P. 1
europa med

europa med

|Views: 14|Likes:
Published by Roxana Bucur

More info:

Published by: Roxana Bucur on Jan 27, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/14/2013

pdf

text

original

Cursul „Europa medievală” 1.

Introducere
Ce este Evul Mediu? Evul Mediu este perioada de mijloc dintre Antichitate şi Epoca Modernă( care şi ea la rândul ei este de mijloc, făcând legătura între Evul Mediu şi Epoca Contemporană). Primul care a identificat epocile( chiar dacă le vedea într-o manieră personală), într-un mod asemănător celui de astăzi, este Christopher Keller, care la sfârşitul secolului al XVII-lea a scris trei lucrări cu titluri sugestive: Historiæ antiqua(1685), Historiæ medii ævii(1688) şi Historiæ nova(1696). Însă conceptul de Evul Mediu va căpăta notorietate, sau mai bine zis se va impune, odată cu monumentala lucrare a lui Jules Michelet, Istoria Franţei(1835). Ceea ce trebuie să înţelegem este faptul că oamenii care au trăit în Evul Mediu nu aveau nici o idee că epoca în care trăiau se va numi aşa. Cum a fost percepută această epocă? De-a lungul timpului s-au vehiculat mai multe concepţii, dar ceea ce ştim este faptul că a existat o ciclicitate în abordarea Evului Mediu. În abordarea Evului Mediu au existat, cum de altfel e şi firesc, opinii pro şi contra. Iluminiştii şi ideologii Revoluţiei Franceze au avut în secolul XVIII faţă de Evul Mediu o poziţie negativă, deoarece ei puneau mai mult accent pe inegalităţile şi abuzurile ce ar fi caracterizat această epocă. Pentru ei această epocă reprezenta doar o lungă serie de fapte şi evenimente nesemnificative aflate sub semnul Bisericii. Abia în perioada Restauraţiei, Evul Mediu a cunoscut o ascensiune la nivelul percepţiilor, pentru că gânditorii epocii au preamărit Evul Mediu clasificând-o ca fiind o epocă de stabilitate şi ordine. Însă şi această orientare a fost combătută de istoricii romanticii din perioada revoluţiilor. Feudalism În opinia majorităţii istoricilor, originea acestui termen ar deriva din cuvântul franc feuod, care în Evul Mediu denumea o posesiune de pământ pe care un vasal o primea de la un senior. Pornind de le raporturile dintre senior şi vasal conceptele de feudal şi feudalism s-au extins ajungând să desemneze întreaga structură socială şi politică din Evul Mediu. Tipul acesta de relaţie dintre vasal şi senior avea valenţe locale, variind de la o regiune la alta.Termenul de vasal provine din limba celtică şi semnifica „om tânăr” sau „slujitor”. Ce a adus nou această epocă? Pentru Europa, Evul Mediu a reprezentat o perioadă de lentă, dar sigură dezvoltare, ce a alternat cu perioade de criză. Orice perioadă de dezvoltare conţine în interiorul ei „germenii” unei viitoare crize. Perioadele de dezvoltare ale Evului Mediu sunt:- secolul VIII-prima jumătate a secolului IX - secolele XII-XIII - secolul XV

1

Perioadele de criză sunt:- secolele X-XI secolul XIV( perioada ciumei; calamităţi naturale; scăderi demografice; Războiul de 100 de ani; ofensiva otomană). Dar aceste perioade sunt valabile mai mult pentru Europa de Vest şi mai puţin pentru Europa Centrală. Elementele noi introduse în această epocă: noi tehnici de muncă şi unelte noi care au făcut posibil ca imense suprafeţe ale Europei să fie oferite agriculturii, ceea ce va duce la creşterea suprafeţelor agricole, care se află în strânsă legătură cu o slabă creştere demografică; dezvoltarea comerţului care a făcut posibilă renaşterea în noi forme ale oraşului; modul de a construi, de a lupta, percepţia asupra timpului sau asupra muncii s-a schimbat; harta se modifică, apărând noi limbi, popoare şi state; intervine un factor important, şi anume cel religios, Europa fiind o lume a unei singure religii. Evul Mediu este o epocă a transformărilor lente, şi asta în mare măsură pentru că informaţia circula foarte greu şi pentru că oamenii erau destul de reticenţi în ceea ce priveşte noul. Periodizare Asupra acestei chestiunii istoricii încă nu s-au pus de acord. Pentru începutul Evului Mediu au existat mai multe propuneri, precum: 330 - mutarea de către Constantin cel Mare capitalei Imperiului Roman, de la Roma la Constantinopol; 395 - divizarea Imperiului Roman de către Teodosius I; 476 - căderea Imperiului Roman de Apus; Secolul V - migraţiile germanice; Secolul VII - cuceririle arabe în Mediterană; Epoca lui Carol cel Mare. Şi pentru sfârşitul Evului Mediu au existat mai multe propuneri: 1453 - căderea Constantinopolului; 1492 - marile descoperiri geografice; 1517 - Reforma religioasă a lui Martin Luther; Revoluţiile din Ţările de Jos şi din Anglia. Dar pentru trecerea de la Antichitate la Evul Mediu nu se poate lua doar un singur an, ci se ia o perioadă mai lungă, asta fiind cea dintre secolele IV-VII. Pentru sfârşitul Evului Mediu se acceptă perioada dintre secolele XV-XVII( XVIII pentru Europa de Est, datorită particularităţilor locale). Izvoarele istoriei Evului Mediu

2

Aceste izvoare ne oferă o imagine trunchiată, insuficientă a Evului Mediu. Cele mai importante izvoare sunt cele scrise, cele mai serioase fiind actele oficiale. Pentru Evul Mediu timpuriu sunt mai izvoare. Izvoarele scrise sunt: izvoarele diplomatice( acte cu nume de diplomă; acte scrise pe pergament, apoi pe hârtie, emise de cancelariile instituţiilor centrale sau locale, sau chiar de persoane particulare, păstrate în original sau în copie); izvoare epigrafice: inscripţii pe materiale variate( au o doză de obiectivitate mai mare decât a cronicilor); zgrafitele= inscripţii scrijelite în biserici; izvoare narative, pe care le numim în funcţie de limbă: cronici, anale, letopiseţ, care reprezentau o înşiruire de evenimente, astea fiind specifice pentru Evul Mediu timpuriu; pentru cel dezvoltat avem: istorii, memorii, biografii, hagiografii( scrierea vieţilor sfinţilor), jurnale de călătorie; izvoare juridice: culegeri de cutume, breviare, codice, regulamente; au o doză de obiectivitate mai ridicată; pentru Evul Mediu avem o lege mai arhaică, adaptată mediului; izvoare demografice: registrele fiscale, cadastrale,de stare civilă, recensăminte, Doomsday Book( Cartea judecăţii de apoi, care este un registru cadastral); izvoare cartografice: portulane( hărţi ale coastelor, ale porturilor), planuri ale oraşelor sau ale cetăţilor, hărţi generale( înfluenţate de concepţiile geografice). De asemenea alte categorii de izvoare sunt: izvoare numismatice( se pot face datări cu ajutorul monedelor); izvoare arheologice( vestigiile descoperite nu ne spun prea multe); izvoare sigilografice( sigilii); izvoare heraldice( blazoane); izvoare vexilografice( steaguri); izvoare iconografice( icoane, fresce, votive, etc); izvoare etnografice şi folclorice.

2.Marea migraţie
Premise Din secolul III, Imperiul Roman intrase într-o criză profundă, pentru că neamuri din exterior doreau să între în imperiu. Din secolull III, problema barbarilor devine una serioasă din cauza mişcărilor triburilor asiatice. Pentru soluţionarea acestei probleme împăraţii romanii au încercat să facă diverse reforme, precum: Diocleţian a încercat să rezolve problema punând bazele tetrarhiei; Recunoaşterea creştinismului din 313, care a fost mai degrabă un compromis politic;

3

• Ramura nordică din care făceau parte: danii şi suedezii ( situaţi în sudul Peninsulei Scandinave). Migraţiile germanice au fost privite diferit în istoriografie: • Istoriografia franceză a privit acest proces ca „invazii ale barbarilor”.). alamanii( se aflau pe cursul superior al Rinului). relaţie care s-a manifestat mai mult prin legături comerciale. Mostenirea lăsată de aceste neamuri se vede în numele regiunii. această arată importanţa crescândă a Europei de Est şi se accentuează diviziunea în imperiu. din care făceau parte: francii( situaţi pe cursul inferior şi mijlociu al Rinului). pe franci i-au numit sicambri etc. în special în provinciile balcanice. Această migraţie nu este un proces care poate fi încradat între anumiţi ani. şiau avut locaţiile. au existat mai multe faze care se întind pe mai multe secole. Marile invazii nu au fost punctuale şi de asemenea ele nu au reprezentat ceva nou în istoria Europei. pe unde în genere. mai ferit).Mutarea capitalei la Constantinopol( mai bine apărat. saxonii( localizaţi pe coastele germane ale Mării Nordului). reprezintă o atracţie pentru migratori. dar a fost o sciziune mai degrabă simbolică. precum: • Ramura răsăriteană din care făceau parte: goţii. ca de exemplu migraţia popoarelor germanice. Ceea ce este adevărat este faptul că aceste mişcări de populaţii au schimbat faţa Europei Occidentale. frizii( situaţi pe teritoriul Olandei de astăzi). O caracteristică aparte a acestor populaţii este faptul că nu aveau oraşe. Însă din secolul III d. Nici romanii nu percepeau acest proces ca fiind ceva nou. mai ales când goţii încep să exercite presiuni la frontiera dunăreană. ei încep să se manifeste activ în zona Daciei. în percepţia romană acestea erau ţările moştenitoare. în două. Între 220-230. longobarzii( situaţi pe cursul inferior al Elbei) şi suabii( situaţi între Elba şi Oder). Printre principalele lor ocupaţii se pot enumera: creşterea animalelor. fiind vorba mai degrabă de populaţii.Hr aceste relaţii se precipită. Pe goţi i-au numit geţi. Într-o prima fază au existat relaţii paşnice între cele două părţi. deşi „popoare” este un termen prea pretenţios. alături de burgunzi şi vandali ( aceste triburi erau situate pe cursul superior al Oderului). Primul 4 . • Istoriografia germană a privit acest proces ca „migraţii ale popoarelor”. de triburi. Teodosius I împarte imperiul. ei îi numeau pe migratori folosind denumiri vechi. agricultură extensivă şi comerţ( în special cei de la frontierele Imperiului Roman). un proces care nu se încheie nici în secolul X. rugii şi skirii( erau situate pe cursul inferior al Oderului). şi de asemenea mai făceau parte şi herulii. să ne aducem aminte de marea mişcare a indoeuropenilor sau migraţia celţilor. fiind opus civilizaţiei. • Ramura vestică. pentru că ea se întinde pe mai multe secolele. pentru ca spre 250 ei să înceapă să treacă efectiv în imperiu. Triburile germanice nu au intrat în Imperiul roman dintr-o dată. care era de altfel şi cea mai complexă. ei folosind termenul de „barbari” cu o tentă de desconsiderare. vânat. Roma. deoarece pentru ei aceste neamuri erau barbare şi se aflau din totdeauna la graniţele Imperiului Roman( ex. anglii şi iuţii( în Peninsula Iutlanda). În structura triburilor germanice existau mai multe ramuri. în 395. pescuit.

precum: plata unor stipendii sau calea diplomatică ( „divide et impera”). precum goţii. • Uniunea de triburi ale francilor. care la începutul secolului IV se va divide şi ea în două: cea a ostrogoţilor( = goţii răsăriteni. Tacitus. cât şi din exterior. dar şi neamuri care au fost loiale tratatului. În schimbul acestor privilegii de care beneficiau. precum: • Uniunea de triburi ale alamanilor( secolul III). Roma a preferat să răspundă altfel acestei probleme. Însă cu toate acestea privilegii. prin care noii veniţi primeau un teritoriu de unde aveau voie să se folosească de o treime din pământ şi de o treime din sclavi. • Uniunea saxonilor. care prevedea stabilirea unor neamuri în imperiu. care îi folosea de cele mai multe ori în scopuri militare. Pe lângă acest sistem romanii au folosit şi alte modalităţi de a-i potoli pe germanici. stabilire făcută în baza unui tratat. hunii au traversat spaţiul de la nord de Marea Neagră. Pe fondul anarhiei militare. În 375. Când se refereau la folosirea pământurilor. care a dat un răspuns autentic la aceste invazii. numit foedus. erau situaţi la est de Nistru) şi cea a vizigoţilor( = goţii apuseni. pe când chestiunile exterioare erau trecute cu vederea. O întrebare firească este „De ce au plecat neamurile asiatice?”. printre multele încercări de răspunsuri. este faptul că germanicii nu erau nişte nomazi autentici. ne arată faptul că sistemul roman numai făcea faţă. şi anume China. precum burgunzii. şi anume a construit Marele Zid Chinezesc. Hunii cer pentru răscumpărarea libertăţii populaţiilor cucerite plata unui tribut anual. ei trebuiau să se pună la dispoziţia împăratului. care se afla sub protectorat roman. Mişcarea lor a fost determinată de presiuni din exterior( mişcările triburilor asiatice). • Uniunea frizilor. • Uniunea goţilor. dar şi din cauza modificărilor sociale şi politice din interior( afirmarea unor triburi mai puternice). Situaţia grea. ci şi celălalt mare imperiu al vremurilor respective. au existat şi neamuri care au dorit mai mult. Însă nu numai Imperiul Roman a fost afectat de aceste migraţii. important de menţionat. • Uniunea bavareză. Originea a) Goţii După 350.care ne aduce informaţii despre aceste neamuri este istoricul roman. care domina cursul superior şi mijlociu al Rinului. şi anume prin instituirea sistemului federaţiilor. atacă şi înving uniunea 5 .) exercitau presiuni din exterior. iraniene. se refereau mai degrabă la încasarea a o treime din taxele plătite de autohtoni. în drumul lor distrugând uniunea triburilor alamane şi cucerind regatul Bosforului( situat în apropiere de Marea de Azov). Un alt motiv care a stat la baza invaziei a populaţiilor germanice era faptul că triburile asiatice( turcice. care în secolul V nu numai că va lua locul alamanilor. mongoloide etc. Un alt fapt. dar şi se va diviza în alte două uniuni: cea a francilor salieni şi cea francilor ripuaci. ca drept dovadă că au lăsat graniţele aproape nepăzite. s-a emis şi ipoteza că ar fi plecat din cauza modificărilor climatice. Transformările care au loc în interiorul societăţii germanice se văd materializate prin crearea unor uniuni de triburi. atât din interior. romanii încep să se preocupe mai mult de chestiunile ce priveau ordinea interioară( cu excepţia câtorva împăraţi). erau situaţi la vest de Nistru).

se aliază cu romanii împotriva hunilor . a încheiat noi tratate cu ostrogoţii( aşezaţi în Panonia). trec în masă în Italia. condusă de Ermanaric.ostrogotă. de aceea s-au înregistrat şi dislocări de populaţii. punân bazele unui stat propriu. urmaţi îndeaproape de ostrogoţi. pe care de altfel o cuceresc şi o jefuiesc în 410. Datorită intervenţiei episcopului Romei( creştinii vedeau asta ca pe sfârşitul lumii. Între 533-534.Teodosius a potolit răscoala şi în 380. l-a înfrânt pe ultimul rege vandal. Genseric s-a ocupat cu jaful teritoriilor învecinate( Italia. însă nu a fost vorba de aşa ceva. unde au ridicat un val de apărare. aducând o contribuţie importantă în bătălia din Câmpiile Catalaunice. în genere ei puneau accent pe natura divină a lui Iisus). în 451. posibil din cauză că ei erau arianişti( o religie ce punea în discuţie natura lui Iisus: om sau zeu. În 407. romanizarea înregistrând progrese vizibile. trec în nordul Africii. De la Roma. observându-se această temere din izvoare. dar în 376 au fost nevoiţi să se retragă în sudul Moldovei. centrul şi sudul Galiei). Relaţiile lor cu populaţia locală erau destul de reci. În Spania. În 399. S-au comportat ca federaţi model. au încercat să-i oprească pe huni. care au amplificat mai mult decât trebuia evenimentul). insulele din Mediterană). sub conducerea lui Genseric( 428-477). vizigoţii trec pe la sud de Dunăre. ajungând piraţi redutabili ce jefuiau insulele din Mediterana de vest. generalul Belizarie. în care hunii sunt învinşi. vizigoţii obţin permisiunea de a se aşeza în Iliria. luptând în 451. unde cuceresc Cartagina( 439). b) Vandalii Vandalii însoţiţi de suevi şi alani au trecut Rinul în 405. în Moesia. ei se specializează în tehnica navigaţiei. 6 . care le acorda dreptul să se aşeze în Sapaudia( probabil în Elveţia actuală). c) Burgunzii În 433. Alaric se îndreaptă spre sudul Italiei cu intenţia de a cuceri Africa romană. taxe ce au fost destul de aspre. Astfel ei au prădat Peninsula Balcanică şi i-au înfrânt pe romani lângă Adrianopole. respectiv 382. împotriva hunilor şi în 456. numit valul lui Athanaric. vizigoţii au parcurs Italia de la nord la sud. burgunzii încheie un tratat cu romanii. pe Nistru. care a fost deportat în Asia. formând sub fiul lui Theodoric I. împotriva suevilor. unde după ce au jefuit Galia. trec Pirineii în Spania. După 20 de ani în Spania. vizigoţii au cerut permisunea Imperiului Roman de a trece pe teritoriul imperiului. trecând în Galia sudică( 410) şi ajungând în Spania( 415). Valens. Firava lor construcţie politică nu a rezistat sub loviturile împăratului Iustinian. Ammianus Marcellinus). unde de altfel a şi murit şi împăratul Valens( 378). cel mai puternic regat germanic din vestul Europei. Tot în 376. Sub conducerea lui Theodoric I. respectiv vizigoţii( aşezaţi în Moesia). Vizigoţii. După moarte lui Alaric din 410. În 376. conduşi de Athanaric. Izvoarele antice ce privesc această perioadă dau impresia unei fugi generale( ex. Gelimiz. pe care o părăsesc după 2 ani pentru a se stabili în nordul Italiei. ajungând ca în 455 să jefuiască Roma. sub conducerea lui Alaric. dar numai ajunge să realizeze acest proiect din cauza faptului că flota sa a fost distrusă de o furtună. Euric. care negociază cu Alaric. cu o parte din războinicii săi. între Prut şi Siret. Au impus taxe cuceriţilor. ajungând să ameninţine de două ori Roma. Vizigoţii au ocupat un vast teritoriu( din care făceau parte: Spania. politica promovată faţă de locuitori a devenit mai tolerantă. Vizigoţii au fost aşezaţi de împăratul roman. care urmărea să refacă Imperiul Roman. După moartea lui Genseric. distrugerile sunt limitate. ei fiind mai puţin cizelaţi decât goţii. însă foametea i-a determinat să se răscoale în 377.

ca de exemplu regele avea două titluri: Magister militum sau Patricius Gallie( pentru romani) şi Rex Burgundiorum( pentru burgunzi). la bătălia de pe râul Vedao?( nelocalizat) din Panonia. hunii au organizat propria lor campanie ajungând. ajutând la reprimarea acţiunilor lagauzilor şi de asemenea au luptat împotriva vizigoţilor şi burgunzilor. dar în cele din urmă renunţă la cucerirea Romei. hunii trec în Galia. În 453. În bătălia de la Campus Mauriacus din acelaşi an. renunţând la asediul Constantinopolului în schimbul unei plăţi( subsidii în aur). Nu putem pune pe seama migratorilor intenţia distrugerii imperiului Roman. Singurul împărat care a incercat să refacă Imperiul Roman de facto a fost Iustinian. Între 447-450. dar le recunoaştea regilor migratori titlurile asupra pământurilor din imperiu. iar moştenitorul la Geneva. 6000 de livre şi grâne. sarmaţi. hunii sunt definitiv înfrânţi de populaţiile dominate. spre deosebire de alte legi germanice( care aveau legi etnice). Hunii La sfârşitul secolului IV. în 443. hunii provoacă dislocări de populaţie la est şi vest de Carpaţi. dar şi din cauză că în sânul armatei sale a izbucnit ciuma. mai exact de către ostrogoţi şi gepizi. a fost unul din primele coduri de legi germanice. ei nu i-au persecutat pe ceilalţi creştini. numeroase triburi( o bună parte a ostrogoţilor. a murit subit. gepizi. În timpul lui Attila(445-453). ei primesc ca drept subsidii de la romani. iar în 447 au devastat provinciile din Balcani. cucerind Milano şi Panria?. Attila se îndreaptă spre Roma. Oficial regiunea cuprindea două neamuri: burgunzii şi romanii( cu un statut apropiat de cel al burgunzilor). Instituţiile sunt duble. ca drept dovadă trebuie spus că regii se căsătoreau de obicei cu o soţie creştină. culturală şi politică pe care romanii o realizaseră în 7 . Spre 440. doar că în acel moment trecea printr-o criză. alani. ca drept dovadă putem menţiona că nici un conducător al migratorilor nu s-a proclamat împărăt. Între 425-434. Actius. la Sirmiuna?. Împăratul de la Constantinopol considera că Imperiul Roman era intact. ei erau doar regi. când se pregătea de o nouă campanie. în 441. fapt ce marchează începutul trecerii lor din nordul Mării Negre în Panonia. trecere ce s-a încheiat în perioada cuprinsă între 420-425. pentru că pentru ei nu exista această noţiune. unde au prădat oraşele: Metz. În anii următori. datorită medierii şi plăţii unei subsidii de către papa Leon I. unde şi-au întemeiat un regat propriu ce avea două reşedinţe: regele stătea la Lyon. Limba de exprimare la curte era latina. ei au fost înfrânţi de generalul Actius.Au ocupat regiunea Ronului. Consecinţe ale migraţiei pentru Europa de Vest O primă consecinţă a fost materializată de faptul că s-a rupt unitatea Romaniei( unitatea lingvistică. slavi). În 453. Troyes. Chiar dacă familia regală era ariană. Reims. aliat cu burgunzii şi vizigoţi. Profitând de deruta din Imperiul Roman. longobarzi. aceştia controlând de la Caucaz şi până la Elba. ei s-au îndreptat spre Galia. Legea burgundă. acesta se adresa şi populaţiei romane( influenţe din dreptul roman). procesul de cristalizare a puterii în interiorul neamurilor hunice se încheie. unde colaborează cu conducătorul roman. datorită cuceririi Cartagenei de către vandali. la Constantinopol.

De asemenea au avut loc schimbări majore antroponime. Clovis a reuşit să creeze un regat ce acoperea aproape întreaga Galie. olandez. britanic. Pe francii ripuaci îi găsim pe la 450. Despre anglo-saxoni: • Cronica lui Gildas • Istoria ecleziastică a neamurilor anglilor de Beda venerabilul. Despre longobarzi: • Istoria neamului longobarzilor de Paul Diaconul. Un eveniment important al domniei sale 8 . astfel formându-se popoarele:francez. • Legile anglo-saxonilor. Casiodorus. • Liber historiae francorum Despre goţi: • Enodius. fiul regelui Merovec. Prin acţiunile sale. • Legea salică ( a francilor). portughez. pentru că blocurilor romanice şi germanice li sa adăugat şi blocul lingvistic slav. • Isidor din Sevilla – vizigoţi. franc. 3.Regatul franc sub Merovingieni Primele informaţii despre franci le avem din 358. norvegian etc. Între anii 450-460. danez. fiul lui Childeric. în jurul regiunii oraşului Colonia( Koln). pentru ca în sfârşit să îşi impună autoritatea asupra jumătăţii de nord a Galiei. • Legi: • Codul lui Alaric. Clovis( 481-511). Aegidius.Europa). alături de generalul roman. Pe ruinele Imperiului Roman de Apus s-au ridicat mai multe regate germanice: got. care putea fi şi compus. ostrogot. vizigot. renunţându-se la sistemul roman cu trei nume şi trecându-se la cel cu un singur. regele salien. O altă consecinţă directă este faptul că s-au format noi limbi şi noi popoare( proces desfăşurat între secolele V-X). mai exact este vorba despre francii salieni. lombard şi cele britanice. • Cronica lui Fredegarius. Ulterior şi-a stabilit reşedinţa la Toures. Izvoare privitoare la regatele germanice Despre franci avem: • Istoria francilor de Grigorie din Toures. • Legile longobarzilor. • Legea lui Gundobad( burgundă). german. român. a eliminat ultimele centre de putere romană din regiune. Childeric. De asemenea informaţii găsim şi în: • Documente de stat. lupta ca federat împotriva vizigoţilor. spaniol. Iordanes( Originea şi faptele goţilor – Getica) – ostrogoţi. reuşind de asemenea să oprească migraţia spre vest a ultimelor triburi germanice rămase dincolo de Rhin: bavarezii. italian. când îi găsim ca federaţi în Toscandria. Harta Europei a fost drastic retrasată. la gurile Rhinului. turingii şi saxonii.

• Neustria( zona de N-V a Galiei) – Regatul Nou. În 511. Un acelaşi succes a avut şi în Provence. Asta se petrecea în timp ce burgunzii şi vizigoţii îmbrăţişau arianismul. care păstra titlul de Princeps. în 496. Principiul patrianalităţii. De la numele de Clovis s-a ajuns până la numele de Ludovic cu ajutorul intermediarului de Clodovec. Clovis îi atacă şi îi învinge pe vizigoţii din sudul Galiei. • Aquitania( la S de Loara). aceştia fiind nevoiţi să se retragă în Spania. • Episcopii erau obligaţi să rezide în dioceza în care erau aleşi. ceea ce a contribuit la consolidarea poziţiei Bisericii în Galia. regatul franc este divizat între urmaşii lui. Clovis şi armata sa au fost botezaţi la Reims. • Judecătorii laici nu aveau voie să condamne clerici fără ştiinţa episcopilor. se spune că ar fi avut un rol important în creştinarea soţului. care avea 24 de capitole şi prevedea: • Membrii Bisericii şi ai aristocraţiei primeau confirmare pentru domeniile şi privilegiile pe care le deţineau. păstrând de la nord de Pirinei doar Septimona. palatul neavând un sediu stabil din motive militare şi personale. tendinţa fiind ca regatul să se împartă în alte 4 regate mai mici. • Episcopii urmau să fie aleşi de mitropolitul şi de clerul din dioceză. Puterea regală era itinerantă. regele păstrând dreptul de veto. în 596. în urma căruia s-a emis Edictul de la Paris. El şi-a stabilit centrul puterii în regiunea Parisului. semn că regele franc era încă considerat suveran al Galiei şi nu al Franciei( concept politic impus ulterior). Ca urmare a acestui edict puterea regelui a fost limitată. în 507. să fie restrânsă. el dispunând de acestea după voie. nu era limitată. precum: • Austrasia( de o parte şi de alta a Rhinului) – Regatul de Răsărit. Organizarea Regatului franc Puterea era deţinută de rege. • Regele acceptă ca puterea lui de a introduce taxe. Maximul puterii france a fost atins de Dragobert( 629-639). Unitatea regatului franc a fost reînstaurată în timpul regelui Clothar II( 613-629). soţia lui Clovis. • Regele promite că nu va impune alte taxe pentru pământ. în toate aceste acţiuni el a fost sprijinit de elita nobilimii din Austrasia. care pentru a-şi consolida puterea. principalii lui sfetnici fiind: episcopul Arnolf de Metz şi nobilul Pepin de Lander. care areuşit să să consolideze puterea regelui în Aquitania şi Burgundia şi de asemenea a reuşit să îi supună pe regii britoni din Peninsula Armonica. • Clerul numai avea voie să caute ajutor laic împotriva aristocraţilor. potrivit căreia stăpânirea regelui asupra unui bun al acestuia. Spre finalul domniei. Despre Clotilda. Instituţii 9 . Titlul de Rex francorum este înregistrat destul de târziu. în 614. la moartea sa. în preajma Crăciunului. formula de Regnum Francorum a fost folosit mult mai rar.este reprezentat de acceptarea creştinismului ca religie oficială a regatului. dar care a rămas totuşi sub stăpânirea ostrogoţilor. • Burgundia( cucerită de franci între 533-534). a convocat un Conciliu al episcopilor şi al burghezilor. el concentrând în mâinile sale întreaga puterea.

care îşi baza puterea pe posesia pământului şi pe serviciile aduse regelui. în linii mari. unde regele numeau rectori şi în sudul Burgundiei. redacta acte. plătiţi în aria sa de jurisdicţie din care o treime erau vărsaţi în tezaurul regal. Acum. etc. şeful vistieriei( camesalius). în Galia. În total. Particularităţi întâlnim în Provence. un rol important îl deţineau ducii. Ţăranii coloni care nu poseda pământ. care erau iniţial conducătorii oastei din mai multe comitate. Clerul reprezintă o noutate ierarhică. documente de stat). unitatea administrativă de bază era civitas( oraş-reşedinţă episcopală). ci pur şi simplu. Dintre dregătorii palatului mai făcea parte şi: conducătorul cancelariei( referendum. sistemul Antichităţii Târzii. militare şi juridice( la procese este uneori asistat de episcopul local sau de consilierii juridici locali). adică legea se aplica în funcţie de condiţia etnică şi socială a omului. al cărui rol a crescut pe măsură ce s-a erodat puterea regelui. exercitată de persoane care nu aveau nici un merit. care să se ocupe de administraţie. ca de exemplu în Alamania sau Thuringia. Izvoarele spun că populaţia galo-romană plătea 10 . O prevedere importantă se referă la wergeld. La origine o mare parte din avuţia regelui provenea din tributurile date de vecini. Grosul neamurilor francilor majoritatea cu îndeletniciri militare şi mici posesori romani de pământ. decât pe acela de a fi susţinut de rege. şeful servitorilor( seneşal). fiscale. erau în jur de 120 de comitate ce păstrau în linii mari. La nivelul fiscalităţii. venituri din domenii proprii( foste domenii imperiale publice. Comitele avea atribuţii administrative. în fruntea cărora regele va numi comiţi( comes). care au profitat de situaţia politică şi s-au îmbogăţit. Administraţia regatului franc Concepţia asupra administraţiei în regatul franc s-a schimbat faţă de perioada romană. familia unui om ucis. şi anume a diocezelor. Regele numea duci şi în teritoriile unde erau alte neamuri. adică compensaţiile pe care le primeau cei păgubiţi. Din punct de vedere militar. bazat pe principiul personalităţii legii. şeful grajdurilor( conetabil). Nu există persoane specializate. ea devine o administraţie prin delegaţie. Cu ajutorul acestor persoane regele era ajutat la guvernare. limitele vechilor unităţi administrative romane. elita războinică neamului franc şi aristocraţia romană în rândul cărora au supravieţuit chiar elemente senatoriale din Galia şi elemente parvenite. Un element de noutate a fost introducerea unui nou sistem juridic. unde numeau patricieni. aceşti funcţionari erau numiţi pe criterii personale. luând taxe pe pământ şi pe comerţ. merovingienii au păstrat. prin alianţe matrimoniale aceste grupuri s-au amestecat şi au format noua nobilime. În secolul VI. Venitul comiţilor consta în o parte dintr-un feud şi în aşa zişii „bani pentru pace”( fredus). Toate aceste personaje aveau tendinţa de a profita de momentele de declin a unor regi. dar chiar în aceste condiţii ei îşi îndeplineau misiunea. domenii confiscate de la nobilii rebeli).Palatul reprezenta puterea centrală formată din dregători. Din secolul VI. Sclavii care puteau fi eliberaţi adăugându-se colonilor. Se formează o nouă ierarhie socială: Aristocraţia în care au intrat. Palatul era condus de un majordom. al căror nume va duce la schimbarea denumirii acestei unităţi în comitat.

Biserica a încercat să îşi mărească privilegiile. regatul întră în criză. unul din cele mai celebre era lângă Paris. Se remarcă divizarea în două regate france: Neustria+Burgunzia şi Austrasia. care folosind pământurile pe care le controlau. lângă biserica Saint Denis. Biserica dădea în schimbul acestor imunităţi. în actele regale apare o limitare a puterii reprezentanţilor regali. avem informaţii privitoare la produsele ce se produceau pe domeniile şi se comercializau în regat( sare. Din cauza acestei practici. în prima jumătate a secolului VII. Nu de multe ori. pădurile au început să fie defrişate şi de asemenea a crescut numărul morilor de vânt. La sfârşitul secolului VII. ce numai puteau intra pe domeniile cu imunitate. Decăderea regatului merovingian Potrivit lui Grigore din Toures. chiar dacă au fost regi care au încercat să le impună câteva taxe. Cum regele era din ce în ce mai 11 . Oraşele îşi reduc suprafaţa şi populaţia. piele de Cordoba. pentru a-şi exercita atribuţiile juridice şi fiscale. preluând foarte probabil un obicei roman. pentru că longobarzii făceau nesigură vechea cale economică care lega Constantinopolul de Galia. La acestea adăugăm şi lipsa unui principiu clar de succesiune. După moartea lui Dragobert. În secolul VII. el fiind cel care asigura supravieţuirea acestor oraşe. sprijin spiritual. evreii au fost expulzaţi de către regele Dragobert. Pepin de Herstal va deveni conducătorul neîncoronat al Austrasiei şi al Neustriei. În unele oraşe creşte importanţa episcopului. precum şi devastările numeroaselor campanii militare. ca drept dovadă unii dintre evrei ajungând chiar în funcţii înalte. în fiecare din ele puterea trecând în mâna majordomilor şi a nobilimii locale. bere. principalele slăbiciuni din regatul franc erau numeroasele lupte interne. Regii merovingieni au început să acorde imunităţi. produse animaliere. izvoarele atestând grupuri de meşteşugari şi negustori. adunau în jurul lor protejaţi. precum Clothar I. de a revendica tronul. Relaţiile între creştini au fost bune. De scutiri mai beneficia şi Biserica. alături de sirieni( evrei). mirodenii). Primele domenii care au primit aceste imunităţi au fost cele ale Bisericii. pentru ca din secolele VII-VIII să fie date şi laicilor. Se dezvoltă Marsilia. Din actele regale ce cuprind scutiri de taxe. puterea regelui a început să scadă destul de periculos. lipsa de susţinere a oraşelor şi conflictele din interiorul societăţii merovingiene. pe care beneficiarul le îndeplinise sau urma să le îndeplinească. Grigore din Toures ne spune că totuşi au existat câteva încercări de convertire forţată a evreilor. nepotul acestuia. Alte oraşe au supravieţuit din cauză că regele itinerant îşi stabilea acolo reşedinţa. din cauza nevoii de stabilire a unui loc fix pentru desfacerea mărfurilor. regatul merovingian a cunoscut o relativă creştere. În 629. Se remarcă familia lui Pepin de Lander. La slăbirea regatului au contribuit şi interesele divergente ale aristocraţiei. Din punct de vedere economic. sau mai degrabă zis vasali.în întregime taxele. care îşi formează o bază de putere în Austrasia. Imunitatea se justifică în baza unor servici. faţă de perioada romană. Câmpurile părăsite au început să fie din nou cultivate. teoretic. Din secolul VII. în timp ce francii erau scutiţi. lemn. pe care un stăpân o primea faţă de unul din domeniile sale. Imunităţile prevedeau scutirea faţă de obligaţiile faţă de Fisc. pentru că fiecare urmaş al regelui avea dreptul. apar bâlciurile. pergamente. dar iniţiativa s-a soldat cu o revoltă şi a fost nevoit să renunţe. Începe o luptă pentru putere de care profită majordomii.

ultimul dintre merovingieni. în 717.slab. De această situaţie a profitat. 5. majordomii încă nu aveau curaj să de-a jos instituţia regală sau să o înlocuiască. oamenii căutau protecţie la nobilime. De asemenea el a profitat de faptul că a intrat. • Pentru a-i recompensa a folosit o parte din domeniile Bisericii. De ce aşa puţine izvoare? Tocmai din cauza acestei schimbări de dinastie. Perioada în care s-a produs tranziţia de la dinastia merovingiană la cea carolingiană este cea mai puţin cunoscută din istoria Franţei. lui Carol i s-a imputat că a dus o politică de secularizare( în realitate nu există alte izvoare care să sprijine această teorie. noii regi încercând să elimine ceea ce nu le-a convenit. fiul lui Arnulf de Metz. în posesia tezaurului tatălui său. Carol a păstrat titlul de majordom. sunt readuse sub controlul franc. Regii erau doar cu numele. care cu toate că la moartea tatălui său nu a primit nimic. cu un anume Ansegisel. i-a înfrânt pe opozanţii din Neustria şi a preluat conducerea regatului. episcopiilor şi abaţiilor. Perioada carolingiană Această trecere de la o dinastie la alta nu s-a făcut aşa de uşor precum am fi tentaţi să credem. Pepin a murit în 714 şi nu a avut urmaşi legitimi direcţi. care a domnit formal până în 737. când devine pe lângă majordomul Austrasiei şi majordomul Neustriei. motiv pentru care din secolul IX. chiar dacă regele mai avea câteva din atribuţiile vechi. a reuşit să preia conducerea unei facţiuni a nobilimii din Austrasia. triburile germanice de dincolo de Rin( suevii şi ?). Begga. mutând accentul pe noua dinastie. în 721. el nu a deposedat cu bună ştiinţă bunurile Bisericii. după Sfântul Martin. • S-a folosit de sistemul relaţiilor vasalice pentru a creşte numărul fidelilor săi. Tot el l-a pus pe tron. Foştii vasali ai lui Pepin s-au împărţit în două tabere. • Analele regatului francilor. pentru că adevărata putere era în mâna majordomului. pe Theuderic IV. Însă cu toate acestea. din această căsătorie s-a născut Pepin de Herstal. • Cronica ce continuă pe cea a lui Fredegarius. Carol Martel. În 720. el urmărind 12 . Unii istorici consideră că începutul acestei familii are ca reper căsătoria fiicei lui Pepin de Lander. Printre măsurile luate de el se pot enumera: • Pentru a controla regatul. Pepin de Herstal atinge apogeul puterei sale în 687. În ultimele două decenii ale conducerii lui Pepin de Herstal. din cauza tăcerii izvoarelor. Principalele izvoare sunt: • Liber Historiae francorum. fără a fi însă rege. unul din fii nelegitimi. Carol a numit în fruntea comitatelor. Originea familiei carolingiene Această familie o regăsim în rândul marilor familii aristocratice din Austrasia. el primind titlul de Martel după victoria împotriva arabilor de la Poitiers din 732 sau după alte surse. oameni loiali politicii lui. una era de partea soţiei lui şi una de partea lui Carol Martel. în izvoarele bisericeşti.

în special cei din regiunile periferice. care pe vremea aceea coduceau Francia. l-a uns pe Pepin cu uleiul sfânt. abate de Saint Denis. Papa le-a răspuns acestor soli că ar fi mai bine ca acel. în regiunile sudice: Gasconia. o adunare a tuturor francilor. menită să-i convingă pe contemporanii lor de sprijinul şi autoritatea deţinută de familia 13 . pe un membru al familiei merovingienilor. este partea a unei construcţii propagandistice. s-au revoltat. Cu susţinerea papei. Lui Pepin i-a revenit Burgandia . A apelat la ungere. a fost tuns şi închis într-o mănăstire. în 741. Neustria şi o mică parte din Austrasia. O parte dintre nobili. care erau mai numeroşi în Neustria. Se remarcă: comiţii Rothard şi Waring. în 743. Pentru a-i linişti. Pepin şi Carloman. Childeric III. Childeric III. pentru că se impuneau noi strategii de luptă( apariţia cavaleriei grele). Pepin a convocat la Soissons. care în 751 l-a ales rege. însă rezistenţa la aceste idei opuneau susţinătorii merovingienilor. El avea nevoie de noi pământuri. pe Fulrad. Istoricii contemporani consideră că felul în care prezintă izvoarele preluarea puterii de către Pepin. episcopul Burchard de Wurzburg. În timpul domniei sale s-au purtat numeroase bătălii cu: saxonii. primii doi fii. îngrijoraţi de tendinţele autoritare ale urmaşilor lui Carol. considerat „braţul lui Dumnezeu” sau „învingătorul infidelilor”(musulmani). Următorul pas era obţinerea puterii regale. Carloman a primit cea mai mare parte din Austrasia. începuseră să circule o serie dde legende care subliniau meritele dăruite de divinitate lui Carol Martel. care adevenit ultimul rege al acestei dinastii. pentru a arăta că este ales de Dumnezeu. Majoritatea istoricilor consideră că Fulrad nu a fost străin de ideea de substituire dinastică. episcopii Chrodegang de Metz. Se crea un fel de propagandă. La palat. alamanii şi bavarezii. în condiţiile în care pe tronul regatului nu era nici un rege.înlăturarea înfluenţei unor episcopi. puterea sa era suficient de mare pentru a numai fi contestată. După supunerea ducatului Bavariei. lăsând o moştenire durabilă urmaşilor săi. Ultimul rege merovingian. era puţin fragilă. şi astfel Pepin a rămas singur conducător. episcopul Bonifaciu. dar mai ales Fulrad. la puţin timp. Aquitania şi Provence. dar mai ales din Austrasia. care are întradevăr puterea. majoritatea fiind membrii ai celor mai vechi familii din Neustria. Pepin s-a folosit de grupul săi de fideli. Pentru a atinge acest obiectiv. capelan al palatului şi principalul sfetnic al lui Pepin. Carol a reuşit să supună şi aceste regiuni. dar numai aveau puterea regală. ce maifestă dorinţă de independenţă. Pepin cel Scurt( 753( 754)-768) Potrivit izvoarelor. cum ar fi cazul episcopului de Auxerre. Alamania şi Thuringia. în 750. acela să fie numit rege”( Analele regatului franc). ce începuse să prindă contur. Carloman a renunţat la putere şi s-a retras la o mănăstire. cei doi fraţi au chemat de la mănăstirea Saint Denis. ulterioară. În 747. care nu erau fideli lui. însă spre finalul domniei. pentru că alegerea de către oameni. De asemenea s-a confruntat cu opoziţia ducilor. au împărţit regatul în două zone de influenţă. încluzând Metz. Aceştia aveau titlul de rege. Cu această ocazie. Pepin ar fi luat decizia de a trimite. la papa Zaharia. pentru a-l întreba: „În privinţa regilor. carolingiană. După moartea lui lui Carol.

• A stabilizat situaţia economică a regatului. Cu această ocazie. Papa nu poate cere ajutorul Bizanţului. Problema saxonă nu era nouă. regatul era mult mai stabil. ce au primit titlul de patricieni ai romanilor. au cucerit şi ultima parte din exarhatul Ravennei. Izvoarele oficiale france din această perioadă. sunt foarte sărace în informaţii. cucerind capitala longobardă de la Pavia. împarte regatul între cei doi fii ai săai. comiţi fideli. Pentru că regele longobarzilor. înterprinde două campanii împotriva longobarzilor. Se consideră că transferul puterii nu a avut loc în 751. va asigura atât sprijinul franc pentru activitatea misionară din Germania şi pentru reforma Bisericii. De asemenea alegerea Soissons-ului ca loc al ungerii. Simţindu-se ameninţat. şi în 771.carolingienilor şi de inevitabilitatea accederii acestora la putere. O modificare de atitudine are loc spre jumătatea secolului VIII. • Carol( 21 ani) a primit: V Aquitaniei. S Austrasiei. dar fără nici un rezultat. La moartea sa. datorită faptului că Roma era ameninţată de creşterea puterii longobarde. Probabil în aceste condiţii are loc ungerea lui Pepin ca rege. între papă şi carolingieni. ci cu fratele acestuia. la care adaugă şi Septimania. a fost nevoit să ceară ajutor lui Pepin. acum punânduse bazele viitorului stat papal. unde îi cere lui Pepin ajutorul pentru apărarea „Republicii romanilor”. obligându-i să accepte venirea unor misionari creştini şi plata unui tribut anual de 300 de cai. pentru că în acel moment avea loc criza iconoclastică. deoarece Cronica papală arată că papa Zaharia nu a fost în raporturi bune cu Pepin. care au primit fiecare câte o parte din regat: • Carloman(17 ani) a primit: E Aquitaniei. Poziţia papei faţă de Francia a fluctuat de-a lungul timpului. Pepin s-a angajat să restituie papei întregul exarhat al Ravennei. Cu acordul nobililor. • Readuce sub controlul regal aquitania. centrul şi N Austrasiei. • A desfiinţat instituţia majordomilor palatului. Împăratul de la Constantinopol a protestat. este improbabilă . deşi până atunci erau consemante evenimentele în fiecare an. izvoarele pomenesc de ungerea fiilor lui Pepin. În cea de a doua parte a domniei. Burgundia cu Provence. În 768. papa Ştefan II. Carol şi-a luat titlul de Rex Longobardorum. el continuând politica tatălui său. Cei doi fraţi nu s-au înţeles. Lui Pepin i-au supravieţuit cei doi fii. cât şi sprijinul papei pentru extinderea puterii noii dinastii. Alianţa nou formată. căci acest neam germanic. papa face o vizită personală în Regatul franc. Neustria. Regele longobard înfrânt a fost închis într-o mănăstire. Pepin s-a orientat spre asigurarea hotarelor Franciei şi reunirea întregii Galii sub puterea sa. Printre măsurile luate. Carol a 14 . ameninţa din nou Roma. Carol a intrat în Italia( 773774). singurul la care mai putea apela. Carol şi Carloman. silindu-i să cedeze papei Ravenna şi 22 de oraşe. care în 751-752. menţionăm: • Îi învinge pe saxoni. Carloman. ataca şi jefuia periodic nordul regatului franc. A extins hotarele regatului franc. Carloman îşi pierde viaţa în condiţii neclare. sfera sa de influenţa ajungând în contact cu cea a Bizanţului. Tot acum. Carol cel Mare( 768-814) Domnia lui Carol cel Mare s-a caracterizat printr-o activitate militară impresionantă. încă păgân. O direcţie majoră de expansiune a fost Saxonia. Între 753-754. pentru că aici a fost una din reşedinţele preferate ale merovingienilor. • Pune în fruntea administraţiei locale.

datorită faptului că aceştia se aliaseră cu ducele Bavariei. pornind din Ratisbona( sau Regensburg). nu se poate face decât prin creştinare şi prin distrugerea simbolurilor religioase ale acestora. care i-a cerut ajutorul împotriva emirului de la Cordoba. unde fărăr să ştie nimic. încoronat de 15 . care l-a acuzat de imoralitate. sfetnicii lui Carol. pentru ca în dimineaţa zilei de Crăciun.realizat că pacificarea saxonilor. În primăvara lui 799. aproape în fiecare an. potrivit lui Eginhard. care îşi simţea ameninţate poziţia în Italia. promiţând că va veni personal să cerceteze cazul. după cucerirea Barcelonei. l-a adus pe Carol în contact şi potenţial conflict cu Bizanţul. cât şi imperiale. Tasilo. ocazie cu care un mare tezaur a fost capturat. ascensiunea lui Carol la puterea imperială. Ring. În toaman lui 800. lucru care a fost contestat în Apus. un conducător saxon local. chiar dacă de fiecare dată. dar încercarea a eşuat. Carol merge în Italia. saxonii se revoltau şi alungau trimişii franci şi misionarii. a fost încoronat ca împărat de papă. În Italia. numită Ostmark( Marca de Răsărit). În 777. fiind apoi aclamat de către mulţime( un ritual invers faţă de cele de la Constantinopol). În 778. oastea sa a eşuat în faţa Saragossei. s-a revoltat împotriva lui Carol. Până în 799. punând să i se scoată ochii. el ar fi intrat în biserica Sfântul Petru. care a poruncit să fie repus în scaun. şi aluat titlul de Basileus. îl exonerează de acuzaţii pe papă. în 785. Pepin. extinsă după 797-801. Profitând de situaţia de la Roma şi Constantinopol. iar pe drumul de întoarcere. l-a închis într-o mănăstire. în calitate de regentă. şi a integrat ducatul său în regatul franc. celelalte două de fiul său. şi de asemenea distrugeau bisericile. acest fapt fiind foarte rar pentru o femeie. de lângă Paderborn. Carol introduce. Carol l-a acuzat pe duce de trădare. Carol s-a mulţumit să instituie o marcă aici. În teritoriile saxonilor. organizează o marcă( teritoriu de protecţie). o mare fortificaţie aflată la confluenţa dintre Dunăre şi Tisa. Cucerirea regatului longobard. în special Alcuin. el cucereşte şi Frizia. În 782. adversarii săi au vrut să-l înlăture. reşedinţa ducilor Bavariei. La acea vreme. Încă din expediţia din 772. au făcut cunoscut faptul că autoritatea regilor franci era de acum înainte superioară atât demnităţii pontificale. în cele din urmă el acceptă cererea. Între 791-796. În ultimele dintre expediţii este distrusă reşedinţa hanului avar. el a iniţiat trei expediţii împotriva avarilor: prima condusă de el. pe tronul de la Constantinopol se afla Constantin VI. Widukind. Aceste argumente vor marca ideologic. ariegarda sa a căzut la Roncevaux într-o capcană întinsă de basci( lupta e descrisă în Cântecul lui Rolland). După 792. însă puterea reală o deţinea împărăteasa Irina. a fost ales un nou papă. În 797. acesta intrând repede în conflict cu o parte a aristocraţiei romane. Carol a primit vizita guvernatorului musulman din Saragossa. el a distrus stejarul sacru al lui Irminsul. represaliile acestuia fiind foarte dure. Irina l-a destituit pe fiul său. Carol câştiga. Cine a fost cu ideea: papa sau Carol şi sfetnicii săi? Asumarea ideii imperiale de către Carol se observă şi în titlul folosit de acesta: „Carol Seremismin August. pedeapsa cu moartea pentru cei găsiţi vinovaţi de practicarea obiceiurilor păgâne sau pentru cei care încălcau ordinele regale sau pentru cei care încălacu ordinea publică. Spre răsărit s-a luptat cu avarii. dar cu preţul unor deportări masive. Leon III. au avut loc expediţii împotriva saxonilor. Leon a fugit din Roma la Carol. el luptând împotriva acestui neam asiatic înstalat în Panonia. Teritoriul ocupat a fost organizat sub forma unei mărci.

ştim că războaiele se desfăşurau vara. cu prepoderenţă. populaţia era între 10 şi 20 milioane de locuitori. Organizarea regatului franc în timpul carolingienilor Avansul pe care regatul franc l-a luat în faţa vecinilor săi are mai multe explicaţii: • În prima parte a secolului VIII. Capitulariile( acte cu caracter de lege) emise de Carol. Nichefor. colţul de N-V al Balcanilor. statul lui Carol. cu care se sfătuia. au determinat protestele împărătesei Irina. care era superior clerului de la palat. • Succesele lui Carol cel Mare se explică şi prin faptul că a reuşit să controleze cu o mână de fier sistemul militar al regatului franc. N şi centrul Italiei. sau au fost răsplătiţi cu abaţii şi episcopii. puternic şi pacificator conducător al Imperiului Roman şi prin mila lui Dumenezeu. în subordinea căruia intrau diverşi slujbaşi. care a răspuns prin ocuparea Veneţiei şi Dalmaţiei. dar şi în câteva urbane( Wurms. Eginhard. • La apogeul întinderii. Paul Diaconul şi cronicarul oficial al lui Carol. • Dacă predecesorii săi şi-au irosit forţele în lupte interne. De treburile laice se ocupa comitele palatului. La sfârşitul domniei şi-a stabilit reşedinţa la Aachen( sau Aix-de-Chapelle). precum în Saxonia. toate aceste reşedinţe fiind situate. a rupt în 803. Carol a condus regatul prin intermediul palatului. Compiegne). Ingetheim. în Austrasia. Carol a retrocedat Veneţia şi Dalmaţia. Din punct de vedere militare. la Paderborn. juridice. Petru din Pisa( gramatician). el şi-a îndreptat atenţia către acţiuni externe profitabile. şi a obţinut în 812. aveau posibilitatea ca mai mulţi dintre ei să 16 . Carol a strâns pe o parte din învăţaţii vremii. societatea francă s-a caracterizat printr-o perioadă de lupte permanente. a preferat să stea în reşedinţe rurale( Herstal. care au întărit elementul militar. orice legătură cu Carol. Ca şi predecesorii săi. Unul dintre cei mai importanţi dregători de la palat era capelanul. discutau chestiuni militare. prevedeau ca în cazul celor ce nu îşi permit să vină la oaste. O parte din aceşti învăţaţi au primit funcţii la Curte. la care veneau reprezentanţi clerului şi ai nobilimii din întregul regat. ei fiind convocaţi într-un loc apropiat de viitorul câmp de luptă şi după trei luni. plecau. precum: Alcuin din York. În aceste condiţii. recunoaşterea titlului de Basileus. economice. la oaste trebuia să vină fiecare om liber. divizaţi în două mari ansambluri lingvistice: romanic şi germanic( latina fiind folosită în cadrul Bisericii şi a cancelariei). din care supravieţuieşte numai capela regelui. Rareori a rezidat în teritoriile cucerite şi doar când necesităţile militare cereau asta. Aceste adunări prezidate de Carol. În primii ani de domnie. şi de asemenea era consilier al regelui în treburile ecleziastice. Fiind ocupat cu războiul cu bulgarii. pentru că numărul abandonurilor creştea. dar şi de ordin spiritual. La Aachen.Dumnezeu. De două ori pe an era convocată marea adunare. Succesorul Irinei. Carol a adus modificări. Nichefor a fost dispus la negocieir şi a trimis o solie la Carol. cu toate că infanteria rămâne baza. cuprindea 1. Potrivit tradiţiei france. Germania. accentul se pune pe cavalerie. conducătorii franci neducând niciodată lipsă de războinici nepregătiţi.2 milioane de km2 şi includea: Galia. rege al francilor şi longobarzilor”. Evenimentele din 800. aici poruncind să fie ridicat un mare palat. nu şi titlu de împărat al romanilor. Colonia). colţul de N-E al Spaniei.

Schimbări evidente se observă la nivelul elitei. cu ocazia adunărilor anuale. Cu toate că regele era considerat legislatorul suprem. ce aveau rol militar. aşa numitul donum publicum. a decis ca toţi oamenii liberi de peste 12 ani să depună acest jurământ. Din rândula acestora. şi anume comitatele. precum: • Existenţa unor populaţii numeroase. iar cei din regiunile montane şi-au păstrat statutul de oameni liberi. Renaşterea carolingiană Perioada carolingiană s-a caracterizat şi prin încercări de reformă a Bisericii. ce erau capabile să intervină cu rapiditate. doar acela putând merge la luptă. al căror angajament personal faţă de rege implica serviciul militar. Se aduna obligatoriu de la magnaţii şi a mănăstiri. Carol a dorit astfel să ţină sub control puterea comiţilor. indiferent de perioada anului. Potrivit surselor păstrate. se pare că nu se luau taxe pe pământ. se păstrează vechiul sistem de organizare. • Ruinarea unor mănăstiri. societatea francă nu putea fi transformată peste noapte. în schimb prin intermediul comiţilor se ridicau anumite dări pentru deţinerea de loturi pe domeniile regale. liturghia şi ritualul ecleziastic. Schimbarea era necesară din mai multe motive. a fost creşterea numărului de vasali ai regelui( vassi dominici). conduse de margrafi. amenzi. în bani sau cadouri. încă păgâne( la E şi N de Rin). dar carolingienii au promovat şi elemente fidele dintre familiile nobiliare din triburile germanice cucerite( Alamania. O altă măsură luată. proveniţi în special din rândul nobilimii mici din Austrasia. care se vărsau în tezaurul regal. • Cumpărarea funcţiilor în Biserică. ce au avut ca rezultat o revitalizare a culturii şi a vieţii spirituale. Se ridicau vămi. în 786. el a recrutat pe membrii unităţilor de trupe uşoare de elită. • Existenţa a numeroase scaune episcopale vacante. ducatul nu a reprezentat o regiune bine stabilită. în ceea ce priveşte viaţa monastică. au fost siliţi să îşi dea posesiunile magnaţilor laici sau ecleziastice. însă nu toţi şi-au pierdut privilegiile. Din punct de vedere administrativ. şi Saxonia). fiind doar o funcţie de comandă temporară. 17 . Ca inovaţii. După ce a înăbuşit o revoltă împotriva sa. în timp ce majoritatea din zonele de câmpie. • Lipsa unor rânduieli clare. şi-au pierdut poziţiile. La nivelu de jos se situau locuitorii din sate şi oraşe. În zonele de frontieră au fost organizate mărci. Cu toate reformele lui Carol. Până la sfârşitul secolului X. el era totuşi nevoit să se supună legilor şi tradiţiilor france. Mare parte din aristocraţie era de origine francă. În 802. Carol a decis impunerea unui jurământ de fidelitate. care erau trimişi să înspecteze regiunile regatului. de protecţie a hotarelor. fiind înlocuiţi cu fideli. ce urma să fie făcut regelui de către toţi locuitorii ţării. ce acţionau în echipe de câte doi( din care unul era cleric. unde familiile nobiliare rivale carolingienilor. dorind să prevină corupţia. transmiterea ereditară a funcţiilor şi formarea de grupuri influente. iar cei care nu-l îndeplineau erau consideraţi vinovaţi de crimă împotriva statului. astfel această elită este tot mai interesată de guvernarea regatului. cu echipamentul necesar.înzestreze pe unul. numite Scarae. apar aşa numiţii missi dominici. dar şi de pregătirea unor eventuale expediţii spre exterior. iar celălalt laic). • Decăderea morală a clerului şi pregătirea sumară a acestora.

unde a fondat o şcoală. În 743. 7 arte „liberale”. precum şi eliminarea diferenţelor de ritual. retorica şi dialectica) şi quadrivium( aritmetica. primind un pallium. impunerea dijmei. primind diverse funcţii. în 690. şi nu pe cel celtic. Obţine protecţia oficială a lui Carol Martel( 723). Willibrord a primit arhiepiscopia Friziei. mişcarea de reformă continuă în direcţia clericală şi liturgică. Absolvenţii intrau în slujba regelui. Trece Rinul şi stabileşte o primă mănăstire la Amoenenburg şi distruge stejarul sacru al lui Thor din Geismar. „romanizarea” cultului şi disciplina clerului. episcop de Metz. al căror teritoriu tocmai fusese cucerit de Pepin de Herstal. mai sofisticat. Bonifaciu a vizitat Roma. important loc de venerare pentru germanii păgâni. ulterior fiind primiţi şi reprezentanţi ai altor categorii. în special în Saxonia. ulterior numit Bonifaciu( 722). Carol cel Mare hotăreşte ca cei de pe domeniile Bisericii să dea de două ori dijma( nonna). cu important ajutor material de la Pepin. veşminte. care l-a trimis. unde papa Grigore II i-a încredinţat misiunea de a-i creştina pe păgânii de la E de Rin. Carol s-a dovedit a fi un adevărat lider al Bisericii din regat: • Emitea capitularii. Misiunea sa este continuată de Chrodegang. să-i creştineze pe frizi. care nu era o universitate. precum: restabilirea ierarhiei ecleziastice. iar în cele din urmă este omorât în Frizia. Bonifaciu devine arhiepiscop de Mainz şi primat al întregii Germanii. ca simbol al acestei recunoaşteri. atribuită papei Grigore cel Mare( cântul gregorian). • Îşi numea favoriţii ca episcopi. Ca principal mod de instruire se foloseau. cu episcopi în fiecare oraş şi arhiepiscopi în fiecare provincie. Predarea era divizată în două secţiuni: trivium( cuprindea gramatica. prin care reglementa viaţa clericală şi chiar probleme sacramentale( taine). obţine de la Pepin cel Scurt. în rândul Bisericii. • S-a implicat şi în creştinări. pe care o vedea ca pe un mijloc de ridicare a stării de dezvoltare a regatului. În timpul lui Carol cel Mare. adică o 1/10 din venitul fiecărui locuitor era dat Bisericii. fiind primul investit de papă. cu scaunul la Utrecht( 695). El reafirmă principiile reformei episcopale şi morale. Un rol important în dezvoltarea culturii l-a avut palatul. veniţi din spaţiul anglo-saxon şi irlandez. Papalitatea urmărea astfel organizarea unor episcopii cu juridiscţie clar stabilită. restituirea bunurilor luate Bisericii. ce au devenit baza învăţăturii şcolii medievale. În 698. cerându-i să folosească modul romanic de organizare. Wynfrid( numele său originar). ctitoreşte mănăstirea de la Echternach( lângă Triers). alături de Willibrord participă la eforturile de creştinare şi un călugăr anglo-saxon. care înlocuieşte cântul galic. cu autoritate în întregul regat franc.Ca resursă umană implicată în aceste reforme avem misionarii. stil de construcţie şi iconografice. în 754. Convertirile sale au avut loc în Thuringia şi Bavaria. În 719. Iniţial rolul era de a instrui pe tinerii fii de nobili. de origine papală. În 779. Carol s-a implicat personal în această mişcare. precum: Willibrord( a fost discipol al Sfântului Egbert. În fruntea acestei şcoli a fost numit Alcuin din York. Între 719-721. Din această perioadă se impunea un nou fel de a face liturghia. De asemenea s-a preocupat de introducerea în mănăstiri a regulilor benedictine. • A acordat imunităţi domeniilor Bisericii. dar şi ca un mijloc de promovare a puterii regale. este vorba de psalmodiere. aşa numitele. unde promovează princpii. În 756. Cu sprijinul lui Pepin. Prin acţiunile sale. numită Academia palatină din Aachen. unde stabileşte noi episcopii. dar şi în alte direcţii. 18 . Se mută în regatul franc.

ale căror aventuri erau cunoscute. bazat pe minuscula carolingiană( litera de mână). Chiar şi capitulariile. Pentru uşurarea scrierii s-a impus treptat un nou mod de scriere. Ludovic a acţionat în direcţia reformei monastice. N Burgundiei şi Saxonia. Se estimează că sau copiat. Destrămarea Regatului Franc Cu toate eforturile interprinse de Carol cel Mare. Încă de când a preluat puterea. Neustria. ridicarea stării generale a regatului franc. După 800. Ludovic cel Pios. Ludovic fiinf nevoit să îşi ceară scuze public unor rude ale sale. Numeroşi călugari anglo-saxoni au contribuit la purificarea limbii latine de elemente vulgare. Printre exemple putem enumera: • În 786. Carol cel Mare a hotărât să împartă regatul franc între cei trei fii: • Carol: păstra Austrasia. la conciliul de la Paris. lor adăugându-se şi teologia. • Ludovic: Aquitania şi Provence. Carol cel Mare avusese grijă să îşi pregătească fii pentru guvernare: • Pe Carol l-a luat cu el în expediţiile sale. • În 792. În timpul urmaşului lui Carol cel Mare. iar quadrivum-ul reprezenta educaţia superioară.muzica. organizând o supraveghere morală a Curţii. expansiunea regatului franc este în linii mari încheiată. geometria şi astronomia). În 806. aproape 10000 de manuscrise. comiţii din Thuringia se revoltă împotriva politicii prea centraliste a lui Carol cel Mare. în special a celui de la palat. şi anume Pepin. şi astfel se constată un fel de eşec al carolingienilor. pe care le neîndreptăţiseră • Toate aceste reforme aua vut şi ele limite destul de serioase. 19 . au pus în discuţie. • Pepin a primit titlul de rege al Italiei şi l-a trimis impotriva avarilor. au fost închise în mănăstiri. suveranitatea regelui fiind astfel mult limitată. susţinând iniţiativele lui Benedict din Aniane. se observă o creştere a puterii clerului. • Ludovic a fost numit rege al Aquitaniei şi a acţionat în N Spaniei. are loc o conspiraţie la palat. sunt deseori departe de realitatea din teren. a decis îndepărtarea femeilor de condiţie uşoară din palatul de la Aachen. Cu toate că izvoarele nu pomenesc existenţa unei opoziţii faţă de politica lui Carol cel Mare. Resursele administrative existente erau insuficiente pentru a guverna şi a apăra eficient posesiunile deja cucerite. • Pepin: Italia şi Bavaria. Rigoarea promovată a avut două aspecte: • Opozanţii lui Ludovic. Trivium-ul reprezenta educaţia generală. pentru ca împăratul să decidă ca aceasta să fie extinsă în tot regatul. În timpul lui Ludovic. O parte din acete cărţi au ajuns în biblioteca regelui. astfel legile diferitelor neamuri supuse au fost păstrate. se pune mare accent pe respectarea moralei creştine. pătrunse în perioada merovingiană. care a hotărât ca după moartea lui să fie vândute şi banii să fie împărţiţi sărăcilor. existau incă piedici serioase în calea unificării eterogenului regat franc. chiar moralitatea familiei regale şi a împăratului. Chiar şi surorile lui. care încearcă să îl pună pe tron pe unul din fii lui Carol cel Mare. deşi arată preocupări pentru reforma justiţiei şi a administraţiei. în perioada carolingiană. aceasta a existat. spre sfârşitul vieţii . care a adaptat regula Sfântului Benedict. ele ‚fiind duse la capăt de papalitate.

de aemenea primeşte şi titlul de împărat( onorific). în 813. 8% urmaşilor. pentru a încerca înlăturarea acestuia. Opozanţii lui Ludovic cel Pios. care este nemulţumit de faptul că tatăl său intervenise în problema Aquitaniei( care îi revenise). de pe urma căreia s-a născut un alt fiu. la Aachen. După moartea lui Ludovic cel Pios. • Cu Imperiul Bizantin a menţinut relaţii reci. În schimb şi i-a apropiat pe Benedict din Aniane şi Drogo. Ludovic cel Pios mai avea susţinători şi cu ajutorul acestora a recăpătat controlul. fiii lui s-au împărţit în două tabere. au folosit noile principii religioase şi morale. astfel s–au folosit de adulter adusă lui Judith. testamentul lui Carol cel Mare prevedea ca ¾ din tezaurul regal să fie dat episcopilor. însă Ludovic cel Pios a preferat să stea în părţile de vest ale regatului franc. iar în cealaltă Carol şi Ludovic.Situaţia în regat se complică datorită rebeliunii lui Pepin. Judith fiind închisă în mănăstirea de la Poitiers. în 814. şi decid cum să împartă împeriul: • Ludovic primeşte teritoriile de la E de Rin( Francia răsăriteană). 20 . cel care i-a urmat la tron a fost fiul său. Lupta dintre fii lui Ludovic cel Pios pentru control şi desemnarea viitorului conducător. În plan extern: • Acţionează împotriva danezilor. unde şi-a stabilit reşedinţa la Compiegne. s-a văzut şi în organizarea unei ceremonii de încoronare. Lothar şi Pepin. • Lothar primeşte Italia+teritoriile dintre Ron şi Rin până în Frizia( Francia de mijloc=Lotharingia). slavilor. Cu toate acestea. Ludovic cel Pios decide cum urma să se împartă regatul. fratele vitreg al lui Ludovic cel Pios şi episcop de Metz. Ludovic. 8% săracilor şi 8% slujitorilor credincioşi. de către însuşi Carol cel Mare. Ludovic a fost încoronat ca împărat. dar acesta a murit în scurt timp. Potrivit lui Eginhard. Preferinţa pentru regiunile de V. în 843. Organizarea regatului franc a rămas neschimbată: • Preocuparea pentru creşterea numărului missiilor( inspectori imperiali). • A mărit numărul adunărilor publice( de trei ori pe an). şi datorită căsătoriei imperiale cu Judith. • Carol cel Pleşuv primeşte partea de la V de Meuse şi Ron+Aquitania( Francia Apuseană). Carol. cu excepţia lui Eginhard. căruia i s-a dat o parte din teritoriile lui Lothar. s-au aliat împotriva tatălui lor. care este depus în 830. la care a participat papa Ştefan IV. Ludovic cel Pios a preferat să se dispenseze de o bună parte din oamenii de încredere ai lui Carol cel Mare. Iniţial a avut 3 fii: Lothar. în 834. în Neustria. pe care Ludovic le promova. împăratul revine la tron şi îi iartă din nou pe fii săi. într-una se regăseau Lothar şi Pepin. pentru a pune în discuţie moralitatea familiei imperiale. În 817. a marcat întreaga lui domnie. Pepin şi Ludovic. şi anume Carol cel Pleşuv.După moartea lui Carol cel Mare. Domnia lui Ludovic cel Pios(814-840) Aachen rămâne reşedinţa principală. tot mai numeroşi în rândul nobilimii locale. la Reims. Fraţii se întrunesc într-o mare adunare la Verdun. însă pentru că s-a arătat tolerant cu conspiratorii a fost depus din nou în 833. cu ajutorul fiului său.

Forţele locale şi-au etins treptat propriile autonomii. fără a se mai implica direct în politicile locale. În Francia Apuseană. seniorii locali s-au ralia în jurul lui Odo. el nu a schimbat nimic din politica predecesorilor săi: • A ţinut adunări şi concilii. Prima parte a domniei lui este marcată de o perioadă de linişte din partea aristocraţiei. Cu toate că provenea dintr-o familie nobiliară. Carol cel Pleşuv era un bun diplomat şi luptător şi a reuşit să atragă de partea sa nobilii locali. Carol cel Pleşuv i-a încredinţat lui Robert şi marca Bretagnei. În împrejurări neclare. • A numit în funcţii oameni fideli sau din rândurile familiei sale. Odo devine rge. Carol a fost obligat să abdice. • A confirmat daniile şi imunităţile ulterioare. au încurajat tendinţele centrifuge din regatul franc. prin recrutarea unor conducători normanzi de partea sa. În dorinţa de a-şi asiguraputerea. Carol cel Pleşuv ocupă Italia şi se încoronează împărat. pe care l-a numit conte al Parisului. în 875. titlul de împărat a revenit lui Ludovic II. Carol cel Gros. Nobilii şi episcopii influenţi devenind tot mai puternici. pentru că a murit în 877. fiul lui Robert cel Puternic. în urma asediului viking de 8 luni. în aceeaşi măsură în care devenise şi un pericol. care vedea în rege singura autoritate capabilă să ralieze în jurul său forţele locale. într-un efort disperat de a-şi atrage fideli. printre care şi Robert cel Puternic. comite de Angers. Italia şi Francia Apuseană. chiar dacă nu fusese desemnat urmaş la această demnitate de un împărat în funcţie şi nici nu fusese aclamat de popor. precum şi apărarea regiunii împotriva normanzilor. toate acestea fiind puse. Carol cel Pleşuv a răspuns prin creşterea rolului cavaleriei. a mai repurtat o victorie împotriva vikingilor. Pericolul atacurilor normande crescuse atât de mult. au creat adevărate „dinastii” de deţinători ereditari de funcţii comitale şi episcopale. fiu al lui Ludovic Germanicul. regele pierdea control. din 885-886. dar şi de instalarea unor grupuri de vikingi la gurile Senei. În 888. în ceea ce priveşte guvernarea. abaţii. pentru ca la moartea acestuia . în 882. sfârşitul său deschizând o perioadă de accentuată instabilitate ăn Francia Apuseană. el reuşind să se impună şi datorită rolului pe care l-a jucat în apărarea Parisului. prin icapacitatea de a apăra zonele afectate. cel de la care va porni familia Capeţienilor. care prefeerau să stea în curţile lor. • Pe de altă parte. care este un membru al familiei carolingiene. aristocraţia devenind indispensabilă pentru menţinerea puterii regale. în viitorul 21 .În apus. unde a domnit ca împărat(881-887). În funcţiile locale a numit oameni de încredere. adică au acordat cu dărnicie: onoruri. s-a bazat pe Odo. urmaşii lui Carol cel Pleşuv au făcut ceea ce devenise un mod de guvernare. În partea de V a Franciei. câştiga aderenţa din partea unor nobili locali. Succesiunea unor regi minori sau neexperimentaţi şi în final stingerea dinastiei carolingiene pe linie masculină. Carol cel Pleşuv nu a deţinut această poziţie pentru mult timp. la acest fapt a contribuit şi comportamentul regilor. ulterior. dar şi prin ridicarea de poduri şi fortificaţii pe principalele râuri din regatul său. Acţiunea normanzilor au avut un dublu efect asupra regalităţii: • Pe de o parte. a reuşit să profite de situaţie şi a reunificat nominal: Germania. A urmat la tron Carol cel Simplu(898-922). Acum se consolidează rolul papei „creator de împăraţi”. încât însuş Parisul a fost jefuit în 845. domenii. în adunarea de la Triers din 887. După moartea lui Lothar. sau a făcut altele noi. pe seama sprijinului divin.

Deşi au obţinut tronul prin Odo. unde în scurt timp conducătorii vikingi au adoptat cultura francă şi s-au considerat franci. maghiarii să devasteze regiunile centrale ale regatului franc. Lui i-au urmat cel care devenise unul din cei mai influenţi nobili din regat. pe care le stăpâneau. să-l învingă pe Rolon. dar şi vechiul obicei al adunărilor generale anuale. Gasconia. Francia Apuseană a fost ultima în care au mai guvernat urmaşii lui Carol cel Mare În Italia familia se stinsese pe linie masculină din 875. Ultimul carolingian de pe tronul Franciei Apusene este Ludovic V. se păstrează diviziunea între N. în 888. ducatul Franciei( între Loara şi Sena). la nivel local. în 1204. şi nu Rex Francia. robertinii au rămas încă un secol doar una dintre marile familii nobiliare din regat. Normandia.se adaugă ducatul Normandiei. care a fost ales rege în 987. s-a confruntat cu un mare atac viking. În prima parte a domniei. Ducatul Aquitaniei era un adevărat regat în regat. pe care le cereau primii carolingieni. zis şi Capet. Se păstrează rolul palatului. acestea fiind prestate comiţilor. dominat de franci de la început. în timpul căruia puterea regală scade şi mai mult. lipsindu-le doar coroana. ce păstrase un profund caracter roman. iar în Germania din 911. au păstrat mult timp un mare grad de independenţă. În N. şi a pus bazele unei dinastii ce a guvernat Franţa până la Revoluţia Franceză. Din acte se observă că regii încă se intitulau Rex Francorum. în ceea ce priveşte lupta pentru putere între ultimii carolingieni şi robertini. în 911. ducatul Burgundiei şi comitatul Flandriei. şi S. titlu adoptat abia de Filip II August. Lui Carol cel Simplu îi succedă Rudolf(923-936). Carol cel Simplu a reuşit. autoritatea regală era mult mai slabă. Din punct de vedere politico-geografic. Bascii şi teritoriul lor. ca centru al administraţiei regale. carolingienii fiind consideraţi adevăraţii deţinători ai puterii regale. Nu se mai iau jurăminte de credinţă generale. pentru ca în partea a doua. se poate face o paralelă cu însăşi ascensiunea carolingienilor faţă de merovingieni. conucătorul vikingilor. de acum în mod ereditar. care acceptă să renunţe la atacuri şi să se creştineze. Guvernarea lui Rudolf a depins de nobilii din regiunile regatului. se remarcă patru mari teritorii succesoare ale unor vechi mărci sau provincii: Bretagne.teritoriu al Normandiei. carolingienii au lăsat urme în mai toate familiile regale din Europa. devenind vasal al regelui şi primind ca feudă. care a domnit doar un an(986-987). da şi în faptul că intervin tot mai rar în numirea episcopilor. totuşi pe linie feminină. cuvântul scris şi civilizaţia urbană având mult mai multă influenţă. 22 . După 911. Decăderea puterii regale este evidentă nu numai în cedarea de funcţii şi domenii. cărora le-a recunoscut privilegiile şi teritoriile. în Galia. în care deţinătorii funcţiei ducale se comportau precum nişte monarhi autentici. şi anume Hugo. aici legea romană era încă funcţională. În S. el controlând efectiv doar Burgundia.

sociale şi instituţionale. materialele. joacă un rol important în defineirea şi organizarea relaţiilor sociale( ex: pământul în Evul Mediu este nu numai principalul factor de producţie. este şi cel care determină ierarhiile sociale. Implicaţiile sociale ale aceste perioade Aspectele economice se definesc prin însemătatea pe care o au în viaţa oamenilor ocupaţiile agricole. • Perfecţionarea relativă a utilajului agrar – caracterizată de unii istorici ca revoluţionară raportată la la epoca respectivă). XI). X-XIII) a)Aspectele teritoriale. precum pământul. • Creşterea randamentelor agricole şi într-o uşurinţă relativă a procurării hranei. Evul Mediu ca toate epocile istorice premoderne este o epocă. Transformările erau: • Extinderea terenurilor agricole prin diferite mijloace. cel cu care se 23 .Apogeul civilizaţiei medievale( sec. Însemnătatea vieţii agrare în Occidentul medieval este sugerată şi de faptul că agricultura. Un alt aspect economic este însemnătatea pe care o au în viaţa oamenilor şi în modul lor de organizare ocupaţiilor agrare şi transformările pe care aceste ocupaţii le suportă(sec. structurile ei. în care viaţa agrară şi civilizaţia rurală este precumpănitoare. economice.

bellatores. pentru că se modifică mentalitatea religioasă ale episcopiilor şi pune Bisericii. însemnătatea vieţii agrare va fi foarte mare. Acest principiu era contrar mentalitaţii. ca emblemă a bogăţiei şi a statusului social. unde i-au naştere adevărate dinastii negustoreşti. într-un mod din ce în ce mai evident. apare o categorie nouă. Urmările acestor transformări economice sunt: • Însemnătatea din ce în ce mai mare a monedei.identifică noţiunea de proprietate şi bogăţii. pe fondul apariţiei vieţii urbane. care tinde să devină din ce în ce mai puţin inspirat de valorile morale creştine şi să devină din ce în ce mai pragmatic. au înfiinţat mai multe colonii în jurul Mării Negre. de asemenea acest aspect începe să modifice însăşi finalitatea actului guvernării. sau chiar până în secolul XVI. atât din veniturile fiscale. precum zona pontică sau Asia. Această transformare va fi foarte lentă şi până în secolele XIII-XIV. Dezvoltarea schimburilor şi comerţului. În Evul Mediu. grave probleme de adaptare. care are particularităţi din ce în ce mai distincte faţă de viaţa agrară. Acest aspect este us în evidenţă şi determinat de revigorarea vieţii urbane. • Însemnătatea progresivă pe care aspectele monetare sau fiscale. cu noua tendinţă a îmbogăţirii Bisericii. care nu se putea transforma. pe care le dobândesc de la Imperiul Bizantin. umilinţa( smerenia). • Apariţia unor importante prefaceri în structura societăţii medievale. alături de cele trei ordine tradiţionale( oratores. Însemnătatea din ce în ce mai mare pe care politicile fiscale o au în viaţa politică şi religioasă a Occidentului Medieval. în Imperiul Bizantin. Totul se concentra în jurul pământului . cât şi din proprietăţile deţinute). pe care seniorii le pot obţine. Genova şi Veneţia rivalizează pentru drepturile comerciale. pe care încep să o dobândească schimburile şi comerţul. în secolul X. lumea modernă. Ca urmare a expensiunii în aceste zone. aceea dintre Flandra şi Italia. în funcţie de veniturile fiscale. Această veritabilă axă comercială făcea legătura şi cu alte zone mai îndepărtate. • Organizarea proprietăţii funciare. au fost importanţi factori de schimbare. începe să concureze cu pământul. Instituţia ecleziastică are de suferit. mai precis în relaţiile dintre seniori şi ţăranii dependenţi. în special Veneţia şi Genova. oraşele italiene . proprietatea era numai una funciară. de-a lungul secolului. laboratores). care sunt actorii schimburilor locale şi internaţionale( lucru evident mai ales în oraşele italiene. numai pământul era considerat o proprietate. adică a senioriilor. pe care le obţin. o dobândesc în relaţiile agrare. aspectul fiscal devine o parte componentă importantă a edificării statelor monarhice. O altă trăsătură economică o constituie însemnătatea din ce în ce mai mare . al căror patrimoniu este constituit. potrivit căreia alcătuirea societăţii medievale era un dat divin. În secolul XIII. care treptat. castitatea. Apariţia negustorilor introduce în societatea medievală un important principiu al schimbării ierarhiei sociale şi al componentei sociale. În Occidentul medieval. cea mai gravă problemă fiind necesitatea de a concilia valorile tradiţionale a religiei creştine. anunţând chiar de la început foarte vag. care treptat dă naştere şi amplifică un tip de civilizaţie. 24 . şi anume cea a negustorilor. astfel relaţiile sociale sau alianţele matrimoniale se concentrau în jurul lui. cea mai intensă zonă comercială a devenit. cum ar fi: paupertatea(=sărăcia).

astfel spus modul de organizare şi de administrare al acestor proprietăţi. pe care seniorul îl acordă vasalului său.Proprietatea şi instituţiile medievale Noţiunea de proprietate în Evul Mediu are un caracter foarte precis. tot mai mult. a raporturilor vasalice sau feudo-vasalice şi de asemenea a fiefurilor( feudurilor). administrative şi militare. senioriile ca forme locale de stăpânire. vasalitatea şi şerbia. pe parcursul Evului mediu timpuriu. Sacerdotium prin extensii se poate afilia cu termenul de sfânt. au apărut ca urmare a destrămării Imperiului Carolingian şi a constituirii la nivel local a unor forme individuale de putere. poartă numele de seniorie. imperiul şi papalitatea. prestate de persoane. Regnum înseamnă pe scurt. ex: fabricarea pâinii. spiritualul şi temporalul. este vorba de proprietate funciară. actul guvernării. şi în urma acestei identificări. Noţiunea de imunitate se referă la specificitatea juridică a senioriei şi la imposibilitatea vreunui factor intern de a interveni în aceste seniorii. şi de a schimba modul de administrare a justiţiei. vinului). la solicitarea acestora. În Occidentul medieval existau o mare diversitate a condiţiilor de vasalitate. condiţionat de două categorii de obligaţii: • Consilium – obligaţia vasalului de a participa. de a asista la judecata seniorială. Vasalitatea este o formă de dependenţă personală. juridice( justiţia seniorului). Acest tip de relaţie s-a dezvoltat în perioada Antichităţii târzii expansiunea având loc progresiv . Beneficiul este. Regnum şi sacerdotium( secolele X-XIII) Procesul de reformare spirituală a Bisericii. pământul. acest cuvânt implicând întotdeauna un anumit tip de guvernare. • Auxilium – serviciul cu armele. stăpânirea asupra acestui pământ şi organizarea acestei stăpâniri. Sistemul imunităţilor era o consecinţă a pluralismului seniorial ţi a diversităţii relaţiilor de vasalitate. În acest sens mai complex. capabil să impună reguli sau norme unificatoare. prin mijloace sau instrumente: economice( monopolurile senioriale. Această situaţie se explică prin inexistenţa. cu o posesiune funciară. ca răsplat sau ca mijloc de îndeplinire a serviciilor militare. din ea luând naştere. regnare(= a domni). care se traduce prin: a dirija. şi anume guvernarea monarhică. a unui factor politic de unitate. În timp ce vasalitatea s-a definit printr-o calitate superioară a serviciilor prestate de către cei protejaţi. Treptat noţiunea de beneficium se identifică. De aici mai derivă şi termenii: regimen(= actul de a conduce). Instituţia pe care o generează proprietatea funciară. Termenul de seniorie desemnează în acelaşi timp. Termenul de spiritual vine de la spiritus. şerbia în schimb presupunea servicii prepoderent în muncă sau cu caracter economic. de cele mai multe ori dispersate. un bun material sau un privilegiu. la început. care are ca formă primară protecţia( patrocinium). când apare menţionat în dcumente. la început. a conduce. Creştinătatea latină. pe care mai multe persoane mai puternice şi cu resurse le acordau celor lipsiţi de aceste resurse. tot ceea ce are legătură cu domeniul credinţei. Theocraţia pontificală. în ajunul procesului de reformare a Bisericii( secolele IX-X) Cuvântul regnum vine de la verbul regoregere. 25 . beneficium dobândeşte numele de feud. în special cu preoţimea. în secolul X. care nu aveau capacitatea de a furniza servicii militare. în perioada carolingiană.

ca de altfel ca şi inserţia lor. era accentuată de o pluralitate a practicării credinţei. faţă de primul. procesul de fragmentare devine foarte dominant. de Thuringia. Germania. în secolele IX-X. astfel spus naţiuni precum: Franţa. În secolul IX. care nu făcea decât să adâncească diversitatea. sunt două cupluri. pentru că nu exista o unitate juridică. Roma şi teritoriile învecinate. noţiune de regat sau de regnum. de credinţă. ducate. militar şi politic. Francia Orientală( la E de Rin). sunt până târziu în Evul Mediu. ci sunt interdependente şi se influenţează reciproc. Regnum şi sacerdotium. pentru că acest cuplu sugerează. Aceste cupluri nu sunt separate. astfel se formează: principate teritoriale. pe care regele îi câştiga sau îi pierdea. al practicilor cotidiene. Sicilia – teritorii aflate sub stăpânirea Imperiului Bizantin şi a musulmanilor. însă autoritatea lor efectivă. o fragmentare teritorială. durată. însă aici vorbim de un timp istoric. cinci entităţi principale. teritorială şi juridic. n-a fost numai una teritorială. de aceea extinderea sau restrângerea puterii regale. Benevento. era cel juridic. nu exista un sistem penitenţial unic. marchizate. Burgundia Inferioară şi Superioară. preponderent nominală. Regii aveau autoritate. este un proces accentuat de fragmentare. Fragmentarea teritorială era dublată de o fragmentare a cutumelor locale. Pentru Francia Orientală avem: ducatele de Saxonia. care desemnează în lumea medievală ceea ce ţine de secular şi ceea ce ţine de religie. laic şi religios. În Italia. pe când sacerdotium este în strânsă legătură cu spiritual. Ceea ce defineşte creştinătatea latină. Influenţa efectivă a Bisericii şi a clerului era preponderent urbană. În interiorul fiecăreia din aceste structuri. comitatul Champagne. începând cu secolul IX. În loc de termenii. Pentru Francia Occidentală avem: ducatul Normandiei. Spania. care înseamnă: timp. ducatul Aquitaniei. comitatul de Toulouse. pure ficţiuni lingvistice.care poate fi tradus ca: suflu de aer sau prin extensie. Nu exista un canon al liturghiei. trebuie să folosim termenii de secular şi spiritual. Italia. pentru că felul în care doctrinele erau acceptate era divers. asupra supuşilor lor. prin însuşirea de către unele familii locale( foştii funcţionari carolingieni) a unor atribuţii publice. şi juridică. 26 . în calitatea sa de monarh creştin. pentru că în lumea rurală diversitatea era foarte pronunţată. începând cu secolul XI. ea a avut un caracter mult mai complex şi mult mai profund. temporal şi spiritual. Pe parcursului secolului IX. este o situaţie mai aparte pentru că ea se împarte în două zone diferite din punct de vedere economic. viaţă sau spirit). şi Italia. Regnum este strâns legat de noţiunea de temporal. nu se exercita decât asupra vasalilor direcţi. tind să i-a naştere din fragmentarea Imperiului Carolingian: Francia Occidentală( la V de Rin). nu exista un sistem al parohiilor. astfel avem: • Zona nordică: Lombardia. la nivel local. şi legătura dintre aceste elemente. Temporal vine de la tempus sau temporis. Un alt aspect al acestei fragmentări. nu a avut mult timp un aspect teritorial şi unul personal. Occidentul era caracterizat printr-un pronunţat fenomen de poliglosie(= mai multe limbi). de Franconia. Diversitatea lingvistică. variau în funcţie de numărul vasalilor proprii. dar care este mult mai complexă decât aspectul teritorial. În universul creştinătăţii latine. comitatul Flandrei. fiind deopotrivă şi lingvistică şi religioasă. Fragmentarea creştină occidentală. etc. de Suabia. • Zona sudică: Capua. care se constituie ca seniorii.

un factor de coagulare. această acţiune semnificând cea dintâi restaurare efectivă a vechiului Imperiu Carolingian şi Roman. Altfel spus. care cu ajutorul bastonului dovedea că vorbeşte în numele cuiva. decât ideea de imperiu. care. care a reprezentat. s-a datorat. influenţa acestei idei a mai fost întreţinută de o serie de evenimente. în cadrul căreia. 27 . imperiul este universal. Întocmai cum împăratul avea şi atribuţii spirituale. a fost în vremea lui Otto III( 983-1002). Instituţia care a mai contribuit la menţinerea ideii imperiale. s-a încoronat ca împărat la Roma. Veşmintele reprezentau puterea de guvernare a episcopilor. care au avut loc după moartea lui Carol cel Mare şi Ludovic cel Pios.În aceste condiţii singurul reper al unităţii. cât şi asupra celor spirituale. care are o putere de drept divin. ambiţia sa fiind aceea de a restaura vechea stăpânire romană. Al doilea moment asemănător. influenţiei pe care a exercitat-o asupra populaţiilor germanice. care sau considerat continuatorii direcţi ai acestei idei. şi în Vitae Constantinii. a trecut Alpii şi a ajuns la Roma. cuprinzând deopotrivă lumea vizibilă. fiind în acelaşi timp un typus Christi( o întruchipare a lui Hristos). ce are o stăpânire universală şi exercită toate puterile. cât şi cea invizibilă. deşi sunt distincte. administrative şi chiar militare. fără a reuşi să le înlăture. ele nu sunt separate. Istoria ecleziastică. care constă dintr-un ceremonial. Inelul era simbolul căsătoriei mistice dintre episcop sau arhiepiscop cu Biserica. drept de investitură. expus în sinteza. Potrivit acestei concepţii. autoritatea împăratului se exercită deopotrivă asupra lucrurilor temporale. În secolul X. la fel şi membrii clerului exercitau şi funcţii seculare. precum: încoronarea lui Carol cel Pleşuv(875) sau al lui Carol cel Gros( 12 februarie 881) – două evenimente care au ca semnificaţia: voinţa de refacere a unităţii carolingiene. chiar dacă din punct de vedere teritorial. care ţineau de lumea sau natura înconjurătoare. Ideea de imperiu ca element unificator şi guvernare universală şi atotputernică a împăratului. ca şi religia creştină. stăpânirea lui Otto numai coincidea nici cu cea carolingiană. fiind un corespondent al sceptrului regal. Această interpretare datează din secolul IV şi se datorează lui Eusebiu din Cesareea. indistincţia dintre aceste funcţii fiind evidentă şi la acest nivel. În al doilea rând. în 962. mai apoi regii de Saxonia. care. prin exercitarea. Fiind universală. în primul rând. Supravieţuirea ideii imperiale. de atenuare a particularităţilor şi a diversităţilor locale. dar nu separate de cele temporale şi vizibile. organizarea şi alcătuirea universului. guvernarea împăratului se manifestă prin: convocarea şi prezidarea conciliilor. stabilite în Apus. fiind în această privinţă o ipostază umană a lui Dumnezeu. componentele spirituale şi cele invizibile erau distincte. ca o idee activă. simbolul zeului mesager. nu putea fi. În privinţa lucrurilor spirituale. legate de credinţă. cârja reprezenta simbolul dreptăţii. aşa numitului. ce cuprinde: ritualul înmânării celui ales a simbolurilor funcţiei sale: veşmintele. Printre cei mai importanţi promotori ai aceste idei au fost Ottonieni( ex: Otto I de Saxonia( 936-973). prin numirea în funcţiile ecleziastice importante( episcopatele şi arhiepiscopatele). la 21 mai 996. obligaţii reciproce foarte precise. funcţiile spirituale şi cele temporale. în primul rând. în mod concret. în secolele IX-X. a fost Biserica şi interpretarea ei referitoare la sensul noţiunii de imperiu. nici cu cea romană. noţiunea de imperiu era forma în care oamenii Evului Mediu îşi imaginau. în Occidentul medieval. unde a fost încoronat împărat. continuatorii acestei idei au fost ducii. Hermes. era o căsătorie care impunea părţilor. cârja şi inelul. în Occidentul medieval. în cadrul lui împăratul. uneau sfera temporalului şi a spiritualului în cadrul acestui univers mental. măsuri de organizare a Bisericii şi.

lipseşte Imperiul în secolele XII-XIII Guvernarea lui Frederic II de Hohenstaufen( 1220-1250) şi semnificaţia sa istorică Situaţia de ansamblu a imperiului. În secolul XIII. Un alt aspect al precarităţii. • Prin tradiţiile din secolul IX. prin pacea de la Veneţia). împăratul să le recunoască autonomia. în 1177. Aceasta se explică prin caracterul preponderent electiv al demnităţii imperiale. prin această operă juridică. a unui cod de legi unic. Măsurile lui Frederic II au fost: • Unificarea legislativă a Siciliei şi a S Italiei. o constituie omogenitatea şi unitatea juridică. care opun în Germania. această demnitate nu este ereditară. baza teritorială a puterii sale. printr-o serie de paşi. Liber Augustalis. iar mai apoi regii de Saxonia. în această perioadă. ci electivă( în secolele XII-XIII. care au culminat. Frederic II anula diversitatea şi particularitatea legislativă din perioada anterioară. care au vizat reconstituirea domeniilor coroanei. din familia Ottonienilor. Inocenţiu III. îl înfrâng pe Frederic Barbarossa. precum: instituirea unui impozit permanent. care opun diferiţi contracandidaţi la demnitatea imperială. un nucleu centripet. Această precaritate este favorizată de câteva elemente. în ipostaza sa seculară. trebuie să fie legată de încoronarea la Roma de către papă. Prin tradiţie. În secolele XII-XIII. unde oraşele se organizează în. • Prin tradiţie. care prin anvergura şi semnificaţia ei. pentru ca în cele din urmă. încercarea de a bate o 28 . cel mai îndelungat fiind cel din 11971208. pretinzând că vor să restaureze imperiul carolingian. Cel care a încercat să ofere imperiului o consistenţă sporită a fost Frederic II. la Legnani. dintre Filip de Suabia şi Otto de Branschweig. în raport cu un anumit spaţiu). este o acţiune. care în 1176. • Măsuri cu caracter economic. încurajarea dezvoltării agricole a Siciliei. precum: • Disputele neîncetate pentru putere. Ligă Lombardă. prin măsurile adoptate.Cursul de pe 22 aprilie 2009. consacrarea ridicării la această demnitate. prefigura modernitatea( în măsura în care una dintre una dintre particularităţile modernităţii. care lipsise până atunci acestei entităţi. în 1231. pretendenţi la această demnitate. o reprezintă tendinţele centrifuge din cadrul imperiului. A făcut din Sicilia şi din S Italiei. devine din în ce mai precară. care se manifestă prin desprinderea progresivă a unor regiuni de sub autoritatea imperială şi prin dobândirea de autonomii( ex: partea de N a Italiei. prin publicarea la Melfi. au loc conflicte neîncetate. • Prin tradiţie. a unor taxe pe circulaţia mărfurilor. demnitatea imperială este legată de Francia Orientalis( viitoarea Germanie). ajunsese să se identifice cu două teritorii: teritoriul de la N de Alpi( Germania) şi Italia( divizată în mai multe structuri. pentru a ajunge la un exerciţiu teocratic al puterii papale. din care Sicilia devenise. noţiunea de imperiu. cei care ajung să exercite această demnitate. odată cu sfârşitul secolului XII. o parte importantă în posesiunile principilor germani). De aceste conflict a profitat papa. electivitatea a fost un factor de slăbiciune a demnităţii imperiale). încercând să creeze în cadrul imperiului. sunt ducii. aşa numita.

Frederic II emite un alt document important. castiliană. Frederic II a fost un inovator. s-a aflat la originea statelor naţionale de mai târziu: Franţa. Spania. în Europa medievală. • Al doilea motiv constă din inadecvarea crescândă a idei imperiale. Procesul de centralizare a avut loc prin absorţia centrelor locale sau senioriale de putere. fiind absent la N de Alpi. aceasta a fost demnitatea în jurul căruia s-a constituit statul monarhic. care în majoritatea regiunilor din Europa apuseană. • Instituţionalizarea exercitării puterii sau a actului de guvernare. statul monarhic. o realitate cu totul nouă. Afirmarea principiului etatist şi procesul de centralizare teritorială. politică şi instituţională( secolele XI-XV) Trăsături generale Afirmarea principiului etatist şi procesul de centralizare. Portugalia. În perioada următoare tendinţele centrifuge se adâncesc. aragoneză. precum: cantoanele helvete sau Ţările de Jos. fiind inspirate de bogata tradiţie culturală a locului( este vorba de cea romană. care au cunoscut doar două realităţi antitetice de anvergură: imperiul şi comunitatea locală. Un stat monarhic. 29 . prin care regalitatea şi-a arogat monopolul unor atribuţii. din nefericire aceste măsuri nu au avut rezultatele scontate şi aceasta din cauza a cel puţin două motive: • În primul rând. ale căror expresii au devenit. începe o lungă perioadă de perioadă de criză. După 1250. însă aceste măsuri. pentru ca abia în 1273. care la început fuseseră o expresie colectivă. care întărea libertăţile tradiţionale ale principilor germani. au fost laolaltă un proces istoric. Reperele construcţiei treptate a statului monarhic. ca realitate politică în Europa medievală. care trebuia să pregătească un personal administrativ calificat. este potrivit lui Jacques le Goff. din cauză că efectul lor s-a exercitat numai asupra unei părţi limitate a imperiului. au fost două în V Europei: • Modelul seniorial de organizare a spaţiului şi de relaţionare între oameni. Două procese complementare şi simultane au definit procesul de edificare a principiului etatist: • Centralizarea treptată a puterii sau a actului de guvernare. Frederic II a asociat laturii spirituale pur religioase a demnităţii monarhice şi una guvernamentală. etc. etc. specifică şi altor monarhii din această epocă. Renaşterea ideii de stat. fără antecedente în tradiţia romană sau în perioada medievală timpurie. cum ar fi cea: capeţiană. din secolele V-X. o construcţie inventată. adică indeterminarea şi baza sa teritorială din ce în ce mai limitată şi mai eterogenă. Constitutio in favorem principum. • Regalitatea creştină. în 1231. în secolul XI. nu au fost acceptate de celelalte regiuni. împletită cu cea grecească şi cu tradiţia musulmană).monedă de aur( augustalul) şi înfiinţarea unei universităţi la Neapole. accentuând în acest fel. mergând până la desprinderea şi organizarea independentă a unor teritorii. care a avut în centrul său statul monarhic. senioria şi oraşul. Prin măsurile sale. eterogenitatea imperiului şi în acelaşi timp consolidând considerabil multiplele particularisme germane. Prin aceste măsuri. între ambiţia universalistă a acestui imperiu. caracterizată printr-o perioadă de vacanţă a demnităţii imperiale. tronul să fie ocupat de Rudolf de Habsburg.

au cucerit comitatul de Toulouse. de organisme. momentul de cotitură al acestui proces de extindere a domeniului regal coincide cu domnia lui Filip II August. Filip II August( 1180-1223). apoi de un personal din ce în ce mai specializat. de la sfârşitul secolului X şi până în primele decenii ale secolului XIV. prin dimensiunea sa creştină. prilej cu care marii seniori francezi din nord. Acest sistem de impozite este legat de o serie de instituţii specifice. ajunge să se identifice cu întregul regat. în urma victoriei de la Bouvines. de diminuare a particularităţilor locale. precum: Curtea de Conturi . Aceste mecanisme şi instituţii au avut ca punct de plecare curtea regală( curia regis). adică prin identificarea sa foarte timpurie şi totală. ca de exemplu în vremea lui Filip IV cel Frumos. Regalitatea va deveni epicentrul principiului etatist şi al centralizării puterii. în Franţa. a impus taxe suplimentare bancherilor italieni şi i-a obligat pe membrii clerului să plătească( 1296). înseamnă că puterile pe care şi le arogă regeel numai sunt exercitate direct. centralizarea şi instituţionalizarea actului de guvernare. treptat acest sistem se permanentizează şi se uniformizează pe ansamblul domeniului regal. una dintre direcţiile promovate a fost extensiunea permanentă a domeniului regal. au cunoscut o continuitate fără întreruperi. care are o natură creştină prin excelenţă. ci prin constituirea la vârf a unor structuri şi mecanisme unice de guvernare. Ludovic VI( 1108-1137). în cadrul căreia. În regatul englez. Impunerea unui sistem fiscal unic şi permanent. care îşi are numele de la Hugo Capet. din 1213. care a fost anexat domeniului regal. care a domnit între 987 şi 996. începând cu secolul XII. problema fiscală căpătat. Instituţia în jurul căreia s-a manifestat transformarea a fost regalitatea capeţiană. A doua consecinţă a fost instituţionalizarea a a cestui act de guvernare prin crearea treptată a unor instituţii şi mecanisme unice de guvernare. În cazul Franţei. cu principiul imaginii şi simbolului spiritualităţii creştine şi în primul rând cu funcţia mediatoare. iniţial. multă vreme. inclusiv în instituţiile ecleziastice. în anumite prioade. prin monopolul exercitat asupra acestui act de către regalitate. din 1214. această extindere comtinuă până ce domeniul regal al regilor Franţei. precum: Filip I( 1060-1108). Începând cu domnia lui Capet şi continuând cu succesorii săi. în secolul XIII. După Filip II August. de criză. sistemul de taxe a avut un caracter excepţional în sensul că el era impus numai în situaţii de limită. Acest sistem de taxe a constituit pretutindeni un foarte important mijloc de unificare teritorială şi administrativă. când din cauza necesităţii creşterii monarhiei.Instituţionalizarea exercitării puterii. Un alt moment important al acestui proces l-a constituit cruciada împotriva catarilor. Ludovic VII( 1137-1180).ai cărei membri trebuiau să ţină o evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor Curţii – a apărut pretutindeni în Europa Apuseană. un eveniment 30 . Necesitatea acestui sistem decurge din trebuinţele sporite pe care le presupune complexitatea din ce în ce mai sporită a actului de guvernare. a confiscat averile cavalerilor templieri. împotriva regelui Angliei. În Franţa capeţiană. Ludovic IX cel Sfânt( 1227-1270). anumite aspecte dramatice. care a anexat ducatul Normandiei. care sunt populate de anturajul regelui. cu funcţii din ce în ce mai precise. Consecinţa imediată a acestui proces a fost centralizarea puterii. care va forma încet-încet. organismul care se ocupa cu contabilizarea veniturilor regatului era Exchequer. Filip IV cel Frumos( 1285-1314). au început să apară o serie de structuri. birocraţia. al cărui rol era să administreze domeniul regal( ex: cancelaria – redacta toate actele emise de rege şi era condusă de un cancelar).

ca instanţă supremă în regat. şi în acelaş timp a centralizării şi instituţionalizării. s-au manifestat şi alte fenomene corelative. care s-a afirmat în grade şi forme diferite. în prioade diferite şi forme diferite. de a-i judeca şi pe membrii clerului. a aşa numitei Legi comune( Common Law). a fost cel juridic. Rex est imperator in regno suo. l-a constituit apariţia. sfârşit în 1485. cu începere din secolul XIII. ca exemplu putem lua. exclusive ale regalităţii. O altă expresie a afirmării suveranităţii regale. înlăturând progresiv sistemele juridice locale. obiceiurile sau practicile în vigoare de pe domeniul regal. Această măsură a dta o lovitură serioasă pretenţiilor universaliste ale Bisericii romane. care a asumat în subordinea regelui. Din secolul XI până în secolul XV. În Anglia. Sistemul Marilor Ordonanţe. prin impunerea de către rege a Statutelor de le Clarendon. în Europa Apuseană. în secolul XII. afost foarte important pentru consolidarea autorităţii regelui. întrucât prin asumarea şi exercitarea lui. care aplicau legea în numele regelui. a cărei origine era monarhică. Concomitent cu acest proces. care tindea să îşi regâştige drepturile pierdute. afirmarea prerogativelor juridice. adică regele este împărat în regatul său. a unei armate de meserii cu caracter permanent. În aceste împrejurări au reapărut tendinţele centrifuge ale nobilimii locale. cu victoria regalităţii. Lancaster şi York. În acest fel. cum ar fi: apariţia unui sistem legislativ unic. un principiu nou. Această măsură a declanşat un coflict ăntre Filip IV cel Frumos şi Bonifaciu VIII. sistemul juridic a dobândit o dimensiune teritorială. existent multă vreme în Europa de Apus. În Anglia. valabil şi astăzi. obligaţiile feudo-vasalice de odinioară. acest monopol juridic asumat de către regalitate. în Europa de Apus. aceasta este o expresie folosită pentru prima dată de Filip II August. caracterizată printre altele prin scutirea fiscală a clerului. un sistem numit în Franţa. În acelaşi timp. Din punct de vedere simbol. Aceasta este esenţa suveranităţii regale. Un alt fenomen corelativ a fost apariţia judecătorilor regali. expresia cea mai elocventă a acestui proces de unificare juridică. care împărţeau dreptatea în numele regelui. criza politică din Anglia. Procesul de centralizare şi instituţionalizare a actului de guvernare. determinate de precaritatea conjuncturală a regalităţii. 31 . populate cu un personal specializat. din a a doua jumătate a secolului XII. Ca exemple putem lua: Războiul de 100 de ani(1337-1453). această măsură a constituit o expresie foarte puternică a afirmării unui tip de supremaţie. care substituia sistemului juridic tradiţional. care consfinţeau drepturile judecătorilor regali. cel corporatist. Războiul celor două Roze. de către toate monarhiile apusene. vinovaţi de culpe capitale( omuciderea. şi în acelaşi timp aceste statute consfinţeau rolul regelui. violul). o dispută care s-a terminat în 1164. soldat. au existat şi momente de stagnare a acestor procese. prin extensiunea progresivă a domeniului regal. revolta marilor baroni englezi. şi de asemenea constituirea tribunalelor regale. care prefigura modernitatea delimitării terioriale. în timpul domniei lui Henric II Plantagenetul(1152-1189).care rupea tradia relaţiilor între monarhie şi papalitate. ccu atât mai serioasă cu cât această măsură a fost adoptată. ipostaziat de disputa dintre Henric II şi arhiepiscopul de Canterbury. înlocuind principiul personalităţii legilor. regele mima atributul fundamental al divinităţii. Thomas Beckett. s-a manifestat prin crearea unui corp specializat de jurişti. a generat. s-au extins la ansamblul teritoriului regatului. administrativ. încheiată în 1399. un puternic conflict cu Biserica. în 1302.. care combina întinderea universală la teritoriul limitat al regatului.

au constituit o interpretare referitoare la corpul mistic al regelui. În 1215. El a adoptat o serie de măsuri. printr-o serie de măsuri concrete. care restituia o mare parte din privilegiile pierdute anterior. În ciuda acestor momente de declin. în urma celei de a treia înfrângeri de la Azincourt. imediat după decesul acestuia. care impun regelui. a constat în depersonalizarea puterii regale şi transformarea ei într-un tip de demnitate cu atribuţii specifice şi permanente. Această ficţiune a continuităţii neîntrerupte a puterii se află la originea statului modern. la Crécy. în urma bătăliei de la Hastings. iar aspectul prin care acest proces a culminat şi a devenit ireversibil. impuse lui Henric III. care a acoperit intervale dintre sfârşitul secolului X şi secolul XV. ţă îi impun un document. reconfirmă aceste privilegii nobiliare. sau în 1356. devenite de acum definitive. care coincide cu Războiul de 100 de ani. menite să instituie ficţiunea unei continuităţi neîntrerupte a puterii. adică cucerirea progresivă a peninsulei de sub musulmani. acest proces. echilibrându-le prin obligaţia acestuia de a recunoaşte şi de a reconfirma periodic libertăţile locale. • obligaţia tuturor oamenilor liberi de a presta jurământ de credinţă regelui. Cum s-a întâmplat după 1348. Acum. Etapele acestei depersonalizări a demnităţii regale. Wilhelm. a avut un caracter continuu. Particularităţile pe care le-a adoptat procesul de centralizare teritorială. • instituirea ideii că urmaşul succede la demnitatea regală predecesorului. În 1258. Aceste măsuri au contribuit la accelerarea procesului de centralizare. Măsurile prin care s-au explicat această ficţiune au fost: • stabilirea majoratului regelui la vârsta de 14 ani. sau în 1415. adoptarea unui document. ultimul rege anglo-saxon. care a limitat şi el puterile regelui. distincte de persoana celui care o încarnează la un moment dat. • instituirea eredităţii exclusiv masculine.din 1215. procesul de centralizare s-a desfăşurat pe parcursul Reconquistiei. l-a înfrânt pe Harold. în al doilea rând. în 1066. marii baroni se răzvrătesc împotriva lui Ioan fără Ţară. în urma înfrângerii suferite de Franţa. a fost rezultatul cuceririi normande a regatului. ducele Normandiei. În cazul Angliei. • includerea ăn ritualul vasalic a unui jurământ faţă de rege. În Peninsula Iberică. dobândit prin mirungere. procesul de centraliazre a fost întrerupt sau chiar a regresat. precum: • transformarea întregului regat în domeniu regal: • deposedarea nobilimii anglo-saxone şi împroprietărirea vasalilor lui. Ioan fără Ţară. fără ca această succesiune să mai depindă de ceremonialul încoronării şi al ungerii. instituţională şi politică. organic. Magna Carta Libertatum. instituţională şi politică a monarhiilor medievale din Europa de Apus În cazul Franţei capeţiene. când în anumite perioade. şi anume Magna Carta Libertatum. procesul afirmării etatismului monarhic a continuat. progresiv. aceste două acte au limitat anumite prerogative monarhicde şi au creat un echilibru relativîn relaţiile dintre nobilime şi monarhie. care a fost 32 . centralizarea teritorială. Prevederile de la Oxford. în urma celei de a doua înfrângeri de la Poitiers. care impunea mai multe restricţii exercitării puterii regale. El nu a cunoscut decât o singură sincopă majoră. Acest lucru s-a întâmplat şi odată cu apariţia Parlamentului.

De aceea recucerirea progresivă a peninsulei de către creştini şi edificarea statului monarhic. îndeosebi de papalitate. Cehia a devenit foarte legată de imperiu şi în anumite împrejurări chiar o provincie a imperiului. maraniu) şi musulmani convertiţi( morisci). care se desfăşoară consensual cu cel al monarhiilor fiind consecinţă a afirmării teocratice sau hierocratice. Castilia. când emiratul de Granada a fost cucerit. Leon( unificat ulterior cu Castilia). Amplificarea procesului de centralizare a Bisericii Secolul XIII este perioada. din 1479. Portugalia( a apărut mai târziu). Ungaria. a cărei instrument a fost Biserica şi Inchiziţia. care spune că papa este conducătorul suprem şi unic cu drept de decizie. O influenţă care s-a tradus prin colonizarea treptată a acestor teritorii cu germani şi cu creştinarea popoarelor slave de aici. orice putere pentru a fi legitimă are nevoie să creeze în jurul său. un aspect ce constă din: • apariţia unor însemne ale puterii şi mai ales ale unui ceremonial al puterii. au devenit mai legate de Biserica romană. Chiar ăn urma acestei alianţe dinastice. cele mai puternice au fost. precum: • dacă în decursul acestui proces. l-a constituit doctrina aristotelică. Aspectele centralizării Bisercii 33 . Acum circulă doctrină. prin convertirea forţată sau expulzarea musulmanilor şi evreilor. Reconquista s-a încheiat în 1492. înregistrează progrese însemnate. a fost aici mereu incompletă. Aragonul şi Castilia. căreia i se datoreaz treptata cristalizare a unei alte paradigme despre lume. evrei şi musulmani. cât şi pentru cele temporale.1378). mai întâi. a fost simultană cu acest proces. Un alt element important în edificarea simbolică a regalităţii. o ficţiune care să arate că nu derivă sau nu se ientifică cu persoana. pentru că acest ritual arăta că natura puterii regale nu este una personală. sub influenţa căruia s-a aflat mai tot Evul Mediu. iar edificarea statului monarhic.iniţiată de regatele creştine din nordul peninsulei: Aragon( capitala la Barcelona). particularitatea cristalizării statelor monarhice de aici. O altă parte a peninsulei. concomitent cu apariţia vieţii urbane şi cu organizarea ecleziastică a acestor teritorii. Este un proces. a luat şi aspectul unei unificări religioase a peninsuluei. a avut un timp. Navarra. anumite diferenţe. apoi concomitent. odată cu căsătoria lui Ferdinand. cu Isabela. în schimb Polonia şi Ungaria. atât pentru problemele spirituale. cele două regate au continuat să fie separate. ci are un specific care îl depăşeşte. constă în faptul că că ea a vut loc ca urmare a expansiunii spre E a influenţiei imperiale şi a Bisericii romane. precum: evreii convertiţi( conversos. specifică medievalităţii. în regatele creştine. Polonia. în aceste două regate. prin misionari veniţi din imperiu. În cazul statelor slave din Europa Centrală: Boemia sau Cehia. Situaţia papalităţii în perioada de la Avignon( 1308. plus încă două categorii intermediare. regele Aragonului. în care procesul de centralizare a Bisericii. un aspect simbolic cu rolul de legitimare a puterii monarhului. ntre aceste state. fiecare păstrându-şi specifitatea. Există totuşi. regina Castiliei. autoritatea fiind exercitată separat de Aragon şi Castilia. constă într-o diversitate etnică şi religioasă. O altă particularitate a peninsulei este că unificarea teritorială. din secolul XIII. caracterizată dintre coabitarea dintre: creştini. Procesul de centralizare instituţională şi a puterii în monarhiile din Europa Apuseană. În cadrul căreia ritualul ungerii avea o semnificaţie capitală.

cât şi a complexităţii administrative din ce în ce mai mari a Bisericii. de a exercita această juridiscţie deplină. din Biserică şi din membrii clerului nişte personaje extrem de bogate. asemenea celor specifice monarhiilor. punerea clerului de toate categoriile. deopotrivă spirtuale. care au loc în creştinătate. etc. prin danii. Petrs Valdins. S-a dezvoltat în zona renană. Sentimentul acestei inadecvări i-a făcut pe mulţi credincioşi să caute calea unei spiritualităţi de substituţie. Lumina – Întuneric. Ereziile din secolele XII-XIII. având ca şi crez două principii: • dualismul – presupunea că lumea este rezultatul confruntării dintre două principii antinomice: Binele – Răul. tinde să devină nu numai o instanţă supremă. de pe urma căreia a profitat şi Biserica.sunt ă cea mai mare parte. • pietatea oamenilor. În felul acesta aluat naştere la nivelul Bisericii. şi în general preocuparea de îmbogăţire a Bisericii. 34 . castitate şi în general pe desconsiderarea valorilor lumeşti. care şi-au luat numele de la la fondatorul ei. Această amplificare numerică se datorează atât intereselor circumstanţiale ale diverşilor papi. Acest proces de acumulare materială a avut două cauze majore: • perioada de avânt economic dintre secolele XI-XIV. a avut drept consecinţă. Un alt aspect îl reprezintă cel economic şi fiscal.care nu putea să nu intre în conflict în conflict cu pretenţia monarhiei. care fac treptat. în sensul că Roma. care pune accent pe: sărăcie. care îi reuneşte pe toţi cei care îl servesc pe papă şi care îndeplinesc o funcţie administrativă. care se manifestă prin creşterea aparatului birocratic şi apariţia unor funcţii şi instituţii cu atribuţii din ce în ce mai precise( ex: Cancelaria – care se ocupă cu emiterea actelor pontificale). pretind să judece toate problemele. Erezia catară sau albingeză s-a implantat în S Franţei. necesitatea de a le administra. iar acest lucru a intrat într-o contradicţie din ce în ce mai flagrantă cu modelul cristic al credinţei. a unei mase din ce în ce mai mari de bunuri funciare şi imobile. al cărui rol este cel de al alege pe papă şi de administra împreună cu el. iar această pretenţie era expresia unei hegemonii juridice. cu bunuri de natură diferită. în situaţia de a adapta un mod de viaţă din ce în ce mai secular. care impunea un personal din ce în ce mai numeros. dar este şi o consecinţa a inadecvării crescânde dintre opulenţa materială a Bisericii şi principiile morale ale credinţei. Noile forme de viaţă din secolul XIV Apariţia lor este cauzată de mai multe cauze religioase sau sociale. O altă grupare eretică sunt valdenzii. Un alt aspect este cel juridic. • vegetarianismul şi encratismul( abstinenţă). Un alt aspect îl reprezintă amplificarea numerică a Curţii papale. ci şi singurul for decizional din cadrul creştinătăţii. Posesia acestor bunuri. o dilemă morală. în secolul XIV. în cadrul creştinătăţii. care au înzestrat Biserica. De asemenea un alt aspect important este creşterea numerică şi a importanţei a Colegiului Cardinalilor. Tribunalele papale. şi profesa renunţarea la bunurile lumeşti şi revenirea la paupertatea iniţială a creştinismului. cât şi seculare. în Elveţia şi în N Italiei. care se materializează prin concentrarea în proprietatea Bisericii. capabilă să gândească mai exact etica creştină. Există un aspect administrativ. în secolul XIII.

Această schismă a adâncit şi mai mult criza Bisericii. În 1225. Heinrich Suso. • vârsta Sf. Eşecul acestor concilii a fost o expresie a dependenţei Bisericii romane. de la Basel. contribuind la apariţiei ideii de reformare a instituţiei ecleziastice. al cărui principiu îl constituie coabitarea dintre elementele tradiţionale şi cele care anunţă o epocă nouă. să se organizeze într-un ordin monastic. În ceea ce priveşte noile forme de viaţă religioasă. într-o manieră tot mai evidentă. O parte dintre credincioşi au sprijinit papalitatea romană. Neapole. de la Pavia. şi nu de ascensiune ca al lui Fiore. pe principiul predicaţiei. Apariţia ereziei a fost expresia unui fenomen de contestare a ierarhiei Bisericii. a pornit de la acest călugăr cistercian din Calabria. şi nu papa. Potrivit acestei interpretări etapele istoriei omenirii erau scondate de trei vârste principale: • vârsta Vechiului Testament – cea a Tatălui. precum: Ecaterina de Siena. afectivă. din ce în ce mai pronunţată faţă de monarhii. Francisc din Assisi. Brijitta de Suedia. este vorba de: Anglia. au existat mai multe concilii generale. Johann Touler. Duh – aceasta urma să vină. o perioadă de tranziţie de la Evul Mediu la Epoca Modernă.Doctrina franciscană . care a fost fondată de Sf. a Bisericii spiritualizate. potrivit căreia supremaţia în cadrul Bisericii ar trebui să o deţină Conciliul general. elaborată de fondator. Pe parcursul crizei s-au conturat mai multe idei reformatoare. una dintre acestea fiind doctrina conciliară. Scoţia. care s-au adunat pentru a rezolva unele probleme: Conciliul de la Constance. printre promotori regăsindu-se: Meister Eckhart. era vârsta perfecţiunii. societate şi gândire Secolul XVI reprezintă potrivit mai multor interpretări. Europa secolului XVI. organizat ca şi cel al dominicanilor. cu sediul la Avignon: Franţa. Pe parcursul secolului XV. ăn timp ce cealaltă parte a creştinăţii a continuat să fie fidelă unui antipapă. cea a Vechiului şi a Noului Testament. Această interpretare era eretică din cel puţin două puncte de vedere: teologia creştină distingea două vârste. Sfântul Imperiul. aceasta va duce în cele din urmă la reforma luterană. ceea ce simbolizează o reabilitare a pietăţii feminine. apărută în urma revenirii papalităţii la Roma. era structurată pe ideea sărăciei absolute şi a predicaţiei. Misticismul a apărut a apărut în zona renană. Erezia lui Gioachina da Fiore sau erezia gioachinită. Caracteristici generale şi formele incipiente ale modernităţii ăn economie. doar ca un moment istoric. ales de cardinalii francezi. Jullienne din Norwich. • vârsta Fiului – cea prezentă. Francisc. încât ele nu au reuşit să rezolve toate problemele. Castilia şi Aragon. o contestaţie accentuată de Marea Schismă din cadrul Bisericii romane(1378-1417). creştinii vedeau aceste vârste ca un moment de declin. a fost aprobată de Biserică. care anticipează o etapă superioară a omenirii. 35 . care considera venirea venirea Fiului. directă faţă de datele personale ale credinţei şi o abordare clară şi cunoaşterea tacită sau explicită a ierarhiei clericale şi a Bisericii instituţionalizate. după 1378. ceea ce le particularizează constituie o atitudine foarte personalizată. ceea ce a dat posibilitatea Sf. statele din Europa Centrală şi de ţările nordice. care a înfiinţat o nouă sectă organizată în jurul unei noi idei teologice a istoriei. şi ca un fapt de noutate printre promotori apar şi femei. dar şi disensiunile dintre participanţi au fost atât de adânci.

şi astfel războiul civil s-a sfârşit în urma înscăunării ca rege al lui Henric IV de Navarra. care au jucat rolul unuor factori potenţatori. între 1562-1598. Iberică. Indiciul acestei tranziţii îl constituie instituirea controlului. în secolul XVI. Trecerea mai evidentă a Angliei spre protestantism. când toţi protestanţii au fost masacraţi. Aşa s-a întâmplat în Franţa.Această perioadă este are mai multe trăsături. a fracturat unitatea religioasă a Europei de Apus. când au fost promulgate: Cartea comună de rugăciuni(1549) şi cele 42 de articole(552). Acum are loc o intensificare a schimburilor comerciale şi a comerţului internaţional. care introduceau un model liturgic aproape luteran. După o scurtă contrareacţie catolică. în aşa numita Noaptea Sfântului Bartolomeu. averile lor fiind confiscate şi revândute nobilimii. un edict 36 . Unul din momentele culminante ale acestui conflict s-a înregistrat la 24 august 1572. Creşterea demografică şi schiţarea economiei lumii-capitaliste. şi în special asupra Bisericii. acum se definitivează tranzaţia de la regalitatea medievală la monarhia suverană. cresterea populaţiei devenind de acum înainte constantă. Norvegia. când regele a promulgat Actul de Supremaţie. Brondel). conduşi de familia ducilor de Guise. se schiţează formele incipiente ale globalizării lumii. într-o serie întreagă de state. În Europa de Apus. însă din punct devdere liturgic şi dctrinar. Printre trăsături regăsim şi faptul că acum avem o creştere semnificativă a populaţiei. Fenomenul care a jucat un rol foarte important în această chestiune au fost Marile Descoperiri Geografice. cât şi la cele tradiţionale. este vorba de importanţa foarte mare a sectorului agricol şi în al doilea rând specificul precumpănitor rural al vieţii. în secolul XVI. dar care a şi potenţat această creştere. Contextul care a făcut posibil acest control asupra Bisericii locale. a fost în vremea regelui Eduard VI(547-1553). a fost cel al Reformei. jucând un rol important în creşterea acestor regiuni şi în întâietatea economică a lor. în 1598. în Europa de Apus. În anii următori au fost desfiinţate mănăstirile. care a semnat Tratatul de la Jouenville. influenţa Reformei a dat naştere la puternice conflicte. În anumite regiuni. conduşi de Bouborni. Pen. astfel spus. Din punct de vedere politic. în regiuni precum: Franţa. care a emis Edictul de la Nantes. Biserica Anglicană a continuat să rămână fidelă catolicismului. Creşterea demografică este preponderentă în Europa de Apus. acest lucru întâmplându-se în mod formal în 1534. care fac trimitere atât la elementele moderne. care conservau principiul dogmei catolice. Dezvoltarea oraşelor. Ţările de Jos. reforma devine victorioasă odată cu Elisabeta(1558-1603). ponderea vieţii urbane va deveni decisivă abia din a doua jumătate a secolului XVIII. Astfel apar marile metropole. Cazul Angliei este unul mai special. pentru că aici regele Henric VIII(15091547). nu au anulat anumite trăsături constante ale societăţii tradiţionale. o creştere care reprezintă un prim aspect ce anticipează modernitatea. precum: Paris. din 1539. a instituit Biserica Anglicană. precum s-a întâmplat în: Danemarca. pentru că de acum iese din ciclul periodic al creşterilor şi descreşterilor demografice. exercitat de monarhie asupra tuturor aspectelor sociale şi economice. Londra saumadrid. cum au demonstrat cele 6 articole. În acest război a intervenit şi Spania. când regatul a fost sfâşiat de luptele dintre protestanţii calvini. care este o consecinţă a creşterii demografice. uneori chiar la războaie civile. în timpul Mariei tudor(1553-1558). Victoria Reformei. asta fiind începutul unificării progresive a lumii sau schiţarea „economiei lumicapitaliste”( Wallerstein. Suedia şi Anglia. şi catolici.

care prin înrudiri sau moşteniri a ajuns să stăpânească un teritoriu vast. Nobilimea rămîne dominantă din punct de vedere social. pentru ca în cele din urmă conflictul să se încheie. şi anume domnia lui Carol Quintul. astfel spus principiul absolutist de guernare presupune transforarea monarhului în singura instanţă. cuius regio e jus religio. alianţe ale statelor din Europa de Apus. în varianta sa luterană. Spania. consistenţa unui imperiu. însă finalmente a înregistrat un eşec din cauza nenumăratelor conflicte şi opoziţii. care stabileşte principiul libertăţilor principilor germani de a opta pentru varianta pe care o doreau. care se deosebesc după origine sau după anvergura proprietăţii.de toleranţă. La convulsii asemănătoare a dat naştere Reforma şi în statele germane. cu sorţi schimbătoare de izbândă. în instanţă pur decorativă. în interiorul lor apărând noi categorii. care s-au divizat în ceea ce priveşte afilierea: cele din S au rămas fidele papei şi împăratului. asupra celo două Sicilii şi asupra întregii Italii. mai ales din partea regelui Francisc(1515-1547). în 37 . Africa de Sud. în timp ce cele din N au îmbrăţişat Reforma. Germania şi Italia centrală şi de N. Indiferent dacă continuă să fie aservite sau se eliberează de cnstrângerile senioriale. Ceremonialul curţii avea menirea să sublinieze maiestatea monarhiei ca funcţie politică esenţială a monarhului. În fiecare stat din Europa. clasele tărăneşti continuă să joace un rol important în sistemul agrar al Europei de Apus. care conduce din punct de vedere politic regatul. şi ceremonialul sofisticat al curţii regale. Alte două particularităţi ale absolutismului sunt: însemnătatea legii ca instrument al guvernării monarhice absolutiste. Însemnătatea pe care o are ideea de imperiu. s-a străduit să redea conglomeratului. şi transformarea Cosiliului Regal. iar modelul nobiliar este un model dominant. care aveau aceleaşi interese. Conflictul s-a terminat în 1555. unde însemnătatea constantă pe care o au grupările nobiliare şi relaţiile de dependenţă. pentru că proiectul universalist al lui Carol Quintul o stânjenea. elementele burgheze comerciale tind să se înnobileze şi să imite modul de viaţă nobiliar. Carol Quintul( 1515-1556). de altfel secolul XVI. are şi o cauză conjuncturală. Pe tot pacursul domniei sale. Constituirea unui tip de guvern şi de administraţie monarhică. conform principiului de drept roman. care este o monarhie legislativă. A doua poziţie majoră a venit din partea Franţei. în secolul XVI. în 1559. precum cel din plan social. de aceea ea a făcut tot posibilul pentru a crea împotriva împăratului. al cărei principiu şi forme se materializează. O primă poziţie importantă a venit din partea papalităţii. a cărei menire este să scată în evidenţă autoritatea regelui. a dat naştere monarhiei absolute. prin pacea de la Cateau-Cambrises. interesat să îşi instituie stăpânirea asupra regatului Neapole. în secolele XVII şi XVIII absolutismul monarhic este o consecinţă a afirmării suveranităţii monarhice şi se caracterizează prin concentrarea tuturor puterilor în mâinile monarhului şi transformare curii regale în singurul centru al puterii. care marca înfrângerea Franţei. Principii protestanţi s-au grupat în Liga de la Schmalkald şi au refuzat obedienţa papală şi imperială. care continuă să importante în exploatarea proprietăţii funciare. în secolul XVI mai persistă şi unele elemente tradiţionale. coloniile spaniole din America de N. Ideea de imperiu persistă. pe care îl moştenise. care cuprindea: Ţările de Jos. în care proiectul universalist al imperiului era suscitat. Cei doi s-au confruntat de mai multe ori pentru Italia. este secolul în care această idee este încă activă. însă nobilimea îşi modifică componenţa. care dădea libertăţi hughenoţilor. Cu toate aceste elemente noi. prin pacea de le Augsburg.

chiar dacă nu a dat rezultatele scontate. În acelaşi timp. care tinde să devină tot mai pronunţat scientistă. o parte substanţială a moştenirii civilizaţei medievale. până la urma acest joc al alianţelor. Franţa nu a ezitat să se alieze cu toţi duşmanii potenţiali ai împăratului. mentalităţii colective. au avut efecte care l-au împiedicat pe Carol Quintul să îşi ducă la bun sfârşit. ne arată că în secolul XVI. care va deveni tipică pentru modernitate. regele Angliei. secolul XVI. În concluzie. secolul XVI este un secol al unei modernităţi incipiente. dar şi noua paradigmă. Eşecul lui Carol Quintul. ca urmare a acestei îngemânări. slăbirea din în ce mai accentuată a solidarităţii religioase şi însemnătatea crescândă a afilierilor dictate de interese politice. un secol în care tradiţionalul convieţuieşte cu noul. specifităţile locale sau naţionale erau mult prea mult prea puternice pentru a se mai acomoda cu idealul de imperiu universal. politica de alianţe din această perioadă. cum ne arată Renaşterea. Şi în domeniul cultural. Henric VIII. un secol care va transmite posterităţii. precum: principii germani protestanţi. proiectul de edificare a unui imperiu consolidat. dar fără a-şi pierde conotaţiile religioase. sau cu sultanul Soliman Magnificul. 38 . marcată de războaiele pentru Italia şi de conflictul dintre împărat şi principii germani. adică orientată pe pricipii ştiinţifice. Pe parcursul acestui conflict. sugerează încă o particularitate. este un secol de tranziţie. şi anume.campaniile sale.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->