1

1. Ecuaţia de mişcare a plasmei
Aşa cum am arătat în paragraful precedent, asupra elementelor de plasmă acţionează forţe de
contact (tensiuni) cât şi forţe cu rază lungă de acţiune (de obicei de natură electro-magnetică, dar şi forţe
de natură gravitaţională). În mod obişnuit aceste forţe sunt forţe distribuite în sensul că nu sunt aplicate
într-un singur punct ci acţionează în toate punctele mediului.
Fie o plasmă ce ocupă un domeniu D. Legea a doua a dinamicii scrisă pentru acest domeniu este:
∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫
Σ
+ ·
D D
ds T dv F dv a
 

ρ ρ
În această relaţie nu apar tensiunile interioare deoarece acestea se anulează reciproc. Folosind relaţia
II.1.7, rezultă:
( )
∫ ∫ ∫ ∫ ∫
Σ
· −
D
i ji
ds T dv F a α ρ cos
 

(se face sumarea după indicele i, conform convenţiei!). această relaţie poate fi transcrisă şi pe componente
astfel:
( )
∫ ∫ ∫ ∫ ∫
Σ
· −
D
i ji j j
ds T dv F a α ρ cos
Folosind teorema lui Gauss de transformare a integralei de suprafaţă în integrală de volum, rezultă:
( )
∫ ∫ ∫
·
1
]
1

¸



− −
D i
ji
j j
dv
x
T
F a 0 ρ
Cum domeniul D este arbitrar, rezultă că funcţia de sub integrală este nulă, adică:
3 . 1 , ;
1
·


+ · j i
x
T
F a
i
ij
j j
ρ
II.1.9
sau, vectorial
3 . 1 ;
1
·


+ · i
x
T
F a
i
i



ρ
II.1.9’
Simetria tensorului tensiunilor
După cum am arătat anterior, starea de tensiune dintr-un punct al plasmei este descrisă
întotdeauna de nouă funcţii scalare de punct Tij. Aceste mărimi sunt grupate sintetic într-o mărime numită
tensorul tensiunilor. Vom arăta că cele nouă mărimi scalare nu sunt toate independente între ele.
Înmulţind vectorial forma integrală a legii de mişcare cu vectorul de poziţie r

al elementului de fluid
obţinem:
( ) [ ]
∫ ∫ ∫ ∫ ∫
Σ
× · − × ⋅
D
Tds r dv F a r


 
ρ
Pe componente, această relaţie se scrie astfel:
( ) ( ) [ ] ( ) 3 . 1 , ; · − · − − − ⋅
∫ ∫ ∫ ∫ ∫
Σ
j i ds T x T x dv F a x F a x
i j j i i i j j j i
D
ρ
Ţinând cont de relaţia II.1.8, rezultă:
2
( ) ( ) ( )
( )
∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫
∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫

,
_

¸
¸





+ −
· −


· − · −
Σ
D D k
ki
j
k
kj
i ji ij
D
ki j kj i
k D
k ki j kj i i j j i
dv
x
T
x
x
T
x dv T T
dv T x T x
x
ds T x T x ds T x T x α cos
Folosind relaţia II.1.9, rezultă:
( ) ( )
i i j j j i
k
ki
j
k
kj
i
F a x F a x
x
T
x
x
T
x − − − ·





ρ ρ
ceea ce duce în final la:
( )
∫ ∫ ∫
· − 0 dv T T
ji ij
Deoarece domeniul D este arbitrar, rezultă:
3 . 1 , ; · · j i T T
ji ij
II.1.10
Aceasta înseamnă că tensorul tensiunilor este simetric, termenii nediagonali fiind egali
doi câte doi. Rezultă că doar şase tensiuni sunt independente: trei tensiuni normale şi trei tensiuni
tangenţiale, acţionând pe trei feţe ortogonale.
Conceptul de presiune în hidrodinamică
Pentru ca plasma în integralitatea sa să fie în echilibru, trebuie ca fiecare element al său să fie în
echilibru. Aceasta înseamnă că acceleraţia fiecărui element de plasmă este nulă. Din relaţia II.1.9 rezultă
imediat condiţia de echilibru:
3 . 1 , ; 0 · ·


+ j i
x
T
F
i
ji
j
ρ
În starea de echilibru componentele tangenţiale ale tensiunii se anulează altminteri acestea ar produce
imediat o mişcare şi echilibrul ar dispărea. În aceste condiţii tensiunea este normală pe suprafaţa
elementului de fluid. Valoarea tensiunii normale la echilibru se numeşte presiune hidrostatică. Fie T11=-
p1, T22=-p2, T33=-p3, presiunile hidrostatice. Tensorul tensiunilor în cazul echilibrului plasmei se va scrie
astfel:
3
2
1
0 0
0 0
0
ˆ
p
p
o p
T



·
În cazul unui mediu izotrop, cei trei scalari sunt egali între ei şi reprezintă chiar presiunea hidrostatică:
p p p p · · ·
3 2 1
În cazul mediilor anizotrope, prin definiţie, presiunea hidrostatică se consideră egală cu media aritmetică
a celor trei scalari:
( )
3 2 1
3
1
p p p p + + ·
În general, tensorul tensiunilor se diagonalizează numai în cazul static. Dacă însă forţele de
viscozitate sunt foarte mici, atunci se poate construi un model de plasmă în care în toate situaţiile tensorul
tensiunilor este diagonal. O astfel de plasmă se numeşte plasmă ideală (de fapt, modelul de plasmă ideală
impune şi alte condiţii suplimentare, aşa cum vom vedea ulterior). Şi în cazul plasmelor ideale
3
componenta diagonală a tensorului tensiunilor se numeşte presiune (presiune hidrodinamică, în acest
caz). În cazul plasmelor ideale izotrope, faptul că tensorul tensiunilor este diagonal pentru triedrul
OX1X2X3 înseamnă că acest sistem de coordonate este sistemul de coordonate principal al suprafeţei pe
care tensiunea T este constantă. Deoarece triedrul OX1X2X3 este ales în mod arbitrar, rezultă că orice
triedru este un sistem principal de coordonate. Acest lucru este posibil doar dacă suprafaţa tensiunilor este
sferică. Acest lucru implică faptul că:
p T T T − · · ·
33 22 11
2. Ecuaţia de transport a energiei totale a unui fluid
Plasma considerată ca un fluid prezintă două forme de energie: energia cinetică (mecanică) şi
energia internă (termică). Rezultă că, pentru unitatea de volum din plasmă, se poate introduce mărimea:
ρ
ρ
ε u
v
+ ·
2
2
numită densitate de energie totală. Prezintă importanţă practică viteza de variaţie a energiei totale a
elementului de fluid. Adică, este necesar să se calculeze derivata
t ∂
∂ε
. Pentru partea mecanică a acestei
derivate, rezultă:
t
v
v
t
v v
t ∂

+


·

,
_

¸
¸




ρ
ρ ρ
2 2
2 2
Folosind ecuaţia de continuitate a masei, rezultă:
( )
t
v
v v div
v v
t ∂

+ − ·

,
_

¸
¸



 
ρ ρ
ρ
2 2
2 2
(am înlocuit în ecuaţia de continuitate ρ ρ ·
m
, pentru că aici nu există posibilitatea confundării acestei
densităţi cu densitatea de sarcină!).
Ţinând cont de ecuaţia lui Euler II.1.13, variaţia energiei mecanice devine:
( ) ( ) [ ] gradp v v v v v div
v v
t
    
− ∇ − − ·

,
_

¸
¸


ρ ρ
ρ
2 2
2 2
Este evident că:
( ) [ ]
2
2
1
v v v v v ∇ · ∇
   
şi, deci:
( )

,
_

¸
¸
∇ − ∇ − − ·

,
_

¸
¸


2 2 2
2 2 2
v
v p v v div
v v
t
  
ρ ρ
ρ
Pentru partea termică a energiei, pornim de la faptul că entalpia are ca parametrii naturali entropia şi
presiunea, adică:
dp
p
H
dS
S
H
dH


+


·
.
4
Cum:
S
H
T


·
şi
p
h
V


·
,
entalpia unităţii de masă va fi (împărţim cu m):
dp Tds dh
ρ
1
+ ·
Pornind de la această relaţie, rezultă gradientul presiunii:
s T h p ∇ − ∇ · ∇ ρ ρ
Revenind la variaţia energiei cinetice, rezultă:
( ) s v T
v
h v v
v v
t
∇ +

,
_

¸
¸
+ ∇ − ∇ − ·

,
_

¸
¸

∂   
ρ ρ ρ
ρ
2 2 2
2 2 2
.
Deoarece energia internă are ca variabile naturale entropia şi volumul, rezultă:
ρ
ρ
d
p
Tds pdV Tds du
2
+ · − ·
şi deci:
ρ
ρ
ρ ρ ρ ρ d
p
ds T ud du ud du + + · + ·
.
Cum:
h pv u
p
u · + · +
ρ
(aici, v reprezintă volumul unităţii de masă),
obţinem:
( ) ds T hd u d ρ ρ ρ + · .
Cu acestea, viteza de variaţie a energiei interne devine:
( )
t
s
T
t
h u
t ∂

+


·


ρ
ρ
ρ
Folosind ecuaţia de continuitate pentru masă, obţinem:
( ) ( )
t
s
T v h u
t ∂

+ ∇ − ·


ρ ρ ρ

Reunind formulele ce descriu vitezele de variaţie ale energiei cinetice şi termice, rezultă pentru derivata
energiei totale formula:
( )
t
s
T s v T
v
h v v
v
h u
v
t ∂

+ ∇ +

,
_

¸
¸
+ ∇ − ∇

,
_

¸
¸
+ − ·

,
_

¸
¸
+


ρ ρ ρ ρ ρ
ρ   
2 2 2
2 2 2
În foarte multe situaţii de interes practic, deplasarea elementului de plasmă se face printr-un proces în
care producţia de entropie poate fi neglijată (σ=0). În aceste condiţii se poate scrie o ecuaţie de
continuitate pentru entropie, pornind de la formula II.2.18:
s v j
t
s
s
∇ − · −∇ ·

∂ 

Cu ajutorul acestei formule viteza de variaţie a energiei totale devine:
5

,
_

¸
¸
+ ∇ − ∇

,
_

¸
¸
+ − ·

,
_

¸
¸
+


2 2 2
2 2 2
v
h v v
v
h u
v
t
 
ρ ρ ρ
ρ
.
Sau, mai concis:
1
]
1

¸

,
_

¸
¸
+ −∇ ·

,
_

¸
¸
+


h
v
v u
v
t 2 2
2 2

ρ ρ
ρ
II.2.24
Această relaţie reprezintă forma locală a ecuaţiei de continuitate pentru energia totală (ecuaţia de
transport a energiei totale). Mărimea:

,
_

¸
¸
+ · h
v
v j
2
2


ρ
ε
II.2.25
Are semnificaţia de flux de energie totală (vectorul lui Umov).
Integrând relaţia II.2.24 pe un volum finit din plasmă, rezultă:
∫∫∫ ∫∫∫
⋅ ∇ − ·

,
_

¸
¸
+


D D
dv j dv u
v
t
ε
ρ
ρ

2
2
Trecând de la integrala pe volum la integrala pe suprafaţă, rezultă:
∫ ∫ ∫ ∫ ∫
Σ
− ·

,
_

¸
¸
+


D
s d j dv u
v
t


ε
ρ
ρ
2
2
II.2.25’
Această relaţie reprezintă forma integrală a ecuaţiei de continuitate pentru energia totală.
3. Legile macroscopice ale câmpului electromagnetic în substanţă
Ecuaţiile Maxwell prezentate în secţiunea precedentă constituie baza proprietăţilor câmpului
electromagnetic în spaţiul liber. Aşa cum se cunoaşte din experienţa nemijlocită, pe lângă spaţiul liber
(vid) există regiuni mari (macroscopice) ale spaţiului în care există ceea ce este denumit în mod obişnuit
substanţă. La nivelul nostru de percepere această substanţă apare ca fiind un mediu continuu. În aceste
medii continue poate exista şi câmpul electromagnetic. Pentru a păstra caracterul unitar al teoriei
câmpului electromagnetic, este firesc să căutăm nişte legi ale câmpului electromagnetic în substanţă care
să aibă, cel puţin din punct de vedere formal, aceeaşi expresie matematică ca şi legile câmpului
electromagnetic în spaţiul liber. Cu alte cuvinte, s-au căutat nişte formule care să aibă aceeaşi structură ca
şi ecuaţiile lui Maxwell în vid.
Abordarea perfect coerentă a proprietăţilor câmpului electromagnetic în prezenţa substanţei nu se
poate face decât în cadrul teoriei cuantice. Cu toate acestea, forma generală a ecuaţiilor câmpului
electromagnetic în substanţă se poate obţine şi fără a face apel la noţiuni de fizică cuantică. Evident, pe
baza unei teorii necuantice nu se pune problema determinării aşa numiţilor parametrii de material (aceşti
„parametrii de material” caracterizează răspunsul mediului la acţiunea exercitată de câmpul
electromagnetic asupra lui). Ceea ce urmărim printr-o astfel de abordare este doar determinarea formei
ecuaţiilor macroscopice ale electromagnetismului. O justificare în plus a abordării clasice în stabilirea
formei ecuaţiilor câmpului electromagnetic în mediile continue este dată de faptul că abordarea cuantică a
acestei probleme este perfect simetrică cu abordarea clasică, cu deosebirea că mărimile clasice sunt
înlocuite cu valorile statistice din mecanica cuantică.
Ipotezele teoriei clasice a câmpului electromagnetic microscopic
Cunoştinţele actuale asupra naturii microscopice a substanţei ne arată faptul că aceasta nu este
decât la nivel macroscopic continuă. La nivel microscopic, aşa cum este bine cunoscut, ea are un caracter
discontinuu. Ceea ce numim noi substanţă nu este altceva decât o colecţie foarte mare de particule care,
6
cu bună aproximaţie, pot fi considerate punctiforme. Între aceste particule există spaţii mari (mult mai
mari decât dimensiunile lor specifice) în care nu există decât spaţiul liber. Această cunoaştere asupra
naturii microscopice a substanţei începuse să se cristalizeze încă de la jumătatea secolului al XIX-lea
astfel încât H. A. Lorentz, în anul 1895, a putut formula o serie de ipoteze minimale care pot sta la baza
deducerii ecuaţiilor macroscopice ale câmpului electromagnetic în prezenţa substanţei. Aceste ipoteze,
care aşa cum se va vedea, sunt de o maximă generalitate în cadrul fizicii clasice au primit denumirea de
ipotezele clasice ale teoriei câmpului electromagnetic microscopic. Redăm mai jos aceste ipoteze sub o
formă concisă:
a) substanţele sun alcătuite din nuclee atomice pozitive şi electroni. Atât nucleele cât şi
electronii sunt consideraţi puncte materiale;
b) câmpul electromagnetic microscopic este definit ca fiind un câmp ce se află în spaţiul liber.
Câmpul electromagnetic microscopic este în interacţiune cu sarcinile electrice ale electronilor
şi ale nucleelor atomice precum şi cu curenţii electrici generaţi de mişcarea acestora;
c) mărimile macroscopice sunt medii spaţio-temporale ale mărimilor microscopice.
Pentru deducerea mărimilor macroscopice se face apel la ipoteza c). Pentru aplicarea acestei
ipoteze, se ţine cont de următoarele condiţii de calcul:
a) domeniul spaţial şi intervalul temporal pe care se face medierea sunt foarte mari în
comparaţie cu dimensiunile spaţiale şi duratele proceselor de la nivel atomic;
b) domeniul spaţial şi intervalul de timp pe care se face medierea sunt foarte mici la
nivel macroscopic încât pot fi considerate infiniţi mici din punct de vedere fizic.
Pentru a face distincţia între mărimile microscopice şi cele macroscopice ale câmpului
electromagnetic, vom nota în acest subcapitol mărimile microscopice cu litere mici.
Se consideră, prin definiţie, că valoarea macroscopică a inducţiei câmpului magnetic este
mărimea:
b B
 
·
II.3.17
Tot la fel se consideră, prin definiţie, că valoarea macroscopică a intensităţii câmpului electric este
mărimea:
e E


· II.3.18
Este interesant de observat modul în care sunt definite mărimile macroscopice pentru cele două
câmpuri: pentru câmpul electric, este definită intensitatea câmpului electric ca medie a intensităţii
microscopice pe când, pentru câmpul magnetic, inducţia magnetică este definită ca medie a inducţiei
microscopice. Aceste definiţii asimetrice permit deducerea rapidă a celor două ecuaţii macroscopice
pornind de la ecuaţiile microscopice similare:
t
B
E rot


− ·


II.3.19
i ș
0 · B div

II.3.20
Acest avantaj local creează însă unele complicaţii în introducerea celorlalte două mărim de câmp: inducţia
câmpului electric şi intensitatea câmpului magnetic, dacă se urmăreşte obţinerea celorlalte două ecuaţii
macroscopice ale câmpului electromagnetic sub aceeaşi formă ca a ecuaţiilor microscopice echivalente.
Dacă se trece la medierea ecuaţiei II.3.6, se obţine pentru cazul mediilor materiale aflate în
repaus, ecuaţia:
7

+
∂ ∂

+ ∇ − · ∇
β α
β α
β α
ε ε ε
ρ
,
,
2
0 0 0
...
1 1
Q
x x
P E
 
Unde
P

este vectorul polarizare dipolară electrică iar
β α,
Q
este o componentă a tensorului cuadripol
electric (pentru mai multe amănunte, se poate studia una din cărţile de electrodinamică sugerate în
bibliografie).
Cum:



· ∇
α
α
α
E
x
E

rezultă:
ρ ε
β α
α β β
α α
α
· +


− +


∑ ∑
...) (
, 0
Q
x
P E
x
Mărimea:

+


− + · ...
, 0 β α
β
α α α
ε Q
x
P E D
II.3.21
este o componentă a vectorului inducţie a câmpului electric macroscopic. De obicei, primii doi termeni
din ecuaţia II.3.21 au o contribuţie semnificativă restul putând fi neglijaţi. Se regăseşte astfel formula
cunoscută de la electricitate
P E D
  
+ ·
0
ε II.3.22
Cu ajutorul vectorului inducţie electrică macroscopică media celei de a treia ecuaţii Maxwell
microscopice devine:
ρ · ∇D

II.3.23
ceea ce reprezintă a treia ecuaţie Maxwell pentru mediile materiale.
Cea de a doua ecuaţie Maxwell microscopică se mediază mult mai greu decât celelalte trei
ecuaţii, deoarece densitatea de curent precum şi vitezele ce o determină sunt mărimi vectoriale. Rezultatul
la care se ajunge este următorul:
t
D
J H


+ · × ∇

 
II.3.24
Unde:
M B H
  
− ·
0
1
µ
II.3.25
este intensitatea macroscopică a câmpului magnetic,
M

este magnetizarea probei (momentul magnetic
dipolar),
J

este densitatea curenţilor produşi de sarcinile libere dat de expresia

− ·
) (
) ( ) , (
liber j
j j j
r r v q t r J
   

δ II.3.26
(expresia lui
H

este scrisă în aproximaţia termenilor de ordinul întâi, altminteri intervin şi termeni de
ordin superior care practic însă nu contribuie niciodată în mod semnificativ la proprietăţile mediului).
Relaţiile II.3.22 şi II.3.25 împreună cu relaţia II.3.26 (cunoscută şi sub denumirea de legea lui Ohm)
constituie aşa numitele legi de material.
Observaţii:
1. Ecuaţiile Maxwell în substanţă au fost formulate, aşa cum rezultă şi din denumirea lor, de către
Maxwell în anul 1865 pornind de la anumite legi fenomenologice. În aceste ecuaţii se postulează
caracterul continuu al substanţei. Calculele prezentate mai sus au fost efectuate pentru prima oară
8
de către H. A. Lorentz în anul 1895 şi au avut ca scop verificarea faptului că ipotezele referitoare
la structura discretă a sarcinii electrice la nivel microscopic este în concordanţă cu ecuaţiile
macroscopice ale electrodinamicii. Aceste calcule au dovedit în mod sistematic că ipoteza
structurii discontinue a substanţei este în concordanţă perfectă cu observaţiile experimentale
efectuate în mod inevitabil la nivel macroscopic;
2. Ecuaţiile Maxwell în substanţă sunt de obicei considerate ca fiind ecuaţiile câmpului
electromagnetic în substanţă. Într-o anumită măsură această afirmaţie este incorectă. Păstrând
simetria cu ecuaţiile Maxwell în vid, mărimile
E

,
D

,
H

şi
B

sunt considerate mărimi de câmp.
Mărimile
P

,
M

, ρ şi j

sunt considerate mărimi de material. În interiorul substanţei există o
interdependenţă puternică între mărimile de câmp şi mărimile de substanţă (este suficient să ne
aducem aminte, de exemplu, că mărimile de câmp
D

şi
H

conţin în definiţiile lor mărimi de
substanţă) ceea ce face ca substanţa şi câmpul ce se află în interiorul ei să constituie un singur
sistem termodinamic. Încercare de a separa acest sistem în două subsisteme (câmpul
electromagnetic şi substanţa) duce la dificultăţi care generează şi astăzi unele controverse. O
formulare mai adecvată ar fi aceea de a spune că ecuaţiile lui Maxwell în substanţă împreună cu
ecuaţiile de material sunt ecuaţiile electromagnetice ale sistemului câmp electromagnetic-
substanţă.