HERMIAN MELVILLE MOBBY DICK

Coperta de DAN STANCIU PREFAŢA
Textul actualei ediţii reproduce traducerea apărută la Editura Tineretului, Bucureşti, 196:,:

ISBN 973-43-0152-7 Hernian Melville a fost, fără îndoială, una dintre personalităţile cele mai fascinante ale literaturii americane clasice. Ceea ce nu înseamnă că el a găsit, printre contemporani, înţelegerea şi preţuirea care i se cuveneau. Din tot ceea ce a1 publicat în timpul vieţii, doar „Typpe" (1846), „Omoo" (1847) şi „White Jacket" (1850) s-au bucurat de succes. „Moby Dick" (1851), „Pierre sau ambiguităţile" (1852), „Povestirile de pe verandă" (1856), ciclu căruia îi aparţin, printre altele, „Insulele fermecate (1854), „Bartleby copistul1 şi „Benito Cereno" (1855), deşi întreceau, ca amploare şi profunzime a problematicii, ca artă a scrisului, realizările sale anterioare, s-au lovit de zidul celei mai glaciale indiferenţe. Contemporanii lui Melville n-au dat atenţie problemelor pe care acesta le dezbătuse în creaţia lui, nau sesizat acuitatea analizele»- sale psihologice, n-au ştiut să aprecieze măiestria cu care reuşea să impună o atmosferă sau un personaj. Războiul de secesiune (1861—1865) — a cărui cauză principală fusese de fapt apriga dorinţă de-a acapara şi a exploata regiunile din vest — se încheiase cu victoria nordiştilor, adică a industriaşilor, financiarilor şi oamenilor de afaceri. In perioada dintre 1865 şi sfîrşitul veacului, „una dintre cele mai uimitoare, mai aventuroase şi mai urite din istoria americană", familiile de mari capitalişti — Vanderbilt, Harriman, Gould, Fix etc. — îşi impun voinţa lor ţării in-tregi- „Se bat cu miliarde, îşi răpesc, una alteia, societăţile de drum de fier, teritoriile, oraşele, la fel cum, în evul inediu, marii feudali îşi furau provinciile. Oamenii poli--ici, senatorii şi deputaţii şi chiar şi cei din jurul preşedintelui însuşi se vînd baronilor finanţei, care au nevoie "e complicitatea lor activă sau tacită. Delapidări şi scandaluri jalonează ultimele trei decenii ale veacului" (Michel Mohrt i ittfirature anqVdse des U.S.A." „Histoire des Ut. forţă lirică. La fel trecuse neobservată capacitatea sa de t: „uiiii-i y T?„ir.in-nnrlio CIP la Pleiade1 „ imnnina ve linia unui evic boaat în nerinati)
mnnrUnfo

irild aae" — epoca daurită", indiferenţa pentn, zenă« („Billy Budd, foretopman"), scrisă în "l891, cu pu-t,tne 9" f.j, t-ismuj clasei exploatatoare se revelează iy ţine luni înainte de a muri şi care, pe bună dreptate, este cultura, J lor am spune, ostentativă. Unul din fanu considerată ca una dintre povestirile sale cele mai concentoata nu , 7nas Celebru,pe plan cultural, prin acee, trate, mai dense, mai dramatice şi mai semnificative, a lui vanam în toată viaţa Ui, decît o singură carte, iar p vaZUt lumina tiparului de-abia în 1924, urmată, în 1935, Caf ]vnf, ce trecuse de şaptezeci de ani. Restul miliard:: de un volum de însemnări dintr-o călătorie întreprinsă aceasta uui qeneralului Lew Wallace: „Prinţ u pe Mediterana şi în Palestina „Journal up tlie Straits" ),-, 1 Ben Hur" — ale coloneluluiWilliam Faulkna (Jurnal de călătorie prin strîmtori"). ZfhLicul marelui scriitor din zilele noastre, autor al unu In ultimii patruzeci de ani, volumul scrierilor închi-siraouiu Trandafirul alb din Memphis" sau ci nate vieţii şi operei lui Herman Melville a crescut neconS;itnr sentimental ca Francis Marion Crawford, as tenit. Arhivele au fost cercetate în mod minuţios şi biocomvlet uitat dar care, pe atunci, încasa cele mc grafia acestui excepţional scriitor al mării s-a îmbogăţit uite si mai mari drepturi de autor. în acest timp, Mei cu date noi. Istoricii şi criticii literari

ne-au descoperit nu iile care ventru a folosi una din expresiile sale, nu ave numai opere care rămăseseră inedite sau fuseseră trecute să coboare scara infinită" decît în 1891, mucezea ca im cu vederea, ci şi aspecte care, deşi esenţiale prin semni-"venat la vama din New York. încă din anii tinereţii dov? ficaţia lor, nu se bucuraseră, în trecut, de;un comentariu vntru lumea exploatatorilor şi a făţarnicilor, o intoleapt să scoată în evidenţă situarea lui Melville printre cri-rîă am svune medicală şi, prin parabole sau direct, măr ticii lumii burgheze. Dar, cu tot acest progres de ne-fr«ţe aversiunea pe care ea i-o inspira. Dar asemene tăgăduit al exegezei critice, destul de multe aspecte ale r-ului său Ahab căruia nimic nu-i fusese cruţat în exnvieţh şi operei lui Herman Melville rămîn învăluite în "tortă trebuise să asiste, timp de aproape trei decenii, lumbră. Unul dintre comentatori, Stanley Geist, aducemăr-eartă avoteoză a dispreţului faţă de om şi de adevăr j: tuna deznădejdii de a le mai clarifica şi scrie aceste rîn-rarg a constituit-o the gilded age" — „epoca dauntwdun: „întunericul care învăluie viaţa lui Melville devine -".ceea despre care Walt Whitman avea să scrie, cu pitvmai dens pe măsură ce faptele se fac mai limpezi. O mare înainte de moarte- Afirm că democraţia noastră din Luparte a acestei obscurităţi derivă din chinuitoarea confu-mea Nouă care ar "putea fi considerată ca un succes siizie a minţii sale. Pînă acum nu ,e posibilă nici o biografie ..„-,.! „1„,i,mnwn; al nroductiei şi al unei aniuntenoară care să fie altceva decît o simvlificare conrunco dezamăaire si chiar un eşec complet în p p, ţg, pl, prin aceasta, asvectele ei sociale si toate rezultatele religioase, moraa-a noi dispunem astăzi de mai multe date în legătură cu literare si estetice" genealogia scriitorului, călătoriile întreprinse, rutele maHerman Melville a fost descoperit de-ahia în veocrmme şi oceanice străbătute, funcţiile îndeplinite în cursul nostru mai precis după primul război mondial. Prineţa, prieteniile lui literare etc. etc, pe scurt, cu tot care l au reconsiderat au fost scriitorii şi criticii englezi .-fea ce constituie aspectul vizibil al unei existenţe, al ori.aret existenţe. Biografia lui Herman Melville s-a îmbocunoaşterii motivelor profunde care au generat aceste ac, tiuni. Altfel spus, dosarul Melville nu s-a îmbogăţit cu nici un fel de mărturie capabilă să contribuie la descifra, rea universului interior al acestui creator. Ştim încă din veacul trecut că s-a născut la New York, la 1 august 1819, că tatăl său cobora dintr-o familie de negustori cn qlezi, iar mama, dintr-o familie de patricieni olandezi, CQ tatăl a murit de timpuriu, lăsînd pz ai săi într-o situai.it materială încurcată şi precară, că mama, care şi-a închl nat viaţa creşterii copiilor, l-a înconjurat pe cel din urvzc născut cu o dragoste tinerească, învăluitoare. Dar to:s.t-: acestea nu ne explică de ce copilăria şi adolescenţa lui s-a desfăşurat nu sub semnul studiului, ci sub acela al neliniştii şi visării, Herman Melville fiind stăpînit, încă (k timpuriu, de ceea ce el însuşi numea „eterna pasiune ( lucrurilor îndepărtate". (De-abia mai tîrziu, în anii petrecuţi pe oceane, ca şi in cei petrecuţi în patrie, avea să-ţ agonisească, din lecturi şi din încercările vieţii, acea cultură multilaterală şi profundă care-i impresionează şi as-tăzi pe cititorii cărţilor sale.) Toate acestea nu ne explici de ce a simţit, atît de prematur, nevoia de a evada ai? mediul său şi nici de ce cunoaşterea unor ţinuturi atît eh îndepărtate — şi nu numai ca longitudine şi latitudine ci, de asemenea, ca forme de viaţă şi categorii tradiţional de gîndire — a apărut imazinaţiei sale tinere ca o posibilitate de soluţionare a problemelor pe care i le pune: vieţuirea în propria lui patrie. A explica toate călător iii lui Melville prin curiozitate şi spirit de aventură înseamn a nu explica nimic. (Măcar în această privinţă cărţile Iv. sînt clare, ele infirmînd, cu fiecare pagină, o asemene1, teză. Căci altminteri, în aceste scrieri, contradicţiile, con ftiziile, simbolurile cu sensuri sau valenţe multiple, diver gente şi adesea chiar opuse, stilul aluziv etc. introdu destule conuri de umbră care rămîn, comentatorului, im penetrdbile. Mai cu seamă „Omul încrederii şi deghiza 7nentele lui" (1857) sau „Clarei" (1876), „imensă operă d narativă filozofică în versuri", cum o califică unul din hio grafi, au rezistat, pînă acum, oricărei încercări de ana liză coerentă.) Melville nu cutreierase mările din curio zitate sau spirit de aventură, ci dintr-o nemulţumire pro fundă, faţă de mediul său, dintr-o ruptură ireparabilă d acesta. Melville se dezvoltase ca o natură însetată de aclc văr şi puritate, de dreptate şi dragoste. Dar descoperă ,nede rapacitatea exploatatorilor şi făţărnicia puritanismu-l1 si ceva se rupsese în el. Prăbuşirea vechilor idoli îl treja luciditate şi răzvrătire. Luciditatea sa nu i-a anulat Ziciodată aspiraţiile profunde despre care vorbeam mai D condiţiile istorice, mediul în care se formase.

naint 1 ducatia pe care o primise, deismul, din a cărui plasă VAI izbuteasă se elibereze au impus lucidităţii şi răzvrătirii sale limite, şovăieli, intermitenţe, li văzuse pe negri în corăbiile care îi răpeau din Africa şi apoi sclavi pe plantaţiile din sud; ii văzuse pe vechii stăpîni ai Americii de Nord, pieiie-ro-sii aşteptîndu-şi, în rezervele în care fuseseră închişi, sfîr-situl; cunoscuse regimul despotic, inuman, de pe vasele marinei militare americane; cunoscuse cum. nu se poate med direct exploatarea de pe vasele de pescuit; îşi dăduse seama că în statele Americii de Sud exploatarea şi asuprirea continuau chiar şi după ce unele dintre ele îşi dobîndiseră independenţa faţă de coroana spaniolă. Văzuse, cunoscuse, trăise şi, de multe ori şi denunţase toate acestea. Tot aşa cum denunţase ipocrizia puritanilor, a quakerilor, a trans-cendentaliştilor, în ocazii şi cu cuvinte la care ne vom mai referi. Dar, deşi în el creştea aversiunea, ba chiar revolta, alunecarea în metafizică, în deism, îi ascundea soluţia şi îi reducea valoarea protestului. De unde şi caracterul haotic al gîndirii sale fluctuante, oscilante, contradictorii. E greu să stabilim momentul în care s-a produs ruptura de care vorbeam mai sus, la fel cum e greu să stabilim împrejurările în care s-a produs, sau motivele imediat personale care au declanşat-o. Aşa cum am mai arătat, datele care ne-ar îngădui să deducem sau să reconstituim toate acestea ne lipsesc, iar cărţile autorului, chiar cînd sînt transpuneri romanţate ale unor elemente de autobiografie, rămîn confuze sau mute. Cert este faptul că, la 19 ani, traversează pentru prima oară Atlanticul şi se opreşte la Liverpool. Impresiile acestei prime călătorii le va transcrie, ani după aceea, sub o formă romanţată, în volumul intitulat „Redburn" (1849). mtors acasă, se simte, o vreme, atras de profesiunea de institutor la ţară, dar depărtările îl cheamă din nou şi, fură să mai şovăie, se înrolează în echipajul balenierei Acushnet". Era la începutul anului 1841, Herman Melill avea 22 de ani şi, mai tînăr sau tot atît de tînăr ca l, se îmbarca pentru o călătorie ce avea să dureze trei ani, luindu-şi cu sine, ca ţi Ishmael, o lădiţă cu îm . l-)Tăcăniinte buna să ajungă pentru un drum de la New York la Philadelphia. Cu şapte ani mai înainte, adică în 1SJ--, Richard lienry Dana (1815 —1882 se îmbarcase, după do ani de studii la Harvard Collegc, ca simplu marinar p-brigariiinul „Pelerinul" cu care înconjurase continentv.l pe la Cavul Horn, revenind, în patrie, da-abia în 1336. C . un an înainte de plecarea lui Melville, adică în 1840, Dan îşi publica însemnările pe care i le prilejuise acest periplu dramatic. „Doi ani pe puntea din faţă" relata, în pv ţine pagini şi înir-un stil nud, sec, precis şi nervos, ăa -de o mare putere evocatoare, viaţa de chin de pe corăbiil comerciale ale Americii, cumplita mizerie a locuitorilo-din insulele din sud, decimaţi de sifilis şi tuberculoză, lupta echipajelor cu scorbutul sau cu furtunile care bîn tuie la Capul Horn. înaintea lui Melville — care nu cunoştea cartea aceasta la data cînd lucra la „Moby Dich1 — Dana reuşise să sesizeze şi să redea, în capitolul re-ferilor la furtuna de la Capul Horn, încrîncenata înfruntare a omului cu forţele naturii. Sub un cer de promo-roacă şi de ploaie îngheţată, pe o mare cenuşie, se desfăşoară înspăimîntătoarea luptă dintre om şi elementele care, oarbe şi dezlănţuite, s-au ridicat împotriva vieţi conştiente. Melville nu şi-a încheiat călătoria pe „Acushnet". împreună cu un alt marinar a debarcat, în mijlocul Oceanului Pacific, oprindu-se la Nukuheva, una din insulele. Marchize şi a pătruns adînc în interiorul acestui „eden canibal". După cîtva timp petrecut aici, printre canibali, a fost luat de o navă australiană. Dar, punîndu-se î fruntea unei revolte a echipajului, a fost din nou debarcat, de data aceasta în Tahiti, unde petrecu alte cî-teva luni printre indigeni. Ajuns în cele din urmă l Honolulu, sa înrolat pe fregata americană „Statele Unite", cu care, după o călătorie de 14 luni, în care timp a ocolit, pentru prima oară, America pe la Cam Horn, a ajuns, în 1844, la Boston. Pe bordul acestei fregate s-a împrietenit cu cartnicul Jack Chase, care apar şi în volumul cu caracter autobiografic „Bluza albă" căruia Melville i-a dedicat şi ultima sa carte, „Istoria lu- Billy Budd, gabie de mizenă". Date fiind detaliile care apar în „Typpea, „Omoo", „Bluza albă", „Insulele fer10 mecate- („Encantadas"), e probabil că Melville, în cursul acestei prime călătorii, a mai vizitat şi alte insule. Povesteşte prea amănunţit în „Omoo", călătoria din Marchize la Tahiti şi aduce în „Encantadas" prea numeroase urecizări în legătură, cu insulele Isabela (Albemarle), pernandina (Narborough), Sf. Măria (Charles) etc, care -formează un mic arhipelag în dreptul coastelor statului Ecuador, sau despre insulele din dreptul statului Chile, Juan Fernandcz (insula lui Robinson Crusoe), Masafuera etc, pentru a nu fi vizitat măcar pe cele mai de seamă dintre ele: Raratoga, Samoa etc.

S-a remarcat de către mulţi comentatori unitatea de viziune, de tonalitate afectivă şi de stil dintre primele două volume ale lui Melville: „Typee", lucrare tălmăcită si în limba noastră, şi „Omoo". Aproape că totul îi place în aceste insule. Nu numai natura luxuriantă, ci şi oamenii. Şi deşi ceremoniile canibalilor îl umplu de groază, Melville găseşte această lume rămasă în epoca de piatră, superioară lumii roase de convenţii, făţărnicie, minciună şi corupţie din acea vreme. S-ar părea că şia găsit. într-un fel, liniştea. Mai cu seamă „Omoo", care transpune, uşor schimbate, unele din, aventurile sale, începînd cu revolta pe care o condusese pe bordul vasului australian, respiră, ca un adevărat roman de aventuri picareşti, o anumită nepăsare, o anumită ironie specifice epicurianu-lui, pe scurt o autentică bucurie de a trăi. însuşi stilul său literar se resimte. El este, în „Typee" şi în „Omoo", un stil în suprafaţă, fără piscurile şi abisurile de mai tîr-ziu, un stil al descrierii şi nu al introspecţiei chinuite. De aici şi impresia de prospeţime, lumină şi bucurie pe care o degajă. Dar, curînd după 1847, atitudinea lui Melville se schimbă. Nu renunţă la concepţia „bunului sălbatic" pe care o desprinsese din lecturile sale din Rousseau — atît de răspîndit în cercul lui Longfellow, Emerson şi Thoreau — sau din Chateaubriand, şi nu-şi pierde simpatia pentru indigenii din insule. Dar, deşi depărtările îl cheamă din nou, nu mai vede, în formele de viaţă şi categoriile tradiţionale ale gîndirii băştinaşilor din insule, soluţii pen-tru problemele societăţii şi epocii sale. Aversiunea sa pen-tru burghezia americană crescuse, dar acum devenise con-Ştient de faptul că. revenirile sînt în istorie imposibile şi 11 că de fapt nu se ideniijicase „Omoo" se includea un capitol niciodată cu indigenii. Cu ste neapărat şi fals şi, apUcînd-o excelentelor producţii , cin viaţa şi din ţelul lui pe care le avea în fată, încheie prin aceste cuvinte: „Transplanul literelor omul distins al saloanelor, el şi se fereşte de orice iind convins că tot i ce este nou tre-stui admirabil autor cioăcora cu fiica unui judecător celebru şi se zlabilsu tinăr constă în faptul că vulgaritatea şi vigoarea — două ic " yori. vvde era de îndată înconjurat ăc un cerc elemente inseparabile — îi sînt la fel de străine". Un al Ui eia-xt Ztruale literaturii. treilea încheia o lungă critică, superb redactată, prin "U "nu-ă trei oui, isi au sea;na că nu are nimic comun cu această declaraţie surprinzătoare şi îndrăzneaţă: „Menţio-• r-nnea oameni, cu felul lor de a înţelege rolul litera- natul scriitor este, fără îndoială, un tînăr deosebit de res-ni "etc Cu sarcasmul de care va da, în repetate rîndun, pectabil". în afară de aceasta, redactorii diferitelor peri-lovadă Meiville descrie, in „Pierre sau ambiguităţile-, odice morale şi religioase nu lipsiseră să aducă tributul rma acestor scriitori pe gustul burgheziei şi lumea edi- aprecierii lor . . . Directorul unui săptămînal de acest fel, trio- care se arătau pricepuţi, încă de pe atunci, în im- un filolog savant şi renumit pe care surprinzătoarea sa vvnprea unui talent" sauîn lansarea unui „succes". cunoaştere a limbii greceşti, ebraice şi chaldeene, cărora Sîntem cu puţin înainte de sfîrşitul primei jumătăţi a le consacrase cea mai mare se e a în ucecarea parte a vieţii sale, îl făcea deo-ului al XlX-lea J ara re a 9 ? operelor literare scrise VG Poetul cel mai bine văzut de oficialitate este Longfel- în limba engleză, declarase fără nici o şovăire: „Morala low care în Cintecul lui Hiawatha", „dă despre in- lui e fără pată şi perfect inofensivă". Un altul recomandase stalarea albilor"pe continent şi despre relaţiile lor cu in- efuziunile sale familiilor. Un al treilea afirmase, fără re-denH o imaqin edulcorată şi falsă" (Michel Mohrt: op.zerve, că scopul şi ţinta predominante ale acestui autor cHiLowell si Holmes sînt alţi doi scriitori care se bucura erau pietatea evanghelică („Pierre sau ambiguităţile", Cap. de aprecierea cercurilor conducătoare. Primul, diplomat si XXVII: „Tînăra Americă literară"). Cit priveşte editorii, voei oficial — a compus într-o singură noapte o odă de Meiville m-i descrie în cei doi foşti croitori care, găsind cinci sute d" versuri în cinstea victoriei nordiste —, stră- mai lucrativă profesiunea de editor, se convertiseră la mai
soc

care dVfamiiie bună", TscrisunZmide dragoste, „Vara truilm - în ziua apariţiei" picală". Criticii, directorii de revistă, editorii, cunosau- Jn acelaşi capitol, Meiville, scriitor discret, care a

plozie de frenezie extatică — se caracterizează necontemJtwe, din viaţa unei personalităţi. In aceste rinduri pHntr-un gust perfect" Un altul cita această înţeleaptc am Şi o explicaţie a acelei sărăcii de date în legătură cugetare a doctorului Goldsmith după care tot ce este noi u Vl°-ta interioara a lui Meiville: „Zeloşi adepţi ai litera12 I3

turii contemporane, admiratori declaraţi ai marelui genî al lui Pierre, îi cereau, în mod frecvent, materiale pentr a-i compune biografia. îl asigurau că viaţa este lucrul a mai nesigur din lume: Pierre mai avea fără îndoială inc mulţi ani înaintea lui, dar, în eventualitatea unei malaci subite şi fatale, cit de viare ar fi fost amărăciunea uit melor sale clipe simţind că va dispărea pe vecie, fără . fi informat universul despre stofa şi nuanţa exactă ai primilor pantaloni scurţi pe care ii purtase . . . Cînd Pier, considera că, din cauza extremei sale tinereţi, amintirii lui erau nespus de vagi şi de fragmentare, nu se pute hotărî să ofere asemenea materiale nerăbdătorilor săi bu. grafi şi aceasta cu atît mai mult cu cit principala autor tate căreia i-ar fi putut cere precizări pentru trecui carierei sale (o doică excelentă, Clarissa, moartă de rm bine de patru ani) rămînea veşnic inaccesibilă oricăr, apel uman . .. Pierre încerca încă şi mai midtă perplex tate şi regret, atunci cînd alţi postidanţî, mai puţin del caţi, îi trimiteau ale lor „Circulare politico-bibliografic cu numele lui scris cu cerneală, rugîndu-l să-i onoreze prin aceasta universul) cu o dare de seamă despre vier lui şi cu critici despre propriile lui lucrări, circulara iv primată protestînd pe nedrept şi asigurîndu-l că el îşi c; noştea viaţa mai bine ca oricine şi că singur omul ca: scrisese marile opere ale lui Glendinning era calificat .: le analizeze şi să emită o judecată definitivă asupra coi. strucţiei lor remarcabile" (ti. Melville: „Pierre sau am biguităţile", Cap.: „Tînăra Americă literară"). în perioada la care ne-am referit pînă acum, viaţa L terară americană este dominată de transcendentalisi Membrii grupării astfel intitulată — dintre care princip lele personalităţi erau Ralph Waldo Emerson şi Hem David Thoreau — se emancipaseră de calvinismul îngu. dar rămăseseră idealişti. Constituind un fel de romantis religios, gruparea aceasta se caracterizează, înainte toate, prin cultul naturii, considerată ca marea inspir: toare a filozofului şi, mai cu seamă, a poetului. în loc luptei, individului i se recomandă contemplaţia mistică fuziunea cu natura, unii dintre membrii grupării, apr-piindu-se, prin aceasta, de filozofiile cu caracter religi ale hinduşilor. Acelaşi idealism se manifesta şi în felul a înţelege personalitatea. „Oamenii reprezentativi" — să folosim termenul lui Emerson — erau consideraţi fa14 t ai istoriei şi nu masele. Filozoful şi mai cu seamă Poetul de geniu erau consideraţi ca nişte iniţiaţi sau mani, Acordaţi „ritmului lumii" şi in contact direct cu divinita-a Acest idealism cu, o pronunţată coloratură mistică se ,npletea cu o seamă de idei umanitare, unele provenite -lin influenţa socialismului utopic care, aşa cum arată W Z. Foster, „s-a răspîndit mult în Statele Unite din deceniul 1820—1830 pînă4a războiul civil". Transcendentaliştii se întruneau la „Transcendantal Club" şi discutau probleme de teologie, poezie şi socialism utopic (Owen, Caiet, Fourier, Saint-Simon). Sub infuenţa ideilor socialismului utopic, unii membri ai lui „Transcendantal Club" constituie falansterul „Brook Farm", „Institut de agricultură şi educaţie", care, pînă la sfîrşit fali-mentează (Nathaniel Hawthorne avea să povestească, sub o formă romanţată, istoria acestei tentative în „Blithedale Romance"). Cu toate acestea, membrii grupării erau, în general, conservatori în politică. Singurul care a depăşit, într-o oarecare măsură, umanitarismul, romantismul social al colegilor săi, ridieîndu-se la forme de protest -mai directe, mai puternice, dar, în fond, la fel de puţin eficiente, a fost Thoreau, care în timpul războiului cu Mexicul (1846) a denunţat politica de cotropire dusă de ţară şi, demonstrativ, a refuzat de a-şi mai plăti impozitele. Arestat şi închis la Concord, el a scris, după aceea, „Civil Disobe-dience", una dintre primele teoretizări ale „rezistenţei pasive", înainte de Gandhi. Melville nu se putea împăca, în sinea lui, cu protestul timid şi limitat al transcendentaliştilor, pe care îi tratează cu o ironie deosebit de corozivă. Satirizînd idealismul lor mistic, discuţiile şi „exerciţiile lor spirituale", Melville vorbeşte, în „Pierre sau ambiguităţile", de un club asemă-, nător cu cel al transcendentaliştilor; „Clubid Urquhartian ; pentru Extinderea Imediată a Limitelor Tuturor Cunoştinţelor, atît Umane cit şi Divine". în acelaşi timp se ridică împotriva formelor de asceză practicată de unii membri ;ai grupării literare menţionate: „Ce prostie să crezi că, Jnfometîndu-ţi trupul, îţi vei îngraşă sufletul!" Melville se situează, din nou, pe o poziţie potrivnică, atunci cînd în

[locul inspiraţiei mistice, aşază cunoaşterea directă a realităţii vizibile, experienţa de viaţă a scriitorului: „Dacă Milton ar fi avut soarta lui Gaspard Hauser, ar fi fost la 15
ipl de vid ca acesta. Căci, dacă sufletul gol al omului con. Meiville, care sesizează toate acestea, nu reuşeşte să tine desiaur un element latent de productivitate intelectu c- în iumea exploataţilor, în victoria ei istorică, se ala n am vărut niciodată un copil născut dintr-un sin9up?m unjca nădejde, unica posibilitate de ieşire din ceea ce vărinte- lumea vizibilă a experienţei este forţa procn1păruse ca un infern de cruzime şi minciună. Prizonier toare care impregnează muzele; hermafrodiţii susceptiln1 Q.maţiei sale idealiste, el generalizează metafizic. Aşa de a se fecunda singuri nu există decît în basme". Mec;.J deciară, prin intermediul eroului său, Pierre, „lumea tind asupra relaţiilor dintre gîndire şi acţiune, Melville ,Si dre impregnată şi saturată de minciună". Şi îşi pune ridică împotriva gîndirii care se desfăşoară în gol, lur:atunCif în termeni metafizici, problema „răului", apropinici o ieşire în planul practicii: „...dacă fecunda ici.idu.se pe această linie, de multe ori, de Dostoievski. qedie a lui Hamlet exprimă vreo morală deosebită, car, jntre 1846 şi 1852, viaţa lui fvîelville e departe de a fi ar putea folosi în mod curent omului, atunci morala n,calmă Şi aceasta, pe toate planurile. Cel de al treilea poate fi decît aceasta: orice meditaţie este fără valoanvQlum a său — „Marţi şi o călătorie acolo" — este pro-dacă nu-l invită pe om la acţiune, omul nu trebuie să dusUi amintirilor sale din Mările Sudului şi al sutelor de lase purtat de valul impresiilor diverse şi contradictoruvoiume citite în timpul călătoriei sau după revenirea din clipa în care este convins, omul trebuie să lovească ş;;zcasg. Sub raportul naraţiunii, operă de imaginaţie, acest
irecui uc tu
UJJUI

iim !."" a-Lyt""

•"

—-, —

"

lujt-n-" "" "•" ""—•—• —••------»------j „„.-,..„,

sau ambiguităţile", de la primul succes la totala descon3UCCesui cărţii pare a prevesti lungul şir de eşecuri de după siderare, Melville, atent la mediul in care trăieşte, c:a--LQ Următoarele volume: „Redburn" fdtlă tuia îşi pw 850) îtiă ît l (1849) şi „Bluza perat de duplicitatea fundamentală a ucestuia, îşi pwbă" (1850) se întemeiază, într-o mult mai largă măsură, problema moralei în lumea capitalistă. Pierre, într-o oa-pS clemente autobiografice, au o construcţie mai simplă recare măsură un alter-ego şi un purtător de cuvînt a ma ciara- şi n jac sa recîştige o parte din sufragiile romancierului, constată că pastorul Falsgrave, sPunnipierdute. Ambele aduc în scenă eroi care, pînă în cele din duse presiunii notabililor din localitate s-a. hotant s-:irmă) sînt înVinŞi ai vieţii. In „Redburn", un pasaj ne expulzeze din parohie şi din comuna pe Delly Ulver can[agă înţelegeni că amărăciunea se instalase în scriitor fără să fie căsătorită, a născut un copil. Pierre încheie as-.[nc din anU adolescenţei: Nu-mi vorbiţi de amărăciu-fel încercarea sa de a interveni in favoarea tinerei jeie un adoiescent poate simţi aceastcli şi „înţeleg perfect, domnule, Delly Ulver este trimisa ;ar muU mult atunci cînd asupm sufietuiui său tî moarte sau la corupţie cu aprobarea unui om al Im [năr a căzut negura nocturnă iar această pată nu Va mai nezeu . . . Dar nu vă blamez pmcepsaînţeleg cu p o£ J nsemne( Wofund«. siunea voastră este inevitabil ntmtademie v F pittsfield, regiunea riale şi ca ea nu se poate exercita n dnaWertate Jccidentafa Massachusetts. De prin 1849 se îmQ

ss as -™ z ssx«-i ned chobişnuia r-l
paradă de umanitarism. Sărăcia pe care o întîlnesc în jezelaLenox, Ungă Salem unde Haicthorne se retra-este pentru ei un plus de pitoresc. Căci sînt „optimişti" .ţ„f".° reJf • A° s. P"etf, Nathamel Haic-sensul în care a fost şi este ideologia oficială americane °™ej1804—1864) se trăgea dintr-o familie de negustori si sînt estetizanţi . . . ,,Oamenii de gust umanitari şi amc mannan. Printre strămoşii săi se număra şi judecătorul bilii filosofi ai şcolii «compensatorii» sau «optimiste» Pre :nstă celebritate, Haicthorne, care instruise procesul tind că nu există mizerie în lumea aceasta, decît atu oo 2nol°r" din Salem. Printre strămoşii, săi spirituali trebuie pentru a introduce o drăgălaşă notă de sărăcit tabloul general." numără Jonathan Edicards, predicator şi mistic puri-ari din America de Nord a veacului al XVIII-lea. Haw16 17

căci „Moby Dick", manuscrisul la care Herman Meltrăise de mic în plină teroare spirituală. îl obsc „0?r,-ca da strămoş împotriva femeilor nevin-viue a lucrat mai bine de un an şi care a văzut lumina din Htană îi vîrîse în minte. De aici dominată de
StramOS IIILJJULI iuti jticcc "-l-"" je w • «•"• - ..- —-vW.L,

.

IV

yc. . u,

VU.UL

mint-uu

si îl obseda tot ceea ce o educaţie ptiparului în 1851, este, la rîndul său, un colos. Şi nu atît ..-..J. r,„ „; o concepţie tragică desivrin numărul de pagini, căci s-au scris cărţi cu mult mai i „păcatul originar" şi s vOiuminoase, cit prin arhitectura sa, prin construcţia ţo împrietenise cu el avea să fie şi perioada sa cea v.-,a o terasă care se ridică deasupra celeilalte,

într-o miş-erundă căci acum, între 1849 şi 1853, îşi tipăreşte r :are ascensională care culminează în cele trei capitole ele nanele Litera stacojie", „Casa cu şapte frontoane", „Ptnfruntării lui Ahab cu balena. Dar asemănările nu se iranul de la Blithedale" si volumele de povestiri: „Cobesc aici. tea minunilor" şi „Povestirile lui Tangleicood". Aceste La fel cum Moby Dick, balena albă, scapă de atitea Io urmă „Faunul de marmură", roman scris în timpul .;iri urmăritorului său implacabil, la fel şi Moby Dick, onera derii sale în Italia, unde fusese trimis consul, şi în ca ui Herman Melville, scapă eforturilor depuse de critici reluînd problema remuşcării şi a ispăşirii, opune morun vederea unei complete clarificări. Altfel spus, aceştia întunecată a puritanismului, concepţiei antice, păgîne. d-iu reuşesc să descifreze toate sensurile textului, să lumipre fericire. Revoltat de imoralitatea mediului, obseC,eze toate ungherele şi tainiţele acestuia. Apoi cititorul de crimele strămoşilor, chinuit de false probleme sau iau criticul are, faţă de carte, atitudinea secundului Starprobleme pe care le punea în mod eronat şi încerca să mck faţă de căpitanul Ahab. Starbuck se răzvrăteşte persoluţioneze într-un chip şi mai eronat, prizonier al mernanent împotriva lui Ahab, dar nu izbuteşte, prin aceasta, fizicii şi deismului, înclinat spre alegorie şi simbol, pră se sustragă supunerii, şi e tîrît de voinţa lui Ahab, silit dispusla visare, dar şi la ironie, amar şi întunecat în flută-i împărtăşească destinul. La fel cititorul sau criticul se tuatiile sale, Haiothorne avea multe afinităţi cu Melvillazvrăteşte, în timpul lecturii, împotriva exagerărilor, conIn plus, Hawthorne nu era un diletant ca cei pe care Meradicţiilor şi obscurităţilor pe care le întîlneşte, dar nu se viile îi întîlnise pînă atunci, ci un scriitor cu reale şi moate sustrage fluxului — uneori lent, alteori năvalnic tipie resurse artistice. în anii 1849—1853 între care se totdeauna impunător, irezistibil — al textului. scrie prietenia lor — Melville îl va revedea pe Hawthor- In „Moby Dick" cititorul distinge două planuri: unul în Italia în 1856 — ideile lui Haivthorne îl vor influe-ocumentar, erudit, altul romanesc şi totodată romantic într-o oarecare măsură pe Melville. (Un fel de fatahUţelville căutase, cu un pedantism destul de frecvent în întunecată regizează evenimentele din „Moby Dick, "teratura anglo-americană a veacului trecut, să se arate man în care aluzia, alegoria şi simbolul triumfă.) "jormat, exact, ştiinţific. Dar chiar de pe atunci, destule mtre informaţiile cuprinse în incursiunea lui cetologică „Moby Dick", una dintre cele mai stranii şi mai ex:ruteauji infirmate. Una dintre ele constituie o eroare ordinare cărţi scrise în veacul trecut, a apărut în 18 apitală: cetaceele sînt mamifere, aşa cum o demonstrase Comentatorii din zilele noastre s-au simţit deseori J17, Şi nu peşti, cum încercase să susţină Melville. La vitiţi să sublinieze corespondenţele care există între „M - ae fantezist era — chiar şi pentru vremea aceea hick", balena albă, monstruosul leviatan şi „Moby Dvoeedexd pe care Melville îl folosise în stabilirea tablou-opera, un alt colos, dar „de hîrtie şi de cuvinte". C de varietăţi de balene. Criteriile clasificării sale sînt compară cei doi coloşi, criticii urmăresc nu un simrVarte de a fi ştiinţifice, iar numele care desemnează exerciţiu literar, ci relevarea unora dintre aspectele cc ei speciile nu sînt — în afară de

balena polară (Balaena mai insolite ale cărţii. narval (Monodon monoceros) — cele din

s

-icetus) şi de

18 19 ştiinţa, ă ci acelea care pulul E de asemenea prţ circulau în lumea pescarilor tin pe de auă parte, capacitatea lui Melville de a trece obabil că arealele diverselor spi.-c la o tonalitate afectivă la alta, de la un stil la altul zii consemnate de Melvills nu corespundeau nici atun.Ţ ca prin aceasta să reducă tensiunea dramatică sau cu c07lSKur7ttatOw"cu atit mai puţin corespund eZe u,- atenueze atmosfera de oroare sufocantă este cu totul intrutoţul rfanml areaiele sînt extrem de restrlnxcepţionaiă. Sesizăm şi apreciem fiecare intermezzo, dar lăzi, cina m j . tŢecut de la publicai unui dintre e[e nu constituie, pentru noi, o pauză Căci in c1 1° ;mai cunoştinţele noastre despre cetacee t. un prilej de destindere autentică. In nici un mo-roiaanidiu, u cgle de v1toare a acestora din urrnnent nui putem uita pe Ahah, ca şi cum el ar fi prezent evoluat, ci, .„ îrivputinarea balenelor şi restrmger jiecare pagină. De aceea, sub fiecare intermezzo, sim- încăătîna s demonstreze, împotriva et îl i întîmpla cu balenele ceea ce l Meiviue, areaieco , cu bizonii.
QU

ev

im, mai curînd, cum cursa spre finalul tragic capătă o wuă acceleraţie. Simţim şi reacţionăm asemenea publiArgumentele pe care le aduce -,uiuf care asistă la un spectacol de teatru în aer liber, mărimea balenei se va micşora-,nd cerui anunţă iminenţa unui uragan, intermezzo-urile tezei sale sînt însă cum- nu se P°:rce sau comice sînt percepute, dar nu mai contează, se -iHUO puerile. Pe de altă parte, lui Melvjl temelia lui „Mobij Dick", ca şi a atîtor alte texte mai caauc cărt- care vorbeau despre vase scufu,- aCeluiaşi autor, se află amărăciunea, nemulţumirea, îi scăpase. Unul dintre-comentatorii italieni ai luptura de burghezia americană şi de expresia eipe plan MdvilleaZnteste de celebra „The Mariners Chromcheligios etic etc. n eitiri despre cele mai celebre dezastre maritime, l-r De a început, fie prin Ishmael, fie direct, scriitorul Imdraaii furtuni si incendii, ca şi despre lupte n5i îndreaptă săgeţile asupra făţărniciei unor oameni re-cuv.i nae -JerirJt QCte Va de piraterie şi alte aventuri ext,-.gioşi Părintele Mapple, care în tinereţe, cutreierase mă- "î- . caro tipărită la New Haven în 1835 — part-ie împlîntase, de multe ori, harponul în balene, n-a 1 coas a "Atlanticului cuprinsă între New Haven hltut uita vechsa hd ocupaţie. Prin -fdul în care îşi de N Bedford era pe atunci baza de operaţii a jLot-iorase biserica, îşi construise amvonul sau îşi ţinea preb leniere transcrie un -raport din 20 noiembrie iciiet părintele Mapple făcea dovada forţei cu care mai t lui Georqe Pollard, căpitanul lui „Essex", vas de Tciăsuia în el trecutul. Paginile pline de vervă în care au-cuit scufundat de o balenă. Cazul avea să se repete lral descrie biserica şi amvonul şi reconstituie una din 1851 cu baleniera „Ann Alexander". rădici sînt impregnate de un amestec de persiflaj şi de dicitatea evenimentelor povestite — tot ceea uimeşte prin varietate, povestirea, descrierea, filozofică, satira şi chmr pamfletul sînt testrie, sînt orchestrate cu o tehnică impresi cluzind partea documentară, cartea --- fie de tip muzical: contrapunct, L aceeaşi ternă — cazul capitolelor Ho", „Istoria vasului Jeroboan", „Pequod" " --.-,

derbv" dh, capitol scriitorul ţinuse să-şi afirme părerea lui despre despre credinţă: „Dar Credinţa, ca un şacal, printre morminte şi îşi trage cele mai bune ra-enţă din îndoielile noastre în privinţa mor-

se


Fi.tor

« iar, spre sfirşit, un crescendo,
chel mersa moi raarcat. un 20

, De la început Melville opune „civilizatului" şi puri- rLlui p.e Queequeg, reprezentantul unui trib de canini din insule. „Dincolo de toate aceste tatuaje înspăi-fntuitoare am simţit prezenţa unei inimi simple şi cin-acceleraCS iar îîl ochii s mri şi adînci, făgăduinţa unui spi- care putea înfrunta mii de
0

diavoli. In plus, păgînul 21 avea o anumită purtare mîndră, pe care nici ciudatei lui nu te putea face s-o uiţi. Avea aerul unui om care ni dată nu făcuse plecăciuni în faţa cuiva şi care nu dai nimănui nimic". încă în povestirile sale polineziene, A viile lăsase să se înţeleagă, aşa cian arată un critic zilele noastre, că misionarii veniţi în insule ar fi trei „să civilizeze civilizaţia şi să creştineze creştinismul V mai înainte de a le propovădui. Prezentat mai întîi o formă voalată, sfatul revine în Moby Dick. Ishrr. care a asistat la salvarea de către Queequeg a unui ; rinar alb şi-l imaginează pe primul gîndind în sinea „Nouă ăstora, canibalilor, ne revine datoria să-i ajv pe creştini". De altfel, încă de la început, autorul ţi să se înştiinţeze nu numai că sufletul lui nu cunoaşte natismul, ci de asemenea că a ajuns să-i fie indifere confesiunile religioase. înţelege că, la fel cum lui îi apăi aberantă venerarea de către Queequeg a micului idol lemn, la fel îi putea apărea aberant lui Queequeg ca nismul unui Ishmael. „Pînă în cele din urmă trebuie, ră îndoială, că gîndea a şti mult mai mult decît mine vre adevărata religie. Mă privea cu o solicitudine con-ccndentă, plină de compătimire, ca şi cînd ar fi gîr. «ce păcat că un tînăr ,atît de înzestrat e atît de orbit pietatea pagina evanghelică!»" Simpatia lui Ishmw deci şi a autorului — nu se îndreaptă numai asupra Queequeg, ci asupra tuturor pieilor-roşii, indienilor America de Sud, negrilor etc, care se îmbarcaseră pe „ quod". Mai mult încă: scriitorul scoate în evidenţă i fundele lor calităţi umane şi arată că rasele şi neam: cele mai diferite se pot înţelege între ele, la fel cum înţelegeau albii, negrii şi galbenii pe vasul căpitan AJiab, unde diferendele erau aproape inexistente .;-orice caz, lipsite de însemnătate. Doar prin aceasta . quod" era o arcă a lui Noe, un simbol al acelei frat zări pe care o visa Melville, adică un om îngrozit ă Iul în care fuseseră şi erau trataţi, în patria sa, pi roşii, negrii şi indigenii din insule. Căci altminteri, sfîrşitul ei, „Pequod" era la antipodul arcei salvat din poveste. Că Melville sesizase dubla exploatare, de clasă şi ţională, a oamenilor de culoare din ţara lui se ved-, din această remarcă: „Cît priveşte restul echipajulu
22

leauod trebuie să spunem că, chiar şi astăzi, doar mai itin din jumătate din miile de oameni folosiţi de flota ! ]nericană de vînat balene sini ianclmi şi că, dimpotrivă, "vroape toţi ofiţerii sînt ianchei. Se întlmplă la fel în ar-nată, în fl°ta de război sau în flota comercială şi de ase-nenea în ce priveşte inginerii însărcinaţi cu construirea ,„nalelor şi a căilor ferats americane. Americanul de baş-7nă furnizează cu dărnicie minţile, restul universului urnizînd, cu nu mai puţină dărnicie, muşchii". paralel cu aceasta, Melville denunţă făţărnicia şi inu-nanitatea puritanilor. Dacă unul dintre comanditarii va-ului, Psleg, ss mai gîndeşte la oamenii de pe bord, în chimb celălalt comanditar, Bildad, nu ştie cum să le -nicşoreze partea de beneficii la care vor avea dreptul, acă vînătoarea va fi fost rodnică şi vasul se va fi întors u bine în Nantucket. Bildad, quaker fervent, micşorează procentele, în : ursid unei argumentaţii din care nu lipsesc versete din vanghelie ca „Iar voi să nu vă adunaţi comori pe pămînt" •. . sau: „ ... căci unde este comoara voastră, acolo va fi , inima voastră".. . etc. El este secondat de sora sa, omnişoară bătrînă care se numeşte Caritate şi care are ocaţie de misionară sau, cum ar fi spus Queequeg, de l filantropofagă". Dar capitolul în care Melville se înalţă la o adevărată Htică a societăţii şi a politicii timpului este acela intijilat „Peşti legaţi şi peşti pierduţi". Plecînd de la drep-d cutumiar care era aplicat în rezolvarea litigiilor dintre anătorii de balene — „un peşte legat aparţine harponu-d legat de el; un peşte pierdut aparţine celui care îl , rinde mai repede" — ajunge la suita de comparaţii din uternicul pasaj demascator pe care îl cităm: „Oare nu .pistă un dicton care se află pe toate buzele: «posesiunea ce cît jumătate de lege»? înseamnă că nu ne

priveşte Iul în care lucrul acela a devenit posesiunea cuiva? Dir ieşea posesiunea este întreaga lege. Ce este ultimul bă-lţ al văduvei, pentru proprietarul rapace, altceva decît •T- Peşte legat? Ce este altceva frumoasa casă de mar-7;ră a cutărui scelerat încă nedemascat, cu placa de pe a în semn de »zvaif« (termen din argoul vînătorilor de ilene, indicînd semnul posesiunii balenei — n.n.) decît 7 Peşte legat? Ce este altceva scontul ruinător pe care Ofdecai îl cere sărmanului Woebegone la un împrumut
23

contractat pentru ca familia lui Woebegon-e să nu er . de foame? Ce este altceva acest scont ruinător decît peşte legat? Ce sint altceva cei 100 000 de dolari re:;.-ai episcopului de Savesaul, dolari proveniţi din pir, sărmană şi brînza sutelor de mii de plugari cu şira .?. nării ruptă (cu toţii siguri că vor merge la cer şi fără a-torul lui de Savesaul); ce este altceva această rotu-y sumă de 100 000, dacă nu un p?şte legat? Ce sint ora,-; şi satele ducelui de Dunler, dacă nu nişte veşti leg Ce este sărmana Irlandă pentru John Bull, acest hcv nier temut, dacă nu un peşte legat? Şi ce este harponi apostolic, fratele Jonathan, Texasul, altceva decît un p- legat? Oare pentru toţi aceştia nu posesia este sint]: lege? Dar dacă doctrina peştelui legat este în general a cabilă, doctrina peştelui pierdut este aplicabilă în: măsură şi mai mare, pe plan internaţional, chiar unit. sal ..." Dar mai sînt în „Moby Dick" şi alte pagini de era Am putea astfel menţiona pagina în care, la îndem secundului Stubb, bătrînul bucătar negru Fleece ţin,1 predică rechinilor. Cu un extraordinar spirit al coresp deniilor şi cu o ironie acidă, Mei viile transformă acea pagini într-o critică, a claselor exploatatoare şi a pr ctitorilor quăkeri (Fleece le recomandă, cu duhul Vi deţii, rechinilor, cumpătarea şi repetă, fără să vrea, st tura şi argumentaţia unuia dintre nenumăratele înă-nuri adresate credincioşilor de pastorii quăkeri din :, voanele lor). La rindul său, întregul Capitol intitulat ,.l ria vasului Town-Ho" reia. într-o oarecare măsură, arniv. din timpul primei sale călătorii în insule, cînd conduc revolta echipajului de la bordul vasului australian, pre, şi tema regimului arbitrar şi neome.nos la care erau vuşi marinarii de pe vasele de pescuit, comerciale şi litare ale Statelor Unite. Tema. care, aşa cum am arc avăruse si în cărţile sale anterioare — şi în special ..Bluza. albă( — avea să capete o mur mare dezvol: în povestirea scrisă cu puţin mm înainte de a. muri ..Billy Budd, qabier de mizenă". Căci viaţa lui Stei din .Jstcria lui Town-Ho" este, ca si aceea a lui • Budd, stricată de către arbitrand superiorilor săi. S: kilt este împins la răzvrătire, în timp ce Billy Budd . ,.vinovata nici măcar de o asemenea reacţie legitimă Steelkilt reuşeşte să se sustragă judecării lui de L
24

rtea marţială, în timp ce Billy Budd, comph cl t este judecat şi executat: acestea sint singi et nevinoese judecat şi executat: acestea sint singurele deo--ibiri dintre „Istoria lui Town-Ho" şi aceea pe care ea 0 conţinea, încă din 1851, în embrion — „Istoria lui Billy fludd. Astfel se acumulează argumentele capabile să dernonstreze că la temelia lui „Moby Dick" a stat o ură tenace şi exasperată împotriva unei societăţi dominate de exploatare şi de minciună. Melville a sesizat duplicitatea fundamentală a mediului său şi, constatînd că ea deformează şi dezagregă sufletele şi valorile, a devenit ase-Ţţiena celui care, conştient de o anumită realitate chinuitoare ajunge să-şi piardă şi somnul. Melville urăşte acest complex de drepturi, privilegii şi duplicităţi asasine cu forţa cu care Ahab urăşte balena albă. Căci Melville nu se exprimă prin Ishmael decît la începutul cărţii. Ishmael e în fond un ora destul de obişnuit. In primele capitole se conturează, aproape za un erou de roman picaresc, un nepăsător vîntură-lume, însetat de viaţă şi de aventură. Are în comun cu Melville una singură dintre necesităţile sufleteşti profunde ale acestuia: nevoia de afecţiune, de dragoste, de fraternitate. Nimic nu ne face sci credem că Ishmael, unicul su-oraineţuitor — „singur eu am scăpat şi am venit să ţi-o ipun" — va trage, din tragedia la care participase, vreo boncluzie de ordin spiritual, că el se va transforma. Dimpotrivă, totul ne face să credem că va rămîne acelaşi aventurier impenitent. De altfel ştim din capitolul „Isto-ia lui Town-Ho" că el sa îmbarcat, după pieirea va-•iului „Pequod", din nou şi că a început să-şi povestească, orir» hanurile Americii de Sud, peripeţiile sale, tuturor :elor ce ştiau să cinstească cum ss cuvine asemenea is-orii. Nu, adevăratul, adică profundul alter-ego al lui
H

Mel-•rille este Ahab. Ahab, despre care el scrie: „ajungea să identifice (pe Moby Dick, balena albă — n.n.) nu numai -u toate suferinţele lui fizice, ci de asemenea cu toate uferinţele lui morale". Adunase asupra cocoaşei albe 1 balenei totalul de turbare şi de ură resimţită de întreaga i-manitate de la Adam şi, ca şi cînd pieptul sau ar fi fost m mortier, făcea să explodeze în el obuzul inimii sale lerbinţi". Cuvinte pe care le reia, explicîndu-le, eroul iln „Pierre şi ambiguităţile", carte si ea în bună măsură lutobiografică, tipărită în 1852: „Urăsc lumea... cînd 25 mă gîndesc la nenorocire şi ipocrizie, cînd mă gin, la adevăr şi minciună. Dacă aceasta a fost forţa care a modelat această or şi s-a exprimat, în cadrul ei, cind prin intermediul holului, cînd direct, ca o răbufnire imposibil de înc şit, atunci înţelegem de ce compatrioţii şi contsmpor lui MelvUle au procedat cu ea la fel cum compatriot contemporanii lui Jowsthan Sicift procedaseră cu ,.C toriile lui Gulliver", operă de o şi mai mare putere mascatoare pe care an tratato ca pe o poveste pe: copii. Şi mai înţelegem de asemenea de ce marea m, ritate a comentatorilor ei occidentali din zilele noa, vrea să ascundă, prin interpretări metafizice, psihan tice etc. substratul sau subtexul ei dens de ură şi ? vrătire. Autorul celei mai mari monografii închinate MelvUle enumera, într-o formulare sintetică, aceste cercări de interpretare: „D. H. Lawrence vede, în vi toarea lui Moby Dick, conflictul dintre conştiinţa car-a rasei albe şi abstracţia mentală, care pretinde să r. juge această conştiinţă şi să o suprime. Percy Eo-yr — singurul care, aşa cum am mai spus, ni se pare aproape de adevăr (n.n.) — vede în balenă complexul drepturi şi privilegii constituite, care înlănţuie şi s-. lodesc spiritul omului. Van Wyck Brooks a recuno; în balena albă o imagine asemănătoare cu aceea a Grendel din Beowulf, care exprimă conştiinţa oamev din nord despre aspra luptă împotriva elementelor, în t ce pentru adepţii lui Jung balena e simbolul acelui conştient care tulbură sufletul nostru şi e, în aa timp, stimulentul sforţărilor lui cele mai orgolioase i (Lav-is Mumford: Herman MelvUle, Cartea a VII-a). „Moby Dick" nu e o poveste pentru copii şz nici oarecare roman de aventuri pe mare. Fabulaţia n pentru MelvUle, un scop în sine şi pentru sine. Din: trivă, ea se transformă, la el, în logaritmul ideilor şi y timentelor sale cele mai complexe şi mai jorofunde de lumea în care trăia. Avem aşadar de-a face cu o potire în care întîmplările simbolizează ceea ce se pet pe planul vieţii sufleteşti, al vieţii morale, sau, în alte vinte, cu un ep-c simbolic. După ce am arătat rădăcinile, torvl acestei cărţi şi ara reliefat semnificaţia ei princip c cuvine să punem în lumină şi altele dintre se rile ci. Asf „Moby Dick" este totodată şi simbolul uriaşei 7 ate a omului cu natura. Aşa cum au arătat unii comentatori, lupta lui Ahab cu balena albă depăşeşte, ca am-loore şi forţă emoţională, luptele eroilor cu monştrii care simbolizau şi ei elementele, lupte povestite de mito-Joaia antichităţii. Din antichitate şi pînă astăzi, experienţa omului în ce priveşte această luptă cu natura s-a îmbo-qăţit mereu mai mult şi, am spune, mai repede. Această deosebire între situaţia anticului şi situaţia unui om care trăia, ca MelvUle, în secolul al XIX-lea, a generat numeroase deosebiri şi pe planul construirii imaginii literare sau artistice cu caracter simbolic. Monştrii cu care se luptă Perseu, Hercule sau, în mitologia creştină, Sf. Gheorghe sint construiţi ca un montaj, adică din părţi luate fiecare de la im alt animal şi ne apar, din acest motiv, artificiali. în reprezentările plastice eroii apar cu o statură care domină aceste maşinării hibride şi complicate. In plus, toţi aceşti eroi, pe care umanitatea i-a născocit în faza copilăriei sale, au, fiecare, unul sau chiar mai mulţi protectori în GUmpul grecesc sau în cerul iu-ieo-creştin. Sfinţii patroni îmbărbătează, consolează şi mpart cu magnanimitate recompense uneori chiar si pă-ranteşti, dar întotdeauna cereşti. Etc. etc. Cu totul alta 7 situaţia omului timpurilor moderne. înainte de toate, ivind o experienţă mai lungă, mai amplă, vv:u bogată şi nai precisă în ce priveşte lupta cu elementele, ştie implicit mai mult. Modernul nu e mai puţin optimist decît .mticul, dar ştie că instrumentarea şi transformarea na-urii nu vor lua niciodată sfirşit. El ştie că forţele cărora i se opune sînt mari, că lupta e grea şi că triumfurile nu int niciodată facile. Şi, în sfîrşit, mai ştie că cerurile sînt nde şi că nu se poate întemeia decît pe forţele sale, pe uneltele şi maşinile cs le născoceşte şi pe solidaritatea cu eilalţi oameni. Din toate aceste motive care generează, în celaşi timp, în scriitor, aspiraţia către o reflectare veridică .. realităţii obiective, imaginea simbolică se structurează alt-M-„Moby Dick" nu este un montaj, ci un mamifer despre Are vorbesc toate manualele de ştiinţe naturale. Un colos ::aţăde om, el nu e deloc acomodat, dar nici invincibil. Ahab rU are de partea lui decît străvechea şi splendida încăpăţî-are ujnană şi solidaritatea echipajului pe care a ştiut să-l tectri

jnă şi solidaritatea echipajului p t-ectrizeze, prin forţa voinţei sale. „Ce spuneai, băieţi?
26 27

Să ne strîngcm mlinile în vederea acestei acţiuni; sîi de acord? N-am impresia că vă este frică!" Lupta lui Ahab cu Moby Dick simbolizează toto, lupta pentru cunoaştere. Pentru căpitanul lui „Peqi, balena albă na era numai simbolul forţelor răului, c al fantasmelor, al iluziilor, a tot ceea ce ne împiedic cunoaştem şi ne menţine în ignoranţă. Ahab vorb astfel de un zid pe care trebuie să-l străpungă, ca să ce se ascunde îndărătul lui. Vrea să străpungă zidut întuneric al neştiinţei, spre cunoaştere. „Cum ar p prizonierul să evadeze, să ajungă la aer liber, fără să s pungă acest zid? Pentru mine, această balenă albă acest zid, foarte aproape de mine. Cîteodstă cred că colo nu există nimic. Dar puţin îmi pasă. Asta mă mîntă, asta mă apasă!" Şi în acelaşi timp, lupta lui Ahab cu Moby Dick simbolizează lupta pe care fiecare dintre noi o dă nu mai ca să cunoască, ci şi ca să se formeze ca ora. această luptă se desfăşoară în timp ce noi sîntem conşli de vacda care se duce. (Să ne aducem aminte de im logul lui Ahab în care el compară viaţa catargului lui proprie, pentru a sfîrşi cu această observaţie p de tristeţe: „Am cunoscut vase făcute din copaci rr.. care supravieţuiau unor existenţe de oameni croiţi cea mai bună stofă a vieţii".) In toată această luptă contra elementelor naturi instinctelor şi pasiunilor, a fantasmelor şi tuturor • rilor de iluzii, a „drepturilor" şi privilegiilor, pentru noaştere, subjugarea forţelor exterioare şi transform-sa personală, Ahab are o neţărmurită şi superbă încred în puterile omului: „Căci dacă soarele poate să face lucru, eu pot să fac altul, pentru că există întotdeauna regulă a jocului şi pentru că luptele geloziei prezici; toate marile creaţii". Unor oameni obişnuiţi din vre: aceea, care, pe deasupra, mai erau şi quakeri, asemt exclamaţii le apăreau ca manifestarea unui orgoliu îm pînă la dementă şi le sunau a blasfemie. Nu numai S". buck le judecă aşa, ci şi tînărul Ishmael: „Ahab ne cp atunci în tot orgoliul său fatal". Care sînt mijloacele artistice prin care Melville movează fabulaţia la nivelul mitului sou al rimbo bogat în sensuri şi de o excepţională putere p.moţioi Mai întîi Melville e maestru în arta descrieri Yobv Dick" natura nu rămîne un simplu decor, fundal "• cadru al acţiunii. Dimpotrivă, ea se transformă în unul
şi

ntre cel mai hotărîîoare personaje ale dramei. în sime ce merită să fie remarcat, Melville nu personifică niciodată elementele, cum făcea, de pildă, în acelaşi veac, un Poet en9ez Ql mării ca Siainburne. Totodată, scriitorul stabileşte între pămînt şi mare o antiteză simbolică. Uscatul reprezintă lumea cunoscută, care se supune voinţei Sf legilor omeneşti, iar marea, lumea haotică, obscură, vlină de surprize şi cu neputinţă de stăpînit a instinctelor si pasiunilor. (O altă antiteză simbolică se întîlneşte în „Istoria lui Billy Budd, gabier de mizenă" (1891). Billy Budd e răpit de pe vasul „Drepturile omului" — simbol ii unei lumi ideale în care domneşte respectul pentru om-, fraternitatea, morala — şi înrolat, cu forţa, pe nava militară „Neîmblînzitul" — simbol al unei lumi dominate de oasiuni tulburi şi de violenţă). Universul acvatic — haotic, imprevizibil şi neîmblîn-rit — pe care-l evocă Melville, strecoară în suflete un fel de oroare subtilă şi fascinantă. Cititorul are necon-:enit impresia că acţiunea nu se desfăşoară într-un pei-aj care poartă pecetea acţiunii istorice transformatoare î omului, ci într-o epocă geologică revolută, înainte de apariţia omului. Imensa panoramă oceanică, tonalităţile zenuşii, livide sau de un alb special, tăcerile pline de imeninţare, totul sugerează ostilitatea, tensiunea, primej-lia. Stilul se desfăşoară lent, grav, solemn, în perioade împle şi armonioase, iar alteori izbucneşte în imprecaţii i blesteme, devine vizionar, profetic, apocaliptic, vădAnd nereu cit de familiar îi era autorului, ca şi quakerilor de •e „Pequod", stilul în care fusese scrisă Biblia. Frumuseţea morală a cărţii constă în faptul că eroii ;i,deşi resimt ostilitatea elementelor, cu intensitatea înPaimîntată cu care o vor fi resimţit-o primii oameni, oţuşi continuă, cu o hotărîre de neclintit, lupta împo-riva naturii. Şi astfel, plăsmuind epopeea înfruntării ,-intre Ahab şi balena albă, Melville ne face să înţelegem itregul proces de creaţie a miturilor şi simbolurilor. "i „Moby Dick" întîlnim două feluri de personaje. a2e sînt oameni obişnuiţi, produse fireşti ale mediu28

29 u,i educaţiei primite, condiţiilor şi experienţelor lor iqorie asemenea unui romancier realist care reda personaje Ifaă Peleq BUdad Starbuck, Stubb, Flash, IsUmpice în situaţii tipice. Pentru celelalte faţa de care îşi i T aiittea personalului terzice orice ironie, recurge la procedee pe care le deStarbuck, Stubb, Flash, IsUmpice nlle etc ia fTsi aproape unanimitatea personalului terzice orice ironie, recurge la procedee pe care le de-l celelalte vie pe care „Pequod" le întîlneşte pe drn prinsese studiind tragediile Im WUham Shakespeare. TcuexcevtiaTutiteelUlt si rLi cu seamă a lui GabnP Devorate de o pasiune dominanta, animate de o voinţă bătrinulmanile religios, amestec de demenţă, viclenie teribilă, dementa ele se mişca pe o traiectorie rectilinie riutaTedepeJeroboam tip pe care Melville îl isf nu cunosc şovăielile sau contradicţiile. Cu laţul tragi-reUa sub o formă amplificată, în „Insulele fermecocului care se stnnge tot mai repede in jurul gitumele lEnniadaA unde Gabriel va deveni Oberlus. CHnainteaza cu demnitate, cu grandoare spre final. Convorbim despre eroi ca aceia pe care i-am enumerat ştiinţa sfirşitulm tragic nu-i face sa se întoarcă dm drum, irlmTcategorie ca despre personaje obişnuite, nu vtsă renunţ. Nu se complac m tragic, nu-l iubesc dar fă afirmăm că ei nu sînt diferenţiaţi, că nu au pari obiectivul pe care vor sa-l aUnga ii pun mai presus decit lkătTe curiozităţile, manile, iensiunile, oscilaţiile salvarea propriei lor vieţi. Şi m aceasta consta măreţia ctuatlle lor Dar deşi fiecare dintre ei trăieşte clor exemplara. Atrocitate demenţa, măreţie etc atnbu-TreSia sesizat-o în toată specificatele multor personaje ale lui Shakespeare se potrivesc şi to pregnant, totuşi nici unul dintre ei nu cotoi Ahab "u suna ca o replica dm Shakespeare- acest J
g ,
L

eonală,ag
, u .

„Pequod- şi mai cu seama a lui Ahab sie nu se naşxe am Jap,ui ca primii rase, neamuri şi creainţe

lZla aceea
în divorţ total ?i p pe cu Zude au monologurile lui Ahab sau dialogul lui ci un personaj ca Ahab nu se întîlneşte în toată literatura romantică occidentală. Un asemenea personaj nu se întîlneşte decît la Shakespeare. Dar gîndirea lui Melville e plină de contradicţii, confuzii, erori. El luptă de unul singur, fără să găsească acea comunitate a exploataţilor care începeau să se ridice împotriva exploatatorilor din Statele Unite. E, în acest sens, "ceîelaltevasc lliar mc" singur decît Ahab. Multiplele şi dureroasele i-in refuzul t c5oe înfrîwgeri, idealismul, deismul care îl mai reţinea .-— —---- ---- . , , ,- .. 7;„„,- jn movprizonier, ca si toate rămăşiţele qîndirii puritane îl îmaccepta acest univers al exploatam, l.pseideoine falsităţii, felul lui de a judeca lumea şi v-Ma L:Pnţei, să susţină ideea predestinării etc. Plecmd de la o morala lui. Ar fi insa o greşeala sa credem ca se de£, ;J?Jsenafi . ; ă izoarele durerii sînt mai vpchi de , „ noonM „m ,,. wm aceasta voinţa de ra.bu . Melvm generaUzează în afam Utăţii obiective, istorice, ajungînd la concluzia eterni-U durerii. Nu-şi dă seama că lupta umană împotriva ,.:laturii, ca şi lujyta împotriva durerii creşte istoric în
Q

pT
pj prin vreun anumit caracter exotic, doar prin această ură şi prin Le sint m acelaşi timp că şi o mare aspiraţie interes şi minciuna, către f .-u spania h uneşte vomta încordat unor idealuri pe «»« fea rnai
;

păturii, ca reau -jicientă
fine

ollrr nimic nu-l putea omorî. în afară de un c "nU vreo furtună, iau vreun alt asemenea distru
vreo altă brută cosmică de acest îsi construieşte personajele din prima c
30

Starbuck, quakerul, crede, conform unei lurun tradiţii «ţaj rea sică destinul e o oarbă forţă ex- -A ««.fa e ln a ara mea Cu abm acum simt oroarea latenta „ tine i care n-are nimic de-a face cu mine! f . t ;

de-

sentimenteleJuntei
31

este

» m™ «« ™erca sa te combat din

nou o, viitor înspăimintător şi fantomatic!" Altă d;.. jnj ca aceea a lui Fedallah care, dispărut cu o zi mai scriitorul se exprimă direct: „Toii oamenii se nasc ? ante, reapare mort şi tîrit de balenă, de care e strîns frînqhii în jurul gîtului; de-abia cind sînt înaintea rlaatprin laţul propriului său harpon. morţi subite şi rapide, muritorii observă primejdiile t s y[oby Dick", această carte stranie şi fascinantă, este cute, subtile şi mereu prezente ale vieţii. Iar Aliab redată e epopee a mării. vine în admonestarea pe care i-o face lui Starbuck: „O; Melville depăşeşte ca poet al vastelor întinderi acva-lucru este scris dinainte". Concepţia tragică a existei; .ce pe Dana, Swinburne sau Conrad. Li depăşeşte prin îdeea predestinării, adică toate concepţiile idealiste şi oUtere de evocare şi prin măreţie, prin varietate şi prin trograde care grevaseră gindirea lui Melville nu au sur. de artificiu. „Moby Dick", acest poem închinat răz-mat în el dorinţa de a. lupta împotriva realităţilor istorisirii, voinţei omului de a cunoaşte, de a lupta, de a supe care le detesta. rjiins, de a transforma, are un subtext de o bogăţie cvasi In „Pierre sau ambiguităţile", într-un pasaj cele--nepuizabilă: „Ca orice altă capodoperă, evocă gînduri fără să se fi eliberat de aceste concepţii greşite MeL: sentimente mai profunde decît cele care sînt material îşi afirmă din nou voinţa de luptă: „Totuşi, era în el o vo;rescrise în ea. Cartea nu e un răspuns: e un indiciu, o în-profundă care refuza să capituleze. în ciuda inimii scrumare care trebuie dezvoltată. E mai mare decît poves-zdrobite, a capului său gata să explodeze, a oboselii -voirea care figurează în ea; te face să presimţi mai mult înspăimîntătoare, a slăbiciunilor şi somnolenţelor ucitfecît poate ea să definească" (Lewis Mumfort: Herman toare, a ameţelilor şi a acceselor sale de demenţă, lurMelville, Cartea a VH-a). încă, asemenea unui semizeu. Corabia sufletului său r. Carte a nemulţumirii şi răzvrătirii, „Moby Dick" nu vedea stîndle inevitabile, dar îşi urma calea, hotărîto putea cîştiga sufragiile oficialităţii americane a timpului, naufragieze cu curaj. Acum plătea fiecare batjocuri. Dar ea conţinea în embrion, ca şi celelalte opere de sea-batjocură, insultînd maimuţoii care îşi băteau joc de ei mă ale autorului — „Benito Cereno", „Billy Budd, gabier Cu un sentiment de moarte şi de mizerie în suflet, vde rnizenă" —, multe din temele, şi chiar din procedeele forme pline de bucurie şi de viaţă; la fiecare lovitură iterare care aveau să fie dezvoltate de realiştii critici ame-cuţit în inimă arunca, pe hîrtie, o invectivă" etc. As ficani din veacul nostru. Tema evaziunii, a părăsirii unui în ciuda ideilor greşite şi reacţionare care îşi fac loc mediu detestat pentru calamităţile lui, apare dominantă această operă, ceea ce, pină în cele din urmă, trage ra Sherwood Anderson. Sentimentul insatisfacţiei, al frusgreu în balanţă este tocmai voinţa de a se opune, de o -"răriy dl vieţii furate, deformate şi schilodite, revine ca zista şi de a lupta. Războiul defensiv şi ofensiv declnM laitmotiv la scriitori atît de deosebiţi ca Eugen ONeill, de Melville lumii burgheze inumane şi false, iată ce jŞrnstHemingway, William n a Faulkner, Tenessee Williams vioază substanţa mesajului său. - Ca scriitor al mării, ca zugrav al luptei omului cu Dinamica principalei sale opere — „Moby Dick1 clementele, Melville anunţă, prin „Moby Dick", dramele cunoaşte perioade lente şi perioade de mare accelerorine ale lui ONeill şi „Bătrînul şi marea" de Ernst Cum totul este construit contrapunctic în această cv,riemingway. Montajul de părţi documentare şi părţi de li se contrapun cele furtunoase, "™Wn propriu-zis, tehnica aceasta folosită de Melville în °b Dick", va reapare, sub o nouă variantă, în princi- cărţi ale lui John Dos Passos. Monologul lui Fleece lui Pip, după ce a înnebunit, par a fi rupte dintr-un al ivj William Faulkner. Etc. etc. .Moby Dick" a Atarut în 1851 şi nu a avut nici un fel de succes. perioadelor calme tăcerilor încordate, clamoarea dezlănţuită, ceea ce din nou în evidenţă construcţia muzicală a romanulu astfel unor pagini senine şi luminoase ca acelea din pitolul intitulat „Brit" (substanţa galbenă cu care se neşte balena — n.n.) li se opun pagini ca cele din cele capitole închmate înspăimantătoarei lupte de trei zile ci: lena. Cititorul mi poate uita precizia cu care se ăesfăş
au

lena. Cititorul mi poate uita precizia cu care se ăesfăş "Pierre sau ambiguităţile", roman bazat pe clemente această mecanică a violenţei. Tot aşa cum nu poate ; °lografice, apare în 1852 şi întalneşte aceeaşi indi32

33

fereniă. Venit după insuccesul lui „Moby Dick", el •, un roman al deziluziei romantice sau, aşa cum la de- im critic italian, un jet de „Werther" ui literaturii a. ricane. Construcţia lui e. specific romantică, alunec. -de multe ori, în neverosimil şi, la sfîrşit, chiar in ?? drama. Şi cu toate acestea, „Pierre sau ambiguitir rămine o operă valoroasă. Descrieri de. o excepţia poezie, portrete d.e neuitat, cum este acela al uneia di7.i eroine, Isaoella, adevărat „studiu" de femeie, dintre : mai aprofundate clte s-au scris în literatura veacului cui, pagini de demascare a puritanismului, transcende:-Usmului, moravurilor literare ale vremii, la care se c: : ga un stil variat, care trece de la incantaţia magia pamflet, iată ce întîlneste cititorul în această carte pe ; Melville a scris-o, luptîndu-se cu sine însuşi, pentru identifica mai precis, a se clarifica şi a se explica lvcelorlalţi, fără însă a izbuti total. Anii care au urmat au fost întunecaţi şi înveninai insuccese, sărăcie, boală, umilinţe, neînţelegeri conjur; şi deznădejde. Soţia lui, Elisabeth Shaw, aparţinea p;. pendadei newyorheze, drept cugetătoare, conformiste, astfel cum nu se poate mai incapabilă să-l înţeleagă răzvrătitul care se simţea mai bine printre indigenii insule, fie ei chiar şi canibali, decît în saloanele iand ,,Cunoscu extazul logodnei şi apoi cincizeci de ani deziluzii." „Căminul său devenise un loc de tortură." , menea, afirmaţii ale biografilor şi comentatorilor moc se întemeiază pe consideraţiile pline de ironie şi de a transparente, pe care le întîlnim în „Pierre sau ambi tăţile", cu privire la căsnicie. După 1852, Melville nu mai publică decît în rev Apa,r, în felul acesta, în 1854, „Insulele fermecate" (. contadas"), descrieri ale unor insule de o absolută dez-cin Pacificul v.eridional si ale unor întlmplări atroc. vrmat povestirea. „Bartleby copistul", al cărui erou întruparea şi simbolul unui mare refuz spiritual, al V: tcnel pasive, al nesupunerii „manierate", clar de velr, -(c dn p-:tron:. In sclrsiJr,hi 1855, Melville publică o capodoperă, „Benito Cereno. Drama se petrece ai ?? t:;î pert w-ez cnre s-: c-runa cu eiinertul de. negri. Terna pe care o ilustrează îniimvlările naraiaceea a sclavajului, a lipsei de libertate care, sch.il. şi pervertind siiletele, devine generatoare de crime
34

violenţei care, întru nimic justificată, generează vio-C ta a crimei care generează crima. Exercitarea puterii obişnuinţa violenţei acţionează asupra negustorului şi lnînului de sclavi ca un acid care le perverteşte şi le za0"e9 fanta- Lipsiţi de orice rezervă morală, răul le ar re vlin de prestigii, îi fascinează şi îi subjugă. Şi aceas-•V fie că ei sînt aceia care exercită violenţa, fie că violenta este exercitată de alţii împotriva lor, cum se întîmplă: din momentul în care sclavii negri, revoltîndu-se, "devin stăpîni pe corabie. Benito Cereno sau sclavagistul • sclavagizat. Şi nu numai exterior, fizic, ci şi interior, adică moralInsulele fermecate", „Bartleby copistul", „Benito Ceeno" împreună cu două povestiri alegorice, „Veranda" ti „Campanilele" vor forma culegerea „Povestiri de pe verandă" care va apărea în 1856, dar nu va fi remarcată nici de public, nici de critică. Dezamăgirea şi deznădejdea ajunse la paroxism îi inspiră lui Melville paginile cărţii care va apărea în 1857 şi în care prelucrase unele elemente autobiografice, „Omul încrederii şi deghizamentele sale", pagini amare şi sălbatice, pline de contradicţii şi de obscurităţi de nepătruns. Un 1856, după ce pusese la punct manuscrisul, fiind sigur de insucces, nu mai aşteaptă publicarea şi se îmbarcă aentru o călătorie în Mediterana şi în Palestina, călătorie pe care o va descrie apoi în „Journal up the Straits" „Jurnalul unei călătorii prin strîmtori"). Manuscrisul icestei cărţi nu va vedea lumina tiparului decît în 1935. -După 10 ani de activitate literară, Melville pleca, în tceastă călătorie, la fel de sărac ca şi atunci cînd se îmbarcase pe baleniera „Acuslinet" în 1841. Hawthorne, ps pare-l întîlneste la Roma, notează, în jurnalul seu intim: Jnii spuse că se simţea mai bine ca în America, dar adău-lă că nu-şi făgăduia mari distracţii, dat fiind că spiritul lc aventură din el se stinsese. Are, desigur, un aer mai oprimat decît cînd l-am văzut ultima oară; să sperăm a îşi va reveni în timpid călătoriei. A plecat d.e la Liver-ool pe un V(Xpor, lăslndu-mi cufărul la consulat şi li.nd 11 sine doar o valiză făcută din pînzu. ds sac. Ceea ce in-earană nu cu mult mai mult decît a umbla gol, şi cum la lăsat să-i crească barba şi musiă.ile, nu mai arc nc-le în afară de o simplă periuţă de dinţi, de alte ustena

35

sile de toaletă, astfel încîtnu-mi pot închipui călător , mai puţine bagaje ca el. A învăţat să călătorească aşa t cînd cutreiera Mările Sudului şi nu avea cu el, drept eclL pament, decît o cămaşă de flanelă roşie şi o pereche , vantaloni în dungi. Cu toate acestea e greu să întîhi.-,. un tip mai jără pată ca el". Trei ani mai tîrziu, MehH pleacă, împreună cu un jrate capitali de marină, îni-r. altă călătorie, în timpul căreia înconjoară din nou eoni nentul pe la Capul Horn. Melville ar fi răspuns la înu, barea care li sînt planurile de viitor, ca şi Queequeg: ,,. mă întorc pe mare, în vechea mea calitate". Au urmat apoi 34 de ani de tăcere literară, întrerup doar din cînd în cînd de publicarea vreunui volum: 1866, „Poezii de luptă", meditaţii lirice asupra război lui de secesiune care se încheiase cu un an mai înaini în 1876, „Clarei", un poem epico-filozofic de mari pr, porţii, în care se schiţează „o încercare de reconciliere 5 viaţa", dar care rămîne în general abscons, impenetrab, în 1885, „Israel Potter", un roman de aventuri picare; în felul lui „Tom Jones" de H. Fielding; în 1891, „Bii Budd, gabier de mizenă", povestire mai lungă care, r. masă în manuscris, nu a fost tipărită decît în 1924. Am mai arătat cum capitolul „Istoria lui Town-Ii stă Za temelia ultimei cărţi a lui Melville. Urii lui Radru împotriva lui Steelkilt îi corespunde, în acest ultim v lum, ura lui Claggart împotriva lui BUly Budd. Galii de mizenă e un tînăr de 20 de ani, de o deosebită frun sete şi puritate. E întruparea acelei bunătăţi naturale care vorbea Rousseau, care socotea în mod eronat omul s-a născut bun de la natură şi că numai societa: l-a pervertit. Oricit ar părea de paradoxal, în univen gîndirii şi artei lui Melville, acest tînăr englez reprezii prin inocenţa sa, prin puritatea sa naturală, un pane: şi o variantă a bunului sălbatic. Aşa cum şi era de aş-c tat, BUly Budd, deşi inocent, va fi victima maşinaţii;: lor calomnioase şi perverse ale lui John Claggart, sur fiţer însărcinat cu menţinerea ordinei pe vas, perse- animat şi măcinat de un amestec tulbure de dragoste. vidie şi ură jaiă de BUly Budd, care va fi judecat şi a damnat la executarea prin ştreang. De data aceasta, ţainea este localizată pe bordul unei nave militare eng şi se petrece în anii de după 1815, cînd, sub influenţa i lor revoluţiei franceze din 1789, mai multe unităţi ale fi
36

Htare engleze se răzvrătiră, mai întii la Spithead, şi 1711 a rnai tîrziu la Nore, împotriva arbitrarului, a abuzua a rilor Şi violenţelor. Iri Bitty Budd", care se încheie cu balada „BUly hi iă ît il l
a

r Iri „

„y

lanţuri", scrisă într-un stil care-l anunţă pe acela al s0nqs"-urilor lui Bertholt Brecht, Melville făcuse să se audă, ăe data aceasta într-o formă şi mai directă, protestul su îmV0rwa lipsei de umanitate a societăţii în care trăia- n acelaşi timp, ca şi în „Benito Cereno", Melville analizează ciici un caz patologic — in speţă cazul subofiţerului John Claggart. Dar mai remarcabile sînt, ca şi în ,Benito Cereno", simplitatea şi claritatea stilului. Căci în această ultimă operă a lui, Melville a ajuns la un stil epurat şi viguros, care sună astăzi deosebit de modern. Din 1866 Hawthome primise un modest post de funcţionar la vama din New York, fapt care-i îngăduise să revină în oraşul natal. Din 1877, devine tot mai evident că masele poporului american au început să se mişte. Imigranţii nu găseau de lucru, fermierii erau ruinaţi de speculaţiile bancherilor, muncitorii erau supuşi unei crunte exploatări, iar corupţia ajunsese, ca şi teroarea, la culme. (La Haymar-ket, în 1891, mai mulţi anarhişti aveau să fie judecaţi şi condamnaţi, fără să se fi putut demonstra culpabilitatea lor.) Dar chiar în 1877 muncitorii declanşează, la Pitts-burgh şi la Chicago, greve de mare amploare, care sînt urmate de mişcări de stradă.. Nouă ani mai tîrziu, „Federaţia americană a muncii" a fost nevoită, sub presiunea maselor, să cheme la grevă generală pentru ziua de 1 mai 1886. „Această istorică gre-svă, care a făcut din ziua de 1 Mai, Ziua internaţională a muncii, a însemnat un mare succes, deoarece cel puţin 350 000 de muncitori au participat la ea, iar un mare număr dintre ei şi-au cîştigat revendicările". (William Z. Foster: Schiţă a istoriei politice a celor două Amerid, Editura pentru literatură politică, 1954, pag. 349.) în aceste condiţii se formează şi se dezvoltă o nouă generaţie de scriitori realişti. Precedate de proza satirică 1 lui Mark Tioain (1835—1910), povestirile şi romanele mor scriitori ca Jack Lor. don (1876 —1916), Stephen -rane (1871—1900), Frank Norris (1870—1902) se înscriu De linia unui realism nou.

E generaţia realiştilor critici 2mericani care culminează cu Theodore Dreiser (1871 — ,0,,-, firr,H noi răzvrătiţi se scuturaseră de idealism 1 tinire iinuse prizonieră generaţia lui Melv. f renuntnsek totodată la simbolismul la care recur, c-nsta ventru a-si striga dezacordul. °X £ ,tim.n ce se începea astfel un nou capitol din SSi aTAmer veacului trecut, moare New York în ziua de 23 septembrie l;h,t.
EUGEN SCHILi

Ca mărturie a admiraţiei nule pcium geniul său, închin aceasta carte lui Natha::ic:.1 Kawihcme

CARTEA ÎNTÎI
Capitolul I MIRAJE Numiţi-mă Ishmael1. Cu cîţiva ani în urmă — n-are însemnătate caţi anume or fi trecut de atunci — rămî-nînd cu punga goală sau aproape goală — şi de vreme ce nimic deosebit nu mă mai lega de uscat, am socotit că n-ar fi rău să pornesc în larg, cu vreo corabie, şi să colind cîtăva vreme mările lumii. Aşa m-am deprins eu să gonesc urîtul şi să-mi pun sîngele în mişcare. Ori de cîte ari simt o cută amară în colţul gurii, ori de cîte ori sufletul mi-e umed şi înfrigurat ca o zi de noiembrie, ori de cîte ori îmi dau seama că m-am oprit fără voie în faţa vreunei dughene cu sicrie sau cînd mă trezesc pe urmele oricărui cortegiu funebru ce-mi iese în cale şi mai ales cînd obida pune în aşa măsură stăpînire pe mine încît îmi trebuie tărie multă de cuget ca să nu cedez ispitei de a ieşi în stradă şi de a zbura cu un bobîrnac pălăriile trecătorilor — ori de cîte ori mi se întîmplă aşa — atunci înţeleg că, într-adevăr, a sunat ceasul să mă avînt pe mare cît mai curînd cu putinţă. Asta pentru ca să nu-mi fac seama cu un glonte de pistol. Cu gestul unui filozof, Cato2 se aruncă singur în ascuţişul săbiei sale; eu, în schimb, mă îndrept liniştit spre vasul care mă va purta pe mări. Nu-i nimic surprinzător în faptul ăsta. Dacă ar lua mai bine aminte în asemenea împrejurări, toţi oamenii — unii mai curînd, alţii mai tîrziu — ar simţi chemarea oceanului tot atît de Puternic ca şi mine.
Ishmael (Ismail), personaj biblic, fiul lui Abraham şi al , §arei. în englezeşte numele lui înseamnă exilare, luptă cu ne-arePtăţile sociale (n.t). Cato, Marcus Porcius (95—46 î.e.n.), filosof stoic roman care " străpuns cu sabia, în închisoare (n.t.).
43

Priviţi numai oraşul vostru de pe insula ManhattTl asemenea atolilor din Mările Sudului, încercuiţi de stin cile de corali, el e prins în cingătoarea cheiurilor pe c:u-, comerţul le-a năpădit cu talazurile lui. La dreapta sau ]: stînga, străzile coboară spre rnalul apei. Cartierul cel rv-apropiat de mare este Battery, al cărui falnic dig e sp;V;: de valuri şi răcorit de brizele marine; acestea, cu cîtcv ceasuri înainte, se aflau departe, dincolo de zare. Prh i-mulţimea care stă acolo cu ochii pierduţi în nemărginire-. apelor. Daţi o raită prin oraş într-o după-amiază de siîrşit :; săptămînă prielnică visării. Porniţi de la Corlears Ho-spre Coenties Slip, iar de acolo, prin Whitehall, catt miazănoapte. Ce veţi vedea? Mii şi mii de muritori, înc-f meniţi în visări despre oceane, se rînduiesc în jurul or; şului asemenea unor santinele tăcute! Unii stau rezem . de babale, alţii, la capul digului; unii privesc peste part petele navelor sosite din China, alţii, cocoţaţi sus în pelaj, caută să-şi asigure un şi mai întins cîmp vizual -să cerceteze cît mai departe, în larg. Cu toţii sînt oame: de uscat, care în fiecare zi a săptămînii, închişi între zi duşi bîrne, se trudesc la tejghele ori rămîn pironiţi în ban, şi în faţa pupitrelor. Ce s-a întîmplat? Au dispărut ou: cîmpiile înverzite? Ce e cu ei? Priviţi încă! Iată că vin şi mai mulţi, păşind de-a dro; tul spre valuri, gata — după cîte s-ar părea — să sară ; apă. Ciudat lucru! Nimic nu-i poate mulţumi, decît do; să se ştie la marginea din urmă a uscatului; nu le e c ajuns că-şi pierd vremea la adăpostul umbrit al magazi lor. Nu. Trebuie să ajungă chiar lingă apă, să se aprcp de ea pe cît e cu putinţă, fără să cadă în undele ei. I aceea îi şi vezi stînd acolo cu miile. Toţi sînt locuitori ci interiorul ţării şi vin aici de pe cîmpii şi poteci, de ; străzi şi bulevarde — de la miazănoapte şi soare-răs : din miazăzi şi asfinţit. Aici se înfrăţesc cu toţii. Sp neţimi, nu cumva puterea magnetică a acelor din balele tuturor acestor corăbii îi atrage pînă aci? Să-i mai privim o dată. Să zicem că aţi fi la ţară, i tr-un ţinut de munte cu multe lacuri. Apucaţi pe ori cărăruie doriţi şi nu se poate să nu ajungeţi într-o v cea, lîngă un ochi de apă, aproape de cursul unui rParcă ar fi o vrajă. Chiar şi omul cel mai ameţit,
44

la visările cele mai adînci, v-ar călăuzi negreşit malul apei, dacă ea s-ar găsi pe acolo ăi iă în fir şi ăşi işte picioa i malul apei, dacă ea s g p şi dacă l-aţi a să-şi vină în fire şi să-şi mişte picioarele. încercaţi sternul acesta cînd s-ar întîmpia să rămîneţi înset e d însetaţi în ster marele deşert al Americii, dacă printre călători s-ar afla profesor înclinat spre speculaţii metafizice. Da — după nrn Ştie oricine, apa a fost dintotdeauna prielnică meditaţieiIată — un artist, h, dornic să picteze pentru dumneavoastră cel mai plin de vise, mai umbros, mai liniştit şi mai încantător colţ al romanticului peisaj din valea rîuiui Saco1. Ce element va folosi mai cu precădere în tabloul său? Uite, a prins pe pînză copaci, fiecare cu trunchiul găunos, găzduind parcă vreun pustnic şi o cruce; apoi pajişti somnoroase şi, dincolo, cirezi adormite la păşune; iar din hornul căsuţei se înalţă molatic fumul. Departe, în zarea împădurită, o potecă sucită urcă şerpuind către crestele munţilor scăldate în albastrul limpede al înălţimilor. Dar, deşi a izbutit să prindă vraja clipei, deşi pinul de colo se leagănă scuturîndu-şi frunzele ca nişte suspine peste capul păstorului — zadarnic! Totul ar părea lipsit de farmec, dacă ciobanul nu şi-ar aţinti privirea către pîrîia-şul vrăjit din faţa lui. Duceţi-vă să colindaţi preriile în iunie: veţi străbate zeci şi zeci de leghe cufundaţi pînă la genunchi într-o mare de crini tărcaţi — dar vă va lipsi ceva ca să vă fie îneîntarea deplină. Ce? Apa! Nici un strop nu veţi găsi pe acolo! Dacă Niagara ar fi o cascadă de nisip, aţi mai veni oare de Ia mii de leghe ca să vă desfătaţi cu ea privirile? De ce oare sărmanul poet din Tennessee, cînd s-a pomenit deodată cu un pumn de arginţi, a stat la îndoială dacă să-şi cumpere straie noi — de care avea mare nevoie — sau să facă pe jos o călătorie pînă la plaja din Rockaway2? De ce aproape orice îlăcău voinic, care are în el o inimă sănătoasă şi zdravănă, apucat din cînd în cînd de dorul năvalnic de a pleca pe mare? De ce oare, în prima voastră călătorie pe vapor, v-aţi simţit cutremuraţi de o înfiorare nelămurită cînd aţi Prins de veste că de-acum nu se mai vede ţărmul? De ce
3.U.A. (statul Maine) ce se varsă în Oceanul Atlantic pe ţărmul Oceanului Atlantic, foarte aproape de New 45
j (n.t). vechii perşi socoteau că marea e sfîntă? Şi de ce oare :• nii îi hărăziră o zeitate anume — pe însuşi frate io Jupiter? Fără îndoială că toate acestea îşi au însemnata.. lor. Mai adînc este tîlcul legendei lui Narcis care, ne; :. tîncl să apuce cu mîna imaginea biîndă, tremurătoare, •• zărise în oglinda apei, se aruncă în fîntînă şi se Ine: Dar şi noi vedem aceeaşi imagine pretutindeni, în to cursurile de apă şi în oceane. Este însăşi imaginea de ; cuprins a vieţii; şi în ea e cheia pentru toate cele. Acum însă, cînd spun că mi-am luat obiceiul să ar.-calea mării ori de cîte ori încep să văd pîclă în faţa ocr;; lor, sau cînd simt că respiraţia mi se-ngreuiază, nu vrea să spun prin asta că pornesc la drum ca un călător ot nuit. Căci, pentru a călători ca orice călător, nu se pos: să pleci fără pungă şi, dacă punga ţi-e goală, ea nu e ai ceva decît o zdreanţă şi atîta tot. Afară de asta, călător, au rău de mare, sînt puşi pe ceartă, nu-şi găsesc somn, noaptea şi — în general — nu prea se distrează. Nu, e nu plec niciodată ca un simplu călător, după cum — de am cutreierat destul mările — nu pornesc nicicînd r. mare în slujba de comandor, căpitan sau bucătar. Las gl ria şi cinstea acestor îndeletniciri în seama acelora c.,; le preţuiesc. în ceea ce mă priveşte, urăsc preacinstitei! respectabilele osteneli, încercări şi mîhniri de orice :t Sînt şi aşa destul de ocupat ca să văd de mine, fără să n port de grijă şi vapoarelor, corăbiilor, bricurilor, goelettl şi atîtor altora. Cît despre meseria de bucătar — do trebuie s-o mărturisesc, ea e plină de glorie, bucătar, fiind un fel de ofiţer pe bordul vasului — eu totuşi r. am simţit niciodată dorinţa de a frige păsări, cu to. că nimeni nu ar putea vorbi mai respectuos, mai rc-ve renţios chiar, decît mine despre un pui bine uns cu ur. piperat şi sărat cum se cuvine şi rumenit în frigare. K mai datorită cultului idolatrie al vechilor egipteni pjr tru friptura de pasăre ibis şi pentru hipopotamul .r. jit se pot vedea şi astăzi mumiile acestor vietăţi uriaşele cotloane ale piramidelor. Nu — cînd pornesc în larg, eu plec ca simplu marir-din cei ce-şi au cabinele la provă, ori stau la teugă, de veghe în regalul arboret. Ce-i drept, mă cam îmboldeai ordinele, încît ajung să sar din vergă în vergă ev. -custa pe pajişte, în luna mai. La început, situaţia as"

46

, tul de neplăcută. Te simţi cam jignit, mai cu seamă "nd eşti urmaşul uneia din străvechile familii

poposite pe °Jcestemeleaguri: Van Rensselaers, Randolph sau Hardi-anute. Şi mai mult decît jignit dacă, numai cu puţin "nainte de a-ţi vîrî mainile în găleata cu gudron, te lăfăiai ra învăţător de ţară într-o şcon.lă unde elevii cei mai înfipţi stăteau smirnă în faţa ta. Vă asigur că trecerea de la t de învăţător la cea de marinar te pune la încercări destul de grele — şi-ţi trebuie o porţie serioasă de precepte jin Seneca şi din stoici pentru ca să te deprinzi să înduri totul rîzînd mînzeşte. Dar cu vremea toate trec. Şi ce-i, la o adică, dacă i se năzare vreunui căpitan, 7gîrcit şi bătrîn, să-mi poruncească să pun mîna pe mătură şi să curăţ punţile? Pe de altă parte, trebuie să mai spun că pornesc pe mare întotdeauna ca marinar şi datorită faptului că sînt anii care se străduiesc să mă plătească pentru osteneala mea, în timp ce pasagerilor nu ii se plăteşte nici un bănuţ; eu cel puţin n-am auzit niciodată de aşa ceva. Dimpotrivă, pasagerii sînt obligaţi să plătească — şi aici e toată diferenţa în lumea asta: unii plătesc, alţii sînt plătiţi. în sfîrşit, pornesc în călătoria pe ape întotdeauna ca marinar de dragul muncii sănătoase şi a aerului înviorător ce-ţi intră în plămîni cînd stai la provă. Deoarece, ca şi în viaţa de toate zilele, vînturile potrivnice, care bat din faţă, fiind mult mai răspandite decît cele prielnice, care te împing din spate (bineînţeles dacă nu ne abatem de la învăţătura lui Pitagora), comandantul instalat pe puntea de comandă îşi primeneşte aerul ce-l respiră abia după ce fac acelaşi lucru marinarii aflaţi pe teugă. El îşi închipuie doar că gustă primul această plăcere — însă nu s nicidecum aşa. Cam în acelaşi fel oamenii din popor sînt înaintaşii cîrmuitorilor în multe alte privinţe, lucru de "are aceştia din urmă nu prea îşi dau seama. Dar n-am arătat prea limpede de ce, după ce am vîn-•urat mările de atîtea ori pînă acum pe vase de comerţ, mi s-a năzărit azi să pornesc cu vînătorii de balene. Nu-nai nevăzutul vătăşel al ursitoarelor, pus să vegheze ne-asupra mea şi care mă călăuzeşte în taină şi mă chiar într-un chip nedesluşit, ar putea răspunde a ceastă întrebare mai bine decît oricare altul. îmi în4.7

chipui că aceste trei misterioase doamne mi-au ursit ins;..; rîndu-se din proiecte ca cele de mai jos: APRIGA COMPETIŢIE IN ALEGERI PENTRU PREŞEDINŢI ,
STATELOR UNITE CĂLĂTORIA CU O BALENIERA A UNUIA ZIS ISHMAEL BATALIE SÎNGEROASA ÎN AFGANISTAN

Totuşi, n-aş putea spune de ce anume aceste orînd j; toare ale destinului m-au hărăzit tristelor neajunsuri ,;. unei călătorii pe o balenieră, sortind pe alţii pentru rolu. măreţe în tragedii de seamă, ori pentru roluri mai mic: mai uşoare în comedii plăcute, sau pentru apariţii plir, de haz în farse; într-adevăr, n-aş şti să vă lămuresc de ; au făcut asta; acum însă, iscodind împrejurările una ; una, cred că întrezăresc oarecum pricinile ascunse r mi-au fost cu dibăcie înfăţişate în cele mai deosebite eh; puri, în aşa fel ca să mă îndemne să joc rolul acesta, mir. gîindu-mă cu iluzia că mi-am ales singur soarta şi că a; cumpănit posibilităţile cu tot discernămmtul. Una din pricinile de căpetenie a fost fireşte covire toarea imagine a balenei celei uriaşe. Acest monstru mi terios şi neobişnuit mi-a aţîţat nespus curiozitatea. Au ;r. tras în balanţă apoi mările sălbatice şi îndepărtate, j talazurile cărora alunecă gigantica vietate, mare cit insulă; apoi nenumăratele şi neînchipuitele primejdii pri care treci cînd înfrunţi balena; toate acestea, la care adăugau şi nelipsitele minunăţii ale priveliştilor şi vuiot. mărilor Patagoniei, mi-au hrănit cu prisosinţă dorinţei Poate că altora aceste îndemnuri nu li s-ar fi părut a: de îmbietoare; în ceea ce mă priveşte însă, eu sînt misii de un dor neostoit după ţărmuri îndepărtate. Mi-e -tir; să colind pe mări încă nestrăbătute şi să pun piciorul : ţărmuri încă neumblate, unde n-a pătruns civilizaţia. 6. nuind ce este bine pe lumea asta, recunosc îndată rău

ţile, dar pot totuşi să mă potrivesc condiţiilor noi de via deoarece mi se pare tare plăcut să trăiesc în bună întoi gere cu locuitorii ţinuturilor unde poposesc — dacă :-i îmi îngăduie asta. Pentru toate aceste motive deci, călătoria pe. balenie era cum nu se poate mai binevenită. Marile zăgazuri lumii minunilor se deschideau larg înaintea mea şi. nestăpînitele porniri care mă purtau spre ţelurile rhn
48

deam, nălucind parcă, în adîncurile tăinuite ale cugeti lui meu, nesfîrşite procesiuni de balene; în mijlocul lor, iiind nedesluşită, îmi apărea o fantomă uriaşă, asemenea nui munte de zăpadă, plutind în văzduh. Capitolul II SACUL DE CĂLĂTORIE îndesai cîteva cămăşi în vechiul meu sac de călătorie şij cu el sub braţ, luai drumul Capului Horn şi al Oceanului Pacific. Lăsînd în urmă vechiul şi plăcutul Manhattan, sosii peste puţin timp la New-Bedford. Era în decembrie, într-o seară de sambătă. Mare îmi fu dezamăgirea cînd aflai că vasul de poştă pentru Nantucket pornise în larg şi că nu mai puteam să ajung acolo decît dacă mă îmbarcam tocmai luni. Deşi mai toţi tinerii aspiranţi la ostenelile şi neajunsurile vînătoarei de balene poposesc de obicei la New-Bedford, înainte de a se îmbarca pentru ţinta lor, vă spun că eu unul nu aveam această intenţie. Luasem hotărîrea de a nu porni la drum decît pe un vas din Nantucket, deoarece tot ce se lega de această veche şi vestită insulă îmi apărea înconjurat de o faimă zgomotoasă, ceea ce îmi suna uimitor de plăcut în urechi. Apoi, cu toate că New-Bedford ajunsese să monopolizeze treptat în ultimul timp comerţul cu balene şi cu toate că, în această privinţă, bietul, bătrînul Nantucket rămăsese cu mult în urmă, totuşi în Nantucket a luat naştere vînătoarea de balene; el e Tyrul acestei Cartagine1 — locul unde a fost trasă la ţărm prima balenă americană răpusă. De unde oare, dacă nu din Nantucket au pornit primii pescari băştinaşi din nea-roul pieilor-roşii, în canoele lor, ca să urmărească Leviatanul2? Şi de unde, dacă nu tot din Nantucket, a ridicat Pmzele primul cuter mînat de dorul acestui soi de aventură? Era încărcat în parte — după cum se povesteşte — cu bolovani aduşi de pe alte meleaguri; aceştia aveau me2 arţagina a fost întemeiată de oameni veniţi din Tyr (n.t.. Leviatan, în ebraică: şarpe, dragon, balaur (n. t). 49

nirea să fie zvîiiiţi în balene, ca să se afle astfel dacă «, ;t erau dealul de aproape pentru ca marinarii să rişte lu.u sarea harponului de la bompres. Aveam, deci în faţa rnea o noapte, o zi şi încă o noar,-, înainte de a pleca din New-Bedford şi de a mă îmba.. . pentru portul la care doream să ajung; începui atunci ; mă îngrijesc de locul unde voi putea găsi pe tot tini] ,; acesta mîncare şi găzduire. Vremea părea îndoielnică ;; noaptea aceea; era o beznă cumplită, apăsătoare, şi un i ;.-muşcător, trist. Nu cunoşteam nici un suflet de om. Dv. ce mă scotocii cu nelinişte prin buzunare, abia izbutii i scot la iveală cîteva monede de argint. ,,Aşadar, oriiuvir, te-ai duce, Ishmaeie — îmi zisei eu, stînd în mijlocul i ;;, ţei posomorite cu sacul în spate şi încercînd să deosel:-..-; întunecimea dinspre miazănoapte de bezna de la miaz. .-:. — oriunde te vei hotărî să ceri găzduire pentru la noap;?, nu uita, dragul meu Ishmael, să întrebi mai întîi de preţ caută însă şi nu te arăta prea mofturos". Cu paşi şovăielnici o pornii pe străzi; trecui de fir;::; hanului „La harpoanele încrucişate", căci mi se păru p;, vesel şi costisitor. Ceva mai departe, prin ferestrele m: ri luminate în roşu, ale hanului „La peştele-spadă", străbăteau luciri atît de înviorătoare, încît păreau să fi top:: zăpada şi gheaţa îngrămădite în faţa casei; pretutindeni de jur împrejur, gerul aşternuse un fel de pavaj căptuşi: cu gheaţă groasă de zece degete, destul de chinuitor p. întru mine, deoarece îmi loveam picioarele de sloiurile ase:. ţite ca de cremene, pentru că tălpile greu încercate ti-cizmelor mele erau într-o stare jalnică. „Şi hanul ăsta e prea costisitor şi gălăgios! îmi Z.Î. •clin nou, oprindu-mă o clipă în lumina ce se revărsa i belşug pe stradă şi ascultand clinchetul voios al paharele: Haide, Ishmaeie! Ia-o din loc!

hotărîi în cele din uri:. N-auzi? Mişcă din faţa uşii! Cizmele tale peticite stau ; calea trecătorilor". Aşadar, trecui mai departe şi, miri parcă de instinct, apucai pe uliţele care duceau spre i".-Iul mării, unde fără îndoială se aflau cele mai ieftine, c: nu şi cele mai vesele ospătarii. Ce străzi posomorite! Nu case, ci blocuri de înturi.l- strai ui au de o parte şi de alta, iar din loc în loc cîpîlpîire de lumină, ca o candelă într-un cavou. La ceas de noapte, din ultima zi a săptămanii, cartierul p;
50

tiu- Peste puţin, dădui însă de o lumină fumegmdă re ieşea dintr-o casă mare, scundă, a cărei uşă stătea farg deschisă şi îmbietoare. Avea o înfăţişare neîngrijită, , parcă ar fi fost dată în folosinţă publică. Cînd să-i trec nragul, mă împiedicai însă de la primul pas de o cutie cu cenuşă aşezată lîngă canat. „Ha! îmi spusei, aproape înăbuşit de pulberea ce se înălţa în juru-mi — te pomeneşti că am dat peste cenuşa cetăţii distruse a Gomorei! Pînă acum mi-a fost dat să zăresc „Harpoanele încrucişate" şi Peştele-spadă", în chip firesc aici ar trebui dar să fie firma „Capcana". îmi venii însă în fire şi, auzind dinăuntru o voce puternică, mă speriai şi trecui înainte fără să mai deschid alte uşi interioare. Mergînd mai departe, ajunsei în cele din urmă sub un soi de felinar chior, nu departe de docuri, şi auzii un scîr-tîit deznădăjduit, ce venea de undeva, din aer. Privind în sus, zării legănîndu-se deasupra uşii o tablă pe care cineva zugrăvise cu stangăcie, în alb, o trombă de apă înspumată, sub care se puteau citi cuvintele Hanul „La jetul balenei" — Peter Cosciug. „Cosciug? Balenă? Apropierea între aceste cuvinte nu pare să prevestească ceva bun — îmi zisei în gînd. Se spune însă că numele de Cosciug este destul de răspîndit în Nantueket şi presupun că acest Peter e vreun emigrant din acele locuri". Cum lumina era însă atît de slabă, iar locul — la ora aceea — părea atît de liniştit, cum căscioara dărăpănată de lemn şedea acolo strămutată parcă dintre ruinele unei mahalale pustiite de incendiu — şi cum scîrţîitul jalnic al firmei suna a sărăcie, mă gîndii că aci voi găsi desigur o locuinţă ieftină şi cel mai gustos surogat de cafea. într-adevăr, era o aşezare ciudată — casa asta veche cu acoperişul ţuguiat, lăsată jalnic într-o rînă, ca lovită de dambla. Străjuia la o răscruce pustie şi întunecoasă, pe unde bîntuia vijeliosul Euroclydon scoţînd urlete gro-zave, mai înfricoşătoare decît în vremea cînd împingea Pe valuri luntrea apostolului Pavel. Euroclydon pare to-„u?i plăcut ca un zefir celui ce sade în casă, încălzindu-şi Jn tihnă picioarele la focul din cămin, înainte de a merge la culcare. »Cînd judeci acest vînt furtunos numit Euroclydon —
uS
4

51

II
spune un bătrîn scriitor, din opera căruia singurul exe plar existent se află în stăpînirea mea — e o mare deo- bire dacă îl priveşti adăpostit îndărătul unei ferestre bir, înjghebate care te ocroteşte de gerul de afară, sau ci ;, ii observi din faţa unui geam fără giurgiuvea, îngheţat ; pe dinăuntru şi pe dinafară — şi al cărui singur gearr: e moartea". Amintindu-mi de acest fragment din car;.-îmi spusei că raţionamentul bătrînului cărturar era t. deplin îndreptăţit. întradevăr, ferestrele sînt ochii mt iar casa e chiar trupul meu. Păcat numai că nu s-au a-i!. pat măcar crăpăturile şi spărturile, înfundînd pe ici r colo cîte un pic de cîlţi. Acum e prea tîrziu pentru c;i îmbunătăţire! Ce minunată noapte geroasă! Cît de frumos scanteia? Orion! Ce splendidă auroră boreală! Nau decît să lauc alţii climatul verilor meridionale, cu veşnica lor căidu. de seră. Lăsaţi-mi privilegiul de a face vară cînd dove; eu şi de a folosi după plac căldura cărbunilor mei. Capitolul III HANUL „LA JETUL BALENEI" Intrînd în casa cu acoperişul ţuguiat, care era han „La jetul balenei", dădui mai întîi într-un vestibul ma: scund, dărăpănat, cu pereţii îmbrăcaţi în lambriuri înv chite, asemenea parapetelor unei bătrîne corăbii scoa din uz. Pe unul din pereţi atîrna o uriaşă pictură în ui atît de afumată şi ştearsă de vreme încît, dacă folos; puţinele raze de lumină ce cădeau pe ea, izbuteai să-i ţelegi rostul abia după o grijulie cercetare, după ce te tai de mai multe ori la ea şi

după ce întrebai şi pe vec: La prima vedere îţi venea să crezi că, prin mulţimea umbre şi mase întunecate, vreun tînăr şi ambiţios ar. contemporan cu vrăjitoarele din vremea Noii Anglii, străduise să înfăţişeze haosul vrăjilor. După ce o coo plai îndelung şi cu seriozitate, după ce chibzuiai bine, mai ales după ce deschideai şi ferestruia din fundul :-: ajungeai în cele din urmă la concluzia că o asemenea 52 cît jje fantastică, nu putea fi totuşi desăvîrşire neîntemeiată. „ . Ceea ce te nedumerea insa şi te punea in cea mai mare - curcătură era o pată neagră, nedesluşită, lungă, suplă, !f dimensiuni impunătoare, aşezată chiar în mijlocul bloului şi dedesubtul căreia se zăreau trei linii pex-pen-«rculare, de un albastru întunecat, ce pluteau în ceva spumos neclar. Un asemenea tablou ca o mocirlă mustind de ană bălos, putea pune, într-adevăr, la grea încercare o fire mai nevricoasă. Avea totuşi un fel de măreţie nelămurită, oarecum nerealizată, care te ţintuia locului, pînă ce făceai fără să vrei legămîntul că vei căuta să pătrunzi tîlcul acestei minunate picturi. Din cînd în cînd îţi venea chiar o idee luminoasă dar — vai! atît de înşelătoare: „E Marea Neagră bîntuită de furtună, în miez de noapte". "E lupta nefirească a celor patru elemente". ,,E un crîng , bătut de vînturi". „E un peisaj de iarnă hiperborean". „E fuga Timpului, care a scăpat din cătuşele-i de gheaţă". Pînă la urmă toate aceste fantastice năluciri izbuteau să-ţi îndrepte atenţia asupra monstruoasei siluete din mijlocul tabloului. Dacă descopereai ce reprezintă ea, restul nu mai era greu. Dar stai! Nu semăna întrucîtva cu un peşte uriaş? Poate cu însuşi marele Leviatan? De fapt, cam asta părea să fie şi intenţia artistului; se potrivea cu teoria ce-o elaborasem, bizuindu-mă în parte şi pe judecata cîtorva cetăţeni mai vîrstnici cu care stăteam de vorbă. Ajunsesem la convingerea că tabloul înfăţişa un chit de la Capul Horn, surprins de o groaznică furtună. Vasul se rostogolea printre valurile care-l înghi-ţiseră pe jumătate; cele trei catarge frînte abia se vedeau, iar balena înfuriată, ce avusese de gînd să se avînte dea-supră-i într-un salt, e prinsă în clipa măreaţă cînd pare gata să se înfigă singură în cele trei ţepuşe. Peretele din partea cealaltă era acoperit cu o colecţie de măciuci hidoase şi de suliţe aşezate în neorînduiaîă. Unele din ele erau ghintuite din belşug cu dinţi lucioşi ?e semănau cu zimţii unui ferăstrău de fildeş; altele erau împodobite cu smocuri de păr omenesc; iar una din arme, iormă de seceră, se prelungea cu o coporîie uriaşă, cu are u P teai să cuprinzi în jur cam tot atît cît cuprindea u cosaş lung de mîini în iarba ce-o culcă la pămînt. Te emurai doar privind-o, întrebîndu-te, plin de uimire,
53

cîte vieţi a secerat această ucigaşă atît de înfiorat : Laolaltă cu acestea mai atîrnau de perete şi vechi sv . de balenieră, harpoane ruginite, toate rupte ori strîr Multe din ele îşi aveau povestea lor. Cu lancea aceea, ; nioară dreaptă, dar acum îndoită ca vai de lume, dobo-;, Nathan Swain, cu cincizeci de ani în urmă, cincisprc,-v balene numai între răsăritul şi apusul soarelui. Şi ha: . nul de colo — răsucit acum în chip de tirbuşon — fi; , azvîrlit în mările Javei şi călătorise pe ape înfipt în narea unei balene care izbutise să fugă şi care fusese ;: j abia mulţi ani după aceea, la capul Blanco. Harponui :. trunsese atunci pe lîngă coada balenei, apoi călătorise ;.• trupul uriaş — întocmai ca un ac prin corpul unui oro cale de mai bine de patruzeci de picioare şi fusese ,;. în cele din urmă înţepenit în cocoaşă. După ce străbăteai vestibulul întunecos, treceai pe . o boltă arcuită, joasă, durată în locul unde odinioară r rea să fi fost un cămin înalt, cu mai multe vetre şi dă; în sala mare a hanului. Era o încăpere şi mai mohor: tavanul scund, din bîrne greoaie, te apăsa parcă pe v iar duşumelele erau atît de scorojite

şi măcinate de vrej încît ai fi zis că te afli în cocpitul unei venerabile cor impresia era mai puternică — mai ales pe o astfe; noapte, cînd vîntul zgîlţîia cu putere bătrîna arcă ;.; rată acolo, la răscruce. întro parte a sălii se întind; masă lungă, un fel de poliţă, pe care se înghesuiau viu cu sticlă crăpată, ticsite cu rarităţi prăfuite, adunate cele mai răzleţe colţuri de lume. în ungherul cel mas depărtat al încăperii se afla o vizuină întunecoasă — rul — aidoma capului unei balene. întamplarea făcu; fie aşezat chiar sub fanonul1 arcuit şi cuprinzător al balene, la adăpostul căruia ar fi putut trage o calc ; înăuntrul fanonului erau potrivite rafturi sărăcăcioas. care se înşirau carafe, sticle şi ploşti vechi; iar la uv acestor unelte ale distrugerii grabnice se agita un on: bătrîn şi sfrijit ce vindea marinarilor, pe bani buni, rul şi moartea. Dezgustătoare erau stacanele în care el îşi turna ot: Pe dinafară aveau o formă într-adevăr cilindrică, d dinăuntru se îngustau, amăgind ochiul. Linii par 1 Lamă cornoasă pe maxilarul superior al balenei, aserv dinţilor (n.t.). 54 săpate, variau aceste cupe înşelătoare. Pînă la semn, băutura se plătea doar cu un pe-nny; dacă urca mai sus, se mai adăuga un penny — şi tot aşa pînă gura cupei; măsura plină, aşa-zisă a Capului Horn, o APM duscă pentru un şiling. f cura p; p, şsă a Capului H dădeai duşcă pentru un şiling. Intrand în sala aceasta, găsii adunaţi în jurul mesei îtiva tineri marinari care cercetau, la lumina palidă a lămpii» felurite oase Şi iildeşuri sculptate. Mă îndreptai Xătre hangiu şi, cînd îi spusei că doream o cameră, îmi că toate erau ocupate şi că nu avea nici măcar b mesei sp un pat liber. Dar stai! exclamă ei, iovindu-se cu paima peste -runte. Ai ceva împotrivă să împărţi culcuşul cu un har-oonier? Mi se pare că ai de gind să te duci la vanătoare de balene şi atunci ar fi bine să începi să te deprinzi cu aşa ceva. îi mărturisii că nu-mi plăcuse niciodată să dorm cu altul în acelaşi pat şi că, dacă m-aş hotărî vreodată să încerc aşa ceva, ar depinde şi de acela cu care ar trebui să împart aşternutul. Dar dacă nu mai avea nici un locşor liber şi dacă presupusul meu tovarăş de cameră nu era un individ de-a dreptul respingător, fireşte că înclinam să rămîn mai degrabă cu el decît să colind un oraş străin, pe o noapte atît de cumplită. — Mi-am închipuit eu! Aii right! Ia loc. Cina? . . . Vrei să cinezi? Acuşi e gata totul. Mă aşezai pe o laviţă veche, crestată de sus pîna jos ca băncile din Battery. La unul din capete şedea un marinar ganditor, care mai adăuga încă la podoabele ei, cioplind-o cu briceagul. Stătea aplecat înainte, călare pe bancă şi lucra sîrguincios în lemnul dintre picioarele sale, încercînd să sculpteze o corabie cu pînzele întinse, dar -— după cum îmi închipuiam — fără să fi izbutit mare lucru pînă atunci. După un timp, patru sau cinci dintre noi furăm poftiţi la masă în încăperea vecină. Era frig ca în Islanda, nu se simţea nici urmă de foc, iar hangiul se plîngea că "u-l dădea mîna să-l aprindă. Doar două luminări firave e seuardeau aşezate fiecare pe cîte o tigăiţă. Furăm ne-Oiţi să ne încheiem pînă la gît în scurtele noastre îmbla-- ce n? S ucem la §ur5 cu degetele înţepenite de ger, • Jle cu ceaiul fierbinte. Noroc că mîncarea era săţi55

oasă — nu numai carne şi cartofi, dar şi găluşte! Gali;-!, la cină! Un tînăr îmbrăcat cu o scurtă verde şede : masă şi înfuleca nebuneşte găluştele; era ceva de riat. — Măi băiete! îl apostrofă hangiul — vezi că a- v visezi urît la noapte, ai să dai de dracu! — Ascultă — i-am şoptit hangiului — nu cumva ... e harponierul? — Nu, nu! exclamă el, privindu-mă cu o ironie :i bolică. Ăla e un flăcău oacheş; nu se îndoapă nicioci; cu găluşte, nu mănîncă decît fripturi, şi numai din , mai bune. — La naiba, n-are decît! zisei eu. Unde-i indiv;;: ăsta? E pe-aici?

— Trebuie să vină îndată. N-aveam ce face, dar fără voia mea începui să a bănuitor, gîndindu-mă la harponierul cel oacheş. OrU ar fi fost, luai hotărîrea, pentru cazul că vom fi nev să dormim împreună, să am grijă ca el să se dezbrşi să se culce primul. După cină ne înapoiarăm cu toţii în sala unde barul şi, neştiind cum să-mi omor vremea, mă gînd; ( fac pe chibiţul tot restul serii. în curînd se auzi de afară o larmă grozavă. Har se ridică în picioare şi strigă: — Să ştiţi că-i echipajul de pe Grampusl I-am v. anunţaţi în listele de azi dimineaţă. Sosesc cu o cor doldora, după o călătorie de trei ani. Acum o să a-ultimele noutăţi din insulele Fidji.1 în vestibul se auzi tropăit de cizme marinăreşti, uşa se trînti de perete şi o hoardă gălăgioasă de ma dădu buzna în sală. înfofoliţi în scurtele lor miţoa. în şaluri de lînă rupte şi cîrpite, cu bărbile înţesai ţurţuri, păreau nişte urşi polari din Labrador. AbL: borîseră de pe vas şi era prima casă în care punea ciorul. Nu era deci de mirare că se îndreptară numai cu toţii spre barul adăpostit sub fanonul balenei, unde cia micul şi zbîrcitul Iona, care le umplu îndată pah pînă la vîrf. Unul dintre ei se plîngea că răcise la bătrînul se grăbi să-i pregătească o stacană cu un .-. tec de gin şi melasă, jurîndu-se că nu se afla lea 1 Arhipelag în Pacificul de Sud (n.i). 56 n pentru răceală sau guturai, oricît de învechite, care ar fi prins fie pe coasta Labradorului, fie pe litoralul "hit de vînturi al vreunei insule îngheţate. Băutura li se urcă repede la cap, cum se întîmplă de bieei pînă şi celor mai vajnici băutori de îndată ce pun °. -orUl pe uscat şi începură să dănţuiască pe întrecute, în chipul cel mai supărător. Luai însă aminte că unul dintre ei se simţea ceva mai la o parte şi, cu toate că nu părea dornic să strice cheful celorlalţi cu mutra lui gravă, se străduia totuşi să nu sporească şi el gălăgia. Omul acesta îmi atrase îndată atenţia şi, de vreme ce zeii mărilor îl sortiseră să devină în curînd camaradul meu de bord (deşi deocamdată era numai un figurant, după cum se va vedea în povestirea aceasta), voi încerca să-l zugrăvesc în cîteva linii. Era înalt de şase picioare, avea umeri mîndri şi un piept cît un stăvilar. Nu prea îmi fusese dat pînă atunci să văd asemenea musculatură la un bărbat. Chipu-i întunecat, ars de soare şi de vînturi, apărea în contrast izbitor cu dinţii albi, sclipitori. Ochii păreau umbriţi de amintirea unor întîmplări nu prea voioase. Glasul trăda de îndată obîrşia-i sudică şi, judecind după statura lui falnică, socoteam că trebuie să fie din neamul vînjoşi-lor munteni din Alleghany, din Virginia. Cînd tovarăşii lui începură să-şi dea drumul fără să mai ţie seama de nimic, el se furişă de acolo şi dispăru pe nesimţite; nu mai dădui ochii cu el pînă în ziua cînd îmi deveni camarad de bord. După cîtva timp ortacii lui îi simţiră totuşi lipsa, căci se părea că ţineau foarte mult la el şi începură să-l strige: ,,Bulkington! Bulkington! Unde-i Bulkington?" şi ieşiră din circiumă ca să-l caute. Intre timp, se făcuse ora nouă şi, după zarva de adîncauri, domnea acum în sală o tăcere aproape nefirească, începusem să mă felicit în gînd pentru cele ce plănui-sem înainte de sosirea marinarilor. Nu cred că-i place cuiva să doarmă cu altul în pat 77 nici măcar cu propriul său frate. Nu ştiu de ce, dar iscare ţine să fie singur cînd doarme. Şi, bineînţeles, ma se vede nevoit să se culce in pat cu un străin, înr un han străin, într-un oraş străin şi, cînd străinul sta mai e şi harponier, atunci nemulţumirile nu mai Iirşit. Mai cu seamă că nimeni pe lumea asta n-ar
57

putea să-mi spună cu ternei d? ce eu, ca marinar, buia să dorm cu altul în pat, adică altfel decît toţi lalti; căci marinarii nici cînd sînt pe mare nu d cîte doi într-un pat; la fel şi pe uscat, regii se s singuri, dacă nu smt căsătoriţi. E drept că mar dorrn cu toţii în aceeaşi încăpere, dar fiecare îş hamacul său, se înfăşoară cu pătura lui şi doarm propria-i piele. Cu cît mă gîndeam mai mult la harponier, cu ati se făcea mai s lî t S făcuse şi oric şi ? ?ata deam mai mut p

mai silă să dorm cu el în pat. Se făcuse alt om cumsecade ar fi trebuit să fie acum ; culcare. Gîndiţivă numai ce-ar fi fost ţii i ine ş dădea buzna peste mine d lă împuţită ţ la miezul nopţii — şi cin ?! uzna peste mine la miezul pţ ş din ce speluncă împuţită putea veni la ora aceea?! — Ascultă! spusei hangiului. Să ştii că m-ara ră dit în privinţa oacheşului. N-am de gînd să dorm o O să-ncerc să-mi fac un culcuş pe banca asta. — Cum pofteşti. Numai că nu-ţi pot întinde o fa;, masă, în chip de saltea, şi banca e a naibii de tare. cepu să-i pipăie nodurile şi ridicăturile. Dar stai o t" Skrimshander. Am o rindea, dincolo în bar, aşteaptă -fac eu un culcuş pe cinste. Zicînd aşa, aduse rindeaua şi, rîniind tot timpi- un maimuţoi, şterse mai întîi banca de praf cu ba?-lui veche de mătase, apoi începu să geluiască din r; teri, încît talaşul zbura în toate părţile. în cele din t fierul rindelei se împiedică într-un ciot. Hangiul ei pe ce să-şi scrîntească mîna şi—1 rugai să se lase pag-patul era acum destul de moale pentru mine şi cr;-nici o rindea din lume n-ar fi putut preschimba o dură de molift într-o saltea do puf. Pdnjind din n(-adiună t-i!a:.;ul, îl azvîrli în sonn uriaşă din mijlocu şi se duse să-şi vadă de .treburile lui, lăsîndu-mă -; cu ?îndurile mele.

încercai atunci să văd dacă banca era pe măsnr."COp?: ..
i i—0
:

C L

-i

ioţ rO1

d Iur»"t
CP

1

a dat
?rzaî

I1 liber."

Vo ront i
sub
i.

i
p0t

,

mai Dar Mai

că nu chin ie po; .. ca mult lo in timp ădui trundea un curent
58

astfel că nici aşa lucrul nu era bine chibzuit, mai amă că prin crăpăturile uşii intra alt curent de aer cU e care, unindu-se cu primul, stîrnea nenumărate vîrte-reC rncrheţate, chiar în vecinătatea colţişorului în care ncrhetate, îni?pusesem în gînd să înnoptez. U Dracu să-l ia pe harpcnier Dracu " C ierul ăla! rostii în gînd. Ia

i

1
Ce-ar fi să i-o iau înainte, să zăvoresc uşa pe dină- î i 1 tru să imă vîr în pat şi să nu mă trezesc, oricît de tare U bate în uşă?" Ideea mi se păru bună, dar, chibzuind un ac mă răzgîndii. Căci, cine ştie dacă dis-de-dimineaţă, esînd din cameră, nu i-aş fi găsit pîndindu-mă în tindă, gata să mă doboare! Totuşi privind în jurul meu şi văzînd că nu aveam nici o altă posibilitate de a petrece o noapte cumsecade, decît doar cu altul în pat, începui să cumpănesc clacă părerile ce le nutream împotriva acelui harponier necunoscut nu erau cumva neîntemeiate. îmi zisei să mai aştept, spunîndu-mi că nu va mai întîrzia mult; mi-aş fi dat seama atunci cu cine aveam de-a face şi poate că, în cele din urmă, aveam să ne împrietenim — cine ştie? Ceilalţi locatari ai hanului începură să se înapoieze din oraş unul sau în grupuri şi să se pregătească de culcare; numai harponierul meu întîrzia să se arate. — Ia spune, şefule! mă adresai hangiului. Ce fel de individ mai e şi ăsta? Se culcă totdeauna în zorii zilei? Nu mai era mult pînă la miezul nopţii. Hangiul rînji din nou, chicotind pe înfundante. Nu prea înţelegeam de ce — dar ceva părea să-l înveselească în chip deosebit. — Nu — răspunse el — de obicei se culcă cu găinile. E dintr-ăia care se scoală de dimineaţă ca să ajungă de-parte. Dar vezi că astă-seară s-a dus şi el să scoată ceva îa vînzare; nu pricep însă de ce întîrzie atlta, afară doar dacă nu şi-o fi vindut capul. . . — Cum să-si vîndă capul? Ce b să-mi înşiri? mă răstii eu, începi;:d să Va vrei să spui că harpcnierul ăla e 51 capul, şi că d-aia bate străzi-o în întată de sîmbătă, sau mai de-ra neaţă de duminică? ., Aşa si e — inc;r-i::ta ! -•" ,1".;1 onii ie---u apucat înfurii. Nu cum-stare să-şi optea asta în această adă ne-:nieu de 59

m
— Ce fel de marfă? strigai eu. Ei, capete, bineînţeles! Nu-s şi aşa prea mult , lume? — I-ascultă, hangiule — rostii eu, de astă dată f; ;rpotolit — nu mai căuta să mă duci tu cu vorbe; nu-, chiar aşa de ageamiu! — Se poate! făcu el şi, luînd o aşchie de lemn, ; cepu să-şi cioplească o scobitoare. Dar cred că n-ai ;v v netăbăcit dacă ar afla că nu vorbeşti frumos de capul K •— Am să-i sparg capul! strigai eu, acum înfuriat :]... binelea de flecărelile hangiului. —- Păi şi aşa-i gata hîrbuit! mă înfruntă el. — Hîrbuit? Vrei să spui că-i lipseşte o doagă? — Chiar aşa, şi d-aia cred că nu găseşte muşterii pe tru el. — Ascultă, hangiule — spusei, îndreptîndu-mă 3p; el, rece ca muntele Hecla în vîrtejul viscolului — inc, tează cu glumele proaste! E timpul să ne înţeles. odată, şi cît mai repede. Am venit la dumneata şi ţi-a: cerut un pat; mi-ai spus că trebuie să mă mulţuiuţ: cu jumătate, jumătatea cealaltă fiind a unui harpe ni pe care n-am ajuns încă să-l văd la faţă. Şi te încap; ţînezi să-mi torni despre el fel de fel de baliverne, ca: de care mai umflate şi mai gogonate, încereînd să rr asmuţi în chipul cel mai neplăcut împotriva omului. ; care vrei să mi-l dai ca tovarăş de pat — tovărăşie. presupune în orice caz oarecare apropiere şi chiar des: de multă încredere. îţi cer însă acum să vorbeşti de,ci. şi să-mi spui odată cine-i omul ăsta şi dacă e rost să se teafăr, de mă hotărăsc să petrec noaptea cu el. în pr-s:

rînd, fii aşa de bun şi spune-mi ce-i adevărat din o: istoria asta: dacă e nebun de-a binelea, află că n-am gînd să dorm cu el în pat, iar dumneata, domnule : chiar dumneata cu care vorbesc, dacă ai de gînd cu b: ştiinţă să mă induci în eroare, să ştii că te faci vinode o faptă criminală pedepsită de lege. — O fi — răspunse hangiul, răsuflînd adînc — ck-. 5 că mi-ai ţinut o predică straşnică, numai fiindcă-mi - dui şi eu să fac un pic de haz din cînd în cînd! Dar ; mai domol, nu te înfierbînta atita. Află că harpe despre care ţiam vorbit a sosit tocmai dintr-o căi-" prin Mările Sudului şi a adus din Noua Zelandă o ? -l" 60 ie de capete îmbălsămate, lucruri rare şi ciudate, ă cum ştii! Le-a vîndut pe toate afară de unul, pe care 1 îdă tăă ăi îi di •a să-l vîndă astă-seară, căci mîine e duminică şi Car sta bine să îmbie în stradă, cu asemenea marfă, pe nu nii care se duc la biserică. Ar fi avut el chef să în-oa duminica trecută, dar l-am oprit la timp, tocmai cfx i se pregătea să iasă pe uşă cu patru căpăţîni înşirate cin0 sfoară, parc-ar fi umblat cu o funie de ceapă. P Amănuntele acestea lămureau întrucîtva misterul şi "mi dovedeau totodată că hangiul n-avusese de gînd să-şi bată ioc de mine; totuşi, ce mai puteam eu să cred despre harponier care zăbovea în oraş în noaptea de sîmbătă, ba chiar în dimineaţa sfintei duminici, îndeletnicindu-se — ca un adevărat canibal — cu vînzarea capetelor unor idolatri? , păi, după cîte-mi spui, hangiule, harponierul ăsta trebuie să fie un om primejdios. îmi plăteşte totdeauna la timp — fu răspunsul. Dar vino că se face tîrziu al naibii şi e mai bine să ancorezi aici; patul e foarte bun. Sally şi cu mine am dormit în patul ăsta în noaptea nunţii. E loc destul să se zben-guiască doi în el, că e mare cît o haraba. înainte, cînd nu-l închiriam la muşterii, Sally culca la picioarele lui pe Sam şi pe micuţul Johnny. Dar într-o noapte nu ştiu ce am visat şi am dat din picioare, iar Sam a zburat din pat şi era cît pe ce să-şi rupă o mînă. După treaba asta, Sally a zis că nu ne mai trebuie. Hai cu mine; stai o clipă să-ţi dau şi o lumină — şi, spunînd acestea, aprinse o luminare şi dădu să-mi lumineze calea. Rămăsei însă pe loc, nehotărît. Deodată, privind la pendula aşezată într-un colţ, hangiul exclamă: — Pe legea mea, s-a făcut duminică! Se vede că nu mai dă pe aici în noaptea asta; o fi ancorat altundeva. Vino dar! Haide, n-ai de gînd să vii odată? Statui să chibzuiesc o clipă, apoi urcai scările, iar eî Jfta călăuzi într-o cămăruţă rece ca găoacea unei scoici. ln car 5 însă, ce-i drept, se lăfăia un pat uriaş, atît de Jpare încît ar fi putut dormi în el patru harponieri, unul hngă altul. - Asta-i — spuse hangiul, aşezînd luminarea pe un utar marinăresc vechi si hodorogit, care slujea în ace-Şi timp şi de spălător, şi de masă. Intră si simte-te ca acasa. Noapte bună!
61

Eu mai priveam încă patul şi, pînă să mă întorc, î.;;j, giul dispăruse. Dînd la o parte înveiitoarea, mă apucai să cerc,.., patul. Aşternutul nu era dintre cele mai arătoase, dar vy: rea totuşi destul de bun. Iscodii apoi cu privirile caiv:,; în afară de patul uriaş şi masa din mijloc, nu putui ,rţ coperi între cei patru pereţi alte mobile decît o po,;grosolană şi un paravan tapetat cu hîrtie în faţa căm;,-:; iui, infăţişînd un om care-şi înfingea harponui într-o b. lena. Se mai zăreau cîteva lucruşcare ce nu ţineau ; fapt de mobilierul camerei: un hamac desfăcut şi ti;.; pe jos într-un colţ, apoi un sac mare, marinăresc, în l-x obişnuitului geamantan, în care se afla desigur îmbrac;. mintea harponieruîui. Pe poliţa de deasupra cămin uţ mai era o legătură de cîrlige de pescuit, cioplite din ev iar la căpătîiul patului, un harpon lung. Dar ţesătura aceea de pe cufăr ce era? O luai în iri. o ţinui aproape de flacăra luminării, o pipăii, o miro-i; încercai în fel şi chip să-mi fac o părere despre ea. Iv.; puteam însă asemăna decît cel mult cu un fel de ev:; mare, împodobită la colţuri cu un soi de ciucuri sunute care aduceau cu ghimpii coloraţi,

de porc spinos, pe ca. indienii obişnuiau să şi—i coasă la mocasini. Ţes;1 tu: aceasta avea o despicătură la mijloc, întocmai ca la r.s: tiile băştinaşilor sud-americani, numite ponehos. Dai c. oare cu putinţă ca un harponier în toată firea să-şi .n-. peste cap a astfel de cergă şi să colinde străzile vr ;;:. oraş cu oameni cumsecade deghizat aşa? O pusei şi ;v: umeri, ca s-o încerc şi aproape că mă trase în jos, CÎ saltea, căci era neobişnuit de grea şi de Imoasă, ba :v. puţin iii avă, de prcă misteriosul harponier ar fi pur ; pe o zi ploioasă. Mă dusei să mă privesc, gătit astlo : ploioasă. Mă dusei să mă p, g iob de oglindă prins în. perete şi zău! ă enea arătare Căut
:r-;m ciob de oglindă prins în. perete şi zău! în mo;, nu mai văzusem asemenea arătare. Căutai să rr păd de găteală în mare graba, încît era să-rni sucesc Mu aşezai pe marginea patului şi începui să cu: necunoscutul

harponier ce umbla. să vîndă capete ia lui. După ce statui aşa pe gînduri cîtva tav ai şi, cÎEzbrăcîndumi scurta îmblănită, mai iv cată de vreme, gîndltor, în mijlocul camerei, numoi în cămaşă, fără altă haina pe mine ş; pe jumătate gol. începui să tremur de fri:: ei aminte de ct:l pomenite de hangiu, că s-ar
62 m;.-n ridic o b însă aşa,

îtiul meu să nu dea pe acasă în acea noapte şi, cu ni ca făcuse tare tîrziu, nu mai statui mult pe gînduri. Îmi s6 ei cizmele şi pantalonii, apoi stinsei luminarea şi mă SC°ncai în aşternut, chemînd asupră-mi ocrotirea cerului. Nu Şiu dacă salteaua era umplută cu hlujeni de po mb sau cu cioburi ele farfurii. Fapt este că mă zvîrcolii rUbună bucată de vreme, fără să mă prindă somnul. în ° le din urmă aţipii şi tocmai începusem să mă legăn în f -aţele lui Morfeu, cînd mă trezi un bocănit de paşi grei -n coridor şi întrezării, pe sub uşă. o dîră de lumină. 1 Hait! — gîndii eu — o fi venit harponierul, nelegiuitul "negustor de capete!" Rămăsei însă în pat, nemişcat, botărît să nu rostesc o vorbă neîntrebat. Necunoscutul intră în cameră, ţinînd luminarea într-o mînă şi capul adus din Noua Zelandă în cealaltă. Fără să se uite în pat, aşeză luminarea pe podele, într-un colţ, departe de mine, şi începu să dezlege sforile sacului mare de călătorie pe care vă spusei că-l găsisem în cameră. Abia aşteptam să-i văd faţa, dar stătu cu spatele tot timpul cît se căzni să desfacă sacul. In sfîrşit, după ce isprăvi, se întoarse către mine, şi — cerule! ce-mi fu dat să văd! Pe obrajii lui arşi de soare, roşiatici, bătînd în gălbui, se zăreau din loc în loc pătrăţele mari, negricioase. Desigur că se încăierase cu cineva, fusese ciopîrţit straşnic şi sosise abia acum de la medic. Dar întîmplător, în clipa aceea se întoarse şi chipul lui îmi apăru în plină lumină; astfel, văzui desluşit că pătrăţelele negricioase nu erau bucăţi de plasture, ci un fel de pete. In prima clipă rămăsei nedumerit, dar numaidecît avui parcă o străfulgerare, întrezărind adevărul. îmi reamintii de întîmplarea unui alb —. şi el vînător de balene — care căzuse în mîinile canibalilor şi fusese tatuat de ei. Trăsei concluzia că, de buna seamă, în lungile-i călătorii pe meleaguri îndenăr-tate, trebuie să fi trecut şi ei prin aceeaşi încercare. ,.Şi. Ja urma urmei, ce-are a face! îmi spusei. De ce să-] judec numai după semnele astea: un om poate să fie cinstit, oricare i-ar fi culoarea pielii". Dni- atunci de ce-i era faţa atît cît se zărea printre pătrăţelele tatuajului — de o culoare atît de nefirească? De?i?ur, putea să fi fost din !j?le afară de bronzată de soarele ţinuturilor tropicale. °. uŞi, nu auzisem vreodată ca. p.ub dogoarea soarelui. JJ - unui alb să ia culoarea p.ce?a arămie, gălbuie pe cun. Dar cum eu nu navigasem încă pe Mările Sudu63

lui, n-aveam cum să ştiu dacă soarele tropicelor tăb.:u:e. sau nu atît de cumplit pielea trupului. Şi, în timp ce eu îmi frămîntam mintea, fulgerat , asemenea gînduri, harponierul habar n-avea că se ;.ai află cineva în cameră. După ce se căzni o bucată vreme să-şi deschidă sacul de călătorie, începu să sc;,; ceaşcă prin el şi scoase la iveală un tomahawk şi u. fel de pungă din piele de focă. După aceea îşi scoaspălăria — o pălărie de fetru nou-nouţă — şi... era c; pe ce să scot un strigăt de uimire. N-avea un fir de p-, în cap! Pe scăfîrlia-i netedă ca-n palmă se zărea do, un smoc de păr împletit deasupra frunţii. Capul ace-s pleşuv, de culoare purpurie, putea fi asemuit de oricir cu un craniu mucegăit. Dacă acest oaspete nepoftit r; mi-ar fi stat în drum, între mine şi uşă, aş fi şters-o c

acolo, mai grăbit decît fusesem la cină. Cu toate acestea, mă gîndii o clipă să sar pe fereast: — dar îmi amintii că mă aflam la catul al doilea şi r„ în partea casei care dădea spre stradă. Neştiinţa zămi; leşte teama şi mărturisesc că, fiind cu desăvîrşire ned; merit în privinţa străinului, eram atît de înspăiminta de parcă ar fi dat peste mine chiar diavolul, în toiul no: ţii. De fapt eram atît de îngrozit încît nu aveam curaj., să-l întreb şi să-i cer lămuriri despre ceea ce era de neir. ţeles în înfăţişarea lui. între timp, el se dezbrăca mai departe, dezgolindu-pieptul şi braţele. Pe legea mea! Şi această parte a fv. oului său era împodobită cu aceleaşi pătrate ca şi chip. Parcă abia scăpase din războiul de treizeci de ani, îmou cat cu o cuirasă din fîşii de plasture. Mai mult încJ; -pînă şi picioarele-i erau însemnate; parcă o grămada broscuţe, de un verde mohorît, se căţărau de-a w unor trunchiuri de palmieri. Dar nici nu apucasem să mă înfior bine, cînd s." ticul trecu la o nouă îndeletnicire, care mă ului cu tles vîrşire şi mă convinse pe deplin că trebuia să fi" păgîn. Apropilndu-se de mantia-i grea, sau de pel. • -ori haina marinărească, ori ce va fi fost, pe care o p -mai înainte pe un scaun, începu să scotocească prin - . nare şi scoase ia iveală un fel de figurină ciudată, i? gheboşată, de culoarea unui nou-născut din inima p----- africane. Amintindu-mi de capul îmbălsămat, primui ;• gînd fu că era un prunc adevărat îmbălsămat în a-64

Văzînd însă că mădularele-i erau ţepene şi că stră-a ca lemnul de abanos lustruit, ajunsei la convinge-U că nu putea fi decît un idol de lemn — şi într-adevăr rea era. Ce să vezi acum! Sălbaticul se îndreptă spre aS goală a căminului şi, dînd la o parte paravanul de , aşeză micul fetiş cocoşat între căpătîiele de fie. ale „„rului. Pereţii căminului erau plini de funingine şi gl£"gîndii că vatra aceea era o capelă sau o raclă destul je potrivită pentru idolul său african. Deşi eram cu inima cît un purice, rămăsei cu privirile aţintite la micul fetiş, pe jumătate ascuns vederii mele si aşteptai cele ce aveau să mai urmeze. Mai întîi scoase din buzunarul mantalei două mîini bune de talaş, pe care le aşeză cu grijă la picioarele idolului. Apoi puse deasupra o bucăţică de pesmet marinăresc şi, luînd luminarea, dădu foc talaşului, aprinzînd un fel de foc ca pentru o jertfă. După care îl văzui vîrîndu-şi degetele în flacără de cîteva ori — nu-i vorbă, de fiecare dată şi le trăgea înapoi grăbit, căci desigur se frigea rău — pînă ce izbuti să apuce pesmetele. în sfîrşit, după ce suflă peste el ca să-l răcească şi să-l cureţe de cenuşă, îşi depuse ofranda cu o plecăciune la picioarele idolului negru. însă drăcuşorul gheboşat nu părea să preţuiască o hrană atît de searbădă şi rămase nemişcat, cu buzele încleştate. Tot acest ritual antic era însoţit de sunete şi mai ciudate, guturale, pe care le scotea credinciosul, psalmodiind pe cît se părea un fel de rugăciune melodioasă, un fel de imn păgîn; în acelaşi timp îşi schimonosea faţa în chipul cel mai nefiresc. în cele din urmă stinse focul, înşfacă idolul fără cea mai mică grijă şi—1 vîrî în buzunarul ciudatei mantale, tot atît de nepăsător ca un vînător care-şi îndeasă în tolbă vînatul doborît. Toate aceste îndeletniciri bizare îmi sporiră neliniştea Şi, deoarece dădea semne din ce în ce mai vădite că-şi terminase ceremonialul şi că avea să sară peste mine în Pat, îmi spusei că se cerea — înainte de a stinge luminarea — să rup tăcerea în care încremenisem vreme atît de îndelungată. Dar timpul cît mai statui pînă să mă hotărăsc îmi fu a tal. îl văzui luînd de pe masă tomahawk-ul, îl cercetă îl Va cPe aP°i tinu a bacara luminării, după care tînH Se a §ura ?i pufăi de cîteva ori din coada lui, sconori de fum. în clipa următoare canibalul suflă în
65

luminare şi, cu tomahawk-ul în dinţi, se aruncă în peste mine. De astă dată nu mă mai putui stăpiu scosei un ţipăt. Uimit, scoase şi el un fel de grohui începu să mă pipăie. Bîlbîind ceva — nici eu nu ştiu ce •—• mă rostw într-o parte, mă trăsei ia perete şi—1 implorai — ori ar fi fost şi orice ar fi dorit — să se astîmpere, s; dea drumul şi să mă lase să aprind lampa. Din gemguturale cu care îmi răspunse mă lămurii pe dată ci; prea înţelegea ce-i spuneam. — Cine dracu tu? articula el în cele din urmă, spui, nenorocire, eu ucid pe tine! Pe cînd rostea acestea, tomahawk-ul, care licăre întuneric, se apropia de mine. — Hangiule! Peter Cosciug! Pentru numele luij.: nezeu — zbierai eu. Hangiule! Cosciug! Ajutor! înc păzitor, scapă-mă!

— Vorbeşte! Spui cine tu sau, la naiba, eu ucic tine — urlă din nou harponierul, agitînd întrun: mahawk-ul, din care scrumul încă fierbinte se împr.. peste mine, astfel încît mă temeam că o să-mi ia cămaşa. Dar slavă cerului, în clipa aceea intră han: cu o luminare în mînă; sărind din pat, dădui buzna 1 — Haide, nu te speria! zise el rînjind iar. Queec n-o să-ţi smulgă nici un fir de păr. . . — Lasă rînjetele! strigai eu la el. De ce nu n spus că nelegiuitul ăsta de harponier e canibal? — Credeam că ştii! Nu ţi-am spus că umblă prin să vîndă capete? Acum, linişteşte-te, lasă ancora şi bag iar în aşternut. Ascultă, Queequeg! Tu ştii pe mine ştiu pe tine, lasă omul ăsta doarmă cu tine, priceput — Eu priceput bine — mormăi Queequeg, şi se ;• în pat, pufăind din pipă. Tu vino. îmi făcu apoi semn cu tomahawk-ul şi dădu învel;-rea de pe pat la o parte, cu un gest cît se poate de • lizat şi plin de bunăvoinţă. Statui o clipă locului, privindu-l atent. Cu toate tuajele ce-l desfigurau, era un canibal curăţel şi d-de simpatic. „Ce era nevoie să fac atîta tărăboi — mustrai — e şi el o fiinţă omenească, întocmai C mine; e tot atît de îndreptăţit să se teamă de mim cît sînt eu să mă tem de el. Şi mai bine să dorm î • un canibal treaz, decît lîngă un creştin beat".
66

Hangiule! mă hotărîi în cele din urmă. Spune-i să i nede tomahawk-ul acolo, ori pipa, ori cum vrei să-i ă Spune-i să termine odată cu fumatul şi atunci am ină bag iar în pat. Dar nici prin gînd nu-mi trece să dorm cu e cît timP trage din lulea. E primejdios. Şi oi, nici nu sînt asigurat împotriva incendiilor. Hangii făcu pe interpretul, iar Queequeg se supuse îndată, poftindu-mă din nou cu un gest politicos să mă jrC în pat; ba se dădu cît putu mai mult la o parte, ca si cum ar fi vrut să-mi spună: „Nu te voi atinge nici măcar cu degetul". - Noapte bună, hangiule — rostii eu. Poţi să te duci îa culcare. Mă cuibării în aşternut şi pot spune că în viaţa mea nu dormii mai bine. Capitolul IV MACATUL A doua zi în zori, la deşteptare, văzui că tovarăşul meu, în timpul somnului, mă cuprinsese cu braţul, cu un gest cît se poate de drăgăstos, de parc-ar fi dormit cu nevastă-sa. Eram acoperit cu un macat făcut din fel de fel de petice pestriţe, pătrate sau triunghiulare. Pe braţul său tatuajele se îmbinau întrun adevărat labirint de figuri, care la rîndul lor erau de diferite nuanţe, după cumfuseseră, desigur, expuse, mai mult sau mai puţin, în bătaia soarelui; de aceea braţul său părea şi el o fîşie din jnvelitoare. într-adevăr, în prima clipă, cînd deschisei °chii, în aşa fel li se amestecau culorile încît abia putui sa-l deosebesc de ea. Numai după greutatea cu care mă apăsa, ţinîndu-mă înlănţuit, mă dumirii că Queequeg mă stringea la pieptul lui. „„ cercam senzaţiile cele mai ciudate. Mă voi strădui a le explic. îmi amintesc de o împrejurare asemănătoare in copilărie — nu mai ştiu dacă întrevăzută în vis sau aita aievea — care se petrecuse în împrejurările urmă- cred că făcusem vreo poznă deocheată rău — mi -e ?ă încercasem să mă caţăr în interiorul căminu- cautînd să-l imit pe micul coşar ce venise la noi cu

67

cîteva zile mai înainte. Drept aceea, mama vitregă — nu pierdea prilejul, pentru un motiv sau altul, să biciuiască sau să mă trimită nemîncat la culcare — trăsese de picioare afară din cămin şi mă trimise nu decît în pat, deşi ceasul arăta abia orele două, în d amiaza zilei de 21 iunie, cea mai lungă zi a anuli emisfera noastră. Nenorocirea se abătuse peste capul r Neavînd însă încotro, trebui să mă supun şi ducîndi în cămăruţa mea, sus, tocmai la catul al treilea, în, să mă dezbrac încetul cu încetul, tărăgănindu-mi mişc: cît mai mult ca să mai omor vremea; apoi, oftînd din l rile inimii, mă resemnai şi mă vîrîi în pat. Zăceam astfel, spunîndu-mi, deznădăjduit, că os mea era să rămîn în pat şaisprezece ore, înainte r avea voie să mă scol. Şaisprezece ore în pat! Num: gîndul ăsta începea să mă doară spinarea. Şi, colac p pupăză, pe lumină, în miez de zi! Soarele bătea în muri, se auzeau trăsurile huruind pe caldarîmul st şi casa răsuna de glasuri voioase. Mă simţeam din c ce mai rău; în cele din urmă coborîi din pat şi, dup mă îmbrăcai din nou, o apucai uşurel, numai în ciov pe scări în jos, s-o caut pe mama vitregă.

Aruncîndi. la picioarele ei, o rugai fierbinte să se îndure de h şi să mă bată cu papucul pentru proasta mea pur ori să-mi dea orice altă pedeapsă — numai să nu mă ţină în pat atîta amar de vreme. Dar ea era cea desăvîrşită, cea mai conştiincioasă mamă vitregă — eu trebuii să mă întorc din nou în cămăruţa mea. Ce: nesfîrşite rămăsei în pat, treaz, mai nenorocit decît simţisem chiar în clipele mele cele mai grele. Pîn urmă căzui pesemne într-un fel de coşmar. Mă deşti încet; pe jumătate adîncit încă în vise, deschisei och văzui că în cămăruţa nu de mult luminată de soar acum întuneric. Un fior de groază îmi cuprinse trr nu se auzea o şoaptă, dar o mînă nevăzută şedea p în mîna mea. Braţul meu atîrna peste plapumă şi îi părea nevăzută, fără nume şi tăcută, fantoma poate c; îi aparţinea mîna, stătea parcă foarte aproape de r meu. Vreme îndelungată — o veşnicie după cum n păru atunci — rămăsei întins, îngheţat de spaimă, să îndrăznesc să-mi trag mîna, deşi îmi spuneam că, aş fi încercat s-o urnesc numai cu un deget, s-ar fi berat înfricoşătoarea vrajă. Nu mai ţin minte în c68

senzaţia aceea trecătoare. Dimineaţa mă trezii din cutremurat de groază şi încă multe zile apoi, săptăîTşi luni ea rîndul, mă pierdui în cele mai felurite Nesupuneri, încercînd să dezleg taina. Dar ce spun — "hiai" astăzi încă îmi frămînt mintea, nedumerit, cugetînd f cele întîmplate atunci. De astă dată — în afară de faptul că nu-mi mai era .eamă — încercam, zărind braţul vînjos al lui Queequeg, acelaşi simţămînt straniu pe care-l trăisem odinioară, cînd ma strîngea mîna aceea fantomatică, nevăzută. Dar, încetul cu încetul, amintindu-mi de întîmplările din noaptea trecută şi căutînd să le fixez acum, cu mintea limpede, în realitate, nu mai eram în stare să-mi dau seama de altceva decît de situaţia comică în care mă aflam. Căci cu toate că mă sileam să-i dau la o parte braţul, să mă descleştez din strînsoare, el mă cuprindea de fiecare dată, aşa adormit cum eram, cu atîta putere de parcă numai moartea ne-ar fi putut despărţi. încercai deci să ridic glasul ca să-l trezesc. „Queequeg!" îl strigai pe nume, dar el sforăia mai departe. Atunci mă smucii în loc, căci gî-tul mi-era parcă prins într-un jug; simţii însă o uşoară zgîrietură. Azvîrlind deoparte învelitoarea, dădui peste tomahawk-ul ce se odihnea şi el alături de Queequeg, aidoma unui pruncuşor cu chipul în muchie de secure. „într-adevăr, bine am mai nimerit-o! îmi spusei — ia-tă-mă într-o casă străină, iiua-n amiaza mare, în pat cu un canibal şi cu o toporişca!" — Queequeg! strigai din nou. Queequeg, trezeşte-te! în sfîrşit, zvîrcolindu-mă întruna, bodogănind neîncetat şi protestînd indignat, în gura mare, împotriva acestor dovezi de dragoste cît se poate de nepotrivite, izbutii să stîrnesc din parte-i un fel de mîrîit. După cîteva clipe braţul lui mă slobozea în sfîrşit din strînsoare. Se scutură ca un dulău de Terra Nova abia ieşit din apă, apoi se ridică în capul oaselor, ţeapăn ca un par, şi mă " i, frecîndu-se la ochi, de parcă nu-şi amintea prea cum ajunsesem acolo. Totuşi, încetul cu încetul, în-- i să mijească în mintea lui o fărîmă de înţelegere. u Şedeam în pat fără să scot o vorbă şi nu-l slăbeam să.n K°" Neîncrederea îmi pierise, eram numai doritor iat"° - ma e a roa e um P P ° făptură atît de ciudată. Şi si aH°a n cee °n urma, se făcu lumină în mintea lui irindu-se cine-i era tovarăşul de pat, păru în 69 sfîrşit împăcat cu sine. Sări din culcuş; scoţînd sur ciudate, însoţite de anumite mişcări destul de grăito îmi dădu a înţelege că — dacă nu aveam nimic întrivă — se va îmbrăca el mai întîi, lăsîndu-mi apo îndemînă întreaga încăpere, pentru a-mi face şi eu leta. „Pe legea mea, Queequeg — îmi spusei — în prejurările de faţă te porţi cît se poate de civilizat", drept vorbind — adevărul este că aceşti sălbatici a oarecare gingăşie înnăscută — orice aţi zice — şi te nunezi cînd îţi dai seama cît de politicoşi sînt. Las ac cuvinte de măgulire să se îndrepte mai ales către Q queg, deoarece el se purtă atît de civilizat cu mine ş arătă atîta consideraţie, în timp ce eu, dimpotrivă, d dovadă de multă grosolănie faţă de el: rămăsei în pa privii tot timpul, urmărindu-i fiecare mişcare în tim se îmbrăca: astfel curiozitatea mă împinse de astă mai departe decît mi-ar fi îngăduit buna-cuviinţă. cum, nu ai prilejul să întîlneşti în fiecare zi un om

— şi atît Queequeg cît şi purtările lui meritau să fie cetate mai îndeaproape. începu prin a-şi aşeza pe cap pălăria de fetru treacăt fie spus, destul de înaltă — apoi, fără să îmbracat pantalonii, îşi căută cizmele. Şi numai văzui — nu înţeleg cum îi dăduse prin gînd aşa — că se vîră sub pat, cu cizmele în mînă. Auzindu-i cum gîfîie şi icneşte, trudincU-se să- se încalţe, aflai ce nu ştiusem pînă atunci, că regulile bunei-cuvii opreau să-şi încalţe cizmele în văzul altuia. Dar v Queequeg al nostru era o făptură încă într-un stad transformare, nici crisalidă, nici fluture. îşi însuşise o brumă de civilizaţie, aşa încît firea lui primitivă putea manifesta acum decît prin purtarea cea ma dată. Nu-şi desăvîrşise educaţia, era un om fără t Dar dacă n-ar fi fost cît de cît cioplit, de bună că n-ar fi ţinut să poarte cizme; după cum, de rv fost sălbatic, nu i-ar fi venit gîndul năstruşnic să s sub pat ca să le încalţe. în cele din urmă, ieşi lumină cu pălăria turtită şi înfundată pe cap pi sprincene. începu să şontîcăiască prin cameră, d nedeprins cu cizmele umede, zbîrcite (care nu p făcute pe măsura lui), ce scîrţîiau şi îl strîngeau, ch du-l amarnic la aceşti primi paşi făcuţi în dimineaţa zile geroase. 70

ma1
c . ş;. p t da: Or ca; între timp, băgasem de seamă că ferestrele nu aveau dele; de aceea, strada fiind foarte îngustă, din casele Per«este drum se putea vedea tot ce se petrecea în odaia e stră; uitîndu-mă la Queequeg, văzui că avea o înfă-l10 tare necuviincioasă, aşa cum umbla încoace şi în-avînd pe el mai nimic în afară de pălărie şi de ,• îl rugai deci, cum putui mai bine, să se grăbească, ales să-şi pună cît mai repede pantalonii. îmi dădu ascultare, apoi începu să se spele. pjsde-dimineaţă, orice creştin şi-ar fi spălat mai în-tîi faţa, dar — spre marea mea mirare — Queequeg se mulţumi să-şi spele pieptul, braţele şi mîinile. Apoi îşi îmbrăcă surtucul şi luînd de pe masa din mijlocul camerei — care slujea şi de spălător — o bucăţică de săpun tare ca piatra, o muie în apă şi începu să-şi săpunească faţa. Mă uitai atent, căutînd să descopăr unde îşi ţinea briciul, cînd — ce să vezi! apucă harponul, proptit în colţul de lîngă pat, desfăcu de pe prăjina de lemn cangea, îi ascuţi muchia trecînd-o de cîteva ori pe carîmbul cizmei şi, înălţîndu-se ca să se poată privi în ciobul de oglindă atîrnat în perete, începu să-şi răzuiască fără milă obrajii — mai bine zis să-i „harponeze". „Queequeg ăsta — îmi ziceam — mînuieşte cuţitul lui Roger, piratul, cu o mînă răzbunătoare!" Aveam să fiu mai puţin uimit cînd ajunsei să aflu şi eu, ceva mai tîrziu, din ce oţel de soi era făcută cangea harponului şi cît de tăioase sînt totdeauna muchiile ei ascuţite cu grijă. După cîteva clipe îşi termină toaleta şi ieşi din cameră păşind ţanţoş, înfăşurat în scurta lui groasă, îmblănită, şi ţinînd cu un gest falnic harponul, de parcă ar fi fost un baston de mareşal. Capitolul V GUSTAREA DE DIMINEAŢA După ce mă îmbrăcai şi eu în grabă, coborîi pe ur-.« im in sala mare a hanului, unde salutai cu multă e bună pe hangiu, care mă întîmpină rînjind. N-aş fi 71 putut spune că-i purtam pică, deşi îşi cam îngădui: mă ducă de nas în privinţa tovarăşului meu de pat. Oricum însă, rîsul voios e mare lucru, cu atît mai . cu cît, din păcate, îl întîlneşti atît de rar. Aşa că, cineva poate să dea altcuiva prilejul să facă haz pe s lui, nu-l ţineţi de rău, ci îngăduiţi-i să facă risipă de bună, spre folosul tuturor. Şi puteţi fi sigur că oric care lasă cu mărinimie pe alţii să se veselească pe s lui, are mai multe însuşiri alese decît vă închipuiţi. în faţa tejghelei cu băuturi se înghesuiau toţi pt-narii casei care sosiseră unul cîte unul în noaptea tre aşa că nici nu apucasem să-i cunosc bine. Făceau aproape toţi din echipajele balenierelor: secunzi şi nieri, cartnici, tîmplari, dulgheri, fierari, harponieri, şi armatori. O adunare de bărbaţi vajnici, cu chipuri zate şi bărbi încîlcite, netunşi şi nepieptănaţi, pu scurte îmblănite în locul hainelor de dimineaţă. Ai fi putut ghici fără să dai greş cam cîtă vremi-cuse de cînd debarcase fiecare din ei. Priviţi: obrazu men, sănătos al tînărului de colo arată ca o pară pîr. la soare şi s-ar zice că răspîndeşte 6 mireasmă ta aduce cu moscul. Desigur că nici trei zile nu s-au î init încă de cînd a sosit din India. Bărbatul de lîngă mai puţin ars de soare, chipul lui pare dăltuit în lem preţ, cu luciri mătăsoase. O fi debarcat de o săptă Faţa celui de al treilea mai poartă încă urmele so tropical, totuşi a pălit mult. Desigur că omul se p de multe săptămani pe uscat. Dar nici unul dintre ei poate asemăna cu Queequeg, al cărui chip învîrst

culorile cele mai diferite aminteşte de povarnişul ap. al Anzilor, cu zonele-i de vegetaţie ce alternează u alta, după diferenţele de climă. — Ei, la treabă! strigă hangiul, deschizand uşa. Şi toţi se îngrămădiră să intre ca să ia gustarea mineaţa. Se spune că oamenii care au călătorit prin lui simt pretutindeni în largul lor şi sînt siguri de sine stînjeniţi în societate. Totuşi nu e chiar întotdeaun Exploratorul Ledyard din Noua Anglie1, de pildă, or
.-tîr. - tr; r. mp: e! n c mîn! re;:
iu:

".e Numele coloniilor engleze în secolul al XVII-lea pe °;" atlantică a Statelor Unite de azi (n.t.) 72
1

ui Mungo Park1 se numără printre acei care nu. ştiau t, c sa se poarte printre oameni. De bună seamă că o rtorie cu sania trasă de cîini, ca aceea făcută de Lerd sau o plimbare lungă şi singuratică în inima Afri• tot timpul cu stomacul gol, plimbare care a fost cul-cll performanţelor bietului Mungo, nusînt cele mai ni-l(1 rite mijloace de a-ţi însuşi maniere alese. De fapt, în are parte, aşa ceva se poate învăţa oriunde. Reflecţiile acestea îmi fură prilejuite de faptul că, deşi mă aşteptam să aud — după ce ne aşezasem la masă — îteva povestiri interesante despre vînătorile de balene, spre marea mea uimire băgai de seamă că toţi păstrau o tăcere adîncă. Ba chiar mai mult decît atîta, păreau stingheriţi. Da, într-adevăr, mă vedeam înconjurat de o sumedenie de lupi de mare, dintre care cei mai mulţi înfruntaseră fără pic de teamă balenele uriaşe în largul mă-YQQJ. — fără să fi fost deprinşi cu aşa ceva — şi le făcuseră de petrecanie fără să clipească măcar. Totuşi acum, cînd se aflau la masa comună, toţi oamenii aceştia, pe care îi mana aceeaşi chemare, se arătau la fel de sfioşi, de parcă nu s-ar fi depărtat vreodată de ţarcurile de oi din Munţii Verzi. Ciudată privelişte: nişte urşi timizi, nişte vînători de balene sfioşi! Iar cît despre Queequeg — ei bine, Queequeg se afla printre ei; şedea întîmplător în capul mesei, rece ca un sloi de gheaţă. Fără îndoială că n-aş fi putut lăuda buna lui creştere. După cum cel mai mare admirator al său n-ar fi putut încuviinţa în mod sincer faptul că venise la masă cu nedespărţitu-i harpon, de care se folosea nestingherit, apucand cu el bucăţile de carne şi trăgîndu-le spre el, primejduind vădit capetele din apropierea lui. Dar făcea totul cu sînge rece, foarte liniştit şi se ştie că, după socoteala unora, cine se poartă rece se poartă civilizat. Nu voi mai pomeni aici de alte apucături ciudate ale lui Queequeg, de atenţia ce-o dădea numai şi numai bucăţilorde carne, ferindu-se să guste cafeaua sau cornurile Proaspete. E de ajuns să spun că, după-masă, se retrase el cu toţi ceilalţi în sala hanului şi, păstrîndu-şi pălăla Pe cap, îşi aprinse pipa-tomahawk şi se aşeză pe un ?aun ca să-şi facă digestia în tihnă, în timp ce eu pornii sa cutreier oraşul. l4 to ErfPl°ratOr scoţian (1771—1806) care a făcut două mari că-l1 de explorare a Africii. Şi-a găsit moartea în Niger (n.t.).
73

Capitolul VI STRADA Chiar dacă la început mă uimise faptul că un im atit de ciudat cum era Queequeg se putea plimba pr oamenii cu purtări alese dintr-un oraş civilizat, mi: mea dispăru cu totul după cea dintîi plimbare ce fac lumina zilei pe străzile din New-Bedford. Pe uliţele din preajma docurilor oricărui port ma portant întîlneşti adesea oameni cu înfăţişarea foarte dată, sosiţi din diferite părţi ale lumii. Pînă şi pe B: way, ori pe Chestnut-Street, marinari din porturile ?• teranei se înghesuie uneori printre doamnele speriate, laezi şi lascari circulă ca la ei acasă pe Regent-Strei Londra, iar la Bombay, în parcul Apolo Green, ia; în carne şi oase au înfricoşat adeseori pe băştinaşi. New-Bedford-ul nostru desfide orice concurenţă. în porturi, ca şi pe WaterStreet, ori Wapping, întîlneşti marinari, dar în New-Bedford poţi vedea păgîni, pi. orice străin îi priveşte uluit. în afară de insularii din Fidji, Tongatabu1, Erom,; Panagi3 şi Brigh, în afara acestor sălbatici de pe bale; care cutreieră străzile nestînjeniţi, poţi vedea şi alte ţări mult mai ciudate. în fiecare săptămînă sosesc

în oraş cete întregi de ,,boboci" din Vermont şi din Hampshire, ahtiaţi toţi să cîştige faimă şi avere cu euitul balenelor. Mai toţi sînt tineri, de statură ai! flăcăi care au doborît păduri întregi şi care doresc să lase toporul şi să mînuiască harponui. Mulţi din. sînt aproape tot atît de cruzi ca mlădiţele de pe co, împădurite ale Munţilor Verzi, locul lor de băştii-. zice că sînt nou-născuţi. Priviţi-i numai! Iată pe fi ăia care tocmai dă colţul. S-a gătit cu o pălărie dj şi cu o haină în ,,coadă de rîndunică", peste care s-a eu o cingătoare marinărească, în care a vîrît şi un
1

Insulă în arhipelagul Amiciţiei, în Pacificul de Su - Insulă în arhipelagul Noilor Hebride, în Pacificul de Sv 3 Insulă pe Nilul Alb, la sud de Kartum, azi numite Abkona (n.t).
74 ng; iier:

ev

acă. Iată şi pe un altul care poartă o pălărie de pilot cU0 pelerină de mătase. 51 yYi tinerel de la oraş nu se poate măsura cu un flacădru de la ţară. Domnişorul ar fi în stare, într-o zi de iaIJă să cosească două pogoane, cu mănuşi de piele de v? joară, de teamă să nu i se pîrlească prea tare mîi-caji Pe de altă parte, cînd unul din flăcăii satelor îşi ne în §"1( să-şi cîştige un renume şi porneşte într-o mare vînătoare de balene, nici nu vă puteţi închipui ce meruri năstruşnice e în stare să facă, de îndată ce soseşte în Port- înd încePe să-şi aleagă echipamentul pentru călătoria pe mări, îşi comandă o vestă cu bumbi strălucitori şi bretele de piele pentru pantalonii grosolani de pînză. O, bietul de el! Cum o să-i mai plesnească bretelele ja primele rafale ale furtunii, cînd s-ar putea să fie înghiţit de vîrtejul nemilos cu nasturi, cu bretele, cu tot! Să nu credeţi că în acest vestit oraş vizitatorii nu pot vedea altceva decît harponieri, canibali şi flăcăi de prin sate. Nu, nicidecum. New-Bedford este un oraş destul de ciudat. Şi de n-am fi fost noi, vînătorii de balene, poate căfîşia asta de pămînt ar fi arătat şi astăzi tot atît de jalnic ca şi coasta Labradorului. Fapt este că unele locuri din interior sînt înspăimîntător de golaşe. Şi traiul în oraş este mai costisitor decît oriunde în Noua Anglie. E o ţară a belşugului, e drept, dar nu chiar un Canaan, unde să curgă lapte şi miere, ci o ţară a griului şi a vinului. Pe străzi nu vezi rîuri de lapte, iar primăvara bulevardele nu sînt pavate cu ouă proaspete. Totuşi, în ciuda acestui fapt, nicăieri în America nu veţi găsi case mai arătoase, mai elegante, parcuri şi grădini mai înverzite ca în NewBedford. De unde au răsărit? Cum au prins plantele rădăcini pe coasta aceasta stîncoasă şi prăpăstioasă? Mergeţi şi priviţi harpoanele de fier ce împodobesc în chip de emblemă toate mîndrele reşedinţe din preajmă, yeţi găsi îndată răspunsul. Da. Toate aceste trufaşe case Şi grădini înflorite au luat fiinţă mulţumită Oceanelor Pacific, Atlantic şi Indian. Fiecare în parte şi toate casele laolaltă au fost prinse cu harponui şi scoase din adîncu-nle mărilor. în New-Bedford se spune că părinţii dau fetelor drept zestre balene, ba îşi înzestrează chiar şi nepoatele cu cîte 110 rnarsuin. Trebuie să te duci în New-Bedford să vezi Ce înseamnă cu adevărat o nuntă strălucitoare. Se spune
te

75

fic :a!;
iat.: :iro:

şti;
-]

că fiecare casă îşi are rezervorul ei de grăsime de bali aşa încît noapte de noapte ard fără grijă nenumărate f( de spermanţet. Şi cît de îmbietor apare oraşul vara, cu frumoasei-ruri de arţari, de-a lungul bulevardelor umbrite de f: zisul verde-aiviu. Iar în luna august, castanii falnic; împodobesc coroanele înalte şi bogate cu minuna candelabre ale florilor, adunate în inflorescenţe coi Arta este atotputernică fără îndoială, căci numai mu mită ei s-au înălţat terase cu plante de podoabă pe s cile golaşe, altminteri cu totul nefolositoare. Iar femeile din New-Bedford sînt tot atît de înflorit ca trandafirii roşii din grădinile lor. Dar aceştia în resc numai vara, pe cînd minunata frăgezime de pe a obrajilor lor e nepieritoare, ca lumina soarelui di şaptelea cer. Gingăşia fără de pereche a pielii lor p fi asemuită doar cu aceea a tinerelor din Salem, a c: ademenitoare mireasmă de mosc pare a vrăji — după mi s-a povestit — pe marinarii ce le-au îndrăgit; act le adulmecă de la mari depărtări şi, cînd vin pe

mar se pare că se apropie de insulele Moluce, cu îmbiet; arome, nu de nisipurile acestei coaste a puritanilor. Capitolul VII CAPELA în New-Bedford se află şi un mic lăcaş de rugăc al vînătorilor de balene şi puţini sînt acei care, mai pricioşi, înainte de a porni spre Oceanul Indian sau cific, uită să ia parte la slujba de duminică. Eu cel p1 nu am uitat. Deşi mă înapoiasem la han, după plimbarea de di neaţă, nu pregetai să ies din nou, pornind într-ac olf Cerul, pînă atunci senin, însorit şi îngheţat, deveni deodată mohorît şi se acoperi cu o pîdă umedă. înfăşurîr.-du-mă cît mai strîns în „pielea mea de urs" — căci a?-; erau poreclite scurtele noastre miţoase — plecai înf"Uv tînd furtuna ce nu voia să se domolească. Intrînd în cn pelă găsii adunaţi acolo cîţiva marinari, soţii şi văduv-76

marinari. Tăcerea grea din interior era întreruptă în de . -.„.; de răbufnirile vijeliei. Fiecare credincios paca-itir.
mi-

să se fi depărtat anume de ceilalţi, ca şi cum ar fi să rămînă numai el singur, fără să împărtăşească "mănui durerea lui mută. Preotul nu venise încă; cele nteva femei şi cei cîţiva bărbaţi, adevărate insuliţe de tăcere, adăstau răbdători, cu privirile aţintite la plăcile ,e marmură cu chenare negre, fixate pe ziduri, de o parte si de alta a amvonului. Trei plăci purtau inscripţiile următoare, dar nu susţin că citez întocmai textul lor:
Spre veşnică pomenire lui JOHN TALBOT, care, la vîrsta de optsprezece ani, a fost luat de valuri peste bord, în apropierea insulei Dezolării, în Patagonia 1 noiembrie 1836. Această placă a fost aşezată aici de sora sa întru amintirea lui. Spre veşnică pomenire numiţilor ROBERT LONG, WILLIS ELLERY, NATHAN COLEMAN, WALTER CANNY, SETH MACY şi SAMUEL GLEIG, care alcătuiau unul din echipajele vasului FAiza şi care au dispărut tîrîţi de o balenă în zona de pescuit din largul Pacificului la 31 decembrie 1839. Această placă a fost aşezată întru amintirea lor de camarazii de bord ce le-au supravieţuit. Spre veşnica pomenire răposatului Căpitan EZECHIEL HARDY, care a fost ucis la prova corăbiei sale de un caşalot, pe coastele Japoniei la 3 august 1833. Această placă a fost aşezată aci întru amintirea lui, de văduva sa. 77

Scuturînd pojghiţa de gheaţă ce-mi acoperea scur;. pălăria, mă aşezai aproape de uşă. întorsei capul şi, ;, marea mea uimire, zării lînga mine pe Queequeg. Mi. de solemnitatea lăcaşului, păstra în priviriie-i uimite, coditoare, o urmă de neîncredere. Sălbaticul acesta fi. altfel singurul om din încăpere care luă în seamă sos,, mea, fiindcă, neştiind să citească, nu stătea pierdui contemplarea inscripţiilor reci de pe pereţi. Nu putem dacă printre cei adunaţi în capelă se aflau rudele mar: rilor morţi ale căror nume erau săpate în marmun, .ştiut însă cu cîte pierderi omeneşti, despre care nici ni mai vorbeşte, se încheie expediţiile de pescuit; şi cum. chipurile îndurerate ale multora dintre femeile chiar , îndoliate, adunate aci, se citea o nesfîrşită jale, sînt în; dinţat că vechile răni din inimile tuturor celor de : sîngerau din nou la vederea inscripţiilor de pe marn rece.

O, voi, ai căror morţi dorm sub răzor şi iarbă ve voi, care vă opriţi printre flori şi spuneţi: aici doa; iubitul meu! Voi nu cunoaşteţi deznădejdea ce mocii in piepturile acestor oameni. Cîtă amărăciune întru pează aceste plăci de marmură, cu chenare negre, caiv străjuiesc cenuşa nimănui! Ce desperare evocă inscripţ acestea de-a pururi încremenite! Cîte goluri ucigăto: cită înşelare neaşteptată găseşti în liniile acestea care zic orice credinţă şi se împotrivesc reînvierii unor ii moarte dar neîngropate şi lipsite de mormînt! Aceste p ar sta tot atît de bine şi în cavourile din Eiefantine si aici. în ce recensămînt al fiinţelor vii sînt cuprinşi oar morţii omenirii? De ce glăsuieşte un proverb cunr în lumea întreagă că „morţii nu cuvîntă", deşi în c. ascund mai multe taine dccît firele de nisip ale du; din Goodwins? Care să fio cauza că celui plecat pe mea cealaltă îi dăm un nume atît do semnificativ şi real, dar nu facem la fel cu cel ce. se îmbarcă p. cfe rn-ai îndepărtate Indii do ps acest tărîm? De c plău oare companiile de asigurare indemnizaţii de c pentru nemuritori? în ce veşnică şi netuiburată îner-nire. în ce letargic a morţii fără speranţă zace bă"; 1 Celebre grote subterane în Elefanta Garipur, insuli; Marea Cnwn, unde aveau loc ritualuri brahmanice (n.t).
78

n săvîrşit din viaţă acum vreo şaizeci de veacuri . numărate? Cum se face că totuşi sîntem nemîngîiaţi , pjeirea acelora despre care pretindem că le-ar fi hără-ită o neţărmurită fericire? De ce se străduiesc atît de Z uit toţi cei rămaşi în viaţă să înconjoare pe morţi cu vălul tăcerii? Ce lesne e de înţeles că zgomotul înăbu-,jt al unor ciocănituri sub lespedea unui mormînt ar în-spăimînta un oraş întreg! Iată o serie de observaţii că-rora nu le lipseşte tîlcul. Dar credinţa, întocmai ca un şacal, îşi găseşte hrana printre morminte, şi chiar din îndoielile ucigătoare ce je găseşte acolo îşi făureşte speranţele cele mai trainice. Cred deci că nu e nevoie să mai spun cu ce sentimente priveam eu, în ajunul călătoriei spre Nantucket plăcile acelea de marmură, ale căror inscripţii, descifrate în lumina tulbure a unei zile mohorîte, îmi dezvăluiau soarta pescarilor de balene ce se avîntaseră în larg înaintea mea. „Da, Ishmaele, asta ar putea să fie şi soarta ta." Totuşi, începeam să-mi recapăt voia bună. Simţeam din nou chemarea îmbietoare a largului, prilejul de a năzui către mai bine şi, vai! îmi ziceam că naufragiul pe un vas mar fi înzestrat cu nimbul nemuririi! Da, cînd vînezi balene îţi asiguri şi riscul morţii, intrarea în Eternitate într-o clipită, cu alţii de-a valma. Şi atunci, ce e de făcut? Mă gînclesc uneori că ne-am cam înşelat în ceea ce priveşte Viaţa şi Moartea. îmi vine să cred că ceea ce unii numesc aici pe pămînt umbra mea este adevărata mea substanţă. Mi se pare că, încercînd să privim aspectul spiritual al lucrurilor, ne asemănăm mai degrabă unor moluşte care nu văd soarele decît prin apă şi îşi închipuie că pătura densă, lichidă, de deasupra lor e aerul cel mai străveziu. Capitolul VIII AMVONUL . Abia mă aşezasem pe una din bănci, cînd îşi făcu apa-riţia un om viguros, cu înfăţişarea venerabilă. Chiar din clipa cînd uşa zgîlţîită de furtună se deschise larg şi el
79

intră, cuprinzînd dintr-o privire întreaga adunare, îrms lesei pe dată că impunătorul bătrîn era pastorul. Era şu tr-adevăr vestitul părinte Mapple, cum îi ziceau pese, .:•;; de balene, în rîndurile cărora se bucura de foarte m .;. stimă. In tinereţe fusese şi el marinar şi harponier, dar . mulţi ani îşi închinase viaţa bisericii. La data cînd si ; aceste rînduri1. părintele Mapple se afla în pragul u vîrste înaintate, ce nu-i gîrbovise însă umerii; unei vîr tt care părea în fapt o reînnoită, înfloritoare tinereţe; c blîndă strălucire învăluia cutele şi creţurile chipului ;,;j dîndu-le o nouă frăgezime, înviorîndu-i iarna anilor, a-,o, menea firului proaspăt de verdeaţă ce mijeşte sfios pr:n. tre zăpezile lui făurar. Oricine cunoştea cît de cît pov . tea vieţii părintelui Mapple nu se putea opri să nu sinta pentru el cel mai viu interes, mai cu seamă pentru ;:ă unele particularităţi ale ţinutei sale clericale se datorau de bună seamă vieţii aventuroase pe care o trăise ca n.irinar. Cînd intră pe uşă observai că nu avea umbrelă, şi f.ira îndoială, nu venise cu trăsura, căci pojghiţa de chici txa de pe pălăria lui de pînză ceruită se topea, scurgîndu si în picuri mari; haina largă, marinărească, de stofă groasa, îmbibată cu apă, aproape îl dobora cu povara ei. îşiscoase într-o clipită pălăria, haina şi galoşii, punîndu-le doo, parte, în colţişorul ferit ce le era destinat. Apoi, recăj ă-tînduşi ţinuta cuvioasă, se apropie liniştit de amvon. Ca în vremurile de demult, amvonul se afla atît dt sus, încît scara pe care trebuia să se urce la

asemenea înălţime ar fi strîmtorat mult spaţiul şi aşa restrîns din c a-pelă; drept care, arhitectul, ţinînd seama pe cît se p: re de îndrumările părintelui Mapple, părăsise ideea trepe-lor, mulţumindu-se să proptească pe una din laturile un-vonului o scăriţă dreaptă, ca acelea folosite în largul narii pentru a te urca dintr-o barcă pe puntea unei corăbii. Scăriţa, frumos lustruită, de culoarec mahonului, cu căpătîiele sculptate, fusese împodobită de soţia unui căpitan de balenieră, în chip de ofrandă pioasă, cu două i rîme de lînă roşie, frumos împletite. Şi deoarece aceste obiecte se aimonizau cu interiorul capelei, nu se pi;:ia spune că erau lipsite de gust. Oprindu-se o clipă la pirio-rul scării, părintele Mapple privi în sus, apoi — cu o -n1 H. Melville şi-a scris cartea în 1851 (n.t). 80 înare curat marinărească, dar păstrînd o ţinută foarte ejnonioasă — puse mînă după mînă şi urcă scara ca c?r urn sar fi suit pe arborele mare al corăbiei sale. S1 părţile laterale ale scării erau nişte odgoane înfăşate în postav — după chipul scărilor mobile, numai faeDtele erau de lemn, prinse în laturi cu cîte un nod. Răeasem e seam nodurile încă din prima clipă cînd rivisem amvonul şi, cu toate că mi se păreau foarte potrivite la scara unui vas, mă gîndeam că aci erau de-a dreptul nefolositoare. Ceea ce urmă însă fu pentru mine eva cu totul neaşteptat. După ce ajunse sus, părintele Mapple se întoarse şi, apleeînduse peste amvon, trase scara sus, treaptă cu treaptă, pînă ce o aduse pe toată la el rămînînd singur, atotputernic, în micul său Quebec. Statui cîtva timp pe gînduri, fără să înţeleg prea bine cel îndemna să procedeze astfel. Părintele Mapple se bucura de o asemenea stimă pentru sinceritatea şi cucernicia lui, încît nu-l puteam bănui că se străduia să stîr-nească vîlvă prin simple efecte teatrale. îmi spusei că trebuie să fi fost totuşi o pricină care să-i justifice fapta; ori poate că voia să simbolizeze astfel ceva ce nu-mi era lămurit. Dorea poate să dea un anumit înţeles acestei izolări a persoanei sale fizice, să-şi exprime dorinţa de a se retrage pentru cîtva timp în meditaţie, eliberat de orice legături, de orice contingenţe cu lumea din afară? Aşa trebuie să fi fost, căci, sătul de carnea şi vinul ce sînt hrana pămîntenilor, acest credincios purtător de cuvînt al Domnului îşi făcuse din amvonul său o fortăreaţă ce închidea între zidurile ei un veşnic izvor de apă vie — asemenea cetăţii Ehrenbreitstein, aşezată pe înălţimile ce străjuiesc malurile Rinului. Dar scăriţa de vapor nu era singurul amănunt ciudat ce amintea de trecutele expediţii marinăreşti ale capelanului. Peretele din spatele amvonului, între cele două Şiruri de plăci funerare de marmură, era împodobit cu o Pictură mare, înfăţişînd o navă ce înfrunta cu semeţie o iurtună înspăimîntătoare, în apropierea stîncilor negre ate unei coaste, de care se spărgeau uriaşe valuri cu creste înspumate. Sus, peste învolburarea vîntului ce mîna, ostogolind năprasnic, norii negri, plutea o insuliţă de lu-lriă, în care se zărea chipul însorit al unui îngeraş. De Pe chipu-i strălucitor se răsfrîngea o pată de lumină pe 81 puntea biciuită de vînt a vasului, sclipind aidoma tăbliţa comemorative fixate pe puntea navei Victory, pe 1 ,,: unde căzuse Nelson. ,,O, nobilă corabie! părea că spune îngeraşul. Lu; i. luptă, nu te lăsa; condu-ţi cu braţ tare cîrma vitează, (,,,: iată: soarele se întrezăreşte printre nori şi norii se i::-;-praştie, seninul cel mai desăvîrşit e aproape". Pînă şi amvonul purta pecetea aceluiaşi gust mari.:;, resc ce se vădea în scară şi în pictura murală. Par;e. din faţă se rotunjea ca prova unui vapor, iar Sfînta Serj.. tură era aşezată pe un fel de margine ieşită în afară .. rotunjită, ce semăna cu o etravă arcuită ca un gît d5 vioară. Capitolul IX PREDICA Părintele Mapple, stînd în picioare, se adresă cele; iaţă cu o voce blinda, clar care cerea ascultare, înck nîndu-i să-şi strîngă rîndurile. —• înaintaţi voi, cei de colo, de la tribord! La o p , treceţi la babord! înaintaţi acum cei de la babord, tr spre tribord! Ţineţi mijlocul punţii, mijlocul punţii: Se auzi printre bănci un tropăit înăbuşit de c grele marinăreşti, însoţit de tîrşîitul paşilor femeilor purtau o încălţăminte mai uşoară; apoi se făcu ia Rămaseră toţi cu ochii pironiţi la predicator. Acesta făcu o mică pauză, apoi, îngenunchind în von, îşi încrucişa mîinile lui mari, arse de soare, pe ; îşi înălţă ochii şi începu să se roage cu atîta căldură, părea că stă cufundat în rugăciune, chiar pe fundul ir Sfîrşi, prelungindu-şi ruga cu intonaţii solemn- , aminteau de dangătul nedomolit al clopotului de al-; de pe puntea unui vas pierdut în ceţuri; şi, cu ac ]- intonaţii în glas, începu să citească imnul următor. Aproape toţi cei de faţă îşi uniră glasurile şi ci acest imn care se -înălţa tumultuos, peste vuietul tunii

dezlănţuite afară. Urmă apoi o scurtă pauză,
82

predicatorul întoarse încet foile Bibliei, pînă ce, gă-cind pagina căutată, rosti: Iubiţi tovarăşi de călătorie pe mări, să ascultăm, ltimul verset, din primul capitol al cărţii lui Iona: „Atunci Dumnezeu dădu poruncă unui peşte uriaş săl înghită pe Marinari, această carte, care cuprinde doar patru ca-oitole, patru odgoane, e una din cele mai mici parîme din puternica manevră a Sfintei Scripturi. Totuşi, ce adîn-ci0ii nebănuite ale sufletului răscoleşte Iona cu sonda credinţei lui! Cît de adînc ne rămîne întipărită în minte pilda acestui proroc! Cît de nobil este imnul de slavă ce-l înalţă el Domnului, din pîntecele chitului! Copleşitor, de o măreţie impunătoare, acest imn se revarsă ca un talaz peste noi. Purtaţi pe valuri, coborîm parcă pînă în adîn-curi, prinşi în mrejele algelor, iar în jurul nostru mişună vietăţile lunecoase ce populează mările! Dar care sînt învăţămintele pe care le tragem din cartea lui Iona? Dragi marinari, două sînt învăţămintele care se desprind din ea: cel dintîi e pentru noi toţi, ca oameni supuşi păcatului, celălalt mă priveşte numai pe mine, ca pilot al navei Dumnezeului viu. Ca oameni supuşi păcatului, lecţia e pentru noi toţi, deoarece povesteşte despre păcatul, trufia, temerile ce l-au năpădit şi despre pedeapsa ce-a urmat fără zăbavă, apoi despre rugăciunile şi pocăinţa care l-au răscumpărat şi, în sfîrşit, despre izbăvirea şi bucuria lui Iona. Cum se întîmplă mai tuturor păcătoşilor, acest fiu al lui Amittai a păcătuit prin aceea că n-a dat ascultare poruncii Domnului. Să nu ne gîndim acum care a fost ea sau cum i-a fost comunicată, fiindcă i s-a părut o prea grea încercare. Dar toate încercările la care ne supune Cel de Sus sînt grele nentru noi, nu uitaţi aceasta, totuşi mult mai des ne cere să ne supunem poruncii lui docît încearcă să ne convingă. Şi dacă dăm ascultare Domnului, nu ne mai putem îngădui să dăm ascultare dorinţelor noastre; şi tocmai fiindcă trebuie să na învingem pe noi, nesupu-nîndu-ne imboldurilor noastre, ne vine atît de greu să dam ascultare poruncii Domnului. îmboldit deci de păcatul acesta al nesupunerii, Iona Nesocoteşte din ce în ce mai mult vrerea Atotputernicului, încereînd să se depărteze de El. îşi închipuie că o corabie durată de mina omului îl va duce în ţinuturi unde -el de Sus nu domneşte şi unde nu comandă decît capie

83

tanii acestei lumi. Colindînd cheiurile din Joppe, o corabie gata de plecare spre Tarşiş. Faptul acesta i;, destăinuieşte, poate, un înţeles nedezlegat pînă acrn După cîte ştim, Tarşiş nu putea să fi fost alt oraş de ir Cadixul din zilele noastre. Cel puţin asta e părerea înv,"... taţilor. Şi unde se află Cadixul, marinari? Cadixul e usi oraş din Spania; cale lungă de la Joppe pînă acolo, i-.-cît putea călători pe mări Iona, în acele timpuri îndep.r. tate, cînd Oceanul Atlantic era încă aproape necunoscut, Joppe sau Jafa de astăzi, marinari, era aşezat pe fîşia t5 mai răsăriteană a coastei Mediteranei, pe coasta ei sin. ană, iar Tarşiş, sau Cadixul, la mai bine de două rrile către apus, tocmai dincolo de strîmtoarea Gibraltar. Ye. deţi, aşadar, marinari, că Iona îşi pusese în gînd să f; ...j de Dumnezeu, în lumea largă. Ce josnică făptură! O! Vn cinic doar de tot dispreţul, de toată mînia noastră, furiş :n. du-se cu pălăria trasă pe ochi, ca să scape de urgia divini, dînd tîrcoale corăbiilor, ca un tîlhar nemernic căruia U arde pamîntul sub picioare şi abia aşteaptă s-o tulească peste mări. Pînă şi privirea lui rătăcită, vinovată, dă do bănuit; dacă în zilele acelea ar fi existat poliţie, fără îndoială că poliţiştii l-ar fi înhăţat încă înainte de a ajuie să pună piciorul pe puntea unui vas. Se vede cît de colo că e un fugar! Nu are nici un fel de bagaje, nici geamantan, nici cutie de pălării, nici valiză, nici vreun sac cie călătorie, şi nici un prieten nu-l însoţeşte la debarcader, spre a-şi lua rămas bun de la el. în cele din urmă, dină ce iscodeşte în taină locurile, dă de corabia pe bordul . ă-reia se încărcaţi ultimele mărfuri pentru Tarşiş. Dar cnd se urcă pe punte spre a se înţelege cu căpitanul vasului, în cabina acestuia, întreg echipajul lasă o clipă lucrul. izbit de căutătura duşmănoasă a străinului. Iona ia aminte că ei îl privesc, dar zadarnic încearcă să pară nestingherit şi să le cîştige încrederea, zadarnic încearcă să-i mom"?i;ca zîmbindu-le viclean. Un glas lăuntric, mai puternic, 1P spune marinarilor că el are ceva pe cuget. în felul lor plnme şi totodată cu aerul cel mai serios din lume. îqi şoptesc unul altuia: „Jack, să ştii c-o fi manglit ceva de la vreo văduvă", sau: „Joe, ia gineşte, să ştii că ăsta : f lăsat în urmă două neveste cu cununie", sau: ,,Harry. incultă, măi băiete, să ştii că ăsta-i vinovat de preacui vie şi a scăpat din temniţele Gomorei, ori poate e vreunul din ucigaşii ce au dat bir cu fugiţii din Sodoma". Lriul
84

j-n oamenii echipajului dă fuga pe chei să citească un unţ bătut în cuie pe o bîrnă în care se zugrăveşte

înfă-risarea unuia care şi-a ucis părinţii şi pe capul căruia s-a tis o răsplată de cinci sute de galbeni. Citeşte anunţul sj„şi întoarce privirile către Iona să vadă dacă e el. în cest timp, marinarii ceilalţi îl împresoară pe Iona, gata [n fiecare clipă să pună mîna pe el. Speriat, Iona tremură si încereînd să-i înfrunte cu obrăznicie, nu izbuteşte de-cît să arate mai mult cît îi e. de frică. Nu vrea să le dea je înţeles că simte bănuiala ce a încolţit în inimile lor, (j3r tocmai prin asta le dă mai mult de bănuit. Aşa încît Se hotărăşte să scape cum o putea mai bine. Dar cînd marinarii înţeleg că nu el este ucigaşul căutat, se dau la o parte din calea lui şi îi îngăduie să coboare în cabina comandantului. — „Cine-i acolo? strigă căpitanul, aplecat peste masa lui de scris, grăbindu-se să-şi completeze documentele de bord pe care trebuie să le dea la vamă. Cine-i acolo?" O, cît de mult îl răscoleşte pe Iona această simplă întrebare! în aceeaşi clipă se si gîndeşte s-o ia din nou la sănătoasa. Dar îşi regăseşte repede cumpătul. — „Aş dori să mă îmbarc pe vasul dumneavoastră, spre Tarşiş. Cînd ridicaţi ancora, sir?" Comandantul, care şi-a văzut pînă atunci netulburat de hîrtii, fără să se fi sinchisit de omul din faţa lui, ridică brusc capul, îndată ce aude vocea cavernoasă a lui Iona şi-l cercetează cu o privire scrutătoare. — „Ridicăm ancora la cea dintîi maree" — răspunde el în cele din urmă, dar fără a-l slăbi o clipă din ochi. — „Mai curînd nu, sir?" —: „Şi aşa e destul de curînd, pentru orice pasager cinstit". • . Aha, Iona, încă un junghi! Se grăbeşte totuşi să abată gîndurile comandantului de la asemenea bănuieli. — „Voi pleca o dată cu dumneavoastră — răspunse el. Care ar fi preţul călătoriei? Aş vrea să plătesc acum". Căci scrie lămurit, în Scripturi, marinari şi acest amănunt nu trebuie trecut cu vederea: „plătindu-şi biletul Pe dată, înainte de plecarea vasului". Şi cercetînd Sfînta Scriptură, vom găsi aceste cuvinte pline de tîlc. Cît despre comandantul de care dădu Iona, dragi mari- el e dintre cei care ştiu să dibuie fără zăbavă orice
85

fărădelege dar care, din lăcomie, sînt gata să vîndă o cînd pe cel mai puţin avut, în lumea aceasta, marin, ; păcatul poate călători, cu plată, nestînjenit, fără pa port; în schimb, virtutea, lipsită de mijloace, este bpr la toate frontierele. Aşadar, comandantul se pregăte să iscodească pe Iona, să vadă cît îl ţin baierile puiv înainte de a face tîrgul, în mod deschis. începu prin cere întreitul preţului şi văzînd că el se învoieşte f ,• a mai sta la tocmeală, înţelege numaidecît că Iona a... aşteaptă să iasă la liman. Hotărăşte însă pe dată -, mijlocească fuga numai dacă îi va pardosi puntea aur. Totuşi, cînd Iona, bun platnic, scoate punga, prev zatcrul comandant e din nou încolţit de bănuieli. Face sune fiecare monedă, spre a se convinge că e bună. ,, orice caz, nu-i din ăia care fac bani calpi" — mornv: el şi îl înscrie pe Iona pe lista pasagerilor. — „Fiţi bun, sir, şi arătaţi-mi cabina — cere Ii Sînt obosit de drum şi aş vrea să dorm". — ,,Sc vede cît de colo! spune comandantul. Uite bina ta". Iona intră şi încearcă zadarnic să încuie uşa: broa nu are cheie. Auzindu-l cum se căzneşte degeaba, . mandantul rîde pe sub mustăţi, bodogănind ceva des uşile celulelor din închisori, care nu se încuie r, odată decît doar pe dinafară. îmbrăcat şi plin de praf cum e, Iona se trînteştc culcuş. Tavanul cămăruţei scunde îl apasă pe cap. A e înăbuşitor şi Iona începe să gîfîie. Atunci, ghemuit gaura aceea sub linia de plutire a vasului, Iona are ; sătoarea presimţire a clipelor care-i vor fi date să le iască în măruntaiele puţin încăpătoare. ale chitului. O lampă fixată pe unul din pereţii cabinei se lear neîncetat. Sub povara ultimelor baloturi încărcate, c bia se canariseşte în partea dinspre chei; lampa, cu căra ei mică, rămîne verticală şi arată cît de mu1 apleacă planurile de care e atîrnată. Lampa aceasta r linişteşte, îl înspăimîntă pe Iona. întins în culcuşul el îşi roteşte neîncetat de colo-colo privirea-i chin fugarul care a scăpat cu bine pînă acum nu găseşte ocli-prielnică ochilor săi neliniştiţi. Iar nefireasca înclina pereţilor faţă de lampă i se pare din ce în ce mai toare. Perdelele, tavanul, pereţii, toate alunecă de-a v86

-uru-i- ,,Of! aşa or fi arătînd toate şi înlăuntrul meu? 1 erne el- Flacăra conştiinţei mele este neclintită,

dar că-mările sufletului meu cad de-a valma, unele peste altele. ril aidoma celui care, după o noapte de beţie şi desfrîu, tirăşte impleticindu-se către culcuşul său, nu fără a sirnti totuşi mustrarea conştiinţei; simţind sfredelirea ei tot atit de vie ca ascuţişul pintenului ce dă ghes trăpaşului din cursele cu care ale Romei antice; şi asemenea aceluia care, deşi aflat în această tristă stare, nu-şi mai găseşte linişte, învîrtindu-se de colo-colo fără răgaz, ameţit si copleşit de spaimă, rugîndu-se Domnului să-l facă nevăzut pînă ce trece primejdia, sfîrşind însă în cele din armă, furat de vîrtejul rugilor sale, prin a cădea cloborît, într-un fel de toropeală, ca un om ce sîngerează din greu, rănit de moarte — căci rănită i-e conştiinţa şi doar anevoie poate fi oblojită; după ce amarnic s-a perpelit în culcuşul său, doborît de greaua povară a amărăciunilor sale, Iona se cufundă în sfîrşit în adîncurile somnului. între timp soseşte ora fluxului. Corabia se desprinde din legăturile ce-o ferecă de mal; părăsind cheiul pustiu, vasul ce pleacă spre Tarşiş porneşte la drum fără alai şi, înclinîndu-se pe o parte, alunecă în larg. Vasul acesta, prieteni, a fost cel dintîi vas de contrabandişti! Contrabanda era însuşi Iona. Dar marea se răzvrăteşte! Ea nu doreşte să poarte pe valurile ei o povară păcătoasă. O furtună îngrozitoare se dezlănţuie, vasul stă să se desfacă din încheieturi. Dar chiar cînd cîrmaciui cheamă pe toţi să dea o mînă de ajutor ca să uşureze vasul, şi în timp ce lăzi, baloturi şi chiupuri se rostogolesc peste bord, în timp ce vîntul ţiuie şi oamenii strigă din răsputeri şi fiecare seîndură a punţii duduie sub tropăitul paşilor, Iona zace cufundat în dezgustătorul său somn, în ciuda vuietului dezlănţuit chiar deasupra capului său. El nu vede nici cerul de smoală, nu simte nici talazurile înfuriate, nu aude geamătul lemnăriei vasului, după cum nu ia în seamă vîrtejul îndepărtat stîrnit de uriaşa balenă care tocmai acum despică valurile, cu gura căscată, în căutarea lui. Ehei, dragi Marinari, Iona stă adăpostit în pîntecele vasului — în culcuşul din cabină, după cîte ştiu — şi doarme adînc. ar stăpînul vasului, înspăimîntat, dă fuga la el şi-i zbiară în urechea ce-i rămăsese surdă pînă atunci: ,,Ce ai de gînd, somnorosule? Scoală-te!" Trezit deodată din 87 somnu-i de moarte, la auzul acestui ţipăt fioros, Iona s ridică cu greu în picioare, se urcă pe punte împletici; du-se şi, ţinîndu-se de una din parîmele catargului, d să privească în larg. Dar chiar în clipa aceea un v,: uriaş se rostogoleşte peste parapet şi i se repede în piei cu un salt de panteră. Talazurile se năpustesc acum um ; după altul, acoperind puntea vasului, şi, negăsind aij . ieşire, şerpuiesc mugind de la un capăt la altul, gata s , înece pe marinarii care cu greu mai sînt în stare să ţină la suprafaţă. De fiecare dată cînd palida lună îşi arai:. chipul speriat deasupra văgăunilor adînci ce se cască i-beznă, Iona zăreşte îngrozit cum bompresul se înalţă în-,-inte-i, în aer, pentru ca în clipa următoare să se scufunci din nou în adîncurile zbuciumate ale valurilor. Groaza îi pătrunde fiinţa şi urlă înfiorîndu-i sufletul Chircit de spaimă, cel ce încearcă să fugă de Dumnezt. îşi dă acum în vileag adevăratu-i chip. Marinarii nu-mai slăbesc din ochi, bănuielile lor sporesc cu fiecar clipă şi, în cele din urmă, dornici să afle adevărul pri judecata Celui de Sus, se hotărăsc să tragă la sorţi, pentr a şti cine a chemat asupra lor urgia nemiloasei furtunJ Şi sorţii îl arată pe Iona. După ce e dat în vileag, întreai-gloată îl năpădeşte furioasă cu întrebări: „Cu ce te în deletniceşti? De unde vii? Din ce ţară? Care ţi-e neamul.1 Dar luaţi aminte acum, marinari, la purtarea lui Ion i Curioşi, marinarii îl întreabă doar cine e şi care i-e obir şia; iată însă că nu primesc numai răspuns la întrebări; lor, ci totodată află răspunsul la o întrebare nerostit.« răspuns ce i-l smulge lui Iona însăşi necruţătoarea puter a mîniei lui Dumnezeu ce-i apasă grumazul. Drept cai cînd Iona — care însă nu imploră îndurarea Celui de Su-deoarece cunoaşte prea bine întunecata urgie a rătăcirilo sale — cînd nevrednicul Iona le strigă să-l apuce şi Sii-azvîrle în valuri, ştiind că el e pricina cumplitei furtin ce s-a abătut peste vas, ei îl cruţă cu mărinimie şi cai; să salveze "corabia prin alte mijloace. Dar totul e zad nie; uraganul, parcă mai răzvrătit, urlă din ce în ce rr tare. In cele din urmă, cerşind fierbinte, cu o mînă.n dicată spre cer, mila Domnului, oamenii echipajului -slujesc de cealaltă, cu oarecare şovăială, spre al înşla pe Iona. Şi iată-i, ridicîndu-l întocmai ca pe o ancoră şi si• bozindu-l apoi în valuri; în aceeaşi clipă talazurile s
88

sm, aşternîndu-se la drum către răsărit, grele ca leiul. Vuietul oceanului tace, în timp ce Iona, smuls , valuri, duce cu el furtuna, lăsînd în urmă-i oglinda liniştită a apelor. El se cufundă în vîrtejul din ce în ce mai puternic al unei atît de nesfîrşite prăbuşiri încît nici nu ştie clipa în care pătrunde între fălcile

larg căscate ce aşteptau să-l înhaţe; şi întreg şirul dinţilor albi ca fildeşul ai balenei se închid ca tot atîtea zăvoare, ferecîndu-l înînchisoarea sa. Acolo, în pîntecele chitului, începu Iona "a se roage Domnului. Dar luaţi aminte la rugăciunea sa, ea vă va prilejui învăţăminte ce trag greu în cumpănă. Deşi împovărat de păcate, Iona nu plînge şi nu se jelu-jeşte, implorînd neîntîrziată izbăvire. El simte că şi-a primit doar pedeapsa cuvenită. în timp ce predicatorul le vorbea astfel, vuietul jal-nio al furtunii dezlănţuite afară părea să dea mai multă putere cuvintelor sale şi, în timp ce le zugrăvea uraganul abătut peste corabia în care se afla Iona, preotul se zbuciuma şi el ca prins în vîrtejul furtunii. Pieptul său vînjos se zbătea ca hula mării, braţele-i neobosite aveau ceva din frămîntarea elementelor dezlănţuite, iar tunetele care brăzdau fruntea-i întunecată şi fulgerele ce-i scăpărau în priviri făceau ca simplii săi ascultători să se uite la el, cuprinşi de o teamă necunoscută pînă atunci. Dar în clipa următoare o linişte odihnitoare îi lumină ochii în timp ce întorcea din nou foile Cărţii Sfinte. în cele din urmă rămase nemişcat, cu ochii închişi, părînd adîncit într-o convorbire cu însăşi divinitatea. Dar, îndreptîndu-se din nou către adunare şi plecîn-du-şi fruntea, în timp ce pe chipul său apărea întipărită cea m?i adîncă, deşi bărbătească, umilinţă, rosti următoarele cuvinte: — Marinari, Dumnezeu ocroteşte doar cu o singură nună capetele voastre; pe mine însă mă apără cu amîn-două mîinile sale. Am căutat, cu slabele mele lumini, să vă împărtăşesc învăţămintele ce le prilejuieşte Iona tuturor păcătoşilor, deci şi vouă, dar înaintea tuturor, mie, eu fiind împovărat de mai multe păcate decît voi. Şi cît de fericit aş fi să pot coborî acum din vîrful acestui catarg Şi să stau alături de voi pe tambuchiurile unde şedeţi, şi SŞ ascult, aşa cum ascultaţi voi, în timp co unul mi-ar citi mie 9 a doua lecţie, mult mai straşnică decît cea dincare să-mi slujească mie drept învăţătură, ca unul ce 89
tîi

sînt sortit să vă fiu piiot întru credinţa vie a Domni; Să-mi arate cum el însuşi, pilot-proroc şi uns al D nului, spre a duce în lume cuvîntul adevărului, înde. nind porunca Atotputernicului, vestind păcătoşilor din nive sumedenie- de adevăruri puţin plăcute auzului i fost îngrozit de duşmănia ceaîntîmpinat-o; cum s-a i dit să scape dînd bir cu fugiţii şi, nesocotind îndatorv lui, să se îmbarce pe un vas ce pleca din Joppe. Dar D-« nezeu stă de veghe pretutindeni. Niciodată n-a ajuns I la Tarşiş. După cum am văzut, Dumnezeu l-a ajuns, miţîndu-i în cale balena de care a fost înghiţit şi care dus în abisurile ce-i păreau vie întruchipare a judeţ. de apoi, fiind tîrît apoi cu smucituri repezi în largul mărginit al mărilor, unde vîrtejurile l-au tras în hăul se căsca, afundîndu-l la mii de picioare adîncime, încu cu capul prins în plasa algelor marine, auzea clocot-deasupră-i întregul necuprins al apelor. Totuşi, chiar acele adîncuri unde nici sonda nu mai dădea de fund, us fierbeau toate cazanele iadului, în vreme ce balena îl pv prin toate prăpăstiile oceanului, totuşi chiar şi de a: a auzit Domnul strigătul de căinţă al prorocului în în pîntecele matahalei. Atunci vorbit-a Domnul balenei din bezna înfiorător de rece a mărilor, s-a ridicat bal ascultătoare, de parcă ar fi prins-o cineva în frîu, ie la căldura plăcută a soarelui, lîngă ţărmul primitor, aer liber. „Şi îl vărsă peştele pe Iona pe uscat". Părintele Mapple lăsă capul în jos şi rămase o ci. pierdut în gînduri. Cînd se îndreptă şi-şi arătă din ; chipul, în ochii lui se citea o adîncă bucurie şi su însufleţit de un avînt ceresc: — Dar, o! marinari, la tribordul fiecărei nenoro ne aşteaptă cu siguranţă şi o mulţumire; şi cu cît m-zul e mai greu, cu atît mai înălţătoare e mulţumii Nu este oare catargul cel mare cu atît mai înalt cu cala este mai adîncă? Fericit — şi fericirea îi va prinde întreaga fiinţă — este cel ce ştie să înfrunţi idolii mîndri şi pe stăpînii lumii acesteia, apărînci credinţa. Fericit cel ce se poate bizui pe braţele lui ternice, chiar atunci cînd nava ce pluteşte pe apele a tei lumi josnice şi înşelătoare e gata să se scufunde ci; Fericit cel ce nu precupeţeşte să recunoască adevăru-care nu pregetă să starpească, să ardă, să nimicească catul, chiar de i-e dat să-l scoată la iveală de sub hla 90 senatorilor şi ale înalţilor dregători. Vela mare a buriei îi va hărăzită doar aceluia care nu cunoaşte altă fpe Şi a stăpîn decît pe Domnul Dumnezeul său şi nu vneşte la altă patrie decît la împărăţia cerurilor. Ferice î? aceia pe care nici talazurile furtunilor stîrnite de multmile dezlănţuite nu-l vor putea abate vreodată de la

îrrna înţelepciunii. Fericirea veşnică şi desfătarea vor fi hărăzite numai celui care, atunci cînd îi va suna ceasul, pUtea spune, înainte de a-şi da ultima suflare: ,,O, părinte, mi-a fost dat să te cunosc cu precădere prin pedepsele ce le-ai abătut asupra mea! De mi-e fiinţa nemuritoare ori nu, iată-mă ajuns la obştescul sfîrşit. M-am străduit din răsputeri să fiu mai curînd robul tău decît a] celor pămînteşti, sau al meu însumi. Dar toate acestea încă nu sînt nimic. Al tău, Doamne, fie harul eternităţii, căci cărui muritor îi este oare dat să trăiască plinul veşniciei sortite Atotputernicului?" Cu acestea, vorbitorul îşi sfîrşi predica şi, după un gest solemn de binecuvîntare, îşi acoperi faţa cu amîn-două mîinile şi rămase locului, îngenuncheat, pînă ce plecară toţi enoriaşii, lăsîndu-l singur în amvon. Capitolul X FRAŢI DE CRUCE întorcîndu-mă la han, îl găsii pe Queequeg singur-sin-gurel. Părăsise capela înaintea mea, puţin timp înainte de binecuvîntarea finală. Şedea pe o laviţă, în faţa focului, cu picioarele sprijinite de vatra căminului si ţinea în fnînă, aproape de obraz, micul său idol negru. îl examina cu atenţie, de aproape, îndreptîndu-i uşurel, cu un briceag, linia nasului, însoţind această îndeplinire cu obiş-nuita-i melopee păgînă, care era numai pe înţelesul său. La sosirea mea îşi întrerupse lucrul şi puse statueta la o parte. Dar în clipa următoare se şi duse să ia o carte niare ce se afla pe masă şi, aşezîndu-se cu cartea in poală, începu să întoarcă filă cu filă, numărîndu-le cu sîrg şi cu "egularitate; de fiecare dată cînd se împlineau cincizeci e Pagini — aşa mi se păru — se oprea o clipă din nu91 mărat şi, privind în juru-i cu un aer absent, scotea gîtlej un şuier prelung de uimire. Apoi o lua de la ca numărînd alte cincizeci. Pe cît se vedea, începea do :; care dată numărătoarea de la unu, ca şi cum nar fi :y să numere mai departe de cincizeci şi mare-i era uim; văzînd de cîte ori cincizeci de pagini se îngrămădeau : olaltă. îl priveam cu cea mai mare atenţie. Era un săi!; cu chipul scrijelit — totuşi înfăţişarea sa era depart a fi neplăcută. Nu poţi ascunde sufletul şi, în ciuda tuajelor ireale care-i acopereau faţa, trăsăturile lui ţ tau pecetea unui suflet curat, cinstit, iar în ochii săi rr adînci, semeţi şi întunecaţi mijea un spirit cutezător stare să înfrunte o mie de diavoli. Şi apoi era ceva ă jat în ţinuta acestui păgîn, ceva ce nu putea trece ne servat, în pofida făpturii sale stranii. Arăta ca un care nu se plecase în viaţă în faţa nimănui şi care nu torase niciodată nimic nimănui. Nu m-aş încumeta afirm că numai fiindcă avea ţeasta rasă ca-n palmă, fv-tea sa bombată ieşea mai tare în relief şi se profila expresiv decît ar fi părut altminteri. Avea un craniu . mirabil. Poate vi se pare puţin ridicol, dar îmi reamiir de capul generalului Washington, aşa cum îl înfăţişe busturile cele mai populare la noi. Puteam observa ş el aceeaşi teşitură care se pierdea uşor deasupra sprî.n; nelor, la rîndul lor bine reliefate, ca două promont lungi şi stufoase. Queequeg apărea ca un soi de Ger Washington întrupat într-un canibal. în timp ce eu îl scrutam astfel, prefăcîndu-mă că : vesc pe fereastră, contemplînd furtuna, el nici nu p;, să ia în seamă prezenţa mea şi nu-mi arunca maca? privire. Părea cu totul şi cu totul absorbit de num; toarea paginilor minunatei cărţi. Gîndindu-mă în ce ; cută înţelegere dormisem în acelaşi culcuş noaptea cută şi mai cu seamă la drăgăstoasa ocrotire a braţ său, în strîmtoarea căruia mă trezisem dis-de-dimin nepăsarea sa mi se păru ciudată. Dar sălbaticii ne făpturi neînţelese şi uneori nu ştii în ce chip să te ? cu ei. La prima vedere te intimidează; desăvîrşita stăpînire de sine, simplitatea lor, apare ca o socn ; înţelepciune. Observasem de asemenea că el nu se ar-teca decît foarte rar printre ceilalţi marinari aflaţi han. Nu încerca să-i cunoască şi nu se arăta dornic s 92
i-t: •s-

g cercul cunoştinţelor. Găsisem destul de, stranie a astă purtare, dar cînd staruri să mă gîndesc mai bine, aC.e ge păru aproape sublimă. Omul ăsta se afla cam la Ifuăzeci de mii de mile depărtare de meleagurile unde se scuse; după ce făcuse înconjurul Capului Horn — sin-l1 rul itinerar posibil atunci — se pomenise dintr-o dată Ş conjurat de oameni care, în ochii lui, aveau o înfăţişare tot atît de stranie ca cei pe care iar fi găsit la planeta Tupiter- Cînd se afla printre ei, părea totuşi în largul lui, .năstrînd aceeaşi netulburată seninătate, mulţumit să-şi [ină singur de urît fără să-şi piardă o clipă cumpătul. Aceasta vădea într-o oarecare măsură o filozofie cu totul deosebită, deşi nu auzise desigur nicicînd de aşa ceva. Şedeam, aşadar, în această încăpere tristă. Focul ardea mocnit, ajuns la punctul în care, după ce primaaSC

i viitoare •a încălzit aerul din odaie, începe să se stingă în luciri de iar. Umbrele şi fantomele înserării se îngrămădeau la fe-festre şi ne pîndeau, în tăcuta noastră însingurare. Afară tălăzuia solemn furtuna. Deodată mă năpădiră simţăminte ciudate. Cunoscui o dulce destindere. Inima mea rănită şi mîna mea încordată de mînie nu se mai ridicau împotriva lumii hapsîne. Prezenţa liniştitoare a acestui sălbatic mă făcea să-mi regăsesc cumpătul. Şedea în faţa mea şi nepăsarea ce mi-o arăta mărturisea cît de străin era de ipocriziile civilizaţiei ori de mincinoasele-i vicleşuguri. Făptura lui nedomesticită era întradevăr demnă de a fi privită şi începuse chiar să exercite asupra mea o misterioasă atracţie. Poate tocmai acele trăsături caracteristice care altora le-ar fi părut respingătoare mă atrăgeau ca un magnet. Şi îmi spusei că voi încerca să cîştig prietenia acestui păgîn, de vreme ce milosîrdia creştină se dovedise pînă acum doar o deşartă politeţe. Trăsei mai aproape de el banca pe care şedeam şi începui să-i fac semne însoţite de vorbe binevoitoare, străduindu-mă pe cît puteam să nă fac înţeles. în primele clipe aproape nici nu luă în seamă aceste îndemnuri, dar peste cîtva timp, înţelegînd ca încercam să-i amintesc de buna găzduire din noaptea recută, izbuti să mă întrebe în acelaşi fel, dacă aveam sa îrnpărţim iar culcuşul la noapte. La răspunsul meu afirmativ se arătă — cel puţin aşa mi se păru — cît se P°ate de îneîntat, poate chiar puţin măgulit. Ne aplecarăm apoi amîndoi asupra cărţii şi-mi dădui a"a osteneala să-i lămuresc menirea literelor tipărite
:
5

93

şi înţelesul celor cîteva poze. Reuşii astfel, în scurt ti să-i cîştig interesul; după care sporovoirăm mai depv,rj, pe întrecute, despre diferite lucruri demne de văzui jr cuprinsul acestui vestit oraş. După cîteva clipe, mă ginii şi-i spusei să fumăm în doi o pipă; aduse punga lui tutun şi tomahawk-ul şi, cu aerul cel mai liniştit di-lume, mă îmbie să trag un fum. Aşa şezurăm laolaltă p făind cu schimbul din luleaua sa primitivă, trecîndu-ne., de fiecare dată unul altuia. Dacă mai stăruia cumva în inima acestui sălbatic vi-urmă de nepăsare în ceea ce priveşte persoana mea, ea f spulberată de minunata idee cu fumatul pipei în do; gheaţa se sparse şi devenirăm fraţi de cruce. Quecqiic-păru să mă îndrăgească, în chipul cel mai firesc, tot ar de repede cit îl îndrăgisem şi eu; şi, după ce isprăviră de fumat, se apropie şi îşi frecă fruntea de fruntea mer, mă cuprinse cu braţele de mijloc şi declară că de aeuir, înainte eram o pereche de însurăţei, vrînd a spune, de. sigur, după obiceiul ţinuturilor sale de obîrşie, că no ie. gasem fraţi de cruce şi că la nevoie şi-ar da bucuros viaţa pentru mine. La un compatriot, această neaşteptată izbucnire de prietenie mi s-ar fi părut desigur nefirească şi ni: prea demnă de încredere. Dar simplitatea acestui sălbatic nu mă îndrituia să iau seama la astfel de vechi canmne. După cină şi după o nouă „conversaţie" în tovarăşi:, pipei, urcarăm împreună în camera noastră. Queeque; îmi făcu un dar: capul mumificat ce-l adusese cu el. Apo: scoase la iveală uriaşa sa pungă de tutun şi, scotocii ci !.. fund, adună vreo treizeci de dolari în monede de an.ir. îi întinse pe masă, apoi, împărţindu-i fără să-i nur :er? în două grămăjoare egale, împinse una către mine, din-du-mi să înţeleg că era a mea. Voiam să mă împotrivea, dar mă sili să tac, vîrîndumi monedele în buzunar Le primii, în cele din urmă. începu apoi ritualul rugăci i.-lor sale de seară: scoase iar la iveală micuţul idol v.-?J: şi dădu la o parte paravanul din faţa căminului. î"1? unele semne, mi se păru că aşteaptă să oficiez împreu cu el; dar ştiind prea bine ce avea să urmeze, stă"i , clipă pe gînduri, chibzuind dacă să dau ascultare cx: lui, în cazul că mi-ar fi făcut-o. Eram un bun creştin, zămislit şi crescut în sînul inf?-:: libilei biserici presbiteriene. Cum aş fi putut deci sa-- unesc rugile cu acelea ale unui sălbatic idolatru ce -

i
rna îjl raa unui chip cioplit? ,,Dar ce este oare ado-pr°s, mă întrebai. Ce înseamnă adoraţia? Să împlineşti raia a Domnului, iată temeiul adoraţiei. Şi, care este vrea re T)OrT1nului? Să te porţi cu aproapele tău întocmai cum rea ,orj să se poarte el cu tine însuţi, asta este vrerea aI t uternicuiui. Queequeg este camaradul meu. Deci cum dori eu să se poarte Queequeg cu mine? Să se alăture a? rugile lui adoraţiei mele de bun presbiterian. Prin urmare, la rîndul meu, trebuie să-mi unesc rugile cu ale ale; trebuie deci să mă-nchin ca un idolatru". potrivii deci vreascurile în vatră şi-l ajutai să aşeze micuţul, nevinovatul idol; asemenea lui Queequeg, îi adusei prinosul de pesmet ars, mă prosternai de vreo două ori în faţa figurinei şi îi sărutai nasul.

Apoi ne dezbrăca-răm şi ne culcarăm, împăcaţi în cuget cu lumea întreagă. Par înainte de a adormi, sporovăirăm încă o bucată de vreme. Nu ştiu de ce, dar cred că nu se află locşor mai prielnic mărturisirilor prieteneşti decît patul. Aci, în culcuş, se spune că soţul şi soţia îşi destăinuiesc gîndurile cele mai ascunse; ba se pare că perechile mai vîrstnice stau astfel de vorbă despre întîmplările trecute, pînă se luminează de ziuă. Astfel odihneam acum şi noi. Queequeg şi cu mine, aidoma unei perechi de iubiţi în căldura aşternutului. Capitolul XI ÎN CĂMAŞA DE NOAPTE Ne aşezasem aşadar în pat, tăifăsuind şi aţipind cu schimbul; în cele din urmă, de atîta vorbărie, ne pieri ? somnul, ba ne veni chef să ieşim din aşternut deşi mai eramult pînă să se lumineze de ziuă. într-adevăr, ne trezirăm de-a binelea, aşa încît cu unpul pînă şi. poziţia în care stăteam culcaţi începu să 1 separă obositoare şi, încetul cij încetul, ne făcurăm c să ne aşezăm în capul oaselor. Sprijiniţi de tăblia e la căpătîiul patului, bine înfofoliţi în pături, stăteam 95 cu genunchii la gură, adăpostindu-ne nasul la căi; acestora. Ne simţeam cu atît mai bine, cu atît mai o tiţi, cu cît afară se făcuse frig de-a binelea; în aste; tul cald nu simţeam frigul din camera fără pic de fr. vatră. Spun „cu atît mai mult", deoarece pentru bucura cu adevărat de căldură e de ajuns ca maca părticică a trupului să sufere de frig, după cum i calitate în lumea asta capătă preţ numai prin cont Dar stînd înfăşurat în pat, ca noi doi, simţind do, adiere răcoroasă în creştet şi pe la vîrful nasului, ati fără îndoială ţi se pare că te afli în culcuşul cel plăcut. De aceea camerele de culcare nici n-ar trebu fie încălzite, încălzirea fiind un lux, dar totodată şi neajuns al locuinţelor celor avuţi. Cel mai plăcut 1 este însă, în asemenea împrejurare, să fii ocrotit ; de pătura sub care stai cuibărit şi care te adăposteşti aerul rece din cameră. Atunci te-ai putea asemui cu teia de căldură din inima unui cristal de gheaţă arc După ce stăturăm ghemuiţi aşa o bună bucată vreme, cugetai că n-ar fi rău să deschid ochii; căc; de cîte ori mă găsesc în aşternut, fie ziua, fie noa; fie că dorm sau sînt treaz, ţin de obicei ochii înc ca să gust cît mai mult din plăcerea de a mă lăf pat. .S-ar părea că numai ţinînd ochii închişi devi adevărat conştient de propria ta identitate. Ca şi cur tunericul ar fi elementul cel mai prielnic esenţei tău, deşi lutul trupului se desfată în voie doar la lur Deschizînd ochii şi ieşind din bezna plăcută pe mi-o creasem eu însumi ca să mă trezesc împresur:1. întunericul greu ce domnea în miezul acela de no încercam o silă neînţeleasă. Nu mă împotrivii Queequeg spuse că ar fi fost bine poate să aprind lumină, de vreme ce oricum eram treji dea binelea, ales că avea mare poftă să pufăie de cîteva ori din :! hawk. între noi fie vorba, noaptea trecută obiceiul de a fuma în pat mi se păruse respingător; dar hr de mlădioase devin prejudecăţile de îndată ce dra? : le îmblînzeşte. Nimic mai plăcut acum decît să-l şu Queequeg pufăind din pipă în apropiere, chiar şi în fiindcă ştiam cît de pătruns era el astfel de senina rie a căminului. Nu-mi mai făceam nici un fel de cu privire la poliţele de asigurare, existente sau ni
96
-ast
ir ,

cin.. tică de ori Jtea, hişi, ii ir.
! Cu

n în- ului; :ina; care;
:tdcj .1 ci:
llCi;

gri:
al

giului. Mă lăsam doar în voia plăcutei senzaţii de ade-1? 5. confort şi încredere deplină ce-mi era hărăzită în varăşia unui adevărat prieten, care împărţea cu mine ?oa şi culcuşul. Cu umerii înfăşuraţi în scurtele noastre Itoase,-ne treceam unul altuia tomahawk-ul, pînă ce — vîcetul cu încetul — deasupra capetelor noastre se aş-l rnu un P°l°g albastru de fum, luminat de lucirile lăm-ii pe care abia o aprinsesem. Nu Ştiu dacă unduirile acelui polog fumuriu minară oindurile sălbaticului meu-spre îndepărtate ţărmuri. Dar începu dintr-o dată să-mi istorisească despre insula unde văzuse lumina zilei. Şi cum

eram dornic să-i aflu povestea, îl rugai să nu se oprească din povestit. Se învoi bu-curos. Ce-i drept, la vremea aceea abia izbuteam să desluşesc tîlcul cîtorva din cuvintele ce le rostea; dar din alte destăinuiri făcute mai tîrziu, după ce începusem să mai mă obişnuiesc cu crîmpeiele de fraze ce alcătuiau vorbirea lui, prinsei întreaga lui poveste pe care v-o înfăţişez mai jos, în linii mari. Capitolul XII BIOGRAFIA Queequeg văzuse lumina zilei în insula Kokovoko, situată undeva, departe, către sud-vest. Nu o veţi găsi pe nici o hartă. Adevăratele aşezări nu se trec acolo. încă din vremea cînd nevîrstnicul băştinaş zburda nedomolit pe meleagurile împădurite ale acelor locuri, încins doar cu un şorţ de frunze şi urmat de capre care încercau să guste din veşmîntul său de verdeaţă ca din-tr-un pomişor tînăr, mocnea în sufletul aprig al lui Quee-eg puternica dorinţă de a cunoaşte din lumea creştinării mai mult decît cele cîteva baleniere ce treceau pe acolo. Părintele său era o mare căpetenie: un rege. Unchiul său era marele preot, iar dinspre partea mamei se Putea mîndri cu cîteva mătuşi, văduve ale unor neînvinşi razboinici. . O navă acostă în golful insulei părinteşti şi Queequeg Cerea să plece pe mări, spre ţările lumii creştine. Dar
97 echipajul era complet, aşa încît dorinţa lui nu putu luată în seamă şi nici măcar autoritatea regescului părinte nu avu trecere. Atunci Queequeg făcu legăr să nu se lase. Singur în micul său canoe, porni la di vîslind pînă la o strîmtoare îndepărtată, pe unde că trebuia să treacă vasul; de o parte un zid de w iar de cealaltă o limbă de pămînt ce cobora în rr acoperită cu desişuri de mangrove1 ce înaintau pir valuri. Ascunzîndu-şi canoele printre mangrove, cu pi îndreptată spre larg, se instala, în aşteptare, la i ţinînd vîsla din scurt. Cînd nava se apropie, alune pe valuri, ţîşni ca o săgeată din ascunzătoare şi s« pe lîngă pîntecele vasului. Cu o lovitură de picioi turnă mica sa barcă, cufundînd-o în valuri, apoi îneci se caţăre pe lanţurile basiingajului, pînă ce izbuti -salte pe punte. Acolo se prinse cu mîinile de o v fixată într-un bulon şi jură în. cucetul lui să n-o lase mîini, nici dacă l-ar tăia în bucăţele. Zadarnic ameninţă căpitanul că-l va arunca peste zadarnic se arătă gata să-i reteze cu un cuţit una cheieturile mîinilor! Queequeg nu se clinti. Uluit c rajul desperat al tînărului şi de asemenea dormt stăpînită de a cunoaşte lumea creştinătăţii, căpitan îmblînzi în cele din urmă şi îi dădu încuviinţarea s mînă pe bord. Dar acestui minunat tînăr sălbatic, a moştenitor regal al mărilor, nu-i fu dat să zărească dată cabina căpitanului. în tovărăşia marinarilor ci vas, ajunse să se deprindă cu vînătoarea de baL o aidoma ţarului Petru cel Mare, care muncise bui. în şantierele de vase maritime din alte ţari, Q „ nu punea la inimă nici cel mai ruşinos tratamer»r prin el căpăta cunoştinţe care să-i îngăduie să IWP minţile necivilizaţilor săi compatrioţi. Mai ales că in fundul sufletului său — după cum mi-o mărturisi rîvnea la altceva decît să înveţe de la creştini mes de a înlesni compatrioţilor săi o viaţă mai fericita aceea pe care o duceau. Dar vai! Curînd îi fu dat sa judecind după felul de a fi al celor de pe baleniere, printre creştini se găsesc nenorociţi şi păcătoşi, 1: mulţi chiar decît se aflau printre păgînii stăpîniţi n rintele său. Poposise în cele clin urmă în vechiul d" 1 Arbore maritim tropical, cu rădăcini aeriene (n.t.). 98 e r şi cunoscuse acolo şi felul de trai al marinarilor de-k°rcaţi P uscat. Ajunsese apoi şi la Nantucket, şi văzînd acolo pe ce-şi azvîrleau marinarii banii de simbrie, bie-l Queequeg îşi spuse că nu avea nimic bun de învăţat. tă că, deoarece pe toate meridianele trăiesc oameni ă d păăti i ăî jnotrivă de păcătoşi, va muri păgîn. Si astfel, credincios în inima sa vechiului său cult entru idoli, rămăsese totuşi să trăiască printre creştini, ă se îmbrace ca ei şi să sporovăiască şi el în vorbirea lor repezită, neînţeleasă. Iată deci de ce păstrase obiceiuri atît de ciudate, deşi oărăsise de vreme îndelungată insula-i natală. 1 încercai, pe ocolite, să aflu de la el dacă nu avea totuşi de gînd să se întoarcă în patrie şi să se încoroneze ca rege. Putea să-şi închipuie prea bine că tatăl său plecase de mult dintre cei vii, mai ales că ultimele veşti ce le primise de la ai săi vorbeau de bătrîn ca de un moşneag vlăguit de puteri. îmi răspunse că încă nu se gîndea la aşa ceva, adăugind apoi că se temea ca anii trăiţi printre "creştini, mai bine zis chiar creştinii, să nu-l fi făcut nedemn de a se urca pe tronul neîntinat şi respectat pe care-l cinstiseră treizeci de domnitori păgîni, îmi dădu să înţeleg că se va întoarce totuşi cîndva la ai săi — îndată ce se va simţi din nou spălat de păcate. Deocamdată însă avea de gînd să mai colinde mările, mînat de iureşul sălbatic al pornirilor sale în largul celor patru oceane. Oricum, făcuseră dintrînsul un harpo-nier şi fierul cangei ascuţite a harponului îi ţinea acum loc de sceptru. La întrebarea ce avea de gînd să facă în următoarele luni, îmi răspunse că va porni din nou pe mări, spre a-şi vedea de vechiul meşteşug. Auzind acestea, îi des-tăinuii că şi eu îmi pusesem în gînd să mă îmbarc pe Ufl vas, la Nantucket, cu acelaşi scop, mai ales că socoteam portul acesta drept cel mai plin de făgăduinţe pentru cine rîvneşte la viaţa unui aventuros vînăior de ba-Se hotărî pe loc să mă însoţească la Nantucket, id să se îmbarce pe acelaşi vas, să împartă aceleaşi ore de cart cu mine, să mănînce aceeaşi hrană — pe CUjt, să împartă orice s-ar întîmpla cu mine şi, ţinîn-u-mă dg mjnă) să se avinte mîndru înainte, împreună cu. spre a se înfrupta din norocul ce

ne va fi hărăzit cele două lumi. Primii cu bucurie, mai ales că — în 99

afară de faptul că-l îndrăgisem atît de mult — ştiau: ( era un încercat vînător de balene şi ca atare nu pn( fi decît prea folositor unui începător ca mine. Nu ,( noşteam încă nimic din tainele acestui soi de vinătt. ite ( deşi mă simţeam cu adevărat în largul meu pe marc c,; vechi colindător deprins însă numai cu vasele de tu merţ. Istorisirea lui Queequeg luă siîrşit o dată cu uit ir r.]f, fumuri din pipă, după care el mă îmbrăţişa şi îşi aprip," fruntea de a mea. Apoi suflă în lampă, ne cuibări:- unul lingă altul în culcuş şi, fără zăbavă, ne scufund;,".. răm în somn adînc. Capitolul XIII ROABA In ziua următoare, luni, după ce lăsai trofeul mum unui frizer spre a-l, folosi ca suport de perucă, plătii giului pentru găzduirea mea şi a ortacului meu, fol-bineînţeles banii acestuia. Atît hangiul, care ne ;-• rînjind cu gura pină la urechi, cît şi restul oasp păreau din cale afară de umiliţi văzînd ce prieteni totul neaşteptată se înfiripase între Queequeg şi ;i în ciuda povestirilor năstruşnice născocite de Peter ciug şi care mă înspăimîntaseră atît. Luarăm cu împrumut o roabă în care ne încarc catrafusele, adică sărăcăciosul meu sac de călătorit prcună cu hamacul şi sacul de pînză ale lui Que:: Pornirăm apoi la vale, îndreptîndu-ne spre cheiul : ora ancorat Moss, scunerul ce făcea curse spre Nantv. in calea noastră, trecătorii se zgîiau uimiţi nu la Queequeg, cît la mine — fiindcă dacă erau de; să întîlnească pe străzile orăşelului canibali, se miv văzînd prietenie între unul din ei şi un alb. Noi do nu-i luam în seamă, ne vedeam de drum, împingir-rînd roaba. Queequeg se oprea din cînd în cînd ca sf: soare mai strîns apărătoarea peste cangea harpe: Dornic să aflu de ce căra cu el pretutindeni pe us unealtă atît de stingheritoare, îl întrebai dacă baleiv erau sau nu înzestrate cu sculele trebuitoare. îm ins Vei
100

inse că balenierclc aveau tot ce le trebuia; el ţinea însă § osebit de mult lat propriul său harpon, armă trainică • încercată în atîtea încăierări mortale pentru balene, cărora Şa s e dea fără greş lovitura de graţie. Iată de ce, semenea atîtor cosaşi ori secorători de pe uscat, care se duc la munca pe cîmpiile arendaşilor luîndu-şi fiecare, nesiliţi de nimeni, uneltele lor, tot astfel şi Queequeg avea rjcinile sale pentru care ţinea la propriul său harpon. Luînd îa rîndu-i roaba din mîinile mele, îmi.istorisi cu mult haz în ce împrejurare cunoscuse el pentru întîia oară un asemenea vehicul. Era în Sag Harbor. Pe, cît înţelesei, stăpînul vasului pe care slujea îi împrumutase o roabă ca să-şi transporte cufărul său greu pînă la casa unde-şi găsise găzduire. Nevrînd să se dea de gol — căci într-adevăr habar n-avea la ce slujea o roabă — Queequeg încărcase lada pe ea, o legase bine, apoi săltase uriaşa povară pe umeri şi pornise de-a lungul cheiului. — Dar Queequeg — îniîmpinai eu — puteai să ştii atîta lucru! N-au rîs de tine? Drept răspuns, el începu o nouă istorisire. Băştinaşii din insula Kokovoko cînd pregătesc vreun ospăţ de nuntă strîng laptele aromat din nucile proaspete de cocos într-un castron uriaş, cu pete multicolore, ce aminteşte de vasele folosite pentru punci. Acest castron se aşază de obicei la mijloc, pe rogojina unde se ţine ospăţul. Se întîmplă că odată un mare vas de comerţ acostă la Kokovoko, iar comandantul — un domn foarte respectabil în toate privinţele, cel puţin atît cît putea fi un căpitan de vas — fu poftit la nunta unei drăgălaşe prinţese ce abia împlinise zece ani, surioara lui Queequeg. Prea bine! După ce toţi nuntaşii se adunară în faţa colibei de bambus a miresei, căpitanul vasului intră înăuntru şi, fiindu-i hărăzit locul de cinste, se aşeză drept în faţa vasului cu lapte de cocos, între marele preot Şi maiestatea sa regele, tatăl lui Queequeg. După tradiţionala rugăciune de binecuvîntare, ce se obişnuieşte la temenea populaţii (deşi, după spusele lui Queequeg, în enip deosebit de noi creştinii, comesenii nu stau cu nasul 111 farfurie, ci asemenea zburătoarelor îşi îndreaptă privi-"a spre înălţimi, către marele rînduitor al ospeţelor) — ă binecuvîntare aşadar, marele preot deschide festinul ceremonia consacrată pe insulă din timpuri străvechi:
101

îşi înmuie degetcle-i blagoslovite şi aducătoare de har vas, înainte de a împărţi tuturor băutura binecuvînt;; Observînd acest ritual şi de vreme ce se afla aşezat ci. lingă marele preot, căpitanul se gîndi că, în calitate comandant al vasului, avea precădere faţă de suvera insular, mai ales că era şi oaspetele acestuia. Drept c. cu cel

mai desăvîrşit calm, îşi spălă mîinile în băutura . vas, pe care-l luase, după cit se pare, drept un uriaş zaii pentru spălatul mîinilor. — Ei, acum? mă întrebă Queequeg. Crezi că noştri cumva de el? în cele din urmă, după ce plătirăm costul călătorie ne puserăm bagajele la adăpost, ne instalarăm pe p tea scunerului care — înălţîndu-şi pînzele — începu coboare lin rîul Acushent. Pe unul din maluri se înă străzile în terasă ale oraşului New-Bedford, străjuite arbori înveşmîntaţi în promoroacă, ce sticleau în a rece, limpede, al iernii. Pe cheiurile ce defilau în .-. noastră se înălţau movile, ba chiar munţi de bolob aşezate unele peste altele; balenierele ce colindaseră ; file lumii se înşirau tăcute una lîngă alta, bine anco; ajunsa în sfîrşit la adăpost. De pe alte vase se auzea căni tul dulgherilor şi al butnarilor, îmbinat cu dudv forjelor şi al focurilor pentru topit smoala, vestind , că se făceau pregătiri pentru noi plecări: că, deşi ab reîntorseseră dintr-o lungă şi primejdioasă călătorie, pregăteau să-şi încerce norocul într-a doua; că du-doua avea să urmeze a treia, şi aşa mai departe. Pe măsură ce ieşeam în larg, briza ce ne îmhrăUş;-venea din ce în ce mai rece. Micul vas înainta grăbit. proşcînd în juru-i spume, ca un mînz ce albeşte frr balele lui. Şi cum mai trăgeam în piept boarea ce se îr din aceste întinderi de iad! Cu ce dispreţ mă uita uscatul zăgăzuit de bariere, la şoseaua banală care [ urmele atîtor copite ori ale picioarelor atator robi; întorceam să privesc cu îneîntare măreţia talazuri! care nu le întina nici un fel de urme. Queequeg părea că se adăpa o dată cu mine ele li; ]aşi izvor de spumă. îşi umfla nările întunecate şi îşi . zimţii dinţilor ascuţiţi cu pila. Zburam înainte, toi inte; după ce ne luarăm avînt, vasul nostru se încli : faţa brizei, cufundîndu-şi prova în valuri, ca sclavul r 102
Ut!

.m.iţa

se
,! 3

sultanului. Cînd se apleca pe o parte, noi săream în alaltă; parîmele vibrau ca sîrmele şi cele două catarge °Lj:i se încovoiau ca trestia de bambus în bătaia unei tor-I"aje. Intr-atît ne furase priveliştea acestei mări agitate pe are ° scurtam de lîngă bompresul ce se cufunda mereu "n apă încît o bună bucată de vreme nici nu luarăm în Lmă privirile ironice ale pasagerilor, o adunătură de ţo-ri uluiţi că două făpturi ometi t îţl Lamă p e e pagerilor, ţ nîrlarii uluiţi că două făpturi omeneşti se puteau înţelege atît de bine. Ca şi cum un alb ar fi cu ceva mai de soi decît un negru. Erau printre pasageri şi cîţiva bădărani atît de neciopliţi că păreau să fi ieşit abia atunci din fundul pădurilor. Queequeg prinse de veste că unul din netoţii ăştia se schimonosea îndărătul lui, încereînd să-l imite. Crezui că amantului îi sunase ceasul din urmă. Lăsînd din mînă harponul, vînjosul sălbatic îl prinse în braţe şi, cu o putere şi o îndemînare nemaiîntalnite, îl aruncă în aer; în clipa cînd nătăfleţul, după ce făcuse tumba, cădea drept în picioare, aiurit şi sufocat, Queequeg îi mai arse una peste fund, apoi îi întoarse spatele şi, aprinzîndu-şi pipa-tomahawk, mă îmbie să trag un fum. —• Căptane! Căptane! zbieră gogomanul, dînd fuga la comandantul vasului. Căptane, căptane, a venit dracul pe punte! — Hei, dumneata, domnule! strigă căpitanul, un semeţ şi neînfricat navigator, îndreptîndu-se spre Queequeg. Ce naiba ţi-a venit? Nu-ţi dai seama că puteai să-i faci de petrecanie flăcăului? — Ce zice el? întrebă cu blîndeţe Queequeg, întor-cîndu-se spre mine. — Zice că nu lipsea mult să-l omori pe băiatul acela! răspunsei, arătîndu-i găgăuţa ce se încumetase să rîdă de el şi tremura acum ca varga. — Să omor pe el! strigă Queequeg, şi pe chipul său tatuat se întrezări o expresie aproape diabolică de dispreţ. Ha! El peşte prea mic! Queequeg nu omoară peşte aşa mic. Queequeg omoară mare balenă! — Ascultă! tună căpitanul. Pe tine am să te omor eu, dacă nu încetezi să te ţii de fleacuri pe bordul vasului meu. Ia bine seama! Numai că, tocmai în clipa aceea, se dovedi că însuşi itanul trebuia să ia seama la cele ce se întîmplau pe kd. Vîntul ce se opintea cu putere umflînd vela mare «îşiase scota bonetei şi uriaşul verfafor se bălăbănea în103

colo şi încoace, măturînd de fiecare dată puntea de ci poi a vasului. Băieţandrul pe care îl judecase Queer. fu zvîrlit peste bord. Toţi cîţi voiau să dea ajutor . cuprinşi de panică şi orice încercare de a prinde şi stăvili verfaforul părea o aventură nebunească. Pun., vînt, se zbătea mereu de la dreapta la stînga şi iar poi. ca un pendul şi părea gata în fiecare clipă să sa, , mii de aşchii. Nu se putea face nimic, nimeni nu ei stare să întreprindă ceva. Marinarii aflaţi pe bord si fugiaseră pe puntea din faţă şi holbau ochii la veri;,. de parcă vedeau cel puţin falca de jos a unui cetaccu tărîtat. In toiul nedumeririi generale, Queequeg se ; sprinten pe ..genunchi

şi, tîrîndu-se de-a buşilea pe lemnăria ce se zbătea deasupra lui, izbuti să prindă c rimă: o înnodă cu un capăt de bara parapetului şi, a:-lind-o apoi ca un lasso, o petrecu peste pendulul ce s;. găna cu forţă deasupra capului său, încît acesta nu putu scăpa din strînsoare şi totul se sfîrşi cu bine. V. înainta însă în bătaia vantului şi, în timp ce echip lansa barca de salvare de la pupă, Queequeg, dezgolit . la brîu, ţîşni într-o parte peste bord ca o săgeată vie bozită dintrun arc bine încordat. Timp de cîteva r îl văzurăm înotînd cu mişcări repezi, ca un cîine, t cînd înainte braţele sale lungi şi întrezărirăm umer vînjoşi printre crestele înspumate ale talazurilor 1 ţaţe. îl vedeam pe impunătorul, curajosul meu în. dar nu vedeam nici atîtica din acela pe care dore; salveze. Nătăfleţul pierise în valuri. Opintindu-se, C queg se ridică o clipă în picioare, cercetă cu privii o tinsul apelor, după care păru că înţelege cum stau u rile, căci se cufundă pe dată şi dispăru. Cîteva minu tîrziu, se arătă iar la suprafaţă, înotînd voiniceşte L braţ. în timp ce cu celălalt trăgea în urmă-i o forr însufleţită. In curînd îi ajunseră cei cu barca. Nat fu readus în simţiri. întreg echipajul declară că Qut era un om fără de pereche, iar căpitanul îi ceiu n Din ceasul acela mă ţinui de Queequeg ca o or stîncile adîncurilor.
QU

ic auun.muu». Da! aşa făcui pînă cînd hieti1 [uta

se cufundă pentru ultima oară şi pentru to Nu mai pomenisem nicicînd om nepăsător c i cît mi se părea, nici nu-i trecea prin minte că ar ritat o medalie din cele pa care le acordă marin asociaţii ce-şi zic iubitoare de oameni. Ei nu ce
ve- ; -or. ! în-l
li-

le-! nul: îna! 104

apă proaspătă de băut şi ceva cu care să se şteargă g saramura mării. După aceea îşi îmbrăcă veşmintele «cate, îşi aprinse pipa şi, sprijinit de balustrada vasului, ălui pe cei din juru-i cu o privire blîndă. Capitolul XIV NANTUCKET Nu se mai întîmplă nimic demn de a fi povestit şi după o călătorie care se săvîrşi în cele mai bune condiţii, ajunserăm cu bine ia Nantucket. Nantucket! Scoateţi la iveală harta şi cercetaţi un pic, să vedeţi că Nantucket ocupă cu adevărat un colţişor de lume; observaţi aşezarea sa, departe de coastă, mai singuratic decît farul de la Eddystone. Uitaţi-vă —• nu e decît o colină măruntă, o movilită de nisip, o plajă netedă ca-n palmă pe un fundal otova. Găsiţi însă aci mai mult nisip decît ar putea folosi toţi oamenii din lume în loc de hîr-tie sugătoare timp de douăzeci de ani. Se vor găsi poate unii puşi pe glume care să spună că ar fi nevoie să se semene acolo buruieni, deoarece nici măcar aşa ceva nu creşte prin aceste locuri şi care vă vor mai povesti că localnicii importă scaieţi din Canada; că dacă vrei să astupi o gaură la un butoi cu ulei trebuie să porneşti peste mări şi ţări ca să-ţi aduci un dop de lemn; că la Nantucket orice ţandăra este transportată cu veneraţia care se acorda la Roma unei aşchii din sfînta cruce a Mîntuitorului; că localnicii plantează cogeamite ciuperci în faţa caselor, sPre a se adăposti la umbra lor în timpul verii; că un fir deiarbă singuratic le pare o oază şi trei fire de iarbă o Prerie; că oamenii poartă aci rachete pentru nisip, ase-nieitea rachetelor folosite de laponi pe zăpadă; că trăiesc api atît de închişi, încercuiţi, strînşi în zăgazuri, ferecaţi ?i izolaţi aidoma celei mai îndepărtate insule din cuprinsul oceanului, încît găsesc cîteodată pe scaunele şi pe me-ele ce le folosesc scoici minuscule, din acelea care trăiesc jjespinarea broaştelor ţestoase. Dar aceste născociri dove-680 numai că Nantucket nu este Illinois, atît şi nimic muit
105 Să cercetăm acum uimitoarea povestire ce s-a pă:,i din bătrîni şi în care se istoriseşte cum s-a pus ten. acestei aşezări de către pieile-roşii. Legenda spune? în vremuri străvechi, un vultur se pogorîse în zbor coastele Noii Anglii si se înălţase apoi din nou, du-în gheare un copilaş indian pe care-l răpise.

Bocin gura mare. părinţii priveau neputincioşi cum pru lor pierea în zare, dincolo de nesfîrşitele întinderi apelor. Se hotărîră apoi să plece într-acolo. Porniră lind în canoe, şi, după o călătorie plină de prim; acostară pe această insulă, unde găsiră doar nişte descărnate: scheletul micuţului indian. Nu e de mirare că băştinaşii din Nantucket, nu la marginea talazurilor, au căutat să-si agoniseasc. mări cele trebuitoare traiului. începură prin a aduna bii şi scoicile de pe plajă, apoi se încumetară să ii-. teze pe ape, ca să-şi umple plasele cu heringi. Pe sură ce dobîndiră oarecare experienţă, se avîniar larg, cu bărcile, ca să pescuiască morua1. în cele urmă, lansînd pe mare o adevărată flotă de ambai mari, porniră să exploreze împărăţia apelor, străin oceanul în lung şi în lat, ajungînd chiar pînă la s toarea Behring şi declarară război veşnic uriaşelor taţi, cu adevărat monstruoase şi monumentale, ce si vieţuiseră potopului. Acest adevărat Himalaia al ; sărate, acest temut şi uriaş mastodont, le apărea I trat cu o putere inconştientă atît de grozavă, înc temeau mai mult de el atunci cînd era speriat decît a. cînd îi ataca neînfricat şi cu viclenie. Şi astfel, golaşii indieni din Nantucket, ce trăi nişte sihastri, pornind pe mare de pe muşuroiul 1 furnici, năpădiră şi cuceriră lumea fără de hotare o lor, aidoma marelui Alexandru. Cu vremea îşi împ între ei tărîmurile oceanelor Atlantic, Pacific şi L Ei îşi fac veacul pe mări, aşa cum cocoşul de pre: trăieşte viaţa în prerie; se ascund la adăpostul 1 rilor şi se caţără pe ele cu îndemînarea vanători! capre din Alpi. Ani de-a rîndul nu pun piciorul ; cat, astfel încît, într-o bună zi, cînd se hotărăsc
1

Morua (Gadus raorrhua), pc"jle răspîodit în mările :. tale care ajunge la lungimea ele un metru şi depune o m; titate de icre. Nu trebuie confundat cu morunul, care tiv Marea Neagră şi la gurile Dunării (n.t.). 106 mn •caţii ttînd rîmvie-;pra;t se lunci
! ca ,: cie

ape- » 1 ira

- debarce, se simt ca şi cum ar fi pe altă lume, mai ciudată decît s-ar părea unui pămintean o privelişte din lună. Asemenea pescăruşului ce cutreieră mările în zbor, iar la apusul soarelui îşi strînge aripile şi adoarme legănat de hulă, tot aşa la căderea nopţii şi cei din Tifantueket, navigînd departe de ţărmuri, strîng pînzele si se trag în culcuş la odihnă, deşi sub căpătîiul lor nu ge domoleşte forfota cirezilor submarine de morse şi de balene. Capitolul XV STUFATUL DE PEŞTE Era aproape de înnoptat cînd micul nostru vas ancoră fără nici un incident. în tovărăşia lui Queequeg, coborîi pe uscat. Nu mai aveam cînd să umblăm după alte treburi în ziua aceea, cel mult să cinăm şi să ne facem rost undeva de un culcuş. Proprietarul hanului „La jetul balenei" ne îndemnase să poposim la hanul „Două oale" pe care-l ţinea vărul său Josue Hussey, patronii! uneia din cele mai bune hanuri din Nantucket. Mai mult, ne asigurase că stufatul de peşte pe care îl pregătea vărul Josue, cum îi zicea el, se bucura de mare faimă. Pe scurt, ne asigurase că nu aveam altceva mai bun de făcut decît să căutăm să ne fericim burţile la hanul celor „Două oale". Dar ne-au dat mult de furcă îndrumările sale privind calea ce urma s-o străbatem ca să ajungem acolo: să dublăm adică o magazie de mărfuri gălbuie şi s-o lăsăm la tribord, pînă vom da de o biserică albă la babord, iar de acolo să păstrăm direcţia babord pînă Vom da de un colţ la trei grade tribord; să întrebăm apoi pe primul trecător încotro e hanul. Toate aceste Sfaturi atît de încîlcite ne puseră, dintru început, în are încurcătură, mai cu seamă că, de la primii paşi, Queequeg stărui că magazia gălbuie — punctul nostru plecare — trebuia să răniînă la babord, deşi din spu-Sele lui Peter Cosciug eu ştiam că locul ei era la tribord. otuşi după ce orbecăirăm o bucată de vreme prin înteric, ciocănind din cînd în cînd la uşa unuia din paş107

nicii localnici, spre a afla încotro ne era drumul ajui, răm în slîrşit la locul indicat. Două uriaşe oale cioplite din lemn şi vopsite în ne; se bălăbăneau atîrnate de nişte minere, cît urechile iv măgar, de verga unui vechi catarg, deasupra intrării purta urmele multor ani. Verga fusese astfel retezată îr cla departe aducea cu o spînzurătoare. Poate că vremea aceea eram din cale afară de sensibil la ase;--nea impresii şi, fără să vreau, o privii cuprins de un r

timent destul de neplăcut. Gîtul mi se înţepenise în T ce mă uitam la cele două braţe ale spanzurătorii, două erau, unul pentru Queequeg şi unul pentru rv „Semn rău!" îmi spusei. In primul port în care ele"-casem nimerisem la hanul lui Peter Cosciug. în ca-pescarilor ele balene dădusem de lespezi funerare. Şi mă întîmpină furcile spanzurătorii! După toate cele, acum cogeamite oale negre! Să fie oare toate acestea LJ învăluite ia chinurile iadului? Şirul gîndurilor mele se întrerupse însă, cînd dădu.1 ochii de o femeie pistruiată, cu părul galben şi înv cată într-o rochie galbenă. Stătea în poarta hanulu lumina roşie mohorîtă a unei lămpi ce se clătina clip întruna ca un ochi însîngerat, şi ameninţa cu un p ele ocări pe un bărbat îmbrăcat cu o flanelă roşie. — Hai, cară-te odată! îi striga ea. Sau vrei să te măn? — Am brodit-o — spusei lui Queequeg. lat-o doamna Hussey. Şi nu greşisem. în lipsa domnului Hussey, ea se d dea în stare să ţină piept oricui. Aflînd că doream luăm cina şi să poposim la han peste noapte, îl , deocamdată pe omul acela de alte ocări şi ne con. . într-o cămăruţă, instalîndu-ne la o masă ce mai p resturi de mîncare de la ultimii oaspeţi. înainte de a din încăpere, se întoarse către noi şi ne întrebă: — Scoici sau peşte? •— Ce-înţelegeţi prin peşte, doamnă? o întreba: foarte politicos. — Scoici sau peşte? repetă ea. — Scoici la cină. Asta înseamnă scoici reci! T cumva să. ne daţi mîncare rece, doamnă Hussey întrebai. Nu vi se pare că ne faceţi o primire cam ; rece pe vremea asta ele iarnă, doamnă Hussey? 108
eu
na op
ir-

ve-sa :Uti jse rta eJ ret1 o

par fiind, pe cît se părea, foarte grăbită să-l ocărască i departe pe bărbatul cu flanela roşie care rămăsese aştepte la intrare, se vede că nu auzise clecît cutuî „scoici"; se duse repede la uşa deschisă ce dădea -n bucătărie şi, după ce zbieră cuiva „de două ori scoici", se făcu nevăzută. —• Queequeg, crezi că o să ne saturăm noi cu scoici? îl întrebai eu. Aburul îmbietor de mîncare caldă ce se revărsa din jyucătărie nu ne lăsa să credem că vom fi nemulţumiţi. lax cînd ni se aduse mancarea de scoigi aburindă, misterul se spulberă pe deplin, spre marea noastră îneîntare. Q dulci prieteni, ascuitaţi-mă! Era un fel de tocană gătită dintr-un soi de scoici mărunte, miezoase, nu mai jjjari ca alunele, amestecate cu galete sfărîmate şi cu bucăţele tot atît de mărunte de carne de porc păstrată în saramură. Totul pregătit cu unt din belşug, de asemenea cu sare şi piper cît se cerea. După gerul şi peripeţiile din timpul călătoriei, aveam acum o poftă grozavă. Mîncarea era într-adevăr neîntrecută. Queequeg, îneîntat că se ospăta cu hrana lui de predilecţie, pescuită din apele mării, goli ca şi mine blidele într-o clipită, în timp .ce mă odihneam, rezemat de speteaza scaunului, îmi amintii că doamna Hussey mai pomenise de un fel de mîncare şi mă gîndii să-mi încerc norocul. îndreptîndu-mă spre uşa bucătăriei, strigai cît mai răspicat „Peşte", cerînd astfel al doilea fel, apoi mă întor-sei la locul meu. După cîteva clipe ne învălui din nou un abur îmbietor, deşi deosebit de al primului fel, în timp ce-şi făcea apariţia în faţa noastră un gustos stufat de

morun. O luarăm de la capăt şi, în timp ce lingurile se cufundau de zor în castronul cu mîncare, mă întrebam ce urmare va avea acest belşug de peşte asupra noastră. Ştiam ceva despre o zicală care pomeneşte de mîncătorii te peşte. — Ia te uită, Queequeg! strigai. Nu ai cumva în castan un tipar viu? Unde ţi-e harponul? Se putea spune cu adevărat că la hanul celor „Două e" foiau peştii; erau mai mulţi decît în apele cele i bogate pentru pescari. în oale fierbea zi şi noapte stUfatul de peşte. Stufat de peşte la gustarea de dimi-ţă stufat de peşte la amiază şi stufat de peşte la 109 cină, pînă începeai să te cauţi dacă nu-ţi ies cumva ;n haine oase de peşte. Porţiunea din faţa casei era pa;: cu scoici. Doamna Hussey purta un colan de verttv. lucioase de morua iar registrele cu socoteli ale lui Jo: Hussey erau legate în piele de rechin de cea mai bi calitate. Pînă şi laptele avea un iz de peşte pe care ;-. putui explica abia cînd, din întîmplare, plimbîndu-; într-o dimineaţă pe plajă şi trecînd pe lîngă bărcile p; carilor, văzui vaca bălţată a lui Josue îndestuimdv. cu rămăşiţe de peşte, păşind măreaţă cu fiecare co:J vîrîtă într-o căpăţînă de peşte şi înaintînd din greu. După cină, ni se aduse o lampă şi doamna Hussey arătă drumul cel mai scurt pentru a ne duce la cu ic; Numai că, în clipa cînd Queequeg se pregătea sa ; ia înainte pe scări, gazda noastră întinse mîna cot harponul. — Nu îngădui harpon în cameră. — Dar de ce nu? întrebai eu. Adevăratul vînător balene nu se desparte nici în somn de harponul ; Care e cauza? — Fiindcă e primejdios — replică ea. Numai dau nici unuia din locatarii noştri să ţină peste noapte ; ponul în cameră, de cînd tînărul Stiggs, care tocnv înapoiase după patru ani şi jumătate doar cu trei toaie de oloi, a fost găsit înjunghiat aici în casă, la o întîi, eu un fier de-ăsta în coaste. Aşa că, doiv: Queequeg (între timp îi învăţase numele), voi lua e. păstrare cangea pînă mîine dimineaţă. Dar ce vrei mîncaţi mîine? Scoici sau stufat de peşte? — Şi una şi alta! răspunsei eu. Dar pregătiţi-; vreo doi heringi afumaţi, ca să nu mîncăm mereu ac-lucru. Capitolul XVI CORABIA în pat începurăm să punem la cale ce aveam de . a doua zi. Dar, spre uimirea şi chiar îngrijorarea n Queequeg îmi dădu să înţeleg că, cerînd părere; 110
U1.!"

St

buavc.

yj astfel se numea micul idol negru — acesta îi spuse nu o dată, ci de două sau de trei ori, că nu era bine să coborîm amîndoi în port ca să ne alegem bale-jiîera pe care să plecăm. Dimpotrivă, Yojo ţinea cu tot dinadinsul ca această alegere să rămînă pe de-a-ntregul în seama mea; numai aşa se lega el să ne ocrotească. Yojo găsise de altfel corabia ce ne era hărăzită şi peste care eu, Ishmaeî, aveam să dau negreşit, oriunde s-ar fi aflat, deşi mi se va părea că o voi nimeri cu totul în-tîmpîător. Şi pe acei vas trebuia să mă angajez numaidecat, fără să mă sinchisesc deocamdată de Queequeg. Am uitat să amintesc că în cele mai multe cazuri, Queequeg avea mare încredere în înţelepciunea lui Yojo şi în uimitorul dar de proroc al acestuia. îi privea pe Yojo cu o veneraţie şi o stimă deosebite, ca pe o divinitate binevoitoare şi grijulie faţă de el, deşi prevederile acestuia nu se îndeplineau întotdeauna.

Fapt e că planul lui Queequeg, sau al lui Yojo, cu privire la nava noastră nu era deloc pe placul meu. Mă bizuiam de altfel îndestul pe priceperea lui Queequeg în alegerea balenierei celei mai bine echipate şi mai sigure pentru persoana şi avutul fiecăruia din noi. De data asta însă n-avui încotro şi mă văzui silit să-i dau ascultare Mă pregătii deci să-mi îndeplinesc cu zel această îndatorire şi să duc la bun sfîrşit tratativele de îmbarcare destul de lesnicioase de altfel. Plecai a doua zi în zori, lăsînd pe Queequeg în tovărăşia lui Yojo, în cămăruţa unde ne petrecusem noaptea. După cît mi se părea, ziua aceea era pentru ei un fel de Ramadan, o zi din postul mare, o zi de rugă, de post şi de căinţă. Ce temei avea de fapt acest canon? Niciodată nu i-am putut da de rost; deşi am încercat de ftiulte ori, n-am putut pătrunde în tainele religiei lui. Plecai deci, cum am mai spus, lăsîndu-l pe Queequeg să-şi ţină postul în tovărăşia tomahawk-ului său, în timp ce Yojo se încălzea la focul ritual aprins din talaş de lemn. , Trecînd printre vasele ancorate în port, aflai după o bună bucata de vreme, din ştiri culese la întîmplare, că trei vase se pregăteau pentru o călătorie ce avea să ţină trei ani în şir: Diavoliţa, Delicatesa şi Fequod. Dia-voliţa? Nu ştiu de ce-i zicea aşa. Delicatesa — se mai 111
înţelege, iar Pequod: vă veţi fi amintit desigur că ac era numele unui vestit trib de indieni din Massachusr. a căror stirpe s-a stins de mult ca şi aceea a chilor mezi. Trăsei cu ochiul la Diavoliţa şi-i tot dă, tîrcoale, apoi trecui la Delicatesa; dar, în cele din urmă urcai pe bordul lui Pequod şi, cercetîndu-l cu pr rea, ajunsei la convingerea că era cel mai nimerit p tru noi. Aţi avut desigur, pe cît ştiu, prilejul să vedeţi în cur vieţii dumneavoastră multe şi ciudate ambarcaţii: răbii cu vele pătrate, jonci japoneze cu pupele ara;-mici galiote teşite ca lăzile de unt şi cîte altele. Dar credeţi-ma pe cuvînt! — nicicînd nu v-a fost cht vedeţi corabie atît de neobişnuită ca bătrîna, c Pequod. Era o navă de construcţie veche, nu pre i şi foarte demodată. Carena sa tăbăcită de apele mo bătută de intemperii, călită în taifunuri ori în mia apelor celor patru oceane, se înnegrise cu ir ca şi chipul unui grenadier francez ce luptase în şi în Siberia. Prova sa venerabilă purta o barbă de marine. Catargele, de fabricaţie mai nouă, se înăita pene ca spinările celor trei bătrîni regi din Colonia 1 cioplite undeva, pe coastele Japoniei, unde şi pierduse pe cele proprii într-o furtună. Bătrînele pi erau uzate şi roase de vreme, asemenea lespezii catedrala de la Canterbury, unde a fost jertfit Bec; şi unde se văd urmele atîtor pelerini care s-au meni acolo. Dar tuturor acestor vetuste rămăşiţe li se ad gaseră noi şi minunate trăsături caracteristice, strîns gate de vijelioasele expediţii la care luase parte c bia, vreme de mai bine de jumătate de veac. Bătd căpitan Peleg, fost la cîrma ei ani îndelungaţi, îna de a prelua comanda propriului său vas (se retra-acum în viaţa particulară), se număra printre prop tarii lui Pequod. In timpul cînd mai însoţea corabia mări, bătrînul Peleg contribuise în mare măsură ];; cătuirea înfăţişării ei groteşti, gătind-o pe toate pă. cu cele mai năstruşnice podoabe, din materialele
1

Thomas Becket (1117—1170), arhiepiscop de Canterbury. . celar al Angliei, asasinat în altar de partizanii lui Henri; II-lea (n.t). 112 •lin ;et; felurite, încît în privinţa aceasta nu putea fi între-decît cel mult de sculpturile de pe patul şi pavăza de Thorkill Hakes. Corabia astfel încărcată de se înfăţişa aidoma unui împărat etiopian cu împovărat de giuvaericale din fildeş lustruit; arăta ca un "fel de trofeu — un si de vas canibal — jjjîridru de găteala sa încropită din oasele vrăjmaşilor dobprîţi- De jur împrejurul punţii, parapetul distrus era întărit ca o falcă uriaşă de caşalot cu colţii lungi, ascuţiţi, ai acestui mamifer, pe care erau înfăşurate străvechi odgoane şi cordaje de cînepă. Acestea nu erau petrecute prin scripeţi de lemn obişnuit, ce se găseşte pe uscat, ci prin tamburi de ivoriu marin. Dispreţuind obişnuita roată ce s-ar fi cuvenit să stea la cîrma venerabilei corăbii, el instalase în locu-i o bară cioplită în chip straniu din falca de jos, prelungă, a duşmancei sale ereditare. Cîrmaciul care guverna vasul cu această bară se simţea, pe vreme de furtună, ca tătarul ce-şi struneşte focosul armăsar trăgîndu-l de zăbală. Nobilă corabie, ce4 drept, numai că întreaga-i înfăţişare era oarecum melancolică. Ond mă urcai pe vas, cercetand coverta, în căutarea unei persoane autorizate căreia să-i supun candidatura mea în vederea participării la călătorie, nu văzui nici ţipenie de om. Nu putui însă trece cu vederea un fel de cort ciudat — aducea cu un wigwam indian — aşezat îndărătul catargului mare. Părea un adăpost folosit vremelnic,

cît rămînea vasul în port; De formă conică şi avînd cam zece picioare înălţime, era alcătuit din bucăţi roari de fanoane de balenă, provenite din părţile cele mai largi ale gîtlejului acestui cetaceu. Fanoanele, proptite în cerc, cu partea mai largă la bază, erau prinse unele de altele şi se uneau spre vîrf într-un fel de mănunchi peste care un smoc de fibre pletoase fluturau neîncetat, asemenea unei podoabe de pe conciul vreunui bştrîn sachem1 din Pottowottamie. O deschizătură triunghiulară, în partea ce da spre provă, îngăduia celui adă-sub cort să îmbrăţişeze cu o privire toată puntea î faţă.

In cele din urmă, observai un ins pe jumătate ascuns această stranie vizuină; judecind după aspectul său,
1

Numele şefilor de trib indieni

din nordul Americii (n.t.).

113
părea o persoană cu autoritate pe vas, dar care a; In timpul amiezii, părea sa-şi fi îngăduit un mic r, abdicînd temporar de la sarcina de răspundere a coi •dantului. Se odihnea într-un jilţ demodat de stejar, praîncărcat

cu sculpturi ciudate. în loc de tăblie, i avea o împletitură trainică din aceleaşi fanoane el,: din care era alcătuit wigvam-ul De fapt. poate că înfăţişarea bărbatului destul de v nic, instalat sub cort, nu avea nimic neobişnuit, bronzat şi vînjos ca mai toţi bătrînii lupi de mare şi înfăşurat în haina-i de postav gros, marinăresc, de ială austeră, aşa cum îmbracă de obicei quakerii1. ţeaua fină, aproape microscopică, de creţuri ce se ; zăreau la colţurile ochilor săi era încă o mărtu. nesfîrşitelor călătorii pe mări, a nenumăratelor fu. pe care le înfruntase scrutînd mereu zările, împc. vîntului; din această cauză, navigatorului i se zbir-cu vremea pielea din jurul ochilor. Astfel de creţuri foarte impresionante, mai ales cînd omul se încrun — Sînteţi cumva căpitanul vasului Pequod? îl i; bai eu, înaintînd către deschizătura cortului. — Să presupunem că aşa ar fi. Ce doreşti de 1; fu răspunsul. — Aş dori să mă îmbarc pe vas. — Ah! Da! Ai dori să te îmbarci? După cît n: pare, nu eşti din Nantucket. Te-ai aflat vreodată î barcă gata să se scufunde? — Nu, sir, niciodată. — Deci habar n-ai de pescuitul balenelor, aş înd să spun. Nu-i aşa? — Cu adevărat, nu ştiu nimic, dar sînt sigur că a deprind repede meşteşugul. Am făcut cîteva călător vase de comerţ şi cred că . . . — La naiba cu vasele de comerţ! Să nu-mi vor mie pe limba ăstora! Uită-te la piciorul meu! Vei prilejul să-l cunoşti, dacă ai să mai pomeneşti vr de vasele de comerţ! Vase de comerţ, hai? Eşti pefoarte mîndru că ai servit pe astfel de vase! M aripioarele de balenă! Dar ia zi, omule, de ce vre: parat să pleci la vînătoare de balene? Mi se patv suspect. Nu cumva ai fost pirat? Hm? Nu l-ai 1 Sectă religioasă din America de Nord (n.t.). 114
ti va i el?

: se
.Vu-O

razm •n să ii pe

oare Pe ultimul tău căpitan? Sau ai poate de gînd tă-j asasinezi pe ofiţerii de pe vas, după ce vei ieşi în larg? ]lă împotrivii, asigurîndu-l că nu mi se putea aduce nici una din aceste învinuiri. Desluşisem între timp că, în ciuda insinuărilor sale pe jumătate glumeţe, acest bă-trîn lup de mare, adevărat quaker din Nantucket, era plin de prejudecăţile sale de vechi insular şi dispreţuia pe venetici — afară doar dacă nu mărturiseau că sînt din; Yineyard sau de la Cape Cod. —- Dar ce ţi-a venit, omule, ce te-a apucat deodată să porneşti la vînătoare de balene? Vreau să ştiu asta, înainte de a hotărî dacă să te primesc sau nu pe corabie. — Ei bine, sir, vreau să ştiu şi eu ce e vînătoarea de balene. Şi mai vreau să văd lumea. — Vrei să vezi cum se pescuiesc balenele? Ehei! Ţi-a fost dat să vezi vreodată pe căpitanul Ahab? — Cine e căpitanul Ahab, sir? — Aşa? Mi-am închipuit eu că nu ştii. Căpitanul Ahab este comandantul acestui vas. — Atunci m-am înşelat. Credeam că vorbesc cu comandantul vasului. — Vorbeşti cu căpitanul Peleg, cu el stai de vorbă, tinere. A rămas în grija noastră, a căpitanului Bildad şi a mea, să echipăm vasul Pequod cu toate cele trebuitoare călătoriei şi să întregim echipajul.

Sîntem în parte proprietari, dar şi agenţi. Aveam tocmai de gînd să-ţ! spun că, dacă ţii neapărat să ştii ce-i vînătoarea de balene, aşa ziceai, nu? atunci te-aş îndruma eu s-o afli îndată, înainte de a te angaja, ca să nu dai pe urmă din -eolţ în colţ. Caută să-i vezi mai întîi pe căpitanul Ahab, tinere; ai să vezi că nu i-a mai rămas decît un picior, — Ce vreţi să spuneţi cu asta, sir? Şi-a pierdut cumva piciorul din pricina unei balene? — Din pricina unei balene! Vino mai aproape, tinere; piciorul i-a fost înhăţat, sfărîmat şi mestecat de cel mai monstruos caşalot ce a nimicit cîndva un vas! Vai, aşa s-a întîmplat! Avîntul căpitanului izbuti să mă neliniştească într-o oarecare măsură, dar rămăsei şi puţin înduioşat de to-nW de adîncă mîhnire al exclamaţiei cu care îşi încheie v»rbirea. Răspunsei însă, străduindu-mă să par cît mai calm:
115

— Nu mă îndoiesc nici o clipă de adevărul spus dumneavoastră, sir, dar cum aş fi putut eu bănui de cruzime a dat dovadă balena aceea? De fapt, aş fi p presupune că n-a fost decît un simplu accident. — Ascultă, tinere, nu pari s-o duci la tăvăleală, că nu prea cunoşti primejdiile care ne pîndesc în îi,: cu fiarele mărilor. Eşti sigur că ai mai umblat pe c apelor, sigur de tot? — Sir — întîmpinai — v-am mai spus că am făcui ; tru călătorii pe vase de comerţ ... — Gura! Bagă bine la cap ce ţi-am spus de v; de comerţ şi nu mă mai scoate din fire, că n-o mai r. Să vorbim acum omeneşte. Am căutat să te fac să ; -cepi ce înseamnă vînătoarea de balene. Tot te mai ,.. aţa la aşa ceva? — Da, sir. — Prea bine. Dar ia spune-mi: ai fi în stare să îs harponul în gîtlejul unei balene vii şi să sari apoi însuţi după el? Răspunde, dar acum, pe dată! — Aş fi în stare, sir, dacă ar fi neapărată nev adică dacă n-aş putea-o scoate la capăt altfel. Dar putea întîmpla să nu ajung pînă acolo. — Bine şi asta. Acum încă ceva: vrei să pleci ci, balene, dar nu numai ca să vezi ce e vînătoarea de lene, ci şi ca să cunoşti lumea. Parcă aşa mi-ai sp Ei bine, atunci fă un pas înainte şi du-te să priveşti pic în partea dincotro bate vîntul. După aceea vii în;; şi-mi spui ce ai observat. O clipă am rămas pe loc, uşor nedumerit de pori; asta ciudată, neştiind dacă trebuie s-o iau în glumă în serios. Dar văzînd chipul ameninţător cu creţurile la colţul pleoapelor, n-avui încotro şi. dădui ascultare c:: tanului Peleg. Trecui deci înainte la provă şi aruncai o privire p: bastingaj, spre larg. Văzui că vasul se legăna în coră, împins de maree, cu prova îndreptată oblic, ocean. Orizontul infinit era deschis, dar avea o înfăţi-r cit se poate de mohorîtă, care nu te îndemna la prf-; sticuri bune. Totuşi nu puteam zări nimic deosebit. — Ei, s-auzim raportul! voi să ştie Peleg la înapoia mea. Ce-ai observat? — Nu mare lucru — răspunsei. Apă şi iar apă, 116
pa in noi

cit zj cu ochii. Doar o largă vizibilitate. Şi cred că o să p stropească peste puţin ploaia. 11 . Foarte bine, dar ce spui acum? Tot mai ai chef să rneşti în jurul lumii? Tot mai vrei să treci de Capul şi să nu vezi decît ape şi ape? Nu-ţi ajunge ce de unde te afli? Şovăiam un pic, totuşi rămăsei hotărît să plec după balene, să nu mă las. La urma urmei, Pequod era o corabie cel puţin tot aşa de bună ca atîtea altele, ba mi se păru chiar mai bună. Repetai toate acestea căpitanului Pelegi iar el, văzînd că hotărîrea mea era de nestrămutat, se arătă în cele clin urmă dispus să mă ia pe bord. — Poţi să iscăleşti hîrtiile pe loc — adăugă el. Vino Ca "mine! Şi o luă înainte, făcîndu-mi semn să-l urmez în cabina de sub punte. Aşezat pe o traversă, văzui un personaj a cărui înfăţişare mi se păru curioasă, ba chiar cu totul neobişnuită. Aflai că era însuşi căpitanul Bildad, care împreună cu căpitanul Peleg era unul din cei mai mari comanditari ai vasului, restul fiind împărţit, aşa cum se obişnuia în aeeste porturi, între a sumedenie de bătrîni rentieri, de văduve, de orfani şi minori aflaţi sub tutelă, revenin-dţf-i fiecăruia cam contravaloarea unui căpătîi din grindă, aţiriei scînduri din duşumea sau a cîtorva cuie. Locuitorii din; Nantucket îşi investesc banii în baleniere, întocmai ettm alţii fac plasamente în titluri de rentă. Asemenea lui Peleg şi multor altor cetăţeni din Nan-tacket, Bildad era şi el quaker, căci insula fusese popu-îată la început de această sectă. Şi pînă în zilele noastre localnicii păstrează, în cea mai mare parte, particularităţile quakerilor, uneori uşor schimbate, vădind chiar unele anomalii, datorită

unor influenţe străine, dar totodată eterogene. Căci mulţi dintre aceşti quakeri sînt i mai sîngeroşi marinari şi vînători de balene. Sînt uakeri războinici, quakeri capabili de răzbunare. Astfel găsim printre ei exemple pilduitoare de oameni purtînd nume biblice — obicei comun tuturor pe insulă — şi avînd din copilărie obişnuinţa de a se adresa altora cu TU şi TINE, ceea ce caracterizează Orbirea quakerilor, au păstrat totuşi îndrăzneala şi tezătorul spirit de aventură al precursorilor lor, trăituri ce se îmbină în chip ciudat cu celelalte însuşiri 117 de care nu s-au putut lepăda. Nenumărate trăsătu caracter, demne de un viking rege al mărilor sau poet al Romei păgîne! Ca şi căpitanul Peleg, căpitanul Bildad era un v de balene înstărit, acum în retragere. Dar, spre . bire de căpitanul Peleg — care nu se prea sinchi lucrurile îndeobşte socotite ,, serioase1, ba criua vea pe cele aşa-zise serioase ca pe cele mai aJ glume — căpitanul Bildad nu numai că fusese în spiritul cel mai sever ai quakerilor din Noiit dar în tot cursul vieţii sale, navigînd pe oceane b deseori prilejul să vadă pe insulele din jurul C Horn atîtea fermecătoare indigene, plimbîndu-SL ca omul dintîi, nu se abătuse nici o iotă de la tatea cunoscută a acestor sectanţi. Totuşi, în cm , torniciei sale de neclintit, respectabilul căpitan 1 dovedise uneori şi el o purtare puţin obişnuită. O. -fuzase, de pildă, să ridice armele împotriva colt"! lor ţinutului din cauza scrupulelor ce nu-i îr i să-şi calce pe conştiinţă, nu pregetase să deviru suşi un cotropitor al Atlanticului şi al Pacificului toate că făcuse legămînt să nu pricinuiască văi - • sînge omenesc, nu se sfiise, deşi purta obişnuit i-nică severă de quaker, să jertfească nenumărate toi sîngele leviatanilor. Nu ştiu în ce fel se împacă cugetul piosului Bildad, în ceasurile de reculegere le îngăduia acum, la apusul vieţii sale, asemenea rite amintiri. Nu păreau să-l preocupe însă în chip sebit, deoarece ajunsese de bună seamă de mult i ţeleapta convingere că una e credinţa religioasa c căruia şi alta cerinţele vieţii în această lume lumea plăteşte dividende. El, băieţaşul care slu;.. la cabinele celorlalţi, întotdeauna înveşmîntat LU nuţe prea scurte de pînză proastă, ajungînd cu : harponier, se gătise cu o jiletcă largă, rotunjită • poale; deveni apoi şef de echipaj, secund, capi în cele din urmă, proprietar de balenieră. După ci mai amintit, ajuns la plăcuta vîrstă de şaizeci o Bildad îşi încheiase aventuroasa carieră şi se ret pentru totdeauna din viaţa activă, dedicîndu-si zilelor paşnicei îndeletniciri de beneficiar al unui meritat venit. Totuşi Bildad — îmi pare rău, dar trebuie s118 avea faima unui Harpagon nedezminţit, iar pe vremea ţnd mai umbla pe mări, de stăpîn aspru, neîndurător. jij s-a istorisit la Nantucket (povestea pare destui de •udată) că, în vremea cind naviga pe balenieră Cale-niit, niai toţi marinarii, de cîte ori se întorceau acasă, intrau la spital, atît erau de sleiţi şi de obosiţi. Nu-mi voi îngădui să spun mai mult, dar cred că era un quaker destul de puţin omenos. Oamenii mărturiseau că nu-i înjura niciodată, dar — într-un fel sau altul — ştia să-i toarcă de vlagă, foiosindu-i ia muncile ceie mai grele. jyjai spuneau că era de ajuns, pe vremea cind era se-cund, să-i simţi privirea de oţel aţintită asupră-ţi, ca să te cuprindă enervarea şi să cauţi un ciocan sau o cange de fier şi să-ţi faci de lucru cu înverşunare, fie că aveai sau nu ceva de îndeplinit. Lenea şi nepăsarea piereau ]a apropierea iui. Propria-i persoană era întruchiparea însăşi a acestei firi utilitare. Trupul său prelung, zvelt, xiu avea nici un gram in plus, nici un fir de barbă de prisos. De fapt, pe bărbie îi creşteau doar nişte ţuleie ce semănau cu perii răzleţi de pe borul larg al pălăriei sale roase. Acesta era personajul pe care-l văzui şezînd pe o traversă, cînd coborîi în cabină, însoţindu-l pe căpitanul Peleg. Spaţiul de locuit de sub punte era destul de res-trîns, iar bătrînul Bildad şedea ţeapăn, drept ca luminarea, aşa cum îi era obiceiul, fără a se sprijini de vreo spetează, ca să-şi cruţe hainele. Înlemnise picior peste picior şi îşi pusese pălăria cea mare alături. Vestonul de postav gros era îmbumbat pînă la bărbie. Cu ochelarii pe nas, era adîncit în citirea unei cărţi de dimensiuni respectabile. — Bildad — strigă căpitanul Peleg — hei, Bildad, iar te-a apucat? După cîte ştiu, ai tot citit .şi răscitit Sfînta Scriptură în ultimii treizeci de ani. Pînă unde ai ajuns? Ca şi cum ar fi fost deprins de mult cu sporovăielile profane ale bătrînuiui său camarad de vas, Bildad — neluînd în seamă proastele interpelări nepoliticoase — ridică liniştit capul, dar dînd cu ochii de mine, aruncă o privire întrebătoare lui Peleg. — Pretinde că mai aveam lipsă de unul ca el — glumi Peleg. Vrea să se îmbarce cu noi.

— Au asta e vrerea ta? spuse Bildad, cu voce cavernoasă, întorcîndu-se spre mine. 119 — Asta mi-e vrerea — îi dădui fără să vreau qu:. rului Bildad replica. — Ce zici de el, Bildad? adăugă Peleg. — Cred că-l putem lua — spuse Bildad, măsurînd;-încă o dată cu privirea. Apoi se cufundă din nou în eiv bucoavnei sale, bolborosind ceva cu glas destul de v Bătrînul acesta mi se păru cel mai năstruşnic q. pe care-l zărisem vreodată, cu toate că nici lăudăr său prieteni şi vechi camarad de vas, Peleg, nu se mai prejos. Nu zisei însă nimic şi privii cu atenţie Peleg deschise acum o ladă, împinse la o paj te cîteva unelte de navigaţie şi, aşezînd la îndemîr neala şi o pană, se instala la o măsuţă. îmi spuse c i nise în sfîrşit vremea să mă hotărăsc în ce conau fi dispus să mă îmbarc pentru călătorie. Mă lămu, între timp că nimeni nu se tocmeşte cu simbrie 11 cuitul balenelor. Atît oamenii ele la bord însă, cît şi c nul, primeau o parte din beneficiile ce se adunau la un tain, iar tainul fiecăruia se socotea avînd în vedeii. portanta îndatoririlor ce-i reveneau în cadrul echij a îmi dădeam prea bine seama că fiind începător 11 meşteşugului, tainul meu nu avea să fie prea mare în vedere, totuşi, că mai umblasem pe mări, că şti ţin cîrma unui vas, să înned o funie şi alte cîte se CJ nu mă îndoiam că — după cîte auzisem — mi s-ar fi , cuveni ca tain cel puţin 275, adică a 275-a parte din b ficiul net al expediţiei, oricare va fi totalul sumei s toate că această a 275-a parte era destul de neînsem mi se părea oricum mai bună decît nimic. Dar de "v tîmpla ca expediţia să fie norocoasă, tot aveam să-mi cît de cît, cheltuielile de echipament, fără să mai pi socoteală hrana şi dormitul, pentru care nu aveam s i nici un ban din buzunar, vreme de trei ani. Fără îndoială, părea un început destul de săracă, pentru cine rîvnea să adune o avere princiară — şi, fapt, aşa şi era. Dar eu mă număr printre cei ce nu : nesc niciodată la averi princiare; mă socot cît se pcat-mulţumit dacă ştiu că am casa şi masa asigurate, de me ce pornesc la drum sub semnul ameninţător al tunii. Privind lucrurile în întregul lor, socoteam a 2 • parte drept o răsplată potrivită, deşi nu m-ar fi n dacă mi s-ar fi oferit chiar 200, ştiind că mă num";: printre cei vînjoşi. 120 Un lucru însă mă făcea să privesc destul de neîncrezător posibilitatea de a mă bucura de o porţie mai mare ja împărţirea beneficiilor. încă de pe uscat auzisem cile Va de căpitanul Peleg şi de bătrînu-i camarad Bildad; se spunea că, ei fiind cei mai de seamă proprietari ai vasului, toţi ceilalţi părtaşi mai mărunţi sau care locuiau în alte oraŞe lăsau aproape întreaga cîrmuire a rînduielilor echipajului pe mîna lor. Dar, nu ştiu de ce, se părea că bă-trînul şi hapsînul Bildad ar fi avut mai multe de spus ia angajarea oamenilor, mai ales că îl şi găsisem aci, instalat în propria-i cabină, pe vasul Pequod, citind Biblia ca ja el acasă. Chiar acum, în timp ce Peleg îşi potrivea pana de sens, curăţînd-o cu briceagul, nu mică îmi fu uimirea văzînd că bătrînul Bildad, deşi ştiam cît era de interesat în astfel de chestiuni, nu ne dădea atenţie şi urma să bolborosească, adînc cufundat în citirea Scripturii. „Ci nu-ţi aduna ţie comoară pre pămînt, unde moliile . . — Ia zi, căpitane Bildad — îl întrerupse Peleg — ce crezi, ce tain să-i dăm flăcăului ăstuia? , — Ştii tu mai bine! se auzi un glas ca din mormînt. Şapte sute şaptezeci şi şapte nu ar fi prea mult, ce zfci?.. . „unde moliile şi rugina macină agonisita ta" .. . „Agonisită!" cugetai eu. Şi încă ce mai agonisită, a şapte sate şaptezeci şi şapte parte! Da, bătrîne Bildad, se vede Că tu unul eşti hotărît să nu-mi îngădui să adun prea mare agonisită, aci pe pămînt, unde o macină moliile şi rugina. Cifra era, într-adevăr, deosebit de mare, ba chiar prin mărimea ei putea să înşele la început pe omul de pe uscat. Dar, cercetînd-o mai atent, el se convingea că deşi şapte sute şaptezeci şi şapte pare nu număr destui de impunător, în clipa cînd el ajunge să fie o părticică chntr-un întreg, cum ar fi de pildă a şapte sute şaptezeci şi şaptea parte dintr-o para, însemna totuşi mai puţin decît şapte sute şi şaptezeci şi şapte dubloni da aur. întocmai aşa socoteam şi eu la acea vreme. — Cum? Pe ochii tăi, Bildad! strigă Peleg. Doar nu vşi fi vrînd să înşeli pe băiatul ăsta? I se cuvine mai mult. — Şapte sute şaptezeci şi şapte — repetă Bildad, fără Şi ridice ochii de pe carte. Şi bolborosi mai departe: «• •. Căci acolo unde-ţi sînt comorile îţi va fi şi inima . . . " — Am să închei tîrgul cu el la trei sute — spuse Pekg- Mă auzi, Bildad? A trei suta parte. 121

pi.

Bildad lăsă bucoavna din mîini şi, întorcîndu-se -Peleg cu un aer solemn, rosti: — Căpitane Peleg, ai o inimă generoasă. Dar tre-să iei aminte la îndatoririle tale faţă de ceilalţi pro»,. tari ai vasului, printre care se află multe văduve şi fani. De vom răsplăti cu prea multă mărinimie ostejv acestui tînăr, s-ar putea să luăm pîinea de la gura a. tor văduve şi orfani. Şapte sute şaptezeci şi şapte, pitane Peleg! — Mă Bildad! mugi Peleg, ridicîndu-se şi umb! zgomotos, de colo-colo, prin cabină. Blestemat să căpitane Bildad! De ţi-aş fi urmat sfatul în astfel de ; buri, conştiinţa mea ar fi fost pînă acum atît de încăr încît ar fi tras la fund cea mai mare corabie ce a na: dincolo de Capul Horn. — Căpitane Peleg — răspunse neînduplecat Bildad conştiinţa ta o fi avînd un pescaj de zece inci sau de ?, picioare, n-aş putea spune de cît. Dar de vreme ce -. încă nepocăit, căpitane Peleg, tare mă tem că pîivi urmă conştiinţa ta are să ia apă şi are să te scufund,; vremea pînă în fundul iadului. — în fundul iadului! în fundul iadului! Mă insr. mă omule, în chip de neiertat! E o ocară nemaipoiruj; să spui unei făpturi omeneşti că e sortită iadului. B; tem şi urgie! încearcă numai, Bildad, să-mi mai spi: dată aşa ceva, că mă scoţi din fire! Ai să vezi că ... sînt în stare să înghit o capră vie, cu păr cu tot şi coarne. Piei din cabină, ipocritule, făptură întunec? Azvîrle-te în valuri! Rostind aceste cuvinte cu glas tunător, dădu să se peadă la Bildad, dar acesta, aruncîndu-se la o parte o mlădiere şi o sprinteneală uluitoare, izbuti să se rească din calea lui. Neliniştit de grozava izbucnire stîrnită între cei proprietari prinicipali, responsabili de soarta vasului pe jumătate gata să renunţ a porni la drum pe o .-. barcaţie pe care autoritatea unuia sau altuia părea de îndoielnică şi şovăitoare, m-am tras la o parte faţa uşii pentru a nu închide drumul lui Bildad, cău mă îndoiam că dorea să se ferească de mînia dezlănv-a lui Peleg. Dar dimpotrivă, spre uimirea mea, Bilei;1.: aşeză iar foarte liniştit pe traversă, părînd dornic să mînă pe loc. Arăta deprins cu ieşirile nestăpînitului
122
ne;

re-tf:

Cît despre acesta, după ce-şi vărsă mînia, păru pe uşurat şi se aşeză la locul său, biînd ca un mie-l1 îsel, deşi ma tresărea n cmcj m cînd, agitat, arătîn-L-şi indignarea. j- Pfui! şuieră el în cele din urmă. Furtuna s-a dus vnt e cît m se are P P - Bildad, tu care te pricepeai jjnioară să dregi o cange, îndreaptă peniţa asta, ro-rtOstit ţe! Briceagul meu are nevoie de roata tocilarului. Aşa f bine! Mulţumesc, Bildad: Acum să te auzim, tinere! parcă ziceai că Ishmaei ţi-e numele? Ei bine, Ishmaele, te trec atunci cu a treia suta parte. - Căpitane Peleg —• îl întrerupsei eu — mai am un prieten care ar voi să se îmbarce şi ei. Pot să vin cu el mîine? — Bineînţeles — spuse Peleg. Adu-l cu tine, să ne uităm cum arată. —- Ala ce tain vrea? mormăi Bildad, ridicînd o clipă ocM de pe cartea în care se adîncise iar. -— Ei! Nu te mai sinchisi de asta! îi strigă Peleg. Şi htoreîndu-se către mine: A mai fost după balene? — A ucis mai multe decît aş fi în stare să număr, căpitane Peleg. — Bine, atunci vino cu el. După ce iscălii hîrtiiîe, plecai grăbit. Nu mă îndoiam nici o clipă că făcusem treabă bunicică în dimineaţa aceea şi eă vasul Pequod era chiar acel hărăzit de Yojo să ne dueă, pe Queequeg şi pe mine, dincolo de Capul Horn. Dar nu mă depărtasem încă bine, cînd îmi adusei aminte că de fapt nu izbutisem să văd pe comandantul corăbiei cu care aveam să pornesc la drum. Se întîmplă, eşte, de nenumărate ori, ca o balenieră să fie înzestrată cu toate cele trebuitoare şi să ia pe bord întreg echipajul, înainte de a se fi arătat căpitanul menit să preia comanda. Adeseori călătoriile se prelungesc într-atît şi tarele popasuri acasă sînt atît de scurte, încît dacă se în-tfrnplă ca şi comandantul să aibă familie sau alte preocu-Sari care să-l reţină pentru mai multă vreme, atunci acesta nu se sinchiseşte prea mult de corabia ancorată în PQrt, iăsînd-o în grija comanditarilor pînă ce e gata de lwi. Totuşi, socoteam că nu strică să văd cu cine aveam face, înainte de a mă da cu totul pe mîna cuiva. Făcui «Sci calea întoarsă şi adresîndu-mă căpitanului Peleg, •Otbi unde-l puteam găsi pe căpitanul Ahab. 123 — Şi ce pofteşti de la căpitanul Ahab? Totul regulă, te-ai angajat să te îmbarci pe vas. — Da, totuşi aş dori să-l cunosc.

— Nu cred că va fi cu putinţă acum. Nu ştiu bine ce e cu el, dar ştiu că nu iese din casă. Po nu se simte bine, deşi nu arată ca un om bolna fapt nici nu e bolnav, deşi nu s-ar putea spune n, se simte prea bine. în orice caz, tinere, nici măor mine nu-i totdeauna dispus să mă primească, j nu-mi vine a crede că te-ar primi pe tine. Unii spi căpitanul Ahab că ar fi un om sucit, dar e un om di bucată. Eu cred că are să-ţi placă; fii fără teamă. om mare căpitanul Ahab, un necredincios cucerim scump la vorbă, ce-i drept, dar cînd vorbeşte ai ce as înseamnă-ţi bine în minte, să nu spui că nu te-am venit: Ahab nu este un om obişnuit. Ahab e umbla5" şcoli înalte, dar a trăit şi printre canibali. Harponi O, este cel mai cutezător şi totodată cel mai sigur toată insula! Da, da! Nu seamănă nici cu căpitanul dad, după cum nu seamănă nici cu căpitanul Pelv este Ahab, băiete, şi ştii doar că Ahab cel din v străvechi a fost un rege încoronat! — Şi încă unul foarte hain. Iar cînd acest crunt a fost ucis, cîinii i-au lins sîngele. —- Ia vino-ncoace, aici, mai aproape — îmi spur leg, cu o privire ce nu prevestea nimic bun. As băiete, să nu istoriseşti niciodată una ca asta pe 1 vasului Pequod. Nici altundeva. Căpitanul Ahab i ! ales singur numele. Trăsnaia asta i s-a năzărit rrr o văduvă cam zăpăcită, care a murit cînd el abia împ un an. Drept e ca o bătrînă squaw1, pe nume Tis i Gayhead, a prorocit că acest nume se va dovedi • profetic. Ia seama, aş vrea să-ţi bagi bine în cap că o minciună sfruntată. îl cunosc eu bine pe e;; . Ahab. Am fost secundul lui pe un vas, cu ani în i Cunosc firea lui adevărată: e un om milos, un eî dar nu peste măsură, ca Bildad, ci un om bun la s care nu se sfieşte să înjure, ca mine, să zicem, că e într-adevăr ceva de capul lui. Da, da, ştiu t avut nicicînd faima unui hîtru, şi-mi mai amin"1 o odată, pe cînd navigam spre locurile noastre de c 1 Femeie indiană din America (n.t.). 124 să-şi fi pierdut minţile pentru o bună bucată de Dar cred că numai durerile îngrozitoare ce-i străpungeal-l ciotul de picior încă însîngerat îl aduseseră jn halul acela. Mai ştiu, de asemenea, că de cînd şi-a pierdut piciorul, în ultima călătorie, din cauza balenei blestemate, a fost mereu cu toane, îngrozitor de mofluz, ba pjjiar sălbatic uneori. Dar au să treacă şi astea. Şi ascultă sfatul meu cu toată încrederea, tinere: mai bine să pleci tu călătorie cu un comandant bun, dar cam cu toane, de-cît cu unul care ştie să rîdă, dar e hain la suflet. Şi acum,. rgjnas bun, şi nu-l ţine de rău pe căpitanul Ahab pentru că s-a întîmplat să poarte un nume cu faima asta. Şi apoi, băiete, află că are şi o soţie, n-a plecat încă de trei ori pe mări de cînd e bărbatul ei, o fată dulce, supusă. Gîndeşte numai, fata asta dulce i-a născut un pruncuşor. Mai crezi cumva că Ahab poate să fie un om rău? Nu, nu, flăcăul meu! Lovit de soartă, blestemat chiar, dacă aşa o fi, Ahab este totuşi un om plin de omenie. Plecai spre casă îngîndurat. După cele aflate întîm-plător cu privire la căpitanul Ahab, mă simţeam copleşit de o durere vagă, ce-mi sfîşia inima. Simţeam chiar, îa acele clipe, o simpatie deosebită, plină de îngrijorare pentru el, deşi nu-mi dădeam bine seama pentru ce — poate doar pentru că-şi pierduse piciorul, în chip atît de crud. Totodată eram cuprins şi de o teamă stranie faţă de el, deşi această teamă respectuoasă, pe care nu sînt în stare s-o descriu, nu era chiar teamă adevărată. Na ştiu cum să spun, cum să descriu ceea ce simţeam, dar era ceva ce nu mă înstrăina de el. Eram chiar nerăbdător să pătrund misterul ce părea să învăluie persoana lui. Numai că, în cele din urmă, gîndurile mele se abătură pe alte căi, aşa că uitai cu totul de sumbra existenţă a lui Ahab. Capitolul XVII RAMADANUL Ştiind că Ramadanul lui Queequeg, adică postul şi ... lui, aveau să se prelungească ziua întreagă, luai irîrea de a nu-l tulbura pînă la căderea nopţii. De 125 felul meu, am toată înţelegerea pentru obiceiurile r £ioase ale fiecăruia, chiar dacă ele stîrnesc rîsul UÎV: Cred că noi creştinii presbiterieni ar trebui să pri-cu osirdie asemenea obiceiuri şi să nu ne mfumu socotindu-ne mai presus de alţi muritori, păgîni sau orice altă credinţă, din cauza deprinderilor lor năsir rJ.ce. Bineînţeles că şi Queequeg nutrea cele mai abs concepţii, atît în privinţa lui Yojo, cit şi a Ramadan sau. Dar ce era să fac? Gîndeam .că Queequeg ştia ce rea şi, de vreme ce părea mulţumit, ce mă privea mine? Pe înserat deci, socotind că pînă la ceasul acela buia să-şi fi sfîrşit temenelele şi îndatoririle rituali-, urcai la catul de sus al hanului şi bătui la uşa cam Neprimind nici un răspuns, apăsai pe clanţă, dar era zăvorită pe dinăuntru. — Queequeg! şoptii cu glas blînd, prin gaura Tăcere.

-— Queequeg, ascultă! repetai. De ce nu răsr Eu sînt Ishmael! Dar totul rămînea învăluit în tăcere. Mă cuprins griiorarea. Ii lăsasem doar destul răgaz. Numai j-ă .fi lovit apoplexia. încercai să desluşesc ceva prin r, cheii, dar uşa se afla către colţul camerei şi toi ce tui zări fu numai tăblia de la picioarele patului şi cată de perete, nimic mai mult. Cu uimire întrezării sprijinit de perete, minerul de lemn al harponul care ştiam că hangiţa i-l confiscase lui Queequeg în • trecută, înainte de a ne urca în cameră. Mi se ciudat, totuşi îmi spusei că, de vreme ce harponul se acolo (ştiam că nu se duce nicăieri fără a-l lua cu nu se putea să nu fie si Queequeg în cameră. — Queequeg! Queequeg! strigai iar, dar nimci răspunse. Trebuie să se fi întîmplat ceva! Apoplexia! îiv să deschid uşa cu forţa, dar ea rezistă cu încăpal, Coborîi scările în goană, împărtăşind temerile mele -dinţii om care-mi ieşi în cale: slujnica hanului. — Aha! exclamă ea. Mă gîndeam eu că nu-i 1 : curai! După gustarea de dimineaţă m-am dus să fac tul şi am găsit uşa încuiată. Şi nu se auzea nici m:3 De altfel, n-am auzit nici cel mai mic zgomot pînă a Ivii-am zis însă că veţi fi plecat amîndoi şi că veţi ;; 126 uşa ca să vă lăsaţi bagajele în siguranţă. Uhi! Co j Doamnă Hussey! Săriţi! I-a făcut careva de petrele sau l-a lovit damblaua! Strigînd acestea dădu buzna în bucătărie, iar eu peei. Doamna Hussey se ivi pe dată, cu borcanul de muştar -o mînă şi sticla de oţet în cealaltă. Fusese tulburată jci pe cînd se îndeletnicea cu umplerea lor, dojenind totodată pe micu-i servitor negru. — Magazia de lemne! strigai. Unde-i magazia? Da fuga, băieţaş, şi adu ceva să spargem uşa! ToporulX Toporul! Trebuie să fi avut vreun atac de inimă! în timp ce strigam aşa, dădui să urc din nou scările,. în chip nesăbuit, cu mîinile goale. Dar doamna Hussey jjni taie calea, înarmată cu borcanul de muştar şi sticla de oţet; cu o mutră arcă, mă interpelă: .— Ce te-a apucat, tinere? — Daţi-mi toporul! Ce mai aşteptaţi? Alergaţi după an doctor, după cine-o fi, pînă ce sparg eu uşa. — Ia ascultă! spuse hangiţa, lăsînd jos într-o clipită sticla de oţet ca să aibă o mînă liberă. Ia ascultă, tinere; vrei cumva să spargi una din uşile mele, de aici? Şi apucîndu-mă de braţ: Ce ţi-a venit? Ce-i cu dumneata,. tinere marinar? Foarte liniştit, încercai în grabă să-i explic cum stăteau lucrurile. Fără să-şi dea seama, îşi apropie sticla. de, oţet de nas ca să judece mai bine şi rămase o clipă pegînduri. Deodată exclamă: — Nu! Nu l-am mai văzut de cînd l-am pus acoloî Şi dădu fuga la o cămăruţă aflată sub scară, aruncă o privire înăuntru, apoi se întoarse şi mă înştiinţa că harponul lui Queequeg dispăruse. — Să ştii că s-a omorît! strigă ea. Ca şi nefericitul ăla de Stiggs. S-a dus dracului încă o cuvertură! Doamne,, fie-ţi milă de maica lui! ... Ăştia îmi duc toate derîpă! o fi avînd bietul o soră? Haide, Betty, dă fuga la Snar-es, zugravul, şi spune-i să-mi scrie pe o tăblie: „Fumatul; W salon şi sinuciderile interzise!" Omorîm două muşte cu o lovitură. Omorîm? Doamne, fie-ţi milă de s-o arăta în-c de stafie! Dar ce-i gălăgia asta? Hei, tinere, aşteaptă? Şi fugind după mine, mă apucă de braţ, tocmai cînd din nou să sparg uşa. 127 — Nu-ţi dau voie! Nu-ţi dau voie să-mi dări. jv. căperile! Du-te de adu lăcătuşul, îl găseşti cam la i ,,," de aici! Dar aşteaptă! Virî mîna în buzunar: Uite o ,, care cred că se potriveşte. Ia să vedem. O introduse şi o răsuci în broască, dar zaci ,jr! Queequeg trăsese zăvorul, aşa că nu se putea des; ij. — Trebuie să spargem uşa! stăruii eu şi mă dL,-s; f. capătul coridorului, gata să-mi iau avînt. Dar hangiţa fugi din nou după mine şi mă prin ;. ,-.. braţ, jurîndu-se din nou că nu va îngădui să i se ck.ri- casa. Mă smulsei însă din mîinile ei şi aruncîndu-m;. tr tot corpul înainte, mă repezii în uşă. Cu un trosnet asurzitor, uşa se deschise dintr-o zvî:. nitură, iar clanţa găuri peretele, împrăştiind bucă ii jje zid pînă sus în tavan. Şi, Doamne, ce să vezi! Queegue" şedea chircit pe jos, liniştit şi plin de reculegere, dropt în mijlocul încăperii, ţinînd pe Yojo în creştetul capului Neclintit, nu privea nici întro parte, nici în alta; părea un chip cioplit în care nu mijea nici o suflare de viaţă. — Queequeg — spusei, venind lîngă el — Queequeg, ce-i cu tine? — Aşa o fi şezut oare ziau întreagă? se minună hangiţa. Toate îndemnurile noastre fură zadarnice, nu putu răni scoate o vorbă de la el. Eram cît pe ce să-l răstorn pe o parte, numai ca să-l mişc din loc, căci nu mai răbdarn să-l văd şezînd în poziţia aceea atît

de chinuitoare, de nefirească. Mai ales că, după cît se părea, stătuse aşa opt ori zece ceasuri, fără să-şi fi luat nici mesele obişnuite. — Doamnă Hussey — spusei — bine că trăieşte! Aşa că vă rog să mă lăsaţi singur cu el, voi căuta eu să Icz-îeg taina acestei purtări ciudate. Hangiţa plecă şi închise uşa în urma ei. Mă os .jnii apoi zadarnic, încercînd să-l conving pe Queequeg v; aşeze pe un scaun. Şedea pe jos, neclintit, şi nu se -ăl-l deloc dispus să se urnească măcar un pic de la .e.cu: său — deşi-i vorbii cu toată politeţea şi-l luai cu biişo-rul; păstrînd cea mai desăvîrşită muţenie, nu mă în cinici nici măcar cu o privire şi nu dădu vreun semn ::I fi luat în seamă prezenţa mea. Mă întrebai, oarecum nedumerit, dacă aşa se desf: ;1-! pentru el Ramadanul. Oare aşa posteau cei de pe :
128

, Î natală, şezînd pe jos, nemişcaţi? „Se vede că aşa 8 nuiesc ai săi — îmi zisei — şi de vreme ce aduce pri-" credinţei, ei bine, am să-l las în pace. Mai curînd fl0 ai tîrziu tot are să se ridice. Nu poate rămîne o saU jcie încremenit pe jos. Şi bine că-şi serbează Rămasul numai o dată pe an, deşi nu prea-mi vine a crede sînt ei în stare să socotească data lui exactă". c3 Coborîi deci la cină. Rămăsei în salon o bună bucată jg vreme, ascultînd nesfîrşitele istorisiri ale cîtorva mari-rj care tocmai se întorceau dintr-o călătorie scurtă, „plum-pudding", cum îi ziceau ei (adică o de pescuit într-un bric sau scuner, într-o relimitată, la nordul Oceanului Atlantic). Cînd mă i de poveştile lor, către ceasurile unsprezece, mă dusei la culcare. Urcînd scara, eram aproape sigur că 3.0fi sfîrşit Ramadanul lui Queequeg. Dar nu: şedea aşa cum îl lăsasem, nu se clintise un deget măcar. începea să mă scoată din fire. Mi se pă-ea, într-adevăr, cu totul lipsit de noimă şi chiar dăunător sănătăţii felul în care se încăpăţîna să şadă o zi întreagă şi jumătate de noapte, chircit pe jos, în odaia rece, purtînd pe creştet un ciot de lemn cioplit. — Dar înţelege, Queequeg, şi ridică-te! Adună-te de p jos şi vino să mănînci ceva! Ai să te sfîrşeşti de foame! Te omori cu zile, omule! Dar el nu catadicsi să-mi răspundă un cuvînt. Deznădăjduit, neavînd încotro, hotărîi să mă culc şi să,încerc să adorm. Fără îndoială că peste puţin avea să mă urmeze şi el. Totuşi, înainte de a mă vîrî în aşternut, rtja dusei să pun pe umerii lui bunda mea de urs, căci noaptea se vestea neobişnuit de geroasă şi Queequeg nu era înveşmîntat decît cu surtucul ce-l purta de obicei. Zadarnic încercam însă să mă cufund în somn; nu izbuteam nici măcar să aţipesc. Pe întuneric — căci sufla-Wm în luminare — nu-mi puteam lua gîndul de la Queequeg, pe care-l ştiam atît de aproape, la cîţiva paşi fe mine, grămădit pe jos, în aceeaşi poziţie obositoare, Singur, în frig şi în bezna adîncă; eram grozav de neno-rocit. închipuiţi-vă, cum puteam eu dormi în aceeaşi încăpere în care păgînul meu veghea necurmat, chircit pe Podele, întru îndeolinirea înspăimantătorului, neasemuii său Ramadan! 129 Se vede că în cele din urmă totuşi mă fură soţ; şi nu mai ştiui de nimic, pînă se crăpă de ziuă. (Vi peste piciorul patului, ii văzui pe Queequeg ghemu; acelaşi loc, înşurubat parcă în duşumea. îndată ce para însă prima rază de soare, se ridică de pe jos, nind din toate încheieturile, dar cu o înfăţişare ne de voioasă. Apoi se tîrî pînă la mine, îşi lipi frunte a mea, şi-mi dădu a înţelege că i se isprăvise postul. Drept e, după cum v-am mai spus, că nu încet; abat pe nimeni de la ceea ce crede el că sînt îndatcv sale religioase, atîta vreme, fireşte, cît nu-şi ingădu.. ucidă sau să batjocorească pe alţii, care nu împart., credinţa lui. Dar cînd această credinţă religioasă îl , la fanatism, îl supune unor adevărate chinuri şi ii viaţa pe acest pămînt caznă, atunci îmi spun că e tiy să-l iau frumuşel deoparte şi să-i deschid capul. Ceea ce şi făcui pe dată cu Queequeg. — Queequeg — îi spusei — bagă-te în pat, cu şi ascultă ce-ţi spun. începui apoi să-i explic obîrşia şi dezvoltarea dinţelor religioase primitive, încereînd să-i dau a , lege care sînt religiile vremurilor noastre. Dar , timpul acesta, căutai mai cu seamă să mă străduies fac să vadă că toate posturile, fie silite, fie de bună--, sînt cît se poate de dăunătoare stomacului. îl întrebai dacă fusese vreodată chinuit de dure ! stomac, străduindu-mă să-i vorbesc cît mai lămurit, tru ca să mă înţeleagă. Dezminţi că simţise vreo di, pe cît îşi amintea, aşa ceva i se întîmplase o singură . . cu prilejul unui mare ospăţ, pus la cale de regescul părinte, după ce cîştigase o bătălie şi jertfise pe toi; cincizeci de prizonieri luaţi de la vrăjmaşi. Pînă-n ar. aceleiaşi zile toţi prinşii fuseseră

ucişi, iar pînă-n so fripţi şi mîncaţi. — Ajunge, Queequeg 1 spusei cutremurindu-mă 1 zul acestei istorisiri. Ajunge! Cunoşteam întimplarea şi nu mai era nevoie să ;: spună. Avusesem prilejul să cunosc un marinar car. şese chiar pe insula aceea şi care îmi povestise că se obişnuia ca prinşii să fie fripţi în frigare, în c sau grădina învingătorului. Apoi, erau aşezaţi unu! unul pe tipsii mari de lemn, se garniseau cu pil; 130 "îte un de cocos şi din fructele arborelui de pline, apoi, cu de pătrunjel în gură, erau trimişi tuturor pri-tenil°r cu salutări din partea învingătorului, aidoma 1 rCanilor fripţi ce se trimit în dar de Crăciun. : jju cred însă că observaţiile mele cu privire la religie , făcut mare impresie asupra lui Queequeg. în primul Lj pentru că expunerea mea nu părea să-l intereseze, igvreme ce nu împărtăşeam vederile sale; în al doilea jiid, mai ales din cauză că nu pricepea mai mult de o - - din tot ce-i spuneam, oricît mă străduiam să-i pe înţelesul său; în sfîrşit, poate şi pentru că el fără îndoială mai multe decît mine despre credinţa într-° religie oarecare. în schimb, mă privea cu un fel de descendenţă, de compătimire chiar, de parcă-şi zicea: ce păcat că un tînăr atît de simţitor e înrobit, fără nădejde de scăpare, de păgîna milă evanghelică!" Ne ridicarăm în sfîrşit din aşternut şi începurăm să ne îmbrăcăm. Cît despre Queequeg, el îşi potoli foamea cufli se cuvine, ospătîndu-se din belşug cu stufat pescăresc de tot soiul, mai ales pentru a da prilej şi hangiţei să tragă foloase de pe urma Ramadanului său prelungit. .Pornirăm apoi ca să ne îmbarcăm pe Pequod, tîndă-liiţd pe drum şi scobindu-ne în dinţi cu cîte un os de peşte. Capitolul XVIII SEMNĂTURA Ajunsesem aproape de capătul cheiului, îndreptîn-du-ne către vas, întovărăşiţi de harponul lui Queequeg, cînd auzirăm deodată vocea morocănoasă a căpitanului Peleg din wigwam. Striga cît îl ţinea gura că nu-şi în-puipuise că prietenul meu era canibal, ba mai mult, mă •nştiinţa că n-avea să îngăduie picior de canibal pe puntea vasului său, înainte ca respectivul să-i fi arătat hîr-tiile. — Ce vreţi să spuneţi cu asta, căpitane Peleg? între- eu, sărind pe bord şi lăsîndu-l pe însoţitorul meu să mS aştepte pe chei. 9 131 — Vreau să spun că trebuie să-i văd hirtiile. — Da — îi ţinu isonul şi glasul cavernos al vp], nului Bildad, al cărui cap se ivi îndărătul său, in chizătura wigwamului. Trebuie să facă dovada crt creştinat. Apoi, adresîndu-se direct lui Queequeg: Fi,, Întunericului, faci parte din comunitatea vreunei bise"-creştine? — Mai încape vorbă! intervenii eu. Face parte ]-obştea primei biserici congregaţionaie. Şi mă avîntai într-o poveste lungă şi destul de j» curcată, în care era vorba de creştinarea lui Queequ,v; pomenind în încheiere că, înfrăţiţi în marea credinţi ne dădeam cu toţii mîinile. — Ne dăm mîinile, ne dăm mîinile! zbieră Peleq. nind mai aproape. Tinere, ai face mai bine să te îmlJd ca misionar, decît ca simplu marinar. Nu-mi aminte fi auzit vreodată o predică mai înălţătoare. Dido-Deuteronomului, dar ce zic, părintele Mapple însuşi i -putea să-ţi ţină piept, şi el şi-a cîştigat un renume i urcă pe bord, urcă pe bord, nu mai e nevoie de hi lui! Şi spune-i lui Quohog ăla, parcă aşa-i zicea? sp.i să vină încoace. Pe ancora noastră cea mare, dar ş1, , are un harpon grozav! Pare să fie marfă bună şi v 1 ştie să-l ţină în mină. Ia spune, Quohog, sau cum fi chemînd, ai stat vreodată la prova unei baleniea doborît vreodată un peşte cu harponul? Fără a scoate o vorbă, Queequeg se năpusti i adevărat sălbatic peste parapet, de unde sări drep i tr-una din bărcile pentru pescuitul balenelor atîrnu margini. Apoi îşi sprijini o mînă pe genunchi şi, iv harponul cu cealaltă, ţinti înaintea lui, strigînd CJI, — Căpitane, voi vedeţi acolo puţină picătun. smoală în apă? Voi vedeţi? Bine, eu spun este ochi . la balenă! Şi încordîndu-şi privirea, ţinti pata, azvîrlind h:irp nul pe deasupra borurilor largi ale pălăriei lui Bilda.: dincolo de puntea vasului, nimerind chiar pata de snioa: ce lucea pe faţa apei. — Ei — zise Queequeg, trăgîndu-şi liniştit funia in-poi — este ochi de la balenă. Acuma balena mort. — Iute, Bildad! trigă Peleg asociatului său care, infr; coşat de vîjîitul harponului ce trecuse pe lîngă el, si r 132

trăsese pe coridorul de lîngă cabină. Iute, îţi spun, Bildad, aCjă hîrţoagele vasului! Trebuie neapărat să-l oprim aici pe Hîrciog, adică pe Quohog ăsta, să-l avem pe una din jjalenierele noastre. Ascultă, Quohog, o să-ţi dăm a nouă-gecea parte, ceea ce e mai mult decît a primit vreodată yn harponier din Nantucket. Coborîrăm deci în cabină şi, spre marea mea bucure, în puţin timp Queequeg fu şi el înrolat printre membrii echipajului căruia îi aparţineam eu. După ce se făcură toate pregătirile necesare şi Peleg avea în faţa lui hîrtiile gata de semnat, se întoarse către mine şi mă întrebă: — Bănuiesc că Quohog ăsta nu ştie să scrie, nu-i aşa? Ascultă, Quohog, naiba să te ia! Ştii sa-ţi scrii numele, sau îţi pui degetul? La această întrebare, Queequeg, care mai participase ele vreo două-trei ori la asemenea ceremonii, nu păru de loc stingherit, ci luînd pana ce i se oferea, însemnă pe bîrtie, la locul cuvenit, copia exactă a unui rotocol ciudat, care era tatuat pe braţul său. Astfel, în afară de ortografierea greşită a numelui său, pe care căpitanul Peleg se încăpăţana să-l pocească, se putea citi în locul semnăturii ceva ce arăta cam aşa: Quohog semnul său X în acest timp, căpitanul Bildad şedea foarte serios, urmărind fiecare mişcare a lui Queequeg. în cele din Urmă, se ridică de la locul lui cu un aer solemn şi, scotocind în buzunarele uriaşe ale hainei sale de postav gros, cu poale largi, scoase la iveală un teanc de broşuri şi alese una pe care se putea citi ca titlu: Se apropie Judecata de Apoi sau Nu mai avem timp de pierdut şi o puse în mina lui Queequeg. Apucîndu-i apoi, împreună cu broşura, arnîndouă mîinile, îl privi drept în ochi cu seriozitate, adresîndu-i următoarele cuvinte: — Fiu al întunericului, trebuie să-mi îndeplinesc datoria faţă de tine. Deoarece sînt, în parte, şi eu proprie-ter al acestui vas, mă simt obligat să port de grijă sufletelor întregului echipaj. Şi cum mi-e tare teamă că tot ai ţii la obiceiurile tale păgîneşti, te conjur să nu mai rămîi în robia lui Belial. Sfărîmă idolul Baal şi pe hîdul 133 balaur; fereşte-te de inînia ce se ridică ameninţălou; n Păzeşte-ţi lumina ochilor, îţi zic. O, îndură-te, Doar,noi Călăuzeşte-l spre lumină, din adîncul iadului! Ceva sărat şi amar ca marea se simţea în graiul ]v Bildad, îmbinîndu-se cu crîmpeie din Sfînta Scriptu si cu vorbirea de toate zilele. — Fereşte, Bildad, dă-te ia o parte! Fereşte-te ,; strici pe harponierul nostru! îi strigă Peleg. Harponio:-;-l cuvioşi nu prea ţin la drum, îşi pierd orice agerime, s, harponierul care nu e ager ca rechinul nu face nici d .,, parale. Tînărul Nat Swaine, de pildă, era cunoscut odinioară cel mai neînfricat şef de balenieră din Nanui-cket şi Vineyard. A început să umble şi el pe la adunările congregaţiei şi de atunci s-a isprăvit cu el. S-a înfricoşat atît de rău, cugetînd la sufletul său ros de păcate, încît se dădea -îndărăt, se sfia chiar să aţină calc:; balenelor, de teama celor ce ar fi avut de pătimit, în cazul că l-ar fi dat la fund şi ar fi ajuns în iad. — Peleg! Peleg! exclamă Bildad, ridicînd mîinilf dîud ochii peste cap. Şi tu însuţi, deopotrivă cu mir văzut moartea cu ochii de nenumărate ori şi ştii, P co înseamnă teama de moarte. Cum te poţi încvi deci să torni vorbe atît de nelegiuite? Te minţi si. pe tine, Peleg. Ia spune, îţi aminteşti cînd Pequod . al nostru şi-a pierdut cîteşitrei catargele, cînd ne-a taifunul pe coastele Japoniei, chiar în călătoria în ai fost secundul căpitanului Ahab? N-ai crezut a tun ţi-a sunat ceasul şi nu te-ai gîndit la Judecata de A — Auzi la el! Auzi ce spune! strigă Peleg şi in , să umble prin cabină cu paşi mari, înfundîndu-şi mi e aciînc în buzunare. Auziţi voi toţi ce spune! Ne aşlc1 r a vasul să se scufunde din clipă în clipă! Moar. Judecata de Apoi? Ai? în timp ce cîteşitrei catarge zbăteau bubuind de se cutremurau coastele corăbu val peste val se spărgea înecînd puntea la prov i pupă, ne gîndeam noi oare la moarte şi la Judec" Apoi? Nu! Nu ne era nicidecum gîndul la moarte potrivă, la viaţă ne stătea gîndul, atît căpitanului a cit şi mie. Şi ne frămîntam chibzuind cum să roî întreg echipajul, cum să înjghebăm în pripă nişte c. am să facem ca să ajungem în portul cel mai apn ")... astea ne gîndeam! 134 Bildad nu mai scoase o vorbă şi, îmbumbîndu-şi strins haina se urcă sus pe punte şi noi în urma Iui. Acolo stătu să privească în tăcere pe cîţiva meşteşugari prkv-ouţi în croitul şi cusutul velelor, care

peticeau pînza unui catarg de la mijlocul vasului. Din cînd în cînd se apleca să ridice un petic de pînză sau un capăt de sfoară gudronată, ca nu cumva să se risipească. Capitolul XIX PROFETUL .— Ei, marinari, v-aţi angajat pe vasul ăsta? Queequeg şi cu mine coborîsem de pe Pequod şi ne îndepărtam de malul apei, fiecare cufundat în proprii-le-i gînduri, cînd un străin care se propti înaintea noastră ne opri cu vorbele de mai sus, arătînd cu degetu-i masiv corabia. Era sărăcăcios îmbrăcat, cu o haină decolorată de vreme şi cu pantalonii peticiţi, iar gîtul îi era înfăşurat într-o basma neagră, ponosită. O violentă erupţie de vărsat, ce-i năpădise cîndva fiecare colţişor al feţei, lăsase urme ce-o brăzdau aidoma făgaşelor săpate in albia secată a unui torent după scurgerea apelor vijelioase. — V-aţi îmbarcat? repetă el. — De Pequod întrebi, pe cît se pare? spusei eu, încercand să mai cîştig timp, spre a-l examina pe îndelete. — Da, de Pequod, vasul ăla de colo — răspunse ei. Şi după ce îşi trase braţul, îl azvîrli din nou înainte, îrn-pungînd aerul cu degetul întins ameninţător, ca o baionetă, către obiectul preocupărilor sale. — Da — spusei în cele din urmă. Tocmai am iscălit hîrtiile. — V-aţi legat cumva şi cu ceva privitor la sufletele voastre? — La ce? — Sau poate că voi nici n-aveţi suflet? adăugă el fepede. Dar n-are a face, cunosc eu atîţia care o duc şi îa, fără suflet, halal de ei. După cît se pare, ei o ci. c i mai bine. Şi aşa sufletul e a cincea roat
135

— Ce tot îndrugi acolo, camarade? îl întrebai. — Las că are el suflet destul; de ajuns ca să acop0rp lipsurile tuturor celorlalţi băieţi — rosti răspicat strai" nul, accentuînd în chip deosebit cuvîntul el. — Queequeg — strigai eu — hai să mergem! Asu, a scăpat se vede de la balamuc. Şi vorbeşte necontenit despre cineva şi de ceva necunoscut nouă. — Opreşte! strigă străinul. Adevărat ai grăit, p semne că n-ai dat încă ochi cu Bătrînul Tunet. Ori i-u zutu-l-ai? — Cine-i Bătrînul Tunet? întrebai, rămînînd din no i ţintuit pe loc, văzînd că vorbea serios. — Căpitanul Ahab. — Cum? Comandantul vasului nostru, Pequod? — Da, vezi că noi, marinarii mai bătrîni, îl ştim dup;] porecla asta. Şi, ia spune, nu l-aţi văzut încă, aşa-i — Nu, nu l-am văzut. Cică ar fi bolnav, dar mvrv spre bine şi are să se înzdrăvenească în curînd. — AU right! In curînd! rîse străinul, şi rîsul lui suna solemn, dar totuşi puţin batjocoritor. Ascultă: cînd r::-iu! meu stîng are să fie iar zdravăn, atunci are st :-,: înzdrăvenească şi căpitanul Ahab. Mai devreme nu! — Dar de unde ştii dumneata? — Ce ţi-au istorisit despre el? Ia spune! — Nu mi-au spus mare lucru. Am auzit însă că este un iscusit vînător de balene şi că se poartă foarte cumsecade cu echipajul său. — Adevărat, adevărat e, şi una şi alta sînt adevărate! Dar cînd îţi dă ei o poruncă, trebuie să-ţi iei picioarele la spinare. Te cărăbăneşti mormăind, n-ai cloci1. să mormăi, dar nu se poale să nu asculţi de căpitani! Ahab. N-ai auzit nimic despre cele ce i s-au intîmpla;. cu mulţi ani în urmă, dincolo de Capul Horn, unde a zăcut ca mort trei zile şi trei nopţi? De o încăierare- p" viaţă şi pe moarte cu un spaniol, în faţa altarului uir. Santa? Nu ţi s-a povestit nimic din toate astea? Nici despre potirul de argint în care a scuipat? Nici despre ul-tima-i călătorie, în care, după cum i se prorocise, ş:i pierdut un picior? N-ai auzit nimic de toate astea şi de încă multe altele? Nici nu cred să fi auzit, naveai cind Şi cine le ştie pe toate? Pun rămăşag că nimeni în t°-Mantucket-ui. Dar, aşa cum se întîmplă, s-ar putea să »! 136 istorisindu-se cum şi-a pierdut piciorul. Da, poate JTdespre asia ştie toată lumea, adică se ştie că n-are jeCît un picior; că celălalt i l-a smuls un caşalot. . Ascultă, prietene — îi zisei — nu ştiu la ce bun

toată sporovăială asta, din care eu şi aşa nu pricep o hoabă. De altminteri nici nu-mi pasă de toate astea, mai ales că-mi pari cam atins la cap. Atît doar îţi pot spune: dacă vorbeşti cumva de acel căpitan Ahab care e comandantul corăbiei ăsteia, pe nume Pequod, atunci află că i-e cunoscută povestea cu piciorul lui. Toată povestea? Chiar toată? Eşti sigur? — Cît se poate de sigur. Ţintind cu arătătorul drept înainte-i şi cu privirile tot aţintite la Pequod, străinul acesta jerpelit rămase o clipă ca pierdut într-o nedesluşită visare. Apoi, tresărind uşor, se întoarse şi întrebă: — V-aţi şi angajat pe vas? Aţi iscălit hîrtiile? Bine, bine, ce s-a făcut s-a făcut; se va întîmplă ce trebuie să se: întîmple. Sau poate că, la urma urmei, nu se va întampla nimic. Oricum, totul s-a făcut, s-a pregătit şi cred că s-or fi găsit cîţiva marinari care să plece cu el. Ori ăştia, ori alţii, tot trebuie să plece. Vai de mama lor! Ei, bună dimineaţa vă zic vouă, marinari, bună dimineaţa. Gerul să vă binecuvînteze şi iertaţi-mă că v-am oprit din drum. :. — Ascultă, prietene — spusei — dacă ai cumva ceva mai acătării să ne istoriseşti, dă-i drumul. Dar dacă încerci numai să ne năuceşti cu fel de fel de vorbe, să ştii că nu ţi-ai găsit oamenii. Atîta am mai vrut să-ţi spun. ; — Şi ai zis-o bine, îmi place să aud un flăcău dezgheţat ca tine. Eşti chiar omul care-i trebuie, ai să fii pe placul lui. Bună ziua, marinari, ziua bună! Şi cînd vă duceţi pe vas, spuneţi-le că am chibzuit bine şi nu mai plec cu ei. . — Of, măi omule, nu sade bine să-ţi baţi joc de noi m halul ăsta. De altminteri, nu-i mare lucru să te pre-feci că ai cunoaşte cine ştie ce taină. — Ziua bună, marinari, ziua bună! — Ziua s-a şi făcut — răspunsei. Hai, Queequeg, să-l lăsăm pe aiuritul ăsta. Dar stai o clipă: vrei sămi spui te cheamă? — Eli j ah! 137 — Elijah! îmi însemnai în gînd numele acesta, pornirăm mai departe, comentînd fiecare în felul purtarea acestui bătrîn marinar jerpelit. Ajunseran încheierea că era doar un flecar ce încerca să ne sp ;:ii tot dinadinsul. Dar nu străbătusem nici o sul . c" metri cînd, întorcîndu-mă întîmplător la un colţ şi j, vind îndărăt, ce să vezi? Elijah se ţinea pe urmele n,,,, tre — ce-i drept, la distanţă. N-aş putea spune de c-,;. dar fui atît de surprins încît nu-i spusei lui Queeqm că venea îndărătul nostru. Trecurăm mai departe şi arur, cai o privire furişă în spate, ca să văd dacă va da co.;-o dată cu noi — ceea ce şi făcu. înţelesei că se ţine:; ,-; • adevărat pe urmele noastre, deşi — pentru nimic in h:;--,, — nu puteam bănui de ce. Această împrejurare, cu j; vorbele lui în doi peri, învăluite, ce căutau parcă să cL ; in vileag ceva, făcură să-mi mijească în mine tot sulul de presimţiri şi bănuieli ciudate în legătură cu Visul Pequod, cu căpitanul Ahab şi cu piciorul ce-i fuv:se smuls; apoi cu criza ce-o avusese la Capul Horn, cu povestea cu potirul de argint, cu toate cele pomenite în ajun de căpitanul Peleg privitoare la persoana lui, pe cînd ma angajam pe vas; fără a mai aminti şi prorocirile indi-nei Tistig sau călătoria pentru care ne tocmisem şi o sută de alte lucruri misterioase. Voiam însă să mă încredinţez dacă zdrenţărosul a; ela de Eiijah ne adulmeca într-adevăr urma sau nu; de a eca trecui drumul împreună cu Queequeg, pornind din nou in direcţia din care venisem. Dar Elijah trecu mai departe, fără să arate că ne ia în seamă. Aceasta îmi spulberă bănuielile şi încă o dată îmi spusei, în cugetul meu, că nu era decît un flecar. Capitolul XX PREGĂTIRI DE PLECARE Vreme de vreo două zile domni mare forfotă pe ciul vasului Pequod. Nu se dregeau numai vechile de velă, ci se aduseseră pe bord şi vele noi, sulu pinză şi colaci de parîme. Pe scurt erau semne d:: 138 ţjgăduit că se grăbeau pregătirile in vederea plecării. Căpitanul Peleg nu cobora pe uscat decît rareori, ba in zile deloc. Aşezat în cortul său, urmărea cu ochi ageri fiecare mişcare a echipajului. Aprovizionarea şi toate cumpărăturile de la magazine rămăseseră pe seama jui Bildad. Şi toţi simbriaşii tocmiţi pentru diferite lucrări, în cală şi la armătura vasului, munceau pînă xioaptea tirziu. A doua zi după ce Queequeg îşi puse semnătura pe jjîrtiile de angajare, se dădu veste în toate hanurile unde locuiau oameni ai echipajului că urmau să-şi aducă bagajele pe bord înainte de a se înnopta, deoarece s-ar fi putut întîmpla ca vasul să pornească în larg mai curînd decît se credea. Aşadar,

Queequeg şi cu mine ne căra-răm troacele pe bord, hotărînd totuşi să dormim pe uscat :ţană în ultima clipă. Aşa era obiceiul, să te înştiinţeze eu mult înainte, pentru ca apoi vasul să nu se urnească decît peste cîteva zile. Nu era însă lucru de mirare, deoarece mai erau foarte multe de făcut si nici nu vă puteţi închipui de cite trebuie să porţi de grijă înainte ca p corabie cum e Pequod să fie pe de-a-ntregul echipată ie drum. ".• Nu e o taină pentru nimeni de ce sumedenie de lucruri e nevoie pentru a înjgheba o gospodărie: paturi, crătiţi, cuţite şi furculiţe, vătraie şi făraşe, spărgătoare -.ie nuci, şervete şi mai ştiu eu cîte altele. Acelaşi lucru s-ar putea spune despre o expediţie pentru pescuirea balenelor; înseamnă să te gospodăreşti pentru vreo trei ani de trai în largul oceanelor, departe de orice băcănie, de negustori de mărunţişuri, de medici, brutari şi bancheri! Şi cu toate că şi vasele de comerţ au nevoile lor, ele nu se pot asemui nici pe departe cu cele ale unei ba-leniere. în afară de faptul că o asemenea călătorie ţine vreme îndelungată şi că nu există nici o posibilitate de a reînnoi provizia de articole necesare pescuitului în Porturile îndepărtate unde se acostează de obicei, trebuie să reamintim aci că, dintre toate corăbiile, balenierele sînt cele mai expuse accidentelor de tot soiul şi, mai ales, distrugerii sau pierderii acelor accesorii de care depinde to cea mai mare măsură reuşita călătoriei. De aci necesitatea unor bărci de rezervă, bare de rezervă, undiţe şi 139 harpoane de rezervă — rezerve din toate cele trebllK toare, afară doar de căpitan şi de vasul navigant. încă de la sosirea noastră pe insulă, cea mai mar.. parte din stocurile necesare lui Pequod fuseseră îmLir cate; printre acestea: rezervele de carne de vită, piinP apă de băut, combustibil, cercuri de fier şi doage penii; butoaie. Dar, cum am mai povestit, aprovizionarea ]:;. rase zile în şir şi se adunaseră pe bord fel de fel ,;;f, lucruri, mai mari şi mai mărunte. Printre cei care cărau de zor tot timpul cîte ceva p.:. corabie se număra şi sora căpitanului Bildad, o bătrin;-. doamnă uscăţivă, ce părea neobosită şi grozav de inimoasă, dar totodată foarte bună la suflet; ea părea t , n-avea altă grijă decît ca, cel puţin în măsura în caru-: stătea ei în putinţă, vasul să nu ducă lipsă de nimic, dup: ce va lua drumul largului. O dată o vedeai sosind vA bord cu un borcan de murături, pentru cămara bucăi;; rului; altă dată aducea un mănunchi de pene de gisi;; pentru biroul comandantului, unde era locul jurnalului de bord; a treia oară sosea aducînd un sul de flarv:k pentru încins mijlocul celui ce va suferi de reumatism Nicicînd n-a binemeritat cineva cu atîta prisosinţă numele ce i se dăduse — mătuşica milostivă — şi după cure o cunoştea fiecare. Şi, întocmai ca o soră de caritate, această mătuşica milostivă fugea întruna de colo-cvio, gata să pună umărul, să ajute din tot sufletul; căuta pe orice cale să mai adauge cîte ceva la bunăstarea, siguranţa şi pacea inimii celor de pe vasul aflat în grija preaiubitului ei frate Bildad. Dar mi se păru de-a dreptul uluitor cînd o văzui w această inimoasă femeie din neam de quakeri, sosind x bord, ţinînd într-o mînă un măreţ şi lung polonic pentru ulei iar în cealaltă o cange de harpon şi mai lungă. Mai ; Ies că nici Bildad în persoana, nici căpitanul Peleg nu se lăsau mai prejos. Bildad, de pildă, ducea cu el pretutindeni o listă nesfîrşită de obiecte trebuitoare şi, de îndată ce sosea ceva, făcea un semn pe margine, în dreptul obiectului indicat; Peleg, la rîndu-i, ţîşnea de fiecare J;;îa in fuga mare din vizuina sa de fanoane, zbierînd cit ţinea gura la oameni prin bocaporţi, apoi la cei de sus. ocupaţi cu grearea arboretului, pentru a se retrage i;1 cele din urmă, urlînd întruna, în adăpostul său. 140 ţn tot timpul cît ţinură aceste pregătiri, Queequeg şi u piine vizitarăm de nenumărate ori, zi de zi, vasul şi C ,e fiecare dată foloseam prilejul spre a întreba de căpifnul Ahab: cum o ducea cu sănătatea şi cînd avea să vină Pe bord. La întrebările mele primeam răspunsul că întrema pe zi ce trecea şi că era aşteptat în fiecare clipă. între timp, cei doi căpitani de vas, Peleg şi Bildad, erau împuterniciţi să vadă de toate cele necesare, în vederea echipării lui Pequod pentru călătorie. De-aş fi cugetat mai cinstit, aş fi înţeles limpede că de fapt nu eram cu inima chiar atît de împăcată, la gîndul că porneam în-ţro călătorie îndelungată, fără să fi zărit o dată măcar pîhă atunci pe omul care avea să fie dictator absolut pe vas, de îndată ce vom ieşi în larg. Dar chiar cînd omul devine bănuitor, se întîmplă uneori să se lase prins într-tr-atît în mreaja faptelor, încît tinde fără voia lui să-şi alunge toate îndoielile. Tocmai aşa mi se întîmplă, în bună măsură, şi mie. Dar mă feream să spun ceva şi încercam să nu-mi fac asemenea gînduri.

în sfîrşit, se dădu de veste că vasul avea să pornească în, larg în ziua următoare. Drept care, Queequeg şi cu mine pornirăm de la han a doua zi în zori. Capitolul XXI ÎMBARCAREA Nu mai lipsea mult pînă la ceasurile şase de dimineaţă, totuşi, pe măsură ce ne apropiam de chei, portul ne apărea învăluit într-o pîclă cenuşie, ce abia lăsa să se întrezărească lumina zorilor. — Dacă privirile nu mă înşală, văd cîţiva marinari alergînd acolo, în faţa noastră — spusei lui Queequeg. Nu se poate să mă înşel. Cred că întindem pînzele o dată CU răsăritul soarelui. Hai să ne grăbim! — Staţi! se auzi un glas şi, în acelaşi timp, acel care irigase apăru îndărătul nostru. Lăsîndu-şi cîte o mînă P6 umărul fiecăruia, se vîrî între noi. După ce stătu cî-6va clipe cu ochii mijiţi, căutînd să desluşească ceva în 141 pîcla norilor, aruncă, întîi lui Queequeg, apoi mie, vire ciudată. Era Elijah. —• Vă îmbarcaţi? — Jos mîinile! ccrui eu. — Ascultă, tu! se scutură şi Queequeg. înapoi: — Va să zică nu vă îmbarcaţi? — Ba da — mă răstii eu — dar ce te priveşte pe neata? Dacă vrei să ştii, domnule Elijah, mi se pa eşti puţin cam obraznic. — Ei, nu mai spune! Nici n-am băgat de seam.V clamă Elijah uimit, cu glas tărăgănat, căutînd cir Queequeg, cînd la mine, cu o privire din cele mai cii. — Mă Elijah — ii spusei eu — fă-mi plăcerea şi prietenului meu, şi te cară. Plecăm către Oe. Indian şi Pacific, şi ar fi bine să nu ne mai faci să dem vremea. — Vă duceţi, vă duceţi? Şi vă întoarceţi înaiir gustarea de dimineaţă? — E ţicnit rău, măi Queequeg! Hai să plecăm! — Măi băieţi! strigă după noi Elijah, care rărr pe loc, după ce abia făcuserăm cîţiva paşi. — Fă-te că nu-l auzi — spusei. Hai Queequeg Dar omul se furişă din nou îndărătul nostru şi, tindu-mi cu putere mîna pe umăr, strigă: —- Aţi văzut, acum cîteva clipe, ceva ce semăi nişte făpturi omeneşti îndreptîndu-se către corabia , Luat prin surprindere de această întrebare atît c rectă, răspunsei: — Da, cred că am zărit vreo patru-cinci oameni, nu ştiu sigur, era prea întuneric şi nu se vedea birn — Prea întuneric, prea întuneric! exclamă El Bună dimineaţa, vă zic! Şi iar ne despărţirăm de el. Şi din nou se furişă auzit pe urma noastră şi mă bătu pe umăr: — Vezi, poate ai să-i găseşti acum. Ce zici, înc — Pe cine să găsesc? — Bună dimineaţa! Bună dimineaţa vă zic! ne s îndepărtîndu-se din nou. O, voiam doar să vă spu luaţi seama, să vă feriţi de ... Dar nu-i nimic, nu nimic. .. totuna e, tot rămîne în familie. E un ger M nic în dimineaţa asta, ce ziceţi? Ziua-bună, vă zic. cred să ne mai vedem prea curînd.
142

i, după înşirarea aceasta de vorbe fără noimă, se ho-în cele din urmă să plece, lăsîndu-mă — cei puţin în dipă — mai mult decît uimit, faţă de asemenea tată obrăznicie. jh sfîrşit ureînd pe bordul vasului Pequod, ne întîm-pa tăcerea cea mai adîncă; nu se vedea ţipenie de om. Kgbina era zăvorită pe dinăuntru, tambuchiurile erau mate ferecate şi împovărate cu colaci de parîme. înain-tînd către partea de dinainte a vasului, găsirăm deschisă goperitoarea unui spirai. întrezărind o lumină, ne încu-jjjetarăm să coborîm, dar dădurăm doar de un bătrîn ma-teJot, înfăşurat într-o scurtă bălţată, ponosită. Se întinsese , era de lung pe două lăzi, cu faţa în jos, ţinîndu-şi capul între braţele strînse şi dormind dus, cufundat în lu-jţjea somnului celui mai adînc. — Dar pe marinarii aceia pe care i-am văzut noi nu i-o fi înghiţit pămîntul, măi Queequeg? spusei, în timp ce pipăiam cuprins de îndoială pe bătrînul adormit. Dar, pe cît se părea, Queequeg nici nu băgase de seamă pe marinarii de care vorbeam. Şi aş fi admis poate că avusesem vedenii, dacă nu m-ar fi pus pe gînduri întrebarea, de altminteri cu totul inexplicabilă, a lui Elijah. Lăsai însă astfel de lucruri la o parte şi începui să glu-meso cu Queequeg; arătînd din nou spre insul adormit, întrebai dacă n-ar fi mai bine să ne aşezăm de veghe lîttgă el, şi îi dădui chiar sfatul să se instaleze cît mai bine. Drept care, îl văzui încereînd cu mîna dosul acestuia, ca

şi cum ar fi voit să se încredinţeze dacă găsise un jilţ destul de moale; apoi se instala peste el liniştit, fără multă fandoseală. — Doamne, Queequeg, ce ţ-ia venit să te aşezi acolo? exclamai. — O, foarte bun sade — spuse Queequeg — aşa face la noi; nu doare faţa. — Faţa? strigai eu. Asta zici tu că-i faţă? Răbdătoare faţă, n-am ce zice! Dar uite ce greu răsuflă, încearcă să ridice. Scoală de-acolo, Queequeg, eşti prea greu, îi striveşti bietului om „faţa". Haide, scoală-te! Uite. acum are să-ţi facă vînt jos! Mă mir că nu s-a trezit încă. Queequeg binevoi în sfîrşit să se urnească; se aşeză căpătîiul bătrînului şi îşi aprinse luleaua, adică toma-hawk-ul. Eu mă aşezai la picioare şi, peste capul celui adormit, ne trecurăm unul altuia pipa, o bună buc?.tă de
143 vreme. Intre timp, încercai să-l descos pe Queequeg. vîrlind cîte un crîmpei de frază — după cum îi era r ceiul — îmi dădu să înţeleg că, potrivit obiceiurilor la ei, unde nu se cunoşteau sofale sau alte mobile asemu loare, regele, căpeteniile de trib şi, de obicei, toţi m dregători, puneau la îngrăşat pe cîte unul din supuşi. -a-l folosi drept jilţ moale. Aşa că, dacă voiai sa mohi cit mai confortabil o colibă, era de ajuns să cumperi zece asemenea bursuci trîndavi, pe care să-i aşezi iatacuri, ori pe tindă. în excursii, do pildă, erau c ioarto practici, mai potriviţi decît bastoanele noastre promenadă, care se transformă în scaune de grădină, nevoie, căpetenia îşi striga însoţitorul, fie că dorea aştearnă în chip de stofa la umbra unui copac, fie -a-şi asigura un jeţ comod în locuri mlăştinoase. în timp ce-mi istorisea toate astea şi de fiecare» u cînd lua tomahawk-ul de la mine, Queequeg făee joace tăişul toporiştei pe deasupra capului celui adon — De ce faci aşa, Queequeg? — Foarte uşor eu omor pe el. O, foarte uşori Şi se porni iar la vorbă, furat de războinice adu aminte, în legătură cu toporişca sa, care-i slujise de trivă ea să sfărîme ţestele vrăjmaşilor şi ca să-şi li tească sufletul. Deodată ne atrase privirile omul pe ca vegheam. Fumul muşcător de tutun care umplea că ruţa începu să se facă simţit. Răsuflarea-i devenise fel de gîfîit, se întoarse apoi de cîteva ori pe o part pe alta, trăgînd cu greu aerul pe nas şi, în cele din ur se ridică în capul oaselor freeîndu-se la ochi. — Hello! gîfîi apoi. Cine mi-s fumătorii? — Oameni de pe vas — răspunsei. Cînd ridicăm zele? — Aha, plecaţi şi voi? Azi ridicăm pînzele. Co dantul a venit aseară pe bord. — Ce comandant? Căpitanul Ahab? — Cine altul decît el? Tocmai aveam de gînd să-i mai pun vreo cîteva trebări în legătură cu Ahab, cind auzirăm zgomot; punte. — Aha! S-a urcat şi Starbuck — spuse bătrînul cundul ăsta nu-şi mai găseşte astîmpăr. Om bun şi e vios, de altminteri. Dar de vreme ce tot a început for se cuvine să dau şi eu o mînă de ajutor. 144 niş ro! un pinvla ot-;. Spunînd acestea, se ridică şi ieşi pe punte, iar noi pe urma lui. în sfîrşit, răsărise soarele. Peste puţin sosi şi restul gqhipajului, în grupuri de cîte doi-trei. Gabierii începură săf trebăluiască, secunzii dădeau porunci peste porunci, jjnumăraţi muncitori de pe uscat cărau o sumedenie de lucruri ce se vădiseră trebuitoare în ultimele clipe. Căpitanul. Ahab rămînea nevăzut, ferecat în sanctuarul cabinei sale. Capitolul XXII CRĂCIUN FERICIT! Către amiază, după ce lucrătorii de pe uscat fură trimişi pe chei, după ce Pequod fu remorcat la o oarecare distanţă de dană şi după ce, grijulie, mătuşica milostivă sosi într-o barcă, aducînd ultimele ei daruri — o scufie

de noapte pentru cumnatul ei Stubb, secundul al doilea, şi o a doua Biblie bucătarului — după toate aceste pregătiri, cîteşidoi căpitanii, Peleg şi Bildad, îşi făcură apariţia. întorcîndu-se către secund, Peleg rosti: — Ei, •domnule Starbuck, eşti sigur că totul o în or-fline? Comandantul Ahab e gata. Tocmai am vorbit cu el. Nu ne mai trebuie nimic de pe uscat, nu-i aşa? Bine, adună atunci întreg echipajul. Să treacă.la rînd, aici la pupă, naiba să-i ia! — Nu-i nevoie de vorbe nelegiuite, ori cit de mare ne-ar fi graba, Peleg — îl mustră Bildad. Hai, du-te, prietene Starbuck, şi transmite-le poruncile noastre. ,. Ce-o mai fi şi asta? Iată că acum, înainte de a porni în cursă, atît căpitanul Peleg cît şi căpitanul

Bildad vorbeau de sus, dînd ordine pe puntea vasului, ca şi cum aveau să comande şi pe mări, nu numai — după cum văzusem — în timpul şederii în port. Căpitanul Ahab, în schimb, nu dădea nici acum vreun semn de viaţă; atît doar aflasem, că ar fi în cabină. Dar poate că nu socotea Prezenţa-i necesară în timpul aprovizionării vasului si pici pentru a îndruma ieşirea în larg. într-adevăr, această mdatorire nu-i revenea de fapt lui, ci pilotului. Şi de Vreme ce, după cum pretindeau ceilalţi, tot nu era încă
145

pe de-a-ntrcgul însănătoşit, rămăsese deocamdată în cabină. Lucrul părea aşadar destul de firesc, mai că cei mai mulţi comandanţi de pe vasele de comerţ nu se arătă pe punte decît mult timp după ce s-a cat ancora; ei părăsesc vasul ultimii, o dată cu pilc. Dar nu aveam răgaz să cuget mai îndelung la acestea, căci căpitanul Peieg nu mai mîntuia vorba. Dur cîte se vedea, el preluase acum comanda, nu Bildad. — Aici, la prova, adunătură de bastarzi! strigă el. în timp ce marinarii mai tîndăleau în jurul arborelui m;;.t Domnule Starbuck, mînă-i încoace! — Strîngeti cortul ăsta! fu porunca următoare. După cum am mai amintit în treacăt, umbrarul ac ia din fanoane se înălţa pe punte numai în timpul şederii în port. Şi vreme de treizeci de ani s-a ştiut pe bordul vasului Pequod că porunca de a stange cortul era premergătoare celei de a ridica ancora. — Pregătiţi cabestanul! Mii de draci, mişcaţi-vă mai repede! veni comanda următoare, şi echipajul se repezi la manele. De obicei, în timpul pornirii vasului, locul pilotului este pe puntea de dinainte a acestuia. Şi iată-l deci pe Bildad care, ca şi Peleg, în treacăt fie spus, mai cunoşiea şi îndeletnicirea de pilot — ba se vorbea chiar că deprinsese tainele pilotajului numai ca să nu plătească bani acestui expert cînd intra cu vasele în portul Nantucket, căci numai atunci pilota — iată-l pe Bildad aplecat poşte bordaj, aşteptînd să se ivească ancora, psalmodiind în răstimpuri un verset abia auzit, spre a mai însufleţi pe Marinarii ce trăgeau la vinciuri; dar aceştia cîntau răguşiţi, însă cu multă tragere de inimă, un fel de imn închinat fetelor din Bobble Ally. Asta deşi abia cu trei zile v.ai înainte Bildad îi înştiinţase că nu va îngădui nici un fel do cîntece lumeşti pe bordul vasului Peqnod, mai cu soamă în vreme ce se fac manevrele de plecare. La caro mai trebuie să adăugăm că soră-sa, mătuşica milostivă, înzestrase priciul fiecărui matelot cu cîte o scurtă culegere din textele biblice ale lui Watts. în acelaşi timp, supraveghind cealaltă parte a vasului, căpitanul Peleg striga la provă îndemnuri şi sudări înfricoşătoare. Cît pe ce să cred ar fi fost în stare să "- funde vasul, înainte de ridicarea ancorei. Fără s-l vreau lăsai din mînă manela, îndemnîndu-l şi pe Q•£-" 146 xeg să mă imite, gîndindu-mă o clipă cu spaimă la pri-iejdia ce ne ameninţa, pornind în larg sub cîrmuirea ipui asemenea diavol ca pilot. încercam totuşi să mă mai ]iuştesc, la gîndul că mai era nădejde de scăpare în per-sdana evlaviosului Bildad, uitînd faimosu-i tain, adică a 777-a parte. Dar în aceeaşi clipă simţii o lovitură zdra-yană în partea de dinapoi a trupului şi, întorcîndu-mă grăbit, dădui cu ochii, înspăimîntat, de căpitanul Peleg, care tocmai îşi retrăgea piciorul. Acesta fu primul picior în fund cu care mă blagoslovi. ;:; — Aşa se mişcă cei de pe vasele de comerţ? zbieră el. Mişcă, mă, cap de berbec! Mişcă, pînă ai să-ţi frîngi jşpinarea! Şi voi toţi, mişcaţi-vă odată! Pune mîna, Quo-frog, nu sta! Să zbîrnîie! Şi tu, ăla cu mustăţile roşii! Sări, f:.mă scoţianule, şi tu, ăla cu nădragii verzi! Săriţi cu toţii, :!vă zic, sări-v-ar ochii din cap! ": în timp ce striga la noi, se tot învîrtea în jurul vinciului, folosind din cînd în cînd şi piciorul, cu deosebită mărinimie; imperturbabilul Bildal îşi vedea mai departe ude ale lui, fără a-şi întrerupe psalmodierea. în sinea mea îmi ziceam că, fără îndoială, căpitanul Peleg o fi băut "ijseva în dimineaţa aceea. fv în cele din urmă ridicarăm ancora cu bine, întinsc-frăm pînzele şi alunecarăm în larg. Era o zi de Crăciun ţpin cale afară de friguroasă; nici nu trecu bine ziua aceea curtă de iarnă nordică, nici nu se lăsă bine noaptea, că Jţte şi aflam aproape în plin ocean; spuma, pe măsură §£e-o încremenea gerul, înveşmînta totul cu o pojghiţă de gheaţă ca o armură luciosă. Lungile şiruri de maxilare aşezate ca parapete licăreau în lumina lunei şi, asemenea Sfildeşurilor unor elefanţi uriaşi, ţurţuri enormi ss arcuiau rtîrnînd peste bastingaj. !: Căpitanul Bildad, în calitate de pilot, făcea primul de cart şi de fiecare dată, de cîte ori bătrîna

corabie se cufunda, înfigîndu-şi bompresul în talazurile verzui şi îm-: proşcînd în juru-i stropi de promoroacă, îşi înălţa cintul -Său monoton, împerechindu-l cu urletul vîntului, care fă-Cea să vibreze ca strunele parîmele întinse: Cîmpie-ncîntătoare de valuri nesfîrşite, In haină luminoasă de-un verde mişcător, Ca tine-aveau evreii o ţară: Canaanul. Cînd o priveau, Iordanul curgea prin faţa lor.
10»

147

Niciodată cuvintele acestea dulci nu răsunară mai p!;î, ci.t în urechile mele. Mi se păreau pe atunci dătătoare do nădejdi şi pline pe făgăduinţe în viitor. Şi în ciuda nop, ţii aspre de iarnă ce se lăsa peste năvalnicele talazuri alP Atlanticului, în ciuda faptului că umezeala îmi muiase încălţările şi că scurta mea marinărească era leoarcă de apă trăiam în aşteptarea viitoarelor popasuri plăcute în por, turi şi vedeam priveliştea multor cîmpii şi pajişti îmbrăcate într-o podoabă veşnică de iarbă proaspătă, neofilită nici măcar în toiul verii. în cele din urmă răzbirăm cu adevărat în larg, aşa f. na mai aveam nevoie de piloţi. Micul dar, trainicul ;s icu pînze care ne însoţise de la ieşirea din port, se apropie de unul din bordurile corăbiei. Mi se păru ciudat, deşi nu neplăcut, cînd văzui cit de mişcaţi erau Peleg şi Bildad în clipa despărţirii. Mai cu seamă căpitanul Bildad. Era întristat, chiar foarte întristat la gîndul că lăsa astfel în părăsire o corabie hărăziiă unei călătorii atît de îndelungate şi atît de primejdioase: o corabie care avea să înfrunte trecerea pe la cele două capuri ale furtunilor; o corabie în care învestise atîtea mii de dolari agonisiţi cu trudă; o corabie al cărei comandant era un vechi camarad, un om aproape tot atît de vîrstnic ca şi el, ce pornea din nou la drum, ţinînd piept din nou necruţătorului şi primejdiosului căpcăun. Întristat la gîndul că trebuie să-şi ia rămas bun de la lucruri în care vîrîse atîta capital de toate felurile, bătrînul Bildad. sărmanul de el, mai zăbovi o bună bucată de vreme. Măsură puntea cu paşi mari, cuprins de îngrijorare, apoi dădu fuga jos în cabină, spre a-şi mai lua o dată rămas bun: veni iar sus pe covertă, cercetand direcţia vîntului şi serv-tînd apoi largul necuprins al apelor, lăsîndu-şi privirea sa lunece spre îndepărtatele continente răsăritene; mai cercetă cu ochii ţărmul, apoi cată în înălţimi, şi din nou in dreapta lui, în stînga lui, pretutindeni în juru-i, fără a-şi fixa totuşi atenţia înţr-un punct anumit; în sfîrşit, după ce înşiră cu gesturi mecanice o parîmă de babaica ei. se repezi şi, cu un gest febril, apucă mîna vînjosului Pfleg şi, înălţînd o clipă un felinar aflat la îndemînă, îşi pt prietenul cu un aer eroic, drept în faţă, de parcă ar fi °u să-i spună: ,,Orice-ar fi să se întîmple, prietene Peleg. -ia voi ţine tare, da, voi fi bărbat!"
148

In ceea ce-î privea pe căpitanul Peleg, el păstra o atijjne filozofică; în ciuda acestui fapt, văzui o lacrimă mijind în ochii săi, cînd lanterna îi lumină chipul mai de aproape. De altfel se ostenise şi el destul, aiergînd între unte şi cabină, schimbînd o vorbă ba cu cineva din cală. ha cu secundul Starbuck. Dar, în cele din urmă, se întoarse la camaradul său, şi jjivăruind într-o ultimă privire cele din juru-i, spuse: — Haide, căpitane Bildad, tovarăş vechi al meu, trebuie să mergem. Pregătiţi vela cea mare! Şi voi, cei din barcă: pînzele sus! Apropiaţi-vă acum, trageţi lîngă bor-(jul vasului! Atenţie! Atenţie! Vino, Bildad! Hai, băiete, sfîrşeşte odată! Noroc. Starbuck! Noroc şi dumitale, domnule Stubb, noroc, domnule Flask. Rămîneţi cu bine şi noroc bun tuturor. De azi în trei ani am să vă aştept la cină, cu mancare aburindă, în bătrînul nostru Nantucket. Uraa! Porniţi la drum! —• Dumnezeu să vă binecuvînteze şi să vă ţină sub cereasca-i ocrotire, flăcăi — murmură bătrînul Bildad, le-gînd cu greu vorbele. Nădăjduiesc că veţi avea parte de vreme bună de acum înainte, astfel ca şi căpitanul Ahab sa poată veni, peste puţin, în mijlocul vostru. Simte lipsa soarelui cald, de care veţi avea parte din belşug în călătoria voastră spre tropice. Fiţi prudenţi la vînătoare, marinari! Nu dogiţi degeaba bărcile, voi, harponieri! Scîndu-rile bune, albe, de cedru, s-au scumpit cu trei la sută ahul ăsta. Şi nu uitaţi nici să vă rugaţi Domnului. Mister Starbuck, ia seama ca dogarul să nu irosească doagele din stocul de rezervă. Ah! Ascultă: acele de cusut pentru vele sţnt în lădiţa verde! Nu vă treceţi toţi timpul cu vînă-taarea de balene, de Ziua Domnului, băieţi! Dar, fireşte, nu daţi cu piciorul norocului, neluînd în seamă nepreţuitele daruri ale Celui de Sus. Mai aruncă din cînd în cînd o privire la vasul cu melasă, domnule Stubb; pe cît îmi amintesc, curgea un pic. Şi dacă acostaţi la insule, dom-

nule Flask, feriţi-vă de dezmăţ trupesc! Rămîneţi cu bine! Şămîneţi cu bine! Brînza aceea, domnule Starbuck, n-o ţineţi prea mult în cală, să nu se strice. Iar untul să-l drămuiţi cu zgîrcenie, ne costă douăzeci de cenţi livra, şi Mi aminte că ... — Haide, haide, căpitane Bildad, lasă pălăvrăgeala! Şi Peleg îl trase cu putere şi săriră amîndoi în barca i însoţise şi care se depărta acum de corpul vasului. 149 Briza umedă, rece a nopţii se furişă între cele e. nave. Cu un ţipăt ascuţit, un pescăruş se înălţă peste petele noastre. Cele două ambarcaţii alunecau pe talay purtate de hulă. Salutand pe cei care se depărtau cu rînduri de urale, ne avantarăm în largul pustiu al AC ticului. Capitolul XXIII PRIMEJDIA CE PÎNDEŞTE PE COASTA Cu cîteva capitole mai în urmă povesteam desp oarecare Bulkington, un falnic marinar, de curind di cat pe uscat, pe care-l întîlnisem la hanul din New-l ford. în noaptea aceea geroasă de iarnă, cînd prova Iu quod spinteca răzbunătoare talazurile reci şi înşela pe cine credeţi că-mi fu dat să văd stînd la cînru, Bulkington! Priveam cu simpatie, cu respectuoasă raţie şi cu teamă pe bărbatul acesta care, după ce pusese piciorul pe uscat, întors dintr-o călătorie plii primejdii, ce dăinuise patru ani încheiaţi, nu preget se îmbarce într-o nouă expediţie aventuroasă. Parca-gea pămîntul sub picioare! întîmpiările cele mai mini sînt de obicei foarte greu de povestit; amintirile cel. vechi nu au, de obicei, nici un epitaf. Singur acest capitol e hărăzit să ţină loc de lespede pe mori amintirii lui Bulkington. Fie-mi îngăduit să vă spui s-a întamplat lui aidoma vasului bătut de furtună ca caută anevoie liman de-a lungul coastelor: portul e să-i dea adăpost; în port ar fi în siguranţă, acolo îl teaptă tihna, vatra primitoare a căminului, cina, ] calde, prieteni — tot ce e prielnic slăbiciunilor noa de muritori. Dar pe astfel de furtună, portul sau t . sînt pentru corabie ameninţarea cea mai de temun trebuie să se îndepărteze de coastă. Cea mai slaba • gere, care altfel i-ar zgîria doar în treacăt chila, ai dui acum corabia din încheieturi. Cu toată putere . trebuie să se abată de lîngă mal, să lupte împotriva turilor care, bucuroase, o împing spre casă. De acee. 150 UI se îndreaptă din nou către necuprinsele întinderi cu ta-luz i sfîşiate de furtună; dornică să găsească scăpare, ea se avîntă astfel deznădăjduită în mijlocul primejdiei. Sin-guru-i prieten e totodată cel mai crunt duşman! Şi fiindcă în largul necuprins al mării găseşti adevărul oezagăzuit şi nemărginit, mai bine să-ţi găseşti sfîrşitul acolo, în urletele hăului infinit, decît să te pomeneşti pierind pe uscat în chipul cel mai vrednic de plîns. Căci cine unduieşte oare să scape tîrîş pe uscat, aidoma unui vier-ine? Cumplite spaime! Grozăvia lor să fie oare zadarnică? jii dîrz, Bulkington! Sus inima! Fii tare! Din spuma oceanului, unde-ţi vei găsi pieirea, se va înălţa apoteoza ta! Capitolul XXIV PLEDOARIE De vreme ce Queequeg şi cu mine ne-am apucat serios să vînăm balene, şi cum meşteşugul acesta a ajuns să fie privit de locuitorii de pe uscat ca o treabă umilă şi Şpsită de poezie, aş vrea să vă încredinţez cu tot dinadinsul pe voi, oamenii de pe uscat, de nedreptatea ce ni Se face. In primul rînd, deşi ar părea poate de prisos, aş dori să amintesc faptul că în rîndurile celor mai mulţi s-a înrădăcinat părerea că meşteşugul de vanător de balene nu poate sta pe aceeaşi treaptă cu alte profesiuni. Dacă un străin s-ar înfăţişa într-o societate de oameni feluriţi, nu s-ar bucura de mare prestigiu dacă cineva l-ar prezenta, sa zicem, drept harponier; iar dacă, asemenea ofiţerilor de marină, şi-ar adăuga pe cartea de vizită titlul de pescar de caşaloţi, fapta aceasta ar fi socotită din cale afară de caraghioasă. Fără îndoială, una din cauzele principale pentru care lumea se fereşte să ne dea vreo consideraţie nouă, vînă-torilor de balene, este următoarea: îndeletnicirea ce e pentru noi o vocaţie este socotită îndeobşte ca un fel de că-8ăpire, iar exercitarea ei drept o treabă din cele mai murdare. Sîntem casapi, asta nu se poate dezminţi. Dar tot 151 casapi — ba dintre cei mai sîngeroşi — au fost atîţia (.•, mandanţi de oşti pe care lumea îi aclamă. Iar cît privt învinuirea că îndeletnicirea noastră e murdară, veţi a-în curînd prilejul să aflaţi unele fapte, pînă acum nu p: cunoscute, care vor înscrie, cu mîndrie, vînătoarea do xacee printre cele mai curate înfăptuiri de pe acest ci ţel părnînt. Şi — spuneţi-mi vă rog — care dintre pu; • alunecoase şi lăsate in dezordine ale oricărei 1? , mere s-ar putea asemăna cu înfiorătorul abator al cin riior de bătălie? îngăduiţi-mi să vă asigur că mulţi, i ; . t"i.2 veteranii care au înaintat de bună voie pînă în ;

tunurilor duşmane ar da bir cu fugiţii doar la veo uriaşei cozi a caşalotului care, atunci cînd se iveşte ;[ apă, stîrneşte vîrtejuri deasupra capetelor noastre. Dar cu toate că lumea ne priveşte cu dispreţ pe r, vînătorii de balene, ea ne aduce, totodată, fără să ;, cel mai neţărmurit omagiu, ba de multe ori ne şi adu:-;; Căci toate feştilele, lămpile şi luminările aprinse pe •„; globul ard ca înaintea tot atîtor altare înălţate spre ;.;;,ria noastră! Dar să privim problema şi în altă lumină, s-o esn;a-rim şi cu altă balanţă, să încercăm să vedem cine sîmvr; şi ce am fost noi, pescarii de balene. De ce olandezii, în vremea lui De Witt1, au înfiinu. demnitatea de amiral al flotei de baleniere? De ce Ludovic al XVI-lea, regele Franţei, a echipat pe propria-i chc! tuială, balenierele din portul Dunkerque şi a invitai h acel oraş, în termenii cei mai politicoşi, vreo douăzeci şi ceva de familii din insula noastră Nantucket? De ce Anglia, în anii 1750 şi 1788, a plătit pescarilor de pe bal;-nierele ei bonificaţii ce se ridicau pînă la un milion de lire sterline? Şi, în sfîrşit, cum se face că numărul nostru, al vînătorilor de balene din America, depăşeşte astă numărul tuturor pescarilor de balene de pe tot globul1 Cum se face că dispunem de o flotă de şapte sute de vase. .ale căror echipaje însumează 18 000 de oameni şi necesită speze ce se ridică la 4 milioane de dolari anual? -[ loarea vaselor gata echipate de călătorie totalizează 20 000 000 de dolari şi recolta binemeritată ce intră -l fiecare an, de pe urma lor, în porturile noastre, este ev1 Om de stat olandez (1625—1672) cunoscut prin ideile sl republicane (n.t.). 152 luată la 7 000 000 de dolari. Cum ar fi posibile toate aces-tea ră Puterea ce"° reprezintă vînătoarea de balene? — Prea bine! Dar vei mărturisi totuşi că pescuitul de nu este o îndeletnicire respectabilă. Pescuitul de balene nu este o îndeletnicire respecta-b0? Este o îndeletnicire demnă de un împărat! Printr-o veche legiuire engleză, balena a fost declarată „peşte regal"— O! asta numai cu numele! Balena însăşi n-a fost niciodată o figură de seamă. Balena nu a fost niciodată o figură de seamă? într-unui din măreţele cortegii triumfale alcătuite în cinstea unui general roman, la reîntoarcerea sa în capitala lumii, fanoanele unei balene aduse anume acest scop de pe coastele siriene au atras cel mai mult atenţia tuturor, în acest cortegiu ce înainta în sunete de ţimbale. — Sînt gata s-o cred, de vreme ce o spui dumneata. Dar, orice ai zice, vînătoarea de balene nu este o îndeletnicire cu adevărat demnă. Vînătoarea de balene nu este o îndeletnicire demnă? Demnitatea profesiunii noastre se sprijină pe însăşi tăria cerului. Constelaţia Cetus poate fi văzută de oricine pe firmamentul Sudului! Ce să mai vorbim! Infundaţi-vă pălăria pînă peste urechi în prezenţa ţarului, dar scoateţi-o în faţa lui Queequeg! Nu mai am ce spune! Cunosc un om care a prins în viaţa lui trei sute cincizeci de balene. îl socotesc pe acest om mai vrednic de cinste decît pe marele conducător de oşti din antichitate, care se fălea că ar fi cucerit tot atîtea oraşe fortificate. Iar în ceea ce mă priveşte, dacă e cu putinţă să mai poată fi scoasă la iveală vreo nouă calitate rămasă încă nedescoperită în persoana mea; dacă voi merita cîndva, în această lume, o îndreptăţită faimă, pe care nu o dogesc însă în chip nesăbuit; dacă de aci încolo voi înfăptui ceva ce orice om ar prefera să îndeplinească decît nu îndeplinească; dacă, la moartea mea, executorii mei testamentari, mai bine zis creditorii mei, vor găsi în pupitrul meu vreun MANUSCRIS preţios, pot spune dina-njte că cinstea sau gloria ce-mi vor fi hărăzite de pe ur-3 acestuia le datorez pescuitului de balene. Căci baleniera a fost pentru mine Yale College şi Harvard de°potrivă. 153 Capitolul XXV CAVALERI ŞI SCUTIERI Starbuck, secundul vasului Pequod, se trăgea di-v. -familie de quakeri din Nantucket. Era un bărbat î- cu înfăţişare gravă şi, cu toate că se născuse pe o co. ;• bîntuită de ierni geroase, părea să se fi învăţat fo. uşor cu arşiţa regiunilor toride, iar trupul său călit ;, întărise ca pesmeţii puşi de două ori la cuptor. Piu; pe mări pînă în Indii, sîngele său nu se ,,trezise" berea din sticle. De bună seamă că se născuse în v: muri de mare secetă şi foamete sau într-una din ;. vestite zile de post ce se ţin în statul său de obi; , Viaţa lui număra cel mult vreo treizeci de veri s toase, iar aceste veri îl uscaseră de-a binelea, uşii trupul său de orice gram de prisos. Dar faptul că c nise atît de subţirel — ca să zicem aşa — nu pare. se datorează nicidecum lipsurilor sau grijilor, după -.,. nu părea să

fie nici un semn de beteşug trupesc. Nv decît un om condensat. De altminteri, nici înfăţişare. nu era bolnăvicioasă, ba chiar dimpotrivă. Pieiea-i netedă şi bine întinsă pe trup; strîns înfăşat în r . pătruns de vigoare şi de sănătate, se conserva de ... nune, asemenea unui egiptean ce s-ar fi întors pri cei vii. Acest Starbuck părea pregătit să reziste r veacuri în şir, dovedindu-se în stare să îndure r : Căci fie în frigul polar, fie pe un soare torid, aserr. •. unui cronometru patentat, vitalitatea lui interioară ;. zăşuia voia lui bună în orice climat. Căutînd în ochi întrezăreai parcă în ei icoanele fugare ale înmii o primejdii pe care le înfruntase cu calmul cel mai ; vîrşit în cursul vieţii sale. Era un om serios, stator acest bărbat a cărui viaţă apărea în mare parte : ; elocventă pantomimă a acţiunii. Totuşi, în ciuda roatei sale sobrietăţi şi a fermităţii sale, se desluşeau h şi unele cusururi care uneori afectau numai, dar în . mite cazuri deveneau precumpănitoare faţă de calH--lui. Neobişnuit de conştiincios şi înzestrat cu o încii: spre cucernicie, sălbatica singurătate a mărilor, pe fi;cărora îşi ducea viaţa, înrîrurea puternica-i aplecare s; superstiţii. Stăpînit de presimţiri interioare, crede:: 154 ernne prevestitoare de rele. Şi dacă acestea izbuteau l]rnai uneori să înmoaie tăria de fier a sufletului său, oi amintirea îndepărtatului cămin ce şl—1 înfiripase la rape Cod, a tinerei sale soţii şi a copilaşului, izbuteau totdeauna să îmblînzească asprimea înnăscută a firii je, „N-am nevoie pe vasul meu — spunea Starbuck — Ae nici un om care pretinde că nu-l înfricoşează ba-lena-" Şi prin asta dorea să spună că mai de folos şi mai (jejnn de încredere e curajul pe care-l capătă cineva eîn-tărind bine primejdia, şi că bărbatul ce se arată neînfricat este un camarad mult mai primejdios decît un laş. —- Da, da! spunea Stubb, ajutorul secundului, Star-fiuck ăsta e un om chibzuit, aşa cum se cere pretutindeni la cei ce se îndeletnicesc cu acest fel de pescuit. Dar vom vedea, nu peste mult, care este înţelesul cuvîntului jjhibzuit", atunci cînd e folosit de un om ca Stubb sau de oricare alt vînător de balene. Starbuck nu era un cavaler cruciat în căutare de primejdii. El nu socotea curajul său ca un sentiment, ci ca cgva care-i putea folosi în toate împrejurările. Poate că găsea de cuviinţă că, în meşteşugul pescuitul de balene, curajul trebuia rînduit printre marile rezerve ale vasului, cum erau de pildă carnea şi pîinea, şi care nu trebuia irosit fără rost! De aceea nici nu se arăta dispus sa doboare balene după apusul soarelui, nici să stăruie cu încăpăţînare în lupta cu un cetaceu care se înverşuna prea mult împotriva lui. „La urma urmei — spunea Starbuck — mă aflu în largul acestui ocean bîntuit de primejdii ca să ucid balene pentru ca să am din ce trăi, nu ca să fiu ucis eu pentru ca să aibă ele ce mînca". Şi Starbuck ştia prea bine că sute de oameni fuseseră ucişi în felul acesta. Oare nu-l lovise şi pe părintele său aceeaşi soartă? Şi unde oare, în adîncurile fără de fund, ar mai fi putut găsi mădularele sfîrtecate ale fratelui său? Cu asemenea amintiri, ba mai mult, cu înclinare ce-o aVea spre unele superstiţii, curajul acestui Starbuck putea totuşi înflori şi putea fi într-adevăr covîrşitor. Dar ftu intra în rînduiala firească a lucrurilor ca un om cu menea vederi, care cunoscuse încercări atît de îngro-itoare şi avea asemenea amintiri, nu intra — după cum ai mai spus — în rînduiala firească a lucrurilor ca întîmplări să aibă asupra lui o înrîurire greşită, 155 ci dimpotrivă, ele îl ajutau să păstreze vie o însuşi-, care, în împrejurări prielnice, izbutea să se deseătuSl, şi îi îngăduia să-şi desfăşoare curajul pînă la istovi,-. Mai ales că, oricît ar fi fost de vajnic, curajul său puţ, fi asemuit cu cel al unor oameni îndrăzneţi, care pL t.. o parte sînt în stare să ţină dîrji piept valurilor, vintă rilor, balenelor sau oricăror altor grozăvii obişnuite c; neînţelese ale acestei lumi, dar care, pe de altă part, nu se pot împotrivi altor spaime mult mai puţin inf coşătoare — fiindcă ele izbesc imaginaţia. Şi dacă rîndurile următoare ar fi să ne dezvăluie, sui) orice formă, pieirea curajului bietului Starbuck, abi, m-ar răbda inima să le scriu. Căci e un lucru dintre ecv. mai neplăcute, supărătoare chiar, să fii nevoit să dezv;.-lui ştirbirea uneia din calităţile acestui om valoros. ()a menii pot apărea nesuferiţi, în calitate de acţionari ;,; unor companii sau poţi afla printre ei potlogari, nebuni şi ucigaşi; sînt oameni cu chipuri meschine sau descărnate; dar omul, văzut în general, este atît de nobil si d: seînteietor! Este o făptură atît de măreaţă şi de înflăcărată! Neprihănita bărbăţie pe care o purtăm în noi, ir. străfundurile fiinţei noastre, şi pe care vremea n-o atironici chiar atunci cînd, pe dinafară, înfăţişarea noast:; începe să lase de dorit, această bărbăţie sîngeix ;;:.. pătrunsă de cea mai ascuţită durere, cînd

vede un om a cărui valoare s-a prăbuşit. Nici pietatea însăşi, ;nit-legînd jalnica lui înfăţişare, nu-şi va putea înfrîrui totul răzvrătirea, pentru faptul că sub stele se îngădui;1 aşa ceva. Dar augusta demnitate de care vă vorbesc u. este demnitatea regilor şi a dregătorilor, ci acea plenitudine a demnităţii pe care nu o conferă nici un VL.-mînt nobilitar. Strălucirea ei vine din braţul care nv.-nuieşte cazmaua sau împlîntă icul; este demnitatea ce • întîmpină pretutindeni, luminoasă, nestăvilită şi izvorî"l-din Natura însăşi. Dacă, de acum înainte, voi pune cele mai nobili i:" suşiri, deşi cam sumbre, pe seama unor marinari cjoasă obîrşie, unor renegaţi şi unor oameni socoti1. -" afara societăţii, şi dacă voi ţese în jurul lor urzeala un-"-tragice întîmplări; dacă îi este îngăduit celui mai lf" durerat şi — întîmplător — celui mai decăzut clinti ei, să se avînte uneori spre culmile cele mai în;uu dacă voi învălui pentru o clipă braţul acestui muncit1 156 îrvtr-o lumină eterică; dacă voi bolti un curcubeu peste jalnicul său asfinţit — atunci, în pofida ucigătoarelor critici, acordă-mi sprijinul tău, tu, nepărtinitoare zeiţă a Egalităţii. Capitolul XXVI CAVALERI ŞI SCUTIERI (urmare) Stubb era al doilea secund. Ţinutul său natal era ,Cape Cod; de aceea i se zicea „omul din Cape Cod", după obiceiul din partea locului. De felul lui era un om fericit. Nu era fricos, dar nici cutezător; întîmpină primejdiile aşa cum veneau, cu un aer nepăsător, iar în clipele cînd ne încolţeau primejdiile de neînlăturat ale .vînătorii de balene, el trudea din greu, dar rămînea calm i chibzuit ca un dulgher tocmit cu anul printre zileri. Voios din fire, atrăgător şi liniştit, prezida în ambarca-ţia sa, de parcă s-ar fi aflat la cină, nu în aşteptarea ţjelei mai grozave întîlniri; iar oamenii echipajului păreau cu toţii oaspeţii săi. Pentru a-şi face cît mai plăcut locşorul lui în barcă, se arăta tot atît de grijuliu ca un bătrîn surugiu de diligentă care caută să-şi dichisească pe cît poate capra. Dar în clipa cînd se afla faţă-n faţă cu balena, în clipa hotărîtoare a luptei, îşi mînuia suliţa necruţătoare cu acelaşi sînge rece şi cu aceeaşi dibăcie ca tinichigiul, care fluieră voios mînuind ciocanul. Ar fi fost în stare să fredoneze una din vechile lui arii de dans, chiar ochi în ochi cu matahala cea mai întărîtată. Avea o experienţă îndelungată, care-i era folositoare, iar Canoanele maxilarelor aducătoare de moarte deveniseră acum pentru -el un fel de jilţ comod. N-am auzit povestin-du-se ce păreri avea despre moarte. Ne întrebam chiar dacă se gîndea măcar vreodată la aşa ceva. Dar admiţînd gîndurile i s-ar fi abătut cîndva pe asemenea căi, după o cină tihnită, fără îndoială că, fiind un bun marinar, ar j lăsat totul baltă şi s-ar fi grăbit să ajungă sus pe punte, unde-i venea rîndul la cart şi unde ar fi avut de dat todi. Ce ordine? Nici el nu ştia încă. 157 Toate acestea şi cîte altele făceau din Stubb un nepăsător şi neînfricat, care îşi ducea voios povara ţii într-o lume înţesată de boccegii cu mutre gr;, aproape doborîţi la pămînt de poverile ce le duceau circă. Dar ceea ce îi ajuta să facă faţă la toate cu o v( bună aproape nelegiuită, trebuie să fi fost pipa sa. C aidoma nasului, pipa lui scurtă, neagră, îşi avea Iu ei obişnuit printre trăsăturile feţei sale. Nu te pui, aştepta să-l vezi ieşind din cabină fără pipă, după cu nu te puteai aştepta să-l vezi fără nas. îşi ţinea ace la îndemînă un şir întreg de pipe, gata umplute, ori duite într-un rastei. Şi cînd se retrăgea, le fuma una du alta, la rînd, aprinzînd de fiecare dată una de la ai pînă ce le isprăvea pe toate. Apoi le umplea ii nou, ca să le aibă iar gata la îndemînă. Mai ales t atunci cînd Stubb începea să se îmbrace, în loc să-şi vi mai întîi picioarele în pantaloni, îşi vîra o pipă în gură. Am spus că fumatul acesta neîntrerupt trebuie să fost cel puţin una din cauzele neobişnuitei sale bu dispoziţii. Fiecare ştie că aerul pe acest pămînt, fie uscat, fie pe apă, este infectat într-un mod înspăimi tător; infecţia vine de la numeroasele molime necun cute care au răpit vieţile atîtor muritori; o dată cu tima lor suflare, aceştia le-au răspîndit în jur. Drept e:i întocmai ca în vremurile cînd bîntuia holera, i oameni circulă, ţinînd în dreptul gurii o batistă îmbib, cu camfor. Desigur că acelaşi rost îl are şi fumul p; lui Stubb, apărîndu-l împotriva tuturor bolilor mori; ca un fel de agent dezinfectant. Flask, al treilea secund, se născuse la Tisbury. în M tha, Vineyard. Era un flăcău scund, îndesat, rumeri faţă şi foarte bătăios cu balenele; socotea întrucîtva cil se părea, că uriaşii leviatani aveau ceva împotriva încă din moşi-strămoşi. De aceea îşi închipuia că-i venea oarecum datoria de onoare de a le face de pe; canie, oriunde-i ieşeau în cale. Nu avea nici un pic c ţeîegere sau de respect faţă de maiestuoasa lor ce: lentă ori faţă de apucăturile lor misterioase; era atu neştiutor în ce priveşte

primejdia ce-l păştea la o înl piătoare ciocnire cu ele, încît, după părerea sa, minun balenă era doar un soi de şoarece mai trupeş, sau cel n un şobolan de apă; că nu era nevoie decît să pierzi p timp, să-i dai tîrcoale şi apoi s-o dai gata şi s-o b:g 158 nJS-

utir cazan. Această desăvîrşită lipsă de teamă, ce vădea cît de neştiutor era, îl făcea să se poarte ca un băiat zburdalnic, cînd urmărea balenele. Se ţinea după ele mai jiiult în joacă; o călătorie ce se prelungise trei ani înche i în cre l li Cl H i a doar băiat jiiu j; ie ce se prelungise trei ani î iaţi şi în. care vasul ocolise Capul Horn i se părea doar o glumă care ţinuse ceva mai mult. Asemenea cuielor de yulgherie ce se împart în două categorii, turnate sau făurite-în forjă, tot aşa şi oamenii pot fi de două feluri. Micul Flask era un cui făurit în forjă, trainic, menit să ţină vreme îndelungată. Pe bordul vasului Pequod i se zicea Cap de Lemn, deoarece, după chip şi înfăţişare, putea fi asemuit cu căpătaiele de grinzi scurte, pătrate, poreclite astfel de pescarii de balene din Arctica. Acestea, aşezate ca spiţele roţilor, apără vasul de ciocnirea cu gheţurile din aceste mări vijelioase. Cîteşitrei secunzii erau oameni de seamă. Lor le revenea, în virtutea unei legi universal recunoscute, comanda celor trei bărci de pescuit ale vasului. Cînd căpitanul Ahab, în calitate de comandant suprem, îşi aşeza 5JI ordine de bătaie forţele ce aveau să fie slobozite pe valuri împotriva balenelor, aceste trei căpetenii de am-barcaţii se puteau asemui cu trei comandanţi de companii. Apoi, înarmaţi cu suliţele lor lungi şi ascuţite de pescari de balene, ei arătau ca un trio de lăncieri parcă anume ales. Tot aşa, harponierii păreau aruncători de ja-veline. In meseria asta vestită dăinuie obiceiul ca fiecare secund sau căpetenie de barcă, asemenea unui cavaler gotic din vechime, să fie însoţit de cîrmaciul sau de harpo-nierul său, care să fie gata, cînd împrejurările o cer, să-i dea în mînă o lance nouă, dacă cea dintîi a fost îndoită sau sucită în timpul asaltului. Mai mult, între cei doi se tega de obicei o strînsă prietenie; de aceea se şi cuvine să însemnăm aici cine erau harponierii de pe vasul Peţitori! şi cine era căpetenia de care ţinea fiecare. în fruntea harponierilor se afla Queequeg, pe care Primul secund, Starbuck, îl învestise scutier al său. Dar Queequeg vă este îndeajuns de cunoscut. Următorul era Tashtego, un indian pursînge din Gay Head, cel mai apusean promontoriu de lingă Martha, in Vineyard. Acolo se mai întîlnesc încă resturile unui sat de piei-roşii, ce a înzestrat vreme îndelungată insula Nan-Ucket cu cei mai cutezători harponicri. cunoscuţi prin159 tre pescari sub denumirea generică de „oameni d Gay Head". Părul lung, negru şi lins al lui TashU0 pomeţii săi înalţi, ochii întunecaţi, vioi, mari ca oehi-unui oriental, dar în care străluceau sclipirile Arcticei - toate acestea dovedeau cu prisosinţă că în vinele ,s iie curgea sîngele curat al acelor mîndri vînători şi războinici care, în căutarea vestitului elan din Noua Angi;e cutreierau cu arcul în mînă străvechile păduri din interior. Dar în loc să adulmece mai departe urmele j ivinelor- pădurii, Tashtego vîna acum balenele mărilor. Har-ponul ce nu dădea greş al fiului luase astfel cu cinste locul săgeţii infailibile a străbunilor. După mlădierea de şarpe a membrelor sale bronzate, îţi venea să dai cre-,zare închipuirii superstiţioase a primilor puritani şi aproape să recunoşti că acest indian sălbatic era odrasla vreunui prinţ al Puterilor Văzduhului. Tashtego era scutierul lui Stubb, secundul al doilea. Al treilea din şirul harponierilor era Daggoo, un negru de statură uriaşă, care păşea semeţ ca un leu şi uve;; înfăţişarea mîndră a unui Ahasverus1. Purta prinşi in urechi două inele de aur atît de mari, încît marin ;ri; echipajului le ziceau belciuge, ba mai şi glumeau, y,u-nînd că nu era rău să se treacă prin ele odgoanele pentru ridicat vela mare. In tinereţea sa, Daggoo se îmbrăcase de bună voie pe bordul unei baleniere ancorate într-u;i golf singuratic de pe ţărmurile ţinuturilor sale vitale. Cunoscuse astfel, umblînd în lume, doar Africa, îsan-tucket şi porturile „păgîne" cele mai cercetate de pecarii de balene. După ce dusese ani şi ani de-a rîr.ciul aceeaşi viaţă cu semeţii vînători îmbarcaţi de propri .ri care îşi alegeau cu deosebită grijă echipajul, Daggoo îşi plimba acum pe punte toată înălţimea sa neobişnuită. Desculţ, avea mai mult de şase picioare. Te simţeai umilit privindu-l. Orice alb ce stătea în faţa lui arăta ca stindardul alb adus în semn de pace în faţa unei fortăreţe Pare ciudat, dar acest negru cu înfăţişare împărătească — Ahasverus Daggoo — era scutierul mărunţi-

111
1

lui Flask, care arăta alături de el ca un pion de pe tabl--de şah.

Ahasverus, numit şi Isaac Laquedem, personaj legeml-l"-roac.amnat să nu moară şi să peregrineze veşnic (n.t.).

lf-50
teril JLţe

ceea ce priveşte restul echipajului de pe vasul Pe-, se poate spune că, pînă în ziua de azi, nici unul miile de oameni de pe bordul vaselor de pescuit ame-a nu este american, afară doar de majoritatea ofiil°r- Acelaşi lucru se poate spune atît despre balenie- americane, cît şi despre vasele flotei militare şi co-jeiale, ori despre forţele muncitoreşti folosite la construirea canalelor şi căilor ferate din America. Despre toate se poate spune acelaşi lucru, deoarece americanul 5 baştină îşi pune cu generozitate la contribuţie mintea, alţii punînd la îndemînă cu prisosinţă forţa musculară. Q inare parte din echipajele balenierelor sînt oameni oriri din Azore, unde acostează deseori vasele din Nan- ca să-şi sporească echipajul cu noii veniţi din rîn-(jţy vînjoşilor cultivatori de pămînt de pe aceste meleaguri stîncoase. în acelaşi fel, balenierele din Groen-yada, ce pornesc la drum din Huli sau din Londra, poposesc în insulele Shetland spre a-şi întregi acolo echipa-jţj, iar la întoarcerea spre casă, ca să debarce pe localnici. Nu se ştie de ce, şi de aceea n-aş putea să v-o spun, dar se pare că dintre băştinaşii insulelor se recrutează cei rtiai destoinici vînători de balene. Mai toţi cei de pe vasal Pequod erau insulari — şi de aceea trăiau izolaţi, fiecine pentru el, ca pe propriul său continent, fugind de viaţa laolaltă, de viaţa pe un continent comun, al tuturor. lotuşi, adunaţi pe acelaşi vas, aceşti „izolaţi" alcătuiau a ceată foarte pestriţă, strînsă de pe insulele tuturor oceanelor şi din toate colţurile lumii. 11 însoţeau pe bătrî-nill Ahab pe bordul vasului Pequod, spre a duce parcă pîîngerile lumii întregi înaintea acelor încercări din care na. le este hărăzit multora să scape. Negruţul Pip, de pilda nu se mai întoarse nicicînd acasă! Sărman băieţaş din Ălabama! încă multă vreme îl veţi mai întrezări la prova •Duhorită a vasului Pequod, bătîndu-şi tamburina; pregă-tindu-se să intre în eternitate, el îşi luă zborul către puntea de comandă a slavilor; acolo i se porunci să se mă-soare cu îngerii şi să-şi lovească tamburina, acoperindu-se de glorie. Cel ce trecea aci drept un laş ajunse să fie pri-!ţ acolo ca un erou!
161

Capitolul XXVII AHAB Vreme de cîteva zile după plecarea din Nantuckeî meni nu-l zări pe căpitanul Ahab. Secunzii făcea; gulat de cart şi — dincîte se putea vedea — ei t singurii comandanţi ai corăbiei; totuşi, din cînd în ( ţîşneau din cabina căpitanului şi dădeau ordine atu neaşteptate şi de hotărîte, încît nu mai încăpea înde că se aflau doar vremelnic la comandă. Da, domni. stăpînul lor era acolo, deşi nici unul din noi nu-tîlnise pe bord; nu-i fusese îngăduit nimănui pîna să pătrundă în bîrlogul lui. De fiecare dată cînd mă urcam pe punte, după isprăveam cartul jos, îmi aruncam privirile înaj ( văd dacă nu apăruse vreo faţă nouă; căci slaUi îngrijorare de la început în privinţa necunoscutuli pitan începuse să mă neliniştească de-a binelea. cînd ne găseam în singurătatea largului. Nelinişte,! devenea pe neaşteptate şi mai apăsătoare cînd îmi team fără voie de vorbele insinuante şi diabolic zdrenţărosului Elijah. Cu greu izbuteam să mă apr. de multe ori îmi venea să rîd de închipuirile îmK în solemnitate ale acestui ciudat profet al cheiuri! se părea împotriva bunului simţ să mă las stăpr 1 neîncrederea sau de neliniştea — oricum vreţi să-i — care mă cuprindea cînd rămîneam cu mine 1 O puneam — şi cu bună dreptate — pe seama ur i semănate şi sălbatice chemări în voia căreia mă L. cînd mă îmbarcasem, deşi aş fi putut-o atribui înl sirii cu aceşti harponieri. înfăţişarea celor trei " principali ai navei, secunzii, contribuia în cea mai măsură la liniştirea presimţirilor mele întunecate îndemna să am încredere şi să privesc cu ochi călătoria. Ar fi fost şi greu să găseşti alţi ofiţ 11 potriviţi, atît ca superiori cît şi ca oameni, fiec felul lui. Tustrei erau americani: unul din Nav altul din Vineyard, altul din Cape Cod. Vasul părăsise portu] în ziua de Crăciun, aşa i timp ne însoţi un frig muşcător, deşi ne îndreptam sud; totuşi, cu fiecare minut şi grad de latitudine, ; 162 "jp urmă iarna cea neînduplecată şi vremea rea şi neîndurătoare. într-una din aceste dimineţi mai blînde, dar încă mo-horîte şi cenuşii, în timp ce corabia alerga pe valuri cu «viteză oarecum melancolică, minată de un vint prielnic, mă urcai pe punte la chemarea cartului de dimineaţă, întorcînd ochii spre pupă, mă simţii străbătut de jjj! fior. Realitatea întrecea temerile. Căpitanul Ahab sa la pe dunetă. ! Nu purta nici un semn de boală obişnuită, nici un de vindecare a vreunei boli de acest soi. Arăta ca ţp om smuls de pe rug în clipa cînd flăcările îi cuprindeau mădularele fără să i le ardă şi fără să-i

păgubească voinicia lui bătrînească. Trunchiul lui înalt şi puternic părea turnat în bronz, într-un tipar desăvîrişt, ca Per-seul1 lui Cellini. Tăindu-şi drum prin părul său cărunt, străbătîndu-i obrazul ars de soare şi gîtul pîrlit, pătrun-zînd apoi pe sub veşminte, văzui o cicatrice subţire ca un bici, de un alb livid. Părea ca o despicătură verticală care se vede cîteodată pe trunchiul unui arbore înalt şi drept, după ce a fost lovit de trăsnet; fără să-i rupă nici o cracă, fără să-i strice coaja, dar străbătîn-du-l de sus pînă jos şi intrînd apoi în pămînt, grozava izbitură lăsase copacul verde în viaţă, dar însemnat. Dacă se născuse cu acest semn, ori dacă era urma vreunei răni înspăimîntătoare, nu putea nimeni s-o spună. în tot timpul călătoriei, printr-o înţelegere mută, nimeni, şi mai ales marinarii, nu făcură nici cea mai mică aluzie la cicatrice. Odată totuşi, un moş al lui Tashtego, un indian bătrîn şi superstiţios din Gay Head, aflat atunci printre oamenii echipajului, spuse că Ahab nu avusese înfăţişarea aceea înainte de al patruzecilea an al vieţii sale şi că o căpătase nu în timpul unei încăierări cu muritorii, ci într-o luptă cosmică, pe mare. Insinuarea asta sălbatică fu însă dezminţită de un om din insula Man, un bărbat cărunt, ieşit parcă atunci din mormînt, care nu-l văzuse niciodată pe Ahab înainte de a se fi îmbarcat acum Nantucket. Totuşi, vechile tradiţii marinăreşti, naivi- străbună, atribuiau acestui bătrîn din insula Man
r l Celebră statuie de bronz aflată la Florenţa, înfăţişînd pe Jrseu, un erou mitologic, ţinînd în mină capul tăiat al Meduzei, Una din Gorgone (n.t.).
11»

163

puteri supranaturale. Aşa încît nici un marinar ;; putea .s.-i dezmintă temeinic cînd spunea că dai a dată căpitanul Ahab va fi înmormîntat cumsecade ce nu prea era de crezut, mormăia tot el), cel care aduce ultimele îngrijiri mortuare va descoperi ca semn nativ se prelungea din creştet pînă-n tălpi. înfăţişarea posomorită a lui Ahab şi cicatricea ! care-i brăzda chipul mă impresionară atît, încît cu băgai de seamă, în primele clipe, că răceala lui în i toare se datora şi ciotului pe care se sprijinea în io picior. Ştiam dinainte că şi-l făţuise pe mare din file unei fălci de caşalot. „Corabia lui şi-a pierdut cată. în Japonia — ne spuse odată bătrînul indian din Head. Cum i-a construit ei alte catarge, aşa şi-a făc lui alt picior, fără să mai aştepte să se întoarcă ., pentru atîta lucru. Are o taşcă plină cu picioare de-as. Mă izbi ţinuta pe care o avea. De fiecare parte a p de comandă, foarte aproape de artimon, se afla ev gaură de vreo jumătate de inci, făcută cu burghiu căptuşeala navei. îşi vîrîse piciorul de os întruna aceste găuri; îşi ridicase un braţ şi se ţinea cu el c parîmă; stătea drept, cu privirea aţintită peste pr care se tot scufunda în valuri. Era o nemăsurată pir. o hotărîtă şi neîmblînzită încăpăţînare în privire;-. Nu scotea un cuvînt; nici ofiţerii nu-i vorbeau; dar presia feţei lor şi cele mai mărunte mişcări arătau : pede că se simţeau tulburaţi, dacă nu chiar înfierai ochiul chinuit al stăpînului. Mai mult, mohorîtul A stătea în. faţa lor cu o expresie de veşnică durere 5.. rită pe faţă, cu covîrşitoarea demnitate a unui du; trufaş şi puternic. Puţin după această primă apariţie se retrase în c-Dar din ziua aceea echipajul îl văzu mereu; fie i cioave în gaura cu pivot; fie şezînd într-un scaun d-deş; fie plimbîndu-se cu greu pe punte. Pe măsură lumina cerul, el se arăta din ce în ce mai des, ca şi de la plecarea corăbiei, numai pustiul cenuşiu al de iar;;ă îl ţinuse închis în cabină. Acum şedea m.. timpul afară, la aer; totuşi, ceea ce făcea sau zic. puntea în sfîrşit însorită părea tot atît de nefolosii şi un catarg suplimentar. Acum Pequod îşi croia doar drumul • de trave către regiunea unde avea să vîneze; toate preg: 164
cur.

jentru vînătoare puteau fi duse la bun sfîrşit chiar de Wgecunzi, aşa că pe Ahab nu prea avea ce să-l preocupe ;i să-i gonească norii CG i se grămădeau pe frunte ca !:pc vîrful unui munte. Totuşi, timpul frumos şi caid ce fticcpea să se arate părea să-i împrăştie încetul cu în-•jcetul gîndurile întunecate. Cînd fetiţele zglobii cu obrajii împurpuraţi — lunile aprilie şi mai — năvălesc în păduri gonind iarna ursuză, «înă şi stejarul col mai bătrîn, desfrunzit şi lovit de trăs-tiet, îşi deschide cîţiva muguri verzi în semn de bun ve-jiit pentru aceste vizitatoare vesele; tot aşa, Ahab răspunse pînă la urmă farmecelor feciorelnice ale aerului e primăvară. Mai mult decît o dată, în ochii lui apăru boboc palid care, la un alt om, ar fi înflorit într-un iris.

: Capitolul XXVIII l INTRA AHAB; DUP A EL, STUBB Trecură cîteva zile; gheaţa şi aisbergurile rămaseră Jta urmă, iar Pequod străbătea acum apele din preajma 0raşul Quito; era o primăvară strălucitoare; pe ocean b întîlneşti aproape totdeauna cînd te apropii de trofice. Zilele erau călduţe, aerul proaspăt, limpede, sonor ţi parfumat; parcă vedeam în faţa ochilor un pahar de cristal cu linguriţa de şerbet persan învăluită de zăpada apei de trandafiri. Maiestuoasele nopţi înstelate păreau aidoma doamnelor trufaşe de altădată, înveşmîntate în catifea şi bijuterii, care în singurătatea mîndră a locuinţei lor se adăpau cu amintirea cavalerilor cu coifuri de aur, plecaţi în războaie de cuceriri. Era greu pentru omul Somnoros să aleagă între zilele atît de minunate şi nopţile atît de plăcute. Vraja acestora îmbrăca în farmec şi dădea putere nu numai lumii din afară. Ea se răsfrîngca Şi asupra simţirii, mai cu scamă cînd se apropia ceasul blînd al serii; atunci se cristalizau amintirile, după cum gheaţa limpede, în amurgurile liniştite se formează. Şi toate aceste impresii subtile se revărsau mereu-mereu a lui Ahab şi lăsau urme adînci în sufletul său. 165

T
Bătrîneţea stă totdeauna de veghe, căci omul, pe t-sură ce înaintează în vîrstă, pare că doreşte să so : depărteze cît mai mult de orice seamănă cu moar;, Printre comandanţii de vase, bătrînii cu bărbile cene sînt cei care îşi părăsesc adesea culcuşurile ca să i pecteze puntea învăluită în noapte. La fel se întîmpî;i cu Ahab, numai că, de cîtva timp, de cînd stătea mc-afară, se putea spune că mai degrabă părăsea puntea să inspecteze cabina decît pe aceasta din urmă ca inspecteze puntea. „Parcă aş coborî în mormînt — re maia el pentru sine însuşi. Pentru un căpitan bătrîn. mine, cînd cobor prin deschizătura asta îngustă parcă intra în groapă". Aşa încît în tot timpul celor douăzeci şi patru do c cînd carturile de noapte erau rînduite şi cînd o ivA de marinari de pe punte veghea somnul celor de ; punte; cînd matrozii nu tîrau cu zgomot parîmele ce i: buiau duse la provă, aşa cum făceau în timpul zilei, ei aşezau la locul lor, cu grijă să nu trezească pe camam lor adormiţi; cînd soiul acesta de linişte începea să de nească pe bord, timonierul tăcut se uita prin fereastra da spre cabina căpitanului şi nu după mult timp îl ver pe bătrîn căţărîndu-se afară şi apucîndu-se de barele fier ca să-şi sprijine mersul schilod. în clipele acelea, urmă de omenie îl îndemna pe căpitan să nu patruh pe puntea dinapoi din cauză că ofiţerii obosiţi, care căutau odihnă la şase inci sub călcîîul lui de fildeş, zind pocnetul răsunător al pasului său, ar fi visat nur. scrîşnetele dinţilor de rechin. Odată însă, starea lui obişnuită de spirit îl copie? prea mult şi nu mai ţinu seama de cei din jur; mesă măsoare puntea de la pupă la arborele mare, cu pe său greu şi sacadat. Stubb, primul secund, se urcă atr pe punte şi cu glasul nesigur dar dezaprobator, îi so lui Ahab că, dacă voia el, nimeni nu-l putea împic-n să se plimbe pe covertă; dar că ar fi putut găsi v •-mijloc oarecare de a înăbuşi zgomotul. Ba îi sugeră cei şovăind însă şi cu voce cam neclară, că şi-ar fi putut făşura piciorul de fildeş într-un ghemotoc de cîlţi. Stubb, pe atunci nu-l cunoşteai pe Ahab! — Ce crezi că sînt eu, Stubb, de vrei să mă căptuşc aşa, zise Ahab. O ghiulea de tun? Hai, vezi-ţi ce tr 166
zii

de
ise •nu sul •r,ci se ica ai.

•a.bă! Am uitat. Du-te înapoi în mormantul tău nocturn, tinde şi alţii de seama ta dorm pe cearşaf ca să se înveţe cu giulgiul. Hai, dine, treci în cuşcă! Tresărind la auzul acestei ultime exclamaţii atît de dispreţuitoare a bătrînuiui, Stubb ramase o clipă fără grai. Apoi răspunse întăritat: — Nu sînt obişnuit să mi se vorbească în felul ăsta, sir. îmi displace mai mult decît pot s-o spun, sir. — înapoi! scrîşni Ahab cu dinţii strînşi, îndepărtîn-du-se deodată, ca şi cum ar fi vrut să se ferească de jţiînia ce-l cuprindea. — Nu, sir, nu încă — răspunse Stubb, prinzînd curaj. Nu mă las de bună voie să fiu numit cîine, sir. — Atunci să ţi se zică de zece ori măgar, catîr, asin; şi piei odată, că văduvesc lumea de tine! ( Zicînd aşa, Ahab înainta spre el, luîndu-şi o înfăţişare atît de fioroasă, încît Stubb dădu înapoi fără să vrea. . —

Nu s-a purtat nimeni cu mine aşa, fără să-i răspund cu palmele — mormăi Stubb, dîndu-şi seama că se •cobora spre cabina lui. De mirare lucru! Stai, Stubb — jgi vorbi el mai departe. Ce să fac? Să mă întorc şi să-l •pocnesc sau să-ngenunchez aici şi să mă rog pentru •fel? . • • Ce-mi veni? E prima oară că mă gîndesc să mă rog. De mirare lucru! Tare ciudat! Şi el e tot atît de ciudat. întoarce-l pe faţă şi pe dos, e cel mai ciudat fcătrîn cu care am navigat. Ce izbucnire! îi sticleau ochii te parcă luaseră foc! N-o fi nebun? Trebuie să aibă el ceva; şi puntea, cînd scîrţîie, are ceva pe ea. Nu sade în jpat nici trei ore din douăzeci şi patru; şi nici atunci nu doarme. Nu mi-a spus Dough-Boy, steward-ul, că în fiecare dimineaţă îi găseşti hamacul răvăşit, cu cearşafurile aruncate la picioare, plapuma ghemotoc şi perna fierbinte de parcă ar fi stat o cărămidă încinsă pe ea? Un bătrîn înfierbîntat! Mi se pare că îl mustră conştiinţa, cum zic Sia de pe uscat. E un soi de chin mai crunt decît durerea Je dinţi, aşa se zice. Hm, nu ştiu dacă o fi aşa, dar să mă ferească Dumnezeu de ea! Omul ăsta e plin de taine; de ce s-o fi ducînd în fiecare noapte în cala de la pupă cum zice Dough-Boy? Ce-o fi făcînd acolo? Cu cine s-o fi în-tîlnind? Tare aş vrea să ştiu. Dar ce să mai vorbim, asta-i Poveste veche. Hai mai bine la culcare! Al naibii să fiu dacă nu merită să trăieşti; dacă nu pentru altceva, ba- pentru un somn bun. Şi dacă stai să te gîndeşti, 167

ăsta-i primul lucru pe care-l fac pruncii, treaba d de ciudată şi asta. Afurisit să fiu, toate-s lucruri cu dacă stai să te gîndeşti. Dar gîndirea e împotriva c-ipiilor mele. Nu te gîndi e porunca a unsprezecea tru mine; să dormi cît poţi e porunca a douăsprezec Atunci, hai! Dar cum? M-a făcut cîine! La dracu făcut măgar de zece ori şi pe deasupra m-a mai cu virf şi îndesat. Putea să mă lovească şi cu piu Poate că a şi făcut-o, dar n-am băgat de seama, c eram întors pe dos. li lucea fruntea ca un os în; Ce se petrece cu mine? Nu mă mai ţin picioarele! Ce cu bătrînul m-a dat gata. Poate am visat. .. Ce? Ce? ( N-am ce face, mai bine să tac din gură. Hai înapc hamac, om vedea mîine ce e de făcut, la lumina zik Capitolul XXIX PIPA După ce plecă Stubb, Ahab rămase un timp rez. . de parapet; apoi, aşa cum avea obiceiul în ultima vr; chemă un marinar de serviciu şi-l trimise jos ca să-i a;i scaunul de fildeş şi pipa. îşi aprinse pipa la lampa ci busolă, îşi aşeză scaunul pe punte în partea dinspre v şi începu să fumeze. în zilele vikingilor, zice tradiţia, tronurile regilor : nezi, cei iubitori de mări, se făureau din colţii narvai;: Acum, cînd îl privea cineva pe Ahab cum sta pe tre dai lui de oase, nu putea să nu se gîndească ]a nobleţe simbolică. Căci era un han al punţii, un rege al mă: w un marc domn al leviatanilor, aşa era Ahab. Trecură cîteva clipe; fumul gros îi ieşea pe gură; făi:i repede şi regulat; vîntul îi sufla fumul în faţă. „Ce-i cu mine? îşi spunea singur, scoţîndu-şi Iul;: dintre buze — nici tutunul nu mă mai potoleşte. buna mea pipă, greu o să-mi fie fără tine şi fără far-cui tău M-am ostenit cu tine, fără să-mi dau seam: , fără plăcere; am fumat tot timpul neştiutor, împcK vuitului, pufăind nervos, ca şi cum, aidoma balenei -. moare, mi-aş fi dat ultima suflare, mai puternică şi , 168
ie

.că la int or. sa or,
iU-

;

Wilburătoare. Ce să mai fac cu tine? Tu eşti făcută pen-ipi linişte sufletească, să trimiţi fum alb şi blînd printre fire de păr albe, mătăsoase, nu printre smocuri cărunte, gpuşii ca fierul, cum am eu. N-am să mai fumez". Aruncă în mare pipa încă aprinsă. Focul sfîrîi în apă; gî aceeaşi clipă nava trecu peste băşica de aer făcută e pipa care se scufunda. Cu pălăria trasă pe ochi, Ahab porni cu pasul şovăitor. Capitolul XXX REGINA MAB1 în dimineaţa următoare, Stubb îl opri pe Flask. — Dragă Flask — îi spuse el — ascultă ce vis ciudat am avut. Ştii piciorul de fildeş al bătrînului? Ei bine, am visat că am primit o lovitură cu el şi, cînd am încercat să dau şi eu, pe legea mea, dragul meu, piciorul mi-a zburat cît colo! Şi apoi, fii atent, Ahab părea o piramidă şi eu, ca un nebun, dădeam cu piciorul în ea. Şi ce era şi mai ciudat, dragă Flask, ştii cit de ciudate sînt yisele, în mînia mea mă gîndeam că, la urma urmei, nu era chiar o jignire lovitura asta de la Ahab. Eh, gîndeam eu, să fim drepţi. Nu e un picior adevărat, e numai unul fals. E o mare deosebire între o lovitură vie şi una moartă. Din cauza asta, dragă Flask, o lovitură cu palma e mai de ocară decît una cu bastonul. Un mădular viu îţi transmite o ocară vie, dragul meu. Şi, fii atent, tot timpul mă gîndeam, pe cînd îmi

striveam degetele de la picioare, izbind în afurisita aia do piramidă, tot timpul na gîndeam, mare ameţeală şi cu visele astea! tot timpul toă gîndeam: şi ce e piciorul lui altceva decît un baston, up baston din os de balenă. Da, îmi ziceamf n-a fost de-«t o glumă, o lovitură cu un os de balenă, nu o izbitură 011 piciorul în fund. Şi apoi, gîndeam eu, ia uite capătul Piciorului, călcîiul, ce capăt mititel este; pe cînd dacă m-ar •lovit în dos un ţăran cu lăboaia lui, apăi atunci ar fi
Zîna viselor în feeriile engleze. Shnkespeare a descris echi-)Ul ei fantastic în „Romeo şi Julieta" (n.t.).

169. fost o ocară straşnică; dar ocara asta se reduce doar lu punctişor. Şi acum vine partea cea mai hazlie a vis; dragă Flask. Pe cînd dădeam înainte în piramidă, un de triton păros ca un bursuc, dar cu înfăţişare de om : trîn şi cocoşat, mă luă de umeri şi mă întoarse către „— Ce faci aici?" O băgasem pe mînecă, măi băiatule. Urîtă ară; Dar în clipa următoare frica îmi pieri. ,,—• Şi ce te priveşte pe dumneata, pot să ştiu şi domnule cocoşat? Nu cumva vrei să-ţi ard una?" Şi, dragă Flask, cum îi spusei aşa, îşi întoarse p spre mine, se aplecă, ridică un braţ de alge care-i : jea drept încălţăminte şi, ce să vezi? Mii de trăsn-omule, pupa lui era toată numai ţepi, cu vîrfurilc afară. Mi se pare că-i zisei: ,,— Stai, măi vere, că nu dau eu în tine!" ,,— înţeleptule Stubb — răspunse el — înţeleţ: Stubb!" Şi începu să repete vorbele astea la nesh molfaindu-şi gingiile ca o vrăjitoare. Văzînd că nu isprăvea cu „înţeleptule Stubb, înţe tule Stubb", mă gîndii să mă apuc din nou să dau piramidă. Dar abia ridicai piciorul, că el începu să i „— Opreşte!" ,,— Eh, zisei eu — ce mai vrei, bre?" „— Ascultă — zise el — să vedem ce e cu o. Căpitanul Ahab ţi-a dat una cu piciorul, nu?" ,,— Da, aşa a făcut — răspunsei — m-a lovit c aici". ,,— Foarte bine; a dat cu piciorul de fildeş, nu?" „— Da, cu el". ,,— Bine. Înţeleptule Stubb, ce ai a te plînge? lovit dinadins? S-a folosit cumva de un picior de 1 ordinar? Nu, înţeleptule Stubb, ai fost lovit de un de seamă, cu un picior frumos de fildeş. E o cinste, rerea mea e că -o o cinste. Ascultă! în bătrîna A; cei mai iluştri lorzi se mîndresc cînd sant bătuţi cu p de regină şi făcuţi cavaleri ai Ordinului Jartierei, că, fii mîndru, Stubb. că te-a cîrpit bătrînul Ahab prin asta ai devenit înţelept. Aminteşte-ţi ce ţi-am Să fii cîrpit de el! Socoteşte lovitura ca o cir.st nu-i răspunde prin altă lovitură. N-ai altceva ele f înţeleptule Stubb. Nu vezi piramida?" După ce vorbi aşa, deodată, nu ştiu cum, se de; 170
ei

eu,
in

uie •şit, .ep. în rle: ara. hi ar e-a Aşa îpotînd în aer. Sforăiam; mă întorsei pe partea cealaltă sj mă trezii în hamac. Ce zici de visul ăsta, Flask? .— Nu ştiu ce să zic. Mi se pare cam năstruşnic. — Poate. Dar am devenit un om înţelept, Flask. îl vezi pe căpitanul Ahab acolo, în picioare, privind spre -papă? Ei bine, Flask, cel mai bun lucru pe care-l ai je făcut e să-l laşi singur. Să nu-i răspunzi, orice ţi-ar i. Aha! Ce strigă? Ascultă! — Gabieri! Voi ăia de sus! Fiţi atenţi cu toţii! Mi-suă balenele pe aici. Dacă vedeţi vreuna albă, strigaţi să audă şi morţii! — Ce zici de asta, Flask? Nu ţi se pare cam ciudat? O balenă albă, ai auzit, nu? Fii atent, simţi că pluteşte ceva în aer? Fii gata, Flask! Să ştii că Ahab are ceva pe suflet. Şi acum, taci! Uite-l că vine!

Capitolul XXXI CETOLOGIE Cutezători, ne aflam acum departe, pe mare; dar nu după mult, aveam să ne pierdem în nemărginirea ei fără ţărmuri şi fără limane. Dar înainte de a se întampla acest lucru, înainte ca pantecele acoperit de alge al vasului Pequod să plutească alături de pîntecele acoperit de scoici al balenelor, ar fi bine să ne

îngrijim de o problemă de care nu ne putem lipsi dacă vrem să cunoaştem temeinic atît leviatanul cît şi multele şi feluritele aluzii la purtarea lui, care vor urma. Am să vă înfăţişez cu dragă inimă o dare de seamă generală şi sistematică asupra balenei, într-o formă cît Mai cuprinzătoare. Nu e o sarcină uşoară. încerc să clasific haosul, iată adevărul. Ascultaţi ce spun cei mai competenţi oameni din ultimul timp: „Nici o ramură a zoologiei nu e atît de complicată ca cetologia" — zise căpitanul Scoresby, în 1820. „Nu am intenţia, nici chiar dacă mi-ar sta în putere, s încep un studiu în privinţa celei mai bune metode de a împărţi cetaceele în grupe şi familii . . . Istoricii aees-ui animal (caşalotul) so zbat în cea mai dcsăvîrşită contuzie" zice Surgeon Beale, la 1839. 171 ,,Cu neputinţă de a duce mai departe cercetării-nemărginirea apelor". „Un văl de nepătruns acoperă neştiutele noastre în privinţa cetaceelor". „Un cîmp ,, perit de spini". ,,Toate aceste indicii incomplete nu decît să ne chinuiască pe noi, naturaliştii". Aşa vorbesc despre balenă: Cuvier, John Hunit :-].esson, aceste autorităţi ale zoologiei si anatomiei, tuşi, dacă de cunoştinţe ştiinţifice ducem lipsă, de ; însă nu; tot aşa stau lucrurile cu cetologia sau şii despre balene. Mulţi au fost oamenii, mici ori mari, trîni ori tineri, oameni de mare sau de uscat, care, r sau puţin, au scris despre balene. Iată pe cîţiva di-autorii Bibliei; Aristot; Pliniu; Aldrovandi; sir : mas Browne; Gesner; Ray; Linne; Rondeletius; loughby; Greene; Artedi; Sibbald; Brisson; Marten; cepede; Bonneterre; Desmarest; baronul Cuvier; Fre.; Cuvier; John Hunter; Owen; Scoresby; Beale; Be: ; J. Roos Browne, autorul lui Miriam Coffin; Olmv reverendul T. Cheever. Dar pînă unde au putut a;1 toţi aceştia s-a văzut din citatele de mai sus. Din cei arătaţi adîncauri numai cei care-i uvv lui Owen au văzut vreo balenă vie; şi numai unul ei a fost harponier şi balenier adevărat. Vorbesc de c tanul Scoresby. în privinţa balenei groenlandeze, nu şi balena-adevărată, el este cea mai bună autorita viaţă,. Dar Scoresby n-a cunoscut şi n-a scris nimic pre caşalot, pe lingă care balena groenlandeză e ir mic. în treacăt fie zis, balena groenlandeză e uz.. toarea tronului mărilor. Ea nu este nicidecum cea mare dintre balene. Totuşi, uzurparea s-a săvîrşit plet, atît datorită faptului că această balenă a fost născută înaintea altora, cit şi din cauza ignoranţei pînă mai acum şaptezeci de ani înconjura caşalot:1 atunci o creatură fabuloasă şi extraordinară, igr,." care şi azi domneşte pretutindeni în afara cîtorva o ştiinţifice şi porturi de balene. Citind ceea ce marii poeţi ai trecutului au scris u leviatan, vă veţi convinge că balena groenlandeză ; pentru ei regina fără rival a mărilor. Dar a venit t: să facom o nouă proclamaţie. Balena groenlandeză depusă la Charing Cross, da, da, oameni buni, domneşte marele caşalot. 172
UI-

ad: din
i

în des- ni- "pa-iriai :m-

• are
-uri

. Există numai două cărţi care pretind că ne înfăţişea-Sa caşalotul; pretind numai, fiindcă nu prea ne lămurim în privinţa lui. Aceste cărţi sînt cele scrise de Beale şi £e Bennett. Amîndoi au iost Ia vremea lor chirurgi pe balenierele engleze din Pricii icul de Sud; amîndoi au fost oameni demni de încredere. Materia privitoare la caşalot, care se găseşte în cărţile lor, este de mica importanţă; gbservaiiile lor merg departe, sînt de foarte bună caii-late dar se reduc la descrieri ştiinţifice. Oricum ar fi, «tiinţific cri poetic, caşalotul nu apare pe de-a-niregul jjj. nici o literatură. Spre deosebire de viaţa celeilalte jjalene care se vînează, viaţa caşalotului a rămas nescrisă. y, Diferitele specii de balene au nevoie de o clasificare pje care s-o înţeleagă toţi, ori măcar de o schemă care ş: fie apoi întregită de cercetătorii viitorului; şi fiindcă ijjei un om mai bine pregătit nu se apucă de treabă, vă ţlii înfăţişa aici străduinţele mele proprii. Nu vă făgă-Ijuiesc ceva desăvîrşit. Nu pretind că voi face o descriere Hjatomică amănunţită a fiecărei specii sau — cel puţin a — o sistematizare a cetaceelor. Sînt arhitectul, nu jginerul. .E însă o treabă grea; nici chiar sortarea scrisorilor li.poştă nu-i e pe măsură. Ca să dibui aceşti monştri m.adîncul mărilor, să-ţi vîri mîinile printre coastele lu-j pînă la temelia ei, e o încercare înspăimîntător de tea. Cine sînt eu ca să prind leviatanul de nas? Gro-yele mustrări ale lui Iov se pot abate asupra mea. „A j§cut el (leviatanul) vreun pact cu tine? Nu trage nădejde ţŞgeaba". Am navigat însă prin multe

biblioteci şi am străbătut multe oceane. Mîinile astea ale mele au avut -a face cu balenele. Sînt om serios şi voi încerca să îfbîndesc. Pentru început, să fac introducerea. ;;f Intîi. Nesiguranţa în ştiinţa cetologici se- remarcă de început prin aceea că, în unele locuri, chestiunea dacă Islena e sau nu peşte, e controversată încă. în lucrarea ?S „Sistemul naturii" din 1776, Linne scrie: „Astfel, eu despart peştii de balene". Dar din cîte ştiu eu, pînă în aţîUl 1850, rechinii şi bibanii de mare, alevivele şi he-Ifogii, împotriva edictului lui Linne, au împărţit cu leviatanul stăpînirea aceloraşi mări. V- Temeiul pentru care Linne vrea să gonească balenele ape este următorul: .,Inima lor caldă e bivalvulară, WSrciînii, pleoapele mobile, urechile, „penem intrantem I 173 feminam mavnnis lectantem", şi apoi „ex lege nat,j jure meritoque". Am arătat acestea prietenilor mei meon Macey şi Charley Coffin din Nantucket, aml; tovarăşi de popotă cu mine în cîteva călătorii; am,:. şi-au unit părerile că temeiurile date de Linne nu îndestulătoare. Charley, ca un profanator, a pomeni ştiu ce de vorbe goale. Să ştiţi că, îndepărtînd toate argumentele, eu mă ; duiesc printre cei care socotesc din bătrîni că bale;: un peşte; şi-l invoc pe Iona să mă sprijine. Chestiit aceasta primordială fiind lămurită, să trecem la pur.: următor: prin ce se deosebeşte balena de ceilalţi p Am arătat mai sus temeiurile lui Linne. Pe scurt, a o. sînt următoarele: plămîni şi sînge cald; ca şi cum lalţi peşti ar fi fără plămîni şi cu sînge rece. Al doilea: Ce caracteristici esenţiale şi sigure ; zintă balena în înfăţişarea ei exterioară, ca s-o deii o dată pentru totdeauna? Pe scurt, vă spun că b:;i e un peşte care, atunci cînd respiră, face să ţîşnc. apa şi care are o coadă aşezată în poziţie orizontală, definiţia. Deşi condensată, ea e rezultatul unei lungi ditaţii. Morsa face să ţîşnească apa aproape la fel c balena dar morsa nu e peşte, e amfibie. Ultima par definiţiei mele are multă tărie, dacă o legăm de pr Cred că oricine poate băga de seamă că toţi peştii noscuţi oamenilor de pe uscat au coadă, dar nu tur ci una verticală, adică una îndreptată de sus în jos. . dar, la peştii care atunci cînd respiră fac să ţîşnc-apa, coada are totdeauna o poziţie orizontală, chiar are o formă asemănătoare cu a celorlalţi. Prin definiţia de mai sus nu vreau să lipsesc t;; leviatanilor de vreo creatură marină pe care nantr-zii o socotesc balenă; pe de altă parte, nu doresc să rînduiesc balena printre alte specii de peşti socoti; alt soi1. Aşadar, peştii mai mari ori mai mici, cai coada orizontală şi care fac să ţîşnească apa cînd
t;na iscf IatS med ş. o ; una, cu-lita

înv. kc,es1

Ştiu că pînă în ziua de azi, peştii numiţi Lamatin gong (peştele-porc şi peşte!e-scroafă de prin părţile Nar ului) sînt trecuţi de mulţi naturalişti în clisa balenelor. D însă că peştele-porc e gălăgios şi demn de dispreţ, atît pîndeşte pe la gurile rîurilor şi se hrăneşte cu fîn rrrv mai ales fiindcă nu face să ţîşnească apa, refuz să-l acre n balenă; îi dau paşaportul ca să părăsească regatul cetologi
174

i) vor alcătui planul schematic al cetologiei. Urmează tti împărţirea armatei balenelor în marile ei categoriiIntli: eu împart balenele, după mărimea lor, în trei VOLUME principale (subîmpărţite în Capitole); vom găsi ijCi toate balenele, mari şi mici. ,; • I — Balena in-folio; II — Balena in-octavo; III — in-duodecimo. Ca tip de balenă in-folio propun caşalotul; pentru joctavo — delfinul; pentru in-duodrecimo — marsuîpul. i. IN-FOLIO. Volumul acesta va avea capitolele următoare: I. Caşalotul. II. Balena adevărată. III. Balena cu gjotătoare dorsală. IV. Balena cu cocoaşă. V. Balena dos-je-brici. VI. Balena cu pîntecele de culoarea pucioasei. Cartea I (in-folio) Capitolul I (caşalotul sau baiena-Jpermanţet). Această balenă, cunoscută vag de englezii ţj altădată sub numele de balenă-trompetă, balena Phy-IJBter sau balena-nicovală, este caşalotul de azi al francilor, numit de germani Pottfisch şi de savanţi Macroc§jphalus. Este, fără îndoială, cel mai mare locuitor al globului; cea mai grozavă balenă care se poate întîlni; cu înfăţişarea cea mai măreaţă; şi cu mult cea mai preţuită i comerţ, ca fiind singura creatură din care se obţine substanţa valoroasă numită spermanţet. în orice altă lu-eare aş putea întîrzia mai mult ori mai puţin asupra ftlorlalte particularităţi ale ei. Acum însă mă voi opri asupra numelui. Din punct de vedere filologic, acesta e absurditate. Cu cîteva veacuri în urmă, cînd caşalotul era aproape

necunoscut ca atare şi cînd uleiul se obţinea Mimai întîmplător din peştii aruncaţi de valuri pe uscat, se credea că spermanţetul se extrage dintr-o specie de balenă asemănătoare cu aceea cunoscută pe atunci în Anglia ca balena adevărată sau groenlandeză. De asemenea, se credea că spermanţetul este sămînţa care dă Viaţă balenei groenlandeze, aşa cum arată literal prima «labă a cuvîntului. în acele timpuri, spermanţetul era foarte rar şi nu se folosea la luminat, ci numai ca alifie Ori ca medicament. Nu se putea găsi decît la farmacişti, ca.reventul astăzi. Cînd s-au descoperit adevăratele ca-laţi ale spermanţetului, ne?"storii iau păstrat numele. wă îndoială pentru a-i mări valoarea, datorită ideii de r aritate de care se lega în chip atît de neexplicabil. în 175 acest fel, aceeaşi denumire a fost dată pînă la sfîrş; balenei din care se scotea substanţa. Cartea I (in-folio) Capitolul II (Balena adevărată), tr-un punct de vedere, acesta e leviatanul cel mai b: fiind pi imul pe care oamenii l-au vînat. De la el tăm articolul cunoscut sub numele de fanon sau ba cit şi uleiul răspîndit sub numele de ulei de balen produs de calitate inferioară. în lumea pescarilor, lena aceasta a căpătat mai multe denumiri: balena, lena groenlandeză, balena neagră, balena mare, Lv. adevărată. Cînd o specie e botezată cu atît de multe n identificarea ei se face destul de greu. Care e a balena pe care o descriu în capitolul al doilea al . mele? Este marele Mysticetus al naturaliştilor en, ori balena groenlandeză a vînătorilor de balene er-, ori balena comună a francezilor, ori aceea pe care si zii o numesc Growlands Welfish. Este balena pe olandezii şi englezii o vînează de mai mult de dou,. cole în mările arctice; este balena pe care pescarii ricani au urmărit-o îndelung în Oceanul Indian, po murile braziliene, pe coastele din nord-vest şi prin r alto părţi ale lumii, numite de ei „locurile unde se v ză balena adevărată". Unii pretind că există o diferenţă între balena irlandeză a englezilor şi balena adevărată a america dar cu toţii se înţeleg în privinţa tuturor trăsăturii esenţiale. Pînă acum nimeni n-a putut aduce o si . dovadă pe care să se întemeieze o deosebire fundamer Dacă unele capitole ale ştiinţelor naturale sîm de încurcate, aceasta se datoreşte numai nesfîrşitelo! diviziuni bazate pe diferenţele cele mai mărunte. îr parte balena adevărată va fi descrisă pe larg; în acesta nu vor mai exista nelămuriri nici în privi::1, şalotului. Cartea I (in-folio) Capitolul III (Balena cu înoî: dorsală). în acest capitol descriu monstrul care, su ferite nume ca: balena cu înotătoare dorsală, bale. jetul lung ori Long-John e văzută aproape în orice r e balena al cărei jet puternic este văzut deseori (.: i Itorii ce străbat Atlanticul pe vapoarele ce se îndr spre New York. Prin lungimea pe care o atinge şi ianoane, această balenă seamănă cu balena adev dar e mai puţin pîntecoasă şi de o culoare mai de176
iii; ei

aproape măslinie. Buzele ei mari par a fi nişte frînghii cu zbîrcituri şi cute încrucişate, piezişe. Cea mai de sea-jflă trăsătură distinctă a ei, aripa înotătoare, de la care ji vine şi numele, se vede foarte bine. E de trei sau patru picioare lungime, creşte drept pe partea dinapoi a spinării, are o formă unghiulară şi un capăt foarte ascuţit. Chiar dacă nu se vede nici o altă parte a vieţuitoarei, aripioara aceasta se înalţă cîteodată dintre valuri. £înd marea e liniştită şi foarte puţin încreţită de valuri, această aripioară îşi aruncă umbra ei pe suprafaţa •apei; cercul de apă care o înconjoară seamănă cu un cadran solar, cu sectorul indicator şi cu liniile orare formate din unde. Adeseori pe acest cadran umbra merge înapoi. Balena aceasta nu trăieşte în turme. Pare că urăşte fee celelalte balene, după cum unii oameni îi urăsc pe -pilalţi. Foarte sfioasă, ea se plimbă totdeauna singură. £)e multe ori iese la suprafaţă cînd nu te aştepţi, în ape-j[e cele mai îndepărtate şi mai posomorite. Jetul ei drept, înalt şi singuratic se înalţă ca o suliţă lungă şi izolată pe o cîmpie pustie. înzestrată cu o forţă de neînchipuit şi cu o viteză de înot nemaiîntîlnită, ea sfidează pe orice Urmăritor. Leviatanul acesta pare să fie Cainul blestemat şi neîmblînzit al neamului său, purtînd pumnalul în spate ca semn distinctiv. Fiindcă are fanoane în gură, balena pi înotătoare dorsală este trecută cîteodată, împreună cu balenele adevărate, printre ,.balenele cu balene", o specie teoretică numită aşa ca să se arate că e vorba de balena cu fanoane. Se pare că există numeroase soiuri de aşa-numite balene cu balene, dintre care multe sînt puţin cunoscute; balena cu nas mare, balena cu cioc, balena cu cap de ştiucă, balena stufoasă, balena cu falca tilică, balena cu colţi sînt denumirile pe care pescarii le dau numai cîtorva specii de acest fel. în legătură cu numele ,.balena cu balene" este im-gprtant să arăt că, deşi o astfel de nomenclatură poate să uşureze desemnarea altor feluri de balene, totuşi o pună clasificare a levial anilor nu se poate face dacă ne întemeiem numai pe fanoane, cocoaşe, aripioare sau colţi; u toate acestea, astfel de

particularităţi par să slujească drept bază unui sistem cetologic mai bine decît oricare Iţele. Atunci ce e de făcut? Fanoanele, cocoaşa, aripioara "°rsală Şi colţii sînt particularităţi care se întîlnesc la 177 toate soiuiile de balene, oricare ar fi natura strucf.,,-,: lor. Astfel, caşalotul şi balena cu cocoaşă au fiecare coasă, dar asemănarea lor nu merge mai departe. Tot .;.-, balena cu cocoaşă şi balena groeniandeza au atît u ia ;;.. vi alta fanoane dar, din nou, asemănarea lor se oproste aici. La fel se întîmplă şi cu celelalte părţi arătat.- •-.,j sus. La unele specii de balene aceste particularităţi ,, amestecă fără nici o socoteală, la altele găsim excvj.ţij aşa încît e zadarnic să căutăm o metodă de generali;-,:••. întemeiată pe astfel de date. Pe stînca aceasta au s-s -r toţi naturaliştii. Putem totuşi să ne închipuim că i;-:a, untrul balenelor, în anatomia lor, găsim ceva cav- •„ ne îngăduie o clasificare mulţumitoare. Dar nu. C? r izbeşte mai mult în anatomia balenei groenlandeze cioc;; Canoanele? Şi totuşi am văzut că e cu neputinţă sa l-A. sificăm corect balena groeniandeza numai după faiv;;u nele ei. Dacă intri în măruntaiele diferitelor soiuri de leviatani, nu vei găsi nici a cincea parte de semne caracteristice atît de folositoare unei sistematizări ca cele exterioare arătate pînă aici. Ce ne rămîne atunci de făcut? Nimic altceva decît să cercetăm balenele în întregul Ieşi să le clasificăm cu grijă în acest fel. Am adoptat ;) [•[ sistemul bibliografic, singurul care poate să-mi fie de folos. Merg mai departe. Cartea I (in-folio) Capitolul IV (Balena cu cocoaşă). Această balenă se întîlneşte adesea pe coastele nordice ale Americii. Acolo a fost ea prinsă de cele mai multe ori şi tîrîtă în golfuri. Poartă pe spate un fel de leqăbrl mare, ca o boccea. O putem numi balena-elefant ori br-iena-castel. în orice caz, numele ei popular nu o clasifică îndeajuns, fiindcă şi caşalotul are o cocoaşă, dar n;:i mică. Uleiul ei nu prea e preţuit. Are fanoane. E cea trr.i jucăuşă şi mai vioaie balenă. Cînd se joacă face în :;ni ei mai multă spumă decît oricare altă balenă. Cartea I (in-folio) Capitolul V (Balena dos-de-bn;i-în afară de nume nu cunosc prea multe despre ac .-• ;! balenă. Am văzut-o ele la distanţă, la Capul Horn ";-felul ei e retrasă şi se fereşte, astfel, atît de vînăton r] si de filozofi. Deşi nu e fricoasă, nu şi-a arătat nicicJ..--1 altceva decît spinarea, care se înalţă ca o creastă 1 • " şi ascuţită. S-o lăsăm să se ducă. Nu ştiu despre ea v.ys-lucru şi nici altcineva nu ştie. 178 Cartea I (in-folio) Capitolul VI (Balena cu pîntece ca .pucioasa). Iată încă o boieroaică retrasă, cu pantecele de culoarea pucioasei, fără îndoială fiindcă se freacă de fundul iadului atunci cînd se scufundă mai adînc. Rareori o vede cineva; cel puţin eu n-am văzut-o decît o dată, ,jn cele mai îndepărtate ape ale Pacificului de Sud; şi atunci era la prea mare depărtare ca să-i pot cerceta jjnfăţişarea. Nimeni n-a vînat-o! Ar fugi cu toată struna Tjiarponului. Se povestesc despre ea minunăţii. Rămas "bun, pîntece ca pucioasa! Nu ştiu nimic adevărat despre tine, şi nici cel mai bătrîn nantuckez nu ştie. Aici se termină Cartea I (in-folio) şi începe Cartea II ((in-octavo1). Aceasta cuprinde balenele de mărime mijlocie, printre care se numără în prezent: I — Delfinul, îl — Peştele negru, III — Narvalul, IV — Bătăuşul, V — Ucigaşul. .. Cartea a H-a (in-octavo) Capitolul I (Delfinul). Acest peşte are o respiraţie, sau mai bine zis o gîfîială atît de gonoră, încît oamenii de uscat au născocit un proverb pe seama lui. Deşi e un locuitor foarte cunoscut al adîn-curilor, totuşi el nu e rînduit de obicei printre balene. Dar fiindcă are multe trăsături comune cu leviatanul, Aiumeroşi naturalişti îl socotesc ca atare. E de mărime mijlocie, inoctavo, mergînd de la cincisprezece la două-teci şi cinci de picioare în lungime, şi are o grosime corespunzătoare în jurul pieptului. înoată în turme. Nu e vînat în mod sistematic, deşi conţine ulei în cantitate considerabilă, un ulei foarte bun pentru luminat. După unii pescari, ivirea lui e un semn că marii caşaloţi sînt prin apropiere. Cartea a H-a (in-octavo) Capitolul II (Peştele negru). Dau tuturor acestor peşti numele popular pe care îl folosesc pescarii, fiindcă el e cel mai bun. Dacă are un nume, e nelămurit sau îndoielnic, îl semnalez şi propun Un altul. Aşa fac acum în privinţa peştelui negru, nu-ftiit aşa deşi negrul este culoarea aproape a tuturor balenelor. Dacă vreţi, să-l numim mai degrabă balena1

Motivul pentru care această carte n-a fost denumită in- e limpede. Balenele de această mărime, deşi sînt mult mai ci decît cele din categoria precedentă, se aseamănă totuşi cu Primele, în privinţa proporţiilor. Cum formatul in-folio se deo-beşte ca formă de in-quarto, dar se aseamănă cu in-octavo, am 8«Uit de cuviinţă să ne îndrumăm după aceste asemănări (n.a.).
12

179

hienă. Lăcomia lui e foarte cunoscută; din cauza fapur că buzele lui sint răsfrinte în sus la colţuri, chipul păstrează un veşnic rînjet mefistofelic. Această bal. ajunge pînă la şaisprezece sau optsprezece picioare lungime. O întîlnim pe aproape toate latitudinile. . un fel propriu de a-şi arăta aripa dorsală cînd înoau; aripă arcuită, foarte asemănătoare cu un nas roman. C vînătorilor de balene le lipsesc caşaloţii, ei prind cir, dată balene-hienă ca să se aprovizioneze cu ulei ic! pentru folosinţa domestică. Unele gospodine econoaa cînd n-au invitaţi şi sînt singure, ard seul ei ordinar locul cerei parfumate. Deşi sînt destul de slabe, ac balene dau totuşi peste treizeci de galoni de ulei. Cartea a II-a (in-octavo) Capitolul III (Narvalul). K balena cu nări. Altă balenă cu nume curios. Cred ca fost numită aşa din cauza cornului ei specific, car. fost luat din greşeală drept un nas ascuţit. Vieţuitca; are vreo şaisprezece picioare în lungime, iar cornul aproape cinci; la unele exemplare el ajunge pînă la şi chiar cincisprezece picioare. La drept vorbind, coi: acesta nu e decît un colţ lung care porneşte din masşi se prelungeşte pe o linie ceva mai aplecată decît zontală. Dar el nu apare decît în partea stingă, ceea e urît şi dă stăpînei sale o înfăţişare asemănătoare ci unui om stîngaci, lipsit de mîna dreaptă. E greu de • la ce îi slujeşte acest corn ori suliţă de ivoriu. Nu r să-l folosească aşa cum îşi foloseşte lama peştele-sp Totuşi, nişte marinari mi-au povestit că narvalul îl înt buinţează ca o greblă cu care răscoleşte fundul mării să-şi caute hrana. Charley Coffin spune că îl foloseşti spărgător de gheaţă; căci narvalul se urcă la supra; apoi în mările polare, o găseşte acoperită cu gheat atunci îşi vîră cornul în ea şi o sparge; dar nici o dov nu susţine aceste teze. Părerea mea e că oricare a; adevărata întrebuinţare pe care narvalul o dă corn1 său unilateral, el îl foloseşte mai bine ca un cuţit do iat caginile. Ştiu că narvalul e numit balena cu colţ. lena cu corn sau balena unicorn. E desigur un exe" curios de unieornism care se găseşte în tot regatul ra rii animale. Am citit în cărţile unor vechi autori mc" tici că, în zilele de altădată, acest corn al inorogului " rior trecea drept cel mai bun antidot împotriva of. şi de aceea preparatele cu el atingeau preţuri fabule 180 Je asemenea distilat şi transformat într-o sare vola-ii bună pentru leşinurile doamnelor; în acelaşi fel se scot săruri de amoniu din coarnele de cerb. La înceout "era privit ca o mare curiozitate a naturii. Black Letter jpj-a povestit cum sir Martin Frobisher s-a întors odată jntr-o călătorie şi cum regina Bess, de la o fereasră a pastelului Greenwich, i-a făcut un semn graţios cu mîna jpcărcată de bijuterii, în timp ce corabia urca pe Tarnisa. Cînd Sir Martin s-a întors din călătoria aceea — zicea 31ack Letter — el s-a înfăţişat reginei în genunchi şi i-a jnmînat un corn de narval neasemuit de lung, care a rămult timp atîrnat la castelul Windsor". Un autor d jrlandez. scrie despre contele de Leicester că, tot în genunchi, i-a dăruit înălţimii saie alt corn, do la un ani-ţnal terestru din familia inorogului. Narvalul are o înfăţişare foarte pitorească; ca şi 3eo-jjjţardul, are pete negre, rotunde şi lunguieţe, pe un fond iţib-lăptos. Uleiul lui e de foarte bună calitate, limpede A fin; dar are puţin. Narvalul se vînează rar. Se întîl-ţieşte mai cu seamă în mările din apropierea polilor. h Cartea a H-a (in-octavo) Capitolul IV (Ucigaşul). Des-ffe această balenă nantuckezii ştiu puţine lucruri adevă-jfote, iar naturaliştii profesionişti nimic. Eu am văzut-o 4e la distanţă şi din cîte mi-am putut da seama, aş putea jace că e cam tot atît de mare ca delfinul. E foarte sălbatică, un soi de peşte-canibal. Cîteodată înşfacă

de buze fie marile balene in-folio şi rămîne atîrnată acolo ca o lipitoare pînă cînd namila moare. Ucigaşul nu e vînat jfldciodată. N-am auzit ce fel de ulei are. S-ar putea spune că numele lui nu cuprinde în el nimic distinctiv. Cu toţii iîntem ucigaşi, atît pe uscat cît şi pe mare, atît bonapar-ţa cît şi rechinii. Cartea a Ii-a (in-octavo) Capitolul V (Bătăuşul). Bo ferul ăsta e faimos din cauza cozii lui, pe care o foloseşte ca pe un băţ cu care-şi snopeşte duşmanii. Se stie Pe spatele balenei in-folio cînd aceasta înoată şi încape -o bată; îşi croieşte astfel un drum în viaţă aidoma unor îftvăţători la şcoală. Bătăuşul e şi mai puţin cunoscut decît Ucigaşul. Amîndoi sînt în afara legii, chiar în aceste •ai lipsite de legi. Aici s-a sfîrşit Cartea a 1l-a (in-octavo) şi începe Cnr- a IlI-a (in-duodecimo). Ea cuprinde balenele cele mai 181 mici: I — Marsuinul-ura. II — Marsuinul algerin. In Marsuinul cu botul mînjit de făină. Celor ce n-au studiat anume acest subiect li se va rea poate curios că rînduiesc printre balene peşti nu trec de obicei de patru-cinci picioare. Balena e cuvînt care, în sens popular, are şi un înţeles de enor tate; dar fiinţele arătate mai jos sînt fără îndoială lene în termenii definiţiei mele, adică fac să ţîşnească şi au coada orizontală. Cartea a III-a (in-duodecimo) Capitolul I (Marsui: ura). E marsuinul obişnuit ce se întalneşte aproape p tot globul. Numele i l-am ales eu, căci sînt mai mi soiuri de marsuini şi trebuie să-i deosebim prin ce I-am numit aşa fiindcă totdeauna ei înoată în turme sele, sărind în aer pe întinsul nemărginit al mării, şepcile mulţimii în ziua de 4 iulie. Ivirea lor e salw cu bucurie de către marinari. Plini de vioiciune, ei o dată cu valurile, din partea vîntului. Sînt ca nişte ieţaşi pe care îi împinge vîntul din spate. Se spune c pre ei că menesc a bine. Cerul să vă vină în ajutor d, în clipa cînd vedeţi aceşti peşti zglobii, nu strigaţi de ori ura; înseamnă că sfînta veselie nu sălăşluieşte în Un marsuin-ura, bine hrănit, dolofan, poate să dea galon de ulei bun, căci lichidul fin şi delicat care scoate din fălcile lui are mare preţ. E căutat de bijm şi de ceasornicari. Marinarii îl pun pe pietrele lor ascuţit. Carnea de marsuin este bună la mîncat, u; cum se ştie. Poate că nu v-aţi închipuit că marsui face să ţîşnească apa. La drept vorbind, jetul lui este de mic, încît nu se poate observa uşor. Dar cînd veţi ;i prilejul, observaţi-l, şi veţi vedea uriaşul caşalot în niatură. Cartea a IlI-a (in-duodecimo) Capitolul II (Mar-,., algerin). Un pirat. Foarte sălbatic. Cred că se întîî. numai în Pacific. E ceva mai mare decît marsuinul dar conformaţia lui e aproape aceeaşi. întărîtat, ei piept şi unui rechin. L-am urmărit deseori, dar nici nu l-am putut prinde. Cartea a IH-a (in-duodecimo) Capitolul III (Marsr; cu botul mînjit de făină). Cel mai mare soi de maiv. de cînd e cunoscut, n-a fost întalnit decît în Pacific. t gurul nume englezesc pe care-l poartă este cel ce i dat de către pescari: marsuinul-balenă-adevărată, fii
182

T
vin
Oct-

J6SU.ci.,

:rei un se en de ipa ;HL atîî
:Vi-

obicei se află în apropierea acestui mare in-folio. Conformaţia lui se deosebeşte într-o oarecare măsură de marsuinul-ura, nefiind atît de rotunjor şi de vesel; fntr-adevăr, are o înfăţişare desăvirşită de gentleman. .jiu are aripioare pe spate (cei mai mulţi marsuini au), ţţre o coadă drăgălaşă şi ochi sentimentali de indian, de caloarea alunelor. Păcat că are aerul că a dat cu botul prin făină. Spinarea lui e de un negru închis, pînă şi în regiunea aripioarelor laterale; o linie de demarcaţie, cla-ja ca linia de plutire de pe carena corăbiilor, îl străbate de la cap la coadă şi îi desparte culorii? pielii: negru deasupra, alb dedesubt. Albul acoperă o parte din cap ţi gura întreagă, ceea ce-i dă aerul că abia a scăpat din-trrO vizită în sacul cu făină. O înfăţişare într-adevăr .meschină şi făinoasă! Uleiul lui e foarte asemănător cu al marsuinului comun. Dincolo de in-duodecimo sistemul nu mai funcţionează, căci marsuinul e cea mai mică balenă. Aţi

văzut Aiai sus toate soiurile de leviatani de seamă. Dar în afara lor mai trăiesc o serie de balene pe jumătate legendare, fugare, a căror existenţă nu e sigură şi pe care eu, ca fcalenier american, nu le cunosc decît din auzite, nu personal. Le voi înşira după denumirile ce li se dau pe pante, fiindcă mă gîndesc că aceste denumiri vor fi de folos cercetătorilor viitori, care vor dori să întregească ceea ce eu am început aici. Dacă vreuna din balenele de ftiai jos va fi vreodată prinsă, va putea fi uşor încadrată n acest sistem, ţinînd seama de mărimea ei: in-folio, ţh-octavo, in-duodecimo: balena cu nas de sticlă, balena-joncă, balene cu cap de pudding, balena ele la Capul Bu-hei Speranţe, balena-călăuză, balenaţeavă de tun, balena descărnată, balena arămie, balena-elefant, balena-gheţar, balena Quog, balena albastră etc: După oameni cu autoritate din Islanda, Olanda şi bătrîna Anglie, ar mai trebui adăugată o listă de alte balene cu existenţa nesigură, blagoslovite cu tot soiul de numiri ciudate. Le înlătur pe toate ca avînd nume învechite şi (cu greu mă pot împiedica să nu le cred) imaginare, pline de leviatanism, dar ară vreo semnificaţie anumită. Am ajuns la capăt. De la început am arătat că acest st nu va atinge perfecţiunea nici în aceste pagini, 183 nici deodată. Vă daţi seama bine că m-am ţinut de vînt. Acum îmi las sistemul cetologic neterminat, tot cum a fost lăsată catedrala de la Colonia, cu maca: părăsită pe turnul neisprăvit. Numai micile csnstn pot fi duse la bun sfîrşit de primii lor arhitecţi; cele n cele adevărate, lasă urmaşilor sarcina de a le tern. Ferească-mă cerul de a termina vreodată ceva, eu! T cartea asta, în întregul ei, nu este decît o încercare; măcar atît, o încercare a încercărilor. O, Timp, Pu: Bani şi Răbdare! Capitolul XXXII SPECKSYNDER Cu privire la ofiţerii flotelor de baleniere, mi se . că acest capitol e tot atît de potrivit ca oricare a pentru a înfăţişa o particularitate de ordin gospodărea celor de pe punte; ea a luat naştere datorită existe: ofiţerilor harponieri, o clasă necunoscută, bineînţeles, tor flote, ci numai flotelor de baleniere. Marea însemnătate pe care o are harponierul se v şi din aceea că, la început, în vechea flotă olandeză pescuit, acum mai bine de două secole, comanda b nierii nu era încredinţată numai persoanei care se ehe azi căpitan; ea era împărţită între acesta şi alt ofiţer mit specksynder. Literal, acest cuvînt înseamnă tăi, de grăsime; cu timpul, serviciul lui a ajuns echivalez acela al harponierului-şef. în acele timpuri autoritate pitanului se mărginea la navigaţie şi la controlul goi: al vasului; vînătoarea de balene şi tot ce era legat ci cădea în sarcina specksynder-ului sau a harponierulu care, în acest domeniu, avea puterea supremă. în fio;. pescuit din Groenlanda britanică s-a păstrat acest v grad olandez sub numele corupt de specksinneer, dar . nitatea lui de altădată a fost crunt micşorată. Azi aromai rangul de harponier principal şi ca atare este unu. subalternii cei mai mărunţi ai căpitanului. Totuşi, C: rece izbînda unei vînători de balene atîrnă mult de 184 to harponierilor, de aceea în flota americană de "pescuit, el nu e numai un ofiţer de seamă dar, în anumite jrnprcjurări (paza de noapte într-un banc de balene, de pildă), comanda punţii îi e încredinţată lui; de aceea legea convieţuirii pe mare cere ca el să trăiască despărţit Je marinarii de rînd şi într-un fel oarecare să apară ca superiorul lor din punct de vedere profesional; totuşi ei jl privesc totdeauna cu prietenie şi îl socotesc egalul lor (Jin punct de vedere social. Marea deosebire între ofiţer şi matelot, pe mare, este tjrmatoarea: primul trăieşte la pupă, celălalt la provă. pe aceea, pe baieniere ca şi pe navele comerciale, secun-2U îşi au cabinele lînga a căpitanului; tot de aceea, pe cele jnai multe baleniere americane, harponierii locuiesc în aartea dinapoi a corăbiei. Ceea ce înseamnă că ei iau masa u căpitanul şi că dorm într-un loc legat indirect de cabina acestuia. în lungul răstimp al unei călătorii pentru vînarea balenelor în Pacificul de Sud, beneficiile întregului echipaj, de la primul la ultimul om, nu depind de cote fixate dinainte, ci de străşnicia camaraderiei lor, la rău şi la bine, de vigilenţa, cutezanţa şi munca grea a tuturor; s-ar pytea crede că toate acestea slăbesc disciplina, cum e cazul de obicei în marina comercială; cu toate acestea, nimeni nu-şi închipuie cît de bine trăiesc împreună toţi vî-rtorii de balene, chiar în condiţii de primitivism, ca o băţrînă familie mesopotamică; protocolul, cel puţin acela de pe puntea de comandă, e rareori ocolit şi niciodată în-laturat. într-adevăr, pe multe nave nantuckeze veţi vedea pe căpitan defilînd pe puntea lui cu un aer mai falnic decît oricare alt căpitan din marina militară; el caută să se facă admirat de parcă ar fi îmbrăcat în purpură imperială, nu în cea mai ordinară pînză de pilot. : între toţi oamenii, mohorîtul căpitan al vasului Pequod era cel din urmă care să se îndemne la astfel de mofturi; singurul omagiu pe

care îl cerea era să fie ascultat fără cbtire şi fără întîrziere; nu silea pe oameni să se des-calţe cînd păşeau pe puntea de comandă; deşi cîtecdată, datorită unor împrejurări legate de întîmplări ce vor fi Povestite mai jos, le vorbea în cuvinte puţin obişnuite, fie 011 blîndeţe, fie cu sălbăticie, fie altfel, totuşi căpitanul ab nu se abătea nicicînd de la obiceiurile şi regulile iţit pe mare. 135 Poate că — şi cîteodată acest lucru se băga de sean în spatele acestor obiceiuri şi reguli îşi ascundea r ţiile; altădată ss folosea de ele pentru alte scopuri, personale decît ar fi fost în drept să urmărească. sultanism al minţii lui ar fi rămas în mare măsur ( cuns, dar datorită formelor, el s-a întrupat într-un d tism necruţător. Capitolul XXXIII MASA DIN CABINA Era la amiază şi Dough-Boy, steward-ul, arătînJ prin fereastră faţa alburie ca miezul de pîine, îiişt pe domnul şi stăpînul său că masa era gata. Căpitanii găsea la bordul din vînt şi tocmai observa soareie -cula în tăcere latitudinea, aplecat peste o placă ne în formă de medalion, pe care şi-o fixase în partea de a piciorului său de fildeş şi care îi slujea în fiecare zi. tru acest scop. Din nepăsarea desăvîrşită cu care îr-pină ştirea, s-ar fi putut crede că întunecatul Ahai auzise ce i se spusese. Dar nu după mult timp, a du-se de parîmele artimonului, sosi pe punte şi, cu o potolită şi egală, zise: „Prînzul, mister Starbuck!" . dispăru în cabină. După ce ultimul ecou al paşilor sultanului se st Starbuck, primul emir, se gîndi că stăpînul său se zase acum la masă; Sa îîndul său se smulse din peală, se învîrti de cîteva ori pe punte şi apoi, ai du-şi ochii — cu gravitate — la busolă, rosti cu oare alintare în glas: „Masa, mister Stubb!". Apoi cobor cabină. Al doilea emir întarzie puţin pe lîngă greement, uşor cu mîna parîma principală ca să vadă dacă era acolo în ordine, intona apoi şi el vechiul n rostind repezit: „Masa, mister Flask!". Apoi coborî t înaintaşii săi. Dar al treilea emir, văzîndu-se singur pe dunetă, deodată uşurat, scăpat ca din cleşte; aruncîndu-şi în toate părţile, îşi azvîrli ghetele din picioare, dădu 186

T
«iul unui chiot ascuţit dar înăbuşit, chiar deasupra eapu-ţui marelui turc; apoi, cu multă îndemînare, îşi trimise şapca drept în arboretul artimon, unde ea se aşeză ca fntr-un cuier şi coborî vesel pe urma celorlalţi. Nu mai rămtisese nimic din cortegiul ţanţoş al celorlalţi decît o pjelodie pe care o îngîna acum Flask, ca încheiere. O în-gînă cît timp fu pe punte, fiindcă jos, înainte de a împinge cu piciorul uşa cabinei, se opri şi îşi luă alt chip; independentul şi zglobiul Flask se arătă acum în faţa regelui Ahab sub înfăţişarea lui Abjectus, sclavul. Multe obiceiuri ciudate şi artificiale întîlneşti cînd călătoreşti pe mări; printre ele ţi se întîmplă să vezi cam unii ofiţeri, dacă sînt provocaţi în aerul liber de pe punte, înfruntă pe comandantul lor şi-l sfidează cu îndrăzneală; totuşi, cînd aceiaşi ofiţeri, în clipa următoare, goboară în cabina comandantului ca să ia masa obişnuită, fi iau o înfăţişare paşnică, să nu zic umilă şi rugătoare, nd se aşază lîngă cel din capul mesei; e lucru de minare, cîteodată chiar- caraghios. De ce această schimbare? Vreo dilemă? Poate că nu. Oricine poate să fi fost odată Baltazar, regele atotputernic al Babilonului şi apoi să devină Baltazar pur şi simplu, fără fast şi fără curteni. De-Sgur că aici trebuie să fie o urmă de mondenism şi de grandoare. Dar cel care îşi împarte hrana cu oaspeţii săi îptr-un spirit de echitate inteligentă, acela poate să lase deoparte, pentru o clipă, atributele puterii sale personale; mărelia lui întrece atunci pe a lui Baltazar, căci Baltazar nu mai e cel tare şi mare. Cine şi-a invitat la masă prie-tfenii, măcar o dată, acela ştie ce înseamnă să fii Cezar. E Vorba de o vrăjitorie a cezarismului social, căreia nu i te poţi împotrivi. Dacă la aceste considerente adăugaţi supremaţia oficială pe care o are comandantul unei corăbii, atunci vă veţi explica de ce viaţa pe mare are ciudăţeniile de care am vorbit mai sus. La masa încrustată cu fildeş, Ahab prezida ca un leu de mare, încomat şi tăcut, aşezat pe o plajă de corali bi şi înconjurat de puii săi puşi pe bătaie dar încă respectuoşi. Ofiţerii aşteptau să fie serviţi, fiecare la rîndul lui. F.rau în faţa lui Ahab ca nişte copii — şi totuşi în aUtudinea lui Ahab nu se întrezărea nici o urmă de fofie. Printr-o înţelegere tacită, ei priveau cu atenţie m bătrînul tăia friptura

din faţa lui. Pentru nimic în lume cred că n-ar fi pîngărit ei această clipă făcînd cea 187 mai neînsemnată observaţie; n-ar fi amintit nici de o problemă atît de indiferentă ca mersul vrem cînd Ahab, întinzînd cuţitul şi furculiţa, între care gea o bucată de carne, cerea ca Starbuck să-şi adu: furia, secundul îşi primea porţia ca pe o pomană; cu duioşie, tresărind dacă, din întîmplare, cuţitul s în farfurie; mesteca în tăcere şi înghiţea cu luare-a: La banchetul din Frankfurt, dat în cinstea încor: împăratului german, acesta s-a ospătat înconjurat o şapte electori ai imperiului în mijlocul unei tace: lemne; la fel, mesele din cabină aveau loc într-o impresionantă. Totuşi bătrînul Ahab nu era Impotm versaţiei la masă; numai că el însuşi era taciturn. G rare simţea Stubb, care se sufoca, dacă vreun şoarc cîia jos în cală! Ca şi bietul Flask, cel mititel, prîsler--tei familii plicticoase! Lui îi erau rezervate oasele dir nea conservată. Ale lui degetele picioarelor de p: Dacă Flask ar fi încercat să se servească singur, 1 acesta ar fi apărut ca un furt calificat. Dacă s-ar fi el singur la masă, nu încăpea îndoială că niciodată mai fi putut să ţină capul sus în această adunare ci? Totuşi, lucru ciudat, niciodată Ahab nu-l împiedicam. facă. Dacă Flask s-ar fi servit singur, poate că Aha. n-ar fi băgat de seamă. Cu atît mai mult Flask v. îndrăznit niciodată să ia din unt, fie pentru că se g că armatorii nu i-ar fi îngăduit-o ca să nu-şi strice lui frumos, fie pentru că îşi închipuia că, în cursuî călătorii atît de lungi pe o mare lipsită de porturi i guri, untul ar fi ca un premiu, ce nu i se cuvenea li subaltern. Oricum ar fi fost, Flask era, vai! un om de unt! încă un lucru. Flask era ultimul om care se ase. masă, dar tot el, Flask, era primul care se rid! pleca înapoi, sus. Fiţi atenţi! în felul acesta, ma-Flask se termina în doi timpi şi trei mişcări. St -şi Stubb aveau totdeauna avans asupra lui şi se b totodată de privilegiul de a mai întîrzia. Dacă Stub. era numai cu o treaptă mai mare în grad ca Flas ar fi avut poftă de mîncare ori ar fi dat semne termina masa, atunci Flask trebuia să se gra în ziua aceea Flask nu lua mai mult decît vreo îmbucături, căci ar fi fost împotriva oricărei uzai. să plece pe punte înaintea lui Flask. Iată de ce mărturisi odată între patra ochi că ce cînd fu-,:iese înălţat la rangul de ofiţer, de atunci tot flămînzea. «îai i™ ori mai puţin. Căci ceea ce izbutea să manincf 0XĂ potolea foamea; îl ţinea însă în viaţă. „Pacea şi mul-jtumirea, «îndea Flask, au părăsit pentru totdeauna sto-ijţiacul meu. Sînt ofiţer; dar cum aş vrea să înfulec o frip-ură la provă, ca pe vremea cînd eram simplu marinar ţaţă roadele înaintării! Iată deşertăciunea gloriei! Iată ne-Ijunia vieţii!". £ Pe lîngă toate acestea, dacă se întîmpla ca vreun sirn-Mu matelot de pe Pequod să aibă necaz pe Flask, deşi flask avea acum o calitate oficială, acest matelot nu şutea să se răzbune mai straşnic decît dueîndu-se la Upă, la ora mesei, şi, prin fereastra cabinei, să-l privească le Flask stînd acolo, prostit şi cu botul pe labe în faţa jiprosului Ahab. H Aşadar, Ahab şi cei trei secunzi alcătuiau ceea ce se I şutea numi prima serie în sufrageria de pePequod. După jecarea lor, care se petrecea în ordine inversă faţă de . sa de la sosire, palidul steward curăţa faţa de masă, ori j lai degrabă o potrivea la locul ei după ce fusese deran-j ţtă. Apoi erau invitaţi la ospăţ cei trei harponieri, ei I jind executorii testamentari ai rămăşiţelor; aceştia trans-j armau pentru un timp cabina într-un soi de odaiede serCU-

§ Lipsa de constrîngere a acestor indivizi inferiori, har-mierii, contrasta puternic cu atmosfera aproape insupor-bilă şi cu autoritatea nevăzută care domnea la masa tpitanului. Pe cînd comandanţii lor, secunzii, păreau ipăimîntaţi de zgomotul molcom făcut de fălcile lor "iprii, harponierii mestecau cu atîta plăcere încît se ;ea de departe. Mîncau ca lorzii; îşi umpleau burţile cum se încărcau corăbiile în India, cu mirodenii. După trecea răstimpul dintre mese, Queequeg şi Tashtego fpiţeau o poftă de mîncare atît de grozavă încît deseori, falidul Dough-Boy trebuia să le aducă încă vreo bucată fjiare.de carne conservată, o halcă întreagă. Şi dacă nu se bea îndeajuns, dacă nu se mişca destul de iute, Tash-" avea un sistem cam necivilizat de a-l îndemna: îi a în fund o furculiţă, ca pe un harpon. într-o zi, lui gogoo îi veni deodată chef să-i împrospăteze memoria lui Şough-Boy, apucîndu-l zdravăn şi vîrîndu-l cu capul în189 i--un ciubăr gol, în timp ce Tashtego, cu bricea i! mînă, începu să dibuie cam cum să-l scalpeze. Ste ai acesta, cu faţa ca pîinea, era un omuleţ nervos din oare si dîrdîia uşor. Tot timpul lui Dough-Boy îi tr rau buzele, căci viaţa lui era împărţită între ap Înspăimantătorului şi întunecatului Ahab, pe de o par ale celor trei sălbatici pe de alta. De obicei, după i in destula pe harponieri cu tot ceea ce

doreau, stă i-i în odăiţa lui de alături, de unde, înfricoşat, tă c i ochiul la dînşii prin uşa întredeschisă pînă ce tei) t Trebuia să-l vedeţi pe Queequeg stînd în faţa lui T tego, arătîndu-i acestuia dinţii săi piliţi; alături de fi duşumea, se afla Daggoo, care, dacă ar fi stat pe 1 s-ar fi lovit cu capul de tavan. La fiecare mişcare eioarelor lui uriaşe, schelăria cabinei se clătina ca rabie care transporta un elefant. Totuşi acest negtu -era neobişnuit de cumpătat. Cu greu puteai să primeni trupul lui atît de mare şi de impunător era ţinut v cu înghiţituri aşa de mici. Fără îndoială că acest r sălbatic bea şi se hrănea din belşug cu vînt şi tră°?a nările lui largi viaţa sublimă a lumilor. Uriaşii nu se nesc, nici nu sînt făcuţi din carne şi din pîine. Cînd Queequeg clămpănea din dinţi mîncînd, trenr torul Dough-Boy se uita la braţul său descărnat ev. vadă dacă nu cumva urmele dinţilor indianului au ;f. acolo. Iar cînd îl auzea pe Tashtego strigîndu-i „vin ;.u. pe bietul steward îl apuca o dîrdîială atît de puten încît nu lipsea mult să spargă toate vasele care ath în jurul lui, în cămară. Harponierii aveau prin buzup gresii pentru lăncii ori alte arme şi cînd îşi ascuţea: ele, la masă, cuţitele, în chip semnificativ, scrîşnetu; nu era din cele care să-l fi liniştit pe sărmanul Dough-Cum putea el să uite că, în timpul cînd trăia pe in sa, Queequeg se făcuse vinovat de cîteva fapte car; Ieşti! Vai, Dough-Boy, grea e viaţa unui chelner alb serveşte un canibal! Pe braţ ar fi trebuit să poarW un şervet, ci o pavăză. în sfîrşit, cînd, spre mare.; uşurare, cei trei războinici ai mării sărate se ridica la masă şi plecau, urechile lui credule auzeau par fiecare pas al lor oasele zăngănind ca iataganele maur tecile lor. Dar deşi harponierii aceia mîncau acolo, ba chiar te au să şi locuiască, totuşi nu se arătau în cabină de." 190
sa lor r.u

ţora meselor sau cînd treceau la culcare, către culeuşu- rile lor. In privinţa aceasta, Ahab nu se deosebea de cei mai piuiţi căpitani de baleniere americane care, de obicei, sînt înclinaţi să creadă că încăperea aceea le aparţine de drept şi că numai din bunăvoinţă îngăduie altcuiva să pătrundă acolo. Astfel, în realitate, secunzii şi harponierii de pe -pequod trăiau mai mult afară din cabină decît în ea, jntrau acolo cam aşa cum intră în odaie uşa unei camere: € împinsă ca să iasă apoi îndată afară; la fel şi ei trăiau ftiai mult în aer liber. Nu pierdeau astfel mare lucru, jiindcă în cabină nu domnea camaraderia, Ahab rămînînd o fiinţă inaccesibilă. Deşi trecea drept creştin, era mai degrabă altceva. Trăia în lume aidoma ultimului exemplar de urs grizzly din Missouri. După ce primăvara şi vara se luceau, sufletul lui Ahab, în furtunoasa lui bătrîneţe, se jjtichidea în adîncul trupului său şi îşi sugea labele posomorite, ca şi sălbăticiunea pădurilor în scorbura vreunui iopac! Capitolul XXXIV ARBORELE MARE Era o zi minunată cînd îmi veni rîndul să mă sui pe arborele mare, cu ceilalţi marinari. , Pe cele mai multe baleniere americane, arborii mari şînt echipaţi cu oameni aproape îndată după plecarea eorăbici din port, chiar dacă nava ar avea de străbătut cincisprezece mii de mile înainte de a ajunge la locui ie pescuit. Dacă după o călătorie de trei, patru sau cinci ani ea se întorcea la portul ei de origine, fără să fi umplut Wăcar un singur butoi, atunci marinarii rămaneau consemnaţi pe arborele mare pînă în ultima clipă; şi pînă cînd vergile rîndunicilor nu se pierdeau în pădurea catargelor din port, nici ei nu pierdeau speranţa că vor Prinde o balenă. Cum treaba pe arborele mare, fie în larg, fie în port, o îndeletnicire foarte veche şi interesantă, voi vorbi ceva despre ea aici. După părerea mea, cei dinrî ii au fost vechii egipteni, căci, în cercetările mele, 191

n-am găsit pe alţii mai vechi decît ei. Străbunii lor, -. structorii turnului Babei, au năzuit fără îndoială să dui, cel mai înalt catarg din Asia şi din Africa; dar, înai de a aşeza ultima cărămidă, acest arbore gabier de piu a fost aruncat peste bord în timpul fioroasei vijelii s nite de mînia Domnului. De aceea, constructorii turni: Babei nu pot avea întîietate asupra egiptenilor. Că egiptenii au fost o naţiune de gabieri reiese părerea unanimă a arheologilor, după care primele ramide au fost ridicate în scopuri astronomice. Te;, o întărită şi de formatul în trepte al celor patru la ale acestor edificii; vechii astronomi se urcau in ; ; făcînd sărituri surprinzător de lungi şi se uitau de a-: după stele noi, tot aşa cum observatorii de pe o n modernă se uită după vreo pînză în depărtare sau ci vreo balenă. Sfîntul Stilit a fost un faimos pustnic ,, tin din vremurile vechi, care şi-a clădit în deşert un v înalt de piatră şi şi-a petrecut ultima parte a vie di vîrful lui, trăgîndu-şi hrana de la pămînt cu o sic;: In el avem o pildă demnă de luat în seamă de ga: neînvins, căci nici bruma, nici îngheţul, nici ploaia, grindina sau lapoviţa nu l-au clintit de la locul său; ai faţă cu bărbăţie tuturor intemperiilor pînă în uh: clipă şi a murit cu adevărat la postul lui. Gabierii rv. moderni sînt nişte mortăciuni; sînt oameni de piatrf-. Cier şi de bronz, dar care, deşi vrednici să ţină piept uragan puternic, totuşi nu se pricep să strige cînd vă : depărtare o arătare neobişnuită. Pe cele trei catarge gabierii stau de la răsăritul la apusul soarelui. Ca şi la cîrmă, mateloţii fac de rinei pe rînd şi se schimbă între ei la fiecare două In aerul senin al tropicelor, gabia mare e un loc ! plăcut; pentru un om meditativ şi visător este chia-cîntător. Te găseşti la o sută de picioare deasupra . lor tăcute, scrutînd adîncurile ca din înaltul unor u picioroange, în timp ce sub tine şi între picioare!; inoată monştrii gigantici ai mărilor, aidoma cora; care navigau odată între picioarele faimosului col; la Rhodos. Acolo eşti pierdut în întinderea nemărgir: mării, pe care numai valurile o tulbură. Corabia K cată pluteşte lin, alizeele suflă somnoroase; totul deamnă la lenevie. Căci mai tot timpul cît te iA tropice, pe o balenieră, duci o viaţă sublimă, lipsi" • 192
•; 3

[ntîmplări; nu afli noutăţi; nu citeşti gazete; ediţiile speciale cu dări de seamă despre evenimente mediocre nu-ţi dau emoţii inutile; nu ştii de greutăţile casnice; nici de falimente; nici de scăderile la bursă; nu te frămîntă gîndul că n-ai ce mînca la cină, căci peste trei ani şi mai bine tirana ta e adăpostită în butoaie, iar lista de mîncare rămîne neschimbată. Dacă porneşti pe una din aceste baleniere ale Sudului, într-o călătorie care de obicei ţine trei-patru ani, orele pe care le petreci în gabie, adunate la un loc, fac împreună cîteva luni. Din păcate, locul acela, căruia îi închini o parte atît de mare din viaţa taT este lipsit cu desăvîrşire de orice confort; el e astfel întocmit încît nu te poţi simţi la adăpost, ca, de pildă, în pat, în hamac, în dric, într-o gheretă de pază, în amvon, în şaretă sau în oricare alt locşor comod, inventat de om ca să se izoleze pentru un timp de ceilalţi. în gabie te sprijini de obicei de capul zburătorului şi stai aşezat pe două bare paralele, caracteristice pentru baleniere şi denumite iraversinele gabiei mari. Acolo, legănat într-o parte şi în alta de valurile mării, începătorul se simte tot aşa de bine ca între coarnele unui taur. Desigur, pe vreme rece, poţi să iei cu tine sus şi o casă, sub forma unei mantale de pilot; dar, la drept vorbind, o manta de pilot seamănă eu o casă tot atît cum seamănă cu un corp gol. O manta de pilot nu are nimic din însuşirile unei case, fiind o simplă învelitoare, o piele suplimentară care te înveleşte. Cum nu poţi să-ţi mobilezi corpul cu o policioară ori cu un dulap de haine, tot aşa nu poţi să faci dintr-o manta de pilot un adăpost prielnic. Ştiind aceste lucruri, e păcat că gabiile mari de pe balenierele Sudului nu sînt înzestrate cu acele corturi fnici, numite ,.cuiburi de coţofene", în care se adăpostesc pe vreme rea oamenii de strajă de pe balenierele groen-fandeze. Căpitanul Sleet a scris nişte povestiri, intitulate «O călătorie printre aisberguri în căutarea balenei groen-fandeze -— şi, întîmplător, pentru redescoperirea coloniilor islandeze pierdute în Groenlanda veche". în acest în-cîntător volum, autorul arată cum toţi gabierii erau înzestraţi cu un „cuib de coţofană", care tocmai fusese feventat pe Glacier, adică pe vasul căpitanului Sleet. întru anstirea propriei sale persoane, el le numea „cuiburile w coţofană ale lui Sleet", fiindcă el era cel ce le inven193 tase şi le brevetase — şi fiindcă nu era el omul ev ţie seama de slăbiciuni false şi caraghioase; el s că dacă dăm copiilor noştri numele noastre propui taţii fiind inventatorii brevetaţi ai odraslelor noasiraşa trebuie să facem cu orice alt aparat pe care îl Ca formă, „cuibul de coţofană al lui Sleet" se. cu o albie mare; e deschis deasupra, dar e previv un ecran mişcător pe care îl ţii în vînt ca să-ţi capul

pe vreme rea. Fiind fixat în vîrful catargul. sui în el printr-o mică deschizătură pe care o are tea de jos. In partea dinapoi, adică spre pupa co, are un scaun.confortabil, iar sub el o cutie um1 să ţii umbrela, fularul şi mantaua. în partea din 1 o plasă de piele în care poţi să ţii tubul portavoce, ocheanul şi alte instrumente nautice. Căpitanul Sl vesteşte că ori de cîte ori se urca el însuşi în cub de coţofană, avea cu sine o flintă (pe care o ţinea . plasă) şi o pungă cu praf de puşcă şi plumbi, ca s i în narvalii rătăcitori ori în incrogii vagabonzi e.u pulau acele mări. Nu puteai să tragi în ei de pe t din cauza rezistenţei apei; dar de sus era cu totul a. Fără îndoială că a fost o muncă plăcută pentru că]- Sleet să descrie în amănunte toate micile folo, „cuibului său de coţofană"; dar deşi întîrzie asupr . tora clin ele, deşi ne dă o dare de seamă ştiinţifică -învăţămintelor trase de el, după veghile în aceste . de coţofană, după ce ne arată cum ţinea acolo o i mică pentru a contracara erorile cauzate de ceea c mea el ..atracţia locală" a magneţilor din-habit;" eroare datorită şi vecinătăţii orizontale a fierului punte (în cazul lui Glacier şi datorită faptului că iv oamenii echipajului erau atît de mulţi fierari), spiii că deşi căpitanul Sleet descrie aceste lucruri cu ,, zitate şi ştiinţificeşte, totuşi în ciuda savantelor 1 .i viaţii ale habitaclului", „observaţii la busola azin ..erori aproximative", el ştie prea bine că nu a 1" sorbit într-atît de aceste meditaţii magnetice încîi se lase atras din timp în timp şi de cutia cu sticle bine garnisită şi aşezată la îndemînă în cuibul d fană. Deşi în general îi admit teoriile, ba chiar îl pe curajosul, cinstitul şi învăţatul căpitan, totuşi în nume de rău că a trecut cu vederea această c .• 194 :le, ştiind ce prietenă credincioasă şi mîngîietoare tre-uie să-i fi fost în timpul cînd studia matematicile, cocoţat acolo sus în cuibul de coţofană, cu degetele vîrîte jfl mănuşi, cu gluga pe cap, la trei-patru grade sub zero. • Dar dacă noi, vînătorii de balene din Sud, nu sîntem gtît de bine instalaţi pe catarg ca Sleet şi groenlandezii lui, totuşi paguba asta e pe larg răsplătită de seninătatea mărilor minunate pe care plutim mai totdeauna. veam obiceiul să mă sui în gieement fără grabă, să mă odihnesc pe undeva acolo sus şi să schimb cîteva vorbe CU Queequeg ori cu altul care nu era de cart şi pe care l găseam pe acolo; apoi să mă urc mai sus şi să-mi aşez piciorul leneş pe verga gabiei, să-mi arunc ochii peste păşunea apoasă şi abia la urmă să ajung la locul meu jjg destinaţie. • Ca să fiu sincer, trebuie să mărturisesc făţiş că nu am fost un observator bun. Cum puteam fi, cînd frămîntam în mine problema universului? Eram singur cu mine însumi, la o înălţime care mă îndemna să gîndesc. Cum aş ft putut, aşadar, să-mi ţin obligaţiile şi să dau ascultare ordinului în vigoare pe orice balenieră: „Ţine ochii deschişi şi dă de veste la orice lucru suspect!"? • Tot aici am să vă trag o blîndă săpuneală, vouă, armatori din Nantucket! Păziţi-vă să angajaţi pe vasele Voastre de pescuit băieţi cu fruntea netedă şi cu ochi adînci, Redaţi la meditaţii străine de sezon, gata să se îmbarce avînd în minte pe Fedon1 în loc de Bowditch2. Feriţi-vă 4e unul din ăştia, v-o spun; înainte de a fi omorîte, ba-fenele trebuie văzute, iar acest tînăr platonician cu ochi adînci v-ar lăsa să faceţi de zece ori .înconjurul lumii fară să vă îmbogăţiţi nici măcar cu o jumătate de livră spermanţet. Să nu dispreţuiţi aceste recomandări, căci Stăzi pescuitul balenelor e un refugiu pentru-mulţi oa-ţBeni romantici, melancolici şi duşi pe gînduri, dezgustaţi e grijile de pe uscat şi dornici să găsească un sentiment «ld în gudronul parîmelor şi în grăsimea de balenă. De Sfulte ori Childe Harold se urcă în vîrful catargului vreu-i
Filosof grec, prieten şi discipol al lui Socrate (n.t.). " Bowditch Nathaniel (1773—1838) matematician navigaţie (n.t.). american, a numeroase tratate de matematică şi

195.: trecut norocul şi excl nei baleniere, pe lîngă care cu tristeţe: „Frămîntă-te, frămîntă-te, oceanule albastru şi sumbru şi ad Cu miile te calcă pescarii de uleiuri". Foarte adeseori comandanţii unor astfel de v cheamă la ordine pe aceşti tineri filozofi pierduţi în duri şi îi mustră că nu-şi dau destul „interes", că au p-, dut într-atîta orice ambiţie cinstită şi orice speranţa, parcă în adîncul sufletului lor ar dori să nu vadă ni odată balene. Dar totul e degeaba, fiindcă aceşti tiu platonicieni au ajuns la convingerea că suferă de ochi sînt miopi; de ce să-şi mai obosească atunci nervul op Ba după toate cele, şi-au lăsat acasă binoclul de tea — Măi maimuţoiule — zicea un harponier unuia băieţii aceştia — călătorim de trei ani şi tu n-ai st nalat măcar o balenă! Cînd eşti tu acolo sus, balet sînt rare ca dinţii de găină!

Poate că aşa şi era; sau poate că în fundul ori tului apăruseră bancuri de balene; dar acest tînăr . ditor, legănat de valurile mării şi ale cugetului era de adîncit în vise şi în liniştea care-l înconjura încii pierduse pînă şi identitatea; luase oceanul de la pic1 rele sale drept chipul vizibil, adînc şi fără de fund omenirii şi al naturii; i se părea că fiecare lucru dat, frumos, plutitor, pe jumătate ascuns privirii orice aripioară înotătoare care se ridica din valuri, întruchiparea gîndurilor care îi umblau prin minte starea aceea de încîntare, spiritul lui se topea în î şi în spaţiu, ca cenuşa împrăştiată a lui Wickliff1, ajunsese pînă la urmă să fie o părticică din toate ţar: rile acestui glob rotund. Altă viaţă nu mai e în tine, nu mai simţi decît ! narea molcomă a corăbiei, legănarea valurilor şi a ; reelor nepătrunse ale lui Dumnezeu. Dacă în vrenv eşti cuprins de somnul şi de visele acestea, mişti o! piciorul sau mîna, ori te descleştezi un pic -— o! zăvie! devii din nou tu însuţi. Pluteşti peste vîrtej
eri

stîe .onÎŞI

iului. In mp are
na-ce ac;i • rf -rile
1

Reformator religios englez, unul din precursorii ref 196

irf

(n. t).

arteziene şi frumoasă ca poate că pe la prînz, cînd vremea e mai oricînd, cu un strigăt înăbuşit cazi prin aerul acela transparent în marea albastră şi nu te mai ridici la suprafaţă. Luaţi bine aminte, voi, panteiştilor! Capitolul XXXV DUNETA (intră Ahab, apoi ceilalţi) Nu mult timp după întîmplarea cu pipa, într-o dimineaţă, îndată după gustare, Ahab părăsi cabina şi veni pe punte, aşa cum avea obiceiul. Mulţi căpitani obişnuiesc să se plimbe la ora aceea, ca boierii, cînd se plimbă prin grădină după-masă. Pasul lui puternic, de fildeş, se auzea bătînd în lung ii în lat pe planşeul punţii; făcuse acest lucru de atî-tea ori, încît urmele de paşi se vedeau pretutindeni, ca pe pietrele geologice; şi dacă aţi fi privit cu băgare de .seamă fruntea lui încruntată, aţi fi văzut şi acolo urme de paşi încă mai ciudate — urmele gîndurilor sale neadormite şi veşnic căutătoare. Acum însă urmele de pe frunte păreau şi mai adînci, după cum mersul lui nervos lăsa în dimineaţa aceea ţe punte urme şi mai apăsate. Atît de plin de gînduri ra Ahab, încît de cîte ori se întorcea în plimbarea lui flintre catarg şi habitaclu, aproape că i se vedeau ideile îptorcîndu-se în el şi păşind o dată cu el; într-atît îl stă-îneau ele încît păreau tiparul interior al fiecărei mişcări -exterioare. : — îl vezi, Flask? şopti Stubb. Puiul din el ciocăneşte coaja cu ciocul. Acum are să iasă afară. Orele treceau. în răstimpuri, Ahab se închidea în cabină, apoi ieşea iar să se plimbe pe punte; pe faţa lui e citea acelaşi fanatism neînduplecat. Ziua se apropia de sfîrşit. Deodată se opri lîngă parapet, îşi vîrî piciorul de fildeş într-una din găurile de acolo şi, apucînd cu mîna parîma unui catarg, porunci ™i Starbuck să adune toată lumea la pupă. 197 — Sir ... — încercă secundul uimit, căci un astfel ordin nu se dădea niciodată pe punte, decît rareori, . cazuri extraordinare. — Trimite pe toţi la pupă! repetă Ahab. Ei, gabie veniţi jos! Cînd întregul echipaj se strînse în faţa lui, privind;: curioşi şi neînţelegători, căci arăta ca orizontul ci: se apropie furtuna, Ahab, după ce aruncă o privi; scurtă peste parapet, îşi îndreptă ochii spre marinii; îşi părăsi locul şi începu din nou să se plimbe apfw pe punte, ca şi cum nici un suflet n-ar fi fost în apr pierea lui. Cu capul aplecat, cu şapca trasă pe ochi, . plimba mereu, neluînd în seamă şoaptele marinarii miraţi. Stubb murmură la urechea lui Flask că Ahab chemase ca să privească felul în care se desfăşoară cursă pedestră. Dar situaţia aceasta nu ţinu mult. Opri; du-se pe neaşteptate, Ahab strigă: — Ce faceţi cînd vedeţi o balenă, marinari? — Semnalăm! răspunseră deodată în cor cîteva 7c de voci.

— Bine! strigă Ahab, cu o aprobare sălbatică în gl înţeiegînd însufleţirea care-i cuprinse pe marinari, ca magnetism, la întrebarea lui neprevăzută. Şi ce fac apoi, marinari? — Lăsăm bărcile pe apă şi ... după ea! — Şi ce cîntec ziceţi voi atunci, marinari? — „Crăpăm noi sau crapă ea"! La fiecare strigăt, înfăţişarea bătrînului Ahab de nea din ce în ce mai ciudată, mai aprobatoare, mai bu roasă şi mai mîndră; iar marinarii se uitau unul la ai cu uimire, nedumeriţi de cum se încălziseră aşa la au. unor întrebări care păreau fără rost. Se însufleţiră însă iar cînd Ahab, întorcîndu-se pe . mătate în gaura lui cu pivot şi agăţîndu-se cu mîna o parîmă de sus, le zise aproape spasmodic: — Voi, gabieri, m-aţi auzit nu de mult dînd ordine privire la o balenă albă. Iată! Vedeţi galbenul ăsta : niol? şi ridică în aer o monedă mare care străluce: soare. E o piesă de şaisprezece dolari, băieţi. O ved Mister Starbuck, dă-mi barosul de colo! Pe cînd secundul căuta ciocanul, Ahab, fără să nimic, freca încet aurul pe poalele hainei, ca să-l parcă să strălucească şi mai mult; nu scotea o vorbă, 198 fredona încet, făcînd să se audă un sunet atît de ciudat, ;-de înăbuşit şi de nearticulat, încît părea huruitul mecanic " al roţilor vitalităţii lui interioare. Luînd apoi barosul de la Starbuck, se apropie de arborele mare şi, ţinînd într-o mină ciocanul, iar cu cealaltă arătînd galbenul, strigă cu voce pătrunzătoare: — Celui care va zări o balenă cu capul alb, cu frun-"tea zbîrcită şi cu falca strîmbă, celui care va zări balena • asta cu capul alb, care are trei găuri în aripa înotătoare de la triborcl, fiţi atenţi, celui care va zări balena asta .albă am să-i dau galbenul ăsta, m-aţi auzit, băieţi? — Ura! Ura! strigară marinarii, fluturîndu-şi prelatele ca să salute ţintuirea aurului pe catarg. — E o balenă albă, v-am spus — repetă Ahab, arun-cînd ciocanul; o balenă albă. Deschideţi bine ochii, băieţi; fiţi atenţi cînd apa face spume; chiar dacă vedeţi numai o bulă de aer, semnalaţi! în tot acest timp, Tashtego, Daggoo şi Queequeg pri-vîseră cu mai mult interes şi cu mai multă uimire decît -toţi ceilalţi; cînd auziră de fruntea încreţită şi de falca strîmbă, tresăriră, ca şi cum fiecare în parte ar fi fost zguduit de o anumită amintire. — Căpitane Ahab — zise Tashtego — balena asta albă să fie aceea pe care unii o numesc Moby Dick? — Moby Dick! strigă Ahab — atunci o cunoşti, Tash? — îşi vîntură coada cam ciudat, sir, cînd se cufundă, jiu? întrebă indianul cu hotărîre. •— Are şi un jet neobişnuit — spuse Daggoo — un jet foarte răsfirat chiar pentru un caşalot şi înoată tare :iute, căpitane Ahab. .— Şi are unu, doi, trei, oh, multe fiare în spate la el, căpitan! strigă Queequeg; toate sucite, răsucite, ca un... Ca un ... — şi căuta cu greu cuvîntul, tot răsucindu-şi nîîna ca. şi cum ar fi vrut să scoată dopul de ]a o. sticlă — ca un ... ca un . . . — Tirbuşon -— strigă Ahab; da, Queequeg, harpoa-.nele zac în ea sucite toate şi răsucite; aşa e, Daggoo, are un jet puternic, ca o claie de spice şi alb ca lîna noastră de Nantucket după ce se tund oile; da, Tashtego, îşi vîntură coada ca un foc sfîşiat de furtună. Mii de draci, băieţi, e Moby Dick, Moby Dick, Moby Dick! — Căpitane Ahab — vorbi Starbuck care, împreună Cu Stubb şi Flask se uitase pînă atunci la superiorul său 199 cu uimire crescîndă, dar care acum părea fulgerat ci: idee — căpitane Ahab, am auzit de Moby Dick . . . N; aşa că Moby Dick ţi-a sfartecat piciorul? — Cine ţi-a spus asta? urlă Ahab. Apoi se potoli. Starbuck, da, băieţii mei dragi; Moby Dick mi-a sn: catargele; lui Moby Dick îi datorez chiştocul ăsta rr pe care stau acum. Da, da — strigă el cu un hohot însp mîntător, animalic, ca al unui elan străpuns în inimă da, blestemata asta de balenă albă m-a dărîmat; ea a fa. din mine, pentru totdeauna, un bicisnic şchiop şi ama;

Apoi, ridicînd braţele în aer, ca pentru un blest, nemaipomenit, strigă: — O voi urmări în jurul Capului Bunei Speranţe, jurul Capului Horn, în Maelstromul norvegian, în f cările iadului. Istă de ce v-aţi îmbarcat, băieţi, ca căutaţi balena asta albă pe amîndouă feţele pămîntu; prin toate colţurile, pînă cînd o să arunce pe nări si, negru şi o să plutească pe spate. Ce ziceţi, băieţi? B;.: laba? Mi se pare că nu vă lipseşte curajul! — Da, da! strigară harponierii şi marinarii, strînui du-se în jurul bătrînului aţîţat. Ochiul nostru ager i va ocoli şi vom păstra o lance ascuţită pentru Moby D: 3 —• Dumnezeu să vă binecuvînteze! strigă el, suspin; Steward! Du-te şi adu o măsură mare de grog! Ce f. mutra asta, domnule, Starbuck? Nu vrei să vînezi balr albă? Nu eşti alături de noi ca să prindem pe Moby Di; —• Sînt alături de voi şi nu mi-e frică de fălcile strîmbe. Nu mă înspăimîntă nici fălcile morţii, capii, Ahab, dacă ar fi să ne iasă în cale, acolo unde ne t! cern. cu treburile noastre. Dar am venit aici ca să vi1 balene, nu ca să răzbun pe comandantul meu. Cîte ;: toaie ai să capeţi de pe urma răzbunării, căpitane Ai chiar dacă ai să-ţi împlineşti dorinţa? Nu cred că a; eîştigi prea mult cu ele pe piaţa noastră din Nantuci: — Pe piaţa din Nantucket? Haida-de! Apropii Starbuck! Mi se pare că pentru tine cîntecul trei: să sune altfel. Dacă banul e măsura caştigului, onv apăi contabilii îl măsoară înconjurînd globul cu galb: cîte unul de fiecare inci; ei bine, află că răzbunarea :" va fi însoţită de un premiu straşnic, aici! — îşi sună punga! şopti Stubb. La ce bun? Sună dar a gol!
200
LZ

re.

— Să te răzbuni pe un animal necuvîntător — strigă tarbuck — care te-a lovit împins de un instinct orb? ebunie! înverşunarea împotriva unui obiect mut, căîpitane Ahab, mi se pare hulă. — Ascultă cîntecul mai bine. Nu-mi vorbi mie de jiulă, omule! Aş prăbuşi soarele dacă m-ar insulta! pacă soarele poate face una, eu pot face alta. Cine e deasupra mea? Adevărul nu are margini. întoarce-ţi privirile. Căci ochii unui imbecil sînt mai de nesuportat ,decît privirile înflăcărate ale unui demon. Aşa, aşa! Roşeşti şi te îngălbeneşti; dogoarea mea te-a încălzit atîta, încît acum te topeşti de mînie. Dar vezi, Starbuck, .ceea ce se rosteşte cu patimă se dezice totodată. Există .oameni pentru care vorbele fierbinţi nu sînt insulte. Nu Vreau să te supăr. Hai, lasă! Uite colo, obrajii aceia bronzaţi de turc, picturile acelea vii ale soarelui. Leoparzi .pagini, creaturi nesimţitoare, obiecte fără credinţă, dar care trăiesc şi nu caută să-şi explice de ce trăiesc. Echipajul, omule, echipajul! Nu au venit oare cu toţii şi fiecare în parte aici pentru Ahab, ca să vîneze balene? Uite-l pe Stubb: rîde! Uite-l pe chilianul de colo: arde de ne-răbdare! Tu singur nu poţi să ţii piept uraganului, Star-Jbuck! Şi la urma urmei, ce ţi se cere? Gîndeşte-te! Să dai ajutor ca să tăiem o aripă înotătoare! Ce ţi se pare aşa 4e grozav? Şi sînt încredinţat că cea mai bună lance din jtatreg Nantucketul nu va da înapoi în timpul acestei Surse amărîte, în vreme ce toţi mateloţii au şi pus mîna •e piatra ascuţită. Aha, nu ţi-e la îndemînă, văd! Ţi se amflă pînzele? Vorbeşte, omule! înţeleg; tăcerea ta vorbeşte pentru tine. (Aparte:) A tras în plămîni freamătul ilarilor mele lărgite. Eşti al meu acum, Starbuck! Nu mi le mai poţi împotrivi, decît dacă te răzvrăteşti. — Dumnezeu să mă apere! Să ne apere pe toţi! mur-jtaură încet Starbuck. Bucuros că secundul încuviinţase în tăcere, de parcă ţf fi fost vrăjit, Ahab nu auzi invocarea aceasta prevestitoare; nu auzi nici rîsul înăbuşit din cală, nici vocea ÎTofetică a vîntului care şuiera prin parîme, nici zgomotul d al velelor ce se izbeau ele catarge. Dar acum, ochii plecaţi ai lui Starbuck prinseră din viaţă; rîsul neomenesc se stinse; vîntul suflă ca mai «lainte; pînzele se umflară; corabia zvîcni, apoi pluti Şi pînă atunci. Ah, prevestiri şi avertismente! De ce 201 nu stăruiţi cînd vă faceţi cunoscute? Sînteţi mai degr simple prevestiri decît adevărate semnale de primejdie umbrelor? Da, sînteţi nu atît preziceri venite din af. cit confirmări ale propriilor noastre gîncluri! Iar noi s tem minaţi înainte de trebuinţele născute chiar în adip fiinţei noastre, fără să fie nevoie ele vreo înrîurire • afară. — Măsura, măsura! strigă Ahab.

Luînd vasul umplut pînă la buză şi întorcîndu-.se tre harponieri, le porunci să-şi scoată armele. Apoi aşeză în linie în faţa lui, în apropierea cabestanului, harpoanele în mînă; urmat îndeaproape de cei trei cunzi înarmaţi cu lănciile lor, In timp ce restul echi. jului alcătuia un cerc de jur împrejur, căpitanul se o o clipă, privind cu ochi pătrunzători pe fiecare rnai Ochii lor sălbatici întîlmră pe ai săi aşa cum ochii sîngeraţi ai lupilor de la campie întîmpină ochii şefi înainte de a se avînta pe urmele bizonului; dar vai! ca cadă pînă la urmă în capcana ascunsă a indianului. — Bea şi dă-l mai departe! strigă el, întinzînd v. cel greu celui mai apropiat marinar. Acum va bea mai echipajul. Daţi-l mai departe, rîaţi-l mai depar Sorbiţi scurt şi înghiţiţi pe-ndelete, băieţi; arde ca coava diavolului. Aşa, aşa; de jur împrejur, foarte b: Vă răscoleşte, ai? O să vă joace ochii ca limbile de şe Aşa, aşa; aproape că l-aţi clac gata! A trecut pe aici, întoarce pe acolo. Acum dă-mi-l mie . . . s-a golit! Băi-voi sînteţi ca anii: aşa înghit şi ei viaţa înfloritor Steward, umple-l din nou! Ascultaţi acum, vitejii r Adunaţi-vă aici, la cabestan; şi voi, secunzi, veniţi li mine cu lănciile voastre; harponieri, aşezaţi-vă acol-ţineţi-vă fiarele în mîini; iar voi, marinari îndrăza închideţi cercul în jurul meu; vreau să reînviu un v obicei al părinţilor mei în ale pescăriei. O, mateloţi. vedea că . . . aha, băiete, te-ai şi întors? Nici ştirile pn nu vin mai repede! Dă-mi-l! Ah, iarăşi e plin-ochi: dacă n-ai fi tu, sfinte Vitusi Şi acum, cară-te, dîrc Veniţi încoace, secunzii încrucişaţi-vă lănciiie în faţa ; Bine! Să le iau de mijloc! Zicînd aşa, întinse mîna şi apucă cele trei sulii;.-crucişate de la punctul lor de întretăiere; parcă trei raze; fără de veste, pumnul strîns îi zvîcni în : dată cu lănciile; în acelaşi timp îşi plimbă priviri!:1
202

îitoare de la Starbuck la Stubb, de la Stubb la Flask, şi cum ar fi vrut să le insufle, prin forţa lui interioară : şi fără nume, o emoţie vie, viaţa-lui magnetică, energia " buteliei de Leyda. Cei trei secunzi şovăiră în faţa puterii .lui, în faţa încordării lui misterioase. Privirile lui Stubb şi ale lui Flask îl ocoliră; Starbuck îşi plecă ochii cinstiţi. — Degeaba! strigă Ahab; dar poate că e bine şi aşa, .căci dacă voi trei aţi fi primit şocul în toată puterea lui, atunci poate că tensiunea electrică din mine m-ar fi "părăsit şi poate că v-ar fi fulgerat şi v-ar fi ucis. Cine "ştie!? Jos lănciile! Şi acum, secunzi, vă însărcinez să ţineţi .toţi trei vasul ca să bea ăşti trei aliaţi păgîni ai mei, ăşti .preacinstiţi şi nobili gentilomi, voinicii mei harponieri. Ce, nu vă place însărcinarea? Ce ziceţi atunci de marele preot care spală picioarele cerşetorilor cu apă din propria lui tiară? Vai, dragii mei cardinali, bunăvoinţa voastră, ţa vă îndeamnă s-o faceţi! Nu eu vă poruncesc, voi vreţi s-o faceţi. Scoateţi harpoanele din tecile lor, harponieri! Ascultîndu-i în tăcere porunca, cei trei harponieri în-.tindeau acum în faţa lui tăişurile harpoanelor lor, lungi de vreo trei picioare, cu vîrfurile în sus. 1 — Nu mă împungeţi cu oţelele astea ascuţite! întoar-ceţi-le; întoarceţi-le cu vîrfurile în jos! Nu ştiţi cum trebuie să stea paharul? Aşa; acum voi, paharnicilor, înaintaţi! Fiarele! Scoateţi-le; ţineţi-le pînă umplu! ? în acelaşi timp, trecînd încet de la un ofiţer la altul vumplu pînă la bază gîturile harpoanelor cu rachiul din Jvas. — Iată-vă acum trei şi trei! Daţi comanda potirelor jucigaşe! Daţi-i drumul, voi care de-acum faceţi parte jxlintr-o ligă ce nu se mai poate destrăma! Aşa, Starbuck, jată că s-a făcut treaba! Atît aştepta şi soarele ca să se Jculce. Beţi şi voi, harponieri! Beţi voi, care staţi la prova ;-dbalenierei ucigaşe şi juraţi: Moarte lui Moby Dick! Dum-lezeu să ne bată dacă nu ne vom ţine după Moby Dick )înă cînd o vom omorî! Lungile cupe de oţel ascuţit fură ridicate; cu un şu-,irat, rachiul din ele fu sorbit dintr-o dată, în mijlocul Strigătelor şi blestemelor împotriva balenei albe. Starbuck tjpăli, apoi se întoarse tremurînd. încă o dată circulă vasul, îjimplut iar, printre oamenii echipajului. Cînd Ahab le făcu .un semn cu mîna liberă, ei dispărură; apoi se retrase el în cabina sa.
203

Capitolul XXXVI AMURG (în cabină; Ahab singur priveşte afară prin ferestrele de la pupă) Las în urma mea un silaj alb şi tulbure; văd pe ri-unde navighez ape alburii şi obraji palizi. Valurile iernase se umflă ca să şteargă urma trecerii mele; n-.-L) deeî.t; eu trec înainte. Acolo, ca la buza unei cupe mereu pline, valuri...? calde sînt roşii ca vinul. Fruntea aurie a soarelui se i-.u fundă în albastrul plumburiu; a trecut de mult de mie,-ui zilei şi acum, cînd măreţul astru merge să se culce, sufletul meu se scoală. Oboseşte însă pe povîrnişul nesfîr-,;;. Nu cumva coroana pe care o port e prea grea? E o coroană de fier de Lombardia, care sclipeşte de mulţimea nestematelor. O port,

însă nu-i văd strălucirea; simt nelămurit că port povara unui lucru a cărui strălucire orbita-n-e te uluieşte. E de fier, după cîte ştiu, nu de aur. E şi despicată, aşa o simt, marginea ei crestată mă apasă atit încît creierul îmi pare că zvîcneşte lîngă metalul solid. îmi arde fruntea? O, timpuri cînd răsăritul îmi dudu aripi iar amurgul mă liniştea . . . v-aţi dus! Lumina asia drăgălaşă nu mă mai luminează acum; orice drăgălăşenie este pentru mine un chin, fiindcă nu mă mai pot bucura de ea. înzestrat cu o înţelegere măiastră a lucrurilor, imi lipseşte totuşi puterea mai slabă de a mă bucura de ele; sînt condamnat într-un chip foarte subtil şi foarte răutăcios! Sînt condamnat în mijlocul paradisului! Bună sen; a! Bună seara! (Mişcînd mîna, plecă de la fereastră.) N-a fost o treabă prea grea. Am crezut c-o să ga--se măcar unul mai încăpăţînat decît mine. Dar nu; pumni dinţii roţii mele se îmbucă în toate roţile lor şi le miya-Sau dacă vreţi, ei sînt asemenea sacilor cu praf de pu-.:a-iar eu sînt chibritul. Oh, durere! Ca să dea foc altora. !i britul trebuie să ardă şi el! Ceea ce am cutezat, am d- şi ceea ce am dorit, am făcut! Ei mă cred nebun. Starb - mai ales; dar eu sînt alt soi de apucat, sînt mai n lin decît nebunia; sălbăticia mea e dintre cele care n e
204

[iniŞtesc decît ca să se studieze mai bine şi să se înţeleagă, profeţia zicea că-mi voi pierde mădularele; şi, vai, mi-am Lpierdut un picior! Acum profetizez eu că voi face bucăţi Ipe cel care m-a îmbucătăţit. Fie ca profetul şi făptuitorul kga fie una şi aceeaşi persoană! E mai mult decît aţi fost ;"voi vreodată, zeilor mari. Rid de voi şi vă huiduiesc, ju-.cători de crichet, luptători, oameni surzi şi orbiţi! Nu "voi zice ca şcolarii adversarilor lor: ,,Luptă-te cu unul ;.de seama ta, nu mă lovi pe mine!" Nu. M-ai dărîmat .-.şi iată-mă din nou în picioare; tu eşti cel care a fugit şi s-a ascuns. Ieşi de sub sacii tăi de vată! N-am tun care să te atingă. Vino, Ahab îţi trimite complimente; vino să vezi dacă mă poţi doborî. Să mă dobori? N-ai .să mă poţi doborî fără să te distrugi tu singur! Omul te are acum în mînă! Să mă dobori? Drumul hotărîrii -mele e pardosit cu şine de frer, pe care umblă sufletul vineu. Peste prăpăstii fără fund, prin munţi pustii, pe sub albii de torente, zoresc mereu fără greşeală. Pe dru-.•nml meu de fier nici un obstacol nu mă poate opri, nici £ piedică. Capitolul XXXVII ÎNSERARE (Lingă arborele mare, Starbuck stă rezemat) ;; Nu zdrobit mi-e sufletul, ci copleşit, peste măsură de .încărcat, împovărat cu o sarcină prea grea; şi de cine? "de un nebun! Ah! chin neîndurător! De ce oamenii cu jinintea întreagă sînt constrînşi să depună armele în astfel de bătălii? S-a înşurubat adînc în mine şi m-a lăsat 4ără pic de judecată. Cred că văd ţinta nelegiuită pe jjfeare vrea s-o atingă, dar simt că trebuie să-l ajut. Vreau, -hu vreau sînt legat de el cu o frînghie pe care nu pot fs-o tai cu cuţitul. Bătrîn înfiorător! Cine e deasupra mea? •«trigă el fără ruşine. Ar vrea să fie egal cu toţi cei mai ici! Ah! văd limpede ce soartă nefericită m-a lovit;
205

să mă supun cu dezgust; şi, ceea ce e mai- rău, să ruşi să mă arăt milostiv. Căci citesc în ochii lui o dur-, fără margini, care, dacă m-ar lovi pe mine, m-ar nin Dar mai e nădejde! Timpul e nesfîrşit, oceanul e 1. Balena pe care-o urăşte are la îndemînă întreaga îi,. a apelor, după cum peştişorul de aur are globul lui sticlă. Poate că Dumnezeu îi va spulbera planurile, cu ele jigneşte pînă şi cerul. Aş mai prinde inimă. ;i nu m-aş simţi greu ca plumbul. Ceasornicul s-a stri inima mea îi controla maşinăria şi nu mai am cheu care ar trebui să-l întorc. (Se aude zgomotul unei petreceri la provă.) Oh, Doamne! Auzi! Ce orgie! Prova petrece! Şi pupă, ce tăcere netulburată! Mi se pare că am înai; tabloul vieţii. în faţă, prin marea scînteietoare, prov;, veseleşte, saltă, joacă şi trage în urma ei pe întunec : Ahab, ghemuit în cabina sa de la pupă, deasupra apt-moarte ale silajului, urmărit de gîlgîitul lor lupesc, l letul ăsta mă străpunge! Linişte, petrecăreţilor, şi în: peţi cartul! O, viaţă! Numai într-un astfel de ceas, ci sufletul ţi-e strivit, poţi să-ţi dai seama eîtă bestialii, şi sălbăticie eşti silit să înduri] O, viaţă! Cu simţi: mea de făptură omenească eu te înfrunt totuşi, viitor tunecat şi fantomatic! Rămîneţi lîngă mine, sprijiniţi-r, prindeţimă, o, voi, înrîuriri bineeuvîntate! Capitolul XXXVIII PRIMUL CART DE NOAPTE La gabia mică (Stubb, singur, repară o vergă) Ha-ha-ha! Hem! Limpede mi-e glasul! De atunci m" tot gîndesc şi n-am ajuns la altă încheiere decît a ha-ha-ha. Şi de ce? Fiindcă rîsul e răspunsul cel nai înţelept şi cel mai lesnicios la orice întrebare ciud ta. întîmplă-se ce s-o întîmpla! N-am auzit ce a vorbi -U
206
:i O, itc

Ca

ftarbuck; dar pentru bieţii mei ochi, Starbuck arăta ja cum mi se pare că arătam eu noaptea trecută. Fără idoială că bătrînul mogul l-a potcovit şi pe el. Am bă-it de seamă şi ştiu. Dacă aş fi avut acest dar, aş fi revăzut, căci îndată ce mi-am aruncat ochii pe faţa lui, priceput totul. Bine, Stubb, înţeleptule Stubb — sta-i supranumele meu — şi ce-i cu asta? Sînt numai hoit! Nu ştiu dacă tot ce ar putea să se întîmple se întîmpla, dar orice are să fie, eu merg înainte rîzînd. distracţie, toată porcăria asta! Tare mai e nostim! •a, la, lirra, skirra! Ce-o fi lăcînd în timpul ăsta acasă iauieruşca mea, piersica mea mică şi zemoasă? Plînge clin Străfundul inimii? Cred că mai degrabă petrece cu ulti-pii harponieri sosiţi în port, veselă ca o flamură de fre-S»ată, aşa ca mine, fă, la, lirra, skirra! Oh! Vom bea în astă-seară cu inima uşoară Şi vom iubi uşor şi fără saturnale, Ca spuma ce se face pe valuri, bunăoară. Şi setopeşte gingaş pe buzele din cale. Scurtă strofă mai e şi asta . . . Cine strigă? Mister Star-fmck? Da, da, sir! (aparte) e superiorul meu; şi ei, la jindul lui, are un superior. Da, da, sir, am isprăvit freaba, vin! Capitolul XXXIX LA MIEZUL NOPŢII, PE TEUGA Harvonierl si marinari (Gabierul mic se ridică şi descoperă pe oamenii do cart ire stau tolăniţi, rezemaţi sau culcaţi în poziţii felurite cîntînd cu toţii în cor) Rămas bun, adio, fete spaniole! Rămas bun, adio, spaniolelor! Căpitanul ne-a dat ordin . . .
207

Primul marinar din Nantucket Ei, băieţi, nu fiţi sentimentali, nu face bine la stom:„. Luaţi un tonic, ca mine! (Cîntă şi toţi îl însoţesc) Pe punte şedea căpitanul, în mînă ocheanul păstra; Cu el urmărea cetaceul » Ce apele-n jur spulbera. Butoaiele-aşteaptă-n carenă, Ţineţi-vă bine, băieţi! A noastră va fi o balenă, Vă ştiu doar că sînteţi isteţi! Curînd o balenă veţi prinde Şi veseli veţi fi şi semeţi. Vocea secundului de pe dunetă — Ei, voi de la provă, bateţi cartul, opt lovituri! Al doilea marinar din Nantucket — Cor, opreşte! Băieţi de opt ori! Auzi; clopotar? ]) -Î- clopotul de opt ori. Pip, negriciosule! Să chem cartul următor. Am o gură făcută pentru aşa ceva, o gură c-;t , şură. Da, da! (îşi vîră capul printr-o fereastră.) Star-bo-leens! Bateţi şi voi acolo jos de opt ori! Şi apoi veniţi -.;Marinarul olandez — O să soilim bine la noapte, prietene! Straşnic. noapte pentru aşa ceva, văd asta din vinul bătrînnliii nostru mogul: pe unii îi trăsneşte, pe alţii îi dezmetic» -?H de-a binelea. Noi cîntăm; ăilalţi dorm cabuştenii! Ia nai scutură-i niţel! Ia pîlnia asta de aramă şi strigă-le prin c;i Strigă-le să nu mai viseze atîta la puicuţele lor! N-ai t-in face altfel, fiindcă nu ţi-ai uns gîtul cu unt de Amsterdam. Marinarul francez — Gura, băieţi! Hai să-i tragem un danţ înaint :
208

ancorăm în golful Plăpumilor! Ce ziceţi? Uite cartul celălalt că vine. Drepţi! Pip, băieţaşule, hai cu tambu-T rina ta! Pip (adormit şi mofluz) — Nu ştiu unde e. Marinarul francez — Bate-te pe burtă atunci şi mişcă din urechi! Hai, băieţi, scularea! Ura! Veselie pe toată linia! Fir-aş afurisit, nu vreţi să dansaţi? Hai, în şir indian, în pas dublu! Daţi-i drumul! Picioarele! Picioarele! Marinarul islandez — Prietene, nu-mi place duşumeaua. E prea săltăreaţă pentru mine. Sînt obişnuit cu pardoseală de gheaţă. îmi pare rău că vă stric cheful, iartă-mă! Marinarul maltez — Şi eu la fel. Unde-s fetele? Numai un nebun îşi apucă mîna stingă cu dreapta şi-şi zice: hai noroc! Dan, satoare! îmi trebuie dansatoare!

Marinarul sicilian — Da! Fete şi iarbă! Atunci o să săr şi eu cu voi. O să mă fac lăcustă. Marinarul din Long-Isîand — Bine, bine, ursuzilor; mai sînt şi alţii pe aici! Vă spun: seceraţi grîul cînd e vremea lui. Curînd o să fim-noi seceraţi. Aha, uite muzica! Haideţi! « Marinarul din Azore (ureînd din cală şi aruncînd tamburina pe fereastră) — I:rt-o, Pip; uite şi babalele cabestanului! Şi acum, hissa! Haideţi, băieţi! 1 209
(Jumătate clin ei dansează în sunetul tamburinei; ni se duc jos, alţii dorm ori rămîn lungiţi pe grămezile . corcîajc. înjurături din belşug.) Marinarul din Azore (dansînd) — Dă-i înainte, Pip! Atinge-o! Aşa, clopotarule! Ban.. Ding! Dong! Aşa, clopotarule! Să iasă scîntei! Span. olopcţoii! . Pip — Zici să sparg clopoţeii? Ia uite cum mai lovesc! Marinarul chinez — Atunci clănţăne şi din dinţi şi pisează-i! Fapagodă! Marinarul francez — Ţine bine cercul, Pip, să sar prin el! Despicaţi-- vele! Ura! lashtego (juviînd liniştit) — Ce să-i faci? Aşa sînt albii: li se pare că fac ce-a plăcut. Ptiu! Eu îmi păstrez sudoarea pentru alt ev "i mai bun. Bătrînul marinar din insula Man — Mă întreb dacă flăcăii ăştia veseli ştiu de ce d;:i -ţuiesc. „Am să joc pe groapa ta"! asta e ameninţarea • rnai grozavă a femeilor voastre de noapte, care aţin cn; vînturilor pe la colţuri de stradă. O, Doamne! cînd : gîndesc la corăbiile noi şi la echipajele tinere! Eh, po.".e că lumea nu e decît un bal, aşa cum zic unii; şi atum . " bine să te porţi ca într-o sală de bal. Dănţuiţi, baif..i, sîiiteţi tineri! Şi eu am fost odată! Al treilea, marinar din Nantucket — Să mai stăm oleacă, ho! E mai rău decît să visl :1 210 după balene pe vreme bună. Dă-mi să trag şi eu un fum, Tash! (Se opresc din dans şi se adună în pilcuri. în acest timp cerul se acoperă şi vîntul începe să sufle.) r Marinarul lascar — Pe Brahma, băieţi, o să ne cam ude velele! Gan-;gele cerurilor şi-a prefăcut apele în vînturi. O să-ţi arăţi fruntea neagră, Siva! Marinarul maltez (lungit şi scoţîndu-şi bereta) f — Valurile! E rîndul lor să danseze acum. Curînd or isă înceapă să-şi scuture ciucurii. Dacă valurile ar fi femei, ; m-aş lăsa înecat şi m-aş duce cu ele pentru totdeauna . . . •jnimic n-ar fi mai dulce pe pămîntul ăsta decît piepturile •Jastea calde şi sălbatice care zvîcnesc în plin dans, cînd Jbraţele ce le înlănţuie le ascund ca pe nişte fructe pîr-.vguite, gata să plesnească de coapte ce sînt. Marinarul sicilian (lungit pe jos)

i — Nu mai vorbi de asta ... de amestecul ăsta de mă-runtaie săltăreţe . . . legănări mlădioase . . . sînt sfios şi i emoţionat... Şi buzele astea, şi inima, şi coapsa . . . tot "ce se poate pipăi... să pipăi fără încetare şi apoi să ..pleci... să pleci fără să guşti. Numai să ştii ce e foa-jfmea ... ce zici, păgînule?

i

I
4 — Fii bine venită, goliciune sfîntă a dansatoarelor [noastre! Heeva, Heeva! Ah, Tahiti cu bărci joase şi cu ilmieri înalţi! Mă odihnesc încă pe covorul tău, dar ţă-a ta e departe. Covoraş, te-am văzut pe cînd te ţeseau pădure. Erai nou cînd te-am adus de acolo, acum eşti »ros şi tocit cu totul. Nenorocire! Nici tu nici eu nu putem ne schimbăm ... Ce ne vom face cînd ne vom muta sus în ceruri? Dar ce s-aude? Parcă sînt rîurile ce se îprăvălesc viforos din vîrfurile semeţei Pirohitee, sar peste ijstînci şi îneacă satele. Furtuna! . . . Vine furtuna . . . Ri-lică-te, hoit, şi înfrunt-o! (sare în picioare) 211 Marinnrul tahitian (întins pe un covoraş)

Marinarul portughez — Ah, cum se mai sparg valurile de borduri! r gata, băieţi, să mai luăm din terţarole! Vîntul

izb ,. ca săbiile. Acum are să ne cadă pe cap! Marinarul danez — Trosneşte, rablă veche, trosneşte! Atîta vreme ; trosneşti, înseamnă că ţii piept. Vajnic te mai mină s cundul! E îndrăzneţ ca insula din Cattegat întărită sare ca să înfrunte artileria furtunilor din Baltica. Al patrulea marinar din Nantucket — Desigur că a primit ordin. L-am auzit pe băi r spunîndu-i să îndrepte vasul totdeauna spre furtună. Marinarul englez
in

sa-i — E tare de vînă, batonul ăsta! Şi noi, .băieţi, o vînăm balena! Toţi — Da, da ... Bătrinul marinar din insula Mari — Ia priviţi cum mai tremură catargele! Dintre toţi arborii, pinii se transplantează cel mai greu; şi ăştia au fost transplantaţi în pămîntul blestemat al punţii marinarilor. Uşor, timonier, uşor! Cînd pe uscat inimile cele mai viteze se zdrobesc, iar pe mare năvile crăpate se scufundă, întîmplările acestea se petrec pe altfel de vrcne. Priviţi acolo, băieţi, iată un semn: cerul e alburiu pe locuri, dar: tot restul e negru ca noaptea. Vocea secundului de pe dunetă — La fungi! . . . Strîngeţi zburătorii! Fiţi gata să î-t1 o terţarolă la gabier! 212 Toţi — Furtuna, furtuna! Haideţi, băieţi (se risipesc). Pip (ascunzhidu-se sub cabestan) — Băieţi! Halal :băieţi! Crac, s-a dus focul! Blang, ! Apleacă-te un pic, Pip, uite verga zburătorului că to ia din loc! Oho! E mai rău decît în fundul iadului! Cine se mai caţără acum pe arbori ca să culeagă castanele? Auzi-i cum mai înjură de toate alea, şi eu tac chitic! Pur-taţi-vă frumos, oameni buni, doar sînteţi în drum spre cer . . . Ţine-te bine, Pip . . . Jimmini, ce furtună! Dar „tipii ăştia sînt mai răi ca furtunile! Sînt ca uraganele, jiu glumă! Brrr! I-am auzit adîncauri cum vorbeau... cBrrr ... Şi balena albă! Brrr . . . N-au vorbit de ea decît o dată astă-seară, dar destul ca să tremur din toate încheieturile, ca tamburina mea. Şarpele ăla bătrîn i-a pus fsă jure c-o s-o vîneze! O, tu, mare zeu al albilor, de acolo de sus unde e întuneric, ai milă de băieţelul negru de laici, de jos! Apără-l de oamenii ăştia care n-au inimă nici ca să simtă frica! Capitolul XL MOBY DICK Eu, Ishmael, făceam şi eu parte din echipajul ăsta; .trigătele mele se uneau cu strigătele celorlalţi; jurăîntul meu se îngemănase cu al lor; cu cît strigam mai fţare, cu atît îmi întăream jurămîntul; în acelaşi timp ; îrica mă cuprindea din ce în ce mai mult. Creştea în iJnine un simţămînt de simpatie sălbatică. Mi se părea, că jira nepotolită a lui Ahab era şi a mea. Lacome şi atente, iîurechile mele ascultau povestea monstrului ucigaş, . îm-îpotriva căruia făcusem cu toţi jurămînt de silă şi de Răzbunare. De cîtăva vreme, în răstimpuri, singuratica balenă albă «rătăcea în ascuns prin aceste mari barbare, străbătute i ales de balenieri. Nu toţi ştiau de ea; puţini o văzu213 seră cu ochii lor; doar cîţiva o atacaseră. Fiindcă n; i număr de baleniere se împrăştie fără socoteală pe insul rotund al apelor, fiindcă multe din ele ating în ; aventuros latitudini solitare, unde luni întregi, cîtoo.i ani, nu se întalnesc cu alte corăbii, datorită, cum s: . duratei neobişnuite a fiecărei călătorii, nesiguranţei ceea ce priveşte întoarcerea, cît şi unui număr de împrejurări, ştirile cu.privire la Moby Dick avură ns." de mult timp pînă să se răspîndească şi să înceapă să cule printre marinarii flotelor de baleniere. Desigur unii marinari povestiră că întîlniseră în cutare loc, . cutare meridian, o balenă de o mărime şi de o ra puţin obişnuite; că această balenă, după ce făcea pa,u mari corăbiilor care o urmăreau, scăpa fără urmă. ]•. tru mine era neîndoielnic că balena aceasta nu era .: decît Moby

Dick. Dar cum în ultimul timp vînătorii balene avuseseră deseori de întîmpinat contraatacuri batice, viclene şi răutăcioase din partea lui Moby D se întîmplă ca pescarii care se luptaseră cu ea fără să cine era, atribuiră pescuitului de balene în general gn. deosebită care o răspîndea numai balena albă. Iar ir. nirea nenorocită cu Ahab era privită mai ales din a punct de vedere. Vînătorii care auziseră vorbindu-se de balena aii; o văzuseră întîmplător, îşi lansară la început cu i cu curaj, bărcile în urmărirea ei, de parcă ar fi fo-. balenă oarecare. Pînă la urmă însă, atacurile lor se s; şiră cu multe nenorociri, nu numai cu glezne şi înch turi scrîntite, dar chiar cu membre rupte, sfărîmate, mîncate, aşa că Moby Dick ajunsese să inspire atîta gr ză, încît puţini marinari, la auzul numelui ei, se mai s. ţeau neînfricaţi. Se răspîndiră tot felul de zvonuri sn ti te; urmarea lor fu că povestirile adevărate despre a; întîlniri ucigătoare deveniră şi mai înfiorătoare; căci bulosul ia naştere din orice întîmplare surprinzătoar înspăimîntătoare, după cum ciupercile cresc din rărr. ţele copacului doborît; tot aşa în viaţa marinărească nurile nebuneşti se ivesc oriunde un fapt cît de cît vărat le dă putinţa să prindă rădăcină. în privinţa marea întrece uscatul. Tot astfel poveştile fioroase şi nunate se răspîndesc mai repede de pe baleniere deci pe oricare alte corăbii, fiindcă pe lîngă faptul că V-nierii cred şi ei în superstiţiile în care cred de obicei 214 ar-Zi.--.
st

-.ÎC

larinarii, în plus, vînătorii de balene sînt mai apropiaţi jecît oricare alţii de ceea ce e mai înfricoşător şi mai jurprinzător pe mare. Ei nu numai că dau ochii cu cele i mari minunăţii ale apelor, dar le şi înfruntă corp la p. Vînătorul de balene e înconjurat de întîmplări care y aprind imaginaţia şi îl fac să viseze feerii, căci e singur-fcngurel pe ape atît de depărtate şi nemărginite, încît dacă ie străbaţi pe întinderi de mii şi mii de mile, ori dacă pavighezi în lungul coastelor lor, nu vei trece niciodată Jjgragul unui cămin primitor, oricare ar fi latitudinea ori
rlp ha-

-J?1" Jonrtudinea sub care te-ai afla. Aşa e meseria (ie Jenier. f Xu e aşadar nimic surprinzător în faptul că, după ce a traversat spaţii atît de mari, povestea cu balena albă ş-a i înfiat ca un balon şi s-a îmbogăţit cu iot soiul cie ama-fiune morbide, informe ca fătul în pînteceie mamii şi Supranaturale. Numele lui Moby Dick era astfel însoţit 8e ° seamă de întîmplări înfiorătoare şi necontrolate. La ijBUzul lui, se răspîndea o panică atît de mare, încît puţini lyînăiori, dintre cei care auziseră de balenă, cutezau să i înfrunte primejdia fălcilor ei. Dar mai era şi înrîurirea —• mai vie chiar — a fricii. Prestigiul de care se bucura la început caşalotul, prin-Are celelalte specii de balene, a rămas în amintirea ba-enierilor pînă în zilele noastre. Mai trăiesc încă şi astăzi "jpameni care dau dovadă de dibăcie şi curaj în lupta cu galena groenlandeză, dar care nu vor să înfrunte caşalotul îie din lipsă de experienţă profesională, fie din nepricepere, fie din teamă; în orice caz, sînt multe baleniere, care niciodată n-au dat lupta cu caşalotul şi care n-au cunos-ţcut leviatanul decît sub chipul monstrului mîrşav urmărit ;in Nord. Aşezaţi pe tambuchi, aceşti oameni ascultă povestirile ciudate şi groaznice despre vînătoarea de balene frl Mările Sudului, cu înfiorarea şi cu interesul cu care ascultă copiii basmele la ora de culcare. Căci groaza ce p răspîndeşte caşalotul nu poate fi înţeleasă ele nimeni fna bine decît de cei ce se feresc de el. - Adevărul asupra forţei caşalotului a aruncat, în timpurile legendare, o umbră peste chipul lui. Sînt unu na-ituralişti, ca Olassen şi Povelson, care declară că balena--jSpcrmanţet bagă spaima în toate celelalte vieţuitoare ale nării; că, pe deasupra, e o fiinţă atît de feroce, încît veşnic e însetată de sînge omenesc. Fără să ajungă pînă acolo, 215 Cuvier el însuşi, în ,,Istoria Naturală", afirmă că, caşalotul, toţi peştii, chiar şi rechinii, sînt „apucaţi spaimă grozavă" şi că „adesea, în graba lor de a fuyj, izbesc de recife cu atîta putere că mor pe loc". E un ?... lej nimerit ca să dezmint aici aceste dări de seamă, i-., trazise de experienţa tuturor pescarilor; totuşi aceste t r dinte superstiţioase, cît şi „setea de sînge" pomenita Povelson, trăiesc încă în amintirea multor vînători. Sub înrîurirea unor astfel de scorneli privitoare Moby Dick, mulţi pescari îşi aminteau de cele mai vtv timpuri ale vînătorii caşalotului, cînd era greu să ; -vingi pe unii oameni — obişnuiţi totuşi să vîneze bai. adevărată — de a se îmbarca şi de a înfrunta riscuri acestei lupte noi şi primejdioase. Aceşti oameni spun -că dacă vînau alte balene, trăgeau speranţa că puu. scăpa teferi: dar că

aruncarea lăncii în caşalot nu er treabă de muritor; că o astfel de încercare ar fi acei lucru cu un salt în veşnicie. Există documente demne cercetat în privinţa acestui subiect. Cu toate acestea, se mai găseau unii care, deşi i ce ştiau, erau gata să pornească la vînătoare împotiv lui Moby Dick, iar alţii, în număr şi mai mare, caro . întîmplare nu auziseră de ea decît vag şi fără împodob superstiţioase, se simţeau destul de tari ca să nu 0-înapoi dacă ar fi trebuit s-o înfrunte. Una din născocirile cele mai nebuneşti ale superv ţioşilor era că Moby Dick se afla pretutindeni, fiind o întîlniseră în acelaşi timp sub două latitudini opuse. în astfel de minţi credule această concepţie ave-: urmă de adevăr, căci tainele curenţilor maritimi n-au f încă dezvăluite; tot aşa drumurile secrete pe sub apă caşalotului rămîn în mare parte necunoscute vînătorii din timp în timp se nasc presupuneri curioase şi ccmr dictorii, mai ales în privinţa chipului în care casai după ce se afundă la mare adîncime, se deplasează ci. viteză de necrezut la distanţe considerabile. E un fapt bine cunoscut de balenierii americani şi - glezi, un fapt cules şi de Scoresby din documente der de încredere, că s-au capturat balene în nordul Pac cului, în corpul cărora s-au găsit harpoane aruncate mările Groenlandei. Nu se poate nega că, în unele zuri, răstimpul între cele două asalturi n-a depăşit CK 216 De aici, prin deducţie, unii balenieri au crezut că -trimtoarea de nord-vest, de atîta vreme o problemă pen- oni na ost niciodată o problemă pentru balenă. Aici adevărul trăit egalează legenda, chiar dacă ar fi -vorba de vechea poveste a muntelui Estrella care, în Centrul Portugaliei, adăposteşte între vîrfurile sale un •Joc unde plutesc resturile corăbiilor naufragiate în ocean ori ele şi mai minunata fîntînă Aretuza care, pe drumuri, subterane, aduce lîngă Siracuza apele Pămîntului Sfînt; aceste poveşti stranii sînt depăşite pînă şi de în-"tîmpiarile zilnice ale vînătorii de balene. Iată de ce, ştiind că monstrul a scăpat viu după atîtea atacuri îndrăzneţe, balenierii declară că Moby Dick era nu numai prezentă în acelaşi timp peste tot, dar că nimic n-o putea ucide în fond nemurirea înseamnă omniprezenţa în timp). Mai spuneau, că puteai să-i înfigi păduri de harpoane în spate ;şi totuşi să rămînă în viaţă; sîngele putea să-i ţîşnească •prin toate părţile şi — minunea minunilor! — la o sută de mile mai departe, îi puteai vedea jetul puternic. Dar, îndepărtînd presupunerile supranaturale, rămî-ţieau încă destule chestiuni nelămurite, fie în înfăţişarea •monstrului, fie în purtările lui, care să biciuie imaginaţia vînălorilor; căci nu numai mărimea ei nemaiîntîlnită o deosebea de ceilalţi caşaloţi, dar şi fruntea sa încreţită şi albă ca zăpada, cît şi cocoaşa ei piramidală. în mările mai puţin umblate, prezenţa ei era semnalată celor care o cunoşteau tocmai prin aceste trăsături. • Restul corpului era atît de tărcat, pătat şi împestriţat •cu o culoare ca a giulgiului, încît i s-a zis balena albă, înume care îşi găsea mai bună justificare la ora prînzu-lui, cînd leviatanul ieşea la suprafaţă şi străbătea marea ;do un albastru închis, lăsînd în urma lui un silaj de fspumă albicioasă, un soi de cale lactee presărată cu seîn-îtei de aur. Nu prin mărimea ei extraordinară, nici prin culoarea ei deosebită, nici prin falca ei pocită care îi dădea o înfăţişare fioroasă, ci prin răutatea ei inteligentă şi fără e pereche de care dăduse dovadă în numeroase lupte -îşi căpătase renumele. Retragerile ei viclene înspăimîntau fpoaie mai mult decît orice altceva. Era ştiut că,, de mai ,ţnuli;e ori, cînd fugea din faţa vînătorilor victorioşi, pă--înd înspăimîntată, se schimba deodată la faţă şi, cu-.«undîndu-se în apă, sfărîma în mii de ţăndări bărcile 217 care o urmăreau ori le arunca spre corăbiile de care . ţineau. Se întîmplaseră mai multe accidente fat:.] cursul acestor vînători. Dar în viaţa pescarilor se în;, deseori nenorociri de acest fel, fără ca să se iste pov dar în cazurile cu Moby Dick, infernala şi sălbatic gendă a balenei făcea ca fiecare schilodire sau O:TK fie socotite ca fapta unei fiinţe inteligente. Judecaţi acum în ce măsură mînia arzătoare şi n-îi cuprindea pe vînătorii cei mai crînceni cînd na-, printre epavele bărcilor sfărîmate ori printre meni împrăştiate ale camarazilor sfîşiaţi, în afara zonei untrul căreia grozava mînie a balenei transforma a; lapte covăsit, sub un soare senin şi peste "măsură d părător,- care surîdea pe cer ca pentru a sărbători o tere sau o nuntă. Cu cele trei bărci sfărîmate în jurul lui, cu vc cu oameni răsturnaţi în vîltoare, un căpitan, apun cuţit înfipt într-o provă spartă, s-a aruncat a? balenei ca un duelist din Ai-kansas asupra advers-:; său, căutînd orbeşte, cu o lamă de şase inci, să ia balenei. Iată ceea ce făcuse Ahab. Atunci, vîrîndu-ş odată falca ascuţită ca o seceră sub Ahab, Moby Dic retezat piciorul, tot aşa cum secerătorul seceră

un de pe cîmp. Nici un asasin veneţian sau malaez n-putut să-l schilodească mai rău. Era de înţeles atur, ce Ahab, după această întîlnire aproape mortală, n; o ură nebună împotriva balenei. Lucrul cel mai « era că, în frenezia sa maniacă, ajungea s-o identifii numai cu suferinţele lui fizice, dar şi cu suferinţele morale. Oricît de mutilat era, se arunca împotriva c ceea ce te înnebuneşte şi te scormoneşte, tot ceea coleşte acîîncul tulbure al lucrurilor, orice adevăr conţine o parte de răutate, tot ceea ce zguduie nt•• ameţeşte creierul, tot ceea ce e diavolesc în viaţă gîndire, pe scurt, orice rău existent devenea, pentr1 bunul de Ahab, o creatură personificată care trebuia bătută cînd apărea sub înfăţişarea lui Moby Dick. Nu cred că mania asta îl cuprinsese chiar în schilodirii. Aruncîndu-se asupra monstrului cu . în mînă, nu făcuse decît să se lase în voia unei p-subite, pătimaşe, fizice; iar cînd fusese rănit, nu si altceva decît asonia unei sfîrşiri trupeşti; după ace: fu silit să facă drumul înapoi, să se întoarcă acasă; a 218
-pic
7.3X

nu
ale Tor

p de luni întregi, Ahab se culcase în acelaşi hamac, ngur cu spaimele sale. Ocolise în plină iarnă mohorîtul vijeliosul Cap al Patagoniei; în vremea aceea sîngera tît corpul său sfîşiat, cît şi sufletu-i distrus; iată ceea ce j înnebunise. Delirul se vede că-l apucase în timpul călătoriei de xiap°iere după bătălie; de mai multe ori avusese crize jitît de grozave şi îl cuprindea o furie atît de turbată, Şicît secunzii au fost siliţi să-l lege fedeleş, cu toate că •a ciung, lăsîndu-l să aiureze în voie în hamacul său. jjstfol, strîns n cămaşa de forţă, se legăna după cum îl jnpingea furtuna. Cind corabia cu pînzele desfăşurate ajunse în mări Hiai calme, abia atunci, judecind după aparenţe, bătrînul păru să lase delirul în urmă, o dată cu furtunile Capului gorn; ieşi chiar din gaura lui întunecată la lumină şi la aer curat. » Apoi, după ce fruntea lui palidă redeveni liniştită şi neclintită, începu să dea din nou şi fără grabă ordine. ? Cînd secunzii mulţumiră Celui de Sus că nebunia flistă a căpitanului luase sfîrşit, sufletul ascuns al lui Uiab delira mai departe. Deseori nebunia omenească e felină şi vicleană. Cînd o crezi plecată, ea poate că nu e ferit metamorfozată într-o formă mai subtilă. Nebunia foi Ahab nu pierise, ci se concentrase în adîncul fiinţei Sile; rîul Hudson curge prin strîmtorile munţilor îngustat, dar nicidecum micşorat; la fel şi mania lui curgea tjjlainte, fără să lase nimic în urma ei şi fără să-i fi răpit £(t ci" puţin din inteligenţă. Ceea ce înainte nu era de-t un intermediar viu, devenise acum o unealtă vie. Dacă şaă pot sluji de o imagine atît de nebunească, aş putea ce că demenţa lui lua cu asalt limpezimea minţii în în-; £u] ei şi-şi concentra gura arzătoare asupra propriului hi obiectiv nebunesc. Astfel, departe de a-şi fi pierdut uterile, Ahab se arăta acum de o mie de ori mai încă-Sţînat şi mai tenace întru atingerea scopului său unic, alît mai mult cu cît, pe vremea cînd era vînător, nu 1 ovedise niciodată atîta ardoare întru urmărirea unui ţel ( hninte. fi Toate acestea vorbesc îndeajuns, totuşi abia am atins fragul firii mai profunde, mai întunecate şi mai cuprin-IStoare a lui Ahab. Ah! toate adevărurile sînt adînci. »ta-ne cu corpul înfăţişat soarelui ca un palat plin de 219 minunăţii; dar voi care căutaţi adevărul, o, suflete n şi nobile! coborîţi sub temelii, din pivniţă în pivi In adîncimile sălbatice ale mîndrei alcătuiri omenest deschide marele cavou al civilizaţiilor dispărute, t măreţia sa firească îşi are rădăcinile înfipte în înti ric cu toată maiestatea sa; un erou antic înmormi sub noianul secolelor. Zeii cerurilor libere îşi bat yj acest rege prizonier, de sfărîmăturile tronului său el, ca o cariatidă ghemuită, poartă pe umerii îngh mulţimea erelor, Coborîţi pînă la el cu trufia şi cu teţea sufletelor voastre moderne şi vorbiţi trufiei bătrîne şi vechii lui tristeţi. Găsi-veţi propria voa-; dramă? Da, tineri regi, bătrînul rege sălbatic cunoştea mult taina veşnicei sălbăticii a speţei omeneşti. Ahab ştia asta. îşi zicea: armele mele sînt omen iar lupta pe care vreau s-o dau e nebunească. Nu pu să schimbe nimic. îi minţea pe oameni şi minciuna nea din adîncurile firii lui, nu din voinţă. Izbuti atit lesne, încît cînd debarcă pe mal cu piciorul lui de deş, nici un nantuckez nu văzu la el altceva deci" mîhnire adîncă şi firească, urmare a nenorocirii car lovise. Poate chiar că, în loc să-şi spună că acum nu ; era bun să meargă la vînătoare, armatorii atotştiutor

acestei chibzuite insule vor fi fost înclinaţi să creadă firea lui întunecată îl califica drept un vînător de bal mai sălbatic şi mai sîngeros. Muşcat în adîncuri şi pîrjolit pe dinafară, ţintui; lancea unei nemiloase idei fixe, o astfel de creatură rea omul gata să arunce lancea de fier, să ridice ha; nul împotriva celei mai înspăimîntătoare din toate ; tiile. Sau poate că, dacă pentru o raţiune sau alta era socotit în stare să ducă treaba la bun sfîrşit, răira totuşi cel mai potrivit dintre toţi ca să încurajeze p; cu ordinele sale de atac şi cu urletele. Oricum ar fi i e sigur că Ahab se îmbarcase pentru această cală păstrînd pentru el taina nebuniei sale turbate şi n blînzite; o ascunse bine şi o zăvori în el, cu singuru! -de a vîna balena albă. Dacă în clipa aceea, pe uscat, trînii săi camarazi ar fi bănuit măcar jumătate din ce se ascundea atunci în el, cît de grabnic ar fi retra comanda acestui cm diabolic! Ei nu se gîndeau de. ; călătorii care puteau să le aducă un cîştig, ale căror h
220
di
il-c na! ai ca -ne diVS-

m. -.iţii
OSÎ, -,Ti0;
•:.£-

ii puteau fi plătite în dolari de bancă, în timp ce el, singur, se gîndea la o răzbunare îndrăzneaţă, neiertătoare, supranaturală. Iată deci pe acest bătrîn cărunt şi necredincios vînînd cu hula pe buze o balenă a lui Iov în jurul lumii; mai !mult, se găsea în fruntea unui echipaj slăbit moraliceşte ;prin virtutea neputincioasă şi simţul de dreptate al lui "Slarbuck, prin indiferenţa jovială şi nepăsarea de nezdruncinat a lui Stubb, ca şi prin mediocritatea totală a lui Flask. Un astfel de echipaj, format din astfel de oa-ţneni, părea ales cu grijă şi adunat de o soartă crudă ca să ajute pe Ahab în nebunia sa răzbunătoare. Prin ce magie răspundeau oamenii cu atîta spontaneitate la mî-pia bătrînului? Prin ce farmec sufletele lor erau înlănţuite în aşa măsură încît, în unele clipe, ura lui părea şi a lor, iar balena albă duşmanul declarat atît al lor • cît şi al lui? De ce şi cum au fost toate acestea cu putinţă? Ce însemna pentru ei balena albă? Apăruse ea oare în spiritele lor neştiutoare într-un chip nelămurit şi pe neaşteptate, ca marele demon al mărilor vieţii? Pentru a descurca toate acestea ar trebui să vă coborîţi ttiai adînc decît pot eu, Ishmael. Cum ar putea şti minerul subteran care lucrează în noi toţi unde duce galeria făcută de loviturile înăbuşite ale pioletului său în .înaintarea lui fără răgaz? Cine nu simte greutatea braţului care izbeşte în stînca adîncurilor? în ceea ce mă priveşte pe mine, mă las în voia timpului şi a spaţiului; dar, oricit aş fi de nerăbdător să întalnesc balena, nu pot vedea în ea nimic altceva decît o putere răufăcătoare sortită pieirii. Capitolul XLI CULOAREA ALBA A BALENEI Am arătat ce era balena albă pentru Ahab; rămîne vă spun ee era ea pentru mine. Fără a vorbi de înfăţişarea cunoscută a lui Moby ck, care putea să bage spaima în sufletul oricărui
221

om, trebuie să amintesc de alt chip al ei sau, mai bi zis,, de o idee înfiorătoare care se formase despre e.; idee ce nu se poate descrie, dar care, prin conţin;» ei, depăşea tot restul; ceva mistic, greu de zugrăvit, q,-de înţeles. în afară de toate, mă înfricoşa culoarea albă a b: nei. Am vorbit mai sus despre acest lucru, dar ani : cut-o într-un chip destul de nelămurit şi mă întreb •: aş putea-o face mai bine acum? Este îndeobşte cunoscut că albul, prin curăţenia face să apară mai frumoase o mulţime de lucruri rurale: marmura, lacul, perlele. De fapt, albul a fost totdeauna socotit simbolul vy liei; la romani, o piatră albă arăta o zi fericită. Pr tre alte atribute, albul e de asemenea emblema mur lucruri duioase şi nobile: nevinovăţia tinerei fete c se mărită, blîndeţea vîrstei înaintate. La pieile-roşii ; America, cine dăruieşte o cingătoare albă, dă cea i-aleasă dovadă de cinstire. La adoratorii persani ai cului, flacăra albă era socotită cea mai sfîntă. în m; logia greacă, marele Jupiter se încarnează sub chi-unui taur alb ca zăpada. La nobilii irochezi, jertfi cîihşlui alb, iarna, era cea mai sfîntă sărbătoare în te;, teologia lor; trimiterea în ceruri a acestei făpturi i dincioase şi neprihănite era socotită ca darul cel ;

curat pe care îl puteau face Marelui-Spirit, o data jurămîntul anual de credinţă. Totuşi, adunarea laolaltă a tot ceea ce este blînd. stit ori sublim nu împiedică o frică nelămurită sa ascundă în sînul ideii pe care şi-o fac oamenii de-această culoare; e ceva care încleştează sufletul de gro Ideea aceasta iluzorie, despărţită de calităţile ei bl: şi adăugată oricărui obiect de groază, măreşte gr ce-o inspiră acesta şi o împinge pînă la limitele ei treme. Iată, de pildă, ursul alb al polilor, ori reci-alb de la tropice. Ce altceva decît albeaţa blănii a solzilor îi face groaznici la vedere? Albeaţa asta H coşătoare face ca înfăţişarea lor mută, cruzimea Ier. fie mai mult respingătoare decît înspăimîntătoare; aşa nici chiar tigrul, cu mijloacele lui feroce de ap;-şi cu blana lui heraldică nu poate să înfrîngă cur
222
se re

vînătorului, în măsura în care o face ursul alb ori rechinul1. Iată şi albatrosul. De unde vine îneîntarea spirituală şj- înfiorarea palidă cu care fantoma asta albă zboară în închipuirea noastră? Nu Coleridge- l-a înzestrat pentru prima dată cu acest farmec, ci Natura; acest poet sincer a făcut-o înaintea tuturor.3

t. 1 în ceea ce priveşte ursul polar, poate că celui ce ar dori să ţadîncească problema nu i s-ar părea curios să afle că nu albeaţa fîn sine măreşte urîciunea bestiei, căci, analizată, hidoşenia lui J-nu se iveşte decît datorită împrejurărilor; ferocitatea lipsită de răspundere pe care o are acest animal contrastează cu blana lui ude culoarea nevinovăţiei: în mintea noastră, apropierea dintre .îaceste emoţii atît de opuse face ca ursul polar să ne înspăimînte tocmai din cauza acestui contrast atît de puţin natural. Dar pre-" iiipunînd că cele de mai sus ar fi adevărate, nu e mai puţin idevărat că dacă n-ar fi atît de alb, vederea lui nu near iumple de o groază atît de puternică. în ceea ce priveşte rechinul alb, care alunecă lin cînd aceas-5ta creatură se află în mediul ei normal, el seamănă cu ursul po- [iar. Particularitatea aceasta e definită limpede de numele pe care j [francezii îl dau acestui peşte. Slujba catolică pentru morţi începe feu cuvintele Requiem eternam (odihnă veşnică) de unde numele : de requiem care se dă slujbei însăşi, de asemenea şi oricărui cîn- -tec funebru. Cînd francezii îl numesc requin, ei fac aluzie la fpacea albă a munţilor în care pare că trăieşte acest peşte tăcut şi la mişcările lui blînde care aduc după ele moartea (n.a.). , 2 Coleridge (Samuel Taylor) (1772—1834) — poet englez, autor Şal Baladelor lirice. A fost precursorul lui Byron şi al romantisFului (n.t). 3 îmi amintesc de primul albatros pe care l-am văzut. Era X"în timpul unei furtuni care nu se mai sfîrşea în apropierea mă-ilor antarctice. îmi terminasem cartul de dimineţii.!, jos în cală, i ieşisem pe puntea mohorîtă; acolo, lîngă tambuchiul principal, văzui o fiinţă regală şi împenată, de o albeaţă neprihănită, cu -un cioc încovoiat, roman, sublim. în răstimpuri, îşi boltea aripile .de arhanghel de parcă ar fi vrut să acopere o întreagă arcă sfîntă. ;Din cînd în cînd tremura şi bătea din aripi. Mă închinai că Abra-im în faţa îngerilor; apariţia asta era atît de albă, aripile îi erau ,atît de largi şi aşa cum stătea acolo părea atît de surghiunită, icît uitai amintirile mele păcătoase despre tradiţii şi despre ora-Privii mult timp la minunea aceea cu pene. N-aş putea descrie decît vag toate ideile care îmi trecură atunci prin cap. Pînă ?ia urmă mă reculesei şi, întorcîndu-mă. întrebai pe un marinar ce p era aceea. „Un goney" — îmi răspunse acela. Nu auzisem pînă atunci de numele acesta. Era oare cu putinţă ca fiinţa acea glorioasă să fie atît de necunoscută de pămînteni? Nu, desigur. Jupă cîtva timp am aflat că goney era numele dat albatrosului e către unii marinari. Versurile lui Coleridge nu aveau nimic face cu impresiile pe care le avui cînd zării pasărea aceea 223

Povestea cea mai renumită în cronicile noastre u; sene şi in legendele indiene este aceea a armăsar,; alb al preriilor, un fugar magnific de culoarea lapti ! cu ochii mari, capul mic, pieptul vînjos, mai miu decît o mie de monarhi, cu un aer semeţ şi dispreţu Era regele necontestat al marilor herghelii de cai Sd, tici ale căror păşuni nu erau mărginite, în acele r decît de Munţii Stîncoşi şi Alegani. Mergea în fiu celorlalţi, călăuzind ceata focoasă către Far-West. steaua aceea aleasă care în fiecare seară conduce t

luminilor. Cascada seînteietoare a coamei, cît şi corn arcuită a cozii alcătuiau pentru el un harnaşament r strălucitor decît oricare altul pe care i l-ar fi putut . toţi argintarii din lume. Apariţia imperială şi arhan lică în lumea aceea încă necoruptă a vestului salb făcea să reînvie în ochii bătrînilor vanători gloria 1 purilor primitive cînd Adam păşea măreţ ca un zeu, cordat ca un arc falnic şi cutezător, ca gest fugar ros. Armăsarul Alb galopa printre aghiotanţii şi mare săi, în capul unor cohorte nenumărate care se scui fără sfîrşit peste cîmpii, asemenea fluviului Ohio. cînd îşi trecea trupele în revistă, trupele de supuM i păşteau în jurul lui în tot lungul zărilor, Armăsai Alb i se înroşeau nările, de parcă erau flăcări pe pn lui ca laptele. Oricare ar fi fost înfăţişarea sub car arăta, el era chiar şi pentru indienii cei mai vrrei, obiect de respect şi de teamă cutremurătoare. Jude după cronicile legendare ale acestui nobil cal, el era rat datorită culorii lui albe, aceeaşi care stîrnea şi gi de neînvins ce o răspîndea.
Ui!

ii oe punte, căci atunci nu citisem încă „Rhyme" şi nici nu in sem albatrosul. Prin cele de mai sus nu fac decît să întaits direct meritele atît de strălucitoare ale poemului şi ale poet Susţin deci că în albeaţa sa minunată, pasărea ascunde i 1 farmecului său, adevăr cu atît mai neîndoielnic cu cît eiM solecism: sînt unele păsări numite „albatroşi cenuşii"; le-.Tn zut şi pe acestea adeseori, dar niciodată nu mi-au dat o tu 1 pe măsura celei ce o avusei cînd mă întilnii cu pasărea an tică. Cum a putut fi prinsă făptura asta nepămînteană? D ÎL traţi secretul, am să v-o spun; cu undiţa şi cu un cîrhg J1 tor, în timp ce pasărea plutea pe mare! l Pînă la urmă căpitanul a folosit-o ca mesager, legîncv ît o bucată de piele pe care scrisese ora şi poziţia vasului 5-a dat drumul (n.a.).

224

I Dacă lăsăm la o parte legendele cu războinici şi cu i prizonieri în donjoane, de ce Turnul Alb din Lon-!ira izbeşte mai mult imaginaţia americanilor care au că-jătorit puţin, decît celelalte construcţii vecine ca Turnul Ipayard ori Turnul Sîngelui? Sau care e explicaţia că turnuri mai măreţe încă, Munţii Albi din New Hampshire, "au naştere în sufletul omului unei halucinaţii uriaşe, în reme ce imaginea ce ne facem despre lanţul Munţilor Ubaştri din Virginia este o viziune ştearsă, dulceagă şi idepărtată? Dacă nu ţinem seama de latitudine şi de longitudine, •tfe ce numele Mării Albe exercită asupra imaginaţiei o im-resie atît de spectrală, în timp ce acela al Mării Galbene ne leagă în gînduri groaznic de dulcege: după-amieze agi şi liniştite, lacuri încremenite, amurguri luminoase îar trîndave? încă o pildă, cu totul nematerială, dar care adresează totuşi numai imaginaţiei: cînd citim în ve-lile basme cu zîne din Europa Centrală despre „Uriaşul alid" din pădurea Harz, care trece fără cel mai mic zgo-îot prin pădurile înverzite, de ce ni se pare că fantoma ii e mai înfricoşătoare decît toţi moroii urlători din Dfcsburg? Nu numai amintirea cutremurelor de pămînt care au irîmat catedralele, nici năvala mării dezlănţuite, nici sepăsarea cerului fără ploaie, nici priveliştea acestui " presărat cu turnuri aplecate, cu bolţi crăpate, cu aci răvăşite (ca vergile înclinate ale unei flote ancorate), «ci mahalalele unde zidurile caselor se sprijină unele de îtele ca în jocurile de cărţi, nu aceste lucruri fac ca Lima să fie oraşul cel mai trist şi cel mai ciudat care se Date vedea. Impresia asta se naşte din faptul că Lima d-a pus un văl alb şi de aceea groaza ce-o inspiră se mă-şte din cauza albeţii. Bătrînă ca Pizzaro1, mulţumită icestei albeţi ea îşi păstrează ruinele ca noi. Albeaţa ei tiu admite verdeaţa veselă a ruinelor. Ea răspîndeşte peste "lelerezele-i prăbuşite o paloare de moarte. Dar, veţi zice, capitolul acesta privitor la culoarea albă are să fie steagul alb al unui om fioros; s-ar părea că apucă ipohondria, Ishmaele! Spuneţi-mi atunci de ce mînzul acesta, tînăr şi voinic, rătat în cine ştie ce vale liniştită din Vermont, departe 1 Aventurier spaniol (1475—1541) care a cucerit Peru (n.t.). 225

de anima]ele sălbatice, va tresări şi va necheza, ap începe să scurme pămîntul cu copitele, cuprins spaimă frenetică şi cu ochii măriţi de groază, i;: iiiudcă, într-o zi însorită, veţi scutura în spatele •• piele proaspătă de bizon, pe care el nici nu poal : vadă, dar ai cărei miros sălbatic de mosc îi simte? .. cuprinsul pn-cri-ri Iui înverzite ca şi în adincul fi înv ; n-a rămas nici urma vreunei amintiri de animal săH astfel încît mirosul ciudat de mosc pe care îl simte v. leagă de vreo întîmplare plină de primejdii petrecuta , înainte. De unde să ştie mînzul ăsta din Noua Angli., bizonii negri din Oregonul îndepărtat? Vedeţi, aşadar, că instinctul previne de prime;o lumii chiar şi pe un animal necuvîntător. Poate .să găsească la mii de mile de Gregon, dar cînd adul;r. mirosul acela sălbatic de mosc, în mintea lui apar mele de bizoni care sfîşie şi sfărîmă, de parcă ar fi unul din mînjii sălbatici călcaţi în picioare poate în ; eaşi clipă, în preeriile îndepărtate. La fel mugetele înăbuşite ale unei mări de cu! o laptelui, zgomotele reci ale gheţurilor din munţi, ză..; spulberate de vînturile preeriilor sînt pentru mine, mael, ca şi pielea de bizon pentru mînzul înspăimi: Vă mai miraţi acum de ce vînăm Balena Albă cu străşnicie?

Capitolul XLII ASCULTA! — Ia! ... Ai auzit, Cabaco? Era în vremea cartului mijlociu; un clar de lună fee-•ic; marinarii, aşezaţi lanţ, cărau apa de băut dintr-unul şUn rezervoarele din mijloc în butoiul de lîngă tambuchi. treceau unul altuia găleţile şi umpleau butoiul. Cei nai mulţi se aflau înşiraţi pe dunetă, loc sfînt pentru ei; Je aceea căutau să nu vorbească şi să nu-şi tîrîie picioarele, îşi treceau găleţile din mînă în mînă, în cea mai Şdîncă linişte; tăcerea era întreruptă din cînd în cînd aar de fîlfîitul vreunei vele şi de plescăitul neîntrerupt chilei. fn mijlocul acestei păci netulburate, Archy, unul din iiarinarii aşezaţi în lanţ, al cărui loc era lîngă panoul ţin spate, şoptise cuvintele de mai sus vecinului său. - Ia! ... Ai auzit, Cabaco? - Ţine găleata, Archy! De ce zgomot vorbeşti? - Auzi-l iarăşi.. . sub panou . .. nu-l auzi? O .. . parcă ar fi o tuse. - Dă-o dracului de tuse! Dă mai departe găleata! - Iar! Aici! Parcă doi-trei oameni somnoroşi se înjure pe partea cealaltă. — Caramba! Ia mai termină, camarade! Alta e cauza; umblă prin burtă pesmeţii muiaţi pe care i-ai mîncat cină. Vezi mai bine de găleată! — Zi ce vrei, camarade. Să ştii însă că pe mine nu î-nşală urechile. — Aha, n-oi fi tu ăla care a auzit acele de croşetat bătrînei quakerese la cincizeci de mile de Nantucket, plină mare? Să ştii că tu eşti ăla! — Rîzi, rîzi! Om vedea noi ce s-o întîmpla. Ascultă -ţi spun, Cabaco, e cineva jos, în cală, un om pe care 229
nu l-am văzut pînă acum pe punte; şi cred că bă-:, nostru mogul ştie el despre ce-i vcrba. L-am auzit Stubb spunîndu-i lui Flask, in timpul unui cart de d;. no:;;;fî, ceva do felul ăsta. Capitolul XLIII HARTA Dacă l-aţi fi urmărit pe căpitanul Ahab jos, în cal.: sa, după furtuna care se dezlănţuise în noaptea cînd e pajul primise atît de nebuneşte propunerea sa, l-aţi văzut îndreptîndu-se către un puţ de traversă, scot afară un sul gros de hărţi marine, îngălbenite şi moto lite. şi întinzîndu-le pe masa înşurubată în paraosc L-aţi fi văzut apoi aşezîndu-se şi el în faţa lor şi cer tind cu stăruinţă feluritele linii şi umbre care-i apăr, în faţa ochilor; încet dar sigur trăgea cu creionul 1 noi în spaţiile care pînă atunci fuseseră albe. Din f. în timp căuta în teancurile de jurnale vechi de y grămădite lîngă el, paragrafele în care eravi arătate ic rile şi anotimpurile cînd echipajele altor vase, în nv alte călătorii, prinseseră ori văzuseră caşaloţi. în timp ce era absorbit în acest fel, lampa grea cositor, atîrnată în lanţuri deasupra capului său, t.e tina o dată cu balansările corăbiei şi arunca lumi umbre jucăuşe pe fruntea sa încruntată; părea d vreme ce căpitanul trăgea linii şi drumuri ne îr mototolite, un creion nevăzut trăgea de

asemene, şr drumuri pe harta adînc brăzdată a frunţii sale. Dar nu numai în noaptea aceea Ahrb se apr Rrrapra hărţilor sale, în singurătatea cabinei. Ap ri îlccAij noapte le scotea afară; aproape în ; noapte şiergsa cîteva trăsături de creion şi ie îi"1.", cu alltle. Rărjile celor patru oceane se prlau în L: şi Ahab însenina pa ele un labirint de cuveni.! ş; -jvri. glndmdu-sa că îşi asigură astfel, o dată nvA împlinirea, ţelului său nebunesc.
230

Pentru cine nu e deprins cu obiceiurile leviatanik- icercarea asta de a găsi o creatură singuratică în cec: -«iele nemărginite ale pomîntului ar părea o treabă ce; •.-ghioasă şi zadarnică. Dar nu aşa i se părea lui Ah;. .-. pare cunoştea mareele şi curenţii; care calcula, cu ajutorul lor, deplasările hranei vii a caşalotului; care ş-:.:., le asemenea, vremea potrivită şi hotărîtă pentru v ;:;;.-ea acestuia la anumită latitudine; şi care putea să ijungă astfel la presupuneri raţionale, aproape la sir;.,-anţă în privinţa zilei cînd trebuia să se afle în cutare ,u cutare loc, în căutarea prăzii sale. Atît de adevărat este faptul că baîena-spermanţet ecventează periodic anumite ape, încît mulţi vînători ed că dacă problema ar fi urmărită îndeaproape şi vc-cată în toate apele lumii, dacă jurnalele de bord ala .ţuror balenierelor din flotă ar fi cu grijă cercetate, itunci s-ar descoperi că migraţia caşalotului ar corespunde, în privinţa invariabilităţii ei, cu aceea a bancu-filer de scrumbii ori cu zborurile rîndunelelor. în te-jaeiul acestor sugestii s-au făcut încercări de a se întocmi hărţi amănuţite ale migraţiei balenei-spermanţet. l Pe lîngă aceasta, cînd trec de la un loc de vînătoare altul, caşaloţii, călăuziţi de un instinct ce nu greşeşte, jaoată, cum se zice, pe „culoar"; îşi urmează drumul în " ngul unei linii oceanice cu o exactitate nemaiîntîlnită, care nici o corabie n-a izbutit s-o aibă, oricît ar fi vigat pe urma lor, cu ajutorul hărţilor. Deşi drumul iucat de balenă, în acest caz, e drept de parcă ar fi sat de un topometru, şi deşi linia de înaintare ur-ază cu stricteţe silajul ei drept, totuşi „culoarul" arbi-ar pe care se spune că înoată se întinde în general pe lygime de cîteva mile (mai mult sau mai puţin, după culoarul se lărgeşte sau se îngustează); dar niciodată depăşeşte cîmpul de vedere pe care-l putem avea de catargul unei baleniere ce alunecă grijulie de-a lun-acestei zone magice. Pe scurt, în aceste locuri cu ime ştiută şi în lungul acestui drum ne putem aştepta întîlnim balene în migraţie. Aşa stînd lucrurile, Ahab putea spera să-şi întîlnp. i ada nu numai la timp hotărî;, ci şi în locuri difi i ir bine cunoscute; mai mult chiar, traversînd nisi- Itinderi de apă dintre aceste locuri, izbutea, prin : La ji, să-şi potrivească în aşa fel drumul în privinţa or;. I 231

şi a regiunii, încît o întîlnire cu balenele era cît se poate de posibilă. Totuşi, o împrejurare părea să-i încurce de la început planul nebunesc, dar oarecum metodic. Poate că realitatea nu era chiar aşa. Deşi turmele de caşaloţi obişnuiau în anumite perioade să se aţină prin anumite regiuni. cu toate acestea nimeni nu putea avea siguranţa că indivizii pe care îi întîlnise în acest an la cutare ori cutare longitudine şi latitudine erau aceiaşi care fuseseră yJfi acolo în anotimpul trecut; din contra, anumite cazuri nelămurite arătau că situaţia inversă era cea adevărată. în general, observaţia aceasta, într-o mai mică măsură, ,se aplică şi caşaloţilor bătrîni, singuratici şi ermiţi. Astfel încît, deşi Moby Dick fusese văzută anul trecut, de exem-plu, în regiunea insulelor Seychelle, în Oceanul Indian. ori pe coasta japoneză în golful Vulcan, nu urma de aici că Pequod o va întîlni negreşit pe acolo dacă va străbate acele mări în anotimpul corespunzător. Tot aşa se petrec lucrurile şi în oricare altă regiune prin care s-a arătat vreodată balena. Toate aceste regiuni par a fi nurnai locuri de trecere ori, ca să zicem aşa, întîmplătoare hanuri oceanice, nicidecum locuri de şedere prelungită. De cîte ori am vorbit aici de sorţii pe care-i avea Ahab de a-şi atinge ţinta, am făcut aluzie numai la ceea ce se putea întîmpla în mod neobişnuit, înainte ca el să atingă un loc hotărît într-o zi anumită, cînd posibilităţile ar fi devenit probabilităţi ori, după cum îi plăcea lui să spună, cînd posibilităţile deveneau certitudini. Acest loc hotărit şi această zi anumită şi-au găsit exprimarea într-o ior-mulă tehnică: „anotimpul pe ecuator"; căci, din cînd in cînd, de cîţiva ani la rînd, Moby Dick era văzută pnn acele ape aidoma soarelui care, în cursa lui anuală, siiabate la un timp dinainte cunoscut un anumit semn al zodiacului. Acolo au avut loc cele mai multe întîlnin cu balena albă; acolo valurile istoriseau despre faptele ei ucigaşe; acolo se afla

locul tragic unde bătrînul maniac găsise pretextul îngrozitor al răzbunării sale. Dar vigilenţa cumpănită şi înţelegătoare care-l însufleţea pe întunecatul Ahab în cursul vînătoarei nu-i îngăduia sa se bizuie în speranţele sale pe faptele mai sus-arătate, oriciţ ar fi fost ele de măgulitoare pentru el, iar siguranţa că avea să izbîndească nu putea linişti inima lui îngrijorată! aşa încît să-l facă să amîne orice altă căutare.
232

Pequod plecase din Nantucket chiar la începutul „ano-ttimpului pe ecuator". Oricît s-ar fi străduit, comandan-îtul acestei corăbii n-ar fi izbutit să treacă pe la sud, să Idubleze Capul Horn şi apoi să urce şaizeci de grade de ([latitudine ca să ajungă la timp în zona ecuatorială a J.Pacificului. Trebuia deci să aştepte anotimpul următor. Dar întîrzierea cu care Pequod ridicase panzele intra ţpoate în socotelile lui Ahab, din punct de vedere al piaturii însăşi a lucrurilor. In acest fel avea în faţa lui un răstimp de trei sute şaizeci şi cinci de zile şi de nopţi; răstimp în care n-ar fi putut îndura să rămînă neliniştit pe ţărm; ar fi folosit acest timp (pentru a vîna orice altceva în cazul în care balena albă, în loc să-şi petreacă sracanţa în regiunile unde venea să se hrănească periodic, şi-ai" fi arătat fruntea încreţită în ape foarte îndepărtate, arin Golful Persic de pildă, ori în cel Bengal, ori în lările Chinei sau în oricare alte ape umblate de seme-Ifiele sale. Astfel, toate vînturile ca musonii, vînturile de pampas, cele de nord-vest, harmatele1, alizeele, toate jifară de simun şi de vînturile Levantului, ar fi împins-o Se Moby Dick în silajul întortocheat al corăbiei Pequod n cursa ei în jurul lumii. Acestea fiind zise, nu e oare o nebunie să ne închipuim că o balenă singuratică din marele şi nemărginitul ăan, chiar dacă ar fi întîlnită, ar fi recunoscută de irînătorul ei? Acelaşi lucru era dacă am fi vrut să întîl-Mm un muftiu cu barbă albă pe uliţele suprapopulate ale stanbulului. Da, dar fruntea albă ca zăpada a lui Moby "ick, ca şi cocoaşa ei de asemenea albă ca zăpada, nu şuteau fi trecute cu vederea. - Oare n-am însemnat eu balena? murmura de bună eamă Ahab către sine însuşi, cînd se apleca, la ore tîrzii lin noapte, peste hărţile lui, cufundat în visări. Oare [l-am însemnat-o? Cum să-mi scape? Aripile ei înotătoare Snt găurite şi zdrenţuite ca urechile unei oi rătăcite! tici, mintea lui nebună începea să galopeze pînă cînd cuprindea oboseala şi ameţea, aşa încît trebuia să iasă aer curat, pe punte, ca să-şi recapete puterile. Vai, ce linuri trebuie să îndure omul a cărui dorinţă de răz-inare nu e împlinită! Doarme cu mîinile încleştate şi trezeşte cu unghiile sîngerînde, înfipte în palme.
1

Vînt uscat de nord-vest, care bate pe coastele Guineei (n.t.). 233

Adeseori, gonit noaptea din hamac de visurile istovitoare şi prea vii ca să le poată îndura, vişin. încununau propriile lui gînduri prea intense din L zilei, pe care le urmărea cu frenezie şi caro se s i ţi se răsuceau în creierul său înflerbîntat pî.n; cînd t , ,yi bătăile inimii ajungeau să-i fie o sarcină îngrozi, -- şi cînd, aşa cum se întîmplă adesea, acesto frămî SJ.L feteşti îl scoteau din fire de simţea că ss desHi Ia el oprăpastie de unde ţîşneau flăcări şi fulare in b -irite blestemate căutau să-l arunce, cînd L dul se năştea în el, un strigăt sălbatic se auzea psle corabia: Ahab, cu ochii ieşiţi din orbite, se ier-zr , cabină ca şi cum ar fi vrut să scape dintr-un pu i de flăcări. Totuşi, aceste visuri, în loc să fie un se slăbiciune sau de frică faţă de propriile lui rou.i i. , erau poate decît semnul neîndoielnic al forţei ac în astfel de clipe nu Ahab, neclintitul, nedomolitul tor al balenei albe, urzitorul planurilor pentru uc.a lui Mobv Dick sărise din hamacul său, cuprins de gr o a. Capitolul XLIV MĂRTURISIREA Oricît s-ar îndepărta de istorisirea de T c precedent, în prima lui parte, este tot aii d ca oricare altul din această carte, clatont descrie cîteva particularităţi foarte interes?n e ?i c a.o caşalotului; dar conţinutul lui principal Leb i t încă mai dezvoltat şi mai pe larg explicat, c -i fie bine înţeles şi să înlăture neîncrederea c-ue naştere în unele minţi, datorită totalei nJ o subiectului, adică a naturaleţii şi a ade-îiui inşi de seamă ale povestirii. Nu voi îndeplini metodic această parte a sarcinii ;;; mă voi mulţumi să creez impresia dorită citind ic.t

faptele ce mie, ca balenier, îmi sînt bine cun cnn practică; şi socotesc eă din aceste citate se va i, age în mod firesc concluzia dorită.
234

întii: îmi sînt cunoscute trei cazuri în care o balenă, după ce a primit un harpon, a izbutit să scape; şi, după un timp (trei ani într-unui din cazuri) a fost din noii ! lovită de aceeaşi mînă şi ucisă. I s-au scos atunci din trup cele două fiare, însemnate amîndouă cu aceeaşi rnarcă de proprietate. în cazul în care s-au scurs trei ani t între cele două aruncături de harpoane — deşi eu cred că s-au scurs mai mulţi —• omul care le-a lansat a plecat între timp pe un vas comercial, într-o călătorie în Africa, unde a debarcat, s-a alăturat unei expediţii de descoperiri şi a pătruns adînc în interiorul acelui continent; a ţ călătorit astfel vreo doi ani aflîndu-se de multe ori în primejdie datorită şerpilor, tigrilor, miasmelor otrăvite fşi tuturor celorlalte pericole inerente unei călătorii prin ţ, regiuni necunoscute. în vremea-asta, balena lovită eălă-Itorise şi ea; fără îndoială că înconjurase de trei ori glo-fbul, măturmd cu înotătoarele ei toate coastele Africii, tfără să-şi atingă ţinta. Acest om şi această balenă s-au întalnit apoi din nou şi primul a ieşit învingător. După .cum am mai spus, cunosc trei cazuri asemănătoare; cu vaite cuvinte, în două din ele am văzut balenele izbite, iar după al doilea atac, am văzut fiarele cu mărcile respective înfipte şi apoi scoase afară din cetaceuî ucis. în cazul cu cei trei ani, întamplarea a făcut să mă găsesc în corabie în amîndouă rîndurile, la prima şi la ultima întîlnire; în aceasta din urmă am recunoscut limpede un soi de aluniţă mare dar caracteristică sub ochiul balenei, aluniţă pe care o observasem tot acolo cu trei ani înainte. Zic trei ani, dar sînt aproape sigur că au fost mai mulţi. Iată aşadar trei cazuri despre care eu însumi ştiu că sînt adevărate; dar am auzit de multe alte întîmplări asemănătoare de la persoane a căror bună-credinţă e neîndoielnică. Al doilea: se ştie chiar şi de cei mai ageamii oameni de pe uscat că în istoria pescuitului de balene există mai multe exemple memorabile cînd o anumită balenă a fost întalnită în diferite timpuri şi locuri. Cauza pentru ( care această balenă a fost remarcată nu s-a datorat de la bun început particularităţilor care o deosebeau de celelalte semene ale ei; căci oricîte particularităţi ar avea o balenă, ea sfîrşeşte prin a fi ucisă, cu toate particularităţile ei, şi transformată într-un ulei de o valoare parti-t culară. Nu; cauza e următoarea: în urma unor întîmplări
235

nenorocite survenite în timp ce se încerca pescuirea un; astfel de balene, aceste balene au căpătat faima terib;; că sînt primejdioase (aşa cum s-a întîmplat şi cu Rinak: Rinaldini)1; de aceea mulţi pescari se mulţumesc să privească şi să-şi scoată pălăriile de pînză cerată în f; ; lor, cînd le zăresc hoinărind prin apele înconjurătoa; fără să mai caute să le cunoască îndeaproape. Nu numai că fiecare din balenele acestea faimoase bucură de o mare celebritate personală, am putea spu; de un renume răspîndit peste tot oceanul; nu numai sînt vestite în timpul vieţii şi imortalizate în povestiri de la provă; dar se bucură de toate drepturile, privilegii şi distincţiile unui nume ilustru, ca Cezar ori Cambia Nu e aşa, o, Timor Tom, tu leviatan preacunoscut, i spăimîntător ca un aisberg, care ai hoinărit atîta tir prin strîmtorile orientale cu acelaşi nume şi al cărui j, a fost deseori văzut din palmierii de pe plaja din Ombax Nu e aşa, o, JackNeozeelandezul, tu, spaima tuturor i răbiilor care au trecut prin preajma ţării Tatoo? Nu aşa, o, Morquan, rege japonez, despre al cărui jet ; spune că semăna cateodată cu o cruce albă pe cer? Nu aşa, o, don Miguel, tu, balenă chiliana însemnată pe sp; ca o broască ţestoasă cu hieroglife misterioase? Păstri; proporţiile, iată patru balene tot aşa de bine cunosci; cercetătorilor istoriei cetaceelor ca şi Marius2 ori Syl; studenţilor care studiază pe clasici. încă n-am terminat. Jack-Neozeelandezul şi don Migu după ce au făcut prăpăd de mai multe ori în rîndun bărcilor mai multor corăbii, au sfîrşit prin a fi căuta, urmăriţi, vînaţi şi ucişi de vitejii căpitani ai unor hvl niere care ridicaseră ancorele numai cu acest unic se aidoma căpitanului Butler de altădată, care îşi pusese gînd să prindă în pădurea Narragansett pe ucigaşul An-. won, războinicul de frunte al regelui indian Philip. Nu ştiu dacă voi găsi alt loc mai bun ca să vorbe de unul sau de două lucruri care mi se par importai; căci tipărite, ele stabilesc caracterul logic al orica,
1 2

Eroul romanului cu acelaşi nume de Christian August V pius (1762—1827) (n.t.). Consul roman (156—86 î.e.n.) reprezentant al plebeilor (n

3

Dictator roman (136—78 î.e.n.), locotenent, apoi rival al : Marius; era reprezentantul patricienilor (n.t.).

236

ca

poveşti despre balena albă şi mai ales despre catastrofă. Este unul din cazurile descurajatoare cînd adevărul are nevoie de a fi susţinut ca şi minciuna. Cea mai mare [ parte a oamenilor de pe uscat nu cunosc unele din cele mai simple şi mai des întîlnite minuni ale lumii; de aceea, fără o explicare oricît de sumară a faptelor reale. ei ar putea socoti că Moby Dick e o fabulă monstruoasă Isau, ceea ce ar fi şi mai rău, şi mai de dispreţuit, o alegorie urîtă şi nesuferită. în primul rînd: deşi cei mai mulţi oameni au o vagă şi fugară idee de primejdiile obişnuite ale marelui pes-ţcuit, totuşi ei sînt departe de a avea o concepţie adevărată şi vie asupra acestor primejdii şi asupra frecvenţei flor. Motivul e poate şi faptul că în ziarele din patrie U se publică nici unul din zecile de cazuri de catastrofe şi pierderi accidentale de vieţi din timpul pescuitului, deşi această publicare ar fi vremelnică şi s-ar uita repede. ICredeţi oare că bietul om care, poate chiar şi în această ţelipă, e prins de saula balenierei, undeva pe coastele Noii Guinee, şi tîrît la fundul mării de balena care se scufundă — credeţi oare că numele acestui biet om va apare ;"în ziare, la lista celor morţi, şi că-l veţi citi mîine cînd Şveţi lua gustarea de dimineaţă? Desigur că nu, fiindcă Ipoşta vine foarte neregulat din Noua Guinee pînă aici. De fapt, ce am putea numi „ştiri regulate", directe sau îindirecte, din Noua Guinee? Pot să vă spun numai că în timpul unei călătorii pe care am făcut-o printre multe altele în Pacific, am stat de vorbă cu marinarii de pe şvreo treizeci de alte vase; fiecare vas pierduse un om datorită balenei; cîteva chiar mai mulţi; iar trei din ele ilerduseră fiecare aproape întregul echipaj. Aşadar, nu •ardeţi prea multe lămpi şi luminări! Orice litru de sper-tfnanţet pe care-l folosiţi, să ştiţi că a costat o picătură e sînge omenesc. în al doilea rînd: oamenii de pe uscat au părerea nemurită că balena e o creatură uriaşă, înzestrată cu o utere tot aşa de uriaşă; dar mi-am dat seama că ori de feîte ori le-am povestit ceva specific despre aceste două fmărimi uriaşe, ei m-au felicitat cu înţeles pentru felul meu de a glumi, deşi, o mărturisesc pe conştiinţa mea, îu aveam nici o intenţie să fiu mai glumeţ decît Moise cînd a scris istoria plăgilor Egiptului.
237

Din fericire, chestiunea principală pe care caut lămuresc aici poate să reiasă dintr-o mărturisire cu t: străină mie. Această chestiune e următoarea: caş;;1 e în unele cazuri destul de puternic, de înţelept ;; rău, ca să distrugă cu premeditare şi să scufunde un mărişor; mai mult: a şi făcut-o! întîi: în anul 1920, nava Essex, comandată de c tanul Follard din Nantucket, naviga în Pacific. înti -be semnalară jeturi; îndată se lansară bărcile şi îr; vinătoarea unei turme de caşaloţi. Nu după mult cateva balene fură rănite; deodată,, o balenă foarte • scăpă de urmărirea bărcilor, ieşi din turmă şi se Li" direct spre corabie. Năpustindu-se către carena biei, o crăpă cu fruntea în aşa hal încît în mai p1 ..zece minute" Esse,x începu să ia apă şi sedădr cap. Nici o scîndură din lemnăria navei nu se nv. de atunci. După grele încercări, o parte din t ajunse la ţărm cu bărcile. Pînă la urmă, căpitari lard se întoarse acasă şi porni din nou în Oceanul fie la comanda unei alte corăbii; dar şi aceasta nau din cauza unor stînci necunoscute şi a brizanţilos pierdu aşadar pentru o doua oară corabia şi, lepădn de mare, nu mai încercă niciodată să o străbată. A căpitanul Pollard trăieşte în Nantucket. L-am văi Owen Chace care a fost secund pe Essex în timpv. gediei; am citit povestea simplă şi amănunţită p a scris-o despre întîmplare; am vorbit cu fiul lui; şi 1; acestea la cîteva mile de locul catastrofei1.
1

Cele ce urmează sînt extrase din povestirea lui Q-pce te-le par să-mi îngăduie să trag concluzia că orice, numai plarea nu, a călăuzit-o (pe balenă) în faptele ei; a dat do1 a curi împotriva corăbiei, la scurt timp unul de altul; amîî după direcţia lor, au fost calculate ca să ne aducă cea rr pierdere, căci le-a dat din faţă, astfel încît viteza balenei s-binnt cu aceea a corăbiei în vederea izbiturii; era tocm; co trebuia ca să reuşească. înfăţişarea ei era înfiorătoare, c-vedea că era mînată de ură şi furie. A venit chiar dinspi. i în care, cu puţin înainte, tocmai intrasem cu bărcile, los din tovarăşele ei, iar ea a venit parcă să răzbune sif acestora". Apoi: „în tot cazul, totul s-a petrecut în fat ţ i mei şi rni-a făcut impresia că balena era stăpînită de o calculată şi neîmblînzită; nu mai îmi aduc aminte de alte sii, dar cred că părerea mea e corectă". Iată şi reflexiile lui puţin timp după ce a părăcit n plină noante întunecoasă, într-o barcă deschisă, fără sper
238

a ic

in fost de; po:;
boi

ins cor : uin ace ar înc , cor rul cib pin ţiai . nk? să
Cu

ms soc der şi san cur rii-3 AI doilea: corabia Union, de asemenea din Nantucket, 3t sfărîmată cu totul în anul 1807, în largul coastelor .ilelor Azore, datorită unui atac similar; însă nu mi-a dat să aflu amănunte autentice despre catastrofă ,, din timp în timp, am auzit pe unii vînători de balene .. -nind de ea. Al treilea: Acum optsprezece sau douăzeci de ani, n-odorul J . . . care comanda atunci un avizo de război erlcan, cina odată cu nişte căpitani de baleniere pe .Iul unei corăbii din Nantuckat în Golful Oahu, in uleie Sandwich. Ajungînd să vorbească despre balene, iodorul îşi îngădui sa fie sceptic în privinţa forţei lor riioare pe care le-o atribuiau ofiţerii profesionişti Io de faţă. De pildă, el negă categoric că vreo balenă putea să lovească avizoul lui cel zdravăn în aşa fel ît să-i facă vreo pagubă cît de mică. Foarte bine! Dar .versaţia avu urmări. După cîteva săptămini, comodo-ridică pînzele şi se îndreptă cu bastimentul său invin-l spre Valparaiso; fu însă oprit în drum de un caşalot iecos care, preţ de cîteva clipe, se întreţinu confidencu el. Convorbirea însemnă o lovitură atît de stras-ă pentru bastimentul comodorului încît acesta trebui î-e îndrepte fără întîrziere către cel mai apropiat port, toate pompele de evacuare în funcţiune, ca să tragă la i. şi să repare stricăciunile. Nu sînt superstiţios, dar otssc că întîlnirea comodorului ,cu caşalotul fu provi-ri-ală. Vă spun, caşalotul nu rabdă prostia. Vreau acum să mă refer la „Călătoriile lui Langsdorff" :-inume la o întîmplare măruntă, deosebit de intere-tă pentru .scriitorul acestor rînduri. Langsdorff, după a se ştie, s-a alăturat faimoasei expediţii de descopea amiralului rus Krusenstsrn, la începutul acestui ol. Căpitanul Langsdorff începe astfel capitolul al TT-lea din cartea sa: ..La 13 mai nava noastră era gata de plecare; în ziua
rnîlni un ţărm primitor: „Oceanul negru şi apele vînzolite nu i nimic; frica de a fi înghiţiţi de o furtună înspăimantătoare .-.-runcaţi printre recife ascunse ca şi orice alt motiv de spai-nu ne-a cuprins minţile in acel moment; epava nenorocită, J.şarea înfiorătoare şi răzbunătoare a balenei, iată ce ne-a i:ntat pînă cînd s-au ivit zorile". In alt loc — la pagina 45 orbeşte despre „atacuî misterios şi ucigător ai. animalului" 239

următoare ne aflam în larg şi ne îndreptam spre Ohoik Vremea era foarte frumoasă, cerul limpede, dar era a..,; de frig, încît furăm siliţi să luăm pe noi hainele .îmblănite. Cîteva zile avurăm vînt foarte slab; abia la 19 , ,,. lunii se ridică dinspre nord-vest o furtună puternică. • balenă neobişnuit de mare, al cărei corp era mai lat cio. t corabia însăşi, se afla aproape de suprafaţa apei. ci nimeni n-o observă decît în clipa în care corabia, ct-.v naviga cu toate pînzele, ajunse lîngă ea, aşa încît nu mai putea înlătura ciocnirea. Iar cînd uriaşa creatur t ridicîndu-şi spinarea, înălţă nava cu cel puţin treipicioo:-.? afară din apă, vă închipuiţi că primejdia în care ne L,,-seam era de negrăit. Catargele se aplecară, velele căzi:: ; unele peste ;altele, iar noi, cei din carenă, sărirăm îndbru pe punte, crezînd că ne izbisem de vreo stîncă; în Ion:] stîncii văzurăm monstrul îndepărtîndu-se grav şi solemn.. îndată căpitanul dWolf puse în funcţiune pompele şi ce-,-cetă dacă (nava suferise ori nu vreo stricăciune în un . izbiturii; găsi că, din fericire, scăpase fără nici o paguba-. Or, căpitanul dWolf, despre care se spune aici că - afla la comanda navei în chestiune, este de ,fel din Noi: Anglie şi, după o viaţă îndelungată de aventuri neobi--nuite pe mare, în calitatea lui de căpitan, trăieşte aciuii în satul Dorchester lîngă Boston. Am cinstea să-i fiu mpot. L-am ispitit odată în privinţa paragrafului din La-gsdorff. El îmi întări fiecare cuvînt. Corabia nu eratotu-i una din cele mai mari: un vas rusesc, construit pe coas; siberiana şi cumpărat de unchiul meu după ce-l schin,-base pe cel cu care venise de acasă.

în cartea de aventuri de modă veche, plină totuşi (- minunăţii, care descrie călătoria lui Lionel Warter, unî din însoţitorii bătrînului Dampier1, am găsit o mică p -vestire atît de asemănătoare celeia pe care am extra-o din Langsdorff, încît nu mă pot abţine de a o insera ai ;. pentru a fi coroborată. în caz de trebuinţă, cu cea o? mai sus. Lionel, după cum se pare, se îndrepta către „Joi -Ferdinando", după cum numeşte el insula Juan Ferna1

Dampier William (1652—1715), navigator englez, corsar litoralul chinez, în Moluce şi Australia. A scris „Călătorii • jurul lumii" şi „Călătorii şi descrieri" (n.t). 240

iez. „In ,drumul nostru — scrie el — pe cînd ne aflam vreo sută cincizeci de mile de continentul american, corabia noastră primi o izbitură atît de grozavă, iar oa-ienii noştri fură atît de buimăciţi, că nu mai .ştiau unde găseau şi nici ce să mai creadă; fiecare începu să se pregătească de moarte. într-adevăr, izbitura fusese aşa fe neaşteptată ,şi de puternică, încît socotirăm că nava ciocnise de o stîncă; dar cînd buimăceala se mai risipi ne venirăm în fire, sondarăm fără să dăm de fund . . . zguduirea făcuse să sară tunurile de pe afetele lor şi ii mulţi oameni să cadă din hamace. Căpitanul Davis, re se odihnea cu capul rezemat de un tun, fusese arun-din cabină". Lionel puse ,apoi zguduirea pe seama unui cutremur pămînt şi căută să-şi întărească afirmaţia arătînd că i alt cutremur, tot cam pe atunci, adusese mari pagube Spania. Eu însă nu m-aş mira dacă s-ar stabili că în îtunericul acelei ore matinale, izbitura se datorase unei ilene nevăzute, care lovise carena de jos în sus. Aş putea să dau încă alte multe exemple despre puterea şi răutatea caşalotului. Se ştie doar că nu numai dată se repezise asupra bărcilor care îl atacaseră şi jare se întorceau la corabia lor, dar că urmărise chiar îorabia şi că înfruntase toate lănciile aruncate în el de punte. Echipajul corăbiei engleze Pusie Hali poate să Istorisească multe despre aceste lucruri; cît despre pu- ea lui, daţi-mi voie să vă spun că au fost cazuri cînd, o mare liniştită, un caşalot, care fusese legat cu pa-rîme de corabie, tîrîse peste ape carena cea grea, aşa cum un cal trage o căruţă. De asemenea, s-a observat adese-;ori că după ce caşalotul e lovit însă are timp să-şi revie, el acţionează mînat nu atît de o furie oarbă, cît de voinţa [lui neclintită de a-şi distruge urmăritorii. Un indiciu grăi-tor în privinţa caracterului său este şi faptul că, după ,ce a atacat, îşi deschide adeseori gura şi o ţine în această :poziţie înfiorătoare timp de mai multe minute! în secolul al Vl-lea trăia la Constantinopol, în zilele cînd Iustinian era împărat, iar Belizarie general, un judecător creştin numit Procopius. După cum se ştie, el a scris istoria timpului său, lucrare de o valoare neobişnuită. El a fost totdeauna socotit de către autorităţile cele de seamă în această materie drept un istoric demn de cea mai mare încredere, care n-a exagerat relatarea 241
decît în uncie privinţe străine de chestiunea pe vreau acum so menţionez. in istoria lui, Procopius arată că în vremea prefect sale Ia Constantinopol, a fost prins un mare monstru : rin în Propontida, ori Marea Marmara, din vecină;; marelui oraş, monstru care în mai bine de cincizeci ani afărimase în apele acelea cîteva corăbii. Un fapt iatat în acest fel într-o lucrare istorică serioasă nu p.: fi pus ia îndoială cu uşurinţă; şi nici n-avem vreun, i tiv ca s-o facem. Nu ni se arată ce fel de specie am:, de monstru marin a fost. Dar fiindcă distrugea corău cit şi pentru alte motive, monstrul trebuie să fi io-balenă, iar eu sînt tare înclinat să cred că a fost un şalot. Am să vă spun de ce. De multă vreme îmi închip. sem că balena-spermanţet a fost dintotdeauna necu;,-cută în Marea Mediterană şi în apele adînci cu caro vine în atingere. Chiar şi acum sînt sigur că apele a nu sînt şi poate niciodată nu vor fi, în starea actual lucrurilor, un loc potrivit pentru obiceiurile ei greg. Dar cercetări mai tîrzii mi-au dovedit, nu de mult, a, timpurile moderne au fost cazuri izolate cînd casai:, s-a arătat în Mediterană. Am aflat, din izvoare sig că pe coasta Barbariei1 un comodor Davis, din marina război britanică, a găsit scheletul unui caşalot. După ,: un vas de război poate să treacă foarte bine prin Da, nele, tot aşa un caşaiot poate, pe acelaşi drum, să tn din Mediterană în Propontida. în Propontida, după cîte ştiu, nu se poate găsi • stanţa aceea specială numită plancton, hrana balenei • văraie. Dar am toate temeiurile să cred că hrana caş tului, a caracatiţei ori a sepiei se ascunde pe

fundul a tei mări, deoarece la suprafaţa ei s-au găsit aceste fi: mari, deşi nu cele mai mari din soiul lor. De aceea, : veţi lua toate aceste fapte şi dacă veţi chibzui un asupra lor, veţi observa fără îndoială că, după orice: gkă omenească, monstrul marin al lui Procopius, timp de o jumătate de secol sfărîma corăbiile împăr l.ii roman, trebuie să fi fost un casalot.
1

Nume ciat de geografii greci ţi romani coastelor Aii Nord (n.t.).

242

Capitolul XLV PRESUPUNERI Topit de dorul de a-şi atinge ţinta, Ahab nu încetă o clipă să se gîndească la felul în care o va prinde pînă ;la urmă pe Moby Dick. Părea gata să-şi jertfească toate l interesele lumeşti pentru pasiunea aceasta, totuşi de bună isearnă că prin firea şi obiceiurile sale era prea legat de idaraverile vînătoarei de balene ca să lase deoparte scopul lăturalnic al călătoriei; ori, dacă nu acesta era cazul, ;nu lipseau alt motive care să-l îndemne la fapte. Ar în- semna să subtilizăm prea mult, ţinînd seama chiar şi de mania lui, dacă am lăsa să se înţeleagă că simţămintele lui de răzbunare faţă de Balena Albă s-ar fi întins, în oarecare măsură, asupra tuturor caşaloţilor — ori că şi-ar i închipuit că pe măsură ce ar fi omorît cit mai numeroşi monştri de acest soi şi-ar fi înmulţit sorţii ca la întalnirea apropiată să dea peste balena pe care o ura şi o furmărea. Dar cum această ipoteză e într-adevăr greu de luat în seamă, voi arăta alte puncte de vedere care, deşi nu atît de strîns legate de sălbatica sa patimă, îl împin--geau totuşi la acţiune. Pentru a-şi atinge ţinta, Ahab trebuia să folosească unelte; şi din toate uneltele ce se pot folosi sub soare, oamenii sînt uneltele care se strică mai uşor. El ştia, de pildă, că oricît ascendent avea asupra lui Starbuck, nu-l putea totuşi domina căci superioritatea fizică nu înseamnă şi dominaţie intelectuală. Trupul lui Starbuck şi voinţa sa înlănţuită nu aparţineau lui Ahab decît în măsuraîn care, prin magnetismul său, ţinea subjugată mintea lui Starbuck; ştia totuşi că secundul, în sufletul său; ura ţinta pe care o urmărea căpitanul şi că, dacă ar fi .. putut, s-ar fi sustras de la îndeplinirea ei sau chiar ar [ fi împiedicat-o. Era de aşteptat că avea să treacă multă l vreme pînă cînd Balena Aibă s-ar fi arătat. în tot acest lung răstimp se putea întîmpla oricînd ca Starbuck să se revolte făţiş împotriva comandantului său, dacă prudenţa nu l-ar fi oprit. Nu numai atît; nebunia lui Ahab, în subtilitatea ei, avea acum un sens mai adînc şi se manifesta printr-o viclenie mai rafinată, deoarece ei prevăzuse că grozăvia călătoriei se pierdea, trecea în planul
16

243
s! n t

al doilea, căci puţini sînt oamenii a căror vitejie înfrun; meditaţia prelungită şi neîntreruptă de acţiune; tot ;,; îşi dăduse seama că ofiţerii şi marinarii săi, în vremo lungilor certuri nocturne, trebuia să se gîndească la ce-.-mai puţin neobişnuit decît la Moby Dick. Căci în pof;:; rîvnei şi a înflăcărării cu care sălbaticul echipaj întîmi.j naşe cererea lui, el ştia că marinarii, oricare ar fi ei, capricioşi şi, mai mult ori mai puţin, nesiguri, dat fii» că trăiesc în mijlocul naturii schimbătoare şi că se moli; sesc de la nestatornicia ei; că marinarii, cînd urman-, o ţintă îndepărtată şi lipsită pentru ei de conţinut, ovj cîte făgăduieli de viaţă frumoasă şi pasională li s-ar d au nevoie, mai presus de orice, de preocupări vremelni. şi de slujbe care să-i ţină pregătiţi pentru asaltul fir, .. Dar Ahab nu nesocotea nici alt lucru, în clipele c emoţie puternică, oamenii nu-şi mai fac socoteli mc chine. Poate că acum nu le pasă de bani, dar dacă a trece numai cîteva luni fără să aibă perspectiva cîştigu lui, atunci se vor revolta şi îl vor da peste cap chiar si ;, Ahab. Mai era un motiv pentru care se purta cu preveder: un motiv mai apropiat de inima lui. Deoarece dezvălui, în chip atît de impulsiv şi poate chiar înainte de vrei; cel mai important dar şi .cel mai particular scop al căi toriei lui Pequod, Ahab îşi dădea acum pe de-a-ntres;. seama că, făcînd aşa, s-a expus fără drept de apel înv nuirii de uzurpare; ca echipajul, dacă ar fi vrut, ar putut să-i refuze pe viitor ascultarea, ba chiar să-l scoiu cu violenţă, de la comandă, fără ca echipajul să poată ; pedepsit pentru această purtare, căci procedeul era m ral şi legal şi fiindcă era chiar îndrituit s-o facă în asii de cazuri. De învinuirea aceasta de uzurpare, chiar sL. schiţată, şi de urmările ei posibile în situaţia în care ar fi prins cît de cît rădăcini, Ahab avea, bineînţeles, ton grija să se apere singur. Apărarea lui sta numai în p.; terea minţii sale stăpînitoare, a inimii şi a pumnalul său, întărită de atenţia calculată şi grijulie cu care i" mărea în orice clipă orice înrîurire căreia echipajul ar fost supus. Pentru toate aceste motive, cît poate şi pentru altei1 Ahab trebuia să pară că urmăreşte neabătut ţinta ir care ar cere prea lungă analiză ca să fie arătate ai i
244

d

ţială a călătoriei lui Pequod, că ţinea seama de obiceiuri şi nu numai atît, că se sileşte să înfrîngă binecunoscutul -lui interes pătimaş pentru roadele profesiunii sale. Oricum ar fi fost, vocea lui se auzea acum mereu, dojenind pe cei trei gabieri ori poruncindu-le să fie foarte atenţi şi să semnaleze totul, chiar şi un delfin. Nu după mult, vigilenţa acestora fu răsplătită. Capitolul XLVI ÎMPLETITORUL DE PLASE Era într-o după-amiază noroasă şi înăbuşitoare; marinarii hoinăreau fără treabă pe punţi ori priveau fără scop în apele plumburii. Queequeg şi cu mine împleteam alene ceea ce se cheamă o plasă-sabie, folositoare pentru legarea în parîme a bărcii noastre. întreaga scenă, atît de molcomă, părea totuşi prevestitoare, iar în aer plutea .ceva ca un vis fermecător şi fiecare marinar păstra tăcerea şi părea adîncit în sinea sa. Lucrînd la plasă, eram ajutorul ori, dacă vreţi, pajul lui Queequeg. Treceam dintr-o parte în alta firele bătăturii printre sforile lungi ale urzelii, slujindu-mă de mînă ca de o suveică; alături de mine, Queequeg făcea din cînd în cînd să alunece printre fire sabia lui grea de stejar, bătătorind fiecare fir şi privind leneş peste valuri, fără grijă şi fără să gîndească la ceva. Atmosfera aceea •de visare, de care am pomenit, care domnea peste în-Ltreaga corabie şi peste întreaga mare, era întreruptă doar de zgomotul înăbuşit şi intermitent al săbiei — şi mi se părea că lucram plasa la Războiul Timpului şi că eu însumi eram o suveică pe care ursitoarele o aruncau mecanic încoace şi încolo. Priveam firele întinse ale urzelei, supuse unei singure şi neschimbătoare vibraţii care se repeta mereu şi care îngăduia firelor bătăturii să se încrucişeze cu ele. Urzeala aceasta părea să fie necesitatea însăşi; „iată-mă stînd aici, gîndeam eu, mînuind eu însumi propria mea suveică şi ţesînd propriul meu destin printre aceste fire trainice." între timp, sabia grăbită şi nepăsătoare a lui Queequeg lovea băteala cînd pieziş,
245

cînd în curmeziş, cînd încet, cînd tare, după cum et.: zul; mulţumită diferenţei acesteia de lovituri, înlăţi întregii ţesături se schimba. Tot ţeseam şi ţeseam, cînd tresării deodată la unui sunet atît de ciudat şi prelung, de o sălbătici monioasă şi atît ele nepămanteană, încît ghemul îmi din mani şi rămăsei privind spre norii din care, aripă, cădea sunetul. Sus, cocoţat în erucetă, se afla . din Gay Head, numit Tashtego. Corpul îi era muk ; cat înainte, mîna întinsă ca o vergea; în răstimpuri .-; şi repezite, dădea drumul unor strigăte. Desigur netul acela fu auzit în aceeaşi clipă pe tot întinsul ., de sutele de străjeri ai baîenierelor, agăţaţi în vîr catargelor; dar puţini plămîni erau în stare să scoai chiul strigăt în cadenţa minunată a indianului Tab Cum şedea acolo, plutind deasupra noastră, suspe în aer, scrutînd orizontul cu agerime de sălbătici uv.. ti crezut că e vreun profet ori vreun vizionar cera umbrele soartei şi anunţînd sosirea ei prin strigătele lea sălbatice. — Uite colo cum suflă! Acolo! Acolo! Suflă! — Unde? —• în travers sub vînt, cam la două mile! O lv întreagă! Pe dată, toţi se simţiră electrizaţi. Caşalotul respiră aşa cum ceasul face tic-tac, cu eaşi uniformitate şi precizie. După acest amănunt, ; nierii deosebesc acest cetaceu de ceilalţi din neamul — Uite-le cozile! strigă din nou Tashtego, în tinv. balenele dispăreau. — Repede, steward! strigă Ahab. Ora! Ora! Dough-Boy dădu fuga sub punte, se uită la ce •. raportă lui Ahab ora exactă. Corabia înainta acum sub vînt şi plutea liniştită. C Tashtego semnalizase că balenele veneau în vînt. aşteptam să le vedem ivindu-se la provă. Viclenia 1:Î recurge caşalotul e că, în timp ce se îndreaptă într-recţie, se scufundă în apă, se întoarce şi înoată r în partea opusă; dar acest şiretlic navea de ce să ti icsit acum, fiindcă nu exista nici un motiv să se c că cetaceii văzuţi de Tashtego ar fi fost alarmaţi or: şi-ar fi dat seama de apropierea noastră. Unul din menii aleşi, ca să păzească nava, adică din cei care ni:
246

b« "u în bărci, plecă să înlocuiască pe indian în vîrful i gului. Marinarii de la trinchet şi artimon coborîseră; kle fură fixate la locurile lor, gruele întoarse, verga r -i1 fu mascată şi cele trei bărci se legănară pe valuri ea .ei tufe de mărar pe nişte coline înalte. De partea c " iită a parapetului, mateloţii aşteptau avizi, agăţaţi cu o - nă de vergă şi cu un picior de copastie. Tot aşa arată ş "! lung al

matrozilor unui vas de război cînd aşteaptă să -jră pe bordul unei nave inamice. Dar în această clipă hotărîtoare se auzi o exclamaţie r. optată care-i făcu pe toţi să-şi întoarcă ochii de ia 1 ic. Tresărind, priviră toţi pe întunecatul Ahab, înec jjiat acum de cinci stafii negricioase ce parcă atunci k. c fiinţă din aer. Capitolul XLVII PRIMA LANSARE Stafiile, căci stafii păreau atunci să fie, trecură tăcu ie iuţi în partea cealaltă a punţii şi dădură drumul din ?L.ncurile ei bărcii care se găsea acolo. Această barcă fu-"5 totdeauna socotită ca barcă de schimb, deşi numele tehnic era „a căpitanului", fiindcă era fixată la pupa Ti ci. Insul care stătea acum la prova ei, înalt şi oacheş, un dinte aii) care-i ieşea dintre buzele ca de oţel. îmbrăcat cu o cămaşă chinezească de bumbac, motoă, de un negru funebru şi cu pantaloni largi, negri, "ireeaşi pînză mohorîtă. întunecimea iui era încoronată ip straniu cu un turban alb şi creţ, care de fapt era ut din părui lui strălucitor, încolăcit în jurul capuJlJai puţin zvelţi ca înfăţişare, tovarăşii lui aveau chi1 "e galbene, specifice unora din băştinaşii din Manilia. i timp ce echipajul privea încă mirat la aceşti străini, j strif;ă la bătrînul cu turban alb din fruntea lor: - Gata, Fedailah?? - Gata, fu răspunsul pe jumătate şuierat. — Lăsaţi bărcile pe apă, atunci! Mă auziţi? strigă el punte. Lăsaţi bărcile, voi, cei de jos! TK de grozav era tunetul vocii lui Ahab, încîtcarneS

247

nii, deşi erau încă uluiţi, săriră peste vergă, raiurik-cepură să se învîrtească în palancuri şi bărcile se lăs plescăind pe valuri; apoi marinarii, cu o iscusinţă pi; do îndrăzneală, cu o nepăsare necunoscută în alte : serii, săriră ca nişte capre în bărcile care se legănau sul Abia se depărtară puţin de corabie, cînd apăru a tra cocă, venind din vînt, de după pupă, eu cei cinci str vîslind lingă Ahab, care stătea în picioare lîngă cînr striga tare lui Starbuck, Stubb şi Flask să se îndepăn, unii de alţii ca să cuprindă o cît mai mare întindere apă. Dar toţi erau din nou cu ochii aţintiţi la Feda: şi la echipajul lui, aşa că nu ascultară comanda. — Căpitane Ahab . . . — începu Starbuck. — Depărtaţi-vă unii de alţii — strigă Ahab — dist taţi bărcile! Tu, Flask, intră mai tare în vînt. — Da, da, sir! răspunse vesel micul secund tră puternic vîsla de cîrmă. în larg! se adresă el echipaj; său. Acolo! Acolo! Uite-o cum suflă chiar în faţa noasi. băieţi! In larg! Nu te mai tot uita la tipii ăia, Ari:, — Nu-mi pasă de ei, sir — zise Archy. îi ştiu r dinainte. jNu i-am auzit eu cum sforăiau în cală? Nu i-spus şi lui Cabaco? Ce zici, Cabaco? Sînt clandest: domnule Flask. — Trageţi bine la vîsle, băieţi! Cu putere, copii; ., micuţilor, aşa — suspina Stubb cu vocea mieroasă şi c moală, adresîndu-se oamenilor săi, dintre care unii mai . deau încă semne de nelinişte. De ce nu trageţi să vă : peţi şira spinării, dragii mei? La ce vă tot uitaţi mc la băieţii ăia din barca de colo? Bah! Sînt cinci pere de mîini care vin să ne ajute; ce vă pasă de unde vi O să fie veselie mai mare. Trageţi, trageţi bine! Nn mai uitaţi la ăia! Aşa, aşa, e bine acum; iată o lovii de vîslă care face o mie de lire; o lovitură ca asta i toate paralele! Ura pentru cupa de aur cu ulei de SJ,-. manţet, eroii mei! De trei ori ura, băieţi, sus inimile! L.y uşor; nu vă grăbiţi! De ce nu rupeţi vîslele, netoţi!-. Muşcaţi, dinilor! Aşa, aşa, aşa; uşurel, uşurel! Aşa. ..-lung şi cu putere! în larg, în larg! Dracu să vă ia, a: risiţilor, sînteţi nişte adormiţi! Terminaţi cu sforăi", somnoroşilor, şi trageţi la vîsle! Trageţi, n-auziţi? Nu j teţi? Nu vreţi? De ce nu trageţi, fi-v-ar numele de r-Trageţi, pînă rupeţi vîsla! Trageţi pînă vă ies ochii : cap. Na!
248

Şi scoase iute un şiş tăios din cingătoare. — Toţi fiii mamelor voastre să-şi scoată şişul şi să -tragă la vîsle cu el în dinţi! Aşa! Nu e rău, muşchi de oţel? Daţi-i drumul, mă, pricopsiţilor! Daţi-i drumul, mormolocilor! Cuvîntarea lui Stubb către echipajul său e redată aici e larg, fiindcă avea un fel al lui de a vorbi în

general şi în special de a insufla religia vîslitului. Par să nu ;credeţi, după astfel de vorbe, că s-ar fi mîniat pe oame-lui. Nicidecum; aici era originalitatea lui. Putea să spună echipajului cele mai îngrozitoare cuvinte pe un ton în care hazul se amesteca în chip straniu cu furia şi furia părea în aşa fel calculată, încît să mărească îhazul, aşa că nici un vîslaş nu putea să-i audă vorbele iyiate fără să vîslească de mama focului şi totuşi să fată treaba în glumă. Tot timpul păstra un aer atît de Imoîcom şi de nepăsător, mînuia vîsla de cîrmă cu atîta lenevie şi căsca atît de straşnic — cu gura larg deschisă i— încît numai vederea unui comandant aşa de somnoros, prin puterea contrastului, fermeca echipajul. Pe de altă parte, Stubb era unul din umoriştii ale căror glume isînt atît de echivoce încît inferiorii sînt cu ochii în patru fCÎnd e vorba să le asculte ordinele. La un semn al lui Ahab, Starbuck vîslea acum pieziş spre Stubb, şi cînd, pentru o clipă, cele două bărci se apro-ipiară tare una de alta, Stubb strigă secundului: — Mister Starbuck, hei, barca de la babord! Să-ţi Spun o vorbă, sir, dacă nu te superi. — Ei — răspunse Starbuck, fără să se întoarcă nici tnăcar cu un deget; îşi îndemna mai departe echipajul, j; cu seriozitate şi pe şoptite. - Ce zici de băieţii ăia, sir? - S-au urcat pe bord clandestin, într-un fel oarecare, 1, înainte să ridicăm ancora. (Puternic, băieţi! şopti el către . echipaj, apoi vorbi iarăşi tare:) O afacere urîtă, mister Stubb. (Mişcaţi-vă, băieţi, mişcaţi-vă!) Ce-ţi pasă, mister Stubb? Lasă că nu-i nimic. Fă-i pe oamenii dumitale să : tragă bine. încolo, fie ce-o fi! (Forţă, băieţi, forţă!) în faţa noastră sînt sute de butoaie de spermanţet, mister Stubb, X şi pentru ele sîntem noi aici. (Trageţi, băieţi!) Spermanţetul, el e miza! Cel puţin, asta e datoria noastră; datorie şi cîştig, mînă în mînă! 249 — Da, da, in-ani gîndit eu bine — monologa £ ?;-:ci bărcile r.e depărtară; cura mi-au căzut ochii j. :aam şi gîndit. Da, de aceea se tot ducea în . :! Dough-Buy bănuia treabo asta de mult! Era inşi acolo! Şi toate pornesc de la Balena Albă. . • .:;-:, aha. să fie! Nu-i nimic de făcut. Hai, băie;i, . ."" :::i-u! N-o să avem de-a face azi cu Balena Albă, 1. : :-:;riUl! i,:irea acestor străini ciudaţi tocmai în acest m: (:L±c cînd se lăsau bărcile ele pe punte, făcu să se pîndească printre unii membri ai echipajului o ui: superstiţioasă; dar descoperirea pe care o făcuse A. mai înainte se aflase şi, deşi nu prea fusese crezut; îi pregătise într-o oarecare măsură pentru ceea ce ; să se întîmple. Astfel, uimirea lor nu era prea mai mulţumită chipului în care Stubb le lămurise pre,: străinilor, bănuielile lor superstiţioase se mai risipiră, tuşi chestiunea dădea naştere la tot soiul de presupi •n privinţa rolului jucat de întunecatul Ahab încă « început. Cit despre mine, îmi adusei aminte de urni misterioase pe care le văzusem ureîndu-se pe Psquc-dimineaţa aceea ceţoasă la Nantucket şi de enigma! i insinuări ale neînţelesului Elijah. între timp, Ahab se depărtase atît că nu mai r.1 auzi vocile ofiţerilor săi, căci înaintase foarte mult în aflîndu-se în fruntea tuturor celorlalte bărci, fapt arăta forţa echipajului său. Făpturile acelea părea: i cătuite din oţel şi oase de balenă; ca cinci ciocane p: matice se înălţau şi se aplecau trăgînd puternic şi CP: ţat la vîsle, astfel că barca zvîcnea periodic pe supra apei, precum căldarea unui vapor cu aburi pe Missis-i Fsdallah, care mînuia vîsla harponierului, îşi scosese nica neagră şi arăta pieptul gol şi toată partea de s: trupului peste bordul bărcii. Silueta lui se desena lin deasupra orizontului mişcător. La capătul celălalt al b.: ES găsea Ahab, cu un braţ aruncat jumătate spre G: ca un spadasin, ca să nu-şi piardă echilibrul; ţinea c cu putere, aşa cum făcuse de mii de ori înainte ca E. Aibă să-l mutileze. Deodată, braţul lui întins se ;-într-un fel anumit şi apoi rămase înţepenit, pe cînd cinci perechi de vîsle ale bărcii se lăsară în jos toate c-.v Barca şi echipajul rămaseră nemişcate pe "mare. în b-ş! timp, ede trei bărci din spate se cpriră. Balerc230

r i i jja eră în apa albastră şi mişcările lor iiu se mai pun iii eclea de la distanţă, iar Ahab, care se afa mai a] pi de ele, observase acest lucru. fiecare om să privească la vîsla lui! strigă Star-buc Tu, Queequeg, ridică-te în picioare! nd sprinten pe platforma triunghiulară de la provă, sa " i ul rămase acolo în picioare şi, cu privirea lui a--ci , b" uta locul unde se desfăşura vînătoarea. De ase-n ., la pupa bărcii se afla o platformă
s L

triunghiulară ar- nat are, la nivelul bordului, unde Starbuck se lege i i cilm şi îndemanatic după cum îl smucea coaja de n1 i care se afla, privind în tăcere întinderea albastră i departe, barca lui Flask se afla în aceeaşi rieniiş-. comandantul ei se suise cu îndrăzneală pe o bucată ă nă groasă ce ieşea din chilă şi se înălţa cu vreo două •pi VJ peste nivelul platformei de la pupă. în ju-[uil a se înfăşură parîma harponului. Capătul ei nu era [n c Ing decît palma mîinii şi, suit pe un astfel de pie-[d. Flask părea cocoţat pe vîrful unei corăbii scufun-d e p"nă la mărul catargului. Dar micul secund, mărunt si .ut, era însufleţit de o ambiţie nemăsurat de mare, al-l cd postul de observaţie pe care-l avea nu-l mulţumea. — Nu pot să văd nici la trei paşi; dă-mi o vîslă, să m c ii pe ea! tuna Daggoo, apueîndu-se cu mîinile de fiecare bord, ca ri ţină echilibrul, veni la pupă şi-şi înălţă propriii lui umeri ca pentru un piedestal. — Sînt un catarg ca oricare altul, sir. Vreţi să vă
j.

Ulf

L?

— Sigur că vreau, şi-ţi mulţumesc, dragul meu. Nu-n i o fi vrut să fii cucincizeci de picioare mai înalt. c e uriaşul negru, împlintîndu-şi trainic picioa- cele două borduri opuse ale bărcii, se arcui pu-i i m palmă piciorul lui Flask şi, punînd rnîna aces-,- fe--tetul său, îl rugă să se salte şi el însuşi săltă, i jcătura dibace, p; p j acum lIasc, ia i T şi îi vluj;.-a U3 pi; -inr novicelui 1 se ] buLiiierul s-a obişnui p cioare în barca sa, re fii ffămîutată i micul cm sus pe umerii sai. bra-,u] îi-ăltat al lui Daggoo vi înn.inată îndemanarea u să-şi păstreze echilibrul cînd curenţi contrari; dar hferu 251 şi mai minunat i se pare cînd îl vede pe balenier e-ţat, în aceleaşi împrejurări care te ameţesc, la postui de observaţie. Totuşi, înfăţişarea micului Flask, suit umerii uriaşului Daggoo, era încă şi mai curioasă, ( ; nobilul negru, proptit cu măreţie, îşi legăna armonios i mele zvelte o dată cu fiecare legănare a mării. Pe spui . lui larg, Flask cel cu părul flasc părea un fleac. Calut h povară arăta mai mîndru decît călăreţul. Totuşi vio nestăpînitul şi fălosul Flask îşi mişca din cînd în o. ; piciorul cu nerăbdare; dar pieptul falnic al negrului ; tremura cîtuşi de puţin pentru atîta lucru. Tot astfel văzut Patima şi Deşertăciunea dînd din picior pe sco.. ; vie şi mărinimoasă a pămîntului, dar pămîntul nu s; schimbat mareele, nici anotimpurile pentru atîta Iu,.:. în vremea asta Stubb, al doilea secund, se stăpîr.. deşi era nerăbdător să privească în depărtare. Poate balenele se scufundaseră aşa cum obişnuiau ele, nu — frica marinarilor; dacă era aşa, Stubb, ca totdeauna, ; .. hotărît să-şi treacă vremea în tovărăşia pipei. Şi-osce-,, din panglica şepcii unde şioţinea ca pe o pană. Şi-o 11.,. plu, apăsînd tutunul cu degetul, dar cînd dădu să-şi prindă chibritul, frecîndu-l de palmă ca pe un şmirgh... Tashtego, harponierul lui, ai cărui ochi rămăseseră aţ .-tiţi în vînt ca două stele fixe, se lăsă ca .fulgerul pe io .i său, strigînd din toţi rărunchii: — Acolo! Acolo! In larg! Toate sînt acolo! Pentru un om de uscat, în clipele acelea, o balenă r; : fi fost mai vizibilă decît o scrumbie, nu se vedea alice ... decît pete lăptoase-verzui de apă agitată, deasupra căi•.-.; pluteau norişori subţiri şi rari de abur care se duceau - vîntul, ca spuma albă a valurilor fremătînde. Aerul : . jur începu deodată să vibreze şi să sfîrîie, ca apa ipo plită foarte înfierbîntată. Sub aceste unduiri atmosfer: o şi, în parte, sub un strat subţire de apă, înotau balen.:. -Iviţi înaintea tuturor celorlalte semne prevestitoare, : rişorii de abur păreau să fie mesagerii şi avangarda ce ceelor. Cele patru bărci urmăreau acum de aproape cîte op1 de apă zbuciumată şi de cer. Dar petele o luau înain--.1: băşicuţele zburau tot mai în faţă, ca masele de spl-: .1 învolburată în faţa unui torent care coboară din mur — Trageţi, trageţi, dragii mei! le şoptea Starbuck, 1 -cet dar pătruns de ce spunea, în vreme ce ochii lui a
252

se aţinteau drept peste provă, ca două ace de busolă. Nu spunea mare lucru echipajului său, nici echipajul nu zicea nimic; tăcerea care domnea în barcă era întreruptă răstimpuri de şoaptele lui, cînd aspre ca la comandă, cînd blînde ca o rugăminte. Cu totul altfel se purta micul şi gălăgiosul Flask. — Cîntaţi ori spuneţi ceva, dragii mei! Urlaţi şi tra-ţi la vîsle! Debarcaţi-mă, debarcaţi-mă pe spatele ei la; -u, băieţi; faceţi asta pentru mine şi vă dau via mea "e la Martha, scumpii mei, vă dau şi nevasta, şi copiii pe easupra,! Haideţi! Haideţi! Doamne, înnebunesc cînd mă ît la apa asta alburie! Urlînd aşa, îşi scotea şapca de pe cap, o mototolea şi arunca pe jos; apoi o ridica şi o arunca foarte departe mare; pînă la urmă se cabra la pupă ca un mînz nebu-jatic dintr-o prerie oarecare. — Ia priviţi la băiatul ăsta! spunea filozofic Stubb, trîngînd mecanic între dinţi pipa-i neaprinsă. După pu-in, urma: L-au apucat năbădăile. Da, ăsta-i cuvîntul. Şi dacă are năbădăi? Să le aibă şi să-i fie de bine. Tra-ţi şi fiţi veseli! Sus inima! Ştiţi doar că aveţi budincă cină. Fiţi veseli! Trageţi, copii, trageţi micuţilor, trageţi 1 toţii! Uşurel, uşurel vă spun, crăpav-ar ficatul şi bo--iiî Dar ceea ce spunea nepătrunsul Ahab echipajului său lai bine să nu repet aici, căci trăim într-o binecuvîn-ată ţară evanghelică. Numai rechinii necredincioşi din aările sălbatice puteau auzi ce spunea Ahab cînd îşi ur-iărea prada, cu fruntea încruntată, cu ochii roşii, cu bu-e strînse. Intre timp, toate bărcile grăbeau înainte. Vorbele pe are le tot repeta despre „balena aceea", cum numea el lonstrul nevăzut, de care tot spunea că atinge prova cu poada, erau atît de însufleţite şi păreau atît de adevărate, ă unul sau altul din marinari mergea pînă acolo încît irăznea să arunce cîte o privire temătoare peste umăr, să se asigure. Fapta aceasta era însă împotriva ordi-si, căci vîşlaşii trebuiau să închidă ochii şi să-şi înţepenească gîturile; obiceiul cerea ca în aceste clipe ei să nu ibă alte organe decît urechile, nici alte membre decît iîraţele. Era o privelişte care inspira uimire şi admiraţie. I lensa legănare a mării atotputernice, mugetul surd al
253

talazurilor ei rinei se frecau de cele opt bordun r rnot asemănător celui al unor bile uriaşe într-o p i nemărginit de mare, clipa aceea trecătoare cînd u mînea în aşteptare înfrigurată pe creasta ascuţită 1 nui val ce părea că o taie în două; apoi brusca dare în hăuri le lichide dintre talazuri, zvîcniic şi imboldul de a ajunge pe creasta dealului potn i necarea prelungă pe coasta cealaltă, toate acestea n cu strigătele şefilor şi ale harponierilor, gîfîit"! lor şi tabloul minunat al corăbiei PeqiiGcl, cu si ei de fildeş, venind cu pînzele întinse pe urmele L , ca o ieruncă pe urma puilor ei caraghioşi, toa e , la un loc te făceau să te simţi adînc mişcat. Nici i tul care trece de la pieptul soţiei în focul primei nu poate încerca emoţii mai nelămurite şi mai fur decît omul care, pentru prima dată în viaţa liu, v •-în ochiul de apă agitată de deasupra caşalotului ui. Dîra albă şi tremurătoare lăsată de vietatea goni venea mereu mai vizibilă datorită umbrei din ce in " întunecate aruncată peste ape de norii cenuşii „W de aburi nu se mai amestecau unele cu altele, ci v1 firau la dreapta şi la stînga; balenele păreau că î-I part drumurile. Bărcile se răsfirau şi ele. Starbu1"! mărea trei balene care înotau sub vînt. Inălţarăm J] împinşi de briza care sufla din ce în ce mai tare, pe ram repede după ele; barca alerga acum cu o viia de nebună, încît vîslele trebuiau mînuite cu foarte n: iuţeală, ca să nu se rupă în furcheţii lor. Nu trecu mult şi iată-ne prinşi într-o pînză întinsa ceaţă; nu mai vedeam nici corabia, nici vreuna din ce lalte bărci. — Cu putere, băieţi! şopti Starbuck, trăgînd mai scota velei sale. Avem timp să vînăm balena înaisit;a se porni furtuna. Iată iar apa albă! . . . Aproape! pode! Puţin după aceea, două strigăte unul după al iul, tr-o parte şi în alta, ne arătară că celelalte bărci ev. vecinătate. Bar abia ie auzirăm că Starbuck şopti !:. rător; „Scoală!" şi Queequeg cari în picioare cu harp.-în mină. Deşi nici unul dintre vîslaşi nu putea să v.adă In primejdia de moarte care se afla atît de aproape !:•
254

ga lor, totuşi privind chipul aprins al secundului, oi îşi ladeau seama că sosise clipa cea mare; auzeau de r.;,rnea zgomotul făcut parcă de cincizeci de elefant; c:;re e tăvălesc în culcuşul lor. în acest timp, barca

In.ilnta îiereu pan ceaţă, iar valurile so răsuceau şi urlau in ju-ii nostru ca nişte şerpi turbaţi. — Uite-i cocoaşa! Acolo, acolo! Loveşte! şopti S::v-ţuck. Se auzi un şuier scurt; era fierul aruncat de Queequeg. ţtunci dinspre pupă veni o izbitură nevăzută, în timp în faţă barca păru să se lovească de un recif; vela căzu î se rupse; un jet de abur fierbinte ţişni alături; ceva, un cutremur de pămînt, bubui şi se rostogoli sub noi. ntregul echipaj se simţea pe jumătate înăbuşit; ne cuidarăm unii peste alţii în spuma albă a grenului. Ra-ala, balena şi harponul erau acum una şi aceeaşi făp-xră, iar balena, zgîriată numai de tăişul fierului, scăpă. Deşi aproape pe de-a-ntregul scufundată, barca nu Ivu de suferit. înotînd primprejur, pescuirăm vîslele plutitoare şi, după ce le dădurăm peste bord, ne reluarăm acurile. Cînd ne aşezarăm, apa ne venea pînă la genun-hi; cînd priveam în jos, barca ni se părea o ambarcaţie Je corali ivită sub noi din adîncul oceanului. Vîntul începuse să vîjîie, valurile se izbeau între ele scuturile luptătorilor, furtuna mugea, se zbătea şi tros-şea în jurul nostru ca un foc alb într-o cîmpie, ca un foc mijlocul căruia ardeam noi, fără să fim atinşi, nemu-tori în ghearele morţii! în zadar chemam după celelalte lărci! Dacă strigai spre cărbunii aprinşi prin gura unui urnal în flăcări, era acelaşi lucru; tot aşa strigam noi băr-Sile în furtună. Intre timp, norii, spuma şi ceaţa începeau îă se întunece, căci se lăsa noaptea; nu vedeam nici urină 3e corabie. Marea înfuriată împiedica orice încercare de goli barca de apă. Yîsîele nu mai puteau fi folosite; nu e mai slujeau acum decît ca nişte unelte de salvare. Tăind legăturile pînzei impermeabile cară învelea butoiaşul cu chibrituri, Starbuck izbuti, după multe încercări uşit?, să aprindă felinarul; apoi. ngăţîndu-l de o pralină, îl întinse Ini Queequeg, care deveni eroul acestei ac-iiuni desperate; înălţa o lumină searbădă în mijlocul dez-îădejdii atotstăpînitoare; era simbolul omului fără cre-iinţă căutînd în van să nu piardă speranţa, deşi se afla ghearele desperării. 255 Uzi pînă la piele, dîrdîind de frig, nu ne mai aşteptam să revedem corabia sau vreuna din celelalte bărci; ci,;cj ridicarăm însă ochii, văzurăm că se apropiau zorile. Ce,,ţ;, învăluia încă marea; felinarul gol zăcea spart pe fundul bărcii. Deodată Queequeg sări în picioare cu mîna la m-, .. che. Auzirăm cu toţii un scîrţîit slab, ca zgomotul, năbuşit pînă atunci de furtună, al cordajelori,,i al vergii--,, unei corăbii. Zgomotul venea din ce în cemai apn.va: şi iceaţa deasă fu tăiată de o formă ştearsă. înspăimîntaU, sărirăm cu toţii în apă, căci vasul, ivindu-se acum lair,.i-rit, venea drept ,spre noi şi distanţa care ne despărţea r u era mai mare decît lungimea lui. Plutind pe valuri, privirăm cum barca părăsită fu i;-. ghiţită într-o clipă sub prova corăbiei ca o crenguţă i; tr-o cascadă; apoi coca uriaşă trecu peste ea şi n-o r.uu văzurăm decît cînd reapăru la pupă, pe jumătate scufundată. Inotarăm spre ea; valurile ne împinseră şi pmă la urmă furăm culeşi şi aduşi teferi pe bord. Celela! o bărci renunţaseră la jvînătoare înainte de izbucnirea furtunii şi se întorseseră la timp la corabie. Pequod pierduse nădejdea să ne mai găsească, totuşi nu se depărtase, c-au-tînd un semn al pieirii noastre, o vîslă ori prăjina vreunei lănci. Capitolul XLVIII HIENA Sînt unele situaţii ciudate în viaţă, cînd omul socoteşte că tot universul nu e altceva decît o glumă straşnică şi, cu cît îi înţelege mai greu poanta, cu atît îşi închipuie că gluma se joacă pe socoteala lui. Nimic nu e mai prielnic pentru naşterea unei astfel de stări de .spirit decît primejdia în care te aruncă vînătoarea de balene; prin această prismă priveam acum întreaga călător ic lui Pequod şi obiectivul ei — marea Balenă Albă. — Queequeg — zisei, pe cînd mă scuturam de apă sub mantaua mea, după Ce mă pescuiră şi mă lăsară pe punte — Queequeg, bunul meu prieten, de multe ori are să ru se întîmple aşa ceva?
256

Fără să fie emoţionat, deşi era ud ca şi mine pînă la p;rîe, mă făcu să înţeleg că astfel de lucruri se întîmplă adesea. — Mister Stubb — zisei, întorcîndu-mă spre înţelep-t-ui care trăgea liniştit din pipă, în ploaie, încheiat pînă la gît în mantaua sa cerată — mister Stubb, mi se pare

l că v-am auzit spunînd că dintre toţi vînătorii de balene pe care i-aţi întîlnit, primul nostru secund, mister Star• buek. este cel mai chibzuit şi prudent. Presupun deci că, pentru un vînător de balene, culmea prudenţei e să se Jav?nle prin ceaţă şi furtună, cu pînzele ridicate, asupra unei balene care fuge. — Desigur. Eu însumi am lansat bărcile pe apă, la vînatoare de balene, dintr-o corabie care lua apă, în plină furtună, la Capul Horn. — Mister Flask —• zisei, întorcîndu-mă de data aceasta către micul secund care stătea alături de mine — dumneavoastră aveţi experienţă, eu nu. Vreţi să-mi spuneţi dacă există o lege neînfrîntă după care, în meseria noastră, vîsaşul trebuie să-şi rupă şira spinării vîslind cu spatele spre fălcile morţii? ; — Nu puteai s-o spui mai pe scurt? răspunse Flask. Da, aşa e legea. Aş vrea să văd şi eu echipajul unei bărci vislind de-a-ndoaselea, cu faţa la balenă. Ha-ha! Balena deoache pe cei ce se uită chiorîş la ea, să ştii! Căpătasem astfel, de la trei martori nepărtinitori, o dare- de seamă lămurită asupra întregii situaţii. Ştiind aşr-dar că furtunile şi răsturnările în apă, cît şi vizita ce urma în adîncuri, erau întîmplări obişnuite în viaţa noa-str,;: ştiind de asemenea că în clipa cea mai primejdioasă, ci d te avînţi asupra balenei, trebuie să te resemnezi şi să-i încredinţezi viaţa în mîinile celui ce comandă barca — adeseori un ins care tocmai atunci e apucat de furii şi ;-;?că să răstoarne barca prin bîţîielile lui smintite; stn-vî iar că dezastrul nostru se datora mai ales lui Star-biif--, care se avîntase asupra balenei tocmai cînd izbucnise- furtuna şi ştiind că Starbuck era totuşi vestit pentru îsci.iMnţa mi în materie de pescuit; ştiind că făceam parte dir echipajul acestui nemaipomenit de chibzuit Starbuck; şi, in sfîrşit, amintindu-mi de Balena Albă, ştiind în ce vînatoare a dracului mă vîrîsem, ştiind va să zică toate acestea, mă gîndeam că nu mai îmi rămîne altceva de făcut decît să cobor şi să-mi scriu neîntîrziat ultima voinţă. 257 — Queequeg — zisei — hai cu mine; vei fi avoca-executorul testamentar şi moştenitorul meu. S-ar părea ciudat că, dintre toţi oamenii, tocmai ir; narii sînt cei care se gîndesc mai mult le ultimele lor rinţe şi la testament. Era pentru a patra oară în viaţa r de marinar că făceam aşa q va. După ce îndeplineau- , remonia asta, mă simţeam uşurat; o piatră mi se rj.j, de pe inimă. Apoi, toate zilele pe care aveam să le trăi. de aci încolo aveau să fie pentru mine luni sau săir mîni cîştigate. Supravieţuiam doar mie însumi; îmi cuiasem în piept moartea şi înmormantarea. Priveam jur liniştit şi mulţumit, ca o stafie cuminte, cu conştiL curată, aşezată tihnit în interiorul unui cavou de fami; „Iată dar, gîndeam eu, răsucindu-mi fără să vreau ?-necile hainei, că am pornit-o către moarte şi distruge Dracul să-l ia pe cel ce va rămîne în urmă". Capitolul XLIX ECHIPAJUL ŞI BARCA LUI AHAB. FEDALLAH — Cine ar fi crezut una ca asta, Flask! strigă Stu Dacă aş fi avut numai un picior, nu m-ai fi prins în ba nici mort; ori poate numai ca să-i astup vreo gaură călcîiu meu de lemn. — Nu cred că e chiar aşa de nemaipomenit — : Flask. Dacă piciorul i-ar fi fost retezat din şold, ar fi f cu totul altceva. Ar ii fost un infirm; dar, după cum are un genunchi şi o bună parte din pulpă. — Nu ştiam asta, puştanule; nu l-am văzut încă ; gonunchind. Printre cunoscătorii în materie de pescuit de bale se discuta adeseori dacă era bine ca un căpitan de ba nieră să-şi primejduiască viaţa luînd parte, el însuşi vînătoarea propriu-zisă, ţinînd seama de importanţa ca: tală a vieţii lui pentru reuşita întregii călătorii. Astf
258

soldaţii lui Tamerlan1 se întrebau cu lacrimi în ochi dacă ej a bine ca nepreţuita viaţă a acestuia să fie riscată în focul bătăliei. Dar cu Ahab chestiunea lua o altă întorsătură. Ştiind că omul, chiar tind are amîndouă picioarele, se izbeşte orJCÎnd de tot felul de primejdii, ştiind că urmărirea balenelor atrage totdeauna după sine un şir de greutăţi mari şi nebănuite, şi că fiecare clipă înseamnă pericol pentru fiecare participant, ştiind toate aceste lucruri era oare înţelept din partea unui om schilod să se urce într-o băr-cuţă care urmărea balena? Desigur că proprietarii lui Pe-quod ar fi răspuns: nu.

Ahab ştia prea bine că prietenii lui nu s-ar fi împotrivit ca el să coboare în barcă în anumite împrejurări prielnice vînătoarei, astfel ca să fie mai aproape de locul acţiunii şi ca să dea ordine el însuşi. Dar ca să aibă o ambar-caţie a lui proprie, ca orice şef de echipaj, ba mai mult, ca el, căpitanul Ahab, să aibă cinci oameni suplimentari drept echipaj pentru aceeaşi ambarcaţie, o astfel de idee mărinimoasă n-ar fi intrat niciodată în vederile proprietarilor lui Pequod, şi Ahab ştia bine acest lucru. De aceea nu le ceruse echipajul şi nici nu făcuse vreo aluzie în acest sens. Totuşi el îşi luă măsurile lui. Pînă cînd Archy nu descoperi şi nu răspîndi vestea descoperirii lui, marinarii nu bănuiră nimic. Nu le scăpă însă faptul că, puţin timp după ieşirea din port, cînd oamenii isprăviseră treburile lor obişnuite pentru pregătirea bărcilor de serviciu, Ahab fusese văzut din cînd în cînd făcînd singur cu manile lui cavilele pentru barca de rezervă, ba chiar tăind cu multă sîrguinţă beţişoarele de lemn care se înfig în găurile din provă cînd se desfăşoară coarda harponului; cmd ieşiră la iveală toate aceste fapte ale lui ,şi mai ales grija cu care căuta să-şi rostuiască o pînză suplimentară pentru căptuşirea fundului bărcii, ca şi cum ar fi vrut s-o facă mai rezistentă la apăsarea piciorului său de fildeş; de asemenea, neliniştea pe care o arăta cînd se tăia tjchetul pentru coapsă, adică piesa orizontală fixată la prova bărcii în care îţi propteşti genunchiul cînd izbeşti sau spinteci balena; cînd se băgă de seamă de cîte ori se urca în barca aceea şi-şi încerca genunchiul în adîncitura
17
1

Tamerlan sau Timur-Lenk (1335—1405), fondatorul celui de al doilea imperiu mongol (n.t). 259

ovală a tachetului, de cîte ori scobea cu dalta duigh lui şi o îndrepta pe,ici şi colo, toate aceste fapte, zic, teptară mult interes şi multă curiozitate la vreme;-. Dar toată lumea credea că pregătirile acestea orii ui i; îl preocupau pe Ahab aveau drept scop asaltul fina potriva lui Moby Dick, deoarece îşi destăinuise d de a vîna el însuşi monstrul. Nimeni însă nu mergea acolo încît să presupună că barca trebuia să aibă :. echipaj special. Acum, în ceea ce priveşte echipajul fantomă, ; surpriză trecu repede, căci pe o balenieră minunile i. mult. Cei mai neobişnuiţi şi ciudaţi oameni, apari;: celor mai diferite neamuri de prin ungherele cele ir,., cunoscute ale globului, vin să echipeze proscrisele ,: plutitoare, balenierele; dar chiar ele, balenierele, pesci: adesea creaturi atit de nemaiîntîlnite, pierdute pe o( ..-agăţate de vreo seîndură, de vreo epavă ori de o v naufragiate din vreo barcă, vreun canoe sau vreo j. japoneză, încît dacă însuşi Belzebut s-ar fi căţărat pe l si ar fi coborît în cabină să stea la taifas cu căpit; faptul acesta n-ar fi mirat cîtuşi de puţin pe mari; de la provă. Oricum ar fi fost, fantomele îşi găsiră repede loc t; tre ceilalţi membri ai echipajului, deşi rămăseseră i. cum separate de ei; totuşi Fedallah, omul care-şi ia. din păr turban, rămase pînă la urmă un mister de pătruns. Din ce lume venea? Prin ce legături tainic: unise pînă într-atîta destinul cu al lui Ahab, încît asupra lui un anumit fel de înrîurire, ori poate chiar perioritate? Nimeni nu ştia. Capitolul L JETUL FANTOMA Trecură zile şi săptămîni; cu pînzele întinse, Pcq-nava cu sclipiri de fildeş, străbătuse încetişor patru ;r. aceea a Azorelor, a Capului Verde, Marea Plata, nu: aşa fiindcă se găsea la gurile lui Rio de La Plata, şi
260

lui Carrol, o întindere nehotărîtă de ape la sud de Sfînta Elena. Pe cînd navigam prin apele acestea din urmă, într-o noapte senină, scăldată de razele lunei, cînd valurile se rostogoleau ca nişte suluri de argint, iar peste clocotul lor domol şi înăbuşit plutea o tăcere argintie, într-o astfel de noapte liniştită, un jet argintiu fu văzut în depărtare, în faţa mustăţilor albe ale provei. în lumina lunei părea un jet ceresc; parcă un zeu împăunat şi seînteietor ieşise din mare. Fedallah îl zărise primul. în nopţile cu lună, el era cel ce se suia în gabia mare, de voia lui, şi observa de acolo cu aceeaşi siguranţă de parcă ar fi fost zi. Deşi în vremea nopţii se semnalau turme de balene, totuşi nici un balenier n-ar fi îndrăznit să lanseze bărcile după ele. Vă puteţi deci închipui cu cîtă emoţie priveau imarinarii ]a bătrînul oriental, suit acolo sus la ore atît de nepotrivite, cînd turbanul lui şi luna se împerecheau pe acelaşi cer. Dar după ce-şi petrecuse cîteva nopţi acolo, vfără să scoată o vorbă şi cînd, după această tăcere, i se auzi glasul nepămîntean anunţînd ivirea jetului aceluia argintiu în bătaia lunei, toţi marinarii care pînă atunci şedeau întinşi, săriseră în picioare ca şi cum un spirit în-

S aripat s-ar fi aşezat în greement ,şi ar fi strigat la echipajul de muritori: ,,Uite-o colo!" Dacă ar fi auzit trîm-biţa judecăţii de apoi, ei n-ar fi sărit mai abitir. Totuşi nu simţeau nici o frică, mai mult plăcere; căci deşi era o oră din cele mai nepotrivite, totuşi strigătul fusese atît de izbitor şi îi aţîţase atît de puternic, încît orice suflet de pe bord dorea instinctiv să coboare în bărci. Străbătînd puntea cu paşi grăbiţi şi mari, Ahab dădu poruncă să se întindă zburătorii şi rîndunicile, precum şi toate bonetele. Cel mai destoinic timonier trebui să treacă la cîrmă. Apoi, cu cîte un om în fiecare gabie, corabia rulă în vînt. Briza umflă toate pînzele şi făcu să se simtă o ciudată tendinţă de înălţare, datorită căreia celor ce călcau pe punte li se părea că au aer sub picioare; corabia înainta, dar parcă se lupta cu două influenţe antagoniste: una care o trăgea în ceruri, cealaltă care o împingea înainte. Dacă aţi fi cercetat în noaptea aceea faţa lui Ahab, aţi fi zis că şi în el dădeau lupta două înrîuriri deosebite. Piciorul său unic şi zdravăn umplea puntea de ecouri zdravene, dar cînd păşea cu piciorul mort, paşii sunau ca nişte lovituri într-un sicriu. Pe viaţă şi pe moarte

1
261

călca bătranul. Deşi corabia fila aşa de iute, deşi din K h;-fiecărui .marinar ţîşneau priviri ascuţite ca săgeţile, ţ, tuşi jetul argintiu nu mai fu zărit în noaptea aceea. Fu,. care marinar îl văzuse o dată, dar nu şi a doua oară. Aproape că uitaseră cu toţii jetul din miezul acela du noapte cînd, peste cîteva zile, la aceeaşi oră liniştită, e fu din nou semnalat; din nou îl văzu fiecare şi din noM el pieri fără urmă, cînd înălţarăm velele ca să-l urmărim. Aşa se-n tamplă noapte după noapte, pînă cînd nimeni nu-i mai luă seama decît ca să se mire. Jetul as; ( singuratic ţîşnea sub clarul lunei sau la lumina stelelor, după cum se întîmpla, şi dispărea apoi o zi întreagă, ori două sau trei; de fiecare dată se arăta tot în faţa noastră, ca şi cum near fi momit mereu într-acolo. Pradă străvechilor superstiţii ale neamului lor şi ir-rîuriţi de aerul supranatural care, după cum se părea, învăluia nava Pequod în multe privinţe, unii marinari jurau că oricînd şi oriunde văzuseră jetul, oricît de demult apăruse el, la orice latitudine şi longitudine, el aparţinea unei aceleiaşi balene, iar această balenă era Moby Dick. Cîtva timp domni şi un simţămînt de teamă cu privire la apariţia aceea fugară, ca şi cînd ea ne-ar fi atras cu viclenie din ce în ce mai departe, pentru ca monstrul să se poată întoarce asupra noastră şi să ne facă bucăţele în mările cele mai părăsite şi mai sălbatice. Temerile acestea trecătoare, atît de nelămurite d.ir totodată atît de îngrozitoare, căpătau o faţă nebănuită .prin contrastul dintre ele şi seninătatea vremii; sub albăstrui blînd al atmosferei se ascundea un farmec diabolic, iar :vi călătoream înainte, zile după zile, prin apele acelea oi -sitor de calme şi de singuratice; se părea că spaţiul • conjurător se golise el singur de orice urmă de vi , scarbit şi el de răzbunarea după care umblam; iar pro. : noastră era parcă o urnă funerară. Apoi însă, cînd apucarăm spre răsărit, începură să y-iore In jurul nostru vînturile de la Cap, deoarece patru serăm în mările furtunoase de acolo; Pequod, cu colţii ;; de fildeş, se apleca puternic în faţa vijeliei şi spinU i • valurile întunecate; stropii de spumă zburau peste pa::-petele corăbiei ca o ploaie de aşchii de argint; vidul pustiitor al vieţii noastre luă atunci sfîrşit, dar numai ca :; facă loc unor privelişti şi mai înfiorătoare.
262

In faţa provei noastre săreau din apă, ici şi colo, forme ,. ciudate, iar la pupă zburau stoluri dese de enigmatici corbi marini. în fiecare dimineaţă vedeam păsările astea înşirate pe vergile noastre; cu toate că strigam la ele, rămaneau cu încăpăţanare pe loc, ca şi cum socoteau că nava noastră era lăsată în derivă, nelocuită, sortită părăsirii şi, prin urmare, un coteţ potrivit pentru ele, făpturi fără cuib. Marea posomorită se umfla mereu şi se lăsa, ca un piept ce suspină, ca şi cum mareele ei vaste ar fi fost o conştiinţă, ca şi cum sufletul cel mare al lumii s-ar fi căit şi ar fi fost îngrozit de lungile suferinţe şi de păcatele cărora le-a dat viaţă. Capul Bunei Speranţe, aşa ţi-e numele? Mai bine ţi s-ar zice Capul Furtunilor, ca înainte. Ademeniţi prea mult de liniştea înşelătoare care ne înconjurase pînă atunci, ne găseam acum aruncaţi în apele acestea vijelioase unde fiinţe vinovate, transformate în păsări şi peşti, păreau condamnate să înoate

veşnic, fără speranţa de a ajunge la vreun liman, ori să bată fără tihnă din aripi în aerul acela mohorat şi lipsit de orizont. Totuşi, jetul singuratic nu înceta să se ivească din cînd în cînd, liniştit şi neschimbat în albeaţa sa de zăpadă, aruneîn-du-şi mereu spre cer stropii fîntînii sale ţîşnitoare şi făcîndu-ne mereu semn să-l urmăm. Tot timpul cît ţinu frămîntarea aceea sumbră a stihiilor, Ahab se arătă rezervat şi posomorit; totuşi rămase la comandă aproape fără întrerupere, pe puntea udă şi primejdioasă. Vorbea secunzilor mai rar ca oricînd. Pe o vreme furtunoasă ca aceea, după ce puserăm totul la adăpost, atît pe punte cît şi în greement, nu ne mai rămînea altceva de făcut decît să aşteptăm sfîrşitul vijeliei. Căpitanul şi echipajul deveneau atunci fatalişti. Cu piciorul lui de fildeş vîrît în gaura-i obişnuită, ţinîn-du-se bine cu mîna de o parîmă, Ahab stătea ore la rînd şi privea în vînt, pînă cînd o rafală de zăpadă ori de chi-ciuijp îi îngheţa genele şi i le lipea. Echipajul, gonit de la provă de apele care se spărgeau pe puntea din faţă, se înşirase de-a lungul parapetului, la puntea din mijloc; ca l să se ferească mai bine de valurile prea cutezătoare, fie- care om se legase cu o bulină fixată de parapet, în care i se legăna ca într-o centură largă. Aproape nimeni nu mai , vorbea; iar corabia tăcută, de parcă ar fi fost echipată cu oameni de ceară, înainta zi după zi prin vijelioasa nebu1 263 nie şi veselie a talazurilor. Noaptea, oamenii păstrau aceeaşi tăcere in faţa oceanului care urla; în tăcere se legănau ei în bulinele lor; în tăcere ţinea Aha: piept furtunii. Nici chiar cînd natura obosită păru :. , caute zăbavă, Ahab nu-şi căută odihna în hamac. Si ar-buck nu putu uita niciodată înfăţişarea bătrînului cind coborînd într-o noapte în cabină ca să cerceteze barometrul, îl văzu stînd cu ochii închişi, ţeapăn, în scaun;.-.; lui înşurubat în podea; ploaia şi chiciura prin care umblase puţin mai înainte Ii pica încet de pe pălărie şi do pe manta. Pe masă, lîngă el, zăcea nedesfăcută una din hărţile cu mare şi curenţi de care am vorbit mai sus. Lanterna i se legăna în pumnul încleştat. îşi ţinea cor,;-!. drept şi capul dat pe spate, aşa că ochii-i închişi era-. îndreptaţi spre acul busolei răsturnate, care atîrna de c grindă din plafon1. ,,Straşnic bătrîn! gindi Starbuck, cutremurîndu-se Doarme, în plină furtună, şi totuşi merge mai departe, ca hoiărîre, spre ţinta sa!" Capitolul LI ALBATROSUL
zat, ade

asu ,-.l-..CC

La siid-cst de Cap, în largul depărtatelor insule C; , in apele acelea prielnice pentru cei ce vînează baie vărată, apăru în faţa noastră o corabie cu numele ley, adică Albatrosul. Curn se apropia încet, ave nra ei, de la locul meu de observaţie, din gabia ir f. o privelişte neobişnuită pentru mine, un începe ale vînătonrei pe oceanele îndepărtate. Vedearji :. ieră de mult plecată de acasă. Vasul era alb ca un schelet de morsă eşuat, de pa: urile ar fi fost înăibitoare. în lungul bordurilor, :n nea lui spectrală era întărită de dungi închise, ruginia vreme greementul şi cordajele păreau rarnur
!

Busola din cabină se numeşte busolă răsturnată. de:.aec ca ajutorul ei căpitanul, fără să meargă la compasul de la timona poate să afle din cabină direcţia navei (n.a.). 264

i unui copac îngreuiat de promoroacă. Numai velele de jos erau întinse. Ca nişte sălbatici arătau cei trei străjeri bărboşi din vîrful catargelor. Păreau îmbrăcaţi în piei de animale, căci hainele lor, sfîşiate şi peticite, erau în al patrulea an de purtare. Oamenii se legănau în nişte cercuri de fier, legate de catarge, deasupra unei mări fără fund. Cînd corabia alunecă uşor pe lîngă pupa noastră, noi, cei şase oameni din gabii, ne găseam atît de aproape Junii de ceilalţi, încît am fi putut sări din catargele unei corăbii în catargele celeilalte. Pescarii aceia, care arătau Latît de prăpădiţi, ne priveau cu ochi blînzi cum treceam şi nu rostiră o vorbă către străjerii noştri; dar de pe du-neta noastră auzirăm un strigăt: — Hei, cei de pe corabie! N-aţi văzut Balena Albă? Dar cînd căpitanul lor se aplecă peste parapetul înăl-bit cu megafonul la gură, acesta îi căzu din mîini în apă; vîntul sufla atunci puternic, iar el se căzni în zadar să se facă auzit fără portavoce. între timp, distanţa dintre coră-bii creştea. Ahab rămase o clipă nemişcat, în vreme ce marinarii de pe Pequod arătau în tăcere că, pentru ei, incidentul, petrecut în clipa cînd numele Balenei Albe fu ,transmis celeilalte corăbii, era ca o piază rea. Apoi Ahab păru că ar fi vrut să lase o barcă pe mare, ca să ajungă la nava străină, dacă nu l-ar fi împiedicat vîntul. Folosind însă poziţia corăbiei noastre, care naviga împotriva vîn-tului, Ahad luă iar megafonul şi strigă către ceilalţi, înţe- legînd din înfăţişarea lor că nava străină era din Nantuc-ket şi că în curînd avea să

ajungă acasă: — Hei, voi de colo! Noi sîntem Pequod şi facem ocolul lumii. Spune-le să trimită scrisorile în Oceanul Pacific! Şi dacă în trei ani nu mă întorc acasă, spune-le să le trimită la ... In clipa aceea cele două silaje se încrucişară şi bancurile de peştişori care de cîteva zile înotau fără rost pe lîngă noi trecură în felul lor deosebit lîngă nava străină şi se rînduiră la prova şi la pupa ei. Deşi văzuse deseori întîmplîndu-se acest lucru în călătoriile sale anterioare, Ahad păru mişcat; căci, pentru un maniac, cele mai mărunte fapte au însemnătatea lor aparte. — Vă duceţi de la mine, aşa? murmură Ahab, privind în apă. Vorbele lui nu păreau să spună prea multe, dar din tonul lor răzbătea o adîncă mîhnire, sentiment pe care
265

bătrînul nebun nu părea să-l fi încercat vreodată. întor-cîndu-se către timonier, care pînă atunci ţinuse corabi.-, in vînt ca să-i micşoreze viteza, îi strigă cu cunoscut, lui voce de leu: — Cîrma în vînt! Păstrează drumul în jurul lumii In jurul lumii! Cuvintele acestea au în ele ceva care dă naştere unor mîndre simţăminte. Unde avea să ne poarte călătoria as;;. circulară? Bineînţeles înapoi, la locul de unde pleeasoir, insă după ce vom fi trecut prin nenumărate primejdii; cei pe care îi lăsasem în siguranţă acasă se aflau acum şi înaintea, şi în urma noastră. Capitolul LII GAM Cauza principală pentru care Ahab nu acostase nav.i cealaltă era următoarea: vîntul şi marea prevesteau furtună. Dar chiar dacă nu ar fi fost aşa, el tot n-ar fi accw-tat-o judecind după purtarea lui cu prilejul altor întîlniri asemănătoare cînd primea — pe calea strigătelor prin portavoce — un răspuns negativ la întrebările sale. Căci, dupa cum văzurăm mai apoi, el nu se întovărăşea cu vreun căpitan străin nici măcar pentru cinci minute, dacă accv.a nu putea să-i dea vreo îndrumare pentru ceea ce căuta1!. Toate explicaţiile acestea par însă cam încurcate dacă nu voi vorbi aici despre obiceiurile de care se ţine seama cirul două baleniere se întîlnesc în ape străine şi mai ales in jocuri comune de vînătoare. Cînd doi străini se întîlnesc în Pine Barrens, din stat ui New York, sau în cîmpia Salisbury, tot aşa de pustie, din Anglia, dacă se întîlnesc întîmplător unul cu celălalt m astfel de locuri neprimitoare şi sălbatice, ei nu pot să ; a se salute, să nu se oprească o clipă ca să schimbe ştiri v i să se aşeze, poate, unul lîngă altul şi să-şi ţină un timp tov;. răşie. Cu atît mai mult dacă două baleniere care se îndreap;i fiecare spre capătul pămîntului se întîlnesc pe nesfîrşiu " cîmpii Salisbury ale mărilor, în largul insulelor Fanni-ori al şi mai îndepărtatelor insule Kings Mills; cu ant
266

mai mult, zic, în astfel de împrejurări, cele două corăbii, în loc să schimbe numai saluturi, caută să se apropie şi să intre în legături prieteneşti una cu alta. Lucrul acesta e şi mai obişnuit în cazul cînd vasele aparţin aceluiaşi port, iar căpitanii, ofiţerii şi mai mult marinarii se cunosc bine unii cu ceilalţi şi prin urmare au fel de fel de lucruri de vorbit. "Vasul care îşi începea călătoria avea poate pe bord scrisori pentru vasul plecat mai de demult; oricum ar fi fost, vasul acela putea să aibă ziare mai noi cu un an sau ! doi decît peticele rupte şi zdrenţuite de hîrtie care erau ziarele vasului celălalt. în schimb vasul de curind plecat putea să primească ultimele ştiri despre balenele din apele către care se îndrepta, lucru de foarte mare însemnătate. Toate aceste observaţii sînt de asemenea valabile pentru balenierele care se încrucişează în aceleaşi ape de vînătoare, chiar dacă amîndouă au plecat de acasă de tot atîta vreme, căci una din nave ar fi putut primi scrisori de la o a treia, aflată acum departe, scrisori care erau poate adresate celor de pe corabia întîlnită atunci. Pe lîngă toate astea, vînătorii puteau schimba veşti despre balene ori să stea la taifas. Căci marinarii se întîmpină nu numai cu dragoste, dar au să-şi împărtăşească multe gînduri asemănătoare ce se nasc cînd urmăreşti aceeaşi ţintă şi cînd împărţi aceleaşi lipsuri şi primejdii. Deosebirea de ţară nu e o deosebire esenţială, mai ales cînd cele două părţi vorbesc aceeaşi limbă, cum e cazul ţ cu americanii şi englezii. Desigur că asemenea întîlniri nu prea aveau loc des, din cauza numărului mic al bale-nierelor engleze; dar cînd totuşi aveau loc, domnea între corăbii un soi de stinghereală, căci englezii sînt rezervaţi din fire, iar iancheii nu preţuiesc această calitate decît cînd o au ei înşişi. în afară de asta, balenierii englezi îşi iau cîteodată un aer de superioritate metropolitană faţă de balenierii americani, ei privesc, de pildă, pe nantucke-zul înalt şi slab, cu provincialismele lui indescriptibile, !. ca pe un soi de ţăran de mare. Ideea superiorităţii ba- lenierilor englezi ar fi însă greu

de susţinut, dat fiind că iancheii, într-o singură zi, omoară mai multe balene decît englezii în zece ani. Asta e însă o nevinovată slăbiciune a pescarilor englezi, pe care nantuckezii n-o pun I prea mult la inimă, fiindcă ştiu că au şi ei slăbiciunile lor.
267

Vedem aşadar că, din toate navele care călătoresc p mare, balenierele au cele mai multe pricini să fie prietenoase; adevărul e că şi sînt. Unele nave comerciale s: încrucişează in plin Ocean Atlantic fără să schimbe i;r. singur semn de recunoaştere, prefăcîndu-se că nu se vă,-.; precum perechile de dandy pe Broadway, ori îngădui;-.-du-şi cel mult, poate, preţioase păreri critice asupra ve Jaturii fiecăreia. Cît despre vasele de război, ce să ma: vorbesc? Cînd se întîmplă să se întîlnească pe mare, isi fac unul altuia atîtea temenele caraghioase, atîtea plecăciuni şi salutări cu pavilionul, încît începi să te îndo ieşti dacă în spatele acestor mofturi domneşte într-ade văr dragostea frăţească şi salutul inimos. Cînd se întîlnes două vase cu sclavi, amîndouă sînt grozav de grăbite, fu-fiecare cît mai repede unul de altul. în privinţa vaselor de piraţi, cînd se întîmplă să-şi încrucişeze steagurile !o cu oase încrucişate, primul lor strigăt este: ,,Cîte capete?", aşa cum vînătorii de balene se întreabă: „Cîte butoaie?" După ce primesc răspuns la această întrebare, piraţii c;.-raesc fiecare în altă direcţie căci, şi pe un bord şi pe celălalt, ticăloşii sînt atît de înspăimîntători, încît nu ;-place să-şi privească prea mult ticăloasa asemănare. Uitaţi-vă însă la băiatul bun, cinstit, modest, primitor, prietenos şi de treabă de pe o .balenieră: Ce face o bak-nieră cînd se întîlneşte pe timp bun cu altă balenieră? Face un lucru cu totul străin celorlalte vase, un lucra despre care acestea din urmă nici măcar n-au auzit vreodată: un gam. Dacă marinarii de pe alte vase ştiu, ai : intîmplare, de aşa ceva, rînjesc, fac glume şi vorbesc ; . derîdere despre „alea din care ţîşneşte apa", despre ,,c:-zanele cu untură de balenă" ori despre alte fleacuri ." felul acesta. De ce oare toţi marinarii comerciali, pirar şi marinarii de pe vasele de război nutresc atîta dispri pentru vinătorii efe balene? E o întrebare la care greu -: poate răspunde. In cazul piraţilor, spre exemplu, mi-.v plăcea să ştiu dacă profesia lor se bucură de vreo c;lo" oarecare. într-adevăr, siîrşitul vieţii lor e de multe : la înălţime, dar asta din cauza spînzurătorii. Iar cînd ;-om se înalţă în acest chip straniu, el nare la temelie n1.-mie care să susţină poziţia lui înaltă. Ajung astfel la încheierea că piraţii, care se fălesc că sînt mai presus c vînătorii de balene, nu au o bază solidă pentru mîndvil-lor.
268

Dar ce este un gam? Puteţi să vă tofiiţi degetul cău- m sus şi în jos în coloanele dicţionarelor şi nu veţi cuvîntul. Doctorul Johnson n-a atins niciodată un U 1 de grad de erudiţie; arca lui Noe, Webster, nu-l - ii a nici ea printre cuvintele ei. Şi totuşi această vorbă LP" înţeles e de mulţi ani folosită de vreo cincispre- e nu de ianchei adevăraţi. Desigur, ar trebui să-i dăm -miţe, ca să fie încorporată în lexicon. în vederea u scop, îngăduiţi-mi să dau o definiţie ştiinţifică: M, substantiv. întîlnire a două (sau mai multe) ,i tmere, de obicei în apele de vînătoare; după ce se sa- membrii echipajelor îşi fac vizite cu bărcile; cei doi ! ic ni rămîn un timp pe bordul uneia din corăbii, iar i v secunzi pe celălalt. Vai e încă un amănunt privitor la gam, pe care nu r . i.c să-l uităm. Fiecare profesie are particularităţile j i t «şa are şi pescuitul de balene. Cînd căpitanul unui v it de piraţi, de război sau de sclavi e nevoit să plece i .. pva cu barca lui, el se aşază întotdeauna la pupă, înt- in scaun confortabil, cîteodată capitonat, şi adesea -,utnoază el însuşi, strîngînd în mînă o eche mică şi ir tuci, împodobită ca o modistă cu panglici şi cordeîi Bărcile balenierelor însă nu au scaun la pupă, nici n i ofa de acest fel şi nici eche. Ar fi frumos într-adei» acă şi căpitanii de baleniere s-ar lăsa împinşi pe it (a bătrînii consilieri municipali pe scaune cu rotile. espre eche, barca de balenieră nu admite o unealtă v i se manevrează atît de molatic; de aceea, cînd în timiix ijii gam, echipajul întreg trebuie să părăsească bai iia, deci cînd în barcă se află şi cîrmaciul sau har-

r.cul, acesta din urmă e cel care guvernează, iar căt a,1, neavînd loc unde să stea, pleacă să-şi facă vin " picioare, drept ca un brad. Dîndu-şi seama că ochii ]t i de pe bordul ambelor corăbii sînt îndreptaţi către i, pitanul acesta se sileşte să rămînă în picioare ca a- păstreze demnitatea. Asta însă nu e treabă uşoară; i i • le lui se află uriaşa vîslă de cîrmit care îl loveşte r d în cînd în şale, iar vîsla celui din faţa sa îi ize genunchii. In felul acesta el e înghesuit şi din faţă t -pate — şi nu se poate mişca decît lateral, dacă 269 vrea să-şi asigure echilibrul. Adesea o zgudui tură a b;. cii ameninţă să-l dea peste cap, fiindcă pe fundament unde stă el nu poate căuta sprijin decît numai în lăţirr. îi trebuie însă şi lungime. Nu puteţi face să stea în ], cioare două beţe care formează între ele un unghi, apoi, n-ar fi serios din partea unui căpitan, asupra i ruia sînt îndreptate atîtea priviri, să se ţină cu mîna t ceva. Dimpotrivă, ca să arate cit e de stăpîn pe sine, îşi bagă de obicei mîinile în buzunarele pantalonilo poate că şi le vîră acolo ca o contragreutate, fiindcă m totdeauna mîinile lui sînt foarte late şi grele. Totuşi : fost cazuri, bineînţeles autentice, cînd căpitanul a fc văzut — în clipe de primejdie, cînd izbucnea vreo r. fală — prinzîndu-se cu mîna de părul celui mai apropi vîslaş şi ţinîndu-se strîns de el, de parcă ar fi intrat (figurile morţii. Capitolul LUI POVESTEA LUI TOWN-HO (aşa cum am povestit-o la Hanul de Aur) Capul Bunei Speranţe şi toată întinderea de apă 6. jurul lui este aidoma răscrucii unui drum jnare, un întîlneşti mai mulţi călători decît în oricare altă parte lumii. Nu trecu mult de cînd vorbirăm cu Goney, că întilr răm altă balenieră care se îndrepta spre casă: Town-IhEchipajul acesteia era alcătuit aproape numai din ] linezieni. In scurtul gara care avu loc, căpătarăm şti înfiorătoare despre Moby Dick. Interesul unora peni: Balena Albă crescu după ce auziră ce se întîmplase Town-Ho; socoteau acum că balena era, printr-o minur;; unealta dreptăţii divine, despre care se spune că se aba cîteodată fără de veste asupra oamenilor. Această întin plare şi tot ceea ce o întovărăşeşte alcătuiesc aşa-numi
1

Vechiul strigăt al vînătorilor de balene cînd vedeau bak din vîrful catargului; e folosit şi azi de către vinătorii balenei Gallapagos (n.a.). 270

parte tainică a tragediei pe care o voi poveşti şi care n-a ajuns niciodată la urechile căpitanului Ahib ori a se-(unzilor săi. Partea asta tainică a povestirii nu, era ştiută nici chiar de căpitanul lui Town-Ho. Ea era proprietatea particulară a trei marinari albi şi prieteni de pe corabia aceea. Se pare că unul din ei o împărtăşise lui Tash-tego, legîndu-l cu jurămînt să păstreze taina; dar în noap-iea următoare, Tashtego vorbi în vis şi dezvălui atîtea amănunte, încît, cînd se trezi, nu mai putu să păstreze restul doar pentru el. întîmplarea avu o înriurire atît de puternică asupra marinarilor de pe Pequod, cînd o ;iflară, încît, cuprinşi de un simţămînt de milă — ca să-l numim aşa — ei ţinură secretul pentru ei, astfel că el nu trecu dincolo de arborele mare, spre duneta lui Pequod. Cu un fir întunecat voi întreţese povestirea cunoscută de toţi cei de pe bord şi voi istorisi întreaga întîmplare cu toate ciudăţeniile ei, pentru ca să nu fie uitată prea lesne. Voi păstra stilul în care am povestit-o odată, la Lima, într-un cerc de prieteni spanioli, în ajunul unei sărbători, cînd fumam în piaţa largă, pavată cu pietre galbene, a Hanului de Aur. Dintre toţi cavalerii aceia de soi, tinerii don Pedro şi don Sebastian erau singurii de care mă simţeam mai apropiat; de aci întrebările cu care mă intrerupeau din cînd în cînd şi la care eu răspundeam 3a timpul potrivit. „Cu vreo doi ani înainte de întîmplările pe care vreau să vi le povestesc aici, Town-Ho, balenieră din Nantuc-ket, naviga prin Pacificul vostru, la cîteva zile spre apus de Hanul de Aur. Era pe undeva, puţin mai la nord de Ecuator. într-o dimineaţă, cînd se manevrau pompele ca de obicei, se băgă de seamă că vasul luase apă mai mult decît altădată. Crezură că fusese străpuns de vreun peşte-spadă. Dar căpitanul avea pe atunci anumite pricini în temeiul cărora îşi închipuia că îl aştepta norocul in apele acelea, aşa că nu se gîndea să le părăsească; apoi gaura nu părea să fie primejdioasă, deşi o căutaseră fără s-o păşească în părţile cele mai joase ale corăbiei, acolo unde putură ajunge pe vremea aceea

furtunoasă; astfel stînd lucrurile, corabia îşi urmă calea mai departe, pe cînd marinarii, în răstimpuri, lucrau liniştiţi la pompe. Dar norocul nu se ivi; trecură zile după zile şi gaura nu putu fi descoperită, dar se vedea bine că se mărea. Atunci 271 căpitanul, devenind neliniştit, înălţă toate pînzele şi por spre un golf din insulele cele mai apropiate, ca să vasul pe uscat şi să-l repare. Deşi nu era drum scurt pînă acolo, totuşi, clacă toţi: s-ar fi petrecut ca de obicei, el nu avea de ce să se tearr că-şi va scufunda nava, fiindcă pompele erau din ce! mai bune şi fiindcă cei treizeci şi şase de marinari, i-losiţi pe rînd, puteau ţine uşor corabia pe linie de pi-, tire, chiar dacă gaura s-ar fi făcut de două ori mai mar în adevăr, aproape tot drumul avură vînt bun şi Towv. Ho ar fi ajuns cu siguranţă la liman dacă semeţia bri; tală a secundului Radney, din oraşul Vineyard, n-ar • provocat răzbunarea lui Steelkilt, locuitor de pe ma!-. Lacurilor, un desperado din Buffalo. — Locuitor de pe malul Lacurilor? Buffalo? Rogu-U ce înseamnă vorbele astea? Unde e Buffalo? mă întreL don Sebastian, ridieîndu-se în hamacul lui de iarbă. — Pe malul răsăritean al lacului Erie, senor: dacă .--răbdare, ai să auzi îndată amănunte. Să ştiţi, domniici că nu se află bric cu vele pătrate, nici corabie cu ti arbori care să fi navigat vreodată între bătrînul vostn Callao şi îndepărtata Manilla şi pe care să fi trăit vreu: om atît de îmbuibat cu poveştile marinăreşti ce umbi; din gură în gură, printre cei de pe uscat, ca acest locuitor de pe malul Lacurilor, ca acest pămîntean dir inima Americii. Mările astea ale noastre cu apă dulct Erie şi Ontario, şi Huron, şi Superior, şi Michigan, a în fluiditatea undelor lor, în întinderea lor oceanică, i varietatea neamurilor care le populează malurile şi V diversitatea lor de climaturi ceva care se apropie foarl mult de măreţia oceanelor. Au arhipelaguri de insuk romantice, precum mările Polineziei; dacă sintetizăm, p ţărmurile lor locuiesc două naţiuni mari şi deosebite, c şi pe ţărmurile Atlanticului; pe întinsul apelor lor se ,.-noaclă legături maritime între numeroasele noastre vritorii coloniale din răsărit; ici şi colo bateriile de ar!: lerie şi tunurile alpine de pe înălţimile Mackinaw p: vesc în valuri cu aer ameninţător; undele acestea au au.. bubuiturile victoriilor navale; în vechi răstimpuri, ,: plăjile acelea au poposit oameni primitivi, ale căror fe". pictate în roşu se arătau din umbra iozgu;a7?i-urilor i piele; leghe după leghe se întind de-a lungul lacuri! "
272

bătrîne păduri virgine, cu brazi istoviţi care se ţin lanţ, ca numele regilor din genealogiile gotice; ori codri care adăpostesc animale sălbatice şi lighioane cu blană mătăsoasă, ale căror piei slujesc de straie împăraţilor tătari; în apele lor se oglindesc oraşe pavate, ca Buffalo şi Cleve-land, ori sate necunoscute ca cele din Winnebago; pe suprafaţa lor pluteşte nava comercială bine greaţă, crucişătorul înarmat al statului, vaporul cu aburi şi canoele firav; apele lor dulci sînt măturate de vijelii şi de furtuni tot aşa de cumplite ca şi cele ce biciuiesc apele sărate; adîncurile lor ştiu ce este o epavă căci lacurile, deşi sînt aşezate în inima ţarinilor, au făcut să se scufunde, la miez de noapte, în locuri ce nu puteau fi observate de pe uscat, multe corăbii cu întregul lor echipaj. V-ara spus acestea, domnilor, ca să ştiţi că Steelkilt, deşi om de uscat, era totuşi sălbatic ca un fiu al oceanelor şi crescut ca şi unul din aceştia. Cît despre Radney, deşi încă din pruncie se întinsese pe plaja pustie de la Nantucket, ca să fie alăptat de muma lui, marea, deşi mai tîrziu străbătuse îndelung asprul nostru Atlantic şi visătorul vostru Pacific, era totuşi în aceeaşi măsură de răzbunător şi de certăreţ, ca oricare marinar ciufut, gata ori-cînd să pună mîna pe şişul cu prăsele din corn de căprior. Cu toate acestea, omul lui Nantucket nu era rău la inimă, iar locuitorul de pe malul Lacurilor, la drept vorbind un soi de diavol împieliţat, era totuşi un marinar a cărui asprime putea fi îmblînzită. Steelkilt fusese multă vreme ţinut în frîu. în orice caz, fusese pînă atunci. Pe Radney însă îl apucară pandaliile, iar Steelkilt . . . dar, domnilor, să vă povestesc pe-ndelete. L--i o zi ori două după ce îşi îndreptase prova spre golful din insulă, pînza de apă din carena lui TownHo păru că se ridică mai sus, dar totuşi nu prea mult, atît numai că munca la pompe fu prelungită zilnic cu vreo oră. Trebuie să ştiţi că pe un ocean potolit şi civilizat, ca Atlanticul de pildă, unii căpitani nu prea se gîndesc să pompeze în tot cursul traversării; dacă s-ar întîmpla ca în":—o noapte liniştită şi îmbietoare la somn, ofiţerul de cart să-şi uite datoria în această privinţă, de bună seamă că atît ci cît şi camarazii lui nu ar lua prea mult în sreamă incidentul. Tot astfel, domnilor, nici în apele pustii şi sălbatice, care se află la apus de voi, nu se obişnuieşte ca pompele să lucreze toate odată în tot

273

îimpui unei lungi călătorii, adică în timpul unei călăto rii de-a lungul vreunei coaste accesibile, ori în ape unck se găseşte cîte un adăpost bun. Numai cînd o corabie ia apă în vreun colţ foarte puţin umblat al mărilor şi într-adevăr departe de uscat, numai atunci căpitanul începe să se simtă puţin mai liniştit. Cam aşa s-a întîmplat şi cu Town-Ho; cînd s-a văzu; că apa tot creştea, mai mulţi oameni din echipaj se arătară oarecum neliniştiţi, mai ales Radney, secundul. El, ordonă ca pînzele de sus să fie înălţate şi bine întinse in vînt. Nu cred însă că acest Radney era un fricos: din contră, socot că era tot atît de puţin înclinat să se teamă de siguranţa propriei lui persoane ca şi orice ;:ltă fiinţă neînfricată şi îndrăzneaţă de pe uscat ori de pe mare. Totuşi, cînd îşi arată grija pentru siguranţa vasului, unii dintre mateloţi spuseră că-i era teama fiindcă o parte din navă era proprietatea lui. Astfel că, in seara aceea, cînd lucrau la pompe, se apucară să glumească între ei despre acest lucru. Şedeau cu picioa rele în apa limpede, care se înălţa mereu, care trecea apoi în pompe şi care, ţîşnind din ele, cădea pe punte şi curgea afară prin găurile de scurgere de sub vînt. Observînd că secundul se apropia de pompele la cart muncea împreună cu ceilalţi, locuitorul de pe malul Lacurilor se prefăcu că nu-l vede şi glumi mai departe. fără teamă. — Măi fraţilor, straşnic mai pătrunde apa! Ia aduceţi o carafă, să gust! Pe cinstea mea, e bună de tras la sticle1 Vă spun, băieţi, acţiunile lui Rad ar putea să se piard;: prin gaura asta. Făcea mai bine dacă îşi tăia partea lui din carenă şi o lăsa acasă. Adevărul e, măi băieţi, că peş-tele-spadă abia şi-a început lucrul; a şi venit înapoi cu o echipă de dulgheri navali, de peşti-ferăstrău, de peşti-pilă şi de alţii. S-au pus cu toţii la treabă, şi taie, şi re tează fundul vasului. Să ştiţi că fac reparaţii. Dacă bă-; rinul Rad ar fi aici, i-aş spune să sară peste bord şi să-i risipească. I-aş spune că s-au apucat să facă tot soiul di drăcii cu avutul lui, da, da! Numai că bătrînul Rad e şi el un biet suflet, dar un suflet cu chip frumos, ce e drept Băieţi, am auzit că restul averii şi l-a băgat în oglinzi. M; îndoiesc că ar lăsa pe un amărît ca mine să-i copieze modelul nasului.
274

J
— Crăpa-v-ar ochii! De ce aţi oprit pompele? răcni Radney, făcîndu-se că nu auzise vorbele marinarilor. Daţi-i drumul mai repede! — Vai, sir! strigă Steelkilt, vesel ca un greiere. Hai, băieţi, daţi-i zor! Şi pompele începură să lucreze de parcă ar fi fost cincizeci de locomotive. Oamenii îşi scoaseră beretele şi nu după mult se auzi cum gîfîiau din adîncul plămînilor, ceea ce arăta că energia lor vitală se află sub cea mai mare tensiune. Părăsind pînă la urmă pompele, ca şi restul oamenilor, Steelkilt se duse la un cabestan şi se aşeză pe el, respirînd din greu; faţa-i ardea ca focul, ochii erau roşii ca sîngele şi-şi ştergea sudoarea îmbelşugată de pe frunte. Nu ştiu, domnilor, ce diavol rău îl îndemnă atunci pe Radney să caute rîcă unui om în halul în care era atunci Steelkilt; fapt e că aşa se întîmplă. Străbătînd puntea cu cu paşi mari, secundul îi porunci să ia o mătură şi să cureţe puntea, apoi să ia un făraş şi să adune murdăria rămasă pe urma unui porc ce alergase pe acolo. Se ştie, domnilor, că măturarea punţii unei corăbii pe mare e o treabă care ţine de gospodăria vasului; ea se face pe orice vreme, afară de furtună puternică, în fiecare seară. S-a întîmplat cazul că s-a măturat puntea unui vas care naufragia, într-atît de statornice sînt obiceiurile pe mare şi dragostea marinarilor pentru curăţenie; unii nici nu se îneacă pînă nu se spală pe faţă. Dar pe toate corăbiile, cu treaba asta a maturatului sînt însărcinaţi flăcăiandrii, dacă sînt flăcăiandri pe bord. Pe lîngă asta, cei mai vînjoşi oameni de pe Town-Ho fuseseră împărţiţi în echipe, rînduite fiecare la pompe; iar Steelkilt, fiind cel mai zdravăn dintre toţi, fusese totdeauna însărcinat cu şefia uneia din echipe; ca urmare, el trebuia să fie scutit ele muncile de rînd care nu aveau legătură cu obligaţiile pur nautice; tot aşa era cazul şi cu tovarăşii lui. Vă povestesc toate aceste amănunte ca să înţelegeţi mai bine cum stăteau lucrurile. Dar mai era ceva: ordinul cu privire la făraş fusese dat ca să-l înţepe şi să-l jignească pe Steelkilt; tot aşa de bine Radney putea să-l scuipe în faţă. Orice om care a fost marinar pe o balenieră înţelege asta; totul, ba şi mai mult încă înţelese omul Lacurilor cînd primi ordinul de la secund. Dar cum în clipa aceea şedea liniştit, cum privea adînc în ochii răi ai secundului, cum văzu

18

97

acolo maldăre de butoaie cu iarbă de puşcă şi un chibrit care ardea uşor între ele, cînd pricepu instinctiv toate astea, zic, se născu în el un sentiment de îngăduinţă, o silă de a întărită mai mult o fiinţă şi aşa întă-rîtată; o astfel de silă simt oamenii cu adevărat viteji, vhiar cînd sînt jigniţi; şi o astfel de simţire subtilă ;:; iară nume puse atunci stăpînire pe sufletul lui Steelkiiţ Cu vocea lui obişnuită, care suna puţin spart din cauzu oboselii, el răspunse că maturatul punţii nu era treai; lui şi că nu o va îndeplini. Apoi, fără să amintească do făraş, el arătă spre cei trei băieţi care erau măturătorii obişnuiţi; aceştia, nefiind folosiţi la pompe, nu aveau nimic de făcut toată ziua. La acestea, Radney răspuns; cu o înjurătură şi repetă ordinul, fără să-l schimbe, p un ton autoritar şi insultător; în acelaşi timp, apucîna un ciocan de dogar de pe un butoi alăturat, înainta spn omul de la Lacuri, ce stătea încă pe cabestan. încălzit şi aţîţat cum era după munca grea de la pompe, şiroind de sudoare, deşi la început fusese însufleţi-de un sentiment de îngăduinţă, Steelkilt nu putu acuir. decît să ia în nume de rau purtarea secundului; dar înăbuşind în el mînia, rămase cu încăpăţînare pe locul săi:, fără să scoată o vorbă; în cele din urmă, Radney, sco; din fire, zgîlţîi ciocanul la două degete de faţa lui, po-runcindu-i cu furie să execute ordinul. Steelkilt se ridică atunci şi se retrase încet pe dup;, cabestan, repetînd cu hotărîre că nu va îndeplini ordinul; secundul îl urma îndeaproape, ameninţîndu-l cu ciocanul. Văzînd că răbdarea lui nu-i era de nici un fo.o-preveni pe nebun printr-un gest grăitor cu mina: or,-iot fără folos. în felul ăsta cei doi ocoliră o dată cabesîa nul, apoi, hotărît să nu se mai retragă şi socotind că ;-r-şese destulă răbdare, omul de la Lacuri se opri lîngă tam-buchi şi vorbi astfel ofiţerului: — Domnule Radney, sînt hotărît să nu vă ase1.!:: Luaţi de aici ciocanul ori, dacă nu, feriţi-vă! Dar secundul se apropie şi mai mult de omul nostm care acum rămase nemişcat, şi zgîlţîi ciocanul la un deget de dinţii lui, rostind tot timpul blesteme înfiorătoa"" Fără să dea înapoi nici măcar cu o unghie, străpungi-pe celălalt cu privirea-i care arunca fulgere, Stec-iUi ridică încet pumnul şi-i spuse asupritorului său că da ciocanul îi va atinge cît de puţin obrazul, el, Steelki276

. va ucide pe loc. Dar, domnilor, nebunul era sortit punJi. Nu după mult ciocanul atinse obrazul: în clipa următoare, cu falca de jos zdrobită, secundul căzu pe tambuchi, scuipînd sînge ca o balenă. înainte ca strigătele să ajungă la pupă, Steelkilt apucă a paiaraţină care ducea sus, în gabie, unde doi clin camarazii săi şedeau de veghe. Amîndoi erau oameni de ].". Canal. — Oameni de la Canal! strigă don Pedro. Am văzut nnuiîe baleniere în portul nostru, dar n-am auzit niciodată de oamenii de la Canal. Iartă-mă: cine şi ce sînt ei? — Oamenii de la Canal, dragă don, sînt barcagii de pi marele canal al lui Erie. Ai auzit desigur de el. — Nu, senor; aici, în ţara asta a noastră amorţită, ;akja, trîndavă şi strămoşească, aflăm puţine lucruri despre Nordul cel plin de vigoare. — Cum se poate? Atunci, don, umple-mi paharul! .1 ha voastră e foarte bună. Dar înainte de a vă poi i mai departe, am să vă spun ce sînt oamenii noştri if i Canal, căci astfel de lămuriri pot arunca mai multă ii" ma asupra istorisirii mele. P" n întindere de trei sute şaizeci de mile, domnilor, i a pe toată lărgimea statului New York, străbătînd ulceroase oraşe populate şi sate, traversînd mlaştini înt n r funeste şi nelocuite, ori eîmpii cultivate şi nespus ] oditoare, pe lîngă săli de biliard şi baruri, prin păîiii nemărginite, pe sub arcuri romane aruncate peste j indiene, prin soare şi umbră, pe lîngă inimi fericite y 7 lubite, prin mijlocul largului peisaj, atît de plin de t .aste, al nobilului comitat Mohawk, şi mai ales pe i-- "r.duri de bisericuţe albe ca neaua, ale căror clov n se înşiruiesc ca pietrele de cnilometraj, astfel curge " sfîrşit un şuvoi de viaţă desfrînată ca a veneti or şi înspăimîntător de nelegiuită. Acolo e adevărata f Ashanti, domnilor. Acolo s-au strîns toţi necredinH i acolo îi veţi găsi oricînd, lîngă uşa dumneavoastră, -,c i umbra bisericilor. Căci, printr-o soartă neînţeleasă,

• 1 • cum cei certaţi cu legea se aţin pe lîngă tribunal, c a, domnilor, păcătoşii se aţin prin preajma locurilor — Sst, nu cumva trece vreun popă? zise don Pedro, pii1 nd spre capătul pieţei pline de oameni, cu o nelinişte gii nerta.
277

— Din fericire pentru prietenul nostru nordic — ris don Sebastian — inchiziţia donnei Isabella a cam pieri din Lima. Zi mai departe, senor! •—• O clipă, te rog — strigă unul din grup. în numei-nostru, al tuturor celor din Lima, aş vrea să-ţi spun, domnule marinar, că preţuim curtenia dumitale în fap tul că n-ai pus laolaltă Lima şi depărtata Veneţie în comparaţia pe care ai făcut-o despre desfrîu. Oh, nu te m;e înclina şi nu te arăta surprins; cunoşti, desigur, zicala care. circulă pe coasta asta: „desfrînat ca la Lima". Ea nu face decît să întărească cele ce ai spus; biserici tot atît de numeroase ca sălile de biliard, totdeauna deschise şi „des frînate ca la Lima". Tot aşa, la Veneţia. Am fost acolo. în cetatea sfîntă a binecuvîntatului evanghelist Marcu. Sfinte Dominic, curăţ-o de păcate!... Paharul dumitale: Mulţumesc. Aşa, acum l-am umplut. Ţi-a venit rîndui să-l goleşti. — Zugrăvit în mediul său, domnilor, omul de la Cana" ar putea fi un straşnic erou dramatic, într-atît e de bogată şi de pitorească viaţa lui păcătoasă. După cum Marc Antoniu plutea zile după zile pe înverzitul şi înfloritu: Nil, tot aşa omul nostru pluteşte leneş pe Canalul său, petrecînd pe faţă cu Cleopatra lui îmbujorată, lăsînd-e să-şi prăjească pe puntea răcorită coapsele ca piersic;1,. Pe ţărm însă, toată moliciunea asta dispare. Aerul d. brigand pe care îl arborează cu atîta semeţie şi pălăria ce panglici colorate pe care o poartă pe o ureche întăres, înfăţişarea-i măreaţă. E spaima nevinovăţiei zîmbitoar: de prin satele pe care le străbate plutind; nici în ora. chipu-i posomorit şi îndrăzneala-i nu sînt mai puţin temute. Eu însumi am vagabondat odată pe Canalul acel iar unul din ei m-a ajutat; îi mulţumesc din inimă; v sînt nerecunoscător. Pentru multe mii de băieţi de 1 ţară şi de tineri născuţi pe malurile lui, viaţa aveniu-roasă de pe marele Canal e singura punte de trece: i de la traiul liniştit ca secerător al cîmpiilor cu grîn-.. la traiul mîndru al celor ce străbat cele mai barbare mări — înţeleg! înţeleg! strigă don Pedro cu înfocare răsturnîndu-şi chicha pe manşetele-i argintii. N-am nevoie să călătoresc. Lumea e ca la Lima. îmi închipuiae că în Nordul dumitale cumpătat oamenii sînt venerab; şi reci ca pietrele. Dar după povestea asta ,. . 278 — Am rămas, domnilor, acolo unde Steelkilt apucase pataraţina. Dar abia o apucase, cînd se văzu înconjurat de cei trei secunzi tineri şi de patru harponieri care-l ghe-muiră pe punte. Alunecînd pe frînghii ca nişte comete, eei doi de la Canal se aruncară de sus în învălmăşeală şt căutară să-l tragă pe tovarăşul lor spre teugă. Ceilalţi marinari li se alăturară şi se iscă un tămbălău nemaipomenit. Ţinîndu-se în afara învălmăşelii, viteazul căpitan topăia încolo şi încoace cu o cange în mînă şi striga ofiţerilor să-l înşface pe ticălosul acela şi să-l tîrască pe du-netă. Din cînd în cînd, se apropia de locul încăierării şi întindea în inima învălmăşelii cangea, încereînd s-o înfigă în obiectul urii sale. Dar Steelkilt şi desperaţii lui erau prea numeroşi; izbutiră să ajungă pe teugă; aşe-zînd la repezeală trei butoaie la rînd cu cabestanul, aceşti parizieni ai mării se adăpostiră în dosul baricadei astfel înjghebate. — Ieşiţi afară de acolo, piraţilor! urlă la ei căpitanul, ţinînd în fiecare mînă cîte un pistol, tocmai atunci aduse de către steward. Ieşiţi afară, tăietori de beregate! Steelkilt sări pe baricadă şi se plimbă acolo în lung şi în lat, sfidînd pistoalele, însă dînd căpitanului să înţeleagă limpede că moartea lui va fi semnalul răscoalei tuturor marinarilor. Temîndu-se că se putea într-adevăr întampla aşa, căpitanul se mai domoli, dar le porunci insurgenţilor să se întoarcă numaidecît la pompe. -—- Ne făgăduiţi că nu vă veţi atinge de noi dacă o facem? întrebă şeful lor. — întorceţi-vă! întorceţi-vă! Nu făgăduiesc nimic! înapoi, la pompe! Vreţi să se scufunde corabia, de aţi oprit lucrul tocmai acum? întorceţi-vă! şi înălţă din nou raiul din pistoale. — Să se scufunde corabia? strigă Steelkilt. Bine, să se scufunde! Nici un om ,n-are să se întoarcă la treabă dacă nu juraţi că nu veţi ridica biciul împotriva noastră. Şi se întoarse către marinari. Ce ziceţi, băieţi? Urale pătimaşe îi răspunseră. Omul de la Lacuri se plimba pe baricadă, ţintind tot timpul cu ochii pe căpitan şi ţinîndu-i astfel de discursuri:

— Nu e vina noastră . . . n-am vrut să se întîmple aşa . . . i-am spus doar să înceteze cu ciocanul ăla . . . era treaba băieţilor . . . Trebuia să mă cunoască mai demult . . . i-am spus doar să nu întărite taurul. . . cred că mi-am
279

rupt un deget în falca lui blestemată... cuţitele alea ri tocat carne sînt în teugă, băieţi? ... Ia priviţi la drug: ăia, sufletelor . . . căpitane, gîndeşte-te la dumneata . . rosteşte vorba . . . nu fi nebun . . . uită tot ce-a fost sintern gata să ne întoarcem la lucru . . . poartă-te cu n;-. omeneşte, şi sîntem oamenii durnitale . . . dar nu vreau... fim biciuiţi. — Intorceţi-vă! nu făgăduiesc nimic! întorceţi-vA vă zic! — Ascultaţi-mă! strigă omul de la Lacuri, în tinzi r. o mină spre el. Sînt aici cîţiva, printre care şi eu, car; ne-am îmbarcat pentru călătorie; după cum ştiţi, sir putem să plecăm îndată ce se lasă ancora; nu vrem ceartă nu la asta ne e gîndul; vrem să fim paşnici, sîntem gat să muncim, clar nu vrem să fim biciuiţi. — întorceţi-vă! urlă căpitanul. Steelkilt privi o clipă în jurul lui şi apoi spuse — Am să vă spun ceva, domnule căpitan, decît să v, omorîm şi să fim spînzuraţi pentru o treabă atît de urî te:, mai bine să spunem că nu vom ridica mîna împotriv dumneavoastră, dacă nici dumneavoastră nu ne atacat: dar pînă cînd nu ne veţi spune că nu ne biciuiţi, nu vas. mişca un deget la pompele alea. — Intraţi atunci în teugă! Am să vă ţin acolo pir. o să vă treacă pofta! Intraţi înăuntru! — Intrăm? strigă şeful oamenilor săi. Mulţi erau împotrivă; dar pînă la urmă, ascultîndu-pe Fteelkilt, intrară înăuntru, în bîrlogul lor întuneou:-mormăind ca nişte urşiCînd capul omului de la Lacuri ajunse la nivelul piu ţii, căpitanul şi ai săi săriră peste baricadă şi închise; iute uşa cu glisieră a tambuchiului, ţinînd-o apăsat manile şi strigînd steward-ului să aducă lacătul giv ele aramă de la poarta cabinei de pe punte. Apoi, de chirdnd un pic uşa, căpitanul şopti ceva celor dinău: tru, apoi o închise şi suci cheia în broască. Prinsese sec-zece oameni, sau cam aşa ceva, iar pe punte rămase--o: vreo douăzeci, care pînă atunci păstraseră o atitud1.-. neutră. Toată noaptea ofiţerii făcură de gardă la provă şi ; pupă, mai ales la ochiul teugii şi la tambuchiul ei, pe un: se credea că răsculaţii puteau scăpa după ce-şi vor fi făc v: drum prin cloazonul de jos. Dar ceasurile de întuner.
280

T.-cura în linişte; oamenii care rămăseseră la pompe ir. mcira din greu, iar clic-clacul acestora se auzi în tot ?:rsul nopţii, răsunînd trist de-a lungul corăbiei. Cînd răsări soarele, căpitanul veni la provă şi, ciocă.uxl în punte, porunci prizonierilor să iasă la muncă; .! msă refuzară urlînd. Li se dădu atunci apă şi li se «incară două mîini de galete. Apoi căpitanul îi încuie i] n nou, băgă cheia în buzunar şi se întoarse pe duTcfi. De două ori pe zi, timp de trei zile, se petrecu icolaşi lucru; dar în dimineaţa celei de a patra zile, se : i un zgomot înăbuşit de ceartă, apoi de luptă; după i"linul obişnuit, patru oameni ţîşniră afară din teugă, • .nd că sînt gata de muncă. Aerul înăbuşitor, înfomeu.rca şi poate frica de pedeapsă îi siliră să se predea. ri zînd curaj în urma acestei întîmplări, căpitanul oron i din nou celorlalţi să iasă la muncă, dar Steelkilt strigă să înceteze cu trăncăneala şi să se întoarcă de ..tic venise. In dimineaţa a cincea încă trei răsculaţi L« a la aer, scăpînd cu greu din mîinile celor ce dof.iU să-i oprească. Mai rămăseseră trei. — N-ar fi bine să vă întoarceţi la muncă? le zise căpi-..MUI, batjocoritor. — încuie-ne! strigă Steplkilt. — Oh, desigur! răspunse căpitanul şi suci cheia. Atunci, domnilor, supărat de nestatornicia celor şapte

ii tovarăşi, întărîtat de tonul batjocoritor cu care i -,e vorbise şi înnebunit că stătuse atîta timp înmormîn-v in locul acela întunecos ca deznădejdea, Steelldlt "i ;vise celorlalţi doi oameni de la Canal, care, după .t H părea, nu-şi schimbaseră gîndul pînă atunci, să i din gaura aceea cînd vor auzi ordinul următor şi, "n maţi cu tăioasele lor cuţite de tocat (nişte scule lungi M i ole, în formă de seceră, cu miner la fiecare capăt; : .lorge de la provă la pupă şi să încerce, în furia lor dii.nlică, să pună stăpînire pe corabie; căci el singur vi face lucrul acesta, fie că ceilalţi i se vor alătura sau -it Era ultima noapte pe care voia s-o mai petreacă în Wi;, una aceea. Planul lui găsi sprijinul celorlalţi doi cart-ji sară că vor fi gata să facă orice nebunie, numai să nu .-.e predea; mai mult, fiecare voia să sară primul pe punte cînd va fi venit clipa. Şeful lor se împotrivi la acest lucru, reţ rvîndu-şi întîietatea pentru el, mai cu seamă fiindcă -e-I.îlţi doi nu voiau să cedeze unul în faţa celuilalt şi 281 fiindcă nici nu puteau sări amîndoi deodată, deoare scara nu îngăduia decît unui singur om să treacă. Şi iai domnilor, cum ieşi la iveală trădarea acestor scelerai — Cînd auziră proiectul nebunesc al şefului lor, creierul fiecăruia din ei miji ideea trădătoare de a ic primul, ca să fie el cel dintîi din trei care avea să se pr. dea — şi nu ultimul din zece; în felul acesta, gîndeau t. aveau oarecare sorţi de iertare. Dar cînd Steelkilt îi î: ştiinţă de hotărîrea lui de a-i conduce pînă la sfîrş;-ei îşi făcură cunoscută unul altuia, într-un fel oarecar printr-un proces subtil de comunicare a ticăloşiei, intenţ: lor tainică de a trăda; iar cînd şeful lor adormi, ei, ; trei vorbe, îşi deschiseră unul altuia sufletele; îl legar apoi pe cel adormit cu nişte parîme, îi puseră căluş -strigară după căpitan. Era miezul nopţii. Gîndind că se petrecuse vreun omor şi adulmeeîr miros de sînge în întuneric, căpitanul, împreună cu t secunzii lui şi cu harponierii înarmaţi se repeziră spr teugă. într-o clipă deschiseră tambuchiul şi, cu mîinile -picioarele legate, şi încă zbătîndu-se, şeful răsculaţii, fu scos la aer de către mincinoşii lui aliaţi, care îşi atri buiră îndată cinstea că puseseră mîna pe un om bun i spînzurat. Dar şi ei fură prinşi, tîrîţi de-a lungul punţii ;." parc-ar fi fost nişte vite moarte şi agăţaţi sus, în gn ementul catargului artimon, unde fură lăsaţi să atîr: pînă dimineaţa ca trei halci de carne. — Blestemaţilor — le strigă căpitanul, păşind înco;;; şi încolo prin faţa lor — nici vulturii n-or să se aţin. de voi, ticăloşi ce sînteţi! Cînd răsări soarele, el chemă tot echipajul şi, desp;V tind pe cei ce se răsculaseră de cei ce nu luaseră paria răscoală, le spuse primilor că avea de gînd să-i LV ciuiască pe toţi, că se gîndea chiar să facă aşa, că ,: ar fi trebuit, că aşa cerea justiţia . . . dar că deocamd:u fiindcă se predaseră la timp, se mulţumea numai s;-mustre, ceea ce şi făcu în dialectul lui matern. — Cît despre voi, stîrvuri mîrşave — zise el, înt cîndu-se către cei trei din greement — am să vă 1 bucăţele şi am să vă bag în cazan. Apucînd apoi o parîir începu să măsoare cu ea din toate puterile spinările cei doi trădători, pînă cînd aceştia nu mai putură să ţipe : pînă rămaseră fără vlagă, cu capetele într-o parte, , cei doi tilhari răstigniţi din tablourile bine cunoscute.
282

— Mi-am scrîntit mîna, strigă în cele din urmă căpitanul — dar au mai rămas destule parîme şi pentru tine, cocoş trufaş, care nu voiai să te predai. Scoateţi-i căluşul, să auzim ce zice. Mai întîi răzvrătitul îşi mişcă tremurînd fălcile înţepenite, apoi îşi întoarse capul cu durere şi rosti şuierător: — Iată ce am de zis, şi ţine bine minte ce zic, dacă mă biciuieşti, te ucid! — Aşa zici? Uite atunci cît de mult mă sperii... — şi căpitanul puse mîna pe o parîmă ca să lovească. •— Mai bine astîmpără-te! şuieră omul de la Lacuri. — Trebuie! şi înălţă mîna să dea. Atunci Steelkilt şopti ceva ce nu fu auzit decît de căpitan, care spre surprinderea tuturor, se dădu înapoi, străbătu iute puntea de două-trei ori, apoi, aruncînd pa-rîma, zise: — N-am s-o fac! Daţi-i drumul... coborîţi-l de acolo! M-aţi auzit? Dar cînd cel mai tînăr secund dădu să execute ordinul, un om palid, cu capul bandajat, îl opri. Era Rad-isey, primul secund. Din clipa cînd fusese lovit, nu-şi părăsise hamacul, dar în dimineaţa aceea, auzind gălăgie pe punte, ieşise afară şi urmărise scena de la depărtare. Era în aşa hal încît abia putea să vorbească; mormăi însă ceva ce voia să însemne că dorea şi era în stare să facă ceea ce căpitanul nu îndrăznea; apucă parîma şi înainta spre duşmanul lui legat. — Eşti un laş! şuieră omul de la Lacuri.

•— Oi fi, dar ţine! Şi cînd secundul tocmai se pregătea să lovească, un alt şuierat îi opri braţul în aer. Se opri; apoi îşi isprăvi mişcarea începută, ţinîndu-se de cuvînt, oricare va fi fost ameninţarea lui Steelkilt. Apoi cei trei oameni fură sloboziţi şi întregul echipaj se întoarse la muncă; posomoriţi, oamenii începură să mînu-iască fără chef pompele, care clănţăniră ca şi mai înainte. în aceeaşi zi, după căderea nopţii, cînd cartul coborî in cabine, se auzi gălăgie dinspre teugă. Cei doi trădători se apropiară tremurînd de cabina căpitanului, zi-cînd că nu mai puteau sta la un loc cu restul echipajului. Nici vorbele, nici picioarele, nici pumnii nu-i putură face să plece înapoi; la stăruinţa lor fură duşi în fun283

dul calei, la adăpost. Nici un semn de răzvrătire apăru la ceilalţi. Din contra, la îndemnul lui Stee:.: căzură la învoială să păstreze pacea şi să asculte •" nele pînă la capăt, iar cînd corabia va intra în por dezerteze cu toţii. Dar ca să asigure sfîrşitul cît mai gr nic ai călătoriei, mai luară o hotărîre, şi anume s.; semnaleze nici o balenă, în cazul cînd s-ar fi ivit vtv: Căci în ciuda spărturii şi a tuturor celorlalte prime.:; Town-Ho avea încă străji în gabii; căpitanul era or; : pregătit să lanseze bărcile după baiene ca în zilele . nava se afla în plină vînătoare; iar Radney, secui; J ar fi fost gata să-şi schimbe hamacul pe o barcă şi, gura lui bandajată, să caute să sfărîrne de moarte fa: ; tefere ale vreunei balene. Deşi omul de la Lacuri îndemnase pe marinari să potoliţi, el le tăinuia chipul în care avea de gînd sa răzbune pe cel care-l jignise pînă în adîncul inin Steelkilt făcea parte din cartul lui Radney, primul ; cund; acesta, după scena biciuirii stărui, împotriva s;" tului căpitanului, să comande cartul de noapte. înten. iat pe acest fapt şi încă pe unul sau două altele, Sie kilt îşi urzi sistematic planul răzbunării sale. în timpul nopţii, Radney obişnuia să se aşeze pe ; rapctul dunetei într-un fel foarte puţin marinăresc, : zemîndu-se cu mîinile de copastia unei bărci arimatc a-peste bordul corăbiei. Se ştia că de multe ori aţipea poziţia aceea. Era un spaţiu mare între barcă şi corab iar între ele, dedesubt, marea. Steelkilt îşi calculă tim; şi află că rîndul lui la cîrrnă venea pe la ora doua dimineaţa celei de-a treia zi următoare aceleia în care ; şese trădat. Pînă atunci îşi petrecu vremea împletind multă grijă ceva, în timpul carturilor sale de jos. — Ce faci acolo? îl întrebă un camarad. — Ce crezi că fac? Cu ce seamănă? — Parc-ar fi un şnur pentru sacul tău, dar unul • nepotrivit, după cît mi se pare. — Da, cam nepotrivit — răspunse omul nostru, nind şnurul în mîinile-i întinse. Dar cred că va fi b totuşi. Uite că nu mai am sfoară. Nu cumva ţi se-ntîn să ai puţină? — Nu găseşti pic în toată teuga. — Atunci trebuie să-i cer lui Rad. Şi se ridica meargă la pupă.
284

— Nu vrei să zici că te duci să cerşeşti chiar de la el? întrebă marinarul. — Şi de ce nu? Crezi că n-o să-mi dea o mînă de ajutor pentru un lucru care o să-i folosească lui, pînă ia urmă? Şi dueîndu-se ia secund, îl privi liniştit şi-i ceru puţină sfoară ca să-şi dreagă hamacul. Căpătă ceea ce dorise, dar după aceea nici sfoara nici şnurul nu mai fură văzute. In noaptea următoare, pe cînd omul de la Lacuri îşi împăturea haina în chip de pernă ca să şi-o pună în hamac, îi căzu din buzunar o ghiulea de fier, strins împletită într-o plasă de sfoară. După douăzeci şi patru de ore îi venea rîndul la timonă, aproape de omul care adormea deasupra mormîntului pregătit mereu să primească vreun marinar. Ora fatală se apropia; în mintea lui Steelkilt, secundul era de pe acum ţeapăn ca un cadavru, cu fruntea zdrobită. Dar, domnilor, un neghiob salvă pe viitorul ucigaş de la , îndeplinirea planului sîngeros pe care îl urzise. în acelaşi timp fu întru totul răzbunat, fără să fie el însuşi răzbunătorul. Căci soarta vru ca cerul însuşi să intervină şi să ia asupra lui actul condamnabil pe care Steelkilt era pe cale să-l făptuiască. în zorile dimineţii celei de a doua zile, puţin înainte de răsăritul soarelui, în timp ce se spălau punţile, un neghiob din Teneriffe, care scotea apă lîngă portsarturile mari, strigă deodată: — Uite-o colo, uite-o colo! Iisuse, ce balenă! Era Moby Dick. — Moby Dick! strigă don Sebastian. Sfinte Dominic, domnule marinar, şi balenele sînt botezate? Pe cine numeşti Moby Dick? — Pe monstrul alb, faimos şi nemuritor, don Sebastian; dar asta e o poveste prea lungă.

— Care? Care? strigară toţi spaniolii cei tineri, în-ghesuindu-se. — Nu, domnilor, nu, nu, nu! Nu pot să v-o povestesc acum. Daţi-mi voie să respir, domnilor! — Chiclia! Chicha! strigă don Pedro; prietenul nostru cei voinic pare că nu se simte bine. Umpleţi-i paharul! —• Nu-i nevoie, domnilor. O clipă, şi povestesc mai departe. Observînd pe nepregătite Balena Albă la cincizeci de yarzi de corabie şi uitînd, din cauza emoţiei, înţe285

legerea dintre marinari, omul din Teneriffe semnală instinctiv şi involuntar monstrul care fusese fără îndoiala văzut mult mai înainte de gabierii posaci din catarge. Toţi erau acum în delir. — Balena Albă! Balena Albă! striga căpitanul la u; loc cu secunzii şi harponierii; fără să fie înspăimîntaţi de cele ce se vorbeau pe seama ei, ardeau cu toţii de nerăbdare să prindă o creatură atît de faimoasă şi de preţuită In acest timp, echipajul privea chiorîş şi înjura de mama focului frumuseţea înfiorătoare a masei lăptoase care, luminată de razele orizontale ale soarelui, lucea şi seînteia ca un opal viu în albastrul matinal al mării. Răzvrătitul era şeful vîslaşilor în barca secundului; datoria lui era să stea lingă Radney şi să tragă ori să dea drumul coardei la comanda secundului, în timp ce acesta şedea în picioare la provă, cu lancea în mînă, cînd s apropiau de balenă. Cînd cele patru bărci fură lăsate pe mare, prima era a lui Radney; şi nimeni nu urla cu atîta bucurie ca Steelkilt în vreme ce vîslea din răsputeri. După ce vîsliră îndeajuns, harponierul lor îşi aruncă harponui şi, cu lancea în mînă, Radney sări la provă. Cînd se afla în barcă era totdeauna furios. Aşa bandajat cum era, striga vîslaşilor să apropie barca de spinarea balenei. Ci dragă inimă şeful vîslaşilor îl transporta tot mai aproape, prin spuma orbitoare în care se amestecau două corpuri albe; deodată, barca se izbi de monstru ca de o stîncă submarină şi apleeîndu-se, zvîrli afară pe secundul care stătea în picioare. în aceeaşi clipă barca reveni şi hula ; aruncă într-o parte, pe cind Radney cădea pe spatele alunecos al balenei, printre valuri, de partea cealaltă. Căul să se ţină la suprafaţă în bura de spumă: fu văzut pet tra o clipă prin valul acela lichid, zbătîndu-se sălbati ea. să iasă din raza privirii lui Moby Dick. Dar balena s întoarse brusc, întrun vîrtej, apucă între fălci pe înot. Tor, se înălţă cu el în aer şi se aruncă apoi în valuri, c capul înainte, scufundîndu-se. După ce barca fusese zguduită de izbitură, omul de Iicuri dăduse drumul coardei pentru ca barca să se i:,-depărteze de viitoare şi acum privea liniştit, rumegi.1. in sinea lui. Dar deodată barca fu smucită puternic jos şi atunci el îşi apropie cuţitul de coardă. O tăie şi balena scăpă. La oarecare distanţă, Moby Dick se înălţă di nou la suprafaţă, ţinînd în gură cîteva petice din cămaş •
286

roşie a lui Radney. Toate cele patru bărci atacară din nou, dar balena le ocoli şi apoi dispăru cu totul. Town-Ho ajunse în port la timp. Era un loc sălbatic şi pustiu, unde nu locuia nici o fiinţă civilizată. Acolo, îndrumaţi de omul de la Lacuri, toţi marinarii — afară de cinci ori şase — dezertară şi se făcură nevăzuţi printre palmieri. Poate că puseseră apoi mîna pe un canoe dublu de război al băştinaşilor şi ridicară pînzele pentru alt liman. Echipajul corăbiei fiind acum restrîns la o mînă de oameni, căpitanul ceru insularilor să-i dea ajutor ca să tragă nava pe uscat şi să-i astupe spărtura. Munca fu prea istovitoare, aşa că, după ce vasul fu reparat, erau cu toţii atît de slăbiţi, încît căpitanul nu îndrăzni să pornească împreună cu ei pe un vas atît de greu. După ce se sfătui cu ofiţerii săi, el ancoră corabia cît putu mai departe de ţărm. Apoi luă un om cu el pe cea mai bună barcă şi se îndreptă spre Tahiti, care se afla la o distanţă de cinci sute de mile, ca să găsească oameni pentru echipaj. în ziua a patra observă un canoe mare ce părea că se desprinsese de o insulă joasă de corali. Căută să se depărteze, dar nava sălbaticilor venea spre el; nu după mult, auzi vocea lui Steelkilt strigîndu-i să se oprească, dacă nu voia să fie scufundat. Căpitanul scoase atunci pistolul. Cu cîte un picior pe fiecare provă a canoelor de război îngemănate, omul de la Lacuri îşi bătea joc de el, asigurîndu-l că dacă pistolul dădea greş, va fi înmer-mîntat în spumă şi în apă. — Ce vrei cu mine? îi strigă căpitanul. — Unde vă duceţi? Şi cu ce scop? întrebă Steelkili. Dar fără minciuni! — Mă duc la Tahiti, după oameni. — Foarte bine! Lăsaţi-ma să vă abordez o clipă. Vin cu intenţii paşnice. Apoi sări din canoe şi înotă spre barca; acolo se sui pe copastie şi rămase faţă în faţă cu căpitanul, încrucişaţi-vă braţele pe piept, sir, şi daţi capul pe spate! Acum repetaţi după mine: „îndată ce Steelkilt mă va părăsi, jur să mă

îndrept cu barca spre insula vecină şi să rămîn acolo şase zile. Dacă n-am să fac aşa, să mă trăsnească Dumnezeu!" Ce şcolar ascultător! rîse apoi omul de la Lacuri. Adios, senor! şi sărind în apă, înotă înapoi la tovarăşii săi. 287 Aşteptă pînă ce barca ajunse cu bine la ţărm şi pî ce fu bine legată de rădăcinile cocotierilor. Apoi înalţ pînzele şi se îndreptă spre Tcihiti, care era dinainte des tinaţia lui. Acolo norocul îi surise, Două corăbii erau gata să r: dice pînzele pentru Franţa, dar aveau nevoie tocmai di atîţia oameni cîţi însoţeau pe marinarul nostru. Se îm barcară cu toţii şi cîştigară un avans bun asupra fostulu lor căpitan, care ar fi vrut, desigur, să-i pedepsească aş, cum cerea legea. La zece zile după ce plecaseră corăbiile franceze, bare: balenierei sosi şi ea, iar căpitanul fu nevoit să angajez pe cîţiva tahitieni din cei mai civilizaţi şi care erau oare cum învăţaţi cu marea. Apoi închiric un mic scuner ind; gen şi se întoarse la nava sa. Acolo găsi totul în ordine ş îşi reluă călătoria. Nimeni nu ştie acum, domnilor, unde se află Steelkilt dar pe insula Nantucket văduva lui Radney priveşte mc reu spre marea care nu-şi dă înapoi morţii, iar în vis veci-îngrozitoarea Balenă Albă care ia ucis bărbatul. — Ai terminat? mă întrebă blînd don Sebastian. — Am terminat, răspunsei. — Atunci spune-mi, rogu-te, eşti convins că povesiv e adevărată? Cît de minunată e! O ai dintr-un izvor s:: gur? Iartă-mă că stărui atît, — Iartă-ne pe toţi, domnule marinar, fiindcă ne al. turăm cu toţii întrebării lui don Sebastian! strigară c:; lalţi, foarte curioşi. — Se află cumva aici, la Hanul ds Aur, o Biblie? Iu —- răspunse don Sebastian dar cunosc preot de treabă care locuieşte aproape şi care îmi va fa repede rost de una. Mă duc s-o aduc. Dar ai intenţii s rioase? Poate să iasă o dandana mare de aci. •— Eşti bun să-l aduci şi pe preot, don SebastianV — Deşi acum; la Lima, nu se mai ard ereticii — v.i unui din grup —- mă tern că marinarul nostru are -sf:-atragă mînia arhiepiscopului. Hai mai bine să ieşim o lumina lunei. Nu văd de ce e nevoie de toate astea. — Iată-l pe preot, îţi aduce Biblia — zise grav do Sebastian, venind însoţit de un om înalt şi solemn.
288

— Să-mi scot pălăria. Acum, sfinte părinte, vino mai la lumină şi ţine Cartea Siîntă în faţa mea, aşa ca s-o pot atinge. —• Aşa să-mi ajute cerul, şi pe cinstea mea, domnilor, că povestea e adevărată, în liniile ei mari. Ştiu că e adevărată; că s-a întîmplat aici, pe pămînt; am călătorit pe nava aceea şi-i cunosc echipajul; l-am văzut şi am vorbit chiar cu Steelkilt, după moartea lui Radney. Capitolul LIV DESPRE ÎNFĂŢIŞĂRILE DENATURATE ALE BALENELOR Am să zugrăvesc pentru dumneavoastră, în măsura în care acest lucru se poate face fără ajutorul pînzei, ceva care să semene cît mai mult cu forma adevărată a balenei, aşa cum o vede pescarul după ce o leagă în lungul balenierei, în aşa fel încît să poată călca fără teamă pe spinarea ei. Ar merita totuşi ca, mai înainte, să arăt chipurile fanteziste în care, pînă în ziua de azi, şi-o înfăţişează oamenii de pe uscat. A venit clipa să arăt care e adevărul în această problemă şi să dovedesc că astfel de închipuiri sînt toate greşite. Se prea poate ca să găsim modelul tuturor acestor picturi fanteziste printre cele mai vechi sculpturi hinduse, egiptene şi greceşti. Căci din timpurile acelea cînd mintea omului era atît vde inventivă dar şi atît de lipsită de scrupule, cînd delfinul era încrustat pe plăcile de marmură din temple, pe piedestalele statuilor, pe scuturi, medalioane, cupe şi monede, înzăuat într-o armură de solzi ca Saladin şi cu un coif ca al sfîntului Gheorghe, de atunci libertatea ce şi-o îngăduie artiştii dăinuie nu numai în cele mai multe picturi populare, dar chiar în numeroase reprezentări ştiinţifice ale balenei. Cel mai vechi chip care există şi care pretinde că înfăţişează balena e cel care se găseşte în faimoasa cavernă-pagodă Elefanta, din India. Brahmanii susţin că în sculpturile nenumărate ale acestei pagode străvechi sînt întruchipate toate soiurile de negoţuri şi de ocupaţii, toate me289

seriile pe care omul şi le putea închipui; că toate au fis prefigurate cu secole înainte ca vreuna să fi luat fiinţ Nu e de mirare deci că şi nobila noastră meserie de h:, lenieri a fost într-un fel reprezentată acolo. Balena hin dusă de care e vorba se găseşte într-un despărţămînt deo sebit al peretelui, unde ni se înfăţişează încarnarea Iu Vishnu în trupul unui leviatan, cunoscut de învăţaţi su!. numele de MatseAvatar. Dar deşi această sculptură . jumătate om şi jumătate balenă, deşi din balenă nu s vede decît coada, totuşi nici această mică parte a ei nu r bine .redată. Seamănă mai mult cu coada ascuţită a une. anaconde decît cu aceea lată, turtită dar maiestuoasă. : balenei. Să mergem însă la vechile galerii de artă şi să privirr tabioul unui mare pictor creştin care a înfăţişat a ce as ti-creatură. E tabloul lui Guido1, în care vedem pe Persei scăpînd pe Andromeda de monstrul marin, adică de balenă. De unde a luat Guido modelul unei creaturi al; de ciudate ca aceea închipuită de el? Nici Hogarth- n-izbutit mai bine cînd a pictat aceeaşi scenă în lucrare; sa „Coborîrea lui Perseu". Trupul uriaş al monstrului hogarthian pluteşte pe suprafaţa apei, abia intrînd în e-cu vreun inci. Are pe spinare un soi de baldachin, in gura larg deschisă, cu colţi printre care se rostogolii valurile, poate fi luată drept Poarta Trădătorilor, pe uncie se intră în Turnul Londrei, venind de pe Tamisa. Exist de asemenea balenele lui Prodromus, pictate de bătrinu pictor scoţian Sibbald; apoi balena lui Iona din gravurile vechilor biblii ori din pozele vechilor cărţi d, şcoală. Ce să mai zic despre ele?! Cît despre balena p. care legătorii de cărţi o imprimă în aur pe coperţi şi r paginile-titlu ale multor volume, o balenă care şerpuieşu ca un lujer de viţă în jurul fusului unei ancore, ea e ; fiinţă într-adevăr fabuloasă, deşi foarte picturală, imitată, cred, după figurile asemănătoare de pe vasele ar tice. Deşi pretutindeni îl numesc delfin, eu totuşi îi zu acestui peşte al legătorilor de cărţi pseudobalenă, fiindc: intenţia lor asta a fost cînd au introdus întîi figura. In troducerea a făcut-o un bătrîn editor italian, cam prii
1 2

Cuido Reni (1575—1642), pictor italian, reprezentat al B„ rocului (n.t.). Hogarth William (1697—17P-Î), pictor de moravuri, carica:: rist şi g.-avor englez (n.t.).

290 secolul al XV-lea, în timpul Renaşterii; în zilele acelea şi chiar pînă într-o perioadă relativ tîrzie se credea că delfinul e o specie de leviatan. în viniete şi în alte înflorituri din cărţile vechi veţi întîlni din timp în timp forme foarte curioase de balenă, din creierul nesecat al cărora ţîşnesc tot soiul de jeturi, fîntini arteziene, izvoare calde şi reci ca în Saratoga şi la Baden-Baden. Pe pagina titlu a ediţiei originale din „The Advancement of Learning"1 veţi găsi diferite balene ciudate. Să părăsim însă aceste încercări ale necunoscătorilor şi să aruncăm o privire asupra tablourilor de leviatani care pretind că sîm desene sorbe şi ştiinţifice, făcute de cunoscători. în colecţia de călătorii a bătrînului Kar-ris sînt nişte planşe cu balene luate dintr-o carte olandeză de călătorii, publicată în 1671 şi intitulată: ,,O vînă-toare de balene la Spitzberg cu nava „Iona în pînteceie chitului, căpitan Peter Petersen de Friesland. într-una din aceste planşe, balenele sînt înfăţişate ca nişte plute mari,,din trunchiuri de copaci, printre insule de gheaţă, cu urşi albi care aleargă pe spinările lor. Pe altă planşă găsim greşeala aceea nemaipomenită — balena cu coadă verticală. Există un in-quarto măreţ, scris de un căpitan Colnett, din marina de război engleză, intitulat ,,O călătorie în jurul Capului Horn, prin mările sudice ale Pacificului, cu scopul de a extinde pescuitul balenei-spermanţefV In această carte găsim un desen care pretinde că este „Pictura unui fiseter sau a unei balene-spermanţet, făcută la scară după o balenă ucisă pe coasta Mexicului, în august 1793 şi urcată pe bord". Nu mă îndoiesc că scriito-rul-căpitan a întocmit desenul spro folosul marinarilor săi. Ca să menţionez numai un singur lucru, voi arăta că balena are un ochi care, măsurat după scara alăturată, şi aşezat pe un caşaict viu, s-ar transforma într-o arcadă tio cinci picioare lungime. Oh, viteazul meu căpitan, de ce nu l-ai făcut şi pe Iona privind afară prin ochiul acela? Dar nici ediţiile cele mai conştiincios alcătuite ale cărţilor de ştiinţe naturale, publicate spre folosul tinerimii,
1

The Advancemsnt of Learning, numele prescurtat şi original al lucrării lui Bacon de Verulam „De dignitate et augmentis scientiarum (Despre valoarea şi progresul ştiinţelor) (n.t.).
19

291

nu sînt scutite de aceleaşi hidoase greşeli. Să luăm lucrarea populară a lui Goldsmith „Natura însufleţită. în ediţia ei prescurtată apărută la Londra în 1807, vom găsi planşele unei aşa-zise „balene" şi ale unui „narval". Nu vreau să mă arăt necioplit, dai această urîtă balenă seamănă mai mult cu o

scroafă fără picioare; iar cît despre narval, dacă îi aruncăm numai o ochire, ne minunăm că, în secolul al nouăsprezecelea, un astfel de hipogrif poate să treacă drept fiinţă adevărată în ochii unui public atît de inteligent ca al şcolarilor. în 1825, Bernard Germain, conte de Lacepede, un cunoscut naturalist, publică o carte despre balene, ştiinţifică şi sistematică, în care găsim mai multe figuri de diferite specii de leviatani. Toate sînt atît de greşite, încîtnumai despre figura lui Mysticetus, ori balena gro enlandeză (adică a balenei adevărate), Scoresby, un om atît de deprins cu această specie, declară că n-are seamăn în natură. Dar culmea tuturor acestor greşeli e rezervată savantului Frederic Cuvier. în 1836 el publică o „Istorie naturală a balenelor" în care inserează ceea ce numeşte el figura unui caşalot. înainte de a arăta vreunui om din Nantucket această figură, aţi face mai bine să vă pregătiţi pentru o plecare grabnică din Nantucket. într-un cuvînt, caşalotul lui Frederic Cuvier nu e un caşalot, ci o pastă de fructe. Bineînţeles, el niciodată n-a călătorii ca să vîneze balene — astfel de oameni rareori au avut acest prilej — dar atunci de unde a scos el figura? Cine ar putea să spună? Poate că a luat-o din acelaşi loc ca şi predecesorul lui pe tărîm ştiinţific, Desmarest, adică dintr-un desen chinezesc. Şi cît de voioşi sînt chinezii cînd umblă cu penelul, putem s-o aflăm dacă privim cî-teva ceşti şi farfurii de-ale lor. Ce să mai zic de balenele pictorilor de firme, pe care le vedem pe străzi, atîrnînd deasupra prăvăliilor negustorilor de uleiuri? Acestea sînt de obicei balene Richard al III-lea, cocoşate ca dromaderele şi foarte sălbatice, hră-nindu-se cu sandvişuri din trei-patru marinari, altfel zis cu bărci pline de marinari; şi formele astea pocite plutesc în mări do sînge şi de culoare albastră. Toate aceste nenumărate greşeli în tablourile cu balene nu sînt prea surprinzătoare. Şi iată de ce: multe din desenele ştiinţifice au fost executate după leviatani traşi 292 pe mal; desenele sînt aşadar tot atît de corecte ca desenele unei corăbii eşuate, cu spinarea zdrobită; cum ar putea fi înfăţişat corect în acest caz nobilul animal, cu semeţia neîmblînzită a catargelor şi a carenei sale? Dacă elefanţii s-au lăsat pozaţi pentru portretele lor în mărime naturală, leviatanii n-au făcut încă acest lucru. Balena vie, în plinătatea măreţiei ei semnificative, nu poate fi văzută de-cît pe ape, în mări fără fund; cînd înoată, corpul ei gigantic e ascuns vederii, ca al unui bastiment de război; niciodată nu va fi cu putinţă vreunui muritor s-o scoată afară din elementul ei şi s-o înalţe în aer, păstrîndu-i legănarea puternică şi sinuozitatea. Să nu mai vorbim de diferenţa care, de bună seamă, există între puiul de balenă şi leviatanul matur; chiar în cazul cînd Yinul din aceşti pui ar fi urcat pe puntea unei corăbii, forma lui e atît de ciudată, de mlădioasă, de schimbătoare, ca a unui tipar, încît nici chiar diavolul n-ar putea prinde expresia lui adevărată. Oricine îşi poate închipui că după scheletul descărnat al unei balene trase la mal, uşor s-ar putea afla forma ei adevărată. Nicidecum. Căci una din particularităţile cele mai curioase ale leviatanului e că scheletul lui îţi dă o imagine greşită despre forma corpului. Deşi scheletul lui Jeremiah Bentham1, conservat în biblioteca unu.ia din executorii lui testamentari, ne dă o idee exactă despre bătrînul utilitarist cu fruntea solidă, cît şi despre celelalte caracteristice ale lui Jeremiah, totuşi nimic de acest fel nu poate fi dedus din oasele articulate ale leviatanului. De fapt, cum zice Hunter, între balena vie şi scheletul ei e tot atîta asemănare ca între o insectă şi crisalida ei. Acest amănunt reiese mai ales din studiul capului, aşa cum se arată în unele locuri din cartea aceasta. Tot atît de curioasă e aşezarea oaselor în aripioarele laterale; acolo oasele sînt aproape aidoma celor de la mîna omului, afară de degetul mare. Aripioara asta are patru oase regulate, ca degetele arătător, mijlociu, inelar şi mic. Dar toate sînt ascunse în veşmîntul lor de carne, cum ar fi degetele omeneşti într-un înveliş artificial. — Oricare ar fi nepăsarea cu care ne tratează balena
1

Filozof şi jurisconsult englez (1748—1832) adept al utilitarismului (n.t).

293 — zicea odată glumeţul Stubb — nu s-ar putea spune ca nu-şi pune mănuşile cînd ne întîlneste. Pentru toate aceste motive, oricare ar fi punctul dumneavoastră de vedere, sînteţi obligaţi să trageţi concluzia că leviatanul e singura creatură din lume care va ră-raîne plnă la urmă nepictată. Unele din portretele lui pot fi mai asemănătoare decît altele, dar nici unul nu poate să-l înfăţişeze prea exact. Nu avem deci posibilitatea să ştim sigur cu ce făptură de pe pămîntul acesta seamănă ei. Singurul chip de a căpăta o slabă idee de forma lui vie e să mergeţi dumneavoastră înşivă să-l vînaţi; dar făcînd astfel riscaţi să vă scufundaţi pentru totdeauna în ocean, mulţumită lui. De aceea mi se pare că aţi face mai bine să nu fiţi chiar aşa de curioşi. Cajntolul LV

DESPRE ÎNFĂŢIŞĂRILE MAI PUŢIN GREŞITE ALE BALENELOR ŞI DESPRE CELE ADEVĂRATE, AVÎND CA SUBIECT VlNATOAREA DE CETACEE în legătură cu înfăţişările greşite ale balenelor, simt un puternic îndemn să redau aici poveştile şi mai greşii, încă, scrise pe socoteala lor, care se găsesc în unele cărţi, atit vechi cît şi moderne, mai ales în Pliniu, Purchas, Hackluyt, Harris, Cuvier etc. Dar trec peste ele. Nu cunosc decît patru studii asupra marelui caşalot acelea ale lui Coinett, Huggins, Frederic Cuvier şi Beale Jvl-am referit la Coinett şi Cuvier în capitolul precedent. Studiul lui Huggins e mai bun ca al celorlalţi, dar al lui Beale e cei mai bun. Toate desenele cu balene ale .lui Beale sînt bune, afară de figura din mijlocul tabloului cu trei cetacee în atitudini felurite, de la începutul capitolului al doilea al cărţii lui. Frontispiciul, care înfăţişează nişte bărci atacînd caşaloţii, alcătuit astfel încît să aţîţe scepticismul unor oameni de salon, este foarte corect redat şi e verosimil. Unele desene cu caşalo;! nitlui J. Ross Browne sînt exacte ca profil, dar sînt rău gravate. Nu e însă greşeala lui. 294 Cele mai bune desene de balene adevărate sînt ale lui Scoresby, dar sînt reproduse la o scară prea mică şi de aceea nu fac impresia dorită. El dă numai un desen cu vînătoarea de balene, ceea ce e păcat, fiindcă doar din astfel de desene, bine executate, vă puteţi face o idee adevărată despre balena vie, aşa cum e văzută de vină-torii vii. in general vorbind şi trecînd peste unele amănunte nu prea izbutite, cele mai bune înfăţişări ale balenelor şi ale scenelor de vînătoare le găsim în două gravuri franceze bine executate şi reproduse după tablouri de un anume Garnery. Una înfăţişează atacul împotriva ca-şalotului, cealaltă împotriva balenei adevărate. în prima gravură vedem un nobil caşalot, în toată maiestatea puterii sale, înălţînduse din adîncurile oceanului, ajungind sub o barcă şi ridicînd în spate sfărîmăturiie epavei acesteia. Prova bărcii nu e distrusă decît în parte şi o vedem cumpănind pe spinarea monstrului; în picioare, la provă, în clipa aceea extraordinară, un vîslaş, ascuns pe Jumătate de jetul furios al balenei, se pregăteşte să sară în apă ca într-o prăpastie. întreaga compoziţie este minunat de adevărată. Cutia corzilor, pe jumătate goală, pluteşte pe marea albicioasă; mînerele de lemn ale harpoanelor ies din ea în curmeziş; capetele înotătorilor, oameni din echipaj, se văd raspîndite în jurul balenei; pe feţele lor sînt întipărite variate expresii de groază; din întunericul furtunos al depărtării se apropie corabia. Aş găsi multe de spus despre amănuntele anatomice ale balenei, dar cum în toată viaţa mea n-am să pot desena altă imagine mai bună, voi trece peste acest lucru. în gravura a doua, barca se apropie de latura acoperită cu scoici a unei balene adevărate, în plină fugă; monstrul îşi poartă prin apă corpul negru şi gigantic, acoperit de alge, de parcă ar fi o bucată de stîncă plină de muşchi, de prin munţii Patagoniei. Jeturile îi sînt drepte, pline şi negre ca funinginea, aşa încît cine vede un astfel de fum ieşind pe coşuri se întreabă ce fel de mîncare se pregăteşte jos, în adîncimi. Păsări de mare ciugulesc crabi mici, moluşte si alte bomboane ori macaroane de mare, pe care balena adevărată le poartă cite-odată pe spatele ei vătămător. Iar leviatanul, cu buzele lui groase, ţaşneşte din adîncuri, lăsînd în silajul său clocotitor tone de lapte covăsit, ceea ce face ca barcauşurică 295 să se clatine pe valuri ca un schif în apropierea zbaturilor unui vapor transoceanic. Astfel, în primul plan, totul e în fierbere; dar în spate, printr-un admirabil contrast artistic, vedem liniştita oglindă a apei pe care pluteşte o corabie prăpădită, cu pînzele dezumflate; lingă corabie zace corpul inert al unei balene moarte, al for-tareţei cucerite; pînza drapelului de captură cade în falduri leneşe în jurul barei înfipte în nara cetaceului. Cine este ori ce a fost pictorul Garnery, nu ştiu. Dar îmi pun capul că a avut de-a face în mod practic cu subiectul lucrărilor sale ori, dacă nu, a fost îndrumat de minune de un balenier experimentat. Francezii sînt născuţi să picteze mişcarea. Mergeţi şi priviţi picturile din Europa. Unde în altă parte, dacă nu în galeriile vestite de la Versailles, veţi găsi mişcarea prinsă pe pînză, chipul ce parcă respiră în plină şi vie acţiune? Unde altundeva privitorul îşi croieşte drum printre marile bătălii ale Franţei? Acolo fiecare sabie pare o rază din Aurora Boreală în mîinile regilor şi împăraţilor înarmaţi; parcă ar fi o năvală de centauri încoronaţi. într-adevăr, tablourile cu lupte pe mare ale lui Garnery sînt demne de această galerie. Darul firesc al francezilor de a prinde pitorescul lucrurilor reiese mai cu seamă din picturile şi gravurile lor care reproduc scene cu vînători de balene. Fără să aibă nici a zecea parte din experienţa

englezilor în pescuit şi nici a mia parte din a americanilor, ei au dăruit totuşi celor două naţiuni singurele tablouri terminate capabile de a transmite privitorului ceva din spiritul adevărat în care se desfăşoară vînătoarea de balene. Cei mai mulţi desenatori de balene englezi şi americani par să se mulţumească pe deplin cu redarea mecanică a profilului lucrurilor, de pildă, cu profilul gol la mijloc al balenei, ceea ce, în privinţa pitorescului, echivalează cu desenarea profilului unei piramide. Chiar Scoresby, vînătorul de balene adevărate, pe bună dreptate vestit, după ce ne dă o imagine mare a balenei adevărate şi trei sau patru miniaturi delicate de narvali şi marsuini, ne înfăţişează o serie , de gravuri clasice de cîrlige de barcă, de cuţite de despicat şi de harpoane; apoi, cu minuţiozitatea unui Leuwenhoeck1, ne prezintă în nouăzeci şi şase de facsiNaturalist olandez (1632—1723) (n.t). 296 mile lumea minunată a cristalelor de zăpadă arctică. Nu vreau să micşorez meritul destoinicului călător, îl cinstesc ca pe un veteran, dar socot că, într-o chestiune atît de importantă, a fost desigur a neglijenţă din partea sa că nu şi-a procurat cîte un certificat întărit de juraţi de la Curtea de justiţie groenlandeză pentru fiecare cristal reprodus. în afară de gravurile lui Garnery, mai există încă două gravuri franceze demne de semnalat, lucrate de unul care semnează ,,H. Durand". Una din ele, fără să aibă o legătură strînsă cu subiectul nostru, merită să fie amintită . pentru alte considerente. Este scena unei amiezi liniştite ş înr-o insulă din Pacific; pe o balenieră franceză, anco-: rată lîngă ţărm, se încarcă în linişte apă; pînzele căzute ale corăbiei şi frunzele lungi ale palmierilor din planul al doilea atîrnă şi unele şi celelalte în aerul lipsit de vînt. Efectul e, foarte frumos dacă socotim că ni se înfăţişează viaţa pescarilor înăspriţi prinsă într-una din rarele lor clipe de odihnă, în Orient. Cealaltă gravură ne arată cu totul altceva; corabia e oprită în marea deschisă, în inima vieţii leviatanice, cu o balenă adevărată alături; vasul acostează lîngă monstru ca lîngă un chei; se desfăşoară acţiunea de despicare; în depărtare, o barcă părăseşte scena aceasta de mişcare ca să vîneze balena. Harpoanele şi lănciile stau gata de a fi întrebuinţate; trei vîslaşi tocmai fixează catargul în gaura lui, în timp ce bărcuţa, datorită ruliului, se înalţă pe jumătate din apă, ca un cal ce se cabrează. De pe corabie se ridică fumul de la cazanele în care fierb bucăţile de balenă, de parcă ar fi fumul de deasupra unui sat de fierari; în vînt se ridică un nor negru, prevestitor de furtună şi ploaie, părînd să grăbească la treabă pe marinarii întărîtaţi. Capitolul LVI DESPRE BALENELE ÎN PICTURA, PE FANOANE, ÎN LEMN, ÎN TABLA, ÎN PIATRA, ÎN MUNŢI, ÎN STELE Pe Tower Hiil, cînd coborîţi spre docurile Londrei, puteţi vedea un cerşetor schilod (ori keăger, cum îl nu297 mese marinarii) care ţine în faţă o tăblie pictată, und? ni se înfăţişează scena tragică în care şi-a pierdut pici-.--. rul. Vedem acolo trei balene şi trei bărci; una din bai M (în care se presupune că se află omul cu piciorul întrec-ţ; este gata să fie sfărîmată de fălcile balenei din priir.;;! plan. De zece ani, după cum mi s-a povestit, omul ani;,; tabloul şi ciotul de picior mulţimii neîncrezătoare. A sosit însă vremea ca odiseea lui să fie sprijinită de cunoscători. Cele trei balene ale lui sînt mai adevărate decît oricare altele publicate vreodată de Wapping, iar ciotul lui este tot atît de real ca oricare altul ce se poate întîlni prin terenurile despădurite din vest. Dar, deşi a rămas pentru totdeauna cu un ciot, totuşi bietul balenier nu se văietă; cu ochii plecaţi, îşi priveşte cu tristeţe piciorul tăiat. Peste tot în Pacific, ca şi la Nantucket, New-Bedford sau Sag Harbor veţi întîlni schiţe de balene ori scene vii de vînătoare de balene, gravate chiar de pescari pe dinţi de caşalot ori pe balene de corset, fasonate din oasele balenei adevărate, ori alte articole pe care balenier ii le numesc skrimshander; acestea sînt nenumăratele şi iscusitele născociri pe care marinarii le sculptează din material brut în orele lor de odihnă pe ocean. Unii din ei au cutiuţe cu instrumente ca ale dentiştilor, anume alese pentru astfel de treburj. Dar, în general, ei se ajută numai cu şişul; cu scula asta atotputernică a marinarului ei lucrează tot ce vreţi, după fantezia marinărească. Se ştie că una din particularităţile omului primitiv, în ceasurile pe care şi le petrece lîngă casă, e răbdarea, minunată cu care roboteşte. O străveche măciucă de război havaiană, ori o vîslă-lance, cu sculpturile ei numeroase şi incîlcite, e un trofeu al străduinţei omeneşti tot atît de însemnat ca şi un lexicon latin. Căci această nemaipo-menita dantelă ţesută din lemn a fost făurită cu o bucată de scoică marină sau cu un dinte de rechin şi a fost plătită cu. ani grei de trudă.

Aşa cum stau lucrurile cu-primitivul havaian, tot aşa se întîmplă cu .marinarul. Cu aceeaşi răbdare miraculoasă şi cu acelaşi singur dinte de rechin, ori cu bietul lui şiş, vă sculptează pe o bucată de os un desen, dacă nu tot atît de măiestrit, cel puţin tot atît de complicat ca cel de pe scutul grecului Ahile; ori plin de spirit barbar şi sugestiv ca picturile acelui bătrîn neamţ Albrecht Durer.
298

Balene din lemn ori profiluri de balene tăiate în plăcuţe negre de lemn de soi din Pacificul de Sud se găsesc în număr destul de mare pe teugile balenierelor americane. Unele din ele sînt făcute cu multă îndemînare. La casele vechi de ţară cu acoperişurile ascuţite găsim cîteodată balene de aramă atîrnate de coadă la uşa dinspre stradă pentru a sluji la ciocănit. Cînd portarul doarme, capul ca nicovala al balenei e cel mai bun mijloc de a-l trezi. Dar balenele pentru ciocănit la uşi rareori seamănă cu făptura vie. Pe clopotniţele unor biserici vechi veţi vedea balene tăiate din tablă, aşezate acolo i;i chip de anemoscop; dar ele sînt agăţate atît de sus şi au aerul de a spune „jos maini IO cu atîta hotărîre, îneîf nu poţi să le cercetezi mai îndeaproape şi să cumpăneşti valoarea lor. In părţile osoase, costiere, ale pămîntului, unde la picioarele surpăturilor de maluri înalte zac grămezi fantastice de pietrărie, veţi descoperi adeseori forme pietrificate de leviatan, în parte acoperite cu iarbă; în zilele vîntoase, iarba se izbeşte de ele ca valurile verzi ale mării. în regiunile muntoase, unde călătorul e înconjurat mereu de înălţimi în amfiteatru, veţi găsi ici şi colo, în trecere, cînd priviţi din poziţii prielnice, profiluri de- balene . conturate în lungul crestelor unduioase. Trebuie să fiţi însă un balenier încercat ca să prindeţi asemenea privelişti; nu numai atît, dar dacă vreţi să vă reîntoarceţi şi să mai priviţi o dată, trebuie să vă asiguraţi şi să luaţi poziţia exactă, latitudinea şi longitudinea locului din care aţi privit; căci o astfel de observaţie a înălţimilor e atît de întîmplătoare, încît poziţia voastră veche poate fi regăsită numai cu trudă. Tot aşa s-a întîmplat cu insulele Solomon care rămăseseră incognito, deşi Mendana le atinsese, iar bătrînul Figuera le descrisese. Cînd sînteţi puternic stăpîniţi de acest subiect, vă veţi înch;pui balene mari pe cerul înstelat, ori bărci care le urmăresc; tot aşa popoarele răsăritene, cînd sînt cuprinse de gînduri războinice, văd în nori armate în bătălie. Tot aşa am căutat eu leviatani în cerul de la miazănoapte, în jurul polului, în rotaţia punctelor strălucitoare care mi lau arătat întîi; şi pe cerul seînteietor antarctic m-am îmbarcat pe ArgoNai:is, printre vînătorii stelei Cetus, dincolo de semnul Hidrei şi al Peştelui-zburător. 299

Cu ancorele unei fregate în chip de friu şi cu lamele unor harpoane în chip de pintei aş fi vrut să încalec pe balena aceea şi să sar deasupra cercurilor celor mai înalte, ca să văd dacă lumile legendare, cu nenumăratele lor corturi, îşi au sau nu taberele dincolo de raza privirii mele muritoare. Capitolul LVII PLANCTON îndreptîndu-ne către nord-est de Crozet, nimerirăm ii nişte cîmpii întinse de plancton, substanţa aceea măruntă şi galbenă cu care se hrăneşte din belşug balena adevărată. Pe întindere de multe leghe planctonul se ondula în jurul nostru, aşa încît ni se părea că navigam prin lanuri nesfîrşite de grîu copt şi auriu. în ziua următoare, văzurăm numeroase balene adevărate; ferite de atacuri din partea unei baleniere de caşa-loţi ca Pequod, ele înotau alene prin plancton, cu fălcile larg deschise; planctonul trecea prin neobişnuitele jaluzele cu ciucuri din gura cetaceului şi rămînea acolo, iar apa curgea afară printre buze. Dimineaţa, cosaşii, cot la cot, îşi înfig încet dar viguros coasele în iarba umedă şi înaltă a cîmpiilor mlăştinoase; tot aşa înotau aceşti monştri, scoţînd un sunet ciudat, de parcă ar fi cosit iarbă; lăsau în urma lor nesfîrşite dîre albastre în marea galbenă1. De cosaşi amintea numai sunetul pe care-l scoteau cînd culegeau planctonul. Văzute din vîrful catargelor, mai ales cînd se opreau şi adăstau o clipă, formele lor uriaşe şi negre arătau mai degrabă ca nişte stînci neînsufleţite decat ca altceva. Pe întinsele ţinuturi de vînă-toare din India, străinul trece cîteodată prin cîmpii unde
1

Partea aceasta a oceanului cunoscută de balenieri ca Brazii Banlcs nu poartă acest nume pentru aceeaşi cauză ca

Bancurile Terra Novei, unde se găsesc bancuri şi funduri puţin adînci, ci datorită înfăţişării ei asemănătoare unei cîmpii; înfăţişarea aceasta i-o dă îngrămădirea de plancton care pluteşte la acela latitudini, unde se vînează adesea balena adevărată (n.a.).
300
I

elefanţii stau culcaţi; de departe îi ia drept nişte movile negre şi golaşe; tot aşa apar aceste specii de leviatani în ochii celui care le vede pentru prima dată pe mare. Chiar după ce le recunoaşte, îi vine greu să creadă că masele acelea imense de carne pot fi însufleţite de acelaşi fel de viaţă care însufleţeşte un cîine ori un cal. într-adevăr, sînt cauze pentru care cu greu veţi privi creaturile adîncurilor cu aceleaşi simţăminte cu care priviţi vietăţile uscatului. Deşi unii naturalişti bătrîni susţin că toate făpturile de pe uscat au semenele lor în mare, deşi lucrul acesta poate fi adevărat, dacă vorbim în general, totuşi, dacă vorbim în special, unde găsim, de pildă, un peşte în ocean care să fie astfel alcătuit încit să răspundă bunătăţii şi înţelepciunii unui cîine? Numad rechinul cel blestemat poate să fie asemănat, foarte pe departe, cu acest animal. Deşi oamenii de pe uscat privesc pe locuitorii mărilor cu un dezgust nespus, deşi ştim că marea este o veşnică terra incognito1 pe care Columb a traversat-o străbătînd nenumărate lumi necunoscute pînă să descopere alta la extremitatea ei apuseană; deşi cele mai îngrozitoare nenorociri au lovit de cînd se ştie, fără deosebire, zeci şi sute de mii de inşi care au pornit pe calea apelor; deşi o singură clipă de gîndire ne învaţă că oricît s-ar lăuda un copil cu ştiinţa şi înţelepciunea sa şi oricît de mult ar creşte în viitor această ştiinţă şi înţelepciune, totuşi, totdeauna, pînă la sfîrşitul sfîrşiturilor, marea îl va batjocori şi îl va omori, va nimici cea mai trainică şi mai puternică fregată pe pare ar putea-o el construi; totuşi, datorită faptului că ne-am obişnuit cu repetarea acestor întîmplări, omul a pierdut simţul groazei pe care la început i-l inspira marea. Prin ce se deosebeşte atunci lumea apelor de a uscatului, dacă ceea ce e o minune într-una, nu e o minune în cealaltă? Spaime supranaturale apăsau pe evrei cînd, sub picioarele lui Korah şi ale însoţitorilor săi, pămîntul cei viu se deschidea şi îi înghiţea pentru totdeauna; şi lotuşi, soarele din zilele noastre nu se culcă niciodată pînă cînd, în acelaşi chip, marea cea vie nu înghite corăbii şi echipaje.
Pămînt necunoscut (n.t).

301 Dar marea nu e numai duşmana omului străin de ea.. ci chiar a creaturilor ei proprii; ea e mai rea decît gazd persană care îşi ucide oaspeţii; ea nu iartă nici măcar făpturile cărora le-a dat naştere. După cum tigroaiv:-sălbatică îşi striveşte în junglă proprii ei pui, tot as marea striveşte, izbindu-le de stînci, pină şi pe cele rui. puternice balene, şi le lasă acolo, lingă epavele vaselor sfărîmate. Nici o putere alta decît ea proprie n-o struneşte. Gîfîind şi răsuflînd ca un cal de război care şi-a pierdut călăreţul, oceanul nestăpînit inundă întregul glob, Ţineţi seama de viclenia mării; creaturile ei cele mai înspăimîntătoare alunecă pe sub apă, cele mai multe fără să fie văzute, ascunse cu perfidie de cea mai frumoasă culoare albastră. Ţineţi seama de asemenea de splendoarea şi frumuseţea multora din triburile ei nemiloase; ce formă delicată şi elegantă au unele specii de rechini! To: aşa, ţineţi seama de canibalismul universal care domne.-;ie pe mări, unde toate făpturile se mănîncă unele pe altele şi duc între ele un război veşnic, de cînd s-a născut lumea. Ţineţi seama de toate acestea; şi apoi întorceţi-vă privirile spre pămîntul cel înverzit şi blînd; cumpăniţi însuşirile amîndurora, ale mării şi ale pămîntului; nu veţi găsi oare o ciudată analogie cu ceva din -voi înşivă? Căci, după cum oceanul înfiorător înconjoară un petic de verdeaţă, tot aşa în sufletul omului se află o insulă Tahiti, plină de pace şi bucurie, dar încercuită de toate grozăviile pe jumătate neştiute ale vieţii. Dumnezeu să vă păzească! Nu vă depărtaţi de insula aceea, s-ar putea sa nu vă mai întoarceţi! Capitolul LV III CARACATIŢA Legănîndu-se încet prin cîmpul de plancton, Pequocl îşi păstra drumul spre nord-est, îndreptîndu-se către insula Java; o briză domoală împingea corabia; în seninul înconjurător, catargele ei înalte şi

ascuţite se mişcau
302

•uşor în vîntul lin, ca trei palmieri pe o cîmpie. Noaptea argintie dezvăluia, ia rare răstimpuri, îndepărtatul şi ademenitorul jet. Intr-o dimineaţă albastră şi transparentă, în timp ce pe mare domnea o linişte aproape supranaturală, fără să fie toiuşi calm plat, pe cînd raza luminoasă a soarelui părea un deget de aur întins peste ape ca şi cum le-ar u ce- u; să-i destăinuiască ceva şi pe cînd valurile unduioase murmurau şi se rostogoleau uşor, în această tăcere adixxă, Daggoo, din vîrful arborelui mare, zări un spectru ciudat. O masă mare şi albă se ridica, în depărtare, din ce în ce mai sus, conturîndu-se pe albastrul cerului şi ajun-gînd pînă la urmă să strălucească în faţa provei noastre ca un bulgăre de zăpadă atunci căzut din munţi. Străluci aşa o clipă, apoi se întunecă şi se cufundă în mare. După aceea se înălţă din nou şi începu iar să lucească în tăcere. Nu părea o balenă. ,,Să fie totuşi Moby Dick? se întrebă Daggoo. Fantoma se scufundă iarăşi, dar cînd reapăru, negru scoase un strigăt ascuţit ca un pumnal, care trezi pe fiecare din moţăiala lui. — Uite-o colo, colo, drept în faţa noastră! Balena Albă! Balena Albă! La aceste cuvinte, marinarii se repeziră la capetele vergilor ca albinele la crăci, în vremea roitului. Cu capul descoperit în soarele arzător, Ahab şedea lîngă bompres şi întindea o mînă înapoi, gata să facă semn şi să dea ordin timonierului; privirea neliniştită şi-o aţintea însă în direcţia arătată de sus de braţul nemişcat al lui Daggoo. Fie că apariţia trecătoare a jetului singuratic şi liniştit îl influenţase treptat pe Ahab în aşa măsură încît acum era gata să lege ideea de linişte şi de odihnă de prima ivire a acelei anumite balene pe care o urmărea. fie că era aşa ori altfel, fie că dorinţa lui arzătoare îl trădase, îndată ce văzu lămurit masa albă, dădu pe loc ordin grabnic de lăsare a bărcilor. Nu după mult, cele patru bărci fură pe apă; Ahab era In frunte şi cu toţii vîsleam spre pradă. Ea însă se scufundă, iar noi, cu vîslele ridicate, aşteptam să reapară; şi ea se înălţă încet din acelaşi loc,în care se scufundase. Uitind în clipa aceea aproape cu totul de Moby Dick, priveam cu toţii la cei mai minunat fenomen pe care
303

marea tainică l-a dezvăluit pînă atunci oamenilor. O mas;, cărnoasă de un gălbui strălucitor, de cîteva sute de metri în lăţime şi în lungime, plutea pe apă, întinzînd împrejur nenumărate picioare lungi, care se suceau şi se răsuceau ca un ghem de şerpi, căutînd să apuce orbeşte orice obiect din apropiere. Nu i se vedea nici faţa, nici fruntea; nu arăta că avea vreo senzaţie ori vreun instinct; se le găna numai acolo, pe valuri, o apariţie de viaţă nepămin-teană, fără forme, întîmplătoare. In timp ce cu un zgomot surd de sugere creatura dispăru din nou, încet, Starbuck, privind încă la clocotul apei din locul în care se scufundase, exclamă cu voce gi-tuită: — Mai bine aş fi dat ochii cu Moby Dick şi m-aş fi luptat cu ea, decît să te văd pe tine, stafie albă! — Ce-a fost asta, sir? întrebă Flask. — Marea caracatiţă vie, despre care se spune că puţine baleniere au văzut-o şi s-au mai întors ca să povestească despre ea. Dar Ahab nu zicea nimic; îşi întoarse barca şi se îndreptă spre corabie; ceilalţi îl urmară în tăcere. Oricare ar fi superstiţiile cu care vînătorii de casa-loţi înconjoară ivirea acestei făpturi, o astfel de întîmplare e socotită ca prevestitoare de rele, din cauza rarităţii ei. Deşi poate fi văzută atît de rar, totuşi unii şi alţii declara că este cea mai mare făptură însufleţită din ocean; dar puţini sînt cei care au o cît de slabă idee despre adevărata ei natură şi formă; se crede totuşi că ea e singura hrană a caşalotului. Căci dacă alte specii de balJene îşi găsesc hrana la suprafaţa apei şi pot fi văzute de oameni cum se nutresc, caşalotul îşi strînge alimentele din regiunile necunoscute ale adîncurilor, şi numai prin deducţie poate cineva să spună din ce sînt alcătuite ele. Cîteodată, cînd e urmărit îndeaproape, el dă afară ceva ce se crede că ar fi braţele tăiate ale caracatiţei; braţele acestea depăşesc uneori douăzeci ori treizeci de picioare în lungime. Alţii îşi închipuie că monstrul căruia îi aparţin aceste braţe se agaţă cu ele de fundul oceanului; caşalotul. contrar celorlalte specii de balene, are dinţi cu care atacă şi muşcă. Există oarecare temei să ne închipuim că marele kra-ken al episcopului Pontoppodan nu e altceva decît o ca304

racatiţă. Felul în care episcopul o descrie, felul cum se iveşte şi se scufundă rînd pe rînd, cît şi alte amănunte pe care el le povesteşte se potrivesc cu realitatea. Dar trebuie să scădem mult din dimensiunile neobişnuite pe care i le atribuie.

Unii naturalişti care au auzit vag despre această misterioasă creatură, o rînduiesc printre calmari, de familia cărora, prin cîteva particularităţi exterioare, pare să ţină; dar întocmai ca un Anak1 al tribului său. Capitolul LIX STRUNA Ca să lămuresc scena de pescuit pe care am arătat-o pe scurt şi pentru ca alte scene asemănătoare pe care le voi înfăţişa altundeva să fie mai bine înţelese, voi vorbi aici despre magica şi cîteodată îngrozitoarea strună pentru balene. Struna folosită la început în pescuit era din cînepa cea mai de soi, unsă uşor, nu impregnată, cu păcură, ca în cazul corzilor obişnuite; căci păcura, aşa cum se foloseşte totdeauna, face cînepa mai mlădioasă în mîinile frîn-ghierului şi funia mai suplă în mîinile marinarului, la slujbele obişnuite de pe corabie; totuşi cantitatea normală de păcură ar face ca struna pentru balene să fie prea băţoasă ca să poată fi înfăşurată cu uşurinţă pe colac; cei mai mulţi marinari au început să priceapă că păcura nu măreşte nicidecum durabilitatea ori tăria unei funii, ori-cît ar fi de îndesată şi oricît lustru i-ar da. în ultimii ani, funia de Manilla a înlocuit aproape cu totul cînepa ca material pentru strune de balene; căci, deşi nu e atît de durabilă precum cînepa, e mai tare, mult mai suplă şi elastică; şi, adaug eu (fiindcă există o estetică în orice lucru), e mai frumoasă şi mai potrivită pentru corabie decît cînepa. Cînepa e ca un om întunecat şi negricios, ca un fel de indian; dar funia de Manilla e frumoasă ca un circasian blond.
1

Numele pe care îl dau arabii unui uriaş cannaneean (n.t.). 305

Struna pentru balene nu e mai groasă de două treimi de inci. La prima vedere nu ai crede că e aşa de tar.. pe cît este. Experienţa arată că ele fiecare din cei cincizeci şi una de fire ale ei se poate atîrna o greutate de o sută douăzeci de funzi, aşa încît funia întreagă ar putea ţin? o greutate de aproape trei tone. în lungime, strur:- de balenă măsoară ceva mai mult de două sute da siîn-jeni. marini. Ea stă încolăcită într-un ciubăr, la pup;, bărcii, nu ca spirala unui alambic, ci în aşa fel încît -.,". formeze o masă rotundă ca un caşcaval, cu straturi concentrice, fără pic de spaţiu între ele, afară de „inimă", un tub subţire şi vertical în inima caşcavalului. Cînd struna se desfăşoară, cel mai mic nod ori cea mai mic"; răsucire în colac ar lua negreşit braţul, ori piciorul, ov; chiar corpul întreg al vreunui marinar din apropiere; de aceea ea se încolăceşte în ciubărul ei cu cea mai mare grijă. Unii harponieri îşi pierd o dimineaţă întreagă cu treaba asta, străduindu-se să ridice struna sus în aer ti apoi s-o coboare toată odată în ciubăr, astfel încît la încolăcire să nu se sucească ori să se îndoaie. Pe bărcile engleze se folosesc două ciubere în loc de unul, aceeaşi strună fiind încolăcită pe rînd în amîndouă. E uri oarecare folos în aşezarea aceasta: cele două ciubere fiind mici, ele se pot căra mai uşor în barcă şi nu o îngreuiază peste măsură; pe cînd ciubărul american, avînd aproape trei picioare în diametru şi aproape tot atîta adîn-cime, alcătuieşte o încărcătură prea împovărătoare pentru o ambarcaţie ale cărei borduri n-au mai mult de o jumătate de inci grosime, şi se ştie că fundul unei bărci de balenieră e ca gheaţa de subţire: poate să susţină o mare greutate răspandită în bucăţi mici pe suprafaţa ei, dar nu una concentrată într-un singur loc. Cînd pînza ceruită acoperă ciubărul american, barca arată ca şi cum ar fi încărcată cu un uriaş tort de cununie menit balenelor. Amîndouă capotele strunei ies la iveală; capătul de jos, care se termină cu o matisire în buclă, vine dinspre fundul ciubărului şi atirnă afară, peste margine, iiber de orice piedică. Aşezarea asta a capătului de jos e rîn-duită astfel pentru două pricini: prima, ca să uşureze innodsrea unei strune suplimentare de pe o barcă vecină în cazul cînd balena rănită se afundă atît de mult încît ameninţă să tragă după ea toată struna legată la început
306

de harpon. In acest caz, bineînţeles, balena e trecută de la o barcă la alta ca un butoiaş de bere; prima barcă ră-mîne în apropiere ca să-şi ajute consoarta. A doua: aşezarea aceasta e necesară pentru siguranţa tuturor, căci h dacă acest capăt de jos ar fi într-un chip oarecare legat de barcă, iar balena, aşa cum se întîmplă adesea, ar trage după ea toată struna şi s-ar scufunda mai departe, ar trage negreşit şi barca în adîncurile mării. în acest caz, barca n-ar mai putea fi găsită niciodată. Înainte de lansarea bărcii pentru vanătoare, se scoate din ciubăr capătul de sus al strunei, se trece pe după tamburul de la pupă şi se duce pînă la provă în tot lungul vasului, trecîndu-l cruciş peste manerele vîslelor, aşa încît vaslaşii îşi freacă încheieturile mîinilor de strună cînd vîslesc; struna se desfăşoară apoi printre oamenii aşezaţi alternativ lîngă borduri pînă la extremitatea provei, unde un pivot de lemn de mărime obişnuită o împiedică să alunece afară. Acolo atîrnă peste provă ca o

ghirlandă şi se întoarce înapoi în barcă; o lungime de-zece sau douăzeci de stînjeni marini (aşa-numita strună-din-cutie) rămîne încolăcită într-o cutie, la provă, apoi struna îşi urmează drumul pe lîngă borduri pînă la pupă, unde e legată de micul garlin, o parîmă de care se fixează harponul; dar înainte de această fixare, garlinul trece prin diferite transformări prea plicticoase pentru a fi arătate aici în amănunţime. Astfel, struna de balene acoperă barca întreagă cu ro-tocoalele ei complicate care se răsucesc peste tot locul şi aproape în toate direcţiile. Vîslaşii sînt prizonierii inelelor ei primejdioase aşa încît, în ochii sfkinki ai locuitorului de pe uscat, ei apar ca fachi ii indieni cu şerpi otrăvitori încolăciţi în jurul membrelor. Nici un fiu al vreunei mame muritoare nu poate, pentru prima dată, să se aşeze în această încurcătură de cînepă fără să-şi închipuie că, în vreme ce vîsleşte din răsputeri, harponul va fi aruncat fără ca el să ştie şi înfiorătorii colaci vor intra în joc ca nişte fulgere inelare; în această amprejurare, el nu poate simţi altceva decat un fior care îi ingheaţă măduva în oase. Şi totuşi obişnuinţa — ciudat lucru! — ce nu poate face obişnuinţa! Nu veţi auzi nicicand zburand deasupra mesei voastre de mahon atîtea ( vorbe vesele, atîtea hohote de rîs, glume şi răspunsuri spirituale ca acelea ce zboară peste cadrul alb, gros de o
20
ol.) l

J

T
jumătate de inci, al bărcii de balenieră, cînd aceasta atîrnă în bigile ei. Puţină chibzuială vă va îngădui acum să înţelegeţi ce înseamnă repetatele accidente de pe baleniere —- dintre care unele au fost poate publicate — accidente în care un om sau altul e luat peste bord de strună şi piere. Să stai în barcă în timp ce se lansează struna e ca şi cînd ai sta în inima şuierăturilor unei locomotive cu aburi, în plin mers, cînd orice bielă, orice manivelă, orice roată te zgîrie. Mai rău, nu poţi sta nemişcat în mijlocul acestor primejdii, fiindcă barca se clatină ca un leagăn şi fiindcă eşti aruncat încoace şi încolo fără să fii măcar înştiinţat din vreme; şi numai mulţumită elasticităţii şi simultaneităţii în voinţă şi faptă te poţi feri să nu ajungi un Ma-zeppa1 şi să nu nimereşti acolo unde nici chiar soarele atotvăzător nu va putea să te vadă. Liniştea profundă care premerge şi prevesteşte furtuna e cîteodată mai îngrozitoare decît furtuna însăşi; într-adevăr, liniştea e numai învelişul furtunii pe care o adăposteşte în ea însăşi, după cum fiinţa cu înfăţişare paşnică adăposteşte pulberea fatală, şi glonţul, şi explozia. Tot aşa în odihna fermecătoare a strunei ce şerpuieşte liniştit printre vîslaşi, înainte de a fi pusă în acţiune — dospeşte mai mult ca oriunde grozăvia acestei trebi primejdioase. Capitolul STUBB UCIDE O BALENA Dacă pentru Starbuck apariţia caracatiţei fu o prevestire rea, pentru Queequeg ea fu cu totul altceva. --- Cînd vezi caracatiţă — zise sălbaticul ascuţindu-şi harponul de prova bărcii — atunci îndată vezi caşalot. Ziua următoare fu deosebit de liniştită şi de înăbuşitoare; neavînd mai nimic de făcut, echipajul lui Pequod SG împotrivea cu greu somnului, la care îl momea o mare
1

Mazeppa. Iran Stepanovici (164-l—1709), hatman al cazacilor, un timp ofiţer al lui Petru cel Mare (n.t.).

308

atît de pustie. Căci partea aceea a Oceanului Indian pe care o străbăteam atunci nu era ceea ce numesc balenie-rii ..un teren de vînătoare viu"; cu alte cuvinte, vedeai acolo mai puţini marsuini, delfini, peşti zburători ori alţi locuitori vii ai mărilor decît în apele lui Rio de la Plata, ori in largul coastelor peruviene. Era rîndul meu să stau de veghe în arborele trinchet; cu umerii proptiţi în şarturile rîndunicii, mă lăsam legănat alene în atmosfera ce mi se părea îneîntătoare. Puterea de a lua vreo hotărîre îmi amorţise; în starea aceea de visare îmi pierdui cunoştinţa şi, pînă la urmă, sufletul din mine îşi luă zborul, în vreme ce trupul mi se legăna mai departe, întocmai ca un pendul ce se mişcă mereu, chiar după ce forţa care l-a pus în mişcare piere. înainte ca uitarea să mă cuprindă cu totul, băgai de seamă că marinarii din arborele mare şi din artimon

moţăiau şi ei, astfel că, pînă la urmă, tustrei ne legănam în vergi; la fiecare pendulare a noastră, timonierul cel somnoros de pe punte răspundea şi el cu o picoteală. Valurile, de asemenea, îşi legănau crestele leneşe, iar peste somnul măreţ al mării, Răsăritul moţăia către Asfinţit, iar soarele făcea la fel pe deasupra tuturor. Deodată mi se păru că de lîngă ochii mei închişi ţîş-nesc băşici de apă; ca menghinele, mîinile mele apucară şarturile; o putere binevoitoare şi nevăzută mă apăra; cu o tresărire revenii la viaţă. Şi iată! aproape, sub vînt nici la cincizeci de stînjeni marini, un caşalot uriaş plutea pe apă, ca o carenă de fregată răsturnată; spinarea lui gigantică, lucioasă, de o culoare etiopiana, seînteia în razele soarelui ca o oglindă, legănîndu-se alene prin fă-gaşurile valurilor; aruncîndu-şi liniştit, din timp în timp, jetul vaporos, balena arăta ca un burghez pîntecos ce-şi fuma pipa într-o după-amiază călduroasă. Dar pipa aceea, biată balenă, fu ultima ta pipă! Ca şi cînd ar fi fost atinşi de o baghetă magică, nava adormită şi toţi oamenii adormiţi se treziră ca la comandă; peste douăzeci de voci, împreună cu cele trei glasuri de sus, intonară în cor strigătul obişnuit de alarmă, în timp ce matahala arunca în aer, încet şi regulat, apa sărată şi seînteietoare a mării. — Lăsaţi bărcile pe apă! Veniţi în vînt! strigă Ahab. Ascultînd propriul lui ordin, lăsă timona să deruleze înainte ca timonierul să poată prinde cavilele. 309 Strigătele bruşte ale oamenilor din echipaj alarmară de bună seamă balena; şi înainte ca bărcile să fie lansate, ea se întoarse maiestuos şi se îndepărtă înotînd sub vin:, dar cu o linişte atît de cumpănită şi tulburînd atît cb puţin apa, încîtAhab se gîndi că, la urma urmelor, ceta-ceul nu se alarmase poate prea tare; dădu-, aşadar, orciinih să nu se folosească nici o vîslă şi să nu se vorbească de-cît în şoaptă. Ghemuiţi ca indienii din Ontario pe bordajul bărcilor, înaintam repede şi în tăcere, slujindu-ne de padele, acalmia neîngăduind să întrebuinţăm velele. Nu dă mult, pe cînd pluteam astfel urmărindu-l, monstrul îşi vîntură coada la cincizeci de picioare în aer şi apei pieri din ochii noştri ca un turn înghiţit de ape. —- Piere coada! fu strigătul, după care Stubb scoase chibritul şi îşi aprinse pipa; căci căpătăm acum un pic de răgaz. După ce trecu timpul necesar scufundării, balena se ridică din nou la suprafaţă, ivindu-se acum in faţa bărcii fumătorului. Fiind mai aproape de aceasta dech de alta, Stubb socoti că va avea el cinstea s-o prindă. Nimeni nu se mai îndoia acum că balena îşi dăduse seama că era urmărită. De aceea nu mai era nevoie să păstram tăcerea şi" să fim precauţi. Retraserăm padelele şi începurăm să tragem cu putere la vîsle. Pufăind încă din pipă, Stubb strigă echipajului său să pornească la asalt. Animalul îşi schimbă însă cu totul purtarea; cunos-cînd bine primejdia care îl ameninţa, el înota cu ,Jcapul afară; îşi ţinea pieziş această parte a corpului afară din spuma clocotitoare pe care o făcea1. — După ea, după ea, băieţii mei! Nu vă grăbiţi! Aveţi destul timp, dar nici să nu vă opriţi; după ea ca fulgerele! striga Stubb, dînd fumul afară din piept pe cînd vorbea. Acum, după ea; s-o atingi bine şi cu socoteală. Tashtego! După ea, Tash, băiatule! După ea, cu toţii! Păs-traţi-va sîngele rece, sîngele rece, şi trageţi uşor, uşor.
1

Se va vedea în alt loc ce uşoară e substanţa care umple ir teriorul capului uriaş al balenei. Capul e partea cea mai mare corpului său, dar totodată şi ceamai uşoară, aşa încît o înalţă c uşurinţă în aer, mai ales cînd înoată cu toată viteza. Pa line, asta, atît de largă .e porţiunea de sus a frunţii, iar porţiunea d jos atît de ascuţită — ca o etravă — încît, înălţîndu-şi pieziş capi: s-ar putea spune că balena se transformă singură dintr-un L liot greoi şi turtit într-o barcă pilot new-yorkeză, cu prova ioiii te ascuţită (n.a.).

310 iarmariţi-o ca moartea necruţătoare, ca dracii împielitaţi; să se scoale morţii din morminte, băieţi! După ea! — Uu-hu! Ua-hii! ţipa în semn de răspuns omul din Gay Head, aruncînd în slăvi vechiul lui strigăt de război, în vreme ce fiecare vîslaş din barca prea strimtă se apleca fără să vrea înainte o dată cu grozava lovitură de vîslă pe care o dădea nepotolitul indian. Dar strigătele lui sălbatice fură întîmpinate cu alte strigăte nu mai puţin sălbatice. — Kii-hii! Kii-hii! urla Daggoo, apleeîndu-se înainte şi înapoi pe scaunul său; părea un tigru neliniştit în cuşca sa. — Ka-la! Ku-lu! urla Queequeg, de parcă-şi rupsese buzele într-o bucată de biftec a ia grenadier. Aşa, cu vîsle şi strigăte, chilele tăiau marea. între timp, Stubb, păstrîndu-şi poziţia înaintată, îşi îndemna oamenii să atace, scoţînd mereu, fum pe gură. Toţi trăgeau şi se trudeau ca nişte disperaţi, pînă cînd se auzi strigătul mult aşteptat:

— Scoală, Tashtego! Atinge-o! Harponul fu azvîrlit. — îndărăt, cu toţii! Vîslaşii visliră înapoi; în aceeaşi clipă ceva cald şi şuie-răter alunecă pe lîngă încheieturile mîinilor lor. Era struna cea fermecată. Un minut mai înainte, Stubb o răsucise de două ori după tambur; din pricina desfăşurării rapide, ieşea acum de,acolo un fum albăstrui, de cînepă, care se înalţă şi se amesteca neîncetat cu fumul des al pipei. Struna se desfăşura mereu de pe tambur, dar înainte de a ajunge la el, ea trecea printre mîinile iui Stubb, ale cărui mănuşi, făcute din petice pătrate din pînză de vele, aşa cum se purta pe atunci, îi căzuseră din mîini. Era ca şi cum ar fi ţinut de iarnă sabia cu două tăieşuri ascuţite a unui duşman care se străduia s-o smulgă din strînsoare. — Udă struna! Udă struna! strigă Stubb marinarului de lingă ciubăr; acesta, scoţîndu-şi şapca, o umplu cu apă de mare şi o aruncă peste strună1. Struna se desfăşura
1

Pentru a arăta cît de necesară e operaţia asta, trebuie să arăt aici că, în vechiul sistem de pescuit al olandezilor, se folosea un pămătuf pentru a uda cu apă struna care se desfăşura; pe multe alte corăbii se folosea în acelaşi scop un căuş de lemn ©rl o stropitoare. Şapca, totuşi, e mai practică (n.a.).

311 mereu şi începea să se scurteze. Barca zbura acum ca un rechin pe apa înspumată. Stubb şi Tashtego îşi schimbară locurile — de la pupa la prova — o treabă ameninţătoare în vîrtejul acela. Văzînd struna care vibra în tot lungul bărcii, întinsă mai abitir ca o coardă de harpă, aţi fi putut gîndi că barca aceea avea două chile — una care spinteca apa, alta aerul — în timp ce ambarcaţia îşi croia drum prin amîndouă aceste elemente diferite. O cascadă neîntreruptă izbea prova; o viitoare nedomolită se rotea în silaj. La cea mai slabă mişcare făcută înăuntru, chiar a degetului mic, barca ce gemea de vibraţii şi de trosnituri se apleca spasmodic spre mare pînă la buza bordajului. Aşa zburam; fiecare om se ţinea agăţat cu toate puterile de scaunul său, ca să nu fie aruncat în spumă; iar la cîrmă, făptura înaltă a lui Tashtego părea ruptă în două, fiindcă el căuta să-şi păstreze echilibrul lăsîndu-şi cît mai jos centrul de greutate; părea că traversam Atlanticuri şi Pa-cificuri întregi; în cele din urmă însă, balena îşi mai domoli un pic fuga. — Trage, trage cu putere! strigă Stubb vîslaşului din frunte. Virînd spre balenă, toţi vîslaşii îndreptară barca spre ea, deşi eram încă remorcaţi de cetaceu. Apropiindu-se de latura animalului şi proptindu-şi bine genunchiul de tachet, Stubb dădu mai multe lovituri bestiei care fugea; la comandă, barca se ferea de zvîrcolirile monstrului, plutind cînd într-o parte, cînd în alta, apoi se apropia iar de el pentru un nou atac. Un torent roşu începu să curgă acum în jurul monstrului ca un rîu pe coasta unui deal. Corpul lui chinuit nu mai plutea în apă sărată, ci în sînge, iar acesta fierbea şi clocotea în silajul lui pe întindere de mulţi, stîn-jeni. Soarele lumina pieziş lacul acesta purpuriu al mării şi îşi răsfrîngea razele pe fiecare faţă omenească, aşa in-cît mateloţii arătau toţi ca nişte piei-roşii. Intre timp, jet după jet de abur alb ţîşnea din orificiile de respirare ale balenei în agonie; tot aşa pufăia cu înfocare secundul surescitat, scoţînd din pipa-i nor după nor de fum; după fiecare lovitură trăgea în barcă lancea îndoită legată de strună, o îndrepta repede, izbind-o de cîteva ori de bordaj, apoi iarăşi şi iarăşi o înfigea în balenă. 312 — Mai aproape! Mai aproape! striga el capului lopă-tarilor, în vreme ce furia balenei slăbite se potolea încetul cu încetul. Mai aproape! Şi mai aproape! Şi barca atingea aproape latura animalului. Aplecat mult peste provă, Stubb învîrtea încet lancea lungă şi ascuţită în cetaceu şi o ţinea împlîntată acolo, învîrtind-o mereu cu grijă deosebită, ca şi cînd ar fi căutat cu luare-aminte un ceas de aur înghiţit de balenă, temîndu-se să nu-l spargă înainte de a-l scoate afară. Dar ceasul de aur pe care-l căuta era chiar viaţa tainică a animalului. Şi o atinse. Ieşind din agonie ca să intre în starea aceea de nedescris numită „emoţie", monstrul se tăvăli îngrozitor în sîngele său, acoperindu-se singur cu spuma deasă şi clocotitoare, aşa încît barca primejduită trebui să dea repede înapoi; nu fără mari greutăţi făcură vîslaşii operaţia asta, lup-tîndu-se să iasă din penumbra aceea fantastică şi să ajungă iar la lumina zilei. „Emoţia" luînd sfîrşit, balena apăru iar în faţa ochilor vînătorilor, zbătîndu-se cînd pe o parte cînd pe alta, contractîndu-şi şi dilatîndu-şi spasmodic orificiile de respirare şi gîfîind agonic, repede, hîrîitor. La urmă, valuri după valuri de sînge închegat, ca drojdia rubinie a unui vin purpuriu, ţîşniră în aer şi căzură apoi în mare, de-a lungul laturilor neînsufleţite ale animalului. îi crăpase inima! — E moartă, mister Stubb — zise Daggoo.

— Da; s-au isprăvit amîndouă pipele! şi scoţîndu-şi-o pe a sa din gură, Stubb scutură cenuşa în apă; şi, pentru o clipă, rămase gînditor, privind cadavrul uriaş, opera mîinilor lui. Capitolul LXI LANCEA E un cuvînt care aminteşte un incident din ultimul capitol. După obiceiul neschimbat al pescarilor, barca pleacă de lîngă balenieră avînd drept cîrmaci vremelnic un şef, numit şi omorîtorul balenei; harponierul, numit şi „omul 313 care leagă balena", trage ia vîsla din frunte, cunos-.v.t, sub numele de vîsla harponierului. E nevoit de un br.r; puternic şi nervos care să arunce întîi fierul în ankrai. căci adeseori, scula grea, numită lance, trebuie să fie înfiptă de la o distanţă de douăzeci-treizeci de paşi. Totuşi. oricat de lungă şi obositoare ar fi urmărirea, harponieru", e nevoit să tragă la vîsla lui din toate puterile. într-adevăr, e de aşteptat ca el să fie pentru ceilalţi o pildă d: sforţare supraomenească, nu numai prin felul nemaiîntil-nit de a vîsli, dar şi prin îndemnurile repetate, cutezătoare şi tari pe care le dă; şi nimeni nu ştie mai bine deci cel care a făcut treaba asta ce înseamnă să urli din baie-rele inimii cînd muşchii îţi sînt întinşi şi stau gata să se rupă. Eu, de exemplu, nu pot să-mi rnp gura strigînd şi în acelaşi timp să muncesc nebuneşte. Dar harponierul, tocmai cînd e mai sleit de puteri, tocmai cînd se găseşte în starea aceea de tensiune, urlînd şi stînd cu spatele la animal, tocmai atunci aude strigătul aţîţător: „Scoală-te şi izbeşte!" Trebuie să lase vîsla din mîini, să o pună în siguranţă, să se întoarcă pe călcîie, să desprindă harponu! din furcă şi să încerce, cu ce brumă de putere îi mai ră-mîne. să-l înfigă într-un fel sau altul în balenă. No e deci de mirare că, în toată flota de baleniere, din cincizeci de lovituri de lance izbutesc numai cinci; nu e de mirare că atît de mulţi harponieri nenorocoşi sînt întăraţi şi degradaţi; nu e de mirare că unora le plesnesc venele în barcă; nu e de mirare că unii vînători de caşaloţi se întorc după patru ani de absenţă numai cu patru bo-toaie de ulei; nu e de mirare că, pentru mulţi proprietari de baleniere, vînătoarea de cetacee nu e altceva decît o afacere proastă; căci harponierul e cel care aduce izbînda călătoriei — şi, dacă îi iei răsuflarea, ce mai poţi aştepta de la el tocmai cînd ai mai multă nevoie de dînsul? Dcă aruncarea izbuteşte, urmează altă clipă de primejdie; balena începe să fugă iar şeful şi harnonieruî aleargă şi ei ci? la provă la pupă, primejduinclu-şi vic-ţ.ile lor şi ale noastre, ale celorlalţi. îşi schimbă între ei jocurile; comandantul bărcii îşi ia în primire locul la pr-;vă. Nu-mi pasă de cei ce susţin contrariul, dar cu afirm că tro.-ba asta e nebunească şi nefolositoare. Harponierul trebuie să stea la provă de la început pînă la sfîrşit; eî trebuie să arunce şi harponul, şi lancea; să nu aibă voie să vîslească decît în anumite împrejurări, cînd nici un 314 pescar nu se îndoieşte că trebuie s-o facă. Ştiu că asta ar însemna o oarecare pierdere de viteză în timpul urmăririi. Dar o lungă experienţă, pe baleniere de multe naţionalităţi, m-a încredinţat că cele mai multe rezultate prc:.-j-.e la pescuit sînt pricinuite nu de viteza bărcii, ci de ;. boseala harponierului, aşa cum am arătat mai sus. Pentru a asigura cei mai bun rezultat la aruncarea harponului, toţi harponierii din lume ar trebui să sară in picioare după ce au lenevit, nu după ce au trudit din greu. Capitolul LXII FURCA Din trunchiul copacului cresc ramurile; din acestea, rămurele. Tot aşa, din subiectele mănoase cresc capitolele cărţilor. Furca, de care am amintit într-una din paginile trecute, cere o explicaţie aparte. E un băţ creştet, de o anumită formă, lung de vreo două picioare, fixat perpendicular în bordul tribord, aproape de provă, cu scopul de a sluji drept sprijin pentru partea lemnoasă a har-ponului; capătul celălalt al acestuia, golaş şi ascuţit, se Înalţă pieziş dincolo de provă. Astfel, arma e aşezată la indemîna celui ce o va folosi şi care o înşfacă de pe suportul ei tot aşa de repede ca haiducul cînd smulge flinta de pe zid. Obiceiul e să ai două harpoane în furcă; ele sînt numite primul şi al doilea fier. Aceste două harpoane sînt legate de strună fiecare prii-, parîma lui proprie; scopul e ca amîndouă să fie aruncate, dacă ar fi cu putinţă, unul după celălalt, în aceeaşi balenă, astfel încît, cînd începe remorcarea, dacă uv.uî scapă, celălalt să ţină. Asta înseamnă să îndoieşti sorţii de izbîndă. Dar foarte adeseori se întîmplă că, datorită fugii grabnice, violente şi convulsive a balenei după primirea primului fier, harponierul nu mai poate să-l an:,r.r:e şi pe al doilea, oricît de fulgerătoare i-ar fi mişcările. Cu toate acestea, deoarece fierul al doilea e legat de strună, arma aceasta trebuie cu orice chip aruncată 315 peste bord cînd struna se desfăşoară; altminteri cea mai groaznică primejdie ar paşte pe mateloţi. în

astfel de cazuri ea este deci aruncată în apă; înfăşurările suplimentare ale strunei-din-cutie, despre care am vorbit într-un capitol precedent, înlesnesc, de multe ori, să se ducă la bun sfîrşit această treabă; dar nu rareori se în-tîmplă ca ea să fie urmată de accidentele cele mai nefericite. Mai mult; trebuie să ştiţi că în cazurile cînd fierul al doilea e aruncat peste bord, el devine spaima marinarilor, fiind un obiect tăios, rămas agăţat şi fluturînd nebuneşte deasupra balenei şi a bărcii încrucişînd mersul corzilor ori tăindu-le şi dînd naştere celor mai neîntîl-nite efecte de fîlfîit. în general, e cu neputinţă să-l prinzi pînă cînd balena nu e omorîtă. Vă daţi acum seama ce trebuie să se întîmple cînd patru bărci încearcă să vîneze o singură balenă, puternică, sprintenă şi dibace; cînd, datorită calităţilor acesteia, cît şi a miilor de accidente ce se pot întîmpla în cursul unei astfel de încercări îndrăzneţe, opt sau zece fiare aruncate peste bord flutură în acelaşi timp deasupra animalului. Căci, bineînţeles, fiecare barcă are mai multe harpoane legate la strună, pentru cazul cînd primul, greşindu-şi ţinta, riu poate fi prins. Descriu aici cu bună credinţă toate aceste amănunte, pentru că ele vor lămuri multe faze foarte importante şi complicate ale unor scene ce vor urma. Capitolul LXIII CINA LUI STUBB Balena lui Stubb fu ucisă la oarecare distanţă de corabie. Pe mare era linişte; alcătuirăm atunci un soi de tandem din cele trei bărci şi începurăm să remorcăm încet trofeul spre Pequod. Eram optsprezece oameni, cu treizeci şi şase de braţe şi o sută optzeci de degete, şi oră după oră ne muncirăm să tragem din greu pe mare cadavrul acela leneş şi nemişcat; părea că abia ne urneam; aveam însă o dovadă neîndoielnică de mărimea
316

neobişnuită a masei pe care o mişcăm. în China, pe marele canal Hoan-Ho, ori cum s-o fi chemînd, patru ori cinci muncitori trebuie să tragă la edec, cu viteza de o milă pe oră, o joncă încărcată din greu; dar şalan-dul nostru uriaş îl căram după noi cu atîta trudă, de parcă ar fi fost încărcat cu nenumăraţi porci de plumb. Veni întunericul; trei lumini aşezate sus şi jos în greementul lui Pequod ne arătau slab drumul; cînd ne mai apropiarăm, văzurăm că Ahab lăsa cîteva felinare peste parapet. Cu o privire goală se uită o clipă la balena ce se legăna pe valuri, dădu ordinele obişnuite ca să fie bine legată pentru noapte şi apoi, întinzînd felinarul său unui marinar, coborî în cabină şi nu mai ieşi de acolo pînă dimineaţa. Deşi în timpul urmăririi balenei căpitanul Ahab fusese activ ca de obicei, totuşi acum, cînd creatura era ucisă dădea semne de nemulţumire, de nelinişte ori de disperare; ca şl cum vederea acelui cadavru îi amintea că Moby Dick era încă în viaţă ori că nici o mie de balene aduse pe vasul său nu l-ar fi făcut să se apropie măcar cu un deget de ţinta sa nebunească. . Nu trecu mult timp după aceea şi, ascultînd zgomotele de pe puntea lui Pequod, aţi fi crezut că marinarii se pregăteau să arunce ancora în adîncuri; căci lanţuri grele se cărau de pe punte şi se scoteau zgomotos as 3SBOާBJB§ BaţsaoB ajunjuK V( ŢzaoqBS uud BTBJB pregăteau pentru cadavrul cel mătăhălos, nu pentru ancorarea corăbiei. Legată cu capul la pupă şi cu coada la provă, corpul negru al balenei zăcea acum lîngă navă. Văzute în întunericul nopţii, care ascundea vergile şi greementul, corabia şi balena semănau cu doi boi uriaşi înjugaţi împreună, dar din care unul stătea culcat, pe cînd celălalt rămînea în picioare1.
1

Ar fi cazul să lămuresc aici un mic amănunt. Cea mai tare şi mai sigură legătură care ţine balena de corabie e fixată de coada animalului; din cauza densităţii ei mai mari, partea aceasta e relativ mai grea decît oricare alta, afară de aripile înotătoare laterale. Flexibilitatea ei, chiar cînd e moartă, face să se afunde mult sub suprafaţa apei, astfel încît nu poate fi atinsă cu mîna din barcă, aşa ca să i se treacă un lanţ pe după ea. Dificultatea asta e înlăturată în chip îngenios; se pregăteşte o strună scurtă dar trainică; la un capăt are un plutitor de lemn, la mijloc o greutate, iar celălalt capăt e fixat de corabie. Prin mişcări îndemînatice, plutitorul e făcut să se înalţe în partea cealaltă a 317

Dacă posacul Ahab era acum atît de liniştit, cel puţin în măsura în carelucru acesta putea fi cunoscut do pe punte, în schimb Stubb, al doilea secund, îmbăta; de izbîndă, se arăta neobişnuit de surescitat, dar totuşi binevoitor. Era atît de însufleţit, încît cumpătatul Star-buck, superiorul său, îi încredinţa fără grijă conducerea treburilor, pentru un timp. Una dintre măruntele pricini ale agitaţiei lui Stubb ieşi repede la iveală şi într-un chip ciudat. Lui Stubb îi plăcea să mănînce bine, şi mai ales îi plăcea grozav gustul cărnii de balenă cînd îi simţea aroma în gură. — Un cotlet, un cotlet, înainte de a mă culca! Hei, Daggoo, sări peste bord şi taie-mi unul din cele mici!

E bine de ştiut acum că, deşi pescarii ăştia sălbatici nu pretindeau inamicului, cum se face de obicei, să plătească despăgubiri de război (cel puţin pînă cînd nu-şî dădeau seama de roadele călătoriei), totuşi, din cînd în cînd, veţi întîlni unii nantuckezi cărora le e mare poftă de partea aceea a caşalotului pomenită de Stubb şi care se află la extremitatea subţire a corpului. Pe la miezul nopţii, cotletul fu tăiat şi gătit; la lumina a două felinare cu spermanţet, Stubb înfuleca vitejeşte cina alcătuită din carne de caşalot; stătea aşezat pe capul cabestanului, ca şi cum cabestanul ar fi fost o masă. Dar nu numai Stubb se ospăta în noaptea aceea clin carnea caşalotului- Amestecîndu-şi scrîşnetele cu plescăiturile, mii şi mii de rechini roiau in jurul leviatanului mort, hrănindu-se gălăgioşi cu grăsimea lui. Puţinii marinari care dormeau jos, în hamacurile lor, tresăreau adesea ia zgomotul făcut de cozile lor cînd se izbeau de carenă, la cîteva degete de inimile adormiţilor. Privind atent peste parapet, puteai să-i vezi şi să-i auzi cum se zvîrcoieau în apele negre şi posomorite, întorcîndu-se pe spate ca să taie din balenă bucăţi mari şi rotunde, de mărimea unui cap de om. Fapta asta a rechinului pare o minunăţie. Felul în rare ei izbutesc să smulgă o îmbucătură atît de simetrica dintr-o suprafaţă ce pare cu neputinţă de vătămat.
mesei, aşa încît înconjoară balon." ţi trage după el un lanţ; acesta, Hlunecînci de-a lungul corpului, e strins pînă la urmă in jurui celei mai înguste părţi a cozii, la punctul de joncţiune al aripioarelor (n.a.). 318

rămîne una din problemele nelămurite ale lumii. Urma pe care o lasă el în corpul balenei poate fi asemuită mai degrabă cu gaura pentru şurub făcută de dulgher. In timpui luptelor navale, prin grozăviile de iad şi de fum, puteţi vedea rechinii cum privesc cu poftă spre punţile corăbiilor, ca nişte cîini îmfometaţi spre masa pe care se taie carne crudă, gata să înghită orice mort ce li se aruncă. Pînă atunci Stubb nu dăduse atenţie plescăiturilor ce veneau de la ospăţul din apropierea lui, după cum nici rechinii nu luaseră în seamă plescăitul buzelor lui pofticioase. — Bucătar! Bucătar! Unde-o fi bătrînul Fleece? strigă el pînă ia urmă, depărtînd un pic picioarele, ca şi cînd ar fi vrut să-şi alcătuiască o bază mai sigură pentru cină; înfigîndu-şi apoi furculiţa în taier ca şi cum ar fi fost o suliţă, strigă iar: Bucătare, hsi, bucătare! îndreaptă-ţi pînzele încoace, bucătare! Bătrînul negru, nu prea îneîntat că fusese sculat din hamacul lui cald la o oră atît de nepotrivită, ieşi din bucătărie tîrîndu-şi picioarele; bătrînul ăsta, Fleece, cum era numit, veni tîrşîindu-şi picioarele şi şchiopătînd, aju-tîndu-se cu un cleşte făurit cu stîngăcie din nişte cercuri de fier îndreptate; el înainta cu greu şi, dînd ascultare ordinului primit, se opri de cealaltă parte a mesei lui , Stubb; apoi, încrucişîndu-şi mîinile în faţă şi sprijmindu-le de băţul lui cu două picioare — cleştele — îşi aplecă mai mult spatele arcuit şi în acelaşi timp îşi întinse pieziş capul ca să audă mai bine cu urechea cea bună. — Bucătare — zise Stubb, vîrîndu-şi iute în gură o bucată de carne mai mult crudă — nu crezi că antricotul ăsta e fript cam mult? Se vede că ai bătut carnea prea tare, bucătare! E prea fragedă. Nu ţinm spus eu mereu că antricotul de balenă, ca să fie bun, trebuie să fie tare? Uită-te la rechinii ăia de peste bord, nu vezi că lor le place carnea tare şi crudă? Ce mai zarvă fac! Du-te, bucătare, şi vorbeştele; spune-le că sînt invitaţi să se poarte civilizat şi cumpătat, că trebuie să păstreze linişte. Să mă spînzuri dacă-mi pot auzi vocea! Du-te, bucătare, si transmite-le mesajul meu. Uite, ia felinarul ăsta — şi-i întinse unul de lîngă cabestan — du-te şi ţihe-le predica! Luînd felinarul cu un aer posac, bătrînul Fleece se duse şchiopătînd pînă la parapet, coborî cu o mînă fe319 linarul spre apă ca să-şi vadă mai bine enoriaşii, iar cu cealaltă mişcă în aer, cu solemnitate, cleştele; apoi, aple-cîndu-se în afară, începu să vorbească rechinilor mai mult mormăind, în timp ce Stubb, apropiindu-se tiptil pe la spate, asculta ce zicea. — Flaţilol, am plimit oldin să vă spui că tlebuie să încetaţi cu zalva asta blestemată. Mă auziţi? Nu mai plescăiţi atîta din buze. Mistel Stubb zice că puteţi să vă umpleţi bulţile voaste blestemate pînă la tambuchi, da ce dlacu! telminaţi cu gălăgia! — Bucătare — îl întrerupse aici Stubb, însoţindu-şi vorba de o lovitură pe umăr — bucătare, plesniţi-ar ochii, de ce vorbeşti aşa urît cînd predici? Nu aşa îi faci pe păcătoşi să se pocăiască, bucătare! —• Ce? Atunci pledicaţi-le dumneavoastră — şi se întoarse posomorit, să plece. — Nu, bucătare, zi-i înainte, zi-i înainte!

— Bine. Flaţii mei dlagi. . . — Foarte bine! exclamă Stubb aprobator. Încearcă să-i convingi prin linguşiri. Fleece continuă: — Deşi sînteţi lechini cu toţii şi filea voastlă e să fiţi lacomi, eu vă spun, flaţilol, că lăcomia .. . da nu mai loviţi atîta cu cozile! Cum dlacu vieţi să mă auziţi dacă faceţi zalvă aşa de male? — Bucătare — strigă Stubb, apucîndu-l de guler — nu vreau să rosteşti cuvinte urîte! Vorbeşte-le boiereşte. Omul începu încă o dată să predice: — Lăcomia voastlă, flaţilol, eh, nu vă condamn eu pentlu atîta luciu; aşa-i filea voastlă, n-ai ce-i face! Da stăpîniţi-vă filea, flaţilol, şi-o să vedeţi ce bine o să vă fie! Sînteţi lechini, desigul, da dacă stăpîniţi lechinu din voi, atunci sînteţi îngeli; căci îngelii nu sînt altceva decît lechini cale se stăpînesc bine. Şi acum, flaţilol, fiţi atenţi, încelcaţi să fiţi civilizaţi, cînd vă selviţi din balena asta. Nu smulgeţi îmbucătula din gula vecinului vostlu. Ce lechin e mai bun decît altul pe lîngă balena asta? Şi, apoi nici unul din voi n-ale dleptul la balenă. Balena asta e a altcuiva. Ştiu eu că unii din voi au guli foalte mali, mai mali decît ale altola; da gulile mali au cîteo-dată bulţi mici; aşa că mălimea gulii nu e făcută ca să înghiţi cu ea, ci ca să tăiaţi bucăţi pentlu puii mici de
320

lechini cale nu pot intla în învălmăşeală a sa-:;i Tacă singuli palte. — Bine-ai mai întors-o, bătrîne Fleece! strigă Stubb. Asta înseamnă creştinism; zi-i mai departe! — Ce să zic mai depalte! Ticăloşii ăştia se încăpăţanează să se lăzboiască şi să se lovească unul pe altul, massa Stubb; nu aud o volbă din ce le spun; degeaba pledic eu unol mîncăi ca ăştia, cum le spuneţi dumnea-voastă, pînă cînd nu şi-ol umple bulţile, şi bulţile Ini sînt fală fund; ial cînd şi îeol umple, n-o să mă asculte; s-ol duce în adîncul mălii, să doalmă pe colali şi n-ol să mai audă nimic niciodată, niciodată. — Pe viaţa mea, sînt aproape de aceeaşi părere; bine-cuvîntează-i, atunci, Fleece, şi am să mă întorc la cină. La care Fleece, întinzîndu-şi mîinile peste grămada de peşti, îşi înălţă vocea-i pătrunzătoare şi strigă: — Flaţi blestemaţi! Faceţi cîtă gălăgie puteţi; umpleţi-vă bulţile voaste blestemate pînă ol cîăpa, şi apoi muliţi! — Şi-acum, bucătare — zise Stubb, întorcîndu-se la cina lui de pe cabestan —• aşază-te acolo unde ai stat adîncauri, în faţa mea, şi fii foarte atent. — Foalte atent — zise Fleece, proptindu-se pe cleştele lui în poziţia dorită. — Aşa — zise Stubb, hrănindu-se cn străşnicie. Să mă întorc la cele ce-ţi spuneam despre cotlet. Dar mai întîi cîţi ani ai, bucătare? — Ce legătulă ale asta cu cotletul? zise bătrînul cu asprime. — Tăcere! Cîţi ani ai, bucătare? — Vieo nouăzeci, se zice — mormăi el întunecat. — Ai trăit în lumea asta aproape o sută de ani, bucătare, si nu ştii cum să găteşti un cotlet de balenă? Şi rostind ultimul cuvînt, luă iute în gură altă îmbucătură, astfel că aceasta păru să urmeze întrebării: Unde te-ai născut, bucătare? — îndălătul tarnbuchiului, întl-un feîibot cale mel-gea pe Loanoke. — Născut intr-un feribot! Ciudat lucru! Dar vreau să ştiu în ce ţară te-ai născut, bucătare. — V-am spus odată, în ţala Loanoke — urlă celălalt. — N-ai spus-o, bucătare; dar am să-ţi spun unde 321 vreau să ajung. Trebuie să te duci acasă şi să te naşti din nou. Nu ştii să găteşti un cotlet de balenă! — Binecuvantat să fiu dacă mai gătesc vleunu! mormăi supărat celălalt, întorcîndu-se pe jumătate ca sa plece. — întoarce-te, bucătare; vino încoa, dă-mi cleştele; ia acum bucata asta de cotlet şi spune-mi dacă socoteşti că e gătit aşa cum ar trebui să fie. Ia-l, îţi zic — şi în-tinzînd cleştele către el, continuă: — ial şi gustă-l! După ce-l încercă o clipă cu buzele, bătrînul negru mormăi: — Cel mai bun cotlet pe cale l-am gustat vleodată; mustos, foalte mustos. — Bucătăriile -— zise Stubb, burzuluindu-se din nou — ţii de biserica noastră?

— Tlecui o dată plin faţa uneia la Capetown — răspunse posomorit bătrînul. — O daiă în viaţa dumitale ai trecut prin faţa unei sfinte biserici din Capetown, unde fără îndoială ai auzit un sfînt părinte adresîndu-se ascultătorilor săi ca unor fraţi iubiţi, aşa e, bucătăriile? Şi vii acum să-mi spui mie o minciună atît de sfruntată, ca cea de adîncauri, hai? zise Stubb. Unde vrei s-ajungi, bucătarule? — In pat, şi cît mai lepede! mormăi acela, întorcîndu-se pe jumătate, în timp ce vorbea. — Stai! Pune la pană! Vreau să zic cînd ai să mori, bucătarule. E o întrebare foarte serioasă. Care ţi-e răspunsul? — Cînd bătlînul neglu moale — zise negrul încet, schimbîndu-şi tonul şi ţinuta — el nu melge nicăieli; dai un îngel binecuvîntat vine şi-l ia. — îl ia? Unde? — Colo sus — zise Fleece, înălţînd cleştele deasupra capului şi ţinîndu-l acolo cu solemnitate. — Aşadar crezi c-ai să te urci sus, în arborele mare, cînd ai să mori? — N-am spus asta — răspunse Fleece, întunecîndu-se din nou. — Ai spus acolo sus, nu? Uită-te singur şi vezi unde ai arătat cu cleştele. Lasă jos cleştele, bucătarule, şi ascultă ordinul la mine! Mă auzi? Ia-ţi pălăria cu o mînă, iar pe cealaltă pune-o pe inimă, cînd am să-ţi dau ordini
322

Ce? Acolo ţi-e inima? Acolo ţi-e stomacul! Mai sus! Acolo! Aşa e bine! Ţine-o aşa şi fii atent! — Foalte atent — zise bătrînul negru, cu amîndouă mîinile aşezate aşa cum i se ceruse şi sucindu-şi zadarnic capul cărunt, ca şi cum ar fi vrut să-şi aducă în faţă amîndouă urechile în acelaşi timp. — Uite ce e, bucătarule. Ai văzut că antricotul dumitale a fost atît de rău, că l-am aruncat cît colo, îndată ce am putut; ai văzut, nu-i aşa? Bine! Pentru viitor, cînd ai să-mi găteşti alt antricot de balenă pentru masa mea particulară de aici de pe cabestan, am să-ţi spun cum să faci ca să nu-l frigi prea tare şi să-l strici. Iei cotletul cu o mînă şi cu cealaltă îi arăţi un cărbune aprins; faci aşa, apoi îl serveşti; auzitu-m-ai? Şi-acum, pe mîine, bucătarule! Cînd o să tăiem balena, să nu care cumva să lipseşti, fiindcă o să avem treabă cu vîrfurile aripioarelor; o să le facem conserve în oţet. Cît despre capetele cozii, o să le facem marinată. Şi acum, bucătarule, poţi să te duci! Dar Fleece nu făcu nici măcar trei paşi, cînd se auzi chemat din nou. — Bucătarule, la cina de mîine, la cartul mijlociu, să-mi dai cotlete. M-ai auzit? Şi acum, îndreaptă-ţi pîn-zeîe unde vrei! Alo! Stop! Fă o plecăciune înainte de a pleca! Ia stai, mai pune o dată la pană! Pentru gustarea de dimineaţă, chifteluţe de balenă, nu uita! — Aş vlea, Doamne, să-l mănînce balena pe el, nu el pe balenă! Afulisit să fiu dacă nu e el mai lechin decît Massa Lechinu el însuşi — mormăi bătrînul, depărtîn-du-se şchiopătînd; şi cugetînd astfel cu înţelepciune, se întoarse în hamac. Capitolul LXIV BALENA CA HRANA Dacă muritorii se hrănesc din creatura care le dă uleiul pentru lampă şi dacă, asemenea lui Stubb, o mă-nînca la lumina propriei ei grăsimi, cum s-ar zice, lucrul acesta pare atît de ciudat, încît cere să facem o mică incursiune în istoria şi filozofia lui. 2i 323 După cum se povesteşte, limba balenei adevărate era socotită în Franţa, acum trei veacuri, ca o rnîncare foarte aleasă; ajungea, acolo la un preţ foarte ridicat. De asemenea, in timpul lui Henric al VUI-lea, un oarecare bucătar al curţii primea răsplată bună fiindcă inventase un sos straşnic în care servea marsuin la grătar; mar-suinii, după cum vă amintiţi, sînt nişte soiuri de balene, într-adevăr, pînă în zilele noastre ei sînt consideraţi o delicatesă. Din carnea lor se fac chiftele cam de mărimea unei bile de biliard; cînd sînt bine drese cu mirodenii, pot fi luate drept chifteluţe de broască ţestoasă sau de viţel. Bătrînilor călugări din Dunfermline le pă-ceau foarte mult. Ei aveau din partea coroanei concesiunea marsuinilor mari. Fapt este că cel puţin printre vînătorii ei, balena ar putea fi socotită ca o mîncare aleasă dacă n-ar fi atît de multă; dar cînd te aşezi la masă în faţa unei plăcinte cu carne, lungi de aproape o sută de picioare, iţi piere pofta de mîncare. Numai oamenii fără prejudecăţi ca Stubb mai mănîncă azi balenă prăjită, deşi nici eschimoşii nu sînt prea mofturoşi. Ştim cu toţii cum trăiesc ei de pe urma balenelor şi cum îşi fac ei rezerve de grăsime de prima calitate. Zogranda, unul din cei mai faimoşi vraci ai lor, recomanda pentru copii untura de balenă ca fiind foarte hrănitoare. Acest lucru ne aminteşte de englezii aceia care, cu mult în urmă, fură părăsiţi de o balenieră în Groenlanda şi care trăiră luni de-a rîndul din

rămăşiţe mucezite dintr-o balenă aruncată pe ţărm după ce încercaseră să scoată din ea untura. Vînătorii olandezi de balene numesc aceste rămăşiţe „clătite", căci, într-adevăr, ele seamănă foarte mult cu acestea, fiind castanii şi rumene şi mirosind ca şi vechile gogoşi de casă amsterdameze, cînd sînt proaspete. Ele au o înfăţişare atît de atrăgătoare, încît pînă şi străinul cel mai cumpătat abia poate să se abţină de a nu pune mîna pe ele. Dar ceea ce scade preţul balenei ca hrană civilizată este grăsimea ei nemaipomenită. Ea deţine marele premiu al boilor mării; e prea grasă ca să fie gustoasă. Priviţi la cocoaşa ei, care ar fi o mîncare tot atît de bună ca spinarea de bizon (socotită un aliment rar) daca n-ar arăta ca o piramidă atît de solidă de grăsime. Iar spermanţetul, ce smîntînos şi untos este! Transparent
324

cum e mie?ul alb şi vîscos al nucii do cocos în luna a treia de creştere, e totuşi mult prea bogat în grăsime ca să ţină loc de unt. Totuşi, mulţi balenieri ştiu cum să-l amestece cu alte substanţe ca să-l poată mînca. în lungile carturi de noapte, marinarii obişnuiesc să înmoaie galetele lor în marile vase cu grăsime si să le ţină acolo pînă cînd se prăjesc. De multe ori am cinat şi eu cît se poate de bine în acest fel. în cazul caşaîoţilor mici, creierii lor trec de asemenea drept o hrană aleasă. Sa sparge cutia craniană cu o secure şi se scot afară cei doi lobi alburii şi rotofei (aidoma unor, budinci mari), se tăvălesc apoi prin făină şi se prăjesc; se transformă astfel într-o mîncare foarte preţuită, al cărei gust seamănă întrucîtva cu creierul de viţel, care şi el e foarte preţuit de epicurieni; şi oricine ştie că unii gurmanzi, tineri, tot mîncînd creieri de viţel, ajung să-şi cam piardă mintea din creierii lor proprii, aşa încît ajung să confunde capetele lor cu cele de viţei, ceea ce dovedeşte într-adevăr o lipsă de discernămînt puţin obişnuită. Iată de ce un astfel de tînăr, în faţa căruia se află un cap de viţel părînd înzestrat cu inteligenţă, este într-un fel una dintre cele mai triste privelişti pe care le putem întîlni. Capul îl priveşte cu un fel de mustrare, cu o expresie ce parcă zice: „Et tu, Brute!".1 Poată că nu numai fiindcă balena e atît de grasă oamenii de pe uscat se îngrozesc la ideea de a o mînca; lucrul acesta rezultă într-un fel din considerentul arătat mai sus — că omul mănîncă o fiinţă marină de curînd ucisă chiar la lumina propriei ei grăsimi. Stubb mînca balena la lumina propriei ei grăsimi, nu-i aşa? Ceea ce însemna că, după ce o omorîse, îşi mai bătea şi joc de ca. Dar priviţi minerul cuţitului vostru, civilizaţii şi luminaţii mei gurmanzi, care vă ospătaţi cu friptură de vacă — şi spuneţi-mi, clin ce e făcut? Din ce altceva decît clin oasele fratelui vacii pe care o mîncaţi? Şi cu ce vă scobiţi în dinţi după ce mîncaţi gîsea aceea grasă? Cu pana aceleiaşi păsări. Şi cu ce pană îşi redacta circula1

Cînd Cezar a văzut prinţ:.? "î-asinii li.;i pe Brutus, fiul Se-viliei, pentru c"re dictator".: roman făcuse o mare pasiune, a exclamat cu durere: Tu quoque, mi fiii! (Şi tu, fiul meu!) Aici autorul înlocuieşte expresia cunoscută printr-o-formulă similară (n.t.).

325
rele secretarul Societăţii pentru înlăturarea cruzimii fată

de gîscani? Numai de o lună sau două aceasta societate a adoptat hotărîrea de a nu folosi decît peniţe de oţel. Capitolul LXV MĂCELĂRIREA RECHINILOR Cînd pescarii din Sud prind un caşalot şi îl leagă în puterea nopţii la bordul corăbiei lor, după o muncă îndelungată şi obositoare, nu obişnuiesc să-l taie chiar atunci; căci treaba asta e deosebit de anevoioasă şi nu se isprăveşte prea repede; ba mai cere şi folosirea tuturor forţelor echipajului. Obiceiul este aşadar de a strînge toate velele, de a lăsa cîrma sub vînt şi de a trimite pe toţi oamenii jos, în hamace, unde să stea pînă în zori; pînă la acel ceas cei din serviciul de gardă vor sta de strajă; cîte doi în fiecare ceas, tot echipajul va trebui să urce pe punte şi să vegheze ca totul să meargă bine. Dar cîteodată, mai ales pe la Ecuator, în Pacific, planul acesta nu poate răspunde nevoilor, fiindcă nenumărate oşti de rechini se îngrămădesc în jurul cadavrului ancorat; dacă ar fi lăsat aşa 3a bătaie numai şase ore, dimineaţa nu s-ar mai vedea din el altceva decît scheletul. în multe alte părţi ale oceanului, unde peştii aceştia nu se prea înghesuie, lăcomia lor nemaiîntîlnită poate fi cîteodată astîrnpărată dacă se folosesc viguros împotriva lor cazmalele cele ascuţite pentru balene; dar adeseori metoda asta nu face decît să-i îndemne şi mai mult la lucru. Nu era însă acesta cazul cu rechinii lui Pequocl, deşi orice om neobişnuit cu o astfel de

privelişte, dacă s-ar fi uitat în noaptea aceea peste bord, şi-ar fi închipuit de bună seamă că toată marea din jur era o brînză uriaşă prin care viermuiau rechinii. Cînd Stubb intră în serviciul de gardă, după ce-şi isprăvi cina, şi cînd, prin urmare, Queequeg şi un alt marinar de la provă veniră pe punte, nu mică fu însufleţirea care îi cuprinse pe rechini. Trăgînd sus platformele de tăiere şi lăsînd în jos trei felinare care îşi aruncau lu326

mina peste marea clocotindă, cei doi marinari începură să măcelărească rechinii1 cu lungile lor cazmale pentru balene; înfigeau adînc oţelul ascuţit în ţestele lor, singurele părţi vitale ale bestiilor, după cum se părea. Dar în învălmăşeala de spumă în care se amestecau ostile lor războinice, ţintaşii nu îşi atingeau totdeauna ţintele, fapt care scotea la iveală noi amănunte asupra cruzimii de neînchipuit a acestor vietăţi. Nu numai că-şi înfulecau cu lăcomie maţele unul altuia dar, ca nişte arcuri mlădioase, se încovoiau şi-şi înghiţeau chiar maţele lor; astfel încît aceleaşi maţe erau înghiţite iarăşi şi iarăşi de către aceeaşi gură, pînă cînd ajungeau să fie eliminate în partea opusă prin rana deschisă. Şi nu numai atît. Nu era sănătos să ai de-a face cu cadavrele acestor creaturi. Un soi de vitalitate părea să stea la pîndă chiar şi în articulaţiile lor, chiar şi în oase, după ce pierise din ele ceea ce numim noi viaţă. Omorît şi urcat pe punte ca să fie jupuit de piele, unul din rechinii ăştia aproape că smulse mîna bietului Queequeg cînd harponierul încercă să-i închidă buzele moarte peste fălcile ucigaşe. Capitolul LXVI TĂIEREA Era într-o sîmbătă seara — şi ce mai sabat urmă! în principiu, nici un vînător de balene nu respectă repausul duminical. Corabia Pequod cea ivorie fu transformată într-un fel de abator, iar fiecare matelot în măcelar. Aţi fi crezut că eram pe cale să jertfim zeilor mării zece mii de boi roşcaţi.
1

Cazmaua pentru balene întrebuinţată la ciopîrţirea acesteia e făurită din cel mai bun oţel; e cam de mărimea unei mîini omeneşti deschise; în general, ea seamănă cu instrumentul de grădi-nărie de la care îi vine numele, n;imni că laturile îi sînt absolut turtite, iar capătul de sus mult mai ascuţit decît cel de jos. Arma aceasta se păstrează cît mai ascuţită; .cînd se foloseşte, ea e trasă pe gresie, întocmai ca un brici. E fixată într-o coadă tare, lungă de douăzeci ori de treizeci de picioare (n.a.).
327

In primul rînd, printre uriaşele unelte care ajutau la spintecat se numărau, în afara altor scule grele, un grup de macarale vopsite mai ales în verde şi care nu puteau fi ridicate numai de către un singur om; acest gigantic ciorchine de struguri fu înălţat pe gabia mare şi fixat temeinic la arboretul cel mai de jos, adică la cel mai solid punct de sprijin care se află pe puntea unei corăbii. Capătul parîmei, care se răsucea printre atîţia scripeţi, fu tras pînă la cabcstan, iar scripetele cel mai mărginaş ajunse deasupra balenei; de scripetele acesta fu agăţat cîrligul cel mare pentru grăsime, care cîntărea vreo sută de funzi. Urcaţi pe balenă, la diferite înălţimi, Sîarbuck şi Stubb, secunzii, înarmaţi cu cazmalele lor lungi, începură să. taie în corpul cetaceului o gaură pentru cîriig, chiar deasupra aripioarelor laterale. După ce terminară treaba asta, mai tăiară un şanţ larg, semicircular în jurul găurii, vîrîră cîrligul şi apoi cea mai mare parte din echipaj începu să tragă la eabestan, cîntînd o melodie sălbatică, îndată corabia se aplecă pe o parte; toate şuruburile din coca ei scîrţîiră de parcă ar fi fost cuiele din grinzile unei case vechi pe vreme de îngheţ; nava tremură, tresări, şi-şi clătină catargele înspăirnîntate prin aer. Din ce în ce mai mult se apleca ea spre balenă; la fiecare învîrti-tură a eabestanului, valurile se înălţau, ca si cum ar fi vrut să dea o mină de ajutor; în cele din urmă, se auzi 0 pîrîitură bruscă-şi scurtă; cu un şuierat puternic, nava se depărta de balenă şi macaraua se înălţă triumfătoare în aer, • purtînd prima bucată semicirculară de grăsime. Cum grăsimea înveleşte balena întocmai ca o coajă de portocală, ea poate fi despărţită de corpul cetaceului în îîşii spiralate, la fel ca şi o portocală. Datorită cabesta-nnhii, puterea tracţiunii nu se micşorează şi corpul balenei s"învîrteste mereu în apă; grăsimea se desprinde uniform d:--a lungul şanţului tăiat de-secunzii Starbuck şi Stubb. cu ajutorul cazmalelor; capătul iîşiei de grăsime se înalta i c 11 ce m-q sus, pînă cînd atinge gabia mare; oanie1 c t i s1 opresc din învîrtit; o clipă sau două 1 f ciipo Jin care picură sîngele, se leagănă h-. c v. i ixi°i rp, şi fiecare clin cei de fată trebuie h 1" P ci, ca nu cumva fîsia să-l izbeasc"

"rimcs peste bord, cu capul înainte. Co o sculă lung". 1 abio ci? abcrdaro: şi, a;-lepi.înd mc1

i

1

"

ri înaTuoază atunci cu

328

mentul potrivit, face o gaură uriaşă în partea de jos a masei legănătoare. în gaura asta se agaţă cu un cîriig celălalt palane mare, astfel încît fîsia de grăsime e prinsă şi pregătită pentru ceea ce are să urmeze. După care, omul cu sabia, înştiinţîndu-i pe toţi ceilalţi să se îndepărteze, face iar o spintecătură savantă în masa de grăsime şi, prin cîteva tăieturi în lung, o despică în două, în aşa fel încît, în vreme ce partea inferioară a fîşiei ţine încă de balenă, partea ei superioară, numită ,,fîşia de plapumă", e gata să fie coborîtă. Mateloţii din faţă reîncep să cînte, unul din palancuri desprinde şi înalţă o a doua fîşie de grăsime, iar celălalt se lasă încet şi dă drumul primei fîşii, prin bocaportul de dedesubt, într-o încăpere goală numită ,,sala grăsimilor". în penumbra calei, mîini pricepute apucă „fîşia de plapumă" şi o încolăcesc pînă o transformă într-o grămadă vie de şerpi încurcaţi. Treaba merge apoi mai departe; cele două palancuri se înalţă şi se coboară simultan; cabestanul şi balena se în-vîrtesc, mateloţii cîntă, oamenii de cală încolăcesc grăsimea, secunzii despică, nava geme şi fiecare înjură din cînd în cînd ca să mai uşureze truda celuilalt. CAPITOLUL LXVII PLAPUMA Am dat destulă atenţie acestui subiect necontroversat, pielea balenei. Am avut discuţii despre el pe mare, cu vînatori experimentări, şi pe uscat cu naturaiişti învăţaţi. Părerea mea dintîi rămîne neschimbată; dar e numai o părere. întrebarea e următoarea: ce e şi unde se găseşte pielea balenei? Ştiţi acum ce e grăsimea. Ea are ceva din consistenţa cărnii de vacă, dar e mai tare, mai elastică şi mai îndesată; grosimea ei variază între opt şi cincisprezece inci. Fireşte, pare absurd să spui că pielea unei vieţuitoare ar fi atît de consistentă şi de groasă; totuşi, fiindcă nimeni nu poate desprinde de pe corpul balenei alt strat mai des decît grăsimea de care am «vorbit şi fiindcă stra329

tul cel mai din afară care înveleşte corpul unui animai, dacă are o densitate normală, nu poate fi altceva clecît pielea, socot că nu există argumente împotriva acestei teze. E adevărat că de pe cadavrul nespintecat, al balenei se poate lua, zgîrîind,cu degetul, o substanţă foarte subţire şi transparentă, ceva ce seamănă cu cea mai subţire foiţă de gelatină, dar mlădioasă şi moale ca satinul; aşa este pînă nu se usucă, fiindcă atunci nu numai că se contractă şi se îngroaşă, dar devine tare şi fragilă. Chiar cu sînt stăpînul unor astfel de bucăţi uscate, pe care le folosesc ca,semne de carte în volumele mele despre balene. Sînt transparente, aşa cum am mai spus; cîiid le pun pe pagina tipărită, am cîteodată impresia că măresc. Oricum ar fi, e plăcut să citeşti despre balenă chiar prin ochelarii ei, ca să zic aşa. Dar altceva vreau să spun: că substanţa asta subţire şi gelatinoasă care — recunosc — înveleşte tot corpul balenei, nu poate fi pielea cetaceului, ci mai degrabă pielea pielii lui, căci ar fi de-a dreptul caraghios să susţii că pielea îngrozitoarei balene e mai subţire şi mai plăpîndă decît pielea unui prunc nounăscut. Dar să nu mai vorbim despre asta. Să presupunem că grăsimea e pielea balenei; cînd această piele, cum se întîmpîă în cazul celor mai mari caşaloţi, ne dă o sută de butoaie de grăsime; cînd ne gîn-dim că în privinţa cantităţii, ori mai degrabă în. a greutăţii, grăsimea, cînd e extrasă, nu reprezintă decît trei sferturi şi nu totalitatea substanţei din care e alcătuit acest înveliş; abia atunci ne putem face o idee de mărimea acestei mase însufleţite din care numai o parte a pielii poate da naştere unui lac atît de întins de lichid. Socotind zece butoaie la tonă, avem zece tone numai din greutatea netă a celor trei pătrimi de materie care alcătuieşte pielea balenei. .Suprafaţa vizibilă a caşalotului viu nu e nicidecum ultima din minunile care ni le oferă el. Ca în cele mai bune gravuri italiene, vedem pe suprafaţa aceasta nenumărate haşuri în cruciş şi în curmeziş, cum şi tăieturi drepte în adîncime. Dar semnele acestea nu par să fie , imprimat1 în substanţa gelatinoasă de care am vorbit mai. sus, ci par că se văd prin ea, ca şi cînd ar fi întipărite chiar pe corp. Nu numai atît. în unele cazuri, ochiul atent al observatorului distinge că semnele acestea lineare servesc drept fond altor numeroase desene. E vorba de hieroglife; dacă
330

numiţi hieroglife cifrele acelea misterioase de pe pereţii piramidelor, apoi aceasta e cea mai nimerită denumire ce se poate folosi aici. Nu-mi piere din minte că am yă-zut — şi am fost uimit văzînd — un

anumit caşalot cu o plăcuţă pe care erau înfăţişate vechile caractere indiene cizelate pe faimoasele ziduri cu inscripţii hieroglifice de pe malurile cursului superior al fluviului Mississippi. Ca şi.stîncile acelea misterioase, balenele cu semnele lor ră-mîn şi ele nedescifrate. Aluzia aceasta la stîncile indiene îmi aminteşte de altceva, în afară de celelalte fenomene pe care le întîlnim cînd avem de-a face cu înfăţişarea exterioară a caşalotului, nu rareori observăm pe spinarea şi mai ales pe laturile corpului său alte multe linii ca nişte zgîrieturi de un aspect neregulat, datorate parcă întîmplării, însă cam şterse. Aş zice că zgîrieturile acelea de pe coasta stîncoasă a Noii Anglii, despre care Agassiz1 crede că s-au ivit din cauza frecăturilor puternice ale gheţarilor plutitori, nu se deosebesc prea mult de zgîrieturile de pe părţile laterale ale caşalotului. Mi se pare de asemenea că zgîrieturile acestea se datoresc întîlnirilor duşmănoase cu alte balene, căci le-am observat mai cu seamă la masculii adulţi şi bine dezvoltaţi. încă un cuvînt sau două cu privire la pielea ori la grăsimea balenelor. Am arătat mai sus că ea se desprinde în fîşii lungi numite „fîşii de plapumă". Ca şi alţi termeni marinăreşti, şi acesta e fericit ales şi foarte semnificativ; căci balena e într-adevăr învelită de grăsime ca de o plapumă, ori mai bine, ca de un poncho indian pe care şi l-a trecut pe după cap şi i-a strîns marginile. Numai mulţumită acestui înveliş care-i înfăşoară strîns corpul, balena poate să se simtă bine pe orice vreme, în toate mările, anotimpurile şi mareele. Ce s-ar întîmpla, să zicem, cu balena groenlandeză în mările îngheţate ale Nordului, dacă n-ar avea acest folositor surtuc? în adevăr, în apele acelea hiperboreene trăiesc şi peşti foarte slabi, dar aceştia, să observaţi, sînt peşti cu sînge rece, fără plămîni, al căror pîntec e un frigider; creaturi care se încălzesc la adăpostul unui gheţar, precum se încălzeşte călătorul,
1

Agassiz Louis (1807—1873), naturalist elveţian, partizan al Ivii Cuvier, stabilit la Boston (S.U.A.). Printre alte importante tucrări a scris şi un „Studiu asupra gheţarilor" (n.t.).

331 iarna, ia focul unui han; căci, asemenea omului, balena are plărmni si sînge cald. Dacă îi îngheaţă singeie, ea moare. Ce lucru de mirare e aşadar că monstrul ăsta mare, pentru corpul căruia căldura e tot atît de necesară ca pentru om, trăieşte toată viaţa .cufundat pînă la buze, ca ia el acasă, în apele acelea arctice! în timp ce marinarul, dacă se întîmpiă să cadă peste bord, e,găsit, cîte-odată după cîteva luni, îngheţat în inima cîmpurikT de gheaţă ca o muscă da chihlimbar. Dar lucru mai, surprinzător este că, aşa cum s-a dovedit pe cale de experiment, sîngele unei balene polare e mai cald decît acela al unui negru din Borneo pe timpul verii. Vedem aici, mi se pare, manifestarea unei însuşiri rare, a unei puternice vitalităţi individuale; e meritul deosebit al zidurilor groase şi al interiorului spaţios. Capitolul LXVIII FUNERALIILE — Trageţi lanţurile! Mola cadavrul! Uriaşele palancuri îşi făcuseră datoria. Corpul alb, jupuit şi decapitat al balenei străluceşte ca un mormînt de marmură; e drept că şi-a schimbat culoarea, clar nu prea mult volumul. E încă gigantic. Pluteşte încet, din ce în ce mai departe, pe apa frămîntată şi învolburată de rechinii cei nesăţioşi; deasupra aerul e tulburat de zborul păsărilor cîrîitoare si lacome, ale căror ciocuri pătrund în balenă ca tot atîtea pumnale tăioase. Fantoma uriaşă, albă şi fără cap, se îndepărtează, tot mai mult de corabie; cu fiecare stînjen se măreşte ceata ucigaşilor; parcă ar fi stînjeni pătraţi de rechini şi stînjeni cubici de păsări. Ore după ore, priveliştea asta hidoasă se zăreşte de pe nava aproape nemişcată. Sub cerul albăstrui si fără nori, pe suprafaţa liniştită a mării, mişcată de o briză jucăuşă, grămada aceea de,carne moartă pluteşte pînă cînd se pierde în nemărginitul zărilor. Sînt nişte funeralii triste şi caraghioase. Vulturii mării sînt cu toţii îmbrăcaţi cucernic în doliu, ceilalţi rechini ai aerului in negru ori în pestriţ. Pe cînd balena era în
332

viaţă, îmi închipui că puţini dintre ei ar fi venit s-o ajute dacă din întîmplare ea ar fi avut nevoie de ei; dar cu cită evlavie se grămădesc cu toţii la praznicul ei de în-niormmtare! Oh, ce îngrozitoare e lăcomia vulturească pe acest pămînt! Nici puternicele balene nu sînt ferite de ea! Par n-am sfîrşit încă. Aşa pîngărit cum îi e corpul, duhul ei răzbunător supravieţuieşte, pluteşte deasupra şi răspîndeşte groaza. Iată rite un vas sfios de război, ori vreun vas bondoc de explorare, pîndeşte de departe, cînci distanţa care ascunde furnicarul de păsări îngăduie să s;e vadă în razele soarelui grămada albă şi plutitoare, scăldată de spuma alburie; îndată cadavrul nevătămător al balenei apare în jurnalul de bord deschis cu degetele tremurătoare: bancuri, recifuri şi brizanţi prin, împrejurimi! Ca urmare, ani şi ani după aceea, corăbiile se feresc să treacă pe acolo; sar pe deasupra, ca oile proaste care sar peste o

văiugă, fiindcă la început berbecul a sărit acolo, în faţa unui băţ întins. Capitolul LXIX SFINXUL N-ar fi trebuit să trec cu vederea că leviatanul întîi sa decapitează şi apoi se jupoaie. Aflaţi acum că decapitarea caşalotului e o strălucită faptă ştiinţifică, de care se mîndreso mult chirurgii experimentaţi ai balenelor; şi nu fără motiv. Luaţi în scamă faptul că balena n-are nimic din ceea ce s-ar putea numi într-adevăr gît; dimpotrivă, acolo unde capul şi trupul par să se unească, acolo, în acel loc chiar, e partea cea mai groasă a cetaceului. Amintiţi-vă, de asemenea, că iscusitul chirurg trebuie să opereze de sus, între el şi subiect fiind o distanţă de vreo opt-zece picioare, Şi că acest subiect e aproape acoperit de marea opacă, neliniştită, de multe ori furtunoasă şi răvăşită. Reţineţi de asemenea că, în aceste împrejurări neprielnice, el are de tăiat la o adîncime de multe picioare înăuntrul cărnii; că în acest fel, lucrînd ca în subteran, fără să poată arunca
333

o singură privire în tăietura făcută, care mereu se închide, el trebuie să se ferească de a atinge anumite părţi interzise — şi să despice şira spinării cu precizie chiar la punctul ei de inserţiune cu ţeasta. Nu vă minunaţi aşadar că, spre faţa lui, Stubb nu are nevoie decît de zece minute ca să decapiteze un caşalot? După ce e despărţit, capul e lăsat la pupă şi ţinut acolo cu un cablu pînă cînd se termină jupuirea trunchiului. După ce se isprăveşte această treabă, capul, dacă aparţine unei balene mici, e ridicat pe punte pentru a se lua acolo, pe îndelete, o hotărîre în privinţa lui. Dar, dacă e vorba de un leviatan adult, lucrul e cu neputinţă; căci capul caşalotului cuprinde aproape o treime din toată mărimea fiinţei lui şi, ca să ridici o greutate ca aceea, chiar cu uriaşele palancuri ale unei baleniere, ar fi o treabă deşartă, ca şi cum ai încerca să cîntăreşti un hambar olandez cu o balanţă de bijutier. Dar pînă la urmă balena lui Pequod fiind decapitată, iar corpul jupuit, i se aduse capul lîngă bordul corăbiei, iar acolo fu tras pe jumătate afară din apă, aşa ca să mai plutească încă în elementul în care se născuse. Acolo, lîngă nava aplecată mult peste el, din cauza sarcinii grozave care atîrna de arboretul inferior, sub capetele de vergă întinse deasupra valurilor ca nişte grui, acolo, capul acela, din care picura sîngele, atîrna la pieptul lui Pequod ca ţeasta gigantului Holofernes1 la cingătoare?, Juditei2. După ce se termină şi această îndatorire, veni amiaza şi marinarii coborîră la masă. Tăcerea domnea peste puntea pustie, pînă atunci gălăgioasă. Liniştea încordată părea un lotus galben de aramă ce îşi deschidea puţin cîte puţin petalele tăcute pe deasupra mării. Nu trecu mult timp şi, în tăcerea aceea, Ahab ieşi singur din cabină. Făcînd cîţiva paşi pe dunetă, se opri şi privi peste bord; apoi, trecînd încet prin portsarturile mari, luă cazmaua cea lungă a lui Stubb, uitată acolo
1

Holofernes, general al lui Nabucodonosor, ucis de Judita (n.t.). 2 Judita, femeie celebră prin frumuseţea ei; în timpul asediului oraşului ei, Betulia, de către armata lui Holofernes, trece în lagărul asediatorilor, îl face pe Holofernes să se îndrăgostească de ea şi îi retează capul, după o petrecere, scăpînd astfel oraşul Betulia de asediu (n.t.) 334

după decapitarea balenei şi dădu o lovitură în partea de jos a masei pe jumătate suspendată; puse apoi cazmaua sub braţ şi rămase aşa, aplecat, privind cu atenţia capul. Era un cap negru, întunecat; aşa cum atîrna acolo, în tăcerea aceea netulburata, semăna cu sfinxul din deşert. — Vorbeşte, morman mare şi venerabil — şopti Ahab — tu, care fără să ai barbă, eşti acoperit totuşi, ici şi colo, de muşchi; vorbeşte, cap puternic, spune-mi taina pe care o ascunzi! Dintre toţi scufundătorii, tu te-ai scufundat cel mai adînc. Cap, deasupra căruia străluceşte acum soarele, te-ai plimbat printre temeliile lumii. Acolo unde ruginesc nume şi corăbii uitate, unde putrezesc speranţe neştiute şi ancore; unda se află cale ucigătoare care

încarcă fregata pămîntului cu oasele milioanelor de oameni înecaţi; acolo, în ţara aceea îngrozitoare a apelor, acolo ţi-a fost culcuşul iubit. Ai fost în locuri unde n-a ajuns nici un clopot, nici un scafandru; ai dormit lîngă mulţi marinari, alături de care mame ce nu mai pot adormi şi-ar fi dat viaţa ca să poată sta. Ai văzut îndrăgostiţi sărind îmbrăţişaţi din vasul cuprins de flăcări, inimă lîngă inimă, afundîndu-se în valurile vesele dar rămînînd credincioşi unul altuia, cînd cerul părea că-i trădează. Ai văzut secundul ucis şi aruncat de piraţi în apă, la miezul nopţii, l-ai văzut cum se cufunda, ore după ore, în noaptea adîncă a pîntecelui nesătul al mării, în vreme ce ucigaşii navigau mai departe şi în vreme ce fulgerele distrugeau vasul vecin care ducea un soţ credincios spre braţele întinse şi doritoare ale soţiei. — O pînză! strigă o voce triumfătoare din capul arboretului. — Ce? Bine, să ne bucurăm atunci! strigă şi Ahab, îndreptîndu-se brusc, în timp ce norii furtunoşi se depărtau de pe fruntea lui. Unde-i pînza? — Trei puncte în faţa tribordului, sir; vine spre noi o dată cu briza. — Din bine în mai bine, omule. Aş vrea să vină sfin tul Pavel pe acelaşi drum şi să-mi aducă aer, că mă sufoc. O! natură, o! suflet omenesc, cît, de înlănţuiţi sîn-teţi unul de celălalt! Nici cel mai mic atom de materie nu se mişcă şi nu trăieşte fără să-şi aibă un duplicat în mintea omului.
335

Capitolul LXX POVESTEA LUI JEROBOAM Mînă în mînă, nava şi briza se apropiau; dar briza venea mai repede decît corabia şi, nu după mult, Pequod începu să se legene pe valuri. Prin lunetă se vedea că arboreţii vasului străin erau plini de marinari; se dovedi că era o balenieră. Dar se alia departe, sub vînt; şi părea că se îndreaptă spre alt teren de vînătoare, aşa că Pequod nu putea s-o întîl-nească. înălţă însă un semnal ca să vadă dacă răspundea. Fie zis că, asemenea vaselor militare, corăbiile flotei americane de baleniere aveau fiecare un astfel de semnal; toate semnalele erau trecute într-o carte, alături de numele vasului respectiv şi fiecare căpitan avea această carte. Astfel, comandanţii de baleniere puteau să se recunoască unul pe celălalt cu destulă uşurinţă cînd se aflau în larg, chiar la distanţe considerabile. La semnalul lui Pequod, străinul răspunse înălţîndu-i pe al său; se află atunci că nava era Jeroboam din • Nanţucket. Braţînd în cruce, Jeroboam se apropie, se aşeză în tra-vers sub vînt faţă de Pequod şi lăsă pe apă o mică am-barcaţie care se apropie repede; dar, cînd la comanda lui Starbuck se pregăti scara de bord pentru a-l ajuta pe căpitanul vizitcttor să vină pe punte, străinul făcu semn. cu mîna de la pupa bărcii sale că nu-avea nevoie de aşa ceva. Pe bordul lui Jeroboam domnea o epidemie şi May-hew, căpitanul, se temea să nu contamineze echipajul lui Pequod. Deşi el şi cei din barcă erau sănătoşi, deşi corabia se afla la o jumătate de bătaie de puşcă, iar marea era .agitată şi vîntul bătea între nave, totuşi el respectă conştiincios carantina rînduită de pe uscat şi refuză cu hotărîre să intre în contact direct cu Pequod. Dar lucrul acesta nu înlătura posibilitatea de comunicare. Păstrînd o distanţă de cîţiva iarzi între ea şi corabia noastră, barca lui Jeroboam, folosind din cînd în cînd vîslele, izbuti să se menţină paralel cu Pequod care lupta vîrtos cu valurile; ţinea focul mare în pană, căci, în timpul acela bătea un vînt puternic. Deşi barca era cîteodată aruncată înainte de către un talaz mai vije336

lios, totuşi îndemanarea mateloţilor o aducea pe vechiul loc. Din cauza aceasta şi a altor întreruperi, conversaţia dintre cele două părţi se desfăşura trunchiat; dar, în răstimpuri, mai interveneau şi alte pricini cu totul deosebite. în barca lui Jeroboam trăgea la vîsle un om cu o înfăţişare aparte; el se evidenţia chiar în viaţa aceea sălbatică de balenier, unde toate individualităţile se amestecau. Era un tinerel mic şi scurt, cu faţa plină de pistrui şi.cu o chică de păr galben. îmbrăcat într-o haină cu poale lungi, de croială cabalistică şi de o culoare ca a nucilor veştede, purta mînecile scurte suflecate. Un delir fanatic, neşovăitor, adînc, îi lucea în ochi. îndată ce zări pe omul acesta, Stubb exclamă: — El e! El e! Năzdrăvanul cu poale lungi de care ne-au povestit cei de pe Town-Ho.

Stubb făcea aluzie la o poveste ciudată despre Jeroboam şi despre un anumit om din echipajul acestuia; auzise povestea cu puţin înainte, cînd Pequod întîlnise pe Town-Ho. După cele istorisite şi din altele aflate mai pe urmă, se părea că omul acela năzdrăvan căpătase o putere nemaipomenită aproape asupra tuturor celor de pe Jeroboam. Povestea lui era următoarea: Fusese crescut în societatea nebunilor tremurători din Neskyeuna, care îl socoteau un mare profet; la întrunirile lor tainice de trăsniţi, coborîse de mai multe ori din cer printr-o trapă ca să anunţe deschiderea grabnică a celei de-a şaptea cfiole, pe care o păstra în buzunar, dar care, în loc să conţină praf de puşcă, se părea că era umplută cu laudanum. Simţind o ciudată chemare apostolică, el părăsi Neskyeuna şi se duse la Nan-tucket, unde, cu şiretenia caracteristică nebunilor, îşi luă o înfăţişare cumsecade şi sigură, iar apoi se oferi să ia parte ca începător la călătoria balenierei Jeroboam. Fu angajat; dar îndată ce nava pierdu ţărmul din vedere, nebunia lui răbufni ca un şuvoi. înştiinţa pe toţi că e arhanghelul Gabriel şi porunci căpitanului să sară peste bord. Publică un manifest în care declară că este eliberatorul insulelor mării şi îşi luă titlul de vicar general oceanic, Seriozitatea neşovăitoare cu care declară aceste lucruri, jocul iîndrăzneţ şi întunecat al închipuirii sale aţîţate şi neadormite, spaimele supranaturale plăsmuite de rătăcirea lui neprefăcută, toate se uniră şi ţesură în jurul aces22 - Moby Dick

337

tui Gabriel o atmosferă de sfinţenie în care credeau cei mai mulţi membri ai echipajului. Ba le era şi frică de el. Dar cum un astfel de ţom nu era de prea mare folos pe corabie, mai ales că nu voia să muncească clecît atunci cînd îi plăcea iui, căpitanul, sceptic, ar fi vrut să se scape de el; afiînd însă că intenţia căpitanul era să-l debarce în primul port prielnic acestui scop, arhanghelul îi deschise toate fiolele şi peceţiie, menind corăbiei şi marinarilor o pieire neîndoielnică în cazul cînd proiectul acela ar fi fost îndeplinit. Atît de puternică era înrîurirea lui asupra discipolilor săi clin echipaj, încît, pînă la urmă, se duseră cu toţii in corpore la căpitan şi-i spuseră că dacă Gabriel avea să fie gonit, nici unul dintre ei nu va mai rămîne pe corabie. Astfel căpitanul fu silit să-şi părăsească gîndul. Nici nu îngăduiră ca Gabriel să fie pedepsit, orice ar fi zis ori ar fi făcut; aşa încît el dobîndi o libertate absolută pe corabie. Urmarea tuturor acestor întîmplări fu că arhanghelului ajunse să nu-i pese de căpitan ori de secunzi; iar cînd izbucni epidemia, el deveni niai influent ca niciodată; declară că năpasta — aşa o numea el — venise în urma cererii sale; că va dăinui atît cît îi,va plăcea lui. Marinarii, cei mai mulţi nişte neştiutori, se ploconeau, iar unii chiar se gudurau în faţa lui, îi ascultau poruncile şi îi aduceau uneori închinare, ca unui zeu. Astfel de lucruriar părea de necrezut; dar sînt totuşi adevărate. E însă timpul să ne întoarcem la Pequod. — Nu mi-e teamă de epidemie, omule — zise Ahab, de lîngă parapet,căpitanului Mayhew care şedea la pupa bărcii — vino pe bord! La aceste vorbe Gabriel sări în picioare: — Gîndeşte-te, gîndeşte-te la frigurile galbene şi rele! Fereşte-te de ciuma îngrozitoare! — Gabriel, Gabriel — strigă căpitanul Mayhew — fii. . . Dar în clipa aceea valurile dezlănţuite aruncară barca mult înainte şi clocotul lor îi înecă vorbele. — Ai văzut Balena Aibă? întrebă Ahab, cînd barca se întoarse înapoi. — Gîndeşte-te, gîndeşte-te la baleniera ta, să nu naufragieze şi să se scufunde! Fereşte-te de coada îngrozitoare! — îţi repet, Gabriel, că ... Şi din nou barca fu smulsă de parcă ar fi fost trasă de vrăjmaşi. Cîteva clipe nu se mai auzi nici o vorbă; valurile clocotitoare se ros338

togoleau în toate părţile, în timp ce printr-un capriciu al oceanului, ele se coborau în loc să se înalţe. Capul suspendat al caşalotului se zguduia cu putere şi văzurăm că Gabriel îl privea cu o agerime străină firii lui de arhanghel. Cînd interludiul acesta luă sfîrşit, căpitanul Mayhew începu o poveste întunecată cu privire la Moby Dick, fiind întrerupt adeseori de Gabriel, care intervenea, ori de cîte ori căpitanul rostea numele balenei; marea nebună părea că încheiase o înţelegere cu arhanghelul. Aflarăm că Jeroboam nu plecase de mult de acasă şi că abia după ce se întilnise cu altă baleniera echipajul fusese înştiinţat de existenţa lui Moby Dick şi de prăpădul: pe care îl făcea aceasta. întărîtat de poveste, Gabriel preveni încă de pe atunci cu solemnitate pe căpitanul- lui să nu atace monstrul, cînd îl va vedea; în vorbăria lui nebună el arătă că Balena Albă nu era altceva decît încarnarea zeului Tremurător, tremurătorii fiind o sectă ce recunoaşte Biblia. Dar cînd, un an sau doi după aceea, Moby

Dick fu văzută de gabieri, Macey, primul secund, simţi arzînd în el dorinţa.de a o vîna; cum căpitanul nu-l împiedică să se folosească de întîmplare, tre-cînd peste toate prevestirile şi ameninţările lui Gabrîel,, Macey izbuti să convingă cinci oameni să-i armeze barca, înainta cu ei în larg şi, după ce vîsliră din greu şi încercară zadarnic de cîteva ori să dea asaltul, Macey izbuti pînă la urmă să-i înfigă un fier. între timp, Gabriel, ureîndu-se în arboretul maestru, începu să facă din braţe mişcări dezordonate şi să profetizeze urlînd apropiata pedepsire a nelegiuiţilor care îi atacau divinitatea; şi pe cînd Macey, secundul, se afla în picioare la prova bărcii sale şi revărsa asupra balenei cu toată puterea nesăbuită a neamului său strigătele sale sălbatice, aşteptînd un bun prilej să-şi arunce lancea, iată! o umbră albă şi mare se înălţă din apă; prin mişcările ei repezi tăie pentru o clipă respiraţia vîslaşilor. în secunda următoare, nenorocitul secund, atît de plin de viaţă clocotitoare, fu aruncat în aer şi, descriind un arc lung în zborul său, căzu în mare la vreo cinci iarzi distanţă. Nici o ţandăra nu sări din barcă, nici un fir de păr din capul oamenilor nu fu atins; dar secundul se cufundă pentru vecie. (E bine să arăt aici, între paranteze, că în pescuitul de caşaloţi, accidentele de felul acesta sînt poate mai
22

339

dese dceît oricare altele. Cîteodată nu se ]aduce nici o stricăciune bărcii; numai omul e omorît; mai adesea prova bărcii sale, alteori e smuls bordul în care stă şeful. ,Dar rnai ciudat decît totul e cazul întîmplat nu o dată, cînd pe cadavrul regăsit nu se observă nici un semn de violenţă, omul fiind totuşi mort cu desăvîrşire.) întreaga nenorocire cu căderea iui Macey fu văzută limpede de pe corabie. Scoţînd un )strigăt pătrunzător: „Fiola! Fiola!", Gabriel sfătui echipajul înlemnit de groază sa vîneze balene altundeva. întîmplarea aceasta înfiorătoare mări influenţa de care se bucura Gabriel, fiindcă discipolii lui naivi credeau că el o prevestise anume, deşi în realitate ei făcuse o profeţie cuprinzătoare pe care oricine putea s-o rostească. El deveni o spaimă neasemuită pentru cei de pe corabie. După ce Mayhew îşi termină povestirea, Ahab îi puse atîtea întrebări, încît căpitanul străin nu se putu împiedica să nu-l întrebe dacă avea de gînd să vîneze Balena Albă, cînd i s-ar fi -ivit prilejul. La care Ahab răspunse „da". Pe loc Gabriel se sculă în picioare, privind fix pe batrîn, şi strigîndu-i ,cu înfocare, arătîndu-l cu degetul: — Gîndeşte-te, gîndeşte-te la hulitorul mort si dus Ia fund! Teme-te de sfîrsitul celui ce huleşte! Ahab se întoarse deodată într-o parte, apoi îi spuse lui Mayhew: — Căpitane, mi-am adus aminte de sacul meu cu scrisori; dacă nu mă înşel, am acolo o scrisoare pentru unul din ofiţerii tăi. Starbuck, caută în sac! Fiecare balenieră ia cu sine un număr de scrisori pentru diferite corăbii; ele se înmînează persoanelor cărora le sînt adresate numai mtîmpiător, dacă balenieră se m-tîlneşte cu destinatarele pe unul din cele patru oceane. De aceea multe scrisori nu ajung la destinaţie. Şi multe sînt primite abia după doi sau trei ani. Starbuck se întoarse repede cu o scrisoare în mînă. Era tare mototolită, udă şi acoperită pe alocuri eu un m; cegai verde-închis, ca urmare a faptului că fusese închisă într-un sertar întunecos din cabină. Numai moartea însăţi putea să fie poştaşul unei astfel de scrisori. — Nu poţi să citeşti? strigă Ahab. Dă-mi-o mie, omule! Da, da, e mai mult mazgălită. Ce-i asta? în timp ce el descifra, Starbuck luă o prăjină, o crestă uşor cu briceagul la capăt, astfel ca să vîre acolo
340

scrisoarea şi s-o întindă în acest fel celor din barcă, fără ca aceştia să se mai apropie de corabie. între timp, Ahab, care ţinea scrisoarea, murmură: — Mister Har . . . da, mister Harry ... o scriere fină de femeie, nevasta destinatarului, pun prinsoare . . . da, mister Harry Macey, corabia Jeroboam; dar stai, e vorba de Macey care a murit! — Bietul om! Bietul om! De la nevastă-sa! suspină Mayhew. Dă-mi-o! — Nu! Păstreaz-o! strigă Gabriel lui Ahab. I-o vei duce tu însuţi, căci vei apuca în curînd pe aceiaşi drum! — Ajungă-te blestemul meu! urlă Ahab. Căpitane Mayhew, pregăteşte-te s-o primeşti! Luînd scrisoarea fatală din mîiniie lui Starbuck, o prinse în despicătura prăjinii şi o întinse către barcă. Dar cînd făcu aşa, vîsiaşii, în aşteptare, încetară să mai vaslească, barca alunecă spre pupa corăbiei şi aşa, ca printr-o magie, scrisoarea ajunse deodată în dreptul lui Gabriel. El o înşfacă, luă un cuţit, vîrî

scrisoarea în tăişul lui şi îl aruncă, aşa încărcat, înapoi, pe corabie. Cuţitul căzu la picioarele lui Ahab. Apoi Gabriel strigă tovarăşilor săi să vîslească înapoi şi astfel barca răzvrătită se depărta grabnic de Pequod. După acest interludiu, marinarii îşi reluară munca la învelişul balenei, şi multe vorbe ciudate fură rostite cu privire la întîmplarea asta neobişnuită. Capitolul LXXI FRÎNGHIA MAIMUŢEI Printre oamenii echipajului domneşte foarte multă vîn-zoleaîă în timpul jupuirii şi pregătirii balenei. Mîna de lucru e cerută cînd aici, cînd acolo. Nicăieri nu găseşti un loc de repaus, căci în acelaşi timp aceeaşi treabă trebuie făcută în toate părţile. La fel se întîmplă şi cu cel ce se străduieşte să descrie scena. Să ne întoarcem acum un pic înapoi. Am arătat că atunci cînd se începe spintecarea spinării balenei, cîrligul de grăsime se vira 341 în gaura făcută acolo de cazmalele secunzilor. Dar în ce chip se fixa masa greoaie şi grosolană a unui astfel de cîrlig în gaura aceea? Ea era vîrîtă acolo de prietenul meu apropiat, Queequeg, a cărui datorie, în calitatea lui de harponier, era să coboare anume în acest scop pe spinarea monstrului. în foarte multe cazuri însă, împrejurările cereau ca harponierul să rămînă pe balenă pînr. cînd se isprăvea tăierea şi jupuirea. Balena, să nu uităm, e aproape în întregime acoperită de apă; numai părţile la care se lucrează ies din valuri. Aşa că acolo jos, la vreo zece picioare sub nivelul punţii, bietul harponier se zbate jumătate pe balenă, jumătate în apă, în vreme ce masa uriaşă se învîrteşte ca o vîrtelniţă sub el. în cazul de faţă, Queequeg era îmbrăcat ca un scoţian, în cămaşă şi ciorapi; în ochii mei cel puţin, costumul ăsta îi venea foarte bine; şi nimeni altul nu putea să-l examineze mai îndeaproape decît mine, după cum se va vedea. Fiind capul lopătarilor, adică omul care trage la vîsla de la provă (al doilea din faţă), datoria" mea cea mai plăcută era să-i dau ajutor în timp ce el se lupta ca toţi dracii pe spatele balenei. Aţi văzut desigur pa flaşnetarii italieni ţinînd de sfoară o maimuţă dansatoare. Tot aşa îl ţineam eu pe Queequeg, de pe bordul prăpăstios al corăbiei, de ceea ce în tehnica pescuitului se cheamă „frînghia maimuţei"; aceasta, la rîndul ei, en. legată de o bandă tare de canava ce-i încingea pieptul. Era o treabă primejdioasă, dar hazlie pentru fiecare din noi. înainte de a povesti mai departe, trebuie să vă spun că frînghia maimuţei era strîns fixată la amîr.dou;1 capetele; strînsă de centura lată de canava a lui Queequeg şi strînsă ele centura mea îngustă de piele. Aş;. încît, spre binele ori spre răul nostru, noi doi eram pentru un timp ca şi căsătoriţi; şi dacă bietul Queequea s-ar fi scufundat pentru totdeauna, obiceiul şi cinstea îmi cereau ca, în loc să tai coarda, s-o las să mă tragă ea pe mine în adîncuri. în chipul acesta eram uniţi, prin tr-o lungă legătură siameză. Queequeg era fratele meu geamăn şi nedespărţit şi nu puteam cu nici un preţ să mă feresc de primejdioasa răspundere ce-mi revenea datorită acestei legături de cînepă. în timp ce îl ţineam cu grijă pe Queequeg de frînrjhia maimuţei, pe care cateodată o smucea atît de puternic încît eram cit pe ce să alunec peste bord, nu puteam să
342

uit că, orice aş fi făcut, eu nu puteam să mînuiesc decît unul din capetele frînghiei1. Am mai spus că deseori îl smuceam pe bietul Queequeg din gura căscată între balenă şi corabie, unde putea să cadă din cauza rostogolirii şi legănării amîndu-rora. Dar nu numai primejdia aceasta ameninţa să-l strivească. Nefiind îngroziţi de masacrul clin timpul nopţii, rechinii, ademeniţi din nou şi aţîţaţi mai mult de sîngeie care abia începea să curgă din cadavru, se strînseseră în jurul acestuia ca albinele în stup. Chiar în mijlocul rechinilor se afla Queequeg care, de multe ori, îi gonea împingîndu-i cu piciorul, lucru de necrezut dacă nu ne-am gîndi că, momiţi de o pradă atît de atrăgătoare ca balena moartă, rechinii, altfel foarte carnivori, rareori se ating de om. Totuşi, se poate uşor înţelege de ce trebuia să fie atent la ei: prea aşteptau cu lăcomie plăcinta caldă. Dar, pe lîngă frînghia de maimuţă cu ajutorul căreia îl smulgeam din cînd în cînd pe sărmanul om din prea apropiata vecinătate a fălcilor acestor cruzi rechini, el mai era înzestrat şi cu altă unealtă de apărare. Agăţaţi lîngă bord pe una din platforme, Tashtego şi Daggoo agitau neobosiţi pe deasupra capului său o pereche de cazmale pentru balene, foarte ascuţite, cu care măcelăreau toţi rechinii pe care-i puteau atinge. Făceau aceasta, bineînţeles, cu toată bunăvoinţa şi dezinteresarea. Recunosc că doreau fericirea lui Queequeg; dar îl apărau cu atîta zel şi grabă, iar apa amestecată cu sînge ascundea cateodată atît de bine pe om şi pe rechini, încît cazmalele lor aprige puteau să taie o coadă tot atît de

bine ca şi un picior; iar bietul Queequeg, gîfîincl şi chinuindu-se acolo cu carligul acela mare de fier, bietul Queequeg, zic, se ruga numai de Yojo şi aşi încredinţa viaţa numai mîinilor zeului său. „Vezi bine, dragul meu tovarăş şi frate geamăn — mă gîndearn eu, strîngînd şi slăbind coarda la fiecare val al mării —, nu-i nimic de făcut! Nu eşti tu oare imaginea vie
1

Frînghia maimuţei se întîlneşte pe toate balcnierele; dar numai pe corabia Pequod omul şi susţinătorul lui erau legaţi împreună. îmbunătăţirea aceasta faţă de modul original de folosire nu se datora altuia decît lui Stubb, care imaginase acest sistem ca să asigure primejduitului harponier cea mai puternică garanţie posibilă de bunăcredinţă şi vigilenţă din partea celui care ţinea frînghia (n.a.). 343 a fiecăruia din noi şi a tuturor oamenilor din lumea asta a balenierilor? Oceanul ăsta fără fund, la suprafaţa căruia gîfii, e Viaţa; rechinii sînt duşmanii tăi; cazmalele, prietenii; iar tu, între rechini şi cazmale, eşti la mare şi tristă strîmtoare, sărmane băiat!" Dar curaj, Queequeg, te aşteaptă şi ceva mai bun! Căci iată, în timp ce acesta cu buzele învineţite şi cu ochii injectaţi, ba şi sleit de puteri, se caţără pe lanţuri şi se a ,-ază pe punte, ud leoarcă şi tremurînd fără voie, steward-ul se aoropie şi —- cu o privire mîngîietoare şi plină de bunăvoinţă — îl întinde .. . ce? coniac cald?,nu! îi întinde, o zeilor! îi întinde o cană cu rachiu de ghimber amestecat cu apă călduţă! — Ghimber? Mirosit-am oare ghimber? întrebă neîncrezător Stubb, apropiindu-se. Da, ghimber trebuie să fie — reluă el, cercetînd atent cana din care harponierul-încă nu gustase. Rămase apoi un timp păstrînd pe faţă aceeaşi expresie de neîncedere, apoi se îndreptă liniştit spre steward-ul surprins şi îl întrebă încet: — Ghimber? Ghimber? Vrei şi ai bunătatea, mister Dough-Boy şi să-mi spui la ce e bun ghimberul? Ghimber? Crezi poate că ghimberul e un soi de combustibil pe care să-l foloseşti, Dough-Boy, ca să aprinzi focul în nefericitul ăsta care dîrdîie? Ghimber! Ce dracu e ghimberul? Cărbune de mare? Lemn de foc? Chibrit marea Lucifer? Jască? Iarbă de puşcă? Ce dracu e ghimberul ăsta, pe care îî dai în cană sărmanului nostru Queequeg, aici de faţă? — Mi se pare că în afacerea asta şi-a vîrît coada vreo Ligă Antialcoolică — adăugă el deodată, apropiindu-se de Starbuck, care tocmai vene dinspre provă. Vreţi să vă uitaţi în cana asta, sir? Mirosiţi-o, vă rog! Apoi, aşteptînd să vadă cum se schimbă trăsăturile pe faţa secundului, adăugă: — Steward-ul, mister Starbuck, a avut îndrăzneala să-i dea lui Queeequeg, care tocmai vine de pe balenă, ceaiul ăsta de ierburi. E oare steward-ul farmacist, sir? Pot oare să-l întreb dacă ceaiul ăsta ţine loc de foaie cu care să sufle viaţă în corpul unui om pe jumătate înecat? — Cred că nu — zise Starbuck — e o poşircă. — Da, da, steward-ule, — strigă Stubb — te învăţăm noi să droghezi un harponier; să nu te mai văd cu leacuri. 344 de spiţer pe aici; vrei să ne otrăveşti? Ne-ai asigurat vieţile şi vrei acum să ne omori ca să încasezi primele, ai? — Nu eu — strigă Dough-Boy — mătuşa milostivă a adus ghimberul pe bord; mi-a poruncit să nu dau harponieriior spirt, ci numai juh de ghimber, cum îi zicea ea. — Jub de ghimber! Ia-i de aici, pungaş de ghimber! Dă fuga în cambuză şi adu ceva mai bun. Sper că n-am vorbit rău, mister Starbuck! E ordinul căpitanului; pentru harponierul de pe balenă, grog! — Ai vorbit destul de bine — răspunse Starbuck — numai nu-l mai bate, fiindcă . . . — Oh, nu rănesc cînd bat; asta se întîmplă numai cînd mă bat cu balenele ori cu semenele lor; dar, băiatul ăsta nu-i decît o nevăstuică. Ce voiaţi să ziceţi, sir? — Atît numai: du-te după el şi adu ceea ce doreşti tu însuţi să aducă. Cînd reapăru, Stubb avea într-o mînă o sticlă negricioasă, iar în cealaltă un fel de cutie de ceai. în prima era spirt tare şi o întinse lui Queequeg; în cealaltă avea darul mătuşii milostive, pe care-l aruncă în valuri cu multă tragere de inimă. Capitolul LI STUBB ŞI FLASK UCID O BALENA ADEVĂRATA SI APOI VORBESC DE EA Să nu uităm că în tot acest timp capul prodigios al caşalotului atîrna de bordul lui Pequod. Trebuia să-l lăsăm să atîrne acolo pînă cînd vom fi avut timpul să ne îngrijm de el, căci acum ne înghesuiau alte treburi si tot ceea ce puteam face pentru cap era să rugăm cerul ca paiancurile să-l ţină. In timpul nopţii trecute şi al după-an 1 Pe 1 rivase puţin ciie puţin pe marea care, i i tîmpîătoare de plancton galben, ne dăa u x ţelegc-m că ne găseam în vecinătatea e rate, o specie de leviatan pe care puţini so întiînască pe acolo în anotimpul acela 1 i 1 tu privtr.u cu dispreţ prinderea acestor U l ia e,

345 deşi Pequod nu avea sarcina să le vîneze căci, lingă insulele Crozet întîlnise nenumărate balene de acest soi fără să lase o singură barcă pe apă, totuşi tocmai acum cînd alături de corabia noastră fusese

legat şi decapitat un caşalot, spre uimirea tuturor, se dădea vestea că în ziua aceea, va trebui să prindem o balenă adevărată, dacă se va ivi prilejul. Nu avurăm mult de aşteptat. Jeturi lungi fură văzute sub vînt şi două bărci, ale lui Stubb şi Flask, porniră în urmărire. Vîslind tot mai departe, pînă la urmă pieriră aproape din ochii oamenilor din arboret. Aceştia văzură însă deodată, în depărtare, grămezi de apă albă sărind în aer şi puţin după aceea sosi de sus ştirea că una sau amîndouă bărcile prinseseră o balenă. Trecu un răstimp şi bărcile se apropiam; o balenă le remorca drept spre corabie. Monstrul veni atît de aproape de carenă, încît păru la început că vrea să intre în ea; dar deodată se cufundă într-un vîrtej, la cîţiva stînjeni de bordaj şi dispăru cu totul din vedere, de parcă s-ar fi ascuns sub chilă. ,,Tăiaţi, tăiaţii", strigară cei din corabie celor din bărci care, în clipa aceea, păreau pe punctul de a fi aruncaţi şi striviţi de bordul corăbiei. Dar avînd încă destulă strună în ciubere, iar balena scufundîndu-se nu prea repede, ei dădură larg drumul corzii şi vîsliră în acelaşi timp din toate puterile ca să treacă prin faţa vasului. Preţ de cîteva clipe situaţia fu deosebit de primejdioasă, deoarece in vreme ce filariseau struna într-o direcţie, ei vîsleau în cealaltă, iar tensiunea potrivnică ameninţa să-i dea peste cap. Ei însă căutau să înainteze numai cîteva picioare, şi luptară cu îndîrjire pînă izbutiră. Deodată simţirăm o vibraţie rapidă alergînd ca fulgerul în lungul chilei; era struna întinsă care zgîria fundul corăbiei; ea ieşi la suprafaţă sub provă, plescăind, şi fremătînd, aruncînd în toate părţile picături de apă, care căzură în mare ca nişte bucăţele de sticlă spartă; balena apăru şi ea ceva mai încolo, iar bărcile începură din nou să zboare pe apă. Animalul, ostenit, îşi încetini viteza şi schimbîn-du-şi orbeşte direcţia, ocoli corabia pe la pupă, trăgînd după ea cele două bărci, astfel încît ele descriseră un cerc desăvîrşit. Intre timp, oamenii trăgeau la ei strunele din ce în ce mai mult, încît bărcile se apropiară de o parte şi de alta
346

a balenei. La fiecare lance a lui Flask, Stubb răspundea cu alta; şi astfel lupta se desfăşura în jurul lui Pequod, în vreme ce mulţimea rechinilor, care înotaseră pînă atunci în jurul caşalotului, se aruncă la sîngele proaspăt ce se răspandea acum, sorbindu-l cu lăcomie, după fiecare rană nouă, cum sorbeau izraeliţii însetaţi apa ce ţîşnea din stînca lovită de Moise. Pînă la urmă, jetul se îngroşă; rostogolindu-se şi vărsînd înspăimîntător, balena se întoarse pe spate şi muri. Pe cînd cei doi şefi legau strîns corzile în jurul aripilor înotătoare şi se pregăteau în felurite chipuri să remorcheze grămada de carne, începu între ei o conversaţie. — Mă întreb ce vrea să facă bătrînul cu grămada asta de grăsime împuţită — zise Stubb, nu fără un simţămînt de dezgust la gîndul că avea de-a face cu un leviatan atît de umil. — Ce să facă? zise Flask, înfăşurînd struna rămasă la prova bărcii. N-ai auzit că nava care are un cap de caşalot agăţat la tribord şi în acelaşi timp unul de balenă adevărată la babord, nu se mai răstoarnă niciodată? N-ai auzit de lucrul ăsta pînă acum, Stubb? — De ce nu se mai răstoarnă? — Nu ştiu, dar am auzit că aşa spunea Fedallah, şi mi se pare că se cam pricepe la vrăji de corăbii. Dar mă gîndesc cîteodată că vrăjile lui n-or să ne aducă nimic bun pînă la sfîrşit. Nu-mi place tipul ăsta, Stubb. Ai băgat de seamă că are un dinte sculptat ca un cap de şarpe? — Ineca-s-ar! Nu m-am uitat niciodată la el! Dar dacă o să am norocul să-l întîlnesc lîngă parapet, într-o noapte întunecoasă, fără să mai fie nimeni prin preajmă, uite, Flask . .. Şi arătă spre apă, făcînd o mişcare anumită cu amîndouă mîinile. — Aşa am să fac, Flask! Pun rămăşag că Fedallah ăsta e un diavol deghizat. Crezi cumva povestea aia gogonată că a stat ascuns pe bordul corăbiei? E diavolul, îţi spun! Cauza pentru care nu-i vezi coada e că şi-a ascuns-o; şi-a răsucit-o şi şi-a vîrît-o în buzunar. Blestemat să fie! Acum, cînd mă gîndesc, îmi aduc aminte că îmi cerea mereu cîlţi ca să şi-i îndese în încălţări.
347

— Doarme încălţat, nu-i aşa? N-are hamac, dar l-air. văzut într-o noapte întinzîndu-se pe un colac de parîme —- De ce o fi avînd bătrînul atata nevoie de ei? — E vorba de un schimb, ori de un cîştig, cred. — Cîştig? Din ce? — Bătrînul, după cum ştii, e mort după Balena Albă, iar diavolul ăsta încearcă să-l îmbrobodească şi să-i convingă să-i dea ceasul lui de argint, ori sufletul, cri ceva de soiul ăsta în schimbul lui Moby

Dick. — Ptiu! Stubb, glumeşti; cum poate Fedallah să fac A una ca asta?! — Nu ştiu, Flask, dar dracul e un tip viclean şi rău, îţi spun! Se vorbeşte că-ntr-o zi s-a dus în hoinăreală pe vasul amiral, dînd din coadă diavoleşte, ca boierii, şi întreband dacă bătrînul guvernator era acasă. Da, era acasă, şi ceru diavolului să-i spună ce dorea. Cumătrul bătu din copite şi răspunse: „îl vreau pe John!" „Pentru ce?" întrebă guvernatorul cel bătrîn. „Ce te priveşte?" zise diavolul, începînd să se înfurie. „Ia-l", zise guvernatorul, şi pe cinstea mea, Flask, dacă diavolul nu l-a îmbolnăvit pe John de holeră asiatică înainte de a-l lua, eu înghit dintr-o dată balena asta. Dar grăbeşte-te, n-ai terminat treaba acolo? Vîsiiţi, să tragem balenn după noi! — Mi se pare că-mi amintesc de o întîmplare asemănătoare — zise Flask, după ce bărcile începură să plutească încet cu povara lor spre corabie; dar nu ştiu unde s-a întîmplat. — Cei trei spanioli? Aventurile celor trei soldaţi sîn-geroşi? Acolo ai citit-o, Flask. Aşa-i? —• Nu; n-am avut niciodată o astfel de carte. Am auzit poate de ea. Dar ia spune-mi, Stubb, crezi că diavolul de care ai vorbit adîncauri e unul şi acelaşi cu cel de pe puntea lui Pequod? — Sînt eu acelaşi cu cel care a dat o rnină de ajutor la uciderea acestei balene? Oare diavolul nu trăieşte veşnic? Ai văzut pe cineva purtand doliu după el? Ş;. dacă diavolul are o cheie universală cu care a intrat în cabina amiralului, crezi că nu poate să se furişeze la noi printr-un sabord? Răspunde-mi dacă poţi, mister Flask! — Ce vîrstă crezi că are Fedallah, Stubb? — Vezi arborele mare, acolo? şi arătă spre corabie
348

Una la mînă. Ia acum toate cercurile de butoaie pe care ai să le găseşti în calea lui Pequod şi înşiră-le alături de catargul acela ca pe nişte zerouri. Ei bine, n-ai să capeţi încă varsta lui Fedallah. Nici toţi dogarii de la creaţhme încoace n-au avut atatea cercuri ca să scrie vîrsta lui. — Dar bine, Stubb, te cam lăudai adîncauri că ai să-l arunci pe Fedallah în mare, dacă ţi se va ivi prilejul. Dar dacă e atît de varstnic pe cît zici şi clacă va trăi mereu, la ce bun să-l mai arunci peste bord? —- O baie bună nu-i strică în nici un caz. — Dar are să se întoarcă. — Dă-l din nou la fund şi ţine-l bine acolo. — Dar dacă-i trece prin minte să-ţi facă el ţie baie şi te îneci, ce te faci atunci? — Aş vrea să văd dacă are curajul ăsta! Am să-i ard nişte perechi de palme că n-are să cuteze multă vreme să-şi mai arate mutra în cabina amiralului şi cu atît mai puţin în încăperile de jos ale echipajului, ori pe punţile superioare unde se tot furişează. Blestemat să fie, Flask; crezi cumva că mie frică cîo el? Numai bătranului guvernator i-e frică, fiindcă n-a îndrăznit să-l prindă şi să-l pună în fiare, aşa cum merita, ci l-a lăsat să-i în-haţe oamenii; ba a mai semnat şi un contract, ca el să poată frige oamenii pe care-i înhaţă. Halal guvernatort — Crezi că Fedallah vrea să-l înhaţe pe căDitanul Ahab? — Să cred numai? Ai să te încredinţezi repede, chiar dumneata, Flask. Am să mă duc să-l supraveghez îndeaproape; şi dacă am să-l prind cu cioara vopsită, am să-l iau de gît şi am să-i zic: „Bagă de seamă, Belzebi.it, o mierleşti!" Şi dacă face gură, pe Dumnezeul meu, am să-i vîr mînn în buzunar, am să-l iau de coadă şi am să-! duc la cabestan; să vezi ce chelfăneală am să-i dau acolo şi cum am să-i învart coada pe cilindru pînă am să i-o smulg! Şi cînd s-o vedea aşa cu coada scurtată, are să spele putina fără să aibă măcar mulţumirea să-fugă cu ea între picioare. — Şi ce-ai să faci cu coada, Stubb? — Ce-am să fac cu ea? Am s-o vînd ca bici din piele de bou, cînd am să ajung acasă. Altceva mai vrei? — Spune-mi, Stubb, e serios ce spui şi ce-ai spus pînă acum? — Serios, neserios, uite că am ajuns la corabie. 349

Bărcile primiseră ordinul să remorcheze balena la babord, unde lanţurile şi celelalte lucruri trebuitoare aşteptau gata pregătite. — Ce ţi-am spus? zise Flask. Ai să vezi îndată capul de balenă adevărată înălţat deopotrivă cu cel de caşalot.

Vorbele lui Flask se dovediră adevărate. Rîndul trecut, Pequod se aplecase din cauza capului de caşaiot; acum, prin cumpănirea celor două capete, nava îşi recapătă echilibrul, dar, după cum vă puteţi închipui, cu destulă greutate. Cînd corpul unei balene adevărate se trage în lungul nnei corăbii, se iau aceleaşi măsuri preliminare ca şi pentru caşalot; numai că, în cazul acestuia din urmă, capul e tăiat cu totul, pe cînd în cazul balenei adevărate, se taie mai întii buzele şi limba, care sînt aduse pe punte împreună cu binecunoscutul os negru (prins în locul ce se cheamă „coroană". De data aceasta însă nu se făcu aşa. Hoiturile celor două balene rămaseră la pupă; corabia, încărcată cu cele două capete, semăna cu un măgar împovărat de două coşuri prea pline. în acest timp, Fedallah privea liniştit capul balenei adevărate şi îşi plimba ochii cînd la crestăturile adînci de acolo, cînd la liniile din propria-i palmă. Tot atunci Ahab şedea astfel încît parsiul îi acoperea umbra; dacă şi el, parsiul, avea una, ea părea că se contopeşte ori că o măreşte pe a lui Ahab. Echipajul, în timp ce muncea, schimba cu voce gravă păreri asupra acestor lucruri ciudate. Capitolul LXXIII CAPUL CASALOTULUI; CONTRASTE Iată, avem acum două capete de balene mari, unul lingă celălalt; să le alăturăm şi să ni-l punem şi pe-aî nostru la contribuţie. Printre leviatanii din ordinul in-folio, caşalotul şi balena adevărată sînt, fără îndoială, cei mai de seama. Sînt singurele balene vînate cu regularitate de om. Pentru cei clin Nantucket, ele reprezintă doi poli ai varie350 taţilor cunoscute de balene. Deoarece deosebirea între ele se observă mai ales cînd le cercetăm capetele, cum capul fiecăreia atîrnă în clipa asta de bordul lui Pequod şi cum n-avem decît să traversăm puntea ca să mergem de la unul la celălalt, daţi-mi voie să vă întreb unde vom găsi un prilej mai bun de a studia practic cetologia? în primul rînd, veţi fi izbit de contrastul dintre aceste capete. Cinstit vorbind, amîndouă sînt masive, dar capul caşalotului are un fel de simetrie matematică, de care, din păcate, e lipsit capul balenei adevărate. Cel al caşalotului are mai mult caracter; dacă îl priviţi, veţi recunoaşte fără să vreţi neţărmurita lui superioritate din pricina demnităţii care îi e proprie. în cazul de faţă, demnitatea de care vorbesc e întărită de culoarea piper şi sare a creştetului ţestei sale, care îi dă aerul vîrstei înaintate şi al experienţei îndelungate. Pe scurt, el este o parte din ceea ce pescarul numeşte tehnic „balena ca capul cenuşiu". Să observăm acum prin ce se deosebesc capetele acestea mai puţin; cred că prin cele mai însemnate organe: ochii şi urechile. Dacă veţi căuta cu mare atenţie pe partea laterală a capului, foarte mult înajpoi şi în josf veţi găsi un ochi lipsit de pleoape, pe care l-aţi lua mai degrabă drept un ochi de mînz, atît e de disproporţionat faţă de mărimea capului. Dată fiind poziţia lăturalnică şi caracteristică a ochilor balenei, e limpede că ea nu poate să vadă un obiect aşezat chiar în faţa ei, după cum nu, poate vedea altul aşezat chiar în spate. într-un cuvînt, poziţia ochilor balenei corespunde cu aceea a urechilor omului; şi vă puteţi închipui singuri ce-ar însemna să vă uitaţi la obiectele din jur prin urechi. Aţi înţelege că n-aţi putea vedea decît într-un unghi de treizeci de grade în faţa unei linii laterale de vedere; şi cam tot treizeci în spatele ei. Dacă cel mai crîncen duşman ar veni spre dumneavoastră chiar din faţă, în plină zi, cu sabia ridicată, nu l-aţî putea vedea; tot aşa dacă s-ar furişa spre dumnevoas-tră de la spate. într-un cuvînt, aţi avea două spate, ca să zic aşa; dar, în acelaşi timp, şi două frunţi (laterale); căci după ce se recunoaşte fruntea omului — după ce, vă rog sămi spuneţi, dacă nu după ochi? Mai mult, la cele mai multe animale de care îmi aduc acum aminte, ochii sînt astfel aşezaţi încît să-şi îmbine 351
puterea lor vizuală, aşa ca să dea naştere unei singure imagini în creier, nu la două; poziţia particulară

a ochilor ele balenă insă, aşa cum sînt ei despărţiţi realmente prin mai multe picioare cubice de cap zdravăn, îi face să semene cu două lacuri în. două văi diferite, despărţite printr-un munte înalt; acesta desparte bineînţeles Impresiile primite independent de fiecare organ. De aceea balena trebuie că are o privelişte într-o parte şi altă privelişte deosebită în cealaltă parte, iar între ele întuneric adînc ori neant. S-ar putea într-adevăr spune despre om că priveşte lumea dintr-o gheretă de strajă prin două găuri unite într-o singură fereastră. La balenă însă, aceste două găuri, fiind aşezate separat, alcătuiesc două ferestre deosebite care, din păcate, trunchiază vederea. Această particularitate a ochilor balenei e un li cru de care pescarii trebuie să-şi amintească mereu i fel să facă şi cititorul, pentru ca unele scene ce vor v să-i fie mai clare. Mai e încă ceva curios şi foarte încurcat cu prhne problema vederii leviatanului. Mă voi mulţumi să ne numai chestiunea. Atîta vreme cît ochii omului sîni d chişi în lumină, actul vederii e involuntar, ceea ce seamnă că el nu se poate împiedica să vadă obiec din faţa sa. Totuşi, oricine ştie din experienţă ca Cc emul poate să-şi dea seama de lucrurile înconjurai dintr-o privire, îi este însă cu neputinţă să exam atent şi pe larg două obiecte, oricît de mari sau oi de mici. bar dacă veţi despărţi aceste două obiecte ci veţi înconjura pe fiecare cu cîte un cerc negru, t i dacă vă veţi uita la unul din ele astfel încît să vă c centraţi toată atenţia asupra lui, celălalt va fi cu în afara percepţiei dumneavoastră. Ce se întîmplă înu-in caz -semănător, cu balena? E drept că ar i ochii ei funcţionează în aceiaşi timp; dar este oare i ie-rui ci mai pătrunzător, mai receptiv şi mai subtil C cît; al omului ca să poată în aceeaşi clipă să exam1ne
dou

... . ă perspective deosebiic, una aflată într-o pe... [ac cealaltă într-o direcţie diametral opusă? Da;:ă : ar fi, atunci ea ar avea o calitate tot aiit da minun-.. ca a emulul cr.ro ar îi în stare să urmărească simult"-denicnstrarsa a două probleme euclidiene. Dacă ne u-- dini bine, în comparaţia aceasta nu se află nimic absurv
352

poate că e numai o închipuire, dar mi s-a părut întotdeauna că neobişnuita şovăială în mişcări pe care o au unele balene cînd sînt atacate de două sau de trei bărci, sfiiciunea şi uşurinţa cu care se sperie, e de fapt urmarea încurcăturii în care ie aruncă felul lor de a vedea împărţit şi diametral opus. Urechea balenei e tot atît ele curioasă ca şi ochiul. Dacă sînteţi cu totul străin de caracteristicile speţei lor, aţi putea să căutaţi ore după ore pe suprafaţa capului fără să găsiţi acest organ. Urechea n-are pavilion exterior, «ar în gaura ei cu greu aţi putea vîrî o pană, atît e de mică. Locul ei e puţin mai în spatele ochiului. In privinţa urechilor, există o importantă deosebire între aceea a caşaiotului şi a balenei adevărate; în timp ce urechea primului are o deschidere la suprafaţa pielii, cealaltă o are acoperită cu o membrană, astfel încît e de-a dreptul invizibilă din afară. Nu e oare ciudat că o fiinţă atît de mare ca balena priveşte lumea cu ochi aşa de mici? Că aude tunetul cu o ureche mai mică decît a iepurelui? Dar dacă ochii ei ar fi mari cît lentilele marelui telescop al lui Herschel şi urechile ei cuprinzătoare ca porţile catedralelor, ar putea ea să vadă ori să audă mai bine? Cîtuşi de puţin. Atunci de ce încercaţi să vă înmulţiţi cunoştinţele? Mai bine ascuţiţi-vă mintea! Acum, oricare ar fi levierele şi maşinile de abur de care dispunem, să întoarcem capul caşaiotului astfel ca să-i vedem şi partea cealaltă; apoi să ne suim cu o scară în creştet şi să aruncăm o privire în gură. Dacă n-ar fi despărţit cu totul de corp, am putea să coborîm cu un felinar în stomacul lui, ca în Grota Mamuţilor din Kentucky. Dar să ne suim măcar pe dintele ăsta şi să vedem unde sîntem. Ce gură într-adevăr frumoasă! Ce înfăţişare cinstită! Din tavan pînă la podele e căptuşită, sau mai bine zis tapisată, cu o membrană albă şi scîn-teietoare. lucioasă ca un atlas de nuntă. Să ieşim acum şi să-i privim falca inferioară, cea de rău augur, care seamănă cu capacul lung şi îngust al unei tabachere cu balamaua la capăt, nu într-o parte. Dacă vă străduiţi s-o deschideţi astfel ca s-o daţi peste cap şi să-i vedeţi şirul de dinţi, vi se va părea că seamănă cu o înspăimîntătoare poartă cu gratii; şi, vai! aşa a părut ea multor bieţi pescari peste care vîrfurile
353

gratiilor ei au căzut cu forţă zdrobitoare. Dar mai grozav este să priviţi o balenă bosumflată cînd se află in mare, la cîţiva stînjeni adîncime, unde pluteşte ca suspendată, cu falca aceea extraordinară, lungă de vreo cincisprezece picioare atîrnînd în jos, în unghi drept cu trupul. O astfel de balenă nu e moartă, ea e numai deprimată, prost dispusă poate, ipohondră şi atit de nepă-sătoare, încît falca-i atîrnă din balamale, iar ea zace acolo, în halul acela, ca şi cînd şi-ar mustra tot tribul pentru boala de care suferă.

In multe cazuri, această falcă inferioară, desprinsă de un artist îndemînatic, este urcată pe punte cu scopul de a i se scoate dinţii de fildeş şi osul acela alb şi tare din care pescarii făuresc tot soiul de obiecte, de la bastoane la minere de umbrelă şi de cravaşa. Cu multă trudă e adusă falca pe bord, de parcă ar fi o ancoră; şi cînd vine timpul prielnic, la cîteva zile după cealaltă muncă, Queequeg, Daggoo şi Tashteyo. dentiştii noştri brevetaţi, se apucă să-i scoată dinţii. Cu o cazma de tăiat foarte ascuţită, Queequeg desparte gingiile; apoi falca e fixată de punte cu nişte inele şi, cu un palane prins în arboradă, i se scot dinţii în acelaşi fel în care boii din Michigan smulg rădăcinile stejarilor bătrîni în pădurile sălbatice. Sînt de obicei patruzeci - doi de dinţi; la balenele bătrîne ei sînt foarte tociţi. MI însă şi stricaţi; în nici un caz nu sînt plombaţi după -.•, todele noastre artificiale. Falca e apoi tăiată cu ftr — trăul în plăci şi stivuită ca bîrnele pentru binale. Capitolul LXXIV CAPUL BALENEI ADEVĂRATE; CONTRASTE Traversînd puntea, să mergem acum şi sa privim b-capul balenei adevărate. După cum nobilul cap al caşalotului poate fi aser.; în linii mari cu car roman de război (mai ales faţă, unde e frumos rotunjit), tot aşa capul balenei a-vărate poate fi asemuit — e drept neelegant — c- gheată uriaşă ori cu un galiot. Acum două sute de 354 un bătrîn călător olandez l-a comparat cu un calapod de cizmar. Dar fie în calapod, fie în gheată, bătrînica din poveştile pentru copii poate să se aciueze ca la ca acasă cu toţi plozii ei. Dar dacă vă apropiaţi de capul acesta mare, el începe să ia înfăţişări diferite, după locul din care-l priviţi. Dacă vă aşezaţi în creştet şi vă uitaţi la cele două nări în formă de f prin care ţîşneşte jetul, veţi lua întregul cap drept un violoncel uriaş, iar găurile drept urechile lui. Apoi, clacă vă îndreptaţi ochii spre încrustaţiile acelea ciudate, crestate ca un pieptene, din vîrful ţes tei —• umflăturile acelea verzi acoperite cu scoici pe care gro-enlandezii le numesc „coroană", iar pescarii din Sud „boneta" balenei adevărate — dacă vă opriţi ochii acolo, veţi lua capul drept trunchiul unui stejar mare cu un cuib de pasăre între cioturile crăcilor. Oricum ar fi, cînd veţi vedea crabii vii care se cuibăresc acolo, în bonetă, o astfel de idee nu poate să vă ocolească, afară numai dacă imaginaţia dumnevoastră a reţinut termenul tehnic de „coroană" care i-a fost dat; în acest caz, vă veţi întreba cu mult interes în ce fel acest monstru puternic a fost consacrat rege al mării, el, care-şi poartă coroana verde într-un chip atît de semeţ. Dar dacă e rege, e în acelaşi timp o făptură prea tristă ca să poarte o coroană. Priviţi cum îi atîrnă buza de jos! Ce mutră bosumflată are! O buză pleoştită care, măsurată de dulgheri, e lungă de douăzeci de picioare şi groasă de cinci; o buză pleoştită care se trasformă în 500 de galoni de ulei ori chiar mai jmult! Ce ipăcat că balena asta nenorocită are buză de iepure! O tăietură lată de aproape un picior. Desigur că maieă-sa navigase îndelung pe Ungă coasta peruviană, cînd cutremurele de pămînt făcură să se rupă plaja. Alunecam acum în gură pe această buză, ca pe un tobogan. Pe cinstea mea, dacă aş fi la Mackinaw, aş crede că mă aflu în interiorul unui wigivam indian. Dumnezeule!. Ăsta să fie drumul pe care apucase Iona? Acoperişul e la o înălţime de douăsprezece picioare şi se arcuieşte într-un unghi destul de ascuţit, de parcă ar fi o boltă; iar laturile striate, încovoiate şi pufoase, ni se înfăţişează sub forma acestor minunate lamele aidoma iataganelor, aşezate pieziş şi numite fanoane, în număr ele vreo trei sute de fiecare latură; ele atîrnă de partea superi23

355

gratiilor ei au căzut cu forţă zdrobitoare. Dar mai grozav este să priviţi o balenă bosumflată cînd se află în mare, la cîţiva stînjeni adîncime, unde pluteşte ca suspendată, cu falca aceea extraordinară, lungă de vreo cincisprezece picioare atîrnînd în jos, în unghi drept cu trupul. O astfel de balenă nu e moartă, ea e numai deprimată, prost dispusă poate, ipohondră şi atît de nepă-sătoare, încît falca-i atîrnă din balamale, iar ea zace acolo, în halul acela, ca şi cînd şi-ar mustra tot tribul pentru boala de care suferă. în multe cazuri, această falcă inferioară, desprinsă de un artist îndemînatic, este urcată pe punte cu scopul de a i se scoate dinţii de fildeş şi osul acela alb şi tare din care pescarii făuresc tot soiul de obiecte, de la bastoane la minere de umbrelă şi de cravaşa. Cu multă trudă e adusă falca pe bord, de parcă ar fi o ancoră; şi cînd vine timpul prielnic, la cîteva zile după cealaltă muncă, Queequeg, Daggoo şi Tashtego, dentiştii noştri brevetaţi, se apucă să-i scoată dinţii. Cu o cazma de tăiat foarte ascuţită, Queequeg desparte gingiile; apoi falca e fixată de punte cu nişte inele şi, cu un palane prins în arboradă, i se scot dinţii în acelaşi fel în care boii din Michigan smulg rădăcinile stejarilor bătrîni în pădurile sălbatice. Sînt de obicei patruzeci şi doi de dinţi; la

balenele bătrîne ei sînt foarte tociţi, nu însă şi stricaţi; în nici un caz nu sînt plombaţi după metodele noastre artificiale. Falca e apoi tăiată cu ferăstrăul în plăci şi stivuită ca bîrneie pentru binale. Capitolul LXXIV CAPUL BALENEI ADEVĂRATE; CONTRASTE Traversînd puntea, să mergem acum şi să privim bine capul balenei adevărate. După cum nobilul cap al caşalotului poate fi asemuit" în linii mari cu car roman ,de război (mai ales ni faţă, unde e frumos rotunjit), tot aşa capul balenei adevărate poate fi asemuit — e drept neelegant — cu o gheată uriaşă ori cu un galiot. Acum două sute de ani, 354 un bătrîn călător olandez l-a comparat cu un calapod de cizmar. Dar fie în calapod, fie în gheată, bătrînica din poveştile pentru copii poate să se aciueze ca la ea acasă cu toţi plozii ei. Dar dacă vă apropiaţi de capul acesta mare, el începe să ia înfăţişări diferite, după locul din eare-l priviţi. Dacă vă aşezaţi în creştet şi vă uitaţi la cele două nări în formă de f prin care ţîşneşte jetul, veţi lua întregul cap drept un violoncel uriaş, iar găurile drept urechile lui. Apoi, dacă vă îndreptaţi cehii spre încrustaţiile acelea ciudate, crestate ca un pieptene, din vîrful ţestei —-umflăturile acelea verzi acoperite cu scoici pe care gro-enlandezii le numesc ,,coroană", iar pescarii din Sud „boneta" balenei adevărate — dacă vă opriţi ochii acolo, veţi lua capul drept trunchiul unui stejar mare cu un cuib de pasăre între cioturile crăcilor. Oricum ar fi, cînd veţi vedea crabii vii care se cuibăresc acolo, în bonetă, o astfel de idee nu poate să vă ocolească, afară numai dacă imaginaţia dumnevoastră a reţinut termenul tehr nic de „coroană" care i-a fost dat; în acest caz, vă veţi întreba cu mult interes în ce fel acest monstru puternic a fost consacrat rege al mării, el, care-şi poartă coroana verde într-un chip atît de semeţ. Dar dacă e rege, e în acelaşi timp o făptură prea tristă ca să poarte o coroană. Priviţi cum îi atîrnă buza de jos! Ce mutră bosumflată are! O buză pleoştită care, măsurată de dulgheri, e lungă de douăzeci de picioare şi groasă de cinci; o buză pleoştită care se trasformă în 500 de galoni de ulei ori chiar mai mult! Ce ipăcat că balena asta nenorocită are buză de iepure! O tăietură lată de aproape un picior. Desigur că maică-sa navigase îndelung pe lingă coasta peruviană, cînd cutremurele de pămînt făcură să se rupă plaja. Alunecăm acum în gură pe această buză, ca pe un tobogan. Pe cinstea mea, dacă aş fi la Mackinaw, aş crede că mă aflu în interiorul unui wigwam indian. Dumnezeule! Asta să fie drumul pe care apucase Iona? Acoperişul e la o înălţime de douăsprezece picioare şi se arcuieşte într-un unghi destul de ascuţit, de parcă ar fi o boltă; iar laturile striate, încovoiate şi pufoase, ni se înfăţişează sub forma acestor minunate lamele aidoma iataganelor, aşezate pieziş şi numite fanoane, în număr de vreo trei sute de fiecare latură; ele atîrnă de partea superi23

oară a capului, adică de osul coroanei, alcătuind acele storuri veneţiene despre care am vorbit pe scurt în. altă parte. Marginile acestor fanoane au- nişte ciucuri din fibre păroase, prin care balena adevărată suge ana şi în. care se opresc peştişorii cîncl monstrul se plimbă cu gura deschisă, prin timpurile de plancton, ca să se hrănească, în părţile centrale ale acestor fanoane se găsesc nişte semne curioase, curbate şi adîncite, după care unii vînători de balene îi socotesc vîrsta, la fel ca la stejar, numărînd inelele lui concentrice. Deşi exactitatea acestui criteriu e departe de a fi demonstrată, el are totuşi valoarea probabilului. Oricum ar fi, dacă ne întemeiem pe acest lucru, trebuie să dăm balenei o vîrstă mai mare decît arată ea la prima vedere. în timpurile vechi, se pare că circulau presupuneri foare ciudate cu privire la aceste semne. Un călător. Purchas, le numeşte minunatele „mustăţi" din gura balenei1; un altul •— „păr de porc"; al treilea, foloseşte următorul limbaj elegant: „Aproape două sute cincizeci de fire îi cresc de fiecare parte a buzei superioare; ele se întîlnesc deasupra limbii, în fiecare parte a gurii". După cum ştie fiecare, aceste „mustăţi", „aripioare5, „fire de păr de porc", „storuri", aşa cum vreţi să le ziceţi, înzestrează garderoba doamnelor cu aşa-numitele balene de corset şi cu alte mijloace de întărire şi strîn-gere. în acesată privinţă, cererea e mică de foarte multă vreme. Oasele acestea au avut gloria lor în timpul reginei Ana, cînd erau la modă fustele-panier. După cum acele doamne bătrîne se mişcau vesele, ca să zic aşa, între fălcile balenei, tot aşa astăzi, cînd ne prinde ploaia» ne adăpostim cu aceeaşi nepăsare sub aceleaşi falei, căci umbrela nu e altceva decît un cort întins peste oasele de care am vorbit. Dar să uităm acum de storuri şi de mustăţi şi, fiindcă ne aflăm în gura balenei adevărate, să mai privim o dată în jur. Văzînd coloanele acelea de os rînduite atit de metodic, ne-am putea închipui că ne găsim în in-

1

Acest fapt ne aminteşte că balena adevărată are într-adevăr un soi de mustaţă formată din cîteva fire albe în partea de sus şi în afara maxilarului inferior. Cîteodată, aceste tuleie ii dau o expresie de-a dreptul tîlhărească, deşi altfel înfăţişarea ci e de obicei solemnă (n.a.).

356 teriorul marii orgi din Harlem şi că ne oităm la miile ei de tuburi. Drept covoraş pentru orgă avem cel mai moale covor turcesc, limba, lipită, ca să zic aşa, de pardoseala gurii. E foarte grasă şi delicată; se sfîşie uşor cînd o urcată pe punte. Limba asta pe care o vedem ar putea da, după o socoteală fugitivă, şase butoaie de ulei. V-aţi încredinţat desigur acum de adevărul celor ce vă spuneam că balena adevărată şi caşalotul au capete cu totul diferite. Să rezumăm, atunci: capul balenei adevărate nu e un izvor prea îmbelşugat de spermanţet; nu are dinţi de fildeş; la falca de jos nu are o mandibulă subţire şi lungă cum întîlnim la capul de caşalot. Pe de altă parte, caşalotul nu are storurile acelea de os, nici uriaşa buză inferioară, şi cu greu am putea susţine că are limbă. Apoi, balena adevărată are două orificii exterioare prin care aruncă apa, pe cînd caşa-lotulnumai unul. încă o ultimă privire la aceste venerabile capete, cît mai stau alături, căci în curînd unul se va scufunda în mare fără epitaf, iar celălalt nu va întîrzia să-l urmeze. Puteţi reţine expresia capului de caşalot? E aceeaşi cu care a murit, numai că unele cute de pe frunte par acum şterse. Părerea mea e că fruntea lui largă are placiditatea preriilor şi o nepăsare speculativă pentru moarte. Priviţi însă expresia celuilalt cap. Priviţi-i buza aceea de jos, apăsată din întîmplare de bordul vasului ca pentrn a se îmbuca bine în falcă. Oare capul acesta nu pare că vorbeşte de o hotărîre straşnică pe care a luat-o în faţa morţii? Cred că balena adevărată a fost un stoic, iar caşalotul un platonician care l-a citit pe Spinoza in el ţinui ani ai vieţii lui. Capitolul LXXV BERBECUL înainte de a părăsi capul caşalotului, aş vrea să vă — numai ca fiziologist — să observati înfăţisa-ea u lui. Aş vrea să priviţi din faţă şi să-mi spuneţi nu va face impresia că e fruntea unui berbec. E o
357

chestiune vitală; trebuie să fiţi încredinţaţi că e aşa, altfel veţi rămine mereu neîncrezător cînd veţi citi istorii; unei întimplari din cele mai îngrozitoare, dar nu şi ci ir: cele mai puţin adevărate. Veţi băga de seamă că, in poziţia lui obişnuită de A-ol, caşalotui înaintează în apă tăind-o cu planul .:proape vertical al frunţii lui; că partea de jos a aces-cci frunţi se înclină foarte mult înapoi, în aşa fel încît să adăpostească în alveola astfel formată falca de jos a monstrului, asemănătoare unui tampon; veţi mai observa că gura este în întregime aşezată sub cap; dacă si la oameni ar fi la fel, gura noastră ar fi aşezată sub bărbie. Mai mult, caşalotui nu are nas exterior, iar ceea ce- ar putea fi nas —• orificiul pentru jet — se află ia creştetul capului. Veţi mai băga de seamă că ochii şi urechile sînt aşezate lateral pe cap, aproape la o treime din întreaga lungime a frunţii. Veţi şti aşadar că fruntea caşalotuiui e ca un perete mort şi orb, fără să aibă nki un singur organ ori altă proeminenţă moale de vreun fel sau altul. Veţi mai afla că abia în partea dinapoi şi de jos a frunţii vom găsi urma unui os; şi pînă cind nu veţi număra douăzeci de picioare de la frunte, nu veţi isprăvi de măsurat capul acestei fiinţe; aşa cu toată masa asta lipsită de oase e ca un dop. Veţi mai descoperi că o parte din. conţinutul lui cuprinde cel mai delicat ulei. Aflaţi acum de ce natură e substanţa cu care e îmbibat acest organ în aparenţă moale. Am arătat altundeva an ce fel grăsimea înfăşoară corpul balenei: precum coaja înfăşoară o portocală. Tot aşa e şi eu capul, dar cu deosebirea că acest înveliş, deşi nu prea gros, e aici de o trăinicie de neînchipuit pentru omul care in-a pus mîna pe el. Cel mai ascuţit harpon, cea mai tăioasă lance, aruncate de braţul cel mai vînjos. ricoşează neputincioase pe suprafaţa lui. E ca şi cum untea caşalotuiui ar fi pavată cu copite de cal. Nici u-mi vine să cred că masa aceea are vreo sensibilitate Mai gîndiţi-vă la un lucru. Cînd două vase mari şi ir-rcato sosite din India se încrucişează şi ameninţă s:i ciocnească în docuri, ce fac marinarii? Să nu vă înipuiţi că atîrnă între ele, la locul unde poate să ai c ciocnirea, vreun material tare, ca fierul ori lemmii-Nu, ei ţin acolo un dop mare şi rotund din cîlţi şi plută, învelit în cea mai groasă şi cea mai tare piele de bou.
358 fr

popul acesta

primeşte fără

să fie

păgubit

izbitura care ar fi sfărîmat manelele de stejar

şi drugii de fier. Acest lucru ilustrează îndestul ceea ce povesteam. Pe deasupra, mi se pare că, după cum peştii obişnuiţi au în ei o băşică numită înotătoare, pe care pot s-o strîngă sau s-o lărgească după voinţă şi fiindcă, după cîte ştiu, caşalotui nu are un astfel de organ, ţinînd seama de asemenea de chipul inexplicabil altfel în care îşi ţine uneori capul sub suprafaţa apei iar alteori înoată cu el afară din apă, gîndindu-mă apoi la elasticitatea fără seamăn a învelişului său şi la natura nemaiîntîlnită a conţinutului capului său, mi se pare, zic, că fagurii aceia curioşi cu celule lungi, de acolo, au o legătură necunoscută ,pînă azi şi nebănuită cu aerul de afară şi că sînt sensibili la dilatarea şi contractarea atmosferică. Dacă ar fi aşa, vă puteţi închipui că puterea grozavă pe care o are animalul ia naştere din cel mai nepipăibil şi mai fragil element. Nu uitaţi acum că, îrnpingînd acest zid invincibil, îmbibat şi mort, împreună cu materia plutitoare din el, caşalotui înoată în spatele lui ca o masă formidabil de vie, care nu poate fi măsurată decît ca grămezile de lemne, cu funia; şi toată masa aceasta ascultă de o singură voinţă, aidoma celei mai mărunte insecte. Aşadar, cînd vă voi arăta în amănunţime varietatea şi concentrarea de forţe care zac în trupul acestui monstru, cînd vă voi vorbi de isprăvile lui cele mai puţin lipsite de chibzuială, cred că veţi renunţa atunci să vă mai arătaţi neîncrezători şi neştiutori. Cînd vă voi povesti că faa-lena-spermanţet şi-a croit o trecere prin istmul Darien Şi că a amestecat apele Atlanticului cu ale Pacificului, să nu vă ridicaţi nici măcar un fir de sprinceană; caci pînă cînd nu veţi stăpîni o balenă, nu veţi fi decît nişte provinciali sentimentali în ceea ce priveşte adevărul.
loc

Capitolul LXXVI MARELE POLOBOC DE HEIDELBERG A venit acum clipa golirii polobocului. Dar ca să înţelegeţi bine, trebuie să cunoaşteţi structura internă a obiectului de care vorbim. Considerînd capul caşalotului un corp solid şi luncş. aţi putea, pe un pian înclinat, sa-l împărţiţi în două icuri1; cel.de jos să fie partea osoasă care alcătuieşte craniul şi fălcile, iar cel de sus masa untoasă lipsită de oase, a cărei margine din faţă formează fruntea verticală a balenei. Dacă subîmpărţiţi, pe un plan orizontal, icul superior pe la mijlocul frunţii, veţi avea atunci două părţi aproape egale, care înainte erau despărţite de natură printr-un perete intern format dintr-o substanţă tare. Subdiviziunea inferioară, numită alb de balenă, este un uriaş fagure de ulei alcătuit din zeci de mii de celule îmbucate, încrucişate şi reîncrucişate unele cu altele, formate în întregime din fibre albe, elastice. Partea de sus, numită cufărul, poate fi socotită drept marele poloboc de Heidelberg al caşalotului. Ca şi faimosul recipient, care are o crestătură misterioasă în faţă, tot aşa şi fruntea încreţită a balenei are nenumărate creţuri ciudate, minunate podoabe emblematice. Mai mult, după cum polobocul de Heidelberg era totdeauna umplut cu cel mai bun vin de pe văile Rinului, tot aşa polobocul balenei e umplut cu cel mai .preţios ulei, cu mult preţuitul sper-manţet, în stare absolut pură, limpede şi parfumată. Această substanţă aleasă nu se găseşte în nici o altă parte a fiinţei lui. în timpul vieţii, el e perfect fluid, dar expus îa aer, după moartea monstrului, el se încheagă repede, în tremurături cristaline, ca gheaţa cînd începe să se formeze pe apă în straturi subţiri şi delicate. Un cufăr mare de balenă cuprinde în general cam cinci sute de galoni d s pe-rm antet; risipirea şi pierderea unei mari părţi nu poate fi împiedicată însă, din cauza faptului că se adună atît de anevoie.
1

Icul nu e un termen euclidian. El aparţine purei matematici nautice. Icul e un corp solid care se deosebeşte de pană prin aceea că partea lui ascuţită se înclină puternic numai într-c parte, nu şi in cealaltă (n.a).
360

Nu ştiu cu ce material frumos şi costisitor e căptuşit polobocul de la Heidelberg, dar în bogăţia ei extraordinară, căptuşeala aceea nu poate fi asemuită cu membrana mătăsoasă, de culoarea perlei, ca dublura unei blăni scumpe, care acoperă suprafaţa inteiioară a cufărului caşalotului. Am văzut că polobocul de Heidelberg al caşalotului cuprinde tot creştetul capului, toată lungimea lui; după cum am arătat în altă parte, capul acoperă o treime din toată lungimea creaturii; iată dar că, socotind la optzeci de picioare lungimea unei balene bine dezvoltate, căpătăm mai mult de douăzeci şi şase de picioare pentru adîn-cimea cufărului, agăţat de bordul corăbiei. Cînd se decapitează balena, unealta operatorului trece pe lîngă locul în care se dă mai tîrziu gaură în magazia cu spermanţet; de aceea omul trebuie să fie deosebit de grijuliu pentru ca nu cumva o lovitură greşită să însemne invadarea sanctuarului şi risipirea conţinutului său nepreţuit. Tocmai partea aceasta a capului e scoasă afară din apă şi ţinută aşa de palancurile uriaşe ale căror odgoace de cînepă

formează acolo o adevărată pădure sălbatică de funii. Acestea fiind zise, vă rog să daţi acum atenţie operaţiei minunate şi aproape fatale în felul ei, prin care marele poloboc de Heidelberg al caşalotului e golit de conţinutul său. Capitolul LXXVII CISTERNA ŞI GĂLEATA Sprinten ca o pisică, Tashtego se caţără în arboradă; fără să şovăie cîtuşi de puţin, el aleargă în picioare pe verga mare pînă la locul ce se afla chiar deasupra polobocului. Ducea cu el o macara uşoară numită mandar, formată dintr-o parîmă care trece printr-un scripete simplu şi fix. Legînd mandarul în aşa fel încît să atîrne de capul vergii, el dădu drumul unui capăt al parîmei pînă cînd acesta fu prins şi apucat bine de un om de pe punte. Agăţat de celălalt capăt, el îşi dădu apoi drumul prin aer, 361 niră cînd ateriza cu îndemînare pe creştetul balenei. Aşa cum stătea ncoio, deasupra restului echipajului, către care striga cu însufleţire, el semăna cu un muezin ce-şi chema credincioşii la rugăciune din vîrful minaretului. I se trimise o cazma cu coadă scurtă, bine ascuţită, cu care căută ater.t locul cel mai potrivit prin care să intre în poloboc. Er.i foarte grijuliu cînd făcea treaba asta, ca un căutător de comori într-o casă veche, atent să ciocănească pereţii ca să găsească locul unde e zidit aurul. După ce is-ort.vi de căutat, legă la unul din capetele parîmei o găleată mare, bine cercuită cu fier, ca o găleată de puţ; celălalt capăt, aruncat pe punte, era ţinut acolo, cu iuare-aminîe, de doi-trei oameni. Aceştia traseră de parîmă pînă înăitară găleata la îndemîna indianului căruia un alt ma-teloţ ii dădu o prăjină lungă. Vîrînd prăjina în găleată, Tashtego împinse găleata în poloboc pînă cînd nu se mai văzu; strigă apoi către oamenii de la parîmă, iar aceştia traseră afară găleata plină de spumă ca o doniţă cu lapte proaspăt. Coborît cu grijă, vasul umplut pînă la buză fu prins de o mînă îndemînatică şi vărsat repede într-un ciubăr mare. înălţat din nou, el porni .pe acelaşi drum pe care-l bătu pînă cînd cisterna adîncă fu golită cu desă-vîrşire. Spre sfîrşit, Tashtego trebuia să împingă prăjina cea lungă din ce in. ce mai adînc în poloboc; ea pătrundea atunci înăuntru pînă la o adîncime de vreo douăzeci de picioare. Oamenii de pe Pequod lucrau aşa de cîtva timp şi um-pluseră mai multe ciubere cu spermanţetul parfumat cînd, deodată, se întîmplă ceva ciudat. Fie că Tashtego, indianul, dăduse drumul cu nepăsare ori cu nesăbuire corzii de care era atîrnat capul balenei, fie că locul unde şedea era alunecos, fie că diavolul însuşi dorise ca lucrurile să ia această întorsătură fără să arate pricinile — nu putem şti; fapt este că, deodată, după ce a optzecea ori a nouă-zecea găleată fu deşertată, bietul Tashtego, ca o găleată-pereche într-un puţ adevărat, căzu cu capul înainte în polobocul de Heidelberg şi pieri din ochii noştri gîlgîind înfiorător în uleiul care îl înghiţea. — Om peste bord! strigă Daggoo care, în mijlocul uluirii generale, îşi reveni primul în fire. Trageţi găleata de aici! şi îşi virî un picior în ea ca să-şi asigure un sprijin, apueîndu-se totodată cu mîinile de parîmă alunecoasă;
362

mateloţii îl ridicară pe capul balenei unde ajunse înainte ca Tashtego să fi căzut pînă la fund. O gălăgie asurzitoare se înălţă între timp. Privind peste bord, oamenii vedeau capul lipsit pînă atunci de viaţă, zbătîndu-se şi legănin-du-se pe suprafaţa mării, ca şi cum îi venise deodată o idee neaşteptată, cînd în realitate era mişcat de bietul indian, care se zbătea fără să vrea, arătînd astfel adîneimea pînă la care se scufundase. Tocmai în clipa cînd Daggoo, ajuns în creştetul capului, dădea drumul mandarului încurcat printre marile palancuri, se auzi un zgomot puternic de ruptură; spre groaza tuturor, unul din cele două cîrlige uriaşe care ţineau capul se rupse şi, vibrînd gălăgios, povara se lăsă într-o parte, iar nava tremură şi se legănă ca şi cind ar fi fost izbită de un gheţar. Ultimul cirlig, care ţinea acum toată greutatea, părea şi el gata în orice clipă să crape, ceea ce era de aşteptat dacă ne gîndim la mişcările violente ale capului. — Vino înapoi, vino înapoi! strigară marinarii Iui Daggoo; dar acesta, ţinîndu-se cu o mînă de grelele palancuri, aşa încît să rămînă totuşi agăţat în cazul cînd capul s-ar fi scufundat, lăsă în jos parîmă şi împinse găleata pe gaura puţului în speranţa că harponierul căzut acolo ar fi putut să se agate de ea şi să fie tras astfel afară. — în numele cerului, omule — urlă Stubb — crezi că ai de-a face cu un cartuş? înapoi! Cum vrei săl ajuţi aşa, izbindu-l în cap cu găleata de fier? înapoi, îţi zic! — Atenţie la palane! strigă o voce ca un jet de rachetă. Aproape în acelaşi minut masa uriaşă căzu în mare cu un bubuit de tun, de parcă ar fi fost platforma

stin-coasă a Niagarei ce se prăbuşea în vîrtejul cascadei; carena, uşurată deodată, se aplecă în partea cealaltă aut de mult încît îşi arătă arama strălucitoare; şi cu toţii îşi ţinură respiraţia cînd Daggoo, legănîndu-se cînd deasupra marinarilor, cînd deasupra apei, rămase agăţat de plancurile legănătoare acoperit de o spumă deasă, in vreme ce bietul Tashtego, înmormîntat de viu, se du.ea încetişor spre fundul mării. Dar abia se risipi bura orbitoare, cînd o umbră goală, cu o sabie în mînă, suri iute peste parapet. în clipa următoare, un plescăit puternic ne înştiinţa că bravul meu Queequeg sărise in
363

ajutor. Cu toţii se grămădiră în partea aceea şi fiecare ochi urmărea cea mai firavă cută a apei; minut după minut trecea şi nici înecatul nici salvatorul nu dădeau vreun semn. Cîţiva oameni săriră într-o barcă şi se depărtară un pic de corabie. — Aha! Aha! strigă Daggoo deodată, de la locul de nndo era agăţat; privind mai departe peste bord, văzurăm un braţ înălţîndu-se din valurile albastre; era o privelişte tot atît de stranie de parcă am fi văzut un. braţ ridicîndu-se din iarba de deasupra unui mormant. Amîndoi! Amîndoi! strigă din nou Daggoo cu bucurie, şi îndată după aceea îl văzurăm pe Queequeg băiir.d voiniceşte apa cu o mînă, iar cu cealaltă trăgînd pe indian de părul lui lung. Pescuiţi de cei care îl aşteptata în barcă, ei fură aduşi repede pe punte; dar Tashtego întîrzia să-şi vină în fire, iar Queequeg nu arăta nici el prea strălucit. Cum fu dusă la bun sfîrşit această ispravă? Cufundîn-du-se după capul care cobora încet, Queequeg îl lovise cu sabia lui ascuţită în aşa fel încît să facă o gaură mare în el; apoi, aruncînd sabia, îşi vîrî braţul său lung prin gaură, căutînd în sus şi în jos, şi trase astfel afară pe bietul Tash, ţinîndu-l de păr. El mărturisi că la prima căutare dăduse peste un picior; dar ştiind că nu de picior trebuia el să-l apuce, fiindcă şi-ar fi prilejuit astfel numai greutăţi, împinse piciorul, făcu o voltă şi o smu-citură îndemînatică, astfel că indianul veni tumba; căutînd încă o dată, îl prinse şi îl trase afară aşa cum trebuia, cu capul înainte. Cît despre capul balenei, el se duse la fund după cum era de aşteptat. în chipul acesta, mulţumită curajului şi dibăciei de obstetrieian ale lui Queequeg, salvarea, ori mai degrabă eliberarea lui Tashtego fu dusă la bun sfîrşit în ciuda piedicilor celor mai supărătoare şi mai de neînvins. Fu o lecţie care nu trebuia uitată. Ştiu acum că întîmplarea ciudată a omului din Gay Head va părea de necrezut unora din locuitorii uscatului, deşi ei înşişi vor fi auzit sau vor fi văzut vreodată pe cineva căzînd într-o cisternă, pe uscat; e un acci-dest care se întîmplă deseori, fiind pricinuit de cauze mult mai puţin lămurite decît cele ce au dus la păţania indianului, ţinînd seama de suprafaţa atît de alunecoasă a capului de caşalot.
364

Dar poate că putem să limpezim înţelepţeşte chestiunea. — Ne închipuiam — veţi zice — că ţeasta îmbibată a caşalotului era partea cea mai uşoară a lui; şi acum ne spui că se scufunda într-un element cu o densitate mult mai mare. Te-am prins! Ba deloc! Eu v-am prins pe voi, căci atunci cînd bietul Tash se scufunda, capul fusese aproape golit de conţinutul lui uşor, rămînînd numai cu peretele cel dens, format dintr-o substanţă, după cum am mai spus, mai grea decît apa, care se scufundă ca plumbul cînd e aruncată în valuri. Dar tendinţa acestei substanţe de a se scufunda repede era acum împiedicată de cealaltă parte constitutivă a capului, care nu fusese scoasă în întregime, aşa încît se scufunda foarte încet şi cumpănit, îngăduind lui Queequeg să izbutească în încercarea sa. Dacă Tashtego ar fi pierit înăuntrul capului, el ar fi avat o moarte minunată; s-ar fi înecat în cel mai alb şi mai ales spermanţet parfumat; ar fi avut sicriul, dricul şi mormîntul în camera tainică, în sanda sanctorum a balenei. Capitolul LXXVIII NUCA Dacă din punct de vedere fiziologic caşalotul e un sfinx, pentru frenolog creierul lui pare un cerc geometric fără cvadratură. La o balenă bine dezvoltată, craniul măsoară cel puţin douăzeci de picioare în lungime. Besfaceţi-i falca de jos şi, privit dintr-o parte, craniul lui va arăta ca un plas uşor înclinat pe o bază plană. Aşa cum am mai arătat, cînd fiinţa trăieşte, plasul acesta înclinat e umplut cu spermanţet. în creştet, craniul are o cavitate în care se găseşts o parte din preţioasa substanţă; iar sub peretele lung al acestei cavităţi se află alta care rareori depăşeşte zece inci în lungime şi tot atîţia în adîncime şi care adăposteşte creierul monstrului, mare cît un pumn. Creierul se află deci la cel puţin douăzeci de picioare
365

în spatele frunţii, e ascuns, aşadar, în dosul construcţiilor exterioare, ca cetatea Quebec în dosul numeroaselor ei fortificaţii. Aidoma unei casete cu pietre scumpe, el e atît de bine tăinuit, încît am cunoscut balenieri care tăgăduiau că animalul ar avea alt creier decît substanţa din iarzii cubici ai

depozitului ei de spermanţet. Adăpostit în cute, creţuri şi circumvoluţiuni, creierul pare aşadar că lasă pe oameni sa-şi facă despre el o idee potrivită cu puterea animalului, atita vreme cît ei socotesc că sediul inteligenţei lui se află în locul acela misterios. Dacă golim craniul de spermanţet şi dacă îl privim din spate, adică din punctul lui cel mai ridicat, ne izbeşte asemănarea sa cu craniul omenesc, privit şi acesta din aceeaşi poziţie şi din acelaşi punct de vedere. Daca întoarcem craniul pe spate, dacă îl coborîm la scara proporţiilor omeneşti şi dacă îl aşezăm alături de cranii de oameni, îl vom lua fără să vrem drept unul di a acestea; ba chiar am zice în cuvinte frenologice, uitin-du-ne la depresiunea din creştetul său: ,,Omul acesta nu e un trufaş, nici nu se autovenerează". Aceste negaţii, alături de faptul afirmativ al vigorii lui uimitoare, alcătuiesc împreună cea mai chibzuită şi cea mai puţin caraghioasă concepţie despre ceea ce trebuie să fie într-adevăr puterea. Dar dacă ţineţi seama de dimensiunile comparative ale creierului de balenă şi socotiţi că acest nu poate fi catalogat în nici un fel, atunci să vă dau altă idee. Priviţi cu atenţie coloana vertebrală a oricărui patruped şi veţi fi izbiţi de asemănarea acesteia cu un colier de cranii pitice, toate semănînd rudimentar cu craniul propriu-zis. E o idee germană că vertebrele nu sînt decît cranii nedezvoltate; socot că nu germanii au fost primii care au observat asemănarea lor exterioară. Un prieten din străinătate mi-a vorbit despre ea, arătîndu-mi scheletul unui duşman pe care-l omorîse şi cu vertebrele căruia voia să-şi căptuşească, în felul basoreliefurilor, prova încovoiată a canoelui său. Cavitatea cutiei craniene a casa-lotului se continuă în prima vertebră a gîtului; în vertebra aceasta, capătul canalului spinal măsoară zece inci în grosime şi opt în înălţime; are o formă triunghiular:. cu baza jos. Pe măsură ce străbate vertebrele următoare, canalul se îngustează, dar îşi păstrează totuşi marea Iu capacitate pe o distanţă bună. Bineînţeles, canalul e phY.
366

cu aceeaşi substanţă fibroasă şi ciudată —• măduva spinării — ca şi craniul; ea comunică direct cu creierul. Ceea ce e şi mai curios e că măduva spinării îşi păstrează grosimea neschimbată pe o întindere ele mai multe picioare după ce iese din cutia craniană, egalînd aproape grosimea creierului. Acestea toate fiind zise, ar fi oare nechibzuit să catalogăm coloana vertebrală a balenei din punct de vedere frenologic? în lumina aceasta, micimea extraordinară a creierului e despăgubită din plin de mărimea relativă a măduvei spinării. Să lăsăm însă aceste idei frenologilor; deocamdată n-aş dori altceva decît să admiteţi teoria coloanei vertebrale şi s-o aplicaţi de asemenea cocoaşei caşalotului. Această cocoaşă măreaţă, dacă nu greşesc, se înalţă deasupra uneia din cele mai mari vertebre şi este de aceea, într-un fel, corespondentul ei convex şi exterior; din această pricină aş numi cocoaşa organul forţei şi al virtuţilor neîmblînzite ale caşalotului; şi faptul că monstrul nu poate fi îmblînzit, vă va deveni îndată explicabil. Capitolul LXXIX! PEQUOD ÎNTÎLNEŞTE FECIOARA în ziua hotărîtă de destin întîlnirăm nava Jungfrau din Bremen, avînd ca maşter pe Derick de Deer. Olandezii şi germanii, care într-un timp erau socotiţi ca cei mai destoinic vînători de balene din lume, sînt acum printre ultimii; pe ici şi colo însă, la mari intervale de latitudine şi longitudine se mai întîlneşte încă prin Pacific pavilionul lor. Pentru anumite pricini, Jungfrau părea tare doritoare să ne prezinte omagiile ei. Pe cînd se afla încă la oarecare distanţă de Pequoă, ea se opri şi lăsă în apă o barcă în care căpitanul ei se aşeză neliniştit, dar la provă, nu la pupă. — Ce are în mînă? strigă Starbuck, arătînd cu degetul un obiect pe care germanul îl clătina în mînă. Nu se poate! Un rezervor de lampă!
367

— Nu, nu — zise Stubb — nu, e un castron de cafea, mister Starbuck; vine să ne dea cafea, e cafegiul lor. Nu vedeţi vasul ăla mare de tinichea de lîngă el? Acolo are apă caldă. Da, aşa-i, e cafegiul lor! — Lasă-te de glume! strigă Flask. E un rezervor de lampă şi un bidon de ulei. Nu mai are ulei şi vine să ne ceară. Oricît de curios s-ar părea că o balenieră să împrumute ulei pe un teren de vînătoare şi oricît de mult sar contrazice proverbul despre căratul cărbunilor la New-castle, totuşi se întîmplă cîteodată şi aşa. în cazul de faţă, căpitanul Derick de Deer aducea fără îndoială un rezervor de lampă, aşa cum zicea Flask. După ce se urcă pe punte, Ahab îl întîmpină la repezeală, fără să dea atenţie obiectului pe care îl ducea

în mînă; în jargonul lui împestriţat, germanul se arătă cu totul neştiutor în privinţa Balenei Albe; el aduse vorba de rezervorul de lampă şi de bidonul pentru ulei, dînd de înţeles că se ducea noaptea la culcare în plin întuneric, deoarece arsese pînă şi ultima picătură de ulei adusă de la Bremen, fără să fi prins pînă atunci nici măcar un peşte zburător ca să acopere lipsa. Arătă apoi, ca încheiere, că nava lui era ceea ce, în tehnica pescuitului, se cheamă vas curat, adică gol, ilustrîndu-şi astfel numele de Jungfrau, adică Fecioara. Luînd ceea ce-i trebuia, Derick plecă; dar nu ajunse încă la bordul corăbiei sale cînd balenele fură semnalate în acelaşi timp din gabiile celor două corăbii; şi atît de grăbit era Derick să vîneze ceva, încît nici nu se opri măcar ca să lase rezervorul şi bidonul, ci îşi întoarse barca şi porni după rezervorul leviatanului. Cum vînatul se ivise sub vînt, el şi celelalte trei bărci germane care îl urmară căpătară un avans considerabil faţă de bărcile lui Pequod. Erau opt balene, o pradă mijlocie, înţelegînd primejdia, ele se depărtau cu mare viteză, fugind în bătaia vîntului, rînduite unele lîngă altele ca nişte perechi de cai înhămaţi. Lăsau în urma lor un silaj mare şi larg, ca un pergament nemăsurat ce se desfăşura la nesfîrşit pe mare. în mijlocul acestui silaj şi mai în urmă cu cîţiva stin-jeni, înota un taur bătrîn şi cocoşat care, după felul potolit în care înainta, cît şi după ssmnele gălbui neobişnuite, de pe spinarea sa, părea chinuit de gălbeaza
368

ri de vreo altă boală. Dacă această balenă ţinea de grupul dinainte părea îndoielnic, fiindcă leviatanii bă-trîni nu erau cîtuşi de puţin sociabili. Totuşi se ţinea în silaj ui lor, deşi clocotul apelor îl întîrzia, căci unda care se înălţa în faţa botului său cuprinzător se umfla ca valurile cînd se întîlnesc două curente contrarii. Jetul lui era scurt, domol şi obosit; ţîşnea cu un fel de horcăit şi apoi se răsfira în aer; era zguduit de convulsiuni interne, care parcă scăpau pe undeva, pe dedesubt, fă-cînd să fiarbă apa în spatele lui. — Cine are vreun leac la el? zise Stubb. Mi-e teamă că-l doare burta. Doamne, gîndeşte-te să te doară o burtă de o jumătate de acru! Vînturile potrivnice s-au apucat să benchetuiască în el, băieţi. E prima balenă pe care o văd că are vînturi. Ia priviţi ce ambardee face! Trebuie că şi-a pierdut echea. Ca o navă de comerţ cu India ce pluteşte pe lîngă coastele hinduse cu puntea supraîncărcată de cai înspăi-mîntaţi, canarisită, rulînd şi tangînd, tot aşa şi balena asta bătrînă îşi purta trupul vîrstnic întorcîndu-se din cînd în cînd pe o coastă şi arătînd astfel pricina devierii silajului ei; îi lipsea înotătoarea de la tribord. Dacă o pierduse în bătălie ori se născuse fără ea era greu de spus. — Aşteaptă un pic, bătrîne, să-ţi dau o faşă pentru braţul tău rănit! strigă Flask, cu cruzime, arătînd struna de lîngă el. — Bagă de seamă să nu te înşface ea pe tine! strigă Starbuck. Dă-i drumul, că ţi-o iau nemţii înainte! Minate de acelaşi gînd, bărcile rivale se îndreptară spre balena aceasta nu numai fiindcă era cea mai mare şi deci cea mai preţioasă, dar şi fiindcă se afla mai aproape, celelalte fugind cu atîta repeziciune, încît sfidau orice urmărire. Bărcile lui Pequod ajunseră din urmă cele trei bărci germane; dar din cauza marelui ei avans, barca lui Derick gonea mai înainte, deşi cu fiecare clipă concurentele ei se apropiau tot mai mult. Singura grijă a acestora din urmă era ca nu cumva germanul, fiind atît de aproape de ţinta sa, să nu arunce fierul înainte ca ei să-l fi putut depăşi. Cît despre Derick, el părea foarte încrezător în izbînda lui şi clătina în glumă bidonul de ulei către celelalte bărci. 369 — Ciine rău şi nerecunoscător! strigă Starbuck. îşi bate joc de mine şi mă înfruntă chiar cu tinicheaua amă-rîtă pe care i-am umplut-o acum cinci minute! Apoi şuieră bătrîneşte, înfundat: Daţi-i drumul, ogarilor! Puneţi laba pe el! — Vă spun eu ce e, băieţi •— strigă Stubb către echipajul său. Credinţa mea nu-mi dă voie sa mănfurii, datam să-l mănînc de viu pe cafegiul ăsta murdar! Trageţi cu nădejde! li lăsaţi pe nătărăul ăsta să vă întreacă? Vă place rachiul? O stacană de rachiu atunci pentru cel mai bun dintre voi! Trageţi pînă v-or plesni vinele! Cine-a aruncat ancora în mare? Nu înaintăm nici un inci. Am pus la pană! Uite iarba cum creşte pe fundul bărcii! Dumnezeule, înmugureşte catargul! Nu merge aşa, băieţi! Priviţi pe cafegiul ăla! Vă hotărîţi ori nu să scuipaţi foc? — Aha, ia uitaţi-vă ce clăbuci face! striga Flask, ţopăind în barcă. Ce mai cocoaşă! Grămădiţi-vă pe
o

ea! Vîs-liţi cu putere, am să vă dau la cină să mîncaţi numai clătite şi găluşti, aşa să ştiţi, numai cornuri şi chifle, băieţi! Dar trageţi, nu vă jucaţi! O sută de butoaie sînt acolo! Să nu le pierdem tocmai acum! Ia uitaţi-vă la cafegiu! Trageţi, băieţi! Nu vă place spermanţetul? Trei mii de dolari sînt acolo, băieţi! O bancă! O bancă întreagă! Banca Angliei! Trageţi! Trageţi! Ce naiba face cafegiul ăsta? In clipa aceea Derick voia să arunce rezervorul şi bidonul spre bărcile care înaintau, cu scopul dublu de a întîrzia pe adversarele sale şi totodată de a-şi, grăbi înaintarea prin efectul aruncării. -— Om cîinos şi prost crescut! strigă Stubb. Trageţi băieţi! Ce zici, Tashtego? Eşti tu omul să-ţi frîngi în bucăţele şira spinării în cinstea vechiului Gay Head? Ce zici? — Zic că trag ca un nebun! strigă indianul. Furioşi, întărîtaţi mereu de provocările germanului, oamenii din cele trei bărci ale lui Pequod vîsleau unii alături de alţii şi, rînduiţi aşa. se tot apropiau. Cu atitudinea aceea merituoasă, cavalerească a şefilor cînd se apropie de pradă, cei trei secunzi se ridicară în picioare, cu spatele la vîslaşi, strigînd veseli: — Uite-o cum înoată! Ura pentru briza prielnică! Jos cu cafegiul! Să-l depăşim!
370

Dar Derick avea un avans atît de mare încît, în ciuda vitejiei alor noştri, el ar fi cîştigat cursa, dacă soarta cea dreaptă nu l-ar fi lovit, îndrumînd un crab să apuce în cleşti pana vîslaşului său de mijloc. In timp ce neîn-demînaticul încerca să-şi libereze vîsla, iar barca era prin urmare gata să se răstoarne, Derick peste măsură de înfuriat, tuna şi fulgera împotriva oamenilor săi; întîmplarea fu binevenită pentru Starbuck, Stubb şi Flask. Cu un strigăt, ei zvîcniră înainte şi se rînduiră pieziş lîngă german. După o clipă, cele patru bărci se aflau oblic chiar în silajui balenei, în vreme ce, pe lîngă ele, într-o parte şi alta, trecea valul înspumat făcut de ceaceu. Era o privelişte înspaimîntătoare, care în acelaşi timp îţi făcea milă. Balena fugea acum cu capul afară din apă, aruncîndu-şi jetul chinuit în faţă; singura şi biata ei înotătoare se zbătea cuprinsă parcă şi ea de spaimă. Corpul mătăhălos se poticnea în ambardee cînd într-o parte, cînd într-alta şi, la fiecare val pe care îl spărgea se cufunda spasmodic în apă ori se apleca pe o coastă, fluturîndu-şi în aer ciotul cel stingher. Tot aşa am văzut odată o pasăre cu o aripă rănită învîrtindu-se înspăimîn-tată prin aer, căutînd zadarnic să scape de şoimul pirat. Pasărea avea însă voce şi cu strigăte jalnice vestea frica ce-o cuprinsese; dar frica acestei brute uriaşe a mării era mută, fără glas; nu putea face altceva decît să gîfîie şi tocmai acest lucru îţi trezea o nesfîrşită milă, deşi corpul ei gigantic, ascuţişul fălcilor ei şi coada-i puternică erau îndestulătoare ca să înfricoşeze pe omul cel mai zdravăn, care totuşi se înduioşa în faţa ei. Văzand că în cîteva clipe bărcile lui Pequod aveau să cîştige lupta şi nevrînd să-i scape prada, Derick se hotărî, înainte de a pierde şi ultimul lui sorţ de izbîndă, să încerce aruncarea suliţei de la distanţă, ceea ce pentru el părea să fie un lucru foarte neobişnuit. Dar harponierul lui nici nu se ridicase bine, cînd cei trei tigri — Queequeg, Tashtego şi Daggoo, săriră în picioare şi, aşezaţi în linie oblică, ţintiră toţi odată cu lăncile lor. Aruncate peste capul harponierului german, cele trei fiare nantuckeze pătrunseră în balenă. Aburi orbitori de spumă şi de foc alb ţîşniră! Cele trei bărci, smulse de zvîcnirea furioasă a bandei, se ciocniră de bordul germanului cu atîta forţă încît şi Derick şi harpo24

371

nierul lui înmărmurit fură daţi peste cap, iar cele trei chile trecură in zbor peste ei. — Nu vă fie teamă, cutiuţele mele cu unt — strigă Stubb aruncîndu-le în treacăt o privire — veţi fi repede pescuiţi, vă asigur! Am văzut nişte rechini în urmă, ştiţi voi, nişte cîini SaintBernard care ajută pe călătorii nevolnici. Uraaa! Merge bine aşa! Fiecare chilă, o rază de soare! Uraaa! Parcă sîntem trei oale de cositor atîr-nate de coada unui jaguar! Mi-a venit o idee: sa înhămăm un elefant la un cărucior pe o cîrr.pie! Or să zboare spiţele roţilor, băieţi, cînd am să fac aşa. Dar e primejdie de azvîrlire dacă mă lovesc de un muşuroi. Uraaa! Aşa se simte omul cînd se duce la dracu: zboară la vale şi nu se mai opreşte. Uraaa! balena asta e poştaşul veşniciei! Dar fuga monstrului fu scurtă. Cu un spasm subit, el se scufundă într-un vîrtej. Zbîrnîind, cele trei strune zburară frecîndu-se atît de tare de butuc, încît făcură şanţuri adînci în el; harponierii

se temeau atît de mult ca strunele să nu se desfăşoare pînă la capăt încît, folo-sindu-se de toată îndemînarea şi puterea lor, apucară de cîteva ori parîmele fumegînde, căutînd să oprească astfel scufundarea animalului, dar atunci bordurile provelor sa aplecau aşa de tare, că ajungeau la un nivel cu apa, în vreme ce pupele se înălţau în aer, atît de puternică era tracţiunea în faţă din cauza celor trei funii care se adînceau vijelios. Cînd balena încetă să se mai scufunde, ei rămaseră un timp în aceeaşi poziţie, cam primejdioasă, temîndu-se să nu fie nevoiţi să dea drumul din nou strunei. Dar deşi multe bărci fuseseră trase la fund în felul acesta, din cauza poziţiei de „ţine bine5 cum era numită, totuşi numai datorită acestei manevre leviatanul e silit de multe ori să vină din nou la suprafaţă şi să primească lancea ascuţită a duşmanilor săi. Acest sistem însă nu e numai primejdios, dar mă îndoiesc dacă e şi bun, fiindcă balena rănită cu cît stă mai mult sub apă cu atît oboseşte mai mult, din cauza uriaşei ei suprafeţe — un caşalot adult are cam 2 000 de picioare pătrate — aşa încît presiunea apei pe o astfel de suprafaţă e foarte mare. Ştim cu toţii ce greutate atmosferică uimitoare ne apasă, chiar aici pe pămînt, în plin aer; cît de uriaşă e atunci sarcina balenei care ţine în spate o coloană de două sute de stînjeni de ocean! Trebuie să
372

fie o povară de cel puţin cincizeci de atmosfere. Un ba-lenier a asemuit-o cu greutatea a douăzeci de bastimente de linie, cu toate tunurile, echipamentul şi oamenii de pe bord. Cele trei bărci şedeau acum pe marea ce rula uşor; cum priveai în adîncul ei albastru, netulburat de nici un ţfdAî şi de nici un strigăt, nici măcar de o băşică de aer care să se fi înălţat din străfunduri, ce om de pe uscat ar fi crezut că sub tăcerea şi pacea aceea se zvîrcolea şî se răsucea în agonie cel mai grozav monstru al apelor! Din parîma de la provă nu se vedeau în jos nici opt inci. Cine îşi putea închipui că marele leviatan era agăţat nramai de cele trei fire subţiri? Si ce îl ţinea agăţat? Trei bucăţi de scînduri! Acolo să fie făptura de care se zicea altădată cu fală: „Poţi oare să-i găureşti pielea cu săgeţi împănate? Ori capul cu lăncile pescăreşti? Sabia celui ce o atacă nu are tărie, nici suliţa, nici lancea, nici harponul. Fierul e ca un fir de păr; săgeata n-o înspăi-mîntă; lancea i se pare un cocean de porumb; ea rîde Ia atingerea unei suliţe!" Asta să fie făptura de care se vorbeşte aşa? Chiar ea? Oh, fie ca profeţii să nu aibă dreptate! Cu ajutorul cozii lui, în care avea puterea a o mie de coapse omeneşti, leviatanul îşi ascunsese capnl snb munţi de ape, ca să-l ferească de suliţele pescarilor de pe Pequod. In după-amiaza aceea, la lumina soarelui ce mergea să se culce, umbrele pe care cele trei bărci le trimiteau pe întinsul apei erau atît de lungi şi de late încît puteaa să acopere jumătate din armata lui Xerxes. Cine ar fî pntut spune cît de înfiorătoare trebuiau să apară în ochii balenei rănite aceste fantome uriaşe ce pluteau deasupra capului ei?! — Atenţie, băieţi! Mişcă! strigă Starbuck cînd cele trei strune începură deodată să vibreze în apă ca nişte sîrme magnetice, transmiţînd celor de sus pulsaţiile ba-îenei ce se zbătea între viaţă şi moarte; fiecare vîslaş putea să le simtă de pe banca sa. în clipa următoare, mult uşurate de forţa ce le trăgea în jos, bărcile săriră deodată în aer, aidoma unui mic gheţar de pe care sare în apă o turmă de urşi albi. — Trageţi, trageţi! strigă iar Starbuck. Se ridică la snpraiaţă!
373

Strunele de care, cu o clipă mai înainte, abia puteai să întinzi puţini, erau aruncate acum în bărci şi încolăcite la iuţeală; apoi balena sparse faţa apei la două lungimi de navă de vînători. Mişcările ei arătau cît era de sleită. Cele mai multe animale terestre au anumite valve ori supape în vene aşa încît, cînd sînt rănite, sîngele este împiedicat sa se scurgă prin anumite locuri. Cu balena însă nu e aşa; una din particularităţile ei este că vasele ei de sînge au o structură nevalvuîară, aşa încît dacă sînt străpunse cît de puţin, chiar cu un harpon, urmarea neîntîrziata e o hemoragie mortală; şi dacă traumatismul e agravat de extraordinara presiune a apei la mare adîncime, putem zice că viaţa se

scurge din ea ca un şuvoi. Totuşi, cantitatea de sînge a balenei e aşa de mare, iar izvoarele lui în corp sînt atît de numeroase şi de depărtate, încît animalul poate să sîngereze un timp foarte îndelungat; tot aşa curg în timp de secetă unele rîuri ale căror izvoare sînt departe, în dealurile ce nu se văd. Bărcile se apropiară acum de balenă şi, înfruntînd primejdia, se alăturară de aripioarele-i ce se zbăteau; se aruncară lăncile şi din rănile proaspăt formate izbucniră şuvoaie puternice de sînge; în acest timp, prin orificiul natural din ţeastă jetul ţîşnea numai arareori, iute şi înspăimîntător. Prin deschizătura aceasta încă nu răbufnea sîngele, fiindcă pînă atunci nici o parte vitală a organismului nu fusese lovită; ceea ce însemna că viaţa-i era încă neatinsă. Bărcile se apropiară apoi şi mai mult; toată partea superioară a trupului ei, care de obicei se afla sub apă, era acum în întregime deasupra. I se puteau vedea şi ochii sau, mai bine zis, locurile unde fuseseră ochii. După cum pe trunchiurile celor mai frumoşi stejari dobo-rîţi se adună pe la noduri cele mai ciudate grămezi dt mucegai, tot aşa pe locurile unde se aflau altădată ochii balenei se zăreau acum nişte umflături oarbe, care-ţi făceau milă. Dar nu putea fi vorba de milă. în cinele bătrîneţii ei, a ochilor fără vedere şi a aripii singuratice, ea trebuia să moară, să fie ucisă, ca să lumineze nunţile vesele şi alte petreceri ale oamenilor, cît şi bisericile solemne unde se predică să nu facem rău, nimănui şi cinici un preţ. Zbătîndu-se în sîngele ei, balena lăsă s;.
374

vadă o umflătură stranie, de mărimea unui tufiş, jos, pe partea ei laterală. — Ce pată frumoasă! strigă Flask. Să-i înfig un harpon acolo! —. Stai — zise Starbuck — nu-i nevoie să faci asta! Dar omenosul Starbuck vorbise prea tîrziu. în clipa loviturii, din rana făcută cu atîta cruzime ţîşni puroi, iar balena, înnebunită de durerea insuportabilă, vărsă un sînpe gros şi se aruncă apoi împotriva bărcilor cu o furie oarbă, stropindu-le, pe ele şi echipajele lor glorioase, cu o ploaie de sînge, răsturnînd barca lui Flask şi zdrobin-du-i prova. Era ultima ei lovitură. Sleită din cauza pierderii de sînge, se depărta deznădăjduită de barca pe care o făcuse ţăndări, se întoarse gîfîind pe o coastă, dădu fără putere din singura-i aripă, apoi se învîrti încet de mai multe ori în jurul ei, ca o lume în declin, arătîndu-şi albeaţa organelor intime de pe pîntece; se întinse apoi ca un buştean şi muri. Răsuflarea ei de pe urmă era vrednică de milă. După cum apa unui izvor puternic e oprită treptat de o mînă nevăzută, după cum ultimele vine de apă se răsfiră pe pămînt susurînd înăbuşit şi melancolic, tot aşa se stinse şi ultima suflare de moarte a balenei. După aceea, în vreme ce echipajele aşteptau sosirea corăbiei, hoitul păru că se scufundă cu toate comorile lui. îndată, la ordinul lui Starbuck, acesta fu legat pe alocuri cu parîme, aşa încît, nu după mult, fiecare barcă se transformă într-o geamandură; balena atîrna în corzi ia cîţiva inci sub ele. Cînd corabia se apropie, animalul fu legat cu multă grijă la bordul ei şi strîns bine în lanţurile cele mai groase, deoarece era limpede că dacă, nu se făcea aşa, cadavrul s-ar fi dus repede la fund. Cînd începu să fie jupuit cu ajutorul cazmelelor, i se găsi în carne, în partea umflată pe care am descris-o, un harpon ruginit. Deseori se găsesc capete de harpoane în cadavrele balenelor prinse, dar carnea în locul unde sînt înfipte fiarele e sănătoasă şi vechile răni nu sînt umflate; în cazul de faţă trebuie să fi fost altă pricină necunoscută care produsese ulceraţia. Fapt şi mai curios, nu departe de fierul acesta se găsi şi un vîrf de lance din piatră, în jurul căruia carnea era perfect sănătoasă. Cine aruncase lancea de piatră? Şi cînd? Poate că fusese
se

375

aruncată de vreun indian din nord-vest, cu mult înainte de descoperirea Americii. N-am de povestit alte minuni cu care să ne fi întîlnit în măruntaiele monstrului, fiindcă o stavilă neaşteptată se ivi în calea descoperirilor ce aveau să urmeze: ca niciodată, corabia începu să se aplece într-o parte, din cauza tendinţei mereu crescînde a hoitului de a se scufunda. Totuşi Starbuck, care se găsea la comandă, nu voia să-i dea drumul; o ţinea agăţată cu atîta încăpăţînare, încît corabia s-ar fi răsturnat dacă ar mai fi păstrat hoitul lîngă bord; cînd în sfîrşit dădu comanda de desprindere, tracţiunea ţinea lanţurile şi cablurile atît de strînse pe babale, încît fu cu neputinţă ca ele să fie desfăşurate. Totul pe bordul lui Pequod şedea aplecat. Ca să traversezi în partea cealaltă a punţii, trebuia să te caţeri ca pe acoperişul ţuguiat al unei case. Vasul gemea şi scîrţîia. Multe din ornamentele de fildeş de la parapete şi din cabine fură desprinse de la locul lor din, cauza încordării nefireşti. Degeaba se întrebuinţară manele şi leviere de fier ca să se scoată lanţurile de pe babale; între timp balena se scufundase atîta încît extremităţile ei nu mai puteau fi atinse; părea că în fiecare clipă greutatea ei creştea cu tone după tone, iar corabia era gata

să se dea peste cap. — Stai un pic, stai un pic! striga Stubb spre cadavra. Ce te grăbeşti aşa să te scufunzi? Tunete şi fulgere, băieţi, trebuie să facem ceva, altfel s-a zis cu noi! Nu mai încercaţi acolo; isprăviţi cu manelele şi daţi fuga de aduceţi o carte de rugăciuni şi un briceag ca să tăiem lanţurile groase! — Un briceag? Da, da! strigă Queequeg şi, apuclnd securea cea grea a dulgherului, se aplecă printrun babord şi începu să lovească în lanţurile groase. Oţelul lucra împotriva fierului. La fiecare lovitură săreau sein-tei; dar pînă la urmă greutatea balenei făcu restul trebii. Cu un zgomot înfricoşător se rupse fiecare legătură; corabia îşi reveni, hoitul se scufundă. Scufundarea aceasta întîmplătoare a caşalotului de curînd ucis e un lucru curios; nici un pescar n-a pulu!" pînă azi să explice faptul. De obicei, caşalotul mort pluteşte uşor cu părţile laterale ori cu pîntecele mult înălţat deasupra apei. Dacă balenele care se scufundă
376

astfel ar fi bătrîne, slabe, cu inimile zdrobite, cu perniţele de grăsime micşorate, cu oasele grele şi reumatice atunci aţi avea oarecare motive să credeţi că scufundarea lor e pricinuită de o îngreuiere neobişnuită a creaturii, datorită lipsei de materie plutitoare din ea. Dar nu aşa stau lucrurile. Chiar şi balenele tinere, pline de sănătate şi însufleţite de nobile aspiraţii, se scufundă cîte-odată cînd sînt omorîte prematur, în primăvara vieţii lor, cu toate perniţele de grăsime pe ele. Trebuie totuşi amintit că baiena-spermanţet e mai puţin expusă acestui soi de accidente decît oricare altă specie. Pentru fiecare caşalot scufundat, se scufundă douăzeci de balene adevărate. Lucrul acesta nu se dato-reşte nicidecum cantităţii mai mari de oase pe care o are balena adevărată; numai storurile ei veneţiene cantăresc uneori mai mult decît o tonă, sarcină pe care caşalotul nu o are. Sînt însă şi cazuri cînd, după mai multe ore sau zile, balena scufundată se ridică iar la suprafaţă, unde pluteşte mai bine decît în timpul vieţii. Motivul acestui fapt e limpede. în corpul ei se dezvoltă gaze din cauza cărora se umflă extraordinar de mult şi devine un soi de balon animal. în pescuitul costier de balene, prin golfurile Noii Zeelande, cînd o balenă adevărată se scufundă, pescarii leagă de ea cu funii foarte lungi geamanduri, aşa încît după ce corpul se duce la fund, ei ştia unde se află şi unde să-l aştepte cînd se va ridica la suprafaţă. Puţin timp după ce pieri hoitul, se auzi un strigăt în gabia lui Pequod, prin care se anunţa că Fecioara îşi lasă din nou bărcile pe apă, deşi singurul jet care se vedea era al unei balene numite „cu aripioare pe spate1, o specie de balenă care nu se vînează din cauza forţei neobişnuite cu care înoată. Totuşi jetul unei astfel de balene seamănă atît de mult cu al caşalotului, încît pescarii nepricepuţi greşesc adeseori. Iată de ce Derick şi toată ceata lui alergau acum vitejeşte după animalul pe care nu puteau să-l ajungă. Fecioara îşi înălţă pînzele şi porni pe urmele celor patru bărci ale ei, cît despre noi. Ie privirăm cum se făceau nevăzute sub vînt, pline de înflăcărare şi de speranţă în vînătoarea lor. Ah, multe balene cu aripioare pe spate trăiesc în lumea asta, şi mulţi oameni ca Derick, dragii mei!
377

Capitolul LXXX CINSTEA ŞI GLORIA VlNĂTORII DE BALENE Sînt unele îndeletniciri a căror metodă de lucru e neorînduiala organizată. Cu cît adîncesc mai mult tainele vînătorii de balene, cu cît mă apropii în cercetările mele de izvoarele ei, cu atît pricep mai bine ce veche şi cinstită meserie este ea; cînd găsesc mai ales că atîţia semizei şi eroi, atîţia profeţi de toate soiurile s-au distins, într-un fel sau aîtul, practicînd-o, mă gîndesc că şi eu fac parte, deşi ca subaltern, din această ilustră frăţie. Darnicul Perseu, un fiu al lui Jupiter, fu primul vî-nător de balene şi, spre veşnica cinste a meseriei noastre, fie zis că prima balenă atacată de frăţietatea noastră nu căzu ucisă din motive înjositoare. Era perioada cavalerească a acestei profesii, cînd luam armele numai cx să dăm ajutor celor în nenorocire şi nu ca să umplem cu ulei lămpile oamenilor. Cu toţii cunoaştem povestea frumoasă a lui Perseu şi a Andromedei; cum blinda Antiro-meda, fiica unui rege, fu înlănţuită de o stîncă, pe coasta mării, şi cum tocmai în clipa cînd Leviatan voia s- răpească, Perseu, prinţul balenierilor, înainta vitejeşte, aruncă harponul în monstru, apoi liberă fata şi o luă în căsătorie. Fu o ispravă de o desăvîrşire artistică nemaiîntîlnită căci, în zilele de azi, chiar cei mai buni harpo-nieri arareori izbutesc s-o repete, deoarece atunci leviatanul muri de la prima lovitură de lance. Nimeni să nu se îndoiască de adevărul acelei pe veşti vechi, după care în bătrîna Joppa, Jaffa de azi, pe ce ista siriană, într-unui din templele păgîne se afla de mai multe secole un schelet uriaş de balenă

care, după legendele cetăţii şi după spusele locuitorilor, era unul şi acelaşi cu al monstrului doborît de Perseu. Cînd romanii cuceriră Joppa, scheletul fu dus în triumf la Roma. Ceea ce pare ciudat în povestea asta este următorul lucru de o însemnătate sugestivă: din Joppa se îmbarcase Iona. Asemenea aventurii lui Perseu şi Andromedei este povestea faimoasă a sfîntului Gheorghe şi a balaurului,
378

descre care unii cred că derivă indirect din prima; eu susţin că balaurul a fost o balenă, căci în multe cronici vechi balenele şi balaurii se amestecă într-un chip straniu şi adeseori trec unele drept alţii. „Tu eşti ca leul apelor şi ca balaurul mărilor" — zice Ezechil, desemnînd pe balenă cu aceste vorbe; întradevăr, în unele versiuni ale Bibliei întîlnim chiar acest cuvînt. Mai mult, gloria isprăvii sfîntului Gheorghe ar fi straşnic micşorată dacă el, în loc să fi dat lupta cu marele monstru al adîncu-rilor, s-ar fi întîînit cu o tîrîtoare de pe uscat. Orice om poate să omoare un şarpe, dar numai un Perseu, sfîntul Gheorghe ori un Coffin pot avea îndrăzneala să înfrunte vitejeşte o balenă. Să nu ne lăsăm înşelaţi de picturile moderne ale acestei scene; căci, deşi făptura cu care se luptă acest ba-lenier curajos de altădată e înfăţişată nelămurit sub forma unui grifon, deşi vedem pe pînză că lupta se duce pe uscat şi că sfîntul e călare, totuşi ţinînd seama de neştiinţa ce domnea în acele timpuri, cînd adevăratul chip al balenelor era necunoscut artiştilor, ţinînd seama şi de faptul că balena sfîntului Gheorghe, ca în cazul lui Perseu, ieşise din mare şi se tîrîse pe ţărm, considerînd că animalul călărit de sfîntul Gheorghe putea fi numai o focă mare sau o morsă, gîndindu-ne aşadar la toate aceste lucruri, faptul că aşa-zisul balaur ar fi chiar marele leviatan nu poate trece drept incompatibil cu legendele sfinte şi cu cele mai vechi picturi ale scenei. în faţa purului adevăr toată istoria asta ar avea aceeaşi soartă cu aceea a idolului peşte-mamifer-pasăre al filistinilor, Dagon pe nume; acest idol, pe cînd se afla aşezat în faţa arcei lui Israel, rămase fără capul de cal şi fără palmele mîinilor care îi căzură jos, păstrîndu-şi numai trupul de peşte. Astfel, spre cinstea noastră, patronul Angliei este un balenier, iar noi, harponierii din Nantucket, pe bună dreptate, putem fi înrolaţi în preanobilul ordin al sfîntului Gheorghe. De aceea să nu lăsăm pe nici unul din ca-vaîerii acestei onorabile adunări (dintre care nici unul — îmi îngădui să spun — n-a avut vreodată de-a face cu marele lor patron, balena), să nu-i lăsăm, zic, să privească dispreţuitor pe vreun nantuckez, fiindcă aşa cum ne îmbrăcăm noi, în haine de lînă şi în pantaloni gudronaţi, sîntem mai îndrituiţi decît ei să purtăm decoraţia sfîmului Gheorghe. 379 Dacă să-l primim sau nu pe Heracle printre noi, e o chestiune de care m-am îndoit mult, deşi, după mitologia greacă, acest straşnic făptaş de fapte bune a fost înghiţit şi apoi aruncat afară de o balenă; dar nu e destul atît ca el să fie socotit vînător de balene. Nicăieri nu scrie că ar fi aruncat vreodată harponul în peşte,, afară poate dacă n-o fi făcut-o pe dinăuntru. Totuşi, poate fi socotit un fel de balenier fără voie, căci, oricum, dacă el n-a prins balena, apoi ea l-a prins pe el, fără îndoială. Să vie dar în rîndurile noastre. După cele mai contradictorii teze ale specialiştilor ca autoritate, istoria grecească a lui Hercule şi a balenei s-ar trage din istoria evreiască, mai veche, a lui Iona şi a balenei şi viceversa; ceea ce e sigur e că legendele se aseamănă foarte mult între ele. Dacă îl chem pe semizeu printre noi, de ce să nu fac acelaşi lucru cu profetul? Aceşti eroi, sfinţi, semizei şi profeţi nu înţeleg însă singuri întregul rol al ordinului nostru. Trebuie să-l găsim pe Marele nostru Maestru, căci, asemenea regilor din vechime, noi ne tragem din înşişi zeii cei mari. Voi istorisi aici minunata poveste orientală din Sas-tra1, care ne dă drept stăpîn pe înspăimîntătorul Vishno, unul din cele trei persoane ale trinităţii hinduse: pe Vishnu care, în prima din cele zece încarnări ale lui pe acest pămînt, a sanctificat balena. Cînd Brahma, ori zeul zeilor, zice Sastra, a luat hotărîrea să refacă lumea după una din distrugerile ei periodice, el a dat naştere lui Vishnu, însărcinîndu-l să conducă această muncă. Dar Vedele, ori cărţile mistice al căror studiu se părea că era neapărat trebuincios lui Vishnu înainte de a începe creaţiunea, deoarece cuprindeau desigur idei practice pentru tinerii arhitecţi, zăceau la fundul apelor; aşa că Vishnu s-a încarnat într-o balenă, s-a scufundat pînă în adîncul adîncurilor şi a luat cărţile sfinte. N-a fost arunci Vishnu un balenier? Un om care călăreşte un cal nu se cheamă călăreţ? Perseu, sfîntul Gîieorghe, Hercule, Iona şi Vishns! Iată o frumoasă listă de membri! Ce alt club decît al balenierilor poate să înceapă cu ea registrul său de membri?
1

Carte religioasă a hinduşilor (n.t).

380 Capitolul LXXXI IONA PRIVIT DIN PUNCT DE VEDERE ISTORIC Vorbeam într-un capitol precedent despre povestea lui Iona şi a balenei din punct de vedere istoric. Unii nantuckezi însă nu cred în această versiune istorică a lui Iona şi a balenei. De asemenea, existau greci şi romani sceptici care, spre deosebire de paginii ortodocşi ai acelor timpuri, se îndoiau de istoria lui Hercule şi a balenei ori de a lui Arion şi a delfinului; dar, deşi ei se îndoiau de aceste legende, legendele totuşi nu au dispărut. Bătrînul balenier Sag Harbor avea o pricină de seamă pentru a pune în discuţie această poveste iudaică; el avea una din acele biblii vechi şi rare, împodobite cu figuri ciudate, neştiinţifice; una din acestea înfăţişa balena lui Iona cu două orificii de jet pe frunte, o particularitate care se întîlneşte numai la unul din soiurile de leviatani (la balena adevărată şi la varietăţile acestui ordin). Dar tocmai despre această balenă adevărată pescarii spun că „o monedă de un bănuţ ar sufoca-o", atît de îngust gîtlej are. La aceasta, episcopul Jebb avea răspunsul gata: „Nu e nevoie — zicea episcopul — să socotim că Iona a fost înmormîntat în pîntecele balenei, ci că s-a adăpostit vremelnic în vreun colţ al gurii acesteia". Teza bunului episcop părea destul de logică, fiindcă, într-adevăr, gura balenei adevărate poate să adăpostească două mese de whist, în jurul cărora jucătorii să stea aşezaţi comod. Pe de altă parte, s-ar fi putut ca Iona să se fi ascuns în vreun dinte găurit; dar, dacă mă gîndesc bine, balena adevărată n-are nici un fel de dinţi. O altă pricină pentru care Sag Harbor (acesta îi era numele) nu credea în întîmplarea cu profetul era că povestea cuprindea date nelămurite cu privire la timpul petrecut de Iona în sucul gastric al balenei. Dar şi obiecţia aceasta cade, fiindcă un exeget german presupune că Iona îşi căutase adăpost în trupul plutitor al unei balene jnoarte, după cum soldaţii francezi în timpul campaniei "in Rusia făceau corturi din pielea cailor morţi şi se adăposteau sub ele. Tot aşa, unii comentatori de pe continent ghiciră că Iona, după ce fusese aruncat peste bor381 dul corăbiei din Joppa, se salvase urcîndu-se pe o nava din apropiere, o navă care avea o balenă drept galion, şi care, adaug eu se numea poate Balena aşa cum astăzi, unele corăbii sint botezate Rechinul, Pescăruşul, ori Vulturul. Nu lipsesc nici exegeţii învăţaţi, care sînt de părere că balena menţionată în cartea cu Iona însemna u; lapt un aparat de salvare, un sac umflat cu aer, cătn. care înotase profetul primejduit şi cu care se salvase de la o moarte prin înec. Bietul Sag Harbor, pare bătut pe toată linia! Dar el mai are o pricină pentru care îi lipseşte credinţa. Dacă îmi amintesc bine, pricina e următoare: Iona fusese înghiţit de balenă în Marea Mediterană, iar după trei zii o fusese dat afară pe undeva, la o distanţă de trei zile de Ninive, o cetate clădită pe fluviul Tigru, la o distanţi mult mai mare de trei zile de cel mai apropiat punct do pa coasta Mării Mediterane. Cum vine asta? Balena n-avea oare altă cale de urmat pentru a lăsa profetul pe uscat la o distanţă atît de scurtă de Ninive? Fără îndoială că da. Putea să-l care în jurul Capului Bunei Speranţe; în acest caz, să nu mai vorbim de trecerea; Mării Mediterane în toată lungimea ei, apoi d: traversarea Golfului Persic şi a Mării Roşii. Să ne gîn-dim că, după o astfel de supoziţie, Africa trebuia înconjurată în trei zile, fără să mai socotim că apele Tigrului, lingă Ninive, sînt prea puţin adînci pentru ca o balenă să poată înota în ele; şi după toate cele, ideea că Iona ar fi ocolit Capul Bunei Speranţe la o dată aşa de timpurie, ar despuia pe Bartolomeu Diaz de cinstea de a fi descoperit acest mare promontoriu şi ar da de minciun istoria modernă. Apoi, toate aceste argumente copilăreşti ale bătrînu-lui Sag Harbor nu fac decît să dezvăluie înfumurarea lui copilărească, lucru cu atît mai condamnabil cu cit era un om prea puţin învăţat, neavînd alte noţiuni decît cek1 pe care le ciupise ici şi colo pe mare şi sub soare. Aş zice chiar că toate acestea dovedesc ce mîndrie proptească şi necuviincioasă avea — şi ce spirit înspăimînta-tor, diavolesc, de răzvrătire îl însufleţea împotriva ..veneratului" cler. Pentru un preot catolic portughez, idee că Iona ar fi ajuns la Ninive via Capul Bunei Speranţ-ar fi semnul unei minuni extraordinare. Pînă în zilele noastre, turcii mai luminaţi cred în povestea istorică a
382

lui Iona. Acum aproape trei sute de ani un călător englez, menţionat de Harris în „Calătorir-le lui, vorbea cje o moschee turcească, ridicată în cinstea lui Iona, în care o lampă minunată ardea fără pic de ulei.

Capitolul LXXXII PITCHPOLING Pentru ca osiile roţilor de la trăsuri să se învîrtească mai uşor şi mai repede, ele se ung; cam în acelaşi scop unii balenieri ung fundurile bărcilor. Nu încape îndoială că o astfel de treabă nu dăunează, ba chiar foloseşte, ştiind că grăsimea e vrăjmaşă apei, că e lunecoasă şi că rostul ei e să facă barca să alunece vitejeşte pe valuri. Queequeg credea puternic în foloasele ungerii bărcii şi, într-o dimineaţă, nu mult după ce corabia germană jungfrau dispăru din vedere, el se apucă de treaba asta cu mai multă grijă ca de obicei; strecurîndu-se sub ca-renă, el îi îmbibă fundul cu grăsime, frecîndu-l atît de sîrguincios de parcă ar fi vrut să-şi asigure o recoltă de păr de pe chila pleşuvă a bărcii. Părea că dădea ascultare unei presimţiri anumite, pe care evenimentele o îndreptăţiră. Către prînz fură semnalate cateva balene, dar îndată ce corabia se îndreptă spre ele, se întoarseră şi fugiră la iuţeală în dezordine ca galerele Cleopatrei la Actium. Totuşi, bărcile le urmăriră; Stubb era în frunte. După multă străduinţă, Tashtego izbuti să arunce un harpon; dar balena rănită, în loc să se scufunde, îşi continuă fuga pe orizontală cu viteză sporită. După o astfel de tracţiune neîntreruptă, fierul înfipt avea să iasă din carne mai devreme sau mai tîrziu. Trebuia neapărat ca balena fugară să fie lovită cu lancea, altfel scăpa. Le era însă cu neputinţă să tragă barca pînă lîngă ea, fiindcă animalul înota prea iute şi prea furios. Ce rămanea de făcut? Printre minunatele şiretlicuri, expediente, jonglerii şi subtilităţii nemaiîntîlnite la care balenierul veteran e silit deseori să recurgă, nici una nu se poate asemui cu aruncarea lăncii, operaţie numită pitchpoling. Sabia
333

mică sau mare, cu toată gloria ei, e un fleac. Pitchpo-linq nu se foloseşte decît faţă de balenele care fug cu încăpăţînare; particularitatea acestei manevre constă ir, distanţa de necrezut la care se aruncă lancea, harpo-nierul aflîndu-se într-o barcă straşnic zguduită din cauza iuţelii cu care e trasă. întreaga lance, cu oţelul şi lemnul ei, e lungă de vreo zece-douăsprezece picioare;coada ei e mult mai mică decît a harponului şi alcătuită diu-tr-un material mai uşor: lemnul de pin. De ea e legată n funie numită gariin, de lungime foarte mare, cu ajutorul căreia poate fi trasă înapoi, la mînă, după lansare. Dar înainte de a merge mai departe, e bine să arăt aici că deşi harponul poate fi aruncat în acelaşi fel o: lancea, totuşi el e folosit rareori în acest caz, fiindcă •de cele mai multe ori aruncarea lui nu reuşeşte din cauza faptului că e mai greu şi mai scurt decît lancea, dezavantaje serioase în această împrejurare. în generai trebuie mai întîi să te apropii bine de balenă şi apoi să arunci lancea. Să ne uităm acum la Stubb, omul care, prin sîngele Iui rece şi prin umorul său, prin hotărîrea şi cumpănirea lui sufletească în cele mai grele împrejurări, era cel mai îndrituit să arunce cu succes lancea. Să-l privim: stă în picioare la prova bărcii, acoperită de spumă, b patruzeci de picioare de balenă. Cîntărind uşor în mînă lancea, privind de două sau de trei ori în lungul ei, ca să vadă dacă e dreaptă, Stubb fluieră, apucă un capăt al garlinuiui, ridică lancea ţinînd-o de la mijloc şi ţi-teşte spre balenă; cînd e cumpănită, el trage garlinul astfel că vîrful lancei se înalţă la cincisprezece picioare în aer. Aduce cu un jongler care ţine un baston lung în echilibru pe bărbie. în clipa următoare, dîndu-i vînt cu putere, oţelul sclipitor porneşte, descriind un arc marc, străbate distanţa şi se înfige vibrînd în punctul vital a; balenei. în loc de apă, animalul aruncă acum sînge roşu. — I-am luat piuitul! strigă Stubb. E o zi de sărbătoare! Din toate fîntînile să curgă azi vin! Ori mai bine whisky vechi de Orleans, sau Ohio băirîn, sau Mononga-hela roasă de ani! Hai, Tashtego, băiatule, ţine o can şi să bem împreună. Aşa. dragii mei, să pregătim rachiul în orificiile ei de jet şi să-i bem de acolo apa vieţii! Fără să-şi întrerupă vorbăria lui voioasă, aruncă di:i nou lancea cu îndemanare, căci arma se întoarse la stă3S4

pinul ei, ca un ogar în lesă. Balena intră în agonie; pa-rîma de remorcare era pregătită, iar lăncierul, întors la pupă, îşi încrucişa braţele şi aşteptă în tăcere să moară monstrul. Capitolul LXXXIII FÎNTÎNA Dacă vreme de şase mii de ani — şi cine ştie cît timp înainte — balenele cele mari îşi vor fi aruncat jeturile peste mări, ori vor fi stropit grădinile adîncurilor; şi dacă de secole mii de vînători se vor fi apropiat de fîntîna ţîşnitoare a balenei, aşteptînd ţîşnirea apei — dacă pînă şi acum, în această clipă (ora unu cincisprezece minute şi un sfert p.m. în a şaisprezecea zi a lui decembrie 1850) întrebarea dacă jetul e alcătuit din apă ori din aburi nu a primit încă răspuns, atunci, fără îndoială, întrebarea are însemnătatea ei.

Să aruncăm o privire asupra cîtorva aspecte, interesante ale problemei. Toată lumea ştie că triburile de înotătoare respiră prin branhii aerul combinat cu elementul în care înoată; din cauza aceasta, o scrumbie ori un morun poate să trăiască un secol fără să-şi scoată capul la suprafaţă. Dar balena, datorită structurii ei interne cu totul speciale, ea avînd plămîni adevăraţi, ca o făptură omenească, poate să trăiască numai dacă inspiră aerul liber din atmosferă. De aci trebuinţa vizitelor ei periodice în lumea de sus. Ea însă nu poate nici într-un chip să respire pe gură, fiindcă, în poziţia obişnuită, gura caşalotului se află cufundată la cel puţin opt picioare sub suprafaţa apei; mai mult, traheea n-are legătură cu gura. Ea nu respiră deci decît prin orificiul de respiraţie care se găseşte în creştetul capului. Nu cred să mă înşel zicînd că la orice vieţuitoare, respiraţia e o funcţie indispensabilă vieţii, înţelegînd prin aceasta că vieţuitoarea trage din aer un anumit element care, în contact cu sîngele, îi dă acestuia din urmă principiul său vital; nu cred că greşesc chiar dacă folosesc unele cuvinte ştiinţifice de prisos. Ca urmare, dacă tot
385

sîngele omului s-ar putea aerisi după o singură respiraţie, omul ar putea să-şi astupe nările şi să nu mai inspire un timp foarte îndelungat. Asta ar însemna că o:. ar trăi atunci fără să mai respire. Oricît de anormal ar părea acest lucru, totuşi aşa se întîmplă cu balena cart trăieşte timp de o oră şi chiar mai mult (cînd se afl;; la fundul mării) fără să respire o singură dată, fără se soarbă nici măcar o părticică de aer; căci, nu uitaţi, e.-, nu are branhii. Cum e cu putinţă aşa ceva? între coaste, de fiecare parte a sirii spinării, ea are un adevărat labirint cretan, alcătuit din vase răsucite ca nişte viermişori; cînd se scufundă, vasele acestea sînt pline cu sînge oxigenat, aşa încît vreme de o oră sau mai mult, ea transportă în corpul ei un depozit de vitalitate excendentară, după cum cămila, care străbate deserturile lipsite de apă, duce cu ea un prisos de băutură în cele patru stomacuri suplimentare ale ei. Realitatea anatomică a acestui labirint e indiscutabilă; supoziţia întemeiată pe existenţa lui mi se pare cu atît mai logice şi mai adevărată cu cît mă gîndesc la încăpăţînarea altfel inexplicabilă a leviatanului de „a veni să sufle afară, cum zic pescarii. Dacă nu-l supără nimic, cînd vine le suprafaţă, caşalotul rămîne acolo un timp anumit, acelaşi de fiecare dată. Să zicem că stă unsprezece minute şi că îşi aruncă jetul de şaptezeci de ori, ceea ce înseamnă că respiră tot de şaptezeci de ori; cînd vine a doua oară la suprafaţă, e neîndoielnic că va respira iarăşi de şaptezeci de ori. Dar dacă, după ce respiră numai de cîteva ori, îl speriaţi şi se scufundă, el se va întoarce ci. siguranţă ca să-şi facă provizia regulată de aer; şi pin;, cînd nu va respira cele şaptezeci de respiraţii, el nu se va duce la fund ca să rămînă acolo timpul ştiut. Să observăm totuşi că la diferiţi indivizi, răstimpurile aceste;, sînt şi ele diferite; dar la unii se aseamănă. Dar de ce ţine atît balena să respire afară, dacă nu ca să-şi refacă rezervorul de aer, înainte de a se cufunda după .hrană? Ce limpede vă apare acum nevoia balenei de a se ridic;, la suprafaţă şi de a se expune astfel primejdiei de a fi vînată! Nici cîrligul şi nici plasa n-ar putea să prind;, pe leviatanul acesta uriaş cînd înoată la o mie de stîn jeni sub lumina soarelui; şi atunci, o, vînătorule, nu destoinicia ta, ci nevoia lui imperoasă este aceea cart îţi aduce victoria!
386

La om, respiraţia nu se poate opri, o respiraţie de-servind numai două-trei bătăi ale inimii, aşa încît orice treabă ar avea de făcut, fie că e treaz ori că doarme, omul trebuie să respire dacă nu vrea să moară. Caşalotul însă nu respiră decît o şeptime din timpul vieţii sale ori, ca să zicem aşa, numai duminica. Am arătat că balena respiră doar prin orificiile jetului; dacă aş putea adăuga că jeturile ei sînt amestecate cu apă, aş zice că am descoperit cauza pentru care simţul mirosului pare inexistent la ea; fiindcă singurul ei organ care ar putea corespunde nasului nu este decît orificiul de -jet; cum însă e străbătut de două elemente, nu ne putem aştepta ca el să aibă darul de a mirosi. Din pricina misterului care înconjoară jetul — dacă e tdin apă sau din aburi — nu putem avea nici o siguranţă în privinţa aceasta. Ceea ce e sigur e că balena-sperman-ţet n-are un simţ olfactiv propriu. De altfel, ce-ar face cu el dacă l-ar avea? în mare nu sînt nici trandafiri, nici violete, nici apă de Colonia. Mai departe: fiindcă traheea ei se deschide numai în canalul pentru jet şi cum acest lung canal — asemenea marelui canal Erie — e prevăzut cu un fel de ecluze care se deschid şi se închid fie pentru a reţine aerul jos, fie pentru a evacua apa în sus, din această pricină balena nu are voce; aţi jigni-o dacă aţi susţine că vorbeşte pe nas cînd sforăie atît de ciudat. De altfel, ce-ar avea de spus o balenă? Canalul de jet al caşalotului, menit, aşa cum este, să slujească drept trecere pentru aer, se întinde în lung şi orizontal la mai multe picioare sub peretele de sus al capului şi e aşezat puţin mai într-o parte;

el aduce mult cu o conductă de gaz instalată în oraş pe o parte a străzii. Revenim însă iar cu întrebarea dacă această conductă de gaz nu e şi o ţeava de apă; cu alte cuvinte, dacă jetul caşalotului e numai aburul expiraţiei lui, ori expiraţia e amestecată cu apa luată în gură şi dată acum afară prin acest orificiu. E sigur că gura comunică indirect cu canalul pentru jet, dar nu se poate dovedi că scopul acestuia e să slujească la expulzarea apei prin orificiul lui, fiindcă treaba asta nu pare să se întîmpîe decît la mare nevoie, cînd se hrăneşte. Cum însă hrana caşalotului se află mult sub suprafaţa apei, acolo el nu poate respira chiar dacă ar vrea. Pe lîngă toate acestea,
25

dacă vă uitaţi la el de aproape şi cu ceasul în miru. veţi afla că, dacă nu e speriat, perioadele de jet se pot rivesc perfect cu perioadele de respiraţie. — Dar ce ne plictiseşti cu toate raţionamentele as tea, veţi zice dumneavoastră? Vorbeşte lămurit! L-ai v, zut aruncîndu-şi jetul; spune atunci ce e; nu poţi să deosebeşti apa de aer? — Prietene — răspund eu — în lumea asta nu e piv uşor să iei o hotărîre în privinţa acestor lucruri simple Totdeauna am socotit că lucrurile simple sînt de fapi mai încurcate decît toate celelalte. Cît despre jetul balenei, te asigur că poţi să te aşezi chiar în bătaia lui ş; totuşi să nu ştii ce este. Şuvoiul lui central e ascuns în boarea luminoasă cart. îl învăluie; şi cum ai putea spune dacă e de apă cînd, ori de cîte ori te afli destul de aproape de o balenă c;« să-i poţi privi bine jetul, ea se zgîlţiie îngrozitor, iar apa curge în cascade în jurul ei; dacă îţi închipui cf; vezi picături de apă în jet, de unde poţi să ştii dacă ap:: aceea nu s-a condensat din aburi? Ori dacă nu cumva e apa intrată în orificiu? Căci acesta e tot timpul acoperit de valuri, aflîndu-se în creştetul capului balenei Balena, chiar cînd înoată liniştită pe o mare paşnică, în miezul zilei, cu cocoaşa uscată de soare, ca un dro-mader în deşert, chiar şi atunci ea poartă pe cap un bazin mic de apă; tot aşa veţi vedea cîteodată, sub soarek arzător, apa de ploaie dospind în adîncitura vreunc pietre. E şi foarte neprevăzător din partea vînătorului să st arate prea curios în privinţa naturii jetului şi să-şi vîrt nasul în el. Nu te poţi duce cu urciorul la fîntina asta ca să-l umpli şi să-l aduci înapoi; fiindcă, îndată ci şuvoiul vaporos al jetului te atinge — lucru care se în-tîmplă destul de des — pielea te ustură şi te arde, di parcă ar fi fost spălată cu vreun acid. Ştiu pe cineva care, cu sau fără scop ştiinţific, n-aş putea spune, s-a apropiat foarte mult de jet, rămînînd fără piele pe obraz şi pe braţ. Iată de ce balenierii cred că jetul e veninoşi caută să se ferească de el. încă ceva: am auzit spunîndu-se, şi nu mă îndoiesc de adevărul acestui fapt, e;. dacă te loveşte jetul în ochi, ramîi orb. în acest caz, ce: mai înţelept lucru pe care-l poate face un cercetător c să lase în pace jetul ăsta îngrozitor.
388

Dar putem face unele ipoteze, chiar dacă nu avem cum să le dovedim şi să le întărim. Ipoteza mea e următoarea: jetul nu e altceva decît boare. Printre alte pricini care mă împing să trag concluzia asta este şi faptul că balena-spermanţet are o măreţie şi o demnitate ne-maiîntîlnite. Nu o consider drept o fiinţă obişnuită şi mărginită, fiindcă s-a constatat că ea nu e de găsit prin sondaje, pe lingă coaste; toate celelalte balene pot fi găsite cîteodată în acest chip. Dar balena-spermanţet e o fiinţă chibzuită; şi sînt încredinţat că din capetele tuturor fiinţelor chibzuite ca Platon, Pirus, Jupiter, Dante şi aşa mai departe, se înalţă totdeauna un abur aproape invizibil, cînd fiinţele acestea gîndesc adînc. Cînd compu-neam un mic tratat despre eternitate, am avut curiozitatea să-mi aşez înainte o oglindă şi, nu după mult timp, am văzut cum se reflecta acolo ceva ce se încolăcea şi tremura în aer, deasupra capului meu. Umezeala părului, cînd mă frămîntau gînduri adînci, după şase ceşti de ceai fierbinte, sorbite într-o după-amiază de august, sub acoperişul subţire al mansardei mele, poate fi şi ea o explicaţie a fenomenului de mai sus. Capitolul LXXXîV COADA Sînt poeţi ce laudă privirea blîndă a antilopei ori penele frumoase ale păsării aceleia care nu se aşază niciodată pe pămînt; mai puţin celest, eu slăvesc coada. Coada unui caşalot bine dezvoltat începe acolo unde trunchiul se subţiază pînă la grosimea unui trup de om; suprafaţa ei acoperă o arie de cel puţin cincizeci de picioare pătrate. Rădăcina cozii, compactă şi rotundă, se răsfiră în două palme sau aripioare late, tari şi ţepene care se subţiază treptat pînă ajung la mai puţin de un inci în grosime. La locul de bifurcare sau de îmbinare, aripioarele se acoperă puţin una pe cealaltă, apoi se despart ca nişte aripi adevărate, lăsînd între ele un spaţiu mare. La nici o fiinţă vie nu găsim atîta frumuseţe delicată ca în marginile semilunare ale acestor ari-

389 pioare. La balenele adulte coada întrece cu mult lăţimea de douăzeci de picioare. întregul membru seamănă cu un pat ţesut din tendoane sudate; tăiaţi-l însă şi veţi vedea că e alcătuit din trei straturi diferite: unul sus, altul la mijloc şi altul jos. în straturile de sus şi de jos, fibrele sînt lungi şi orizontale; cele din stratul mijlociu, foarte scurte, sînt aşezate cruciş faţă de cele din straturile exterioare. Structura aceasta de trei părţi îmbucate într-una dă cozii mai multă putere decît orice altă înjghebare. Cercetătorul vechilor ziduri romane găseşte în stratul mijlociu al acelor minunate relicve ale antichităţii un exemplu curios de alternanţă între cărămidă şi piatră, dispoziţie care contribuie în mod neîndoios la trăinicia zidăriei. Dar ca şi cum forţa nemăsurată a cozii n-ar fi îndestulătoare, trupul întreg al leviatanului e împînzit cu o plasă de fibre şi filamente musculare care îl acoperă de fiecare parte a rinichilor, se întind pînă jos în aripioarele cozii şi se împreună cu ele învîrtoşîndu-le mai mult, astfel încît puterea nemărginită a balenei pare că se concentrează în coada ei, într-un singur punct. Pnterea ei uimitoare însă nu-i stînjeneşte mişcările atît de mlădioase; o uşurinţă copilărească se vădeşte în forţa aceea titanică; iar mişcările îşi trag frumuseţea înfiorătoare tocmai de acolo. Adevărata putere nu contrazice fumuseţea şi armonia, adeseori ea le subînţelege. Atît de mare este elasticitatea subtilă a organului despre care tratez încît, oricît de mînios ori năzuros ar fi animalul, mişcările lui vor fi negrăit de mlădioase, în această privinţă, nu i se poate asemăna nici un braţ de zînă. Are cinci mişcări tipice: prima, cînd foloseşte coada ca aripă înotătoare; a doua, cînd o foloseşte ca măciucă în bătălie; a treia, cînd mătură; a patra, cînd se joacă; a cincea, cînd se scufundă. Prima: avînd o poziţie orizontală, coada leviatanului e folosită în cu totul alt chip decît cozile celorlalte făpturi ale mării. Niciodată ea nu se răsuceşte. La peşte răsucirea e un semn de inferioritate. La balenă, coada e singurul mijloc de propulsie. Balena şi-o strînge întii ca pe un papirus sub corp, trăgînd-o spre faţă, apoi o împinge iute înapoi şi în felul acesta monstrul primeşte 390 jrnpulsiunea aceea ciudată de zvîcnire, care îl pune în mişcare cînd înoată furios. înotătoarele laterale îi slujesc numai la cîrmuit. A doua: e destul de semnificativ faptul că balena-spermanţet, cînd se luptă cu altă balenă-spermanţet, foloseşte ca arme capul şi fălcile; totuşi, în războaiele cu oamenii, ea întrebuinţează mai ales — şi cu dispreţ — coada. Cînd izbeşte o barcă, balena îşi îndoaie aripile cozii şi lovitura ia naştere numai prin destinderea acestora. Cînd mişcarea se face în aer şi mai ales cînd vine de sus, lovitura este de-a dreptul nimicitoare. Mei o coastă de om ori de barcă nu poate să-i ţină piept. O singură salvare există: să te fereşti de ea. Dar cînd lovitura vine dintr-o parte, apa formînd un tampon, construcţia uşoară a bărcii ori elasticitatea materialului ei face ca paguba cea mai gravă să fie de obicei ruperea unei coaste ori spargerea vreunei seînduri din bordaj. Astfel de lovituri pe sub apă se întîmplă atît de des în timpul pescuitului, încît ele sînt privite ca nişte jocuri de copii. Unul din vîslaşi îşi scoate haina şi spărtura e astupată. A treia: nu pot să demonstrez acest fapt, dar mi se pare că la balenă simţul pipăitului este concentrat în coadă; sensibilitatea ei în această privinţă poate fi asemuită numai cu aceea a trompei elefantului. Sensibilitatea aceasta se vădeşte mai ales cînd mătură, adică atunci cînd balena, cu blîndeţea unei tinere fete, îşi mişcă uşor şi duios aripile uriaşe ale cozii dintr-o parte în alta pe suprafaţa mării şi, dacă simte cu ele numai mustaţa vreunui marinar, apoi vai de marinarul acela, de mustăţile lui şi de tot restul. Cîtă duioşie se desprinde din mîngîierea aceasta premergătoare! Dacă balena ar putea să apuce cu coada, ea m-ar face să mă gîndesc la elefantul lui Darmonodes, care se ducea în piaţa de flori, făcea plecăciuni şi înfăţişa bucheţele domnişoarelor, mîngîindu-le apoi şoldurile. Păcat că balena nu poate să apuce cu coada, căci am auzit de un elefant care, cînd era rănit în lupte, îşi răsucea trompa şi îşi smulgea suliţa. A patra: presupuneţi că veţi surprinde balena în mijlocul mării singuratice, unde ea îşi închipuie că se află în siguranţă; o veţi vedea dezbrăcată de demnitatea care i-o dă corpolenţa, jucîndu-se pe ocean ca un pisoi 391 pe vatră. Dar şi în timpul jocului ea îşi arată puterea îşi înalţă în aer largilei aripi ale cozii; cînd bate apoi cu ele suprafaţa apei, zgomotul tunător care ia naştere răsună pe întindere de mile. Aţi crede că s-

a descărcat un tun mare; şi dacă v-aţi uita la uşorul nor de aburi care iese prin orificiul de jet, la extremitatea cealaltă a monstrului, aţi crede oă e fumul exploziei. A cincea: în poziţia de plutire a balenei, aripile cozii se află mult sub nivelul spinării; nici nu se văd, ele fiind de asemenea sub nivelul apei; dar cînd se pregăteşte să se cufunde în adîncuri, şi le înalţă în aer o dată cu o lungime de treizeci de picioare din corpul ei, rămînînd astfel o clipită şi pierind apoi cu totul. Afară de altă mişcare sublimă a balenei, care va fi descrisă în alt capitol, scufundarea ei în acest chip e cea mai măreaţă privelişte ce se poate vedea în natura însufleţită. Ieşită din adîncurile fără fund, coada uriaşă caută parcă să apuce spasmodic tăriile cerului. Tot aşa am văzut odată în vis pe maiestatea sa Diavolul întinzîn-du-şi gheara încovoiată şi gigantică din flăcările iadului. Dar totul atîrnă de dispoziţia în care te afli cînd priveşti astfel de scene; dacă dispoziţia asta e dantescă, te gîndeşti la diavol, dacă e isaică, te gîndeşti la arhangheli. Stînd odată în gabia corăbiei mele, în timpul unui răsărit care împurpura cerul şi marea, am văzut o turmă mare de balene spre est; se îndreptau spre soare şi o clipă le-am auzit cozile, clipocind în cor. Mi s-a părut atunci că viziunea aceea de adorare a zeilor n-a mai fost văzută vreodată de cineva, nici măcar în Persia, leagănul adoratorilor focului. După cum Ptolomeu Phi-lopater mărturisea pentru elefantul african, tot aşa am mărturisit şi eu atunci pentru balenă, declarînd că e cea mai cuvioasă făptură. După regele Juba, elefanţii armatei din antichitate salutau adesea dimineaţa înălţîndu-şi trompele în cea mai adîncă tăcere. Comparaţia îndrăzneaţă dintre balenă şi elefant, făcută în acest capitol, chiar dacă a fost vorba de coada uneia şi de trompa celuilalt, nu tinde să aşeze pe picior de egalitate aceste două organe opuse şi cu atît mai puţin făpturile cărora ele aparţin. Puternicul elefant nu v decit un căţeluş pe lîngă leviatan, iar trompa lui, comparată cu coada leviatanului, e ca o tulpină de crin. Cea 392 mai grozavă izbitură cu trompa e ca o atingere jucăuşă je evantai, pe lingă lovitura zdrobitoare, de o forţă nemăsurată, a grelei cozi a caşalotului care, în repetate rînduri, a aruncat în aer bărci întregi cu toate vîslele lor şi cu întregul lor echipaj, asemenea jonglerului indian ce aruncă mingi în aer1. Cu cît mă gîndesc mai mult la coada asta zdravănă, cu atît deplîng neputinţa mea de a o zugrăvi. Uneori balena face cu coada nişte mişcări care, deşi n-ar da de ruşine o mînă omenească, rămîn totuşi nelămurite. Cînd baienele umblă în turme mai mari, mişcările acestea misterioase sînt vădite. Nici celelalte mişcări ale corpului balenei nu sînt mai puţin ciudate ori mai lămurite pentru înţelegerea chiar a celor mai destoinici urmăritori. Aş diseca-o, dar n-aş pătrunde dincolo de piele; nu o cunosc şi nu o voi cunoaşte. Dacă nu pot să cunosc nici măcar coada balenei, cum să-i înţeleg capul? Mai mult, cum să-i înţeleg faţa cînd ştiu că n-are faţă?
1

Deşi e absurdă orice comparaţie între balenă şi elefant, fiindcă elefantul faţă de balenă e ca un cîine faţă de elefant, găsim totuşi între aceste animale unele asemănări curioase; printre ele este şi jetul. E un fapt cunoscut.că elefantul soarbe adeseori aPă ori praf cu trompa, că apoi şi-o înalţă şi aruncă în -şuvoi conţinutul (n.a.).

CARTEA A TREIA
Capitolul LXXXV MAREA ARMADA Peninsula Malaca, lungă şi îngustă, se întinde spre sud-est de pămînturile Burmei, fiind cel mai sudic pă-mînt al întregii Asii. Pe o linie prelungă, începînd de la peninsula aceasta, se găsesc insulele Sumatra, Java, Bali şi Timor care, împreună cu multe altele, formează un fel de dig mare, ori un meterez, pe toată întinderea dintre Asia şi Australia, despărţind marele şi nesfarşitul Ocean Indian de numeroasele şi risipitele arhipelaguri orientale. Meterezul acesta e străbătut de mai multe trecători pentru folosul corăbiilor şi al balenelor, printre care cele mai de seamă sînt strîmtorile Sunda şi Malaca. Vasele care vin din apus şi se îndreaptă spre China pătrund în mările chineze mai ales prin strîmtoarea Sunda. Strîmtoarea îngustă a Sundei desparte Sumatra de Java; aflată în mijlocul meterezului de insule şi sprijinită de promontoriul înverzit şi îndrăzneţ, cunoscut de marinari sub numele de CapulJavei, ea pare să fie o poartă fortificată a unui imperiu întins şi înconjurat de ziduri. Miile ele insule ale acestor mări orientale sînt atît de avute în mirodenii, mătase, pietre scumpe, aur şi fildeş, încît s-ar părea că natura însăşi a căutat, prin configuraţia terenului, să apere, deşi fără folos, aceste bogăţii de lăcomia lumii occidentale. Ţărmurile strîm-torii Sunda nu sînt înzestrate cu fortăreţe impunătoare ca cele ce apără intrarea în Mediterana, Baltica şi Pro-pontida. Spre deosebire de danezi, orientalii nu ţin să vadă, ca un omagiu funerar, vela gabier în berna la corăbiile încărcate cu mărfurile preţioase ale Răsăritului,

care de secole trec ziua şi noaptea, în convoaie nesfîr-ite, printre insulele Sumatra şi Java. 397 împins de un vînt proaspăt şi vioi, Pequod se apropie acum de strîmtoare. Ahab îşi propusese să treacă prl ea, iar de aici să se îndrepte către nord, spre apele pri care mişună cîteodată caşaloţii, trecînd printre insuleL Filipine şi ajungînd la coastele Japoniei, în timpul m;. relui sezon de vînătoare. în chipul acesta, Pequod ar ;, străbătut, înainte de a se lăsa spre Ecuator, în Pacifi. , aproape toate locurile prin care se vîna caşalotul. Chiar dacă urmărirea n-ar fi dat nici un rezultat, el nădăjdui;, cu tărie că va da pînă la urmă lupta cu Moby Diek, într-o mare prin care se ştia că se aţine balena şi într-un anotimp în care se putea aştepta s-o Intllnească. Dar de ce Ahab nu se apropia niciodată de păminr în cursa lui circulară? Echipajul lui nu se adăpa dec:. cu aer? Desigur, trebuia să se oprească şi să ia ap;.. Dar nu! Dintotdeauna soarele aleargă pe cercul său u; foc şi n-are nevoie de nimic care nu se află în el. Tcr; aşa şi Ahab. Reţineţi lucrul acesta, aşa e pe baleniere. în timp ce carenele altor corăbii sînt încărcate cu mărfuri străine, destinate unor cheiuri străine, baleniern. călătoare prin lume, nu e încărcată cu altceva decît ci: echipajul ei, cu armele şi cu hrana trebuincioasă. în cal::. ei uriaşă se găseşte un lac întreg. Balastul ei îl formeaz., lucrurile necesare, nu bucăţile nefolositoare de pluml.-şi fier. Ea duce cu sine apă pentru mulţi ani, apă vech..-şi limpede din Nantucket, pe care nantuckezul o bea c mai multă plăcere, după trei ani de navigaţie prin Pacific, decît ar sorbi lichidul sălciu abia adus în butoaie, din rîurile peruviene şi indiene. Iată de ce, în vremi ce alte nave pleacă de la New York, ajung în China :.•! se înterc înapoi după ce se opresc prin nenumărate porturi, baleniera, parcurgînd acelaşi drum, nu atinge ci-tuşi de puţin uscatul; echipajul ei nu întîlneşte alt: oameni decît marinari în cursă, ca şi ei; dacă le-aţi d;. de ştire că a mai venit un potop, ei n-ar putea răspund--altceva decît: „Bine, băieţi; noi sîntem pe arcă". Fiindcă pe coastele apusene ale Javei fură prinşi mul;.. caşaloţi, chiar în vecinătatea strîmtorii Sunda, şi cur. apele din jur fuseseră recunoscute de pescari ca u foarte bun teren de vînătoare, de aceea, în timp ce Pequod se apropia din ce în ce mai mult de capul Jav:;. străjerii din gabie erau mereu îndrumaţi prin strigă; şi înştiinţaţi să vegheze cu luare aminte. Povîrnişuril ; 398 înverzite şi acoperite cu palmieri ale ţărmului se arătau la tribord; cu nările înfiorate de plăcere adulmecam mirosul proaspăt de scorţişoară din aer; totuşi, nici un singur jet nu fu semnalat. Renunţasem aproape la gîndul că vom întîlni pe acolo vreun vînat; nava intrase în strîmtoare; deodată se auzi de sus strigătul obişnuit de semnalare şi, nu după mult, o privelişte de o măreţie neasemuită ni se înfăţişă ochilor. Fie zis aici că, datorită neobositei îndîrjiri cu care erau vînaţi pe cele patru oceane, caşaloţii, în loc să înoate în grupuri mici şi răsfirate, se adunau acum adeseori în turme numeroase; erau cîteodată aşa de mulţi, încît se părea că neamurile lor se jucaseră să se strîngă în ligi solemne şi în adunări de ajutor reciproc ori de apărare. Să mulţumiţi întrunirilor acestora ale caşalo-ţilor şi caravanelor lor nesfîrşite dacă veţi naviga vreodată săptămîni şi luni de-a rîndul, prin cele mai bune locuri de vînătoare, fără să fiţi salutaţi de un singur jet, deşi apoi veţi putea întîlni mii şi mii. De amîndouă părţile corăbiei, la o depărtare de două-trei mile, ca un mare semicerc ce îmbrăţişa jumătate de orizont, se vedea un lanţ neîntrerupt de jeturi care săltau şi seînteiau în aerul amiezei. Spre deosebire de jetul îngemănat şi perpendicular al balenei adevărate, care se răsfiră la vîrf şi cade apoi în două şuvoaie, ca ramurile mlădioase ale unei sălcii plîngătoare, jetul unic şi aplecat înainte al caşalotului e înconjurat de un nor gros şi alb de ceaţă, care se urcă şi cade mereu sub vînt. De pe puntea lui Pequod, oastea aceea de jeturi vaporoase, care se răsuceau în aer, se zărea prin atmosfera albăstruie şi parfumată ca miile de hornuri ale unei mari metropole, privite într-o dimineaţă îmbălsămată de toamnă, de pe o înălţime, de către un călăreţ. După cum o armată în marş îşi grăbeşte pasul la apropierea unui defileu primejdios din munţi, ostaşii dorind cu nerăbdare să lase în urmă trecătoarea şi să se risipească apoi pe cîmpie, în siguranţă, tot aşa flota aceea de balene părea că se grăbeşte să treacă prin strîmtoare, strîngîndu-şi treptat aripile semicercului şi înaintînd într-un mănunchi mai des, dar tot semilunar. înălţîndu-şi pînzele, Pequod porni iute după ele; har-ponierii, cu mîinile pe arme, strigau cu voioşie de la provele bărcilor atîrnate încă în gruiele lor. Nu se în399 doiau că, dacă vîntul ţinea, aveau să vîneze cîteva exemplare din oastea aceea mare pe care o urmăreau prin strîmtoarea Sunda şi care se va desfăşura în Marea Orientală. Cine ar fi putut spune dacă nu

cumva chiar Moby Dick înota vremelnic în caravana aceea, ca elefantul alb în procesiunea de încoronare a unui rege siamez? Astfel, bonetă lîngă bonetă, filam înainte, urmărind levia-tanii din faţa noastră. Deodată răsună vocea lui Tashtego, atrăgînd atenţia asupra unui lucru din silajul nostru. Ca o pereche a semicercului dinainte, văzurăm altul în urmă. Părea alcătuit din aburi albi, desprinşi, care se înălţau şi cădeau ca jeturile balenelor, numai că pluteau mereu fără să dispară. îndreptîndu-şi ocheanul într-acolo, Ahab se răsuci iute pe pivotul său şi strigă: — Sus în arbore! Luaţi mandare şi găleţi şi udaţi velele. Piraţii sînt pe urmele noastre! întîrziind prea mult în ascunzătorile lor, aşteptînd ca Pequod să intre bine în strîmtoare, piraţii se străduiau acum din răsputeri să cîştige timpul pieadut. Dar Pequod, mulţumită vîntului bun, înainta repede; era de altfel foarte frumos din partea lor că ne ajutau să ne grăbim şi să ne apropiem astfel de ţinta noastră; socoteam că sînt pentu noi ca bicele şi pintenii. Cu ocheanul sub braţ, Ahab păşea încoace şi încolo de punte; cînd se ducea, privea monştrii pe care-i urmărea el, iar cînd se întorcea, piraţii care-l urmăreau. Cînd se uita la pereţii înverziţi ai defileului prin care naviga acum corabia, cînd se gîndea că drumul spre ţinta răzbunării, sale se desfăşura prin poarta aceea, că prin aceeaşi poartă era atît urmărit cît şi urmăritor, că era împins să-şi atingă ţelul ucigaş de o hoardă de piraţi care strigau drăceşte la el şi-l înjurau — cînd toate aceste gîn-duri îi treceau prin minte, fruntea lui Ahab se încreţea şi se posomora; tot aşa marea furtunoasă răvăşeşte nisipul negru de pe o plajă oarecare, dar nu izbuteşte să mişte din loc stîncile bine prinse. Astfel de gînduri însă nu tulburau decît pe cîţiva din oamenii nepăsători din echipaj; după ce lăsă mult în urmă pe piraţi, Pequod se întoarse către înverzitul cap Cekatoo, de pe coasta Sumatrei, ca să pătrundă apoi în marea largă de dincolo de el; harponierii se arătau mai.
400

necăjiţi de faptul că balenele cele iuţi cîştigaseră teren fată de corabie şi mai puţin bucuroşi că scăpaseră de maltezi- Pe cînd ne aflam încă în silajul balenelor, acestea părură că-şi mai încetinesc viteza; treptat, corabia se apropia de ele; cum vîntul cădea, se dădu ordinul de pregătire a bărcilor. Dar abia prinse turma de veste (prin nu Ştiu ce instinct minunat), că cele trei bărci erau pe urmele ei (deşi încă la o distanţă de o milă), că animalele îşi strînseră din nou rîndurile, formînd batalioane dese; jeturile lor arătau ca nişte şiruri de baionete sclipitoare; apoi turma porni cu viteză îndoită. Ne dezbrăcarăm, rămînînd doar în cămăşi şi în chiloţi; ne aplecarăm peste cozile lopeţilor şi, după mai multe ore de vîslit, eram gata să ne lipsim de vanătoare; deodată însă toate balenele se opriră, ceea ce ne încuraja, oprirea fiind o dovadă că erau buimăcite, că erau cuprinse de nehotărîrea aceea ciudată care-i face pe pescari să spună despre ele că sînt înnebunite. Coloanele strînse ale caşaloţilor, care înotaseră pînă atunci iute şi nedomolit, se rupseră şi se risipiră; ca şi elefanţii regelui Po-rus1 în bătălia cu Alexandru, caşaloţii păreau nebuni de uluire. Se răsfirară în toate părţile, în cercuri neregulate, înotînd fără nici o ţintă încoace şi încolo; jeturile lor, scurte şi groase, trădau panica în care intraseră; mai mult: unii, paralizaţi cu desăvîrşire, pluteau pe mare fără rost, ca nişte corăbii pline cu apă şi părăsite. O biată turmă de oi, urmărită pe o păşune de trei lupi răi, n-ar fi fost mai înfricoşată. Sfiiciunea trecătoare e însă o caracteristică a tuturor fiinţelor care trăiesc în cete. Tot aşa s.-au văzut bizoni cu coame de leu luînd-o la fugă, pe cîmpiile din vest, la ivirea unui călăreţ singuratic, deşi ei, bizonii, erau în număr de zeci de mii. Asemenea şi oamenii, îngrămădiţi la parterul unui teatru,, se aruncă înnebuniţi, unii peste alţii, la cel mai mic zvon de incediu, înghesuindu-se către uşile de ieşire şi strivindu-se unii pe alţii fără cea mai slabă remuşcare. Nu trebuie să ne mirăm de năucirea caşaloţilor acestora,. deşi animalele niciodată nu-şi pierd minţile în aşa hal ca oamenii. După cum am mai spus, mulţi dintre caşaloţi se fră-iint fără încetare, pe cînd turma, în întregul ei, nici Rege indian, adversar al lui Alexandru cel Mare (n.t). 401

nu înainta, nici nu dădea înapoi, ci rămînea pe loc. Obiceiul în astfel de cazuri era ca bărcile să se despartă şi să-şi aleagă fiecare cîte un animal singuratic de la marginea grupului. După trei minute, harponul lui Queeque,.-zbură; monstrul lovit ne aruncă orbeşte spuma în faţa şi apoi începu să alerge ca o săgeată drept spre inima turmei. Deşi o astfel de mişcare poate fi mai mult ori mai puţin prevăzută,, ea totuşi rămîne una din primejdiile pescuitului; căci, în timp ce monstrul te trage din ce în ce mai adînc în mijlocul cetei înnebunite, tu poţi să-ţi iei pe-ndelete rămas bun de la viaţă; acum nu mai ai decît senzaţii de delir.

Surd şi orb, caşalotul înainta mereu, ca şi cum ar n vrut să scape cu fuga de lipitoarea de oţel care îl în-hăţase; pe cînd ne croiam astfel un făgaş alb pe mare, în jurul nostru, din toate părţile, creaturile înnebunite ne încolţeau. Barca noastră părea o navă încercuită de gheţari pe vreme de furtună, care încerca să-şi facă drum prin încurcătura aceea de strîmtori şi canale, fără să-şi dea seama că, dintr-o clipă în alta, cercul se putea strîn-ge, iar ea putea fi strivită. Fără să-şi piardă firea, Queequeg cîrmea bărbăteşte; acum ocolea un monstru care ne tăia calea; acum trăgea echea ca să ne ferească de altul, ale cărui înotătoare uriaşe fluturau pe deasupra noastră; în acelaşi timp, Starbuck şedea la provă cu lancea în mină, înfigînd-o în balenele pe cafe le putea atinge cu o aruncătură scurtă, de mînă, fiindcă nu avea timpul să arunce la depărtare. Vîslaşii nu stăteau nici ei cu mîinile în sîn, deşi erau scutiţi de treaba lor obişnuită. Sarcina lor cea mai de seamă era acum să ţipe. — La o parte din drum, comodore! striga unul către un dromader trupeş, care ţîşnea la suprafaţă şi ameninţa să ne răstoarne. — Lasă jos coada, tu de acolo! striga cineva către altul, care părea că-şi face vînt în linişte cu coada, chi-x lîngă bordul nostru. Toate bărcile balenierelor au la bordul lor nişte aparate curioase, inventate la început de indienii din Nar-tucket, poreclite „leacuri. Două seînduri de lem"-. groase, pătrate, sînt prinse bine una de alta, astfel în« fibrele lor să se încrucişeze în unghi drept; o strun-foarte lungă e legată cu un capăt de mijlocul acest MI
402

bloc; la celălalt cap de strună, prevăzut cu un nod, se poate fixa la iuţeală un harpon. „Leacul e folosit mai ales pentru balenele înnebunite, fiindcă atunci în jurul tău se află mai multe balene decît ai putea vina vreodată, iar caşaloţii, după cum se ştie, nu se întîlnesc în fiecare zi; cînd dai de ei, trebuie să dobori dt mai mulţi, pacă nu poţi să-i omori pe toţi deodată, atunci trebuie să-i însemni, astfel ca să-i poţi ucide mai apoi în tihnă. n astfel de cazuri se folosesc „leacurile". Barca noastră avea trei. Primul şi al doilea fură aruncate cu succes, şi văzurăm caşaloţii răniţi fugind greoi, împiedicaţi de rezistenţa grozavă care le-o punea „leacul". Erau tot aşa de stînjeniţi în mişcările lor ca şi ocnaşii prinşi în lanţuri şi ghiulele. Cînd însă îl aruncarăm şi pe al treilea peste bord, el se prinse de una din băncile bărcii, o smulse într-o clipă şi o trase după sine; vîslaşul a cărui bancă fugea de sub el căzu în fundul bărcii. Din amîn-două părţile apa începu să pătrundă prin seîndurile sparte, dar o oprirăm pentru un timp cu două-trei cămăşi şi cu nişte chiloţi. Ar fi fost cu neputinţă să aruncăm harpoanele „leacurilor" dacă pe măsură ce înaintam spre centrul turmei, viteza balenei noastre nu s-ar fi domolit mult; pe deasupra, pe măsură ce ne depărtam de cercul exterior, dezordinea cumplită se potolea, astfel încît, cînd harponul se desprinse pînă la urmă din corpul animalului, iar acesta pieri din ochii noştri, puterea slăbită a vitezei sale iniţiale ne trase între două balene, chiar în inima bancului; parcă scăpasem dintrun torent de munte . şi pluteam pe un lac senin, într-o vale. Aici, uraganul stîrnit de balenele de la marginea cercului se auzea încă, dar nu se simţea. In spaţiul acesta central, marea era liniştită ca oglinda, fiindcă pe suprafaţa ei plutea lichidul subţire pe care îl degajă caşalotul cînd se află în toane bune. Da, ne înconjura acum tihna aceea fermecată în jurul căreia se spune că se învîrteşte taifunul. Vedeam încă, în depărtare, vîrtejul cercurilor din afară; zăream cete după cete de balene, fiecare alcătuite din opt sau zece indivizi, alergînd iute în cerc, ca nişte cai în manej; erau atît de apropiate unele de altele, încît un călăreţ de circ ar fi putut sări cu uşurinţă în cerc pe spatele lor. Din cauza mulţimii balenelor liniştite din mijloc, orice posibilitate de scăpare era înlăturată.
26

403

Trebuia să aşteptăm să se ivească vreo spărtură în peretele viu care ne încingea şi care ne îngăduise intrarea numai ca să ne ţină mai bine închişi. Ne găseam in mijlocul lacului şi primeam din cînd în cînd vizita unor vaci mici şi blînde, ori a viţeilor; femeile şi copiii armatei acesteia dezorientate.

Dat fiind că cercurile exterioare se învîrteau la distanţe mari unele de altele, dat fiind apoi spaţiul mare dintre turmele fiecăruia din cercurile acestea, suprafaţa acoperită de mulţimea de balene trebuia să fie de cei puţin doua-trei mile pătrate. Din barca noastră joasă vedeam jeturile ţîşnind pe tot cuprinsul orizontului, lucru într-adevăr foarte puţin încurajator. Arăt faptul acesta fiindcă vacile şi viţeii fură închişi cu un anumii scop în cercul interior: balenele din afară căutau astfel să nu le arate cauza opririi, ele fiind poate prea tinere, nevinovate şi lipsite de experienţă; oricum ar fi fost, balenele acestea mici, care din cînd în cînd făceau cîte o vizită la barca noastră paşnică, dădeau dovadă de o încredere şi de un curaj neobişnuit, de care era cu neputinţă să nu te minunezi. Pufăiau în jurul nostru ca nişte cîini de casă, veneau pînă Ungă bordul nostru şi îl atingeau, de parcă o vrajă neştiută le-ar fi domesticit. Queequeg le mîngîia pe frunte cu mina; Starbuck le scărpina cu lancea pe spinare; temîndu-se de urmări, se stăpînea să le împungă. Departe, sub lumea aceea minunată de la suprafaţă. o lume şi mai ciudată se înfăţişa privirilor noastre, cînd ne aplecam peste bord. Vedeam plutind acolo, suspendate parcă în adîncurile acvatice, doicile balenelor ori acelea care arătau, prin formele lor rotunde, că erai: gata să devină mame. După cum am mai spus, lacul en transparent pînă la o adîncime foarte mare, ca nişte prunci care, în timp ce sug, privesc fix şi liniştit un a! lucru decît sinul care îi alăptează, ca şi cînd ar trăi dou; vieţi diferite, ca şi cînd, în vreme ce sug o hrană d muritor, sînt atraşi de o viziune imaterială, nepămîn teană, tot aşa tinerii caşaloţi păreau că se uită la noi. dar nu chiar la noi; în ochii lor de nou-născuţi grupu nostru trebuia să fie vreo mînă de alge din vreun gol oarecare. înotînd pe o coastă, mamele păreau şi ele ; ne privesc. Unul din puii aceia care, după anumit semne, nu putea să aibă mai mult de o zi, măsura totuş.
404

o paisprezece picioare in lungime şi vreo şase în diametru; era un puşti nebunatic; corpul lui parcă abia scăpase din poziţia stînjenitoare avută în pîntecele mamei, fiindcă fătul de balenă stă încovoiat în matrice cu capul la coadă, ca un arc tătar, ca să fie gata pentru destinderea finală. înotătoarele lui laterale atît de delicate şi palmele cozii păstrau încă înfăţişarea încreţită, 0iototolită a urechilor de copii nou-veniţi pe lumea asta. — Struna, struna! strigă Queequeg, privind peste bord. Prinde, prinde! Cine dat ea? Cine lovit? Două balene, una mare, una mic! — Ce te-a apucat, omule? strigă Starbuck. — Priveşte tu! îi răspunse Queequeg arătînd în jos. Cînd o balenă lovită se scufundă, sutele de stînjeni de strună, după ce s-au scufundat şi ele, se urcă în rotocoale domoale spre aer, la suprafaţă; ceva asemănător vedea acum Starbuck, privind lungul cordon ombilical al doamnei Leviatan, de care era legat puiul de caşalot. Adeseori, în timpul vînătorii se întîmplă ca struna aceea naturală să se încurce cu struna de cînepă; în cazurile acestea e prins şi puiul. Una din cele mai adînci taine ale mărilor părea că ni se dezvăluie pe lacul acela fermecat. Vedeam cum se desfăşura în adîncuri dragostea leviatanilor tineri1. Deşi nedumerirea şi teama pluteau în cerc peste ele, creaturile acestea misterioase îşi îngăduiau să se ocupe în tihnă de treburile lor paşnice, chiar acolo, în inima nenorocirii; se amuzau cu seninătate şi voie bună. Tot aşa şi eu, în mijlocul Atlanticului furtunos al fiinţei mele, petreceam în tăcere, deşi planetele nefaste gravitau neîncetat în jurul meu, fără să atingă ungherul adînc şi intim unde sălăşluia seînteia bucuriei mele ca într-o baie de veşnică duioşie.
vre
1

Caşalotul, la fel ca toate speciile de leviatani, dar contrar celor mai multe soiuri ,de peşti, naşte in orice anotimp; după o gestaţie care durează probabil nouă luni, dă viaţă unui singur Pui; în rare cazuri s-au văzut năseîndu-se în acelaşi timp un Esau şi un Iacob, dar atunci apăreau pe pintecele mamelor mamele suplimentare, aşezate în mod curios de fiecare parte a anusului; mamelele adevărate se află ceva mai sus. Cînd aceste organe preţioase ale unei balene-doici sînt tăiate din întîmplare de lancea vreunui vînător, laptele mamei şi sîngele ei se întrec în a colora oceanul pe mari întinderi. Laptele e foarte dulce si gras; a fost gustat de om (n.a.).
405

Pe cînd şedeam aşa, extaziaţi, în depărtare se vedea agitaţie frenetică, lucru care trăda activitatea celorla!, bărcii ocupate cu „lecuirea" balenelor de la marginea armatei, ori poate cu ducerea bătăliei în primul cer unde găsiseră se vede cîmp liber şi posibilităţi de r, tragere. Priveliştea balenelor înnebunite din cauz.; „leacului", balenele care se aruncau orbeşte încoace sj încolo peste cercuri, nu era nimic pe lîngă ceea ce văzurăm pînă la urmă. E cîteodată obiceiul ca atunci cine] ai prins un caşalot puternic şi îndemanatic să cauţi să-] paralizezi, tăindu-i sau mutilîndu-i tendonul cel mc-g din coadă. Treaba asta

se face prin aruncarea unei cazmale de tăiat cu mîner scurt, de care s-a legat o parîmă pentru trasul înapoi. O balenă rănită, fără îndoială prea uşor, aşa cum vom vedea îndată, se depărtase brusc de barcă tîrînd cu ea jumătate din struna harponului; îndurerată grozav din cauza rănii, se arunca acum printre cercurile ce se tot roteau răspîndind groaza pe unde trecea. Rana o chinuia desigur pe balenă, iar priveliştea zvir-colirilor ei era fioroasă; dar groaza anumită pe care o răspîndea printre componenţii turmei se datora cu totul altei cauze, ascunse la început privirii noastre din pricina depărtării. Pînă la urmă, băgarăm de seamă că balena se încurcase în struna pe care o remorca, un accident de neînchipuit; totodată fugea cu cazmaua după ea; cînd capătul liber al parîmei legate de această armă se prindea în ochiurile strunei răsucite în jurul cozii, tăişul cazmalei îi intra în carne. Înnebunit de durere, animalul se zbătea prin apă scuturîndu-şi cu putere coadn-i mlădioasă, izbind în jur cu cazmaua ascuţită, rănind şi omorînd pe tovarăşele lui. întîmplarea asta groaznică smulse turma din amorţeală, întîi, începură să se strîngă balenele de la marginea lacului nostru, înghesuindu-se unele în altele, :• şi cum ar fi fost împinse de valuri mari, venite de cx-parte; lacul însuşi începu apoi să se umfle şi să se agi camerele nupţiale şi maternităţile submarine dispărură: pe orbite din ce în ce mai strînse, balenele din cercuri e. centrale începură să înoate în grupuri. Liniştea depli"-pierise. Se auzea un murmur surd care se apropia; ap-l-ca sloiurile gălăgioase de gheaţă ale rîului Hudsor. cînd vine dezgheţul primăverii, întreaga oaste a balene406

jor se năpusti spre cercul interior, unde se îngrămădi de parcă ar fi vrut să formeze un munte. în aceeaşi clipă, Starbuck şi Queequeg îşi schimbară locurile: Star-buck trecu la pupă. —- La vîsle! La vîsle! şuieră el tulburat, apucînd cîrma. înşfăcaţi vîsla şi trageţi din tot sufletul! Dumnezeule! Atenţie, băieţi! Uite colo balena, Queequeg cjă-i brînci, împunge-o, izbeşte-o! în picioare, în picioare, rămîi aşa! Trageţi, băieţi, cu putere; să nu vă pese de spinările lor, treceţi peste ele, zgîriaţile! Barca era acum strivită între doi tauri mari şi negri; între ei, pe toată lungimea lor, erau nişte Dardanele înguste. Străduindu-ne cu disperare, izbutirăm să ieşim vremelnic în larg; apucarăm repede înainte, căutînd în acelaşi timp altă ieşire. După ce mai scăparăm de cîteva ori ca prin urechile acului, ajunserăm pînă la urmă în ceea ce fusese pînă atunci unul din cercurile exterioare şi care era acum străbătut de balenele ce se îndreptau nebuneşte spre centru. Plătirăm ieftin salvarea noastră prin pierderea pălăriei lui Queequeg; pe cînd stătea în picioare, la provă, ca să înţepe balenele ce fugeau, pălăria îi fu luată de pe cap de un vîrtej de aer provocat de fîlfîirea unei cozi din apropiere. Oricît de viforoasă şi dezordonată fusese frămîntarea lor, ea se schimbă acum într-o mişcare aproape sistematică; după ce se adunară toate în grup strîns, începură din nou să fugă, cu viteză mărită. Să le urmărim nu mai avea rost; dar bărcile rămaseră încă un timp în silajul lor ca să caute balenele „lecuite" din ariergardă şî ca să lege de asemenea o balenă pe care o omorîse Flask şi o însemnase. Semnul era o prăjină cu fanion; astfel de semne se află în număr de două sau trei pe fiecare barcă; cînd în apropiere se găseşte alt vînat, prăjina cu fanion e înfiptă în corpul plutitor al balenei ucise atît ca să semnaleze locul ei pe mare, cît şi ca mărturie a posesiunii, în cazul cînd în vecinătate s-ar mai afla vreo balenieră. Rezultatul acestei întîmplări ilustrează zicala plină de înţelepciune a pescarilor: cu cît sînt mai multe balene, cu atît se prind mai puţine. Din toţi caşaloţii „lecuiţi", unul singur fu capturat. Ceilalţi reuşiră să scape de data Sceea, ca să fie prinşi de altă balenieră, după cum se va vedea mai jos.
407

Capitolul LXXXVI ŞCOLILE ŞI PEDAGOGII în capitolul precedent am vorbit despre o uriaş;, turmă de caşaloţi şi despre cauzele probabile care i-ai, îndemnat să se adune în număr atît de mare. Deşi se întîlnesc cîteodată astfel de grupuri, totuşi. după cum s-a mai văzut, din cînd în cînd apar întîmplă-tor şi cete mici, chiar în zilele noastre, numărînd de la douăzeci la cincizeci de indivizi. Cetele acestea sînt cunoscute sub numele de „şcoli". De obicei ele sîntdedou;. feluri: unele alcătuite aproape în întregime din femele, altele numai din masculi tineri şi viguroşi, ori tauri. cum li se zice familiar. Ca un cavaler de serviciu pe lîngă „şcolile" de femele, veţi găsi totdeauna un mascul adult, dar nu bătrîn; cînd se dă alarma, el îşi arată cavalerismul rămînîd în urmă şi acoperind retragerea cadînelor sale. într-adevăr, boierul ăsta e un paşă voluptuos care înoată în toata lumea apelor înconjurat de mîngîierile şi dragostea unui harem întreg. Contrastul dintre paşă şi concubinele lui e izbitor; în timp ce el e totdeauna de cea mai mare talie leviatanică, femelele, chiar adulte, n-au mai mult de o treime

din mărimea unui mascul mijlociu; ele sîni atît de delicate, că nu măsoară nici şase iarzi în jurui pieptului. Totuşi, nu se poate nega că au o predispoziţie ereditară spre îngrăşare. E interesant de urmărit haremul cînd se plimbă nepăsător, însoţit de stăpînul lui. Ca şi oamenii moderni, grupul e mereu în căutare de ceva nou. îl întîlneşti pe ecuator, în timpul florilor sezoniere ale hranei ecuatoriale, abia întors poate din călătoria ce-o făcuse în mările Nordului, unde-şi petrecuse vara, la adăpost de nel-plăcerile anotimpului călduros. După ce se plimbă în sus şi în jos pe promenada ecuatorului, porneşte către apele orientale, astfel ca să ajungă acolo înaintea anotimpului rece şi ca să scape de temperaturile excesive ale anului. Dacă în cursul acestei călătorii senine se iveşte ceva curios ori neliniştilor, stăpînul e cel care poart « de grijă interesantei lui familii. Dacă vreun tînăr leviatan obraznic iese în drum şi se apropie insinuant de408

ina din cadîne, să vedeţi cu ce furie înspăimîntătoare -i atacă şi îl goneşte paşa! Unde am ajunge dacă tinerii libertini, lipsiţi de principii, şi-ar îngădui să pătrundă jn cetatea sfîntă a fericirii conjugale? Totuşi, orice ar face paşa, el nu va putea să împiedice pe un don Juan ai iscusit să-i intre în pat; căci, din păcate, pe mare toţi peştii dorm în acelaşi pat. i După cum pe uscat femeile sînt de multe ori pricina celor mai teribile dueluri dintre admiratorii lor, tot aşa balenele ajung să se bată pînă la moarte şi numai din pricină de dragoste. Caşaloţii dau atacul cu lungile lor fălci inferioare pe care şi le îmbucă uneori unele într-altele, luptînd astfel pentru supremaţie ca elanii sălbatici cu coarnele încîrligate. Nu puţini sînt caşaloţii pescuiţi purtînd urmele adînci ale acestor întîlniri; capete brăzdate, dinţi rupţi, înotătoare ciuntite şi, în unele ca-2uri, fălci sucite şi deplasate. Dacă presupunem că cel ce dă năvală în fericirea casnică e pus pe fugă la primul atac al stăpînului, atunci e interesant să vedem ce face acesta din urmă. îşi vîră cu blîndeţe corpul lui uriaş printre femele şi se desfată acolo un timp, aidoma piosului Solomon care oficia cu rîvnă printre miile lui de concubine; în vecinătate, tînă-rul don Juan se perpeleşte în chinuri tantalice. Dacă prin apropiere sînt alte balene, pescarii nu-l vî-nează pe marele paşă, fiindcă toţi aceşti mari paşi sînt prea risipitori cu puterile lor şi de aceea grăsimea lor e puţină. Cît despre fiii şi fiicele lor care vin pe lume, aceştia să-şi poarte ei singuri de grijă, ori să fie mulţumiţi cu ajutorul matern. Ca şi anumiţi alţi amanţi omnivori şi rătăcitori, stăpînului ăstuia nu-i place să-şi crească urmaşii, oricît de mult ar iubi budoarul; fiind un mare călător, el îşi părăseşte plozii anonimi prin toate părţile lumii; şi fiecare copil e un exotic. Totuşi vine timpul cînd înflăcărarea tinereţii se domoleşte; anii şi loviturile soartei se înmulţesc; chibzuiala îşi impune tăcerea-i solemnă, pe scurt, plictiseala faţă de toate îl apucă pe Paşa cel sătul; atunci iubirea de confort şi de virtute înlocuieşte dragostea pentru femei; paşa intră în epoca Vieţii cînd mai importante sînt căinţa şi mustrările; el abjură şi îşi împrăştie haremul; ajuns bătrîn şi mofturos, dă pilde acum demne de urmat, rătăceşte singur Pnntre meridiane şi paralele, spune rugăciuni şi atrage 409 atenţia fiecărui tînăr leviatan asupra greşelilor tinereş-; ale acestuia. Cum haremul balenelor e numit de pescari „şcoală-, tot aşa domnul şi stăpînul unei astfel de şcoli e cunoscut sub numele tehnic de pedagog. Partea frumoasă a lucrurilor, de un aspect satiric admirabil, e că pedagogul, după ce a fost la şcoală, pleacă în lume, învăţînd ;x alţii nu ceea ce a învăţat el însuşi, ci deşertăciunea ii -văţăturii sale. Titlul său de pedagog pare că vine de 1:, numele dat haremului, dar sînt unii care presupun c ă omul care a botezat întîi pe paşa balenelor trebuie să fi citit memoriile lui Vidocq1; naşul paşalelor ştia de bun;: seamă ce fel de pedagog fusese în tinereţea lui acest francez faimos şi ce fel de lecţii tainice dăduse el unora din elevele sale. Aceeaşi viaţă retrasă şi singuratică pe care o duce pedagogul la o vîrstă înaintată e dusă de toţi caşaloţU bătrîni. Aproape totdeauna o balenă singură e bătrînă, Caşalotul singuratic nu are în apropierea lui pe nimeni decît natura; în pustiul apelor natura este singura lui nevastă; şi încă cea mai bună nevastă, deşi are atîte;.. secrete. Şcolile alcătuite numai din masculi tineri şi viguros; după cum am arătat mai sus, sînt în contrast izbitor faţă de şcolile-haremuri. In timp ce balenele femele sînt timide, masculii tineri, sau taurii de patruzeci de tone, cum li se mai zice, sînt cei mai bătăioşi leviatani, ba, după cum le merge buhul, şi cei mai primejdioşi; tot aşa de primejdioase sînt şi balenele cărunte, cu capul cenuşii:, care, atunci cînd se întîmplă să le întîlneşti, se bat cu tine ca nişte diavoli împieliţaţi.

Şcolile cu tauri de patruzeci de tone sînt mai mari decît şcolile-harem. Ca şi tinerii liceeni, aceştia sînt pătrunşi de spirit războinic, sînt răutăcioşi şi dornici de glume zgomotoase; nici un agent chibzuit n-ar semna pentru ei o poliţă de asigurare, după cum n-ar semna pentru vreun băiat nebunatic de la Yale ori Harvard Năbădăile lor se potolesc însă repede; cînd sînt pe trei sferturi adulţi, se rup de restul grupului şi pleacă să-şi caute o situaţie, adică un harem.
1

Vidocq, Frangois Eugene franceze (n.î;•

(1775—1857),

aventurier, escroc hoţ şi falsificator celebru, apoi şef al poliţiei secrete

410 ]Vlai e şi o altă diferenţă între şcolile de masculi şi , femele, caracteristică pentru cele două sexe. Să ziem °ă răniţi un taur de patruzeci de tone; nenorocitul părăsit de tovărăşii lui. Răniţi însă o "membră a şcoHlor-haremuri; veţi vedea cum toate soaţele ei o înconioară înot, dînd semne de îngrijorare, întîrziind cîteodată aşa de mult în apropierea ei, încît cad ele însele pradă vînătorilor. Capitolul LXXXVII PEŞTI PRINŞI ŞI PEŞTI PIERDUŢI Aluzia la prăjinile cu fanioane din antepenultimul capitol cere o lămurire asupra legilor şi principiilor care guvernează pescuitul de balene, în care prăjina cu fanion este poate simbolul cel mai de seamă. Se întîmplă adeseori, cînd mai multe corăbii pleacă împreună la vînătoare, ca o balenă să fie lovită de o navă, să scape şi la urmă să fie ucisă şi prinsă de altă navă; în acest caz există multe reguli mărunte de care se ţine indirect socoteală la împărţirea acestei prăzi importante. De pildă, după o primejdioasă şi obositoare vînătoare, în urma căreia a fost prinsă o balenă, corpul acesteia se poate desprinde de corabie din cauza unei furtuni puternice şi se îndepărtează plutind în derivă: el e prins din nou de altă balenieră care, pe vreme liniştită, îl ia frumuşel la remorcă fără să rişte vieţi ori strune. De aceea s-ar naşte între pescari certuri supărătoare şi violente, dacă n-ar exista o lege universală scrisă ori nescrisă, care să se aplice în toate cazurile. Poate că singurul cod formal pentru balenieri este cel al Olandei. El a fost decretat în 1695. Nici o altă naţiune n-a avut vreodată o lege scrisă pentru balenieri; totuşi, pescarii americani au fost singurii lor legislatori Şi judecători în această privinţă. Ei au imaginat un sistem cafe, prin claritatea lui, depăşeşte Pandectele lui lastinian. Acest sistem ar putea fi gravat pe un bănuţ al rŞginei Ana ori pe mustaţa unui harpon şi purtat în jurul gîtului, atît e de scurt. 411 I. Un peşte prins e al echipei care l-a prins. II. Un peşte pierdut e al celui care îl găseşte mai i, tîi. Dar tocmai "scurtimea îi joacă renghiul acestui sti .. nic cod, pentru că el trebuie explicat printr-un voii:-.-, cuprinzător de comentarii. întîi: ce e un peşte prins?. Viu sau mort, un peşte .. prins din punct de vedere tehnic atunci cînd o corabie ori o barcă ocupată îl leagă de ea prin orice mijloc can--poate fi controlat de ocupant ori de ocupanţi; fie că ,. legat de catarag, ori de vîslă, cu un cablu de nouă inci. cu o sîrmă de telegraf ori cu un fir de păianjen, n-aiv însemnătate. De asemenea, un peşte e prins din pum-i de vedere tehnic atunci cînd poartă o prăjină sau ori cu altă marcă de proprietate recunoscută, atîta vreme ci echipa care a împlîntat prăjina arată că poate să ia petele în stăpînire, ori numai intenţia de a face acest lucru. Toate acestea sînt comentarii ştiinţifice; comentarii!„ balenierilor însă sînt alcătuite, de multe ori, din cuvin;e grele şi din lovituri şi mai grele, cu pumnul. în anumit cazuri, se ţine seama într-adevăr de unele îngăduinţe după care, pentru balenierii cinstiţi şi drepţi, ar fi o nedreptate strigătoare la cer ca o echipă să pretindă u balenă vînată şi ucisă mai înainte de altă echipă. Da: nu toţi balenierii sînt atît de scrupuloşi. Acum vreo cincizeci de ani a fost în Anglia un v.a curios de litigiu cu privire la o balenă; reclamanţii z -ceau că, după o vînătoare plină de primejdii în mările Nordului, izbutiseră să arunce harponul într-un peşi , dar apoi, din pricină că vieţile le erau ameninţate, tiv-buiră să părăsească nu numai strunele, dar chiar şi bărcile. După aceea, pîrîţii (echipajul unei alte balenier; •) se apropiară de balenă, o loviră, o omorîră, o prinseră -o luară astfel chiar de sub ochit reclamanţilor; iar circ aceştia mustrară pe pîriţi, căpitanul lor le rîse în n:;s şi îi asigură că va păstra pe deasupra strunele, harpoanevt şi barca găsite

lîngă balenă în clipa capturării. De ace. reclamanţii cereau să li se restituie valoarea balenei, i strunelor, a harpoanelor şi a bărcii. Mister Erskine era avocatul pîrîţilor; judecător er. lordul Ellenborough. In cursul apărării, glumeţul Erskii -îşi ilustră poziţia amintind de un proces recent: un gc; • 412 tilom îşi părăsise nevasta pe mările vieţii, după ce încercase zadarnic să pună Mu purtării ei corupte; dar, după scurgerea anilor, căindu-sc, el introduse o acţiune cerînd să intre din nou în posesia ei. Erskine arăta că deşi omul îşi aruncase la început harponul în ea şi că o ţinuse bine cu ajutorul lui un timp, totuşi cauza des-frînării şi a firii ei săltăreţe, tensiunea ajunsese atît de mare, încît o părăsise; părăsită astfel, femeia devenise un peşte pierdut; cînd un alt gentilom aruncă harponul în ea, femeia deveni proprietatea acestuia din urmă, deşi harponul care o lovise întîi fusese al altuia. Aplicate la cazul de faţă, Erskine susţinea că pildele cu balena şi femeia erau concludente. După ce pledoariile şi replicile fură ascultate, judecătorul cel înţelept hotărî în termeni categorici astfel: barca va fi a reclamanţilor, fiindcă aceştia o părăsiseră ca să-şi salveze vieţile; cît despre balena în litigiu, har-poane şi strune, acestea aparţineau pîrîţilor; balena — fiindcă în clipa capturării fusese un peşte pierdut; har-poanele şi strunele — fiindcă deveniseră proprietatea peştelui, cînd acesta fugise cu ele şi fiindcă oricine lua după aceea peştele în stăpînire avea drept şi la ele. Cum pîrîţii luaseră după aceea peştele în stăpînire, articolele mai sus-arătate erau ale lor. Un om obişnuit, cumpănind decizia acestui foarte învăţat judecător, ar avea poate ceva de zis; dar, pătrun-zînd în adîncul lucrurilor, ar observa că lordul Ellenborough a aplicat în cazul nostru cele două mari principii care stau la baza legilor baleniere mai sus-citate. Aceste două legi privitoare la peştii prinşi şi peştii pierduţi zic eu că ar putea fi găsite la baza oricărei juris-prudenţe omeneşti; căci în ciuda sculpturilor lui încurcate, templu legii, ca şi templul filistenilor, n-are decît doi piloni pe care se reazemă. ! Nu e oare o zicală pe toate buzele după care posesia ţine loc de proprietate? Ce altceva este venitul de o sută de mii de dolari al arhiepiscopului Mîntuie-Suflete, provenite din pîinea drămuită şi din brînza sutelor de mii de muncitori cu şalele frînte, ce altceva e venitul său de 100 000 de dolari decît un peşte prins? Ce altceva sînt oraşele moştenite şi satele ducelui de Dunder decît peşti Prinşi? Ce altceva e biata Irlanda pentru harponierul
413

acela fioros, John Bull1, docît un peşte prins? Pentru toţi aceştia posesiunea nu înseamnă chiar proprietate şi nu ţine ea loc de lege? Capitolul LXXXVIII CAPETE ORI COZI
4

,,De balena vero sufficit, si rex habeat caput, et regina caudam"
Bracton, L 3, c. S

După latineasca din cărţile de legi ale Angliei reiese că oricine prinde o balenă pe coastele acestei ţări trebuie să dea capul regelui, în calitatea lui de Mare Har-ponier Onorific, iar coada reginei, cu tot respectul cuvenit. La balenă, împărţirea asta e ca înjumătăţirea unui măr; la mijloc nu mai rămîne nimic. Cum această lege, într-o formă schimbată, e şi azi în vigoare în Anglia, şi cum ea prezintă, din diferite puncte de vedere, o ciudată anomalie în privinţa legii peştelui pierdut şi găsit, vom alcătui aici un capitol special cu privire la starea acesta de lucruri. După acelaşi curtenitor principiu, căile ferate engleze suportă cheltuielile pentru un vagon special, rezervat anume trebuinţelor regale. în primul rînd însă, ca o dovadă curioasă că legea sus-arătată e încă în vigoare, voi începe a vă povesti o întîmplare care; s-a petrecut în ultimii doi ani. Se pare că nişte cinstiţi marinari din Dover, sau din Sandwich, ori dintr-unul din cele cinci porturi, izbutiseră, după o grea vînătoare, să ucidă şi să tragă pe plaja o balenă straşnică pe care o zăriseră mai înainte departe de coastă. Cele cinci porturi se află într-un fel sub iuris-dicţiunea unui soi de poliţist ori paznic, numit lordul guvernator. Deţinîndu-şi funcţia chiar de la coroană, acest lord crede că toate veniturile regale de pe cuprinsul celor cinci porturi sînt ale lui. Unii scriitori zic că slujba lui e o sinecură; dar nu e aşa, fiindcă lordul guvernator munceşte: el e de multe ori foarte ocupat să-şi vîre ii
1

Aluzie la imperiul britanic (n.t.).

414 buzunar veniturile, care venituri sînt ale lui, mai ales fiindcă el e cel care le vîră în buzunar. Cînd acei bieţi marinari, arşi de soare, desculţi şi cu pantalonii suflecaţi pe picioarele lor slabănoage,

traseră cu greL1 peştele cel gras pe plajă, făgăduindu-şi unul altuia un cîştig de vreo sută cincizeci de lire, costul oaselor şi al grăsimii preţioase, cînd începură să soarbă, jn închipuire, un ceai de soi, alături de nevestele lor şi o bere bună cu ortacii, toate acestea pe spezele lor, iată că vine un gentilom foarte învăţat, foarte creştin şi foarte milos, cu un exemplar din Blackstone sub braţ, pe care îl aşază pe capul balenei şi zice: — Jos mîinile! Peştele ăsta, domnilor, e un peşte prins. îl iau în stăpînire în numele lordului guvernator. La care bieţii marinari, în uimirea lor respectuoasă, atît de specific engleză, neştiind ce să mai zică, se apucară să se scarpine cu putere în cap, privind cu tristeţe cînd la balenă, cînd la străin. Dar asta nu ajuta cu nimic şi nu înmuia inima de piatră a gentilomului cel învăţat, care avea un exemplar din Blackstone. Pînă la urmă, unul din ei, care se scărpinase mai îndelung şi găsise o idee, îndrăzni să vorbească: — Vă rog, sir, cine e lordul guvernator? - — Ducele. — Dar s-a ostenit în vreun fel ducele să prindă peştele ăsta? — Al lui e! — Am avut cu el mult de furcă, am fost în primejdie, am făcut unele cheltuieli; şi toate spre folosul ducelui? Pentru truda noastră nu ne rămîne altceva decît zgîrie-turile de pe mîini? — E al lui! — Ducele e atît de sărac încît e silit să-şi cîştige viaţa în chipul ăsta disperat? — E al lui! — Mă gîndeam că aş fi putut s-o ajut pe bătrîna şi neputincioasa mea mamă cu o parte din ceea ce mi se cuvenea din balena asta. — E al lui! — Nu s-ar mulţumi ducele cu un sfert sau chiar cu o jumătate? — Ea lui! într-un cuvînt, balena fu luată şi vîndută, iar graţia 415 sa ducele de Wellington primi banii. Crezînd că inc; dentul putea fi rezolvat, datorită caracterului său special, într-un chip mai blînd, un cinstit cleric al oraşului trimise alteţei sale o scrisoare respectuoasă, rugînd-o să i : în considerare cazul nenorociţilor de marinari. La car-lordul duce răspunse în substanţă (amîndouă scrisorii fură publicate) că mai făcuse aşa, că încasase banii şi t,. s-ar simţi obligat faţă de reverendul cleric dacă, pe viitor, el (reverendul cleric) s-ar abţine de a se mai amesteca în treburile altora. Se înţelege că în cazul de faţă, aşa-zisul drept al du celui asupra balenei era un drept prin delegaţie de L suveran. Trebuie să ne întrebăm atunci în numele cănn principiu fusese învestit suveranul cu acest drept. An-, arătat însă ce zice legea. Plawdon e cel care ne dă expli caţia. iPlawdon zice că balena prinsă astfel aparţine regelui şi reginei „din pricina superiorităţii şi a desăvîrşirii lor". Cei mai chibzuiţi comentatori au socotit totdeaun.i că acest argument în această,chestiune e îndestulător. Dar de ce să aibă regele capul, iar regina coada? La muriţi-mă voi, avocaţilor! în tratatul său Aurul ori dota reginei, un bătrîn autor, William Prynne, cu drept la banca regelui, scrie: „Coad este a reginei pentru ca garderoba reginei să fie înzestrata cu balene". Lucrurile astea erau scrise într-un timp cînci osul negru şi mlădios al balenei adevărate ori groenlan deze se folosea mult la corsajele doamnelor. Osul aces.. însă nu se găseşte în coadă, ci în cap, ceea ce e o trisi -, greşeală din partea unui avocat înţelept ca Prynne! Regina este oare sirenă ca să aibămevoie de coadă? O sen -nificaţie alegorică se ascunde poate aici. Sînt două soiuri de peşti regali, denumiţi astfel d scribii legilor engleze: balena şi nisetrul; amîndoi sin proprietate regală intr-o anumită măsură şi acoperă nominal o zecime din venitul obişnuit al coroanei. Nu şti; dacă e vreun alt autor care să fi atins acest subiect; d mi se pare, prin deducţie, că nisetrul trebuie să fie împărţit ca şi balena, regele primind capul foarte îndesat :i elastic, caracteristic pentru acest peşte; lucru care, Iu f simbolic, s-ar putea întemeia în chip glumeţ, pe vre bănuită rudenie între vietate şi posesorul ei. S-ar parc aşadar, că există o raţiune în toate lucrurile, chiar şi n Capitalul LXX XIX pEQUOD ÎNTÎLNEŞTE BOBOCUL-DE-TRANDAFIR legi.
416 ,.Degeaba scotocim în g;;;a leviatanului ca să găsim chihlimbar cenuşiu; ea miroase prea unt".

Slr T. Brownic, V. L.

La o săptămînă ori două după ultima întîlnire cu balenele, întîmplare de care am povestit, pe cînd navigam încet pe o mare somnoroasă şi aburită, pe la amiază, nasurile multora de pe puntea lui Pequod se dovediră mai bine înzestrate în vederea descoperirilor decît cele trei perechi de ochi din gabii. Un miros specific şi nu prea plăcut plutea peste mare. — Pun prinsoare — zise Stubb — că pe-aici, pe undeva, sînt nişte balene lecuite, din cele pe care leam gîdilat ziua trecută. Mă gîndeam eu că nu va trece mult şi-or să-şi arate chilele. în clipa aceea, negura clin faţa noastră se ridică; în depărtare se vedea o corabie ale cărei vele strînse mărturiseau că echipajul prinsese o balenă. Pe cînd ne apropiam, străina îşi arătă la pic culorile franceze; după norul clocotitor de vulturi marini care o jînconjura, o în-cercuia şi plutea deasupra ei, apărea limpede că balena prinsă era ceea ce pescarii numesc o balenă împuţită, adică o balenă care murise pe mare fără să fi fost rănită şi care plutea în derivă, ca un cadavru fără stăpîn. Se poate uşor închipui ce miros dezgustător răspîndeşte o astfel de grămadă de carne: un miros mai infect decît al unui oraş asirian bîntuit de molimă, în care supravieţuitorii nu mai ajung să îngroape morţii. Unii zic că mirosul e atît de nesuferit încît nici cea mai grozavă lăcomie nu i-ar convinge să-şi arunce odgoanele după aşa ceva. Sînt totuşi unii care o fac, deşi uleiul căpătat astfel e de calitate inferioară şi foarte deosebit de natura uleiuri de trandafiri. Apropiindu-se şi mai mult, o dată cu vîntul ce cădea, văzurărn că francezul mai avea o balenă agăţată; acest a doilea animal părea şi mai parfumat decît primul. într-adevăr, se văzu că era una din balenele acelea legen417

dare care par să se usuce şi să moară de un fel do C. pepsie miraculoasă ori de indigestie şi al căror cacla: e lipsit cu totul de grăsime. Totuşi, vom vedea la lini; potrivit că nici un pescar cunoscător nu întoarce .spat. unei astfel de balene, oricît s-ar feri în general de împuţite. Peqiiod se apropiase acum atît de mult de străin ir, Stubb jură că recunoaşte coada propriei lui cazmale i fiptă în strunele înnodate în:jurul uneia din balene, — Iată ceva frumos — zeflemisi el de la provă — şacal! Ştiam eu că francezii ăştia sînt nişte hahalere pescuit; îşi lasă cîteodată bărcile pe apă cînd văd vaiu înspumate, luîndu-le drept jeturi de caşaloţi; alteori pleu, din port cu cala plină de cutii cu luminări şi lăzi de m carniţă, prevăzînd că uleiul pe care-l vor strînge nu ajunge nici pentru lampa căpitanului. Eh, astea sînt lucru ştiute! Dar ia priviţi, uitaţi-vă la broscoiul ăla care mulţumeşte cu resturile noastre, vreau să zic cu bale: lecuită de noi; tot aşa se mulţumeşte să zgîrie oasele celuilalt peşte preţios pe care l-a prins. Hahalera! . să-şi scoată careva pălăria şi săi dea de pomană put ulei. Uleiul pe care o să-l scoată din caşalotul ăla leci nu-i bun de ars nici la ocnă, nici în celula vreunui ce-damnat. Cît despre balena cealaltă, cred că ar obţine n. mult ulei tocind şi storcind catargele noastre decît o grămada ei de oase. Ah, dar dacă mă gîndesc bine, ca:, lotul ăsta poate să aibă ceva mai de preţ,decît grăsimi chihlimbarul cenuşiu. Mă întreb dacă bătrînul nostru gîndit la aşa ceva. .Ar merita să încercăm. Măduc . . . şi zicînd aşa, porni către dunetă. între timp, briza uşoară căzu şi ramaserăm în co plat. Pequod era ţintuit acum în aerul acela îmbălsăm fără speranţa de a scăpa decît dacă s-ar fi ridicat ( nou vîntul. Ieşind din cabină, Stubb chemă echipa bărcii sale şi porni spre;străin. Trecînd pe sub prova a. luia observă că, după gustul francez plin de fantezie, p.; tea superioară a provei, sculptată în chip de tulpină ap cată, era vopsită în verde; drept spini avea cuie de ara; ce ieşeau din loc în loc; totul se termina cu un bulb ioiat colorat în roşu aprins. Pe bordaj se putea citi în tere aurite: Bouton-de-rose, adică Bobocul-de-trandc era numele romantic al acestui vas aromatic. 418 Deşi Stubb nu pricepea înţelesul cuvîntului Bouton lin inscripţie, totuşi cuvîntul rose şi galionul în formă de hulb îi lămuriră îndestul despre ce era vorba. ., Aha, un boboc de trandafir din lemn! strigă el duîndu-şi mîna la nas. Frumos lucru! Dar cum mai pute . . .! Ca să comunice direct cu oamenii de pe bord el trebui să vaslească în jurul provei, către tribord, ajungînd astfel chiar lîngă balena împuţită. Vorbind pe deasupra ei cu mîna încă la nas, el strică: —. Hei, Bouton-de-rosel E printre voi vreun boboc-de-trandafir care ştie englezeşte? —. Da, răspunse un om din Guernesey, care şedea la parapet şi care se arătă a fi secundul. — Bine, Bouton-de-rose, n-ai văzut cumva Balena Albă? — Ce balenă?

— Balena Albă, un caşalot, Moby Dick, n-ai văzut-o? •— N-am auzit de o astfel de balenă. Cachalot Blanc! Balenă Albă! Nu! — Foarte bine. La revedere. Mă întorc într-un minut. Vîslind apoi iute spre Pequod şi zărindu-l pe Ahab aşteptîndu-l pe dunetă ca să-i primească raportul, îşi duse mîinile la gură, în chip de trompetă, şi strigă: — Nu, sir, nu! După care .Ahab se retrase, iar Stubb se întoarse la francezi. Observă acum că omul din Guernesey, care tocmai îmbarca lanţurile şi avea o cazma de tăiat, îşi vîrîse nasul într-un fel de pungă. — Ce s-a întîmplat cu nasul dumitale? zise Stubb. S-a rupt? — Aş vrea să se fi rupt ori să nu fi avut deloc nas — răspunse omul din Guernesey, care nu prea părea să se bucure de sarcina ce-o avea de împlinit. Dar dumneata de ce te ţii de el? — O,aşa! E un nas de ceară. Trebuie să-l ţin cu mîna Frumoasă zi, nu? Aer ca de grădină, aş zice; aruncă-ne un buchet de flori, vrei, Bouton-de-rose? — Ce dracu vreţi? mormăi omul din Guernesey, apucat de o, mînie subită. — O, păstrează-ţi sîngele rece! Rece? Da, ăsta-i cu-vmtul. De ce nu vă înfăşuraţi balenele în gheaţă în vreme 27t 419

ce lucraţi la ele? Dar să lăsăm glumele la o parte. Şti.. Boboc-de-trandafir, că e o prostie să încerci să scoţi ul din balenele aste»? Cit despre aia uscată de colo, ea n-:-.i nici o litră în tot corpul ei. — Ştiu eu asta foarte bine; dar vezi, căpitanul no tru nu crede; e la prima lui călătorie; a fost înainte 1. bricant de apă de Colonie. Vino pe punte, poate că : crede pe dumneata dacă pe mine nu mă crede; şi poai. că mă scapi de treaba asta murdară. — Fac orice ca să-ţi fiu pe plac, scumpule şi dragv.;. — răspunse Stubb şi se urcă îndată pe punte. Acolo i se înfăţişă ochilor o scenă ciudată. Marinari cu berete roşii pe cap pregăteau palancurile grele pen.tr caşaloţi. Munceau încet, vorbeau mult şi nu păreau cu loc în apele lor. îşi ţineau cu toţii nasurile pe sus. !): cînd în cînd, unii lăsau baltă lucrul şi se urcau pe o i targ ca să respire aer curat. Alţii, gîndindu-se că aversă se îmbolnăvească, înmuiau cîlţi în gudron şi-i ţineau . nas. Alţii îşi rupseseră muştucurile pipelor de lîngă ci: tor şi pulăiau straşnic, umplîndu-şi astfel nările cu : . mul de tutun. Stubb fu surprins auzind un potop de strigăte şi t! blesteme ieşind din cabina căpitanului; privind întracol văzu o faţă învăpăiată ivindu-se de după o uşă ţinută :n tredeschisă de pe dinăuntru. Era chirurgul, turmen ; care, după ce condamnase zadarnic înfăptuirile acelei zi intrase în cabina căpitanului (în cabinet, cum zicea • ca să se ferească de boală; dar şi acolo nu se putea oş : să nu urle, făcîndu-şi cunoscute astfel rugăminţile şi : dignarea. Observînd aceste lucruri, Stubb văzu că planu-i a sorţi de izbîndă; se întoarse către omul din Guernesey avu cu el o scurtă consfătuire, în cursul căreia secun;; străin îşi arătă ura pentru căpitanul său, fiindcă era neştiutor înfumurat şi fiindcă-i vîrîse pe toţi într-o încu-cătură murdară şi fără perspective de cîştig. lspitindu-l cu dibăcie, Stubb mai observă că omul -: Guernesey habar n-avea de chihlimbarul cenuşiu. Nu r vorbi atunci de acest lucru, însă fu sincer cu el în rt Cei doi ticiuiră la iuţeală un plan pentru a-i întinez cursă căpitanului şi pentru a-şi rîde de el, fără să-l 1 însă să se îndoiască de buna lor credinţă. După acest pi
420

om din Guernesey, acţionînd ca tălmaci, avea să-i spună cgpitanului orice i-ar fi trăsnit prin minte, dar astfel ca si cum totul ar fi venit de la Stubb; cit despre Stubb, avea să rostească şi el tot soiul de palavre în timpul interviului. Victima ieşi acum din cabină. Era un om scund şi negricios, mult prea delicat pentru un căpitan de marină; avea însă favoriţi mari şi mustaţă. Purta o haină de catifea roşie cu brelocuri laterale. Stubb fu prezentat cu politeţe acestui gentilom de către omul din Guernesey care făcea ostentativ pe interpretul. — Ce să-i spun mai întîi? întrebă iacesta. — Eh — zise Stubb, privind haina de catifea şi brelocurile — poţi să începi prin a-i spune că arată ca un băieţaş, deşi nu am pretenţia că sînt judecătorul lui. — Zice, monsieur — începu omul din Guernesey, în-toreîndu-se către căpitanul său — că ieri corabia lui a întîlnit un vas al cărui căpitan şi secund, împreună cu şase marinari, muriseră din cauza frigurilor luate de la o balenă împuţită pe care o trăgeau după ei. La care căpitanul tresări şi -şi arătă dorinţa vie de a afla mai mult.

— Ce să-i mai spun? întrebă iar omul clin Guernesey pe Stubb. — Fiindcă ia lucrurile aşa de uşor, spune-i că l-am privit cu atenţie şi că sînt sigur că o maimuţă , din Santiago e mai pregătită ca el să comande o balenieră. Spune-i din partea mea că e un babuin. — Se jură, monsieur, că balena cealaltă, cea uscată, e mai ucigătoare decît cea împuţită; pe scurt, ne conjură să (ne scăpăm de peştii ăştia dacă ţinem ia vieţile noastre. Pe dată, căpitanul alergă la provă şi comandă cu voce răsunătoare echipajului să nu mai înalţe palancurile, ci să desprindă cablurile şi lanţurile care legau balenele de corabie. •— Ce să-i mai spun? întrebă omul din Guernesey, cnd căpitanul se înapoie. — Stai să mă gîndesc; da, poţi să-i spui că . . . aşa. sPune-i că i-am dat ce-a meritat şi (către sine însumi) P°ate că şi altuia.
421

— Zice, monsieur, fă e foarte fericit că ne-a putu fde folos. Auzind aceasta, căpitanul jură că ei erau cei ce trebuiau să-i mulţumească (adică el şi secundul) şi-l invit., pe Stubb jos în cabină, să bea o sticlă de Bordeaux. — Vrea să iei un pahar de vin. cu noi — zise inter preţul. — Mulţumeşte-i din inimă, dar spune-i că e împ-triva principiilor; mele să beau cu un om de care mi-ar-. bătut joc. Spune-i ea trebuie să plec. — Zice, monsieur, că principiile lui nu-i îngăduie s: bea, dar dacă monsieur vrea să mai trăiască o zi ca s poată bea, atunci mensieur ar trebui să lase pe apă to:u cele patru bărci şi să tragă corabia de lingă aceste balene; fiindcă pe calmul ăsta ele nu se vor îndepărta sir,Stubb era acum dincolo de bord, în barca sa; el stil- -. omului din Guernesey că, avînd în barcă o parîmă de remorcat, el ar putea să-i ajute să tragă balena mai uşoar de lingă corabie. Şi în timp ce corăbiile franceze remorca corabia într-o direcţie, Stubb cel binevoitor remorca balena în direcţia cealaltă, folosindu-se ostentativ de o p: -rimă neobişnuit de lungă. în clipa aceea se ridică şi briza; Stubb se prefăcu acu; . că părăseşte cadavrul. Urcîndu-şi pe bord bărcile, fra -cezul se depărta, în timp ce Pequod alunecă între el .--i balena lui Stubb. Stubb vîsli atunci repede spre corp 1 plutitor şi, strigînd către Peqnod ca să-şi anunţe intenţiile, se pregăti să culeagă fructul vicleniei şi necm-s i sale. Apucand cazmaua lui ascuţită, făcu o gaură în ci- -pui animalului, puţin mai înapoia aripioarei laterale. D; . l-aţi fi văzut, aţi fi putut crede că săpa o groapă în mar; pîiid la urmă cazmaua atinse coastele descărnate; par- i dezgropa ţigle şi oale romane în argilă grasă, englezeas . Echipajul bărcii lui era foarte aţîţat; cu toţii ajutau ; şef cu tragere de inimă şi priveau în jur mai temători d -cit căutătorii de aur. In tot timpul acela, nenumărate păsări se scufund. . se bălăceau, ţipau şi se război au primprejur. Stubb pă: dezamăgit, mai ales că duhoarea creştea; deodată, eh: " din inima acelui şancru, se ridică o undă uşoară de p;"-fum care alunecă peste valul de miros urît fără să :--"
422

absorbit, ca un rîu ce s-ar vărsa în altul şi ar curge cu acela iară să se amestece, îl am, îl am! strigă Stubb cu bucurie, lovind ceva din adînc. O pungă! O pungă! Lăsînd cazmaua, el îşi vîrî amîndouă mîinile în cadavru şi scoase doi pumni de substanţă ce semăna cu săpunul de Windsor, ori cu brînza veche şi grasă, ceva foarte unsuros şi parfumat. Puteai să-ţi vîrî degetul în masa aceea, de o culoare între galben şi cenuşiu. Era chihlimbar cenuşiu, bunii mei prieteni, pe care orice spiţer îl plătea cu o guinee de aur uncia. Scoase vreo şase miini pline, dar pierdu mai mult în mare; poate că ar fi scos încă pe atîta dacă nerăbdătorul Ahab nu i-ar fi poruncit să termine şi să vină pe bord, fiindcă altfel corabia pleca fără el. Capitolul XC CHIHLIMBARUL CENUŞIU Chihlimbarul cenuşiu e o substanţă curioasă, un articol de comerţ atît de important încît, în 1791, un anume căpitan Coffin din Nantucket fu chemat să dea lămuriri . despre el în Camera engleză a Comunelor. în timpul acela, şi pînă la o dată relativ tîrzie, originea chihlimbarului cenuşiu, ca şi a chihlimbarului însuşi, era o problemă numai pentru învăţaţi. Cuvîntul e de obîrşie franceză, fiind compus din gri şi ambră1; dar cele două substanţe sînt cu totul deosebite. Chihlimbarul, deşi e găsit cîteodată pe coastele mărilor, e ascuns de asemenea în adîncul pămantului, în locuri depărtate de mare,

pe cînd chihlimbarul cenuşiu nu se găseşte decît pe mări. Pe lîngă aceasta, chihlimbarul e tare, transparent, fragil,o substanţă fără miros, folosită ca muştiuc la lulele, ca mărgele şi ea podoabă; chihlimbarul cenuşiu e moale, ceros şi alît de mirositor încît e întrebuinţat în parfumerie, la facerea pastilelor, a luminărilor scumpe, a pudrei de păr şi a pome-zilor. Turcii îl folosesc în bucătărie şi îl duc de asemenea 1 în englezeşte se numeşte ambergris (n.t.). 423 la JMeccci, în acelaşi scop pentru care se duce tămîie 1.-, catedrala Sf. Petru din Roma. Unii negustori de vinuri îl pun în vinul roşu ca să-l parfumeze. Cine şi-ar închipui că doamnele cele frumoase şi gentilomii se parfumează cu o materie ce se găseşte în măruntaiele împuţite ale unei balene bolnave? Şi totuşi r;s.; cte. După unii, chihlimbarul cenuşiu e cauza, după alţii, urmarea dispepsiei la balenă. Cum se vindecă o astfel de dispepsie e greu de spus; poate prin administrarea a trei ori patru bărci încărcate cu pilulele lui Brandreth; ci;u-cine face treaba asta trebuie să fugă din drumul balenei, sa muncitorii de stîncile dinamitate. Am uitat să vă spun că în chihlimbarul cenuşiu s-au găsit nişte plăci osoase, rotunde, tari, pe care Stubb le-a luat la început drept nasturii de la pantalonii unor marinari, dar care s-au dovedit apoi ca fiind bucăţi din oasele unor sepii mici, îmbălsămate în felul acesta. Nu vă miră oare că acest minunat chihlimbar cenuşiu, atît de parfumai, se găseşte în inima unui astfel ci;? putregai? Aduceţi-vă aminte de spusele lui Paracelsius despre materia din care e alcătuit cel mai ales mosc. Nu uitaţi nici faptul ciudat că apa de Colonia, în stadiul rudimentar de fabricare, este cea mai urît mirositoare sub-s.unţă din toate substanţele urît mirositoare. Mi-ar plăcea să termin acest capitol cu ceea ce ani amintit mai sus, dar nu pot face aşa din cauza dorinţei mele de a respinge o acuzaţie ce se aduce adeseori baienierilor; în mintea unor oameni porniţi, acuzaţi aceasta ar putea fi socotită ca avînd legătură indirect cu ceea ce s-a spus despre cele două balene ale francei ir. S-a arătat însă în această carte că acuzaţia de dezordine şi de murdărie adresată celor ce vînează balene o co;:r defăimare. Dar mai e o teză ce trebuie respinsă. Si -unu care zic că toate balenele miros urît. Cum s-a putut ivi această ponegrire? După mine, ea a început o dată cu sosirea primei r baleniere groeniandeze la Londra, acum mai bine de clc i sute de ani. Nici atunci, nici astăzi, balenierii aceia ::- purifică uleiul pe mare, după cum fac balenierii din sv.-;; ei taie grăsimea proaspătă în bucăţi mici, o îndeasă P-vranele butoaielor şi o duc aşa acasă; sezonul de pescuit
424

tine puţin în mările acelea îngheţate, iar furtunile puternice şi neaşteptate la care sînt expuşi îi împiedică să facă altfel. Urmarea este că ori ele cîte ori se deschid calele şi cimitirele de balene se descarcă pe ţărmurile Groenlandei. se ridică un miros asemănător cu cel pe care-l răspîndesc cimitirele vechilor oraşe în care se sapă gropi de fundaţie pentru vreo maternitate. Bănuiesc de asemenea că acuzaţia aceasta răutăcioasă se mai datoreşte şi faptului că pe ţărmurile groeniandeze exista odată un sat olandez cu numele de Schmerenburgh ori Smeerenberg; ultimul nume este cel folosit de învăţatul Fogo von Slack, în marea lui lucrare despre Mirosuri. După cum îi arată numele (Smeer grăsime; berg — îndesare) satul acesta fusese întemeiat pentru a sluji ca centru de purificare a grăsimii adunate de flota olandeză de baleniere. astfel ca grăsimea să nu fie dusă tocmai în Olanda pentru acest scop. De aceea se strînsese acolo o colecţie de cuptoare, de cazane de fiert grăsime şi de barăci pentru ulei; cînd munca era în toi, desigur că prin împrejurimi nu mirosea prea plăcut. Nu tot aşa este cazul cu o balenieră clin mările sudice, care îşi umple cala cu ulei abia după o călătorie de patru ani; în tot acest timp ea n-a avut nevoie poate nici de cincizeci de zile ca să fiarbă uleiul, iar acesta, pus în butoaie, aproape că n-are miros. .Adevărul este că moarte ori vii, dacă sînt tratate cum se cuvine, balenele nu sînt nicidecum creaturi urît mirositoare. Balena nu poate fi decît parfumată, o dată ce se bucură de o sănătate perfectă, o dată ce face mereu mişcare şi stă totdeauna pe afară, deşi — e drept — rareori în aer liber. Susţin că balena-spermantet cînd dă din coadă pe deasupra apei nu face altceva decît să răspîndească în jurul ei un aer înmiresmat, ca şi o doamnă parfumată care îşi vîntură rochia într-un salon încălzit. Cu ce aş putea asemăna atunci caşalotul în privinţa Parfumului, ţinînd seamă de mărimea sa? Oare nu cu elefantul acela celebru, cu colţii acoperiţi de bijuterii si Parfumat cu mirt, care a ieşit dintr-un oraş indian întru

cinstirea lui Alexandru cel Mare? Capitolul XCI PĂRĂSITUL La cîteva zile după întîlnirea cu francezul avu loc un eveniment plin de semnificaţie chiar şi pentru cei mai neînsemnat membru al echipajului, o întîmplare tristă, care pentru marinarii veseli şi nebunatici fu ca un fel de profeţie asupra sîîrşitului tragic ce-i aştepta. Nu oricine de pe bordul unei baleniere coboară îr. bărci. Unii mateloţi, numiţi paznici ai corăbiei, au sarcini, de a manevra nava în timp ce bărcile urmăresc balenu De regulă, aceşti paznici ai corăbiei sînt oameni tot ax de vînjoşi ca şi cei din echipajele bărcilor; dar dacă din întîmplare se află pe bord vreun ins prea şubred, neîn-dominaţie ori fricos, acest ins va fi cu siguranţă unul din paznici. Pe bordul iui Pequod soarta aceasta o avea mici : negru poreclit Pippin, pe scurt Pip. Bietul Pip! Aţi m:il auzit ele el; trebuie să vă amintiţi de tamburina lui in noaptea aceea dramatică, veselă şi posomorită totodată. După înfăţişarea lor exterioară, Pip şi Dough-Boy ni cătuiau o pereche, un ponei negru alături de unul alb căluţi de mărime egală, dar de culori diferite, înham;.; cam excentric; dar în timp ce nefericitul Dough-Boy ave: o fire mohorîtă şi era greoi la minte, Pip, deşi fricos, er de fapt un băiat vioi, de o vioiciune plăcută, spontană vesela, specifică neamului său; un neam care se bucur. de toate sărbătorile şi aniversările cu o bucurie mai aleaşi mai slobodă decît a oricărui alt neam. Pip iubea via, şi toate binefacerile vieţii paşnice; de aceea, munca înfi rătoare la care se tocmise în chip inexplicabil îi întu1 case din păcate strălucirea deşi, aşa cum se va vedea î dată. ceea ce se întunecase vremelnic în el era menit pn Ia urma să se lumineze de un foc ciudat, sălbatic, liv: ..are avea să-l arate în chip fantomatic de zece ori îv. luciu- decît era în realitate indigenul acela din TollanCoiviectieut; în ţara lui însufleţea altădată multe petp ceri c:nrpeneşti cu vioara sa şi, în ceasul melodios al anr. tuli..:, hohotele lui vesele transformau orizontul întreg tr-o tamburină cu clopoţei de stele. Apele curate ale ur, diamant scanteiază firesc cînd solitarul e atîrnat la gît, lumina limpede a zilei; dar cînd giuvaergiul şiret vrea
426

vă impresioneze cu lucirea pietrei lui, îl aşază pe un fond întunecat şi îl luminează nu cu soarele, ci cu o flacără artificială. Atunci ţîşnesc din el razele acelea de foc, infernale şi superbe; atunci diamantul, cu vîlvătăile lui blestemate, altădată simbol divin al cerului de cristal, arată ca o bijuterie de coroană furată de la împăratul iadului Să ne întoarceri: însă la povestea noastră. Se întîmplă că ultimul vislaş al lui Stubb îşi scrin-tise mîna în timpul extragerii chihlimbarului cenuşiu şi rămăsese pentru un timp schilod; în locul lui fu luat atunci Pip. Prima dată cînd Stubb coborî cu el în barcă, Pip se? arătă foarte nervos; din fericire, de data aceea barca nu se apropie de balenă şi Pip scăpă cu faţă curată; totuşi Stubb, care îl observase, îl sfătui să se arate mai inimos căci putea să aibă nevoie de curaj. Cînd porniră a doua oară, barca ajunse lîngă balenă. " în clipa cînd fierul se înfipse în ea, balena izbi ca de obicei, dar de data asta chiar sub locul unde şedea bietul Pip. Buimăcit, fără să vrea, el sări cu vîsla în mînă afară din barcă; struna încă neîntinsă se încolăci în jurul pieptului său, iar cînd el căzu în apă, balena rănită începu să fugă nebuneşte, struna se întinse la iuţeală şi sărmanul Pip; şiroind de spumă, apăru lîngă bordul bărcii, tîrîc fără milă de struna care se înfaşurase de mai multe ori pe după pieptul şi gîtul său. Tashtego se afla la pupa, în căldurile vînătorii. Nu-l iubea pe Pip fiindcă era fricos. Smulgînd cuţitul din teacă, îl puse cu tăişul ascuţit pe strună şi, întorcîndu-se către Stubb, îl întrebă: — Tai? Faţa vînătă şi sugrumată a lui Pip zicea limpede: — Taie, pentru numele lui Dumnezeu! Totul se petrecu fulgerător. în mai puţin de o jumătate de minut se sfîrşi toată treaba.

— Taie, fir-ar el blestemat! mormăi Stubb; şi aşa pierdu balena, dar salvă pe Pip. îndată ce-şi veni în fire, sărmanul negru f« copleşit de înjurăturile şi blestemele echipajului. După ce aşteptă în linişte să se potolească ocările acelea fireşti, Stubb, la rîndul lui, îl înjură oficial, dar într-un fel simplu, prac-"C. şi pe jumătate glumeţ; după aceea îi mai dădu cîteva sfaturi bune, dar neoficiale. în substanţă îi spuse cam aşa:
427

— Să nu sări niciodată din barcă, Pip, decît cînd . . . — celelalte vorbe nu se mai înţeleseră, căci aşa se întîm-plă totdeauna cu cele mai înţelepte sfaturi. în general, ţine-te bine de barcă, asta să-ţi fie deviza cînd eşti la vî-natoare de balene; sînt însă cazuri cînd a sări clin barcă e un principiu mai bun. Apoi, băgînd de seamă că pînă la urmă tot sfătuindu-l conştiincios pe Pip, îi lăsa o prea mare libertate de a sări, Stubo încetă deodată cu sfaturile şi siîrşi cu ordinul: — Să te ţii bine de barcă, Pip, ori, pe Dumnezeul meu, n-am să te mai pescuiesc dacă mai sări, ţine minte asta! Nu ne putem îngădui să pierdem balenele de dragul tău; pe balenă capăt un preţ de treizeci de ori mai mare decît pe tine, dacă te-aş vinde în Alabama. Nu uita lucrul ăsta ţi nu mai sări din barcă. Toţi sîntem însă în mîinile zeilor şi Pip sări din nou. împrejurările erau aceleaşi, dar de data asta struna nu se mai înfăşură peste pieptul lui; balena începu să fugă si Pip fu lăsat în mare, în urmă, ca geamantanul unui călător grăbit. Vai, Stubb se ţinea prea bine de cuvînt. Era o zi frumoasă, generoasă, albastră; marea scînteie-toare, liniştită şi rece, se întindea pînă la orizont ca o foaie subţire de aur. Suind şi coborînd printre valuri, capul de abanos al lui Pip părea o măciulie de cuişoară. Nu i se dăduse însă nici un cuţit cînd alunecase atît de repede pe spate. Stubb şedea neclintit, cu dosul la el, iar balena parcă avea aripi. După cîteva clipe, între Pip si Stubb se aşternu o milă bună de ocean neţărmurit. Din mijlocul mării, bietul Pip îşi întorcea capul negru şi carlionţat spre soare, alt părăsit şi singuratic, în ciuda înălţimii şi a strălucirii sale. Pe vreme liniştită, înotul în marea deschisă e o treabă tot atît de uşoară pentru înotătorul experimentat ca o plimbare pe ţărm într-un cărucior cu arcuri. Dar singurătatea îngrozitoare e de neîndurat. Intensa concentrare cînd te afli în mijlocul nemărginirii absolute, Doamne. ci:c ar putea s-o descrie? Amirtiţivă că marinarii cînd se v.v.ldă pe vreme liniştită se ţin aproape de corabie şi înoată numai de-a lungul bordurilor ei. Dar Stubb l-a părăsit oare într-adevăr şi l-a lăsat " voi,1, soirtei pe bietul negruţ? Nu; cel puţin nu aceast îi era intenţia; fiindcă în silaj mai erau două bărci şi credea fără îndoială că vreuna din ele avea să-l găseasc i
428

repede şi să-l pescuiască; e drept însă că soiul acesta de reflexii cu privire la vîslaşii primejduiţi de firea lor zăpăcită nu prea au loc în capetele vînătorilor, în astfel de împrejurări; iar întîmplări de acest fel nu se petrec prea rar; aproape totdeauna aşa-zisul fricos e privit cu acelaşi dezgust şi cu aceeaşi lipsă de milă atît de pescari cît şi de marinarii militari ori de soldaţi. Se întîmplă însă că cele două bărci nu-l văzură pe pip ci, observînd prin preajmă balene, se întoarseră şi porniră după ele să le vîneze. Barca lui Stubb era acum atît de departe, iar Stubb şi echipajul lui erau atît de absorbiţi de pescuit, încît orizontul circular al lui Pip începu să se întindă din ce în ce mai mult în jurul lui. Printr-un noroc nemaipomenit, fu salvat chiar de balenieră; dar din clipa aceea negruţul se plimba pe punte ca un nătîng; aşa cel puţin ziceau ceilalţi. Marea cea hîtră îi ţinuse capul muritor la suprafaţă, dar îi înghiţise infinitul sufletului, fără să i-l înece însă cu totul. Părea cufundat în adîncuri fermecate, unde chipurile ciudate ale lumii dintîi alunecau încoace şi încolo prin faţa ochilor săi fără viaţă. înţelepciunea, această sirenă zgîrcită, îi dezvăluia grămezi de comori; în veşnicia mereu tînără, veselă şi fără inimă, Pip vedea mulţimi de insecte de coral, zei omniprezenţi care, din firmamentul apelor, susţineau lumea uriaşă. Şi acum, nu-l mustraţi prea aspru pe Stubb. Astfel de lucruri se mai întîmplă în viaţa pescarilor şi se va vedea din povestire că şi eu însumi voi fi părăsit cam în acelaşi fel. Capitolul XCII O STRÎNGERE DE MlNA Balena lui Stubb, atît de scump plătită, fu trasă la bordul lui Pequod, unde avură loc operaţiile de tăiere şi de înălţare în palancuri arătate mai înainte, de asemenea Şi golirea polobocului de Heidelberg. în timp ce unii făceau treaba asta din urmă, alţii :vo" putinile mari umplute cu spermanţet; cînd venea 429 vremea potrivită, ele erau manipulate cu grijă înainte spermanţetul să fie dus la purificare, operaţie de caş vom vorbi îndată.

Spermanţetul se răcise şi se cristalizase în aşa măvui încît, cînd împreună cu alţii ajunsei în faţa unui bat mare cît baia lui Constantin, îl găsii întărit şi coagulat . bucăţi care se rostogoleau încoace şi încolo în partea r,. masă încă lichidă. Sarcina noastră era să frămîntăm mîini bucăţile acestea ca să redevină lichide, o treabă pi. cută, dar unsuroasă. Nu e de mirare că în vechime spe: manţetul era un cosmetic căutat. Era atît de limpede, •:• dulce, de moale şi înmuia pielea atît de bine, încît du, ce ţinui mîinile în el doar cîteva minute, îmi simţii dey. tele suple ca tipării, ba le simţii că încep să şerpuiasca să se onduleze. După treaba grea de la cabestan, şedeam acum i punte, în voie, cu picioarele încrucişate, sub cerul alba tru şi liniştit; corabia naviga înainte, senină, cu vel( . dezumflate; îmi băgasem mîinile printre grămăjoarele acv lea moi şi alunecoase pe care le tot fărîmiţam de o oi se topeau în degetele mele şi-şi deşertau pe ele grăsimi de parcă ar fi fost nişte struguri foarte copţi pe cart storceam de must; respiram aroma aceea curată ca pari1 mul violetelor de primăvară; trăiam de o clipă pe o p. jişte îmbălsămată, uitasem jurămîntul nostru cel fioiv îmi spălam mîinile şi inima în substanţa inefabilă; era chiar gata să dau crezare vechii superstiţii paracelsie; după care spermanţetul are calitatea rară de a potoli fit binţeala mîniei, căci, în timp ce mă îmbăiam acolo, ; simţeam eliberat de orice gînd rău, de orice supărare, răutate şi toate celelalte. Să frămînţi, să frămînţi, să frămînţi, cît e ziulica • lungă! Frămîntai spermanţetul acela pînă cînd mă am tecai şi eu în el; îl frămîntai pînă îmi veni nebunia; r trezii frămîntînd fără să vreau mîinile tovarăşilor iv credeam că mîinile lor erau grămăjoarele cele moi. Acv fel de muncă dădea naştere unor simţăminte atît de b gate, de drăgăstoase şi de prieteneşti, că pînă la urmă strîngeam mereu mîinile şi îi priveam sentimental ochi, de parcă le-aş fi zis: — O, semenii mei iubiţi, de ce să tot nutrim gînd. aspre ori să ne arătăm invidioşi şi rău-voitori? Hai să : strîngem mîinile cu toţii; ba nu, să ne strîngem mai bv
430

unii în alţii; să ne topim cu toţii, pe tot globul, în laptele şi în spermanţetul bunătăţii! Fie-mi dat să frămînt mereu spermanţet! Căci acum, Jupă o experienţă prelungită şi repetată, înţelesei că ornul trebuie să-şi mai îndulcească ori să-şi schimbe ideea pe care şi-o face despre fericire; să no plaseze nici în intelect, nici în închipuire; acum că mă dumirisem de toate acestea, eram gata să frămînt veşnic. în visările mele nocturne vedeam şiruri de îngeri în paradis, toţi cu mîinile într-un ciubăr cu spermanţet. în legătură cu spermanţetul, s-ar cădea să vorbesc şi de alte substanţe de aceeaşi natură cu el, din domeniul pregătirii grăsimii pentru rafinare. Să luăm întîi aşa-numitul căl-alb care se obţine atît din partea ascuţită a corpului, cît şi din părţile groase ale cozii. E o substanţă lipită de tendoanele tari (un teanc de muşchi), dar conţine totuşi puţin ulei. După ce e scos din balenă, calul-alb e mai întîi tăiat în felii lungi, înainte de a fi tocat. Arată ca blocurile de marmură de Berkshire. Plum-pudding e numele dat unor anumite părţi din carnea balenei, care aderă ici şi colo la învelişul da grăsime şi care au adesea un procent foarte mare de materie grasă. E 6 substanţă proaspătă, cu înfăţişare plăcută. După cum o arată numele, e foarte bogat colorată şi împestriţată; pe un fond brăzdat în alb şi auriu apar pete de un roşu-închis ori purpuriu. Prune rubinii amestecate cu lămîi. E greu să te stăpîneşti şi să nu le mănînci. Mărturisesc că m-am ascuns odată după arborele mare şi le-am încercat. Aveau gustul unei ciosvîrte regale din coapsa lui Ludovic cel Mare, dacă presupunem că ar fi fost ucis în prima zi după sezonul de vînătoare şi dacă sezonul de vînătoare ar fi fost contemporan cu o recoltă neobişnuit de bună a podgoriilor din Champagne. Mai e şi altă substanţa, cu un aspect foarte ciudat, care iese la iveală în cursul muncilor, clar pe care mi s e pare că-mi va fi greu s-o descriu. E numită slob-go-Uon, un nume ce i s-a dat de către balenieri şi care îi arată şi natura. E o materie necrezut de nămoloasă şi vîscoasă, care se găseşte adeseori în vasele cu sperman-tet, după un frămîntat prelungit şi după transvazare. 431 Cred că sînt membranele rupte, foarte line şi coagulat; ale vaselor. Gurry e un termen folosit de vînătorii balenei ade varate, dar cîteodată şi de vînătorii de caşaloţi. Cu ajutorul lui se denumeşte substanţa întunecată şi gelul j noasă de pe spatele balenei adevărate sau groenlandei şi care acoperă punţile corăbiilor acelor suflete mărunt, care vînează leviatanul acela meschin.

Nippers. Acest cuvînt nu face parte chiar clin voc bularul balenierilor, dar e totuşi al lor fiindcă îl folosesc. Nipper-ul balenierului e o fîşie scurtă de materi-tendinoasă, tare, tăiată din partea ascuţită a cozii leviatanului; măsoară un inci în grosime, iar în rest e cam c-mărimea unui fier de săpăligă. Plimbat cu muchea r. puntea unsuroasă, el face aceeaşi treabă ca o mătură d piele; curată în chip magic toate murdăriile. Ca să înveţi toate aceste denumiri greu de înţek--trebuie să cobori neapărat în sala grăsimilor şi să vo; beşti îndelung cu ocupanţii ei. Am arătat mai înaintea acest loc e un receptacul pentru învelişul de grăsîr.v desprins şi scos de pe balenă, Cînd vine vremea ca 6: pozitul acestei camere să se taie în bucăţi, încăperea transformă într-o scenă de groază pentru începători, ni :; ales în cursul nopţii. într-o parte, muncitorii lasă u,. spaţiu liber, luminat slab de un felinar chior. Acolo -•-duc de obicei oamenii doi cîte doi — unul cu lancea - cîrligul, celălalt cu cazmaua. Lancea pentru balene seamănă cu lancea de abordat a fregatelor. Cîrligul e asf- • mănător cu un cîrlig de barcă; cu el, lucrătorul agaţă flşl -de grăsime şi se căzneşte să n-o lase să alunece în turce nava tanghează şi rulează; iar omul cu cazmaua, a. zat chiar pe fîşie, o taie vertical în bucăţi ce se pot tran-. porta. Cazmaua e atît de tăioasă pe cît o poate face gn sia; omul care o mînuieste nu poartă încălţări, iar mat. ria pe care stă alunecă uneori de sub el atît de stras:: de parcă ar fi o sanie. V-aţi mira oare prea mult d.; şi-ar tăia vreun deget de la picior ori vreunul de-al c lor ce-i dau ajutor? Degete se găsesc rar la picioarele w teranilor din sala de grăsimi. Capitolul XC1II SUTANA Dacă aţi venit pe bordul lui Pequoă într-un anumit moment după uciderea balenei şi dacă v-aţi fi plimbat prin apropierea cabestanului, sînt sigur că aţi fi privit cu multă curiozitate un obiect foarte straniu şi enigmatic pe care l-aţi fi văzut zăcînd acolo. Nici capul mare cit o cisternă al balenei, nici gro-zava-i falcă de jos, scoasă din ţîţînele ei, nici minunata simetrie a cozii, nimic din toate acestea nu v-ar fi mirat atît ca acest con extraordinar, mai înalt clecît un vlăjgan din Kentucky, cu diametrul bazei aproape de un picior, negru ca lignitul la culoare, asemenea lui Yojo, idolul din abanos al lui Queequeg. E într-adevăr un idol; ori mai degrabă era în vechime. Un idol ca cel găsit în crîn-gurile tainice din Iudeea ale reginei Maaca, detronată de fiul ei, regele Asa, fiindcă îl adorase; Asa distruse idolul şi îl arse ca pe un lucru scîrbos, în albia Cedronului, după cum se arată în capitolul al cincisprezecelea al primei cărţi a Regilor. .Priviţi pe marinarul numit „tocătorul", care vine însoţit de doi ajutori; îşi pun pe spate, cu greutate, pe grandissimus, cum îi zic mateloţii, îl cară clătinîndu-se, cu umerii încovoiaţi, de parcă ar fi nişte grenadieri ce duc de pe cîmp un camarad mort. Aşezîndu-l pe puntea dunetei, „tocătorul" îl jupoaie, trăgîndu-i peste cap pielea neagră, aşa cum vînătorul african jupoaie un şarpe boa. După ce termină, întoarce pielea pe dos ca pe un picior de pantalon, o întinde bine, dublîndu-i diametrul, Şi.o agaţă, aşa desfăşurată, în capelaj, ca să se usuce. Nu după mult o dă jos, taie din partea mai ascuţită o lungime de vreo trei picioare, face dcuă găuri pentru braţe în partea cealaltă şi se vîră cu totul înăuntru. Iată-l acum în picioare în faţa voastră, îmbrăcat cu costumul de gală aI meseriei lui. Din timpuri imemoriale se ştie că numai această îmbrăcăminte îl poate apăra în vreme ce va ofi-cla aşa cum îi cere slujba lui. Oficierea constă în tocarea bucăţilor de grăsime pentru cazane; treaba asta se face pe un ciudat cal de lemn, aŞezat lîngă parapet, şi sub care se află un ciubăr încă433

pător în care bucăţelele tocate cad tot aşa de repede t foile de hîrtie de pe masa unui orator răpit de farmec, discursului său. îmbrăcat cuviincios în negru, în amvo nul lui ales si cufundat în paginile bibliei sale, ce rr,.-candidat la arhiepiscopie, ce mai papă ar fi acest „ts. cător"1! Capitolul XCIV RAFINAREA O balenieră americană se recunoaşte pe dinafară n ; numai după bărcile ei suspendate în grui, ci şi dur , instalaţia de rafinare. Balenieră prezintă astfel o an? -malie ciudată prin aceea că pe bordul ei cea mai tra -nică zidărie se îmbină cu stejarul şi cînepa din care ; alcătuită întreaga corabie. Parcă s-ar fi luat un cuptor de cărămizi de pe cîmp şi s-ar fi adus pe punte. Instalaţia de rafinare e aşezată între arborele-tri:,-chet şi cel mare, adică în lecui cel mai spaţios de e punte. Bîrnele de sub ea sînt de o tărie deosebită, i să susţină greutatea acestei mase de cărămizi şi mo; tar, a cărei bază măsoară vreo zece picioare pe opt şi t cărei înălţime atinge cinci picioare. Temelia nu intră i punte, dar zidăria e bine prinsă de suprafaţa acestei.-; prin cîrlige grele de fier care o încercuie de toate părţif şi o fixează de bîrne. Pe margini e înconjurată cu ien i şi

deasupra e acoperită peste tot cu un spirai mare i înclinat. Dînd la o parte spiraiul, în faţă privirilor noastre se înfăţişează cuprinzătoarele căldări de rafinat, do; ia număr, fiecare cu o capacitate de cîteva sute de ! tri. Acestea, cînd nu se folosesc, sînt ţinute foarte cur; Cîteodată sînt lustruite cu steatită si nisip pînă cînd 1 -cesc în interior ca argintul. în timpul carturilor de noan- , unii marinari bătrîni şi cinici se strecoară în ele, se gr- -rnuiese acolo şi aţipesc. Cînd se lustruiesc, în fiecare c -1

„Pagini de Biblie! Pagini de Biblie!" E strigătul neschim al ajutorilor „tocătorilor". Strigătul înseamnă că tocătorul trei; e să taie felii cît mai subţiri, căci, făcînd aşa, fierberea grăsimii ° mult accelerată şi cantitatea de ulei considerabil mărită; pe că şi calitatea obţinută e astfel mai bună (n.a.). 434

dare stă cîte un om; îşi fac între ei multe confidenţe, peste buzele de fier ale acestor vase. Ele sînt de asemenea locuri prielnice pentru adînci meditaţii matematice. y[a aflam în căldarea din stînga navei Pequod şi învîr-team în jurul meu cu grijă steatită, cînd fui pentru prima dată izbit de faptul că, în geometrie, toate corpurile» cum ar fi şi steatită, cînd alunecă în lungul unui cicloid, cad din orice punct exact în acelaşi timp. îndepărtînd apărătoarea de foc din faţa instalaţiei de rafinare, vedem în zidărie cele două guri ale hornurilor, aşezate chiar sub căldări. Gurile acestea sînt prevăzute cu uşi grele de fier. Căldura puternică a focului nu ajunge la punte datorită unui rezervor nu prea mare, aşezat sub întreaga instalaţie. Printr-o conductă fixată în spate, rezervorul e mereu umplut cu apă, pe măsură ce aceasta se evaporează. Nu există hornuri exterioare; gurile lor se deschid la nivelul zidului dinapoj. Să ne întoarcem acum îndărăt pentru o clipă. Cam pe la ceasurile nouă din noapte, instalaţia de rafinărie a lui Pequod fu pusă în funcţie pentru prima dată. Căzuse în sarcina lui Stubb să supravegheze mersul lucrurilor. — E totul gata acolo? Ridicaţi atunci spiraiul şi da-ţi-i drumul! Bucătăriile, aprinde focul! Era o treabă uşoară, fiindcă dulgherul îndopase tot timpul vetrele cu talaş. Fie zis aici că în călătoriile pen-,tru vînare de balene, primul foc la căldări trebuie alimentat o vreme cu lemne. După aceea nu se mai foloseşte lemnul decît ca să grăbească arderea combustibilului principal. într-un cuvînt, după ce e rafinată, grăsimea zbîrcită şi rumenită, numită acum „reziduu" sau „clătită", jmai are încă foarte multe proprietăţi uleioase. „Clătitele" acestea hrănesc focul. Ca un martir fanatic ori ca un mizantrop ce se consumă singur, balena îşi produce singură combustibilul şi arde în flacăra propriului ei corp. Ah, dacă şi-ar consuma şi propriul ei fum! Căci fumul e ceva îngrozitor cînd îl respiri şi, culmea! trebuie să trăieşti un timp respirîndu-l astfel. Are un miros sălbatic, de nedescris, ca acela care pluteşte în vecinătatea rugurilor funerare hinduse. La miezul nopţii, instalaţia era în plină funcţiune. Scăpasem de cadavru; pînzele fuseseră înălţate; vîntul "ătea înviorător; întunecimea sălbatică a oceanului era
28»

435

de nepătruns. Prin bezna aceea flăcările furioase răzbăteau cînd şi cînd, ieşind din hornurile negre de funingine şi luminînd fiecare parîmă din capelaj ca faimosul far grecesc. Nava ardea şi înainta mereu ca şi cum căuta să ajungă negreşit la ţintă şi să se răzbune. Tot aşa bricurile încărcate cu măduvă şi pucioasă ale îndrăzneţului Cana-ris1 ieşeau în puterea nopţii din golfurile lor, purtînrj limbi mari de flăcări în loc de pînze, tăbărau peste fregatele turceşti, încercuindu-le şi aprinzîndu-le. Spiraiul ridicat de pe instalaţia de rafinare părea acum un paravan mare aşezat în faţa ei. Pe el se proiectau umbrele tătăreşti ale harponierilor păgîni şi ale lucrătorilor clin cala balenierei. Cu nişte furci uriaşe, ei aruncau în căldările de fiert grămezi de grăsime ori rîcîiau focul pînă cînd ţîşneau pe uşi flăcări şerpuitoare care se răsuceau încercînd să-i apuce de picioare. Fumul sc înălţa în valuri mari, cernite. La fiecare legănare a vasului, uleiul clocotitor se clătina şi el, de parcă ar fi fost nerăbdător să le sară oamenilor în faţă. în dreptul gurilor instalaţiei, de cealaltă parte a paravanului de lemn, era cabestanul. Slujea drept sofa marinărească. Acolo întîrziau oamenii de cart cînd nu aveau altceva de făcui; priveau pala roşie a focului pînă cînd le dădeau lacrimile. Feţele lor arse de soare, înnegrite acum de fum şi. năduşeală, bărbile lor încîlcite care contrastau cu strălucirea barbară a dinţilor, toate se vedeau limpede la lumina flăcărilor jucăuşe ale cuptoarelor. îşi povesteau unii altora cu veselie aventuri nelegiuite ori poveşti de groaz:-; hohotele grosolane se înălţau în aer ca flăcările din vatră; prin faţa lor, harponierii îşi mişcau sălbatic, încoace şi încolo, furcile lor lungi şi polonicurile; vîntul urla, marea era zbuciumată, corabia gemea şi se apleca, dar î. transporta fără şovăire iadul ei cel roşu tot înainte, prii întunericul mării şi al nopţii, mestecînd în dinţi, dispre • ţuitoare, oasele albe ale

balenei şi scuipînd cu răutate î: toate părţile. Aşa mi se părea şi mie, în vreme ce ţineam timona şi călăuzeam în tăcere corabia de foc pe drumul ei maritim, învăluit eu însumi în întuneric, vedeam cît se putea ele bine ce roşii, ce nebuni, ce fantomatici erau cei1

Canaris Constantin, marinar, erou al poporului grec boiul pentru independenţă (n.t.).

436 în ra".-

i- Priveliştea neîntreruptă a acestor umbre diavoleşti din fata mea» care săreau cînd prin foc, cînd prin fum, făcea să mi se nască în închipuire o viziune asemănătoare si începeam să mă las în voia acelei inexplicabile piro-eli ce mă cuprindea totdeauna cînd mă aflam la cîrmă către miezul nopţii. în noaptea aceea însă mi se întîmplă un lucru ciudat (pe care nu mi-l putui lămuri niciodată). Trezindumă cu o tresărire dintr-un somn scurt ce mă prinsese stînd în picioare, îmi dădui seama cu groază că se petrece ceva rau. Echea din os de maxilar îmi lovea coapsele; îmi dăinuia în urechi foşnetul grav al pînzelor care începeau să se scuture în vînt; mă sileam să ţin ochii deschişi; treaz numai pe jumătate, îmi duceam degetele la pleoape şi mi le deschideam şi mai mult. Cu toate acestea, nu vedeam compasul ca să mă călăuzesc după el; mi se părea totuşi că abia îmi luasem ochii de pe hartă, pe care o privisem la lumina puternică a lămpii din habitaclu. Nu vedeam nimic altceva decît întunericul de nepătruns, străbătut din cînd în cînd de străfulgerări roşii, fantomatice. Aveam mai ales impresia că nu mă grăbeam către vreun liman din faţă, că fugeam spre toate porturile lăsate în urmă. Un simţămînt sălbatic, de moarte, pusese cu desăvîrşire stăpînire pe mine. Apucai convulsiv echea, cu gîndul smintit că era răsturnată, că fusese vrăjită într-un fel oarecare. „Dumnezeule, îmi ziceam, ce se-ntîm-plă cu mine?" Iată ce era. Cînd aţipisem, mă sucisem şi mă aflam acum cu faţa la pupă şi cu spatele la provă şi la compas, într-o clipă mă întorsei la loc, tocmai la timp ca să opresc vasul să intre în vînt şi probabil să se răstoarne. Ce fericit şi recunoscător eram că mă deşteptasem din halucinaţia aceea nefirească şi că îmi venisem în simţiri! Nu privi prea mult în foc, omule! Nu visa cu mîna pe cîrmă! Nu te întoarce cu spatele la compas; ia de bun primul semn pe care ţi—1 dă echea săltăreaţă; nu te încrede în focul nefiresc cînd roşeaţa lui îmbracă orice lucru într-o lumină fantomatică. Mîine, sub soarele înălţimilor, cerul va fi strălucitor; cei care aruncau priviri diavoleşti dintre furcile flăcărilor vor arăta dimineaţa cu tul altfel, mai blînzi, mai potoliţi; numai soarele glorios, auriu şi vesel, e singura lampă adevărată, toate ce-klalte sînt mincinoase.
437

Capitolul XCV LAMPA Dacă aţi fi coborît de la instalaţia de rafinare teuga lui Pequod, acolo unde dormeau oamenii de . , care nu erau de serviciu, aţi fi crezut pentru o clip , , vă aflaţi în mormîntul luminat al unor regi ori - •• nici canonizaţi. în cavoul lui triunghiular de stejar, f care marinar părea dăltuit în tăcere; vreo douăzeci lămpi licăreau acolo peste ochii lor închişi. Pe navele de comerţ, uleiul pentru marinari e rar decît laptele pentru regine. Să se îmbarce în ir neric, să mănînce în întuneric, să se poticnească beznă căutîndu-şi culcuşul, asta e ursita marinarului mercial. Balenierul însă, care caută hrană pentru : mină, trăieşte în lumină. Patul lui e o lampă a lui A din; în ea doarme; în cea mai întunecată noapte, c neagră a corăbiei adăposteşte mereu lumină. Să vedeţi cu cîtă lipsă de stînjenire balenierul î;;L lămpile, care adesea nu sînt decît nişte sticle vechi nişte ulcele, cum le duce la răcitorul de aramă al inflaţiei de rafinare şi le umple cu ulei ca pe halbele bere la butoi. în lampa lui el arde uleiul cel mai cu-în starea lui brută şi deci nealterată; un fluid necuiv cut născocirilor solare, lunare ori astrale de pe ţa: dulce ca untul proaspăt în apiilie. Balenierul se duo îşi caută uleiul, fiind sigur de prospeţimea şi puritr. lui, ca şi călătorul pe o perie, care umblă după propi lui vînat pentru cină. Capitolul XCVI ARIMARE şi CURĂŢENIE Am povestit în ce fel pîndesc cei din vîrful ca gului apropierea marelui leviatan; cum e vînat el pe tinsul cîmpiilor de ape şi ucis în văile adîncurilor; c e remorcat apoi şi decapitat; şi (după principiul care
438

în vechime pe călău să ia îmbrăcămintea victimei) urn ipingeaua lui mare şi vătuită devine proprietatea gîdelui; în ce fel e condamnat, cînd îi vine vremea, să fie Iert în căldări şi în ce fel

spermanţetul, uleiul şi oasele lui se purifică prin foc. A rămas acum să închei acest ultim capitol al descrierii prin recitarea, prin cîntarea, dacă aş putea, a procedeului romantic al decantării uleiului în butoaie şi al arimării acestora jos" în cală; astfel, leviatanul se întoarce încă o dată în adîncurile lui de baştină şi alunecă sub suprafaţa apei ca şi înainte, dar, vai! ca să nu se mairidice niciodată şi nici să mai respire. , Cînd e călduţ încă, uleiul, ca şi punciul, e turnat în butoaie de vreo 100 decalitri; în timp ce nava tanghează poate şi rulează pe drumul ei nocturn, uriaşele butoaie şe răsucesc şi se lovesc cap în cap, ori alunecă pe puntea unsuroasă aşa cum alunecă straturile de teren; în cele din urmă, sînt prinse de mîna omului şi oprite din cursa lor; apoi sînt cercuite şi, pac-pac, ciocanele încep să bată în cercurile lor, fiindcă acum, ex officio, fiecare Hiatelot e şi dogar. . La urmă, cînd şi ultimul litru de spermanţet a fost pas în butoi şi după ce toată recolta s-a răcit bine, se deschid larg bocaporţii, măruntaiele corăbiei se arată şi Butoaiele sînt coborîte la locul unde se vor odihni pentru ultima dată, cit vor mai fi pe mare. După aceea bocaporţii sînt traşi la loc şi închişi ermetic, ca o cameră secretă zidită peste tot. în pescuitul de caşaloţi, treaba asta e poate una din cele mai însemnate din toate cele ale balenăritului. într-o zi, puntea şiroieşte de sînge şi ulei; pe duneta. sacrosanctă sînt grămădite necuviincios bucăţi mari de capete de balenă; ici şi colo sînt risipite butoaie ruginite, ca în curtea unei berării; fumul instalaţiei de rafinare acoperă cu funingine parapetele; marinarii umblă năclăiţi de grăsime; corabia arată chiar ca un leviatan; pretutindeni domneşte un zgomot asurzitor. Dar după o zi ori două, priveşti în jur şi tragi cu urechea pe puntea aceleiaşi corăbii; dacă n-ar fi bărcile trădătoare şi instalaţia căldărilor, ai jura că păşeşti pe o navă comercială, tăcută, al cărei comandant e foarte grijuliu în privinţa curăţeniei. Uleiul brut de spermanţet are o calitate: curăţă de minune. Iată cauza pentru care Puntea nu arată niciodată aşa de curată ca după ceea ce 439 se cheamă „afacerea cu uleiul". Pe de altă parte, di-cenuşa rămăşiţelor arse ale balenei se face cu uşurin o leşie puternică; şi dacă vreo viscozitate de pe spinar balenei rămîne lipită de borduri, leşia o îndepărtează i iuţeală. Oamenii merg atenţi în lungul parapetelor . ; găleţi de apă şi cîrpe şi curăţă peste tot. Funinginea .-.;,. pe pînzele de jos e scuturată. Toate uneltele folosite si de asemenea bine curăţite şi puse la locul lor. Spirei-, cel mare e frecat cu peria şi aşezat peste instalaţia •: rafinare; căldările sînt astfel ascunse privirii; nu se rn .; vede un butoi; palancurile sînt depozitate în ungher nevăzute; iar cînd, prin munca simultană şi combina;.; aproape a întregului echipaj toată treaba e termina ... începe şi echipajul să se cureţe pe sine însuşi; se prim-:-cu toţii din cap pînă în picioare şi se ivesc apoi pe pu tea imaculată proaspeţi şi îmbujoraţi. Cu paşi veseli, ei se plimbă acum pe punte, în gr puri de doi ori trei şi vorbesc în glumă despre salou;-.-. sofale, aşternuturi şi pînzeturi fine; îşi propun să a. pere puntea cu covoare ori se gîndesc să le atîrne ;:. ca targuri; nu se împotrivesc să ia ceaiul la lumina lun-.. în piaţa teugii. Să faci aluzie la ulei, oase ori grăsime ,. faţa acestor marinari parfumaţi, înseamnă să fii c îndrăzneţ. Habar n-au de lucrul la care te referi. Vezi de drum — îţi răspund ei — şi adu-ne prosoape! Nu uitaţi însă: sus, în cele trei gabii, stau trei ?.-meni hotărîţi să descopere alte balene care, dacă vor prinse, vor murdări din nou -vechea mobilă de stejar .1 vor lăsa măcar o mică pată de grăsime pe undeva. Du;... munci grele şi neîntrerupte, fără odihnă la vremea nopp.. după munci ce se prelungesc chiar şi nouăzeci şi şase ore, abia întorşi de pe bărci, cu mîinile umflate di . atîta vîslit în lungul ecuatorului marinarii sosesc pe y-: te nu ca să răsufle, ci ca să care iarăşi lanţuri grele, -tragă din greu la cabestan, să taie şi să spintece, să aşa-din belşug şi să fie iar afumaţi şi arşi de focul ecuator: . şi de cel al instalaţiei de rafinare. După toate acestea -; după ce curăţă corabia pînă o fac albă ca laptele, adese":" bieţii băieţi, tocmai cînd îşi încheie gulerele hainelor Lr curate, tresar auzind strigătul: ,,Uite-o cum suflă!" pornesc în zbor să se lupte cu altă balenă şi să ia de • început munca lor istovitoare. Ah, prieteni, toate a.st J te omoară! Şi totuşi, aşa e viaţa Abia am culesnoi ni"440

ritorii, din maldărul uriaş al lumii acesteia, puţinul dar preţiosul spermanţet, abia ne-am curăţat, cu răbdare, de piurdărie şi abia ne-am învăţat să trăim în tabernacolul curat al sufletului, că — „Uite-o cura suflă!" — stafia apare din nou şi noi ridicăm iar pînzele ca să ne războim cu altă lume, ca să tăvălim încă o dată prin vechea rutină tinerele noastre vieţi. O, Pitagora, tu care ai murit în luminoasa Grecie, acum două mii de ani, atît de bun, de înţelept şi de

blînd, am navigat cu tine în cursul ultimei mele călătorii de-a lungul coastei peruviene şi, prost ce sînt, te-am învăţat eu pe tine, eu, un băiat tînăr şi simplu, cum să mati-seşti o parîmă! Capitolul XCVII DUBLONUL Am spus cum se plimba Ahab pe dunetă, cu regularitate, între cele două capete ale ei: habitaclul şi arborele mare; deşi am povestit multe lucruri, totuşi n-am arătat în ce chip avea el obiceiul cîteodată, în plimbările lui, pe cînd era adînc cufundat în gîndurile sale negre, să se oprească la fiecare întoarcere şi să rămînă privind straniu la obiectul din faţa sa. Cînd se oprea în faţa habitaclului, ramînea cu ochii aţintiţi la acul ascuţit al compasului; privirea lui arunca atunci fulgere. Cînd îşi relua plimbarea şi se oprea în faţa arborelui mare, cu aceeaşi privire fixa moneda de aur ţintuită acolo; înfăţişarea lui trăda atunci aceeaşi neclintită hotărîre, pătrunsă însă de un fel de nostalgie sălbatică, dacă nu chiar de o tainică nade ide. într-o dimineaţă, ajungînd în faţa dublonului, păru atras de ciudăţenia figurilor şi a inscripţiei săpate în el; parcă, pentru prima dată, căuta să interpreteze în felul său nesănătos semnificaţia lor ascunsă. Toate lucrurile din lume au o semnificaţie a Ier, altminteri lucrurile n-ar avea preţ, iar lumea n-ar fi decît un zero fără valoare, buă d ă de vîndut la mezat, aidoma unor terenuri de lîngă Boston.
441

Dublonul era din aur bun şi curat, cules de und„ din inima numeroşilor munţi de pe povîrnişurile car spre răsărit şi asfinţit, prin nisipuri aurifere, curg iz rele multor Pactoluşi1. Deşi era ţintuit acum printre de fier ruginite şi cîrlige coclite de aramă, el îşi p.",-strălucirea de la Quito; nimeni nu-l putea murdări, el îşi păstra curăţenia. Deşi se afla în mijlocul unui o paj de condiţie îndoielnică, deşi rămînea expus nopţi tregi în întunericul des care ar fi acoperit apropie: oricui ar fi vrut să-l fure, totuşi zorile găseau totcle i dublonul acolo unde îl lăsase amurgul; căci fusese sil şi destinat unui scop înspăimîntător; iar marinarii, cît de uşuratici ar fi fost în purtările lor marinăreşti respectau ca pe talismanul Balenei Albe. Cîteodată, vremea carturilor obositoare de noapte, vorbeau de el şi se întrebau al cui va fi pînă la urmă şi dacă fer. tul cîştigător va mai trăi ca să-l cheltuiască. Aceste nobile piese de aur ale Americii de Sud s ca nişte medalii ale soarelui, ca nişte martori ai jaf rilor de pe timpul conchistadorilor. In incrustaţiile I adînci se văd palmieri, lame şi vulcani, discuri ale so-lui şi stele, ecliptice şi cornuri ale belşugului, steaguri falduri bogate şi fîlfîitoare, astfel încît preţiosul rm pare să cîştige în valoare şi să-şi sporească gloria r gravurile sale fanteziste atît de spaniole în poezia ,. Şi iată că dublonul lui Pequcd era un exemplu gi tor al acestor fapte. Pe marginea lui rotundă se put-citi nişte litere: REPUBLICA DEL ECUADOR: QLT. Va să zică moneda asta lucitoare venea dintr-o ţară ; zată în mijlocul lumii, lîngă marele ecuator, bote după numele lui şi hotărnicită de crestele Anzi: dintr-o ţară a cărei climă neschimbătoare nu cuno . toamna. Printre aceste litere se observau cele trei pisc ale Anzilor: dintr-unul ţîşnea o flacără, pe celălalt un turn, iar pe ultimul un cocoş cîntător; pe deast; tuturor acestor simboluri se arcuia o parte din zori cu obişnuitele lui semne cabalistice, iar în cheia de b se vedea soarele, la echinocţiu, în constelaţia Libra. — Iată-l acum pe bătrînul Mogul — monologa St-lîngy instalaţia de rafinare. Vine să vadă iar mor,
1

Pactolus, rîu din Lidia antică, vestit prin aurul ce-l cor.; în apele sale (n.t).

442

Tată i Pe Starbuck cum pleacă după ce a făcut ace-laşi lucru. Amîndoi au o faţă lungă de nouă stanjeni. cj toate astea pentru un ban de aur pe care eu n-aş outea să-l privesc prea mult înainte de a-l cheltui, dacă l-aş avea la Negro Hill sau la Corlaers Hook. Hm! după hjata şi neînsemnata mea părere, mi se pare că aici e ceVci necurat. Am mai văzut dubloni şi înainte, în cursul cglătoriilor mele; dubloni din vechea Spanie, dubloni din peru, dubloni din Chile, dubloni din Bolivia, apoi galbeni si pistoli de aur bun, şi piaştri, şi jumătăţi de piaştri, şi sferturi de piaştri. De ce să fie dubionul ăsta din Ecuador atît de minunat? Dar stai! uite că vine micul Flask; să ne ascundem după căldări, să auzim ce zice. Aha, s-a oprit! O să iasă ceva din toate astea. Aşa, aşa . . . începe . . . — Nu văd altceva pe aici decît bucata asta rotundă de aur; cine va vîna o anumită balenă o va căpăta. De ce oare s-or uita cu toţii atîta la ea? E adevărat, valorează şaisprezece dolari; socotind doi cenţi trabucul, fac în total nouă sute şaizeci de trabucuri. Nu-mi place să fumez pipe murdare ca Stubb, dar îmi plac trabucurile şi văd aici nouă sute şaizeci! Ia să mă sui în gabie şi să mă uit de acolo! — Ce-o fi asta, înţelepciune sau prostie? Dacă într-adevăr e înţelept, prea se uită prosteşte,

iar dacă e prost de ce s-o fi uitînd cu atîta chibzuială? Ia stai, uite-l pe bătrînul din insula Man; trebuie să fi fost birjar de dric înainte de a fi venit pe mare. Vine în vînt spre dublon; aha, se învîrteşte în jurul catargului; în partea cealaltă e ţintuită o potcoavă; s-a întors; ce vrea să facă? Atenţie! Bombăne ca o rîşniţă veche de cafea. Să tra-gn cu urechea, să ascultăm . .. , — Dacă Balena Albă va fi vînată, asta se va întîmpla într-o lună şi într-o zi cînd soarele se va afla într-unui din semnele astea. Am învăţat semnele şi le cunosc înţelesul; le-am aflat acum patiuzeci de ani, de la o bă-trîna vrăjitoare din Copenhaga. Eh, în ce semn va fi atunci soarele? în semnul potcoavei, fiindcă ea e faţă de aur în partea cealaltă. Şi care e semnul potcoavei? Leul esemnul potcoavei, leul care urlă şi sfîşie. Corabie, bă-ţrînă corabie, capul meu bătrîn tremură cînd mă gîndesc tine!
443

— Iată altă versiune, dar cu acelaşi text! Tot f de oameni, un singur fel de lume. Să ne ascundem Uite că vine Queequeg; cu tatuajul lui, arată chku-semnele Zodiacului. Ce zice el oare? Pe viaţa mea, pară semnele. îşi priveşte coapsa; se gîndeşte poat. soarele e în coapsă, ori în pulpă, ori în măruntaie, cum cred babele cînd vorbesc de Astronomia lui geon! Dumnezeule, a găsit ceva lîngă coapsă, cred Sagittarius, ori Săgetătorul. . . Nu, nu ştie ce ar fac-? dublonul; crede că e vreun nasture vechi de la paniai.. vreunui rege ... Se dă la o parte! Iată-I pe Fedallah, i volul-fantomă, cu coada pitită ca de obicei, şi cu -.; în papuci, tot ca de obicei! Ce vrea să zică privirea i ; Aha, face un semn în faţa semnelor şi se înclină; e . soare pe monedă, adorator al focului. Ho! vin din c-e ce mai mulţi. Uite-l pe Pip, bietul băiat, mai bine ar murit, ori mai bine aş fi murit eu; mă îngrozesc o îl văd. A observat şi el pe toţi tălmacii ăştia, m-a ob.-: vat şi pe mine; acum vine să citească şi el. Să ne d iar la o parte şi să ascultăm. Atenţie! •— Eu văd, tu vezi, el vede, noi vedem, voi ved ei văd. — Pe zilele mele! învaţă gramatica lui Murray! exersează mintea, bietul om! Ce zice? Ia! — Eu văd, tu vezi, el vede; noi vedem, voi ved ei văd. — învaţă pe dinafară! Atenţie! Iar . . . — Eu văd, tu vezi, el vede; noi vedem, voi ved ei văd. — Dar bine, e caraghios! — Şi eu, şi tu, şi el; şi noi, şi voi, şi ei, toţi sîr.v lilieci, eu sînt un corb, mai ales cînd stau cocoţat pinul ăsta. Cra-cra-cra-cra-cra-cra! Nu sînt corb? Cm sperietoarea? Uite-o. Două oase vîrîte în pantalonii aş1 vechi şi alte două băgate în mînecile hainei ăsteia! — De mine vorbeşte? Foarte curtenitor! Bietul b.i Mă duc mai bine să mă spînzur! Deocamdată să plec lîngă el. Pe ceilalţi pot să-i îndur, sînt sănătoşi la mu dar el e prea spiritual, prea trăsnit pentru mine, sănătos. Da, da, îl las să bombăne mai departe . . . — Buricul corăbiei e aici, unde-i dublonul, şi cu t ard de nerăbdare să-l smulgă de acolo. Dar smulge! buricul, şi să vedeţi ce se-ntîmplă! Chiar dacă răr.v
444

ici, treaba tot proastă este, fiindcă ori de cîte ori se ţintuieşte ceva la catarg, e semn că nu mai e nici o nădejde. Ha-ha, bătrîne Ahab, Balena Albă te-a ţintuit gjci! Asta e un pin. Tata, în bătrîna ţară Tolland, a tăiat odată un pin şi a găsit un inel de argint peste care crescuse trunchiul, un inel ele cununie al vreunui negru oarecare. Cum a ajuns acolo? Tot aşa se vor întreba şi alţii, într-o zi, cînd vor pescui catargul ăsta vechi, şi or să găsească un dublon prins pe el, printre scoicile agăţate de scoarţa-i aspră. Oh, aurul, preţiosul, preţiosul aur! 2gîrcitul cel tînăr are să te culeagă îndată! Capitolul XCVIII PICIOR ŞI BRAŢ. PEQUOD DIN NANTUCKET INTÎLNEŞTE PE SAMUEL ENDERBY DIN LONDRA — Hei, voi de pe corabie! N-aţi văzut Balena Albă? Aşa strigă Ahab către un vas sub pavilion englez, care trecea pe la pupă. Bătrînul şedea cu portavocea la gură, în barca lui, cu piciorul de fildeş sprijinit în provă; căpitanul străin îl putea privi nestînjenit. Era un om negricios, zdravăn, bine dispus şi arătos, de vreo şaizeci de ani, îmbrăcat într-o haină laigă, albastră, de pilot, ale cărei festoane îi atîrnau în jur. O
a

mînecă goală îi flutura la spate ca mîneca brodată a unui mundir de husar. — N-ai văzut Balena Albă? — Vezi asta? şi scoase la iveală, dintre cutele care-l ascundeau, un braţ alb din os de caşalot, terminat cu un cap de lemn, ca un ciocan. — Armaţi-mi barca! strigă Ahab cu înfocare, învîr-und vîslele de lîngă el. Pregătiţi-vă să mă lăsaţi pe apă! în mai puţin de un minut, fără să-şi părăsească mica ui ambarcaţie, el şi echipajul fură coborîţi pe valuri şi curînd fură lîngă străin. Dar acolo se izbiră de o dificultate, în graba plecării, Ahab uitase că, de cînd îşi Pierduse piciorul, nu păşise niciodată pe bordul altui vas Plutitor decît pe al său, iar atunci o făcea datorită unui
445

mecanism ingenios, anume construit pentru Pequod şi c . nu se putea înjgheba pe altă navă decît la comandă. î e lucru uşor să te caţări pe bordul unei corăbii dinii barcă aflată pe mare; numai cei ce fac aproape în fu care ceas treaba asta, cum ar fi balenierii, nu întîmpii greutăţi; talazurile împing barca pînă lingă parapet îndată după aceea o coboară la jumătatea carlingii. Fiiiv fără un picior, iar nava străină nefiind prevăzută cu st temui de care vorbirăm, Ahab se văzu în situaţia un locuitor neîndemînatic de pe uscat; privea fără nade; bordul înalt şi mişcător, pe care nu putea spera s:, atingă decît cu multă caznă. Am arătat poate mai înainte căorice împrejure, neprielnică, oricît de mică, în care se vădea neputiir lui din cauza accidentului nefericit ce-l suferise, îl s pară şi îl scotea pe Ahab din fire. Acum, starea lui , spirit era înrăutăţită de faptul că doi ofiţeri ai nav străine şedeau aplecaţi peste bord, lîngă scara verticai de tacheţi şi legănau către el o pereche de parîme împ dobite cu gust. La început nu le trecu prin minte că 1; om cu un singur picior era prea neajutorat ca să poată folosi de scara lor marinărească; dar totul nu din decît un minut, deoarece căpitanul străin, observînd di tr-o privire cum stăteau lucrurile, strigă: — Văd, văd! încetaţi acolo cu legănatul! Săriţi, b îeţi, şi lăsaţi palancul de tăiat! Din întîmplare, cu o zi ori două mai înainte, avu-seră la bord o balenă şi palancurile cele mari erau în montate; cîrligul pentru parîme, masiv şi încovoiat, ac curat şi uscat, atîrna încă în odgoane. El fu lăsat repe; spre Ahab, care înţelese pe dată ce avea de făcut şi vîrî singura sa coapsă în curbura cîrligului (şedea pai în braţele unei ancore sau între crăcile unui măr); d; apoi semnalul, apueîndu-se bine de frînghie şi în acel timp ajutînd la ridicarea propriei lui fiinţe, trăgînd mina una din parîmele palancului. Nu după mult trecut cu grijă peste parapetul înalt şi lăsat uşurel capul cabestanului. Celălalt căpitan înainta cu braţul fildeş întins în semn de sincer bun venit. Ahab, înt zînd piciorul lui de fildeş, îl încrucişa cu braţul de deş (păreau două lame de peşti-spadă) şi strigă în ft lui repezit: — Da, da, cu toată inima! Să ne alăturăm oasele
446

piînă şi un picior! O mînă care nu se va mai putea strînge si un picior care nu va mai putea călca. Unde ai văzut galena Albă? Şi de cît timp? .— Balena Albă? zise englezul, întinzînd braţul său (je fildeş către răsărit şi aruncînd o privire tristă în lungul lm — acolo am văzut-o, pe ecuator, în sezonul trecut. .— Şi ţi-a luat braţul, aşa-i? întrebă Ahab, coborînd de pe cabestan şi sprijinindu-se de umărul englezului, — Da, pînă la urmă ea a fost cauza. Şi piciorul tău, tot ea? •— Dă-i drumul — zise Ahab — cum s-a întîmplat? — Era prima dată în viaţa mea cînd plecasem la vî-nătoare pe ecuator — începu englezul. în vremea aceea habar n-aveam de Balena Albă. într-o zi lansarăm bărcile după un banc de patru-cinci balene; barca mea se apropie de una din ele şi aruncarăm harponul în ea; era un adevărat cal de circ, se tot învîrtea ca o morişcă; echipajul meu se străduia din răsputeri să nu se răstoarne, ţinîndu-se bine de borduri. Atunci ţîşni din fundul mării o namilă de balenă cu un cap şi o cocoaşă albe, lăptoase, toată numai creţuri şi zbîrcituri. — Ea era, ea era! strigă Ahab, dînd deodată drumul respiraţiei pe care pînă atunci şi-o reţinuse. — Avea nişte harpoane înfipte în înotătoarea de tri bord. — Da, da, erau ale mele, fiarele mele! strigă Ahab, jubilînd. Zi-i înainte! — Lasă-mă atunci să vorbesc — zise englezul cu voioşie. Străbunica asta bătrînă, cu cap şi cocoaşă albe, se aruncă plină toată de spume, în mijlocul bancului, şi începu să muşte cu furie struna mea

întinsă. — Da, înţeleg, voia s-o taie, să elibereze peştele prins. Q manevră veche, cunosc. — Nu ştiu cum s-a întîmplat într-adevăr — continuă comandantul cel cu o singură mînă; muşcînd struna, îşi îftfipse în ea dinţii; noi însă nu ştiam că se întîmplase aşa; cînd traserăm însă de strună, nimerirăm deodată pe spinarea ei în loc să ajungem la cealaltă balenă care fugea în vînt, fluturîndu-şi coada. Văzînd cum stăteau lucrurile, văzînd ce balenă mare şi mîndră era, cea mai ttiîndră şi cea mai mare pe care o întîlnisem vreodată, sii luai hotărîrea s-o prind, deşi părea turbată de furie, Qîndid că struna putea să slăbească cri că dintele