SILVIU GHEORGHIU FLORENŢIU DELIU

CONVERTOARE
ELECTROMECANICE












































Colecţia „Inginerie electrică”






SILVIU GHEORGHIU FLORENŢIU DELIU















CONVERTOARE
ELECTROMECANICE







EDITURA ACADEMIEI NAVALE
“MIRCEA CEL BĂTRÂN”
Constanţa 2010




Referenţi ştiinţifici: prof.univ.dr. ing. Gheorghe Samoilescu
prof.univ.dr.ing. Mircea Constantinescu






Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
GHEORGHIU, SILVIU
Convertoare electromecanice /prof. univ. dr. ing. Silviu Gheorghiu,
assist. univ. dr. ing. Florenţiu Deliu. – Constanţa : Editura Academiei
Navale
“Mircea cel Bătrân”, 2010
Bibliogr.
ISBN 978-973-1870-70-0

I. Deliu, Florenţiu

621.314.5



Corector: Ozana Chakarian
Aşezare în pagină şi coperta: Gabriela Marieta Secu


Editura Academiei Navale ”Mircea cel Bătrân”
Str. Fulgerului nr. 1, 900218, Constanţa
Tel. 0241/626200/1219, fax 0241/643096
Email: editura@anmb.ro


Copyright © 2009 Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân” Toate
drepturile rezervate


ISBN 978-973-1870-70-0


5


CUPRINS


PREFAŢĂ …………………………………………………………………………9
INTRODUCERE.....................................................................................................11
Obiectivele cursului
Concepţia curriculară
Scopul unităţilor de învăţare
Tematica unităţilor de învăţare
1 Unitatea de învăţare 1
PROBLEMATICA GENERALĂ A CONVERTOARELOR
ELECTROMECANICE ..........................................................................................13
Obiective
Definiţii. Clasificări. Conversia energetică de tip electromecanic…......................14
Elemente constructive. Materiale utilizate în construcţia
maşinilor electrice...................................................................................................14
Câmpurile magnetice ale maşinilor electrice...........................................................19
Cuplul electromagnetic al maşinilor electrice..........................................................25
Pierderile de putere în timpul funcţionării maşinilor electrice................................30
Aplicaţii....................................................................................................................32
Teste de autoevaluare...............................................................................................32
2 Unitatea de învăţare 2
TRANSFORMATORUL ELECTRIC.....................................................................37
Obiective
Definiţii, clasificări, elemente constructive, mărimi nominale................................38
Funcţionarea în sarcină a transformatorului monofazat...........................................43
Raportarea secundarului la primar. Diagrame fazoriale.
Scheme echivalente..................................................................................................47
Analiza regimurilor de funcţionare ale
transformatorului monofazat....................................................................................52
Caracteristicile de funcţionare ale transformatoarelor electrice..............................59
Transformatoare trifazate. Scheme de conexiuni.
Grupe de conexiuni..................................................................................................62
Funcţionarea în paralel a transformatoarelor...........................................................66
Transformatoare speciale ........................................................................................70
Aplicaţii....................................................................................................................81
Teste de autoevaluare...............................................................................................85
3 Unitatea de învăţare 3
MAŞINA DE INDUCŢIE.......................................................................................86
Obiective
Construcţie, principiul de funcţionare, regimuri de funcţionare..............................87
Înfăşurările de curent alternativ. T.e.m. indusă într-o înfăşurare
de curent alternativ...................................................................................................90

6

Rotorul echivalent al maşinii asincrone. Ecuaţiile de funcţionare în
regim staţionar. Diagrame fazoriale. Scheme echivalente.....................................113
Cuplul electromagnetic al maşinii de inducţie.......................................................119
Maşina asincronă trifazată în regim de motor. Bilanţul energetic.
Caracteristicile mecanice naturale şi artificiale.....................................................125
Pornirea motoarelor asincrone. Metode de pornire. …………………………….147
Motoare asincrone cu rotor în scurtcircuit cu pornire ameliorată..........................152
Servomotorul asincron bifazat...............................................................................160
Tahogeneratorul asincron bifazat...........................................................................167
Transformatoare rotative........................................................................................169
Aplicaţii..................................................................................................................179
Teste de autoevaluare.............................................................................................182
3.12. Lucrare de verificare.....................................................................................185
4 Unitatea de învăţare 4
MASINA SINCRONĂ ........................................................................................186
Obiective. Generalităţi. Elemente constructive. Principiul de
funcţionare. Sisteme de excitaţie. Regimuri de funcţionare..................................187
Reacţia indusului....................................................................................................198
Ecuaţiile maşinii sincrone în regim staţionar. Diagrame fazoriale……………....204
Cuplul electromagnetic al maşinii sincrone...........................................................208
Maşina sincronă trifazată în regim de generator.
Caracteristici de funcţionare..................................................................................211
Cuplarea în paralel a generatoarelor sincrone trifazate.
Transferul de sarcină..............................................................................................218
Maşina sincronă trifazată în regim de motor. …………………………………...225
Ecuaţii de funcţionare. Diagrame fazoriale...........................................................226
Pornirea şi modificarea vitezei motoarelor sincrone.............................................231
Motoare sincrone speciale......................................................................................236
Selsine....................................................................................................................246
Aplicaţii..................................................................................................................254
Teste de autoevaluare.............................................................................................259
5 Unitatea de învăţare 5
MAŞINA DE CURENT CONTINUU..................................................................262
Obiective. Generalităţi. Construcţie. Funcţionare..................................................263
Înfăşurări de curent continuu. T.e.m. indusă în înfăşurarea
de c.c. Cuplul electromagnetic al maşinii de c.c....................................................265
Reacţia de indus şi comutaţia maşinii de c.c..........................................................274
Funcţionarea maşinii de c.c. în regim de generator. Autoexcitaţia.
Caracteristici de funcţionare. Ecuaţii de funcţionare.............................................285
Regimul de motor al maşinii de c.c. Caracteristicile mecanice naturale
şi artificiale ale motoarelor de c.c. cu excitaţie în derivaţie,
serie şi mixtă..........................................................................................................294
Pornirea motoarelor de c.c.....................................................................................305
Servomotorul de curent continuu...........................................................................209

7

Tahogeneratoare de curent continuu......................................................................317
Aplicaţii..................................................................................................................322
5.10 Teste de autoevaluare................................................................................324
5.11 Lucrare de verificare.................................................................................325
BIBLIOGRAFIE....................................................................................................327


9


Prefaţă



Cartea este concepută ca un curs cu un pronunţat caracter didactic în care
sunt tratate caracteristicile şi performanţele principalelor tipuri de maşini electrice
clasice şi speciale utilizate la bordul navelor maritime şi fluviale.
Am au urmărit ca cititorii lucrării să înţeleagă fenomenologic principiile de
funcţionare ale maşinilor prezentate, făcând apel şi la cunoştinţele din alte domenii.
Lucrarea se adresează studenţilor Facultăţii de Marină Civilă de la
Departamentul de Învăţământ cu Frecvenţă Redusă, în mod deosebit celor de la
specializarea Electromecanică, dar poate fi utilă şi studenţilor de la specializările
Electromecanică Navală, Inginerie şi Management Naval şi Portuar şi celor de la
specializarea Inginerie Navală şi Navigaţie din cadrul aceluiaşi departament.
Cartea este structurată pe cinci unităţi de învăţare care abordează
generalităţi privind convertoarele electromecanice şi elemente de teoria maşinilor
de curent alternativ şi curent continuu. Fiecare unitate de învăţare conţine aplicaţii
rezolvate şi propuse spre rezolvare, ceea ce permite însuşirea mai bună a aspectelor
teoretice prezentate în lucrare. De asemenea, la finele fiecărei unităţi de învăţare
sunt prevăzute teste de autoevaluare ceea ce permite verificarea cunoştinţelor
dobândite prin parcurgerea lor de către studenţii acestei forme de învăţământ
Lucrarea corespunde necesităţii actuale de documentare în domeniul
abordat şi poate satisface cerinţele celor care au contact cu maşinile electrice
utilizate la bordul navelor maritime şi fluviale.


Autorii
11

INTRODUCERE

OBIECTIVELE CURSULUI
1. Descrierea elementelor constructive ale maşinilor electrice clasice şi
speciale şi explicarea rolului lor funcţional.
2. Definirea şi stabilirea ecuaţiilor câmpurilor magnetice din maşinile
electrice.
3. Deducerea ecuaţiilor de funcţionare şi construirea diagramelor fazoriale
şi a schemelor echivalente ale maşinilor electrice.
4. Determinarea experimentală a caracteristicilor de funcţionare ale
maşinilor electrice
5.Operarea alternatoarelor şi generatoarelor conform competenţelor din
modele de curs I.M.O. (International Maritime Organization)
6. Analiza metodelor de pornire a maşinilor electrice.
7. Studiul maşinilor electrice speciale folosite în automatizări navale.

CONCEPŢIA CURRICULARĂ
Lucrarea de faţă îşi propune să asigure pregătirea de specialitate a
viitorului ofiţer maritim - inginer electrotehnic în domeniul maşinilor electrice
clasice şi speciale.
Parcurgerea, înţelegerea şi însuşirea unităţilor de învăţare se bazează pe
cunoştinţele dobândite în cadrul disciplinelor fundamentale: analiză matematică,
matematici speciale, bazele electrotehnicii, fizică, materiale electrotehnice,
măsurări electrice şi electrotehnice.
Parcurgerea acestei discipline de către studenţi este necesară pentru
înţelegerea disciplinelor de specialitate: acţionări electrice, instalaţii electrice de
bord, producerea şi distribuţia energiei electrice etc.
După parcurgerea acestei discipline studenţii trebuie să fie în măsură să
ridice pe platformele de încercări caracteristicile de funcţionare ale maşinilor
electrice studiate, să remedieze defecţiunile ce survin în funcţionarea acestora şi să
execute calculul de dimensionare al acestora.

SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE
Unităţile de învăţare au fost stabilite astfel încât să ajute cursanţii în primul
rând sa identifice locul şi rolul acestei discipline în categoria disciplinelor de
specialitate din domeniul ingineriei electrice.
Acest curs vine să aprofundeze noţiuni specifice domeniului ingineriei
electrice, să ofere noţiuni noi care pot fi asimilate, evidenţiate şi puse în valoare în
rezolvarea situaţiilor practice pe care le poate întâlni cel care studiază această
disciplină.
Totodată, unităţile de învăţare selectate au fost alese astfel încât să ajute
cursanţii să dobândească o serie de noţiuni de bază legate de maşinile electrice şi
de utilizarea acestora la bordul navelor maritime şi fluviale.
12
Ca disciplină de învăţământ, “Convertoare electromecanice” este prezentă
în toate planurile de învăţământ ale facultăţilor Academiei Navale “Mircea cel
Bătrân”, ceea ce denotă importanţa deosebită a acesteia.

TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Unitatea de învăţare 1
Problematica generală a convertoarelor electromecanice
Unitatea de învăţare 2
Transformatorul electric
Unitatea de învăţare 3
Maşina de inducţie
Unitatea de învăţare 4
Maşina sincronă
Unitatea de învăţare 5
Maşina de curent continuu

13

Unitatea de învăţare 1
PROBLEMATICA GENERALĂ A CONVERTOARELOR
ELECTROMECANICE

Cuprins
Definiţii. Clasificări. Conversia energetică de tip electromecanic.
Elemente constructive. Materiale utilizate în construcţia maşinilor
electrice.
Câmpurile magnetice ale maşinilor electrice.
Cuplul electromagnetic al maşinilor electrice.
Pierderile de putere în timpul funcţionării maşinilor electrice.
Aplicaţii.
Teste de autoevaluare.

OBIECTIVE
- să explice conversia energetică de tip electromecanic, pentru ambele
sensuri ale procesului;
- să indice proprietăţile materialelor folosite în construcţia
transformatoarelor şi maşinilor electrice rotative;
- să enumere, să definească şi să compare câmpurile magnetice întâlnite ale
maşinilor electrice navale;
- să indice condiţiile în care o maşină electrică poate dezvolta cuplu
electromagnetic în regim staţionar.




















14

PROBLEMATICA GENERALĂ A CONVERTOARELOR
ELECTROMECANICE

1.1 Definiţii. Clasificări



Prin maşină electrică se înţelege un sistem de circuite electrice, plasate pe
miezuri magnetice, în general mobile relativ, cuplate între ele magnetic sau electric
sau atât magnetic, cât şi electric.
Maşina electrică transformă energia electrică în energie mecanică (sau
invers), sau în energie electrică de altă formă.
După natura cuplajului se deosebesc:
- maşini electrostatice, la care intervine doar cuplajul electric al
înfăşurărilor;
- maşini electromagnetice, la care cuplajul circuitelor este de natură
magnetică, câmpul magnetic fiind produs de electromagneţi;
- maşini magnetoelectrice, caracterizate prin cuplajul magnetic al
înfăşurărilor, câmpul magnetic fiind produs de magneţi permanenţi.
Din punct de vedere practic, cea mai mare importanţă o au maşinile de tip
electromagnetic, toate celelalte utilizându-se în scopuri speciale.
Mişcarea părţilor mobile ale maşinilor electrice poate fi o mişcare
alternativă (rectilinie sau curbilinie) sau o mişcare de rotaţie sau liniară. Maşinile
electrice obişnuite au o mişcare de rotaţie.
Maşina electrică ce primeşte în timpul funcţionării energie sub formă
mecanică şi o cedează în exterior sub formă electromagnetică se numeşte generator
electric, iar regimul de funcţionare este regim de generator.
Maşina care funcţionează în sens invers, transformând energia
electromagnetică primită în energie mecanică, pe care o cedează prin arbore, se
numeşte motor electric, iar regimul de funcţionare este regim de motor.
Orice maşină electrică poate să funcţioneze atât ca generator, cât şi ca
motor, regimul depinzând numai de sensul fluxului de energie pe care îl stabilim.
Dacă armăturile feromagnetice ce înglobează înfăşurările cuplate electric şi
magnetic sau numai magnetic sunt imobile, se obţine un caz limită de maşină
electrică: transformatorul electric. Acesta transformă tensiunea şi curentul, ce
caracterizează energia electromagnetică, la aceeaşi frecvenţă.

1.2 Elemente constructive. Materiale utilizate
în construcţia maşinilor electrice

În maşinile electrice, curenţii parcurg o serie de conductoare electrice,
legate potrivit, care constituie înfăşurările sau bobinajele maşinii. Totalitatea
conductoarelor legate în serie, având un capăt de început şi un capăt de sfârşit,
15
constituie o înfăşurare. Aceasta constă din mai multe bobine conectate în serie, iar
o bobină din mai multe spire suprapuse înseriate. De obicei, capătul de început al
înfăşurării se notează cu o literă mare sau mică de la începutul alfabetului (A, B, C
sau a, b, c), iar capătul de sfârşit cu o literă de la finele alfabetului (X, Y, Z sau x,
y, z). O înfăşurare se reprezintă prin literele care indică capetele ei, de exemplu
AX.
Dacă începutul şi sfârşitul sunt separate, înfăşurare a se numeşte deschisă, iar
dacă sunt unite se numeşte înfăşurare închisă.
După natura curentului ce străbate înfăşurările, maşinile electrice se împart în:
- maşini de curent alternativ (c.a.): sincrone, asincrone etc.;
- maşini de curent continuu (c.c.).
Atât în înfăşurările generatoarelor, cât şi în cele ale motoarelor, se induc t.e.m.
prin intermediul câmpurilor magnetice variabile în timp. Partea maşinii cu
înfăşurare a parcursă de curent, care la mers în gol produce câmpul magnetic
principal, se numeşte inductorul maşinii, iar cealaltă parte indusul maşinii.
În cazul în care curentul generatorului este nul, se spune că generatorul
funcţionează în gol, iar dacă este diferit de zero, se spune că funcţionează în
sarcină. Regimul de mers în gol al unui motor electric este caracterizat prin
valoarea nulă a cuplului la arbore. La mersul în gol, maşina electrică primeşte o
putere necesară pentru acoperirea pierderilor care au loc în ea.
Din punct de vedere constructiv, maşinile electrice moderne sunt executate
astfel încât, de cele mai multe ori, se pot distinge două corpuri cilindrice goale, de
oţel, dintre care unul, notat cu A în figura 1.1 este fix, numit stator, iar celălalt, B,
este mobil şi se roteşte în cavitatea primului, numit rotor.


Fig. 1.1.
A - stator; B – rotor.
Din motive mecanice, între stator şi rotor este un spaţiu liber δ, numit întrefier.
La rotirea rotorului în câmpul magnetic au loc pierderi în miezul de oţel prin
fenomenele de histerezis şi curenţi turbionari. Pentru micşorarea acestor pierderi,
părţile maşinii în care câmpul magnetic variază se fac din table subţiri de oţel
electrotehnic (numite tole), izolate electric între ele, aşezate în pachete, astfel încât
câmpul magnetic să le străbată longitudinal. Statorul maşinii se execută din
material masiv (fontă sau oţel) pentru câmpul constant în timp, altfel se execută din
tole. În stator şi în rotor sunt plasate înfăşurări în apropierea întrefierului δ,
16
parcurse de curenţi electrici care excită câmpurile magnetice, statorice, respectiv
rotoric. În figura 1.1 este reprezentată o maşină cu δ=ct. de-a lungul întregii
periferii. Se spune că este o maşină cu poli plini sau înecaţi.
În figura 1.2 a. este prezentat un al doilea tip constructiv de maşină electrică,
numit tip cu poli aparenţi exteriori, iar în figura 1.2 b o parte dintr-o maşină cu poli
aparenţi interiori.
Se observă modul de realizare a celor doi poli magnetici: polul nord N şi polul
sud S. Ambii poli constituie un circuit magnetic complet. Câmpul magnetic trece
prin întrefier de două ori, sub fiecare pol câte o dată. Cu linia punctată este indicat
drumul de închidere a circuitului magnetic al maşinii. La această maşină statorul
constă din următoarele elemente componente:
A
1
- jugul statoric;
A
2
- corpul polului pe care se plasează înfăşurarea cu 1/2 N
1
spire pe pol,
parcurse de curentul I
1
care excită câmpul magnetic al maşinii;
A
3
- talpa polului sau talpa polară;
K
1
şi K
2
- muchiile tălpii polare, la rotaţia rotorului în sensul
săgeţilor, K
1
fiind muchia de intrare, iar K
2
muchia de
ieşire;
B - rotorul.

Fig. 1.2 a - cu poli exteriori; b - cu poli interiori.

Distanţa dintre axele a doi poli consecutivi, măsurată pe periferia indusului
spre întrefier, se numeşte pas polar şi se notează cu τ. Acestei distanţe îi
corespunde la centru un unghi care depinde de numărul polilor, repartizaţi pe
întreaga periferie a maşinii. Dacă o maşină are 2p poli, unghiul la centru,
corespunzător unui pas polar, este π/p.
Distanţa b între muchia de intrare şi cea de ieşire a aceluiaşi pol se numeşte
arc polar sau lăţimea tălpii polare.
Axa de simetrie care trece prin mijlocul unui pol se numeşte axa câmpului sau
axa longitudinală (axa d).
17
Bisectoarea unghiului format de două axe longitudinale consecutive se
numeşte axa transversală, notată cu q.
La o maşină electrică, fluxul inducţiei magnetice, considerat pentru toată
suprafaţa rotorului, este zero. Aceasta înseamnă că fluxul tuturor polilor cu
polaritate nord este egal şi de semn contrar cu cel al tuturor polilor cu polaritate
sud:Φ
tN
+ Φ
tS
= 0. Din motive de funcţionare optimă, maşinile electrice se fac
astfel încât toţi polii cu aceeaşi polaritate să aibă acelaşi flux, deci: Φ
tN
= pΦ
N
şi
Φ
tS
= pΦ
S
de unde rezultă: Φ = Φ
N
= - Φ
S
, ceea ce caracterizează o maşină
electrică cu simetrie totală.
O maşină electrică la care în direcţia tangenţială un pol de o polaritate este
urmat de un pol cu polaritate opusă se numeşte maşină eteropolară, iar dacă are
aceeaşi polaritate, se numeşte omopolară.
Dacă, în întrefierul unei maşini electrice, inducţia magnetică este radială şi
repartizată sinusoidal în lungul pasului polar inducţia magnetică B
x
la distanţa x de
axa q
1
(fig. 1.3) este:

,
_

¸
¸
π
τ
·
x
B B
x
sin
unde B este amplitudinea. Considerăm spira cu conductoarele a şi b plasată pe
rotorul cu diametrul D, care se roteşte cu viteza unghiulară Ω în câmpul magnetic
dat. Alegând originea timpului când conductorul a trece prin axa q
1
, avem:
t
D
x
2
Ω ·
şi deci:
τ
π Ω
·
2
sin
Dt
B B
x




Fig. 1.3

18
La o maşină cu 2p poli, avem D p π · τ 2 , deci t p B B
x
Ω · sin . Tensiunea
indusă prin mişcare în conductorul a de lungime axială l este:
t p
D
Bl lv B u
x ea
Ω Ω · · sin
2

Dacă conductorul b este la distanţa τ de conductorul a, se induce în el o t.e.m.
egală şi de sens contrar cu cea indusă în b, şi cum la parcurgerea spirei, cele două
conductoare sunt parcurse în sensuri opuse, t.e.m. a spirei este diferenţa tensiunilor
induse în cele două conductoare:
u
es
= u
ea
- u
eb
,
sau:
u
es
= Bl ΩD sin pΩt

Punând pe u
es
sub forma:
u
es
= U
es
2 sin ωt,
rezultă că:
ω = p Ω

Unghiul α
e
= ωt determină valoarea tensiunii induse şi se numeşte unghi
electric. Pentru a obţine t.e.m. u
es
= 2 U
es
sin ωt la momentul t, rotorul maşinii cu
2p poli trebuie să fi descris un unghi la centru de α
g
= Ωt, numit unghi geometric.
Două maşini cu numere de perechi de poli diferite, la un acelaşi unghi electric, au
unghiuri geometrice diferite. Relaţia între unghiurile electrice şi geometrice este:

g e
pα · α
Cum ω = 2 π f şi Ω = 2 π n, f fiind frecvenţa şi n turaţia maşinii, din (1.4) rezultă
că:
n p f ⋅ ·
La o maşină cu 2p poli, unghiul geometric dintre o axă longitudinală şi
proxima axă transversală este π/2p, în timp ce unghiul electric este π/2. Din această
cauză se spune că cele două axe sunt în cvadratură din punct de vedere electric.
Totalitatea conductoarelor înseriate pentru a ajunge de la capătul de început la
capătul de sfârşit constituie o cale de înfăşurare. În general, de la capătul de început
al unei înfăşurări se poate ajunge pe mai multe căi la capătul de sfârşit. Se spune
că, în acest caz, înfăşurare a are mai multe căi de înfăşurare, iar numărul lor se
notează cu 2a.
La înfăşurările de curent alternativ, numărul căilor de înfăşurare 2a poate fi un
întreg oarecare, par sau impar, în timp ce la înfăşurările de curent continuu, 2a este
întotdeauna un număr întreg şi par, a reprezentând numărul perechilor de căi de
înfăşurare.
Dacă I este curentul prin înfăşurare, atunci curentul printr-o cale de înfăşurare
este I / 2a. Dacă înfăşurarea maşinii are N conductoare, repartizate de-a lungul
întregii periferii a ei (πD), parcurse de acelaşi curent I / 2a, curentul conductoarelor
(1.1)
(1.2)
(1.3)
(1.4)
(1.5)
(1.6)
19
de pe unitatea de lungime periferică, notat cu A şi numit pătură de curent sau
solenaţie specifică, este:

a
I
D
N
A
2

π
· (1.7)

1.3 Câmpurile magnetice ale maşinilor electrice

1.3.1 Definiţii. Elemente de bază

Câmpurile magnetice produse în interiorul maşinilor electrice se obţin practic
numai prin intermediul curenţilor de conducţie. Dacă curentul electric care produce
câmpul magnetic este continuu, atunci şi câmpul magnetic produs este constant în
timp faţă de înfăşurarea prin care trece curentul respectiv, cu o repartiţie oarecare a
componentei radiale a inducţiei magnetice de-a lungul pasului polar.
Dacă curentul este variabil în timp, atunci şi câmpul magnetic produs este
variabil. Câmpul magnetic produs de un curent alternativ se numeşte câmp
alternativ. Dacă prin intermediul inelelor colectoare se stabileşte un curent
continuu într-o înfăşurare plasată în rotor, în ipoteza rotirii rotorului, câmpul
magnetic obţinut se numeşte câmp magnetic învârtitor. Se spune că un astfel de
câmp învârtitor este obţinut pe cale mecanică.
Câmpul învârtitor se mai poate obţine stabilind curenţi alternativi într-un
sistem de înfăşurări plasate potrivit care în general, se deplasează atât faţă de stator
cât şi faţă de rotor. Un astfel de câmp se numeşte câmp învârtitor obţinut pe cale
electrică.
Repartiţia inducţiei magnetice de-a lungul pasului polar, la mersul în gol al
maşinii, are o formă dreptunghiular - curbilinie la maşinile cu poli aparenţi şi o
formă trapezoidal - curbilinie la maşinile cu poli plini.
Se tinde, la cele mai multe maşini electrice, ca repartiţia inducţiei magnetice
de-a lungul pasului polar să fie cât mai aproape de o sinusoidă, care are avantajul
faţă de celelalte curbe că maşina nu constituie o sursă de putere deformantă, deci
reţeaua de alimentare (grupul electrogen) şi maşina vor funcţiona cu un randament
mai bun.
Se consideră un câmp magnetic alternativ, variabil sinusoidal în timp, cu
repartiţie sinusoidală a inducţiei magnetice de-a lungul pasului polar (fig. 1.4).
La distanţa x de axa câmpului, inducţia magnetică B
x
are, la momentul t,
valoarea:
t
x
B B
x
ω ⋅ π
τ
· sin cos
Expresia (1.8) se mai poate scrie sub forma:
1
]
1

¸

,
_

¸
¸
π
τ
+ ω +
,
_

¸
¸
π
τ
− ω ·
x
t
x
t
B
B
x
sin sin
2

(1.8)
(1.9)
20
O expresie de forma:

,
_

¸
¸
π
τ
− ω ·
x
t A a sin
reprezintă o undă a cărei amplitudine rămâne constantă şi se deplasează în timp în
sensul pozitiv pentru x, cu viteza:

π
τω
· v
Se spune că reprezintă o undă directă.
Expresia:

,
_

¸
¸
π
τ
+ ω ·
x
t A a sin
1 1

reprezintă o undă care se deplasează cu aceeaşi viteză ca şi precedenta, în sensul în
care x scade. Se spune că reprezintă o undă indirectă.
În cazul maşinii considerate, undele reprezintă două câmpuri magnetice care
se rotesc în sensuri opuse cu viteza π τω sau cu turaţia:
p
f
p p
v
D
v
n ·
π
ω
·
τ
·
π
·
2 2

şi care îşi păstrează amplitudinile constante. Un câmp magnetic învârtitor,
repartizat sinusoidal în spaţiu, care îşi păstrează amplitudinea constantă, se numeşte
câmp magnetic circular.



.





Fig. 1.4

În concluzie, un câmp magnetic alternativ variabil sinusoidal în timp, cu
repartiţie sinusoidală în spaţiu, este echivalent cu două câmpuri magnetice
circulare, cu amplitudinile egale cu jumătatea amplitudinii câmpului alternativ şi
care se rotesc în sensuri opuse cu viteze egale; avem reciproc: două câmpuri
magnetice învârtitoare, cu amplitudini egale, care se deplasează cu viteze
constante, egale, dar în sensuri opuse, sunt echivalente cu un câmp alternativ, fix ca
poziţie, care variază în timp şi are amplitudinea egală cu dublul amplitudinii
câmpului magnetic circular.
Amplitudinea câmpului magnetic alternativ rămâne fixă ca poziţie, dar variază
sinusoidal în timp, iar cea a unui câmp magnetic circular are valoarea constantă în
timp, dar îşi schimbă poziţia, deplasându-se cu viteza unghiulară electrică
constantă.
(1.10)
(1.11)
(1.12)
(1.13)
21

1.3.2 Câmpul magnetic învârtitor obţinut pe cale mecanică

Se consideră două armături fixe, ca în figura 1.5, axa de referinţă fiind axa
longitudinală d. În punctul A din întrefier, inducţia magnetică va fi:
( ) ( ) α · α
δ δ
p B B cos
unde: B
δ
- amplitudinea inducţiei magnetice;
p - numărul de perechi de poli
Rotind armătura exterioară (interioară) cu viteza unghiulară Ω, la un moment t
inducţia în punctul A va fi:

( ) ( ) t p B t B Ω − α · α
δ δ
cos ,
Dezvoltând relaţia (1.15) se obţine:

( ) ( ) ( ) t p B t p p B t B ω − α · Ω − α · α
δ δ δ
cos cos ,

Fig. 1.5.
unde Ω · ω p reprezintă pulsaţia funcţiei B
δ
(α, t).

Se observă că prin rotirea armăturii exterioare, câmpul magnetic într-un punct fix
din spaţiu (întrefier) A, devine variabil în timp, având perioada:

f pn n
p p
T
1 60
60
2
2
2
2
2
2
· ·
π
π
·

π
·

τ
· (1.17)
Frecvenţa câmpului magnetic va fi:
60 n p f ⋅ ·


S-a obţinut astfel un câmp magnetic învârtitor pe cale mecanică, fiind evident
că odată cu rotirea armăturii exterioare şi inducţia magnetică B se va roti cu viteza
unghiulară Ω, rămânând maximă în axa d. Câmpul magnetic învârtitor, caracterizat
(1.14)
(1.15)
(1.16)
(1.18)
22
de inducţia B
δ
(α,t) prezintă particularitatea că argumentul funcţiei B este o
combinaţie liniară între α şi t.


1.3.3 Câmpul magnetic alternativ

Se obţine utilizând o armătură feromagnetică cilindrică, având spre întrefier
canale dreptunghiulare orientate în lungul generatoarelor, (crestături), în care sunt
plasate laturile uneia sau mai multor bobine alimentate în c.a. monofazat de
pulsaţie ω (fig. 1.6). Câmpul magnetic obţinut va avea expresia:
( ) ( ) t B t B ω ·
δ δ
cos
Într-un punct din întrefier, A, inducţia are valoarea:
( ) ( ) ( ) α ⋅ ω · α
δ δ
p t B t B cos cos ,
Din (1.20) rezultă că B
δ
(α,t) are un argument care nu este o funcţie liniară de
α şi t, nefiind deci un câmp învârtitor.
Din (1.19) se obţine:


i d
B B p t
B
p t
B
t B + · α + ω + α − ω · α
δ δ
δ
) cos(
2
) cos(
2
) , (
Deci, un câmp magnetic alternativ se poate descompune în două câmpuri
învârtitoare de amplitudini egale:
max max max
2
1
δ
· · B B B
i d

Aceste două câmpuri se rotesc în sensuri opuse cu
viteza unghiulară ω egală cu pulsaţia curentului
alternativ monofazat care produce câmpul magnetic
B
δ
(α,t).
Amplitudinea câmpului alternativ este fixă ca poziţie
în spaţiu, dar variază sinusoidal în timp, iar
amplitudinea câmpului circular (B
d
sau B
i
) este
constantă în timp, dar se roteşte în spaţiu cu viteză
unghiulară constantă.
Fig. 1.6.

1.3.4 Câmpul magnetic învârtitor bifazat

Dacă pe armătura considerată în figura 1.6. se plasează două înfăşurări având
axele decalate cu unghiul γ şi alimentate cu doi curenţi alternativi de aceeaşi
pulsaţie, dar de amplitudini şi faze iniţiale diferite, se obţin în întrefier două
câmpuri alternative.
B
1
(α,t) = B
1
cos(ωt) cos α
B
2
(α,t) = B
2
cos (ωt - ϕ) cos (α -γ)
(1.19)
(1.20)
(1.21)
(1.22)
(1.23)
23
Conform relaţiei (1.21), fiecare câmp alternativ se poate scrie:

B
1
(α,t) = B
d1
+ B
i1
= ( ) ( ) α + ω ⋅ + α − ω ⋅ t
B
t
B
cos
2
cos
2
1 1

( ) ( ) [ ] ( ) [ ] γ − α + ϕ − ω ⋅ + γ − α − ϕ − ω ⋅ · + · α t
B
t
B
B B t B
i d
cos
2
cos
2
,
2 2
2 2 2

În relaţiile de mai sus s-au făcut notaţiile:
B
d1
=
2
1
B
cos (ωt - α)
B
i1
=
2
1
B
cos (ωt + α) (1.27)

respectiv:
B
d2
=
2
2
B
cos [ωt - ϕ - (α - γ)]
B
i2
=
2
2
B
cos [(ωt - ϕ + (α - γ)]
Câmpul rezultant B
δ
(α,t) va fi:

B
δ
(α,t) = B
1
(α,t) + B
2
(α,t) = B
d
+ B
i

în care:
( )
2 1 1
,
d d d
B B B t B + · · α

( )
2 1 2
,
i i i
B B B t B + · · α
Înlocuind, rezultă:
( ) ( ) [ ] γ − α − ϕ − ω + α − ω · + · t
B
t
B
B B B
d d d
cos
2
cos
2
2 1
2 1

respectiv:
( ) ( ) [ ] γ − α + ϕ − ω + α + ω · + · t
B
t
B
B B B
i i i
cos
2
cos
2
2 1
2 1

Pentru ca B
δ
să fie un câmp învârtitor trebuie ca:
B
i
= 0 (sau B
d
= 0)
Condiţia (1.32) devine:
( ) ( ) [ ] { } 0 cos
2
cos
2
2 1
· ϕ + γ − α + ω + α + ω · t
B
t
B
B
i

Satisfacerea ecuaţiei (1.33) impune:
γ + ϕ = π şi B
1
= B
2
= B
În ipoteza (1.34):
B
δ
= B
d
=
2
1
B
cos(ωt - α) +
2
2
B
cos[ωt - α + (γ - ϕ)]
(1.24)
(1.25)
(1.26)
(1.28)
(1.29)
(1.30)
(1.31)
(1.32)
(1.33)
(1.34)
(1.35)
24
B
δ
= B
d
este maxim dacă:

γ = ϕ =
2
π

Deci:
B
δ
(α,t) =
2
B
2 cos (ωt - α) = Bcos (ωt - α)
Concluzie: Curentul alternativ bifazat produce un câmp magnetic învârtitor de
amplitudine egală cu amplitudinea fiecăruia din câmpurile alternative componente
şi care se roteşte în sensul de succesiune al fazelor, cu viteza unghiulară ω, egală cu
pulsaţia curenţilor. Se poate demonstra în mod analog că se obţine un câmp
magnetic circular dacă se iau m înfăşurări cu axele decalate cu 2π/m grade
geometrice şi se alimentează cu un sistem polifazat simetric de curenţi cu fazele
defazate cu 2π/m (defazajele curenţilor fiind egale cu decalajele axelor bobinelor).

1.3.5 Câmpul magnetic învârtitor trifazat

Fazele înfăşurării sunt decalate în acest caz cu 2π/3 radiani şi curenţii defazaţi
cu 2π/3 rad. Fiecare fază creează un câmp alternativ de amplitudine fixă ca poziţie
în spaţiu, dar variabilă sinusoidal în timp:
B
1
(α,t) = B
δ
⋅cos ωt ⋅cos α

B
2
(α,t) = B
δ
cos (ωt -
3

) ⋅cos (α -
3

)
B
3
(α,t) = B
δ
⋅cos (ωt -
3

) ⋅cos (α -
3

)
Dezvoltând relaţiile de mai sus şi ţinând seama de cele arătate la punctul
1.3.4., rezultă:
B
1
(α,t) =
2
δ
B
cos (ωt - α) +
2
δ
B
cos(ωt + α) = B
d1
+ B
i1

B
2
(α,t) =
2
δ
B
cos (ωt - α) +
2
δ
B
cos(ωt + α -
3

) = B
d2
+ B
i2

B
3
(α,t) =
2
δ
B
cos (ωt - α) +
2
δ
B
cos(ωt + α -
3

) = B
d3
+ B
i3

Condiţia (1.32) devine:
B
i1
+ B
i2
+ B
i3
= 0
Sau:
B
d1
+ B
d2
+ B
d3
=0
B
d1
+ B
d2
+ B
d3
=
2
3
B
δ
cos (ωt - α)
(1.36)
(1.37)
(1.38)
(1.39)
(1.40)
(1.41)
(1.42)
(1.43)
25
Câmpul rezultant este un câmp magnetic învârtitor circular ce se roteşte în
sensul succesiunii fazelor, de amplitudine egală cu
2
3
din amplitudinea unui câmp
alternativ. Câmpul magnetic circular se roteşte în spaţiu cu viteza unghiulară
constantă:
p
ω
· Ω

1.4 Cuplul electromagnetic al maşinilor electrice

Se consideră o maşină electrică rotativă, formată din două armături cilindrice,
coaxiale, una exterioară fixă, numită stator şi una interioară care se roteşte cu
viteza unghiulară Ω, numită rotor (fig. 1.7). Se presupune că miezul feromagnetic
al fiecărei armături are o caracteristică de magnetizare liniară, iar permeabilitatea
magnetică este foarte mare (µ
Fe
>>µ
0
). Între cele două armături se formează
întrefierul, de valoare constantă δ, raza medie a acestuia fiind notată cu R.
Armăturile sunt echipate fie cu înfăşurări polifazate parcurse de curenţi polifazaţi
de pulsaţie ω , fie cu electromagneţi excitaţi în c.c. având p
1
, respectiv p
2
perechi
de poli. Un punct P în întrefier are coordonatele α
1
, respectiv α
2
în raport cu axele
de referinţă A
1
, respectiv A
2
, solidare cu armăturile, cele două coordonate
satisfăcând relaţia:


Fig. 1.7

α
2
= α
1
- Ωt
Fiecare armătură produce în întrefier un câmp magnetic circular de forma:
b
1
= B
m1
cos (ω
1
t - p
1
α
1
+ θ
1
); b
2
= B
m2
cos (ω
2
t – p
2
α
2
+ θ
2
) (1.46)

În relaţiile (1.46) mărimile poartă indicele armăturii la care se referă: 1 - stator
şi 2 - rotor. În această relaţie s-au făcut notaţiile:
ω
1
= 2πf
1
- pulsaţia funcţiei (undei) b
1
(α,t);
ω
2
= 2πf
2
- pulsaţia funcţiei (undei) b
2
(α,t);
(1.44)
(1.45)
26
θ
1
; θ
2
- faza iniţială a funcţiei b (α, t).
Sistemul considerat fiind presupus liniar, se poate aplica teorema
superpoziţiei, câmpul magnetic rezultant din întrefier fiind egal cu suma celor două
unde descrise de ecuaţiile (1.46):
b = b
1
+ b
2

Datorită existenţei celor două câmpuri, asupra armăturilor maşinii se va
exercita cuplu electromagnetic, a cărui valoare instantanee m rezultă prin aplicarea
teoremei forţelor generalizate, considerând drept variabilă unghiul de defazaj dintre
cele două unde:
θ

= θ
1
- θ
2

Rezultă deci:
. ,
2 1
ct B B
m
m m
W
m
·

,
_

¸
¸
θ ∂

·
Energia magnetică W
m
a sistemului se reduce la energia înmagazinată în
întrefier, deoarece s-a presupus µ
Fe
>>µ
0
:

·
v
m m
v w W d

în care:
w
m
- densitatea de energie volumetrică,
2
0
2
1
2
1
b H b w
m
µ
· ⋅ · .
dv - elementul de volum al întrefierului;
δ ⋅ ⋅ α ⋅ · l R v d d , unde l este lungimea axială a armăturilor.
Cu aceste observaţii, rezultă:


π
α
µ
δ ⋅ ⋅
· α ⋅ δ ⋅ ⋅ ⋅
(


µ
·
2
0
2
0
2
0
d
2
d
2
1
b
l R
l R b W
v
m

Ţinând seama de (1.46) şi (1.47), (1.51) devine:
12 2
2
0
1 2 1
2
0
2
2
21
2
0
1
2
1
0
d 2 d d
2
m m m m
w w w b b b b
l R
W + + ·
1
1
]
1

¸

α + α + α
µ
δ ⋅ ⋅
·
∫ ∫ ∫
π π π

∫ ∫
π π
α θ + α − ω
µ
δ ⋅ ⋅
· α
µ
δ ⋅ ⋅
·
2
0
1 1 1 1 1
2 2
1
0
2
0
1
2
1
0
1
d ) ( cos
2
d
2
p t B
l R
b
l R
W
m m

[ ]
2
1
0
2
0
1 1 1 1 1
2
1
0
1
2
d ) ( 2 cos 1
4
m m m
B
l R
p t B
l R
W ⋅ π
µ
δ ⋅ ⋅
· α θ + α − ω +
µ
δ ⋅ ⋅
·

π

Asemănător, se obţine:
2
2
0
2
0
2
2
2
0
2
2
d
2
m m
B
Rl
b
Rl
W π
µ
δ
· α
µ
δ
·

π

(1.47)
(1.48)
(1.49)
(1.50)
(1.51)
(1.52)
(1.53)
(1.54)
27
( ) ( )


π
π
α θ + α − ω ⋅ θ + α − ω
µ
δ
·
· α
µ
δ
·
2
0
1 2 2 2 2 1 1 1 1 2 1
0
2
1 2 1
0
2
12
d cos cos
2
d 2
2
p t p t B B
Rl
b b
Rl
W
m m
o
m

( ) ( ) [ ] {
( ) ( ) [ ]}
( ) ( ) [ ]
( ) ( ) [ ]
¹
¹
¹
;
¹
α θ + α − ω + θ + α − ω +
¹
¹
¹
'
¹
+ α θ + α − ω − θ + α − ω ⋅
µ
δ
·
α θ + α − ω + θ + α − ω ⋅
⋅ θ + α − ω − θ + α − ω
µ
δ
·



π
π
π
2
0
1 2 2 2 2 1 1 1 1
2
0
1 2 2 2 2 1 1 1 1 2 1
0
12
1 2 2 2 2 1 1 1 1
2
0
2 2 2 2 1 1 1 1 2 1
0
12
d cos
d cos
2
d cos
cos
2
1
p t p t
p t p t B B
Rl
W
p t p t
p t p t B B
Rl
W
m m m
m m m

Înlocuind α
2
= α
1
- Ωt se obţine:
( ) [ ]
( )
( ) ( ) ( ) [ ]
( ) ( ) ( ) [ ]
¹
¹
¹
;
¹
α θ + θ + + α − Ω + ω + ω +
¹
¹
¹
'
¹
+ α θ − θ + − α − Ω − ω − ω
µ
δ
·
¹
¹
¹
;
¹
α θ + Ω + α − ω + θ + α − ω +
+ α
¹
¹
¹
'
¹
θ − Ω − α + ω − θ + α − ω
µ
δ
·




π
π
π
π
2
0
1 2 1 2 1 1 2 2 1
2
1 2 1 2 1 1 2 2 1 2 1
0
12
1 2 2 1 2 2 1 1 1 1
2
0
1
2
0
2 2 1 2 2 1 1 1 1 2 1
0
12
d cos
d cos
2
cos
d cos
2
p p t p
p p t p B B
Rl
W
d t p p t p t
t p p t p t B B
Rl
W
o
m m m
m m m
( ) ( ) [ ]
( ) ( ) ( ) [ ] ( )
2 1 2 1
0
2
0
1 2 1 2 1 1 2 2 1
2
0
1 2 1 1 2 2 1 2 1
0
12
2
d cos
d cos
2
I I B B
Rl
p p t p
p p t p B B
Rl
W
m m
m m m
+
µ
δ
·
¹
¹
¹
;
¹
α θ + θ + + α − Ω + ω + ω +
+
¹
¹
¹
'
¹
α θ + − α − Ω − ω − ω
µ
δ
·


π
π

unde:
28
( ) ( ) [ ]
( ) ( ) ( ) [ ]
( ) [ ]



π
π
π
α − α − ·
α θ + θ + + α − Ω + ω + ω ·
α θ + − α − Ω − ω − ω ·
2
0
1 2 1 1 1 1
2
0
1 2 1 2 1 1 2 2 1 2
2
0
1 2 1 1 2 2 1 1
d cos
d cos
d cos
p p k I
p p t p I
p p t p I

în care k
1
≠ f(α
1
).
Deoarece I
1
este integrală într-o funcţie sinusoidală, ea va fi diferită de zero
numai dacă argumentul funcţiei nu depinde de α
1
. Acest lucru impune ca:
p
1
= p
2
= p
În aceste condiţii:

( ) [ ]
( ) ( ) ( ) [ ]
( ) [ ] 0 d cos
d cos
cos 2 2 cos
2
0
1 2 1 1 2
2
0
1 2 1 2 1 1 1 2 1 2
2 2 1 1 1
· α + α − ·
· α θ + θ + + α − Ω + ω + ω ·
θ + Ω − ω − ω π · π ·


π
π
p p k
p p t p I
t p k I

p
1
, p
2
fiind numere naturale ( p
1
= p
2
= p ).
Expresia energiei magnetice W
m12
devine:

( ) [ ] θ + Ω − ω − ω π
µ
δ
· t p B B
Rl
W
m m m 2 1 2 1
0
12
cos 2
2

Se observă că W
m1
şi W
m2
nu depind de unghiul θ, deci:
0 ; 0
. ;
2
. ;
1
2 1 2 1
·
,
_

¸
¸
θ ∂

·
,
_

¸
¸
θ ∂

· · ct B B
m
ct B B
m
m m m m
W W

Prin urmare, cuplul instantaneu definit anterior de relaţia (1.49) devine:
( ) [ ] θ + Ω − ω − ω
θ ∂

π
µ
δ
·
,
_

¸
¸
θ ∂

·
·
t p B B
Rl W
m
m m
ct B B
m
m m
2 1 2 1
0 . ,
12
cos 2
2
2 1

( ) [ ] θ + Ω − ω − ω π
µ
δ
− · t p B B
Rl
m
m m 2 1 2 1
0
sin 2
2

Valoarea medie a cuplului electromagnetic pe o perioadă va fi:

·
T
t m
T
M
0
d
1

în care:
Ω − ω − ω
π
·
p
T
2 1
2

(1.55)
(1.56)
(1.57)
(1.58)
(1.59)
(1.60)
29
Rezultă deci:
( ) [ ]

θ + Ω − ω − ω
π
µ
δ
− ·
T
m m
t t p
T
B B
Rl
M
0
2 1 2 1
0
d sin
2
2

Cum integrala pe o perioadă a unei funcţii sinusoidale este nulă, cuplul
electromagnetic mediu M va avea valoare diferită de zero numai dacă argumentul
funcţiei sinusoidale nu depinde de timp, adică:
ω
1

2
-pΩ = 0
de unde:
Ω +
ω
·
ω
p p
2 1

sau:

1
= Ω
2
+ Ω
în care:

1
– viteza unghiulară a câmpului magnetic învârtitor statoric, faţă de
stator;

2
– viteza unghiulară a câmpului magnetic învârtitor rotoric, faţă de rotor.
Ţinând seama de relaţia (1.62), expresia (1.61) devine:
θ π
µ
δ
− · sin 2
2
2 1
0
m m
B B
Rl
M
sau, sub o altă formă:
θ
µ
δπ
− · sin
2 1
0
m m
B B
Rl
M
Relaţia (1.58) devine:
M B B
Rl
m
m m
· θ
µ
δπ
· sin
2 1
0

Din relaţia de mai sus rezultă că valoarea cuplului magnetic instantaneu nu
depinde de timp.

Concluzii:

Pentru a obţine un cuplu electromagnetic diferit de zero, care să se exercite
asupra armăturilor unei maşini electrice, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
1. Existenţa a două câmpuri învârtitoare în maşină, produse de stator respectiv
de rotor:
B
m1
≠ 0 şi B
m2
≠ 0
2. Ambele armături să aibă acelaşi număr de perechi de poli:
p
1
= p
2
= p
3. Cele două câmpuri magnetice învârtitoare să fie sincrone; adică să aibă
aceeaşi viteză unghiulară faţă de acelaşi sistem de referinţă (stator):

1
= Ω
2
+ Ω
4. Undele celor două câmpuri circulare să nu fie în fază:
(1.61)
(1.62)
(1.63)
(1.64)
(1.65)
30
θ = θ
1
- θ
2
≠ 0

1.5 Pierderile de putere în timpul funcţionării maşinilor electrice

În timpul funcţionării, în orice maşină electrică au loc pierderi de putere
datorită frecărilor mecanice, efectului Joule-Lenz la trecerea curentului prin
înfăşurări, curenţilor turbionari din miezul feromagnetic, ciclului de histerezis a
materialului din care este executat miezul etc.
Puterea consumată prin frecare în paliere şi a periilor pe colector, împreună cu
puterea necesară antrenării ventilatorului, constituie aşa-numitele pierderi
mecanice p
m
. Pierderile prin frecare variază proporţional cu greutatea rotorului, cu
coeficientul de frecare şi cu viteza de rotaţie. În general, pierderile corespunzătoare
rotirii ventilatorului formează partea cea mai importantă a pierderilor mecanice ale
maşinilor electrice actuale.
La funcţionarea ca generator, când rotorul este antrenat din exterior cu o
turaţie constantă, pierderile mecanice ale maşinii sunt invariabile şi deci nu depind
de încărcare. La funcţionarea ca motor, în funcţie de sarcină, rotorul este frânat mai
mult sau mai puţin, astfel că pierderile mecanice ale maşinii variază cu încărcarea.
A doua categorie de pierderi o constituie pierderile în fier p
Fe
, care apar în
miezul feromagnetic al maşinii. Magnetizarea variabilă în timp determină apariţia
fenomenului de histerezis şi a unor curenţi turbionari, fenomene însoţite de pierderi
corespunzătoare de energie, respectiv de putere. Pierderile datorate curenţilor
turbionari depind de rezistenţa electrică a miezului, ceea ce explică motivul
realizării miezurilor din tole de oţel aliat cu siliciu şi izolate între ele.
Cele două componente ale pierderilor în fier sunt proporţionale cu volumul de
fier şi depind, cu aproximaţie, de pătratul inducţiei magnetice. Cum între inducţia
magnetică şi tensiunea indusă există o relaţie de proporţionalitate, rezultă că
pierderile în fier pot fi considerate ca variind cu pătratul tensiunii. Deoarece, în
general, maşinile electrice funcţionează cu tensiune la borne constantă, pierderile în
fier ale maşinilor electrice sunt constante, independent de încărcarea maşinii.
Ultima categorie de pierderi o constituie pierderile electrice p
e1
, care au loc în
înfăşurări şi la trecerea curentului prin suprafaţa de contact între perii şi organul
colector. Pierderile în bobinaj (înfăşurare) sunt date de relaţia:
p
b
= R ⋅ I
2

(în care R este rezistenţa totală a înfăşurării străbătută de curentul I ), iar
pierderile la perii sunt date de relaţia:
p
t
= ∆U⋅ I
unde ∆U reprezintă căderea de tensiune la trecerea curentului prin contactul
alunecător perie-colector. Ca valoare, în mod obişnuit, ∆U = 0,2 ÷1,2 V, astfel că
pierderile de trecere la perii sunt mult mai mici decât pierderile în bobinaj. Acestea
din urmă se mai pot exprima şi sub forma:
p
b
=
2 2 2
) (
1
j V S j
S
b
⋅ ⋅ ρ · ⋅ ρ
(1.66)
(1.67)
(1.68)
31
în care: l şi S sunt lungimea şi secţiunea sârmei din care este executată înfăşurarea;
V
b
- volumul de cupru (aluminiu);
j - densitatea de curent.
Deci, pierderile în maşinile electrice depind practic de pătratul solicitărilor
cărora le corespund, şi anume: aproximativ de pătratul inducţiei magnetice
(pierderile în fier), de pătratul densităţii de curent (cele în înfăşurări) şi practic de
pătratul turaţiei (cele mecanice).
În afara pierderilor enumerate mai sus, denumite pierderi principale, în
maşinile electrice apar şi pierderi suplimentare atât în miezul feromagnetic, cât şi
în înfăşurări. În mod obişnuit, ele sunt reduse în comparaţie cu cele principale şi se
înglobează în calculele practice în cele principale. Valoarea pierderilor totale
determină valoarea randamentului maşinii, ca raport între puterea utilă debitată P
U

şi puterea absorbită:
p P
P
U
U
Σ +
· η
Pentru a stabili curba de variaţie a randamentului în funcţie de puterea utilă se
va considera cazul particular al unui generator sincron. La o asemenea maşină,
funcţionând legată la o reţea puternică, tensiunea la borne, turaţia şi curentul de
excitaţie sunt, în regim staţionar, constante. În aceste condiţii, pierderile în fier,
mecanice şi electrice în circuitul de excitaţie sunt constante, cu sarcina variind
numai pierderile în înfăşurare a indusului.
Punând P
U
= m⋅U⋅I⋅ cos ϕ şi considerând cos ϕ = ct., relaţia (1.69) conduce la
concluzia că randamentul este nul pentru P
U
= 0, respectiv, ţinând seama că
pierderile în bobinajul indusului sunt de forma p
bi
= C⋅I.
2
, pentru P
U
= ∞.
Randamentul maxim are loc la acea încărcare la care raportul dintre pierderile
totale şi puterea utilă:
U
bi
U
e m Fe
U
P
p
P
p p p
P
p
+
+ +
·
Σ

este minim. Produsul celor doi termeni din membrul doi fiind constant (P
U
= K⋅I,
p
bi
= C⋅I
2
) suma lor va fi minimă când:
p
Fe
+ p
m
+ p
e
= p
bi
(1.71)
adică la acea încărcare la care pierderile
variabile cu sarcina devin egale cu pierderile
constante, independente de încărcare. Această
concluzie are valabilitatea generală, pentru
toate maşinile electrice şi pentru orice regim
de funcţionare (deosebiri intervin în ceea ce
priveşte componenţa pierderilor constante şi a
celor variabile cu sarcina).

Fig. 1.8

După trecerea prin maxim (fig.1.8.), randamentul scade relativ încet cu creşterea
puterii utile, cu toate că aceasta depinde liniar de curent, iar pierderile în bobinaj
(1.69)
(1.70)
32
pătratic, având în vedere valoarea mult mai mare a lui P
U
în comparaţie cu
pierderile variabile cu sarcina.

1.6 APLICAŢII

Problemă rezolvată
Să se determine câmpul magnetic produs în întrefierul unei maşini electrice de
o înfăşurare trifazată imobilă, având 2p = 2 poli şi q = 1 bobină pe pol şi fază,
parcursă de un sistem de curenţi trifazat simetric. Bobinele sunt identice, lărgimea
întrefierului δ este constantă, iar circuitul magnetic este nesaturat.
Soluţie. Cele trei faze sunt defazate spaţial cu un unghi egal cu
2
3
π
grade
electrice (vezi fig. 1).
Ele sunt parcurse de curenţii:

A
i = 2 I sin t ω
B
2
i = 2 I sin t-
3
π
ω
¸ _

¸ ,
(1)
C
4
i = 2 I sin t-
3
π
ω
¸ _

¸ ,


Fiecare fază produce în întrefier un câmp magnetic alternativ bipolar.
Considerând ca axă de referinţă axa fazei AA' , undele fundamentale ale acestor
câmpuri sunt date de relaţiile:
A1 m1
B = B cos sin t α ω
B1 m1
2 2
B = B cos sin t
3 3
π π
α ω
¸ _ ¸ _
− −

¸ , ¸ ,

Figu r a 1
33

C1 m1
4 4
B = B cos sin t
3 3
π π
α ω
¸ _ ¸ _
− −

¸ , ¸ ,
(2)
Câmpul magnetic în întrefier rezultă prin aplicarea teoremei superpoziţiei ca
suma celor trei câmpuri componente:
( )
1 A1 B1 C1 m1
2 2
cos sin t +cos sin t
3 3
B ,t =B +B +B =B
4 4
+cos sin t
3 3
π π
α ω α ω
α
π π
α ω
1 ¸ _ ¸ _
− −
1
¸ , ¸ ,
1
1
¸ _ ¸ _
− −
1
¸ , ¸ , ¸ ]

sau:

( )
( ) ( )
( ) ( )
( )
1 m1
m1
4
sin t+ +sin t- +sin t+
3 1
B ,t = B
2 2
sin t- sin t+ sin t-
3
3
B sin t-
2
π
ω α ω α ω α
α
π
ω α ω α ω α
ω α
1 ¸ _
− +
1
¸ ,
1
·
1
¸ _
+ − +
1
¸ , ¸ ]
·
(3)

Expresia (3) reprezintă o undă învârtitoare având viteza unghiulară
d
dt
α
ω · .
Deci, o armătură imobilă prevăzută cu o înfăşurare trifazată simetrică parcursă de
un sistem de curenţi trifazat simetric produce în întrefier un câmp magnetic
învârtitor.
Armonicile spaţiale de ordinul v km ≠ au expresiile:
( )
A m
B ,t = B cos sin t
ν ν
α να ω (4)
( )
m
2 2
B ,t = B cos sin t
3 3
Bν ν
π π
α να ω
¸ _ ¸ _
− −

¸ , ¸ ,


( )
m
4 4
B ,t = B cos sin t
3 3
Cν ν
π π
α να ω
¸ _ ¸ _
− −

¸ , ¸ ,

Câmpul rezultant este :
( ) ( )
m
3
B ,t B sin t-
2
ν ν
α ω να ·
şi reprezintă, de asemenea, un câmp magnetic învârtitor cu viteza unghiulară:

d
dt
α ω
ν
·
34

Viteza unghiulară a câmpului învârtitor produs de armonici este de ν ori mai
mică decât viteza unghiulară a undei fundamentale.

Probleme propuse

1. Un sistem trifazat simetric de curenţi parcurgând o înfăşurare trifazată cu fazele
plasate la 2π/3 grade electrice una faţă de alta creează un câmp magnetic învârtitor,
de tip circular.
Să se calculeze:
a) amplitudinea câmpului rezultant;
a ) viteza câmpului rezultant;
c) turaţia câmpului rezultant;
d ) turaţia şi amplitudinea câmpului dacă se inversează două faze intre ele.
R
a)
max
3
2
M
B
B ·
b) 2
s
v f τ ·
c)
1
f
n
p
· şi pentru: f=50Hz se obţine n
1
=3000; 1500; 1000 – rot/min
f=60Hz se obţine n
1
=3600; 1800; 1200; 900 – rot/min

d)
3
cos cos
2
M
B x
B t ω
τ
¸ _
· − +

¸ ,
care are aceeaşi amplitudine 3/2B
m
, dar roteşte în
sens invers(unda inversă). Aşadar, pentru a schimba sensul de rotaţie al unei maşini
electrice se inversează două faze între ele.
35
2. O maşină electrică este echipată cu o înfăşurare trifazată diametrală având q=3
crestături pe pol şi fază, p= 2 perechi de poli şi W = 200 spire.
Înfăşurarea este parcursă de curentul i = 10 sin ωt.
Maşina are lărgimea echivalentă a întrefierului δ" = 1,5 mm, lungimea ideală a
maşinii l
i
= 50 cm şi diametrul armăturii D = 28 cm.
Se cere să se calculeze inducţia magnetică în întrefier şi fluxul total maxim
înlănţuit de o fază.
R
K
b
= 0,957
B
1
=0,76 T
Φ
11
= 10,247 Wb

3 Inductorul unei maşini electrice de curent alternativ echipat cu magneţi continui,
produce în întrefier un câmp magnetic învârtitor, care conţine armonicile 1, 3, 5, 7.
Valorile maxime ale armonicilor inducţiei magnetice în întrefier sunt: B
1
= 0,9T;
B
3
= 0,3T; B
5
= 0,18T; B
7
= 0,125 T. Inductorul maşinii este învârtit cu turaţia
n=1000 rot/min. Lungimea ideală a maşinii este l
i
= 40 cm, iar pasul polar τ= 18
cm. Statorul este echipat cu o înfăşurare trifazată, hexapolară, având q = 3
crestături pe pol şi fază şi W= 190 spire pe fază.
Să se determine valoarea efectivă a tensiunii electromotoare induse într-o fază a
înfăşurării statorice, ştiind că înfăşurarea este executată cu pasul y = 7 crestături.
R
k
b1
= 0,9 ; k
b3
= -0,33 ; k
b5
= -0,0378 ; k
b7
= 0,136 ;
U
e
= 1579 V


.

















36
1.7. TEST DE AUTOEVALUARE

1. Să se demonstreze că o înfăşurare trifazată simetrică, imobilă, parcursă de
un sistem trifazat simetric de curenţi, produce în întrefierul unei maşini
electrice un câmp magnetic învârtitor circular obţinut pe cale electrică.
2. Să se demonstreze că într-o maşină electrică cu două înfăşurări decalate
între ele cu unghiul γ
1
şi prin care trec doi curenţi defazaţi între ei cu
unghiul γ
2
, apare un câmp magnetic rezultant învârtitor de tip eliptic.
3. Să se demonstreze că o armătură mobilă echipată cu un sistem de magneţi
continui produce în întrefierul unei maşini electrice un câmp magnetic
învârtitor produs pe cale mecanică.


37

Unitatea de învăţare 2

TRANSFORMATORUL ELECTRIC

Cuprins
Definiţii, clasificări, elemente constructive, mărimi nominale.
Funcţionarea în sarcină a transformatorului monofazat.
Raportarea secundarului la primar. Diagrame fazoriale. Scheme
echivalente.
Analiza regimurilor de funcţionare ale transformatorului monofazat.
Caracteristici de funcţionare ale transformatoarelor electrice.
Transformatoare trifazate. Scheme de conexiuni. Grupe de conexiuni
Funcţionarea în paralel a transformatoarelor.
Transformatoare speciale.
Aplicaţii.
Teste de autoevaluare.

Obiective
- să definească şi să clasifice transformatoarele;
- să descrie elementele constructive ale transformatoarelor electrice;
- să explice procesele fizice în timpul funcţionării;
- să scrie ecuaţiile de funcţionare şi să reprezinte diagramele fazoriale
specifice fiecărui regim de funcţionare;
- să întocmească schemele de conexiuni ale transformatoarelor electrice
uzuale;
- să enumere condiţiile de cuplare în paralel a transformatoarelor electrice;
- să explice funcţionarea autotransformatoarelor şi a transformatoarelor de
sudură cu arc electric.















38



TRANSFORMATORUL ELECTRIC

2.1 Definiţii, clasificări, elemente constructive, mărimi nominale

Transformatorul electric este un aparat static, fără părţi în mişcare, care
transformă curenţii alternativi de tensiuni date în curenţi alternativi de aceeaşi
frecvenţă, însă de altă tensiune.
Principalele elemente constructive ale unui transformator sunt:
- miezul feromagnetic;
- sistemul de înfăşurări, cuplate între ele magnetic, plasate pe miez.

Clasificări

a) În raport de numărul de faze al înfăşurărilor:
- transformatoare monofazate;
- transformatoare polifazate (cele mai importante fiind cele
trifazate).
b) În raport de numărul de înfăşurări cuplate între ele magnetic:
- transformatoare cu două înfăşurări;
- transformatoare cu mai multe înfăşurări.
c) În raport de modul de răcire:
- transformatoare uscate (răcite cu aer);
- transformatoare răcite cu ulei.
d) După valoarea tensiunii la borne, înfăşurările se numesc:
- înfăşurare de înaltă tensiune (Î.T.);
- înfăşurare de joasă tensiune (J.T.).
înfăşurarea alimentată cu tensiune de la reţea şi care are deci caracter de
receptor, se numeşte înfăşurare primară, toate mărimile referitoare la ea având
indicele „1“.
Cealaltă înfăşurare a transformatorului, care lucrează ca sursă, este numită
înfăşurare secundară, toate mărimile care se referă la ea notându-se cu indicele 2.
Prin regim nominal de funcţionare al transformatorului, se înţelege funcţionarea cu
mărimile stabilite la proiectare (înscrise pe plăcuţa indicatoare); valorile mărimilor
corespunzătoare acestui regim numindu-se valori nominale.
Avem astfel: S
N
[kVA], U
1N
[V], I
1N
[A], U
2N
[V], I
2N
[A], u
scN
[%], cosϕ
2N
, η
N
,
f
N
[Hz], etc., dintre care majoritatea sunt înscrise pe plăcuţa indicatoare.
După destinaţie, transformatoarele se clasifică astfel:
a) transformatoare de putere, folosite pentru transportul şi distribuţia energiei
electrice;
b) transformatoare pentru reglarea tensiunii reţelei;
c) autotransformatoare (pentru reglarea tensiunii în limite restrânse);
39
d) transformatoare de măsură (pentru măsurarea curenţilor şi tensiunilor mari);
e) transformatoare speciale: de sudură, redresoare cu mercur etc.

Principiul de funcţionare

Funcţionarea transformatorului se bazează pe fenomenul de inducţie
electromagnetică dintre două înfăşurări cuplate
magnetic. Se consideră schema principială a unui
transformator cu două înfăşurări (fig. 2.1). Dacă la
reţeaua de curent alternativ se leagă înfăşurarea
primară 1, sub influenţa câmpului magnetic ce ia
naştere în urma trecerii curentului primar prin
înfăşurare a 1, în înfăşurare a 2 (secundară),
înlănţuită de câmpul magnetic primar se induce o
tensiune electromotoare de pulsaţie ω, egală cu
pulsaţia tensiunii de alimentare.
Fig. 2.1

Dacă circuitul secundar se închide peste o impedanţă Z, în acest circuit se
stabileşte curentul secundar I
2
. Înfăşurările fiind executate cu numere de spire
diferite, tensiunea la bornele înfăşurării secundare şi curentul din circuitul secundar
diferă de mărimile respective primare.

Elemente constructive

Principalele părţi constructive ale unui transformator sunt:
- miezul feromagnetic;
- înfăşurările;
- părţile de asamblare;
- accesoriile.
Forma constructivă a miezului, care constituie suportul câmpului magnetic
principal, depinde de numărul de faze. Miezul se execută în două variante:
- miez în coloană;
- miez în manta.
În cazul transformatorului monofazat, miezul în coloană se execută din două
coloane c (fig. 2.1.) în jurul cărora se plasează înfăşurările şi două juguri J.
Dacă miezul se execută în manta, el prezintă un număr de trei coloane.
Înfăşurările se plasează pe coloana mediană, care are secţiunea dublă în raport cu
coloanele laterale (acestea având numai rolul de închidere a circuitului magnetic).
Transformatoarele trifazate se compun din trei transformatoare monofazate
identice, ale căror înfăşurări de Î.T. şi J.T. sunt conectate Ddupă una din
conexiunile trifazate cunoscute. Aceste transformatoare, pentru puteri mari, se
numesc transformatoare cu miez şi cu circuite magnetice independente pentru
fiecare fază, întâlnindu-se în S.U.A.
40
Tipurile principale de transformatoare trifazate sunt cele în coloană şi manta.
Forma cea mai utilizată este cea cu trei coloane nesimetrice (fig. 2.2), care rezultă
prin suprimarea jugurilor unuia din transformatoarele monofazate componente şi
aducerea în acelaşi plan a celor trei coloane.

Fig. 2.2

În cazul transformatoarelor de mare putere (peste 50 MVA), pentru reducerea
înălţimii miezului, acesta se realizează cu cinci coloane, cele două coloane laterale
nefiind bobinate şi având doar rol de închidere a fluxului magnetic. Miezul în
manta al transformatoarelor trifazate se compune de fapt din trei miezuri în manta
monofazate, unite într-un singur miez (fig. 2.3).
Miezurile de transformator se execută din tole cu un bogat conţinut de siliciu,
având 0,35mm grosime, izolate între ele. Din motive economice, în scopul
reducerii diametrului înfăşurărilor, secţiunea transversală a coloanelor se execută în
trepte, pentru a se apropia cât mai mult de forma circulară (fig. 2.4).

Fig. 2.3 Fig. 2.4

Numărul de trepte scade cu micşorarea puterii transformatorului, la puteri mici
secţiunea fiind pătrată. Strângerea tolelor între ele se face prin bandajare sau lipire
cu clei special la transformatoare mici şi prin buloane izolate faţă de miez la
transformatoare mari. În miez se prevăd uneori canale de răcire, paralele sau
41
perpendiculare pe planul tolelor, pentru mărirea suprafeţei de evacuare a căldurii
coloanei.
Înfăşurările transformatorului se execută sub două forme:
- înfăşurări concentrice (cilindrice);
- înfăşurări cu bobine alternate.
Fiecare înfăşurare se execută dintr-una sau mai multe bobine, prin bobină
înţelegându-se un tot unitar din punct de vedere constructiv, format dintr-un număr
de spire legate în serie.
Mai multe spire bobinate pe aceeaşi suprafaţă cilindrică alcătuiesc un strat. La
limită, un strat poate fi format şi dintr-o singură spiră. Bobinele folosite în
construcţia transformatoarelor pot fi într-un singur strat sau în mai multe straturi.
Înfăşurările concentrice (cilindrice) sunt acelea la care înfăşurare a de J.T.,
reprezentată de o singură bobină sau de mai multe bobine legate în serie, este
dispusă în lungul coloanei, practic pe întreaga înălţime a ei, iar înfăşurarea de Î.T.,
executată similar, este dispusă concentric cu înfăşurarea de J.T., ansamblul apărând
ca doi cilindri concentrici (fig. 2.5).

Fig. 2.5 Fig. 2.6

În imediata apropiere a coloanei se plasează înfăşurarea J.T., în scopul
micşorării diferenţei de potenţial dintre miez şi înfăşurarea imediat apropiată de
miez. înfăşurare a de J.T. se execută, în general, ca o înfăşurare stratificată, formată
dintr-o singură bobină de înălţime apropiată de cea a coloanei. Aceasta se execută
într-un singur strat sau în mai multe straturi. Înfăşurare a de Î.T. se execută sub
formă de înfăşurare în galeţi (bobine) legaţi în serie, astfel ca pe niciun galet să nu
se depăşească tensiunea de 1KV.
Înfăşurările cu bobine alternate se compun din bobine ale înfăşurării de Î.T. şi
bobine ale înfăşurării de J.T. plasate alternativ în lungul coloanei (fig. 2.6).
Pentru a reduce diferenţa de potenţial electric între juguri şi înfăşurări, de
obicei, la extremităţi se plasează bobine aparţinând înfăşurării de J.T.
Din considerente privind circulaţia uleiului de răcire în interiorul cuvei,
înfăşurările cu bobine alternate se folosesc mai ales la transformatoarele în manta,
care au miezul dispus orizontal.
42
Piesele de asamblare şi accesoriile

a) Transformatoarele uscate
- schela: totalitatea pieselor şi elementelor folosite pentru strângerea,
presarea şi rigidizarea transformatorului propriu-zis;
- borne;
- suporţi.

b) Transformatoarele în ulei:
- schelă;
- cuvă;
- suporţi;
- izolatori de trecere;
- releu cu gaze (Buchholz).

Cuva: - se execută din tablă de oţel şi conţine uleiul de transformator, având
rol de răcire. Pe capacul cuvei sunt fixaţi izolatorii de trecere la care se leagă
capetele înfăşurărilor prin intermediul cărora se face legătura între transformator şi
circuitele exterioare.
Conservatorul este un rezervor special pentru uleiul din cuvă, permiţând
dilatarea uleiului în timpul funcţionării şi limitând suprafaţa de contact dintre ulei
şi aer.
Releul cu gaze este un dispozitiv de protecţie contra supracurenţilor. El constă
dintr-un vas montat pe ţeava de legătură dintre transformator şi conservator,
prevăzut cu un plutitor care se poate roti în jurul unui punct fix şi un contact K
legat în circuitul releului (fig. 2.7).
În regim normal de funcţionare, în absenţa oricărui deranjament, sub presiunea
uleiului din conservatorul de ulei, vasul este în întregime umplut cu ulei şi
plutitorul P se sprijină pe capacul superior al
vasului. În cazul unor deranjamente (străpungere,
arc prin întreruperea unei legături, atingere la
masă, scurtcircuit între spire etc.) sau
supraîncărcare, are loc o degajare de gaze şi
vapori violentă. Gazele degajate tind să treacă în
conservator, adunându-se în partea superioară a
vasului releului Buchholz, determinând astfel
scăderea nivelului de ulei în vas. Plutitorul P
coboară, închizând contactul K din circuitul
releului, care semnalizează sau comandă
deconectarea transformatorului. Fig. 2.7






43
2.2 Funcţionare în sarcină a transformatorului monofazat

Considerăm un transformator monofazat în sarcină (fig. 2.8). Pentru stabilirea
ecuaţiilor de funcţionare, presupunem că miezul transformatorului este nesaturat
(µ=ct.) şi se neglijează pierderile, urmând să ţinem seama ulterior de saturaţie şi
pierderile în fier.
Alimentând transformatorul cu tensiune alternativă, înfăşurarea primară va fi
parcursă de curentul i
1
, iar cea secundară, de curentul i
2
, ambii curenţi alternativi.
Fiecare curent parcurge cele W
1
, respectiv W
2
spire, determinând solenaţiile W
1

.
i
1
şi W
2

.
i
2
, iar în miez se stabileşte un câmp magnetic alternativ rezultant. Liniile
câmpului magnetic determinat de solenaţiile înfăşurărilor se împart în două
categorii:
- unele care se închid în întregime prin miez, înlănţuind ambele înfăşurări
(conturul Γ), reprezentând câmpul magnetic util (conform fluxului fascicular φ
u
),
ce depinde de solenaţia rezultantă a ambelor înfăşurări;
- altele care se înlănţuie numai cu spirele unei singure înfăşurări (contururile
Γ
1
şi Γ
2
), închizându-se parţial prin miez, parţial prin aer, formând câmpul
magnetic de dispersie (fluxurile Ψ
σ1
şi Ψ
σ2
).


Fig. 2.8

Conform legii circuitului magnetic, câmpul de dispersie este determinat
separat de solenaţia primară sau secundară (W
1

.
i
1
→ Ψ
σ1
şi W
2

.
i
2
→Ψ
σ2
). Cum
liniile acestor câmpuri de dispersie se închid mai ales prin aer, rezultă că fluxul de
dispersie este mult mai mic decât cel util şi se poate defini o inductivitate constantă
conform următoarelor relaţii:
¹
'
¹
⋅ · Ψ
⋅ · Ψ
σ σ
σ σ
2 2 2
1 1 1
L i
L i

Comparând reluctanţele magnetice ale miezului şi aerului:
(2.1)
44
R
mf
= ;
1
f
s µ ⋅

o
m
s
R
µ ⋅
·
1
0

µ
f
>> µ
0

deci:
R
mf
<< R
mo


Cele două fluxuri din relaţia (2.1.) se mai pot scrie:
;
1 1
1
mo
R
i W ⋅
≅ Ψ
σ

Cunoscând fluxurile din transformator, se pot determina ecuaţiile tensiunilor
pentru cele două circuite.
Aplicând legea inducţiei electromagnetice şi ţinând seama de caracterul
circuitelor (primar→receptor; secundar→sursă) se obţine:
( )
1 1 1 1 1
u i R
t
u
− ⋅ · Ψ + Ψ −
σ
d
d

( )
2 2 2 2 2
u i R
t
u
+ ⋅ · Ψ + Ψ −
σ
d
d

în care, R
1
şi R
2
reprezintă rezistenţele înfăşurărilor primară, respectiv secundară,
iar u
1
şi u
2
tensiunile la borne.
Se introduc notaţiile:
1 1 1 e
u
u
u
t
W
t
·
φ
− · Ψ −
d
d
d
d

2 2 2 e
u
u
u
t
W
t
·
φ
− · Ψ −
d
d
d
d

pentru t.e.m. utile primare şi secundare.
Derivând relaţiile (2.1):

t
i
L
t d
d
d
d
1
1
1
σ
σ
·
Ψ

t
i
L
t d
d
d
d
2
2
2
σ
σ
·
Ψ

atunci ecuaţiile (2.4) şi (2.5) se scriu:
1 1 1 1 1 σ
Ψ + Ψ + ⋅ ·
t t
i R u
u
d
d
d
d

2 2 2 2 2 σ
Ψ + Ψ + ⋅ · −
t t
i R u
u
d
d
d
d

Luând în considerare notaţiile (2.6; 2.7; 2.8; 2.9), ecuaţiile tensiunilor la borne
se scriu sub forma:
1
1
1 1 1 1 e
u
t
i
L i R u − + ⋅ ·
σ
d
d


(2.2)
(2.3)
(2.4)
(2.5)
(2.6)
(2.7)
(2.8)
(2.9)
(2.10)
(2.11)
(2.12)

45
2
2
2 2 2 2 e
u
t
i
L i R u − + ⋅ · −
σ
d
d

Pe de altă parte, din (2.6) şi (2.7) avem:
1 1 e
u
u
t
W ·
φ

d
d
;
2 2 e
u
u
t
W ·
φ

d
d

deci:
2
2
1
1
W
u
W
u
t
e e u
· ·
φ

d
d

sau:
u
e1
W
2
= u
e2
W
1

Pentru circuitul de sarcină, având parametrii R,L,C, se poate
scrie:
u
2
= R
.
i
2
+

+ t i
C t
i
L d
d
d
2
2
1

Se consideră cazul ideal, în care variaţia tensiunii la borne este sinusoidală,
deci şi fluxul variază sinusoidal:
t
um u
ω φ · φ sin
În acest caz t.e.m. utilă primară devine:

,
_

¸
¸
− ⋅ ⋅ ·
·

,
_

¸
¸
− ⋅ ⋅ ⋅ · ⋅ ⋅ ⋅ − · − ·
2
π
t ω sin U 2
2
π
t ω sin φ ω W t ω cos φ ω W
t
φ
W u
1 e
um 1 um 1
u
1 1 e
d
d

respectiv în valori efective:

um um
um
e
W f W f
W
U φ ⋅ ⋅ ⋅ · φ ⋅ ⋅ ⋅
π
·
φ ⋅ ω ⋅
·
1 1
1
1
44 , 4
2
2
2

Ţinând cont că transformatoarele normale au R
1
şi L
σ1
relativ mici, astfel încât
căderea de tensiune pe ele, chiar şi în sarcină nominală este (2-3)%, din (2.12)
rezultă:
u
1
≅ -u
e1

Relaţia (2.19) arată independenţa t.e.m. de valoarea curenţilor i
1
şi i
2
, ceea ce
este valabil şi pentru fluxul fascicular util Φ
u
. Întrucât fluxul util este determinat de
solenaţia totală: ;
2 2 1 1
i W i W ⋅ + ⋅ · θ
m
u
R
θ
· φ , rezultă că şi solenaţia depinde
numai de tensiunea la borne şi este aproximativ constantă, atât la mersul în sarcină

S
) cât şi la mersul în gol (θ
0
, regim în care i
2
= 0), adică:
θ = θ
S
= θ
0


Aplicând legea circuitului magnetic pe conturul Γ, al liniilor fluxului util, se
obţine expresia solenaţiilor:
θ
S
= W
1

.
i
1
+ W
2

.
i
2
; θ
0
= W
1

.
i
10 .

(2.13)
(2.14)
(2.15)
(2.16)
(2.17)
(2.18)
(2.19)
(2.20)
(2.21)
46
Din (2.20) şi (2.21) rezultă ecuaţia solenaţiilor:
W
1

.
i
1
+ W
2

.
i
2
= W
1

.
i
10 .


Existenţa miezului feromagnetic conduce însă, prin caracterul neliniar al
curbei de magnetizare şi datorită pierderilor în fier, la stabilirea unui curent i
10
nesinusoidal, conţinând în special armonica de ordinul trei. Întrucât transferul de
putere are loc numai pe armonica fundamentală, presupunem că toate mărimile
variază sinusoidal. În această situaţie, ecuaţiile de funcţionare ale
transformatorului:
u
1
= R
1

.
i
1
+
1
1
1 e
u
t
i
L −
σ
d
d
;

-u
2
= R
2

.
i
2
+
2
2
2 e
u
t
i
L −
σ
d
d
;

W
2

.
u
e1
= W
1

.
u
e2


u
2
= R
.
i
2
+

+ t i
C t
i
L d
d
d
2
2
1
;

W
1

.
i
10
= W
1

.
i
1
+ W
2

.
i
2
;

se pot scrie sub formă fazorială, cu observaţia că în ecuaţia solenaţiilor apare
curentul I
10
ce are o comportare activă I
10a
, necesară pentru acoperirea pierderilor în
fier şi o componentă reactivă I
10µ
necesară pentru magnetizarea miezului:
µ
+ ·
10 10 10
I I I
a
.
În ipoteza că miezul este nesaturat, deci reluctanţa lui, R
m
= ct.,
1 e
U depinde
liniar de
10
I , tensiunea indusă putând fi reprezentată ca o cădere de tensiune pe o
impedanţă
m
Z de magnetizare, ce are o reactanţă X
m
corespunzătoare miezului
feromagnetic şi o rezistenţă R
m

m
Z = R
m
+ j
.
X
m

1 e
U = -
m
Z
10
I
Sub formă fazorială, ecuaţiile de funcţionare în sarcină ale transformatorului
monofazat sunt:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
;
¹
⋅ ·
⋅ + ⋅ · ⋅
· −
⋅ · ⋅
− ⋅ · −
− ·
2 2
2 2 1 1 10 1
10 1
2 1 1 2
2 2 2 2
1 1 1 1
I Z U
I W I W I W
I Z U
U W U W
U I Z U
U I Z U
m e
e e
e
e

În sistemul (2.29) s-au făcut notaţiile:


(2.22)
(2.23)
(2.24)
(2.25)
(2.26)
(2.27)
(2.28)
(2.29)
47

¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
;
¹

,
_

¸
¸
ω
− ω + · + ·
+ ·
+ ·
+ ·
C
L j R jX R Z
jX R Z
jX R Z
jX R Z
m m m
1
2 2 2
1 1 1



2.3 Raportarea secundarului la primar. Diagrame fazoriale.
Scheme echivalente.

2.3.1 Raportarea secundarului la primar

Se defineşte drept raport de transformare al transformatorului, raportul dintre
t.e.m. induse în înfăşurările de Î.T. şi J.T.
Considerând că primarul reprezintă partea de Î.T., raportul de transformare
este:
2
1
2
1
W
W
U
U
k
e
e
· ·
Sub forma prezentată de sistemul (2.29), ecuaţiile fazoriale nu permit
determinarea unei scheme electrice galvanice echivalente, studiul analitic este
greoi, iar reprezentarea fazorială necorespunzătoare la un raport de transformare
(k) mare (U
e1
>>U
e2
, deci nu pot fi reprezentate corespunzător, la aceeaşi scară).
Pentru a elimina aceste neajunsuri, se foloseşte aşa numita „raportare“ sau
„reducere“ a înfăşurării secundare la cea primară, considerând în locul înfăşurării
secundare reale, o înfăşurare cu
1 2
' W W · spire. Pentru ca înfăşurarea redusă să fie
echivalentă celei reale, trebuie ca puterea electromagnetică U
e2
. I
2
care se transferă
pe cale electromagnetică secundarului şi consumul de putere activă şi reactivă în
înfăşurare a secundară să nu sufere modificări. Tensiunea electromotoare indusă
în secundar:
U
e2
= 4,44
.
f
.
W
2
. φ
um

respectiv t.e.m. indusă într-o spiră din secundar:
um
e
f
W
U
Φ · 44 , 4
2
2

T.e.m. care s-ar induce în secundar dacă acesta ar avea
1 2
' W W · spire ar fi:
1 2
2
1
2
2
2
1 2 e e e
e
e
U k U
W
W
U
W
U
W U · · · · ′ (2.32)

Din condiţiile de echivalenţă rezultă:


(2.30)
(2.31)
48

a)
2 2 2 2 2 2
I k U I U I U
e e e
′ ⋅ ⋅ · ′ ⋅ ′ · ⋅
2 2
1
I
k
I · ′ .
b)
2
2 2
2
2 2
I R I R ′ ′ · ,
2
2
2
R k R ⋅ · ′ .
c)
2
2 2
2
2 2
I X I X ′ ′ · ,
2
2
2
X k X ⋅ · ′ .
Din (2.34) şi (2.35) se deduce:

2
2
2
Z k Z ⋅ · ′ .
Amplificând ecuaţiile de funcţionare (2.29) în care apar mărimi din secundar
cu raportul de transformare şi ţinând cont de relaţiile (2.33), (2.34), (2.35) şi (2.36),
rezultă:
,
;
2
2 2
2
2 2 2 2 2
2 2
2
Z I k Z
k
I
U k
U Z I U k Z k
k
I
U k
e e
′ ⋅ ′ · ⋅ ⋅ ·
′ − ′ ′ · − ⋅ · −

în care:
2
'
2
U k U ⋅ · respectiv Z k Z
2
· ′
Pentru transformatorul având secundarul redus la primar, ecuaţiile de
funcţionare, sub formă fazorială, devin:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
;
¹
′ ⋅ ′ · ′
′ + ·
′ − ′ ′ · ′ −
· ′ − · −
− ⋅ ·
2 2
2 1 10
2 2 2 2
10 2 1
1 1 1 1
I Z U
I I I
U I Z U
I Z U U
U I Z U
e
m e e
e

Artificiul de calcul prin care s-a înlocuit secundarul real (R
2
;X
2
în care au
apărut
2 2 2
, , I U U
e
) cu unul redus (
2 2
, X R ′ ′ în care apar
2 2 1 2
, , I U U U
e e
′ ′ · ′ ) nu
modifică valabilitatea ecuaţiilor de funcţionare şi nu afectează circuitul primar
(unde nu apar modificări de curenţi, tensiuni, faze şi, deci, nici puteri). Prin urmare,
privind dinspre primar, transformatorul real şi cel cu secundarul redus au aceeaşi
comportare, cel din urmă studiindu-se însă mult mai uşor.
Ecuaţiile de funcţionare sub forma (2.38) permit construirea în mod simplu a
diagramei fazoriale a transformatorului în sarcină (fig. 2.9), pentru un anumit
curent secundar I
2
, în ipoteza cunoaşterii lui
m
Z Z Z Z , , ,
2 1
.
Etapele trasării diagramei de fazori:
- se ia ca origine de fază fluxul φ
u
;
(2.33)
(2.34)
(2.35)
(2.36)
(2.37)
(2.38)
49
- se reprezintă
2 e
U′ , defazată cu π/2 în urma φ
u;
- din relaţia:
10 2 1
I Z U U
m e e
⋅ − · ′ · , cunoscându-se
m
Z se determină
componentele curentului de mers în gol (
10
I ) şi defazajul lui faţă de fluxul util:
I
U
Z
e
m
10
1
· − ;
- cunoscând (presupunând cunoscută) valoarea efectivă a curentului secundar
2
I ′ şi defazajul Ψ
2
dintre el şi t.e.m.
2 e
U′ care l-a produs (
2
I ′ s-a dus arbitrar), se
reprezintă
2
I ′ ;

- din ecuaţiile:
2 2 2 2
2 10 1
'
I Z U U
I I I
e
′ ′ − ′ · ′
− ·

cunoscând
2 2 2
' , , X R U
e
′ ′ , se poate trasa
fazorul
2
U′ , cu defazajul din circuitul
secundar

,
_

¸
¸
′ ⋅ ′ ϕ
48 4 7 6
2 2 2
I U ;
- din ecuaţia:
) (
1 1 1 1 1 1 e
U I jX I R U − + + · ,
cunoscând R
1
, X
1
, rezultă valoarea efectivă
a tensiunii primare, U
1
, şi defazajul
circuitului primar.






Fig. 2.9.
.


2.3.2 Scheme echivalente. Diagrama fazorială simplificată (KAPP)

Pentru obţinerea schemei echivalente, exprimăm tensiunea
1
U doar în funcţie
de
1
I .
Din (2.38) avem:
10 1 1 1 1 1 1
I Z I Z U I Z U
m e
+ · − · .
Curentul
10
I se exprimă în funcţie de
1
I :
2 1 10
I I I ′ + · , unde:
(2.39)
50

10
2 2
2
I
Z Z
Z
Z Z
U
I
m e

′ + ′
− ·
′ + ′

· .
Din ecuaţia curenţilor, cu
2
I ′ dat de (2.40), rezultă
10
I în funcţie de
1
I ,
introducându-l apoi în (2.39). Se obţine astfel:
1
1
1
1
]
1

¸

+
+
+ ·
'
1 1
1
2
'
1 1 1
Z Z Z
Z I U
m
.
Schema corespunzătoare circuitului electric alimentat cu tensiunea
1
U şi
definit de relaţia (2.41), se numeşte schema echivalentă în T, numită şi schema
echivalentă normală, deoarece corespunde ecuaţiilor care definesc funcţionarea
transformatorului.
Se observă că:
Z Z Z
e
′ + ′ ·
2 1

Z Z Z Z Z Z
m e m e
′ + ′
+ · + ·
2 1 2
1 1 1 1 1

Z Z Z
Z Z Z Z
m
e e
′ + ′
+
+ · + ·
2
1 2 1
1 1
1



Fig. 2.10

În schema echivalentă (fig. 2.10) există numai cuplaje galvanice, cele
magnetice fiind eliminate, ceea ce constituie avantajul utilizării ei, simplificând
mult studiul funcţionării.
Cunoscând schema echivalentă, ecuaţiile de funcţionare rezultă, aplicând
teoremele lui Kirchhoff celor două ochiuri de reţea, respectiv nodului A din figura
2.10. Cum pentru transformatoarele normale ] )% 3 5 , 1 ( [ ,
1 10 1 10 n n
I I I I ÷ · 〈〈 , putem
neglija ramura transversală din schema echivalentă în T, considerând ∞ ≅
m
Z . În
(2.40)
(2.41)
51
această ipoteză, valabilă doar pentru funcţionarea în jurul sarcinii nominale,
schema în T se transformă în schema echivalentă simplificată (schema KAPP),
conform figurii 2.11.

Fig. 2.11

Ecuaţiile de funcţionare devin:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
′ ⋅ ′ · ′
′ + ·
′ ·
′ − ′ ′ · ′ −
− ·
2 2
2 1
2 1
2 2 2 2
1 1 1 1
0
Z Z U
I I
U U
U I Z U
U I Z U
e e
e
e

Din (2.42) se exprimă
1
U în funcţie de
1
I , rezultând:
( ) Z Z Z I U ′ + ′ + ·
2 1 1 1
.
( )
2 1
Z Z Z
e
′ + · - se numeşte impedanţa echivalentă a transformatorului, fiind
definită de:
e e e
X j R Z Z Z ⋅ + · ′ + ·
2 1
,
unde:
2
2
1 2 1
R k R R R R
e
+ · ′ + ·
2
2
1 2 1
X k X X X X
e
+ · ′ + ·
e
Z se mai numeşte şi impedanţa de scurtcircuit ) (
sc
Z respectiv şi componentele
sale:
sc e
R R → şi
sc e
X X → .
Diagrama fazorială corespunzătoare schemei echivalente simplificate se
numeşte diagrama simplificată sau diagrama lui KAPP (fig. 2.12.).
Etapele trasării diagramei simplificate KAPP:
- se ia ca origine de fază
2
U′ − ;
- cunoscând
2
I ′ se determină defazajul ϕ
2
şi se trasează
2
I ′ ;
- deoarece
1 2
I I − · ′ , unghiul dintre
1
I şi
2
U′ − reprezintă unghiul
2
ϕ
corespunzător factorului de putere secundar.

(2.42)
(2.43)
52


Fig. 2.12

Prin măsurări directe se pot determina: tensiunile la borne, curenţii, factorii de
putere, rezistenţa ) (
2 1
R şi R R
e
.
Raportul de transformare k şi reactanţa
e
X se pot determina prin încercările
limită (gol şi scurtcircuit) ale transformatorului, astfel că toate elementele necesare
construcţiei diagramei fazoriale se pot cunoaşte.

2.4 Analiza regimurilor de funcţionare ale transformatorului monofazat

2.4.1 Regimul de mers în gol

Regimul de mers în gol este caracterizat de faptul că secundarul
transformatorului este deschis, adică: ∞ · Z , respectiv: 0
2
· I , ca în figura 2.13.
Având în vedere faptul că I
10
<< I
1n
, fluxul de dispersie Ψ
σ1
este mult mai mic la
mersul în gol decât la mersul în sarcină şi deoarece fluxul util nu depinde de
valoarea curenţilor i
1
şi i
2
(s-au neglijat R
1
şi L
σ1
) ci numai de valoarea tensiunii,
atunci fluxul util va fi aproximativ constant, iar Ψ
σ1
<<Ψ
u
, în condiţia în care se
alimentează primarul cu aceeaşi tensiune atât la mersul în sarcină, cât şi la mersul
în gol.


Fig. 2.13 Fig. 2.14

Ecuaţiile de funcţionare ale transformatorului în gol se obţin prin
particularizarea ecuaţiilor de funcţionare în sarcină:
53
¹
¹
¹
;
¹
·
·
·
20 2
2
10 1
0
U U
I
I I

Cu sistemul de condiţii (2.44) specifice mersului în gol, ecuaţiile de
funcţionare devin:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
;
¹
·
·
− ·
− · −
− ⋅ ·
2 1 1 2
10 1
10 1
2 20
1 10 1 1
e e
m e
e
e
U W U W
I I
Z I U
U U
U I Z U

Din (2.45), înlocuind expresia lui
1
e
U în ecuaţia tensiunilor primare, rezultă:
1
U =
10
I (
1
Z +
m
Z ) =
10
I
.

0
Z
unde s-a notat:
0
Z =
1
Z +
m
Z
Deci, transformatorul se comportă la
mersul în gol ca o impedanţă de valoarea
0
Z ,
în ipoteza că circuitul magnetic este liniar.
Ecuaţiei (2.46) îi corespunde schema
transformatorului la mersul în gol, compusă
din impedanţele
1
Z şi
m
Z înseriate (figura
2.14).
Diagrama fazorială se construieşte pe baza
ecuaţiilor de funcţionare în gol, asemănător ca
la funcţionarea în sarcină, având aspectul din
figura 2.15.
Se ia ca origine de fază φ
u
; rezultă
2 1 e e
U şi U :
1 e
U = 4,44
.
f . W
1
φ
u

2 e
U = 4,44 f
.
W
2
φ
u

Cu valorile efective ale U
e1
şi U
e2
se
trasează fazorii
1 e
U ,
2 e
U defazaţi cu π/2 în
urma φ
u


ţinând cont că:

1 e
U >
2 e
U
Fig. 2.15
deoarece:
2
1
2
1
W
W
k
U
U
e
e
· · iar W
1
> W
2



(2.44)
(2.45)
(2.46)
54
Din sistemul (2.45) rezultă:
a
m
e
I I
Z
U
I
10 10
1
10
+ · − ·
µ

Între I
10
şi I
10
µ
(în fază cu φ
u
) există defazajul α (unghi de întârziere
magnetică).
În continuare, se obţine prin compunere fazorială U
1
:
) (
1 10 1 10 1 1 10 1 1 e e
U I X j I R U I Z U − + ⋅ + · − ⋅ ·
Miezul feromagnetic real are următoarele influenţe:
- din cauza caracteristicii de magnetizare neliniare (saturaţie şi histereză), la
tensiuni şi flux sinusoidal, curentul variază nesinusoidal, prezentând o armonică
importantă de ordinul 3 ( ) 3 · ν .
Presupunerea că
10
I variază sinusoidal, neglijând armonica de ordinul 3, fapt
posibil în anumite situaţii;
- pierderile în fier se manifestă prin existenţa componentei active
10
I a
curentului de mers în gol, care defazează curentul de mers în gol
10
I înaintea
fluxului φ
u
cu unghiul α, de întârziere magnetică (mic);
- saturaţia miezului determină ca inducţiile adoptate la proiectarea şi realizarea
transformatorului să fie limitate la valorile:
B = (1,1 - 1,45)T - tole laminate la cald;
B = (1,5 - 1,7)T - tole laminate la rece.
Acest lucru presupune stabilirea punctului de funcţionare în cotul curbei de
magnetizare. Corespunzător acestor valori, curentul de mers în gol rezultă:
I
10
= (0,03 ÷ 0,1)I
1n
- transformatoare cu tole laminate la cald;
I
10
= (0,015 ÷ 0,03)I
1n
- transformatoare cu tole laminate la rece.
Cum
1
Z
.

10
I <<
1
Z .
n
I
1
, din (2.45) rezultă:
= k deci ,
2
1
20
1
2
1
1 1
w
w
U
U
U
U
U U
e
e
e
≅ · ≅
Din (2.47) rezultă că făcând proba de mers în gol, măsurând tensiunea la
bornele primare şi cele secundare, putem determina raportul de transformare a
transformatorului. Diferenţa dintre U
1
şi U
e1
la mers în gol este de obicei mai mică
de 0,5%, ceea ce este satisfăcător din punct de vedere practic.
Când secundarul transformatorului este deschis, acesta absoarbe de la reţea în
primar o putere P
0
care acoperă pierderile din el, nedebitând putere în exterior.
Puterea activă absorbită din reţeaua primară la mersul în gol este:
P
0
= p
Cuo
+ p
Fe0


La transformatoarele normale P
Fe
sunt aproximativ de ordinul de mărime a
pierderilor în înfăşurări, corespunzătoare curentului nominal, de sarcină:
p
Fe
≅ p
Cu N
pentru (I
1
= I
1n
)
deci:
(2.47)
(2.48)
55
p
CuN
= R
1

.

Fe n n
P I R I ≅ +
2
2 2
2
1

La mersul în gol: p
Cu0
= R
1

2
10
I , dar I
10
≅ 0,03I
1n
, deci:
p
Cu0
≅ 0,001 p
Cu N
≅ 0,001 p
Fe
.
Rezultă că pierderile în înfăşurări sunt neglijabile faţă de pierderile în fier,
deci:
P
0
≅ p
Fe

Altfel spus, la mersul în gol puterea absorbită de transformator
corespunde practic numai pierderilor în fier.
P
0
= U
1

.
I
10
. cos ϕ
10
≅ p
Fe

Măsurând cu un wattmetru în primar puterea absorbită de
transformatorul ce funcţionează în gol, se determină practic pierderile în fier ale
acestuia. Orientativ, se dau următoarele aproximări:
i
0
≅ 5%I
1n
; B
n
≅ (1,1 - 1,45)T - tole laminate la cald;
p
Fe
≅ 5% P
n
; B
n
≅ (1,5 - 1,7)T - tole laminate la rece.

2.4.2 Regimul de mers în scurtcircuit

Regimul de scurtcircuit corespunde situaţiei în care bornele secundare ale
transformatorului sunt legate galvanic între ele printr-o impedanţă de valoare nulă
(Z = 0). În acest caz: U
2
= 0. Dacă transformatorul este legat (conectat) pe partea
primară la o reţea cu tensiunea apropiată de cea nominală, prin înfăşurările lui se
stabilesc curenţi care depăşesc de 10-20 ori curenţii nominali. Datorită acestui fapt
are loc o degajare intensă de căldură şi dacă transformatorul nu este deconectat
rapid, se va arde. Un astfel de scurtcircuit are loc în cazul deranjamentelor şi de
aceea se numeşte scurtcircuit de avarie sau de exploatare, când, de obicei, intervine
protecţia şi îl deconectează rapid.
Curentul I
1scn
care trece prin înfăşurarea primară a transformatorului
scurtcircuitat în secundar, când tensiunea primară are valoarea nominală, se
numeşte curent nominal de scurtcircuit.
De multe ori, pentru determinarea parametrilor transformatorului, acesta
trebuie încercat în regim de scurtcircuit. Pentru a nu-l deteriora, înfăşurare a
primară se pune sub tensiune redusă, astfel încât prin înfăşurări să se stabilească
curenţi apropiaţi de cei nominali. Un astfel de scurtcircuit se numeşte scurtcircuit
de probă. Tensiunea la bornele primare U
scn
pentru care în secundarul scurtcircuitat
al unui transformator se stabileşte curentul nominal se numeşte tensiune nominală
de scurtcircuit.
De obicei, această tensiune se dă în procente din tensiunea nominală:
u
scn
= ( ) % 100 ⋅
n
scn
U
U

şi se trece pe plăcuţa transformatorului. La transformatoarele de putere, trifazate, în
ulei, variază între 4-12%, crescând cu creşterea puterii transformatorului. Ea este
standardizată în funcţie de S
n
.
(2.49)
(2.50)
56
Întrucât tensiunea de alimentare U
1
≅ 0,05U
1n
, rezultă că fluxul util în acest
regim φ
usc
≅ 0,05φ
un
. Datorită caracteristicii de magnetizare neliniare, solenaţia şi
curentul I
10
vor fi şi mai reduse (I
10
< 0,05 I
10
) şi
deci se pot neglija. La scurtcircuitul de probă
deci, liniile câmpului magnetic se reduc practic
la liniile câmpului magnetic de dispersie primar
Ψ
σ1
şi ale celui de dispersie secundar Ψ
σ2
, care
sunt practic aceleaşi ca şi la funcţionarea în
sarcină, curenţii i
1
şi i
2
fiind apropiaţi ca valoare
de cei nominali.
Modul de conectare principială a
transformatorului în scurtcircuit se prezintă în
fig. 2.16.
Fig. 2.16
În aceste condiţii ecuaţiile de funcţionare ale transformatorului în scurtcircuit
se obţin din cele corespunzătoare funcţionării în sarcină, în
care se înlocuieşte: u
2
=0, θ=W
1
.
i
10
= 0 şi u
1
= u
scn
.
Întrucât, θ ≅ 0 rezultă i
10
≅ 0, deci ∞ ≅
m
Z . Ecuaţiile de funcţionare devin:
¹
¹
¹
¹
¹
;
¹
′ + ·
′ ·
′ − ′ ⋅ ′ ·
− ⋅ ·
2 1
2 1
2 2 2
1 1 1
0
0
I I
U U
U I Z
U I Z U
e e
e
e sc

Din (2.51) se deduce:
sc e sc
Z I Z I Z Z I U
1 1 2 1 1
) ( · · ′ + ·
unde:
2 1
2 1
2 1
'
X X X
R R R
jX R Z Z Z
sc
sc
sc sc sc
′ + ·
+ ·
+ · ′ + ·

Deci, în regimul de scurtcircuit de probă, transformatorul se comportă ca o
impedanţă, denumită impedanţă de scurtcircuit. În acest caz, transformatorul se
poate echivala cu o bobină fără miez de fier, având schema echivalentă din figura
2.17.
Diagrama fazorială corespunzătoare acestui regim se reduce la aşa numitul
„triunghi de scurtcircuit“, în care există relaţia:
2 2 2
1
2
1
2
) ( ) (
scr sca sc sc sc
U U X I R I U + · + · (2.52)
unde: U
sca
- componenta activă a tensiunii
de scurtcircuit;
U
scr
- componenta reactivă a tensiunii de scurcircuit.



(2.51)
57


Fig.2.17 Fig. 2.18

În figura 2.18 se prezintă diagrama fazorială a transformatorului în
scurtcircuit. Raportând tensiunile U
sca
şi U
scr
la tensiunea nominală primară se
obţine:

u
sca
=
n
sca
U
U
1
; u
scr
=
n
scr
U
U
1

respectiv:
u
sca
=
n
sc
U
R I
1
1

; u
scr
=
n
sc
U
X I
1
1


Puterea absorbită din reţea de transformator corespunde numai pierderilor din
acesta, deoarece în acest regim transformatorul nu debitează putere prin secundar:
P
sc
= p
Cu sc
+ p
Fe sc

S-a văzut că:
p
fe n
≅ p
Cu n

Datorită faptului că p
Fe
depind de pătratul inducţiei şi aceasta scade foarte
mult la scurtcircuit,
n SC
B B 05 , 0 ≅ , pierderile în fier la scurtcircuit devin
neglijabile, deci:
sc Cu n Fe n Fe sc Fe
p p p p 0025 , 0 0025 , 0 ) 05 , 0 (
2
· ≅ ≅
Rezultă:
) (
2 1
2
1
2
1 2 1
R R I R I p p P
sc sc Cu sc Cu sc
′ + · ≅ + ≅
Aşadar, puterea absorbită de transformator la mersul în scurtcircuit
corespunde practic pierderilor în înfăşurări. Măsurând puterea absorbită de un
transformator la mersul în scurtcircuit cu ajutorul unui wattmetru, se determină
practic pierderile în cupru.
Valori practice orientative:
n n sc
U u
1
% 5 ≅ ;
n n sc
P P % 2 ≅ ;
n n sc
I I 20
1





(2.53)
58
2.4.3 Regimul de mers în sarcină

Corespunzător situaţiei în care transformatorul este alimentat în primar la
tensiunea nominală şi are secundarul conectat la o impedanţă ce determină în
înfăşurări curenţi apropiaţi ca valoare de cei nominali, se defineşte regimul de mers
în sarcină al transformatorului.
Câmpul magnetic al transformatorului care funcţionează în sarcină constă din
câmpul magnetic principal (util) şi cel de dispersie. S-a arătat că fluxul fascicular
variază cu numai câteva procente când sarcina transformatorului variază de la zero
la sarcina nominală, practic fiind egal cu cel de mers în gol.
Câmpul magnetic de dispersie la mers în sarcină este practic acelaşi ca şi la
scurtcircuitul de probă efectuat cu aceeaşi curenţi ca şi la mersul în sarcină. Se
poate aprecia că regimul de mers în sarcină constă din suprapunerea regimului de
mers în gol peste regimul de scurtcircuit de probă. Curentul
10
I este de ordinul a
câteva procente din curentul nominal
n
I
1
(la mersul în sarcină). Transformatorul
funcţionează în sarcină cu cel puţin 30% din sarcina nominală, motiv din care se
poate simplifica studiul transformatorului.
Dacă
n
I I
2 2
3 , 0 ≥ , atunci curentul I
10
, care este mai mic la mersul în sarcină
decât la mersul în gol (când are 5%
1
I ) se poate neglija faţă de I
1
şi I
2
, ceea ce
revine la a considera că ∞ ·
m
Z faţă de
1
Z şi,
2
Z′ şi putem studia transformatorul
cu schema simplificată (2.19.).
Din (2.19) rezultă:
2 1 1
U Z I U
e
′ − ⋅ ·

2 1
I I ′ − ·

sc sc sc e
jX R Z Z Z Z + · · ′ + ·
2 1


2 1 1
U Z I U
sc
′ − ⋅ ·
Schemei simplificate din figura 2.19 îi corespunde diagrama simplificată din
figura 2.20.


Fig. 2.19 Fig. 2.20

59
La mersul în gol:
1 20 2
; 0 U U I · ′ · ′ , punctul A deplasându-se în C. Deci,
1
U reprezintă tensiunea la bornele secundare raportată la primar, la mersul în gol.
2
U′ reprezintă tensiunea la bornele secundare, redusă la primar, la mersul în
sarcină. Rezultă, deci, că regimul de mers în sarcină OA se obţine din
suprapunerea regimului de mers în gol OCpeste regimul de scurtcircuit de probă
ΔABC .

2.5 Caracteristicile de funcţionare ale transformatoarelor electrice

Dependenţa dintre mărimile ce caracterizează funcţionarea transformatorului
şi sarcina acestuia se numeşte caracteristică de funcţionare, pentru exploatare, cele
mai importante caracteristici fiind: caracteristica exterioară şi caracteristica
randamentului.

2.5.1 Caracteristica exterioară

Reprezintă dependenţa dintre tensiunea la bornele secundarului şi curentul din
secundar, pentru · ·
n
U U
1 1
ct., cos ϕ
2
· ct.; ) (
2 2
I f U · .
Pentru simplificare, vom determina la început variaţia de tensiune la bornele
secundare, care reprezintă diferenţa algebrică dintre tensiunea secundară de la
mersul în gol şi cea în sarcină, exprimându-se, de obicei, în procente:
1
2 1
20
2 20
20
2 20
2
2
U
U U
U
U U
U
U U
U
U
u
n
′ −
·

′ − ′
·

·

· ∆
Din diagrama simplificată (fig. 2.20.) se observă că:

AE OA OE OA OF OA OC
2 1
· − ≅ − · − · ′ −U U

Deoarece
1 1
% 5 U Z I AC
sc
≅ ⋅ · rezultă că unghiul γ este foarte mic şi s-a
aproximat . OE OF ·
2 1 2 1
sin cos DE AD AE ϕ + ϕ · + ·
sc sc
X I R I .
Deci, variaţia de tensiune la bornele secundarului devine:

1
2 1 2 1
1
2 1
sin cos
U
X I R I
U
U U
u
sc sc
ϕ + ϕ
·
′ −
· ∆

n
sc n
n
sc n
I
I
U
X I
I
I
U
R I
u
1
1
2
1
1
1
1
2
1
1
sin cos ϕ + ϕ · ∆
Definind drept factor de sarcină:
;
1
1
n
I
I
· β
având în vedere că:
60
a sc
sc n
u
U
R I
·
1
1
şi
r sc
sc n
u
U
X I
·
1
1

rezultă:
[ ] % ) sin cos (
2 2
ϕ + ϕ β · ∆
r sc a sc
u u u
Deoarece
2 2
r a
sc sc sc
u u u + · este de câteva procente (~5%), se observă că
variaţia de tensiune u ∆ are la sarcina nominală ( ) β · 1 valori procentuale mai mici
decât tensiunea de scurtcircuit
sc
u , fiind practic sub 5%:
- pentru o sarcină inductivă , determină o micşorare a tensiunii la bornele
secundarului;
- pentru o sarcină capacitivă,
determină o creştere a tensiunii.
Reprezentând ) (
2 2
I f U · se obţin
curbele din figura 2.21.
) (
2 2 20 2
I f U U U · ∆ − ·

n
U u U
2 2
⋅ ∆ · ∆

2 20 20
U U u U · ⋅ ∆ −
deci:
) 1 (
20 2
u U U ∆ − · .
Fig. 2.21
La un transformator dat, ∆u deci şi
2
U , depinde de factorul de putere cosϕ
2

şi liniar de valoarea sarcinii (prin intermediul lui β ). În mod practic, % 4 ≤ ∆
n
u .

2.5.2 Caracteristica randamentului

Reprezintă dependenţa ) (
2
I f · η pentru .
1 1
ct U U
n
· · şi cos . ϕ
2
· ct
Randamentul se defineşte ca raportul puterii utile la cea consumată:
1
2
P
P
· η
Puterea
1
P acoperă pierderile din transformator şi puterea utilă
2
P . În
transformator au loc pierderi în înfăşurări ) (
Cu
p şi pierderi în miezul feromagnetic
) p (
Fe
. În consecinţă:
Fe Cu
p p P P + + ·
2 1


2 2 2 2
cos ϕ · I U P
Deci, randamentul devine:
Cu Fe
p p I U
I U
+ + ϕ
ϕ
· η
2 2 2
2 2 2
cos
cos

(2.54)
(2.55)
(2.56)
(2.57)
(2.58)
61
Tensiunea U
2
nu este constantă ci variază în limite restrânse cu sarcina.
Deoarece variaţia tensiunii la bornele secundare ∆u este doar de câteva procente,
4%, iar U
2
afectează şi numărătorul şi numitorul expresiei randamentului,
considerăm: U
2
= U
20
= U
2n
= ct., deci φ
u
= ct, p
Fe
= ct.
Factorul de sarcină:
) ' (
2 1
2
2
1
1
I I
I
I
I
I
n n
− · · · β .
Cu aceste observaţii, (2.58) devine:
Cu Fe
n
n
n
n
p p
I
I
I U
I
I
I U
+ + ϕ
ϕ
· η
2
2
2 2 20
2
2
2 2 20
cos
cos
.
În expresia (2.59)
n n n n
S I U I U · ⋅ · ⋅
2 2 2 20
reprezintă puterea nominală.
Introducând expresiile puterii aparente nominale şi a factorului de sarcină în (2.59)
avem:
Cu Fe n
n
p p S
S
+ + ϕ ⋅ β
ϕ ⋅ β
· η
2
2
cos
cos
.
Pierderile în înfăşurări:
p
Cu
= R
1
2
1
1 2
1
2
1
2
1 2 1
2
2 2
2
1
) (

,
_

¸
¸
· · ′ + · ′ ′ +
n
n SC SC
I
I
I R I R I R R I R I ;
p
Cu
= β
2
R
sc
I
2
sc
= β
2
P
SCn
= β
2
P
Cu n


Pierderile în cupru sunt practic egale cu puterea absorbită la scurcircuitul de
probă. p
Fe
= P
0
- pierderile în fier nu depind de sarcină, fiind egale cu puterea
absorbită la mersul în gol.
Expresia randamentului devine:


SCn n
n
Cun Fe n
n
P P S
S
p p S
S
2
0 2
2
2
2
2
cos
cos
cos
cos
β + + ϕ ⋅ β
ϕ ⋅ β
·
β + + ϕ ⋅ β
ϕ ⋅ β
· η

Din expresia (2.62) a randamentului se observă că aceasta variază numai cu
sarcina. Valoarea maximă a randamentului se obţine din:
0
d
d
·
β
η

deci la acea sarcină la care pierderile variabile cu sarcina p
Cu
devin egale cu
pierderile constante p
Fe
:
p
Fe
=
Cun
p
2
0
β
Pentru:
Cun
Fe
P
P
· β
0
,
(2.59)
(2.60)
(2.61)
(2.62)
(2.63)
62
în mod normal, β
0
= 0,4÷0,6 , caracteristica randamentului prezentându-se în figura
2.22.


Fig. 2.22

Valoarea nominală a randamentului transformatoarelor de putere medie şi
mare este η = 0,95 - 0,97, la puteri foarte mari ajungând la 0,99η (crescând cu
puterea).

2.6 Transformatoare trifazate. Scheme de conexiuni. Grupe de conexiuni

În studiul transformatoarelor trifazate se va considera numai cazul care
intervine în general în practică şi anume cel al transformatorului cu înfăşurări
simetrice, deci:
R
A
= R
B
= R
C
= R
1

R
a
= R
b
= R
c
= R
2

În relaţia (2.64), care exprimă simetria celor trei faze, indicii A,B,C, respectiv
a,b,c se referă la fazele înfăşurărilor primară (A,B,C) şi secundară (a,b,c), R
A

reprezentând deci rezistenţa fazei A a înfăşurării primară, iar R
a
rezistenţa fazei
înfăşurării secundare. De asemenea, vom considera situaţia obişnuită, în care
transformatorul este legat la o reţea primară simetrică, iar impedanţa de sarcină este
şi ea simetrică. În aceste condiţii:
i
a
+ i
b
+ i
c
= 0; i
A
+ i
B
+ i
C
= 0

(2.64)
(2.65)
63


Fig. 2.23

S-au notat i
A
, i
a
curenţii în faza A(a) a înfăşurărilor primare (secundare).
Dacă relaţiile (2.65) sunt satisfăcute, atunci fiecare fază primară şi secundară
omoloagă se comportă ca un transformator monofazat, fiind valabile ecuaţiile de
funcţionare stabilite pentru acest transformator, cu specificaţia că mărimile u
1
, i
1

etc. se înlocuiesc cu u

, i

, unde λ = A,B,C, pentru primar, iar pentru secundar:
λ = a,b,c.
Se poate scrie, deci:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
;
¹
′ ′ − ′ − ·
+ + ·
·
+ · ⋅
− + · −
− + ·
λ
λ λ
λ
λ λ λ
λ
λ
λ
λ λ λ
λ λ λ λ
λ λ λ λ λ λ
λ
λ
σλ λ λ λ
λ
λ
σλ λ λ λ

2
10
2
10
1
2
2
2 2
1 2 2 1
2 2 1 1 10 1
21
2
2 2 2 2
1
1
1 1 1 1
d
d
d
d
d
1
d
d
d
d
d
d
t
i
M k
t
i
M k u
t i
C t
i
L i R u
u W u W
i W i W i W
u
t
i
L i R u
u
t
i
L i R u
e
n
e e
e

Atribuind lui u indicii celor trei faze, va rezulta un sistem de 18 ecuaţii, ce
descriu funcţionarea transformatorului trifazat. Toate considerentele privind
reducerea unei înfăşurări la cealaltă, schemele echivalente şi diagramele fazoriale
rămân valabile pentru fiecare fază a transformatorului trifazat în parte.
(2.66)
64

Conexiuni. Scheme de conexiuni. Grupe de conexiuni

Fazele înfăşurărilor transformatoarelor trifazate aparţinând aceleiaşi părţi
(primar sau secundar), în mod obişnuit se leagă galvanic între ele (fig. 2.23.)
conform unei conexiuni trifazate. Conexiunile
folosite la transformatoarele trifazate sunt cele
două conexiuni cunoscute: stea şi triunghi,
precum şi o conexiune, utilizată numai în cazul
transformatorului, conexiunea zig-zag.
În cazul conexiunii zig-zag (fig. 2.24), se leagă
între ele bobine de pe două coloane diferite,
parcurse în sensuri opuse, formându-se apoi un
punct neutru care poate fi scos la borne.
Fig. 2.24
În general, cele două bobine de pe coloane diferite care se leagă între ele sunt
identice.
Simbolurile utilizate pentru cele trei conexiuni:
STEA - Y sau y;
TRIUNGHI - D sau d;
ZIG-ZAG - Z sau z.
În mod convenţional, capetele de început ale fazelor se notează cu A,B,C, (pe
partea de Î.T.) şi a,b,c (pe partea de J.T.), iar capetele de sfârşit cu X,Y,Z; respectiv
x,y,z.
Tensiunea la borne a unei faze secundare poate fi în fază sau în opoziţie de
fază cu tensiunea la bornele fazei omoloage primare (plasată pe aceeaşi coloană),
defazajul dintre aceste tensiuni fiind determinat de notaţia bornelor şi sensul de
înfăşurare, fig. 2.25 şi 2.26.

Fig. 2.25 Fig. 2.26

Considerăm cazul din figura 2.25, când sensul de înfăşurare şi notaţia bornelor
celor două înfăşurări de pe aceeaşi coloană sunt aceleaşi.
65
Dacă înfăşurarea primară este considerată înfăşurare de I.T. şi se fixează
semnul pozitiv al tensiunii primare cel corespunzător tensiunii U
AX
, sensurile
curenţilor şi ale tensiunii secundare rezultă din figură (se ţine seama de caracterul
circuitelor, respectiv: primar-receptor, secundar-sursă). Rezultă că i
A
în opoziţie cu
i
a
.
U
AX
şi U
ax
sunt pozitive, respectiv în fază. La acelaşi sens de înfăşurare,
schimbând notaţia bornelor secundare, U
AX
în opoziţie cu U
ax
(figurată cu linie
întreruptă, U
xa
este în fază cu U
AX
). Se consideră că cele două înfăşurări au acelaşi
sens de înfăşurare, cazul când cele două înfăşurări au sensuri diferite de înfăşurare
(fig. 2.26) reducându-se la cel cu acelaşi sens de înfăşurare.


Fig. 2.27
Ansamblul conexiunilor tuturor înfăşurărilor unui transformator reprezintă
schema de conexiune a transformatorului respectiv. În cadrul aceleiaşi scheme de
conexiuni se disting însă, grupe de conexiuni diferite, determinate de modul diferit
de notaţie a bornelor (fig. 2.27).
De exemplu, cele două transformatoare din figura 2.27 a,b, deşi au aceeaşi
schemă de conexiuni, Y/y, fac parte din grupe de conexiuni diferite.
Pentru a defini grupa de conexiune, pe lângă conexiunile înfăşurărilor se
indică simbolic unghiul α dintre tensiunile de linie omoloage de pe partea de Î.T. şi
J.T., considerându-se
JT
U defazată în urma lui
IT
U . Pentru acest unghi se ia drept
unitate unghiul
6
π
.
Stabilirea grupei de conexiuni se face în felul următor: fixându-se sensul
pozitiv al tensiunilor la borne pentru una dintre înfăşurări (de bază) se figurează
tensiunile respective în planul complex (fig. 2.27 c). Dacă bornele sunt notate în
conformitate cu sensul pozitiv ales, tensiunea înfăşurării (fazei) se reprezintă în
fază cu tensiunea de coloană, altfel în opoziţie. Se determină apoi două tensiuni de
66
linie omoloage şi unghiul de defazaj dintre ele. În cazul schemei din fig. 2.27.a,
rezultă
AB
U în fază cu
ab
U (fig. 2.27 c,d ), sau cu un defazaj de 2π. Cum unitatea
de măsură a unghiului a fost adoptată
6
π
, va rezulta că transformatorul face parte
din grupa de conexiune Y/y - 12
1
]
1

¸

·
,
_

¸
¸ π
π 12
6
/ 2 .
În cazul schemei din fig. 2.27 b, defazajul dintre
AB
U şi
ab
U este 2π/3, deci
transformatorul face parte din grupa Y/y – 4.
Alt exemplu este prezentat în figura 2.28.



Fig. 2.28

În cazul din figura 2.28 pentru a obţine tensiunea fazei a - x (de la borna de
intrare la nul) se parcurge întâi o bobină de pe coloana I în sens negativ, apoi o
bobină de pe coloana III în sens pozitiv, obţinându-se tensiunea
a
U etc.
a
U =
a
U′ +
a
U ′ ′ ;
a
U′ - în sens invers lui
A
U
a
U ′ ′ - în sensul lui
C
U .
Transformatorul aparţine grupei Y/z
0
-7. Indicele „0“ de la conexiunea zig-zag
arată că s-a scos nulul la borne.

2.7 Funcţionarea în paralel a transformatoarelor

În situaţiile în care puterea instalaţiilor alimentate de la secundarul unui
transformator creşte, puterea cerută de la transformator depăşind puterea sa
nominală, se impune funcţionarea în paralel a două (sau mai multe)
67
transformatoare. Eficienţa soluţiei legării unui nou transformator, faţă de înlocuirea
transformatoarelor existente cu altele de putere mai mare, rezultă din următoarele
considerente:
a) receptorii alimentaţi de staţia de transformare se dezvoltă în timp şi ar fi
nejustificată utilizarea, de la început, a unui transformator de putere mai mare;
b) în cazul funcţionării în paralel a mai multor transformatoare se asigură
continuitatea alimentării receptorilor la defectarea unui transformator din substaţia
de transformare, celelalte fiind capabile să suporte, pentru scurtă durată, întreaga
sarcină.
Funcţionarea în condiţii optime a unor transformatoare legate în paralel are loc
doar dacă sunt îndeplinite următoarele cerinţe:
a) funcţionarea transformatoarelor se caracterizează prin absenţa oricărui
curent de egalizare prin înfăşurările lor secundare, în cazul funcţionării în gol,
respectiv la funcţionarea în sarcină;
b) la funcţionarea în sarcină, fiecare transformator contribuie la sarcina totală
cu o putere proporţională cu puterea sa nominală, iar curenţii de sarcină ai tuturor
transformatoarelor sunt simfazici.
Cerinţele care trebuie satisfăcute de transformatoarele care funcţionează în
paralel conduc la un număr de condiţii de funcţionare optimă. Aceste condiţii se
pot stabili pe baza relaţiilor care corespund funcţionării în paralel a celor n
transformatoare. Pentru simplificare, vom considera cazul a două transformatoare
în paralel, mărimile şi parametrii caracteristici, corespunzători notându-se cu
indicii I şi II. În figura 2.29 este prezentată schema de conexiune în paralel a două
transformatoare monofazate, iar în figura 2.30 schema echivalentă simplificată a
substaţiei de transformare (s-au neglijat curenţii de mers în gol).

Fig. 2.29 Fig. 2.30

Ecuaţiile care definesc, în aceste condiţii, funcţionarea celor două
transformatoare în paralel sunt:

68
¹
¹
¹
;
¹
+ ·
′ − ·
′ − ·
II I
II II SCII
I I SCI
I I I
U I Z U
U I Z U
1 1
2 1 1
2 1 1

Avem apoi, succesiv:
II II SCII I I SCI
U I Z U I Z
2 1 2 1
' ' − · −

II I SCII II SCI I
U U Z I Z I
2 2 1 1
' ' − · −

II I I SCII SCI I
U U I I Z Z I
2 2 1 1 1
) ( ′ − ′ · − −

II I SCII SCII SCI II
U U I Z Z Z I
2 2 1
) ( ′ − ′ + · +
Din (2.71) rezultă:
SCII SCI
II I
SCII SCI
SCII
I
Z Z
U U
Z Z
I Z
I
+
′ − ′
+
+
·
2 2
1

celălalt curent,
II
I
1
, rezultă din (2.67.):
I II
I I I
1 1
− ·
Ţinând cont de (2.72) se obţine:
SCII SCI
II I
SCII SCI
SCI
II
Z Z
U U
Z Z
I Z
I
+
′ − ′

+
·
2 2
1

Rezolvând sistemul (2.67) în raport cu curentul total I , s-au obţinut expresiile
curenţilor
I
I
1
şi
II
I
1
.
Primele componente ale curenţilor
I
I
1
şi
II
I
1
le regăsim în sarcina comună,
celelalte componente sunt independente de sarcină, existând chiar şi când I =0. De
fapt, ele au aceeaşi formă şi reprezintă curentul de egalizare:
.
2 2
SCII SCI
II I
e
Z Z
U U
I
+
′ − ′
·
Curentul de egalizare,
e
I , circulă între cele două transformatoare, străbătând
într-un sens înfăşurările transformatorului I şi în sens opus înfăşurările
transformatorului II. Pentru ca, curentul de egalizare să fie nul (prima cerinţă) este
necesar ca:
II I
U U
2 2
′ · ′
adică tensiunile secundare trebuie să fie egale şi în fază.
În cazul transformatoarelor monofazate în gol, această condiţie se reduce numai la
egalitatea valorilor tensiunilor secundare, deoarece, ele fiind în opoziţie cu aceeaşi
tensiune
1
U , sunt în mod necesar în fază. Dar, egalitatea tensiunilor secundare, la
aceeaşi tensiune primară, conduce la condiţia că: rapoartele de transformare ale
transformatoarelor conectate în paralel să fie egale.
(2.67)
(2.68)
(2.69)
(2.70)
(2.71)
(2.72)
(2.73)
(2.74)
(2.75)
69
La transformatoarele trifazate, pe lângă condiţia referitoare la rapoartele de
transformare se mai adaugă condiţia ca transformatoarele conectate în paralel să
facă parte din aceeaşi grupă de conexiune, deoarece, numai în acest caz, tensiunile
secundare, egale, sunt şi simfazice.
Cele două condiţii de mai sus fiind satisfăcute, expresiile curenţilor
I
I
1
şi
II
I
1
duc la concluzia că, curenţii celor două transformatoare sunt legaţi între ei prin
relaţiile:
SCII SCI
SCII
I
Z Z
I Z
I
+
·
1

SCII SCI
SCI
I
Z Z
I Z
I
+
·
1 1

II
SCI
SCII SCI
I
Z
Z Z
I
1
+
·
II
SCI
SCII
II
SCI
SCII SCI
SCII SCI
SCII
I
I
Z
Z
I
Z
Z Z
Z Z
Z
I
1 1 1
⋅ · ⋅
+

+
·
Rezultă:
II SCII I SCI
I Z I Z
1 1
·

exprimând curenţii prin intermediul factorilor de sarcină:
nI
I
I
I
I
1
1
· β şi
nII
II
II
I
I
1
1
· β ,
avem:
SCII nII SCI nI
Z I Z I
1
2
1
1
β · β
Dacă puterea totală se repartizează pe cele două transformatoare proporţional
cu puterile lor nominale,
n n n n
I U I U S
1 1 2 20
⋅ · ′ ⋅ ′ · , iar curenţii secundari sunt în
fază, rezultă că:
β
1
= β
2
; β
I
= β
II
;

respectiv şi curenţii primari sunt în fază, deci:

scII nII scI nI
Z I Z I
1 1
·
sau:
scnII scnI
U U ·

Relaţia (2.82) arată că transformatoarele conectate în paralel satisfac cea de-a
doua cerinţă pentru funcţionarea lor optimă, dacă:
a) tensiunile de scurcircuit nominale ale transformatoarelor în paralel sunt
egale;
scnII scnI
U U ·
(2.76)
(2.77)
(2.78)
(2.79)
(2.80)
(2.81)
(2.82)
70
b) impedanţele
scnI
Z şi
scnII
Z sunt în fază, ceea ce este echivalent cu a
spune că rapoartele componentelor impedanţelor de scurtcircuit ale
transformatoarelor conectate în paralel sunt şi ele egale.
Raportul X
sc
/R
sc
depinde de puterea transformatorului, fiind cu atât mai mare
cu cât puterea lui este mai mare. Prin urmare, ultima condiţie de funcţionare în
paralel a transformatoarelor înseamnă, de fapt, că transformatoarele care se leagă în
paralel ar trebui să aibă aceeaşi putere şi o construcţie identică. Acest lucru este
greu de respectat în practică. Dacă la funcţionarea în paralel a transformatoarelor
sunt îndeplinite condiţiile:
- egalitatea rapoartelor de transformare;
- egalitatea tensiunilor nominale de scurtcircuit;
- transformatoarele au aceeaşi grupă de conexiune, atunci, curentul de
egalizare este nul şi încărcarea transformatoarelor are loc proporţional cu
puterile lor nominale, standardele admiţând legarea în paralel a
transformatoarelor având puterile în raportul 1 : 3.
Sunt admise şi următoarele abateri de la primele condiţii de funcţionare în
paralel:
a) tensiunile nominale de scurtcircuit ale transformatoarelor legate în paralel
pot diferi cu + 10% faţă de valoarea medie a tensiunilor lor de scurcircuit;
b) rapoartele de transformare pot diferi cu + 0,5% faţă de raportul de
transformare mediu.
Funcţionarea în paralel în aceste condiţii nu este optimă, dar abaterea de la
această situaţie este acceptabilă.

2.8 Transformatoare speciale

2.8.1 Autotransformatorul electric

Când în instalaţiile electrice apare necesitatea schimbării tensiunii doar cu +
(10-50)%, cum ar fi, de pildă, unele instalaţii de înaltă şi joasă tensiune, unele
instalaţii de telecomunicaţii, de radiotehnică sau de automatică, transformatoarele
electrice sunt înlocuite cu aşa-numitele autotransformatoare care, în situaţia
respectivă, reprezintă o soluţie tehnico-economică mai avantajoasă.
Diferenţa esenţială între transformator şi autotransformator constă în aceea că
la autotransformator înfăşurarea de J.T. este reprezentată de o parte din înfăşurarea
de I.T. şi se obţine din aceasta prin scoaterea unei prize, ca în figura 2.31.

71

Fig. 2.31

Deoarece întreaga înfăşurare este aşezată pe aceeaşi coloană, alimentând
autotransformatorul cu tensiune între două borne (de ex. A - X) între celelalte două
borne (în cazul considerat, A -B) se obţine o tensiune diferită, ca şi la
transformator. Raportul celor două tensiuni, neglijând căderile mici de tensiune
care intervin, este:

A
JT
ÎT
JT
ÎT
k
W
W
U
U
· · ,
k
A
fiind raportul de transformare a autotransformatorului.
La funcţionarea în sarcină, din aceleaşi motive ca şi la transformatorul cu două
înfăşurări, este valabilă ecuaţia t.m.m.; neglijând curentul de mers în gol I
10
,
rezultă:
JT JT ÎT ÎT
I W I W + · 0 .
Partea comună din înfăşurare este străbătută de suma geometrică a celor doi
curenţi:
ÎT ÎT c
I I I + · .

Din ecuaţia (2.85.) rezultă:
JT
ÎT
JT
ÎT
I
W
W
I ⋅ − · ,
iar (2.85) devine:

JT
A
JT
ÎT
JT
JT ÎT c
I
k
I
W
W
I I I

,
_

¸
¸
− ·
1
1
]
1

¸

,
_

¸
¸
− · + ·
1
1 1 ,
sau:
ÎT A c
I k I ) 1 ( − ·
(2.83)
(2.84)
(2.85)
(2.86)
(2.87)
72
Circulaţia curenţilor este reprezentată în figura 2.32. După cum se observă,
transferul de putere din primar în secundar se realizează numai parţial prin
intermediul cuplajului magnetic dintre înfăşurări, restul realizându-se prin
intermediul cuplajului galvanic.


Fig. 2.32

Pentru dimensionare interesează însă numai puterea transferată pe cale
transformatorică: partea comună din înfăşurare, de exemplu, trebuie dimensionată
pentru:
S
JT
= U
JT
I
C
=
JT JT
A
I U
k

,
_

¸
¸

1
1
iar restul de înfăşurare pentru puterea:
S = (U
ÎT
- U
JT
)I
ÎT
=
ÎT ÎT
A
ÎT ÎT
ÎT
JT
I U
k
I U
U
U

,
_

¸
¸
− ·

,
_

¸
¸

1
1 1 ,
care este egală cu S
JT
, în condiţiile neglijării pierderilor (U
ÎT
I
ÎT
= U
JT
I
JT
).
Rezultă că autotransformatorul urmează să fie dimensionat pentru puterea:
T
A
A
S
k
S

,
_

¸
¸
− ·
1
1
unde S
T
este puterea transformatorului echivalent.
Autotransformatorul are o putere de calcul, deci o greutate şi un cost, care
reprezintă o fracţiune,

,
_

¸
¸

A
k
1
1 , din cele ale transformatorului echivalent. Cu
cât k
A
este mai apropiat de 1, cu atât economia care rezultă este mai sensibilă. Deci,
autotransformatorul reprezintă o soluţie cu atât mai economică în raport cu
transformatorul, cu cât diferenţa tensiunilor celor două reţele care trebuie cuplate
între ele este mai mică.
Într-adevăr, conform relaţiei care defineşte puterea aparentă electromagnetică,
S
A
=

,
_

¸
¸

A
k
1
1 S
T
se poate considera, cu o aproximaţie admisibilă, că greutăţile de
(2.88)
73
fier şi cupru ale autotransformatorului sunt de

,
_

¸
¸

A
k
1
1 ori mai mici decât cele ale
transformatorului echivalent. La solicitări magnetice şi electrice egale pierderile p
Fe

şi p
Cu
se reduc, în cazul autotransformatorului, în acelaşi raport, randamentul lui
fiind superior celui al transformatorului de aceeaşi putere utilă. Faptul că, la acelaşi
curent primar, respectiv secundar, pierderile în cupru sunt mai mici decât la
transformatorul de aceeaşi putere, conduce la concluzia că rezistenţa de scurtcircuit
a autotransformatorului este mai redusă.
La acelaşi rezultat se ajunge analizând reactanţele de scurtcircuit. Prin urmare,
tensiunea de scurtcircuit este mai mică decât în cazul transformatorului cu două
înfăşurări. Din acest motiv, însă un scurcircuit brusc la un autotransformator are
efecte mai grave, ceea ce atrage după sine necesitatea unei consolidări mecanice a
înfăşurării superioare celei folosite la transformator.
Autotransformatoarele se construiesc numai pentru rapoarte de transformare
k
A
≤ 2, deoarece legătura galvanică dintre J.T. şi Î.T. impune folosirea aceleiaşi
izolaţii în raport cu masa şi pentru J.T., ceea ce, la rapoartele de transformare k
A
>2,
conduce la o construcţie neeconomică.
Autotransformatoarele se construiesc sub formă monofazată şi trifazată, într-o
gamă largă de puteri.

2.8.2 Transformatoare de sudură

2.8.2.1 Generalităţi

În cele ce urmează se vor face referiri doar la transformatoarele de sudură cu
arc electric, care sunt cele mai răspândite. Ca şi generatorul de sudură, pentru a
realiza aprinderea şi întreţinerea în bune condiţii a arcului, transformatoarele de
sudură trebuie să aibă o tensiune secundară de mers în gol suficient de mare, de 60-
80 V, care în timpul operaţiei de sudură să scadă la 20-35 V; să suporte un regim
intermitent de lucru cu treceri bruşte ale sarcinii de la gol la scurtcircuit şi invers şi
să asigure, pe cât se poate, o valoare constantă a curentului atunci când lungimea
arcului variază (se modifică impedanţa circuitului secundar al transformatorului).
Îndeplinirea acestor condiţii se obţine, la fel ca şi la generatorul de sudură,
printr-o caracteristică externă rapid căzătoare. Pentru a asigura caracteristicii
externe înclinarea necesară, transformatorul de sudură trebuie să dispună de o
reactanţă de scăpări relativ ridicată, astfel aleasă încât curentul de scurtcircuit să nu
depăşească dublul intensităţii sale nominale. În acest scop, reactanţa de scăpări a
transformatorului de sudură este mărită artificial, obţinându-se pentru fiecare
valoare a reactanţei o altă caracteristică externă U
2
= f(I
2
) a transformatorului,
necesară pentru a utiliza acelaşi transformator la diverse grosimi ale electrozilor de
sudură.
După modul cum se obţine mărirea reactanţei de dispersie, se disting
următoarele tipuri principale de transformatoare de sudură:
1. Transformatoare de sudură cu bobină reglabilă în secundar.
74
2. Transformatoare de sudură cu inductivitate reglabilă în secundar.
3. Transformatoare de sudură cu şunt magnetic.

2.8.2.2 Transformatoare de sudură cu bobină reglabilă separată
în circuitul secundar

Acest tip de transformator de sudură cu arc electric reprezintă soluţia cea mai
simplă pentru realizarea caracteristicii externe rapid căzătoare. Sursa de alimentare
a circuitului de sudură constă dintr-un transformator monofazat de construcţie
normală dimensionat astfel ca: U
20
= 60 ÷ 75V; I
2n
= I
2sudură
şi o bobină de reactanţă
variabilă conectată în circuitul secundar al transformatorului (fig. 2.33).



Fig. 2.33

Deoarece fluxul Ψ
σB
, determinat de curentul secundar i
2
, prin miezul bobinei
auxiliare B nu înlănţuie şi spirele înfăşurării primare a transformatorului, el este un
flux de dispersie, inductivitatea bobinei apărând ca o inductivitate de dispersie:
2
i
L
B
B
σ
σ
ψ
·
Reactanţa de scurtcircuit a transformatorului, X
sc
= X
1
+
2
X′ , este mărită în
mod artificial, la reactanţa de dispersie a secundarului transformatorului
adăugându-se şi reactanţa bobinei.
La funcţionarea în gol, I
2
fiind nul, prezenţa inductivităţii în circuitul secundar
nu are nicio influenţă, tensiunea de mers în gol fiind dată de relaţia cunoscută:
U
20

k
U
1

În sarcină, relaţiile care definesc comportarea transformatorului sunt cele
cunoscute, cu observaţia că impedanţa de sarcină este:
B
a
S
jX
I
U
Z + ·
2

unde U
a
- tensiunea la bornele arcului.
75
Schema echivalentă simplificată a transformatorului în sarcină, considerând
primarul raportat la secundar, va fi cea din figura 2.34.
Cunoscând că:
2 1
R R R
SC
+ ′ ·
2 1
X X X
SC
+ ′ ·
cu ajutorul schemei echivalente rezultă:
2 2 2 2 20
I X I R I X R I U
sc sc B a
j j + + ⋅ + ·

2
I R U
a a
⋅ ·
Rezultă din (2.89) şi (2.90):
2 2 20
) ( I R I X X U U
sc B sc a
+ + + · j

Deoarece R
sc
<< X
sc
şi cu atât mai mult în raport cu (X
sc
+ X
B
) se poate neglija şi
atunci:
2 20
) ( I X X j U U
B SC a
+ + ·

Valoare efectivă:
2
2
2 2
20
) ( I X X U U U
B SC S a
+ − · ·
Relaţia (2.93) defineşte caracteristica externă a întregii instalaţii, adică a
transformatorului prevăzut cu o reactanţă în circuitul secundar (fig. 2.35).
Deoarece X
B
>> X
sc
, prin intermediul bobinei se măreşte tensiunea de
scurtcircuit de la valoarea obişnuită, u
sc
= 5% U
ln
, la u
sc
> 50% caracteristica
externă devenind rapid căzătoare.
Pentru U
S
= 0, avem:
B SC
SC
X X
U
I
+
·
20
,
curentul de scurtcircuit a cărui expresie arată că modificarea caracteristicii
exterioare (deci a curentului de sudură) este posibilă prin modificarea reactanţei
bobinei auxiliare. În acest scop, bobina de reactanţă este prevăzută cu un număr de
prize, cu ajutorul unui comutator putându-se modifica numărul de spire al bobinei
din circuitul secundar al transformatorului.

(2.89)
(2.90)
(2.91)
(2.92)
(2.93)
76

Fig. 2.34 Fig. 2.35

Pentru a preveni saturarea miezului bobinei, deci deformarea curbei curentului
(apariţia armonicei de ordinul trei), aceasta se prevede cu un întrefier.

2.8.2.3 Transformatoare de sudură cu inductivitate secundară variabilă

Acest tip de transformator a apărut prin contopirea miezurilor magnetice ale
transformatorului şi ale bobinei de reactanţă. La funcţionarea în gol, fluxul
determinat de curentul primar se închide prin cele două circuite magnetice în
paralel (b şi c), ca în figura 2.36, o parte străbătând spirele bobinei suplimentare B.


Fig. 2.36
Acest câmp magnetic induce o t.e.m. în spirele acestei bobine, t.e.m. totală din
circuitul secundar al transformatorului fiind:
77
ebo e eSo
U U U + ·
2


U
eb
poate fi în fază sau în opoziţie faţă de U
e2
, în funcţie de modul de legare al
bobinei B în circuitul secundar.
Notând cu k
ab
=
mb
ma
R
R
, raportul reluctanţelor porţiunilor de circuit magnetic a,
respectiv b, valoarea fluxului care induce t.e.m. , U
eb
este: φ
b0
= k
ab
⋅ φ
0
, φ
0
fiind
fluxul util din ramura a la mersul în gol.
Deci:
U
eb0
= 4,44 f ⋅ W
B
φ
b0
= 4,44 f
.
W
B
k
ab
φ
0
.
Deoarece
U
e2
= 4,44f f W
2
. φ
0
,
se obţine:

,
_

¸
¸
t φ ⋅ ⋅ ⋅ · t ·
2
0 2 0 2 0
1 44 , 4
W
W
k W f U U U
B
ab eb e eS
.
Notând:
2
W
W
k
B
b
· , rezultă:
U
eS0
= (1+ k
b
.
k
ab
) 4,44 f
.
W
2
.
φ
0
= (1 t k
b

.
k
ab
)
.
U
e2


Expresia (2.96) arată că tensiunea de mers în gol U
20
= U
es0
a
transformatorului depinde de reluctanţa R
mb
, adică de valoarea întrefierului δ. Când
δ creşte k
ab
se micşorează (creşte R
mb
) tinzând către zero, de la anumite valori ale
lui δ: U
es0
≅ U
e2
. Micşorând întrefierul δ, tensiunea de mers în gol a acestui tip de
transformator poate fi mărită, variaţia maximă posibilă în raport cu U
e2
nedepăşind
3V.
La funcţionarea în sarcină ( 0
2
≠ I ), fluxul util rămâne acelaşi ca şi la mersul
în gol din aceleaşi considerente ca şi la transformatoarele normale.
Efectul concret al trecerii curentului I
2
prin bobina B se reduce la apariţia unui
flux suplimentar ψ
S
în circuitul magnetic b-c, care va avea caracterul unui flux de
dispersie, neînlănţuindu-se cu spirele primarului.
Acest flux, în cazul în care circuitul b-c nu este saturat, va determina în bobina
B o t.e.m. ce se poate exprima sub forma:
2
I jX
B
− .
Deoarece t.e.m. secundară totală dată de fluxul util nu se modifică faţă de
situaţia de la mersul în gol, ecuaţia tensiunilor secundare devine:
( )
S B e ab b
U I jX I R I jX U k k + + · t t
2 2 2 2 2 2
1
S B eS
U I jX I Z U + t ·
2 2 2

Raportând primarul la secundar şi neglijând curentul de mers în gol, ecuaţiile
de funcţionare ale transformatorului devin:


(2.94)
(2.95)
(2.96)
78
¹
¹
¹
¹
¹
;
¹
· ′
t + ·
+ ·
− ·
eS e
B S eS
eS
U U
I jX I Z U U
I I
U I Z U
1
2 2 2
2 1
1 1 1
' 0
' ' '

Prelucrând ecuaţiile sistemului (2.97) avem:
( )
( ) . ' '
; ' ' ' '
2 2 2 1 1
2 2 2 2 1 2 2 2 1 1 1
S B
S
B B S
U I jX I Z Z U
U I jX I Z I Z I jX I Z U I Z U
− t + − ·
− t − − · t + − ·

Deoarece
20 1
' U U − · şi alegând sensul de înfăşurare al bobinei B astfel încât
termenul
2
I jX
B
să apară cu semnul (-), neglijând R
SC
rezultă:

2
2
2 2
) (
20
I X X U U
B SC S
+ − ≅ .

Relaţia (2.98) este identică cu cea obţinută la transformatorul cu bobină
secundară reglabilă. Deosebirea constă în faptul că reactanţa inductivă X
B
variază
prin modificarea întrefierului δ. Cu creşterea întrefierului δ are loc mărirea
reluctanţei R
mb
, deci reducerea reactanţei X
B
, ceea ce conduce la mărirea curentului
de scurtcircuit:
B sc
sc
X X
U
I
+
·
20
,
respectiv a celui de sudură.
Deci, modificarea caracteristicii exterioare prin deplasarea unei părţi a
miezului magnetic reprezintă o soluţie comodă, având şi câteva dezavantaje:
- sistemul de fixare a părţii mobile a miezului neputând asigura o fixare
perfectă, acest miez va fi supus vibraţiilor determinate de forţele pulsatorii ce iau
naştere în timpul funcţionării. Ca urmare, se modifică întrefierul, deci X
B
şi
curentul de sudură ceea ce poate duce la instabilitatea procesului de sudare;
- uzura mecanismului de înţepenire a părţii mobile a miezului;
- apare uneori un zgomot supărător.


2.8.2.4 Transformatoare de sudură cu şunt magnetic

În principiu, transformatorul de sudură cu şunt magnetic este un transformator
de sudură cu inductivitate secundară variabilă, la care coloanele b şi c sunt
schimbate între ele.
Întrefierul din coloana c este realizat însă pe la ambele capete ale acestei
coloane. Construcţiile practice diferă de cea principială, fie prin modul de aşezare
şi realizare a înfăşurărilor primare şi secundare, fie prin lipsa înfăşurării secundare
(în circuitul secundar rămâne doar bobina B jucând rolul de înfăşurare secundară
variabilă), fie prin ambele aspecte.

(2.97)
(2.98)
79

Fig. 2.37

Indiferent de soluţia constructivă adoptată, schema de principiu rămâne
valabilă (fig. 2.37) funcţionarea transformatorului cu şunt magnetic corespunzând
acesteia. Metoda de modificare a reluctanţei R
mc
, utilizată în majoritatea cazurilor,
se bazează pe modificarea suprafeţei active a întrefierului prin deplasarea şuntului
magnetic perpendicular pe planul desenului.
Această deplasare duce la micşorarea suprafeţei active a întrefierului, deci la
creşterea reluctanţei R
mc
. Prin aceasta, o parte mai mare a fluxului util se închide
prin porţiunea de circuit b şi astfel tensiunea indusă în bobina B creşte, ceea ce este
echivalent cu a spune că se modifică X
B
.

Relaţiile stabilite pentru transformatorul de sudură cu inductivitate variabilă
rămân valabile atât pentru regimul de mers în gol, sarcină cât şi scurtcircuit.
Intervin deosebiri numai sub aspect cantitativ, prin faptul că de data aceasta R
mb
are
valori mai mici. Dacă la transformatorul cu inductivitate variabilă
1 0 << · <
mb
ma
ab
R
R
k , la transformatorul cu şunt magnetic k
ab
este mult mai apropiat
de valoarea unu.
Analizând relaţia
eb e eS
U U U + ·
2
0
, se observă că la transformatorul cu şunt
magnetic tensiunea indusă în bobina B contribuie într-o măsură mult mai mare
decât în cazul celei cu inductivitate variabilă, (bobina B se leagă întotdeauna astfel
ca în relaţiile anterioare să intervină semnul +).
Relaţiile rămânând valabile, rezultă că tensiunea la bornele arcului şi curentul
de scurtcircuit al transformatorului se vor exprima la fel:
80
( )
.
;
20
2
2
2 2
20
B sc
SC
B sc s a
X X
U
I
I X X U U U
+
·
+ − · ·

Deosebirea principală faţă de transformatorul cu bobină reglabilă separată
constă în faptul că bobina suplimentară la transformatorul cu şunt magnetic
contribuie la stabilirea t.e.m. induse în secundar la mers în gol.
eB e eS
U U U + ·
2
0
.
Ca urmare, pentru obţinerea aceleiaşi tensiuni de mers în gol (U
20
= U
eso
), este
suficient un număr de spire al înfăşurării secundare mai mic decât la
transformatorul cu bobina separată.
































81
2.9 APLICAŢII

Problemă rezolvată

Un transformator trifazat are puterea aparentă nominală S
n
= 400 kVA,
tensiunile U
l n
/U
2n
=35/6 kV, frecvenţa f= 50 Hz, curentul în gol I
0
= 0,056 I
ln
,
pierderile la funcţionarea în gol P
0
= 1820 W, pierderile în scurtcircuit P
sc
= 8 300
W; transformatorul funcţionează pe o sarcină inductivă simetrică conectată în stea
având rezistenţa pe fază R
5
= 20 Ω. Transformatorul debitează un curent I
s
= 35 A
la o tensiune U = 5 800 V.
Raportul dintre pierderile în înfăşurarea primară şi pierderile în înfăşurarea
secundară este q = 1,06, iar reactanţele de dispersie primară şi secundară sunt
X
σ1
=80 Ω şi X
σ2
= 2,72 Ω. Ştiind că schema de conexiuni a transformatorului este
Yy, să se determine schema electrică echivalentă în T, pe fază a transformatorului.

Soluţie. Curentul nominal al transformatorului este:

3
n
1n
3
1n
S 400 10
I = = = 6,58 A.
3 U 3 35 10

⋅ ⋅ ⋅


Rezultă valoarea curentului de mers în gol I
0
= 0,056I
1n
= 0,368 A, şi a
impedanţei echivalente pe fază la mersul în gol:
1n
0
0
U 35000
= = = 55000 .
3 I 3 0,368
Z Ω
⋅ ⋅

Considerând că la funcţionarea în gol pierderile în înfăşurarea primară sunt
neglijabile, iar tensiunea indusă de fluxul magnetic prin miez, este aproximativ
egală cu tensiunea la borne, rezultă:
— rezistenţa ramurii de magnetizare, în ipoteza schemei serie din figura 2.16:

0
0
0 2 2
1820
= = = 4490 .
mI 3(0,368)
P
R Ω

— reactanţa ramurii de magnetizare:

2 2 2 2
0 0 0
X (55000) (4490) 54100 Z R · − · − · Ω

Considerând că pierderile în scurtcircuit sunt egale cu pierderile în înfăşurări şi
ştiind că raportul pierderilor în înfăşurări este q se obţine sistemul:
82
j1 j2
j1
j2
P + P = Psc = 8 300 W
P
q = = 1,06.
P
¹
¹
'
¹
¹

Rezolvând acest sistem, se obţin pierderile în înfăşurări:
P
j1
= 4 280 W — pierderile în înfăşurarea primară;
P
j2
= 4 020 W — pierderile în înfăşurarea secundară.

Se pot calcula astfel:
— rezistenţa înfăşurării primare:

j1
1 2 2
1
4280
= = = 33,2 .
mI 3(6,58)
n
P
R Ω

— curentul nominal al înfăşurării secundare:

3
n
2n
3
2n
S 400 10
I = = = 38,5 A.
3 U 3 6 10

⋅ ⋅ ⋅


— rezistenţa înfăşurării secundare:

j2
2 2 2
2
4020
= = = 1,56 .
mI 3(38,5)
n
P
R Ω

— raportul de transformare:

1n
2n
35
k = = = 5,84
6
U
U


egal cu raportul de înfăşurare în cazul conexiunii Yy,
— rezistenţa secundară raportată la primar
R'
2
= k
2
R
2
= (5,84)
2
• 1,56 = 53 Ω
— reactanţa de dispersie secundară raportată la primar
X'
σ2
= k
2
X
σ2
= (5,84)
2
• 2,72 = 93 Ω.
— rezistenţa de sarcină raportată la primar:
R'
s
= k
2
R
s
= (5,84)
2
• 20 = 680 Ω
— reactanţa de sarcină:
83
( )
2
2
2
2 2
s
2
5800
X = = 20 = 93,3
3 3 35
s
U
R
I
¸ _
¸ _
− − Ω



⋅ ⋅ ¸ ,
¸ ,

— reactanţa de sarcină raportată:
X'
s
= k
2
X
s
= (5,84)
2
• 93,3 = 3190 Ω.
Schema echivalentă în T este reprezentată în figură.

Figura 1

Probleme propuse

1. Pentru un transformator trifazat având puterea nominală S
N
= 400 kVA şi
tensiunile nominale U
1n
/U
2n
= 6/0,4 kV cu înfăşurări din aluminiu se cunosc, de pe
plăcuţa indicatoare, următoarele date:
Grupa de conexiuni Yy
0
— 12;
Curentul de mers în gol i
0
= 2,7% ;
Pierderile la funcţionarea în gol P
0
= 1 kW;
Tensiunea de scurtcircuit u
sc
= 6% ;
Pierderile în scurtcircuit P
sc
= 8,3 kW.
Să se determine parametrii schemelor echivalente şi factorii de putere ai
transformatorului la funcţionarea în gol, respectiv în scurtcircuit.
R
1) R
m
= 309 Ω; 2) X
m
= 3330 Ω; 3) cosφ
0
=0,0925; 4) U
sc
= 208 V; 5) Z
sc
= 5,4 Ω;
6) R
sc
= 2,64 Ω; 7) X
sc
= 4,88 Ω; 8) cosφ
sc
=0,488.
2. Un transformator are puterea nominală S
n
= 10 000 kVA. Pierderile nominale în
miez sunt P
Fe n
= 18 kW, iar pierderile nominale în înfăşurări sunt P
jn
= 80 kW. Se
cere să se calculeze:
1) randamentul transformatorului în regim nominal, la factorul de putere cos
φ
2
= 1;
2) randamentul maxim al transformatorului;
3) puterea pe care o debitează transformatorul la funcţionarea cu randament
maxim.
R
1) η
n
=0, 99
2) η
ma x
=0, 9924 ( fact or ul de î ncăr care
o
n
S
,
S
0 475 β · · )
3) S=4750 kVA
84
3. Un transformator trifazat are puterea nominală S
n
=1000 kVA şi randamentul
nominal η
n
= 98% la factorul de putere cos φ
2
= 1. Ştiind că randamentul maxim
are loc la
max
1
3
β · din sarcina nominală, se cere să se calculeze:
1) pierderile nominale ale transformatorului;
2) randamentul transformatorului pentru sarcina nominală şi factorul de putere
cosφ
2
= 0,8.
R
1)P
scn
=18.37 kW
2) P
0n
=2,04 kW
3) η = 97%






























85
2.10 TEST DE AUTOEVALUARE

1. Să se reprezinte schema electrică în T a unui transformator electric
monofazat.
2. Să se reprezinte diagrama fazorială corespunzătoare funcţionării în sarcină
a unui transformator electric monofazat.
3. Să se reprezinte schema electrică corespunzătoare şi scopurile încercării în
gol a unui transformator electric monofazat.
4. Să se reprezinte schema electrică corespunzătoare şi scopurile încercării în
scurtcircuit a unui transformator electric monofazat.
5. Enumeraţi condiţiile de cuplare în paralel a două transformatoare electrice
trifazate.
6. Să se demonstreze că puterea unui autotransformator reprezintă o fracţiune
din puterea transformatorului electric echivalent.
7. Să se clasifice transformatoarele de sudură în funcţie de metoda de creştere
a reactanţei de dispersie.









86
Unitatea de învăţare 3
MAŞINA DE INDUCŢIE

Cuprins
Construcţie, principiul de funcţionare, regimuri de funcţionare
Înfăşurări de curent alternativ, t.e.m. indusă într-o înfăşurare de curent
alternativ
Rotorul echivalent al maşinii asincrone. Ecuaţiile de funcţionare în regim
staţionar. Diagrame fazoriale. Scheme echivalente
Cuplul electromagnetic al maşinii de inducţie
Maşina asincronă trifazată în regim de motor
Pornirea motoarelor asincrone
Servomotorul asincron bifazat
Tahogeneratorul asincron bifazat
Transformatoare rotative
Aplicaţii
Teste de autoevaluare
Lucrare de verificare

OBIECTIVE
- să descrie elementele constructive ale maşinii asincrone;
- să explice principiul de funcţionare;
- să întocmească schemele desfăşurate pentru diferite tipuri de înfăşurări ale
maşinilor de curent alternativ;
- să scrie t.e.m. indusă în aceste înfăşurări;
- să scrie ecuaţiile de funcţionare şi să construiască diagramele fazoriale ale
unui motor asincron;
- să determine şi reprezinte grafic caracteristica mecanică naturală a unui
motor asincron pe baza datelor de catalog;
- să reprezinte schemele electrice şi să explice metodele de pornire a
motoarelor asincrone;
- să depisteze posibilele defecţiuni ce intervin în exploatarea motoarelor
asincrone şi modul de remediere al acestora;
- să descrie metodele de comandă ale servomotoarelor bifazate şi modul de
utilizare a acestora;
- să explice principiul de funcţionare a transformatoarelor rotative şi
domeniul de utilizare a acestora.





87
MAŞINA DE INDUCŢIE


3.1 Construcţie, principiul de funcţionare, regimuri de funcţionare.

3.1.1 Noţiuni generale şi de ordin constructiv

În mod obişnuit, la maşina de inducţie rolul de inductor este îndeplinit de
stator, în timp ce rotorul reprezintă indusul maşinii. Excitaţia maşinii se realizează
în curent alternativ. Organul colector este de tipul „inele colectoare“. În funcţie de
numărul fazelor înfăşurării statorice, care joacă rolul de înfăşurare primară, se
deosebesc maşini de inducţie monofazate şi polifazate (de obicei trifazate).
După forma constructivă a rotorului, maşinile de inducţie se împart în: maşini
cu rotor cu inele (sau cu rotor bobinat) şi maşini cu rotor în scurtcircuit (sau în
colivie). Primele sunt prevăzute în rotor cu o înfăşurare m-fazată (obişnuit 3
2
· m )
în stea, legate la un număr de m inele colectoare. Maşinile cu rotorul în colivie au o
înfăşurare rotorică formată dintr-un număr de bare, câte una pe crestătură,
scurtcircuitate pe ambele părţi ale rotorului prin câte un inel de scurtcircuitare. De
fapt, această înfăşurare este echivalentă cu o înfăşurare polifazată rotorică cu inele,
la care cele m inele au fost contopite într-unul singur. Statorul maşinii se compune
din:
- carcasă;
- miez statoric;
- înfăşurare statorică.
Carcasa are rol de suport al miezului, se execută din fontă sau mai rar din OL.
De carcasă sunt prinse, pe cele două părţi laterale, scuturile maşinii în care sunt
fixate lagărele. La puteri mari lagărele sunt separate de stator, fiind fixate pe o
placă de bază, comună.
Miezul statoric se execută din tole de oţel electrotehnic de 0,5 mm grosime,
izolate între ele. Miezul are formă cilindrică, pe periferia interioară fiind practicate
crestături uniform distribuite, în care este plasată înfăşurarea statorică de c.a..
Miezul rotoric, fixat pe arborele maşinii, are formă cilindrică şi este realizat din
tole de 0,5 mm grosime ca şi miezul statoric. Uneori, tolele miezului rotoric nu
sunt izolate între ele. Pe periferia exterioară, miezul rotoric prezintă un număr de
crestături, uniform distribuite, în care este plasată înfăşurarea rotorică. Dacă maşina
are rotor bobinat, pe arborele rotorului sunt fixate şi inelele colectoare, izolate unul
faţă de altul, precum şi faţă de arbore. Pe fiecare inel calcă câte o perie colectoare
(numărul periilor este egal cu cel al inelelor), cele
2
m perii fiind legate la un număr
egal de borne fixe, plasate într-o cutie de borne rotorică. În acest fel este asigurată
posibilitatea realizării unei legături electrice (galvanice) între înfăşurarea rotorică şi
anumite instalaţii electrice din exteriorul maşinii.
Majoritatea maşinilor cu rotor cu inele sunt prevăzute şi cu un dispozitiv de
scurtcircuitare a inelelor şi ridicare a periilor de pe inele. Prin aceasta se obţine
reducerea pierderilor prin frecare şi eliminarea uzurii inutile a periilor.
88
Pentru a se obţine un cuplaj magnetic cât mai strâns între înfăşurarea statorică
şi cea rotorică, maşinile de inducţie se execută cu întrefierul de valoare cât mai
mică posibilă.
Întrefierul maşinii de inducţie de construcţie normală are valori cuprinse între
0,35-0,8 mm.

3.1.2 Principiul de funcţionare

Aplicând înfăşurării trifazate a statorului un sistem trifazat corespunzător de
tensiuni de pulsaţie
1
ω , ia naştere un câmp magnetic statoric învârtitor, care se
roteşte în spaţiu (faţă de stator) cu viteza unghiulară:

p
1
1
ω
· Ω
respectiv cu turaţia n
1
(p reprezintă numărul de perechi de poli statorici).
Presupunem că rotorul maşinii se roteşte cu o turaţie n, căreia îi corespunde o
viteză unghiulară Ω în acelaşi sens cu câmpul învârtitor statoric. Faţă de rotorul în
mişcare, câmpul magnetic se roteşte cu o viteză unghiulară relativă Ω
1
- Ω. Prin
aceasta, câmpul magnetic statoric devine variabil în timp în raport cu înfăşurarea
rotorului şi induce în fazele acestei înfăşurări t.e.m. de frecvenţă:
( )p n n f − ·
1 2
,
respectiv, de pulsaţie:
( )p Ω − Ω · ω
1 2
.
înfăşurarea polifazată a rotorului, executată pentru acelaşi număr de perechi de poli
p ca şi înfăşurarea statorică, este totdeauna fie scurtcircuitată, fie închisă peste o
rezistenţă şi deci în înfăşurarea rotorică ia naştere un sistem polifazat de curenţi, de
frecvenţă f
2
. Ca urmare, apare un câmp magnetic rotoric, învârtitor, care se roteşte
faţă de rotor cu viteza unghiulară:

2 1
2 2
2
Ω · Ω − Ω ·
π
·
ω
p
f
p
.
Rotorul având o viteză unghiulară Ω, în acelaşi sens cu Ω
2
, rezultă că, în
spaţiu, câmpul de reacţie rotoric are o viteză unghiulară:

( ) Ω Ω Ω Ω
1 1
− + · .
Având aceeaşi viteză unghiulară Ω
1
ca şi câmpul inductor, în întrefierul
maşinii, prin compunerea celor două câmpuri (statoric şi rotoric) ia naştere un
câmp magnetic rezultant învârtitor, având viteza unghiulară Ω
1
. Interacţiunea
dintre câmpul magnetic inductor şi curenţii din înfăşurarea rotorică determină
apariţia cuplului electromagnetic al maşinii, care contribuie la echilibrarea cuplului
exterior.
Maşina de inducţie nu poate dezvolta cuplu decât dacă turaţia n a rotorului
este diferită de turaţia n
1
a câmpului învârtitor statoric. Pentru că rotorul şi câmpul
(3.1)
(3.2)
(3.3)
(3.4)
(3.5)
89
învârtitor statoric nu se rotesc sincron (cu aceeaşi turaţie), maşina de inducţie se
mai numeşte şi maşină asincronă.
Turaţia n
1
şi viteza unghiulară Ω
1
ale câmpului magnetic rotitor statoric se
numesc turaţia sincronă, respectiv, viteza unghiulară sincronă.
Prin definiţie, raportul:

1
1
1
1

Ω − Ω
·

·
n
n n
s
reprezintă alunecarea maşinii.
Prelucrând relaţia (3.2), rezultă:
s f n
n
n n
p n n p f . . ) (
1 1
1
1
1 2
·

· − · ,
deci:
s f f ⋅ ·
1 2

Relaţia (3.7) exprimă legătura dintre frecvenţa statorică, f
1
, a câmpului
inductor şi frecvenţa curenţilor rotorici, f
2
, prin intermediul alunecării maşinii, s.

3.1.3 Regimurile de funcţionare

Maşina de inducţie poate funcţiona în regim de motor, generator sau frână,
fiecărui regim corespunzându-i un domeniu bine determinat pentru valoarea
alunecării. În regim de motor, energia
electromagnetică se transmite de la stator la
rotor, acesta efectuând în exterior un lucru
mecanic. Cuplul dezvoltat de maşină are, în
acest caz, caracterul de cuplu motor.
Alunecarea se caracterizează prin valorile
1 0 < < s .
Într-adevăr, dacă 1 0 < < s , înseamnă că
rotorul se roteşte în acelaşi sens cu câmpul
rotitor inductor, cu turaţia
1
n n < , ca în
figura 3.1.
Fig. 3.1

Corespunzător sensului v (vitezei) de mişcare a conductoarelor rotorice în
câmpul magnetic considerat fix în spaţiu, rezultă sensul tensiunii induse şi cel al
curentului rotoric, conform figurii, şi deci sensul forţei electromagnetice. Deci,
cuplul M al maşinii are acelaşi sens ca şi cel al câmpului inductor. Sensul energiei
electromagnetice este îndreptat dinspre stator înspre rotor, respectiv maşina
dezvoltă un cuplu motor care tinde să rotească rotorul.
(3.6)
(3.7)
90
Sensul energiei electromagnetice este dat de vectorul Poynting: ( ) H E S
r r r
× ·
dar E Q F
r r
⋅ · şi
e
U H
r r
≈ , deci sensul este dat şi de cel al produsului vectorial
( )
e
U F
r r
× .
Regimul de frână electromagnetică intervine când rotorul primeşte energia
electromagnetică din stator şi din exterior se efectuează lucru mecanic rotind
rotorul. Această situaţie poate avea loc dacă rotorul se roteşte în sens invers
sensului de rotire a câmpului inductor (s >1), ca în figura 3.2.
Maşina funcţionează în regim de generator dacă sensul energiei
electromagnetice (S) este dinspre rotor în stator, respectiv dacă maşina dezvoltă un
cuplu rezistent pentru echilibrarea cuplului mecanic primit la arbore. Această
situaţie are loc în cazul în care rotorul este rotit din exterior cu n > n
1
(fig. 3.3),
adică pentru s < 0. În această situaţie, maşina absoarbe din reţea energie reactivă
pentru magnetizare, de obicei, de la o baterie de condensatoare, debitând energie
(putere) activă în reţea.

Fig. 3.2 Fig. 3.3


3.2 Înfăşurări de curent alternativ, t.e.m. indusă într-o înfăşurare
de curent alternativ

3.2.1 Înfăşurări de curent alternativ

3.2.1.1 Generalităţi

Prin înfăşurare de curent alternativ se înţelege o înfăşurare caracterizată
prin numărul de faze m executate După anumite reguli care să asigure simetria
celor m faze. Elementul fundamental al înfăşurării este bobina sau secţiunea, care
reprezintă totalitatea spirelor legate în serie, plasate în aceleaşi două crestături. De
regulă, bobinele înfăşurărilor de curent alternativ se plasează în crestăturile
sistemului magnetic, repartizate uniform pe suprafaţa armăturilor respective, motiv
91
din care înfăşurările se numesc repartizate sau distribuite. La maşinile de curent
alternativ se întâlnesc mai rar înfăşurări concentrate (transformatoare, motoare
monofazate etc.)
O bobină, compusă în general din w spire, are deci două laturi active
(mănunchiuri): latura (mănunchiul) de dus (1) şi cea de întors (2), ca în figura 3.4.
Fiecare fază este formată, la rândul ei, din mai multe bobine înseriate. În funcţie de
numărul de faze m, înfăşurările maşinilor de curent alternativ se împart în:
a) înfăşurări monofazate (m=1);
b) înfăşurări polifazate (m > 1).

Fig. 3.4 Fig. 3.5

O înfăşurare de curent alternativ polifazată este simetrică atunci când t.e.m.
induse în fazele înfăşurării de câmpul magnetic inductor sunt egale ca valoare şi
defazate între ele cu acelaşi unghi
m / 2π
. Pentru realizarea simetriei înfăşurării
este necesar ca bobinele diferitelor faze să se plaseze simetric în crestături.
Realizarea înfăşurărilor de curent alternativ ca înfăşurări simetrice este impusă de
necesitatea obţinerii în maşină a unui câmp magnetic circular.
După numărul laturilor de bobină care se găsesc într-o crestătură se
deosebesc:
- înfăşurări de curent alternativ într-un strat: cu o singură latură de bobină în
crestătură (fig. 3.4);
- înfăşurări de curent alternativ în două straturi: cu două laturi de bobină în
crestătură (fig. 3.5).
La înfăşurările în două straturi, latura de dus a unei bobine se găseşte în
stratul superior al crestăturii, iar cea de întors în stratul inferior al altei crestături.
Deci, o crestătură conţine două laturi aparţinând la două bobine diferite.
Înfăşurările de curent alternativ se reprezintă prin aşa numita schemă de
înfăşurare prin care se înţelege reprezentarea simplificată a înfăşurării rezultate
prin desfăşurarea în plan a suprafeţei armăturii considerate. De regulă, în vederea
simplificării schemei de înfăşurare, bobinele se reprezintă ca fiind formate dintr-o
singură spiră. Calculul unei înfăşurări de curent alternativ porneşte de la patru
elemente:
- numărul de crestături Z care se alege, fiind tipizat în îndrumarele de
proiectare, din considerente constructive (rezistenţă mecanică, etc.) şi
funcţionale (zgomot, armonici etc.);
- frecvenţa f
1
(în standardele europene f
1
=50 Hz);
- numărul de faze ale înfăşurării m;
92
- turaţia câmpului magnetic învârtitor în întrefier:
p
f
n
1
1
60
) rot/min ( · ;
p
f
n
1
1
) rot/s ( ·
unde p este numărul de perechi de poli.
Pentru realizarea turaţiei necesare câmpului magnetic circular, înfăşurarea
trebuie să realizeze, deci, un anumit număr de poli:
p = 1 → n
1
= 3.000 rot/min;
p = 2 → n
1
= 1.500 rot/min;
p = 3 → n
1
= 1.000 rot/min;
p = 4 → n
1
= 750 rot/min.
Pentru maşinile existente la care trebuie înlocuită înfăşurarea, Z se numără,
iar turaţia n
1
se alege imediat superioară valorii turaţiei indicate pe plăcuţa de
timbru a maşinii, deoarece la maşinile de curent alternativ n n ≥
1
, în gama de
valori indicată mai sus.
Deoarece înfăşurarea se distribuie uniform în crestături, se calculează
numărul de crestături pe pol şi fază:
pm
Z
q
2
·
La înfăşurările polifazate sunt bobinate toate crestăturile, în timp ce la cele
monofazate se utilizează doar 2/3 din totalul crestăturilor.
După cum q=a sau q=b/c, unde a, b, c sunt numere naturale, iar b şi c
prime între ele, înfăşurările de curent alternativ se împart în:
a) înfăşurări cu q întreg;
b) înfăşurări cu q fracţionar.
Un alt element necesar reprezentării schemei de înfăşurare este deschiderea
bobinei ce poartă denumirea de pas al înfăşurării, notat cu y, care reprezintă
\distanţa dintre latura (mănunchiul) de dus şi cea de întors a aceleiaşi bobine,
măsurată în număr de crestături. Pasul înfăşurării se alege în funcţie de pasul polar
τ, măsurat în număr de crestături:
p
Z
2
· τ
Dacă y = τ, atunci înfăşurare a are pas diametral.
Când τ ≠ y , înfăşurare a este cu pas scurtat ( τ < y ) sau cu pas alungit
(mărit): τ > y .
Se preferă înfăşurările cu pas scurtat, la care lungimea capetelor de bobină
este mai mică, rezultând, deci, o economie de material conductor. La aceste tipuri
de înfăşurări, pasul înfăşurării se calculează cu relaţia:
p
Z Y
y
2

,
_

¸
¸
τ
·
raportul τ / Y alegându-se din îndrumarele de proiectare.
93
Schema de înfăşurare se construieşte pe baza aşa-numitei stele a t.e.m. prin
care se înţelege reprezentarea în planul complex al t.e.m. induse în laturile de
bobină plasate în cele Z crestături.
Câmpul magnetic circular din întrefier induce în laturile de bobină aflate în
cele Z crestături t.e.m. variabile sinusoidal în timp. La un moment dat, tensiunea
maximă se va induce în laturile de bobină ce
se găsesc în crestătura din dreptul axei
polului magnetic. În laturile de bobină aflate
în crestăturile vecine, de o parte şi de alta a
crestăturii considerate, tensiunile induse au
valori egale între ele, dar mai mici decât
tensiunea indusă în latura din axa polului.
În planul complex, aceste tensiuni
(
2 e
U şi
en
U în fig. 3.6) se reprezintă prin
fazori egali ca mărime cu fazorul tensiunii
momentane maxime
1 e
U însă defazate
înaintea, respectiv în urma acesteia, cu
acelaşi unghi electric
e
α . Totalitatea acestor
fazori, pentru o înfăşurare dată, reprezintă
steaua t.e.m. a înfăşurării respective.
Notând cu t cel mai mare divizor
comun între Z şi p, atunci un număr de t raze
ale stelei t.e.m. au aceeaşi fază (se suprapun)
şi deci steaua t.e.m. are Z/t raze distincte.
Din acest motiv, unghiul de defazaj
electric α
e
, când 1 ≠ p , nu este egal cu
unghiul de decalaj geometric
g
α dintre
două crestături vecine, cele două unghiuri
fiind legate prin relaţia:

g e
p α ⋅ · α , Fig. 3.6
unde
Z Z
g
π
· · α
2 360
.
Steaua t.e.m. se poate determina uşor dacă se cunosc Z şi p, stabilindu-se
mărimea t, deci Z/t, respectiv unghiul
e
α dintre două crestături consecutive.
Executarea schemei de înfăşurare cu ajutorul stelei t.e.m. se bazează pe
alegerea judicioasă a razelor ce reprezintă tensiunile induse în laturile de bobină,
aparţinând diferitelor faze, astfel încât să se obţină, prin legarea între ele a
bobinelor diverselor faze tensiuni de faze, de valoare maximă, defazate între ele cu
m / 2π .


94
3.2.1.2 Înfăşurările de curent alternativ trifazate

Se execută atât într-un strat, cât şi în două straturi. Primele au avantajul că
spaţiul din crestătură este mai bine utilizat (izolaţia ocupă un spaţiu mai mic,
lipsind izolaţia dintre straturi) fiind preferate în cazul maşinilor de putere (deci şi
gabarit) mai redusă. Înfăşurările în două straturi au avantajul că se pot realiza cu
pas scurtat fără dificultăţi, motiv din care se utilizează pentru maşinile de putere
medie şi mare. Schema de înfăşurare se execută pe baza stelei t.e.m. şi a pasului
adoptat pentru înfăşurare.
Indiferent de tipul înfăşurării (cu q întreg sau fracţionar, într-un strat sau
două) se procedează la împărţirea razelor stelei t.e.m. pe cele trei faze astfel încât
fiecărei faze să-i revină acelaşi număr de raze „de dus“ şi „de întors“, rezultantele
generale pe faze să fie egale şi defazate între ele cu 2π/3, respectiv să fie maxime
posibile în condiţiile date.
Condiţia de simetrie (tensiuni egale pe faze, defazate între ele cu 2π/3) se
poate satisface dacă:
1) ÎNTREG ·
⋅ t m
Z
, condiţie ce trebuie îndeplinită indiferent dacă
înfăşurare a este într-un singur strat sau în două straturi ;
2) la înfăşurările într-un singur strat avem ÎNTREG 2 / · m Z , iar la cele în
două straturi ÎNTREG / · m Z .
În conformitate cu acestea, repartiţia crestăturilor pe faze se face
respectând următoarele reguli:
- Pentru înfăşurările într-un strat:
1. Se construieşte steaua t.e.m. în conformitate cu datele maşinii,
numerotându-se razele în ordinea succesiunii crestăturilor.
2. Se alege un grup de m Z 2 / raze din steaua t.e.m. astfel ca rezultanta să
fie maximă. Crestăturile aferente se consideră crestături de dus ale primei faze.
3. Se alege un grup de m Z 2 / raze cu rezultantă maximă şi pe cât posibil
în opoziţie cu rezultanta primului grup.
Crestăturile aferente se consideră crestături de întors ale primei faze.
4. Se alege un grup de m Z 2 / raze cu rezultantă maximă, defazată cu 2π/3
în urma rezultantei primului grup. Crestăturile aferente se consideră crestături de
dus ale fazei a doua.
5. Se procedează similar până se repartizează toate crestăturile.
- Pentru înfăşurările în două straturi:
1. Se construieşte steaua t.e.m. ca la înfăşurările într-un singur strat.
2. Se aleg m Z / raze care se împart în două grupuri cu rezultante maxime
şi pe cât posibil în opoziţie. Crestăturile corespunzătoare razelor din primul grup
constituie crestăturile de dus, iar cele corespunzătoare celui de-al doilea grup,
crestăturile de întors pentru prima fază.
3. Se procedează analog cu alte m Z / raze, alese astfel ca rezultanta să
facă unghiul m / 2π cu rezultanta primei faze.
95
Aceste crestături se repartizează fazei a doua. Se procedează analog pentru
celelalte faze.

Înfăşurări de curent alternativ trifazate într-un singur strat (q = întreg)

Sunt mai multe posibilităţi de a executa înfăşurarea După modul în care se fac
legăturile frontale, se deosebesc următoarele tipuri:
a) înfăşurări în două etaje, când toate capetele de bobină se găsesc în
două suprafeţe în spaţiu;
b) înfăşurări în trei etaje, când capetele de bobină sunt duse în trei
suprafeţe în spaţiu;
c) înfăşurări cu grupuri de bobine egale (în coroană);
d) înfăşurări cu bobine egale şi capete uniform repartizate (în
evolventă).

Înfăşurări într-un strat în două etaje

Pentru exemplificare, considerăm o maşină cu următoarele date:
3 ; 2 ; 24 · · · m p Z ⇒ t = 2
Se verifică condiţiile de simetrie ale înfăşurării:
) INTREG ( 4
2 3
24
.
·

·
t m
Z

) INTREG ( 4
2 . 3
24
2
· ·
m
Z

Se calculează: 2
3 2 2
24
2
·
⋅ ⋅
· ·
pm
Z
q crestături pe pol şi fază.
Se calculează 12
2
24
· ·
t
Z
raze distincte ale stelei t.e.m.
Se calculează
o
o
g e
Z
p p 30
24
360
2
2
· ·
π
· α ⋅ · α
(unghiul dintre două raze distincte ale stelei t.e.m.)
Pasul înfăşurării: 6
2 2
24
2
·

· · τ
p
Z
, pasul polar (diametral).
Cu aceste date se poate construi steaua t.e.m. prezentată în figura 3.7 a.
Se trece la repartizarea crestăturilor pe faze. Se formează primul grup de
4 3 . 2 / 24 2 / · · m Z raze, astfel ca rezultanta să fie maximă, crestăturile
corespunzătoare acestor raze fiind crestăturile de dus ale primei faze. Se obţine
rezultanta maximă dacă se iau, spre exemplu, razele 1, 2, 13 şi 14. Sunt crestăturile
de dus ale primei faze notate cu I şi cu I′ s-a notat grupul crestăturilor de întors ale
primei faze. Acestea (7, 8, 19 şi 20) s-au ales astfel încât să dea o rezultantă
maximă şi în opoziţie cu rezultanta grupului I. Se stabilesc analog (având în vedere
96
ca rezultantele să fie defazate cu 3 / 2π grade electrice) razele corespunzătoare
crestăturilor de dus pentru fazele II (razele 5, 6, 17, 18) şi III (razele 9, 10, 21, 22).
Pentru crestăturile de întors ale fazei a doua s-au stabilit razele I I ′ (11, 12, 23, 24)
cu rezultanta în opoziţie faţă de rezultanta grupului II, iar pentru crestăturile de
întors ale fazei a treia s-au stabilit, în mod asemănător, razele I II ′ (3, 4, 15, 16).



Fig. 3.7

Ordinea de grupare în bobine a conductoarelor de dus şi de întors plasate în
crestăturile stabilite pentru o fază nu are efect asupra valorii tensiunii ce se obţine.
Este doar necesar să se păstreze acelaşi sens de parcurgere pentru toate
conductoarele de dus, respectiv de întors. Ţinând seama de sensurile indicate
pentru tensiuni în steaua t.e.m. şi executând grupele de 2 · q bobine cu deschideri
diferite pentru a putea plasa cele 2 · q capete de bobină în acelaşi plan, se obţine
schema de înfăşurare din figura 3.7 b.
La înfăşurarea în două etaje, bobinele au deschideri diferite (o bobină are
7 · y , iar cealaltă are 5 · y ). Deoarece capetele de bobină ale grupurilor de
bobine aparţinând diferitelor faze se întretaie, ele nu pot fi realizate în acelaşi plan,
trebuind să se execute în două plane diferite. Suprafeţele utilizate sunt: suprafaţa
plană perpendiculară pe axa maşinii, suprafaţa conică coaxială cu axa maşinii şi o
suprafaţa cilindrică coaxială, ca în figura 3.8.
Înfăşurarea trifazată într-un strat în două etaje este caracterizată, deci, prin
faptul că, capetele de bobină sunt plasate în
două plane, fiecare fază conţinând alternativ
grupuri de bobine cu capetele de bobină într-un
plan şi grupuri de bobine cu capetele de bobină
în al doilea plan.
Fig. 3.8.

97
Această înfăşurare este uşor de executat, nu ocupă prea mult spaţiu, fiind
utilizată des. Înfăşurare a în două etaje se poate executa simetric numai dacă „p“
este par. Dacă p este impar, numărul de grupuri de q bobine este, de asemenea,
impar, ceea ce face imposibilă repartizarea capetelor de bobină în două etaje. Cea
mai simplă soluţie în acest caz este înfăşurarea în trei etaje, la care capetele de
bobine ale fiecărei faze se găsesc în câte un plan.

Înfăşurări într-un strat în trei etaje

Pentru exemplificare considerăm o maşină cu următoarele date:
3 ; 1 ; 12 · · · m p Z .
Se obţine 1 · t .
Se verifică condiţiile de simetrie ale înfăşurării:
) ÎNTREG ( 4
1 3
12
·

·
⋅ t m
Z

) ÎNTREG ( 2
3 2
12
2
·

·
m
Z

Se calculează: 2
3 1 2
12
2
·
⋅ ⋅
· ·
pm
Z
q
Se calculează; 12
1
12
· ·
t
Z
raze distincte ale stelei t.e.m.
Se calculează:
o
o
g e
Z
p p 30
12
360
1
2
· ⋅ ·
π
· α ⋅ · α
Se calculează pasul înfăşurării: 6
1 2
12
2
·

· · τ
p
Z

Cu datele de mai sus se construieşte fig. 3.9 a, b.

Fig. 3.9.

98
Capetele de bobină se duc ca în figura 3.10.
Dezavantajul acestui tip de înfăşurare este că rezistenţele şi în special
inductivităţile de dispersie nu mai sunt aceleaşi pentru toate fazele.
Pentru evitarea nesimetriilor, în ceea ce priveşte rezistenţa şi inductivitatea de
dispersie, se utilizează înfăşurări cu grupuri de bobine egale (în coroană) şi
înfăşurări cu bobine egale (în evolventă), ca în figura 3.11.a,b.
Toate bobinele au acelaşi pas, 6
1 2
12
2
·

·

· τ ·
p
Z
y .



Fig. 3.10


Fig. 3.11

Capetele de bobină, la aceste înfăşurări, pot fi duse într-unul din modurile arătate în
figura 3.12.

Fig. 3.12

Înfăşurări în două straturi

Înfăşurările în două straturi se execută cu toate bobinele egale, asemănător
înfăşurărilor într-un strat în evolventă. La aceste înfăşurări, bobinele au o
99
deschidere dorită y, de obicei y < τ . La bobinele cu y = τ (diametrale), zonele din
cele două straturi sunt suprapuse şi în crestături sunt laturi de bobine aparţinând
aceleiaşi faze, în timp ce la înfăşurările cu pas scurtat (y < τ) şi fracţionare, în
crestături se plasează şi laturi de bobine aparţinând unor faze diferite.
Repartiţia crestăturilor pe faze se face numai pentru câte un singur strat ca şi la
înfăşurările într-un singur strat, cu aceleaşi obiective. Cum latura de întors a
bobinei nu ocupă o crestătură separat şi se plasează în stratul al II-lea la
deschiderea y, unei bobine îi corespunde o singură rază din steaua t.e.m. ca urmare,
cele Z/m raze, aferente unei faze nu mai este obligatoriu să fie împărţite în două
grupuri egale de raze în opoziţie.
Pentru exemplificare, se consideră înfăşurarea în două straturi cu q întreg
pentru maşina cu datele:
3 ; 2 ; 24 · · · m p Z
Se obţine 2 · t .
Se verifică condiţiile de simetrie ale înfăşurării:
) ÎNTREG ( 4
2 3
24
·

·
⋅ t m
Z
şi ) ÎNTREG ( 8
3
24
· ·
m
Z

Se calculează 2
3 2 2
24
2
·
⋅ ⋅
· ·
pm
Z
q
Steaua t.e.m. este aceeaşi ca la înfăşurare a într-un strat:
- numărul de raze distincte: 12
2
24
· · ·
t
Z
n
- unghiul dintre două raze:
12 24
2 2 π
·
π
·
π
· α ⋅ · α
Z
p
g e

Pasul polar: 6
2 2
24
2
·

· · τ
p
Z

Se adoptă τ < · 5 y , pas scurtat.
Se reprezintă înfăşurarea (fig. 3.13.), cu observaţia că pentru a putea distinge
cele două straturi, cel inferior se trasează cu linie întreruptă, paralel cu crestătura.


Fig. 3.13
100
3.2.2 T.E.M. indusă în înfăşurarea de curent alternativ

T.e.m. indusă într-o înfăşurare (pe fază), de un câmp magnetic variabil în timp
faţă de ea, reprezintă rezultanta t.e.m. induse în bobinele legate în serie care
formează înfăşurarea (faza) respectivă. Valoarea momentană a t.e.m. induse într-un
conductor al unei bobine oarecare este dată de relaţia:
v l t B u
ec
⋅ ⋅ α · ) , ( ,
unde:
v - viteza conductorului în câmpul magnetic;
l - lungimea conductorului;
B - inducţia magnetică.
În regim staţionar . ct v · , corespunzând turaţiei constate a câmpului magnetic
învârtitor al maşinii faţă de înfăşurarea considerată. Deci, tensiunea
ec
u are în
fiecare moment o valoare proporţională cu inducţia câmpului în care se află
conductorul, respectiv variaţia în timp a tensiunii
ec
u urmăreşte curba de variaţie
spaţială a inducţiei magnetice.
Viteza conductorului se poate scrie:
n p n D v τ · ⋅ ⋅ π · 2 ,
unde:
n - turaţia câmpului magnetic învârtitor faţă de conductor [rot/sec];
τ - pasul polar.
Expresia (3.8.) devine:
) , ( 2 2 t B l n p B l n p lB n D u
ec
α ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ τ · ⋅ ⋅ τ · ⋅ ⋅ ⋅ π · ,
dar: f n p · ⋅ şi rezultă:
) , ( 2 t B l f u
ec
α ⋅ ⋅ τ ⋅ ⋅ · .
Valoarea efectivă a tensiunii u
ec
se poate exprima în funcţie de tensiunea
medie:

ecmed f ec
U k U ⋅ · ,
unde k
f
este un factor de formă, ce
depinde de forma funcţiei periodice
( ) t f u
ec
· . Valoarea tensiunii medii se
poate obţine din relaţia (3.9), dacă se
înlocuieşte inducţia ( ) t B , α prin inducţia
medie
med
B (fig. 3.14).

Având în vedere că la o repartiţie
constantă a inducţiei magnetice, cum este
cazul în care se consideră inducţia medie,

Fig. 3.14
(3.8)
(3.9)
(3.10)
101
produsul τ⋅l reprezintă suprafaţa străbătută de câmp, expresia tensiunii efective
devine:

Φ ⋅ ⋅ · ⋅ ⋅ ⋅ · ⋅ ⋅ τ ⋅ ⋅ · f k B S f k B l f k U
f med f med f ec
2 2 2 .
Maşinile electrice se construiesc în aşa fel încât curba de repartiţie a câmpului
magnetic să fie cât mai apropiată de o sinusoidă.
Considerând cazul unei repartiţii sinusoidale a inducţiei pe periferia maşinii
(deci a unei variaţii sinusoidale în timp a tensiunii
ec
u ), factorul de formă ia
valoarea 11 , 1 ·
f
k , rezultând:
Φ ⋅ · f U
ec
22 , 2 .
Dacă tensiunile
ec
u au o variaţie în timp sinusoidală, ele pot fi reprezentate
sub forma unor fazori în planul complex. Datorită modului de legare între ele a
două conductoare ce constituie o spiră, tensiunea unei spire este

eci ecd es
U U U − · ,
adică diferenţa geometrică dintre tensiunea conductorului de dus şi a celui de
întors. Dacă pasul înfăşurării este diametral, ca în figura 3.15, cele două tensiuni
sunt în opoziţie, deci tensiunea unei spire va fi:
( ) Φ ⋅ · · − − · f U U U U
ec eci ecd es
44 , 4 2


Fig. 3.15 Fig. 3.16

Dacă însă înfăşurarea are pas scurtat (fig. 3.16), valoarea tensiunii
es
U este
mai mică:
eci ecd
U U ·
Din ABC ∆ rezultă:
ec es
u AB AB U 2 ; cos · γ ·
2
cos 2
β
⋅ ·
ec es
U u

s ec es
k U U ⋅ · 2
(3.11)
(3.12)
(3.13)
(3.14)
(3.15)
102
unde k
s
- factor de scurtare.
2
cos
β
·
s
k , dacă τ · y (pas diametral), 1 ·
s
k .
Tensiunea unei bobine formată din w spire legate în serie se poate exprima sub
forma:
Φ ⋅ ⋅ ⋅ · ⋅ ·
s es eb
k f w U w U 44 , 4
Unghiul β se poate exprima în funcţie de pasul polar şi pasul înfăşurării (vezi
fig. 3.16):
Z
p
e
π
⋅ − π · α − π · β
2
; dar: Zy p D · τ · π 2
deci:
y
p
Z
τ
·
2

Rezultă:
π ⋅
τ
− τ
·
τ
π
⋅ − π · β
y
y
p
p
2
2
,
Factorul de scurtare devenind:

2
sin
2 2
cos
2
cos
π

τ
·
,
_

¸
¸ π

τ

π
·
π

τ
− τ
·
y y y
k
s


Bobinele unei faze nu se găsesc în aceeaşi poziţie relativă faţă de câmpul
magnetic, datorită plasării lor în crestături diferite (fig. 3.17). Ca urmare, tensiunile
celor q bobine aparţinând unei faze, care se găsesc sub o pereche de poli, vor fi
defazate între ele şi tensiunea rezultantă corespunzătoare acestor bobine legate în
serie apare ca suma fazorială a celor q tensiuni (fig. 3.18).



Fig. 3.17
(3.16)
(3.17)
103

Fig. 3.18

Valoarea tensiunii grupului de q bobine legate în serie se deduce cu ajutorul
figurii 3.18:
OPR ∆
2
sin OP
2
3
sin OP OR
α
·
α
·
q
(q = 3 în acest caz)
2
sin OP 2 OR 2 OA
α
· · ·
q
U
eqb

∆OPS
2
sin OP OS
α
·
2
sin OP 2 OS 2
α
· ·
eb
U
Rezultă:
2
sin 2
OP
α
·
eb
U

tensiunea grupului de bobine va fi:
2
sin
2
sin
2
sin
2
sin 2
2
2
sin OP 2
α
α
·
α

α
⋅ ·
α
⋅ ⋅ ·
q
U
q U q
U
eb
eb
eqb

104
2
sin
2
sin
α
α
⋅ ⋅ ·
q
q
U q U
eb eqb

Dacă unghiul electric de defazaj α ar fi zero, adică cele q bobine înseriate s-ar
găsi în aceeaşi crestătură, respectiv în aceeaşi poziţie faţă de câmpul magnetic,
tensiunea
eb eqb
qU U · . Datorită repartizării celor q bobine în crestături diferite,
eqb
U se micşorează faţă de cazul α · 0, factorul final de reducere fiind:
2
sin
2
sin
α
α
·
q
q
k
r

Acest factor se numeşte factor de repartizare.
Faza înfăşurării de curent alternativ este realizată prin înserierea a p grupuri de
bobine ce se găsesc faţă de perechea de poli respectivă, într-o poziţie identică. Prin
urmare, tensiunea de fază este:
r eqb e
k U p U ⋅ ⋅ ·
r s e
k w k f q p U ⋅ Φ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ · 44 , 4
Φ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ · f k k w q p U
r s e
44 , 4
în care: W w q p · ⋅ ⋅ - numărul total de spire al fazei considerate.
Notând:
B r s
k k k · ⋅ , avem:
Φ ⋅ ⋅ ⋅ π · W k f U
B e
1
1
2
Φ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ · W k f U
B e
44 , 4
Sub una din cele două forme ale relaţiei (3.19) s-a exprimat tensiunea indusă
pe o fază; în relaţii k
B
reprezentând factorul de înfăşurare sau factorul de bobinaj,
care ţine seama de repartizarea spirelor înfăşurării în crestături şi de pasul adoptat,
deci de modul de realizare a înfăşurării.
Expresia tensiunii U
e
s-a stabilit în ipoteza că toate bobinele au aceeaşi
deschidere. Se poate demonstra riguros că ea este valabilă şi dacă cele q bobine pe
perechea de poli se execută cu deschideri diferite, în vederea plasării capetelor lor
de bobină în acelaşi plan.
Explicaţia constă în faptul că, succesiunea în care sunt legate între ele
conductoarele de sens contrar ale înfăşurării nu influenţează valoarea t.e.m.
rezultante.
Când curba de repartiţie spaţială a inducţiei este diferită de o sinusoidă
(conţine armonici superioare) t.e.m. indusă în faza înfăşurării de curent alternativ
este rezultanta t.e.m. induse de fiecare armonică a inducţiei magnetice în parte. În
asemenea cazuri, aproape întotdeauna, curba de repartiţie a inducţiei magnetice
este o funcţie impară şi, deci, conţine numai armonici de ordin impar.
Valoarea efectivă a t.e.m. induse va fi:
(3.18)
(3.19)
105
...
2 2 2
5 3 1
+ + + ·
e e e e
U U U U
unde 1,3,5 reprezintă ordinul armonicii inducţiei magnetice căreia îi corespunde
t.e.m. respectivă. Tensiunea de ordinul ν are aceeaşi formă ca şi tensiunea indusă
de armonica fundamentală adică:
ν ν ν ν
Φ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ · W k f U
B e
44 , 4 , în care (vezi fig.
3.19)
med med e
B l B l U
ν ν ν ν

ν
τ
· ⋅ ⋅ τ ·
1
f n p n p f ⋅ ν · ⋅ ⋅ ν · ⋅ ·
ν ν

2
sin
π

τ
ν ·
y
k
s
;













Fig. 3.19

Prin urmare:

+

,
_

¸
¸
+

,
_

¸
¸
+ · +

,
_

¸
¸
+

,
_

¸
¸
+ ·
2
1 1
5 5
2
1 1
3 3
1
2
1
5
2
1
3
1
1 ... 1
B k
B k
B k
B k
U
U
U
U
U
U U
B
B
B
B
e
e
e
e
e
e e

unde: B
1
, B
3
, … reprezintă amplitudinea armonicii respective a inducţiei. În cazul
funcţiilor sinusoidale, raportul valorilor medii este egal cu cel al valorilor maxime.
1 1
3 3
1 1 1
3 3 1
1
3
44 , 4
3
3 44 , 4
B k
B k
B l W k
B l W k f
U
U
B
B
B
B
e
e


·
⋅ ⋅ τ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅

τ
⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅
·
De obicei, se cunoaşte fluxul total:

,
_

¸
¸
+
Φ
Φ
+
Φ
Φ
+ Φ · + Φ + Φ + Φ · Φ ... 1 ...
1
5
1
3
1 5 3 1

ν ν ν ν

ν
· ⋅ · Φ B
S
B S
(3.20)
(3.21)
106
ν
· ⋅
ν
τ
· ⋅ τ ·
ν ν
S
l l S
Fluxul total va fi:

,
_

¸
¸
+ + + Φ · Φ ...
5 3
1
1
5
1
3
1
B
B
B
B

dar, Φ
1
este necunoscut, putând fi exprimat:
...
5 3
1
1
5
1
3
1
+ + +
Φ
· Φ
B
B
B
B

Rezultă:

1
5
1
3
1 1 1
5 3
1
44 , 4
B
B
B
B
W k f U
B e
+ +
Φ
⋅ ⋅ ⋅ ·
Înlocuind expresia lui U
e
, în (3.21) rezultă expresia tensiunii induse în
înfăşurarea de curent alternativ :
⋅ ⋅ ⋅ + + + +
⋅ ⋅ ⋅ +

,
_

¸
¸


+

,
_

¸
¸


+
⋅ Φ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ·
1
7
1
5
1
3
2
1 1
5 5
2
1 1
3 3
1 1
7 5 3
1
1
44 , 4
B
B
B
B
B
B
B k
B k
B k
B k
W k f U
B
B
B
B
B e
(3.23)

3.2.3 Solenaţia unei înfăşurării de curent alternativ

În înfăşurările electrice, câmpurile magnetice se produc practic numai prin
intermediul curenţilor electrici de conducţie. Din legea circuitului magnetic
aplicată unei linii de câmp magnetic, se obţine expresia tensiunii magnetomotoare
U
mm
, corespunzătoare acestei linii, numai în funcţie de solenaţii.
Prin urmare:


θ · ·
− −
k mm
l H U d
în care
k
θ este solenaţia înfăşurării k.
Să considerăm cazul unei maşini tetrapolare (fig.3.20). Pentru fiecare
pereche de poli se consideră câte o singură linie de câmp magnetic. Pentru cele
două perechi de poli ai maşinii din figura 3.20 considerăm liniile de câmp magnetic
1
Γ respectiv
2
Γ .Tensiunea magnetomotoare a întregii maşini e dată de:
∫ ∫
Γ Γ
+ ·
2 1
l H l H U
mm
d d .
Deoarece trebuie să se ţină seama de toţi polii maşinii considerând o
singură curbă Γ care constă din curbele
1
Γ si
2
Γ , în general câte una pentru
(3.22)
(3.24)
107
fiecare pereche de poli, şi notând cuθ solenaţia rezultantă corespunzătoare curbei
Γ se obţine:
θ ·
mm
U . (3.25)
Curba Γ are o formă dependentă de linia de
câmp la care se referă şi străbate întrefierul maşinii
de 2p ori. Ea trece atât prin mediul feromagnetic,
cât şi nemagnetic (întrefier). Prin urmare, se poate
scrie:

,
_

¸
¸
+ · + ·
δ
δ δ
mm
mmFe
mm mm mmFe mm
U
U
U U U U 1 (3.26)
Se notează cu :

δ mm
mmFe
s
U
U
k + · 1 , (3.27)
şi se numeşte factor de saturaţie. Fig. 3.20

Dacă maşina este nesaturată,
s
k are o valoare foarte apropiată de 1. Cu cât
saturaţia maşinii e mai pronunţată, cu atât
s
k are valori mai mari. Valorile lui
s
k
depind de tipul maşinii. La maşinile asincrone are valori între 1,5 si 2,5.
Prin urmare, se poate scrie că:
δ mm s mm
U k U ⋅ · . (3.28)
Deoarece maşinile electrice sunt simetrice, rezultă:
δ · δ ⋅ ·
δ δ δ δ
k pH pH U
mm
2 2
'
, (3.29)
unde
δ
k este un factor care ţine seama de prezenţa crestăturilor numit, factor de
întrefier (sau factorul lui Carter); întrefierul real al maşinii pentru curba
considerată;
' '
δ - un întrefier de calcul, mai mare decât cel real, din cauza prezenţei
crestăturilor.
Cum
δ δ
µ · H B
0
avem:
' '
0 0
2 2 δ
θ µ
·
δ ⋅ ⋅
θ µ
·
δ
δ
p k pk
B
s
(3.30)

unde δ ′ ′ reprezintă întrefierul total de calcul în care se ţine seama şi de saturaţia
circuitului magnetic al maşinii.
În consecinţă, dacă se cunoaşte solenaţia totală θ a maşinii pentru o curba
Γ dată, caracterizată prin poziţia punctului prin care curba Γ străbate întrefierul,
se poate determina valoarea inducţiei magnetice în întrefier, în punctual considerat.
Curba care reprezintă variaţia lui θ de-a lungul pasului polar se numeşte
curba solenaţiei. Dacă se cunoaşte în fiecare punct, în lungul pasului polar,
solenaţia corespunzătoare fiecărei înfăşurări, se poate determina solenaţia
rezultantă θ şi deci inducţia din întrefier. Determinarea solenaţiei unei înfăşurări se
108
poate face grafic şi analitic. Considerăm două crestături cu conductoare plasate în
ele şi străbătute de curenţi electrici (fig.3.21).
Atât timp cât punctul P al curbei Γ pentru care se consideră solenaţia se
găseşte pe suprafaţa dintelui înspre întrefier, solenaţia nu se modifică şi ea se
reprezintă printr-o dreapta paralelă cu o axa de referinţă.
Solenaţia începe să se modifice în momentul în care punctual considerat
ajunge în dreptul conductorului, spre exemplu în
'
P . Curba de variaţie a solenaţiei
în acest domeniu depinde de forma conductorului şi de repartiţia densităţii
curentului electric pe suprafaţa secţiunii lui. În ipoteza unui conductor de secţiune
dreptunghiulară şi densitate a curentului electric constantă, în dreptul conductorului
are loc o variaţie liniară a solenaţiei, reprezentată în figura 3.21 de dreapta 1.
În studiul maşinilor electrice, se face o simplificare la determinarea
solenaţiei, admiţându-se că conductoarele dintr-o crestătură sunt concentrate în axa
ei, ceea ce revine la a admite crestături de lăţime infinit de mică. În acest caz, curba
solenaţiei are o variaţie bruscă în axa crestăturii şi este reprezentată de curba 2,
dusă cu linie întreruptă.



Fig.3.21


3.2.3.1 Determinarea solenaţiei pe cale analitică

În cazul înfăşurărilor întregi, simetrice, se poate determina analitic expresia
amplitudinii unei armonice oarecare a solenaţiei, în mod similar cum s-a procedat
cu t.e.m. indusă. Pentru înfăşurările fracţionare, trebuie să se considere înfăşurarea
pe un număr de perechi de poli, după care se repetă repartiţia crestăturilor pe faze.
Considerăm cazul unei înfăşurări întregi, într-un singur strat, crestăturile
fiind astfel repartizate încât să se obţină tensiuni maxime pe cele m faze (J=τ ;
înfăşurare cu pas diametral). În ipoteza unor curenţi simetrici sinusoidali în timp,
pentru o faza λ , putem scrie:
109
( )
1
]
1

¸
π
− λ − ω ·
λ
m
t I i
2
1 sin 2 (3.31)
Pentru o singură spiră pe perechea de poli, solenaţia pe pol are o repartiţie
dreptunghiulară şi este (fig. 3.22):
( )
2 2
;
λ λ λ
·
θ i
p
t x
s
. (3.32)
Solenaţia pe pol se poate descompune în serie Fourier, existând numai
armonicele impare. Prin urmare, expresia amplitudinii armonicei de ordinul υ , a
solenaţiei ( ) t
sλυ
θ corespunzătoare unei spire parcurse de curentul
λ
i va fi:
( )

τ
λ
λ λ
λυ
υπ
· ⋅ π
τ
υ
τ
· θ
0
4
d sin
2
2
2 i
p
x
x i
p t
s
. (3.33)
Pentru amplitudinea armonicei de ordinul υ a solenaţiei corespunzătoare unei
bobine, cu ωspire, a fazei λ se obţine:
( )
λ λυ
υπ
· θ i
pw
t
b
4
, (3.34)
iar solenaţia corespunzătoare celor q bobine pe perechea de poli, deci a întregii
faze λ , va fi:
( ) ( )
λ υ λυ υ λυ
⋅ ⋅
υ

π
· θ ⋅ ⋅ · θ i k W t k q t
b b b
1 4
, (3.35)
în care w q p W ⋅ ⋅ · – numărul de spire al unei faze.
Când se însumează n
curbe sinusoidale cu aceeaşi
amplitudine, perioadă şi
decalate între ele două câte
două cu acelaşi unghi
rezultanta trece prin zero la
mijlocul distanţei dintre
trecerile prin zero ale primei şi
ultimei sinusoide.


Fig. 3.22

În cazul zonei compuse din q crestături, trecerea prin zero are loc la
mijlocul zonei. Alegem în acest punct originea de la care se măsoară distanţa x (fig.
3.23).
110

Fig.3.23
Valoarea momentană a solenaţiei armonică de ordinul υ corespunzătoare
fazei λ în punctul P din întrefier, situat la distanţa
λ
x de originea
λ
O se poate
scrie sub forma:
( ) ( ) ( )
1
]
1

¸
π
− λ − ω ⋅ π
τ
υ ⋅
υ

π
· π
τ
υ θ · θ
λ
υ
λ
λυ λυ
m
t
x
I k W
x
t t x
b
2
1 sin sin
1 2 4
sin ; (3.36)
Notând cu:
I k W
b f
⋅ ⋅
υ

π
· θ
υ υ
1 2 4
, (3.37)
care reprezintă amplitudinea solenaţiei armonică de ordinul υ corespunzătoare unei
faze, se obţine :
( ) ( )
1
]
1

¸
π
− λ − ω ⋅ π
τ
θ · θ
λ
υ λυ
m
t
x
t x
f
2
1 sin sin ; (3.38)
Având în vedere că între punctele origine, corespunzătoare a două faze
consecutive, avem o distanţă de
m
τ 2
, în conformitate cu fig.3.24, rezultă ca între x,
distanţa punctului P de la originea O
1
, corespunzătoare primei faze şi
λ
x , avem
relaţia:
( )
m
x x
τ
− λ − ·
λ
2
1 . (3.39)
Cu acesta (3.38) devine:
( ) ( ) ( ) ·
1
]
1

¸
π
− λ − ω ⋅
1
]
1

¸
π
− λ υ − π
τ
υ θ · θ
υ λυ
m
t
m
x
t x
f
2
1 sin
2
1 sin ;

( )( )
¹
'
¹

1
]
1

¸
π
− λ − υ − ω − π
τ
υ
θ
·
υ
m
t
x f 2
1 1 cos
2


( )( )
¹
;
¹
1
]
1

¸
π
− λ + υ − ω + π
τ
υ −
m
t
x 2
1 1 cos . (3.40)

111

Fig. 3.24

Valoarea momentană a solenaţiei armonică de ordinul υ , pentru toate cele
m faze va fi:
( ) ( ) ( )( ) −
1
]
1

¸
π
− − υ − ω − π
τ
υ ⋅ θ · θ · θ

· λ
υ λυ λυ
m
f BI
m
m t
x
k
m
t x t x
1
1 1 cos
2
; ;

( )( )
1
]
1

¸
π
− + υ − ω − π
τ
υ θ −
υ
m
m t
x
k
m
f BII
1 1 cos
2
, (3.41)
unde:
( )
( )
m
m
m
m
k
BI
π
− υ ⋅
π
− υ
·
1 sin
1 sin
;
( )
( )
m
m
m
m
k
BII
π
+ υ ⋅
π
+ υ
·
1 sin
1 sin
. (3.42)

Numărătorii lui
BI
k şi
BII
k sunt întotdeauna nuli, deoarece este un număr
întreg. Acesta înseamnă că aceşti factori pot fi diferiţi de 0, numai atunci când şi
numitorii lor sunt nuli.
Pentru :
1 + ⋅ · υ m K , (3.43)
se obţine:
1 ·
BI
k şi 0 ·
BII
k , (3.44)
prin urmare :
( )
,
_

¸
¸
ω − π
τ
υ θ · θ
υ υ
t
x
t x cos ; , (3.45)
unde:
I k W
m
b
⋅ ⋅
υ π
· θ
υ υ
2 2
. (3.46)

112
Expresia (3.45) reprezintă o undă armonică de ordinul υ, cu amplitudinea
θ
υ
care se roteşte în sensul succesiunii fazelor cu turaţia
υ
·
υ
1
n
n , unde n
1
este
turaţia undei armonice fundamentale.
Pentru:
1 − · υ Km (3.47)
Se obţine:
0 ·
BI
k şi 1 ·
BII
k ,
deci:
( )
,
_

¸
¸
ω + π
τ
υ ⋅ θ − · θ
υ υ
t
x
t x cos ; , (3.48)
care este o undă rotitoare în sens invers succesiunii fazelor, iar în rest cu aceleaşi
proprietăţi ca şi unda directă. Pentru toate celelalte valori ale lui υ care nu
corespund condiţiei 1 t ⋅ · υ m K , se obţine 0 · ·
BII BI
k k şi în consecinţă nu
există alte armonice ale solenaţiei. În concluzie, solenaţia unei înfăşurări m –fazate,
într-un singur strat, prin care trec curenţi sinusoidali simetrici, m – fazaţi, constă
într-o infinitate de unde rotitoare cu turaţia
υ
·
υ
1
n
n , cu amplitudinea θ
υ
dată de
(3.46), dintre care armonicele de ordinul 1 + ⋅ · υ m K rotesc direct, iar cele de
ordinul 1 − ⋅ · υ m K rotesc invers succesiunii fazelor maşinii.
În cazul unei înfăşurări întregi în două straturi cu pasul y diferit de τ ,
solenaţia rezultantă se obţine prin suprapunerea solenaţiilor corespunzătoare celor
două straturi.
Se constată că, în acest caz, distanţa între originile
I
O şi
II
O ,
corespunzătoare celor două straturi (fig.3.25.), este y − τ . Însumând solenaţiile
armonice de aceeaşi ordine pentru ambele straturi, se obţine o undă rezultantă cu
amplitudinea de:
I W k
m
b
⋅ ⋅
υ π
θ
υ
2 2
. (3.49)
În cazul particular al armonicei fundamentale, solenaţia rezultantă a
înfăşurării va fi:
I W k m I W k m
b b
⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ≈ ⋅ ⋅ ⋅
π
· θ 9 , 0
2 2
1
. (3.50)
În care :
b
k – factorul de bobinaj al înfăşurării
W –numărul de spire a unei faze
m – numărul de faze a înfăşurării.
În cazul particular al maşinilor trifazate (m=3), toate armonicele solenaţiei
cu ordinul υ=1,7,13,19, … rotesc direct şi cele cu υ=5,11,17,23, … se rotesc în
sens invers.
113


3.3 Rotorul echivalent al maşinii asincrone. Ecuaţiile de funcţionare în
regim staţionar. Diagrame fazoriale. Scheme echivalente

3.3.1 Rotorul echivalent al maşinii asincrone

Tensiunea indusă în faza înfăşurării rotorului este dată (vezi § 3.2.2) de
expresia:
W k f U
B e
⋅ Φ ⋅ ⋅ ⋅ · 44 , 4 ,
în care se va atribui mărimilor W, f şi k
B
indicele 2 (rotorul fiind asimilat
secundarului transformatorului):
Φ ⋅ ⋅ ⋅ ·
2 2 2 2
44 , 4 W k f U
B s e
,
unde:
( )
1 1
1
1
1 2
f s p n
n
n n
p n n f ⋅ ·

· − · .
Relaţia (3.53) exprimă frecvenţa tensiunii secundare prin intermediul
frecvenţei primare, factorul de proporţionalitate fiind alunecarea maşinii. Din acest
motiv, frecvenţa rotorică se numeşte şi frecvenţă de alunecare. Înlocuind pe f
2
în
expresia lui U
e2
, avem:

2 2 2 1 2
44 , 4
e B s e
U s s W k f U ⋅ · ⋅ Φ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ · .
În relaţia (3.54) U
e2
reprezintă tensiunea care se induce în faza rotorică
dacă rotorul este imobil ( 0 · n ) şi deci frecvenţa rotorică este egală cu cea
statorică. Circuitul rotoric fiind închis, în fazele înfăşurării rotorului se stabilesc
curenţii i
2s
, de aceeaşi frecvenţă ca şi U
e2s
. Corespunzător acestor curenţi, în afară
de liniile câmpului util (pe care îl notăm cu
2
u
Ψ ), ce induce în fazele rotorice t.e.m.
U
e2s
, vor apărea şi linii ale unui câmp de dispersie. Folosind notaţiile utilizate la
transformator, Ψ
σ
2
şi
2
σ
L , pentru fluxul de dispersie şi inductivitatea de dispersie,
(3.51)
(3.52)
(3.53)
(3.54)
114
respectiv cu R
2
rezistenţa totală a circuitului rotoric, observând că tensiunea
0
2
· U (scurtcircuit), ecuaţia tensiunilor secundare rezultă:
( )
s u
i R
t
2 2
2 2
d
d
⋅ · Ψ + Ψ −
σ
;
s
e u
u
t
2 2
d
d
· Ψ −


t
di
L u
t
s
e
d d
d
2
2 2
2
σ σ σ
− · · Ψ − .
( Ψ
σ σ
2 2
2
· ⋅ L i
s
)
Cele trei relaţii de mai sus conduc la relaţia:

t
i
L i R u
S
s e
s
d
d
2
2 2 2
2
⋅ + ⋅ ·
σ
.

Dacă tensiunea şi curentul variază sinusoidal în timp, ecuaţia tensiunilor se
poate scrie sub forma fazorială:
s s s s e
I jX I R U
s
2 2 2 2
2
+ ⋅ · ,
unde:
2 2 2 σ
⋅ ω · L X
s
.
Sub altă formă, ecuaţia (3.59) devine:
( )
s s s s e
I Z I jX R U
s
2 2 2 2 2
2
· + · .
Valoarea curentului rotoric este:
( )
2
2 2
2
2
2
2
2 2
σ
ω +
· ·
L R
U
Z
U
I
s s
e
s
e
s
.
Rotorul real al maşinii, care se roteşte, poate fi înlocuit cu un alt rotor,
imobil faţă de stator, care are aceeaşi solenaţie (deci, primeşte din stator aceeaşi
putere), acelaşi defazaj între tensiunea indusă şi curent, aceeaşi energie magnetică a
câmpului magnetic ca şi rotorul real. Rotorul echivalent fiind imobil, frecvenţa
tensiunilor şi curenţilor este aceeaşi ca şi a mărimilor statorice. Pentru determinarea
mărimilor corespunzătoare rotorului echivalent, considerăm ecuaţia (3.59) scrisă
sub forma:
( )
s e e
I jsX R U s U
s
2 2 2
2 2
+ · ⋅ ·
S-a considerat:
2 1 2 2 2 2
2 2
σ σ
π · ⋅ π · ⋅ · L f s L f X s X
S
.
şi dacă relaţia (3.62) se împarte cu alunecarea, se obţine:

2 2 2 2
2
j
2
I Z I X
s
R
U
e
·
,
_

¸
¸
+ · .
În relaţia (3.63) s-a omis indicele s la curent, deoarece tensiunii
2
e
U , de
frecvenţă f
1
, îi va corespunde un curent de aceeaşi frecvenţă. Ecuaţiei (3.63) îi
(3.55)
(3.56)
(3.57)
(3.58)
(3.59)
(3.60)
(3.61)
(3.62)
(3.63)
115
corespunde un circuit electric format din impedanţa
2
Z
,
cu
2
e
U ca tensiune la
borne, prin care se stabileşte curentul
2
I .
Termenul s R /
2
se poate scrie sub forma:
2 2 2 2 2
2
1 1
R
s
s
R R R
s
R
s
R
+

· + − ⋅ ·
Deci, se poate descompune într-o rezistenţă
2
R independentă de alunecare şi
rezistenţa
s
s
R
− 1
2
dependentă de alunecare (fig. 3.26).
Schema electrică stabilită arată că rotorul echivalent al maşinii de inducţie
poate fi asimilat cu secundarul unui transformator, care ar fi încărcat peste o
rezistenţă exterioară
s
s 1
R
2

.


116

Această observaţie este
importantă prin faptul că duce la
concluzia că teoria maşinii de inducţie
este de fapt teoria generalizată a
transformatorului, maşina de inducţie
reprezentând un transformator
generalizat, în care, pe lângă
transformarea tensiunilor şi curenţilor, Fig.3.26
are loc şi transformarea frecvenţei.

3.3 Ecuaţiile maşinii de inducţie în regim staţionar

În cazul regimului staţionar sinusoidal, ecuaţiile de funcţionare pot fi stabilite
simplu, având în vedere asemănarea care există între maşina de inducţie la care
rotorul a fost redus la frecvenţa statorică (rotorul echivalent) şi transformator.
Datorită acestei asemănări, ecuaţiile maşinii de inducţie rezultă din cele ale
transformatorului, cu observaţia că la maşina de inducţie apar modificările:
a)
2 2 2
1
i
s
s
R u

·
b) în relaţiile dintre t.e.m., numerele de spire W
1
şi W
2
trebuie înlocuite cu
numerele de spire efective k
b1
W
1
şi k
b2
W
2
, cărora le corespund tensiunile
1
e
u
şi
2
e
u ;
c) având în vedere că t.m.m. rotitoare a unei înfăşurări polifazate (m - fazate)
are expresia:
I W mk I W mk
b b
⋅ ⋅ ≅ ⋅ ⋅
π
· θ 9 , 0
2 2

în ecuaţia t.m.m. urmează ca W
1
I
1
şi W
2
I
2
să fie înlocuite cu 0,9m
1
k
b1
W
1
I
1
,
respectiv 0,9m
2
k
b2
W
2
I
2
. Rezultă deci ecuaţiile de funcţionare ale maşinii de inducţie
sub formă fazorială:

1 1 1 1 1 1
j
e
U I X I R U − + ·


2 2 2 2 2 2 2
j
1
e
U I X I R
s
s
R I − + ·



10 1
I Z U
m e
⋅ − ·

1 2 2 2 1 1 e b e b
U W k U W k ·

2 2 2 2 1 1 1 1 10 1 1 1
I W k m I W k m I W k m
b b b
+ ·
I
10
reprezintă curentul din fazele statorice care produce acelaşi câmp magnetic
principal ca şi curenţii I
1
şi I
2.
Similar curentului I
10
din cazul transformatorului, acest curent reprezintă
curentul de mers în gol, corespunzător situaţiei în care prin secundar (rotor) nu se
(3.64)
(3.65)
(3.66)
(3.67)
(3.68)
117
transmite putere utilă. Raportul
2 2
1 1
W k
W k
k
b
b
e
· se numeşte raport de transformare a
tensiunilor, iar raportul
2 2 2
1 1 1
W k m
W k m
k
b
b
i
· se numeşte raport de transformare a
curenţilor.
1 2 2
' m m m
k
k
e
i
· · .
Cu aceasta, ecuaţiile de funcţionare devin:

1 1 1 1 1 1
j
e
U I X I R U − + ·

2 2 2 2 2 2 2
j
1
e
U I X I R
s
s
R I − + ·



2 2 2
2
2
j I X I
s
R
U
e
+ ·

10 1
I Z U
m e
⋅ − ·

2 1 e e e
U k U ·

2 1 10
1
I
k
I I
i
+ ·
Ca şi la transformator, rotorul poate fi redus la stator punând:
2 2
1
I
k
I
i
· ′ ;
1 2 2 e e e e
U U k U · · ′ ;
2 2
Z k k Z
i e
· ′
În baza relaţiilor de mai sus, ecuaţiile de funcţionare devin:

¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
;
¹
+ ·
⋅ − · ·
·

,
_

¸
¸
+ ·
− + ·
'
2 1 10
10
'
2 1
'
2
'
2
'
2
'
2
2
'
'
2
1 1 1 1 1 1
j
j
I I I
I Z U U
I Z I X
s
R
U
U I X I R U
m e e
e
e
].
Sistemul (3.70) reprezintă ecuaţiile maşinii de inducţie cu rotor echivalent
şi având aceleaşi înfăşurări (cu aceleaşi numere de spire, acelaşi număr de faze,
aceiaşi factori de bobinaj) în stator şi rotor.

3.3.3 Diagrame fazoriale. Scheme echivalente

Ecuaţiile care definesc funcţionarea maşinii de inducţie în regim sinusoidal
cu rotorul echivalent (rotorul redus la stator), pot fi reprezentate grafic în planul
complex, obţinându-se astfel diagrama fazorială a maşinii de inducţie cu rotorul
echivalent. Construcţia ei se face pe principii asemănătoare celor de la
transformator.
În regimul normal de funcţionare, alunecarea are valori mici şi anume:
(3.69)
(3.70)
118
s = 0,02 ÷ 0,06
Acest lucru rezultă simplu, observând că puterea din rotor:
m Cu
Cu
P P I
s
s
R m I R m
s
P
I
s
R
m P + ·

+ · · ·
2
2
2 2 2
2
2 2 2
2 2
2
2
2
1

reprezintă suma dintre puterea consumată prin efect Joule în înfăşurare şi puterea
mecanică la arbore. Pentru ca maşina să lucreze cu randament ridicat, ea se
dimensionează astfel încât pierderile P
Cu2
să fie cât mai mici în raport cu puterea la
arbore, respectiv cu puterea P transmisă prin întrefier (numită putere
electromagnetică sau interioară) deci, alunecarea:
P
P
s
Cu2
·
să fie mică.
Pentru maşină reală, cu rotorul în mişcare, având mărimi cu frecvenţe
diferite în stator şi în rotor, diagrama fazorială trebuie făcută în două plane diferite,
câte unul pentru fiecare frecvenţă. Pentru rotor, diagrama fazorială se construieşte
în baza relaţiei:
( )
s e s e
I sX R U s U
2 2 2 2 2
j + · ⋅ ·

Fig. 3.27
Deoarece alunecarea are valori mici, curentul
s
I
2
este aproape în fază cu
( )
s s e s e
I R U U
2 2 2 2
≅ . Considerând aceeaşi axă de referinţă în planul complex,
diagrama fazorială a rotorului real diferă după cum 0 > s sau 0 < s (fig. 3.27).
În cazul rotorului echivalent, frecvenţele statorice şi rotorice fiind egale,
diagramele fazoriale ale ambelor părţi ale maşinii pot fi reprezentate în acelaşi plan
(fig. 3.28).
În cazul 0 > s ,
'
2
I este „aproape“ în fază cu
'
2 e
U , iar când 0 < s ,
'
2
I este
„aproape“ opus lui
'
2 e
U .
Ţinând seama că maşina de inducţie cu rotor echivalent se comportă ca un
transformator încărcat peste o impedanţă de valoare:
s
s
R Z

·
1
'
2
'
2
,
(3.71)
119

Fig. 3.28

schemele echivalente se pot construi pe baza schemelor echivalente ale
transformatorului, în care impedanţa de sarcină se înlocuieşte prin rezistenţa
variabilă
s
s
R
− 1
'
2
, ca în figurile 3.29 şi 3.30.


Fig. 3.29


Fig. 3.30

3.4 Cuplul electromagnetic al maşinii de inducţie

Pentru stabilirea expresiei cuplului maşinii de inducţie se pleacă de la expresia
puterii interioare (electromagnetice) P
i
:
2
'
2
'
2
'
2
cos Ψ ⋅ ⋅ · I U m P
e i
,
(3.72)
120
în care:
1
'
2
m m · - numărul de faze;
'
2 e
U - t.e.m. indusă în rotor, redusă la stator;
'
2
I - curentul rotoric redus la stator;
2
Ψ - defazajul interior dintre t.e.m. şi curentul rotoric.
Din diagrama fazorială a maşinii cu rotorul echivalent redus la stator, rezultă
(fig. 3.31):
2
'
2
'
2
'
2
cos Ψ ·
e
U I
s
R
,
şi înlocuind în (3.72) se obţine:

s
P
I
s
R
m P
I
s
R
I m U I m P
Cu
i
e i
2
2
'
2
'
2
1
'
2
'
2 '
2 1 2 2
'
2 1
cos
· ·
⋅ ⋅ · Ψ ⋅ ′ ⋅ ·
(3.73)
Fig. 3.31

Puterea interioară se mai poate scrie şi sub forma:
M P
i 1
Ω · ,
de unde:

2
2
'
2
1
1
1
I
s
R m P
M
i
′ ⋅ ⋅

·

· ,
în care:
M - cuplul electromagnetic al maşinii de inducţie.

1
- viteza unghiulară a câmpului magnetic statoric.
Considerând faptul că în sarcină
0 1
I <<
'
2
I , rezultă, conform schemei
echivalente la care neglijăm latura transversală (fig. 3.32):

'
2 1
1
1
"
2
'
2
Z Z
U
I I I
+
· · · − ,
impedanţele
1
Z şi
'
2
Z având expresiile:
1 1 1
jX R Z + · ;
'
2
'
2
'
2
jX
s
R
Z + ·
Valoarea efectivă a curentului rotoric:
(3.74)
(3.75)
(3.76)
121

( )
2
'
2 1
2
'
2
1
1 "
2
'
2
X X
s
R
R
U
I I
+ +

,
_

¸
¸
+
· ·
.
Notând
sc
X X X · +
'
2 1
- reactanţa de scurtcircuit, valoarea efectivă a
curentului rotoric devine:


( )
2
2
'
2 1
1 "
2
'
2
sc
X R R
U
I I
+ +
· · .


Fig. 3.32

Cu aceasta, cuplul electromagnetic al maşinii devine:

2
2
'
2
1
2
1
'
2
1
1
sc
X
s
R
R
U
s
R m
M
+

,
_

¸
¸
+
⋅ ⋅

· .
Relaţia (3.79) exprimă dependenţa cuplului electromagnetic al maşinii de
inducţie de alunecarea maşinii. La valori mici ale alunecării, expresia cuplului
poate fi pusă sub forma:

2
2
'
2
1
'
2
1
2
1 1
sc
X
s
R
R
s
R
U m
M
+

,
_

¸
¸
+


· ;
având
¹
'
¹


0
0
1
sc
X
R
, datorită valorilor mari ale lui s R /
'
2
, deci:

'
2 1
2
1 1
R
s U m
M ⋅

· .
Aşadar, la alunecări mici ale maşinii, cuplul variază liniar cu alunecarea s.
La alunecări mari, expresia cuplului poate fi pusă sub forma:
(3.77)
(3.78)
(3.79)
(3.80)
122

s X R
R U m
s
R
R X
s
R
U m
M
sc
sc
1
2 2
1
'
2
1
2
1 1
2
'
2
1
2
'
2
1
2
1 1

+


,
_

¸
¸
+ +


· ,
În relaţia de mai sus s-a neglijat s R /
'
2
faţă de
1
R şi
sc
X . Rezultă că la valori mari
ale alunecării, cuplul variază hiperbolic cu aceasta. Din relaţia (3.79) rezultă:
0 · M , dacă 0 · s şi t∞ · s
Cuplul obţine valori extreme pentru acele valori ale alunecării s
m
(s
k
) pentru
care 0 d / d · s M . Anulând derivata cuplului se obţine alunecarea critică, s
k
:
0 0
2
2
'
2
1
'
2
1
2
1 1
·
1
1
1
1
1
1
]
1

¸

+

,
_

¸
¸
+


⇔ ·
sc
X
s
R
R
s
R
U m
ds
d
ds
dM
.
Condiţia (3.82) este îndeplinită pentru:

2 2
1
'
2
sc
k
X R
R
s
+
t · .
Înlocuind (3.83) în (3.79), se obţine expresia cuplului maxim (critic):
2
2
2 2
1 1
2 2
1
1
2
1 1
2
2
'
2
1
'
2
1
2
1 1
sc sc
sc
sc
k
k
k
X X R R
X R
U m
X
s
R
R
s
R
U m
M
+
,
_

¸
¸
+ t
+ t


·
+

,
_

¸
¸
+


·
Dezvoltând paranteza de la numitor se obţine:

2 2
1 1
1
2
1 1
1
2
sc
k
X R R
U m
M
+ + t


· .
Semnul (+) corespunde regimului de motor sau de frână, iar semnul (-)
corespunde regimului de generator. Din (3.84) rezultă că M
k
este mai mare în regim
de generator decât în regim de motor. Cuplul maxim nu depinde de rezistenţa
rotorică
'
2
R , ci numai poziţia cuplului maxim este dependentă de
'
2
R (prin
intermediul alunecării critice s
k
, direct proporţională cu rezistenţa rotorică). În lipsa
unei rezistenţe suplimentare în circuitul rotoric, la maşinile normale, alunecarea
critică are valorile:
3 , 0 1 , 0 ÷ ·
k
s
Cuplul critic, la maşinile normale, este:
( )
n k
M M 5 , 3 2 ÷ ·
(3.81)
(3.82)
(3.83)
(3.84)
123
unde
n
M este cuplul nominal. Cuplul critic variază pătratic cu tensiunea de
alimentare (U
1
).
Pe baza relaţiilor anterioare se poate trasa dependenţa ( ) s f M · (curba din
fig. 3.33).


Fig. 3.33

Cuplul de pornire rezultă făcând 1 · s în (3.79):
( )
2
2
'
2 1
'
2
1
2
1 1
sc
p
X R R
R U m
M
+ +


· .
Deseori se utilizează aşa numita expresie canonică a cuplului, care se obţine prin
raportarea expresiei cuplului la expresia cuplului maxim:

( )
2
2
'
2
1
2 2
1 1
'
2
2 2
1 1
1
2
1 1
2
2
'
2 1
'
2
1
2
1 1
2
1
2
/
/
sc
sc
sc
sc
k
X
s
R
R
X R R
s
R
X R R
U m
X s R R
s R U m
M
M
+

,
_

¸
¸
+
1
]
1

¸

+ +
·
+ +


+ +


·
Utilizând expresia alunecării critice:
2 2
1
'
2
sc
k
X R
R
s
+
· ,
se deduce:

k
sc
s
R
X R
2 2 2
1

· +
şi înlocuind în (3.86), rezultă:

k
k
k
k
k
s
R
R
s
s
s
s
s
R
R
M
M
'
2
1
'
2
1
2
1 2
+ +

,
_

¸
¸
+
· .
(3.85)
(3.86)
(3.87)
124
Relaţia (3.87) este o formă des utilizată în studiul acţionărilor electrice.
Maşinile mijlocii şi mari au rezistenţa R
1
mică, astfel că termenul
k
s
R
R
'
2
1
se poate
neglija faţă de ceilalţi, obţinând:

s
s
s
s M
M
k
k
k
+
·
2
.
La maşinile asincrone reale, pe lângă cuplul corespunzător fundamentalei
apar încă o serie de cupluri suplimentare, de cele mai multe ori având efect negativ,
denumite cupluri parazite. Aceste cupluri se datorează repartiţiei nesinusoidale a
înfăşurărilor de-a lungul pasului polar şi faptului că acestea sunt aşezate în
crestături. Aceste cupluri pot fi pozitive sau negative şi pot atinge sau chiar depăşi
cuplul nominal. Ele se manifestă dezavantajos la motoarele cu rotor în colivie, în
procesul de pornire putând duce la blocarea rotorului la o turaţie mai mică decât
cea normală şi deci la imposibilitatea pornirii. La maşinile cu rotor bobinat,
importanţa lor este mai redusă, existând posibilitatea măririi cuplului de pornire.
Cuplurile parazite apar datorită interacţiunii armonicilor statorice şi rotorice ale
câmpului magnetic. Cuplurile parazite asincrone apar din interacţiunea dintre o
armonică din stator şi armonica corespunzătoare determinată de ea în rotor.
Curba cuplului rezultant (fig. 3.34) este deformată datorită armonicilor de
ordinul ν=5 şi ν=7. Deformarea cuplului poate
fi importantă, astfel încât maşina să rămână la
pornire „prinsă“ sau „agăţată“ la o turaţie
joasă, la un curent foarte mare, fără a putea
intra în regimul normal de lucru.
Cuplurile parazite sincrone apar în
urma interacţiunii dintre o armonică statorică
şi rotorică de acelaşi ordin, independente între
ele. Aceste cupluri apar la o turaţie riguros
constantă şi pot determina „lipirea“ la 0 · n a
rotorului care nu porneşte (fig. 3.35), fie
„agăţarea“ rotorului la o turaţie mică (fig. 3.36), Fig. 3.34.
când rotorul nu poate intra în turaţia de regim.
Dacă interacţionează armonici statorice şi rotorice cu număr de ordine
diferit, apar forţe de vibraţii care pot fi deosebit de intense în cazul unor rezonanţe
mecanice cu unele piese. Reducerea efectelor armonicelor se impune prin faptul că
toate acestea sunt dezavantajoase pentru funcţionarea maşinilor şi se realizează
prin:
- alegerea unei înfăşurări cu pas scurtat;
- alegerea unui număr potrivit de crestături în stator şi mai ales în rotor;
- înclinarea crestăturilor rotorice;
- mărirea întrefierului maşinii.

(3.88)
125

Fig. 3.35 Fig. 3.36


3.5 Maşina asincronă trifazată în regim de motor

3.5.1 Funcţionarea în regim staţionar. Diagrama energetică

La funcţionarea ca motor, maşina absoarbe din reţea o putere primară
1
P şi
cedează prin secundar (prin arbore) o putere secundară
2
P (putere mecanică). Se
poate face următorul bilanţ energetic.
Din puterea primară se acoperă în stator pierderile în fier
1
Fe
p şi pierderile în
cupru
1
Cu
p , ceea ce rămâne, trecând pe cale electromagnetică prin întrefier în
rotor, constituind puterea interioară (electromagnetică),
i
P :

i Fe Cu
P p p P · − −
1 1
1
.
În rotor, o parte din puterea
i
P acoperă pierderile în cupru rotorice
2
Cu
p , ceea
ce rămâne constituind puterea mecanică totală:

2
Cu i mec
p P P − · .
Pierderile în fier în rotor sunt neglijabile, frecvenţa rotorică,
1 2
f s f ⋅ · , fiind
mică (s are valoare mică). Din această putere mecanică totală,
mec
P , se scad
pierderile mecanice
m
p , rezultând în final puterea utilă la arbore:

m mec
p P P − ·
2

Schematic, bilanţul energetic se prezintă ca în figura 3.45.
La o maşină dată, alunecarea maşinii, determinată de egalitatea cuplurilor
electromagnetic şi rezistent, are o valoarea bine determinată, ca în figura 3.38.,
corespunzătoare abscisei punctului D de intersecţie dintre curba cuplului
electromagnetic ( ) s f M · şi curba cuplului rezistent ( ) s f M
r
· .

2 0
M M M
r
+ · ,
(3.89)
(3.90)
(3.91)
(3.92)
126

unde:
0
M - cuplul rezistent la mers în gol (corespunzător pierderilor
prin frecare şi ventilaţie);
M
2
- cuplul la arbore (cuplul util).
Dacă
r p
M M > , motorul porneşte. În cazul curbei cuplului rezistent
punctată, se observă că
p r
M M > şi motorul nu poate porni şi nici funcţiona
(
m r
M M > ).
Fig. 3.37 Fig. 3.38

Funcţionarea stabilă a motorului are loc numai în domeniul de alunecări
k
s s < < 0 , prin faptul că, în cazul când cuplul rezistent devine mai mare decât
cuplul maxim
k
M , de care este capabil motorul (curba punctată), diferenţa
M M
r
− determină un cuplu de frânare care atrage după sine micşorarea turaţiei
până când motorul se opreşte. Funcţionarea maşinii asincrone în regim de motor
este caracterizată de aşa numitele caracteristici de funcţionare, care se analizează
în paragraful următor.

3.5.2 Caracteristici de funcţionare ale maşinii asincrone
trifazate în regim de motor

Caracteristicile de funcţionare sunt reprezentate de curbele n, M, η şi cos ϕ
1
în
funcţie de puterea utilă P
2
(fig.3.39) considerându-se U
1
=ct. Aceste caracteristici
se pot calcula analitic, grafo-analitic (pe baza diagramei cercului) sau se pot
determina experimental prin măsurători.






127
3.5.2.1 Caracteristica randamentului

Dependenţa ( )
2
P f · η are forma obişnuită, figura 3.39, în funcţie de putere şi
turaţie, randamentul nominal fiind cuprins între 0,75 ÷ 0,92.

3.5.2.2 Caracteristica factorului de putere

Reprezintă dependenţa ( )
2 1
cos P f · ϕ şi are aceeaşi alură ca şi caracteristica
randamentului (fig. 3.39), valorile nominale, funcţie de putere, turaţie etc. fiind
9 , 0 6 , 0 cos
1
÷ · ϕ
n
.

3.5.2.3 Caracteristica turaţiei

Curba ( )
2
P f n · din figura 3.39 reprezintă caracteristica turaţiei, fiind de tip
derivaţie (o dreaptă uşor căzătoare). Alunecarea nominală: 06 , 0 02 , 0 ÷ ·
n
s ,
respectiv tu-raţia nominală:
( )
1
98 , 0 94 , 0 n n
n
÷ · .

Fig. 3.39

Deoarece turaţia variază puţin cu sarcina, caracteristica se numeşte dură, sau
de tip derivaţie (asemănătoare cu cea a unui motor de curent continuu cu excitaţie
derivaţie).

3.5.3 Caracteristica mecanică naturală

Caracteristica mecanică naturală a motorului asincron reprezintă dependenţa
n=f(M), respectiv M=f(s), în condiţiile în care tensiunea de alimentare este cea
nominală ca valoare şi formă, iar în circuitele maşinii nu sunt intercalate aparate
exterioare.



128
3.5.3.1 Caracteristica mecanică naturală a motoarelor
asincrone trifazate cu rotor bobinat

Dependenţa ( ) M f n · reprezintă la o altă scară şi la axe inversate curba
cuplului ( ) s f M · , purtând numele de caracteristică mecanică naturală (fig. 3.40).
Funcţionarea motorului este stabilă pentru:
( )
k
s s M M < < < < 0 0
max
.
La un motor prezintă importanţă rapoartele:
7 , 2 8 , 1
max
max
÷ · · · λ
N
M
M
M
K şi 2 1÷ · ·
N
p
M
M
M
K
px

Deoarece cuplurile parazite pot determina o şa în curba cuplului
electromagnetic, este standardizată valoarea relativă a cuplului în decursul pornirii:
9 , 0 7 , 0
min
min
÷ · ·
n
M
M
M
K .
Descărcând motorul asincron de
orice sarcină, 0
2
· P şi 0
2
≅ I , se obţine
în acest caz regimul de mers în gol,
motorul având alunecarea foarte mică,
( )% 1 2 , 0
0
÷ · s şi deci
1
n n ≅ .
Faţă de un transformator, curentul de
mers în gol este mai mare din cauza
întrefierului:

6 , 0 2 , 0
1
10
10
÷ · ·
n
I
I
i .
Fig. 3.40.

La o sarcină extremă, rotorul se blochează ( 0 · n , 1 · s ), şi 0
1
'
2
·

s
s
R ,
adică motorul se comportă ca un transformator în scurtcircuit. Deoarece la pornire
0 · n , regimul iniţial de pornire corespunde regimului de scurtcircuit. Datorită
faptului că reactanţa de dispersie a înfăşurărilor repartizate în crestături este mult
mai mare decât aceea a unei înfăşurări concentrate (în cazul transformatorului),
curentul de scurtcircuit (pornire) este mai mic, fiind cuprins între valorile relative:
8 4 ÷ · ·
n
p
I
I
I
K
p

Curentul relativ de pornire, K
I
p
, este standardizat. Raportul λ ·
n
M
M
max
poartă
denumirea de coeficient de suprasarcină (supraîncărcare).
Din expresia (3.88), pentru s=s
N
şi M=M
N
, rezultă:
129
2
N
k
k
N
N
k
s
s
s
s
M
M
+
· · λ
În baza expresiei (3.93) se calculează alunecarea critică
k
s ( )
m
s în funcţie de
coeficientul de suprasarcină λ şi alunecarea nominală
N
s :
0 2
2 2
· + ⋅ ⋅ λ −
N k N k
s s s s ,
din care:

,
_

¸
¸
− λ + λ · 1
2
N k
s s .
În expresia (3.95) s-a luat semnul (+) deoarece alunecarea critică trebuie să fie
mai mare decât cea nominală, la motoarele cu alunecare normală valorile lor fiind:
( ) 06 , 0 02 , 0 ÷ ·
N
s ; ( ) 3 , 0 1 , 0 ÷ ·
k
s .
În baza relaţiilor stabilite, determinarea practică a caracteristicii mecanice
naturale a motorului asincron cu inele se face astfel:
- La un motor dat se cunosc: [ ] kW
N
P ; [ ] A
1N
I ; [ ] V
1N
U ; [ ] rot/min
N
n ;
[ ] Hz
1
f ; p;
N k
M M / · λ ; [ ] A
2n
I ; [ ] V
2N e
U ;
N
ϕ cos ;
N
η ;
- Se determină
k
M şi
k
s :
N k
M M ⋅ λ · .
- Cuplul nominal,
N
M , se obţine cu relaţia:
1
2
2
2 1
Ω ⋅
·
N
N N
N
s
R I m
M ,
în care
N
R
2
se poate obţine din:

N
N N e
N N
N N
N
N N
N
I
s U
s I
s P
I
s M
R
2
2
2
2
2
2
1
2
3 ) 1 ( 3 3 ⋅


− ⋅

·

⋅ Ω ⋅
·
U
e2N
– t.e.m. indusă în rotorul imobil, măsurată între două inele
Neglijând frecările în lagăre şi aer, se poate considera cuplul electromagnetic
nominal egal cu cuplul nominal la arbore, care se calculează cu relaţia:
[ ] m N 9550 ⋅ ·
N
N
N
n
P
M ,
în care P
N
[kw] şi n
N
[rot/min].
Calculând cuplul nominal cu (3.97) sau (3.99) şi înlocuind în (3.96) se obţine
valoarea cuplului critic M
k
.
Cu datele din catalog se calculează alunecarea nominală:

1 1 1
1
60
1 1
f
n p
n
n
n
n n
s
N N N
N

− · − ·

· .
Introducând s
N
, rezultată din (3.100) în (3.95), se determină alunecarea critică
s
k
.
- Valorile lui M
k
şi s
k
se introduc în relaţia (3.88) scrisă sub forma:
(3.93)
(3.94)
(3.95)
(3.96)
(3.97)
(3.98)
(3.99)
(3.100)
130
s
s
s
s
M
M
k
k
k
+
·
2

În acest fel, în relaţia (3.101), cunoscută sub denumirea de relaţia lui Kloss,
singurele necunoscute rămân M şi s.
Se dau valori lui s între 0 şi 1, se calculează n cu relaţia:
( ) ( ) s
p
f
s n n − · − · 1
60
1
1
1
,
iar M cu relaţia (3.101).

Calculul se face tabelar, întocmind tabelul 3.1.
Perechile de valori (s, M), respectiv (n, M), reprezentate în sistemul de
coordonate cuplul-alunecare, respectiv turaţie-cuplu, unite printr-o curbă, constituie
caracteristica naturală ( ) s f M · , respectiv ( ) M f n · .

Tabelul 3.1

s
se dau valori
0 s
N
s
k
1
n=(3.102)
prin calcul
n
1
n
N
n
k
0
M=(3.101)
prin calcul
0 M
N
M
k
M
p


3.5.3.2 Caracteristica mecanică naturală a motoarelor asincrone
trifazate cu rotor în scurtcircuit

Relaţiile stabilite în paragraful 3.5.3.1 sunt valabile atât pentru motoarele cu
inele, cât şi pentru motoarele cu rotorul în scurtcircuit, cu condiţia ca repartiţia
curentului pe secţiunea conductoarelor (barelor) rotorice să rămână destul de
uniformă, în intervalul 1 · s până la 0 · s . Motoarele asincrone cu rotorul în
scurtcircuit, de construcţie normală, au un cuplu mic la pornire, neputând porni
decât în gol sau cu sarcini mici. Cum multe acţionări electrice solicită sarcini
(cupluri) mari la pornire, s-a impus fabricarea unor motoare cu rotor în scurtcircuit
de construcţie specială, cu rezistenţa rotorică mărită, în aşa fel încât să rezulte un
cuplu de pornire mare, corespunzător unui curent rotoric mic (motoare cu pornire
ameliorată sau cu efect pelicular, motoare cu bare înalte sau cu dublă colivie);
aceste motoare au parametrii variabili cu alunecarea, motiv pentru care nu se poate
exprima caracteristica mecanică naturală sub formă analitică, similar celor cu rotor
bobinat. Fiecare motor de acest tip trebuie însoţit de caracteristica sa naturală. De
multe ori însă, aceasta nu se cunoaşte şi nici nu se dispune de mijloace pentru
determinarea ei pe cale experimentală. În aceste situaţii, unii autori propun formule
obţinute pe bază de cercetări şi experimentări, cu ajutorul cărora poate fi calculată
caracteristica mecanica naturală a unui astfel de motor. Pentru unele motoare,
(3.101)
(3.102)
131
caracteristica mecanică naturală se poate exprima cu aproximaţie bună prin
relaţia[15]:

,
_

¸
¸
− ·

2 , 0
1 2 , 3
s
N
e
M
M
,


în care M
N
se calculează cu relaţia (3.99):
M
N
= 9550 [ ] m N⋅
N
N
n
P
, cu P
N
[kw] şi n
n
[rot/min]
Dând valori lui s între 0 şi 1, se calculează cuplul cu relaţia (3.103), apoi
reprezentând perechile de valori (s, M) se trasează caracteristica mecanică naturală.
Caracteristicile mecanice naturale ale motoarelor asincrone cu rotorul în
scurtcircuit, cu pornire ameliorată, utilizate în acţionările electrice navale, se pot
calcula cu aproximaţie bună cu aşa numita „ecuaţie generală“ a caracteristicii
mecanice a motoarelor electrice navale [34]:
( )
x
bµ − · ν 1 ,
în care s-a notat:
1 0
n
n
n
n
· · ν - turaţia, în mărimi relative;

N
M
M
· µ - cuplul în mărimi relative;
( ) x
n
s b
1
1 1 − − · ,
1
1
0
0
n
n n
n
n n
s
N N
n

·

· - alunecarea nominală;
x - exponent ce depinde de tipul motorului, în cazul motoarelor asincrone cu
alunecare mărită, având valoarea x =
3
1
2
1
÷ .
În figura 3.41 se prezintă formele tipice, mai uzuale, de caracteristici
mecanice naturale, în mărimi raportate, ale unor motoare asincrone cu alunecare
mărită, de construcţie străină.

(3.103)
(3.104)
(3.105)
132


Fig. 3.41

3.5.4 Caracteristicile mecanice artificiale reostatice

Una din metodele prin care se poate modifica turaţia unui motor asincron
este introducerea unor rezistenţe suplimentare în circuitul rotoric al motoarelor cu
rotor bobinat, obţinându-se caracteristicile mecanice artificiale reostatice.
Introducând o rezistenţă R
r
, de reglare, în circuitul rotoric, cuplul critic nu se
modifică (vezi relaţia 3.84), în timp ce alunecarea critică se modifică, depinzând
direct proporţional de rezistenţa circuitului rotoric.
Valoarea alunecării critice corespunzătoare rezistenţei de reglare R
r
,
introdusă în rotor, va fi:

SC
r
K
X
R R
s
′ + ′
· ′
2

Neglijând în (3.83) rezistenţa unei faze statorice şi raportând relaţia (3.106) la
(3.83), rezultă:

K
r
K
r
K
s
R
R R
s
R
R R
s ⋅
+
· ⋅

′ + ′
· ′
2
2
2
2
.
Cu relaţia (3.107) se poate calcula alunecarea critică corespunzătoare
caracteristicii artificiale reostatice, pentru o valoare cunoscută a rezistenţei de
reglare R
r
intercalată în circuitul rotoric, presupunând cunoscute alunecarea critică
s
K
(corespunzătoare R
r
= 0) şi rezistenţa unei faze rotorice R
2
.
Dacă maşina funcţionează la sarcină constantă, M = M
s
= ct., prin
introducerea rezistenţei R
r
în rotor, alunecarea maşinii devine:

,
_

¸
¸
− α − α ′ · ′ 1
2
K
s s ,
în care . ct
M
M
s
k
· · α
Raportând (3.108) la relaţia:
(3.106)
(3.107)
(3.108)
133
s = s
k
( 1
2
− α − α )
corespunzătoare unei rezistenţe de reglare R
r
= 0, se obţine:
s
R
R R
s
s
s
s
r
K
K
2
2
+
· ⋅

· ′ .
Deci, alunecarea maşinii se măreşte prin introducerea unei rezistenţe în rotor,
R
r
, în condiţiile aceleiaşi încărcări

,
_

¸
¸
· · α ct
M
M
s
k
, turaţia se va micşora,
caracteristicile mecanice artificiale reostatice având ca parametru R
r
, fiind
prezentate în figura 3.42. a,b.
Analizând figura 3.42. b, rezultă că prin introducerea unei rezistenţe de reglare
în circuitul rotoric, turaţia de mers în gol ideal nu se modifică, în schimb rigiditatea
caracteristicilor artificiale se micşorează.


a) b)
Fig. 3.42

Determinarea practică a caracteristicii mecanice artificiale, pentru o valoare R
r

cunoscută, se face astfel:
- se presupune cunoscută caracteristica mecanică naturală, deci se cunosc M
k

şi s
k
;
- se determină cu relaţia (3.107)
k
s′ ;
- se introduc valorile lui M
k
şi
k
s′ în relaţia cuplului, scrisă sub forma:

s
s
s
s
M
M
k
k
K

+

·
2
.
- se dau valori lui s între 0 şi 1, calculând valorile corespunzătoare ale
cuplului;
- se reprezintă perechile de valori (s, M), respectiv (M, n) şi, unind
punctele obţinute printr-o curbă, se obţine caracteristica mecanică
artificială reostatică în coordonate: M = f(s) sau n = f(M).
(3.109)
(3.110)
134
Ca rezistenţă de reglare se poate utiliza rezistenţa folosită la pornirea
motorului, dacă a fost dimensionată în acest scop. Metoda se utilizează mai ales la
maşinile de ridicat, dar nu poate fi aplicată decât la motoarele cu rotor bobinat.
Metoda este rentabilă sub aspect energetic la maşinile de lucru care au cuplul de
sarcină variabil cu pătratul turaţiei (cum sunt ventilatoarele). Pentru a obţine la
pornire cuplul maxim, punând condiţia 1 · ′
k
s (caz în care M
p
= M
k
) rezultă

K
r
s
R
R R
2
2
1
+
· ,
de unde
2
1
R
s
s
R
K
K
r

· .

3.5.5 Caracteristicile mecanice artificiale de tensiune

Analizând expresiile (3.83) şi (3.84), în care s-a neglijat rezistenţa fazei
înfăşurării statorice, se observă că, micşorând valoarea efectivă a tensiunii de
alimentare a înfăşurării statorice, alunecarea critică nu se modifică, în timp ce
cuplul critic se modifică, depinzând pătratic de tensiune. Micşorând tensiunea de
alimentare la o valoare
N
U U
1 1
< ′ , rezultă:

SC
K
X n
U m
M
2
1
2
' 60
1
2
1 1

π
· ′ .
Raportând relaţia lui
K
M′ la relaţia lui M
K
, avem:

K K
N
K
M u M
U
U
M
2
2
1
1
·

,
_

¸
¸ ′
· ′ ,
unde 1
1
1
<

·
N
U
U
u .
Dacă M
s
= ct., cuplul dezvoltat de motor va fi şi el constant: M=M
s
=ct. şi
micşorarea tensiunii de alimentare va avea ca efect creşterea alunecării motorului
până la alunecarea de răsturnare, caracteristicile mecanice artificiale de tensiune,
având ca parametru U
1
, fiind prezentate în figura 3.43.a,b.
(3.111)
(3.112)
135

a) b)
Fig. 3.43

Se remarcă independenţa turaţiei de mers în gol de valoarea tensiunii de
alimentare şi micşorarea rigidităţii caracteristicilor artificiale de tensiune odată cu
micşorarea valorii tensiunii. Odată cu micşorarea tensiunii de alimentare, turaţia
maşinii, la cuplu constant, scade până la turaţia critică n
K
, sub care funcţionarea
maşinii devine instabilă. Dacă M
s
= M
N
, funcţionarea maşinii rămâne stabilă până
la acea valoare a tensiunii
1
U ′ ′ la care
N K
M M · ′ ′ .
Rezultă valoarea tensiunii u până la care poate fi micşorată tensiunea de
alimentare:
λ
· ·
′ ′
·
1 1
1
1
N
K
N
M
M
U
U
u ≈ 0,61÷0,745 , pentru λ=1,8÷2,7 ,
având în vedere că:

K K
N
N K
M u M
U
U
M M ⋅ · ⋅

,
_

¸
¸ ′ ′
· · ′ ′
2
2
1
1
.
În ipoteza de mai sus, cea mai mică turaţie va fi:
( )
K K
s n n n − · · ′ ′ 1
0
.
Determinarea practică a caracteristicii mecanice artificiale de
tensiune, obţinută pentru o valoare
1
U′ cunoscută a tensiunii de alimentare, se face
astfel:
- se presupune cunoscută caracteristica mecanică naturală, se cunosc deci
M
k
şi s
k
;
- se determină cu (3.112)
k
M′ ;
- se introduc valorile lui
k
M′ şi s
k
în ecuaţia:
(3.113)
(
3.114)
(3.115)
136

s
s
s
s
M
M
K
K
K
+

·
2
;
- se dau valori lui s între 0 şi 1, calculând valorile corespunzătoare ale
cuplului (cu relaţia 3.115);
- se reprezintă perechile de valori s şi M, respectiv M şi n, în sistemele de
coordonate respective. Unind punctele obţinute printr-o curbă, se obţine
caracteristica mecanică artificială de tensiune căutată.
Dezavantajul metodei constă în faptul că prin micşorarea tensiunii de
alimentare nu se poate obţine un interval larg de modificare a turaţiei, decât dacă
alunecarea critică s
k
(deci şi alunecarea nominală s
N
) este mare, ceea ce este potrivit
motoarelor ce funcţionează intermitent. Avantajul metodei îl constituie faptul că
modificarea turaţiei se face cu pierderi mici de energie, tensiunea micşorându-se cu
ajutorul autotransformatoarelor trifazate, putând fi aplicată şi motoarelor cu rotorul
în scurtcircuit.

3.5.6 Caracteristicile mecanice artificiale de frecvenţă

Dezvoltând relaţiile (3.83) şi (3.84), alunecarea critică şi cuplul critic la
frecvenţa constantă a sursei de alimentare, f
1
= f
1N
, se pot exprima sub forma:
N
K
f L L
R
s
1 2 1
2
1
) ( 2

′ + π

·
respectiv:

2
1
2
1
2 1
2
1
2 1 1 1
2
1 1
) ( 8 ) ( 2 2
1
60
2
60
N N N
K
f
U
L L
p m
L L f
p
f
U m
M ⋅
′ + π

·
′ + π ⋅

⋅ π
⋅ ⋅
·

în care:
L
1
- inductivitatea de dispersie a unei faze statorice;
2
L′ - inductivitatea de dispersie a unei faze rotorice, raportată la stator.
Se observă dependenţa invers proporţională a alunecării critice de
frecvenţă şi dependenţa invers proporţională a cuplului critic de pătratul frecvenţei.
La o valoare
N
f f
1 1
≠ ′ a frecvenţei tensiunii de alimentare, noua valoare a
alunecării critice va fi:

1 2 1
2
1
) ( 2 f L L
R
s
K


′ + π

· ′ ,
iar noua valoare a cuplului critic va fi:

2
1
2
1
2 1
2
1
) ( 8 f
U
L L
p m
M
K


′ + π
· ′ .
Raportând relaţia lui
k
s′ la cea a lui s
k
rezultă:
(3.116)

(3.117)
(3.118)
(3.119)
(3.120)
137

k
N
k
s
f
f
s ⋅

,
_

¸
¸

· ′
1
1
.
Cu relaţia (3.120) se poate calcula alunecarea critică corespunzătoare
caracteristicii artificiale de frecvenţă obţinută pentru o valoare
1
f ′ , cunoscută a
frecvenţei tensiunii de alimentare (f
1N
şi s
k
fiind cunoscute).
Raportând relaţia lui
k
M′ la cea a lui M
k
, în condiţiile respectării
U
1
=U
1N
=ct., se obţine:

K
N
K
M
f
f
M ⋅

,
_

¸
¸

· ′
2
1
1
.
Cu relaţia (3.121) se poate calcula cuplul critic corespunzător caracteristicii
artificiale de frecvenţă obţinută pentru o valoare
1
f ′ cunoscută a frecvenţei tensiunii
de alimentare (f
1N
şi M
k
cunoscute).
Determinarea practică a caracteristicii artificiale de frecvenţă, obţinută
pentru o valoare
1
f ′ cunoscută a frecvenţei tensiunii de alimentare, se face astfel:
- se presupune cunoscută caracteristica mecanică naturală (se cunosc deci
s
k
şi M
k
);
- se determină cu relaţia (3.120) valoarea
k
s′ ;
- se determină cu relaţia (3.121) valoarea
k
M′ ;
- se introduc valorile lui
k
s′ şi
k
M′ în ecuaţia:

k
k
K
s
s
s
s
M
M

+


·
2
;
- se dau valori lui s între 0 şi 1, calculând cu (3.122) valorile
corespunzătoare ale cuplului;
- se reprezintă perechile de valori (s, M) respectiv (n, M) în sistemul de
coordonate M = f(s), respectiv n = f(M). Unind punctele obţinute rezultă curbele din
figura 3.44 a,b.
Analizând figura 3.44.b se observă că odată cu modificarea frecvenţei
tensiunii de alimentare se modifică şi turaţia de mers în gol ideal (n
0
), aceasta
depinzând direct proporţional de frecvenţa tensiunii de alimentare.
(3.121)
(3.122)
138

Fig. 3.44

De asemenea, se observă că, odată cu creşterea frecvenţei, alunecarea
maşinii se micşorează, ceea ce presupune creşterea turaţiei rotorului la aceeaşi
încărcare a maşinii. Deoarece odată cu creşterea frecvenţei se micşorează cuplul
critic, deci λ, modificarea frecvenţei în sens crescător este limitată de stabilitatea
motorului. Micşorarea frecvenţei duce la creşterea cuplului critic, deci a
coeficientului de suprasarcină λ şi la creşterea alunecării, deci micşorarea turaţiei la
aceeaşi încărcare a motorului. Modificarea în sens descrescător a frecvenţei
tensiunii de alimentare, valoarea efectivă a acesteia menţinându-se constantă, este
limitată de saturaţia circuitului magnetic, fluxul Φ având o valoare superioară
limitată. Neglijând căderea de tensiune pe impedanţa fazei statorice, se poate scrie:
. 44 , 4
1 1 1 1 1
1 1
ct f K f W K U U
b e
· Φ ⋅ ⋅ · Φ ⋅ ⋅ ⋅ · ≅
Din relaţia (3.123) rezultă că, în condiţia în care U
1
= ct., micşorarea
frecvenţei f
1
presupune creşterea fluxului Φ, limitat superior datorită saturaţiei
circuitului magnetic.
Pentru a elimina dezavantajele metodei şi a lărgi domeniul de modificare a
vitezei prin variaţia frecvenţei, trebuie îndeplinite următoarele cerinţe:
- caracteristicile mecanice artificiale de frecvenţă să fie cât mai rigide pe
porţiunile lor liniare;
- coeficientul de suprasarcină λ să rămână cât mai aproape de cel nominal
N
kN
N
M
M
· λ , unde M
kN
reprezintă cuplul critic nominal, corespunzător
frecvenţei nominale f
1N
.
Aceste două condiţii sunt satisfăcute dacă motorul va funcţiona la flux
constant. Punând condiţia Φ = ct. în relaţia (3.123), rezultă:
. ct
1
1
·
f
U
,
(3.123)
(3.124)
139
Deci, menţinerea constantă a fluxului înseamnă şi modificarea valorii efective a
tensiunii de alimentare odată cu modificarea frecvenţei. Respectând condiţia
(3.124) se poate verifica invariabilitatea factorului de încărcare a motorului:

2
1
1 2
2
1
1
2 1
2
1
1
) ( 8

,
_

¸
¸
⋅ · ⋅

,
_

¸
¸

′ + π

· · λ
N
N
N N N
N
N
KN
N
f
U
M
K
M f
U
L L
p m
M
M
,
respectiv:

2
1
1 2

,
_

¸
¸


·

· λ′
f
U
M
K
M
M
N N
K
N
.
Respectând (3.124) este evident că:

N N
λ′ · λ .
Deoarece la frecvenţe mici rezistenţa unei faze statorice nu mai poate fi
neglijată faţă de reactanţa de scurtcircuit X
sc
, influenţa căderii de tensiune este mai
mare, ceea ce duce la scăderea cuplului critic, caracteristicile mecanice artificiale
de frecvenţă la flux constant . ct
1
1
·

,
_

¸
¸
f
U
prezentându-se ca în figura 3.45.a,b.

a) b)
Fig. 3.45

Din figura 3.45.b, se observă că odată cu micşorarea frecvenţei, menţinând
raportul . ct
1
1
·

,
_

¸
¸
f
U
, turaţia rotorului, la aceeaşi încărcare, se micşorează, scăzând
uşor şi cuplul critic. Pentru a menţine cuplul critic riguros constant, la frecvenţe
mici, trebuie corectată valoarea efectivă a tensiunii de alimentare conform relaţiei:
R
N
N
k
f
f
U U ⋅ ·
1
1
1 1
, (3.128)
în care, factorul de corecţie
R
k , ce depinde de rezistenţa statorică, se calculează cu
relaţia [47]:
(3.125)
(3.126)
(3.127)
140
1
2
1
1
2
1
1
2
1
1
+

,
_

¸
¸

,
_

¸
¸
+

,
_

¸
¸
·
R
X
f
f
R
X
k
N
R
(3.129)
În figura (3.46.) se prezintă variaţia factorului de corecţie
R
k în funcţie de
frecvenţă pentru diferite valori ale raportului
1
1
R
X
. Din diagrama din figura
(3.46.) se poate observa de la ce frecvenţă trebuie luată în considerare rezistenţa
statorică.


Fig. 3.46

Creşterea frecvenţei peste valoarea nominală nu permite menţinerea
raportului
1
1
f
U
=ct, valoarea efectivă a tensiunii U
1
fiind limitată superior, altfel se
străpunge izolaţia dintre spire.
În figura (3.47.) se arată cum trebuie să fie interdependente tensiunea şi
frecvenţa de alimentare U
1
şi f
1
.
Sub frecvenţa nominală, fluxul maşinii este menţinut constant, ceea ce
determină cuplul critic constant. Peste frecvenţa nominală, tensiunea de alimentare
se menţine constantă şi, ca urmare, în acest domeniu cuplul critic se micşorează
datorită diminuării fluxului, puterea activă maximă rămânând constantă. Situaţia
este analogă cu comanda maşinii de c.c. în regim de câmp. În consecinţă,
caracteristicile mecanice obţinute prin schimbarea frecvenţei sunt prezentate în
141
figura (3.48) fiind utilizate astfel: la f
1
< f
1N
, maşina funcţionează la cuplu rezistent
maxim egal cu cel nominal; la f
1
> f
1N
, maşina funcţionează la putere activă
maximă egală cu cea nominală.


Fig. 3.47 Fig. 3.48

În principiu, trecerea dintr-un punct stabil de funcţionare în altul pe
carcteristicile arătate este posibilă în două moduri, la flux constant prin modificarea
alunecării şi, respectiv la alunecare constantă prin modificarea fluxului. Metoda
reglării vitezei prin modificarea frecvenţei asigură de o gamă largă (uneori de la
1Hz la 100Hz), o reglare fină, continuă, în ambele sensuri (sub şi peste turaţia
nominală), cu pierderi mici de energie, dar cu investiţii ce depăşesc simţitor preţul
motorului asincron. Metoda se utilizează, mai ales, acolo unde un număr mare de
motoare asincrone trebuie să-şi modifice simultan turaţia, ca de exemplu în
propulsia electrică a navelor şi în tracţiunea electrică. Drept surse de alimentare cu
frecvenţă variabilă se folosesc:
- generatoare sincrone cu turaţie variabilă,
- convertizoare asincrone de frecvenţă,
- convertoare statice cu tiristoare sau tranzistoare de putere.
Metoda este economică, mai ales pentru reglarea turaţiei motoarelor
asincrone cu rotor în scurcircuit. De regulă, metoda se utilizează acolo unde un
număr mare de motoare asincrone trebuie să-şi modifice simultan turaţia (tracţiune
electrică, propulsia submarinelor). Drept surse de alimentare cu frecvenţă variabilă,
se folosesc:
- generatoarele sincrone cu turaţie variabilă;
- convertizoarele asincrone de frecvenţă;
- convertizoarele statice cu tiristoare;
- convertizoarele statice cu tranzistoare de putere.


142
3.5.7 Modificarea turaţiei motoarelor asincrone trifazate
prin schimbarea numărului de poli

Analizând expresia turaţiei rotorului maşinii asincrone dată de relaţia:
) 1 (
60
) 1 (
1
1
s
p
f
s n n − · − ·
Se observă că, modificând numărul de perechi de poli „p“ se modifică în
trepte turaţia de sincronism n
1
= n
0
, ceea ce atrage după sine modificarea în trepte a
turaţiei rotorului la aceeaşi încărcare a motorului. În scopul modificării numărului
de poli, pe statorul maşinii se plasează două înfăşurări cu număr de poli diferit în
aceleaşi crestături sau numai una singură ale cărei secţii se pot conecta astfel încât
să rezulte două turaţii de sincronism diferite. Dacă statorul posedă două (trei)
înfăşurări diferite, atunci acestea se pot executa pentru orice număr de poli, iar dacă
se face conectarea în două moduri diferite a secţiilor unei singure înfăşurări, atunci
raportul între numărul de poli este doi. Modificarea numărului de poli în stator
atrage după sine necesitatea schimbării şi a numărului de poli rotorici, ambele
înfăşurări trebuind să aibă acelaşi număr de poli. Deoarece schimbarea numărului
de perechi de poli atât în stator, cât şi în rotor implică complicaţii constructive
(montarea a câte trei inele colectoare suplimentare pentru fiecare număr de perechi
de poli în rotor), maşinile cu număr de perechi de poli variabil se construiesc, de
regulă, cu rotorul în scurtcircuit, acesta adaptându-se automat la orice număr de
perechi de poli ai înfăşurării statorice.
Înfăşurările cu număr variabil de poli sunt executate din câte două jumătăţi
pe fiecare fază (pentru faza A: A
1
- X
1
şi A
2
- X
2
). Jumătăţile de înfăşurare de pe
fiecare fază pot fi conectate în serie (fig. 3.49) sau paralel în opoziţie (fig. 3.50),
când se obţine un număr de poli pe jumătate faţă de conectarea în serie. Sunt două
moduri practice de modificare a numărului de poli ai unei înfăşurări:
a) prin trecerea de la conexiunea stea la dublă stea;
b) prin trecerea de la conexiunea triunghi la dublă stea.
De la numărul de poli 2p = 2b la conexiunea în stea sau triunghi, când cele
două jumătăţi de înfăşurare sunt conectate în serie, se trece la conexiunea dublă
stea, prin legarea paralel în opoziţie a celor două jumătăţi de înfăşurare. În acest
fel, numărul de poli se reduce la jumătate, 2p = b, (b-număr par) turaţia de
sincronism dublându-se.
Fig. 3.49 Fig. 3.50
(3.102)
143
3.5.7.1 Modificarea turaţiei prin trecerea de la conexiunea stea la
conexiunea dublă stea

Trecerea de la conexiunea stea la conexiunea dublă stea se face conform
schemei din figura 3.51.
Trecerea de la conexiunea stea (Υ) la conexiunea dublă stea (YY) se
realizează la cuplu constant. Notând cu I
1
curentul printr-o jumătate de înfăşurare a
unei faze statorice, se observă că la conexiunea în stea, curentul de linie este I
l
= I
1
,
iar la conexiunea dublă stea I
l
= 2I
1
. La factori de putere egali în cele două montaje,
puterea activă se dublează la conexiunea în dublă stea.
ϕ ⋅ ⋅ · ϕ ⋅ ⋅ · cos 3 cos 3
1
I U I U P
l l l Y


Fig. 3.51

YY l l l YY
P I U I U P 2 cos 3 2 cos 3
1
· ϕ ⋅ ⋅ · ϕ ⋅ ⋅ ·
Deoarece numărul de poli se
înjumătăţeşte, turaţia de
sincronism se dublează la
conexiunea în dublă stea faţă de
conexiunea stea, astfel încât
cuplul dezvoltat rămâne constant,
caracteristicile mecanice
corespunzătoare celor două
conexiuni fiind prezentate în
figura 3.52.



Fig. 3.52

Trecerea de la turaţia mare (punctul A de pe caracteristica corespunzătoare
conexiunii dublă stea), la turaţie mică
2
A
D
n
n · , punctul D de pe caracteristica
144
corespunzătoare conexiunii stea, se face printr-un regim intermediar de frânare
recuperativă.
Considerând că maşina funcţionează în punctul A, corespunzător cuplului
de sarcină M
S
, prin trecerea de la conexiunea dublă stea la conexiunea stea, punctul
de funcţionare se deplasează iniţial în B, pe caracteristica mecanică
corespunzătoare conexiunii stea, trecerea făcându-se la aceeaşi turaţie (n
A
= n
B
).
Din punctul B, sub acţiunea cuplului de frânare dezvoltat de maşină, turaţia scade
până la turaţia de sincronism n
0
, punctul de funcţionare ajungând în C, în care
cuplul dezvoltat de maşină este nul. Dacă cuplul de sarcină nu se modifică în cursul
acestui proces, sub acţiunea cuplului dinamic de decelerare, ce apare ca urmare a
diferenţei dintre cuplul de sarcină M
S
şi cuplul dezvoltat de maşină în punctul C,
maşina reintră în regim de motor, punctul de funcţionare deplasându-se în D la o
turaţie
2
A
D
n
n · .
Frânarea cu recuperare de energie are loc în cadranul II pe porţiunea BC a
caracteristicii mecanice corespunzătoare conexiunii în stea, de la turaţia n
A
= n
B
,
până la turaţia de sincronism n
0
.
Modificarea turaţiei prin schimbarea numărului de poli, conform figurii
3.51, se recomandă în cazul în care se cere M = ct.

3.5.7.2 Modificarea turaţiei prin trecerea de la conexiunea triunghi la
conexiunea dublă stea

Trecerea de la conexiunea triunghi la conexiunea dublă stea se face
conform schemei din figura 3.53.


Fig. 3.53

Trecerea de conexiunea triunghi (∆) la conexiunea dublă stea (YY) se
realizează la putere practic constantă. Într-adevăr, presupunând egalitatea factorilor
de putere pentru ambele conexiuni, puterea activă preluată de motor de la reţea
rămâne aproximativ aceeaşi, deoarece pentru conexiunea în triunghi puterea activă
este:
ϕ ⋅ ⋅ ⋅ · ⋅ · ϕ ⋅ ⋅ ·

cos 3 3 3 cos 3
l l l l l l
I U I U I U P
145
iar pentru conexiunea în dublă stea:
ϕ ⋅ ⋅ · ϕ ⋅ ⋅ · ϕ ⋅ ⋅ · cos 3 2 cos 2 3 cos 3
1 l l l l l YY
I U I U I U P
Cum 46 , 3 3 2 ≅ este mai apropiat valoric de 3, se poate aprecia că P

≈ P
YY

Deoarece numărul de poli se înjumătăţeşte, turaţia de sincronism se
dublează la conexiunea în dublă stea faţă de conexiunea în triunghi, şi cum puterea
rămâne practic constantă, rezultă reducerea la jumătate a cuplului, caracteristicile
mecanice corespunzătoare celor două conexiuni fiind prezentate în figura 3.54.
Pentru executarea comutărilor în schema de conexiuni a înfăşurării trifazate
statorice se utilizează comutatoare speciale sau contactoare. Motoarele asincrone
trifazate cu mai mult de două turaţii de sincronism se execută cu o înfăşurare
comutabilă şi una obişnuită dispuse în aceleaşi crestături în cazul a trei turaţii
distincte de sincronism, sau cu două înfăşurări diferite şi comutabile în cazul a
patru turaţii de sincronism. Din cauza
dificultăţilor de execuţie practică a
înfăşurărilor, nu se obţin mai mult de
patru turaţii distincte de sincronism.
Modificarea turaţiei prin schimbarea
numărului de poli este economică, dar
nu poate fi realizată decât în trepte.
Caracteristicile mecanice sunt rigide
pe porţiunile lor liniare. Dezavantajul
metodei îl constituie necesitatea uneia
sau mai multor înfăşurări speciale în
stator, precum şi un sistem de
comutaţie special. Fig. 3.54
Aplicaţiile în domeniul naval sunt întâlnite la acţionarea vinciurilor de
ancoră, a vinciurilor instalaţiei de încărcare - descărcare, a pompelor,
ventilatoarelor etc.
Motoarele pentru acţionarea vinciurilor de ancoră au de obicei în stator
două înfăşurări, dintre care una cu număr schimbabil de poli, cu ajutorul căreia,
prin trecerea de la conexiunea triunghi la dublă stea, se obţin primele două trepte
de turaţie. Trecerea de la turaţia coborâtă la turaţia ridicată se face la putere
constantă, puterea centralei electrice navale fiind limitată. Treapta a treia de turaţie
se obţine cu ajutorul celei de a doua înfăşurări, conectată de regulă în stea şi
utilizată la recuperarea parâmelor libere. Motoarele de acţionare a vinciurilor de
marfă sunt prevăzute în stator cu trei înfăşurări distincte, în conexiune stea, fiecare
înfăşurare fiind realizată pentru un anumit număr de poli, treapta de bază fiind
treapta a treia. Parametrii motorului electric de acţionare a vinciului de marfă, a
cărui circuit de forţă este prezentat în figura 3.55, sunt prezentaţi în tabelul 3.2, iar
caracteristicile mecanice corespunzătoare celor trei trepte de turaţie în figura 3.56.


146


Fig. 3.55

Tabelul 3.2

Parametrii motorului electric Tr.I Tr.II Tr.III
Numărul de poli 24 12 6
Puterea nominală P
N
[kw] 5 16 32
Turaţia nominală n
N
[rot/min] 200 425 910
Curentul nominal I
N
[A] 51 59 70
Curentul de pornire I
p
[A] 75 150 340
Cuplul critic M
k
[Nm] 600 700 850
Cuplul de pornire M
p
[Nm] 600 680 730
Randamentul nominal η
N
[%] 34 66 79
Factorul de putere cosϕ
N
0,44 0,62 0,88
Durata relativă de acţionare DA [%] 15 25 40
Momentul de volant GD[Nm
2
] 70 70 70
Tensiunea nominală U
1N
[V] 380 380 380
Conexiuni statorice Y Y Y
Gradul de protecţie IP 56

147

Fig. 3.56

3.6 Pornirea motoarelor asincrone

3.6.1 Problemele pornirii

Problemele de bază ale pornirii motoarelor asincrone sunt puse de valoarea
cuplului de pornire şi de valoarea şocului de curent la pornire.
Pentru ca rotorul să poată să accelereze, trebuie ca motorul să dezvolte un
cuplu mai mare decât cuplul de sarcină de la arborele maşinii, durata pornirii
depinzând de diferenţa dintre cele două cupluri.
În momentul pornirii, curentul absorbit de motor de la reţea are valoare
ridicată. Acest fapt rezultă din analiza schemei echivalente a maşinii asincrone,
impedanţa rotorică fiind minimă la pornire (s = 1), deci curentul statoric devine:

( )
N p
I I
1 1
8 4 ÷ ·
Procesul de pornire este însoţit de variaţii ale diferitelor mărimi
electromagnetice, care pot atinge valori importante. Limitarea acestor variaţii, în
scopul evitării efectelor negative asupra reţelei şi motoarelor electrice, se asigură
prin alegerea unei metode de pornire adecvate.
În procesul de pornire, prezintă importanţă următoarele mărimi, numite
caracteristici de pornire:
- curentul relativ de pornire, 8 4
1
1
÷ · ·
N
p
I
I
I
K
p
;
- cuplul relativ la pornire, 2 , 2 2 , 1 ÷ · ·
N
p
M
M
M
K
p
;
- durata pornirii, t
p
;
- fineţea pornirii şi economicitatea procesului de pornire din punct de
vedere energetic şi al costului instalaţiilor auxiliare de pornire.

148
La alegerea metodei de pornire se au în vedere:
- limitarea curentului de pornire;
- realizarea unui cuplu de pornire ce poate pune în funcţiune maşina în
mod lin, fără şocuri dinamice.
Prin limitarea curentului de pornire se reduc eforturile electrodinamice între
capetele de bobine şi suprasolicitările termice, dăunătoare izolaţiei înfăşurărilor.
Procedeele de pornire diferă după tipul constructiv al rotorului, în scurtcircuit sau
bobinat. Deşi toate procedeele de pornire a motoarelor asincrone cu rotorul în
scurtcircuit pot fi aplicate şi celor cu rotorul bobinat, acestea din urmă se pornesc
aproape în exclusivitate cu reostat în circuitul rotoric, datorită realizării unui cuplu
mare la pornire.

3.6.2 Pornirea directă

Acest procedeu de pornire conduce la schemele cele mai simple şi sigure în
exploatare, el constând în aplicarea simultană în stator, a tensiunilor nominale pe
fază. În acest caz, curentul şi cuplul de pornire relativi, pentru unele tipuri de
motoare, au valorile orientative din tabelul 3.3.

Tabelul 3.3

PUTEREA NOMINALĂ
(kW)
1 ÷ 5,5 7 ÷ 30 30 ÷ 40 40 ÷ 100
N
p
I
I
1
1
7,2 7,2 6,5 6,5
N
p
M
M
1,6 1,2 1,1
0,9


Curentul mare absorbit din reţea produce importante căderi de tensiune în
reţeaua de alimentare, care pot deranja funcţionarea celorlalţi consumatori şi, mai
ales, iluminatul din reţelele mixte. Din acest motiv, R.N.R. impune verificarea
căderilor de tensiune la barele tabloului principal de distribuţie, datorate pornirii
directe a celui mai mare motor asincron cu rotorul în scurtcircuit montat la navă.
Pornirea directă este bruscă şi rapidă, cu şocuri dinamice ridicate în elementele
cinematice ale transmisiei. Aceste dezavantaje limitează puterea motoarelor
asincrone ce se pot porni direct. Astfel, puterea celui mai mare motor asincron
pornit direct nu trebuie să depăşească 20% din puterea centralei electrice navale. În
cazul reţelelor de forţă obişnuite, nu se acceptă pornirea directă decât pentru
motoarele de puteri nominale mici, până la 5,5 kW la 380 V.
Majoritatea motoarelor asincrone cu rotorul în scurtcircuit, utilizate în
acţionările electrice navale, pornesc prin cuplarea directă la reţeaua de forţă a
navei, prin această metodă pornind motoarele de acţionare a pompelor,
ventilatoarelor, compresoarelor etc.
149
Motoarele de acţionare a vinciurilor de ancoră şi a celor de marfă, pornesc
pe treapta de turaţie mică, asigurându-se astfel şi un şoc de curent în reţea mai mic,
urmând apoi a fi trecute pe cea de a doua respectiv a treia treaptă de turaţie (de
bază), pe care puterea şi cuplul sunt maxime.

3.6.3 Pornirea stea-triunghi

Acest procedeu de pornire se aplică motoarelor cu rotor în scurtcircuit de
puteri nominale mici, de regulă (3 ÷10) kW la 220 V tensiune pe fază statorică, a
căror înfăşurare statorică are accesibile
toate cele şase borne. Schema de
conexiuni corespunzătoare este prezentată
în figura 3.57 în care înfăşurarea statorică
este conectată la pornire în stea cu
ajutorul comutatorului K. După ce turaţia
motorului atinge o valoare egală cu (90-
95)% din turaţia de sincronism, se trece
comutatorul pe poziţia corespunzătoare
conexiunii triunghi. Comutarea poate
avea loc manual, cu ajutorul
comutatoarelor stea-triunghi sau
controlere, fie automat, utilizând
contactoare şi relee de timp. La noi în ţară
se fabrică comutatoare stea-triunghi,
manuale şi automate, de curenţi nominali:
25; 63; 100; 200 A, în ulei sau aer, cu
maximum 30 conectări pe oră. Avantajul
esenţial al acestui procedeu este
determinat de micşorarea de trei ori a
curentului absorbit de la reţea, faţă de
cazul în care motorul ar porni direct în Fig. 3.57
conexiunea triunghi.
Calculând curenţii de linie în cele două conexiuni, rezultă:

f
l
f
f
fY l
Z
U
Z
U
I I
3
· · ·
γ


f
l
f
f
f l
Z
U
Z
U
I I 3 3 3 · · ·
∆ ∆

în care Z
f
reprezintă impedanţa echivalentă pe fază la s=1, conform schemei
echivalente simplificate din figura 3.32 fiind:
( ) ( )
2
2 1
2
2 1
X X R R Z Z
sc f
′ + + ′ + · ·
Raportând (3.130) la (3.131), rezultă:

(3.130)
(3.131)
(3.132)
150

3
1
·
∆ l
lY
I
I

Deoarece tensiunile de fază scad de 3 ori la legarea în stea, cuplul de
pornire (proporţional cu pătratul tensiunii statorice de fază) scade de trei ori faţă de
cel corespunzător pornirii directe cu înfăşurarea statorică conectată în triunghi
(

·
P PY
M M
3
1
). Acest dezavantaj limitează aplicarea procedeului numai acolo
unde pornirea se face în gol sau cu un cuplu de sarcină redus, excluzându-se
aplicarea lui la pornirea în plină sarcină. La comutarea în triunghi au loc salturi de
curent şi de cuplu, motorul trecând de
pe caracteristica corespunzătoare
conexiunii stea pe caracteristica
corespunzătoare conexiunii triunghi,
ca în figura 3.58. Nerespectarea
atingerii turaţiei de circa (90-95)%
din turaţia de sincronism, la trecerea
de la stea la triunghi, face să apară
salturi de curent şi de cuplu apropiate
de cele realizate la pornirea directă în
triunghi, ceea ce anulează avantajele
specifice acestei metode de pornire.
Fig. 3.58
Pornirea stea-triunghi poate fi aplicată numai motoarelor asincrone a căror
tensiune statorică de fază este egală cu tensiunea de linie a reţelei de alimentare. În
cazul reţelelor de distribuţie navale a căror tensiune de linie este 380V, motoarele
ce urmează a fi pornite prin această metodă trebuie să aibă înscrisă pe plăcuţa lor
menţiunea 380/660 V sau ∆ - 380 V. Motoarele asincrone pe plăcuţa cărora este
înscrisă menţiunea ∆/Y - 220V/380 V nu pot fi pornite prin acest procedeu,
tensiunea statorică nominală pe fază este 220 V şi nu 380 V cât ar fi tensiunea ce s-
ar putea aplica pe fază la conexiunea triunghi. Pornind un astfel de motor prin
această metodă, trecând la conectarea în triunghi a înfăşurării statorice, s-ar aplica
pe fază o tensiune
N
U U
1 1
73 , 1 ≈ , ceea ce ar duce la arderea rapidă a motorului.

3.6.4 Pornirea cu autotransformator

Utilizând un autotransformator trifazat coborâtor, se poate alimenta
înfăşurarea statorică a motorului asincron trifazat cu rotorul în scurtcircuit cu
tensiuni mai scăzute (fig. 3.59), ceea ce duce la micşorarea şocului de curent în
reţea. Pentru pornirea motorului se închid întrerupătorul (a) şi contactele C
1
. În
acest fel, autotransformatorul A.T. alimentează motorul cu tensiunea redusă U
m
.
Când turaţia rotorului se apropie de cea de sincronism, se deschid contactele C
1
,
desfăcându-se neutrul autotransformatorului şi se închid contactele C
2
eliminându-
se autotransformatorul din circuit, în continuare motorul fiind legat direct la reţeaua
(3.133)
151
de alimentare. Aceste modificări ale schemei de conexiuni se fac manual, cu
controlere sau automat, utilizând
contactoare şi relee de timp.
Prin utilizarea autotransformatorului la
pornire, se reduce curentul absorbit de
motor din reţea.
Notând cu U
1N
tensiunea nominală a
reţelei, cu U
m
tensiunea la ieşirea din
autotransformator şi cu k
A
= U
1N
/U
m
,
raportul de transformare a
autotransformatorului, curentul absorbit
pe o fază de motor va fi:
pd
A f
N
A f
m
m
I
k Z
U
k Z
U
I
1 1
1
· ⋅ · · ,
în care Z
f
este impedanţa echivalentă pe
fază a motorului la s=1 dată de
relaţia: ( )
2
2 1
2
2 1
) ( X X R R Z
f
′ + + ′ + · , Fig. 3.59
iar I
pd
este curentul de fază absorbit de motor în cazul pornirii prin cuplare directă.
Deci, curentul pe fază luat din reţea, I
pr
, în cazul utilizării autotransformatorului
de pornire va fi:
pd
A A
m
pr
I
k k
I
I ⋅ · ·
2
1
.
Aşadar, utilizând autotransformatorul de pornire, curentul absorbit de
motor din reţea se micşorează de
2
A
k faţă de cel din cazul pornirii directe I
pd
, ceea
ce constituie principalul avantaj al metodei. Întrucât
tensiunea de alimentare a motorului scade de k
A
ori
prin utilizarea autotransformatorului (acesta reduce
de k
A
ori tensiunea şi creşte de k
A
ori curentul),
cuplul de pornire (proporţional cu pătratul tensiunii
de alimentare) se reduce de
2
A
k ori faţă de cazul
pornirii directe, fiind:
pd
A
pd
N
m
P
M
k
M
U
U
M
2
2
1
1
· ⋅

,
_

¸
¸
· ,
deci, metoda poate fi utilizată acolo unde maşina de
lucru porneşte în gol sau cu sarcină redusă. Fig. 3.60

În practică, pentru motoare de putere medie este suficient ca tensiunea
redusă din secundarul autotransformatorului să aibă o singură valoare, U
m
= (0,5 ÷
0,7) U
1N
. În mod frecvent, autotransformatoarele de pornire cu o singură treaptă de
reducere a tensiunii sunt construite cu o schemă în V, în scopul reducerii preţului
152
de cost (fig. 3.60). Rapoartele uzuale de transformare ale acestor
autotransformatoare sunt 1,55 şi 1,59.

3.6.5 Pornirea cu tiristoare montate antiparalel

Tensiunea de alimentare pe fază a înfăşurării statorice se poate micşora
prin montarea în antiparalel a unei perechi de tiristoare (fig. 3.69).


Fig. 3.61

Prin conectarea în paralel, dar în sens contrar, a două tiristoare, se obţine
întrerupătorul de curent alternativ. Reducerea şocului de curent în reţea, la pornire,
se realizează prin reducerea tensiunii de alimentare. Pentru schema de pornire din
figura 3.61, valoarea tensiunii de alimentare a motorului se reglează prin
modificarea unghiului de aprindere a tiristoarelor. Cu această schemă se poate
schimba sensul de rotaţie prin comanda aprinderii grupului de tiristoare I şi N. În
general, această metodă de pornire este cuplată cu un sistem de reglare a turaţiei în
circuit închis pentru a putea folosi mai eficient calităţile de întrerupătoare statice de
curent alternativ ale tiristoarelor.

3.6.6 Motoare asincrone cu rotor în scurtcircuit cu pornire ameliorată

Motoarele asincrone cu rotorul în scurtcircuit în execuţie normală (având
barele coliviei de formă circulară) dezvoltă un cuplu de pornire relativ mic, uneori
insuficient pentru necesităţile ridicate de acţionările concrete date. Pentru a realiza
motoare asincrone cu înfăşurarea rotorică tip colivie care să aibă un curent de
pornire redus, dar un cuplu de pornire relativ mare, este nevoie să se execute
rotoare de construcţie specială. Este necesar ca la aceste rotoare, la pornire
rezistenţa R
2
să aibă o valoare mare pentru a asigura un cuplu de pornire mare
153
( )

,
_

¸
¸
+ +



·
2
2
'
2 1
'
2
1
1 1
SC
p
X R R
R U m
M , iar la funcţionare, rezistenţa R
2
să scadă,
pentru a asigura un randament ridicat.
La motoarele cu rotor bobinat aceasta se realizează prin introducerea în
circuitul rotoric a rezistenţelor necesare.
La motoarele cu rotorul în scurtcircuit, unde nu este posibilă introducerea
unor rezistenţe exterioare în circuitul rotoric, aceste cerinţe se pot soluţiona
utilizând bare şi crestături rotorice de o formă convenabilă astfel încât datorită
efectului de refulare a curentului să se realizeze valorile necesare ale rezistenţei R
2

la pornire şi în funcţionare.
Fenomenul de refulare se manifestă puternic la începutul pornirii, când
frecvenţa rotorică f
2
este apropiată de frecvenţa f
1
a reţelei. Prin refulare, rezistenţa
barelor se măreşte, iar reactanţa lor se micşorează. Pe măsură ce rotorul
accelerează, frecvenţa rotorică scade ajungând la f
2
=1-3Hz când turaţia devine
egală cu cea de regim normal de funcţionare, efectul de refulare dispărând.
Maşinile asincrone cu rotorul în colivie la care apare acest fenomen în
momentul pornirii se numesc maşini asincrone cu efect pelicular şi se realizează în
două variante constructive:
- rotor cu bare înalte, denumit şi rotor cu crestături adânci
- rotor cu dublă colivie

3.6.6.1 Motorul asincron cu bare înalte

Acest tip de maşină se caracterizează, din punct de vedere constructiv, prin
faptul că barele coliviei rotorice au, în raport cu lăţimea lor, o înălţime mult mărită.
Se folosesc diferite forme de bare înalte (fig. 3.62 a, b):
a) dreptunghiulare-cele mai simple;
b) trapezoidale.

a) b)
Fig. 3.62
154

Principiul de funcţionare: La pornire (s=1), t.e.m. induse în rotor de
câmpul magnetic inductor au frecvenţa reţelei (f
2
=f
1
), sub acţiunea lor, în rotor
luând naştere un sistem trifazat simetric de curenţi. Curentul rotoric trecând prin
bare produce un câmp magnetic de dispersie, al cărui spectru se prezintă ca în
figura 3.63 (Φ
util
=ct).

Fig.3.63

Se observă că porţiunile de bară aflate la diferite înălţimi de baza crestături
sunt înlănţuite de fluxuri de dispersie diferite, porţiunile inferioare fiind înlănţuite
de fluxuri magnetice mai mari.
Datorită fluxului de dispersie rotoric, în barele rotorului pe lângă t.e.m.
indusă de fluxul util, se induce şi o t.e.m. de către fluxul de dispersie. Deoarece la
pornire (s=1) f
2
=f
1
se poate neglija în primă aproximaţie rezistenţa rotorică faţă de
reactanţa de dispersie (X
2
~f
2
) şi considera circuitul rotoric ca având caracter pur
inductiv, diagrama fazorială a t.e.m. induse în rotor se prezintă ca în fig. 3.64, din
care se observă că
2 e
U şi
σ 2 e
U sunt în opoziţie. Curentul I
2
într-o porţiune a barei
va fi determinat de diferenţa
σ

2 2 e e
U U ,
σ 2 e
U fiind proporţională cu fluxul de
dispersie. Deoarece
2
σ
Φ are valori mai mari la baza crestăturii
σ 2 e
U va fi mai mare
la baza crestăturii, scăzând în zona superioară a barei. Deci, diferenţa
σ

2 2 e e
U U
are valoarea minimă la baza crestăturii, crescând pe măsură ce ne îndepărtăm de
bază. Din această cauză, se va stabili în bară un curent mai mic în părţile inferioare
şi mai mare în porţiunile superioare ale barei. Deci curentul din bară este împins
spre partea superioară a barei, densitatea de curent variind pe înălţimea barei ca în
figura 3.63. Acesta este de fapt fenomenul de refulare a curentului.
155


Fig. 3.64. Fig. 3.65.

La înălţimea obişnuită a conductoarelor de 10-15 mm, acest efect de
refulare nu e pronunţat. La rotoarele cu bare înalte, înălţimea barelor este mai mare,
h = 20÷50 mm şi, ca urmare, refularea curentului este puternică, modificând mult
valoarea parametrilor rotorici. Pentru a aprecia cum se vor modifica parametrii
rotorului se va avea în vedere că datorită efectului de refulare a curentului din bare,
se poate considera că nu există partea inferioară a barei, obţinând situaţia din figura
3.65. Se obţine deci un conductor (bară) echivalentă cu o înălţime mai mică. Din
acest motiv, rezistenţa barei (R = ρ· l/s ; s = b· h

) creşte, iar reactanţa de dispersie a
crestăturii scade.
Când motorul se accelerează, f
2
scade, la regim normal ajungând 1-3Hz. La
această frecvenţă, rezistenţa devine compatibilă ca valoare, cu reactanţa şi circuitul
rotoric nu mai are caracter pur inductiv: efectul de refulare a curentului se
micşorează, iar distribuţia densităţii de curent în bară devine aproape uniformă.
Conductorul echivalent coincide acum cu cel real. Din acest motiv, (s
bară

creşte), rezistenţa scade, iar reactanţa de dispersie creşte. Efectul refulării
curentului se manifestă deci ca şi cum ar fi introdusă la pornire, în serie cu rotorul
o rezistenţă suplimentară variabilă cu alunecarea. Rezistenţa coliviei crescând la
pornire, cuplul de pornire al motorului cu bare înalte este mai mare decât cuplul de
pornire al unui motor cu colivie normală.
Deoarece la funcţionarea normală rezistenţa rotorică scade, alunecarea şi
randamentul sunt aproximativ aceleaşi cu ale unui motor cu colivie normală.
Datorită formei crestăturii, reactanţa de dispersie a rotorului este ceva mai mare,
motiv din care factorul de putere şi capacitatea de supraîncărcare sunt ceva mai
mici decât ale unui motor normal.
Parametrii de pornire ai unui motor cu bare înalte sunt:
7 4 ÷ · ·
N
I
I
k
p
Ip
; 8 , 1 2 , 1 ÷ · ·
N
p
Mp
M
M
k
156
5 , 2 8 , 1 ÷ · · λ
N
k
M
M

Datorită avantajelor la pornire, aceste motoare s-au răspândit foarte mult.

3.6.6.2 Motor cu rotor cu dublă colivie

Rotorul acestor motoare are două colivii:
- Colivia superioară plasată în crestăturile din imediata apropiere a
întrefierului, caracterizată prin rezistenţă mare şi reactanţă de dispersie mică,
numită colivie de pornire.
- Colivia inferioară, aşezată în al doilea rând de crestături, caracterizată
prin rezistenţă mică şi reactanţă de dispersie mare, numită colivie de funcţionare
sau colivie de lucru.
Cele două colivii sunt unite prin şanţuri (istmuri) înguste sau punţi subţiri
constituite din oţelul tolelor rotorice. Scurtcircuitarea barelor celor 2 colivii se
realizează fie prin inele de scurtcircuitare separate, fie prin inele comune. Practic,
este mai convenabil să se folosească inele separate, deoarece acestea permit barelor
fiecărei colivii, care se încălzesc în măsură diferită la pornire, să se dilate
independent.
Mai importante sunt două variante constructive:
- cu colivia superioară realizată din materiale cu rezistivitate electrică mare
(alamă, aluminiu, bronz) iar cea inferioară din materiale cu o rezistivitate mai mică
(în special cupru) prezentându-se ca-n figura.3.66.a;

a) b)
Fig.3. 66 Fig.3. 67

- cu coliviile turnate din aluminiu (fig. 3.66.b), la care rezistenţa mare a
coliviei superioare se obţine prin reducerea secţiunii transversale a barelor. Aceasta
nu prezintă un pericol relativ la încălzire, cele două colivii fiind legate între ele
printr-o punte de aluminiu de la turnare.
Principiul de funcţionare: Din construcţie R
2p
>>R
2f
. Deoarece înălţimea
crestăturii şi a istmului coliviei de funcţionare, este mult mai mare decât cea a
157
coliviei de pornire, reactanţa coliviei de funcţionare X
2f
este mult mai mare decât
cea a coliviei de pornire X
2p
, la frecvenţa reţelei f
2
=f
1
, reactanţele de scăpări fiind
în general mult mai mari decât rezistenţele coliviilor (fig. 3.67). Curentul este
distribuit între colivia de pornire şi cea de funcţionare, invers proporţional cu
impedanţele lor. La pornire (s =1), f
2
= f
1
, Z
p
≈ X
2p
iar Z
f
≈ X
2f
şi deoarece
X
2f
>> X
2p
, cea mai mare parte a curentului rotoric va trece prin colivia de pornire.
S-a produs astfel un efect de refulare a curentului în colivia superioară - colivia de
pornire. Cuplul de pornire va fi deci produs în special de colivia de pornire.
Această colivie are o rezistenţă relativ mare şi o reactanţă de scăpări relativ mică,
ceea ce va asigura un cuplu la pornire mare şi un curent relativ mic. Când motorul
se accelerează, frecvenţa din rotor scade ajungând în regim normal de funcţionare
la 1-3 Hz. Frecvenţa fiind foarte mică în rotor (f
2
), reactanţele de dispersie ale
coliviilor devin mici comparativ cu rezistenţele şi valorile impedanţelor celor 2
colivii vor fi determinate de valorile rezistenţelor.
Rezistenţa coliviei de pornire fiind mult mai mare decât cea a coliviei de
funcţionare, rezultă că la alunecări mici (Z
p
>> Z
f
) cea mai mare parte a curentului
va trece prin colivia de funcţionare. Cuplul de funcţionare la alunecări mici va fi
deci produs în special de colivia de funcţionare. Deoarece această colivie are
rezistenţă mică, alunecarea şi randamentul sunt aproximativ aceleaşi ca ale unui
motor cu colivia normală. Datorită formei crestăturilor în care este aşezată colivia
de funcţionare, reactanţa de dispersie rotorică este ceva mai mare, motiv din care
factorul de putere şi capacitatea de supraîncărcare sunt ceva mai mici decât cele ale
unui motor normal.
Caracteristicile de pornire şi funcţionare ale motorului cu dublă colivie
sunt prezentate în figura 3.68.
1) În cazul conectării directe la reţea, curentul de pornire al motorului cu
dublă colivie este aproximativ acelaşi cu al motorului cu bare înalte:
7 4 ÷ · ·
N
p
Ip
I
I
k
2) Spre deosebire de
motorul cu bare înalte,
caracteristica mecanică a motorului
cu dublă colivie poate obţine
diferite forme. Aceasta se
realizează prin modificarea
raportului dintre parametrii celor 2
colivii.
În timp ce motorul cu bare
înalte are o caracteristică mecanică
apropiată de cea a motorului cu
colivie obişnuită, motorul cu dublă

Fig. 3.68
158
colivie poate avea o caracteristică mecanică mult mai aplatizată, iar valoarea
cuplului de pornire poate chiar să depăşească valoarea cuplului maxim. Studiul
arată însă că realizarea unei măriri a cuplului de pornire a motorului cu dublă
colivie, conduce la înrăutăţirea caracteristicilor sale de funcţionare, în special la
micşorarea factorului de putere şi a capacităţii de supraîncărcare. Din această
cauză, cuplul de pornire al motoarelor cu dublă colivie, în cazul conectării directe
la reţea nu depăşeşte valoarea:
5 , 1 · ·
N
p
Mp
M
M
k .
Coeficientul de suprasarcină al acestor motoare se adoptă în general
5 , 1 · · λ
N
k
M
M
, dar se pot executa motoare cu λ=2÷2,5.
3) Factorul de putere a motoarelor cu dublă colivie este în general mai mic
decât acela al motoarelor cu colivie simplă.
4) Randamentul motoarelor cu dublă colivie este aproximativ acelaşi cu al
motoarelor normale.

3.6.7 Pornirea motoarelor cu rotorul bobinat

Spre deosebire de metodele de pornire indirectă descrise anterior, care au
dezavantajul că reduc cuplul de pornire simultan cu curentul de pornire, pornirea
motorului cu rotorul bobinat permite obţinerea unor cupluri de pornire ridicate şi
curenţi de intensitate relativ moderată. Acest motor este deci adecvat pornirilor
grele sau în plină sarcină.
Motorul asincron cu rotorul bobinat se porneşte prin înserierea în circuitul
rotoric a unui reostat de pornire ce are ca efect limitarea şocului de curent în reţea
şi mărirea cuplului de pornire. Schema de principiu a pornirii unui motor cu rotorul
bobinat, cu ajutorul rezistenţelor înseriate în rotor, se redă în figura 3.69. Motorul
porneşte pe caracteristica mecanică artificială reostatică corespunzătoare rezistenţei
R
t1
, trecând după scurt timp pe cea corespunzătoare rezistenţei R
t2
şi aşa mai
departe, până când ajunge pe caracteristica mecanică naturală corespunzătoare
rezistenţei totale din circuitul rotoric
2
1
R R
t
·
+ ν
(fig. 3.70).

159

Fig. 3.69
Pe fiecare treaptă de rezistenţă, cuplul motor variază între două limite,
maximă şi minimă, asigurându-se un cuplu mediu de accelerare. Orientativ, cele
două limite ale cuplului, pentru pornirea în plină sarcină, se aleg în intervalele:
( )
N
M M 3 , 1 05 , 1
min
÷ ·
( )
k N MAX
M M M
2
85 , 0 3 , 2 5 , 1 ≤ ÷ ·


Fig. 3.70
Corespunzător acestor limite pentru cuplu şi curenţii statorici de pornire
vor fi cuprinşi între limitele:
( )
N
I I
1 min
3 , 1 05 , 1 ÷ ·
( )
N MAX
I I
1
3 , 2 5 , 1 ÷ ·
Reostatele de pornire sunt construite, de obicei, pe bază de rezistenţe
metalice (uneori cu răcire în ulei) sau rezistenţe cu lichid. Comanda scurtcircuitării
diferitelor trepte de rezistenţă se face manual, cu ajutorul controlerelor sau automat
cu ajutorul unor contactoare şi relee. Rezistenţele totale pe fiecare fază şi treptele
de pornire au valori egale, însă scurtcircuitarea lor poate avea loc fie simultan, fie
succesiv pe cele trei faze. În primul caz, pornirea se face cu rezistenţe simetrice, iar
în al doilea caz cu rezistenţe nesimetrice.
160
Pornirea cu rezistenţe nesimetrice prezintă unele avantaje legate de
gabaritul mai mic şi costul mai redus al rezistenţelor de pornire, însă nu se poate
utiliza oricând, deoarece modifică defavorabil caracteristica mecanică a motorului
la pornire, provocând şocuri nedorite în transmisia mecanismului acţionat.

3.7 Servomotorul asincron bifazat

Servomotorul asincron bifazat este un servomotor de curent alternativ cu
două înfăşurări în cuadratură dispuse în crestăturile armăturii statorului. Rotorul
este în scurtcircuit, realizat fie în colivie de veveriţă, fie în formă de pahar de
aluminiu, ultima variantă în vederea obţinerii unui moment de inerţie cât mai
scăzut.
Pentru a înţelege principiul de funcţionare a unei asemenea maşini să
considerăm cazul unui motor asincron monofazat (fig.3.71 a) alimentat de la o
reţea monofazată de curent alternativ. În întrefierul maşinii, câmpul magnetic este
pulsator de forma:

Fig. 3.71 Schema de principiu a unui motor asincron monofazat (a)
şi schema de echivalenţă (b)

( ) ( ) ( )
( ) ( ) t B t B
p t B p t B p t B t B
i d
m m m
, ,
cos
2
1
cos
2
1
cos cos ,
α α
ω ω α ω
+ ·
· ∞ + + ∞ − · ⋅ · ∞
(3.134)

Câmp care poate fi descompus în două câmpuri învârtitoare de amplitudini
egale şi cu sens de rotaţie diferit. Maşina reală poate fi înlocuită cu două maşini
trifazate echivalente (fig.3.71.b), fiecare având un alt sens al câmpului învârtitor.
Aplicând principiul suprapunerii efectelor, cuplul electromagnetic rezultant poate fi
determinat ca suma cuplurilor electromagnetice a fiecărei maşini în parte (fig.3.72).
Se constată astfel, că motorul asincron monofazat are cuplu de pornire
zero, însă odată pornit poate funcţiona la o viteză apropiată de viteza de
sincronism, viteză determinată de cuplul de sarcină
s
M .
161

Fig. 3.72 Cuplul electromagnetic al motorului asincron monofazat.

Cel mai simplu şi eficace mijloc de pornire constă în utilizarea unei a doua
înfăşurări statorice decalată faţă de prima la un unghi geometric de
p 2
π
radiani
(90° electrice) şi parcursă de un curent ce creează o solenaţie de amplitudine egală
cu cea produsă de prima înfăşurare, dar defazată în timp cu
2
π
(fig.3.73).



Fig. 3.73 Schema motorului asincron bifazat

Câmpul magnetic rezultant din întrefier este egal cu suma câmpurilor
produse de cele două înfăşurări:
( ) ( ) ( )
( ) ∞ − ·
·
,
_

¸
¸
− ∞
,
_

¸
¸
− + ∞ ⋅ · ∞ + ∞ · ∞
p t B
p t B p t B t B t B t B
m
m m c e
ω
π π
ω ω
cos
2
cos
2
cos cos cos , , ,
(3.135)
Câmp identic cu cel produs în întrefierul unei maşini asincrone trifazate
alimentată dintr-un sistem trifazat simetric.
162
Din păcate, un asemenea motor nu poate fi folosit ca servomotor deoarece
la dispariţia semnalului de comandă (tensiunea de alimentare a celei de-a doua
înfăşurări) motorul continuă să se rotească datorită cuplului rezultant monofazat.
Acest dezavantaj poate fi eliminat prin utilizarea unui motor cu rezistenţă electrică
echivalentă
'
2
R mare, ceea ce are ca efect deplasarea valorii alunecării critice
corespunzătoare cuplului maxim în domeniul alunecărilor mari (s>2) (fig.3.74)

Fig. 3.74 Caracteristica de cuplu a servomotorului asincron bifazat cu o singură fază
statorică alimentată

Se observă că la dispariţia semnalului de comandă, cuplul rezultant
este negativ în domeniul 1<s<0, devenind un cuplu de frânare care tinde să
oprească servomotorul.
În cazul în care solenaţiile produse de cele două înfăşurări statorice
nu sunt egale ca amplitudine sau nedefazate în timp la 90°, câmpul produs
în întrefier devine eliptic. Acest câmp poate fi descompus în două câmpuri
învârtitoare cu sens invers de rotaţie şi amplitudini diferite, producând
fiecare câte un cuplu electromagnetic. Cuplul rezultant va fi suma celor
două cupluri direct şi invers (fig. 3.75).
163
.
Fig. 3.75 Caracteristica de cuplu a servomotorului asincron bifazat la alimentare
nesimetrică

Analizând această figură rezultă că există trei posibilităţi de comandă
a servomotorului asincron bifazat, acţionându-se asupra solenaţiei
înfăşurării de comandă.
a) Reglarea amplitudinii tensiunii de comandă, tensiunea de excitaţie
fiind constantă ca valoare efectivă şi permanent defazată cu 90° faţă de
tensiunea de comandă.
cN
c
U
U
· λ
cN
c
U
U
· λ = 1 0 ÷ ψ= 90° ,
cN e
U U ·
b) Reglarea fazei tensiunii de comandă, a cărei valoare efectivă este
în permanenţă constantă, la fel ca şi valoarea efectivă a tensiunii de
excitaţie.

ψ= -90° ÷ + 90° ,
cN c
U U · , λ=1 ,
cN e
U U ·

c) Reglarea mixtă prin variaţia amplitudinii tensiunii de comandă şi
intercalarea în circuitul de excitaţie a unui condensator C, tensiunea
aplicată circuitului de excitaţie fiind preluată de la aceeaşi sursă ca şi
tensiunea de alimentare a amplificatorului de putere care comandă
servomotorul
λ= 0÷1, · Ψ
e
variabil ,
e
U =variabil.
Forma generală a ecuaţiei caracteristice mecanice a servomotorului bifazat
‘ideal’ (modelul teoretic) este:

164
m =
( )
1
]
1

¸
+
− Ψ ⋅

,
_

¸
¸
·
2
1
sin
2
2
λ
λ
v
U
U
M
M
eN
e
pm
(3.136)
În care:
-M reprezintă cuplul electromagnetic produs de motor , iar M
pm
cuplul
electromagnetic maxim de pornire pentru alimentarea cu tensiuni de excitaţie şi
comandă nominale defazate cu 90°. (ψ=90°,
cN c
U U · ,
cN c
U U · )
-λ reprezintă raportul dintre tensiunea de comandă şi valoarea sa nominală
( λ=
cN
c
U
U
), iar v raportul dintre viteza de rotaţie şi viteza de sincronism
s
n
n
v −


· · 1
0 0

Pentru funcţionarea în gol ( 0 · ·
r
M M ) relaţia vitezei devine pentru
servomotorul asincron bifazat ideal
v=
1
sin 2
2
+ λ
ψ λ
(3.137)

caracteristicile corespunzătoare fiind prezente în fig. 3.76.a.
Caracteristicile mecanice ale servomotorului asincron bifazat m = f(v) sunt
prezente în fig. 3.77.
Pentru metoda de reglaj mixt, condensatorul în serie cu înfăşurare de
excitaţie este astfel ales încât la pornire câmpul produs în întrefier să fie circular.
Pe măsură ce viteza servomotorului creşte atât defazajul cât şi tensiunea la bornele
excitaţiei se modifică, caracteristicile mecanice obţinute îndepărtându-se de cele
pentru comandă de amplitudine.
Fig. 3.76 Caracteristicile de mers în gol ale servomotorului asincron bifazat.

Se poate totodată trasa pentru diversele metode de comandă caracteristicile
puterii mecanice funcţie de viteza de rotaţie ( ) v f P ·
2
, fig. 3.78.
165
mv
M
M
M
P
P
o p o p
·


·

·
max max
2
2

( )
v
v
U
U
P
eN
e

1
]
1

¸
+
− Ψ ⋅

,
_

¸
¸
·
2
1
sin
2
2
2
λ
λ (3.138)


1 · λ
5 . 0 · λ
1 sin · ψ
5 . 0 sin · ψ

Fig. 3.77 Caracteristicile mecanice ale servomotorului asincron bifazat. a) pentru
comandă de amplitudine, servomotorul real (),ideal (---) şi comandă mixtă (-.-.-).
b)pentru comanda de fază a servomotorului real() şi ideal (---)


1 · λ
5 . 0 · λ
1 sin · ϕ
5 . 0 sin · ϕ

Fig. 3.78 Caracteristicile puterii la arborele servomotorului asincron bifazat funcţie de
viteza de rotaţie. a)pentru comandă de amplitudine, servomotorul real (), ideal (---)
şi comandă mixtă (-.-.-).b) Pentru comandă de fază, servomotorul real (), ideal (---)

Valoarea capacităţii condensatorului înseriat cu înfăşurarea de excitaţie
utilizat în cazul reglajului mixt se obţine din condiţia producerii unui cuplu maxim
166
la pornire şi deci asigurarea unei solenaţii de excitaţie de amplitudine egală şi
defazată cu 90° faţă de solenaţia de comandă, ambele înfăşurări fiind alimentate de
la aceeaşi reţea de curent alternativ fig 3.79.

Fig. 3.79 Schema de alimentare a servomotorului asincron bifazat pentru comanda
mixtă

Pe baza acestei condiţii se determină valoarea capacităţii:


C =
ω
ϕ
e
Z
sin
(3.139)
şi respectiv tensiunea la bornele înfăşurării de excitaţie Ue care trebuie să fie egală
cu tensiunea de excitaţie nominală UeN.
eN r e
U tg U U · ⋅ · φ (3.140)

e
Z = Z
e
e

reprezintă impedanţa complexă măsurată la bornele înfăşurării de
excitaţie cu rotorul blocat, impedanţa care se măsoară pe baza unei simple probe de
scurtcircuit la tensiunea nominală (
eN
U );
e
e
e
I
U
Z · ;
e e
e
I U
P
· φ cos








167
3.8 Tahogeneratorul asincron bifazat

Tahogeneratorul asincron bifazat cu pahar de material nemagnetic se
caracterizează prin independenţa frecvenţei de ieşire de viteza de rotaţie a rotorului
şi prin erori de fază şi amplitudine foarte reduse, motiv pentru care are o largă
răspândire în sistemele automate.
Tahogeneratorul asincron este construit pe principiul maşinii asincrone
bifazate cu rotor pahar (fig. 3.80), pe stator în crestături fiind plasate două
înfăşurări în cuadratură. Una din înfăşurări, înfăşurarea de excitaţie este alimentată
de la o sursă monofazată de tensiune alternativă constantă (50 sau 400Hz), la
bornele celei de a doua înfăşurări obţinându-se o tensiune proporţională cu viteza n
de antrenare.



Fig. 3.80 Tahogeneratorul asincron cu rotor pahar
a) ambele înfăşurări pe statorul exterior
b) o înfăşurare pe statorul exterior şi una pe cel interior

Principiul de funcţionare a acestui tahogenerator se explică presupunând că
rotorul pahar se înlocuieşte printr-un rotor echivalent în colivie de veveriţă (fig.
3.81). Atunci când rotorul stă în repaus, n=0 câmpul pulsator fix cu repartiţie
sinusoidală în spaţiu produs de înfăşurarea statorică de excitaţie induce în barele
coliviei rotorice t.e.m. care la un moment de timp dat au sensurile precizate în fig.
3.81.a. Barele fiind scurtcircuitate, iar rezistenţa coliviei echivalente fiind foarte
mare se pot considera curenţii în faza cu tensiunile electromotoare induse, curenţi
care vor provoca un câmp pulsatoriu fix având ca axă de simetrie tot axa înfăşurării
de excitaţie. Un astfel de câmp nu induce nimic în înfăşurarea plasată în cuadratură
cu înfăşurarea de excitaţie şi ca urmare tensiunea măsurată la bornele acestei
înfăşurări este zero.
168
0 ≠ n

Fig. 3.81 Principiul de funcţionare al tahogeneratorului asincron bifazat
a) n=0
b) n≠ 0

Să presupunem acum că rotorul se roteşte cu viteza n. Câmpul de excitaţie
îşi păstrează aceleaşi caracteristici inducând ca şi în cazul precedent t.e.m. de
transformare în barele coliviei rotorice echivalente. În plus, de această dată, barele
se rotesc în câmpul magnetic de excitaţie şi ca urmare în ele se induc şi t.e.m. de
rotaţie (prezentate separat în fig. 3.81.b). La un moment dat, când câmpul de
excitaţie are sensul celui din figură sensul t.e.m. de rotaţie, se obţine pe baza
produsului vectorial
− − −
× · B v er , amplitudinea acestuia fiind cu atât mai mare cu
cât viteza este mai ridicată. Curenţii produşi de această t.e.m vor produce tot un
câmp magnetic pulsatoriu fix a cărui axă coincide cu axa înfăşurării C a
tahogeneratorului. Câmpul magnetic produs va induce o t.e.m. care va fi cu atât
mai ridicată cu cat turaţia va fi mai mare, frecvenţa ei menţinându-se constantă în
permanenţă egală cu frecvenţa tensiunii de alimentare.
O particularitate a tahogeneratorului asincron bifazat este că şi atunci când
funcţionează în gol apare un defazaj între tensiunea de intrare şi cea de ieşire şi ca
nu există o relaţie liniară între tensiunea de ieşire şi viteză, erorile fiind din fericire
foarte mici. Pentru sarcina rezistivă eroarea de tensiune creşte şi cea de fază scade,
alura noilor caracteristici fiind prezente în fig.3.82.
O sursă de erori în funcţionarea tahogeneratoarelor asincrone bifazate este
existenţa unei tensiuni reziduale care apare la bornele înfăşurării de comandă chiar
şi atunci când viteza de rotaţie este nulă. Această tensiune reziduală se datorează
nesimetriei circuitului rotoric, spirelor sau tolelor în scurtcircuit, armonicilor
superioare de câmp sau faptul că axele înfăşurării de excitaţie şi de ieşire nu sunt
decalate perfect la ° 90 .

169
∞ ·
S
Z
∞ ·
S
Z
ϕ

Fig. 3.82 Caracteristicile de ieşire ale tahogeneratorului asincron bifazat
pentru diverse sarcini rezistive
a) tensiunea de ieşire
b) defazajul între tensiunea de alimentare şi cea de ieşire

Valoarea sa este în general foarte redusă şi reprezintă un criteriu de judecare
al preciziei tahogeneratorului. În funcţie de poziţia rotorului valoarea eficace a
acestei tensiuni poate capătă diverse valori, oferind astfel informaţii asupra
nesimetriei circuitului rotoric(fig.3.83).
0
α


Fig. 3.83 Tensiunea reziduală în funcţie de poziţia rotorului

3.9 Transformatoare rotative

Transformatoarele rotative sunt micromaşini de curent alternativ de
construcţie asemănătoare cu aceea a maşinilor asincrone cu rotor bobinat cu câte
două înfăşurări pe stator si rotor, sinusoidal distribuite şi plasate una faţă de alta la
90 grade electrice. Rolul acestor dispozitive este ca la ieşire să producă o tensiune
electrică proporţională cu o funcţie trigonometrică a unghiului de poziţie rotoric
(sinα ,cosα ,tgα ,Kα etc.).
Transformatoarele rotative se utilizează în sistemele automate de urmărire
(maşini unelte, aviaţie), instalaţii electromecanice de calcul continuu, ca elemente
170
indicatoare. Prin utilizarea acestor transformatoare rotative împreună cu
servomotoare şi amplificatoare se pot obţine instalaţii care efectuează automat
diferite operaţii aritmetice, trigonometrice, vectoriale, generatoare de diverse
funcţii, etc.
Constructiv(fig.3.84) atât rotorul cât şi statorul sunt realizate din tole, în
crestături fiind introduse înfăşurările respective. Capetele înfăşurărilor statorice
sunt legate la patru borne, iar cele ale înfăşurării rotorice la patru inele de contact
care prin patru perii fac legătura cu exteriorul. Pentru obţinerea unor erori cât mai
reduse este necesară o precizie maximă în ştanţarea tolelor, o împachetare corectă a
lor, absenţa excentrităţilor şi a circuitelor părăsite.



Construcţia transformatoarelor rotative:
1-miez statoric
2-miez rotoric
3-carcasa
4-scuturi
5-lagăre
6-inele şi perii de contact



Fig. 3.84

3.9.1 Transformatoare rotative sinus-cosinus

Schema transformatorului rotativ este prezentată în fig. 3.85. Dacă
înfăşurările f şi k statorice se alimentează cu tensiuni alternative sinusoidale
simfazice
f
U respective
k
U , tensiunile culese la bornele înfăşurărilor a si b sunt
de forma:
( )
( ), cos sin
, sin cos
α α
α α
k f b
k f a
U U K U
U U K U
+ ·
− ·
(3.141)

6
5
4
1 2 3
4
5
171

Fig. 3.85 Schema transformatorului rotativ a)reală , b)desfăşurată , c)simbolică

Se observă că atunci când lipseşte una din tensiunile de alimentare
transformatorul se comportă ca un convertor unghi/tensiune de tip sinus sau
cosinus.
α sin
r
W
d
φ
α cos
r
W
s
W
d
φ
q
φ
d
φ
q
φ
b
θ bd
θ
bq
θ

Fig. 3.86 Transformatorul rotativ sinus în sarcină (a), schema desfăşurată (b),
diagrama de vectori (c)

În sarcină însă (fig. 3.86) atunci când înfăşurarea rotorică, secundară, b
este închisă pe o impedanţă
sb
z

lucrurile se complică deoarece curentul care
parcurge această înfăşurare dă naştere unei solenaţii de reacţie b

θ dirijată după axa
172
înfăşurării b, solenaţie care în cazul unui circuit magnetic nesaturat se poate
descompune după axele d, g (f, K) ale maşinii α θ θ sin
b bd
· , . cosα θ θ
b bq
·
Dacă acţiunea solenaţiei de reacţie
bd
θ este compensată prin creşterea curentului
înfăşurării de excitaţie f (la tensiune constantă de alimentare fluxul trebuie să fie
practic constant), solenaţia
bq
θ nefiind compensată dă naştere unui flux
q
φ care
induce în înfăşurarea rotorică b o tensiune electromotoare
α α cos sin
f SS S
U K E
− − −
· care se suprapune peste t.e.m. iniţială
α sin
0
f
s s
U K E
− −
· şi drept urmare conduce la o deformare a caracteristicii de
ieşire ideală, respectiv la erori de fază şi amplitudine.
În fig. 3.87 este reprezentată variaţia tensiunii de ieşire
b e
U U · în gol şi
sarcina raportată la tensiunea maximă de ieşire pentru domeniul ∈ α
o
90 , 0 . Pe
acelaşi grafic pentru diverse unghiuri α s-au trasat şi erorile introduse de sarcină,
100 100
max max
0
e
e
e
e e
r
U
U
U
U U ∆
·

· ξ (3.142)
erori care sunt cu atât mai importante cu cât sarcina este mai mare(
ab
z

mai mic).
%
r
ε
α


Fig. 3.87 Variaţia tensiunii de ieşire a transformatorului rotativ sinus/cosinus
pentru diverse sarcini (
3 2 1 sb sb sb
z z z
− − −
> > ∞ · )

173
Pentru eliminarea acestui inconvenient se propun două metode de
simetrizare (compunere) a transformatoarelor rotative sinus-cosinus şi anume
simetrizarea secundară şi simetrizarea primară.
Schema de principiu a transformatorului rotativ sinus-cosinus cu
simetrizare secundară este prezentă in fig. 3.138.
Din diagrama vectorială se observă că pentru o alegere adecvată a
impedanţei de simetrizare (
sb sa
z z
− −
· ) solenaţia reacţie de pe axa q este
compensată, iar solenaţia de reacţie de pe axa d nu mai depinde de unghiul de
poziţie al rotorului. Corectitudinea compensării se poate verifica cu ajutorul unui
voltmetru legat de bornele înfăşurării k, tensiunea măsurată trebuind să fie zero
pentru cazul ideal.
d
φ
s
ω
α cos
f ra a
U K I ·
α ω sin
r
α ω cos
r
α ω sin
r
α ω cos
r
α sin
f rb b
U K I ·
d
φ
bq
θ
b
θ
abd
θ
a
θ
a
θ


Fig. 3.88 Schema de principiu a transformatoarelor rotative sinus/cosinus cu simetria
secundară (a), schema desfăşurată (b) şi diagrama de vectori (c).

Schema de principiu a transformatorului rotativ sinus/cosinus cu
simetrizare primară este prezentă in fig. 3.89.
Din diagrama de vectori se observă că şi în acest caz pentru o alegere
adecvată (
sc
z

egală cu impedanţa sursei de alimentare, la sursa de putere infinită,
sc
z

=0) influenţa fluxului transversal de reacţiune a rotorului poate fi practic
174
anihilată. Verificarea compensării se face deconectând înfăşurarea de excitaţie
egală cu impedanţa internă a sursei deconectate. Se alimentează de această dată
înfăşurarea sinus şi se variază impedanţa de sarcină
sk
z

până când tensiunea
măsurată la bornele înfăşurării cosinus (a) este minimă (fig. 3.90)

α ω sin
r
α ω cos
r
α sin
f rb b
U K I ·
s
ω
α α cos sin
f sb k
U K I ·
d
φ
q
φ
b
θ
bd
θ
bq
θ
k
θ
k
φ
bq
φ


Fig. 3.89 Schema de principiu a transformatorului rotativ sinus/cosinus cu simetria
primară (a), schema desfăşurată (b) şi diagrama de vectori (c)

175

Fig. 3.90 Schema de verificare a simetrizării primare a transformatorului rotativ
sinus/cosinus
În general, simetrizarea statorică este mult mai simplă (de obicei, reţeaua
de alimentare se poate considera de putere infinită şi deci
sk
z

=0), şi ca urmare este
cel mai adesea utilizată în practică. Uneori pentru reducerea maximă a erorilor se
face o simetrizare atât pe rotor, cât şi pe stator ceea ce echivalează în practică cu
utilizarea schemei din fig. 3.88 cu înfăşurarea K legată pe o impedanţă
sk
z

, sau cel
mai adesea în scurtcircuit.

3.9.2 Transformatoare rotative liniare

În diversele aplicaţii este necesar ca tensiunea de ieşire a transformatorului
rotativ să fie proporţională pe un anumit domeniu chiar cu unghiul α de poziţie a
rotorului. Se poate arăta că dacă tensiunea de ieşire a transformatorului liniar este
proporţională cu
( )
α
α
α
cos 1
sin
m
f
+
· (3.143)
unde m are valori cuprinse între 0,50 si 0,58, tensiunea de ieşire poate fi
considerată funcţie liniară de α cu erori sub 2% pe un domeniu de
o
80 t (m=0,50)
si sub 0,1% şi un domeniu de t
o
55 (m=0,52).
176
Pentru obţinerea unor tensiuni de ieşire proporţionale cu ( ) α f cele patru
înfăşurări ale transformatorului rotativ trebuie legate după două scheme denumite
cu simetrizare primară şi simetrizare secundară (ultima schemă de importantă
practică redusă datorită dificultăţilor de simetrizare).
Transformatorul rotativ liniar cu simetrizare primară este reprezentat in fig.
3.91.
Înfăşurarea de excitaţie f este legată în serie cu înfăşurarea cosinus a şi
impedanţa de sarcină
sa
z

, toate fiind conectate la reţeaua de c.a. Înfăşurarea sinus
b este conectată pe o impedanţă de sarcină
ab
z

, la bornele sale culegându-se
tensiunea de ieşire. Deoarece înfăşurarea de compensare k este legată pe o
impedanţă mică de sarcină (practice în scurtcircuit), fluxul transversal se poate
considera complet compensat, neinducând nimic în înfăşurările a şi b.

s W α sin r W
α cos r W
α cos r W
α sin r W

Fig. 3.91 Schema de principiu a transformatorului rotativ liniar cu simetrizare
primară (a) şi schema sa desfăşurată (b)

Fluxul de pe axa longitudinală d va induce în înfăşurările f şi a o t.e.m. de
forma:
( ) α φ cos 44 , 4
r Wr S WB d S
W K W K f E + ⋅ · (3.144)
iar pentru înfăşurarea sinus:
α φ sin 44 , 4
r Wr d b
W K f E · (3.145)
Eliminând din aceste două relaţii fluxul d, se obţine:
α
α
cos 1
sin
'
K
E K E
S b
+
· (3.146)
177
respectiv tocmai funcţia dorită (m=K, în practică ţinându-se cont şi de influenţa
reactanţei de scăpări şi rezistenţei înfăşurărilor se alege de obicei K=0,565 pentru
sb sa
z z
− −
· ).
Variaţia tensiunii de ieşire în funcţie de unghiul α este prezentată în fig.
3.92 remarcându-se liniaritatea caracteristicii pe domeniul
o
60 t . Ducând o
tangentă în origine la această caracteristică se poate defini si aici o eroare a
tensiunii de ieşire ca:
100 %
max e
e
l
U
K U α
ξ

· (3.147)
eroare care este cu atât mai mare, cu cat α depăşeşte mai mult 55-
o
60 .

α


Fig. 3.92 Caracteristica de ieşire a transformatorului rotativ liniar

Transformatorul rotativ liniar ce poate construi şi cu simetrizare secundară
dar deoarece ca şi în cazul transformatorului rotativ sinus/cosinus simetrizarea
trebuie făcută pentru fiecare sarcină în parte, această soluţie nu are importanţă
practică şi ca urmare nu va fi studiată în cadrul acestei lucrări.
Erorile transformatoarelor rotative se pot împărţi în două categorii: erori
constructive şi erori ce decurg din principiul de funcţionare.
Dintre factorii constructivi care împiedică obţinerea unor t.e.m. secundare
care să varieze perfect sinusoidal cu unghiul α sunt: asimetria circuitului magnetic
(inegalitatea întrefierului), construcţia dinţată a rotorului şi statorului (armonici de
dantură), nedistribuţia perfect sinusoidală a înfăşurărilor (armonici spaţiale),
neliniaritatea circuitului magnetic, impedanţele diferite ale înfăşurărilor, etc.
Erorile ce decurg din principiul de funcţionare sunt legate de
imposibilitatea practică de compensare perfectă a reacţiilor transversale, de
178
influenţa negativă a rezistenţelor şi reactanţelor de scăpări a înfăşurărilor, de
nerespectarea perfectă a condiţiilor impuse pentru liniarizare (modificarea
impedanţelor de simetrie cu temperatura) etc.
În funcţie de erorile care apar la aceste tipuri de transformatoare rotative se
pot defini 4 clase de precizie (tabelul 3.4). Se pot defini astfel eroarea maximă a
tensiunii de ieşire %
r
ξ pe baza relaţiilor (3.114) şi (3.119) valoarea maximă
raportată a t.e.m. din înfăşurarea în cuadratură:
100 %
f
k
k
U
U
U · (3.148)
şi asimetria maximă a punţilor de zero, punte pentru care (identic ca la selsine)
t.e.m de ieşire este zero sau minimă (în minute).

Tabel 3.4
Tipul transformatorul
rotativ
Felul erorii Clasa de precizie

0 1 2 3

Transformatorul
sinus/cosinus
%
max r
ξ
0,05 0,10 0,2 0,3
%
k
U
0,4 0,6 0,9 1,5
Asimetrie[ ] '
2 3,5 6 8

Transformatorul
Liniar

% max
l
ξ

- 0,1 0,2 0,3
Asimetrie[ ] '
- 3,5 6 8

Totodată se impune ca faza tensiunii de ieşire să nu fie cu mai mult de
o
4
faţă de tensiunea de alimentare. Se observă că pentru transformatoarele rotative
liniare, datorită erorilor introduse de principiul de funcţionare, clasa 0 nu există,
precizia lor începând de la clasa 1.












179
3.10. APLICAŢII

Problemă rezolvată

O maşină asincronă tetrapolară, are înfăşurarea primară alimentată de la o sursă
trifazată de frecvenţă f
1
= 50 Hz. Se cere să se calculeze alunecarea motorului şi
frecvenţa tensiunii electromotoare induse în rotor pentru următoarele valori ale
turaţiei rotorului:
1. n = 0,
2. n = 1 050 rot/min în sensul câmpului învârtitor,
3. n = 1 050 rot/min în sens invers sensului câmpului învârtitor,
4. n = 1 440 rot/min în sensul câmpului învârtitor.
Rotorul se învârteşte cu turaţie constantă în câmpul magnetic învârtitor al
statorului.

Soluţie. Maşina fiind tetrapolară turaţia câmpului magnetic învârtitor este:

1) La pornire (n = 0), alunecarea este:

1
1
1 500-0
s= = = 1.
1 500
n n
n



Frecvenţa tensiunii electromotoare induse rezultă din relaţia:

F
2
=sf
1
= 1 • 50 Hz = 50 Hz.

2) La turaţia n = 1 050 rot/min, motorul are alunecarea


iar frecvenţa tensiunii electromotoare induse este:

f
2
= 0,3• 50 = 15 Hz.

3) La turaţia n=1050 rot/min în sens opus sensului câmpului magnetic
învârtitor, alunecarea maşinii este:

1
1
f 50
n = = = 25 rot/s = 1 500 rot/min.
p 2
1 500-1050
s= = 0,3.
1 500
180
1 500+1050
s= = 1,7
1 500


iar frecvenţa tensiunii electromotoare induse:
f
2
=1,7-50 = 85 Hz.
La această turaţie, maşina asincronă funcţionează în regim de frână.
4) La turaţia n = 1 440 rot/min, motorul are alunecarea:


iar frecvenţa tensiunii electromotoare induse este:
2
f = 0,04 50 = 2 Hz. ⋅

Probleme propuse

1. Un motor asincron cu puterea nominală P
n
= 2,2 kW, tensiunea
nominală U
1n
= 380 V şi frecvenţa nominală f = 50 Hz are rezistenţele pe fază R
1
=
R'
2
= 1Ω şi reactanţele de dispersie pe fază X
σ1
= X'
σ2
= 5Ω. Randamentul nominal al
maşinii este η
n
= 0,79, iar factorul de putere nominal cos φ
n
= 0,7. Pierderile
nominale la mers în gol sunt P
0
= 150 W, iar curentul de mers în gol I
l0
= 0,4I
ln
.
Înfăşurarea statorului este conectată în stea.
Se cere să se determine parametrii schemei electrice echivalente.
R
U
e
= 208,25 V, I
1n
= 6,04 A
R
m
= 914 Ω , I
10
= 2,416 A
X
m
= 86.7 Ω, cos φ
0
= 0,0945

2. Un motor asincron trifazat tetrapolar, având tensiunea nominală pe fază
U
1n
= 220 V, curentul nominal pe fază I
1n
= 33 A la frecvenţa f= 50 Hz, cuplul
maxim M
max
= 220 Nm, factorul de supraîncărcare M
max
/M
n
= 2,3, cuplul la mersul
în gol M
0
= 0,02 M
max
, funcţionează în sarcină nominală. La funcţionarea în sarcină
nominală pierderile în înfăşurarea rotorului sunt P
cu2
= 350 W, pierderile în
înfăşurarea statorului P
cul
= 1000 W şi pierderile în fier P
Fe
= 480 W.
Se cere să se determine:
1) alunecarea nominală,
2) randamentul nominal,
3) factorul de putere nominal.
R
1)s
n
= 0,02325 sau s
n
= 2,325%
1 500-1440
s= = 0,04.
1 500
181
2) P
mec
=14700 W, p
m
= Ω
1
M
0
= 692 W, P
2
=14008 W, η
n
= 0,849 sau η
n
=
84,9%
3)cosφ
n
= 0,759

3. Un motor are următoarele date nominale: puterea P
n
= 10 kW, tensiunea
U
n
= 380 V, factorul de putere cos φ
n
= 0,82; turaţia de sincronism n
1
= 3 000
rot/min, alunecarea s
n
= 2,53% ; randamentul η
n
= 0,85; cuplul maxim M
max
= 2,5
M
n
; curentul de pornire I
p
= 5,8 I
n
; cuplul de pornire M
p
= 2 M
n
.
Se cere să se determine turaţia nominală, cuplul nominal, cuplul maxim,
cuplul de pornire şi curentul de pornire al maşinii.
R
n
n
= 2924,1 rot/min
M
n
= 32,7Nm
M
max
= 2.5 M
n
= 81,7 Nm
M
p
= 2 M
n
= 65,4 Nm
I
p
= 126.44 A

4. Un motor asincron, proiectat să funcţioneze la frecvenţa f = 50 Hz, are
capacitatea de supraîncărcare la tensiune nominală şi frecvenţă nominală, egală cu
λ = M
max
/M
n
= 2,5.
Se cere să se determine capacitatea de supraîncărcare a motorului în
următoarele regimuri de funcţionare:
1) tensiunea la borne scade la valoarea U = 0,9 U
n
;
2) frecvenţa tensiunii de alimentare scade la valoarea f = 48,5 Hz;
3) tensiunea la borne şi frecvenţa în primar scad concomitent la valorile de
mai sus.
Se consideră că valoarea cuplului rezistent la axul maşinii rămâne con-
stantă şi egală cu valoarea cuplului nominal.
R
1) λ
u
= 2,03
2) λ
f
= 2,65
3) λ
fu
= 2,155

5. Un motor asincron cu înfăşurarea primară conectată în triunghi are
factorul de supraîncărcare
max
n
M
= = 2,5
M
λ şi funcţionează în sarcină având un
cuplu rezistent M
r
= 0,6 M
n
la alunecarea s = 2%. Se comută brusc conexiunile
înfăşurării primare din triunghi în stea.
Se cere să se determine alunecarea în noul regim de funcţionare,
neglijându-se pierderile.
R
s
k
= 0,164 , s = 0,07 sau s = 7%


182
3.11 TEST DE AUTOEVALUARE

1. Majoritatea motoarelor electrice de acţionare a mecanismelor navale
sunt de tipul:
a) cu rotorul în scurtcircuit cu colivie normală;
b) cu rotorul bobinat;
c) cu bare înalte;
d) cu colivii multiple.

2. Alunecarea maşinii asincrone se defineşte ca:
a)
1
n n
s
n

· ;
b)
1
n n
s
n

· ;
c)
1
1
n n
s
n

· ;
d)
1
1
s
Ω −Ω
·

.
3. În regim de motor, alunecarea maşinii asincrone este:
a) 0 s < ;
b) 1 s > ;
c) 0 s > ;
d) 0 1 s < ≤ .

4.T.e.m. indusă într-o fază a înfăşurării statorice a maşinii asincrone este:
a) 4, 44
e b
U k W f · ⋅ ⋅ ⋅ Φ;
b)
60
e
pN
U n
a
· ⋅ Φ⋅ ;
c)
e e
U k n · ⋅ Φ⋅ ;
d)
1 1 1 e
U Z I U · − .

5. Caracteristica mecanică naturală a unui motor asincron de putere mare şi
medie este dată de relaţia:
a)
'
' 2 1 2
2
1
m R
M I
s
·

;
b)
2
1 1
2 2
1
1 1
1
2
sc
mU
M
R R X
·

+ +
;
183
c)
1
'
2
1
'
2
2(1 )
2
k
k
k
k
k
R
s
R M
s R s
M
s
s s R
+
·
+ +
;
d)
2
k
k
k
M
M
s s
s s
·
+
.

6. Alunecarea critică a unui motor asincron este:
a)
'
2
k
sc
R
s
X
· ;
b)
'
2
2 2
1
k
sc
R
s
R X
· −
+
;
c)
2
( 1)
k N
s s λ λ · − − ;
d)
1
k
sc
R
s
X
· .

7. Cuplul critic (maxim) al unui motor asincron este:
a)
1 1
1
1
k
sc
mU
M
X
· ⋅

;
b)
2
1 1
2 ' 2
1 2 1
8 ( )
k
p m U
M
L L f
σ σ
π

·
+
;
c)
1
N
k
P
M ·

;
d)
N
k
N k
k N
M
M
s s
s s
·
+
.

8. Modificarea în trepte a turaţiei unui motor asincron, la o încărcare dată
se face prin:
a) modificarea tensiunii de alimentare cu ajutorul unui autotransformator;
b) prin introducerea unor rezistente de reglare în circuitul rotoric;
c) prin schimbarea numărului de poli ai înfăşurării statorice;
d) prin modificarea frecvenţei tensiunii de alimentare.

184
9. Majoritatea motoarelor asincrone de acţionare a mecanismelor navale se
pornesc prin metoda:
a) stea-triunghi;
b) cu autotransformator de pornire;
c) cu reostat de pornire;
d) cuplare directă

10. Pornirea stea-triunghi se caracterizează prin:
a) creşterea cuplului la pornire;
b) micşorarea şocului de curent în momentul pornirii(
1
3
p pd
I I · ) dar şi a
cuplului de pornire(
1
3
p pd
M M · );
c) micşorarea curentului absorbit în momentul pornirii şi creşterea cuplului
la pornire
d) micşorarea duratei pornirii.

R
1- a
2- d
3- d
4- a
5- d
6- a
7- b
8- c
9- d
10- b















185

3.12 LUCRARE DE VERIFICARE

1. Transformatorul electric. Construcţie, principiul de funcţionare.

2. Pornirea stea-triunghi a motoarelor asincrone. Schemă electrică, avantaje-
dezavantaje.

3. Funcţionarea maşinii asincrone poate avea loc:
a) ca motor pentru s<0 şi ca generator pentru s>0;
b) ca motor pentru s>1; generator pentru s<0 şi frână pentru 0<s<1;
c) ca motor pentru 0<s<1; generator pentru s<0 şi frână pentru s>1;
d) ca motor sau frână pentru 0<s<1;şi ca generator pentru s<0.

4. Expresia t.e.m. induse într-o fază a unei înfăşurări de c.a. este:
a) U
e
=K
e
Φ n;
b) U
e
=4,44 K
b
w
1
f
1
Φ;
c) U
e
=K
m
ΦI;
d)
2 1
U U U
e
− · .
5. Câmpul magnetic învârtitor al maşinii asincrone se roteşte cu viteza
unghiulară:
a)
1 1
p Ω · ω ;
b)
1
1
p
ω
Ω ·
1 1
2 f Ω · π ;
c)
1 1
2 f Ω · π ;
d) f
2=
sf
1
.




186
Unitatea de învăţare 4
MASINA SINCRONĂ


CUPRINS
Generalităţi. Elemente constructive. Principiul de funcţionare. Sisteme de
excitaţie. Regimuri de funcţionare
Reacţia indusului.
Ecuaţiile maşinii sincrone în regim staţionar. Diagrame fazoriale
Cuplul electromagnetic al maşinii sincrone
Maşina sincronă trifazată în regim de generator. Caracteristici de
funcţionare
Cuplarea în paralel a generatoarelor sincrone trifazate. Transferul de
sarcină.
Maşina sincronă trifazată în regim de motor. Ecuaţii de funcţionare.
Diagrame fazoriale.
Pornirea şi modificarea vitezei motoarelor sincrone.
Motoare sincrone speciale. Motorul pas cu pas. Motorul cu histerezis
Selsine
Aplicaţii.
Teste de autoevaluare

OBIECTIVE

- să descrie elementele constructive ale maşinii sincrone;
- să explice principiul de funcţionare;
- să întocmească schemele desfăşurate pentru diferite tipuri de înfăşurări ale
maşinilor sincrone;
- să scrie expresia t.e.m. indusă în aceste înfăşurări;
- să scrie ecuaţiile de funcţionare şi să construiască diagramele fazoriale ale
unui generator sincron;
- să enumere condiţiile de cuplare în paralel a generatoarelor sincrone
trifazate şi modul de verificarea al acestora;
- să indice metodele de variaţie a sarcinii active şi reactive între
generatoarele cuplate în paralel;
- să reprezinte schemele electrice şi să explice metodele de pornire a
motoarelor sincrone;
- să depisteze posibilele defecţiuni ce intervin în exploatarea maşinilor
sincrone şi modul de remediere al acestora;
- să descrie funcţionarea sistemelor de excitaţie a maşinilor sincrone;
- să descrie construcţia şi funcţionarea maşinilor sincrone speciale;
- să precizeze locul de utilizare a maşinilor sincrone speciale la bordul
navelor.

187

MAŞINA SINCRONĂ

4.1 Generalităţi. Elemente constructive. Principiul de funcţionare.
Sisteme de excitaţie. Regimuri de funcţionare

4.1.1 Generalităţi. Elemente constructive

Maşina sincronă este construită din două părţi principale:
- statorul maşinii;
- rotorul maşinii.
La maşina sincronă normală rolul de inductor îl are rotorul, statorul
reprezentând indusul. Excitaţia se realizează în curent continuu, organul colector
rotoric fiind de tipul cu inele colectoare. În funcţie de numărul de faze ale
înfăşurării de curent alternativ din stator maşinile se împart în:
- maşini monofazate (m=1);
- maşini polifazate (în general trifazate cu m=3).
După forma constructivă a rotorului se deosebesc:
- maşini cu poli plini (înecaţi) utilizate la turaţii mari, 1500 rot/min şi 3000
rot/min la 50 Hz;
- maşini cu poli aparenţi sau proeminenţi, folosite la turaţii sub 1500
rot/min.
Statorul maşinii sincrone este imobil, fiind alcătuit din miezul
feromagnetic statoric, înfăşurarea, carcasa, scuturile cu paliere.
Rotorul maşinii sincrone este mobil şi cuprinde miezul feromagnetic,
înfăşurare a rotorică, inelele colectoare, ventilatorul.
Miezul statoric al maşinii sincrone este în principiu asemănător celui al
maşinii asincrone. El este construit din tole de oţel electrotehnic, izolate între ele,
având crestături în care este plasată înfăşurarea trifazată.
Miezul rotoric se realizează în două variante constructive: cu poli aparenţi
(fig. 4.1) şi cu poli înecaţi (fig.4.2).

Fig. 4.1 Fig. 4.2
Miezul cu poli aparenţi este format dintr-o serie de poli, având piese
polare, ce se fixează la periferia unor roţi polare solidare cu arborele maşinii. Polii
188
sunt prevăzuţi cu înfăşurări de excitaţie în curent continuu. Bobinele de excitaţie
ale polilor sunt legate în serie sau paralel, astfel încât polaritatea polilor să
alterneze la periferia rotorului. Pentru alimentarea bobinelor de excitaţie de la o
sursă exterioară de c.c. se prevăd două inele de contact solidare cu arborele. Aceste
inele sunt izolate între ele şi faţă de arbore, la inele legându-se capetele înfăşurării
de excitaţie, alimentate prin două perii fixe ce freacă pe inelele de contact.
În piesele polare sunt introduse bare axiale scurtcircuitate la capete (fig.
4.3), denumite bare amortizoare.


Fig. 4.3

Construcţia cu poli aparenţi, deşi simplă din punct de vedere tehnologic, nu
este adecvată pentru maşinile sincrone de turaţii mari întrucât nu prezintă siguranţă
mecanică. O astfel de construcţie este întâlnită la generatoarele sincrone antrenate
de turbine hidraulice, caracterizate de turaţii scăzute (de ordinul sutelor de turaţii
pe minut). Acest ansamblu este denumit uneori construcţie de hidrogenerator.
La periferia interioară a statorului, în cazul construcţiei cu poli aparenţi,
întrefierul este deci neuniform, având grosimi mici sub piesele polare şi mari în
zonele interpolare. Uneori este întâlnită şi construcţia inversă, polii aparenţi de
excitaţie sunt pe stator, iar rotorul prezintă o înfăşurare trifazată şi trei inele de
contact (similar rotorului motorului asincron trifazat cu rotor bobinat). Acest tip
constructiv este întâlnit la puteri sub 100 kW.
Miezul rotoric cu poli înecaţi (fig. 4.2) este o construcţie cilindrică masivă,
din oţel, având o rezistenţă mecanică mare (oţel-crom-nichel-molibden). La
periferia rotorului sunt practicate o serie de crestături în care se plasează
înfăşurarea de excitaţie alimentată în c.c. În figura 4.2. rotorul are patru poli,
înfăşurarea unui pol acoperă, de obicei, două treimi din deschiderea unui pol, la
mijlocul polului rămânând o zonă de aproximativ două treimi din deschiderea
polului în care nu sunt practicate crestături. Această zonă se denumeşte dinte mare,
spre deosebire de ceilalţi dinţi de deschidere mult mai mică care separă crestăturile.
Capetele formate ale bobinelor de excitaţie sunt strânse puternic cu bandaje, pentru
a rezista forţelor centrifuge. Această construcţie, ce prezintă o siguranţă mecanică
ridicată, se pretează a fi aplicată la maşini sincrone cu viteze mari (1000 ... 3000
rot/min), cum sunt turbogeneratoarele sincrone, acţionate cu turbine cu aburi sau
gaze.
Maşinile sincrone sunt maşini caracterizate prin întrefier mare. Valoarea
normală a întrefierului este de câţiva milimetri când pasul polar este mic şi creşte
până la 30÷40 mm când pasul polar este mare.


189
4.1.2 Principiul de funcţionare

Fie p numărul perechilor de poli ai inductorului (rotorului) egal cu numărul
perechilor de poli pentru care este executată înfăşurarea indusului (statorului) şi
m = 3 numărul de faze al acestei înfăşurări.
Înfăşurarea de excitaţie (rotorică) cu N
e
spire este alimentată de la o sursă
de tensiune continuă, deci străbătută de c.c. de excitaţie I
e
, iar rotorul acţionat de o
maşină primară la turaţia n
1
(rot/min), deci cu viteza unghiulară 60 / 2
1 1
n π · Ω .
Solenaţia de excitaţie, pe fiecare pol rotoric, este W
e
.
I
e
/2p şi determină un câmp
magnetic cu o variaţie alternativă (periodică) de-a lungul circumferinţei interioare a
statorului. Luând în considerare numai armonica fundamentală (din descompunerea
în serie Fourier a funcţiei periodice) inducţia magnetică din întrefier va avea o
variaţie sinusoidală în spaţiu. Acest câmp magnetic este însă un câmp magnetic
învârtitor, întrucât se roteşte odată cu rotorul. Ca urmare, acest câmp magnetic
învârtitor este sinusoidal în spaţiu şi, în fiecare punct din întrefier, sinusoidal în
timp.

Câmp magnetic învârtitor obţinut pe cale mecanică

Câmpul magnetic învârtitor rotoric determină printr-o spiră a unei
înfăşurări statorice un flux magnetic
0
Φ , cu o variaţie sinusoidală în timp, adică:
t t
m
ω Φ · Φ sin ) (
0 0
,
unde:
Ω · ω p .
În baza fenomenului inducţiei electromagnetice, într-o spiră statorică se
induce o tensiune electromotoare
eos
u , ce se poate scrie:

,
_

¸
¸ π
− ω Φ ω · ω Φ ω − ·
Φ
− ·
2
sin cos
0
t t
dt
d
u
om om eos

Înfăşurarea unei faze statorice având W spire, bobinate cu factorul de
înfăşurare k
b
, tensiunea electromotoare indusă într-o fază statorică este:

,
_

¸
¸ π
− ω ·
,
_

¸
¸ π
− ω Φ ω ⋅ · ·
2
sin
2
sin t U t k W u Wk u
eom om b eos b eo

Această tensiune electromotoare indusă este defazată cu π/2 în urma
fluxului magnetic inductor Φ
0
şi are valoarea efectivă:
om b
om b om b eom
e
k W f
f k W k W U
U Φ ⋅ ⋅ ·
Φ ⋅
·
Φ ⋅ ⋅ ⋅
· · 44 , 4
2
2
2 2
1
0
π ω

O perioadă T, a tensiunii sinusoidale induse în faza statorului, corespunde
rotirii rotorului cu
p
2τ . la o rotaţie completă se parcurg
p
pδ 2 paşi polari.
Frecvenţa f
1
va fi:



(4.1)
(4.2)
(4.3)
(4.4)
(4.5)
190
60 2
60
2
1 n p
n
p
T
f
p
p

·
τ
τ
· ·
şi de aici rezultă că, la generatorul sincron, frecvenţa tensiunilor induse în stator se
află într-un anumit raport cu turaţia n cu care este antrenat rotorul.
Statorul având o înfăşurare trifazată (ca la maşina asincronă), adică trei
înfăşurări monofazate identice ca dimensiuni şi număr de spire, dar decalate în
spaţiu cu 120/p grade, în fiecare fază statorică se va induce câte o tensiune
electromotoare. Aceste tensiuni, cu aceeaşi valoare efectivă
0
e
U , dar defazate în
timp cu o treime de perioadă (2π/3 radiani) una faţă de cealaltă, constituie un
sistem trifazat simetric, ce se poate scrie sub forma:
t U u
o
e eo
ω · sin 2
1


,
_

¸
¸
− ω ·
,
_

¸
¸ π
− ω ·
3
sin 2
3
2
sin 2
2
T
t U t U u
o o
e e eo

,
_

¸
¸
− ω ·
,
_

¸
¸ π
− ω ·
3
2 sin 2
3
2
2 sin 2
3
T
t U t U u
o o
e e eo
.
Sensul succesiunii în timp a celor trei tensiuni de fază este determinat de
sensul de rotaţie a câmpului magnetic inductor, deci de sensul de rotaţie a rotorului.
Dacă înfăşurarea statorică este conectată la o reţea de frecvenţă f şi intervine o
circulaţie de putere electrică (de la maşină în reţea sau invers), în înfăşurarea
statorică se stabileşte un sistem trifazat simetric de curenţi de aceeaşi frecvenţă,
respectiv de aceeaşi succesiune în timp ca şi t.e.m. induse. Aceşti curenţi produc un
câmp magnetic circular care se roteşte faţă de stator cu turaţia: n
p
f
n ·

·
60
1

[rot/min], în acelaşi sens în care se roteşte rotorul. Cele două câmpuri magnetice
găsindu-se în repaos relativ unul faţă de celălalt, între ele intervine o interacţiune
continuă determinând cuplul electromagnetic al maşinii, prin intermediul căruia are
loc echilibrarea cuplului exterior. Din cele expuse rezultă că maşina poate dezvolta
cuplul corespunzător funcţionării în regim staţionar numai dacă turaţia câmpului
magnetic (numită turaţie de sincronism n
1
) este egală cu turaţia rotorului (n).
Se spune că rotorul roteşte sincron cu câmpul învârtitor, de unde si
denumirea de maşină sincronă.

4.1.3 Sisteme de excitaţie ale maşinii sincrone

Înfăşurarea de excitaţie a maşinilor sincrone este alimentată în c.c. Ca
sursă de c.c. sunt utilizate redresoarele, generatoarele de c.c. ş.a. Indusul
generatorului de c.c. se află pe acelaşi ax cu rotorul maşinii sincrone şi se învârteşte
cu aceeaşi viteză unghiulară. Bornele generatorului de c.c. sunt legate prin inelele
şi periile de contact ale rotorului maşinii sincrone cu înfăşurarea de excitaţie.
Generatorul de c.c. se mai numeşte şi excitatoare, având rolul de convertizor de
(4.6)
(4.7)
191
energie mecanică în energie electrică. În cazul sistemelor de excitaţie ce utilizează
redresoare, are loc conversia energiei electrice de c.a. în c.c.
În funcţie de modul de realizare a conversiei de energie sistemele de
excitaţie se împart în două grupe: cu excitaţie independentă şi autoexcitaţie.
Sistemele cu excitaţie independentă sunt constituite dintr-un generator de
c.c. sau alternativ, care se află pe axul maşinii sincrone şi alimentează în c.c. sau
alternativ redresat înfăşurarea de excitaţie.
În figura 4.4.este prezentat sistemul de excitaţie independent al unei maşini
sincrone care are un generator de c.c. E, aflat pe axul maşinii sincrone.

Fig. 4.4

Curentul de excitaţie se închide prin periile P
1
, P
2
şi prin inelele de contact
I
1
, I
2
. Pentru al doilea sistem (fig. 4.5) este utilizat un generator E de c.a. ce se află
pe axul maşinii sincrone. Redresorul trifazat R redresează curentul alternativ
produs de excitatoarea E, alimentând înfăşurarea de excitaţie.


Fig.4.5

În figurile 4.6 şi 4.7 sunt arătate două sisteme de autoexcitaţie.
Excitatoarea primului sistem de excitaţie (fig. 4.6) este antrenată de un motor
asincron alimentat de la bornele maşinii sincrone.



192


Fig. 4.6


Fig. 4.7

Sistemul din figura 4.7 conţine un redresor alimentat de la bornele maşinii
sincrone. Sistemul conţine mai puţine elemente constructive, are o fiabilitate
ridicată, având un preţ de cost mai redus.
În figura 4.8 este prezentată schema sistemului de excitaţie independentă
ce utilizează un generator de c.c. cu excitaţie derivaţie. Pentru mărirea gamei de
reglare a tensiunii de excitaţie, deci a curentului de excitaţie, pe axul maşinii
sincrone se mai instalează un generator de c.c. numit subexcitator, ce alimentează
în c.c. înfăşurarea de excitaţie a excitatoarei.
193

Fig. 4.8

Sistemul de excitaţie trebuie să asigure, în unele cazuri, şi reducerea sau
majorarea bruscă a curentului de excitaţie într-un interval de timp foarte scurt.
Majorarea bruscă a curentului de excitaţie este necesară, de exemplu, la
scurtcircuitarea înfăşurării statorice, fiind nevoie de extinderea câmpului magnetic
de excitaţie ce se poate realiza prin intermediul automatului ABC (fig. 4.8) ce
constă din două contactoare de putere C
1
şi C
2
şi din rezistorul R
e
. Prin
deconectarea contactului C
1
, curentul de excitaţie se reduce brusc până la zero,
asigurând reducerea câmpului magnetic. În practică, acest lucru nu poate fi realizat
din cauza a două fenomene inacceptabile.
În primul rând, la deconectarea directă a contactorului C
1
,

între contactele
lui de putere apare un arc electric puternic, ce conduce la distrugerea contactelor
contactorului.
În al doilea rând, micşorarea bruscă, până la zero, a curentului şi, prin
urmare, a fluxului magnetic de excitaţie conduce la apariţia unei t.e.m. induse în
înfăşurarea de excitaţie de valori considerabile, ce poate depăşi valoarea nominală
de calcul a înfăşurării de excitaţie de câteva ori, fapt ce provoacă străpungerea
dielectrică a izolaţiei înfăşurării. Pentru evitarea acestor neajunsuri se conectează
rezistorul R
e
în paralel cu excitatoarea şi, de asemenea, contactorul C
2
. Pentru
excitarea câmpului magnetic se închide mai întâi C
2
, înseriindu-se R
e
cu înfăşurarea
de excitaţie şi t.e.m. este considerabil extinsă pe rezistenţa R
e
.
Deoarece curentul închis prin contactul C
1
se micşorează, el poate fi
deconectat, fără a apărea arcul electric. Micşorarea curentului de excitaţie se face
conform expresiei:

e
T t
en e
e I i
/ −
· ;
unde: I
en
- valoarea nominală a curentului de excitaţie;
T
e
- constanta electromagnetică:
( )
E e e e
R R L T + · / ,
respectiv: R
E
- rezistenţa înfăşurării de excitaţie;
R
e
- rezistenţa rezistorului de descărcare.
(4.8)
(4.9)
194
Valoarea constantei electromagnetice nu poate depăşi o secundă, iar
rezistenţa R
e
trebuie să fie de 9-10 ori mai mare decât rezistenţa proprie înfăşurării
de excitaţie.
Alt fenomen ce apare deseori în exploatarea maşinilor sincrone este legat
de menţinerea lor în sincronism a maşinilor sincrone la căderea tensiunii în reţea.
Fenomenul este provocat de scurtcircuitele îndepărtate, ce au loc la distanţe mari
de maşina sincronă. Pentru menţinerea în sincronism este necesară forţarea
excitaţiei prin ridicarea tensiunii la bornele excitatoarei. Procesul este realizat prin
şuntarea reostatelor R
f
şi R
R
(fig.4.8) cu contactul k
f
. Curentul de excitaţie devine:
en f e
I k i ⋅ ·
unde
en
em
f
U
U
k · este multiplu de limită a tensiunii excitatoarei.
Mărimea U
em
reprezintă valoarea accesibilă maximă a tensiunii
excitatoarei. O altă mărime ce caracterizează procesul de forţare a excitaţiei este
viteza nominală de sporire a tensiunii excitatoarei:

( )( ) [ ] ( )( ) [ ]
e en en em e en en em f
t U e U U t U U U V ⋅ ⋅ − − ⋅ − ·

unde U
em
, U
en
- tensiunea maximă şi nominală a excitatoarei, iar k
f
nu trebuie să fie
mai mic de 1,4 şi V
f
mai mic de 0,8 pentru toate maşinile sincrone, independent de
regimul în care funcţionează. Consumatorii de energie electrică se conectează sau
deconectează de la reţea, modificând astfel tensiunea de linie şi provocând
perturbarea alimentării celorlalţi consumatori. Pentru a exclude acest inconvenient,
sistemul de excitaţie va trebui să reacţioneze la perturbaţii în mod automat,
restabilind tensiunea în reţea. Pentru a menţine constantă tensiunea în linia de
alimentare este necesară asigurarea unui anumit nivel de putere reactivă produsă
sau asimilată de maşina sincronă. Reglarea puterii reactive este realizată prin
modificarea valorii curentului de excitaţie, deci, pentru a asigura producerea
calitativă a energiei electrice este necesară reglarea curentului de excitaţie.
Introducerea unui reostat în circuitul de excitaţie al maşinii prezintă un sistem
simplificat de excitaţie reglabilă. În acest caz, pierderile electrice
) (
2
E e e
R R I P + · ∆ depind de pătratul curentului, rezistenţele R
e
şi R
E
. Pentru
maşini sincrone mari, care au curenţi de excitaţie foarte mari (sute de mii de
amperi) aceste pierderi ar constitui valori considerabile şi ar reduce cu mult
randamentul maşinii.
Din aceste considerente, reglarea valorii curentului de excitaţie se
efectuează practic numai prin modificarea valorii tensiunii la bornele excitatoarei.
Menţinerea tensiunii constante la bornele maşinii sincrone (fig.4.9) la variaţia
sarcinii se face prin reglarea curentului de excitaţie al excitatoarei E cu reostatul de
reglare R
R
introdus în circuitul înfăşurării de excitaţie IEE. Astfel, se reglează
tensiunea U de la bornele excitatoarei şi, prin urmare, curentul din înfăşurare a de
excitaţie a maşinii sincrone.

(4.10)
(4.11)
195

Fig. 4.9

4.1.3.1 Sistem independent de excitaţie cu tiristoare

Sistemele moderne de excitaţie sunt bazate în majoritatea cazurilor pe
redresoare statice cu tiristoare. Această soluţie prezintă o flexibilitate ridicată a
sistemului de excitaţie şi răspund rapid la varietatea semnalelor percepute şi
prelucrate prin dirijarea automată a parametrilor de ieşire a maşinii sincrone.
În figura 4.10 se prezintă schema simplificată a unui generator sincron cu
excitaţie prin redresor static cu tiristoare. Redresorul cu tiristoare 3 este alimentat
de excitatoarea 2 care se află pe acelaşi ax cu rotorul generatorului sincron 1.
Redresorul alimentează în c.c. înfăşurarea de excitaţie I.E. prin intermediul periilor
P
1
şi P
2
şi inelelor I
1
şi I
2
. Semnalele produse prin variaţia sarcinii proporţionale cu
tensiunea, curentul şi frecvenţa statorică sunt transmise prin transformatoarele TS,
TT şi regulatorul 5 al sistemului de reglare 4 care modifică tensiunea la ieşirea
redresorului, deci valoarea curentului de excitaţie. Astfel, se restabileşte tensiunea
la bornele statorului maşinii sincrone.

Fig.4.10

196
O dezvoltare amplă au avut, în urmă cu circa 20-25 ani, sistemele de
autoexcitaţie care au înlocuit sistemele cu excitaţie electromecanică. În figura 4.11
este prezentată schema de excitaţie care conţine transformatoarele 2 conectate
paralel-serie cu înfăşurarea statorică.
Transformatoarele 2 alimentează amplificatorul magnetic 3 şi
transformatorul de tensiune 4. Sistemul de comandă 6 reglează tiristoarele
redresorului 5 alimentat prin transformatorul 4. Majorând sau micşorând unghiul
de aprindere a tiristoarelor, se reglează tensiunea de ieşire a redresorului şi, prin
urmare, curentul de excitaţie. Sistemele de autoexcitaţie au performanţă superioară
faţă de cele independente, în primul rând prin simplitate şi costul redus.
Dezavantajul lor îl constituie funcţionarea mai puţin stabilă în regimul tranzitoriu.

Fig. 4.11

4.1.3.2 Sistem independent de excitaţie cu utilizarea armonicii
de ordinul trei

Majoritatea maşinilor electrice funcţionează în regim de saturaţie a
circuitului magnetic. Saturaţia provoacă armonici impare ale fluxului magnetic.
Fluxul magnetic al armonicii de ordinul trei are o valoare considerabilă, în special
la maşinile sincrone cu poli aparenţi. Acest flux creşte odată cu creşterea curentului
de sarcină. Utilizarea armonicii de ordinul trei a fluxului magnetic se poate realiza
dacă în crestăturile statorice se montează o înfăşurare suplimentară (fig.4.12) cu
pasul polar de trei ori mai mic decât pasul polar al înfăşurării W
b
de bază.

Fig. 4.12
197
Tensiunea electromotoare indusă în înfăşurarea suplimentară W
s
prin
intermediul redresorului R se aplică înfăşurării de excitaţie. Creşterea curentului de
sarcină provoacă creşterea armonicii de ordinul trei, deci creşte curentul de
excitaţie şi se restabileşte tensiunea la bornele W
b
principale.

4.1.3.3 Sistem de excitaţie fără contact

În figura 4.13 se prezintă schematic un sistem de excitaţie fără contact. Pe
axul generatorului sincron S se montează o excitatoare E, care reprezintă o maşină
sincronă în construcţie inversată, cu indusul trifazat I fixat pe rotorul generatorului
sincron, excitaţia (LE) fiind fixată pe stator. La bornele înfăşurării trifazate se
conectează redresorul R, instalat pe rotorul generatorului sincron, rotindu-se
împreună cu înfăşurarea trifazată a excitatoarei şi cu înfăşurarea de excitaţie. Acest
sistem nu mai utilizează periile şi inelele de contact.


Fig.4.13

4.1.4 Regimuri de funcţionare

Maşina sincronă poate funcţiona în regim de generator sau în regim de
motor. În primul caz, maşina primeşte putere mecanică, rotorul maşinii fiind rotit
din exterior cu turaţia
1
n n · şi debitează - prin stator - putere electrică în reţea.
Caracterul de cuplu de frânare al cuplului dezvoltat de maşină în această situaţie
poate fi dedus, în mod simplu, procedând similar ca la maşina de inducţie. Rezultă
în acest fel că maşina dezvoltă un cuplu care tinde să rotească indusul (statorul) în
sensul câmpului magnetic, învârtitor inductor. Deoarece statorul fix nu se poate
roti, în conformitate cu principiul acţiunii şi reacţiunii, se va exercita asupra
rotorului un cuplu egal ca mărime şi de sens opus, adică un cuplu de frânare. La
funcţionarea în regim de motor maşina transformă puterea electrică absorbită din
reţeaua electrică în putere mecanică, transmisă prin arborele rotorului. Caracterul
de cuplu activ al cuplului maşinii se poate deduce în acelaşi mod în care s-a
procedat în cazul regimului de generator.
Un caz particular al regimului de motor este regimul de compensator, în
care maşina, funcţionând în gol, ia de la reţea putere activă necesară acoperirii
pierderilor proprii şi debitează în reţea putere reactivă.
198
4.2 Reacţia indusului

La funcţionarea în gol a maşinii sincrone în regim de generator, câmpul
magnetic al maşinii este reprezentat de câmpul magnetic inductor. Situaţia este
aceeaşi, practic, şi dacă maşina
funcţionează ca motor în gol, curenţii
care parcurg înfăşurarea statorică având
valori reduse. Curba inducţiei
magnetice a inductorului în întrefier
depinde de tipul maşinii. În cazul
maşinii cu poli plini, la care cea mai
mare parte a câmpului magnetic rotoric
se închide prin dinţii mari (laţi) ai
rotorului, curba de repartiţie a inducţiei
magnetice a inductorului are forma din
figura 4.14.
Fig. 4.14
La maşinile cu poli aparenţi, curba inducţiei magnetice depinde de profilul
tălpii polului. Forma ei, după cum întrefierul este constant sub talpa polară sau este
variabil, mărindu-se continuu înspre marginile tălpii polului, după un profil
corespunzător ales, este redată în figura 4.15 a şi figura 4.15 b.


Fig. 4.15
La funcţionarea în sarcină, înfăşurarea statorică fiind parcursă de curenţii
de sarcină, peste câmpul inductor B
e
se suprapune câmpul magnetic B
a
, numit
câmp magnetic de reacţie. Acest câmp de reacţie este, de asemenea un câmp
învârtitor şi el se roteşte în acelaşi sens şi cu aceeaşi viteză faţă de un punct fix în
spaţiu, ca şi câmpul inductor. Cele două câmpuri învârtitoare, fixe unul faţă de
celălalt, se compun într-un câmp rezultant, singurul existent realmente în maşină.
Câmpul rezultant este diferit de cel inductor, influenţa câmpului de reacţie asupra
celui inductor numindu-se fenomenul de reacţie a indusului. În funcţie de natura
199
impedanţei exterioare şi a parametrilor (rezistenţă, inductivitate) înfăşurării
indusului, între câmpul de reacţie şi câmpul inductor intervine un decalaj bine
determinat, a cărui valoare are o influenţă esenţială asupra fenomenului de reacţie a
indusului.
Acest decalaj apare ca urmare a defazajului dintre tensiunea indusă în
înfăşurarea indusului şi câmpul magnetic inductor şi a defazajului dintre curentul
din circuitul indusului şi această tensiune, numit unghi de defazaj interior ψ (fig.
4.16).


Fig. 4.16

Dacă curentul din circuitul indusului I este în fază cu t.e.m. polară U
eE

(indusă de câmpul magnetic inductor B
e
), câmpul de reacţie B
a
rezultă defazat cu
2 / π în urma câmpului de excitaţie B
e
(fig 4.16 a), defazaj căruia la viteză
unghiulară egală a celor două câmpuri, îi corespunde un decalaj tot de 2 / π .
Deoarece liniile câmpului de reacţie sunt în acest caz perpendiculare pe liniile
câmpului inductor, deci nu străbat axial (longitudinal) polii inductorului, ci
transversal, un astfel de câmp de reacţie a primit denumirea de câmp de reacţie
transversal.
Dacă circuitul indusului are un caracter pur inductiv sau pur capacitiv,
câmpul de reacţie rezultă în opoziţie (fig. 4.16 b), respectiv în fază (fig. 4.16 c) cu
câmpul inductor. Liniile câmpului de reacţie având aceeaşi direcţie cu cele ale
câmpului inductor, străbat polii inductorului în lungul lor, din acest motiv, un astfel
de câmp de reacţie este un câmp de reacţie longitudinal, demagnetizant în primul
caz şi magnetizant în al doilea.
Câmpul magnetic rezultant la o maşină dată se poate determina pe baza
solenaţiei rezultante şi a reluctanţei magnetice a tuburilor elementare de câmp. Ca
şi câmpul magnetic al inductorului din fig. 4.14 şi 4.15 şi câmpul magnetic de
reacţie al indusului are o repartiţie spaţială diferită de o sinusoidă.
Funcţionarea maşinii este însă determinată, în cea mai mare măsură de
armonicile fundamentale, cele superioare având numai o acţiune perturbatoare. Din
acest motiv, reacţia de indus poate fi urmărită considerând numai interacţiunea
dintre armonicile fundamentale.
200
Reacţia transversală

După cum s-a arătat, reacţia transversală are loc în cazul în care curentul
din faza înfăşurării indusului este în fază cu t.e.m. indusă în faza respectivă, adică
unghiul de defazare interioară Ψ · 0. Liniile de câmp de reacţie se închid
transversal prin polii rotorici (fig.4.17), demagnetizând o jumătate de pol şi
magnetizând cealaltă jumătate de pol.

Fig. 4.17

În cazul maşinii cu poli plini, datorită faptului că înfăşurarea de excitaţie şi
cea a indusului sunt înfăşurări repartizate în crestături echidistante, plasate uniform
pe întreaga periferie a maşinii (în cazul rotorului pe 2/3 din periferia rotorului)
curbele solenaţiilor de excitaţie şi a indusului pot fi considerate ca fiind nişte
sinusoide decalate între ele cu 2 / π (fig.4.18). Întrefierul maşinii fiind constant,
rezultă că şi curbele de repartiţie ale câmpurilor respective sunt practic sinusoidale,
precum şi curba câmpului rezultant, care corespunde solenaţiei rezultante
sinusoidale θ.


Fig. 4.18 Fig. 4.19

201
La maşina cu poli aparenţi situaţia este diferită. Deoarece talpa polară are o
lăţime τ <
p
b , curba de repartiţie a inducţiei câmpului de excitaţie diferă de o
sinusoidă (fig.4.15 .a şi b.). Din acelaşi motiv, curba inducţiei câmpului de reacţie
prezintă o importantă reducere a valorii inducţiei în zonele interpolare (fig. 4.19).
În cazul că maşina este nesaturată, curba câmpului din întrefier se obţine însumând
cele două curbe ale câmpurilor care se suprapun (fig.4.19).
S-a prezentat situaţia corespunzătoare unei maşini la care întrefierul este
constant pe lăţimea tălpii polare. Se observă că sub poli are loc o deformare a
câmpului magnetic în raport cu repartiţia existentă la mers în gol, fenomen ce nu
are loc, după cum s-a văzut, la maşina cu poli plini. De remarcat că valoarea
fluxului polar nu se modifică, demagnetizarea care are loc pe o jumătate de pol
fiind compensată de magnetizarea celeilalte jumătăţi de pol. Dacă apare fenomenul
de saturaţie, reacţia transversală se manifestă atât prin deformarea câmpului sub
pol, cât şi prin reducerea fluxului, inducţia magnetică crescând mai puţin (curba
întreruptă în fig. 4.19) în partea polului cu câmp întărit.
Curba inducţiei câmpului rezultant, în acest caz, se poate determina numai
pe baza solenaţiei rezultante şi a reluctanţei tuburilor elementare ale câmpului,
adunarea curbelor de repartiţie a inducţiilor B
e
şi B
a
nemaiconducând la rezultate
exacte.
Pentru determinarea cantitativă a reacţiei de indus se foloseşte metoda
reducerii maşinii cu poli aparenţi la o maşină cu poli plini echivalentă. La o maşină
cu poli aparenţi (fig. 4.20), curbei sinusoidale a solenaţiei de reacţie (curba 1) îi
corespunde curba deformată a inducţiei magnetice (curba 2).



Fig. 4.20

Reducerea maşinii la o maşină cu poli plini trebuie să se facă în aşa fel
încât curba reală a inducţiei magnetice de reacţie să rămână aceeaşi; maşina
echivalentă cu poli plini având întrefierul constant, înseamnă că curba solenaţiei ei
202
de reacţie este reprezentată, la o altă scară, tot de curba 2 (deoarece
m a a
R / θ · Φ şi
ct R
m
· ). Deoarece în studiul reacţiei de indus ne referim numai la armonicile
fundamentale, curba 2 se descompune în armonici şi se menţine fundamentala
(curba 3), a cărei amplitudine θ
aq
'
este mai mică decât amplitudinea θ
aq
a solenaţiei
de reacţie
1 a
θ a maşinii reale:
aq q aq
k θ ⋅ ′ · θ
'

în care 1 < ′
q
k .
Prima armonică a solenaţiei de reacţie intră în acţiune reciprocă numai cu
prima armonică a solenaţiei rotorului (curba
1
e
θ ). Tensiunea indusă în înfăşurare a
statorului se determină însă, de obicei, cu ajutorul caracteristicii de mers în gol,
care se construieşte în funcţie de solenaţia totală de excitaţie. Din acest motiv,
solenaţia de reacţie
'
aq
θ trebuie modificată în raportul:
1
' '
e
e
q
k
θ
θ
· .
adică urmează să se ia în consideraţie interacţiunea dintre solenaţia de excitaţie şi
solenaţia de reacţie sinusoidală redusă la înfăşurarea de excitaţie de amplitudine:
aq q q
k θ ⋅ · θ ,
în care
q q q
k k k ′ ′ ⋅ ′ · . Valoarea acestui factor de reducere depinde de dimensiunile şi
profilul tălpii polare, fiind cuprinsă în general, între limitele 8 , 0 4 , 0 ÷ ·
q
k (dacă
ct · δ sub talpa polară) şi 45 , 0 25 , 0 ÷ ·
q
k (dacă ct ≠ δ sub talpa polară).

Reacţia longitudinală

Are loc în cazul în care unghiul de defazaj interior este 2 / π t · ψ . Ea
poate avea un caracter demagnetizant, dacă curentul este defazat în urma t.e.m., sau
magnetizant, dacă defazarea curentului faţă de tensiune este de sens invers. În
consecinţă, când o maşină sincronă funcţionează în regim de generator debitând
peste o bobină, fluxul maşinii şi deci tensiunea la bornele ei scade ca urmare a
reacţiei de indus, iar când generatorul debitează pe o sarcină capacitivă, tensiunea
la bornele ei creşte. La maşinile cu poli plini, la care întrefierul este constant,
repartiţia inducţiei magnetice pe pasul polar urmăreşte curba de repartiţie a
solenaţiei. Cum solenaţia rezultantă a celor două solenaţii (de excitaţie şi de
reacţie) sinusoidale este o sinusoidă de amplitudine
ad e
θ t θ · θ
1
( θ
ad
-
amplitudinea solenaţiei de reacţie), rezultă că şi curba inducţiei magnetice a
câmpului rezultant este o sinusoidă. Dacă maşina are poli aparenţi, ca şi în cazul
reacţiei transversale, ea trebuie redusă la o maşină cu poli plini. Considerând drept
solenaţie de reacţie a maşinii reduse echivalente, curba reală a inducţiei câmpului
(4.12)
(4.13)
(4.14)
203
de reacţie (curba 2 din figura 4.21.) se descompune în armonici, reţinându-se
numai armonica fundamentală, de amplitudine,
ad d ad
k θ ⋅ ′ · θ
'

ad
θ - amplitudinea curbei solenaţiei de reacţie a maşinii reale.
Din acelaşi motiv ca şi la reacţia transversală, urmează să se considere
interacţiunea dintre solenaţia de excitaţie şi cea de reacţie, sinusoidală, de
amplitudine:
ad d d
k θ ⋅ · θ
în care:
1
e
e
d d d d
k k k k
θ
θ
′ · ′ ′ ⋅ ′ ·


Fig. 4.21 Fig. 4.22

Valorile obişnuite ale factorilor k
d
sunt cuprinse între
limitele 9 , 0 8 , 0 ÷ ·
d
k . Valoarea concretă a acestei mărimi este determinată de
dimensiunile şi de profilul tălpii polare.
În general, reacţia de indus are un caracter mixt, unghiul de defazare
interior fiind oarecare între zero şi 2 / π t determinat de natura consumatorului
(fig. 4.22); ea poate fi descompusă în cele două componente:
ψ θ · θ
ψ θ · θ
sin
cos
a ad
a aq

în care, conform celor cunoscute din teoria câmpurilor circulare:
I W k m
b a
⋅ ⋅ ⋅
π
· θ
2 2

în care: m - numărul de faze;
k
b
- factorul de bobinaj;
W - numărul de spire a unei faze statorice.

(4.15)
(4.16)
(4.17)
(4.18)
(4.19)
204
4.3 Ecuaţiile maşinii sincrone în regim staţionar. Diagrame fazoriale

Deoarece maşina sincronă este utilizată în cea mai mare măsură în regim
de generator, se alege asocierea sensurilor pozitive corespunzătoare
consumatorului pentru înfăşurarea de excitaţie şi conform sursei pentru înfăşurarea
statorică. Ecuaţia tensiunilor pentru circuitul de excitaţie alimentat la borne cu
tensiunea continuă U
E
, este:

E E E
I R U ⋅ · ,
unde: I
E
- curentul continuu care străbate circuitul de excitaţie;
R
E
- rezistenţa circuitului.
În relaţia (4.20) nu intervine nicio t.e.m. indusă deoarece, în regim
staţionar, în înfăşurare a de excitaţie nu se induce nicio tensiune.
În ceea ce priveşte ecuaţia tensiunilor corespunzătoare fazei ν aplicând
legea circuitului electric rezultă:
ν
ν
σ ν ν ν
+ − − ·
e
u
t
i
L i R u
d
d
,
unde
ν e
u - t.e.m. indusă de fluxul rezultant total din maşină.
Pentru că se consideră maşina ca fiind prevăzută cu o înfăşurare polifazată
(în particular, trifazată) simetrică şi funcţionând în regim sinusoidal, fenomenele se
pot urmări pentru o singură fază, respectiv ecuaţia tensiunilor poate fi scrisă sub o
formă fazorială:
I Z U I X I R U U
e e
⋅ − · ⋅ ⋅ − ⋅ − · j
în care R, X şi Z reprezintă rezistenţa, reactanţa de dispersie şi impedanţa unei faze
a înfăşurării statorice. Câmpul magnetic rezultant corespunde solenaţiei rezultante,
compusă din solenaţia de excitaţie „echivalentă” şi solenaţia de reacţie de indus.
a E
θ + θ · θ


În această relaţie, solenaţia echivalentă
E′
θ reprezintă o solenaţie fictivă,
determinată de un sistem polifazat simetric de curenţi de excitaţie echivalenţi (care
determină un câmp rotitor identic cu cel creat de solenaţia de excitaţie reală).
Solenaţia fictivă
E′
θ este produsă de o înfăşurare fictivă de c.a. cu acelaşi număr de
faze, factor de bobinaj şi număr de spire, ca şi înfăşurarea statorică. Înlocuirea
solenaţiei reale prin această solenaţie echivalentă este necesară pentru a putea
reprezenta solenaţia de excitaţie în aceeaşi diagramă în planul complex ca şi
solenaţiile
a
θ şi θ.
Prin împărţirea relaţiei (4.23) cu 0,9⋅m⋅k
b
⋅W se poate defini un curent
„rezultant” I
0
dat de relaţia:
I I I
E
+ ′ ·
0

în care
'
E
I este curentul de excitaţie echivalent redus la stator.
(4.20)
(4.21)
(4.22)
(4.23)
(4.24)
205
Curentul
0
I este curentul absorbit în rotor la mersul în gol (I = 0), care
produce magnetizarea maşinii, deci determină câmpul rezultant, acelaşi la mers în
gol cât şi la mers în sarcină.
Dacă se ţine cont de pierderile în fier (care adesea fiind mici se neglijează),
solenaţia θ respectiv curentul
0
I rezultă defazat faţă de fluxul maşinii cu
unghiul α, corespunzător componentei active
a
I
0
a curentului
0
I , în consecinţă
se exprimă prin relaţia:
µ
+ · − ·
0 0 0
/ I I Z U I
a md e

unde
md
Z este impedanţa de magnetizare pe axa longitudinală.
Observaţie: Relaţia (4.25) s-a scris în ipoteza că miezul magnetic este
nesaturat situaţie în care t.e.m. indusă
e
U depinde liniar de
0
I şi în consecinţă
poate fi reprezentată ca o cădere de tensiune pe impedanţa de magnetizare
md md md
X R Z j + · , compusă din rezistenţa R
md
corespunzătoare pierderilor în fier
şi reactanţa de magnetizare X
md
.
Sistemul de ecuaţii format din relaţiile (4.22), (4.24), (4.25) este
asemănător cu cel care defineşte funcţionarea transformatorului sau a maşinii de
inducţie. Ecuaţia tensiunilor pentru circuitul primar în cazul maşinii sincrone este
reprezentată de relaţia (4.20).
În figura 4.23 este redată diagrama fazorială a maşinii sincrone, în regim
de generator, construită pe baza relaţiilor care îi definesc funcţionarea. În
majoritatea cazurilor căderea de tensiune RI este foarte mică faţă de tensiunea U şi
ca urmare, fazorul -RI se poate neglija la construcţia diagramei. Dacă se neglijează
şi pierderile în fier, unghiul α devine zero şi t.e.m.
e
U rezultă după perpendiculara
pe direcţia lui θ ( ) 0
0
· − I R
md
.


Fig. 4.23

(4.25)
206
În studiul maşinii sincrone se utilizează adesea o altă diagramă fazorială, în
care se scot în evidenţă componentele t.e.m.
e
U corespunzătoare câmpului
magnetic de excitaţie, a celui de reacţie a indusului, descompuse în componentele
sale După axele d şi q. La descompunerea câmpului indusului în componentele
sale, în cazul maşinii cu poli aparenţi, trebuie însă să se ţină seama de faptul că
maşina are reluctanţe diferite după cele două axe, deci şi reactanţele vor fi diferite.
Reducând o astfel de maşină la o maşină cu poli plini (vezi fig. 4.20, 4.21), în
ecuaţia (4.23) solenaţia
a
θ trebuie exprimată sub forma:

aq q ad a
C θ + θ · θ ,
în care C
q
=L
11q
/ L
11d
; L
11q
şi L
11d
reprezintă inductivităţile utile după cele două
axe. În cazul maşinii cu poli plini, la care reluctanţele după axele d şi q sunt egale,
C
q
=1. Introducând (4.26) în (4.23), după împărţirea cu 0,9m k
b
w, se obţine relaţia:
q q d E
I C I I I + + ·
'
0
,
şi notând:
eE E md
U I Z · −
'
;
ead d md
U I Z · ⋅ − ;
eaq q md q
U I Z C · ⋅ ⋅ −
relaţia (4.22) devine:
I Z U U U U
eaq ead eE
⋅ − + + ·

T.e.m.
eE
U se numeşte t.e.m. a
câmpului polar, de excitaţie sau, mai simplu,
t.e.m. polară;
ead
U şi
eaq
U se numesc t.e.m.
ale câmpului de reacţie a indusului după
axele d şi q sau, mai simplu, t.e.m. de reacţie
longitudinală, respectiv t.e.m. de reacţie
transversală.
Diagrama fazorială corespunzătoare
ecuaţiei (4.30) este prezentată în figura 4.24.
Punctat este prezentată situaţia de neglijare a
pierderilor în fier, când impedanţa
md
Z se
reduce la o reactanţă X
ad
. Caracterizând
componenta longitudinală a t.e.m. de reacţie,
X
ad
este numită reactanţă de reacţie
longitudinală.


Fig. 4.24
Reactanţa corespunzătoare axei transversale:
ad q aq
X C X ·
(4.26)
(4.27)
(4.28)
(4.29)
(4.30)
(4.31)
207
a fost numită reactanţă de reacţie transversală. La neglijarea pierderilor în fier deci,
relaţiile (4.29) se reduc la:

'
E ad eE
I X U j − · ,
d ad ead
I X U j − · ,
q aq eaq
I X U j − ·
ceea ce justifică construcţia punctată.
La maşina cu poli plini, la care 1 ·
q
C ,
a ad aq
X X X · ·
unde X
a
este reactanţa de reacţie a maşinii, aceeaşi după ambele axe ale maşinii. În
consecinţă, la acest tip de maşină
a aq ad
Z Z Z · · şi

I Z U U U
a eaq ead ea
− · + ·
şi deci diagrama fazorială se simplifică (fig. 4.25).
Unghiul ψ dintre curentul I şi componenta sa transversală
q
I (care are
direcţia t.e.m.
eE
U din cazul neglijării pierderilor în fier) este numit unghi de
defazaj interior, iar unghiul θ dintre tensiunea U şi curentul
q
I se numeşte unghi
de sarcină, deoarece depinde de
încărcarea maşinii.
În special la studiul
funcţionării maşinii sincrone în
cadrul unui sistem energetic, se
utilizează, pentru simplificare, aşa
numita diagramă fazorială
simplificată a maşinii, care
corespunde neglijării, pe lângă
pierderile în fier, şi a celor din
înfăşurarea statorică (deci, se
consideră 0 · R ). În acest caz
(4.30), devine, ţinând seama şi de
(4.32), respectiv de expresiile
curenţilor
q
I şi
d
I (figura 4.22):
Fig 4.25

( ) ( )
q q d d eE q aq d ad eE
q aq d ad eE
I X I X U I X X I X X U
I X I X I X U U
j j j j
j j j
− − · + − + − ·
· − − − ·

Reactanţele :
X X X
ad d
+ · ; X X X
aq q
+ ·
reprezintă aşa numitele reactanţe sincrone: reactanţa sincronă longitudinală şi
reactanţa sincronă transversală. În cazul maşinii cu poli plini,
q d
X X · din
aceleaşi motive pentru care
aq ad
X X · , relaţia (4.35) devenind:
(4.32)
(4.33)
(4.34)
(4.35)
(4.36)
208
I X U U
s eE
j − · (4.37)
în care X
d
=X
q
=X
s
reactanţa sincronă a maşinii.

Fig. 4.26

Diagrama fazorială simplificată (4.37) este reprezentată în figura 4.26,
pentru maşina cu poli aparenţi (fig. 4.26 a) şi pentru maşina cu poli plini (fig. 4.26
b) la funcţionarea în regim de generator.
În concluzie, se observă că maşina
sincronă se comportă ca un generator
ideal de tensiune constantă, la bornele
căruia este legat un consumator format
dintr-o reactanţă X
s
înseriată cu
impedanţa de sarcină (fig.4.27).





Fig. 4.27

4.4 Cuplul electromagnetic al maşinii sincrone

Expresia cuplului maşinii sincrone poate fi stabilită pornind de la expresia
cuplului maşinilor de c.a. polifazate cu câmp rotitor. Este însă mai comod să se
pornească de la relaţia
1
/ Ω · P M , în care P este puterea electromagnetică a
maşinii, iar
1
Ω viteza unghiulară a câmpului învârtitor statoric.
Deoarece pierderile în fier şi înfăşurarea statorică sunt neglijabile, puterea
electromagnetică este reprezentată practic de puterea electrică la bornele înfăşurării
induse, adică P = mUI cos ϕ.
Referindu-ne la principalul regim de funcţionare, cel de generator,
θ − Ψ · ϕ (vezi diagrama fazorială) şi deci:
209

( ) ( ) θ + θ

· θ − Ψ



· sin cos cos
1 1 1
d q
I I U
m
UI
m P
M .
Din diagrama simplificată (fig. 4.26.a) rezultă:
q
q
X
U
I
θ
·
sin
;
d
eE
d
X
U U
I
θ −
·
cos
,
cu care relaţia (4.38.) a cuplului devine:
( )
1
1
]
1

¸

θ

+ θ

· 2 sin
2
sin
1 q d
q d
d
eE
X X
X X U
X
U
U
m
M
După cum rezultă din analiza expresiei (4.40), în cazul maşinii cu poli
aparenţi, la care
q d
X X ≠ , cuplul are două componente: una M′ - componenta
principală, dependentă de valoarea t.e.m. polare
eE
U şi una M ′ ′ - independentă de
eE
U . Aceasta înseamnă că maşina poate dezvolta cuplu şi dacă nu este excitată.
Componenta M ′ ′ se numeşte cuplu reactiv şi depinde de nesimetria maşinii după
cele două axe d şi q .
Componenta principală M ′ a cuplului variază sinusoidal cu θ , iar
componenta secundară (cuplul reactiv) M ′ ′ variază cu θ 2 tot sinusoidal. La
excitaţie ( )
eE
U şi tensiune la borne date singura variabilă în expresia cuplului este
θ , ceea ce înseamnă că, la modificări ale sarcinii în condiţiile indicate, au loc
variaţii ale acestui unghi. Acesta este motivul pentru care unghiul θ a primit
denumirea de unghi de sarcină.
Curba de variaţie a cuplului maşinii cu poli aparenţi este redată în figura
4.28.


Fig. 4.28

În conformitate cu ipotezele făcute la stabilirea expresiei cuplului,
domeniul corespunzător valorilor pozitive ale lui θ se referă la cuplul dezvoltat în
(4.38)
(4.39)
(4.40)
210
regim de generator, pentru 0 < θ (tensiunea
eE
U în urma tensiunii la borne U )
curba cuplului corespunde funcţionării în regim de motor. Obişnuit, valoarea
maximă a cuplului reactiv este (0,2 ÷ 0,25) din valoarea maximă a cuplului
principal.
În cazul maşinii cu poli plini
d q
X X · şi deci cuplul M se reduce la
componenta principală M′ . În lipsa componentei secundare M ′ ′ , cuplul maxim are
loc la o valoare mai mare a unghiului de sarcină decât maşina cu poli aparenţi,
anume la 2 / π · θ . Ca urmare, în general, unghiul de sarcină corespunzător
sarcinii nominale este mai mare la maşina cu poli plini decât la maşina cu poli
aparenţi. Expresia (4.40) a cuplului, determinată în ipoteza pierderilor interioare
din stator - neglijate, dă valori apropiate de realitate numai la funcţionarea în
sarcină, ea nemaifiind valabilă la încărcări mici, apropiate de mersul în gol,
respectiv la sarcini mari, apropiate de funcţionarea în scurtcircuit. La încărcări de
acest fel, pentru a obţine rezultate corecte este necesar să ne referim la expresia
exactă a cuplului determinată în condiţiile în care se ţine seama de pierderile în fier
şi în înfăşurarea statorică.
Deoarece relaţia simplificată (4.40) este valabilă cu suficientă exactitate
pentru sarcinile obişnuite ale maşinii, în practică este preferată expresiei exacte.
Funcţionarea stabilă a maşinii corespunde porţiunii ascendente a curbei cuplului,
atât în domeniul de funcţionare ca generator, cât şi în cel de funcţionare ca motor.
Într-adevăr, dacă prin mărimea cuplului la arborele maşinii sincrone acesta devine
mai mare decât
G
M
max
, respectiv decât
M
M
max
asupra rotorului va acţiona un
cuplu de accelerare (cazul generatorului) respectiv un cuplu de decelerare (cazul
motorului). Ca urmare, rotorul maşinii sincrone începe să se mişte cu o turaţie
diferită de cea a câmpului magnetic învârtitor; se stabileşte astfel un regim
nestaţionar, caracterizat prin variaţii mari ale curenţilor şi ale tensiunilor, însoţite
de variaţii corespunzătoare ale cuplului, care solicită intens maşina, atât electric cât
şi mecanic. Se spune că maşina se desprinde din sincronism (îşi pierde
sincronismul).
Proprietatea maşinii de a funcţiona normal la trecerea de la o sarcină la alta
prin variaţii mici şi în mod lent ale sarcinii poartă numele de stabilitate statică. Ea
poate fi caracterizată, în lumina celor de mai sus, prin raportul
n
M M /
max
, numit
factor de supraîncărcare statică, care indică până la ce limită se poate mări cuplul
maşinii în condiţiile funcţionării stabile. În mod obişnuit 2 5 , 1 /
max
− ·
n
M M , ceea
ce corespunde unei valori pentru ° ÷ ° θ 40 30 de
n
.
Cuplul M al maşinii sincrone variind liniar cu tensiunea la borne
(dependenţă valabilă practic şi la maşina cu poli aparenţi dată fiind influenţa redusă
a cuplului M ′ ′ ), maşina sincronă este mai puţin sensibilă la variaţia tensiunii
reţelei decât maşina de inducţie.
Variaţia cuplului cu unghiul de sarcină, prezentată în figura 4.28, permite
următoarele observaţii comparative:
211
- la un cuplu dat, maşina sincronă cu poli plini lucrează cu un unghi
de sarcină θ mai mare decât cea cu poli aparenţi;
- maşina cu poli aparenţi prezintă un cuplu maxim mai mare decât cea
cu poli plini.

4.5 Maşina sincronă trifazată în regim de generator

4.5.1 Caracteristicile de funcţionare ale maşinii legate singure la reţea

La funcţionarea ca generator, maşina primeşte prin arbore o putere
mecanică, primară, P
1
şi cedează prin stator, în reţea, o putere electrică P
2
.
Funcţionarea generatorului sincron se urmăreşte prin intermediul
caracteristicilor de funcţionare, care reprezintă dependenţa dintre două mărimi
electrice ale maşinii, în condiţiile în care celelalte mărimi electrice sunt constante.
În practică interesează următoarele caracteristici:
a) caracteristica exterioară U = f(I) pentru I
E
= ct; cos ϕ = ct;
b) caracteristica în sarcină U = f(I
E
) pentru I = ct; cos ϕ = ct;
c) caracteristica de reglare I = f(I
E
) pentru U = ct, cos ϕ = ct; precum şi
caracteristicile particulare;
d) caracteristica de mers în gol U
0
= f(I
E
) pentru I=0;
e) caracteristica de scurtcircuit I
SC
= f(I
E
) pentru U = 0.
Caracteristicile d) şi e) se pot considera drept caracteristici limită,
corespunzătoare mersului în gol şi mersului în scurtcircuit. Deoarece în baza lor se
pot determina, pe cale grafică, caracteristicile de funcţionare în sarcină, studiul
caracteristicilor generatorului sincron este normal a se începe cu analiza
caracteristicilor limită. Deoarece maşina sincronă funcţionează în regim staţionar
cu n=n
1
, se subînţelege că pentru fiecare caracteristică turaţia se consideră
constantă.

4.5.1.1 Caracteristica de mers în gol

Se poate determina prin calcul sau experimental. Caracteristica teoretică
(stabilită pe cale analitică) corespunde curbei de magnetizare a maşinii, având alura
cunoscută (curba 1 - fig. 4.29).
Deoarece la mersul în gol căderile de
tensiune în înfăşurare sunt nule, tensiunea
U
0
reprezintă chiar t.e.m. polară U
eE
, deci
caracteristica de mers în gol dă dependenţa
t.e.m. polare de curentul de excitaţie.
Caracteristicile de mers în gol
teoretice, reprezentate în unităţi relative (I
E
/
I
en
şi U
0
/U
n
), se suprapun practic


Fig. 4.29
212
corespunzător aşa-numitei caracteristici generalizate sau normele de mers în gol.
Ea este redată pentru turbogeneratoare şi hidrogeneratoare în tabelul 4.1.

Tabelul 4.1
I
E
/ I
en
0,5 1 1,5 2 2,5
U
0
Turbogenerator 0,58 1 1,21 1,33 1,40
U
n
Hidrogenerator 0,53 1 1,23 1,30

În cazul caracteristicii ridicate experimental, datorită histerezei care
caracterizează materialul feromagnetic, ea se abate într-o măsură oarecare de la
curba teoretică, prezentând două ramuri. Curba medie, care practic se suprapune
peste cea teoretică este considerată caracteristica de mers în gol a maşinii.

4.5.1.2 Caracteristica de scurtcircuit

Reprezintă dependenţa dintre curentul statoric şi cel de excitaţie în
condiţiile scurtcircuitării simetrice (trifazate) a înfăşurării statorice. Ea se ridică, de
obicei, pentru un domeniu de variaţie a curentului I
sc
între zero şi (1,5 ÷ 2)I
n
; la
ridicarea curbei pe cale experimentală, la depăşirea valorii maxime a curentului I
sc
,

izolaţia înfăşurării ar putea fi periclitată. În lipsa tensiunii U, nulă, limitarea
curentului I se poate realiza prin reducerea corespunzătoare a curentului de
excitaţie I
E
. Diagrama fazorială
corespunzătoare funcţionării în scurtcircuit
rezultă prin particularizarea U=0 şi ψ · π/2 a
diagramei fazoriale normale (fig. 4.30).
Defazajul ψ · π/2 se explică prin faptul că,
în scurtcircuit, faza curentului I în raport cu
tensiunea este determinată de natura
impedanţei fazei, care practic se reduce la o
reactanţă inductivă.
Prin faptul că curentul I
E
se reduce la
valori mult mai mici decât la funcţionarea
normală, în sarcină, magnetizarea maşinii
prin solenaţia de excitaţie corespunde
porţiunii liniare a caracteristicii de
magnetizare (de mers în gol) şi deci U
eE

Fig. 4.30 variază proporţional cu curentul de excitaţie.
Cum conform diagramei fazoriale:
X X
U
I
ad
eE
SC
SC
+
·
în condiţiile în care X
ad
+ X = ct curentul I
sc
variază liniar cu curentul I
E
(fig. 4.31 -
curba 1). Caracteristica de scurtcircuit experimentală se abate de la dreapta
teoretică ce trece prin originea axelor, deplasându-se paralel cu ea însăşi (curba 2),
ca urmare a existenţei unui flux remanent oarecare în maşină. Pentru studiul
(4.41)
213
analitic al funcţionării maşinii se foloseşte întotdeauna caracteristica teoretică,
aprecierea curentului I
scr
fiind dificilă, respectiv valoarea lui fiind neglijabilă.
Dacă se notează cu I
Esc
curentul de excitaţie pentru care, la scurtcircuit
simetric, de durată, se stabileşte curentul I
sc
= I
n
raportul:
k
sc
= I
En
/I
Esc
unde I
En
este curentul de excitaţie nominal, poartă numele de raport de scurtcircuit.
Acest raport este egal, evident, şi cu raportul U
n
/U
eEsc
dintre tensiunea nominală şi
t.e.m. polară corespunzătoare curentului I
Esc
.
Caracteristicile de mers în gol şi în scurtcircuit permit construirea
triunghiului de scurtcircuit (Poitier), util pentru determinarea pe cale grafică a
caracteristicilor în sarcină în condiţiile cunoaşterii celor două caracteristici limită.

Fig. 4.31 Fig. 4.32

Pentru stabilirea triunghiului de scurtcircuit se procedează astfel: se fixează
(fig. 4.32) segmentul OA = I
E
pentru care, din caracteristica de scurtcircuit,
corespunde curentul I
sc,
determinat ca valoare de relaţia:
I
sc
= U
esc
/ X
Conform figurii 4.30,
U
esc
= U
eEsc
- X
ad
I
sc

T.e.m. U
esc
este indusă de câmpul magnetic rezultant existent în
maşină la scurtcircuit trifazat de durată. Pentru crearea aceluiaşi câmp de mers în
gol, conform caracteristicii de mers în gol, este necesar curentul de excitaţie
OB ·
1 E
I . Unind punctul A cu punctul C, se obţine triunghiul de scurtcircuit ABC.
Curentul de magnetizare care creează câmpul magnetic în cele două cazuri
se exprimă sub forma:
sc E dsc E
I I I I I + · + ·
' '
0

unde 1
'
0
E I I · .
Câmpul magnetic fiind acelaşi, rezultă (ţinând seama că
'
E
I şi I
sc
sunt în
opoziţie)
sc E E
I I I − ·
' '
1

(4.42)
(4.43)
214
adică:
E sc E E
k I I I /
1
· − · AB .
Se observă că ambele catete, deci şi ipotenuza curentului de scurtcircuit,
sunt proporţionale cu curentul statoric considerat.

4.5.1.3 Caracteristica în sarcină

Prezintă importanţă practică pentru cazul când 2 / π · ϕ (sarcină
inductivă), deoarece în această situaţie ea poate fi folosită pentru determinarea
reactanţei de dispersie (în ipoteza neglijării pierderilor în fier şi în cupru).
Ea poate fi determinată pe cale experimentală sau printr-o construcţie
grafică, pornind de la caracteristica de mers în gol şi cea de scurtcircuit. Să
presupunem, pentru început, reactanţa de dispersie X cunoscută. În acest caz, cele
două caracteristici limită permit determinarea triunghiului de scurtcircuit
corespunzător unui curent statoric I
1
. Caracteristica în sarcină inductivă pentru
.
1
ct · · I I este descrisă de vârful A al triunghiului de scurtcircuit deplasat paralel
cu sine însuşi şi astfel încât vârful C să descrie caracteristica de mers în gol (figura
4.33). Pentru a demonstra acest lucru este suficient să ne referim la un punct
oarecare A
1
de pe caracteristica în sarcină. La un curent de excitaţie " OA ·
E
I ,
datorită câmpului de reacţie longitudinal demagnetizant, câmpul magnetic rezultant
este egal cu cel existent la mersul în gol, la un curent de excitaţie " OB ·
E
I . Prin
urmare t.e.m. la sarcina inductivă dată, este cea determinată de caracteristica de
mers în gol pentru această valoare a curentului de excitaţie.
Tensiunea la borne rezultă:
I X U U
e
⋅ − ·
fiind determinată de punctul B
1
, respectiv A
1
.
În baza celor de mai sus rezultă modul de determinare pe cale
experimentală a reactanţei de dispersie; se ridică cele două caracteristici: de mers în
gol şi în sarcină inductivă; printr-un
punct A
1
al caracteristicii în sarcină
inductivă se duce o orizontală, pe care
se ia segmentul OA A O
1 1
· .Paralela
dusă prin O
1
la porţiunea liniară a
caracteristicii de mers în gol o
intersectează pe aceasta în punctul C
1
.
Triunghiul A
1
B
1
C
1
reprezintă
triunghiul

de scurtcircuit şi deci
segmentul B
1
C
1
la scara tensiunilor,
reprezintă căderea de tensiune X ⋅I.

Fig. 4.33


215
Rezultă, prin urmare:
I U X
C B
/
1 1
Δ ·

Fig.4.34 Fig. 4.35

Când cosϕ · 1 (încărcare ohmică), câmpul de reacţie influenţează puţin
câmpul magnetic rezultant, încât tensiunea la borne scade relativ puţin faţă de
mersul în gol (fig. 4.34). La încărcarea capacitivă 2 / π − · ϕ , câmpul de reacţie
este magnetizant, determinând o creştere a tensiunii la borne faţă de mersul în gol.
La sarcini cu caracter mixt, caracteristica în sarcină se plasează între caracteristica
corespunzătoare încărcării ohmice şi cea corespunzătoare încărcării inductive,
respectiv capacitive. Toate caracteristicile în sarcină trec prin acelaşi punct A de pe
axa absciselor, corespunzător scurtcircuitului.

4.5.1.4 Caracteristica exterioară

Poate fi determinată pe cale experimentală, pe cale analitică sau printr-o
construcţie grafică bazată pe utilizarea caracteristicii de mers în gol şi a
triunghiului de scurtcircuit.
În figura 4.35 sunt prezentate trei caracteristici exterioare, corespunzătoare
unui factor de putere 1 cos · ϕ , 8 , 0 cos ≅ ϕ inductiv şi 8 , 0 cos ≅ ϕ capacitiv. La
încărcarea ohmică, cu creşterea curentului I şi la ct ·
E
I , tensiunea scade relativ
încet, corespunzător măririi căderilor de tensiune R I şi X I, reacţia de indus
nemanifestându-se practic prin variaţii ale fluxului. Dacă sarcina are un caracter
inductiv, pe lângă căderile de tensiune intervine şi demagnetizarea maşinii, ca efect
al câmpului de reacţie longitudinal demagnetizant, tensiunea U rezultând mai mică
decât în cazul unei sarcini ohmice. La sarcini capacitive, efectul de magnetizare al
câmpului de reacţie determină, la mărirea curentului I, creşterea tensiunii U.



(4.44)
216
4.5.1.5 Caracteristica de reglare

Se poate determina în acelaşi mod ca şi celelalte două caracteristici de
funcţionare în sarcină. Dacă 1 cos · ϕ creşterea curentului I necesită o mărire
oarecare a curentului de excitaţie I
E
, pentru a compensa căderile de tensiune RI şi
XI, respectiv pentru a menţine tensiunea la borne constantă (fig. 4.36). Dacă sarcina
are un caracter inductiv, pentru a compensa efectul demagnetizant al câmpului de
reacţie, o creştere a lui I necesită o
mărire mai mare a curentului I
E

decât în cazul sarcinii rezistive a
generatorului; invers se petrec
lucrurile dacă sarcina are un
caracter capacitiv, mărirea
curentului din indus I determinând
o creştere a magnetizării maşinii şi
deci, pentru menţinerea tensiunii U
la valoarea constantă stabilită, fiind
necesară o reducere a câmpului de
excitaţie polar (a curentului I
E
).
Caracteristica exterioară permite
determinarea variaţiei tensiunii la
borne (a diferenţei algebrice între
tensiunea de mers în gol şi
tensiunea la sarcină dată) la
încărcarea maşinii în condiţiile
ct ·
E
I , ct · ϕ cos . Variaţia U a
tensiunii la borne se consideră în
raport cu tensiunea nominală:

Fig. 4.36

n
U U U − · ∆
0

Normele prevăd că U ∆ , în procente din tensiunea nominală, nu poate depăşi
valoarea de 50% la excitaţie nominală şi 8 , 0 cos ≅ ϕ inductiv.

4.5.2 Diagrama tensiunilor electro-magnetomotoare (t.e.m.m.)

Diagrama t.e.m.m. se foloseşte pentru stabilirea, pe cale grafo-analitică a
curentului de excitaţie necesar pentru funcţionarea maşinii cu poli plini cu
tensiunea U
n
şi curentul I, la o anumită valoare, impusă, a factorului de putere.
Diagrama t.e.m.m. poate fi construită dacă se cunosc caracteristicile de mers
în gol şi parametrii: rezistenţa, respectiv reactanţa de dispersie a înfăşurării
statorice. În figura 4.37 este dată diagrama t.e.m.m. pentru cazul unei încărcări
(4.45)
217
caracterizată prin cos ϕ = 0,8 inductiv.
Tensiunea U
n
este reprezentată prin
segmentul OA , luat pe axa ordonatelor.
Dacă I R este neglijabilă, I Z se reduce
la I X j , astfel că tensiunea
e
U indusă
de câmpul magnetic rezultant este
reprezentată de fazorul OB.
La mersul în gol, această tensiune se
obţine pentru un curent de excitaţie
OE · ·
E o E
k I I / . Deoarece la maşina
cu poli plini:

I I k I I I
E E E
+ · + ·
'
0
,

Fig.4.37

Curentul de excitaţie la funcţionarea în sarcină dată se obţine adunând la
fazorul OE fazorul EF, egal ca valoare cu
E
k I / şi defazat faţă de verticală cu
unghiul ϕ + γ (fazorul OB a fost rabătut cu unghiul θ pentru a se obţine segmentul
OC). Fazorul OF, la scara curenţilor de excitaţie, determină valoarea necesară a
curentului de excitaţie.
Deoarece tensiunea la mersul în gol al generatorului la această valoare a
curentului de excitaţie este GH, rezultă că variaţia de tensiune, când sarcina variază
de la valoarea ϕ cos mUI la zero, este reprezentată, la scara tensiunilor de
segmentul HJ. Diagrama t.e.m.m. se poate construi în modul arătat mai sus şi
pentru maşinile cu poli aparenţi. Rezultatele care se obţin se abat în oarecare
măsură de la realitate, prin faptul că Cq se consideră egal cu unu (deşi Cq ≠1).
După cum arată practica, abaterile care intervin sunt, în general, neglijabile.
În cazul în care se cere o precizie mai mare, în diagrama t.e.m.m. a maşinii
cu poli aparenţi urmează să se ţină seama de faptul că Cq ≠1.

4.5.3 Pierderile şi randamentul generatoarelor sincrone

Ca şi la celelalte maşini electrice, la maşina sincronă se deosebesc două
categorii de pierderi: pierderile principale în miez, înfăşurarea statorică şi
mecanică, respectiv pierderile suplimentare în fier şi în bobinaj.
Deosebiri importante faţă de celelalte maşini electrice intervin în ceea ce
priveşte raportul dintre diferitele categorii de pierderi. Astfel, în cazul
turbogeneratoarelor, o importanţă principală au pierderile mecanice (în care se
include şi puterea necesară ventilaţiei) care, de mai multe ori, reprezintă mai mult
decât jumătate din întreaga sumă a pierderilor din maşină. Reducerea acestor
218
pierderi se poate obţine prin alegerea unui sistem de ventilaţie optim sub aspectul
puterii consumate în acest sens.
De asemenea, se remarcă faptul că în cazul generatoarelor sincrone
pierderile suplimentare au valori mai mari, în comparaţie cu pierderile principale,
decât cu alte tipuri de maşini electrice. Ele se produc în miezul statoric, în dinţii
statorului şi ai rotorului, în părţile metalice (scuturi, plăci de strângere), prin care se
închide fluxul de dispersie statoric, în crestături şi în capetele frontale ale
înfăşurării statorice (prin efect pelicular) etc.
Metodele şi soluţiile de ordin constructiv şi de dimensionare menite să
reducă pierderile suplimentare constituie, în prezent, unul dintre obiectivele de
studiu în domeniul maşinilor sincrone.
Curba randamentului are alura obişnuită. Valoarea randamentului nominal
depinde de puterea generatorului şi de natura sarcinii. După datele fabricilor
constructoare, randamentul turbogeneratoarelor cu răcire în aer, funcţionând în
sarcină nominală cu 8 , 0 cos · ϕ este de 92÷95% pentru puteri între 0,5÷3MW şi de
95÷97,5% pentru puteri cuprinse între 3÷100MW. Dacă răcirea se realizează cu
hidrogen, randamentul nominal al turbogeneratoarelor creşte cu circa 0,8%.
Hidrogeneratoarele au randamente comparabile cu cele ale
turbogeneratoarelor.

4.6 Cuplarea în paralel a generatoarelor sincrone trifazate. Transferul
de sarcină

De cele mai multe ori, generatoarele sincrone nu funcţionează singure la
reţea, ci în paralel cu alte generatoare sincrone, acest mod de funcţionare fiind
determinat de motive de ordin economic şi de siguranţă în alimentare cu energie
electrică a consumatorilor.

4.6.1 Condiţiile de legare în paralel

Pentru ca la conectarea unui generator sincron la reţea să nu intervină
procese tranzitorii perturbatoare este necesar să fie satisfăcute unele condiţii,
numite condiţii de legare în paralel.
În cazul generatoarelor sincrone m-fazate (în particular trifazate), condiţiile
de legare în paralel sunt:
a) tensiunea la borne a generatorului egală cu cea a reţelei;
b) frecvenţa acestei tensiuni egală cu cea a tensiunii reţelei;
c) valoarea momentană a tensiunii generatorului egală cu cea a tensiunii
reţelei;
d) ordinea de succesiune a bornelor generatorului aceeaşi ca şi a fazelor
reţelei.
În cazul generatoarelor monofazate nu mai intervine ultima condiţie, care nu
se mai pune la aceste maşini. Nerespectarea condiţiilor a) şi c) determină apariţia la
219
cuplarea generatorului, a unor fenomene tranzitorii, ca urmare a diferenţei de
potenţial care apare la bornele generatorului.
Dacă nu se îndeplineşte condiţia b), datorită faptului că între curba
tensiunii generatorului şi cea a reţelei intervin diferenţe de valori variabile în timp,
imediat după cuplarea maşinii apar oscilaţii ale curentului şi oscilaţii mecanice ale
rotorului, care dacă nu se amortizează, fac ca maşina să nu se sincronizeze şi să
impună necesitatea deconectării maşinii. În fine, la neîndeplinirea condiţiei d),
cuplarea generatorului la reţea este însoţită de vibraţii inadmisibile ale rotorului,
care impun deconectarea imediată a maşinii de la reţea.
Primele două condiţii se verifică cu un voltmetru şi cu un frecvenţmetru, în
funcţie de rezultatele citite, procedându-se apoi la modificarea curentului de
excitaţie sau a turaţiei maşinii.
Identificarea momentului de simfazicitate a tensiunilor generatorului şi ale
reţelei (condiţia c) şi a succesiunii fazelor se face cu un sistem de becuri, conectate
în mod corespunzător. Se folosesc două metode de conectare a becurilor: metoda
cu becuri stinse (fig. 4.38 ), când se conectează câte un bec în bornele omologe ale
reţelei şi ale generatorului şi metoda cu becuri aprinse (fig. 4.38 b), când becurile
se conectează între borne neomoloage.

a b
Fig. 4.38

Până în momentul conectării generatorului la reţea, becurile se aprind şi se
sting cu o frecvenţă egală cu diferenţa dintre frecvenţa reţelei şi cea a generatorului
(determinate de turaţiile de rotaţie diferite ale fazorilor care reprezintă tensiunile
reţelei, respectiv ale generatorului) (fig. 4.39).
220

Fig. 4.39

Conectarea generatorului la reţea se face, în cazul primei metode, în
momentul în care becurile se sting, iar în cazul metodei a doua, într-un moment
imediat următor celui de luminozitate maximă, deoarece în această situaţie (fig.
4.39) tensiunile omologe ale reţelei şi ale generatorului sunt sinfazice. Prima
metodă este mai sigură, momentul sinfazicităţii tensiunilor reţelei şi ale
generatorului fiind mai precis sesizabil. Dacă succesiunea fazelor generatorului
este corectă, în cadrul ambelor metode, becurile se aprind şi se sting simultan. Însă
în cazul în care ea este greşită, aprinderea şi stingerea becurilor are loc ciclic (fig.
4.40), la un moment dat luminozitatea lor fiind diferită.

Fig. 4.40

În această situaţie, pentru a îndeplini condiţia d), care nu este respectată,
este suficient să se schimbe între ele legăturile la întrerupător a două faze ale
generatorului.
În centralele electrice controlul îndeplinirii condiţiilor de sincronizare,
necesare pentru a putea cupla generatorul la reţea, se face cu ajutorul unui aparat
numit sincronoscop, format dintr-un voltmetru, sistemul de becuri şi un
frecvenţmetru dublu. În centralele moderne, sincronizarea se face în măsură tot mai
221
mare în mod automat de către o instalaţie care dă comanda de conectare a maşinii
în momentul îndeplinirii condiţiilor de legare în paralel în măsură admisibilă.
Operaţia de identificare a succesiunii fazelor generatoarelor se realizează o
singură dată, la montarea generatorului în centrală, în continuare legăturile la
întrerupător păstrându-se neschimbate. În cazul reţelelor foarte puternice se poate
folosi metoda autosincronizării, mai simplă şi care nu necesită utilaj auxiliar. Ea
constă în conectarea generatorului neexcitat la reţea prin intermediul unei
rezistenţe, după ce acesta a obţinut o turaţie apropiată de cea sincronă. După
conectare, se stabileşte curentul de excitaţie, intrarea în sincronism fiind realizată
de însuşi generatorul conectat la reţea.

4.6.2 Funcţionarea generatorului sincron conectat la reţea

Prin conectarea generatorului la reţea, acesta nu se încarcă cu putere, ci
continuă să funcţioneze în gol, deoarece
eE G
U U U · · . În condiţiile neglijării
pierderilor în fier, unghiul de sarcină se poate considera ca fiind θ = 0.
Conform relaţiilor (4.39), dacă se variază t.e.m. U
eE
, curentul I
q
rămâne
egal cu zero, iar curentul I
d
obţine valoarea:
( )
d eE d
X U U I / − · ,
ceea ce înseamnă că maşina se încarcă cu putere reactivă.
Dacă se menţine constantă excitaţia U U
eE
· şi se variază unghiul de
sarcină θ, rezultă:
q q
X U I / sin θ · şi ( )
d eE d
X U U I / cos θ − · .
Pentru valori mai mici ale lui θ, aşa cum se realizează în practică, curentul
I
d
obţine valori mici în raport cu I
q
, ceea ce înseamnă că la modificarea unghiului
de sarcină, generatorul se încarcă practic cu putere activă. Rezultă, prin urmare, că
atunci când se urmăreşte încărcarea generatorului sincron cu putere reactivă (sau
variaţia acestei puteri) urmează să se acţioneze asupra excitaţiei, menţinându-se
unghiul de sarcină - deci cuplul - neschimbat, iar atunci când vrem să încărcăm
generatorul cu putere activă, trebuie să se acţioneze asupra unghiului θ, deci a
cuplului, păstrând excitaţia constantă.

4.6.3 Funcţionarea generatorului sincron la excitaţie constantă
şi variaţii ale cuplului

În regimul de generator, la curent de excitaţie constant, modificarea
cuplului electromagnetic al maşinii corespunde modificării unghiului de sarcină al
maşinii, respectiv a cuplului motorului primar. Conform relaţiei (4.40), variaţiile
cuplului M sunt însoţite de modificări corespunzătoare ale unghiului θ, de
asemenea, deoarece P=M⋅Ω
1
, intervin modificări ale puterii interioare, conform
relaţiei:
( )
θ

+ θ ≅ 2 sin
2
sin
2
q d
q d
E
X X
X X mU
X
mUU
P
(4.46)
222
Variaţiile respective ale puterii interioare pot fi asimilate cu variaţii
corespunzătoare ale puterii utile debitată de generator, în măsura în care pierderile
din stator sunt neglijabile.
Funcţionarea stabilă a maşinii din punct de vedere static, este asigurată
numai atât timp cât variaţia de putere şi cea a unghiului de sarcină au acelaşi semn,
deci până când nu se depăşeşte punctul de funcţionare A
m
corespunzător puterii
maxime (în fig. 4.41 s-a reprezentat situaţia pentru o maşină cu poli plini). Rezultă
că derivata puterii în raport cu θ care în ipoteza neglijării pierderilor din stator este:
( )
θ

+ θ ·
θ
· 2 cos cos
2
q d
q d
d
E
s
X X
X X mU
X
mUU
d
dP
P
reprezintă un criteriu de apreciere a
stabilităţii statice a maşinii. Puterea P
s

poartă numele de putere sincronizantă.
Atâta timp cât 0 > Ps , maşina are o
funcţionare stabilă; când 0 ·
S
P , puterea
nu mai poate fi influenţată de poziţia
rotorului, iar la P
s
< 0 se ajunge într-un
regim de funcţionare nestabil. Variaţia
puterii sincronizante a unui generator cu
poli plini în domeniul 0 >
S
P este redată în
figura 4.41.

Fig. 4.41

Stabilitatea statică a maşinii este cu atât mai mare cu cât unghiul θ este mai
mic, adică 0 >
S
P este mai mare. Acest lucru este normal, deoarece cu cât puterea
sincronizantă este mai mare, cu atât la aceeaşi variaţie a puterii P modificarea
poziţiei rotorului este mai mică.
Cuplul
1
/ Ω ·
S S
P M se numeşte cuplu de sincronizare (sincronizant) a
maşinii şi caracterizează posibilitatea maşinii de a se menţine în funcţionare stabilă
din punct de vedere static.
În cazul unor variaţii ale sarcinii mai mult sau mai puţin violente, respectiv
mari, în funcţionarea maşinii se ridică şi problema stabilităţii dinamice. Prin
această noţiune se înţelege proprietatea maşinii de a rămâne în stare de funcţionare
normală în cazul unor variaţii violente ale sarcinii, respectiv capacitatea de a se
stabili în noul punct de funcţionare stabil, după depăşirea unui proces tranzitoriu
oscilant care însoţeşte astfel de modificări ale sarcinii.
Pentru a lămuri noţiunea de stabilitate dinamică, ne vom referi la cazul
unui generator cu poli plini, la arborele căruia, la un moment dat, cuplul creşte de
la valoarea M
1
la
1
M′ . Acestei creşteri a cuplului la arbore ar trebui să-i corespundă
o variaţie a cuplului electromagnetic al maşinii sincrone M M M − ′ · ∆ şi trecerea
din punctul de funcţionare P în P′ (fig. 4.42).
(4.47)
223
Datorită inerţiei părţilor în mişcare, în
primul moment unghiul θ nu-şi schimbă
valoarea şi generatorul continuă să
dezvolte cuplul M M ′ < . Cuplul
accelerator care rezultă determină, în
aceste condiţii, mărirea vitezei rotorului
şi deci creşterea unghiului θ dintre axa
câmpului inductor şi axa câmpului
statoric.


Fig. 4.42

În momentul în care unghiul de sarcină devine θ’, cuplul accelerator se
anulează; rotorul având însă o turaţie
1
n n > , unghiul θ continuă să crească. Ca
urmare, creşte cuplul dezvoltat de maşină, care devenind mai mare decât M
1

determină apariţia unui cuplu decelerator. Datorită acestui cuplu, viteza rotorului
începe să scadă, ajungând egală cu aceea a câmpului învârtitor statoric în
momentul în care unghiul de sarcină obţine valoarea θ′ ′ (pentru care aria A
2
-
măsură a energiei cheltuite pentru frânarea rotorului la turaţia n
1
- devine egală cu
aria A
1
- măsură a energiei înmagazinate în timpul acţiunii cuplului accelerator
0 > ∆M ).
Corespunzător unghiului θ′ ′ , maşina dezvoltă în această situaţie cuplul
'
1
M M > ′ ′ . Apare, deci, o frânare a rotorului şi are loc un proces invers celui
descris După care procesele se reiau, ajungându-se astfel la o serie de oscilaţii în
jurul punctului P′ . Aceste oscilaţii se amortizează în timp, în condiţiile din figura
4.42, ca urmare a pierderilor de energie care intervin şi, în final, generatorul se
stabileşte în noul punct de funcţionare stabil P′ .
Punctul P ′ ′ poate depăşi poziţia P
m
fără pericol de desprindere din
sincronism, atât timp cât ordonata punctului P ′ ′ rămâne superioară celei a punctului
P′ .
Cazul limită de rămânere în sincronism corespunde situaţiei când P′ şi P ′ ′
au aceeaşi ordonată (fig. 4.43); dacă unghiul
"
θ depăşeşte valoarea OC, chiar dacă
punctul P′ este un punct de funcţionare stabil din punct de vedere static,
generatorul iese din sincronism.







224

Fig. 4.43 Fig. 4.44

Problema stabilităţii dinamice a generatorului sincron are o deosebită
importanţă în cazuri de deranjamente, în special scurtcircuite, când tensiunea
reţelei scade şi deci curba cuplului se modifică şi stabilitatea maşinii se reduce (fig.
4.44). În asemenea situaţii poate interveni ieşirea din sincronism a unui generator
( )
1 2
A A < , o nouă redistribuţie a sarcinii pentru generatoarele rămase în funcţie,
ieşirea din sincronism a unui al doilea generator ş.a.m.d. După cum se observă,
stabilitatea generatoarelor sincrone determină astfel stabilitatea însăşi a sistemului
energetic din care fac parte.
Oscilaţiile care se produc în jurul noului punct stabil de funcţionare P
|
, (fig.
4.42) reprezintă aşa numitele pendulări libere ale maşinii sincrone; frecvenţa
proprie depinde de masa inerţială şi de cuplul sincronizant, iar amortizarea lor de
parametrii coliviei de amortizare.

4.6.4 Funcţionarea generatorului sincron la cuplu constant
şi excitaţie variabilă

După cum s-a arătat, la modificări ale curentului de excitaţie la cuplu
constant, generatorul sincron se încarcă reactiv. Rezultă că odată cu modificarea
curentului I
E
intervine şi o variaţie a curentului I, anume prin intermediul
componentei sale reactive.
Funcţionarea generatorului sincron legat la reţea, în condiţiile enunţate, se
caracterizează, prin urmare, prin curba caracteristică ( )
E
I f I · pentru ct · P şi
ct · U (considerând frecvenţa reţelei ct · f ).
Expresia analitică a acestei caracteristici se obţine din ecuaţiile de
funcţionare ale maşinii, punând condiţia ca P = ct. Modul de variaţie al lui I în
funcţie de I
E
se poate determina, de asemenea, cu ajutorul diagramei fazoriale. În
ipoteza neglijării căderilor de tensiune pe înfăşurarea statorică, conform (4.22)
e
U U · şi deci tensiunea la borne poate fi considerată drept t.e.m. indusă în
înfăşurarea indusului de câmpul magnetic rezultant al maşinii. Deoarece ct · U ,
solenaţia θ, căreia îi corespunde t.e.m. U
e
, este şi ea constantă, fiind defazată cu
225
2 / π înaintea acestei tensiuni (fig. 4.45). Solenaţia θ este egală cu suma dintre
solenaţia
a
θ a indusului (în fază şi valoric proporţională cu curentul I ) şi solenaţia
'
E
θ (proporţională cu
'
E
I ). Deoarece:
ct · ϕ ⋅ ⋅ ≅ cos I U m P
cum ct · U , modificările valorice ale curenţilor I
E
şi I au loc în condiţiile
ct · ϕ cos I ; ct · ϕ θ cos
a
.

Fig. 4.45 Fig. 4.46

Prin urmare, locul geometric al vârfului fazorului
a
θ din figura 4.45 este
dreapta (∆), paralelă cu axa absciselor. La reducerea curentului de excitaţie, deci a
solenaţiei
'
E
θ , după cum se observă, se micşorează şi solenaţia
a
θ (respectiv
curentul I ), până când I devine simfazic cu U ; dacă curentul de excitaţie (şi
solenaţia
'
E
θ ) se reduce în continuare, solenaţia indusului şi curentul I încep să
crească, creşterea fiind cu atât mai mare cu cât este mai importantă reducerea
excitaţiei. Caracteristica ( )
E
I f I · la ct · U şi ct · P rezultă ca în figura 4.46 şi
poartă denumirea de curba în V pentru puterea dată respectivă, ca urmare a formei
ei. Dacă se consideră P drept parametru, se obţine o familie de curbe în V, valoarea
minimă a curentului I fiind determinată de valoarea puterii . ct · ·
a
UI P
considerate. Cu linie întreruptă este dusă curba loc geometric al punctelor
caracteristicilor pentru care cos ϕ = 1. În partea dreaptă a acestei curbe se spune că
maşina este supraexcitată şi debitează putere inductivă; în partea stângă maşina
este subexcitată şi debitează putere capacitivă. În diagramă este reprezentată şi
curba 1 corespunzătoare limitei de stabilitate, determinată de excitaţia minimă la
care generatorul poate debita în condiţii de funcţionare stabilă puterea respectivă.

4.7 Maşina sincronă trifazată în regim de motor

Deşi maşinile sincrone sunt folosite mai ales ca generatoare electrice,
rezolvarea în cea mai mare parte a dificultăţilor legate de pornirea motorului
sincron (existente în trecut) a determinat utilizarea din ce în ce mai largă a maşinii
226
sincrone ca motor electric. În prezent, motoarele sincrone se folosesc la acţionarea
unor instalaţii care nu necesită modificarea turaţiilor, cum ar fi:
turbocompresoarele, diversele tipuri de convertizoare de mare viteză,
compresoarele lente cu piston etc., precum şi în instalaţii de mare putere care
solicită modificarea vitezei în limite largi, cazul instalaţiei de propulsie electrică a
navelor.

4.7.1 Ecuaţiile de funcţionare. Diagrame fazoriale.

Dacă o maşină sincronă funcţionând în regim de generator în gol se
decuplează de motorul său de antrenare, maşina continuă să se rotească, trecând în
regimul de motor în gol. Deoarece în această situaţie trebuie să-şi acopere
pierderile care au loc în acest regim, ea va absorbi o putere activă corespunzătoare
din reţea. Dacă se consideră că puterea electrică este pozitivă când este debitată
reţelei electrice, puterea luată la mersul în gol ca motor reprezintă o putere
negativă.
La încărcarea motorului sincron la arbore, apare o tendinţă de frânare a
motorului determinată de diferenţa dintre cuplul aplicat la arbore M
s
şi cuplul
dezvoltat de maşina sincronă M. După amortizarea oscilaţiilor care intervin,
asemănătoare cu cele care apar la încărcarea în regim de generator, se ajunge la
regimul de funcţionare staţionar. În urma încărcării, rotorul rămâne în urma
câmpului magnetic învârtitor rezultant, unghiul θ obţinând valori negative. Cuplul
dezvoltat de motorul sincron, de asemenea, devine negativ în raport cu cel din
cazul funcţionării ca generator (fig. 4.28). Prin urmare, regimul de motor al
maşinii poate fi studiat în baza relaţiilor stabilite pentru funcţionarea ca generator,
considerând curentul, puterea, cuplul şi unghiul de sarcină ca mărimi negative.
Schimbarea sensului curentului din înfăşurarea statorică influenţează
esenţial fenomenul de reacţie de indus, câmpul de reacţie longitudinal rezultând
magnetizant, în cazul în care curentul I are un caracter inductiv şi demagnetizant
când acesta are un caracter capacitiv.
Deoarece la funcţionarea în regim de motor maşina sincronă reprezintă un
consumator de energie electrică, la studiul maşinii în acest regim se adoptă
asocierea sensurilor pozitive corespunzătoare receptorului. În acest caz, ecuaţia
tensiunilor pentru circuitul statoric devine:
( )
ea eE e
U U I Z U I Z U + − · − ·

Componentele t.e.m.
ea
U se exprimă în acelaşi fel ca şi la funcţionarea ca
generator. La neglijarea pierderilor în fier, ele se reduc, ca şi la generator, la
căderile de tensiune
d ad
I X j − şi
q aq
I X j − .
Diagrama fazorială se construieşte pe baza relaţiei (4.48); la neglijarea
pierderilor în fier şi la un curent capacitiv, această diagramă rezultă ca în figura
4.47 a; neglijând şi pierderie din înfăşurarea statorică şi la un curent inductiv
rezultă diagrama fazorială simplificată din figura 4.47 b.
(4.48)
227

CAPACITIV 0 < ψ INDUCTIV 0 > ψ
ϕ − ψ · θ ( ) ϕ − ψ − · θ
Fig. 4.47

4.7.2 Funcţionarea motorului sincron cu excitaţie constantă

În mod normal, motorul sincron funcţionează cu tensiune la borne,
frecvenţă şi excitaţie constante. Turaţia maşinii este riguros constantă. În acest
regim, proprietăţile motorului sincron sunt exprimate prin caracteristicile sale de
funcţionare care exprimă variaţia diferitelor mărimi în funcţie de puterea utilă P
2
la
arbore (fig. 4.48).
Turaţia maşinii fiind constantă, cuplul util M
2
variază liniar cu P
2
.
Caracteristica cuplului electromagnetic se obţine adunând valoarea constantă a
cuplului de mers în gol M
0
. Caracteristica randamentului este similară celei a
celorlalte maşini electrice. În ceea ce priveşte caracteristica factorului de putere, ea
depinde de modul în care se dimensionează maşina. În mod obişnuit, maşina se
compensează pentru o anumită valoare a sarcinii, pentru sarcini mai mici decât
această valoare (punctul A′ din fig. 4.49), curentul fiind capacitiv, iar pentru
sarcini mai mari, inductiv (punctul A′ ′ ).

228

Fig. 4.48 Fig. 4.49

În figura 4.48 s-a considerat că maşina lucrează cu 1 cos · ϕ la
5 , 0 /
2
·
n
P P .
Motoarele sincrone trifazate de construcţie normală având puteri cuprinse
între 100 ÷ 1000kW au mărimile nominale stabilite prin STAS 6991-64. Factorul
de putere la sarcina nominală se prevede să fie de 0,9 capacitiv.

4.7.3 Funcţionarea motorului sincron la cuplu constant şi
excitaţie variabilă

Ca şi la generatorul sincron, funcţionarea motorului sincron în acest regim
se urmăreşte cu ajutorul
caracteristicilor în V (fig. 4.50).
Acestea au aceeaşi formă ca în cazul
funcţionării ca generator şi au fost
deduse cu ajutorul diagramei
fazoriale din figura 4.51, în
condiţiile: P = ct. şi U = ct. , deci
. cos ct · ϕ θ
a
şi . ct · θ Valoarea
minimă a curentului statoric I
corespunde excitaţiei pentru care
curentul I este în fază cu tensiunea
U ; la supraexcitaţie motorul
absoarbe din reţeaua electrică un
curent cu caracter capacitiv, iar la
subexcitaţie un curent cu caracter
inductiv.

Fig. 4.50
229

Această concluzie este deosebit de
importantă. Se observă anume că motorul
sincron supraexcitat se comportă la fel ca o
baterie de condensatoare, adică determină o
îmbunătăţire a factorului de putere al reţelei.
Din acest punct de vedere, motorul sincron
supraexcitat poate fi privit, deci, ca un
generator de putere reactivă (inductivă).

Fig. 4.51

4.7.4 Caracteristicile mecanică şi unghiulară ale motorului sincron

4.7.4.1 Caracteristica mecanică

Viteza de rotaţie n a motorului sincron trifazat alimentat de la o reţea de
frecvenţă f
1
=ct. nu depinde de sarcină, fiind egală cu viteza de rotaţie n
1
constantă
a câmpului magnetic învârtitor asociat sistemului de curenţii statorici.
Caracteristica mecanică a motorului sincron este reprezentată de o dreaptă paralelă
cu axa cuplului electromagnetic (fig. 4.52), de ecuaţie:
.
60
1
1
const · · ·
p
f
n n

Fig. 4.52

Caracteristica mecanică a motorului sincron este absolut rigidă sau dură pe
întreg domeniul de valori cuprins între zero şi cuplul maxim M
max
, după care
motorul se „desprinde” din sincronism. Maşina sincronă funcţionează în regim de
motor cu înfăşurarea statorică alimentată de la o reţea trifazată, în timp ce
înfăşurarea rotorică de excitaţie sau inductoare se alimentează în curent continuu.

230
4.7.4.2 Caracteristica unghiulară

Dependenţa cuplului motorului sincron de unghiul θ dintre axa unui pol
fictiv al câmpului magnetic învârtitor rezultant şi axa polului rotoric, decalat în
urma sa şi de nume diferit, imediat apropiat de primul, se numeşte caracteristica
mecanică unghiulară. Unghiul θ, denumit şi unghi de sarcină, poate fi exprimat şi
în grade sau radiani electrici, având în vedere că:
0 0
1 geom e
pθ · θ , p fiind numărul de
perechi de poli ai maşinii.
Neglijând pierderile statorice în fier şi în cupru, puterea electromagnetică
transmisă prin întrefier pe calea câmpului magnetic util coincide cu puterea activă
absorbită din reţea. În aceste condiţii, expresia cuplului electromagnetic dezvoltat
de maşină este dată de relaţia:
θ ⋅ · θ ⋅

· sin sin
3
max
1
M
X
UU
M
d
eE
, (4.49)
pentru maşina cu poli plini.
În expresia (4.49) s-a notat cu:
60
2
1
1
n ⋅ π
· Ω [rad/s]- viteza unghiulară de sincronism, respectiv
cu M
max
cuplul de sincronism maxim M
max
=(M)
θ=90˚
. La motoarele sincrone cu poli
aparenţi mai apare un cuplu reactiv de forma M
r
sin 2θ; în practică însă, la curenţi
de excitaţie nu prea scăzuţi, M
r
este neglijabil în raport cu M
max.
Din examinarea
graficului caracteristicii mecanice unghiulare, reprezentat în figura 4.53, reiese că
în regim de motor maşina sincronă cu poli înecaţi funcţionează stabil dacă
π ≤ θ
2
1
rad el. Într-adevăr, variaţia cuplului rezistent sau de sarcină atrage după
sine pe porţiunea respectivă de caracteristică (OA pentru regimul motor) variaţia de
acelaşi semn a unghiului intern θ şi deci a cuplului electromagnetic, până la
restabilirea unui nou echilibru.

Fig. 4.53

231
Cuplul electromagnetic nominal se dezvoltă pentru θ
n
=25…30
0
el.
Capacitatea de suprasarcină mecanică a motorului sincron rezultă imediat:
5 , 2 ... 2
sin
1
max
·
θ
· · λ
N N
M
M

În cazuri speciale θ poate lua valori până la 3,5…4.
Motorul sincron poate funcţiona şi în regim de generator, cu cedarea de
energie în reţeaua trifazată de alimentare la viteza unghiulară sincronă. Cuplul
electromagnetic la arborele său nu va întreţine mişcarea fiind, deci, rezistent
(cadranul al doilea al planului de axe coordonate din fig. 4.52).

4.8 Pornirea şi modificarea vitezei motoarelor sincrone

Urmărind principiul de funcţionare al maşinii sincrone, s-a ajuns la
concluzia că această maşină dezvoltă un cuplu numai dacă rotorul se roteşte cu
turaţia
1
n n · . Rezultă că motorul sincron nu dezvoltă cuplu de pornire. Cel mai
simplu mijloc de pornire în această situaţie constă în antrenarea lui în mişcare de
rotaţie, până la turaţia
1
n n · , cu ajutorul unui motor auxiliar. O astfel de pornire
este însă neeconomică ea necesitând o maşină suplimentară de putere comparabilă
cu a motorului sincron.
În prezent, pentru pornirea motoarelor sincrone se utilizează metoda de
pornire în asincron. Motorul sincron este prevăzut în acest scop cu o înfăşurare de
pornire de tipul înfăşurării în colivie, plasată în crestături practicate în tălpile
polilor rotorului. Înainte de a cupla înfăşurarea statorică la reţea, înfăşurarea de
excitaţie a maşinii se deconectează de la sursa de curent continuu şi se închide
peste o rezistenţă (de aprox. 9-10 ori rezistenţa înfăşurării), pentru a evita în acest
fel posibilitatea străpungerii izolaţiei ei la stabilirea câmpului magnetic statoric. În
urma alimentării înfăşurării trifazate statorice cu tensiune, în maşină ia naştere un
cuplu similar cu cel dezvoltat de motorul de inducţie. După ce turaţia motorului
(deci şi alunecarea) se stabileşte la o valoare staţionară, înfăşurare a de excitaţie se
conectează la sursa de tensiune continuă; urmează un proces tranzitoriu amortizat,
în care timp motorul sincron se sincronizează cu reţeaua. Sincronizarea se face cu
atât mai uşor cu cât alunecarea în momentul stabilirii curentului de excitaţie este
mai mică. Dacă sincronizarea nu are loc, operaţia se repetă.
În prezent, toate operaţiile în legătură cu pornirea motorului sincron sunt
automatizate. Folosind pornirea asincronă a motorului sincron, metodele de pornire
prezintă unele particularităţi, ce vor fi expuse mai jos.

4.8.1 Pornire directă

Se realizează prin conectarea înfăşurării trifazate statorice la reţeaua de
alimentare, pe fiecare fază statorică aplicându-se tensiunea nominală de fază
(fig.4.54). Câmpul magnetic învârtitor din întrefier, asociat sistemului de curenţi
statorici, interacţionează cu curenţii induşi din piesele polare masive sau din
înfăşurarea de amortizare. Cuplul electromagnetic asincron care apare accelerează
232
rotorul în sensul de rotaţie a câmpului magnetic învârtitor. Alura caracteristicii
mecanice de pornire depinde de execuţia constructivă a maşinii sincrone (fig. 4.55).


Fig. 4.54

Succesiunea operaţiilor din componenţa procesului de pornire în asincron
este următoarea:
- se închide înfăşurarea de excitaţie pe rezistorul menţionat anterior, după ce
în prealabil s-a întrerupt alimentarea în curent continuu a excitaţiei;
- se alimentează la reţea înfăşurarea statorică;
- reostatul de excitaţie (fig. 4.54) se aduce pe poziţia corespunzătoare
excitaţiei de funcţionare a motorului;
- la atingerea vitezei maxime, se închide întrerupătorul circuitului de
excitaţie, deschizându-se cel de la rezistorul pe care era cuplată înfăşurarea
de excitaţie. Odată intrat motorul în sincronism, se reglează curentul de
233
excitaţie după puterea şi factorul de putere impuse. Se va verifica
nedepăşirea valorilor nominale ale curenţilor rotorici şi statorici.
La maşinile cu cuplu de sarcină redus sau la
cele ce pornesc în gol (pornirea compresoarelor
de aer cu supape deschise), pornirea se consideră
uşoară. La maşinile cu cuplu static rezistent mare
la pornire, pornirea este grea şi se realizează cu
scheme speciale care limitează valoarea
curentului de pornire.
În fig. 4.56 este reprezentată o parte a
schemei d excitaţie a motorului sincron cu
rezistenţă de descărcare. Releul polarizat d este
conectat prin redresorul n în paralel pe o parte a
rezistenţei de descărcare r.


Fig. 4.55
a) cu colivie de pornire;
b) cu poli masivi şi inele de amortizare.

Din acest motiv, după conectarea statorului motorului sincron la reţeaua
trifazată (pornire în asincron) tensiunea aplicată bobinei releului d, scade ca
amplitudine şi frecvenţă cu creşterea vitezei motorului, fiind pulsatorie datorită
prezenţei în serie cu bobina a unei diode redresoare n la fel, ca şi curentul i
d
prin
bobină.

Fig. 4.56

Releul polarizat d este un releu electromagnetic de curent continuu, cu cămaşă
de cupru în care apar curenţi de inducţie. Fluxurile magnetice asociate curenţilor
induşi şi curentului din bobina releului sunt defazate. Însumarea celor două fluxuri
234
defazate face ca variaţiile fluxului rezultant Φ
d
să nu urmărească variaţiile
curentului

i
d
(fig. 4.57).

Fig. 4.57

La începutul pornirii, când tensiunea de alimentare a bobinei releului d este
mare, aceasta îşi atrage armătura sa şi o reţine. Prin deschiderea contactului n.î. din
circuitului 4, în timpul pornirii nu se aplică tensiune continuă înfăşurării rotorice de
excitaţie a motorului sincron (fig. 4.56). Pe măsură ce motorul se accelerează,
scade tensiunea de la bornele bobinei releului d; proporţional cu alunecarea care
scade, scade frecvenţa curentului i
d
, deci cresc intervalele temporale dintre
semiperioadele curentului i
d
. Releul d va declanşa când într-un interval dintre
semiperioadele curentului menţionat fluxul magnetic rezultant va deveni inferior
fluxului de eliberare a armăturii Φ
e
(fig. 4.57). Releul d declanşează pentru s%=5,
respectiv la viteză unghiulară de 95% din cea de sincronism. După declanşarea
acestuia anclanşează contactorul c, care, prin închiderea contactelor din circuitul 3
şi deschiderea circuitului 1 (fig. 4.56), alimentează cu tensiune continuă înfăşurarea
de excitaţie a motorului sincron. Alimentarea rotorului cu curent continuu nu
începe chiar în momentul egalităţii Φ
d

e
, ci după un timp t
e
egal cu suma timpilor
proprii de acţionare a releului d şi contactorului c.

4.8.2 Pornirea indirectă

Aceste procedee sunt similare cu cele examinate la pornirea indirectă a
motorul asincron cu rotorul în scurtcircuit: pornirea cu autotransformator, cu
reactor, pornire stea-triunghi. Ultimul procedeu este rar întâlnit, date fiind şi
puterile nominale ale motoarelor sincrone, de obicei medii şi mari. La pornirea cu
autotransformator trifazat se utilizează o singură treaptă de reducere a tensiunii de
alimentare. Autotransformatoarele româneşti de pornire, de tip TPC-320 (pentru
100kW) sau TPC-650 (pentru 200kW) au tensiunea redusă de 0,64 U
1N
. Ca şi la
motoarele asincrone, curentul statorului scade proporţional cu raportul dintre
tensiunea redusă şi cea nominală, iar curentul din reţea proporţional cu pătratul
acestui raport. Cuplul asincron scade, după cum ştim, proporţional cu pătratul
235
raportului menţionat. Pentru motoarele sincrone româneşti din seria MSI s-a
realizat la Electroputere Craiova un tablou de comandă automată tip TSA.
Trecerea la sincronizare se va face după aplicarea la bornele motorului a
tensiunilor nominale, la o turaţie apropiată de cea de sincronism. Menţionăm că
pornirea indirectă în asincron a motorului sincron se va face în gol, din cauza
cuplului asincron foarte mic ce se dezvoltă de către motor. Schema de pornire cu
reactor, respectiv cu autotransformator este prezentată în fig. 4.58.

Fig. 4.58

4.8.3 Reglarea turaţiei motorului sincron

Deoarece motorul sincron funcţionează la turaţia de sincronism
p
f
n
1
1
60
· ,
indiferent de sarcina la arbore (pentru un cuplu de sarcină inferior celui maxim
sincron), rezultă că reglarea vitezei se poate efectua prin variaţia frecvenţei
tensiunii de alimentare, sau prin schimbarea numărului de perechi de poli.
Modificarea numărului de perechi de poli se utilizează foarte rar în practică,
necesitând înfăşurării speciale. Când totuşi se utilizează numărul de poli, se
schimba în raportul 1:2, iar viteza variază discret.
Reglarea vitezei prin modificarea frecvenţei începe să se aplice din ce în ce
mai mult, având în vedere progresele ce se realizează în domeniul convertoarelor
statice cu tiristoare prezentate în paragraful 3.10. Această metodă, care este de fapt
metoda principală de reglare a vitezei motorului sincron, nu conduce la pierderi
suplimentare în motor; domeniul de reglare obţinut este mare. Putem cita, ca unul
din principalele domenii de aplicare, acţionarea elicelor navelor cu propulsie
electrică, modificarea vitezei de rotaţie a motoarelor făcându-se la U/f = ct. (fig.
4.59). Prin această metodă, se modifică turaţia în ambele sensuri faţă de turaţia de
bază, corespunzătoare frecvenţei şi tensiunii nominale. Creşterea frecvenţei peste
valoarea nominală, nu permite menţinerea raportului U/f = ct., valoarea efectivă a
236
tensiunii fiind limitată superior, altfel se străpunge izolaţia dintre spirele înfăşurării
statorice.


Fig. 4.59

Din acest motiv la frecvenţe f > f
N
, cuplul maxim, deci şi cuplul dezvoltat de
motor se micşorează conform relaţiei (4.50).

f
U
X
U p
X
U U
M
d
eE
d
eE
MAX

⋅ π
⋅ ⋅
·
⋅ Ω
⋅ ⋅
·
2
3 3
1
(4.50)


4.9 Maşini sincrone speciale

Caracteristica cea mai importantă a motoarelor sincrone este faptul că între
viteza lor de rotaţie şi frecvenţa tensiunii de alimentare există o relaţie directă de
proporţionalitate fixă pentru fiecare maşină în parte. Ca urmare a acestei
proprietăţi, utilizarea motoarelor sincrone speciale este indicată în instalaţii de
automatizări şi acţionări la care viteza de rotaţie a maşinii se doreşte a fi menţinută
riguros constantă sau direct proporţională cu frecvenţa de comandă
1
60
n
p
f
n · ·
în cazul alimentării discontinue (prin impulsuri), practic oricare din maşinile
sincrone poate deveni un motor pas cu pas, la care poziţia rotorului la un moment
dat este funcţie de numărul de impulsuri de comandă date.

237
Clasificare:
1. După principiul de conversie al energiei utilizate, motoarele sincrone se
împart în:
• Motoare sincrone cu excitaţie electromagnetică
• Motoare sincrone cu magneţi permanenţi
• Motoare sincrone cu reductanţă variabilă
• Motoare sincrone cu histerezis
2. După caracterul alimentării:
• Cu alimentare continuă
• Cu alimentare discontinuă(motoare pas cu pas)
3. După relaţia dintre n si
1
n :
• Normale (
1
n n · )
• Reductoare ( · n un submultiplu al lui
1
n )
Constructiv, motoarele sincrone speciale sunt maşini alimentate monofazat
sau polifazat, astfel încât să se asigure în întrefier un câmp învârtitor care să
antreneze rotorul într-o mişcare sincronă.
Avantajul maşinilor sincrone speciale faţă de motoarele sincrone clasice
constă în lipsa contactelor alunecătoare, a uzurii periilor şi inelelor, a întreţinerii
uşoare, in posibilitatea funcţionării lor în medii explozive.

4.9.1 Motorul sincron pas cu pas

Motorul sincron pas cu pas are rolul de a transforma informaţiile primite
sub formă de impulsuri electrice în deplasări unghiulare discrete. La primirea unui
impuls se deplasează cu un pas, având un număr de grade şi minute, bine definit de
către parametrii constructivi ai maşinii. Motorul pas cu pas poate lucra ca element
de acţionare de viteză variabilă (servomotor) sau ca element de poziţionare
(traductor digital/analog ).
Pentru a înţelege principiul de funcţionare a maşinii să considerăm motorul
din fig.4.60 care prezintă un rotor cu reluctanţa variabilă cu o pereche de poli şi un
stator cu şase poli aparenţi (2p
S
= 6 ), pe fiecare pol fiind dispusă câte o înfăşurare
de comandă concentrată.


Fig.4.60 Schema de principiu a motorului pas cu pas 2p
r
= 2
238

Bobinele polilor diametrali opuşi se conectează în serie şi se alimentează
de la o sursă de curent continuu prin intermediul unui comutator electronic.
La trecerea unui curent continuu prin înfăşurarea 1-1’ rotorul este supus
unui cuplu electromagnetic sub acţiunea căruia se deplasează până când axa sa
coincide cu axa înfăşurării alimentate. Dacă în momentul următor se întrerupe
alimentarea fazei 1 -1’ şi se alimentează faza 2 – 2’ rotorul va lua o noua poziţie
corespunzătoare axei polilor 2 – 2’, deplasându-se cu un unghi de α = 360/2p
s
=
60
0
. Urmează apoi rândul fazei 3 – 3’ şi din nou 1 – 1’ etc. rotorul deplasându-se
pentru fiecare nouă comandă cu cate un pas de 60
0
.
Pentru micşorarea numărului de grade corespunzătoare unui pas se poate
utiliza un rotor multipolar, de exemplu 4 (2p
r
= 4 ), fig.4.61, la care sub acţiunea
fiecărui nou impuls de alimentare se realizează un pas de α = 360
0
/2p
S
p
r
=
360
0
/ 2 3 2 ⋅ ⋅ = 30
0





Fig. 4.61 Schema de principiu a motorului pas cu pas cu 2
r
p = 4

O mărire a numărului de paşi pe o rotaţie se obţine prin mărirea în
continuare a numărului de poli pe rotor şi stator sau prin reunirea în aceeaşi maşină
a mai multor seturi independente de statoare şi rotoare decalate spaţial între ele,
fig.4.62.
În cazul folosirii rotoarelor cu poli aparenţi şi magneţi permanenţi se
măreşte simţitor cuplul electromagnetic, dar pentru un acelaşi număr de grade pe
pas este necesar un număr dublu de faze.

239


Fig.4.62 a) Motorul pas cu pas cu poli statorici dinţaţi
b) Motorul pas cu pas cu mai multe rotoare decalate

Schema de principiu de alimentare a motorului pas cu pas este prezentată
în fig.4.63 a) iar variaţia în timp a tensiunilor şi curenţilor dintr-o înfăşurare în
fig.4.63 b). Pentru frecvenţe reduse de alimentare, curentul, practic, are forma de
pulsuri dreptunghiulare, pulsuri asemănătoare celor de tensiune (
2 1
, b b ), deoarece
perioada lor este mult mai mare decât constanta de timp a înfăşurărilor.


Fig. 4.63 Schema de principiu a comenzii motorului pas cu pas (a) şi variaţia tensiunii
şi curentului pe fază pentru diverse frecvenţe (b)

La frecvenţe mai ridicate, curba b, perioada de repetiţie a pulsurilor devine
de acelaşi ordin de mărime sau chiar mai mică decât constanta de timp a înfăşurării
şi, ca urmare, curentul nu mai poate atinge valoarea sa nominală având ca efect o
scădere a cuplului electromagnetic produs de maşină. Pentru a atenua acest efect se
240
utilizează reţetele speciale de compensare, fig. 4.64 a, care permit o creştere mult
mai rapidă a curentului prin înfăşurare (fig.4.64 b).


Fig. 4.64 Reţea de compensare pentru îmbunătăţirea performanţelor motorului pas cu
pas (a), şi variaţia curentului printr-o fază statorică

O caracteristică importantă a motorului pas cu pas este caracteristica de
cuplu static, ( ) δ f M · , respectiv legătura dintre cuplul electromagnetic static
produs de motor şi unghiul de deplasare a rotorului, unghi echivalent cu unghiul
intern de la maşina sincronă clasică. La depăşirea unei anumite valori a cuplului de
sarcină, valoare denumită cuplu de răsturnare, rotorul pierde paşi, respectiv se
roteşte în sensul cuplului rezistent.
Două regimuri distincte sunt caracteristice motorului pas cu pas:
a) regimul de servomotor, regim în care viteza de rotaţie este proporţională cu
frecvenţa impulsurilor de comandă



Fig.4.65 Caracteristica mecanică statică a motorului pas cu pas

241
b) regim de convertor digital/analog, regim utilizat pentru sistemele
de poziţionare în care deplasarea unghiulară este direct proporţională cu
numărul de impulsuri primite.
a) Pentru regimul de servomotor deosebit de importante sunt
caracteristicile mecanice în regim dinamic, caracteristici care definesc zona
posibilă de funcţionare stabilă a motorului.
Caracteristicile mecanice dinamice ale motorului pas cu pas (cuplu în
funcţie de numărul de paşi pe secundă, M=f(p/s) sunt reprezentate în fig.4.66.
Se pot defini pentru un motor dat două curbe caracteristice, curba A
corespunzătoare cuplului de intrare în sincronism, de pornire a motorului, şi curba
B de ieşire din sincronism. La pornire pentru un cuplu rezistent dat motorul
prezintă o frecvenţă maximă pentru care poate intra în sincronism fără a pierde
paşi, după care, odată pornit, frecvenţa de alimentare poate fi crescută. Pentru
frecvenţa peste o anumită limită, datorită scăderii curentului statoric, cuplul
electromagnetic produs de motor devine mai mic decât cuplul rezistent(sau chiar
decât cuplul propriu de frecări al motorului); maşina iese din sincronism şi se
opreşte.


Fig. 4.66

În fig.4.66 o parte a caracteristicilor mecanice s-au trasat cu linie punctată
şi reprezintă zona pentru care motorul pas cu pas funcţionează instabil, respectiv
oscilează la fiecare nou impuls primit prezentând pericolul de a pierde paşi.
Ca urmare a acestui fenomen, fabricile constructoare recomandă ca
motoarele pas cu pas să nu se utilizeze sub o anumită frecvenţă în lipsa unor
amortizoare speciale.
Pentru regimul de convertor digital/analog interesează relaţia dintre
deplasarea totală şi numărul de impulsuri primite, relaţie lineară de tipul celei
prezentate în fig. 4.67.
242

Fig.4.67 Caracteristica intrare/ieşire a motorului pas cu pas în regim de traductor
digital/analog

4.9.2 Motorul cu histerezis

În ultimul timp a luat o dezvoltare tot mai mare motorul sincron cu
histerezis, a cărui funcţionare se bazează pe utilizarea fenomenului de întârziere
magnetică. Utilizarea tot mai largă a acestui tip de motor se datorează calităţilor
lui:
- construcţie simplă, robustă, fără contacte alunecătoare
- siguranţă în exploatare
- greutate specifică mai mică (la 400 Hz) decât a motoarelor sincrone
reactive şi a celor cu magneţi permanenţi
- pornire simplă, fără dispozitive speciale
- curent mic de pornire, numai cu 10 ÷ 20 % mai mare decât cel de
mers în gol
- intrare automată şi fără şocuri în sincronism
- funcţionare stabilă atât în regim sincron cât şi în regim asincron
- variaţii mici ale curentului (1 ÷3 %) la trecerea de la sarcina maximă la
mersul în gol.
Aceste motoare sunt utilizate în scheme de urmărire, în sisteme de reglaj
prin impuls al vitezei, în acţionarea cu viteză riguros constantă a dispozitivelor de
memorie, pentru giromotoare etc.
Construcţia motoarelor cu histerezis este asemănătoare cu cea a motoarelor
asincrone cu rotor masiv, prezentându-se astfel:

Fig. 4.68
B
S
S.A
243
Statorul S, constituit din tole de oţel electrotehnic izolate are crestături
semi-închise. Penele sunt executate din material feromagnetic, pentru reducerea
ponderii armonicilor superioare din curba de repartiţie a inducţiei în întrefier.
Rotorul este constituit dintr-un butuc B din material feromagnetic sau din „ Al” sau
material plastic, pe care este fixat stratul activ SA. Rotorul are, de regulă, formă de
cilindru drept, fără crestături sau poli aparenţi. Stratul activ se execută din
materiale magnetic dure şi are forma unei cămaşi cilindrice realizate fie prin
turnare, fie prin presare din materiale pulverulente sau prin împachetare din tole în
formă de coroane circulare. În ultimul timp s-au construit motoare cu histerezis, la
care stratul activ este executat prin bobinare elicoidală într-un strat de bandă.
Se recomandă ca pentru maşini de puteri între 5 şi 100 W să se utilizeze
aliaje de tip VICALOI ( )
a o e
V C F − − , iar pentru motoare de puteri peste 100 W
aliaje de tip – Al Ni Co-.
Alimentând înfăşurarea bi sau trifazată a statorului, rotorul va porni fiind
antrenat de cuplajul activ propriu, care are în acest caz două componente:
T H
M M M + · (4.51)
în care:
-
T
M - cuplul asincron creat de acţiunea mutuală a câmpului învârtitor
statoric cu curenţi turbionari induşi în rotor atât în zona activă, cât şi inactivă a
rotorului. Acest cuplu, analog cuplului maşinii asincrone cu rezistenţă mare a
circuitului rotoric, este proporţional cu alunecarea, activ pentru s > 0 şi rezistent
pentru s < 0 iar la s = 0 . 0 ·
T
M
Max T
M M · pentru 1 · ·
k
s s .
k k
T T T
M
n
n n
sM M
1
1

· · (4.52)
unde
k
T
M este cuplul în cazul rotorului calat, adică cuplul iniţial de pornire.
-
H
M - cuplul creat datorită fenomenului de histerezis la remagnetizarea
materialului rotorului.
Pentru a lămuri natura cuplului de histerezis considerăm un rotor magnetic
plasat în câmpul magnetului N – S. (fig. 4.69)

244

F

F
γ


Fig. 4.69

Forţa de interacţiune dintre elementari 1,2 şi magnetul N – S este
îndreptată de-a lungul axei magnetului inductor. Rotind magnetul N – S (cazul
câmpului învârtitor al motorului trifazat), atunci şi magneţii permanenţi se vor roti
în acelaşi sens. Ca urmare însă a fenomenului de histerezis, magneţii elementari 1
şi 2 nu se vor roti concomitent cu acelaşi unghi ca şi polii N S, astfel că între axele
polilor elementari şi axa polilor N S va exista un unghi de dezacord γ .
Forţele de interacţiune F vor avea, în afară de componentele radiale
γ cos F F
d
· şi componente tangenţiale γ sin F F
q
· care dau cuplul de
histerezis.
H H H
V S
p
M ⋅ ·
π 2
(4.53)
unde :
H
S - aria ciclului de histerezis

H
V - volumul materialului cu histerezis
Se constată că acest cuplu este constant indiferent de alunecare. La
motoarele asincrone obişnuite, ale căror rotoare sunt executate din material
magnetic moale (oţel electrotehnic), γ unghiul este foarte mic şi în consecinţă
0 ≅
H
M .
Unghiul
γ
este determinat în întregime de câmpul coercitiv la care începe
să se schimbe sensul câmpului magneţilor permanenţi elementari, adică depinde de
forma ciclului de histerezis al materialului din care este confecţionat rotorul.
Pentru mărirea cuplului de histerezis, stratul activ trebuie să fie realizat din
material dur magnetic, care are un ciclu larg de histerezis. (fig. 4.70)

245

H
B
C
1
C
2
C
3


Fig 4.70 Fig 4.71

Caracteristica mecanică a motorului cu histerezis se obţine prin însumarea
celor două curbe: ( ) s M
T
şi ( ) s M
H
. (fig. 4.71).
Motorul cu histerezis poate funcţiona atât în sincron, cât şi în asincron, în
funcţie de caracteristica mecanică a maşinii de lucru ( ) s M
S
. Dacă caracteristica
maşinii de lucru este ( ) s M
S
1
, funcţionarea se face în regim sincron B,
1
n n ·
(s=0) ( 0 ·
B
s ), iar dacă are alura ( ) s M
S
2
, funcţionarea are loc în asincron .(A)
1 0 < <
A
s , deci (
1
n n < ).
Factorul de putere a motorului cu histerezis este foarte scăzut, ca rezultat al
puterii reactive mari absorbite de motor pentru asigurarea căderii de tensiune
magnetică în întrefier, ca şi în zona activă, mult mai groasă şi cu o permeabilitate
mult mai redusă decât a materialelor feromagnetice uzuale.
Domeniul principal de utilizare a motoarelor cu histerezis este cel al
giroscoapelor utilizate pentru poziţionarea şi stabilizarea navelor terestre şi aeriene.
Cerinţele şi, ca urmare, proiectarea unui motor pentru antrenarea unui
giroscop, sunt diferite de cele pentru alte tipuri de maşini. Aceste cerinţe sunt
impuse de principiul de funcţionare a giroscopului şi anume:
- momentul de inerţie a sistemului rotitor să fie cât mai mare la
dimensiuni şi greutate date;
- masa şi dimensiunile sale în funcţie de timp şi temperatură să rămână
constante;
- viteza de rotaţie trebuie să fie cât mai mare şi constantă;
- o echilibrare dinamică perfectă, orice descentrare provocând cupluri
parazite ce reduc precizia sistemului;
- caracteristicile de pornire să fie astfel încât motorul să se sincronizeze
la un moment mare de inerţie a sarcinii într-un timp cât mai redus.
Motorul sincron cu histerezis îndeplineşte cel mai bine aceste condiţii şi ca
urmare este cel mai utilizat în construcţia giroscoapelor.
M
M
H
S
-1 1
M
T
B
A
0
S
A
S
B
=0
M
S1
M
S2
M
M
246
Pentru creşterea momentului de inerţie se realizează adesea o construcţie
inversă, rotorul fiind în exterior şi statorul cu înfăşurarea bi sau trifazată în exterior.

4.10 Selsine

În diverse aplicaţii industriale este necesar ca un mecanism la o oarecare
distanţă să producă mişcările unui alt mecanism aflat la un punct de comandă.
Astfel, dacă se doreşte comanda unei masini unelte ce execută o piesă prin copiere,
comanda cârmei unei nave sau indicarea nivelului într-un rezervor, adesea
elementul traductor utilizat este un selsin.
Constructiv, selsinele se aseamănă cu nişte maşini sincrone, cu un stator
realizat din tole în crestăturile căruia sunt plantate trei înfăşurări sinusoidale
distribuite şi defazate la 120 grade electrice. Rotorul (fig. 4.72) este cu poli aparenţi
sau poli inecaţi având o înfăşurare monofazată concentrată sau distribuită în
crestături, înfăşurarea conectată cu exteriorul prin intermediul a două inele de aur
sau argint. Pentru înăbuşirea oscilaţiilor mecanice, în cazul în care selsinul se
utilizează în regim de indicator, în crestăturile rotorice se introduc bare de
amortizare, astfel încât să formeze o înfăşurare în scurtcircuit dispusă la 90 de
grade electrice faţă de excitaţie.

Perii
Inele
Infasurare
de excitatie
Infasurare
de sincronizare Bare de amortizare

Fig. 4.72 Elementele constructive ale unei selsine cu contacte alunecătoare

Deşi în aplicaţiile uzuale aceste soluţii constructive dau satisfacţie, în
altele, în special în aviaţie şi rachete acolo unde se cer fiabilităţi deosebit de
ridicate, contactele alunecătoare prezintă dezavantaje importante. Astfel, când viaţa
de lucru dorită este de peste 1000 de ore, temperatura de lucru este peste 200ºC,
viteza de rotaţie foarte mare, funcţionează imersate în lichide sau în atmosfera
gazoasă explozibilă, cănd se cere un cuplu de fricţiuni cât mai redus, sau
funcţionează într-un sistem ce vibrează, se utilizează selsinele fără contacte (fig.
4.73). Dintre acestea, două tipuri sunt cele mai folosite: selsinele cu transformator
axial (fig. 4.73 a) şi selsinele cu contrucţie rotorică nesimetrică (fig. 4.73.b),
ultimele prezentând o clasă de precizie mai scazută.

247

Fig. 4.73.a

Fig. 4.73.b
Fig. 4.73 Construcţia selsinelor fară contacte
a) Selsine cu transformator axial b) Selsine cu rotor nesimetric

4.10.1 Selsine in regim indicator

Pentru inţelegerea principiului de funcţionare a selsinelor să considerăm
regimul de lucru de indicator (fig. 4.74).
e θ
r θ


Fig. 4.74 Schema de conexiuni a selsinelor în regim de indicator

Să aplicăm celor două selsine identice modelul maşinii electrice idealizate,
respectiv superpoziţia efectelor. Pentru simplificarea analizei să considerăm că
selsinele nu au înfăşurări de amortizare şi că reactanţa de scăpări şi rezistenţa
248
înfăşurărilor rotorice se pot neglija. Cele două înfăşurări monofazate rotorice sunt
alimentate de la aceeaşi retea de curent alternativ, iar înfăşurările statorice, de
sincronizare, sunt cuplate în opoziţie fază cu fază. Să presupunem că la un moment
dat axa înfăşurării monofazate rotorice a selsinului emiţător (SE) şi axa uneia dintre
înfăşurările statorice luată ca referinţă de exemplu A există un unghi θ
e
impus de
postul de comandă. În acelaşi timp rotorul selsinului receptor (SR) rămânând
nemişcat, axa sa face un unghi θ
r
cu axa fazei de referinţă statorice de sincronizare
A`, legată în opoziţie. Diferenţa θ
e
- θ
r
= θ reprezintă eroarea sistemului în regim
indicator fiind definită ca unghi de dezacord al selsinelor.
Alimentând de la reţeaua de c.a. înfăşurările monofazate ale celor două
selsine în întrefierul maşinii va aparea un flux rezultant de amplitudine constantă
(s-a neglijat efectul rezistenţei şi reactanţei rotorului) ce depinde numai de valoarea
tensiunii de alimentare:
t
m r e
u u u
ω cos
− − −
· ·

0
sin
0
ψ ψ ψ ψ ω
− − − −
· · · t
m r e
(4.54)

Luând în consideraţie polarităţile din figură se poate scrie că aceste fluxuri
de excitaţie induc în înfăşurările de sincronizare AA, respectiv BB şi CC t.e.m. ce
depind de poziţia în spaţiu a axelor rotorice a celor două selsine:
] [cos cos
r e m A
t E e θ θ ω − · ,
)]
3
2
cos( )
3
2
[cos( cos
π
θ
π
θ ω − − − ·
r e m B
t E e ,
)]
3
4
cos( )
3
4
[cos( cos
π
θ
π
θ ω − − − ·
r e m C
t E e (4.55)
Se observă că tensiunile induse în înfăşurările de sincronizare nu formează
un sistem trifazat simetric echilibrat, ele reprezentând însă un sistem de tensiuni
simfazice de amplitudini diferite, care îndeplinesc condiţia:
0 · + +
C B A
e e e (4.56)
ceea ce echivalează cu lipsa componentelor homopolare de tensiune respectiv de
curent şi deci lipsa necesităţii legăturii nulurilor celor două selsine.
Ca urmare a existenţei acestor t.e.m. în circuitul fazelor, ele vor fi parcurse
de curenţi de forma:
] )[cos cos(
r e m A
t I i θ θ ϕ ω − − · ,
)]
3
2
cos( )
3
2
)[cos( cos(
π
θ
π
θ ϕ ω − − − − ·
r e m B
t I i ,
)]
3
4
cos( )
3
4
)[cos( cos(
π
θ
π
θ ϕ ω − − − − ·
r e m C
t I i (4.57)
249
unde
Z
U
I
m
m
· , ϕ j Z
e Z
·

reprezentând impedanţa de scurtcircuit a fiecareia
dintre cele două selsine.
Parcurgănd înfăşurările de sincronizare aceşti curenţi provoacă apariţia
unui cuplu electromagnetic, de exemplu pentru selsinul receptor:
θ ϕ ω ω ϕ
π
θ ϕ
π
θ ϕ θ ϕ
sin ) cos( sin
)
3
4
sin( )
3
2
sin( sin
0
0 0 0

· − + − + ·
t t I K
i K i K i K m
m m m
r C m r B m r A m
(4.58)
sau în valoare medie:
θ θ ϕ ϕ sin sin cos
8
3 1
0
0
m m m m
T
M I K mdt
T
M · · ·

. (4.59)
Se observă că acest cuplu este orientat în sensul creşterii lui θ
r
până când
dezacordul dintre cele două selsine θ devine zero (fig. 4.75).
M
0 ·

,
_

¸
¸
θ
θ d
dM
0
A
2
π
π
2
3π π 2
θ


Fig. 4.75 Variaţia cuplului electromagnetic al selsinelor indicatoare
În funcţie de unghiul de dezacord

În mod normal, selsinele în regim de indicator lucrează pentru valori mai
mici ale unghiului de dezacord şi pentru caracterizarea performanţelor lor se poate
utiliza valoarea pantei tangentei în originea caracteristicii cuplului electromagnetic
în funcţie de unghiul de dezacord. Această mărime
0 ·

,
_

¸
¸
θ
θ d
dM
se numeşte cuplu
sincronizant specific şi cu cât mai ridicat, cu atât cuplu de sincronizare este mai
mare pentru unghiurile mici de dezacord.
Din relaţia 4.59 se observă că, teoretic, pentru un cuplu de sarcină zero
echilibru are loc pentru un unghi de dezacord zero.
250
e rT
θ θ · (4.60)
În realitate, datorită existenţei unui cuplu de frecări la lagăre şi perii, a unei
echilibrări mecanice neprecise, inegalităţii întrefierului, inegalităţii impedanţei
fazelor înfăşurării de sincronizare, a existenţei armonicilor spaţiale din întrefier,
etc, va exista totdeauna o diferenţă între poziţia teoretică a rotorului şi cea reală,
diferenţa care constituie eroarea schemei de poziţionare:
rR rT r
θ θ θ − · (4.61)
Experimental se trasează curba de variaţie a acestei erori din 10 in 10º,
aliura şi tipica fiind cea din fig. 4.76. Valoarea maximă a acestei erori
rm
θ ∆ dă
clasă de precizie a selsinelor respective.

Clasa de precizie 1 2 3
Eroarea maximă
rm
θ ∆
<= 30º 30º - 1º 1º - 1.5º

∆ ] [
o
r
θ
] [
o
r
θ

Fig. 4.76 Variaţia erorii statice absolute a unui
sistem de selsin indicator

4.10.2 Selsine în regim transformator.

Rolul sesinelor în schema de transformator este de a produce t.e.m.
proporţională cu unghiul de dezacord al celor două selsine (de această dată axa de
referinţă a selsinului receptor se ia la 90 de grade electrice în urma axei naturale
„d”) (fig. 4.77).
251
e θ
r θ
2
π
θ − r

Fig. 4.77 Schema de principiu a selsinului transformator

Se poate demonstra utilizând aceleaşi ipoteze simplificatoare ca şi în cazul
precedent că tensiunea de ieşire este o funcţie a unghiului de dezacord:
r rm r
t E e θ ϕ ω sin ) sin( − · (4.62)
şi ca această t.e.m. trebuie să fie zero atunci când dezacordul este nul (fig. 4.78)
0 ·

,
_

¸
¸
θ
θ d
dE
r
2
π
π
2
3π π 2
θ


Fig. 4.78 Variatia valorii eficace a t.e.m. de iesire a
selsinului transformator în funcţie de dezacord

252
Un factor de calitate al selsinelor în regim de transformator este tensiunea
specifică de ieşire sau tensiunea unitară
0 ·

,
_

¸
¸
θ
θ d
dE
r
definită ca panta tangentei în
origine a caracteristicii ) (θ f E
r
· .
Cu cât această pantă este mai mare, cu atât performanţele selsinului sunt
mai bune.
Trebuie remarcat că din aceleaşi cauze ca şi în cazul selsinelor în regim de
indicator şi în regimul transformator apar erori şi că şi în cazul unui unghi de
dezacord nul ( 0 · θ ) tensiunea la bornele de iesire ale receptorului este nulă.
Există şi în acest caz o diferenţă între valoarea teoretică a unghiului de dezacord şi
cea măsurată pentru care tensiunea de ieşire este nulă (sau minimă) şi ca urmare se
poate trasa şi aici o caracteristică de erori ca în fig. 4.76. Pe baza aceloraşi criterii
se pot defini şase clase de selsine transformator:

Clasa de precizie 1 2 3 4 5 6
Eroarea maximă
tm
θ ∆ 1º 2º 5º 10º 20º 30º

Un alt factor de calitate îl reprezintă defazajul introdus de impedanţa
înfăşurării de sincronizare. Unghiul trebuie să fie cât mai mic posibil, de obicei in
jur de 4º.
Trebuie arătat că în instalaţiile moderne, selsinele au sarcina amplificatoare
operaţionale sau multiplicatoare integrate, impedanţe deci de ordinul kilo ohmilor,
ceea ce echivalează practic cu funcţionarea lor în gol. Drept urmare, caracteristicile
ce intereseaza sunt caracteristicile de mers în gol, tensiunea de ieşire
r
u fiind egală
cu t.e.m.
r
e .

4.10.3 Selsine în regim diferenţial.

Rolul selsinului diferenţial este de a produce la bornele de iesire ale
selsinului receptor o t.e.m. proporţională cu unghiul de dezacord între selsinul
emiţător şi cel receptor plus sau minus unghiul de corecţie introdus de selsinul
diferenţial.(fig. 4.79). Constructiv, selsinul diferenţial se aseamănă cu o maşină
asincronă trifazată cu inele, având dispuse în crestăturile statorului şi ale rotorului
căte trei înfăşurări identice, sinusoidal distribuite şi decalate la 120 grade electrice.
Cele două înfăşurări SD, cea statorică (de sincronizare) si cea rotorică (de
oscilaţie) sunt trifazate. Prin urmare SD are 3 inele pe rotor şi 3 perii.
253
e θ
r θ
2
π
θ − r

Fig. 4.79 Schema de conexiuni a selsinului diferenţial

Se observă imediat că pentru determinarea curenţilor
C B A
i i i , , , se poate
folosi relaţia asemănătoare celor deduse în regimul de transformator, acest curent
parcurgând înfăşurările statorice este, în fazele înfăşurării rotorice, ale SD, ce
produc curenţii
cd
i sd Ad
i i
, 1
, ce parcurg înfăşurările statorice ale SR. Ca urmare, în
înfăşurarea rotorică a acestuia se va induce o t.e.m., ca şi în cazul regimului de
transformator.
Cu aceleaşi ipoteze ca şi în paragraful 4.8.3.2 se poate demonstra că
tensiunea de ieşire la bornele selsinului receptor este:
( ) ( )
d r e rm r
t E e θ θ θ ϕ ω t − − · sin cos (4.63)
îndeplinind tocmai condiţia mai sus pusă.
Semnul (+,-) este dictat de sensul de succesiune a fazelor selsinului
diferenţial. Erorile selsinului în regim diferenţial se definesc la fel ca şi pentru
selsinul în regim de transformator cu observaţia că defazajul φ introdus de
înfăşurările de sincronizare este de aceasta dată practic dublu.














254
4.11 APLICAŢII

Problemă rezolvată
Un turboalternator trifazat are următoarele date nominale: puterea aparentă
S
n
= 25 MVA, tensiunea la borne, de linie, U
n
= 6,3 kV. Înfăşurarea indusului este
conectată în stea şi are reactanţa sincronă pe fază X
s
= 1,5 Ω ; rezistenţa înfăşurării
indusului este neglijabilă.
Se cere să se calculeze:
1. Căderea de tensiune la bornele maşinii la funcţionarea maşinii în sarcină
nominală rezistivă, inductivă sau capacitivă, curentul de excitaţie rămânând
constant de la funcţionarea în gol la funcţionarea în sarcină.
2. Tensiunea la bornele maşinii la funcţionarea în gol, curentul de excitaţie
fiind cel corespunzător funcţionării maşinii în sarcină nominală rezistivă, inductivă,
respectiv capacitivă.
Se consideră maşina sincronă nesaturată.

Soluţie. 1) — Curentul nominal al turboalternatorului are valoarea:

6
n
n
3
n
S 25 10
I = = = 2290 A.
3 U 3 6, 3 10

⋅ ⋅ ⋅


— Tensiunea nominală pe fază este:

n
nf
U 6.3
= = = 3649V.
3 3
U

Figura 1
În figura 1 este reprezentată diagrama de fazori a maşinii sincrone, cu poli
înecaţi, la funcţionarea cu un defazaj φ, oarecare, în ipoteza că

se neglijează
rezistenţa înfăşurării indusului.
Din triunghiul OA B se obţine:

255
2 2
e
( cos ) ( sin )
s
U U U X I ϕ ϕ · + +
Căderea de tensiune la bornele maşinii de la funcţionarea în gol la
funcţionarea în sarcină nominală este:


La funcţionarea în sarcină nominală rezistivă φ = 0 şi rezultă:

[ ]
2 2
0
3640 (1, 5 2290) 3640
% 100 37, 4%
3640
U
ϕ·
+ ⋅ −
∆ ·· ·
La funcţionarea în sarcină inductivă φ =
2
π
şi rezultă:
[ ]
( )
2
3640 1, 5 2290 3640
% 100 94, 5%
3640
U π
ϕ·+
+ ⋅ −
∆ · ⋅ ·

La funcţionarea în sarcină capacitivă φ = -
2
π
şi rezultă:

[ ]
2
3640 1, 5 2290 3640
% 100 94, 5%
3640
U π
ϕ·−
− + ⋅ −
∆ · ⋅ · −
2) Tensiunea la bornele maşinii la funcţionarea în gol, curentul de excitaţie
fiind cel corespunzător funcţionării maşinii în sarcină nominală în ipoteza maşinii
nesaturate este:
2 2
0 e nf nf
3 ( cos ) ( sin )
s n
U U U U X I ϕ ϕ · + +

Pentru sarcină rezistivă, φ = 0
2 2
0/ =0
3 3640 (1, 5 2290) 5000 3 8650 U V
ϕ
· + ⋅ · ⋅ ·


Pentru sarcină inductivă, φ =
2
π
, deci tensiunea la borne la funcţionarea
în gol este:
[ ]
2 2
nf nf nf e nf
nf nf
( cos ) ( sin )
% 100 100
s n
U U X I U U U
U
U U
ϕ ϕ + + − −
∆ · ⋅ ·
256
0/
2
3(3640 1, 5 2290) 7075 3 12240 U V
π
ϕ·
· + ⋅ · ⋅ ·

Figura 2
La funcţionarea maşinii în sarcină capacitivă diagrama de fazori este dată
în figura 2.
Prin urmare :
e 0 s
(3640 1, 5 2290) 3 365 U U U X I V · · − · − ⋅ ·

























257
Probleme propuse

1. O maşină sincronă trifazată are datele: U
N
= 380 V (conexiune stea); X
d
=25Ω;
X
q
=10Ω; p =1; M
N=
36,29 Nm şi funcţionează în regim de generator debitând putere
activă în reţea. La deconectarea de la reţea, la bornele generatorului tensiunea are
valoarea: U
0
= U
eE
=500 V tensiune de linie.
Să se calculeze:
a) puterea activa debitată în reţea (se consideră η= 1);
b) unghiul de sarcină la care funcţionează generatorul;
c) curentul prin fazele indusului;
d) factorul de putere;
e) puterea reactivă schimbată cu reţeaua;
f) curentul, factorul de patere şi de câte ori trebuie mărit curentul de
excitaţie, astfel încât maşina să debiteze, la aceeaşi încărcare activă, o
putere reactiva Q =2261 VAR.
R
a) P=11,59 kW
b) θ=30
o
c)
2 2
d q
I= 11, 68 I I A + · 1383 Q VAR ·
d) cos 0, 98 ϕ ·
e) 1383, 65 Q VAR ·
f) 17, 92 I A · ; cos 0, 96345 ϕ · ; 377
eE
U V · ;
θ= 45
0

şi prin urmare curentul de excitaţie trebuie mărit în acelaşi raport cu care s-a mărit
U
eE
:
( )
377
1, 3
500/ 3
·
2. La o maşină sincronă funcţionând ca şi generator se cunosc datele: S
N
=40MVA;
U
N
=11kV (conexiune stea); cosφ
n
=0,7 (supraexcitată).
Că d erea de tensiune între funcţionarea în gol şi cea în sarcină nominală s-a
măsurat ca fiind 20% din tensiunea nominală, iar dintr-o probă separată s-a
determinat unghiul de sarcină al regimului nominal θ
N
=15
0
.
Să se calculeze valorile saturate ale reactanţelor sincrone longitudinale şi
transversale.
R
Longitudinală: X
d
= 0,84 Ω
Transversală: X
q
= 1,56 Ω
Observaţie: datorită saturaţiei magnetice X
d
< X
q,
deoarece influenţa acesteia este
mai pronunţată după axa “d” decât după axa “q” unde întrefierul este mai mare.



258
3. Un generator sincron cu poli înecaţi are puterea nominală S
n
= 6 MVA,
tensiunea nominală U
n
= 6 kV, factorul de putere nominal cos φ
n
= 0,8 şi frecvenţa
nominală f= 50 Hz. La mersul în gol, maşina fiind excitată cu un curent I
e
= 0,2 I
en

(în care I
en
este curentul de excitaţie în sarcină) se obţine o tensiune la borne U =
2,48 kV. Ştiind că înfăşurarea este conectată în stea, se cere să se determine:
1. Căderea de tensiune de la gol la sarcină nominală, maşina fiind cuplată la
reţea la tensiunea nominală, iar caracteristica magnetică a maşinii fiind presupusă
liniară.
2. Valoarea reactanţei sincrone şi a reactanţei de reacţie a indusului, ştiind că
reactanţa de dispersie este X
σ
= 0,8 Ω. Se neglijează rezistenţa înfăşurării statorice.
R
1)
n
n
U
. %
U
en
U
U% = 100 106 3

∆ · ,
en
en
e
I U
U V
I
7160
3
· ·
en
en
e
I U
U V
I
7160
3
· ·
2) β=30
0
10’ (unghiul dintre U
n
şi U
en
), X
ad
=X
aq
=X
a
=7,65Ω
X
s
= 8,45Ω

4. Un generator sincron având puterea nominală S
n
= 100 kVA, tensiunea
nominală pe fază U
n
= 380 V, reactanţa sincronă transversală X
q
= 4,8 Ω , şi
înfăşurarea indusului conectată în triunghi, funcţionează în sarcină nominală cu
un factor de putere cos φ = 0,8.

Se cere să se determine:
1. Unghiul intern la funcţionarea maşinii în sarcină.
2. Factorul de putere al maşinii în cazul în care defazajul β dintre tensiunea la
borne şi tensiunea electromotoare indusă este egal cu zero.
Se presupune maşina nesaturată şi se cunoaşte rezistenţa înfăşurării indusului R
= 0,5 Ω.
R
1) β = 25
0

cosφ = 0,1038













259
4.12 TEST DE AUTOEVALUARE

1. Expresia cuplului electromagnetic a unei motor sincron trifazat cu poli
aparenţi este de forma:
a)
1 1
1
sin
eE
d
U mU
M
X
θ ·

;
b)
1 1
1
sin 2
2
eE
d q
U mU
M
f X X
θ
π
·

;
c)
( )
1 1
1
sin sin 2
2
d q
eE
d d q
U X X
U pmU
M
X X X
θ θ
ω
1

· + 1
1
¸ ]
;
d)
( )
1 1
1
sin sin
2
d q
eE
d d q
U X X
U mU
M
X X X
θ θ
ω
1

· + 1
1
¸ ]
.


2. Curbele în V ale generatorului sincron reprezintă dependenţa:
a) ( )
E
I f I · ,pentru U=ct.,P=ct.;
b) ( ) U f I · ,pentru cosϕ =ct.,
E
I =ct.;
c) ( )
E E
U f I · ,pentru U=ct.,f=ct., cosϕ =ct.;
d) ( )
E
U f U · ,pentru
E
I =ct.,I=ct.


3. Reacţia indusului generatorului sincron având ca sarcină o bobină ideală
are caracter:
a) longitudinal magnetizant;
b) transversal;
c) longitudinal demagnetizant;
d) mixt.


4. Reacţia indusului generatorului sincron având ca sarcină un condensator
ideal are caracter :
a) longitudinal magnetizant;
b) longitudinal demagnetizant;
c) mixt;
d) transversal.


260
5. Unghiul de sarcină θ al maşinii sincrone reprezintă:
a) unghiul de defazaj dintre t.e.m. polară
eE
U ,indusă de către câmpul
inductor şi curentul de sarcină I;
b) unghiul dintre tensiunea la borne şi componenta activă
q
I a curentului
de sarcină I;
c) unghiul dintre tensiunea la borne şi componenta reactivă
d
I a curentului
de sarcină I;
d) unghiul dintre tensiunea la borne şi a curentului de sarcină.


6. Viteza de rotaţie “n” a motorului sincron trifazat alimentat de la o reţea
de frecvenţă constantă:
a) depinde liniar de sarcină;
b) depinde pătratic de sarcină;
c) depinde sinusoidal de sarcină;
d) nu depinde de sarcina.

7.La maşinile sincrone în mod normal unghiul de sarcină nominal este:
a) 0
o
;
b) 25
o
 ;
c) 90
o
;
d)180
o
.


8. Modificarea vitezei de rotaţie a motoarelor sincrone se face, de regulă,
prin:
a) variaţia frecvenţei tensiunii de alimentare;
b) prin modificarea valorii efective a tensiunii de alimentare;
c) prin schimbarea numărului de poli;
d) prin introducerea unor rezistenţe în circuitul rotoric.

9. Încărcarea cu putere activă a unui generator sincron se face prin:
a) modificarea tensiunii de la borne;
b) creşterea cuplului la arbore;
c) modificarea curentului de excitaţie;
d) modificarea frecvenţei tensiunii la borne.


10. Expresia t.e.m. induse într-o fază a înfăşurării statorice la un generator
sincron este de forma:
a)
e e
U K n · ⋅ Φ⋅ ;
261
b)
e m
U K I · ⋅ Φ⋅ ;
c)
1 1
4, 44
e b
U K W f · ⋅ ⋅ ⋅ Φ;
d)
2 2
e b e
U mK WI
π
· .
R
1-c
2-a
3-c
4-a
5-b
6-d
7-b
8-a
9-b
10-c














262
Unitatea de învăţare 5

MAŞINA DE CURENT CONTINUU
Cuprins
Generalităţi. Construcţie. Funcţionare
Înfăşurări de curent continuu. T.e.m. indusă în înfăşurarea de c.c. Cuplul
electromagnetic al maşinii de c.c
Reacţia de indus şi comutaţia maşinii de c.c
Funcţionarea maşinii de c.c. în regim de generator. Autoexcitaţia.
Caracteristici de funcţionare. Ecuaţii de funcţionare.
Regimul de motor al maşinii de c.c. Caracteristicile mecanice naturale şi
artificiale ale motoarelor de c.c. cu excitaţie în derivaţie, serie şi mixtă.
Pornirea motoarelor de c.c
Servomotorul de curent continuu
Tahogeneratorul de curent continuu
Aplicaţii.
Teste de autoevaluare

OBIECTIVE
- să descrie elementele constructive ale maşinii de curent continuu;
- să explice principiul de funcţionare;
- să întocmească schemele desfăşurate pentru diferite tipuri de înfăşurări ale
maşinilor de curent continuu;
- să scrie t.e.m. indusă în aceste înfăşurări;
- să clasifice maşinile de c.c. din punct de vedere al excitaţiei şi să scrie
ecuaţiile de funcţionare corespunzătoare;
- să explice fenomenul de autoexcitaţie a generatoarelor de curent continuu
cu autoexcitaţie;
- să determine şi reprezinte grafic caracteristicile mecanice naturale a
motoarelor de c.c. cu excitaţie derivaţie, serie şi mixtă;
- să reprezinte schemele electrice şi să explice metodele de pornire a
motoarelor de c.c.;
- să depisteze posibilele defecţiuni ce intervin în exploatarea maşinilor de
c.c. şi modul de remediere al acestora;
- să descrie metodele de comandă ale servomotoarelor de c.c.;









263

MAŞINA DE CURENT CONTINUU



5.1 Generalităţi. Construcţie. Funcţionare.



5.1.1 Noţiuni generale şi de ordin constructiv

La orice maşină de c.c. de construcţie normală, inductorul este reprezentat
de stator, excitaţia realizându-se în curent continuu. Organul colector este de tip
comutator cu lamele. Statorul maşinii de c.c. prezintă poli aparenţi, în timp ce
rotorul are poli plini.
Statorul se compune (fig. 5.1.) din carcasa - 1, polii principali - 2, polii auxiliari (de
comutaţie) – 3, înfăşurările de excitaţie - 4 şi de comutaţie - 5. Carcasa se execută
din tablă de oţel îndoită şi sudată, în cazul
maşinilor mici şi din oţel sau fontă turnată,
la puteri mai mari. Partea din carcasă prin
care se închide fluxul magnetic se numeşte
jug statoric. De carcasă sunt fixaţi, prin
buloane, polii principali prin
Fig. 5.1 Fig. 5.2
care se realizează câmpul inductor (de excitaţie) şi polii de comutaţie, plasaţi în
axele neutre ale maşinii (la maşinile de putere mică, aceşti poli pot să lipsească).
Polii principali şi cei de comutaţie se execută din oţel masiv sau din tole, în care
caz pachetul de tole este asamblat prin nituire.
Înfăşurarea de excitaţie şi cea de comutaţie se realizează din conductor sau bare din
cupru izolate, bobinele care formează înfăşurarea fiind izolate şi faţă de poli.
Rotorul se compune din arborele 6, miezul rotoric executat din tole 7, înfăşurarea
264
rotorului plasată în crestăturile rotorice şi comutatorul 8. În multe cazuri, pe arbore
este fixat şi un ventilator.
Comutatorul este un corp cilindric, format dintr-un număr de lamele de
comutator 9 (fig. 5.2), izolate între ele cu straturi de mică sau micanită de
0,5 ~ 0,7 mm grosime şi consolidate în butucul comutatorului 10. Întreg ansamblul
comutatorului, reprezentat simplificat în figura 5.2 b, este izolat faţă de butuc şi de
inelul de strângere 11 (fig. 5.2 a) prin cilindri şi conuri de micanită. Înfăşurarea
rotorică este cuplată galvanic cu comutatorul prin intermediul „steguleţelor “ 12.
Periile care calcă pe lamelele comutatorului şi prin care se realizează legătura între
înfăşurare şi circuite exterioare sunt fixate în aşa numitul colier al port-periilor,
fixat de scut sau de carcasa maşinii.

5.1.2. Principiul de funcţionare. Rolul colectorului

Câmpul de excitaţie care ia naştere la trecerea unui curent continuu I
E
prin
înfăşurarea de excitaţie induce în conductoarele înfăşurării rotorice, datorită
mişcării lor în câmpul magnetic, tensiuni electromotoare. La turaţie constantă a
rotorului, deci la o viteză periferică v = ct., conform relaţiei:

x e
B l v u ⋅ ⋅ ·

variaţia în timp a tensiunii induse într-un
conductor urmăreşte repartiţia în spaţiu a
inducţiei magnetice. Inducţia magnetică B
având o repartiţie alternativă pe periferia
maşinii, dat fiind succesiunea uniformă a polilor
N-S-N-S-…, rezultă că t.e.m. induse în
conductoarele rotorice variază alternativ în
timp. Să considerăm pentru început o maşină
bipolară având în rotor o singură spiră cu pas
diametral, capetele acestei spire fiind legate
la două lamele izolate între ele şi faţă de
arbore, care se rotesc solidar cu rotorul (fig.
5.3 a). La rotirea rotorului cu v = ct., în
fiecare din cele două conductoare AA' şi BB'
se va induce câte o tensiune alternativă, cele
două tensiuni fiind, datorită simetriei maşinii
egale şi de semn contrar în orice moment
(fig. 5.3 b). Dacă pe lamele a şi b se plasează
două perii p
1
şi p
2
în dreptul legăturilor
conductoarelor cu lamelele, se observă că p
1

calcă succesiv pe lamelele a şi b anume în
perioadele de timp în care conductoarele AA'
şi BB' se găsesc în câmpul polului N; invers
Fig. 5.3 se petrec lucrurile în ceea ce priveşte peria p
2
.
Rezultă că peria p
1
culege alternanţele pozitive ale t.e.m. induse în cele două
(5.1)
265
conductoare, iar peria p
2
alternanţe negative (fig. 5.3 c). Dacă pe rotor se mai
plasează o spiră, decalată la 90° faţă de prima (ca şi lamelele corespunzătoare) în
această spiră au loc fenomene identice, cu observaţia că intervine o întârziere în
timp de 90° electrice. Peria p
1
va culege în această situaţie tensiunea rezultantă a
semiundelor pozitive (fig. 5.3 d) şi similar, la peria p
2
va rezulta o tensiune
pulsatorie negativă. Pulsaţiile în acest caz au loc între o valoare maximă şi una
minimă, diferită de zero, relativ puţin diferite. Dacă numărul de spire şi de lamele
se măreşte în mod corespunzător, pulsaţiile tensiunilor la periile p
1
şi p
2
se reduc la
minim, astfel că tensiunea ce se culege de la aceste perii rezultă practic constantă
(continuă).
Concluzie: T.e.m. alternative induse în înfăşurarea rotorică sunt redresate
mecanic prin intermediul colectorului, care asigură ca în circuitul dintre perii să se
afle numai bobine în care tensiunea indusă are acelaşi sens. În acest scop
înfăşurarea rotorică este executată sub forma unei înfăşurări polifazate închise, cu
fiecare bobină (fază) legată la câte o lamelă de colector, respectiv la bobina
următoare.

5.2 Înfăşurări de curent continuu. T.e.m. indusă în înfăşurarea de c.c.
Cuplul electromagnetic al maşinii de c.c.

5.2.1 Definiţii. Caracteristici principale

La primele maşini electrice de c.c. înfăşurarea indusului era o înfăşurare
concentrată, plasată pe polii aparenţi ai rotorului (indusul în dublu T al lui Werner
Siemens, 1854 - fig. 5.4 a), iar mai târziu
(Pacinotti, 1860) în jurul miezului în formă de
inel (fig. 5.4 b). În prezent, înfăşurarea în inel
(fig. 5.4 b) a fost înlocuită cu înfăşurarea în
tobă, formată din bobine plasate în crestături
practicate pe periferia rotorului.
Bobinele înfăşurării de c.c. sunt formate din S
b

spire legate în serie. Ca şi la înfăşurările de c.a.
părţile de bobină aşezate în crestături constituie
laturile de bobină, iar părţile frontale care fac
legătura între cele două laturi de bobină
reprezintă capetele de bobină. Orice înfăşurare
de c.c. plasată în crestăturile rotorului este o
înfăşurare în două straturi, laturile de bobină Fig. 5.4
numite de dus fiind plasate în jumătatea superioară (exterioară) a crestăturilor, iar
cele de întors în jumătatea inferioară. În figura 5.5 a şi b se reprezintă laturile de
dus şi de întors ale bobinei notate convenţional bobina 1, n’ – latura de întors a
bobinei n, 2 – latura de dus a bobinei 2 şi aşa mai departe. Deschiderea bobinei sau
pasul de dus al bobinei înfăşurării de c.c. se notează y
1
şi se alege, pe cât posibil
diametral, pentru obţinerea t.e.m. induse în bobine de valoare maximă.
266
Bobinele înfăşurării de c.c. se conectează în serie alcătuind o înfăşurare închisă
(spre deosebire de înfăşurarea de c.a.) legăturile dintre bobine fiind racordate,
fiecare, la câte o lamelă a comutatorului (fig. 5.5 b).
Totalitatea bobinelor legate în serie între două perii consecutive şi
străbătute de curent în acelaşi sens formează aşa numita cale de înfăşurare.
Numărul de căi de înfăşurare este totdeauna un număr par, deoarece numărul de
perii este par. Numărul perechilor de căi de înfăşurare se notează cu litera a.

Fig. 5.5

5.2.2 Tipurile principale de înfăşurări de c.c.

Bobinele înfăşurărilor de c.c. trebuie legate în serie astfel încât t.e.m. induse în
diferitele bobine să se adune în fiecare cale de înfăşurare. Pentru realizarea acestei
cerinţe, conexiunile între bobine se pot executa în două moduri:
a) legând bobinele în serie astfel ca distanţa dintre bobinele care se succed în
schema de înfăşurare, notată cu y, şi numită pasul înfăşurării, să fie
sensibil mai mică decât deschiderea y
1
a bobinelor (fig. 5.6 a);
b) legând bobinele în serie astfel ca pasul y să fie apropiat ca valoare de aceea
a dublului pas polar (fig. 5.6 b).


Fig. 5.6

În primul caz, înfăşurarea progresează de-a lungul periferiei indusului sub
forma unor bucle; o astfel de înfăşurare este numită buclată sau paralelă. În al
doilea caz, înfăşurarea progresează sub formă de undă, fiind numită înfăşurare
ondulată sau serie. Numind distanţa dintre latura de întors a unei bobine şi latura
267
de dus a bobinei următoare pas de întors sau de legătură y
2
, între cei trei paşi de
înfăşurare rezultă relaţia:
a) pentru înfăşurarea paralel: y = y
1
- y
2

b) pentru înfăşurarea serie: y = y
1
+ y
2

Înfăşurările paralel la care y>0 şi înfăşurările serie la care py < 2pτ sunt
înfăşurări drepte (sau neîncrucişate) în timp ce înfăşurările paralel având y < 0 şi
cele serie la care py > 2pτ sunt numite înfăşurări încrucişate. În cazul general, în
crestături, pe fiecare strat, este plasat un număr u > l de laturi de bobine (fig. 5.7).
Dacă laturile celor u bobine ocupă acelaşi loc în stratul
exterior şi în cel inferior a două crestături (fig. 5.8 a),
înfăşurarea este executată cu bobine de lăţimi egale. Dacă
laturile celor două bobine sunt aşezate în locuri diferite ale
crestăturilor (fig. 5.8.b), se disting bobine de lăţime mai mică
şi mai mare, înfăşurarea respectivă fiind o înfăşurare în
trepte. Înfăşurările cu bobine de deschidere egală au
avantajul că cele u bobine aşezate alăturat pot fi Fig. 5.7
izolate în comun, înainte de a fi introduse în crestături. Înfăşurările în trepte
prezintă avantaje din punct de vedere al comutaţiei.

Fig. 5.8

Ca şi înfăşurările de c.a. şi înfăşurările de c.c. se reprezintă prin schema de
înfăşurare, care este o reprezentare simplificată a înfăşurării, rezultată prin
desfăşurarea în plan a suprafeţei indusului. Pentru simplificare, bobinele se
reprezintă ca şi când ar fi formate dintr-o singură spiră.

5.2.3 Înfăşurarea paralel (buclată)

Se deosebesc înfăşurări paralel simple, caracterizate prin 1 · y şi
înfăşurări paralel multiple de ordin de multiplicitate m, caracterizate prin
1 > · m y . În general se folosesc înfăşurările drepte, paralel simple şi paralel
duble (de multiplicitate m = 2). Schema de înfăşurare se poate construi cu ajutorul
stelei t.e.m., cum s-a arătat la înfăşurările de c.a., sau pe baza paşilor de înfăşurare
y, y
1
, y
2
. Vom folosi acest ultim procedeu pentru a lămuri modul de utilizare.
Pentru a determina proprietăţile înfăşurărilor paralel simple ne vom referi,
pentru a simplifica schema de înfăşurare, la un indus cu număr redus N
c
=12
crestături (în general N
c
este mult mai mare), caracterizat prin u = 1 şi p = 2. Pentru
(5.2)
(5.3)
268
aceste date 3
2
1
· ·
p
N
y
c
crestături, (pasul y
1
se poate măsura şi în număr de
lamele). Înfăşurarea fiind simplă, y = 1 sau y = -1 după cum înfăşurarea se execută
dreaptă sau încrucişată, cu (5.2) se obţine valoarea lui I
2
= 2 sau y
2
= 4, în funcţie
de tipul înfăşurării. Schema de înfăşurare corespunzătoare înfăşurării paralel simple
drepte pentru datele de mai sus, este redată în figura 5.9. Liniile pline reprezintă
laturile de dus, iar cele întrerupte laturile de întors ale bobinelor înfăşurării. În
figură sunt stabilite pe baza legii burghiului, sensurile t.e.m. induse în diferitele
laturi de bobine. Pentru cazul că maşina funcţionează ca generator, sensurile
determinate pentru t.e.m. induse reprezintă şi sensurile curenţilor în laturile de
bobine respective. Rezultă astfel că sunt necesare patru perii plasate pe lamelele 1,
4, 7 şi 10, câte două de acelaşi semn.

Fig. 5.9 Fig. 5.10

Înfăşurarea prezintă a = p = 2 perechi de căi de înfăşurare (ceea ce rezultă
mai clar din schema echivalentă a înfăşurării conform figurii 5.10). Concluzia că a
= p este valabilă pentru orice înfăşurare paralel simplă şi îşi găseşte explicaţia în
faptul că o astfel de înfăşurare prezintă p poligoane ale t.e.m. suprapuse
(înfăşurarea este simetrică în raport cu cele p perechi de poli) şi deci necesită
pentru culegerea tensiunii p perechi de perii.
Schema de bobinaj considerată arată că periile trebuie plasate pe lamelele
legate la laturi de bobină care se găsesc în axa neutră magnetică (fizic, deoarece
aceste lamele se află la mijlocul distanţei dintre cele două laturi de bobine, ele apar
în axa longitudinală geometrică). Această concluzie este valabilă pentru orice
înfăşurare de c.c.
Înfăşurările paralel multiple apar, cel mai adesea, ca m înfăşurări paralel
simple legate, prin intermediul periilor, în paralel. De exemplu, practicând în cele
12 crestături ale înfăşurării precedente alte 12 crestături echidistante şi plasând
269
între ele o înfăşurare identică cu prima, ansamblul lor formează înfăşurarea paralel
dublă având datele N
c
= 24, p = 2, u = 1, respectiv y = 2, y
1


= 6, y
2


= 4.
Fiind formate din două înfăşurări paralel simple, fiecare cu a = p şi cu p
perechi de perii, înfăşurarea dublă respectivă are a = 2⋅2 = 4 şi 2⋅2 = 4 perechi de
perii. Generalizând, rezultă că înfăşurarea paralel multiplă se caracterizează prin
a = m⋅p şi prin m⋅p perechi de perii. În mod obişnuit, cele m perii alăturate se
contopesc într-una singură, de lăţime egală cu de m ori lăţimea unei lamele.
Înfăşurările paralel multiple cu m circuite distincte care lucrează în paralel
se numesc înfăşurări de m ori închise. În practică, se folosesc şi înfăşurări paralel
multiple o singură dată închise, care se caracterizează, ca şi cele de m ori închise,
prin a = m⋅p şi mp perechi de perii.

5.2.4 Înfăşurarea serie (ondulată)

Pentru ca înfăşurarea serie să nu se închidă după o singură parcurgere a
rotorului se impune ca τ · ≠ 2
p
N
y
c
adică trebuie ca:
N
c
= py t m ,

unde m=1,2,… Înfăşurările pentru care în (5.4) este valabil semnul (+) sunt drepte,
iar cele pentru care semnul lui m este (-) sunt încrucişate; dacă m=1 înfăşurarea
este simplă, iar dacă m>1 – multiplă de ordin m.
Un exemplu de înfăşurare serie simplă, cu datele (N
c
= 13, p = 2, şi u = 1),
este redat în figura 5.11. Conform (5.4) 6
2
1 13
·

· y , iar pentru pasul de dus s-a
adoptat o valoare apropiată de cea diametrală 3
2 2
13
1


· y
Pasul de întors y
2
, rezultă din (5.3): (5.3) y
2


= 6 – 3 = 3.

(5.4)
270
Fig. 5.11

Dacă se urmăreşte schema de bobinaj se constată că între două lamele
vecine, de exemplu 13 şi 1, sunt legate în serie 2 = p bobine; la înfăşurarea paralel
simplă între două lamele vecine este legată o singură bobină, iar cele p bobine care
se găsesc în aceeaşi poziţie faţă de polii statorului sunt conectate în paralel. Rezultă
că la înfăşurarea serie, (numită astfel tocmai datorită legării în serie a celor p
bobine dintre două lamele consecutive), numărul căilor de înfăşurare legate în
paralel este de p ori mai mic decât la o înfăşurare paralel simplă, adică
1 / · · p p a .
Urmărind înfăşurarea, ne putem convinge că există numai două căi de
înfăşurare în paralel: bobinele 4 - 7', 10 - 13', 3 - 6', 9 - 12', 2 - 5', 8 - 11',
1 - 7' legate în serie şi 7 - 10', 13 - 3', 6 - 9', 12 - 2', 5 - 8', 11 - 1', de asemenea
conectate în serie. Sunt deci necesare numai două perii p
1
şi p
2
, concluzie valabilă
pentru orice înfăşurare serie simplă. Totuşi, în general, înfăşurarea se prevede cu
2p perii (cazul schemei studiate cu 4 perii), deoarece prin conectarea
corespunzătoare a periilor între ele se înlătură scânteierea la comutator, care ar lua
naştere în timpul funcţionării dacă ne-am limita numai la cele 2 perii necesare.


Fig. 5.12
271

Înfăşurările serie multiple se execută cu ordin de multiplicitate până la
valoarea m = 4. Ele pot fi m ori închise (fig. 5.12), înfăşurare cu N
c
=18, p = 2,
u = 1, m = 2) sau închise o singură dată. Numărul perechilor de căi de înfăşurare a
şi a perechilor de perii necesare este m, lucru care rezultă clar în cazul înfăşurărilor
de m ori închise, formate din m înfăşurări serie simple legate în paralel. Se poate
demonstra că această concluzie este valabilă şi pentru înfăşurările o dată închise.
În exemplele date, pentru simplificare, s-au ales numere de crestături mici.
Din acest motiv, laturile de bobine scurtcircuitate de perii se abat parţial din zonele
neutre ceea ce nu se întâmplă în cazurile reale, unde N
c
are valori mari.


5.2.5 Tensiunea electromotoare a înfăşurării de c.c.

La maşinile de c.c. moderne, numărul de bobine şi de lamele de comutator
se aleg suficient de mari pentru ca variaţiile t.e.m. induse să fie reduse, în măsura
necesară ca t.e.m. să poată fi considerată constantă.
Valoarea momentană a t.e.m. indusă într-un conductor este u
ec
= v⋅l⋅B
x
, în
care v este viteza conductorului în câmp, l este lungimea lui, iar B
x
inducţia
magnetică în punctul x în care se află conductorul în momentul considerat. În
intervalul de timp în care conductorul parcurge o distanţă egală cu pasul polar,
originea distanţelor găsindu-se pe axa neutră, în conductorul respectiv se va induce
o t.e.m. medie:
x B
l
x B l
l
U
x x em
d d ⋅ ⋅
τ
⋅ ν
· ⋅ ⋅ ν ⋅ ⋅
τ
· ′
∫ ∫
τ τ
0 0
(cu v = ct.)
Indiferent de curba de repartiţie a inducţiei magnetice pe pasul polar:
Φ ·

τ
0
x B l
x
d
reprezintă fluxul care străbate întrefierul maşinii. Dacă se mai ţine seama de faptul
că:

60
n
D⋅ ⋅ π · ν şi τ · ⋅ π p D 2 ,
expresia t.e.m. induse în conductorul considerat rezultă:
Φ ⋅ ⋅ · ′
60
2
n
p U
em

Dacă înfăşurarea este executată cu pas diametral, tensiunea în calea de
înfăşurare este produsul dintre numărul de conductoare din calea de înfăşurare
N/2a (N - fiind numărul total de conductoare al înfăşurării) şi
em
U′ , deci:
Φ ⋅ ⋅ ⋅ ·
60
n
N
a
p
U
e
; Φ ⋅ ⋅


· n
a
N p
U
e
60
,
unde n [rot/min] turaţia rotorului.
(5.5)
(5.6)
(5.7)
(5.8)
(5.9)
272
În cazul în care periile sunt plasate în axa neutră, fluxul care străbate bobinele
înfăşurării este maxim (fig. 5.13 a) şi deci t.e.m. indusă în calea de înfăşurare
obţine valoarea maximă. Dacă periile se deplasează din axa neutră (fig. 5.13 b),
valoarea fluxului Φ dată de relaţia (5.6) devine mai mică ceea ce atrage după sine
reducerea t.e.m. U
e
la limită, dacă periile sunt deplasate astfel ca axa lor să coincidă cu
axa longitudinală a maşinilor 0 · ⋅ x B
x
d , şi prin urmare t.e.m. pe calea de
înfăşurare devine nulă.


a) b)
Fig. 5.13

Tensiunile induse în diferitele căi de înfăşurare în paralel ale maşinii sunt
egale, deoarece bobinele care intră în compunerea diferitelor căi de înfăşurare
ocupă la un moment dat aceeaşi poziţie în câmpul magnetic al maşinii, după cum s-
a arătat la studiul înfăşurărilor de c.c. Sensul acestor tensiuni este acelaşi în toate
căile de înfăşurare, corespunzând polarităţilor (+) şi (-) ale periilor.
Rezultă că dacă înfăşurarea nu este străbătută de curent, între bobinele
înfăşurării rotorului apare o tensiune la borne U = U
e
.
Observând că pentru o maşină dată p, a şi N sunt mărimi determinate, t.e.m.
indusă în înfăşurarea rotorică a maşinii de c.c. se mai poate scrie:
n k U
e e
⋅ Φ ⋅ · ,
în care
a
N p
k
e


·
60
este o constantă de tensiune, iar n [rot/min] – turaţia rotorului.

5.2.6 Cuplul electromagnetic al maşinii de c.c.

Prin definiţie, cuplul electromagnetic al unei maşini electrice este:
] [
1
m N⋅

·
i
P
M (5.11)
în care: P
i
[W] – puterea electromagnetică (interioară sau a întrefierului)

1
[rad/s] – viteza unghiulară a câmpului magnetic inductor.
Pentru masina de curent continuu se pot scrie relaţiile:

a e i
I U P ⋅ · , (5.12)
în care : U
e
– t.e.m. indusă în înfăşurarea rotorică respectiv I
a
– curentul pe calea de
înfăşurare.
(5.10)
273

60
2
1
n ⋅ π
· Ω · Ω , (5.13)
în care : n [rot/min] – turaţia motorului.
Întroducând (5.12) şi (5.13) în relaţiile (5.11) rezultă:

60
2 n
I U
M
a e
⋅ π

· (5.14)
şi ţinând cont de relaţia (5.9) se obţine:

a
a
I
a
N p
n
I
n
a
N p
M ⋅ Φ ⋅
⋅ π

·
⋅ π
⋅ ⋅ Φ ⋅


·
2
60
2 60
. (5.15)
Observând că pentru o maşină dată p, a şi N sunt mărimi determinate,
expresia (5.15) devine:

a m
I k M ⋅ Φ ⋅ · , (5.16)
în care:
a
N p
k
m
⋅ π

·
2
1
este o constantă de cuplu.

5.2.6.1 Tipuri de maşini electrice de c.c.

După modul în care se realizează alimentarea înfăşurării de excitaţie cu
tensiune, maşinile de c.c. se împart în două categorii:
a) maşini cu excitaţie separată, la care înfăşurarea de excitaţie este
conectată la o sursă de curent separată, exterioară maşinii (fig. 5.14 a);
b) maşini cu autoexcitaţie la care curentul de excitaţie este produs de
maşina respectivă, înfăşurarea de excitaţie fiind legată galvanic, într-un
mod oarecare cu înfăşurarea rotorului.
În funcţie de modul de conectare a înfăşurării de excitaţie, maşinile cu
autoexcitaţie pot fi:
- maşini cu înfăşurarea de excitaţie în paralel, în derivaţie la care cele
două înfăşurări ale maşinii sunt conectate în paralel (fig. 5.14 b);
- maşini cu înfăşurarea de excitaţie în serie, la care înfăşurarea statorică
este conectată în serie cu înfăşurarea indusului (fig. 5.14 c);
- maşini cu excitaţie mixtă, care au două înfăşurări de excitaţie, una în
serie şi una în paralel cu înfăşurarea rotorului (fig. 5.14 d).

5.2.6.2 Regimuri de funcţionare. Mărimi nominale

Ca şi în cazul maşinilor de c.a., oricare maşină normală de c.c. poate
funcţiona în regim de generator, de motor sau de frână electromagnetică, fiecare
dintre aceste regimuri fiind unul din cele trei ale regimului general de funcţionare,
în raport cu sensul fluxului energiei.
În figura 5.14 sunt reprezentate schematic diversele tipuri de maşini de c.c.
La acelaşi sens de rotire al rotorului, sensurile curenţilor în înfăşurări sunt indicate
274
cu linii continue, la funcţionarea ca generator, şi întrerupte la funcţionarea ca
motor.

Fig. 5.14

În ambele regimuri, maşina poate funcţiona în gol (nu cedează putere
utilă), în sarcină (debitează putere electrică, respectiv mecanică) sau în scurtcircuit.
La mersul în gol, curentul prin circuitul rotoric este fie nul, la generatorul
cu excitaţie separată, fie foarte mic, corespunzător cuplului redus pe care trebuie
să-l dezvolte maşina. La funcţionarea în sarcină, în funcţie de încărcarea maşinii,
curentul din circuitul rotoric are o valoare mai mult sau mai puţin apropiată de
aceea a curentului nominal.
În ceea ce priveşte funcţionarea în scurtcircuit, ea are loc, în cazul
generatorului de c.c., dacă bornele maşinii sunt legate în scurtcircuit; la
funcţionarea ca motor, ca şi în cazul motorului de inducţie, regimul de scurtcircuit
corespunde funcţionarii motorului cu rotorul calat (n = 0). Curentul care străbate
circuitul rotoric obţine valori mari indiferent de regimul de funcţionare: în cazul
generatorului deoarece întreaga tensiune indusă corespunde căderii de tensiune pe
rezistenţa electrică, redusă, a circuitului rotoric, în cazul motorului datorită absenţei
t.e.m. induse U
e
(5.10).
Orice maşină de c.c. se dimensionează pentru a funcţiona cu o anumită
putere, tensiune, curent, turaţie, care reprezintă mărimile nominale ale maşinii.
Deşi, conform principiului reversibilitaţii maşinilor electrice, orice maşină de c.c.
poate funcţiona atât ca generator, cât şi ca motor, unele elemente ale ei se
dimensionează diferit în funcţie de regimul de funcţionare pentru care este
destinată maşina. În acest sens, se remarcă faptul că tensiunile normalizate pentru
generatoarele de c.c. şi pentru motoarele de c.c. sunt diferite:
- la generatoare: 115V; 230V; 460V;….
- la motoare: 110V; 220V; 440V;…..

5.3 Reacţia de indus şi comutaţia maşinii de c.c.

Ca şi în cazul maşinilor de c.a., la funcţionarea în sarcină a maşinii de c.c.
câmpul magnetic corespunde solenaţiei rezultante (de excitaţie şi de reacţie de
indus), respectiv este rezultatul suprapunerii câmpului magnetic al indusului peste
cel inductor.
275
Dacă circuitul magnetic al maşinii este nesaturat, câmpul magnetic
rezultant se poate obţine prin însumarea câmpului de excitaţie şi a celui de reacţie.
Dacă anumite părţi ale circuitului magnetic sunt însă saturate (de ex. dinţii
rotorului), determinarea câmpului magnetic rezultant, real, din întrefier, se poate
face numai stabilind mai întâi solenaţia totală în diferitele puncte de pe periferia
maşinii, în baza căreia se determină după aceea inducţia magnetică.
Câmpul magnetic la funcţionarea în sarcină este în mod necesar diferit de
cel de la mersul în gol, când câmpul magnetic al maşinii se reduce numai la cel de
excitaţie. Totalitatea efectelor determinate de solenaţia de reacţie a indusului (a
câmpului de reacţie) reprezintă, ca şi la maşinile de c.a., fenomenul denumit reacţie
de indus.

5.3.1 Reacţia de indus a maşinii cu periile în axa neutră

Considerăm o maşină de c.c. cu p = 2, tăiată după o generatoare şi
desfăşurată în plan, al cărei întrefier sub talpa polară este constant (fig. 5.15 a).
Curba de repartiţie a câmpului de excitaţie B
E
, singurul existent la mersul
în gol, este dreptunghiular - curbilinie (fig. 5.15 b). La funcţionarea în sarcină, prin
căile de curent ale înfăşurării indusului trece curentul
a
I
I
a
2
· . Fie sensul acestui
curent cel indicat în figura 5.15 a, corespunzând sensurilor de rotire ale rotorului
arătate în figură prin săgeţi: G-pentru generator şi M-pentru motor. Câmpul de
reacţie, produs de acest curent, se închide pe drumul de reluctanţă minimă şi anume
prin rotor, întrefier şi tălpile polare (fig. 5.15 a), fiind astfel un câmp magnetic
transversal. Pe o jumătate a polului, în întrefier, liniile acestui câmp au acelaşi sens
ca şi liniile câmpului de excitaţie, iar pe cealaltă jumătate de pol ele sunt de sens
contrar. În axele polilor, câmpul de reacţie este nul.
276


Fig. 5.15

Aplicând legea circuitului magnetic pe un contur care coincide cu o linie
de câmp a câmpului de reacţie şi observând că reluctanţa fierului poate fi neglijată,
respectiv că, din motive de simetrie, intensitatea H a câmpului de reacţie în
întrefier are aceeaşi valoare de o parte şi de alta a axei polului, rezultă:

x c
n H ⋅ θ · ⋅ δ 2
unde θ
c
este solenaţia unei crestături şi n
x
numărul de crestături pe distanţa x.
Considerând întrefierul echivalent δ ⋅ · δ′
c
k din cazul când rotorul ar fi
nedinţat (în care K
c
este factorul supraunitar al lui Carter), membrul al doilea se
poate exprima ca produs al încărcării liniare A şi al distanţei x adică:
x A H ⋅ · ⋅ δ′ 2
Curba solenaţiei de reacţie pe pol
p
a
2
θ
este deci
reprezentată de o linie frântă triunghiulară cu vârfurile în axele periilor
(fig. 5.15 c).
Dacă circuitul magnetic al maşinii este nesaturat, se pune problema
determinării curbei de repartiţie a câmpului de reacţie, pentru ca să se poată
determina, în final, câmpul magnetic al maşinii ca rezultantă a câmpului de
excitaţie şi a celui de reacţie. Inducţia magnetică a câmpului de reacţie în întrefier,
la distanţa x de axa polului, este:
(5.17)
(5.18)
277

x
ax
x A
B
δ ′ ′

⋅ µ ·
2
0

în care ct. · δ′ · δ′ ′
x
sub talpa polară, respectiv are valori mult mai mari în afara
tălpilor polare. Prin urmare, sub tălpile polare, curba solenaţiei, la o anumită scară,
reprezintă şi curba de repartiţie a inducţiei B
a
, în timp ce între poli această curbă se
abate mult de la curba solenaţiei (fig. 5.15 c). În prezenţa unor poli auxiliari în axa
neutră, în zona respectivă inducţia B
a
creşte la o valoare corespunzătoare
întrefierului respectiv.
Curba inducţiei rezultante B (fig. 5.15 d) arată că reacţia de indus, în condiţiile
menţionate, are drept efect deformarea repartiţiei câmpului magnetic în întrefier,
care se manifestă prin:
a) slăbirea câmpului sub muchiile de intrare a polilor, dacă maşina
funcţionează ca generator, respectiv sub muchiile de ieşire (la motor) şi
întărirea lui sub celelalte muchii ale polilor;
b) deplasarea axei neutre (fizice) din axa neutră înspre părţile polilor sub care
câmpul este slăbit.
Valoarea totală a fluxului rămâne neschimbată, acţiunile de slăbire şi de întărire
a câmpului pe poli fiind echivalente.
Dacă circuitul magnetic prezintă porţiuni saturate, curba inducţiei magnetice
B' (fig. 5.15 d) se obţine înmulţind, în fiecare punct, solenaţia rezultantă cu δ ′ ′ µ
0
.
Din cauza saturaţiei magnetice, întărirea câmpului în porţiunile în care are loc acest
fenomen este slăbită faţă de situaţia existentă la o maşină nesaturată, astfel încât pe
lângă deformarea câmpului reacţia de indus se manifestă şi printr-o oarecare
reducere a fluxului polilor.

5.3.2 Reacţia de indus la maşina cu periile deplasate din axa neutră

Determinarea curbei inducţiei rezultante în cazul în care periile sunt deplasate
din axa q se face în acelaşi mod ca şi la maşina cu periile în axa neutră. Deosebirea
constă în aceea că repartiţia liniar triunghiulară a solenaţiei de reacţie este deplasată
în sensul decalării periilor.
Această solenaţie se poate descompune în două componente: solenaţia
transversală θ
aq
, corespunzătoare spirelor indusului cuprinse în unghiul β − π 2 şi
solenaţia longitudinală θ
ad
corespunzătoare spirelor din indus cuprinse în unghiul
2β (fig. 5.16). Valorile lor pe perechea de poli pot fi determinate cu relaţiile:
A D
aq

,
_

¸
¸
β −
π
· θ
2

A D
ad
⋅ β · θ
în care D este diametrul rotorului.
Deoarece θ
aq
şi θ
ad
se referă la întreaga maşină, solenaţiile pe un pol se obţin
prin împărţirea cu 2p. Efectul solenaţiei transversale este acelaşi ca la maşina cu
periile în axa neutră. În ce priveşte solenaţia de reacţie longitudinală se remarcă
(5.19)
(5.20)
(5.21)
278
faptul că, la deplasarea periilor într-un anumit sens (al rotirii rotorului la generator
în sens contrar la motor), are loc un efect de demagnetizare, cu atât mai puternic cu
cât unghiul β este mai mare. La o astfel de deplasare a periilor, deci, câmpul
magnetic al maşinii se reduce, într-o măsură mai mare sau mai mică,
Fig. 5.16.

funcţie de valoarea lui β. Dacă deplasarea periilor se face cu un unghi -β (în sens
invers celui considerat anterior), câmpul longitudinal rezultă magnetizant. Efectul
de magnetizare (de mărire a fluxului) este, de obicei neesenţial, fiind limitat de
fenomenul de saturaţie magnetică.

5.3.3 Mijloace de reducere a efectelor câmpului de reacţie

Reacţia de indus este un fenomen dezavantajos pentru maşinile de c.c.
moderne, uşor saturate, deoarece:
a) determină o micşorare a fluxului şi deci a t.e.m. induse în
înfăşurarea indusului maşinii;
b) prin deformarea câmpului în anumite zone ale periferiei rotorului
inducţia B
δ
obţine valori mari, ceea ce poate conduce la creşterea inadmisibilă a
tensiunii între două lamele de comutator, în anumite zone ale comutatorului, şi prin
aceasta, la apariţia unor arce electrice care se pot extinde ducând la scurtcircuitarea
periilor;
c) creşterea inducţiei în anumite zone de-a lungul pasului polar este
însoţită de mărirea pierderilor în fier ale maşinii care depind practic de pătratul
inducţiei.
De obicei, periile maşinilor de c.c. nu se deplasează din axa neutră, astfel încât
compensarea parţială sau totală a câmpului de reacţie se poate obţine prin crearea,
în axa neutră, a unui câmp magnetic opus celui de reacţie şi dependent de încărcare
în acelaşi mod ca şi câmpul de reacţie al indusului. Realizarea practică a unui
asemenea câmp magnetic este posibilă prin intermediul:
a) polilor auxiliari ai maşinii;
b) unei înfăşurări executate în acest scop, denumită înfăşurare de
compensaţie.
279
Polii auxiliari au drept scop principal, să creeze după axa transversală un câmp
magnetic care să aibă drept efect îmbunătăţirea procesului de comutaţie. În acest
scop, înfăşurarea acestor poli este legată în serie cu înfăşurarea rotorului, ambele
înfăşurări fiind astfel străbătute de acelaşi curent. Sensul câmpului polilor auxiliari
este opus celui al câmpului de reacţie. În aceste condiţii, câmpul polilor auxiliari,
simultan cu îmbunătăţirea procesului de comutaţie, contribuie şi la anihilarea
procesului de reacţie, la orice încărcare a maşinii.
Anularea câmpului de reacţie se poate obţine şi prin realizarea, pe suprafeţele
tălpilor polare, a unei solenaţii specifice egale şi de sens contrar cu aceea a
indusului. Acest lucru se poate obţine prin
intermediul unei înfăşurări dimensionate în
consecinţă, plasată în crestături practicate în
tălpile polare şi legată în serie cu înfăşurarea
indusului numită înfăşurare de compensaţie
(fig. 5.17). Soluţia cea mai bună constă în
utilizarea ambelor mijloace, înfăşurarea de
compensaţie dimensionându-se astfel încât să
împiedice deformarea câmpului magnetic sub
tălpile polare, iar polilor de comutaţie
revenindu-le anihilarea câmpului de reacţie în
zona axei neutre.
Fig. 5.17

Înfăşurarea de compensaţie determină complicaţii de ordin constructiv. Din
acest motiv, maşinile de c.c. se prevăd cu o asemenea înfăşurare numai dacă ele
sunt destinate unui regim de funcţionare greu.
Deoarece numai polii de comutaţie nu pot asigura reducerea în mod
corespunzător a efectelor câmpului de reacţie, la maşinile de c.c. lipsite de
înfăşurare de compensaţie se iau măsuri constructive menite să mărească reluctanţa
în întrefier, sub talpa polară, înspre muchiile tălpilor polilor; executarea polilor cu
întrefier variabil, crescător spre marginile polilor; realizarea polilor din tole
alternativ normale (prevăzute cu proeminenţe corespunzătoare tălpii polare),
respectiv de lăţime constantă pe întreaga lungime a polului (lipsite de
proeminenţele care determină talpa polară) etc.

5.3.4 Comutaţia maşinii de c.c.

În regim staţionar, curentul din circuitul rotoric fiind constant, şi curentul
care străbate bobinele unei căi de înfăşurare este constant. Prin rotirea rotorului
însă succesiv, bobinele înfăşurării trec dintr-o cale de înfăşurare în alta şi, odată cu
aceasta, curentul în bobina respectivă îşi schimbă sensul. Aceasta are loc în
momentul în care lamelele de comutator la care sunt conectate capetele bobinei
considerate se găsesc sub aceeaşi perie sau sub perii de aceeaşi polaritate.
280
Procesul fizic în urma căruia curentul din bobină variază de la valoarea + i
a

la – i
a
,la trecerea bobinei în altă cale de înfăşurare, se numeşte comutaţie.
Intervalul de timp T
c
în care are loc modificarea curentului prin bobina care comută
poartă numele de timp (sau perioadă) de comutaţie. Trecerea curentului de la + i
a
la
– i
a
are loc după o curbă a cărei formă depinde de mai mulţi factori; forma curbei
de variaţie a curentului din bobina care comută prezintă o deosebită importanţă
pentru funcţionarea maşinii.

5.3.4.1 Comutaţia în cazul periilor de lăţime egală cu lăţimea
lamelelor de comutator

Pentru a determina modul de variaţie a curentului în bobina care comută, să
considerăm că în momentul iniţial peria (de lăţime egală cu lăţimea lamelei) calcă
pe o lamelă 1, pentru ca după trecerea unui interval de timp t = T
c
, datorită
deplasării rotorului să se găsească pe lamela 2 (fig. 5.18 a şi b). În bobina legată
între lamelele 1 şi 2, care a trecut în calea de înfăşurare următoare, curentul a
obţinut din nou valoarea i
a
, însă este de sens contrar celui de la momentul t = 0.

Fig. 5.18

La un moment intermediar T
c
> t > 0, curentul în bobina care comută este i
(fig. 5.18 c), închizându-se în lungul conturului Γ. T.e.m. care forţează trecerea
acestui curent corespunde variaţiei în timp a fluxului rezultant care străbate bobina
considerată, compus din fluxul de dispersie i L
b
⋅ (unde L
b
este inductivitatea
bobinei) şi din fluxul exterior Φ
e
, produs de alţi curenţi decât ai bobinei care
comută. Prin urmare, t.e.m din bobina în comutaţie are componentele:

t
i L
u
b
er
d
d ) ( ⋅ −
· şi
t
u
e
ee
d
dΦ −
·
Fie R
b
,
l
R , Rp
1
, Rp
2
rezistenţele bobinei, a legăturii dintre o bobină şi o
lamelă, respectiv rezistenţele de trecere între perie şi lamelele de comutator 1 şi 2.
Efectuând integrala de linie pentru conturul Γ al intensităţii de câmp electric E
rezultă:
( ) ( )
2 1
2 1
i R R i R R i R u u
p l p l b ee er
+ − + + ⋅ · +
în care:
i i i i i i
a a
− · + ·
2 1
;
Fie R
p
rezistenţa de trecere între perie şi lamelele de comutator când peria
calcă numai pe o lamelă. Admiţând că între perie şi lamela de comutator trecerea
281
curentului are loc pe baza fenomenului de conducţie electrică (caracterizat prin
rezistivitate constantă ) rezultă că:

t
T
S
S
R
R
t T
T
S
S
R
R
c
p
p
p
p
c
c
p
p
p
p
· ·

· ·
2
2
1
1
,
deoarece rezistenţele de contact ale periei cu lamela de comutator sunt:

c c c p
p
c c p
p
c c c p
p
T v l
k
S
k
R
t v l
k
S
k
R
t T v l
k
S
k
R
⋅ ⋅
· ·
⋅ ⋅
· ·
− ⋅
· ·
2
2
1
1
) (

în care l
c
reprezintă lungimea lamelei de comutator, iar v
c
viteza comutatorului.
După efectuarea operaţiilor intermediare vom avea:
ee er
c
c
c
p a
c
c
c
p
u u
t
T
t T
T
R i
t
T
t T
T
R R i + ·

,
_

¸
¸


⋅ +
1
1
]
1

¸

,
_

¸
¸
+

+
unde, pentru simplificare s-a notat R
b
+2
l
R =R.
Rezultă expresia curentului i sub forma:

( )
c
c
p
ee er
a
c
c
p
c
c
T
t t T
R R
u u
i
T
t t T
R
R
T
t T
i

,
_

¸
¸
+

+
+
+ ⋅
⋅ −
⋅ +

·
1 1
2

Să presupunem că u
er
+ u
ee
= 0, situaţie care poate interveni în practică la
viteze mici ale comutatorului. În acest caz expresia curentului se reduce la primul
termen din membrul relaţiei (5.23). În ipoteza că R R
p
>> (cazul periilor tari) sau
că bobinele înfăşurării au rezistenţă neglijabilă în raport cu rezistenţa de trecere R
p

(cazul maşinilor mari), expresia curentului i în forma simplă este:

a
c
i
T
t
i ⋅

,
_

¸
¸
− · 2 1
care defineşte o variaţie liniară a curentului de comutaţie cu timpul (dreapta 1 din
fig. 5.19). Acest mod de comutaţie a fost denumit comutaţie liniară.
Dacă raportul R/R
p
nu se poate neglija (cazul maşinilor mici), variaţia
curentului în funcţie de timp este dată de expresia:

( )
a
c
c
p
c
c
i
T
t t T
R
R
T
t T
i ⋅

⋅ +

·
2

Acestei expresii îi corespunde în întreg intervalul T
c
,o valoare a curentului
i mai mică decât aceea corespunzătoare relaţiei (5.24), cu excepţia momentelor t =
(5.22)
(5.23)
(5.24)
(5.25)
282
0,
c
c
T t
T
t · · ,
2
. Variaţia curentului de comutaţie cu timpul rezultă conform
curbei 2. Comutaţia respectivă se numeşte comutaţie de rezistenţă sau rezistivă. La
viteze mari v
c
ale comutatorului, t.e.m. nemaifiind neglijabile, curentul de
comutaţie este determinat cu relaţia (5.23). Variaţia în timp a curentului i se poate
determina ţinând seama şi de expresiile t.e.m.
er
u şi
Be
u , ca soluţie a ecuaţiei
diferenţiale liniare de gradul Ι care se
obţine.
Alura curbei de variaţie a
curentului de comutaţie i se poate
stabili, fără a rezolva această ecuaţie,
dacă se analizează succesiv influenţa
diferitelor mărimi. Un prim caz poate fi
acela în care u
ee
= 0, când t.e.m. din
circuitul bobinei s-ar reduce numai la
tensiunea u
er
. Efectul inductivităţii
bobinei care comută fiind acela de
întârziere a variaţiei curentului,
comutaţia va fi o comutaţie întârziată
(fig. 5.19 - curba 3).

Fig. 5.19

Dacă u
ee
≠0 are acelaşi semn ca şi u
er
(cazul maşinilor fără poli de
comutaţie şi fără înfăşurare de compensaţie, când câmpul de reacţie induce în
bobina care comută o t.e.m. u
ee
= u
ea
, de aceleaşi sens cu u
er
), întârzierea variaţiei
curentului i este şi mai mare, fiind posibil chiar ca la t = T
c
curentul să nu atingă
valoarea –i
a
. Curentul i
1
fiind astfel diferit de zero, în momentul când peria
părăseşte lamela 1, apare un arc electric, fenomen care se manifestă prin apariţia de
scântei la muchia de ieşire a periei. Acţiunea de întârziere a variaţiei curentului i
poate fi redusă, parţial sau total, dacă în bobina care comută se induce, de către un
câmp exterior creat în acest scop, o tensiune de sens opus suficient de mare.
Mai mult, dacă se realizează o tensiune rezultantă u
ee
de sens opus t.e.m. u
er

şi mai mare ca valoare, variaţia curentului i poate fi influenţată în sens contrar,
obţinându-se o comutaţie grăbită (fig. 5.19. – curba 4). O grăbire exagerată a
comutaţiei poate duce la situaţia ca la t = T
c
să rezulte i > i
a
(fig. 5.19. – curba
5), ceea ce determină, de asemenea, apariţia de scântei la muchia de ieşire.
Un criteriu de apreciere al diferitelor tipuri de comutaţie îl constituie
densitatea de curent rezultată sub perie, care poate fi determinată cu ajutorul curbei
i = f(t). Densităţile de curent sub perie pentru cele două lamele pe care calcă peria
sunt:
( ) t v l i S i J şi t T v l i S i J
c c p c c c p
⋅ ⋅ · · − ⋅ · ·
2 2 2 1 1 1
2 1
(5.26)
283
Conform relaţiei i i i
a
− ·
2
, curentul i
2
este reprezentat de distanţa de la
punctul curent P la dreapta i = i
a
, iar curentul i
1
de distanţa la dreapta i = -i
a

(fig. 5.20). Cum:


( )
2 2 1 1
2 2 1 1
,
,
γ ⋅ · γ ⋅ ·
γ ⋅ · γ ⋅ − ·
tg tg
tg tg
k J k J
t i t T i
c

La comutaţia liniară ct. · γ · γ
2 1
, indiferent de poziţia lui P, astfel că
densitatea de curent pe suprafaţa de contact a periei cu lamelele este aceeaşi în tot
timpul perioadei de comutaţie. La comutaţia rezistivă (curba 2 - fig. 5.19)
densitatea de curent e mai mare la începutul
şi la sfârşitul comutaţiei, deci la muchia de
intrare şi de ieşire a periei. La comutaţie
întârziată sau grăbită (fig. 5.19 – curbele 3 şi
4) este mai solicitată muchia de ieşire a
periei, respectiv cea de intrare. Dar, densitatea
mare de curent sub perie înseamnă o încălzire
intensă a periei, ceea ce poate determina
distrugerea rapidă a muchiei respective, şi
uneori, apariţia de scântei.



Fig. 5.20.

Caracterul favorabil, sub acest aspect, al comutaţiei liniare face ca în
practică să se urmărească obţinerea unei comutaţii de această natură.

5.3.4.2 Comutaţia în cazul periilor de lăţime mai mare decât
lăţimea lamelelor de comutator

Studiul comutaţiei în cazul când peria, de lăţime mai mare, calcă simultan
pe mai multe perii se face rezolvând sistemul de mai multe ecuaţii care rezultă prin
efectuarea integralei de linie a intensităţii de câmp electric pentru circuitele
scurtcircuitate.
Acest studiu este destul de dificil, sistemul de ecuaţii considerat
modificându-se în momentul în care o lamelă scapă de sub perie. El se complică şi
mai mult dacă înfăşurarea are pas scurtat şi dacă se ţine seama de grosimea izolaţiei
dintre lamele. Concluziile privind aspectele pozitive ale comutaţiei liniare rămân
valabile şi în acest caz.

Metode de îmbunătăţire a comutaţiei

Scânteierea puternică la comutator, ca fenomen suplimentar al comutaţiei,
este nefavorabilă şi ca atare trebuie evitată.
(5.27)
284
În afară de densitatea de curent mărită la muchiile periilor, scânteierea la
comutator este influenţată şi de alte cauze de natură electromagnetică sau
mecanică.
Eliminarea cauzelor de natură mecanică se asigură printr-o construcţie
îngrijită a maşinii. Metodele de îmbunătăţire a comutaţiei, privind reducerea
densităţii de curent la muchiile periilor şi a fenomenelor de natură electromagnetică
nefavorabile, se realizează prin alegerea potrivită a periilor, prin dimensionarea
maşinii astfel încât tensiunile care întârzie comutaţia (tensiunea u
er
, tensiunea
indusă de câmpul de reacţie) să fie cât mai mici şi prin anularea acestor tensiuni.
Experienţa construcţiei de maşini de c.c. arată că, în general, la maşinile cu
tensiunea mică sunt favorabile periile moi de grafit sau metalizate, iar la cele cu
tensiune ridicată periile tari. Uneori, pentru a mări rezistenţa periei faţă de curentul
i, ea se realizează din fâşii izolate între ele şi conectate între ele numai la partea
superioară (spre borne).
T.e.m. reactivă (de autoinducţie medie):

m
er
u u
em
= L
b
⋅2i
a
/T
c
= L
b
⋅2i
a
/b
c
⋅v
c

(în care b
c
este lăţimea lamelei) obţine valori mici dacă i
a
, n şi L
b
sunt mici,
respectiv b
c
este mare. Aceste considerente se au în vedere la dimensionarea
fiecărei maşini de c.c., care astfel se caracterizează, în general, printr-un număr mic
S
b
de spire al bobinelor din care se execută înfăşurarea (la maşinile de turaţie mare
sau cu i
a
mare, S
b
se alege S
b
= 2 sau chiar S
b
=1). În lipsa polilor de comutaţie este
necesar ca
m
er
u ≤ 10V. Rezultă că procesul de comutaţie reprezintă, de fapt, un
fenomen care limitează puterea ce se poate obţine de la maşina de c.c. Executarea
înfăşurării rotorice în trepte (când u > 1) are efecte favorabile asupra comutaţiei.
Într-adevăr, la deschideri diametrale ale bobinelor, în fiecare bobină se induce
practic aceeaşi tensiune u
er
, respectiv bobinele din ambele straturi comută simultan;
dacă înfăşurarea este în trepte, bobinele cu pas scurtat nu vor mai avea laturile
plasate în crestături în care ambele straturi comută, ceea ce determină reducerea lui
u
er
.
Compensarea tensiunii u
er
şi a tensiunii induse de câmpul de reacţie (dacă
maşina nu are înfăşurarea de compensaţie) se obţine printr-o tensiune u
ec
, indusă de
către un câmp exterior, a cărei inducţie este B
c
. Această tensiune se exprimă sub
forma:
u
ec
= 2⋅l⋅S
b
⋅v
a
⋅B
c

unde v
a
este viteza periferică a rotorului.
Realizarea compensării complete în orice moment nu este posibilă însă,
deoarece u
er
depinde de forma de variaţie în timp a curentului i. În practică, se
realizează compensarea tensiunii de autoinducţie medie
m
er
u , care s-a dovedit a fi
suficientă. Relaţiile (5.28) şi (5.29) arată că această egalitate implică variaţia
proporţională a inducţiei B
c
cu curentul i
a
, deci cu curentul rotoric.
Câmpul magnetic exterior necesar se obţine prin intermediul polilor
auxiliari plasaţi în axa q; proporţionalitatea între inducţia B
c
şi curentul indusului se
(5.28)
(5.29)
285
realizează prin legarea în serie a înfăşurării acestor poli cu înfăşurarea indusului şi
prin dimensionarea polilor auxiliari astfel ca ei să rămână nesaturaţi pentru toate
valorile curentului care pot interveni în timpul funcţionării.
Deoarece tensiunea u
ec
trebuie să grăbească comutaţia, polaritatea polilor
auxiliari se alege astfel încât să fie aceeaşi cu a polului principal care urmează, la
generator, respectiv de polaritate inversă la motor.
La maşinile lipsite de poli de comutaţie, realizarea inducţiei B
c
în dreptul
bobinei care comută se poate obţine prin deplasarea periilor din axa neutră (în
sensul rotirii rotorului la generator, invers la motor). Dezavantajul metodei constă
în aceea că la diferite sarcini (curenţi în indus), unghiul de deplasare al periilor din
axa neutră trebuie să fie diferit.

5.4 Funcţionarea maşinii de c.c. în regim de generator

5.4.1 Condiţiile autoexcitaţiei generatoarelor cu autoexcitaţie

La funcţionarea ca generator, rotorul maşinii de c.c este rotit din exterior,
cu turaţia n, de către un motor de antrenare, iar înfăşurarea de excitaţie este
străbătută de curentul de excitaţie I
E
. Dacă bornele maşinii sunt legate la un
consumator, maşina debitează putere electrică.
Puterea electrică de excitaţie reprezintă, obişnuit, 1-3% din puterea
nominală. La generatorul de c.c. cu excitaţie separată, curentul de excitaţie este
absorbit de la o sursă exterioară maşinii; la generatoarele cu autoexcitaţie, acest
curent este furnizat de însăşi maşina de c.c.
Procesul de autoexcitare al generatoarelor are loc numai dacă sunt
satisfăcute anumite condiţii. Pentru determinarea lor ne vom referi la un generator
cu înfăşurarea de excitaţie în paralel cu înfăşurarea indusului, care funcţionează în
gol. Pentru ca la rotirea rotorului să se inducă o t.e.m. de rotaţie şi deci la bornele
înfăşurării de excitaţie să apară o tensiune, este necesară existenţa unui câmp
magnetic remanent, care să amorseze procesul de autoexcitare. Acest câmp
magnetic trebuie să aibă acelaşi sens ca şi câmpul de excitaţie care se stabileşte la
apariţia curentului I
E
prin înfăşurarea inductoare, deoarece în caz contrar câmpul de
excitaţie anulând câmpul remanent, tensiunea u
e
din înfăşurarea indusului se reduce
la zero şi procesul de autoexcitare este împiedicat să se desfăşoare. Dacă cele două
condiţii menţionate sunt satisfăcute, procesul de autoexcitaţie determină mărirea
continuă a excitării maşinii până în momentul în care se ajunge în regimul
nestaţionar.
Relaţiile generale, valabile în regim staţionar, sunt:
u = -Ri
a
– L
a
⋅di
a
/dt + u
e
şi u = R
E
i
e
+ L
e
⋅di
E
/dt

unde R = R
a
+∆U/i
a
include şi rezistenţa de trecere la perii, iar i
a
şi i
E
reprezintă
valorile momentane ale curenţilor respectivi (a nu confunda i
a
cu curentul pe calea
de înfăşurare). În regim staţionar, când derivatele devin egale cu zero, a doua
ecuaţie (5.30) devine:
(5.30)
286
U = R
E
⋅I
E
La mersul în gol, în regim staţionar, tensiunea la bornele maşinii
depinde de aşa numita caracteristică de mers în gol U
0
= f(I
E
), care în fond, la o altă
scară, reprezintă caracteristica de magnetizare (U
0
fiind egal cu U
e
, care este
proporţională cu fluxul , iar I
E
cu solenaţia).
Rezultă că procesul de autoexcitaţie în gol are loc până când curentul I
E
obţine
valoarea pentru care dreapta definită de (5.31) intersectează caracteristica de mers
în gol (fig. 5.21), moment în care curentul
de excitaţie staţionar s-a stabilit.
Din figură se observă că
E
R · γ tg , adică
înclinarea dreptei de funcţionare U
0
= R
E
I
E

depinde de rezistenţa circuitului de
excitaţie. Prin mărirea acesteia, unghiul γ
creşte. Dacă γ devine egal cu γ
cr
, dreapta de
funcţionare se suprapune peste partea
liniară a caracteristicii de mers în gol,
rezultând o infinitate de puncte de
intersecţie a celor două curbe. Fig. 5.21
Neexistând un punct determinat de intersecţie, maşina se dezexcită, sau dacă
urma să se autoexcite procesul respectiv nu poate avea loc. Deci, pentru a asigura
procesul de autoexcitaţie este necesar şi ca unghiul γ să fie mai mic decât γ
cr,
adică
rezistenţa circuitului de excitaţie să fie mai mică decât rezistenţa critică.

5.4.2 Bilanţul energetic şi ecuaţiile generatorului de c.c.

La funcţionarea în regim staţionar, generatorul de c.c. primeşte la arbore o
putere P
1
şi debitează pe la borne puterea P
2
. Notând cu P puterea interioară, care
este transmisă pe cale electromagnetică între rotor şi stator, bilanţul energetic al
generatorului este determinat de relaţiile:
P
1
= P +p
m
+p
Fe
+p
Cue
; P
2
= P - p
Cua
- p
t

Termenul p
Cue
lipseşte în cazul generatorului cu excitaţie separată (puterea
de excitaţie fiind luată de la o sursă exterioară).
Considerând în relaţia (5.30) derivata întâi egală cu zero, rezultă ecuaţia
tensiunilor pentru circuitul rotorului în regim staţionar sub forma:
U
e
= U + RI
a

Cuplul electromagnetic dezvoltat de generator este dat de relaţia (5.16)
M = k
m
⋅Φ⋅I
a
,
în care s-a notat cu k
m
= pN/2π·a, constanta de cuplu.
Împreună cu cuplul de mers în gol M
0
(corespunzător pierderilor) cuplul
electromagnetic M echilibrează cuplul mecanic M
1
, la arbore:
M
1
= M + M
0



(5.31)
287
5.4.3 Caracteristicile de funcţionare ale generatoarelor de c.c.

Funcţionarea unui generator de c.c. depinde de t.e.m. U
e
, tensiunea la
borne U, curentul debitat I, rezistenţa circuitului de excitaţie şi turaţia n.
Dependenţa dintre două din mărimile enumerate mai sus, în ipoteza că
celelalte sunt constante, poartă numele de caracteristică a generatorului. Dintre
toate caracteristicile posibile, pentru exploatarea şi aprecierea performanţelor
generatorului de c.c. mai importante sunt următoarele caracteristici de funcţionare
în sarcină:
- caracteristica în sarcină U = f(I
E
) pentru I = ct., n = ct.;
- caracteristica exterioară U = f(I) pentru R
E
= ct, n = ct.;
- caracteristica de reglare I = f(I
E
) pentru U = ct, n = ct.;
şi caracteristicile de funcţionare în regimurile limită:
- caracteristica în gol U
0
= f(I
E
) pentru I = 0, n = ct.;
- caracteristica în scurtcircuit I
sc
= f(I
E
) pentru U = 0, n = ct.
indicii „0” şi „sc” arătând că ne referim la mărimile respective de funcţionare la
mers în gol, respectiv scurtcircuit. Forma acestor caracteristici depinde de tipul de
excitaţie al maşinii, în funcţie de aceasta unele dintre ele putând să devină chiar
fără sens. Astfel, de exemplu, la generatorul de c.c. cu excitaţia în serie, la
conectarea normală a înfăşurărilor, curentul I al maşinii reprezintă totodată şi
curentul de excitaţie I
E
; în consecinţă, caracteristicile în sarcină, de reglare, de mers
în gol şi în scurtcircuit nu au sens.
De asemenea, dat fiind dependenţa strânsă dintre U, I şi I
E
care există la
generatorul de c.c. cu înfăşurarea de excitaţie în paralel, la acest tip de generator nu
se poate vorbi de caracteristicile de reglare şi în scurtcircuit, care nu se pot ridica la
legarea normală a înfăşurărilor maşinii. Când se vorbeşte totuşi de caracteristicile
menţionate la generatoarele respective se subînţelege că ele au fost determinate,
maşina fiind excitată separat.
Caracteristicile de funcţionare ale generatoarelor de c.c. pot fi determinate
pe cale de calcul sau experimental; pe baza caracteristicilor în gol şi în scurtcircuit,
cu ajutorul triunghiului de scurtcircuit, caracteristicile de funcţionare în sarcină se
pot determina şi pe cale grafică.

5.4.3.1 Caracteristicile generatorului de c.c. cu excitaţie separată

Se pot ridica experimental cu schema din figura 5.22.
Caracteristica de mers în gol – se ridică cu întrerupătorul S deschis,
variindu-se curentul de excitaţie monoton, fără întoarceri, între limitele +I
Emax
şi –
I
Emax
şi înapoi. Datorită fenomenului de histereză magnetică care caracterizează
materialul miezului magnetic se obţine ciclul reprezentat în figura 5.23. Curba
medie a celor două ramuri ale ciclului de histereză se consideră drept caracteristica
în gol “de calcul” utilizată în studiul funcţionării maşinii.
Punctul de funcţionare P corespunzător tensiunii nominale se găseşte pe
această curbă medie, anume în cotul curbei U
0
= f(I
E
).
288

Fig. 5.22 Fig. 5.23



Caracteristica în scurtcircuit se determină închizând înfăşurarea indusului,
prin intermediul întrerupătorului S peste o rezistenţă R
s
= 0. Pentru valori ale
curentului de scurtcircuit I
sc
≤ 2,5I
n
, caracteristica în scurtcircuit este o dreaptă
(fig. 5.23.), deoarece la U = 0 limitarea curentului rotoric la asemenea valori
rezultă prin reducerea importantă a t.e.m. U
e
, deci a curentului I
E
, şi prin aceasta
funcţionarea pe porţiunea liniară a caracteristicii de magnetizare. În studiul
funcţionării maşinii, de obicei, se consideră caracteristica în scurtcircuit pentru
câmp remanent nul (dreapta OD ) în figura 5.23. Cu ajutorul caracteristicii în gol şi
în scurtcircuit teoretice (de calcul), se poate construi triunghiul de scurtcircuit ABC
al maşinii pentru orice valoare I a curentului din indus. Fie I
E
= OA curentul de
excitaţie pentru care I
sc
= I. Dacă periile sunt în axa q şi maşina este lipsită de
înfăşurarea de compensaţie, prin deplasarea axei neutre fizice din axa q, ca urmare
a deformării câmpului, apare în maşină o componentă longitudinală
demagnetizantă a câmpului de reacţie. Solenaţia demagnetizantă corespunzătoare
poate fi echivalată în curent de excitaţie θ
ad
= K
ad
·I
Ea
şi deci magnetizarea maşinii
este realizată numai de curentul
'
E
I = I
E
-I
Ea
= OA-BA = OB.
Acestui curent de excitaţie îi corespunde t.e.m. U
e
= BC, tensiunea U fiind zero,
conform ecuaţiei: U
e
= U + RI
a
se obţine:

U
e
= R⋅I = BC (5.32)

deoarece θ
ad
este propor-ţională cu curentul I din înfăşurarea indusului, iar BC=RI,
rezultă că toate laturile triunghiului de scurtcircuit sunt proporţionale cu curentul I
considerat.
Caracteristica în sarcină se determină experimental închizând
întrerupătorul S şi variind rezistenţa R
S
după fiecare modificare a curentului I
E
,
astfel încât curentul I să rămână acelaşi. Ea se poate obţine şi pe cale grafică cu
289
ajutorul caracteristicii în gol şi a triunghiului de scurtcircuit corespunzător
curentului I = ct.; dacă se dă o mişcare de translaţie triunghiului ABC astfel ca
vârful C să se deplaseze pe caracteristica de mers în gol, vârful A descrie
caracteristica în sarcină (fig.5.24).
În cazul maşinilor cu un anumit grad de saturaţie, în stabilirea triunghiului
ABC trebuie să se ţină seama şi de efectul demagnetizat al câmpului de reacţie
transversal. Acest triunghi diferit întrucâtva de triunghiul de scurtcircuit, se
numeşte triunghi caracteristic. Dacă maşina are înfăşurare de compensaţie,
neexistând reacţie demagnetizantă, triunghiul caracteristic se reduce la dreapta BC.
Caracteristica exterioară se ridică experimental modificând, în trepte,
rezistenţa de sarcină R
s
, (întrerupătorul S fiind închis, R
E
într-o poziţie
determinată). Datorită independenţei circuitului de excitaţie faţă de cel al indusului,
la acest tip de generator menţinerea rezistenţei circuitului de excitaţie la o valoare
constantă conduce şi la I
E
= ct.
Fig. 5.24 Fig. 5.25

Dacă I
E
se alege astfel încât la curentul nominal I
n
la bornele generatorului
să avem U = U
n
,
∆U = (U
0
−U
n
)/ U
n


reprezintă variaţia nominală de tensiune a generatorului. La maşinile fără
înfăşurare de compensaţie, valoarea ei este de ordinul 0,05÷0,15, iar la maşinile
mari, cu înfăşurare de compensaţie ea scade la 0,02÷0,05.
Ca şi caracteristica în sarcină şi caracteristica exterioară se poate construi
pe cale grafică, cu ajutorul triunghiului caracteristic.
Caracteristica de reglare se obţine prin varierea, în trepte, a reostatului R
v

şi readucerea tensiunii U la valoarea constantă impusă
cu ajutorul reostatului R
s
. Cu creşterea curentului de
sarcină I curentul de excitaţie creşte, ca urmare a
necesităţii de a compensa reacţia de indus şi căderea de
tensiune în circuitul indusului (fig. 5.26.).
Şi caracteristica de reglare poate fi construită pe
cale grafică folosind triunghiul caracteristic.


Fig. 5.26

(5.33)
290
5.4.3.2 Caracteristicile generatorului de c.c. cu excitaţie în paralel
(derivaţie)

Aceste caracteristici se pot ridica experimental cu schema din figura 5.27.
Caracteristica de mers în gol se ridică variind rezistenţa R
v
de la 0 la R
v0
şi
înapoi. Se obţine o buclă cu o ramură urcătoare şi una coborâtoare (fig. 5.28 a);
drept caracteristică de mers în gol se consideră curba medie a celor două ramuri ale
buclei. La excitaţie nulă (R
E
= ∞), la bornele generatorului se obţine o tensiune OA
determinată de câmpul remanent. Caracteristica în sarcină se ridică similar ca la
maşina cu excitaţie separată ca şi caracteristica exterioară (curba 1 - fig. 5.28.).
Acesta din urmă are însă o alură caracteristică, datorită conectării în paralel a
înfăşurării de excitaţie cu înfăşurarea indusului. Prin această conectare a celor două
înfăşurări, mărimea curentului I, pe lângă mărirea căderii de tensiune RI
a
şi a
efectului demagnetizant al câmpului de reacţie,
determină şi reducerea curentului de excitaţie, tocmai ca
efect al micşorării tensiunii la borne; prin aceasta,
micşorarea tensiunii U cu creşterea lui I devine mai
importantă decât la generatorul cu excitaţie separată
(curba 2 - fig. 5.28). În plus, la un curent critic I
cr
debitat
de generatorul cu excitaţie în paralel, apare fenomenul de
dezexcitare a generatorului până la anularea curentului
de excitaţie (partea punctată a curbei), stabilindu-se
curentul de scurtcircuit I
sc
, determinat de t.e.m. indusă în
înfăşurarea indusului de câmpul remanent. Fig. 5.27
Explicaţia constă în aceea că se ajunge, prin reducerea lui I
E
, la o
demagnetizare puternică a circuitului magnetic al maşinii, tensiunea aplicată
circuitului de excitaţie devenind insuficientă pentru menţinerea curentului I
E
.

a) b)
Fig. 5.28
Această concluzie rezultă şi analitic considerând ecuaţiile tensiunilor care
definesc funcţionarea generatorului:
( ) I I R U I R U U
E a e
+ + · ⋅ + · (5.34)
291

E E
I R U ⋅ ·
Dacă maşina are înfăşurare de compensaţie, deci câmpul magnetic nu este
deformat şi micşorat de câmpul de reacţie, U
e
= U
e0
, şi prin urmare funcţia U
e
= f(I
E
)
este reprezentată din (5.34) şi (5.35), prin:

U
e
=(R
E
+R)I
E
+RI

Ori, se observă din figura 5.29, că pentru un curent I >I
cr
, dreapta (3)
definită de (5.36) nu se intersectează cu caracteristica U
e
= f(I
E
), adică nu există un
punct de funcţionare stabil.
După cum rezultă din caracteristica exterioară, scurtcircuitul generatorului
cu excitaţie în paralel nu este periculos, datorită valorii reduse a câmpului
remanent, de obicei I
sc
< I
n
. Sub acest aspect, deci, generatorul cu excitaţie în
paralel este superior celui cu excitaţie separată, motiv pentru care se utilizează cu
precădere atunci când există posibilitatea de a avea loc scurtcircuite.


Fig. 5.29

5.4.3.3 Caracteristicile generatorului de c.c. cu excitaţie în serie

Funcţionarea maşinii se urmăreşte prin intermediul caracteristicii U = f(I),
singura existentă de fapt în condiţiile generatorului cu excitaţie în serie (la care
I = I
E
). Ea este numită uneori impropiu (pentru că nu se poate menţine constant I la
variaţii ale lui I
E
= I), caracteristica în sarcină sau caracteristica exterioară a
generatorului.
Caracteristica U=f(I) a generatorului cu excitaţie în serie se poate ridica
experimental sau construi pe cale
grafică din caracteristica în gol şi a
triunghiului de scurtcircuit (stabilite
la excitarea separată a maşinii), pe
baza relaţiei:

I R U U
e
⋅ + · (5.37)


Fig. 5.30
(5.35)
(5.36)
292

Datorită variaţiei sensibile a tensiunii la borne U în funcţie de curentul de
sarcină, acest tip de generator de c.c. are importanţă redusă pentru practică.

5.4.3.4 Caracteristicile generatorului de c.c cu excitaţie mixtă

Se ridică experimental asemănător ca la generatorul cu excitaţie în paralel,
sau se pot construi pe cale grafică. Dintre ele cea care dă posibilitatea de a aprecia
funcţionarea maşinii este caracteristica exterioară.
Dacă înfăşurarea de excitaţie în serie determină un flux care se adună cu
fluxul înfăşurării E
1
(fig. 5.31), tensiunea la borne U rezultă mai mare decât la un
generator care ar avea numai excitaţie în paralel (fig. 5.32 –curbele 1 şi 2).
Se spune că maşina este compundată. Maşina compundată care la curentul
nominal se obţine aceeaşi tensiune ca la mersul în gol se numeşte complet (sau
normal) compundată (curba 3). Dacă U = U
0
la I < I
n
(curba 2) se zice că maşina
este subcompundată, iar dacă această egalitate are loc la I > I
n
, maşina se consideră
supracompundată (curba 4).
Fig. 5.31 Fig. 5.32

Dacă excitaţia E
2
acţionează în sens opus lui E
1
, caracteristica exterioară
este mai rapid căzătoare decât la generatorul cu excitaţie în paralel (curba 5).
Maşina este anticompundată. Caracteristicile de funcţionare ale generatoarelor de
c.c. determină şi domeniile lor de utilizare. Generatoarele cu excitaţie separată şi
în paralel sunt cele mai folosite, în cazurile în care se prevăd scurtcircuite posibile
preferându-se generatorul cu excitaţie în paralel. Generatoarele cu excitaţie în serie
se folosesc la încercarea motoarelor de c.c. de tracţiune, la alimentarea arcului
electric etc. Generatorul de c.c. cu excitaţie mixtă şi-a găsit întrebuinţare în centrale
destinate căilor ferate electrificate, în instalaţii cu variaţii mari de sarcină (cazul
laminoarelor) etc.

5.4.4 Funcţionarea în paralel a generatoarelor de c.c.

Condiţiile care trebuie să fie satisfăcute pentru conectarea unui generator
de c.c. la reţea depind de tipul generatoarelor care se conectează în paralel. În
general, se leagă în paralel generatoare de acelaşi tip. Pentru generatoarele cu
excitaţie separată sau în paralel, cerinţele care trebuie îndeplinite pentru
conectarea la reţea a generatorului se reduc la:
293
a) egalitatea tensiunii la bornele generatorului şi a reţelei;
b) aceeaşi polaritate.
După conectarea la reţea, încărcarea generatorului respectiv se face prin
mărirea excitaţiei. În regim staţionar, funcţionarea în paralel, de exemplu a două
generatoare, este definită de relaţiile:
U = U
EI
-R
I
⋅I
I
, U = U
EII
-R
II
⋅I
II
U = (I
I
+I
II
) ⋅R
s

indicii I şi II referindu-se la cele două maşinii, iar R
s
reprezentând rezistenţa
circuitului receptor. După cum arată relaţiile (5.38), variaţia rezistenţei de sarcină
determină modificarea tensiunii U şi deci, pentru a o menţine la valoarea iniţială,
este necesar să se acţioneze asupra excitaţiilor ambelor generatoare. Condiţia ca
puterea reţelei să se repartizeze pe generatoarele care funcţionează în paralel
proporţional cu puterile lor nominale, pentru orice valoare a sarcinii, determină, în
cazul generatoarelor de c.c., condiţia:

IIn
II
In
I
I
I
I
I
·
Aceasta implică cu necesitate ca cele două generatoare să aibă
caracteristici exterioare, exprimate în mărimi raportate, identice.
La generatoarele cu excitaţie în serie sau mixtă, existenţa înfăşurării de
excitaţie în serie poate determina nestabilitatea funcţionării în paralel, dacă nu se
iau anumite măsuri suplimentare. Astfel, la creşterea curentului uneia dintre
maşini, solenaţia excitaţiei în serie determină o creştere a fluxului şi o mărire în
continuare a curentului ei, ceea ce provoacă un proces invers în cealaltă maşină.
La limită, este posibil ca trecerea puterii de pe o maşină pe cealaltă să
determine trecerea unei maşini în regim de motor sau chiar schimbarea polarităţii ei
(ceea ce reprezintă practic scutcircuitatea maşinilor).
Pentru a asigura funcţionarea stabilă, la generatoarele cu excitaţie în serie
se utilizează schema „în cruce” (fig. 5.33 a), iar la generatoarele cu excitaţie mixtă
maşinile se leagă între ele printr-o bară de egalizare BE (fig. 5.33 b), prin
intermediul căreia înfăşurările de excitaţie serie ale celor două generatoare se leagă
în paralel.

a b
Fig. 5.33

În acest fel, creşterea curentului unei maşinii determină creşterea tensiunii
la bornele celeilalte şi deci a curentului ei.
(5.38)
(5.39)
294
5.5 Regimul de motor al maşinii de c.c.

5.5.1 Caracteristica mecanică naturală a motorului de c.c. cu
excitaţie cu derivaţie

În analiza funcţionării motoarelor de c.c. vom admite că reacţia indusului
este complet anihilată, considerând deci maşina complet compensată, iar rezistenţa
circuitului rotoric invariabilă.
Comportarea motoarelor electrice, în cazul funcţionării staţionare, este
evidenţiată prin caracteristica mecanică naturală n = f(M) sau Ω = f(M).
Schema electrică de legare la sursă a motorului de c.c. cu excitaţie în
derivaţie se prezintă în figura. 5.34 în care s-au făcut următoarele notaţii:
- A
1
, A
2
– bornele indusului;
- B
1
, B
2
– bornele înfăşurării de excitaţie;
- R
a
– rezistenţa indusului care înglobează
(rezistenţa înfăşurării rotorice, a înfăşurării de
comutaţie, a înfăşurării de compensaţie şi
rezistenţa de contact perii-colector);
- R
c
– rezistenţa reostatului de câmp înseriat
cu înfăşurarea de excitaţie;
- R
E
– rezistenţa înfăşurării de excitaţie;
- R
p
– rezistenţa reostatului de pornire.


Fig. 5.34
Ecuaţiile de funcţionare ale motorului de c.c. sunt:
- ecuaţiile echilibrului tensiunilor la bornele maşinii (R
p
=0):
U = U
e
+ R
a
⋅I
a


- expresia t.e.m. indusă în înfăşurarea rotorică:
U
e
= k
e
⋅Φ⋅n
în care n [rot/min]
- expresia cuplului electromagnetic dezvoltat de motor:
M = k
m
⋅Φ⋅I
a

unde: k
e

a
N p


·
60
şi k
m

a
N p
⋅ π ⋅

·
2
sunt constante ale
maşinii;
p – numărul de perechi de poli;
a – numărul de perechi de căi de înfăşurare (curent);
N – numărul total de conductoare ale înfăşurării rotorice;
- ecuaţia curenţilor:
I = I
a
+ I
e
≈ I
a


(5.40)
(5.41)
(5.42)
(5.43)
295
La motoarele compensate, după stabilizarea curentului de excitaţie, fluxul
motorului este independent de curentul indusului, putându-se considera:
Φ = Φ
0
= Φ
eN
= ct. Cu această simplificare, ecuaţiile de funcţionare devin:
U = U
e
+ R
a
⋅I
U
e
= C
e
⋅n
M = C
m
⋅I

unde C
e
= k
e
⋅Φ şi C
m
= k
m
⋅Φ sunt constante ale maşinii aflate în raportul:
105 0
60
2
,
π
k
k
C
C
m
e
m
e


· ·
Introducând (5.45) în ecuaţia (5.44) şi exprimând turaţia funcţie de curent,
se obţine:
I
C
R
C
U
n
e
a
e
⋅ − ·
Exprimând curentul din relaţia (5.46) şi înlocuindu-l în relaţia (5.48) se
obţine:
M
C C
R
C
U
n
m e
a
e


− ·
Relaţiile (5.48) şi (5.49), ce definesc legătura dintre turaţie şi curentul de
sarcină, respectiv turaţie şi cuplu, în condiţiile în care U = U
N
= ct. şi R
a
= ct.,
reprezintă expresiile analitice ale caracteristicii mecanice naturale. Tot cu aceste
relaţii se poate determina turaţia maşinii la diferite sarcini. Ţinând cont de legătura
dintre viteza unghiulară şi turaţie avem:

30 60
2 n n ⋅ π
·
⋅ π
· Ω

π
Ω ⋅
·
30
n
Înlocuirea vitezei de rotaţie n cu viteza unghiulară Ω prezintă avantajul
unei singure constante a maşinii, k = k
e
= k
m
, în loc de două. Deoarece fabricile
constructoare de maşini electrice indică în cataloage viteza de rotaţie n [rot/min] şi
nu viteza unghiulară Ω [rad/s], s-a preferat exprimarea caracteristicilor mecanice în
coordonate n şi I, respectiv n şi M, trecerea de la n la Ω putându-se face uşor cu
ajutorul relaţiei (5.51).
Prin introducerea relaţiei (5.51) în ecuaţiile (5.48) şi (5.49) se obţin
caracteristicile mecanice naturale Ω = f(I) respectiv Ω = f(M).
La mers în gol ideal al motorului, M = 0 şi deci conform relaţiei (5.46) şi
I = 0, din ecuaţia (5.48) rezultă:

e
C
U
n ·
0

unde n
0
reprezintă turaţia la mers în gol ideal.
Introducând relaţia (5.52) în ecuaţia (5.49), se obţine:
(5.44)
(5.45)
(5.46)
(5.47)
(5.48)
(5.49)
(5.50)
(5.51)
(5.52)
296
M
C C
R
n n
m e
a
⋅ − ·
0

Conform relaţiei (5.53), turaţia maşinii se obţine scăzând din turaţia de
mers în gol ideal n
0
, o cantitate direct proporţională cu M sau I pe care o notăm cu
∆n şi o numim cădere de turaţie:
I
C
R
M
C C
R
n
e
a
m e
a
⋅ · ⋅ · ∆
unde ∆n se numeşte cădere de turaţie.
Ecuaţia caracteristicii mecanice naturale mai poate fi scrisă sub forma:
n = n
0
- ∆n

Expresia (5.55) a caracteristicii mecanice naturale reprezintă ecuaţia unei
drepte uşor căzătoare, căderea de turaţie la sarcină nominală ∆n
N
= (2÷5)%,
caracteristica mecanică naturală fiind rigidă sau dură, prezentându-se ca în figura
5.35.
Caracteristica mecanică naturală fiind o dreaptă, pentru trasarea ei este
suficient să cunoaştem două puncte, cel corespunzător mersului în gol ideal (A) şi
cel corespunzător funcţionării la sarcina nominală (B). La un motor dat se cunosc
din catalog sau de pe plăcuţa
indicatoare: P
N
[kW]; U
N
[V];
I
N
[A]; n
N
[rot/min] şi η
N
. Punctul
A(0;n
0
) se determină astfel:
conform relaţiei (5.52) a determina
n
0
, înseamnă să determinăm
constanta C
e
. Aceasta se determină
cu ajutorul relaţiei de echilibru a
tensiunilor, scrisă considerând
motorul funcţionând la parametrii
nominali:
Fig. 5.35

N a N e N
I R n C U + ⋅ ·
de unde
N
N a N
e
n
I R U
C

· , R
a
fiind singura cunoscută.
Rezistenţa indusului se poate determina în două moduri:
a) Dacă se dă rezistenţa [ ] %
~
a
r în funcţie de puterea nominală a motorului
atunci:

[ ] [ ]
N
N a
N
a
a
I
U r
R
r
R ⋅ · ⋅ ·
100
%
~
100
%
~
[Ω]
unde
N
N
N
I
U
R · se numeşte rezistenţa nominală a indusului.
(5.53)
(5.54)
(5.55)
(5.56)

297
Ea reprezintă acea rezistenţă fictivă pe care ar trebui să o aibă indusul astfel
încât aplicându-i la perii tensiunea nominală, rotorul fiind calat, să fie străbătut de
curentul nominal.
b) Dacă nu se dă rezistenţa [ ] %
~
a
r atunci rezistenţa R
a
se determină în mod
aproximativ considerând că la sarcina nominală pierderile variabile cu sarcina
sunt egale cu cele constante.


N N
N a N N
V V K
N
I U
I R I U
P
p P
P
p p P
P
p P
P
P

⋅ ⋅ − ⋅
·
·


− −
·

· · η

2
1
1
1
1
1
1
1
2
2
2


( )
( )
( ) [ ] Ω ⋅ η − ⋅ ·
· η − ⋅ ·

η − ⋅ ⋅
·
N N
N
N
N
N
N N N
a
R
I
U
I
I U
R
1 5 , 0
1 5 , 0
2
1
2

Punctul B de coordonate M
N
(I
N
) şi n
N
se obţine uşor în baza datelor
nominale indicate în catalog. Pentru determinarea cuplului nominal se poate folosi
relaţia:

[ ]
[ ]
[ ] Nm
rot
kW
min /
9550
N
N
aN
n
P
M ⋅ ·
Observaţie: Neglijând pierderile mecanice şi în fierul indusului putem
considera cuplul la arbore MaN, calculat cu relaţia (5.59), egal cu cuplul
electromagnetic dat de relaţia (5.60):
N e N
e
N m N
I C I
C
I C M ⋅ ⋅ ≈ ⋅ · ⋅ · 6 , 9
105 , 0

Coordonatele punctului A
r
(M
p
,n
or
) corespunzătoare mersului în gol se pot
determina cu ajutorul relaţiei (5.55) scrise sub forma:
p r
n n n ∆ − ·
0 0
, în care
m e p a p
C C M R n ⋅ ⋅ · ∆ / , cuplul de mers în gol (de pierderi) fiind
aN N p
M M M − · ; M
N
a fost calculat cu relaţia (5.60), iar M
aN
cu relaţia (5.59).

5.5.2 Caracteristica mecanică naturală a motorului de c.c. cu excitaţie
serie

Motorul de c.c. cu excitaţie serie se poate caracteriza prin aceea că indusul
şi înfăşurarea de excitaţie sunt parcurse de acelaşi curent. Fluxul magnetic al
motorului cu excitaţie serie depinde de sarcină: Φ = f(I).
Schema electrică de legare la sursă a motorului de c.c. cu excitaţie serie se
prezintă în figura 5.36. în care s-au făcut notaţiile:
A
1
, A
2
– bornele indusului;
C
1
, C
2
– bornele înfăşurării de excitaţie;
(5.57)
(5.58)
(5.59)
(5.60)
298
R
i
– rezistenţa indusului;
R
E
– rezistenţa înfăşurării de excitaţie;
R
p
– rezistenţa reostatului de pornire.
Fluxul inductor, la motoarele cu excitaţie serie, nu este constant depinzând
de curentul de sarcină şi de circuitul magnetic. La stabilirea caracteristicii mecanice
naturale, se va considera că fluxul inductor variază proporţional cu curentul de
sarcină, punctul de funcţionare a maşinii aflându-se pe porţiunea liniară a
caracteristicii de magnetizare prezentată în figura 5.37.

Fig. 5.36 Fig. 5.37

Expresia analitică a caracteristicii mecanice obţinută în ipoteza că miezul
magnetic este nesaturat, permite stabilirea formei caracteristicii mecanice şi
consideraţii privind funcţionarea motorului.
În aceste condiţii, fluxul maşinii este proporţional cu curentul de sarcină al
motorului:
Φ
1
= k
1
⋅I ,
unde k
1
= ct, ecuaţiile de funcţionare fiind:
U = U
e
+ R
a
⋅I ,
unde: R
a
este rezistenţa internă a motorului
R
a
= R
i
+ R
E
;

U
e
= k
e
⋅Φ⋅n ;

M = k
m
⋅Φ⋅I ;

I = I
a
= I
E .

Introducând (5.64) în ecuaţia (5.62) şi exprimând turaţia, se obţine:

Φ ⋅
⋅ −
·
e
a
k
I R U
n
Introducând (5.61) în relaţia (5.67), se obţine:
(5.61)
(5.62)
(5.63)
(5.64)
(5.65)
(5.66)
(5.67)
299

1 1
k k
R
I k k
U
n
e
a
e


⋅ ⋅
·
de unde:

3
2
k
I
k
n − ·
în care:

1
2
k k
U
k
e
N

·
1
3
k k
R
k
e
a

·
Exprimând curentul din relaţia (5.65) şi ţinând cont de (5.61), se obţine:

1
k k
M
I
m

·
ecuaţia (5.69) devenind:

3
1 2
k
M
k k k
n
m

⋅ ⋅
·
de unde:

3
4
k
M
k
n − ·
în care:

1 2 4
k k k k
m
⋅ ⋅ ·
Relaţiile (5.69) şi (5.73) ce definesc legătura dintre turaţie şi curentul de
sarcină, respectiv turaţie şi cuplu în condiţiile în care U = U
N
= ct.; R
a
= ct. şi Φ =
k
1
⋅I, reprezintă expresiile analitice ale caracteristicii mecanice naturale.
Relaţia (5.73) arată că sub limita de
saturaţie a motorului, caracteristica mecanică n
= f(M) are forma unei hiperbole având drept
asimptote axa ordonatelor şi o paralelă la
abscisă de ordonată – k
3
fiind prezentată în
figura 5.38. Se observă că pentru M = 0 (mers
în gol ideal) turaţia motorului n
0
= ∞. Din acest
motiv sarcina minimă a motorului nu trebuie
să fie sub
,
_

¸
¸


4
1
3
1
P
N
şi în condiţii normale
această maşină nu funcţionează în
Fig. 5.38 regim de frânare cu recuperare de energie.
Considerând în relaţia (5.72) n = 0 rezultă cuplul dezvoltat de motor la pornire:

2
3
1
2 2
2
2
1
2 2
1
2
2
2
3
2
4
/
a
m e
e a
m
P
R
k k k k
k k R
k k k
k
k
M
⋅ ⋅ ⋅
·

⋅ ⋅
· ·
şi ţinând cont de expresia lui k
2
, rezultă:
(5.68)
(5.69)
(5.70)
(5.71)
(5.72)
(5.73)
(5.74)
(5.75)
300

2
1
2
2
1
2 2
3
1
2 2
a
m N
e a
m e N
P
R
k k U
k k R
k k k U
M
⋅ ⋅
·
⋅ ⋅
⋅ ⋅ ⋅
·
Conform expresiei (5.76), rezistenţa R
a
fiind mică, cuplul de pornire, şi deci
curentul absorbit de motor la pornire, rezultă de valori foarte mari. Deci pornirea se
face prin intermediul unui reostat înseriat în circuitul rotoric care să limiteze
curentul de pornire I
P
la (2÷2,5)I
N
, ceea ce determină şi o limitare a cuplului de
pornire M
P
la (2,4÷3)M
N
deoarece la curentul maxim admis miezul maşinii se
saturează şi fluxul nu se va mări în aceeaşi măsură ca şi curentul.
Caracteristica mecanică naturală este moale (elastică), turaţia variind mult
cu încărcarea (la cupluri mici → turaţii mari, iar la cupluri mari → turaţii mici).
Deci motorul de c.c. cu excitaţie serie este autoregulator de turaţie (fig. 5.38).
Expresiile analitice (5.69) şi (5.73) ale caracteristicii mecanice naturale (c.m.n.)
sunt utile doar pentru orientare în privinţa proprietăţilor generale ale motoarelor
serie, neavând importanţă practică deoarece motoarele de construcţie modernă sunt
saturate şi deci, caracteristica lor mecanică diferă mult de o hiperbolă.
Pentru astfel de motoare se indică,
de regulă, grafic sau tabelar, dependenţa
dintre turaţie şi curent, respectiv cuplu şi
curent, în mărimi relative, cunoscute sub
denumirea de caracteristici mecanice
universale, aceleaşi pentru o anumită serie
constructivă de motoare de c.c. cu excitaţie
serie. Pentru un anumit tip de motoare serie
folosite în industrie, caracteristicile
universale sunt prezentate în figura 5.39.
Atât sub formă grafică, cât şi tabelară,
caracteristicile universale servesc la
determinarea caracteristicii mecanice a
motoarelor de c.c. cu excitaţie serie. Fig. 5.39
Determinarea practică a caracteristicii mecanice naturale se face astfel:
- la un motor dat se cunosc: P
N
[kW]; U
N
[V]; I
N
[A]; n
N
[rot/min];
η
N
şi caracteristicile universale (din figura 5.39) [16] unde:

N
n
n
· ν turaţia în mărimi relative;

N
M
M
· µ cuplul în mărimi relative;

N
I
I
i · curentul în mărimi relative.
- se determină cuplul nominal al motorului:

[ ]
[ ] min rot
kW
N
N
N
n
P
M ⋅ · 9550
(5.76)
(5.77)
301
- se întocmeşte un tabel asemănător cu tabelul (5.1).

Tabelul 5.1
N
I i I ⋅ ·
0,4I
N
0,6I
N
0,8I
N
I
N
1,2I
N
1,4I
N
1,6I
N
1,8I
N
N
n n ⋅ ν ·
1,6n
N
1,3n
N
1,1n
N
n
N
0,9n
N
0,85n
N
0,8n
N
0,75n
N

N
M M ⋅ µ · 0,3M
N
0,6M
N
0,75M
N
M
N
1,25M
N
1,5M
N
1,7M
N
1,9M
N

În tabelul 5.1 în baza valorilor i, ν, µ din caracteristicile universale s-a
calculat I[A]; n[rot/min] şi M[N⋅m].
Pe baza datelor din acest tabel se trasează
caracteristica mecanică naturală n = f(M)
sau n = f(I) prezentată în figura 5.40.
Deoarece în cazul motorului de c.c. cu
excitaţie serie fluxul inductor variază în
funcţie curentul de sarcină, este necesar
ca în rezolvarea problemelor legate de
aceste motoare să se utilizeze relaţii de
calcul în care să nu intervină fluxul
inductor.
Fig. 5.40
În acest scop, se introduce noţiunea de caracteristică mecanică limită
(c.m.l.) care, reprezintă dependenţa dintre turaţia rotorului şi curentul absorbit de la
reţea, în ipoteza că rezistenţa internă a maşinii 0 · + ·
E i a
R R R . Aceasta este o
caracteristică fictivă, dar cunoaşterea ei are o deosebită importanţă, deoarece
împreună cu caracteristica mecanică naturală stă la baza determinării
caracteristicilor artificiale pe care are loc funcţionarea în diverse condiţii de lucru
ale maşinii ca: pornire, frânare şi modificare de viteză.
Expresia analitică a caracteristicii mecanice limită rezultă din relaţia (5.67)
considerând 0 ·
a
R
( ) I f
k
U
n
e
l
·
Φ
· , (5.78)
în care s-a notat cu
l
n turaţia limită.
Deoarece în relaţia (5.78) ct ·
e
k şi U = ct, turaţia limită depinde de curent
deoarece fluxul variază cu acesta.
Introducând relaţia (5.78) în expresia (5.67) rezultă:

,
_

¸
¸
− · I
U
R
n n
a
l
1 , (5.79)
relaţie ce stă la baza determinării caracteristicilor mecanice artificiale cunoscându-se
caracteristica limită ( ) I f n
l
·
Exprimând turaţia limită din relaţia (5.79), se obţine:
302
I R U
U n
n
I
U
R
n
a
a
l


· ⋅

·
1
1
, (5.80)
relaţie cu ajutorul căreia se determină caracteristica mecanică limită presupunând
cunoscută caracteristica mecanică naturală. Rezistenţa internă a motorului se poate
calcula aproximativ cu relaţia:
( ) ( )
N N
N
N
N a
R
I
U
R η − · ⋅ η − ≈ 1 75 , 0 1 75 , 0 (5.81)
Scriind relaţia (5.80) sub forma
x a
x
lx
I R U
U n
n


· , în care U şi R
a
sunt cunoscute, iar
I
x
şi n
x
se iau din caracteristica mecanică naturală cunoscută (de exemplu, cea
trasată în fig. 5.40) determinarea caracteristicii mecanice limită se face întocmind
următorul tabel:

Tabelul 5.2
I
x
[A] din c.m.m. I
1
I
8

n
x
[rot/min] din
c.m.m.
n
1
N
8

U-R
a
I
x
prin calcul U-R
a
I
1
U-R
a
I
8

x
x a
lx
n
I R U
U
n ⋅

·
prin calcul
1
1
1
n
I R U
U
n
a
l


·

8
8
8
n
I R U
U
n
a
l


·

Luând perechile de valori I
x
din tabelul 5.2, reprezentându-le în sistemul de
coordonate turaţie-curent şi unind punctele obţinute printr-o curbă, am obţinut
caracteristica mecanică limită căutată (figura 5.40) Comparativ cu caracteristica
mecanică naturală (c.m.n.), caracteristica mecanică limită (c.m.l) este situată
deasupra acesteia, apropiindu-se pentru valori mici ale curentului (cuplului) de
sarcină şi depărtându-se pentru valori mari ale curentului (cuplului) de sarcină.
În afară de caracteristica mecanică limită (c.m.l), pentru determinarea
caracteristicilor mecanice artificiale (c.m.a) se poate folosi şi aşa numita
caracteristică intermediară care reprezintă dependenţa.
( ) I f k
n
U
e
e
· Φ ⋅ · (5.82)
Raportul Φ ·
e
e
k
n
U
rămâne invariabil pentru curent de excitaţie (deci şi de
sarcină, I=I
a
=I
e
=ct), indiferent de valoarea rezistenţei suplimentare din circuitul
indusului. Din ecuaţia echilibrului tensiunilor rezultă că la curent variabil şi U=ct.
şi R
a
=ct., t.e.m. variază, fiind dată de relaţia:
( ) I f I R U U
a a ex
· − · (5.83)
303
Caracteristica intermediară se determină în baza relaţiilor (5.82) şi (5.83)
presupunând cunoscută caracteristica mecanică naturală.
În acest scop se întocmeşte tabelul următor:
Tabelul 5.3.
I
x
[A] din c.m.m. I
1
I
8

n
x
[rot/min] din c.m.m. n
1
n
8

U
ex
=U-R
a
I
x
prin calcul U
e1=
U-R
a
I
1
U
e8=
U-R
a
I
8

x
ex
x
e
n
U
n
U
·

,
_

¸
¸
prin calcul
1

,
_

¸
¸
n
U
e


8

,
_

¸
¸
n
U
e

Luând perechile de valori I
x
;
x
e
n
U

,
_

¸
¸
din
tabelul 5.3., representându-le în
sistemul de coordonate
,
_

¸
¸
n
U
e
; I
x
şi
unind punctele obţinute printr-o curbă,
am obţinut caracteristica intermediară
căutată (fig. 5.41).
Fig. 5.41

5.5.3 Caracteristica mecanică naturală a motorului de c.c. cu excitaţie
mixtă

Motorul de c.c. cu excitaţie mixtă are două înfăşurări de excitaţie: o
înfăşurare serie cu W
s
spire, care este parcursă de curentul de sarcină I
a
şi o
înfăşurare derivaţie cu W
d
spire, care este străbătută de un curent I
e
, a cărui
intensitate depinde numai de tensiunea aplicată şi de rezistenţa circuitului de
excitaţie în derivaţie. Cele două înfăşurări de excitaţie ale motorului sunt în montaj
adiţional, astfel că solenaţia rezultată a motorului este
e d a s
I W I W ⋅ + ⋅ · θ .
Schema electrică de legare la sursă a montajului de c.c.
cu excitaţie mixtă este prezentată în figura 5.42, în care
s-au făcut următoarele notaţii:
A
1
, A
2
– bornele indusului;
C
1
, C
2
– bornele înfăşurării de excitaţie serie;
B
1
, B
2
– bornele înfăşurării de excitaţie derivaţie;
R
i
– rezistenţa indusului;
R
p
– rezistenţa reostatului de pornire;
R
c
– rezistenţa reostatului de câmp;
R
es
; R
ed
– rezistenţa excitaţie serie respectiv derivaţie.


Fig. 5.42

304
Existenţa celor două înfăşurări de excitaţie conduce la o caracteristică
mecanică care se găseşte între cele două caracteristici corespunzătoare excitaţiei în
derivaţie şi excitaţiei în serie, provoacă mărirea fluxului motorului şi cauzează
mărirea cuplului de pornire şi micşorarea turaţiei la creşterea încărcării.
Motoarele cu excitaţie mixtă se construiesc cu circuitul magnetic relativ
saturat, motiv din care, caracteristicile lor mecanice nu se pot exprima destul de
exact şi simplu prin relaţii analitice. Pentru determinarea caracteristicilor mecanice
naturale, trebuiesc cunoscute sub formă grafică, caracteristicile mecanice
universale, care reprezintă dependenţa dintre turaţie şi curent, respectiv cuplu şi
curent, în mărimi relative. Caracteristicile mecanice universale sunt prezentate în
figura 5.43. [16]
Cunoscând caracteristicile universale, conform celor arătate în paragraful
5.5.2. întocmindu-se un tabel asemănător tabelului 5.1. se determină caracteristica
mecanică naturală n = f(M) prezentată în figura 5.44.
Se observă că la mers în gol ideal (M = 0), turaţia rotorului are o valoare
bine definită,
d e
k
U
n
Φ ⋅
·
0
, la creşterea încărcării, turaţia descreşte la început
repede, iar apoi aproximativ după o dreaptă, ca la motoarele cu excitaţie în
derivaţie. Aceasta se explică prin faptul că la cupluri mici, când maşina nu este
saturată (I
a
mic), fluxul creşte pronunţat datorită creşterii t.m.m. a excitaţiei serie,
t.m.m. a excitaţiei derivaţie fiind constantă. La cupluri mari, deci la valori mari a
t.m.m. dată de excitaţia serie, se produce saturarea circuitului magnetic al
motorului, fluxul devenind practic constant şi micşorarea turaţiei se datorează în
principal căderii de tensiune în circuitul rotorului. Caracteristica mecanică naturală
este cu atât mai suplă cu cât excitaţia serie are o pondere mai mare.

Fig. 5.43 Fig. 5.44






305
5.6 Pornirea motoarelor de c.c.

5.6.1 Pornirea motoarelor de c.c. cu excitaţie cu derivaţie

În general, pentru pornirea motoarelor de c.c se întrebuinţează următoarele
metode:
- cuplarea directă la reţea a motorului;
- pornirea cu ajutorul unui reostat introdus în circuitul rotoric;
- pornirea prin micşorarea tensiunii de alimentare a motorului.
Cuplarea directă a motorului la reţea, la tensiunea nominală este cea mai
avantajoasă. Această metodă prezintă însă o serie de dezavantaje determinate de
obicei de valoarea mare a curentului de pornire în momentul iniţial, deoarece
rezistenţa internă a motoarelor de c.c. scade odată cu creşterea puterii motoarelor,
fiind în general mică. La pornire când n = 0, din ecuaţia de echilibru a tensiunilor
(5.40) rezultă:
( )
N
a
N
P
I
R
U
I 20 15 ÷ · ·
Datorită variaţiei curentului în timpul pornirii de la valoarea zero la I
p
, în
rotor se induce o t.e.m. de autoinducţie -
dt
dI
L
a
a
, unde L
a
este inductivitatea
proprie a înfăşurării rotorice. Expresia curentului de pornire devine:
( )
N
a
a N
a
p
I
dt
dI
L U
R
I 8 , 13 5 , 8
1
÷ ·
,
_

¸
¸
− ·
şi deci curentul de pornire real va fi mai mic, dar încă foarte mare.
În scopul eliminării acestor neajunsuri, de obicei, în serie cu indusul se
intercalează un reostat de pornire, majoritatea motoarelor de c.c. pornind prin
această metodă.

5.6.2 Rolul şi schemele rezistenţelor de pornire

Pentru limitarea vârfului de curent la pornire la valoarea dorită impusă de
cuplul de pornire cerut, în serie cu indusul se conectează o rezistenţă exterioară
numită rezistenţă de pornire R
p
.
Cu aceasta, expresia curentului în momentul pornirii, neglijând t.e.m. de
autoinducţie, devine:

p a
N
p
R R
U
I
+
·
Corespunzător acestei valori a curentului de pornire, motorul dezvoltă un
cuplu de M > M
s
, astfel încât rotorul se pune în mişcare. Pe măsură ce rotorul se
accelerează şi turaţia lui creşte (n ≠ 0) curentul prin indus scade mult având
expresia:

(5.84)
(5.85)
(5.86)
306

p a
e N
a
R R
n C U
I I
+
⋅ −
· · ,
după pornire rezistenţa R
p
eliminându-se din circuit.
Motorul trebuie să dezvolte la pornire un cuplu egal, conform ecuaţiei
fundamentale a mişcării, cu suma cuplurilor static rezistent şi dinamic:

t
n GD
M M
s
d
d
⋅ + ·
375
2

Deoarece la acţionarea celor mai multe maşini de lucru se impune
asigurarea unei accelerări constante ( ct d d · t n / ) la pornire, este necesar ca la
arborele motorului să se asigure un cuplu constant, şi deoarece I C M
m
⋅ · , rezultă
că şi curentul prin indus trebuie menţinut constant.
Conform relaţiei (5.87), pentru a menţine I = ct., în condiţia în care turaţia
creşte continuu, ar trebui sa micşorăm continuu rezistenţa resostatului de pornire
R
p
, lucru dificil de asigurat în practică. Din acest motiv, pentru simplitatea
construcţiei resostatului de pornire şi a schemei de comandă, se preferă variaţia
cuplului la pornire în jurul unei valori medii între două limite M
max
şi M
min
,
resostatul de pornire realizându-se sub forma unui reostat în trepte, nu cu variaţie
continuă.
Schemele fundamentale de conectare a treptelor de rezistenţă, ale
reostatului de pornire, utilizate în practică sunt:


Fig. 5.45
a) cu treptele de rezistenţă înseriate şi contactele contactoarelor de
accelerare înseriate (fig. 5.45). Schema se utilizează pentru orice serviciu de
funcţionare a motoarelor de puteri mici şi medii (până la 150 kW) cu un număr mic
de trepte de rezistenţă.
(5.87)
(5.88)
307
b) cu treptele de rezistenţă înseriate şi contactele contactoarelor de
accelerare în paralel (fig. 5.46).

Fig. 5.46

Fig. 5.47

Această schemă este avantajoasă la pornirea motoarelor în serviciu
continuu. Schema nu trebuie utilizată pentru motoarele cu serviciu de funcţionare
intermitent sau de scurtă durată, deoarece în acest caz nu se poate admite o
reducere a parametrilor nominali ai contactoarelor de accelerare. Astfel de scheme
se utilizează pentru pornirea motoarelor de putere mică şi mijlocie (până la 300
kW) care funcţionează în serviciu continuu.
c) cu treptele de rezistenţă în paralel şi contactele contactoarelor de
accelerare în paralel (fig. 5.47). Se utilizează pentru motoare de puteri mijlocii şi
mari începând de la 150 kW.
308
Diferitele trepte de rezistenţă ale reostatului de pornire se scurtcircuitează
în momentul când cuplul motor a scăzut la valoarea minimă în funcţie de unul din
parametrii (t,I,n) caracteristicile mecanice pentru schema din figura 5.45.
prezentându-se în figura 5.48 pentru cazul unui motor cu excitaţie derivaţie în care
s-a considerat maşina încărcată la sa rcina nominală M
s
= M
N
= ct.


Fig. 5.48

La închiderea contactelor 1L şi 2L motorul se racordează la reţea prin
intermediul întregii rezistenţe de pornire şi transmite acţionării cuplul M
max
> M
s
,
astfel că acţionarea porneşte şi începe să se accelereze (punctul a din fig. 5.48).
Odată cu creşterea turaţiei curentul, respectiv cuplul va scădea după curba
ab, având ca efect micşorarea accelerării. Când turaţia n= n
1
şi cuplul a scăzut la
valoarea M = M
min
, corespunzător punctului b se scurtcircuitează prima treaptă de
rezistenţă R
1
, prin închiderea contactului 1CA, ceea ce are ca efect creşterea
instantanee a cuplului la valoarea M
max
punctul de funcţionare trecând din b în c la
aceeaşi turaţie. Fenomenele decurg similar în continuare, în final în punctul f, prin
închiderea contactului 3CA se scurtcircuitează ultima treaptă de rezistenţă R
3
,
punctul de funcţionare al maşinii trecând instantaneu în g pe caracteristica
mecanică naturală.
În continuare din punctul g unde
s
M M M > ·
max
, acţionarea se
accelerează, punctul de funcţionare deplasându-se în h
1
unde M = M
s
, turaţia
stabilindu-se la valoarea de regim staţionar n
N
. În timpul pornirii motorului,
accelerarea acestuia se face conform curbelor ab, cd, ef, gh.
Cunoscând caracteristicile mecanice n = f (M) sau n = f (M) şi momentul de
volant redus la arborele motorului electric, se pot calcula şi construi caracteristicile
309
de pornire; curbele de variaţie în timp ale curentului (cuplului) şi turaţiei, pentru
schema din figura 5.45 prezentându-se ca în figura 5.49.
Datorită t.e.m. de autoinducţie, cuplul (curentul) variază cu turaţia (fig.
5.48) respectiv cu timpul (fig. 5.49) după curbele trasate cu linie întreruptă, având
deci loc netezirea vârfurilor de cuplu (curent). Este posibilă pornirea directă (fără
reostat de pornire) a motoarelor cu puteri până la 5 kW ce pornesc în gol.


Fig. 5.49

Cu toate acestea, pornirea directă a motoarelor de c.c. cu puteri peste 0.5
kW nu este recomandabilă ţinând seama de curenţii de pornire exageraţi care pot
provoca arderea colectorului şi a periilor.

5.7 Servomotorul de curent continuu

Servomotorul electric indeplineşte într-un sistem automat funcţia de
element de execuţie, transformând un semnal electric de comanadă într-o mişcare
de rotaţie, respectiv un cuplu electromagnetic. Servomotoarele de curent continuu
se caracterizează prin posibilitatea reglării continue a vitezei în limite largi cu
ajutorul unor instalaţii relativ simple, prin caracteristici mecanice şi de reglaj
practice lineare, cuplu specific ridicat, capacitate de supraîncarcare relativ mare,
greutate specifică mică şi absenţa autopornirii. El are dezavantajul prezenţei
colectorului, element cu fiabilitate scăzută, a neliniaritaţii contactului perie-
310
colector, a fenomenului de comutaţie şi scânteilor la colector care produc paraziţi
radiofonici şi eventual chiar semnale false în circuite vecine de comandă.
Utilizarea acestor servomotoare este indicată acolo unde se cere un reglaj
de viteză continuu în limite foarte largi (pană la 1:80000), când sarcina are caracter
variabil cu şocuri frecvente, atunci când sistemul nu funcţionează într-un mediu
explozibil.
Constructiv servomotoarele de curent continuu se aseamană cu motoarele
de curent continuu (cu excepţia construcţiilor speciale cu întrefier axial-rotor disc
sau rotor pahar-figura.5.50) cu observaţia că circuitul lor magnetic este realizat din
tole în vederea reducerii constantei de timp electromecanice şi îmbunătăţirii
comutaţiei, prezintă în general o execuţie mai îngrijită pentru a putea lucra la viteze
cât mai ridicate, iar geometria rotorului este astfel aleasă încât să prezinte un
moment de inerţie cât mai scăzut.



Fig. 5.50 Servomotoare de curent continuu de construcţie specială
a) rotor disc b) rotor pahar

Aceste servomotoare se realizează fie cu excitaţie separată, fie cu magneţi
permanenţi, ultima soluţie permiţând o construcţie mai simplă şi un randament
superior.

5.7.1 Caracteristici

Servomotorul de curent continuu este caracterizat prin caracteristici
mecanice şi de reglaj lineare, figura 5.51.
Analizând caracteristicile mecanice din fig.5.51. a şi relaţia de definiţie
311

2 2
0 0 0
0
1
o e
A
e
A
e
A A
e
A
p
k
M R
k
U
k
I R
k
U
M
M
Φ

Φ
·
Φ

Φ
·

,
_

¸
¸
− Ω · Ω (5.89)
se remarcă aliura lor căzătoare provocată de ponderea importantă a căderii de
tensiune ohmică
A A
I R (rezistenţa rotorului ridicată, caracteristică în special pentru
servomotoarele de putere mică). Acest lucru după cum ştim conduce la o stabilitate
mai bună a sistemului în care functionează servomotorul dar totodată reduce
randamentul şi provoacă încălzirea maşinii. Utilizarea unei comenzi adecvate de
tensiune, o limitare a curentului maxim şi o reacţie tahometrica corespunzatoare
permite folosirea unor servomotoare cu caracteristici mecanice naturale “normale”,
care functionând în sistem prezintă în ansamblu caracteristici mecanice “artificiale”
de tipul celor prezentate în fig.5.51.a dar fară dezavantajele energetice amintite.















Figura. 5.51 Caracteristicile mecanice, a) şi de reglaj, b) ale
servomotorului de curent continuu

Analizând relaţia 5.89 se trage concluzia că reglajul de viteză se poate face
actionând fie asupra tensiunii de alimentare
A
U , fie asupra fluxului de excitaţie
0
Φ , respectiv curentului de excitaţie
e
I . Dacă prima metodă este larg aplicată şi
conduce la caracteristici de reglaj liniare, cea de-a doua introduce caracteristici
neliniare şi uneori chiar incompatibile cu cerinţele sistemelor automate.
Din fig.5.51.b se determină o mărime caracteristică servomotorului de
curent continuu, tensiunea minimă
Sm
U care trebuie depaşită pentru ca maşina să
pornească în condiţiile unui cuplu de sarcină nul. Această valoare minimă a
tensiunii de comandă este necesară pentru producerea unui cuplu electromagnetic
care să învingă cuplul static provocat de înţepenirea bilelor de rulment, frecărilor
vâscoase în lagăre, poziţia preferenţială a rotorului ca urmare a nesimetriei electrice
sau mecanice a maşinii. Zona valorilor tensiunii de comandă cuprinsă între zero şi
M

2 / om

om

M
pm
2
pm
M
a)
b)
M
M
pm
U
sm U
am U
a
0
·

312
Sm
U se numeşte zona moartă caracterizată prin lipsa de răspuns a servomotoarelor
la apariţia unui semnal de comandă. Pentru servomotoare de bună calitate
Sm
U se
află sub 3% din tensiunea maximă de comandă.
Cel mai eficient mijloc de reglare a tensiunii de comandă a servomotorului
de curent continuu este cu ajutorul instalaţiilor electronice de tip redresor comandat
sau variator de curent continuu(chopper).


5.7.2 Reglarea vitezei servomotoarelor de curent continuu prin redresor
comandat.

După cum se ştie redresoarele uzuale pot fi complet comandate
(cu m=2,3,6 pulsuri punte monofazată complet comandată – patru tiristoare,
instalaţie trifazată cu redresarea unei singure alternante – trei tiristoare, punte
trifazată completă – şase tiristoare) sau semicomandate (punte monofazată cu doua
tiristoare – doua diode sau trifazată cu trei tiristoare – trei diode).
Pentru exemplificarea efectului redresării servomotorului să considerăm
cazul unei instalaţii trifazate cu redresarea unei singure alternanţe, m=3 (fig.5.84),
rezultatele sunt însă general valabile, relaţiile obţinute fiind funcţie de m - numărul
de pulsuri ale redresorului şi pot fi particularizate pentru cazul dorit.













Fig. 5.52 Schema servomotorului de curent continuu prin redresor cu tiristoare
trifazat

Analiza fenomenelor se va face în intervalul m t π ω 2 0 ≤ ≤ , originea
timpului fiind luată în momentul aprinderii unui tiristor oarecare din instalaţie. În
raport cu această origine expresia analitică a tensiunii de alimentare va fi (fig 5.53):

,
_

¸
¸
− + + ·
m
t U u
m
π π
α ω
2
sin (5.90)


A B C
R
L
U
A
M
e
U
e
i
A
T
A
T
B
T
C
313

i
A
i
A
I
A
i
A
i
A
I
A
c)
b)
u
0
a)
α
m
π π

2
m
π
π
2

m / 2π
t ω
0 · α

Fig. 5.53 Forma tensiunii de alimentare în cazul instalaţiei
de redresare trifazată a) şi de forma curentului
prin servomotor pentru diverse cupluri rezistante
b) şi c)

unde
m
U este amplitudinea tensiunii de alimentare, ϖ pulsţia acestei tensiuni, α
unghiul de întârziere la aprindere al tiristoarelor. Pentru filtrare, respectiv
asigurarea unui regim de curent neîntrerupt se introduce în serie cu o maşină
inductivitatea
S
L care însă trebuie limitată ca valoare deoarece conduce la o
creştere a constantei de timp electromecanice globale. Să notăm cu L
inductivitatea globală a circuitului rotoric plus a eventualelor înfăşurări de
compensaţie, poli auxiliari şi cu R rezistenţa ohmica respectivă. Ecuaţia circuitului
rotoric devine:
Ω Φ + + ·
0 e
A
A A
k
dt
di
L Ri u (5.91)
unde
A
i este curentul instantaneu rotoric, iar ultimul termen reprezinată t.e.m.
indusă în înfăşurarea rotorului. Integrând pe o perioadă această ecuaţie, se obţine o
nouă relaţie în valori medii de tipul:

Ω Φ + ·
0 e A A
k Ri u (5.92)
Diferenţa dintre aceste două ecuaţii devine:
( )
( )
A m
A A
A A
U
m
t U
t d
I i d
L I i R −

,
_

¸
¸
− + + ·

+ −
π π
α ω
ϖ
ϖ
2
sin (5.93)
ecuaţie care permite să deducem variaţia în timp a curentului rotoric şi să stabilim
astfel gradul de netezire realizat de bobina de inducţie a cărei inductivitate este
înglobată în mărimea L.
314
Să notăm R L tg ϖ ϕ · . Soluţia generală a acestei ecuaţii devine pentru o
tensiune medie:
α
π
π
cos sin
m
mU
U
m
A
·
( ) m t f
R
U
I i
m
A A
, , , ϕ α ϖ · −
( ) ( ) +

− − ·


ϕ π
ϕ ϖ
ϕ α ϕ
π
ϕ α ϖ
mtg
tg t
e
e
m
m t f
2
1
sin cos sin 2 , , ,
α
π
π
ϕ
π π
α ω ϕ cos sin
2
sin cos
m
m
m
t −
,
_

¸
¸
− − + + + (5.95)
Se constată că cea mai mare diferenţă dintre acesti doi curenţi
A A
I i − ,
ceea ce corespunde unor pulsuri maxime din curentul de alimentare apare pentru
° · 90 α . Pentru acest unghi au fost trasate funcţiile ( ) t f ϖ pentru diverşi m şi
diverse constante de timp (fig. 5.54).
t ω
o
90 · α
π 50
π 15
π 10
π 6
π 4
π ϕ 2 · tg
3
10

⋅ x
f
t ω
o
90 · α
π 50 π 15
π 10
π 6
π 4
π ϕ 2 · tg
3
10

⋅ x
f

t ω
o
90 · α
π 100 π 20
π 10
π 6
π 4
π ϕ 2 · tg
3
10

⋅ x
f

Fig. 5.54 Variaţia funcţiei f pentru diverse constante de timp ale circuitului
rotoric a) m=6 b) m=3 c) m=2

Aceste curbe evidenţiază urmatoarele concluzii practice: curentul rotoric
A
i variază în limite destul de largi în jurul valorii medii
A
I , impuse de cuplul
315
rezistent la arbore al servomotorului. Variaţiile sunt cu atât mai importante cu cât
m este mai mic şi cu cât constanta de timp R L · τ mai mică. Ca un exemplu, să
considerăm cazul unui servomotor cu următoarele date nominale: V U
AN
440 · ,
A I
AN
5 , 25 · , Ω · 96 , 0
A
R , s R L
AA
02 , 0 / · , π ϕ 2 · tg . Fără nicio bobină de
netezire acest servomotor alimentat printr-o punte trifazată complet comandată
(m=6) la ° · 90 α ar înregistra pentru curentul
A
i o variaţie maximă peste valoarea
medie
A
I de:
A f
R
U
I i i
A
m
A A A
45 , 3 10 2 , 7
96 , 0
460
3
max max max
· ⋅ ⋅ · · − · ∆

(5.96)
respectiv 13,5% peste valoarea curentului nominal. Pentru puntea trifazată simplă
(m=3) se obţine
max A
i ∆ =13,8A, respectiv 41A (161%) pentru puntea monofazată.
Variaţiile acestea maxime dau complicaţii mari în ceea ce priveşte comutaţia şi pot
produce încălziri inadmisibile ale infăşurărilor rotorice. Mai gravă este însă situaţia
privind curentul minim necesar asigurării regimului de curent rotoric neîntrerupt.
Pentru a avea acest regim trebuie ca valoarea instantanee
A
i să nu ia niciodată
valori sub zero (fig.5.54.b). În exemplul amintit pentru m=6 revine necesar un
A f
R
U
I
A
m
A
7 , 6 10 14
96 , 0
460
3
min min
· ⋅ ⋅ · ·

(5.97)
sau respectiv 26%
AN
I . Situaţia este mult mai neplăcută pentru m=3 sau m=2.
Pentru a reduce acest curent minim m=6 la aproximativ 10%
AN
I este
necesar să introducem în serie cu circuitul rotoric o bobină care să asigure un
π ϕ 5 ≈ tg , respectiv
3
min
10 3 , 5

⋅ · f ceea ce corespunde la un curent de 2,55A.
Pentru instalaţia monofazată m=2 este necesar o bobină care să asigure
π ϕ 50 · tg , s R L 5 , 0 / · , bobina mult mai mare decât în cazul punţii trifazate
complete.

5.7.3 Reglarea vitezei servomotorului prin variator de tensiune continuă

În cazul când se dispune pentru alimentare de la o sursă de curent continuu
(baterie de acumulatori, etc) reglarea vitezei de rotaţie se face cu ajutorul unui
chopper cu tiristoare sau tranzistoare (fig. 5.55.a), chopper a cărui tensiune de
ieşire are forma celei din fig.5.55.b. Fie T perioada pulsurilor de amplitudine
0
U
şi T t
a
/ · α coeficientul de comandă. Cu notaţiile cunoscute (circuitul rotoric este
scurtcircuitat de o diodă inversă în perioada de neconducţie) se pot defini două
ecuaţii pentru cele două intervale de timp α < ≤
T
t
0 , 1 < ≤
T
t
α :
316
Ω + + ·
0 0
φ
e
A
A
k
dt
di
L Ri U pentru α < ≤
T
t
0
Ω + + ·
0
0 φ
e
A
A
k
dt
di
L Ri pentru 1 < ≤
T
t
α (5.98)
respectiv în valori medii

0 0
φ α
e A A
k Ri U U + · · (5.99)
Rezolvând acest sistem de ecuaţii, se obţine ca şi în cazul precedent o
variaţie a curentului rotoric:

,
_

¸
¸
· −
τ
α
T
T
t
g
R
U
I i
A A
, ,
0

în care:
( )
τ
τ
τ α
α
τ
α
/
/
/ 1
1
1
1 , ,
t
T
T
e
e
e T
T
t
g


− −


− − ·
,
_

¸
¸
pentru α < ≤
T
t
0
sau

τ
τ
τ α
α
τ
α
/
/
/
1
1
, ,
t
T
T
e
e
e T
T
t
g



+ −
− − ·
,
_

¸
¸
pentru 1 < ≤
T
t
α (5.100)
Prin urmare variaţia în timp a curentului rotoric
A
i în jurul valorii medii
A
I în decursul unei perioade T a pulsurilor de tensiune depinde de coeficientul de
comandă şi de raportul τ T . În fig. 5.55.c se prezintă variaţia funcţiei g pentru
cazul cel mai dificil şi anume 5 , 0 · α .
0
φ
5 . 0 · α

Fig. 5.55 Schema de forţă a chopperului a), forma tensiunii şi
curentului servomotorului b), variaţia în timp a
funcţiei g pentru 5 , 0 · α şi diverşi ( ) c τ
317

Ca şi în cazul precedent, pentru a se evita regimul de curent interupt se
înseriază o bobină de filtrare. Creşterea excesivă a inductivităţii circuitului conduce
însă la depăşiri ale constantelor de timp electromecanice ale servomotorului, motiv
pentru care se preferă să se folosească o frecvenţă de choppere cât mai ridicată
(3-400 Hz) şi inductivităţi cât mai scăzute.

5.8 Tahogeneratoare de c.c.

Utilizarea generatoarelor de c.c. în regim de tahogeneratoare se datorează
absenţei erorilor de fază şi faptului că tensiunea de ieşire nu depinde de caracterul
sarcinii.
Datorită colectorului, sunt mai scumpe, necesită filtru de deparazitare şi
uneori amplificatoare electronice de c.c.
Constructiv, sunt similare generatoarelor de c.c. de mică putere: obişnuit
carcasa micromaşinilor de c.c. care are şi rolul de jug statoric, este executată din
ţeavă de oţel. În această carcasă se fixează polii statorici, confecţionaţi din tablă de
oţel de 0,5 ÷1 mm.
Unele construcţii folosesc însă tole în care sunt decuplate împreună jugul şi
polii statorici. În alte construcţii se utilizează drept poli magneţii permanenţi.
În prezent, se construiesc tahogeneratoare de c.c. cu excitaţie separată şi
tahogeneratoare cu magneţi permanenţi.
Anumite particularităţi ale construcţiei acestui tip de micromaşini de c.c.
sunt impuse de necesitatea reducerii abaterilor de la liniaritate a caracteristicii
U=f(n). Cauzele acestor abateri rezultă clar din analiza expresiei tensiunii de ieşire.
Considerând în primă aproximaţie că fluxul rezultant în regimul de
funcţionare în sarcină este egal cu diferenţa dintre fluxul de mers în gol şi fluxul de
reacţie a indusului, în condiţiile maşinii nesaturate, t.e.m. indusă în înfăşurarea
rotorului este de forma:
n I k n k U
e
⋅ − ⋅ Φ ·
2 0 1
(5.101)
unde I reprezintă curentul debitat (de ieşire).
Rezultă pentru tensiunea la bornele tahogeneratorului expresia:
p a e
U I R U U ∆ − − · (5.102)
în care
p
U ∆ reprezintă căderea de tensiune la perii. Întroducând (1) în (2)
p a
U I R n I k n k U ∆ − − ⋅ − ⋅ Φ · ⇒
2 0 1
: (5.103)
Conform expresiei (3) tensiunea la bornele tahogeneratorului, în sarcină,
este dependent de saturaţia maşinii, curentul de sarcină şi căderea de tensiune la
perii.
318
Exprimând curentul debitat în funcţie de rezistenţa
s
R a receptorului
s
R
U
I ·
, rezultă:

s
a
p
p
s
a
a
s
p
R
R n k
U n k
U
U n k
R
R n k
U
R n k
R
U
U n k U
+ ⋅
+
∆ − ⋅ Φ
· ⇒
∆ − ⋅ Φ ·

,
_

¸
¸ + ⋅
+
+ ⋅ − ∆ − ⋅ Φ ·
2
0 1
0 1
2
2 0 1
1
1
) (
(5.104)
La flux de excitaţie constant, tensiunea de ieşire este proporţională cu
turaţia numai la mersul în gol
,
_

¸
¸
· ∆ ∞ · 0 ,
p s
U R când:
0
0 1 0 e
U n k U · ⋅ Φ · (5.105)
Faţă de aceasta, la funcţionarea în sarcină intervine o eroare relativă:

,
_

¸
¸ + ⋅
+ Φ
∆ − ⋅ Φ
− · − ·

· ∆
s
a
p
R
R n k
n k
U n k
U
U
U
U U
U
2
0 1
0 1
0 0
0
1
1 1 (5.106)
Conform expresiei (4) a tensiunii la borne, influenţa câmpului de reacţie şi
a căderii de tensiune în înfăşurarea indusului, se manifestă prin curbarea
caracteristicii U=f(n), rezultat care apare clar dacă se neglijează căderea de
tensiune la perii. Această abatere este cu atât mai importantă cu cât rezistenţa de
sarcină este mai mică.
Căderea de tensiune la perii atrage după sine o translaţie a caracteristicii
U=f(n) în sensul pozitiv al turaţiei, ceea ce determină în apropierea originii axelor
de coordonate o anumită „zonă de insensibilitate”, caracterizată printr-o tensiune
practic nulă. Această abatere este cu atât mai resimţită cu cât
s
R este mai mare,
adică asupra acestei abateri valoarea rezistenţei de sarcină acţionează invers
proporţional.
În afara acestor abateri pot interveni şi altele suplimentare, datorită:
- modificării rezistenţei înfăşurării indusului în timpul funcţionării
maşinii datorită încălzirii acesteia.
- variaţiei fluxului de excitaţie ca urmare a oscilaţiilor tensiunii de
excitaţie sau a modificării curentului de excitaţie din cauza încălzirii înfăşurării de
excitaţie.
319
Datorită erorii reale U ∆ , caracteristica externă a tahogeneratorului
U=f(n), se prezintă ca în figură:

Fig. 5.56

Pentru a reduce abaterile de la liniaritate ale caracteristicii U=f(n), se iau o
serie de măsuri constructive. Una dintre ele constă în folosirea unor perii de metal
având lipită pe suprafaţa de contact o plăcuţă de argint, care asigură o rezistenţă de
contact foarte mică, deci
p
U ∆ neglijabilă. În alte construcţii, colectorul se execută
din lamele de OL inoxidabil, periile folosite fiind din bronz fosforos.
Tahogeneratoarele de c.c. cu magneţi permanenţi au apărut ca o soluţie de
eliminare a influenţei încălzirii – prin intermediul modificării rezistenţei de
excitaţie – asupra fluxului principal al maşinii. Aceste tahogeneratoare au şi
avantajul că nu necesită o sursă de c.c. pentru excitarea maşinii şi se pot realiza la
gabarite mai reduse.
În schimb, magneţii permanenţi obişnuiţi îşi micşorează în timp câmpul şi
sunt sensibili la vibraţii şi loviri. Din aceste motive, în construcţia
tahogeneratoarelor de acest tip s-a introdus folosirea polilor din aliaje de tipul
alnico, magnico etc., având proprietăţi magnetice stabile în timp.
La tahogeneratoarele cu excitaţie separată, în vederea reducerii influenţei
încălzirii, deseori se prevăd şunturi magnetice între poli, executate din aliaje ale
căror permeabilitate magnetică scade cu temperatura: calmalaiul (aliaj de Ni şi Cu)
şi termalaiul (aliaj de Fe şi Ni).
La creşterea temperaturii, reluctanţa magnetică a şunturilor crescând, se
micşorează fluxul de dispersie, fluxul principal rămânând astfel practic constant.

320
0
Φ
τ 0
Φ
ϕ 0
Φ

Fig 5.57

Pentru ca fluxul principal să depindă univoc de curentul de excitaţie, de
multe ori circuitul magnetic al tahogeneratorului de c.c. cu excitaţie independentă
se execută din permaloi, material cu un ciclu de histerezis foarte redus.
O particularitate a construcţiei tahogeneratoarelor de c.c. cu excitaţie
separată, în raport cu alte micromaşini de c.c., constă şi în numărul mai mare de
lamele de colector şi în înclinarea crestăturilor indusului, în scopul micşorării
pulsaţiilor tensiunii de ieşire, fenomen indesirabil în funcţionarea
tahogeneratorului.
Tahogeneratoarele de c.c. sunt maşini de construcţie relativ complicată şi
scumpe. În plus, deoarece tensiunea de ieşire a tahogeneratoarelor de c.c. are în
general valoare mică, ea se amplifică prin intermediul unui amplificator electronic
de c.c. a cărui construcţie şi funcţionare sunt însoţite de dificultăţi.
Din aceste motive, ori de câte ori este posibil, se preferă tahogeneratoarelor
de c.c. cele de c.a. care prezintă, sub toate aspectele prezentate, nete avantaje.
În anumite cazuri însă, când se impune absenţa abaterilor de fază ale
tensiunii de ieşire, tahogeneratoarele de c.c. sunt indispensabile, la cele de c.a.
nereuşindu-se până în prezent să se obţină, prin niciun mijloc, compensarea acestui
gen de erori.
Tahogeneratoarele de c.c. se folosesc în diferite scheme de reglare
automată, ca de exemplu în schemă de reglare automată a turaţiei unui motor de
c.c.:
321

Fig. 5.58

Schema foloseşte o maşină cu autoexcitaţie acordată cu 2 înfăşurări de
comandă
2 1
; C C acţionând în opoziţie, M.E.A. având rolul de excitatoare a
generatorului care alimentează motorul reglat. Înfăşurarea de comandă
1
C fiind
alimentată cu tensiune de la un tahogenerator T cuplat mecanic cu motorul M, la
creşterea turaţiei motorului M, creşte tensiunea la bornele tahogeneratorului, deci
creşte curentul de excitaţie, comandă, a lui
1
C , deci t.m.m. rezultantă a
( )
1 1 2 2
C C C C
W I W I ⋅ − ⋅ se micşorează. Rezultă că t.e.m. indusă în rotorul M.E.A. se
micşorează, deci şi curentul prin înfăşurarea de excitaţie a generatorului, ceea ce
are ca efect micşorarea tensiunii la bornele generatorului, deci turaţiei motorului
M, acesta revenind la valoarea iniţială.
Tahogeneratoarele de c.c. se utilizează şi în instalaţiile de calcul
(calculatoare), pentru efectuarea unor operaţii de diferenţiere sau de integrare.
Folosirea tahogeneratoarelor ca elemente de derivare se bazează pe
legătura dintre unghiul de deplasare al rotorului lor şi turaţie:

dt
d
c n
θ
·
în care constanta c depinde de sistemul de unităţi ales.
Tensiunea de ieşire a tahogeneratorului fiind proporţională cu turaţia
rotorului, rezultă că este proporţională cu derivata de timp a unghiului de
deplasare:

dt
d
k U
tg tg
θ
· .
În acest fel, tahogeneratorul poate produce o tensiune de ieşire
proporţională cu derivata de timp a unui semnal dat sub forma rotaţiei unui arbore.








322
5.9 APLICAŢII

Problemă rezolvată
Două generatoare de curent continuu cu excitaţie independentă
funcţionează în paralel; curenţii din indus sunt egali şi au valoarea I = 250 A, iar
tensiunea la borne U = 230 V.
Rezistenţele înfăşurării indusului celor două generatoare au valorile R
i1
=
0,015 Ω, respectiv R
i2
= 0,04 Ω.
Se cere să se determine sarcinile celor două generatoare în cazul în care
curentul cerut de reţeaua alimentată se dublează.
Cum se modifică în acest caz tensiunea reţelei ştiind că regimul de
excitaţie a maşinilor rămâne neschimbat, iar maşinile sunt compensate.

Soluţie. Curentul debitat în reţea de cele două generatoare conectate în
paralel este:
I = I
1
+ I
2
= 2 • 250 = 500 A
iar ecuaţia tensiunilor în regimul de funcţionare ca generator în cazul neglijării
căderii de tensiune la perii, este:
U = U
e
- R
i
I (1)
Tensiunea electromotoare indusă în fiecare generator în regimul de
funcţionare considerat are valoarea:
U
e1
= U + R
i1
I
1
= 230 + 0,015 • 250 = 233,75 V
respectiv:
U
e2
= U + R
i2
I
2
= 230 + 0,04 • 250 = 240 V.
Curentul cerut de reţea în noul regim de funcţionare este:
I' = I'
1
+ I'
2
= 2I = 2 • 500 = 1 000 A. (2)
Deoarece curentul de excitaţie şi turaţia generatorului rămân neschimbate
în noul regim de funcţionare, tensiunile electromotoare induse îşi menţin de
asemenea valoarea.
Din condiţia de egalitate a tensiunilor la borne la funcţionarea în paralel
rezultă ecuaţia:
U
e1
- R
i1
I'
1
= U
e2
- R
i2
I'
2
(3)
Rezolvând sistemul format de ecuaţiile (2) şi (3) se obţine repartiţia curen-
ţilor între cele două generatoare în noul regim, şi anume:
I'
1
= 613,5 A,
I'
2
= 386,5 A.
Tensiunea la borne în acest caz are valoarea:
U' = U
e1
- R
i1
I'
1
= U
e2
- R
i1
I'
2
= 224,5 V.
Se observă că generatorul care are caracteristica externă mai puţin căză-
toare (R
i1
< R
i2
) se încarcă mai mult. Pentru echilibrarea sarcinilor este necesar să
se modifice curenţii de excitaţie ai maşinilor.
De asemenea, cum era de aşteptat, creşterea sarcinii comune a determinat o
reducere a tensiunii la borne a sistemului format de cele două generatoare
funcţionând în paralel.
323
Probleme propuse

1 . Un motor serie de curent continuu având puterea nominală P
n
= 60 kW
şi tensiunea nominală U
n
= 440 V, are rezistenţa circuitului serie R
a
=R
i
+R
e
= 0,4
Ω.
Să se determine rezistenţa reostatului de pornire pentru ca maşina să
dezvolte la pornire un cuplu M
p
= 1,5M
n
. Se presupune maşina nesaturată.
Randamentul motorului la sarcină nominală este η
n
= 0,9.
R
R
p
= 1,97 Ω

2.Un motor derivaţie de curent continuu are următoarele date nominale:
puterea nominală P
n
= 60 kW, tensiunea nominală U
n
= 550 V, randamentul η=
0,9, iar rezistenţa circuitului indusului este R
i
= 0,3 Ω.
Se cere să se calculeze rezistenţa reostatului de pornire pentru ca maşina să
pornească cu cuplul M
p
= 1,5 M
n
, la curentul de excitaţie nominal.
R
R
p
= 2,725 Ω

3. Un motor serie de curent continuu cu caracteristica magnetică liniară are
următoarele date nominale: cuplul electromagnetic M
n
== 480 Nm tensiunea la
borne U
n
= 500 V, turaţia n
n
= 1 800 rot/min. Rezistenţa totală a circuitului format
de înfăşurarea indusului şi înfăşurarea de excitaţie este R
a
=R
i
+R
e
= 0,2 Ω.
Se cere să se determine caracteristica mecanică a motorului.
R
M /( , *n , )
2
3090 0 0778 0 2 · +


















324
5.10 TEST DE AUTOEVALUARE

1. Să se scrie expresia t.e.m. indusă într-o înfăşurare de c.c.
2. Să se scrie expresia cuplului electromagnetic al maşinii de c.c.
3. Să se enumere condiţiile de cuplare în paralel a generatoarelor de
c.c.
4. Care este rolul polilor de comutaţie?
5. Care este rolul înfăşurării de compensaţie?
6. Reprezentaţi în sistemul de axe n – M caracteristica mecanică
naturală a motoarelor derivaţie, serie şi mixtă.
7. Enumeraţi metodele de identificare a vitezei motoarelor de c.c.
8. Clasificaţi maşinile de c.c. după modul de alimentare al înfăşurării
de excitaţie şi reprezentaţi schemele electrice corespunzătoare.
9. Enumeraţi condiţiile necesare dezvoltării procesului de
autoexcitaţie a generatoarelor de c.c. cu excitaţie derivaţie.





























325
5.11 LUCRARE DE VERIFICARE

1. Generatorul sincron cu poli aparenţi. Construcţie, principiul de funcţionare.

2. Cuplarea în paralel a generatoarelor sincrone trifazate. Schemă electrică,
condiţii de cuplare.


3. Curbele în V ale generatorului sincron reprezintă dependenţa:
a) I=f(I
E
), pentru U=ct. , P=ct. ;
b) U=f(I), pentru cosϕ=ct., I
E
=ct.;
c) U
E
= f(I
E
), pentru U=ct., f=ct., cosϕ=ct.;
d) U=f(U
e
), pentru I
E
=ct., I=ct.




4. Expresia t.e.m. induse într-o înfăşurare de c.c. este de forma:
a) Φ 44 , 4 wf K U
b e
· ;
b) I
pN
U
e
Φ
60
· ;
c) n
a
pN
U
e
Φ
60
· ;
d) I
p
a N
U
e
Φ
60
· .

5. Expresia cuplului electromagnetic la o maşină de c.c. este de forma:
a)
s
s
s
s
M
M
k
k
k
+
·
2
;
b) M=M
max
sin θ;
c) M=U
e
Φn ;
d)
a
I
a π
pN
M Φ
2
·









326










327
BIBLIOGRAFIE

1. Abbos M., Novotny D. The Stator Voltage-Controlled Source Inverter
Induction Motor Drive, IEEE 3/1982
2. Alexa D., Hrubaru O. Aplicaţii ale convertoarelor statice de putere, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1989
3. Alexa D., Micu D. Invertoare şi redresoare cu parametrii energetici ridicaţi,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1986
4. Ambros T. Maşini electrice, Editura Universitas, Chişinău, 1992
5. Appelton A.D. ş.a. Superconducting Machines and Devices-Large Systems
Applications, Edited by S. Foner & B.B.Schwartz, Cambridge, Massachusetts,
1973
6. Atanasiu Ghe. Maşini electrice, Litografia U.T.Timişoara, vol.1 1994
7. Atanasiu Ghe., Soran I. Transformatorul electric. Construcţie şi proiectare,
Litografia U.T.Timişoara, 1971
8. Babescu M. Maşini electrice, Probleme I,II Timişoara 1991 - 1992.
9. Bâlă C., Ţogiu L., Covrig M. Maşini electrice, probleme, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1974
10. Barret Ph. Regimes transitoires des machines tournantes electriques, Edidure
Eyrolles, Paris, 1982
11. Biro K., Viorel I.A. On the Syncronous Machine Dynamic Behaviour
Modelling, Proceedings of ICEM, 1994, vol. II
12. Boldea I. Transformatoare şi maşini electrice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1994
13. Boldea I., Atanasiu Gh. Analiza unitară a maşinilor electrice, Editura
Academiei, Bucureşti, 1983
14. Boţan N.V. Reglarea vitezei sistemelor de acţionare electrică, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1974
15. Braşovan M Acţionări electromecanice, Editura Didactica şi Pedaogica,
Bucureşti, 1967
16. Braşovan M. ş.a. Acţionări electrice - aplicaţii industriale, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1977
17. Căluianu D. ş.a. Instalaţii electrice la bordul navei, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1991
18. Câmpeanu A. Maşini electrice - probleme fundamentale, Editura Scrisul
Românesc Craiova, 1988
19. Cecunov C.A. Sudovîie Electroprivodi I Electrodvijenie Sudov – Isdatelstvo
Sudostrodenie, Leningrad 1976
20. Centea O., Novac I. Maşini electrice – Probleme, Litografia I.P., Timişoara,
1957
21. Cioc, Bichir, Cristea Maşini electrice - Îndrumar de proiectare, Vol.II, Editura
Scrisul Românesc, Craiova, 1975
22. Dade T.B. Advanced Electric Propulsion Power Generation and Power
Distribution, Naval Engineers Jurnal, March 1994, pag.83-92









328
23. Davidovici I. Parametrii maşinilor electrice de curent alternativ, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1968
24. De Sabata I. Bazele electrotehnicii, Litografia I.P. Timişoara, 1974
25. Dhers J. Vitesse variable des machines a induction structure des convertisseurs
et commande vectorielle, R.G.E. nr.5/05.92
26. Donald A. Equalized Juction is the Key in Paralleled I.G.B.T. Reliability,
International Rectifier, El Segundo, California, P.C.I.M., 11.1994
27. Dordea T. Proiectarea şi construcţia maşinilor electrice, Litografia I.P.
Timişoara, 1981
28. Dordea T. Maşini electrice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977
29. DOYLE T.J., ş.a. Propulsion Powers Electric Guns.A Comparision of Power
System Architectures, Naval Engineers Jurnal, 05.1992, pag.65-73
30. Drăgănescu O. Încercările maşinilor electrice rotative, Editura Tehnică
Bucureşti, 1987
31. Feete M. Modelling of Synchronous Machines for Stability Studies, Univ. of
Paderborn, Dept. of El. Eng. /1995
32. Fransua Al. Maşini şi sisteme de acţionări electrice, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1978
33. Fransua Al., Saal C., Ţopa I., Acţionări electrice, Editura Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1975
34. Freidzon I.R. Acţionarea electrică a mecanismelor navale, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1979
35. Galan N. Consideraţii privind teoria modernă a maşinii asincrone trifazate,
Electrotehnica nr.8, 1990
36. Gheorghiu S, Panait C Maşini şi sisteme de acţionari electrice navale, Editura
Academei Române, Bucureşti 2004
37. Gheorghiu S. Maşini şi acţionări electrice, Editura Academiei Navale “Mircea
cel Bătrân”, Constanţa, 2006
38. Gheorghiu S., ş.a. Acţionări electrice navale, Litografia Institutului de Marină
“Mircea cel Bătrân”, Constanţa, 1986
39. Gheorghiu S., ş.a. Maşini şi acţionări electrice navale, Editura Leda &
Muntenia, Constanţa, 1999
40. Gheorghiu S., ş.a. Sisteme de acţionare electrică a propulsorului naval,
Editura Academiei Navale “Mircea cel Bătrân”, Constanţa, 1999
41. Gheorghiu S., ş.a. Propulsia electrică a navei, Editura Andrei Şaguna,
Constanţa, 2000
42. Gheorghiu S., ş.a. Maşini electrice, Teorie şi încercări, Editura Gh. Asachi,
Iaşi, 2003
43. Haroshima F., Nayasi Dynamic Performance of Current Source Inverter for
Induction Machines, I.E.E.E. - Proc. of IAS Annual Meeting, 1978
44. Heller, Hamata V. Harmonic Fields Effects in Induction Machines, Elsevier,
Amsterdam, 1977
45. Hultgren K.J. V.C.S.F. Cycloconverter Ships Service Electric Power
Equipment, Naval Engineers Jurnal, January 1992, pag.46-62









329
46. Kelemen A., Imecs M. Sisteme de reglare cu orientare după câmp ale
maşinilor de curent alternativ, Editura Academiei, Bucureşti, 1989
47. Kelemen A. Acţionări electrice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1979
48. Kelemen A., Imecs M. Electronică de putere, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983
49. Kelemen A., Imecs M. Mutatoare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1977
50. Kovacs P. Analiza regimurilor tranzitorii la maşini electrice, Editura Tehnică
Bucureşti, 1980
51. Levi E. Field-Oriented Control of Induction Machines in the Presence of
Magnetic Saturation, E.M.P.S., 16, 1989
52. Lipo T., Cornell E. State-Variable Steady-State Analysis of a Controlled
Curent Induction Motor Drive, I.E.E.E. Trans IA, 06.1975
53. Măgureanu R. Maşini electrice speciale pentru sisteme automate, Editura
Tehnică, Bucureşti,1981
54. Măgureanu R., Micu D. Convertizoare statice de frecvenţă în acţionări cu
motoare asincrone, Editura Tehnică, Bucureşti, 1989
55. Maier V. Mecanica şi construcţia navei, vol.II, Editura Tehnică, Bucureşti,
1987
56. Miulescu I., Câmpean I. Teoria navei, Editura Militară, Bucureşti, 1973
57. Nasar S.A., Boldea I. Electric Machines: Dynamic and Control, CRC Press
Inc. USA 1993
58. Nedelcu V. Teoria conversiei electromecanice, Editura Tehnică, Bucureşti,
1982
59. Nicolaide A. Maşini electrice, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1975
60. Novac I. Maşini electrice, Litografia U.T. Timişoara, 1996
61. Novac I., ş.a. Maşini şi acţionări electrice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1982
62. Richter R. Maşini electrice, vol. IV, Editura Tehnică, Bucureşti, 1960
63. Richter R. Maşini electrice, vol. I,II,III,IV, Editura Tehnică, Bucureşti, 1959
64. Saal C., Ţopa I., Fransua Al., Micu E. Acţionări electrice şi automatizări,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1980
65. Seracin E., Popovici D. Tehnica acţionărilor electrice, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1985
66. Solomatin V.M. Cursovoe proectirovanie sudovovo electroprivoda, Izdatelstvo
Vâsşaia Şcola, Moskva, 1972
67. Vas P., Li J. Simulation of Vector-Controlled Induction Motor Drives, Proc. of
PCIM, 1993
68. Veşenevski S. N. Caracteristicile motoarelor utilizate în acţionări electrice,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1968
69. Viorel A., Biro K., Iancu V. Field-Harmonic Theory of Squirrel Cage Motor
Taking Slot Openings Into-Account, Proc.of ICEM 1986, Part II
70. Viorel A., Iancu V.Maşini şi acţionări electrice, Litografia I.P. Cluj Napoca, 1990









330
71. Viorel A., ş.a. Field Orientation Concept in Induction Motor Control, a New
Point of View, Proc. of PCIM, 1993
72. Watson G.O. Marine Electrical Practice, 5th Edition, London, 1986
73. *** R.N.R. - Instalaţii electrice de propulsie, Bucureşti, 1993
74. *** Spravocinic Sudovovo Electrotehnica, vol. I,II,III Izdatelstvo
“Sudostronie”, Leningrad, 1975

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful