Curs 4

CURS 4. Comportamentul (teoria) consumatorului Finalitatea activităţii economice este satisfacerea nevoilor-consumul.

În spiritul acestei axiome proiectarea activităţii de producţie, deciziile şi acţiunile întreprinzătorilor au ca referinţă nevoile de consum, preferinţele şi comportamentul consumatorului, în întâmpinarea cărora trebuie să vină bunurile oferite de producător. 1. Utilitatea economică, legea utilităţii marginale descrescânde Satisfacerea oricărei nevoi se face prin consum de bunuri. Orice element al realităţii care este apt să satisfacă o nevoie, indiferent de forma lui de existenţă, de natura nevoii satisfăcute, de modul cum este procurat de către consumator, are o utilitate economică. Din punct de vedere al analizei economice sunt: bunuri libere toate elementele realităţii care, în condiţiile date de loc şi de timp, sunt nelimitate în raport cu nevoile; - bunuri economice care au ca trăsătură definitorie raritatea, adică insuficienţa lor în raport cu nevoile, în condiţiile date de loc şi de timp. Bunurile economice presupun un consum de resurse, respectiv un anumit cost. Multe bunuri libere tind să devină bunuri economice: aer, peisaj etc. Tipologia bunurilor economice se face în raport de o mare varietate de criterii: -după destinaţie: bunurile de consum (satisfactori: de folosinţă curentă şi îndelungată) şi bunuri pentru producţie (prodfactori). După forma de existenţă: corporale (materiale), incorporale (servicii) şi informaţii Serviciile sunt: comerciale, de transport, financiar-bancare, de consultanţă tehnică şi economică, personale (de sănătate, de învăţământ, culturale) ş.a. Informaţiile - categorie de bunuri economice care cunosc o mare dinamică. Au un rol deosebit în activităţile economice, ele materializându-se în licenţe brevete, programe de calculator rezultate ale cercetării ştiinţifice. După modul în care circulă de la producător la consumator: bunuri economice marfare (comerciale) şi non-marfare (non-comerciale). După natura proprietăţii (bunuri publice şi bunuri private, există puţine bunuri publice pure şi impure - sau mixte;) Există diferite categorii de bunuri care pot fi complementare sau substituibile. Bunuri principale (cele care sunt aşteptate prioritar în procesul tehnologic utilizat) şi bunuri secundare (derivate-sunt cele care se obţin inevitabil, alături de bunul principal, ex.: la obţinerea benzinei din ţiţei apar derivaţi cum sunt: motorina, uleiuri, vaselină, păcura etc.) Utilitatea economică individuală şi totală. Există mai multe modalităţi de abordare a conceptului de utilitate, însă cele mai uzitate sunt cele care au în vedere , în principal, aspectele tehnice şi, respectiv cele economice ale utilităţii. Din punct de vedere tehnic, utilitatea reprezintă, capacitatea unui bun de a satisface o nevoie (a individului, de producţie, a societăţii), capacitate care decurge şi se exprimă prin trăsăturile, caracteristicile şi însuşirile intrinseci ale fiecărui bun sau clase omogene de bunuri. Sensul economic, spre deosebire de cel tehnic al utilităţii, include raportarea la o nevoie, la o trebuinţă a monposesorului. Există două optici diferite de abordare a utilităţilor economice:
17

- concepţia clasică; - concepţia neoclasică. În gândirea clasică se apreciază că, bunuri identice pentru persoane diferite, au aceeaşi utilitate economică în măsura în care sunt necesare, indiferent de intensitatea nevoilor, de mărimea consumului şi a sacrificiului făcut pentru a le obţine <<utilitatea economică reprezintă o relaţie între proprietăţile intrinseci ale bunului şi nevoia consumatorului (monoposesorului)>> Potrivit acestei concepţii, fiecare unitate dintr-o mulţime de bunuri omogene, identice calitativ, şi care se încadrează în dimensiunile nevoii de consum, are aceeaşi utilitate economică, au proprietăţi identice şi răspund aceleiaşi categorii de nevoi. În gândirea neoclasică, utilitatea intrinsecă a unui bun capătă sens economic atunci când sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii: - proprietăţi - însuşirile bunurilor trebuie să asigure satisfacerea nevoii cumpărătorului, indiferent de natura acesteia; - cumpărătorul este conştient că prin însuşirile sale, bunul economic îi satisface o anumită nevoie sau plăcere. Nu are importantă dacă convingerea sa este reală, fundamentată ştiinţific sau este doar o iluzie; - cumpărătorul este capabil să folosească utilitatea pe care o apreciază la bunul economic, dispune de abilitatea şi cunoştinţele necesare sau conexiunile tehnico economice cerute. Concluzie - apreciem că utilitatea economică, potrivit acestor criterii, sintetizează importanţa, preţuirea pe care o persoană o acordă la un moment dat şi în condiţii determinate, fiecărei unităţi dintr-o mulţime de bunuri identice. Legea utilităţii marginale descrescânde Măsurarea utilităţii economice se realizează pe două căi: - măsurarea cardinală presupune ca un consumator dat să acorde fiecărei cantităţi (doze) dintr-un bun sau altul o utilitate mai mare sau mai mică exprimată printr-un număr de unităţi de utilitate (1 kg mere = 8 unit. de utilitate; 2 kg pere = 12 unit. de utilitate; 1 kg făină = 4 unit. de utilitate; 1 kg salam = 24 unit. de utilitate) - măsurarea ordinală - aşează bunurile într-o anumită ordine, în raport de preferinţele consumatorului, adică în funcţie de numărul de unităţi de utilitate. Aprecierea utilităţilor economice are un caracter individual şi subiectiv, fiind diferită de la un individ la altul. <<Alfred Marshall>>, exponent de seamă al şcolii marginaliste “mărimea intensităţii unei plăceri descreşte progresiv până la saturare dacă este satisfăcută în mod continuu”; Aceasta semnifică faptul că utilitatea primei unităţi (doze) dintr-un bun economic este mai ridicată şi se reduce succesiv, treptat cu fiecare nouă doză (unitate) de bun care se confruntă cu o nevoie în descreştere (A. Marshall, Principi di economia politică, Utet, Torina, 1972, p.178) Putem aprecia că utilitatea adiţională pe care consumatorul o conferă unei unităţi (doze) suplimentare dintr-o mulţime de bun omogene la care are acces este pozitivă dar descrescătoare aceasta înseamnă că unităţile (dozele) x1, x2, ... din bunul x au utilităţile individuale u1, u2,...un diferite, pozitive dar descrescânde (u1 > u2 >...> un) Utilitatea totală rezultă din consumul de utilităţi cumulat al unităţilor (dozelor) x1, x2,..., xn din bunul x este: Ut = u1 + u2 + .... un EXEMPLU: să presupunem că bunul x (grâu) se află pe piaţă la dispoziţia cumpărătorului 11 unităţi (doze); din acestea, sunt necesare doar 10 pentru satisfacerea unui
18

ansamblu de nevoi: hrana, seminţe, alimentaţia animalelor, a păsărilor de curte şi de apartament, rezerve etc. pentru un cumpărător, fiecare unitate din oferta de grâu are o utilitate diferita: se presupune că prima unitate din oferta de grâu are o utilitate diferită; considerăm că prima unitate, care serveşte pentru satisfacerea celei mai stringente nevoi, hrană sa şi a familiei are cea mai mare utilitate (100 - în măsura cardinală) cea de a doua, folosită pentru seminţe, răspunde unei nevoi mai puţin stringente şi deci are o utilitate mai redusă, reprezentând pentru acest cumpărător o utilitate adiţională de 90 ş.a.m.d mărind consumul la 11 unităţi, ultima unitate depăşeşte nevoia consumat şi are deci o utilitate zero. <<Utilitatea marginală (Um) reprezintă variaţia utilităţii totale (ΔUt) care rezultă prin creşterea (Δx) cu o unitate a cantităţii consumate dintr-un bun (ceilalţi factori fiind presupuşi constanţi)>>. Um = ΔUt / Δx Potrivit ipotezei măsurării cardinale, putem defini o funcţie a utilităţii totale de tipul Ut = f(x) ca pe o funcţie crescătoare în raport cu cantitatea consumată dintr-un bun dacă presupunem că avem o infinitate de mici cantităţi din bunul x şi ca funcţia de utilitate este continuă şi diferenţiabilă, atunci rezultă că utilitatea marginală poate fi definită că derivată parţială de ordinul 1 a funcţiei de utilitate.

Um =

Rezultă că utilitatea marginală a fiecăreia din cantităţile x1, x2, x3,...x11 este exprimată prin raportul dintre sporul de utilitate totală şi sporul cantităţii consumate pentru realizarea sporului respectiv de utilitate, ceea ce se exprimă sub forma, legii utilităţii marginale descrescânde. Legea utilităţii marginale (numită şi legea lui Gossen formulată de acesta în1854) arată că "atunci când cantitatea consumată dintr-un produs creşte, utilitatea marginală a produsului (adică utilitatea suplimentară, adăugată de ultima unitate) tinde să se diminueze (P. Samuelson, L`economique, Armand Collin, Paris, 1969, p.669). Consumând continuu un anumit bun, se atinge, la un moment dat, un prag de saturaţie după care, dacă consumul continuă să crească, există riscul să apară zona de insatisfacţie punctul de saturaţie este atins atunci când utilitatea marginală devine nulă, deci atunci când sporirea cantităţii consumate nu mai aduce satisfacţie. Definind funcţia de utilitate ca fiind Ut = f(x), rezultă că aceasta îşi va atinge optimul (în cazul de faţă maximul) în punctul în care derivata de ordinul 1 (adică utilitatea marginală) va fi nulă În realitatea de zi cu zi utilitatea este greu de apreciat efectiv şi practic şi greu de măsurat de aceea demersul poate fi continuat prin introducerea măsurării ordinale ca modalitate de ierarhizare a preferinţelor.

∆Ut = U ′x ∆x

2. Preferinţele şi alegerea consumatorului Alegerea consumatorului în termenii utilităţii ordinale presupune atât măsurarea propriu-zisă a utilităţii cât şi o ordonare mai raţională a preferinţelor consumatorului. Programele de consum şi harta curbelor de indiferenţă presupun abordarea din perspectiva utilităţii ordinale, asocierea unui anumit număr (indicator de satisfacţie) diverselor cantităţi folosite de un consumator în funcţie de preferinţele sale potrivit unor programe (modele, reţete) de consum. Programul de consum desemnează diferitele combinaţii ale bunurilor x, y, z,...w de la care consumatorul scontează să obţină o anumită utilitate (satisfacţie) agregată.

19

Factori complecşi ca: obiceiuri, tabieturi, gusturi şi preferinţe stau la baza programului de consum ale unui consumator. Acest program este influenţat de personalitatea consumatorului, statutul socio-profesional şi de caracteristicile socio-psihologice ale acestuia care au o puternică încărcătură socială indusă în principal prin mass-media (reclame publicitare, sondaje) rezultă că aceste programe de consum sunt proprii unui anumit consumator cu o semnificativă determinare subiectivă, individuală. Dacă ne limităm la două bunuri x şi y solicitate de un consumator, folosind diferite combinări posibile ale acestor bunuri, apar mai multe programe (modele) care exprimă, implicit, preferinţele consumatorului. Două sau mai multe programe de consum se consideră a fi echivalente dacă consumatorul scontează să obţină acelaşi nivel de satisfacţie (de utilitate agregată) prin combinări de consum Pentru ordonarea preferinţelor consumatorilor funcţie de programele de consum, se utilizează modelul analizei curbelor de indiferentă şi, respectiv cel al hărţii curbelor de indiferenţă Curba care reuneşte ansamblul combinărilor din bunurile x şi y de la care consumatorul scontează să obţină acelaşi nivel de satisfacţie (deci aceeaşi utilitate agregată) desemnează curba de indiferenţă. Concluzie: prin curbele de indiferenţă, consumatorul îşi poate ierarhiza preferinţele prin descrierea, practic, a unei infinităţi de astfel de curbe menite să-i asigure diferite niveluri de satisfacţie. Curbele de indiferenţă nu se pot intersecta. Panta curbei de indiferenţă este rata marginală de substituţie. Rata marginală de substituţie desemnează cantitatea dintr-un bun economic la care un consumator este dispus să renunţe în schimbul procurării unei unităţi suplimentare dintr-un alt bun astfel încât să fie posibilă menţinerea aceluiaşi nivel de satisfacţie (de utilitate agregată). Tabela de indiferenţă reflectând posibile alternative de alegere. Alternativa Nr. de bilete la spectacol Nr. de mese

A 1 50 B 2 25 C 3 15 D 4 10 E 5 8 Rezultă că prin reducerea progresivă a numărului de mese la care consumatorul consimte să renunţe pentru a obţine un bilet în plus reflectă practic legea reducerii progresive a ratei marginale de substituţie. Rezultă că am încercat să răspundem la întrebarea “ce doreşte consumatorul” funcţie de ceea ce poate el concret să-şi permită pentru că în final, pe baza reunirii acestor două dimensiuni (dorinţe-posibilităţi), să constatăm ce va alege el pentru atingerea maximului de satisfacţie posibilă. 3. Echilibrul consumatorului Orice individ raţional alege acele combinări de bunuri şi servicii care să-i asigure maximizarea efectelor utile, un maximum de efecte utile un maxim de satisfacţie în limita resurselor de care dispune.

20

Altfel spus, presupune a lua în considerare a constrângerii bugetare care este legată de suma totală de bani disponibilă pentru satisfacerea nevoilor de consum în condiţiile unui anumit nivel al preţurilor. Pentru aceasta se foloseşte ca instrument de analiză linia bugetului “numită uneori şi linia venitului disponibil, care desemnează ansamblul combinaţiilor care arată posibilităţile de cumpărare (adică constrângerile) consumatorului”. Maximizarea utilităţii se poate obţine din combinaţii variate ale bunurilor x şi y ale căror preţuri sunt px şi py venitul total disponibil (T) poate fi alocat astfel: T = x⋅ px + y⋅py (1) la limita, în conditiile, în care întregul venit disponibil s-ar aloca pentru x poate să procure din acesta x (mediu):

x=

T px T py

(2)

în mod analog, dacă s-ar aloca tot venitul pentru y, el ar putea să achiziţioneze şi să consume din acest bun maximum: y (mediu):

y=

(3)

Panta liniei bugetului este dată de raportul dintre preţurile celor două bunuri. Echilibrul consumatorului este atins în punctul în care una din curbele de indiferenţă (din familia hărţii curbelor de indiferenţă) este tangentă la linia bugetului. Cunoscând că rata marginală de substituţie este chiar panta curbei de indiferenţă şi egală cu raportul invers al utilităţilor marginale ale celor două bunuri, decizia consumatorului va fi influenţată atât de funcţia sa de maximizare a utilităţii scontate a fi obţinută prin consumul bunurilor x şi y, deci u =u (x,y), cât şi de constrângerea descrisă de relaţia 1, astfel vom avea: u = u (x,y) max (4) t = xpx + ypy Dinamica echilibrului consumatorului se realizează ca urmare a modificării variabilelor: venitul şi preţurile bunurilor. În raport de comportamentul lor în comun faţă de mărimea venitului, bunurile se grupează în: - normale, cele al căror consum creşte ca răspuns la o majorare a venitului, şi invers; - inferioare, dacă, dimpotrivă, consumul lor scade atunci când venitul creşte; - ultrasuperioare, dacă elasticitatea consumului faţă de modificarea venitului este supraunitară.

21

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful