forţa motrice”
11
a comportamentului uman (ca pârghie a
economicului şi a politicului), explicând progresul sau eşecul
societăţii.

9
Simona Mirela Miculescu, Relaţii publice internaţionale în contextul
globalizării, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2001, pp. 91-97.
10
Philip R. Harris, Robert T. Moran, Sarah V. Moran, Managing Cultural
Differences. Global Leadership Strategies for the Twenty-First Century.,
sixth edition, Elsevier Butterworth-Heinemann Ltd., Oxford, 2004, p. 4.
Pentru informaţii suplimentare, recomandăm, în aceeaşi lucrare,
secţiunile: Unit 1, Cultural Impact on Global Management; Unit 2, Regional
Culture Specifics.
11
Idem op. cit., p. 4.
51
II.2. Comunicarea interculturală şi cultura organizaţională

Identitatea noastră culturală rămâne sau nu
independentă, la întâlnirea cu exponentele altei / altor culturi?
Încercând să oferim un răspuns acestei probleme, suntem
convinşi că identitatea culturală a unui popor nu se pierde
decât prin dezrădăcinare. În mod frecvent, prin interfaţa cu
alte culturi, identitatea respectivă are toate şansele să reziste,
atâta timp cât există coordonatele care-i oferă personalitate
(chiar dacă elementele ei iniţiale nu rămân intacte). Acest
lucru nu este rău, deoarece fiecare cultură are „accente”
împrumutate, pe fondul substanţei ei de bază. Esenţial este,
însă, ca „fondul originar” al culturii să se îmbogăţească – şi nu
să se altereze, în urma acestor preluări.

O motivaţie a celor anterioare o oferă afirmaţia
potrivit căreia interculturalismul se manifestă,
astăzi, pretutindeni
1
. Ca urmare, relaţiile
internaţionale moderne nu mai pot miza, constant,
pe exclusivitatea culturală sau pe primordialitatea
unei anumite culturi, aşa cum o făceau în urmă cu
jumătate de secol sau chiar mai mult.
Din această cauză, o serie de societăţi relativ evoluate din punct de vedere
material trăiesc astăzi adevărate şocuri, neputându-se adapta schimbărilor
interculturale (vezi exemplul naţiunilor europene tradiţionaliste, uneori
refractare la dinamica prea accentuată a confruntărilor interculturale).

Întrucât socotim cultura drept garant al modului de
comportament, succesul unei organizaţii depinde atât de
comunicarea dintre angajaţi, cât şi de corelarea deciziilor
manageriale cu punerea lor în practică. Dacă şi când există
diferenţe culturale între salariaţi, ele trebuie înţelese şi
aplanate, pentru a nu se transforma în diferende. Uneori,
tocmai aceste deosebiri – convertite în „puncte forte” ale
grupului – dau valoare sintagmei „unitate prin diversitate” şi
definesc comunicarea interculturală.
Privitor la acest concept, acceptăm ideea conform căreia
cultura, ca sistem metabolizant, comunică experienţe şi
realităţi, asigurând schimburile dintre indivizi şi societate (în

1
Pentru detalii în acest sens, recomandăm lucrarea: Jean-René Ladmiral,
Edmond Marc Lipiansky, La communication interculturelle, Éd. Armand
Colin, Paris, 1989.
52
ambele sensuri). Restrângând aria acestei afirmaţii, facem
referire la faptul că pentru mediul de afaceri, impactul culturii
profesionale asupra celei generale este decisiv. De exemplu,
contează dacă managerul unei organizaţii este de tip
cosmopolit, comunicativ, susţinător al colaborării culturale
(chiar lider al schimbării culturale), sau dacă el face parte din
categorii opozabile interculturalismului.

Există numeroase particularităţi ale culturii profesionale (în cazul nostru,
manageriale), în raport cu cele ale culturii cotidiene. Ele trebuie studiate
prin prisma interacţiunilor derivate din comunicarea interculturală
2
.
Colaborarea economică inter-state
depinde de recunoaşterea diferenţelor
cultural-manageriale dintre ţările
lumii. Dacă şi când este cazul,
formele moderne de comunicare
solicită adoptarea unor elemente ale
„culturii internaţionale”. Faptul este
oglindit de persoanele care au lucrat
sau au studiat în străinătate – şi care
admit, în cele mai multe situaţii, că
experienţa altei culturi îi
conştientizează pe oameni, îi face
curioşi (într-un mod pozitiv), îi
motivează şi chiar îi apropie.

La nivel de firmă, mai mult decât resursele financiare,
uneori contează viziunea conducerii şi curajul asumării
deciziilor, grefate pe conceptul culturii organizaţionale
3
.
Acest termen reprezintă sistemul de valori al unui grup social
sau al unei companii şi vizează totalitatea cunoştinţelor,
comportamentelor, normelor, practicilor, atitudinilor şi
credinţelor acumulate şi împărtăşite de membrii grupului.
În virtutea acestei vaste cuprinderi, atât din punctul de
vedere al unei comunităţi, cât şi din cel al individului care-o

2
Peter Stockinger, La communication interculturelle. Les Principales
notions., Séminaire de Maîtrise en Communication Interculturelle à
l’Institut National des Langues et Civilisations Orientales (INaLCO), Paris,
2000-2002, p. 12 şi pp. 17-19.
3
Notăm existenţa conceptului anglo-saxon corporate culture, echivalent cu
cel francez al culturii de firmă (de întreprindere). Această sintagmă a apărut
în S.U.A., în legătură cu încercările managerilor de a conferi personalului
lor şansa de a adopta identitatea unică şi motivatoare a organizaţiei din
care făceau parte.
53
reprezintă, cultura organizaţională face apel la trecut, prezent
şi viitor. Cum? Simplu: intertemporalitatea se manifestă sub
forma mixturii dintre trecutul istoric al unei companii sau
chiar al unei naţiuni (mituri, povestiri, amintiri, ritualuri),
prezentul acesteia (rezultate concrete, trăsături, modalităţi de
acţiune) şi viitorul ei (planuri, reacţii, perspective).
Asumarea unei culturi organizaţionale se face doar prin
cunoaşterea şi promovarea reperelor din propria cultură
naţională. Notăm că, deşi o astfel de cultură se cristalizează în
timp, ea se dezvoltă prin vocaţia, efortul şi imaginaţia celor
implicaţi în iniţierea şi păstrarea unei afaceri. Ei sunt direct
interesaţi în obţinerea treptată a finalităţii proiectate (etapa I:
intrarea pe o piaţă; etapa a II-a: supravieţuirea; etapa a III-a:
creşterea şi dezvoltarea afacerii; etapa a IV-a: eliminarea
adversarilor). Astfel, firma poate fi privită ca o celulă integrată
în contextul economico-social, cultural şi de comunicare.
Dimensiunile culturii organizaţionale sunt analizate
prin prisma a trei factori de impact
4
: direcţia (sensul în care
sunt sprijinite obiectivele corporaţiei), pătrunderea (gradul în
care cultura respectivă este împărtăşită de membrii
organizaţiei) şi forţa (măsura înrădăcinării valorilor). Când
aceste dimensiuni sunt solicitate din partea conducerii, dar
rămân neînţelese sau nu sunt consimţite de către angajaţi,
există riscul apariţiei de nemulţumiri şi conflicte.

Cultura organizaţională – identificată în
fiecare reprezentant al său – este ancorată
în percepte trainice, formate în decursul
timpului. Se întâmplă, însă, ca obiectivele
companiilor să necesite reevaluare, atunci
când mediul de afaceri o cere.

Cine promovează cultura organizaţională? Cine
stabileşte priorităţile corporaţiei? Cine răspunde pentru ceea
ce promite, atunci când comunică? Răspuns unic: managerul
de vârf
5
.


4
Gheorghe Gh. Ionescu, Cultura afacerilor. Modelul american., Ed.
Economică, Bucureşti, 1997, p. 128.
5
Pentru informaţii privind impactul managerului asupra culturii
organizaţionale, recomandăm lucrarea: Gheorghe Gh. Ionescu, Cultura
afacerilor. Modelul american., ed. cit., pp. 137-147.
54




Promotorii culturii de firmă sunt arhitecţi ai propriei organizaţii, preocupaţi
în egală măsură de „jocul” puterii şi de logica identităţii firmei
6
.
*
Fiecare organizaţie relevă un concept unic, care comportă atât aspecte
pozitive, cât şi negative. Ceea ce e valabil pentru o firmă nu e neapărat
bun sau posibil pentru alta, iar conceptul corporate culture ajută la
clarificarea modalităţilor de acţiune. Un punct de vedere interesant îl au
cei care susţin că performanţa economică este urmarea a două variabile-
cheie din cultura organizaţională: sociabilitatea şi solidaritatea
7
. Potrivit
acestor teoreticieni, „arhitectura socială” a (in)succesului este ridicată –
sau, după caz, demolată – de urmările aplicării celor două principii.
*
Chiar dacă pentru neiniţiaţi, noţiunea cultură de firmă este fie prea
extinsă, fie exhaustivă, partizanii acesteia arată în ce constau atitudinile şi
valorile organizaţiei, în legătură cu comportamentul ei pe piaţă. Ceea ce dă
identitate culturii firmei (valorile) trebuie separat de ceea ce n-o reprezintă
(nonsensurile generate uneori de schimbarea organizaţională). De aceea,
sunt importante atât elementele care conduc la succesul companiei, cât şi
cele care demonstrează disfuncţionalităţile afacerii
8
.
*
Explicarea comunicării de firmă ajută, ulterior, la conturarea conceptului
comunicării globale, care sistematizează ansamblul tipurilor de comunicare
externă (imagine proprie, produs ş.a.), respectiv internă (management,
circulaţia informaţiilor ş.a.)
9
, promovate de o organizaţie.


6
Ideea reiese din lucrarea: Gérard Pavy, La logique de l’informel, Les
Éditions d’Organisation, Paris, 2002.
7
Rob Goffee, Gareth Jones, The Character of a Corporation. How Your
Company's Culture Can Make or Break Your Business., Second Edition,
Profile Books Ltd., London, 2003, pe structura: a) cultura organizaţională
(pp. 1-21); b) definiţia şi (dez)avantajele sociabilităţii în afaceri (p. 21, pp.
23-28), plus căile ei de creştere (pp. 185-189); c) solidaritatea, cu aspecte
pozitive şi negative (pp. 28-32) şi metodele ei de expansiune (pp.190-193).
8
Pentru detalii, recomandăm studiile de caz din lucrarea: Edgar H. Schein,
The Corporate Culture Survival Guide: Sense and Nonsense About Culture
Change, Jossey-Bass Business & Management, San Francisco, 1999. În
aceeaşi lucrare, remarcăm trecerea logică de la conceptul corporate culture
(Part One, Corporate Culture Basics, pp. 3-90, cu semnificaţiile, temeiurile
şi „construcţia” lui) la evoluţia sa în cadrul companiilor (Part Two,
Corporate Culture in Action, pct. 5, pp. 91-114).
9
Alex Mucchielli, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor
de comunicare., trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 75 şi urm. Pentru
explicaţii referitoare la comunicarea globală, recomandăm revederea – în
prezenta lucrare – a subcapitolului Componente, etape, mijloace şi obiective
ale procesului de comunicare. Politica globală de comunicare.
55
Cultura organizaţională îşi stabileşte axele de referinţă
în raport cu impactul său, cu aria ei de răspândire, precum şi
cu gradul său de conştientizare. Ea are câteva caracteristici:
se referă la „un tot care este mai mult decât suma
părţilor sale componente”
10
(aspect holistic
11
);
este determinată din punct de vedere istoric (reflectă
evoluţia în timp a organizaţiei);
este fundamentată sub aspect social;
este dificil de modificat, dar posibil de influenţat,
deoarece liderii sunt incitaţi de noutate;
se bazează pe informaţii multiple.

Principalele atribute ale culturii
organizaţionale sunt următoarele: intră în
sarcina managementului de nivel superior;
necesită cunoaşterea opţiunilor strategice
ale firmei; face apel la implementarea
acestor opţiuni; proiectează şi susţine o
serie de modificări structurale; revizuieşte
politica de personal.

Potrivit interferenţelor dintre cultura organizaţională şi
mediul de afaceri, trăsăturile necesar a fi cultivate şi
dezvoltate de cei ce aderă la valorile tip corporate culture sunt:
iniţiativă, toleranţă faţă de situaţii conflictuale, înclinaţie spre
risc, capacitate de coordonare, comunicare, (auto)respect. În
funcţie de acestea, în maniera de manifestare a culturii în
mediul de afaceri constatăm anumite realităţi:
Cel mai fertil şi mai flexibil mediu de activitate
pentru agenţii microeconomici este cel al economiei
de piaţă (pe baza liberei iniţiative şi autonomiei).
În acest cadru, cultura generală „dă mâna” cu cea
organizaţională şi cu cea individuală.
Managementul are şansa de a instituţionaliza rolul
culturii în afaceri (vezi responsabilitatea socială a
faptelor), în scopul creării şi păstrării imaginii firmei.

10
Geert Hofstede, Managementul structurilor multiculturale. Software-ul
gândirii., Ed. Economică, Bucureşti, 1996, p. 207.
11
Vom reveni asupra holismului în cadrul subcapitolului Repere ale unor
coduri deontologice cunoscute.
56
În economia de piaţă, între economie, cultură şi stat
trebuie să existe fluxuri de informaţii şi servicii permanente şi
conştiente, de tipul celor din Figura II.1.:









Figura II.1. Relaţiile dintre economie, cultură şi stat în economia de piaţă

unde:
- (1) furnizare de bunuri şi servicii;
- (2) asigurare climat de ordine (prin aparatul legislativ, justiţie şi
sistemul executiv);
- (3) întreţinere şi creare de valori;
- (4) protecţie şi colaborare;
- (5) interacţiune permanentă.

Luând în considerare toate cele amintite până acum,
inter-relaţia dintre cultură – economie constituie o cauză reală
a fenomenelor (pozitive sau negative) manifestate în orice
mediu de afaceri. În plus, înaintarea spre scopul
profitabilităţii nu reprezintă nici o fatalitate, nici o
predestinare (aşa cum consideră perdanţii); ea trebuie văzută
drept şansă şi totodată posibilitate a firmelor – ambele
ipostaze fiind condiţionate, e adevărat, de input-uri şi output-
uri mereu în schimbare.
Valorile de grup, politica unei firme şi chiar temeiurile
filosofice ale activităţii unei organizaţii (remarcabil puse în
lumină, la marile concerne) sunt legate nu doar de produsul
creat (de serviciul prestat), ci şi de spiritul de echipă. Angajaţii
trebuie să respecte „regulile jocului” şi consimt să facă acest
lucru, deoarece sunt educaţi asupra unui principiu: acela că
în orice cultură organizaţională există formalisme acceptate
ale comportamentului de grup. De altfel, ele sunt chiar cele
care asigură dezideratele companiei: interfaţa comunicării cu
societatea civilă şi succesul.


STAT

SOCIETATE
(3)
(4)
(1)
(2)
SFERA CULTURALĂ
(5)
SFERA ECONOMICĂ
57
Unii cercetători sunt preocupaţi de sociologia întreprinderii şi
admit existenţa unei dinamici interactive – respectiv a unui joc
social – între structurile organizaţiei. Ei definesc firma mizând
pe integrarea grupului în mediul economic, social, cultural şi
ecologic. Într-un astfel de context, cultura organizaţională este
motivată prin capacitatea sa de a atrage angajaţii în direcţia
realizării unor proiecte comune
12
.

Ancheta asupra unor firme franceze analizează următoarele
zone de interes ale acestora
13
: problemele mediului, structura
organizaţiei, politica de gestiune şi de personal, relaţiile cu
exteriorul, cultura întreprinderii şi performanţele economice.
Autorii studiului la care facem referire promovează „experienţa
relaţională” şi „de identitate” a firmei şi a muncii (cap. 6), pe
suportul unei structuri diversificate a puterii (cap. 5) – deşi una
din caracteristicile firmelor franceze rămâne centralizarea
deciziilor (cap. 2). Cel mai interesant aspect este cel care
admite că întreprinderea este un ansamblu pluralist de „lumi
sociale” (cinci la număr, delimitate pe specificul firmei „duale” /
„birocratice” / „modernizate” / „în criză” / de tip „comunitate”.
Remarcăm şi un element aparent şocant: acela că despre
„modelul social” al unei firme nu se poate spune, la modul
absolut, că este mai performant, decât altul (cap. 14).

Deoarece comportamentele şi sistemul atitudinal sunt
greu de modificat, zona de acţiune şi dimensiunile culturii
organizaţionale sunt relativ rigide pe intervale largi de timp.
Se petrec schimbări şi în acest domeniu, după necesităţile
societăţii, dar ele au ca obiectiv funcţionarea optimă a
organizaţiei. Dacă noul este cerut, nu înseamnă că e şi util,
sau că introducerea lui e în interesul firmei; decizia aparţine
managerilor. De multe ori, însă, mai ales în companiile de
renume, o asemenea hotărâre face parte din „ritualul” aplicării
culturii organizaţionale şi a filosofiei firmei.


12
Pentru detalii, recomandăm lucrările: Renaud Sainsaulieu, Sociologie de
l’organisation et de l’entreprise, Presses de la Fondation Nationale des
Sciences Politiques / Éd. Dalloz, Paris, 1987; Jean-Claude Ruano-
Borbalan, Philippe Bernoux, Henry Mintzberg ş.a., Comprendre les
organisations, les relations de pouvoir, culture et identité, le management, le
changement en entreprise, Sciences Humaines n°20, hors-série, mars –
avril 1998.
13
Isabelle Francfort, Florence Osty, Renaud Sainsaulieu, Marc Uhalde, Les
mondes sociaux de l'entreprise, Éd. Desclée de Brouwer / Sociologie
économique, Paris, 1995 (vezi mai ales partea a treia).
58
În sprijinul construirii unei noi imagini,
schimbarea viziunii e hotărâtoare
(indiferent de tipul entităţii economice).
De exemplu, la un moment dat, presa
franceză remarca „noua filosofie
industrială şi socială de la PEUGEOT”
14
,
comentând saltul făcut de politica
firmei, în raport cu recunoscuta sa
cultură tradiţionalistă.

Există o relaţie bine determinată între cultura unei
organizaţii şi rezultatele ei economice, relaţie intermediată de
capacitatea şi modul în care managerii şi angajaţii înţeleg să
comunice: moral ridicat, stare de spirit pozitivă,
productivitate, stabilitate profesională şi emoţională,
satisfacţie în muncă. Luând drept bază valorile culturale,
criteriile lui Geert Hofstede (expuse anterior) denotă – în
opinia noastră – o corespondenţă viabilă între harta mintală a
unei populaţii (predispoziţia sa pentru anumite valori) şi
tiparul predominant al culturii organizaţionale din acea ţară.

În S.U.A., cultura este o variabilă internă a unei
companii
15
. Spre deosebire de concepţia
americană – ale cărei valori sunt viitorul,
mobilitatea şi vitalitatea – europenii pun accent
pe istorie (tradiţie), identitate şi convenţii. În plus:
americanii văd comportamentul firmei ca pe un
efect al politicii urmate, iar europenii îl percep ca
pe o cauză a atitudinii organizaţiei.

Aşa-numita discriminare a culturilor organizaţionale
16
,
cu care se confruntă lumea, se datorează şi unor aspecte
temporale: pentru culturi precum cea americană sau cea
nord-europeană, timpul este monocronic (în unitatea de timp
se efectuează o operaţiune); în culturile sud-europene, timpul
devine policronic (se pot realiza mai multe activităţi simultane).

14
Jean Michel Normand, Organisation du travail plus simple et moins
automatisée à l'usine de Valenciennes. La „nouvelle philosophie” industrielle
et sociale de PEUGEOT., în Le Monde, 29 octobre 1992.
15
Otto H. Nowotny, American vs. European Management Philosophy,
Harvard Business Review, 42(2), March-April 1964, pp. 101-108.
16
Edward T. Hall, apud Jean Caune, Cultură şi comunicare. Convergenţe
teoretice şi locuri de mediere., trad. rom, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 2000, p. 110.
59
În literatura de specialitate şi-a făcut loc şi o altă
noţiune interesantă: aceea de habitus. Aparent exotică, ea
denumeşte, în limbajul culturii organizaţionale, „matricea
generativă a comportamentelor istoric determinate şi
înrădăcinate în cadrul întreprinderii”
17
. Altfel spus, habitus-ul
are în vedere specificul organizaţiei, iar două din elementele
care-l particularizează sunt maniera de recrutare a
personalului şi modul de operare la nivel de firmă.
În plus, fiecare organizaţie îşi cultivă propriile simboluri
(însemnele ei distincte): siglă, marcă de fabricaţie, uniforme,
materiale publicitare – toate conferind identitate purtătorilor.














Exerciţiul autorităţii presupune un tipar alcătuit din trei
nivele de legitimitate în organizarea puterii la nivel de firmă
18
:
primul, tradiţional (bazat pe „ordinea sacră”); al doilea,
charismatic (axat pe calităţile excepţionale ale liderului); al
treilea, birocratic (grefat pe criteriul autorităţii desemnate).
În acelaşi context al culturii organizaţiei, se pare că
există mai multe vârste ale managementului cultural
19
. Astfel,
era teologică face apel la identitatea mitică a fondatorului
firmei, era metafizică vizează introspecţia în „sufletul
întreprinderii”, iar era pozitivă are în vedere sistemul
reglementat şi raţionalist al organizaţiei.

17
P. Bourdieu, apud Jean Caune, op. cit., pp. 112-113.
18
Max Weber, apud Jean Caune, op. cit., p. 117.
19
A se observa similitudinea cu teoria lui Auguste Comte, în legătură cu
cele trei faze ale evoluţiei omenirii. Cf. Jean Caune, op. cit., p. 119-120.
Cunoaştem cu toţii cele mai puternice companii multinaţionale
contemporane. Indiferent cum se numesc (COCA-COLA,
GENERAL ELECTRIC, SONY, PHILIPS, BOSCH, MCDONALD’S,
MICROSOFT, TOSHIBA, FORD, ROLLS ROYCE, L’ORÉAL,
UNITED COLORS OF BENETTON etc.), ceea ce le caracterizează
este o cultură organizaţională solidă – e adevărat, zdruncinată
pe alocuri de „războaiele” competiţiei. Uneori, ea a debutat la
iniţiativa fondatorilor companiei (vezi cazul MICROSOFT), alteori
a reprezentat rezultatul muncii unor echipe de manageri extrem
de performanţi (vezi cazul GENERAL ELECTRIC); în oricare din
situaţii, însă, au reuşit cei care au urmărit, sistematic, să
dezvolte şi să creeze valoare în numele echipei.

60
În cadrul unei pieţe, comunicarea se desfăşoară în
câteva variante de bază:
a) la nivel integrat (între competitorii pe aceeaşi piaţă);

Chiar adversare fiind, firmele cu acelaşi profil comunică: uneori
îşi oferă, reciproc, soluţii; alteori le „scapă” informaţii; în cele
mai multe asemenea situaţii, „rivalii” colaborează / cooperează
pentru a face faţă presiunii pieţei (vezi cazul oligopolului).

b) la nivel orizontal (între managerii de acelaşi „rang”);

Firmele puternice mizează pe echipa de conducere şi pe
interfaţa dintre aceasta şi public. Conducătorii departamentelor
(sectoarelor) lasă la o parte, astfel, micile neînţelegeri
interpersonale, conlucrând pentru succesul mărcii.

c) la nivel vertical (între manageri – subordonaţi);

Acest tip de comunicare este obligatoriu, atâta timp cât există
respect reciproc între cele două categorii. Iată câteva beneficii
ale colaborării între echipa de conducere şi angajaţi: obţinerea
unui flux coerent de informaţii; coordonarea acţiunilor;
constituirea de echipe interdepartamentale; uşurinţa depistării
problemelor; concentrarea efortului pe problemele prioritare. Un
stil prea autoritar de management este viabil pe termen scurt,
dar, pe intervale largi, el aduce nemulţumiri subordonaţilor. Cel
mai indicat asemenea stil este cel consultativ.

d) între vânzători – clienţi;

Iată câteva „reguli” de comunicare între vânzători – clienţi:
Aşteaptă momentul potrivit. În cazul introducerii unui nou
produs pe piaţă, acest moment trebuie foarte bine gândit,
pentru a surprinde concurenţa şi / sau potenţialii clienţi.
Clădeşte relaţii „de grup”. Lista clienţilor unei firme se poate
extinde prin legăturile familiale sau profesionale ale
acestora (recomandări, sfaturi, efecte de imitaţie).
„Cherchez la femme”. Uneori, comunicarea are mai mare
succes, dacă vânzătorul găseşte un element feminin „de
impact”, capabil să influenţeze actul de cumpărare.
Nu-ţi discredita adversarul. Discreditarea competitorului nu
e doar o tactică nelegală, dar e şi lipsită de eleganţă. De
aceea, dacă eşti întrebat despre un produs al concurenţei,
renunţă la atribuirea unor „proaste însuşiri” în direcţia
mărfii respective. Convinge clientul că bunul în cauză nu i
s-ar potrivi (din motive de personalitate, aspect fizic ş.a.).
61
e) între consumatorii aceluiaşi produs.

Atunci când descoperă că anumiţi prieteni sau cunoscuţi fac
parte din aceeaşi grupă de consumatori, indivizii revalorizează
relaţia lor cu respectivii: „Dacă achiziţionăm aceleaşi mărfuri,
avem acelaşi statut social!” sau „De ce să-mi fie ruşine că am
cumpărat bunul X? Am văzut că şi şeful meu îl foloseşte!”

Cultura organizaţională este unul din atu-urile marilor
companii, în definirea şi aplicarea strategiilor de angajare,
producţie şi desfacere. Ea urmăreşte valorificarea la maxim a
resurselor umane şi materiale de care dispun firmele, mizând
pe criterii de flexibilitate (cazul unora din economiile sud-vest-
europene şi al celei americane) sau de rigiditate (vezi
economiile asiatice şi nord-europene, inclusiv Marea Britanie).
Un rol decisiv în acest sens îl are evaluarea periodică a
activităţii, care are ca efect continuarea, respectiv modificarea
politicii organizaţiei (în funcţie de rezultatele înregistrate).

Pentru cei care se ocupă de
comunicarea organizaţională,
factorii care definesc imaginea
firmei sunt
20
: evoluţia pe plan
profesional, rata profitului, stilul
de conducere, reputaţia echipei
manageriale, moralul angajaţilor,
stilul de îmbrăcăminte, durata
zilei de lucru, uşurinţa şi
frecvenţa comunicării, alături de
valorile organizaţiei.
Întrebaţi despre rolul comunicării în
influenţarea culturii organizaţionale,
câţiva practicieni în domeniu au dat
răspunsuri foarte interesante
21
:
Procesul comunicării identifică tipul
culturii şi educă acţionarul (în speţă,
individul), fiind „vârful de lance” al
schimbării organizaţionale [Paul Sanchez,
ABC, APR Communication practice
leader, Mercer Human Resource
Consulting, London, U.K.].

20
How would you describe the role communication plays in influencing your
organization’s corporate culture?, Communication World, nov. – dec. 2005.
21
Ibidem.
62
La nivel de firmă este de dorit apariţia unui proces de influenţare
pozitivă a culturii. În acest sens, comunicarea în echipă are menirea de-a
oferi o viziune spaţială (globală) asupra firmei, ca prim pas în înţelegerea
diversităţii culturale şi a schimbărilor organizaţionale [Paul Skellon, Head
of Internal Communications, Air New Zealand, Aukland, New Zeeland].
Comunicarea în echipă utilizează două strategii inovative în construirea
„culturii câştigului”: colaborarea şi învăţarea. În optică organizaţională, ele
valorifică potenţialul angajaţilor şi-i transformă pe aceştia din urmă în
veritabili ambasadori ai firmei [Rajiv Arvind, Assistant Manager of
Corporate Communications, Tata Chemicals Ltd., Mumbai, India].

Pentru a avea succes pe piaţă, o companie trebuie să
respecte cel puţin următoarele cerinţe:
Să fabrice produse sau să presteze servicii cu
caracter de noutate;
Să impună anumite condiţii la angajare („filtrul”
competenţei profesionale, alături de profilul dorit de
angajator, în privinţa personalităţii);
Să promoveze un management performant al
resurselor umane, care să stimuleze dezvoltarea
personală, să ofere sisteme de motivare şi de
păstrare a personalului;
Să aibă la bază un sistem participativ, permiţând
angajaţilor să-şi expună punctul de vedere, să fie
ascultaţi şi să se afirme ca valori individuale validate
de colectivitate;
Să dispună de o cultură organizaţională proprie, care
să asigure indivizilor sentimentul de apartenenţă la o
comunitate şi mândria de a face parte dintr-o
companie puternică sau dintr-o firmă care se impune
mai repede decât altele.
După cum se poate observa, cerinţele anterioare se
axează pe faptul că sistemul managerial mizează pe condiţiile
efective ale pieţei, dar şi pe valorile companiei. Evident,
competiţia îi promovează pe cei mai buni, dar e importantă şi
încrederea angajaţilor în succes. În acest caz, ce este mai
important, respectiv mai util: Să fii un bun executant
(ascultându-ţi superiorii) sau să ai iniţiativă? Să accepţi
criticile sau să ripostezi, ştiind că ai dreptate? Să respecţi
spiritul legii sau să acţionezi pentru obţinerea unui profit cât
mai mare, pe orice cale? Să nu greşeşti sau să fii capabil să-ţi
recunoşti eroarea şi s-o îndrepţi?
63
Cultura organizaţională reprezintă ceea ce descoperă
individul interesat de imaginea unei companii, de simbolistica
ei valorizatoare, de aspiraţiile managerilor şi angajaţilor. Ea
oferă coerenţă în acţiune şi disponibilitate la nou, pentru ca
firma să facă faţă provocărilor pieţei. Atunci când apare o
problemă într-o organizaţie, trebuie să recunoaştem că este
privită în mod diferit: modelul cultural-managerial european o
vede ca pe o (nouă) noţiune ce trebuie dezbătută, pentru a
putea soluţiona chestiunea în speţă; modelul american caută,
direct, modurile de rezolvare a problemei. În consecinţă, cât
de important este să recunoaştem dacă operăm cu un concept
sau cu o soluţie?

În legătură cu cele anterioare, amintim că
în dezbaterea de idei de la mijlocul
secolului XX, între termenii care „au făcut
valuri” au fost cultura explicită / implicită,
precum şi cultura reală / construită. Iată
cum au fost ei definiţi
22
:
Cultura explicită se referă la fenomenele materiale cinetice, respectiv la
tot ceea ce înseamnă mişcare. Comparativ, cultura implicită priveşte
psihologia, atitudinile şi valorile împărtăşite de membrii unei societăţi.
Cultura reală (real culture) are în vedere comportamentul efectiv al
indivizilor dintr-o societate. Însă, întrucât e imposibilă descrierea tuturor
comportamentelor, „disecţia” culturală a societăţii are nevoie de o bază.
Aceasta nu poate porni decât de la un model, astfel încât cultura construită
(culture construct) reprezintă combinarea tuturor modelelor culturale
identificate în cadrul unei naţiuni.

Pentru a releva forţa culturii organizaţionale, uneori se
ia exemplul ascensiunii unei supernove: un astru extrem de
luminos, apărut brusc pe cer, dar care străluceşte cu
intensitate fluctuantă. Păstrând prima parte a comparaţiei,
nu trebuie să uităm că inevitabilul declin al stelei poate fi
evitat de către o cultură organizaţională solidă. Argumentul
lucrării de faţă este acela că o comunicare interculturală

22
Ralph Linton, Le fondement culturel de la personnalité, trad. fr., Éd.
Dunod, Collection Sciences de l’éducation n
o
11, Paris, 1977: Culture
explicite et culture implicite, alin. 1; Culture réele et culture construite, vezi:
Définition de la culture réele, alin. 1 (în care autorul declară că „se
hazardează” în a concepe expresiile cultură reală şi cultură construită); de
asemenea: Définition de la culture construite, alin. 1.
64
sinergică asigură reuşita culturilor organizaţionale care o
promovează. Ea oferă dinamism, coeziune şi eficienţă celor
care o adoptă, iar azi, într-o lume a alienării generale,
transformă ideea în faptă şi efortul în succes.
Desigur, sinergia nu înseamnă un interculturalism
forţat, deoarece riscul acestuia ar fi crearea unor „hibrizi”
nefericiţi (ba chiar monstruoşi): patetism, imitaţie şi... de ce
nu, aroganţă
23
. Depăşirea graniţei dintre cultură şi neştiinţă
este semnul devierii de la faptul că orice civilizaţie include
cultura – şi nu invers. Cu alte cuvinte, admitem că se poate
vorbi despre menţinerea sau schimbarea polarităţii culturale
24

a unui sistem (social, economic sau de altă natură).





















23
O superbă concepţie asupra imposibilităţii relaţiei cultură – aroganţă o
putem găsi în lucrarea: Mircea Maliţa, Zece mii de culturi, o singură
civilizaţie. Spre geomodernitatea secolului XXI., ed. a II-a revăzută, Ed.
Nemira, Bucureşti, 2001, pp. 15-16.
24
Idem op. cit., pp. 46-55, prin comparaţie cu pp. 23-31.
Concluzii:

Cultura apare ca o matrice în care, pe criteriul eficienţei, există şi
evoluează mediul de afaceri. Interacţiunea factorilor culturali cu
acest mediu are la bază cel puţin următoarele elemente:

„programarea” şi modelarea „ADN”-ului existenţei noastre
(inclusiv a sferei afacerilor), pornind de la talent şi de la
capacitate creatoare;

înţelegerea mediului de afaceri prin prisma educaţiei şi culturii;

transmiterea prin cultură a unui mesaj inteligibil, agreat şi dorit
în economie şi societate;

succesiunea cauzală a proceselor culturale, care imprimă
mediului de afaceri un comportament teleologic, controlabil prin
intermediul conexiunilor logice.









































67
III.1. Comunicarea formală şi comunicarea informală

Abordând comunicarea formală, avem în vedere faptul
că ea este impusă încă de la debutul procesului de transmitere
a mesajului. Unii „actori” ai comunicării propun (concret sau
tacit), iar alţii acceptă (din bun-simţ, ca datorie sau prin
conştientizare) un anumit sistem de reguli sau condiţii de
desfăşurare a discuţiilor şi activităţilor.
Dacă există noţiuni şi înţelesuri care transcend – din
trecut spre viitor – prin formal, atunci între ele se află, cert,
instituţiile
1
şi instituţionalismul. Instituţia are triplu sens,
semnificând
2
: un organism care îndeplineşte numeroase
servicii şi competenţe; un ansamblu de norme juridice care
reglementează anumite relaţii sociale; o organizaţie care
desfăşoară acţiuni de interes internaţional.
În acest cadru, instituţia de bază a societăţii a fost şi
rămâne familia; un alt asemenea organism este biserica; în
plan politico-economic cunoaştem instituţia statului, în timp
ce pe coordonate economico-sociale apar firmele, operatorii de
diverse tipuri, sindicatele ş.a. Ca atare, instituţia are rezonanţe
atât în privinţa noţiunii de organizare, cât şi a altor termeni-
cheie: comunitate (grup, colectiv), reguli (norme juridice, laice şi
religioase), conduită, convenţie şi modalităţi de acţiune.
Concluzie: Comunicarea care rezultă din acest complex de
factori nu poate fi decât predominant formală.

Pentru psihologi, instituţiile sociale cumulează
un sistem de atitudini încorporate în indivizii
care le reprezintă şi le susţin.
Din punct de vedere sociologic, instituţiile
sunt ansambluri studiate din perspectiva
comportamentului integrat şi / sau individual.
Potrivit politologilor, ele constituie structuri
ordonate, care exercită funcţii sociale
determinate.
Din perspectivă juridică, instituţiile privesc raporturi reglementate de
statut, de lege, de dreptul constituţional şi / sau de autorităţi.
Pentru economişti, conceptul studiat relevă în primul rând componente
ale sistemului organizaţional, dar şi elemente decizionale.

1
Termenul provine din lat. institutio (înfiinţare, stabilire, instituire).
2
Vasile Breban, Dicţionar al limbii române contemporane, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 275.
68
Prin instituţia socială înţelegem o subdiviziune a
infrastructurii, care – prin importanţa şi rolul ei – nu se poate
cerceta, real, doar în amintitele „tipare formale”, ci în
interacţiunea permanentă a formei cu conţinutul (luând în
seamă dinamismul presupus de un asemenea conglomerat
socio-economic, juridic şi managerial). Ca urmare,
instituţionalismul a devenit un mod coerent de abordare a
realităţii, potrivit căruia esenţa, rostul şi atribuţiile instituţiilor
pot fi marcate prin studierea structurii şi modului lor de
funcţionare. Judecând într-o atare manieră, nu ne miră
afirmaţiile potrivit cărora una dintre cele mai sugestive imagini
de o asemenea factură (respectiv cea de maximă anvergură) o
reprezintă tocmai „instituţia instituţiilor”: statul.

Sunt cunoscute două variante de instituţionalism
3
: una clasică, formalist-
juridică, iar alta neoinstituţionalistă, orientată spre cercetarea unor
organizaţii neguvernamentale, a grupurilor organizate şi a partidelor
politice. Între cele mai interesante asemenea concepţii, iată câteva la care
ne-am oprit
4
:
1. Pentru Thorstein Veblen, economia
studiază dezvoltarea instituţiilor. Este
adevărat că la un moment dat, din teoria
lui reiese o anumită confuzie. E vorba de
faptul că în politică, structurile apar în
urma actelor deliberate ale oamenilor, iar
„instrumentele” instituţiilor sociale se
referă şi la acţiuni care nu pot fi încadrate
întotdeauna în termenul „deliberare”. Cu
toate acestea, orice schimbare socială
implică modificări în comportamentul,
regulile şi obişnuinţele organizaţiilor.
2. Abordarea instituţionalistă interesează pe toţi cei care consideră
conflictele dintre grupurile sociale ca punct de plecare pentru analiza
economică. Drept urmare, cercetătorii post-Veblen-ieni adoptă – cu
modificări nesemnificative – concepţiile maestrului, considerând instituţiile
obiceiuri date, investite cu autoritate juridică. Originea acestora a fost
căutată, evolutiv, în concepţiile morale sau în diverşi factori psihologici
5
.

3
Ovidiu Trăsnea, Nicolae Kallós, Mică enciclopedie de politologie, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 242.
4
Pentru completări, recomandăm lucrarea: Gabriela Bodea, Concepte
perene: instituţii sociale şi instituţionalism, în revista Studia Universitatis
Babeş-Bolyai, seria Oeconomica, nr. 1/1999, pp. 65-69.
5
Karl Pribram, Les fondements de la pensée économique, Éd. Economica,
Paris, 1986, p. 363.
69
3. John R. Commons intenţionează să transforme instituţionalismul într-o
disciplină bine definită, fondată pe aplicarea metodelor analitice elaborate
de David Hume. În consecinţă, el „vizualizează” evoluţia societăţii prin
intermediul unor modificări dirijate de realitate. În acelaşi timp, însă,
Commons insistă asupra tendinţei de adaptare a comportamentului
economic la tradiţia instituţionalistă şi la suveranitatea instituţiilor
6
.
4. John A. Hobson, alături de unii membri ai şcolii istorice germane,
insistă asupra importanţei puterii economice – ca factor social în
desfăşurarea activităţii instituţiilor.
5. Wesley C. Mitchell apreciază că între evoluţia doctrinelor economice,
evenimentele politice şi instituţii există multiple relaţii mutuale
7
.
6. Şcoala durckheimiană identifică instituţia socială cu faptul social – ca
reprezentant al elementelor ce se impun în şi prin conştiinţa omului (în
mod oarecum coercitiv).
7. Talcott Parsons aşează la baza noţiunii de instituţie aşa-numitele valori-
tip
8
, care se impun în sistemul social, având importanţă strategică.
8. Interesul pentru rolul instituţiilor sociale este consacrat de unii laureaţi
ai Premiilor Nobel pentru economie: în 1991, Ronald H. Coase (care aduce
contribuţii privind rolul statului în economie); în 1993, Douglass C. North
(care marchează rolul instituţiilor în dezvoltarea pieţei, dovedind că
problema respectivă rămâne un obiectiv al progresului).









Sistemul instituţional, entitate aflată în strânsă legătură
cu gândirea pragmatică, se referă la următoarele aspecte:
a) Obiceiurile de raţionament şi de acţiune influenţează
dimensiunile realităţii social-economice, inclusiv
modul de formare şi de dezvoltare a instituţiilor
(fiindcă acestea din urmă evoluează azi spre
„formule” noi, cu structuri tot mai perfecţionate).
b) Individul şi rolul său de agent al vieţii socio-
economico-politice sunt „secvenţe” neglijate de unele
studii instituţionaliste, în favoarea accentului pus pe
structuri constant valabile.

6
Idem op. cit., p. 364.
7
Idem op. cit., p. 365.
8
Pentru detalii, recomandăm lucrarea: Talcott Parsons, Le système des
sociétés modernes, trad. fr., Éd. Dunod, Paris, 1973.
Concluzie: În unele teorii este important fie caracterul integrat al
grupului instituţionalizat, fie independenţa relativă a acestuia faţă
de particulele sale individuale. Alteori, instituţia este un întreg
social, determinat de categorii precum: trebuinţe, interese, legi şi
putere (ceea ce presupune raporturi între organizaţii şi indivizi).
70
c) Variantele europene de instituţionalism au tendinţa
de generalizare şi de accentuare a aspectelor
teoretice ale problemei; cele americane, în schimb,
au un puternic caracter descriptivo-pragmatic.
Drept urmare, acceptând ideea lui J.R. Commons
9
,
suntem de acord că o instituţie oferă forma şi maniera de
prezentare a unei acţiuni colective, prin prisma expansiunii – la
o anumită scară – a acţiunilor individuale. Cu toate acestea,
considerăm că omenirea mai are mult de evoluat, pentru ca
principiul „unul pentru toţi şi toţi pentru unul” să se
materializeze în adevăratul sens al cuvântului. Altfel spus,
întotdeauna, instituţiile (sociale sau economice, juridice sau
politice) vor urmări, mai întâi, interesul celor puternici şi nu al
celor mulţi, deşi afirmă exact contrariul. În consecinţă,
comunicarea dintre instituţii şi cetăţean îşi va păstra cu
precădere traseul descendent („de sus în jos”).

Progresul real implică recunoaşterea unei
realităţi: faptul că instituţia socială, nefiind
eternă (după cum nu e nici naturală),
trebuie să reprezinte sistemul căruia îi
aparţine. De aceea, practic, istoria este
singura care poate imprima evoluţia
(continuitatea) sau dispariţia instituţiilor
create de ea însăşi.

Să trecem din sfera generoasă a instituţiilor sociale la
comunicarea formală într-o organizaţie. De obicei, într-un grup
de lucru, liderul
10
este cel care elaborează normele relaţionale,
iar angajaţii trebuie să le respecte. E bine ca acest respect să
fie unul de tip consensual, adică procesul de comunicare să se
desfăşoare într-un climat de înţelegere.

Modul în care liderii îşi manifestă influenţa asupra subordonaţilor este
foarte important, în orice context. În management sunt cunoscute două
concepţii diametral opuse (aparţinând americanului Douglas McGregor),
referitoare la acest subiect
11
. Iată-le, succint:

9
John R. Commons, Institutional Economics. Its Place in Political Economy.,
The Macmillan Company, New York, 1934, p. 73.
10
Pentru detalii, vezi subcapitolul Comunicarea la nivelul grupului de
muncă, din prezenta lucrare.
11
În acest sens, recomandăm lucrarea: Douglas McGregor, The Human
Side of Enterprise, Annotated Edition, McGraw-Hill, New York, 2005.
71
În Teoria X, oamenii nu agreează munca
şi, dacă e posibil, o evită. Angajaţii
necesită control şi coerciţie şi le acceptă
(astfel, nici nu-şi asumă responsabilităţi şi
nici nu fac apel la creativitate), iar
neîndeplinirea sarcinilor impune pedepse.
Managerul autocrat (bazat pe control rigid)
stabileşte obiectivele şi, deci, comunicarea
este unidirecţională (desigur, în sens
descendent). Subordonaţii îndeplinesc
sarcinile ca simpli executanţi, iar accentul
cade pe „vânarea” greşelilor anterioare.
În Teoria Y, oamenii privesc munca
drept un lucru firesc, neavând nevoie de
ameninţări. Ei ajung la performanţă
dacă sunt responsabilizaţi şi
recompensaţi. Lucrătorii au potenţial
creativ, calitate necesar a fi încurajată.
Managerul de tip participativ (bazat pe
autocontrol) stabileşte obiectivele alături
de subordonaţi, aşadar comunicarea
este bidirecţională. Angajaţii sunt
responsabili şi se simt importanţi, iar
accentul cade pe sarcinile viitoare şi pe
învăţarea din greşelile trecute.


















Concluzie:
Comparând teoriile X şi Y, remarcăm că: a) prin identificarea
corectă a tipului de angajaţi pe care-i conduce, un manager va fi
mulţumit de activitatea lor, iar aceştia vor fi eficienţi; b) eroarea de
identificare a tipologiei respective face ca managerul să rişte fie
frustrări personale, fie nemulţumiri din partea subordonaţilor.
Totuşi, nu trebuie uitat un lucru: în timp, cercetătorii au arătat că
– de fapt – oricât de nepotrivită ar arăta Teoria X şi oricât de bună ar
părea Teoria Y, ele au acelaşi mare neajuns: nu ţin seama de
personalitatea fiecărui individ, ceea ce presupune diferenţe
semnificative de la om la om (aptitudini, capacităţi profesionale,
performanţe, trăsături psihologice şi educaţionale).
*
În încercarea de a suplini „handicapul” amintit (ca reacţie la teoriile
X şi Y), a fost concepută Teoria Z, având la bază particularităţile
managementului japonez. Elementele care o diferenţiază sunt:
- raportul de directă proporţionalitate dintre productivitatea muncii
salariaţilor şi încrederea acordată acestora;
- încercarea de „împăcare” a intereselor individuale cu cele ale
organizaţiei.

72
Cel mai constant reper al reuşitei unei acţiuni (afaceri)
este climatul de încredere care-o însoţeşte, axat pe
următoarele elemente
12
: atenţie faţă de problemele altora;
sprijin şi consiliere în activităţile desfăşurate; „balanţa”
echilibrată a sistemului de recompense – mustrări; accentul
pus pe valoarea umană şi pe reuşită (nu pe erori). El oferă,
atunci când e posibil, calea trecerii de la formalismul „clasic”
al transmiterii şi receptării de mesaje, la comunicarea
informală.
Acest proces se desfăşoară într-un cadru lipsit de
constrângeri evidente, presupunând comportamente şi
atitudini care facilitează modul şi termenii interacţiunii
umane. Contextul comunicării informale este favorizat de
climatul pozitiv al dialogului, care – îndepărtând temerile
partenerilor de discuţie – conferă accesibilitate mesajului.
Lipsa formalismului reduce impactul emoţional major al
obligaţiei de a te comporta sau de a reacţiona într-un anumit
fel (previzibil), ceea ce este un punct câştigat pentru ambele
părţi ale dialogului.

Folosirea frecventă a unui cuvânt într-o aceeaşi discuţie este deranjantă.
Să luăm exemplul verbului „a spune” (chiar şi la timpuri diferite).
În situaţia comunicării formale, vorbitorul
poate fi inhibat sau chiar obsedat de
încercarea repetată de a substitui termenul
respectiv cu un altul („a susţine”, „a rosti”, „a
declara”, „a adăuga”, „a reitera” ş.a., în
funcţie de context).
Comunicarea informală şi mediul în care
se discută îl pot elibera pe om de stresul
„blocajului” în găsirea cuvintelor potrivite
(căutarea există şi acum, doar că nu devine
un proces frustrant).

Spre deosebire de comunicarea formală, care impune o
anumită manieră de comportament, comunicarea informală
este intenţionată (când ne confruntăm cu un plan prestabilit /
cu un desfăşurător al acţiunii) sau nu (când lucrurile vin „de
la sine”). Altfel spus, procesul respectiv poate fi socotit

12
După Alex Mucchielli, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia
situaţiilor de comunicare., trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 103.
73
voluntar (conştient) sau involuntar (situaţii în care unele
informaţii sau gesturi „scapă” fără voie)
13
.
De exemplu, un interviu poate fi instantaneu sau
pregătit (anticipat). În prima categorie se încadrează
interviurile de comentariu, care „iau pulsul” unui eveniment
intens mediatizat şi care se mai numesc interviuri „la cald”.
Din a doua clasă fac parte interviurile de analiză şi cele de
personalitate, respectiv cele care provoacă dialogul pe un
subiect dat, cunoscut în prealabil. Întrebările adresate
interlocutorului pot fi de mai multe tipuri
14
: de atac
(interogaţia de debut, incisivă şi relevantă), de sprijin (în
vederea unei mai bune percepţii asupra temei), de relansare
(pentru revenirea pe făgaşul iniţial al discuţiei), de insistenţă
(subliniind importanţa unor aspecte demne de luat în seamă),
de nominalizare (în scopul identificării intervievatului), de
obiecţie (vizând solicitarea de explicaţii) şi de controversă (când
interlocutorul nu admite o idee sau alta).

Radioul e mai relaxant decât
televiziunea. O afirmăm frecvent.
Dar nu sunt mulţi cei care
înţeleg de ce e aşa.
„Un interviu pentru radio
poate fi uşor confundat cu o
conversaţie spontană. După
editare, el seamănă deseori cu
aşa ceva. Cu toate acestea,
interviurile bune sunt
evenimente studiate, calculate,
care – când reuşesc – dau
impresia unei conversaţii.”
15


Ne întrebăm, deseori, dacă e bine sau dacă e de dorit să
fim informali sau nu (fără excese şi fără a confunda lipsa de
formalism cu indisciplina sau cu nesimţirea!). Câteodată, ne
confruntăm cu impuneri al căror rost nu-l înţelegem sau nu-l
acceptăm. Ne referim aici şi la cei cu temperament coleric,

13
Vorbim despre comunicare anticipată sau spontană.
14
Jacques Larue Langlois, apud Irene Joanescu, Radioul modern: tratarea
informaţiei şi principalele genuri informative, Ed. ALL, Bucureşti, 1999, pp.
169-170.
15
Irene Joanescu, op. cit., p. 159.
74
care nu admit formalismul. Sigur, nu generalizăm
comportamentul de non-comunicare sau de non-acceptare a
impunerilor. Dar, ca observatori motivaţi, privim în noi. Şi
observăm cum, încet-încet, ne îndepărtăm de esenţa firească a
normei şi ne „trezim” dominaţi, apropiindu-ne de supunere,
ceea ce nu e – din nici un punct de vedere – un aspect pozitiv
al vieţii noastre. De aceea, poate că uneori, informalul trebuie
căutat, în intenţia de a pleda pentru afect şi sensibilitate.
Pentru ieşirea din unele limite.

De câte ori ne-am simţit pioni pe o
tablă imaginară de şah, neştiind ce
piesă trebuie să mutăm pentru a ne fi
mai bine? De câte ori am încercat să
învăţăm cum să fim mai maleabili şi
mai înţelegători? Şi de câte ori am
promis să respectăm regulile jocului?
Suntem doar actori în spectacolul
lumii. Nu decidem ce rol primim: unul
de rege, unul de tură sau unul de
simplu pion. Dar putem să ne
stabilim priorităţile în funcţie de
acest rol şi, apoi, să... trăim.
„Vidul de real se naşte dintr-o excesivă disciplinare a existenţei cotidiene
în marile aglomerări urbane. Ciclul muncă / odihnă în spaţii precis
determinate, rutina sufocantă a activităţilor, care ne consumă doar
energiile de suprafaţă, fără implicare profundă şi fără o «bucurie a
cunoaşterii» produc adesea, în fiecare dintre noi, o distanţă critică faţă de
propria noastră existenţă. Ea ni se pare detaşată şi falsă, nemotivantă şi
găunoasă, de parcă viaţa s-ar petrece oarecum în afară, altundeva, şi ne-ar
fi refuzată.”
16


Caracterul (in)formal unor activităţi este detectat şi prin
apelul la registrul proximităţii. Acesta se referă la condiţiile în
care ne permitem ieşirea din graniţele formalului:
a) Contextul fizico-geografic şi temporal priveşte
apropierea din perspectivă spaţială şi / sau istorică a
unor persoane.

Cu cât distanţa dintre oameni e mai redusă, cu atât aspectele
formale îşi pierd din duritate. De asemenea, dacă indivizii sunt
apropiaţi ca vârstă, nu vor fi excesiv de „constrânşi”.

16
Miruna Runcan, Introducere în etica şi legislaţia presei, Ed. ALL
Educaţional, Bucureşti, 1998, p. 172.
75
b) Contextul psiho-afectiv evidenţiază apropierea umană
pe criterii de similitudini educative şi emoţionale.

Pe măsură ce oamenii depăşesc situaţii dificile prin trăirea unor
stări sufleteşti asemănătoare, se îndreaptă spre o comunicare
informală.

c) Contextul socio-profesional sau politic are în vedere
apropierea indivizilor prin prisma profesiei sau
afinităţilor politice.

„Zidul” formalismului poate fi spart în cazul discuţiilor
profesioniste, care urmăresc sensibilizarea opiniei publice în
legătură cu un subiect de interes pentru societate. Acelaşi lucru
se poate afirma şi despre alianţele politice, dar – din nefericire –
faptul nu e valabil în cazul diferendelor (vezi contraexemplul
disputelor parlamentare).

Faţă de cele precizate până în acest moment, trebuie să
facem o precizare: caracterul formal al unui comportament nu
e analizat neapărat în opoziţie cu informalul. Dovada acestui
fapt este însăşi literatura de specialitate, care oferă şi alt gen
de repere, utile analogiilor. Pornind de la o ipoteză cunoscută
şi aparent banală – aceea că procesul de comunicare îşi are
originea în limbaj – identificăm teorii care mizează pe categorii
extrem de interesante (deşi ele pot părea elitiste)
17
:
- pe de o parte, intră în discuţie limbajul formal al
claselor superioare, caracterizat prin: precizie
gramaticală, logică, apel la sensul figurat,
rigurozitate şi tact în alegerea termenilor, vocabular
elevat, simbolism expresiv;
- pe de altă parte, limbajul public sau al claselor
populare (de mijloc) are drept trăsături: construcţia
de fraze scurte, simple, uneori neterminate; repetiţii,
neclaritate, rigiditate în utilizarea anumitor cuvinte,
justificări şi scuze.
Clasificarea anterioară trebuie înţeleasă conform
scopului ei real: acela de constatare – şi nu de ideologizare sau
de partizanat. În acest mod, specificăm că teoria expusă nu
este una discriminatorie.

17
După B. Bernstein, apud Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea,
trad. rom., Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2000, p. 256.
76
Pentru a clarifica motivaţia precizată,
vom apela la concepţia lui Baruch
Spinoza. În acest caz, fără a fi
discriminatoriu, stilul formal este
singurul ce pare a fi admis de autor
(altul nici nu i s-ar potrivi!).
În opera lui Spinoza referitoare la
etică
18
, oamenii comunică într-o lume a
intelectului. Ideile lor au în comun
apartenenţa la Dumnezeu sau la Natură
– dar nu ca secvenţe disparate ale
„conglomeratului” Divinitate-Natură, ci
ca o conturare a valorosului întreg.
Ca urmare, caracterul formal al
scrierii se păstrează, doar că-şi
reconsideră, uneori, criteriile de analiză.

Concluzii:
Indiferent că este formal sau informal, procesul de
comunicare are menirea de a satisface anumite nevoi: de
apartenenţă (la o idee sau atitudine, la un grup de muncă, la o
comunitate), de imagine (din partea propriei persoane şi din
direcţia societăţii), de stimă (respectul de sine şi al celorlalţi),
de recompense (materiale şi morale), de performanţă
(profesională şi umană). Motivarea este baza satisfacerii
nevoilor respective şi în acelaşi timp a comunicării (in)formale,
lipsa ei cauzând tensiuni între lider şi subordonaţi.














18
Este vorba despre lucrarea: Baruch Spinoza, Etica demonstrată după
metoda geometrică şi împărţită în cinci părţi, trad. rom., Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2006. Asupra ei vom reveni cu detalii, în subcapitolul Repere
ale unor coduri deontologice cunoscute.
Exemplu: lipsa performanţei profesionale poate
avea ca surse pregătirea necorespunzătoare,
insuficienţa efortului de concentrare sau a celui
fizic, valorificarea ineficientă a deprinderilor.
77
Climatul dintr-o organizaţie poate fi încadrat în câteva
categorii de bază: dacă este unul de tip evaluativ,
comunicarea pe care o presupune are la bază judecăţi de
valoare; dacă este unul de control, comunicarea îşi arată
scopul de influenţare; dacă este de neutralitate, comunicarea
se desfăşoară în condiţii de indiferenţă reciprocă; în fine, dacă
este unul de superioritate, comunicarea este de natură
ierarhică. Rămâne de văzut care va fi calea urmată de fiecare
subiect vizat, în funcţie de priorităţile momentului, de
strategia aleasă, de resursele disponibile şi, evident, de
abilităţile de comunicare.
Principalele trăsături ale grupurilor de muncă formale /
informale pot fi regăsite relativ uşor, prin analogia
următoarelor aspecte
19
:

GRUPUL DE MUNCĂ FORMAL

GRUPUL DE MUNCĂ INFORMAL


Are la bază dispoziţii oficiale

Este creat spontan

Are scop
Lucrativ

Are scop lucrativ / exprimă idei
comune ale membrilor

Are o structură organizatorică

Are o structură
informală

Statutul propriu este obligatoriu

Nu prevede obligativitatea unui
statut

Conducătorul său este investit cu
autoritate formală

Are un lider recunoscut, cu
autoritate generată de competenţă
şi prestigiu

Încercând să realizăm o paralelă – strict din perspectiva
comunicării – între coordonatele celor două grupuri, constatăm
că diferenţele dintre ele se adâncesc pe măsură ce traversăm,
descendent, „palierele” expuse grafic. Departe de a putea
deduce care din grupuri este mai performant (pentru un
asemenea scop nu sunt suficiente câteva elemente descriptive,
ci avem nevoie de date), în mod cert cel informal beneficiază de
o comunicare avansată. Iar motivaţia principală a acestei

19
După Corneliu Russu, Cadrul organizaţional al întreprinderii, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 213.
78
afirmaţii – deşi nu singura – este caracterul lipsit de
constrângere de care se bucură un atare grup.
Normele sunt generate pe cale ierarhică (având un
caracter formal) sau pot apărea spontan (beneficiind de
trăsături ale informalului)
20
. Nu înseamnă neapărat că prima
categorie cuprinde norme raţionale, iar cealaltă le „adună” pe
cele lipsite de o asemenea calitate. Dimpotrivă, ambele
„sectoare” se confruntă pentru adjudecarea masivă (dar nu
întotdeauna etică) a conotaţiilor de raţionalitate.

„Tezele protocolului nu anulează creativitatea
în cultura de corporaţie, ci mai degrabă
o sporesc”
21
.

20
Francis Fukuyama, Marea ruptură. Natura umană şi refacerea ordinii
sociale., Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, pp. 171-172.
21
Letitia Baldrige, Codul manierelor în afaceri, trad. rom., ed. a II-a, A.S.E.
World Enterprises, Ed. Business Tech International, Bucureşti, f.a.,
p. 181.
79
III.2. Comunicarea: cu sinele / interpersonală /
la nivelul grupului de muncă / publică / de masă

Comportamentul individual şi colectiv vizează relaţii de
tip sine-sine, sine-celălalt sau sine-instituţie (mai mult sau mai
puţin ceremoniale
1
). Fiecare asemenea „cuplu” poate fi, pe
rând, simbol sau element central al autenticităţii culturale.
Indiferent de identitatea actorilor unui astfel de joc, joncţiunea
dintre cultură şi personalitate facilitează procesul
comunicării, indiferent la cel nivel s-ar realiza acesta
2
.

A. Comunicarea cu sinele

Dacă nu te-ai întrebat niciodată „Cine sunt eu?”, n-ai
trăit suficient... Tocmai de aceea, esenţa interogaţiei
anterioare nu e să găseşti locaţia din care vii, ci modul în care
tu te împaci sau te cerţi cu tine şi contextul în care o faci. Acest
balans între tu şi tine este relevat de comunicarea cu sinele.

Structura în jurul căreia gravitează
Eu-l (propria personalitate) există
în fiecare din noi, dar pentru a fi un
Sine, trebuie să fii membrul unei
comunităţi. Cu alte cuvinte, Eu-l şi
societatea se presupun reciproc.

În plus, acceptăm aşa-numita
identitate extinsă, prin recursul la
„o referire mai largă” decât a
grupului de apartenenţă imediată
3
.

1
În virtutea unui asemenea ceremonial, societatea poate fi definită în
legătură cu acordul de neîncălcare a „spaţiului” celuilalt. Pentru detalii,
recomandăm lucrarea: Erving Goffman, Les rites d’interaction, trad. fr., Éd.
de Minuit, Collection Le sens commun, Paris, 1974, p. 56.
2
Privitor la tipurile de comunicare din acest subcapitol, vezi completări în
lucrările: Flaviu Călin Rus, Introducere în ştiinţa comunicării şi a relaţiilor
publice, Institutul European, Iaşi, 2002; Ioan Plăiaş, Negocierea afacerilor,
Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2003, pp. 94-112; Delia Cristina Balaban,
Teorii şi efecte ale comunicării de masă, în volumul: Flaviu Călin Rus,
Christian-Radu Chereji, Iustin Mureşanu, Ioan Hosu, Cristian Radu, Delia
Cristina Balaban, Margareta Beţa, Ştiinţe ale comunicării. Note de curs.,
vol. I, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005, pp. 215-221.
3
George Herbert Mead, L’esprit, le Soi et la société, trad. fr., Éd. PUF,
Paris, 1963, p. 231.
80
A-ţi pune probleme şi a le răspunde e o încercare grea,
implicând fie o duritate excesivă faţă de Eu-l intim, fie o
comoditate nejustificată a sinelui adormit / plictisit. Când îţi
vorbeşti ţie, te temi că vei fi admonestat şi „calificat” drept
nebun. Dar nu e decât un aspect al introspecţiei. În acelaşi
timp, e o dovadă a caracterului tău îndreptat spre analiză: şi
nu spre una oarecare, ci spre cea interioară!
Curiozitatea faţă de propriile reacţii se măsoară,
probabil, în două maniere: pe de o parte, în succesele
înregistrate în ceea ce întreprinzi; pe de altă parte, în eşecuri,
ale căror cauze le repeţi fără a le sesiza pericolul. De fapt... de
câte ori comiţi aceeaşi eroare şi tot nu înveţi nimic din ea?
Unul din instrumentele cunoaşterii de sine este
Fereastra lui Johari
4
, care reprezintă – într-un sistem
cvadruplu – „cămăruţele” sinelui, aşa cum arată Figura III.1.:

Cunoscut de sine Necunoscut de sine
Cunoscut de alţii ZONA DESCHISĂ ZONA OARBĂ
Necunoscut de alţii ZONA ASCUNSĂ ZONA NECUNOSCUTĂ

Figura III.1. Fereastra lui Johari

În figura anterioară remarcăm complementaritatea a
patru „separeuri” ale sinelui: Zona deschisă face referire la
trăsături şi atitudini ale propriei persoane, accesibile atât ţie
însuţi, cât şi celor din jur. Zona oarbă distinge ceea ce alţii
cunosc despre tine, dar ţie îţi scapă (elemente pe care nu le
conştientizezi, respectiv pe care le ignori). Zona ascunsă
conţine reprezentări ale secretelor tale, pe care le ţii departe
de toţi ceilalţi. În final, zona necunoscută presupune aspecte
ale subconştientului, neobservate de nimeni.
Comunicarea cu sinele este una de tip intrapersonal
(intim) şi priveşte totalitatea gândurilor, crezurilor şi
sentimentelor unui individ, în legătură cu el însuşi (fiindcă
personajul respectiv este, simultan, atât emitent, cât şi
receptor al mesajelor).

4
Denumirea provine de la cei care au imaginat acest tip de introspecţie,
Joseph Luft şi Harry Ingham. Pentru detalii, recomandăm lucrarea: Ştefan
Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol. I, Comunicarea,
Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pp. 44-45.
81


În postura de „îmblânzitor” al cititorilor / criticilor săi, Constantin Noica
încearcă să-i determine pe aceştia să treacă „de la sinele individual la cel
lărgit” (s.n.). Explicaţia sintagmelor respective ne apare cu adevărat
fabuloasă, pentru că „A trăi în spirit înseamnă a intra în sinele lărgit”,
respectiv „a-l integra pe altul, fie el şi celălalt, adversarul.” Şi asta fiindcă
„spiritul e punctul unde se sting diferenţele eului simplu”
5
(s.n.)...



Dacă e clar ceea ce acoperă sinele, atunci cine este
celălalt? „Celălalt este propria personalitate (...), un Eu propriu
modificat. Omul din afara mea, care-mi conferă o conştiinţă,
este o dublare şi, concomitent, o modificare a mea proprie”
6
.
Doar astfel, prin cunoaşterea celuilalt, Eu-l devine o proiecţie a
noastră, prin intermediul căreia reuşim să resimţim stările
interioare şi să comunicăm. Să privim, succint, principalii
„garanţi” ai unei comunicări reuşite cu sinele:
1. răbdarea;

Uneori, nici măcar nu ne imaginăm în câte situaţii – din
toate cele prin care trecem – trebuie să mizăm pe educarea
răbdării. Dacă am şti, am fi conştienţi din câte necazuri ne
poate scăpa ea.

2. introspecţia;

Nu e întotdeauna bine ca propriul chip să-ţi ilustreze starea
de spirit (pentru că unii profită de acest detaliu), dar ţie îţi
foloseşte. Priveşte în oglinda ta şi vei fi surprins câte îţi
poate „destăinui”.

3. curiozitatea;

Oricine vrea şi poate să comunice cu sinele? Psihologii şi
sociologii răspund negativ: nu toţi suntem interesaţi de ceea
ce e în noi...

5
Cuvinte din jurnalul lui Gabriel Liiceanu (datate 23.02.1979), atribuite
lui Noica şi regăsite în lucrarea: Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş.
Un model paideic în cultura umanistă., ed. a III-a (cu un adaos din 1996),
Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 103.
6
Theodor Lipps, Ästhetik. Psychologie des Schönen und der Kunst, Erster
Tell, Grundlegung der Ästhetik, Verlag von Leopold Voss, Hamburg und
Leipzig, 1903, p. 106.
82
4. atenţia;

E bine să observi atent lumea din jurul tău, aşa cum ai face
dacă ai avea nevoie de ochelari. Astfel, vei fi atent şi nu vei
suferi prea multe dezamăgiri.

5. mărinimia;

Dacă n-ai simţit – măcar arareori – că trebuie să fii darnic,
amabil şi / sau binevoitor, că ai nevoie să „laşi de la tine”...
atunci n-ai trăit!

6. lectura;

Citind, poţi învăţa mai multe decât crezi. Fireşte, faptele
cuantifică transparenţa sau opacitatea Eu-lui nostru, dar
lectura le dă confort şi le valorizează.

7. spiritul ludic.

● Pentru multe persoane, una din căile de evoluţie
intelectuală este dezlegarea de cuvinte încrucişate. Printr-o
astfel de ocupaţie îţi îmbogăţeşti spiritul, devii mai agil, afli
nenumărate lucruri interesante şi poţi reflecta. De
asemenea, te relaxezi.
● O altă posibilitate este participarea la jocuri de societate (să ne amintim
de cunoscutul „telefon fără fir” din copilărie, de scrabble, go şi alte
„deserturi” intelectuale, care sporesc – evident – acuitatea profesională şi
personală.
● Iată un exerciţiu pentru minte, regăsite în presa românească a anului
1932. Ele solicită atenţia şi dibăcia, care se cer a fi exersate.
Găsiţi cuvântul „poznaş”, care denaturează sensul afirmaţiilor următoare.
Dacă-l găsiţi, schimbaţi ordinea literelor şi veţi afla termenul iniţial
7
: Prostul
întăreşte muşchii omului. Cleiul din Buftea a fost desfiinţat. Numărul
cernut al revistei noastre s-a epuizat. Un iaurt bun, iată idealul omenirii.
„Byron, dolar al deznădejdii, sălbatec călător.”




7
Exerciţiul de gândire apare în Revista Rebus nr. 28 / 1932, dar este
regăsită în Antologia Revistei Rebus, vol.1, ed. a doua, Ed. Flacăra, 2004,
p. 12. Oferim şi soluţiile pe care noi le-am găsit cu mai multă sau mai
puţină uşurinţă (cu precizarea că normele ortografice şi ortoepice ale
textului şi cheilor aparţin perioadei în care a fost creată problema): prostul
– sportul; cleiul – liceul; cernut – curent; iaurt – traiu; dolar – rod al.
83
B. Comunicarea interpersonală

Comunicarea şi societatea sunt două universuri care se
presupun reciproc, pentru că „procesele de comunicare pot fi
considerate cauze sau condiţii ale schimbării”
8
. Aşadar... cine
cu cine comunică, în ce mod şi de ce?”
Când avem de purtat o discuţie cu un apropiat sau cu o
persoană pe care abia am cunoscut-o, trebuie să ştim despre
ce şi cum vom conversa. Suntem siguri pe noi? Întrebarea e
esenţială, deoarece comunicarea interpersonală ne obligă să
facem faţă unor situaţii pe care nu le controlăm întotdeauna
(pentru că nu putem, nu ştim sau ne este teamă)
9
.
Lipsa controlului atrage nehotărâre, similară unui
„blocaj al trecerii” sau unei „maladii a peisajului”
10
.
Dimpotrivă, controlul absolut naşte teroare: contrar sensului
său primar, acest termen incită doar aparenţa puterii
11
, nu
realismul ei. Starea respectivă poate fi definită drept lipsă de
comunicare, iar „duelul nefericit cu limita care te desparte pe
tine de tine însuţi” are ca rezultat inevitabila ratare
12
.



La jumătatea secolului al XX-lea, studii importante în domeniu
13
au arătat
că între comunicarea interpersonală şi cea de masă există conexiuni reale.
De exemplu, un program transmis prin mijloace de comunicare publice
poate conţine anumite coduri. Ele sunt percepute, mai întâi, de oameni
interesaţi sau implicaţi într-o problemă conexă informaţiei respective
(fiind, uneori, chiar educaţi într-o atare direcţie). Aceştia devin lideri de
opinie şi transmit mesajul în interiorul unui grup, demonstrând teoria
two steps flow of communication, a lui Katz şi Lazarsfeld.

8
Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 24.
9
Detalii despre comunicarea inter- şi intrapersonală
10
Gabriel Liiceanu, Despre limită, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 65.
11
Idem op. cit., p. 58.
12
Idem op. cit., p. 89.
13
Elihu Katz, Paul Lazarsfeld, Personal Influence, The Free Press, Glencoe,
1955, apud Bernard Miège, Gândirea comunicaţională, trad. rom., Ed.
Cartea Românească, Bucureşti, 1998. În opinia lui B. Miège, teoria two
steps flow of communication (Katz & Lazarsfeld, 1955) reprezintă „prima
rectificare a teoriei manipulării maselor”, cunoscută ulterior drept teoria
înţepăturii hypodermice – în ideea că mijloacele de informaţie în masă au
un impact direct asupra receptorilor de informaţie propagată pe astfel de
canale (vezi Bernard Miège, op. cit., p. 33).
84
În mod obişnuit, ocaziile în care comunicăm faţă în faţă
cu cineva sunt foarte numeroase: o ceremonie (nuntă, botez,
înmormântare ş.a.), o banală şuetă „la o cafea”, o întâlnire (la
teatru, la restaurant sau la colţul străzii), o discuţie asupra
unei cărţi, o dispută, o întâlnire de afaceri etc. Subiectul
dialogului este întâmplător sau dimpotrivă, în funcţie de
caracterul premeditat sau nu al convorbirii.
Comunicarea este facilă în două cazuri: fie atunci când
în persoana de lângă tine găseşti înţelegere faţă de problemele
personale, fie când tu te dovedeşti un bun ascultător al cuiva.
Este suficient pentru o relaţie interumană de conjunctură,
deoarece discuţia are un fir, care poate fi controlat.

Lucrurile nu diferă extrem de mult, dacă
tipul comunicării interpersonale este oral
propriu-zis (direct), telefonic sau scris,
doar că în ultimul caz amintit, durata
procesului de transmitere-receptare a
informaţiilor este prelungită (excepţie:
e-mail-ul, mijloc extrem de rapid pentru a
trimite / a primi informaţii).
Să luăm exemplul real al unui meşter artizan, creator de tulnice – meserie
cvasi-necunoscută în lume, extrem de rară chiar şi în România secolului
XXI. Personajul, om trecut de o anumită vârstă, reuşeşte să trăiască din
vânzarea obiectelor pe care le „construieşte”, veritabili strămoşi ai
actualelor telefoane şi staţii de emisie-recepţie: „Aurel Mocanu, meşterul
(...), nu ştie limbi străine. Atunci cum se desfăşoară vânzarea? «Scriem!» ne
spune acesta râzând, arătându-ne pixul şi caietul pe care se desfăşoară
negocierea. În general, lumea plăteşte cât cere meşterul. Francezii aşa au
făcut, dar a fost şi un grup de israelieni cu care a trebuit să negocieze.”
14


Când subiectul şi parcursul convorbirii îţi convin, nu te
uiţi la ceas, pentru că-ţi face plăcere să asculţi. Dar când ele
sunt obositoare, iar cel de lângă tine pare că te presează şi –
de la un moment dat, chiar încearcă să te includă, agresiv, în
amănuntele vieţii lui – devii brusc interesat de aspectul
temporal. Cauţi motivaţii care să te îndepărteze de individ,
oferindu-ţi „portiţa de scăpare”. Se întâmplă să nu mai vezi
problema de comunicare, ci persoana care o creează. Cine e
mai vinovat? Cel care nu-şi dă seama că a depăşit limitele?
Sau tu, fiindcă nu ţi-ai educat stilul?

14
Adrian Mihai, „Fabrica” de tulnice, în Jurnalul Naţional nr. 3698 din
08.07.2005, p. 13.
85
De multe ori, calea de a scăpa de cineva
este clasica întrebare „De ce?”, iar
respectivul, nedorind să răspundă
interogaţiei, dispare din câmpul tău vizual.
Alteori, te entuziasmezi brusc la vederea
unei cunoştinţe X, pe care nici măcar n-o
agreezi, dar care te poate ajuta – fără să ştie –
să scapi de discuţia interminabilă cu Y, care
te-a „acaparat”: „Dragă X, îl cunoşti pe Y? Pe
mine vă rog să mă scuzaţi câteva minute!” Iar
tu dispari. Nu e manierat, dar „scopul scuză
mijloacele”. Şi, în fond, nu jigneşti pe nimeni
(cel puţin nu în mod direct).

Controlul asupra temei şi desfăşurării discuţiei e, la
rândul său, important. Dacă turnura pe care o ia
comunicarea este plicticoasă, dar sunt şanse ca ea să fie
remediată, dialogul poate fi abordat dintr-un alt unghi, iar
situaţia e salvată. Dacă, însă, la un eveniment monden, la o
masă se află şase persoane, din care trei sunt colegi, e mai
mult decât sigur că – la un moment dat – ei vor începe să
vorbească despre treburi de serviciu, monopolizând nu doar
convorbirea, ci poate chiar întreaga seară.
Nu e rău să întreţii o discuţie, dar îţi vei obosi
interlocutorul dacă vei fi insistent, prea curios (întrebându-l
mereu câte ceva) sau excesiv de lăudăros. Nici să vorbeşti de
unul singur nu e o soluţie, mizând pe talentul tău de
povestitor sau pe tactul celor care n-au tupeul să te întrerupă.
„Calea de mijloc” e să fii plăcut, dar să nu te evidenţiezi prea
mult, în nici o direcţie.













Există persoane atât de sigure pe farmecul lor personal şi pe
talentul de a spune glume sau întâmplări comice, încât îi irită pe
cei prezenţi, în special pe cei din imediata lor apropiere.
Alţii mizează pe impactul unor ştiri cu caracter de bârfă: „Să
vezi ce tort i-au comandat micului V., moştenitorul familiei: se
puteau sătura oamenii străzii, dacă banii aceia le erau destinaţi!”
Unii oameni aduc în discuţie evenimente tragicomice: „Pisica
unui locatar s-a speriat şi a rămas blocată în scorbura
copacului... iar el a stat acolo, până au sosit pompierii!” Se poate
întâmpla, însă, ca interlocutorul să fi trăit un fapt asemănător şi,
în loc să râdă, se întristează sau se supără.

86
Poţi capta atenţia celui de lângă tine, dacă-i trezeşti
interesul. Cum să faci aşa ceva? Există un talent nativ pentru
o astfel de reuşită, sau este vorba de o deprindere învăţată în
timp? Chiar dacă nu cunoşti răspunsul acestor întrebări, faci
faţă discuţiei. Propui subiecte care ştii că-l pasionează pe
interlocutor: teme comune sau majore (dramatice sau comice),
respectiv generale sau profesionale, după caz. Se ştie, de
exemplu, că vârstnicii pot fi un adevărat rezervor de
informaţii, iar dacă ai timp să-i asculţi, devii, dintr-un curios,
un mic „pion” în cazul debarcării în Normandia sau în cel al
asasinării lui J.F. Kennedy.
În conversaţii tête-à-tête, pe teme serioase de altfel, se
pot strecura erori de exprimare care ar trebui corijate de
vorbitor (dacă sunt sesizate), fie prin repetarea cuvântului sau
contextului, fie prin scuzele de rigoare. Desigur, te poate
corecta chiar cel care te ascultă (dacă-şi permite). Dar sunt şi
situaţii în care greşelile gramaticale sau de limbaj – în multe
situaţii, întâmplătoare – nu pot fi „pasate” pur şi simplu,
înapoi, celui care le-a comis. Ne referim mai ales la discursuri
televizate în direct, la manifestări publice şi ocazii festive, care
nu recomandă bulversarea formatului (programului) din care
fac parte, în ideea că gafele respective vor trece neobservate.

De obicei nu-ţi dai seama când faci erori (decât, eventual, după ce le-ai
comis), încercând să comunici cu oameni pe care-i admiri sau îi respecţi.
Individul X întâlneşte un fost mare
fotbalist. Impresionat, faţă-n faţă cu o
asemenea personalitate, X îi mărturiseşte:
„Retrăiesc aplauzele care v-au însoţit la
Campionatul Mondial de Fotbal, când aţi
jucat împotriva lui Maradona! Eram încă în
şcoala primară, dar ştiam tot ce se întâmplă!”
... Evident, X n-a realizat că pentru vedete –
fapt recunoscut – contează modul în care
arată, chiar şi după prima tinereţe.
O situaţie similară: În faţa unui cântăreţ pe care-l admiri, poţi fi
surprins exclamând: „Ce mult mă bucur să vă cunosc! Vă ascult melodiile
încă de când eram copil!”
Alte gafe recunoscute: să vorbeşti în faţa unei femei despre „genul
frumos, dar slab”; să pledezi pentru drepturile negrilor, când expresia
abilitată se referă la persoane de culoare; să recomanzi ceva orbilor, în
locul utilizării formulei nevăzători; să sprijini oamenii cu handicap, când
trebuie să te referi la cetăţeni cu dizabilităţi.

87
Anturajul este extrem de important în comunicarea
interpersonală. El te reconfortează sau te oboseşte, te face să
te simţi important sau să treci neobservat, te propulsează spre
mediul mult-dorit, te inhibă sau te „crucifică” între iluştri
necunoscuţi.
Dacă eşti la o festivitate, trebuie să dai dovadă de
răbdare şi respect (pentru temă şi / sau pentru organizatori).
Este foarte posibil să susţii conversaţii mai mult sau mai
puţin antrenante, cu persoane agreabile sau nu, pe subiecte
care te pasionează sau cărora pur şi simplu le dai curs, din
stimă pentru interlocutor(i). Dacă eşti invitat la o petrecere,
trebuie să dovedeşti că te simţi bine, vorbind cu alţi invitaţi şi
manifestând simţul umorului. Să nu uităm, totuşi, că oamenii
nu sesizează la fel diversele forme de variété. Unii le au „în
sânge”, alţii nu le pot dobândi nici măcar dacă încearcă. Din
nefericire, constatăm că nu toţi oamenii percep gag-urile,
sugestiile fine, umorul englezesc sau negru.

Calea integrării în structurile euro-
atlantice nu este facilă pentru ţările
din Europa Central-Estică. Totuşi,
procesul în cauză nu presupune
doar dificultăţi şi probleme, ci şi
unele ocazii de descreţire a frunţilor
(rare, ca să fim sinceri). În scopul
ieşirii din monotonia numeroaselor
tratate şi runde de negociere, sunt
născocite şi situaţii hazlii.
Iată o mostră de umor euro-
atlantic, care – însă – nu e „gustată”
la fel de către toţi cei care o ascultă.
Întrebare: „De câte armate e nevoie pentru a schimba un bec?”
Răspuns: „De cel puţin şase. Mai întâi, nemţii, pentru că trebuie să existe
cineva care începe lucrul şi dă tonul. Francezii nu pot fi excluşi, fiindcă în
orice acţiune, cineva renunţă după primii paşi. Italienii sunt entuziaşti,
dar nu degeaba cineva întreprinde ceva aiurea, pentru ca apoi să dea bir
cu fugiţii. Englezii nu pot lipsi: cineva trebuie să stea nemişcat acasă, în
stand-by. În mijlocul nebuniei apar americanii, care operează rapid,
pentru că mereu, cineva îşi asumă meritul celor realizate. În sfârşit, cercul
se închide cu elveţienii, deoarece mereu e nevoie de observatori imparţiali
şi de persoane care se prefac că nu s-a întâmplat nimic.”



88
C. Comunicarea la nivelul grupului de muncă

Când se vorbeşte despre muncă, inevitabil se discută
despre mediul în care se desfăşoară această activitate. În
consecinţă, putem aborda caracterul instituţional al muncii,
luând drept reper trăsăturile generice ale unei instituţii
15
:
statutul organizaţiei, personalul, normele şi regulile,
mijloacele de acţiune, activităţile şi rezultatele obţinute.
Grupul de muncă este format dintr-un colectiv de
persoane (minimum două) care conlucrează într-un scop
comun, sub conducerea unui lider. Una din trăsăturile
practicii de grup este că atingerea dezideratului e o sarcină de
serviciu (posibil creativă) şi se supune unor reglementări (legi
juridice, statute şi norme interne de funcţionare, legităţi
morale şi de conduită). O altă caracteristică este faptul că
munca în echipă conferă avantaje, dacă e coordonată:
repartizarea volumului de muncă între mai mulţi executanţi,
posibilitatea desfăşurării de discuţii pe marginea subiectului,
precum şi ajungerea mai rapidă la scopul dorit, decât dacă ar
lucra un singur om.















În orice grup (de muncă) trebuie să existe un
conducător: el poate fi socotit coordonator, reprezentant,
manager sau chiar purtător de cuvânt. Cine e şeful? De ce e

15
Jean Caune, Cultură şi comunicare. Convergenţe teoretice şi locuri de
mediere., trad. rom., Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2000, pp. 93-94.
Grupurile de lucru se constituie după criterii formale, prevăzute de
legislaţia (inter)naţională, sau informale – apariţia lor fiind
datorată unor factori de moment (cooperări, crize locale
/regionale, calamităţi naturale ş.a.). Exemple de grupuri de lucru:
- profesionale: a) de durată: compartimentul de informaticieni
dintr-o firmă; grupul de negociatori ai Naţiunilor Unite;
comisiile UNESCO; b) operative (ad-hoc): echipa care concepe
un nou model de aparat auditiv; staff-ul administrativ al unei
comunităţi locale;
- extraprofesionale: asociaţiile de susţinere a femeilor abuzate;
organizaţiile de sprijin în privinţa copiilor abandonaţi;
comitetele de luptă pentru pace; comisiile de campanie
electorală; grupurile de tip „Alcoolicii anonimi”.
89
tocmai el? Pentru ce perioadă e în vârf? Cum trebuie să se
manifeste în asemenea cadru? Răspunsul la toate întrebările
anterioare este acela că liderul reiese fie în urma unei numiri
(lider formal), fie printr-o alegere de tip democratic –
consecinţă a demonstrării calităţilor umane, a competenţelor
şi aptitudinilor profesionale (lider informal). El este un bun
organizator; mizează pe abilităţi de percepţie şi comunicare,
are cunoştinţe psihologice şi manifestă subtilităţi
comportamentale şi de limbaj; este activ, energic şi fidel ideii
de grup. De asemenea, are încredere în membrii echipei sale şi
le dovedeşte acest lucru, le provoacă intelectul, îi influenţează
pozitiv şi aşteaptă reacţii de acelaşi tip din partea lor.
Conducătorul grupului de lucru trebuie să aibă
competenţă şi talent în meseria pe care o practică, să caute
mereu soluţii alternative, în calitate atât de profesionist, cât şi
de comunicator. Cu cât stilul lui de transmitere / primire a
informaţiilor este mai direct, mai manierat şi mai onest,
comunicarea cu propria echipă are succes mai mare. Invers,
dacă este cinic, autoritar şi chiar agresiv (poate şi
incompetent), „cariera” lui de lider e pe sfârşite.

Liderul coordonează ideile care stau la baza
funcţionării grupului de muncă
16
: intenţia de
rezolvare a sarcinilor sau păstrarea bunelor
relaţii dintre membrii echipei. Fiecare din ele are
căi specifice de atins şi ambele pot colabora în
scopul reuşitei organizaţiei.

E dificil să comunici într-un grup, mai ales dacă acesta
e lipsit de omogenitate. Contează foarte mult aspectele
derivate dintr-o asemenea trăsătură, deoarece sunt în joc tot
atâtea personalităţi şi orgolii. Cât de mare poate fi gradul de
eterogenitate al grupului? Acest aparent detaliu este, de fapt,
un element semnificativ, care depinde de specificul activităţii
depuse, de numărul participanţilor la munca de echipă, de
atribuţiile fiecăruia, de responsabilitatea personală faţă de
acţiunile realizate. Desigur, e indicat ca, dintr-un anume
punct de vedere, colectivul să fie cât mai omogen, dar asupra
acestui fapt decide cel care alege membrii întregului. El va

16
Rodica M. Cândea, Dan Cândea, Comunicarea managerială aplicată, Ed.
Expert, Bucureşti, 1998, p. 115.
90
hotărî cine cu cine colaborează şi va analiza impactul
cooperării asupra activităţii, evaluând spiritul comun şi
modificând componenţa grupului, dacă e nevoie.
Realitatea arată că eterogenitatea şi diferenţierile dintre
membrii unei organizaţii nu sunt doar admise, ci uneori chiar
se impun. De multe ori, ele sunt tocmai „sarea şi piperul”
activităţilor presupuse de existenţa grupului.

În privinţa modului de „îmbinare” a grupului de
muncă, specialiştii remarcă două direcţii
17
:
Teoria sociometrică (a lui J. Moreno) are la
bază valorile Şcolii relaţiilor umane,
motivând existenţa echipei prin conlucrarea
şi simpatia dintre membrii săi.
După teoria dinamică de grup (a lui K.
Lewin), organizaţia funcţionează în temeiul
unor motivaţii bine definite, fiind condusă
de lideri profesionişti
18
.

În calitate de component al unei echipe, trebuie să ştii
următoarele: să vorbeşti, să asculţi, să priveşti, să simţi, să
crezi, să te bucuri, să râzi, să ai în faţa cui plânge, să susţii o
opinie, să argumentezi, să decizi (dacă şi când e cazul), să
respecţi (un cuvânt, o persoană, o îndatorire), să lupţi pentru
o idee, să (te) aperi, să cedezi, să fii creativ. Şi încă nu e totul.
În colectivitate contează reacţiile colaboratorilor. Dacă
echipa te susţine şi manifestă interes şi solicitudine faţă de
cerinţele impuse, o parte din succes e deja asigurată. Dacă-ţi
realizezi bine şi munca, reuşita e totală şi ai satisfacţii. De
aceea, iată cum trebuie să procedezi, pentru a comunica
eficient într-un grup de lucru: ai de respectat sarcinile
repartizate; îţi aloci timpul necesar rezolvării lor, după propria
pricepere, dar ţinând seama că alt coleg îţi continuă munca;
dacă eşti stimulat de aprecierile superiorilor, ai productivitate
crescută; cu cât ai rezultate mai bune, cu atât ţi se vor aloca

17
Corneliu Russu, Cadrul organizaţional al întreprinderii, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pp. 201-202.
18
În legătură cu acest subiect, adăugăm că sfera comunicării se adânceşte
prin intermediul funcţiei de supervizare – ca prim nivel (de bază) al
managementului într-o organizaţie. Pentru detalii, recomandăm lucrarea:
Leslie W. Rue, Lloyd L. Byars, Supervision: Key Link to Productivity, 8
th

Edition, McGraw-Hill, New York, 2003, p. 3 şi urm.
91
sarcini suplimentare sau mai dificile, ca să te afirmi. Tu
trebuie „doar” să rezişti şi... să-ţi placă ceea ce faci.


Desigur, spiritul de competiţie profesională serveşte bunului mers al
lucrurilor într-o firmă. Dar să nu uităm că ambiţia exacerbată poate
prejudicia climatul unei organizaţii, pentru că denaturează componenta
morală a concurenţei.


Cel mai uşor se colaborează cu un reprezentant harnic
şi ambiţios al grupului: el munceşte conform normelor sau
ordinelor pe care le primeşte – şi se achită de ele, atâta timp
cât e respectat. Cel mai greu se lucrează cu un membru
incompetent şi / sau recalcitrant al grupului: el va trebui
criticat şi eventual sancţionat, iar dacă abaterile se repetă, va
fi exclus din colectiv. Persoanele „cuminţi” şi docile sunt
agreate pentru muncile executive, iar cele care au idei
novatoare trebuie să fie remarcate în aspectele creative ale
activităţii. Tinerii sunt ambiţioşi, dar sunt uneori prea
răzvrătiţi şi nerăbdători. În schimb, vârstnicii se dovedesc
câteodată depăşiţi de situaţii şi de tehnică.
Căutăm un „angajat optim”? Nu-l vom găsi, pentru că
acesta ar fi un robot. Funcţionează, însă, regula „orice om are
un loc, pe care-l poate păstra sau pierde” (cu alte cuvinte,
există cerinţe, posibilităţi şi limite, în fiecare caz). În oricare din
situaţiile menţionate, rolul capitalului uman este determinant
(este vorba despre capacităţile intelectuale şi fizice, precum şi
despre aptitudinile profesionale ale unui individ – toate
valorificate şi puse în slujba unui ţel).

Există persoane incluse (din
obligaţie) în diverse grupuri, deşi n-
au nici aptitudini pentru asemenea
activităţi, nici dorinţă să colaboreze.
Ele sunt timorate şi fie nu pot, fie nu
vor să lucreze alături de alţii. Sunt
stingherite de colectiv şi preferă să
accepte munci grele, care presupun
individualism, în defavoarea
acţiunilor simple, însă „de echipă”.
Nu e indicată forţarea situaţiei: oamenii în cauză trebuie să-şi găsească
alte variante şi surse de existenţă: munca la domiciliu, programarea pe
calculator, scrisul (ca meserie), arta, activităţile ce presupun deplasări ş.a.
92
În interiorul colectivului se practică toate tipurile de
comunicare
19
: orală, grafică şi demonstrativă, scrisă,
atitudinală, prin imagine proprie sau prin metode rezultate
din combinarea unora din cele anterioare (în funcţie de
necesităţi şi de mijloacele tehnice avute la dispoziţie).
Comunicarea la nivelul grupului de muncă ia naştere în
patru variante
20
: descendentă (de tip democratic, autoritar sau
permisiv) – direcţia tipică a transmiterii deciziilor spre
subordonaţi; ascendentă – cea mai cunoscută cale de aflare a
informaţiilor la vârful organizaţiei; orizontală – schimbul de
opinii între ocupanţii unor niveluri ierarhice similare; oblică –
modul de scurtare a drumului informaţiei, prin evitarea unor
căi ocolitoare de transmitere. În acest context, întâlnim
comunicare între şeful de grup şi echipa reunită (în ambele
sensuri); între lider şi fiecare reprezentant al organizaţiei (în
amândouă direcţiile); între componenţii echipei (doi câte doi
sau pe subgrupuri) ş.a.
21
.
Indiferent în ce formulă s-ar realiza, comunicarea în
grupul de lucru ia în considerare dimensiunile echipei,
atribuţiile fiecărei persoane, importanţa opiniei ei, precum şi
„amănunte” legate de poziţionarea spaţială a comunicatorilor.












19
Aceste categorii vor fi abordate pe larg, în cele ce urmează.
20
Ele oferă şanse (in)egale desfăşurării unor schimburi utile de informaţii,
prin prisma reţelelor de comunicare. Pentru detalii, recomandăm lucrarea:
Monica Voicu, Costache Rusu, ABC-ul comunicării manageriale, Ed.
Danubius, Brăila, 1998, pp. 132-147.
21
În afara comunicării în interiorul grupului de muncă, au loc contacte între
echipe de acelaşi profil, în scopul schimbului de experienţă, colaborării sau
diferitelor întreceri (comunicare între lider şi conducătorul altei organizaţii
similare, între membrii tuturor grupurilor din branşă ş.a.).
Uneori contează repere care „scapă” privirii neavizate: distanţa unor
participanţi la dialog faţă de alţii, în aceeaşi încăpere (de exemplu, a
liderului faţă de grup); vocea şi tonul şefului, când el se adresează
cuiva din organizaţie (şi dacă ele diferă de cele adoptate în alte
discuţii ale sale); modalitatea (schimbată sau nu) în care priveşte
conducătorul de grup, când vorbeşte cu o femeie, respectiv cu un
bărbat, sau cu un tânăr, respectiv cu un vârstnic; tipul scaunelor pe
care sunt aşezaţi indivizii din colectivitate (aceleaşi modele şi reglaje
sau nu); amplasarea şi mărimea biroului deţinut de o persoană,
dotările de care dispune aceasta din urmă şi facilităţile la care are
acces, comparativ cu alţi membri ai organizaţiei.

93
Emiţătorul unui mesaj îşi evidenţiază cunoştinţele,
ordinele sau rugăminţile în diferite stiluri de comunicare:
o când transmite, pur şi simplu, o informaţie primită
anterior, adoptă un ton relativ impersonal şi
neafectat (comun);
o când intervine într-o discuţie – dacă are ceva de spus
– tonul vocii (agreabil, îndatoritor, „deranjat”,
„important”, tăios) are acelaşi impact precum privirea
(directă şi sinceră, „ocolitoare”, jenată, curioasă,
mirată); lor li se adaugă, desigur, spontaneitatea;
o când aşteaptă o reacţie (un feed-back) în urma
comunicării, trebuie să-şi antreneze capacitatea de
discuţie (chiar în termeni divergenţi) şi flexibilitatea;
o când influenţează luarea unei decizii sau
comportamentul unui individ, are nevoie de tact, stil
personal, expresivitate, competenţă, iar uneori de
simulare (în limitele bunului-simţ);
o când emite un ordin către anumite compartimente /
persoane, trebuie să evite duritatea, să nu-şi
desconsidere angajaţii şi să manifeste egalitarism în
tratarea lor, pentru a putea fi respectat;
o când investighează / cercetează un aspect tehnic,
uman sau financiar al activităţii în care este implicat,
are nevoie de răbdare, curiozitate (în termeni de
decenţă), capacitate de analiză şi de sinteză;
o când controlează modul de îndeplinire a unor sarcini,
trebuie să dea dovadă de profesionalism, etică,
maniere, dar şi de fermitate şi simţ critic;
o când sancţionează, are nevoie de rigurozitate şi calm,
dar poate mai ales să-şi păstreze opiniile / deciziile
(continuitate şi „măsură” în toate).

Soluţia grupului de muncă nu are
doar adepţi, ci şi potrivnici.
Motivaţiile celor care nu agreează
asemenea colaborări sunt axate
pe factori cum sunt: pericolul
apariţiei unui lider informal, care
– cu timpul – să-l înlocuiască pe
cel numit; disensiunea prea mică
sau prea mare a echipei;
eterogenitatea grupului.
94
Am păstrat un segment aparte în tematica de faţă,
capacităţii de negociator a liderului de grup (sau a altui
component al echipei). Când desfăşoară activităţi „cu miză
ridicată”, subiectul în discuţie luptă pe principiul „Dau, dacă
primesc” şi atacă pentru a-şi impune punctul de vedere în
spirit de fair-play. Clipă de clipă, el face dovada talentului său
persuasiv, stăpânind arta dialogului şi creând – la nevoie –
scenarii de ieşire din criză. Negociatorul de succes este abil:
ştie când să cedeze teren în favoarea rivalului, pentru a-l
„taxa” ulterior, obligându-l să facă şi el concesii.
În ce circumstanţe de manifestă negociatorul? În cadrul
grupului de muncă, el are rolul de a soluţiona problemele,
disputele sau conflictele interne (de tipul „lider versus grup”)
sau cele externe (de tipul „noi versus ceilalţi”), în care este
implicată propria echipă (confruntări pentru deţinerea unui
teren, pentru dominarea unei pieţe ş.a.).
Negocierea în numele unei organizaţii presupune
accentuarea următoarelor elemente-cheie: conştientizarea
mizei pentru care are loc procesul de negociere; cunoaşterea
tipologiei umane, a atu-urilor şi punctelor slabe ale
interlocutorului; atenţia distributivă; raţionalitatea şi calmul
în comportament; înţelegerea întregului proces şi prin prisma
„adversarului” (acceptarea unor păreri contrare, cooperarea,
evitarea „atacurilor la persoană” ş.a.); recurgerea la maniere
deschise de comunicare (chiar dacă, uneori, există un „as” în
mânecă) şi neapelarea la învinuiri reciproce; respectul pentru
„partea opusă”, care nu este un duşman.

Negociatorul profesionist studiază şi
pentru a fi un bun actor. Dacă ştie „juca”
pe scenă („la risc”), va câştiga. Dacă se
mulţumeşte cu „liga a doua”, va obţine
mici victorii între mai multe înfrângeri.
Cum comunică negociatorul? Mai întâi se
prezintă, apoi adresează câteva întrebări
de contact şi creează o atmosferă
favorabilă discuţiei, pentru a-l cunoaşte,
puţin câte puţin, pe „omul de vis-à-vis”.
Ulterior, tatonează terenul, îl ascultă pe celălalt fără grabă şi fără a avea
păreri preconcepute, folosind sistemul întrebărilor şi propunerilor
constructive şi nevorbind excesiv de mult. Caută soluţii împreună cu
partenerul de dialog şi recapitulează, eventual, reperele importante ale
întâlnirii, în scopul ajungerii la o rezoluţie.
95
Întotdeauna există un plan al negocierii
22
, care
funcţionează sau nu. Când, în viaţa de zi cu zi, încerci să obţii
un preţ mai bun pentru o maşină pe care doreşti s-o vinzi,
urmezi propriul plan. Dar când în joc sunt interesele
colectivităţii pe care o reprezinţi, faci uz de un stil anume şi
cauţi să imprimi discuţiei atât seriozitate, cât şi decenţă.
Aceste calităţi nu exclud, însă, persuasiunea, respectiv
priceperea de a câştiga ceea ce alţii nu pot obţine sau nu ştiu
cum s-o facă.

● Să nu crezi în victoriile de scurtă
durată, pentru că pot fi înşelătoare.
● Lasă porţi deschise viitoarelor
contacte!
● Nu ameninţa, pentru că te vei lovi
de „zidul” pe care tu însuţi l-ai
ridicat în calea unei înţelegeri.
● Fii abil precum un păianjen, fii
discret, răbdător şi politicos,
deoarece – calm şi imperturbabil –
îţi vei deruta „adversarul”. Astfel, el
va acţiona, deseori, contrar celor
cunoscute – şi-ţi va ceda „puncte”
preţioase.

D. Comunicarea publică

Comunicarea publică are o ţintă precisă: auditoriul
căreia i se adresează, mai mult sau mai puţin numeros (de
obicei e vorba de o încăpere, o aulă sau un stadion). Discursul
e unul din cele mai frecvente tipare ale acestei comunicări,
urmărind determinarea (influenţarea) publicului să facă sau
nu ceva, respectiv să (re)acţioneze într-un fel sau altul. Deşi
discursul are un caracter sistematic, este o formă flexibilă de
comunicare (adaptabilă la tipologia receptorilor)
23
.

22
Pentru detalii, recomandăm lucrarea: Ştefan Prutianu, Manual de
comunicare şi negociere în afaceri, vol. II, Negocierea, Ed. Polirom, Iaşi,
2000. Întregul volum este o mostră de profesionism în domeniu.
23
Lia Pop, Ioan Laza, Discurs politic şi comunicare, vol. I, Ed. Universităţii
din Oradea, Oradea, 2004, p. 8. Precizare: deşi nu contrazicem caracterul
flexibil al discursului, îl considerăm a fi de tip relativ. Motivul? Oricât de
mult şi-ar baza cineva discursul pe reacţia publicului, mesajul e acelaşi.
96
Principalele trăsături ale discursului public sunt:
fundamentarea pe baze realiste, sinceritatea (desigur, în
anumite limite), credibilitatea, autoritatea vorbitorului şi
adecvarea (la gradul de educaţie al auditoriului, la
considerente de timp ş.a.).
Distingem multiple genuri de discurs, orientate spre
scopuri extrem de diverse: social-umaniste, economice,
politice, electorale, de mediatizare, propagandiste. După caz,
ele pot fi: paşnice sau virulente, terne sau ieşite din comun,
generale sau „la obiect”.

Între cele mai înălţătoare discursuri publice este cel de pace, rostit fie de
prelaţi (lideri religioşi), fie de preşedinţi de stat, la ocazii speciale.
Un alt exemplu în domeniu este mesajul
biblic, în două ipostaze: cel al slujbei
obişnuite (duminicale) şi cel al ocaziilor
speciale (sărbători, inaugurări ş.a.).
Iată un pasaj relevant şi foarte bine
„ţintit”, preluat din Predica celui care a
fost Papa Ioan Paul al II-lea, rostită la data
de 26 august 2001: „În ultimele decenii,
caracterizate de dezvoltarea globalizării şi
marcate de o îngrijorătoare reapariţie a
naţionalismului agresiv, a violenţei etnice
şi a fenomenului discriminării rasiale,
demnitatea umană a fost adesea serios
ameninţată (...).”
24


În cadrul discursului recunoaştem – mai frecvent decât
în alte cazuri de comunicare – popularitatea negativă şi în
acelaşi timp pericolul utilizării anumitor cuvinte (expresii):
deci, şi, exact, da-da, păi, după cum ştiţi, ceva de / în genul
ăsta etc. Astfel de termeni pot trece relativ uşor de auzul unui
neavizat, într-o conversaţie banală. Dar în cazul unei prelegeri
sau al unui discurs, lucrurile se schimbă esenţial. Auditoriul
unei asemenea manifestări este educat într-un anumit spirit,
tematica poate fi una specializată, iar oamenii sunt în general
atenţi. Bâlbâielile sau tărăgănările de tipul ăăă..., îîî...,
mmm..., mda, eeeh, hmm ş.a. obosesc şi enervează, la fel
precum irită şi utilizarea repetată a cuvintelor sau sintagmelor
despre care tocmai am amintit.

24
Lia Pop, Ioan Laza, op. cit., p. 287.
97







Comunicarea publică trebuie să aibă o durată de
maximum 20 minute, altfel audienţii încep să dea semne de
nerăbdare. Pe parcursul ei, emitentul trebuie să se manifeste
potrivit textului: să adopte o poziţie dreaptă a trupului, să
rostească fraze bine conturate, să folosească gesturi de
accentuare a explicaţiilor, să privească – măcar uneori – spre
cei care-l ascultă, să vorbească într-un ritm uşor de receptat,
să „jongleze” cu tonalitatea vocii (aşa încât să atenţioneze
asupra celor mai importante aspecte), să colaboreze în
privinţa eventualelor observaţii asupra temei şi să ofere
răspunsuri întrebărilor formulate.
Unul din avantajele comunicării publice este controlul
pe care-l deţine transmiţătorul ideilor, atât asupra subiectului
tratat, cât şi asupra interpretării unor aspecte particulare,
considerate relevante. Se practică, deseori, anunţarea – dintru
început – a principalelor subdiviziuni ale temei, pentru ca
audienţii să fie pregătiţi în privinţa conţinutului. Unii preferă
citirea materialului scris, realizat în prealabil. Alţii memorează
cele mai relevante aspecte propuse în lucrare, vorbind liber.
Sunt şi cazuri în care autorii au o schiţă după care expun, pe
larg, subiectul. Dacă este posibil, se recomandă ca un anumit
număr de exemplare (cópii) să circule în rândul auditoriului,
în versiune completă sau ca rezumat.

Dacă urmează să susţii o conferinţă,
iar încăperea respectivă beneficiază de
instalaţie de sunet, e bine să te
acomodezi cu microfonul înainte de
expunere, observând: dacă acesta e fix
(pe suport / lavalieră) sau dacă e
mobil, dacă nu vorbeşti prea tare,
dacă te deranjează reverberaţiile vocii
ş.a. De asemenea, e foarte utilă o
probă a discursului, atât pentru
familiarizarea cu notiţele, cât şi
pentru cronometrarea comunicării.
Noţiunile ambigue sau „bolovănişul” expresiilor necizelate
îngreunează întregul comportament de transmitere – receptare
a informaţiilor, chiar dacă tematica discursului e pasionantă.
98
În mod frecvent, expunerile publice sunt însoţite de
suporturi de tip audio-vizual. Ele pot avea, pe tot parcursul,
un fond sonor adecvat; de asemenea, au un impact mai
puternic, dacă beneficiază de imagini relevante, afişate
(planşe, fotografii, postere) sau proiectate pe un ecran
(diapozitive, slide-uri, prezentări Power Point, filme de scurt-
metraj). Muzica şi imaginile trebuie adaptate prezentării,
pentru a spori accesibilitatea textului; sincronizate, ele pot
oferi un regal demonstrativ. Adăugăm faptul că, pentru a nu
avea surprize neplăcute la susţinerea unei lucrări în maniera
amintită, dotarea tehnică trebuie verificată în prealabil.

Iată o posibilă cronică de presă:
„La Galeriile Naţionale au avut loc,
ieri, câteva conferinţe pe tema Cuba,
între mit şi realitate. Expunerile,
deosebit de interesante, au presupus
lucrări ştiinţifice ale unor istorici,
literaţi, critici de artă şi sociologi,
care au uzat de cele mai moderne
mijloace audio-vizuale, în scopul de
a-şi face prezentările cât mai
atractive pentru numerosul public.
La finalul serii a avut loc un spectacol tradiţional de muzică şi dans.
Exotismul manifestării a fost sporit de amintirile legate de Hemingway şi
de celebra sa operă Bătrânul şi marea, profund ancorată în Cuba.
Şi pentru că orice lucru serios are nevoie, uneori, de o infuzie de zâmbet,
n-au lipsit nici momentele de umor negru, realizate chiar de actori de
origine cubaneză. Ei şi-au început programul cu următoarea întrebare-
capcană: Care este cea mai mare ţară din lume? Şi tot ei au răspuns (aşa
cum cerea scenariul, citându-l pe Ronald Reagan): Cuba! Capitala ei e la
Havana, guvernul la Moscova, armata în Africa, iar populaţia... în Florida!”

Secretele succesului unei comunicări publice constau cel
puţin în următoarele aspecte:
• alegerea temei, axată pe subiecte cât mai interesante;
• charisma emiţătorului;
• competenţa şi pasiunea cu care oratorul arată esenţa
lucrurilor, din punct de vedere profesional şi uman;
• capacitatea de analiză şi sinteză;
• maniera de a provoca dialogul cu publicul, prin
seturi de întrebări-răspunsuri;
• inserarea unor întâmplări legate de tematica expusă
(dacă este cazul).
99
Emisiunile TV de tip „spectacol” (talk-show-urile) pot fi
considerate, sub unele aspecte, adevărate Scylla şi Charybda
pentru cei care le urmăresc de acasă, din fotoliile lor comode.
Mărturisirile personajelor invitate – fără a fi, în mod evident,
comunicări – adoptă tiparul public în mod automat, deoarece
se adresează (de cele mai multe ori în direct) unui auditoriu de
milioane de persoane. Posibila „breşă” a acestor manifestări
televizate este faptul că nu dau dreptul la replică „faţă în faţă”,
dar ea este suplinită, frecvent, de apelurile telefonice care pot
fi preluate şi difuzate în timpul emisiei.

Ce calităţi se cer unui participant la o
emisiune cu caracter public? Stăpânire de
sine, tact, spontaneitate, permisivitate (în
anumite limite), cunoştinţe de specialitate
în domeniu, concizie (pentru a nu plictisi),
abilitate (în scopul ocolirii diverselor
capcane „marcate” de realizator), spirit
ludic şi simţ al umorului (acolo unde este
cazul) – într-un cuvânt echilibru. Iată, de
exemplu, ce afirmă Larry King despre
câţiva dintre oaspeţii de onoare ai
cunoscutelor sale show-uri:
„Dacă l-ai fi rugat pe Nixon [Richard, n.a.] prin 1993 sau pe la începutul
lui 1994 să-ţi explice cum e cu ameninţarea formulată de guvernul Coreei
de Nord, ar fi ştiut toate răspunsurile şi ar fi fost în stare să le explice
telespectatorilor într-o manieră interesantă şi clară. (...) Putea vorbi despre
show-biz, despre cântecele cele mai îndrăgite şi despre baseball.”
25

„Bobby [Robert Kennedy, n.a.] era şi el unul din cei al căror simţ al
umorului îl făcea să fie un oaspete de excepţie, unul care reuşea să
marcheze puncte în favoarea sa, arătând telespectatorilor şi ascultătorilor
că nu-i era frică să râdă sau să se amuze pe seama propriei persoane. (...)
Eu îl consider drept cel mai spiritual invitat pe care l-am avut vreodată. Şi
avea cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut vreodată.”
26

Dimpotrivă, Robert Mitchum a dezamăgit publicul telespectator, prin
răspunsurile monosilabice şi prestaţia total diferită de cea actoricească. Se
pare că „Poţi să fii cel mai mare intervievator, cel mai mare as al
conversaţiei din toate timpurile, poţi recurge la ameninţări, torturi şi mită
sau orice altceva, dacă persoana respectivă e hotărâtă să nu deschidă
gura, n-o să deschidă gura. (...) Caută pe altcineva cu care să discuţi.”
27


25
Larry King, Bill Gilbert, Secretele comunicării. Cum să comunici cu oricine,
oricând şi oriunde., Ed. Amaltea, Bucureşti, 2002, p. 102.
26
Idem op. cit., pp. 103-104.
27
Idem op. cit., p. 110.
100
Când comunicarea publică este recepţionată şi
determină apariţia unor întrebări, e semn că a captat atenţia.
Dar feed-back-ul presupune şi răspunsuri, care – de obicei –
oferă prilejul explicaţiilor suplimentare asupra temei. Totuşi,
există şi excepţii de la regulă, în care autorul, bombardat cu
chestiuni de conţinut sau de natură formală, nu poate face faţă
pe loc, audienţilor. În asemenea cazuri, fie solicită un răgaz
pentru a-şi pregăti răspunsul, fie recurge la variante
nerecomandate, de „refuz” (mai mult sau mai puţin elegante):
Nu comentez! sau Vă voi da mai multe detalii într-o scrisoare!
sau Dvs. presupuneţi ceva, ori eu nu iau în seamă ipoteze, ci
elemente concrete!

În realitate, comunicarea publică nu e doar apanajul cercetătorilor
ştiinţifici, al diplomaţilor de carieră sau al oratorilor cu studii în domeniu.
Şi... după cum ştim, situaţiile speciale necesită soluţii speciale.
Să luăm ca exemplu prăbuşirea pe
timp de pace a unui avion militar. În
urma unei asemenea tragedii, ofiţerii
însărcinaţi cu relaţiile de presă dau
un comunicat public, prin care
populaţia este informată oficial
asupra următoarelor aspecte:
1. a fost un zbor de antrenament;
2. a fost numită deja o comisie de
tehnicieni, care cercetează cauzele şi
urmările accidentului. Această
declaraţie-tip este garanţia
responsabilităţii Forţelor Armate. Ea
oferă răgazul desfăşurării
investigaţiilor de specialitate, fără a
permite indiscreţii din partea presei
şi / sau a cetăţenilor, până în
momentul rezolvării cazului.

În cele mai multe situaţii, scopul discursului public „nu
este transmiterea de informaţii corecte şi precise, ci câştigarea
publicului”
28
. Aproape invariabil este urmărită influenţarea
auditoriului
29
, pe un teritoriu minat, determinat de
incertitudinea asupra genului de receptor al informaţiei
30
:

28
Ştefan Prutianu, op. cit., vol. I, Comunicarea, ed. cit., p. 35.
29
Pentru detalii, vezi subcapitolul Retorica şi arta de a convinge.
Influenţare versus manipulare.
30
După Ştefan Prutianu, op. cit., vol. I, Comunicarea, ed. cit., p. 36.
101
- publicul ostil: vociferează, comentează vorbele şi
gesturile vorbitorului, apoi combate afirmaţiile
expuse şi chiar contestă discursul sau persoana
care-l rosteşte;
- publicul neutru: deşi pare să înţeleagă mesajul emis,
nu reacţionează (rămâne apatic, ceea ce poate fi un
semnal că tema în cauză n-a fost interesantă);
- publicul indecis: nu e hotărât asupra atitudinii vis-à-
vis de discurs, pentru că acesta nu l-a convins
(probabil oratorul n-a folosit suficiente argumente);
- publicul susţinător: aprobă comunicatorul şi / sau îl
simpatizează, chiar dacă, poate, nu înţelege toate
informaţiile prezentate.












Dacă, în final, mesajul captează şi stimulează
auditoriul, înseamnă că scopul vizibil al comunicării a fost
atins. Efectele acestui proces nu se observă neapărat
instantaneu, ci – uneori – este nevoie de timp pentru ca, prin
intermediul reacţiilor comportamentale, emiţătorul să
constate dacă mesajul său a fost perceput sau nu.
Ce se întâmplă, însă, în cazul unei comunicări publice
„speciale”, cum este discursul conflictual? Ieşit din cotidian şi
din „matca” unei simple transmiteri de informaţii pozitive,
acest discurs captivează prin însăşi denumirea menţionată.
Ţinta lui este provocarea unor teme sau situaţii „arzătoare”,
iar obiectul său propriu-zis este... celălalt
31
: nu neapărat

31
Delia Marga, Introducere în analiza discursului, cu referire la istorie şi
sfera publică, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2003,
p. 290.
Nu se poate generaliza asupra celei mai potrivite
maniere de susţinere a discursului public. Uneori,
când mesajul abundă în date, este bine ca el să fie
însoţit de o formă scrisă a materialului faptic
(documentaţie). Alteori, când scopul
comunicatorului este atingerea unei ţinte precise,
este preferat expozeul (susţinerea punctului de
vedere, fără suport scris). Fireşte, asistăm şi la o a
treia manieră de acţiune: improvizaţia; totuşi, nu
oricine are acest talent şi... nici curajul necesar!

102
destinatarul comunicării, ci publicul care trebuie marcat,
„sedus” şi câştigat. Dintre regulile discursului conflictual
menţionăm
32
: confruntarea, replica, dominarea, manipularea
(prin acuzare, blamare, descalificare ş.a.), punerea
adversarului într-o situaţie incomodă, atacul şi autoapărarea.




Există lucrări (cărţi, studii) care, deşi nu sunt discursuri propriu-zise,
sunt expresii ale comunicării publice şi arată luări de poziţie. Ele pot
concura oricând la obţinerea de premii în economie sau politică.
*
Iată un exemplu de „discurs” care poate da naştere la adevărate conflicte:
„Politica globală este, în acelaşi timp, multipolară şi multicivilizaţională”
33
.
În aceste condiţii, decadenţa duce la stadiul invaziei, „când civilizaţia,
nemaifiind capabilă să se apere, deoarece nu mai doreşte să se apere,
deschide poarta «invadatorilor barbari» (...) dintr-o altă civilizaţie mai
tânără şi mult mai puternică”
34
. Şi totuşi, să fim optimişti: „civilizaţiile se
pot reforma şi reînnoi.”
35





Uneori, cele mai aprige conflicte izbucnesc în „zona”
politică, aşa încât vom acorda locul cuvenit şi comunicării
politice. Ea respectă tiparul general al comunicării, fiind o
modalitate de transfer informaţional (noi îi ataşăm „corsetul”
comunicării publice, datorită puternicului său impact social).
Caracterul ei aparte este conferit de emiterea intenţionată şi
„ţintită” a unor mesaje cu conţinut politic. Aşadar, scopul
acestei comunicări este influenţarea opiniei publice –
respectiv a electoratului – în direcţia unui reprezentant al
vieţii politice (persoană independentă sau reprezentant al unui
grup, al unei formaţiuni politice sau al unui partid). Menirea
„emiţătorului politic” este, deci, aceea de a deveni purtător al
unui mesaj doctrinar
36
.

32
Idem op. cit., pp. 290-292.
33
Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii
mondiale, trad. rom., Ed. Antet, Oradea, 1998, p. 27.
34
Carroll Quigley, apud Samuel P. Huntington, op. cit., p. 450.
35
Samuel P. Huntington, op. cit., p. 451.
36
Flaviu Călin Rus, Evoluţia procesului de comunicare de la forma
interpersonală la cea politică şi mediatică, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005,
p. 95.
103
Influenţarea pe care mizează comunicarea politică poate fi încadrată în
două categorii:
- de tip pozitiv (cea care „îmbracă” actorul politic într-o „haină”
favorabilă, pe placul maselor);
- de tip negativ (în situaţia în care pe scena politică au loc scandaluri
sau se practică discreditarea cuiva).
În preajma alegerilor, oamenii ajung
deseori să aibă încredere într-o platformă
electorală. Ulterior, viaţa le arată că
nicăieri în lume, politicienii nu prea pot
păstra „linia dreaptă” a conduitei... Iar
promisiunile rămân doar pe hârtiile
fluturate în campania deja finalizată.
Practic, rolul de comunicator depinde
de politicieni, pentru că (ne)priceperea lor
îi poate glorifica sau îi aruncă în „corzile”
oprobiului public. Cu alte cuvinte, între
comunicarea politică de calitate şi
propagandă e o distanţă la fel fragilă
precum e cea dintre sublim şi ridicol...

Nu putem încheia tratarea acestui subiect generos –
comunicarea publică – fără apelul la comunicarea prin
învăluire
37
. O considerăm cea mai periculoasă şi mai
persuasivă formă de exprimare, pentru că oferă aparenţă şi
sens ascuns oricărei idei exprimate. Ea se transformă rapid
dintr-un pseudo-discurs conflictual într-o adevărată armă.

„Prostia vorbeşte:
«De n-aş fi eu, n-ar exista pe lume
legături plăcute şi durabile.»
38

«Se află oare pe pământ muritori mai
fericiţi decât cei alintaţi îndeobşte cu
numele de proşti, smintiţi, neghiobi şi
dobitoci? (...) Mai întâi că nu le e teamă de
moarte, ceea ce nu-i puţin lucru. Nu
cunosc mustrările unei conştiinţe
încărcate, spaimele deşarte (...). Pacea
sufletului lor nu poate fi tulburată.»
39

«Cu cât eşti atins de mai multe soiuri de
scrânteală, cu atât eşti mai fericit.»”
40


37
Denumirea ne aparţine.
38
Erasmus, Elogiul nebuniei – sau discurs despre lauda prostiei, trad. rom.,
Ed. Antet, Oradea, 1997, p. 29.
39
Idem op. cit., p. 49.
40
Idem op. cit., p. 54.
104
Am citat dintr-un text vechi de câteva secole. Întreaga lucrare este un
superb discurs despre avatarurile prostiei / nebuniei, constituind o aspră
critică a moravurilor societăţii, o satiră strepezită la adresa iubirii de sine,
o „bâtă” pe cocoaşa condiţiei umane şi o rememorare a jertfelor aduse
prostiei. Este o filmare cu încetinitorul a societăţii contemporane, care ne
duce cu gândul la timpul lui „va fi fost”. Şi ne oferă motivaţia virajului spre
comunicarea de masă.

E. Comunicarea de masă

Când vorbim despre un atare tip de comunicare, ne
referim la normele impuse de presa scrisă şi audiovizual –
factori care alimentează setea de informaţie a publicului larg.
În mod mai mult sau mai puţin „confortabil”, destinatarii
mesajului de masă nu sunt propriu-zis cunoscuţi. Ca urmare,
feed-back-ul informaţiei trebuie studiat prin mijloace
specifice, nu totdeauna comode sau accesibile.
În virtutea dreptului la critică, unii autori se tem că în
ultimele decenii, cultura revoltei pare a fi expresia optimă a
libertăţii individuale
41
. Este acesta un adevăr sau o iluzie? Nu
putem generaliza. Dar... suntem robii alienării societăţii sau a
mijloacelor mass-media? Comunicarea de masă impune
apariţia unui public propriu, sau tocmai acest public
generează cultura media? Receptăm pasiv sau ne implicăm în
ceea ce înseamnă comunicare activă? Prea multe întrebări...
şi cel puţin la una tot nu avem răspuns: comunicarea de
masă este o instituţie care impune respect, sau o afacere
42
?

„Moştenirea noastră morală o reprezintă
accesul la informaţie şi libertatea de a o
publica.”
43
Nimic mai adevărat, admitem
noi. Doar că realitatea sau o forţă
coercitivă oarecare nu impun separaţia
dintre aceste două lumi, ci lasă la
latitudinea noastră rezolvarea problemelor
morale ale comunicării de masă. De aici
derivă o adevărată dihotomie.

41
Miruna Runcan, Introducere în etica şi legislaţia presei, Ed. ALL
Educaţional, Bucureşti, 1998, p. 149.
42
Pentru detalii, vezi subcapitolul Responsabilizarea socială a mijloacelor
de comunicare.
43
Clifford G. Christians, Mark Fackler, Kim B. Rotzoll, Kathy B. McKee,
Etica mass-media. Studii de caz., Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 307.
105
„Dilema ar putea fi descrisă în termenii
unei întâlniri între Kant şi Mill”, pentru că
are în vedere „când şi cum se intersectează
şi se depăşesc una pe alta datoria şi
utilitarismul” (s.n.). De aici şi până la a ne
întreba când anume, un specialist decide
imperativul „celui mai mare bine pentru cei
mai mulţi”
44
(s.n.), nu mai e decât un pas...

Ştirile sunt cele care vând, atât în presa scrisă, cât şi
în audiovizual. Ca urmare, însă, a orientării preponderente
spre câştig a presei – în dauna interesului public – limitele
bunului-simţ, profesionismului şi eticii sunt adesea depăşite
în comunicarea de masă. De aceea, actualmente se impune
tot mai mult măsurarea şi evaluarea acoperirii media.

Între factorii şi modalităţile de operare în
domeniul impactului mass-media amintim
45
:
CARMA, companie care evaluează imaginea
media prin intermediul opiniei publice, în
diverse campanii de presă din S.U.A., Canada,
Australia şi Europa; Cutting Edge, pachet
software care funcţionează mai ales în mass-
media britanică, pe un sistem compatibil IBM;
Media Works, companie care oferă servicii de
monitorizare a presei şi de analiză media.
Sistemul Impacon atribuie până la 174 coduri pentru elementele acoperirii
media (dată, sursă, autor ş.a.), realizând rapoarte care precizează – de
exemplu – menţiunile nefavorabile ale clienţilor, în legătură cu un anumit
subiect de presă.

Comunicarea de masă mizează pe bombe informative,
pe impactul noului, pe senzaţii tari şi pe impresionarea unei
anumite categorii de public. Iar... „ideea de bază este că
niciodată nu trebuie ratată apariţia în articolele de analiză şi
sondaje”
46
, chiar dacă rezultatele unei companii nu sunt
foarte bune. Motivul? Prin comunicarea de masă, organizaţia
respectivă devine mai cunoscută şi piaţa ei creşte.

44
Idem op. cit., p. 235.
45
Alison Theaker, Contextul media, în lucrarea: Michael Bland, Alison
Theaker, David Wragg, Relaţiile eficiente cu mass media, trad. rom., Ed.
Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, pp. 71-76.
46
David Wragg, Cum să lucrezi cu presa, în lucrarea: Michael Bland, Alison
Theaker, David Wragg, op. cit., p. 109.
106
Din nefericire, televiziunea este mijlocul predilect
pentru comunicarea de masă. De ce „din nefericire”? Fiindcă
impactul televiziunii asupra publicului este maxim, în timp ce
programele prezentate de ea nu sunt mereu pe măsură. Cu
alte cuvinte, ele nu sunt constant bune, utile sau morale.
Adevărul e că azi, oricine este dispus să plătească, are
posibilitatea să apară pe un post comercial cunoscut sau „de
duzină” (deşi, dacă ne referim doar la reclamă, preţul
minutului în orele de vârf – prime-time – atinge cote uriaşe).

„În ultimii cincizeci de ani, televiziunea (...) a
influenţat ireversibil natura educaţiei pe care o
dăm celor tineri şi, nu în ultimul rând, a ucis
arta conversaţiei...”
47

Nimic mai adevărat: televiziunea a cucerit
deja populaţia şi aproape nimeni nu-i rezistă...

Ce informaţii doresc oamenii, prin comunicare? Vor
doar să audă, să vadă sau să citească ceva, sau vor să
înţeleagă? Vor senzaţie, poveste sau realitate? Vor adevăr sau
minciună îmbrăcată frumos? Obiectivitatea ar trebui să fie o
virtute a presei, nicidecum o scăpare regretabilă, aşa cum se
întâmplă tot mai des. Alături de ea, ar fi de dorit ca în
comunicarea de masă să întâlnim calităţi precum: curajul
asumării propriului punct de vedere, rezistenţa la presiuni
morale, neacceptarea controlului politic şi respingerea
trucajelor (idei, interviuri şi fotografii „aranjate”).
De cealaltă parte, opinia publică are dreptul să
protesteze, să critice şi să nu accepte tot ce oferă mass-media.
Cu alte cuvinte, publicul trebuie să se implice şi să inventeze
o altă „ordine mondială a informaţiei şi a Comunicării”,
fiindcă, dacă mijloacele de comunicare în masă vehiculează
„minciunile unora”, pot exprima „şi realităţile celor mulţi”
48
.
În acest caz, ce acţiuni duc la deconspirarea minciunii
şi / sau a imposturii? Ce factori le devoalează în mod tranşant
şi totodată subtil, în manieră hilară şi totuşi luată în serios?
Contrar aparenţelor, iată o temă serioasă de gândire.

47
Michael Bland, Raporturile cu audiovizualul, în lucrarea: Michael Bland,
Alison Theaker, David Wragg, op. cit., p. 141.
48
Gérard de Selys, Cine ia cuvântul?, în lucrarea: Gérard de Selys (red.),
Minciuni mass media, trad. rom., Ed. Scripta, Bucureşti, 1992, p. 124.
107
Pe primul loc în „topul” deconspirării respective
situăm comportamentul aluziv. Cel mai prompt ajutor
ni-l oferă, astfel, comunicarea esopică (de tip indirect),
evidenţiată prin fabule, maxime, cugetări, analogii şi
aluzii
49
. Subiecţii săi se transformă în personaje mai
mult sau mai puţin imaginare (oameni sau animale),
care joacă roluri. Iar calea descoperirii adevărului este
trasată. Însă, de aici încolo, decizia de a o urma sau
nu este a comunicatorului...

Vorbim mereu de opinia publică. Totuşi, cine e acest
public generic? Este un „actor” nepersonalizat (dar nu
depersonalizat!), care se implică – mai mult sau mai puţin – în
existenţa unei organizaţii. Caracteristica lui esenţială este
eterogenitatea; i se „conferă”, însă (tocmai din acest motiv),
lipsa unei atitudini reprezentative şi generale. Ce subiecte
sensibilizează cu precădere opinia publică? Spectrul
războiului şi al distrugerii în masă, insecuritatea graniţelor de
stat, pericolul şomajului, calamităţile naturale şi bolile sunt
cele mai relevante spaime ale omenirii. De aici derivă şi
interesul pentru comunicarea pe asemenea teme.
Există public pasiv („martor”) şi public activ („implicat”),
după cum comunicarea aferentă este plată sau dizidentă.
Nehotărârea, inerţia, laşitatea sau teama de necunoscut aduc
grave prejudicii atitudinii publicului. Şi, de multe ori, lipsa
unei opinii este echivalentă „pactului cu duşmanul”.

Inexistenţa comunicării, minimizarea importanţei ei şi neimplicarea
opiniei publice în proiecte care o privesc fac ravagii în diverse domenii:
Lipsa unei poziţii ferme în legătură cu
distrugerea rezervaţiei naturale Delta Dunării risca
să fie privită ca acceptare a transformării acestei
zone în canal de navigaţie. Riposta salutară, la
momentul oportun, a mass-mediei româneşti şi a
publicului, a salvat – se pare – minunata Deltă.
Abia când un mare parc clujean a fost defrişat (a
se citi distrus), în vara anului 2006, în favoarea
construirii unui centru comercial, cetăţenii au
sesizat Primăria şi posturile locale de televiziune.
Răspunsul oficialităţilor a fost sec: „Au avut loc
consultări publice. De ce n-aţi protestat împotriva
proiectului, când aţi avut această posibilitate?”

49
Flaviu Călin Rus, Introducere în ştiinţa comunicării şi a relaţiilor publice,
ed. cit., pp. 28-29.
108
Adevărul e că demararea unei investiţii de anvergură într-un oraş are
nevoie de accept public. Delăsarea cetăţenilor – prea comozi pentru a
participa la discuţiile prealabile (consultări publice) – costă, însă, întregul
oraş. Dincolo de avantajele noii investiţii pentru oamenii de afaceri şi
pentru fluidizarea accesului la reţelele comerciale, să nu uităm prejudiciile
aduse mediului prin construcţia respectivă (zone verzi distruse şi linişte
compromisă).

Categoriile de public diferă în raport cu propriul
comportament comunicaţional. Între multiplele modalităţi de
clasificare, aderăm la următoarea tipologie
50
:
- publicul „tuturor problemelor”, care participă la
orice gen de dezbatere;
- publicul apatic, cu grad redus de activism;
- publicul unei singure probleme, care manifestă
interes pentru o temă anume;
- publicul „problemelor fierbinţi”, respectiv cel
sensibilizat abia după ce presa mediatizează un
subiect şi-l transformă în „chestiunea zilei”.
Pentru ca aceste categorii de public să aibă obiect de
activitate real şi pentru a putea vorbi despre comunicarea de
masă, avem nevoie de „vârful de lance” al comunicării: mass-
media. O mass-media obiectivă şi neaservită, care să lupte
pentru a arăta că n-o numim degeaba „a patra putere în stat”.

Mijloacele de comunicare în masă acceptă
„colonizarea culturală” (s.n.) atât „din supunere
doctrinară” faţă de discursul politic dominant, cât şi
din cauze financiare
51
. Ca urmare, atunci când
dezinformarea şi deformarea câştigă în faţa
adevărului, aservirea presei este taxată foarte dur.

... Cel mai de succes promotor al comunicării de masă a
fost Iisus Christos. Până acum, nimeni nu l-a egalat ca
număr de adepţi şi ca dăruire. Iar secretul acestei faime
neasemuite este sensul pozitiv, creştinesc, al învăţăturilor sale.
Ele au menirea să educe şi nu să supună, respectiv să
construiască, nu să distrugă. Şi iată de cât timp durează...

50
James E. Grunig, Fred C. Repper, apud Cristina Coman, Relaţiile publice
şi mass-media, ed. revăzută şi adăugită, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 15.
51
Jean-Jacques Ledos, Jean-Pierre Jézéquel, Pierre Régnier, Le gâchis
audio-visuel, apud Gérard de Selys, Presa merge la război, în lucrarea:
Gérard de Selys (red.), op. cit., p. 11.
109
III.3. Comunicarea orală

Indiferent ce temperament are (predominant sangvin,
coleric, melancolic sau flegmatic), omul este o fiinţă socială,
care – mai mult sau mai puţin – menţine legătura, în diverse
modalităţi, cu grupul din care face parte. Cea mai uzuală
formă de exprimare este comunicarea orală
1
, preferată
datorită indiscutabilelor sale calităţi: este o cale directă de
abordare, expunere, discuţie şi rezolvare a unor probleme;
oferă şansa verificării rapide a modului (corect sau nu) în care
mesajul trimis de emiţător a ajuns la receptor; poate uza
imediat de argumente suplimentare, în cazul în care cele
anterioare n-au fost suficiente; face apel – mai mult decât alte
tipuri de comunicare – la explicaţii şi comparaţii greu de
realizat într-o altă manieră (de exemplu, în scris); dă
posibilitatea vizualizării reacţiei la primirea unei informaţii şi
eventuala revizuire a atitudinii / expresiei interlocutorului.
Comunicarea orală este, indiscutabil, o calitate aparte a
oamenilor. Există persoane extrem de cultivate, care nu pot
susţine o conversaţie sau o opinie proprie, fiind prea timide.
De asemenea, sunt nenumărate cazuri în care – deşi talentat
într-un domeniu profesional sau altul – un individ preferă
activităţi care nu-l solicită în planul vorbirii.

Mulţi tineri care lucrează în
„spaţiul informatic” (de exemplu,
la crearea de soft-uri) n-o fac
neapărat pentru că beneficiază de
un intelect ieşit din comun (deşi
această trăsătură este proprie
programatorilor recunoscuţi). Ei
aleg „lumea” tăcută a tastelor
unui calculator şi pentru că ea nu
„pretinde” conversaţii.

Trăsăturile celor care manifestă abilităţi de comunicare
orală sunt: deschiderea spre cunoaştere; expansivitatea;

1
Oralitatea face apel la limbajul verbal (prin cuvinte), deci o putem denumi
comunicare verbală. Totuşi, aici utilizăm sintagma comunicare orală,
întrucât verbalizarea este folosită şi de comunicarea scrisă (prin acelaşi
„instrumentar” al cuvintelor), iar intenţia noastră este tocmai de a
diferenţia cele două tipuri de comunicare (orală / scrisă).
110
expresivitatea figurii, gesturilor şi cuvintelor; talentul oratoric;
stăpânirea limbii în care se transmit / receptează date şi
informaţii (fără regionalisme şi referiri la argou); charisma.












Cunoaştem, în principiu, cinci tipuri de charismă:
mesianică – proprie marilor iniţiaţi religioşi, respectiv
profeţilor (Iisus Christos, Dalai-Lama ş.a.)
2
;
cezariană – corespunzătoare personajelor-cheie
dintr-un sistem politic autoritar, care îşi sprijină
puterea personală pe popor şi / sau armată
(denumirea provine de la Iulius Cezar, celebru
pentru asemenea trăsături în Roma Antică);
eroică – întâlnită în fapte şi situaţii care denotă curaj
deosebit sau asumarea responsabilităţii (David care
l-a învins pe Goliath, micul Gavroche în Revoluţia
Franceză);
totalitară – având la origini un „fixism” ideologic, un
flagel la scară extinsă sau manifestări megalomane
(Hitler, Stalin ş.a.);
populistă – apărută, de regulă, în contextul unor
crize democratice sau în al unor mişcări de mase,
influenţate de un individ sau de un grup de persoane
(situaţia negocierilor în care, deseori, sindicaliştii nu
ştiu exact ce urmăresc, dar se supun – din
obişnuinţă, din interes sau din necunoaşterea
realităţii – unui lider).


2
În acest sens vorbim şi de aură (gr. ayra – briză uşoară, suflu), respectiv
de lumina invizibilă care – se spune – învăluie un trup. Ea are legătură cu
starea de conştiinţă şi cu nivelul vieţii spirituale, rămânând un etern
subiect de discuţie.
Charisma este vocaţia pentru a face un anumit lucru şi /
sau pentru a reprezenta curente de opinie, mişcări de
largă amploare şi chiar identităţi naţionale. Dintre
purtătorii acestui har remarcăm câteva nume, rămase
memorabile în pofida trecerii timpului: Alexandru
Macedon, Cleopatra a Egiptului, Jeanne d’Arc, Ludovic al
XIV-lea, Oliver Cromwell, Napoleon Bonaparte, Martin
Luther, Giuseppe Garibaldi, Mahatma Gandhi, John
Fitzgerald Kennedy, Che Guevara, Bill Clinton.
111
Un profesor captează interesul cursanţilor nu
neapărat prin ceea ce spune (element foarte
important, de altfel), ci şi prin modul în care
vorbeşte, argumentează, gesticulează sau
articulează. El trebuie să beneficieze de timbru
vocal şi tonalităţi specifice, „punctând”
cuvintele-cheie fie prin accent, fie prin zâmbet,
fie prin mici calităţi / defecte
3
, transformate în
atu-uri (cum ar fi graseierea
4
).
Expresia chipului este şi ea reprezentativă pentru comunicarea orală. O
faţă impasibilă nu transmite nimic; o alta, afectată, imprimă fie prea mult
interes pentru subiectul în discuţie, fie simularea nereuşită a unor reacţii).

Comunicatorul oral trebuie să fie clar în exprimare, să
acorde importanţa cuvenită interlocutorului sau auditoriului,
să întreţină atmosfera favorabilă discuţiei (degajată sau sobră,
în funcţie de caz), să utilizeze un limbaj accesibil, să nu se
lase dominat de emoţii, de temeri sau de personalitatea celui
(celor) din faţa sa
5
.

Este recomandat ca moderatorul unei emisiuni
culturale TV de tipul „Lumea cărţilor” să aibă studii
de specialitate, să beneficieze de o pronunţie corectă
şi clară, să motiveze publicul cititor, să fie pasionat
de literatură şi să încerce a imprima aviditatea
culturală tuturor celor interesaţi. El trebuie să
rămână echidistant în ceea ce face şi să cucerească
eşantioane de telespectatori cu vârste cât mai variate.
Profesional, comportamental şi verbal, moderatorul trebuie să facă faţă
invitaţilor, să-şi susţină punctul de vedere şi să păstreze decenţa şi
prestanţa unei discuţii elevate (alături de scriitori, critici literari, cititori).
Prezentatorul unei emisiuni de muzică populară nu e
cu nimic inferior în raport cu personajul precedent. El
are nevoie, însă, de o altă manieră de abordare a
comunicării orale: limbajul „la nivel înalt” nu va fi
agreat de spectatori, după cum nu vor fi „gustate” nici
excentricităţile în exprimare.
Într-un asemenea format radio-TV nu-şi au locul neologisme şi
mondenităţi (nu pentru că publicul n-ar fi educat, ci fiindcă el nu
urmăreşte aşa ceva). Scopul unei astfel de emisiuni nu e nici informaţia,
nici educaţia elevată, ci promovarea culturii tradiţionale – şi, ca urmare, se
face apel la calităţile „domestice” ale publicului.

3
Pentru detalii şi completări, vezi subcapitolul Comunicarea prin atitudine.
4
Pronunţarea accentuată a literei „r”, după tipícul franţuzesc.
5
Pentru detalii, recomandăm lucrarea: Allan Pease, Alan Garner, Limbajul
vorbirii. Arta conversaţiei., Ed. Polimark, Bucureşti, 2002.
112
Foarte important este timpul afectat comunicării orale:
dacă este depăşit un anumit interval, răbdarea ascultătorilor
scade progresiv, până la impacientare şi neatenţie
6
.

Redactorul unei emisiuni radio trebuie să-şi
aleagă foarte bine atât invitaţii, cât şi minutele
alocate intervenţiilor acestora. În eter, conotaţiile
temporale sunt altfel percepute din partea
ascultătorilor, decât la TV. Oamenii respectivi nu
vizualizează nici studioul de emisie, nici
persoanele care vorbesc, nici gesturile lor (cum se
întâmplă la televizor). Interesul le este captat –
inevitabil – de voce, timbru, accent, ton şi limbaj.
De aceea, este esenţial ca timpul afectat unui vorbitor să nu depăşească
acele câteva minute care despart perfecţiunea de dezastru. Plictiseala şi
oboseala denotate de o aceeaşi voce (uneori „ştearsă” sau impersonală) nu
pot fi suplinite de nimic, deci soluţia este intercalarea – în spaţiul de
emisie – a intervenţiilor mai multor invitaţi, a unor reportaje scurte sau a
unor schimburi de opinii.

Pentru îmbunătăţirea comunicării orale există mai
multe variante (procedee) de acţiune, dintre care insistăm
asupra următoarelor:
o găsirea de teme comune între vorbitori;
o decizia asupra subiectului, modalităţii şi momentului
în care trebuie să debuteze conversaţia, pentru ca
participanţii să se simtă „în largul lor”;
o perfecţionarea stilului şi a calităţilor de orator;
o promovarea unui discurs reprezentativ şi sugestiv,
dar scurt;
o găsirea celui mai potrivit ton pentru maniera de
abordare (oficială, colegială, amicală ş.a.);
o exersarea răbdării şi atenţiei în raport cu mesajul
interlocutorului (manifestarea interesului pentru
subiectul dialogului);
o evitarea consultării mai mult sau mai puţin discrete
a ceasului, în mijlocul unei discuţii;
o ascultarea „activă” şi plină de interes, pentru
asigurarea unor reacţii (răspunsuri) de acelaşi tip şi
cât mai prompte;

6
Pentru detalii şi completări, vezi subcapitolul Comunicarea prin atitudine.
113
o fluenţa convorbirii (discuţia nu trebuie întreruptă
decât dacă apar întrebări inerente);
o renunţarea atât la „plăcerea de a te asculta pe tine
însuţi”, care deranjează partenerul de dialog, cât şi la
întreruperea unei fraze a celui care vorbeşte, în
mijlocul ei;
o încurajarea interlocutorului să vorbească despre
propria-i persoană sau despre ceva care îl
interesează, atunci când discuţia este în impas;
individul va fi mai puţin timorat şi se va detaşa de
situaţia prezentă;
o evitarea întrebărilor de tipul „Nu-i aşa că...?” sau
„Crezi că...?”, din cauza răspunsurilor (preponderent
monosilabice);
o privirea deschisă şi directă, susţinând-o pe cea a
interlocutorului (ceea ce accentuează credibilitatea
cuvintelor).




















Toţi percepem deosebirea netă între banala flecăreală cu
câţiva amici, discuţia cu şeful de departament, răspunsul
studentului la un examen oral, conversaţia cu părinţii sau
spovedania în faţa duhovnicului. Deşi enumerarea anterioară
este intenţionat discordantă (prin scop, posibilităţi de control
şi autocontrol, grad de obiectivitate, seriozitate, sinceritate
În afară de a te naşte şi a muri, probabil că totul necesită
exerciţiu. Este şi cazul vorbirii: cu cât o practici mai des şi
în circumstanţe mai diferite, cu atât dobândeşti dexterităţi
mai pronunţate. A susţine o conversaţie este o practică,
precum a pilota un avion, a cânta la vioară sau a dansa.
E adevărat că talentul e necesar în orice faci (iată câţi
conducători auto nepricepuţi există... şi totuşi şofează!),
însă reuşita depinde – în mare măsură – de muncă,
ambiţie şi repetiţie. Exersarea artei conversaţiei te face
remarcabil în crearea condiţiilor pentru comunicarea
orală, în susţinerea unui punct de vedere, în „trasarea”
parcursului dorit al discuţiei, în „punctarea” momentelor-
cheie şi în capacitatea de a finaliza dialogul (discursul).

114
ş.a.), exemplele menţionate au ceva în comun: fiecare solicită
timp şi atenţie.
Principalele tipuri de comunicare orală includ maniera
unipersonală (în care un individ prezintă o conferinţă, o
alocuţiune, o disertaţie sau un discurs, în faţa unui
auditoriu), respectiv cea multipersonală (în care cel puţin două
persoane susţin o discuţie, o convorbire, o conversaţie sau o
dezbatere).

Între „formulele” cele mai simple şi mai scurte ale comunicării orale
menţionăm toastul (formularea unor urări de tipul „În cinstea celor
prezenţi!” sau „Trăiască mirii!”, la diverse petreceri sau aniversări)
şi alocuţiunea (exprimarea unei cuvântări ocazionale, la vernisaje,
lansări de carte sau alte evenimente, cu caracter public sau
monden).
Comparativ: dacă zvonul este, probabil, cel mai neprofesionist şi
mai ostil tip de comunicare (determinat de anticiparea unor date
incerte, de caracterul fals al unora dintre acestea şi de intenţia rău-
voitoare de a face publice anumite veşti), un grad sporit de
maturitate au declaraţia şi interviul, pentru ca formele evoluate de
comunicare orală să fie prelegerea, conferinţa şi susţinerea lucrărilor
ştiinţifice.
O modalitate elaborată de transmitere orală a informaţiilor în
cadrul unui seminar este dezbaterea. Ea solicită o tematică
anterioară (prezentată, de obicei, la seminarul anterior sau la
început de semestru), pentru ca studenţii să poată aprofunda o
bibliografie indicată şi / sau una la alegere. Dezbaterea are ca
scopuri: mai întâi informarea asupra principalelor elemente ale
unui conţinut de idei, apoi confruntarea unor opinii pe bază de
argumente şi soluţii, reţinerea unor aspecte interesante şi
finalizarea discuţiei (concluzionarea). Intervenţiile pe parcursul orei
trebuie să reliefeze punctele de vedere personale ale vorbitorilor
(atât din partea cadrului didactic, cât mai ales a studenţilor),
oferind răspunsuri logice şi motivate la întrebările expuse.

În funcţie de interlocutori (de numărul şi gradul lor de
educaţie), de tematică (liber-aleasă sau impusă) şi de context
(formal sau informal), vorbirea este nuanţată şi mai mult sau
mai puţin destinsă. În unele cazuri – de exemplu, acolo unde
discursul te reprezintă – ai posibilitatea să optezi pentru
vorbirea liberă. În alte situaţii (când eşti „contra cronometru”,
când trebuie să te încadrezi într-un anumit format / stil sau
când vrei să-ţi maschezi timiditatea), îţi poţi pregăti un suport
informativ; acesta poate conţine fie cuvintele-cheie, fie ideile
115
principale, fie chiar întregul conţinut al prezentării, în
variantă scrisă sau figurativă (scheme, grafice, tabele ş.a.).
Cei pentru care comunicarea orală nu este nativă pot
evolua în acest domeniu, dacă sunt conştienţi de impactul
real al exerciţiului. Facem referire, astfel, la sintagma „vorbire
în sine”, prin care subliniem că experienţa comunicării se
dobândeşte pe următoarele căi: simpla discuţie (începând cu
un cunoscut – pentru „aclimatizare” – şi continuând gradat,
cu persoane din ce în ce mai pretenţioase), ascultarea unor
casete de specialitate (pentru îmbunătăţirea dicţiei şi a
încrederii în sine), iniţierea practicii de tip monolog (foarte utilă
pentru audiţia propriei voci şi pentru exersarea răbdării),
„vorbitul” cu animalele de casă, susţinerea unor conversaţii
(dialogul cu persoane cunoscute sau nu) şi, eventual,
prezentarea unor aspecte de interes pentru un grup sau o
comunitate.
Ceea ce se comunică prin cuvânt trebuie să fie relevant
(deşi, să fim sinceri, nu e mereu aşa). Cineva care se respectă
pe sine şi acordă interes partenerului de dialog, nu va discuta
prea mult despre subiectul plicticos X, chiar dacă – pentru „a
sparge gheaţa” – convorbirea a debutat cu el.

Starea vremii este una din temele
predilecte pentru „introduceri”. Astfel, la
începutul unei conversaţii se poate vorbi
despre ceaţă, ploi sau temperaturi, chiar şi
doar pentru a risipi emotivitatea
interlocutorului.

În comunicarea orală, decenţa este una din regulile
jocului. Ne referim atât la ocazii în care formalismele sunt
impuse prin reglementările existente (cazul diplomaţiei), cât şi
la situaţiile comune, în care limbajul de bun-simţ este
presupus şi acceptat. Termenii argotici, peiorativi sau
barbarismele nu fac decât să sublinieze penibilul unei
conversaţii, s-o îngreuneze sau s-o încheie înainte de vreme.
Vorbitul în şoaptă, doi câte doi, atunci când sunt de faţă şi
alte persoane, este o altă dovadă a lipsei de educaţie (de multe
ori, în acest mod este încălcată şi deontologia profesională).
De asemenea, tonul ridicat şi ascuţit, folosit în dialog, nu
produce decât neplăceri şi nu este de folos nimănui.
116
Să nu uităm că există subiecte despre care unele
persoane vorbesc doar „pe la colţuri” sau în cercuri private,
mizând pe discreţia celor din jur: este cazul tabu-urilor.
Indiferent dacă sunt cuvinte, lucruri sau fapte, acestea
se lovesc fie de normele bunei-cuviinţe, fie de „zidul”
timidităţii, fie de canoanele religioase, fie de oprobiul public.
Cu toate acestea, peste tot în lume se pot urmări emisiuni
radio-TV, care-şi fac audienţă şi titlu de glorie din discuţii pe
teme aprig disputate. Şi, preluând mesajele lor, oscilăm între
replici cum sunt: „Constatăm că morala face paşi înapoi!”, „Ne
doare indiferenţa semenilor noştri!” sau „Ruşine!” Replicăm
dacă avem în faţa cui s-o facem – sau tăcem, vinovaţi de
acceptarea expresiei „Cine nu e împotriva noastră, e cu noi”.

Iată câteva aspecte comparative, tratând impactul comunicării orale de o
factură aparte („sensibilă”), în epoci diferite:
În primele decenii de la apariţia filmului
Pe aripile vântului, spectatorii au fost
concomitent uimiţi şi jenaţi, când Rhett i-a
spus lui Scarlett: „Sincer, draga mea, mă
doare fix în cot!”. Acum, o asemenea replică
cel mult amuză; ea atrage, eventual,
exclamaţii de tipul: „O ce desuet!”
Dacă, în urmă cu ani buni, era absolut
nefiresc ca o doamnă să abordeze un bărbat,
lumea modernă nici nu mai ţine cont de o
asemenea „oprelişte educativă”. Femeile
telefonează colegilor, prietenilor sau
cunoscuţilor, îşi programează întâlniri, iar
mitul „locului lor la cratiţă” este depăşit.
Azi nu ne miră nici expresiile dure, nici „pumnii în direct” (ca răspuns
la injurii), nici descrierea unor crime oribile, nici vizionarea reportajelor
„adevărate”, despre urmările consumului de droguri.
În unele ţări, interviurile despre avort – cu adepţi ai ideii, respectiv cu
înverşunaţi potrivnici ei – stârnesc panică şi readuc în actualitate
contextul biblic al păcatului originar. Unii le ascultă tot „în ilegalitate”...
Cadrul restrâns al dezbaterilor privind operaţiile de schimbare de sex
este, încă, dovada că şi acest subiect rămâne delicat (deşi nu în aceeaşi
măsură ca în secolul al XX-lea).

În comunicarea orală contează ca frazele să nu fie
„încărcate” şi greoaie, ci să utilizeze construcţii relativ simple,
cu mesaje clare şi concrete. În plus, va avea de câştigat cel
117
care, manifestând bunăvoinţă şi un grad moderat de
severitate în raport cu discursul, va „rezista” în faţa micilor
imprecizii sau carenţe din exprimarea vorbitorului şi va
sugera, subtil
7
, modul de corectare a acestora.

Exemplul tipic pentru dialogul scurt, concret,
politicos şi sugestiv ar trebui să fie convorbirea
telefonică (deşi realitatea nu arată asta
mereu). În acest caz contează atât tonul, cât şi
abordarea directă – pentru că, orice s-ar
spune, în raport cu discuţia „faţă-n faţă”,
minutele „telefonice” sunt taxate.
Într-o astfel de convorbire trebuie să respectăm amănunte cum ar fi:
prezentarea obligatorie, la începutul dialogului; asigurarea caracterului
privat al discuţiei (speaker-ul se foloseşte doar dacă martorii trebuie să
asculte mesajul); suplinirea, prin voce, a caracterului impersonal al
dialogului; formula de salut sau de „rămas bun”.

Indiferent de gradul de elaborare a mesajului în
comunicarea orală, emiţătorul acestuia are nevoie de
credibilitate. Ce înseamnă acest termen? Pe de o parte,
sinceritate; pe de altă parte, naturaleţe. Cu alte cuvinte, nu e
defel jenant ca, în anumite cazuri, să ai reacţii fireşti (cum ar
fi plânsul sau râsul), dacă situaţia presupune un
comportament de această factură.












7
Subtilitatea are un rol extrem de important în arătarea defectelor şi în
„repararea” lor: un critic prea dur (analistul „la rece”) va timora vorbitorul,
care nu va mai avea curaj în alte situaţii asemănătoare; în schimb, o
persoană excesiv de blândă – care nu face observaţiile de rigoare, atunci
când ele se impun – nu-i este de ajutor aceluiaşi vorbitor, care rămâne cu
impresia că prestaţia lui a fost pe măsura aşteptărilor.
Într-o emisiune TV sunt prezentate dezastrele provocate în urma
deversării unor reziduuri toxice în Marea Neagră. Pe fondul
imaginilor cu delfini morţi, reporterul aminteşte de blândeţea şi
inteligenţa acestor fiinţe, rememorând câteva filme care tratează
prietenia dintre om şi delfin. Este lipsit de profesionalism gestul
său de simpatie şi solidaritate? Nu. El captează telespectatorii şi
îi sensibilizează. E adevărat că „episodul” filmografic poate lipsi
dintr-un reportaj obiectiv... dar restul oferă veridicul uman.

118
O persoană (publică) este dispusă sau nu să facă
dezvăluiri despre viaţa sa privată. Dacă doreşte, ea
oferă – din proprie iniţiativă – informaţii pe care le
socoteşte utile imaginii sale. Oricum... pentru unii,
orice apariţie în presă (pozitivă sau critică) e, de
fapt, o minunată reclamă gratuită.
Pentru a-şi spori notorietatea şi a-şi
personaliza discursul la premiera celui mai
recent film al său, un actor (cunoscut) foloseşte
uneori tactici „teatrale” – cum ar fi etalarea
bicepşilor la finalul prezentării
8
.
Un diplomat care discută cu un confrate nu-şi
permite să fie prea expansiv. De exemplu, ştie şi i se
permite să râdă, însă cu un control relativ sever asupra
propriei atitudini. Motivul este evident: diplomatul este
reprezentantul unei ţări...
Un scoţian tipic şi cu simţul umorului nu se va
prezenta astfel: „Sunt Walter: îmi place whisky-ul şi
sunt zgârcit”. Ar fi nu doar banal, ci pleonastic
9
. El
va fi simpatic spunând despre sine, la o petrecere:
„Sunt Walter, scoţianul-model”.

În afară de a vorbi, o persoană trebuie să ştie să asculte:
nici prea degajat, nici prea concentrat (pentru că dă impresia
fie de superficialitate, fie de falsitate), susţinând privirea
emiţătorului şi eventual notând lucrurile interesante sau
observaţiile pe care le are de făcut.

În timp ce o persoană se străduieşte să construiască o
teorie, un audient poate demola întreg eşafodajul
expus, manifestând unul din următoarele
comportamente:
- îl întrerupe mereu pe vorbitor, solicitând explicaţii
sau repetări ale celor spuse;
- fâşâie foile pe care le are în faţă;
- îşi roade unghiile;
- priveşte mereu spre ceas şi / sau cască;
- râde când nu e cazul.

8
Nu comentăm gestul precizat – care este dovada, fără îndoială, a unui
gust îndoielnic – ci constatăm realitatea, aducând în discuţie tipologii şi
maniere de comunicare.
9
Imagologia şi metehnele „scoţianului tipic” au făcut celebre trăsăturile
respective. De obicei, ele se presupun a fi cunoscute şi nu se mai adaugă
caracteristicilor originare (aşa cum se petrece în cazul oricărui popor).
Pentru detalii, vezi subcapitolul Comunicarea prin imagine proprie.

119
Comunicarea orală are particularităţi în mediul de
afaceri? Răspunsul la această întrebare este pozitiv, deoarece
pe lângă regulile de bază ale transmiterii-receptării de
informaţii, „terenul managerial” are specificul lui. Când şi ce
anume comunică un şef? Pot apărea următoarele cazuri:
transmiterea unei decizii;

Trebuie să fie motivată, concisă şi clară, deoarece decizia în sine este
rezultat al unor informări şi consultări prealabile, între factorii implicaţi.



















informarea (raportul, darea de seamă);

Raportul trebuie bine pregătit (anterior susţinerii lui,
echipe întregi pot lucra la elaborarea lui). El conţine
date relevante pentru auditoriu, sistematizate în aşa fel
încât să faciliteze comunicarea. Argumentele aduse în
documentul respectiv trebuie să fie dovada
aprofundării unor cunoştinţe atât de specialitate, cât şi
de psihologie (având în vedere că receptorii pot fi de
diferite categorii). În principiu, finalul raportului
nominalizează concluziile analiştilor şi propunerile
pentru eventuala îmbunătăţire a situaţiei evidenţiate.
Prezentarea are un mai mare succes, dacă emiţătorul priveşte uneori în
sală, captând publicul şi prin susţinerea vizuală a atenţiei acestuia
10
.


10
A se studia elementele privind comunicarea non-verbală, care ajută la
prezentarea unui raport.
„De săptămâna viitoare, casa noastră de modă intră în
pregătirile pentru noua colecţie de iarnă. Designerii vor
putea lucra în program flexibil. Scopurile primordiale
fiind calitatea şi timpul, importantă este reuşita
colecţiei. Munca suplimentară va fi plătită.”

120















şedinţa de lucru în format lărgit;

Managerul general al unei companii: „Scopul
întrunirii de astăzi, cu toţi şefii de departamente,
este analiza realizărilor companiei în ultimul
trimestru. Aveţi cuvântul, domnilor! După ce vă veţi
expune punctul de vedere, vom purta discuţiile de
rigoare, ne vom sfătui şi vom lua, împreună, o
decizie pentru întocmirea planului operaţional.”

discuţia în cadru restrâns;

Are un caracter mai mult sau mai puţin oficial; pe măsură ce dialogul are
loc într-un cadru informal, interlocutorii vor fi mai detaşaţi – şi invers.
Managerul: „Domnule inginer-şef, v-am
solicitat pentru câteva idei legate de
creşterea responsabilităţii angajaţilor
noştri din echipa A. Ce propuneţi?”
Inginerul şef: „Domnule director, după
cum ştiţi, aceşti muncitori sunt
influenţaţi nu doar de considerente
materiale, ci şi de componenta afectivă,
respectiv de modul în care firma îi
preţuieşte şi le valorifică experienţa.
Peste două zile vă voi prezenta un proiect în acest sens, bazat nu pe
corijarea erorilor şi nici pe sancţiuni, presiuni sau alte măsuri coercitive
(care au un efect contrar celui aşteptat). Vă propun o abordare prin care să
stimulăm angajaţii responsabili: mici premii lunare şi facilităţi de
transport. Ce părere aveţi?”
Managerul: „Pare o manieră de abordare foarte utilă: dacă efectele vor fi
pozitive, o vom generaliza în întreaga companie. Mulţumesc pentru
sprijin.”
„Este un moment de bilanţ. Anul acesta am realizat o
producţie cu 2% mai mare decât în cel precedent. Este un
lucru aparent pozitiv, dar să nu uităm că din luna iulie,
am avut trei angajaţi în plus. Sporul volumului de
producţie nu este pe măsura acestui fapt, iar
productivitatea muncii lasă de dorit. Am angajat deja un
credit pentru achiziţia utilajelor pe care am decis să le
achiziţionăm, pentru ca aspectele tehnice să nu fie un
obstacol pentru munca de calitate. (...)”

121
interviul pentru a angaja un nou lucrător;

Interviul urmăreşte reperele necesare
angajării. El debutează cu întrebări de
conjunctură (de intrare „în atmosferă”) –
nume, ocupaţie, domiciliu, pregătire – şi
continuă cu „artileria grea”: aptitudini, logică,
probe. Din nici un interviu nu lipsesc
întrebările obiectuale şi micile capcane („Care
sunt punctele dvs. slabe?”, „Ce v-a împiedicat
până acum să vă găsiţi un loc de muncă?”,
„Ce aţi pretinde de la subalterni, pentru
sporirea eficienţei muncii lor?”).
Tonul impus de managerul de resurse umane care realizează interviul
trebuie să fie unul optimist, atât dacă prezintă atribuţiile şi avantajele
postului sau politica organizaţiei, cât şi dacă aminteşte despre obligaţiile
presupuse de funcţia în discuţie. Dacă va fi mulţumit de unul din
candidaţi, reprezentantul firmei va decide angajarea lui.
„Ca manager, sunt interesat să aflu priorităţile dvs.,
pregătirea de care dispuneţi, calităţile, motivaţiile şi
defectele care vă pot marca evoluţia profesională,
temperamentul şi – de ce nu – situaţia familială. Vom purta
o mică discuţie despre aceste subiecte, după ce completaţi
fişa care vi s-a înmânat la intrare. Ulterior, veţi da o probă
practică şi de aptitudini, care va fi hotărâtoare.”
Din perspectiva celui care intenţionează să ocupe un
post, lucrurile stau altfel. Cel în cauză are tot interesul
să arate ce poate face mai bine, ce ştie şi ce intenţii are.
Atitudinea lui trebuie să fie una optimistă – chiar
entuziastă – mizând pe calităţile personale şi pe aportul
său unic (dintr-un anume punct de vedere) la afacerea
din care vrea să facă parte. De aceea, poate cere detalii
despre viitoarea ocupaţie şi despre firmă, întrebările de
acest profil nefiind interzise de nici un regulament.

discursuri la ocazii festive.











Managerul este cel care, de obicei, rosteşte
cuvântări la diverse ocazii (sărbătoriri, lansări
de produse, alte evenimente). Cu acest prilej,
are mai multe posibilităţi de acţiune: fie să
insufle încredere salariaţilor, fie să facă
dovada spiritului civic sau a puternicei lui
personalităţi, fie să arate că poate fi sensibil.
122
Este de dorit ca între echipa de conducere şi
subordonaţi să existe relaţii de comunicare – şi nu doar din
perspectivă strict ierarhică, ci şi umană. Nu este un lucru facil
şi nici uşor de păstrat, pentru că scara valorilor, educaţia şi
profesionalismul pot fi înţelese în moduri diferite. Orice tip de
manager (în special cel care răspunde de Compartimentul de
resurse umane) trebuie să-şi rezerve timp pentru problemele
angajaţilor, pentru că doar atunci când sunt ascultaţi şi
(relativ) mulţumiţi, aceştia din urmă dau randament.
În primul rând, orice subordonat este om, iar calitatea
de om implică un tratament respectuos. Şeful unui
departament trebuie să poată comunica, pentru a afla – din
spusele lucrătorilor – care sunt problemele firmei şi care sunt
cele personale, pentru a încerca să fie de folos. De aceea, este
necesar ca limbajul utilizat de superiorul ierarhic să fie decent
şi politicos, dar în acelaşi timp ferm. Tactul este hotărâtor:
contează când şi cum este reproşat un lucru, în ce
conjunctură, dacă faptul se petrece „între patru ochi” sau în
public şi dacă intenţia şefului este bună sau doar „disciplinar-
corectivă”. De asemenea, lucrătorul trebuie încurajat să fie
sincer, pentru ca analiza şi decizia managerului să poată fi
obiective.




















Angajatul X este mulţumit de salariul primit la firma în care-şi
desfăşoară activitatea, dar observă că maistrul care coordonează
echipa de lucru îl ceartă când greşeşte, dar „nu vede” când tot el
este primul care-şi termină norma; în plus, vorbeşte suficient de
brutal pentru a merita o ripostă şi profită de orice situaţie
pentru a-l ridiculiza. Sunt suficiente motive pentru ca X să
dorească schimbarea locului de muncă? Ce-ar putea face el,
înainte să plece la un alt patron? Soluţia are în vedere cel puţin
două etape: a) o discuţie directă cu maistrul; în urma ei s-ar
putea explica, pe de o parte, atitudinea acestuia, iar pe de altă
parte, X ar constata fie că impresia lui a fost exagerată, fie că ea
se confirmă; b) dacă prima modalitate eşuează, X se poate
adresa şefului de departament, explicându-i situaţia şi
solicitându-i sprijinul. Abia apoi, dacă nu va avea câştig de
cauză (deci dacă lucrurile vor rămâne neschimbate), el va fi
motivat să aleagă o altă firmă.

123
Sunt extrem de importante şi alte două aspecte: talentul
de a evita / aplana conflictele sau de a le rezolva, precum şi
neapelarea la compromisuri – pentru că ele se vor agrava pe
măsura apelării la ele, pe principiul „bulgărelui de zăpadă”.
Nu toţi conducătorii sunt buni negociatori, deşi au nevoie de o
asemenea calitate. Ei trebuie să mizeze şi pe trăsături cum
sunt: disponibilitatea şi încrederea arătate subordonaţilor;
modul în care aceştia simt că glasul şi opinia lor contează
(prin intermediul sugestiilor şi propunerilor „de jos în sus”);
ascultarea activă, pe principiul feed-back-ului; informarea
periodică asupra stării companiei; competenţa şi
corectitudinea manifestate în raport cu diverse situaţii,
apărute în timp; recompensarea potrivit meritelor dovedite;
manifestarea suportului moral pentru angajaţi (sprijin în
unele cazuri de natură personală).
Mizând pe cumulul trăsăturilor expuse anterior,
comunicarea managerială orală este finalizată prin una din
următoarele modalităţi:
- acţiunea imediată (decizia), justificată de concepţii,
judecăţi de valoare şi măsuri coerente;
- amânarea unei hotărâri pe criterii temporale, din
nepricepere sau în temeiul politicii firmei;
- anularea unei decizii, pe considerentele efectelor ei
negative;
- modificarea unui plan (a unei acţiuni) care s-a
dovedit nejustificat(ă).

Cum trebuie să se comporte un membru al executivului, într-o şedinţă
importantă în care va lua cuvântul?
Se gândeşte bine înainte de a vorbi.
Evită să întrerupă antevorbitorii. Dacă are ceva de
spus – eventual, în contradictoriu – îşi notează punctul
de vedere pe o hârtie, pentru a-l expune în momentul
în care-i vine rândul.
Mulţumeşte preşedintelui de şedinţă pentru că-i
oferă cuvântul.
Utilizează pluralul „noi”, dacă este vorba de echipa
pe care o conduce; este admisă şi formula „eu”, dacă
este vizat un efort sau un merit personal (şi dacă
acesta poate fi diferenţiat de cel colectiv).
Vorbeşte la subiect, neabuzând de timpul şi
răbdarea celor prezenţi.

124
Comunicarea orală a echipei de conducere – cu
personalul, cu partenerii de business, cu concurenţii sau cu
clienţii – poate fi îngreunată de factori cum sunt: nesiguranţa
transmiterii mesajelor; grija uneori excesivă pentru detalii
(erori de tipul „Nu vezi pădurea din cauza copacilor”);
prudenţa exagerată (câte afaceri n-au fost pierdute din acest
motiv!); aruncarea vinei asupra altor persoane; disconfortul
provocat de anumite defecţiuni / zgomote.

Calitatea aerului şi cea a iluminatului dintr-o
încăpere destinată unei întruniri sunt decisive
pentru buna desfăşurare a şedinţei.
De asemenea, sistemul de sonorizare are
meritele sale reale, orice defecţiune a lui cauzând
neplăceri în rândul publicului.

125
III.4. Comunicarea grafică şi demonstrativă

Pregătirea comunicării, din partea emiţătorului, este
inevitabilă. În caz contrar, pot apărea surprize neplăcute din
direcţia receptorului: apatie, dezinteres, neînţelegerea unor
termeni sau a unor situaţii. E adevărat că în cazuri de mai
mică importanţă, anticiparea aceasta poate fi ad-hoc, dar de
obicei nu se recomandă „plecarea la război fără muniţie”.
Atunci când se uzează de o anumită tehnică de
informare (planşe, grafice, fotografii, clipuri publicitare, casete
audio şi / sau video, tabele, folii pentru retroproiector,
prezentare în sistem Power Point, cu ajutorul
videoproiectorului), recomandăm ca accentul comunicării să
fie axat nu doar pe calitatea imaginii, respectiv a sunetului – ci
şi pe aspectul de îmbinare a elementelor de prezentare cu cele
logice, de stil şi de argumentare faptică. Nici o expunere prin
imagini (oricât de modernă ar fi) nu-şi susţine pe deplin
valoarea, fără câteva minime explicaţii; tocmai de aceea,
comunicarea grafică şi demonstrativă are un impact
hotărâtor asupra auditoriului. Nu e nevoie ca motivaţiile care
însoţesc componenta figurativă să fie verbale, ci pot fi inserate
ca date sau ca anexe, anterior textului / imaginii sau ulterior
acestora (după caz).
Oferim câteva asemenea exemple în tabelul şi în figurile
ulterioare, care beneficiază de explicaţii aferente şi exprimă
realităţi uşor observabile şi verificabile.

Tabelul III.1. Factori care influenţează acţiunea umană

Factori Pozitivi Negativi
Dependenţi
de subiect
Asupra lor se acţionează în
scopul maximizării
efectelor utile (avantajelor):
potenţialul individual
ridicat (fizic şi intelectual);
dotările materiale
importante, de care
dispune persoana în cauză
ş.a.
Asupra lor se acţionează în
scopul minimizării efectelor
contrare (pierderilor sau
dezavantajelor):
capacitatea redusă de
comunicare;
imposibilitatea lucrului în
echipă; starea proastă de
sănătate ş.a.
Independenţi
faţă de
subiect
Conjunctura favorabilă a
desfăşurării acţiunii; şansa
(norocul).
Elemente care ţin de riscul
desfăşurării oricărei
activităţi.

126
Conform Tabelului III.1, se poate constata că acţiunea umană este
motivată de o serie de factori pozitivi şi este defavorizată de incidenţa
altora, negativi. Concluzia este clară: atâta timp cât efectele utile al unei
activităţi vor fi dorite, vor trebui urmărite cu precădere elementele care
maximizează avantajele acţiunii respective.
Vom exemplifica elementele anterioare prin Figurile III.2., III.3. şi
III.4., fiecare urmată de explicaţii corespunzătoare.



















Figura III.2. Schema de principiu a desfăşurării şi coordonării activităţii
la nivel de firmă
unde:
sensul predominant de primire a informaţiilor
1
(de la şefii
departamentelor spre managerul general);
sensul comunicării deciziilor (de la managerul general spre
şefii departamentelor şi de aici, spre executanţi);
cadrul desfăşurării şi coordonării activităţilor la nivel de
firmă (cuprinzând toată gama de relaţii
interdepartamentale).

Schema din Figura III.2. este destul de simplă, aşa încât, în
condiţiile în care cunoaştem semnificaţia sensurilor date de săgeţi, nu
necesită explicaţii deosebite. Se observă, pe de o parte, detaşarea rolurilor
celor 5+1 manageri în cadrul firmei, iar pe de altă parte, modul de
colaborare şi de comunicare dintre şefii diferitelor departamente şi
managerul general.

1
Ceea ce nu exclude primirea informaţiilor de la managerul general spre
şefii departamentelor.
Manager
Resurse
Umane
Manager
Financiar-
Contabil

Manager
Desfacere

Manager
Producţie

Manager
Aprovizionare

MANAGER
GENERAL
127
0
10
20
30
40
50
60
70
80
Trim.I Trim.II Trim.III Trim.IV
Europa
America de Nord
Asia

Figura III.3. Vânzările comparative (milioane Euro, în decursul unui an),
pe destinaţii, ale unei companii multinaţionale

În Figura III.3. poate fi urmărită evoluţia comparativă a vânzărilor
efectuate de o companie multinaţională, după destinaţia acestora.
Proiectarea graficului denotă următoarele explicaţii: Din punct de vedere
temporal, vânzările pe zone geografice au crescut în fiecare trimestru –
începând cu al II-lea – faţă de cel anterior (cu o excepţie: America de Nord,
unde indicatorul respectiv a stagnat în trimestrul al III-lea, comparativ cu
al II-lea). În Europa s-a înregistrat majorarea cea mai spectaculoasă de la o
perioadă la alta (a se vedea scala valorică), în timp ce În America şi în Asia,
creşterile au fost mai puţin spectaculoase, conform cifrelor afişate. În
cadrul aceleiaşi perioade, însă, evoluţia vânzărilor a fost diferenţiată ca
valoare absolută, iar ierarhia lor s-a modificat începând cu trimestrul al
III-lea, astfel: dacă în primele două perioade, cele mai mari vânzări au fost
în Asia, urmate de cele din America de Nord şi Europa, în ultimele două
trimestre aceste vânzări au explodat în Europa – care a preluat conducerea
– urmată fiind de Asia şi abia apoi de America de Nord.










Figura III.4. Componentele pieţei cumpărătorilor unui produs
Piaţa teoretică
Piaţa potenţială
Piaţa reală (efectivă)
128
În Figura III.4. se poate observa cum ia naştere piaţa reală a
cumpărătorilor unui produs, pe măsură ce aria pieţei teoretice se
îngustează: purtătorii cererii realizează că, deşi au nevoie de bunul în
cauză, n-au posibilitatea să acopere preţul lui – şi, ca urmare, nu pot face
parte din piaţa potenţială. În „cursă” rămân cei care au putere de
cumpărare. Totuşi, nici ei nu vor fi exponenţi ai pieţei reale (efective) – deci
nu vor achiziţiona marfa în cauză – decât dacă prioritatea în consum îi
revine acesteia (ştiut fiind că, în acelaşi timp, indivizii manifestă nevoi şi
cerere pentru mai multe bunuri).

În cadrul comunicării de tip grafic şi / sau demonstrativ
includem şi conferinţa video („şedinţa electronică”). Aceasta
este o metodă foarte des utilizată în ultimii ani, pretutindeni
în lume. Dintre multiplele ei avantaje specificăm câteva mai
relevante: comoditatea desfăşurării (locul de transmitere
putând fi chiar propriul birou); facilitarea conectării în direct a
unui număr practic nelimitat de participanţi (în timp ce o
încăpere, oricât de mare ar fi, n-ar permite un atare „lux”);
identitatea şi simultaneitatea mesajului, pentru toţi receptorii;
evitarea deplasărilor (uneori, este vorba despre distanţe de mii
de kilometri, care ar însemna zile întregi pe drum); reducerea
masivă a cheltuielilor de transport; anularea necesităţii
gărzilor de corp sau a pazei pentru sala de şedinţe (practică
des utilizată, la întruniri importante). Pe lângă cele anterioare,
specificăm că singurele condiţii ale desfăşurării unei
asemenea conferinţe sunt accesul la Internet şi dispunerea de
camere Web.

Există câteva amănunte interesante legate de „şedinţele electronice” (unele
serioase, altele de-a dreptul amuzante):
- preocuparea sporită pentru aspectul
participanţilor (vorbitorul este vizionat
în detaliu);
- grija pentru maniera de exteriorizare
(dat fiind că o cameră de luat vederi
filmează, panoramează şi „captează”
aspecte de comportament care n-ar fi
sesizate într-o încăpere obişnuită sau
ar fi trecute rapid cu vederea);
- interesul crescut pentru propriile
afirmaţii (nemafiind viabilă retractarea
unor termeni, în stilul: „Eu n-am spus
aşa ceva! Poate vi s-a părut sau m-aţi
confundat.”)

129
La întrunirile organizate mai ales de americani (dar nu
numai de ei) este practicată metoda de expunere pe tablă sau
pe suport de hârtie. În încăperea destinată şedinţei se
montează o mică tablă, pe care e preferabil să poată fi scris cu
un marker (eventual, cu cretă). O altă variantă indică grafica
pe un „caiet-agendă” de dimensiuni apreciabile, ale cărui file
să poată fi întoarse de pe un suport. Avantajul „caietului” este
acela că textul (tabele, desene ş.a.) rămâne la dispoziţia
utilizatorilor, în timp ce tabla este ştearsă frecvent.

Metoda este practicată cu succes şi la
cursurile sau seminariile desfăşurate în
instituţiile de învăţământ superior. Ea
nu este cu nimic mai costisitoare decât
– de exemplu – inscripţionarea pe folii
de plastic (ba dimpotrivă), doar că
scrisul pe hârtie are dimensiuni mult
sub necesităţile studenţilor aşezaţi în
rândurile din spatele aulelor.

Amintim, în contextul comunicării grafic-demonstrative,
o mixtură captivantă de semne alfabetice şi simboluri, apanaj
al stenografiei. Scopul utilizării acestui sistem de scriere
simplificată este notarea fidelă a vorbirii (discuţie, şedinţă,
proces etc.), corectă şi amănunţită, în timpul expunerii (nu
ulterior)
2
. Procedeul are în vedere un flux coerent de linii,
puncte şi curbe care simplifică în mod evident comunicarea.

Stenografia este, oarecum, asemănătoare patinajului: nu se uită, dacă faci
apel (măcar din când în când) la regulile ei de bază.
O stenografă capabilă „imprimă” cca 100 cuvinte /
minut; una de excepţie depăşeşte această limită, deşi nu
rezistă mult unui ritm constant), ceea ce înseamnă
scrierea conform vorbirii în tempo rapid, nu obişnuit!
Din păcate, rolul acestei meserii s-a diminuat până
aproape la dispariţie, datorită inevitabilului: tehnica
modernă a înregistrării (reportofoane, casetofoane,
camere video). Sunt foarte rare cazurile în care, la câte o
firmă, auzi că ar exista o steno(dactilo)grafă.

2
Pentru detalii, recomandăm lucrarea: Aurel Boia, Domnica Gheorghiu,
Irène Soare, Stenografia. Manual pentru şcoli de specializare postliceală de
secretariat, stenodactilografie şi comerţ exterior., Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1977.
o )
O (
130
În concluzie, comunicarea grafic-demonstrativă are
următoarele repere:
a) evidenţiază aspecte relevante din evoluţia unui
subiect;
b) stabileşte relaţii de dependenţă între diverşi factori
de influenţă;
c) facilitează înţelegerea mesajului de către receptor şi-i
oferă acestuia forme şi dimensiuni ale unei realităţi
pe care o cunoaşte sau pe care doreşte s-o înţeleagă.

Să facem o „demonstraţie” ironică asupra
ceea ce presupune puterea exemplului şi mai
ales... înţelegerea mesajului: „Este nedrept
când se spune că ţara mea nu produce
vinuri de calitate. Uitaţi-vă la mine... de
curând am băut la Houston – Texas – un
excelent vin adus din Philadelphia, fabricat
de un grec. Pe etichetă scria: Bordeaux
autentic de Charentes, îmbuteliat la castel.
Desenul ce însoţea această inscripţie
reprezenta un impunător zgârie-nori.”
3



3
J. Grancher, în Antologia Revistei Rebus, vol.II, ed. a doua, Ed. Flacăra,
2004, p. 289.
131
III.5. Comunicarea scrisă

Transmiterea orală a unor informaţii nu este
întotdeauna posibilă sau nu dă efectele scontate. De aceea, o
cale extrem de utilă pentru înfăptuirea scopului urmărit este
comunicarea scrisă. Argumentarea ei (prin lucrări, referate,
corespondenţă sau alte maniere de prezentare) nu e neapărat
mai bună sau mai specială decât a celei orale, însă uneori,
este predilectă (să nu uităm dictonul „Verba volant, scripta
manent”).
Specificul comunicării scrise rezidă tocmai în aspectul
vizibil şi lizibil al fluxului de date. El face apel la elemente
tehnice (caligrafie manuală, respectiv redare cu ajutorul
maşinii de scris sau calculatorului), de aranjare în pagină, de
respectare a normelor ortografice, ortoepice şi de punctuaţie –
care uneori, în comunicarea orală, rămân mai puţin
sesizabile. Nu degeaba se spune că scrisul denotă caracterul
omului: el reflectă raportul între formă şi conţinut (a se vedea
teoria formelor fără fond, din literatură), grija pentru detalii,
structura logică a ideilor şi talentul de a concentra explicaţii
dense într-un spaţiu finit.


















Textele scrise trebuie să fie înţelese nu doar ca limbaj, ci
şi ca topică în propoziţie / frază. De aceea, este recomandabil
ca ele să nu depăşească anumite limite de lungime, pentru că
altfel, sensul comunicării este denaturat sau se pierde.
Probele de verificare la facultate pot fi desfăşurate atât în
variantă orală, cât şi scrisă (depinde cât timp are la dispoziţie
examinatorul, ce tip de disciplină este, cât de extins e
caracterul ei aplicativ ş.a.). La proba orală se urmăresc cu
precădere anumite obiective: modul de exprimare, uşurinţa
vorbirii, argumentaţia logică, expunerea fluentă şi – uneori –
tonalitatea şi expresivitatea (dublate de gesturi). Scrisul face
dovada educaţiei: cu cât e mai lizibil, e mai uşor de citit şi mai
aspectuos în formatul paginii. Proba scrisă are avantajul că
nu pierde din informaţia care, oral, dispare în eter – şi, în
plus, conferă siguranţă celor timizi sau celor care eşuează
prin apelul la oralitate (fiindcă, deseori, ei se simt defavorizaţi
faţă de cei cu calităţi oratorice).

132
Sunt cunoscute mai multe sisteme de analiză a criteriilor de scriere. De
exemplu, Indicele Gunning Fog măsoară nivelul înţelegerii scrisului.
Rudolf Flesch recomandă – prin metoda care-i
poartă numele
1
– ca un text profesional, normal ca
lizibilitate, să aibă între 13-17 cuvinte pe propoziţie
(se acceptă depăşiri, dar înţelesul textului devine
greoi). De asemenea, scrierea nu trebuie să aibă
mai mult de 10% conţinut în diateză pasivă,
întrucât verbele care dau înţeles prioritar sunt cele
în diateza activă. Un punctaj bun de lizibilitate
(uşor de citit) este cel situat peste 50, pe scara
1 ÷ 100, scorul mediu fiind 70-80, iar lizibilitatea
maximă corespunzând nivelului 100.

Pentru redactarea unui mesaj scris poate fi nevoie de un
timp de pregătire a principalelor sale coordonate (a unui plan
de lucru). Textul trebuie să fie direct, credibil şi mai mult sau
mai puţin detaliat (în funcţie de fiecare situaţie în parte); el
poate apela la „formule ajutătoare”, de tipul graficelor,
tabelelor sau altor tipuri de inserări.
În general, cel care utilizează forma scrisă a mesajului
are grijă la respectarea unor norme privind formatul paginii,
tipul şi mărimea literelor (a se vedea, de pildă, doar diferenţele
de formă şi dimensiune la semnele grafice ale unui afiş şi ale
unei invitaţii la nuntă). O „notă” aparte şi mai puţin formală o
are comunicarea scrisă în format electronic (e-mail-ul).









1
Metoda Flesch constă, de fapt, în calculul lungimii medii a propoziţiei şi
al numărului mediu de silabe la fiecare 100 de cuvinte. În principiu, textele
scrise sunt, ca lizibilitate: uşoare, medii (normale), dificile şi foarte grele.
De exemplu, textul normal se presupune a fi perceput şi înţeles de peste
80% din persoanele care îl vizualizează. Pentru detalii, vezi lucrarea:
Rudolf Flesch, The Art of Readable Writing, First Collier Books Edition,
Collier, New York, 1962; de asemenea, vezi adresa:
http://www.kotesol.org/publications/submissions/readability.shtml,
accesată la data de 15.05.2006.
Tehnica modernă prevede posibilităţi aproape nelimitate,
în ceea ce priveşte aspectul paginii „tipărite” la
imprimantă: fonturi potrivite anumitor ocazii, detalii
grafice, simboluri şi imagini, text scris pe întreaga lăţime a
paginii sau pe coloane, cu litere aldine sau italice ş.a.m.d.
133
Desigur, corespondenţa personală se deosebeşte radical
de comunicarea oficială (scrisă), reprezentată – de exemplu –
de corespondenţa managerială. Având drept scop
îmbunătăţirea relaţiilor profesionale şi / sau concurenţiale, ea
contribuie la asigurarea climatului de lucru dintr-o companie.
Corespondenţa de această natură poate avea ca suport
documente tipizate (note de constatare, comenzi, procese-
verbale, decizii ş.a.) sau beneficiază de format liber-ales
(cereri, oferte, reclamaţii ş.a.).
Vocabularul utilizat în comunicarea managerială scrisă
nu este unul special, deşi are anumite particularităţi: modul
de exprimare este relativ sec şi sobru (fără multe adjective şi
fără surplus de cuvinte, în raport cu obiectul corespondenţei);
termenii sunt o combinaţie de limbaj comun şi noţiuni de
specialitate; se utilizează cifre, grafice şi anexe. Procedura
scrisă face apel la normele clasice de redactare (adresare la
persoana I şi a II-a plural, formule de politeţe, aliniate,
paragrafe ş.a.), beneficiază de antetul emitentului, respectă
formulele de adresare, respectiv de încheiere – şi prevede data
întocmirii actului, semnăturile celor autorizaţi, precum şi
iniţialele persoanelor care l-au întocmit / redactat. Nu trebuie
uitat că documentele se realizează cel puţin în două
exemplare (unul pentru destinatar, altul pentru expeditor).

Există numeroase documente care
facilitează şi / sau motivează
comunicarea în business. Nu vom insista
asupra tuturor (întrucât nu acesta este
scopul nostru), dar remarcăm impactul
câtorva dintre ele asupra activităţii zilnice
din mediul de afaceri
2
:
Dintre înscrisurile care reprezintă o firmă, amintim scrisoarea de afaceri.
Relativ concisă, ea nominalizează o propunere de lucru / de colaborare.
Textul ei – politicos, direct şi energic – abordează dintru început intenţia
emitentului, având menirea să-l motiveze şi să-l atragă pe destinatar.
Procesul-verbal prezintă, în formă mai mult sau mai puţin elaborată,
esenţa unei întruniri, a unei acţiuni sau a unei anchete având ca subiect
activitatea curentă a agenţilor economici.

2
Pentru detalii despre asemenea documente (raport, rezumat, notiţe,
corespondenţă de afaceri, referat, mesaje ş.a.), recomandăm lucrarea:
Avram Tripon, Comunicarea holistică. Ghid pentru oamenii de afaceri., Ed.
Efi-Rom, Târgu-Mureş, 2002, pp. 57-68.
134
Raportul oferă informaţii cerute de echipa de conducere, pentru ca
ulterior să explice măsurile aplicate în scopul îmbunătăţirii manierei de
lucru. El argumentează o opinie şi în acelaşi timp propune modalităţi de
rezolvare a situaţiilor-problemă.
Fişa postului este un document care trebuie să nominalizeze, exact, atât
competenţele cerute de o anumită muncă şi responsabilităţile persoanei
care o efectuează, cât şi reglementările care se cer a fi respectate (de ordin
legal şi de natură internă).

Dacă maniera de realizare a scrisorilor personale este
admisă fie în formă manuală, fie prin intermediul tehnicii de
redactare, comunicarea scrisă impune folosirea maşinii de
scris sau a calculatorului (cu imprimanta aferentă). Motivele
sunt cel puţin două, ambele logice: a) timpul fiind preţios,
oamenii de afaceri nu au răgazul necesar pentru a descifra
nenumăratele tipuri de scris, de pe documentele care le
parvin; b) apelarea la o maşină care nu lasă pete, care scrie
literele la aceeaşi înălţime, care ordonează aliniatele şi
configurează rândurile în linie dreaptă, care păstrează
simetria distanţelor şi detaliilor – toate acestea sunt dovezi
de educaţie şi de respect pentru adresant.

Relaţiile ierarhice cu conducerea
unei organizaţii sunt desfăşurate,
aproape fără excepţie, prin
intermediul secretariatelor. Acestea
sunt puncte de interferenţă pentru
informaţiile care se transmit de la sau
se primesc la nivelul conducerii (este
vorba despre circuitul descendent,
ascendent sau orizontal al
informaţiilor într-o companie)
3
.
Se ştie, însă, că în corespondenţa oficială se pierde aproape complet
aspectul personalizat al scrisului. Dacă actele sau scrisorile sunt
redactate la calculator şi „tipărite” la imprimantă, această „amprentă”
individuală a scrisului dispare. Ea se regăseşte, simbolic, doar în
semnătura emitentului (la finalul documentelor).
Pasionaţii de grafologie sondează universul scrisului („o lume de semne
cu semnificaţie”), încercând să-l interpreteze pe considerente psihologice
4
.

3
Lucreţia Preotesiu, Corespondenţa şi tehnica secretariatului. Manual pentru
licee economice., Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, p. 40.
4
Noemi Bomher, Scrisul şi spiritul. Incursiune în grafologie., Ed. Polirom,
Iaşi, 2000 (vezi mai ales capitolele: Psihologia şi scrisul de mână; O lume de
semne cu semnificaţie; Manifestarea individualităţii prin scris).
135
La scrisul de mână, tipul şi forma literelor, precum şi aranjarea paginii,
denotă anumite trăsături de personalitate. De exemplu: sensul ascendent
al scrisului arată optimism şi / sau ambiţie, în timp ce direcţia lui
descendentă creionează pesimism şi / sau apatie în manifestări.
Literele expresive, dar expansive (rotunjite, folosind cu predilecţie
curbele), trădează simţul estetic, dar şi orgoliul; cele ascuţite şi „nervoase”
(colţuroase, bazate pe unghiuri) confirmă precipitarea şi nerăbdarea.
Semnăturile diferă de la om la om. Ele pot fi: lizibile (indicând echilibru
şi sinceritate), oblice (arătând încredere în sine şi valoare), ilizibile (semn
al interiorizării şi al discreţiei asupra vieţii personale) şi „înflorite”
(denotând artificiile la care apelează posesorii lor).

Un caz aparte este cel al comunicării scrise prin
intermediul reţelelor Internet (on-line)
5
. De fapt, revoluţia
tehnică a ultimilor ani ne face să nu mai putem concepe lumea
fără această variantă de comunicare şi de informare – extrem
de rapidă şi de utilă. Internet-ul ne ajută să găsim surse de
documentare mult mai uşor decât am putea-o face la cea mai
performantă bibliotecă sau bază clasică de date. Tot el ne
apropie, prin scris, de parteneri de afaceri, rude sau prieteni
de la mii de kilometri depărtare. Prin comunicarea de acest tip
distanţele se estompează, iar viteza de circulaţie a datelor este
neînchipuită.

De exemplu, avantajele e-mail-ului
6
sunt
cunoscute în detaliu de către cei care adoptă
această variantă practică şi facilă de comunicare.
Concizia lui este acceptată de către toţi utilizatorii
Internet-ului, iar simbolistica – la fel (cu precizarea
că prescurtările „încetăţenite” şi cunoscute doar
de pasionaţii în domeniu pot fi socotite, de către
ceilalţi, deranjante sau lipsite de respect).

Cum comunicăm prin mijlocirea Internet-ului?
Transmiţătorul informaţiilor este o persoană sau un grup (o
companie, un trust de presă ş.a.), care – fie prin texte propriu-
zise, fie prin site-uri personalizate – ajung(e) la receptorul
mesajului, fără o relaţie directă. Publicul unui asemenea
mijloc de comunicare este larg şi eterogen, dar motoarele de

5
Aspectul comunicării scrise (prin mesaje) este completat de alte
posibilităţi moderne, oferite de conectarea calculatorului la Internet:
ascultarea unui post de radio, vizionarea unui film, dialogul tête-à-tête
facilitat de camerele Web ş.a.
6
Engl. electronic mail (poşta electronică).
136
căutare ghidează utilizatorii după domenii şi cuvinte-cheie,
împărţindu-i în multiple categorii de interes.
Comunicarea on-line
7
(transmiterea de informaţii cu
acces prin Internet şi „navigarea” spre o locaţie dorită) se
referă la toate domeniile vieţii cotidiene, de natură economico-
socială şi culturală (cele mai cunoscute fiind comerţul şi
jurnalismul).

CNN Interactive este un adevărat imperiu al ştirilor on-line. Site-ul său Web
(CNN.com) oferă informaţii de o calitate recunoscută, rezultat al implicării
specialiştilor de prim rang în procesul de redactare-publicare a ştirilor
8
.
Redactorii şi producătorii lucrează în
schimburi la crearea articolelor, după ce au
studiat site-urile agenţiilor de presă, link-urile
necesare, băncile de date electronice sau
sursele multimedia. După redactare, articolul
este verificat şi corectat atât din punct de
vedere al conţinutului, cât şi al stilului,
limbajului şi ortografiei. În timp ce editorii
Web se ocupă de apariţia articolului pe pagina
de Internet, alte persoane au ca sarcină
primirea reacţiilor din partea publicului.


7
Trad. engl.: servită de... sau conectată la... (de obicei, termenul de
legătură fiind un sistem de telecomunicaţii).
8
Carole Rich, apud Alexandru-Brăduţ Ulmanu, Jurnalismul on-line:
Internetul, mijloc de colectare şi difuzare a informaţiilor, în lucrarea: Mihai
Coman (coord.), Manual de jurnalism, vol. II, Genurile jurnalistice, ed. a II-
a, revăzută, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, pp. 244-245. Pentru informaţii
detaliate despre comunicarea on-line, vezi întregul studiu la care facem
referire, pp. 243-282.
137
III.6. Comunicarea prin metode combinate

Comunicarea nu este, mereu, una de tip „arhetipal” (fie
orală, fie scrisă) şi, de multe ori, ea transcende limbajul de
manual şi acţiunile comune. Tocmai de aceea, în continuare
vom face apel la unele aspecte hibride ale comunicării, cu un
farmec aparte şi cu un mare succes în practică. Nu avem
intenţia de a trece în revistă tehnici şi procedee de lucru, ci ne
propunem să evidenţiem câteva modalităţi de comunicare
mixtă (combinată)
1
.


Ar fi de-a dreptul plicticos ca toată viaţa noastră – inclusiv comunicarea –
să se axeze pe repere prestabilite. Nu întotdeauna dispunem de asemenea
„puncte de sprijin” şi, chiar dacă le-am avea la îndemână, nu suntem
siguri că ne-ar oferi, constant, cele mai bune idei.


Sesiunile de brainstorming / brainwriting nu pot fi
încadrate, în mod ferm, într-una din categoriile clasice de
primire-transmitere a informaţiilor, întrucât au trăsături atât
din partea comunicării orale / scrise, cât şi din direcţia celei
atitudinale. Preferăm, ca atare, „să dăm Cezarului ce-i al
Cezarului” şi să le prezentăm la adevărata lor valoare.
Brainstorming-ul („furtună în creier” sau „asalt al
intelectelor”) este o metodă inventată în 1939, de către Alex F.
Osborn şi vizează stimularea deliberată a creativităţii
2
, ca
reacţie psihologică a individului la anumiţi factori din mediu.
În esenţă, această manieră de lucru constă în selecţionarea
ideilor interesante / promiţătoare, dintr-un set de propuneri.
Soluţia este avantajoasă dacă se practică în cadrul unui
grup de lucru variat (dar motivat), într-un climat lipsit de
factori inhibitori. Echipa respectivă este o mixtură de
personalităţi, cu grade şi tipuri diferite de pregătire
profesională şi psihologică; din această cauză, ideile

1
Pentru informaţii suplimentare, recomandăm paleta largă a tehnicilor de
comunicare utile în procesul managerial, în lucrarea: Eugenia Câmpeanu-
Sonea, Adrian Sonea, Comunicare, conflict şi dialog în procesul managerial,
Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005, pp. 32-48.
2
Pentru informaţii suplimentare vizând creativitatea, vezi subcapitolul
Creativitatea şi limitele ei în comunicare.
138
specialiştilor nu se vor suprapune peste cele ale creativilor sau
ale persoanelor neimplicate direct în brainstorming.
Organizatorul mizează pe efectul sinergic al grupului de
lucru, adică pe faptul că în acest caz, cuantificarea sumei
depăşeşte influenţele parţiale, deşi algebric este imposibil.
Succesul metodei este reflectat de şansa asocierilor
consecutive, care iau naştere pe parcursul şedinţei, în mintea
participanţilor. Nu trebuie uitat faptul că, pe măsură ce
cantitatea (numărul) soluţiilor creşte, se majorează şi
probabilitatea apariţiei ideilor originale şi / sau de excepţie.
Pentru subiect (creator), ideile apărute în propriul creier
pot părea uneori bune, alteori nepotrivite – adică prea subtile,
absurde, banale sau neaplicabile. Dar el expune (iar la
brainwriting, aşterne pe hârtie) ceea ce gândeşte despre
subiectul dat, chiar în manieră non-conformistă – pentru că,
la final, decizia nu va fi a lui, iar surprizele pot depăşi
aşteptările
3
. Nu este vorba de o strictă evaluare critică, nici de
o dezbatere propriu-zisă, ci de departajarea soluţiilor, care are
loc într-o etapă ulterioară imaginării şi creionării lor.
Conducătorul grupului de lucru trebuie să aibă reale
calităţi în domeniu (atât de specialitate, cât şi psiho-
sociologice), să manifeste dinamism, să imprime activităţii un
aer de optimism şi de relaxare.
Brainstorming-ul urmează câteva etape principale:
a) Liderul alege tematica întâlnirii şi pregăteşte
sesiunea, programând locul, data şi durata desfăşurării ei.
b) El selecţionează componenţa grupului, în funcţie de
relevanţa persoanelor pentru domeniul dat, de capacitatea de
conlucrare, de aptitudinile / experienţa lor şi de necesităţi.
c) Are loc şedinţa în sine, care debutează prin
prezentarea regulilor jocului. Abaterea de la aceste norme
(discreţie, linişte, păstrarea individualităţii propunerilor) se
sancţionează prin sunetul unui clopoţel, de către lider.

3
Brainwriting-ul diferă de brainstorming prin modalitatea scrisă de
prezentare a soluţiilor. Principial, calea urmată este asemănătoare cu a
brainstorming-ului, date fiind scopurile lor comune. Cel mai interesant
aspect este acela că, după ce fiecare participant şi-a notat ideile proprii,
răspunsurile sunt preluate de organizator; ulterior, în legătură cu o idee
diferită, hârtiile vor fi interschimbate (aşa încât fiecare membru al echipei
va primi altă foaie, decât cea pe care şi-a emis sugestiile anterioare).
139
d) Pot avea loc discuţii (etapa nu se practică
întotdeauna, pentru a nu influenţa unii membrii ai echipei).
e) Se desfăşoară inventarierea, selectarea şi evaluarea
ideilor, pe următoarele categorii: foarte utile, aplicabile
imediat; utile, posibil de pus în practică în viitorul mai mult
sau mai puţin apropiat; neaplicabile.
Ca mod de lucru, e recomandabil ca şedinţa să fie fixată
la orele dimineţii (pentru a evita acumularea oboselii), să aibă
loc într-un ambient plăcut, să nu fie întreruptă şi să nu se
bazeze pe rigiditate (restricţii). De cele mai multe ori, chiar
participanţii îşi aleg locul în încăpere, stau comod (eventual,
în semicerc) şi pot servi o gustare. Liderul decide dacă
activitatea depusă va fi recompensată material sau moral şi
precizează că nici o idee, oricât de năstruşnică, nu va avea
urmări asupra „părintelui” său.
Sfera de aplicare a metodei este vastă, dar vizează cu
precădere domeniul economic (management, marketing).

Sesiune de Brainwriting la o firmă
producătoare de medicamente şi
aparatură medicală
Ambient: fotolii pentru fiecare
persoană din încăpere, spaţiu larg,
aer condiţionat, linişte; bufet rece,
cafea şi răcoritoare pe una din mese;
o secretară asigură eventualele
solicitări de hârtie sau de birotică.
Managerul general (Dl. A):
„Bună ziua, sunt A. Mulţumesc că aţi răspuns apelului nostru. Vă
voi prezenta pe rând: d-na B, de la PharmaTechMed, asociatul nostru; dl.
C, inginerul-şef; dl. D, şeful campaniei promoţionale de anul trecut, care
va rămâne în funcţie şi în acest an; d-na E, designer în branşa produselor
fabricate de noi; dl. F, specialist în publicitate; dl. G, managerul economic
al firmei; dl. H, sociolog; d-na K, reprezentant din partea clienţilor.
Stimaţi invitaţi, scopul nostru de azi este creionarea unei strategii
pentru îmbunătăţirea rezultatelor şi imaginii companiei în următorul an.
Fiecare din dumneavoastră are în faţa sa o mapă de prezentare. Conform
pregătirii, specializării, interesului şi imaginaţiei fiecăruia, sunteţi rugaţi –
în baza a ceea ce presupune întrunirea – să faceţi propuneri pentru unul
sau ambele aspecte la care mă voi referi: 1. clasarea companiei noastre
între primii zece, în topul producătorilor europeni de medicamente;
2. amplificarea imaginii pozitive a firmei. Datele necesare le aveţi în mapă,
la fel şi notes-ul pe care veţi scrie toate ideile care au legătură cu subiectul,
fără a încerca să le consideraţi relevante sau nu.
140
Menţionez că desfăşurarea actualei întâlniri este legală şi că tot ce
discutăm aici are caracter de confidenţialitate, lucru pe care l-aţi luat la
cunoştinţă la început, prin semnarea unei declaraţii. Fac o precizare: nu
ne îndreptăm spre sectorul aparaturii medicale, pentru care avem o altă
variantă de lucru – ci doar spre sfera medicamentelor.
Sper că veţi avea un cadru de lucru plăcut, timp de 40’. La finalul
intervalului ne vom lua rămas-bun, iar în acest timp – după cum deja ştiţi
– nu veţi purta conversaţii, ci veţi nota propunerile personale, legate de
subiectul în cauză. Ulterior, echipa de conducere va decide asupra aplicării
lor, fără nici o repercusiune asupra dumneavoastră.”

Tehnica jocului de rol este deosebit de utilă în
comunicare, deoarece concretizează ceea ce cunoaştem. Cu
alte cuvinte, scopul jocului este acela de a aplica o teorie şi de
a constata măsura în care ea se verifică sau nu. Pentru a avea
succes cu o asemenea tehnică a comunicării, care combină
verbalismul cu gestica, e obligatoriu să fim buni cunoscători
ai naturii umane. Motivaţia acestui lucru este dată atât de
necesitatea înţelegerii propriei personalităţi, cât şi de
perceperea reacţiilor celorlalţi. În plus, trebuie să ne fie
accesibile modalităţile de interacţiune pe care le presupune
rolul în care ne transpunem (pozitiv / negativ; personaj tânăr
/ vârstnic; femeie / bărbat ş.a.). Etapele scenariului presupus
de jocul de rol sunt următoarele
4
: descrierea situaţiei;
repartizarea rolurilor, cu precizarea comportamentelor
necesare; jocul propriu-zis (transpunerea în rol); analiza
jocului şi valorificarea situaţiilor.

Rol (monolog 1): Convingeţi un client care a avut un
abonament pe o perioadă de un an la firma Dvs. de telefonie
mobilă, să-şi reînnoiască abonamentul.
Rol (monolog 2): Contactaţi clientul care a făcut o reclamaţie în
legătură cu produsul Dvs. şi comunicaţi-i că, urmare a
utilizării necorespunzătoare a acestuia, nu-i veţi returna banii.
Rol (monolog 3): Anunţaţi candidata X că n-a fost aleasă
pentru ocuparea postului de secretar la firma în care sunteţi
manager de relaţii publice.
Rol (monolog 4): Anunţaţi o veste bună: unui prieten / unui şef
/ unei rude. Apoi anunţaţi o veste rea aceloraşi categorii de
persoane.


4
André de Perretti, Jean-André Legrand, Jean Boniface, Tehnici de
comunicare, trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 352.
141
Rol (monologuri multiple 1, pe aceeaşi temă): În cadrul unui
târg pentru bunuri de consum, reprezentanţii a trei firme
producătoare ale aceluiaşi bun concurează în a-şi atrage cât
mai mulţi clienţi.
Rol (monologuri multiple 2, pe aceeaşi temă): Anticipaţi
întrebările care pot apărea din partea potenţialilor clienţi, în
legătură cu funcţionarea produsului pe care îl fabricaţi /
vindeţi / promovaţi.
Rol (dialog 1): În calitate de consilieri ai Primăriei W, optaţi
pentru necesitatea construirii unei rampe ecologice de gunoi
în oraşul Dvs., sau pentru realizarea unui parking subteran
în zona centrală a localităţii. Argumentaţi alegerea făcută şi
luaţi o decizie finală (comună), în vederea alocării sumei
disponibile doar pentru unul din cele două obiective.
Rol (dialog 2): Discutaţi cu şeful de sală al unui restaurant,
în scopul alcătuirii meniului pentru un banchet, în
condiţiile unei plafon financiar de care trebuie să ţineţi
seama. Încercaţi să obţineţi cât mai multe produse, servicii
şi facilităţi.

Practicarea conexiunilor forţate reprezintă o altă
manieră ieşită din „peisajul clasic” al tehnicilor de
comunicare. Ea obligă subiectul să gândească alternative
pentru soluţionarea unei chestiuni şi, apoi, să încerce re-
crearea problemei, dintr-o altă perspectivă. Metoda nu se
adresează neapărat specialiştilor într-un domeniu, ci vizează
întrepătrunderea cunoştinţelor de specialitate cu abilităţile de
comunicare (cu sinele şi interpersonale).















Dl. X are o casă destul de mare, dar nu e mulţumit de modul în
care este valorificat spaţiul interior pe care-l are la dispoziţie.
Înainte de a apela la un arhitect, încearcă să-şi satisfacă
ambiţia şi plăcerea personală de a găsi variante de optimizare a
suprafeţei. Doar el îşi cunoaşte cel mai bine casa, nu? Planurile
d-lui X suportă modificări semnificative de la o soluţie la alta,
pe măsură ce-i vin idei care mai e care mai năstruşnice.
Variaţia e bine venită, tocmai pentru ca dl. X să aibă de unde
alege. La final... surpriză! Cele mai neaşteptate ipoteze i se par
proprietarului cele mai reuşite, chiar dacă, pentru asta, trebuie
să modifice un zid şi să realizeze o nişă într-un perete.
Însă, acum, dl. X ştie ce să-i solicite arhitectului...

142
Crearea unor scenarii de operare ne „obligă” – din
punct de vedere deontologic – să facem uz de aşa-numita
elasticitate de anticipare, de capacitatea noastră de predicţie şi
de (auto)adaptarea sistemelor la mediu. Variantele viabile,
optimiste sau pesimiste, ale soluţiilor unei probleme, trebuie
corelate cu şansele de producere a unui anumit eveniment, cu
conjunctura social-economică sau politică a momentului şi cu
teoria probabilităţilor. De ce? Lumea modernă este una a
asimetriilor, deci traseul ieşirilor din labirint trebuie să fie logic.

Iată câteva scenarii de reducere a dezechilibrelor
înregistrate pe piaţa forţei de muncă
5
:
Scenariul I. – Starea de blocaj general – poate fi
asemănat tendinţelor luate de unele politici
naţionale în sectorul economico-social. Deşi
caracterizează multe ţări ale lumii, el nu este de
dorit în condiţiile actuale, deoarece: se bazează
pe un mediu non-cooperativ – ori tendinţa
contemporană este tocmai cooperarea;
beneficiază de o adaptare insuficientă; îi este
proprie o piaţă rigidă a forţei de muncă; este
construit pe trăsăturile „statului-jandarm”. Ca
urmare, încercările de sensibilizare a acestui
„bloc” de date nu pot îmbunătăţi radical situaţia
pieţei forţei de muncă şi nu vor reuşi să-i reducă
dezechilibrele pe termen lung.
Scenariul II. – Concurenţa – este un sistem relativ cooperativ. El oferă mai
multe şanse decât cel anterior, însă rămâne deficitar în sfera politicii
sociale, deoarece, cu toată adaptarea lui progresivă şi tendinţa spre
externalizare, nu reuşeşte să facă faţă puterii „statului-providenţă”.
Scenariul III. – Adaptarea la nou şi la cerinţele pieţei – se bazează pe
inovare, pe încercările de a domina prin interesele de grup şi pe concepţii
inovative în legislaţie, concurenţă, politică sindicală. „Statul-garant” al
drepturilor cetăţeanului impune respectarea unui cadru instituţional
adecvat în domeniul social, orientat spre cooperarea regională.
Scenariul IV. – Cooperarea – structurează transformările sociale actuale,
punând accentul pe mutaţiile intersectoriale, pe alegerile privind timpul de
muncă, pe negocierile colective şi pe puterea sindicatelor, toate
desfăşurate într-un mediu concurenţial propice dezvoltării („statul-
partener”). Totuşi, el este un scenariu încă teoretic, deoarece puţine state
se situează pe poziţia de a-l putea respecta şi urma (datorită resurselor de
care dispun şi conjuncturii momentului).

5
Gabriela Bodea, Şanse de atenuare a deficienţelor înregistrate pe piaţa
muncii, extras din Revista Studia Universitatis Babeş-Bolyai, seria
Oeconomica, nr. 2 / 2002, pp. 57-63.
143
În fiecare din cazurile prezentate ne-am confruntat cu
situaţii care necesită rezolvare. Ceea ce n-am discutat până
acum este faptul că pentru a da o soluţie viabilă, trebuie să
pornim de la ipoteze ancorate în realitate: bazele de date de
care dispunem
6
.
Procurarea informaţiilor este o necesitate pentru fiecare
din noi, dar ea primeşte o încărcătură deosebită în cadrul
activităţii manageriale. Pentru a utiliza sau a transmite orice
fel de date, trebuie ca ele să fie culese, sortate şi prelucrate.
Sursele obţinerii informaţiilor sunt (ne)oficiale, iar căile şi
mijloacele prin care cineva intră în posesia lor sunt
numeroase:
Cea mai sigură este varianta în care datele de care
este nevoie se regăsesc în publicaţii recunoscute sau
sunt certificate de unele surse citate. Pe această cale,
informaţiile pot fi accesate (în mod direct sau prin
subordonaţi), citite, analizate, adnotate şi utilizate,
pentru ca în final să ofere căi de acţiune.
O altă manieră de lucru este regăsirea datelor în
manuale, cărţi şi alte lucrări de specialitate. În
aceeaşi categorie intră site-urile internet, care oferă
un volum extrem de vast de informaţii stocate. Toate
datele obţinute se utilizează ca atare, după
„înmagazinare”, fişare sau memorare.
Dacă informaţiile necesare nu apar în Anuare
statistice, Buletine oficiale, cărţi, reviste şi surse
mass-media – interne şi externe – trebuie găsită o
cale legală (uneori prin intermediari), pentru a intra
în posesia lor: cunoscuţi, colegi de breaslă, uneori
chiar adversari în afaceri. Acest mod de culegere a
datelor combină toate tipurile majore de comunicare:
orală, scrisă, atitudinală şi prin imagine proprie.
Deşi nu este recomandată, se practică şi aşa-numita
„cale a urmării zvonurilor”. Uneori ea confirmă,
alteori neagă „datele de plecare” şi – în acest ultimă
situaţie – efortul de timp necesar verificării unei
„bârfe” se dovedeşte a fi nejustificat.

6
Operaţiunea nu face altceva decât să intensifice funcţia informativă a
comunicării, alăturând-o celor de exprimare a opiniilor, de educare şi de
integrare socială.
144
Managerul de producţie al unei firme care
fabrică lumânări şi creaţii din ceară are
nevoie de informaţii suplimentare privind
procesul de fabricaţie. El urmăreşte
brevetarea unei noi metode de obţinere a
lumânărilor decorative (destinate ocaziilor
speciale). În acest scop, poate obţine date
pe următoarele căi:
- discuţii cu actualii şi foştii angajaţi pricepuţi (cei din urmă, actualmente
pensionari);
- colaborarea cu specialiştii în domeniu, din ţară şi străinătate;
- studiul documentaţiilor tehnice mai mult sau mai puţin recente, aflate
în arhivă sau găsite prin Internet;
- participarea la târguri şi expoziţii care prezintă noile tendinţe ale pieţei
în domeniul respectiv;
- cercetarea proprie, de tip aplicat (analize, experimente, idei puse în
practică);
- chestionarea consumatorilor, în privinţa gusturilor şi preferinţelor
manifestate de ei.

Procurarea informaţiilor este extrem de utilă şi în scop
de lobby. Acest concept desemnează – la început de secol XXI
– mai mult decât un simplu termen de dicţionar anglo-saxon.
Devenit foarte important în viaţa politică şi economică, lobby-
ul captează eforturile de influenţare a unei decizii prin
mijloace care folosesc presiunea subtilă
7
. Lobby-ul contribuie
la realizarea / menţinerea unei bune relaţii cu o entitate a
puterii (de exemplu, un guvern), într-un scop determinat:
câştigarea unor alegeri, promovarea unei minorităţi, obţinerea
unor facilităţi, acordarea unor drepturi ş.a.
Comunicarea de tip lobby are loc prin intermediul
relaţiilor publice şi are la origini iniţiativa populaţiei
americane de a depune plângeri şi contestaţii împotriva
anumitor decizii guvernamentale. Orice activitate de lobby
presupune cunoaşterea reglementărilor (inter)naţionale în
vigoare, studiul elaborat al caracterologiei umane şi estimarea
celui mai bun moment pentru „ieşirea la rampă”.

Cel ce practică lobby-ul trebuie să beneficieze de abilităţi
de comunicare peste medie. Ele au menirea de a
transforma un mesaj aparent banal, într-o veritabilă armă
de convingere.

7
Am creat această sintagmă pentru a sesiza dublul caracter al lobby-ului:
cel de impact şi cel de persuasiune.
145
III.7. Comunicarea prin atitudine

Pentru a transmite ceva – sentimente, trăiri, informaţii,
ordine – oamenii utilizează, în paralel, mai multe forme de
comunicare. De multe ori, ei combină oralitatea cu scrisul, iar
explicaţia, cu grafice sau tabele; pe toate acestea, acolo unde
este cazul, le „dublează” cu gesturi şi priviri semnificative. În
alte cazuri, persoanele care transmit sau primesc informaţii
pot chiar să substituie un tip de comunicare prin altul, legat –
de exemplu – de expresia feţei sau de gestică. Avem de-a face,
în aceste situaţii, cu aşa-numita comunicare prin atitudine
1
.
Deşi timpul nu e o modalitate de comunicare propriu-
zisă, momentul potrivit îl reprezintă şi-i dă valoare (iar unii
admit existenţa chiar a unui limbaj al timpului
2
– ca expresie a
„tăcerii semnificative” sau a pauzelor dintre cuvinte / fraze).
Ca atare, vom include această calitate în categoria generoasă a
comunicării; mai mult, vom începe analiza subiectului de faţă
prin importanţa punctualităţii. Este vorba de respectul în
raport cu persoana cu care ai stabilit o întâlnire şi care se
aşteaptă s-o onorezi, de seriozitatea cu care afişezi interes
pentru o problemă şi, de ce nu, despre încercarea ca o
întrevedere cu format impus să dureze doar atâta timp cât i-ai
rezervat / programat.

Aspectul temporal al activităţilor cotidiene are
cel puţin încă o trăsătură interesantă. Ştiind,
de exemplu, că lucrăm mai bine la orele
dimineţii, putem să ne programăm activităţile
în aşa fel, încât cele mai dificile sarcini să se
desfăşoare înainte de masă, iar aspectele mai
lejere să rămână după pauza de prânz.

De multe ori, exclamăm: „Ce bine-ar fi dacă ziua ar avea
25 de ore!”, în ideea că aşa am putea rezolva problemele
adunate într-o anumită perioadă. Tocmai de aceea, presiunea

1
În afara detaliilor oferite în acest subcapitol, pentru completări privind
comunicarea non-verbală şi paraverbală recomandăm lucrările: Christian
Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, trad. rom., Ed. Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2000, pp. 153-212; John Fiske, Introducere în
ştiinţele comunicării, trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pp. 93-94.
2
Kenneth D. Moore, Cheri L. Quinn, Secondary Instructional Methods,
WCB Brown & Benchmark Pub, Madison, 1994, p. 329.
146
timpului este cea care dă tonul vieţii noastre. În special în
sfera afacerilor, tic-tac-ul ceasului ne aduce aminte unul din
următoarele „amănunte”: că avem o şedinţă la care vrem să
ajungem; că e mai bine să fim prezenţi cu câteva minute mai
repede la o întâlnire, decât să-l facem pe asociatul nostru să
aştepte; că organizarea optimă a muncii depinde de
rapiditatea cu care ieşim din situaţii-cheie; că am uitat să
fixăm o oră pentru negocierea care are loc cu sindicatul; că nu
e moral să ne sancţionăm subordonaţii pentru că nu respectă
programul de lucru, dacă noi înşine întârziem frecvent ş.a.

Percepţia timpului este diferită de la o
civilizaţie la alta. De exemplu, dacă
balcanicii sunt mai puţin preocupaţi
de ea („Ce poţi face azi, lasă pe
mâine, pentru că... poate nu mai
trebuie făcut!”), culturile de factură
germanică ridică această problemă la
rang de virtute naţională („Ce poţi
face azi, nu lăsa pe mâine, fiindcă vei
avea de pierdut!).

Comunicarea prin atitudine face referire la un complex
de componente:
1. „Limbajul” non-verbal (al trupului) este reflectat –
în principiu – de poziţia şi mişcarea corpului: fie în ansamblul
său, fie a unor componente „secvenţiale” (ochi, nas, buze, gât,
braţe, picioare). Prin expresia „limbaj al trupului” nu
înţelegem, însă, doar semnificaţia ei propriu-zisă, ci şi
referirile la gesturile, postura şi mimica celui care comunică.
În sintagma „non-verbal” includem, aşadar, „limbajul mut” –
respectiv al tăcerii – care semnifică (dez)aprobarea din partea
receptorului unei informaţii, la adresa mesajului sau a
emitentului.
În plus, să nu uităm că un gest obişnuit pentru o
anumită persoană devine ridicol sau fals, dacă e adoptat de
cineva căruia nu i se potriveşte (putând fi interpretat ca
semnal sau stimul).




· ` · ¯ - ·
147
De obicei, „tăcerea este arma înţeleptului”. Recurge la ea o persoană
care: nu vrea să concureze altă opinie; ţine să păstreze secrete anumite
fapte / idei; se teme ca propria părere să nu fie o prostie sau un lucru
hilar; nu ştie ce să spună; consideră că timpul „lucrează” în favoarea sa.
Când X este încântat de ceea ce aude de la Y, poate avea următoarele
reacţii: să zâmbească, să-şi ridice mirat sprâncenele, să strângă mâna
interlocutorului, să manifeste efuziuni afective faţă de el (atingeri pe umăr
sau îmbrăţişări), s ă-şi umezească buzele (de emoţie), să ţopăie, să-şi
aranjeze părul, să-şi şteargă transpiraţia, să plângă de bucurie.
Când lui X nu-i convine ce spune Y, el nu reacţionează doar prin
cuvinte (uneori, nici nu se manifestă prin vorbire): poate să „strângă din
buze”, să scrâşnească din dinţi, să dea din cap dezaprobator, să se
încrunte, să respire sacadat, să pufnească, să-şi plesnească palmele (una
de cealaltă, sau ambele – de coapse), să facă gesturi necontrolate cu
mâinile, să se scarpine (în semn de nervozitate).

Există o mimică potrivită pentru fiecare tip de
manifestare. Însă de unde ştim ce e accesibil, ce e voie, ce se
poate şi ce se aşteaptă de la noi? Nimic mai simplu: există
manuale. Specialiştii ne învaţă cum să reacţionăm, dar
depinde de noi să îmbinăm utilul cu plăcutul. Altfel, ne-am
comporta nepotrivit – ceea ce ar echivala cu a ne duce la operă
cu încălţări pentru plajă. Ne referim, de fapt, la manierele de
comportament netolerate: întreruperea unei discuţii la care nu
iei parte; lauda exagerată a meritelor personale, „dublată” de o
gestică explicativă deranjantă; „scăpările” de impoliteţe.

Manifestările non-verbale ale indivizilor sugerează idei şi atitudini. Ele nu
marchează o comunicare explicită, ci una implicită, care trebuie sesizată.
Iată câteva exemple ilustrative în acest sens:
- interesul real pentru o problemă este regăsit
în pupilele dilatate; dimpotrivă, lipsa
interesului se „citeşte” în pupilele micşorate;
- bucuria reîntâlnirii cu cineva transpare din
„fluturarea” mâinilor, în semn de salut
(„dublată” de zâmbet);
- satisfacţia este vizibilă prin gestul de frecare
a palmelor una de alta;
- agresivitatea sau supărarea sunt denotate
de strângerea pumnilor;
- aroganţa apare ca „mesaj” al „privirii de sus”
a interlocutorului;
- culpabilizarea este reflectată de evitarea
privirii interlocutorului;
- teama sau nervozitatea au ca efecte
transpiraţia şi / sau fumatul.
148
Gesturile reflectă stări, sentimente şi amănunte care nu
reies întotdeauna din vorbe
3
. Remarcabilă este, din acest
punct de vedere, prestaţia artiştilor (în special a actorilor de la
companiile teatrale care promovează mimica
4
).

În cazul fiecărui om, ochii, fizionomia şi
membrele „vorbesc” fără voce:
Privirea directă sugerează o persoană onestă,
cea ocolitoare – un individ „ascuns” sau parşiv,
în timp ce ochii plecaţi sunt simbol fie al
timidităţii, fie al umilinţei.
Faţa cuiva care se strâmbă emană
disconfort, nemulţumire sau teamă.
Dimpotrivă, fizionomia zâmbitoare
nominalizează bucurie sau aprobare.
Statura dreaptă arată siguranţă, cea aplecată
reflectă o stare defensivă, iar cea rezemată
(sprijinită) – indolenţă.

Să ne oprim asupra comunicării atitudinale care
marchează „limbajul” trupului în cele mai cunoscute contexte:
• Mâna întinsă în semn de salut nu trebuie să fie
transpirată.
• Întâlnirea unei cunoştinţe lasă o impresie bună, dacă
e însoţită de o figură deschisă, eventual bine-dispusă
şi zâmbitoare.
• Respectul pentru un vorbitor va fi cu atât mai mare,
cu cât acesta se prezintă conform uzanţelor, adoptă o
poziţie dreaptă, priveşte deschis auditoriul şi nu face
exces de mimică.
• Muşcatul buzelor, baterea tactului (cu mâna sau cu
piciorul) şi oftatul prea des sunt în defavoarea celui
care le practică sau „îi scapă”.
• Respiraţia precipitată este semn de enervare (de
pierdere a stăpânirii de sine) şi, ca urmare, trebuie
controlată.

3
Pentru detalii, recomandăm lucrarea: Ştefan Prutianu, Manual de
comunicare şi negociere în afaceri, vol. I, Comunicarea, Ed. Polirom, Iaşi,
2000, pp. 238-252.
4
În România, una din cele mai reuşite trupe de asemenea factură este cea
a „Teatrului Masca”. Genial este, de asemenea, cuplul de mimi format de
actorul Dan Puric şi soţia lui.
149










Consultanţii de imagine au roluri bine stabilite peste tot
în lume. Ei ne învaţă nu doar cum să apărem în public, ci şi
cum să ne controlăm gesturile. Tot ei ne induc un anumit
mod de reacţie
5
, în funcţie de evenimentul la care participăm,
de relevanţa întâlnirii pe care o onorăm, de personalităţile
care ne vor fi oaspeţi sau de ţara pe care o vizităm.

Iată câteva gesturi semnificative, agreate sau nu în
două din cele mai cunoscute ţări asiatice
6
:
¬ China: Nu îmbrăţişa, nu săruta şi nu mângâia
un chinez, fiindcă lor nu le plac contactele fizice
cu străinii. Trebuie să bei ceaiul care ţi se oferă, în
semn de respect şi de acceptare a tradiţiilor locale.
¬ Japonia: Salutul tip plecăciune este mult mai
apreciat decât strânsul mâinii. Reverenţa
respectivă este cu atât mai profundă, cu cât
persoana căreia îi este adresată este mai
importantă.

Când aducem în discuţie limbajul non-verbal, facem
apel şi la elemente de proxemică, vizând distanţa fizică dintre
emiţător şi receptor
7
. Este vorba, de fapt, de nevoia de spaţiu
personal a individului care comunică, în raport cu auditoriul:
pe de o parte, omul nu trebuie să fie „sufocat” de apropierea
prea mare de cei care-i ascultă mesajul; pe de altă parte, însă,
distanţarea accentuează rigiditatea în relaţia vorbitor – public,
îngreunând comunicarea.

5
Pentru detalii, recomandăm subcapitolul Comunicarea şi eticheta.
6
Letitia Baldrige, Codul manierelor în afaceri, ed. a II-a, A.S.E. World
Enterprises, Ed. Business Tech International, Bucureşti, f.a., pp. 163-164
şi p. 166.
7
Am operat deja cu unele contexte ale proxemicii în subcapitolul
Comunicarea formală şi comunicarea informală.
Mişcarea unor componente ale trupului sugerează mereu câte
ceva. Vom lua, pentru exemplificare, doar cazul mâinilor: Braţele
adunate spre piept arată teama sau frustrarea; mâna dusă spre
inimă demonstrează sinceritatea; „bătutul palmei” indică
acceptarea unei înţelegeri; mişcarea arătătorului în direcţia faţă-
spate, la nivelul pieptului, simbolizează reproşul pentru o faptă;
ridicarea mâinilor în dreptul toracelui, cu palmele spre o altă
persoană, denotă capitularea; bătaia din palme corespunde
aprobării unui comportament sau bucuriei.
150
Ne referim la „amănunte” deloc de neglijat, cum
sunt:
- spaţiul dintre uşa unui birou şi masa de lucru a
directorului;
- tipul scaunului managerului (inclusiv înălţimea
sa) şi poziţionarea lui în încăpere;
- aşezarea în raport cu luminozitatea oferită de
eventualele ferestre ale biroului;
- locul destinat oaspeţilor.
Există diferenţe semnificative între
distanţa fizică impusă de următoarele
ipostaze: convorbirea dintre doi prieteni;
şedinţa unui Consiliu de Administraţie;
discursul public. Primul caz presupune o
distanţă mică între interlocutori (până la
0,5 metri), implicând discreţie şi chiar
intimitate. A doua situaţie corespunde
unei distanţe de cca 1-1,5 metri, după
dimensiunile mesei la care stau invitaţii.
Cel de-al treilea caz impune adresarea de
la o tribună, către un public relativ
numeros (aflat la o distanţă de minim 2
metri de vorbitor).

Ce spun oamenii diferă de ceea ce gândesc sau de ceea
ce exprimă, fie prin privire, fie prin mimică. În problema
anumitor gesturi trebuie, însă, manifestată grijă sporită: este
vorba despre evitarea eventualelor interpretări sau confuzii,
care pot apărea fie din obişnuinţă, fie din neatenţie. De ce?
Pentru că unele din mişcările cele mai simple pot echivala cu
înţelesuri uneori incredibile, alteori comice, false sau chiar
jignitoare
8
.

Gestul „O.K.” este frecvent şi foarte cunoscut în toată
lumea (deşi e tipic american). El presupune atingerea
degetului mare cu arătătorul aceleiaşi mâini, în ideea
obţinerii unui cerc format de ambele degete. Totuşi,
să nu uităm că mişcarea înseamnă – fără nici o
explicaţie suplimentară – atât „bine”, cât şi „zero” sau
„nimic”. Mai mult: în Grecia, gestul respectiv
semnifică o obscenitate şi, bineînţeles, trebuie evitat.
Întrebare: Ce percepe receptorul, dacă este lăsat să priceapă ce vrea din
„simplul” gest menţionat (mai ales că nu întotdeauna, contextul este clar)?


8
Pentru detalii, recomandăm lucrarea: Allan Pease, Limbajul trupului, Ed.
Polimark, Bucureşti, 2002.
`
151















































Alte situaţii cu posibil dublu înţeles:
☺ Când o persoană îşi sprijină bărbia cu mâna, în timp ce
interlocutorul vorbeşte, probabil este atentă, făcându-şi anumite
calcule. Dacă nu există alte precizări în acest sens, gestul respectiv,
altfel banal, poate arăta indiferenţă sau plictiseală în raport cu
vorbitorul. La o concluzie similară (deşi mult mai direct) se ajunge
când auditoriul cască sau ţine ochii închişi, răsfoieşte un pliant sau
devine brusc preocupat de luciul propriilor pantofi.
☺ O „poză” distinctivă este aşezarea doamnelor, picior peste picior, ca
într-o prezentare de modă. Ea poate fi considerată ceea ce este (un
reper al preocupării pentru detalii), sau poate părea ceva artificial,
studiat şi, deci, fals (în intenţia de a-i intimida pe cei prezenţi şi de a-i
distrage de la scopul lor declarat).
☺ Când cineva îşi ţine mâna pe o masă şi îşi reazemă capul pe dosul
palmei, este semn că a obosit sau că se plictiseşte (ambele concluzii
trebuie să dea de gândit organizatorilor / vorbitorilor).
☺ Tremuratul buzelor este o manifestare tipică de spasmofilie sau
poate reliefa instabilitatea psihică a unei persoane (din cauza emoţiilor
sau suprasolicitării).
☺ Formarea şi adâncirea ridurilor de pe frunte este sugestivă pentru
mirare; totuşi, nu e suficient pentru ca analistul / observatorul să
decidă dacă uimirea e pozitiv-laudativă („Bravo lui, nu m-aş fi gândit
la aşa ceva!”) sau negativă („Oare ce-o fi vrând să demonstreze cu
asta?”).
☺ Mâinile ridicate, cu palmele aşezate pe ceafă sau deasupra capului,
arată fie oboseala, fie impacientarea sau exasperarea.
☺ Păstrarea unei reacţii neschimbate pe faţă, mai mult de un minut,
maschează fie interesul extrem pentru tematica dezbătută (care îl
captivează pe individ şi-l face să se refugieze „în sine”, creând scenarii
de tipul „va urma”), fie neatenţia faţă de subiectul tratat (respectiv
faptul că personajul în cauză are probleme mai presante decât
discuţia prezentă, la care este, de fapt, „absent”).
☺ Când cineva clipeşte dintr-un ochi, poate fi semn de răceală
(curent); totuşi, frecvent, individul este „taxat” – conform conjuncturii
– în „şmecher” sau lipsit de educaţie.
☺ Dacă o persoană spune „da”, însă mişcările capului său sunt
stânga-dreapta, confuzia e certă: receptorul este „distrat”, iar
emitentul nu pricepe nimic din cele două „răspunsuri” amalgamate.
Dar e viabilă şi explicaţia potrivit căreia „da”-ul rostit e uimirea
mecanică la auzul unei veşti, iar mişcarea capului („nu”-ul) e
manifestarea neîncrederii sau dezaprobării. Exemplu: X către Y: „Ai
mai pomenit asemenea orori?” Y către X: „Într-adevăr!” (arătând „nu”,
în sensul sintagmei „Într-adevăr, aşa ceva nu se poate! E oribil!”
152
În raport cu exemplele anterioare, precizăm că a
constata manifestările, semnalele sau ticurile persoanelor cu
care comunicăm este un talent al observatorilor cu atenţie
distributivă
9
şi al psihologilor. Pentru cei neavizaţi, mimica
interlocutorului poate fi o capcană şi în acelaşi timp o
continuă sursă de neînţelegeri şi conflicte.

Limbajul trupului este o modalitate de comunicare la
îndemâna tuturor (e adevărat, cu particularităţi legate
de repere cultural-educaţionale, vârstă, sex, religie,
convingeri, imitaţie ş.a.). Totuşi, deşi exprimă
sentimente, expresii, stări şi atitudini reale, limbajul
trupului nu e mereu posibil de descifrat, rămânând –
uneori – „confuz şi nesigur”
10
.

2. „Limbajul” paraverbal
11
are în vedere elementele
ajutătoare vocabularului propriu-zis
12
: vocea („amprenta
vocală”) şi volumul ei, intonaţia, rezonanţa vorbelor, modul de
rostire (inclusiv pauzele dintre cuvinte şi bâlbâielile), accentul,
viteza vorbirii, ritmul şi tonul folosit.

Oamenii emoţionaţi fie vorbesc mai repede, fie
amuţesc; dacă sunt apatici, de-abia spun câteva cuvinte.
O veste bună este anunţată de multe ori cu voce tare,
exprimând bucuria; o veste proastă „beneficiază” de glas
coborât. De exemplu: încercând să-şi exprime cele mai
puternice stări de spirit (fericire / mânie), omul foloseşte
o voce excesiv de ascuţită sau de gravă (chiar gâtuită).

9
Amintim aici şi talentul celor care studiază chiromanţia, ocupându-se cu
interpretarea formelor şi semnelor din palma umană. Formă aparte de
comunicare, chiromanţia are origini în vechile civilizaţii (egipteană, indiană,
chineză). Ea „priveşte” mâna stângă drept simbol al subconştientului
(calităţi potenţiale), iar pe cea dreaptă ca sursă a dezvoltării acestor calităţi.
Oferim doar două exemple: Mâna „utilă” are o palmă de tip pătrat, cu
degete relativ scurte – şi corespunde persoanelor cu abilităţi practice
(meticuloase, logice, dar fără fantezie şi intuiţie). Mâna „artistică” are
degete lungi şi-i caracterizează pe indivizii cu calităţi creative, dar lipsiţi de
stabilitate afectivă şi de încredere în sine. [Notăm – cu titlu de informaţie –
şi existenţa altor tipuri de mâini: „filosofice”, „psihice” ş.a.].
10
Ştefan Prutianu, op. cit., vol. I, Comunicarea, ed. cit., p. 238.
11
În mod frecvent, acest aspect este tratat complementar comunicării
orale. Totuşi, noi am optat pentru a prezenta limbajul paraverbal ca
atitudine / expresie – şi nu ca extensie a oralităţii.
12
Pentru detalii şi completări, recomandăm lucrarea: Ştefan Prutianu, op.
cit., vol. I, Comunicarea, ed. cit., pp. 162-169.


153
Vorbele rostite pe un ton autoritar imprimă
personalitate; în schimb, cele spuse „fără vlagă” arată că
persoana care uzează de tonalitatea respectivă este dominată.
De altfel, tonul este unul dintre elementele care diferenţiază
indivizii sensibili şi educaţi, de cei „primitivi” sau vulgari: dacă
primii utilizează de obicei o vibraţie vocală normală, ceilalţi
uzează de modulaţia agresiv-înaltă a vocii.












Pronunţia şi exactitatea rostirii sunt extrem de
importante în „punctarea” limbajului propriu-zis, deoarece fac
apel la maniera de articulare a cuvintelor. Ele evidenţiază
stăpânirea – de către vorbitor – a subiectului discuţiei,
ridicând sau micşorând (după caz) forţa de convingere a celui
ce comunică.
De altfel, în scopul maximizării impactului unui mesaj
asupra auditoriului pot fi utilizate şi alte mijloace: tehnica
pauzelor intenţionate, care evidenţiază anumite aspecte ale
vorbirii; tehnica ritmului de rostire, lent sau alert, banal sau
ceremonios; tehnica accentuării, atât în cazul cuvintelor, cât şi
în cel al silabelor; tehnica sunetelor adiacente, de tipul
ţipetelor, oftaturilor, şoaptelor ş.a.

× Uneori se întâmplă, însă, ca mesajul
verbal să fie contrazis de cel paraverbal.
× În alţi termeni, admitem că se întâmplă
să spunem ceva, iar înţelesul expresiei sau
al frazei să fie cu totul altul. Motivul îl
reprezintă fie „dresul” semnificativ al vocii,
fie râsul sau chiar rânjetul care mai „scapă”
alături de o afirmaţie serioasă, fie poticnelile
de exprimare (care pot chiar să anuleze
sensul cuvintelor).

Tonul „părintesc” denotă siguranţă şi calm.
Cel „plângăcios” este neconvingător,
inspirând slăbiciune.
Poezia de dragoste necesită o anumită intonaţie
(caldă, apropiată de cititor / ascultător); balada sau
poemul au nevoie de cu totul alte tonalităţi şi
inflexiuni ale vocii.
154
3. „Limbajul” acţiunilor şi deciziilor are ca punct de
plecare aprobarea şi respectul, respectiv antipatia şi deziluzia
– create în mintea cuiva, ca efect al aplicării unei hotărâri a
altcuiva. În oricare din cazurile menţionate, „când atitudinea
noastră e corectă, capacităţile noastre ating un maxim de
eficienţă, iar rezultatele bune nu se lasă aşteptate”
13
.
Să luăm un exemplu: Dacă într-o companie lipseşte
comunicarea interpersonală sau ea este întreruptă la un
anumit nivel, pot lua naştere neînţelegeri şi chiar conflicte. În
plus, contează exemplul conducerii: dacă „şeful” este
competent, dacă nu favorizează anumiţi subordonaţi, dacă
este principial şi corect, dacă deciziile lui sunt răsplătite prin
îmbunătăţirea rezultatelor organizaţiei, atunci angajaţii
suportă mai uşor măsurile impuse de el (chiar dacă nu le
aprobă întotdeauna).











4. „Limbajul” ambiental se referă la mediul în care se
desfăşoară munca, acţiunile, odihna şi relaxarea (ne referim la
amplasare, trăsături, personalizare). El abordează tipul şi
structura mobilierului, bibliotecii, plantelor, obiectelor de uz
curent, dotărilor tehnice – şi vizează două scopuri: pe de o
parte, corelaţia dintre toate acestea şi necesităţile
conjuncturale; pe de altă parte, incidenţa ambientului asupra
individului care-l umanizează. Un rol deosebit în acest context
îl are echilibrul dintre locul destinat unei anumite activităţi şi
personalitatea celui care-l ocupă.



13
David J. Schwartz, Puterea magică a gândului, trad. rom., Ed. Curtea
Veche, Bucureşti, 2000, p. 151.
În cadrul firmei, hotărârile nu sunt
întotdeauna colective (nici nu este nevoie,
mereu, de un cumul de factori abilitaţi să ia
o hotărâre). Dar, în cazurile importante,
este nevoie de discuţie şi acord (uneori,
chiar de unanimitate), pentru ca urmările
unui comunicat sau ale unei decizii să fie
asumate de întreaga echipă managerială.

155
Iată câteva exemple ale comunicării prin
„limbaj” ambiental în propria locuinţă:
O persoană cu spirit educat, adeptă a
spaţiilor largi, se va înconjura de diverse
forme de artă – tablouri, cărţi, muzică –
şi va avea nevoie de mai puţin mobilier.
Un tânăr va prefera, probabil, un
mediu de viaţă modern, rafturi din
materiale uşoare, în structuri suspendate
şi interschimbabile.
O femeie va avea nevoie de multe
dulapuri (evident, cu numeroase sertare)
şi oglinzi.

Amplasarea unei locuinţe, modul în care arată
apartamentul, casa de vacanţă sau biroul cuiva, precum şi
atmosfera pe care ele o degajă, toate „spun” multe lucruri
despre proprietar / utilizator. Fiecare om decide dacă doreşte
pereţi zugrăviţi sau tapetaţi, ce culoare vor avea încăperile şi
care este tipul preferat / necesar de mobilier – sau, dacă e
cazul, de aceste probleme se ocupă o firmă specializată în
decoraţiuni.




„Biroul din Washington la care stăm, eu şi invitaţii mei, a fost conceput de
experţii CNN din Atlanta. Are scopul de a crea sentimentul de confort şi
intimitate. Şi chiar îl creează. (...). Observaţi că nu avem nici o masă cu
flori. Nu avem nici tablouri copleşitoare sau imagini din Washington.
Avem doar un birou şi o hartă pe peretele din spatele invitaţilor.
Decorul funcţionează perfect, sugerând larga arie de informaţii,
exact ce face CNN, şi lucrul pentru care agenţia e renumită.”
Sunt mărturisiri ale celebrului realizator al show-ului Larry King Live
14
.


Aspectele de „limbaj” ambiental sunt sugestive doar în
măsura în care există un observator care să le constate şi să
le analizeze. Să luăm câteva exemple din lumea afacerilor. Ele
nu sunt la fel de relevante pentru toţi, dar le constatăm foarte
frecvent, deoarece facilitează sau îngreunează comunicarea:

14
Larry King, Bill Gilbert, Secretele comunicării. Cum să comunici cu oricine,
oricând şi oriunde., Ed. Amaltea, Bucureşti, 2002, p. 43.
156
a) Mulţi oameni sunt impresionaţi de dimensiunile unei
„zone de lucru” dintr-o companie. Se pare că, în cele mai
multe cazuri, pe măsură ce biroul în care-şi desfăşoară
activitatea o persoană este mai extins, acel individ este mai
bine situat pe scara ierarhică. De asemenea, cu cât sunt mai
puţini lucrători într-un birou, cu atât situaţia lor e mai
invidiată.

În numeroase cazuri (profesionale
sau personale), prezenţa unor
colegi sau amici, care asistă la o
discuţie privată sau se „găsesc”
întâmplător în zonă, este
defavorabilă comunicării: pe de o
parte din punctul de vedere al
discreţiei, pe de altă parte din
perspectiva neplăcută a
întreruperii convorbirii.

b) Faptul că pe o masă din încăperea de lucru sunt zeci
de hârtii, teancuri de dosare şi o mulţime de ustensile de scris
denotă că omul este teribil de ocupat şi că poate nu e
momentul să fie deranjat.

Uneori, însă, cazul poate fi explicat
şi prin „raţionamentul invers”,
astfel: tocmai pentru a fi lăsată în
pace sau pentru a evita o problemă
sensibilă (a cărei rezolvare vrea s-o
amâne), o anumită persoană poate
genera aşa-numita dezordine
„creatoare”. În acest fel, ea arată sau
simulează numeroasele sale
preocupări, care nu-i lasă timp
pentru nimic altceva.

c) Aşezarea mesei de lucru faţă de scaunele destinate
subordonaţilor, colegilor sau altor categorii de persoane care
intră în birou, poate părea un detaliu
15
, dar este o formă de
respect şi de educaţie. Prin prisma comunicării, ea reprezintă
un aspect demn de luat în seamă.

15
Este vorba despre un alt context al proxemicii. După cum se observă,
revenim la acest concept, fără, însă, a dubla informaţiile anterioare despre
subiectul în cauză.
157
· Pe măsură ce spaţiul liber dintre doi
oameni de afaceri – care discută – e mai
mic (fără a cădea în extrema cealaltă!),
interlocutorii sunt mai relaxaţi.
· Şi inversa este, însă, valabilă: cel care-şi
primeşte oaspeţii, invitându-i să se aşeze
pe un scaun situat la distanţă relativ
mare de masa lui de lucru, îi
îndepărtează „din start” sau îi priveşte
„cu multă răceală”.

d) Mobilierul trebuie să se potrivească în „peisajul” de
lucru. Sunt indivizi care agreează un stil anume în privinţa
lui, după cum sunt alţii (cei mai mulţi) pentru care
„amănuntul” respectiv nu contează. În cazul ultimei categorii
precizate, fie are importanţă „cea mai bună ofertă” (ca preţ,
desigur), fie mobilierul se achiziţionează la comandă, pe
considerente de „acoperire la maxim a spaţiului”.

Oricât ar părea de ciudat, deseori sunt
„judecate” până şi canapelele din biroul unui
manager. „Sunt un simbol al rafinamentului în
afaceri!”, explică adepţii bunului-gust. „Iată
unde sunt banii noştri!”, exclamă, cu năduf,
angajaţii rău-voitori. În fond, e posibil ca
adevărul să fie pe cât de simplu, pe atât de
incredibil: până la urmă, canapelele amintite
sunt simple dotări, care facilitează o discuţie
degajată sau care conferă momente de relaxare
după o zi grea de muncă.

5. „Limbajul” culorilor ajută de multe ori la stabilirea
stării de spirit a purtătorului lor, a desfăşurării unei discuţii
sau a transmiţătorului unor informaţii. În plus, trebuie
cunoscut că în mediul înconjurător, culorile calde favorizează
comunicarea, iar cele reci o îngreunează. Iată câteva exemple
generice: albastrul conferă o autoritate „distanţată”; roşul
ridică tonusul muscular, imprimând vivacitate şi energie;
albul dă senzaţia de oboseală, dacă e folosit pe suprafeţe mari;
verdele linişteşte, mai ales dacă e în tonuri deschise; galbenul
exprimă spontaneitate, oferind luminozitate şi intimitate;
portocaliul este un stimulator emotiv. În majoritatea cazurilor,
ambianţa cromatică a unui spaţiu nu este dată neapărat de
158
lumina directă, care trece prin ferestre, ci de cea transmisă /
reflectată de suprafeţele colorate
16
.

Culorile sunt legate de evenimentele vieţii noastre şi de relaţia dintre
acestea şi declanşarea / dispariţia stres-ului
17
.
e Sala în care-şi desfăşoară şedinţele Consiliul de
Administraţie al unei firme trebuie să fie
reprezentativă, să aibă geamuri mari şi să fie
zugrăvită în nuanţe liniştitoare. Deşi se distanţează
printr-un anumit grad de oficialitate, dat de scopul
pe care-l are, e bine ca ea să nu fie nici excesiv de
austeră, dar nici ostentativă.
e Este indicat ca în camera unui copil să
predomine nuanţele vii, pastelate – şi nu tonuri de
brun, bleumarin sau negru.

Istoria fiecărui popor, tradiţia naţională sau a familiei,
educaţia individuală, intuiţia, temperamentul, dar şi factori
precum religia, respectiv cultura organizaţională, sunt tot
atâtea elemente care pot delimita rolul culorilor în viaţa celor
care le abordează.

În sezonul rece, ţinuta oamenilor de afaceri de gen
masculin este tributară costumelor în culori închise (negru, gri,
bleumarin), iar vara, celor din materiale lejere şi în culori deschise (gri
deschis, bej). Cea care înviorează această îmbrăcăminte poate fi cravata (în
mai puţine cazuri, cămaşa).
În multe ţări ale lumii, doliul este simbolizat şi purtat
prin apelul la negru. În alte zone sau în familii altfel educate, albul şi / sau
violetul reprezintă durerea pierderii pe cineva drag. Sunt, însă, cazuri în
care culoarea nu este un simbol al vieţii şi al morţii. Pentru cei care au
această credinţă, doliul este în suflet şi răzbate doar prin atitudinea şi /
sau tăcerea celui afectat.

16
Pavel Mureşan, Culoarea în viaţa noastră, Ed. Ceres, Bucureşti, 1987,
pp. 43-44.
17
Rev. Science et vie n
o
748 / janvier 1980, apud Pavel Mureşan, op. cit.,
pp. 276-277.
159
III.8. Comunicarea şi eticheta

Eticheta relevă ansamblul normelor (rigorilor) de
conduită şi politeţe necesare în viaţa de zi cu zi sau la ocazii,
în diverse sfere de activitate. Ele sunt stabilite de aşa-
numitele coduri comportamentale ale fiecărei ţări / profesii.

Între domeniile care aplică în mod constant
eticheta se remarcă diplomaţia, sfera
demnităţilor publice (întâlniri reprezentative,
„la nivel înalt”) şi cea a marilor afaceri.

Normele de etichetă nu sunt unitare. Elementele care le
disting de la ţară la ţară – deloc puţine – sunt remarcate de
ochiul avizat şi interesat al celui care se ocupă de respectivul
„sector”. Amintim doar că la Curţile regale, eticheta era (şi mai
este, chiar şi în mileniul al treilea) foarte strictă.
Nici în domeniul afacerilor nu se poate vorbi de
uniformitate, ba din contră: uneori se înregistrează asimetrii
care pot duce la adevărate conflicte. În principiu, există norme
integrate fiecărei culturi naţionale şi profesionale:
• Limba de comunicare se stabileşte de comun acord, de
către toţi cei implicaţi.

În cele mai multe cazuri se acceptă dialogul în limba
engleză, dar există şi excepţii: termeni latineşti, expresii
franţuzeşti ş.a.

• Punctualitatea e o virtute, deşi unii o consideră un
obstacol ritual şi obositor pentru comunicare.

Popoarele arabe recunosc valoarea / rangul unor invitaţi şi
prin acceptarea unei anumite întârzieri la o manifestare.

• Relaţiile angajaţilor cu managerii ţin nu doar de
oferirea / primirea unui salariu, ci şi de respect.

Un exemplu este armonia „Wa” din firmele japoneze. Ea
poate fi tulburată de elemente de neînţeles pentru cei de altă
origine (cum ar fi autoritatea impusă de un străin, care nu
percepe atitudinea japoneză asupra vieţii şi a muncii)
1
.

1
Simona Mirela Miculescu, Relaţii publice internaţionale în contextul
globalizării, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2001, p. 91.
160
• Segregarea (rasială, religioasă, sexuală sau de altă
natură) este un obstacol puternic în calea comunicării.

Unele medii de afaceri sunt mai puţin permisive (ele se
autointitulează elitiste), în timp ce altele nu impun nici o
barieră. Exemple: În unele ţări, femeilor nu le este permisă
conducerea unor negocieri. În alte state, soţiile demnitarilor
nu sunt invitate la evenimente, fie pentru că i-ar „deranja”
pe bărbaţi, fie pentru că – se spune – s-ar plictisi.

• Există practici sau comportamente care incomodează
uneori partenerii de dialog, dar ele trebuie acceptate în
virtutea etichetei.

În unele ţări asiatice, specialistul în Feng Shui este nelipsit
în preajma întrunirilor importante (şi chiar în timpul
acestora), pentru a asigura climatul pozitiv al întâlnirii
2
.

• Persoanele exagerat de expansive sau, dimpotrivă, cele
taciturne, sunt fie „ocolite”, fie blamate.

Există oameni plini de vervă şi de umor, care sunt priviţi
extrem de critic în medii foarte stilate. În alte cazuri, cei
morocănoşi sau prea tăcuţi sunt acuzaţi că fac opinie
separată.

• Comportamentul de afaceri poate avea înţelesuri
complet diferite de la o cultură la alta, aşa încât preluarea
unor reguli ca universal valabile este o eroare sau o gafă.

Unele culturi europene resping vehement ideea „cadourilor
de afaceri”, de teama interpretării lor ca „mită”. La popoarele
arabe, însă, darurile sunt semn de bun augur pentru o
afacere.
Când le este prezentată o propunere / un contract, asiaticii
păstrează uneori câteva momente de linişte. Nu înseamnă
că resping ideea (cum ar putea crede partenerii, simţindu-se
jigniţi), ci au un mod şi un timp de reacţie diferit.
În cazul reîntâlnirii unor vechi cunoscuţi de afaceri
europeni sau americani, „efuziunile” de tipul îmbrăţişărilor
sunt relativ comune; pentru asiatici, însă, ele sunt de
neconceput.


2
Idem op. cit., p. 93.
161
• În corespondenţa oficială, eticheta scrisului este
obligatorie.

În fiecare caz contează tonul (pozitiv / negativ), modul şi
gradul de detaliere a ideilor, formulele de politeţe, precum şi
caracterul „secret” sau „personal” al documentelor
3
.

Eticheta înseamnă grijă pentru propria persoană sau
pentru imaginea unui grup social / a unei companii. De altfel,
„manierele sunt cheia bunelor relaţii”: ele marchează
modalitatea în care oamenii se comportă unii faţă de ceilalţi,
„indiferent dacă se află într-o mină sau într-un cabinet cu
lambriuri de mahon”
4
. Pentru cazuri deosebite (dineuri
oficiale, manifestări internaţionale de amploare), prezenţa
maestrului de ceremonii şi a firmelor specializate este
obligatorie. În situaţii relativ obişnuite (întruniri, cine de
afaceri), chiar dacă nu se apelează la echipe de profesionişti,
trebuie cunoscut şi aplicat ABC-ul normelor de comportament
în public.










Caruselul etichetei obligă la asumarea unor
comportamente care, pentru unii oameni, nu sunt în
consonanţă cu propria personalitate. De aceea: nu oricine este
destinat diplomaţiei (chiar dacă are studii de specialitate), nu
oricine poate fi un bun negociator (chiar dacă-şi doreşte), după
cum nu oricine acceptă că interesul instituţiei pe care-o
reprezintă este mai important decât cel personal. În plus, o
calitate folosită prea des se transformă în slăbiciune...

3
Ştefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol. I,
Comunicarea, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 158.
4
Letitia Baldrige, Codul manierelor în afaceri, trad. rom., ed. a II-a, A.S.E.
World Enterprises, Ed. Business Tech International, Bucureşti, f.a., p. 19.
Poate mai mult decât în alte sfere ale vieţii cotidiene, eticheta
este importantă în comunicarea de afaceri.
De exemplu, o secretară trebuie să transmită informaţii cu
privire la: data şi locul desfăşurării unei reuniuni; ordinea de
zi; rapoartele care trebuie parcurse până la şedinţă. Tot ea are
de luat notiţe asupra întâlnirii respective, comunicând apoi
rezoluţia din partea executivului.

162
Oamenii inteligenţi fie consimt, fie
ripostează argumentat.
Rebelii consideră că acceptarea fără
ripostă înseamnă capitulare; aşadar, îşi
susţin propriile idei, până la epuizare.
Rebelii fără cauză nu comunică.
Cei care cedează fără luptă se umilesc.
„Umilinţa este un hotar impus: în locul unei
limite pe care pot să mi-o dau din interior,
primesc, fără să consimt, una din afara mea;
în loc să mă hotărăsc, deşi aş putea să o fac,
sunt hotărât.”
5


Un prim pas reuşit într-o întâlnire (eventual de afaceri)
este modalitatea de a face prezentările. Eticheta cere
„amănunte” de tipul următor:
Tânărul este prezentat celor mai vârstnici.
O persoană neoficială este prezentată oficialităţilor.
Angajatul este prezentat superiorului (şefului).
Tinerii aşteaptă să le fi indicat locul în care se pot
aşeza (şi trebuie să facă acest lucru abia după ce
vârstnicii şi-au ocupat scaunele indicate de protocol,
fie într-o încăpere, fie într-un autoturism).
Strângerea de mână corectă este fermă, dar nu dură.
Ea este recomandată atunci când faci cunoştinţă cu
o persoană, când te reîntâlneşti cu un amic / coleg,
când părăseşti o încăpere, luându-ţi rămas-bun de la
cei cu care ai discutat.

Când eşti prezentat cuiva, ai de realizat câteva
„etape” importante:
- dacă eşti aşezat, te ridici;
- faci un pas înainte;
- dai mâna cu respectivul;
- îţi rosteşti numele, încercând să-l reţii pe al
celeilalte persoane;
- relaxat (eventual zâmbind), rosteşti o formulă de
politeţe de tipul „Îmi pare bine să vă cunosc”,
„Abia aşteptam să vă întâlnesc” sau chiar
„Încântat. Am auzit multe lucruri frumoase
despre dumneavoastră”.


5
Gabriel Liiceanu, Despre limită, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 19.
163
Eticheta la manifestări care mizează pe o stare de spirit
pozitivă este – şi ea – conformă scopului respectiv. De
exemplu, când este lansată o invitaţie la un eveniment, ea
trebuie formulată astfel: „Dl. X vă solicită prezenţa la...”; „Am
fi bucuroşi să fiţi alături de noi la...”. De asemenea, e necesară
precizarea unor elemente cum sunt: scopul invitaţiei (prânz,
cină, aniversare, inaugurare ş.a.), data, ora şi locul de
desfăşurare, ţinuta necesară (de gală sau nu); instrucţiunile
aferente (valabilitatea pentru una sau mai multe persoane,
detalii privind modul de primire a invitaţilor, accesul în
clădire, opţiunile de transport la întoarcere ş.a.).











Încadrăm în acelaşi domeniu al etichetei şi modalitatea
politicoasă, respectuoasă sau de bun-simţ, prin care are loc
comunicarea unor mesaje negative, de tipul transmiterii unei
veşti proaste (refuzul unui credit, ratarea unui examen,
îmbolnăvirea cuiva apropiat, falimentul unei afaceri, anunţul
unei tragedii ş.a.). Cercetătorii consideră că trebuie aplicată
eticheta şi în asemenea cazuri (mai mult sau mai puţin grave),
deoarece
6
:
a) În general, oamenii au tendinţa de a evita conflictele,
în măsura în care le stă în putinţă. Cei care nu manifestă
această înclinaţie spre discreţie doresc fie să atragă atenţia
asupra lor, fie să provoace neplăceri celorlalţi, cu bună-
ştiinţă.
b) Mulţi indivizi cred că a duce o veste rea înseamnă a-ţi
periclita credibilitatea şi / sau afacerea.

6
După John W. Baird, James B. Stull, Comunicarea în afaceri, Ed.
Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p. 142.
Şcoala de Muzică
Vă fi onorată să participaţi la concertul de absolvire
a promoţiei 2006, din data de 25 iunie a.c., ora 18,00.
Dirijor: Valeriu Stoianov
Invitat special: pianista Iulia Minica,
Marele Premiu la Festivalul Internaţional „George Enescu”.

164
c) Cele mai multe persoane doresc să aibă o imagine
pozitivă, să fie plăcute şi acceptate.
Iată paşii transmiterii unui mesaj negativ
7
:
1. Introducerea prezentării printr-o afirmaţie (formulă
de politeţe) sau printr-un mesaj-tampon;

„Vă mulţumim că aţi participat la concursul organizat de firma
noastră, pentru ocuparea postului de economist.”

2. Prezentarea motivelor luării deciziei şi expunerea
hotărârii;

„Deşi media dvs. a fost foarte bună (8,25 / 10), ea nu s-a ridicat
la nivelul celei pe care a obţinut-o candidatul ales. Ca urmare,
n-aţi fost admis la concurs.”

3. Motivarea receptorului în a fi de acord cu hotărârea
respectivă;

„Numele dvs. a rămas în baza noastră de date. La viitorul
concurs, veţi fi între primii anunţaţi, pentru a vă putea depune
candidatura. Acum aveţi experienţa necesară unei asemenea
confruntări.”

4. Încheierea în manieră pozitivă.

„Sperând într-o viitoare colaborare, vă asigurăm de bunele
noastre intenţii.”














7
„Paşii” respectivi sunt, în principiu, cei propuşi în lucrarea: John W.
Baird, James B. Stull, op. cit., p. 145. Exemplele ne aparţin.
165
III.9. Comunicarea prin imagine proprie

Imagologia reflectă studiul asimilărilor (imaginilor)
formate în conştiinţa unor persoane sau colectivităţi, în
legătură cu alţi subiecţi (indivizi, grupuri sociale, popoare). Ea
vizualizează, din punct de vedere antropologic şi cultural,
diferenţele între ceea ce credem, ceea ce ştim şi ceea ce
verificăm. Ca urmare, vom aborda noţiunea de imagine în
raport cu mai multe „etaje” ale cunoaşterii:
I. Imaginea unei naţiuni este promovată prin relaţiile
publice internaţionale şi, atunci când e nevoie de sprijin
material sau politic, ea este cheia deschiderii multor „uşi”. Să
nu uităm că organismele care alocă diverse fonduri pe plan
mondial se orientează – e adevărat – spre criterii economice şi
politice, dar au în vedere şi portofoliul de încredere de care
dispune o ţară sau alta.

Educaţia (familială, şcolară), lectura, abilităţile
de informare, călătoriile şi conjunctura (contextul)
sunt, fără îndoială, căi directe de percepere a
imaginii unei naţiuni. Cu toate acestea, se pare că
principalii creatori de imagine aparţin zonei mass-
media
1
.
Impactul presei scrise şi audiovizualului este
demn de luat în seamă oriunde în lume, dar nu
înseamnă că mijloacele de comunicare în masă
reflectă întotdeauna imaginea corectă a lucrurilor...

Imagologia (având la bază studiile lui Wilhelm Wundt,
preocupat de psihologia popoarelor) evidenţiază adevărate
portrete-robot ale diferitelor naţiuni, mizând pe cupluri calităţi
– defecte. Ele analizează două perspective:
1. imaginea propriu-zisă a unui popor în optica altora
(„francezi înfumuraţi”, „evrei afacerişti”, „scoţieni zgârciţi”
ş.a.), care, în realitatea concretă, nu reflectă chiar atâtea
temeiuri pe câte „spun” miturile;
2. „jocul” conjunctural al schimbării acestei imagini
(americani criticaţi de europeni şi invers, creştini „încondeiaţi”
de musulmani şi viceversa, negri acuzaţi de albi şi reciproc).

1
Simona Mirela Miculescu, Relaţii publice internaţionale în contextul
globalizării, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2001, p. 90.
166
Să luăm un exemplu: Cum este recepţionată
peste hotare imaginea românilor?
„Tonul elogios sau, după caz, dispreţuitor,
cu care străinii scriu sau vorbesc despre
români e favorizat (uneori chiar condiţionat)
de nivelul şi calitatea datelor / impresiilor
acumulate în împrejurări favorabile sau,
iarăşi după caz, nefavorabile”
2
.
Făcând abstracţie de prejudecăţile străinilor, ei relatează ce văd, aud,
cred, ştiu sau simt prin contactul cu românii. Dar... este vorba şi de
impresii, nu doar de realităţi. Tocmai de aceea, uneori, imaginea românilor
în lume poate fi falsă sau incompletă (din rea-credinţă sau dezinformare).

În contemporaneitate, cât de mult vorbim despre
globalizare şi cât de mult ne interesează universalismul? Cât
anume păstrăm din identitatea naţională şi de ce? Poate că,
din perspectivă deontologică, tindem spre o continuă căutare a
Eu-lui naţional, redescoperindu-l permanent...

„Identitatea naţională presupusă de principiul naţional
este confruntată cu provocarea la două schimbări
majore: ea trebuie să se consacre prin performanţe,
iar aceste performanţe trebuie să fie din cele
recunoscute în cadrul interacţiunii globalizate.”
3


Iată câteva imagini „clasice” în domeniu
4
:
a) Mai întâi, e vorba de imaginea ancestrală
(„arhetipală”) a unui individ / popor despre el însuşi.










2
Vasile Avram, Cum ne văd străinii. Premise pentru un studiu de
imagologie., I. Dificultăţile şi precarităţile imagologiei (I.2. Între elogiu şi
dispreţ), în rev. Cetatea literară nr.1(13) 2004, serie nouă, la adresa:
http://www.cetatea.home.ro/pag014.htm, accesată la data de 18.05.2006.
3
Andrei Marga, Relativismul şi consecinţele sale, Ed. Fundaţiei Studiilor
Europene, Cluj-Napoca, 1998, pp. 131-132.
4
Clasificarea are la bază, în linii mari, studiul lui Dan A. Lăzărescu,
Imagologia – o nouă disciplină socială de graniţă, în rev. Magazin istoric nr.
4 (301), aprilie 1992, p. 56. Exemplele ne aparţin.
„Românul ştie multe suferi, dar nu uită.”
„Românului poţi să-i iei cu de-a sila, dar să-i dai nu.”
„Românul face şi tace.”
(Proverbe româneşti)

167
NOI DESPRE NOI, în filosofie şi literatură:
Gândirea românească a fost „dintotdeauna iubitoare de adevăr şi
neîncrezătoare în capcanele ori exhibiţiile strâmbătăţii şi-n luciul purpurei
mincinoase (...). Poate că sila şi dispreţul traco-elenilor şi daco-românilor
pentru minciună (ori şi pentru formele ei paradigmatice) sunt aspre şi prea
dintr-o bucată; se dovedesc a fi fost însă mult înainte de Freud şi chiar de
Sofocle cale sigură spre viaţă şi lumină.”
5

„Se uită iar la faţa aceea (...). Se gândi la nobleţea pământeană a
neamului nostru.”
6


b) În plan secund, cunoaştem imagini ale altora despre
noi înşine sau ale noastre despre alţii.












NOI DESPRE ALŢII, în filosofie şi literatură:
„Câtă discreţie şi modestie în aceste versuri sigure, ferme, neipocrite
(...), în acest vast câmp de rafinament şi de spovedanie nesulemenită! Asta
ţine, nu mă sfiesc a spune, de caracterul (literar) al autorului, incapabil de
făţării, de trucuri stilistice dintr-acelea ce se vând la preţuri avantajoase pe
mai toate pieţele.”
7

„Laura avea punctul ei de vedere... miop... greşit... dar aşa cum îl avea.
(...) Aşa era cucoana moaşa, cam zbanghie!”
8


c) În fine, ne place să credem într-o imagine (ideală sau
nu) despre noi.






5
Nicolae Steinhardt, Monologul polifonic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991,
pp. 228-229.
6
Hortensia Papadat-Bengescu, Balaurul, Ed. Militară, Bucureşti, 1986, p. 92.
7
Nicolae Steinhardt, op. cit., pp. 102-103.
8
Hortensia Papadat-Bengescu, op. cit., p. 43.
Operele literare şi artele abundă în personaje devenite celebre
prin trăsăturile cu care le-au investit autorii. De multe ori, însă,
ajungem să identificăm personajul cu naţiunea din care face
parte (chiar dacă regula nu poate fi păstrată):
Romeo – junele-prim italian;
Carmen – frumoasa şi focoasa spaniolă;
Păcală – ţăranul român cel hâtru, care face haz de necaz.

Chiar dacă doar englezii sunt lorzi prin origine, majoritatea
bărbaţilor se consideră a fi nişte gentleman-i.
168
NOI DESPRE IDEALUL NOSTRU, în filosofie şi literatură:
„Nu vreau să dramatizez lucrurile (...), dar de ce să mă pretind mai bun
decât sunt?”
9

„Nu-i era frică deloc, nici milă, nici nu se înduioşa. (...) Mila ei era un
scop, nu o simţire.”
10


II. În legătură cu noi înşine ne formulăm o imagine
proprie (subiectivă, în cea mai mare măsură). Avem, însă,
idealuri; ca urmare, le condensăm într-o imagine-ţintă, în care
am vrea să ne regăsim şi pe care ne-am dori s-o confirmăm. În
raport cu ea, ajungem să ne definim concret printr-o imagine
proprie reală, care – la rândul ei, în procesul comunicării –
poate coincide sau nu cu ceea ce alţii cred despre noi.
În procesul comunicării nu analizăm doar persoana
noastră, ci tot ceea ce ne înconjoară. Astfel, reflectăm realitatea
prin percepţii, senzaţii şi reprezentări care fie ordonează, fie
simplifică viaţa. Imaginea despre noi relevă, aşadar, modul în
care suntem percepuţi de noi înşine şi de cei din jurul nostru,
sub formă de obişnuinţe, stereotipii sau chiar clişee.


Conform unor specialişti români, imagologia „vizualizează” repere mintale
simplificate şi concentrate
11
, identificate în personalitatea celor de lângă noi.

Iată exemplul perfect pentru oglindirea unei asemenea idei:
„Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn
fiecărui neam. Pe ţigan l-a învăţat să cânte cu cetera şi neamţului i-a dat
şurubul (...). A chemat pe ungur cu degetul şi i-a ales (...) jucării: Iaca,
dumitale îţi dau botfori şi pinteni şi râşină (...) să fii fudul (...). S-a înfăţişat
şi turcul: Tu (...) să ai putere asupra altora cu sabia. Sârbului i-a pus în
mână sapa. (...) La urmă, au venit şi muntenii ş-au îngenuncheat la
Scaunul Împărăţiei. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă (...). Dragi
îmi sunteţi, dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da
într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru.”
12



9
Fragment din ultima scrisoare a lui N. Steinhardt către prietenul său
V. Bulat, în: Virgil Bulat, Cuvânt înainte la lucrarea lui Nicolae Steinhardt,
Monologul polifonic, ed. cit., p. 13.
10
Hortensia Papadat-Bengescu, op. cit., p. 59.
11
Gheorghe Lascu, Imagologia literară comparată – câteva repere teoretice
şi metodologice, în Caietele Echinox, vol. 2, Universitatea „Babeş-Bolyai”
Cluj-Napoca, Fundaţia Culturală Echinox, Centrul de cercetare a
imaginarului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 78.
12
Mihail Sadoveanu, Baltagul, în vol. Baltagul. Creanga de aur., Ed. Agora,
Bucureşti, 2005, pp. 7-8.
169
„Os homini sublime dedit...” („A dat omului chip
înălţat”)
13
, spunea poetul Ovidiu, relevând diferenţa esenţială
dintre fiinţa umană şi animale. Cu alte cuvinte, în mod
simbolic şi predestinat, soarta omului este aceea de a aspira
cât mai sus, în tendinţa sa spre înalt (în particular, spre
Divinitate). Dar omul nu este, întotdeauna, ceea ce pare sau
ceea ce doreşte. El asociază repere şi imagini despre elemente
pe care le ştie, le crede sau le simte, în dubla lui intenţie: de a
se face cunoscut şi de a comunica.

De unde şi cât ştim despre Noe? Cum a fost
Cleopatra? Ce a realizat Oliver Cromwell? Cum a
rămas în memoria oamenilor Mahatma Gandhi?
Răspunsul tuturor acestor interogaţii este simplu:
aflăm despre personalităţi ale trecutului /
prezentului prin intermediul arhivelor şi muzeelor
sau prin apelul la memorie (relatări, scrieri,
amintiri, documente).

Propria persoană te ajută sau te împiedică să comunici
într-un mod corespunzător. Altfel spus, există fie consonanţă,
fie disonanţă între propriul tău stil („amprenta” personală) şi
maniera în care te prezinţi (ceea ce „afişezi”). Ia naştere,
aşadar, o relaţie între tine, Eu-l tău şi ceilalţi, care priveşte
educaţia, pregătirea profesională, tipul de vestimentaţie
abordat şi accesoriile folosite. E vorba, pe scurt, despre
imaginea reprezentativă a fiecăruia.

În afară de înţelesul ei banal, imaginea are un
caracter psihologic, determinând ceea ce
cunoaştem sub denumirea „imagine de marcă”
14
.
Ştim asta: e valabil în cazul tuturor produselor pe
care le achiziţionăm.
Dar, oare, noi înşine nu ne creăm propria marcă?
Răspunsul este – fără îndoială – pozitiv. Tot ce
creăm, tot ce realizăm, tot ce gândim este opera
mărcii care ne reprezintă. Depinde de noi ce anume
dorim să ne reprezinte...

13
Publius Ovidius Naso, Metamorphoseon libri, apud Beatrice Kiseleff,
Expresii şi citate latineşti traduse şi comentate, Ed. Elis, Bucureşti, 2004,
p. 54.
14
Valentin Stancu, Marcela M. Stoica, Adrian Stoica, Relaţii publice.
Succes şi credibilitate., Ed. Concept Publishing, Bucureşti, 1997, p. 13.
170
Paradoxal, societatea – aprigă militantă a dreptului la
intimitate – caută mereu surse de zvonuri, alimentându-şi
curiozitatea şi setea de nimicuri frivole. Imaginea individuală
devine o pradă uşoară a clevetirii şi intenţiei de a face rău, iar
primii vizaţi sunt cei aflaţi în postura de persoană publică.

În ciuda unei imagini proaste pe care o au
deseori „aleşii electoratului”, pe plan local
se constată tendinţa ca ei să fie votaţi din
nou la alegerile următoare
15
. De ce? Pentru
că, în postura de persoane publice, sunt
percepuţi „a fi mai aproape de oameni”
decât alţi nou-apăruţi pe scena politică.
Altfel spus, „mai bine un rău cunoscut decât unul necunoscut”? Nimic
mai fals! Ne aflăm, de altfel, într-un joc de domino, în care câştigătorul –
cel care potriveşte mai bine fracţiunile de imagine – nu este cunoscut
decât la final. Iar finalul este deseori o surpriză.

Sistemul mediatic a creat „o nouă morfologie
culturală”
16
, respectiv o nouă infrastructură în comunicare.
Deşi recunoaştem adesea că nu tot ceea ce a creat el e de bun
augur, are meritele sale şi îi datorăm evoluţia societăţii spre
civilizaţia informaţională. Pe de altă parte, presa trebuie să-şi
asigure existenţa, iar un reportaj are tocmai menirea de a
expune sau prezenta fapte şi întâmplări. Unde sunt, atunci,
barierele dintre ceea ce e adevărat (deşi dur sau tragic) şi ceea
ce implică „teritoriul nostru personal”? Câtă informaţie poate
conţine un articol de presă şi, în cadrul ei, cât trebuie să
„însemne” realitatea şi cât originalitatea?

„Nu presa a inventat corupţia, consumismul şi
indiscreţia. Nu presa produce violenţa. (...) Nu
trebuie să ne grăbim să demonizăm presa
pentru că ne pune în faţă o oglindă care ne arată
ridurile sau paloarea suspectă. Dar nici nu
trebuie să continuăm s-o mitologizăm, făcând
din ea arbitrul absolut.”
17


15
Roberto Izurieta, Comunicarea statului în era divertismentului, trad. rom.,
Ed. AMA Impact, Cluj-Napoca, 2003, p. 45.
16
Grigore Georgiu, Filosofia culturii. Cultură şi comunicare., Ed.
Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, p. 192.
17
Miruna Runcan, Imaginea persoanei în presa românească. Straniul
consens al tăcerii., în lucrarea: Mihai Coman (coord.), Manual de jurnalism,
vol. I, Tehnici fundamentale de redactare, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 196.
171
Portretul jurnalistic serveşte, din punct de vedere
informativ şi personal, ideii de imagine. El surprinde biografia
şi viaţa cuiva în fapte şi cifre, fiind o schiţă mai mult sau mai
puţin elaborată a existenţei unui individ ieşit din graniţele
terne ale banalului. Care este, însă, scopul portretului
18
?
Dintr-un punct de vedere, este vorba despre modelul de grup
al personajului („elementul de impact” în comunitate); pe de
altă parte, din portret transpare fie elementul axiologic (vezi
locul ocupat de el în ierarhia valorilor), fie factorul de proiecţie
(cazul identificării cititorilor cu personalitatea eroului). Uneori
(cu titlu de excepţie), personajul portretului este omul de rând
sau „cetăţeanul universal” (de exemplu, prototipul ţăranului
român sau cel al emigrantului tipic, nenominalizat).

În data de 7 iunie 2006, la reşedinţa Ambasadorului României la
Copenhaga a avut loc ceremonia de decernare a Ordinului „Meritul
cultural” în grad de Mare Ofiţer, regizorului de teatru Lucian Giurchescu.
Acesta a cerut azil politic în Danemarca (în
1979) şi s-a remarcat prin punerea în scenă
a peste 120 de spectacole ale marilor
dramaturgi ai lumii. „El şi-a dedicat
întreaga viaţă promovării culturii româneşti
(...). Pentru contribuţia sa la afirmarea
identităţii spirituale româneşti în spaţiul
nordic şi grija constantă pentru o prezenţă
artistică de marcă”
19
, Jurnalul Naţional îl
declară pe Lucian Giurchescu „Omul zilei”.

Comunicarea inter-personală trebuie să aibă în vedere
corespondenţa dintre intenţia noastră de a ne prezenta în faţa
cuiva şi modul în care ea este înţeleasă. În acest sens,
observăm că există indivizi care, fără prea multă educaţie „la
activ”, par sofisticaţi şi au un aer deosebit; alţii, deşi cultivaţi,
nu ştiu să aducă propriile atitudini în favoarea lor. Cert este că
laturile personalităţii noastre nu sunt în contradicţie, chiar
dacă în mediul casnic ne manifestăm într-un fel (calmi, lejeri
şi bonomi), iar la serviciu în alt mod (autoritari, sofisticaţi şi
calculaţi).

18
Pentru detalii, recomandăm studiul: Radu Bâlbâie, Portretul, în volumul:
Mihai Coman (coord.), Manual de jurnalism, vol. II, Genurile jurnalistice, ed.
a II-a, revăzută, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, pp. 111-118.
19
Omul zilei, în Jurnalul Naţional nr. 3990 din 07.06.2006, p. 20.
172
III. Imaginea profesională a unei persoane face parte
din imaginea unei organizaţii, dar şi reciproca e adevărată –
în sensul că renumele companiei depinde de cel al
profesioniştilor săi. Dependenţa celor două concepte
anterioare este, astfel, biunivocă.
În intenţia proiectării imaginii dezirabile a unei
organizaţii se poate construi un sistem de indicatori, având la
origini structura imaginii respective. Ca sistemul să fie
operaţional, trebuie ca indicatorii construiţi să îndeplinească
anumite condiţii
20
: să aibă relevanţă pentru perioada de timp
pe care o „acoperă” şi pentru mediul de analiză; să impună
comensurarea într-un sistem „binar” (de tipul impact pozitiv /
negativ); să permită descompunerea în sub-indicatori; să
acopere cât mai bine imaginea respectivă. Ne permitem să
adăugăm acestor caracteristici încă una: aceea în virtutea
căreia indicatorii de imagine trebuie astfel gândiţi, încât să nu
creeze stări conflictuale (iar la nevoie să poată disocia
conflictul real de cel aparent, respectiv de pseudo-conflict).

Imaginea unei companii se datorează,
în mare măsură, relaţiei dintre
superiorii ierarhici şi angajaţi. Ea este
un „bau-bau” pentru mulţi dintre noi,
fiind văzută ca o stare conflictuală,
care oferă mai puţine satisfacţii decât
cele promise sau dorite
21
. Iar sursa
(ne)recunoscută a eşecului relaţiei
amintite este diferenţa de putere şi de
statut dintre indivizii aparţinând unei
entităţi cu structură piramidală.

Trebuie să fim conştienţi că luptăm cu sintagma
„imagine versus realitate”
22
, respectiv cu faptul că imaginea
este doar un înveliş frumos al realităţii dure sau neatractive.
Aşadar, raportată la capacităţile profesionale, comunicarea
inter-umană este avantajată sau nu de modul de desfăşurare
a activităţilor zilnice.

20
Bogdan-Alexandru Halic, Ion Chiciudean, Analiza imaginii organizaţiilor,
Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, p. 27.
21
Ruxandra Răşcanu, Psihologie şi comunicare, ed. a II-a revăzută şi
adăugită, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2003, p. 125.
22
Roberto Izurieta, op. cit., p. 93.
173
Un individ care munceşte prea mult, din diverse
motive (obligaţie, obişnuinţă), are puţin timp
pentru relaxare şi pentru ieşirea din ritmul uzual:
este un semn al fobiei pentru muncă. Obsedat de
ocupaţie sau de câştig, omul devine ursuz,
irascibil, nervos şi răutăcios... iar urmările se
constată în comportamentul său cotidian.

Prin prisma imagologiei
23
, reprezentările sociale fac apel
la relaţii antinomice, de tipul: noi – alţii; aici – acolo; acum –
atunci. Ca urmare, specialiştii utilizează principiul ecartului
dintre metodele tipice de studiu: comparaţia şi descrierea.
Maniera imagologică de cercetare a unui subiect are câteva
puncte forte, între care amintim transformarea în atu a mereu-
blamatei subiectivităţi, alături de comparabilitatea temporală
a imaginii (care, orice-am face, evoluează). Dintre punctele
slabe ale acestei metode de lucru, menţionăm imposibilitatea
ei de a surprinde integral caracteristicile imaginii.
În matricea axiologic – referenţial
24
, dimensiunile
axiologice se referă la numeroase trăsături: curaj, încredere,
inteligenţă, autocontrol, afectivitate, indulgenţă, demnitate,
siguranţă de sine, originalitate, valori profesionale, armonie
interioară, umanism ş.a. Din cealaltă categorie, a
dimensiunilor referenţiale, fac parte omul, societatea şi cultura
– ca nivele de studiu pentru trăsăturile de imagine enumerate.



Formarea unei imagini despre o persoană este un lucru firesc.
Însă ceea ce deranjează e „vedetizarea”, respectiv fabricarea unei false
imagini sau, în cel mai bun caz, expunerea imaginii exagerate a cuiva.
Ce presupune un asemenea lucru? Nimic altceva decât apelul la mass-
imagologie
25
: crearea imaginii prin intermediul mijloacelor „de spectacol”
(vezi cazul show-urilor de televiziune). De cele mai multe ori, factori cum
sunt machiajul, decorul, ambianţa, unghiul de filmare şi moderatorul
concură la creşterea audienţei unei emisiuni, care fie propulsează un nou
chip, fie schimbă look-ul unei vedete (expresia este „la modă”!).


23
Luminiţa Mihaela Iacob, Etnopsihologie şi imagologie. Sinteze şi
cercetări., Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 118.
24
Idem op. cit., p. 241 (Anexa VII).
25
Ana Maria Sireteanu, Media şi imagologia, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005,
p. 78 şi p. 136.
174
IV. Nu putem vorbi despre imagine fără a aborda şi un
alt „teritoriu”: acela al figurii şi personalităţii propriu-zise a
unui individ. Astfel, imaginea proprie relevă îmbinarea
armonioasă dintre trăsăturile feţei, gestica formală şi
informală, limbajul folosit, vocea adecvată comunicării şi
micile atu-uri personale (zâmbet, strălucire în ochi, prestanţă,
sinceritate ş.a.). Toate acestea, cumulate, reprezintă modul în
care te percep, mintal, cei cu care intri în contact: prieteni,
rude, colegi, şefi, subordonaţi sau chiar necunoscuţi.

Oricât de ciudat ar părea, există numeroase
cazuri în care o persoană n-are nevoie de
ochelari în scop corectiv, dar îi poartă pentru
„nota de distincţie” oferită de ei. De fapt,
ramele şi formatul lor sunt cele care
personalizează faţa: o constatăm ori de câte
ori privim purtătorii de ochelari cu stil.

În plus, orice s-ar spune despre faptul că „nu haina îl
face pe om”, contează ţinuta abordată. Iar acest termen nu
înseamnă doar vestimentaţia, ci presupune: a sta cu spatele
drept, a nu te rezema de diverse obiecte, a fi distins, a fi
manierat şi politicos, a dovedi – în final – că ştii purta cu
eleganţă hainele pe care le-ai ales, în funcţie de scop sau de
ora desfăşurării unei activităţi.
Să nu uităm că o formă a comunicării prin imagine
proprie este utilizarea bijuteriilor. Uneori chiar mai relevante
decât îmbrăcămintea, aceste accesorii arată gradul de
educaţie, prestanţa şi simţul estetic al celui care le poartă.
Multe sau puţine, din aur, argint sau înlocuitori (metal sau
piele), bijuteriile definesc personalitatea. Că o conferă sau o
minimalizează, e deja partea a doua a problemei, care aparţine
culturii personale asumate. În acest sens, în epoca actuală se
vorbeşte despre o „industrie a culturii” (termen diferit de cel al
culturii de masă), care, aparent, „fuzionează vechiul cu noul
într-o nouă calitate”
26
. Oare această fuziune e – însă – un
temei al culturii sau al pseudo-culturii?

26
Theodor W. Adorno, Reconsiderarea industriei culturii, în lucrarea: Jeffrey
C. Alexander, Steven Seidman (coord.), Cultură şi societate. Dezbateri
contemporane., trad. rom., Institutul European, Iaşi, 2001, p. 257.
175
III.10. Comunicarea prin artă

Arta este o modalitate de a vizualiza realitatea (fără a fi
o oglindă a ei) şi de a-ţi crea propria manieră de a trăi. De
aceea, ea transmite sau comunică stări de spirit şi sentimente.
Arta înduioşează sau şochează, te face să pătrunzi în clasic
sau să ieşi din convenţional. Arta te eliberează din cochilia
banalului cotidian şi te înalţă, făcând apel la conştiinţă. Tot ea
te face să apreciezi frumosul imaginativ şi pe cel care-l creează,
indiferent dacă este profesionist sau amator.
Arta este şi un fapt social. Ea exprimă un mod de a
înregistra experienţe pe o retină interioară şi de a le reda,
apoi, publicului (prin expoziţii, publicaţii, concerte ş.a.) sau de
a le păstra pentru sine (prin ţinerea unui jurnal). Într-o
asemenea perspectivă, arta devine reprezentantă a
bipolarităţii relaţiei spaţiu – timp şi nu se poate explica.

Privind în urmă, descoperim
câte lucruri rele, mizerabile sau
distructive au la origine intenţii
sau fapte bune. Frumosul
„e entitatea libertăţii, a nepăsării
faţă de ce cred oamenii despre
ea, a nedării năvală peste
cugete, a sihăstriei liniştite şi
răbdătoare. (...) Frumosul nu
are nevoie de receptor, de
consumator, de admirator.”
1


Fiecare operă de artă conţine un ansamblu de
semnificaţii. Dacă încerci să extragi aceşti termeni din
context, nu mai obţii nimic. Scopul artei (acela de-a crea) este
denaturat, iar inovaţia este anulată – pentru că, asemeni
trigonometricului pi, frumosul e „o noţiune nedefinibilă,
nesesizabilă”, transcendentală şi „un necuprins”
2
.







1
Nicolae Steinhardt, Monologul polifonic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 162.
2
Idem op. cit., p. 163 şi p. 164.

Sintagma „Nimic nu se pierde, totul se transformă” nu se verifică în
artă: când dispare un obiect de colecţie (în incendii sau prin furt),
surogatele nu compensează pierderea originalului.
176
Natura – izvor al artei
Pornind de la comunicarea primordială, natura a fost cea
dintâi sursă de comunicare a omenirii: mesajele ei „anunţă”,
dintotdeauna, ploaia şi vremea bună, zorile şi înserarea, iarna
şi vara. Natura este şi cea mai veridică sursă a artelor: ea
oferă pictorilor esenţa culorilor, iar sculptorilor – „materia
primă” şi modelele; îi inspiră pe muzicieni (fiindcă sunetele,
oricât de moderne, provin din lumea înconjurătoare); în fine, îi
ajută pe coregrafi (a se vedea plutirea unei frunze desprinsă
de pe ram şi „dansul” aerian al păsărilor, ca teme de creaţie).
În cultura europeană, elementele naturale (stările
materiei) sunt: pământul, apa, aerul şi focul (iar începând cu
Aristotel, se vorbeşte şi de eter). Comparativ, în filosofia
chineză, vorbim de elementele care denumesc pământul, apa,
focul, lemnul şi metalul.

Cafeaua – produs al naturii – se bucură de o
faimă uriaşă în rândul artiştilor. Băutură
revigorantă, remediu, obişnuinţă, nevoie
stringentă sau plăcere, ea a stârnit în timp
numeroase pasiuni creatoare. Iată câteva
„dedicaţii” artistice, destinate (într-un fel sau
altul) cafelei de toate zilele:
Literatură: David Liss, The Coffee Trader; Z. Z. Packer, Drinking Coffee
Elsewhere; Eric Jerome Dickey, Milk in My Coffee; Angie Cruz, Let It Rain
Coffee;

Muzică: Johann Sebastian Bach, Die Koffee Kantate, 1732; Carly Simon,
Clouds in My Coffee, 1995; Red Hot Chili Peppers, Coffee Shop, 1996;
Henry Rollins, Black Coffee Blues, 1997; The Cranberries, Wake Up and
Smell the Coffee, 2001;
Film: O Lucky Man / Coffee Man, 1973 (regia: Lindsay Anderson); Café
con aroma de mujer, 1994 (regia: Pepe Sanchez); Cofee, 1999 (regia: David
Tamagi); Coffee and Cigarettes, 2003 (regia: Jim Jarmusch); Un cartuş de
Kent şi un pachet de cafea, 2004 (regia: Cristi Puiu).

Artele vizuale
Artele vizuale (pictura, sculptura, fotografia) au canale
proprii de „comunicare”, pentru că nu orice privitor este şi
receptor al intenţiilor pe care le are emitentul mesajului.
Inspiraţia artistică genială derivă, probabil, din ceea ce
numim iluminare. Ce este acest fenomen prin care geniile
transmit ceva muritorilor de rând? Este o revelaţie – sau o altă
177
cunoaştere decât cea obişnuită. Lumina semnifică, de fapt,
unicitatea viziunii artistului şi se regăseşte în opera acestuia.
Ea îi apropie de Nirvana (starea de beatitudine) atât pe geniul
creator, cât şi pe receptorul mesajului artistic. Mai mult,
suntem de părere că simbioza artist comunicator – public
receptor este o formă de complementaritate perfectă, alături de
sintagmele de tip vertical – orizontal, yin – yang ş.a.
3
.
Pentru a înţelege sensul culorilor unui tablou şi pentru
a simţi căldura marmurei care alcătuieşte o statuie este
nevoie, însă, de educaţie artistică. Doar beneficiind de ea, vei
înţelege de ce John Keats a identificat frumosul cu adevărul.
Doar astfel, nu te vei mai întreba dacă Mona Lisa e frumoasă
sau dacă Leondaro da Vinci i-a „împrumutat” unele din
propriile sale trăsături... ci o vei accepta ca valoare intimă,
profundă, inteligibilă. Şi vei putea comunica asta şi altora.

Punctele comune cu goticul spaniol târziu,
cu accentele personalizate ale barocului şi cu
linia poetică, dulce-ondulată, a edificiilor
arabe, nu transformă arta lui Gaudí în ceva pe
înţelesul tuturor...
Deşi sunt extrem de mulţi cei care privesc,
zilnic, opera barceloneză a celui mai
exuberant şi mai original arhitect spaniol
4
, nu
toţi o înţeleg şi nu toţi o „gustă”. E adevărat:
nu toţi o plac. Însă toţi se minunează...

Unicitatea lui Gaudí constă în refuzul
comunicării unui mesaj de banalitate şi în
promovarea haosului studiat. Să fie „un alt
gen” de Art Nouveau? Dacă da, atunci e unul
elucubrant şi neverosimil. Însă, oricum l-am
cataloga, rămâne o dovadă a nebuniei cuminţi.

3
Pentru detalii despre „unirea complementelor”, recomandăm lucrarea: Pierre
Riffard, Dicţionarul esoterismului, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, p. 296.
4
Cu deosebire între ultimul pătrar al secolului al XIX-lea şi primul sfert al
veacului al XX-lea, spaniolul Antoni Gaudí i Cornet a creat adevărate
monumente arhitecturale, fiind unul din cei mai controversaţi oameni de
artă ai tuturor timpurilor. În acest sens, în Barcelona stau mărturie mai
ales următoarele repere: catedrala Sagrada Familia – celebru templu al
Sfintei Familii şi teribil simbol al SF-ului artistic; Parcul Güell – mixtură
între grădină a îngerilor şi expoziţie „în faianţă” a unor excrescenţe
decorative şi a unor coloane de susţinere parcă refuzând verticalitatea;
edificiile aparent imponderabile şi stranii de tipul caselor cu nume
rezonante: Battló, Milà (La Pedrera), Calvet, de los Botines.
178
Arta scrisului
În această categorie includem literatura (poezia şi proza,
în toate formele lor) şi presa scrisă de calitate, care poate
figura drept artă. Ambele „formule” ilustrează reprezentări ale
spaţiului intim pe care autorul îl dezvăluie, mai mult sau mai
puţin, cititorului.
Dacă analizăm afirmaţia: „Percepţia obiectului artistic
este dată de aparenţa sa, a cărei semnificaţie este imediată”
5
,
descoperim că forma sau „ambalajul” operei literare induc,
deseori, cititorul în eroare. Esenţa sau fondul problemei sunt,
astfel, în pericol.
Analiza unei cărţi porneşte de la schemele de
comunicare pe care le aplică fiecare tip de limbaj, stil sau
obiect. Cel puţin din acest motiv, semnificaţia operelor literare
nu este „nici stabilă, nici evidentă”
6
. Dacă argumentului
anterior îi alăturăm diferenţele cultural-educative ale epocii în
care se lecturează o lucrare, în raport cu cea în care ea a fost
scrisă, avem imaginea importanţei artei scrisului (singura
calitate care păstrează opera literară în memoria umanităţii).

Bibliotecile ocupă locul de frunte în
facilitarea accesului la valorile
culturale ale omenirii (alături de
alte „reţele” de promovare şi
circulaţie a acestora). Ele conservă
rarităţile cunoaşterii, oferind
individului şansa de a evolua pe
plan spiritual şi / sau profesional.

Scrisul comportă riscul ca mesajul unor opere literare
să nu fie înţeles la adevărata sa valoare („cărţile grele”, pe care
publicul larg le ocoleşte). E vina cititorului sau a autorului?
Nu putem generaliza. De fapt, nici nu considerăm că ar fi
cazul unei culpe. Desigur, e posibil ca suprapunerea unor
stereotipuri sau multitudinea de simboluri să creeze
neînţelegeri şi confuzii în rândul celor nepregătiţi să le
savureze. Dar asta nu-i opreşte pe ceilalţi să caute tocmai
cărţile rasate...

5
Jean Caune, Cultură şi comunicare. Convergenţe teoretice şi locuri de
mediere., trad. rom., Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2000, p. 128.
6
Idem op. cit., p. 131.
179
În Œdip rege, ciuma care afectează cetatea Tebei este o „simplă” boală, o
întâmplare, un dat al destinului (al zeilor) sau un blestem? Sofocle a greşit
fiindcă n-a precizat acest lucru, sau cititorul trebuie să fie suficient de
educat pentru a identifica adevărul de dincolo de cuvinte?
Pentru literaţi, ciuma tebană este „un
stereotip persecutoriu”
7
cu unic răspunzător:
Œdip, care suportă consecinţele faptelor sale
(fiindcă mai întâi şi-a omorât tatăl, iar ulterior
s-a căsătorit cu propria mamă.)
Ce va reţine, însă, cititorul neavizat? Probabil
că doar cunoscuta prezicere a Oracolului: ciuma
va dispărea o dată cu Œdip. Ce facem, însă, cu
motivaţia unei asemenea premoniţii?
Concluzie: Fiecare cu lumea lui...

Elementele anterioare ne îndreaptă, cu sau fără voia lor,
spre esoterism. Mai puţin volatile, de fapt accesibile doar celor
iniţiaţi, anumite lucruri scapă din vederile „celor mulţi”. Ele
fac apel, deseori, la ceea ce numim supraconştiinţă şi nu
comunică în mod obişnuit.

Analogia desemnează o metodă de studiu bazată pe identificarea
asemănărilor dintre elemente şi fenomene (procese) de diverse tipuri.
Conceptul se învaţă în gimnaziu, dar puţini ştiu că
literatura şi ştiinţa fac apel nu numai la analogia directă
(termeni simetrici), ci şi la cea inversă (termeni opuşi).
Ilustrativ, analogului invers al divinului nu este spiritul
(aşa cum, poate, ne-am aştepta), ci scheletul („idee
esoterică universală”), având ca simbol hexagrama
8
.

Artele vocaţionale
Când spunem mesaj vocaţional
9
, facem referire la
teatru, film, regie, scenografie, balet, muzică (vocală şi
instrumentală) – domenii călăuzite de har.
Din perspectivă filosofică, artele vocaţionale sunt în
legătură cu muzica sferelor, simbolizând armonia cosmică. De
exemplu, pentru cei ce studiază comunicarea, dovada faptului
că limbajul muzical este intraductibil e tocmai caracterul lui
de neînlocuit
10
.

7
René Girard, Ţapul ispăşitor, Ed. Nemira, Bucureşti, 2000, p. 34.
8
Pierre Riffard, op. cit., p. 29.
9
Denumirea ne aparţine.
10
Mihai Dinu, Comunicarea. Repere fundamentale., Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1997, p. 247.
180
Ce tipuri de vibraţii produce un spectacol
reuşit de teatru? Care mesaj e mai puternic: al
actorului care transmite intenţiile scenaristului,
sau al publicului care recepţionează şi retrimite
emoţia spre punctul ei de pornire? Sunt doar
două din întrebările generate de comunicarea
prin intermediul artelor interpretative. Dar sunt
interogaţii de suflet, care presupun implicare...
În 1999, echipa regizorală a lui Steven Spielberg a organizat o sesiune de
brainstorming
11
. Scopul ei a fost obţinerea de idei care să oglindească
viziunea „S.U.A. în 2054” (anul în care se petrece acţiunea filmului
Minority Report al lui Spielberg, din 2002). Mesajul întâlnirii a fost acela că
„lumea din 2054” nu s-a dorit a fi una de tip SF, ci una posibilă în viitor.

În afară de ceea ce este vizibil pentru toţi, putem încerca
să descoperim o altă faţă a artelor vocaţionale: caracterul lor
profund spiritual şi umanist, îndreptat spre deziderate
precum moralitatea, virtutea, frumosul şi toleranţa.

Trăsăturile amintite sunt şi crezuri ale Francmasoneriei
12
, socotită
inspiratoare a moralităţii şi credinţei, bastion spiritual al emancipării
omului
13
. De exemplu, în opera lui Ludwig van Beethoven, „pietatea şi
religiozitatea” sunt apropiate „de concepţia deistă a Francmasoneriei”
14
.
De altfel, există o serie de compozitori,
muzicieni şi actori celebri, ale căror realizări
sunt reprezentative pentru perceptele
masonice
15
: Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus
Mozart, Franz Schubert, Franz Liszt, Louis
Armstrong; Douglas Fairbanks, Clark Gable,
Oliver Hardy, John Wayne, Telly Savalas ş.a.

11
Pentru detalii, vezi subcapitolul Comunicarea prin metode combinate, din
prezenta lucrare.
12
Ordin, respectiv organizaţie „cu caracter iniţiatic” [Pierre Riffard, op. cit.,
p. 118], Francmasoneria este o societate secretă de tip închis, cu mod de
funcţionare sacru. Existenţa sa este cunoscută, dar gesturile, cuvintele-
cheie şi ideile ei rămân de origine esoterică [Pierre Riffard, op. cit., p. 260].
În sens originar, Francmasonul este constructorul care edifică marea
operă; în sens comun, face parte din Ordinul Masonic, operativ (zidar,
cioplitor în piatră, arhitect) sau nu [Pierre Riffard, op. cit., p. 118]. Ca
„sistem de perfecţionare intelectuală bazată pe simbolism” [Emil I. Papiniu,
apud Emilian M. Dobrescu, Iluştri francmasoni, Ed. Nemira, Bucureşti,
2003, p. 199], masoneria „interpretează misterul vieţii” [Mihail Sadoveanu,
apud Emilian M. Dobrescu, Iluştri francmasoni, ed. cit., p. 198].
13
Fred Zeller, apud Emilian M. Dobrescu, Iluştri francmasoni, ed. cit., p. 236.
14
Emilian M. Dobrescu, Iluştri francmasoni, ed. cit., p. 115.
15
Emilian M. Dobrescu, Iluştri francmasoni, ed. cit., pp. 113-132.
181
Arta ritualică
Ritualul este o acţiune simbolică îngemănând mai
multe rituri (ceremonii şi iniţieri religioase sau magice). O
serie de rituri au legătură cu ideea de jertfă, însă, în timp
ce „violenţa originară este unică şi spontană”, „sacrificiile
rituale, dimpotrivă, sunt multiple”
16
. Ce denotă acest
lucru? Şi ce transmite actul ritualic? Ce comunică el, prin
gesturi, cuvinte, imprecaţii şi atitudini? Îl percepem fie ca
pe un factor de salvare colectivă, fie ca pe o asumare a
rolului de „ispăşitor” al comunităţii, fie ca pe o viziune de
transformare a răului în bine.
Cel mai interesant şi mai frapant semn al
sacrificiului este monstruozitatea cu care omul însuşi
impune ispăşirea unui păcat originar. Iar ceea ce uimeşte
astăzi – când sacrificiul e o reminiscenţă antică, regăsită
doar la populaţii păgâne, izolate pe glob – este teatrul
absurdului. De ce? Fiindcă ritualul crimei este precedat,
de obicei, prin serbări, celebrări şi ofrande, semn al
cruzimii şi totodată al bucuriei frenetice a jertfei.

Mitul grecesc al lui Dionysos „comunică”, în oricare din variantele sale,
ceremonia unor cupluri tragice, de tipul: pasiune – răzbunare, extaz –
crimă (sinucidere), divin – uman, idolatrie – incest.
Prin dansul extatic şi beţia morţii
[„Haideţi, bachantelor (...), cântaţi-l
pe Dionysos!”
17
], separaţiile dintre
divinitate şi oameni se estompează,
întrucât aceştia din urmă se
implică în „jocul sfânt”
18
al
ritualului de preamărire a zeului.
În final, sacrificiul adus
răzbunătorului
19
Dionysos are un
„mesaj” pentru cititor: „Nu cugeta
niciodată / şi nu făptui mai presus
/ de datini şi legi!”
20


16
René Girard, Violenţa şi sacrul, trad. rom., Ed. Nemira, 1995, p. 112.
17
Euripide, Bachantele, în Alcesta. Medeea. Bachantele. Ciclopul., trad.
rom., Biblioteca pentru toţi, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. 167.
18
Idem op. cit., p. 200.
19
„E prea târziu! Voi nu m-aţi cunoscut la timp!”, idem op. cit., p. 241.
20
Idem op. cit., p. 210.
182
Vorbind de violenţa ritualică, să nu uităm, totuşi, de
măreţia sacrificiului – pentru că moartea inefabilă şi nobilă
este asociată, firesc, katharsis-ului şi purificării. Sacralitatea
21

este punctul terminus al ritului (scopul său nobil); ei îi
datorăm, aşadar, nemurirea miturilor.








În legătură cu miturile – dar pe o altă pantă de referinţă
– se situează „căutarea spiritului”. De exemplu, Dalai-Lama
(„refugiu” sau „ocean de înţelepciune”, în tibetană) depăşeşte
ideea de mit, fiind privit ca absolut al puterii temporale.

Buddhismul este considerat de adepţii săi ca
deţinător al adevărului şi totodată al stării de
Nirvana.
Esoterismul buddhic are în vedere
caracteristici ale doctrinei Zen (ramură a
buddhismului)
22
, dintre care amintim: negarea
dualismului, meditaţia, sărăcia, smerenia,
transmiterea de la maestru la discipol.

Publicitatea sau „arta de a deveni cunoscut”
De multe ori, întâmplătorul (accidentalul) creează
lucruri mai valoroase decât căutarea îndelungată a unei idei.
A face publicitate ar trebui să presupună conştiinţa calităţii,
atât pentru produsul avut în vedere, cât şi pentru autorul /
fabricantul său. Motivul este acela că mesajul publicitar se
doreşte a fi un semnal, care „se impune deoarece forma
artistică se adresează unui destinatar potenţial”
23
.
În piesa Crăiasa Iocasta a lui Constantin Zărnescu,
Tiresias, bătrânul orb (de fapt, atoatevăzător) spune,
atrăgându-şi duşmănia mai-marilor regatului: „Cred în adevăr

21
René Girard, Violenţa şi sacrul, ed. cit., pp. 312-315.
22
Pierre Riffard, op. cit., p. 311.
23
Idem op. cit., pp. 130-131.
Şamanii „lucrează” prin intermediul supranaturalului. Dar,
pentru a-i vindeca pe alţii, ei riscă expunerea tocmai la răul pe
care intenţionează să-l „extragă” din bolnavi (ideea „a face rău
pentru a face bine”).
183
şi în puterea lui.” Oare pe câte procente de adevăr mizează
publicitatea? Cât din mesajul ei este influenţare şi cât este
realitate? Deseori „cumpărăm” impresii şi dorinţe, pentru că
asta indică o reclamă sau un spot bine plasat...

Publicitatea comunică senzaţii prin
interacţiunea simbolică, mediată de un
mesaj, dintre două universuri: al
emitentului şi al receptorului
24
. Ceea
ce o valorizează şi o ridică la rang de
artă este marca sau brand-ul – concept
purtător al reputaţiei firmei, ca „sumă
imaterială a atributelor produsului”, a
preţului şi ambalajului său, precum şi
a percepţiei consumatorilor
25
.

Arta de a deveni cunoscut prin publicitate are succes,
dacă vinde. Şi vinde atâta timp cât oamenii care o deservesc
au idei creative, pe măsura cerinţelor din partea publicului
26
.
Iată cum tot comunicarea pare a fi sursa câştigurilor...

Denumire acţiune:
Sesiune de Brainstorming
Scopuri:
1. găsirea unei denumiri sugestive
pentru un magazin din metropola X,
specializat în comercializarea cafelei;
2. identificarea unor aspecte care să
particularizeze atât magazinul, cât şi
produsele.
Rezultate:
Denumirea cea mai potrivită pentru magazin este Café KHALID.
Provenienţa ei derivă din numele păstorului etiopian Khalid (în altă grafie,
Kaldi), ale cărui capre au fost primele „consumatoare” ale boabelor roşii şi
revigorante, produse de arbustul de cafea (în secolul IX î.Ch.).

24
Delia Cristina Balaban, Comunicare publicitară, Ed. Accent, Cluj-
Napoca, 2005, p. 38.
25
David Ogilvy, apud Delia Cristina Balaban, op. cit., p. 38.
26
Facem referire, de pildă, la afişele Festivalului Internaţional de Film
Transilvania (TIFF, Cluj-Napoca, România), mostră de bun-gust şi inovaţie.
An de an, ele „comit” păcatul de a fi unice, adresându-se unui public
inteligent. De exemplu, pentru ediţia a V-a (2006), afişele festivalului au
fost „iluminate” de o mămăligă uriaşă, pe care – într-una din variante –
zăbovesc urmele a două palme (aluzie la celebrul bulevard hollywood-ian
care păstrează mărturia amprentelor palmare ale unor actori celebri).
184
Campania de publicitate va miza pe un anumit stand al magazinului,
care va prezenta varietăţi speciale de cafea, puţin cunoscute pe piaţă.
Motivaţie: particularizarea următoarelor
mărci de cafea
27
: Gayo, cu aciditate scăzută
şi gust amărui (provenită din nordul
Sumatrei); Oaxaca Pluma şi Oaxaca El Olivo,
prima cu savoare pronunţată de ciocolată,
iar a doua de o culoare verde-albăstruie
(cultivate în sudul Mexicului); Toraja, cu
aciditate moderată şi aromă florală
(provenită în Insulele Sulawesi / Celebes);
Winy şi Zimbabwe, care amintesc de vinul
roşu (cultivate în Africa); Quakers, cafea
insuficient coaptă, care, prin prăjire,
dobândeşte un gust pronunţat de alune.

Tehnologia ca mesaj artistic
În ultimele decenii, tehnologia a încetat să mai fie doar
un punct-forte al tehnicii. Pe măsură ce evoluăm în mileniul
trei, ea face apel la noutăţi utile şi performante, dar şi estetice.
Unul dintre cele mai grăitoare exemple este cel al
fibrelor textile high-tech, care transformă ţesăturile banale în
veritabile scuturi protectoare. Fibrele respective sunt folosite
în multiple domenii: intră în compoziţia combinezoanelor
spaţiale, înlocuiesc structura rinichilor şi arterelor artificiale
cerute de transplanturi, contribuie la fabricarea vestelor
ignifuge ale pompierilor, sunt utile în ingineria civilă,
transporturi, agricultură, sport ş.a. Calitatea lor de bază este
rezistenţa incredibilă: aceste fibre susţin sute de tone şi fac
faţă unor temperaturi care topesc metalele. În afară de
calităţile „profesionale” precizate, amintim şi aspectul
ultramodern al sistemelor care iau naştere cu ajutorul fibrelor
textile high-tech (design-ul inimitabil).

Găsiţi răspunsul corect:
Imaginea alăturată prezintă:
a) un O.Z.N.;
b) un robinet de bucătărie;
c) un animal preistoric, stilizat
(sculptură);
d) un ciocan extractor;
e) altă variantă decât cele oferite.

27
Pentru detalii şi informaţii suplimentare, vezi adresa:
http://www.amazon.com/gp/homepage.html/103-7550219-5327810
185
Arta „neconvenţională”
Ce exprimă un tatuaj? Orice-ar fi acest ceva, fiecare
persoană îl percepe altfel, în funcţie de convingere, educaţie,
vârstă, personalitate, sex, religie – sau ca urmare a
fenomenului de imitaţie. Indiferent, însă, de motivul făţiş sau
ascuns al operaţiunii de tatuare, rezultatul ei dezvăluie o
formă aparte de comunicare.
În lumea începutului de secol XXI, pentru mulţi
indivizi, tatuajul reprezintă o modă sau un moft,
fiind deseori privit ca aspect al superficialităţii. Nu
ne permitem, însă, să judecăm ceva ce este o
reprezentare a expresivităţii şi a imaginaţiei.
Pentru autor (respectiv pentru cel care-l realizează,
întipărindu-l pe piele), el semnifică o formă de
creaţie. De fapt, în multiple cazuri, „marca
artistului” este recunoscută nu după calitatea
reprezentării, ci după simbolul realizat
28
.
În viziunea purtătorului, figurinele sau înscrisurile
marcate în diverse zone ale corpului (preferabile
fiind grupele vizibile de muşchi) verifică o
modalitate de îmbunătăţire a Eu-lui sau de
evidenţiere a unor aspecte fizice.
În opinia oamenilor de ştiinţă – sociologi, psihologi
şi antropologi – tatuajul accede deja, datorită largii
sale aderenţe, la statutul fenomenului de
societate
29
. Motivaţia acestei consideraţii o conferă
valoarea artistică, estetică, a „imprimării”. Adeptul
unui asemenea simbol caută motive grafice deseori
ciudate sau exotice, încercând să-şi marcheze pe
piele nu desene, cifre sau litere, ci însăşi
singularitatea, respectiv propria personalitate.
Uneori, acest efort reuşeşte, alteori... nu
30
.


28
Cunoaştem situaţii în care poliţiştii identifică o persoană căutată /
dispărută după „semnătura” tatuajelor sale.
29
Ça m’intéresse, n
o
293, août 2005.
30
A se vedea cazul „omului-leopard” sau cel al „omului-şarpe”, ambii
tatuaţi pe întreaga suprafaţă a trupului. Asemenea manifestări extreme
derivă din identificarea omului (în mod absurd) cu spiritul animalului pe
care-l admiră şi cu care doreşte să semene.
186





















Bodypainting-ul a mai fost denumit „arta de dragul
artei”, dar realitatea nu pare a fi deloc aşa. Pictura pe anumite
părţi ale trupului (uneori, chiar pe întreaga lui suprafaţă) este
practicată, în general, în scop artistic. Se întâmplă, însă, ca ea
să aibă şi scop caritabil (de exemplu, pentru salvarea unor
specii de animale) sau să fie un „semnal de alarmă” la adresa
autorităţilor (a se vedea marşurile de protest ale celor care
manifestă împotriva unor măsuri anti-democratice).
Bodypainting-ul „spune” de fapt adevărate poveşti, colorând –
la propriu şi la figurat – viaţa adepţilor săi. Şi, orice ar spune
cârcotaşii, „lucrările” astfel realizate pot deseori concura cu
pânze celebre, expuse în muzeele lumii.


Există chiar un festival mondial de bodypainting, în cadrul căruia se
întrec, anual, reprezentanţi din zeci de ţări
31
.


31
De exemplu, în anul 2005, festivalul s-a desfăşurat la Seeboden, în
Austria. El a reunit artişti din 40 de state ale lumii (de pe toate
continentele).
Latura comică a acestei forme de exprimare este aceea că,
în principiu, tatuajele adevărate sunt definitive. Iar
încrustarea pe piele a unor nume sau declaraţii
(de tipul Paul & Virginia sau Love for ever, Marina)
comunică, deseori, adevăruri desuete (depăşite temporal).
De ce? Ţinând seama că partenerii unei relaţii se mai şi
schimbă, tatuajele tip „identitate” nu rămân mereu valabile
(de exemplu, numele fostei iubite, punctat pe braţul unui
bărbat, îi poate atrage acestuia numeroase neplăceri din
direcţia actualei prietene).





























189
IV.1. Deontologia comunicării, saltul spre civilizaţie

Una din problemele comunicării este mai mult sau mai
puţin reala discrepanţă dintre libertatea de expresie şi cea de
acţiune. Unii specialişti o socotesc, de fapt, adevărat conflict.
Dacă ne referim, secvenţial, la comunicarea prin mass-
media – atât de vizibilă şi de accesibilă tuturor – constatăm că
lucrurile nu sunt tocmai cum ar trebui sau cum ar putea să
fie. Şi iată originea unei ciocniri de interese, pe care o vom
supune atenţiei în cele ce urmează. De ce? Dacă nu din alt
motiv, măcar pentru a sesiza că armonizarea amintitelor
interese ar uşura saltul spre civilizaţie.
Oricum, se pare că „Nu există o soluţie simplă a acestui
antagonism. (...) Dictaturile de tip fascist suprimă libertatea
de expresie fără a se atinge de obicei de proprietatea asupra
mijloacelor de comunicare. Regimurile comuniste suprimă
libertatea iniţiativei, pretinzând că menţin libertatea de
exprimare. Rezultatul este acelaşi în ambele cazuri: presa
mutilată devine un instrument de îndobitocire şi de
îndoctrinare.”
1
Aceste afirmaţii dure sunt determinate, însă,
de preocuparea pentru pactul viabil dintre „gestionarii”
informaţiei mass-media, care vor să impună o ordine ghidată
după profit şi audienţă – şi utilizatorii finali (beneficiarii
datelor / ştirilor), care nu sunt dispuşi să accepte chiar orice
bârfă cu pretenţie de adevăr.

Desigur, pactul de care vorbeam este
unul teoretic, cvasi-aparent şi limitat.
De ce? Fiindcă mass-media nu va
avea niciodată de câştigat, afişând
doar partea sa onestă, serioasă,
pregătită pentru lupta intelectuală cu
un adversar pe măsură: publicul pe
alocuri „justiţiar”, avid de informaţie
de calitate. Şi atunci?
Nu se poate acorda libertate totală presei (de orice tip ar fi ea), după cum a
trecut şi timpul subordonării complete a mass-mediei. Pactul dintre
ofertanţii „bunurilor informative” şi reprezentanţii cererii vizează, însă,
minima decenţă a comunicării şi eliminarea prostituţiei intelectuale (ştirea
„de dragul ştirii” sau „din lipsă de altceva mai bun”).

1
Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul
European, Iaşi, 2000, pp. 19-20.
190
Care sunt intenţiile mass-media şi care ar trebui să fie
ele? Într-o manieră proprie de exprimare, considerăm că
aceste scopuri pot fi ordonate astfel: pe primul loc, câştigarea
publicului, ca receptor mai mult sau mai puţin avizat (dar
sincer) al semnalelor din partea unui transmiţător; pe locul
secund, câştigarea respectului „în branşă”; pe locul trei,
câştigarea de bani. Nu înseamnă că selecţia respectivă este şi
una neapărat temporală; credem cu convingere că, deşi e o
ordine morală, ea nu exclude obţinerea celor trei deziderate în
acelaşi timp.
Să revenim acum de pe tărâmul mass-media la
realitatea general valabilă. Atât mecanismele pieţei – care,
după caz, distribuie, impun, retrag sau crucifică serviciile
media – cât şi justiţia, au rolul lor bine ancorat în progresul
ideii de comunicare. Iar ceea ce ar putea transforma cele două
puteri într-un front comun (fără pretenţia creării unui
conglomerat a cărui menţinere ar fi imposibilă) este
respectarea unor principii de conduită, valabile pe plan
internaţional.
Pe această cale, putem face trecerea de la particular la
general (de la comunicarea prin mass-media la cea prin orice
mijloace cunoscute), implicând noţiunea de deontologie.
Etimologic
2
, acest concept imprimă legităţi ce decurg din
substantivul datorie şi din verbul a trebui. Supranumită şi
morală profesională, deontologia vizează un cod de legi
(ne)scrise, de tradiţii, reguli şi iniţiative subînţelese sau
explicite, o sumă de norme vizând spiritul a ceea ce (nu)
trebuie făcut. Privită chiar ca doctrină a obligaţiilor etice ale
profesiunii, ea poate fi extinsă la înţelesul unei teorii a datoriei,
în legătură cu originea, caracterul şi principiile morale ale
exercitării oricărei meserii.








2
Termenul provine din limba greacă: deon(t) = datorie, necesitate; to deon
= a trebui, respectiv ceea ce trebuie făcut; logos = studiu.
Adepţii Şcolii utilitariste au consacrat esenţa a ceea s-a numit,
ulterior, deontologie. Ei au promovat alegerea acelor căi de
acţiune care permit obţinerea celor mai bune efecte pentru
majoritatea indivizilor. În particular, David Hume a optat pentru
spiritul binelui (în contrapartidă cu răul), iar Jeremy Bentham a
promovat datoria (sursa binelui moral) ca pe o convingere.

191
Fără îndoială, unul din pilonii deontologiei este simţul
datoriei, care se adaugă perceptelor libertăţii şi moralităţii.
Acest sentiment al datoriei (moral şi uman, iar ulterior
profesional) transcende spre actualitate în forme dintre cele
mai variate
3
:
Taoismul îl percepe ca respect faţă de drepturile
celorlalţi, dar şi ca sentiment de mulţumire.
Confucianismul consideră datoria ca efect al „căii
juste”, al bunătăţii, omeniei şi respectului.
Buddhismul induce ideea datoriei drept credinţă în
adevăr.
Creştinismul mizează pe virtuţi cum sunt: mila,
simplitatea, bunătatea, blândeţea, dreptatea – pe
suportul relaţiei individului cu divinitatea.
Islamismul promovează indulgenţa, în raport cu
datoria de a respecta viaţa.
Drumul antic al deontologiei este sinuos, dar relevant
pentru cele mai înalte scopuri
4
: Hesiod cuantifică diferenţa
dintre „este” şi „trebuie”; Democrit consideră că nu frica, ci
datoria este cea care stopează delictele; Socrate crede în binele
absolut, care motivează datoria; Cicero este de părere că
îndatoririle sunt implicate de justiţie şi de generozitate.

Iată viziunea lui Aristotel, în legătură
cu datoria: „Dacă există un scop al
actelor noastre pe care-l urmărim
pentru el însuşi, iar pe celelalte numai
în vederea acestuia, şi dacă nu orice
lucru îl dorim în vederea a altceva (...),
acest scop trebuie să fie binele, şi
anume binele suprem”
5
(s.n.).

3
Pentru detalii, recomandăm lucrările: Carmen Cozma, Elemente de etică
şi deontologie, Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997, pp. 92-
93; V. Cepelea, Etica, Ed. Arc, Chişinău, 2003, apud Mirela Popa, Etica
afacerilor şi managementul, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006,
pp. 25-27.
4
Carmen Cozma, op. cit., pp. 93-94.
5
Aristotel, Etica nicomahică, trad. rom., ed. a II-a, Ed. Iri, Bucureşti, 1998,
p. 30. Observăm că Aristotel evocă doctrina lui Platon, conform căreia
binele suprem este chiar scopul vieţii. Modul respectiv de a vedea lucrurile
este, de fapt, un aspect teleologic. Pentru informaţii referitoare la acest
subiect, recomandăm – în lucrarea de faţă – subcapitolul O altă axă a
comunicării: raportul determinism – teleologie.
192
Datoria primeşte, în timp, conotaţii legate de factori
cum sunt
6
: virtuţile individului (învăţaţii Evului Mediu);
principiile morale (René Descartes, Émile Durkheim, Blaise
Pascal); interesul (Denis Diderot, Claude Adrien Helvetius);
locul şi rolul omului în societate (Jean de la Bruyère, Jean-
Jacques Rousseau); utilitarismul (David Hume, Jeremy
Bentham, John Stuart Mill); personalitatea individului,
corelată cu norma raţiunii (Immanuel Kant); tendinţa omului
spre echilibru (William James, John Dewey); deontologia
(Jürgen Habermas).

John Locke afirmă că „morala este susceptibilă
de a fi demonstrată”
7
. Oare, prin deducţie, putem
afla adevărata natură a binelui şi răului?

Friedrich Hegel prezintă o viziune integratoare
asupra existenţei umane, deoarece „totalitatea
morală sau etică absolută”
8
se regăseşte în spiritul
unei naţiuni. În plus, conceptul de datorie cuprinde
şi obligaţiile (relaţia dintre cele două noţiuni
nefiind, deci, de egalitate, ci de incluziune).

Înţelegând simţului datoriei, redescoperim morala
profesională, respectiv deontologia. Unii cercetători o socotesc
ramura eticii
9
axată pe valoarea datoriei – valoare care se
adaugă înţelepciunii, autocontrolului, recunoştinţei, solidarităţii
şi altor calităţi necesare practicării unei profesii.











6
Carmen Cozma, op. cit., pp. 96-114.
7
John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, vol. II, trad. rom., Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 158.
8
Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Studii filozofice, trad. rom., Ed.
Academiei, Bucureşti, 1967, p. 289.
9
Carmen Cozma, op. cit., p. 136.
Toate aspectele legate de conceptul generos al deontologiei
au ca finalitate atingerea următoarelor scopuri: ordinea
morală a unei profesii, care trebuie să se bazeze pe adevăr
şi pe dovezi indubitabile; sporirea atractivităţii meseriei;
creşterea respectului de sine al celor ce o practică şi,
deopotrivă, amplificarea prestigiului acestora în ochii celor
care beneficiază de serviciile lor; accentuarea valorii şi
credibilităţii presupuse de o profesie sau alta.

193
Deontologia este văzută ca o ştiinţă pluridisciplinară
10
,
înglobând drepturile şi obligaţiile profesionale ale celor ce
practică o anumită meserie. Drepturile respective sunt de trei
tipuri
11
: universale (vezi Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, aplicabilă oricărui individ), fundamentale (precum
Constituţia, valabilă pentru toţi cetăţenii unei ţări) şi statutare
(pentru fiecare profesie în parte). Pe de altă parte, obligaţiile
sunt reflectate în statutul profesional, în codul deontologic şi
în jurământul de credinţă (acolo unde este cazul; de exemplu,
în medicină, Jurământul lui Hipocrat).

Între pionierii români ai deontologiei se numără:
Dimitrie Gusti (care aduce etica profesională la rang
naţional şi social); Nicolae Iorga (care pledează pentru
cunoaşterii valorii sociale a efortului necesar în orice
profesie); Constantin Rădulescu-Motru (care distinge
vocaţia de prestaţia profesionistului); D.D. Roşca
(pentru care calităţile desfăşurării meseriei sunt
probitatea profesională, limita şi buna-credinţă).

Într-o asemenea abordare, e firesc să conturăm
conceptul numit deontologia comunicării. După cum deja se
poate presupune, el vizează ansamblul conduitei, uzanţelor şi
mijloacelor necesare în practica emiterii unui mesaj (verbal,
scris sau de altă natură), în procesul de receptare a acestuia
şi de exprimare a feed-back-ului aferent.
Dimensiunea şi structura „demersului etic cognitiv”
12

ţin de mersul istoriei şi de contradicţiile sale. Astfel, etica pare
a se re-crea în timp, pe măsura emancipării societăţii.
Necesitatea fundamentării şi respectării unor
reglementări în domeniul comunicării este, pe de o parte,
rezultat al mişcării drepturilor de proprietate, dar, pe de altă
parte, este efect al excesivei comercializări „a orice”. Ne referim
mai ales la: vânzarea / cumpărarea unor date neconfirmate;
nerespectarea dreptului la replică; falsificarea unor secvenţe
înregistrate audio / video; vehicularea unor informaţii „de
senzaţie”, care atentează la intimitatea personală sau la

10
Mona Vintilă, Deontologie. Caiet de seminar., Tipografia Universităţii de
Vest Timişoara, Timişoara, 1996, p. 5.
11
Idem op. cit., p. 7.
12
Niculae Bellu, Sensul eticului şi viaţa morală, Ed. Paideia, Bucureşti,
1999, p. 48.
194
moralitate; difuzarea unor ştiri şi imagini de o violenţă
inacceptabilă; scăderea credibilităţii surselor de comunicare.
Faţă de cele expuse, există doi factori majori care facilitează
apelul la deontologie: democratizarea vieţii şi tehnica avansată
(pe căi care permit verificarea datelor din mai multe direcţii).



Deontologia comunicării poate fi corelată cu înţelegerea a patru „pretenţii
de validitate” (prezente în opera lui Jürgen Habermas): cognitivă,
lingvistică, de autoprezentare a vorbitorului şi de interacţiune cu
receptorul
13
. Ca urmare, comunicarea este legată atât de personalitatea
emitenţilor de mesaje, cât şi de contextul social al comunicării
14
.


„Etica este estetica înăuntrului”, spunea – foarte plastic
– un poet francez
15
. Cum explicăm acest lucru? Considerăm
că deontologia, reper al comunicării responsabile, poate fi
privită dinspre interior spre exterior, în spiritul unei etici a
Sinelui. Tocmai de aceea, deontologia e mai mult decât o
pârghie a libertăţii şi decât o armă de apărare: ea este un mod
de a impune morala în conduita profesională.

Definim deontologia în funcţie de obiectivele sale, deoarece
ea nu poate fi concepută în lipsa unei reflexii etice
16
. Şi
chiar dacă morala profesională are propriile ei principii, ele
„nu pot nicicând contrazice regulile moralei umane”
17
.

Etica informaţiei este o miză pentru societate, întrucât,
chiar dacă „reflexia etică aspiră la universalitate”
18
, se

13
Andrei Marga, Acţiune şi raţiune în concepţia lui Jürgen Habermas, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 217.
14
Idem op. cit., p. 209.
15
Pierre Reverdy, apud Cécile d’Elloy, Communication de l’éthique et
éthique de la communication, Sciences Com’2004 (Communication de
marque. Rapport de mission.), p. 3, la adresa:
http://www.sciencescom.org/media/pdf/Ra-comethique-2004.pdf,
accesată la data de 20.06.2006.
16
Henri Pigeat, Médias et déontologie. Règles du jeu ou jeu sans règles., Éd.
PUF, Paris, 1997, p. 84.
17
Traian Brăileanu, Idealul de viaţă şi conştiinţa morală, Ed. Eminescu,
Bucureşti, 2001, p. 168.
18
Daniel Cornu, Éthique de l’information, deuxième éd., Éd. PUF,
Collection Que sais-je? n
o
3252, Paris, 1997, p. 9. Vezi, de asemenea,
originile şi motivaţia deontologiei în jurnalism (idem op. cit., p. 11 şi urm.).
195
confruntă cu „zone critice” – respectiv cu situaţii conflictuale,
inerente oricărei societăţi democratice. De aceea, comunicarea
profesionistă are la bază trei principii
19
: este legală, este etică
şi este o problemă de bun-gust. În raport cu ele, suntem de
acord că oportunitatea comunicării nu se poate aprecia doar
prin prisma eficienţei sale, ci trebuie evaluată în virtutea
normelor etice
20
.

Referitor la comunicarea etică, iată un aspect interesant despre strămoşul
telefonului sau „Urechea lui Dionis” (o peşteră de lângă Siracuza, Sicilia).
Dionis (secolul IV î.Hr.) a transformat o carieră
de piatră în închisoare, pentru a afla ce vorbeau
inamicii tiraniei – liber-cugetătorii. El şi-a pus
slujbaşii să sape în stâncă nişte canale spiralate
(tip cochilie), care, îngustându-se, ajungeau în
încăperea comandantului închisorii – şi spionii
le „purtau” vorbele. Se spune că şi actualmente,
zgomotul aprinderii unui chibrit în interiorul
carierei ajunge la suprafaţă ca un foc de armă.

Generaţiile de azi sunt mai inteligente decât cele de
altădată? Categoric, nu. Intelectualitatea rasată, de frunte,
este – încă – tot reprezentanta eşaloanelor de vârstă cuprinse
între 45-70 de ani. Însă, orice s-ar spune, tinerii şi mai ales
copiii dispun de mijloace de n ori mai multe, mai diverse şi
mai performante, pentru a se manifesta, a învăţa şi a crea.
Din rândul lor se desprind, încet-încet, adevărate genii într-un
domeniu sau altul. Iar sporirea surselor de informare
majorează, fără îndoială, şansele la educaţie şi la opinie.
Spiritul militant ia locul cuminţeniei din vremea bunicii, iar
naivitatea e înlocuită de imperiul riscului. E adevărat: creierul
e folosit mai pregnant. Ca atare, comunicarea are pretenţii
sporite, iar oamenii nu se mai mulţumesc cu afirmaţii (chiar
dovedite, uneori), ci caută cauze şi găsesc ieşiri din situaţii
altădată imposibile. Mediocritatea nu mai e acceptată în
tăcere, ci e blamată şi arătată cu degetul; coeficientul de
inteligenţă e un criteriu tot mai ferm al angajării într-un scop

19
Codul Asociaţiei Internaţionale a Comunicatorilor Profesionişti, apud
Angela Rogojanu, Alexandru Taşnadi, Grigore Piroşca, Deontologia
comunicării. Aplicaţii şi studii de caz., Ed. Academiei de Studii Economice,
Bucureşti, 2005, p. 40.
20
Angela Rogojanu, Alexandru Taşnadi, Grigore Piroşca, op. cit., p. 11.
196
major; în final, lipsa credibilităţii este aspru „taxată”.
Sensibilitatea pentru detalii devine obsesivă (deşi utilitatea ei
e recunoscută), opinia publică solicită adevărate „cantităţi” de
informaţie – pe care le „înghite” instantaneu – iar preocuparea
pentru sfera media este în creştere.

„Deontologia nu se poate dezvolta decât dacă
mijloacele de comunicare sunt libere”, spune un expert
în domeniu
21
, preocupat de necesitatea marelui
adevăr, a onestităţii şi, în final, a civilizării.

Normele deontologice se regăsesc în coduri sau carte,
care conţin principii de conduită bazate atât pe lege, cât mai
ales pe moralitate şi onoare. Există asemenea coduri în toate
domeniile de activitate
22
, fiecare evidenţiind dimensiunile etice
ale muncii creatoare de valori. Urmându-le, omul poate
împlini obiectivele comunicării
23
: atingerea unei înalte
conştiinţe de sine, spontaneitatea, intimitatea, precum şi
capacitatea de a întreţine relaţii bazate pe încredere şi respect.

Iată un exemplu din jurnalism: După evenimentele
(mişcările revoluţionare) petrecute în Europa
Central-Estică la finalul deceniului nouă al
secolului XX, Preşedintele de atunci al World
Freedom Committee (Comitetul Internaţional pentru
Libertatea Presei) declara că personalul din presa
scrisă are nevoie să înveţe „ziaristică normală”, dat
fiind că „presa liberă serveşte oameni liberi”
24
.

Scopurile elaborării codurilor deontologice sunt cel
puţin următoarele: dobândirea respectului pentru profesie;
accentuarea legăturilor create între practicanţii acesteia;
fidelitatea beneficiarilor unor servicii; sporirea câştigurilor;
minimizarea riscurilor de apariţie a înşelătoriei şi şarlataniei.

21
Claude-Jean Bertrand, op. cit., p. 27.
22
Pentru detalii, vezi subcapitolele O tipologie a codurilor deontologice şi
Repere ale unor coduri deontologice cunoscute.
23
René de Lassus, Analiza tranzacţională, trad. rom., Ed. Teora,
Bucureşti, 2004, pp. 148-149.
24
Harold W. Andersen, în Prefaţa lucrării: Manual pentru ziariştii din
Europa Centrală şi de Est, World Press Freedom Committee, Asociaţia
Ziariştilor Români, Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă, editor
Malcolm F. Mallette, trad. rom., Bucureşti, 1992, p. IX-X.
197















Se poate vorbi despre coduri deontologice în
comunicare
25
încă de la finele secolului al XIX-lea, când
jurnaliştii polonezi din Galiţia au alcătuit unul, funcţionând
alături de un Tribunal al onoarei. După ce, în 1908, la cea
dintâi facultate de profil din Missouri (S.U.A.), a fost elaborat
aşa-numitul Credo al jurnalistului, asociaţiile presei au
început să formuleze şi să adopte tot mai des asemenea
norme, pentru ca în 1939, Federaţia Internaţională a
Jurnaliştilor să stabilească un Cod al onoarei. După cel de-al
doilea război mondial s-au înmulţit preocupările în această
sferă, iar cea mai efervescentă perioadă se pare că e cea
actuală (ultimul deceniu al secolului XX şi începutul
mileniului III), motivată de stoparea valului mondial al
carenţelor etice în comunicare.
Fie că au referiri relativ sumare, fie că sunt ample,
codurile deontologice trebuie să ofere o bază reală, explicită şi
precisă, corespunzător profesiei la care se referă. Ele trasează
reperele şi exigenţele unei meserii, fixând atât cadrul ei
general, cât şi pe cel analitic (specific).
Comunicarea morală este, fireşte, cea pe care ne-o
dorim, dar să nu uităm de existenţa comunicării imorale,
lipsită de contur deontologic (furnizoare de informaţii false /
parţiale, sau chiar blocând opţiunea individuală). Între

25
Claude-Jean Bertrand, op. cit., pp. 69-70.
Sunt cunoscute multe cazuri în care persoane neavizate se
prezintă ca fiind medici, oferind – pe acest suport – sfaturi,
consultaţii contra cost şi „tratamente” mai mult sau mai puţin
alopate, neştiutorilor în domeniu sau amatorilor de chilipiruri.
De asemenea, îi avem în vedere pe aşa-zişii „colectori de
fonduri” pentru presupuse construcţii bisericeşti – de fapt
impostori (îmbrăcaţi în rasă monahală sau nu) care reuşesc să
inducă în eroare opinia publică.
Ambele categorii exemplificate mizează pe comunicarea orală şi
pe gestică, pe invocarea vindecărilor miraculoase, a divinităţii şi a
perceptelor milei creştine, uzând de o persuasiune nativă sau
studiată, cu care învăluie „victima” şi o conving.

198
obstacolele care pot împiedica manifestările deontologice
ale comunicării menţionăm câteva, pe care le socotim
relevante: cenzura (politică sau administrativă); legislaţia;
tradiţia şi cultura; rutina şi conservatorismul (dificultatea
psihică de a accepta anumite lucruri, rămânând fidel, din
obişnuinţă, altora); intenţia de a obţine profit cât mai rapid,
oricum şi din orice. Astfel, impasul generat de maniera
deontologică de comunicare – pentru că există unul, fără
îndoială – este conferit de dublul ei caracter: moral (personal)
şi public (instituţional). Acestora li se adaugă, secvenţial, rolul
puterii statale şi, uneori, cel al rampei politice.

Motivaţia intruziunii instituţiilor statului şi a
politicienilor în problemele de comunicare este
„simplă”. Ea are la origini dorinţa de putere şi de
acaparare a „regulilor jocului”, în ideea controlului
asupra unei părţi a presei. Faptul chiar este posibil,
dacă ne gândim că mass-media devine, pe zi ce
trece, o industrie tot mai tentantă şi mai profitabilă.
De aici şi până la influenţarea alegătorilor nu mai e
decât un pas, ştiut fiind că autorităţile socotesc
presa drept o reală ameninţare.

Mijloacele de comunicare exercită o puternică influenţă
asupra mişcărilor din societate, determinând efecte pozitive şi
negative prin mesajul pe care-l transmit
26
. Desigur, contează
cine este receptorul, ce tip de educaţie are şi în ce măsură e
pregătit (dacă este) să accepte o informaţie provocatoare sau
părtinitoare. Iar pentru a depăşi obstacolele procesului de
emisie-recepţie, lumea civilizată impune trecerea „de la
gratuitatea taclalei, la comunicarea sobră şi responsabilă.”
27


26
Pentru aprofundarea elementelor deontologice privind comunicarea,
recomandăm lucrările: Lee Thayer (ed.), Communication: Ethical and Moral
Issues, Gordon and Breach, New York, 1973 (studiul coordonatelor etice
ale comunicării); Nelson Antrim Crawford, The Ethics of Journalism,
Greenwood Press, New York, 1969 (formarea profesională principială,
conform codurilor etice; obiectivitatea profesiilor mass-media; observarea
deficienţelor din practica jurnalistică); Leon Nelson Flint, The Conscience of
the Newspaper. A Case Book in the Principles and Problems of Journalism ,
D. Appleton & Co., New York, 1925 („contorizarea” practicilor etice de
comunicare în presă; oferirea de sugestii în domeniu).
27
Andrei Pleşu, Obscenitatea publică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 71.
199
IV.2. O tipologie a codurilor deontologice

Recomandările codurilor deontologice din domeniul
comunicării sunt extrem de variate, în funcţie de sfera de
referinţă, de interesul dovedit pentru etică, de gradul de
participare la aplicarea lor, de profesionalismul celor ce le
formulează şi le pun în practică. Totuşi, „îndrumarul” unei
profesii este acceptat – chiar dacă nu uniform şi unanim – de
majoritatea celor care o exercită, în cele mai multe ţări ale
lumii.

Analiştii şi supraveghetorii financiari au
observat că în domeniul lor de activitate,
piaţa se confruntă cu ofensiva celor care fac
plasamente în titluri de valoare, spre a
obţine câştiguri tot mai mari
1
. Totuşi, în
ultimul timp se constată creşterea
interesului pentru aplicarea măsurilor
etice, precum şi a responsabilităţii sociale a
corporaţiilor şi a statului. De ce? Fiindcă
presiunea pieţei determină companiile să-şi
formuleze şi să respecte propriul cod de
etică, în consonanţă cu prevederile
naţionale şi mondiale.

Orice cod deontologic, indiferent de domeniul căruia i se
ataşează, trebuie să cumuleze un „bagaj” minimal de calităţi.
Dintre ele enumerăm câteva pe care le socotim mai
importante:
să fie un instrument de (auto)disciplină şi de
(auto)control;
să servească drept instrument de referinţă;
să aibă un efect de sensibilizare asupra
responsabilităţilor pe care le presupune;
să contribuie la creşterea coeziunii de grup sau de
breaslă;
să se constituie într-un mijloc de apărare a
principiilor pe care le promovează;
să fie util şi interesului public.

1
Alan Lane, Ethics: the Global Challenge: the Demands of Regulation Are
Creating Mounting Ethical Dilemmas for Management Teams and Their
Communicators, în Communication World, nov. – dec. 2005.
200


Dilemele deontologice observate în practica managerială au generat
formularea unor norme de a conduce prin prisma integrităţii
2
, deduse din
răspunsul la întrebări cum sunt:
„Atunci când păstrezi tăcerea asupra unui fapt, înseamnă că minţi?”,
„Din ce punct al ei, o relaţie de comunicare se transformă în intimidare?”,
„Din ce moment, folosirea proprietăţii e considerată furt?” ş.a.
*
Răspunsurile acestor interogaţii au în vedere, fără îndoială, considerente
etice... însă nu doar atât. Se pare că importantă pentru manageri nu e
numai aplicarea de norme morale, ci şi publicarea performanţelor
companiilor pe care le conduc.
Pe de altă parte, e necesar ca acţionarii să nu urmărească doar
„ajungerea firmei în top, prin orice mijloace”, ci să fie conştienţi că au o
responsabilitate socială.



Încercând să determinăm coordonatele de bază ale
unui cod deontologic al comunicării, îl vom „ancora” în
următoarele jaloane
3
:
• accentuarea valorilor umane şi a sistemului
atitudinal al individului care practică o meserie
implicând comunicare;

Întâi de toate, este vorba despre respectul pentru viaţă („Să nu
provoci suferinţă!”), pentru relaţiile interumane de înţelegere
(„Păstrează-ţi inima deschisă!”) şi pentru drepturile omului
(„Respectă-ţi aproapele!”), fără de care comunicarea rămâne
doar la stadiul de concept.

• promovarea obiectivităţii şi detaşarea (în măsura
posibilităţilor) de subiectivismul tipic uman;

Aducem în discuţie suportul obiectivităţii („Nu te lăsa
influenţat!”). În acelaşi context, afirmăm necesitatea susţinerii
valorilor democratice.


2
Este vorba despre principiile formulate de către Muel Kaptein, profesor de
etică în afaceri la Rotterdam School of Management Erasmus University
(Olanda). Vezi, în acest sens, lucrarea: Muel Kaptein, The 6 Principles of
Managing with Integrity, apud Alan Lane, op. cit.
3
Cele mai reprezentative dintre ele vor fi tratate ca subcapitole, pe
parcursul lucrării.
201
• profesionismul;

Ne referim la elemente cum sunt: continuitatea comunicării;
valorizarea interlocutorului (atenţia şi ascultarea); onestitatea;
logica şi argumentarea în exprimare; atitudinea pozitivă; arta de
a convinge fără a manipula; percepţia corectă a mesajelor (feed-
back-ul); respectul, comunicarea şi compromisul în stările
conflictuale; responsabilitatea pentru afirmaţii, fapte şi erori;
competenţa.

• moralitatea comunicării.

Principiile care trebuie să călăuzească procesul comunicării
sunt: afirmarea adevărului, respectiv oferirea unei imagini cât
mai reale şi mai complete asupra unui subiect („Să nu minţi!”);
valorificarea propriilor calităţi şi bunuri („Să nu furi!”); tratarea
echidistantă a receptorilor unui mesaj, respectiv eliminarea
separatismului de rasă, religie, sex, origine socială sau politică
(„Fii drept!”).

Unii specialişti în comunicare propun o schemă de
„contorizare” a celor mai importante norme în domeniu
4
:

1. După natura lor, principiile deontologice pot fi:
a) de tip ideal: delimitarea scopului oricărei activităţi de
comunicare; verificarea convergenţei lui în raport cu normele
deontologice; cunoaşterea temeinică a subiectului;
prezentarea situaţiei de facto (renunţarea la exprimarea unor
păreri şi / sau evaluări proprii), oferind posibilitatea
receptorilor de a-şi manifesta, ulterior, opţiunea; acţiunea în
sprijinul drepturilor omului;
b) de tip general: respectarea prevederilor legale (după
regula „Toţi suntem egali în faţa legii”); nerecurgerea la falsuri
sau la „informaţii fabricate”; neacceptarea de avantaje
(materiale sau de altă natură), nici în schimbul unor date, nici
în scopul obţinerii unor opinii favorabile sau al unor
contraservicii; urmarea căilor oneste de obţinere a
informaţiilor (evitarea „clandestinităţii” şi ilegalităţii);
protejarea surselor de date; interzicerea incitării la violenţă;
neamestecul în viaţa altora;

4
După Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare,
Institutul European, Iaşi, 2000, pp. 72-74 şi pp. 76- 85.
202
c) de tip „excepţie” (precum „Scopul scuză mijloacele”):
canalele de comunicare pot „trece cu vederea”, uneori,
anumite carenţe comportamentale sau atitudini, dacă
operaţiunea căreia îi servesc este una de interes major sau
public (de securitate naţională);
d) de tip controversat: Cei care lucrează în mass-media
trebuie să accepte necondiţionat ceea ce li se comunică din
surse oficiale, sau pot riposta, punând în discuţie aspectele
criticabile, cu care ei nu sunt de acord? Din altă perspectivă,
cine-şi asumă răspunderea pentru un articol apărut în presă:
doar cel care l-a semnat, sau el şi redactorul-şef?

2. După aria de acţiune, normele deontologice ale
comunicării pot avea în vedere:
a) reguli proprii anumitor mijloace de comunicare (presă
scrisă, radio, televiziune ş.a.);

Este benefic impactul „bulinei roşii” care însoţeşte diferitele
programe TV, sub aspectul vârstei privitorilor. Ne referim mai ales
la emisiunile care tratează subiecte sexuale sau violente, unele de
o duritate extremă (ştiri, reportaje, filme).

Pe de altă parte, atunci când se prezintă aspecte care ar putea
oferi informaţii confidenţiale, se practică metoda de acoperire sau
de învăluire a feţei persoanei în cauză.

b) reguli referitoare la un sector al actualităţii: politic,
economic (financiar), monden, sportiv, religios ş.a.;

Relatarea unei ştiri trebuie să se concentreze pe fapte, nu pe
nume şi detalii nesemnificative, astfel încât identitatea celor
implicaţi – acolo unde este cazul – să nu poată fi remarcată
(recunoscută).

De asemenea, trebuie stăpânit limbajul profesional al
cadrului în care se desfăşoară comunicarea. De multe ori, în
emisiuni radio-TV, termeni mai mult sau mai puţin uzuali
sunt confundaţi cu alţii sau sunt folosiţi în mod eronat.
Adesea se fac confuzii între sensuri ale unor cuvinte, iar
„salvarea” este un zâmbet „de scuză” al prezentatorului.

c) reguli ale anumitor zone sau ţări: sunt principii ce
derivă din moşteniri cultural-religioase, din credinţe sau
dogme de diverse origini (adevărate tabu-uri), dar şi din
respectul pentru anumite convenienţe, structuri sau opinii.


203
În ţările nordice (mai ales în Suedia) sunt cunoscute
amendamente deontologice extrem de severe, privind drepturile
omului.

Marea Britanie este celebră pentru puritanism, ceea ce se
reflectă şi în maniera de transmitere a unor informaţii cu
caracter sexual.

În cultura asiatică (vezi cazul Japoniei), normele de origine
confucianistă promovează loialitatea interumană, spiritul de
echipă şi respectul pentru vârstnici.

Codurile deontologice din statele arabe au ca punct de pornire
practicile religioase, iar din acest motiv, unele regimuri
musulmane sunt oponente ale libertăţii cuvântului.

În anumite ţări ale Lumii a Treia, tacticile opresive determină
mijloacele de comunicare să deservească obiectivele politice ale
conducerii statale.

3. După categoria profesioniştilor care le pun în aplicare,
principiile deontologice vizează:
a) norme generale, valabile pentru patroni şi agenţii lor;

Pe de o parte, trebuie să existe respect reciproc între manageri şi
angajaţi (salarii rezonabile, comunicare decentă ş.a.).

Pe de altă parte, toţi lucrătorii dintr-un anumit domeniu au cel
puţin următoarele obligaţii: să fie conduşi de adevăr şi dreptate; să
separe interesele profesionale de cele personale şi / sau comerciale;
să nu se lase impresionaţi de factori politici, financiari sau de altă
natură, în realizarea scopurilor pe care şi le propun.

b) norme tipice jurnaliştilor.

Iată cel puţin câteva din calităţile de care trebuie să uzeze
profesioniştii mass-media: onestitatea faţă de cauză; evitarea
conflictelor de interese şi a compromisurilor; neacceptarea
avantajelor colaterale meseriei (incoruptibilitatea).

4. În funcţie de responsabilitatea specifică, distingem
următoarele „clase” de principii deontologice:
a) faţă de sursele de informaţii;

Discreţia asupra provenienţei unor date este obligaţia celui
care a promis anonimatul sursei (cu excepţia informaţiilor
publice sau a celor care afectează siguranţa statului).


204
b) faţă de breaslă;

Colegialitatea este o trăsătură esenţială în orice domeniu. Ea
presupune într-ajutorare, spirit de echipă şi – în anumite
activităţi – chiar fraternizare (cazul jurnalismului).

c) faţă de dreptul la replică;

Insinuările, acuzaţiile sau simpla publicare a unor elemente
care vizează / lezează o persoană trebuie să dea ocazia
exprimării poziţiei acesteia din urmă (a dreptului la replică).

d) faţă de utilizatorii propriilor informaţii.

Dintr-un punct de vedere, receptorii unor date au dreptul să
fie protejaţi de termeni duri, de expresii peiorative şi de
imagini şocante. Dintr-o altă optică, informaţiile trebuie astfel
expuse, încât să nu devină violente, să nu lezeze conduita
morală şi să nu fie părtinitoare.

Corespunzător funcţiilor pe care le îndeplinesc,
mijloacele de comunicare au următoarele scopuri
5
:
să observe realitatea aşa cum este ea şi să nu cedeze
presiunilor de tip hărţuire, ameninţare sau şantaj, care ar
putea modifica datele problemei în folosul cuiva;






să procedeze la selectarea informaţiilor;





să se constituie într-un adevărat forum (mediu)
pentru comunicarea socială;






5
După Claude-Jean Bertrand, op. cit., pp. 74-75 şi 85-88.
Cei care transmit informaţii (comunicatorii) trebuie să respecte
exactitatea datelor, faptelor şi persoanelor implicate în acestea.
Este mai ales cazul jurnaliştilor, care nu trebuie să inventeze
informaţii.

Selecţia are ca scop atât descoperirea adevărului, cât şi grija pentru
protejarea anumitor persoane (naive sau nevinovate) şi a unor date.

Comunicarea trebuie să ofere liantul dintre spirit şi materie, facilitând
accesul la informare al oricărei persoane.
205
să propage cultura, dar în acelaşi timp să vândă.








După ce un cod deontologic a fost creat şi adoptat,
principala problemă cu care se confruntă este implementarea
normelor sale. Motivul acestei opinii este dat de adevărul
afirmaţiei: regulile „sunt întotdeauna vagi, nu absolute”
6
.

Teoretic, normele par a da o soluţie lipsei de
deontologie. Astfel, „este interzisă eliminarea,
distorsiunea, inventarea de ştiri pentru a face pe placul
ofertanţilor de publicitate”, cărora nu e admis să le fie
făcute favoruri
7
. Practic, însă, nu e chiar aşa...
Dintr-o altă perspectivă, iată câteva exemple contradictorii privind
informaţiile în sine, subiectul acestora şi / sau sursele datelor
8
:
- Uneori, persoanele publice doresc (iar jurnalele
acceptă) să facă declaraţii, fără a le fi atribuite
personal, în textul unei ştiri; ca regulă, însă,
neindicarea sursei este inacceptabilă.
- În unele ţări, atrocităţile războaielor sau crimele
cu caracter sexual nu sunt date publicităţii,
decât dacă implică riscuri majore pentru
populaţie; comparativ, în majoritatea statelor
lumii se insistă tocmai pe mediatizarea acestor
cazuri, în scopul evitării cazurilor similare care
ar putea urma.

În concluzie, codurile deontologice facilitează, principial,
comunicarea şi luarea deciziilor corecte. Foarte important
este, însă, cel care aplică o normă sau alta. Este el
responsabil? Vrea să fie imparţial sau să câştige (bani,
simpatie, faimă)? Vrea să fie de folos sau intenţionează doar
să impresioneze? Vrea să-şi dovedească tăria de caracter sau
are prejudecăţi? Răspunsurile le dau, pe rând, toţi cei
implicaţi într-o formă sau alta de comunicare.

6
Claude-Jean Bertrand, op. cit., p. 93.
7
Claude-Jean Bertrand, op. cit., p. 75.
8
Claude-Jean Bertrand, op. cit., pp. 73-74.
Informaţia se vinde. Constatăm, zilnic, că nimic nu e mai adevărat.
Dar despre care informaţie este vorba: de calitate sau nu? Părtinitoare
sau nu? Cu substrat (religios, politic, imoral) sau nu? O mare atenţie
este acordată celor care admit, în ultimii ani, faptul că unele
mijloacele de comunicare se... prostituează.
206


Supunem atenţiei un aspect mai puţin obişnuit al realităţii – dar extrem de
interesant – remarcat în sfera relaţiilor publice. Despre ce este vorba?
Audiind conferinţe de presă şi luări de cuvânt sau interviuri, constatăm că
deseori, chestionările (întrebările formulate) fie rămân fără răspuns, fie
sensul interogaţiei este deturnat. Să fie o omisiune, o impoliteţe sau o
tactică? Evident, dacă primele două posibile explicaţii pot fi scuzabile, a
treia nu este defel. Ea implică premeditare şi lipsă de etică.
*
Există persoane care au cercetat fenomenul în cauză, încercând să-şi
exprime propriile nedumeriri
9
:
„Este un lucru obişnuit, acela ca
purtătorii de cuvânt” sau pur şi simplu cei
intervievaţi „să fie învăţaţi – eventual prin
cursuri media – să nu răspundă
întrebărilor care li se adresează?”
Mai mult: „Dacă răspunsul la această
întrebare este afirmativ” (ceea ce
presupune că faptul menţionat este unul
admisibil – n.a.), „refuzul de a răspunde
este sau nu etic?”
Căutarea sugestiilor (prin motorul Google, Internet) pentru cei ce au
asemenea dileme aduce cel puţin următoarele sfaturi, celui supus unui
interviu
10
:
• Continuă-ţi ideea, indiferent de întrebările
jurnalistului.
• Aminteşte-ţi că scopul tău e să deţii controlul
discuţiei, pentru ca punctele-cheie ale mesajului tău
să fie transmise.
• Găseşte un mod de a-ţi expune ideea.
• Studiază tehnicile care te învaţă cum să-ţi menţii
agenda de lucru şi scopul propus, în decursul unui
interviu.





9
Trudy Lieberman, apud Eric Bergman, The Ethics of Not Answering: Is
Staying on Message – Regardless of the Questions Asked – In Line With PR
Code of Ethics?, în Communication World, sept. – oct. 2005.
10
Eric Bergman, op. cit.
207
IV.3. Repere ale unor coduri deontologice cunoscute

Spre deosebire de legea propriu-zisă, care reglementează
actele indivizilor şi efectele lor, morala (în speţă, deontologia)
imprimă conduita necesară faptelor noastre. E adevărat că,
epocă după epocă, se schimbă unele principii ale eticii sociale:
pe alocuri, se purifică; alteori, însă, se „colmatează” prin
indiferenţă, imixtiuni ale politicului sau demagogie. Nu putem
stopa căderea în desuetudine a unor principii deontologice,
pentru că nu dictăm asupra comunicării. Şi nici nu suntem
capabili să ne opunem intrării în vigoare a altor norme morale,
care decurg din tendinţa spre modernitate a lumii.
Cu cât separaţia dintre cele două conglomerate – lege şi
deontologie – e mai mare, „cu atât contradicţiile dintre ele
devin mai ireconciliabile şi acelaşi act omenesc poate fi citit ca
gest de libertate într-unul şi ca agent patogen în celălalt”
1
.













Iată un exemplu contemporan, pe deplin ilustrativ
pentru problema în discuţie: „Limba e în
permanentă modificare. Doar iluzia noastră sau o
viziune care înfrumuseţează ulterior lucrurile afirmă
că într-o anumită perioadă limba era perfectă, bună,
ideală – şi după aceea s-a stricat. (...)
În fiecare moment se spune: «Vai, cât s-a stricat limba!», aşa cum se
spune: «Vai, tinerii din ziua de azi!». De fapt, există, pe de o parte, limba
ca fenomen social, spontan (...) şi există instituţia limbii de cultură: limba
normată, limba supravegheată academic”
2
.

1
Miruna Runcan, Introducere în etica şi legislaţia presei, Ed. ALL
Educaţional, Bucureşti, 1998, p. 79.
2
Rodica Zafiu (prof. univ. dr. la Facultatea de Litere din Bucureşti),
interviu în Jurnalul Naţional din 05.04.2006, p. 24.
Se spune că un om a vrut să oprească trecerea timpului.
Într-o toamnă, dorind ca iarna să nu mai vină, s-a urcat în
copaci şi a cusut frunzele acestora de ramuri (parabola Fugit
irreparabile tempus este superbă!). Chiar dacă, momentan, a
reuşit să menţină frunzele cusute în copaci, iarna tot a
venit... iar omul s-a văzut neputincios în faţa legilor naturii.
Aşa se întâmplă şi cu normele comunicării: pur şi simplu,
uneori, noul „vine peste noi”, chiar dacă nu e neapărat bun.

208
Nu judecăm şi nu „aruncăm cu pietre”, deoarece
comunicarea etică are alte scopuri decât ofensa adusă
trecutului. În acest sens, să nu uităm că utopiile – deşi iscate
din dorinţa de mai bine – au negat, uneori, adevăruri biblice;
alteori, le-au transformat în lucruri comune sau, pur şi
simplu, au privit altfel realitatea. Chiar dacă au schimbat
viziuni sau au denaturat principii, teoriile şi ideile epocilor
anterioare merită studiate, pentru a putea discerne ce e bine
şi ce e rău, ce preluăm şi ce anulăm din ele. Ne întrebăm, ca
atare, în ce măsură ne permitem sau nu să operăm similarităţi
posibile (nicidecum identităţi) între sacru şi deontologic...

Lucrarea despre etică (sec. al XVII-lea) a
raţionalistului Baruch Spinoza
3
a iscat aprige
controverse după publicarea sa postumă.
Ea se bazează pe o energie esenţială (numită, de autor, substanţa la care
se reduce lumea), iar filosofia sa holistică
4
arată că singura vibraţie eternă
este Dumnezeu sau Natura
5
. Substanţa motivează individualitatea
lucrurilor, ca natură creată, în timp ce Atotputernicul e o natură creatoare.
De fapt, această concepţie pantheistă (după care Creatorul şi Creaţia sa
sunt un tot inseparabil) este generată de esenţa metafizică a lumii.
În timp ce unii exegeţi remarcă ateismul lui Spinoza, relevând pericolul
demitizării (datorită intenţiei autorului de a identifica, respectiv de a
unifica natura cu Divinitatea), alţii îi analizează opera prin prisma viziunii
ei moniste asupra lumii (reducerea lumii la o unică substanţă). După
opinia noastră de cititor, ne permitem să reflectăm că la Spinoza nu e vorba
de ateism. Faptul este confirmat, de altfel, de însuşi promotorul eticii: „Tot

3
Baruch Spinoza (latinizat, Benedictus de Spinoza) a manifestat opinii
considerate eretice la mijlocul veacului al XVII-lea (de exemplu, era marcat
de ideea că atât creştinismul, cât şi iudaismul, sunt fenomene trecătoare în
raport cu substanţa eternă a Universului). Pe de altă parte, azi, nu putem
să nu remarcăm realismul autorului Eticii, conform căruia, pe bună
dreptate, tot ceea ce e măreţ este pe atât de greu, pe cât este de rar...
4
Holismul derivă din concepţia potrivit căreia Universul este o unitate care
nu se schimbă („totul este unul”, iar „unul este indivizibil, de aceea este un
întreg continuu” – filosofie avându-l la origini pe Parmenide). El consideră
că întregul este un agregat mult mai cuprinzător decât simpla însumare a
componentelor sale. Astfel, devine contrariul atomismului promovat de
Democrit, care divide întregul în părţi, pentru a-l cerceta mai bine.
5
„Prin substanţă înţeleg ceea ce este în sine”, iar „prin Dumnezeu înţeleg
fiinţa absolut infinită, adică substanţa alcătuită dintr-o infinitate de
atribute.”, în lucrarea: Baruch Spinoza, Etica demonstrată după metoda
geometrică şi împărţită în cinci părţi, trad. rom., Ed. Humanitas, Bucureşti,
2006, p. 5.
209
ce este se găseşte în Dumnezeu şi nimic nu poate nici să fiinţeze, nici să
fie conceput fără Dumnezeu”
6
(s.n.).
De fapt, dacă extindem cercetarea şi asupra
altor cazuri, vom observa că abia în temei
filosofic, afirmaţiile marilor spirite ale umanităţii
sunt iertate de păcatul unei altfel de gândiri.
În caz contrar... cine ştie ce chinuri i-ar fi aşteptat pe cei care au spus
7
:
„Dumnezeu (...) «a mântuit lumea chiar prin nebunie»” sau au comentat
„marea nebunie abisală care este înţelepciunea lui Dumnezeu”.

Dintotdeauna, omul a căutat explicaţii ale fenomenelor
(ne)cunoscute, fie pentru a-şi repercuta teama de neant, fie
pentru a-şi motiva propriile atitudini, fie pentru a transfera
altora neputinţa personală (preferabil, spre divinitate). De aici
derivă, probabil, încercările milenare de găsire a eticului
originar şi cele de a compara aproape totul cu norma morală.

„Civilizaţia drepturilor omului e adesea dispusă să se
ignore, ori, invers, să-şi exhibe o infatuare superficială;
atât jeluirea ipocrită după modele de coerenţă definitiv
pierdute, cât şi tratarea exclusivistă drept «barbarie» ori
«primitivism» a celorlalte tipuri contemporane şi
concurente de culturi”, sunt negări „ale dreptului
individual, ca valoare fundamentală a «lumii de oameni»”
8
.

În cele ce urmează vom aborda coduri deontologice din
cele mai diverse domenii ale actualităţii româneşti, comparate,
pe alocuri, cu prevederi europene sau internaţionale (în scopul
vizualizării lor comparative).

1. Deontologia jurnalistului

Scopul mass-mediei este acela de a informa. Departe de
a-l transforma pe jurnalist în justiţiar sau judecător şi fără a-i
atribui puterea modificării unei cutume, acest ţel urmăreşte
sesizarea realităţii. În final, îmbrăcată într-o haină mai mult
sau mai puţin elegantă, realitatea respectivă este prezentată
publicului (cititor sau privitor) şi are menirea de a contribui la

6
Baruch Spinoza, op. cit., p. 17.
7
Prima afirmaţie îi este atribuită lui Erasmus, de către Foucault, autor, la
rându-i, al celeilalte expresii, în lucrarea: Michel Foucault, Istoria nebuniei
în epoca clasică, trad. rom., Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 35.
8
Miruna Runcan, op. cit., p. 19.
210
evoluţia societăţii. Sensibil sau cinic, sobru sau maliţios – dar
în orice caz curios – jurnalistul trebuie să-şi dovedească
priceperea şi capacitatea profesională, pe baza unui crez etic:
acela că firul roşu al meseriei sale este adevărul.

„Rostul lui e să spună adevărul, nu un
adevăr de teoremă şi nici unul profetic, ci
adevărul pe care l-a aflat, atât cât l-a aflat şi
atât cât îl poate el interpreta, pentru ca
acesta să devină inteligibil pentru
destinatarul său”.
9


Declaraţia obligaţiilor şi drepturilor jurnaliştilor
(München, 1971) prevede
10
dreptul la informare, la libera
exprimare şi la critică al celor care practică această profesie,
iar îndatorirea de bază a jurnaliştilor este cea faţă de public.


În mass-media există numeroase organizaţii tip „breaslă”. Cele mai
cunoscute sunt în S.U.A. şi au activitate (inter)naţională: Society of
Proffesional Journalists, World Association of Newspapers, National
Association of Broadcasters, Fairness and Accuracy in Reporting,
Association of Educators in Journalism and Mass Communication ş.a.
*
Codul deontologic al Societăţii Jurnaliştilor Profesionişti (Franţa) afirmă că
informarea minuţioasă şi onestă este suportul democraţiei şi că „integritatea
profesională este piatra unghiulară a credibilităţii unui jurnalist”
11
.
*
În Franţa funcţionează conceptul M*A*R*S (mijloace de asigurare a
responsabilităţii sociale în mass-media)
12
, pe principiile formării / evaluării
profesionale şi feed-back-ul în rândul publicului. Există chiar un catalog
de cca 80 de norme utilizate în mod real în mass-media (de exemplu,
site-uri Web care denunţă abuzurile din anunţurile publicitare).


9
Miruna Runcan, op. cit., p. 89.
10
Déclaration des devoirs et des droits des journalistes (Münich, 1971),
Préambule, la adresa: http://www.acrimed.org/article29.html, accesată la
data de 20.04.2006.
11
Code déontologique de la Société des journalistes professionnels,
Préambule, la adresa: http://www.acrimed.org/article30.html, accesată la
data de 20.04.2006.
12
Claude-Jean Bertrand [Professeur émérite, Institut Français de Presse,
Université de Paris 2], Les „M*A*R*S: moyens d’assurer la responsabilité
sociale des médias”, la adresa: http://www.acrimed.org/article1392.html,
accesată la data de 20.04.2006.
211
1.1. Codul deontologic al jurnalistului român

În România, Statutul jurnalistului, adoptat de Convenţia
Organizaţiilor de Media în 2004, evidenţiază
13
că profesiunea
de jurnalist (în presa scrisă, audiovizual, online) este liberă şi
independentă, conform dreptului la informaţie şi la liberă
exprimare, prevăzut de Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de
Constituţia României şi de Codul deontologic al jurnalistului.

Interesul public are o importanţă reală, deoarece
14
:
Orice problemă care afectează viaţa comunităţii denotă
apelul la această noţiune, indiferent dacă autorităţile
statului o consideră astfel sau nu. Încălcarea
drepturilor omului (vezi documentele internaţionale
ratificate de România) este de interes public major (s.n.).
Când nu există un interes public evident, libertatea de
exprimare poate fi limitată doar de interesul protejării
unui alt drept fundamental.

Codul deontologic al jurnalistului are trei subdiviziuni:
a) Rolul jurnalistului vizează dubla lui menire: de
apărător al valorilor democratice, aspect sub care este obligat
să cerceteze şi să comunice faptele cu bună-credinţă (art.
1.1.-1.3.), promovând egalitarismul şanselor; de exponent al
spiritului deschis, calitate în care este observator şi raportor
public al neglijenţelor, nedreptăţilor şi abuzurilor, al
informaţiilor comune, supărătoare sau şocante (art. 1.4.-1.5.).
b) Conduita profesională apelează la anumite principii:
drepturile omului (art. 2.1.): prezumţia de nevinovăţie,
viaţa privată, interesul minorilor, victimelor ş.a.;
regulile de redactare (art. 2.2.): delimitarea informaţiei
de opinie, verificarea datelor (cele nedovedite şi cele false nu

13
Centrul pentru Jurnalism Independent, Statutul jurnalistului, Convenţia
Organizaţiilor de Media (Sinaia, 9-11 iulie 2004), art. 1, la adresa:
http://www.cji.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=35&Item
id=58, accesată la data de 11.04.2006; aceeaşi informaţie este regăsită la
adresa: http://www.ctj.md/resurse/Deontologie/Statut,%20ro.doc/.
14
Centrul pentru Jurnalism Independent, Codul deontologic al
jurnalistului, Convenţia Organizaţiilor de Media (Sinaia, 9-11 iulie 2004),
Preambul. Pentru detalii, vezi informaţii la adresa:
http://www.cji.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=35&Item
id=58, accesată la data de 11.04.2006.
212
vor fi publicate), prezentarea punctelor de vedere ale tuturor
părţilor implicate, citarea corectă;
protecţia surselor de informaţie (art. 2.3.);
colectarea principială a informaţiilor (art. 2.4.);
statutul profesiei (art. 2.5.), privind: interzicerea
uzului de funcţie, în scopul obţinerii de avantaje;
neacceptarea cadourilor băneşti, în natură sau de tipul
„serviciilor”; evitarea conflictului de interese;
independenţa (art. 2.6.), respectiv exercitarea profesiei
potrivit conştiinţei proprii;
corecţia erorilor şi dreptul la replică (art. 2.7.).
c) Drepturile jurnalistului (art. 3) abordează: protejarea
prin tratate şi convenţii internaţionale semnate de România;
opoziţia faţă de cenzură; confidenţialitatea; clauza de
conştiinţă; dreptul de autor ş.a.





























Observaţii:
1. Cuprinsul firesc şi motivat al Codului deontologic al jurnalistului ne
determină să apreciem majoritatea articolelor sale. Exemple:
„Jurnalistul are libertatea de a refuza orice demers (...) împotriva
principiilor eticii jurnalistice sau a propriilor convingeri”, atitudine
derivată „din obligaţia jurnalistului de a informa publicul cu bună-
credinţă.” (Codul deontologic..., art. 3.4.)
Separarea activităţilor economice de cele editoriale dă dreptul
jurnalistului să refuze atragerea de contracte de publicitate /
sponsorizare pentru instituţia de presă la care este angajat.
(Codul deontologic..., art. 3.4.)

2. Unele elemente ale Codului deontologic..., fireşti pentru jurnalişti,
pot însă părea exagerate sau nefireşti pentru receptorii de informaţii:
„Publicul are dreptul sa cunoască nu numai informaţiile şi ideile
primite favorabil sau cu indiferenţă ori considerate inofensive, dar
şi pe acelea care ofensează, şochează sau deranjează” (s.n.).
(Codul deontologic..., art. 1.5.)
Întrebări: Dacă admitem existenţa informaţiilor care pot jigni, care e
limita peste care ofensa nu mai este permisă şi cine o stabileşte?
Admitem falsul termen de „ofensă acceptabilă”? Cât de şocante pot fi
datele / imaginile prezentate de presă? Ce e informaţia „deranjantă”?
Deşi „jurnalistul este dator să respecte viaţa privată a persoanei
(inclusiv aspectele care ţin de familie, domiciliu şi corespondenţă)”,
intruziunea în viaţa privată este permisă „când interesul public de a
afla informaţia prevalează.” (Codul deontologic..., art. 2.1.2.)
„O activitate nu este privată doar pentru motivul că nu este
desfăşurată în public.” (Codul deontologic..., art. 2.1.2.)

213
Profesia de jurnalist implică răspunderi majore. De
aceea, insistăm asupra unor aspecte care nu sunt suficient
marcate în Codului deontologic al jurnalistului: garanţia
adevărului, refuzul „tentaţiilor”
15
, respingerea calomniei,
evitarea conflictelor (inter-rasiale, inter-etnice, religioase),
respectarea politicii editoriale, evitarea prezentării unor
elemente partinice, neimplicarea în cauze lipsite de
credibilitate, refuzul „scrisului la ordinul cuiva”.
16


Specialiştii în comunicare explică aşa-numitul
privilegiu al reporterului, axat pe elemente
simple, dar care, juxtapuse, creează un paradox:
„1) Jurnalismul depinde de surse confidenţiale
(...) şi nu se poate desfăşura fără investiţie de
încredere între sursă şi ziarist (...).
2) Jurnalismul se adresează opiniei publice (...).
3) Jurnalismul nu funcţionează ca organism
abilitat de instrumentare a dreptăţii, ci numai ca
mediu informaţional liber (...)”
17
.
În virtutea dreptului la adevăr al publicului, libertatea jurnalistului are de
depăşit cel puţin două obstacole reale (nicidecum arbitrare): etica
personală şi barierele „ridicate” de receptorii informaţiei (avizaţi sau nu).
Ca urmare, întrucât orice normă lasă loc de „mai bine”, Codul deontologic
al jurnalistului poate fi perfecţionat
18
.

1.2. Codul deontologic al ziaristului, adoptat de către
Clubul Român de Presă

Clubul Roman de Presă, reprezentând peste 40 de case
editoriale (cele mai importante instituţii mass-media din ţară,
atât din presa scrisă şi audio-vizual, cât şi din agenţiile de
presă) a creat un Cod deontologic al ziaristului, alături de un
Consiliu de Onoare care urmăreşte respectarea normelor etice
în domeniu.

15
Avem în vedere, aici, nu doar condamnarea mitei, dar şi refuzul
publicităţii mascate sau al unor privilegii personale (de exemplu, e vorba
despre documentări al căror cost este suportat de cei „întâmplător
interesaţi” de o anumită informaţie).
16
Miruna Runcan, op. cit., extras pp. 90-91.
17
Miruna Runcan, op. cit., p. 93.
18
Recomandăm, în acest sens: Miruna Runcan, op. cit., pp. 97-168. De
altfel, din întreaga lucrare reiese spiritul unei remarcabile profesioniste în
domeniu.
214
Nu vom detalia Codul ziaristului, întrucât, ca principiu,
el respectă trăsăturile Codul deontologic al jurnalistului. Vom
încerca, însă, să descoperim fie principalele sale „puncte
forte”, fie noutăţile pe care le aduce faţă de ceea ce ştim deja.
Încă din preambulul său, Codul ziaristului se prevalează
de dreptul libertăţii de expresie conferit de Constituţia
României
19
, afirmând că ziaristul „are dreptul de a critica,
argumentat, atât Puterea, cât si Opoziţia, considerând drept
unic criteriu de judecare a faptelor raportarea lor la legile ţării
şi la principiile morale”
20
(s.n.).
În art. 1, documentul respectiv nominalizează cea dintâi
datorie a unui ziarist: respectarea adevărului, indiferent de
consecinţele posibile ale acestui fapt. Realitatea redată în presă
trebuie să fie veridică, informaţiile necesitând a fi confirmate
de cel puţin două surse credibile (art. 2), iar ştirea „trebuie să
fie exactă, obiectivă şi să nu conţină păreri personale” (art. 3).
Foarte important este art. 4, referitor la controversata
problemă a respectului pentru viaţa privată. El menţionează că
ziaristul „nu se va folosi de metode interzise de lege pentru a
obţine informaţii sau imagini” despre o persoană, cu
precizarea că, „atunci când comportamentul privat al unor
personalităţi publice poate avea urmări asupra societăţii,
principiul neintruziunii în viaţa privată ar putea fi eludat.” (s.n.)
Tot art. 4 adaugă un remarcabil element de decenţă, legat de
presă: acela că ziaristul „va evita detalierea unor vicii sau a
unor elemente morbide legate de crime”.
Art. 9 acuză „ziaristul care distorsionează intenţionat
informaţia, face acuzaţii nefondate, plagiază, foloseşte
neautorizat fotografii sau imagini (...), calomniază” (s.n.); în
opinia Codului ziaristului, respectivul „săvârşeşte abateri
profesionale de maximă gravitate” şi va fi sancţionat.

19
Constituţia României, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, cap. II, art. 30
(privitor la inviolabilitatea libertăţii de exprimare a gândirii, opiniilor şi
credinţelor şi creaţiilor, dar şi la interzicerea cenzurii) şi art. 31 (tratând
dreptul de acces la informaţia de interes public, care nu poate fi îngrădit),
pp. 15-17.
20
Clubul Român de Presă, Codul deontologic al ziaristului, Preambul, la
adresa: http://www.pressclub.ro/cod.html, accesată la data de
11.04.2006. În sprijinul ideii respective, art. 8 al aceluiaşi Cod
deontologic... recomandă ca, pentru a evita conflictele de interese, ziaristul
nu trebuie să fie afiliat vreunui partid.
215
Observaţii:
a) Vom insista asupra considerentelor pozitive
ale Codului deontologic al ziaristului:
Apreciem curajul (chiar duritatea) opiniei şi
posibilitatea expunerii, de către ziarist, a unui
punct de vedere critic, dar argumentat (aşa cum
este menţionat în Preambul)
21
.
Este lăudabilă asumarea responsabilităţii ziaristului pentru informaţiile
furnizate, ea presupunând suportarea oricăror urmări ale acestei iniţiative.
Parţial, „scutul” expunerii la astfel de probleme este dat de utilizarea a
minim două surse credibile, pentru ca ştirea să poată fi publicată / emisă.
Nu putem trece cu vederea două din elementele rămase „în eter” la
Codul deontologic al jurnalistului: discreţia prevăzută de Codul deontologic
al ziaristului în cazuri care o solicită, precum şi decenţa indicată atunci
când subiectul de presă este dat de aspecte tragice.
b) Am identificat şi un aspect negativ privind Codul deontologic al
ziaristului:
Referirea la sfera politică nu este tocmai agreabilă pentru cititor şi o
configurăm ca „punct slab” al acestui Cod.

2. Deontologia medicală









Colegiul Medicilor din România a adoptat Codul de
deontologie medicală, document cu un cuprins extrem de
extins, care reflectă normele de conduită prevăzute prin
exercitarea profesiei de medic
22
.
Una din calităţile neîndoielnice ale statutului respectiv
este aceea că, potrivit art. 4, „în decursul vieţii sale
profesionale, medicul nu trebuie sa înceteze niciodată” să se
pregătească în domeniu. Având „prin excelenţă, o profesiune
umanitară” (art. 6), guvernată de conştiinţa medicală (art. 7),
medicul nu-i este admisă „abdicarea de la dorinţa exprimată

21
Nu comentăm „săgeata” îndreptată spre sfera politică.
22
Colegiul Medicilor din România, Codul de deontologie medicală, la adresa:
http://www.cmr.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=37&Item
id=79, accesată la data de 11.04.2006.
Practicarea medicinei pretinde una din cele mai lungi şi dificile căi de
acces spre profesie. De ce? Poate pentru că, oricât de greu e să devii
cineva, nimic nu este mai nobil decât să contribui la păstrarea sau
prelungirea vieţii semenilor tăi. Iar această pregătire solicită timp şi
efort, mai mult decât în orice altă meserie.
216
de către bolnav în cunoştinţă de cauză” (art. 5). Totodată,
însă, „este preferabil ca medicul sa se abţină” de la garantarea
vindecării unui pacient (art. 10).
Deşi secretul profesional medical (în privinţa: vieţii
bolnavului şi a familiei sale, diagnosticului sau tratamentului
etc.) este obligatoriu, Codul... expune şi unele excepţii de la
regulă: cazurile în care predomină interesul social: epidemii,
boli cu extindere în masă ş.a. (art. 13 şi art. 14).

Medicul care surprinde o persoană rănită
/aflată în pericol sau cel care este informat
despre o atare situaţie, are obligaţia să intervină
pentru a-i acorda asistenţă de specialitate
(Codul..., art. 29).
În caz de calamităţi naturale sau evenimente
grave (naufragii, accidente pe scară largă),
medicul trebuie să se considere mobilizat
(Codul..., art. 30).
Provocarea îmbolnăvirii artificiale a unei
persoane, pe motive experimentale, este
inadmisibilă (Codul..., art. 127).
Medicul n-are dreptul să faciliteze suicidul sau autovătămarea (Codul...,
art. 28).
Aplicarea metodelor terapeutice insuficient probate este şarlatanie
(Codul..., art. 64).
Racolarea clientelei altui medic este condamnabilă (Codul..., art. 87), la
fel precum defăimarea colegilor (Codul..., art. 95).
Nu se admite concurenţa neloială (de exemplu, prin scăderea unor
onorarii), deşi îngrijirea gratuită este permisă (Codul..., art. 90).

În Codul de deontologie medicală există referiri şi la
considerente morale controversate pe plan mondial:
I.) Medicul trebuie să încerce scurtarea suferinţei
bolnavului incurabil, asigurându-i demnitatea. Totuşi, prin
art. 23 al Codului... îi este interzisă provocarea decesului („act
ce constituie o crimă, chiar dacă a fost cerut insistent de un
bolnav perfect conştient”). Cu alte cuvinte, eutanasia nu este
admisă în România, „indiferent de gravitatea şi prognosticul
bolii” (art. 24).
II.) Avortul poate fi practicat „în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege”. Mai mult, „orice medic este liber să refuze
– fără explicaţii – cererea de întrerupere voluntară a sarcinii
(art. 25).
217








































1.) Ca elemente pozitive ale Codului de deontologie medicală,
remarcăm dăruirea şi spiritul umanitar care trebuie să însoţească
actul medical de calitate. Iată câteva prevederi exemplificative:

În situaţii care implică pericol de moarte, cadrul medical rămâne
lângă bolnav, atâta timp cât este nevoie (art. 37).

Medicul are obligaţia să-i trateze, cu egală conştiinciozitate, pe
toţi cei care-i solicită sprijinul, indiferent de condiţie materială,
naţionalitate, religie, sentimente personale ş.a. (art. 46).

Pacienţii vor fi îngrijiţi cu aceeaşi solicitudine, fie că au, fie că nu
au şanse de vindecare (art. 38).

Reputaţia medicului trebuie sa se axeze doar pe competenţă şi
demnitate (Codul..., Anexa 1, art. 1).
2.) Există şi câteva elemente insuficient accentuate în Codul de
deontologie medicală, din perspectiva răspunderii legale a celor care
le încalcă. Ele figurează, e adevărat, ca trăsături deontologice
medicale – deci nu sunt puncte slabe ale Codului... – dar realitatea,
uneori, le infirmă (practicile de mai jos fiind prea uşor încălcate):

„Medicul nu trebuie să se folosească de un mandat electiv sau o
funcţie administrativă, pentru a-şi creşte clientela” (art. 56).
„Medicina nu trebuie practicată ca o activitate comercială” (art. 57).
„Este contrară eticii înţelegerea dintre doi medici, medic şi farmacist
sau cadru auxiliar, pentru obţinerea de avantaje materiale” (art. 59).
„Este interzisă practicarea de către medici a unei activităţi care
dezonorează profesia medicală” (art. 61).
„Medicul nu trebuie în nici un caz să-şi exercite profesia în condiţii
ce ar putea compromite calitatea îngrijirilor şi a actelor sale
profesionale” (art. 62).
3.) Rămâne în discuţie formularea art. 110 din Codul de
deontologie medicală: „Prelevarea de ţesuturi şi organe
«ex vivo», în vederea efectuării unui transplant, nu se poate
executa decât după consimţământul bolnavului,
în cunoştinţă de cauză” (s.n.).
Întrebarea celui care analizează acest text din afara
problemei este: Al cui consimţământ este necesar?
Al celui care acceptă, înainte de a deceda, donarea de
organe, sau al teoreticului beneficiar?

Observaţii:
218
Iată un exemplu de abnegaţie în desfăşurarea
serviciilor medicale voluntare: Organizaţia Médecins
Sans Frontières (M.S.F.)
23
are ca scop protejarea vieţii
şi alinarea dezinteresată a suferinţei, respectând
demnitatea umană. Codul ei de conduită menţionează
(în art. 5) că M.S.F. nu poate servi ca instrument de
manevră pentru nici un factor guvernamental.
Intervenţia M.S.F. se clădeşte pe deontologia medicală
24
, ceea ce
presupune: nediscriminare (oferirea de ajutor, conform intensităţii nevoilor
– aşa cum arată art. 6), imparţialitate şi păstrarea secretului medical.

3. Deontologia universitară

3.1. Coduri etice în mediul academic românesc

În învăţământ, deontologia vizează adevărate modele
atitudinale, idealuri şi standarde morale. Ea promovează
responsabilitatea, integritatea, încrederea şi cooperarea –
drept calităţi necesare celor ce educă şi celor ce sunt educaţi.
Învăţământul superior operează cu subiecţi majori în privinţa
vârstei, capabili să discearnă şi să ia decizii. În acest
perimetru se conturează interesul pentru viitoarea meserie; de
aceea, aici se apelează la principii morale bine conturate,
valabile pentru ambele părţi aflate în discuţie: corp profesoral
(respectiv personal tehnic-administrativ) şi viitori profesionişti.
Acesta este motivul pentru care, în cele ce urmează, ne vom
referi la deontologia mediului academic.
Scopul comunităţii academice este de a oferi servicii de
educaţie şi cercetare, la un înalt nivel calitativ şi competitiv.
De aceea, învăţământul superior trebuie să determine şi să
motiveze evoluţia intelectual-profesională şi etică a tinerilor
25
.

23
Pentru detalii, vezi site-ul Organizaţiei Médecins Sans Frontières, la
adresa: http://www.msf.ch/Code_ethique.43.0.html, accesată la data de
18.04.2006.
24
De exemplu, art. 3 al Codului M.S.F. – privind etica medicală – face apel
la dreptul internaţional, care declară protejarea misiunilor de asistenţă şi
menţionează că nimeni nu poate fi pedepsit pentru că acordă ajutor medical
conform normelor deontologice.
25
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ordin nr. 4492 / 06.07.2005 privind
promovarea eticii profesionale în universităţi, la adresa:
http://www.old.edu.ro/download/omedc4492.pdf, accesată la data de
27.04.2006. Art. 1 al acestui Ordin instituie obligativitatea tuturor
instituţiilor academice de a adopta propriul Cod de etică universitară.
219
„Pentru cei mai mulţi studenţi, universitatea
este instituţia în care învaţă să îşi asume
trecerea de la tutelă şi paternalism la libertate
şi autonomie. (...) Deprinderile dobândite în
perioada studiilor universitare nu sunt doar
intelectuale, ci ţin şi de viitorul comportament
etic în profesie, în viaţa publică şi chiar în
cea privată.”
26
(s.n.)

Între considerente care ghidează existenţa unei instituţii
de învăţământ superior, unii cercetători remarcă
27
:
Libertatea academică: Universitatea nu admite
ingerinţe şi constrângeri politice, religioase şi de putere. În
baza dreptului la cunoaştere şi la formare ştiinţifică, ea nu
permite manipularea şi îndoctrinarea
28
.
Autonomia personală dă dreptul opţiunii pentru
programele dorite în domeniul studiului şi / sau cercetării,
neîngrădind alegerea individuală.
Dreptatea şi echitatea evocă elemente precum:
egalitatea de şanse în privinţa educaţiei, fără discriminare de
vreun fel sau altul; eliminarea conflictelor de interese;
prevenirea şi combaterea corupţiei.
Meritul: Evaluarea meritelor profesional-umane se face
ca urmare a rezultatelor înregistrate (şi nicidecum pe baza
unor promisiuni, „obligaţii” sau relaţii).
Profesionalismul: A fi profesionist înseamnă a fi
competent, a fi responsabil în raport cu deciziile personale
(respingând manifestările de amatorism şi impostură), a fi
dedicat meseriei, a fi conştient de obligaţiile morale de dascăl
şi a avea spirit de colegialitate.

26
Mihaela Miroiu (coord.), Ana Bulai, Daniela Cutaş, Liviu Andreescu,
Daniela Ion, Etica în universităţi. Cum este şi cum ar trebui să fie: cercetare
şi cod., Proiect în parteneriat instituţional (Facultatea de Ştiinţe Politice –
Bucureşti, S.N.S.P.A., Fundaţia Konrad Adenauer şi Ministerul Educaţiei
şi Cercetării din România), Bucureşti, 2005, partea I, Codurile
instituţionale de etică universitară, vezi Semnificaţia, elaborarea şi
adoptarea codurilor de etică în universităţi (Mihaela Miroiu), p. 4, la adresa:
http://www.old.edu.ro/download/eticuni1.pdf, accesată la data de
13.04.2006.
27
Idem sursa cit., partea I, Codurile instituţionale de etică universitară, vezi
Cod etic pentru universităţi – proiect (Mihaela Miroiu, Daniela Cutaş, Liviu
Andreescu), pp. 8-11, cu extindere în Memorandum explicativ, pp. 12-34.
28
Idem sursa cit., partea I, vezi Cod etic..., p. 8 şi p. 13.
220
Onestitatea şi corectitudinea intelectuală:
Permisivitatea şi lipsa de onestitate academică se traduc prin:
înşelăciune (uzul surselor de documentare interzise, copiatul),
improvizarea, modificarea intenţionată a unor rezultate,
falsificarea unor date, substituirea de persoană la examene,
avantajele obţinute pe nedrept, plagiatul ş.a.
Transparenţa are în vedere accesul la informaţii, pus
în aplicare prin intermediul publicării acestora pe pagina Web
a fiecărei universităţi şi prin alte mijloace de transmitere.
Responsabilitatea profesională şi socială:
Comportamentul academic trebuie să fie civilizat şi
responsabil, din trei perspective: faţă de cadre didactice,
personal auxiliar şi studenţi; faţă de superiori, respectiv de
angajaţi; faţă de comunitatea universitară şi colaboratorii săi.
Respectul şi toleranţa: Mediul academic promovează
argumentaţia raţională, respectul şi toleranţa, condamnând
manifestările contrare acestor valori (insultele, hărţuirea ş.a.).
Bunăvoinţa şi grija sunt calităţi care privesc
umanismul, facilitând spiritul de într-ajutorare dintre
membrii comunităţii universitare. Acest lucru nu diminuează
capacitatea de evaluare şi nici imparţialitatea.

Activitatea academică are caracter social: deşi
orientarea educaţiei superioare este
individualizată (fiecare student având o anumită
capacitate de „stocare” a cunoştinţelor,
aptitudini personale şi rezultate proprii),
urmările actului de învăţământ sunt sociale. De
ele beneficiază întreaga societate, chiar dacă,
aparent, educaţia se repercutează doar asupra
celor care educă şi a celor care sunt educaţi.

Oferim câteva exemple sugestive în domeniu:
Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti a adoptat
un Cod etic universitar care respectă întru totul principiile
Proiectului de Cod etic pentru universităţi (pe structura
relevată de noi, anterior)
29
.


29
Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti, Codul etic universitar (în
forma adoptată la 15.12.2005), la adresa:
http://www.pub.ro/romana/stiri/Cod_Etic.doc, accesată la data de
31.03.2006.
221
Bunăvoinţa şi grija sunt calităţi dezirabile în
universitate, prin „aprecierea şi recunoştinţa
faţă de cei merituoşi, empatia, compasiunea,
sprijinul faţă de cei aflaţi în nevoie,
amabilitatea, altruismul (...) faţă de toţi
membrii comunităţii universitare.”
În acest context, universitatea „va descuraja şi va socoti indezirabile
comportamentele care denotă invidie, cinism, vanitate, lipsă de
amabilitate, dezinteres.” (Codul etic al U.P.B., art. 10)

Codul etic al UNIVERSITĂŢII „BABEŞ-BOLYAI” din
Cluj-Napoca funcţionează ca un contract moral între membrii
comunităţii academice şi mediul universitar
30
. Normele sale
sunt libertatea academică, principiul competenţei, integritatea,
colegialitatea, loialitatea şi responsabilitatea, dar ceea ce-l
personalizează este tratarea analitică a perceptelor
(materializarea principiilor în cazuri şi exemplificări).

Colegialitatea presupune respect datorat fiecărui
membru al comunităţii academice. Astfel, încălcarea
acestei obligaţii nu conferă celui lezat dreptul „de a
adopta o conduită similară”. Colegialitatea implică şi
„respectarea mutuală a diferenţelor de ordin
lingvistic, religios, social, între membrii comunităţii
academice.” (Codul etic al U.B.B., art. 20).

Codul de etică universitară al ACADEMIEI DE STUDII
ECONOMICE din Bucureşti precizează
31
că scopul său este de
a identifica valorile învăţământului superior şi de a descuraja,
comportamentele lipsite de etică (art. 2). El accentuează
calităţi precum consecvenţa, coerenţa şi demnitatea necesare
în mediul universitar (art. 6).

Art. 8 al Codului de etică universitară elaborat de A.S.E.
Bucureşti subliniază că exploatarea şi discriminarea
sunt inacceptabile în mediul academic, aşa cum este şi
abuzul de putere.

30
Codul etic al Universităţii „BABEŞ-BOLYAI” (în forma adoptată la
30.12.2005), art. 1, la adresa: http://www.ubbcluj.ro/despre/cod-
etic.htm, accesată la data de 13.04.2006.
31
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE din Bucureşti, Codul de etică
universitară (în forma adoptată la 01.02.2006), la adresa:
http://www.ase.ro/site/despre/management/fisiere/pdf/regulamente_noi
/Codul-Etic-ian06.pdf, accesată la data de 20.04.2006.
222
3.2. Coduri etice în universităţi cu tradiţie în lume



Obiectivele propuse de UNIVERSITY OF OXFORD,
Marea Britanie, sunt dezvoltarea educaţiei şi promovarea ei
32
.
Statutul universităţii abordează – prin Codul de Disciplină
33

atât normele de comportare valabile la Oxford (pe care le
clasifică minuţios), cât şi ceea ce presupune încălcarea lor,
explicând rolul Curţii Disciplinare şi a altor comisii de profil.
Pentru început, Codul... oferă un set de definiţii utile
procesului educativ: condiţiile de suspendare a unui student,
până la stabilirea (ne)vinovăţiei şi a măsurilor care se impun;
contextul hărţuirii; modalităţile în care se realizează temele
(lucrările) şi se susţin examenele ş.a. Ulterior, Codul...
abordează situaţii extrem de variate, de la cele de perturbare a
procesului de învăţământ sau de distrugere a proprietăţii, la
cele privind abuzurile şi infracţiunile. Există şi o menţiune
referitoare la caracterul ilegal al unor activităţi, în scopul de a
le îndepărta pe acestea din mediul universitar (este vorba
despre utilizarea, oferirea sau vânzarea oricărui tip de drog
sau substanţe a căror deţinere şi / sau uz sunt nepermise).


La HARVARD UNIVERSITY, S.U.A., este în vigoare
Declaraţia drepturilor şi responsabilităţilor. Date fiind funcţiile
comunităţii academice de la HARVARD (educaţia, instruirea,
cercetarea şi erudiţia), calităţile cerute pentru a fi inclus în
acest mediu sunt
34
: libertatea de exprimare şi de analiză,

32
UNIVERSITY OF OXFORD, Statute I, Statutes and Regulations, pct. 3 (în
forma adoptată la 01.10.2002 şi revizuită la 26.01.2004), la adresa:
http://www.admin.ox.ac.uk/statutes/1086-120.shtml, accesată la data de
20.04.2006.
33
UNIVERSITY OF OXFORD, Statute XI, Statutes and Regulations, Part A:
Definitions and Code of Discipline (în forma adoptată la 01.10.2002 şi
revizuită la 29.06.2004), document disponibil la adresa:
http://www.admin.ox.ac.uk/statutes/352-051a.shtml#_Toc28142342,
accesată la data de 20.04.2006.
34
HARVARD UNIVERSITY, JOHN F. KENNEDY School of Government,
Statement of Rights and Responsibilities. Students, Staff, Faculty (în forma
adoptată în luna august 2005), document disponibil la adresa:
http://www.ksg.harvard.edu/hr/students/Statement%20of%20Rights,%2
08-2005.pdf, accesată la data de 21.04.2006.
223
onestitatea intelectuală, respectul pentru ceilalţi şi deschiderea
spre schimbare constructivă. Conform Declaraţiei..., membrii
comunităţii universitare trebuie să respecte elemente
precum
35
: diversitatea (ca sursă a puterii); neacceptarea
abuzurilor şi discriminării; dreptul la condiţii bune de
desfăşurare a procesului educativ; evaluarea studenţilor
conform standardelor revizuite periodic; egalitatea şanselor la
informare; neadmiterea intruziunilor politice în universitate.
Un alt document elaborat de HARVARD este Codul
Academic, ale cărui principii (condiţiile de examinare, modul
de elaborare a lucrărilor ş.a.) sunt obligatorii, în scopul
adoptării celor mai înalte standarde de integritate
36
.


UNIVERSITÉ LAVAL, Canada, are ca scop contribuţia la
dezvoltarea societăţii, prin competenţa şi responsabilitatea pe
care le imprimă absolvenţilor săi. Codul de etică al fiecărei
facultăţi priveşte formarea profesională de calitate, respectul şi
colaborarea, integritatea şi evitarea conflictelor de interese
37
.
De exemplu, în privinţa formării profesionale, Codul...
accentuează necesitatea competenţei pedagogice a cadrelor
didactice (tratarea cursurilor după programele universitare şi
enunţarea clară, la început de semestru, a obiectivelor).
În afara Codului..., la Universitatea LAVAL sunt în
vigoare şi alte documente care vin în sprijinul activităţii
academice: Declaraţia drepturilor studenţilor (care militează
pentru: pregătirea de calitate, în domeniul ales pentru studiu;
dreptul la informare; dreptul de participare la viaţa

35
Menţionăm că partea a doua a Declaraţiei... precizează şi modul în care
trebuie aplicate perceptele sale profesionale şi morale, atât de către corpul
profesoral, cât şi de către studenţi (Statement of Rights and Responsibilities
Implementation. Process for Handling Concerns and Potential Violations.,
alături de HARVARD UNIVERSITY Statement of Value), idem sursa cit.
36
HARVARD UNIVERSITY, JOHN F. KENNEDY School of Government,
Academic Code. Final Draft., document disponibil la adresa:
http://drclas.fas.harvard.edu/index.pl/programs/art_forum/munera/gall
ery?proxiedUrl=http%3A%2F%2Fwww.ksg.harvard.edu%2Fregistrar%2Fac
ad_code.pdf&wid=180&func=view, accesată la data de 21.04.2006.
37
UNIVERSITÉ LAVAL, Code d'éthique de la Faculté des Sciences de
l'Administration, document disponibil la adresa:
http://www5.fsa.ulaval.ca/sgc/fsaenbref/codeethiquefsa, accesată la data
de 20.04.2006.
224
universitară)
38
, Regulamentul disciplinar, Politica referitoare la
transferul de cunoştinţe şi tehnologii, precum şi Regulamentul
asupra proprietăţii intelectuale.
























4. Deontologia funcţionarilor publici

Administraţiile publice au un rol important
într-o societate democratică, iar
„sensibilizarea opiniei publice şi promovarea
valorilor etice constituie mijloace importante
pentru prevenirea corupţiei”
39
. Aşadar,
Comitetul de Miniştri al U.E. recomandă – pe
baza atribuţiilor deţinute – adoptarea unor
coduri naţionale de conduită în domeniu.

38
UNIVERSITÉ LAVAL, Déclaration des droits des étudiants et des
étudiantes, la adresa: http://www.ulaval.ca/sg/reg/declaration.html,
acceastă la data de 20.04.2006.
39
Recomandarea nr. R (2000)10 a Comitetului de Miniştri ai statelor membre
U.E., privind codurile de conduită pentru funcţionarii publici, adoptată de
Comitetul de Miniştri pe data de 11 mai 2000 la a 106-a sesiune a sa, la
adresa: http://www.abanet.org/ceeli/publications/rom_clerks_rom.pdf,
accesată la data de 25.04.2006.
Observaţii:

Principiile de bază ale formulării codurilor deontologice în mediul
academic sunt respectate de prevederile tuturor codurilor etice din
universităţile româneşti. Punând accent pe demnitatea individului
– atât ca persoană, cât şi ca dascăl / student – ele apreciază
interesul pentru nou, pasiunea pentru profesie, spiritul de
colaborare dintre cadre didactice şi studenţi. Pe de altă parte,
codurile etice condamnă (fără excepţie) impostura,
neprofesionalismul, corupţia şi partizanatul (neadmiţând
imixtiuni ale politicului în viaţa universitară).

Codurile universităţilor din Marea Britanie, S.U.A. şi Canada, la
care am făcut apel pentru o privire comparativă a aspectelor
tratate, au o aplicabilitate superioară faţă de cele româneşti.
Ele prevăd – în general – aceleaşi elemente structurale, însă
abordează lucrurile în mod extrem de analitic. În plus, problemele
expuse au variante de acţiune pentru diverse cazuri, prevăzând şi
soluţii concrete de rezolvare (uneori, chiar tranşante).
225
Grupul de State împotriva Corupţiei (GRECO) este însărcinat cu urmărirea
şi aplicarea acestei Recomandări, pe conturul Codului model de conduită
pentru funcţionarii publici
40
. Obligaţiile acestor funcţionari, regăsite în
totalitate în Codul românesc (aşa cum se va constata mai jos), menţionează
primatul interesului public şi al „circumstanţelor pertinente” de
desfăşurare a activităţii (art. 5). Cel mai interesant aspect remarcat este
faptul că refuzul acceptării de foloase necuvenite apare dezbătut în cel
puţin 5 articole ale Codului model... (art. 8, art. 13 – 15, art. 18, art. 19).

În România, deontologia în administraţia publică
41
este
coordonată şi controlată de Agenţia Naţională a Funcţionarilor
Publici. Prin art. 2, Codul de conduită a funcţionarilor publici îşi
declară obiectivele: îmbunătăţirea calităţii serviciilor de
specialitate, eliminarea birocraţiei şi a faptelor de corupţie din
administraţia publică. Principiile conduitei profesionale a
funcţionarilor publici sunt
42
: supremaţia Constituţiei şi
prioritatea interesului public; egalitatea de tratament a
cetăţenilor; profesionalismul (responsabilitate, competenţă,
eficienţă, corectitudine, conştiinciozitate, imparţialitate,
independenţă); integritatea morală; libertatea de gândire şi de
exprimare, deschiderea şi transparenţa în exercitarea funcţiei.
Loialitatea faţă de autorităţi şi demnitatea funcţiei sunt
redate de art. 7 şi art. 8 ale Codului de conduită..., în sensul
obligaţiei funcţionarilor publici de a apăra, onest, prestigiul
instituţiilor în care operează. Calităţile respective interzic
dezvăluirea de informaţii care ar putea genera avantaje
necuvenite (fie pentru lucrător, fie pentru beneficiar). Art. 12
completează acest cadru, prin impunerea unui comportament
decent, care să nu lezeze reputaţia funcţiei publice (limbaj
potrivit, nerecurgerea la calomnie ş.a.). Art. 14 al Codului de
conduită... precizează că funcţionarii publici nu trebuie să
solicite şi nici să primească favoruri, cadouri sau avantaje,
întrucât aceste tipuri de „servicii” le afectează imparţialitatea.

40
Cod model de conduită pentru funcţionarii publici, Anexă la
Recomandarea nr. R (2000), document disponibil la adresa:
http://www.abanet.org/ceeli/publications/rom_clerks_rom.pdf, accesată
la data de 25.04.2006; la aceeaşi adresă se poate consulta şi modelul
Codului deontologic al funcţionarilor publici din S.U.A.
41
Este vorba de Legea nr. 7 / 2004 privind Codul de conduită a
funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 157 /
23.02.2004, partea I.
42
Monitorul Oficial al României nr. 157 / 23.02.2004, partea I, art. 3.
226
Observaţii:
1. Specificaţiile Codului de conduită a funcţionarilor
publici prevăd o serie de aspecte pozitive, cum ar fi:
Este de apreciat respectul cerut funcţionarului
public faţă de subordonaţi, manifestat prin egalitatea
de şanse şi tratament în privinţa carierei (art. 16).
„În considerarea funcţiei publice deţinute, funcţionarilor publici le este
interzis să permită utilizarea numelui sau imaginii proprii în acţiuni
publicitare pentru promovarea unei activităţi comerciale, precum şi în
scopuri electorale” (art. 11).

2. Deşi face apel la norme argumentate, Codul de conduită... are cel puţin
o lacună: aceea că exprimarea sa este, pe alocuri, lipsită de „modestie”.
Cuprinsul său se doreşte a fi intransigent – ceea ce este lăudabil. Totuşi,
uneori exagerează; în acest sens, avem câteva „rezerve” asupra unor pasaje
din art. 2, care se referă la eliminarea birocraţiei. Chestiunea este
discutabilă, nu pentru că intenţia Codului de conduită... n-ar fi onestă, ci
pentru că realitatea n-o confirmă (ba dimpotrivă).

5. Deontologia lucrătorilor în poliţie

5.1. Codul european de etică al poliţiei

Cel dintâi obiectiv al poliţiei este respectarea statului de
drept, posibil prin supravegherea aplicării legilor fiecărui stat
democratic. În exercitarea rolului său, poliţia oricărei ţări
trebuie să respecte libertăţile fundamentale ale omului.

Consiliul Europei are multiple preocupări în
domeniu, la fel ca alte organisme de profil: Curtea
Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), Comitetul
European pentru Prevenirea Torturii (CPT), Comisia
Europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei
(ECRI), Comisia Europeană pentru Democraţie,
Grupul de State împotriva Corupţiei (GRECO) ş.a.
Sarcinile lor se împart între misiuni precum
43
: stabilirea unor norme de
jurisprudenţă, lupta împotriva „tratamentelor” inumane sau degradante,
drepturile poliţiştilor, evaluarea poliţiei sub aspectul corupţiei.


43
Recomandarea Rec (2001)10 a Comitetului Miniştrilor privind Codul
european de etică al poliţiei (extras), Expunerea motivelor, cap. 1.2. Istoricul
Codului european de etică al poliţiei, document disponibil la adresa:
http://www.coe.int/T/E/Legal_Affairs/Legal_Cooperation/Police_and_inte
rnal_security/Documents/COPOL(2002)06_CodePoliceEthics_Romanian.as
p, accesată la data de 31.03.2006.
227
Una din primele manifestări ale interesului european pentru normele
etice poliţieneşti a fost Declaraţia privind poliţia, adoptată în 1979 de
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, dar nesusţinută de
Comitetul de Miniştri. Abia după un deceniu, în contextul reformei pan-
europene a poliţiei, a fost creat Comitetul de experţi privind etica poliţiei şi
problemele legate de sarcinile poliţiei
44
. Mandatul său a fost adoptat în
1998, fiind confirmat de Comitetul de Miniştri.

Elementele codului deontologic european al poliţiei
privesc problemele care decurg din investigaţiile de procedură
penală şi utilizarea forţei, dar şi gestiunea poliţiei. În anul
2001, Comitetul de Miniştri al U.E. a adoptat Recomandarea
favorabilă pentru Codul european de etică al Poliţiei. Ea
stipulează indicaţia asupra guvernelor „de a se inspira (...) în
codurile lor de conduită în materie de poliţie, de principiile
Codului european de etică al poliţiei, în vederea aplicării lor
progresive”
45
. Deoarece azi, frontierele europene trebuie privite
şi din perspectivă internaţională, eficienţa poliţiei în lupta
împotriva corupţiei, delincvenţei şi criminalităţii este extrem
de necesară. Tocmai de aceea, etica poliţienească are o mare
actualitate, axată pe prevenirea delictelor.

5.2. Codul de etică al poliţistului român

Pentru îndeplinirea angajamentelor necesare în procesul
aderării României la U.E., Ministerul Administraţiei şi
Internelor (M.A.I.) şi-a propus, la finalul anului 2005,
îmbunătăţirea activităţii sale pe viitor. De exemplu, în
domeniul combaterii corupţiei, procesul respectiv presupune
46
:

44
Comitetul a avut delegaţi din 19 ţări europene, între care şi România.
Pentru informaţii suplimentare referitoare la aceste aspecte, vezi adresa:
http://www.coe.int/T/E/Legal_Affairs/Legal_Cooperation/Police_and_inte
rnal_security/Documents/COPOL(2002)06_CodePoliceEthics_Romanian.as
p, Recomandarea Rec (2001)10..., cap. 1.2.
45
Recomandarea Rec (2001)10..., II., Preambulul Recomandării, la adresa:
http://www.coe.int/T/E/Legal_Affairs/Legal_Cooperation/Police_and_inter
nal_security/Documents/COPOL(2002)06_CodePoliceEthics_Romanian.asp
46
Guvernul României, Acţiunile întreprinse de Ministerul Administraţiei şi
Internelor pentru îndeplinirea angajamentelor asumate în cadrul procesului
de aderare a României la Uniunea Europeană, vezi domeniul combaterii
corupţiei, document disponibil la adresa: http://www.guv.ro/presa/afis-
doc.php?idpresa=42525&idrubricapresa=1&idrubricaprimm=&idtema=&ti
p=&pag=&dr=&opti=print, accesată la data de 31.03.2006.
228
lupta împotriva corupţiei şi a conduitei necorespunzătoare, la
toate nivelele Ministerului; implementarea Strategiei Naţionale
Anticorupţie; reformarea instituţională a unităţilor de poliţie.

Iată câteva efecte concrete ale aplicării acestor
măsuri: înfiinţarea Direcţiei Generale Anticorupţie, în
subordinea M.A.I.; elaborarea Legii nr. 161 / 2005
privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea şi
combaterea corupţiei în cadrul M.A.I.; promulgarea
H.G. nr. 991 / 2005 privind aprobarea noului Cod
de etică şi deontologie al poliţistului; actualizarea
Planului de acţiune împotriva corupţiei în rândul
personalului Poliţiei Române în perioada 2005-2007;
formularea Ghidului carierei poliţistului.

Codul de etică şi deontologie al poliţistului stabileşte
conduita lucrătorului în poliţie, în decursul exercitării
atribuţiilor sale. În art. 2, el menţionează fondul problemei,
(raliat Codului european de etică al poliţiei)
47
: promovarea unei
culturi profesionale adecvate în rândul personalului M.A.I.;
prevenirea abaterilor de comportament în poliţie;
îmbunătăţirea calităţii serviciilor M.A.I.; protecţia cetăţenilor
şi a apărătorilor ordinii publice; justa relaţie dintre drepturile
şi obligaţiile cetăţenilor, autorităţilor publice şi poliţiştilor.
Foarte importantă este, în contextul menţionat,
curricula funcţiilor poliţiei: apărarea drepturilor şi libertăţilor
persoanei, a proprietăţii private şi a celei publice; prevenirea,
descoperirea şi combaterea actelor şi faptelor infracţionale;
asigurarea ordinii şi siguranţei publice. „Prin îndeplinirea
acestora se promovează încrederea reciprocă, respectul şi
dezvoltarea democratică a societăţii”
48
.
Principiile generale care determină linia de conduită a
poliţistului
49
sunt numeroase: legalitatea (respectul
prevederilor în vigoare); egalitatea, imparţialitatea şi
nediscriminarea (măsuri aplicate echidistant, pentru fapte
identice); transparenţa (deschiderea faţă de societate);
capacitatea şi datoria de exprimare (dreptul la analiză şi la
propriul punct de vedere); disponibilitatea (îndrumarea şi /

47
Codul de etică şi deontologie al poliţistului, publicat în Monitorul Oficial al
României nr. 813 / 07.09.2005, partea I, art. 2 (2), p. 7.
48
Idem sursa cit., partea I, art. 3 (1), p. 7.
49
Idem sursa cit., partea I, art. 6, p. 7.
AŞA NU !!!
229
sau intervenţia la momentul şi în locul cerut); prioritatea
interesului public (acţiunile de prim ordin fiind cele în folosul
comunităţii); profesionalismul (gradul de responsabilitate
privind abilităţile şi practica de exercitare a funcţiei);
confidenţialitatea (garanţia asupra securităţii informaţiilor);
respectul (consideraţia faţă de superiori, instituţie, cetăţeni şi
legi); integritatea morală (adoptarea unui comportament etic,
stăpânire de sine, amabilitate); independenţa operaţională
(îndeplinirea sarcinilor, fără imixtiunea altor autorităţi sau
persoane); loialitatea (ataşamentul pentru ţară şi instituţie;
respectul pentru dreptate şi adevăr; onestitatea faţă de
angajamente, colegi şi superiori ierarhici).






















6. Deontologia în justiţie şi domenii conexe acesteia

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
recunoaşte principiul fundamental potrivit
căruia orice om are dreptul să fie audiat public,
pentru a-i fi stabilite drepturile şi obligaţiile în
legătură cu o anumită acuzaţie. Conferinţa
Internaţională asupra Drepturilor Civile şi
Politice garantează egalitatea în faţa instanţei.
Pe de altă parte, amintim că actualmente, pe plan mondial funcţionează
Principiile de bază ale Naţiunilor Unite cu privire la independenţa justiţiei.
Aplicând prevederile legii, poliţistul trebuie să
respecte prezumţia de nevinovăţie (Codul etic..., art. 7).
El are obligaţia de a acorda sprijin victimelor
infracţiunilor, în perioada serviciului şi în afara acesteia
(Codul etic..., art. 11). Prioritare sunt acţiunile ale căror
destinatari fac parte din categorii vulnerabile de
populaţie: copii, vârstnici, persoane cu dizabilităţi
(Codul etic..., art. 11).
Lucrătorului în poliţie îi sunt interzise încurajarea,
tolerarea şi aplicarea actelor violente, pedepselor degradante
şi constrângerilor (Codul etic..., art. 18). El răspunde pentru
acţiunile, lipsa de acţiune şi omisiunile sale (Codul etic...,
art. 22). Măsurile disciplinare care se impun în urma
nerespectării unor prevederi legale se stabilesc şi se aplică
în urma cercetărilor (Codul etic..., art. 23).
Observaţii:
230
A. Codul deontologic al magistraţilor
50
mizează în
România pe independenţa justiţiei, neinfluenţată de imixtiuni
politice (art. 4 – 6). Promovarea echidistantă a supremaţiei legii
garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor, în conexiune cu imparţialitatea magistraţilor (art.
8 – 11). Profesionalismul solicită competenţă, corectitudine şi
confidenţialitate (art. 13 şi art. 16), calităţi dublate de
probarea demnităţii şi onoarei (art. 20 – 24). Menţionăm
importanţa art. 12 (2) al Codului..., în sensul că „relaţiile de
familie şi sociale ale magistraţilor nu trebuie să influenţeze
soluţiile pe care le adoptă în exercitarea atribuţiilor de
serviciu”. Potrivit art. 25 (1), „magistraţii nu pot cumula
această calitate cu nici o altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
B. Prevederile pentru categoria generală de magistraţi se
regăsesc în totalitate în Codul deontologic al judecătorilor şi
procurorilor
51
. Acesta din urmă aduce minime precizări, ca de
exemplu: „Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină,
potrivit legii, de la orice activitate legată de actul de justiţie în
cazurile care presupun existenţa unui conflict între interesele
lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a
intereselor generale ale societăţii” (art. 23).
C. În România, Statutul profesiei de avocat impune
respectarea unor principii fundamentale
52
: legalitatea,
libertatea, independenţa, autonomia şi descentralizarea,
precum şi păstrarea secretului profesional. În art. 6 (4),
Statutul... prevede că raporturile avocat – client au la bază
„onestitate, probitate, corectitudine, sinceritate, loialitate şi
confidenţialitate”. În plus, art. 7 (3) specifică faptul că
avocatul nu poate fi supus restricţiilor sau presiunilor,

50
Consiliul Superior al Magistraturii, Plenul, Hotărârea nr. 144 din 26
aprilie 2005, art. 1, Codul deontologic al magistraţilor, la adresa:
http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/14_10_2005__1345_ro.doc,
accesată la data de 25.04.2006
51
Consiliul Superior al Magistraturii, Plenul, Hotărârea nr. 328 din 24
august 2005, art. 1, Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, la
adresa: http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/14_10_2005__1335_ro.doc,
accesată la data de 25.04.2006.
52
Uniunea Naţională a Barourilor din România, Statutul profesiei de
avocat, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 45 / 13.01.2005,
partea I, art. 1 (2).
231
constrângerilor sau intimidărilor, nici din partea autorităţilor,
nici a unor persoane. În raport cu cele precedente, Statutul...
evidenţiază multiplele calităţi pe care le impune avocatura:
apelul la probitate profesională şi morală, umanism,
delicateţe, moderaţie, tact, decenţă în limbaj şi comportament
[Statutul..., art. 214 (1) şi art. 216 (3)]. El reafirmă faptul că
avocaţii români au datoria de a-şi desăvârşi pregătirea
53
,
promovând scopurile şi normele deontologice ale profesiei lor.

Codul deontologic al avocaţilor din U.E. se bazează
pe principiul conform căruia, într-un stat de
drept, „avocatul este indispensabil justiţiei”, fiind
„deopotrivă sfătuitorul şi apărătorul clientului
său”
54
. Îndatoririle lui sunt, însă, nu doar faţă de
client, ci şi în raport cu tribunalul, profesia şi
publicul. Etica avocatului se conformează
normelor fiecărui barou şi legislaţiei naţionale.
Totuşi, posibilitatea activării în afara graniţelor a
determinat definirea unor percepte uniforme,
aplicabile oricărui avocat european.
Principiile generale care orientează Codul... privesc
55
: independenţa;
încrederea şi integritatea morală; secretul profesional; respectarea
deontologiei altor barouri; incompatibilităţile de exercitare a anumitor
profesii (funcţii); cadrul legal al publicităţii personale; interesul clientului;
limitarea răspunderii faţă de client. Alături de ele, Codul... explică relaţiile
profesionale ale avocatului cu clienţii, cu magistraţii şi cu ceilalţi avocaţi.

D. În România, Codul deontologic al Notarilor Publici
funcţionează în baza următoarelor principii
56
: echidistanţa;
adevărul şi buna-credinţă; legalitatea actului şi procedurilor
notariale; confidenţialitatea activităţii; libertatea contractuală.

53
Uniunea Avocaţilor din România, Hotărârea Congresului avocaţilor din
12.06.2004, privind asigurarea pregătirii continue a avocaţilor, la adresa:
http://www.uar.ro/DOC_SI_PDF/REZOLUTIE_PREGATIREA_CONTINUA_
CONGRES_2004.pdf, accesată la data de 27.04.2006.
54
Consiliul Barourilor din Uniunea Europeană (C.C.B.E.), Codul
deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană, adoptat în Sesiunea
Plenară a C.C.B.E. din 28 octombrie 1998 şi modificat în Sesiunile Plenare
din 28 noiembrie 1998 şi din 6 decembrie 2002, Preambul, art. 1.1., la
adresa: http://www.uar.ro/cod_av_ue.htm.
55
Idem sursa cit., art. 2.
56
Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, Codul deontologic al
Notarilor Publici din România, adoptat la al III-lea Congres al U.N.N.P.R.,
2001, art. 3, la adresa: http://www.uniuneanotarilor.ro/?p=2.1.4,
accesată la data de 20.04.2006.
232
Art. 9 (2) al Codului... apreciază că este esenţial ca notarul
public să urmărească justeţea şi conformitatea „declaraţiilor,
intenţiilor sau comportamentul solicitanţilor (...), evitând
astfel riscul întocmirii unui act defectuos”. În acelaşi timp,
notarul trebuie să dea dovadă de calităţi umane: cinste,
omenie, modestie, politeţe, simplitate, stăpânire de sine şi
evitarea exceselor care i-ar putea afecta onoarea [art. 10 (3),
art. 16 şi art. 18 (2)].

Normele deontologice notariale par a
fi reflectate de un adevărat decalog
etic
57
: Onorează-ţi funcţia. Daca ai
îndoieli faţă de ceea ce faci, abţine-te.
Aşează adevărul mai presus de orice.
Lucrează cu prudenţă. Studiază cu
pasiune. Consiliază cu bună-
credinţă. Inspiră-te din principiul
echităţii. Ia legea drept reper.
Exercită-ţi profesiunea cu demnitate.
Rolul tău este de a evita litigiile.



În raport cu toate elementele expuse la punctele A. – D.,
există, însă, cel puţin o problemă: „România este una dintre
ultimele ţări europene care păstrează corpuri profesionale
separate pentru profesiile legale”. De aceea, proiectul Legii
profesiei legale propune unificarea acestora într-un singur
corp profesional
58
, iar intenţia elaborării unei asemenea legi
urmează a recalibra sistemul judiciar românesc.

„Existenţa unor profesii legale separate cu funcţii
diferite, dar cu trăsături comune (practica dreptului,
independenţă în actul profesional) şi scop final comun
(protecţia şi exerciţiul drepturilor şi libertăţilor civile,
realizarea acestor drepturi, realizarea sau sprijinirea
directă şi indirectă a actului de justiţie) necesită
unificarea profesiilor legale într-un singur corp
profesional, care să respecte aceleaşi reguli legale,
statutare, etice si deontologice.”
59


57
Idem sursa cit., după prevederile art. 13.
58
Teze ale anteproiectului de Lege a profesiei legale, Principii, pct. 1, la
adresa: http://www.uar.ro/profesii_legale.htm, accesată la 11.04.2006.
59
Idem sursa cit., Principii, pct. 1.
233

































7. Deontologia funcţionarilor vamali

În România, etica vamală este statuată în Codul de
conduită al funcţionarului public din cadrul Autorităţii Naţionale
a Vămilor (A.N.V.). Scopurile ei principale
60
sunt acelea de a
spori creşterea calităţii serviciului public vamal, precum şi de a
elimina birocraţia şi faptele de corupţie din cadrul activităţilor
A.N.V.. Codul de conduită... are în vedere: supremaţia

60
Autoritatea Naţională a Vămilor, Codul de conduită al funcţionarului
public din cadrul Autorităţii Vamale, art. 2, la adresa:
http://www.customs.ro/vami/Main?categPage=1&showCateg=1&categId=
143, accesată la data de 31.03.2006.
1. În contextul eticii magistraţilor:
Este foarte interesantă şi oportună precizarea: „Magistraţilor le
este interzisă participarea directă sau prin persoane interpuse la
jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii
pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor în condiţiile
legii.” (Codul deontologic al magistraţilor, art. 26)

2. Cu privire la etica avocaţilor:
Necesitatea normelor deontologice aferente avocaţilor reiese din
însăşi exercitarea profesiei respective şi este bine conturată.
Avem rezerve faţă de formularea art. 214 (1) al Statutului
profesiei de avocat, referitoare la „sentimentul de confraternitate”,
ca principiu şi îndatorire a avocatului. Motivaţia acestei nedumeriri
este concurenţa reală dintre avocaţi, care nu pare a fi tocmai în
sprijinul expresiei anterioare (foarte frumoasă, de altfel).

3. În privinţa eticii notariale:
Codul deontologic care precizează maniera de exercitare a
profesiei notariale este cuprinzător şi analitic.
Sunt noţiuni repetate în acelaşi context, în mai multe articole;
de pildă, termenii echidistanţă – imparţialitate [art. 3 (a), art. 6 (2)
ş.a.] şi echitate [art. 3 (b), art. 4 (1), art. 10 (1), art. 17 (1)];
Există unele exprimări „preţioase”, cum ar fi: „Conştiinţa
notarului trebuie să învingă, întotdeauna, în procesul lucrului
bine făcut, ea fiind permeabilă la cunoaştere şi cu totul închisă
faţă de actele şi practicile lezionare, de orice fel.” [art. 4 (2)];
„Altruismul trebuie să fie miezul conduitei notarului public (...),
de dragul binelui şi al preceptelor morale. [art. 19 (1)].


Observaţii:

234
Constituţiei şi a legii; integritatea morală; deschiderea şi
transparenţa; primatul interesului public faţă de cel personal;
egalitatea de tratament a cetăţenilor; profesionalismul
61
.
Funcţionarii vamali n-au voie să aducă prejudicii
imaginii instituţiei. Între faptele care le sunt interzise,
menţionăm cel puţin următoarele (Codul de conduită..., art. 6,
art. 8, art. 10, art. 13, art. 17 ş.a.): să exprime, public,
aprecieri neconforme realităţii; să dezvăluie informaţii la care
au acces; să folosească numele şi imaginea proprie în scopuri
comerciale şi electorale; să intervină în soluţionarea unor
cereri; să se implice în săvârşirea unor acţiuni ilegale; să
uzeze de prerogativele funcţiilor deţinute; să urmărească
obţinerea de avantaje în interes personal.


















Faţă de public (Codul de conduită..., art. 12 şi art. 20),
funcţionarul vamal trebuie să dovedească un comportament
demn, să fie operativ, amabil, obiectiv şi imparţial, să nu se
lase intimidat şi să nu recurgă la discriminări. Pentru
cetăţenii care se consideră nedreptăţiţi de activitatea vamală,
există posibilitatea reclamaţiei (Codul de conduită..., art. 22 şi
art. 33). Dacă se constată că funcţionarul a săvârşit fapte care
contravin codului etic intern şi / sau legii, îi vor fi aplicate
sancţiuni disciplinare prevăzute de cadrul legal în vigoare
(Codul de conduită..., art. 34 – 36).

61
După sursa cit., art. 3. Vezi, însă, precizările de la Observaţii.
??

Integritatea morală – prevedere a oricărui cod
deontologic – are în vedere ca funcţionarul
vamal să nu se lase influenţat de „oferte” ale
persoanelor fizice sau juridice (e vorba de
neacceptarea mitei şi a favorurilor personale)
şi să raporteze orice act ilegal sau de corupţie
(Codul de conduită al funcţionarului public din
cadrul Autorităţii Vamale, art. 16).
235
Observaţii:
Codul de conduită al funcţionarului vamal (art. 3) enumeră direcţiile „care
stau la baza conduitei profesionale” a angajatului vamal (s.n.). Apreciind
justeţea de principiu a acestora, iată câteva adnotări asupra prezentării lor:
Ca pilon al conduitei profesionale a funcţionarului
vamal figurează profesionalismul (Codul..., art. 3).
Exprimarea fiind tautologică, am optat pentru
„elementele de bază ale codului deontologic” – între
care, evident, am amintit şi profesionalismul.
Profesionalismul include imparţialitatea; iată de
ce n-o indicăm, pe aceasta din urmă, ca principiu
distinct al conduitei profesionale (deşi art. 3 al
Codului... o menţionează explicit).
Pe acelaşi considerent, nu mai adăugăm în enumerare cinstea şi
corectitudinea, socotindu-le sunt deja presupuse de integritatea morală.
Acelaşi art. 3 al Codului... prezintă independenţa şi libertatea gândirii / a
exprimării, ca direcţii ale conduitei profesionale. Dar aici nu e vorba tocmai
de independenţă (să nu uităm despre ce ipostază e vorba) şi nici de
libertatea propriu-zisă. Referirea la aceste principii este motivată, dar
exprimarea trebuie privită în contextul dat de limitele constituţionale,
general-legislative şi profesionale ale expresiilor respective.

8. Deontologia inspectorilor de control fiscal

Ministerul Finanţelor Publice, prin Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală, a elaborat în România un Cod etic al
inspectorului de control fiscal
62
.

Codul respectiv mizează pe două
considerente de bază: a) existenţa
îndatoririi faţă de societate a controlorului
fiscal; b) acceptarea, de către el, a unor
valori morale (făcând apel la aptitudinile
sale profesional-intelectuale).

Pentru asigurarea unui control de calitate, Codul etic...
accentuează realismul câtorva principii fundamentale
63
:
Integritatea priveşte elemente de onestitate, bună-
credinţă, responsabilitate şi respect faţă de prevederile legii.
Obiectivitatea se referă la: justeţea constatărilor,
evitarea preconcepţiilor şi a influenţărilor; informarea asupra

62
Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare
Fiscală, Codul etic al inspectorului de control fiscal, cap. I, la adresa:
http://anaf.mfinante.ro/wps/portal, accesată la data de 31.03.2006.
63
Idem sursa cit., extras din cap. III.
236
actelor de corupţie; interdicţia „uzului funcţiei”, în interes
personal; refuzul cadourilor, împrumuturilor sau serviciilor
legate de atribuţiile profesiei; evitarea conflictelor de interese.
Legalitatea susţine – prin acte normative în vigoare –
dreptul şi autoritatea controlului.
Confidenţialitatea face apel la obligaţia inspectorului
fiscal de a nu dezvălui informaţiile primite de la contribuabili,
fără acordul lor (cu excepţiile prevăzute de lege).
Competenţa confirmă profesionalismul funcţionarului.
În plus, evidenţiem preocuparea Codului etic... pentru
conduita generală şi loialitate, precum şi pentru atitudinea
vis-à-vis de contribuabili.

Observaţii:
Între cele mai importante aspecte pozitive
tratate de Codul etic al inspectorului de control
fiscal (cap. VI), se numără cele legate de
atitudinea funcţionarului. Inspectorul trebuie să
fie politicos şi respectuos cu contribuabilii, să
arate operativitate şi sinceritate (având dreptul
la rezerve faţă de o problemă sau alta) şi să
asigure tratarea nediscriminatorie a cetăţenilor.
Rămâne să constatăm în ce proporţie sunt respectate aceste calităţi-
obligaţii, pentru că fie şi „doar” prevederea vizând „evitarea prelungirii
inutile a perioadei de desfăşurare a controlului” este foarte importantă...
Mai puţin reuşită apare una din „motivaţiile” formulării Codului etic al
inspectorului fiscal (cap. I), care pledează pentru a încuraja contribuabilul
să contribuie activ la desfăşurarea activităţii de control. În realitate,
contribuabilul nu e cointeresat de această acţiune, ci o acceptă.

9. Deontologia managerială

9.1. Codul de conduită al managerilor publici

Asociaţia Managerilor Publici din România (A.M.P.R.)
pledează pentru „excelenţă în managementul public”,
declarând că se doreşte a fi un ferment al promovării
profesionismului şi comunicării transparente în domeniu
64
.
Deontologia managerilor publici are în vedere: profesionismul;

64
Asociaţia Managerilor Publici din România (A.M.P.R.), Codul etic al
managerilor publici, document disponibil la adresa:
http://www.ampr.ro/index.php?p=cat&cat=CAT0000257, accesată la data
de 11.04.2006.
237
susţinerea drepturilor managerilor; evitarea uzului de poziţia
în A.M.P.R. sau în instituţie, pentru obţinerea de privilegii;
refuzul oferirii / acceptării de plăţi şi cadouri, în scopul
influenţării demnitarilor sau funcţionarilor publici;
comportamentul demn; munca în folosul comunităţii.


Observaţii:
Codul etic al managerilor publici are şi câteva aspecte mai puţin reuşite:
„Viziunea A.M.P.R.” este aceea „de a contribui activ (...) la facilitarea
comunicării transparente între managerii publici” (s.n.). Precizăm că un
asemenea scop – de comunicare transparentă – nu priveşte doar managerii
publici, aşa încât selectivitatea nu este, în acest caz, un merit, ci o lacună.
Codul etic... uzează de câteva formulări / pasaje tributare limbajului de
lemn: „deservirea contribuabilului” sau „dezvoltarea de relaţii cu cei
călăuziţi de acelaşi spirit”.
În plus, se cuvine o mai mare atenţie la exprimări de tipul: „contribuţia
la creşterea profesiei”...


9.2. Coduri deontologice ale managerilor de firme

Conducerea unei firme presupune talent, competenţă,
dar şi intransigenţă. Tocmai de aceea, scopul explicit şi
indubitabil al subiecţilor economici – acela de a reuşi,
realizând profit – trebuie dublat de cel puţin câteva
considerente morale, materializate în răspunsurile la întrebări
cum sunt:
Contează calea licită sau ilicită (cu alte cuvinte,
maniera legală, nelegală sau ilegală) prin care managerul
obţine profit?
Care afirmaţie îl reprezintă pe manager: „Scopul scuză
mijloacele” sau „Prin oameni, spre profit”?
Când câştigă managerul, câştigă şi angajaţii?
Când şi de ce (nu) riscă managerul?
Indiferent că are de condus o firmă de dimensiune mică
sau mare, un manager responsabil ştie că:
a) interesul general (al firmei) trebuie să-l devanseze pe
cel personal;
b) dacă identifică factori perturbatori sau care denotă
conflict de interes, are de rezolvat o problemă etică;
238
c) mediul concurenţial îl provoacă mai mult sau mai
puţin direct / elegant / onest, dar pretinde „răspuns” (replică);
d) încrederea în el a colaboratorilor sau superiorilor
depinde de gradul de maturitate pe care-l manifestă, de
competenţa profesională, de sinceritatea dovedită, de spiritul
de confidenţialitate (discreţie), de calităţile personale şi inter-
umane (inclusiv de abilitate, de talentul de negociator ş.a.);
e) nu trebuie să accepte avantaje, cadouri sau favoruri
în desfăşurarea activităţilor profesionale; cu alte cuvinte, este
dator să respingă mita şi actele de corupţie;
f) e necesar să se autoevalueze, pentru a nu deveni zbir
sau violent (verbal sau fizic) în cazul discuţiilor contradictorii.

Unui manager nu-i este permis să-şi
manipuleze subordonaţii, partenerii de afaceri
sau superiorii, deşi „practica” este frecventă.
Moralitatea nu e trăsătura fundamentală a
tuturor celor care ocupă o funcţie de
conducere: atribuţiile se transformă, deseori,
în condiţionări şi sunt „exercitate” doar prin
discuţii de culise şi „războaie” personale.
Una din trăsăturile de bază ale unui manager este
aceea că trebuie să procedeze motivat, cu bun-simţ,
respect şi corectitudine, atât în cazul angajărilor, cât
şi în cel al eventualelor concedieri. „Bunul lui plac”
este, însă, un element de actualitate, chiar dacă
„regulile jocului” (reglementările în vigoare) sunt
cunoscute tuturor. Ca urmare, se întâmplă ca un
salariat – chiar conştiincios fiind – să fie
disponibilizat, fiindcă nu este în „graţiile” unui şef...

În afaceri se vorbeşte – e adevărat – de norme
deontologice, dar trebuie să fim conştienţi că nu putem
măsura greutatea principiilor etice, comparativ cu cea a
profitului. Desigur, câştigul trebuie să fie un „imperativ
raţional”
65
al lumii business-ului, dar oare lucrurile sunt chiar
atât de decente, precum indică teoria? Nu întotdeauna.
Comportamentul raţional (adoptat, aparent, de toţi managerii)
mizează pe analiza cost – beneficiu, dar uneori o
supralicitează, în detrimentul codurilor deontologice...

65
Mirela Popa, Etica afacerilor şi managementul, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj-Napoca, 2006, p. 167. Pentru detalii asupra subiectului,
recomandăm, în aceeaşi lucrare, pp. 166-171.
239
10. Deontologia profesioniştilor contabili

Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din
România (C.E.C.C.A.R.) a stabilit un Cod etic naţional al
profesioniştilor contabili, referitor la principiile fundamentale
care stau la baza îndeplinirii profesiunii contabile. Traseul lor
deontologic vizează
66
:
integritatea profesională: sinceritate şi corectitudine;
obiectivitatea: imparţialitate, evitarea conflictelor de
interese şi a influenţelor „exterioare” în activităţile proprii;
competenţă profesională;
confidenţialitatea;
comportamentul profesional: păstrarea reputaţiei de
specialist, atitudine responsabilă (faţă de colegi, colaboratori,
clienţi, public ş.a.);
respectarea normelor tehnice şi profesionale de
desfăşurare a activităţii, prin mijlocirea legislaţiei elaborată de
forurile (inter)naţionale de profil.
În sprijinul principiilor etice pe care se bazează,
C.E.C.C.A.R. declară că, prin serviciile prestate, îşi asumă
responsabilitatea promovării unei înalte conduite profesionale.
Ca orice organism care se respectă, normele deontologice ale
contabililor români respectă Codul etic internaţional al
profesioniştilor contabili. În acest sens, ele sunt sprijinite de
funcţionarea următoarelor comisii: de etică profesională, de
apel şi de disciplină, fiecare cu atribuţii stabilite de un
Consiliu Superior. Măsurile disciplinare prevăzute de
reglementările C.E.C.C.A.R. sancţionează atât nerespectarea
normelor profesionale şi a celor de etică, dar şi conduita
nepotrivită sau dezonorantă, care poate aduce atingere
profesiei contabile
67
.


66
Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România
(C.E.C.C.A.R.), Codul etic naţional al profesioniştilor contabili, cap. V,
Principiile fundamentale în vederea îndeplinirii profesiunii contabile,
elaborate de C.E.C.C.A.R., la adresa: http://www.ceccar.ro/?P=A260,
accesată la data de 31.03.2006.
67
Declaraţia Consiliului Superior al C.E.C.C.A.R. privind punerea în aplicare
şi însuşirea cerinţelor etice, Anexa 2 la Codul deontologic C.E.C.C.A.R., pct.
1 şi 4-11, la adresa: http://www.ceccar.ro/?P=A260, accesată la data de
31.03.2006.
240
Observaţii:
Interesant şi lăudabil este faptul că în cazul
investigaţiilor (ca urmare a nerespectării unor
principii profesionale sau etice), „trebuie înştiinţat
întotdeauna membrul (C.E.C.C.A.R., n.a.)
împotriva căruia se face plângere, precum şi cel
care a făcut plângerea. Acolo unde există o
dispută se poate încerca o conciliere, fie prin
comisiile de disciplină ale filialelor, fie prin
comisiile de arbitraj ale acestora.”
68

Alături de competenţă, textul cap. V al
Codului etic naţional... conţine şi termenul
bunăvoinţă (C.E.C.C.A.R. precizează principiul
„competenţă profesională şi bunăvoinţă”
69
).
Alegerea „cuplajului” menţionat nu este,
probabil, cea mai potrivită, în sensul că
noţiunea bunăvoinţă ar putea sugera unui rău-
voitor că exercitarea profesiei contabile se face
cu o oarecare permisivitate – lucru neadevărat.
Pentru a evita acest fals înţeles, competenţa ar necesita „dublată” fie prin
termenul „solicitudine”, fie prin expresia „cu bună intenţie”. Evident,
scopul prevederii respective a Codului este de a arăta că serviciile contabile
trebuie prestate cu bunăvoinţă. Revizuirea formulării ar corija, însă,
exprimarea, oferind problemei nu doar realism, ci şi grijă pentru detaliu.

11. Deontologia în sfera asigurărilor

În domeniul asigurărilor, normele generale de loialitate,
comportament şi conduită profesională sunt comune celor din
alte domenii (deja prezentate). Specificul activităţilor proprii
acestei sfere este relevat de Codul de conduită al Uniunii
Naţionale a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare din
România
70
. Art. 6 al acestuia interzice concurenţa neloială,
reducerea excesivă a primelor de asigurare şi preluarea
clienţilor prin afirmaţii înşelătoare. De asemenea, art. 7
sancţionează practicarea dumping-ului în calculul primelor şi
franşizelor, în scopul atragerii clienţilor. În mod firesc, Codul...
interzice utilizarea de căi necinstite pentru obţinerea unor

68
Idem sursa cit., Anexa 2, pct. 10.
69
Idem sursa cit., cap. V, principiul al treilea.
70
Codul de conduită al Uniunii Naţionale a Societăţilor de Asigurare şi
Reasigurare, aprobat la Adunarea Generală a U.N.S.A.R. din data de 05
martie 1996, la adresa: http://www.unsar.ro/cod.htm, accesată la data de
11.04.2006.
241
secrete de serviciu (art. 13), precum şi copierea metodelor
(soluţiilor) utilizate de competitori – exceptând cazurile în care
ele sunt făcute publice (art. 15). În privinţa manierei de lucru,
Codul... interzice promisiunile care ar asigura clientului
(asiguratului) beneficii economice în cazul eliminării brokerului
din afacere (vezi secţiunea referitoare la brokeri).

Observaţii:
Este de apreciat că, prin referirile sale, Codul de
conduită al Uniunii Naţionale a Societăţilor de
Asigurare şi Reasigurare interzice reclama înşelătoare,
constând în: prezentarea unor servicii sau metode
care, în realitate, nu pot fi oferite la standardele
solicitate; categorisirea unor servicii banale, drept
excepţionale; promisiunea exclusivităţii unor servicii,
când ele sunt – de fapt – oferite şi de alte societăţi.
Sunt interzise reclamele care: urmăresc monopolizarea pieţei; sugerează
„boicotul sau eliminarea din afaceri”; utilizează sloganuri asemănătoare cu
cele ale concurenţei.

12. Deontologia în tranzacţiile cu valori mobiliare

În România, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare
(C.N.V.M.) activează potrivit normelor deontologice prevăzute
de Codul de etică şi conduită a membrilor şi personalului
C.N.V.M.
71
. „Punctând” aspectele integrităţii personale,
prevederile lui impun ca angajaţii C.N.V.M. să nu creeze false
reprezentări asupra pieţei de capital, deteriorând funcţionarea
acesteia şi opinia creată în rândul publicului (art. 10). În
acelaşi context, angajaţii C.N.V.M. nu pot recomanda / sugera
tranzacţii cu valori mobiliare, în baza informaţiilor
confidenţiale pe care le deţin (art. 17).
Completând cele precedente, Codul de etică şi conduită
al Asociaţiei Bursei de Valori Bucureşti
72
abordează

71
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Ordin nr. 58 din 14.09.1995
pentru aprobarea Regulamentului nr. 5 / 1995 privind Codul de etică şi
conduită a membrilor şi personalului Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare
(publicat în Monitorul Oficial al României nr. 213 / 19.09.1995), la adresa:
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=15769, accesată
la data de 11.04.2006.
72
A se vedea Decizia Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. D 359 /
24.02.2000.
242
următoarele secţiuni: corectitudinea şi buna-credinţă;
diligenţa (executarea promptă a ordinelor clienţilor, în
condiţiile cele mai bune oferite de piaţă); capacitatea
profesională şi responsabilitatea financiară; cunoaşterea şi
informarea clientului; conflictele de interese; respectarea
reglementărilor; răspunderi şi sancţiuni.

Recomandarea către clienţi nu trebuie să fie
inferioară calitativ celor pe care le aplică însăşi
Bursa [Codul de etică şi conduită..., art. 12 (2)]
(s.n.).
„Ordinele clienţilor sunt executate cu
prioritate faţă de cele în nume propriu ale
societăţii de valori mobiliare şi ale angajaţilor
acesteia.” (Codul de etică şi conduită..., art. 22)


























Observaţii:

Fiecare membru al C.N.V.M. trebuie să depună la Oficiul de
Evidenţă a Valorilor Mobiliare o declaraţie cuprinzând: valorile
mobiliare deţinute (inclusiv de către soţ / soţie); date despre soţul
/ soţia şi rudele până la gradul III, acţionari sau angajaţi ai unei
persoane juridice, subiect al supravegherii C.N.V.M.
(Ordin nr. 58 din 14.09.1995..., art. 20).

Încălcarea normelor C.N.V.M. se sancţionează disciplinar, prin:
mustrare, avertisment, retragerea unor trepte de salarizare,
diminuarea salariului, retrogradare, desfacerea disciplinară a
contractului de muncă (Ordin nr. 58 din 14.09.1995..., art. 31).

Faţă de aceste elemente apreciative, avem şi câteva nedumeriri în
privinţa art. 18 al Codului C.N.V.M. (Ordin nr. 58 din
14.09.1995...), care prevede: „(1) Efectuarea de către membrii sau
angajaţii C.N.V.M. a oricărei tranzacţii cu valori mobiliare este
interzisă, cu excepţia valorilor mobiliare cumpărate în scop de
investiţie (s.n.). (2) Orice valoare mobiliară obţinută prin
cumpărare sau subscriere de către membrii sau personalul
C.N.V.M. va fi păstrată de către aceştia o perioadă de cel puţin 3
luni de la cumpărare sau subscriere (s.n.).”
Ceea ce punem în discuţie este tocmai perioada precizată
anterior, în sensul că nu aflăm care e autoritatea ce stabileşte
faptul că 3 luni sunt suficiente pentru ca un plasament în valori
mobiliare să fie considerat investiţie...
243
13. Deontologia în sport

Dată fiind gama largă a sporturilor, ne-am oprit doar
asupra unuia, dar nu oricare: sportul-rege. În România, Codul
de conduită al fotbalului prevede regulile de conduită sportivă
şi morală
73
promovate de F.I.F.A., U.E.F.A. şi F.R.F.:
demnitatea, integritatea morală, fair-play-ul, evidenţa
resurselor materiale şi confidenţialitatea. Conduita jucătorilor
obligă la: joc cinstit, pentru echipă; incoruptibilitate;
acceptarea înfrângerii; respectul faţă de adversari; interzicerea
brutalităţii şi obscenităţii; acceptarea deciziilor de arbitraj fără
proteste; controlul nervilor. Codul de conduită al fotbalului este
neaşteptat de amplu, având precizări nu doar pentru sportivi,
ci şi pentru alte categorii de persoane şi mass-media.

Conduita antrenorilor solicită acestora: să înţeleagă că
fotbalul trebuie practicat din plăcere; să nu ridiculizeze
jucătorii pentru ca au greşit sau au pierdut; să fie
rezonabili în privinţa timpului şi energiei jucătorilor; să
nu folosească şi să nu tolereze un limbaj jignitor.
Conduita arbitrilor prevede: siguranţă în decizii; imparţialitate; respect
pentru toţi cei din teren şi din tribune; neadmiterea comportamentului
nepotrivit; grijă faţă de integritatea corporală a sportivilor.
Conduita spectatorilor prevede încurajarea echipei favorite, respectul
pentru jucătorii ambelor cluburi şi pentru deciziile arbitrilor.
Conduita părinţilor impune: perfecţionarea pregătirii copiilor, criterii de
(auto)evaluare şi realizarea faptului că sportul se practică din plăcere.
Conduita mass-media priveşte normele de obiectivitate impuse presei.


Observaţii:
Fotbalul se opune violenţei de orice fel (Codul de conduită…,
Considerente generale).
Dopajul este strict interzis (Codul…, cap. A.3.).
Participanţii nu vor solicita, oferi sau accepta „nici un fel de răsplată
tăinuită, comision, beneficiu sau serviciu” în legătură cu activităţile
sportive (Codul…, cap. B.1.).
În fotbal este nevoie de „prietenie, respect pentru alţii şi spirit al
dreptăţii în întrecerile sportive” (Codul…, cap. C.1.).

... Ce bine ar fi dacă aceste prevederi exemplare ar fi respectate mereu!


73
Codul de conduită al fotbalului, potrivit Rezoluţiei Congresului FIFA /
2001 şi Codurilor de conduită în fotbal FIFA / 2002 şi 2004, la adresa:
http://www.frf.ro/doc/Cod%20etic.pdf, accesată la data de 20.04.2006.
244
14. Deontologia spionilor?

La finalul lunii ianuarie 2006, o serie de foşti şi actuali
lucrători în serviciile americane de informaţii au dezbătut, la
Springfield (Virginia, S.U.A.) alături de experţi din mediul
academic, problema eticii în spionaj. Intenţia lor a fost aceea
de a creiona codul etic al sferei informaţiilor secrete. Efectele
au fost, evident, cele scontate: admiraţie combinată cu utopie.

Iată câteva teme de discuţie ale dezbaterii:
Crize spirituale ale agenţilor operativi;
Perfidia spionajului; Asasinatul: vis şi
coşmar. Cum era de aşteptat, „C.I.A. şi-a
exercitat dreptul de a evalua în avans o
parte dintre lucrări, invocând motive de
securitate naţională”, deşi a precizat că
„nu este vorba despre cenzură”
74
.

Ideea unui cod etic al Serviciilor Secrete nu serveşte
tuturor – mai ales celor care se declară adepţi ai principiului:
„Dacă ai crize de conştiinţă, stai departe de spionaj!”.

Un fost ofiţer C.I.A. declara chiar că, „din multe puncte
de vedere, tot ceea ce ţine de spionaj este lipsit de
etică. Spionii operează sub identităţi false, mint în
legătură cu activitatea lor, mituiesc şi şantajează
străini pentru a-i convinge să-şi trădeze ţara.”
75


Dileme etice par a avea nu doar lucrătorii operativi, ci şi
analiştii – care trebuie să decidă care sunt informaţiile
(in)accesibile politicienilor, respectiv publicului.

Contrar celor declarate de unii participanţi la
dezbaterile de la Springfield, purtătorul de cuvânt
al C.I.A. a declarat, cu aceeaşi ocazie, că Agenţia
are deja un program de pregătire etică pentru
angajaţii proprii, bazat pe calităţi cum sunt
integritatea, onestitatea şi responsabilitatea.

74
Miruna Munteanu, Morală şi servicii secrete – o contradicţie în termeni?
Codul etic al spionilor, document disponibil la adresa:
http://www.ziua.net/display.php?id=193007&data=2006-02-
04&ziua=57b1cf252dd3432caefcc4d4273720ad, accesată la data de
31.03.2006.
75
Idem sursa cit.
245



CONCLUZII GENERALE
ASUPRA ROLULUI DEONTOLOGIEI ÎN PROFESIE

Indiferent de tipul profesiei în slujba căreia se află,
codurile deontologice trebuie să mizeze pe cel puţin
următoarele scopuri:
promovarea a tot ceea ce înseamnă valoare (morală şi
profesională), prin prevederi funcţionale, uşor de
perceput, de adoptat şi de actualizat;
importanţa prevenirii diferendelor de natură etică şi,
doar în ultimă instanţă, sancţionarea abaterilor;
identificarea principiilor etice care sprijină climatul
de muncă;
transformarea codului deontologic într-unul din cele
mai utile instrumente ale managementului
resurselor umane;
oferirea de garanţii în privinţa onestităţii şi
egalitarismului în aplicarea normelor deontologice;
verificarea eficienţei codului, potrivit culturii
organizaţionale a companiei (ceea ce înseamnă lucrul
în etape: I – discutarea principiilor etice necesare;
II – alcătuirea unui cod corespunzător; III – luarea la
cunoştinţă a personalului despre prevederile
respectivului cod şi semnarea lui; IV – afişarea
codului şi postarea lui pe pagina Web a organizaţiei).
În consecinţă, la modul generic, codul deontologic este
menit să creeze climatul de siguranţă şi confort intelectual şi
moral, tuturor celor aflaţi pe treptele unei ierarhii sau alteia.

Cine / ce este mai important: omul sau
principiul? Individul sau organizaţia?
Desigur, interesul companiei va avea – în
final – câştig de cauză, însă rolul şi ţinta
fiecărei persoane nu pot fi în afara
preocupărilor unui manager responsabil. De
ce? Pentru că, nu întâmplător, codurile
deontologice sunt create ţinând seama de
drepturile fundamentale ale omului...

246
Orice s-ar spune, normele codurilor deontologice nu
sunt legi divine şi nici legi ale naturii, ca atare nu sunt
imuabile. Totuşi, apelul la ele şi respectarea principiilor la
care fac apel sunt repere „clasice” ale datoriei. Şi... nu doar ale
datoriei impuse de o profesie sau alta, ci şi ale celei de om
civilizat, cu un minim respect de sine şi cu un oarecare nivel
de cultură.

Desigur, sunt şi oameni care fac din datoria
faţă de ceva sau de cineva un adevărat
scop. De exemplu, potrivit apropiaţilor săi,
Constantin Noica era adeptul „culturii fără
rest” (al unei culturi complete, am spune
noi), pentru că „demonismul său” – care
exista, chiar dacă Noica era conştient sau
nu de asta – prelua forma „unui fanatism
cultural”
76
. Ce poate fi mai nobil şi mai
moral decât un astfel de crez?




76
Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş. Un model paideic în cultura
umanistă., ed. a III-a (cu un adaos din 1996), Ed. Humanitas, Bucureşti,
1996, p. 196.
CREDO
247
IV.4. Valorile şi sistemul atitudinal al individului

Libertatea, spiritul de dreptate, demnitatea, pacifismul,
răbdarea şi umanismul sunt, în mod cert, câteva din cele mai
relevante şi perene valori universal-umane. Din timpuri
străvechi, chiar dacă n-au fost întruchipate simultan de unul
şi acelaşi individ, aceste calităţi au fost considerate apanajul
eroilor, respectiv al oamenilor care şi-au jertfit propria
persoană în folosul unei cauze nobile (de exemplu: binele sau
interesul aproapelui, al poporului, al ţării de origine, al
creştinătăţii ş.a.).
Că a fost şi mai este aşa, o certifică şi câteva din
învăţăturile ce decurg din poruncile biblice: respectul pentru
adevăr (cinstirea divinităţii
1
); principialitatea (interzicerea
idolilor şi consecvenţa credinţei
2
); păstrarea tradiţiilor şi
valorilor perene („ciclul” muncă – odihnă, recunoaşterea ideii
de familie
3
); îndepărtarea de rău şi de corupţie (interzicerea
păcatelor capitale
4
: crima, minciuna, ura, blasfemia,
sperjurul, invidia, lăcomia, desfrâul); curajul (îndrăzneala
5
);
dragostea faţă de aproape (mila şi solidaritatea
6
); sentimentul
de recunoştinţă (mulţumirea interioară
7
); suportarea
consecinţelor propriilor fapte (pedeapsa
8
).

1
„Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert”, în Biblia sau
Sfânta Scriptură, Societatea Biblică Interconfesională din România, 1988,
Vechiul Testament, Ieşirea, A doua carte a lui Moise, cap. 20 (Cele zece
porunci), p. 89.
2
„Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!”; „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici
un fel de asemănare a nici unui lucru (...)! Să nu te închini lor, nici să le
slujeşti (...)”; „Să nu vă faceţi dumnezei de argint şi nici dumnezei de aur
să nu vă faceţi”, idem op. cit., p. 89 şi p. 90.
3
„Lucrează şase zile” şi „adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti”;
„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine”, idem op. cit., p. 89
şi p. 90.
4
„Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!”; „Să nu ucizi!”; „Să
nu furi!”; „Să nu fii desfrânat!”; „Să nu doreşti casa / femeia / ogorul /
sluga / slujnica / dobitoacele (...) aproapelui tău!”, idem op. cit., p. 90.
5
„Cutezaţi (...), ca să nu greşiţi”, idem op. cit., p. 90.
6
„Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc
poruncile Mele”, idem op. cit., p. 89.
7
„În tot locul unde voi pune pomenirea numelui Meu, acolo voi veni la
tine, ca să te binecuvântez”, idem op. cit., p. 90.
8
„Eu (...) pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine,
până la al treilea şi al patrulea neam”, idem op. cit., p. 89.
248
„Scoate-mă, Doamne, de la omul viclean şi de
omul nedrept mă izbăveşte. (...) Păzeşte-mă,
Doamne, de mâna păcătosului; scoate-mă de la
oamenii nedrepţi, care au gândit să împiedice
paşii mei. Pusu-mi-au cei mândri cursă mie şi
funii; curse au întins picioarelor mele; pe cărare
mi-au pus pietre de poticneală. (...) Pe omul
nedrept răutatea îl va duce la pieire. Ştiu că
Domnul va face judecată celui sărac şi dreptate
celor sărmani. Iar drepţii vor lăuda numele Tău
şi vor locui cei drepţi în faţa Ta.”
9


În virtutea unor asemenea percepte, comunicarea se
axează pe suportul deontologic al valorilor (acceptate şi
promovate, de altfel, de normele religioase): armonia şi pacea;
tendinţa spre mai bine; spiritul de într-ajutorare, cooperarea
şi conlucrarea; delimitarea de orice tip de violenţă;
îndepărtarea de manifestări totalitare, rasiste şi extremiste;
căutarea adevărului. Toate aceste principii sunt minunate;
problema este că, dacă ele nu sunt consimţite, încetează să
mai fie valori şi se transformă în cutume. Mai grav: dacă ele
nu sunt rezultat al alegerii morale, îşi pierd consistenţa şi se
devalorizează.



După cum spune Aristotel
10
, virtuţile etice rezultă din formarea
deprinderilor. Pe de altă parte, însă, trăsătura cea mai relevantă a oricărei
virtuţi este opţiunea (alegerea sau deliberarea). De altfel, virtuţile sunt
generate în sufletul fiecăruia, alături de alte elemente interioare: „afecte”
(dorinţa, mânia, teama ş.a.), „facultăţi” (capacităţi) şi „dispoziţii habituale”
(substraturi care-l determină pe om să se comporte bine sau rău)
11
.


Chiar dacă nu presupune neapărat coduri scrise (cu
paragrafe care să includă caracterizări ale comportamentelor
aferente), deontologia comunicării are la bază valori şi
atitudini împărtăşite de marea majoritate a unui grup social

9
Noul Testament cu psalmii (Psalmii), Psalmul 139 al lui David, Ed.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1998, pp. 68-69.
10
Aristotel, Etica nicomahică, trad. rom., ed. a II-a, Ed. Iri, Bucureşti,
1998, p. 48 şi p. 65.
11
Idem op. cit., p. 53.
249
sau a unei societăţi. Tocmai de aceea, etica „începe acolo unde
simţul comun intră în criză, constatând că nici una dintre
regulile pe care le îngână mecanic în numele iluzoriei sale
competenţe morale nu mai este valabilă”
12
.



















Valorile pe care ni le asumăm şi pe care le recunoaştem
constituie fundamentul deciziilor noastre prezente şi viitoare.
Ele ne dau, de fapt, o a doua identitate. Fie că ne referim la
crezuri ale individului, ale familiei, ale comunităţii din care
facem parte sau chiar ale omenirii, spiritul axiologic conferă
profunzime celui care-l manifestă. Iar valorile delimitează
certul de incert, configurându-ne acţiunile şi conferindu-ne
încredere în noi înşine.
A nu recunoaşte credinţa în ceva sau în cineva este, de
altfel, dezonorant, indiferent dacă este vorba despre o idee sau
o doctrină, despre o persoană apropiată sau un „ilustru”
necunoscut. Dimpotrivă, a-ţi promova valorile fără emfază şi a
lupta pentru interesul general (uneori, în detrimentul celui
propriu, mărunt sau chiar meschin) vizualizează triumful
onestităţii şi verticalităţii umane.

12
Stere Bara, Psihologie socială şi deontologie, Academia de Studii
Economice, Centrul de Învăţământ Economic Deschis la Distanţă,
Bucureşti, 1999, p. 79.
Munca unui medic diferă de cea a unui jurnalist sau a unui contabil.
Totuşi, nu există nici un numitor comun al acestor meserii? Pentru a
reuşi, toţi cei trei indivizi trebuie să fie pasionaţi de ceea ce fac; în
plus, îi apropie următoarele trăsături: profesionalismul, puterea de
muncă, răbdarea, onestitatea, ambiţia şi dorinţa de afirmare, intenţia
de a descoperi mereu ceva, receptivitatea la nou, speranţa, încercarea
ca faptele proprii să nu dăuneze altora. Există nenumărate diferenţe
între cele trei profesii, pe care nu ne propunem să le evidenţiem, dar
merită să abordăm măcar una din ele: Până unde merge
responsabilitatea fiecăruia? Viaţa omului fiind cea mai importantă,
atitudinea medicului este cea mai tranşantă în această privinţă. Dar
nu e de ocolit nici presiunea la care e supus jurnalistului în legătură
cu ştirea publicată, după cum e importantă şi răspunderea
contabilului pentru operaţiunile cărora le ţine socoteala.

250
De exemplu, pentru unii cercetători ai democraţiei, americanii par a fi
dominaţi de autointeres, nefiind pasionaţi de „venerarea filosofiei
tradiţionale sau de către multă reflectare”
13
.
Departe de-a fi cel mai nobil deziderat al
cuiva, acesta este un scop al propriei bunăstări,
chestiune care – de ce să nu recunoaştem – ne
orientează la un moment dat pe toţi (într-o
măsură mai mică sau mai mare)...
Să nu uităm, însă, că americanii au şi idealuri
propriu-zise, bazate pe elemente cum sunt
14
:
munca şi activitatea susţinută, factorii de succes
personal, eficienţa şi pragmatismul, suflul
libertăţii, egalitarismul şi patriotismul (iar „lista”
ar putea continua).

Unul din instrumentele comensurării valorilor personale
este scara Allport-Vernon-Lindzey, care pune în balanţă şase
trăsături ale personalităţii, potenţial dominante în fiecare din
noi
15
: economicul (valori cu caracter pragmatic), teoreticul
(valori imprimate de descoperirea adevărului), politicul (valori
orientare de mirajul puterii), religiosul (valori ale trăirii
sufleteşti), artisticul (valori ale armoniei şi simţirii) şi socialul
(valori ale societăţii şi umanităţii). De exemplu, ceea ce reiese
din studiul acestor elemente la studenţii americani în
domeniul afacerilor este predominanţa valorilor economice şi
politice (eventual, sunt menţionate şi cele teoretice).
Există – însă – şi alte modalităţi de a măsura impactul
valorilor personale asupra individualităţii umane. Între ele, le
remarcăm pe cele care statuează valorile finale (valorile-
scop)
16
: viaţa prosperă şi stimulantă, raţiunea realizării
personale, pacea, frumuseţea, egalitatea, securitatea vieţii
personale şi a graniţelor, libertatea, fericirea, armonia internă,

13
Alexis de Tocqueville, apud Gheorghe Gh. Ionescu, Cultura afacerilor.
Modelul american., Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 75.
14
Gheorghe Gh. Ionescu, Cultura afacerilor. Modelul american., ed. cit., pp.
86-90.
15
După Gordon Allport, Philip Vernon, Garner Lindzey, Study of Values,
Houghton Mifflin, Boston, 1931, apud Gheorghe Gh. Ionescu, Cultura
afacerilor. Modelul american., ed. cit., pp. 160-161.
16
După Milton Rokeach, The Nature of Values, Free Press, New York, 1973,
apud Gheorghe Gh. Ionescu, Cultura afacerilor. Modelul american., ed. cit.,
pp. 163-165.
251
dragostea, mântuirea, autorespectul, recunoaşterea socială,
prietenia şi înţelepciunea.
Decurgând din cele anterioare, valorile instrumentate au
o importanţă bine delimitată şi privesc
17
: ambiţia, mintea
întreprinzătoare, competenţa, optimismul, curajul, iertarea,
acţiunea utilă, onestitatea, imaginaţia, independenţa,
inteligenţa, logica, tandreţea, respectul, politeţea,
responsabilitatea şi autocontrolul.















Valorile – indiferent de cel care şi le asumă – sunt
rezultante ale nivelului de dezvoltare al societăţii. Ca atare,
mai devreme sau mai târziu, comunitatea este cea asupra
căreia se răsfrâng atât meritele, cât mai ales viciile umane.
La rândul său, societatea se bazează pe valori
subînţelese (în mare măsură comune), cu un anume grad de
autoritate morală. Cu cât apelăm mai des la asemenea valori şi
cu cât ele sunt împărtăşite de mai multe persoane, „cu atât
mai puternică devine comunitatea şi cu atât creşte nivelul
global al încrederii din societate”
18
. De aici nu mai e decât un
pas până la a realiza că prezenţa modestă a valorilor cu
autoritate este o cauză a „rupturii” relaţiilor sociale mondiale.
Desigur, până la apocaliptica „atrofiere a comunităţii”
19
mai
este mult (sperăm ca ea să nu se materializeze), dar pericolul
unei asemenea tendinţe nu e deloc imaginar.

17
Ibidem
18
Francis Fukuyama, Marea ruptură. Natura umană şi refacerea ordinii
sociale., Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 109.
19
Idem op. cit., p. 106.
În afaceri, deşi aparenţa indică satisfacţia muncii împlinite ca
valoare de vârf a individului, realitatea nu confirmă – constant
– o asemenea caracteristică. Ea pare depăşită în condiţiile
secolului XXI, cu excepţia naţiunilor al căror progres este,
indubitabil, efectul muncii: cea japoneză şi cea germană.
Tot mai mult, societatea se confruntă cu o conştiinţă de
sine din ce în ce mai modestă şi cu lipsa valorilor reale,
mizând prea mult pe valori aleatoare şi incerte.
252


Interesant este că „ruptura” relaţiilor din cadrul societăţii poate avea şi o
urmare pozitivă (unica, de altfel): aceea că, „odată distrusă, ordinea socială
tinde să se refacă”
20
, poate pe un făgaş mai nobil şi mai curat.


Dacă privim propriile noastre valori prin prisma a ceea
ce conferă ele, trebuie să recunoaştem că ne orientăm, cel mai
adesea, spre acţiuni care ne aduc utilităţi sau câştiguri. E bine
sau e rău? Nu ştim de la început. Dar, în final, oare căutăm
experienţe care să ne mulţumească, sau plonjăm în
necunoscut, doar pentru a obţine mai mult decât avem deja?
Ne interesează onoarea sau banii? Din păcate, nu suntem
suficient de atenţi la faptul că modul în care gândim şi
acţionăm facilitează sau obstrucţionează comunicarea. De
aceea, de obicei, ne atragem duşmani invidioşi, prea laşi ca să
lupte cu noi sau împotriva noastră.
Virtuţile umane sunt catalogate după reguli (ne)scrise.
Dacă omul primitiv le privea într-un mod primordial
(incipient), iar Inchiziţia le „trâmbiţa” pe criterii de supunere,
astăzi, virtuţile sunt alegeri personale. Altfel spus, în timp, am
învăţat să apreciem sau să criticăm (ba chiar să judecăm)
oamenii în raport cu ceea ce socotim noi a fi moral, demn,
valoros sau bun.

Între marile virtuţi umane
21
se numără:
politeţea, fidelitatea („spiritul însuşi”
22
),
prudenţa, cumpătarea, curajul, spiritul de
dreptate, generozitatea, compasiunea,
mizericordia (milostivirea sau „virtutea
iertării”
23
), recunoştinţa, umilinţa („o virtute
smerită”
24
), simplitatea (contrariul
duplicităţii), toleranţa, puritatea („o evidenţă
şi un mister”
25
); blândeţea, buna-credinţă,
simţul umorului şi iubirea.


20
Idem op. cit., p. 14.
21
André Comte-Sponville, Mic tratat al marilor virtuţi, trad. rom., Ed.
Univers, Bucureşti, 1998, pp. 14-244.
22
Idem op. cit., p. 24.
23
Idem op. cit., p. 114.
24
Idem op. cit., p. 156.
25
Idem op. cit., p. 192.
253
Vorbind de valori şi virtuţi, trebuie să amintim că ele
generează atitudini, adică predispoziţii relativ constante şi
durabile de comportament, manifestate în raport cu o situaţie
sau cu o persoană. Orice atitudine se sprijină pe un suport
cognitiv şi pe puncte de referinţă, care – să recunoaştem – nu
sunt eterne. Ca atare, deşi ne-am dori să mizăm pe
valabilitatea în timp şi spaţiu a unei atitudini pozitive, n-o
putem face.
Atitudinile au la bază educaţia familială şi şcolară,
cultura acumulată, experienţa personală şi cea „de
colectivitate”, precum şi opiniile altora (mass-media,
cunoscuţi) în legătură cu un fenomen, o idee sau o realitate.
Pe de o parte, fiecare individ beneficiază de o componentă
afectivă în legătură cu atitudinile pe care le manifestă (fiindcă
spunem despre ceva / cineva: „îmi place” sau „nu-mi place”).
Pe de altă parte, fiecare atitudine exprimă o evaluare, mai
mult sau mai puţin concretă. În aceste condiţii, care
dimensiune – dintre cele două precizate – e mai puternic
impregnată în noi: cea subiectivă sau cea obiectivă? Şi ce
anume ne face să ne schimbăm atitudinea pro- într-una
contra (sau invers)?

Uneori trecem dintr-o extremă în alta, devenind
criticii vehemenţi ai unei idei, după ce am fost
partizanii ei înfocaţi. De unde provine această
modificare de atitudine? Ţine de convingeri sau
de preferinţe? Are caracter cognitiv (de
cunoaştere) sau conativ (legat de predispoziţia
spre un anumit comportament)?
Răspunsurile motivate le pot da, probabil, psihologii. Avansăm, însă, o
idee în care credem cu sinceritate: pe măsură ce sistemul pe care-l
reprezintă individul e mai bine structurat, mai coerent şi mai deschis spre
exterior (spre informare şi comunicare), şansele ca atitudinile să se
păstreze sunt mari. Cu cât, însă, omul e mai fragil sau mai influenţabil şi
cu cât face parte dintr-un „circuit social” mai închis, cu atât îşi poate
schimba mai uşor modul de reacţie şi atitudinile. El se transformă, astfel,
într-un „rob al manipulării”.

Ce tip de comunicare realizează cineva, în funcţie de
atitudinile pe care le manifestă? Dacă e deschizător de
drumuri, va avea curaj şi iniţiativă; dacă e inovativ, va miza pe
creativitate şi idei (fie egocentrice, fie cu caracter social); dacă
e reacţionar, va lupta mereu pentru a fi într-o „tabără
254
adversă”; dacă e indiferent, va fi angrenat în mişcări care-l
atrag de partea lor, fără ca el să ştie; în fine, dacă e indolent,
atitudinile sale nu vor mai conta...

Am identificat câteva exemple de profiluri umane care-şi păstrează
atitudinile în timp, dar din motive cu totul diferite unele faţă de altele:
Dominatorii îşi caută victime (consorţi, părinţi,
copii, colegi, amici, necunoscuţi).
Abilii şi profitorii caută câştigul în orice.
Utilitariştii (respectiv materialiştii) îşi
canalizează eforturile spre supravieţuirea în
condiţii cât mai bune / mai uşoare.
Militanţii responsabili fac tot posibilul pentru
îndeplinirea scopului propus.
Militanţii critici devin moralişti.

Cum poţi comunica real, fiind egoist? Cum poţi
transmite o emoţie, un sentiment sau o atitudine, neavând
suport empatic? Greu, dar nu imposibil. Potrivit teoriei lui
Darwin, neadaptaţii dispar, lăsând locul celor care se
dovedesc viabili – chiar dacă acest fapt implică lipsa valorilor.
Şi... să fim sinceri, trăieşte mai mult şi mai liniştit cel care nu
se „împiedică” de obstacole cum sunt înţelegerea, mila sau
puritanismul!
De nenumărate ori ne întrebăm cum putem avea o viaţă
mai bună. Iar asta presupune, fără îndoială, încercarea de-a
trăi mai uşor, eventual prin jocul optimului economic: minim
de efort maxim de efect. Numai că acest joc nu e posibil:
altfel, ne-am confrunta cu o „armată de bogătaşi” care stau
fără să facă nimic. Iar o atare imagine este cu totul falsă: cei
care-o duc bine fie muncesc pe măsură, fie îşi cultivă
aptitudinile de a-i exploata pe alţii în folosul propriu – ceea ce
este o dovadă a succesului. Ce mai contează că este vorba de
un succes imoral?









Pentru cei mai mulţi dintre noi, bunăstarea e
un deziderat posibil, dar îndepărtat. Pentru
alţii, e un dar din partea divinităţii. Pentru
prea puţini, însă, ea este un blestem...
255
* * *
... Fericirea e o stare de spirit. E un ceva care ia naştere
în interiorul fiecăruia. Şi totuşi, în ultimele decenii, fericirea
este asociată semnelor exterioare de avuţie. Pe de altă parte,
se pare că fericirea devine, tot mai mult, o falsă valoare
atitudinală, pentru că aceia care o caută apelează la un set de
judecăţi incorecte. De exemplu, mulţi copii consideră că
oamenii sunt împărţiţi în buni (respectiv fericiţi) şi răi
(respectiv nefericiţi) prin analogie cu cel puţin câteva cupluri
de termeni: celebri / necunoscuţi; bogaţi / săraci; puternici /
slabi; frumoşi / urâţi. Motivaţia acestor false presupuneri este
aceea că tinerii preiau foarte uşor ceea ce observă. Şi, întrucât
peste tot în lume, ei văd oprimare, nedreptate şi lipsuri, încep
să asocieze fericirea cu ceva posibil de obţinut, nu de simţit
(aşa cum credeau, fără dubii, generaţiile mai vechi). Eroii
poveştilor şi benzilor desenate sunt înlocuiţi, parţial, de
personaje contemporane celebre (cu deosebire cântăreţi, „VIP”-
uri, playboys şi playmates), care – pentru cei influenţabili –
schimbă scara valorilor.

Filmele ultimilor ani sunt decorate cu actori
superbi, al căror joc nu e – însă – atât de important
precum le este înfăţişarea. De aceea, de exemplu,
ce contează ce spune eroina principală, dacă e
frumoasă şi atrage privirile (tele)spectatorilor?
Unde sunt filmele mute, pe care trebuia să le
înţelegi, pentru a simţi ceva-ul lor special? Azi,
puţine producţii de cinema comunică spectatorilor
un mesaj. Şi, cu toate că unele din ele beneficiază
de bugete impresionante şi de actori cunoscuţi,
reuşesc să „obţină” doar Zmeura de aur.
„Arta comercială” mondială mizează prea mult pe violenţa în imagine şi
limbaj, pe separatismele de orice tip (rasiale, etnice, religioase, dintre sexe,
dintre bogaţi şi sărmani, dintre ţări), pe „golăneala” drogaţilor, pe femeile
fatale şi pe legăturile extraconjugale... iar lipsa valorilor se constată încă
din familie, repercutându-se, apoi, în comunitate.

În societatea modernă, în viaţa de zi cu zi, simţim lipsa
acută a modelelor etice, umane şi profesionale. Cu precădere
(şi din nefericire), devin modele cei care au ajuns bogaţi şi
faimoşi, permiţându-şi o viaţă de lux şi arătându-şi opulenţa
ridicolă a traiului. De fapt, se pare că viaţa înseamnă doar „să
trăieşti clipa”...
256
Iată „mecanismul” cinic (trist, dar adevărat!) prin care
valorile atitudinale se mai întrezăresc public doar în gazete
citite, pe furiş, de către pensionarii cu educaţie nealterată
(reviste culturale, pe care puştii de cartier le numesc
„obscure”) şi pe canale TV intrate într-un nemeritat „con de
umbră”.

Ei bine... În asemenea condiţii, cum să pretinzi
unor oameni fără suport axiologic să aplice superba
viziune a lui Constantin Noica, potrivit căreia etica
este o transcendere spirituală a materiei? Nu poţi
avea o astfel de „pretenţie”. Ar fi ceva prea filosofic?
Nu. Dar ar părea o greşeală până şi încercarea de a
crede că vei reuşi...

257
IV.5. Legităţi şi funcţii ale comunicării

Pentru a beneficia de avantajele comunicării, trebuie să
asigurăm condiţiile necesare unui asemenea deziderat. Primii
paşi – şi poate cei mai importanţi – îi reprezintă libertatea
ideilor, cea de informare şi cea de manifestare. Pentru a
putea uza de prerogativele drepturilor pe care le are, individul
trebuie să se informeze şi să comunice. Statele cu orientare
democratică oferă asemenea drepturi prin esenţa lor, în
virtutea concepţiei potrivit căreia omul poate discerne binele
de rău şi adevărul de minciună, doar dacă le cunoaşte.
În mod concret, libertatea informaţiei (de opinie şi de
exprimare) este conferită şi consacrată pe plan mondial din
anul 1948, prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

În Articolul 19 al acestei Declaraţii (articol
adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor
Unite, la 19 decembrie 1948), se precizează:
„Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi
exprimării; acest drept include libertatea de a
avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi
libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi
informaţii şi idei prin orice mijloace şi
independent de frontierele de stat”
1
.

Potrivnice acestei idei, regimurile autoritar-opresive
caută să „subţieze” posibilitatea comunicării şi chiar s-o
blocheze (mai ales pe cea cu mass-media), prin orice mijloace:
de la cenzură la lege şi la măsuri poliţieneşti. Acolo unde
procesul de transmitere-receptare a informaţiilor este
îngreunat din cauza interesului puterii de stat, însăşi
libertatea umană este în pericol, iar cea a informaţiei şi
comunicării este iluzorie. Mai mult chiar, „fără comunicare nu
există societate”, iar dictaturile – „laice sau teocratice,
monarhice sau imperiale, militare sau coloniale, burgheze sau
proletare”, nu fac altceva decât să suprime libertatea de

1
Malcolm F. Mallette (ed.), World Press Freedom Committee, Asociaţia
Ziariştilor Români, Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă, Manual
pentru ziariştii din Europa Centrală şi de Est, trad. rom., Bucureşti, 1992,
coperta IV. Pentru detalii privind libertatea informaţiei, din prezenta
lucrare recomandăm revederea Codului deontologic al jurnalistului, în
subcapitolul Repere ale unor coduri deontologice cunoscute.
258
expresie (a cuvântului şi a presei)
2
. De aici şi până la
îngrădirea dreptului la comunicare nu mai e decât un pas.

În unele epoci şi ţări (vezi
despotismul, fascismul şi socialismul),
informaţiile care nu convin conducerii
monocefale a statului sunt
considerate subversive şi periculoase,
iar cei care le lansează, le ascultă şi
le vehiculează sunt duşmani ai
regimului (trădători). Aici, mass-media
„serveşte” elita conducătoare şi este
controlată abuziv. Concurenţa datelor
e practic anihilată, iar deontologia
apare drept... patriotism. Omul este
privat de dreptul fundamental la
informare: este ca şi cum ochii i-ar fi
acoperiţi în mod intenţionat (chiar cu
nonşalanţă), în scopul „protejării”
unor mereu prezente secrete de stat.

Libertatea nu e un dat. Mai curând, e un soi de
„ruptură” a prezentului de trecut, o ieşire din matca opresiunii
(a cuvântului, a gândului sau a faptelor). Dar asta nu
înseamnă acţiunea în absenţa legii. Dimpotrivă, libertatea este
„mereu în raport de interdependenţă – raţional şi afectiv – cu
ţesătura de sisteme de administrare a binelui colectiv care e
justiţia secularizată, de-sacralizată”
3
.


„Piaţa liberă este nu numai un creator, dar şi un conservant al libertăţii
(...), pentru că statul «conştientizează» că cel mai profitabil, pentru fiecare
individ în parte, dar şi pentru comunitate în ansamblul ei, este să-i lase pe
membrii cetăţii să-şi urmărească propriile interese şi să-şi manifeste liber
spiritul de iniţiativă.”
4




2
Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul
European, Iaşi, 2000, pp. 56-57.
3
Miruna Runcan, Introducere în etica şi legislaţia presei, Ed. ALL
Educaţional, Bucureşti, 1998, p. 78. Pentru detalii privind problema
libertăţii, recomandăm, în aceeaşi lucrare, subcapitolele: Libertatea, o
problemă deschisă; Libertate şi sacru, libertate şi lege; Libertate, ierarhie,
stat; Libertatea este o competenţă (pp. 73-87).
4
Ion Pohoaţă, Capitalismul. Itinerare economice., Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 89.
259
Între regulile comunicării menţionăm necesitatea ca
mesajul emitentului să fie pe deplin înţeles de către
auditoriu. Pentru ca acest scop să fie îndeplinit, este nevoie
de stăpânirea a două noţiuni: denotaţia, respectiv conotaţia.
Denotaţia este un alt nume dat înţelesului convenţional
sau semantic (primar) al cuvintelor şi gesturilor utilizate în
comunicare. Instrumentul perfect pentru atingerea unui
asemenea scop este dicţionarul explicativ al unei limbi.

Exprimarea trebuie să fie clară şi fără sensuri duble,
fiindcă există şi situaţii care necesită maximă acurateţe în
prezentare. De exemplu, termenul „român” este definit
exact, prin prisma unui individ cu cetăţenie română.

Conotaţia are în vedere semnificaţia provocată a unui
termen sau gest. Ea derivă din asocieri şi interpretări
personale sau colaterale (psihologice, culturale ş.a.) ale unor
cuvinte, arătând că simbolistica este a doua natură a omului.

În multe cazuri, trebuie să privim dincolo de formă şi de
conţinutul aparent şi să descoperim simboluri ale binelui
şi răului, ale pozitivului şi negativului. Vom releva, astfel,
esenţa lucrurilor şi sensul lor secundar, mai spectaculos
sau mai neaşteptat decât cel de bază. Un exemplu poate
fi cuvântul „roşu”. Aparent banal, el arată vitalitatea şi
energia cuiva; totuşi, el este asociat culorii comunismului
sau, uneori, elementelor de cruzime.

Din punct de vedere simbolic, între regimul denotaţiei şi
cel al conotaţiei există deosebiri grefate pe cuvintele-cheie
presupuse de fiecare dintre ele
5
:


Regimul denotaţiei

Regimul conotaţiei
informaţie semnificaţie
reprezentare emoţie
analitic sintetic
obiect semn
produs valoare
cunoştinţe conivenţă
instrucţiune empatie
nume caracter
practic mitic

5
Michèle Jouve, Comunicarea. Publicitate şi relaţii publice., trad. rom., Ed.
Polirom, Iaşi, 2005, p. 139.
260
Să facem câteva paralele între noţiunile respective:
dacă, de exemplu, denotaţia se bazează pe reprezentare,
conotaţia mizează pe emoţie; pe de altă parte, în timp ce
denotaţia oferă lucrurilor un caracter practic, conotaţia face
apel la mitic. Pe ansamblul cuvintelor-cheie oferite anterior,
observăm că denotaţia face apel la repere de cuantificare
cognitivă, în timp ce conotaţia oferă acestora o aură de
personalitate şi de expresivitate.
Codul deontologic trasează o arie de desfăşurare a
comunicării, limitată atât de conceptul libertăţii, cât şi de
percepte umane, filosofice sau creştine. Este vorba, de fapt,
despre dreptul de a acţiona liber pe piaţă, atâta vreme cât
legea este respectată, iar cei apropiaţi nu sunt afectaţi în
urma acţiunii respective. Desigur, calea de mijloc ar fi o ieşire
din impas; problema e fie că ea nu există întotdeauna, fie că
nu e avantajoasă, fie că n-o sesizează tocmai cei în cauză. În
legătură cu asemenea concepţii, iată un aspect decisiv, relevat
de către utilitarişti: acela potrivit căruia decidentul trebuie să
aleagă cele mai bune soluţii pentru cât mai mulţi beneficiari.










Când vorbim despre comunicare, ţinem cont de
valoarea mesajului şi de ceea ce presupune ea pentru fiecare
din noi. „Nu-i frumos ce se spune că-i frumos, e frumos ce-mi
place mie”, admite o expresie veche, referindu-se la ierarhia
originară a valorilor umane şi culturale. Şi nu e doar o
constatare: ceea ce undeva, pe glob, e o formă de infatuare, în
alte părţi e ceva trecut cu vederea. La fel, moda din unele zone
ale lumii e – în alte regiuni – fie o banalitate, fie un tabu
6
.

6
Pentru detalii şi completări, a se (re)vedea subcapitolele O tipologie a
codurilor deontologice şi Respectul, comunicarea şi compromisul în cazul
contradicţiilor şi stărilor conflictuale.
Comunicarea înseamnă – într-o oarecare măsură, atâta
timp cât este onestă – o anumită apropiere de perceptul
biblic „Să nu faci rău!”. În pofida acestui lucru, lipsa
deontologiei profesionale face ca mereu să apară noi ştiri
defăimătoare, de pe urma cărora unele persoane au de
suferit, iar altele câştigă bani grei.
261
În Europa ultimilor ani, îmbrăcămintea
sumară a femeilor este un capriciu al
creatorilor de modă sau o obişnuinţă. Lenjeria
este la vedere sau lipseşte, iar (semi)nuditatea
nu mai miră prea tare, nici măcar în public;
reclamele abundă în astfel de detalii şi aduc,
în schimb, saci cu bani.
În America, fenomenul e privit cu relativă
circumspecţie şi cu oarecare ochi critic.
În ţările musulmane, manifestările amintite
sunt interzise.

O legitate importantă a comunicării este spiritul
(auto)critic, îndreptat spre corecţia comportamentelor şi spre
progres. Iar cheia rezolvării „dilemelor” morale este, înainte de
toate, profesionismul. Acesta favorizează reacţia individuală
sau socială, contribuind la apariţia şi apoi la accentuarea
responsabilităţii
7
.












Reprezentativitatea datelor (în sensul utilităţii lor
pentru receptor) este o altă cerinţă a comunicării. E adevărat
că o informaţie poate fi interesantă, fără a fi relevantă. Totuşi,
este recunoscut faptul că, pentru a capta atenţia în mod
nedisimulat (şi nu doar „pe moment”), afirmaţiile sau ştirile
serioase, cu caracter de exactitate, trebuie să alterneze –
uneori – cu elemente pur informative. În caz contrar,
comunicarea îl solicită exagerat pe cel care preia mesajul şi
uneori chiar îl oboseşte, îngreunând reacţia de feed-back.

7
Pentru detalii, recomandăm studierea subcapitolului Relaţiile de
comunicare şi etica afacerilor. „Războiul pieţei”: responsabilitatea pentru
afirmaţii şi fapte versus lipsa comunicării etice.
În presă este greu de dovedit onestitatea autorului unei ştiri,
chiar dacă – aparent şi până la un punct – veridicitatea
datelor poate fi probată. În toată lumea, însă, mulţi jurnalişti
sunt plătiţi „pe articol”, aşa încât contează, de multe ori, doar
ca informaţia să circule şi să „acapareze” cititorii.
Nu e suficient, totuşi, pentru ca multiplele scopuri ale
comunicării să fie îndeplinite...

262
Unii specialişti în comunicare sunt critici în această
privinţă
8
: „Graniţa dintre jurnalism şi divertisment
n-a fost niciodată clară (...): presa populară a
privilegiat întotdeauna divertismentul”, iar
mijloacele de comunicare şi-au lansat producţiile pe
baza acestei realităţi. În mod cert, „scopurile
urmărite diferă: pe de o parte, o informare exactă şi
utilă şi, de cealaltă, distracţia, care să nu fie nocivă
nici pentru individ, nici pentru societate.”

Comunicarea impune o linie de conduită, ceea ce
include atât caracterul informaţiei (precizie, acurateţe, surse
certe), cât şi comportamentul emitentului (integritate morală,
disciplină, decenţă, discreţie). Fie că sunt conştienţi de acest
lucru sau nu, cei care comunică îşi creează o imagine
personală, pozitivă sau negativă
9
. Ea este receptată drept
celebritate reală sau dimpotrivă, ca „vedetism”, în funcţie de
percepţia publicului (care, să recunoaştem, se schimbă relativ
greu, o dată ce a fost conturată şi formată).
Scăpările de conduită ale celor ce fac parte din procesul
de comunicare sunt „scuzate”, uneori, de faptul că, în general,
autorii unor ştiri sau articole din mass-media nu au nevoie,
explicit, de o autorizaţie pentru a vorbi / scrie despre un
subiect. Ei sunt angajaţi ai trusturilor media şi beneficiază de
un anumit nivel de studii, intelect şi conştiinţă, nu
întotdeauna dintre cele mai înalte.







Recunoaşterea erorilor face parte – şi ea – din codul
comunicării, deoarece are implicaţii etice, profesionale şi
personale. Repetarea aceloraşi greşeli sugerează permisivitate
şi lipsă de interes, fiind penalizată. De exemplu, Albert Camus
regreta inexistenţa reală a autodisciplinei în presă, a unui
„ordin al jurnaliştilor, care ar veghea asupra apărării libertăţii

8
Claude-Jean Bertrand, idem op. cit., p. 36.
9
Vezi subcapitolul Comunicarea prin imagine proprie.
Nu putem trece cu vederea faptul că în rândul cetăţenilor
există părerea – acceptată, solicitată sau dimpotrivă,
contestată vehement – potrivit căreia deontologia trebuie
marcată şi respectată printr-o mai intensă implicare a
statului în domeniu, pe „coridorul” legislativ.

263
profesiunii şi asupra obligaţiilor pe care această libertate le
presupune în mod necesar”
10
.

Există şi situaţii ieşite din „tipar”: uneori,
purtătorul unei veşti proaste este cel „vinovat” de
conţinutul ei, deşi poate fi un simplu mesager.
Auditoriul nu are exerciţiul verificării informaţiilor,
astfel încât, într-un asemenea caz, se adevereşte
cunoscuta exclamaţie „Nu ucideţi solul!”.

Toate elementele expuse până acum oferă contur
funcţiilor comunicării, pe care le vom detalia în cele ce
urmează, pe baza schemei de comunicare elaborată de Roman
Jakobson. Ea are 6 componente (emiţător, context, mesaj,
contact, cod, destinatar), fiecare generând o funcţie diferită.
Interesant e accentul pus nu asupra monopolului uneia sau
alteia din acestea, ci asupra diferenţelor „ierarhice” dintre ele.
Structura comunicării verbale depinde, astfel, mai ales de
funcţia ei predominantă
11
:
o Funcţia expresivă pune accentul pe atitudinea şi pe
starea afectivă a celui care se exprimă. „Personajul
principal” este aici transmiţătorul mesajului, care are
intenţia de a spune sau de a arăta ceva prin
intermediul elementelor „de expresivitate”, care
indică stări de spirit (fericire, ironie, mânie ş.a.).
o Funcţia conativă este orientată spre destinatarul
comunicării şi vizează efectul mesajului asupra
acestuia. Este relevată, de obicei, prin folosirea
vocativului şi imperativului.
o Funcţia referenţială are în prim-plan contextul
comunicării sau referinţa la „o a treia persoană”
(vorbim despre ceva sau cineva).

10
Albert Camus, în Le Monde, 17 décembre 1957, apud Claude-Jean
Bertrand, op. cit., p. 44.
11
Roman Jakobson a adăugat modelului de comunicare triunghiular al lui
Bühler (emitent; destinatar; „a treia persoană”) încă trei factori
determinanţi ai comunicării: contact; cod; mesaj. Ca urmare, funcţiile
comunicării s-au extins de la 3 (expresivă, conativă, referenţială) la 6 (prin
„adaosul” funcţiilor: fatică, metalingvistică şi poetică). Vezi lucrarea:
Roman Jakobson, Essais de linguistique générale: les fondations du
langage (trad fr.), tome 1, Éd. de Minuit, Collection Arguments, Paris,
1963, Quatrième partie: Poétique, cap. 11, pp. 213-221.
264
o Funcţia fatică ajută la stabilirea contactului în cazul
comunicării verbale, fiind determinată de
considerente de sociabilitate. Ea accentuează rolul
limbajului
12
.
o Funcţia metalingvistică se axează pe diferenţa dintre
limbajul-obiect (cu caracter descriptiv) şi codificare.
Zilnic adoptăm forme de metalimbaj, fără să ţinem
seama întotdeauna de caracterul metalingvistic al
gesturilor noastre.
o Funcţia poetică este caracteristica dominantă a
verbalităţii, care dă frâu liber expresivităţii formale
(şi asta, nu doar în poezie!).
Trecând de aspectul pur ştiinţific al elementelor
anterioare, propunem cititorului, spre reflectare personală,
funcţia de „bun-simţ” a oricărui tip de comunicare: aceea de a
transmite un mesaj sincer (a se citi moral) şi percutant.

Cei care studiază impactul eticii asupra atitudinilor
comportamentale se confruntă cu manifestări
contradictorii între teorie şi practică. Exprimându-ne
în alţi termeni, chiar dacă unele coduri etice cuprind
norme bine delimitate, realitatea nu le confirmă, ba
uneori le încalcă flagrant.

Unii cercetători observă
13
– parcă şocaţi de propria lor
constatare – că există coduri etice fără aplicabilitate,
schimbare globală fără schimbare de tip individual şi chiar
etică personală fără conştiinţă propriu-zisă... Astfel, dacă ne
este permisă comparaţia, este evidenţiată (din nefericire)
cunoscuta teorie a formelor fără fond.


12
Roman Jakobson exemplifică această funcţie prin apelul la textul lui
Dorothy Parker. Păstrăm varianta franceză a citatului (cea la care am avut
acces), pentru a nu pierde – prin traducerea românească – esenţa şi
savoarea contextului, în care cuvântul primeşte o funcţie socială: „«Eh
bien!», dit le jeune homme. «Eh bien!», dit-elle. «Eh bien, nous y voilà», dit-
il. «Nous y voilà, n’est-ce pas», dit-elle. «Je crois bien que nous y sommes»,
dit-il. «Hop! Nous y voilà.» «Eh bien!», dit-elle. «Eh bien!», dit-il, «eh bien».”,
în lucrarea: Roman Jakobson, op. cit., tome 1, p. 217.
13
Thomas W. Cooper, Robert White, Clifford G. Christians, Frances Plude
(editors), Communication Ethics and Global Change, New York, Longman
Publishers, New York, 1989, p. 269. În ansamblul ei, lucrarea delimitează
contextul ideatic al comparării unor coduri etice, în maniera trecerii de la
formal la informal, de la minimal la ideal sau de la material la metafizic.
265
IV.6. Reacţia de feed-back. Percepţia mesajelor.

Feed-back-ul
1
semnifică influenţarea unei surse de
comandă C, prin acţiuni recurente din partea executantului E.
Reacţia respectivă se mai numeşte conexiune inversă şi poate
fi pozitivă (dacă C îl stimulează pe E, iar el îi răspunde, prin
influenţă recurentă) sau negativă (dacă, după ce E a fost
stimulat de C, îl frânează sau îl împiedică pe acesta din
urmă). Interesant este că feed-back-ul pozitiv este socotit
cauză a „cercurilor vicioase” care pot lua naştere în orice
domeniu, iar cel negativ determină evoluţia sistemelor
(deoarece, obligat să ia măsuri, organismul frânat în
dezvoltare caută noi soluţii; astfel, evoluează).

Feed-back-ul presupune efectul unui
act sau al unei comunicări, asupra
ţintei. Exemplu: Apariţia în România, în
2006, a noului canal TV Eurosport 2
(specializat în transmiterea de emisiuni
cu specific sportiv), are ca urmare
diversificarea programelor în domeniu.
Introducerea în grila de programe a
acestui canal e o reacţie de feed-back,
fiind un rezultat al repetatelor solicitări
formulate de iubitorii sportului.

Feed-back-ul poate fi de mai multe categorii
2
:
a) de recomandare – caz în care impactul răspunsului
este dat de opiniile sau instrucţiunile (ordinele) cuiva;
b) de deviere – situaţie care reflectă deplasarea atenţiei
de la traiectul ei iniţial, în urma intervenţiei interlocutorului;
c) probativ (de tatonare) – având drept scop obţinerea de
elemente suplimentare faţă de cele deţinute de ascultător;
d) reflectat – regăsit în postura în care mesajul este
reformulat prin „filtrul” receptorului.
Indiferent din care asemenea „clasă” face parte, reacţia
de feed-back are menirea de a împlini procesul de comunicare,
dându-i o formă rotundă şi clară (de exemplu, dacă primeşte

1
La origini, noţiunea derivă din teoria cibernetică şi a fost definită de
Wiener (1959). În sfera comunicării, este cunoscută drept retroacţiune.
2
Rodica M. Cândea, Dan Cândea, Comunicarea managerială aplicată, Ed.
Expert, Bucureşti, 1998, pp. 25-28.
266
un atare semnal, vorbitorul are convingerea că ascultătorul a
înţeles mesajul său). Reacţiile de tip stimul – răspuns asigură
conturarea unei „hărţi” corelative între emitent şi receptor(i).
Presupunând un filtru al gândirii celui ce primeşte informaţia
„brută”, aceste operaţiuni pretind atenţie, percepţie şi
selectivitate (e adevărat, una de ordin subiectiv).
În general, percepţia reprezintă un proces de natură
psihică, în urma căruia obiectele şi fenomenele din mediul
înconjurător sunt reflectate – prin intermediul acţiunii asupra
simţurilor noastre – ca imagini unitare. Percepţia mesajelor
este o calitate a „primitorului” unei informaţii. Prin analizori
interni şi externi, ea face apel la o serie de trăsături, variate de
la caz la caz: maturitatea receptorului, educaţia lui, interesul
manifestat, capacitatea de a fi actor într-un anumit joc ş.a.

Percepţia este cel dintâi pas al relaţiilor de
comunicare generate de marketing. În acest
proces, clienţii parcurg cel puţin următoarele
etape
3
(verificând comunicarea cu sinele, cu
vânzătorii, cu alţi consumatori ş.a.):
- conştientizarea existenţei unui produs;
- înţelegerea avantajelor care decurg din
utilizarea mărfii;
- acceptarea bunului respectiv, ca soluţie
potenţială a satisfacerii nevoilor;
- preferinţa pentru un produs concret şi
cumpărarea lui;
- satisfacţia rezultată în urma consumului – ca
motivaţie a viitoarelor opţiuni.

Percepţia asupra unui obiect sau fenomen poate fi
corectă sau eronată, după cum tot ea poate valida anumite
rezultate sau le poate anula (uneori instantaneu, alteori în
timp). Cum este privită, de exemplu, interzicerea pe piaţă sau
în librării a unor opere literare
4
? Cine şi de ce este abilitat să
dispună un asemenea gest? În ce mod este perceput acest
mesaj? „Argumentele” unui asemenea demers sunt – în
principiu – educativ-familiale, etnice, politice, militare,
religioase sau sexuale, dar realitatea istorică dovedeşte că

3
Ştefan Prutianu, Cezar Caluschi, Corneliu Munteanu, Inteligenţa
marketing, Ed. Junimea, Iaşi, 1997, p. 204.
4
Ne referim la opere literare, nu la reviste sau alte publicaţii pentru adulţi.
267
interzicerea unor asemenea lucrări lezează accesul la
informaţie şi la cultură, aducând atingere liberei opinii şi
opţiunii personale (ca drepturi fundamentale ale omului).

În Franţa, opera lui Torquato Tasso,
Jerusalem Delivered, a fost interzisă în
secolul al XVI-lea, din cauza ideilor sale
subversive la adresa regalităţii
5
.
Scrieri ale lui Jack London au fost
distruse de unele dictaturi europene,
între 1920-1930 (Italia şi Iugoslavia), ca
fiind extrem de radicale. Ulterior, naziştii
au ars lucrările cu tentă socialistă ale lui
London.
Celebrul roman Ulysses al lui James Joyce, desemnat la loc de frunte în
„ierarhia” literară a secolului al XX-lea, a fost interzis în S.U.A. o bună
perioadă de timp, pe motiv de trivialitate
6
. Sancţiunea asupra cărţii a fost
ridicată abia în 1933 – şi atunci, doar ca urmare a unor îndârjite
demersuri juridice.
Tot americanii au fost cei care, într-o anumită perioadă, au scos de pe
piaţă romanul Pe aripile vântului al scriitoarei Margaret Mitchell, pe motiv
de proliferare a relelor tratamente faţă de sclavi.
În Africa de Sud, în 1955, romanul Frankenstein al lui Mary Shelley a
fost interzis, fiind considerat indecent şi neplăcut.
În unele şcoli din Marea Britanie, opere cum sunt Hamlet, Machbeth sau
King Lear n-au mai fost studiate datorită limbajului adult pe care-l folosesc
(aluzie la referinţe sexuale şi / sau violente).
Unele cărţi sfinte – fie Biblia, fie Coranul – sunt interzise în diferite ţări,
chiar şi în contemporaneitate (a se vedea cazurile de retragere din librării).

5
Pentru informaţii despre lucrare, vezi adresa: http://omacl.org/Tasso/
6
Vezi Comstock Law (Federal Anti-Obscenity Act) sau Legea federală
împotriva obscenităţii, adoptată în 1873 în S.U.A. districtul Columbia, la
iniţiativa lui Anthony Comstock (agent special, cu sarcina de a monitoriza
caracterul imoral al conţinutului coletelor poştale – devenit, ulterior, un
adevărat „cruciat al anti-indecenţei”). Legea preciza: a) incriminarea
obscenităţii scrierilor – cărţi, pamflete, ziare, materiale publicitare sau alte
tipărituri – şi imaginilor oferite spre vânzare, comercializate sau închiriate,
considerate obscene (în aceeaşi categorie fiind incluse articolele şi
broşurile prevăzând modalităţi de contracepţie şi avort); b) condamnarea
celor acuzaţi de crearea, distribuirea, vânzarea sau cumpărarea acestor
publicaţii, la muncă silnică (între 6 luni şi 5 ani) sau amendă (între 100 şi
2.000 USD), cu suportarea cheltuielilor de judecată. Ilegală era
considerată, de asemenea, trimiterea prin poştă a vreunui material / carte
/ imagine cu caracter obscen (lasciv). Pentru informaţii suplimentare şi
detalii, vezi adresele: http://en.wikipedia.org/wiki/Comstock_Act şi, de
asemenea, http://www.cbldf.org/research/biblio-pre.html.
268
Reacţia de feed-back se supune caracterului modelator
al culturii. Cu alte cuvinte, răspunsul la un stimul de o
anumită factură este determinat de variabile transculturale
7

(care străbat sistemele economice contemporane şi se impun
ca atare). Impregnarea realităţii înconjurătoare cu aceste
variabile se evidenţiază prin prisma următoarelor roluri jucate
de comunicatori
8
: povestitorii descriu comportamentul pe care
ar trebui să-l adopte membrii unei culturi organizaţionale;
zvoniştii lansează „ştiri”; bârfitorii aduc noutăţi şi creează
personaje; spionii informează asupra problemelor critice.

Ne permitem să adăugăm acestor patru roluri
şi altele, cu impact decisiv într-o organizaţie:
creatorii de imagine, binevoitorii, incisivii,
moderatorii, profitorii ş.a.
Toţi aceştia „colorează” atmosfera proprie
culturii organizaţionale şi-i conferă unicitate.
Fiecare din ei are modul propriu de emitere –
percepere a informaţiei, de aici decurgând şi
denumirea pe care le-am acordat-o.

Cultura poate fi pozitivistă (când accentuează
participarea la o cauză, activismul, încrederea, valorile umane
şi mobilitatea) sau negativistă (când conturează reprimarea
reacţiilor, pasivitatea, rigiditatea, lipsa încrederii în om şi
inflexibilitatea). Corespunzător, reacţia de feed-back primeşte
o orientare de acceptare a realităţii, de înfrumuseţare a ei sau
de deformare a acesteia. Ce avantaje şi ce pericole vin din
partea celor două reacţii extreme?
a) În primul caz, îmbunătăţirea realităţii desemnează o
comunicare participativă, care amplifică sensibilitatea (simţuri
şi percepţii extinse), creşte expresivitatea şi ne orientează spre
ceilalţi. Ca posibil element de constrângere, admitem că
procedând astfel, ne-am putea confrunta cu exagerări pozitive
şi cu o oarecare tendinţă spre impulsivitate.

7
Pentru detalii despre acest subiect, recomandăm lucrarea: Gheorghe Gh.
Ionescu, Andrei Toma, Cultura organizaţională şi managementul tranziţiei,
Ed. Economică, Bucureşti, 2001, pp. 67-152.
8
T. Deal, A. Kennedy, The Rites and Rituals of Corporate Life, apud
Gheorghe Gh. Ionescu, Andrei Toma, Cultura organizaţională şi
managementul tranziţiei, ed. cit., p. 158.
269
b) În cazul al doilea, înrăutăţirea realităţii reliefează
conservatorism, răutate, nefericire, introvertire şi teamă.
Comunicarea devine non-participativă şi non-adaptativă, iar
pericolul ei extrem pare a fi rutina, care riscă să omogenizeze
şi să aplatizeze trăirile şi modalităţile de exprimare.

Încercând să corelăm „clasele” de culturi organizaţionale
9
cu tipologia
reacţiilor apărute în procesul de comunicare, observăm:
Cultura organizaţională din firmele
mici este de tip „pânză de păianjen”, iar
reacţia stimul – răspuns e tributară
autorităţii manageriale şi cerinţelor
mediului.
În firmele mari întâlnim cultura tip
„templu”, în care feed-back-ul este
rezultat al disciplinei.
În organizaţiile complexe regăsim
cultura tip „reţea”, care orientează
comunicarea şi reacţia stimul –
răspuns pe criteriile muncii în echipă.
Cultura de tip „roi” se axează pe
reacţia de feed-back a individului
cointeresat prin politica managerială.

În cele mai multe circumstanţe, prin reacţia stimul –
răspuns, comunicarea este una obişnuită (aşa cum am văzut
până acum). Ea se desfăşoară conform unui ritm normal,
având – e adevărat – unele cerinţe sau accente de formalism.
Şi totuşi, chiar dacă în principiu vorbim despre o comunicare
firească, suntem de acord cu cei care admit că ea poate fi şi
paradoxală
10
:
1. Maniera cea mai frecventă în care paradoxul apare în
comunicare „e aceea a unui ordin ce solicită un comportament
determinat care, prin însăşi natura sa, nu poate fi decât
spontan”
11
. Cu alte cuvinte, „nepotrivirea” (dualitatea) survine

9
T. Zorlenţan, E. Burduş, G. Căprărescu, Managementul organizaţiei, vol.
I-II, Ed. Holding Reporter, Bucureşti, 1995, apud Gheorghe Gh. Ionescu,
Andrei Toma, Cultura organizaţională şi managementul tranziţiei, ed. cit.,
pp. 175-176.
10
Alex Mucchielli, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia
situaţiilor de comunicare., trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2005, pp. 105-110.
11
Paul Watzlawick, Une logique de la communication, Seuil, 1972, p. 200,
apud Alex Mucchielli, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia
situaţiilor de comunicare., ed. cit., p. 105.
270
atunci când comunicarea face referire la două sensuri
contradictorii ale aceluiaşi mesaj (de exemplu, un ordin urmat
de o rugăminte – sau o componentă de constrângere,
secondată de una afectivă).




2. Un alt caz (la fel de des remarcat) este cel al cuplului
conflictual limbaj – gestică.







„TREBUIE SĂ-L PLACI pe omul acesta!”
Două vechi cunoştinţe se reîntâlnesc.
„Ce bine-mi pare să te văd!”, spune una din ele,
păstrând, însă, distanţa faţă de cealaltă. [Expresia
corpului (de îndepărtare) sugerează mai curând
neplăcerea resimţită la întâlnirea respectivă...]
271
IV.7. Relaţiile de comunicare şi empatia.
Bariere în comunicare.

Persoanele pe care le agreăm cel mai mult sunt cele
care dovedesc înţelegere faţă de starea noastră de spirit, faţă
de problemele pe care le mărturisim sau faţă de micile scăpări
de care dăm dovadă uneori, cu toţii. Oamenii respectivi se
dovedesc, astfel, nu doar comunicativi, ci empatici. Empatia
arată împărtăşirea unei stări alături de cei cu care vorbeşti
sau lângă care te afli la un moment dat. Concret, ea nu
înseamnă milă sau compasiune, ci trăire de partea celor care
au nevoie. De aceea, este asimilată stării de comprehensiune.

Când absolvim studiile academice, ne place să auzim
nu doar expresii monosilabice de tipul „A, bine!” sau
„O.K.!”, ci: „Felicitări, cum te simţi acum?” sau
„Bravo, ai muncit câţiva ani de zile, dar acum se văd
rezultatele! Evident, meriţi o vacanţă!”

Empatia reflectă comunicare suportivă, în sensul că,
prin ceea ce presupune – sprijinul interlocutorului – motivează
orientarea spre discuţie şi spre clarificarea problemelor. Ea
este sau nu dublată de sfaturi şi sugestii, care, dacă au forţa
necesară, vin în întâmpinarea nevoilor înregistrate de
partenerul de dialog. E adevărat că nu oricine se manifestă
empatic: unii nu sunt capabili, alţii nu vor – cazuri în care fie
demarează o ofensivă, fie abandonează ideea (de pe postúri
defensive). Ceea ce trebuie urmărit este drumul spre soluţie
sau spre obiectiv, iar acest proces presupune comunicare
orientată şi spirit de cooperare.
Empatia reflectă faptul că receptorul unei idei înţelege
mesajul şi din punctul de vedere al emitentului, nu doar din
unghiul propriu de analiză. Astfel, după unele opinii, empatia
este „esenţa atitudinii non-directive de înţelegere a celuilalt”
1
.
Tocmai dintr-o asemenea optică, nu e suficient ca perceperea
interlocutorului să existe la nivel intelectual, ci e necesar să
fie şi morală, respectiv pe plan emoţional. De aceea vorbim
despre comunicarea sinergică, ale cărei componente
colaborează pentru îndeplinirea aceluiaşi deziderat.

1
Alex Mucchielli, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor
de comunicare., trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 223.
272
Într-o optică a sondării la adâncime, empatia „indică acea
capacitate de a te cufunda în lumea subiectivă a
celuilalt, de a participa la experienţa sa în măsura în
care comunicarea verbală şi cea nonverbală o permit...,
de a capta semnificaţia personală a cuvintelor rostite de
celălalt mai curând decât a răspunde conţinutului lor
intelectual..., este vorba de o sensibilitate
alterocentrică... de sensibilitate socială... de receptivitate
la reacţiile semenului... de participare la experienţa lui,
fără să te limitezi la aspectele pur emoţionale ale unei
perceperi a experienţei din punctul de vedere al
persoanei în cauză... şi rămânând perfect independent
din punct de vedere emoţional”
2
.

Comunicarea empatică oferă satisfacţii celui care-o
dovedeşte, deşi implică efort (cu precădere mintal, dar şi fizic,
întrucât, ascultând pe cineva timp îndelungat într-o poziţie
incomodă a corpului, oboseala se resimte). Uneori, propria
componentă psihică (personalitatea sau ego-ul) are de suferit
în urma empatiei cu starea cuiva, deoarece se întâmplă
frecvent să „laşi de la tine” în favoarea mulţumirii
interlocutorului. Adăugăm că, în multe cazuri, o privire
denotând încredere contează mai mult decât propoziţii întregi
(şi nici măcar nu presupune un efort prea mare). Astfel,
opiniile unor persoane pot converge fără să fie neapărat
exprimate prin cuvinte.

Empatia nu este un proces condiţionat.
Cu alte cuvinte, nimeni nu este obligat
a fi înţelegător, sub influenţa sau sub
presiunea anumitor factori. Empatia
se poate dovedi ca sprijin uman,
prietenesc sau colegial, prin modalităţi
(para)lingvistice, ca de exemplu:
încurajări, „compensări” afective,
acceptări benevole, evaluări,
interpretări, explicaţii, confidenţe,
propuneri de soluţionare a
problemelor. Important este, însă, ca
empatia să nu creeze dependenţă.


2
C. Rogers, G.M. Kinget, Psychothérapie et relations humaines, Éd.
Université de Louvain, 1966, 1, pp. 105-108, apud Alex Mucchielli, Arta de
a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare., ed. cit.,
p. 223.
273
Chiar dacă, aparent, empatia nu e o trăsătură
presupusă de deontologia comunicării, realitatea dovedeşte
contrariul. Clipă de clipă, ea arată că, deşi nu este obligat să
fie empatic (pentru că... s-ar putea să nu fie capabil), omul
este dator măcar cu încercarea de a-l sprijini pe cel de lângă
sine. Empatia alătură, astfel, calităţile umane obişnuite cu
cele ale spiritului moral şi binelui. Iată cum ea se
metamorfozează într-o trăsătură lăudabilă a deontologiei, fără
a căuta să (se) glorifice.

Viaţa e ca un film: pe alocuri bună, pe alocuri nu.
Este ca o peliculă pe parcursul căreia ne întrebăm de
unde provine expresia „Toţi suntem datori cu o viaţă”
şi cui suntem obligaţi cu trecerea noastră prin lume.
Dar nu ştim mereu ce să răspundem.
Într-o încercare personală de a răspunde propriei interogaţii, remarcăm
că, întâi de toate, nouă înşine ne datorăm modesta încercare de a trăi
decent. Mai apoi, le datorăm ceva şi celor care ne-au sprijinit cândva, cu o
ocazie sau alta. În acelaşi timp, trăim printre oameni şi suntem datori să-i
ajutăm (necondiţionat şi chiar înainte ca ei să ne fie, eventual, de folos).
Dacă raţionamentul nostru e corect, cui sunt datori misionarii şi care e
motivaţia lor? Servesc ei doar scopului biblic de a face bine? Sau, empatic,
simt că menirea lor e să ajute, voluntar, cauzele în care alţii nu cred?

În esenţă, dacă problemele expuse de către emitentul
unui mesaj sunt remarcate, înţelese (prin cuvinte sau semne)
şi simţite – iar astfel se face dovada că atenţia auditoriului a
fost reală – comunicarea este empatică.














Participanţii la un proces de comunicare au nevoie de
atenţie reciprocă, pentru a se putea concentra asupra
subiectului. Ei manifestă comportamente specifice: contează
cine, când şi cum vorbeşte, care sunt gesturile surprinse şi
motivaţia lor, modul în care emiţătorul şi receptorul se
influenţează simultan (prin tiparele personale de gândire şi
de reacţie).
Astfel, comunicarea eficientă presupune nu doar simpla
participare la transmiterea / preluarea de informaţii, ci mai
ales conştientizarea procesului.
274
O situaţie aparte este cea a empatiei cu soarta unei
familii, a unui grup social sau chiar a unui popor. Este cazul,
de exemplu, al numeroaselor reportaje realizate de ziarişti, în
sprijinul persoanelor aflate în situaţii-limită precum: Războiul
din Golf, Revoluţiile din Europa Central-Estică, regimurile
opresive din America Latină sau Asia, foametea din Africa ş.a.
Miza pusă în joc de jurnalist e uneori uriaşă (sintagma „viaţa
sau moartea” nefiind defel artificială), iar răsplata pentru
informarea opiniei publice nu e nici pe departe căutată sau
aşteptată... Ba dimpotrivă, sunt cunoscute cazuri în care,
uneori, semnatarul unui articol cu conţinut „periculos”
(dezvăluiri incendiare, cazuri flagrante de nerespectare a legii,
cercetări şi anchete proprii) este urmărit, ameninţat, luat
prizonier şi chiar ucis.

Mozambic: războiul fără nume.
„Renamo (Rezistenţa Naţională Mozambicană), creată în 1976 de către
Rhodesia lui Ian Smith, înlocuită din 1980 de Africa de Sud, destabilizează
ţara, ducând un război de partizani antimarxist, care dă naştere la
numeroase distrugeri şi sabotaje, paralizează agricultura şi seamănă
teroare în întreaga ţară. Mai mult de 3.000.000 de persoane au părăsit
câmpurile şi satele lor de origine pentru a se refugia în împrejurimile
marilor oraşe, ale bazelor militare sau în ţările vecine.
Tembo are şapte sau opt ani. Este frumos,
deşi puţin slab şi fragil. Are ochi mari, care se
încăpăţânează să privească în vid, şi mâini
mici, care se agită fără încetare. Nu-şi
cunoaşte vârsta. N-a fost niciodată la şcoală;
drumul e prea periculos. De doi ani şi-a
părăsit satul natal. Doi ani de fugă şi de
tabere de refugiaţi. I-au omorât fraţii, iar tatăl
său a pierit într-un atac.
[...] Renamo a creat în Mozambic unul din cele mai mari dezastre umane
din lumea modernă. Conform unui raport al Naţiunilor Unite, publicat în
octombrie 1989, 900.000 de persoane au murit în condiţii
înspăimântătoare. [...] Chiar în faţă, cât vezi cu ochii: haos, clădiri
devastate, pământuri care revin la starea de sălbăticie şi... nimeni, absolut
nimeni! «Din pricina acestor seminţe ale diavolului, minele antipersoană pe
care bandiţii le lasă în urma lor»”.
3




3
Roger Job, Terenul (extras din: Le Soir, 30.01.1990 şi 31.01.1990; The
Guardian, 17.03.1990), în lucrarea: Gérard de Selys (red.), Minciuni mass
media, trad. rom., Ed. Scripta, Bucureşti, 1992, pp. 97-99.
275
Atunci când un fapt, un lucru, o persoană sau un
proces micşorează sau întrerup(e) procesul de transmitere a
unui mesaj, înseamnă că se manifestă aşa-numitele bariere
în comunicare. În ce context discutăm despre ele? Problemele
apar încă din momentul în care reacţia de feed-back este
deteriorată, respectiv atunci când răspunsul la un stimul
întârzie să apară, este eronat sau nu mai intervine.
Ne referim, de fapt, la necesitatea verificării manierelor
de transmitere a datelor şi a calităţii actului informaţional (de
la capacităţile emiţătorului şi calea de comunicare aleasă,
până la trăsăturile de receptor ale celui la care a ajuns
mesajul).

Comunicarea poate fi compromisă de factori care
anulează o înţelegere, limitează accesul la
cunoaştere sau răstoarnă ierarhii prestabilite.
Dintr-un ins deschis către dialog, omul inhibat
devine blazat şi placid, refuzând – în ultimă
instanţă – comunicarea.

Vom analiza cele mai importante bariere
comunicaţionale, cu ajutorul următoarelor categorii:
bariere lingvistice: date emise într-o limbă străină
pentru auditor;
bariere semantice: cuvinte ale căror sensuri nu sunt
cunoscute de interlocutor; greutăţi în exprimarea
unor noţiuni; omisiuni (explicaţii insuficiente);
asemănări între termeni care creează confuzie
(ambiguităţi, deliberate sau nu);
bariere educaţionale: sensuri şi semnificaţii care
depăşesc capacitatea de înţelegere a receptorului şi
chiar coeficientul lui de inteligenţă; deosebiri privind
experienţa în muncă şi gradul de pregătire al
emiţătorului / receptorului; intoleranţa; lipsa de
instruire; utilizarea jargonului şi a argoului; apelul la
tabu-uri
4
;

4
Ne referim la interdicţiile codurilor morale (de obicei, legate de aspectele
cultural-religioase ale unor comunităţi). Exemple: refuzul unor gesturi de
apropiere inter-umană, interzicerea consumării anumitor alimente sau a
purtării unor obiecte vestimentare, respingerea unor cadouri ş.a.
276
bariere psihologice: sentimente de neîncredere şi /
sau antipatie manifestate faţă de funcţia, poziţia
socială, vârsta sau sexul emiţătorului; lipsa de
reacţie (apatie, pasivitate, emotivitate) din partea cel
puţin a unuia dintre interlocutori; pasiunea pentru
lupta contrariilor; rutina în muncă; stările de
oboseală; rezistenţa scăzută la schimbări; nevoia de
siguranţă; blocajul de moment, intelectual sau
sentimental;
bariere de atribuire: pseudo-generalizarea (tendinţa
de a trage concluzii din cazuri disparate; de pildă: „te
grăbeşti întotdeauna!”); abstractizarea; falsa
percepţie (de exemplu, înţelegerea unui mesaj poate
fi afectată de lipsa de atenţie a receptorului);
stereotipia (desemnarea atributelor unei persoane
sau funcţii, doar pe baza apartenenţei cuiva la un
grup sau la un statut social); proiecţia (atribuirea
altor trăsături sau sentimente decât cele reale, prin
prisma imaginaţiei, simpatiei sau antipatiei faţă de
cineva; aşa este efectul de halo sau „aura”
nejustificată alocată unei persoane); polarizarea
(exprimarea prin intermediul extremelor de tipul:
„doar ce spun eu e corect” sau al delimitărilor
contrare, „în alb şi negru”);
bariere de tip „scuză socială”: reacţiile defensive care
iau naştere în urma unor eşecuri (de exemplu, o notă
slabă la un test este „motivată” sau conturată pe un
fals argument, de genul: „Oricum, examenul la
această disciplină nu m-a interesat niciodată; dacă
aş vrea cu adevărat, aş promova testul fără
probleme! Chestia e să vreau...”); timiditatea (scuză
fie pentru logoree, fie pentru tăcerea prelungită);
egoismul; interesul de a fi acceptat într-o societate
elitistă (de tip club privat);
bariere tehnice: dificultăţi în sonorizare, în fidelitatea
şi rapiditatea trimiterii unui mesaj; sunete
neaşteptate (telefoane mobile, lăsate deschise); erori
privind destinaţia unor date (schimbări de adrese
sau greşeli în adresare);
277
bariere profesionale: pregătirea necorespunzătoare
sau insuficientă în domeniul de activitate; eşecul în
tentativa ca propria idee (de pildă, crearea unui nou
produs) să fie acceptată;
bariere de management: dorinţa de putere; birocraţia;
lipsa de obiectivitate în evaluare; controlul
insuficient; coordonarea deficitară (a producţiei, a
muncii, a echipei); confuzia în luarea deciziilor;
relaţiile tensionate dintre conducerea firmei şi
personal;
bariere de mediu: atmosfera neplăcută la locul de
muncă; problemele de adaptare la condiţiile marilor
oraşe; deficienţele în mobilitatea geografică (mutarea
sediului firmei, într-o altă zonă) sau profesională
(schimbarea meseriei).




























Într-o aulă cu dimensiuni apreciabile, comunicarea este foarte dificilă
în lipsa unei instalaţii de sunet (sau dacă aceasta este defectă). Oricât
de captivant ar fi conţinutul unei expuneri, el nu este perceput la
adevărata sa valoare, fiindcă auditoriul sesizează doar frânturi de
propoziţii. În sală intervin şuşoteli şi se instalează zgomotul de fond,
extrem de deranjant.
*
Să luăm în discuţie conferinţa susţinută de un om de ştiinţă. Mesajul
în sine poate fi accesibil şi interesant, dar persoana în cauză n-are
calităţi de orator: face pauze nejustificate între cuvinte, nu
accentuează termenii-cheie, vorbeşte prea tare şi, în plus, are un tic
nervos care se accentuează gradual.
Consecinţa: în loc să fie entuziasmat (aşa cum ar trebui), publicul
aşteaptă doar finalul prezentării.
*
Cu ocazia lansării pe piaţă a unui nou tip de produs, are loc o
recepţie. Managerul de proiect prezintă creaţia şi accentuează
avantajele campaniei de promovare.
Neaşteptat, auditoriul solicită o alocuţiune din partea modelului
feminin care va fi imaginea produsului. Nepregătită pentru acest
moment, tânăra rosteşte doar câteva fraze-tip şi încheie prezentarea
cu o glumă (din fericire, reuşită).
În mod normal, interesul publicului nu este satisfăcut; totuşi, faptul că
persoana a evitat capcana (mascându-şi surprinderea) şi a dovedit
şarm, salvează situaţia. Auditoriul acceptă informaţiile (chiar
minimale fiind) şi rămâne cu impresia plăcută despre personajul care
va fi imaginea noului produs.
278
Cele mai multe din barierele apărute în comunicare
(obiective sau subiective) pot fi îndepărtate
5
, dacă există o
intenţie în acest sens. Limitele amintite pot fi chiar anulate,
prin clarificarea scopului urmărit, printr-un limbaj
corespunzător, prin apelul la persoane specializate, prin
răbdare, bunăvoinţă, solicitudine şi politeţe. O importanţă
mare o au, în acest sens, calităţi precum: profesionismul,
ambiţia personală, colegialitatea şi spiritul de echipă.

Homeopatia reuşeşte, uneori, să depăşească
graniţele (limitele) impuse de medicina alopată. Ca
metodă de tratament, ea se bazează pe principiul
similitudinii, în ideea că asemănătorul se tratează
prin asemănător. În plus, mizează pe o comunicare
foarte atentă a doctorului cu pacientul. Astfel,
procedurile homeopate au succes în multe din
cazurile în care medicina tradiţională nu-şi
dovedeşte capacitatea de vindecare.

5
Pentru informaţii suplimentare privind barierele apărute în comunicare şi
modalităţile de a le evita / depăşi, recomandăm lucrarea: Ioan Plăiaş,
Negocierea afacerilor, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2003, pp. 112-126.
279
IV.8. Probleme versus persoane. Concret versus general.
Pragmatism versus teorie.

Una din ideile de bază ale comunicării deontologice este
principiul separaţiei
1
. Este vorba despre echidistanţă,
fermitatea opiniei şi selecţia informaţiilor, la un nivel care să
permită – fără justificări suplimentare – vizualizarea
diferenţelor dintre următoarele concepte:
1. Separarea problemei de persoana care o manifestă (cu
alte cuvinte, deosebirea dintre fond şi formă), în vederea
păstrării imparţialităţii analistului:
Relevanţa problemei o depăşeşte pe cea a persoanei,
deoarece încearcă să facă abstracţie de purtătorul ei, pe care-l
putem cunoaşte mai mult sau mai puţin – iar acest fapt ne-ar
îngreuna acţiunea. Primordialitatea problemei solicită, însă,
norme a căror valabilitate să fie recunoscută în timp şi spaţiu,
în orice tip de societate. Am putea, oare, găsi o linie mediană
între acţiune şi cel care o realizează? Nu întotdeauna. Şi...
dacă totuşi am identifica aşa ceva, în afara problemei de bază
ar apărea o alta, de conştiinţă (de etică), iar ulterior, ele s-ar
„lupta” pentru supremaţie. Ideea de pornire ar avea doar de
pierdut, aşa încât ar fi preferabilă detaşarea analistului de
elemente cunoscute (oameni, locuri, fapte din trecut şi din
prezent) şi accentuarea imparţialităţii sale.

Atitudinea faţă de orientarea sexuală a
anumitor indivizi poate fi privită atât prin
prisma individului, cât şi a societăţii. În cele
mai multe cazuri, oamenii constată abaterea
de la firesc, dar nu se opresc aici: ei judecă
ceea ce consideră depărtat de normalitate, dar
– din nefericire – nu ca fenomen, ci ca
exponentă a exemplelor cunoscute: „Uite-l pe X.
Ştiai că...?” De fapt, în acest mod „monofazic”,
dur şi eronat, lumea identifică normalul cu
clasicul şi legea cu convenienţa, uitând că între
ele există demarcaţii reale şi defel de neglijat.

2. Separarea concretului de aspectele generale, în scopul
concentrării asupra osaturii de bază a comunicării – şi nu al
disipării energiei spre informaţii conexe:

1
Denumirea ne aparţine.
280
Cazurile concrete fac ca generalizarea să dobândească
profunzime. Ne referim la faptul că nu întotdeauna, caracterul
dat de „ştampila” general valabil se potriveşte unei situaţii
care, aparent, seamănă cu alta, deja rezolvată. Ieşirea dintr-o
atare dilemă se poate face prin opţiunea pentru claritate şi
evidenţă, în scopul evitării situaţiilor confuze. În domeniul
comunicării, generalizarea nu poate dobândi caracter
normativ, pentru simplul motiv că ea nu se rezumă la ceva
perfect măsurabil (numere, distanţe sau alte asemenea
categorii clare). Nu înseamnă că sfera comunicării este
imprecisă, ci că ea presupune – în afara caracterului său
predominant obiectiv – şi aspecte de apreciere, de corelare şi
chiar de subiectivism, pe care legea nu le poate permite.

Iată câteva exemple care arată că, din punct de vedere legal, elementele-
suport ale comunicării sunt valabile secvenţial, doar în anumite ţări
2
:
• decizia personală de păstrare a
secretului profesional este recunoscută
prin lege, în Germania;
• accesul la arhive este legal în S.U.A.;
• dreptul refuzului de a face ceva
contrar propriilor convingeri este
legiferat în Franţa.

3. Separarea pragmatismului de teorie, în ideea sporirii
gradului de aplicabilitate al conceptelor identificate de
cercetare:
Pragmatismul oferă stabilitate şi valoare sporită oricărei
teorii. E adevărat că, uneori, suntem tentaţi să acceptăm
frumuseţea unei expresii sau a unei concepţii artistice /
tehnice, doar pentru că dă dovadă de armonie şi logică în
formă, expunere şi prezentare. La fel de adevărat este că
uneori, severitatea pragmatismului ne sperie (a se vedea
„doar” dificultăţile de trecere de la lipsa informatizării
anumitor societăţi, la o adevărata epocă de „supra-
informatizare”). Dar, comparativ cu teoremele matematice
(care presupun demonstraţii riguroase, „cu creionul în
mână”), comunicarea interumană are nevoie de o altfel de
greutate faptică. Poţi transmite informaţii şi / sau sentimente,

2
Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul
European, Iaşi, 2000, p. 42.
281
numai dacă te ancorezi în realitatea imediată, exemplificând şi
comparând cazuri asemănătoare.

Mijloacele de comunicare au menirea de
a prezenta date complete, nefracţionate
şi coerente, contribuind la ridicarea
gradului de cultură şi civilizaţie al
auditoriului. Spre exemplu, ştirile sau
documentarele TV pot fi cazuri tipice în
domeniu: vorbele sunt concretizate de
imagini care personalizează aspectele
„de dicţionar” şi le fac mult mai
accesibile publicului. Acesta din urmă
captează informaţia şi o poate înţelege,
pentru că i-a fost dovedită.

* * *
Fiecare din cele trei „soluţii” prezentate este o opţiune a
individului sau, după caz, a societăţii. Nu încercăm să
impunem o perspectivă în acest cadru, pentru că – oricare-ar
fi ea – s-ar dovedi unilaterală. Însă mizăm pe importanţa reală
a comunicării, în ceea ce priveşte delimitarea sferei noastre de
interes. Ce e mai util: să pedepseşti sau să ierţi? Cu alte
cuvinte, cum e mai bine să fii: intransigent sau tolerant?
Excluzând nedreptatea şi partizanatul, optăm pentru
atitudinea socială, responsabilă, a comunicării
3
.
După anumite opinii, în cultura occidentală, „omul şi
limbajul nu au putut să coexiste şi să se articuleze unul pe
celălalt”
4
. Trecând de aspectul filosofic al problemei – eterna
contradicţie dintre formă şi fond – comunicarea este cea care
permite, îngreunează sau interzice legătura dintre individ şi
limbaj, de fapt dintre om şi semenii săi. Chiar dacă, în timp,
majoritatea condiţiilor de viaţă ale unei comunităţi se modifică
(aşa cum se întâmplă, de altfel, cu modul şi cu formele de
comunicare), rămâne valabilă coeziunea prin limbă şi cultură.
Ideea expusă anterior ne facilitează calea spre
înţelegerea comportamentului comunicaţional. Ea ne face să
reflectăm asupra unei chestiuni aparent banale şi totuşi foarte
profunde: aceea potrivit căreia contextul comunicării trebuie
să fie studiat în raport cu atitudinea umană.

3
Oferim detalii în capitolul Eficienţa comunicării.
4
Michel Foucault, Les mots et les choses, Éd. Gallimard, Paris, 1966, p. 351.
282
Lumea contemporană este prea des obişnuită să privească procesul
comunicării drept o banală transmitere de informaţii. Însă lucrurile nu
sunt atât de terne cum ar părea la prima vedere. Faza de „transmitere” am
depăşit-o încă din clasele primare. (Sau nu?)
Ne preocupă schimbarea mentalităţii şi a
nivelului de conştiinţă (desigur, înspre mai
bine sau mai înalt). Tocmai de aceea, agreăm
teoria conform căreia „comunicarea serveşte
mai degrabă la structurarea, la stabilizarea
sau la modificarea relaţiilor interumane”.
Astfel, ea este orientată spre schimbarea
„deciziilor celuilalt, a atitudinii sau
comportamentului celuilalt”
5
.
Într-o asemenea viziune integratoare, deducem că una din funcţiile de
bază ale comunicării este cea legată de construcţia relaţiilor inter-umane,
ceea ce precede – ca importanţă – simpla transmitere de informaţii.

Cum comunicăm noi, oamenii, în postura de exponenţi
ai civilizaţiei? Din nefericire, în cele mai multe cazuri, nu
separăm nici problemele de persoane, nici concretul de general,
nici pragmatismul de teorie. Nu suntem constanţi, nu mai
credem în cinste şi nu ne mai pasă de nimic. Din ce motive?
Fie din nepăsare, fie din egoism, fie dintr-o (in)admisibilă
necunoaştere. În aceste condiţii, ne situăm „undeva” între
individualism şi societate, sau ne îndreptăm şi mai mult spre
egocentrism? Răspunsul acestei întrebări şi explicaţiile
ulterioare, oricât de savante, nu ne mulţumesc. Suntem de
părere că este necesară întoarcerea omului spre spiritul
comunităţii, demers extrem de rar în lumea modernă...

La început de mileniu III, civilizaţia lumii se redesenează. Fiecare din noi
este o piesă (veritabilă, ce-i drept) dintr-o schimbare de decor, atât din
punct de vedere social, cât şi politico-economic.
... Şi iată cum poate arăta realitatea:
„Econocraţia, dominaţia economiei utilitarist-
pragmatice ca artefact politic în raport cu
cultura, cu morala, face tot mai dificilă căutarea
şi aflarea unui echilibru în sânul societăţii, iar
«omul economic» a devenit un individ abstract,
reconstruit după nevoile cauzei.”
6


5
Aurel Codoban, Manipulare, seducţie şi ideologie ostensivă, la adresa:
http://hiphi.ubbcluj.ro/JSRI/html%20version/index/no_4/aurel_codoba
n-articol.htm, accesată la data de 24.05.2006.
6
Tiberiu Brăilean, Noua economie. Sfârşitul certitudinilor., Institutul
European, Iaşi, 2001, pp. 20-21.
283
Nu realizăm dacă şi când legitimitatea şi coerciţia devin
ireductibile şi se anulează. Şi, cu toate acestea, în orice sistem
economico-politic, puterea se menţine. Devine însă mai
versată şi îşi schimbă doar faţa, o dată la patru sau la cinci
ani (să nu uităm de ciclurile electorale!). Este acesta un semn
că procesul comunicării îşi pierde esenţa? Nicidecum. El îşi
schimbă doar direcţia, „linişteşte” recalcitranţii şi se
pregăteşte să îmbrace o nouă haină (poate chiar lipsită de
deontologie). Iar pentru că acesta este un proces extrem de
grav pentru societate – vezi pericolul involuţiei – n-ar fi exclus
să inaugurăm un concept interesant: cel al comunicării vulgare
(la nivel sub-educaţional, deci sub limita pretenţiilor noastre
de oameni care se respectă). Într-o atare variantă, deformarea
realităţii i-ar face pe cei puternici să câştige mereu. Nu vrem
aşa ceva, nu? Iar comunicarea este singura armă care poate
schimba raportul de forţe la care ne referim...
În unele situaţii, cercetătorii vorbesc despre utopia
comunicării
7
, în sensul că vechile (clasicele) norme ale
comunicării parcă nu mai sunt cunoscute, marcând o lume a
paradoxurilor şi a goanei după un mereu altceva. O goană
după justificare, după imediat, după facil, după senzaţional şi
după un etern „mi se cuvine”.



Pentru cei preocupaţi de teatrul din spatele concretului, eterna căutare a
omului urmăreşte revenirea la „verticalitatea divină”, fiind delimitată şi
bruscată „de o etică orizontală”
8
(a câştigului sau a mai mult-ului, după
cum am „traduce” noi). Este vorba, de fapt, despre adevărate rit(m)uri ale
trecerii
9
. Analizând acest superb joc de litere, îl percepem ca pe un balans
permanent, care ne aminteşte de neodihnita ascensiune de la
individualism spre universalitate...



Paideia – educaţia care-l ridică pe omul civilizat şi
educat deasupra ignorantului – este însemnul aristocrat al
evoluţiei. Ea transformă obişnuitul în meritoriu şi pe Eu în
Sine. Dacă aşa stau lucrurile, ce putem spune despre

7
Idem op. cit., p. 131.
8
Idem op. cit., p. 304.
9
Idem op. cit., p. 270.
284
identitatea dintre Noi şi Sine? Mult şi puţin în acelaşi timp. Ca
atare, ne îndoim şi... e omenesc să fie aşa. E ceva rău? Nu.
Dacă învăţăm ceva din asta, e chiar bine. Mai mult: e ceva
util, pentru că de aici poate începe „bătătorirea” drumului
nostru situat între început (comunicarea primordială) şi sfârşit
(comunicarea la nivelul supra-uman).

„Marea variaţie a chipurilor între care trebuie să mă
găsesc pe mine rezultă la om din diversitatea izvorâtă
din comunicarea intelectuală, nu din asemănările şi
deosebirile pur fizice, exterioare.”
10

Dacă ar fi să comentăm aceste rânduri, am spune
că fiecare om are mai multe chipuri. Nici unul nu e
pur din punct de vedere sufletesc, după cum nici
unul nu respectă standardele frumuseţii greceşti
(alteori, zeificată). Dar liantul care ne aduce
împreună pe toţi – buni şi răi – este comunicarea.


10
Traian Brăileanu, Teoria comunităţii omeneşti, Ed. Albatros, Casa de
Editură Atlas-Clusium, Cluj-Napoca, 2000, p. 103.
285
IV.9. Continuitatea comunicării

Fluenţa este una din principalele trăsături ale reuşitei
oricărui tip de comunicare. Ea denotă un anume grad de
profunzime, deşi acest aspect nu e neapărat unul nativ pentru
individ (nefiind vorba neapărat de o predispoziţie). Valorile şi
certitudinile fundamentează coerenţa şi oferă şanse majore
pentru continuitatea comunicării.
Un asemenea deziderat este influenţat în mod hotărâtor
de relaţia dintre emitentul mesajului şi cel care-l percepe. În
acest sens, atunci când interlocutorul nu este o persoană
familiară, procesul de comunicare este îngreunat, în etapa lui
incipientă, de starea de alertă a celor implicaţi. Ulterior,
continuitatea comunicării depinde nu doar de tematica
(subiectul) discuţiei, ci şi de categorisirea participanţilor în:
cunoscut / necunoscut; conform anumitor uzanţe /
neconform lor; pozitiv / negativ ş.a.

Există factori care împiedică parcursul firesc, fluent, al acestui proces
1
.
Între ei, specialiştii includ mecanismele de apărare socială
2
:
a) distanţări: atacuri (bănuieli, acuzaţii,
respingeri), intimidări (exagerări, sfidări,
ameninţări, încercări de şantaj), evitări
(false motivaţii, secrete);
b) imobilizări: simulări (scenarii, minciuni,
prefăcătorii), blocaje (inhibiţii, „ziduri de
autoapărare”), retractări (negări, „puneri la
adăpost”);
c) apropieri: supuneri (conformări), justificări
(disculpări, „parade de virtute”), seducţii
(coruperi, victimizări).

Comunicarea firească este aceea capabilă să menţină
legătura informaţiilor prezente cu cele anterioare, din aceeaşi
categorie (familie) de procese. Despre continuitate se poate
vorbi – însă – şi în cazul în care sarcinile de serviciu ale unei
persoane sunt preluate, pentru o perioadă (ne)determinată, de
către altcineva.

1
Pentru informaţii suplimentare, vezi subcapitolul Relaţiile de comunicare
şi empatia. Bariere în comunicare.
2
După Alex Mucchielli, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia
situaţiilor de comunicare., trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 138.
286
Dintr-o altă perspectivă, procesul comunicării este
(i)reversibil, în sensul că, dacă unele afirmaţii şi fapte pot fi
reluate dintr-un alt unghi, altora nu li se aplică aceeaşi regulă,
întrucât „Ce e spus, rămâne spus”. Maniera deontologică de
comunicare, presupunând continuitate temporală şi de
exprimare, acordă credit celor care – o dată ce au emis o idee
şi / sau un mesaj – sunt capabili să le şi păstreze, fără a le
denatura sensul iniţial. Desigur, există situaţii în care
retragerea unui cuvânt sau gest este posibilă, dar să nu uităm
că ne confruntăm cu ocazii în care ea aducere atingere
demnităţii şi onoarei.







Şansa ca procesul de comunicare să fie inteligibil şi
eficient este proporţională cu „regula celor şapte «C»”. Potrivit
ei
3
, un mesaj trebuie să fie clar, concis, concret, corect, coerent,
complet şi cuviincios.
Apreciind eforturile de identificare a acestor reguli,
considerăm că „lista” prezentată anterior poate fi completată.
În perimetrul discuţiei noastre îi adăugăm încă un „C”, care
ne interesează în acest moment (să-l numim regula nr. 8),
simbol al continuităţii mesajului
4
. Accentul pus pe continuitate
este dat de faptul că trecerea de la o idee la alta, revenirea
ulterioară la un paragraf important sau lăsarea unei fraze fără
finalizare îngreunează percepţia şi enervează receptorul.

3
John W. Baird, James B. Stull, Comunicarea în afaceri, Ed.
Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, pp. 17-27 şi urm.
4
Suntem de părere că principiilor enumerate – iniţial 7, acum 8 – le este
utilă menţionarea regulii nr. 9 (care ne aparţine şi ea, ca formulare):
amprenta creativităţii. Motivând necesitatea acestei completări, ne bazăm
pe credinţa că orice comunicare inteligibilă şi eficientă trebuie să
beneficieze de un aport de personalitate creatoare. În caz contrar, tot ceea
ce facem riscă să se supună unor şabloane care – mai devreme sau mai
târziu – ne-ar aplatiza. Întrucât se referă la elemente care se cer dezbătute
pe larg, propunerea noastră va fi detaliată în subcapitolul următor, dedicat
ei în exclusivitate: Creativitatea şi limitele ei în comunicare.
În nenumărate cazuri, dându-ne seama de incoerenţa /
eroarea pe care tocmai am comis-o, ne cerem scuze
prin sintagme de tipul: „Am greşit. Poţi să mă ierţi?”
sau „Îmi retrag afirmaţia! M-am grăbit!”
287
În cazul unei propuneri de afaceri, continuitatea
ideilor presupune câţiva „paşi” importanţi:
Arătaţi că există o nevoie socială care
motivează propunerea dvs. şi o susţine.
Caracterizaţi ideea, accentuându-i calităţile
(avantajele).
Precizaţi modul de aplicare a planului pe
care-l aveţi în vedere.
Evidenţiaţi costurile propunerii.
Exprimaţi-vă gratitudinea pentru timpul
acordat analizei propunerii de afaceri.

Fluenţa şi continuitatea sunt calităţi ale oricărui tip de
mesaje comunicate. Ele conferă un statut respectabil celui
care le urmăreşte şi le atinge. Totuşi, oricât s-ar strădui
emitentul, ideea sa nu va fi percepută mereu în totalitate; mai
mult, chiar şi ceea ce este receptat, nu este înţeles exact.
Asumându-ne asemenea afirmaţii, iată şi cel puţin trei motive
care le susţin:
1. Pe de o parte, auditoriul face parte din categorii
sociale distincte, are vârste diferite şi grade de
pregătire inegale.
2. Pe de altă parte, atenţia oamenilor nu poate fi
întotdeauna distributivă. Astfel, trecerea uneori
foarte rapidă de la o idee la alta îi derutează pe
ascultătorii neexersaţi, iar aceştia „pierd firul”
comunicării.
3. În fine, nu oricine se poate transpune în ipostaza
celui care vorbeşte. Dacă acest lucru ar fi posibil,
lumea şi-ar da seama cât e de greu să te faci ascultat
şi perceput conform intenţiilor tale.

„Emitentului îi place să creadă că mesajul transmis
de el este 100% pur şi complet. În realitate, doar 40%
din mesajul iniţial este recepţionat ca atare.”
5

Aparent, am putea avea rezerve în privinţa procentajului menţionat (în
sensul că – să recunoaştem – o percepţie de doar 40% dintr-un mesaj este
relativ redusă, orice s-ar spune). Totuşi, lucrurile sunt foarte apropiate de
adevăr. Ele pot fi verificate, din nefericire, în cazul cursurilor susţinute de
profesori în faţa unor serii mari de studenţi (de ordinul sutelor), situaţii în
care atenţia auditoriului se pierde din cel puţin următoarele motive:

5
Vasile Cocriş, Vasile Işan, Economia afacerilor, vol.2, Ed. Graphix, Iaşi,
1995, p. 89.
288
- tematica uneori ternă;
- deficienţele de exprimare din partea cadrului
didactic;
- vorbirea (prea) alertă, care îngreunează luarea
notiţelor;
- lipsa de interes a unor studenţi, fie pentru
disciplina în cauză, fie pentru întregul proces de
învăţământ;
- starea de agitaţie cvasi-permanentă a sutelor de
persoane dintr-o aulă (orice metode ai aplica, nu
poţi ţine nemişcate adevărate mase de oameni);
- condiţiile de mediu (căldura exagerată sau frigul).

Ce anume ne convinge într-un discurs sau într-un
dialog? Rostirea sau accentul? Cuvântul sau argumentul?
Desigur, fiecare în parte reprezintă calităţi neîndoielnice ale
unui comunicator. Dar, pentru a menţine atenţia
ascultătorului, vorbitorul trebuie să aibă talentul de a-i
„imprima” acestuia un anumit nivel de interes. Este cazul, de
fapt, al unei curiozităţi împletită cu nerăbdare creativă, ambele
având legătură cu „alerta” centrilor nervoşi ai auditoriului. Iar
când receptorul înţelege mesajul înseamnă că acesta din urmă
a avut şi are continuitate... Situaţia este similară cu cea a
unui tren: atâta timp cât el are locomotivă (simbolul
continuităţii despre care vorbeam), îşi păstrează direcţia şi –
dacă nu intervin neplăceri pe parcurs – ajunge la destinaţie
(„personalizată”, la noi, de înţelegere).




„Trebuie să înţelegi pentru a te lăsa convins? (...) S-ar părea că
argumentaţia şi înţelegerea sa sunt global hotărâtoare, la fel de
hotărâtoare ca şi creditul acordat unei persoane care susţine opinia
respectivă. Dar dacă încrederea acordată de oameni persoanei care se
străduieşte să-i convingă este hotărâtoare, înseamnă că o minimă
decodare a mesajelor lor pare indispensabilă aderării la noi argumente
sau noi opinii.”
6





6
Francis Balle, Comunicarea, în lucrarea: Raymond Boudon (coord.),
Tratat de sociologie, trad. rom., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 611.
289
IV.10. Creativitatea şi limitele ei în comunicare

Creativitatea este esenţială în procesul comunicării.
Dacă ea lipseşte, în viaţă intervin plictiseala şi conformismul.
De aceea, în multe cazuri, lipsa de creativitate este asociată cu
teama de nou. Stimularea creativităţii este cheia succesului în
afacerile care ţin de „vânzarea a ceva”, ori lipsa acestui stimul
aduce cu sine pericolele obişnuinţei şi superficialităţii.

Persoana creativă se bazează pe intuiţie, pe
suportul potenţialului artistic sau ştiinţific,
pe spontaneitate şi pe curiozitate
(inevitabil!). Nu trebuie uitată, însă,
educaţia familială (e vorba mai ales despre
sprijinul părinţilor în ce priveşte lecţiile de
muzică, pictură sau balet oferite copiilor).

Unii dintre noi s-ar putea întreba ce au în comun
creativitatea şi deontologia comunicării. Ceea ce motivează o
atare legătură este faptul că accentele de creativitate se fac
simţite doar atunci când libertatea comunicării câştigă
controversa cu realismul limitării ei. „Lupta” aceasta nu e deloc
uşoară dacă e onestă şi morală, întrucât creativitatea – spre
deosebire de ştiinţă – poate prezenta şi / sau asocia mai multe
reprezentări ale aceluiaşi adevăr, după cum chiar poate
deturna rigorile ştiinţei. Dacă, însă, „lupta” respectivă nu e
desfăşurată în temeiul datoriei umane de a rămâne fidel
actului comunicării, sensul creativităţii îşi pierde din valoare.

Datoria se traduce aici prin deontologia comunicării în domeniile
artistice. De aceea, nu putem să nu sesizăm sublimul următoarei definiţii:
„Datoria?... nu m-aş pricepe să spun ce este... dar e frumoasă ca o
rugăciune.”
1

Arta – ca limbaj de comunicare – este
mult mai aproape de individualitatea
umană, decât perceptele ştiinţei (pe care
arta, având libertate de exprimare, ajunge
uneori să le nege). Cu toate acestea, ambii
poli – atât ai artei, cât şi ai ştiinţei – sunt
impregnaţi de credinţa în ceea ce comunică,
manifestată de toţi aceia care le slujesc.

1
E. Lerou, apud Pierre Riffard, Dicţionarul esoterismului, trad. rom., Ed.
Nemira, Bucureşti, 1998, p. 82.
290
Creaţia artistică face apel la „două procese inevitabile”: compoziţia
(leagănul contemplaţiei) şi expresiunea (circulaţia „conţinutului
conştiinţei”)
2
. Şi totuşi, „nu orice contemplaţie estetică duce la o expresie
afectivă demnă de semnalat ca produs artistic”, după cum „nici
cogniţiunea nu duce totdeauna, în mod necesar, la o activitate de adaptare
la mediu sau de transformare a mediului.”
3


În principiu, gândirea creatoare se identifică în artă,
literatură şi ştiinţă (ultimul domeniu făcând referire la soluţii
inovatoare ale unor probleme, la invenţii sau la experimente).
Dar marea majoritate a oamenilor consideră că viaţa de zi cu
zi nu ne prea oferă şansa creativităţii. Cu alte cuvinte,
cotidianul ne obligă să comunicăm, dar acest tip de
comunicare e unul banal, nicidecum rasat. Gândirea
creatoare intervine, însă – e adevărat că la un nivel mai puţin
complex – şi în cazuri aparent terne, cum ar fi:
1. identificarea unor soluţii suplimentare de câştig, de
către părinţii unor copii care intenţionează să
urmeze cursuri universitare (comunicare orală,
directă, informală, interpersonală);
2. găsirea unei variante mai bune de aprovizionare la
nivel de firmă (comunicare formală, pe scară
ierarhică, la nivelul grupului de muncă);
3. apelul la mijloace neconvenţionale, pentru a spori
numărul credincioşilor care asistă la slujba
duminicală (comunicare orală şi grafic-demonstrativă,
de tip public).

Pentru ultima situaţie, iată un exemplu
real: în judeţul Cluj, în localitatea Lita,
preotul – pasionat de tehnică şi electronică
– a conceput un sistem ingenios de
comunicare. A instalat în biserică ecrane
de proiecţie, a folosit camere video şi a
realizat filme documentare, ajungând
cunoscut în ţară pentru modalitatea de a
combina două pasiuni atât de diferite.
Convins de misiunea civilizatoare a credinţei, el a montat punerea în scenă
a unor pasaje biblice, în dublu scop: ca oamenii să vizualizeze mesajul
uneori prea abstract al Cărţii sfinte şi ca să atragă tinerii spre biserică.

2
Eugeniu Sperantia, Contemplaţie şi creaţie estetică, Centrul de Studii
Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1997, p. 99.
3
Idem op. cit., p. 131.
291
Cât de puternic sau de rezonant este imaginarul creativ
pentru comunicarea inter-umană? Cât de mult ne
influenţează, pe câţi dintre noi şi cât de profund?

Un minunat reper filosofic este acela care afirmă
că imaginarul se concretizează într-o adevărată
„instituţie”, fiind un „deschizător de lume”
4
. Iar
„împotriva forţei acestei magme de semnificaţii a
imaginarului, praxisul intramundan nu-şi poate
câştiga nici o autonomie.”
5


De foarte multe ori, comunicarea apelează la aşa-
numitele „cuvinte-imagini”
6
, care sugerează vizualizarea unor
termeni reprezentând acţiuni, sentimente, culori sau stări de
spirit. E adevărat, însă, că acest lucru face referire la
capacitatea individului de a se transpune într-o altă stare
decât cea comună, „zilnică”.

Termenul „noroc” este reliefat de apelul la
cifre „magice”, la zile faste ale săptămânii /
lunii, la medalioane sau alte talismane, la
„trifoi cu patru foi”, potcoave şi culori benefice.
Dimpotrivă, când aud cuvântul „ghinion”,
mulţi îşi imaginează numărul 13 sau pisica
neagră.
Nefericirea este asociată, de o serie întreagă
de persoane, cu tonurile de negru-gri.

Care este motivaţia creativităţii? De fapt, e una sau sunt
mai multe? Şi, în acest caz, care precumpănesc? În mod sigur,
tenacitatea (perseverenţa). De asemenea, implicarea completă,
trup şi suflet, în ceea ce faci. Nu poate fi exclusă nici iubirea.
Şi... probabil că „motivaţia concentrării asupra activităţii este
esenţială pentru creativitate”
7
.

4
C. Castoriadis, apud Jürgen Habermas, Discursul filosofic al modernităţii.
12 prelegeri., trad. rom., Ed. ALL Educaţional, Bucureşti, 2000, p. 308 şi
p. 310.
5
Jürgen Habermas, op. cit., p. 312.
6
Ştefan Prutianu, Antrenamentul abilităţilor de comunicare, Ed. Polirom,
Iaşi, 2004, p. 48.
7
Mary Ann Collins, Teresa M. Amabile, Motivaţia şi creativitatea, în
lucrarea: Robert J. Sternberg (coord.), Manual de creativitate, trad. rom.,
Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 231.
292
Comunicarea ar fi banală şi plicticoasă dacă ar uza
mereu de expresii şi sensuri „tocite”. Tocmai de aceea, analiza
logică a semnului
8
este unul din obiectivele procesului de
comunicare, reprezentând elementul care-i dă acestuia
culoare şi originalitate.

„Ordinele, întrebările, rugăminţile şi
predicile sunt (...) asemenea, în mare
măsură, semnelor folosite în artele
literare, picturale şi plastice. Folosirea
eficace a semnelor în scopuri estetice
presupune variaţii destul de mari în
comparaţie cu folosirea eficace a
aceloraşi vehicule ale semnelor în
scopurile ştiinţei.”
9


Se pare că „Există o tendinţă sau o emoţie la baza
oricărei asociaţii de idei coerente”
10
. Ce înţelegem dintr-o
asemenea afirmaţie? Faptul că ideea are la bază – oricât de
realist ar fi temeiul ei – o emoţie. Desigur, ultra-raţionaliştii nu
vor agrea o asemenea „argumentaţie”, dar să nu uităm că nu
totul se cere demonstrat. Ba mai mult: când încercăm, cu tot
dinadinsul, să găsim raţionalul în orice, riscăm să pierdem din
vedere farmecul necuvântului.
Unele persoane îşi construiesc adevărate lumi interioare
de reprezentare, în intenţia de a-şi folosi energiile pozitive de
comunicare şi de a se „elibera” de conotaţiile negative ale
stărilor de spirit neprielnice (vezi cazul particular al artiştilor
şi scriitorilor). Alţi indivizi optează pentru simetria perfectă,
orice rupere a acesteia însemnând pentru ei un dezechilibru
(chiar dacă în realitate nu e chiar aşa...). Indiferent, însă, pe
care din aceste două căi pornesc, oamenii caută să descifreze
mirarea expresiei în lumea care-i înconjoară – şi atunci...
creează.




8
Charles Morris, Fundamentele teoriei semnelor, trad. rom., Ed. Fundaţiei
pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2003, p. 109.
9
Idem op. cit., p. 93.
10
André Godfernaux, Le sentiment et la pensée et leurs principaux aspects
physiologiques. Essai de psychologie expérimentale et comparée., troisième
éd. revue, Éd. Félix Alcan, Paris, 1907, p. 164.
293


Între cele mai edificatoare exemple se numără versurile lui Nichita
Stănescu, din Frunză verde de albastru:
„Şi-am zis verde de albastru, / mă doare un cal măiastru, /
şi-am zis pară de un măr, / minciună de adevăr, /
şi-am zis pasăre de peşte, / descleştare de ce creşte (...)”

Un alt exemplu de excepţie îl oferă George Bacovia, care „cântă” în Amurg:
„Pe dealurile-albastre, / De sânge urcă luna, / De sânge pare lacul, /
Mai roş ca-ntotdeauna. (...)”



O aplicaţie a cultivării inteligenţei în comunicare este
rezolvarea creativă de probleme (creative problem solving),
reflectând importanţa imaginaţiei în găsirea de soluţii
concrete. Ca metodă de lucru extrem de utilă (care se adaugă,
cu succes, brainstorming-ului), ea se confruntă, totuşi, cu
anumite „blocaje”
11
: axarea pe soluţii şi judecăţi premature
(cum ar fi tentaţia primei idei de rezolvare a temei în discuţie),
transferul de situaţie sau renunţarea prea rapidă la o soluţie
(de exemplu: „Am încercat deja această variantă, dar n-am
obţinut nici o finalizare. Nu merită să mai continui...”).
Atunci când, în practică, apare necesitatea rezolvării
unei situaţii particulare, operăm astfel:
a) Dacă problema este concretă (de calcul / analiză) şi
se supune unor rigori bine delimitate, calea urmată este cea
indicată de standarde. Metoda este tradiţională şi raţionalistă.
b) Dacă decidentului nu-i este impus un format de
lucru şi are mai multe variante de operare la dispoziţie, poate
miza pe soluţii alternative. Metoda este una de tip creativ.
Desfăşurarea unui proces creativ – subiectul la care ne
referim – face apel la câteva etape: ideea, generată de
inspiraţie; conceperea căii de rezolvare; valorificarea
instrumentarului de lucru necesar; soluţionarea problemei;
verificarea rezultatului (eventual, implementarea lui).
Există, totuşi, câteva posibile obstacole în aplicarea
metodelor creative de lucru. De aceea, limitele creativităţii
(recunoscute sau nu) ţin, în mare parte, de aspecte precum:

11
Ion-Ovidiu Pânişoară, Comunicarea eficientă. Metode de interacţiune
educaţională., Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 169.
294
prezentarea adevărului;









opoziţia (regimurile autoritare / dictatoriale,
atitudinile sfidătoare, luarea în derâdere a iniţiativei);








lipsa talentului imaginativ;








bunul-simţ (limbaj, gesturi);











Nu poate fi vorba de creativitate acolo unde adevărul
nu permite acest lucru. Informaţiile rămân, în astfel de
cazuri, pure ştiri de specialitate.
Iar... informaţia brută („rece”) şi divertismentul creativ
nu fac „casă bună” împreună.
Se poate vorbi de dictatură la orice nivel, de la cel statal
la cel al conducerii unei firme. Tocmai de aceea, părerea
unică sau unanimitatea sunt, în multe situaţii,
periculoase, sau – în cel mai bun caz – denotă lipsă de
personalitate. De regulă, persoanele ultra-creative
detestă autoritatea sau n-o recunosc.
Acest aspect este cu atât mai grav, cu cât constatăm că
se manifestă la persoane care lucrează în presă, în
publicitate şi în artă – domenii în care imaginaţia este
ingredientul tip „sare şi piper”.
Normele bunului-simţ alternează cu cele ale
excentricităţii. Raţionaliştii ar putea argumenta:
„Cum? Excentricitatea are reguli? Dar ea însăşi este cea
care probează lipsa normelor!”
Ei bine, a fi excentric nu înseamnă a acţiona la voia
întâmplării, ci a te evidenţia conform standardelor tale –
desigur, altele decât cele ale majorităţii.
... De altfel, fiind excentric, poţi dovedi mai mult bun-
simţ decât unii tradiţionalişti prost-crescuţi.

295
emotivitatea, educaţia, părerile preconcepute.










Pornind de la expozeul anterior asupra limitelor
creativităţii, ne vedem obligaţi să analizăm un subiect extrem
de sensibil. El se referă la aşa-numita creativitate negativă, pe
care o vom aborda în doi „timpi”:
Pasul I:
Comunicarea negativă inovativă presupune rezolvarea
situaţiilor „dificile”, de tip dilemă
12
. Avem în vedere exemplele
în care realitatea – şi, de ce nu, greşeala umană – sunt
îndulcite de declaraţii şi acţiuni care aplanează posibile
„războaie”. De obicei, asemenea cazuri pot fi regăsite fie în
medicină, fie în politică, iar normele deontologice nu câştigă
întotdeauna, în faţa minciunii creative. Latura rea a acestui tip
de comunicare este aceea că uneori, ea pătează reputaţia nu a
unei persoane (vinovatul propriu-zis), ci a unei profesii...

Cunoaştem situaţii în care culpa medicală
are urmări catastrofale (decese, mutilări),
dar – cu toate că normele deontologice
prevăd sancţiuni clare – creativitatea
avocaţilor salvează deseori persoana
vinovată, „degrevând-o” de responsabilitate.
Erorile politice sunt (şi ele) în topul
creativităţii negative. „Gafele” parlamentare
sunt „la ordinea zilei” şi se pot urmări chiar
în direct – graţie televiziunii; totuşi, sunt
trecute cu vederea sau muşamalizate prin
tactici cinice, dar creative.
Observaţii:
1. Pe baza celor anterioare, ne mărturisim dubiile cu privire la răspunsul
unei întrebări: Cât de etic este ca un avocat să-şi apere clientul criminal?
Ne e teamă de răspunsul pe care l-am putea primi...

12
Quandary ethics (engl.)
Starea de profundă / extremă tulburare (furie, teamă,
depresie) comprimă manifestările creative. În schimb,
bucuria le accelerează. Excepţiile ambelor cazuri sunt
accesele de creativitate din crizele psiho-somatice, care
devin – uneori – singura supapă de salvare a unui om
distrus sufleteşte, în urma unei tragedii.
296
2. Tot în legătură cu exemplele precedente, constatăm că „instituţia” care
reclamă dreptate în numele victimelor sau naivilor (în funcţie de caz) este,
de cele mai multe ori, mass-media. Ea declanşează adevărate anchete şi
contribuie, în măsura posibilităţilor, la reparaţia morală datorată unor
persoane sau grupuri sociale.

Pasul II:
Comunicarea creativă nu este doar una de tip pozitiv
sau chiar angelic, aşa cum poate am dori. În egală măsură, ea
se referă la aspectele de penumbră şi la părţile negre ale
imaginarului. E adevărat că mesajul răului este ambiguu, dur,
morbid şi corupt, dar el există şi nu-l putem nega.
Să luăm ca exemplu comunicarea cu forţele
„întunericului”, sesizând că de la diavolul mitic la cel biblic şi
la cel modern, de tip superstar – vezi perioada cuprinsă între
sfârşitul de secol XX şi începutul veacului XXI – nu e un pas
chiar atât de mare cum îşi închipuie unii dintre noi. Să nu
uităm că astăzi, vedetele de cinema se întrec care mai de care
în a primi rolul Necuratului în filme mai mult sau mai puţin de
bun-gust, iar satanismul a devenit o modă nefericită de a
„demonstra” avangardismul...
Paradoxal, răul beneficiază de o imortalitate la fel de
penetrantă precum binele (ba chiar mai accentuată). De ce?
Fiindcă îşi permite să ia orice formă pe care o doreşte.
Aşadar... Lucifer este un simplu nume, o închipuire sau o
blasfemie?

Diavolul se dovedeşte a avea un
caracter contradictoriu, reflectat în
„ezitările artiştilor (...) între un
personaj magnific şi seducător şi un
monstru oribil.”
13
Totodată, „diavolul
este o fiinţă a raţiunii. Departe de a fi
o creatură iraţională, el este
rezultatul eforturilor spiritului uman
de a găsi o explicaţie logică pentru
problema răului. Explicaţie mitică
pentru necredincioşi, reală pentru
credincioşi.”
14



13
Georges Minois, Diavolul, trad. rom., Ed. Corint, Bucureşti, 2003, p. 39.
14
Idem op. cit., p. 5.
297
IV.11. Valorizarea interlocutorului. Atenţia şi ascultarea.

Unul dintre secretele comunicării reuşite este
valorizarea reciprocă a interlocutorilor, respectiv acordarea
respectului cuvenit de către fiecare, celuilalt. De aceea,
contrar aparenţelor, e important atât să poţi vorbi, cât şi să
poţi, respectiv să ştii asculta.
De nenumărate ori, din lipsă de timp, nepricepere sau
plictiseală, oamenii tind să simplifice comunicarea. În alte
cazuri, când doresc să impresioneze, cei care transmit un
mesaj apelează prea des la stereotipii sau la banalităţi şi uită
esenţa problemei. În fine, ne (auto)definim, mereu, în raport
cu ceilalţi. Jean-Paul Sartre admitea, de exemplu, că suntem
tineri, comparativ cu cei vârstnici, respectiv că figurăm drept
copii, comparativ cu părinţii. Parafrazându-l, considerăm că
rămânem vorbitori atâta vreme cât avem mesaj şi ascultători
(public) şi că suntem stimaţi, dacă, la rândul nostru, respectăm.
În general, limbajul şi paralimbajul sunt dovezi ale
consideraţiei pentru subiecţii unei discuţii. De multe ori, chiar
formula pluralului („noi”) folosită în loc de cea a singularului
(„eu”) aduce o notă de (auto)valorizare, deoarece situează „în
aceeaşi barcă” atât emitentul mesajului, cât şi destinatarul
acestuia. Exemplificăm, aici, cazul tratării din interior a unei
probleme, indiferent că e una de interes sau una minoră.

Importanţa interlocutorului este
reală (deşi poate nu conştientizăm
întotdeauna acest lucru). Tocmai
de aceea, comunicarea apare
drept „un proces complex, în care
informaţia şi mesajul sunt mai
puţin importante decât
chestiunea esenţială de a şti cui
te adresezi.”
1


Este posibil ca subiectul unei conversaţii, al unei
discuţii pe teme profesionale sau al unui articol din presă să
nu fie de excepţie, ci banal – dar asta nu înseamnă că trebuie

1
M.-F. Agnoletti, La place dans la communication, în Pour la société de
communication, n
o
114, 1988, p. 89, apud Alex Mucchielli, Arta de a
influenţa. Analiza tehnicilor de manipulare., trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi,
2002, p. 63.
298
tratat cu mai puţin respect. Constatăm, însă, că subiectul în
cauză are o mai mare căutare dacă tratează aspecte negative
ale problemei. Şi atunci nu ne mai mirăm că, de multe ori,
răul bate binele sau că o informaţie care porneşte de la un
aspect neplăcut e mai căutată decât una care are la bază
lucruri pozitive sau frumoase...











Criteriul valorizării nu intervine numai în dialog, ci şi în
cazul articolelor din reviste sau al emisiunilor radio-TV –
fiecare cu publicul său. Însă multe pseudo-comunicări nu fac
altceva decât să înmagazineze informaţie şi s-o reverse, la un
moment dat, spre receptor(i). Astfel, transmiţătorul avalanşei
de date omite contextul inteligibil şi structura adecvată pe
care trebuie să le ofere publicului. Mesajul devine
unidirecţional, iar auditoriul înţelege ce poate şi ce vrea, în
funcţie de gradul propriu de educaţie.

Unele sondaje de opinie arată că o bună parte a
publicului telespectator înţelege deformat şi / sau
fracţionat informaţiile pe care le percepe. Cine e
de vină: lipsa interesului pentru mesajul
profesional, educaţia redusă a unui segment al
auditoriului sau nepotrivirea dintre vârsta
telespectatorilor şi programul urmărit?

Tiparul aşa-numitului jurnalism civic (public / civic
journalism), care a trezit opinia mondială în ultima decadă a
secolului XX, mizează pe ideea că mijloacele de comunicare
„ar trebui nu să prezinte actualitatea drept un spectacol, ci să
informeze în aşa fel încât să încurajeze dezbaterea
problemelor grave, cu participarea grupurilor minoritare de
toate felurile, chiar a celor pe care majoritatea le consideră
Cu excepţia posturilor de ştiri profesionale, canalele TV sunt robi
ai criteriului „audienţă la public”.
Altfel nu se explică motivul pentru care „jurnalele” informative
abundă în anunţuri despre crime odioase, în zvonuri, can-can-uri
şi banalităţi cotidiene (deşi menirea lor e alta).
Iar publicul, avid de nou, uită că ele trebuie să fie apanajul
emisiunilor de tipul „Dialog cu poliţia” sau, după caz, al celor de
divertisment (fiecare cu „bulina” adecvată vârstei permise).
299
respingătoare”
2
. Admirabilă pledoarie pentru valorizare şi
egalitarism al şanselor!
Atenţia şi ascultarea sunt coordonatele esenţiale
presupuse de comunicare. Din punct de vedere deontologic,
ele ilustrează câteva din principiile lui Carnegie
3
:
Faceţi aprecieri sincere.
Fiţi cu adevărat interesaţi de ceilalţi.
Vorbiţi despre ceea ce-l interesează pe interlocutor.
Ascultaţi-i cu răbdare pe cei din jur.
Îndemnaţi-vă partenerul de discuţie să vorbească
despre el însuşi.
Determinaţi-i pe cei cu care vorbiţi să se simtă
importanţi.
Respectaţi părerile altora.
Recunoaşteţi-vă erorile proprii, înainte de a le critica
pe ale celorlalţi.

„Mai întâi ascultaţi. Daţi adversarilor
dumneavoastră o şansă să vorbească.
Lăsaţi-i să termine ce au de spus. (...)
Încercaţi să înălţaţi punţi de înţelegere.
Nu ridicaţi bariere de netrecut de
înţelegere eronată. (...) Promiteţi să
reflectaţi asupra ideilor adversarilor
dumneavoastră şi studiaţi-le atent. Şi
vorbiţi serios. Adversarii dumneavoastră
pot avea dreptate.”
4


Faţă de recomandările precedente, socotim că atenţia –
ca principiu – nu presupune doar valorizarea interlocutorului
(implicit a noastră), ci şi aspecte legate de tot ceea ce ne
înconjoară. Fiind atenţi, ascultând şi observând, reuşim să
aducem normele în favoarea noastră şi să câştigăm.
O fracţiune importantă a succesului comunicării rezidă
în ascultarea activă, care presupune – înainte de toate –

2
Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul
European, Iaşi, 2000, p. 117.
3
După Dale Carnegie, Secretele succesului. Cum să vă faceţi prieteni şi să
deveniţi influent., trad. rom., Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002, p. 65, p.
118, p. 193.
4
Revista Bits and Pieces, The Economic Press, Fairfield, N.J., apud Dale
Carnegie, op. cit., p. 126.
300
implicarea în „mersul” discuţiei. Ea face apel la încurajări
destinate interlocutorului, prin mici gesturi de tip „acceptare”
(înclinări uşoare ale capului, sugerând acordul asupra temei
sau înţelegerea intenţiilor manifestate de vorbitor).
O asemenea atitudine de ascultare activă asigură formularea
unei idei relativ clare despre persoana care expune o
concepţie şi despre subiectul prezentat. Ea favorizează
relaţiile cu partenerii de dialog şi le imprimă acestora o doză
substanţială de încredere.

„Dialogul e de negândit fără instituţia respectului,
fără deprinderea unei atente considerări a
celuilalt. Virtutea cardinală a dialogului e
calitatea de a asculta. Vorbăria, discursul
torenţial, locvacitatea paranoică sau vedetismul
incontinent exclud perspectiva unui dialog izbutit
şi poluează în chip iresponsabil spaţiul public.”
5


Dialogul urmăreşte un rezultat concret; altfel, n-ar fi
dorit şi purtat. Din punctul nostru de vedere, el poate
însemna: cercetarea profesională sau doar curioasă a
celuilalt, explicarea unor elemente mai puţin clare până în
momentul discuţiei sau chiar acordarea de circumstanţe
atenuante (dacă e cazul). Tocmai de aceea, dialogul nu
intenţionează „să producă vreun câştigător, dar vrea să
ajungă la un câştig” – iar „un dialog care revine la punctul de
pornire e pierdere de vreme.”
6


„Taclaua trebuie să fie odihnitoare.
Stai de vorbă (...). Dialogul e mai
pretenţios. El presupune
confruntarea unor interlocutori de
opinii diferite şi efortul colocvial de a
obţine un adevăr care diferă,
eventual, de toate opiniile exprimate.
Dialogul implică disponibilitatea
fiecăruia de a ieşi în întâmpinarea
celuilalt, capacitatea de a fi receptiv
faţă de punctul de vedere advers,
pasiunea investigaţiei dincolo de orice
narcisisme şi vanităţi.”
7


5
Andrei Pleşu, Obscenitatea publică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 70.
6
Idem op. cit., pp. 69-70.
7
Idem op. cit., p. 69.
301
Din ce motive nu înregistrăm, întotdeauna, mesajul
emis de cel de lângă noi, care ne comunică ceva? Uneori
suntem prea obosiţi (fie de muncă, fie de interlocutor şi / sau
de subiectul discuţiei, fie de perturbări provenite din mediu).
Alteori, problemele cotidiene ne absorb interesul şi ne fac să
ne concentrăm doar asupra propriei persoane. Se întâmplă,
însă, să fim prea siguri pe noi şi – deci – prea egocentrici,
după cum sunt şi situaţii în care teoretic ascultăm, dar nu
percepem. Comportamentul respectiv este unul de tip pasiv,
fiind demonstrat de apatie sau de incapacitatea de înţelegere
(deşi uneori se manifestă printr-o stare de agitaţie
nejustificată).

„De ce avem două urechi şi o singură gură? (...)
Este şansa să ascultăm de două ori şi să vorbim o
singură dată. (...) A asculta înseamnă «a auzi» şi
«a înţelege», luate la un loc.”
8


Cei care studiază rolul comunicării au constatat
următoarele
9
:
a) emiterea mesajului se realizează prin propagare, în
funcţie de mijloacele şi formele de comunicare (de
către o persoană sau un public);
b) auditoriul este fie de tip închis (ataşat ideii de
comunicare, prin identitate personală sau
profesională), fie de tip deschis (divers şi larg); „linia
de mijloc” dintre ele este cea a auditoriului
semiînchis (cu membri legaţi printr-o anumită
caracteristică).
De altfel, pentru a pretinde şi a primi un răspuns corect
din partea receptorului, trebuie ca mesajul şi emitentul să fie
tratate în corelaţie cu acesta, ca un adevărat ansamblu. De
aceea, statutul emiţătorului şi cel al receptorului necesită
analiza dintr-un acelaşi unghi
10
, aşa cum putem observa în
Tabelul IV.1.:

8
Ştefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol. I,
Comunicarea, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 177.
9
Francis Balle, Comunicarea, în lucrarea: Raymond Boudon (coord.),
Tratat de sociologie, trad. rom., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, pp.
628-629.
10
După Francis Balle, Comunicarea, în op. cit., pp. 630-631.
302
Tabelul IV.1. Statutul emiţătorului şi cel al receptorului


STATUTUL EMIŢĂTORULUI
Preponderent
mediator
Preponderent
de interfaţă
Auditoriu
închis
Schimb în interiorul
unui grup, prin
publicaţii, programe şi
servicii oferite de
profesionişti, altor
profesionişti
Schimb asociativ:
buletine de informare
propuse unui număr
limitat de persoane –
libere să le accepte sau
să le refuze
Auditoriu
semiînchis
Propagarea unei
identităţi într-o
colectivitate mică, prin
publicaţii tip „minority
media” (reviste pentru
copii, pentru deficienţi
de vedere ş.a.)
Militarea pentru o
cauză, în ziare şi
reviste de opinie;
programe difuzate pe
posturi specializate (de
exemplu, canalul de
filme HBO)
S
T
A
T
U
T
U
L

R
E
C
E
P
T
O
R
U
L
U
I

Auditoriu
deschis
Difuzare limitată, prin
propagarea informaţiei
într-o arie de
proximitate (ziare şi
staţii RTV locale)
Publicaţii cu caracter
general, ca mijloace de
comunicare ce
captează atenţia unor
mase largi de oameni

Din analiza Tabelului IV.1. deducem că tipologia
comunicării depinde esenţial atât de statutul emiţătorului
(mediator sau de interfaţă), dar şi de cel al receptorului
(auditoriul). În consecinţă, orice mesaj este decodificat cu
succes dacă se adresează unui public-ţintă ales în mod corect.
303
IV.12. Onestitatea în comunicare

Conţinutul unui mesaj este cu atât mai clar pentru
destinatari, cu cât emitentul îşi manifestă convingerea
sinceră pentru subiectul în cauză. De asemenea, comunicarea
are succes dacă raţionamentul expunerii respectă logica celui
care trebuie s-o perceapă. E adevărat că un asemenea scop
este foarte dificil, dar, în măsura în care „destinatarii” unei
idei au un grad de educaţie relativ apropiat, faptul este
posibil. De exemplu, dacă discursul politic ar fi rostit cu
convingere şi fără ostentaţie, asentimentul şi încrederea
populaţiei ar fi mult mai uşor de dobândit.
Câtă încredere au receptorii în conţinutul unui mesaj
transmis pe cale orală, scrisă (vizuală) sau combinată? Dar în
emitentul propriu-zis? Dar în sursa informaţiilor utilizate
drept suport? Se pare că sentimentul de siguranţă exprimat
vis-à-vis de toate aceste elemente nu este foarte evoluat, în
bună măsură datorită lipsei de respect a celor care iniţiază
comunicarea. Dorinţa extremă de câştig şi cea de popularitate
atrag atât de mult, încât deseori, depăşesc spiritul de
onestitate care ar trebui să însoţească – teoretic – o ştire de
presă, o emisiune radio-TV, o carte, o discuţie pe teme
comune sau una cu substrat politic.

















Din punct de vedere deontologic, participarea la o recepţie a
unui jurnalist sau a unui înalt funcţionar de stat este permisă
şi acceptată. Ea poate fi o sursă de informaţii sau, pur şi
simplu, o ocazie de a petrece câteva ore în mod plăcut.
*
Dimpotrivă, acceptarea de către aceeaşi persoană a unei
invitaţii într-o croazieră de lux, suportată pecuniar către de o
persoană publică (om de afaceri, politician, membru al lumii
interlope ş.a.), este un aspect de impresionare, de intimidare şi
poate chiar de corupţie.
Ne referim la încercarea de inducere în eroare a jurnalistului /
funcţionarului sau chiar la schimbarea atitudinii sale în raport
cu interesele organizatorului (de exemplu, un magistrat). Dacă
este onest, jurnalistul / funcţionarul va refuza politicos
invitaţia, continuând să lucreze neintimidat la cazul său.

304
Onestitatea presupune verticalitate morală. Dar o
asemenea trăsătură de caracter e ameninţată, frecvent, de
„binevoitori” care denaturează comunicarea, clevetind. Bârfa
este un pericol care poate distruge relaţii, care înveninează
atmosfera de lucru sau familială, care „seamănă” îndoieli şi
naşte adevărate războaie. Aproape invariabil, ea are la bază
două motive: invidia şi răutatea. Ce este bârfa? O informare
sau o conversaţie contrară oricăror norme deontologice. Cine o
realizează? Persoanele – deopotrivă femei şi bărbaţi – care-i
vorbesc de rău pe cei din jur (în absenţa acestora), împrăştiind
intenţionat zvonuri şi / sau remarci false despre ei. În acest
mod, bârfitorii par a se simţi bine, chiar dacă „moartea caprei
vecinului” nu-i face cu nimic mai avuţi pe ei înşişi.

Ironic sau nu, în societate s-a încetăţenit aşa-numita înclinaţie către bârfă,
regăsită sau nu în noi, prin răspunsurile următoarelor întrebări
1
:
Lansez sau împrăştii zvonuri despre cei
din jur? Mereu spun lucruri bune despre
ceilalţi? Îmi place să mi se relateze un
scandal? Îi văd pe alţii doar pe baza
faptelor lor? Încurajez furnizarea de
zvonuri? Respect confidenţialitatea? Încep
conversaţiile cu „Să nu mai spui
nimănui!”? Mă ştiu vinovat în legătură cu
afirmaţii sau remarci despre alţii?

Respectăm autoritatea pentru că aşa simţim, pentru că
aşa ni se cere sau pentru că aşa trebuie? Este, de fapt, un
element (auto)impus, un tipíc sau un compromis? Cu alte
cuvinte, suntem oneşti faţă de comunicarea cu noi înşine şi cu
cei de lângă noi? Sau ne îndreptăm – cel puţin uneori – spre
accesorii ale autorităţii care acoperă realitatea în învelişuri
frumoase, dar din carton? Să ne reamintim povestea „hainelor
noi”, inexistente de fapt, ale împăratului...

După cum mărturisim în anumite circumstanţe,
„într-un mod automat, suntem deseori vulnerabili
faţă de simbolurile autorităţii în aceeaşi măsură în
care suntem vulnerabili faţă de autoritatea însăşi.”
2


1
După David J. Schwartz, Puterea magică a gândului, trad. rom., Ed.
Curtea Veche, Bucureşti, 2000, p. 147.
2
Robert B. Cialdini, Psihologia persuasiunii, trad. rom., Business Tech
International Press, Bucureşti, 2004, pp. 267-268.
305
Onestitatea comunicării presupune recunoaşterea
limitelor noastre. Dar suntem, oare, capabili să cedăm în faţa
altora sau să optăm pentru reconciliere? Unii din noi, poate că
da. Şi, chiar dacă nu deţinem adevăruri universale, chiar dacă
suntem departe de a fi perfecţi, încercăm să perseverăm.

Iată cum se vede realitatea prin ochii critici ai lui Emil Cioran: „Sub
felurite măşti, ideea perfectibilităţii a pătruns în moravurile noastre: aderă
la ea chiar şi acela ce-o pune sub semnul întrebării”, însă... „istoria se
desfăşoară şi atâta tot”
3
.
În aceste condiţii, ne întrebăm dacă
oamenii se supun timpului, sau dacă
vremurile se supun omului? Indiferent care
ar fi răspunsul corect, e cert că facem parte
dintr-un joc. Este vorba de un joc al
întâmplării şi totodată al predestinării,
generat chiar de la începuturi – de la Adam
şi Eva – fiindcă încă de pe atunci, Creatorul
şi-a dat seama că omul nu poate fi
totalmente onest.

Că nu vom reuşi nicicând să fim absolut oneşti în
comunicare, ne-o dovedeşte un „ceva” extrem de schimbător
(fragil şi incisiv simultan) şi totuşi mereu actual: timpul. Mai
precis, e vorba despre aşa-numita gestiune a timpului.
Această expresie acoperă un adevăr pe care nu-l putem păcăli
(deşi tare mult ne-am dori!), pentru simplul motiv că nu
putem conduce trecerea timpului. De altfel, cum poţi fi sincer
în privinţa a ceva ce nu poţi nici comprima, nici aservi, nici
întoarce? Spaţiile se mai pot alătura; ideile, credinţele şi
oamenii se mai pot schimba; timpul, însă, este într-o cădere
permanentă, iar spargerea lui nu le e posibilă muritorilor
4
.
Discontinuitatea reală, pe axa temporală, nu s-a dovedit a fi o
ipoteză fezabilă. E adevărat că timpul poate fi reimaginat în
literatură sau în scenarii ale filmelor ştiinţifico-fantastice, dar
asta nu ne satisface. Prin similitudine, nu ne mulţumeşte nici
lipsa completă a comunicării. Nefiind posibilă, ea devine o
utopie.

3
Emil Cioran, Istorie şi utopie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 109.
4
Pentru detalii despre acest subiect (timpul), vom reveni – în prezenta
lucrare – la finalul subcapitolul Logica, argumentarea şi claritatea
exprimării – puncte forte ale comunicării.
306

„Gestiunea timpului la români, după modelul mioritic specific de tip deal –
vale – deal, fără consecvenţă şi mare respect pentru continuitatea faptelor
bune”
5
, se traduce, fără îndoială, într-o productivitate a muncii deficitară.
Ea este unul din factorii care încearcă, eventual (spunem noi), să motiveze
„de ce românii n-au putut realiza pe parcursul a 2000 de ani ceea ce
americanii au realizat în ceva mai mult de 200.”
6



Onestitatea comunicării trebuie să ţină seama şi de
evoluţia realităţii într-o societate sau alta. Cu alte cuvinte, nu
ai cum să fii corect faţă de alţii (amici, cunoscuţi, colegi,
subordonaţi, şefi ş.a.), când „tradiţia” arată că „doar proştii şi
fraierii lucrează, ceilalţi câştigă”, că „hoţul neprins e negustor
cinstit” sau că „acela care fură azi un ou, mâine va fura şi
găina”... Desigur, nu e vorba despre moştenirea tarată a unui
popor, ci despre tradiţia „spiritului de nemuncă”, a foloaselor
necuvenite şi a fraudei.

E bine-cunoscut faptul că un cleptoman suferă de boala însuşirii pe furiş
a diverselor obiecte care nu-i aparţin – şi că acest furt nu derivă din lipsa
fondurilor materiale cu care să le achiziţioneze.
Se pare, însă (din nefericire), că piaţa
operează cu un nou termen: cleptocrat.
Din punct de vedere managerial, un
asemenea personaj este produsul
„sistemelor de guvernare aservite fie unor
puteri străine, care le-au impus, fie unor
clase politice totalitare sau cu aspiraţii
democratice, dar preocupate exclusiv de
folosirea prezenţei episodice la putere, în
scopul îmbogăţirii rapide.”
7

De exemplu, românii au avut de suportat câteva mari perioade de corupţie
şi jaf sistematic, având la origine regimul otomano-fanariot (cu „politica”
lui de chiverniseală)
8
. Urmările acestuia se regăsesc în moderna şi parcă
eterna corupţie...



5
Ioan Mihuţ, Euromanagement, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 19.
6
Idem op. cit., p. 19.
7
Idem op. cit., p. 246.
8
Idem op. cit., pp. 246-252. Pentru informaţii suplimentare, recomandăm
şi pp. 252-298, în aceeaşi lucrare.
307
IV.13. Logica, argumentarea şi claritatea exprimării –
puncte forte ale comunicării

„Orice frază pe care o construiţi trebuie să fie rotundă”,
ne spunea profesoara de limba română, în gimnaziu. Prin
termenul rotundă, noi ştiam că fraza aceea trebuia să aibă
următoarele caracteristici: să fie inteligibilă, logică şi
expresivă.
Înţelesul real al cuvintelor şi propoziţiilor este scopul
frecvent al oricărui mesaj. Dincolo de sensuri, contexte şi
semnificaţii secundare, dincolo de conţinuturi eliptice, rămân
cuvântul şi gestul. Dar ele pot fi interpretate...

Substantivul burete este un termen comun.
Căutându-i sensurile (primar / secundar)
1
,
avem în vedere: „1. Nume dat unor specii de
ciuperci. 2. Burete de mare = animal
nevertebrat, cu scheletul format dintr-o reţea de
fibre elastice, care trăieşte în colonii, fixat pe
stâncile submarine; obiect făcut din scheletul
acestui animal (sau din cauciuc etc.), servind ca
obiect de toaletă, la şters tabla etc.)”
Ce înţelege, însă, cineva căruia i se spune:
„Eşti ca un burete!”? Depinde de ceea ce se
ascunde în spatele vocii, tonului şi seriozităţii
cu care sunt rostite aceste cuvinte. Dar, înainte
de toate, e important contextul în care ne
situăm. „A fi ca un burete” poate însemna:
• o laudă, în cazul în care individul care face
afirmaţia admiră memoria celui vizat sau
dorinţa lui sinceră de a afla lucruri noi;
• o jignire, dacă avem în vedere cel puţin următoarele patru cazuri:
- subiectul „vegetează” şi se dovedeşte a fi inutil cuiva, într-un
anumit demers;
- subiectul parazitează un organism sau un mediu, fiindu-i acestuia
de-a dreptul nociv;
- subiectul este „moale” (lipsit de energie), precum un burete;
- subiectul este lipsit de onoare sau de „coloană vertebrală” (fiind fie
o persoană duală, care recurge la înşelăciuni, fie un om pe care nu
te poţi baza);
• o remarcă medicală defavorabilă, accentuând incapacitatea corpului
cuiva de a elimina apa.

1
Vasile Breban, Dicţionar al limbii române contemporane, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 69.
308
Mai dificilă este situaţia noţiunilor care impun şi
sensuri esoterice. Iată cazul sintagmei scriere automată,
folosită atunci când, prea obosiţi pentru a percepe înţelesul
vorbelor cuiva, aşternem cuvinte pe hârtie, în mod mecanic.
În sens esoteric, scrierea automată apare la somnambuli şi la
medium-uri, respectiv la cei care „comunică” – pe căi neştiute
– cu alte lumi.

Să luăm exemplul cuvântului piatră. În afara înţelesului comun (pe care
nici nu-l mai redăm aici, fiind banal), ne confruntăm cu următoarea
„construcţie” de sensuri alegorice
2
:
a) Prima piatră (piatra de temelie)
nu e doar însemnul începerii unei
construcţii – aşa cum ştim cu toţii
– ci simbolizează piatra unghiulară.
Turnul Babel se numea, de
pildă, Etemenenki (în traducere,
„piatra de temelie a Cerului şi a
Pământului”).
La rândul său, piatra unghiulară (sau piatra cubică)
arată, aparent, elementul de susţinere a două
ziduri, la întrepătrunderea lor.
Ea este, însă, simbolul lui Christos, deoarece,
desfăşurând un cub („piatra cubică”), obţinem forma
unei cruci.
b) Piatra filosofală este un element din alchimia clasică (pulberea de
transmutaţie, medicamentul universal), marcând – pe plan spiritual –
eliberarea sau salvarea.

Logica, argumentarea şi claritatea exprimării ţin de
puterea legitimă
3
a individului, aceea de a avea dreptul să
solicite ascultare din partea unui auditoriu. Un exemplu
clasic în acest domeniu îl constituie impactul predicii
duminicale; un altul este cel al liderului informal al unui
grup, susţinut de propria echipă; firesc, poate intra în aceeaşi
categorie profesorul audiat de studenţi.
Argumentarea trebuie să convingă, deci să fie credibilă
pas cu pas, într-o logică firească. Ea are nevoie de informare
prealabilă, de afirmaţii bine conturate, de date (eventual cifre)
sau dovezi care să ilustreze cuvintele propriu-zise. Toate

2
Pierre Riffard, Dicţionarul esoterismului, trad. rom., Ed. Nemira,
Bucureşti, 1998, pp. 217-218.
3
Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 155.
309
acestea pot transforma un vorbitor mediocru – poate chiar cu
o constituţie fizică fragilă – într-un remarcabil profesionist,
admirat pentru forţa sa de convingere.

Oricât de mult ne-am strădui să fim profesionişti – şi poate
chiar reuşim – „argumentarea este şi capitol al politeţei.”
4


Ca orice proces, comunicarea generează efecte de
diverse tipuri, pe care le vom numi externalităţi. Ele îmbracă
forma atitudinilor şi comentariilor, putând fi pozitive şi
negative. Termenul care comportă anumite precizări este
acela de comentariu:
- sensul său pozitiv permite oamenilor să-şi manifeste
opiniile, în virtutea dreptului la exprimare;
- înţelesul lui negativ are la bază nemulţumirea
receptorului: dacă expunerea nu e întemeiată pe un
suport demonstrativ, apar neclarităţi, confuzii şi
chiar distorsionări – iar auditoriul este nemulţumit.
Argumentarea nu presupune neapărat extensia unor
explicaţii, ci adâncirea lor. Tocmai de aceea, trebuie să
delimităm valoarea argumentativă a unui conţinut de idei, de
caracterul său pur informativ.


„Ştiinţa comunicării se consacră confruntării dintre «realitate» şi
construcţiile teoretice, scop în care face uz de metode de observaţie şi de
argumentare.”
5
În acest cadru, se impune analiza de conţinut
– sistematică şi obiectivă – a comunicării.


„Raţiunea trebuie să fie universală în fapt pentru a
putea fi şi în drept”
6
, spun unii adepţi ai anti-utilitarismului.
Nimic mai adevărat, dar poate că astfel se creează şi breşe
nedorite spre ambiguitate – ori comunicarea care-şi permite
să fie duală îşi pierde din valoare.

4
Paul Zarifopol, Pentru arta literară, Monitorul Oficial şi Imprimeriile
Statului, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti,
1934, p. 5.
5
J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Ştiinţa comunicării, trad.
rom., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 111.
6
Alain Caillé, Critica raţiunii utilitare, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 101.
310
Iată un exemplu de „capcană” în exprimare:
„Viziunea economică a lumii pare profund
progresistă şi democratică. În numele egalităţii
tuturor oamenilor, ea îi cheamă să facă tabula
rasa dintr-un lung trecut de credinţe şi instituţii
iraţionale, pentru a accede în sfârşit la
plenitudinea bunăstării împărtăşite.”
7
Ei bine,
unde e această promisă bunăstare? În valorile şi
virtuţile cărei societăţi se regăseşte? Dar, oare, mai
crede cineva în miticul „corn al abundenţei”?

E adevărat că raţiunea nu implică neapărat constanţă
în timp, dar poate tocmai de aceea ne-o dorim (să nu uităm
că ea progresează o dată cu vârsta – deşi asta nu e o regulă
generală). Raţionalitatea este fundamentul argumentării şi
sursa sistematică a cunoaşterii autentice. Ea oferă stabilitate,
relevanţă şi forţă atât cuvântului, cât şi acţiunii omeneşti.
Departe de a avea doar conotaţii filosofice, această calitate
umană ar trebui să ne conducă mintea spre soluţii logice în
toate domeniile (poate cu excepţia aspectelor sufleteşti).
Exegeţii admit că raţionalitatea poate fi cercetată şi
definită din trei puncte de vedere: descriptiv (însumând ceea
ce înţelege o comunitate prin acest termen), normativ (caz în
care ne confruntăm cu generalizarea conceptului în toate
domeniile) şi deductiv (într-o logică a lucrurilor). Un posibil
pericol, însă, al tuturor acestor abordări este fie alunecarea
spre arbitrar, fie „portiţa” lăsată spre caracterul uneori
întâmplător al faptelor noastre
8
.
„Raţionalitatea este atribut al prestaţiilor umane”
9
,
calitate care presupune adecvarea reciprocă a elementelor
necesare cunoaşterii şi evitarea erorilor de logică. Această
trăsătură normativă determină raţionalitatea să fie „legată
lăuntric” de comunicare, din cel puţin trei motive
10
: prin
conţinut şi argument; prin interacţiune socială, ca suport al
axiologiei; prin oglindirea ambilor termeni menţionaţi, ca
repere ale vieţii.


7
Idem op. cit., p. 100.
8
Andrei Marga, Raţionalitate, comunicare, argumentare, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1991, p. 51.
9
Idem op. cit., p. 58.
10
Idem op. cit., p. 226.
311
Potrivit lui Constantin Noica, devenirea întru fiinţă
arată necesitatea continuă de căutare şi găsire a
cercului (simbol al atemporalităţii) şi revenirea la
punctul de plecare
11
. Pe acest parcurs al căutării există
trei trepte care leagă firea de fiinţă (sau devenirea de
devenirea întru fiinţă)
12
: devenirea întru devenire lipsită
de conştiinţă („procesiunea oarbă a firii”), devenirea
întru devenire cu conştiinţă subiectivă (confundarea
conştiinţei cu cunoştinţa) şi devenirea întru devenire
însoţită de conştiinţă obiectivă („împărăţia omului”).
Ce deducem, în postura de cititori? Că doar a treia treaptă – ultima
enumerată – presupune dezvoltarea capacităţii deontologice (morale).
Apreciem „formula lui Noica” drept una din cele mai frumoase redefiniri
ale realităţii umane şi raţionamentului, deoarece face apel la cercul logicii.

Să nu uităm, însă, că există diferenţe între raţionament
şi raţiune. Conceptual, raţiunea arată acea calitate a omului
de a cunoaşte, de a gândi şi de a acţiona logic. Comparativ,
raţionamentul este alcătuit dintr-un lanţ de judecăţi sau
argumente, care, în înşiruirea lor, validează un punct de
vedere propriu.
Sondând temeiurile filosofice ale raţiunii, suntem
surprinşi de numeroasele ei chipuri şi ipostaze. De pildă,
chiar dacă e verificat faptul că prin gândire şi reflecţie putem
ajunge la adevăr, nu avem certitudinea că acesta e adevărul
tuturor (cel absolut). Ştim doar că e adevărul care ne
reprezintă, din triplă perspectivă: gnoseologică (de
cunoaştere), axiologică (de valorizare) şi deontologică (de
normă şi datorie morală). Pe de altă parte, ne e mereu teamă
de o întrebare care macină spiritul omenirii din cele mai vechi
timpuri: cum vom proceda în cazul în care – urmându-ne
calea în mod deliberat – vom constata că adevărul nu e unic?

Să pornim de la ideea lui Immanuel Kant, aceea de „interes al
raţiunii”. La Kant, raţiunea pură se intercondiţionează şi se
întrepătrunde cu raţiunea practică, deoarece cunoaşterea apare
ca produs propriu al raţiunii
13
. Totodată, însă, Kant admite că
raţiunea trebuie să se apropie de natură şi de experiment
14
.

11
Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă. Scrisori despre logica lui
Hermes., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 59.
12
Idem op. cit., pp. 164-165.
13
Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, trad. rom., Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969, p. 247.
14
Idem op. cit., p. 22.
312

Ce fel de raţiune oferă, comparativ, studiul operei antice a lui
Platon? Dacă o putem numi astfel, este vorba de o raţiune a
subiectivităţii, fiindcă pe om „nu cunoştinţa este cea care îl
stăpâneşte, ci altceva, fie mânia, fie plăcerea, fie necazul”, aşa
încât cunoştinţa devine un sclav al acestor „stăpâni”
15
.
Să luăm şi un al treilea exemplu: La Jürgen Habermas,
„«interesul de cunoaştere emancipator» se suprapune cu
«raţiunea»”, iar raţiunea este „reflecţie şi emancipare”
16
. Putem
deduce faptul că într-un asemenea context, raţiunea conferă
sens realităţii.

Raţionalitatea
17
trebuie studiată de pe poziţii de
complementaritate cu comprehensiunea, care ajută la
determinarea cauzelor unui anumit comportament. De altfel,
perceperea corectă a modului de acţiune al cuiva presupune
înţelegerea motivelor care l-au făcut să reacţioneze într-un fel
sau altul (cu condiţia să fie cauze raţionale şi nu iraţionale).




Din punct de vedere sociologic, este incorect să spunem:
„Tatăl avea motive temeinice să-şi admonesteze fiul, deoarece era sub
influenţa alcoolului.”
Corectă ar fi exprimarea:
Tatăl nu avea motive să-şi admonesteze fiul, însă era sub influenţa
alcoolului.



În legătură cu cele anterioare (dar dintr-o perspectivă
complet opusă lor), specificăm că relativismul – ca doctrină
idealist-subiectivă – exagerează tiparul relativ al cunoaşterii,
ignorând sau chiar negând caracterul obiectiv al adevărului.

15
Platon, Opere, vol. I, ed. a II-a, trad. rom., Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 468.
16
Andrei Marga, Acţiune şi raţiune în concepţia lui Jürgen Habermas, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 137.
17
Indiferent după ce tipologie studiem raţionalitatea: teleologică /
axiologică / tradiţională / afectivă sau, după alte opinii, cognitivă /
utilitară / psihologică, raţionalitatea poate fi obiectivă sau subiectivă.
Pentru detalii, recomandăm studiul: Raymond Boudon, Acţiunea, în
lucrarea: Raymond Boudon (coord.), Tratat de sociologie, trad. rom., Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 38-50.
313
Totuşi, ca să fim sinceri, căutarea argumentului nu-l poate
exclude, deoarece raţionamentul nu poate fi regăsit în orice...

Ce şi cât e relativ, în comportamentul uman? Ce e
ieşit din comun şi ce e anormal? Să luăm ca exemplu
un concept dur: acela de devianţă, cuprinzând
ansamblul manifestărilor şi conduitelor umane
dezaprobate de membrii unui grup / de către
societate. În acest caz, cât de mult contează reacţia
mulţimii? Este vorba sau nu despre un „control
social”? Sunt devianţele iraţionale? Sunt ele
relative? Să nu existe raţiune în devianţă? Prea
multe întrebări... cărora le răspund (parţial, oricum)
doar cercetătorii în domeniu.
Din punct de vedere sociologic, devianţele voluntare cuprind
18
:
infracţiunile şi delictele (furtul, vandalismul, criminalitatea), sinuciderea,
consumul de droguri, transgresiunile (de exemplu, cele sexuale:
prostituţia, homosexualitatea, pornografia), devianţele religioase (erezia,
vrăjitoria, sectele).

Pornind de la ideea conform căreia cunoaşterea este
tributară unor factori de natură socială, relativismul este
„filosofia” care deplasează centrul de greutate al individului
între sociologia cunoaşterii şi cea a ştiinţei. De ce? Pentru că
timpul – element de universalitate – aparţine, în egală măsură,
cunoaşterii şi absolutului. Din perspectivă social-economică,
timpul este acela care determină compararea atât a
„postulatelor” ştiinţei, cât şi a faptelor curente sau a
incertitudinilor noastre.
Să nu uităm de relativismul impregnat de Marcel Proust
„în căutarea timpului pierdut”. În fond, este un fapt aparent
banal: omul se întoarce în trecut graţie amintirii şi poate trăi
în mod diferit o aceeaşi situaţie, dar expusă în momente
distincte. Aşa se petrece şi în economie, respectiv în societate:
unul şi acelaşi eveniment (fenomen, proces) „durează” în
funcţie de perceperea lui trecută, prezentă sau viitoare, prin
intermediul comparaţiilor, realităţilor şi anticipărilor. Evident
că timpul fizic, măsurat cu mecanisme clasice, este unic şi
ireversibil. Însă timpul real devine multiplu şi reversibil atunci

18
Maurice Cusson, Devianţa, în lucrarea: Raymond Boudon (coord.), op.
cit., p. 439. Menţionăm că specialiştii includ în categoria devianţelor
involuntare bolile mintale şi handicapurile fizice. Pentru detalii, vezi op. cit.,
pp. 439-440 şi urm.
314
când, în plan psiho-economic, reflexia şi prognoza fac „front
comun” în rezolvarea problemelor economico-sociale.
După unele opinii, timpul se prezintă „prin analogie cu
spaţiul”
19
. Extrapolând o asemenea idee, afirmăm că a privi
necunoscuta „timp” înseamnă a renunţa la o imagine
totalizator fizică şi a o analiza în paralel, din perspectivă
matematică, psihologică şi economică. Într-o asemenea optică,
orice rezultat poate fi privit „ca simplă continuare a lui
«înainte» în «după»”
20
.

Nimic nu e mai adevărat decât ideea conform
căreia „Recunoaşterea relativităţii ideilor nu
înseamnă relativism”
21
. Conceptul de
relativism vizează validitatea ideilor, deoarece
„aserţiunile nu pot fi judecate drept adevărate
sau false în ele însele, ci numai în conexiune
cu unul sau mai multe aspecte ale situaţiei
cuprinzătoare în care ele au fost făcute”
22
.


19
Henri Bergson, Durée et simultanéité, deuxième éd., Éd. PUF, Collection
Quadrige, Paris, 1992, p. 6.
20
Idem op. cit., p. 43.
21
Andrei Marga, Relativismul şi consecinţele sale, Ed. Fundaţiei Studiilor
Europene, Cluj-Napoca, 1998, p. 22.
22
Maurice Mandelbaum, Subjective, Objective and Conceptual Relativism,
apud Andrei Marga, Relativismul şi consecinţele sale, ed. cit., p. 22.
315
IV.14. Atitudinea pozitivă şi siguranţa în comunicare

În orice domeniu am activa, la un moment dat e necesar
să comunicăm. Şi dacă tot ne găsim într-o asemenea situaţie,
e bine să ştim ce spunem.
Mai întâi, trebuie să dovedim o atitudine pozitivă în
orice acţiune. Cu alte cuvinte, mizăm pe punctele noastre
forte, care ne reprezintă, căutând să suplinim neajunsurile
prin calităţile personale. Trebuie să avem curaj şi, de
asemenea, să ne dovedim deschişi la ideile altora (dacă sunt
bune). În plus, înaintăm cu încredere spre scopul propus: fie
prin metoda paşilor mărunţi, fie pe căi rapide, după cum cere
situaţia sau în virtutea obişnuinţei. Şi mai ales... nu trebuie
să ne lăsăm doborâţi de încercările prin care trecem.

„De ce unii dintre oamenii străluciţi eşuează? Am fost
aproape (...) de cineva care are toate calităţile pentru
a deveni un geniu (...). În ciuda excepţionalei sale
inteligenţe înnăscute, el este unul dintre cei mai
mari rataţi pe care îi cunosc. Are o slujbă complet
mediocră (îi e teamă de responsabilitate). Nu s-a
căsătorit niciodată (multe mariaje se termină cu un
divorţ). Are puţini prieteni (oamenii îl plictisesc).
Nu a făcut niciodată o investiţie (şi-ar putea pierde banii). Acest om îşi
foloseşte uriaşa capacitate mintală pentru a-şi dovedi de ce nu merg
lucrurile.”
1


Atitudinea pozitivă nu se regăseşte, însă, doar în factorii
care denotă succes. Ea este importantă şi ca modalitate de a
accepta o înfrângere. Secretul constă în trei „paşi”: analiza
situaţiei, identificarea cauzelor eşecului şi noul început.

Deşi atitudinea pozitivă permite o doză de detaşare,
ea nu se traduce prin inconştienţă. De exemplu, un
articol de presă pe tema HIV – SIDA poate aborda
problemele la modul general (variante de „preluare”
a virusului, precauţii necesare), ba chiar e indicat
s-o facă. El poate informa şi asupra numărului de
decese în urma îmbolnăvirii. Nu va nominaliza,
însă, cazuri sau pacienţi (decât cu titlu de excepţie,
cu acordul acestora din urmă).

1
David J. Schwartz, Puterea magică a gândului, trad. rom., Ed. Curtea
Veche, Bucureşti, 2000, p. 37.
316
Răspunsurile unor întrebări trebuie date, pe cât posibil,
în termeni fermi şi concreţi (în sensul că negaţiile pot induce
auditoriul în eroare, ca să nu mai vorbim de confuzia şi
alambicarea pe care le creează dublele negaţii, de tipul:
„Nicidecum n-aş vrea să nu vă putem găsi” sau „Nu sunt multe
lucruri pe care nu le-aş face pentru tine!”).
Pe de altă parte, este de dorit stabilirea unui contact
pozitiv cu interlocutorul
2
, prin „împrumutarea” sau adoptarea
atitudinii celui cu care comunicăm. Astfel, se practică
procedee cum sunt:
- analiza poziţiei corpului persoanei respective;
- studierea gesturilor şi vorbirii interlocutorului;
- încercarea de exprimare a unui mimetism similar;
- sensibilizarea auditoriului prin captarea atenţiei lui.
Să nu uităm, însă, un aspect de conţinut: faptul că
riscul acestei strategii există. El constă în pericolul căderii în
cealaltă extremă – respectiv imitaţia sau chiar bănuiala că ne
„maimuţărim” interlocutorul. În rest... şi râsul e o formă de
comunicare
3
. Studiem încă din şcoală comicul de situaţie, de
limbaj, de atitudine sau de caracter, dar nu conştientizăm
întotdeauna că acestea sunt maniere de a „vorbi” fără cuvinte
şi de a ne corecta anumite slăbiciuni (râzând, estompăm sau
mascăm propria neputinţă, teama sau neştiinţa).

Râsul face parte din comunicarea emoţională
4
,
alături de alte stări de spirit: tristeţea, mirarea,
teama, indiferenţa, gratitudinea, supărarea ş.a.
Farsa este una din sursele de bază ale tehnicii
râsului (a se studia comunicarea prin
intermediul psihologiei de caracter şi de
moravuri, în opera celebrului Molière).
Un om poate avea o postură comică. La fel, un
animal (vezi exemplele de dresură de la circ). Un
peisaj, însă, nu va fi considerat nicidecum ilar:
el poate fi apreciat ca banal („şters”), frumos sau
kitsch, dar nu comic...

2
Dan Popescu, Arta de a comunica, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, pp.
72-73.
3
Henri Bergson, Teoria râsului, ed. a II-a, trad. rom., Institutul European,
Iaşi, 1998, pp. 26-27.
4
Ruxandra Răşcanu, Psihologie şi comunicare, ed. a II-a revăzută şi
adăugită, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2003, pp. 22-28.
317
Aplicarea atitudinii pozitive este de dorit atât din partea
emitentului, cât şi a receptorului unui mesaj. Ea se traduce
prin lipsa agresivităţii verbal-comportamentale şi prin tratarea
problemelor cu tact şi răbdare. De altfel, „nonviolenţa nu e o
strategie pe care să o foloseşti azi, iar mâine să renunţi la ea,
nici nu e ceva care să te transforme într-o persoană umilă sau
uşor de manipulat.”
5


Atitudinea pozitivă trebuie păstrată în toate
tipurile de convieţuire sau de colaborare: de la
cele familiale la cele inter-etnice şi / sau de
vecinătate, de la cele amicale la cele profesionale
(ierarhice). Invariabil, ea se bazează pe toleranţă,
încredere şi înţelegere, presupunând – totuşi –
corectitudine şi imparţialitate.

Tot despre atitudine pozitivă este vorba şi în tratarea
diferenţei dintre compasiune (milă) şi grijă. Deşi foarte
apropiate, aceste concepte nu se suprapun, ci se completează
reciproc:
I.) Compasiunea este o comunicare trăită, mizând nu
doar pe „secretul” empatiei (de care beneficiază – de altfel – şi
grija), ci şi pe o simbolistică accentuată. Ea se „traduce”
printr-o mixtură de termeni precum ajutor, părere de rău sau
bunăvoinţă.


Mila presupune „a ne substitui prin gândire celorlalţi”. Ea nu acoperă,
propriu-zis, teama de suferinţă, ci, într-un fel, chiar dorinţa de a suferi
6
.
Ciudată atracţie a contrariilor, nu?


II.) Dacă vorbim despre grijă, trebuie să abordăm
expresia etica grijii (ethic of care)
7
, în legătură cu verbele a-ţi
păsa şi a îngriji. Caracterizând comunicarea empatică,

5
Marshall B. Rosenberg, Comunicarea nonviolentă – un limbaj al vieţii,
trad. rom., Elena Francisc Publishing, Bucureşti, 2005, p. 13.
6
Henri Bergson, Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei, ed. a II-a,
trad. rom., Institutul European, Iaşi, 1998, p. 41.
7
„Părintele” sintagmei respective este Carol Gilligan, iar destinaţia sa
vizează cu precădere femeile, capabile să-şi asume o astfel de etică a grijii.
În acest sens, recomandăm lucrarea: Mihaela Miroiu, Convenio. Despre
natură, femei şi morală., ed. a II-a, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 119.
318
explicaţia eticii grijii are două izvoare: unul afectiv
(sentimentul) şi altul raţional (intelectul)
8
.


În general, recunoaştem că omul a fost şi rămâne prizonierul „propriei
nedesăvârşiri”, rob al unei „firave fericiri”
9
.
Gândindu-ne la ipostaza realistă a acestor expresii, suntem obligaţi să le
acceptăm, în virtutea unei morale înnăscute. În plus, iubirea aproapelui şi
grija pentru el sunt forme primordiale de comunicare, postulate de
perceptele biblice şi mereu actuale.
Poate tocmai de aceea, „în iubire, tu devine şi scopul acţiunii lui eu”
10
...


Siguranţa de sine decurge din stăpânirea datelor
problemei, iar proba ei este dată de cunoştinţele de
specialitate, respectiv de competenţa profesională. Siguranţa
de sine facilitează comunicarea indiferent de domeniul în care
este aplicată, întrucât oferă „fundaţia” necesară individului
(educaţia şi pregătirea).












Toţi aceia care comunică trebuie să stăpânească foarte
bine domeniul în care lucrează, indiferent de specificul
activităţii lor. Iată, însă, cel puţin câteva aspecte care trădează

8
Există şi varianta comunicării pe alte două niveluri: unul simbolic
(subiectiv) şi altul raţional (obiectiv). În acest sens, recomandăm lucrarea:
Michèle Jouve, Comunicarea. Publicitate şi relaţii publice., trad. rom., Ed.
Polirom, Iaşi, 2005, p. 139.
9
Tzvetan Todorov, Grădina nedesăvârşită. Gândirea umanistă în Franţa.,
eseu, trad. rom., Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 237.
10
Idem op. cit., p. 237.
În concepţia multor persoane, memoria este esenţială. Potrivit
altor indivizi, a gândi imprimă calităţi mult mai trainice decât
a ţine minte ceva. Ce e mai important? Nu putem generaliza.
Nici măcar nu ştim ce ne ajută cu precădere, pentru că
operăm în mereu alte situaţii, care fac apel la schimbări în
Eu-l propriu. Puţini sunt aceia care reuşesc să combine cele
două atu-uri: gândire şi memorie. Dar nu neapărat ei sunt
primii în toate: câştigătorii sunt cei care aplică, prin oricare
din cele două procedee, verbul a cunoaşte.
319
incompetenţa profesională şi provoacă eşecul comunicării:
discuţia asupra unor noţiuni (pseudo)necunoscute, pe care cel
în cauză nu le cunoaşte, dar – pentru a impresiona – le
foloseşte; tratarea simplistă a problemelor serioase;
considerarea unor ipoteze de lucru drept fapte; emiterea de
concluzii eronate, unde sau când nu e cazul.
Există multe alte cauze ale eşecurilor în sfera
comunicării, dintre care accentuăm teama. Cei care s-au
confruntat cu un atare sentiment ştiu că el are o explicaţie
„comună”: frica. Este vorba despre frica de colectivităţi
extinse, frica de reacţia unor persoane, frica de spaţii închise,
frica de a nu scăpa lucrurile de sub control, frica de a nu
pierde o ocazie sau un client ş.a.
Prin atitudine pozitivă şi siguranţă în comunicare, o
persoană poate urma (conştient sau nu) profilul psihologic al
unui învingător, caracterizat de următoarele trăsături
11
:
a) conştientizarea realităţii la adevăratele ei valenţe
(vezi distincţia dintre denotaţie şi conotaţie);
b) utilizarea cu maximă eficienţă a informaţiilor şi
tratarea lor conică (în sistem pâlnie), pe principiul:
„Cantitate mare de date primite → reţinere şi stocare
doar a celor strict necesare”;
c) concentrarea atenţiei pe obiectivele majore;
d) capacitatea de reacţie la stimuli;
e) flexibilitatea mintală (deschiderea spre nou).

Profilul învingătorului trebuie să aibă o
mare calitate: aceea de a accepta şi
situaţii dificile – pentru că unele
înfrângeri sunt, câteodată, inevitabile.
Oricum, fiecare avem de învăţat din
propriile greşeli şi eşecuri...
E bine de ştiut că învinsul de tip ratat
(nu cel onorabil) oferă un singur „credit”:
promisiunea
12
.
Lupta se câştigă de unul singur sau cu
ajutorul altora. Comunicarea este
distinctă de la caz la caz, iar maniera
deontologică de lucru e diferită.

11
După Dan Popescu, op. cit., pp. 154-156.
12
Gabriel Liiceanu, Despre limită, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 90.
320
A avea succes presupune reuşita de a comunica pe mai
multe căi
13
:
1. Strategia vizualizării este orientată spre anticiparea
câştigării unei „bătălii” şi pe transpunerea comunicatorului în
poziţia de emitent al unor predicţii pentru perioade mai mici
sau mai mari de timp.
2. Strategia obiectivelor are în vedere aplicarea în
practică a scopurilor propuse.
3. Strategia stăpânirii situaţiilor îndreaptă subiectul spre
ceea ce şi-a propus, prin intermediul gospodăririi eficiente a
stărilor / obstacolelor cu care se confruntă.
4. Strategia schimbărilor permite traversarea fără urmări
a trecerii de la „vârfurile de formă” la „căderile de potenţial”,
de la veselie la întristare sau de la încrâncenare la relaxare.
5. Strategia influenţării determină auditoriul
(interlocutorul) să adopte atitudinea dorită de emitentul unui
mesaj. Ea poate avea efecte pozitive (renunţarea la fumat, ca o
consecinţă a unui sfat bun) sau negative (comiterea de fapte
reprobabile, ca urmare a instigării).
6. Strategia relaţională stabileşte dublul sens al
legăturilor comunicării: dinspre emitent spre receptor şi
invers.
7. Strategia META semnifică o „poziţie privilegiată” în
procesul de comunicare. Ea oferă şansa autoobservării şi a
gestionării critice a căilor de (auto)perfecţionare, inclusiv a
emoţiilor.

Considerăm că toate strategiile anterioare
sunt demne de luat în seamă. Dar ele
primesc o valoare reală doar în măsura în
care sunt aplicate şi din punct de vedere
moral (ne referim la „umbrela protectoare”
oferită atât de deontologia general-umană,
cât şi de cea profesională).

13
După Dan Popescu, op. cit., pp. 162-172.
321
IV.15. Arta de a convinge. Influenţare versus manipulare.

Retorica
1
este ansamblul acelor procedee de expunere
orală care urmăresc să convingă auditoriul prin limbaj,
compoziţie, stil, elocvenţă şi argument. În antichitatea greco-
romană a fost considerată artă, fiind adoptată de Platon,
Aristotel, Cicero, Seneca ş.a. Sinonimul ei este oratoria,
respectiv măiestria de a crea şi rosti un discurs, captivând
ascultătorii. De fapt, un orator în adevăratul sens al noţiunii
nu e neapărat un om arătos, dar e un personaj charismatic,
care poate avea chiar efect hipnotic, prin arta de a convinge.

Dimpotrivă, retorismul simbolizează
stilul afectat, emfatic şi „preţios” de a
vorbi şi gesticula. El relevă manifestări
discordante în raport cu atitudinea
comunicării de calitate: lăudăroşenia,
importanţa dată unor cuvinte sau unor
stări nesemnificative, inconsecvenţa
exprimării, vocabularul studiat şi
strident (disonant, în raport cu
necesităţile situaţiei), tonul exagerat.

A-ţi impune punctul de vedere este o problemă? Da şi
nu. Când omul este stăpân pe sine, convingerea vine ca
urmare a exerciţiului, logicii sau argumentării şi se traduce
prin siguranţă. Dar când aceste limite sunt depăşite, iar
individul trebuie îndreptat spre o anumită atitudine? În acest
caz, el nu e convins de evidenţă, ci este determinat – printr-o
tactică a învăluirii – să vadă, să creadă şi să constate.
Influenţarea înseamnă favorizarea unei reacţii în
comportamentul interlocutorilor, care provoacă schimbarea
opiniei şi, uneori, chiar a caracterului lor. Ea determină
acţiuni previzibile (anticipate) şi expresii modificate (faciale şi
corporale), în consonanţă cu scopul „iniţiatorului”. Specialiştii
spun că influenţarea este „un fenomen de mediere, în care
actorii construiesc împreună o situaţie comună de referinţă,
obiectele cognitive ale acesteia permiţând, prin relaţia dintre
ele, producerea acţiunii finale dorite.”
2


1
Rhetorike (gr.), ars rhetor (lat.)
2
Alex Mucchielli, Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de manipulare.,
trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 192.
322
În termeni comparativi, constatăm că intenţia este de
multe ori mai diabolică decât fapta şi că rolul limbajului
depăşeşte de multe ori simpla transmitere a unor informaţii.



„Orice cuvânt este o încercare de influenţare a celuilalt.
Când spun acest lucru, eu încerc deja să-mi impun ideea.”
3
.


Cuvintele şi faptele ne arată că a influenţa şi a induce
sunt verbe care ne schimbă manifestările în cel puţin trei
moduri, toate persuasive: primul, bazat pe eleganţa spiritului
şi pe consacrarea bunului-simţ; al doilea, guvernat de
compasiune şi sentiment; al treilea, centrat pe alterarea creată
de manipulare. Să le studiem, succint, pe fiecare:

A. Influenţarea prin eleganţă
4

Între domeniile recunoscute pentru maniera de a
discuta, a străluci prin expresivitate şi cuvânt, precum şi de a
convinge, se remarcă – fără îndoială – diplomaţia. Literatura de
specialitate arată că, dincolo de atributele de identificare a
căilor de restabilire a încrederii dintre ţări (în scopul stingerii
eventualelor diferende), ştiinţa diplomaţiei are funcţii de
reprezentare, de protejare, de informare şi de negociere
5
.

Diplomaţia reflectă maniera de dialog dintre cei
mai de seamă mesageri ai statelor lumii:
reprezentanţii lor la nivel înalt.
Potrivit unor opinii autorizate în domeniu,
diplomaţia este „arta de a atrage simpatiile”
pentru o ţară, fiind capabilă să-i protejeze acesteia
independenţa, să-i asigure calea de reglare
paşnică a conflictelor internaţionale, dar să-i ofere
şi posibilitatea „de a ţine la respect guvernele
ostile”
6
.

3
Idem op. cit., p. 11.
4
Sintagma ne aparţine
5
Pentru detalii, recomandăm lucrările: Jean Serres, Manuel pratique de
protocole, nouv. éd., réf. complémentaire et mise à jour, Éd. de la Bièvre,
Courbevoie, 1992; R.P. Barston, Modern Diplomacy, Longman, London and
New York, 1988; Mircea Maliţa, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii., Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.
6
Jean Serres, op. cit., p. 16.
323
Ce calităţi îi sunt necesare unui bun diplomat, având în
vedere rolul său primordial, acela de a comunica? În primul
rând, el trebuie să fie educat, manierat şi stilat, dovedindu-se
o persoană plăcută, cu darul vorbirii. Are de câştigat cel care-şi
foloseşte mintea pătrunzătoare pentru soluţii favorabile ţării
sale, cel care manifestă rafinament, subtilitate şi spirit de
observaţie, precum şi cel care poate aprecia lucrurile în mod
lucid, la adevărata lor valoare. Diplomatul de carieră trebuie
să aibă o reputaţie bună (atât profesională, cît şi morală), să
fie demn, să denote încredere, să fie loial, discret şi răbdător.
În ceea ce priveşte disocierea realităţii de neadevăr, un
diplomat trebuie să mizeze pe „politica deschisă”,
neîntemeindu-şi „niciodată succesul misiunii pe rea-credinţă
sau pe făgăduieli imposibil de ţinut”
7
(s.n.). Opinia că
diplomatul lucid „trebuie să fie un maestru al înşelăciunii este
fundamental eronată, deşi larg răspândită”. Ca atare,
minciunii îi urmează „dâre de venin”, iar onestitatea se
dovedeşte a fi, pretutindeni în lume, „cea mai bună politică”
8
.
Considerăm că asemenea argumente sunt suficiente
pentru a înţelege că falsul şi înşelăciunea sunt asociate cu
obtuzitatea intelectuală. Ideea este confirmată de Sir Harold
Nicolson, care acuză „diplomaţia prin difuzor” (gălăgioasă şi
acoperind vorbe goale, am spune noi) şi cea „prin insulte” –
această ultimă sintagmă însemnând o contradicţie în termeni
cu ceea ce ar trebui înţeles prin diplomaţie
9
.









O altă sferă supusă influenţării pozitive este arta.
Vizuală, interpretativă sau de altă natură, ea imprimă reacţii
deseori neconştientizate sau imitate (preluate „mecanic” sau

7
François de Callières, apud Harold Nicolson, Arta diplomatică, Ed.
Politică, Bucureşti, 1966, pp. 52-53.
8
François de Callières, apud Harold Nicolson, idem op. cit., p. 53.
9
Harold Nicolson, idem op. cit., p. 75.

Totuşi, în vocabularul curent, între sensurile
termenului diplomat figurează şi maniera de a şti
cum să te comporţi şi ce să faci într-o împrejurare
sau alta; de aceea, o persoană diplomată este
socotită abilă, dibace şi chiar vicleană.

324
din neştiinţă). De aceea, comunicarea prin artă rămâne un
domeniu nu doar al educaţiei, ci şi al impresiei.

Emoţiile pot fi stimulate foarte uşor prin
artă. Un exemplu este cel al actorului care,
pe scenă, devine o altă persoană. Dacă este
bun în ceea ce face, artistul transpune
spectatorii în stări de spirit alternative,
dintre cele mai diverse: de la disperare la
relaxare şi de la tragedie la comedie.

B. Influenţarea prin compasiune
10

În toată lumea, în urma unor tragedii (incendii,
inundaţii, accidente ş.a.), oamenii solicită sprijin financiar şi
moral. Mesajul lor este acela de a fi ajutaţi cu fonduri care să
le redea, cel puţin parţial, viaţa irosită – şi, într-un atare scop,
acţionează / comunică pentru influenţarea opiniei publice.
Cerşetorii care ocupă o porţiune a trotuarului caută
să influenţeze trecătorii prin două elemente: starea lor fizică
(de cele mai multe ori mizeră) şi mesajul pe care-l susţin sau îl
„ataşează”. Mulţi se întreabă dacă o asemenea comunicare
este deontologică. Răspunsul nostru este NU: mai întâi, nu
poate fi vorba de deontologie în cazul unui cerşetor (deşi,
uneori, el are o mândrie şi o demnitate rar întâlnite); în al
doilea rând, foarte mulţi ajunşi într-o astfel de situaţie sunt
profitori care nici nu-şi pun problema perceptelor etice.















10
Sintagma ne aparţine
Un cerşetor aflat pe treptele bisericii are mai multe şanse să obţină
bani de la trecători decât un „confrate” de pe stradă, deoarece
mizează pe mila creştină a semenilor.
*
Pancarta afişată de un cerşetor nevăzător nu atrăgea prea mulţi
bani. Într-o zi, omul a constatat că în cutiuţa de lângă el a adunat
o sumă surprinzător de mare. Să fi devenit trecătorii mai sensibili?
Misterul a fost elucidat atunci când cineva a observat că un
necunoscut schimbase textul mesajului de pe pancartă.
În loc de „Ajutaţi-mă, sunt nevăzător”, el a scris:
„Am aflat că a înflorit liliacul. Păcat că eu nu-l pot vedea niciodată...”
Influenţarea prin compasiune a fost, deci, maniera de a ajunge la
sufletul celor indiferenţi.
325
C. Influenţarea prin alterare / alienare
11
(manipularea)
Nu orice interacţiune înseamnă comunicare pozitivă: ea
îşi pierde sensul firesc şi moral, dacă emitentul unei idei
încearcă să-l inducă în eroare pe receptor sau invers. În acest
mod este încălcat (a se citi alterat) caracterul deontologic al
comunicării participative. Iar de la a fi convins la a fi influenţat
şi – de aici – la a fi manipulat
12
, nu e decât un singur pas: mai
mic sau mai mare, mai simplu sau mai dificil de realizat.
Cum se traduce manipularea? Prin verbul a manevra,
adică prin a determina pe cineva să execute o faptă sau să
(nu) spună ceva anume. E important de precizat că, uneori,
persoana vizată nu face un asemenea lucru din proprie
iniţiativă, fără aportul insidios al unui „binevoitor”. Desigur,
există şi indivizi care au o plăcere morbidă în a controla
mintea altora. Iar când oamenii se lasă acaparaţi de naivitate
sau de tentaţiile care le dau târcoale, se dovedesc vulnerabili,
sunt pasibili de îndoială şi cedează factorilor exteriori (ceea ce
reiese din întregul lor comportament).

Când eşti influenţabil, bârfele
capătă contur, valorile proprii pierd
teren în favoarea şoaptelor
strecurate de alţii, iar tu eşti sedus
şi mânuit ca o marionetă, într-un
veritabil teatru de păpuşi. E un soi
de joc, doar că natura
imprevizibilă, aspectul problematic
şi impactul strategic al jocului
rămân în vigoare, accentuându-şi
panta negativă. Şi totul... în
defavoarea unui element esenţial,
pierdut pe parcursul manipulării:
caracterul agreabil al jocului.
Asimilăm manipularea inducerii intenţionate în eroare, respectiv
alienării. Exemplu: „Te-am văzut împreună cu X, de la compania rivală. Fii
liniştit, nu mai spun altora. Dar trebuie să-mi faci şi tu un mic serviciu...”

11
Sintagma ne aparţine
12
Pentru detalii despre stilurile de influenţare (analitic, autoritar,
conservator, catalizator, strategic, idealist), recomandăm lucrarea: Ioan
Plăiaş, Negocierea afacerilor, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2003, pp. 158-
180. Pentru exemplificări privind manipularea poziţiilor de comunicare, a
normelor, relaţiilor şi identităţilor, recomandăm lucrarea: Alex Mucchielli,
Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de manipulare., ed. cit.
326
Atitudinile rezultate din manipulare creează o
comunicare calculată, foarte subtilă. Doar astfel, influenţarea
este acceptată de la sine şi are succes. Dacă manipulatorii nu
sunt profesionişti, cei vizaţi vor realiza pericolul în care se
află, iar procesul insidios va fi respins. Fireşte, „răspunsul”
interlocutorilor este generat de calităţile lor de „decodori” ai
mesajelor implicite, de gradul lor de inteligenţă şi de educaţie,
dar şi de... un al n-lea simţ, pe care nu-l are oricine.
Să nu uităm că pericolul extrem al manipulării rezidă
în urmările ei. De multe ori, simpla afirmare a unor fapte (fie
adevărate, fie nu) sau apariţia unei ştiri pot declanşa războaie
mediatice. Riscul unei asemenea iniţiative e imens, date fiind
urmările sale pe termen lung. Din aceste motive, manipularea
– subînţeleasă sau făţişă – devine, in extremis, un aspect al
alienării, al lipsei de respect faţă de sine şi faţă de comunitate.







































Indiferent pe ce cale este realizată, influenţarea
procesului de comunicare este tributară anumitor trăsături
13
:
- contextul spaţio-temporal şi social: evenimentele
primesc conotaţii specifice în funcţie de locul,
momentul şi persoanele expuse comunicării;
- contextul cultural şi de expresivitate: comunicarea
are valenţe date de normele invocate, de intenţiile
mesajului, de educaţia emitenţilor şi receptorilor;

13
După Alex Mucchielli, Les sciences de l’information et de la
communication, Hachette, Paris, 1999, pp. 125-128, apud Alex Mucchielli,
Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de manipulare., ed. cit., p. 34.


Care sunt cei mai cunoscuţi manipulatori?

Între cei mai banali se regăsesc vânzătorii, care te conving să-ţi
cumperi o haină cu un număr mai mic decât ai avea nevoie (nu pentru
că aşa ţi-ar sta bine, ci... pentru că nu dispun de numărul căutat).

„Capi de serie” sunt, în această categorie, agenţii publicitari, care
accentuează cu bună-ştiinţă trăsăturile unor mărfi (chiar dacă ele
sunt, de fapt, nesemnificative) şi „trec cu vederea” punctele lor slabe.

Cei mai periculoşi manipulatori sunt propagandiştii, apologeţi ai unor
structuri diverse (de obicei, politice), care inoculează mintea
persoanelor influenţabile şi sunt urmaţi de grupuri de oameni.

327
- contextul fizic şi senzorial: simţurile personale induc
anumite influenţe asupra percepţiei individuale.
Ca proces negativ şi agravant de tip post-influenţare,
manipularea presupune accesarea anumitor stimuli psihici,
declanşaţi diferit de la un individ la altul. Ei sunt activaţi prin
intermediul intensităţii cuvintelor şi sentimentelor, al culorilor
şi contrastelor, al gesturilor, formelor şi comportamentelor.
Dar asta nu e totul. În cazul manipulării, comunicarea
presupune uneori un sistem de dominanţă (un lider –
elementul dominant – şi unul sau mai mulţi sateliţi,
dependenţi de el). Iar dominaţia, ştim cu toţii, este terenul
preferat al teatrului supunerii, vicleniei şi îndoielii...

Manipularea este realizată prin
„malversaţiuni ale comunicării”
14
:
• distorsionarea adevărului;
• minciuna propriu-zisă;
• obligarea unei persoane să
procedeze într-un anumit fel;
• împiedicarea cuiva să facă sau
să spună ceva;
• refuzul dreptului la replică;
• aplicarea de stratageme;
• falsificarea unor metode de
fabricaţie, a unor analize,
rapoarte sau rezultate;
• ascunderea realităţii.

Cum e aplicată caracatiţa manipulării? Foarte simplu:
prin limbaj, gest sau fapte, respectiv prin modalităţi combinate:
a) Manipularea prin limbaj se face prin cuvinte comune,
dar persuasive (folosite în scopul „adormirii” vigilenţei cuiva
sau al linguşirii). Ne referim la maniera periculoasă de „a lua
ochii prin vorbe goale”, fără acoperire în realitate (cazul
panglicarilor şi al mincinoşilor de profesie). Să nu uităm, însă,
„limbajul de lemn”
15
– sintagmă la modă în România post-
revoluţionară, ca reacţie la expresii uzate excesiv în perioada
totalitarismului. Practica este regăsită – din nefericire – şi în

14
Unele din aceste mijloace de manipulare sunt amintite în lucrarea:
Tatiana Slama-Cazacu, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Ed.
Polirom, Iaşi, 2000, p. 40. Altele sunt tratate de autorul prezentului volum.
15
Pentru detalii, recomandăm lucrarea: Tatiana Slama-Cazacu, op. cit., p. 40.
328
prezent. Ea reflectă maniera „gratuită”, repetitiv-obsesivă, de
alăturare pe criterii cantitative a unor termeni comuni, în
scopul impresionării auditoriului sau al gratulării cuiva.







b) Manipularea prin gest „trimite” la mimica feţei, a
mâinilor, a corpului – sau la întreaga atitudine a cuiva care
ţine să arate fie că e „de bon ton”, fie că e criticabil să
procedezi într-un anume fel.










c) Manipularea prin fapte se traduce prin „puterea
exemplului propriu” sau – de ce nu? – prin „forţarea notei”
(vezi violenţa de tip fizic).
















În fiecare din exemplele anterioare regăsim – cu un
zâmbet amar – adevărul unor cuvinte rostite în urmă cu mai
Oferim câteva exemple:
„Să facem totul pentru...”, „în spiritul documentelor de partid şi
de stat”, „saltul calitativ superior”, „cuceririle ştiinţei şi tehnicii”,
„participarea activă la...”, „ridicarea nivelului de trai” ş.a.
Iată un caz des întâlnit:
„Fluturarea” dispreţuitoare a mâinii, simultan cu întoarcerea
capului în direcţie opusă tribunei la care expune un orator,
semnifică minimalizarea efortului sau priceperii acestuia.
Gestul influenţează publicul, fie că el preia „mesajul”, fie că îl
consideră neavenit; de fapt, până şi nemulţumirea auditoriului
e semn de influenţare...

Cazul 1 (banal):
„Aceasta e cura de slăbire pe care o aplic şi iată ce rezultate am!
Poţi să încerci, să vezi dacă are efect şi în cazul tău! Ai nevoie!”

Cazul 2 (particular):
În crize sau pe timp de război, comunicarea are deseori un scop
contrar celui evident. Ca urmare, există situaţii în care faptele
contravin vorbelor, în contextul manipulării adversarului.
Motivele sunt cel puţin două: pe de o parte, intenţionat, marii
strategi mizează pe informaţii care trebuie să ajungă la inamic
„ca din greşeală”; pe de altă parte, în realitate, funcţionează o
aspră cenzură a datelor deţinute.
329
multe decenii: „Atât de mult ne-am deprins a ne ascunde şi
preface faţă de alţii, încât am ajuns să ne înşelăm fiecare pe
sine. Aproape regulat sentimentul şi voinţa înşeală mintea.”
16

Ca atare, nu ne miră faptul că, deşi manipulează,
minciuna este o formă de comunicare frecventă. Ne place sau
nu, observăm că pe scara grav foarte grav, cele mai
cunoscute din învelişurile ei sunt:
1. Minciuna „din politeţe” („nevinovată” sau formală);

Ora 23,30. Sună telefonul în locuinţa unei familii care doarme.
„Alo, sunt eu, cumnate. Te-am deranjat?” „... Aaa, nici vorbă!”

2. „Omiterea” unor informaţii socotite fără importanţă
(nerelevante);

„Nu ţi-am spus, pentru că nu bănuiam să te intereseze!”

3. Prevenirea unei crize (aşa-numita minciună
„salvatoare”);

„Am fost la plimbare”, spune soţul păţit, întorcându-se de la „o
bere cu prietenii”.

4. Impunerea ascunderii adevărului, pentru a gestiona o
situaţie de colaps;

X este o persoană grav bolnavă cu inima. Vecinul nu-i poate
spune, pe moment, că tocmai i-a fost furată maşina din garaj...

5. Protejarea unei persoane sau a unei situaţii;

Poate fi vorba, de exemplu, despre nedivulgarea unui secret care,
făcut public, ar afecta viaţa cuiva.

6. Minciuna-„boală”.

De ea uzează mitomanii (mincinoşii „de profesie”), care simt – se
pare – necesitatea de a minţi în legătură cu aproape orice subiect:
fie din grandomanie, fie de teamă (culminând cu mania
persecuţiei).


16
Paul Zarifopol, Pentru arta literară, Monitorul Oficial şi Imprimeriile
Statului, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti,
1934, p. 211.
330
Elementele precedente creează (pseudo)justificări sau
„motivaţii” pentru neadevăr, ceea ce, în profesie, denotă lipsă
de deontologie. Desigur, unele minciuni sunt scuzabile, iar
altele nu. Totuşi, ele sunt practicate – mai mult sau mai puţin
– de către fiecare din noi, influenţaţi sau nu de alţii.

Nu orice tip de influenţare are la origini o minciună. Practica influenţării
are însă „locul” ei în viaţa cotidiană, chiar şi într-o familie. Ea se aplică, de
obicei, în următoarele modalităţi:
a) în sens de „pact” („De data asta, cumpărăm
pastă de dinţi X, care-mi place mie. Data
viitoare, hai, fie: cumpărăm Y, să nu zici că
preferinţele tale nu contează!”);
b) în sens „educativ” („Ce exemplu dai
copilului, folosind pasta de dinţi Y?”);
c) în sens critic („Cum să folosim pasta de dinţi
Y? Tu nu eşti la curent cu reclamele? N-ai
văzut avantajele utilizării pastei de tip X?”);
d) în sens de şantaj („Dacă nu luăm pasta de
dinţi Y, nu cumpărăm nici săpunul S, ci pe
altul, mai ieftin!”);
e) în sens de dominaţie („Folosim pasta de dinţi
X, fără discuţie!”).

Pentru a oglindi toate aceste elemente, facem apel la
câteva legi psihologice ale percepţiei şi manipulării
17
, pe care le
considerăm extrem de reuşite:
Potrivit legii pragurilor senzoriale, trebuie stabilite
nivelurile percepţiei umane: pragul absolut (minim, respectiv
maxim) şi pragul diferenţial (referitor la adaosul minim de
„sensibilitate”, generator al schimbării percepţiei).

Pragul absolut: Limita minimă a temperaturii exterioare,
necesară unui individ ca el să se simtă bine, este 10
o
C.
Pentru acelaşi om, limita maximă de temperatură (căldura
suportabilă) este 35
o
C.
Pragul diferenţial: O persoană poate identifica numărul
autobuzului aşteptat (care se îndreaptă spre staţie), de la n
metri depărtare. Dacă distanţa respectivă este mai mare decât
cea amintită (fie şi doar cu câţiva metri), omul trebuie să aibă
răbdare ca autobuzul să se mai apropie, pentru a sesiza
amănuntul dorit.

17
După Ştefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol.
I, Comunicarea, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pp. 218-223.
331


În 1850, reluând cercetările fostului său profesor (E.H. Weber), Gustav
Theodor Fechner a căutat raportul matematic dintre materie şi spirit. El a
formulat prima lege a psihologiei experimentale, având următorul
conţinut
18
: Unei creşteri în progresie aritmetică a senzaţiilor îi corespunde
o sporire în progresie geometrică a stimulilor care le-au produs pe acestea
(sau: Senzaţiile evoluează proporţional cu logaritmul stimulilor acestora).
Faţă de legea enunţată, cercetătorii secolului XX (matematicieni,
psihologi ş.a.) au constatat că ea are un caracter aproximativ, respectiv că
se verifică doar în anumite condiţii şi „pentru un domeniu de valori medii
ale senzaţiei”
19
. Ca urmare, nu se poate exclude existenţa unor cazuri în
care intensitatea senzaţiei creşte proporţional cu cea a stimulului
20
sau
chiar o depăşeşte pe aceasta din urmă.


Legea contrastului afirmă că diferenţa dintre două
lucruri este şi mai accentuată, dacă ele sunt alăturate.

Paloarea unei persoane este cu atât mai evidentă, cu cât lângă
respectivul individ se aşează un alt cetăţean, rumen la faţă.

Conform legii interacţiunii analizatorilor, senzorii
(vizuali, tactili, gustativi ş.a.) se influenţează şi se completează
reciproc, multiplicând forţa unui mesaj (şi demonstrând,
astfel, fenomenul de sinestezie).

Un clip publicitar axat pe culori (tonuri) calde va avea un efect
mult mai mare – deci va fi receptat în manieră net superioară
– dacă, pe fondul vizual respectiv, mesajul verbal va fi rostit
de o voce melodioasă.

Legea semnificaţiei determină subiecţii umani să
perceapă realitatea şi dincolo de „vizibil”, atribuind sensuri
convenţionale elementelor care-i înconjoară (înţelesuri şi
gesturi care, uneori, devin automatisme).

18
A.P. Samson, Eseuri despre gândire, Ed. Cartea Românească, Bucureşti,
1983, p. 12.
19
Idem op. cit., p. 13.
20
De exemplu, în 1956, matematicianul român Gheorghe Zapan a propus
introducerea în calculele respective a unor valori care denotă natura
mediului stimulat (cf. A.P. Samson, op. cit., p. 13; vezi şi lucrarea: Ştefan
Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol. I,
Comunicarea., ed. cit., p. 220).
332
Când cineva zâmbeşte, presupunem că este impresionat în
mod pozitiv de o persoană, o faptă sau o întâmplare – sau că,
la fel de bine, îşi aminteşte aspecte plăcute din viaţa sa.

Prin legea reciprocităţii, subiecţii umani se simt datori
să exercite acţiuni „echivalente” („obligaţii” care se sting cu
mici „servicii” sau prin contraprestaţii).

O cutie cu bomboane oferită unei funcţionare, pentru a grăbi
eliberarea unei adeverinţe, o determină pe aceasta să
manifeste solicitudine sporită (context în care „a da ceva”
echivalează cu „a pretinde altceva în schimb”).

Legea coerenţei admite că prin adoptarea unui
tratament corectiv, individul cu comportament viciat va căuta
– la un moment dat – să susţină principiile vindecării sale.

În majoritatea cazurilor, alcoolicul care îşi recunoaşte starea şi
care se tratează va încerca să-şi înveţe propriul copil că nu e
bine să consume băutură în exces.



333
IV.16. Respectul, comunicarea şi compromisul
în cazul contradicţiilor şi stărilor conflictuale

În accepţiune generală, contradicţia reflectă o stare
caracterizată prin excluderea reciprocă a unor opinii, afirmaţii
sau fapte. Deşi evidenţiază neconcordanţa dintre elementele la
care tocmai am făcut referire, ea implică o relaţie între contrarii
şi acţionează pretutindeni în lume, din cele mai vechi timpuri.
Orice contradicţie are la bază neînţelegeri, tensiuni,
dezacorduri sau diferende.
Specificul contradicţiilor derivă din trăsăturile
sistemului pe care-l reprezintă: natură, societate, economie,
gândire, cunoaştere ş.a. Complexitatea şi diversitatea
situaţiilor cu care ne confruntăm sunt motivate de faptul că,
deşi contribuie distinct la individualizarea fenomenelor şi
proceselor din realitatea înconjurătoare, contradicţiile se
întrepătrund, într-o formulă mai mult sau mai puţin aparentă
(fiind nelimitate în mod relativ).

Ca reper filosofic, contradicţia desemnează:
- pe de o parte, raportul de coexistenţă dintre
laturile sau componentele unui fenomen sau
proces;
- pe de altă parte, opoziţia dintre tendinţele
sistemului-reper, ca realitate manifestată între
elemente care se presupun reciproc;
- în final, lupta contrariilor, dar şi unitatea lor,
prin „cupluri” de tipul atracţie – respingere.
Una dintre cele mai interesante accepţiuni legate de contradicţii
1
este
aceea că ele presupun un proces de dedublare a unicului (a unitar-ului).

Distingem contradicţii fundamentale (marcând întreaga
existenţă a unui sistem) şi comune, care – la rândul lor – pot fi
interne (proprii unui întreg) sau externe (manifestate între cel
puţin două sisteme). De asemenea, deosebim contradicţii
remarcate în anumite epoci (perisabile) şi altele universal
valabile (perene). În orice categorie ne-am situa, contradicţiile
(fie obiective, fie subiective) demonstrează valabilitatea unui
principiu: acela conform căruia mişcarea şi transformarea
reprezintă sursele vieţii şi totodată modul de a fi al materiei.

1
Mic dicţionar enciclopedic, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1978, p. 234.
334











Contradicţiile ne fascinează dintotdeauna, întrucât fac
apel la lumea bipolară: da şi nu, yin şi yang, plus şi minus, alb
şi negru, cald şi rece. Stările conflictuale iscate în urma
adâncirii contradicţiilor au în vizor faptul că orice sistem real
are forţe care se presupun şi se neagă reciproc, în intenţia
restabilirii unui echilibru existenţial, cândva pierdut. Astfel,
unitatea contrariilor se transformă mereu, impusă de
(auto)dezvoltare, generând multiple raporturi: între individual
şi general, între posibilitate şi realitate, între necesitate şi
întâmplare, între spontan şi conştient.

Pentru discipolii lui Pitagora, esenţa şi izvorul
lucrurilor era numărul, derivat din unitate
(rezultat al alăturării / opoziţiei par – impar). Iată
exemplul cultului pentru cifra 7: la 7 ani, copilul
începe şcoala; la 14 ani (2·7) devine adolescent; la
21 de ani (3·7), tânărul este deja bărbat.
Heraclit considera că din totalitatea lucrurilor
apare unitatea (toate sunt unul) şi invers: din
unitate se nasc toate lucrurile.
Democrit sugera că fiinţa şi nefiinţa, luate
împreună, reprezintă izvorul a tot ce există.

Prin definiţie, un sistem nominalizează un ansamblu
funcţional. Simpla observare a acestui fapt nu înseamnă,
însă, identitatea particulelor întregului sau deplina lor armonie
– posibile doar în cazuri particulare. Sistemul presupune,
însă, sincronizarea părţilor din care este alcătuit, cu breşele
lor inevitabile (ştiut fiind că în realitatea economico-socială nu
cunoaştem nici perfecţiunea absolută, nici vreun perpetuum
mobile). În consecinţă, între principalele cauze ale conflictelor
le remarcăm cel puţin pe următoarele, care afectează în mod
vizibil capacitatea de comunicare:

Lupta contrariilor simbolizează amprenta universală a existenţei
umane. Ea relevă simplitatea şi adevărul unor contradicţii
care determină cursul vieţii:
limită – infinit; par – impar; unitate – pluralism;
dreapta – stânga; masculin – feminin; imobil – în mişcare,
drept – curb; lumină – întuneric; bun – rău; pătrat – alungit.

335
a) Sursa de bază a intereselor opozabile este
eterogenitatea componentelor unui întreg
2
, fiecare purtătoare a
unei autonomii relative. De unde acest caracter relativ? El
derivă din faptul că între aservirea completă şi lupta anarhică
a fiecăruia contra tuturor trebuie să se găsească o cale de
mijloc. Altfel spus, progresul sistemului este urmărit prin
corelaţiile lui interne, dar respectând relativa independenţă a
fracţiunilor sale. Aplicarea defectuoasă a acestui principiu sau
inexistenţa lui atrage după sine dificultăţi în comunicarea
dintre total şi parte.

În general, lucrările care tratează tema haosului ne
bulversează, pentru că în numeroase cazuri, aparenta
dezordine absolută a unei entităţi poate fi o ordine calculată,
neînţeleasă de noi. Altfel spus, dezordinea nu trebuie privită
întotdeauna drept opusul termenului ordine, ci noţiunea lui
complementară, fără de care întregul raţional n-ar fi complet.
Dezordinea nu creează haos prin simpla sa existenţă, ci
conturează mai pregnant, prin comparaţie, caracterul
organizat al celor mai multe din aspectele vieţii noastre.
Potrivit unor autori contemporani
3
, elemente haotice există pretutindeni:
de la fumul neregulat al unei ţigări aprinse, la steagul care flutură în vânt
sau la zborul unui avion. In extremis – deşi noi nu suntem adepţii unei
asemenea idei – e posibil chiar ca din ştiinţa secolului XX să ne amintim,
în viitor, doar teoriile relativităţii, ale mecanicii cuantice şi ale haosului...

b) Dezechilibrele reprezintă o a doua cauză importantă a
conflictelor. Un exemplu în acest caz îl constituie ruptura
provocată de manifestările negative ale unui grup social,
asupra unui sistem recunoscut de valori. Ea denaturează
însuşi sensul comunicării interumane, promovând falsul şi
mistificarea.

Se vorbeşte tot mai mult despre conflictul
dintre generaţii (părinţi mereu „rămaşi în
urmă” – copii veşnic nemulţumiţi de orizontul
îngust al predecesorilor). Dar nu trebuie uitat
că tinerii de azi sunt adulţii de mâine şi, la
rândul lor, îşi vor apostrofa progeniturile la
încălcarea unui set de reguli prestabilite.

2
Bruno Carrier, L’analyse économique des conflits. Élements d’histoire des
doctrines., Publications de la Sorbonne, Paris, 1993, p. 20.
3
James Gleick, La théorie du chaos: vers une nouvelle science, trad. fr., Éd.
Flammarion, Collection Champs, Paris, 1991, pp. 20-21.
336
c) A treia sursă majoră de neînţelegeri este căutarea cu
orice preţ a raţionalităţii în practică, în condiţiile în care – aşa
cum ştim cu toţii – ea este o Fata Morgana dorită, dar
ipotetică. Are loc, astfel, o ciocnire de interese între efectele
aşteptate, cele posibile şi cele obţinute, iar rezultatul nu este
mereu pe măsura calculelor şi prognozelor raţionale (optimiste
sau pesimiste), ci, deseori, sub nivelul acestora. În acest mod,
comunicarea îşi pierde esenţa, îndreptându-se cu precădere
spre considerente de înavuţire.

Într-un joc economic de tip non-cooperant
e foarte dificil de prevăzut cine va câştiga,
pentru că asistăm la războiul „unul contra
tuturor”, iar surprizele nu sunt excluse.
Dimpotrivă, în jocul cooperant, conflictul
devine colectiv, iar efectul este deseori cel
scontat, pentru că „unde-s mulţi, puterea
creşte”.

d) Afacerile internaţionale din ultimele decenii şi cauzele
marilor conflagraţii demonstrează că eşecurile pieţelor şi ale
societăţii au derivat nu doar din erori tehnico-economice, ci şi
din intoleranţa la diferenţele dintre culturile organizaţionale
(atât instituţionale, cât şi individuale). Astfel, este alterată –
poate inevitabil – comunicarea dintre stat şi cetăţeni, dintre
grupurile sociale şi indivizi, dintre ţările evoluate şi cele slab
dezvoltate, iar în final, dintre oameni şi oameni.

Exemplu de toleranţă şi înţelegere: Trecând de
etaloanele culturii organizaţionale militare (cerinţe
în domeniul disciplinei, regulamentelor şi
procedurilor), armatele din zonele de menţinere a
păcii sunt reprezentante ale culturilor naţionale
din care provin
4
. Motivaţiile unei asemenea
constatări sunt relevate de câteva din
coordonatele constituirii forţelor N.A.T.O.:
utilizarea mai multor limbi de comunicare;
crearea de unităţi combinate (din diverse ţări aliate);
împărtăşirea unor aspecte aparte din cultura fiecărei naţiuni implicate;
acţiunea coerentă, coordonată şi integrată, în scopul realizării misiunilor.

4
Joseph Soeters, Multinational Collaboration in 1
st
German-Netherlands
Corps. A Preliminary Raport for Commanders., Reserch Rapport, KMA,
2001, apud cpt. Valentin Poponete, Comunicarea în mediul multicultural, la
adresa: http://www.presamil.ro/SMM/2004/02/pag%205-8.htm
337
e) Prejudecăţile şi tabu-urile transcend secolele; contrar
aparenţelor, în loc ca indivizii să evolueze, ei rămân tributari
părerilor preconcepute
5
, iar comunicarea este îngreunată.












Ca un corolar asupra principalelor cauze ale conflictelor
apărute pe parcursul comunicării, remarcăm că ele sunt
determinate de trei grupe de factori: profesionali (legaţi de
activitatea zilnică), umani (privind relaţiile interpersonale din
grupul de muncă) şi culturali (având la bază diferenţierile
dintre modelele organizaţionale şi culturale).

Iată cum sunt valorificate dimensiunile culturale naţionale
6
, atât ca motiv
al diferenţelor în comunicare, cât şi ca mijloc de afirmare a unităţii
contrariilor:
Între modelele cultural-organizaţionale individualiste
figurează şi cel american; tot el este, însă, cel mai dinamic,
mai afectat de conflicte şi mai mediatizat. Motivul acestor
„performanţe” este caracterul predominant al „Eu”-lui.
... Şi totuşi, modelul american este recunoscut în acelaşi
timp pentru capacitatea sa de comunicare şi de rezolvare a
diferendelor, pentru mentalitatea avangardistă a soluţiilor
de ieşire din criză şi pentru „întoarcerea” conflictelor în
favoarea organizaţiei (grupului).
Modelul japonez este opusul celui american: ultra-raţional,
etic, dependent de disciplină şi mai puţin reactiv emoţional.
În cadrul lui, comunicarea nu are origini liberale, ci se
desfăşoară după percepte impuse de întreaga societate. Ele
datează din cultura milenară a asiaticilor şi rămân valabile
chiar şi în actuala civilizaţie industrial-tehnologică.
Desigur, există conflicte şi în modelul cultural japonez, dar
ele se rezolvă prin apelul la moralitate, decenţă şi armonie.

5
Pentru detalii, a se revedea subcapitolele O tipologie a codurilor
deontologice şi Legităţi ale comunicării.
6
A se revedea subcapitolul Cultura – bază a comunicării.
La începutul mileniului III, opinia multor cetăţeni europeni
este – încă – aceea că românii sunt hoţi, cerşetori sau
profitori, că-şi vând copiii sau că abuzează de ei. Foarte
puţini sunt cei care au curiozitatea să studieze realitatea şi
să nu-i „califice” astfel pe toţi românii, în necunoştinţă de
cauză (adică doar după elemente declasate, care ne fac
ţara de râs – şi care există, de altfel, în toate ţările lumii).
338
De multe ori, stările conflictuale se nasc din orgolii
excesive, din încrederea prea mare în forţele proprii (sau, din
contră, datorită inexistenţei acesteia) şi din lipsa de respect
pentru opiniile celor de lângă noi.
Ce presupune respectul? Mai întâi, subliniem că el este
motivat, fără îndoială, de educaţie. „Cei şapte ani de-acasă”, la
care se adaugă mulţi alţii de şcoală, ar trebui să contribuie
decisiv la creşterea gradului de comunicare în societate. Prin
intermediul respectului, dovedim sentimente şi trăiri precum:
stima pe care-o dovedim faţă de un individ, un lucru sau o
idee; consideraţia cu care ascultăm pe cineva; deferenţa cu
care marcăm poziţia unei persoane; admiraţia cu care privim
un om distins; admiterea şi luarea în considerare a unor
opinii, remarci, observaţii sau puncte de vedere –
asemănătoare sau dimpotrivă, complet diferite de ale
analistului; recunoaşterea valorii, acolo unde ea există. Alături
de aceste coordonate cotidiene ale respectului se înscriu şi
altele, mai înalte, cum ar fi: păstrarea demnităţii ca individ, ca
grup social sau ca naţiune; preţuirea unor eroi ai neamului;
valorificarea moştenirilor culturale; stima pentru vârstnici;
atitudinea de protejare a femeilor şi copiilor.
















Între cele mai pregnante forme de respect se numără
cele pentru viaţă, cuvânt şi atitudine. Pe baza lor se
desfăşoară, secvenţial, gama largă a tiparelor de comunicare,
pentru că respectul faţă de om este esenţa a tot ce poate fi
gândit, conceput şi realizat de către cineva. Preţuieşti o
persoană dacă ai răbdare şi o asculţi, dacă-i atragi atenţia
Educaţia islamică diferă profund de cea europeană sau americană.
De multe ori, încercarea organelor de poliţie de a verifica identitatea
unei femei musulmane însoţită de un bărbat, dă naştere unor
adevărate stări conflictuale. Motivul constă în faptul că posesoarea
unor acte oficiale (de exemplu, paşaport) nu este întotdeauna lăsată
să se identifice, ci e prezentată de către însoţitor. În general, femeilor li
se acordă întâietate în astfel de situaţii, în semn de respect; totuşi,
cultura de tip islamic nu mizează pe acelaşi sistem de valori, iar
neînţelegerile degenerează, uneori, în confruntări (cazurile sunt
numeroase mai ales la punctele de trecere a frontierei).

339
când face erori, dacă-i sugerezi soluţii mai bune decât cele
pentru care a optat, dacă o sfătuieşti şi o susţii. Aceste lucruri
se transformă în respect, când reies nu atât dintr-o obligaţie
profesională (deşi nici ea nu e exclusă), ci dintr-una morală,
din credinţă în ceva sau în cineva.
Unii oameni nu sunt respectaţi – şi nu pentru că, poate.
n-ar merita, ci pentru că rigiditatea comportamentului lor le
umbreşte meritele şi le face de neobservat. Există şi persoane
mai ciudate: cele care preferă lipsa de respect sau de validare
(umană / profesională), indiferenţei. Potrivit acestora, dacă
opera şi activitatea lor nu interesează pe nimeni, viaţa le este
atonă şi searbădă.
Când părerea unui om îţi este adusă la cunoştinţă, mai
întâi trebuie s-o iei în seamă, respectiv s-o remarci. Ulterior o
analizezi, iar dacă-ţi este utilă, o accepţi – chiar dacă-i
transformi „ambalajul”. Nu e ruşinos să preiei ideile altora,
recunoscând meritele autorului; în schimb, e nepermis să le
adopţi şi apoi să le prezinţi ca şi când ţi-ar aparţine de drept.
E o formă de curaj să aprobi un rival, atunci când oferă o
soluţie bună unei probleme care te preocupă şi pe tine. Şi e cu
atât mai meritoriu să recunoşti valoarea adversarului, cu cât
interesul tău pentru tema în discuţie nu e un secret.

Scopul principal al Constituţiei Europene este de
a coexista cu cele naţionale, nu de a le substitui.
El vizează lărgirea cadrul democratic, libertatea şi
transparenţa impuse de construcţia europeană.
Ideea actul constituţional a izvorât din necesitatea
adaptării spaţiului unic european (iniţial, cu 15
membri) la condiţiile Europei extinse a celor 27,
potrivit perspectivei optimiste a anului 2007.
Dincolo de criticile care – inevitabil – îi pot fi aduse (unele oneste, altele cu
coloratură politică), amintita Constituţie prevede unele articole a căror
utilitate trebuie recunoscută. Ne referim la intenţia de simplificare şi de
mai bună corelare a atribuţiilor în U.E., prin măsuri precum
7
: definirea
clară a competenţelor şi repartizarea lor între statele membre; introducerea
clauzei de retragere voluntară, pe baza căreia o ţară poate renunţa la a
face parte din Uniune; reducerea numărului de instrumente legislative (de
la 15 la 6); numirea unui Preşedinte de către liderii statelor membre
(formulă care o înlocuieşte pe cea a conducerii prin rotaţie); restrângerea
componenţei Comisiei Europene ş.a.

7
O serie de informaţii utile, legate de subiectul în cauză, se pot obţine la
adresa: http://infoeuropa.ro/ieweb/jsp/page.jsp?cid=671&lid=1.
340
Contează, însă, opinia cetăţenilor europeni (incontestabilă dovadă de
respect), aşa încât Constituţia trebuie ratificată de fiecare stat membru în
parte: fie pe cale parlamentară, fie prin referendum. Specificăm că votul
negativ (împotriva actului constituţional) afectează capacitatea de
funcţionare a instituţiilor europene şi, in extremis, chiar o poate bloca.

De ce respectăm opinii şi / sau persoane? Pentru că aşa
simţim, sau pentru că vrem să evităm conflicte? Să nu uităm
că, dacă nu e rezolvată, o stare conflictuală (latentă sau
manifestă) poate însemna confruntare directă sau, în cel mai
bun caz, compromis. Acesta denotă un acord bazat pe
concesii reciproce, respectiv pe renunţări la unele puncte de
vedere sau la bunuri, în folosul sau interesul cuiva – în
„schimbul” unor avantaje de altă natură. Există persoane
„predispuse” la compromisuri (care cedează relativ uşor), după
cum sunt de admirat cele care nu acceptă prea rapid
asemenea „oferte”. Cert este că toţi partenerii implicaţi într-o
situaţie dificilă trebuie să conştientizeze aspecte precum:
anticiparea momentului oportun pentru un compromis;
„preţul” la care se realizează „târgul”; „moneda de schimb”;
urmările actului respectiv, pentru fiecare din părţi.
Să fim sinceri: cunoaştem multe situaţii care permit
compromisuri (nesemnificative sau importante), după cum
sunt şi altele, care nu se pretează la abordări de acest tip. În
plus, să nu alăturăm compromisul, şantajului.

În vocabularul diplomatic
8
,
compromisul reprezintă un
acord survenit între două
entităţi (state) care convin să
transmită spre rezolvare – unei
instanţe arbitrale sau judiciare
internaţionale – un anumit
litigiu; pe această cale se
stabileşte şi procedura urmată
pentru soluţionarea problemei.
În afaceri, managerii „sunt supuşi unei considerabile presiuni, în
scopul realizării unui compromis privind etica personală”
9
. Atingerea
obiectivelor organizaţiei are, deci, riscurile ei...

8
Gheorghe Iacob, Introducere în diplomaţie, Ed. Fundaţiei Axis,
Universitaria, Iaşi, 1998, p. 185.
9
Gheorghe Gh. Ionescu, Cultura afacerilor. Modelul american., Ed.
Economică, Bucureşti, 1997, p. 229.
341
În legătură cu cele anterioare, amintim că în practica
(inter)naţională se poate miza şi pe consens. Privit ca
înţelegere sau ca acord de voinţă, acesta reflectă asentimentul
tuturor membrilor unui organism sau al participanţilor la o
manifestare (întrunire, şedinţă, reuniune, congres ş.a.).

Acţiunea prin care un stat îşi exprimă
consimţământul de a fi parte într-un tratat semnat
de plenipotenţiarii săi se numeşte ratificare. În
general, actul respectiv este de competenţa
Preşedinţiei statului sau a Parlamentului.

Stările conflictuale nu înseamnă nicidecum uzul
elementelor de discreditare a imaginii unei organizaţii. Din
nefericire, chiar dacă nu presupun aceste tehnici, ele au
urmări negative, deoarece prin intermediul lor se creează
confuzie şi apar consecinţe „în lanţ”, de natură să afecteze
grupul. Din experienţa mai multor companii multinaţionale,
opiniile contrare şi conflictele pot fi privite ca motivaţie a
schimbării, a evoluţiei. De ce? Pentru că dau naştere mai
multor idei, soluţii şi moduri de rezolvare a diferendelor.

Noile modele de maşini sunt
punctele-forte ale fabricanţilor de
autoturisme. Ele reprezintă calea
cea mai directă de a cuceri noi
segmente ale pieţei, dar apariţia lor
nu urmează o cale dreaptă, ci una
extrem de sinuoasă şi chiar dură.
Sunt cunoscute, în acest sens, adevăratele „războaie interne” care preced
unele lansări de modele în domeniu. Ne referim mai ales la şantajul
economic şi la scandalurile din presă, având ca subiect: problemele echipei
manageriale şi / sau financiare, acţiunile în „cădere” ale firmei, denumirea
noului model creat ş.a.

Structura formală a unui agent economic (regulamente,
norme, criterii de raţionalitate ş.a.) trebuie înţeleasă ca un
răspuns la problemele impuse de: controlul ierarhic, ideea de
subordonare, conceptul de dependenţă şi impactul puterii
economice asupra organizaţiei.
Firmele sunt marcate de tendinţa decisivă a lumii
afacerilor: aceea de a profita, după talent şi posibilităţi, de
asimetriile de informare şi de comunicare. Ele îi sprijină pe cei
mai puternici din branşă, prin două componente:
DA
DA
342
partea rezistentă: cunoştinţe, informaţii, aptitudini,
rezultate pozitive înregistrate de fiecare companie;
partea „slabă” (slack-ul organizaţional), respectiv
elementele mai puţin solide în cadrul firmei (care
generează „breşe” în sistemul luat ca exemplu).

Firma anglo-saxonă este un univers de schimburi
şi conflicte, un instrument de cooperare între
interese conflictuale (opozabile)
10
. Comparativ,
pentru japonezi, secretul coordonării
manageriale este „utilizarea diplomatică a
recompenselor şi pedepselor”
11
.

Adesea, conflictele au ca sursă criticile adresate unei
persoane, din partea alteia. Cei doi protagonişti pot fi în relaţie
de subordonare ierarhică (situaţie în care fie şeful îşi ceartă
angajatul, fie critica îi este adresată tocmai lui) sau între ei
există doar conotaţii „civile”, nu profesionale. Calea de
rezolvare a diferendului este recunoaşterea erorii, din partea
celui care a comis-o. Remedierea greşelii (dacă e posibilă)
face şi ea parte din soluţie, urmată – dacă se poate – de
„strângerea mâinilor” şi împăcarea părţilor.

















10
Tom Burns, Micro-Politics: Mechanisms of Institutional Change,
Administrative Science Quarterly, Cornell University, vol. 6, 1961, pp.
257-281.
11
Ronald Philip Dore, Întreprinderea britanică – întreprinderea japoneză.
Originile diversităţii la nivel naţional în sfera relaţiilor industriale., trad.
rom., Ed. Tehnică, Chişinău, 1998, p. 325.
Când un salariat a comis o eroare, managerul nu trebuie să
exagereze vina acestuia, dar e nevoie să privească totul cu
obiectivitate. Uneori, e suficient să atragă atenţia persoanei
în cauză; alteori, încercarea de a-l face pe lucrător să-şi
recunoască greşeala eşuează (fie dintr-o comunicare
insuficientă, fie din cauza faptului că angajatul nu e pregătit
pentru o reacţie de acest fel). E adevărat, unii iau la modul
personal observaţiile care li se aduc („Mi-a spus asta din
răutate, vrea să scape de mine!”) şi parează „lovitura”,
răzbunându-se prin limbaj şi gesturi violente, sau prin critica
vehementă a modului de conducere în firmă.
Soluţiile sunt, însă, altele: discutarea „pe faţă” a problemelor
şi comportamentul civilizat, raţional, fără patetism.

343
Iată cele mai relevante recomandări deontologice
12
, în
spiritul consideraţiei pentru cei cu opinii contrare faţă de
propriile tale păreri:
• Nu-ţi subevalua oponentul. Dacă-l vei trata cu
superficialitate sau îl vei subestima, poţi fi „lovit”
unde şi când te aştepţi mai puţin.
• Nu deruta persoana cu care te afli în contact sau cu
care dialoghezi. Altfel, vei fi mereu în alertă şi „cu
garda ridicată”, pentru a para atacurile pe care tu
însuţi le-ai lansat.
• Nu fi laş. Asumă-ţi curajul opiniei şi susţine-ţi cauza
(dacă e realistă), chiar când ea e opusă părerii
celorlalţi.
• Nu te lăsa dominat de automulţumire, pentru că nu
vei mai fi atent la vorbele şi faptele celui care ţi-a
umplut buzunarul sau ţi-a satisfăcut ego-ul.
• Nu te lăsa condus doar de cifre. Ascultă-i şi pe cei
din jurul tău, întrucât chiar şi calculatorul poate
greşi, în lipsa tuturor datelor de conjunctură.
• Nu te purta urât cu adversarii. S-ar putea ca, atunci
când te aştepţi mai puţin, să ai nevoie de aliaţi chiar
din rândul lor, împotriva unui pericol comun.
• Nu te grăbi cu afirmaţiile „gratuite”, doar pentru a
riposta în faţa cuiva. Aşteaptă momentul tău.
• Nu amâna rezolvarea problemelor. E adevărat: e
posibil să lucrezi inutil, dar s-ar putea să ai de
câştigat şi să fii înainte cu un pas, în raport cu
concurentul tău. Iar învingătorul ia totul!
• Nu te orienta doar după câştigul de moment.
Competitorul „te aşteaptă la cotitură” şi pândeşte
starea ta de neatenţie sau de slăbiciune.
• Nu irosi timpul tău şi al celorlalţi, discutând
banalităţi, în detrimentul subiectului de fond.
• Nu dezvălui întregul tău plan. Nu poţi fi sigur de
nimeni şi de nimic.
• Nu învăţa doar să ataci. E foarte bine să fii defensiv
şi chiar să te retragi dintr-o discuţie sau dintr-o
afacere, atunci când e nevoie.

12
E vorba despre „reguli” formulate de către autor.
344
• Nu trebuie să cazi în capcana pe care tu însuţi ai
întins-o oponentului (respectiv: nu uita să te fereşti
de vânt, dacă ai pus foc).
• Nu accentua doar caracteristicile unui proces
(produs), uitând de avantajele sale pentru utilizator.
• Nu da atenţie majoră informaţiilor „la mâna a doua”,
pentru că pot fi denaturate sau false (uneori, chiar
intenţionat). Verifică, înainte de toate, sursa datelor.

De obicei, succesul acestor „reguli”
nu este unul individual, ci aparţine
unei întregi echipe, care-şi susţine
liderul. Efortul fiind colectiv, rezultă
că şi efectele ar trebui să fie de o
aceeaşi manieră. Putem lua exemplul
unui „11” la fotbal. Dacă echipa
câştigă, cea mai mare importanţă n-o
are cel care a marcat, ci reuşita.

Rezolvarea conflictelor urmează calea unor adevărate
strategii
13
: de tip câştigător – necâştigător (victorie pentru una
din părţi, înfrângere pentru cealaltă); de tip câştigător –
câştigător (ambele părţi obţin un anume câştig, în urma
înţelegerii situaţiei şi unificării intereselor).
Indiferent de specificul activităţii unei organizaţii, ideile
sau demersurile liderului / membrilor grupului nu pot avea
doar implicaţii pozitive. Altfel spus, mereu se va găsi cineva
nemulţumit sau nedreptăţit. De aceea, fără îndoială, în unele
situaţii apar şi se manifestă raporturi de contradicţie şi
conflict, de amplitudine variabilă. Nerezolvate, acestea
generează disfuncţionalităţi şi apoi crize de diverse tipuri:
instituţionale, decizionale, morale sau de altă natură, având
conotaţii generale sau personale. Multitudinea şi divergenţa
opiniilor şi intereselor (în sistemele în care ele sunt permise)
generează, inevitabil, tensiuni în interiorul organizaţiei.
„Jocurile” neprincipiale – lipsite de respectul pentru
opiniile contrare – au adesea un efect de domino, în sensul că
orientarea greşită a unei piese sau căderea ei provoacă
dărâmarea tuturor celorlalte, într-un ritm uneori frenetic.

13
Rodica M. Cândea, Dan Cândea, Comunicarea managerială aplicată, Ed.
Expert, Bucureşti, 1998, pp. 173-179.
345
Luând exemplul crizei social-politice europene din anul 2005,
care a precedat extinderea U.E., observăm că oricât de
pragmatică ar fi, ideea Europei Unite n-a fost şi nu e agreată
de toţi locuitorii bătrânului continent. Nimic de zis, atâta timp
cât e o atitudine dată de dreptul la libera opţiune. Dar
oponenţii acestei idei încearcă să discrediteze aspectele
pozitive ale integrării, evidenţiind dezrădăcinarea indusă de
conglomeratul U.E. şi de factorii potrivnici aderării.
Vehement şi surprinzător, „Nu-ul” francezilor şi
olandezilor în privinţa Constituţiei Europene dă de gândit
chiar şi după ce a fost rostit, iar moneda unică se situează
undeva în fruntea dezavantajelor U.E.. Mare parte din presa
apuseană relevă că în 2005 – anul luat anterior ca reper –
Europa Unită a trăit prima criză reală, cu caracter de masă,
de la crearea sa: euroscepticismul. La nivelul acestui an, pare
deranjant că membrele cu „state vechi de funcţii” în Uniunea
Europeană au avut de suferit de pe urma integrării noilor ţări.
Dar asta este realitatea, iar „Europa lărgită” nu se bucură
doar de adepţi...

Nemulţumiri legate de Euro, eurocratism şi
/ sau Constituţia europeană
Germania:
Revista Stern reliefează, în iunie 2005, o
amplă campanie de presă împotriva
monedei unice europene. Sub titlul „Ne-am
înecat cu Euro?”, ea prezintă, pe copertă, o
imagine a vulturului din stema germană,
cu ciocul blocat în conturul unui Euro.
Imaginea respectivă naşte întrebări, contradicţii şi conflicte, iar cuvintele
arată că moneda unică dăunează Germaniei şi este unul din fermenţii
dezbinării Europei. Iată câteva din afirmaţiile regăsite în sursa amintită
14
:
„Euro ne-a adus preţuri mari şi ne-a lăsat fără slujbe”; „Majoritatea
nemţilor vor marca germană înapoi”; „Euro nu s-a dovedit a fi povestea de
succes care ne-a fost promisă”; „Introducerea monedei unice trebuie
văzută drept una dintre cele mai periculoase şi mai greşite decizii politice,
luate în Germania după 1945”.
În acelaşi spectru conflictual se înscrie şi un sondaj Bild (cotidianul cu
cea mai mare audienţă în Germania), realizat în primăvara anului 2005,
împreună cu binecunoscutul post de televiziune RTL. El arată că la
întrebarea „Vreţi să rămâneţi în U.E.?”, foarte mulţi din cei intervievaţi au

14
Haben wir uns am Euro verschluckt?, Stern Magazin, Heft 23,
02.06.2005.
346
răspuns „Nu”. Argumentele anchetei sunt date, se pare, de eurocraţia de la
Bruxelles, care „striveşte” cetăţenii: le oferă o Constituţie „pe care doar
oficialii o citesc in integrum”, le „ia” locurile de muncă şi-i „asfixiază” cu
birocratism („Germania este umilită. Trebuie să o apărăm...”; „Totul este
prea centralizat. Se dezvoltă un stat de funcţionari.”; „De ce să hotărască
alte popoare ce să facem la noi acasă?”; „U.E. ne costă prea mult”;
„Democraţia U.E. nu există decât în dicţionar”)
15
.
Italia:
Corriere della sera publică un fragment dintr-o alocuţiune a lui Roberto
Maroni, Ministrul Muncii. Conform oficialului
16
, reintroducerea pe piaţă a
lirei nu e atât de absurdă pe cât ar părea, pentru că problemele pieţei
italiene cu moneda Euro şi cu dolarul american sunt reale. Ideea de bază
este – după Maroni – protejarea pieţei monetare proprii.
Franţa:
Giscard d’Estaing, fost Preşedinte al ţării, a dat o declaraţie înaintea
votului destinat Constituţiei Europene: „Referendumul este o idee bună,
cu condiţia ca răspunsul să fie DA” (...), iar o victorie a lui NU va fi un gest
inamical, agresiv”
17
. Iar după votul negativ rezultat în urma
Referendumului francez, Libération titra: „Ori Franţa va vota din nou, ori
Europa politică este terminată”
18
.
Luxembourg:
„Constituţia Europeană e ca un motor” dar „nu e nevoie să înţelegi
funcţionarea motorului pentru a conduce o maşină” (Lydie Polfer, fost
Ministru de Externe)
19
.

Ceea ce lipseşte din U.E. este – se pare – spiritul
european, care ar trebui să fie dominat de solidaritate, de
respect reciproc şi de înţelegere la masa tratativelor. Discuţiile
care se poartă nu poartă mereu amprenta comunicării (aşa
cum ar fi normal), ci dimpotrivă: a discreditării, a exagerării şi
a fraudei. Normele sunt tot mai adesea încălcate, „nu”-ul este
luat drept „da”, curajul este înlocuit de făţărnicie, iar
compromisurile se înmulţesc îngrijorător, în detrimentul atât
al ţărilor membre U.E., cât şi al celor cu şanse de aderare.

15
Bild, apud Formula AS, nr. 674, 4-11 iulie 2005, p. 2. Alte opinii similare
ale cetăţenilor, solicitate de o anchetă RTL şi „contorizate” sub formă de
grafice, se regăsesc la adresa: http://referendum.rtl.lu/sondage/#.
16
La Lega: „La lira? Agganciata al dollaro”, în Corriere della sera,
06.06.2005.
17
Constitution Européenne: ils ont dit..., în Goosch.lu, nr. 73 / 10.06.2005,
p. 3 şi la adresa: http://lenk.lu/images/sujet/Goosch.lu/Goosch_73.pdf.
18
Serge July, Libération, apud Goosch.lu, nr. 73 / 10.06.2005, p. 3.
19
http://lenk.lu/images/sujet/ToMail/goosch_74.htm
347
IV.17. Relaţiile de comunicare şi etica afacerilor.
„Războiul pieţei”: responsabilitatea pentru afirmaţii
şi fapte, versus lipsa comunicării etice.

Etica este un concept atemporal. Ea se impune în toate
epocile şi sferele activităţii umane, dintr-un (ne)mărturisit spirit
de decenţă
1
. Ea imprimă necesitatea asumării unor
convingeri, percepte, acte şi procese care implică deprinderi
morale. De aceea, normele etice se învaţă prin educaţie,
studiu şi comunicare. Ele presupun toleranţă (dar nu
slăbiciune), conduită şi respect pentru persoanele /
organismele cu care oamenii relaţionează. În plus, mizează pe
conceptul libertăţii umane.

„Emitem judecăţi morale cu o frecvenţă
mai mare decât am bănui-o şi adesea o
facem aproape inconştient. E ciudat însă
că aceste judecăţi, care ne colorează
existenţa cotidiană, nu se bazează şi pe
un efort consecvent, anterior, de a
structura în mod raţional-conştient
valorile pilon, astfel încât suma actelor
noastre să intre într-un raport armonic
cu suma judecăţilor noastre.
Mai mult, cel mai adesea aceste judecăţi spontane – oricât de categoric
exprimate – au o puternică încărcătură afectivă, care le distorsionează atât
motivaţiile reale, cât şi consecinţele. Acelaşi comportament ni se pare
inacceptabil dacă suntem obiectul lui, dar justificabil dacă suntem
subiectul lui şi altcineva îl suportă. Paradoxal, cercul se închide şi
judecăţile morale pe care le emitem devin imorale tocmai pentru că sunt
contrazise de acţiunile noastre de potenţiali agenţi morali.”
2
(s.n.)

Pentru a vorbi de o etică a comunicării în afaceri, mai
întâi sunt necesare câteva precizări legate de sfera propriu-
zisă a relaţiilor de tip business. Ne referim la faptul că, pentru
a face faţă mediului concurenţial extrem de dur, o echipă
managerială trebuie să dea dovadă de calităţi precum: voinţă;
personalitate distinctă şi intelect peste medie; caracter

1
La începuturi, fără îndoială, acest spirit etic a avut conotaţii biblice. El a
evoluat însă în timp şi spaţiu, potrivit educaţiei familiale, şcolare şi
profesionale (la locul de muncă).
2
Miruna Runcan, Introducere în etica şi legislaţia presei, Ed. ALL
Educaţional, Bucureşti, 1998, p. 62.
348
(condiţionând compatibilitatea subiectului cu mediul);
aptitudini profesionale, de colaborare şi de conducere;
fermitate (atât din punctul de vedere al adoptării prompte a
unor decizii, cât şi din cel al rezistenţei la presiuni de diverse
tipuri, interne şi externe); perseverenţă şi ambiţie în depăşirea
obstacolelor; stăpânire de sine (frânarea pornirilor impulsive);
iniţiativă; atenţie şi concentrare; temperament potrivit.



























Dacă ne referim la etica afacerilor, obligatoriu avem de
luat în calcul principiile comunicării într-o organizaţie şi – în
acelaşi timp – în mediul concurenţial. Cea mai relevantă între
valorile morale respective este loialitatea, prin care înţelegem
asumarea şi respectarea intereselor generale ale părţilor
implicate într-o relaţie de comunicare. Este cazul eticii unui
grup format din persoane având cel puţin un obiectiv identic
(sau foarte apropiat). Nu e vorba despre percept şi stereotipie,
ci despre indivizi care promovează moralitatea în comunicare.
Ilustrând ultima caracteristică expusă, studiile de specialitate
şi realitatea au demonstrat că temperamentul cel mai adecvat
funcţiilor de conducere este cel predominant sangvin, cu „accente”
colerice. Sociabil, extravertit, vivace, săritor, cu un simţ al
umorului relativ bine dezvoltat, manifestând un puternic spirit de
grup, acest tip de individ are reale calităţi de lider comunicativ,
formal şi / sau informal.
Comparativ, conducătorul cu temperament predominant coleric
are ca trăsături: puternica reactivitate faţă de oameni şi mediu;
impulsivitatea mai mult sau mai puţin evidentă (uneori evoluând
până la agresivitatea verbală şi comportamentală); starea psihică
relativ schimbătoare; necesitatea de a fi activ.
Managerul cu temperament predominant flegmatic nu
comunică atât cât ar fi necesar; este „uşor” pasiv la ceea ce se
petrece în firmă şi în afara ei; de obicei, e foarte controlat în
atitudini şi manifestări, fiind temperat şi prea calm; deşi demn de
încredere, nu acordă suficientă atenţie relaţiilor inter-personale.
În final, iată o întrebare-cheie: ce fel de comunicare realizează
un manager cu temperament predominant melancolic şi de ce un
asemenea tip nu este recomandat pentru posturi de conducere?
Introvertit, uneori excesiv de rigid (rezervat), el este un tip sobru,
dar anxios şi nesociabil. Prea liniştit şi retras în propria-i
„carapace”, nu reuşeşte să-şi valorifice propriile calităţi şi
apelează mereu la sprijinul echipei de conducere.

349
Să analizăm, de exemplu, situaţia unui
tânăr care demisionează de la locul său de
muncă, pentru a fi angajat la o firmă
concurentă. Desigur, contează motivele
plecării sale; cu alte cuvinte, este vorba sau
nu despre încălcarea codului moral?
Dacă fostul patron n-a valorificat capitalul uman aflat la dispoziţia sa şi
n-a fost preocupat decât de îndeplinirea atribuţiilor de serviciu (singura
„investiţie” în personalul angajat fiind salariul lunar), răspunsul la
întrebare este negativ.
Etica ar fi fost încălcată dacă tânărul a plecat după ce a beneficiat de
stagii de pregătire suplimentare sau de calificări plătite de companie. În
acest ultim caz, nici un argument moral n-ar justifica plecarea din
„matricea” care l-a format ca profesionist, la o alta (mai ales concurentă).

Desigur, în afară de loialitate, există multe argumente
în favoarea respectării considerentelor etice în
desfăşurarea afacerilor. Dintre ele, cele mai relevante sunt:
structura şi ierarhia organizaţiei;

Companiile mari sunt mai dificil de cunoscut decât
cele mici. Angajaţii multinaţionalelor nu au
întotdeauna posibilitatea sau şansa (şi nici nevoia)
de a intra în contact cu structura „la vârf” a firmei la
care lucrează – spre deosebire de salariaţii
organizaţiilor mici şi mijlocii, a căror legătură cu
conducerea este mai facilă şi mai rapidă.

comportamentul şi atitudinea echipei manageriale:
principialitatea, integritatea morală şi profesională,
credibilitatea, corectitudinea;

Principialitatea nu se referă doar la afacerile propriu-
zise, ci şi la aspecte care pot părea amănunte
nesemnificative şi banale, dar care sunt cheia
respectului reciproc în firmă: punctualitatea la
serviciu, locul de parcare, salutul ş.a. [Nu poţi
pretinde cuiva să-şi păstreze locul la masa de
consiliu, când tocmai tu eşti cel care-şi schimbă mereu
această poziţie, în căutarea luminii mai bune.]
Integritatea morală priveşte, în primul rând, tratarea
echidistantă a problemelor şi persoanelor – lăsând la o
parte micile sau marile avantaje oferite unor categorii
socio-profesionale, după diverse criterii subiective. [De
exemplu, angajaţii nu te vor mai respecta, dacă observă
că premiezi sau avansezi în funcţie persoane care nu
lucrează mai bine ca altele, dar îţi sunt prietene.]
350
Credibilitatea are de răspuns la
întrebări de tipul: Cum se impune
un manager influenţabil (la orice
nivel ierarhic ar fi el situat), în
faţa subalternilor? Dar unul aflat
în postura de „ilustru nepriceput”
în ceea ce face? În final, cum (pe
ce căi şi prin ce mijloace) îşi
câştigă, fiecare dintre aceştia,
încrederea angajaţilor?
A fi corect înseamnă două lucruri: a fi constant şi a avea calităţi de om, în
afara celor de bun profesionist. [Când doi salariaţi au comis aceeaşi eroare,
nu-l sancţiona doar pe unul din ei, sau pe unul mai puţin decât pe celălalt.
Se vor tachina între ei şi apoi, împreună, te vor blama.]

onoarea;

Respectarea cuvântului dat face parte
din aşa-numitul „cod (ne)scris al
onoarei”. În general, este cunoscut
faptul că strângerea reciprocă a
mâinilor pecetluieşte o înţelegere
între două sau mai multe persoane.
În acest context, promisiunea ar
trebui să aibă, pretutindeni în lume
şi în orice epocă, titlu de
obligativitate, chiar în lipsa unor
angajamente scrise care s-o ateste.

În unele cazuri, însă, nici măcar documentele semnate şi parafate nu au
valoare reală – ceea ce se confirmă prin numeroasele cazuri de
nerespectare a obligaţiilor asumate în acte.

competenţa;

O persoană competentă ştie ce are de făcut la locul de muncă. E adevărat
că nimeni nu e de neînlocuit într-o funcţie, dar fiecare om „are locul său”.
În orice ierarhie, fiecare angajat tinde spre propriul său
nivel de incompetenţă (orice post tinde să fie ocupat de un
angajat virtual nepriceput pentru acea poziţie din
organigramă). Incompetenţa nu cunoaşte bariere de timp
sau de spaţiu.
3

Angajaţii incompetenţi într-o ierarhie obiectează violent
la lipsa de profesionism a propriilor colegi (şi de obicei
sunt primii care fac acest lucru).
4


3
Legile lui Murphy, Ed. Universal Dalsi, 1995, p. 29 (după Principiul lui Peter).
4
Ibidem (după Paradoxul lui Peter).
351
colegialitatea şi sentimentul de apartenenţă la echipa
de lucru („spiritul de echipă”);













atitudinea sinceră (onestitatea şi transparenţa);

Dacă un subiect nu poate fi dezvăluit într-o
şedinţă publică, persoana care are de transmis
acest fapt trebuie să fie onestă şi să recunoască:
„Din motive de securitate a informaţiilor, nu
putem detalia expunerea. Ne rezervăm dreptul
de a reveni ulterior.”

generozitatea;

Nu oricine poate fi generos. Dar o
asemenea calitate se impune mai ales în
cazul în care angajatul care a rezolvat o
problemă importantă sau cel care şi-a
ajutat şeful merită o recompensă. Nu e
vorba neapărat de avantaje pecuniare, ci
de sentimentul de mulţumire pe care-l au
cei în cauză, atunci când li se spune
„Bravo! Ai făcut treabă bună!”.
De menţionat e faptul că, după caz, aceste laude pot fi adresate personal
(tête-à-tête) sau într-o şedinţă de lucru (în public).

depăşirea stării de nesiguranţă în privinţa viitorului
propriu sau al organizaţiei.







Managerul unei firme depinde – într-o măsură
mai mare sau mai mică – de sprijinul colegilor şi
subalternilor. Dacă ei sunt blazaţi, apatici şi
neinteresaţi, înseamnă că nu sunt suficient de
motivaţi (probabil, material) şi că echipa de
conducere mai are de lucru în construirea
imaginii companiei.

Într-un grup de lucru, Eu-l individual trebuie să fie depăşit
de Eu-l colectiv, iar interesul personal, de cel general. Ideea
esenţială într-o firmă trebuie să fie colaborarea, nu
disocierea (cu atât mai puţin delimitarea şi disjuncţia).
Exemplificativă pentru acest caz este întreprinderea
japoneză, model de conlucrare în spiritul echipei.

352
Strategia de comunicare managerială poartă amprenta
tipului de conducere pe care-l reprezintă:
• În sistemul american, relaţiile de comunicare
operează în baza unor criterii precum: imaginea
firmei, competitivitatea, inovaţiile, profitul, interesul
personal (ulterior, cel al organizaţiei) şi flexibilitatea.
• În sistemul german, comunicarea aşează în centrul
său productivitatea, alături de performanţele
companiei, stimulate de recompense.
• În sistemul asiatic (mai ales în cel japonez), relaţiile de
comunicare în afaceri sunt marcate de devotament şi
control, de productivitate şi posibilitatea promovării.
În oricare din cazurile prezentate, şansa ca managerul
unei companii să fie bărbat sau femeie beneficiază de un
interes tot mai amplu în ultimii 10 ani, în întreaga lume. Care
dintre cele două genuri este mai potrivit pentru conducere?
Dar pentru comunicare? S-a dovedit că bărbaţii sunt mai
realişti, mai pragmatici şi mai buni pe plan tehnic. Femeile, în
schimb, sunt mai persuasive, mai dornice de afirmare şi mai
ambiţioase. Şi atunci? În fond, contează ca organizaţia să
funcţioneze şi să aducă profit cât mai mare, sau ca activitatea
ei să fie – deşi mai modestă ca realizări – fără pată morală?
Adevărul e că perceptele şi reglementările care
monitorizează comunicarea în afaceri au un sens bine
delimitat. În totalitatea lor, ele sugerează maniere legale şi
loiale de acţiune, pe orice piaţă şi în orice domeniu. Şi totuşi,
se pare că „Regulile sunt făcute pentru a fi încălcate”. O dată
admis acest dicton, nu trebuie uitat că el poate aduce o
victorie, însă una parţială şi / sau pe termen scurt. Iată
câteva maniere lipsite de etică, în privinţa comunicării:
încercarea de a ieşi, cu orice risc, din situaţii-limită;

Dorinţa de a scăpa dintr-o conjunctură
defavorabilă este proprie tuturor persoanelor.
Ceea ce diferă, însă, este modalitatea prin care
se înfăptuieşte această intenţie. Presupunând
că eşti surprins de o întrebare căreia nu ştii
sau nu poţi să-i dai un răspuns, extrema
„soluţiilor” alese este cunoscuta sintagmă:
„Dacă nu-i poţi convinge, zăpăceşte-i”.
5


5
Ibidem (Legea lui Truman).
353
nerespectarea unor promisiuni;

Dacă promisiunile făcute unui om sau unui grup
de persoane nu sunt duse la îndeplinire, valoarea
celor care le-au expus este în pericol. Exemplificăm
cazul campaniilor electorale din orice stat
democratic, în care se acumulează tone de hârtie şi
material plastic conţinând programele de susţinere
a candidaturii – în urma cărora rămân multe
promisiuni nerealizate
6
.

atitudinea de tipul: „Fac orice, doar să avansez”, care
include umilinţa „gratuită” (doar pentru a mulţumi o
persoană, respectiv un superior ierarhic).

Fie S = U / C (unde: S este statutul
unei persoane într-o organizaţie;
U este numărul de uşi pe care trebuie
să le deschidă respectiva persoană
pentru a-şi îndeplini slujba; C este
numărul de chei pe care le deţine ea).
Cu cât rezultatul raportului arată o
valoare mai ridicată, statutul social
denotat de situaţia în cauză este mai
înalt (şi invers).
Un portar are de deschis 20 de uşi şi deţine 20 de chei (S = 1). O
secretară trebuie să deschidă 2 uşi cu o cheie (S = 2). În schimb,
preşedintele companiei la care lucrează cei doi nici nu mai are nevoie de
chei, pentru că întotdeauna se va găsi cineva lângă el, care să-i deschidă
uşile (C = 0 şi, teoretic, S →∞).
7


utilizarea unor cuvinte „la modă” şi a unor fraze
forţate sau „bombastice”;





Comunicat public: „Firma noastră monitorizează situaţia survenită după
furtuna abătută asupra zonei de vest a ţării. În urma catastrofei,
infrastructura a fost dezafectată, dar oferim consultanţă celor care
completează formularul P4 şi sunt luaţi în evidenţele Comisiei de

6
A se vedea cazul „ciclurilor electorale”, recunoscute şi studiate mai ales
în S.U.A.
7
Legile lui Murphy, ed. cit., pp. 32-33 (după Cheia şi statutul social).
Ceea ce desparte cuvântul potrivit de cel aproape
potrivit este ceea ce diferenţiază şoapta de răcnet,
atunci când doreşti să comunici ceva în mod discret.

354
dezastre.” Dacă acest text ar fi fost prezentat într-o conferinţă de presă, nu
era ieşit din comun. Dar pentru oamenii obişnuiţi, limbajul pare (şi este)
complicat şi „preţios”. Comunicatul putea suna astfel: „Firma noastră
analizează situaţia apărută după furtuna din vestul ţării. În urma
catastrofei, căile de acces şi canalizarea sunt distruse, dar oferim ajutor
tuturor celor care-l solicită.”

ostilitatea şi aerul ameninţător;

Iată un contraexemplu de procedură:
Reprezentantul sindicatului din firma X
comunică patronatului: „Dacă nu măriţi
salariile cu 20%, încetăm lucrul chiar de
mâine dimineaţă!”

manipularea;

„Colegul tău de birou mi-a mărturisit că vrei să-mi iei
locul!”, afirmă şeful unui departament dintr-o
companie, într-o discuţie cu un salariat.
• Adevărată sau nu, „dezvăluirea” provoacă un lanţ
de neplăceri şi de probleme – atât între cei doi
subordonaţi, cât şi în privinţa relaţiei amândurora cu
superiorul ierarhic, care, în realitate, îşi simte poziţia
afectată de ambii angajaţi. Manipularea este „arma”
prin care el îi stârneşte pe salariaţi şi îşi asigură
longevitatea funcţiei.

apelarea la zvonuri lansate în scopul discreditării
imaginii unei persoane / firme.










Comunicarea managerială are ca obiectiv aplicarea
strategiei pe care o presupune cultura organizaţională. În
afară de faptul că este un instrument al echipei de conducere
a unei companii, prin intermediul căruia se iau decizii
transmise apoi spre subordonaţi, ea cumulează cel puţin
următoarele atribute:
„Banca X este în pragul falimentului!” În urma unei asemenea
informaţii, lansată de către un rău-voitor (care se poate dovedi,
ulterior, a fi angajat al unei bănci rivale), clienţii X se vor călca în
picioare pentru a-şi lichida conturile deschise aici. Cu toate
încercările conducerii X de a calma spiritele, situaţia nu poate fi
controlată instantaneu, ci doar după ce lucrurile se vor lămuri
(dar după ce o bună parte din depozite vor fi fost retrase...).

355
- depinde de calităţile şi aptitudinile celor care
comunică (mai ales de talentul de negociere);
- are ca scop nu doar simpla transmitere de date, ci şi
schimbarea mentalităţii individuale sau de grup, în
spiritul culturii organizaţionale a companiei;
- comportă procese de intercondiţionare între cel care
impune rezolvarea unei probleme şi cel care o
execută, în scopul coordonării şi controlului
îndeplinirii sarcinilor;
- corelează fluxurile informaţionale descendente cu
cele ascendente.
Iată câteva tipuri de comunicare managerială:
Pentru managerii de nivel I (top management), cu rol de
reprezentare în numele organizaţiei, comunicarea se realizează
în primul rând în scopul formării, păstrării sau îmbunătăţirii
imaginii despre propria firmă şi despre ei înşişi.










Pentru managerii de cel mai înalt nivel sunt importante
şi următoarele activităţi: prezenţa la diferite manifestări
(târguri, expoziţii, campanii de publicitate, ocazii festive) –
reală creatoare de imagine; legătura cu mass-media
(interviuri, discuţii, prezentări); relaţiile cu alte firme
(competitoare sau nu) şi organizaţii; păstrarea contactului cu
clienţii (dialoguri, scrisori, telefoane, e-mail-uri).
Pentru managerii de nivel II (şefii departamentelor:
financiar, resurse umane, marketing ş.a.), rolul comunicării
se îndreaptă mai ales spre îndeplinirea funcţiilor de autoritate,
spre discuţia cu angajaţii (formală şi informală), spre
aprecierea şi evaluarea muncii subordonaţilor.
Managerii de nivel III (la nivel de echipe, ateliere ş.a.) au
ca principală atribuţie realizarea sarcinilor în grupul de lucru.
Imaginea „la vârf” a unei companii poate fi considerată
adevărat „obiect de patrimoniu”, necesitând o atentă
gestionare. De exemplu, numele ROLLS ROYCE nu
înseamnă doar un ansamblu de elemente materiale,
capital şi cifre, ci mai ales o dimensiune valorică, a ceea
ce simbolizează marca respectivă. E adevărat că
imaginea de ansamblu a colosului ROLLS ROYCE o
întreţin produsele firmei şi reputaţia lor, dar este
asigurată şi de exemplara prestaţie managerială.

£
356
Comunicarea managerială de calitate presupune
atitudini care implică respectarea următoarelor reguli:
♣ respectul pentru profesionalismul subordonaţilor şi
al concurenţilor, în sensul recunoaşterii valorii lor;
♣ acordarea de stimulente pentru munca de calitate;
♣ promovarea pe criterii bine determinate;
♣ apelul la regulamente, dar fără excese birocratice;
♣ sinceritatea „limitată” la elemente care pot fi
dezvăluite fără riscuri;
♣ ascultarea de tip activ (perceperea mesajelor primite,
la adevărata lor conotaţie);
♣ transmiterea de informaţii directe, fără substrat;
♣ încurajarea creativităţii, a devotamentului, a
manifestării opiniilor;
♣ păstrarea unei atitudini degajate şi pozitive, fără
manifestări de panică.

Comunicarea managerială de calitate face
referire şi la etica la locul de muncă. Aceasta
are, pentru unii autori, o logică internă
8
-
şi anume una a faptelor.
De aceea, în toate codurile etice există
referiri la o trăsătură de caracter evidentă:
loialitatea în relaţiile inter-umane...

Să analizăm – în contrapartidă cu cele prezentate –
importanţa comunicării, respectiv lipsa deontologiei
acesteia, pe tărâmul „războiului” în business. Conflictele
sunt, fără îndoială, probleme de supravieţuire, iar
manifestările beligerante – forma lor extremă – au existat
dintotdeauna. Strategul Sun Tzî
9
dezvăluie, însă, un secret:

8
Leslie W. Rue, Lloyd L. Byars, Supervision: Key Link to Productivity, 8
th

Edition, McGraw-Hill, New York, 2003, pp. 57-58. Ideea se înscrie în
contextul general al cap. 4 al aceleiaşi lucrări, Ethics and Organization
Politics, pp. 56-71.
9
Sun Tzî (în unele surse Sun Tzu, în altele Sun Tze) a fost un celebru
general chinez, devenit „părintele strategiei armate”. Învăţăturile lui,
păstrate în formă scrisă din secolul al VI-lea î.Hr. (de acum mai bine de
2.500 ani), constituie şi azi elemente ale strategiilor de război şi sunt
studiate în marile academii militare ale lumii. Pentru detalii despre
tratarea universului afacerilor ca lume a războiului concurenţial,
recomandăm lucrarea: Dean Lundell, „Arta războiului” de Sun Tzu pentru
oameni de afaceri şi investitori, Ed. Rentrop & Straton, Bucureşti, 2001.
357
acela că orice război poate fi câştigat nu prin luptă propriu-zisă,
ci prin inducerea în eroare a adversarilor.











Pe principii asemănătoare desfăşurării războaielor
propriu-zise, putem aduce în discuţie lupta de interese pentru
dobândirea puterii economice pe o piaţă. Concurenţa acerbă,
oarbă, este – de cele mai multe ori – rezultatul lipsei de
comunicare etică între părţile implicate în „război”. Cu
excepţia monopolurilor, care îngrădesc regimul şi
„expresivitatea” pieţei, celelalte forme de concurenţă permit
colaborarea şi chiar cooperarea (desigur, în anumite limite).
Totul e ca aceste scopuri să fie dorite şi înfăptuite.

Sun Tzî afirmă: „Întreaga artă a războiului se
bazează pe înşelătorie. De aceea, dacă eşti
capabil, simulează incapacitatea; dacă eşti
activ, simulează pasivitatea. Dacă eşti aproape,
fă să se creadă că eşti departe. (...) Momeşte
inamicul pentru a-l prinde în capcană;
simulează neorânduiala şi loveşte-l. Când se
concentrează, pregăteşte-te să lupţi contra lui;
evită-l acolo unde este puternic. Enervează-l şi
derutează-l pe comandantul lui de căpetenie.
Fă să i se pară că eşti în situaţie de inferioritate şi încurajează-l la
înfumurare. Nu-l slăbi nici o clipă, hărţuieşte-l. Dacă este unit, dezbină-l.
Ataca-l când şi acolo unde nu este pregătit; acţionează când el nu se
aşteaptă la aşa ceva.”
10


Scopul luptei de concurenţă este câştigarea unui profit
cât mai mare, cel mai probabil prin cucerirea unei noi pieţe.
Confruntarea nu arată neapărat lipsa relaţiilor de comunicare,
ci, în multe cazuri, eşecul acestora sau canalele neadecvate /

10
Sun Tzî, Arta războiului, Ed. Militară, Bucureşti, 1976, p. 33.
Potrivit lui Sun Tzî, reuşita în război nu pune în balanţă atât
moralitatea, cât atingerea scopului.
Ea depinde de cinci factori esenţiali: calea – care îţi dă de ales
între a urma „torentul” sau a i te împotrivi, pe propriul tău risc;
vremea – favorabilă sau nu; terenul – respectiv condiţiile de timp
şi spaţiu, accesibile sau periculoase; conducerea – prin prisma
curajului, înţelepciunii şi loialităţii; disciplina – ca factor decisiv
de repartizare a resurselor, de comandă şi de respect ierarhic.

358
imorale la care s-a apelat. Mizele sunt prea mari, iar mândria
„beligeranţilor” prea accentuată, pentru a ceda unii în faţa
altora. Practicile de genul eschivării şi încercuirii sunt
arhicunoscute, pentru a influenţa, a convinge sau a manipula.
Deşi, iniţial, tehnica de cucerire a unui obiectiv economic (a
unei pieţe), ar trebui să fie paşnică (negocieri, dialog), ea nu
epuizează, astfel, întreg spectrul metodelor „clasice”. Ulterior,
compania în cauză recurge la trucuri, respectiv la mijloace
nelegale şi / sau neloiale, prin care îşi atinge scopurile.
Observaţii:
În cazul prezentat, victoria vizibilă este cea a
organizaţiei mai puternice (cea subversivă), însă contează
când izbucneşte „lupta”, cum se desfăşoară şi cât timp
durează, cine cedează primul şi de ce (din eroare sau din
neputinţa de a mai rezista). Sunt importante atenţia,
stăpânirea tehnicilor concurenţiale, precizia, precum şi modul
de colaborare dintre manager („comandant”) şi echipa sa de
lucru („soldaţii”). Din acest punct de vedere, comunicarea în
interiorul companiilor „luptătoare” este iniţiată de intervenţia
voluntară a factorilor de decizie. Gradul de comunicare poate
fi evaluat, însă, abia la finalul „războiului”, prin rezultatele
reieşite din exploatarea unor situaţii precum cele amintite.
Există şi o parte invizibilă a strategiei beligerante
în afaceri, care depăşeşte aspectele de randament,
profitabilitate şi productivitate. Ea este mult mai sensibilă
decât ceea ce se vede...

După „modelul” strategiei chineze a
războiului, admitem că managerii pot avea cel
puţin „cinci defecte periculoase: nepăsarea,
timiditatea, irascibilitatea, slăbiciunea şi grija
excesivă”
11
faţă de subordonaţi. Dintre ele,
poate cea mai gravă este nepăsarea
(„întoarcerea spatelui” atât faţă de persoanele
care solicită sprijin, cât şi faţă de probleme).
Menţionăm că defectele amintite se răsfrâng
nu doar asupra manierei de comunicare (etică
sau nu), ci şi asupra încrederii salariaţilor în
capacităţile de lider ale celui care îi reprezintă.

11
Dean Lundell, „Arta războiului” de Sun Tzu pentru oameni de afaceri şi
investitori, Ed. Rentrop & Straton, Bucureşti, 2001, p. 98.
359
Există dileme etice în afaceri? Categoric, da. Ele
privesc relaţiile dintre manageri şi subordonaţi, dintre firmele
concurente, dintre propria organizaţie şi piaţă (mediu), dintre
angajaţi, respectiv dintre individ şi propria sa conştiinţă. În
cazul apariţiei unor asemenea probleme, întrebarea-cheie
este: „Procedăm cum trebuie sau cum e mai bine?” Înainte de a
răspunde, apare, instantaneu, o altă interogaţie: De ce
„trebuie” nu e similar cu „bine”?


Cele mai cunoscute dileme etice par a fi întâlnite în cazuri precum
12
:
conflictele de interese, cadourile cu „substrat”, hărţuirea, discriminarea,
acordarea / primirea de comisioane ilegale, efectuarea de operaţiuni
contrare regulamentelor (neautorizate), securitatea muncii, traficul cu
anumite mărfuri, evaziunea fiscală.
*
Departe de-a putea decide – arbitrar – care din delictele anterioare e mai
grav (fiecare e periculos în felul său), considerăm că asemenea cazuri n-ar
trebui să ţină seama decât de aplicarea legii. Astfel, n-ar mai apărea
„lupta” etică a dilemei datorie – umanism.


Responsabilitatea pentru afirmaţii şi fapte este o
coordonată majoră impusă de etică şi studiată de deontologie.
Toate acţiunile noastre au urmări de care suntem sau nu
conştienţi, pe care le sesizăm sau nu (iar dacă da, uneori
tardiv) şi pe care ni le asumăm sau nu. Recunoaştem atunci
când greşim? Încercăm să „reparăm” sau să redresăm o
situaţie pe care – din voia noastră sau nu – am creat-o? Ne
apărăm prietenii, în faţa unor rău-voitori? Comunicăm –
discutând – pentru reevaluarea unor aspecte de pe alte poziţii?









12
Pentru detalii în acest sens, recomandăm lucrarea: Mirela Popa, Etica
afacerilor şi managementul, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006,
pp. 190-192.
Nu e bine să ascunzi capul în nisip, precum struţul, încercând să
fugi de răspundere. De aceea, expresii precum:
„E decizia ta”, „S-ar putea şi aşa”, „Poate, să vedem...”
minimizează impactul opiniei tale, dacă ea ţi-a fost solicitată.
În plus, asemenea formulări sunt o pierdere de timp.
360
În viaţa personală, amicii te pot scuza sau ierta, dar în
business, responsabilitatea pentru propriile decizii şi fapte
este, uneori, impardonabilă şi te costă (financiar şi moral).
Managerul unei firme nu „dă bir cu fugiţii”, ci îşi asumă
răspunderea pentru echipa sa, în cazul în care compania are
probleme. Mai mult, îşi susţine colegii, subalternii sau
colaboratorii, asigurându-se că ei îl vor sprijini, la rândul lor.
Iată câteva repere ale responsabilităţii manageriale:
1. Conducătorii unei organizaţii trebuie să se comporte
ca un întreg şi să arate că sunt uniţi. Deciziile lor nu se iau
„sub presiune”, iar priorităţile companiei sunt cele care impun
căile de lucru, în cele mai multe situaţii.
2. Echipa managerială urmează strategia firmei,
conform culturii organizaţionale şi tendinţelor pieţei. Scopul ei
declarat este performanţa, iar metodele prin care reuşeşte
sunt munca, onestitatea şi fermitatea.
3. Conducerea se asigură că angajaţii au locuri de
muncă decente şi sunt plătiţi conform efortului prestat (în
raport cu calităţile lor şi cu pregătirea profesională).
4. La toate nivelele ierarhice, şefii îşi realizează sarcinile;
ei nu trebuie să facă uz de delegarea de autoritate, decât unde
şi când este nevoie (pentru a nu da naştere unor
nemulţumiri). Tot ei controlează îndeplinirea programului de
producţie şi verifică atribuţiile subordonaţilor.
5. Echipa de conducere are un program de
corespondenţă şi unul de audienţe, pe care le respectă (e
vorba despre problemele profesionale sau chiar personale ale
salariaţilor, despre soluţionarea unor reclamaţii ş.a.).
6. Managerii au întâlniri cu reprezentanţi ai lumii
afacerilor, participă la întruniri de specialitate, la expoziţii şi
manifestări social-culturale care le promovează firma.

Departe de a fi „priceput în toate”,
managerul trebuie să fie responsabil pentru
ceea ce face, fie şi „doar” pentru că este
decident principal şi final într-o organizaţie.
Concret, de el depind atât compania
propriu-zisă (contracte, producţie, servicii,
relaţii cu furnizorii şi cu clienţii), cât şi
angajaţii. Tot el organizează, în numele
firmei, schimburi de experienţă şi poate
oferi burse de studiu.
361
Să nu uităm că managerul trebuie să fie direct interesat de a sonda
interesul instituţiilor de învăţământ superior pentru activitatea din
„branşă”, acceptând ca unii studenţi să facă practică de specialitate în
activitatea pe care o coordonează.

Responsabilitatea firmei are de „luptat” cu lipsa
spiritului comunitar, cu mentalitatea „ruginită” şi cu
individualismul. Ea este asumată sau nu de către fiecare
companie, în legătură cu produsul (serviciul) pe care-l creează
(prestează). Responsabilitatea implică interesul faţă de
imaginea firmei, faţă de consumatori, faţă de acţionari şi
salariaţi, precum şi faţă de întregul mediu de afaceri. E
adevărat că toate acestea costă – şi nu puţin – dar la mijloc
sunt un nume şi o marcă de prestigiu...
O categorie aparte de asumare a afirmaţiilor şi faptelor
este responsabilitatea socială. Adepţii ei mizează simultan pe
performanţă şi pe interesul comunităţii. Desigur, nu putem
generaliza un asemenea aspect, fiindcă în afaceri, nu e loc
prea mult pentru altruism, binefaceri şi mulţumire colectivă.
Totuşi, profitul nu este singurul garant al eficienţei – şi mai
ales al eficienţei sociale a unei activităţi.
Când vorbim de responsabilitate socială
13
, ne
interesează cele câteva niveluri importante pe care ea le poate
atinge: cel legal (respectarea reglementărilor în vigoare şi a
contractelor), cel moral (onoarea cuvântului şi a semnăturii) şi
cel economic (interesul pentru cei implicaţi în afacere şi pentru
clienţi).












13
Pentru detalii privind responsabilitatea socială a mass-media,
recomandăm lucrarea: Daniel Cornu, Éthique de l’information, deuxième
éd., Éd. PUF, Collection Que sais-je? n
o
3252, Paris, 1997, p. 81 şi urm.
În afaceri există şi acţiuni de mecenat (filantropice), de tip
donaţie sau sponsorizare. Ele implică acelaşi grad de
onestitate precum business-ul „clasic”, dar solicită, în
plus, o sensibilizare mai mare din partea comunităţii.
Mai rare sunt, e adevărat, gesturile caritabile anonime...
362
În afaceri, etica responsabilităţii este corelată cu unul
din următoarele elemente-cheie:

raportul dintre performanţă şi
binele colectiv, teoria datoriei (necesitatea luării unor decizii),
teoria drepturilor omului (la viaţă, la libertate, la muncă),
respectiv caracterul pragmatic al activităţilor (relaţia dintre
teorie şi gradul ei de aplicabilitate). Mai mult: în business este
necesară o capacitate reală de anticipare (de previzionare) a
fenomenelor şi proceselor prin care trece o companie; ulterior,
vorbim de disponibilităţi de organizare, realizare, control şi
evaluare. Desigur, toate aceste calităţi sunt conforme tipului
de cultură care predomină în mediul de afaceri
14
: orientată fie
spre realizări, fie spre statutul social, fie spre viitor, fie spre
evitarea incertitudinii.

Cum se împacă, însă, responsabilitatea cu atribuţiile puterii? Ce legături
există între aceste repere fundamentale ale activităţii unui lider?
Avantajele unei înalte poziţii sociale sunt sau nu contrabalansate de
avatarurile ei? Sunt sau nu afectate de pericole?
Niccolo Machiavelli oferă un răspuns
radical unora din aceste întrebări, creionând
portretul tipic şi atemporal al Principelui
(conducătorul ideal). Conform lui, fiecare
deţinător al Puterii trebuie să fie temut,
părând milos; trebuie să fie corect şi totodată
viclean; trebuie să fie puternic (asta
presupunând şi forţa manipulării), dar în
acelaşi timp înţelept; mai presus de toate,
trebuie să creeze şi să păstreze aparenţa unei
moralităţi nepătate. În apărarea puterii,
Principele „este nevoit să acţioneze împotriva
cuvântului dat, împotriva milei, a omeniei, a
religiei (...), după cum îi poruncesc vânturile
sorţii şi schimbările ei.”
15

El are datoria de a se feri de dispreţ, ură şi linguşeli, trebuind să se facă
stimat. Considerăm, însă, că dilema cea mai interesantă a Principelui
decurge din interogaţia: „Este mai bine să fii iubit decât temut, sau
invers”? Iar răspunsul lui Machiavelli vine bolovănos şi sec: „Ar trebui să
fii şi una şi alta”
16
.

14
Eugenia Câmpeanu-Sonea, Adrian Sonea, Comunicare, conflict şi dialog
în procesul managerial, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
2005, pp. 129-131.
15
Niccolò Machiavelli, Principele, trad. rom., Ed. Mondero, Bucureşti,
1997, p. 64.
16
Idem op. cit., p. 61.






















365
V.1. O altă axă a comunicării:
raportul determinism – teleologie

În orice sistem economic există raporturi inerente între
subansamble, fie ele profunde, fie mai puţin pregnante.
Reprezentând concepţia potrivit căreia fenomenele şi procesele
din interiorul unui sistem sunt interdependente,
determinismul arată că această condiţionare reciprocă se
supune (in)direct cauzalităţii şi legităţilor interne ale matricei de
bază. Legăturile despre care vorbim pot fi simbolizate prin
lanţuri deterministe, astfel:
1. forma simplă, liniară şi univocă (nominalizată
de reacţii care-şi păstrează sensul iniţial):





Figura V.1. Lanţul determinist simplu
(în care X, Y, Z, ... sunt componente ale sistemului economic, respectiv
subansamble capabile să producă efecte cuantificabile asupra mediului)

2. forma complexă – care are în vedere două
tipuri de relaţii deterministe:
• pentru cazul în care subsistemul X este
rezultat al mai multor factori Z:






Figura V.2. Lanţul determinist complex (I)

• pentru cazul în care subsistemul X are, la
rândul său, mai multe consecinţe Y:






Figura V.3. Lanţul determinist complex (II)


X
Z
3
Z
2
Z
1
X
Y
1
Y
2
Y
3
X Y Z
...
366
Precizăm următoarele:
Toate cele trei tipuri de lanţuri deterministe
vizualizate anterior au dublu caracter:
- pe de o parte, apar spontan;
- pe de altă parte, se manifestă şi sunt înţelese din
perspectivă concret-conştientă.
Determinismul sugerează, întâi de toate, un punct de
plecare (un principiu, respectiv o normă sau un îndreptar), deşi
„chiar în ştiinţă, nu trebuie întotdeauna să începi prin început
şi prin noţiunea primă a obiectului”
1
, ci prin ceea ce facilitează
cercetarea.
De exemplu, în mediul de afaceri, multiplele influenţe
exterioare sistemului economic generează reacţii de
cauzalitate. Ele se manifestă fie prin convergenţă, fie
dimpotrivă, prin antagonism.




Grafic, aceste tipuri de reacţii pot fi configurate precum
în schema de mai jos:








Figura V.4. Reprezentarea unor reacţii de convergenţă

unde:
- X1, X2 – factori de influenţă;
- + (-) – semn algebric care arată influenţa de acelaşi sens, din
partea mai multor factori interni şi/sau externi, asupra unui
anumit deziderat;
- Y – efectul rezultat.




1
N. Bagdasar, V. Bogdan, C. Narly, Antologie filosofică. Filosofi străini., Ed.
Universal Dalsi, 1995, p. 97.
X
1

X
2

+(-)
+(-)
Y
Reacţii de convergenţă

367





Grafic, aceste tipuri de reacţii pot fi construite astfel:








Figura V.5. Reprezentarea unor reacţii de antagonism

unde:
- X1, X2 – factori de influenţă;
- + (-); -(+) – semne algebrice care arată influenţa de sens contrar,
din partea mai multor factori interni şi/sau externi; ca atare, o
influenţă pozitivă poate fi anulată printr-o alta, se sens negativ;
- Y – efectul rezultat.

Desigur, relaţiile de determinism nu oferă doar
manifestări dorite, ci presupun – volens-nolens – şi efecte
„perverse” (spontane, de cele mai multe ori). Deşi ele nu pot fi
anulate, pot fi minimizate, potrivit capacităţii de adaptare a
organismelor la mediu.
Determinismul se manifestă specific, la fiecare nivel al
sistemului economic, pentru că se bazează pe capacitatea de
finalizare de care sunt capabile componentele economiei.
Hegel spunea că finalitatea este adevărul cauzalităţii; în cazul
nostru, ea înseamnă atingerea scopului prin determinism, iar
teoria care aplică acest deziderat poartă numele de
teleologie
2
. Acest al treilea „vârf” al triunghiului comunicării
(prin intermediul determinismului şi prin pseudo-opoziţie cu
deontologia
3
) are ca punct de plecare etica filosofică, în care o

2
Denumirea derivă din tehnicul (gr.) teleonomie (telos = sfârşit, scop;
nomos = normă, lege), dar filosofii o asimilează preocupărilor lor teleologice
(logos = studiu). Edgar Morin ilustra această particularitate, scriind, la un
moment dat, despre „teleologia ceasornicarului” şi „teleonomia ceasului”.
3
Deontologia mizează pe etica impusă de normele şi îndatoririle pe care
individul trebuie să le respecte în acţiunile sale. Observăm, aşadar, analogia
şi în acelaşi timp aparenta opozanţă dintre deontologie şi teleologie.
X
1

X
2

+(-)
-(+)
Y
Reacţii de antagonism
368
teorie teleologică determină moralitatea unei conduite în funcţie
de consecinţele ei. Teleologia se axează pe fenomenul pre-
adaptării, care exprimă compatibilitatea logico-istorică dintre
structurile proprii unui sistem şi determinismul propriu-zis,
manifestat de ele.







„Dumnezeu a dat lumea oamenilor în comun”, dar „a
dat-o spre folosinţă celor harnici şi raţionali (iar munca urma
să reprezinte îndreptăţirea lor la ea)”
4
. Ce e această afirmaţie,
dacă nu un fel de testament teleologic? Nimic mai adevărat
decât faptul că scopul vieţii este acela de a te face util...

Ce presupune, în fond, comunicarea? Precizând
că interogaţia expusă – poate retorică – se referă
la aspectele deontologice ale subiectului pus în
discuţie, iată un posibil răspuns: Cel puţin
dintr-un anumit punct de vedere, comunicarea
ajută la separarea afirmaţiilor care raportează,
de cele care denotă judecăţi de valoare
5
.
Aceste judecăţi au rolul de a combate consecinţele imoralităţii
6
, respectiv:
falsele legităţi despre morală; aplicările eronate ale normelor religioase;
prioritatea intereselor personale, în dauna celor sociale; urmărirea micilor
plăceri, în defavoarea celor valoroase.

4
John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranţă.,
trad. rom., Ed. Nemira, Bucureşti, 1999, pp. 71-72.
5
John Dewey, The Quest for Certainty, Minton, Balch, New York, 1929,
apud Mary Warnock, Ethics since 1900, Third Edition, Oxford University
Press, Oxford / New York, 1978, reprinted 1990, p. 65. [John Dewey –
ilustru reprezentant al cercetărilor în sfera eticii (între altele,
„reconciliatorul” impactului lui homo oeconomicus în societate)
conştientizează distincţia respectivă, în intenţia de a exprima cel puţin una
din diferenţele dintre de jure şi de facto].
6
Deontologie, oder die Wissenschaft der Moral, aus dem Manuscript von
Jeremy Bentham, geordnet und herausgegeben von John Bowring, Leipzig,
Allgemeine Niederländische Buchhandlung, 1834, p. 165. Pentru
informaţii suplimentare, recomandăm întregul capitol VIII al acestui volum
(Ursachen der Immoralität).

Pentru Constantin Noica, teleologia exprimă nu doar
o atitudine de subordonare a realităţii faţă de un anumit scop,
ci un real act de inteligenţă.
369
V.2. Responsabilizarea socială a mijloacelor de comunicare

Abordarea aspectului deontologic al comunicării nu
poate fi eficientă în lipsa responsabilizării sociale, indusă de
către mijloacele de comunicare, cu ajutorul opiniei publice.
Această problemă întâmpină anumite obstacole, deoarece
respectarea normelor deontologice este o chestiune mai mult
morală decât legislativă – şi, ca atare, nu poate fi impusă prin
măsuri coercitive (de exemplu, de către stat).

În unele domenii, normele deontologice pot fi formulate
prin literă de lege, dar se presupune că ele s-ar lovi de
un obstacol major: acela că încearcă să impună etica
prin măsuri totalitare. Ceea ce ar consemna o
nepermisă atingere adusă drepturilor omului.

O primă conotaţie a responsabilizării sociale a
comunicării este dată de aspectul conştiinţei de sine, care
trebuie să prevaleze – teoretic – în „lupta” cu teama de
repercusiuni (intimidare, măsuri represive, acţiuni poliţieneşti,
arestare, pedeapsă, oprobiu public ş.a.).

Opinia unui jurnalist este cartea sa de vizită. Ea
denotă un drept fundamental al omului: acela la
cuvânt. În mod normal, aspectele relevate de
gazetar sunt documentate (ne referim la dovezi), iar
dreptul la replică este permis. Aşadar, aparent,
ziaristul n-are motive de îngrijorare. Şi totuşi,
nimeni nu-i garantează securitatea individuală, în
cazul în care el face dezvăluiri incendiare. De ce?
Cel puţin din două motive, diametral opuse:
Deşi considerată putere în stat, deşi dispune de mijloace de acţiune
directe, presa n-are întotdeauna şansa de a lupta „de la egal la egal”
cu „partea vătămată”.
Uneori, industria presei are câştig de cauză în faţa conştiinţei de sine a
presei – în sensul că există şi jurnalişti interesaţi mai mult de
confortul personal, decât de cauza pentru care ar trebui să lupte.
Exemplu: Codul Federaţiei Jurnaliştilor Arabi (1972) solicită
profesioniştilor să-şi denunţe colegii de breaslă care „calcă strâmb”,
chiar dacă acesta e un gest condamnabil. „Însă se mai pune problema
loialităţii în caz de violare foarte gravă a deontologiei (înşelare
sistematică, şantaj, răsplată în schimbul unor informaţii)?”
1


1
Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul
European, Iaşi, 2000, p. 126.
370
O altă coordonată a manierei deontologice de a lucra
este „prăfuita” (pentru epoca noastră) mea culpa:
recunoaşterea voluntară a unei erori sau a unei omisiuni.

Greşelile sunt, uneori, extrem de greu de corectat;
alteori, ele nu mai pot fi reparate. Totuşi, în ambele
cazuri, erorile pot fi asumate în mod onorabil.
Omisiunile par a nu avea gravitatea greşelilor, dar au
conotaţii legate de intenţia „realizatorului”.








Pe de altă parte, deontologia ar trebui să
responsabilizeze din oficiu procesul comunicării, folosindu-se
fie de funcţia sa cultural-axiologică (prin delimitarea valorilor
de non-valori), fie de cea normativă (creând reguli), fie de cea
persuasivă (practicând constrângerea şi stimularea, sau chiar
convingând interlocutorul că el însuşi a iniţiat norma, deşi...
doar o acceptă).
Nici o reprezentantă a sectorului instituţional (educativ,
administrativ, politic) nu se poate sustrage tehnicilor de
comunicare, pentru că operează, permanent, prin relaţii mass-
media. La fel stau lucrurile şi în mediul de afaceri.

Abordarea responsabilităţii sociale în business trebuie
corelată cu cea aferentă mijloacelor de comunicare.
Motivul este simplu: în orice ţară, mediul afacerilor este
strâns legat de mass-media, care reflectă – corect sau nu,
dar constant – evoluţia economică.

Opinia publică are dreptul şi trebuie să reacţioneze,
atunci când suspectează sau observă încălcarea manierei
deontologice de acţiune a unor mijloace de comunicare. Ea se
poate implica în aceste probleme prin intermediul unor factori
cum sunt: corespondenţa adresată factorilor de decizie;
contestaţii orale / scrise; proteste colective; participarea la
emisiuni radio-TV de profil; sesizări; solicitarea unor anchete
de presă; răspunsuri la diversele chestionare publicate în
mass-media.
În lume, marile trusturi de presă au angajaţi care analizează apariţiile
editoriale proprii, având ca sarcină depistarea practicilor lipsite de
etică şi profesionalism (exemple: in-house critic în S.U.A., shinshahitsu
în Japonia). Ei raportează cazurile de violare a codului deontologic,
pentru luarea celor mai potrivite măsuri.
371
Iată o remarcă extrem de interesantă şi de actuală,
valabilă pretutindeni pe mapamond: „În ceea ce
priveşte publicul, deontologia poate conduce
instantaneu la creşterea satisfacţiei sale şi, în timp, a
încrederii în mijloacele de comunicare.”
2
(s.n.)

Domeniul mijloacelor de comunicare încearcă să fie
rentabil şi să prospere, dar să nu uităm că el îşi datorează
existenţa, publicului. Ca atare, mass-media este obligată să-şi
respecte auditoriul (cititorii) şi să nu priveze receptorul de
informaţie de drepturile şi libertăţile care i se cuvin. Ea trebuie
să-l orienteze pe cetăţean spre educaţie şi deschidere,
protejându-l de vulgaritate şi de pericolul subculturii. Dacă
un individ este nemulţumit de un serviciu care i se oferă, dar
îşi dă seama că singur nu poate riposta – pentru că ar fi
depăşit de „evenimente” – mijloacele de comunicare îi pot veni
în ajutor. Ele realizează o analiză obiectivă a cazului,
solicitând reacţii şi intervenţii pe căi specifice, din partea legii
şi / sau a opiniei publice. „Pentru ca democraţia să
supravieţuiască”, a fost necesară găsirea unei soluţii,
elaborată „într-un ritm lent de-a lungul secolului XX: a face
presa socialmente responsabilă”
3
.





















2
Idem op. cit., p. 169.
3
Idem op. cit., p. 39.
Simpla existenţă a pieţei nu garantează eficienţa
comunicării sociale. E adevărat că ea permite şi
facilitează calea spre acest deziderat, ca ingredient
necesar lui. Totuşi, nu este un factor de suficienţă. Piaţa
mijloacelor de comunicare trebuie sprijinită din punct
de vedere al legii, al justiţiei şi al publicului.

Interdicţia reclamelor la ţigări şi / sau la băuturi alcoolice –
decretată la posturile publice şi comerciale ale televiziunilor
din multe ţări ale lumii – nu este o măsură represivă. Ea
slujeşte binele public şi, deci, este de interes general.
*
De asemenea, existenţa avertismentelor privind vârsta celor
care urmăresc o emisiune TV nu este un aspect de cenzură,
ci de responsabilitate socială.
372
Dacă facem apel la responsabilitatea socială a mass-
mediei – funcţiile ei mizând pe informare, interpretare,
exprimare şi critică – urmările înregistrate în rândul
auditoriului / cititorilor vor fi următoarele:
- prin informare, publicul are posibilitatea să-şi
îmbunătăţească gradul de cunoaştere;
- prin interpretare, el are dreptul la propria opinie – şi
chiar e indicat să-şi formuleze un punct de vedere pe
care să-l susţină;
- prin exprimare, publicul îşi explică anumite conotaţii
şi conştientizează adevărul, separându-l de minciună
sau de exagerare;
- prin critică, el are puterea de a riposta.
În acest context, nu putem face abstracţie de dreptul la
replică, aspect deontologic important al comunicării. El
reprezintă un manifest al respectului de sine, al puterii
cuvântului şi al veridicităţii. Ca atare, are atât dimensiuni
morale, cât şi profesionale – pentru că informaţiile eronate pot
văduvi mesajul de caracterul său realist.

Iată câteva elemente ale comunicării responsabile din punct de vedere
social, practicate şi respectate actualmente, la nivel internaţional
4
:
Dreptul la replică este legal în Franţa, dar nu
şi în ţări precum Marea Britanie sau Olanda.
În Germania există recomandarea este de a nu
se face publice numele şi / sau fotografiile
delincvenţilor minori – aspect de-a dreptul interzis
în alte state.
Unele canale americane de televiziune indică
prezentarea datelor care însoţesc sondajele de
opinie, în timp ce în Franţa, acest fapt este
obligatoriu.









4
Idem op. cit., p. 42.
373
V.3. Finalitatea şi eficienţa comunicării

Tot ceea ce facem, spunem sau gândim este
comunicare. Dar de la un proces de comunicare pur şi simplu
până la unul finalizator şi eficient avem de parcurs un traseu
sinuos, determinat de răspunsurile următoarelor interogaţii:
Ce intenţii are comunicarea, prin emitentul său? Ce comunică
transmiţătorul? Ce aude, vede sau simte destinatarul
mesajului? Ce înţelege, ce selectează şi ce reţine el? Ce
acceptă receptorul? Ce transmite el mai departe (dacă o face)?
Când nu ştim sau nu putem răspunde acestor întrebări,
riscăm una din două situaţii-limită: incomunicarea,
manifestată prin lipsa de reacţie, uitare sau tăcere continuă –
respectiv excesul de comunicare, mască a faptului că ne
simţim „depăşiţi” („vorbe în vânt”, exagerări, peroraţie).
Să revenim la interogaţiile anterioare. Constatăm
finalitatea comunicării atunci când între ceea ce-şi propune
şi ceea ce realizează emitentul mesajului există o deplină
concordanţă. De fapt, ce intenţii are persoana care comunică?
Să găsească soluţii problemelor pe care (şi) le formulează. Să
afle noutăţi. Să privească lumea cu ochi atenţi. Să fie perceput
aşa cum este. Să-şi creeze propriul stil de raţionament şi de
comunicare. Să devină sociabil. Să-şi învingă temerile. Să-şi
extindă aria de interes. Să-şi perfecţioneze abilităţile de
comportament. Să evolueze pe plan spiritual şi material. Să
creadă în sine şi în puterea binelui colectiv.

Nu suntem convinşi că „teza” Sfântului
Augustin – care consideră că răul înseamnă
absenţa binelui – este suficientă în explicarea
atâtor forme ale Necuratului, câte a cunoscut şi
mai cunoaşte umanitatea. În fond, ce finalitate
are acest percept moral – de altfel atât de pur –
într-o lume în care omul urmăreşte cu precădere
folosul material, „catalizator” al bogăţiei?
A nu face bine nu înseamnă, în opinia
noastră, a face rău, ci a te obliga la decenţă.
Mirabile dictu!
1
Doar că aici nu e vorba de o
obligaţie normativă (promovată prin justiţie) şi
cu atât mai puţin caritabilă, ci de una morală.

1
„Minunat de spus!” (lat.). Expresia este asociată, deseori, cu Mirabile visu!
(„Minunat de văzut!”)
374
Comunicatorul speră să găsească adepţi în rândul
receptorilor, dar feed-back-ul acestora din urmă depinde atât
de valoarea mesajului pentru ei înşişi, cât şi de talentul
emiţătorului de a-şi motiva intenţia. Finalizarea procesului –
comunicarea în sine – denotă apariţia unor reacţii vizibile,
directe şi cuantificabile, sau... dimpotrivă.
În legătură cu feed-back-ul, zilnic suntem martorii
lucrurilor greşit înţelese. De ce percepem eronat un mesaj?
Fiindcă suntem prea grăbiţi? Fiindcă nu suntem atenţi?
Fiindcă ne socotim deja „învăţaţi”? Fiindcă suntem prea în
vârstă – sau dimpotrivă, prea tineri pentru a avea răbdare?
Suntem pe deplin de acord cu cei care socotesc că aşa-numita
problemă a generaţiilor există cu adevărat
2
şi că nu este doar o
„găselniţă” a unor cârcotaşi. Ea priveşte raporturile de
comunicare fie dintre părinţi şi copii, fie dintre dascăli şi elevi
(studenţi) şi are rădăcini ancorate în mentalitate. De altfel, nu
ştim cine gândeşte corect şi cine greşeşte, cine e retrograd şi
cine e ultramodernist. Şi nici nu avem dreptul să judecăm
(poate doar să constatăm şi să luăm atitudine)...



Dacă privim comunicarea din societăţile trecute drept „o maşinărie
simplă”, comunicarea modernă trebuie să fie o „uriaşă maşină compusă
din mii şi mii de părticele”
3
.



Efectele reieşite în urma comunicării sunt pozitive şi
negative, dorite şi nedorite. Ele sunt determinate de influenţa
unor factori interni şi externi, care acţionează asupra părţilor
implicate. Mai întâi e vorba despre raportul dintre intenţie şi
rezultat, deoarece între anticipare şi realizare e o distanţă
apreciabilă. Pe locul doi situăm conjunctura desfăşurării
comunicării, fie favorabilă (încredere, echilibru emoţional,
condiţii bune de mediu), fie nefavorabilă (neîncredere,
tensiuni, elemente perturbatoare). În al treilea rând contează
starea celor care transmit / primesc informaţii: calm şi bună-

2
Traian Brăileanu, Idealul de viaţă şi conştiinţa morală, Ed. Eminescu,
Bucureşti, 2001, pp. 160-165.
3
Idem op. cit., p. 166.
375
dispoziţie sau dimpotrivă, stres, oboseală şi nervozitate. Al
patrulea factor care influenţează comunicarea este însuşi
stilul acesteia: distant, formal, autoritar, flexibil, liber sau
chiar non-conformist. Un rol central în reuşita comunicării îl
au atitudinea şi gradul de educaţie al celor ce participă la
procesul respectiv. Ele reies din expresia feţei, din vorbire,
gesturi sau scris, din manifestarea sau nu a prejudecăţilor,
din sinceritate şi din curajul opiniei.












Pentru a abstractiza elementele aparent comune
referitoare la finalitatea comunicării, vom face o paralelă între
perfecţiunea formei şi cea a expresiei. Un prim exemplu pe
care-l avem în vedere este fiinţa umană, în care creaţia divină
a ştiut cum să facă întregul atât funcţional, cât şi armonios. La
fel gândim şi în cazul comunicării (ea fiind rezoluţia supremă
a expresivităţii): cuvântul şi gestul conturează personalitatea
umană, apropiind-o de artă şi apoi de sublim. Iar rezultatul,
în ambele exemple – omul şi spiritul – nu este altul decât
tendinţa spre mai înalt...

„Nu sunt corect modelat, gândea
cu adâncă seriozitate băieţaşul de
13 ani (Michelangelo, n.a.). Capul
meu nu respectă proporţiile
normale, fruntea e mult prea mare
faţă de bărbie şi de gură. Ar fi
trebuit să se folosească un fir cu
plumb. (...) Păcat însă că o faţă
omenească nu mai poate fi
retuşată ca o schiţă oarecare.”
4


4
Irving Stone, Agonie şi extaz, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, p. 5.
În sprijinul educaţiei deontologice, în Occident funcţionează
practica atelierelor de o zi. Aceasta este o modalitate prin care
doritorii (elevi, studenţi, membri ai unor organizaţii non-
guvernamentale sau ai unor asociaţii profesionale, şomeri) pot
petrece câteva ore în redacţii de ziare, observând „mersul
lucrurilor” într-o zi obişnuită de muncă. Ei se implică în
activitatea ziarului fără a pretinde recompense pecuniare.
376
Faptul că un proces (de orice natură ar fi el) se
finalizează nu înseamnă că a fost şi eficient, ci doar că s-a
petrecut şi s-a încheiat. Pe noi ne interesează, însă, dacă el a
generat câştiguri şi pentru cine – iar dacă da, care sunt ele. În
cazul de faţă, eficienţa comunicării trebuie să aibă în vedere
măsura în care efectele pozitive ale procesului de comunicare
se dovedesc a fi relevante. Ea presupune cel puţin
următoarele aspecte:
♣ îmbunătăţirea imaginii unei organizaţii, a unei
persoane sau a unui produs;
♣ creşterea obiectivităţii în acţiunile întreprinse;
♣ conturarea unor strategii motivate, cu şanse de
succes cât mai mari;
♣ amplificarea respectului pentru muncă şi calitatea
acesteia (în relaţiile profesionale şi interumane);
♣ sporirea indulgenţei faţă de unele erori
neintenţionate (care pot fi scuzabile);
♣ perfecţionarea sistemului de primire – prelucrare –
transmitere a informaţiilor;
♣ accentuarea receptivităţii faţă de problemele
colective;
♣ creşterea adaptabilităţii şi mobilităţii profesionale;
♣ seriozitatea abordării sarcinilor şi respectarea
normelor existente;
♣ evaluarea corectă a sarcinilor şi / sau a persoanelor;
♣ aprecierea calităţilor umane de tipul onestităţii,
spiritului de dreptate şi solidarităţii;
♣ stimularea creativităţii.

„Atât timp cât direcţiunea se preocupă mai
întâi de rentabilitate, ea nu ar trebui să fie
însărcinată cu deontologia. Ea poate fi
tentată să ascundă o greşeală când
aceasta îi satisface interesele sau poate fi
chiar ea, de altfel, cea care şi-a solicitat
angajatul. În cazul unui scandal public,
jurnalistul devine ţap ispăşitor, iar codul
(deontologic, n.a.) poate servi la
înlăturarea angajaţilor care displac.”
5


5
Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul
European, Iaşi, 2000, p. 126.
377
În principiu, finalitatea comunicării se regăseşte în
imaginea pe care receptorul şi-o creează despre „acţiunea” în
care a fost implicat. Însă nu întotdeauna emitenţii unor idei
reuşesc să transmită ceea ce intenţionează şi mai ales aşa
cum doresc. Nici cei care preiau mesajul nu sunt exoneraţi de
orice vină, întrucât – uneori – nu pricep ceea ce li se explică. În
astfel de cazuri, procesul comunicării se confruntă cu o stare
de dizarmonie perceptivă
6
. Ea poate fi indusă de fraze greoaie
sau exprimări prea complexe, de un limbaj sofisticat, de
intonaţii eronate sau pauze nepotrivite între cuvinte. Desigur,
dizarmonia creată nu modifică neapărat „grila” semnificaţiilor
personale asupra realităţii, dar influenţează comportamentul
fiecărui subiect implicat.
Reuşita comunicării nu înseamnă doar acceptarea
punctelor de vedere ale emitenţilor de mesaje, pe întregul
parcurs al procesului respectiv. Dimpotrivă, contează faptul
că în urma comunicării identificăm – pe lângă rezultate
comune – şi elemente contrastante, de tipul paradigmelor.

În paradigmele sociale ale comunicării
includem factori privind impactul
societăţii asupra mass-media, respectiv a
individului – şi modul de desfăşurare a
comunicării de masă. În categoria
paradigmelor psihologice ale comunicării
analizăm tipologia indivizilor şi limitele
cunoaşterii umane.
7


Ca simbol al comunicării eficiente, literatura de
specialitate utilizează sintagma „competenţă de comunicare”,
în legătură cu nevoia unui sistem reuşit al decodificării
mesajelor
8
. Ea presupune studiu şi preocupare în domeniu,
neputând fi disociată de atitudinile, valorile şi motivaţiile
deontologice ale comunicării.

6
Flaviu Călin Rus, Evoluţia procesului de comunicare de la forma
interpersonală la cea politică şi mediatică, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005,
p. 67.
7
Pentru detalii, recomandăm lucrarea: Melvin L. DeFleur, Sandra Ball-
Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi,
1999, pp. 40-48.
8
Dell Hymes, Vers la compétence de communication (trad. de textes datant
de 1973 et 1982), Éd. Hatier-Crédif, Paris, 1984, p. 74.
378
Iată un exemplu din sfera medicală.
Din punct de vedere al comunicării
lingvistice, în dialogul medic – pacient au
loc două etape consecutive
9
:
I. un schimb politicos de cuvinte –
saluturi, elemente de intrare în
„atmosferă”, gesturi şi termeni
desemnând instalarea încrederii;
II. dialogul medical, concret – simptome,
dureri, tratament, medicaţie.
În plus, există – mai mult sau mai puţin
vizibil pentru cei care n-au competenţă de
comunicare – şi un dialog subteran, cu
referire la afectivitatea ce transpare din
discuţie, la manifestările psihice ale
bolnavului şi la subconştientul acestuia.

Comunicarea eficientă are de suportat (auto)critici,
pentru că nu toate aspectele sale sunt lăudabile – aşa cum
probabil ne-am dori cu toţii. E şi firesc să fie aşa. În plus,
orice schimbare poate fi benefică, dacă respectă armonia din
structura sistemului de referinţă.
A. Pe de o parte, criticile motivate vin din partea celor
autorizaţi să le exprime: publicul (auditoriul) şi mass-media.
Ele au la origini două nevoi umane: cea de a fi înţeles şi de a
înţelege, respectiv cea de a te simţi important sau... măcar de a
fi cunoscut. Urmărind satisfacerea acestor nevoi de stimă,
omul mai şi greşeşte, supunându-se, astfel, criticilor.



În cazurile fericite, individul operează corecţiile impuse de critici. Însă tot
atât de adevărat este că observaţiile respective îl pot lăsa indiferent sau îl
pot irita, fiindcă eroarea i-a fost sesizată tocmai când se aştepta mai puţin.



B. Pe de altă parte, criticile nemotivate deranjează în
mod justificat, incitând destinatarul la răspunsuri pe măsură.
Iar omul uită deseori învăţătura creştină „Când primeşti o
palmă, întoarce şi obrazul celălalt.”

9
După M. Lacoste, La vieille dame et le médecin. Contribution à une
analyse des échanges linguistiques inégaux., în Études de linguistique
appliquée n
o
37, Éd. Didier, Paris, 1980, pp. 34-43.
379


Critica din ură sau cea dictată nasc cenzură. De altfel, „în orice sistem
politic care foloseşte cultura ca armă (onorând artistul cu exagerate
privilegii sau pedepse), scriitorul confruntă, continuu, capcane menite să-l
compromită, să-i distrugă, treptat, integritatea şi astfel, identitatea.”
10




C. Nu putem lăsa la o parte autocritica. Manifestată în
limite normale şi de bun-simţ, ea este constructivă şi utilă. Pe
deasupra, este şi o dovadă de perfecţionism. Totuşi, sesizăm şi
categorii nedorite ale acestui proces
11
:
c.1.) Dacă individul este conştient de responsabilităţi,
dar acceptă abateri de la tiparul lor („negociind” limite sau
făcând compromisuri), autocritica e formală. În asemenea
cazuri, remarcile corective nu-şi ating scopul şi eşuează.
c.2.) Dacă persoana este conştientă de propriile lacune
în asumarea răspunderii, dar caută să le motiveze (vezi
expresii precum: „conjunctură nefericită” sau „influenţe
negative”, vorbim de autocritica prin transfer. Potrivit realităţii,
nici ea n-are şanse de reuşită pe termen îndelungat.
c.3.) Dacă omul îşi asumă răspunderi exagerate, cărora
nu le poate face faţă, autocritica devine excesivă şi se apropie
de masochism. Nu va putea fi aplicată pe perioade lungi.



„Crezând că nu mai sunt acelaşi, amice, poate nu te-nşeli, / Dar mi se
pare de-altă parte că eşti schimbat mai mult ca mine. / Căci azi mă vezi că
sunt ca tine. / Om ca oricare – cu greşeli.”
12



10
Norman Manea, apud Silvia Mitricioaei, Despre melci, în Steaua, revistă
lunară editată de Uniunea Scriitorilor din România şi Redacţia
Publicaţiilor pentru Străinătate, anul LVII, nr. 7-8, iulie-august 2006, p. 6.
11
După Tănase Sârbu, Etică: valori şi virtuţi morale, Ed. Societăţii
Academice „Matei Teiu Botez”, Iaşi, 2005, varianta electronică (pp. 112-
113, cu completări aduse de noi), disponibilă la adresa:
http://www.ce.tuiasi.ro/~tsarbu/Ethics.pdf#search=%22%22tanase%20s
arbu%22%20%2B%20%22Etic%C4%83%3A%20valori%20%C5%9Fi%20vir
tu%C5%A3i%20morale%22%22, accesată la data de 22.06.2006.
12
Alexandru Macedonski, Epigramă, în lucrarea: Genuri şi specii literare.
Mic dicţionar – antologie pentru elevi., Ed. Demiurg, Bucureşti, 1993, p. 69.
380
*
Abia în acest moment, după ce am trecut în revistă
binefacerile, dar şi avatarurile comunicării, putem aprecia
finalitatea şi eficienţa acestui proces.
În perimetrul de care ne ocupăm îşi fac loc numeroase
conotaţii pozitive, precum şi aspecte mai puţin dorite, dar
nutrim speranţa că acestea din urmă sunt minoritare. Aşadar,
dincolo de intenţii rele şi de aparenţe, dincolo de barierele
impuse interacţiunii umane, avem nevoie să ne înţelegem unii
cu alţii. Iar comunicarea îşi dovedeşte utilitatea atunci când în
urma ei se naşte un ideal, un vis sau o credinţă. E de ajuns
pentru continuitate...

Nimeni nu e motivat „de la sine”, ci, pentru a evolua, fiecare individ face
apel la cunoaştere şi la asocieri cu modele cunoscute. Exemplificăm acest
lucru prin câteva din învăţăturile vieţii
13
aparţinând lui Dalai-Lama:
Urmează cei trei „R”, preluaţi din
expresiile: respect pentru tine,
respect pentru alţii, responsabilitate
pentru acţiunile tale.
Deschide-ţi braţele spre schimbare,
dar nu-ţi pierde propriile valori.
Ţine minte ca tăcerea este uneori cel
mai bun răspuns.
Judecă succesul tău prin lucrurile
la care trebuie sa renunţi ca sa poţi
obţine ceva.
Împărtăşeşte ştiinţa ta. Este o cale
de a atinge imortalitatea.




13
Prelucrare după Dalai-Lama, Învăţăturile vieţii în noul mileniu, la adresa:
http://robertsoft.blogspot.com/2005_04_01_robertsoft_archive.html,
accesată la data de 03.07.2006. Ca regulă generală, principiul pe care-l
urmăreşte Dalai-Lama este promovarea valorilor umane.
381
BIBLIOGRAFIE

A. Cărţi

1. Alexander, Jeffrey C., Seidman, Steven (coord.), Cultură şi societate.
Dezbateri contemporane., trad. rom., Institutul European, Iaşi, 2001.
2. Aristotel, Etica nicomahică, trad. rom., ed. a II-a, Ed. Iri, Bucureşti,
1998.
3. Bagdasar, N., Bogdan, V., Narly, C., Antologie filosofică. Filosofi
străini., Ed. Universal Dalsi, 1995.
4. Baird, John W., Stull, James B., Comunicarea în afaceri, trad. rom.,
Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2003.
5. Balaban, Delia Cristina, Comunicare publicitară, Ed. Accent, Cluj-
Napoca, 2005.
6. Baldrige, Letitia, Codul manierelor în afaceri, trad. rom., ed. a II-a,
A.S.E. World Enterprises, Ed. Business Tech International,
Bucureşti, f.a.
7. Bara, Stere, Psihologie socială şi deontologie, Academia de Studii
Economice, Centrul de Învăţământ Economic Deschis la Distanţă,
Bucureşti, 1999.
8. Barston, R.P., Modern Diplomacy, Longman, London and New York,
1988.
9. Baylon, Christian, Mignot, Xavier, Comunicarea, trad. rom., Ed.
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2000.
10. Bellu, Niculae, Sensul eticului şi viaţa morală, Ed. Paideia, Bucureşti,
1999.
11. Bergson, Henri, Durée et simultanéité, deuxième éd., Éd. PUF,
Collection Quadrige, Paris, 1992.
12. Bergson, Henri, Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei, ed. a II-
a, trad. rom., Institutul European, Iaşi, 1998.
13. Bergson, Henri, Teoria râsului, ed. a II-a, trad. rom., Institutul
European, Iaşi, 1998.
14. Bertrand, Claude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, trad.
rom., Institutul European, Iaşi, 2000.
15. Biblia sau Sfânta Scriptură, Societatea Biblică Interconfesională din
România, 1988.
16. Bland, Michael, Theaker, Alison, Wragg, David, Relaţiile eficiente cu
mass media, trad. rom., Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2003.
17. Boia, Aurel, Gheorghiu, Domnica, Soare, Irène, Stenografia. Manual
pentru şcoli de specializare postliceală de secretariat,
stenodactilografie şi comerţ exterior., Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1977.
18. Bomher, Noemi, Scrisul şi spiritul. Incursiune în grafologie., Ed.
Polirom, Iaşi, 2000.
19. Boudon, Raymond (coord.), Tratat de sociologie, trad. rom., Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1997.
20. Brăilean, Tiberiu, Noua economie. Sfârşitul certitudinilor., Institutul
European, Iaşi, 2001.
382
21. Brăileanu, Traian, Idealul de viaţă şi conştiinţa morală, Ed.
Eminescu, Bucureşti, 2001.
22. Brăileanu, Traian, Teoria comunităţii omeneşti, Ed. Albatros, Casa de
Editură Atlas-Clusium, Cluj-Napoca, 2000.
23. Brătescu, Gheorghe, De la desenele rupestre la sateliţii de
comunicaţii, Ed. Albatros, Bucureşti, 1987.
24. Breban, Vasile, Dicţionar al limbii române contemporane, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
25. Briggs, Asa, Burke, Peter, Mass-media, o istorie socială. De la
Gutenberg la Internet., trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2005.
26. Burns, Tom, Micro-Politics: Mechanisms of Institutional Change,
Administrative Science Quarterly, Cornell University, vol. 6, 1961.
27. Caillé, Alain, Critica raţiunii utilitare, trad. rom., Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 2000.
28. Câmpeanu-Sonea, Eugenia, Sonea, Adrian, Comunicare, conflict şi
dialog în procesul managerial, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2005.
29. Cândea, Rodica M., Cândea, Dan, Comunicarea managerială aplicată,
Ed. Expert, Bucureşti, 1998.
30. Cârciumaru, Marin, Mărturii ale artei rupestre preistorice în România,
Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1987.
31. Carnegie, Dale, Secretele succesului. Cum să vă faceţi prieteni şi să
deveniţi influent., trad. rom., Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002.
32. Carrier, Bruno, L’analyse économique des conflits. Élements d’histoire
des doctrines., Publications de la Sorbonne, Paris, 1993.
33. Caune, Jean, Cultură şi comunicare. Convergenţe teoretice şi locuri de
mediere., trad. rom, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2000.
34. Christians, Clifford G., Fackler, Mark, Rotzoll, Kim B., McKee, Kathy
B., Etica mass-media. Studii de caz., Ed. Polirom, Iaşi, 2001.
35. Cialdini, Robert B., Psihologia persuasiunii, trad. rom., Business Tech
International Press, Bucureşti, 2004.
36. Cioran, Emil, Istorie şi utopie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992.
37. Cocriş, Vasile, Işan, Vasile, Economia afacerilor, vol.2, Ed. Graphix,
Iaşi, 1995.
38. Coman, Cristina, Relaţiile publice şi mass-media, ed. revăzută şi
adăugită, Ed. Polirom, Iaşi, 2004.
39. Coman, Mihai (coord.), Manual de jurnalism, vol. I, Tehnici
fundamentale de redactare, Ed. Polirom, Iaşi, 2000.
40. Coman, Mihai (coord.), Manual de jurnalism, vol. II, Genurile
jurnalistice, ed. a II-a, revăzută, Ed. Polirom, Iaşi, 2001.
41. Commons, John R., Institutional Economics. Its Place in Political
Economy., The Macmillan Company, New York, 1934.
42. Comte-Sponville, André, Mic tratat al marilor virtuţi, trad. rom., Ed.
Univers, Bucureşti, 1998.
43. Constituţia României, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003.
44. Cooper, Thomas W., White, Robert, Christians, Clifford G., Plude,
Frances (editors), Communication Ethics and Global Change, New
York, Longman Publishers, New York, 1989.
383
45. Cornu, Daniel, Éthique de l’information, deuxième éd., Éd. PUF,
Collection Que sais-je? n
o
3252, Paris, 1997.
46. Cozma, Carmen, Elemente de etică şi deontologie, Ed. Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997.
47. Crawford, Nelson Antrim, The Ethics of Journalism, Greenwood Press,
New York, 1969.
48. Cuilenburg, J.J. Van, Scholten, O., Noomen, G.W., Ştiinţa
comunicării, trad. rom., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998.
49. DeFleur, Melvin L., Ball-Rokeach, Sandra, Teorii ale comunicării de
masă, trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 1999.
50. Deontologie, oder die Wissenschaft der Moral, aus dem Manuscript
von Jeremy Bentham, geordnet und herausgegeben von John
Bowring, Leipzig, Allgemeine Niederländische Buchhandlung, 1834.
51. Dinu, Mihai, Comunicarea. Repere fundamentale., Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1997.
52. Dobrescu, Emilian M., Iluştri francmasoni, Ed. Nemira, Bucureşti,
2003.
53. Dobrescu, Emilian M., Sociologie economică, Ed. Fundaţiei „România
de mâine”, Bucureşti, 2005.
54. Dore, Ronald Philip, Întreprinderea britanică – întreprinderea
japoneză. Originile diversităţii la nivel naţional în sfera relaţiilor
industriale., trad. rom., Ed. Tehnică, Chişinău, 1998.
55. Erasmus, Elogiul nebuniei – sau discurs despre lauda prostiei, trad.
rom., Ed. Antet, Oradea, 1997.
56. Euripide, Alcesta. Medeea. Bachantele. Ciclopul., trad. rom.,
Biblioteca pentru toţi, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1965.
57. Fiske, John, Introducere în ştiinţele comunicării, trad. rom., Ed.
Polirom, I