P. 1
Pragmatica

Pragmatica

|Views: 163|Likes:
cartea
cartea

More info:

Published by: Alina Elena Constantin on Jan 31, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

09/30/2013

pdf

text

original

Jacques Moeschler Arme Reboul DICŢIONAR ENCICLOPEDIC DE PRAGMATICĂ

Seria INSTRUMENTE este coordonată de MARIAN PAPAHAGI

Grafica şi coperta: Octavian Bour

Traducere de: ELENA DRAGOŞ (E.D.) LIGIA FLOREA (L.F.) ŞTEFAN OLTEAN (Şt. O) LIANA POP (L.P.) DORINA ROMAN(D.R.) CARMEN VLAD (CV.)

ISBN 973-9114-66-5 ® Editions du Seuil, 1994 ® Editura ECHINOX pentru prezenta variantă românească

Jacques Moeschler

Anne Reboul

DICŢIONAR ENCICLOPEDIC DE PRAGMATICĂ
Coordonarea traducerii CARMEN VLAD LIANA POP

Editura ECHINOX CLUJ, 1999

*7064 96 *

W£496

Această cane a rost editaţi ca sprşrâtu MINISTERULUI FRANCEZ AL AFACERILOR EXTERNE ŞI AL AMBASADEI FRANŢEI ÎN ROMANŢA (programul IORGA)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale MOESCHLER, JACQUES Dicţionar enciclopedic de pragmatică / Jacques Moeschler. Anne Reboul; trad. şi pref.: Carmen Vlad, Liana Pop. - Cluj-Napoca: Echinox, 1999 558 p.; 24 cm. - (Instrumente) Bibliogr. ISBN 973-9114-66-5 I. Reboul, Anne II. Pop, Liana (trad.) III. Vlad, Carmen (trad.: pref.) 801.32:800 Ao

M5AMT

Lector: Liana Pop Apărut în 1999. Bun de tipar februarie 1999 Format 70 x 100/16 Coli tipo: 35 Culegere şi tehnoredactare computerizată: Horvath Sândor Editura ECHINOX CP. 80; Of 1 3400 Cluj - România

PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNEASCĂ

Intr-o „geografie" ştiinţifică a dezbaterilor asupra limbii, regiunea sa centrală este stăpînită firesc de filozofia limbajului, extinsă, însă, tentacular, şi spre zonele limitrofe; aici, fiecare teorie a limbii îşi construieşte propria sa bază explicativă pentru a da faptelor verbale suportul teoretic necesar şi o soluţie descriptivă conformă propriei doctrine. Intr-o asemenea configuraţie s-a conturat treptat, timid la început (în urmă cu aproximativ 30-35 de ani), o nouă mişcare de idei numită azi Pragmatică. Aceasta şi-a asumat acele fenomene şi fapte pentru care lingvistica - în sensul consacrat al termenului - nu putea oferi soluţii satisfăcătoare nici teoretic, nici metodologic, şi nici interpretativ, şi pe care aceeaşi lingvistică din prima jumătate a secolului nostru le expulzase, în mod deliberat, din cîmpul său de interes. Asumarea contextului şi acceptarea lui ca dimensiune relevantă a procesului comunicativ verbal, tentativele de a capta relaţia produsului verbal, adică a enunţului, cu actul enunţării şi cu lumea extraverbală, alături de alte numeroase aspecte, au contribuit la ceea ce am putea numi recuperarea lui «parole» (în sens saussureian), sau a performanţei (în sens chomskyan) sau, în fine, a utilizării (în sens wittgensteinian), t e r m e n i parţial omologabili, în ciuda diferenţelor doctrinare aferente. Cu p r e g n a n ţ ă progresiv s p o r i t ă şi cu o t e n d i n ţ ă , u n e o r i , vizibil acaparatoare, pragmatica s-a impus ca domeniu consacrat nu numai formelor verbale în cursul întrebuinţării lor, ci şi studiului altor probleme ce depăşesc, însă, cadrul strict lingvistic, adică cel justificabil exclusiv prin mijloace şi cu metode lingvistice. Direcţiile principale în dezvoltarea pragmaticii s-au axat, prioritar, fie pe cercetarea formelor indiciale ale limbii ca expresii prin care sensul enunţării devine constitutiv enunţului (direcţie influenţată de contribuţii remarcabile din sfera logicii şi a semioticii), fie pe fundamentarea distincţiei dintre sensul literal şi cel comunicat (intens dependent de contextul presupoziţional şi de cel interacţional sau conversaţional), ori pe teoria actelor de limbaj, în toată complexitatea şi variabilitatea lor.

II

PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNEASCA

Dar direcţiile sau „generaţiile" evocate mai sus nu au epuizat domeniul faptelor pragmatice, şi cu atît mai puţin soluţiile în explicarea acestora. Mai aproape de momentul actual, teorii de sorginte cognitivistă au adus o nouă viziune, cu impact teoretic imediat şi cu rezultate metodologice spectaculoase în pragmatică. In acest context proteic şi într-o perioadă de maximă densitate în planul cercetării, în urmă cu ceva mai mult de patru ani apărea la Paris, la Editions du Seuil, Dictionnaire Encydopedique de Pragmatique (DEP), semnat de Jacques Moeschler şi Anne Reboul, două nume bine cunoscute specialiştilor în domeniu, atît prin cărţile şi studiile publicate (în reviste sau în volume colective prestigioase), cît şi datorită activităţilor de coordonare a unor lucrări de mare anvergură, în spaţiul francofon (Elveţia, Franţa etc). Avem privilegiul şi satisfacţia să punem acum la. dispoziţia specialiştilor şi a tuturor celor interesaţi (lingvişti, poeticieni, naratologi, psihologi, filozofi etc.) versiunea în limba română a acestei lucrări de mare importanţă şi de un relief aparte; ea este considerată, chiar de autorii Dicţionarului, un pandant al cunoscutului Dictionnaire encydopedique des sciences du langage, al lui Oswald Ducrot şi Tzvetan Todorov (Paris, Editions du Seuil, 1972*), cu care împarte maniera nealfabetică de ordonare a problemelor, mai puţin obişnuită în lucrări lexicografice, dar de care se desparte, fiindcă iese din perimetrul lingvisticii, prin asumarea unui domeniu de fapte complementar acesteia, adică de fapte pragmatice. Resimţite de numeroşi cercetători, nevoia de a avea o imagine de ansamblu a pragmaticii, în starea ei actuală, şi dorinţa de a cunoaşte fiecare aspect, mai mult sau mai puţin particular, în toată complexitatea şi profunzimea lui, dar şi în relaţie cu fenomene adiacente, aceste deziderate găsesc în D E P un răspuns cu totul remarcabil, iar aşteptările cititorilor interesaţi vor fi pe deplin satisfăcute. Exigenţele unei lucrări cu caracter enciclopedic sînt şi ele îndeplinite, dicţionarul reuşind să traseze în linii ferme profilul pragmaticii, în toată amploarea dezvoltării sale la care s-a ajuns în momentul de faţă, după parcurgerea diverselor etape şi prin cristalizări succesive. Prin discursul lor perfect focalizat pe direcţiile importante, pe problemele relevante şi pe faptele capabile să le susţină, autorii ne oferă o imagine cuprinzătoare, panoramică, a pragmaticii, fără ca acest demers să fie însoţit de pericolul atenuării contururilor, prin eliminarea disocierilor sau printr-o tratare diluată a aspectelor. Dimpotrivă, în
* între timp, remaniat în 1995 (O. Ducrot & J.M. Schaeffer), şi cu o versiune românească din 1996.

PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNEASCĂ

III

abordarea fiecărei probleme (foarte numeroase, de altfel!), ni se prezintă, de cele mai multe ori explicit, tocmai latura ei dilematică, cu implicaţiile ce ţin de aspectele filozofice ale limbajului. Deloc evitate, cu tot substratul lor litigios, chestiunile de acest ordin se constituie în osatură a fiecărui capitol, pe fundalul căreia se articulează şi se edifică întreaga prezentare. Multe capitole din DEP trădează un fel de „nervozitate" demonstrativă, benefică şi eliberatoare, cu efecte constructive în plan argumentativ şi incitante din punct de vedere intelectual. In toate aceste cazuri, dezbaterea pendulează între două instanţe, situate în două planuri: unul exterior, în care obiectul polemicii, al confruntării ideilor, este un discurs „străin", iar cel de-al doilea, un plan interior, autoreflexiv, cînd ţinta întrebărilor este însăşi raţiunea autorului în ipostaza sa de alteritate. Nu putem să nu remarcăm aria extrem de largă a surselor bibliografice puse la contribuţie: de la referinţe din spaţiul continental (mai cu seamă francofon), la cele din spaţiul insular britanic şi pînă la cele transoceanice (americane), informaţia legată de statutul şi metodele pragmaticii, ca şi de faptele ce cad sub incidenţa acestui domeniu, este preluată şi prelucrată în beneficiul clarificărilor, dar şi al deschiderilor spre noi rafinări posibile. Pe parcursul lecturii, nu va fi greu de sesizat că există o anumită predilecţie pentru orientarea cognitivistă, în special pentru cea preconizată de Sperber şi Wilson. Cu toate acestea, J. Moeschler şi A. Reboul reuşesc să salveze dicţionarul lor de a m e n i n ţ a r e a u n e i a t i t u d i n i dogmatice, închise sau reductive, în configurarea domeniului, graţie efortului constant de a comenta cu onestitate ştiinţifică şi cu rigoare contribuţiile considerate importante pentru problemele dezbătute. Chiar dacă există o doză de circularitate în tratarea unor concepte care, adesea, apar în mai multe capitole (fapt menţionat chiar de autori), aceasta nu înseamnă o simplă şi, cu atît mai puţin, inutilă repetare, pentru că de fiecare dată revenirea se realizează prin proiectarea conceptului într-o nouă lumină, printr-o abordare dintr-un unghi modificat. Tocmai de aceea, fiecare capitol îşi are propria sa (relativă) autonomie, fiind concentrat pe un set de probleme al căror decupaj conceptual s-a realizat cu inteligenţă şi cu supleţe. Nădăjduim că, la lectura acestei prefeţe, cititorul nu va fi surprins din pricina absenţei comentariilor noastre tematice cu privire la c o n ţ i n u t u l capitolelor din DEP, fiindcă va înţelege încă din primele pagini ale dicţionarului că el nu are nevoie de explicaţii suplimentare: toate problemele puse - extrem de numeroase - sînt minuţios examinate pe parcursul textului şi sînt rezolvate, rînd pe rînd, într-o deplină congruenţă cu concepţia globală a autorilor, prefigurată î n c ă din „ C u v î n t î n a i n t e " c o n t u r a t ă t r e p t a t , î n c e p î n d c u

IV

PREFAŢA LA EDIŢIA ROMÂNEASCĂ

„Introducerea", continuînd cu cele 18 capitole şi sfîrşind cu „Concluzia" şi cu „Glosarul", acesta din urmă un instrument foarte util pentru cititor, dar şi un „barometru" al stării de azi şi, probabil, de mîine, a pragmaticii.
>:•

Traducătorii au avut o şansă în plus să cunoască DEP imediat după apariţia lui, dată fiind prezenţa unuia dintre coordonatorii acestei versiuni româneşti, Liana Pop, la Geneva, cu o bursă de studii, în 1995. Din momentul parcurgerii volumului, decizia de a-1 traduce a venit spontan, fiind declanşată de convingerea că ne aflăm în faţa unei lucrări de certă valoare pe multiple planuri şi al cărei ecou nu va întîrzia să se manifeste. In acelaşi timp, am considerat că pentru grupul mai larg al cititorilor români interesaţi de diversele aspecte ale pragmaticii, azi, un instrument de tipul dicţionarului este de stringentă necesitate. Transpunerea în română a textului nu s-a făcut cu prea mari dificultăţi; singurele resimţite de echipa traducătorilor au fost cele cauzate de absenţa în limba română a unor termeni care să fie deja consacraţi pentru anumite concepte puse în circulaţie în lucrările de specialitate din spaţiul francofon şi, mai ales, din cel anglo-saxon. In astfel de situaţii am procedat diferenţiat. Am recurs mai rar la calchierea unor forme, ca în cazul lui discitaţional (după f r. „de decitation" şi engl. „disquotational"), formă pe care, deocamdată, o socotim singura soluţie avantajoasă. Alteori, cînd s-au putut găsi termeni aproximativ echivalenţi în limba română, în ciuda imperfecţiunii semantice, i-am preferat unor forme fabri­ cate ad boc. Aşa s-a procedat cu: relativizatori pentru fr. „enclosures" ( engl. „hedges"), legea insuficienţei pentru „loi de faiblesse", legea reducţiei pentru „loi d'abaissement", incidenţă şi domeniu pentru „portee" etc. In alte situaţii, din mai multe variante existente în întrebuinţare, am ipreferat una, cum ar fi constatativ, faţă de constativ, conţinut(ul) exprimat, faţă de spus(ul), locuţionar, ilocuţionar, perlocuţionar, faţă de, respectiv, locutoriu, ilocutoriu, perlocutoriu, dar am păstrat ambele variante în cazul expresiilor pertinenţă şi relevanţă, sau act de vorbire şi act de limbaj. In schimb, descripţie şi descriere le-am folosit cu sensuri diferite, cel dintîi ca termen specific în teoria referinţei (aşa cum apare în lucrări de orientare logică), cel de-al doilea cu sensul obişnuit de modalitate sau tip de structură discursivă. Am valorificat în acest fel o situaţie avantajoasă a limbii române care poate avea, adeseori, două derivate apropiate, uşor de asociat cu diferenţe de nuanţă în plan semantic, v. de ex. asenare şi aserţiune, afirmare şi afirmaţie, argumentare şi argumentaţie, narare şi naraţiune, negare şi negaţie

PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNEASCA

V

faţă de cîte un singur termen în fr.: „asertion", „affirmation", „argumentation", „negation", respectiv „narration". Totuşi, existaşi cazul invers, cînd limba română nu ne poate oferi decît o singură expresie pentru altele două în franceză (unde acestea nu sînt sinonime): pentru „tour de parole" şi „prise de parole", în româneşte am folosit luare de cuvînt, pentru a-1 putea rezerva pe intervenţie doar ca echivalent al lui „intervention" cu sensul său tehnic din analiza conversaţională de tip genevez. In fine, acolo unde dicţionarul a preluat analize punctuale ale unor conectori (ca acelea ale lui Ducrot), ori acolo unde există diferenţe între funcţionarea conectorilor în română şi franceză, am preferat să păstrăm termenii francezi, schiţînd, implicit, o analiză paralelă a termenilor din limba română. Să mai spunem că, ori de cîte ori am simţit nevoia unor precizări, acestea s-au operat direct în text, între paranteze drepte, cu sau fără menţiunea NT nota traducătorului. In ce priveşte tehnoredactarea versiunii în limba română a dicţionarului, ea o redă cu fidelitate pe cea a originalului, fiindcă am ţinut să respectăm cu stricteţe decupajul ideilor, semnificativ realizat de autori şi prin dispunerea grafică, şi prin corpul de literă utilizat, şi prin alternarea caracterelor. In finalul acestor succinte comentarii şi precizări, ţinem să adresăm mulţumire noastre, încă o dată, lui Jacques Moeschler şi Anne Reboul pentru bunăvoinţa şi diligenta manifestate în scopul obţinerii dreptului de traducere în limba română a Dicţionarului enciclopedic de pragmatică, precum şi pentru solicitudinea pe care ne-au arătat-o pe durata definitivării acestei versiuni, ori de cîte ori le-am cerut sfatul într-o chestiune sau alta legată de text. De asemenea, ne exprimăm aici gratitudinea pentru eforturile depuse de Editura Echinox, prin persoana ing. Eugen Pop, pentru ca această importantă lucrare să poată apărea. Deasemenea, aducem mulţumiri Serviciilor Culturale ale Ambasadei Franţei la Bucureşti pentru a fi sprijinit financiar apariţia acestei cărţi. Cluj, decembrie 1998 Carmen Vlad

(ii) sînt convinşi că dezvoltările recente ale pragmaticii vor avea repercusiuni importante în lingvistică. şi s-a interesat în p e r m a n e n ţ ă de problema ficţiunii prin problematica discursului indirect liber. mai ales atunci cînd pretenţiile sînt de exhaustivitate sau de cunoştinţe enciclopedice. La cinci ani după această hotărîre. noi înşine am acoperit o mare parte din acest deficit.CUVÎNT ÎNAINTE I A n cursul verii 1987. Anne Reboul a scris în 1984 o teză de doctorat despre dialogul teatral. jumătate din titlurile capitolelor pe care le-am selecţionat nu făcuseră încă obiectul vreunor cercetări aprofundate. Dicţionar enciclopedic de pragmatică. a fost pentru că în această perioadă a curs multă apă pe sub podul lingvisticii şi al pragmaticii. trebuie aşadar situat în acest context. pentru domeniul pragmaticii. Reboul 1992). Motivele deciziei lor sînt numeroase: (i) ei constată că în domeniul francofon nu există nici o lucrare de referinţă privitoare la pragmatică. orietările noastre erau în parte comune. Pregătirea noastră. Dacă am putut să o facem. reprezentările imposibile sau metaforă (cf. dar domeniile noastre de specialitate diferite. dintr-o perspectivă naratologică şi pragmatică (cf. totdeauna este mai uşor să împărţi un domeniu de investigaţie între mai multe persoane. echivalentul a ceea ce Oswald Ducrot şi Tzvetan Todorov făcuseră în 1972 pentru ştiinţele limbajului. nici din partea altor cercetători şi nici din partea noastră. D i n 1984 pînă în 1990. în ştiinţele cognitive şi în lingvistica computaţională. Ducrot şi Todorov 1972). Cuprinsul lucrării noastre era aşadar un adevărat program de cercetare. Revendicăm această filiaţie nu numai în termeni istorici. A priori. adică pentru lingvistică (cf. Şi p u t e m afirma că. ambiţia noastră a fost de a scrie. Anne Reboul şi Jacques Moeschler hotărăsc să redacteze o operă de referinţă în pragmatică. am început redactarea acestei lucrări. dar şi în termeni pedagogici: singura lectură pe care am putea-o reco­ manda înainte de abordarea lucrării noastre ar fi Ducrot-Todorov. Cel puţin la plecare. a lucrat la elaborarea unei teorii pragmatice a ficţiunii şi a metaforei în cadrul teoriei pertinenţei a lui . fără să fi lucrat efectiv în acest scop. Reboul 1984). Titlul prezentei lucrări. (iii) consideră că a venit momentul pentru elaborarea unui adevărat program de cercetare în pragmatică. Cînd am luat această hotărîre.

Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989). a trebuit aşadar să izolăm şi să selectăm problematicile pe care le-am considerat pertinente pentru elaborarea teoriei pragmatice. a fost atestat din plin de vreo douăzeci de ani încoace. Paralel. bine documentate. mai ales cea formală. D a r nu poate fi vorba de a restrînge ansamblul pragmaticii la acest tip de fenomene. asupra a ceea ce constituie pragmatica la ora actuală. Interesul său pentru semantică. că pragmatica s-a dezvoltat mai ales în tradiţia inte- . căci ea va prilejui lungi discuţii în prezentul dicţionar. precum şi de criterii de importanţă istorică. cum sînt analiza negaţiei. progresiv. ale metaforelor. sau a timpurilor verbale. cel al teoriei pertinenţei (cf. Reboul 1990). ca cele ale inferenţei. Alegerile pe care le-am făcut au fost determinate în mod fundamental de o preocupare de coerenţă. Intr-o primă etapă. face să intervină şi probleme care nu sînt strict lingvistice. Prin conjugarea competenţelor şi a intereselor noastre. Faptul că între structura limbajului şi întrebuinţarea limbajului există un raport. serioase. Foarte pe scurt. Jacques Moeschler a continuat să dezvolte o abordare pragmatică a discursului (cf. o contaminare. şi la figurat. ci întrebuinţarea care se dă acestuia. Moeschler 1982). s-a preocupat de problema referinţei şi. întrucît domeniul pragmaticii. care a constituit o altă teză de doctorat. In ceea ce-1 priveşte. ale întrebuinţării aproximative. l-au condus spre abordarea unor probleme mai lingvistice în pragmatică. ca şi pentru temele clasice ale pragmaticii lingvistice (presupoziţie. Dar o lucrare ca aceasta nu poate fi un inventar de abordări sau de teorii fără legătură unele cu celelalte. Temele şi referinţele le-am ales pentru că aduceau o contribuţie de bază la domeniul pragmaticii. ale comprehensiunii în context. în domeniul filozofiei analitice (cf. Dar ce este o problemă pragmatică? Nu vom răspunde aici în cîteva rînduri la această întrebare. ale legilor discursului etc. Ansamblul cercetărilor sale i-au permis în 1991 să susţină o teză de abilitare pe tema Ficţiune şi referinţă. şi la propriu. schiţată într-o primă etapă în teza sa consacrată pragma­ ticii conversaţiei (cf. Mulţi dintre cititorii specialişti în lingvistică sau în analiza discursului vor găsi alegerea efectuată de noi parţială. între altele. pentru a cerceta discursul într-un cadru cognitivist. a abandonat abordarea lingvis­ tică. care sînt dominante uneori faţă de referinţele continentale. Acesta şi este motivul p e n t r u care nu vom vorbi în m o d special de pragmatica lingvistică. Trebuie spus aici foarte cinstit. de problema atribuirii de refe­ renţi anaforicelor şi deicticelor. deşi se referă în mod fundamental la întrebuinţarea lim­ bajului. Moeschler 1985 a). dar accesibile. a expresiilor idiomatice. Moeschler 1989 a). implicaţie). am avut certi­ tudinea că eram capabili să concepem redactarea unei lucrări complete. vom spune că o problemă este pragmatică dacă nu priveşte strict structura limbajului. Cititorul va fi desigur surprins de numărul mare de referinţe anglo-saxone.6 CUVÎNT ÎNAINTE Sperber şi Wilson (cf. dar limpede.

încît au împărţit în mod radi­ cal lumea americană. Teoria pertinenţei lui Sperber şi Wilson. Excepţia notorie în domeniul francofon o reprezintă lucrările lui Oswald Ducrot. şi chiar pragmatice. cum este cea a actelor de vorbire sau cea a implicaturilor (sau implicitărilor). care păreau să contamineze sintaxa. Problemele majore ale pragmaticii. al cărei domeniu rezer­ vat este fonologia. căci la ora actuală nu există un adevărat consens asupa relaţiilor dintre lingvistică şi pragmatică. Dimpotrivă. C u m se explică aceasta? Răspunsul nostru este că interesul pe care l-au arătat lingviştii pentru aspectele pragmatice ale limbajului ţine în principal de o reacţie faţă de tezele radicale ale lui Chomsky. una dintre ipotezele cele mai importante ale pragmaticii. aceasta se datorează mai întîi importanţei curentelor analitice în filozofie. La începutul anilor şaptezeci. chiar la nivelul gramaticii. cum este cazul lui Langaker sau Lakoff. De cealaltă parte. introducea în structura de adîncime a frazei o indicaţie asupra valorii acţionale a acesteia. problema relaţiilor dintre lingvistică şi pragmatică va fi dezvoltată în aproape tot cuprinsul acestei cărţi. sub influenţa lui Chomsky. Această imagine este oarecum cari­ caturală. nu mai este în concurenţă cu pragmatica: aceasta se ocupă de toate aspectele nonconvenţionale ale întrebuinţării lim­ bajului. înţelegînd prin aceasta că pragmatica este integrată în lingvis­ tică. iar apoi la dezvoltări de orientare cognitivistă. >!• . iar răsturnările pe care le-a provocat acest fapt în formarea teoriilor lingvistice au fost de aşa natură. Bineînţeles. lingvistica. semantica generativă a dat naştere progresiv la o teorie funcţionalistă asupra faptelor de limbă. şi anume asupra forţei sale ilocuţionare. semantica generativă. Dacă pragmatica s-a dezvoltat în special în Statele Unite şi în Anglia. gramatica generativă clasică s-a dezvoltat păstrînd tezele lui Chomsky asupra autonomiei sintaxei faţă de semantică. numită ipoteza performativă. una dintre tradiţiile recente şi care a influenţat în mare măsură redactarea acestei lucrări. care sînt în mod imprecis etichetate drept prag­ matică integrată. au fost la început produsul reflecţiei filozofilor limbajului. sintaxa şi semantica. Reacţia foarte puternică şi anti-chomskiană care a urmat a condus la for­ mularea unei teorii a gramaticii cu bază semantică. lingvistica a întîlnit aşadar pragmatica. care au suscitat un nemăsurat interes în lingvis­ tică.CUVÎNT ÎNAINTE 7 lectuală anglo-saxonă. sintacticienii neortodocşi s-au lovit de probleme semantice. care încorpora. dar şi opţiu­ nilor radicale ale teoriei lingvistice de vreo treizeci de ani încoace. Pe de o parte. mai ales teza autonomiei sintaxei. Această ipoteză. Puţin cîte puţin. nu vede nici o incompatibilitate majoră între perspectiva chomskiană clasică şi perspectiva pragmatică radicală.

care îngreunează în general consultarea. Fiecare capitol fiind conceput ca o unitate auto­ nomă. 3. Atunci cînd anumite concepte tehnice necesare înţelegerii sînt introduse în altă parte. însă respectă un anumit n u m ă r de grupări tematice. Ordinea capitolelor nu este arbitrară. cititorul se va putea referi tot timpul la indice. şi de concluziile centrate pe viitorul pragmaticii (în care punem problema dez­ voltărilor sale ulterioare şi a viitorului ştiinţific. am ţinut să introducem două tipuri de informaţii indispensabile. lucrarea nu conţine note. Am introdus însă în text un sistem de nota bene (notate NB) pentru trimiterile anexe sau lămuriri complementare. 4 şi 5 se referă toate la problema referinţei.) defineşte unităţi relativ autonome pe care cititorul le va putea consulta. instituţional şi tehnologic al acesteia). lucrarea conţine optsprezece capitole. Capitolele 3. am deosebit prin mijloace tipografice textul principal (cu litere standard) de comentariile de exemple sau de observaţiile colaterale care nu sînt necesare înţelegerii globale (cu litere mici). această lucrare nu este un dicţionar în sensul propriu al cuvîntului. Dacă fiecare capitol este o entitate autonomă. 2). 3). de fiecare dată cînd a fost posibil. 2. independent de celelalte paragrafe. noţiunea dez­ voltată a fost ilustrată prin exemple. Acelaşi raţionament este valabil pentru ansamblul nivelelor de structurare. In plus. etc. şi anume pe de o parte teoria clasică a actelor de limbaj (cap. Lucrarea a fost organizată după structura următoare: în afară de o introducere. Pe de o parte. Primele două capitole introduc paradigmele dominante ale pragmaticii.8 CUVÎNT ÎNAINTE Deşi poartă numele de Dicţionar enciclopedic de pragmatică. In gene­ ral. Pe de altă parte. ca şi un indice al noţiunilor şi autorilor. 1). el nu este totuşi o unitate indivizibilă. cititorul va găsi o indicaţie a capitolului sau a capitolelor de consultat. Aceasta nu împiedică nicidecum o consultare a capitolelor ca unităţi autonome. Pentru uşurarea lecturii. concepute tematic. dar sub aspecte diferite: problema vericondiţionalităţii şi raportul dintre forma logică şi forma propoziţională (cap. şi chiar a lucrării întregi în ordinea sa lineară. Această concepţie are o primă incidenţă asupra mo­ dului de consultare a lucrării. Am adăugat totuşi la sfîrşitul cărţii un glosar care conţine intrările terminologice cele mai importante şi defi­ niţiile lor minimale. pragmatică şi problematica cognitivă. iar pe de altă parte tradiţia continentală a pragmaticii integrate şi orientarea cognitivistă a pragmaticii pertinenţei (cap. pentru a avea o viziune exhaustivă asupra dezvoltărilor unuia sau altuia dintre concepte. consultarea fiecăruia se va putea face independent de a celorlalte. rolul contextului . dacă doreşte. de aproximativ douăzeci de pagini fiecare. împărţirea în paragrafe principale (notate 1. Principiul de consultare care a ghidat redactarea lucrării este principiul accesului parţial. care abordează problema raporturilor dintre lingvistică.

atît prin problematică. In sfîrşit. întrucît abordează chestiuni legate de metaforă şi de ficţiune. şi în special relaţiile dintre limbajele logice şi limbile naturale. Capitolul 13 revine asupra referinţei. cît şi prin argumentare. capitolele 15 şi 16 fac să apară o problematică mai stilistică. Capitolul 12 prezintă o altă faţetă a pragmaticii integrate. ultimele două capitole abordează terenul vast al discursului. Capitolul 7 tratează legile discursului pe care pragmatica le-a propus pentru a explica divergenţa dintre sensul frazei sau al cuvintelor şi sensul comunicat. vom arăta în aceste două capitole raportul dintre pragmatică şi analiza discursului. Al doilea mare grup de capitole merge de la capitolul 6 pînă la capitolul 11. A treia mare grupă de capitole merge în continuarea directă a problemelor abordate anterior. Capitolele 8 şi 9 discută două teme clasice din istoria recentă a semanticii şi a pragmaticii: problema presu­ poziţiilor şi şi a implicaturilor. Se adoptă şi aici o tratare pragmatică. teoria enunţării şi ipoteza polifonică dezvoltată de Ducrot. raportul dintre logică şi pragmatică. 4) şi discutarea a două modele recent elaborate pentru rezolvarea problemelor referinţei. primeşte o interpretare nouă şi interesantă cu ajutorul noţiunii de implicatură. * . Este important de văzut în acest sens că o pro­ blemă semantică cum e cea a presupoziţiei. sub unghiul problematicii coerenţei (cap.CUVÎNT ÎNAINTE 9 în dezambiguizare şi atribuirea de referenţi (cap. Este ceea ce le con­ stituie. căci demonstrează că problema referinţei este o problemă pragmatică. Capitolul 14 se ocupă şi el în continuare de problematica referinţei. o introducere la problematica scărilor argumentative pe de o parte. şi se referă la tratarea conţinuturilor implicite (sau implicaturî). 5). In fine. în legătură cu uzul aproximativ al lim­ bajului şi caracterul discret sau vag al conceptelor corespunzătoare unităţilor lexicale. vizînd conectorii. Deşi nu este vorba aici de problematici pragmatice specifice. în strînsă legătură cu teoriile dezvoltate în capitolele ante­ rioare (teoria actelor de vorbire şi teoria pertinenţei în special). şi noţiunea argumentativităţii pe de alta. In fine. 18). teoria spaţiilor mentale şi teoria lumilor posibile (cap. dar de data aceasta ocupîndu-se de expresiile lingvistice nonautonome reprezentate de anaforice şi deictice. capitolele 10 şi 11 constau într-o prezentare a două aspecte ale teoriei argumentaţiei a lui Ducrot. ca o contribuţie originală la pragmatică. şi aceasta contrar celor ce lasă să se creadă tratarea sa din semantică. 17) şi al analizei conversaţiilor (cap. considerată în mod clasic de resortul semanticii. Capitolul 6 tratează. Aceste trei capitole sînt fundamentale.

In fine. care au avut grijă să citească manuscrisul lucrării. care ne-a arătat o mare încredere de-a lungul concepţiei lucrării. Mulţumim şi lui Antoine Auchlin şi lui Jean-Marc Luscher. Jacques Moeschler aduce mulţumiri Facultăţii de Litere şi Departamentului de lingvistică al Universităţii din Geneva pentru concediul sabatic care i-a fost acordat pentru redactarea acestei lucrări. Jacques Jayez şi Georges Kleiber. Mulţumim în mod deosebit lui Deirdre Wilson.10 CUVÎNT ÎNAINTE Am vrea să arătăm recunoştinţa noastră persoanelor care au făcut posibilă conceperea şi redactarea acestei lucrări. Michel Charolles. Transmitem în primul rînd mulţumiri editorului nostru Jean-Louis Schlegel. care au încurajat în per­ manenţă lucrările noastre şi le-au primit întotdeauna cu bunăvoinţă. Jacques Moeschler şi Anne Reboul .

" (conector bivalent cu un loc) implicaţie semantică „nu este identic cu" mulţimea funcţiilor lui S în T apartenenţă la o mulţime variabile de propoziţii variabile de propoziţii variabile de indivizi } {„adevărat".atunci" (conector logic al implicaţiei materiale sau al relaţiei condiţionale) „dacă şi numai dacă" (conector logic al echivalenţei sau al relaţiei bicondiţionale) „non" (operator logic al negaţiei propoziţionale sau al negaţiei interne) „non" (operator logic al negaţiei externe) „este adevărat că.. sau ansamblul valorilor de adevăr „locutorul ştie că 0" „este posibil ca p" au NP sintagmă nominală iu VP sintagmă verbală nume verb adjectiv ...TABLA DE SIMBOLURI agramaticalitate anomalie semantică (grad crescător de ~) „pentru orice x" (cuantificator universal) „există un x" (cuantificator existenţial) „şi" (conector logic al conjuncţiei) „sau" (conector logic al disjuncţiei mclusive) „sau" (conector logic al disjuncţiei exclusive) „dacă.. „fals"}.

act de vorbire intervenţie schimb intervenţie iniţiativă intervenţie reactiv-iniţiativă intervenţie reactivă schimb director/principal schimb subordonat schimb reactiv TABLA DE SIMBOLURI .12 determinant flexiune frază pronume proprietate denotată prin numele comun N grup nominal spaţiu înrudit al spaţiului M proprietatea unui rol )) proprietatea unei valori a rolului relaţie de forţă argumentativă relaţie de orientare argumentativă forme topice act de limbaj.

care a urmat. programul lansat de Saussure la începutul secolului (cf. folosirea termenului de pragmatică s-a afirmat puţin cîte puţin în literatura lingvistică. aici. Raporturile dintre pragmatică şi lingvis­ tică nu sînt însă simple. Este mai puţin banal însă a reaminti că. Punctul de plecare al pragmaticii poate fi situat în lucrările filozofilor limbajului şi. în schimb. în tradiţia sa continentală cel puţin. In fine. vom defini pragmatica drept studiul utilizării limbajului. este şi mai puţin banal să spui că utilizarea formelor lingvistice produce. de loc şi de persoană ca: acum. Austin introduce o noţiune care va fi esenţială pentru pragmatică. Grice 1967 şi 1989). mai precis. pragmatica nu este o disciplină care s-a născut dintr-un program de cercetare formulat abstract.INTRODUCERE PRAGMATICĂ. Intr-un mod cu totul general. eu. de Paul Grice (cf. comunicăm mult mai mult decît ceea ce semnifică vorbele noastre. de către John Austin (cf. Saussure 1968). cum este cazul semio­ logiei. şi nici în sistemul lingvistic însuşi. este pentru că această utili­ zare nu e neutră. şi chiar ca despre o ramură a lingvisticii. în cele două serii de conferinţe susţinute la Universitatea Harvard (William James Lectures). noţiunea de act de limbaj. care priveşte propriu-zis lingvistica. în interacţiunea verbală. în 1955. dar ea este foarte puţin întinsă în t i m p (aproximativ treizeci de ani). nici în procesul de comunicare. Austin 1970) şi în 1967. şi anume asupra propriei enunţări. în comunicare. luînd prin aceasta apărarea ideii conform căreia limbajul. LINGVISTICĂ ŞI CUNOAŞTERE I A n ultimii douăzeci de ani. Dacă se vorbeşte despre uzul limbajului. Paradoxal. în efectele sale. de aceea în acest capitol vom examina diferitele opţiuni care s-au oferit lingviştilor pentru a defini pragmatica. de exemplu. astfel încît nu este i n o p o r t u n să vorbim despre pragmatică întocmai ca despre o ramură a ştiinţelor limbajului. o înregistrare a uzului în sistemul însuşi: sensul enunţului constă într-un comentariu asupra condiţiilor sale de utilizare. . de exemplu) nu pot să fie interpretate decît în contextul enunţării lor. In aceste serii de conferinţe consacrate filozofiei. Este într-adevăr banal să se menţioneze că un anumit n u m ă r de cuvinte (deicticele de timp. Istoria pragmaticii nu lipseşte. în opoziţie cu studiul sistemului lingvistic.

filozof. ci o funcţie acţională: folosind limbajul. ca şi structu­ ralismul) au acordat puţină importanţă întrebuinţării sistemului lingvistic. De ce se poate oare ocupa un pragmatician? Este el oare lingvist.14 INTRODUCERE nu are. o repercusiune importantă asupra arhitecturii lingvisticii. permiţînd în special postularea explicită a raporturile dintre structura limbajului şi folosirea sa. sintaxă. o explozie de cercetări ştiinţifice de orientări foarte diferite: filozofia limbajului. Grice se împotriveşte tradiţiei filozofice din care provine. ci realizăm acte de limbaj. ca filozofia. modul în care un enunţ comunică mai mult decît semnifică devenea explicabil. de asemenea. în paralel. adevărat sau fals. în principal. Dar. sociologia. psiholingvistică. morfologie. LINGVISTICĂ ŞI PRAGMATICĂ Atunci cînd spunem colegilor noştri lingvişti că sîntem «pragmaticieni». în foarte scurt timp. analitici. Grice apără teza conform căreia conţinuturile comunicate indirect (ceea ce el numeşte implicaturî) corespund aspectelor nonvericondiţionale ale enunţurilor. Ca şi Austin. ceea ce este implicitat nu ţine exclusiv de conţinutul informativ al enun­ ţului. aşa c u m î l con­ siderau. teoriile lingvistice dominante (generativismul. o problemă pe care tradiţia structuralistă o lăsase cu totul deoparte. Din acel moment. descoperirea dimensiunilor pragmatice ale limbajului a permis să se pună întrebările următoare: este pragmatica o componentă a lingvisticii? se poate oare vorbi despre o pragmatică lingvistică? care este raportul pe care îl stabileşte pragmatica cu celelalte discipline. . provocăm adesea o tăcere semnificativă. Existenţa unor fapte lingvistice specializate în indicarea actelor de limbaj a fost deci unul din primele programe de cercetare pe care şi l-au propus lingviştii pentru a pune bazele pragmaticii. lingvistică. inte­ ligenţă artificială. inteligenţa artificială? 1. logicienii şi filozofii. Lingvis­ tica s-a consacrat studiului sistemului (fonologie. Lucrările lui Austin şi ale lui Grice au prilejuit. şi că relaţiile logice ale enunţurilor în comunicare (îndeosebi relaţiile de implicaţie şi de inferenţă) sînt guvernate de principii sau de reguli bazate pe o concepţie raţională a comunicării. Dacă Austin susţine caracterul nondescriptiv al enunţurilor. despre care se va spune că este. psihologie cognitivă. la vremea lor. o funcţie descriptivă. In alţi ter­ meni. dar au avut. semantică). Mai precis. psiholog? Raţiunile acestor intrebări sînt următoarele: (i) înainte de toate. deoarece Grice a arătat că limbajul natural nu este imperfect. psihologia. nu descriem lumea. Aceste studii au permis nu numai să se facă salturi specta­ culoase în cunoaşterea pe care o avem asupra funcţionării limbilor naturale. conferinţele lui Grice au fost tot atît de determinante. în funcţie de împrejurări. logică. sociolingvistică.

INTRODUCERE

15

(ii) Această dezorientare izvorăşte, în al doilea rînd, din incapacitatea lingviştilor de a caracteriza domeniul pragmaticii prin contrast cu celelalte ramuri ale lingvis­ ticii: fonologia studiază sistemul fonologie al limbilor, ca şi regulile fonologice care guvernează combinarea fonemelor; sintaxa studiază sistemul de reguli subia­ cent gramaticii, definită ca ansamblu de condiţii referitoare la gramaticalitatea frazelor unei limbi; în sfârşit, semantica se ocupă de structura lexicului şi de principiile sau regulile care stau la baza atribuirii de semnificaţie unei fraze, plecînd de la semnificaţia cuvintelor care o compun. Lingvistica tratează deci modurile de combinaţii dintre ansambluri de sunete şi ansam­ bluri de sens. Pentru un lingvist de tradiţie generativistă, lingvistica (formată din fonologie, sin­ taxă şi semantică) se organizează in modul următor: componenta principală este sintaxa, al cărei scop este de a furniza, pornind de la structurile D (vechile structuri de adîncime sau Deep structures), reprezentări sintactice, numite structuri S (vechile structuri de suprafaţă sau Surface structures), care servesc drept „intrări" componentelor fonologice (derivînd forma fonetică sau FP) şi semanticii (derivînd forma logică sau FL):

Figura 1
A

In această optică, este uşor de înţeles că problema întrebuinţării sistemului lingvistic este considerată ca nonpertinentă. Dar anumite fapte care ţin de uzul limbajului nu pot fi luate în considerare în reprezentarea funcţionării limbajului ca sistem de cuplare < formă-sens >.
1.1. FAPTELE PRAGMATICE

Vom menţiona trei domenii de fapte care ilustrează necesitatea de a depăşi mo­ delul < formă-sens > şi de a introduce dimensiunea pragmatică: faptele de enun­ ţare, de inferenţă şi de instrucţiune.

16

INTRODUCERE

1.1.1. Enunţarea Descoperirea rolului activităţii enunţiative asupra structurii lingvistice este cu siguranţă cea mai importantă achiziţie a pragmaticii. Argumentul acţionează în doi timpi. (i) Anumite enunţuri nu au ca funcţie desemnarea unui obiect al lumii; ele nu au funcţie referenţială, ci o funcţie autoreferenţială (se referă la ele înseşi). (ii) Funcţia autoreferenţială nu este dată de situaţie sau de context, ci este indicată, printr-o convenţie a limbii, în structura enunţului.
Iată cîteva exemple: (1) Enunţuri performative Iţi promit că vin. Iţi ordon să ieşi, Iţi doresc drum bun. Conectori Petre s-a căsătorit, dar e secret. Dă-mi rezultatul curselor, doar tu le ştii pe toate. Eşti liber deseară? Pentru că e un film bun la cinema. Negaţie Ion nu-i deştept, e foarte deştept. Nu sînt fiul său, el e tatăl meu. Nu mi-a cerut să ies, m-a scos afară. Adverbe de enunţare Chiar, unde ai fost aseară? Sincer, aş renunţa, Vai! Nu pot să v-ajut cu nimic.

(2)

(3)

(4)

(i) Enunţurile performative trebuie înţelese ca realizînd acţiunea pe care o denumesc (o pro­ misiune, un ordin, o dorinţă): acţiunea realizată este dependentă de enunţarea frazei (dacă se poate ordona cu ajutorul unui gest, nu se poate promite sau dori decît cu cuvinte). Enunţarea este aşadar parte integrantă din semnificaţia enunţurilor. Se vorbeşte despre semnificaţie autoreferenţială atunci cînd semnificaţia unei fraze sau a unei expresii lingvistice face aluzie la enunţarea sa. (ii) Anumiţi conectori pragmatici (dar, doar, pentru că) au întrebuinţări în care legăturile pe care aceştia le realizează nu privesc conţinuturile, ci actele de enunţare. Astfel, în Petre s-a căsătorit, dar e secret, legătura cu dar nu se bazează pe faptul că Petre s-a căsătorit, ci pe faptul de a spune că Petre s-a căsătorit. La fel în Eşti liber deseară? (Pentru) că e un film bun la cinema, legătura cu ajutorul lui pentru că mobilizează chiar întrebarea însăşi, adică actul de a pune întrebarea, şi nu conţinutul său. Dacă aluzia la enunţare face parte din sensul verbelor performative, atunci legătura cu actul de enunţare prin conectori este una dintre condiţiile de utilizare a acestora. (iii) în exemplele cu negaţie, efectul negaţiei nu priveşte propoziţia negată, ci asertabilitatea acesteia, adică posibilitatea însăşi de a o afirma. Astfel, locutorul care neagă enunţul Ion este deştept din (3) nu neagă inteligenţa lui Ion, ci chiar posibilitatea de a afirma inteligenţa lui Ion, aserţiune pe care o consideră ca insuficientă.

INTRODUCERE

17

(iv) Adverbele de enunţare chiar, la drept vorbind şi sincer nu califică un fapt sau un conţinut drept sincer şi serios, ci o enunţare (respectiv întrebarea - sau răspunsul - şi aserţiunea). La fel, vai! califică enunţarea însăşi ca expresia unui regret sau a unui act de scuză. 1.1.2. Inferenţa Informaţie lingvistică, informaţie nonlingvistică ţi principii pragmatice A doua mare categorie conţine fapte pragmatice ce ţin de inferenţă. Anumite enunţuri au proprietatea de a implica alte enunţuri. Astfel, (5) şi (6) implică, respectiv, că Max nu s-a căsătorit, că taxiul a avut pană şi că noi am scăpat avionul: (5) (5') (6) (61) Max e burlac. Max nu s-a căsătorit. Dacă taxiul n-ar fi avut pană, n-am fi scăpat avionul. Taxiul a avut pană şi am scăpat avionul.

Aceste implicaţii nu cer, p e n t r u a fi deduse, ca e n u n ţ u l să fie completat cu informaţii nonlingvistice, contextuale. Totuşi, în anumite cazuri, comunicarea poate să nu fie literală, şi face apel la context. Astfel în exemplele (7) - (9), locutorul nu comunică literal semnificaţia cuvintelor frazei, ci mai mult: (7) A Cît e ceasul? B Tocmai a trecut poştaşul. (8) Poţi să-mi dai sarea? (9) Camera asta-i o cocină. In (7), răspunsul lui B nu e coerent (sau pertinent) cu întrebarea, decît dacă A şi B ştiu amîndoi că poştaşul trece la o oră anumită (de exemplu, ora 10); în (8), locutorul nu-şi pune problema capacităţii auditorului său de a-i da sarea, ci chiar cere sarea; în (9), camera descrisă ca o cocină nu este o cocină adevărată (unde se cresc porci), ci seamănă într-o mare măsură (murdărie, dezordine) cu o cocină. U n a dintre sarcinile pragmaticii este de a explica cum poate ajunge un auditor să înţeleagă o enunţare la modul non literal şi de ce locutorul a ales mai curînd un m o d de expresie nonliterală decît un mod de expresie literală. In alţi termeni, pragmatica are ca sarcină să descrie, cu ajutorul u n o r principii non­ lingvistice, procesele de inferenţă necesare pentru a accede la sensul comunicat de enunţ. In enunţurile de la (7) la (9), este necesar să adăugăm informaţiei lingvistice vehiculate de enunţ informaţia nonlingvistică (zisă contextuală) ne­ cesară procesului inferenţial. Teoriile pragmatice se deosebesc în ceea ce priveşte natura principiilor care stau la originea cercetării informaţiilor nonlingvistice: principiul cooperării la Grice (1975), principiul pertinenţei la Sperber şi Wilson (1986) şi (1989), topoi la Anscombre şi Ducrot (1983).

18 Frază versus enunţ, semnificaţie versus sens

INTRODUCERE

Putem introduce aici o distincţie fundamentală utilizată în pragmatică: opoziţia dintre frază şi enunţ. Prin definiţie, fraza este obiectul lingvisticii: în principal, ea este caracterizată prin structura sintactică şi prin semnificaţia sa, calculată pe baza semnificaţiei cuvintelor care o alcătuiesc. In această accepţie, fraza este o entitate abstractă, produsul unei teorii. Dar, în comunicare, locutorii nu fac schimb de fraze: ei schimbă enunţuri. Un enunţ corespunde într-adevăr unei fraze completate cu informaţii care se deduc din situaţia în care aceasta e enunţată. Un enunţ este deci produsul enunţării unei fraze. Dacă fraza este obiectul lingvis­ ticii, atunci enunţul este obiectul pragmaticii.
Trebuie să n o t ă m că e n u n ţ u l , definit ca enunţarea unei fraze, poate fi interpretat în două m o d u r i diferite: fie ca ocurenţă, fie ca tip. Enunţul-ocurenţă (token în terminologia anglo-saxonă) este rezultatul particular al ocurenţei particulare a unei fraze. Enunţul-tip este, dimpotrivă, an­ samblul caracteristicilor c o m u n e asociate diferitelor ocurenţe ale aceleiaşi fraze. Pentru a lua un exemplu obişnuit, propoziţia Plouă poate produce un număr mare de ocurenţe, variabile în funcţie de locutori, momente, locuri şi alte aspecte (intenţii, convingeri etc.) ale situaţiei de enunţare. Pe de altă parte, toate aceste enunţuri-ocurenţă au un punct comun: ele constau în enunţarea aceleiaşi fraze. Enunţul-tip este, aşadar, ceea ce e comun ansamblului enunţurilor-ocurenţă ale aceleiaşi fraze. N B : Vom reţine următoarele: p e n t r u a-şi putea oferi un obiect de studiu, este necesar ca pragmatica să facă distincţie între enunţul-tip şi enunţul-ocurenţă. Dacă nu, pragmaticianul ' s-ar limita la analiza enunţurilor-ocurenţă particulare, a căror descriere, deşi complexă, cu greu am putea-o considera completă. Dacă frazei îi este asociată o semnificaţie, enunţului îi este asociată nu o semnificaţie, ci un sens (cf. Ducrot 1980 a, 1984, cap. 8). Trebuie să înţelegem aici semnificaţia frazei ca produsul indicaţiilor lingvistice care o alcătuiesc [instrucţiunile în terminologia lui Ducrot, cf. § 1.1.3); ea este calculată de componenta lingvistică (cf. § 3.2. şi cap, 7 § 3.1.). In schimb, sensul enunţului este semnificaţia frazei plus indicaţiile contextuale sau situaţionale calculabile, din componenta retorică. Recurgerea la legile discursului ţine în special de componenta retorică, al cărei produs corespunde sensului enunţului.

1.1.3. Instrucţiunea Una dintre originalităţile analizelor pragmatice a fost de a concepe semnificaţia frazelor ca produsul instrucţiunilor ataşate cuvintelor limbii. Conceptul de instrucţiune a fost utilizat, mai ales în u r m a lucrărilor lui O. Ducrot (cf. Ducrot et alii 1980 şi Anscombre şi Ducrot 1983), pentru ceea ce el a numit cuvintele discursului („mots du discours") şi, în special, pentru conectori, şi anume con­ juncţii, locuţiuni, adverbe fără semnificaţie referenţială, a căror funcţie pare să se schimbe în funcţie de contextul lingvistic. Faţă de enunţurile din (10), ne putem de fapt întreba care este partea comună a semnificaţiei ataşată lui mais (dar/ci): (10) a. Le temps n'est pas beau, mais mauvais. [Vremea nu e frumoasă, ci rea.]

INTRODUCERE h. c. d. f.
A

19
Le temps n'est pas beau, mais j'ai envie de prendre Pair. [Vremea nu e frumoasă, dar am chef să mă plimb.] Le temps n'est pas beau, mais la pluie va arroser Ies champs. [Vremea nu e frumoasă, dar ploaia are să ude cîmpurile.] Le temps n'est pas beau. - Mais un rayon de soleil eclaire le salon. [Vremea nu e frumoasă. - Dar o rază de soare luminează salonul]' Mais venez donc dîner ce soit. [Da' veniţi la cină deseară.]

In aceste exemple, acelaşi cuvînt produce efecte de sens diferite. Una dintre contribuţiile principale ale pragmaticii a fost ca aceste efecte să fie considerate ca rezultat al folosirii unei singure unităţi lexicale, şi nu ca rezultat al folosirii de unităţi lexicale diferite.
NB: Această problemă este mai ales crucială pentru cazul din (10 a) referitor la alte întrebuinţări ale lui mais/ ci, deoarece un anumit număr de limbi diferenţiază lexical doi mais (cf. germ. sondern/aber, sp. sino/pero şi descrierea lui mais făcută de Anscombre şi Ducrot 1977). [v. şi în rom. dar/ci, în traducerea exemplelor. N T ]

Intuiţia care stă la baza analizei conectorilor e că semnificaţia acestora corespunde unei instrucţiuni asupra modului de a interpreta conexiunea dintre propoziţii. „Analiza instrucţională" vizează, aşadar, să dea o schemă generală de funcţionare a «cuvîntului instrucţional», schemă formulată cu ajutorul unor variabile. De exemplu, pentru o secvenţă P dar Q, schema instrucţională poate lua următoarea formă: „din P trageţi concluzia R, din Q trageţi concluzia nonR, iar dinP dar Q trageţi concluzia non-R" (cf. Anscombre şi Ducrot 1977, Ducrot et alii 1980, Ducrot 1980 b). Astfel, exemplul (11) va primi analiza instrucţională (12):
(11) (12) Vremea e frumoasă, dar sînt obosit. a. b c Din P(Vremea e frumoasă) trageţi concluzia/? (haideţi să ne plimbăm), din Q (sînt obosit), trageţi concluzia non-R (nu mergem să ne plimbăm). din P dar Q, trageţi concluzia non-R.

1.2. SINTAXĂ, SEMANTICĂ ŞI PRAGMATICĂ

1.2.1. Sistemul limbii şi întrebuinţarea sistemului limbii Faptele examinate arată că obiectul pragmaticii nu este independent de lingvis­ tică. In anii şaptezeci, exista tendinţa de a defini pragmatica drept „lada de gunoi a lingvisticii". Această expresie denotă faptul că pragmatica avea ca sarcină de a rezolva toate problemele netratate de lingvistică (înţeleasă ca fonologie, sintaxă şi semantică). Văzută sub acest unghi, pragmatica ar fi trebuit să constea dintr-un corp nearticulat şi dintr-un ansamblu de fapte marginale, cele pe care nu le voia şi nu le putea aborda lingvistica. Din fericire, au apărut definiţii mai favorabile,

20

INTRODUCERE

definiţii care atribuie pragmaticii funcţia de a trata dintr-un punct de vedere nonlingvistic anumite probleme (sintactice şi semantice) considerate ca ţinînd de teoria lingvistică. In această concepţie, pragmatica nu mai este o ladă de gunoi, ci un mijloc de a simplifica lingvistica. U n u l dintre principiile metodologice utilizate este ceea ce Grice (1978) a numit «principiul modificat al briciului lui Occam», conform căruia nu este bine să se acumuleze semnificaţiile ataşate unui morfem. Dacă un cuvînt sau o expresie are mai multe sensuri în uz, aceasta este consecinţa nu a organizării sistemului lexical, ci a unui principiu pragmatic aplicat enunţului.
Să luăm două exemple p e n t r u a ilustra acest lucru: (13) (14) a. b. a. b. Drapelul este alb. Drapelul este alb şi albastru. Ion a căzut în prăpastie şi şi-a rupt piciorul, Ion şi-a rupt piciorul şi a căzut în prăpastie.

Ideea este că ar fi prea costisitor pentru lingvistică de a descrie adjectivul alb din (13) ca avînd două semnificaţii, pe care le putem parafraza prin «în întregime alb» şi «parţial alb»: dacă se spune că drapelul este alb, înţelegem prin aceasta că nu este decît alb, dar dacă se spune că este alb şi albastru, el nu va fi numai alb, ci doar parţial alb. Paralel, în (14) şi nu descrie aceeaşi secvenţă de evenimente: ordinea propoziţiilor (P şi Q versus Q şi P) determină succesiunea temporală. Or, ordinea secvenţială este o proprietate care diferenţiază pe şi din limbile natu­ rale de conectorul logic al conjuncţiei(A), pentru care nu există diferenţă seman­ tică între P A Q ş i Q A P . C u m se explică aceste fenomene? In cazul lui alb, s-a sugerat (cf. Gazdar 1979, Levinson 1983, Cornulier 1985) să dăm o singură semnificaţie lui alb, inde­ pendentă de opoziţia în întregime / parţial, şi să se explice sensurile lui alb asociate lui (13 a) şi lui (13 b) prin recursul la o regulă pragmatică, maxima de cantitate. Această regulă cere să dăm cantitatea de informaţie care este cerută (Grice 1975). Dacă locutorul este cooperativ şi enunţă (13 a), auditorul va putea trage concluzia că drapelul este în întregime alb, în virtutea regulii cantităţii. La fel, dacă locutorul cooperează şi enunţă (13 b), interlocutorul va înţelege, pe de o parte, că drapelul este de altă culoare decît albă, în virtutea regulii calităţii care cere să nu enunţăm decît ceea ce credem că e adevărat şi, pe de altă parte, că drapelul nu are altă culoare decît alb şi albastru (în virtutea regulii cantităţii).
Acelaşi r a ţ i o n a m e n t este valabil şi p e n t r u şi: efectul t e m p o r a l şi cauzal nu este p r o p r i u lui şi (limitat la p r o p r i e t ă ţ i l e sale logice), dar c o r e s p u n d e efectului u n e i reguli conversaţio­ nale (maxima de ordine): dacă un şir de p r o p o z i ţ i i P,Q,R este dat în această o r d i n e , a t u n c i i n t e r l o c u t o r u l este î n d r e p t ă ţ i t , în afara vreunei indicaţii contrare, să înţeleagă că P,Q,R sînt o r d o n a t e t e m p o r a l şi chiar cauzal.

INTRODUCERE

21

Diferenţa dintre sintaxă şi semantică, pe de o parte, şi pragmatică, pe de altă parte, este deci o opoziţie între sistemul limbii şi utilizarea acestui sistem. In general, putem reprezenta locul pragmaticii faţă de lingvistică prin figura 2:

Această schemă face să intervină două niveluri de înţelegere a limbii: cel al sistemului şi cel de folosire a sistemului. Sistemul este definit ca fiind compus dintr-o sintaxă şi o semantică, sintaxa derivînd formele de suprafaţă produse de regulile de bună formare, semantica, o formă logică dedusă prin intermediul regulilor de compunere. Ansamblul constituit dintr-o formă de suprafaţă şi o formă logică constituie semnificaţia frazei (prin opoziţie cu sensul enunţului). Semnificaţia din limbă trebuie aşadar să fie completată,: iar rolul pragmaticii este tocmai acesta. Pragmatica are ca sarcină să dea o interpretare completă a frazei care face obiectul unei enunţări (şi anume enunţul). Cînd se vorbeşte despre interpretare, se face aşadar referire la procesul care atribuie unui enunţ o valoare, aceea care este comunicată. 1.2.2. Codificare, instrucţiune şi inferenţă Organizarea sistemului lingvistic ţine de ceea ce se numeşte în general codul lin­ gvistic. Am văzut că pragmatica nu are ca obiect codul lingvistic, ci folosirea lui. Vom vedea însă că relaţiile dintre cod şi folosirea lui sînt mai complexe decît lasă să se înţeleagă diferenţa dintre lingvistică şi pragmatică. într-adevăr, faptele pragmatice examinate pînă aici ilustrează două ansambluri de noţiuni: opoziţia codificare/ inferenţă şi opoziţia instrucţiune / inferenţă.

22
Codificare şi inferenţă

INTRODUCERE

Unele informaţii sînt codificate lingvistic, altele sînt derivate p r i n inferenţă pragmatică. Să comparăm, în acest scop, două modalităţi de a cere sarea la masă: (15) a. b. Supa nu are sare. Poţi să-mi dai sarea?

Valoarea de cerere din (15 a) nu este codificată lingvistic. Enunţul nu semnifică lingvistic «dă-mi sarea», nici chiar «iar ai uitat să pui sare în»: el semnifică literal ceea ce spune, şi anume că supa nu este destul de sărată. Pentru a înţelege enunţul (15 a) ca semnificînd «dă-mi sarea», auditorul trebuie să facă o inferenţă de tipul «locutorul mi-a spus P pentru a semnifica Q». Ce se întîmplă în (15 b)? Literal, locutorul nu cere sarea: el pune o întrebare. Dar forma folosită (verbul a putea) codifică valoarea de cerere, căci sinonimul său (a fi în stare) nu primeşte decît valoare de întrebare (cf. (15 c)): (15) c. Eşti în stare să-mi dai sarea? A fi în stare (a fi capabil) este sinonimul lui aputea, dar nu codifică valoarea de cerere. In (15 b), există deci şi codificare şi inferenţă, căci cererea este exprimată printr-o întrebare. Instrucţiune şi inferenţă

Aspectele pragmatice ale interpretării nu sînt aşadar toate identice. Unele sînt inferenţiale, altele sînt legate de limbă, codificate lingvistic. Dar există o categorie specifică de informaţie pragmatică codificată lingvistic care se identifică cu conceptul de instrucţiune: informaţia procedurală. Informaţia procedurală are două caracteristici: este nonvericondiţională (nu afectează valoarea de adevăr a frazei) şi priveşte modalitatea în care trebuie prelucrată informaţia p e n t r u a fi interpretată. (i) Aspecte nonvericondiţionale: exemplul lui şi temporal este un b u n exemplu al aspectelor nonvericondiţionale ale enunţului. Un alt exemplu, mai spectaculos, este dat de negaţie (cf. H o r n 1985). în utilizările negaţiei metalingvistice, care se referă la asertabilitatea unei propoziţii, negaţia nu afectează valoarea de adevăr a propoziţiei, ca în (16): (16) Ana nu are trei copii, are patru. In (16) nu s-a negat vericondiţional că Ana are trei copii, deoarece a avea patru implică din punct de vedere logic a avea trei. Se va spune aici că negaţia nu atinge aspectele vericondiţionale ale enunţului, ci aspectele sale nonvericondiţonale, şi mai ales implicatura sa conversaţională (17): (17) Ana are trei şi numai trei copii. într-adevăr, dacă spun interlocutorului meu că Ana are trei copii, subînţeleg că ea nu are nici mai mulţi, nici mai puţini, şi aceasta în virtutea regulii cantităţii, care îi dă dreptul să conchidă că am dat informaţia cea mai puternică. (ii) Aspecte procedurale: conceptul de procedură poate fi exemplificat p r i n co­ nectori. U n a dintre caracteristicile conectorilor este de a da un ansamblu de

INTRODUCERE

23

instrucţiuni asupra modului de a interpreta un enunţ. De fapt, aceste cuvinte nu sînt asociate nici unui concept particular. Astfel, nu e clar care concept îl reprezintă pe dacă din exemplele din (18):
a. Dacă aş fi ştiut, n-a$ fi venit. b. Dacă te întorci (acasă) după ora zece, vei fi pedepsit. c. Dacă Parisul este capitala Franţei, Lyonul este capitala galilor. d. Dacă îţi este sete, este bere în frigider. In (18 a), dacă este spus contra/actual şi nu are sensul lui dacă de condiţie suficientă (dacă implicativ) în care dacă P atunci Q este adevărat dacă şi numai dacă P este fals sau Q este adevărat. In (18 b), dacă are o valoare inversă lui dacă logic: (18 b) comunică dacă non P, atunci non Q, şi anume dacă te întorci înainte de ora zece, atunci nu vei fi pedepsit; într-adevăr, dacă non P, atunci Q {dacă te întorci înainte de ora zece, atunci vei fi pedepsit), cu toate că din punct de vedere logic e adevărat, este din punct de vedere pragmatic fals. In (18 c) se vorbeşte despre dacă concesiv, parafrazabil prin cu toate că, chiar dacă; în sfîrşit, (18 d) trimite la utilizarea sa «performativă» în cazul în care ţi-arfi sete, te informez că este bere în frigider. Nici un concept nu poate fi asociat lui dacă. Acestea fiind spuse, orice individ care vorbeşte franceza este capabil să înţeleagă enunţurile (18): el dispune aşadar de informaţii de o altă natură decît informaţia conceptuală. Vom califica această informaţie ca Urnă procedurală (cf. Wilson şi Sperber 1990). (18)

Consecinţa acestor fapte este că raportul dintre sistemul lingvistic şi utili­ zarea lui este mai complex decît ne arată figura 2. Raportul dintre codul lingvistic şi utilizare se poate reprezenta în felul următor:

24

INTRODUCERE

Ajungem astfel la concluzia că pragmatica se ocupă în acelaşi timp de aspectele inferenţiale şi lingvistice ale codificării conceptuale şi procedurale. Delimitarea dintre cod şi utilizare este aşadar parţială, tot aşa cum este cea dintre inferenţă şi instrucţiune, pragmatica ocupîndu-se de toate aspectele pertinente pentru interpretarea completă a enunţurilor în context, fie că acestea sînt sau nu sînt legate de codul lingvistic. 2. MIZELE PRAGMATICII Pragmatica nu a răsturnat fundamental geografia studiilor despre limbaj. Dar domeniul său de cercetare ridică nişte întrebări care nu sînt fără repercusiuni pentru ansamblul lingvisticii. Putem formula aceste întrebări în felul următor: (i) Pragmatica depinde de studiul competenţei sau al performanţei? (ii) Pragmatica este o componentă a lingvisticii sau, din contră, este independentă de lingvistică? (iii) Pragamatica este independentă sau nu de o teorie a cunoşterii?
2.1. COMPETENŢĂ ŞI PERFORMANŢĂ

Vom aminti că în tradiţia lingvisticii chomskiene, distincţia dintre competenţă şi performanţă priveşte diferenţa dintre cunoştinţe (adică informaţiile disponibile printr-un organism) pe care un locutor-auditor ideal le are despre limba sa şi actualizarea acestor cunoştinţe în producerea enunţurilor în comunicare (cf. C h o m s k y 1971). Această distincţie e crucială, deoarece a permis lingvisticii moderne să-şi definească obiectul: un sistem complex de reguli (fonologice, sintactice, semantice) interiorizate de către subiectul vorbitor. Distincţia dintre competenţă şi performanţă reia, în linii mari, opoziţia saussuriană dintre limbă ţi vorbire. Totuşi diferenţa esenţială dintre competenţă şi performanţă, pe de o parte, şi limbă şi vorbire, pe de altă parte, ţine de faptul că vorbirea e definită la Saussure (1968) ca un act individual, iar limba ca un «tezaur» colectiv, pe cînd competenţa la Chomsky nu este proprie unei comunităţi, ci unui subiect vorbitor (cf. Ducrot şi Todorov 1972). întrebarea pe care şi-a pus-o teoria lingvistică, atunci cînd studiul sis­ temului a fost completat cu studiul întrebuinţării sale, priveşte natura faptelor pragmatice: aparţin ele studiului competenţei sau performanţei? Două tipuri de răspunsuri au fost date acestei întrebări. (i) In tradiţia inaugurată de Grice (1975), pragmatica esta concepută ca o teorie a performanţei (cf. Kernpson 1975, Wilson 1975, Smith şi Wilson 1979): opoziţia lingvistică/pragmatică corespunde opoziţiei competenţă/performanţă. Intr-ade-

descrise de Jakobson 1963): în această tradiţie. adică acte de limbaj (ca a ordona. (ii) In tradiţia francofonă inaugurată de Benveniste (cf. 1973. pe cînd lucrările de inspiraţie şi tradiţie structuralistă au optat pentru curentul ascnptivist. ci acţiuni. Ne găsim aici în faţa unei opoziţii clasice în înţelegerea şi descrierea limbajului. c. Nu este surprinzător. Ducrot şi acoperă mai cu seamă teoria lor asupra argumentaţiei.2. Ducrot 1980 a). diferitele funcţii ale limbajului în comunicare. că tezele pragmatice de orientare formalistă şi cognitivă au adoptat punctul de vedere reprezentaţionalist. In schimb. 1980. este o cercetare a înţelegerii. funcţia sa comunicaţională nefiind decît secundară. Tezele ascriptiviste se o p u n din acest punct de vedere tezelor descriptiviste ale teoriilor radicale. performanţa defineşte ansamblul de «producţii lingvistice».1. şi 1974) şi urmată de Ducrot (cf. Pragmatica integrată Termenul de pragmatică integrata (semanticii) a fost popularizat în cadrul anali­ zelor pragmatice iniţiate de J. Pentru Chomsky. 1984. A descrie sensul unui enunţ .2. Chomsky 1969) a apărat legile «reprezentaţionaliste»: limbajul are o funcţie de reprezentare. Pragmatica. a argumenta). a afirma. în principal. o funcţie comunicaţională. ci al competenţei: aspectele pragmatice sînt codificate în limbă. cf. tradiţia gramaticii generative (din care Chomsky revendică filiaţia raţionalistă. Ducrot 1972. principiile sau regulile pragmatice nu privese competenţa lingvistică (şi anume o cunoaştere a subiectului vorbitor asupra funcţionării limbii sale). a promite. PRAGMATICA INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICA RADICALĂ 2. NB : Conceptul de performanţă primeşte aici un sens diferit de cel din tradiţia generativistă. C. şi nu a producerii limbajului. limbajul are. pragmatica nu aparţine studiului performanţei. aceea de a exprima idei. Benveniste 1966. 2.INTRODUCERE 25 văr. Curentul lingvisticii structurale a insistat asupra raporturilor dintre limbaj şi comunicare (cf. Lucrările aparţinînd teoriei argumen­ taţiei vizează apărarea următoarelor două teze. în orientarea sa griceeană. Această formulă se interpretează în modul următor: a înţelege un enunţ înseamnă a înţelege raţiunile enunţării sale. ci o teorie a performanţei (adică un ansamblu de cunoştinţe şi capacităţi pentru folosirea limbii în situaţie). a dori. (ii) A doua teză a pragmaticii integrate este teze autoreferinţei sensului. după care enunţurile nu comunică stări de fapte (funcţia lor de reprezentare). iar limba conţine instrucţiuni asupra acestor utilizări po­ sibile. (i) Prima teză a pragmaticii integrate constă în a susţine o concepţie ascriptivistă asupra limbajului. în acest caz. 1989). pe care o putem rezuma prin formula: «sensul unui enunţ este imaginea enunţării sale» (cf. Aceasta este teoria pragmaticii integrate. Anscombre şi O.

Dowty.2.1. Astfel. astfel încît pentru orice x. Chierchia şi McConnell-Ginet 1990. o frază ca (19) va avea drept structură de admcime (simplificată) (20): (19) Dobînzile sînt în creştere. anumite aspecte vericondiţionale şi a n u m i t e aspecte nonvericondiţionale. A r g u m e n t u l e u r m ă t o r u l : i n t e r p r e t a r e a e n u n ţ u r i l o r face să intervină. Aspecte vericondiţionale Ele aparţin semanticii (vericondiţionale) şi sînt tratate în cadrul semanticii formale. Galmiche 1991 pentru intro­ duceri în semantica formală). care utilizează logici cum ar fi calculul predicatelor sau logica intensională (cf. Ideea este că (i) structurile sintactice de adîncime sînt structuri semantice de tip predicatargument şi că (ii) orice frază este dominată în stuctura de adîncime de un predicat performativ abstract. deoarece primeşte cele două lecturi logice (22).1. 2. -l e t c ) . Lakoff (1972 a). Astfel. care descriu condiţii diferite de adevăr: (21) (22) Fiecare bărbat iubeşte o femeie. în acelaşi t i m p . Sadock (1974). McCawley (1981). y))) «Pentru orice x. (20) Afirm că dobînzile sînt în creştere. Pragmatica radicală Concepţiei integrate a pragmaticii i se poate o p u n e o concepţie radicală: pragmatica nu este parte integrantă a semanticii. Această teză nu este foarte departe de ipoteza performativă asociată curentului semanticii generative. exemplele descrise la paragraful 1. a. 3y Vx (femeie (y) A bărbat (x) A a iubi (x.2. Această teză se bazează pe «fapte pragmatice» care se caracterizează prin înre­ gistrarea convenţională a descrierii enunţării în sensul enunţului (cf. Allwood. y este o femeie şi x este un bărbat şi x o iubeşte pe y. Printre aspectele vericondiţionale clasice. Vx (bărbat (x) ->3y (femeie (y) A a iubi (x. atunci există un y în aşa fel încît y este o femeie şi x o iubeşte pe y. un. a descrie tipul de act pe care enunţul trebuie să-1 realizeze. Semantica generativă.» . dacă x este un bărbat. fraza (21) este din punct de vedere semantic ambiguă. Andersson şi Dahl 1977. aşadar.).26 INTRODUCERE înseamnă. toţi. Galmiche 1975 pentru o sinteză). se află problema incidenţei cuantificatorilor {fiecare. reprezentată mai ales de lingvişti ca Ross (1970). McCawley 1981.» b. s-a dezvoltat mai cu seamă la sfîrşitul anilor şaptezeci şi la începutul anilor optzeci cu scopul de a integra semantica sintaxei (cf.y)) «Există un y. ci despărţită de aceasta. care este responsabil de forţa ilocuţionară a enunţului. Wall şi Peters 1981.

SOCIOLINGVISTICĂ SAU PSIHOLINGVISTICĂ ? A treia miză a pragmaticii priveşte domeniul său de apartenenţă: pragmatica aparţine oare lingvisticii. într-adevăr. Problema era greu de rezolvat. pe cît posibil. Concepţia radicală a pragmaticii formulează aşadar ipoteza că pragmatica descrie aspectele nonvericondiţionale ale sensului. Gazdar 1979. sociolingvisticii sau psiholingvisticii? Am văzut ce opţiuni avea pragmatica faţă de lingvistică: pragmatica integrată face parte din lingvistică. In tradiţia etnografiei comunicării (cf. dar (23 b) nu implică (23 d): (23 d) este deci un aspect vericondiţional al propoziţiei. b. Ion a reuşit să rezolve problema. capitolele 8 şi 9 pentru o aplicare a acestui principiu la conceptele de presupoziţie şi de implicatură). care nu aparţin lingvisticii. PRAGMATICA: LINGVISTICĂ. De unde definiţia pragmaticii dată de Gazdar (1979): pragmatica = sensul .3. (23 a) implică (23 d). iar pragmatica radicală este în afara lingvisticii. Scopul acestei definiţii este următorul: (i) conservarea unei semantici vericondiţionale asociată sintaxei limbilor naturale. Ion a rezolvat problema. Ion n-a reuşit să rezolve problema.condiţiile de adevăr. de implicatură convenţionala) (cf. .3. Diferenţa dintre vericondiţionalitate şi nonvericondiţionalitate poate fi ilustrată prin exemplele (23) (cf. 2. atunci" (conector logic de implicaţie materială sau de relaţie condiţională) „şi" (conector logic de conjuncţie) Aspecte nonvericondiţionale Aspectele nonvericondiţionale ale enunţului corespund ansamblului implicaturilor inferabile fie pornind de le reguli conversaţionale (se va vorbi atunci de implicatură conversaţionala). a domeniului semanticii la aspectele vericondiţionale ale enunţului (cf. Dar problema este mai complexă. (ii) simplificarea descrierii lingvistice. d. e posibil să orientăm prag­ matica în două direcţii opuse. c. fie pornind de la sensul cuvintelor (se va vorbi. Horn 1983): (23) a. G u m p e r z şi H y m e s 1972.. Levinson 1983). Grice 1975. în schimb.. (23 a) şi (23 b) implicitează în mod convenţional (23 c): (23 c) este aşadar un aspect nonvericondiţional al propoziţiei (este subînţeles şi prin enunţul pozitiv.1. cu limitarea.INTRODUCERE 27 NB: Simbolurile logice utilizate în (22) au semnificaţiile următoare: „pentru orice x" (cuantificator universal) „există un x" (cuantificator existenţial) „dacă . în acest caz. Orientarea sociolingvistică O primă orientare constă în a refuza limitarea competenţei numai la domeniul lingvistic. şi prin corespondentul său negativ). 2.

pragmatica ar aparţine sociolingvisticii: studiul contextualizării limbajului Gumperz 1989). competenţa lingvistică este extinsă la competenţa de comu­ nicare: un ansamblu de cunoştinţe.3. In plus. în gramaticile discursului. recur­ sivitatea este şi o p r o p r i e t a t e a gramaticilor discursului.1974 1987) primează asupra studiului sistemului. ca şi de reguli de formare care explică formarea de u n i t ă ţ i discursive complexe. a p a r ţ i n î n d para­ digmelor sociologice ale interacţionismului social (Goffman) sau ale etnometodologiei (Sacks. al ritualurilor inter­ acţionale (Goffman 1973. .28 INTRODUCERE G u m p e r z 1989). p r o b l e m a b u n e i formări a discursurilor este a b o r d a t ă p o r n i n d de la un a n s a m b l u de categorii sau u n i t ă ţ i discursive. ca sociolingvistica şi psiho­ lingvistica. are raporturi foarte apropiate cu probleme abordate de disciplinele vecine lingvisticii. al variaţiei sociolingvistice (Labov 1976. Charolles 1990 şi Charolles şi Sprenger-Charolles 1989) se află. în centrul u n o r astfel de discuţii (cf. § 2). 2. Pe scurt. tot aşa în i n t e r a c ţ i u n e a conversaţională se găsesc categorii intercalabile c u m sînt schimbul şi inter­ venţia (cf. la studii i n t e r n e s i s t e m u l u i lingvistic (cum sînt specializate structurile lingvistice p e n t r u indicarea factorilor p r o p r i i con­ textualizării. la fel c u m categoria frază i n t e r v i n e şi în calitate de c o n s t i t u e n t intercalant şi în aceea de c o n s t i t u e n t intercalat. fie pe procesele de prelucrare a informaţiei lingvistice (cf. care dă şi el prioritate faptelor de performanţă: este vorba de curentul psiholingvis­ tic.cf. este u n a dintre proprietăţile fundamentale ale gramaticilor frazei. pe de altă p a r t e . centrat pe faptele de performanţă. Cercetarea sociolingvistică a dat naştere. formele de politeţe e t c ? . Orientarea psiholingvistică Acestui prim curent. p o r n i n d de la u n i t ă ţ i discur­ sive simple. Pe scurt. în special. capitolul 18. Miller şi Johnson Laird 1983. Bates 1976). In cadrul s t u d i i l o r asupra conversaţiei. în acelaşi t i m p . îi poate fi opus un al doilea. Cercetarea psiholingvistică p u n e problema raportului dintre limbaj (şi mai precis între­ buinţarea limbajului) şi cunoaştere. la fel c u m recursivitatea. Astfel. o anaforă pro­ nominală. Un mare număr de lucrări care tratează subiecte specific lingvistice (ca anafora pronominală) încearcă să verifice ipotezele (lingvistice sau psiholingvistice) asupra proceselor angajate de subiecţii vorbitori pentru a rezolva. Jefferson 1974 şi 1978) iar. pentru care enunţul nu poate fi despărţit de cadrul social şi cul­ tural în care este rostit. care aplică o metodologie şi o epistemologie proprie lingvisticii (cf. ca formele de adresare. accentul în studiul limbajului este pus pe funcţiile sale şi nu pe structurile sale. de exemplu. integrată sau nu lingvisticii. Levelt 1989). şi o capacitate de a acţiona în mod corespunzător în contexte sau situaţii specifice.2. adică repetiţia u n e i categorii sintagmatice într-o regulă sintagmatică. Schegloff. culturale şi interacţionale. B r o w n şi Levinson 1978 şi 1987) şi studii externe sistemului lingvistic: studiile asupra i n t e r a c ţ i u n i l o r faţă în faţă şi asupra conversaţiei au p e r m i s aducerea la zi a a n u m i t o r dispozitive (specifice sau nespecifice a n u m i t o r culturi) ale î n t r e b u i n ţ ă r i i limbajului. Astfel. relaţia dintre codificare şi inferenţă. a apărut o p u t e r n i c ă divergenţă î n t r e lucrările de inspiraţie sociolingvistică. pragmatica. lucrările a p a r ţ i n î n d gramaticii discur­ sului sau a textului.1978). axat fie pe procesele de achiziţie (cf. dar aparţinînd unor tradiţii ştiinţifice şi metodologice diferite. Roulet etalii 1985). In acest cadru.

In schimb. iar regulile sînt preferenţiale versus absolute. figura 5): . care integrează dimensiunea enunţiativă în interiorul sintaxei (prin introducerea categoriei sintactice de Expresie).INTRODUCERE 29 Astfel. integrarea anumitor fapte în interiorul teoriei lingvistice permite să se distingă două tipuri de aspecte pragmatice: cele care sînt asociate structurii lingvistice şi cele care sînt asociate contextului extralingvistic. ele descriind tendinţe (ele sînt din acest punct de vedere probabiliste). Cf. în măsura în care do­ meniul ei este specific din p u n c t de vedere teoretic. pe de altă parte. datele sînt în general produsul creaţiei lingvistului (sau. mecanismele nonlingvistice legate de interpretarea enunţurilor în context şi. raportul dintre obiectul lingvisticii (relaţia formă-semnificaţie) şi faptele de performanţă: NB: Se va remarca o excepţie exemplară în paradigma chomskiană. Pe de altă parte. pragmatica. Reboul (1992) pentru o discuţie aprofundată a lucrărilor lui Banfield. pe de o parte. constituită din lucră­ rile lui Banfield (1982) şi Milner (1978. în lingvistică. De exemplu. lucrările lui Labov). este despărţită de lingvistică: rolul său este de a descrie. SINTEZĂ Cele de mai sus ar trebui să ne permită să înţelegem mai bine locul pragmaticii şi funcţia acesteia în teoriile limbajului. 1982). 2. care au ca funcţie verificarea ipotezelor formulate inde­ pendent. teorie a performanţei.4. In psiho­ lingvistică. Această repartiţie a aspectelor pragmatice impune funcţii diferite conceptelor de competenţă şi de performanţă (cf. In cadrul teoriilor lingvistice de tradiţie chomskiană. provin din corpusuri autentice) şi sînt descrise în interiorul unui cadru teoretic autonom şi complet. prelucrarea datelor este foarte diferită. cercetarea sociolingvistică este foarte adesea de orientare cantitativă (cf. mai rar. metodologia este apropiată de aceea a unei ştiinţe experimentale: un anumit număr de indivizi sînt supuşi anumitor teste.

O sintaxă este constituită dintr-o axiomă şi din scheme de reguli. TEORIILE LINEARE Aceste teorii sînt născute din tradiţia neopozitivistă sau logicistă a analizei limbajului (Peirce 1931-1958. Vom dis­ cuta trei tipuri de teorii: (i) teorii lineare. 3. al cărei obiect de studiu este raportul dintre semne şi interpretanţii lor (cf. al cărei obiect este studiul relaţiilor dintre semne. (i) Sintaxa are ca obiect relaţiile sau modurile de combinare dintre unităţile limbii. este aici definită ca o teorie a competenţei. în gramaticile sintagmatice clasice. (iii) teoriile cognitiviste. Moeschler 1990 a pentru teza pragmaticii ca teorie a competenţei). bazată pe principii. care se ocupă de relaţia dintre semne şi designata (referenţi). 3. Aceste distincţii sînt la originea definiţiilor clasice ale sintaxei. ca sociolingvistica sau psiholingvistica. Sayward 1974. şi o pragmatică. o semantică. deoarece ea nu priveşte decît faptele de interpretare. seman­ ticii şi pragmaticii (cf. Jacob 1980 şi Rastier 1991 pentru analize mai precise ale acestei tradiţii). Ea are drept funcţie producerea de reguli de bună formare sintactică. adică orice semiotică. Carnap 1942) şi privesc orice sistem de semne. D a r nu am exa­ minat încă arhitectura generală a teoriilor în care aceasta se integrează. Morris 1938 şi Morris 1974 pentru versiunea franceză). Ipotezele despre procesele de prelucrare a enunţurilor nu sînt specifice întrebuinţărilor particulare. (ii) teoriile în Y. Levinson 1983. cum sînt sintagma . iar schemele de reguli de rescriere (sau reguli sintagmatice) introduc categorii sintagmatice. ci privesc cunoştinţe particulare despre aceste întrebuinţări (cf.30 INTRODUCERE Pragmatica nonlingvistică.1. ca format din următoarele componente: o sin­ taxă. TIPURI DE TEORII PRAGMATICE Am examinat pînă acum locul pragmaticii în teoria lingvistică şi relaţiile sale cu alte discipline conexe. axioma este fraza (S). Morris 1938.

iar ieşirile semanticii reprezintă intrările pragmaticii. (iii) Pragmatica se ocupă de relaţiile dintre semne şi utilizatorii lor. Altfel spus.INTRODUCERE 31 nominală (SN). (ii) Semantica are ca obiect relaţia dintre cuvinte. categorii lexicale ca substantivul (N). acestea descriu valoarea de acţiune a enunţului. in curentul logicist. sintagma verbală (SV). Acest tip de teorie poate fi calificat drept linear (ordinea tratamentului e funda­ mentală) şi modular. care. Aceste definiţii au acordat un loc şi o ordine în tratarea acestor domenii: tratamentul sintactic precedă tratamentul semantic. care desemnează obiectele lumii. Lyons 1977 şi 1980) trei tipuri de entităţi semantice. SN H>Det (A)N. sintagme sau fraze şi obiectele lumii. spaţiale şi temporale variabile în funcţie de enunţare). în sfîrşit. şi numai a u n u i singur act de limbaj. Condiţiile care determină atribuirea unei valori de acţiune l u i £ sînt definite drept condiţii de adecvare (se va spune că un act de limbaj este adecvat unui context. la fenomenele indexicalităţii (referinţa la coordonatele personale. precedă tratamentul pragmatic. ieşirile sintaxei constituie intrările semanticii. Se pot distinge (cf. care se referă la stări. conţinutul informativ este definit de condiţiile de adevăr atribuite propoziţei exprimate prin E. sub forma unei structuri arborescente cu constituenţi). ceea ce arată regulile sintagmatice următoare: S -> SN SV. Figura 6 reprezintă schema tip a acestui gen de model: Descrierea sintactică a lui E este rezultatul unui tratament sintactic (de exemplu. SV -> V(SN) (parantezele indică constituenţii opţionali). Cît priveşte ieşirile pragmaticii. în funcţie de proprietăţile lor referenţiale: entităţi de ordinul întîi (termeni). Fals). entităţi de ordinul al treilea (propoziţii). De aici. limitarea pragmati­ cii. verbul (V) şi adjec­ tivul (A). . entităţi de ordinul al doilea (predicate). la rîndul lui. acţiuni verificate de o entitate sau de alta de ordinul întîi. deoarece fiecare dintre domenii este autonom şi independent. evenimente. şi categorii nonlexicale. valoarea de acţiune a lui E constă în a atribui lui E o forţă ilocuţionară: fiecărui enunţ îi corespunde realizarea unuia. ca determinantul (Det). al căror domeniu este mulţimea valorilor de adevăr (Adevărat.

nu avem de-a face cu un tratament linear al enunţului.este integrată în semantică). Se vede aşadar în . nu mai există ordine lineară între sintaxă. împrumutat de la Berrendonner 1981): în cadrul teoriilor în Y. care reprezintă deci ieşirea componentei retorice. P u t e m reprezenta acest tip de teorie printr-o schemă în Y (de unde termenul de «teorie în Y».32 3. semantică şi pragmatică (pragmatica . Prima etapă este strict lingvistică. ci cu o îmbinare de informaţii lingvistice (aparţinînd componentei lingvistice) şi de informaţii extralingvistice (aparţinînd componentei retorice). In cadrul pragmaticii integrate. căci nu este necesară nici o cunoaştere extralingvistică. îmbinarea semnificaţiei frazei şi a informaţiilor extralingvistice produce sensul enunţului. Componenta lingvistică este locul de aplicare a instrucţiunilor ataşate morfemelor şi altor unităţi lexicale: unitatea prelucrată este obiectul teoretic/raz^.sau retorica .2. O ordine există totuşi: «circumstanţele de elocuţie» (sau contextul de enunţare) nu intervin decît după ce frazei i-a fost atribuită o semnificaţie. TEORII ÎN Y INTRODUCERE Teoriile lineare (cf. aceste variabile nu vor fi saturate decît la ieşirea din tratamentul retoric (pragmatic). («a trage o concluzie non-R din P dar Q astfel încît non-R este dedus din Q. semnificaţia fiind ieşirea componentei lingvistice. van Dijk 1977) au fost criticate de către adepţii pragmaticii integrate (cf. Această etapă este rezultatul aplicării a ceea ce am numit instrucţiuni. Aşadar există două etape în interpretarea enunţurilor. al cărei tratament lingvistic furnizează semnificaţia. «a interpreta aproape P ca avînd aceeaşi orientare argumentativă ca şi P» etc). Semnificaţia nu poate fi formulată decît sub formă de variabile. Anscombre şi Ducrot 1983). iar R din P».

de gramatica universală. Ipoteza lui Sperber şi Wilson este că sistemul central este locul tratamentului pragmatic: operaţiile trata­ mentului pragmatic nu sînt aşadar nici specializate. De fapt. un locutor care enunţă (24) avînd la el mulţi bani nu va putea fi acuzat că a (24) Am ceva bani la mine. NB: Deosebirea dintre ieşirea componentei lingvistice şi ieşirea componentei retorice nu este asemănătoare distincţiei sens literal (sau sensul frazei) şi sens derivat (sau sensul enun­ ţării).) explică posibilitatea de a trece de la exprimarea unei cantităţi mici la afirmarea unei cantităţi mari. Punctul important este aici divergenţa dintre gramatică (teoria sintactică) şi pragmatică. nonspecializat şi nonmodular. aceasta a dat de fapt naştere la două direcţii paralele: o direcţie formalistă (reprezentată de lucrările lui Gazdar.INTRODUCERE 33 ce constă autonomia lingvistică a analizei pragmatice: dacă există o contradicţie între ieşirea componentei lingvistică şi ieşirea componentei retorice. Ele ţin în principal de relaţia dintre sistemul periferic şi sistemul central. Ducrot 1972 şi infra cap. Teoria modularistă a lui Sperber şi Wilson formulează ipoteza . de fapt. în termenii opoziţiei variabile/constante. a concepe pragmatica drept modulară ar fi incompatibil cu teoria fodoriană (cf. care distinge două tipuri de sisteme de prelucrare a informaţiei: sistemele peri­ ferice (input systems). aceasta se explică prin utilizarea unei legi a discursului pentru a modifica semnificaţia. Wilson şi Sperber 1986 şi 1989). Ipoteza modularistă este legată de teoria cunoaşterii a lui Fodor (1986). iar pragmatica nu aparţine domeniului lingvisticii (aceasta limitîndu-se la fonologie.2. pe de altă parte. pe de o parte. Cele două domenii depind de cercetarea cognitivă (teoria gramaticală este legată. Diferenţa se situează.3. de teoriile învăţării. Teoria cognitivistă este o versiune a pragmaticii radicale. D a r intervin alte diferenţe. De exemplu. deoarece dacă se poate face ipoteza caracterului modular al sintaxei (cf. Dar analogia se opreşte aici. Se vede aşadar o primă diferenţă faţă de celelalte două tipuri de teorii: teoria modularistă este cognitivistă. şi ţinînd de o teorie lineară) şi o direcţie cognitivistă. specializate şi modulare. cf. minţit. Chomsky 1987 şi 1991). şi sistemul central al gîndirii. modularistă. şi nici dependente de natura sistemului periferic care alimentează sistemul central. o lege a discursului (legea litotei.2. în timp ce pragmatica tratează procesele inferenţiale şi de constituire a contextului) şi au drept obiect limbajul. la sintaxă şi la semantică). 3. TEORII COGNITIVISTE Al treilea tip de teorie pragmatică corespunde tendinţelor cognitiviste ale prag­ maticii şi se opune teoriilor lineare şi teoriilor în Y. iar. loc al inferenţelor. reprezentată de lucrările lui Sperber şi Wilson (1986 a) şi (1989). 7 § 3.

fie la nivelul explicitării acesteia. Pe scurt. a dezambiguizat enunţul. Figura 3 a arătat că anumite informaţii codificate lingvistic declanşează procese pragmatice (proceduri). a atribuit o forţă ilocuţionară enunţului.34 INTRODUCERE că ieşirea din sistemul de tratament lingvistic este reprezentată de o formă logică ce corespunde unei interpretări parţiale şi incomplete a enunţului. Tratamentul prag­ matic este deci ultimul proces şi se aplică la ieşirea din sistemul lingvistic. a îmbogăţit forma logică fie la nivelul implicitărilor. O interpretare e completă atunci cînd pragmatica a atribuit referenţi variabilelor. Dar interacţiunea dintre sistemul periferic şi sistemul central este mai complexă decît în teoriile lineare. versiunea cognitivistă constituie o soluţie intermediară între primele două tipuri de teorii: .

după aceea. dacă ea s-a făcut independent de lucrări anterioare. între cele două războaie. în sfîrşit. In primul rînd. adică sînt adevărate sau false. a pus în lumină nişte fapte care au fost remarcate şi înainte. unul ca şi celălalt. Această diferenţă fundamentală are consecinţe im­ portante asupra modului însuşi de a aborda fenomenul actelor sociale. sau Gardiner. Drepturi şi obligaţii legate de actele sociale In ciuda cîtorva diferenţe. Austin 1970 şi Recanati 1981). 1. preocuparea lor comună este mai curînd de a descrie decît de a explica fenomenul actelor sociale sau al actelor de limbaj. aşa cum o cunoaştem astăzi.1. Astfel Reinach. coincid cu descoperirea de către filozoful britanic Austin a fenomenului actelor de limbaj (cf. ei insistă. a făcut multiple remarci care anunţau teoria austiniană a actelor de limbaj şi anticipă anumite idei ale lui Grice (cf. Trebuie totuşi să se insiste asupra faptului că descoperirea lui Austin. cu pionieri ca Reinach (1983) şi Gardiner (1989). ISTORICUL TEORIEI ACTELOR DE LIMBAJ 1. Gardiner 1989). Reinach caută să dezvolte analiza husserliană a actelor men­ tale şi a folosirii semnelor. exemplul lor favorit este promisiunea. înainte de primul război mon­ dial. priveşte cadrul şi finalitatea filozofică a lucră­ rilor lor: dacă Austin are drept scop de a pune la îndoială ideea conform căreia enunţurile sînt în general descriptive şi servesc la descrierea lumii. Aus­ tin 1970).1. reprezentată de Austin (1970) şi de Searle (1972). apoi vom continua cu o dez­ voltare asupra teoriei clasice a actelor de limbaj. . izolase deja actele sociale (cf. Principala. pe care Austin le va n u m i acte de limbaj ilocuţionare. In sfîrşit. Reinach 1983). REINACH şt ACTELE SOCIALE 1. Şi totuşi diferenţe rămîn. Reinach are în comun cu Austin un anumit n u m ă r de preocupări centrale.1. care este considerabilă. teoria austiniană a actelor de limbaj s-a dezvoltat în timp şi a cunoscut două etape principale (cf.1. asupra necesităţii de a stabili o frontieră între enunţurile susceptibile de a primi valoare de adevăr şi cele care nu primesc. Vom începe aşadar printr-o istorie a teoriei actelor de limbaj. TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ A Î nceputurile pragmaticii.

Pornind de la această distincţie. în cazul unei simple experienţe. descrierea lui Reinach a ceea ce este un act social depăşeşte cu mult această constatare simplă.2. Pe de altă parte. fiinţa care are această experienţă poate fi un animal. Interlocutorul său. fie în parte. nu se confundă cu drepturi sau obligaţii morale: Să luăm exemplul favorit al lui Reinach. 1. Astfel.36 CAPITOLUL 1 Ce este un act social? Foarte simplu. pe de altă parte. Mai întîi. pe analiza naturii înseşi a acestor drepturi şi obligaţii şi. un act. Prin simplul fapt de a enunţa (1). iar relaţiile dintre deţinătorul dreptului şi acela al obligaţiei se inversează chiar şi atunci cînd conţinutul poate să se adreseze oricui. Drepturile şi obligaţiile presupun. locutorul din (1) a realizat actul de a promite şi are obligaţia de a veni a doua zi. Dar. Aceasta le apropie de experienţele care presupun şi existenţa unei fiinţe care are experienţă în chestiune. In sfîrşit. acest lucru este o obligaţie pe care o am de a face ceva pentru vecinul meu. Şi totuşi. Un act social corespunde mai întîi unei experienţe care nu aparţine doar u n u i individ anume. într-adevăr. Să trecem acum la particularităţile actelor sociale ca experienţe. fie în întregime. dacă promit să conduc pe vecinul meu la gară. prin enunţarea lui (1). O astfel de experienţă este n u m i t ă de Reinach . obligaţia este pentru mine. ori chiar nimănui. dacă sînt obligat să-mi plătesc impozitele. iar aceste cauze sînt actele sociale. studiul său se bazează. vom distinge obligaţia de a face ceva pentru cineva de obligaţia ca cineva să facă ceva. drepturile şi obligaţiile au nişte cauze. ci u n u i individ activ. în acelaşi timp. într-adevăr. Conţinutul obligaţiilor este. vom nota însă că. întrucît ele apar la un moment dat şi dispar la un moment dat. putem arăta corelaţia dintre drept şi obli­ gaţie: fiecare are acelaşi conţinut.1. pe de o parte. Acestea nu sînt totuşi nici obiecte fizice. unul sau mai mulţi protagonişti. dar animalul nu ar putea totuşi să aibă drepturi şi obligaţii. ca şi un conţinut definit. pe particularităţile experienţei legate de actele sociale. în acest caz. Natura drepturilor şi obligaţiilor legate de actele sociale Să începem cu natura drepturilor şi obligaţiilor legate de actele sociale. are dreptul de a impune prezenţa locutorului în ziua următoare. promisiunea: (1) Iţi primit că voi veni mîine. este un act care are drept caracteristică de a fi îndeplinit prin limbaj şi de a se executa prin simplul fapt de a spune ceva. Vorbirea însăşi. o obligaţie poate avea ca obiect actul însuşi sau consecinţe ale acestui act. adică nu se confundă cu o simplă experienţă. şi Reinach insistă asupra acestui punct. drepturile şi obligaţiile sînt obiecte temporale. creează obligaţii şi drepturi care.

(i) Există întrebări retorice. sînt îndeplinite în mod intern. Aceasta nu împiedică faptul ca un act social să implice o experienţă internă. îţi cumpăr o bicicletă de curse. de exemplu. constituind o unitate care include actul şi enunţul. actul social nu mai pre­ supune experienţa internă de care este legat. de asemenea. exemplul (3). un act social implică doi indivizi diferiţi. Dar aceasta nu este singura particularitate experenţială a actelor sociale: în timp ce numeroase acte. îţi promit că-ţi cumpăr o bicicletă de curse. nici raportarea unei asemenea experienţe (adică el nu descrie această experienţă). dar are un aspect intern şi un aspect extern. există un ordin care presupune eventualitatea unui fapt sau al altuia. dar ea nu se va realiza decît dacă beneficiarul îndeplineşte condiţia enunţată în propoziţia condiţională Dacă primeşti zece la aritmetică. unul care este la originea actului. pseudo-performanţa interzice această experienţă internă. convingerea pentru actul de a informa. din contră. nu poate fi condiţionat în acest sens. dar nu trebuie să fie necesar. cereri ipocrite. dorinţa pentru cerere etc. aşadar. (ii) Un act social poate fi condiţional sau necondiţional: alături de un ordin p u r şi simplu. Dacă exemplul (2) este un exemplu de act social condiţional cu un conţinut noncon­ diţional. Vom nota că nu toate actele sociale sînt susceptibile de o asemenea modi­ ficare: actul de a informa. Aici promisiunea este autentică. iar celălalt care este beneficiarul.. să distingem între actul social condiţional cu un conţinut noncondiţional şi actul social noncondiţional cu un conţinut condiţional. promisiuni care nu sînt sincere e t c : vom vorbi atunci de pseudo-performanţe. este el însuşi realizat. incertitudinea pentru întrebare. . In acest caz. dacă primeşti zece la aritmetică. ceea ce nu interzice ca ansamblul să facă obiectul unei relatări. Trebuie. Să luăm exemplul promisiunii şi să examinăm (2): (2) Dacă primeşti zece la aritmetică.. Iată deci particularitatea actelor sociale ca experienţă: un act social ca promisiunea nu este nici o pură experienţă internă. Există.. Promisiunea este autentică. dar ea nu se va realiza decît dacă evenimentul reprezentat prin dacă primeşti zece la aritmetică. Astfel. fără necesitatea de a se exterioriza.TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 37 un act spontan. spontaneitatea corespunzînd faptului că individul este sursa însăşi a experienţei. în sfîrşit. Vom remarca. decizia. este. un exemplu de act social noncondiţional cu un conţinut condiţional: (3) Iţi promit că. ci dimpotrivă. actele sociale nu pot exista decît prin exte­ riorizare. că există o restricţie asupra evenimentului care condiţionează un act social: acesta trebuie să fie posibil. de exemplu. un al treilea aspect al actelor sociale: acestea sînt susceptibile de diferite modificări..

ca şi dreptul pe care 1-a acordat benefi­ ciarului.38 CAPITOLUL 1 (iii) Un act social poate fi îndeplinit de un anumit număr de persoane şi adresat unui anumit număr de persoane.1. să-1 înţeleagă. actul social nu este îndeplinit de subiectul său.3. Am văzut mai sus că un drept sau o obligaţie sînt obiecte temporale în sensul că ele au existenţă pe o durată determinată: ele se nasc dintr-un act social oarecare. Singurul caz în care refuzul sau acceptarea poate pune în discuţie crearea dreptului sau a obligaţiei este cazul în care actul social este un act condiţional. şi să exprime sau să nu exprime exterior acest acord. In cazul în care un act social este adresat mai multor beneficiari. Vom nota că acordul în discuţie este. Să luăm încă o dată cazul promisiunii şi să observăm următorul exemplu: (4) Dacă eşti de acord. iar dispariţia lor poate lua mai multe forme. (i) Conţinutul actului social este realizat. Pentru ca un act social să producă un drept sau o obligaţie. (iv) Putem indeplini un act social prin procură: în acest caz. există o obligaţie sau un drept unic comun beneficiarilor în discuţie. iar dreptul sau obligaţia dispar ipsofacto. In acest caz. Cînd mai mulţi indivizi realizează un act social. ci către subiectul însuşi. şi numai în acest caz. . îndată ce Petre îşi ţine promisiunea venind să-1 vadă pe beneficiar a doua zi de la enunţarea lui (1). conţinutul condiţiei (dar nu cel al actului) fiind acceptarea actului de către beneficiar. în timp ce conţinutul actului este venirea subiectului. dreptul sau obligaţia beneficiarului actului nu se exercită către reprezentantul subiectului. de asemenea. Aici. Vom remarca totuşi că exprimarea refuzului sau a acceptării beneficiarului nu are în general rol în crearea dreptului sau a obligaţiei legat(e) de actul social realizat. 1. ci de către un reprezentant al acestui subiect. conţinutul condiţiei ce se referă la actul social este acordul beneficiarului. un act social el însuşi. Să admitem că Petre este subiectul lui (1): (1) Iţi promit că vin mîine. Originea drepturilor şi a obligaţiilor: actele sociale Ajungem acum la actele sociale ca sursă a drepturilor şi a obligaţiilor. îţi promit că voi veni mîine. fiecare realizează actul în discuţie legat de ceilalţi şi avem de-a face cu un act unic cu mai mulţi subiecţi şi un singur drept sau o singură obligaţie. obligaţia pe care şi-a creat-o prin această enunţare. dispar prin însuşi faptul venirii sale. In acest caz. Se poate atunci să-1 refuze sau să-1 accepte în mod intern. dacă preferăm. acordul beneficia­ rului este necesar creării obligaţiei subiectului. trebuie ca beneficiarul să-1 sesizeze sau.

discursul este o activitate umană. în general. Saussure 1968).2. chiar în cazul în care fraza se reduce la un singur cuvînt. După Gardiner. utilizînd semnale verbale organizate după un cod comun. iar cuvîntul unitatea limbii. iar aceste două niveluri trebuie distinse cu grijă. Din contră. Este susceptibil de un anumit număr de modificări. fraza este unitatea discursului. a ceea ce este esenţial (limba). ceea ce face obiectul lingvisticii este limba şi nu vorbirea. GARDINER ŞI ACTELE DE LIMBAJ 1. un alt act social care are ca beneficiar subiectul actului social la care se renunţă. se revocă. el trebuie să aibă un beneficiar. Limba este tocmai ansamblul cunoştinţelor care se referă la acest cod şi la aceste semnale. 1. Distincţia limbă/discurs Dacă lucrarea lui Reinach despre actele sociale are în centrul ei acest fenomen lingvistic şi este o monografie relativ scurtă. Astfel. care se adresează beneficiarului actului social care. nu acelaşi lucru se întîmplă cu lucrarea lui Gardiner care se prezintă sub forma unei lucrări mari consacrate limbajului în ansamblul său. . Gardiner face un traseu invers. destul de asemănătoare. şi această putere îi este acordată de bene­ ficiarul actului.TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 39 (ii) Beneficiarul actului social renunţă la drepturile sale. fără ca prin aceasta el să reprezinte raportarea pur şi simplu a acestuia. A revoca este tot un act social. In timp ce Saussure pleacă de la limbă pentru a defini vorbirea. prin care un locutor comunică cu un interlocutor. Gardiner pleacă de la o distincţie între limbă şi discurs. D u p ă Saussure. legal. această distincţie dintre limbă şi vorbire p e r m i t e deosebirea în limbaj a ceea ce este social (limba) de ceea ce este individual (vorbirea). Renunţarea este. N B : Să ne a m i n t i m că Saussure distinge limba. cu revocarea actului său. dar fără să fie echivalentă cu distincţia saussuriană dintre limbă şi vorbire (cf. care este partea determinată din p u n c t de vedere social şi convenţional a limbajului. de ceea ce este întîmplător (vorbirea). vom vedea. care este „execuţia" individuală a limbii.2. şi care permit comu­ nicarea. vom spune că un act social implică o experienţă internă. de vorbire. pentru a rezuma descrierea pe care Reinach o dă actelor sociale. care porneşte de la discurs pentru a descrie limba. şi tot el creează drepturi şi obligaţii care nu se confundă cu dreptu­ rile şi obligaţiile morale. declanşată. trebuie îndeplinite anumite condiţii: subiectul actului social trebuie să fie împu­ ternicit. de un eveniment particular sau stimul. După el. (iii) Subiectul actului social poate să-1 contramandeze (să-1 revoce) pe acesta. Pentru ca subiectul unui act social să poată revoca acest act social.1. Ca urmare.

orice cuvînt. precum şi la subiect şi predicatul pe care le conţine aceasta. în subiect şi predicat. la nivelul limbii. 3). cap. Ceea ce permite trecerea de la cuvinte la frază. este intenţia locutorului. La nivelul discursului. mai ales Ducrot 1980 a).ceea ce se spune despre acesta (cf. remarcînd că frazele discursului se împart.40 Să analizăm următorul exemplu: (5) Un chirurg către o infirmieră în timpul operaţiei. de îndată ce este ales pentru a desemna un obiect specific. fraza Ion a venit se împarte în subiect. iar ceea ce se reflectă în structura subiect/predicat este tocmai această intenţie. Cuvintele care. Subiect şi predicat: componentele frazei Concepînd cuvîntul ca unitate a limbii. la nivelul discursului. aparţinînd aspectelor sintactice ale limbii.2. cuvintele nu intră în discuţie. Să luăm următorul exemplu. Dacă putem defini predicaţia spunînd că ea constă în a spune ceva despre ceva. şi în predicat. iar. desemînd acest obiect. după Gardiner. azi am zice enunţ: fraza este considerată acum ca o construcţie teoretică abstractă. este într-o anumită măsură predicat. vom putea atunci spune că subiectul este lucrul despre care se spune ceva. predicatul . formează subiectul şi predicatul. să distingem cinci feluri de predicaţii: (i) Orice cuvînt este predicat deoarece spune ceva despre obiectul la care se raportează. şi nu în cuvinte. Trebuie. deoarece. Gardiner 1989. la nivelul discursului. care se serveşte de distincţia limbă/vorbire pentru a situa vorbirea în afara sferei de studiu a limbajului. locutorul are o intenţie determinată. . iar această opţiune determină. a venit. Gardiner pune discursul la originea limbii. după el. în această optică. Faţă de Saussure. Vom remarca că acolo unde Gardiner vorbea de frază. discursul trebuie să fie studiat în acelaşi mod ca şi limba. în timp ce enunţul este fraza produsă de un anume subiect în circumstanţe particulare (cf.2. subiectul şi predicatul. fac obiectul unei opţiuni. dacă trebuie să apărăm distincţia dintre subiect şi predicat. avem. M a i simplu. Gardiner observă totuşi că. 1. Atunci cînd enunţă o frază mai curînd decît alta. el spune ceva despre acesta. Gar­ diner introduce o subdiviziune în frază. subiectul este lucrul despre care se vorbeşte. împrumutat de la Gardiner: (6) Ion a venit. la nivelul limbii. «Bisturiul!» CAPITOLUL 1 La nivelul discursului. iar. aceasta din urmă nu este altceva decît rezultatul ocurenţelor infinite ale discursului. o frază. Ion. un cuvînt. iar fraza ca unitate a discursului.

(9) Petre merge repede. în general datorită accentului pus pe cuvînt. de tipul Această piesă este minunată. cuvîntul oribilă califică ansamblul frazei. numai ultimele două fiind obiectul unei intenţii a locutorului. (iv) In frazele care conţin un subiect şi un predicat. In exemplul (9). (v) O r i c e c u v î n t d i n t r . Să observăm exemplul (11): (11) Această piesă este oribilă! După Gardiner.o frază p o a t e fi folosit p r e d i c a t i v p e n t r u a s p u n e i m p l i c i t ceva d e s p r e a n s a m b l u l frazei. Vom remarca totuşi că primele trei tipuri de predicaţie ţin de natura însăşi a limbajului. In exemplul (10). indicînd. predicatul este frumoasă califică subiectul Măria: (10) Măria este frumoasă.TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ Să considerăm exemplul (7): (7) Anne Reboul arată spre fiul ei şi spune: «Fiule!» 41 Această frază. (iii) Orice cuvînt utilizat este un predicat al stării de fapt reprezentate prin cuvintele precedente. 1. care nu conţine decît un grup nominal.3.2. Diferitele forme ale frazei Există. patru tipuri de fraze: declaraţiile. cererile şi exclamaţiile. cu ajutorul predi­ catului. . predicatul spune ceva despre subiect. adică mersul lui Petre. de unde şi interesul de a păstra distincţia subiect/predicat la nivelul dis­ cursului. cuvîntul repede califică starea de fapt reprezentată prin cuvintele prece­ dente.» Fraza din (8) este un predicat care califică situaţia meteorologică. (ii) In măsura în care este o reacţie la un stimul. spune despre un individ. orice frază este un predicat care se referă la acest stimul. după Gardiner. că este fiul Annei Reboul. întrebările. Să luăm exemplul (8): (8) Petre priveşte ploaia care cade şi spune: «Plouă. faptul că ansamblul frazei vine să contrazică o altă părere.

la a înşela etc. de natura declaraţiei. A reprezenta o judecată de adevăr sau de falsitate cu privire la starea de lucruri reprezentată în frază ţine. să dezvăluie scopul locutorului. preluate de la Gardiner: (12) Mă gîndeam că cinezi acasă deseară. s-ar putea crede la prima vedere că scopurile posibile pentru care se enunţă o frază sînt în n u m ă r nelimitat: o declaraţie poate servi la a convinge. Gardiner precizează că ceea ce declaraţiile prezintă drept adevărat sau fals faţă de subiectul lor este predicatul. o formă negativă care este negaţia. Cît despre predicat. Aserţiunea are două forme.42 CAPITOLUL 1 Ele sînt ilustrate fiecare prin exemplele (12) la (15). Particularitatea frazelor declarative este de a spune ceva despre ceva. Gardiner propune să se rămînă la cele patru tipuri de fraze enumerate mai sus. locutorul n-are numai intenţia de a comunica ceva. de a realiza o aserţiune. în principal. la a convinge de adevărul unei afirmaţii anterioare. la a contesta o afirmaţie anterioară. (13) A telefonat cineva? (14) Ssst! Taci! (15) Ce tîmpit! După Gardiner. a doua sau a treia singular sau plural). cunoştinţele pe care acesta le are despre ceea ce . el anticipă anumite poziţii ale pragmaticii post-austiniene. pe bună dreptate. El remarcă. într-adevăr. întrebările. Or. NB: Gardiner remarcă. Totuşi forma frazei rămîne aceeaşi. ci are un scop ulterior care poate fi foarte divers. acesta este introdus printr-un verb cu o formă personală (persoana întîi. care sînt singurele susceptibile să redea intenţia locutorului la un nivel la care ea poate fi indicată în fraza însăşi. într-un fel sau altul. pe de altă p a r t e . Putem deci să ne gîndim la o reţetă care să ne permită să determinăm scopul locutorului care enunţă o frază dată. de fapt. o formă pozitivă care este afirmaţia. prin formele predicative pe care le au: declaraţiile. că declaraţia este însoţită de un anumit n u m ă r de presupoziţii care privesc mai ales sinceritatea locutorului. deoarece cele patru tipuri de fraze corespund aceluiaşi n u m ă r de acte de limbaj şi se disting. care constă în a afirma falsitatea sau adevărul unei stări de lucruri. cererile şi exclamaţiile. Cu acestea. Această relaţie dintre limbaj şi realitate nu se confundă cu intenţia locutorului. că nu trebuie să confundăm această caracteristică a declaraţiilor cu dogma logică conform căreia o declaraţie este în mod necesar adevărată sau falsă. Fraza trebuie aşadar. Aici subiectul are în general forma unui grup nominal. Declaraţiile Declaraţiile reprezintă modelul frazei în care domină distincţia subiect/predicat.

Să privim exemplele (16) şi (17): (16) A venit Petre? (17) Cine a venit? In cazul lui (16). este interogat predicatul.TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 43 vorbeşte şi. Cererile D u p ă Gardiner. sfaturile etc. căci nu el este în discuţie. predicatul nu mai e interogat. iar locutorul întreabă interlocutorul care este identitatea vizitatorului. Iată cîteva exemple: (18) închide uşa! (19) Pleacă! . reuşita actului depinde de îndeplinirea de către interlocutor a unei anumite acţiuni. je vous en prie]. adevărul frazei înseşi. El constată că scopurile în vederea cărora sînt utilizate declaraţiile sînt mai greu de d e t e r m i n a t decît p e n t r u celelalte t i p u r i de fraze. Sînt numeroase tipuri de cereri: ordinele. rugăminţile. întrebările In întrebări. un element al frazei va fi pronume. Cererea are. în sfîrşit. De asemenea. în care interlocutorul trebuie să răspundă asupra unui punct particular. rugăciunile. Vom remarca faptul că această distincţie se poate face şi pe baza predicaţiei: în cazul întrebărilor care cer coroborare. care indică exact la ce punct se referă întrebarea locutorului pentru interlocutor. cel mai adesea. întrebările care cer confirmarea sau infirmarea nu sînt marcate în fran­ ceză decît prin modificarea ordinii cuvintelor sau prin asocierea prealabilă a formulei Est-ce que. Această diferenţă predicativă dintre întrebările care cer confirmarea sau infirmarea şi întrebările care cer o specificare se regăseşte în forma însăşi a frazelor folosite. predicatul nu mai este în discuţie. In cazul lui (17). pe baza răspunsului dorit. Gardiner distinge două tipuri de întrebări: întrebările care reclamă coroborarea. frazele grupate sub această denumire au drept caracteristică principală exprimarea de către locutor a dorinţei unei acţiuni care nu depinde. însoţit sau nu de o formulă de politeţe de tipul rom. în cazul întrebărilor care cer specificare. ce. de voinţa locutorului. adverb sau adjectiv interogativ {cine. vă rog [Ir. In întrebările care cer specificare. locutorul pune o întrebare interlocutorului asupra adevărului sau falsităţii predicatului a venit. la care se poate răspunde prin da sau nu. de exemplu un răspuns verbal pertinent. sau nu numai. s'il vousplaît. care e obiectul incertitudinii. întrebările care reclamă o specificare. cum etc). forma unui grup verbal (verb singur sau însoţit de un grup nominal).

pe forma însăşi a frazelor. înainte de toate. aşa cum o cunoaştem astăzi. Vom începe aşadar acest paragraf asupra teoriei clasice a actelor de limbaj printr-o expunere a teoriei lui Austin. cît şi de discurs).) pentru dispreţ etc. cererile şi exclamaţiile. exclamaţia reprezentînd ex­ primarea spontană. atitudinii sau dorinţei locutorului. 2. ca formă care dezvăluie intenţiile locutorului. s-a născut pornind de la descoperirea fenomenului de către acesta. iar aici vom examina. unitate a discursului. care corespund la numeroase acte de limbaj. aceste două etape nu sînt efectiv distincte în timp. Pe baza acestor diferite distincţii. VERSIUNEA AUSTINIANĂ A TEORIEI ACTELOR DE LIMBAJ Se pot distinge două etape în teoria actelor de limbaj. De asemenea. Vom aborda mai apoi teoria lui Searle. T E O R I A CLASICĂ Adevăratul interes pentru actele de limbaj în epoca contemporană se naşte o dată cu Austin. unitate a limbii. Vom cita printre interjecţii: au!pentru durere. pragmatica. a dispoziţiei. care se referă la distanţa dintre afirmaţiile care îndeplinesc un act şi cele care descriu realitatea. teoria lui Gardiner introduce o a doua distincţie între cuvînt. Dacă el nu depăşeşte acest stadiu este pentru că deosebirile mai subtile nu se mai pot sprijini. pe primul plan este locutorul. începînd cu o distincţie dintre limbă şi discurs. şi cu studiul pe care 1-a făcut Searle. întrebările. ptiu! pentru dezgust. după el. aşa cum a fost ea dezvoltată de Austin: prima. Putem distinge între exclamaţii clasa interjecţiilor. 2.1. te rog! (21) Luaţi ioc. în a doua. aşa cum a fost ea expusă în prima sa lucrare Les actes de langage (Searle 1972) [ediţia în limba franceză]. afirmaţiile care descriu realitatea devin un caz (foarte) particular al afirmaţiilor care realizează un act. şi frază.44 (20) închide uşa. în timp ce exclamaţiile corespund unor fraze (adică ţin de discurs). Totuşi. vă rog! CAPITOLUL 1 Exclamaţiile A In cazul eclamaţiilor. vaxl (ei aş. Astfel. pe un întreg . care grupează mai curînd „strigăte semnificante" (după formula lui Gardiner) decît cuvinte. Gardiner poate deosebi patru mari tipuri de fraze: declaraţiile. şi aceasta înainte de a subîmpărţi fraza între subiect şi predicat. Să remarcăm totuşi că interjecţiile se grupează într-o clasă de cuvinte (adică depind atît de limbă.

pronunţat în circumstanţe necores­ punzătoare. conferinţe ţinute la Harvard în 1955 şi publicate sub titlul (How to do Things with Words. şi pe care el le numeşte constatative. şi limbajul. 2. conform căreia afirmaţiile. Performative şi constatative Scopul fundamental al lui Austin. (22) (23) (24) Da. ci. Nu e suficient totuşi ca fraza în discuţie să fie pronunţată: pentru ca acţiunea care corespunde unui enunţ performativ să fie realizată efectiv. şi afirmaţiile care nu sînt descrieri. (Răspuns la întrebarea «Vreţi să luaţi în căsătorie pe această femeie/ pe acest bărbat?» în t i m p u l ceremoniei de căsătorie). Pariez pe cinci franci că are să plouă. chiar afirmative. versiunea franceză Quand dire c'estfaire. în special. El studiază enunţurile cu formă afirmativă care au un verb la persoana întîi singular. nu p o t să fie considerate în m o d legitim ca adevărate sau false a condus.1. în această optică. ca circumstanţele acestei enunţări să fie potrivite. de aseme­ nea. (ii) Ele corespund executării unei acţiuni. Faptul că numeroase e n u n ţ u r i . indicativ prezent. în William James Lectures. din 1970). au ca funcţie de a descrie o stare de fapte şi deci de a fi adevărate sau false.2.TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 45 paragraf.1. vreau. la catalogarea lor ca pseudo-afirmaţii. este de a se opune convingerii. este fals. marele text fondator pe care Austin 1-a consacrat acestui fenomen. că enunţul este nereuşit şi că actul a eşuat. şi care au caracteristicile urmă­ toare: (i) Ele nu descriu nimic şi deci nu sînt nici adevărate.1. Postalatul privind caracterul fundamental descriptiv al limbajului. trebuie. că actul este nul sau vacant (vid). text în engleză din 1962. nici false. este repus în dis­ cuţie p o r n i n d de la distincţia dintre afirmaţiile care sînt descrieri. Aceasta p e n t r u a izola şi a descrie a doua clasă de afirmaţii. Dau acestui vapor n u m e l e de Queen Elizabeth. Vom î m p r u m u t a cîteva exemple de la Austin. larg răspîndite în anturajul filozofilor anglo-saxoni ai epocii. Austin propune să n u m i m aceste e n u n ţ u r i performative. 2. Austin consacră începutul lucră­ rilor sale circumscrierii şi descrierii acestei a doua clase de afirmaţii. mai curînd. . Reuşita şi eşecul (nereuşita) per formativelor Aceasta nu înseamnă că un performativ. şi anume Wittiam James Lectures. în general. diateza activă. pe care Austin îl n u m e ş t e iluzie „descriptivă".

cu (26). Există un mare număr de cazuri de încălcare a acestei reguli. Vom spune. Procedura trebuie să fie executată integral de către toţi participanţii.l. în performativele legale. Austin întocmeşte lista condiţiilor necesare pentru reuşita unui performativ şi le comentează. la momentul oportun. B. Aceasta corespunde mai ales utilizării unei formule incorecte. o formulă performativă nu-şi este suficientă sieşi pentru a executa actul. Trebuie să existe o anumită procedură. dotată prin convenţie cu un anumit efect şi conţinînd enunţul anumitor cuvinte de către anumite persoane în anumite circumstanţe. In acest caz. In cazul performativelor implicite. Procedura trebuie să fie executată corect de către toţi participanţii. Poate trebuie un alt performativ ca răspuns la primul sau paralel primului. o ameninţare etc. de exemplu. In fiecare caz. în principal. Să reluăm cazul promisiunii şi să comparăm (25). .46 CAPITOLUL 1 Să luăm exemplul. Enunţurile pe care Austin le-a luat pînă atunci în considerare sînt performative explicite. Ne vom gîndi aici la acordul care este necesar pentru ca un pariu să se producă într-adevăr sau la faptul că. şi nici că locutorul nu a promis. cazul lui (22) pronunţat de fratele miresei. al promisiunii: dacă un locutor enunţă (25) fără să aibă intenţia de a veni. dar termenul/â/să n-are aici sensul său logico-filozofic obişnuit. performativ explicit. Se poate vorbi cu siguranţă de „promisiune falsă" în acest caz. mai curînd. o predicţie.2. asta nu înseamnă că (25) este fals. al unui ordin dat de cineva care nu este investit cu puterea de a o face (un soldat comandantului său. performativ implicit: (25) Iţi promit că voi veni. După cum remarcă Austin. fiecare dintre soţi trebuie să spună „da. A. ci cu o ambiguitate a enunţului. că enunţul este nereuşit şi că actul a eşuat. de exemplu) etc. pentru ca să se poată invoca procedura în discuţie. persoanele şi circumstanţele particulare trebuie să fie cele convenabile. vreau". exemple de acestea s-ar găsi. nu avem de-a face cu nereuşită sau act in­ complet. Dacă nu există îndoială că (25) este o promisiune. recunoscută prin convenţie. B. Cu toate acestea.2. (26) poate fi o promisiune. (25) Iţi promit că voi veni. îndrăgit de Austin. există şi performative implicite care prezintă ambi­ guităţi pe care nu le întîlnim în performativele explicite. (26) Voi veni. 1. pentru a avea loc căsătoria. ca şi de Reinach. A.

un anumit c o m p o r t a m e n t din partea unuia sau altuia dintre participanţi. drept urmare. poate pentru că ea pare evidentă. Cînd procedura presupune la cei care recurg la ea anumite sentimente. Austin nu comentează această ultimă regulă. sentimente sau intenţii. se poate deci propune tabloul următor. Să observăm doar exemplul (25) şi nereuşita sa dacă locutorul nu vine. Pentru gînduri (28) Vă sfătuiesc să nu veniţi. se pot sugera exemple numeroase. . Participanţii trebuie să adopte c o m p o r t a m e n t u l implicat de p r o c e d u r ă în cursul evenimentelor. încălcarea fiecăreia dintre aceste reguli corespunde unui tip special de nereuşită performativă. iar participanţii să aibă intenţia de a adopta c o m p o r t a m e n t u l implicat. gînduri sau intenţii.) r . Austin dă exemple de absenţă a acestei condiţii în ceea ce priveşte sentimentele. P u t e m da următoarele exemple: Pentru sentimente (27) Vă exprim condoleanţele mele. cînd ea trebuie să provoace. trebuie ca persoana care ia parte la procedură (şi prin aceasta o invocă) să aibă efectiv aceste gînduri. (Pronunţat atunci cînd locutorul n-are nici o simpatie pentru suferinţa interlocutorului său). Conform lui Austin.TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 47 r 1.) Pentru intenţii (29) Promit că voi veni. gîndurile şi i n t e n ­ ţiile. 2 . care clasifică nereuşitele după condiţiile nerespectate cărora le corespund. într-adevăr. (Pronunţat de un locutor care nu crede că aceasta este cea mai bună modalitate de a acţiona p e n t r u interlocutorul său. (Pronunţat de un locutor care n-are nici o intenţie de a se deplasa.

Reuşită versus adevăr. introducînd. mai ge­ neral. din contră. D u p ă el. Trebuie oare atunci să abandonăm distincţia performativ/constatativ? Austin nu se angajează să accepte aceasta şi apără distincţia cu un argument forte. şi afirmaţiile care nu descriu. dacă se poate spune că anumite afirmaţii trebuie să fie adevărate pentru ca un performativ să fie reuşit.48 CAPITOLUL 1 Austin observă că nereuşita priveşte toate actele instituţionale. (B) Trebuie ca interlocutorul să fi înţeles actul şi ca el să fi recunoscut despre ce act este vorba. performative versus constatative Austin se află aici în punctul în care a pus la îndoială iluzia «descriptivă».3. dar prin care se realizează acte şi care sînt susceptibile de a fi reuşite sau nereuşite. ca el să fie ascultat de cineva. că diferitele surse de nereuşită se pot combina între ele. într-o ficţiune. în această pers­ pectivă. In cazul lui (31). descrierea în discuţie nu este verificată de o stare de lucruri independentă de ea: tocmai aspectul reuşit al afirmaţiei face adevărat aspectul său descriptiv. Austin constată totuşi că a spune. de exemplu. în interiorul clasei afirmaţiilor. Ce raporturi există între enunţul Alerg şi faptul de a alerga. inclusiv pe cele care nu trec prin limbaj. într-adevăr. nu înseamnă că un performativ se reduce la un constatativ. 2. o distincţie între afirmaţiile care realmente descriu şi care sînt susceptibile de a fi adevărate sau false. dacă. numite constatative. Aceasta îl conduce pe Austin la două condiţii de succes foarte generale pentru un act de limbaj: (A) Trebuie ca locutorul să aibă un interlocutor. . şi anume acele afirmaţii care descriu sau privesc aceste condiţii.1. Enunţurile constatative sînt adevărate dacă există o stare de lucruri care le verifică. trebuie să se excludă din actele performative reuşite cele care nu sînt efectuate în mod serios. Vom nota. iar enunţurile performative sînt reuşite dacă anumite condiţii sînt îndeplinite. şi false în caz contrar. între enunţul Mă scuz şi faptul de a se scuzai în cazul lui (30). faptul că alerg este independent de enunţarea mea din (30). Ajuns la acest stadiu. în sfîrşit. înseamnă a spune că un enunţ performativ e reuşit dacă anumite afirmaţii sînt adevărate. nereuşite în caz contrar. numite performative. Este vorba atunci de un tip special de nereuşită care cores­ punde utilizării parazitare a limbajului. că un enunţ performativ este reuşit dacă anumite condiţii sînt îndepli­ nite. faptul ca mă scuz depinde direct de enunţarea mea din (31). chiar dacă se admite că într-un performativ explicit există un aspect descriptiv. se pronunţă fraza corespunzătoare pe scena unui teatru. (31) Mă scuz. într-un film sau. Să comparăm următoarele două enunţuri: (30) Alerg. Pe de altă parte.

în ultimă instanţă. adevărul unui anumit număr de afirmaţii este strîns legat de reuşita performativului: (i) Afirmaţia conform căreia este adevărat că locutorul face ceva şi. dar nu oricare. negarea lui b nu lasă să se înţeleagă negarea lui a.. din contră. care este negarea lui (35). (iii) Afirmaţia după care este adevărat că locutorul se angajează să îndeplinească o acţiune ulterioară. Ea poate îmbrăca trei aspecte. Cu toate acestea. (ii) O afirmaţie poate lăsa să se înţeleagă una sau mai multe alte afirmaţii. (33) Anumiţi oameni roşesc. Aici. negarea lui (33): (33') Anumiţi oameni nu roşesc. Dacă o afirmaţie a antrenează o afirmaţie b. (35') Nu cred ca pisica să fie pe preş. pe care le vom distinge mai ales la nivelul relaţiilor pe care le întreţin cazurile de negare a afirmaţiilor în discuţie. negarea lui (32): (32') Nu toţi oamenii roşesc. (i) O afirmaţie poate antrena una sau mai multe alte afirmaţii. care este negarea lui (34). (35'). (34') Pisica nu este pe preş. dacă o afirmaţie a lasă să se înţeleagă o afirmaţie b. Nu putem spune într-adevăr. Să observăm exemplul (33'). Ea antrenează (32'). mai ales. (34) lasă să se înţeleagă (35): (34) Pisica este pe preş. (32) antrenează (33): (32) Toţi oamenii roşesc.TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 49 Distincţia constatativ/performativ se reduce aşadar. (ii) Afirmaţia conform căreia este adevărat că anumite condiţii sînt îndeplinite. după cum remarcă Austin: Toţi oamenii roşesc. la distincţia dintre a zice şi a face. atunci negarea lui b antrenează negarea lui a. nu lasă să se înţeleagă (34'). Dar relaţia de implicaţie care există între o afirmaţie dată şi una sau mai multe alte afirmaţii nu este uniformă.. că locutorul efectuează actul de. (35) Cred că pisica este pe preş. .

ceea ce este lăsat să se înţeleagă. în care o propoziţie antrenează o alta. Ne găsim aşadar în faţa fenomenului conform căruia consideraţiile asupra adevărului sau falsităţii pot afecta performativele. vom remarca faptul că raportul dintre performativ şi adevărul afirmaţiilor privind condiţiile sale de reuşită va fi.50 CAPITOLUL 1 Se va observa că (35') nu este incompatibil cu (34): se poate şi ca pisica să fie pe preş şi ca locutorul să nu creadă că pisica este pe preş. Dacă revenim la afirmaţiile al căror adevăr este legat de reuşita performativului. nu presupune însă (36'). Austin se află astfel confruntat cu problema de a distinge între performative şi constatative. Şi mai mult: consideraţiile asupra reuşitei sau nereuşitei pot afecta afirmaţiile considerate pînă aici constatative. fiind bazată pe opoziţia adevărat/fals şi reuşit/nereuşit. (36) presupune (37): (36) Copiii lui Ion sînt chei. (iii) O afirmaţie poate presupune una sau mai multe alte afirmaţii. (37') Ion nu are copii. care este negarea lui (36): (36') Copiii lui Ion nu sînt chei. Austin consideră că există nereuşita afirmaţiei iniţiale: ea este nula şi neavenită. (39) Afirm că va fi vreme bună. vom constata că este vorba cu siguranţă de un enunţ constatativ. (37'). Dacă. 1 şi A. vom putea spune că raportul dintre reuşita performativului şi condiţia T. iar nu adevărată sau falsă. care este negarea lui (37). Relaţia este simplă: asertarea unei propoziţii lasă să se înţeleagă convingerea în adevărul acestei propoziţii. respectiv.2 corespunde implicaţiei propriu-zise. pentru a constata mai pe urmă că anumite performative au caracteristici foarte diferite. examinăm exemplul (38). care este un performativ susceptibil de a fi reuşit sau nereuşit: (38) Va fi vreme bună. dar că acest enunţ corespunde afirmaţiei (39). diateza activă. El începe prin a examina ipoteza conform căreia un performativ ar fi întotdeauna la persoana I a indicativului prezent. este slăbită de eşecul acestei opoziţii. o presupoziţie şi. . şi anume de a propune un test (eventual gramatical). iar aceasta întrucît distincţia. Dim­ potrivă. (37) Ion are copii. într-adevăr. Atunci cînd afirmaţia presupusă este falsă. după cum e vorba despre condiţiile din A.1.2 sau de condiţia T.

Vom observa că aceasta este şi situaţia performativelor implicite.. fără ca e n u n ţ u l să fie însă performativ. prin urmare. atenţie etc).. avem de-a face cu utilizarea unui cuvînt «performativ» (apromite). a promite. ar fi aşadar insuficiente pentru a determina un performativ. de performative primare). de u n d e şi ambi­ guitatea lor. Am fi deci tentaţi să conchidem că prezenţa anumitor cuvinte este indispensabilă (ne gîndim \& a autoriza. Importanţa persoanei este aşadar mare. Totuşi. Austin abandonează. periculos. sînteţi autorizat să plătiţi. (47) Iţi promit că voi veni mîine. Acest test îl conduce pe Austin la problema performativelor explicite şi a perfor­ mativelor implicite (cărora el preferă să le dea un alt nume. fără prezenţa vreunui cuvînt «per­ formativ». In (45). diateza activă. în acelaşi timp. (46) este performativ p e n t r u că poate fi redus la (47): (46) Voi veni mîine. îndeplineşte un act. avem de-a face cu performative.TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ Austin dă exemplele de la (40) la (42): (40) P r i n prezenta. enunţuri nonperformative în care aceste cuvinte sînt prezente. amendă. la fel ca şi persoana. prin însuşi faptul enunţării acestuia. ideea unei test pur lingvistic (sintactic sau lexical) şi revine la însăşi definiţia performativului: ceea ce defineşte un per­ formativ este că locutorul enunţului. Exemplul (46) este un performativ p r i m a r (implicit). . iar Austin propune următorul test: Testul performativităţii Un e n u n ţ performativ trebuie să corespundă u n u i e n u n ţ cu un verb la persoana I singu­ lar. (44) „Taur" p e n t r u „Atenţie taur". (42) Intrarea interzisă. indicativ prezent. Austin dă următoarele exemple: (43) „ C u r b ă " p e n t r u „Curbă periculoasă". putem avea performative fără ca aceste cuvinte să fie prezente şi. Contravenienţilor. (41) Călătorii sînt avertizaţi că traversarea căii ferate se face p r i n pasajul superior. ca expresia prin prezenta. Anumite cuvinte par totuşi să indice clar caracterul performativ al unui enunţ. D i n această perspectivă. iar (47) este un performativ explicit. în schimb. (45) Mi-aţi promis că veniţi. 51 Modul şi timpul. In cazul lui (43) şi al lui (44).

Aus­ tin caută să rezolve următoarea problemă: ce facem atunci cînd spunem ceva? După el. îndeplinim în m o d necesar trei acte: (i) actul fonetic.4. deoarece faţă de performativele explicite care nu sînt ambigue. pe cînd enunţul Iţipromit că vin mîine serveşte la efectuarea unei promisiuni. fie unui enunţ descriptiv. în cele din urmă. în performative. unor senti­ mente sau unor comportamente faţă de ceilalţi. care corespund unor reacţii. cea a expozitivelor (a susţine. conectorii. toată propoziţia este adevărată. Este vorba mai ales de comportative. dacă formula îmi cer scuze este un performativ explicit. ceea ce explică faptul că nici performativele explicite nu sînt scutite de anumite inconveniente: întîi de toate. gestu­ rile şi. a atesta etc).52 CAPITOLUL 1 Distincţia dintre cele două este importantă mai ales din punctul de vedere al interpretării. Constatative versus performative: actele de limbaj Preocupat mereu de a stabili distincţia dintre performative şi constatative. după aceea.1. care constă în a utiliza o anumită construcţie cu o semnificaţie determinată. performativele explicite sînt derivate istoric din perfor­ mativele primare. In sfîrşit. (iii) actul retic [fr. a conchide. nici unul dintre acestea nu este suficient pentru a înlătura toate incertitudinile referitoare la interpretarea performativelor primare. adverbele. D u p ă Austin. iar formula Regret este indiscutabil descriptivă. Să luăm exemplul (47): propoziţia Iţipromit că vin mîine este adevărată sau falsă. exprimă atitudini şi reacţii. rhetique]. performativele primare sînt. la fel.există formule ambigue care pot cores­ punde fie unui enunţ performativ explicit. circumstanţele enunţării. 2. chiar dacă enunţul reprezintă efectuarea unui act. formula Imitare râu este un semidescriptiv (are un aspect descriptiv). trebuie să mai facem o distincţie între performativele explicite şi formulele de politeţe. care constă în a produce anumite cuvinte într-o construcţie dată şi cu o intonaţie dată. Astfel. (ii) actul fatic. Austin remarcă faptul că. Există cu toate acestea dispozitive lingvistice sau paralingvistice care precizează interpretarea ce trebuie dată performativelor primare: modul (ne gîndim la imperativ). le putem confunda cu enunţurile descriptive sau constatative. această semnificaţie fiind constituită din sensul şi referinţa componenţilor construcţiei folosite. unor atitudini. Austin remarcă faptul că. . care constă în a produce anumite sunete. In orice caz. Există o altă clasă de formule. care. Pe de altă parte. intonaţia.

pot avea efecte. Marca acestei utilizări convenţionale este posibilitatea de a explicita un act ilocuţionar prin formula performativă corespunzătoare. ca şi în cazul actului ilocuţionar. Austin revine atunci asupra distincţiei performativ/constatativ.TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 53 Austin observă că producerea actului fatic implică producerea actului fonetic. trage şi referindu-se prin „ea" la ea. avem de-a face cu utilizarea limbajului. abordînd-o de data aceasta dinspre actele constatative. . In sfîrşit. pe care îl realizăm prin faptul de a spune ceva. corespunzătoare acestor categorii: (48) El mi-a spus „Trage asupra ei!". dacă actul perlo­ cuţionar. dar diferenţa dintre aceste două acte ţine de prezenţa în cel de-al doilea a unui aspect convenţional de care primul este lipsit. deoarece aceste trei acte sînt indisociabile de orice producţie lingvistică dotată cu semnificaţie. pe care îl realizăm în spunere (spunînd ceva). pe care îl realizăm prin faptul de a spune ceva. pe cînd contrariul nu este. Austin oferă exemplele următoare. locutorul efectuează un act ilocuţionar. (iii) Al treilea tip de efecte este legat de faptul că majoritatea actelor ilocuţionare impun un act ulterior în cazul în care sînt reuşite. după cum actul este ilocuţionar sau perlocuţionar. Austin propune atunci o nouă distincţie între alte trei acte: (i) actul locuţionar. In cazul actului perlocuţionar. bineînţeles. (49) El mă obligă/ mă sfătui/ îmi ordonă să trag asupra ei. Or. ca şi actul ilocuţionar. Pe de altă parte. aceste efecte sînt diferite. sensul şi referinţa care constituie semnificaţia sînt acte auxiliare efectuate prin executarea actului retic. într-o afirmaţie. şi că actul pe care îl raportăm în discursul indirect este cel retic. (50) El mă convinse să trag asupra ei. indiferent dacă rezultatul acesteia este un enunţ constatativ sau un enunţ performativ. Există trei tipuri de efecte legate în mod caracteristic de actele ilocuţionare: (i) înţelegerea sensului şi a valorii locuţiunii [valoarea corespunde tipului de act ilocuţionar realizat) condiţionează direct reuşita actului. (ii) actul ilocuţionar. (iii) actul perlocuţionar. Austin remarcă şi el că toate acestea nu lămuresc totuşi distincţia constatativ/performativ. vrind să spună prin „trage". El observă că afirmaţia este cazul tipic al unui constatativ. (ii) Efectele asociate în m o d convenţional unui act ilocuţionar trebuie deosebite de eventualele consecinţe ale acestui act. adevărat.

.. El dă o listă de cinci clase: (i) clasa verdictivelor. care este în principal aceea a actelor juridice şi corespunde unor verbe ca: a achita. a evalua e t c . care obligtă locutorul să adopte o anumită atitudine sau să efectueze o anumită acţiune. clasa expozitivelor. . Diferitele valori ilocuţionare Toate acestea implică necesitatea unei distincţii între actul locuţionar şi actul ilocuţionar. este adevărat(ă) sau fals(ă). a paria.1. a mulţumi. sau mai degrabă propoziţia pe care o exprimă. (v) în sfîrşit. a critica. aşa cum sînt afirmaţiile. 2. iar Austin observă că la u r m a urmei nu există în mod necesar vreo contradicţie în a admite că un enunţ serveşte la îndeplinirea unui act şi că totodată acel enunţ.54 CAPITOLUL 1 la fel ca şi în cazul în care avertizează sau declară. a ordona. (i) Deşi majoritatea performativelor au un obiectiv perlocuţionar care le este asociat în m o d special. a condamna. a nega. Ea cuprinde verbe ca: a promite. a compătimi. (ii) clasa exercitivelor. e t c . (iii) Aşadar. (iii) clasa promisivelor. în per­ formative. a ierta e t c . diferenţa majoră dintre performative şi afirmaţii este că. a garanta. Trebuie deci să se revină la problema adevărului sau falsului. pe cînd într-o afirmaţie insistăm asupra aspectului locuţionar al enunţului. a brava e t c . a remarca etc. In plus. Rămîn totuşi unele diferenţe între performative şi afirmaţii. a comanda. insistăm asupra aspectului ilocuţionar al enunţului. (iv) clasa comportaţivelor. ajura să. a decreta. a postula. care corespunde unei alte forme de judecată. a lăsa moştenire. care sînt utilizate în actele de expunere şi care corespund u n o r verbe ca: a afirma. acest fapt nu pare să fie valabil în cazul afirmaţiilor. a face legâmînt. ele nu sînt totuşi adevărate sau false în acelaşi timp. iar Austin îşi întemeiază această distincţie pe o taxinomie a diferi­ telor valori pe care le poate lua un act ilocuţionar. Ea cuprinde verbe ca: a destitui. aceea care se efectuează asupra a ceea ce ar trebui făcut mai degrabă decît asupra a ceea ce există. afirmaţiile sînt susceptibile de reuşită sau de nereuşită ca şi celelalte acte ilocuţionare. (ii) Chiar dacă enunţurile performative spun şi fac ceva în acelaşi timp.5. a-pronunţa. şi pentru aceleaşi raţiuni. care implică o atitudine sau o reacţie faţă de conduita sau de situaţia celorlalţi şi care corespund u n o r verbe ca: a se scuza. a clasa.

Acte propoziţionale şi acte ilocuţionare. literal. iar în această optică. Austin subliniază caracterul pro­ gramatic al lucrărilor sale. principiul exprimabilităţii. Vom aborda pe rînd aceste două aspecte. (iii) acte ilocuţionare. care constau în a persuada. El adaugă la acest principiu un al doilea. acte perlocuţionare. a speria etc. dar teoria sa va fi larg preluată în anii ce vor urma. VERSIUNEA SEARLIANĂ A TEORIEI ACTELOR DE LIMBAJ Există două aspecte în teoria searliană a actelor de limbaj: un aspect de examinare a condiţiilor de reuşită a unui act de limbaj.2.2. astfel încît E să fie expresia exactă sau formularea exactă a lui X. (iv) în sfîrşit. D u p ă Searle. Moartea îl va împiedeca să le continue. cît despre actele propoziţionale. producerea unei ocurenţe de frază reprezintă un act de limbaj. promisiuni.TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 55 în încheierea ultimei sale conferinţe. unei fraze complete. care constă în a enunţa cuvinte sau fraze. a convinge. care constau în a pune o întrebare. filozoful american John Searle. Searle 1972). 2. îi va relua programul. conform căruia tot ceea ce vrem să spunem poate fi spus.) X. aşa cum au fost ele dezvoltate de Searle. ele corespund . un alt aspect. al taxinomiei actelor de limbaj (cf. Principiul exprimabilităţii Pentru orice semnificaţie X şi pentru orice locutor L. Plecînd de la aceste două principii. în m o d necesar. (ii) acte propoziţionale. care corespund referinţei şi predicaţiei. Searle adoptă metoda care constă în a începe cu enunţurile care sînt.1. de fiecare dată cînd L vrea să semnifice (are intenţia de a transmite. e posibil să existe o expresie E. dintre care ultimul este opţional: (i) un act de enunţare. iar succesorul său cel mai direct. Ca urmare. Searle observă că noţiunile de acte propoziţionale şi acte ilocuţionare sînt strîns legate de forma lingvistică: actul ilocuţionar corespunde într-adevăr. Searle. în special pentru importanţa unei taxinomii a actelor de limbaj. 2. a enunţa o frază dotată cu semnificaţie înseamnă a îndeplini patru tipuri de acte. a promite etc. 1982). teoria limbajului este o parte indisociabilă a teoriei acţiunii. a ordona. doreşte să comunice etc. cu exemplul specific promisiunea (cf. după cum observă el însuşi. mărci propoziţionale şi mărci de forţă ilocuţionară Searle pleacă de la principiul că unitatea de comunicare este producerea însăşi a cuvîntului sau a frazei.

o exclamaţie.56 CAPITOLUL 1 enunţării unui grup nominal. pot exprima aceeaşi propoziţie. (52) Ion fumează mult? (53) Fumează mult. Cum putem izola într-un enunţ propoziţia. produs al actelor prepozi­ ţionale? Mai multe enunţuri. propoziţia exprimată de acest enunţ de actul ilocuţionar pe care îl îndeplineşte. prima indicînd propoziţia exprimată. Vom remarca faptul că această distincţie nu este cu adevărat observabilă din punct de vedere sintactic decît în performativele explicite: (55) Iţi ordon să închizi fereastra. a două indicînd actul ilocu­ ţionar îndeplinit. de unde importanţa de a distinge. un ordin şi. iar p propoziţiei. împrumutate de la Searle: (51) Ion fumează mult. respectiv. dar fiecare dintre aceste enunţuri îndeplineşte un act ilocuţionar diferit. autorizînd distincţia dintre negaţie ilocuţionară şi negaţie propoziţională. dacă este vorba de acte de predicaţie. (56) Iţi promit că voi închide fereastra. şi enunţării unui grup verbal sau predicat gramatical. respectiv. Searle propune să distingem două elemente ale structurii sintactice a frazei: marca de conţinut propoziţional şi marca de forţă ilocuţionară. care au forţe ilocuţionare diferite. Pornind de la această distincţie dintre propoziţia exprimată şi actul ilocu­ ţionar îndeplinit. dacă este vorba despre acte de referinţă. adică o afirmaţie. iar subordonata e marca propoziţională. Searle propune notaţia F(p). A exprima o propoziţie înseamnă a îndeplini un act propoziţional şi. propoziţia principală este marca de forţă ilocuţionară. nu toate enunţurile sînt performative explicite. ipsofacto. Searle remarcă faptul că distincţia dintre marca de forţă ilocuţionară şi marca de conţinut propoziţional permite explicarea anumitor fenomene de negaţie. (52). Ion! (54) Să dea numai Domnul ca Ion să fumeze mult! In (51). o întrebare. în care F corespunde mărcii de forţă ilocuţionară. în modul următor: . într-un enunţ. (53) şi (54) este exprimată aceeaşi propoziţie. un act ilocuţionar. Desigur. acestea se pot reprezenta. Să observăm exemplele următoare. dar principiul de exprimabilitate prevede că ele sînt reductibile la performative explicite. In (55) şi (56).

ele sînt tipic reguli ce guvernează jocurile. 76). Regulile norma­ tive au ca obiect comportamente sau acţiuni care există independent de acestea. Semnificaţia nonnaturală revăzută de Searle Searle pleacă de la diferenţa care există între a emite sunete şi a îndeplini un act ilocuţionar: pentru ca emiţînd sunete să îndeplinim un act ilocuţionar. iar satisfacerea regulilor constitutive permite îndeplinirea cutărui sau cutărui act ilocuţionar. De aceea. „informai". în timp ce regulile constitutive ale unui act de limbaj sau ale altuia sînt universale. sînt reguli normative: ele girează un obiect. regula de şah-mat este definiţia a ceea ce reprezintă situaţia de şah-mat în jocul de şah. Această caracteristică a regulilor constitutive are o consecinţă: pe cînd regulile normative au. regulile constitutive creează activităţi care nu au o existenţă indepen­ dentă. îl conduce pe Searle la problema generală a semnificaţiei şi. mai precis. Acest lucru se constată din exemple ca: (57) Nu-ţi promit că voi veni. convenţiile depind de limbile particulare. 2. o formă imperativă. reprezentat de relaţiile individuale. Filozoful american Grice (1957) a propus noţiunea de semnificaţie nonnaturală.2. trebuie cel puţin ca sunetele să aibă o semnificaţie şi ca ele să fie întrebuinţate pentru a semnifica ceva. în felul următor: a spune că un .2.3. în schimb. care se reduce. Această problemă a relaţiei dintre actul ilocuţionar şi convenţie. fotbalul nu ar exista. 2. Astfel.2. Astfel.TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 57 într-adevăr. convenţii Searle propune atunci o nouă distincţie. locutorul trebuie să aibă intenţia de a sem­ nifica ceva. reguli constitutive. (59) Iţi promit că nu voi veni. aşa cum a fost ea definită de Grice (cf. după cum negaţia este ilocuţionară sau nu. Este vorba de distincţia dintre reguli normative şi reguli constitutive. pe care o defineşte. la aceea a semnificaţiei nonnaturale. Grice 1957). acţionînd dincolo de limbi. atunci realizarea unui act ilocuţionar corespunde enunţului unei fraze care. dacă. Reguli normative. în general. la aceea a raportului dintre ceea ce vrem să spunem şi semnificaţia cuvintelor pe care le întrebuinţăm. Convenţiile definesc semnificaţia frazelor. care nu este propriu-zis lingvistică. Cu alte cuvinte. Cît despre regulile constitutive. după cum spune Searle. fotbalul. conform convenţiilor. satisface regulile constitutive ataşate actului ilocuţionar în discuţie. „a vorbi o limbă înseamnă a îndeplini acte conform unor reguli" (Searle 1972. obiect cu o existenţă independentă. actul ilocuţionar nu este acelaşi. care guvernează relaţiile dintre indivizi. de exemplu: fără regulile constitutive care îl creează. în final. regulile constitutive pot foarte bine avea forma unei definiţii. regulile de politeţe. Astfel.

A spune că locutorul L semnifică în mod nonnatural ceva cu ajutorul lui X înseamnă a spune că: (a) L. după Reinach şi Austin. prin enunţul E al lui T. Totuşi. de regulă înţelegerea a ceea ce a spus locutorul. prin utilizarea E a lui X. efect ilocutionar EI. Analiza semnificaţiei nonnaturale după Searle A spune că L enunţă fraza T cu intenţia de a semnifica T (adică el semnifică literal ceea ce spune) înseamnă a spune că: L enunţă T şi că (a) L. în funcţie de regula care a fost încălcată. Punctul central al acestei definiţii este că locutorul provoacă efectul intenţionat asupra interlocutorului său prin însuşi faptul că interlocu­ torul îi recunoaşte intenţia. un efect ilocutionar. prin recunoaşterea de către A a acestei intenţii. a analiza semnificaţia în termeni de înţelegere ar fi o mişcare în cerc: şi tocmai acesta este momentul în care regulile constitutive joacă un rol. ce condiţionează însăşi existenţa u n u i act ilocutionar dat. aceasta nu este întru totul adecvată: Grice s-a gîndit în­ tr-adevăr mai ales la efecte perlocuţionare. după Searle. prin recunoaşterea intenţiei z-1. Dacă regulile constitutive. enunţînd X.58 CAPITOLUL 1 locator L a vrut să semnifice ceva prin X înseamnă a spune că L a avut intenţia. prin E. să conştientizeze) că situaţia specificată de regulile lui T (sau de unele dintre ele) este realizată.4. are intenţia i-l de a-i face cunoscut lui A (de a-1 face să recunoască. şi nu ne vom mira dacă. Această reformulare a lui Searle a noţiunii de semnificaţie nonnaturală îl con­ duce la regulile constitutive ale actelor ilocuţionare. nu sînt respectate. exemplul său este tot promisiunea. sau nu sînt toate respectate. după Searle. ipsofacto. Acest lucru îi va permite să distingă regulile consti- . (b) L are intenţia. Totuşi. (c) intenţia lui L este ca i-l să fie recunoscută în virtutea (sau prin intermediul) cunoaşterii pe care A o are asupra regulilor (a unora dintre ele) care guvernează (elementele) T.2. iar acest eşec va fi diferit. 2. de a produce EP. să producă EI prin recunoaşterea intenţiei i-l. (Să numim acest efect. în ciuda interesului pentru noţiunea griceeană de semnificaţie nonnaturală. aşa cum se poate vedea comparînd analiza semnificaţiei nonnaturale dată de Grice şi modificarea acesteia de către Searle.) (b) L are intenţia. Promisiunea: reguli constitutive şi reguli semantice Ajuns în acest punct. Analiza semnificaţiei nonnaturale după Grice (prezentată de Searle). Searle introduce posibilitatea nereuşitei unui act ilocu­ tionar. a spune ceva şi a vrea să semnifici sau să comunici ceea ce spui înseamnă a îndeplini un act ilocutionar şi a viza. Or. să producă un efect asupra auditorului A. se va înregistra un eşec al actului ilocutionar în discuţie. are intenţia z-1 de a produce la auditorul A un anumit efect perlocuţionar EP. prin E.

9. 6. constituindu-1. nici auditorul şi nici interlocutorul nu suferă de vreo infirmitate care i-ar împiedica să comunice. L exprimă propoziţia căp. Regula 8 nu este decît reformularea searliană a noţiunii de semnificaţie nonnaturală. intenţia de a efectua acţiunea. L enunţă vizavi de L un viitor act C. 7. Regula 1 corespunde condiţiilor pe care le implică orice comunicare: limba este comună. întrebuinţînd T. Primele sînt ataşate de chiar actul ilocuţionar. Regula 2 izolează propoziţia de actul ilocuţionar însuşi. Prin urmare. Regula 3 caracterizează mai precis promisiunea. Regulile semantice ale limbii vorbite de către L şi A sînt de aşa natură încît T este întrebuinţat corect şi sincer dacă şi numai dacă condiţiile 1-8 sînt îndeplinite. următoarele reguli constitutive: Reguli constitutive ale promisiunii 1. 4. L intenţionează să producă K prin recunoaş­ terea z'-l. nici pentru A. ceea ce înseamnă că promisiunea. Regula 7 este condiţia esenţială şi constituie o nouă caracterizare a promisiunii. nici pentru L. în t i m p ce următoarele sînt derivate din reguli constitutive şi dictează numai folosirea mărcii de forţă ilocuţionară. iar L este convins de acest lucru. Cu alte cuvinte. Searle revine totuşi asupra condiţiei de sinceritate: într-adevăr. 8. In exprimarea lui p. iar intenţia sa este ca z'-l să fie recunoscută în virtutea (prin intermediul) cu­ noaşterii pe care o are A asupra semnificaţiei lui T. iar ei vorbesc serios (adică nu este vorba de o situaţie ficţională). Regula 6 permite să se distingă promisiunile sincere de cele nesincere: Searle o numeşte condiţie de sinceritate. Searle dă. dar nu şi faptul că nu se face o promisiune. Regulile 4 şi 5 sînt condiţiile preliminare ale acesteia: regula 4 permite să se distingă promisiunea de ameninţare. că L ar urma în orice condiţii să efectueze C. prin enunţul său. Condiţiile normale de plecare şi de sosire sînt îndeplinite. regula 9 priveşte convenţionalitatea şi indică i m p o r t a n ţ a p e n t r u îndeplinirea unei promisiuni a regulilor semantice care dictează întrebuinţarea mărcii de forţă ilocuţionară ataşată promisiunii. 5. iar regula 5 corespunde unei legi a minimului efort care aminteşte de maxima griceeană a calităţii „fiţi pertinent". Searle propune următoarea reformulare a condiţiei 6: . In sfîrşit. Intenţia lui L este ca enunţarea lui T să-1 oblige să efectueze C. sinceră sau nu. 2. Nu este evident. implică întotdeauna angajarea locutorului. L are intenţia z-1 de a-1 aduce pe A la cunoaşterea K conform căreia enunţarea lui T echivalează cu obligarea lui L de a efectua C. exprimă. A ar prefera îndeplinirea lui C de către L neîndeplinirii acestuia. locutorul unei promisiuni. L are intenţia de a efectua C.TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 59 tutive de regulile semantice. pentru promisiune. nerespectarea acestei condiţii implică faptul că promisiunea nu e sinceră. fie el sincer sau nu. 3.

nici p e n t r u A. intenţie. (v) Forţa ilocuţionară a unui enunţ poate deveni întotdeauna explicită. cores­ punde unui act ilocuţionar. Searle ajunge apoi la regulile semantice care sînt derivate din regulile constitu­ tive ale promisiunii şi care guvernează folosirea mărcilor de forţă ilocuţionară ataşate promisiunii (sau Pr). al cărui e n u n ţ permite predicarea unui act viitor C a propos de un locutor L (regula de conţinut prepoziţional). (iii) Prin realizarea unui act ilocuţionar. locutorul subînţelege că sînt îndeplinire condiţiile preliminare. Regula 4. Pr se foloseşte numai dacă auditorul A preferă îndeplinirea lui C de către L neîndeplinirii acestui act. Intenţia lui L este ca enunţarea lui T să-1 facă responsabil asupra intenţiei sale de a efectua C.5. nici p e n t r u L. Pr se întrebuinţează n u m a i dacă nu este evident. Searle observă că ordinea regulilor semantice nu este întîmplătoare şi că e necesar să fie aplicate întîi primele pentru ca apoi să poată fi şi următoarele. că L ar u r m a în orice condiţii să efectueze C (regulăpreliminară). Regula 1. (vii) Condiţia esenţială determină celelalte condiţii. Regula 2. Regula 3. exprimarea stării respective. astfel. şi dacă L crede acest lucru (regulăpreliminară).2. acest dublu ansamblu de reguli are anumite consecinţe. atitudine etc. Regula 5.60 CAPITOLUL 1 6 a. convingere.Consecinţele regulilor constitutive şi ale regulilor semantice ale actelor ilocuţionare După Searle. (iv) Se poate îndeplini un act ilocuţionar în mod implicit atunci cînd situaţia indică natura acestui act. între­ barea este un caz particular al cererii. Pr se utilizează n u m a i în contextul unei fraze (sau al u n u i segment de discurs mai amplu) T. 2. (i) Cînd o stare psihologică. îndeplinirea acestui act implică. . (ii) Nu poate exista nonsinceritate decît atunci cînd actului ilocuţionar îi cores­ punde o stare psihologică dată. sentiment. A folosi Pr înseamnă a-şi asuma obligaţia de a efectua C (regula esenţială). ipsofacto. Pr se utilizează numai dacă L are intenţia să efectueze C (regulă de sinceritate). (vi) Anumite acte ilocuţionare sînt cazuri particulare ale altor acte.

(ix) Anumite verbe ilocuţionare implică un efect perlocuţionar. 2. Searle abordează actele ilocuţionare din punctul de vedere al clasificării. 1982).TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 61 (viii) Diferenţierile dintre actele ilocuţionare nu se fac uniform: ele se pot baza pe factori diferiţi. El începe prin a reaminti cele cinci categorii de bază propuse de Austin: verdictivele. şi verbele ilocuţionare care aparţin limbilor particulare. pentru versiunea franceză. Acesta consti­ tuie o parte a forţei sale ilocuţionare. dar aceasta nu este valabil pentru toate verbele ilocuţionare.şi auditor. . Intr-o aserţiune. să se conformeze cuvintelor.1. 2. el indică ipso facto o atitudine faţă de conţinutul propoziţional al actului. gradul de angajament implicat în act. promisivele. într-o promisiune. care se situează dincolo de deosebirile dintre limbile particulare. Searle porneşte de la distincţia dintre verbele ilocuţionare şi actele ilocu­ ţionare: această distincţie se bazează pe diferenţa dintre aspectul ilocuţionar al limbajului. avînd drept titlul „A classification of illocutionary acts" (Searle 1977. trebuie „să se potrivească". Ceea ce îşi propune să examineze şi să modifice sub anumite aspecte în articolul său. Criteriile unei taxinomii a actelor ilocuţionare Searle dă o listă a criteriilor pe care le reţine pentru stabilirea unei taxinomii a actelor ilocuţionare. (2) Direcţia relaţiei de ajustare (potrivire) dintre cuvinte şi lume: ea are în vedere conţinutul propoziţional al actului şi reprezintă o parte sau o consecinţă a scopului său ilocuţionar. (3) Stările psihologice exprimate: atunci cînd un locutor îndeplineşte un act ilocuţionar. exercitivele. lumea este aceea care. ra­ portul dintre conţinutul propoziţional al actului şi intenţiile locutorului. Vom observa că starea psihologică corespunde condiţiei de sinceritate din analiza actelor de limbaj. prin actele locutorului. TAXINOMIA SEARLIANĂ A ACTELOR ILOCUŢIONARE Intr-un articol apărut la cîţiva ani după Speech Acts (Les ades de langage). 1979 şi. stările psihologice exprimate. raportul dintre expresia utilizată şi contextul lingvistic în care apare această expresie.3. comportativele şi expozitivele. (1) Scopul actului: scopul actului ilocuţionar sau scopul ilocuţionar corespunde condiţiilor esenţiale ale analizei searliene asupra actelor de limbaj. în schimb. cuvintele trebuie „să se potrivească" („să se ajusteze") cu lumea. diferenţa de conţinut propoziţional.3. raportul dintre locutor. cum ar fi scopul actului. este tocmai această clasificare a lui Austin. dacă e necesar.

de verbul performativ folosit. dar nu putem depune jurămînt fără să spunem că o facem. al interlocutorului. sau. Putem adăuga conectori ca totuşi. (60) şi (61): (59) Am putea merge la cinema. (6) Relaţiile enunţului cu interesele locutorului şi ale interlocutorului: acest criteriu corespunde unei alte condiţii pregătitoare. ca şi influenţa sa asupra forţei ilocuţionare a enunţului: acest criteriu corespunde uneia dintre condiţiile pregătitoare din analiza actelor de limbaj. ci . de altfel etc.2. şi predicţie. a conchide. dacă actul este ex­ plicit.62 CAPITOLUL 1 (4) Forţa cu care este prezentat scopul ilocuţionar: ea depinde adesea de gradul de explicitare mai mare sau mai puţin mare al actului. (61) Vreau să mergem la cinema. a obiecta etc. (8) Diferenţele din conţinutul propoziţional care sînt determinate de meca­ nismele legate de forţa ilocuţionară: ne vom gîndi aici la diferenţa dintre relatare. (12) Stilul îndeplinirii actului: ne gîndim la diferenţa dintre a anunţa şi a se destăinui. (10) Diferenţele dintre actele care au nevoie de instituţii extralingvistice pentru îndeplinirea lor şi cele care nu au nevoie: ne gîndim aici la exco­ municare. într-o ordine crescătoare a forţei. la declaraţia de război etc. (5) Statutul locutorului. adică verbele de tipul a răspunde. şi.3. exemplele (59). care priveşte stările de lucruri viitoare. (60) Sugerez să mergem la cinema. dar nu viitoare. care priveşte stările de lucruri trecute sau prezente. Vom compara. pune un diagnos­ tic etc. 2. (11) Diferenţele dintre actele al căror verb corespunzător are o utilizare performativă şi cele al căror verb nu are o asemenea întrebuinţare: ne gîndim aici la verbe cum sînt a se lăuda sau a ameninţa. (9) Diferenţele dintre actele care nu pot fi îndeplinite decît prin acte de limbaj şi cele care pot fi îndeplinite şi astfel: putem decide. Alternativa searliană la clasificarea austiniană Searle aduce un anumit număr de critici clasificării austiniene a actelor ilo­ cuţionare: prima e că aceasta nu reprezintă o clasificare de acte ilocuţionare. respectiv. fără a spune că o facem. (7) Relaţiile cu restul discursului: acest criteriu priveşte în principal expo­ zitivele din clasificarea austiniană.

4. faţă de starea de lucruri specificată în conţinutul propoziţional. cuvintele sînt conforme cu lumea. anumite categorii conţin verbe foarte diferite. Pe de altă parte. 3 § 1. direcţia de ajustare merge dinspre lume spre cuvinte. iar ade­ vărul propoziţiei exprimate este presupus. anumite verbe aparţinînd mai multor categorii diferite. Vom observa că această analiză corespunde ipotezei performative propuse de Ross (1970). ele sînt acelea care au reprezentat la începutul teoriei actelor de . dintre care unele nici măcar nu sînt ilocuţionare. atitudinea corespunzătoare condiţiei de sinceritate este dorinţa. direcţia de ajustare merge de la lume la cuvinte. specificată de condiţia de sinceritate. (v) declarativele: au drept caracteristică de a provoca adevărul conţinutului lor propoziţional. în expresive nu există direcţie de ajustare. şi infra cap. El dă următoarea listă: (i) reprezentativele: locutorul se angajează asupra adevărului propoziţiei expri­ mate (acesta este scopul ilocuţionar) . dintre care o parte nu satisfac definiţiile date de Austin. starea psihologică este convingerea. structura de adîncime este: Eu te /îţi verb ilocuţionar de eu/tu VP . (ii) directivele: scopul ilocuţionar al directivelor este că locutorul încearcă să-1 determine pe interlocutor să facă ceva. Cf. conţinutul propoziţional este că interlocutorul trebuie să facă ceva. conţinutul propoziţional este că locu­ torul va face ceva. In sfîrşit. structura sintactică de adîncime este: Eu îţi verb ilocuţionar că tu VP {la viitor). bazată pe numai patru dintre criteriile indicate mai sus şi permiţînd totodată o descriere a structurii sintactice de adîncime a enunţurilor corespunzătoare. condiţia de sinceritate priveşte intenţia. testul pentru un verb reprezentativ este răspunsul la întrebarea: Putem spune în mod literal că enunţul este adevărat sau fals? Structura sintactică de adîncime a acestor acte este: Eu verb ilocuţionar că + S. Searle propune deci propria sa clasificare. iar aceasta are drept consecinţă întrepătrunderea categoriilor. (iii) promisivele: scopul ilocuţionar al promisivelor este de a obliga locutorul să realizeze (un) anumit(e) act(e). NB: Searle pleacă de la principiul că toate actele ilocuţionare au structura sintactică de adîncime: Eu verb ilocuţionar + S. structura sintactică de adîncime este: Eu îţi verb ilocuţionar că eu VP {la viitor). (iv) expresivele: scopul ilocuţionar al expresivelor este de a exprima starea psiho­ logică.TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 63 o clasificare de verbe. taxinomia austiniană nu se bazează pe nici un principiu clar.1. nici chiar pe un ansamblu de principii. gradul de angajament depinde de verbul utilizat.

Aceste aspecte diferite ale teoriei clasice a actelor de limbaj sînt legate între ele. în critica pe care le-o fac Sperber şi Wilson.lume. ca o concluzie a acestui capitol. După Searle. ca şi sta­ tute bine specificate pentru locutor şi. verbele ilocuţionare nu sînt întotdeauna mărci de scop ilocu­ ţionar. teoria actelor de limbaj este abordată în două moduri radical diferite: pe de o parte sînt cercetătorii care încearcă să formalizeze în cadrul unei logici „ilocuţionare" rezultatele la care au ajuns Austin şi. (iii) pe aspectul convenţional al teoriei clasice a actelor de limbaj. cît şi în sensul lume . mai ales. respectiv. ci o lipsă de claritate referitoare la criteriile utilizate pentru delimitarea jocurilor de limbaj. concluzia cea mai importantă la capătul acestei clasificări este că nu există. direcţia de ajustare este dublă. Sperber şi Wilson fac o critică a teoriei clasice a actelor de limbaj. 3. TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ ŞI TEORIA PERTINENTEI In zilele noastre. structura sintactică de adîncime este: Eu verb ilocuţionar NPi + NPr Pe scurt.cuvinte. un număr infinit de jocuri de limbaj. pe de altă parte. Nu vom trata aici încercările de formalizare a teoriei clasice: ele n-au modificat cu nimic în profunzime ceea ce avea de spus despre fenomen teoria clasică. Vom expune. după cum ar vrea Wittgenstein şi succesorii săi. . dar ele sînt legate. Searle şi Venderveken 1985. interlocutor. Searle. şi aceasta la nivelul condiţiilor de reuşită a actelor ilocuţionare. înainte de a expune critica lui Sperber şi Wilson şi de a da propria lor analiză asupra actelor de limbaj. există lucrări recente care privesc mai critic teoria clasică a actelor de limbaj: ne gîndim la Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989) şi la capitolul pe care aceştia îl consacră actelor de limbaj în lucrarea lor despre teoria pertinenţei.64 CAPITOLUL 1 limbaj clasa performativelor. Kuroda 1986). ca şi al criteriilor clasificării acestora (cf. punctul de vedere al pertinenţei asupra actelor de limbaj. ele implică o instituţie extralingvistică. care se sprijină pe trei puncte diferite ale acesteia: (i) pe caracterul său antivericondiţionalist. de asemenea. ea merge atît în sensul cuvinte . ci ele indică şi alte caracteristici ale actului ilocuţionar. Vom arăta la început legătura care le uneşte în cadrul teoriei clasice. (ii) pe presupoziţia conform căreia taxinomia actelor de limbaj are un rol de jucat în interpretarea enunţurilor.

prin aceasta.1.1. Taxinomia actelor ilocuţionare Dat fiind că orice enunţ care corespunde unei fraze gramaticale complete îndepli­ neşte un act ilocuţionar. interlo­ cutorul să fie în stare să stabilească despre ce act ilocuţionar este vorba şi care sînt consecinţele acestui act pentru propriile sale acţiuni viitoare sau p e n t r u ceea ce poate aştepta de la locutor. reuşită sau nereuşită. iar în constatative. nu sînt susceptibile de adevăr sau falsitate. prin aceasta. Cît despre Searle. trebuie să devină mai maleabilă. adică postulatul conform căruia toate afirmaţiile sînt folosite pen­ t r u a descrie stări de lucruri din lume şi. graniţa dintre constatative. un enunţ care corespunde unui act ilocuţionar dat trebuie să exprime această intenţie a locutorului: recuperarea acestei intenţii de către interlocutor este chiar una dintre condiţiile de reuşită ale actului. apoi p e n t r u Searle. iar această maleabilitate constă. o clasă de e n u n ţ u r i zise performative care au o formă afirmativă. p e n t r u Austin. P r i m a mişcare a lui Austin fusese de a izola. ci actul ilocuţionar pe care îl îndeplineşte.1. se adaugă necesitatea de a da seamă de modul în care se efectuează această interpretare. Astfel. în interpretarea enunţului. u n u l d i n t r e scopurile teoriei actelor de limbaj este de a p u n e sub semnul întrebării „iluzia des­ criptivă". departe de a servi la descrierea stărilor de lu­ cruri.TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 3. 3. corespunde ipso facto îndeplinirii u n u i act ilocuţionar. stabilindu-le clasificarea p o r n i n d de la un anumit număr de criterii precise. dar care. sînt susceptibile de adevăr sau de falsitate. . ca afirmaţii aparent descriptive. D u p ă aceea. Iată motivul p e n t r u care ceea ce este primordial în interpretarea u n u i e n u n ţ nu mai este adevărul sau falsitatea propoziţiei pe care acesta o exprimă. Altfel spus. De altfel. în a considera că actele constatative servesc şi ele la îndeplinirea u n o r acte. există adevăr sau fals. ca afirmaţii care servesc la îndeplinirea unei acţiuni. pe care el le va n u m i ilocuţionare. Caracterul antivericondiţionalist al teoriei actelor de limbaj Ne a m i n t i m că. IMPORTANTA TAXINOMIEI SI CONVENŢIONALISM 65 3. p e n t r u Austin. p r i n aceasta. la eventuala necesitate teoretică de a descrie complet fenomenul actelor ilocuţionare. şi performative. Austin observă că.2. îndeplinesc un act oarecare şi care. în inte­ riorul categoriei afirmaţiilor.1. în performative. TEORIA CLASICĂ: LEGĂTURA DINTRE ANTIVERICONDITIONALITATE. într-o a doua etapă. el suprimă orice frontieră şi consideră că un e n u n ţ . Vom remarca faptul că cel care este locutorul are intenţia să realizeze cutare sau cutare act ilocuţionar şi că. dacă exprimă o frază gramaticală completă. p u t e m exprima aceeaşi propoziţie în enunţuri diferite şi îndeplinind acte ilocuţionare diferite. devine obligatoriu ca. ci de reuşită sau nereuşită (eşec).

această ipoteză n-a fost niciodată justificată în m o d independent şi. ci ipoteza conform căreia a interpreta un enunţ înseamnă a determina actul ilocuţionar îndeplinit. pentru ca interlocutorul să fi înţeles enunţul (62). necesitatea ei teoretică în interiorul teoriei actelor de limbaj. 3. Rolul pivot al clasificării actelor ilocuţionare Se vede în felul acesta rolul central al clasificării actelor de limbaj: importanţa sa decurge din ideea conform căreia orice enunţ care exprimă o frază gramaticală completă îndeplineşte. trebuie să fi înţeles ceva de genul (63). şi încă mai mult pentru Searle.4. După Sperber şi Wilson. modul în care se face această recunoaştere trece atît prin forma sintactică a frazei. A clasifica actele ilocuţionare n-are de fapt sens decît dacă putem face să corespundă diferitelor acte astfel organizate enunţurile efectiv pronunţate. (63) Locutorul prezice că mîine va fi mai cald.1. D u p ă ei. 3. ipoteza convenţionalistă a lui Searle şi a lui Austin. Convenţionalismul teoriei actelor de limbaj Dacă prin faptul că îndeplinesc un act de limbaj enunţurile comunică ipsofacto intenţia locutorului de a realiza acest act şi dacă succesul actului depinde de recunoaşterea acestei intenţii de către interlocutor. de altfel. La rîndul său. ea con­ diţionează. ca şi după Austin. într-o anumită măsură. nici pe departe. să fi . există întotdeauna un enunţ explicit care ar fi putut fi utilizat în locul enunţului ambiguu produs efectiv p e n t r u a îndeplini actul ilocuţionar avut în vedere. iar asocierea lor unui act ilocuţionar sau altuia care aparţine unei clase sau alteia se va efectua tocmai pe baza formei lor lingvistice. dar pentru Austin. un act ilocuţionar. nici Searle şi nici Austin nu pretind că orice îndeplinire a u n u i act de limbaj se poate face exclusiv prin recursul la o formulă fixă. ceea ce este important în interpretarea lui (62) nu este ca interlocutorul să fi înţeles (63).2. Sperber şi Wilson iau exemplul predicţiei. Sigur.66 CAPITOLUL 1 3. In teoria clasică a actelor de limbaj s-ar afirma că. După Searle. CRITICA CLASIFICĂRII ACTELOR ILOCUŢIONARE Sperber şi Wilson nu pun la îndoială clasificarea însăşi şi nici. iar anumite forme sintactice asociate anumitor cuvinte corespund unui act ilocuţionar sau altuia. nu aceeaşi este situaţia. prin aceasta. lucrurile nu stau aşa: după ei. care a enunţat principiul. atunci mecanismul prin care se face această recunoaştere trebuie să fie relativ simplu. (62) Mîine va fi mai cald. Acesta este caracterul convenţional al teoriei actelor de limbaj. cît şi prin cuvintele care o compun.3. cu toate actele de limbaj. deşi anumite acte de limbaj trebuie efectiv identificate pentru a fi îndeplinite.1.

(66): (64) Ai închis uşa. Cît despre al doilea grup. vom observa. vom găsi acte ca a aserta. vom găsi acte ca botezul. Să luăm exemplele (64). ACTELE DE LIMBAJ ÎN TEORIA PERTINETEI Există totuşi un al treilea grup de acte de limbaj care au o importanţă cu totul specială în pragmatică. a avertiza etc. ci.3. de asemenea. cel al actelor instituţionale. Sperber şi Wilson observă că pot exista anumite asemănări între aceste acte diferite. că a înţeles că enunţul comunică ceva în legătură cu un eveniment viitor. mai simplu. ca promisiunea. (65). el ţine clar de lingvistică sau de pragmatică. acest grup corespunde la trei acte: a spune să. a nega. nu ţine de lingvistică şi nici de pragmatică. (65) este un act de a spune să. a spune că. Pentru a fi îndeplinite cu succes.TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 67 înţeles că locutorul intenţiona să facă o prevestire. actele de a spune că. cel al actelor noninstituţionale. actele necesită cel mai adesea circumstanţe instituţionale bine determi­ nate (statut. (65) închide uşa! (66) Ai închis uşa? (64) este un act de a spune că. mai ales atunci cînd exprimă aceeaşi propoziţie. cel al actelor pe care le-am putea n u m i instituţionale sau instituţionalizate. Primul grup de acte. dar şi acte cotidiene. 3. dar că ele prezintă şi anumite diferenţe chiar la nivelul actului îndeplinit. a spune să. şi a întreba dacă sînt universale. Aceasta. dar nu impune în nici un fel clasifi­ carea actelor ilocuţionare. iar (66) este un act de a întreba dacă. şi cele care sînt realizate fără ca o asemenea identificare să fie necesară. apartenenţă la cutare sau cutare corp etc). ci pur şi simplu de studiul instituţiilor. întrucît identificarea nu este indispensabilă îndepli­ nirii actelor care îl alcătuiesc. (i) In primul grup. nu înseamnă că interlocutorul nu înţelege niciodată (63). şi a întreba dacă. a sugera. Ei remarcă. ci mai degrabă că a înţelege (63) nu este indispensabil pentru înţelegerea lui (62). Ar exista deci două grupe de acte de limbaj: cele care pentru a fi îndeplinite trebuie să fie identificate în acelaşi timp de către locutor şi de către interlocu­ tor. declaraţia de război. . pariul. (ii) In al doilea grup. că dacă actele instituţionale se schimbă în funcţie de cultură şi limbă (anumite acte nu există în anumite culturi).

unde P este forma propoziţională (sau conţinutul propoziţional) a(l) enun­ ţului. murdăreşte covorul! (68) Ce monstru ar îndrăzni să facă vreun rău unui copil nevinovat? (69) Vei pleca mîine. Ei dau o definiţie a fiecăruia dintre cele trei acte fundamentale. continuă. (70) Această carte este nemaipomenită. Din această perspectivă.o generalizare a directivelor. Astfel. actul de a spune că ar fi o generalizare a clasei asertivelor. dar care ar păstra caracteristicile esenţiale ale clasi­ ficării făcute actelor de limbaj de către Searle. iar (70) ar putea fi o exclamaţie sau o afirmaţie. a spune să . (69) este mai mult un act de a spune să decît un act de a spune că. A întreba dacă P înseamnă: a) dacă răspunsul trebuie să fie da sau nu. A spune interlocutorului săP înseamnă a comunica faptul că ideea exprimată prin P este întreţinută ca descriere a unei stări de lucruri dorite. A spune că P. mai ales la nivelul condiţiilor de sinceritate ale acestora. Sperber şi Wilson observă că există un larg evantai de indici lingvistici care permit determinarea actului îndeplinit. împrumutate mai mult sau mai puţin direct de la Sperber şi Wilson: (67) Hai. o privire asupra cîtorva exemple ne permite să vedem că diferitele condiţii indicate de Searle pentru clasele de acte ilocuţionare din teoria sa nu sînt întotdeauna respectate. care ar face-o pertinentă dacă ea ar fi adevărată. cît şi tipologia tradiţională a actelor de limbaj. în acelaşi . într-adevăr. din această cauză. a comunica faptul că există o anumită modalitate de a completa ideea exprimată prin P. nu este cu adevărat un act de a întreba daca. b) dacă răspunsul este deschis. iar a întreba dacă . în acelaşi timp mai restrictivă şi bazată mai strîns pe sintaxă. Şi totuşi nu este aşa: dacă. (67) este un enunţ ironic şi ne putem îndoi că este efectiv un act de a spune să: (68) este o întrebare retorică şi. se pare că trebuie abandonată atît o corespondenţă unu la unu între forma sintactică şi actul îndeplinit.68 CAPITOLUL 1 Am putea considera că cele trei acte reţinute de Sperber şi Wilson cores­ pund unei noi clasificări a actelor de limbaj. înseamnă a comunica că ideea exprimată prin P este întreţinută ca o descriere a unei stări de lucruri reale. Se vede astfel că Sperber şi Wilson reduc numărul mare de acte din teoria clasică a actelor de limbaj la trei acte de bază. liber. a comunica faptul că ideea exprimată prin P ar fi pertinentă dacă ar fi adevărată. aceste trei acte sînt aparent strîns legate de forma lingvistică a enunţurilor. care nu sînt instituţionale dar. Să considerăm următoarele exemple. Mai curînd decît o corespondenţă unu la unu între forma sintactică şi tipul de act.o formă interogativă a directivelor.

Pe de altă parte. care combină îndeplinirea actelor şi adevărul propoziţiilor. 3. De fapt nu este aşa: ceea ce pune la îndoială teoria lor este tocmai legătura foarte strict convenţională dintre forma lingvistică şi actul de limbaj. teoria lor este o teorie vericondiţională. . CONCLUZIE Am putea crede că teoria actelor de limbaj propusă de Sperber şi Wilson în cadrul teoriei pertinenţei corespunde unei simple întoarceri înapoi.4.TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 69 timp. spre o teorie apro­ piată de cea a lui Gardiner. trebuie să fie identificate ca atare pentru ca interpretarea enunţului să fie satisfăcătoare. căci ea reduce actele la cîteva forme sintactice pe care le putem repera cu uşurinţă.

dar şi de diferite. (ii) Pragmatica cognitivă porneşte de la ipoteza că operaţiile legate de inter­ pretarea pragmatică a enunţurilor nu sînt specializate (adaptate sistemului lingvistic). aluzia la enunţare este un caz particular al unui fenomen general legat de întrebuinţarea unei expresii: întrebuinţarea sa interpretativă. şi una şi cealaltă reprezintă abordări constructiviste (în sensul lui Ortony 1979). Aceste două curente. Principalele analogii şi diferenţe sînt următoarele: Analogii (a) Ambele abordări refuză opoziţia clasică dintre un sens literal (sens al cuvin­ telor sau al frazei) şi un sens nonliteral (sens al enunţârii sau al locutorului). 1984. NB: Orice teorie pragmatică ce ar adopta principiul separării dintre un sens literal şi un sens nonliteral ar fi afortiori nonconstructivistă. cele ale lui Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989). fie în sens de informaţie procedurală. pentru a justifica examinarea lor comparativă. pe care le vom numi pragmatică integrată şi pragmatică cognitivă. Anscombre şi Ducrot 1983) şi. pentru pragmatica cognitivă. fie în sens de schemă interpretativă. Diferenţe (a) Pentru pragmatica integrată. 1980 c. aluzia la activitatea enunţiativă este o proprietate asociată în mod specific codului lingvistic. . (i) Pragmatica integrată este o teorie semantică ce integrează în codul lingvistic (limba în sensul lui Saussure 1968) aspectele enunţării. înscrisă în structura limbii. PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ I A n momentul de faţă există în pragmatică două paradigme principale. formulează ipoteze suficient de asemănătoare.2. reprezentate prin lucrările lui Ducrot (cf. respectiv. (b) Amîndouă acordă un loc important noţiunii de instrucţiune. 1972. ci aparţin sistemului central al gîndirii.

Distincţia dintre semnificaţie şi sens este necesară de îndată ce. ci de locuri comune argu- . care sînt inferenţele argumentative. avînd ca scop transmiterea de informaţii. Pragmatica integrată se poate caracteriza prin următoarele teze: (i) Limba nu este un cod. atribuirea unei valori de adevăr enunţurilor. enunţarea sa. vrem să distingem valoarea elementelor lin­ gvistice de aceea a elementelor nonlingvistice. (c) Pragmatica integrată este nonvericondiţională (nu este condiţionată de ade­ vărul logic) pentru că tezele sale urmăresc să reliefeze diferenţele dintre limbajul natural şi limbajul formal. 1. legate prin urmare de no­ ţiunea de gradual. (iv) Relaţia dintre enunţuri este argumentativă şi nondeductivă. printre altele. Pentru a ne referi la acele abordări care definesc discursul printr-un ansamblu de reguli de bună formare secvenţială. (ii) Limba nu constituie doar un ansamblu de fenomene gramaticale posibile: există condiţii lingvistice foarte precise care impun restricţii înlănţuirii enun­ ţurilor. în construirea sensului. Regulile argumentative care determină legăturile dintre enunţuri şi interpretările lor nu sînt guvernate de reguli sau principii logice şi deductive. în sensul tehnicist-ingineresc al acestui termen (cf. De aceea se va spune că structura limbii reflectă. pragmatica cognitivă este în schimb o teorie vericondiţională: aspectele vericondiţionale ale enunţurilor nu sînt limitate la se­ mantică. în viziunea pragmaticii integrate. (iii) Faptul că pragmatica este integrată în semantică (sau în codul lingvistic) implică obligaţia ca în studiul «sensului» unei enunţări să se ţină seama de două aspecte: semnificaţia frazei (domeniu lingvistic) şi sensul enunţului (domeniu pragmatic sau retoric). vom folosi expresia structura­ lism al discursului ideal. C o d u l lingvistic are drept scop comunicarea în măsura în care sensul mesajului lingvistic depinde de enunţarea sa. înţelegerea enunţurilor se pro­ duce prin procese «inferenţiale» specifice limbii. Shannon et Weaver 1949). sau face aluzie la. pragmatica avînd ca obiect. de natură nondeductivă şi de natură scalară.72 CAPITOLUL 2 (b) Statutul inferenţei constituie o altă diferenţă: pragmatica cognitivă atribuie un statut important proceselor inferenţiale deductive pentru comprehensiunea enunţurilor. PRAGMATICA INTEGRATĂ Vom da în acest paragraf o prezentare sintetică a diferitelor postulate ale prag­ maticii integrate.

Consecinţa principală a acestor două postulate a fost aceea de a da autonomie cercetării limbajului faţă de orice reflecţie psihologică sau filozofică: clasicele probleme legate de relaţia dintre limbaj şi gîndire. o asemenea tentativă este practic imposibilă.1.6. valoa­ rea fiecărui element definindu-se printr-un sistem de diferenţe. 5. structuralismul s-a definit prin două postulate care i-au permis să-şi precizeze obiectul în mod ştiinţific: (i) independenţa formei faţă de substanţă: forma lingvistică reprezintă un sistem autonom de dependenţe interne (o structură în sensul lui Hjelmslev 1968). de actualitate la sfîrşitul secolului al XlX-lea. Procesul de simulare constă în construirea unui model teoretic M.5 şi 4. cap. de către Bloomfield (1970). Vom menţiona că se poate face o oarecare apropiere cu modul cum tratează filozofii americani Putnam şi Kripke sensul termenilor care desemnează substanţe sau specii naturale (cf. pentru că descrierea semantică a unităţilor limbii ar corespunde definiţiilor lor ştiinţifice ( H 2 0 pentru apă. infra.PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 73 mentative. Astfel se va distinge locutorul şi enunţiatorul de subiectul vorbitor empiric. Pentru el. Kripke 1982 şi infra. devin acum neştiinţifice. . Postulatul de bază constă în a distinge domeniul realităţii. utilizează o structură complexă de instanţe discursive cu funcţii diferite. în structu­ ralismul american. în acest fel. NaCl pentru sare etc). sau topoi (topos la singular). Putnam 1975. pentru care sînt accesibile doar faptele . §1. LIMBĂ ŞI DISCURS 1. întocmai ca problema raportului limbaj-realitate.1. Aceste reguli sînt graduale. Teoria enunţării implicată de pragmatica integrată este. ana­ log modelului M care reprezintă sursa faptelor obervabile. analoge faptelor F. §4. (ii) autonomia limbajului faţă de realitate: semnul lingvistic nu are funcţia de a lega o expresie de un obiect al lumii (un referent). Conceperea limbii ca nomenclatură este înlocuită.). adică activitatea ce se află la originea enunţurilor. universale şi admise de toată lumea. iar printre actualizările locutorului. NB: Poziţia extremă a acestei rupturi cu tradiţia filozofică este reprezentată. care renunţă total la dimensiunea semantică în descrierea limbajului. Structuralismul lingvistic In lingvistică.2).F(sau ieşirile modelului Af).1. (vi) Modelul teoretic al pragmaticii integrate aparţine unei epistemologii a simu­ lării. polifonică (cf.2. de procesul de simulare (ştiin­ ţifică). de înţelegerea limbii ca sistem (Saussure). ci un semnificam (o imagine acustică) de un semnificat (un concept). 1. 12. locutorul ca atare va fi disociat de locutorul ca fiinţă a lumii. deci. (v) Enunţarea. cap. STRUCTURĂ ŞI ENUNŢARE.2. M va avea ca scop producerea faptelor F.

pe de altă parte. ca actualizare a unităţilor lingvis­ tice în comunicare. Aceste pronume nu trimit. opoziţia limbă/vorbire are drept urmare considerarea oricărui fapt enunţiativ sau legat de enunţare ca aparţinînd nu limbii. Eliminarea acestor două aspecte (enunţarea şi discursul) din cîmpul lin­ gvisticii a fost atacată vehement în lucrările lui Benveniste (1966 şi 1974). de fapt. 1. Se obţine astfel următoarea structură funcţională: Organizarea ierarhică a structurii persoanei se află la originea particularităţilor referenţiale ale prenumelor personale.1. (ii) corelaţia de subiectivitate: distincţia persoană subiectivă/persoană nonsubiectivă opune persoana întîi (subiectivă) persoanei a doua. absentă din situaţia de comunicare (actul comunicării fiind un fapt care ţine de eu. Benveniste distinge persoana întîi. dimensiunea extra­ lingvistică (sau externă) primează asupra dimensiunii lingvistice (sau interne).74 CAPITOLUL 2 Concepţia structurală asupra limbajului a condus. şi dintre limbă şi discurs. nici la un individ. care a arătat în mod strălucit în ce ar consta raporturile dintre structură şi enunţare.2. In discurs. Pe de-o parte. pe baza opoziţiei limbă/ vorbire. pe de-o parte. fiind adresat lui tu (alocutor)). Cazul lui eu este un prim contraexemplu la . aceea de a elimina din domeniul lingvisticii cercetarea faptelor de enunţare şi de discurs. a doua şi a treia cu ajutorul a două sisteme de opoziţii (sau «corelaţii»): (i) corelaţia de personalitate: distincţia persoană/nonpersoană opune persoana întîi {eu) şi a doua (tu) persoanei a treia (el). cu care interacţionează unităţile lingvistice. la o consecinţă importantă. nici la un concept. presupune să se ia în considerare unii parametri exteriori limbii. discursul. ci vorbirii. fiindcă opoziţiei limbă/vorbire îi corespunde opo­ ziţia sistem/utilizare. Pe de altă parte. Structură şi enunţare Analiza categoriei persoanei efectuată de Benveniste pune în evidenţă limitele opoziţiei structură/enunţare.

toate persoanele şi toate timpurile. Această formulare are două corelate pe care le vom dezvolta: (i) Pragmatica integrată. infra. pe de-o parte. 1. Tot aici. 1. Şi dacă pragmatica este chemată să studieze utilizarea structu­ rilor lingvistice. ea însăşi. prezentul şi persoana întîi fiind excluse.PRAGMATICĂ INTEGRATA ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 75 opoziţia structură/enunţare. (i) Enunţarea istorică {istorie). sau «modul enunţării care exclude orice formă lingvistică „autobiografică". o entitate abstractă (ideală). precum opoziţiile forme simple/forme compuse în planurile prezen­ tului (prezent/perfect compus).2. Or. Dacă mărcile temporale ar realiza un sistem. atunci organizarea sistemică ar trebui să poată fi definită independent de anumiţi parametri enunţiativi şi discursivi.fr.1. imperfectul. opoziţia dintre limbaşi discurs nu este motivată nici structural. discurs) nu sînt definite pornind de la criterii exterioare limbii. o componentă funcţio­ nală a structurii. condiţionalul şi mai mult ca perfectul. aşa cum lasă să se presupună anumite simetrii.1.). § 2. precum şi intenţia celui dintîi de a-1 influenţa prin actul său comunicativ pe cel de-al doilea. STRUCTURALISMUL DISCURSULUI IDEAL O formulare explicită a pragmaticii integrate a fost sintetizată foarte potrivit de Ducrot (1984. deoarece este un fapt de structură care impune atribuirea referinţei unei unităţi lingvistice în virtutea întrebuinţării sale în discurs (cf. (ii) Locul de manifestare a comunicării (discursul) este. Prin urmare.3. ca disciplină asimilabilă semanticii. atunci ea nu poate fi decît integrată în lingvistică. (ii) Enunţarea discursivă {discurs) întrebuinţează.N T ] şi al viitorului (viitor/viitor an­ terior). cu excepţia aoristului. 4) în expresia structuralism al discursului ideal. în schimb. Limbă şi discurs Opoziţia dintre sistemul limbii şi întrebuinţarea sa în discurs este de asemenea contestabilă. . începînd cu examinarea comportamentului timpurilor verbale. perfect simplu/perfect anterior [în l. are ca timpuri principale aoristul (perfectul simplu). nici funcţional. trebuie să fie structu­ rală (adică autonomă). 13. cap. dimpotrivă. Acest tip de enunţare implică prezenţa unui locutor şi a unui ascultător. planurile enunţării (istorie. Benveniste pune în evidenţă corelaţia strînsă dintre planurile enunţaţii (cel al istoriei şi cel al discursului) şi distribuţia timpurilor verbale. iar pe de alta. al trecutului (imperfect/mai mult ca perfect. locul restricţiilor secvenţiale. enunţarea fiind. . cap.

pe de altă parte.NT] (cf. numai în mai. cap. Cum poate ţine pragmatica integrată de o semantică structurală? Prin simplul fapt că analiza enunţării necesită o descriere autonomă: semantica enun­ ţării va fi. In fine. 6) va defini transformarea impusă de enunţarea unui act ilocuţionar ca fiind pretinsă şi cu valoare juridică. cap.presupoziţia!'conţinutulpresupus nu poate face obiectul unei înlănţuiri. (2) A Bj B a. (4)) (1) A Ion a locuit la Paris anul trecut? Bj Da. numai în mai. 1984. Aşa cum în sintaxă s-au putut stabili condiţii de bună-formare a frazelor. La fel. Nu.2. b. în cuplul întrebare-râspuns. semantica este autonomă. Autonomia trebuie înţeleasă aici în raport cu realitatea: valoarea semantică. pentru că legea discursului impune secvenţei (lanţului) condiţia de a se putea construi doar pe baza conţinutului exprimat [„pose"] (cf.76 CAPITOLUL 2 1. Ion locuia la Paris anul trecut? ?? Da.1. prin cea de-a doua caracteristică a lui. (3) . trebuie să fie compatibilă cu direcţia argumentativă a lui A (cf. A impune restricţii asupra lui B. în afară de unul. Dacă activitatea enunţiativă trimite la ea însăşi (aceasta fiind o componentă importantă a sensului său). Un act de vorbire nu mai poate fi conceput ca în versiunea lui Austin (1970) şi a lui Searle (1972) (cf. Argumentul principal constă în ca­ racterul autoreferenţial al oricărui act de enunţare. B2 ?? N u .2. Discurs ideal şi secvenţialitate Structuralismul discursului ideal. în mai (în mai = r e m ă (comentariu)). § 2). Miracol la Roissy: unul dintre pasageri a putut fi salvat. ?? Miracol la Roissy: toţi pasagerii. dacă este marcată lingvistic. Ducrot arată că. în secvenţele de enunţuri A-B. (3)). atunci pragmatica integrată este autonomă. răs­ punsul este supus unor anumite restricţii cu privire la tema sau la rema sa [„propos" . diferenţială. 1. De aceea Ducrot (1971/1980. 1. orientarea argumentativă a lui B. structurală şi autonomă. unde actul se definea prin efectul de transformare a realităţii. Dacă ar fi aşa. (1) şi (2)). pornind de la un anumit număr de observaţii empirice. Pragmatica integrată şi semantica structurală Semantica structurală se defineşte pornind de la postulate comune cu cele ale lingvisticii structurale: pe de-o parte valoarea semantică a unei unităţi este dife­ renţială.2. consideră că discursul este supus unor constrîngeri de bună-formare. ci în produsul diferenţial care rezultă din opoziţiile semantice dintre expresii. deci. au pierit. şi supra. nu se află în referinţa expresiei. De exemplu. NB: Consecinţa acestui postulat al autonomiei semanticii enunţării este readucerea în actualitate a principalelor postulate ale teoriei actelor de vorbire. în mai. principiul autonomiei nu s-ar mai putea aplica.

(3") Toţi pasagerii. Anscombre şi Ducrot 1986 şi Ducrot 1983). în afară de unul. Din acest moment. iar (3") este presupus în (3 a). iar (3") exprimat în (3 b) (cf. valabilă şi p e n t r u obiectul pragmaticii integrate. cît şi de timpul verbului. diferenţa n-ar mai fi seman­ tică. iar pe de altă parte însuşirile lor {semnificaţie versus sens). (3') este presupus. au pierit sînt identice: ele se implică unul pe altul şi au condiţii de adevăr identice. In (1) şi (2). In (3) informaţiile vehiculate prin enunţurile unul dintre pasageri a putut fi. semnificaţia frazei nu este vericondiţională (ea nu este definită în t e r m e n i i condiţiilor de adevăr). Ea ţine de a n u m i t e instrucţiuni asociate expresiilor (mărci argumentative. adică (3') şi (3").3. doar indicaţia temporală negativă nu. 1. Este aproape ora opt este orientat spre „tîrziu". Semnificaţia u n e i fraze este derivată doar p r i n reguli lingvistice p o r n i n d de la i n s t r u c ţ i u n i ataşate constituenţilor frazali. Ducrot 1972 şi 1977): (3') Unul dintre pasageri a fost salvat. Fraza este definită ca o unitate abstractă. Frază şi semnificaţie Obiectul pragmaticii integrate este semnificaţia frazei. Anscombre 1989.2. ? Degeaba te grăbeşti: e aproape ora opt. P r i n t r e aceste mărci instrucţionale .N T ] în acest tip de pragmatică nu este neapărat compoziţională. Diferenţa principală dintre imperfect şi perfectul compus : ţine de faptul că imperfectul prezintă acţiunea sau evenimentul descris prin verb ca echivalent al unei proprietăţi valabile pentru ansamblul referinţei temporale indicate prin comentariul său temporal.3. iar interpretarea [„mode de calcul" . posibilităţile de a construi secvenţa cu ajutorul lui aproape sînt limitate de o anumită orientare atribuită enunţului este ora opt. şi ar ţine de parcursurile interpretative diferite atribuite acestor două enunţuri (cf. Ducrot 1979 a). ceea ce explică dificultatea secvenţei (4 b). In cadrul pragmaticii integrate.3. b. SENS ŞI SEMNIFICAŢIE Strategia analizei structurale preconizată de pragmatica integrată conduce la formularea unei distincţii primare fundamentale. ci pragmatică.1. distribuţia complementară a răspunsurilor ţine atît de statutul de comentariu tempo­ ral [propos temporet] atribuit indicaţiei temporale anul trecut (statut determinat de poziţia finală în enunţ). Dar statutul informaţiilor vehiculate. Această opoziţie este dublă: pe de-o parte ea priveşte obiectele {frază versus enunţ). 1. Grăbeşte-te: e aproape ora opt. nu este identic: (3') este exprimat.PRAGMATICĂ INTEGRATA ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 77 (4) a. salvat şi toţi pasagerii. că o asemenea secvenţă devine acceptabilă printr-o regulă argumentativă diferită de cea utilizată în (4 a). şi p e n t r u modelul său epistemologic subiacent. In acest caz. enunţiative e t c ) . în afară de unul. p r o d u s al c o m p o n e n t e i lingvistic. sînt morţi. NB: Vom vedea în 1. în (4). numai în mai poate constitui o înlănţuire (o secvenţă) cu imperfectul (cf. In fine.

din Q. componenta lingvistică trebuie să fie completată printr-o altă componentă. pe de altă parte. analoage faptelor F ce se găsesc la originea ipotezelor externe. Chiar dacă enunţul este produsul enunţării. Chiar dacă controlul relaţiei M-Af nu este efectiv (pregmatica integrată nefiind nici o teorie cognitivistă. Ducrot 1980 a): . (ii) Ipotezele interne. care constau într-un ansamblu de propoziţii. Caracterul plauzibil al modelului M (şi. Introducere.2. Ea este produsul unei construcţii a lingvistului. că orice subiect vorbitor este capabil să facă ipoteze despre sensul unui enunţ (ceea ce Ducrot numeşte ipoteze externe). obiecte ale ipotezelor externe. la rîndul ei. un dat mai concret sau mai tangibil decît fraza. ci o teorie structu­ ralistă). pornind de la care. dar eu sînt obosii). nu este un dat observabil. trebuie să se poată reconstitui structura semantică subiacentă P dar Q. Ceea ce face obiectul observaţiei este sensul ataşat enunţului. Explicaţia parcurge două etape: (i) Ipotezele externe (adică atribuirea unui sens enunţărilor) trebuie completate prin ipoteze interne. Re­ laţiile dintre M şi M\ pe de-o parte. urmăresc să producă p r i n simulare fapte F. 1. deci. el nu reprezintă. trageţi concluzia non-R» (cf. Structura generală a modelului pragmaticii integrate se poate reprezenta prin figura 2. instrucţiunea asociată lui dar să poată fi aplicată: «din P. Astfel.1. § 1. afortiori. a cărei sarcină este de a atribui variabilelor conţinute în semnificaţia frazei o valoare.) Dar numai recurgînd la situaţie li se va putea atribui o valoare variabilelor R şi non-R (de exemplu concluziile «să mergem la plimbare» şi «să nu mergem la plimbare» pentru enunţul E timp frumos. sînt relaţii de analogie. care explicitează teoria simulării subiacente (cf. Pentru a înţelege un enunţ de forma X dar Y. cea retorică. totuşi. şi afortiori semnificaţia care îi este ataşată. Enunţ şi sens Fraza. trageţi concluzia R. ipoteze care trebuie explicate. nici una psiholingvistică. acestea de­ finesc proprietăţile modelului Af care simulează modelul M (inaccesibil) ce se află la originea faptele F. adică modelul Af.3. Exemplele standard sînt conectorii argumentativi. cel falsificabil) depinde de consistenţa relaţiei dintre ipotezele externe (F) şi produsele ipotezelor interne (F). verificabilă. Ipoteza prag­ maticii integrate este. relaţiaF-F este. adică o constantă. trageţi concluzia non-R.78 CAPITOLUL 2 există unele care fac aluzie la enunţare.3. şi dintre Fşl F. din P dar Q.

deci. . Prin teorie semantică nonvericondiţională trebuie să înţelegem nu o teorie care se ocupă doar de aspectele nonvericondiţionale ale enunţurilor (cum se întîmplă în cazul pragmaticii radicale. obiectul pragmaticii inte­ grate nu este argumentarea în sens curent. Dezechilibrul dintre Fşi F ţine. rezultată din componenta lingvistică. adică semnificaţiei frazei.PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 79 Să observăm că relaţia dintre F şi F nu este directă. ca produs al componentei retorice. de necesitatea de a aplica sau nu legile discursului la nivelul semnificaţiei frazale. Introducere). Prin urmare. dată fiind arhitectura pragmaticii integrate. relaţia de analogie dintre Fşi F nu poate fi decît parţială. aceasta se defineşte ca o teorie în Y. 1. De fapt. definită ca primară. Dacă ipotezele externe corespund rezultatului obţinut la ieşirea din componenta lingvistică. aplicarea uneia sau a mai multor legi ale discursului este obligatorie. cf. Pentru Ducrot. în care semnificaţia frazei. ci cea în sens tehnic. atunci nici o lege a discursului nu este aplicabilă. Ducrot (1987) distinge două sensuri ale termenului argumentare: argu­ mentare în sens obişnuit. In schimb. ARGUMENTAREA Pragmatica integrată este o teorie semantică nonvericondiţională. se transformă în sens al enunţului. Pentru a face acceptabilă teza primatului argumentării asupra informaţiei. ci o teorie care face ipoteza forte că infor­ maţiile pertinente pentru înţelegerea enunţurilor în comunicare sînt argumentative şi nu informative.4. este necesar să se definească în mod tehnic noţiunea de argumentare. vom spune că valoarea informativă a unui enunţ este secundară în raport cu valoarea sa argumentativă. şi argumentare în sens tehnic (cf. In această privinţă. Ceea ce îl produce pe M este sensul enunţurilor (F). curent. Moeschler 1989 a pentru o prezentare generală). dacă există divergenţe între ipotezele externe şi ceea ce provine din com­ ponenta lingvistică. Pentru a exprima aceste lucruri într-o manieră lapidară.

< . fie prin (6 d). Tj' < cu cît ai mai mult timp. însă. cap. adică de a lega diferite scări. Grăbeşte-te: e ora opt. -Q > şi < -P.P . Aspectele specifice argumentării sînt considerate aici ca efecte de discurs şi nu sint asociate niciodată unor proprietăţi ale limbilor naturale. la cinema etc). Studiul argumen­ tării în sens curent s-a concretizat în numeroase lucrări. se numeşte analiza discursului (cf. fazele sînt multiple şi pot fi exhaustiv reprezentate prin (6). cu atît mai puţin trebuie să te grăbeşti > c. iar pe de altă parte. cu atît mai mult trebuie să te grăbeşti > (7) a. argumentarea desemnează un ansamblu de dispozitive şi de strategii discursive utilizate de un locutor în scopul de a-şi convinge auditoriul. de forma: < + P. Degeaba te grăbeşti: e aproape opt. In (7). < + P. De exemplu. deci. topos) şi pot fi circum­ scrise conceptului de loc comun argumentativ. infra. Aceste forme d e bază. < + P. + Q > . ± Q >.4. în interpretarea lui (5 b) prin (6 a). Relaţia argumentativă în (5) se poate obţine fie prin (6 a). Invers. 1. indicarea unui interval de timp prea restrîns: este prea tîrziu ca să mai poţi face lucrul pentru care ar trebui să te grăbeşti.2. Grize (ed. subsumînd. + Q > . Astfel. argu­ mentarea pune în relief ceea ce. dimpotrivă. T < cu cît ai mai puţin timp. Pro­ prietatea principală a relaţiei argumentative este de a fi scalară sau gradualâ. în interpretarea lui (5 b) prin (6 c). Perelman 1977) sau naturale (cf. Argumentarea în sens tehnic In sensul său tehnic. în mod obişnuit.80 CAPITOLUL 2 1. b. îndeosebi în cadrul logicilor neformale (cf. . < +P. + Q > şi < -P. -Q > .Q > . (5 b) este explicabil prin (6 b) sau (6 c). Borel. forma topică explicitează. Relaţia argumentativă dintre un argument şi o concluzie este. pentru a trece de la argument la concluzie în (5). Dar fiecare dintre aceste alegeri implică situaţii (contextuale) diferite. Grize 1982 şi 1990. în schimb. Formele de bază asociate acestor topoi definesc căile care trebuie parcurse pentru a explicita o argumentare.' < cu cît ai mai mult timp. T. trebuie să presupunem că dacă cineva se grăbeşte. Vignaux 1976). pe de-o parte. T 2 < cu cît ai mai puţin timp. Aceste forme generice se numesc topoi (sing. parcursurile nu sînt identice şi evidenţiază forme topice diferite: (5) a. (6) a. argumentarea desemnează un tip specific de relaţii între conţinuturi semantice. cu atît mai puţin trebuie să te grăbeşti > d. atunci mai are timp destul să facă ceea ce i-ar cere să se grăbească (să meargă la o întîlnire. < . relaţii manifestate în discurs şi înscrise în limbă. Argumentarea în sens curent In sensul său curent.) 1984. sau forme topice sînt reductibile la două structuri relaţionale. cu atît mai mult trebuie să te grăbeşti > b. 18 pentru o accepţie diferită a termenului analiza discursului). + Q >. . b.P . Grăbeşte-te: e aproape ora opt.4.Q > . Grize şi Mieville 1983. care dă naştere următoarelor patru forme de bază: < +P.1. . Degeaba te grăbeşti: e ora opt. In acest cadru.

Conceptul de narator nu se o p u n e doar protagoniştilor povestirii (personajele) prin capacitatea de a defini punctul de vedere din care este prezentată istoria. 8 şi Ducrot 1989. deci. ci şi autorului ca fiinţă empirică. cap 7) la o analiză a activităţii enunţiative definită ca produs al mai multor voci sau puncte de vedere (cf. ci un topos compatibil cu o frază de forma P. Prin urmare. primară faţă de valoarea sa informativă (cf. ocupîndu-se de discursul narativ. . 1984 cap. D i n punct de vedere informativ (sau vericondiţional) aproape P implică non P. şi infra. Moeschler şi Reboul 1985). cap. internă (personaj-personaj) şi externă (autor-cititor). pentru că (6 c) ar conduce la o concluzie inversă. 10 şi 11 p e n t r u o dezvoltare a tezelor argumentativiste). fie că este indusă prag­ matic. Valoarea argumentativă (indicarea scării argumentative pe care trebuie poziţionat faptul indicat prin enunţ) este. a subliniat necesitatea de a se face distincţie între planul istoriei (diegesis sau structura evenimentelor ai căror protagonişti sînt personajele) şi planul narării. In acest sens. noţiunile de scară şi de orientare argumentativă sînt specifice relaţiei argumentative. Privit comparativ şi dintr-un alt unghi. Existenţa unei duble situaţii de comunicare. 1. arată că problema punctului de vedere nu poate fi redusă la unicitatea postulată a subiectului vorbitor ale cărui „urme" lingvistice ar fi mărcile persoanei întîi.5. Această analiză nu este străină de domeniul reflecţiei structuraliste asupra discursului literar. (7 a) îl utilizează în mod obligatoriu pe (6 a). cap. fie că ea este indicată lingvistic.lasă neanalizată noţiunea de locutor. § 1). Acest sens tehnic al argumentării ne face să înţelegem cum poate fi apărată teza primatului argumentării asupra informaţiei. Genette (1982. situaţia este mai restrictivă: aproape dă argumentului o orientare argumentativă (îl poziţionează pe scara lui «tîrziu») şi tocmai această poziţionare este cea care explică faptul că se recurge la topoi diferiţi pentru a se ajunge la concluzii diferite. în special. discursul teatral manifestă o analogie funcţională uimitoare cu discursul narativ şi cu problematica enunţării (cf. POLIFONIA Unul dintre aspectele originale ale pragmaticii integrate ţine de contestarea tezei unicităţii subiectului vorbitor. cea din (7 b). dar şi 1983. cap. infra. cf. Versiunea lui Benveniste asupra sistemului pronumelor personale . 12 pentru o dezvoltare a noţiunii de enunţare).acestea sînt repartizate în indicatori şi substitute . 16.PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 81 Pentru exemplul (7). ai cărei protagonişti principali sînt naratorul şi naratarul (lectorul). Privilegierea enunţiativului în analiza semantică a pragmaticii integrate 1-a condus pe Ducrot (cf. devenită clasică în lingvistică. asimilabilă subiec­ tului vorbitor. Reboul 1984 şi 1985. o frază de forma aproape P nu cere un topos utilizabil pentru o frază de forma non P. Dar.

cap. 12. în mod implicit. 1.. cererea care urmează {dă-mi rezultatul pariului) devine absurdă. cap. Conceptul de polifonie implică ideea pluralităţii vocilor în acelaşi enunţ. Aşadar. Prin urmare. infra.analiză parţial adoptată şi de Ducrot .6. Cele două puncte de vedere nu aparţin locutorului (L): ele sînt expresia a doi enunţiatori (E) diferiţi. fur­ nizează prin urmare următoarele indicaţii privind semnificaţia frazei: . puşi în scenă de către locutor. efectul fiind discreditarea enunţiatorului (aici alocutorul) care pretinde că ştie tot. în locul unei viziuni monolitice a subiectului vorbitor. SINTEZĂ Pragmatica integrată. Aşa cum relevă Sperber şi Wilson (1978 şi 1989) . enunţul negativ nu constă în asertarea falsităţii unei propoziţii. locutorul trimite la o enunţare sau la un punct de vedere considerat absurd în circumstanţele actuale şi cu care locutorul refuză să se asimileze. Acelaşi principiu este valabil şi pentru (10). De fapt. ci în ciocnirea a două puncte de vedere: cel dintîi corespunde aserţiunii lui «e vreme frumoasă». iar cel de-al doilea exprimării refuzului acestei aserţiuni.locutorul este p e n t r u regizor ceea ce enunţiatorii sînt p e n t r u personaj (despre polifonie în lingvistică şi în literatură. Deşi locutorul enunţă tu ştii tot.82 CAPITOLUL 2 Ducrot opune acestei teze a unicităţii subiectului vorbitor o teorie poli­ fonică a enunţării. 8): prin enunţul său.bazată pe Reboul (1984) . 8) . (sub o ploaie puternică): Ce timp splendid e! Fiindcă tu ştii tot. în orice ironie există un fapt de menţiune (Sperber şi Wilson 1978) sau de aluzie polifonică (Ducrot 1984. astfel încît doar cel de-al doilea este asimilat. analiza lui (8) poate fi reprezentată prin (8'): (8') • E. ironice şi întrebuinţarea u n o r anumiţi conectori. § 1). definită ca o teorie semantică nonvericondiţională. Analiza acestor exemple demonstrează că este preferabil să se adopte o concepţie polifonică prin care s-a introdus în mod special distincţia dintre locutor (definit ca responsabil al actelor de limbaj) şi enunţiator (definind punctul sau punctele de vedere puse în scenă de locutor). e timp frumos E2 refuz (e timp frumos) L se asimilează lui E2 şi nu lui E. cf. precum fiindcă: (8) (9) (10) Nu e timp frumos. Ducrot nu interpretează nici enunţul ironic conform ideii clasice că el exprimă. Pentru a relua metafora teatrală menţionată de D u c r o t (1984. dă-mi rezultatul pariului! Pentru Ducrot. este mai mult decît probabil că (în special din cauza prezenţei lui fiindcă) el nu acceptă această propoziţie. Cele mai frapante exemple de manifestare polifonică în discursul locutorului sînt enunţurile negative. contrarul a ceea ce afirmă. cap.ar fi dificil de înţeles cum ar putea fi pertinent din punctul de vedere al comunicării un fapt contrar realităţii.

un enunţ) trebuie să transmită o garanţie de pertinenţă pentru ca astfel să putem explica de ce actul respectiv merită atenţia interlocutorului şi de ce produce un efect interpretativ. condiţiile care determină accesul lexical. 4. (b) Intr-o situaţie dată. cu cît un enunţ produce mai multe efecte contextuale. cu atît este mai pertinent. deter­ minată de doi factori principali: efortul cognitiv (costul de prelucrare) şi efectul contextual: Pertinenţa (a) Intr-o situaţie dată. 2. afortion. Nu există acti­ vitate de comunicare. Pentru Sperber şi Wilson. cu cît un enunţ pretinde mai puţine eforturi de prelucrare. Eforturile cognitive sînt determinate mai cu seamă de natura stimulului care trebuie prelucrat: lungimea enunţului. efectele contextuale sînt produsul interpretării enunţurilor în raport cu un context particular (de unde termenul efect contextual). Noţiunile de efort cognitiv şi de efect contextual vor fi dezvoltate în cap. (ii) indicaţii asupra potenţialului argumentativ al frazei (orientarea sa argumentativă). structura sa sintactică. gîndirea umană (cunoaşterea) este un organism orientat spre pertinenţă. Efectele contextuale sînt de trei tipuri: (i) adaos de informaţie (se va utiliza implicaţia contextuală pentru a califica tipul de implicaţie extrasă concomitent din enunţul dat şi din contextul său). dimpotrivă. cu atît este mai pertinent. PRAGMATICA COGNITIVĂ Teoria cea mai reprezentativă a pragmaticii cognitive este teoria pertinenţei elaborată de Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989). Principiul de bază al teoriei este principiul pertinenţei. care să nu conţină (cel puţin) o prezumţie sau (cel mult) o garanţie de pertinenţă. cu titlul de «recompensă». formulat de Sperber şi Wilson în felul următor: Principiul pertinenţei Orice act de comunicare ostensivă comunică prezumţia propriei sale pertinenţe opti­ male. aceea a randamentului. Ideea exprimată de acest principiu este că un act de comunicare (de exemplu. beneficiul unor anumite efecte cognitive. indicaţii asupra şirurilor imposibile). Interpretarea unui enunţ nu va fi un act gratuit şi va obţine. Prin urmare. La rîndul lor. (iii) indicaţii asupra punctelor de vedere (enunţiatori) exprimate în frază. Teoria pertinenţei se bazează pe o idee simplă. pertinenţa poate fi definită ca o noţiune comparativă.PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 83 (i) indicaţii asupra şirurilor posibile la care poate conduce enunţarea frazei (sau. .

în mod efectiv. sau interpretativă (se va spune că forma prepoziţională a enunţului constituie o interpretare a gîndului locutorului). predominant în lingvistica structurală şi în semiologie. 2. cap. cum sînt emise. în timp ce semnalul. dezvoltate în continuarea acestui capitol: (i) Comunicarea verbală nu este în relaţie doar cu codul: ea mai este în relaţie şi cu inferenţa. MODELUL CODULUI ŞI MODELUL INFERENŢEI 2. (iv) întrebuinţarea unui enunţ poate fi sau descriptivă (se va spune că forma prepoziţională a unui enunţ constituie o descriere a gîndului locutorului). a fost modelul codului descris în mod explicit de către ingineri ai comunicării (cf. iar pe de altă parte. în îmbogăţirea a două aspecte ale formei prepoziţionale a unui enunţ: pe de-o parte. Mesajul. Modelul codului funcţionează în felul următor (cf. care permit interpretarea secvenţelor de simboluri şi asocierea şirurilor de simboluri cu mesaje. netransportabil. (ii) In prelucrarea enunţurilor intervin două tipuri de procese mentale: procese legate de reprezentare (răspunzătoare de formarea ipotezelor) şi procese de natură computaţională (respunzătoare de calcule inferenţiale). şi prin reguli semantice. mai cu seamă. Teoria pertinenţei poate fi rezumată pornind de la următoarele patru teze. semnal >. transmise şi interpretate . implicitările. Limbile naturale. (iii) Interpretarea pragmatică a enunţurilor constă. El explică. Codul.1. semnal > . Eco 1972). sînt diferite prin reguli ale sintaxei. la fel cu limbajele artificiale considerate drept coduri. trimite la ceea ce în lingvistică se numeşte semnificat. Shannon şi Weaver 1949. corespunde semnificantului. definit ca sistem al cuplului < mesaj. care este transportabil. pentru o descriere cu valoare mai generală cf.1.84 CAPITOLUL 2 (ii) suprimare de informaţie (cînd o implicaţie contextuală sau forma prepoziţională a unui enunţ este contradictorie cu o propoziţie păstrată în memorie. semnal > . ea este cea care se suprimă cel mai uşor). care dirijează concatenarea semnelor în secvenţe de simboluri.l): un cod este un ansamblu de simboluri sau un sistem de asociere < mesaj. poate fi mai complex decît o simplă listă de simboluri.1. Modelul codului Modelul comunicării. opusul semnificatului. explicitările sale. Modelul codului nu este caracterizat doar ca un sistem al cuplului < mesaj. (iii) intensificarea forţei cu care este menţinută o propoziţie. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989.

§ 2. modelul inferenţei) poate fi asociată cu teoria implicaturilor a lui Grice (1975). Comunicarea de proastă calitate se poate. Modelul inferenţei Ideea de inferenţă (şi. infra cap. în funcţie de faptul dacă sînt sau nu declanşate de maxime ale conversaţiei (de cantitate. şi ea.2. El nu explică deloc cum ajunge un ascultător să perceapă intenţia informativă a locutorului.cel care realizează codajul). explica: unica sa cauză (pe lîngă absenţa codului comun) constă în perturbările ce pot afecta canalul şi care în limbaj tehnic se numesc «zgomote». Dacă modelul codului are o putere explicativă forte. De aceea este necesar ca modelul codului să fie completat şi cu un model al inferenţei. In teoria lui Grice. In alţi termeni. Implicaturile corespund părţii neliterale a enunţului comunicat. modelul codului este o teorie a comunicării prin faptul că: (i) dă seama de codificare (relaţia sursă . inconvenientul de a deţine o slabă putere descriptivă. pentru o descriere precisă a maximelor). (ii) dă seama de transferul simbolurilor (via un canal). afortiori.2. 2. Condiţia suficientă pentru o comunicare reuşită este cunoaşterea reciprocă a codului comun. nu numai cu una de cod. de fapt.destinaţie). poate fi explicitată prin urmă­ toarea procedură: Procedură de declanşare a implicaturilor conversaţionale: 1. implicaturile sînt denumite conver­ saţionale sau convenţionale (cf. de pertinenţă. Din perspectiva interlocutorului / nu se poate presupune că L nu respectă maximele conversaţionale sau cel puţin principiul de cooperare (CP). în schimb.1.PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 85 simbolurile în procesul de comunicare. de calitate. el are. Cauza acestei incapacităţi provine din faptul că în comunicare avem de-a face şi cu o problemă de inferenţă. comunicarea reuşită. de mod). (iii) dă seama de decodificare (relaţia decodificator . 7. Modelul codului are avantajul de a dispune de o putere explicativă forte: acest model explică. Ideea inferenţei. Un asemenea model poate fi reprezentat prin figura 3: mesaj ! semnal | semnal primit mesaj primit T zgomot Figura 3: MODELUL CODULUI (după Sperber şi Wilson 1989) Caracteristica principală a acestui model al codului este viziunea simetrică a comunicării: procesul de decodare este replica simetrică a procesului de codificare. Locutorul L a spus P. . 2. asociată implicaturilor conversaţionale.

(ii) Inferenţele nu sînt declanşate prin reguli sau maxime conversaţionale. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989) că un model al inferenţei este un sistem care leagă un ansamblu de premise cu o concluzie.86 3. Q ar fi inferat în mod obligatoriu. model reprezentat în figura 4: Teoria pertinenţei a lui Sperber şi Wilson se distinge de cea a lui Grice prin următoarele aspecte: (i) Inferenţele sînt deductive şi nu inductive. interpretarea enunţurilor este în acelaşi timp un proces reprezentaţional şi unul computaţional (de calcul). Inferenţa pragmatică este nondemonstrativă pentru că nu există nici o garanţie că. un model care explică în ce fel se recuperează implicaturile. Prin urmare Z. ci de reunirea informaţiilor lingvistice şi a informaţiilor nelingvistice (maxime. prin urmare. pornind de la enunţ şi de la alte informaţii (situaţie. De aceea. REPREZENTARE ŞI CALCUL In teoria pertinenţei. 5.2. I vrea. 6. pe de-o parte. Reprezentarea şi calculul/ procesarea sînt două aspecte ale interpretării. L nu a făcut nimic pentru a-1 împiedica pe /să creadă Q. ar trebui ca L să creadă Q. dat fiind P. context. 7. procesului inferenţial. a implicitat Q. vom vorbi despre inferenţă pragmatică nondemonstrativă. asociate. Inferenţa este pragmatică pentru că nu este declanşată numai de forme sau semnificaţii frazale. . L ştie (şi ştie că /ştie că L ştie) că /înţelege că este necesar să presupună că L crede Q. vom spune (cf. pe de altă parte. Pentru a califica relaţia lui P cu Q. Un model al inferenţei este. deci. constituirii contextului şi. ci şi îmbogăţirea formei sale logice (explicitarea sa). (iii) Inferenţele nu au ca unic obiect implicaturile enunţului. 2. ca /să creadă Q. In mod mai general. maxime conversaţionale). informaţii din fondul comun de cunoştinţe). CAPITOLUL 2 4.

acestea autorizează redundanţa sau iteraţia şi produc în felul acesta implicaţii triviale. Consecinţa acestui fapt este că interpretarea obţinută este prima ale cărei efecte compensează efortul de prelucrare a enunţului. Predicţia pe care o face teoria pertinenţei este că interpretarea obţinută nu este. ci cea care optimizează randamentul efort-efect (adică aceea care oferă suficiente efecte pentru un cost minimal de prelucrare).PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 87 2.2. Cît despre regulile deduc­ tive de introducere. Dacă interpretarea este o chestiune de inferenţă. Procesare La originea inferenţelor se află dimensiunea computaţională.1. 2. ca acest enunţ să fie optimal pertinent pentru auditor în interpretarea dată. Procesul care asociază ipotezele contextuale cu forma (mai puţin decît) propoziţională se numeşte contextualizare. şi nu cea care produce cele mai numeroase efecte. în m o d raţional. In terminologia lui Sperber şi Wilson. ea este dependentă în mod fundamental şi de capacitatea (cognitivă) a interlocutorului de a construi un context suficient pentru a fi pertinent. criteriul coerenţei cu principiul pertinenţei explică de ce. C o m p o n e n t a computaţională (sau sistemul deductiv) nu conţine decît reguli deductive de eliminare. deci.1. Reprezentarea Dimensiunea reprezentaţională a interpretării enunţurilor este legată de latura creativă a acestui proces.2. ci este rezultatul combinării enunţului cu ipotezele. rezultatul unei inferenţe care are ca premise o ipoteză contextuală şi enunţul se numeşte implicaţie contextuală: o implicaţie c o n ­ textuală este. 4. într-o interpretare dată.2.). § 4. o propoziţie care n-ar putea fi extrasă nici exclusiv din con­ text. de îndată ce este obţinută o interpretare. O regulă deductivă este o regulă de eliminare dacă şi numai dacă ea poate produce informaţie nouă. Interpretarea obţinută nu este.1. procesul de tratare se opreşte. adică un context care să-i permită producerea unei interpretări coerente cu principiul pertinenţei. fără a continua la infinit: pentru a obţine o prelucrare coerentă cu principiul pertinenţei este de ajuns ca randamentul efort-efect să fie suficient. contextul constituie o variabilă şi nu o constantă. aceea care produce cele mai multe efecte. în teoria pertinenţei contextul enunţului are ca unică proprietate pe aceea de a fi construit şi nu de a fi dat prin situaţie (cf. P r i n urmare. în mod necesar. un enunţ este coerent cu principiul pertinenţei dacă şi numai dacă locutorul s-a putut aştepta. un simplu fapt dependent de enunţ. deci. In realitate. adică propoziţii înzestrate cu valoare de convingeri şi care alcătuiesc contextul. . nici exclusiv din enunţ. infra cap. adică implicaţii nontriviale. In alţi termeni.

Mai mult chiar.?): modus ponens (eliminarea lui dacă) intrări (i) dacă P atunci Q (dacă Max e înţelept. .CAPITOLUL 2 Vom compara. pe cînd modus tollendo ponens (eliminarea lui sau) este sintetic: eliminarea lui şi intrare ieşire (i) ieşire (ii) P şi Q P Q (Max scrie şi Măria citeşte) (Max scrie) (Măria citeşte) modus tollendo ponens (eliminarea lui sau) (a) intrări ieşire (b) intrări ieşire (i) (ii) (i) (ii) P sau Q (Max scrie sau Măria citeşte) non P Q non Q P (Max nu scrie) (Măria citeşte) (Măria nu citeşte) (Max citeşte) P sau Q (Max scrie sau Măria citeşte) Deosebirea dintre regulile analitice şi cele sintetice obligă regulile de eliminare. O impli­ caţie contextuală este. regula de eliminare a implicaţiei materiale (sau mai cunos­ cutul modusponens) cu regula de introducere a conjuncţiei (. atunci va merge la cinema) (ii) P (Max este înţelept) ieşire Q (Max va merge la cinema) introducerea lui şi intrare ieşire P P şi P (Max e guraliv) (Max e guraliv şi Max e guraliv) Argumentul pentru ca într-un sistem deductiv să nu fie păstrate decît regulile de eliminare este unul psihologic. din punct de vedere comunicaţional. nu s-ar înţelege cum ar putea sistemul deductiv să conţină reguli de inferenţă care să repete (fără nici o constrîngere) aceeaşi informaţie: nimic nu interzice producerea lui P şi P. prin urmare. Prin definiţie. sintetică şi nontrivială. pornind de la P. De exemplu regula de eliminare a conjuncţiei (?î) este analitică. că ea constă în adăugarea de informaţie nouă. din implicaţiile contextuale. să fie reguli sintetice. Să reamintim că teoria pertinenţei face ipoteza că gîndirea umană este orientată spre pertinenţă. cum regulile de deducţie impli­ cate în procesul inferenţial sînt reguli de eliminare. prin regula de introducere a lui şi. (P şi P) şi P etc. ceea ce semnifică. o regulă analitică nu conţine decît o singură premisă ca intrare. implicaţiile rezultate din aplicarea lor sînt nontriviale (o implicaţie este trivială dacă este produsă printr-o regulă de introducere). în timp ce o regulă sintetică conţine două. în acest scop. Din această cauză. O altă proprietate a sistemului deductiv (alături de regulile de eliminare) este aceea de a face distincţia dintre regulile analitice şi cele sintetice.

infra cap. în metonimii. 15. mai precis. Exemplele care urmează ilustrează asemenea situaţii.PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 2. comunicarea indirectă sau nonliterală ar fi un caz marcat. afortiori. din context la Grice) asociate unor reguli pragmatice (condiţii de reuşită ale actelor ilocuţionare. Eşti sarea vieţii mele.68 de franci. al ironiei şi al enunţului vag: (11) a. Aceste distincţii nu sînt contestate de nimeni în prezent. (Grice>). b. este că starea normală a comunicării ar fi comunicarea literală şi că. Pentru acest aspect. este vorba despre cazul metaforei. Diferenţa dintre dimensiunea literală şi cea nonliterală a sensului nu este contestată de Sperber şi Wilson. cum sînt teoria actelor de vorbire a lui Searle sau teoria implieaturilor a lui Grice. c. Dar. ei fac ipoteza absenţei unei soluţii de continuitate între comunicarea literală şi cea nonliterală. ar fi cazuri de nerespectare a regulilor pragmatice. b. iar decizia ca procesul interpretativ să se continue sau nu este legată în mod esenţial de principiul cooperării şi de un diagnostic de defectuozitate. încă. contestată de teoria pertinenţei. dimensiunea fundamentală a comunicării nu este literalitatea. Iţi cer să-ţi îmbraci rochia neagră. dintre act secundar şi act primar. în acte indirecte de vorbire. al actului de vorbire indirect. maxime de conversaţie). sensul implicit este derivat din sensul literal şi din alte informaţii (din fondul comun de cunoş­ tinţe la Searle. prin urmare. Eşti cauza fericirii mele. d. . dar problema este de a şti dacă ele sînt necesare pentru descrierea proceselor de comprehensiune a enunţurilor. Una dintre con­ secinţele teoriilor clasice. o condiţie necesară pentru realizarea acestuia.3.. ar fi convingătoare compararea enunţurilor din (12) cu cele de sub (11): (12) a. c. pentru aceştia. precum şi ipoteza că tocmai comunicarea literală este cea care con­ stituie cazul marcat (cf.2. EXPLICITARE şi IMPLICITARE 89 Una dintre caracteristicile abordărilor pragmatice clasice. adică nonpreferat. într-adevăr. în legătură cu asta.897. Ce timp urît! Se pare că un cercetător ştiinţific nu cîştigă decît 9. este aceea de a face distincţia dintre aspectele explicite ale sensului şi aspectele sale implicite. Decodarea sensului literal este. d. Re­ flectarea acestei deosebiri o regăsim în diferenţele dintre sens literal şi implicatură.). în ironie sau în întrebuinţări aproximative.000 de franci. (pe o ploaie puternică) Ce timp splendid! Se pare că un cercetător ştiinţific nu cîştigă decît 10. § 4. Mi-ar plăcea să-ţi îmbraci rochia neagră. şi nici de teoria pertinenţei. formele pe care comu­ nicarea literală le ia în metafore. In teoriile clasice. între sensul frazei şi sensul enunţării de către locutor (Searle) sau.

îmi poţi da sarea? Myriarn a telefonat ieri. (14) Explicitările corespund procesului de dezvoltare (sau îmbogăţire) a formei logice a enun­ ţului produs prin sistemul periferic lingvistic. Sperber şi Wilson fac distincţia între două tipuri de implicitări: premisele implicitate şi concluziile implicitate. Explicitarea Explicitările sînt dezvoltările formei logice a enunţului şi. . b. Prin dezvoltarea formei logice trebuie să înţelegem atribuirea de referenţi anaforicelor şi deicticelor. Myriarn Bloede i-a telefonat lui Anne Reboul la întîi ianuarie 1992. nici la implicaturile convenţionale. c. că trecerea de la (13) la (15) nu se poate face numai pe baza informaţiilor date în (14). Se vede. adică de un proces de dezvoltare sau îmbogăţire a formei logice. Nu l-am mai văzut de o veşnicie. sau. Explicitarea enunţurilor este o componentă funda­ mentală a procesului de interpretare pragmatică şi nu se poate reduce la un simplu proces de decodificare. b. iar ca explicitări (15): (13) a.2. a ipotezelor contextuale accesibile în memorie şi a proceselor inferenţiale. Myriarn i-a telefonat lui x în ziua precedentă enunţării. pe scurt. (15) a. ci ansamblului de ipoteze necesare pentru a obţine o interpretare coerentă cu principiul pertinenţei.3. nu corespund sensului literal. c.3. a. Locutorul îl întreabă pe interlocutor dacă are posibilitatea de a-i da sarea. determinarea atitudinii propoziţionale a locutorului etc. deci. de aceea. enunţurile de sub (13) au ca formă logică (14). Este vorba aici de ceva mai mult. 2. Jacques Moeschler nu 1-a mai văzut pe Jean-Claude Anscombre de un an. c. Jacques Moeschler doreşte ca Anne Reboul să-i dea sarea. impliatare. De exemplu.90 CAPITOLUL 2 Cele două dimensiuni ale sensului pe care le-am reamintit aici sînt de­ numite de Sperber şi Wilson explicitare şi. Să luăm exemplul următor: (16) Petru: Ţi-ar plăcea să conduci un Mercedes? Măria: Nu mi-ar plăcea să conduc NICI UN automobil de lux. ale lui Grice) nu corespund dezvoltărilor formei logice.1. 2. Locutorul nu 1-a văzut pe x de t < t o . Implicitarea Implicitările unui enunţ (care nu sînt reductibile nici la implicaturile con­ versaţionale. respectiv. a informaţiilor privind situaţia. b. orice îmbogăţire a formei logice produsă prin combinarea enunţului.

precum (17) care. (17) (18) (19) Un Mercedes este un automobil de lux. pentru că interpretarea pragmatică este declanşată de principiul pertinenţei şi nu de exploatarea sau violarea maximelor. concluziile implicitate au proprietatea de a nu fi complet determinate. ca şi explicitările. cu siguranţă Măria comunică mai accentuat (19) decît (22) sau (23). adică atunci cînd sînt declanşate prin exploatarea sau violarea maximelor conversaţionale. Măria nu doreşte să conducă un Porsche. concluziile implicitate) nu sînt complet deter­ minate. teoria lui Grice face supoziţia că implicaturile (convenţionale şi conversaţionale) corespund aspectelor nonvericondiţionale ale enunţurilor. implicaturile sînt convenţionale atunci cînd sînt ataşate unei forme lingvistice particulare (nefiind detaşabile). la fel de accesibile ca (17). Dacă ea . implicitările. în mod legitim ne-am putea întreba de ce n-a răspuns pur şi simplu cu (19). neconvenţionale şi neanulabile. dimpotrivă. cu siguranţă mai puţin accentuat decît (19): (20) (21) (22) (23) Un Porsche este un automobil de lux. tocmai aceste implicitări motivează răspunsul său indirect. § 3. NB: Definiţia dată implicitării nu coincide cu noţiunea griceiană de implicatură. produce implicaţia contextuala (19). Mai mult decît atît. cînd nu pretind nici un calcul inferenţial particular (nefiind calculabile). Răspunsul este că Măria comunică în (16) mai mult decît în (19).PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICA COGNITIVĂ 91 Pentru a înţelege răspunsul Măriei. Dacă implicitările (şi. Teoria pertinenţei nu face distincţie între aceste două tipuri de implicaturi. mai exact. iar (19) este o concluzie implcitată. din motive legate de tema dialogului. Un Ferrari este un automobil de lux. care este o teorie prag­ matică vericondiţională. cînd sînt automat asociate expresiei lingvistice şi cînd nu pot fi anulate. Premisele implicitate trimit la ipotezele pe care inter­ locutorul trebuie să le facă pentru a obţine o interpretare coerentă cu principiul pertinenţei. însă. Distincţia între premise implicitate şi concluzii implicitate este crucială pentru teoria pertinenţei.3.4). infra cap. Măria comunică şi (22) şi (23) dar. In pragmatica pertinenţei. (17) este o premisă implicitată. adică de ce nu şi-a comunicat gîndul în mod literal şi complet. implicaturile sînt conversaţionale dacă sînt detaşabile. calculabile. au proprietăţi vericondiţionale (cf. Date fiind (20) şi (21). Măria nu doreşte să conducă o maşină de lux. Măria nu doreşte să conducă un Mercedes. Dacă ceea ce Măria vroia să comunice în (16) ar fi co­ respuns lui (19). Astfel. Măria nu doreşte să conducă un Ferrari. 6. ar fi nepotrivit să spunem că Măria nu comunică şi (22) şi (23). trebuie să se recurgă la cunoştinţe numite enciclopedice. Dar. ele variază între ele în privinţa forţei lor. In al doilea rînd. asociat explicitării sale (18). în­ tr-adevăr.

b. o limbă oarecare poate fi utilizată şi ca descriere (în funcţionarea sa referenţială obişnuită). Literatura filozofică şi logică a dezvoltat pe larg această distincţie iar opoziţia clasică dintre uz şi menţiune este mărturia acestui fapt (pentru o sinteză în acest sens.2.4. deşi p u t e m spune că premisele din (27) sînt adevărate. Aceasta înseamnă că.92 CAPITOLUL 2 n-ar fi avut intenţia de a comunica decît (19). expresia trandafirul roşu este utilizată în mod descriptiv în (25 a). Dar o formă propoziţională poate reprezenta şi altceva decît o stare . b. întrebuinţare descriptivă şi întrebuinţare interpretativă Teoria pertinenţei a acordat un statut central acestei opoziţii care se suprapune noţiunilor de descriere şi interpretare. ar fi răspuns direct. cu acelaşi lexic. Astfel. forma propoziţională a enunţului este o descriere a unei anumite stări a lumii. într-adevăr. nu p u t e m afirma acelaşi lucru despre concluzie. In schimb.1. D i n punct de vedere logic. căci. Recanati 1979 a). cf.4. b. p r i n aceasta contextul transparent din (26) devenind context opac în (27): (26) a. de îndată ce expresia este în m e n ţ i u n e . 2. şi interpretativ sau ca menţiune în (25 b): (25) a. diferenţa dintre o expresie în întrebuinţare şi una în m e n ţ i u n e este perti­ nentă. c. San-Antonio = Frederic Dard. c. întrebuinţare şi menţiune Una dintre proprietăţile principale ale limbilor naturale este aceea că ele con­ stituie propriul lor metalimbaj. vom vorbi despre întrebuinţare descriptivă şi întrebuinţare interpretativă a unei forme propoziţionale. D E S C R I E R E Ş I I N T E R P R E T A R E A 2. Trandafirul roşu este în vază. ea constituie un context opac (sau oblic) care schimbă condiţiile de validitate ale inferenţelor. O formă propoziţională are întrebuinţare descriptivă cînd reprezintă o stare de lucruri. cu aceeaşi sintaxă şi cu aceeaşi semantică. Mai exact. de exemplu prin (24): (24) N-aş conduce niciodată lin Mercedes. In acest caz. inferenţa (26) este n u m i t ă validă. căci premisele sînt adevărate şi din ele decurge o concluzie adevărată. (27) a. «Trandafirul roşu» este o sintagmă nominală. iar explicaţia ţine de faptul că expresia San-Antonio în (27 a) este întrebuinţată. San-Antonio este autorul cărţii La Vie secrete de Walter Klosett Frederic Dard este autorul cărţii La Vie secrete de Walter Klosett San-Antonio = Frederic Dard San-Antonio are zece litere Frederic Dard are zece litere 2. şi ca menţiune (cînd referinţa expresiei este limba însăşi).4. în t i m p ce în (27 b) ea este menţionată.

deci. lucrurile s-ar petrece altfel. în care formele propoziţionale au în comun toate implicaţiile lor analitice şi con­ textuale. situaţie care. normale. diferenţa dintre descriere şi interpretare: . Diferitele tipuri de analogie interpretativă pun. noţiunea centrală este aceea de asemănare a formelor propoziţionale sau. normală. In acest caz. Vom spune că două forme propo­ ziţionale se aseamănă din punct de vedere interpretativ dacă implicaţiile lor ana­ litice şi contextuale sînt comune. în virtutea similitudinii celor două forme prepoziţionale. constituind. de tropi în general. Ea este reprezentată de comunicarea nonliterală şi. ca şi la distincţia dintre utilizarea descriptivă şi cea interpretativă explică faptul că. această situaţie corespunzînd comunicării obişnuite. dimpotrivă. în teoria pertinenţei. între altele. prima reprezentare este o interpretare a celei de-a doua şi vom spune că prin aceasta ea este utilizată interpretativ. Dacă. (ii) Cele două forme propoziţionale au în comun numai o parte din implicaţiile lor: asemănarea interpretativă este doar parţială. Aici. Următoarea schemă a lui Sperber şi Wilson explicitează această situaţie generală şi. de asemănare interpretativă. şi de metaforă în special. şi de excepţie. Recursul la noţiu­ nea de asemănare interpretativă. în teoria pertinenţei.PRAGMATICĂ INTEGRATA ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 93 de fapt: ea poate fi reprezentarea unei alte reprezentări cu formă propoziţională (de exemplu un gînd). de aceea. Comunicarea literală nu este considerată superioară din punct de vedere calitativ. sensul literal nu are statut teoretic. Se pot lua în considerare trei tipuri de situaţii: (i) Cele două forme propoziţionale nu au în comun nici una dintre implicaţiile lor: în acest caz vom spune că asemănarea interpretativă este nulă. în centrul cercetărilor asupra întrebuinţării limbajului acele cazuri în care asemănarea interpretativă este parţială. în mod special. Asemănarea interpretativă este o noţiune com­ parativă şi susceptibilă de grade. aşa cum se întîmplă în comunicarea nonliterală. constituie un pol extrem al analogiei inter­ pretative. Un exemplu de tipul asemănării interpretative nule este situaţia de eşec al comunicării. (iii) Comunicarea literală corespunde acelei situaţii extreme. consecinţa ar fi că starea obişnuită. un caz marcat al comunicării. a comunicării ar corespunde comunicării literale. mai precis.

94 CAPITOLUL 2 .

noţiunea de formă logică a fost introdusă în lin­ gvistică de semantica generativă care propunea ipoteza că structura de adîncime. acest atac contra postulatului autonomiei sintaxei pune totuşi un anumit număr de probleme. un întreg capitol să fie consacrat interpretării vericondiţionale a enunţurilor. prin distincţia dintre forma logică şi forma propoziţională a unui enunţ. NOŢIUNEA DE FORMĂ LOGICĂ 1. se reduce pur şi simplu la forma logică. După Russell (1905) şi Frege (1882/1971). 1. într-o lucrare consacrată pragmaticii. INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR: FORMA LOGICĂ VERSUS FORMA PROPOZIŢIONALĂ. în ultimă instanţă. care corespunde structurii logice subiacente a acestei fraze. Alt număr de . Introducerea no­ ţiunii de formă logică are aşadar consecinţe importante: slăbirea şi chiar dispa­ riţia frontierei dintre sintaxă şi semantică. La începutul anilor '70.3. în această optică. Răspunsul la acesta obiecţie trece. Se va observa că există o deosebire între structura aparentă a frazei şi structura sa logică. NOŢIUNEA DE FORMĂ LOGICĂ ŞI INTRODUCEREA EI ÎN LINGVISTICĂ Noţiunea de formă logică apare la începutul secolului în lucrările de logică filozofică ale lui Russell şi Frege. noţiune introdusă de gramatica generativă. Deşi a avut un important succes. Transformările sintactice operează direct asupra formei logice. aşa cum se manifestă ea în forma logică. Forma logică determină condiţiile de adevăr ale frazei şi permite să i se atribuie acesteia o valoare de adevăr. legate de faptul că o formă logică redusă la structura de adîncime a frazei nu este susceptibilă să fie investită ea însăşi cu valoare de adevăr: acesteia trebuie să i se adauge cîteva elemente privind în special referinţa. se confundă cu structura de adîncime a frazei.1. CODIFICAREA ŞI INFERENŢA P oate părea surprinzător ca. acest subiect fiind considerat în mod tradiţional ca ţinînd de semantică. care. forma logică a unei fraze este o formulă bine formată a unui limbaj formal oarecare.

ci mai degrabă o semnificaţie care va fi parţial determinată de situaţia de enunţare. 1. Termenul a descinde este luat aici în două accepţiuni succesive: în prima. aşa cum a fost ea propusă de semantica generativă. Ducrot 1980 a). un anumit număr de expresii referenţiale sau nonreferenţiale nu au o semnificaţie proprie. adevărul nu mai este relativ numai la vorbitor şi la moment. RELATIVITATEA LA CONTEXT: PROBLEMA REFERINŢEI INDICIALE. Astfel. care nu au autonomie referenţială deoarece sînt lipsite de referinţă virtuală. A REFERINŢEI DEMONSTRATIVE ŞI A TERMENILOR VAGI Limbile naturale folosesc foarte adesea elemente numite indiciale care sînt tot atît de diverse ca şi deicticele de persoana întîi şi a doua (eu/noi.) şi timpurile verbale. ci şi frontiera dintre semantică şi pragmatică. într-un loc determinat şi cu ajutorul unui individ determinat. In aceeaşi situaţie sînt şi demonstrativele. NB2: In terminologia lui Milner (cf.96 CAPITOLUL 3 probleme sînt considerate în general ca aparţinînd domeniului pragmaticii. Cu alte cuvinte. Lycan 1984) pe care am folosit-o în mare măsură în acest capitol. Toate aceste elemente au drept însuşire comună de a-şi lua sensul numai din uz. azi. la France Inter. şi aceasta faţă de un reper reprezentat de enunţarea frazei. NB1: Termenul de enunţare trebuie înţeles aici în sensul lui Ducrot (cf. Avem un astfel de exemplu în fraza următoare. de timp (acum. iar mai tîrziu din maşina R 25 metalizată. de loc (aici. adică de semnificaţie lexicală. ceea ce pînă la urmă s-a readus în discuţie prin introducerea noţiunii de formă logică. acolo etc. ce trebuie inclus şi ce trebuie exclus din forma logică? Lycan tratează această problemă într-o lucrare recentă (cf. 31-3-1992). Mai rămîne problema termenilor vagi: într-adevăr. forma logică trebuie să cuprindă un indice care are rolul de a relativiza adevărul la un moment şi la un locutor. 1982). Milner 1978. ieri etc). însoţită de motociclişti (Claude Villers la "Vrai-faux Journal". Aşadar. cel adevărat. ca un eveniment istoric care are loc într-un moment determinat. în a doua. . la moment şi la obiectul desemnat. despre accepţiunea fizică care exprimă trecerea de la o situaţie dată la o situaţie inferioară. este vorba despre accepţiunea biologică care spune că un fiu descinde din tatăl său. termenii indiciali nu au autonomie referenţială în măsura în care ei singuri nu sînt suficienţi ca să-şi determine referentul. tu/voi). descinde mai întîi din tatăl lui şef. ci la vorbitor. Aceasta nu rezolvă însă şi problema demonstrativelor: în momentul în care vorbitorul indică printr-un termen demonstrativ însoţit de un gest despre ce vrea să vorbească. care provine dintr-o emisiune umoristică la postul de radio France Inter: (1) Şeful. pentru a i se putea conferi valoare de adevăr.2. este nu numai autonomia sintaxei.

Forma logică a unei fraze serveşte tocmai la precizarea condiţiilor de adevăr. Sperber şi Wilson 1986 a. cele indiciale.INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR 97 Toate aceste elemente. NB: Termenul de context nu este înţeles aici într-un sens tehnic. adică de conţinutul propoziţional al frazei.3. cap.1. Iată de ce. impli­ caţia materială. sau că semnificaţia lui (2B) conţine (3).1. situaţia de enunţare. adică la enunţ. şi care verifică fraza în cauză. dacă aceasta există. faptul acesta e normal dacă se consideră că valoarea de adevăr a unei fraze depinde de faptul dacă această frază se verifică sau nu se verifică printr-o stare de lucruri din lume. Implicaturile conversaţionale Răspunsul lui Lycan la această problemă privind implicaturile conversaţionale ale lui Grice este simplu: el constă în a face observabil că implicaturile lui Grice nu ţin de semnificaţia înţeleasă în sens strict. (3) Lui B nu i-ar plăcea să conducă un Porsche. Acest adaus îşi are legitimitatea în apartenenţa acestor "semnificaţii secundare" la semnificaţia frazei. 1. iar supra. § 4. ci de întrebuinţarea acesteia cu o anumită intenţie de către locutor. ca şi termenii vagi. § 2. toate acestea au următoarea consecinţă: pentru a fi sus­ ceptibilă să primească o valoare de adevăr. D u p ă Lycan. 1. După cum se vede. cap. Aici. p u n problema referinţei. problema care se pune este de a preciza dacă aceste "semnificaţii secundare" sînt de inclus în forma logică a frazei sau trebuie excluse din aceasta. a legăturii dintre limbaj şi ceea ce exprimă limbajul în uz. (2) . implicitările (în sensul lui Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989) şi presupoziţiile. şi 1989. studiile asupra limbajului natural i-au adăugat alte fenomene. Se poate considera că implicatura conversaţională vehiculată de (2B) este (3). 2. 4. adică a stării de lucruri din lume. „SEMNIFICAŢIILE SECUNDARE": IMPLICATURILE CONVERSAŢIONALE. şi ea trebuie relativizată la un context. "para-logice": implicaturile conversaţionale (în sensul lui Grice 1975).1 şi infra. termenul desemnează destul de imprecis. IMPLICITĂRILE ŞI PRESUPOZIŢIILE Dacă logica clasică nu recunoaşte decît o relaţie implicativă unică şi forte. terbuie să recunoaştem. este greu de pretins că (2B) semnifică (3). şi nu are nimic de-a face cu sensul în care îl utilizează Sperber şi Wilson (cf.3. cele demonstrative. forma logică trebuie să se poată adapta la întebuinţarea acelei fraze. apartenenţă justificată ea însăşi prin afirmaţia conform căreia a nu sesiza aceste "semnificaţii secundare" înseamnă a nu înţelege fraza. Trebuie aşadar să se facă o deosebire între ceea ce face ca o propoziţie să fie adevărată sau falsă şi implicaturile acestei fraze.1). Exemplul următor permite să se vadă forţa argumentului lui Lycan: A Ţi-ar plăcea să conduci un Porsche? B Nu mi-ar plăcea să conduc nici o maşină de lux.2.

(5) şi (6) sînt şi alte implicitări ale lui (2B) care.98 CAPITOLUL 3 1. Pe . Lycan atacă noţiunea de presupoziţie semantică. b. implicitările necorespunzînd întot­ deauna unei intenţii determinate a locutorului. la fel ca (3). în special trecerea la forma interogativă (ca în (8)) şi negativă (ca în (9)).2. mai ales Wilson 1975 şi Kempson 1975). Testul pentru presupoziţie este rezistenţa presupoziţiei la diferite modi­ ficări ale frazei. Ion fuma. atunci (7 a) nu mai are valoare de adevăr (aceasta este poziţia lui Strawson 1977. § 1.3. Lui B nu i-ar plăcea să conducă un Jaguar. (7 a) reprezintă enunţul aşa cum a fost el rostit [sensul exprimat). 1. cu repercusiuni asupra aspectelor vericondiţionale ale frazei. se pot deduce din (2B). ori se consideră că dacă (7 b) este fals. 8. este într-adevăr de necon­ ceput a face să depindă adevărul unei propoziţii date de adevărul unei alte pro­ poziţii oarecare contingente.1. conţinutul presupui. Lui B nu i-ar plăcea să conducă un Rolls-Royce.3. cf. NB: Sînt aici două aspecte antagonice: reluînd exemplul (7). Presupoziţia şi prezumţia lexicală Rămîne problema presupoziţiei. Presupoziţia este un fenomen uşor de descris în exemple: (7) (8) (9) a. cap. n-au fost intenţionate de B şi sînt mai slab comunicate decît (3): (4) (5) (6) Lui B nu i-ar plăcea să conducă un Maserati. ele nu ţin de semnificaţia frazei şi nu aparţin conţinutului propoziţional al acesteia. După el.3). Ion s-a lăsat de fumat. iar (7 b) reprezintă presupoziţia sa. că nici Grice şi nici Sperber şi Wilson n-au pretins vreodată că im­ plicaturile conversaţionale ori implicitările trebuie incluse în forma logică a enunţului. infra. Ion s-a lăsat de fumat? Ion nu s-a lăsat de fumat. Implicitările Problema implicitărilor în accepţia lui Sperber şi Wilson poate primi un răspuns asemănător.3. Răspunsul lui Lycan în privinţa lor este poate şi mai convingător. Includerea presupoziţiei în forma logică nu are sens decît dacă presupoziţia este un fenomen semantic. La fel ca implicaturile conversaţionale. în terminologia lui Sperber şi Wilson (3) este o implicitare a lui (2B). şi nu un simplu fenomen pragmatic. ori se consideră că dacă (7 b) este fals. Dar nu este singura: (4). Ca şi alte lucrări anterioare (cf. Dacă în terminologia lui Grice (3) este o implicatură con­ versaţională a lui (2B). cu siguranţă. ceea ce ar fi cazul în prima ipoteză de mai sus. atunci şi (7 a) este fals (aceasta este poziţia lui Russel 1905). Să ne întoarcem la exemplul (2). dar care. de altfel. Atragem atenţia.

dar n-a fumat niciodată. 1. în favoarea noţiunii de prezumţie lexicală. 1. dacă este exactă. conform căreia o frază este gramaticală dacă i se atribuie o interpretare semantică.3. ceea ce ar însemna. obligă la tratareaperformativelor nonexplicite în acelaşi mod ca şi performativele explicite (şi invers). că gramaticalitatea unei fraze poate depinde de fapte petrecute în lume. Vom observa aici că gramaticalitatea în sens larg poate fi determinată pentru o frază în afara utilizării ei.4. nu este calculabilă. PERFORMATIVELE NONEXPLICITE ŞI ACTELE DE VORBIRE INDIRECTE 1. Soluţia lui Lycan constă în înlăturarea noţiunii de presupoziţie. adică. PERFORMATIVELE EXPLICITE. noţiunea de prezumţie lexicală este foarte apropiată de no­ ţiunea de implicatură convenţională a lui Grice. (ii) gramaticalitate în sens restrîns. în optica sa. ipoteză care este inadmisibilă.4. forma logică a acestuia. care ar opera astfel asupra structurii de adîncime şi asupra prezumţiilor lexicale în acelaşi timp.o frază care ar fi deposedată de valoarea de adevăr ar fi agramaticală.INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR 99 de altă parte . indiferent dacă a fost sau nu lexicalizată corect. O prezumţie lexicală are următoarele însuşiri: (a) (10) (b) (c) nu este anulabilă. E de la sine înţeles că gramaticalitatea care ţine de forma logică este gramaticalitatea în sens larg.în optica sa în care forma logică este echivalentă cu structura de adîncime . este detaşabilă în sensul lui Grice (adică este asociată cuvîntului însuşi şi nu semnificaţiei acestuia). Trebuie aşadar deosebite două nivele de gramaticalitate: (i) gramaticalitate în sens larg. Două tipuri de gramaticalitate Lycan face ipoteza că structura de adîncime a enunţului. .1. Aceste prezumţii factuale fac obiectul unui proces transformaţional de lexicalizare care se poate adeveri greşit. aşa cum o arată următorul exemplu: ?? Ion s-a lăsat de fumat. pe cînd gramaticalitatea în sens restrîns nu poate fi determinată decît în uz.4. Ipoteza performativă şi performadoxur Ultimul fenomen pragmatic de importanţă abordat de Lycan este acela al performativelor: problema principală este ipoteza performativă (cf. în acelaşi timp. Ross 1970) care. După afirmaţia lui Lycan. dacă se acceptă a doua ipoteză. * paradoxul analizei performative [NT]. nu reprezintă singura intrare a constituentului transformaţional. conform căreia o frază este gramaticală dacă este gramaticală în sens larg şi lexicalizată corect.

Insă. In exemplul (12). Searle 1972. cunoscută sub numele de ipoteza sau analiza performativă. atunci ori frazele sînt neinterpretabile. § 2). Aşadar. ori li se atribuie condiţii de adevăr incorecte. In versiunea sa completă. primul caz corespunde performativelor explicite. . ca în exemplul (11): (11) Promit că voi veni mîine. După Ross. 5. locutorul îndeplineşte un act ilocuţionar de aserţiune: (12) Plouă. un sintactician generativist. toate frazele comportă în structura lor de adîncime ceea ce el numeşte o prefaţă performativă. aşa cum o dă Lycan (cf. faptului enunţării sale. a avansat o ipoteză (1970) care permite nu numai legitimarea sintactică a extinderii performativităţii la frazele nonexplicite. 3. In primul stadiu al teoriei. (12) un performativ nonexplicit. dar şi unificarea tuturor frazelor din punct de vedere sintactic. într-adevăr. 2. înseamnă că i se atribuie condiţii incorecte de adevăr. Dacă analiza performativă este corectă. 4. In acest nou stadiu al teoriei. Dacă la nivelul structurii sale de adîncime orice frază conţine un verb per­ formativ care nu este interpretat din punct de vedere semantic. Rostind (11). Dacă analiza performativă este corectă. Ross. 1. acest fapt produce performadoxul: valoarea de adevăr a unei fraze declarative nu mai corespunde. (11) este un performativ explicit. fiecare frază corectă a limbii franceze conţine la nivelul structurii sale de adîncime un verb performativ care o determină. iar al doilea celor nonexplicite. perfor­ madoxul se enunţă astfel: 1. performativele explicite şi nonexplicite trebuie tratate în acelaşi mod. verificării printr-o stare de fapt din lume. Lycan 1984). locutorul îndeplineşte un act ilocuţionar de promisiune. Austin 1970). o frază ca (12) are o structură de adîncime de tipul (13): (13) Afirm că plouă. ci. atunci ea însăşi este neinterpretabilă. cf. pur şi simplu. orice frază are o prefaţă performativă.100 CAPITOLUL 3 Noţiunea de perforrrtativ provine din teoria actelor de vorbire dezvoltată de Austin (cf. orice frază îndeplineşte un act ilocuţionar prin simplul fapt de a fi gramaticală şi enunţată. Dacă la nivelul structurii sale de adîncime orice frază conţine un verb per­ formativ care este interpretat din punct de vedere semantic. In dezvoltările ulterioare ale teoriei actelor de vorbire. care se poate menţine sau care poate fi elidată din structura de suprafaţă. şi supra. înseamnă că în structura sa de adîncime. Dacă acceptăm ipoteza performativă. adică în forma sa logică. cap. Este intolerabilă fiecare dintre aceste consecinţe. aşa cum observă Lycan. apoi de Searle (cf. Conform acestei ipoteze. o frază este considerată performativă dacă un act este îndeplinit prin însăşi enunţarea sa.

cu alte cuvinte. el însuşi enunţat şi implică p. o altă problemă: prezenţa. Soluţia trece prin analiza paratactică. aceasta îl conduce pe Lycan spre abandonarea ipotezei seman­ ticii generative conform căreia structura de adîncime şi forma logică sînt echivalente. la voi veni mîine. Care este utilitatea sa dacă ea nu contribuie la forma logică a enunţului. va trebui făcută o distincţie între forma logică şi prefaţa performativă. reprezentată lingvistic prin indicatorul forţei ilocuţionare. primesc o interpretare semantică: (14) (15) Să fiu sincer. ipsofacto. Aserţiunea poate fi atunci din nou tratată satisfăcător. adică la condiţiile sale de adevăr. iar pentru alte fraze nu. mă plictiseşti. Searle .4 " " ' . te părăsesc. fără doar şi poate. a unor adverbiale {săfiu sincer. conform căreia atunci cînd se enunţă o frază de forma "afirm căp". Cu toate acestea. Pentru exemplul (11). este greu să se pretindă că adverbialul se interpretează semantic. însă. ci spune că indicatorul forţei ilocuţionare este în acest caz însăşi forma sintactică a frazei: declarativă şi la indicativ pentru (12). de conţinutul propoziţional.) care. Să reluăm exemplul (12)-(13) şi să presupunem că ceea ce s-a enunţat a fost (13): (12) (13) Plouă. complementul săup este. Searle 1972) distinge într-un enunţ forţa ilocuţionară a enunţului. de exemplu. şi deci nu este interpretată semantic? Mai este. S-ar ajunge. In structura de adîncime. Se pune aşadar problema rolului pe care îl îndeplineşte prefaţa performativă. atunci cînd fraza nu conţine o prefaţă performativă explicită. nu. în fraze în care nu există prefaţă performativă explicită. Pentru că mă întrebi.prefaţă performativă NB: Această propunere se înscrie în cel mai pur spirit searlian. . Aceste adverbiale indică limpede prezenţa unui verb performativ în structura de adîncime şi tocmai de aceea. Afirm că plouă. la următoarea situaţie: formă logică = structură de adîncime .nu postulează existenţa unei prefeţe performative implicite în structura de adîncime. Părerea lui Lycan este că trebuie să se renunţe la ipoteza performativă conform căreia orice frază gramaticală enunţată comportă în structura sa de adîncime o prefaţă performativă şi să se facă o distincţie între fraze cu performative explicite sau adverbiale şi fraze fără performativ explicit. Totuşi. pentru că mă întrebi etc. pe cînd verbul pe care îl modifică. " ^ '" INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALA A ENUNŢURILOR 101 Intr-o primă etapă. reprezentat prin indicatorul de conţinut propoziţional. încorporarea verbului şi a adverbului în forma logică ne conduce din nou la performadox. Să ne amintim că Searle (cf. indicatorul forţei ilocuţionare corespunde lapromit.şi în aceasta constă principala diferenţă . iar indicatorul conţinutului propoziţional. Performadoxul nu mai rămîne atunci valabil decît pentru performativele explicite. la drept vorbind.

Actele de vorbire indirecte Toate acestea ridică. . ar trebui să deţină forţa ilocuţionară a unei cereri de informaţie. şi un alt set de condiţii de adevăr care corespund formei logice a enunţu­ lui (12). (16).102 CAPITOLUL 3 Dată fiind enunţarea lui (13). iar aici Lycan se întoarce la ideile lui Searle: indicatorii de forţă ilocuţionară sînt performativele explicite la persoana întîi. două seturi de condiţii de adevăr: un set care corespunde formei logice a enunţului (13) şi include prefaţa performativă explicită. cum se face atunci că o frază cu un indicator de forţă ilocuţionară dat poate fi folosit cu o forţă ilocuţionară care nu este forţa ilocuţionară corespunzătoare? Soluţia lui Lycan constă în distincţia pe care o face între trei tipuri de acte de vorbire indirecte.4. frazele care au în mod normal o forţă indirectă. De ce nu ar fi aplicabil acest tratament dacă ipoteza performativă s-ar revela exactă? Să reluăm exemplele (12) şi (13). a fost enunţat şi (12). simplu: dacă forţa ilocuţionară a unui enunţ este determinată de indicatorul de forţă ilocuţionară. Modul de a pune problema este. cu forţa ilocuţionară corespun­ zătoare acesteia. prin forma sintactică pe care o are. modul verbal şi alţi indici de acelaşi tip. ce se repar­ tizează pe un continuum care merge de la indirecţia cea mai mare la direcţia cea mai mare: (i) (ii) (iii) frazele care pot fi folosite în mod indirect. (18) şi (19): (17) In faţa unei ferestre deschise: „E cam frig aici". Ipoteza performativă interzice aşadar aplicarea cu succes a analizei paratactice. o altă problemă. deci. Un act de vorbire indirect se defineşte prin faptul că o frază al cărei indicator al forţei ilocuţionare indică o forţă ilocuţionară dată este de fapt folosită cu o forţă ilocuţionară complet diferită: (16) Poţi să-mi dai sarea? Astfel. ce include prefaţa performativă. Trebuie oare atunci abandonată ideea fundamentală a teoriei actelor de vorbire. (12) şi (13) au aceeaşi formă logică. în absenţa lor. pe aceea din (13).2. Se enunţă (13). frazele care pot fi folosite numai indirect. însă. Fraza (13) are. Cele trei tipuri corespund respectiv exemplelor (17). ipso facto. (16) este aproape întotdeauna folosit ca o cerere. şi implică Plouă. aceştia vor fi forma frazei (im­ perativă. 1. aceea a celui de-al doilea Austin şi a lui Searle. este enunţat şi (12). In ipoteza performativă însă. conform căreia în orice frază gramaticală enunţată se îndeplineşte un act ilocuţionar? Desigur că nu. I se aplică analiza paratactică şi se admite că. declarativă. aceea a actelor de vorbire indirecte. Or. aşadar. interogativă etc).

3. te rog? 103 Forţa ilocuţionară a unei fraze de primul tip se determină. recurgîndu-se la o implicatură conversaţională.3. este structura de adîncime relativizată la un con­ text. printr-o convenţie de întrebuinţare.). Ea mai exclude şi forţa ilocuţionară a frazelor care nu sînt performative explicite. dar şi prezumţiilor lexicale şi forţei ilocuţionare. In acest sens. 1. după Lycan.5. pentru acest termen. printr-o convenţie de întrebuinţare ca cele ale lui Morgan. aşa cum este concepută de Lycan. structura de adîncime care corespunde formei logice a enunţului exclude prezumţiile lexicale (cf. întărită de o expresie convenţională cum este te rog. dar nu epuizează interpretarea enunţului.1. dacă forma logică este echivalentă cu structura de adîncime. şi în condiţiile în care corespunde analizei semantice a frazei. CODIFICARE ŞI INFERENŢĂ 2. ci şi în a-i specifica în întregime condiţiile de adevăr din uz. DOUĂ SENSURI ALE CUVÎNTULUI SEMANTICĂ Se va observa că forma logică.4). Componenta transformaţională se aplică aşadar structurii de adîncime. dacă ne întoarcem la exemplul (18). se pune întrebarea. FORMĂ LOGICĂ. Morgan 1978) pornind de la o observaţie a lui Searle. după Grice. dacă forma logică a frazei conferă acesteia o analiză semăn- . In această optică. într-un sens care. Deosebirea dintre convenţie de sens şi convenţie de uz este indicată limpede prin faptul că o convenţie de uz nu schimbă sensul expresiei căreia i se aplică şi nu o transformă într-o expresie idiomatică. rămîne destul de vag. eşuează nu numai în a-i acorda acesteia o interpretare completă. supra § 1. iar cea a unei fraze de tipul al treilea. NB: Noţiunea de convenţie de uz este dezvoltată de Morgan (cf. Astfel. prezumţiile lexicale şi forţa ilocuţionară trebuie tratate la un nivel lingvistic. forma logică corespunde analizei semantice a frazei. cea a unei fraze de tipul al doilea. conform teoriei lui Lycan. 2. Răspunsul pare să fie afirmativ: forma logică a frazei. Altfel spus. supra § 1. dar aceasta nu aduce nici o modificare sensului din enunţul (18).INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR (18) (19) Poţi să-mi dai sarea? Poţi să-mi dai sarea. Cu toate acestea. iar Lycan prevede că structura de adîncime nu este singurul material asupra căruia se aplică transformările sin­ tactice (să ne amintim că Lycan se situează în perspectiva unei analize lingvistice de tip generativ). după Morgan. ca şi forţa ilocuţionară a actelor de vorbire indirecte (cf. faptul că (18) este folosit în mod normal pentru a formula o cerere se datorează unei convenţii de uz. FORMĂ LOGICĂ ŞI STRUCTURĂ DE ADÎNCIME Pe scurt.

pe lîngă imprecizia noţiunii de context. Aşadar. chiar dacă aceasta este relativizată la un context. o. Trebuie distinse. sensul lingvistic. fie prin adjoncţiunea de elemente contextuale. Structura de adîncime este o noţiune lingvistică ce respectă frontierele domeniului frazai. (El) Crede că i-a furat-o cineva la serviciu. Structura de adîncime nu va spune nimic despre referentul acestor diferite anaforice. două sensuri ale cuvîntului semantică: (i) In primul sens. prin specificarea condiţiilor de adevăr ale unei fraze. iar recurgerea la context. structura de adîncime din (20 b) nu va putea spune nimic în plus despre referinţa anaforicelor din (20 b) decîţ că (el) din principală poate fi coreferenţial cu i din subordonată. REFERINŢĂ. termenul semantică desemnează condiţiile de adevăr ale unei fraze. în special pentru elementele referenţiale transfrastice de tip anaforic. la situaţia obiectivă în care se enunţă fraza. în concepţia lui Lycan. aşa cum este el înţeles de Lycan. dacă este echivalentă cu structura de adîncime. Dar. Astfel.2. Altfel spus. dacă forma logică. anaforicele (transfrastice) şi termenii vagi. aşa cum este concepută de Lycan. există ceva în plus faţă de forma logică în sensul pe care i-1 acordă Lycan. nu este deloc greu să se arate că un astfel de context ar fi insuficient. iar semnificaţia frazei este echivalentă cu aceste condiţii de adevăr. căci ei nu se află în situaţia de enunţare. Petre şi-a pierdut pălăria. trebuie remarcat că această noţiune pare să se reducă. demonstrativele. Să luăm în considerare exemplul (20): (20) a. Altfel spus. ea nu corespunde unei analize semantice complete în sens filozofic. (ii) In al doilea sens.104 CAPITOLUL 3 tică în sens lingvistic. 2. sensul filozofic. Lycan s-ar putea aici apăra făcînd să intervină noţiunea de relativitate la un context. termenul semantică desemnează analiza semnificaţiei aşa cum este ea oferită de codul limbii. nu va putea determina referenţii anaforicelor în cauză. forma logică pentru (20 b). Or. fie că ele au fost obţinute pornind numai de la codul lingvistic. In (20 b). i. nu-i va fi de ajutor în acest sens. care sînt anaforicele el. b. ea nu îi poate oferi şi o analiză semantică în sens filozofic. Toate aceste expresii referenţiale au în comun următoarea carac­ teristică: semnificaţia lor lexicală nu este suficientă pentru determinarea refe- . VERICONDIŢIONALITATE ŞI PROCEDURĂ Distanţa care există între forma logică în sensul lui Lycan şi specificarea completă a condiţiilor de adevăr ale unei fraze ţine de unele expresii referenţiale a căror listă poate fi dată: termenii indiciali. într-adevăr. întrucît antecedentele lor se află în afara domeniului acesteia. există pronume personale de persoana a treia. corespunde unei analize semantice complete în sens lingvistic.

întrucît permit atribuirea de referenţi acestor termeni. deoarece aceste proceduri au drept . demonstrative. pe de altă parte. 12. § 3. Se poate spune despre un termen că ţine de semnificaţia procedurală atunci cînd ceea ce îi este ataşat în mod convenţional. adică aspectelor codice ale limbajului. pe cînd semnificaţia nonvericondiţională şi semnificaţia pro­ cedurală ar corespunde pragmaticii. iar o descripţie nondefinită este o expresie nominală introdusă de un articol nehotărît. a lui eu. supra Introducere. deci. semnificaţia lexicală. Există tendinţa de a se considera că distincţia dintre semnificaţia veri­ condiţională şi semnificaţia nonvericondiţională şi distincţia dintre semnificaţia descriptivă şi semnificaţia procedurală îşi împart cîmpul semnificaţiei în mod analog. acestea ţin de semnificaţia procedurală (cf. se consideră în general că semnificaţia vericondiţională şi des­ criptivă corespunde lingvisticii în sens restrîns. cap. ci numai descrierea procedurii care se ataşează lui eu şi care permite să se atribuie acestuia un referent (cf. chiar dacă ele nu constituie. anaforice şi termeni vagi). Această afirmaţie trebuie de fapt nuanţată: pe de o parte.2. ca şi descripţiile defi­ nite şi nondefinite. § 1. trebuie introdusă aici distincţia dintre semnificaţie descrip­ tivă şi semnificaţie procedurală. procedurile ataşate termenilor referenţiali nonautonomi contribuie la determinarea semnificaţiei vericondiţionale a frazei. de semnificaţia descriptivă. NB: O descripţie definită este o expresie nominală introdusă de un articol hotărît. Un exemplu simplu ar fi pronumele de persoana întîi: eu nu are drept semnificaţie descriptivă individul care enunţă {raza aceasta. au. au o semnificaţie lexicală suficientă pentru a le determina referentul. ci un ansamblu de instrucţiuni numit procedură. respectiv în (21) şi în (22): (21) (22) Pisica neagră cumpărată de Anne Reboul în 20 mai 1992. cum sînt expresiile defi­ nite sau nondefinite şi numele proprii. Ar însemna atunci că. Altfel spus. Expresiile referenţiale care. 13). este nu o semnificaţie lexicală. procedurile fac obiectul unor codificări lingvistice şi sînt ataşate lexical cuvîntului. ele sînt lipsite de autonomie referenţială (cf. descriptivă. Formula individul care enunţă această frază nu este deci semnificaţia lexicală. infra cap.2). semnificaţia procedurală a acestor termeni ar ţine numai de lingvistică în sens restrîns? Nici într-un caz. în mod evident. în sens propriu. iar acest aspect le opune altor expresii referenţiale. eu şi individul care enunţă această frază ar fi într-adevăr sinonime şi substituibile în toate contextele lingvistice. ceea ce nu este cazul. infra. lingvistic. cel puţin pentru acest caz. Alături de distincţia dintre semnificaţie vericondiţională şi semnificaţie nonvericondiţională.1). o autonomie referenţială şi ţin. prin aceasta. O pisică neagră. La fel.INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR 105 rentului lor. Dacă ar fi aşa. sau o altă formulă echivalentă. Cît despre expresiile referenţiale lipsite de autonomie referenţială (indiciale.

adică acela al independenţei dintre limbaj şi realitate. determinarea semnificaţiei vericondiţionale a unei fraze trece prin analiza lingvistică a frazei. cap. cap. supra. Cu alte cuvinte. aşa cum nici locutorul său nu are intenţia să transforme realitatea prin enunţarea acestuia. şi elemente din situaţia de enunţare. şi Wilson şi Sperber 1990). ţine de legal. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989. desigur. ea merge şi mai departe. Dacă acest postulat este valid.3. 2. cel mai adesea. pragmatică: min­ ciuna. Dar legitimitatea tratării elementelor vericondiţionale într-un cadru pragmatic poate fi pusă la îndoială. 2. Cînd un vorbitor produce un enunţ mincinos. adoptă postulatul de bază al acesteia. NB: Se va observa că postulatul autonomiei enunţării îl conduce pe Ducrot la modificarea teoriei actelor de vorbire: un act de limbaj nu are efect asupra realităţii. dintre care principala este aceea de a-1 convinge pe interlocutor că propoziţia exprimată de enunţul său. dintre care cel mai reprezentativ este cel al pragmaticii integrate a lui Ducrot. In această optică. Pentru a obţine acest rezultat (atenţie. PRAGMATICĂ ŞI VERICONDIŢIONALITATE Tocmai am văzut că determinarea condiţiilor de adevăr ale unui enunţ nu se poate face printr-un proces semantic codic. Mai sînt necesare în plus unul sau mai multe procese pragmatice. în special acelea care determină atribuirea refe­ renţilor. 2 şi infra. locutorul enunţă o frază care. are o forţă ilocuţionară declarativă de aserţiune sau de afirmaţie.şi nici întrebuinţarea sa n-au nimic de-a face cu realitatea stărilor de lucruri din lume. în timp ce singurul său efect este iusiv. Pragmatica integrată. dar trece şi printr-o analiză pragmatică parţială a frazei (cf. şi pe care vorbitorul o crede falsă. 10 şi 11). este adevărată.3. Prin postu­ larea autonomiei enunţării. el o face în virtutea mai multor intenţii. problematica analizei vericon­ diţionale a enunţurilor nu mai prezintă nici un interes. care ţine de lingvistica structuralistă. în acest sens.1. Să ne amintim într-adevăr că anumite curente actuale ale pragmaticii. Cazul minciunii Toată problema depinde aşadar de validitatea postulatului autonomiei enunţării. fapt ce le conferă statut de proceduri prag­ matice. şi nu de real. de natură perlocuţionară). atunci nici limbajul .106 CAPITOLUL 3 intrări componente ale cotextului lingvistic care depăşesc domeniul frazei. Enunţarea unui act de limbaj mai degrabă pretinde să transforme realitatea. al autonomiei limbajului. afirmînd că orice act de enunţare este autoreferenţial. resping cu hotărîre orice ipoteză conform căreia limbajul are drept scop a repre­ zenta realitatea (cf. Este interesant. să observăm un fenomen a cărui natură este. .

pe care Austin 1-a numit iluzia descriptivă. care se realizează prin vorbire (minciuna sau convingerea. ci la efectuarea unor acte foarte diferite. îi răspunde Luciei la o întrebare legată de vîrsta ei: "Am patruzeci şi cinci de ani. postulatul descriptiv şi constatarea întrebuinţării nondescriptive a frazelor sînt amîndouă. corespunzătoare actului realizat în momentul vorbirii (ordinul. şi actele perlocuţionare. Cît despre constatarea uzului nondescriptiv al frazelor. Postulatul descriptiv. Vericondiţionalitatea şi teoria actelor de vorbire Teoria actelor de vorbire a apărut ca reacţie la postulatul descriptiv. minţi ca locutorul să creadă fraza pe care o pronunţă falsă. 1.1). dacă limbajul nu serveşte la descrierea realităţii. a declara război etc. § 2. Ceea ce înseamnă că o frază declarativă este adevărată sau falsă şi că. 2. . Măria crede că are şaizeci de ani.INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALA A ENUNŢURILOR 107 NB: Austin deosebeşte între actele de limbaj actele locuţionare. ea intenţionează să o facă pe Lucia să creadă că are patruzeci şi cinci.3. Austin a adus argumente împotriva iluziei descrip­ tive. cum ar fi a promite. Sînt interesant de examinat fundamentele teoretice ale ideii conform căreia limbajul nu trebuie să facă obiectul unei analize vericondiţionale. Altfel spus. care corespund faptului de a spune ceva. care a stat în largă măsură la baza prag­ maticii. Să luăm în considerare exemplul următor: (23) Măria." In acest exemplu. ea crede că (23) este fals şi vrea ca Lucia să creadă. faptul că toate frazele declarative sînt adevărate ori false nu poate fi pus la îndoială de faptul că toate frazele declarative pot fi folosite pentru a face altceva decît a descrie lumea. ea poate fi întrebuinţată pentru a efectua un act ilocuţionar. este crucial ca interlocutorul să o creadă adevărată. prin intermediul enunţării frazei (23). a da un ordin. botezul. Austin 1970 şi supra. cap. în special în momentul în care noţiunea de act ilocuţionar s-a extins la ansamblul enunţurilor. Conform acestui postulat. toate frazele de­ clarative au valoare de adevăr. acesta ţine de teoria actelor de vorbire. observînd că numeroase fraze declarative servesc de fapt nu la descrierea realitatăţii. actele ilocuţionare. Să observăm că cele două argumente de la care a plecat teoria actelor de limbaj. în acelaşi timp. pe de o parte.2. ele nu aparţin aceluiaşi registru de comentariu asupra limbajului. este absolut crucial pentru actul de vorbire a. Enunţînd (23). Se poate oare într-adevăr afirma că în minciună intenţiile locutorului sau actul pe care îl îndeplineşte efectiv n-au nimic de-a face cu realitatea ori cu valoarea de adevăr a enunţului? Dimpotrivă. care are şaizeci de ani. o analiză vericondiţională a frazelor nu-şi are rostul. promisiunea etc). pentru succesul acestui act de limbaj. la fel cum. adică de o altă ramură a filozofiei. adevărate. că (23) este adevărat. însă. Altfel spus. pe de altă parte. pe care l-am putea formula ca Toate frazele declarative sînt adevărate sau false. Se ajunge aşadar la concluzia că. de exemplu)(cf. Această idee a prins rădăcini în teoria actelor de vorbire. ţine de metafizică. A extins apoi această constatare la ansamblul frazelor gramaticale enunţate.

ce motive ar exista să se considere că forma logică a enunţului corespunde structurii de adîncime îmbogăţite cu diverse specificări care determină condiţiile de adevăr complete ale enunţului. Să ne întoarcem la subiectul minciunii. Cel puţin ultimele două intenţii presupun că interlocutorul va produce o analiză semantică a frazei care îi va permite să determine condiţiile de adevăr ale con­ ţinutului propoziţional al frazei. dar faptul de a-1 crede adevărat ori fals nu este totuşi posibil decît pe baza condiţiilor de adevăr şi ale propriilor sale convingeri asupra lumii. şi în special asupra existenţei sau inexistenţei unei stări de fapt care să-1 verifice. Astfel. are o forţă ilocuţionară declarativă şi un conţinut propoziţional pe care vorbitorul îl crede fals. şi nu pur şi simplu structurii de adîncime? . 3. Altfel spus. Pe de altă parte. în general. determinarea completă a condiţiilor de adevăr trece prin procese pragmatice şi face parte în acelaşi timp din procesul lingvistic şi pragmatic al interpretării enunţului. adică este în stare să determine condiţiile de adevăr ale acestei fraze. un vorbitor care produce un enunţ mincinos are anumite intenţii: să producă un enunţ declarativ cu un conţinut propoziţional dat. el enunţă o frază care. să1 facă pe interlocutor să creadă că acest conţinut propoziţional este adevărat. FORMĂ LOGICĂ VERSUS FORMĂ PROPOZIŢIONALĂ Faptul că sînt necesare unele procese pragmatice pentru determinarea completă a condiţiilor de adevăr conduce la analiza poziţiei lui Lycan privind forma logică: trebuie oare continuată postularea echivalenţei formei logice şi a structurii de adîncime a enunţului în condiţiile în care structura de adîncime nu este suficientă pentru determinarea completă a condiţiilor de adevăr nici atunci cînd este relati­ vizată la un context? In alţi termeni. Iar locutorul îl crede fals pentru că este capabil să-1 interpreteze semantic. să-1 facă pe in­ terlocutor să creadă că el crede că acest conţinut propoziţional este adevărat. E posibil ca el să se înşele în privinţa valorii de adevăr a conţinutului propoziţional.1C8 2. determinarea condiţiilor de adevăr ale frazei în cauză nu prezintă interes. determinarea condiţiilor de adevăr ale unei fraze declarative nu dă un răspuns doar problemei metafizice a valorii de adevăr a frazei.3. ci este parte integrantă a procesului interpretării acesteia. Dar problema nu este atît de simplă.3. Valoarea de adevăr a enunţurilor şi folosirea lor CAPITOLUL 3 Deci. dacă valoarea de adevăr care poate fi atribuită unei fraze este o problemă metafizică fără legătură cu întrebuinţarea posibilă a acelei fraze. Atunci cîndun vorbitor produce un enunţ mincinos.

Astfel. chiar dacă se mărgineşte la aspectele lingvistice ale vericondiţionalităţii. In fine. diferite precizări. noţiunea de formă logică aparţine totuşi semanticii filozofice. atunci sintaxa şi semantica întreţin legături mai laxe decît s-ar dori. Cu alte cuvinte. adică o suită structurată de concepte. enunţul este tratat de către transductori. care adoptă aici tezele lui Fodor (cf. Consecinţa este următoarea: în această optică.1. ci de semantica filozofică. ne întoarcem la problema teoretică impor­ tantă a raportului dintre sintaxă şi semantică: dacă forma logică nu mai este structura de adîncime.1. Interpretarea pragmatică se face pe calea unui sistem deductiv care îşi . care corespunde domeniilor acoperite în mod tradiţional de fonologie.1. Mai întîi. Lycan doreşte. Acest modul lingvistic furnizează forma logică a enunţului. ci numai pentru o frază în uz. ţine de semantica filozofică. Chiar dacă nu este suficientă singură pentru specificarea condiţiilor de adevăr ale enunţului. aceştia îi conferă o formă care face enunţul accesibil proceselor cerebrale. Din toate aceste mo­ tive. forma logică nu mai poate fi dată pentru o frază în afara întrebuinţării ei. pe bună dreptate. procesul interpretativ este un proces ierarhizat. Noţiunea de formă logică nu va mai ţine atunci doar de semantica lingvistică. Arhitectura procesului interpretativ In teoria lui Sperber şi Wilson.INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR 3. nu. care corespunde exploatării nespecializate a enunţului de către sistemul central al gîndirii. în special referenţiale. fără să fie totuşi complet disociate. Forma logică a enunţului serveşte în continuare drept input procesului pragmatic de interpretare. FORMA LOGICĂ: SEMANTICĂ LINGVISTICĂ SAU SEMANTICĂ FILOZOFICĂ? 109 Să admitem că se introduc în forma logică a enunţului. în afară de structura de adîncime. noţiunea de formă logică nu ţine decît de semantica lingvistică? In mod foarte evident. Apoi el este tratat de modulul lingvistic specializat. forma logică contribuie la aceasta şi. din punctul său de vedere. a deschide noţiunea de formă logică rezultatelor proceselor pragmatice înseamnă a interzice să se facă vreo deosebire între condiţiile de adevăr care provin din decodarea lingvistică a enun­ ţului şi cele care provin din interpretarea sa pragmatică. Să însemne oare aceasta că. se elimină din semantica lingvistică noţiunea de hors emploi "în afara întrebuinţării" care îi permite să dea o formă contribuţiilor pe care le aduce decodarea enunţului la determinarea condiţiilor de adevăr. să limiteze forma logică la structura de adîncime. sintaxă şi semantică. Pe de altă parte. în acest sens. Fodor 1986). 3. NB: Fodor este apărătorul unei concepţii ierarhizate a funcţionării cerebrale: datele percepţiei sînt tratate de moduli specializaţi care furnizează un input sistemului central nespecializat. pe care le furnizează procesele pragmatice.

Forma logică este rodul procesului specializat al modulului lingvistic. dînd interpretarea completă a acestuia şi. forma sa propoziţională. Aceasta permite şi explicarea caracterului incomplet al formei logice. iar pe de altă parte contextul. CONDIŢII DE ADEVĂR ŞI FORMĂ PROPOZIŢIONALĂ Am văzut că forma logică a enunţului trebuie să se mărginească la condiţiile de adevăr care provin din procesul lingvistic de interpretare a enunţului. determinarea formei prepoziţionale. unei distincţii dintre modulul lingvistic şi sistemul central. şi al celor care provin din interpretarea pragmatică? Intr-un mod perfect compatibil cu poziţia lui Lycan. Astfel. 3. în arhitectura însăşi a sistemului de interpretare. Trecerea pragmatică de la forma logică la forma propoziţională se numeşte îmbogăţirea formei logice. şi care furnizează forma logică a enunţului. lingvistice şi pragmatice. iar forma propoziţională este rodul proceselor nespecializate ale siste­ mului central. (ii) sistemul central. din interpretarea enunţurilor imediat anterioare şi din informaţii conţinute în cunoştinţele pe care le are interlocutorul asupra lumii. deci. care îşi ia drept sarcină interpretarea pragmatică a enunţului. al celor care provin din forma logică. Rămîne însă o problemă: dacă forma logică nu conţine toate condiţiile de adevăr ale enunţurilor. Vom avea. cunoştinţe care devin accesibile cu ajutorul con­ ceptelor formei logice. Astfel. pornind de la forma logică a frazei dată de analiza lingvistică a acesteia. sintaxei şi semanticii. şi să rezerve termenul de formă propoziţională rezultatului prelucrării complete a enunţului. trebuie să ne întoarcem la problema actelor de limbaj: dacă. într-adevăr. un sistem cu două etaje: (i) modulul lingvistic. Sperber şi Wilson propun să se numească formă logică rezultatul procesului de prelucrare lingvistică a enunţului. distincţia formă logică/formă propoziţională corespunde. Contextul este constituit din propoziţii care corespund unor infor­ maţii luate din anturajul fizic al interlocutorului. forma propoziţională a enunţului . Se poate adăuga un ultim argument în favoarea acestei decizii: procesele lingvistice şi procesele pragmatice nu sînt identice. deci. înainte de a preciza amănuntele acestui proces. care acoperă domeniile fonologiei.110 CAPITOLUL 3 ia drept premise pe de o parte forma logică a enunţului.2. care este statutul ansamblului acestor condiţii de adevăr. iar deosebirea dintre ele este indispensabilă descrierii interpretării complete (lingvistice şi pragmatice) a enunţurilor. este un proces pragmatic care ţine de interpretarea pragmatică a frazei.

(24). într-adevăr.INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR 111 corespunde formei sale logice îmbogăţite cu rezultatele procesului pragmatic al interpretării enunţurilor. Implicitare Orice ipoteză ce se face pornind de la un enunţ fără ca ea să fie comunicată explicit este comunicată în mod implicit. într-adevăr. adică (26). important. EXPLICITARE şi IMPLICITARE: ÎMBOGĂŢIREA FORMEI LOGICE Forţa ilocuţionară nu este singurul lucru care trebuie exclus din forma propo­ ziţională: mai trebuie excluse şi semnificaţiile "secundare". enunţînd (25). trebuie să se poată exclude forţa ilo­ cuţionară din forma propoziţională a enunţului. în termenii lui Sperber şi Wilson. pentru enunţurile fără performativ explicit sau adverbiale. inevitabil. forma propoziţională din (24) va fi aceeaşi cu cea din (25).1. dacă se admite ideea condiţiilor de adevăr determi­ nate de forma propoziţională. unul dintre rezultatele interpretării pragmatice a enunţurilor este. nu riscăm oare să ne întoarcem la problema denunţată de Lycan sub numele de performadox? 3. implicitârile. adică de forma logică îmbogăţită cu rezultatele interpretării pragmatice a enunţului. Afirm că Napoleon era un tiran de temut. Performadoxul reapare. ea însăşi echivalentă cu structura de adîncime din care. Reapariţia performadoxului Să ne amintim că performadoxul ia naştere prin includerea forţei ilocuţionare a enunţului în condiţiile sale de adevăr.2. pe care le definesc astfel: Explicitare O ipoteză care se face pornind de la un enunţ este explicită dacă ea este o dezvoltare a formei logice codificate de enunţul în cauză. Cum să nu fie atunci inclusă forţa ilocuţionară în forma propoziţională a enunţului? Vom atrage din nou atenţia aici că aplicarea analizei paratactice nu rezolvă problema.3. forţa ilocuţionară era exclusă. determinarea forţei ilocuţionare. există riscul. Cu toate acestea. Să observăm următoarele exemple: (24) (25) (26) Napoleon era un tiran de temut. să ne închipuim că fraza enunţată este (25): îi aplicăm analiza paratactică care spune că. Lycan evita această problemă reducînd condiţiile de adevăr la forma logică. In schimb. 3. Anne Reboul afirmă că Napoleon era un tiran de temut. Sperber şi Wilson deosebesc implicitările unui enunţ de explicitările acestuia. ipsofacto. Pentru a rezolva această problemă. adică. . locutorul a enunţat. de reapariţie a performadoxului.

Vom restrînge deci forma propoziţională a enunţului la expli­ citările sale. Atribuirea forţei ilocuţionare u n u i enunţ reprezintă una dintre explicitările acestui enunţ. dar nu singura. în schimb. care oferă o ipoteză de ordin superior. dimpotrivă. forma propoziţională cores­ punde. Şi invers. avem de-a face. P e n t r u a obţine forma propoziţională a u n u i enunţ. o distincţie absolută.4.112 CAPITOLUL 3 In fine. Este totuşi vorba de o îmbogăţire foarte specială. Fraza nu are altă existenţă decît teoretică. NB: Să ne amintim că distincţia frază/enunţ provine de la Ducrot: pentru Ducrot. Dacă reluăm exemplul (24). ci o distincţie susceptibilă de grade. acesta are o existenţă materială: el este produsul evenimentului istoric pe care îl reprezintă enunţarea. acestuia îi corespunde ipoteza de ordin superior (26): (26) Anne Reboul afirmă că Napoleon era un tiran de temut. Cît despre enunţ. propoziţia completivă din (26) corespunde formei propoziţionale a lui (24). dar nu şi forma propoziţională a lui (24). . aşadar. după Sperber şi Wilson. (26) este o explicitare. Condiţiile de adevăr ale unui enunţ nu epuizează interpretarea acestuia. adică o îmbogăţire a formei sale logice. analizei semantice (în sens filozofic) a enunţului din uz. un enunţ ale cărui implicitări n-au fost observate poate fi înţeles dacă i-au fost observate explicitările. nu avem motive să credem că implicitările fac parte din semnificaţia enunţului. O ipoteză poate fi mai mult sau mai puţin explicită în funcţie de cantitatea de factori contextuali necesari obţinerii ei. aici se conturează răspunsul la noul performadox pe care l-ar constitui includerea de factori pragmatici în condiţiile de adevăr ale enunţului. cu o îmbogăţire a formei logice. trebuie spus că deosebirea explicitare/implicitare nu este. Enunţul este segmentul de limbă produs efectiv. Se vede în acest fel că nu este cazul ca forma propoziţională să înglobeze toate rezultatele procesului interpretativ pragmatic. 3. Ne putem întoarce la problema semnificaţiilor "secundare" afirmînd că un enunţ n-a fost înţeles dacă n-au fost observate ipo­ tezele cele mai explicite pe care le comunică. problema nu este aceasta: forma pro­ poziţională a enunţului este una dintre explicitările sale. specială şi restrînsă la anumite domenii ale pragmaticii. Prima sarcină a interlocutorului constă în recuperarea explicitărilor. Aşadar. FORMA PROPOZIŢIONALĂ SI ÎMBOGĂŢIREA FORMEI LOGICE Am văzut deja că. dar se poate oare spune că forma propoziţională a unui enunţ corespunde ansam­ blului explicitărilor acestuia? De fapt. la un moment dat. corespunzătoare unei abstracţii care se face pornind de la enunţ. fraza este o construcţie a lingvistului. de către un anumit vorbitor. dacă forma logică corespunde analizei semantice (în sens lingvistic) a frazei în afara întrebuinţării [hors emplot].

Basteth a ieşit din casă. Această imposibilitate se constată atunci cînd se examinează exemplele de enunţuri „cu întoarcere înapoi" sau fraze-labirint igarden path sentences): (30) a. coerentă cu principiul pertinenţei. aceea pe care locutorul avea intenţia să o comunice. . Să observăm exemplele următoare: (27) (28) (29) Pisica mea a ieşit din casă. Nimeni altcineva din familie nu poartă emblema. interpretarea (31 b). Problema care se pune este a criteriului de alegere: e de la sine înţeles că nu poate fi vorba despre intenţia locutorului întrucît ceea ce încercăm să determinăm este tocmai aceasta. iar eu o caut. Bătrînul om duce o poartă. Ducele bătrîn poartă emblema. b. iar incapacitatea formei logice de a furniza condiţiile de adevăr complete ale enunţurilor se explică prin aceea că o aceeaşi frază poate avea condiţii de adevăr foarte diferite în funcţie de împrejurări.INTERPRETAREA VERICONDIŢÎONALĂ A ENUNŢURILOR 113 Această distincţie frază/enunţ corespunde parţial distincţiei care se face în filozofia şi lingvistica anglo-saxonă între type şi token: type corespunde frazei şi poate avea sensuri diferite în funcţie de împrejurările în care este enunţat. Bătrînul duce o poartă. Principiul pertinenţei Orice act de comunicare ostensivă comunică prezumţia propriei sale pertinenţe optimale. (30 a) are două interpretări posibile: (31) a. cel intenţionat de locutor. (30 b) impune. iar Anne Reboul o caută. Avimael a ieşit din casă. Aceasta are drept consecinţă faptul că forma prepoziţională a enunţului in­ clude forma logică a frazei. token corespunde în schimb enunţului şi nu are decît un sens. Sperber şi Wilson fac atunci să intervină principiul pertinenţei: forma pre­ poziţională pe care vorbitorul voia să o comunice este aceea care conduce la o interpretare completă. Prezumţia de pertinenţă optimală (a) Ansamblul ipotezelor pe care locutorul voia să le comunice este suficient de pertinent pentru ca prelucrarea stimulului ostensiv să fie rentabilă pentru interlocutor. Pe de altă parte. iar Jacques Moeschler o caută. dimpotrivă. Sarcina principală a interlocutorului constă în identificarea formei prepo­ ziţionale bune. sau lui (29)(dacă îl are ca locutor pe Jacques Moeschler). După cum fraza (27) este pronunţată de unul sau de celălalt dintre cei doi autori ai acestei lucrări. b. ea va avea o formă prepoziţională corespunzătoare lui (28)(dacă o are ca locutor pe Anne Reboul). nu e sigur că aplicarea unui proces interpretativ spe­ cial este suficientă pentru determinarea formei prepoziţionale bune.

(33). Nu toate aceste sarcini se efectuează la fel. iar sistemul central. dezambiguizarea. atribuirea de referenţi şi precizarea unor locuţiuni (pentru termenii vagi). ambiguitatea sintactică şi ambiguitatea semantică. iar sarcinile pe care trebuie să le îndeplinească interpretarea prag­ matică pentru obţinerea formei propoziţionale a enunţului pornind de la forma logică a acestuia sînt. (b) într-o situaţie dată. Unele sînt cel puţin parţial dependente de modulul periferic lingvistic. Dezambiguizarea: un proces parţial codic Dezambiguizarea este un proces parţial periferic în măsura în care amîndouă interpretările sînt accesibile începînd de la modulul lingvistic.4. cu atît acel enunţ este mai pertinent. Dacă ne întoarcem la exemplele (32) şi (33). cu interpretările (33') şi (33"): (32) Ce sare e acolo? (32') [S[SN ce sare][ sv e acolo]] (32") [S[SN[SNce] [ sv sare]] [SV e acolo]]] (33) Ion a introdus cheia în broască. adică (32). (33') broască = gaură de la uşă (33") broască = animal în interpretarea (32'). pe cînd în (32") este verb. cu dubla interpretare (32') şi (32") şi. Pertinenţa (a) Intr-o situaţie dată. în (33') şi (33"). prin inferenţe bazate pe informaţii contextuale nonlingvistice. Pentru forma propoziţională care. de exemplu sub două forme logice diferite. 3. sare este substantiv. interlocutori). interpretările (32') şi (32").114 CAPITOLUL 3 (b) Stimulul ostensiv este cel mai pertinent pe care locutorul îl putea folosi pentru a comunica acel ansamblu de ipoteze. cu cît un enunţ produce mai multe efecte contextuale. In interpretarea în broască este substantiv. să ne amintim. exclude forţa ilocuţionară. dezam­ biguizarea corespunde la două tipuri de ambiguitate. ar selecta pe una sau pe cealaltă dintre ele. iar altele sînt inferenţiale. Această teorie ar avea meritul .1. ca şi interpretările (33') şi (33") ar fi astfel produse automat de modulul periferic. semantică. cu cît un enunţ cere mai puţine eforturi de prelucrare. dar are două semnificaţii. indi­ ferent că este vorba despre o ambiguitate sintactică sau despre o ambiguitate lexicală. în general lexicală. S-ar putea deci presupune că dezambiguizarea este un proces pur pragmatic: din această perspectivă. moment. printre altele. cu atît acel enunţ este mai pertinent. modulul periferic lingvistic ar furniza cele două interpretări (sau mai multe) posibile ale frazei. respectiv. In schimb. Condiţiile de adevăr diferă în funcţie de circumstanţele enunţării (loc. periferic.

iar sistemul central joacă un rol inhibitor în prelucrarea codică a enunţului. Atribuirea de referenţi: un proces inferenţial La fel cum sarcina interlocutorului privind producerea formei propoziţionale este de a găsi forma propoziţională „bună". broască = animal broască = gaură de la uşă Aici. Este de la sine înţeles că relaţia dintre alegerea referentului „bun" şi aceea a formei logice „bune" este strînsă. Alegerea ipotezei referenţiale bune. Referentul "bun" este cel care se potriveşte cu producerea formei propoziţionale "bune".2. amîndouă alegerile fiind dependente de intenţiile locutorului. de asemenea. tot aşa el îşi construieşte şi evaluează ipotezele asupra referenţilor. Astfel. tot aşa. Să observăm următorul exemplu: (35) A B Petre a cumpărat pîine? Nu el a promis că aduce. adică forma propoziţională coerentă cu principiul pertinenţei. 3. prima parte a frazei Copilul s-a jucat lîngă. interpretarea (34") trebuie înlăturată. aceea pe care o intenţiona locutorul. dar sînt evaluate inferenţial.4. sistemnul central poate interveni pentru a inhiba unele procese de decodare inutile. lac indică destul de clar interpretarea (34') pentru a face inutile prelucrarea şi producerea interpretării (34"). Sperber şi Wilson fac ipoteza că modulul periferic lucrează în mod transparent pentru sistemul central. şi se pare că nu ajunge la nivelul conştient. Relaţia dintre modulul periferic şi sistemul central s-ar putea însă adeveri mai complexă. care are acces la prelucrarea enunţului pe măsură ce se produce. la fel ca şi alegerea formei propoziţionale bune. Să observăm exemplul următor: (34) (34') (34") Copilul s-a jucat lîngă lac şi a lăsat broasca în apă. conform căreia singura relaţie dintre modulul periferic şi sistemul central este producerea de către modulul periferic a formei logice asupra căreia va lucra sistemul central. . referentul intenţionat de locutor.INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR 115 de a se adapta perfect teoriei modulariste a lui Fodor. Ca să revenim la exemplul (34). sarcina lui în ceea ce priveşte atribuirea de referenţi este de a găsi referentul „bun". Tot aşa cum interlocutorul îşi construieşte şi evaluează ipotezele pe baza formei propoziţionale a enunţului. dezambiguizarea este un proces mixt: ipotezele sînt decodate. pornind de la context. Aceste ipoteze se construiesc pornind de la semnificaţia descriptivă sau procedurală a expresiei referenţiale şi. depinde de principiul pertinenţei. Aşadar.

Se vede aşadar că.. secvenţa (îjşi. singur.. Să observăm exemplul (36): (36) (36') (36") Ion şi-a terminat cartea. In (36).. Expresia pisica neagră este incompletă. şi singură nu este suficientă pentru determinarea-referentului. Nu este o ambiguitate sintactică: în ambele cazuri. Faptul că este vorba de o fiinţă omenească devine sigur prin continuarea enunţului. Interpretarea termenilor vagi este şi ea un proces inferenţial care se supu­ ne aceloraşi mecanisme ca şi atribuirea referenţilor. fără să se poată totuşi spune că este vorba propriu-zis de ambiguitate. din interpretarea enunţurilor imediat precedente. codul nu este suficient: e necesară şi inferenţa.cartea este susceptibilă de două interpretări. ca în (37): (37) Am văzut pisica neagră. [îjşi..cartea corespunde la cartea lui Ion. iar identitatea acestei fiinţe omeneşti devine sigură din contextul constituit. între altele.. Nu este vorba însă nici de o ambiguitate semantică: nici unul dintre cei doi termeni ai expresiei (îjşi. Numai contextul poate fi de ajutor.. . Tot ceea ce oferă pronumele de persoana a treia este informaţia conform căreia referentul poate fi desemnat prin masculin. Ion a terminat cartea care îi aparţine. Ion a terminat cartea al cărei autor este.116 CAPITOLUL 3 Interpretarea lui el din (35 B) depinde de interpretarea enunţului precedent (35A). Mai degrabă ar trebui să se vorbească aici despre incompletitudine.cartea nu este susceptibil el însuşi de mai multe interpretări.

ceea ce face ca sarcina dificilă de descriere a procesului interpretativ să revină unei teorii cognitiviste. astfel. mai întîi.4. subiacentă acestui sens este concepţia temporalizată a procesului inter­ pretativ. PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA ŞI ATRIBUIREA REFERENŢILOR S arcina principală a pragmaticii este de a descrie interpretarea completă a enunţului. însăşi ideea conform căreia dezambiguizarea enunţurilor şi atribuirea referenţilor ţine de pragmatică rezultă dintr-o viziune asupra interpretării enun­ ţurilor relativ ierarhizată şi situează cele două procese într-o etapă destul de avansată a procesului interpretativ. că există o distincţie netă (chiar dacă ea nu este cu totul impermeabilă) între meca­ nismele interpretative lingvistice şi mecanismele interpretative pragmatice. dintr-o suită de etape. sintaxă. O parte a acestei obligaţii constă în selecţionarea unei interpretări în toate cazurile în care analiza lingvistică produce mai multe interpretări. pornind de la interpretarea parţială a frazei pe care o furnizează lingvistica înţeleasă în sens strict (fonologie. semantică). într-un sens mai larg. Aceste observaţii preliminare conduc la următoarele două posibilităţi: (i) fie că această teorie se manifestă ca o teorie al cărei unic obiect este procesul interpretativ al enunţurilor. apoi. Aceste două obligaţii nu sînt echivalente şi trebuie tratate diferit. chiar dacă mecanismele prin care se efectuează pot fi parţial similare (fiindcă apelează la context şi recurg la procese inferenţiale. pornind de la supoziţia că procesele pe care şi le asumă ea pentru a le descrie sînt procese produse în mod efectiv. care s-ar constitui. obiecte ale lumii. de exemplu). fără a avea nimic de spus despre alte procese cogni­ tive. O altă latură a acestei sarcini constă în a face ca diferiţilor termeni referenţiali să li se atribuie referenţi sau. ele sînt în acelaşi timp şi cognitiviste. Prin urmare. Termenul ierarhizată trebuie înţeles aici în două sensuri: el indică. . după interpretarea propriu-zis lingvistică. Acest fel de a concepe interpretarea enunţurilor este realist.

fiindcă pare incontestabil faptul că o seamă de informaţii dintre cele care intervin în interpretarea enunţurilor nu sînt de natură lingvistică. Teoria lui Sperber şi Wilson înscrie interpretarea enunţurilor în această perspectivă. în generel. care pot fi de natură diversă (percepţii vizuale. Rămîne. aşa cum este ea expusă integral în lucrarea sa La Modularite de l'esprit. aplicabile şi altor tipuri de stimuli (de exemplu comunicării nonverbale). de aceea. La ora actuală. Aceste două posibilităţi nefiind interşanjabile. 1. dorim. ele presupun două teorii cognitiviste diferite: (a) o teorie care consideră interpretarea enunţurilor ca un proces independent sau care poate fi studiat ca independent . să indicăm pe scurt punctele pe care s-au sprijinit Sperber şi Wilson pentru a-şi construi propria lor teorie de interpretare a enunţurilor.de restul proceselor cognitive. O V I Z I U N E M O D U L A R I S T Ă ŞI IERARHIZATĂ A M O D U L U I DE F U N C Ţ I O N A R E A G Î N D I R I I Prin psihologie cognitivă în momentul actual se înţelege acea ramură a psihologiei care este direct interesată de funcţionarea intelectuală a spiritului uman. mecanismele şi procesele cognitive sînt cele prin care dobîndim sau ne modificăm convingerile asupra lumii sau. Fodor 1986). auditive. D u p ă Fodor. dimpotrivă. de aceea. tactile. şi nu de studiul sentimentelor sau de acela al anomaliilor mentale. procesele de învăţare. Prima teorie poate fi susţinută mai greu. In alţi termeni. consideră că cel puţin o parte din interpretarea enunţurilor este nespecifică şi. mai general. Teoria lui Fodor.118 CAPITOLUL 4 (ii) fie că această teorie se inserează într-un studiu general al proceselor cogni­ tive. iar cadrul ales p e n t r u dezvoltarea teoriei lor este concepţia mo­ dularistă a lui Fodor (cf. care se integrează într-o perspectivă modularistă şi reprezentaţionalistă a proceselor cognitive. cea mai clară versiune a acestui mod de a vedea lucrurile este teoria propusă de Sperber şi "Wilson (cf. în sens larg. Datele per­ ceptive. altele nu. este o concepţie în acelaşi timp ierarhizată şi modulară a funcţionării gîndirii. procesul de prelucrare a informaţiei se face în mai multe etape. Ea se bazează îndeaproape pe analogia cu modul de pro­ cesare a informaţiei de către calculator. Nu se pune aici problema detalierii tuturor aspectelor teoriei lui Fodor cu privire la modul de funcţionare mentală. cea de-a doua. olfactive. cercetarea procesării enunţurilor servind doar la abordarea proceselor cog­ nitive. . face obiectul proceselor cognitive ge­ nerale. (b) o teorie care. totuşi. unele specializate. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989).

nu acelaşi lucru se poate spune despre sistemele periferice. cel puţin în principiu (în continuarea acestui capitol vom vedea că lucrurile sînt mai complexe). atît dezambiguizarea enunţurilor cît şi atribuirea referenţilor sînt procese pragmatice care pin de sistemul central al gîndirii şi care operează asupra datelor furnizate prin analiza lingvistică. Transductorii sînt. verbul predicat . să analizăm următoarele exemple: (1) Bătrînul duce o poartă. procesul de prelucrare lin­ gvistică al enunţului conduce la două sau mai multe interpretări lingvistice. există două situaţii: (i) (ii) ambiguităţile sintactice. Aşa cum vom vedea. în fine. duce verbul predicat. D u p ă ei. In termeni mai simpli. Astfel. nu este specializat şi operează asupra datelor furnizate de sistemele periferice. D E Z A M B I G U I Z A R E A E N U N Ţ U R I L O R Ce se înţelege. 2. Partea de interpretare a enunţurilor care se efectuează în sistemul central corespunde pragmaticii. In opinia lui Fodor. acestea au ca premise datele perceptive supuse procesului de prelucrare de către transductori. în funcţie de faptul că bătrînul este subiectul. putem avea două interpretări. In (1). Există. repre­ zentări ale u n o r obiecte sau ale unor tipuri de obiecte şi ale organizării lor. cel p u ţ i n în linii mari. acesta din u r m ă corespunde domeniului acoperit de lingvistica înţeleasă în sens strict (fonologie. Sperber şi Wilson reiau. iar o poartă complementul direct. sau că subiectul este bătrînul duce. Cu destulă uşurinţă se pot da exemple pentru ambele cazuri. ambiguităţile lexicale. In decupajul tradiţional al disciplinelor. la rîndul său. sistemul central care. Aşa cum sînt furnizate de transductori.PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 119 lingvistice etc). semantică). Pentru a începe cu am­ biguităţile sintactice. fără-ndoială.N T ] spre a le oferi o primă analiză. sînt mai întîi prelucrate de către transductori. Dacă transductorii păstrează informaţiile conţinute în percepţii. mecanisme specializate. sintaxă. ne găsim aici în acea situaţie în care. prin dezambiguizarea enunţurilor? De la început vom preciza că este vorba despre ambiguitate lingvistică în sens strict: altfel spus. acestea produc reprezentări care organizează lucrurile în lume şi au ca rezultat inferenţele. (2) Fina sare o sapă. această distribuire a sarcinilor. există şi un transductor lingvistic ce traduce datele perceptive lingvistice pentru a le face accesibile sistemului periferic lingvistic. mulţumindu-se să le traducă. datele sînt prelucrate apoi de sistemele periferice (sau sisteme de interfaţă) [permiţînd schimburile de informaţii . în general. iar în calitate de concluzii. a căror sarcină este aceea de a le traduce pentru a le face accesibile mecanismelor ulterioare.

aici. există. care indică în mod clar forţa ilocuţionară. Aşa-numitele ambiguităţi pragmatice sînt excluse din examinarea am­ biguităţii. Derivarea implicitărilor pune. subiectul poate li fina. dimpotrivă. să urmărim un exemplu preluat de la Sperber şi Wilson: (6) A Vrei o cafea? B Cafeaua mă face să nu dorm. dacă B are de terminat urgent o lucrare şi are nevoie pentru asta de o parte din noapte. iar complementul direct o. în mod analog. ci şi de categoria lexico-gramaticală căreia îi aparţine fiecare morfem: în (1') bătrinul este substantiv. fina sare. fie la animalul carnivor. în (1") este adjectiv. sapă. iar cele din urmă sînt cele care se produc prin limbaj (persuasiunea) (cf. răspunsul lui poate însemna că el nu vrea să bea cafea. în mod analog. următoarele sînt cele care se produc prin enunţarea unei fraze. în (1") este substantiv etc. problema contextului. rom. în schimb. de întrebuinţarea limbajului şi nici una dintre ele nu este direct accesibilă pornind de la analiza lingvistică. In (2). nu acelaşi lucru se întîmplă cu (5) care poate fi tot atît de bine un simplu anunţ anticipativ. iar complementul direct o sapă sau. . ca şi o promisiune. ordinul etc). supra. Dacă B vrea să meargă la culcare. verb. în aceste exemple. Lăsînd deoparte performativele explicite. respectiv. o corespunzînd. complement etc). verbul predicat sare. verbul predicat sare. în realitate.NT] Nu există aici nici o ambiguitate sintactică. iar complementul direct o. alte numeroase enunţuri pot avea mai multe forţe ilocuţionare diferite: (4) Iţi promit că voi veni mîine. cap. Austin 1970. Să revenim acum la exemplele de ambiguitate lexicală în sens semantic. o corespunzînd. acestor trei funcţii sintactice. în (1') duce este verb. Toate aceste teme ţin. Să reamintim terminologia lui Austin: actele ilocuţionare se opun atît actelor locuţionare. De aceea nu vom discuta aici nici despre atribuirea forţei ilocuţionare. ambiguitatea sintactică ţine nu numai de funcţia sintactică din frază (subiect.NT]. [In 1. iar complementul direct o sapă sau. . ca în (4). Ele vor face obiectul capitolelor ulterioare. subiectul poate li fina. fr.1). dimpotrivă. fina sare. Dacă în mod evident (4) este o promisiune. şi nici despre interpretarea termenilor vagi. o ambiguitate lexicală: le loup poate trimite fie la masca de carnaval [pentru 1. acestor trei funcţii sintactice. în schimb. răspunsul poate însemna că B vrea o cafea. Aceste patru interpretări se reprezintă în felul următor: (1') [s [SN Bătrinul] [ s v [v duce] [SN o poartă]]] (1") [ s [ SN Bătrînul duce] [ s v [ S N o] [ v poartă]]] ( 2 ') [5 C S N F i n a ] isv U s a r e l tSN ° sapă]]] 2 ( ") ts [SN Fina sare] [ s v [SN o] [v sapă]]] Vom observa că. respectiv. § 2. (5) Voi veni mîine. In (2). In schimb. Să examinăm următorul exemplu preluat de la Sperber şi Wilson: (3) Le loup est gris. un exemplu similar ar putea fi Broasca este mare. Aceste patru interpretări se reprezintă în felul următor: poartă. nici despre derivarea implicitărilor.120 CAPITOLUL 4 poartă.. cît şi celor perlocuţionare: cele dintîi sînt actele care se produc în limbaj (promisiunea. sapă.l.

Dacă. vom remarca un fapt comun atît «ambiguităţilor pragmatice». alături de factori pragmatici sînt mobilizaţi factori lingvistici. o masă pe care mi-a dat-o mătuşa Ana. doi dini care se bat). iar expresiile nominale pot fi simple (determinant + nume: un pisoi. doi dini) sau complexe (determinant + nume + adjectiv: un pisoi negru. într-adevăr. sau determinant + n u m e + relativ: un pisoi care zgîrie. pentru ceea ce înseamnă termeni vagi. să urmărim exemplul (7): (7) Ion este chel. sînt foarte diferite. cît şi ambiguităţilor sintactice şi semantice evocate anterior: în ambele cazuri este vorba de recuperarea interpretării «bune». în ciuda unei omo­ genităţi superficiale. masa.PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 121 In fine. Milner 1989). şi în aceea a atribuirii referenţilor. Totuşi. semnificaţia lexicală a anumitor termeni referenţiali este suficientă. a aceleia pe care locutorul intenţiona să o comunice. vom remarca de la început că funcţia limbajului este aceea de a desemna şi că studiul «funcţiei designative» a limbajului este una dintre sarcinile lingvis­ ticii. grupuri no­ minale. cît şi demonstrative. 3.1. ATRIBUIREA REFERENŢILOR Ca în problema ambiguităţii. într-adevăr. Autonomie şi nonautonomie referenţială Deşi toţi aceşti termeni sînt referenţiali. Grupuri cu formă pronominală. 3. lucrurile se petrec diferit cu alţi termeni . lingvistica nu se poate reduce doar la atît. din multiple motive. NECESITATEA UNEI ANALIZE PRAGMATICE: ARGUMENTELE LINGVISTICE Există în primul rînd motive lingvitice care ar putea justifica această ineficientă a analizei lingvistice. masa roşie. Cu toate acestea. Tocmai în aceasta constă şi problema pragmatică. (7) poate reprezenta şi faptul că Ion nu mai are nici un singur fir de păr. pentru determinarea referentului termenilor respectivi. trebuie să menţionăm că «funcţia designativă» a limbajului ţine de domeniul expresiilor referenţiale care. toate. doi dini agresivi. cu formă nominală şi chiar cele care corespund numelor proprii sînt. nu toţi sînt şi echivalenţi în privinţa contribuţiei lor la atribuirea referenţilor. şi faptul că Ion nu mai are prea mult păr. constatăm că grupurile nominale cu formă pronominală şi cele cu formă nomi­ nală oferă alte posibilităţi de diferenţiere: pronumele pot fi atît personale. Deter­ minanţii pot fi şi ei variaţi: pot fi articole definite sau nedefinite. aşa cum Milner însuşi o arată. în principiu.1. 3. Dacă facem abstracţie de numele proprii care ridică probleme particulare. adjective de­ monstrative sau posesive şi chiar numerale. Urmîndu-1 pe Milner (cf.1.

prin urmare.NT] la care trimit pronumele demonstrativ şi pronumele de persoana a treia. ceea ce înseamnă că. Acum el şi-a pierdut pălăria. nu au autonomie referenţială. capacitatea unei expresii de a avea semnificaţie lexicală şi de a-şi determina prin sine însăşi referentul în cursul utilizării. In (10') şi (11') sînt evidenţi factorii lingvistici exteriori [enunţului . el trebuie însoţit de un gest indicativ sau.122 CAPITOLUL 4 referenţiali care. numai parţial însă. Vom obseva că pentru identificarea referenţilor lor nu se apelează la aceiaşi factori exteriori: în cazul prenumelor de persoana întîi şi a doua. dacă nu. deci. Asta-mi place!] Ion este distrat tot timpul. a fost reales în 1988. iar celelalte nu. fiind lipsiţi de semnificaţie lexicală. un pronume de persoana a doua. Franţois Mitterand. semnificaţiile lexicale ale tuturor componenţilor se combină pentru a oferi o semnificaţie globală care este tocmai semnificaţia expresiei complexe. şi cei care. semnificaţia lexicală este compoziţională. In plus. ea însăşi autonomă. depind de factori lingvistici sau extralingvistici. termenul autonomie referenţială semnifică. Asta-mi place! El şi-a pierdut pălăria [sa]. două tipuri de termeni sau de expresii referenţiale: cei care sînt dotaţi cu semnificaţie lexicală şi. E momentul să dăm cîteva exemple: (8) (9) (10) (11) Preşedintele Republicii Franceze. asta. Să urmărim (10') şi (11'): (10') (11') J'ai visite la cathedrale de Chartres. el depinde de identificarea referentului pentru pronumele de persoana a treia. te. vrem să examinăm principala consecinţă a distincţiei menţionate mai sus: în mod previzibil. diviziunii expresiilor referenţiale în expresii referenţiale cu formă nominală şi expresii referenţiale cu formă pro­ nominală. un pronume de persoana a IEt-a. fi-. ales la 10 mai 1981. Ieri am venit să te văd. în cadrul expresiilor refe­ renţiale complexe. Cest beau! Cest tres beau! [Am vizitat catedrala din Chartres. aceleaşi posibilităţi apar şi pentru pronumele de persoana a treia. dotată cu o semnificaţie lexicală care ne permite să-i atribuim un referent. Această distincţie corespunde. în ce priveşte posesivul. doi termeni . preşedintele Republicii Franceze care a fost ales la 10 mai 1981. avem diferite exemple de expresii referenţiale lipsite de autonomie: persoana întîi [conţinută în desinenţa verbului-predicat]. este suficient să se recurgă la situaţia de discurs. înainte de a arăta că această corespondenţă nu se realizează întru totul. In (8) avem o descripţie definită. In (9). în cazul pronumelui demonstrativ. respectiv Ion. înseamnă că el reia o altă expresie lingvistică. practic. pentru a-şi determina referentul. catedrala din Chartres şi. vom spune că primii sînt referenţial autonomi. şi posesivul care îi corespunde. primele fiind autonome din punct de vedere referenţial. expresiile lipsite de autonomie referenţială sînt cele care. (10) şi (11). el. par lipsiţi de semnificaţie lexicală. fiindcă posesorul pălăriei coincide cu referentul. un pronume demonstrativ. Există. cu autonomie referenţială. în acelaşi timp. în terminologia lui Milner. în timp ce ultimii sînt lipsiţi de autonomie referenţială.

între expresii (cu excepţia pronumelor de persoana întîi şi a doua care nu sînt susceptibile de întrebuinţare anaforică) ci. întradevăr. (11'): în (9). care conţine un pronume de persoana întîi. să revenim la exemplele (9) la (11). cu condiţia de a indica printr-un gest catedrala din Chartres sau pe Ion. pentru a-şi determina refe­ rentul. Astfel. Aici se poate introduce un al doilea clivaj în interiorul categoriei expre­ siilor lipsite de autonomie referenţială. 3. candidatul pe care l-am votat [eu] în 1981. Pentru distincţia anaforic/deictic. Să comparăm descripţia definită din (12). Simpla prezenţă a unei expresii nonautonome din punct de vedere referenţial este suficientă pentru ca expresiile nominale să-şi piardă autonomia referenţială. nu permite identificarea referentului.interzice săi se atribuie expresiei un referent fără să se recurgă la factori lingvistici sau extralingvistici. (10'). mai curînd. cea de-a doua. Altfel spus. avînd drept component . pronumele demonstrativ şi cel de persoana a treia sînt. acelea care. . cap. cu descripţia definită din (8). respectiv (11).NT]. pronumele demonstrativ şi cel de persoana a treia sînt anaforice. cît şi în cadrul reluării lingvistice. pronumele demonstrative şi pronumele de persoana a treia pot fi utilizate tot atît de bine şi în mod demonstrativ [indicial .1. Expresii referenţial nonautonome: distincţia deictic/anaforic Pentru a reveni la distincţia dintre expresiile referenţial autonome şi expresiile referenţial nonautonome. nu este pe deplin satisfăcătoare. expresiile referenţial autonome sînt expresii referenţiale cu formă nominală. între utilizări. celelalte vor fi numite deictice. In acest capitol vor fi examinate doar expresiile referenţiale autonome. determinantul . avem ca exemplu pălăria [sa] din (11) şi (11'): posesivul [sa] şi. Să remarcăm că această distincţie nu se face. în schimb. cu excepţia celor care conţin un element întrebuinţat deictic sau anaforic. Dar locutorul ar fi avut aceleaşi şanse să fie înţeles şi pronunţînd (10). recurg la factori lingvistici. pronumele de persoana întîi (inclus în desinenţa verbului) şi a doua sînt deictice. deşi comodă.de pildă. în (10) şi (11). Să reluăm problema expresiilor referenţiale cu formă nominală. strict vorbind.2.un adjectiv demonstrativ sau posesiv.PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 123 referenţial autonomi. care au un component lipsit de autonomie referenţială. paralela cu expresiile referenţiale cu formă nominală şi cele cu formă pronominală. preşedintele Republicii Franceze ales la 10 mai 1981: dacă prima descripţie. infra. în (10') şi (11'). să ne gîndim la expresiile referenţiale cu formă nominală. şi ele. permite determinarea referentului. Să luăm în considerare şi exemplul (12): (12) Candidatul la preşedinţia Republicii Franceze pe care l-am votat [eu] în 1981 este un politician rafinat. deictice. cu toate că aceasta nu ia nimic din sensul lexical al altor componente. Pentru asta. care nu conţine un asemenea pronume. urmînd ca problemele puse de referinţa anaforică şi de referinţa deictică să facă obiectul unui alt capitol (cf. 13). vor fi numite anaforice.

Să revenim la exemplul (8) şi să-i alăturăm. NB: O descripţie definită este o expresie nominală compusă din articolul definit (-ul-/-a) [pentru limba română -NT] şi avînd în calitate de centru lexical un nume: calul negru. să ne întrebăm cum îşi poate determina o descripţie referentul pe baza semnificaţiei ei lexicale. masa lucioasă etc. locutorul care utilizează o descriţie definită încearcă. (13) Calul negru este al lui Filip. După Milner care. sem­ nificaţia lexicală a unui termen corespunde ansamblului de condiţii pe care un obiect al lumii trebuie să le satisfacă pentru a fi referentul termenului dat. ne vom găsi în faţa a două tipuri de expresii referen­ ţiale: descripţiile definite şi descripţiile nedefinite. de aceea. realitatea este mai complexă decît ar părea. calul negru. In cazul celei de a doua descripţii. Aşadar. expresiile referenţiale care conţin un element utilizat anaforic sau deictic şi. proprietatea de a fi lucioasă. în scopul compunerii. un obiect va trebui să satisfacă un anumit număr de proprietăţi legate de faptul de a fi o masă (să aibă picioare. O descripţie nedefinită este o expresie nominală compusă din articolul nedefinit (un/o) şi avînd în calitate de centru lexical un nume: un cal negru. Cel puţin deocamdată. numele proprii. vom observa că.) şi să aibă. Dar. Totuşi. nu se deosebeşte de tradiţia filozofică (cf.2. de asemenea. cu cea din (13). Este interesant să comparăm descripţia definită care apare în (8). ansamblul de condiţii rezultat din compoziţia semnificaţiilor lexicale ale diferiţilor termeni ce alcătuiesc descripţia definită trebuie să fie necesar şi suficient pentru a identifica un obiect unic. să-şi determine referentul în întrebuinţare. fiindcă descripţiile definite şi nedefinite pot fi incomplete. NECESITATEA UNEI ANALIZE PRAGMATICE: ARGUMENTELE PRAGMATICE Dacă lăsăm în afara acestui capitol expresiile referenţiale anaforice şi deictice. Descripţii definite complete şi incomplete înainte de a examina ce înseamnă să spunem despre o descripţie că este sau nu este completă. pornind de la sensul lor lexical. ales la 10 mai 1981. de asemenea. o masă lucioasă. Reluînd unul dintre exemplele date mai sus. lucrurile se petrec destul de . a fost reales în 1988. exemplul (13): (8) Preşedintele Republicii Franceze. In principiu. într-adevăr.124 CAPITOLUL 4 3. să desemneze un obiect unic din lume. descripţiile definite şi nedefinite sînt dotate cu autonomie lexicală. oricare ar fi situaţia în care este enunţată. Prima permite precizarea unui referent. o asemenea situaţie este departe de a se produce totdeauna. pentru a fi referentul des­ cripţiei masa lucioasă. preşedintele Republicii Franceze ales la 10 mai 1981. în această privinţă. fiind capabile. trebuie separată aici problema descripţiilor definite de aceea a descripţiilor nedefinite: la prima vedere. Russell 1905 sau Frege 1882/1971). o suprafaţă plană etc.1.2. 3.

permit identificarea lui Francois Mitterrand. Cu alte cuvinte. Aici se poate garanta că situaţia de enunţare are de jucat un rol important: dacă (13) este pronunţată în faţa unui grajd în care se găsesc trei cai. descripţiile nedefinite sînt utilizate chiar şi cînd locutorul are în minte un referent particular. asemenea celor definite. de aceea. In timp ce predicatul este un politician rafinat nu ajunge pentru ca în (14) să poată fi identificat referentul descripţiei chelul. împreună cu informaţiile conţinute în descripţia definită. mai cu seamă extralingvistici. de aceea. In acest al doilea caz. problema completitudinii sau a incompletitudinii n-ar trebui pusă pentru descripţiile nedefinite.2.2. candidat la preşedinţia Republicii Franceze în 1981. analiza lingvistică nu mai este suficientă şi. Să comparăm exemplele (14) şi (15): (14) (15) Chelul. predicatul a fost reales în 1988. ci şi particular. dimpotrivă. a fost reales în 1988.PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 125 diferit: dacă. fie. unul negru. Descripţii nedefinite complete şi incomplete Să revenim la distincţia dintre descripţiile definite şi descripţiile indefinite şi. uneori. totuşi locutorul care le produce nu are în minte un referent unic precis. descripţiile nedefinite. de aceea. trebuie să se ţină seama şi de alţi factori. la problema completitudinii. Prin urmare. vom spune despre descripţia definită preşedintele Republicii Franceze ales la 10 mai 1981 că este completă.. candidat la preşedinţia Republicii Franceze în 1981. locutorul ei va avea în minte fie un refe­ rent nu doar unic. fiind suficientă pentru identificarea unui individ unic. Să examinăm exemplul (16): (16) Caut o pisică siameză saşie. indică un referent unic. In felul acesta. există un individ şi numai unul singur care satisface condiţiile specifi­ cate prin descripţia definită preşedintele. candidat la preşedinţia Republicii Franceze în 1981. Deşi. lucrurile nu se petrec tocmai aşa fiindcă. trebuie făcută distincţia dintre descripţiile definite complete şi descripţiile definite incomplete. Chelul. deşi sînt dotate cu auto­ nomie referenţială. In funcţie de împrejurările în care este pronunţat (16). care fac necesară şi revelatoare analiza pragmatică. nefiind suficientă prin ea însăşi pentru identificarea unui animal unic. unul alb şi unul murg.. se vede că şi descripţiile definite. n-are im­ portanţă ce obiect care satisface o descripţie nedefinită dată este referentul acestei descripţii nedefinite şi. De fapt.. oricare dintre referenţii ce satisfac descripţia . de asemenea. în mod firesc vom fi tentaţi să credem că locutorul a vrut să se refere tocmai la calul negru din grajd şi nu la unul dintre celelalte animale. într-adevăr. este un politician rafinat. 3. în mod aparent. oare cîte animale există care satisfac condiţiile spe­ cificate prin descripţia definită calul negru? Probabil nenumărate. pot fi insuficiente pentru identificarea referentului lor şi. în timp ce descripţia definită calul negru nu are această calitate.

aceste convingeri joacă un oarecare rol în atribuirea referenţilor. Utilizări atributive şi utilizări referenţiale In fine. In acest al doilea caz. care s-a pierdut la ţară. aici există două posibilităţi: (i) locutorul lui (17) crede că asasinul lui Paul. că Petru îşi caută propria pisică. pisica lui Petru. ca urmare a faptului că lonescu este într-adevăr asasinul lui Paul sau că lonescu a fost arestat din greşeală. In acest caz. prin descripţia definită asasinul lui Paul locutorul se referă la lonescu. dintr-un motiv sau altul. iar oricare altă pisică siameză saşie este exclusă din discuţie. cea de-a doua. atribuirea referentului. cu scopul desemnării unui obiect anume. locutorul lui (17) crede că lonescu. In acest caz. fac posibilă atribuirea referentului intenţionat la descripţia definită dată. foarte îndrăgită. doar factori extralingvistici. chiar dacă numele proprii şi expresiile referenţiale nonautonome din punct de vedere referenţial au fost eliminate din discuţie. suficientă pentru identificarea referentului unic. şi nu una lingvistică. Să presupunem că locutorul lui (16) ar fi Petru şi că (16) ar fi pronunţat într-un magazin animalier pe cheiul Dîmboviţei. 3. situaţia se diferenţiază din nou. Să presupunem. Să presupunen că descripţia definită asasinul lui Paul ar li completă fiind. Distincţia dintre utilizarea unei descripţii. există cazuri cînd locutorul unei descripţii definite are în minte un re­ ferent cu totul particular care. In asemenea cazuri. toate aceste probleme pretind ca la sensul lexical al descripţiei înseşi . deci. la Bucureşti. cu toate că referentul. Pentru a fi tratate. In alţi termeni. pentru a desemna orice obiect care satisface descripţia este o distincţie prag­ matică. se numeşte utilizare atributivă. şi că enunţul (16) este utilizat spre a cere informaţii unui trecător. între întrebuinţări. este un nebun periculos şi (ii).2. nu corespunde condiţiilor indicate prin descripţia definită. pentru a desemna un obiect anume şi utilizarea unei descripţii. pe care tocmai l-au arestat pentru omorîrea lui Paul. Astfel. mai precis convingerile [opiniile despre lume ale] locutorului. însă. este un nebun periculos. vom spune că descripţia nedefinită o pisică siameză saşie este completă în cazul cînd (16) este pronunţat într-un magazin animalier de pe cheiul Dîmboviţei. de fapt. definită sau nedefinită. Totuşi. între termeni. în măsura în care convingerile locutorului sînt accesibile interlocutorului (de exemplu datorită enunţurilor precedente). există toate şansele ca oricare dintre pisicile siameze saşii existente în prăvălie să satisfacă dorinţa lui Petru. în această situaţie. şi incompletă în celălalt caz. deoarece nu satisface condiţiile indicate în descripţia definită. definite sau nedefinite.3. Să luăm în discuţie exemplul (17): (17) Asasinul lui Paul este un nebun periculos. Dacă în realitate s-a produs cea de-a doua alternativă. cu scopul desemnării oricăruia dintre obiectele ce satisfac descripţia. nu este lonescu.126 CAPITOLUL 4 nedefinită. totuşi rămîn încă o seamă de probleme: precizarea utilizării (referenţiale sau atributive) a descrip­ ţiei. scopul întrebuinţării descripţiei nedefinite este acela de a desemna un animal cu totul particular. Cea dîntîi între­ buinţare. oricine ar fi el. se numeşte utilizare referenţială. poate fi utilizată în ambele scopuri. definite sau nedefinite. determinarea completitudinii descripţiei. aceeaşi descripţie.

precum şi funcţionarea însăşi a sistemului central. Sub această adresă sînt stocate informaţii de natură diferită: (i) logică: în acest caz. după termenul englez . liniile sale principale. s-ar proceda astfel. Fiecare concept corespunde unei adrese în memoria sistemului cen­ tral. una dintre variantele proprii psiho­ logiei cognitive. pe scurt. Vom remarca. am dori să indicăm. TEORIA PERTINENTEI Din motive ce urmează să fie expuse în continuare. disponibile locutorului.1. spre cea a dezambiguizării.1. înclusă în cadrul psihologiei cognitive şi legată. 4. 4. teoria lui Sperber şi Wilson şi. Pentru a răspunde acestor chestiuni. Dar înainte de a arăta la soluţionarea căror aspecte. cel puţin atunci cînd se pro­ duce o interpretare pragmatică. este vorba despre o teorie pragmatică. aceea a altor elemente de care dispune sistemul central. sistemul periferic lingvistic pune la dispoziţie o primă analiză (lingvistică) a enunţului: această primă analiză cores­ punde formei logice a enunţului. aceste probleme pretind crearea şi organizarea unui context şi activarea mecanismelor particulare care permit atribuirea de referenţi pe baza descripţiei definite şi a contextului. Altfel spus.NT]. contradicţie etc. analiza pragmatică a enunţurilor este ultima dintr-o suită de etape care constituie procesul interpretativ al enunţului: după traducerea cu ajutorul transductorilor şi pe baza analizei lingvistice oferite de sistemul periferic lingvistic.) pe care conceptul le poate întreţine cu alte concepte. . atunci nu prea vedem ce i s-ar mai putea adăuga. totuşi. Temele principale ale cărţii lui Sperber şi Wilson sînt următoarele: natura interpretării lingvistice. de asemenea. în mod special.1. reprezentată printr-o suită structurată de concepte. care pot veni din anturajul lingvistic sau extralingvistic. dacă. că analiza lingvistică nu este singurul element dat asupra căruia funcţionează sistemul cen­ tral. informaţiile corespund diferitelor relaţii logice (im­ plicaţie. Concepte şi contexte Conform opiniei lui Sperber şi Wilson. prin urmare cunoştinţe asupra lumii. contribuie teoria pertinenţei. în general. CÎTEVA GENERALITĂŢI CU PRIVIRE LA TEORIA PERTINENŢEI După Sperber şi Wilson. de teoria modularistă şi reprezentaţionalistă a lui Fodor. dintre cele subliniate mai sus. 4. Aşa cum am arătat mai sus.PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 127 să se adauge informaţii. totuşi. ne vom îndrepta atenţia spre. sistemul central nespecializat încheie procesul interpretativ şi furnizează interpretarea completă a enunţului. teoria pertinenţei [sau a relevanţei. teoria lui Sperber şi Wilson este denumită.

Vom sublinia că această definiţie implică constatarea că anturajul sau cadrul cognitiv al unui individ dat. In acest context apare. un anumit număr de informaţii aflate sub adresele conceptelor care intervin în enunţ. cît şi cadrul fizic în care se produce comunicarea. In această măsură. ci prin raportare la un context. şi care permit să i se atribuie conceptului o extensiune. Sistemul central dispune de trei memorii: (i) o memorie de lucru sau memorie pe termen scurt care corespunde contextului. contextul se compune din propoziţii cărora le cores­ pund trei tipuri de informaţii: informaţii obţinute din memoria pe termen lung. conţine atît fapte pe care indi- . enunţ după enunţ. în realitate. (iii) o memorie pe termen lung în care se găsesc informaţiile conceptuale despre care s-a vorbit mai sus. la un moment dat. un enunţ nu este interpretat în mod indepen­ dent. informaţii obţinute din memoria pe termen mediu şi din informaţii obţinute din anturajul fizic. atît interpretarea enun­ ţurilor imediat precedente. Cadrul cognitiv al unui individ este un ansamblu de fapte evidente (manifeste). uitată. interpretarea enunţurilor imediat precedente nu este. După Sperber şi Wilson. cu toate acestea. în egală măsură. Sperber şi Wilson dau următoarea definiţie faptului evident: Fapt evident Un fapt este evident pentru un individ. (iii) lexicală: informaţiile corespund echivalentelor conceptului în una sau mai multe limbi naturale. nici lexicale. Cadrul cognitiv Contextul în raport cu care este interpretat un enunţ corespunde conţinutului memoriei pe termen scurt sau memoriei de lucru. pe durata interpretării enun­ ţului. ci construit. la un moment dat. Cel puţin în faza analizei pragmatice. 4. aşa cum nu este nici nemijlocit stocată în memoria sistemului central sau în memoria pe termen lung. dacă şi numai dacă acest individ este capabil în acel moment să-şi reprezinte mental acest fapt şi să accepte repre­ zentarea sa ca fiind adevărată sau probabil adevărată. Aşa cum am văzut. informaţiile conceptuale nu sînt singurele informaţii care intră în joc în formarea contextului: intervin aici. contextul nu este dat.128 CAPITOLUL 4 (ii) enciclopedică: sînt regrupate sub acest termen toate informaţiile care nu sînt nici logice. adică din datele perceptive culese din situaţia sau de la locul comunicării. (ii) o memorie pe termen mediu în care este stocată interpretarea enunţurilor imediat precedente.1.2. Dar. sub formă propoziţională. Aceste trei tipuri de date constituie cadrul cognitiv al interlo­ cutorilor.

şi aceasta indiferent dacă individul le percepe sau le inferează în mod efectiv. Sperber şi Wilson oferă comunicării ostensiv-inferenţiale următoarea definiţie: Comunicarea ostensiv-inferentială Locutorul produce un stimul care face să devină mutual evident. De aceea. Principiul care permite selecţionarea. atît pentru locutor. precum şi toate informaţiile perceptive accesibile în anturajul fizic. a acelora care vor alcătui contextul este principiul pertinenţei. că un context ce ar regrupa toate informaţiile cu privire la concepte care apar în forma logică a enunţului. Comunicarea ostensiv-inferentială. ci doar posibilitatea de a fi conştienţi de acest lucru. se poate spune că contextul în raport cu care este interpretat enunţul se constituie din informaţii obţinute din cadrul cognitiv al interlocutorului. Faptul acesta devine evident pentru interlocutori în măsura în care ambii şi-1 pot repre­ zenta mental. ca interlocutorii să fie conştienţi de asta. 4. o varietate a comunicării ostensiv-inferenţiale. Prin urmare. cît şi pentru destinatar. In comunicarea lingvistică sau. faptul că prin intermediul acestui stimul locutorul vrea să facă evi­ dent sau mai evident un ansamblu de ipoteze I pentru destinatar. toate informaţiile obţinute din interpretarea enunţurilor precedente.. comunicarea lingvistică este. informaţia că producerea enunţului este intenţională. In această definiţie. de fapt. totuşi. ajungem acum şi la principiul pe baza căruia se produce această selecţie.2.2. Că acest fapt le este evident nu implică. mai general. COMUNICAREA OSTENSIV-INFERENTIALĂ ŞI PRINCIPIUL PERTINENTEI 4. se comunică două niveluri de informaţii: (i) (ii) informaţia conţinută în enunţ. încît nu s-ar mai putea profita de pe urma lui. care se defineşte pe baza următoarelor două noţiuni: cu­ noaştere evidentă şi cadru cognitiv reciproc. Conform opiniei autorilor. ar fi atît de enorm. Să presupunem că interlocutorii se găsesc într-o încăpere ai cărei pereţi sînt zugrăviţi în albastru. totuşi. contextul corespunde unei selecţii din sfera tuturor acestor informaţii diferite. în comu­ nicarea ostensiv-inferentială.PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 129 vidul le poate infera pe baza informaţiilor de care dispune. Vom numi cadru cognitiv reciproc . cît şi fapte pe care individul le poate percepe. Sperber şi Wilson introduc o nouă noţiune.1. după întreaga discuţie de mai sus. el se justifică prin analiza făcută comunicării lingvistice de către Sperber şi Wilson. cea de cunoaştere reciproc evidentă. acceptînd această reprezentare ca adevărată sau în mod evident adevărată. Vom observa. din ansamblul de informaţii disponibile.

această ipoteză este mutual evidentă. deci. A produce un act comunicativ ostensiv- .130 CAPITOLUL 4 un cadru cognitiv împărtăşit în care identitatea indivizilor care îl împart este evidentă. Pronunţînd (18). cu atît este mai pertinent. Ipoteza conform căreia pereţii încăperii sînt zugrăviţi în albastru este. Să reluăm exemplul interlocutorilor dintr-o încăpere ai cărei pereţi sînt zugrăviţi în albastru. într-un cadru cognitiv evident. Prezumţie de pertinenţă optimală (a) Ansamblul ipotezelor pe care locutorul vrea să le comunice este suficient de perti­ nent pentru a merita. interlocutorii au cadrul cognitiv în comun. Principiul pertinenţei Dorinţa (opţiunea) locutorului de a face să devină evidentă intenţia sa de a face evident un ansamblu de ipoteze. In această situaţie. implică faptul că actul său de comunicare ostensiv-inferenţială este însoţit de o garanţie de pertinenţă optimală. din partea interlocutorului. Acest cadru este. cu cît un enunţ pretinde mai puţine eforturi de prelucrare. orice ipoteză evidentă este reciproc evidentă. un cadru cognitiv reciproc pentru interlocutori. Să-i reluăm pe interlocutorii noştri din camera lor albastră şi să revenim la exemplul (18). împreună cu însuşi acest ansamblu de ipoteze. intenţia sa de a-i face clar lui B faptul că el. în sensul în care fiecare dintre ei poate să-şi reprezinte faptul că celălalt împarte acelaşi cadru. aşa cum am văzut.2. cu atît este mai pertinent. Principiul pertinenţei Orice act de comunicare ostensivă comunică prezumţia propriei sale pertinenţe optimale. unul dintre interlocutori (pe care îl vom numi A) pronunţă enunţul (18): (18) Nu suport albastrul. nu suportă culoarea albastră. Pertinenţă (a) într-o situaţie dată. A. în măsura în care interlocutorii se află într-un anturaj cognitiv reciproc.2. Aşa cum s-a văzut deja. osteneala prelucrării stimulului ostensiv. Aceste trei definiţii merită cîteva comentarii şi chiar un exemplu. Aşadar. 4. evidentă şi. (b) Stimulul ostensiv este cel mai pertinent dintre cele pe care locutorul îl (le) putea întrebuinţa în scopul de a comunica acest ansamblu de ipoteze. dar că nu este necesar să o facă. făcînd să devină reciproc evidentă. cu cît un enunţ produce mai multe efecte contextuale. precum şi pentru interlocutorul său B. Să revenim acum la comunicarea ostensiv-inferenţială şi să presupunem că în cadrul deja specificat. A îndeplineşte un act comunicativ ostensiv-inferenţial. fiind evident pentru fiecare dintre ei că celălalt împarte cu el acest cadru. pentru el însuşi. enunţînd (18). (b) într-o situaţie dată.

b. Reluînd pe (18). (ii) reevaluarea informaţiilor disponibile deja: se poate schimba convingerea care face ca o propoziţie să fie menţinută. [Petru a venit şi Petru a venit şi Petru a venit] etc. nu este obligatoriu ca. putem lua ca exemplu regulile eliminării şi ale introducerii lui şi. adică faptul că (18) este suficient de pertinent pentru a merita să fie prelucrat de către B. Efecte contextuale Fiind intens dependentă de noţiunile de efect contextual şi cost de prelucrare. Independent de orice formalism. putem obţine (20): . atunci cînd se întrebuinţează regula de introducere. ipsofacto. de exemplu [Petru a venit şi Paul aplecai]. [Petru a venii] şi [Paul a plecat]. A şi B se află într-o încăpere. (iii) eradicarea [eliminarea] propoziţiei cu şanse minime de a fi menţinută în cazul unei contradicţii dintre o propoziţie stocată deja în memorie şi o implicaţie contextuală. cele două propoziţii legate prin şi să fie diferite. Regula de introducere porneşte de la două propoziţii simple adevărate. Pereţii acestei încăperi sînt zugrăviţi în albastru. Şi totuşi. cînd acelaşi element este reprodus de mai multe ori: [Petru a venit şi Petru a venii]. prezumţia pertinenţei sale optimale. pentru a face o singură propoziţie complexă adevărată: [Petru a venit şi Paul a plecai]. Dacă interpretăm (18) în contextul (19). totuşi. Cele care produc procesul interpretării. un proces inferenţial ale cărui reguli sînt cele ale logicii clasice. sînt efectele contextuale. Sperber şi Wilson resping regulile de introducere.PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 131 inferenţial. premisele procesului prag­ matic de interpretare. In logică. Acest act comunică. pe baza premiselor reprezentate de forma logică a enunţului şi a propoziţiilor din care este constituit contextul. 4. regulile de introducere. pertinenţa este un concept comparativ care ne readuce la problema interpretării enunţului. pentru a obţine două propoziţii simple adevărate. în felul acesta se pot obţine propoziţii complexe triviale. de exemplu [Petru a venit] şi [Paul a plecai]. îi putem presupune următorul context: (19) a. Acestea sînt de trei feluri: (i) implicaţiile contextuale sau concluziile noi care se obţin concomitent pe baza enunţului şi a contextului. Regula de eliminare porneşte de la o propoziţie complexă adevărată cu şi. ca şi faptul că (18) este enunţul cel mai pertinent pe care A îl putea produce pentru a spune că nu-i place albastrul. Aşa cum am văzut. un enunţ este interpretat prin raportare la un context. împreună. se face distincţie între regulile de introducere şi cele de eliminare. excluzînd.3. Enunţul şi contextul constituie. Tocmai pentru a evita producerea sterilă a unor asemenea propoziţii complexe triviale.2.

ci şi: (22) (23) (24) A vrea să plece din cameră. ceea ce permite supoziţia că este lipsit de certitudini foarte ferme legate de culoarea pereţilor camerei în care stă. Totuşi. forma logică este produsul sistemului periferic lingvistic. dacă ştie că este daltonist. A îi spune: (25) Pereţii sînt albaştri. După cum am văzut mai sus. putem explica în ce fel se face alegerea contextului: contextul selectat va fi contextul cel mai susceptibil de a optimiza pertinenţa. să reluăm situaţia de bază în care A şi B stau într-o cameră cu pereţii zugrăviţi în albastru şi să-i adăugăm o specificare: B are daltonism şi îi este greu să identifice culorile. Lui A nu-i place să privească cerul sau marea. Pornind de aici. Lui A nu i-ar plăcea ca B să-i dea cadou un obiect albastru. aceasta se explică prin faptul că sistemul periferic lingvistic nu este capabil să le facă. In ce constă pertinenţa lui (25)? B are daltonism. efectul contextual al lui (25) va fi eliminarea propoziţiei Pereţii acestei încăperi sînt roşii. iar enunţul (25) vine să-i întărească această opinie. forma propoziţională a enunţului este susceptibilă să primească o valoare de adevăr. dacă (20) ar fi singura implicaţie contextuală a lui (18) în (19). am vrea să revenim la analiza lingvistică şi la forma logică.132 (20) Lui A nu-i place încăperea în care stă împreună cu B. După Sperber şi Wilson. altfel spus. trebuie făcută o distincţie între forma propoziţională a unui enunţ şi forma sa logică. n-ar fi fost oare mai economic ca A să enunţe (21)? (21) Nu-mi place încăperea asta. fără a fi sigur. forma logică este o succesiune structurată de concepte. Să presupunem că.3. în opinia lui Sperber şi Wilson. înainte de a indica în ce fel poate fi privită în cadrul teoriei pertinenţei fiecare dintre aceste sarcini. etc. FORMA PROPOZIŢIONALĂ ŞI ÎMBOGĂŢIREA FORMEI LOGICE De la începutul acestui capitol am precizat că atît dezambiguizarea cit şi atri­ buirea de referenţi sînt două dintre sarcinile interpretării pragmatice şi că. va fi înclinat să se îndoiască de opinia lui şi va accepta (25) ca fiind mai probabilă. Să presupunem şi că B crede că pereţii sînt roşii. adică al analizei lingvistice a enunţului sau. Dacă dezambiguizarea precum şi atribuirea de referenţi ţin de domeniul pragmaticii. aceasta nu este nici pe departe singura implicaţie contextuală care se poate obţine din (18). CAPITOLUL 4 Insă. In privinţa celorlalte efecte contextuale. interpretarea pur lingvistică nu este suficientă. în acest caz. B crede că pereţii sînt albaştri. ne-am putea pune întrebări asupra pertinenţei lui (18): din punctul de vedere al costului prelucrării. în acest caz. ceea ce înseamnă că nu mai conţine vreo ambiguitate şi că . 4.

(3) Le loup est gris. ca substantiv sau ca verb etc. fără-ndoială. broască . Totuşi. în acelaşi timp. forma logică a enunţului nu este susceptibilă să primească o valoare de adevăr. In acest caz. deosebindu-se. rom. nu va mai fi vorba despre acelaşi con­ cept. lui (1) îi pot fi asociate două forme logice distincte. alcătuite din concepte diferite. cea pe care locutorul inten­ ţiona să o comunice.1. enunţul (3) va produce. în funcţie de înţelegerea lui bătrîn ca substantiv sau ca adjectiv. Aici. iar (3) de ambiguitate semantică. Insă. dar. deşi există doar un singur termen implicat. vom examina în acest capitol doar ambiguităţile lingvistice şi nu «ambiguităţile pragmatice». şi lexicală: (1) este ambiguu numai dacă bătrînul poate fi înţeles sau ca substantiv.. criteriul alegerii rămîne. am văzut că este vorba despre o ambiguitate semantică. In anumite cazuri rare. de forma sa propoziţională.NT]. duce.PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 133 aici termenii referenţiali sînt interpretaţi. ci doar la unul singur. De asemenea. Cu alte cuvinte. FORMĂ LOGICĂ ŞI INTERPRETARE PREFERENŢIALĂ Aşa cum am spus mai sus. am făcut distincţie între două tipuri de ambiguităţi lingvistice. aici.. două forme logice diferite. ambiguitatea lui (1) este. ci forma propoziţională «bună». rom. în majoritatea cazurilor. [în 1. ambiguitatea lingvistică. de înţelegerea lui duce ca substantiv sau ca verb. corespunde posibilităţii de a produce cel puţin două forme logice diferite pentru unul şi acelaşi enunţ. D i n nou principiul pertinenţei este acela care intervine în fiecare moment al reconstituirii formei propoziţionale: dezambiguizarea. un exemplu analog ar putea fi (3') Broasca e mare . principiul per­ tinenţei. nici un termen al enunţului nu are capacitatea de a trimite la două concepte diferite. încă o dată. Să revenim la exemplele (1) şi (3): (1) Bătrînul duce o poartă. . cînd propoziţia exprimată prin enunţ este în mod necesar adevărată sau falsă). atunci. vom semnala că forma propoziţională de recu­ perat nu este orice formă propoziţională care s-ar pute obţine pe baza formei logice a enunţului. produsă în exclusivitate de prezenţa unui termen ambiguu. sintactice şi lexicale. ci de două concepte diferite. aşa cum am subliniat deja.NT] După cum am arătat mai sus. Avînd la dispoziţie acest principiu. Dezambiguizarea şi atribuirea referenţilor sînt două sarcini ce trebuie îndeplinite pentru a se trece de la forma logică a enunţului la forma sa propoziţională. (1) este un exemplu de ambiguitate sintactică. eliminarea termenilor vagi. 5. că li s-a atribuit un referent. similar în 1. sau ca adjectiv. ceea ce conduce la o interpretare a enunţului coerentă cu principiul pertinenţei este forma propoziţională bună a enunţului. Pentru (3). după cum conceptul corespunzător termenului loup trimite la obiectul de carnaval sau la animal. forma logică a enunţului este de aşa natură încît i se poate atribui o valoare de adevăr (de exemplu. loup [sau. D E Z A M B I G U I Z A R E A ŞI P R I N C I P I U L PERTINENTEI 5. atribuirea referenţilor. prin urmare. fie ea sintactică sau lexicală. dacă ne reamintim că forma logică a unui enunţ este o succesiune structurată de concepte. Deci. In ambele cazuri.

în general. Totuşi. însă. dacă (26) se va continua în felul următor: (28) La petite brise la glace. sistemul periferic lingvistic va construi cele două (sau mai multe) forme logice corespunzînd enunţului ambiguu. inhibînd. sistemul central îl va interpreta pe brise ca verb şi nu ca substantiv. împrumutat de la Sperber şi Wilson (1989): (26) La petite brise la glace. în acelaşi timp. Aşa cum observă autorii. Să luăm în discuţie exemplul următor. cea mai frecventă fiind. Să remarcăm că o asemenea optică nu contrazice ipoteza lui Fodor con­ form căreia sistemele periferice nu au acces la informaţiile sistemului central. Să reluăm exemplul (26): (26) La petite brise la glace. In această optică. b. 5. tot restul interpretării (27 b). acest exemplu poate primi două interpretări. Sperber şi Wilson consideră că sistemul periferic lingvistic construieş­ te în mod efectiv diferitele interpretări ale fiecărui constituent al frazei şi că aceste interpretări. qu'est-ce que ce serait s'il s'agissait d'un grand vent! Aici. La petite brise la glace. iar cele care corespund interpretărilor false vor fi eliminate la nivel pragmatic. întrucît se revine asupra enunţului pentru a-1 reinterpreta. Dacă (26) este pronunţat în timp ce interlocutorii privesc fotografia unei lipone. ne-am luat precauţia de a spune producere posibilă a două forme logice. în avantajul lui (27 a). interpretarea (27 a): (27) a. . La petite brise lui donne froid. interpretarea preferenţială se dovedeşte a nu fi cea bună. lucrurile se petrec diferit: (29) Regarde Franţoise: elle n'est pas faite pour la campagne. îndepărtînd. în afara contextului lingvistic. (26) este precedat de (29). de pildă. treptat. sînt subordonate sistemului central care va alege o interpretare unică (în măsura în care dispune de informaţiile necesare). Dacă. ocupată să-şi facă o copcă într-o banchiză. In această problemă.134 CAPITOLUL 4 Pentru că cele două interpretări nu ajung să fie percepute în mod conştient decît foarte rar şi pentru că. înseamnă că ambele interpretări ajung să se conştientizeze. CONSTRUCŢIE ŞI SELECŢIE DE INFORMAŢIE însăşi posibilitatea reîntoarcerii asupra interpretării ne face să credem că procesul prin care se efectuează dezambiguizarea este un proces de formare de ipoteze. La petite fille brise la glace. unele dintre ele. pe parcursul analizei lingvistice. putem presupune că relaţia dintre sistemul periferic lingvistic şi sistemul central «pragmatic» ar fi mai complexă şi că sistemul central ar putea avea influenţă asupra Droceselor sistemului periferic lingvistic.2. Dar în cele din urmă se va opta pentru interpretarea (27 b).

PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 135 In acest caz. prin urmare cea mai coerentă cu principiul pertinenţei.] In situaţia cînd interlocutorii privesc fotografia unei mici lipone ocupată să-şi facă o copcă în banchiză. nu orice referent este potrivit. pe ce bază alegem interpretarea fiecărui nou termen în cursul desfăşurării enunţului? Aici intră în joc. prin urmare. Să revenim la exemplul (8): (8) Preşedintele Republicii Franceze. în anumite cazuri. iar din momentul cînd o interpretare este preferată. Vom vedea. ales la 10 mai 1981. brise va fi interpretat ca verb fiindcă. ci doar referentul «bun». Vom mai observa că ipotezele supuse acţiunii de dezambiguizare sînt date de sistemul periferic şi selectate de sistemul central. în principiu analiza lingvistică este suficientă pentru a atribui un referent. Care este importanţa sistemului central? Să remarcăm că acesta permite redu­ cerea costului în prelucrarea enunţului prin inhibarea unei părţi a procesului interpretativ lingvistic. brise va fi interpretat ca substantiv şi nu ca verb. precum în cazul dezambiguizării. principiul pertinenţei: date fiind două interpretări posibile ale aceluiaşi termen. contextul furnizat de prima frază face interpretarea (27 b) mai accesibilă şi mai economică din punctul de vedere al prelucrării. mai economică în ce priveşte costul prelucrării ei. Aşa cum am văzut. ATRIBUIREA REFERENŢILOR ŞI PRINCIPIUL PERTINENŢEI De la început. Aşadar. Să reamintin de asemenea că. Să revenim la exemplele (26) şi (29): (26) La petite brise la glace. interpretarea coerentă cu principiul pertinenţei este cea mai accesibilă. Altfel spus. este selec­ tată aceea dintre ele care pare cea mai susceptibilă de a optimiza pertinenţa ansamblului enunţial. [Priveşte-o pe E: nu e făcută să trăiască la ţară. a fost reales în 1988. . interpretarea (27 a) este mai accesibilă decît interpretarea (27 b) şi. momentul în care una dintre cele două interpretări este reţinută în detri­ mentul celeilalte se situează foarte devreme în cursul analizei lingvistice a enunţului. iar interpretarea (27 b) va fi preferată lui (27 a). (29) Regarde Francoise: elle n'est pas faite pour vivre â la compagne. sistemul central pur şi simplu inhibă producerea celeilalte interpretări de către sistemul periferic. însă. cel pe care locutorul avea intenţia să-1 designeze prin întrebuinţarea descripţiei respec­ tive. că atribuirea referenţilor nu se produce în acelaşi fel. Totuşi. în contextul dat. 6. In schimb. Un vînt slab o face să tremure. din nou. să reamintim că nu vom examina decît atribuirea de referenţi descripţiilor definite şi nedefinite. pentru (29). atunci cînd descripţia definită este completă şi cînd este vorba de o întrebuinţare atributivă. La petite brise la glace.

cel puţin în interiorul descripţiei. prin urmare pentru a desemna orice obiect care o satisface. Prin urmare. Am putea fi tentaţi să credem că. A priori. prin ea însăşi. 6. fie atributiv. Am putea considera. pentru că identifică un individ unic. ales la 10 mai 1981 este o descripţie definită şi. cu ocazia alegerii preşedin­ telui Republicii Franceze a avut loc o festivitate în piaţa Bastiliei şi. în 1988. sau cu intenţia de a-1 desemna pe Valery Giscard d'Estaing. într-o frază dată. aceasta este utilizată atributiv sau referenţial. în special. Acest istoric imaginar nu mai dispune decît de două informaţii: în 1981. In acest al doilea caz. iar analiza lingvistică. poate fi utilizată. analiza lingvistică. tocmai pentru că această descripţie definită ajunge în mod necesar la Franţois Mitterrand şi nu la Valery Giscard d'Estaing. problema este cum putem de­ cide dacă o descripţie este atributivă sau referenţială? De la început. deşi permite să i se atribuie un referent. să ne amin­ tim că orice descripţie definită poate fi utilizată în mod atributiv sau referenţial. în această frază. atunci. în funcţie de intenţia cu care este enunţată în acea frază. a fost reales în 1988. A In privinţa descripţiilor definite sau nedefinite complete. în realitate. sau pentru a desemna un obiect particular? In alţi termeni. problema se pune în felul următor: atunci cînd ne găsim în faţa unei descripţii definite sau nedefinite. Şi totuşi. De aceea s-ar putea crede că în cazul unei descripţii definite complete. Dacă.136 CAPITOLUL 4 Expresia preşedintele Republicii Franceze. totuşi. este sufucientă. ci Valery Giscard d'Estaing. precum şi a descripţiilor definite sau nedefinite incomplete. Cu toate acestea. Franţois Mitterrand. ales la 10 mai 1981. descripţia definită este utilizată referenţial. ATRIBUIREA DE REFERENŢI DESCRIPŢIILOR COMPLETE Să începem cu descripţiile definite sau nedefinite complete utilizate în mod referenţial. există încă probleme. o situaţie în care exemplul (8) ar fi pronunţat în anul 2500 de către un istoric care ar şti o seamă de lucruri despre tradiţiile Republicii Franceze de la sfîrşitul secolului al XX-lea (şi. utilizate referenţial.1. distincţia atributiv/referenţial ţinînd de utilizarea limbii şi nu de limba însăşi. locutorul lui (8) crede câ preşedintele Republicii Franceze. singura utilizare posibilă a descripţiei definite în această frază este cea referenţială. ales la 10 mai 1981 nu este Franţois Mitterrand. lucrurile se petrec cu totul diferit. nu există mărci lingvistice spe­ cifice unui tip sau altul. Să ne imaginăm. o descriere dată. şi pentru că nici un alt individ nu satisface condiţiile specificate. preşedintele a fost . fie referenţial. că ar fi util să ne orientăm spre ansamblul enunţului în care apare descripţia şi să presupunem că anumite construcţii lingvistice s-ar preta mai curînd decît altele la una sau la cealaltă dintre cele două utilizări. în aceeaşi frază. Să reluăm exemplul (8) (8) Preşedintele Republicii Franceze. oricare ar fi acest individ. dar căruia i s-au şters din memorie numele preşedinţilor celei de-a cincea Republici. la 10 mai. despre periodicitatea alegerilor electorale). nu permite atribuirea referentului «bun». atunci el poate enunţa (8) sau cu intenţia de a desemna individul care satisface condiţiile indicate prin descripţia definită. în plus. mai este şi completă.

Cum se poate explica această situaţie care pare să contrazică principiul pertinenţei? Prin faptul că.PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 137 reales. însă. în principiu. Dacă.. de exemplu. trebuie să remarcăm aici că situaţia nu este atît de simplă cum pare ea la prima vedere. El nu ştie. Vom începe remarcînd că. problema nu este pusă corect. 6. acelaşi individ a fost reales în 1988. dacă este vorba de o întrebuinţare atributivă.. cine era preşedinte ales în 1981 (de fapt. chiar dacă atribuirea unui referent trece totdeauna printr-o analiză lingvistică. am putea presupune că rolul acestei distincţii ar fi acela de a activa procese diferite după natura atributivă sau referenţială a utilizării descripţiei. cumpărată de Paul şi Sylvie Dubois în 20 noiembrie 1987 la Cluny în Saone-et-Loire? Enunţul (30) va fi rostit într-un număr mult mai mare de situaţii decît enunţul (31).2.. că enunţul (31) ar trebui să fie cel preferat fiindcă. în timp ce destinaţia utilizare atributivă/utilizare referenţială nu este relevantă în această privinţă decît dacă îndeplineşte un rol în atribuirea referenţilor. însă. într-adevăr. în timp ce în (30) este necesar să se ţină cont de factori pragmatici. decît regula. Avînd aceste informaţii. Să examinăm exemplele următoare: (30) (31) Unde-i pisica? Unde-i pisica neagră cu ochi verzi. este completă. că în funcţie de circumstanţele şi intenţiile enunţării sale. preşedintele. Se vede. astfel. tot ceea ce încearcă să spună este că oricine ar fi fost individul ales ca preşedinte în 1981. fără vreo intenţie de a desemna un individ anume. în timp ce descripţia definită pisica neagră cu ochi verzi. atribuirea nu se face niciodată exclusiv prin acest fel de analiză. determinarea referenţilor se produce de către indivizi . numai un proces pragmatic ne permite să decidem dacă o întrebuinţare este atributivă sau referenţială. istoricul deduce că primele alegeri au avut loc la 10 mai 1981 şi pronunţă fraza (8).. procesul ar trebui să continue prin luarea în considerare a factorilor pragmatici. Să vedem în ce fel devine posibil acest fapt. Şi totuşi nu se întîmplă aşa. Totuşi. nu ştie nici cine era candidat). atunci analiza lingvistică ar fi suficientă şi singură (în cazul unei descripţii complete). în realitate descripţiile complete reprezintă mai curînd excepţia. cu toate că descripţia definită pisica din (30) este incompletă. S-ar putea presupune. prin urmare. la rigoare. simpla analiza lingvistică este suficientă pentru a-i putea atribui descripţiei din (31) un referent. Pronunţînd descripţia dtiiaită.. aceeaşi descripţie definită din aceeaşi frază poate corespunde unei utilizări atributive sau unei utilizări referenţiale. fiindcă inter­ pretarea pragmatică este interesată doar de atribuirea referenţilor. o spune. deci. este vorba de o între­ buinţare referenţială. REZOLVAREA PRAGMATICĂ A ALEGERII D I N T R E o UTILIZARE ATRIBUTIVĂ ŞI UNA REFERENŢIALĂ Aşadar. Prin urmare.

Această situaţie ne face să bănuim că referentul unei descripţii. Să reluăm exemplele (30) şi (31). adică trebuie sau să fie identificat deja.3. cît şi cunoştinţele lor sînt limitate. dat fiind că atît capa­ cităţile cognitive. Dar ne punem întrebarea cum se completează infor­ maţiile date prin analiza lingvistică a descripţiei? Am evocat deja mai multe posibilităţi: restul enunţului (cum ar fi. interpretarea enunţurilor precedente graţie informaţiilor pe care analiza le poate da cu privire la convingerile locutorului. informaţii care ţin de cadrul cognitiv mutual. Vom spune că. de informaţii ulterioare. R O L U L INFORMAŢIILOR EXTRALINGVISTICE Necesitatea de a ţine seama de informaţii care ar putea fi extralingvistice a fost recunoscută în mod ocazional. nu înseamnă. (30) va fi preferat lui (31). împrumutate din restul enunţului. să fie echivalent girate prin intermediul contextului. Să luăm în discuţie cel mai probabil caz. împreună cu factorii pragmatici. Deşi cele mai numeroase cazuri de utilizare a termenilor referenţiali se produc în aceste condiţii. informaţiile nelingvistice.138 CAPITOLUL 4 care nu pot lua în considerare ansamblul obiectelor lumii. Problema descripţiilor complete utilizate referenţial se reduce. 6. de pildă. să remarcăm importanţa teoriei lui Sperber şi Wilson care permite ca informaţiile lingvistice şi cele extralin­ gvistice. ca de altfel acela al oricărui termen refe­ renţial. combinarea . trebuie să facă parte din cadrul cognitiv reciproc. din enunţurile precedente sau din spaţiul extralingvistic. enciclopedice sau furnizate de anturajul enunţiativ de care dispune interlocutorul. la problema descripţiilor incomplete. alcătuind împreună cadrul cognitiv reciproc. predicatul aplicat descripţiei). totuşi. în ambele cazuri trebuie adăugate informaţii furnizate de descripţia însăşi. că toţi referenţii sînt accesibili în acelaşi grad sau în acelaşi fel. în sensul că ea le-ar impune procese interpretative diferite. distincţia dintre utilizarea atributivă şi utilizarea referenţială a unei descripţii trebuie considerată mai curînd o distincţie teoretică decît una pe care o fac interlocutorii. în cele mai multe cazuri. în felul acesta. Tocmai aici intră în joc semnificaţia lexicală a termenilor referenţiali. pentru a ajunge la referentul bun. sau identificabil pentru ambii interlocutori. într-un cuvînt. însă. Trebuie. cînd (30) este pronunţat de Sylvie Dubois adresîndu-se lui Paul Dubois: (30) Sylvie către Paul: «Unde-i pisica?» Este evident că aici referentul descripţiei este deja identificat şi că face parte din cadrul cognitiv reciproc. Această distincţie teoretică nu este perceptibilă în atribuirea referenţilor decît în cazul cînd descripţia este utilizată referenţial şi cînd referentul din mintea locutorului nu este cel care satisface condiţiile indicate în descripţie. Aşadar.

Interlocutorul poate dispune de un context unde figurează informaţia (32): (32) Franţois Mitterrand a fost ales preşedinte al Republicii Franceze la 10 mai 1981. pe baza analizei lingvistice a predicatului a fost reales în 1988 şi a lui (33). coerentă cu principiul pertinenţei. l-ar conduce spre soluţia de a atribui descripţiei preşedintele.oricare ar fi el . ci de informaţia (33): (33) Franţois Mitterrand a fost ales preşedinte al Republicii în 1988... pe Franţois Mitterrand. In acest caz. locutorul crede că preşedintele ales în 1981 este Valery Giscard d'Estaing. Să obsevăm acum exemplul (34): (34) Preşedintele Republicii Franceze.. Pornind de la (36) şi de la descripţia preşedintele. fie cu intenţia de a desemna individul . în contextul cunoştinţelor sale.. prin formarea şi confirmarea de ipoteze. ales la 10 mai 1981. Să reluăm exemplul (8): (8) Preşedintele Republicii Franceze.. Vom observa că toate acestea corespund surselor posibile ale contextului şi se supun regulilor obişnuite de formare a acestuia. In acest caz.. ca referent. ... a fost reales în 1988. interlocutorul îl identifică pe Franţois Mitterrand cu referentul descripţiei preşe­ dintele. selecţiei unui context care permite să se obţină o interpretare a enunţului. Să luăm în considerare diferitele posibilităţi. sensul lexical al predi­ catului este originar din Auvergne şi este primar al localităţii Chamalieres. cînd există o coincidenţă între referentul intenţionat şi referentul determinat exclusiv pe baza sensului descripţiei. începînd cu descripţia utilizată fie atributiv. este originar din Auvergne şi primar al localităţii Chamalieres. alături de informaţia (35). In acest caz. în calitate de referent. fie referenţial. Deşi sensul lexical al descripţiei. Locutorul a enunţat (8) fie cu intenţia de a-1 desemna pe Mitterrand. Să presupunem acum că interlo­ cutorul nu dispune de informaţia (32). împreună cu informaţia (32). de informaţia (32) şi (35): (35) Valery Giscard d'Estaing este originar din Auvergne şi este primar al localităţii Chamalieres. spre deosebire de dezambiguizare. Atribuirea referenţilor se face. este utilizată referenţial. procesul de formare a ipotezelor în scopul atribuirii referenţilor se face în mod real la nivelul sistemului central. ales la 10 mai 1981. este Valery Giscard d'Estaing. îl determină pe interlocutor să infereze (36): (36) Locutorul crede că preşedintele Republicii. el poate atribui descripţiei.. Dar. descripţia preşedintele.ales la 10 mai 1981 la preşedinţia Republicii Franceze. cu alte cuvinte.. pe baza sensului lexical al descripţiei şi pe baza lui (32). inter­ locutorul îl identifică pe Franţois Mitterrand ca fiind referentul descripţiei. pe baza premiselor instituite de context şi de enunţul însuşi. ca şi dezambiguizarea. ales la 10 mai 1981..PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 139 informaţiilor provenite din toate aceste surse diferite. pe Valery Giscard d'Estaing. Să presupunem că interlocutorul dispune.

Primar la Chamalieres? Succese politice? Sigur! Preşedintele Republicii. pe deasupra. trebuie să presupunem din nou că locutorul crede că preşedintele Republicii este Valery Giscard d'Estaing şi. ca referent. dimpotrivă.140 Să examinăm acum dialogul următor: (37) A CAPITOLUL 4 îmi place mult preşedintele Republicii. că el crede şi că utilizează în mod referenţial descripţia pre­ şedintele Republicii. Totuşi. . o caracteristică generală a oricărui act de comunicare. E un om simplu: a rămas primar la Chamalieres. Aici. care a fost ales în 1981 pentru a trimite la Giscard d'Estaing. cu toate funcţiile sale înalte şi succesele sale politice. vom sublinia că mecanismul de atribuire a referenţilor nu este infailibil. se poate întîmpla ca referentul pe care îl atribuie interlocutorul unui termen referenţial oarecare dintre cei utilizaţi de către locutor să nu coincidă cu cel pe care locutorul intenţiona să-1 designeze. fiind. tot aşa cum nu este nici acela al dezambiguizării. ales în 1981. pe Giscard d'Estaing. B A Aici. Altfel spus. O asemenea posibilitate nu este deloc specifică doar atribuirii referenţilor sau dezambiguizării. B atribuie descripţiei. dacă locutorul se înşeală cu privire la ceea ce face parte din cadrul cognitiv reciproc. a fost reales în 1988. tocmai pe baza lui (36) şi a enunţurilor precedente din discursul lui A.

interpretarea completă a enunţului. . 1983). dincolo de analiza pur lingvistică. Nunberg (1978). Milner (cf. PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ In ce măsură este referinţa o problemă pragmatică? Un lingvist. chiar dacă este mijlocul principal: referinţa poate fi realizată printr-un gest (comunicare nonverbală) şi se poate spune (cf. PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ: LUMI POSIBILE ŞI SPAŢII MENTALE D ouă teorii relativ recente s-au ocupat de referinţă. cînd referinţa se realizează printr-un mijloc lingvistic. Pe de altă parte. referinţa. limbajul nu este singurul mijloc de designare sau de referire. este o teorie cognitivă. Stabilirea condiţiilor de adevăr ale unui enunţ este unul dintre elementele interpretării complete a enunţului. însoţit sau nu de un gest demonstrativ. Pe de o parte. nu este mai puţin adevărat că referinţa. Putnam (1975). relaţia cuvinte-lume). în termeni mai filozofici. sintaxă şi semantică). care este relaţia dintre limbaj şi realitate (sau. Fauconnier (1984). pe de altă parte. teoria spa­ ţiilor mentale. analiza pur lingvistică nu este în general suficientă pentru identificarea unui referent situat în lume. pornind de la interpretarea parţială oferită de interpretarea lingvistică (fonologie. o parte a stabilirii con­ diţiilor de adevăr. 1989). teoria lumilor posibile şi teoria spaţiilor mentale. nu este de fapt o problemă exclusiv lingvistică. Dacă nu există nici un dubiu privind faptul că una dintre funcţiile principale ale limbajului este designarea. Or. date de particularităţile lor specifice: teoria lumilor posibile este o logică modală care a făcut obiectul unui mare număr de lucrări în domeniul filozofiei analitice. rod al muncii unui lingvist. Goodman 1976) că reprezentarea picturală se realizează prin denotaţie. prin referinţă. 1. NB: Una dintre sarcinile pragmaticii constă în a permite. a afirmat că funcţia principală a limbajului este designarea şi că studiul acestei funcţii designatoare este una dintre problemele fundamentale ale lingvisticii. Kaplan (1977) şi Lewis (1973. şi a fost elaborată pornind de la lucrările unui alt lingvist. Ele au abordat însă această problemă din per­ spectiva unor postulate şi obiective foarte diferite. sintaxă. semantică) a frazelor.5. constă în atribuirea referenţilor. înţeleasă într-un sens strict (fonologie. cu precădere ale lui Kripke (1982).

ea face posibilă. expresia pisica mea nu identifică. o referinţă: este cazul pronumelui la persoana a treia şi al posesivelor care îi corespund. de altfel. cazul . interpretarea semantică a expresiilor referenţiale. a anaforicelor şi a demonstra­ tivelor pare mai degrabă procedurală. o expresie referenţială va desemna un obiect sau altul din lume.142 CAPITOLUL 5 Astfel. Astfel. expresiile deictice. el singur şi într-o situaţie dată. referinţa este un fenomen care se produce în utilizarea limbii şi nu în afara acesteia. dacă vreţi. pronume personale sau demonstrative. o pisică neagră) este descriptivă. REFERINŢA: O PROBLEMATICĂ MULTIPLĂ Tocmai am văzut în ce măsură referinţa este (parţial) o problemă lingvistică: în funcţie de sensul său. nu se poate specifica referentul unei expresii referenţiale decît dacă aceasta este întrebuinţată. i se poate atribui unul: (1) îmi caut pisica [mea]. pentru că numai prin întrebuinţare i se atribuie un referent: cu alte cuvinte. (i) Mai întîi. In afară de numele proprii. 2. este. iar aceea a deicticelor. dacă referentul „corespunzător" este referentul avut în vedere de locutor. de anumite expresii referenţiale. o referinţă. totuşi. expresii demonstrative sau posesive. prin ea însăşi. care permit identificarea din ansamblul de referenţi posibili a referentului „cores­ punzător". trebuie să recurgem la procese diferite. respectiv. în afara uzului. într-o situaţie. nume proprii. In ce măsură sînt aceste procese de ordin pragmatic? Mai întîi. un referent. dacă ea apare în enunţul următor. pe lîngă procesele ce ţin de codul lingvistic propriu-zis. referentul avut în vedere de locutor. In schimb. expresia referenţială în sine poate fi lipsită de un sens lexical suficient pentru a specifica. expresii nominale). există o serie de alte motive pentru care sensul lexical poate fi insuficient pentru a specifica. care ridică probleme speciale. Mai rămîne un tip de expresii referenţiale care pare să scape lingvisticii: numele proprii. care în teoria dezvoltată de Kripke nu au deloc semnificaţie. cum ar fi cele extralingvistice şi inferenţiale. expresii definite şi nede­ finite. Să notăm că această contribuţie nu este la fel de importantă şi nu are aceeaşi natură pentru toate expresiile referenţiale: semnificaţia referenţială a decripţiilor definite şi nedefinite (de exemplu pisica neagră şi. Expresiile referenţiale sînt de natură diversă: există întotdeauna grupuri nominale (sau. Caracteristica în discuţie este ilustrată. dar acestea iau forme foarte variate. pronunţat de Anne Reboul la 14 mai 1992. de asemenea. A înseamnă oare aceasta că lingvistica nu are nici un aport la identificarea refe­ renţilor? Dimpotrivă: dacă decodificarea lingvistică nu este suficientă pentru asignarea referenţilor.

cum ar fi teoria lumilor posibile. 1984): (2) Omleta cu şuncă a plecat fără să plătească. în principiu. ultima faţetă a problemei referinţei: relaţia dintre cuvinte sau interpretarea acestora (inclusiv interpretarea pragmatică) şi lume. al pronumelor sau al adjectivelor. dar modul în care este folosit nu-i permite acest lucru: este cazul expresiilor defi­ nite sau nedefinite şi al numelor proprii întrebuinţate într-o manieră indirectă. (unde omleta cu şuncă desemnează clientul care a comandat o omletă cu şuncă. un aspect pragmatic şi un aspect metafizic. raportul cuvinte-lume nu este de fapt identic. este cazul des­ cripţiilor definite incomplete care. prezintă numeroase diferenţe. într-o situaţie dată. Acesta reprezintă aspectul metafizic al problemei. Vom reaminti aici exemplele preferate ale lui Nunberg (cf. într-adevăr.PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 143 demonstrativelor. adevăr necesar). prin ele însele. Mai rămîne. într-o manieră simplă dar corectă. adevăr contingent. în fine. . (ii) Grupul nominal poate identifica. atunci teoria spaţii­ lor mentale se poate distinge. teoria lumilor posibile este o teorie de factură logică filozofică care abordează problema modalităţilor (posibilitate. el singur. spre exemplu. (3) George Sand este pe al treilea raft de jos. în final. Trebuie atunci să-şi intre în atribuţii analiza pragmatică. 1978) sau ale lui Fauconnier (cf. considerînd că prima se preocupă de aspectul pragmatic al referinţei. un aspect lingvistic. TEORIA PSIHOLOGICĂ VERSUS TEORIA LOGICĂ Teoria spaţiilor mentale a fost adesea comparată cu teoria lumilor posibile: trebuie totuşi arătat că aceste teorii. metonimică. în ceea ce priveşte problema tratării refe­ rinţei. un referent. Astfel. analiza lingvistică se dove­ deşte incapabilă să precizeze referentul. după cum am văzut. Dacă. adică acela în care psihologia se preocupă mai degrabă de funcţionarea proceselor intelectuale decît de studiul sentimentelor sau al aberaţiilor mintale. Este vorba de aspectul pragmatic al referinţei. în primul rînd. de teoria lumilor posibile. în timp ce a doua se preocupă de aspectul său metafizic. iar George Sand desemnează cărţile şi nu pe autoarea lor). 3. după anumite teorii. ci mai multe obiecte posibile. în sensul psihologiei cognitive. problema referinţei comportă trei aspecte. nu identifică un obiect unic. teoria spaţiilor mentale este o teorie psihologică. In funcţie de termenii referenţiali întrebuinţaţi. în pofida unei asemănări superficiale. deşi are de îndeplinit un rol. şi. Dacă. In aceste cazuri.

In terminologia lui Fauconnier. In aceeaşi concepţie. ci cel mult de relaţia dintre cuvinte şi construcţiile mentale pe care le produc locutorul şi interlocutorul. a este declanşatorul referinţei. de roluri şi de relaţii între spaţii. Nunberg dă un anumit număr de exemple de funcţii referenţiale: «tip de». conectorul este o funcţie pragmatică care. funcţia pragmatică permite trecerea de la un spaţiu la altul.144 CAPITOLUL 5 teoria spaţiilor mentale şi teoria lumilor posibile acoperă. 4. identificarea poate fi reprezentată în felul următor: . SPAŢII MENTALE ŞI LUMI POSIBILE 4. iar clientul ţinta. în teoria spaţiilor mentale nu este vorba de relaţia dintre cuvinte şi lume. în cazul de faţă. iar F conectorul. pune în relaţie clientul cu mîncarea pe care a comandat-o. în mod similar. dacă George Sand este declan­ şatorul. după cum vom vedea mai jos. întregul aspect nonlingvistic al referinţei. 4. Noţiunea de funcţie pragmatică Teoria spaţiilor mentale s-a născut şi se sprijină pe noţiunea de funcţie referenţialâ. o descriere a lui a poate servi la identificarea corespondentului său b. Nunberg 1978). al culturii sau al prag­ maticii. indi­ ferent dacă aceste relaţii vin în beneficiul psihologiei. Pentru Fauconnier. a comunica ar consta în a stabili construcţii de spaţii similare sau identice. iar volumele pe care le-a scris ţinta. «proprietar al». Spre deosebire de ceea ce se întîmplă în cazul teoriei lumilor posibile. SPAŢII MENTALE După Fauconnier (1984). Procesul prin care se trece de la un spaţiu la altul este procesul de identificare pe care Fauconnier îl defineşte în felul următor: Identificarea Dacă două obiecte (în sensul cel mai larg) a şi b sînt legate printr-o funcţie pragmatică F(b . inventatorul ei. «cauză a». conectorul pune în relaţie. Scopul teoriei spaţiilor mentale este de a studia modul sau modurile de construire a spaţiilor şi a relaţiilor dintre spaţii. teoria spaţiilor mentale constă în a considera limbajul şi uzul său drept o construcţie mentală şi abstractă de spaţii şi elemente. în principiu. Pentru a relua exemplele (2) şi (3) date mai sus. dacă omleta cu şunca este declanşatorul. «parte a» etc. adică aspectul său pragmatic şi aspectul său metafizic.1. scriitorii cu cărţile lor.1. într-o situaţie de tip restaurant.1.Ffa)). Funcţia referenţialâ este cea care permite stabilirea de relaţii între obiecte diferite. La modul general. b ţinta referinţei. care reia pe cont propriu noţiunea rebotezînd-o funcţie pragmatică. dezvoltată recent de lingvistul american Nunberg (cf.

. construcţia spaţiilor mentale şi a relaţiilor dintre acestea este strîns legată de limbaj: anumite expresii lingvistice stabilesc într-adevăr spaţii sau desemnează spaţii existente. pentru Fauconnier. a unor probleme lingvistice cum ar fi pronominalizarea. nu afectează elementele: în­ tr-adevăr. spre exemplu. Astfel spaţiile sînt ordonate parţial prin relaţia de incluziune care...... ansamblurile pot fi modificate. Introductorii de spaţiu sînt mai ales. .. tratarea. care va fi numit spaţiu-pârinte..PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 145 In sfîrşit. se poate presupune că..2. Acestea se numesc introducton de spaţiu. în filmul. In acest exemplu.) sau care desemnează reprezentări. etc). vom nota că una dintre funcţiile pragmatice fundamentale este identitatea. expresii ce introduc convingeri (în spiritul. atunci..1.... fata cu ochi albaştri are ochi verzi. In acelaşi timp... relatări (în foto­ grafia . ca cititorul de astăzi să fie un individ identic cu cel din ziua în care s-a născut. în romanul.. imagini. printre altele. aceea care face...) sau prin expresii modale (probabil. spaţiile mentale sînt în întregime distincte unele de altele în ceea ce priveşte elementele lor.. Un spaţiu este întotdeauna introdus în interiorul unui alt spaţiu. conform. să remarcăm.. declanşatorul este fata cu ochi albaştri. Legătura pragmatică între un spaţiu dat şi spaţiul-părinte este creată de conectorii pragmatici dintre declanşatorii spaţiilor-părinţi şi ţintele spaţiilor-copii. 4. Să considerăm exemplul (4) preluat de la Fauconnier: (4) In mintea lui Luk. fie prin inferenţă pragmatică.crede că etc. includerea fiind indicată fie prin Încapsularea sintactică a introductorilor. aşa cum vom vedea mai departe.. Totul se reprezintă în felul următor: . dar nu numai. în portretul. Generalităţi privind spaţiile mentale Spaţiile mentale sînt reprezentate de ansambluri structurate de elemente şi de relaţiile dintre aceste elemente. In mintea lui Luk introduce un spaţiu-copil (spaţiul-părinte fiind acela al convingerilor vorbitorului).. iar ţinta (fata cu) ochi verzi. Noţiunea de funcţie pragmatică prezintă un interes pentru referinţă şi pentru că ea permite. Am văzut mai sus că. adăugîndu-li-se noi elemente şi stabilindu-se noi relaţii între aceste elemente. etc).. în ciuda tuturor modificărilor pe care le-a suferit între timp. Trebuie să adăugăm la acestea spaţiile ipotetice introduse prin condiţionale [dacă..

deschis dacă ţinta şi declanşatorul său sînt antecedente posibile ale unui pro­ nume şi/sau dacă se aplică pronumelor. acest exemplu se analizează în felul următor: .închis dacă ţinta sa singură este un antecedent posibil şi/sau nu se aplică pro­ numelor. Un conector poate fi deschis sau închis. . drept antecedent. După cum am văzut mai sus. din acel moment. cele care permit rezolvarea problemei sînt funcţiile pragmatice. ca şi alţi lingvişti dinaintea lui (cf. Lakoff 1982). Conectorii Conectorii fac parte din ceea ce. la pronominalizarea în cazul unei referinţe indirecte. în această situaţie.1. poate servi. o descriere a declanşa­ torului poate servi la identificarea ţintei care.3. Fauconnier numeşte modele cognitive idealizate fidealized cogni­ tive models sau ICM) şi. mai exact. în conformitate cu principiul de identificare. După Fauconnier. Fillmore 1982. Să luăm exemplul (5). uneori cel puţin. împrumutat tot de la Fauconnier: (5) George Sand este pe raftul din stînga. în această calitate. El va fi: . Să ne reamintim că. ei sînt susceptibili de a fi construiţi sau de a fi învăţaţi. Cu aceasta ajungem la problema pronominalizării sau.146 CAPITOLUL 5 4.

nişte). [El] s-a urcat într-un taxi. [scriitoarea] In (6) ţinta serveşte drept antecedent al pronumelui ea. în (7) declanşatorul serveşte drept ante­ cedent al pronumelui ea.4. Articolul hotărît -«/. iar conectorul F' este închis. Vei vedea că [ea] scrie dumnezeieşte. iar aici se observă că se profilează o a doua legătură dintre realitatea lingvistică şi teoria spaţiilor mentale. un grup nominal nu va avea acelaşi efect asupra unui spaţiu dat dacă este marcat printr-un articol hotărît (-ui. [volumul] 147 (7) George Sand este pe raftul din stînga. cu cît un conector este mai familiar şi mai uşor de întrebuinţat. introduce un element nou în spaţiu. un N. -a. Elementele spaţiilor Mijloacele prin care spaţiile mentale şi-au dobîndit elementele sînt cele lingvisti­ ce: grupurile nominale deţin rolul principal în introducerea elementelor în spaţii. deja introdus într-un spaţiu M astfel încît N(a) este valid în acest spaţiu. [£/] e legat în piele. -a. Aici. accesibil într-un fel. -le Grupul nominal N-ul dintr-o expresie lingvistică semnalează un element a. semnalează un element deja introdus într-un spaţiu. Un grup nominal cu articolul hotărît.PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ Exemplele (6) şi (7) arată că pronominalizarea poate viza declanşatorul sau ţinta: (6) George Sand este pe raftul din stînga. 4. numai ţinta este un antecedent posibil. N-ul. o. Conectorul F este deci deschis. In sfîrşit. . într-adevăr.1. Fauconnier descrie această diferenţă prin următoafele două formule: Articolul nehotărît un Grupul nominal un N dintr-o expresie lingvistică introduce într-un spaţiu un nou ele­ ment w astfel încît N(w) este valid în acest spaţiu. -i. în timp ce un grup no­ minal cu articolul nehotărît. cu atît mai pronunţată va fi tendinţa ca acesta să fie deschis. Nu se întîmplă însă la fel în exemplul (8): (8) Omleta cu ciuperci a plecat fără să plătească. -i. -le) sau printr-urj articol nehotărît (un. '''Ea era de nemîncat. (10) Omleta cu ciuperci a plecat fără să plătească. (9) Omleta cu ciuperci a plecat fără să plătească.

există o anumită asimetrie între ţinte şi declanşatori: ţintele. şi. spre deosebire de declanşatori. o vrăjitoare călăreşte un unicorn. (11) si (12) pot fi reprezentate prin figurile 5 şi 6: Printre altele. In desenul lui Luk. Să observăm că (11) şi (12) au în comun acelaşi introductor de spaţiu. deci. legate printr-un conector F şi un grup nominal GN. celor două situaţii diferite . nu trebuie să fie introduse neapărat în mod ex­ plicit întrucît principiul identificării are rolul de a le preciza. le desemnează sînt aceleaşi. vrăjitoarea călăreşte unicornul. împrumutate de la Fauconnier: (11) In desenul lui Luk.dacă x are un corespondent x' (x' = F(xJ) în M'. iar dacă a şi b reprezintă elementele existente în spaţiul în discuţie. care introduce sau semnalează un element x al lui M: . Fauconnier dă o nouă versiune acestui principiu. acelaşi spaţiu. respectiv.148 CAPITOLUL 5 (N desemnează proprietatea denotată de substantivul comun N care poate fi simplu sau com­ plex). care este adaptată spaţiilor: Principiu de identificare a spaţiilor Fiind date două spaţii M şi M'. GN poate să-1 identifice pe x'\ .dacă x nu are un corespondent stabilit în M\ GN poate stabili şi identifica un nou ele­ ment x' în M\ astfel încît x' = F(xj. Totuşi. grupurile nominale definite sau nedefinite se vor com­ porta în mod diferit pentru că ele corespund. respectiv. (12) In desenul lui Luk. Notăm că aici. contribuţia grupurilor nominale nu este identică. în timp ce v şi w reprezintă elementele introduse în acest spaţiu. Elementele pe care le introduc sau. din nou. Să considerăm exemplele (11) şi (12).

grupul nominal poate să introducă noul element w în oricare dintre aceste spaţii. Insă. . de a fi un fost boxer care adoptă copii nefericiţi. In acest caz. acest lucru se poate produce în două moduri: fie noul element w corespunzător lui un fost boxer este introdus direct în M\ iar atunci w va avea proprietatea. datorită principiului identificării. Aceasta implică faptul că grupurile nominale nedefinite vor putea prezenta o anumită ambiguitate a valorii semantice [„portee"] care ţine de faptul că ele pot să introducă un nou element atît în spaţiul-copil cît şi în spaţiul-părinte.PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 149 evocate mai sus. producînd astfel tot atîtea interpretări contextuale diferite. un fost boxer adoptă copii nefericiţi. în M'. respectiv. conectorul leagă actorii din M de personajele din M'. In acest film este introductor al unui spaţiu M' în M. Cele două posibilităţi sînt reprezentate. de a fi un fost boxer (devenit actor) iar principiul care identifică personajul corespunzător (care adoptă copii nefericiţi) în M" este cel al identificării. iar grupul nominal un fost boxer trebuie să identifice un element în M'. iar atunci w are proprietatea. fie noul element w este introdus în M. în figurile 7 şi 8: Să notăm că această ambiguitate a valorii semantice a elementelor nedefinite se manifestă şi atunci cînd sînt în joc mai mult de două spaţii. Să considerăm exemplul (13) împrumutat de la Fauconnier: (13) In acest fikn. în M.

locuri. dat fiind anumiţi parametri. r) = r (m) Deci. avînd proprietatea N indicată de grupul nominal. precum şi elementele corespunzătoare (ţinte şi declanşatori). adică un conector. Fauconnier notează aceste două posibilităţi în felul următor: p(r) p(r (m)) proprietatea unui rol proprietatea unei valori a rolului In măsura în care legătura dintre un rol şi valoarea sa este o funcţie pragmatică. contexte e t c .150 CAPITOLUL 5 4. Roluri şi valori Conectorii. de exemplu.1. la tot ce poate constitui un spaţiu mental. . Rolul îşi ia valoarea în funcţie de elementele spaţiilor.5. ceea ce Fauconnier reprezintă în felul următor: F (m. de data aceasta. această multiplicitate explicîndu-se prin faptul că descripţiile definite (sau grupurile nominale cu articol hotărît. Proprietatea N denotată de TVpoate fi o proprietate a valorii rolului într-un context dat sau o proprietate a rolului însuşi. grupul nominal preşedintele desemnează indivizi diferiţi în funcţie de epoci şi ţări. pot fi multipli. iar conectorii care leagă rolurile de valorile lor sînt des­ chişi. Aceasta are o consecinţă: elementele spaţiilor mentale pot fi atît roluri cît şi valori de roluri. iar funcţia de voi preşedintele va avea valori diferite în funcţie de aceşti parametri. cu alte cuvinte. situaţii. Să luăm un exemplu pe care. un rol ia valori diferite în spaţii diferite. Funcţia de rol poate fi aplicată la momente. faptul că o descriere lingvistică poate identifica rolul sau valoarea sa este un caz de referinţă declanşator-ţintă amînată.preşedintele) desemnează atît funcţii de roluri cît şi valorile acestor funcţii. Dar atribuirea unei valori unui rol nu este obligatorie. Pentru a relua exemplul lui Fauconnier. nu-1 împrumutăm de la Fauconnier: (14) Primul ministru a plecat să inaugureze noua centrală nucleară pusă în funcţiune de EDF.

fiecare. Ea a rostit un discurs de glorificare a tehnologiei franceze. In (15). in 1992. Interpretarea se opreşte la funcţie. Aici. (16) Primul ministru a plecat să inaugureze noua centrală nucleară pusă în funcţiune de EDF. Această ultimă caracteristică a fost revelată de o teorie relativ recentă: aceea a numelor proprii dezvoltată de Kripke în cadrul teoriei lumilor posibile. se poate trata diferenţa dintre descripţiile definite şi numele proprii: descripţiile definite pot desemna atît rolul însuşi cît şi valoarea sa. nu Edith Cresson şi Pierre Beregovoy au fost aceia care au distribuit. propriu-zis. In (16). Logica numelor proprii (1982). LUMILE POSIBILE 4.2. pronumele el are ca antecedent declanşatorul a. două miliarde funcţionarilor. teoria lui Kripke nu . Cu alte cuvinte. adică rolul însuşi. numele proprii nu ţin. El a rostit un discurs de glorificare a tehnologiei franceze. Primul ministru a distribuit două miliarde funcţionarilor. Aşa cum este ea expusă în lucrarea sa. Nu avem: (18) Pentru orice x (Primul ministru în 1992.2. pronumele ea are ca antecedent ţinta a\ adică valoarea funcţiei de rol Primul ministru. ca în (17): (17) In 1992.PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ Atît (15) cît şi (16) sînt posibile: 151 (15) Primul ministru a plecat să inaugureze noua centrală nucleară pusă în funcţiune de EDF. x) —> x a distribuit două miliarde funcţionarilor în 1991. separat. de lingvistică: nu sînt traductibile în sensul strict al cuvîntului şi nu par să aibă sens lexical. interpretarea universală din (17) este exclusă. în sfîrşit. Două teorii ale numelor proprii: teoria Russell-Frege şi teoria Mill-Kripke După cum am văzut mai sus. în timp ce numele proprii desemnează valoarea. adică la declanşatorul a. 4.1. Rezultatul este că numai interpretarea care porneşte de la rol este posibilă.

. aceea a lui John Stuart Mill.2. este preferabilă teoriei Mill-Kripke. substantivele proprii au un referent fără a avea propriu-zis semnificaţie. nu vedem. individul în discuţie este referentul Aristotel. O altă soluţie constă în a spune că fasciculul de descrip­ ţii definite sau descripţia definită unică nu este sensul numelui propriu. precum în teoria Mill-Kripke. în special Russell (1905) şi Frege (1882/1971). Totuşi. se poate considera că numele propriu y4m£ote/este abrevierea următoarei descripţii definite filozoful stagirit. conform căreia numele proprii au un referent fără a avea o sem­ nificaţie. elev al lui Platon şi preceptor al lui Alexandru cel Mare. Să analizăm următorul exemplu (tradiţional): (19) Hesperus este Phosphorus. 4. din care unele pot fi abstrase. O altă problemă căreia teoria Mill-Kripke trebuie să-i facă faţă este aceea a enunţurilor ecuaţionale [enonces d'identite]. conform căreia. un nume propriu corespunde abrevierii unei descripţii definite. Kripke avansează deci o teză. ci mai degrabă un fascicul de descripţii definite. Hesperus şi Phosphorus au un sens. Această teorie se izbeşte. care rezolvă în acelaşi timp pro­ blema identificării referentului şi aceea a trivialităţii enunţurilor ecuaţionale.152 CAPITOLUL 5 priveşte numai numele proprii. în schimb. Referinţă şi nume proprii Rămîne totuşi problema atribuirii unui referent numelor proprii: dacă se acceptă teoria Mill-Kripke. Spre deosebire de anumiţi autori. teoria Russell-Frege astfel modificată nu mai dă răspuns la problema enunţurilor ecuaţionale şi a eventualei lor naturi triviale. după mărturisirea lui Kripke. Kripke resuscitează o teorie filozofică veche. Dacă. Dacă există un individ şi numai unul care stisface această descripţie. de un anumit n u m ă r de probleme. în această optică. atunci tot ce spune acest enunţ este că un obiect este identic cu sine însuşi. Astfel. informaţie ce pare trivială. In teoria Russell-Frege. se confruntă şi ea cu anumite proble­ me. dintre care cea mai neînsemnată nu este că semnificaţia aceluiaşi n u m e propriu poate să difere în funcţie de indivizi.2. cum poate un interlocutor atribui un referent unui nume propriu care a fost întrebuinţat de un locutor. ci şi problema necesităţii. numele proprii nu au semnificaţie ci numai un referent. iar (19) trebuie interpretat ca (20): (20) Planeta care se vede seara este identică cu planeta care se vede dimineaţa. In teoria Russell-Frege. o semnificaţie. S-ar părea deci că teoria Russell-Frege. ci ser­ veşte numai la precizarea referinţei acestuia. Să notăm totuşi că. dintre care prima este aceea a identificării referentului. de fapt. O soluţie pentru a depăşi această dificultate constă în a considera că semnificaţia unui n u m e propriu nu este o descripţie definită unică.

în care termenul necesitate trimite la ceea ce nu poate fi diferit. unde ei vor califica. înţelegîndu-se de la sine că un individ care învaţă numele propriu va avea intenţia să întrebuinţeze acest nume propriu pentru a se referi la acelaşi obiect ca şi individul de la care a învăţat numele. contingent. respectiv. în prin­ cipiu nu există vreun motiv să se creadă că nu pot exista propoziţii care să fie necesare în sens metafizic fără a fi şi în sens epistemic (ele sînt atunci a poste­ riori) sau care să fie necesare în sens epistemic fără a fi şi în sens metafizic (ele sînt atunci contingente).3. pentru a da seamă de asignarea de referenţi numelor proprii. dacă Hesperus este Phosphorus este adevărat în mod necesar sau în mod contingent.2. propoziţiile ce descriu o stare de fapt care nu ar putea fi diferită şi pe acelea care descriu o stare de fapt ce ar putea să fie. Necesitate şi trivialitate în cazul enunţurilor ecuaţionale După Kripke. dacă este adevărat apriori sau aposteriori. iar aceasta în mod aprioric} Să reluăm exemplul (19). Enunţul Hesperus este Phosphorus este adevărat. rezervăm termenii necesar şi contingent pentru domeniul metafizicii. NB: Avem astfel patru termeni: necesar. şi. şi desemnează ceea ce se poate cunoaşte independent de experienţă. este oare adevărat în mod necesar. Vom rezerva termenii apriori şi a posteriori pentru domeniul epistemic. printr-un gest.PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 153 teza lanţului cauzal. există mai întîi un „botez" iniţial prin care se atribuie un anumit nume propriu unui obiect dat. pe de altă parte. (ii) o semnificaţie metafizică. unde ei vor califica. un tip de enunţuri care sînt în acelaşi timp apriorice şi necesare: enunţurile analitice. care sînt adevărate în virtutea sensului lor. propoziţiile a căror valoare de adevăr se cunoaşte independent de experienţă şi pe acelea a căror valoare de adevăr nu se cunoaşte decît prin experienţă. noţiunea de necesitate are două semnificaţii: (i) o semnificaţie epistemică. în care termenul necesitate este luat drept echi­ valent al termenului apriori. Există. totuşi. Aceste două semnificaţii nu sînt echivalente: chiar dacă anumite propoziţii sînt în acelaşi timp necesare în sens metafizic şi necesare în sens epistemic. 4. sau într-o manieră descriptivă. Apoi. Problema este de a şti. După el. Toată analiza lui Kripke . respectiv. identificînd astfel acest obiect într-o manieră ostensivă. restul comunităţii lingvistice poate învăţa cum să se servească de numele propriu. pe de o parte. sînt în acelaşi timp adevărate în mod necesar şi adevărate a priori. Dacă se acceptă analiza lui Kripke. spre exemplu. apriori şi aposteriori. problema trivialităţii enunţurilor ecuaţionale poate fi pusă în felul următor: dacă un enunţ ecuaţional este adevărat. In urma acestei expuneri noi.

) In acest caz. propoziţia Francois Mitterrand este unul dintre preşedinţii Republicii este în mod contingent adevărată. propoziţia Francois Mitterrand este unul dintre preşedinţii celei de a cincea Republici este adevărată în lumea noastră. dar nu este adevărată în toate lumile posibile: există lumi posibile în care Francois Mitterrand nu a devenit niciodată preşedinte al Republicii (el a murit înainte de mai 1981 sau Valery Giscard d'Estaing a cîştigat alegerile etc.2. Chiar dacă enunţurile ecuaţionale ar fi necesarmente adevărate. In schimb. un enunţ adevărat poate fi în mod necesar adevărat fără a fi şi în mod apriori. Kripke 1982). atunci aceasta este adevărat în toate lumile posibile şi se poate spune că este în mod necesar adevărat. o propoziţie falsă în lumea noastră este în mod necesar falsă dacă ea este falsă în toate lumile posibile. Cu alte cuvinte. depinde de acest caracter aprioric. Kripke face apel în mod absolut firesc la o teorie a logicii modale. o lume posibilă este o lume „stipulată" şi specificată prin „condiţii descriptive" pe care i le atribuim noi. adică să fie necesar a posteriori şi nu a priori. 4. Descoperirea identităţii dintre Hesperus şi Phosphorus se face într-o manieră empirică. Astfel. o propoziţie adevărată în lumea noastră este în mod necesar adevărată dacă ea este adevărată în toate lumile posibile. Intr-o prezentare intuitivă a teoriei lumilor posibile. Din acel moment. Dar un adevăr poate fi necesar şi să facă obiectul unei descoperiri. Cîteva exemple sînt aici binevenite. aceasta nu le-ar face să fie în mod automat adevărate apriori. ca să întrebuinţăm termenii lui Kripke însuşi. la dezvoltarea căreia a avut o contribuţie substanţială. In sfîrşit. noţiunea de necesitate este modalizată prin aceea de posibilitate. vom vedea că necesitatea sau contingenţa unui enunţ ţine de faptul că starea de lucruri pe care o reprezintă propoziţia ce o exprimă ar fi putut sau nu ar fi putut să fie diferită. dacă este adevărat căHesperus estePhosphorus. o propoziţie adevărată în lumea noastră este în mod contingent adevărată dacă ea este adevărată în anumite lumi şi falsă în alte lumi. In cadrul teoriei lumilor posibile. ca şi în toate lumile posibile (pentru că propoziţia luceafărul de Dimineaţă este . Propoziţia luceafărul de Dimineaţă este luceafărul de Seară este adevărată în lumea noastră şi adevărată în toate lumile posibile: ea este deci în mod necesar adevărată. trivialitatea. adică faptul de a nu aduce nici o informaţie. Necesitate şi lumi posibile Dacă ne raportăm la definiţia intuitivă a necesităţii metafizice aşa cum am preluat-o mai sus de la Kripke.154 CAPITOLUL 5 privind necesitatea este apriori. ca aceea pe care o dă Kripke în lucrarea sa (cf. iar pentru a-şi preciza poziţia privind necesitatea. iar insistenţa lui asupra distincţiei dintre semnificaţiile epistemică şi metafizică ale termenului necesitate nu are vreun alt scop decît de a arăta că răspunsul la una dintre aceste două întrebări nu presupune în nici un fel răspunsul la cealaltă problemă. se poate spune despre o lume posibilă că ea reprezintă o situaţie contrafactuală. în sfîrşit. Or.4. Cu alte cuvinte. teoria lumilor posibile. propoziţia luceafărul de Dimineaţă nu este luceafărul de Seară este falsă în lumea noastră.

Kripke le numeşte pe primele designatori rigizi. în timp ce aşa ceva nu se poate pentru (22): (21) Să presupunem că Aristotel nu a făcut niciodată filozofie. (21) şi (22) nu sînt sinonime. referinţa numelui propriu în discuţie. dar atunci. dat fiind că un nume propriu este un designator rigid. fără riscul de a ne contrazice. chiar dacă o descripţie definită oarecare poate fixa. putem rosti (21) în mod contrafactual. atunci este vorba de acelaşi obiect care există în M şi M\ şi nu de două obiecte diferite dar asemănătoare. Identitatea în toate lumile posibile nu este o chestiune lingvistică: ea se reduce pur şi simplu la teza con­ form căreia dacă un obiect dat A există în lumea noastră reală M şi acest obiect A există şi într-o lume posibilăM' diferită de Af. fără ca aceasta să pună sub semnul întrebării problema identităţii în toate lumile posibile. numele propriu în discuţie trebuie să desemneze acelaşi individ în toate lumile posibile. în timp ce. Este ceea ce se numeşte identitate în toate lumile posibile [identite a travers Ies mondes possibles]. în anumite cazuri. el are acelaşi referent în toate lumile posibile. spre exemplu. După el. iar distincţia dintre a fixa referinţa şi a da sensul unui termen este esenţială pentru a deosebi designatorii rigizi de designatorii accidentali. dacă este adevărat. ea permite totuşi stabilirea unei distincţii între termenii referenţiali: anumiţi termeni referenţiali desemnează acelaşi obiect în toate lumile posibile. (22) Să presupunem că filozoful stagirit care a fost elevul lui Platon şi preceptorul lui Alexandru cel Mare nu a făcut niciodată filozofie. demonstrînd că a da sens unei expresii nu înseamnă a-i fixa referinţa. este în mod necesar adevărat. ea nu face totuşi parte din sensul său.PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 155 luceafărul de Seară este adevărată în lumea noastră şi în toate lumile posibile): ea este deci în mod necesar falsă. el este adevărat în mod necesar. Astfel. Aceasta ne conduce la problema numelor proprii: pentru ca o propoziţie care conţine un nume propriu să poată fi adevărată în toate lumile posibile. Să notăm că un obiect care există în lumea noastră poate să nu existe în alte lumi posibile.Tot ceea ce este aprioric la un enunţ ecuaţional care conţine nume proprii este că dacă acest enunţ este adevărat. El distinge în mod similar două tipuri de definiţii. descripţiile definite aparţin celei de-a doua. iar un enunţ ecuaţional care conţine nume proprii. Cu alte cuvinte. iar pe celelalte designatori nonrigizi sau accidentali. . ceea ce nu înseamnă că este şi trivial. în timp ce alţii desemnează obiecte diferite în diferite lumi posibile. numele proprii aparţin primei categorii. elev al lui Platou fi preceptor al lui Alexandru cel Mare. Dacă identitatea în toate lumile posibile nu este o noţiune lingvistică. Chiar dacă putem fixa referinţa numelui propriu Aristotel cu ajutorul descripţiei filozof stagirit. Distincţia se aplică şi numelor proprii.

la drept vorbind. sau căldură. de fenomene naturale şi de substanţe Caracterul de designator rigid este oare rezervat numai numelor proprii? După Kripke. Totuşi. sunet.2. fixarea referentului se face printr-un enunţ ecuaţional (nonteoretic). la a fixa referinţa termenului apă.156 CAPITOLUL 5 4. (23) este în mod necesar adevărat. Să luăm exemplul următor: (24) Omul este un biped fără pene. această formulă nu serveşte. Diviziune a muncii lingvistice şi stereotip Cel care a introdus noţiunea de diviziune a muncii lingvistice într-un spirit foarte apropiat de cel al lui Kripke este filozoful american Putnam (cf. respectiv aur. iar enunţurile ecuaţionale care conţin astfel de nume şi care exprimă descoperiri ştiinţifice sînt în mod necesar adevărate atunci cînd sînt adevărate. ca şi în cazul numelor proprii. există fiinţe umane care. iar în acest sens. că termenul apă desemnează acelaşi lucru în toate lumile posibile în care există apă. semnificaţia unui termen ca apă. dacă. după Kripke. de fenomene naturale şi de substanţe sînt foarte apropriate de numele proprii. Astfel. Ele rămîn. sînt în mod necesar adevărate atunci cînd sînt adevărate. căldură sau primat nu corespunde modului în care este fixat referentul. totuşi. el nu reprezintă sensul acestuia. accidental sau din motive congenitale. precum (23). termenul apă (asemenea tuturor numelor de specii naturale) este un designator rigid. lumină. numele de specii naturale.6. pe de altă parte. cum avem dreptul să presupunem. fiinţe umane. Acest enunţ este adesea dat ca exemplu de enunţ analitic. Necesitate şi nume de specii naturale. fiinţă umană. într-adevăr. Putnam 1975). dar nu este nici necesar şi nici analitic. Care este raportul dintre enunţurile ecuaţionale teoretice şi modul în care identificăm referentul termenilor ce apar în acestea? Pe de o parte. (23) este adevărat. apă etc.2. dacă proprietatea de a fi un biped este exemplificată în mod plenar de fiinţele umane. primat. că nu există lume posibilă în care apa nu ar avea compoziţia chimică H 2 0 . Această noţiune priveşte termenii generali despre care era vorba în paragraful .5. 4. Un exemplu de enunţ ecuaţional de tipul celor evocate de Kripke este (23): (23) Apă = H 2 0 După Kripke. de fenomene naturale şi de substanţe sînt substantive precum vacă. fără pene poate fi un mod comod de a fixa referinţa numelui speciei naturale om. care se bazează pe una sau pe mai multe proprietăţi ale obiectului. (24) este aprioric. chiar dacă biped. sînt unipede sau chiar lipsite de ambele picioare. să reţinem că noi nu întrebuinţăm compoziţia chimică a apei aşa cum este ea descrisă de formula H 2 0 pentru a identifica în discursul obişnuit referentul termenului apă: deci. iar enunţurile ecuaţionale teoretice. proprietăţi ce pot fi contingente. De fapt. Aceasta înseamnă un lucru: pe de o parte. Numele de specii naturale. Deci. tigru.

pornind de la un element-declanşator al unui spaţiu-părinte. trebuie deci să distingem problemele cu care se confruntă teoria spaţiilor mentale de acelea cu care se confruntă teoria lumilor posibile. soluţii simple dar elegante la multe dintre problemele pentru care nu s-au găsit încă răspunsuri susceptibile a fi unanim acceptate. Problema centrală cu care se confruntă teoria spaţiilor mentale se învîrte. vom menţiona că. Diviziunea lin gvistică a sarcinilor funcţionează aproximativ în acelaşi fel ca şi lanţul cauzal postulat de Kripke pentru numele proprii: experţii botează obiectele. iar vor­ bitorii întrebuinţează numele astfel obţinute pe baza stereotipului transmis din aproape în aproape. care sînt singurii capabili să specifice o intensiune (sau. pare să ridice un număr de obiecţii egal cu numărul de dificultăţi pe care reuşeşte să le rezolve. să ne amintim. Este cazul problemelor pe care le-am abordat aici. avem motive să ne temem că teoria lui Fauconnier păcătuieşte prin exces de simplitate. PROBLEMELE TEORIEI SPAŢIILOR MENTALE Aşa cum este ea dezvoltată de Fauconnier. cum putem atribui referenţi cu un minim de certitudine acestor termeni? P u t n a m răspunde la această întrebare în două moduri: prin recursul la noţiunea de diviziune a muncii lingvistice şi prin recursul la noţiunea de stereotip.1. în jurul noţiunii de funcţie pragmatică care. Noţiunea de diviziune a muncii lingvistice răspunde. EVALUAREA CELOR D O U Ă TEORII A In ce măsură cele două teorii reprezintă sau nu reprezintă soluţii la diversele probleme ale referinţei? Mai întîi. Totuşi. precum şi acelea ale referinţei in­ directe. este legătura care. nici soluţiile pe care le propun sau obiecţiile pe care le ridică nu sînt similare. o semnificaţie) pentru un termen general dat. teoria spaţiilor mentale este seducă­ toare în măsura în care oferă. Funcţia pragmatică. nume de substanţe sau nume de fenomene naturale. Noţiunea de diviziune a muncii lingvistice corespunde recurgerii la experţi. identifică un element-ţintă dintr-un . la întrebarea privind atribuirea referenţilor. nume de specii naturale. 5.PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 157 precedent. 5. şi nu e de mirare. La început cel puţin. noţiunea de stereotip este o noţiune sociologică ce corespunde la ceea ce vorbitorul nonexpert ştie şi care îi este suficient pentru întrebuinţarea termenului în discurs. anume acelea ale pronominalizării şi ale acordului. la rîndul său. dacă preferaţi. în aparenţă cel puţin. dacă o examinăm. Dacă un mare n u m ă r de enunţuri teoretic ecuaţionale ne este inaccesibil (cine ştie că aurul are numărul atomic 79?). de vreme ce aportul lor nu este de aceeaşi natură. cel p u ţ i n în parte.

lucru cu atît mai surprinzător cu cît funcţia pragmatici. operînd astfel conexiunea dintre aceste două spaţii. faptul că pronominalizarea poate viza cînd rolul.158 CAPITOLUL 5 spaţiu-copil. Primul ministru a plecat să inaugureze noua centrală nucleară pusă în funcţiune de EDE El a rostit un discurs de glorificare a tehnologiei franceze. Dar nu vedem ceea ce. Pe de altă parte. In acest caz este evident faptul că în joc este funcţia pragmatică ce pune în relaţie scriitorii cu operele lor. spre exemplu. nu putem utiliza acest nume propriu pentru a desemna cărţile pe care ea le posedă? Teoria spaţiilor mentale nu ne spune nimic despre acest tip de pro­ bleme. în timp ce în (16) ea vizează rolul însuşi. dacă putem întrebuinţa numele propriu George Sand pentru a desemna cărţile scrise de ea.» (26) A arătînd spre pălăria Măriei: «[Ea] S-a deformat. şi nici despre statutul lingvistic al declanşatorului şi al ţintei. Funcţie pragmatică şi factori pragmatici Aşa se întîmplă. proprietar al este o funcţie deschisă. dificultatea cu care se confruntă noţiunea priveşte aplicarea sa şi. Fauconnier nu dă nici o indicaţie .1. factorii pragmatici şi/sau lingvistici joacă un rol în alegerea funcţiei pragmatice „corespunzătoare". dincolo de acestea. în primul rînd. nu ne spune nimic despre statutul lingvistic al funcţiei pragmatice care pune în relaţie rolul cu valoarea sa. cînd valoarea sa. Altfel spus. In acest caz. într-o mare măsură. 5. Să reluăm exemplul (3): (3) George Sand este pe al treilea raft de jos. De ce. Să reluăm exemplele (15) şi (16) rostite în 1992. dar natura acestui rol şi modul în care acesta funcţionează rămîn un mister. legătura dintre spaţiile mentale şi procesele lingvistice (precum pronominalizarea) nu este nuanţată în mod satisfăcător. după cum indică exemplele (25) şi (26): (25) A arătînd spre pălăria Măriei: «[Ea] a venit ieri. înaintea nominalizării lui Pierre Beregovoy.» Există cazuri. Am observat că în (15) pronominalizarea vizează valoarea funcţiei de rol Prim ministru. din nou. rolul factorilor pragmatici şi lingvistici. cu toate că Fauconnier insistă puternic asupra acesteia. Totuşi. cu fenomenul pronominalizării şi al acordului. în care factorii pragmatici intervin pentru dezambiguizarea unui enunţ.1. Aici. (15) (16) Primul ministru a plecat să inaugureze noua centrală nucleară pusă în funcţiune de EDF. adică atunci cînd Edith Cresson era Primul ministru. în principiu. Ea a rostit un discurs de glorificare a tehnologiei franceze. suspendă funcţia pragmatică care leagă un proprietar de obiectul pe care îl posedă. ne putem întreba ce se întîmplă atunci cînd mai multe funcţii pragmatice sînt în principiu posibile.

nu scăpaţi «Plaja» (Monde des livres. separat. ni se pare că acest enunţ nu este chiar imposibil de interpretat. Am observat deja că interpretarea universală este imposibilă în acest caz. fiecare. la fel. este suspendată. Am avea o problemă analogă chiar mai clară în exemple ca (30): (30) Elle ota son corsage pour en offrir un qui ne l'etait guere. înseamnă că referentul lui Primul ministru este rolul şi nu valoarea sa. fără a se putea emite ipoteze verosimile privind o funcţie pragmatică ce ar porni de la partea de sus [corsage] şi s-ar îndrepta spre corp şi cuminte]. Fie nu există nici o funcţie pragmatică. Primul ministru a distribuit două miliarde funcţionarilor. printre altele. în care Edith Cresson şi Pierre Beregovoy distribuie. menţionat numai ca titlu al unei nuvele. iar anafora deloc trimite la cuminte [sage]. interpretarea universală.PRAGMATICA ŞI REFERINŢĂ 159 despre modul în care funcţionează relaţia dintre funcţia pragmatică şi alţi factori pragmatici. ca în (29): (29) înainte de a merge acolo. Astfel. 19 iunie 1992) Aici. pronominalizarea se referă la corp. este reţinută interpretarea universală: (27) In 1981. iar predicatul vizează cele două valori ale rolului preşedinte al Republicii în 1981. în sfîrşit. două miliarde funcţionarilor. trebuie să presupunem că există o funcţie pragmatică care porneşte de la grupul nominal «Plaja». şi care este supus pronominalizării. Să luăm următorul exemplu: (28) Balestrini este pe al treilea raft de jos. Imposibilitatea de a recurge la o funcţie pragmatică Ajungem. Totuşi. preşedintele Republicii a prezidat Consiliul de Miniştri o dată pe sâptămînă. în pofida interesului său de netăgăduit. la cazul în care recursul la funcţia pragmatică pare imposibil din două motive: (i) (ii) Fie funcţia pragmatică este inaccesibilă pentru interlocutor. teoria lui Fauconnier rămîne foarte parţială şi insuficient nuanţată pentru a oferi prin ea însăşi o soluţie problemelor pronominalizării. este dificil pentru el să aplice funcţia pragmatică care conduce de la autor la operele sale. trebuie să mai adăugăm că teoria lui . cînd desemnează un loc. şi se opreşte la grupul nominal plaja din uzul său cotidian. Al doilea caz ni se pare destul de clar şi se prezintă. din raţiuni pragmatice sau «culturale». Din motive pragmatice («culturale»). Aici este preferată interpretarea universală. Primul caz poate corespunde ignoranţei interlocutorului. In (27). mai exact Giscard d'Estaing şi Mitterrand. în teoria spaţiilor mentale. Să revenim la exemplul (17): (17) In 1992. ["'Ea îşi scoase cuminţea partea de sus pentru a oferi una care nu era deloc] Aici.1. 5.2. In fine. fapt care. Dacă interlocutorul ignoră că Balestrini este un scriitor italian contemporan. drept un exemplu de uz «multidimensional» al limbajului.

contrar a ceea ce s-ar putea crede la prima vedere. spre exemplu. Astfel.160 CAPITOLUL 5 Fauconnier depinde în mare parte de rezolvarea problemei referinţei directe. 5. spre exemplu. spre deosebire de teoria lumilor posibile. unui nume propriu dat nu i se poate substitui un alt nume propriu fără riscul de a modifica valoarea de adevăr a frazei. Această diferenţă dintre teoria Russell-Frege şi teoria kripkeană are o altă consecinţă: în a doua teorie. deci. creat. nu se rezumă la intersubstituibilitatea numelor proprii şi nici la absenţa acestei intersubstituibilităţi. A In ce măsură este problema contextelor opace atît de acută pentru teoria kripkeană a numelor proprii? Spre deosebire de ceea ce se întîmplă în teoria Russell-Frege în care numele proprii au semnificaţii. Problema poate fi pusă.2. de un verb de atitudine propoziţională ca a gîndi. Kripke a arătat că problema. dacă această predicţie este bine realizată în contextele modale. problemă pe care. Este ceea ce distinge numele proprii de descripţiile definite. nu putem deduce că (33) este adevărat. sau. Kripke 1979). în teoria kripkeană numele proprii nu au semnificaţie. mai general. (32) Augustus = Octavius (33) Ion crede că Octavius a fost primul împărat roman. adică în contextele opace.1. numele proprii nu ar trebui să fie substituibile numai salva veritate ci şi salva significatione. în timp ce în a doua nu. El utilizează .2. Contexte opace Problema principală cu care se confruntă teoria lumilor posibile privind numele proprii este problema clasică a contextelor opace: într-un context intensional. în felul următor: cum poate un vorbitor să creadă. teoria spaţiilor mentale nu o abordează. că Cicero era chel fără să creadă că Tullius era chel? 5. salva veritate. Cu alte cuvinte.2. Să considerăm exemplele următoare: (31) Ion crede că Augustus a fost primul împărat roman. PROBLEMELE TEORIEI LUMILOR POSIBILE 5.2. Din faptul că (31) şi (32) sînt adevărate. în prima teorie se poate recurge la semnificaţia numelor proprii pentru a explica imposibilitatea de a substitui salva veritate unui nume propriu un alt nume propriu coreferenţial într-un context opac. Octavius din (33) nu se poate substitui lui Augustus din (31) fără a risca modificarea valorii de adevăr a frazei. Or. nu se poate substitui unui nume propriu dat un alt nume propriu coreferenţial. a crede. Principiul discitaţional şi cel al traducerii Intr-un articol important (cf. nu se întîmplă la fel în contextele epistemice.

învaţă engleza la faţa locului şi se referă la locul unde trăieşte prin termenul London. în acest sens. însoţită eventual de traducere. ci şi convingerile pe care noi le avem despre aceste convingeri.» Pe baza acestui enunţ sincer şi a principiului discitaţional. Kripke dă paradoxului propria sa versiune: el presupune că un francez. . Kripke poate să arate că nu numai con­ vingerile unui anumit individ pot fi contradictorii. El este de acord cu propoziţia (35) din limba engleză şi în dezacord cu (36): (35) London is not pretty. Deci. noi putem conchide: (34) Pierre crede că Londra este frumoasă. iar noi credem că el crede aceste lucruri. care nu este reticent. Din acest moment. este suficientă pentru ca problema să fie pusă fără apel la substituibilitate. în limba franceză: «Londra este frumoasă. Pornind de la aceste două principii. Cu alte cuvinte. problema este valabilă nu numai pentru teoria kripkeană a numelor proprii. Principiul traducerii Dacă o frază dintr-o limbă exprimă un adevăr în acea limbă. Apoi Pierre se mută şi locuieşte într-o parte mai puţin atractivă a Londrei. Pierre continuă totuşi să fie de acord cu (37): (37) Londra este frumoasă. va fi dispus să accepte sincer şi reflexiv că «p» dacă şi numai dacă el crede ci. ci şi pentru toate teoriile numelor proprii. spune. nu este vorba de o simplă problemă a contextului opac.p. (36) London is pretty. Pornind de la aceste două principii. problema nu mai este că numele proprii coreferenţiale sînt substituibile salva significatione sau chiar salva veritate. ci că discitarea singură.PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 161 pentru acest fapt două principii: principiul discitaţional (disquotational principie) şi principiul traducerii: Principiul discitaţional Un vorbitor francez normal. atunci orice traducere a acestei fraze într-o altă limbă exprimă şi acest adevăr (în această altă limbă). Să notăm că. Pierre crede în acelaşi timp că Londra este frumoasă şi că Londra nu este frumoasă. Pierre. care trăieşte în Franţă şi nu vorbeşte decît franţuzeşte.

1980). ar trebui să distingem două tipuri de constante funcţionale proprii limbajelor logice: operatorul de negaţie. OPERATOR ŞI C O N E C T O R In lucrările de logică şi de pragmatică nu se face întotdeauna distincţie între operator şi conector. Vom stabili aici o opoziţie între aceştia în termeni de inci­ denţă. indiferent dacă au sau nu un corespondent în limbajele formale şi în logica propoziţiilor sau a predicatelor. operatorii şi conectorii logici au ca rang mulţimea {F. în timp ce un conector este un functor care are drept argu­ ment o pereche ordonată de propoziţii. de operatori argumentativi (Ducrot 1983) etc. de conectori argumentativi (Ducrot et al. A}. 1. A}.6. de co­ nectori interactivi (Roulet et al. de disjuncţie. de conectori pragmatici (Moeschler 1989 a). logica tradiţională nu a operat cu această distincţie. Vom rezerva. De fapt. Prin definiţie. în t i m p ce rangul operatorilor şi al conectorilor nonlogici este o mulţime de perechi ordo­ nate < condiţii de întrebuinţare. Recunoaşterea caracterului nonvericondiţional al operatorilor şi al conectorilor în limbile natu­ rale a dat naştere de altfel unei inflaţii terminologice: se vorbeşte de pildă de conectori semantici şi de conectori pragmatici (van Dijk 1977). deoarece proprietăţile . condiţii de interpretare >. un operator este un functor care are drept argument o propoziţie nucleară. de conectori discursivi (Blakemore 1987). pragmatice şi discursive ale operatorilor şi conectorilor din limbile naturale. Această definiţie nu dă a priori rangul funcţiei. OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 1. termenii de operator şi de conector nonlogic pentru a desemna proprietăţile semantice. de implicaţie şi de echivalenţă. unde F = „fals" şi A = „adevărat". în ce ne priveşte. pe de alta. căci opoziţia în cauză nu ţine numai de logică sau de semantica formală. Prin de­ finiţie. de mărci ale conexiunii (Luscher 1994). şi conectorii de conjuncţie.1 OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI Conform definiţiei de mai sus. în care rangul este mulţimea nevidă a valorilor de adevăr {F. 1985). pe de o parte.

şi relator. bicondiţională). conectorii de conjuncţie (A). de functori sau de relatori (cf. McCawley 1981). simetrie. iar ca valoare o nouă propoziţie (S). un conector logic (notat aici cu*) este o funcţie ce are drept argument o mulţime ordonată de propoziţii (P. Limbajele logice clasice de ordinul unu cum ar fi logica predicatelor şi logica propoziţiilor au definit. ori de cîte ori va fi nevoie. în tradiţia anglo-saxonă se vorbeşte de obicei de conectori propoziţionali (cf. pe de altă parte: functorii operează asupra variabilelor sau metavariabilelor logice (negaţie. de condiţionalitate (—>) şi de bicondiţionalitate (<->). iar în tradiţia continentală de operatori propoziţionali. disjuncţie. condiţională. cît şi diferenţe mai substanţiale: astfel. tranzitivitate). valoarea pe care le-o atribuim (logică sau nonlogică). semantica conectorilor) sînt formulate independent de numărul de argumente al funcţiei. precum şi operatorul de negaţie (->) în felul următor: { Conjuncţie (şi notat A) Q A F A F PAQ p A A F F A F F F Tabelul de adevăr 1 Disjuncţie (sau inclusiv. echivalenţă) se definesc prin operaţii de tip boolean (reflexivitate. ceea ce se poate reprezenta prin formula: Semantica unui conector constă în atribuirea unei valori de adevăr propoziţiei S în raport cu valorile de adevăr conferite propoziţiilor P şi Q.164 CAPITOLUL 6 logice (reguli de introducere şi de eliminare din deducţia naturală. Allwood. din necesităţi impuse de demonstrarea teoremelor. în timp ce relatorii (implicaţie. Anderson şi Dahl 1977. pe de o parte. Vom folosi în mod convenţional termenul de conector (opus celui de operator în ter­ meni de incidenţă) şi vom preciza. Aceasta înseamnă că există atît diferenţe de ordin terminologic. Q). Grize 1972). Sintactic vorbind. notat v) PvQ P 0 A A A A F A F A A F F F Tabelul de adevăr 2 ] . Găsim mai cu seamă în manualele lui Grize distincţia matematică dintre operator sau functor. de disjuncţie (v).

adică 24. (A. Vom vedea că negaţia lingvistică nu are întotdeauna ca efect negarea valorii de adevăr a propoziţiei. Gazdar 1979): . F)}. Mulţimea conectorilor şi operatorilor logici daţi mai sus nu constituie decît o submulţime a mulţimii funcţiilor ce au ca argumente perechile de valori de adevăr {(A. (F. Această chestiune se află de altfel în centrul discuţiilor referitoare la caracterul logic sau nonlogic al conectorilor şi al operatorilor din limbile naturale. F). A). Mulţimea conectorilor posibili din punct de vedere logic este în număr de' 16. care infirmă în general semantica co­ nectorilor logici. F}. că disjuncţia poate primi în limbile naturale o interpretare exclusivă (versus incluşi vă) sau că dacă nu are întotdeauna o întrebuinţare condiţională (în sensul implicaţiei materiale date mai sus). Tabelul de mai jos conţine mulţimea conectorilor vericondiţionali pe care îi poate utiliza teoretic un sistem formal (cf.OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 165 Tabelul de adevăr 3 Tabelul de adevăr 4 Tabelul de adevăr 5 Această analiză este greu de aplicat la faptele de limbă. iar rangul este constituit de mulţimea {A.

întrebuinţări pragmatice ale operatorilor şi conectorilor logici Negaţia Cu siguranţă că negaţia este cel mai spectaculos exemplu care ilustrează diver­ genţele dintre semnificaţia vericondiţională şi sensul pragmatic (nonvericondiţional) al conectorului. Numeroase întrebuinţări ale negaţiei sînt considerate nonvericondiţionale. are patru. întrucît negaţia nu afectează valoarea de adevăr a pro­ poziţiei. „Ana are trei copii". „sînt fiul lui" sînt false? întrebarea aceasta nu prea are . Vom examina în primul rînd cîteva întrebuinţări sem­ nificative care ilustrează divergenţele dintre semnificaţia logică şi sensul conec­ torilor în discurs. am tăiat bucata de carne.2.2. în aceste enunţuri. (1) (2) (3) (4) Mary: Ai tăiat bucatul de carne? Max: N-am tăiat bucata/. „directorul mi-a spus să ies". Directorul nu mi-a spus să ies. Ana nu are trei copii. propoziţiile „am tăiat bucatul de carne". Problema care se pune nu este dacă conectorii au în limbile naturale întrebuinţări deviante în raport cu semnificaţia lor logică. dacă decalajul dintre semnificaţiile logice ale conec­ torilor şi întrebuinţările lor în discurs interzice sau nu posibilitatea de a le asocia o semnificaţie logică. OPERATORI SI CONECTORI ÎN LIMBILE NATURALE Una din problemele cel mai frecvent dezbătute este cea a caracterului logic sau nonlogic al conectorilor din limbile naturale. Se poate oare spune că. el este tatăl meu. 1.1.166 CAPITOLUL 6 Argu­ mente A A F F A F A F A A B C A A D E F A A A F F A F G F F F A A F A A H A F A F I J K L F A F F M O F F A F F F F F V A A A A X F F F A A F A A A F F F A F F F A A F A F F A A A A Tabelul de adevăr 6 1. m-a dat afară. Vom aborda în al doilea rînd problema conectorilor din limbile naturale care nu au corespondent logic. Nu sînt fiul lui. ci mai degrabă.

OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 167 sens. Faptul este cu atît mai paradoxal cu cît propoziţia „Ana are trei copii" ar trebui declarată falsă în virtutea negaţiei. contrar celor ce decurg din semantica conectorilor logici (cf. ar produce în lectură vericondiţională o interpretare aberantă potrivit căreia întoarcerea acasă după ora zece poate fi urmată de o pedeapsă (în lectură vericondiţională. zise austiniene. propoziţia a doua o implică pe prima. Ceea ce semnifică (7) este faptul că locutorul refuză să aserteze relaţia condiţională: (7') non (dacă P. Lectura adecvată ar fi aceea care îl interpretează pe dacă drept o funcţie bicondiţională. în (3) şi (4). dacă X va lua penicilină. In (2). se va simţi mai bine. dar este la rîndul ei implicată de către aceasta. dată în tabelul de adevăr 7. La fel. (7*) nu înseamnă (8). este bere în frigider. fr. nu introduc o condiţie suficientă (definită logic ca o condiţie necesară pentru o premisă): (5) Dacă ţi-e sete. ceea ce se neagă este acceptabilitatea enunţului am tăiat bucatul de carne. (ii) De asemenea. zis de inferenţă invitată [„invitee" în 1. Dacă (i) Anumite întrebuinţări ale acestui conector. adică posibilitatea asertării (asertabilitatea) acestuia. o premisă falsă duce la o propoziţie condiţională adevărată): (6) Un tată către fiul său: Dacă te întorci după ora zece. atunci Q) Tabelul de adevăr 7 . Altfel spus. (iii) O altă întrebuinţare spectaculoasă a lui dacă este cea observată de Grice: (7) Nu e adevărat că. vei fi pedepsit. In cazul lui (I).NT] (cf. propoziţia a doua „Ana are patru copii" o implică pe cea negată „Ana are trei copii". care restrînge valoarea de adevăr a relaţiei la caracterul adevărat sau fals atît al premisei cît şi al consecinţei. în (6). (7) nu are semnificaţia logică corespunzătoare formulei (7'). tabelul de adevăr 8). Geiss şi Zwicky 1971). . conectorul dacă.

atunci Q) <-» P şi non-Q CAPITOLUL 6 Tabelul de adevăr 8 Sau S-a observat că majoritatea întrebuinţărilor lui sau sînt exclusive: este vorba de cele al căror tabel de adevăr corespunde conectorului J (cf. Fiecăreia dintre între­ buinţările lor i-ar corespunde o semnificaţie vericondiţională sau nonvericondiţională. b. clientul va deduce că i se propune să aleagă între cele două feluri de mîncare. nicidecum să opteze pentru amîndouă. tabelul de adevăr 6). In realitate. ar trebui să considerăm conectorii din limbile naturale ambigui din punct de vedere semantic. atunci semantica lui sau din limbile naturale ar fi următoarea: Tabelul de adevăr 9 Dar anumite întrebuinţări ale lui sau sînt exclusive: (9) a. (Intr-un ascensor) 3 persoane sau 240 de kg. Să fie deci sau din limbile naturale mai degrabă exclusiv decît inclusiv? Dacă ar fi aşa. dacă în meniul unui restaurant francez se spune fromage ou dessert. Aşadar.168 (8) non (dacă P. . această soluţie nu poate fi acceptată. Din perspectiva prezentată aici. Ar fi de preferat să se adopte în cazul conectorilor un principiu general care să permită pe cît posibil limitarea semnificaţiilor acestora. In după-amiaza asta merg la cinema sau la plimbare. sau şi una şi alta. Problema care se ridică atunci este aceea a valorii lor semantice de bază.

Ne putem astfel întreba care este natura condiţiilor de adevăr ce pot fi atribuite lui dar. (13) pentru că (vreau să iau aer. în timp ce condiţiile de interpretare definesc inferenţele impuse de prezenţa conectorului. De exemplu. a. Cum însă K este conectorul de conjuncţie. Condiţiile de întrebuin­ ţare sînt suma condiţiilor pe care trebuie să le satisfacă termenii relaţiei. ce să mai spunem de conectori ca donc. Dacă ne referim la tabelul de adevăr 6. totuşi. în secvenţa de conectori pentru că . < plouă —> nu (ies).. Ce să mai spunem de alţi conectori ca totuşi. d'ailleurs {deci.2. am să ies > b.. vreau să iau aer) Aceste două relaţii conduc la următoarea analiză: (14) a. Plouă. atunci K este conectorul care corespunde cel mai bine semanticii lui dar. nu au a priori prea mult de a face cu condiţiile de adevăr. Moeschler 1989 a). vreau să iau aer —> am să ies > .2. semantica vericondiţională asociată lui dar nu s-ar deosebi practic de cea a lui şi. Exemplele din (10) ilustrează cele două instrucţiuni asociate lui dar. dar am să ies. alors. de altfel) etc. răspunzătoare de între­ buinţările directă şi respectiv indirecta din (11) ale acestui conector: (10) . aşa cum arată exemplul (12) şi interpretarea sa din (13): (12) Am să ies pentru că vreau totuşi să iau aer. care conţin toţi presupoziţia că cele două părţi (propoziţii) sînt adevă­ rate şi care s-ar reduce astfel cu toţii la semantica lui şi} Ne putem deci întreba pe bună dreptate care ar fi rostul unei analize vericondiţionale a conectorilor nonlogici.OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 169 1. atunci. în fond. (vreau să iau aer) CAUZA (am să ies) b. dar vreau să iau aer. pentru că introduce cauza Q ce produce efectul P. (11) a. <plouă —> nu (ies). Plouă. adică cei care nu au cores­ pondent în limbajele formale. în timp ce totuşiîl leagă pe Q de o propoziţie T inexistentă în relaţia discursivă. pragmatice prin excelenţă. ale cărui funcţii sînt apropiate în anumite privinţe de cele ale lui dar. care nu corespund neapărat cu segmentele situate la stînga sau la dreapta conectorului. (i) Conectorii nonlogici au drept semnificaţie un ansamblu de instrucţiuni prag­ matice care se prezintă sub forma unor perechi ordonate < condiţii de întrebuin­ ţare. Proprietăţile lor. apres tout. am să ies) totuşi (plouă. <plouă —> nu (ies). întrebuinţări pragmatice ale conectorilor nonlogici Problema se pune diferit pentru conectorii nonlogici. b. Iată cîteva din aceste proprietăţi pragmatice fundamentale. vreau să iau aer —> am să ies> (ii) Conectorii au domenii sau incidenţe variabile. condiţii de interpretare > (cf.

şi spun asta pentru că n-am chef să fac de mîncare. Max este inteligent. o forţă ilocuţionară şi. exprimate mai tehnic prin (17): (16) a. Măria e bolnavă pentru că a mîncat prea mult. Concepţia sa caută. ÎNTREBARE (Măria e bolnavă)) c. de ce. o enunţare: (15) a. Max este împrăştiat. ci că Măria s-a înfuriat şi (apoi) Petru a plecat. contrar celor preconizate de semantica logică a conectorului de conjuncţie: (20) Ceea ce s-a întîmplat a fost nu că Petru a plecat şi (apoi) Măria s-a înfuriat. respectiv. să explice care sînt conectorii posibili din punct de vedere logic în limbile naturale şi. CAUZA (Măria a mîncat prea mult. Măria e bolnavă? şi întreb pentru că n-am văzut-o la birou. dar inteligent. în timp ce corespondenţii lor logici dau rezultate identice: (18) (19) a. proprietatea cea mai importantă a acestor conectori este faptul că semnificaţia lor variază de la un context la altul. Relaţiile pe care le introduce pentru că pot fi parafrazate prin (16) şi. Conectorii logici au o sem­ nificaţie vericondiţională independentă de conţinutul propoziţional şi de con­ text. Seva observa de asemenea că secvenţa Pşi Q n u echivalează în discurs cu secvenţa Q şi P. (pentru) că n-am chef să fac de mîncare. 2. dar inteligent. c. pe de o parte. b. Se va recunoaşte fără greutate că enunţurile (18) nu sînt sinonime (aşa cum arată plasarea lor în contextul (19)). (17) a. Motivul (cauza) bolii Măriei este că a mîncat prea mult. A SPUNE (este pui în frigider)) (iv) In fine. Dimpotrivă. pe de altă parte. la topică şi la contextul în care trebuie interpretat enunţul. b. CAUZA (n-am văzut-o pe Măria. b. (Se caută spre angajare o persoană inteligentă) a. Gazdar (1979) a formulat în mod corect problema raporturilor dintre logică şi limbajul natural. ABORDAREA FORMALISTĂ A CONECTORILOR ÎN LIMBA NATURALĂ Ca urmare a celor postulate de Grice (1975). Este pui în frigider. Max este împrăştiat. cu referire la conectori. dar împrăştiat. conectorii pragmatici sînt sensibili la conţinutul exprimat. Max este inteligent. respectiv. c. din .170 CAPITOLUL 6 (iii) A treia proprietate a conectorilor din limbile naturale este natura variabilă a termenilor relaţiei. Măria e bolnavă (pentru) că n-am văzut-o la birou. Aceştia pot fi un conţinut propoziţional. b. Este pui în frigider. dar împrăştiat. Măria e bolnavă) b. CAUZA (n-am chef să gătesc).

limbile naturale nu conţin decît operatorul N. Vom examina pe rînd cazul operatorilor şi pe cel al conectorilor. adică conectorii unari. ca principii explicative. ci de pragmatica lor: (i) Operatorul T este eliminat de maxima de mod („fiţi concis"). 2. Definiţia pe care o dă el conectorilor vericonditionali este următoarea: . PO est adevărat şi P*F este adevărat. (ii) Operatorii P şi Q sînt eliminaţi de maxima de pertinenţă („fiţi la subiect"): oricare ar fi valoarea de adevăr a lui C> şi a lui VP. Grice 1975 şi infra.2. Gazdar (1979) dă o definiţie restrictivă conectorilor vericonditionali şi propune limitarea mulţimii cazurilor posibile (în număr de 16 după combinaţiile date în tabelul de adevăr 6).OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 171 mulţimea conectorilor posibili.2. limbile naturale nu au selectat decît o submulţime relativ restrînsă. 2. Concepţia şi raţionamentul său sînt inspirate de Grice şi utilizează. 7. <> (iii) In consecinţă. cap. § 2.OPERATORI VERICONDIT'ONALI Care sînt operatorii. De ce? Răspunsul nu este legat de semantica limbilor naturale. QO este fals şi Q¥ este fals.1. posibili? Există două valori posibile ale argumentului în mulţimea {F. A} şi două valori (F şi A) pentru rangul argu­ mentului. CONECTORI VERICONDITIONALI Care sînt conectorii vericonditionali posibili în limbile naturale? Pentru a răs­ punde la această întrebare. ceea ce conduce la echivalenţa dintre Q<5 şi Q^-. operator care poate fi de altfel utilizat pentru a-1 defini pe T: T O <h» N N O . între o propoziţie oarecare < şi aceeaşi propoziţie modificată de operatorul (TO) există > j o echivalenţă: TO <-» O. regulile pragmatice care sînt maximele conversaţionale (cf. numai N este disponibil pentru limbile naturale.). ceea ce conduce la echivalenţa dintre PO şi P*¥: PO <-» P*F. ceea ce ne dă 22 cazuri posibile: Tabelul de adevăr 10 Or. acelaşi raţionament este valabil şi pentru operatorul Q: oricare ar fi valoarea de adevăr a lui O şi a lui *F. într-adevăr. Q 3 <-» Q¥.

Conectorii rămaşi. O n şi ^ . Răspunsul trece pe de o parte printr-un principiu semantic aplicat conectorilor vericondiţionali candidaţi la funcţia de conector în limbile natu­ rale {principiul confesionalitâţit) şi. A}. infra. v 0*(O r ..): Principiu de confesionalitate [confessionnalite în 1.. C este mulţimea funcţiilor lui S în T: C = T s .2. Acest principiu exclude din limbile naturale conectorii nonconfesionali. E' ". care sînt conectori nonconfesionali. J".N T ] Un conector trebuie să confeseze că constituenţii săi sînt falşi atunci cînd determină valoarea de adevăr a întregii fraze. Ca atare. Care este mulţimea argumentelor posibile pentru un conector? Mulţimea S a argumentelor posibile este mulţimea submulţimilor nevide a valorilor de adevăr T. cap. {A}. . acest principiu elimină conectorii D' ". într-adevăr. mulţimea cazurilor posibile este dată de 23 = 8. fr. A}: S= {{F}. pe de altă parte.. Putem defini acum mulţimea C a conectorilor vericondiţionali. . {F. Mai exact. unde T = {F. § 2. *PJ pentru orice O. prin maximele conversa­ ţionale ale lui Grice {maxima de pertinenţă cf. K* şi O*. Un conector ce C este deci con­ fesional dacă şi numai dacă c({F}) = F. 7. OJ = O'CFj. V* şi X*. adică pe cei care nu declară că argumentele lor sînt false. S este format din submulţimile {F}. cînd părţile sale sînt false. Cum T are două elemente iar S trei elemente.. Acest principiu exclude din limbile naturale orice conector care produce o valoare de adevăr pozitivă atunci ! . F m . A}}. {A} şi {F. adică dacă valoarea sa de adevăr este falsă atunci cînd argumentele sale sînt false. .172 Conector vericondiţional CAPITOLUL 6 Un conector vericondiţional este din punct de vedere semantic o funcţie care ia o mulţime de valori de adevăr drept singur argument. Mulţimea conectorilor este reprezentată de următorii opt conectori: Tabelul de adevăr 11 Nu toţi aceşti conectori sînt realizaţi în limbile naturale şi întrebarea este din ce cauză.. Mai rămîn drept candidaţi posibili conectorii A*. Insă maxima de pertinenţă elimină conectorul O* aşa cum a eliminat şi operatorul Q.. .

1973. In (22 a). 1989. concepţia sa este pe de altă parte nonreducţionistă în măsura în care refuză să considere între­ buinţările nonlogice ale conectorilor ca fiind nonlogice doar în aparenţă. b. fie la concluzia că sau ar avea două intrări lexicale dis­ tincte. 2) este rionformalistă şi nonreducţionistă. respinge ipoteza după care enunţurile sînt interpretate ca reducţii ale unor relaţii logice mai complexe. Acest efect face oare parte din sensul său sau este derivat cu ajutorul unor reguli sau maxime conversaţionale (legi discursive)? 3. J* şi K* corespund respectiv lui sau inclusiv.1. Dacă bătrînul rege a murit de inimă şi a fost proclamată republica. lui sau exclusiv şi lui şi. fiind cauza morţii bătrînului rege. J*). o semnificaţie logică. dispariţia călăreţului are loc după ce a urcat pe cal. Dacă republica a fost proclamată şi bătrînul rege a murit de inimă. în timp ce în (21b). atunci Tom va fi mulţumit. NB: Se va vedea de fapt că sau exclusiv este explicat ca fiind rezultatul unei implicaturi scalare coroborat cu sensul primar inclusiv al lui sau. cele două fraze nu sînt echivalente din punct de vedere semantic: în (21 a). Cel mai surprinzător este faptul că acest raţionament conduce fie la considerarea lui sau drept semantic ambiguu între două semnificaţii. . Implicaţia materială {daca} şi bicondiţionala {daca şi numai daca) sînt excluse. Luky Luke încalecă pe cal şi dispăru în zare. respectiv. ABORDAREA NONREDUCŢIONISTĂ Concepţia luiDucrot (cf. proclamarea republicii precedă. 3. Este nonformalistă prin aceea că operatorii şi conectorii din limbile naturale nu au. Ducrot 1972. (22) a. deoarece ambii conectori sînt nonconfesionali. fiecare cu semnificaţia ei (A* şi. ABORDĂRI NONFORMALISTE ALE CONECTORILOR DIN LIMBILE NATURALE Abordarea rionformalistă a fost determinată de nonechivalenţa vericondiţională a enunţurilor de tipul următor: (21) a. în timp ce relaţia inversă dă naştere unei interpretări bizare (22 b). In aceste exemple. cu alte cuvinte. Conectori logici în limbile natu­ rale nu mai rămîn atunci decît A* şi K*. fiind o consecinţă a morţii bătrînului rege. atunci Tom va fi mulţumit.OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI •173 adică A*. In aceste întrebuinţări. după opinia sa. şi pare să se asocieze deci unui efect de sens tem­ poral şi/sau cauzal.? Luky Luke dispăru în zare şi încalecă pe cal. b. proclamarea republicii urmează. cap.

( 24') a. ar fi mulţumit. Concepţia formalistă este motivată în principal de voinţa de a explica fenomenele de inferenţă din limbile naturale şi de a da seama de aceste fenomene plecînd de la semnificaţia logică a unor cuvinte ca nu. (23') Dacă nu jucăm bridge. . Cum explică analiza reducţionistă aceste fenomene? Recurgînd la enunţurile de bază (27") şi (28"). Enunţurile (23) si (24) ilustrează cazurile standard de inferenţă (23') si (24'): (23) Dacă vine Petru. b. sau. atunci Petru nu a venit. Dar Ducrot arată că programul reducţionist nu permite explicarea modului în care funcţionează ţi în (28) faţă de cel din (27): (27) l-ar plăcea să viziteze Polul Nord şi Africa. invocînd drept argument proprietăţile inferenţiale ale cuvintelor logice. se pot deduce pe de o parte P şi pe de alta Q. (24) Petru şi Măria au venit. vom juca bridge.174 CAPITOLUL 6 3.1. din punct de vedere logic. inferenţele logice obişnuite nu mai sînt posibile: (25') ? Dacă Petru nu poate veni. faţă de care (27) şi (28) nu ar fi decît nişte variante reduse. Concluziile (27') pot fi deduse din (27). este bere în frigider. şi. I-ar plăcea să-i daţi apă. (28) nu justifică concluziile (28'). cîţiva etc. în schimb. După opinia lui Ducrot. dacă vrea să vină. atunci non-P. înseamnă că nu ţi-e sete. ci reprezintă variante reduse ale enunţurilor (25")-(26"): (25") Petru poate veni şi va profita de asta. ar fi mulţumit şi dacă ar vizita Africa. toţi. se poate aduce din păcate o obiecţie radicală tezei formaliste. Problemele apar cînd trecem la enunţurile (25) şi (26): (25) Petru poate veni. I-ar plăcea să viziteze Polul Nord. de asemenea. atunci Q se poate deduce dacă non-Q. într-adevăr. Măria a venit. b. I-ar plăcea să-i daţi whisky. (27') (28') a. I-ar plăcea să viziteze Africa. dacă vrea. (26) Dacă ţi-e sete. Petru a venit. b. (26") Este bere în frigider şi vei profita de asta dacă ţi-e sete. (26') ? Dacă nu e bere la frigider. dacă. într-adevăr. din P şi Q. a. (28) l-ar plăcea să-i daţi whisky şi apă. înseamnă că nu vrea. din dacâP.1. Analiza reducţionistă a lui dacă şi a lui şi Exemplul lui dacă şi al lui şi permit explicarea tezei nonformaliste şi nonreducţioniste a lui Ducrot. (27") Dacă ar vizita Polul Nord. Explicaţia formalistă constă în a spune că enunţurile (25)-(26) nu sînt enunţuri autentice.

ar fi mulţumit. de exemplu). într-adevăr. care constă în a considera conectorii ambigui din punct de vedere semantic (si. atunci Q. cauzal.2. ar fi mulţumit. Concepţia sa. nonreducţionistă. 3. Dar (27") justifică inferenţa (27"'). atunci Q şi dacă R. (29) admite cele două lecturi (30) şi (31). Obiecţiile aduse concepţiei reducţioniste Concluzia pe care o trage Ducrot din aceste fapte este următoarea: conectorii logici din limbile naturale nu au proprietăţi inferenţiale decît dacă admitem teza reducţionistă. cauzal al lui şi. în timp ce (28") nu justifică (28"'). (28"') Dacă i-aţi da apă. inferenţa nu-1 inte­ resează pe lingvist decît în mod indirect.2. avînd un sens temporal. ar fi mulţumit. 3. ar fi ambiguu. forma logică dacă P. forma logică dacă Pţi Q. atunci R nu permite inferenţa dacă P. legate de enunţare şi de argumentare. care este forma canonică a lui (27'). atunci R. Altfel spus. sensul minimal sau S-minimal (ce corespunde in­ variantei semantice a conectorului) şi informaţia contextuală.OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 175 (28")Dacă i-aţi da whisky şi dacă i-aţi da apă. ci relaţiile dintre propoziţii. care prezintă o ambiguitate între sensul inclusiv şi sensul exclusiv. Astfel. 3. deoarece sînt rezultatul unor fenomene discursive (cf. atunci S permite inferenţa dacă P. Analiza minimalistă se opune următoarelor două teze: pe de o parte tezei ambiguităţii. de pildă. 10 şi 11 pentru o dezvoltare a abordării argumentative). expresiile sau şi una şi alta.2.1.1. vom lua cazul lui sau. Conexiunile dintre enunţuri ţin de fenomene semantice mai primitive. şi aceasta din raţiuni pur logice: (27"') Dacă ar vizita Polul Nord. opozitiv. logic etc). Dacă enunţurile comunică nişte inferenţe. acestea sînt de natură nonlogică şi nonvericondiţională. tezei nonreducţioniste şi mai exact argumentelor ce se invocă împotriva interpretării inferenţiale a conectorilor logici din limbile naturale. Sens minimal si ambiguitate semantică Pentru a defini natura sensului minimal al conectorilor. contestă legitimitatea reducţiei. pe de altă parte. Principalul său argument este că fenomenele de inferenţă nu privesc relaţiile dintre enunţuri. In schimb. respectiv dar nu şi una şi alta permiţînd dezambiguizarea sensului enunţului: . infra cap. care permite trecerea de la sensul minimal la sensul maximal şi care se defineşte ca rezultînd din S-maximal minus S-minimal. ABORDAREA MINIMALISTA Abordarea minimalistă (Cornulier 1985) tinde să deosebească trei componente în semnificaţia conectorilor: sensul maximal sau S-maximal (sensul temporal.

(32) (M sau P) sau (M şi P) (33) (M sau P) şi nu (M şi P) Problema pe care o ridică Cornulier este ce interpretare anume trebuie să i se dea lui sau în aceste forme logice. adică M sau P dar nu şi una şi alta (cf. CAPITOLUL 6 Lecturilor (30) şi (31) le vom da formulările logice (32) şi (33). tabelul de adevăr 13): Tabelul de adevăr 12 Conform tabelului de adevăr 12. In primul grup de lectură. unde Marcu este bolnav = M. dar nu şi una şi alta = şi nu (M şi P). sau trebuie interpretat ca inclusiv. nu mai există decît două lecturi posibile. 3 şi 4 sînt identice. Rezultă de aici că sau nu este ambiguu şi că în M sau P. (33)). Pavel este plecat = P. sau şi una şi alta = sau (Mşi P).176 (29) (Sau) Marcu este bolnav sau Pavel este plecat. reprezentate în tabelul de adevăr 12. lecturile 1. Acest rezultat poate fi confirmat prin examinarea condiţiilor de adevăr ale celei de-a doua lecturi a lui MsauP. cu valoare exclusivă: condiţiile de adevăr nu ne spun deci nimic despre valoarea primului sau. se obţin patru lecturi posibile. Aceste condiţii sînt date în tabelul de adevăr 13: Tabelul de adevăr 13 . In al doilea grup de lectură. rezultatul este determinat de al doilea sau. cum sau apare doar o singură dată în (33). (30) Marcu este bolnav sau Pavel este plecat sau şi una şi alta. Cum sau apare de două ori în (32) şi poate lua două valori (disjuncţie inclusivă (v) disjuncţie exclusivă (V)). condiţiile de adevăr ale propoziţiei P sau Q sau şi una şi alta sînt echivalente c u P v Q : interpretarea primului sau ca inclusiv sau exclusiv nu este deci pertinentă. (31) Marcu este bolnav sau Pavel este plecat dar nu şi una şi alta. Numai lectura 2 dă rezultate diferite. una cu v şi cealaltă cu V (cf.

b. în calitate de client. pentru a fi adevărat. aceasta se datorează şi faptului că restaurantul care afişează fromage ou dessert se angajează să aibă la dispoziţie şi brînză şi desert.^4x ţiBx sînt inferenţe valide din punct de vedere logic. din X este Yşi Z se poate deduce X este Yşi X este Z. forma logică a enunţului este dată de X este Yşi Z. fromage v dessert (sens minimal inclusiv). In acest caz. cît şi teoriei nonreducţioniste a lui Ducrot.OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 177 Concluzia pe care o trage Cornulier de aici este dublă: nu se justifică deloc faptul de a considera sensul lui sau din limbile naturale drept un sens exclusiv. care atribuie lui sau un sens mini­ mal exclusiv. Analiza minimalistă se opune astfel atît teoriei ambiguităţii.2. . o formă logică de tipul (A şi B) x. Din punct de vedere formal. pe de altă parte. iar x o variabilă de argument. In ambele cazuri. nu poate permite inferenţele Ax şi Bx pentru simplul motiv că (A şi B) x nu este o formulă bine formată: conjuncţia (şi) din limbajele logice clasice este un operator propoziţional şi nu poate deci conecta decît formule sau propoziţii.ciAxşiBx. Drapelul este roşu. ar fi de preferat să i se atribuie un sens minimal inclusiv şi să se explice valoarea în discurs (sens exclusiv în fromage ou dessert. Drapelul este albastru. NB: Se va reţine că acest raţionament nu este corect din punct de vedere logic. unde A şi B sînt predicate. care s-ar opune valorii inclusive a semnificaţiei logice. în loc de a-1 considera pe sau ambiguu din punct de vedere semantic.2. de pildă) drept un produs al sensului minimal completat cu informaţii contextuale şi cu principii pragmatice generale: dacă vom deriva sensul maximal exclusiv este tocmai pentru că. se va deduce (35' a şi b) dar nu (34' a şi b): (34') (35') a. funcţiile logice ale lui şi trebuie să ne permită să prevedem că. e nevoie de fapt ca sursa inferenţei să fie forma \op. dar dacă enunţul/rom^ge ou dessert trebuie să însemne. In cadrul acestei analize. cu precădere în întrebuinţări de tipul (34): (34) Drapelul este albastru şi roşu. ştim că meniurile franţuzeşti pot oferi la alegere un ultim fel dulce sau sărat (informaţie contextuală). b. 3. Pentru a obţine Ax şi Bx. sau că necesită în orice caz o explicitare. Inferenţe logice şi principii pragmatice (şi) Există un caz care pare să pledeze în favoarea analizei nonreducţioniste a lui Ducrot şi să se opună analizei minimaliste: este cazul lui şi. Masa este pătrată. După opinia lui Ducrot. în care sînt satisfăcute proprietăţile sale logice şi inferenţiale: (35) Masa este albă şi pătrată. a. Masa este albă. Exemplele de acest tip contrazic cazurile standard de folosire a lui şi.

şi aceasta în virtutea maximei de cantitate „daţi cantitatea de informaţie cerută". Notăm că semnificaţia (36' a) este semnificaţia obişnuită a lui (36). Să comparăm în această privinţă (34) şi (36): (34) Drapelul este albastru şi roşu. dacă explicităm sensul lui (34) cu ajutorul lui (37).3.178 CAPITOLUL 6 Dacă s-ar putea deci deriva în toate cazurile Xeste Yşi X este Z din forma logică X este Y şi 2. conform proprietăţilor logice ale lui şi: (37) Drapelul este în parte albastru şi în parte roşu. în schimb. Se pune întrebarea dacă această diferenţă de comportament inferenţial se datorează lui şi sau altor factori. Această abor- . Gazdar (1979) şi Levinson (1983). nu are proprietăţile inferenţiale ce decurg din acesta. pe care nu o abordează deschis analiza minimalistă. şi în special sensului predicatului din frază (cf. aceasta nu se datorează sensului \mşi. Concluzia acestor observaţii este că. sau. 3. Dar. într-adevăr. Cornulier 1985). trebuie să conchidem că şi nu are sensul său logic. atunci s-ar putea conchide că şi are în limbile naturale semnificaţia sa logică. b. dacă implicaţiile lui (34) şi (36) sînt diferite. în orice caz. Implicaţiile lui (34 ) şi. respectiv. pornind de la sensul lui logic? Răspunsul la această întrebare trece prin teoria implicaturilor lui Grice (1975). Rămîne totuşi nerezolvată o chestiune centrală. Drapelul este în parte albastru. ABORDAREA LUI GRICE O versiune paralelă cu analiza minimalistă este abordarea lui Grice. reprezentată prin lucrările lui Horn (1972). Drapelul este în parte roşu. Cum s-ar putea explica diversele valori ale lui şi în discurs. interlocutorul are toate motivele să creadă că locutorul i-a dat informaţia cea mai puternică. drapelul nu poate fi decît parţial albastru. (36 ) sînt aşadar: (34") (36") a. Drapelul este parţial albastru. vom deriva fără nici o greutate implicaţiile (34"). argumentul invocat împotriva unei definiţii logice sau minimale a lui şi nu se mai poate menţine. b. Nu aşa stau lucrurile. (36) Drapelul este albastru. ci sensurilor diferite ale lui albas­ tru. Drapelul este în întregime albastru. (36) prezintă următoarele două semnificaţii: (36') a. cu (34): dacă drapelul este albastru şi roşu. Pentru a interpreta enunţul. cum aceste inferenţe nu sînt posibile în toate cazurile. Astfel. Drapelul este complet albastru.

în ce priveşte anulabilitatea. infra. şi îndeosebi pe noţiunile de impli­ catură conversaţională şi de implicatură convenţională. care dă seama de aspectele nonvericondiţionale ale sensului enunţurilor. ca să revenim la cazul luifz. că în (38). Londra e capitala Angliei şi Parisul e capitala Franţei. cf. 7. Implicatură convenţională şi conversaţională Noţiunea de implicatură. (40) versus (41)). în ce priveşte detaşabilitatea: (42) a. în mod paralel. are ca rol principal (i) să dea faptelor de limbă o explicaţie funcţională. şi implicitează conversaţional relaţia de ordine secvenţială dintre a se căsători. conectorii declanşează procese inferenţiale.). Se va spune de pildă. Implicaturile convenţionale. calitate. Ion 1-a insultat pe Paul şi Paul 1-a lovit. ? Lucky Luke dispăru în zare şi încalecă pe cal. § 1.OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 179 dare se bazează pe noţiunea de implicatură. produsul implicaturilor conven­ ţionale sau al implicaturilor conversaţionale. b.2. 3. (38) (39) Se căsătoriră. Implicaturile conversaţionale sînt anulabile dar nu detaşabile (adică sînt inferenţe bazate mai curînd pe semnificaţie decît pe formă). ci o implicatură conversaţională declanşată de maxima de mod „fiţi ordonat": (40) (41) a. mod. b.3. Parisul e capitala Franţei şi Londra e capitala Angliei. John este englez. trăiră fericiţi şi avură mulţi copii. Deosebirea dintre implicaturile conversaţionale şi cele convenţionale rezidă în faptul că doar primele sînt declanşate de maximele conversaţionale (cantitate. § 2. a. In plus. c. (ii) să explice posibilitatea de a semnifica mai mult decît se spune literal şi (iii) să simplifice descrierea semantică. el este deci curajos.). Se va compara în acest sens (42) cu (43). într-adevăr. cap. Mai întîi Ion 1-a insultat pe Paul şi apoi Paul 1-a lovit. Ipoteza de la care se pleacă este că semnificaţiile atribuite conectorilor în limbile naturale nu sînt diferite de semnificaţiile lor logice: ele sînt.i (cf. Aşadar. în (39). Ion 1-a insultat pe Paul şi Paul 1-a lovit. infra. pertinenţă. fie în virtutea interacţiunii dintre semnificaţia lor şi maximele conversaţionale. 9. proprietăţile celor două tipuri de implicaturi nu sînt identice. dar nu neapărat în ordinea asta. Lucky Luke încalecă pe cal şi dispăru în zare.1.4. a fi fericit şi a avea mulţi copii. semnificaţia „şi apoi" din (38) nu este diferită de sensul logic simetric al hii. deci implicitează convenţional că a fi curajos decurge din faptul de a fi englez. şi (44) cu (45). b. . sînt detaşabile dar nu anula­ bile (cf. dimpotrivă. în schimb. fie doar în virtutea semnificaţiei lor (implicatură convenţională). cap. din această perspectivă.

iar dintre implicaturile sale con­ versaţionale sensul temporal „şi apoi". Răspunsul la a doua întrebare trece prin noţiunile de scară cantitativă şi de implicatură scalară (după Horn 1972.. et en fait plus. aşa cum arată (43 b): dar introduce deci ca o implicatură con­ venţională faptul că există un contrast între P şi Q în P dar Q (sensul vericondiţional al lui P dar Q fiind dat de P A Q). Tu eşti profesorul. b.3. pentru orice secvenţă P şi Q. ori că sau are ca sens literal sensul logic inclusiv şi ca implicatură conversaţională sensul exclusiv? Răspunsul la prima întrebare convoacă maxima de mod („fiţi ordonat"). interpretarea conform căreia trei castele înseamnă trei şi numai trei castele este anulată de şi de fapt mai multe. im­ plicatură din (45 b) asociată lui Dumneavoastră (interlocutorul este din punct de vedere social distant faţă de locutor sau superior boitorului) este detaşabilă. In (43 a). d. hrA(e) o frază bine formată. A(e) implică A(e). Ion are o minte strălucită. b. dar numai o maşină însă nu e de fapt nici un contrast între aceste lucruri. în timp ce (47) nu implică (46): (46) (47) Toţi băieţii s-au dus la recepţie. (45) a.] (44) a. ey.180 (43) a. ideea de contrast introdusă de către dar nu poate fi anulată. mais seulement une voiture. care se va presupune a fi respectată şi va implicita conversaţional. a. 3. relaţia t(P) < t. căci (46) implică (47). Gazdar 1979 şi Levinson 1983): Scară cantitativă O scară cantitativă este o mulţime ordonată de predicate < e. dar nu şi invers. In schimb. în (44).A(e^j implică A{e^. Le duc de Norfolk a trois châteaux. Implicatură scalară Cum se explică faptul că şi are un sens logic.(Q).2.. c. Dumneavoastră sînteţi profesorul. deoarece nu este asociată formei tu. interpretarea ironică (44 d) poate fi implicitată de către oricare din enunţurile (44 a-c): implicaturile conversaţionale sînt aşadar nedetaşabile. ?? Le duc de Norfolk a trois châteaux. cîţiva >.ea > astfel încît. Ion are o inteligenţă prodigioasă. De exemplu. et ii n'y a en fait aucun contraste entre ces deux faits. Cîţiva băieţi s-au dus la recepţie. . Ion este un geniu. cuantificatorii toţi şi cîţiva formează o scară < toţi. e2. [?? Ducele de Norfolk are trei castele. dacă A este un cadru sintactic. CAPITOLUL 6 b. [Ducele de Norfolk are trei castele dar de fapt mai multe.] b. In schimb. Ion este un idiot. Faptul că (42 c) este posibil arată că relaţia de ordine secvenţială poate fi anulată. constituind deci o implicatură conversaţională.

i care par să nu se poată explica doar cu ajutorul maximei de ordine. atunci implicitează -> A(ei) şi -• /4(e. Cum se obţine lectura exclusivă a lui ou (sau). dat fiind că sensul său exclusiv este echivalent cu conjuncţia dintre sensul primitiv inclusiv şi implicatură sa scalară. en>. Asta înseamnă că orice enunţ de forma P sau Q implicitează conversaţional -i (P A Q): (48) Implicaturâ scalară a lui sau Psau Q implicitează conversaţional-* (P AQ). sensul lui sau este sensul său logic sau inclusiv. cum arată tabelul de adevăr 14 ce verifică relaţia de echivalentă din (49): Tabelul de adevăr 14 Astfel.. ca în exemplul (50): . De exemplu. Dacă un locutor aserteazăA(e1). sau >.3. cum se procedează în cadrul abordării minimaliste. e2.) şi. 133). în general. Ipoteza scalară constă în aceea că există o scară cantitativă ce leagă conectorii şi şi sau: < şi. dacă asertează A(eJ. şi aceasta în special pentru că ele implicitează o relaţie consecutivă şi/sau o relaţie cauzală. -> A(ea2) şi tot aşa pînă la -> A(e). ey.3. (Levinson 1983. folosit de pildă în fromage ou dessert (brînză sau desert}) Pentru aceasta este suficient să asociem implicaturâ scalară a lui sau cu sensul său inclusiv.OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 181 Noţiunea de implicaturâ scalară se referă la relaţia dintre predicatul mai slab şi predicatul mai forte: dacă un locutor asertează un predicat slab. dessert oufromage implicitează conversaţional -> (fromage A dessert). Principiu de informativitate Sînt unele întrebuinţări pragmatice ale lui. atunci el implicitează -> A(e^j.). 3. dacă asertează /l(e. NB: Se va observa că sensul exclusiv nu este definit aici ca o implicatură sau ca un efect de sens. atunci el implicitează conversaţional că neagă predicatul mai forte: Implicaturâ scalară Fie o scară <et. atunci implicitează -> A(e^). deci.

.4.182 (50) El învîrti cheia şi motorul porni. Carston 1988. Levinson (1983. ci constituie o implicatură conversaţională. Cohen 1971. citiţi în enunţ mai multă informaţie decît conţine efectiv. Wilson şi Sperber 1993) care atestă faptul că aportul lui şi afectează valoarea de adevăr a enunţului: (52) (53) La recepţii se întîmplă mereu acelaşi lucru: sau nimeni nu vorbeşte cu mine şi mă îmbăt. 9. cap. pentru a explica trecerea de la (50) la (51 iii). intra cap.z nişte implicaturi. §4. 3. motorul se pune în mişcare (cf. Explicitare Explicaţia lui Grice face din diferitele sensuri ale lui. ceea ce-1 autorizează pe interlocutor să deducă faptul că i s-a dat informaţia cea mai puternică. încercaţi: (iii) „P. 9. anume principiul de informativitate (Levinson 1983. Această abordare presupune deci că. contribuţia lui şi la sensul enunţului are două proprietăţi: (i) semnificaţia temporală (cauzală etc. acest aspect al semnificaţiei nu determină condiţiile de adevăr ale enunţului. § 4. ci că Măria s-a înfuriat şi Petru a plecat.3. p e n t r u mai multe detalii). şi P este cauza lui Q". dacă locutorul ar avea în minte informaţia cea mai puternică. ar fi trebuit să o dea: maxima de cantitate spune într-adevăr că locutorul trebuie să dea cantitatea de informaţie cerută. In acest sens.).2. sau mă îmbăt şi nimeni nu vorbeşte cu mine. 146): Principiu de informativitate In anumite împrejurări. nu se poate recurge la maxima de cantitate. Problema pe care o ridică algoritmul (51) este că. cînd î n v î r t i m cheia la maşină. Motivul este că. CAPITOLUL 6 (50) va fi interpretat într-un sens maximal ca implicitînd o relaţie cauzală între P şi Q (cf. pentru ca enunţul să fie congruent cu ceea ce ştim noi despre lume. pentru ca acesta să corespundă cu ceea ce dumneavoastră ştiţi despre lume. (ii) implicatură conversaţională nu contribuie la condiţiile de adevăr ale enunţului. Ceea ce s-a petrecut este nu faptul că Petru a plecat şi Măria s-a înfuriat. ori de cîte ori P şi Q implicitează o relaţie temporală sau cauzală. Conform acestui principiu. dacă este posibil. dacă este posibil. încercaţi să-1 interpretaţi ca: (î) „Pşi apoi Q". mai ales p e n t r u a putea explica diferitele lecturi la care se pretează (50): (51) Fie P şi Q. infra. Pentru a explica interpretarea lui (50) via (51).) nu face parte din sensul lui^z.146) propune (51) ca algoritm de interpretare a lui^i. Există totuşi exemple (cf.2. Levinson face apel la un principiu simetric maximei de cantitate. încercaţi: (ii) „Pşi deci Q". e nevoie să implicităm un raport de cauză la efect între învîrtirea cheii şi pornirea motorului: în mod normal.

din punct de vedere pragmatic. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989). In cadrul teoriei pertinenţei (cf. Dacă valorile temporale. lucrurile nu stau aşa. deoarece o implicatură nu determină condiţiile de adevăr ale enunţului. cu condiţia de a interpreta valorile temporale. Trebuie să se recurgă la alte principii. nu mai este nevoie să se facă apel la circumstanţe sau la cunoştinţe despre lume p e n t r u a explica cazurile infirmate de maxima de cantitate. Aplicarea principiului perti­ nenţei produce automat rezultatele scontate.(P A M) A (M A P) Dintr-un punct de vedere strict logic. D a r atunci aceste efecte nu mai pot fi considerate ca decurgînd din maximele con­ versaţionale. P) . Dat fiind că interpretarea enunţurilor este un produs rezultînd din exploatarea informaţiilor lingvistice precum şi a celor nonlingvistice. C u m . Dar faptul de a lua în considerare valorile temporale ale lui şi pentru a determina condiţiile de adevăr are o consecinţă importantă: valoarea temporală nu poate fi considerată ca o implicatură. cauzale etc. ale lui şi nu sînt implicaturi. ce sînt ele atunci? Singurul răspuns posibil ar fi că ele sînt nişte explicitări ale enunţului. adică nişte dezvoltări (îmbogăţiri) ale formei logice a enunţului. cauzală etc. (52') este tautologic (Pşi Qeste echivalentul logic al lui Q şi P) iar (53') este contradictoriu (non-P şi P este o contradicţie logică). . ca pe nişte explicitări. P A S) v (S A -. se emite ipoteza că interpretarea temporală. este interpretarea care asigură randamentul optim dintre efortul de prelucrare şi efectele contextuale.OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 183 Formele logice ale acestor enunţuri sînt. înseamnă că ordinea propoziţiilor afectează valoarea de adevăr a enunţului. respectiv: (52') (53') (-. cauzale etc. adică interpretarea coerentă cu principiul pertinenţei.

Această tradiţie are o oarecare legătură cu analiza actelor de limbaj in­ directe şi a unor figuri de discurs cum este metafora (cf. PRAGMATICA ŞI LEGILE DISCURSULUI Una dintre contribuţiile cele mai importante ale teoriei pragmatice la înţelegerea faptelor de limbaj este desigur ideea următoare: comportamentele noastre lingvis­ tice sînt dictate de reguli sau principii universale de natură raţională.7. Grice 1975. Această idee contrastează în mod evident cu o concepţie mai tradiţională a raportului dintre limbaj şi folosirea acestuia. MAXIME CONVERSAŢIONALE ŞI POSTULATE CONVERSAŢIONALE 1. ca şi un ansamblu de cunoştinţe comune participanţilor la comunicare. în mod tradiţional. Altfel spus. şi 1979 pentru traducerea franceză). 13. analiză propusă în lucrările de filozofie a limbajului (cf. al cărei scop este în principal de a limita domeniul semanticii la aspectele vericondiţionale ale enun­ ţurilor. Gordon şi . § 1) nu poate fi determinată decît în relaţie cu situaţia de enunţare: (1) Eu n-am să-£z spun aici ce voi face mîine. şi mai ales personale). conform căreia ceea ce determină valoarea în uz a unui enunţ într-un context este ansamblul coordonatelor pragmatice (spa­ ţiale. infra cap. cap. valoarea pragmatică a lui (1) este determinată prin interpretarea contextuală a expresiilor deictice cum sînt pronumele de persoana întîi şi a doua. LEGI ALE DISCURSULUI. şi a inaugurat o tradiţie de analiză pragmatică. La polul opus al concepţiei contextuale de interpretare a enunţurilor se află un număr de abordări pragmatice care fac ipoteza că modurile noastre de a folosi limbajul în comunicare şi discurs sînt determinate de principii generale care stau la baza inferenţelor pragmatice. temporale. ca şi cu analiza actelor de limbaj indirecte pe care o face semantica generativă (cf. 15). teoria clasică presupune că sensul unui enunţ în uz (definit ca variabil) este dependent de contextul (definit ca o con­ stantă) în care acesta a fost rostit. adverbele de timp şi de loc. a căror referinţă actuală (cf. Searle 1982). Astfel. Această strategie a fost inaugurată de Grice într-un articol publicat în 1975 (cf.

supra cap. contribuţia principală a lui Grice este că a introdus o nouă noţiune. care îşi are originea în lucrările lui Ducrot asupra argumentării (cf. După cum implicatură este declanşată de o expresie lingvistică ori de principii generale legate de comunicare şi de raţionalitate. aşadar. trebuie presupus că acesta din urmă a respectat acest principiu. 2. vede în aspectele vericondiţionale ale enunţurilor consecinţe ale proprietăţilor argumentative înscrise în structura limbii. ci prin­ cipii care explică divergenţa dintre proprietăţile argumentative ale frazelor din limbă şi proprietăţile lor referenţiale din discurs (cf. s-a dezvoltat în Franţa o tradiţie de analiză pragmatică vizînd să limiteze. (5) este. LOGICA CONVERSAŢIEI Teoria lui Grice a inaugurat o viziune complet nouă asupra pragmaticii şi asupra problemei comunicării. o implicatură conversaţională a lui (4): . faptul că se înţelege plecînd de la replica lui B în (4) că C este în general supus ispitei şi are tendinţa să se comporte necinstit nu ţine de semnificaţia vreunui cuvînt. Anscombre şi Ducrot 1983). pe urmele structuralismului continen­ tal. aceea de implicatură. implicatură va fi numită convenţională sau conversaţională. Asta înseamnă că locutorul dă de înţeles auditorului mai mult decît sensul lite­ ral al frazei. 2. ea se va numi convenţională: (2) (3) John e englez. care permite explicarea frecventei divergenţe dintre semnificaţia frazei şi sensul comunicat prin enunţ. 1980 c. sau să controleze modul de utilizare a principiilor pragmatice. dar o implicitează. Legile discursului n-ar mai fi atunci prin­ cipii explicative pentru efectele de sens legate de folosirea enunţurilor. şi cap. Ducrot 1972. 1973.186 CAPITOLUL 7 Lakoff 1975).1. Paralel tradiţiei lui Grice. Această parte a semnificaţiei enunţurilor care scapă condiţiilor de adevăr ale frazei a fost numită de Grice implicatură acesteia. In plan teoretic. în (2). 2. Grice a propus un principiu general. Contrar abordării de tip Grice. chiar dacă vorbitorul spune despre John că este englez şi că este curajos. § 1 pentru o prezentare generală a. In ceea ce priveşte comunicarea. deci este curajos. IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI IMPLICATURI CONVERSAŢIONALE Grice a observat că anumite enunţuri comunică mai mult decît semnifică îm­ preună cuvintele care le compun. 10 şi 11 pentru o analiză detaliată a teoriei sale asupra argumentării). Astfel. această tradiţie. Pentru că această implicatură (cf (3)) este declanşată de prezenţa lui deci.pragmaticii integrate a lui Ducrot. In schimb. Toţi englezii sînt curajoşi (implicatură convenţională). principiul de cooperare: pentru ca auditorul să poată interpreta ce a vrut să spună vor­ bitorul. el nu spune la modul literal că acest curaj decurge din naţionalitatea sa. ci de un fond de cunoştinţe pe care B le consideră accesibile lui A.

Lucrurile sînt de fapt mai complicate. noncalculabile şi determinate (cf. detaşabile. Am intrat în apartament. calculabilitatea şi determinarea implicaturii.4. 3. Astfel. 2. (4) (A îl întreabă pe B cum merge noua slujbă a lui C la o bancă) B (5) 187 O. căci Grice propune ca. sau cel puţin principiul de cooperare. Prezumţia că L respectă principiul de cooperare şi maximele implică L crede Q... Diferenţa dintre natura elementelor care declanşează implicatura (element lingvistic versus element nonlingvistic) ar trebui să permită definirea clară a tipului de implicatura. infra cap. se înţelege bine cu colegii şi încă n-a fost arestat. Grice (1975) dă exemplul sintagmei nominale un X. C nu e cinstit la serviciu. MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE. locutorul implicitează că apartamentul la care se referă nu este în relaţie de proximitate cu el. pe celelalte (cum este (5)). din ansamblul implicaturilor conversaţionale. Grice numeşte implicaturi conver­ saţionale generalizate implicaturile care sînt declanşate de o formă lingvistică. pe cînd implicaturile convenţionale sînt neanulabile. Această procedură este ur­ mătoarea: Procedură de declanşare a implicaturilor conversaţionale 1. nondetaşabile (implicatura este asociată mai degrabă sensului expresiei care o declan­ şează decît formei acesteia). calculabile şi nedeterminate. implicaturile conversaţionale generalizate şi implicaturile conversaţionale particulare. Dar diferenţa principală dintre implicatura conversaţională şi implicatura convenţională constă în faptul că implicaturile convenţionale sînt declanşate de cuvinte sau de expresii lingvistice. 4. în (6). nu cred că rău.LEGI ALE DISCURSULUI. care implicitează conversaţional că X nu aparţine sau nu este într-o relaţie de proximitate cu o anume persoană (locutor sau nu). detaşabilitatea. Grice propune anumite criterii cum sînt anulabilitatea. Pentru a deosebi implicaturile convenţionale. cele care se asociază unei ex­ presii lingvistice să se distingă de cele care nu sînt declanşate decît de relaţia dintre enunţ şi context. 9. L ştie (şi ştie că I ştie că L ştie) că I înţelege că nu este necesar să presupună că L crede Q. Interlocutorul I nu are dreptate cînd presupune că L nu respectă maximele de conversaţie. Am intrat în apartamentul meu. pe cînd în (7) şi în (8) da: (6) (7) (8) Am intrat într-un apartament. pentru o analiză detaliată a acestor criterii). . Locutorul L a spus P. şi implicaturi conversaţionale particulare. Implicaturile conversaţionale sînt anulabile. § 1. pe cînd implicaturile conversaţionale sînt declanşate de o procedură care face să intervină două noţiuni: cea de principiu de cooperare şi cea de maximă conversaţională.

2. Nu afirmaţi ceea ce consideraţi fals. 2. Maximele de calitate (de veridicitate) Contribuţia dumneavoastră să fie veridică: 1. Grice formulează acest principiu astfel: Principiul de cooperare In momentul în care intervine. Maxima de relaţie (de relevanţă/pertinenţă) Vorbiţi la subiect (fiţi relevant). 7. Maxima de cantitate 1. de relevanţa sa. acceptat în mod tacit de inter­ locutori. contribuţia dumneavoastră să fie conformă obiectivului sau direcţiei acceptate a schimbului verbal în care v-aţi angajat. . pe care Grice îl numeşte principiul de cooperare. ca şi de modul în care este formulată. 3. de caracterul veridic al acesteia. Fiţi scurt (evitaţi orice prolixitate inutilă). Evitaţi exprimarea neclară. Fiţi ordonat. L vrea deci ca I să creadă Q. 4. Contribuţia dumneavoastră să conţină atîta informaţie cîtă se cere. legate de cantitatea de informaţie produsă. L n-a făcut nimic pentru a-1 împiedica pe I să creadă Q. CAPITOLUL 7 Această procedură explicitează faptul că o implicatură conversaţională face obiectul unui calcul (se va spune mai exact că inferenţa este nondemonstrativă şi inductivă) şi că inferenţa al cărei obiect este mobilizează un principiu de comunicare cooperativă şi reguli sau maxime de conversaţie. în funcţie de desfăşurarea conversaţiei şi de direcţia în care aceasta se îndreaptă. P e n t r u Grice. 2. 2. Evitaţi ambiguitatea. Nu faceţi afirmaţii pentru care nu aveţi dovezi.188 5. Deci L a implicitat Q. confuză. Ideea de cooperare poate fi explicitată mai exact prin patru categorii generale. Maxima de mod Fiţi clar: 1. Contribuţia dumneavoastră să nu conţină mai multă informaţie decît se cere. contribuţiile locutorilor sînt conduse de un principiu general.2. aceste categorii au fost numite maxime conversaţionale. a coopera înseamnă pentru un locutor care participă la un schimb conversaţional ca acesta să îndeplinească ceea ce i se cere. 6. PRINCIPIUL DE COOPERARE ŞI MAXIMELE CONVERSAŢIONALE Ideea lui Grice este următoarea: în schimbul conversaţional.

o versiune ameliorată a teoriei lui Grice asupra semnificaţiei nonnaturale (cf. Drapelul este în întregime alb. MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE. cantitate („daţi informaţia cea mai puternică") permite implicatura conversaţională (10). Pe de altă parte. Jacques şi Anne au exact paisprezece copii. prolix sau dezordonat constituie comportamente noncooperative. cum este conversaţia. şi în mod special. (12) implicitează (13). implicatură care este blo­ cată în (11). Grice 1957).1. ca şi faptul că ar fi iluzoriu să se teoretizeze un comportament interacţional. Levinson (1983) dă următorul exemplu: (15) (16) Jean are două doctorate. prima dintre maximele de. Jacques şi Anne au paisprezece copii.. a da prea multă sau prea puţină informaţie. De fapt. pornind de la principii normative. Jacques şi Anne au cinsprezece copii. căci dacă ar implicita (14). concepţia lui nu constituie un corpus de principii normative care impun participanţilor la o conversaţie să se comporte într-un fel sau altul. un vorbitor are la dispoziţie două strategii de bază pentru declanşarea unei implicaturi: sau să respecte maximele. Grice arată că respectarea maximelor nu este o condiţie necesară declanşării implicaturilor: în multe cazuri este vorba despre ceea ce Grice numeşte exploatarea maximei prin încălcarea ei ostensivă.. a spune ceva ce nu are legătură cu obiectul conversaţiei. 2. şi am dovezi că le are. . ambiguu. Cred că Jean are două doctorate.2. a aserta ceva ce este cunoscut sau ce se consideră fals ori fără garanţie de adevăr. am putea crede că Grice are o concepţie idealistă şi normativă asupra comunicării. două sînt motivele pentru care teoria lui Grice nu trebuie interpretată astfel. Astfel. sau să le exploateze via încălcarea uneia dintre ele. 189 Astfel. In primul rînd. s-ar putea reproşa locutorului că nu a respectat maxima de cantitate: (9) (10) (11) (12) (13) (14) Drapelul este alb. Concepţia aceasta este în principal o teorie a interpretării enunţurilor.LEGI ALE DISCURSULUI. De asemenea. întrucît comportamentele efective ale locutorilor traduc adesea încălcarea acestor principii. Drapelul este alb cu negru. Ajunşi în acest stadiu. a vorbi neclar. Utilizarea maximelor Maxima de cantitate In exemplul (9). Maxima de calitate întrebarea este dacă există implicaturi conversaţionale produse prin folosirea uneia sau a alteia dintre maximele de calitate.

. [. § 3.1): corespendenţa dintre ordinea faptelor şi ordinea discursului decurge din repectarea maximei de ordine: (20) (21) Lucky Luke se urcă pe Jolly Jumper şi dispăru spre apus. mai ales atunci cînd afirmă (Grice 1978. C u m ar trebui interpretată valoarea temporală a lui şi din (20) (semnificînd "şi apoi")? Răspunsul griceean constă în a considera valoarea temporală a lui şi ca o implicatură conversaţională produsă prin maxima de ordine (cf.2.190 CAPITOLUL 7 Analiza lui Levinson nu este griceeanăîn sensul strict al cuvîntului. căci a presupune că eu cred că p este pur şi simplu a presupune că respect maxima întîi de caliate în această situaţie. cu alte cuvinte faptul de a crede este implicat/presupus prin enunţarea aserţiunii). Lucky Luke se urcă pe Jolly Jumper şi apoi dispăru spre apus.] A-l descrie pe cel care a spus căp ca implicitînd. mod Maxima de ordine este cel mai bun exemplu de expoatare a unei maxime de mod. şi care se face p e n t r u a evita încălcarea primei maxime de calitate: (22) A B Unde locuieşte C? Undeva în sudul Franţei. 114): „In modul meu de abordare. nu este adevărat că dacă spun că p. Dacă se presupune că B respectă principiul de cooperare şi maximele.. implicitez conversaţional că eu cred cip. Exploatarea maximelor Menţionăm mai întîi cazul în care încălcarea unei maxime se face p e n t r u a evita încălcarea alteia. indicînd ori sugerînd a crede căp nu este o folosire naturală a limbajului. şi anume legată de cererea lui A (care implicitează (18)). A va putea infera că B a dat o informaţie pertinentă/relavantă. căci dacă putem presupune că (16) este într-un fel implicată sau presupusă de (15) (condiţia de sinceritate a unei aserţiuni. Este o staţie auto în colţul străzii. supra. a cărei respectare ar angaja vorbitorul în măsură mai mare. D ă m mai jos un exemplu al lui Grice de încălcare a unei maxime de cantitate. . 2.2. cap." Nu trebuie aşadar presupus că un locutor poate implicita o propoziţie Q folosind pozitiv o maximă de calitate în timpul enunţării lui P. se poate totuşi spune că (15) implicitează pe (16)? Grice pare să afirme contrariul. modul natu­ ral de a spune este că el a exprimat convingerea că/>. Se va putea aşadar spune că B a implicitat (19): (18) (19) Maxime de Puteţi să-mi spuneţi unde pot găsi benzină? Staţia auto e deschisă şi este şi benzină. Maxima de relaţie Exemplul pe care îl dă Grice este un exemplu clasic în care trebuie presupus că există o relaţie de relevanţă între informaţia dată de B şi cererea lui A: (17) A (B) Am o pană de benzină.3. 6.

Maximele de calitate Grice dă multe exemple de încălcare a primei maxime de calitate (maxima de veridicitate).. şi depind de gradul în care s-a fixat expresia. doar nu-ţi închipui că francezii nu vor vrea să-i facă pe plac lui Mitterrand. iresponsabili etc. MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE. Or. (29) (30) In mod evident. Dar această încălcare este condiţionată de dorinţa de a nu încălca maxima întîi de calitate..) Ion ori vine ori nu vine. Sperber şi Wilson 1979). astfel: Am băut un pic la prînz. mai ales metaforele. pe care le dăm în (25) şi în (27): ' (24) (25) (26) (27) Un bărbat e un bărbat. exemple în care locutorul asertează un enunţ fals din punct de vedere literal. Toate aparţin la ceea ce tradiţional poartă numele de figuri retorice sau tropi. In afară de faptul că n. este pentru că ele comunică implicaturi.ar trebui să fie informative. o tautologie este o propoziţie mereu adevărată (în mod necesar adevărată). nefiind suficient de informativ. Argumentele lor sînt . Acest telescopaj are drept efect implicatura (23): (23) B nu ştie exact unde locuieşte C. enunţurile (24) şi (26) ar trebui să aibă acelaşi sens. metafora sau litota: (28) A Ce se va întîmpla dacă francezii vor spune nu la referendumul asupra Europei? * B Ei. încalcă maxima întîi de cantitate. vanitoşi. A 191 In acest exemplu. A suflă în balon şi explică poliţiştilor cele 2 grame de alcool constatate. Toţi bărbaţii sînt la fel (egoişti. întrucît au aceleaşi condiţii de adevăr. Dacă sensul lor nu se poate reduce la cel literal. Maxima de cantitate Tautologiile constituie exemple bune de încălcare a primei maxime de cantitate: într-adevăr. implicatura din (31) este cu siguranţă mai puţin determinată decît cea din (29): (31) Max e un buldozer. misogini. Nu se poate face nimic pentru a influenţa venirea lui Ion. La un control de circulaţie. se presupune că B n-are nici un motiv să-i ascundă lui A ceva despre C (se poate presupune că A şi B pregătesc o călătorie în Franţa şi că le-ar face plăcere să-1 viziteze pe C). Răspunsul lui B. Sophie e un sloi de gheaţă. Astfel. Sperber şi Wilson au adus însă o obiecţie majoră tratării tropilor ca im­ plicaturi conversaţionale (cf. acest fapt nu ţine seamă de implicaturile lor conversaţionale. Dar în figurile retorice implicaturile sînt mai mult sau mai puţin determinate. cum sînt ironia. locutorul nu produce aceste enunţuri pentru a-1 induce în eroare pe auditor.LEGI ALE DISCURSULUI.

1. enunţînd (35 B): (35) A B (36) Profesorul X e un cretin bătrîn. In aceste două exemple. a produs o suită de sunete care aduceau oarecumva cu aria Bijuteriilor din Faust de Gounod. In fine. Un critic muzical relatează despre prestaţia unei cîntăreţe: Submaxima de concizie: Doamna Bianca Castafiore. dezvoltată de Searle (cf. pentru a produce un enunţ ironic. celebra privighetoare de la Milano. unde mergi în vacanţă la vară? B implicitează ceva de genul (36): Să vorbim despre altceva. (39). relaţiile dintre propoziţiile care intervin în tropi nu sînt o problemă de logică. In primul rînd acela că. încălcării unei maxime i se adaugă o implicatură. fără să observe că Y. Maxima de relaţie A şi B vorbesc despre un anume profesor X. respectiv 1972 şi 1982 pentru traducerea franceză.2). dar fără Î-N-G-H-E-Ţ-A-T-A la întoarcere. iar supra. Searle 1969 şi 1979. te rog. respectiv (40): (39) (40) Copiii nu trebuie să înţeleagă ce spunem. ci de psihologie (anumite legături fiind mai frapante decît altele). B încearcă să schimbe subiectul. ACTELE DE LIMBAJ INDIRECTE Teoria actelor de limbaj. De exemplu. (33) sau (34) în timp ce dai interlocutorului o bancnotă de o sută de franci: (32) (33) (34) Iţi dau bancnota asta care nu e de 100 de franci. Prestaţia solistei a fost catastrofală.3. nu e de ajuns să enunţi (32). o metaforă sau o litotă. A declară dintr-o dată (35 A). în cazul tropilor. se află în spatele său. Apropo. se constată că încălcarea maximei de veridicitate nu constituie o condiţie suficientă pentru tropi. 2. In al doilea rînd. Iţi dau bancnota asta de 100 de dolari. Iţi dau bancnota asta de 20 de franci. implicaturile se substituie sem­ nificaţiei literale. Maxima de mod (i) Submaxima de claritate: (37) A B (ii) (38) A şi B vorbesc în faţa copiilor: Ce-ar fi să ne ducem la plajă? Da. § 2. colegul său.192 CAPITOLUL 7 următoarele. dacă în cazurile obişnuite implicaturile se adaugă semnificaţiei frazei. cap. s-a lovit de o problemă asemănătoare celei a implicaturilor conversaţionale generalizate: actele .

193 de limbaj indirecte.1. ca şi regulile semantice din teoria actelor de limbaj (mai precis condiţiile lor de îndeplinire). bazîndu-se pe un fond de cunoştinţe comune. 2. informaţiile de fundal şi principiile de conversaţie cooperativă pentru a explica realizarea unui act ilocuţionar primar via enunţarea unui act ilocuţionar secundar? D u p ă Searle (1975. şi vrea ca intenţia sa ilocuţionară (realizarea unui act primar) să fie recunoscută de au­ ditor. adresată interlocutorului) se realizează prin intermediul unei întrebări (care se referă la capacitatea interlocutorului de a da sarea). Procedură de derivare a actului primar Etapa 1: X m-a întrebat daci am capacitatea să-i dau sarea (fapt conversaţional). iar pe de alta. Procedura de derivare a actelor de limbaj indirecte Dar cum intervin teoria actelor de limbaj. Obiectul acestei proceduri este de a explica rolul informaţiilor de fundal (cunoaşterea pe care o avem despre lume). pentru a obţine actul primar de a cere sarea. principiile de cooperare conversaţională ale lui Grice (principiul de cooperare şi maximele de conversaţie). . MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE. plecînd de la actul secundar de întrebare Puteţi să-mi daţi sarea?.LEGI ALE DISCURSULUI. Searle face următoarea ipoteză: "în cazul actelor indirecte de limbaj. prin intermediul u n u i act ilocuţionar secundar. Etapa 2: Presupun că el cooperează la această conversaţie şi că enunţul său are deci un obiect sau un scop (principii de cooperare conversaţională). Dar această procedură este mai degrabă o reconstrucţie logică. vorbitorul realizează un act ilocuţionar primar.. de natură atît lingvistică cît şi nonlingvistică. analizat în (42): (41) Puteţi să-mi daţi sarea? (42) Act ilocuţionar primar CERERE Act iloucţionar secundar ÎNTREBARE Altfel spus. Etapa 4: In afară de aceasta. el ştie deja probabil că răspunsul la această întrebare este da (informaţie factuală de fundal). dar şi pe aptitudinile generale de raţionalitate şi de inferenţă ale auditorului" (Searle 1975.3. Exemplul clasic este dat de enunţul (41). Pentru a explica mecanismele care stau la baza actelor indirecte de limbaj. cererea (de a da sarea. Intr-un act de limbaj indirect.. 73-4). 60-1). decît o schemă inferenţială motivată din punct de vedere psihologic şi cognitiv. trebuie să se treacă printr-o procedură cu zece etape. la principiile generale de conversaţie dezvoltate de Grice. Searle recurge pe de o parte la teoria actelor de limbaj. Etapa 3: Cadrul conversaţiei noastre nu este unul care să justifice interesul teoretic faţă de capacitatea mea de a da sarea (informaţie factuală de fundal). aptă să explice diferitele etape ale procesului inferenţial. locutorul comunică auditorului mai mult decît spune efectiv.

Se observă că răspunsul la problema actelor indirecte de limbaj trece prin relaţia dintre condiţiile de îndeplinire a actelor ilocuţionare (cf.2. încetezi cu gălăgia asta infernală? Aţi binevoi să nu mă mai călcaţi pe picioare? Nu terminaţi cu zgomotul ăsta? Grupa 4: Fraze care privesc dorinţa sau consimţămîntul lui I de a face A Aţi accepta să scrieţi o scrisoare de recomandare pentru mine? Vrei să-mi dai ciocanul de pe masă? V-ar deranja să faceţi mai puţin zgomot? .' 2. Etapa 8: Sîntem la masa de prînz şi în mod normal punem sare la masă. pentru care probabil doreşte să îndeplinesc condiţiile de respectare (inferenţa etapelor 7 şi 8). Acum poţi pleca. Searle (1975. etapele 7 şi 9) şi relaţia care există între aceste condiţii şi forma lingvistică a enunţului (aici forma inte­ rogativă a cererii). ne-o dăm unul altuia. ofiţerii vor purta cravată.194 CAPITOLUL 7 Etapa 5: Aşadar. (informaţie de fundal). Condiţii de îndeplinire Care sînt diferitele moduri de a realiza un act indirect? Există o relaţie între aceste mijloace şi condiţiile de îndeplinire a unei cereri? In articolul său privitor la actele indirecte de limbaj. Ea are probabil un alt scop ilocuţionar (inferenţa etapelor 1-4). Etapa 7. îmi cere aşadar probabil să-i dau sarea (inferenţa etapelor 5 şi 9). Grupa 2: Fraze privitoare la dorinţa sau voinţa lui Leal să efectueze A Mi-ar plăcea să pleci acum. la cină. X mi-a pus o întrebare al cărei răspuns afirmativ ar implica îndeplinirea condiţiei pregătitoare pentru cererea de a da sarea (inferenţa etapelor 1 şi 6). Sper că o vei face. Vreau să faci asta pentru mine. Care poate fi acesta? Etapa 6: Una dintre condiţiile pregătitoare ale oricărui act ilocuţionar directiv este capa­ citatea interlocutorului I de a realiza actul care este predicat în condiţia de conţinut propoziţional (teoria actelor de limbaj). Aşadar. 64-67) propune următoarele categorii de cereri indirecte: Grupa 1: Fraze care privesc capacitatea lui I de a îndeplini A Puteţi să-mi daţi sarea? Aţi putea face mai puţină gălăgie? Aţi putea face mai puţină gălăgie. Cererile indirecte. Grupa 3: Fraze privitoare la executarea lui Q prin A De aici înainte.3. Etapa 10: în absenţa altui scop ilocuţionar plauzibil. enunţarea sa nu este probabil o simplă întrebare. încercăm să ne-o dăm unul altuia etc. Etapa 9: X a făcut deci aluzie la îndeplinirea uneia dintre condiţiile pregătitoare ale unei cereri.

b. cerere etc. Condiţia/condiţiile preliminară/e defineşte/esc condiţiile care trebuie îndeplinite în prealabil pentru ca actul să poată fi îndeplinit (pentru actele directive. . ceea ce trebuie luat în considerare este analiza actelor directive (ordin. Condiţia de sinceritate defineşte starea psihologică a locutorului (pentru actele directive. dar si fraze care intercalează un verb ilocuţionar directiv explicit într-unui dintre aceste contexte V-ar deranja să vă întreb dacă puteţi să-mi scrieţi o scrisoare de recomandare? V-aş cere prea mult dacă v-aş sugera să faceţi ceva mai puţin zgomot. „acţiune viitoare a interlocutorului"). Condiţia de conţinut propoziţional defineşte proprietăţile conţinutului propoziţional al actului (pentru actele directive. Grupa 5: Fraze privind motivele de a efectua A Ar'trebui să fii mai politicos cu mama ta. adică pentru realizarea sa nondefectuoasă. pentru actele de limbaj. d. Condiţia esenţială defineşte scopul ilocuţionar al actului (pentru actele directive. „a-1 face pe interlocutor să realizeze acţiunea").. Condiţiile de îndeplinire pentru un act directiv cum este cererea sînt următoarele: Condiţii de îndeplinire a actelor directive Condiţia pregătitoare Condiţia de sinceritate Condiţia de conţinut propoziţional Condiţia esenţială I poate îndeplini A L vrea ca I să facă A Enunţarea de către L a predicaţiei unei acţiuni viitoare A a lui I echivalează cu tentativa lui L de a-1 face pe I să efectueze A Figura 1 Amintim că. „dorinţă").) pe care o efectuează teoria actelor de limbaj în termeni de condiţii de îndeplinire a acestui tip de acte. „capacitatea interlocutorului de a realiza acţiunea"). c.LEGI ALE DISCURSULUI. Trebuie neapărat să tot loveşti cu ciocanul ăla? N-ar fi mai bine să pleci acum? De ce nu ne-am opri aici? 195 Grupa 6: Fraze care inserează unul dintre aceste elemente în altul.. Ar trebui să pleci imediat. MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE. condiţiile de îndeplinire se referă la următoarele: a. ansamblul condiţiilor de îndeplinire fiind o condiţie suficientă pentru realizarea fericită a acestuia. O condiţie de îndeplinire a unui act ilocuţionar este o condiţie necesară realizării sale nondefectuoase. dacă puteţi? V-aş putea ruga să vă scoateţi pălăria? Cum se pot explica aceste moduri diferite de a realiza o cerere? După Searle.

Searle 1975. care are acelaşi obiect (actele indirecte de limbaj). fie afirmînd îndeplinirea condiţiei de conţinut propoziţional. grupa 2 condiţia de sinceritate.1). Generalizarea 4: L poate efectua un directiv indirect fie afirmînd că. Analiza lor constă în formularea explicită a condiţiilor de sinceritate şi de raţionalitate ale actelor de limbaj (de exemplu o cerere). GRAMATICA ŞI LOGICA NATURALA In cadrul semanticii generative (cf. dar care face să intervină în gramatică principii conver­ saţionale. dar nu şi punînd o întrebare asupra îndeplinirii acesteia. [In română se folo­ seşte raţionalitate.4. Vom examina acum o abordare alternativă. fie afirmînd că este îndeplinită o condiţie pregătitoare privind capacitatea lui Ide a face A. Mai exact. caz în care este suficient ca el să întrebe dacă /vrea. şi nici principii conversaţionale. 2.196 CAPITOLUL 7 Ce putem spune atunci despre actele indirecte de cerere? Unele grupe (13) fac să intervină condiţiile de îndeplinire a cererii. să efectueze A. doreşte etc. tradus în versiunea franceză prin neologismul raisonnabilite (cf. A (Searle 1975. NB: Gordon şi Lakoff (1975) folosesc termenul de reasonability. cap. în scopul introducerii la baza derivării actelor indirecte a două noţiuni: postulatele de sens şi postulatele de conversaţie. grupa 3 condiţia de conţinut propoziţional. supra.4. cu excepţia postulatului iniţial al unui principiu de cooperare conversaţională şi postulatele teoriei actelor de limbaj. fie întrebînd dacă există motive relevante sau determinante pentru efectuarea lui A. Generalizarea 3: L poate efectua un directiv indirect afirmînd îndeplinirea condiţiei de sinceritate. Searle propune patru generalizări care trebuie să permită explicarea relaţiilor sistematice dintre forma frazelor din grupele 1-6 şi tipul lor ilocuţionar (directiv)(cf. altele (4 şi 5) privesc motivele de a efectua actul.] . 72). în fine. grupa 1 face să intervină condiţia pregătitoare. 3. Gordon şi Lakoff (1975) au propus o versiune formală a principiilor care permit explicarea actelor ilocuţionare indirecte. Generalizarea 2: L poate efectua un directiv indirect fie punînd o întrebare despre. 72): Generalizări asupra actelor directive Generalizarea 1: L poate face o cerere indirectă (sau alt act directiv) fie întrebînd dacă. Gordon şi Lakoff 1973). § 1. în afară de situaţia cînd motivul este că /vrea. sau doreşte etc. să încă. Originalitatea analizei actelor de limbaj constă în faptul că ea nu necesită nici o regulă. cea din urmă grupă include unul dintre aceste elemente în celălalt. Pornind de la aceste remarci.

iar pe de alta condiţiilor de raţionalitate. Condiţiile de sinceritate şi de raţionalitate ale cererilor Principiul de analiză este aşadar următorul: (i) a se determina. 2.P L se numeşte sensul literal al frazei. ci la condiţiile de îndeplinire a actelor ilocuţionare. iar P sensul implicat conversaţional. NB: Terminologia lui Gordon şi Lakoff nu este prea fericită. dacă şi numai dacă uniunea contextului C O N . şi în spe­ cial actele indirecte de limbaj. Pe de altă parte. recurgerea la principii sau reguli de conversaţie semnalează caracterul nonlogic al relaţiilor dintre L şi P: nu este vorba despre o implicaţie (entailment) în sens strict. a postulatelor de conversaţie CP şi a structurii logice {L} a frazei L implică P. şi a cărei valoare este implicaţia conversaţională a lui L: Implicaţie conversaţională L implică conversaţional P în contextul CON. sau structura profundă.2. postulatele de sens asociate pe de o parte condiţiilor de sinceritate. domeniul de aplicaţie nu este acela al implicaturilor conversaţuionale particulare.E(L) (L implică fiecare membru al E(L)) Postulatele de conversaţie sînt definite ca reguli care permit explicarea modului în care.LEGI ALE DISCURSULUI. în semantica generativă) cu clasa de implicaţii (entailments) pe care le permite logica naturală (în sensul lui Lakoff 1972 a). adică dacă şi numai dacă C O N u C P u {L} II. Postulate de sens şi de conversaţie legate de condiţiile de sinceritate Pentru Gordon şi Lakoff. pentru fiecare tip ilocuţionar. (ii) a se asocia fiecărui postulat de sens postulatul de conversaţie care explică relaţia dintre actul ilocuţionar secundar şi actul ilocuţionar primar. o cerere sinceră se defineşte prin următoarele postu­ late de sens: . ci de o implicatură. Gordon şi Lakoff introduc noţiunea de implicaţie conversaţională într-o clasă de contexte pentru a defini funcţia al cărei domeniu este reuniunea unei clase de contexte cu postulatele de conversaţie şi cu structura logică a frazei. după cum vom vedea. postulatele de conversaţie nu se referă la maxime generale de conversaţie. într-adevăr.. 197 2.4. ci al implicaturilor conversaţionale generalizate. pos­ tulatele de sens se vor defini prin relaţia: Postulat de sens L II. în clase de contexte determinate (acelea în care structura logică este adevărată). Dacă L este structura logică a unei fraze şi E(L) ansamblul implicaţiilor acesteia. structurile logice comunică mai mult decît clasa implicaţiilor E(L). Postulate de sens şi postulate de conversaţie Postulatele de sens p u n în legătură structura logică a unei fraze {forma logică a acesteia. Pe de o parte.4.. MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE.1.

Poţi duce gunoiul afară? c. Q)) -> A PRESUPUNE (a. Vrei să duci gunoiul afară (aserţiune) b. Ross 1970. Q) c. 35). Ai vrea să duci gunoiul afară? d. § 1. Q)) -> A DORI (a. b. Q)) -» A PRESUPUNE (a. b. Postulatele de conversaţie (45) explică posibilitatea ca un act ilocuţionar să comunice un altul prin faptul că cei doi membri ai implicaţiei conţin un verb performativ. Q) d. Pot duce gunoiul afară? (a cere permisiunea) c. atunci a doreşte ca b să facă R. R)) (b va face acţiunea R) Altfel spus. non-Q) unde Q . SINCER (a. A VREA (b. conform căreia structura de profunzime a oricărei fraze (structura sau forma sa logică) este prefixată de un predicat performativ subiacent (cf.VIITOR (A FACE (b. Q)) -> A CERE (a. b. A CERE (a. Q) b. A ÎNTREBA (a. b. Q) -> A CERE (a. Q)) d. SINCER (a. cap. şi căi? nu va fi efectuată în afara cererii. principiul (46) explică distribuţiile complementare dintre condiţiile de sinceritate ale locutorului şi condiţiile de sinceritate ale auditorului. O să duc gunoiul afară? (întrebare ecou) . a presupune cădeşte capabil să facă/?. b. b. NB: Să ne amintim aici ipoteza semanticii generative. Oare vreau să duc gunoiul afară? (întrebare ecou) d. Sadock 1974 şi supra. SINCER (a. A VREA (b. Q)) -> A CERE (a. Vreau să duci gunoiul afară.4. Dacă luăm ansamblul exemplelor (44). exemplele (47) nu permit realizarea unor cereri sincere dacă valorile lui a şi b nu corespund indicaţiilor din (46): (47) a. Q)) -> A CERE (a. A ÎNTREBA (a. vom constata că postulatele de sens (43) determină ansamblul de postulate de conversaţie (45). Q)) -» A PRESUPUNE (a. Q)) c. SINCER (a. dacă a îi cere sincer lui b să facă acţiunea viitoare R. fie în interogarea uneia dintre condiţiile de sinceritate din (43). CAPABIL (b. b. b. Lakoff 1972 a. 3. CAPABIL (b. A SPUNE (a. b. In plus. O să duci gunoiul afară? s (45) a. b. Q) CAPITOLUL 7 b. A DORI (a. A ÎNTREBA (a. că vrea să o facă. ceea ce este rezumat în principiul (46): (44) a. A CERE (a. Astfel. R))(b va face acţiunea R) (46) O cerere se poate comunica (a) asertînd o condiţie de sinceritate a locutorului sau (b) interogînd o condiţie de sinceritate a auditorului (Gordon şi Lakoff 1975.198 (43) a. A CERE (a. Q) în care Q = VIITOR (A FACE (b. b. b.1). A CERE (a. b. Aceste postulate constau fie în asertarea.

e contrar eticii mele. Ce vă face să credeţi că pot face asta? c. A PRESUPUNE (a. b. a recuza o condiţie de raţionalitate înseamnă a recuza actul însuşi (aici o cerere): (51) a.. R) (b va face acţiunea R) Ceea ce înseamnă (cf. care interoghează existenţa unei condiţii de raţionalitate: (50) a.e contrar intereselor dumneavoastră. Q))) d. In cazul analizei lui Searle. Q)) b. Postulatele de sens care definesc condiţiile de sinceritate ale cererilor din (43) pot fi aşadar completate prin postulatele de sens care de­ finesc condiţiile de raţionalitate ale cererilor: (48) a. d.5. Aceste postulate de conversaţie pot fi ilustrate prin următoarele exemple.LEGI ALE DISCURSULUI. Q)) -> (3r) MOTIV (r. A PRESUPUNE (a. non-Q)) în care Q = VIITOR (A FACE (b. O cerere este raţională numai dacă locutorul are un motiv să presupună că auditorul n-ar fi realizat-o altfel. RAŢIONAL (a. A CERE (a. O cerere este raţională numai dacă locutorul are motive să presupună că locutorul este dispus să o realizeze. RAŢIONAL (a. c. A VREA (b. b. A CERE (a. b. Gordon şi Lakoff extind această idee la principiul conform căruia fiecărei condiţii de sinceritate îi corespunde o condiţie de raţionalitate. b. Q)) -> (3r) MOTIV (r. b. A CERE (a. Oricum. O cerere este raţională numai dacă locutorul are motive să presupună că auditorul este capabil să o realizeze. O cerere este raţională numai dacă locutorul are un motiv să dorească realizarea acesteia. CAPABIL (b. MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE. b. RAŢIONAL (a.m-am lovit la mînă. a. urma s-o fac. 199 Postulate de sens şi de conversaţie legate de condiţiile de raţionalitate Am văzut că unul dintre modurile de a efectua o cerere indirectă constă în indicarea motivelor de a efectua actul în cauză. De ce credeţi că n-aş face asta oricum? In paralel. 2. Gordon şi Lakoff 1975. Q))) c. Q)) -» (3r) MOTIV (r. 90): (49) a. A DORI(a. RAŢIONAL (a.. a. c. De fapt nu vreţi ca eu să fac asta . A CERE (a. A PRESUPUNE (a. principiile sau generalizările asupra actelor indirecte de limbaj folosesc principii generale de conversaţie cooperativă. a. Nu voi fi niciodată dispus să fac asta . Nu pot efectua asta . Ce vă face să credeţi că aş fi dispus să fac asta? d. d. a. fondul . De ce vreţi să fac asta? b. SINTEZĂ Principiile de derivare pe care le-am examinat mai sus aparţin unor strategii total diferite. Q)) -> (3r) MOTIV (r.

Searle 1982. cîtă vreme ansamblul lucrărilor lui Ducrot caută să argumenteze în favoarea unei concepţii noninferenţiale asupra pragmaticii. pe care o persoană raţională încearcă în general să-1 înlăture. C u m trebuie atunci analizat cazul clasic de act indirect de limbaj care aparţine categoriei implicaturilor conversaţionale particulare. Cele două abordări s-au limitat la principii convenţionale asupra actelor de limbaj (condiţii de îndeplinire la Searle. (52) ilustrează o condiţie de raţionalitate. Dar am fi într-o adevărată încurcătură dacă ar trebui să explicăm prin ce postulat de sens se obţine (53) din (52): realizarea sinceră şi raţională a lui (52) presupune de fapt să fie îndeplinite toate condiţiile de raţio­ nalitate. § 2. care indică motivul de a efectua actul cerut.2). Procedura de derivare este inferenţială. condiţii de sinceritate şi de raţio­ nalitate la Gordon şi Lakoff). 15. am clasifica (52) în grupa 5 de exemple.200 CAPITOLUL 7 de cunoştinţe comune şi teoria actelor de limbaj. semantica generativă). Teoria care trebuie să dea seamă de gene­ ralizările dintre formele lingvistice şi funcţiile pragmatice este aşadar o teorie lingvistică (în cazul acesta. dacă se acceptă descrierea lui Searle pentru (52). Searle a încercat să dea o explicaţie generală tropilor cum sînt ironia sau metafora (cf. pentru a cere efectuarea lui Q. lucrările lui Ducrot despre argumentaţie. conform căreia. în analiza lui Gordon şi Lakoff. folosit pentru a co­ munica (53)? (52) (53) E curent. închide uşa. LEGILE D I S C U R S U L U I ŞI C O M P O N E N T A RETORICĂ Poate părea surprinzător la prima vedere că o tradiţie nonlogicistă cum este pragmatica integrată a lui Ducrot a dezvoltat o abordare originală a legilor discursului (echivalentul maximelor conversaţionale). 3. De fapt. De asemenea. procesele inferenţiale sînt reduse la reguli implicative (postulate de conversaţie) care aparţin gramaticii. dar principiile desprinse nu pot fi considerate generalizări pentru actele indirecte de limbaj. e suficientă asertarea existenţei unui motiv valabil pentru a face Q? Acest principiu nu este cu siguranţă suficient. In schimb. p u t e m totuşi folosi generalizarea 4. cu alte cuvinte. D u p ă analiza lui Gordon şi Lakoff. ca cel din (52). şi în . şi nu demonstrativă şi inductivă. şi infra. Se constată în mod simptomatic că domeniul implicaturilor conversaţionale particulare nu se explică prin principii subiacente teoriei actelor de limbaj. Prin analiza lui Searle. căci mai sînt necesare cunoştinţe comune care să explice că un curent este un fapt neplăcut. cap. la domeniul implicaturilor conver­ saţionale generalizate.

11. Primul motiv al folosirii legilor discursului este. 1980 c şi Anscombre şi Ducrot 1983). 201 special asupra fenomenelor scalare (cf. MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE. şi nu aceea a proprietăţilor argumentative ale enunţurilor ca derivabile din aspecte veri­ condiţionale (cf.2 şi cap. care conferă contextului lingvistic rolul de constante refe- . infra. Aceasta se explică prin arhitectura generală a pragmaticii integrate. în cadrul pragmaticii integrate. Mai clar: Această concepţie a componentei retorice este totuşi.. Cît despre componenta retorică. entitate abstractă. care concepe descrierea unui enunţ ca pe un proces în două etape. în acest caz. paralel.. dintre semnificaţie şi sens). 5) a încercat să justifice de ce s-a recurs. sensul enunţului (cf. § 1. adică sensul (înţeles ca output al componentei retorice). este valoarea funcţiei care îşi ia drept argument situaţia de discurs. Componenta lingvistică dă semnificaţia frazei. dezvoltată în capitolul 6) este de tip non-griceean. au constat în principal în limitarea recursului la principii prag­ matice de tipul legi ale discursului şi. LEGILE DISCURSULUI ÎN PRAGMATICA INTEGRATĂ Ducrot (1979 b şi 1984.1. 2. Ducrot 1972. dintre componenta lingvistică şi componenta retorică. căci ne-am reîntoarce. supra. § 2 pentru o dezvoltare a acestei teze). semnificaţia ar fi o funcţie al cărei argument va fi situaţia de discurs: trebuie într-adevăr ca circumstanţele enunţării să completeze com­ ponenta lingvistică oferind informaţii care permit atribuirea de valori variabilelor înscrise în semnificaţia frazei. Altfel spus. iar cealaltă de componenta retorică. § 1. precum şi circumstanţele enunţării. 1973. în îmbogăţirea descrierii semantice.3 pentru o dezvoltare a arhitecturii pragmaticii integrate). iar drept output. la legile discursului. la concepţia clasică a pragmaticii. el însuşi rezultat al evenimentului istoric numit enunţare. cap.1. una care ţine de componenta lingvistică. Ce funcţie trebuie atribuită componentei retorice? Se poate imagina ur­ mătoarea soluţie: dacă s-ar atribui frazei o valoare referenţială sau o valoare argumentativă. interpretarea retorică. 3. aceasta preia drept input output-ul componentei lingvistice. Argumentul său fundamental (care completează concepţia sa nonreducţionistă. cap. aşadar. contrară ideii înseşi de lege discursivă. şi constă în explicarea unor fapte vericondiţionale cum sînt consecinţele proprietăţilor argumentative. a cărei ocurenţă este enunţul. pe de o parte dintre frază şi enunţ (şi al corolarului acesteia.LEGI ALE DISCURSULUI. pentru Ducrot. Introducere. iar pe de alta. de natură teoretică: legile discursului sînt consecinţa directă a distincţiei.

3. Rămîne de rezolvat o problemă. subînţelegînd alte acte de vorbire (de exemplu. şi aceasta inde­ pendent de intenţiile sale comunicative exacte. Recanati 1979 b). ci asupra output-ului primei subcomponente retorice. Această împărţire a sarcinilor din componenta retorică se explică prin faptul că recurgerea la legi ale discursului presupune posibilitatea unei distincţii între două nivele de sens: sensul literal (aici produsul instanţierilor referenţiale şi argumentative) şi di­ versele efecte de sens sau subînţelesuri (determinate aici de combinaţia dintre circumstanţele enunţării şi legile discursului) pe care locutorul le lasă să se înţeleagă ori le dă de înţeles (cf. Poziţia lui Ducrot asupra acestui punct nu este suficient de limpede. deosebire pe care Ducrot nu o face întotdeauna. dar ansamblul analizelor sale conduce la adoptarea celei de-a doua soluţii. Mai precis. 102). Dacă se admite că sensul unui enunţ reprezintă indicarea diferitelor acte de vorbire realizate prin enunţarea frazei (aceasta este ipoteza majoră a pragmaticii integrate). din situaţia de discurs. iar de cealaltă parte. Se cuvine să deosebim aici două moduri de a înţelege legile discursului şi rolul lor în comunicare. Fie că legile discursului leagă sensul literal (el însuşi produs al primei subcomponente retorice) şi sensul subînţeles pe care locutorul îl „dă de înţeles în mod intenţionat" (Recanati 1979 b).2. asertînd căP. care constituie astfel un „dispozitiv de reglare a dezbaterii intersubiective" (jind. al căror rezultat ar corespunde sensului literal. legile discursului nu mai operează asupra output-ului componentei lingvistice. NB: Notăm aici că recurgerea la legile discursului se poare înţelege în două moduri diferite. In acest caz. 105). Fie că legile discursului leagă semnificaţia frazei de sensul enunţului: în cazul acesta.. In cazul opus. la modul subîn­ ţeles. ele joacă acelaşi rol metodologic ca şi transformările chomskiene. ale cărei argumente sînt constituite pe de o parte din semnificaţie. că P)l Răspunsul lui Ducrot este legat de ipoteza conform căreia subînţe­ lesul este un „mod de manifestare a actelor de vorbire" (Ducrot 1984. a doua subcomponentă operează asupra unei combinaţii dintre sensul literal şi circumstanţele enunţării. adică servesc la explicarea unor efecte de sens (echivalentul structurilor de suprafaţă) pornind de la prin­ cipii nonlingvistice şi de la semnificaţia lingvistică(echivalentul structurilor de adîncime). COMPONENTA RETORICĂ ŞI LEGILE DISCURSULUI Comunicarea verbală pare plină de situaţii în care un auditor este autorizat să înţeleagă mai mult decît semnifică literal frazele vorbitorului. locutorul poate reproşa. produsul legilor discursului. componenta retorică este împărţită în două subcomponente: prima are drept sarcină atribuirea de valori referenţiale şi argumentative. introducerea legilor discursului presupune ca însăşi componenta retorică să reprezinte o funcţie. care ar fi explicaţia faptului că locutorul îşi poate asuma răspunderea unui sens literal. .202 CAPITOLUL 7 renţiale.

subînţeleg prin însuşi acest fapt că el mă interesează. 203 (i) Se poate imagina un anumit număr de principii. ca un ordin să se poată da. în anumite împrejurări. a cere noutăţi despre copiii lui Yînseamnă a subînţelege că pe F î l interesează copiii săi. în anumite împrejurări. dar şi a comunica soldatului că el. pe de alta.. Şi invers.2. a spune. cel care dă ordinul trebuie să fie ierarhic superior destinatarului ordinului. pentru auditorul Y." Astfel. Vom rezerva termenul de legi ale discursului acestei a doua categorii de principii. că „te afli în situaţia de a-l da"(Ducrot 1972. se poate imagina un anumit număr de legi care nu depind de norme de comunicare. este îndreptăţit să i-1 dea. anumite acte. a lăsa locutorul să vorbească despre X poate fi interpretat ca o mărturie de interes pentru X" (Ducrot 1972. Această normă de comunicare este parţial contraintuitivă şi s-ar putea foarte bine formula astfel: „A vorbi despre un subiect X cu un interlocutor Y înseamnă. Dar caracterul intenţional nu este aici sigur: pe de o parte. (ii) Pentru a fi realizate în mod nedefectuos. natura acestor legi pare să depindă mai degrabă de norme de comunicare sau de convenţii sociale decît de principii raţionale universale. se poate foarte bine imagina că faptul de a da un ordin comu­ nică. Legile discursului sînt aici mai aproape de maximele conversaţionale ale lui Grice şi au însuşirea de a se asocia unor contexte de declanşare speciale. că pe F î l intereseazăX. conform acestei legi. permit un anumit subînţeles al enunţului produs de locutor. norme ale comunicării verbale care. 9). Cîteva exemple de norme de comunicare In Dire et ne pas dire. Iată cîteva: (i) „A vorbi despre un subiect X unui interlocutor F înseamnă.. Tot după Ducrot. 9). Această lege a discursului are un efect cu valoare socială paradoxală: din condiţie necesară p e n t r u actul de ordin. vorbitorul căruia i se atribuie un acte de a subînţelege Q cu ajutorul lui P poate oricînd nega vreo intenţie de a comunica Q. în anumite împrejurări. presupun îndeplinirea unor condiţii pregătitoare.LEGI ALE DISCURSULUI. (ii) Pe de altă parte. caporalul. De exemplu. a da un ordin înseamnă pentru un caporal nu numai a pune să se execute o acţiune. Astfel. a spune la modul implicit că pe locutor îl interesează X. ci de principii de raţionalitate. dacă îl întreb pe Y despre copiii lui. 3. la modul implicit. vom aduce aici în discuţie conceptul de norme de co­ municare. . condiţia pregătitoare (a fi ierarhic superior) devine o condiţie suficientă a acestuia. conform acestui principiu. Ducrot (1972) dă un anumit număr de exemple de legi ale discursului care funcţionează ca norme de comunicare. cum ar fi ordinul. Pentru a deosebi aceste principii de legile discursului propriu-zise. A4AXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE. reguli. De exemplu. prin subînţeles.1. NB.

legea insuficienţei. legea exhaustivităţii şi legea litotei. vom examina pe rînd trei legi discursive: legea informativităţii. cum sînt legile asociate negaţiei. conform acestei legi. ci din faptul de a o spune" (ibid.2. 8. e b. Petre a venit.204 CAPITOLUL 7 (iii) Avînd în vedere caracterul auto-referenţial al sensului.). . nu este deloc surprin­ zător că Ducrot propune o lege conform căreia „a vorbi despre un fapt X ca un auditor Fpoate însemna.] că e bine ca Fsă fie la curent cuX" (Ducrot 1972. într-adevăr. De exemplu. ci numai la conţinutul exprimat. sensul subînţeles produs de o lege a discursului este pentru Ducrot produsul unui raţionament care se poate reduce la schema următoare (Ducrot 1972. § 2. Legea informativităţii Această lege spune că „orice enunţ A. şi cu atît mai puţin faptul că vorbitorul ar fi putut dori să comunice (56): (54) (55) (56) Numai Petre a venit. că ar fi mai degrabă aşteptat nonA " (Ducrot 1972. Pentru a explica declanşarea sensului subînţeles prin legile discursului. § 3). legea economiei. la fel ca implicatura conversaţională pentru Grice. "a semnala cuiva cît e ceasul poate însemna [. această informaţie este compatibilă cu faptul că era de aşteptat să vină şi alte persoane. Vom nota că (56) nu se referă la presupoziţie. la nivelul componentei lingvistice. 3. în anumite împrejurări [.. 132): „DacăXa crezut de cuviinţă să spună F. 133).] a-i cere să plece" (ibid. Aşadar. Astfel. infra.2. ori chiar.. dacă este prezentat ca sursă de informaţie.. Şi alţii puteau veni. Cîteva exemple de legi ale discursului: legea informativităţii. Dar punctul important pentru Ducrot este că 2 se conchide „nu din ceea ce s-a spus. cap. induce sensul subînţeles că destinatarul ignorai. a. sensul subînţeles (56) constituie dezvoltarea conţinutului exprimat: dacă enunţul spune că n-a venit nimeni altcineva decît Petre.10). legea exhaustivităţii şi legea litotei înainte de a da cîteva exemple de legi discursive şi de roluri ale acestora în dospozitivul general al pragmaticii integrate. eventual. Informaţia comunicată non-A cu punct de plecare în enunţul A constituie aşadar sensul său subînţeles. enunţul (54) va fi analizat într-un con­ ţinut exprimat e (55 a) şi un conţinut presupus pp (55 b)... ceea ce este la originea raţionamentului şi a concluziei în acelaşi timp este enunţarea unui anumit act de vorbire. Această lege nu priveşte decît con­ ţinuturile exprimate. NB: Alte cîteva legi discursive.2. sînt dezvoltate în capitolul 10. să reamintim că. Dar această descriere semantică nu exploatează toate resursele pragmatice ale enunţului. declanşat de legea informativităţii. este pentru că credea 2". şi nu conţinuturile presupuse (cf. pp Nimeni altcineva decît Petre a venit. 11).

vorbitorul să dea informaţiile cele mai puternice pe care le are. § 3. Legea exhaustivităţii are drept efect special interpretarea lui unii drept numai unii. 9. contrazice sensul subînţeles asociat lui unii. ba chiar toate. Un alt exemplu. şi chiar între cele două componente retorice. „conduce la interpretarea unui enunţ ca spunînd mai mult decît semnificaţia sa literală" (Ducrot 1972. căci dacă locutorul ar fi putut da o informaţie mai puternică (cum ar fi cei mai mulţi Xsînt X'sau chiar toţi Xsînt Y). Se presupune. atunci interpretarea neutră se păstrează. fie ca „Deschis numai marţea". . Această observaţie justifică împărţirea sarcinilor între componenta lingvistică şi componenta retorică. am văzut că unii este interpretat ca semnificînd numai unii. Dacă. (58): (57) (58) Unele capitole din această carte sînt interesante. via legea exhaustivităţii. De fapt. 137). § 4. 205 Legea exhaustivităţii Legea exhaustivităţii. Unele capitole din această carte nu sînt interesante. Or. cap.2)... într-adevăr. se subînţelege. 6. MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE. care este echivalentul primei maxime de cantitate la Grice. în virtutea legii exhaustivităţii. ar fi trebuit să o facă. va prevala interpretarea „Deschis numai marţea". al primei subcomponente retorice): (59) Unele capitole sînt interesante. că legea informativităţii nu permite păstrarea interpretării neutre. în funcţie de contexte. deoarece pro­ prietăţile argumentative ale enunţului sînt rezultatul componentei lingvistice (sau.LEGI ALE DISCURSULUI. După Ducrot. în versiunea mai puţin radicală a pragmaticii integrate. şi va da numai semnificaţia „Acest magazin este deschis marţea". relaţia cu chiar. legea litotei nu priveşte decît conţinuturile expri­ mate. şi care sînt susceptibile să intereseze destinatarul" (Ducrot 1972).3 şi infra. La fel ca celelalte legi ale discursului. în mod normal. într-adevăr. Pentru a înţelege cele două informaţii. legea informativităţii neputînd să o blocheze. ceea ce se opune proprietăţilor sale argumentative. Legea litotei Legea litotei. cap. că. ca în (59). care este ambiguu din punct de vedere pragmatic. Dacă enunţul este pronunţat într-o lume în care. enunţul este produs într-o lume în care magazinele sînt de obicei închise marţea. enunţarea trebuie situată într-un context special. magazinele sînt deschise marţea. se va spune că (57) subînţelege. într-adevăr. supra. permite explicarea recursului la legea exhaustivităţii: este vorba despre cunoscutul anunţ Deschis marţea. care corespunde principiului de informativitate la Levinson (cf. pretinde ca „la tema despre care vorbeşte. via legea exhaustivităţii.3. însă. legea litotei este legea complementară legii exhaustivităţii. componenta lingvistică este neutră relativ la aceste două interpretări. dacă se afirmă că unii X sînt Y. Această lege poate fi ilustrată prin cazul cuantificatorului unii. va fi interpretat fie ca „Deschis chiar şi marţea". care. Mai concret. alţi X nu sînt Y. Con­ form acesteia.

Astfel.. trebuie ca anumite condiţii contextuale să fie îndeplinite. în acest caz. D a r sînt situaţii şi mai dificile.. şi limitată valabilitatea descrierii semantice. se pare că negarea termenului marcat trebuie interpretata ca semnificînd mult mai mult. dacă un ziarist pronunţă (60). ori se admite că există o simetrie fundamentală între negarea termenului pozitiv şi cea a termenului negativ .. se vede că ar fi costisitor să se explice efectele de sens ale negaţiei pornind numai de la componenta lingvistică.206 CAPITOLUL 7 în nenumărate contexte.te iubesc. unii poate fi interpretat ca semnificînd toţi. ori se acceptă o asimetrie semantică fundamentală. dar nimic nu interzice să credem că. Demersul interpretativ este deci următorul: "locutorul a ales A. aşa cum o arată următoarele exemple: (63) (64( (65) Nu vreau = refuz. In cazul cuplurilor de antonime. Dar dacă se acceptă această asimetrie între negarea termenului pozitiv şi negarea termenului negativ. 137).cazuri care se opun efectelor clasice de reducţie a negaţiei (X nu este mare semnifică implicit că X este mai puţin decît mare. şi nu că este mai mult decît mare). Nu-i rău = e bine. dar nu putea" (ibid. In anumite cazuri. De folosirea negaţiei sînt legate o serie întreagă de cazuri problematice. 137-8). vorbitorul să fi vrut să semnifice (62): (60) (61) (62) U n i i deputaţi socialişti sînt corupţi. şi mai ales ca "în situaţia de discurs dată. N u m a i unii deputaţi socialişti sînt corupţi. . S-a observat astfel că negarea u n u i t e r m e n se poate interpreta ca afirmare a termenului contrar. inversul nu este adevărat: (66) (67) (68) Nu refuz ? vreau. întrucît dacă negarea u n u i t e r m e n pozitiv (sau nonmarcat) echivalează cu negarea termenului negativ (termenul marcat). trebuie explicată asimetria comportamentală faţă de negare. anumite motive (probabil convenţii sociale) să se opună folosirii unui enunţ mai puternic" (ibid. Prin această serie de exemple. care este cel mai puternic enunţ permis. Dar această interpretare lexicală pune de la început probleme. Toţi deputaţii socialişti sînt corupţi.dar atunci devin greu de explicat asimetriile (66)-(68) . ceea ce permite explicarea cazurilor de ameliorare a negaţiei (ca în (69) şi (70)) pornind de la legea litotei . aşa cum este în (69) şi în (70): (69) (70) Nu te urăsc deloc . pentru că voia fără îndoială să spună mai mult. După Ducrot. Nu-i frumos = e urît. Căci. se va putea desigur înţelege că voia să semnifice (61). prin recurgerea la legile discursului. Nu eşti bun = eşti rău. Nu-i urît ? e frumos. trebuie atunci admisă existenţa a două componente. în contextul "afacerilor" legate de Partidul socialist francez. pentru ca legea litotei să se poată aplica. Nu eşti rău ? eşti bun. în funcţie de legea exhaustivităţii.

al logicienilor şi al lingviş­ tilor. la Rogers. ca şi al teoriilor lingvistice (gramatica generativă. Printre numeroasele lucrări consacrate presupoziţiei. problema presupoziţiei este centrală pentru semantica şi pragmatica limbilor naturale pentru că natura răspunsurilor date la întrebările pe care le pune determină configuraţia generală a teoriei lingvistice. I-au luat locul alte probleme. trimitem cititorul la capitolul 4 din Levinson (1983) pentru o sinteză completă. pentru un prim studiu ligvistic al presupoziţiei. problema presupoziţiei a fost oarecum neglijată de semanticieni şi de pragmaticieni.) (1971). care este un criteriu fundamental şi clasic în descrierea presupozi­ ţiei. nu putem omite lucrarea lui Ducrot (1972). din vericondiţionale. ele au devenit pragmatice. caracterizată printr-o abordare cu totul originală a presupoziţiei în cadrul teoriei actelor de limbaj. şi mai ales la culegerea lui Oh şi Dinneen (1979). în ultimele trei decenii.8. semantica lui Montague. Wall şi Murphy (1977) pentru unele articole fundamentale (Karttunen şi Stalnaker). In sfîrşit. . la Wilson (1975) şi Kempson (1975) pentru o abordare griceeană şi nonvericondiţională. Ne preocupă mai ales ideea de a respecta coerenţa lucrării. a fost explicat progresiv în cadrul teoriilor pragmatice mai generale. Cu alte cuvinte. dar care n-a fost tratată coerent în lucrările referitoare la acest domeniu. la Gazdar (1979). Aceasta se explică în parte prin istoria teoriilor asupra presupoziţiei. la Fillmore şi Langendoen (ed. dar a atins ansamblul domeniilor lingvisticii (de la sintaxă pînă la prag­ matică. PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE P roblema presupoziţiei este fără îndoială cea care. In acest capitol nu vom putea aprecia meritele tuturor studiilor şi teoriilor. au devenit nonvericondiţionale. teoria implicaturilor şi a actelor de limbaj etc). în jurul noţiunilor de fundal conver­ saţional şi de coeziune discursivă. In ciuda caracterului deosebit de tehnic şi de sofisticat al descrierilor şi al teoriilor dez­ voltate. Nu numai că a trezit interesul filozofilor. cu propriile sale condiţii de po­ sibilitate. a dat ocazia elaborării celui mai mare număr de lucrări în semantică şi în pragmatică. Este interesant de constatat că. Din logice. ca aceea a prototipurilor sau cea a implicitărilor. pre­ supoziţia nu se poate aborda ca un fenomen local. în ultimii zece ani. Cu alte cuvinte. ceea ce mult timp a fost izolat ca fenomen particular. pentru cele mai importante contribuţii de la sfîrşitul anilor 70. Acesta este şi motivul pentru care vom organiza acest capitol în jurul problemelor de implicaţii logice. pentru problema proiectării. Vom încerca să iniţiem şi o discuţie despre pro­ blema negaţiei. de implicaturi conversaţionale şi deforma logică. traversînd şi semantica).

Kepler desemnează un individ. în (2).208 1. Vom vedea astfel că presupoziţia este strîns legată de problema negaţiei. In (1). dacă ar fi aşa. Propoziţia Q primeşte astfel numele de presupoziţie (vorausgesetzt). i-a sugerat lui Frege să nu identifice cele două idei care constituie forma logică a enunţului. termen incorect tradus în limba franceză prin supoziţie. negarea lui (2) n-ar trebui să fie (3). nu putem totuşi trage concluzia că ideea semnalată de numele Kepler este conţinutul sensului propoziţiei „Kepler a murit în mizerie. (2) Kepler a murit în mizerie.1. identitatea valorilor de adevăr din (1) Şi (2)): (1) Cel care a descoperit forma eliptică a orbitelor planetare a murit în mizerie.1. problema care se pune este următoarea. sensul subordonatei nu este pentru Frege o idee completă. Vom distinge astfel. cum arată axioma logică (5): Cu alte cuvinte. dacă un enunţ E asertează P şi presupune Q.1. Astfel. în raport cu clasicele sale proprietăţi logice. Aceasta ţine de faptul că dacă forma logică a lui (2) este suma compoziţională a ideilor „Kepler a murit în mizerie" (P) şi „numele de Kepler denotă un individ" (R). printre componentele formei logice a unei propoziţii. şi anume negarea propoziţiei P „Kepler a murit în mizerie" şi asertarea propoziţiei Q „numele de Kepler denotă un individ": (6) Kepler n-a murit în mizerie şi numele de Kepler denotă un individ. denotaţie şi presupoziţie Tradiţia logică şi filozofică atribuie lui Frege (1882/1971) descoperirea unei importante proprietăţi a unor construcţii sintactice. ASERŢIUNE ŞI PRESUPOZIŢIE: DESCRIPŢII DEFINITE ŞI NEGAŢIE 1. (4) Sau Kepler n-a murit în mizerie. atunci negarea unei conjuncţii este disjuncţia propoziţiilor negate. informaţia care constituie presupoziţia de cea care constituie asertarea propoziţiei. ci (4): (3) Kepler n-a murit în mizerie. Sens. Comportarea specială a negaţiei. Dacă. iar denotaţia sa (sau referinţa) o valoare de adevăr. şi anume Kepler (cf. KEPLER ŞI REGELE FRANŢEI CAPITOLUL 8 1." Pentru că. forma logică a lui (3) nu poate fi decît (6). ci un individ. Din punct de vedere logic. sau numele de Kepler nu denotă nimic. negaţia sa non-E va aserta non-P şi va presupune Q. .

Forma sa logică este. Nu există un y distinct de x şi care să aibă proprietatea R. dacă o descripţie definită dintr-o propoziţie (ca regele Franţei) nu are referent. Ideea pe care se bazează el este că. (11))." „Există unx astfel încît (i) x este rege al Franţei şi (ii) nu există un y astfel încît y este diferit de x şi y este rege şi (iii) x nu este înţelept. c. conform teoriei lui Russel. Descripţii definite şi falsitate Russel (1905) s-a opus poziţiei apărate de Frege.2.PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 209 1. fie pentru că proprietatea de a fi înţelept nu este satisfăcută de individul despre care se spune că este rege al Franţei (vom spune că negaţia are o incidenţă restrînsă (narrow scope)) (cf. „Există un x astfel încît (i) x este rege al Franţei şi (ii) nu există un y astfel încît y este diferit de x şi y este rege şi (iii) x este înţelept. dar este asociată cu forma logică. . negaţia este ambiguă din motive de incidenţă. reuniunea propoziţiilor date în (8). ea va putea fi falsă fie pentru că nu există un rege al Franţei (vom spune că negaţia are o incidenţă largă (wide-scope)) (cf. In timp ce la Frege deosebirea dintre ceea ce este asertat şi ceea ce estepresupus face din presupoziţii o condiţie de conţinut. ceea ce se poate reprezenta mai formal în (9): (8) a.1. Russel susţine ideea că o frază care conţine o descripţie definită fără referent este pur şi simplu falsă. Există un x care are proprietatea de a fi rege al Franţei (R). asupra căreia vom reveni. presupoziţia de existenţă nu este distinctă de asertare. pe de altă parte. „Nu este adevărat că există un x astfel încît (i) x este rege al Franţei şi (ii) nu există un y astfel încît y este diferit de x şi y este rege şi (iii) x este înţelept. Acest enunţ nu are ca formă logică R este S sau S(R) (în care R = regele Franţei şi S= înţelept). atunci cînd fraza (7) este negată." Consecinţa acestei analize este dublă: pe de-o parte. x are proprietatea de a fi înţelept (S). Cu alte cuvinte. (12)): (10) Regele Franţei nu este înţelept. este de a atribui negaţiei ambiguitatea interpretării din (11). b. Să luăm enunţul (7): (7) Regele Franţei este înţelept. ca în (10). nu înseamnă că propoziţia nu are sens şi nici referinţă. dimpotrivă." Principala consecinţă a analizei lui Russel. (12) şi (10).

problema valorii de adevăr a enunţului nu se pune deloc. pentru ca un enunţ să aibă sens. trebuie să distingem.1. locutorul implică (în sens nelogic) că există un rege al Franţei. A doua consecinţă a analizei lui Strawson este că un enunţ negativ ca Regele Franţei nu este înţelept trebuie considerat ca ambiguu.210 CAPITOLUL 8 1. iar negaţia. analizele lui Russel şi Strawson se aseamănă în problema ambiguităţii enunţurilor negative. Prima este că presupo­ ziţiile constituie condiţii de întrebuinţare a enunţurilor: dacă presupoziţiile sînt adevărate.1. el asertează despre regele Franţei că este înţelept. este posibil să dăm presupoziţiei o versiune mai explicită. Cu alte cuvinte. . trebuie să fie satisfăcute presupoziţiile sale existenţiale. dacă nu. . mai ales J. ca o expresie lingvistică ambiguă din punct de vedere semantic. PRESUPOZIŢIE SEMANTICĂ ŞI NEGAŢIE A t . Problema principală este că dacă implicaţia (vom spune presupoziţia) este falsă. pentru a o critica. ele sînt false. dimpotrivă. pe de altă parte. Presupoziţia. Q este adevărată. în opinia lui Strawson. după cum se neagă actul de asertare sau presupoziţia existenţială. . sau formalistă. condiţie de întrebuinţare Poziţia lui Russel a fost sever contestată de Strawson (1977) care. Levinson 1983): Presupoziţie semantică O propoziţie P presupune semantic o propoziţie Q dacă şi numai dacă (i) în toate situaţiile în care P este adevărată. In acest stadiu al analizei. dacă. Această analiză are două consecinţe importante. . Vom da următoarele definiţii ale presupoziţiei semantice şi ale implicaţiei (cf. două tipuri de relaţii: pe de-o parte. Vom face din nou trimiteri la aceste teorii cînd vom vorbi despre teoriile ambiguităţii în contrast cu teoriile univocităţii. deşi fundamental diferite ca tipuri de analiză a descripţiilor definite. Această definiţie se bazează pe definiţia implicaţiei semantice: .2. presupoziţia este o relaţie semantică analoagă implicaţiei semantice. dar diferită de aceasta. căci el nu poate fi nici adevărat şi nici fals. 1. enunţul nu are sens. care consideră că negaţia nu este ambiguă. Presupoziţie semantică şi implicaţie Din perspectivă logicistă. problema sensului enunţului nici nu se pune.-N. Q este adevărată şi (ii) în toate situaţiile în care P este falsă.3. Ceea ce am descris sub numele de presupoziţie poate fi analizat semantic (într-o semantică vericondiţională) în cadrul sistemelor logice complete (cf.2. Constatăm astfel că. Intr-o frază enunţată ca Regele Franţei este înţelept. pentru Strawson. reia teoria acestuia despre descripţiile definite. Martin 1979) 1. enunţul poate fi sau adevărat sau fals.

Argumentul din (13) este deci neîntemeiat. presupun că există un individ care poate să corespundă descripţiei definite regele Franţei.2. ne găsim deci într-o situaţie critică. Or. în logicile clasice care nu conţin decît două valori de adevăr. Dacă spunem că P presupune Q. Dacă fiecare propoziţie P are o pereche negativă non-P. Definiţia dată implicaţiei permite reformularea definiţiei presupoziţiei semantice în termeni de implicaţie: Presupoziţie semantică O propoziţie P presupune semantic o propoziţie Q dacă şi numai dacă: Această definiţie pune o problemă teoretică importantă în cadrul logicilor clasice care admit principiul bivalentei. într-adevăr. Levinson 1983. consecinţele definiţiei semantice a presupoziţiei se pot formula în felul următor (cf. aşa cum arată demonstraţia următoare: Intr-o logică ce admite principiul bivalentei.PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 211 Implicaţie semantică O propoziţie P implică semantic o propoziţie Q (notat P | (. sau lărgim semantic calculul logic adăugind o a treia valoare de adevăr.Q) dacă şi numai dacă orice situaţie care face ca P să fie adevărată o face şi pe Q adevărată. care înseamnă „nici adevărat. negaţie externă şi negaţie internă Să admitem că presupoziţia poate fi definită în termeni de valori de adevăr. iar non-P implică Q.2. putem trage concluzia. 49): . există multe cazuri în care o presupoziţie poate să fie falsă. Cum se poate ieşi din această situaţie paradoxală? Nu există decît două posibilităţi: sau renunţăm la definiţia semantică a presupoziţiei şi o definim în acest caz ca pe o relaţie pragmatică dintre enunţuri şi nu ca pe o relaţie semantică dintre propoziţii. Vom examina ambele posibilităţi. nici fals". Putem să propunem deci următorul tabel al valorilor de adevăr (cf. atunci P implică Q. presupoziţia „există un rege ai Franţei" este falsă. principiul bivalentei spune că o propoziţie oarecare este sau adevărată sau falsă. Logică cu trei valori. după Gazdar 1979. 1. că Q trebuie să fie întotdeauna adevărată. pentru că orice presupoziţie este întotdeauna adevărată. Pornind de la aceasta. Din moment ce Franţa este republică. valoarea neutră. 90). 175. pe baza bivalentei şi a legii negaţiei. Dacă afirm astăzi că Regele Franţei este înţelept. Kempson 1975.

pe cînd. Dacă Q este falsă. şi P trebuie să fie falsă (cf. sistemul nu conţine decît două valori de adevăr (adevărat şi fals) şi un singur operator de negaţie. se poate deduce că P nu poate să fie nici adevărată. b. Dacă P este falsă. în sensul în care. cînd spun Regele Franţei este înţelept. zona definită prin valoarea . Max n-a cumpărat un Citroen. a cumpărat un automobil. vom lua următoarele exemple: (14) (15) (16) (17) Max Max Max Max a cumpărat un Citroen. ne putem pune întrebarea dacă tabelul de adevăr 1 este suficient pentru a explica faptele de presupoziţie. situaţia este diferită. Martin 1976). ci un Citroen. aşa cum este întrebuinţat. nu este absolut necesar ca şi Q să fie falsă (Q poate să fie adevărată). a. presupoziţia nu mai este definită numai ca o relaţie de implicaţie de la P la Q. pe care îl dăm mai jos: Tabel de adevăr 2 In tabelul 1. nu putem considera P adevărată sau falsă. dacă Q este falsă. In sfîrşit. atunci şi (14) este fals. deşi nu există un rege al Franţei. Pentru a ilustra tabelul 2. după cum arată (18). n-a cumpărat un Citroen. Vom admite că (14) implică (15) din cauza relaţiei de hiponimie care există între termenul hiperonim automobil şi hiponimul său Citroen. dacă (15) este fals. într-adevăr. b. R. Max n-a cumpărat un Citroen. nici falsă. ci şi prin relaţia de la Q la P. Dar în realitate. In schimb.212 CAPITOLUL 8 Tabel de adevăr 1 Acest tabel poate fi pus în contrast cu cel al implicaţiei. Max n-a cumpărat un automobil. ci o motocicletă. Cu toate acestea. ci un Peugeot. (16) nu implică în mod necesar (17). după cum arată (19): (18) (19) a. ?? Max n-a cumpărat un automobil. In implicaţia semantică. n-a cumpărat un automobil. ci o motocicletă.

căci nu există un rege al Franţei. căci. Logica necesară pentru descrierea presupoziţiei va trebui să conţină deci trei valori de adevăr: adevărat (A). aşa cum arată (20). Dar cum presupoziţia existenţială nu mai este satisfăcută decît în fraza pozitivă. internă şi externă. 7): într-adevăr. după cum arată figura 1 de mai jos (cf. . pentru a deosebi valoarea N de celelalte valori. In schimb. fraza negativă cu negaţie internă. fals (F) şi neutru (N). valoarea de adevăr nu poate fi diferită. dacă este adevărat că nu există un rege al Franţei. zona definită prin nonadevărat şi nonfals defineşte o intersecţie în care propoziţia în cauză nu poate fi adevărată şi nu poate fi falsă. Sistemul logic cu trei valori de adevăr şi cu două negaţii poate fi reprezentat în tabelul 3 care urmează: Tabel de adevăr 3 Cum se interpretează acest tabel de adevăr? Problema principală se referă la interpretarea valorilor neutre în cele două tipuri de negaţie. Regele Franţei nu este înţelept semnifică faptul că regele Franţei nu are calitatea de a fi înţelept (poate să fie de exemplu războinic). primeşte o valoare pozitivă (A). negaţia externă care afectează presupoziţiile. Mai mult. Horn 1972. iar enunţul este interpretat ca N. Această zonă intermediară se numeşte valoare neutră şi constituie o a treia valoare de adevăr. trebuie să distingem două negaţii. enunţul Regele Franţei nu este înţelept nu poate fi decît adevărat: (20) Regele Franţei nu este înţelept.PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 213 -i (A v F) introduce o a treia valoare. In acest caz. una internă (-i P) şi una externă (P—>). Să admitem că valoarea neutră corespunde lecturii Regele Franţei este înţelept în cazul în care nu există un rege al Franţei (valoare N).

faptul că negaţia este văzută aici ca o expresie ambiguă. De asemenea. Trebuie să remarcăm totuşi că tabelul de adevăr 3 nu corespunde pe deplin analizei lui Russell. Fie că este vorba de o versiune lexicalistă ori de o versiune în termeni de incidenţă. nu poate să interpreteze propoziţia „regele Franţei este înţelept" decît ca falsă. (20)). este suficient să negăm conectorul t. care interpretează valorile de adevăr date unei propoziţii oarecare P şi care traduce indirect valoarea asociată negaţiei interne. care vizează o propoziţie şi care înseamnă „este adevărat că. O propoziţie P cu valoarea N va fi deci interpretată prin t ca falsă. şi anume. fraza nagativă (10) va fi adevărată dacă negaţia este şi internă şi externă: (10) Regele Franţei nu este înţelept. cea care neagă existenţa unui rege al Franţei (cf. în timp ce ambiguitatea. diferenţa dintre -> P şi P). este suficient să introducem conectorul într-un loc t. care permite să distin­ gem negaţia externă de negaţia internă şi să rezolvăm astfel problema presupo­ ziţiei în termeni de valori de adevăr. dacă (7) este falsă. în care este adevărat că nu există un rege al Franţei. Este ceea ce noi am n u m i t teoriile univocitâţii şi pe care le vom examina mai jos. aproape toate lucrările de orientare pragmatică interesate de problema presupoziţiei au adoptat o poziţie diferită faţă de negaţie şi au propus o versiune nonambiguă a acesteia.214 CAPITOLUL 8 Cum se interpretează celelalte două valori ale negaţiei externe. Cu alte cuvinte. prin urmare. Dacă (7) este adevărat. ceea ce ne dă noul tabel de adevăr care urmează: Tabel de adevăr 4 Acest nou tabel pune următoarea problemă interesantă. Pentru a da o versiune a ambiguităţii în termeni de incidenţă. la Russell. Prin urmare. adevărată. pentru că tabelul defineşte negaţia ca lexical ambiguă (cf. . Or. Se poate aduce totuşi o obiecţie importantă acestui mod de a trata problema. negaţia valorii neutre va fi valoarea inversă. ceea ce înseamnă că el interpretează în termeni de adevărat sau fals orice valoare de adevăr. iar negaţia ei va fi. este o ambiguitate a incidenţei {a valorii semantice). o propoziţie falsă este interpretată prin t ca falsă. negaţia sa externă va da o propoziţie adevărată. şi anume A. Conectorul t este un conector bivalent."... Problema crucială este deci că negaţia internă şi negaţia externă sînt definite prin -> t (respectiv pentru valorile F şi valorile N ale lui P). Pentru a introduce negaţia externă. negaţia sa externă. In acelaşi timp. dispunem aşadar de o descriere bună a negaţiei. şi anume negaţia externă a unei propoziţii adevărate şi cea a unei propoziţii false? Să luăm fraza (7) repetată mai jos: (7) Regele Franţei este înţelept.

. în greaca veche ou şi me. 118-9) a formulat-o sub forma principiului modificat al briciului lui Occam: Principiul modificat al briciului lui Occam Semnificaţiile nu vor fi multiplicate mai mult decît este necesar.2. şi aceasta în conformitate cu ceea ce prevede logica propoziţiilor (cf. Ideea importantă este în acest caz că nu putem asocia negaţia cu falsitatea unei propoziţii. Pe lîngă această obiecţie empirică. această opoziţie nu corespundea niciodată cu diferenţa dintre negaţia internă şi negaţia externă. în latină non şi ne. Mai mult. ar trebui să însemne (24). cu care vom asocia forma logică (23). tabelul de adevăr 5) (23) a. S-a observat astfel că atunci cînd limbile naturale dispun de mai multe mărci negative. posedă nu mai puţin de şase indici negativi care nu se diferenţiază deloc în termeni de negaţie internă sau de negaţie externă (cf. care construieşte negaţia cu ajutorul a două morfeme disjuncte. sau Tabel de adevăr 5 . fie prin incidenţă. definirea vericondiţională a presupoziţiei ne determină să privim negaţia ca ambiguă.PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 215 1.. pas/point/aucun/personne/rien/jamais Astfel. Univocitatea negaţiei lingvistice Elementul crucial al studiilor despre presupoziţie este că analiza şi-a schimbat orientarea nu pe baza unor fenomene empirice noi. în franceză pas şi non etc). o limbă ca franceza. mai ales de o opoziţie între o negaţie nonmarcată şi o negaţie marcată sau emfatică (ca. Unul dintre exemplele date de Grice este următorul: (22) Nu este adevărat că dacă X ia penicilină se va simţi mai bine.3. Dacă ar fi aşa. (21)): (21) (ne). există şi o obiecţie teoretică. In abordare semantică discutată în paragrafele precedente. non (dacă P atunci Q). enunţul (22). fie din punct de vedere lexical. ci pe baza analizei negaţiei. întrebarea pe care şi-au pus-o pragmaticienii se referă la legitimitatea empirică a unei astfel de distincţii. de exemplu. pe care Grice (1978. se pare că nu există nici o justificare empirică a existenţei în limbă a două tipuri de negaţie.

Observaţia aceasta. avem două strategii posibile pentru a explica comportamentul negaţiei şi faptele grupate sub eticheta de presupoziţie. 1977. § 2. 2. ci asertarea acestei propoziţii. Ducrot 1972 şi infra. A doua face obiectul capitolului 9.216 CAPITOLUL 8 Ceea ce explică acest exemplu este că există o diferenţă între adevărul unei propoziţii şi asertabilitatea ei. are patru. o teorie care face din presupoziţii un ansamblu de condiţii pentru coeziunea discursului (cf. vericondiţională. van der Auwera 1981). § 3). Stalnaker. Ceea ce refuză locutorul nu este adevărul con­ diţionalei. b. întîlnit în exemple ca (22). este anulată o implicatură (lexicală. Aceste două strategii au fost folosite în cadrul unor curente pragmatice nonformaliste şi. sau să includem faptele de presupoziţie într-o clasă de fenomene nonvericondiţionale mai vaste (implicaturile). o teorie care face din presupoziţii un ansamblu de convingeri din fondul de cunoştinţe pentru enunţările locutorului (cf. Nu este deci cazul să considerăm că negaţia are două sensuri. fără a încerca totuşi o reducere logicistă a acesteia. Sau să reve­ nim substanţial asupra definiţiei presupoziţiei. Nu ne place cafeaua. o adorăm. renunţînd la definiţia ei semanti­ că. distincte prin tradiţia lor. d. Eu nu sînt fiul lui. pe de altă parte. . 1-a determinat pe Horn (1985) să vadă două negaţii. Strawson consideră presupoziţia nu ca fiind o relaţie semantică dintre propoziţii. Dimpotrivă. şi un sens pragmatic. printre care şi cea pragmatică de tipul (22). dat de logica clasică. In fiecare dintre cazurile de mai sus. el este tatăl meu. ne aflăm într-o situaţie similară. nonvericondiţională: (25) a. ci negaţiei. Atitudinea aceasta a generat două orientări. Ajunşi în acest stadiu. le-a citit pe toate. Ana nu are trei copii. formaliste. c. Vom exa­ mina în cele ce urmează prima soluţie. un sens vericondiţional. scalară) sau o presupoziţie. Astfel. dar care nu se exclud totuşi una pe alta: pe de-o parte. ceea ce pare mult mai raţional este de a reţine că negaţia poate avea mai multe valori de întrebuinţare. Dacă punem în relaţie aceste exemple cu cazurile de negaţie externă care afectează presupoziţiile. Ana nu a citit cîteva dintre cărţile lui Chomsky. ci o relaţie pragmatică dintre enunţuri. ne găsim într-o situaţie mult mai favorabilă decît cea anterioară: fenomenul legat de negaţia externă care afectează presupoziţiile nu pare să fie specific tipului de inferenţă semantică reprezentat de presupoziţie. ca şi cea a unor cazuri ca (25). şi o negaţie metalingvistică. o negaţie descriptivă. PRESUPOZIŢIA PRAGMATICĂ ŞI TEORIA CUNOŞTINŢELOR COMUNE Alternativa poziţiei semantice sau vericondiţionale a presupoziţiei constă în a lua în serios concepţia lui Strawson. respectiv.

PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 2. că o persoană sau o societate nu poate cheltui mai mult decît cîştigă fără să-şi pună în pericol situaţia. dacă discut cu frizerul meu despre situaţia economică. raportul care există între aserţiuni sau celelalte tipuri de acte ilocuţionare şi ipotezele din fondul de cunoştinţe nu este imuabil. pentru că ar trebui să formulăm explicit informaţiile din fondul de cunoştinţe care stau la baza enunţurilor pe care le rostim. comunicarea verbală sau nonverbală nu poate exista. şi asumă sau crede că interlocutorul său recunoaşte că el face aceste ipoteze sau are aceste convingeri. ci în termenii situaţiilor în care este făcută o afirmaţie. s-ar putea crede că presupoziţia .1. presupoziţiile sînt considerate obiecte lingvistice. Existenţa unor ipoteze de acest fel este o necesitate pentru comunicare: fără ele. Astfel. decît pe baza unor convingeri din fondul de cunoştinţe împărtăşite de locutor şi de interlocutorul său. Să subliniem înainte de toate ideea că cei care au presupuneri sînt persoanele (locutorii). Chiar dacă unele dintre aceste ipoteze pot face obiectul unei discuţii. Noţiunea de convingere din fondul de cunoştiţe este motivată de anumite „certitudini" pe care le avem asupra comunicării. asumă sau crede că interlocutorul său asumă sau crede că P. totuşi un anumit număr de propoziţii trebuie să fie comune pentru ca schimbul comunicativ să se poată produce. comunicarea nu ar fi posibilă. bazat pe lucrările fundamentale ale lui Grice. trebuie să considerăm un anumit număr de fapte ca formînd un fond de cunoştinţe comun al comunicării noastre. In al doilea rînd. şi nu enunţurile. că francul francez se află în sfera de influenţă a mărcii etc. Prin urmare. situaţii care conţin în special atitudinile propoziţionale şi intenţiile locutorului şi ale interlocutorului său. la propoziţii pe care locutorul le consideră adevărate. fie că sînt privite semantic ori pragmatic. fondul comun locu­ torului şi interlocutorului se poate defini ca ansamblu al situaţiilor posibile pe care locutorul intenţionează să le deosebească prin intermediul aserţiunilor sale. tradiţional vorbind. şi anume. în special că inflaţia este un factor de criză economică. Acesta este un raport dinamic: orice informaţie asertată sau implicată se adaugă ipote­ zelor de fond care formează situaţia discursivă. PRESUPOZIŢIE PRAGMATICĂ ŞI CONVINGERI DIN FONDUL DE CUNOŞTINŢE 217 Stalnaker (1977) este un reprezentant tipic al curentului nonformalist din prag­ matică. Poziţia lui Stalnaker nu este deci ortodoxă p e n t r u că. 137): Definiţia presupoziţiei pragmatice O presupoziţie P este o presupoziţie pragmatică a unui locutor într-un context dat dacă locutorul asumă sau crede căP. de exemplu. In al doilea rînd. că o politică deflaţionistă duce la scăderea consumului. Presupoziţiile trimit deci la convingeri din fondul de cunoştinţe. P u t e m defini acum presupoziţia pragmatică aşa cum este formulată de Stalnaker (1977. In concepţia acestuia. presupoziţia nu se defineşte în termeni de conţinut al propoziţiilor exprimate. după părerea lui Stalnaker. In primul rînd.

Chirac cîştiga alegerile. locutorul presupune ca fiind necesar că Chirac a pierdut ale­ gerile). care implică şi presupune adevărul completivei sale (propoziţia introdusă prin că şi care are funcţia de complement). (iii) Al treilea avantaj este legat de natura graduală a restricţiilor pe care le impune o aserţiune presupoziţiilor sale. preferăm să recurgem la o definiţie pragmatică a presupoziţiei. dar nu trebuie să fie şi implicată. Chirac cîştiga (totuşi) alegerile. (i) Primul avantaj este că definiţia presupoziţiilor dată independent de condiţiile de adevăr permite să se explice variaţia presupoziţiilor de la un context la altul. dar într-un context apropriat. cum explicăm faptul că locutorul alege forma x ştie că P. şi dacă P face prin urmare parte din ipotezele fondului comun de cunoştinţe? Răspunsul lui Stalnaker este că un locutor poate să aleagă forma aceasta fie într-un context în care Peste îndoielnic pentru interlocutor (acesta ar fi atunci obligat să accepte faptul P ca pe o convingere din fondul de cunoştinţe). iar A implică B dacă şi numai dacă 5 este necesar lui/1. fie într-un context în care locutorul ştie că interlocutorul său ignoră că P (în acest caz interlocutorul este determinat să-şi sporească informaţiile de fond printr-o presupoziţie). dacă admitem că în conversaţie avem de-a face cu o serie de acţiuni raţionale. Vom reaminti că. presupoziţia poate fi anulată. cît şi lu'mon-A. aceasta poate să însemne că vărul meu este acum un bărbat tînăr (pentru că a crescut) sau că nu mai este un băiat pentru că şi-a schimbat sexul. (ii) Al doilea avantaj este acela de a ne permite să distingem net problema implicaţiilor de cea a presupoziţiilor. Pentru Stalnaker însă. dar nu şi lui non-A. Se ştie că există o diferenţă între definiţiile unităţilor lexicale din limbă şi întrebuinţarea acestora în conversaţia cotidiană. Pentru Stalnaker. Numai în funcţie de ipotezele din fondul de cunoştinţe se vor putea actualiza aceste diferite interpretări. Una dintre problemele acestor definiţii este că în enunţul Max realizează că P. în definiţia semantică. Or. (iv) Ultimul avantaj al definiţiei pragmatice a presupoziţiei este acela de a introduce o simplificare a descrierii lingvistice. (27) Dacă Barre ar fi vorbit mai clar. (27) poate presupune (28). o presupoziţie poate fi.218 CAPITOLUL 8 este o atitudine. P este în acelaşi timp implicat şi presupus. poziţia pragmatică are patru avantaje faţă de definiţia semantică a presupoziţiei. (28) Chirac a pierdut alegerile. Decît să complicăm descrierea semantică şi lexicul prin explicarea acestor fapte. In cadrul definiţiei pragmatice. Ideea este că anumite presupoziţii sînt impuse ca necesare (în Max a fost surprins că Chiracpierde alegerile. în timp ce altele sînt comunicate cu mai puţină convingere. cum ar fi a crede că P. După context. A presupune B dacă şi numai dacă B este necesar atît lui A. nu mai este cazul să explicăm aceste fapte pe cale lexicală sau semantică: ceea ce explică rolul presupoziţiilor este întrebuinţarea limbajului şi varietatea contextelor. . Un exemplu de acest fel poate fi verbul factiv a şti. presupoziţia este o «dispoziţie lingvistică» a locutorului pentru întrebuinţarea limbajului. De exemplu. Exemplul pe care îl dă el este următorul: (26) Vărul meu nu mai este [un] băiat. Prin urmare. dacă acest enunţ presupune P. sau a crede că Q. Contextul (29) îl anulează pe (28): (29) Dacă Barre ar fi vorbit mai clar.

are se presupune că face parte din ansamblul S de cunoştinţe comune pentru L şi /.. să fie cunoscută de L şi de /.2. trebuie să dăm cunoaşterii comune sau reciproce o definiţie mai formală de felul următor (Sperber şi Wilson 1982. că Peste într-adevăr o cunoştinţă comună. trebuie să fie verificate de cunoştinţe de ordin superior. ea implică în acelaşi timp şi o procedură foarte restrictivă de verificare care duce în mod necesar la un regres spre infinit. pentru că impune o procedură de verificare care nu poate fi dusă la bun sfîrşit. cum să explicăm noţiunile de cunoştinţe comune şi depresupoziţiepragmatică} Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989) au dat un răspuns acestei probleme. O CRITICĂ PERTINENTĂ A TEORIEI CUNOŞTINŢELOR C O M U N E 219 In Relevance. Este nevoie în plus de o procedură care să permită să verificăm. răspuns care. la rîndul lor. Cunoştinţe comune şi condiţii suficiente de apartenenţă la context Ideea lui Sperber şi Wilson (1982) este că fondul comun de cunoştinţe nu repre­ zintă o condiţie suficientă pentru constituirea contextului în care este prelucrată informaţia. iar justificarea este următoarea. teoria cunoştinţelor comune dă o definiţie precisă a ceea ce este o cunoştinţă comună. şi aşa mai departe pînă la infinit. în cazul acesta. deci. şi pe cea de presupoziţie pragmatică.1. Dacă situaţia se prezintă astfel. Paradoxul este că singura procedură fiabilă face să intervină în mod necesar cunoştinţe de ordin superior (cf. situaţia pare neclară. Dacă..PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 2. Răspunsul autorilor este negativ. Cu alte cuvinte. înainte de a găsi o soluţie alternativă. dar dacă aceasta constituie o condiţie necesară pentru apartenenţa la S.2. In această fază. dar procedura care este inevitabil legată de ea produce o regresie spre infinit. nu este suficient ca propoziţia P. Pentru a demonstra acest lucru. Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989) formulează o critică generală a teoriilor cunoaşterii comune sau a fondului comun de cunoştinţe. Noţiunea de cunoştinţe comune (şi a fordori cea de presupoziţie pragmatică) este necesară pentru definirea contextului. Principalul argument este următorul: definiţia cunoştinţelor comune este psihologic nerealistă. propoziţiile (iii) şi (iv)) care. ca să se verifice bine că sînt într-adevăr cunoştinţe comune. pentru ca o cunoştinţă să fie comună.. şi. ea nu este o condiţie suficientă. abandonează noţiunea de cunoştinţe comune. 63): Definiţia cunoştinţelor reciproce Un locutor L şi un interlocutor /cunosc reciproc o propoziţie P dacă şi numai dacă: (i) L ştie că P (ii) / ştie că P (iii) L ştie (ii) (iv) / ştie (i) (v) L ştie (iv) (vi) / ştie (iii) . din nefericire. după cum se vede. Exemplul pe care îl dau ei este următorul: . atunci rezultă cu siguranţă că P face parte din ansamblul de cunoştinţe ale lui L şi din ansamblul de cunoştinţe ale lui /. 2. şi pentru L şi pentru/. întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este de a şti dacă cunoştinţele comune sînt condiţii necesare şi suficiente pentru comunicare.

Deşi faptul acesta este reciproc împărtăşit. Vedem aici. totodată. ne putem îndoi că o comunicare. iar cunoştinţele comune ca avînd rolul de condiţii necesare ale comunicării. Ansamblul informaţiilor necesare înţelegerii enunţurilor. într-adevăr. 2. Cunoştinţe comune şi condiţii necesare de apartenenţă la context In cazul în care cunoştinţele comune nu sînt condiţii suficiente pentru consti­ tuirea contextului. nu pare raţional să facem această ipoteză. pe cel al inferen­ ţei. comunicarea este un proces cu un mare risc. Pentru Sperber şi Wilson. Concluzia este simplă. el nu este şi suficient pentru determinarea referentului bun al ferestrei. Un alt exemplu va ilustra mai bine acest fapt. cauza nu se află în mod necesar în lipsa unui cod comun între partenerii comu­ nicării. ci faptul de a şti dacă modelul inferenţei poate fi formulat pe baza modelului codului. Să presupunem că în încăperea unde se află interlocutorii ar exista mai multe ferestre. Nu există nici o garanţie apriori care să ne permită să afirmăm că procesul comunicării nu va eşua. Putem accepta totuşi ca (31) să fie recuperat pe baza ansamblului cunoştinţelor comune ale interlocutorilor? Pentru motive legate de dimensiunea ansamblului de cunoştinţe comune şi de rapiditatea procesului de înţelegere. înseamnă că (31) este accesibil pe baza unor principii diferite de cele ale teoriei cunoştinţelor comune.2. şi dacă (31) face parte din contextul care ne permite să inter­ pretăm pe (30). Dacă (31) devine necesar pentru a prelucra pe (30). este în mod inevitabil mai mic decît ansamblul cunoştinţelor zise comune sau reciproc cunoscute. ipotezele contextuale necesare înţelegerii enunţului constituie un subansamblu al cunoştinţelor comune. Punctul crucial nu este aici opoziţia celor două modele. dimpotrivă. In caz de eşec al comunicării. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989). întemeiată pe modelul codului şi. . care este costul teoretic al recurgerii la noţiunea de cunoştinţe comune: posibilitatea de a trata fenomene inferenţiale în cadrul unei teorii amplificate a codului (cf. se presupune că interlocutorul poate să recupereze informaţia (31): (31) Musulmanilor li se interzice să bea alcool. In realitate. care cere totuşi. Pentru Sperber şi Wilson. Să ne reamintim că teoria pertinenţei a dezvoltat o concepţie mixtă despre comunicare. prin urmare. Să presupunem că prin enunţul (32) locutorul îi cere interlocutorului să închidă fereastra: (32) închide fereastra. dacă reuşeşte. o astfel de posibilitate este satisfăcută de modelul lui Grice. cu alte cuvinte contextul.220 (30) Sînt musulman. CAPITOLUL 8 Pentru a înţelege (30). ca o condiţie necesară şi suficientă. Nu beau alcool. In ambele exemple.2. reuşeşte complet. se poate totuşi spune că ele sînt condiţii necesare ale acestuia? Răspunsul este negativ pentru următorul motiv: a considera cunoştinţele comune condiţii necesare constituirii contextului presupune a concepe comunicarea ca un proces pe deplin reuşit. să se recurgă la cunoştinţele comune.

Sperber şiWilson întrebuinţează o noţiune mai suplă decît cea de cunoştinţe comune. B. Pe de-o parte. Pentru ca o ipoteză să poată fi impusă ca ipoteză contextuală. trebuie. atribuirea forţei ilocuţionare. şi anume cea de ipoteză reciproc evidentă (cf. doar C n-a fumat niciodată.2. Ideea centrală a noţiunii de fapt reciproc evident este cea de cadru cognitiv reciproc. C s-a lăsat de fumat. In felul acesta. determinarea implicitărilor) sînt de resortul modelului infe­ renţei. a cărui funcţie este de a fixa cadrul ulterior al discursului. Totuşi. PRESUPOZIŢIE. 4. 3) este originală în cea mai mare parte a sa. Moeschler 1982 pentru o analiză a respingerilor presupoziţionale). care a constatat că C nu fumează. a promite obligă locutorul să realizeze conţinutul propoziţional al promisiunii sale etc). dacă aparţine cadrului cognitiv reciproc al locutorului şi al interlocutorului. produce (33 A). el refuză cadrul de discurs propus prin presupoziţia enunţului lui A: (33) A. iar că un fapt este reciproc evident. § 4. care ştie că Cn-a fumat niciodată. Con­ diţiile pragmatice ale presupoziţiei nu mai sînt de ordin cognitiv sau epistemic (ca în versiunea nonformalistă a presupoziţiei).1 p e n t r u o definire precisă a acestui concept). pentru Ducrot. ca ea să facă parte din cadrul cognitiv reciproc. . ci o condiţie asupra cadrului care este impus discursului. pentru a explica lipsa divergenţei totale în construcţia con­ textelor necesare înţelegerii dintre locutor şi interlocutor. Aspectele nonlingvistice (atribuirea referenţilor. cu alte cuvinte discursul este acela care i m p u n e fondul de cunoştinţe asupra căruia nu se poate reveni decît pe calea u n o r mecanisme de respingere polemică (cf. B. ACTE DE LIMBAJ ŞI C O E Z I U N E D I S C U R S I V Ă Teoria presupoziţiei pe care a dezvoltat-o Ducrot (1972. cap. dar nu este sufi­ cient. actele ilocuţionare se asociază u n u i anumit număr de constrîngeri juridice care se exercită asupra acţiunilor (discursive sau nondiscursive) ale interlocutorilor (a întreba obligă interlocutorul să răspundă. Tot aşa cum în teoria actelor de limbaj. Se spune că un fapt este evident pentru cineva dacă aparţine cadrului său cognitiv. ripostează polemic combătînd presupoziţia lui A. supra cap. Cum. Ducrot încearcă să demonstreze că pre­ supoziţia nu este nici o condiţie de întrebuinţare a unui enunţ şi nici o condiţie de conţinut. dezambiguizarea. orice act ilocuţionar presupune realizarea u n u i act de presupoziţie. Să ne închipuim ci A este convins că C e un mare fumător.PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 221 Teoria pertinenţei dezvoltă o cu totul altă ipoteză despre comunicare: modelul codului este limitat la prelucrarea aspectelor lingvistice ale comunicării. se poate deduce că noţiunea de cunoştinţe comune nu mai este necesară. 3. ci de natură discursivă. A. D i n moment ce modelul inferenţei nu se conduce după principiile mo­ delului codic.

(35) (36) (37) (38) C nu s-a lăsat de fumat.222 CAPITOLUL 8 Mai explicit. C fuma înainte. a. pentru că aceste două construcţii păstrează conţinutul presupus. C s-a lăsat de fumat? p pp p pp nu (C nu fumează acum). Dificultatea aceasta nu trebuie să ne interzică totuşi să analizăm un enunţ ca (39) ca avînd două conţinuturi semantice: un conţinut exprimat şi un conţinut pre­ supus.1. C fuma înainte. *Max nu fumează mai mult. Nu este adevărat că Max nu mai fumează. acest criteriu nu se poate folosi întotdeauna. El nu concepe negaţia decît ca pe un criteriu şi nu ca pe o proprietate definitorie. INTEROGAŢIE ŞI ÎNLĂNŢUIRE Criteriul folosit de Ducrot pentru a descoperi conţinutul presupus este aici criteriul negaţiei şi al interogaţiei. care opune conţinutul exprimat conţinutului presupus. b. vom folosi un exemplu ase­ mănător cu (39). orice enunţ se analizează în două conţinuturi care corespund respectiv conţinuturilor actelor de asertare şi de presupoziţie: conţinutul exprimat [fr. pose] (notat p) şi conţinutul pre­ supus [ir. dar pe care îl completează înlănţuirile (a) şi (b): . care opune asertarea pre­ supoziţiei. Vom constata că enunţurile (35) şi (36). după cum arată (41): (41) p pp Max nu fumează acum. întrebuinţarea criteriului negaţiei şi al interogaţiei nu trebuie înţeleasă ca o revenire la concepţia vericondiţională a presupoziţiei. In concepţia lui Ducrot. C fuma înainte. Dovadă este faptul că testul negaţiei este greu de folosit pentru enunţuri negative ca (39): (39) (40) Max nu mai fumează. ÎNTREBARE (C nu fumează acum). Max fuma înainte. 3. Dealtfel. NEGAŢIE. Cum se poate justifica o astfel de analiză dacă criteriul principal (negaţia) devine inoperant? Ca să răspundem la această întrebare. cum arată descrierile (37) şi (38). au acelaşi conţinut presupus. sau C fumează acum. corespunde întocmai terminologiei anglo-saxone.presuppose] (notat pp): (34) p pp C nu fumează acum. NB:Terminologia întrebuinţată de Ducrot.

va fi ales mai degrabă (48 a) decît (48 b) . un cotidian parizian are de ales între două înlănţuiri pentru titlul sâu pe cinci coloane. NB: Formularea completă a lui Ducrot se abate de la acest principiu. iar pe de altă parte. pe de-o parte. Cu alte cuvinte. atunci cînd co­ nexiunea este operată prin et (fî) său prin si (dacă). iar acum nu mai mănîncă. Ducrot prezice că numai înlănţuirea (a) este acceptabilă într-o situaţie de discurs normală. b. din mo­ ment ce găsim înlănţuiri cu pentru că şi cu deci. în timp ce. Ducrot (1977) dă un exemplu mai spectaculos pentru legea înlănţuirii. Altădată. de analiza presupoziţională din (42). inacceptabile şi. înlănţuirea (47 a) va fi în general aleasă în presa de informaţie. cum am prevăzut. Analiza presupoziţională a lui (42) este deci următoarea: (44) p pp Acum Ion nu mănîncă icre la micul dejun. care este numită legea înlănţuirii. de un ziar satiric: (47) a. Dacă Ion mînca icre la micul dejun. Se poate propune deci următoarea lege discursivă privind presupoziţiile (cf. a. iar prin analiza pe care o face presupoziţiei. 81): Legea înlănţuirii Cînd un enunţ A se leagă de un alt enunţ B. Ion mînca icre la micul dejun. mînca icre la micul dejun. Ducrot 1972. în timp ce (47 b) va putea fi aleasă. acceptabile: (43) Ion nu mai mănîncă icre la micul dejun. ? pentru că mînca altădată. de o lege discursivă privind înlănţuirea. constatăm că numai înlănţuirile incidente la conţinutul exprimat sînt acceptabile. pentru că trebuie sâ-şi plătească impozitele. secvenţa discursivă este inacceptabilă. independent de tipul de conector întrebuinţat. ci numai ceea ce este exprimat în A şi în B. acum nu mai mănîncă. Dacă revenim asupra acestora în (42) şi în (43). legătura dintre A şi B nu priveşte niciodată ceea ce este presupus. respectiv. (48 b) nu poate fi decît de prost gust: . Miracol la Roissy: unul dintre pasageri a putut fi salvat. Aceste două enunţuri dau aceleaşi informaţii. la nevoie. aşa cum arată exemplele următoare: (45) (46) Nu ştii ultima noutate despre Ion? Ei bine. ? deci altădată a mîncat. 223 Cele două înlănţuiri nu au acelaşi grad de firesc. deci îşi va putea plăti impozitele. a. Dacă ceea ce a fost pus în valoare este aspectul catastrofal.PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE (42) Ion nu mai mănîncă icre la micul dejun. ? Miracol la Roissy: toţi pasagerii au pierit în afară de unul. dar nu sînt la fel de acceptabile. Raţiunea înlănţuirilor posibile şi imposibile este dublă: ea ţine. b. Această analiză permite să facem o ipoteză interesantă asupra înlănţuirilor. b. Cum se explică acest fapt? Desigur el nu are aici nici o legătură cu întrebuinţarea conectorilor. Să ne închipuim următoarea situaţie: după o catastrofă aeriană la Roissy. atunci cînd cel care face obiectul înlănţuirii este conţinutul presupus. Aceşti conectori se pot folosi deci în secvenţe care par să încalce legea înlănţuirii.

2. După părerea lui Ducrot. în afară de unul. definiţia pe care o propune Ducrot pentru presupoziţie face din aceasta o noţiune mai de­ grabă discursivă decît semantică. Cum se explică aceste fapte? Deosebirea dintre conţinutul exprimat şi conţinutul presupus.2. supra. Unul dintre principiile fundamentale ale reglării discur­ sului. alături de principiile argumentative şi de legile discursive (cf. b. ceea ce explică faptul că înlănţuirea din (47 a) se face cu conţinutul exprimat. trebuie ca întrebarea şi răspunsul să aibă în comun aceleaşi presupoziţii.224 (48) a. Astfel. ci doar a refuza bazele pe care acesta se desfăşoară. 2. în afară de unul Unul dintre pasageri n-a pierit. 4) a numit structuralismul discursului ideal (cf. In acest scurt schimb de cuvinte. ? Catastrofă la Roissy: unul dintre pasageri a putut fi salvat. (i) Prima funcţie a presupoziţiilor este menţinerea lor în jocul întrebărilor şi al răspunsurilor. Care sînt diferitele funcţii discursive care se pot asocia presupoziţiilor? Ducrot enumera mai cu seamă trei. din moment ce n-am omorît-o. iar cea din (47 b). analiza lui este condusă de o concepţie structuralistă despre discurs. Putem ilustra a contraria ipoteza aceasta cu ajutorul următoarei secvenţe dialogale: (50) Comisarul: Inculpatul: Unde aţi pus corpul soţiei dumneavoastră? Niciunde. Toţi pasagerii au pierit. cap. CAPITOLUL 8 Catastrofă la Roissy: toţi pasagerii au pierit. 10 şi 11). în primul rînd. cu conţinutul presupus. a refuza cadrul presupoziţional nu înseamnă a te situa în afara dialogului. FUNCŢIILE DISCURSIVE ALE PRESUPOZIŢIEI Se înţelege deci că. aşa cum o arată analizele din (49) ale lui (47): (49) a. ca şi legea înlănţuirii. lucru pe care acesta îl neagă. sau coerentă. în (47) conţinuturile următoare vor avea funcţii diferite (exprimat şi presupus). întrebarea presupune că inculpatul a pus undeva corpul soţiei sale (ceea ce implică faptul că a omorît-o). (ii) A doua funcţie a presupoziţiilor este de a asigura o anumită redundanţă în discurs. un discurs trebuie . § 1. el indică locul {niciunde). în afară de unul. Dar. iar pe de altă parte. p pp p pp Unul dintre pasageri n-a pierit. Ideea lui Ducrot este că nu orice secvenţă de enunţuri formează automat un discurs şi că există principii de bună formare discursivă. La baza acestei analize se află un număr de ipoteze privind funcţionarea discursului şi principiile sale de reglare. cap. 7. este legea înlănţuirii. Toţi pasagerii au pierit. b. Pentru ca o secvenţă întrebare-răspuns să fie bine construită din punct de vedere discursiv. cap. ceea ce Ducrot (1984. avînd ca punct de plecare criteriul înlănţuirii. pentru a fi bine construit. Să observăm aici că răspunsul nu este inadecvat: pe de-o parte. sînt suficiente. 3. pentru dezvoltarea acestei noţiuni).

dar ele se implică una pe alta. Cu alte cuvinte. fie o inadecvare discursivă fundamentală. 17. presupoziţiile nu alimentează discursul pe plan informaţional. Astfel. o condiţie de coerenţă. fără şir. Mergem cu picioarele. In (51 b). ea produce fie ceva jenant.1. Am văzut. . în schimb. Cînd o înlănţuire realizată de un enunţ B cu un enunţ A trimite la conţinutul presupus al lui A şi nu la cel exprimat. care fixează cadrul în care anumite informaţii sînt suficient de redundante ca să nu avem impresia unei exprimări incoerente. într-adevăr. dar ne încălzim cu curent electric sau cu cărbuni (Ionesco. care asigură dezvoltarea informaţiei discursului. b. In acest sens. conţinuturile presupuse au aceeaşi funcţie în raport cu cele expri­ mate ca şi fondul faţă de figură. pe de altă parte. Cîntăreaţa cheală) Max este burlac şi nu este căsătorit. condiţia care nu este satisfăcută este condiţia progresului: propoziţiile conectate cu şi au nu numai aceeaşi valoare de adevăr. Moeschler 1985 b pentru o analiză a acestui tip de exemple în teatrul lui Ionesco): (51) a. fără să aduci nici o informaţie nouă (cf. infra cap. nu şi la cele presupuse. enunţul (51 a) nu satisface condiţia de coerenţă: nici o legătură nu pare accesibilă. ci constituie doar cadrul acestuia. frapantă sau pertinentă între conţinuturile conectate cu dar. o condiţie de progres. (iii) A treia funcţie a presupoziţiilor în discurs este ceea ce Ducrot numeşte exterioritatea lor în raport cu înlănţuirile din discurs. că legea înlănţuirii nu se referă decît la conţinuturile exprimate. § 3.).PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 225 să satisfacă două condiţii: pe de-o parte. din teoria formei (Gestalttheorie). Presupoziţiile au tocmai funcţia de a fixa cadrul de coerenţă a discursului (cf.

Nu se întîmplă la fel pentru persoana întîi: numai fraza pozitivă (54 a) presupune adevărul completivei sale. adică pătratul (cf. Paul va veni. ANULABILITATEA PRESUPOZIŢIILOR A In anumite situaţii (context lingvistic. Cf. (i) Să luăm verbul a şti. Vom da cîteva exemple de astfel de anulări. ar fi ascuns de prim-plan (de exemplu. mai ales în cele în care implicaţiile continuă să existe. în timp ce fraza negativă (54 b) la persoana întîi nu poate aserta un fapt ignorat şi totodată un conţinut presupus cunoscut de locutor: (54) a. introdusă prin că). faptul că dispar în contexte lingvistice în care ne-am aştepta să le întîlnim şi în care implicaţiile continuă să existe. presupoziţiile care sînt în mod normal lagate de o expresie sau de o structură lingvistică se anulează. Nu ştiu că Paul va veni. 4. infra). pe cînd (55 b) este posibil şi exprimă îndoiala locutorului.1. în timp ce planul secund. Acest verb este numit factiv pentru că presupune ade­ vărul frazei sale completive (subordonata cu funcţie de complement direct. b. faptul că vedem un pătrat într-un dreptunghi presupune că cel care determină figura. Este posibilă totuşi încă o interpretare: figura ar fi dreptunghiul.226 CAPITOLUL 8 Dacă examinăm figura 2 (infra). Fraza pozitivă şi fraza negativă la persoana a treia presupun fraza introdusă prin că. 4. b. . Ştiu că Paul va veni. Dimpotrivă. o gaură într-o masă (cf. iar pe de altă parte. b. Ion ştie că Paul va veni. (52) (53) a. Se fac trimiteri şi la numeroasele exemple de figuri ambigue. pe de-o parte. la timpul prezent. şi anume Paul va veni. ? Ştiu dacă Paul va veni. (55) a. din care n-am vedea decît urma prin pătrat. Nu ştiu dacă Paul va veni. Voltaire-călugăriţe sau sfeşnicele-profiluri umane. forma gramatical posibilă cu dacă dă rezultate inverse: (55 a) este rău construit sau ciudat. context discursiv sau context situaţional). Dar factivitatea verbului a şti se anulează la persoana întîi singular. Aceste două probleme sînt numite tradiţional problema anulabilitâţii (defeasibility) şi problema proiecţiei. fata-vrăjitoare. faptul că ele pot să fie anulate în anumite contexte. figura 4. Ion nu ştie că Paul va veni. Schimbarea de persoană poate să constituie deci un factor care determină anularea supoziţiilor. PROBLEMELE PRESUPOZIŢIEI: ANULABILITATE ŞI PROIECŢIE Una dintre principalele probleme ale presupoziţiilor este. figura 3 infra) este planul secund (dreptunghiul). Jackendoff (1983) şi Reinhardt (1986) pentru o introducere în principiile teoriei formei. indicîndu-le cauzele. dar nu mai corespunde între­ buinţării factive a verbului a şti. ca raţaiepure a lui Wittgenstein.

Ion regretă că nu şi-a terminat redactarea tezei. de fapt nici nu s-a prezentat. Ion nu va regreta că şi-a susţinut teza. aceasta a adoptat un principiu logic fundamental. ci cunoaşterea realităţii înconjurătoare. B poate aserta (56). aşa cum arată (61) relativ la (62). Max are copii. ca în enunţurile urmă­ toare: (64) (65) (66) (67) (68) (69) Nu regret că Max a murit. în mod normal. Max n-a încercat să-şi ia examenele. se asociază cu verbul activ a regreta.PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 227 (ii) In anumite cazuri. In aceste enunţuri. Or. . Ion şi-a susţinut teza. tradiţional numit principiul lui Frege sau principiul compoziţionalităţii. Măria şi-a terminat teza. PROBLEMA PROIECŢIEI Problema proiecţiei s-a pus în cadrul semanticii formale. Măria a murit înainte de a-şi termina teza. ceea ce anulează presupoziţia nu este nici contextul lingvistic şi nici cunoaşterea unei anumite situaţii. Max s-a prezentat la examene. (iv) In sfîrşit. propoziţiile introduse prin conjuncţia temporală înainte ca / de sînt în general presupuse. presupoziţia se suspendă în interiorul enunţului negativ. ci cunoştinţele comune locutorului şi auditorului său. Astfel. Ion nu şi-a terminat redactarea tezei. (iii) In alte cazuri. Max nu are patru copii.2. din moment ce nu are nici unul. presupoziţiile respective sînt suspendate sau anulate: 4. presupoziţia (62) se păstrează în contextul (63): (61) (62) (63) Măria a plîns înainte de a-şi termina teza. presupoziţie care. din moment ce e sănătos tun. Să presupunem că A îl informează pe B că lui Ion i-a fost refuzată înscrierea la doctorat. care presupun (60): (56) (57) (58) (59) (60) Cel puţin. fără ca enunţul său să implice (57). Ion nu regretă că nu şi-a terminat redactarea tezei. nu contextul lingvistic este cel care anulează presupoziţia. Max a murit. atunci cînd justificarea negaţiei asertează negarea presupoziţiei. Principiul compoziţionalităţii Sensul unei fraze depinde de sensul părţilor sale. aşa cum arată enunţurile (58) şi (59).

Purtătorul de cuvînt al CICR a declarat că CICR ignora că există lagăre ale morţii în Bosnia.NT].NT] (cf. (ii) Există contexte care blochează păstrarea presupoziţiilor. Karttunen 1973). a replica etc. ceea ce nu este cazul implicaţiei (72): (74) (75) (76) Este posibil ca Maigret să fi arestat trei oameni (sens aletic). Dacă introducem un operator modal aletk (privind adevărul propoziţiei). (81) şi (82): (77) (78) (79) CICR ignoră că există lagăre ale morţii în Bosnia. Există un anumit număr de contexte lingvistice pe care le putem considera spaţii libere: în special verbele factive.228 CAPITOLUL 8 Aplicat la presupoziţii. etc. fr. a-şi închipui. negaţia şi modalităţile. a visa. neluînd decît exemplul negaţiei şi al modalităţilor. .. întreaga frază preia presupoziţiile frazelor care o alcătuiesc.. Se vorbeşte atunci despre spaţii libere [trous în 1. . S2.. dacă o frazat este formată dintr-o serie de fraze 5. fr. dar nu mai implică (72): (70) (71) (72) (73) Comisarul Maigret a arestat trei oameni. (70) presupune (71) şi implică (72). care presupune tot (71). (77) presupune (78). a crede. Comisarul Maigret trebuie să fi arestat trei oameni (sens epistemic). Dacă putem vorbi despre problema proiecţiei. în întregimea ei. şi vorbim atunci de dopuri [bouchons în 1. ceea ce arată enunţul negativ (73). Există lagăre ale morţii în Bosnia. este pentru că principiul presupoziţiilor nu se aplică întotdeauna proiecţiei. căci ne găsim în faţa unor situaţii de o mare diversitate. presupoziţia (71) continuă să se păstreze.. Comisarul Maigret a arestat doi oameni. . Sa. . Sn. (i) Găsim cazuri în care presupoziţiile continuă să existe. atunci cînd impli­ caţiile rămîn: în acest caz nu toată fraza preia presupoziţii ale propoziţiilor care o alcătuiesc. a povesti. epistemic (privind convingerile) sau deontic (privind obligaţiile).. principiul compoziţionalităţii se formulează în felul următor (cf. Astfel. a murmura. dar nu (79). presupoziţiile pe care le declanşează completivele lor nu sînt preluate de toată fraza. atunci presupoziţiile lui S0sînt egale cu suma presupoziţiilor din Sv &.. Situaţia este relativ complexă. Verbele de atitudine prepoziţională ca a dori. funcţionează ca nişte dopuri... Langendoen şi Savin 1971): Principiul proiecţiei presupoziţiilor Ansamblul presupoziţiilor unei fraze complexe este produsul compoziţional al presupoziţiilor propoziţiilor care o formează. Există un comisar numit Maigret. Comisarul Maigret ar fi trebuit să aresteze trei oameni (sens deontic). ca şi verba dicendi: a zice. Astfel.. la fel (80). Cu alte cuvinte. în timp ce implicaţiile nu: în acest caz. Comisarul Maigret n-a arestat trei oameni.

iar P să nu implice R. în alte contexte. în alte contexte. şi anume că Ion va regreta că face lingvistică. filtrul lui sau funcţionează. şi anume (85) nu presupune (86). şi vorbim atunci de filtre. si] Intr-o frază de forma Dacă Patunci Q. Poate oare filtrul lui dacă să explice aceasta? Desigur. . dar care. b. presupoziţiile părţilor sînt preluate de toată fraza. In mod normal. Non-P implică R. le blochează: prelucrarea presupoziţiilor este dependentă contextual. cu condiţia ca Q să nu presupună R. să luăm exemplul (85). Trebuie să observăm că pentru ca relaţia (87 b) să fie acceptabilă. filtrele asociate cu aceşti conectori funcţionează ca găuri şi totodată ca dopuri. le blochează. (iii) In sfîrşit. trebuie să înţelegem că în contextul frazei disjunctive. consecinţa lui (83). Dacă P =Ionface lingvistică. b. din moment ce (85) produce relaţiile din (87): (86) (87) Măria a purtat o lenjerie respectabilă. Q presupune R. Filtrul lui sau [fr. în care non-P = Măria a fost mormonă. presupune că Ion va face lingvistică. sau nu mai poartă o lenjerie respectabilă. ou] Intr-o frază de forma P sau Q. a fi mormon implică a purta o lenjerie respectabilă. obţinem relaţiile din (84) care confirmă că filtrul a funcţionat şi că (83) nu presupune R: (84) a. va regreta. Or. Q = Ion va regreta că face lingvistică şi R = Ion va face lingvistică. presupoziţiile părţilor sînt preluate de toată fraza. Q presupune R. P implică R. Q = Mana nu mai poartă o lenjerie respectabilă şi R = Măria a purtat o lenjerie respectabilă: (85) Sau Măria nu a fost niciodată mormonă. există construcţii care. Construcţiile care funcţionează tipic ca filtre sînt conectorii dacă şi sau. a. în anumite contexte. această presupoziţie nu este păstrată în (83). Să luăm exemplul (83) pentru filtrul lui dacă: (83) Dacă Ion va face lingvistică. Aici. Cu alte cuvinte. Ca exemplu de filtru pentru sau. iar non-P să nu implice R. Există un rege al Franţei. Karttunen (1973) a propus pentru conectorii dacă şi sau următoarele condiţii de filtraj: Filtrul lui dacă [fr. care păstrează în anumite contexte presupoziţiile constituenţilor lor. Domnul de X crede că el este regele Franţei. păstrează presupoziţiile părţilor şi care. cu condiţia ca Q să nu presupună R.PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 229 (80) (81) (82) Domnul de X este regele Franţei.

Grice 1975) este bazată pe distincţia fundamentală dintre ceea ce este exprimat şi ceea ce este implicitat într-un enunţ. adică aspectelor sale vericondiţionale. vom prezenta distincţia dintre implicaturi convenţionale şi implicaturi conversaţionale (cf. Levinson 1987). IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE I n capitolul 7 am dat un prim rezumat al teoriei griceene a implicaturilor. (iii) In al treilea rînd. vom aborda două tipuri importante de implicaturi can­ titative. Ceea ce este implicitat.1. în schimb. implicaturi scalare şi implicaturile clauzale (cf. Horn 1984 şi 1988) şi. Grice 1975). vom lua în considerare consecinţele utilizării noţiunii de implicatură asupra tratamentului presupoziţiilor (cf. Karttunen şi Peters 1979). pe principiul-R şi pe principiul-Q (cf. infe­ renţele par sau trebuie să se declanşeze în comunicarea verbală. In alţi termeni. vom discuta două dezvoltări recente ale teoriei griceene. (iv) In sfîrşit. aşa cum a fost ea introdusă de Grice şi apoi utilizată în curentul pragmaticii neogriceene. este definit negativ ca „ceea ce este comunicat minus ceea ce este spus". Gazdar 1979).9. (ii) In al doilea rînd. . In acest capitol. pe de o parte. pe de altă parte. N-am discutat totuşi decît principiile pragmatice pornind de la care. vom discuta în mod mai temeinic noţiunea de implicatură. CONŢINUTUL EXPRIMAT ŞI CEL LMPLICITAT A Noţiunea de implicatură (cf. Conţinutul comunicat la modul spus corespunde conţinutului logic al enunţului. bazate. pe principiul-I (Atlas şi Levinson 1981. 1. DIFERITELE TIPURI DE IMPLICATURI ŞI CRITERIILE DE DEOSEBIRE A ACESTORA 1. Această discuţie ne va conduce la dezvoltarea următoarelor puncte: (i) In primul rînd.

care cer locutorului să contribuie la conversaţie într-o manieră ordonată şi să evite ambiguităţile. 1. încît contribuţia sa să fie pertinentă. care cer locutorului să facă în aşa fel.2. locutorul să utilizeze (adică să exploateze) maximele conver­ saţionale următoare (cf. vom vorbi de o mare subclasă a implicaturilor nonconvenţionale (cf. nici mai puţină informaţie decît o cere scopul comunicării. Se observă că pentru ca (1) să fie adevărat. maximele de calitate. supra. faptul că locutorul lui (2) presupune că Max este lingvist este adevărat ar fi. în sensul griceean. care cer locutorului să nu afirme lucruri pe care le crede false şi pentru care nu are dovezi. maximele de relaţie.232 CAPITOLUL 9 implicaturile privesc. 3. în sensul în care contribuţia sa ar fi în mod necesar informa- . în principal. Implicaturile convenţionale sînt aspecte nonvericondiţionale ale enunţurilor determinate exclusiv începînd de la cuvinte şi de la forma frazelor enunţate. Levinson 1983). 2. Alături de implicaturile convenţionale. maximele de cantitate. aspectele nonvericondiţionale ale enun­ ţurilor. în cursul interacţiunii. care cer locutorului să nu dea nici mai multă. o implicatură convenţională. 4. să luăm exemplele (1) şi (2): (1) Este adevărat că Max e lingvist. Pentru a ilustra diferenţa dintre aspectele vericondiţionale şi aspectele nonvericondiţionale ale enunţurilor. Astfel. Un comportament cooperativ presupune ca. IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI IMPLICATURI N O N C O N V E N Ţ I O N A L E Clasa implicaturilor este constituită din două subclase. şi întreaga frază va fi considerată ca adevărată. orice partici­ pant la o conversaţie cooperează la schimb astfel încît contribuţia sa trebuie să corespundă la ceea ce se aşteaptă de la el. Sadock 1987. implicaturile conversaţionale şi implicaturile nonconversaţionale. (i) Implicaturile conversaţionale implică principiul de cooperare şi maximele con­ versaţionale. cap 7. maximele de mod. § 2. NB: Comportamentul cooperativ al locutorului nu implică în mod obligatoriu ca locu­ torul să respecte maximele. trebuie ca propoziţia Max este lingvist să fie adevărată. Implicaturile nonconvenţionale se împart în două categorii inegale. în funcţie de direcţia schimbului şi de scopurile sale acceptate în mod tacit. (2) Este surprinzător că Max e lingvist. ceea ce nu este necesar în (2): Max este lingvist poate foarte bine să fie falsă. implicaturile conven­ ţionale şi implicaturile nonconvenţionale. dacă faptul că Max este lingvist este surprinzător. Principiul cooperării stipulează că există prezumţia că.2. prolixitatea şi obscuritatea. pentru o descriere mai precisă): 1.

2. Levinson 1983. ca şi corolarele lor implicatură conversaţională şi implicatură nonconversaţională. ele tind să fie confundate cu implicaturile convenţionale. IMPLICATURI CONVERSAŢIONALE GENERALIZATE ŞI PARTICULARE Implicaturile conversaţionale se împart ele înseşi în două mari clase: impli­ caturile conversaţionale generalizate (generalized) şi implicaturile conver­ saţionale particulare (particularized). In legătură cu aceasta. 1. în Leech (1980 şi 1990). implicaturile nonconversaţionale sînt mai apropiate de implica­ turile conversaţionale decît de implicaturile convenţionale. Din acest punct de vedere. ceea ce-i permite să excludă din categoria implicaturilor con­ versaţionale fenomenele de politeţe (cf. de ase­ menea. adevărată. Keenan (1976) pentru o discuţie asupra unversalităţii principiilor conver­ saţionale ale lui Grice. (ii) Implicaturile nonconversaţionale sînt calculate pe baza sensului convenţional al cuvintelor şi al fondului de cunoştinţe: ele depind de maxime sau reguli nonconversaţionale de natură „estetică. socială sau morală". un ansamblu de maxime de politeţe care dirijează compor­ tamentele conversaţionale ale participanţilor. Este evident că din această perspectivă. Fiecare dintre aceste clase implică utilizarea maximelor conversaţionale. Ne putem întreba dacă există maxime nonconversaţionale şi dacă maximele de politeţe la care face aluzie Grice nu sînt în fond reguli de conversaţie.) că Grice întrevede cazuri în care locutorul exploatează maximele. totuşi Brown şi Levinson 1978 şi 1987 pentru o opţiune radical diferită). Am văzut în capitolul 7 (§ 2. constituind cunoştinţele comune). Grice dă exemplul maximei „fiţi politicos". fiind fundamental de­ pendente de forma expresiilor şi de conţinutul lor. Lakoff (1973) o propunere de completare a maximelor griceene cu maxime de politeţe. în care e încălcată prima maximă de calitate). dar. în timp ce implicaturile parti­ culare sînt contextual dependente (ele presupun accesul la un ansamblu de informaţii de fundal. graniţa dintre regulă conversaţională şi regulă nonconversaţională. Aşadar. Ansamblul tipurilor de implicaturi poate fi reprezentat prin schema urmă­ toare (cf. litota. pertinentă şi clară. este legată de o opoziţie fundamentală pentru teoria pragmatică: distincţia dintre principii pragmatice universale şi principii pragmatice dependente din punct de vedere cultural. şi anume le încalcă cu ostentaţie în scopul transmiterii unei implicaturi (cazurile cele mai evidente constînd din tropi ca ironia. implicaturile gene­ ralizate sînt declanşate pornind numai de la materialul lingvistic şi sînt deci independente de context. care nu este pentru el o maximă conversaţională. în timp ce ar fi absurd să se definească regulile de politeţe ca reguli universale.2. Sadock 1978. şi. Cf. Acestea fiind spuse.3. Vom găsi în R. după cum remarcă judicios Sadock (1978).IM-PLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 233 tivă. adaptată. maximele de conversaţie pretind la universalitate. metafora. Horn 1988): .

care are avantajul de a stabili o distincţie nonambiguă între sarcinile lingvisticii (care se limitează la aspectele semantice convenţionale) şi cele ale pragmaticii. Dacă. Dacă semantica are drept obiect aspectele vericondiţionale ale enunţurilor. o separare a sarcinilor între semantică şi pragmatică.234 CAPITOLUL 9 Figura 1 Trebuie să remarcăm că aceste opoziţii nu produc. iar pragmatica aspectele „naturale" ale acesteia. de fapt. în mod direct. Sadock (1978) propune să se reprezinte diferitele categorii introduse de Grice. de definiţia dată în prealabil seman­ ticii. Pentru a evita acest gen de confuzie. iar implicaturile nonconvenţionale ţin numai de pragmatică. semantica îşi ia ca domeniu aspectele „convenţionale" ale semnificaţiei. plecînd de la figura 2. Separarea depinde. atunci semantica se limitează la ceea ce e conţinutul exprimat. atunci frontiera dintre semantică şi pragmatică va trece prin noţiunea de implicatură: implicaturile convenţionale ţin de semantică. iar pragmatica include domeniul implicaturilor. . din contră. fie că ele sînt convenţionale sau nonconvenţionale.

iar aceasta ţine de faptul că treptat implicaturile conversaţionale s-au convenţionalizat. Astfel.4. calculabilitatea nu este o condiţie suficientă. iar anularea unei implicaturi convenţionale. ale enunţării şi ale indeterminârii. aceasta presupune ca maximele să fie suficient de precise pentru a determina explicit implicaturile calculate.2. Exemplul cel mai semnificativ este acela ai idiomurilor. Or. deoarece implica­ turile conversaţionale sînt calculate pe baza principiului cooperării şi a maximelor conver­ saţionale. aşa cum o arată (6). nu poate fi (cf.] Implicaturi convenţionale noncalculabile nonanulabile detaşabile convenţionale independente de enunţare determinate 1. Implicaturile conversaţionale şi implicaturile convenţionale sînt definite pornind de la aceste criterii în modul următor: Implicaturi conversaţionale calculabile anulabile nondetaşabile nonconvenţionale dependente de enunţare nedeterminate Figura 3 1. cum este enunţul (3). produce. pe baza principiului coope­ rării şi a maximelor conversaţionale: ele sînt aşadar calculabile. uneori. de regulă. implicaturile convenţionale nu sînt calculabile. ele explică aceleaşi fapte: de exemplu. dată în (8). care nu este contradictoriu (cf.IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 1. pe cînd implicatură conversaţională a lui (4) din (5) poate fi foarte bine anulată. Grice (1975) dă şase criterii care permit o distincţie între diferitele tipuri de implicaturi. din contră. Anulabilitatea Criteriul anulabilităţii {cancellability) arată că o implicatură conversaţională poate fi anulată fără a produce o contradicţie. Aceste criterii sînt cele ale calculabilitâţii. prin opoziţie. [* Cîinele meu a mers la toaletă pe covorul din salon. Criteriul calculabilitâţii pune două feluri de probleme. CRITERII DE DEOSEBIRE A IMPLICATURILOR 235 La sfîrşitul articolului său. ci declanşate automat pe baza conţinutului expresiei. implicatură convenţională a lui (7). Calculabilitatea Implicaturile conversaţionale se rezolvă.4. (9)): .4. Morgan 1978): (3) Mon chien est alle aux toilettes sur le tapis du salon. formularea lor este atît de vagă încît. ale convenţionalităţii.1. cum poţi fi în acelaşi timp pertinent şi să spui sau mai mult sau mai puţin decît ceea ce se cere? Pe de altă parte. Pe de o parte. ale anulabilităţii şi ale nondetaşabilitâţii.

dacă nu are patru. Max este un geniu. (14)): (10) (11) (12) (13) (14) Ana are trei copii. Există un contrast între faptul de a avea trei castele şi numai o maşină. . atunci implicatura conversaţională / este nondetaşabilă. pe cînd anularea implicaţiei semantice îl face (cf. Ana are trei copii şi nu mai mulţi. b. deoarece. CAPITOLUL 9 Mai întîi Max îl insultă pe Paul. implicaţiile sînt nonanulabile: (10) implicitează conversaţional (11) via maxima de cantitate (locutorul este bănuit că a dat cea mai puternică informaţie). sînt nondetaşabile.: o propoziţie P implică din punct de vedere semantic o propoziţie Q dacă şi numai dacă fiecare situaţie care o face pe P adevărată o face şi pe Q adevărată). doi copii. dacă (10) este adevărat. implicaturile conversaţionale particulare. ? Ana are trei copii. iar Paul îi dădu un pumn. Max îl insultă pe Paul. într-adevăr. Ducele de Norfolk are trei castele. dar numai o maşină. dacă nu e posibilă găsirea unei expresii X' care să aibă acelaşi sens cu Xşi care să nu aibă implicatura conversaţională Ic. De exemplu. ? Ducele de Norfolk are trei castele. locutorul are de ales între expresiile din (16): (15) (16) Max este un imbecil. 1. Putem arăta această diferenţă prin faptul că anularea implicaturii nu face enunţul contradictoriu (cf. iar între aceste două fapte nu există în fond nici un contrast. Max este de o inteligenţă prodigioasă.236 (4) (5) (6) (7) (8) (9) Max îl insultă pe Paul.2.4. dar nu neapărat în această ordine. c. Ana are trei copii. însă implică (12) (în sensul implicaţiei semantice definite în capitolul 8 § 1. pentru a comunica (15). dar numai o maşină. iar apoi Paul îi dădu un pumn. Nondetaşabilitatea Fie X o expresie cu un sens S iar Ic implicatura conversaţională bazată pe enun­ ţarea lui Xîn contextul C. In contrast cu implicaturile conversaţionale. cum este ironia. iar Paul îi dădu un pumn. atunci şi (12) este adevărat: acela care are trei copii are. (13)). Max are cap etc. Ana are doi copii. Vom spune că.1. dacă nu are doi. a. Altfel spus. o impli­ catura este nondetaşabilă atunci cînd ea se bazează mai curînd pe forma expresiei şi deci atunci cînd implicatura nu poate fi detaşată de enunţ prin simpla înlocuire a expresiei cu unul dintre sinonimele sale.3. din punct de vedere logic.

ar trebui ca soluţia să fie cunoscută dinainte. atunci implicaturile nu pot face parte din sensul convenţional al expresiilor lingvistice. p r i n aceasta. De fapt. dar e coerent cu criteriul non­ convenţionalitâţii implicaturilor conversaţionale. nu este o condiţie suficientă pentru determinarea unei implicaturi conversaţionale. pe cînd ea are patru. dacă s-ar putea determina intuitiv ceea ce este convenţional de ceea ce nu este convenţional. dacă admitem că trebuie să calculăm sensul literal al unui enunţ înainte de a calcula implicaturile acestuia. 1. n-am mai avea nevoie de acest criteriu. Mai mult. Argumentele care se aduc sînt relativ dogmatice. (17) implickează (18) şi are aceleaşi condiţii de adevăr ca (19). Dacă locutorul afirmă ci. De fapt. propoziţia Paul a plecat nu este o implicatură conversaţională. Dacă într-adevăr o implicatură conversaţională nu face parte din sensul convenţional al enunţului. Observaţia are. pe de o parte. şi. se poate foarte bine ca un enunţ să fie adevărat în timp ce implicaturile sale sînt false. Dependenţa de enunţare Acest criteriu nu este în general pus în discuţie.5. Pe de altă parte. şi anume să fie cunoscut ansamblul implicaturilor conversaţionale ale unei expresii independent de enunţarea sa. ci o inferenţă logică. ca şi calculabilitatea. Ana are trei copii. de cealaltă parte. contrar implicaturilor conven­ ţionale.IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 237 In schimb. nu fac parte din sensul convenţional al expresiilor ligvistice. Dar (19) nu implicitează deloc (18).4. Sadock (1978) a arătat că nondetaşabilitatea. Max a încercat să ajungă la culme. vom spune deci că (17) implicitează în mod convenţional (18): (17) (18) (19) Max n-a reuşit să ajungă la culme. Or. acest criteriu este circular: implicaturile conversaţionale sînt prin definiţie nonconvenţionale. între aspecte vericondiţionale şi nonvericondiţionale ale enunţului. . şi a fanion din ceea ce este spus/exprimat. dar implicatură sa conversaţională (Ana are trei copii şi nu are mai mulţi) este falsă. rezultă că ea nu poate fi declanşată decît p r i n faptul de a enunţa o anumită expresie cu un anumit sens. Pentru Sadock nu e posibil să parafrazăm Ion şi Paulauplecat fără a comunica faptul că Paul a plecat.4. enunţul său nu este fals.4. Max n-a ajuns la culme. dar atunci acest criteriu ar fi n o n p e r t i n e n t . Exemplul pe care îl dă este acela al lui şi. un aspect pernicios: dacă implicaturile conversaţionale p r o v i n mai degrabă din faptul de a spune decît din ceea ce este spus/exprimat. într-adevăr. p e n t r u ca acest criteriu să fie utilizabil. între sensul literal şi sensul implicitat. Nonconvenţionalitatea Criteriul nonconvenţionalitâţii implicaturilor conversaţionale traduce p u r şi simplu ideea că implicaturile conversaţionale. nondetaşabilitatea nu e suficientă pentru a distinge implicaturile conversaţionale de implicaţii. în sensul că ele presupun o ierarhie de prelucrare. 1.

(21) sînt: (22) Această cameră este într-o asemenea stare. Calculabilitatea este cu siguranţă o condiţie necesară. In anumite metafore. (21) Max e un buldozer. Vom constata deci că criteriile propuse de Grice nu sînt nici condiţii necesare şi nici condiţii suficiente pentru determinarea caracterului conver­ saţional al unei implicaturi.4. Noţiunea de implicatura conversaţională este deci o noţiune cu contururi relativ vagi. robust. Cu cît o metaforă este mai fixă. în timp ce în altele. După cum se vorbeşte. Dacă anulabilitatea este o condiţie necesară a implicaturilor conversaţionale. Implicaturile lui (20) şi. implicatura conversaţională are o determinare mai curînd superior decît inferior determinată. legat de aceasta. In plus. ea nu constituie totuşi o proprietate calitativă a acestora. următoarele două metafore: (20) Camera asta-i o cocină. am văzut că ele sînt fie implicate în mod trivial (obişnuit) prin definirea implicaturilor conversaţionale.6. (23) Max este solid. într-adevăr. pozitiv sau negativ. fiabil. Este relativ simplu să determinăm implicaturile lui (20). fie circulare în propria lor definire. implicaturile inferabile din (21) nu sînt aceleaşi. Referitor la celelalte criterii. Indeterminarea Cel mai bun exemplu de implicatura conversaţională nedeterminată este acela al metaforelor. cu cît implicatura este mai generalizată (cu cît ea este mai fixată). aceasta are o determinare mai curînd inferioară decît superioară. In schimb. Acest articol este original în măsura în care: . respectiv.238 CAPITOLUL 9 1. Variaţia în determinarea implicaturilor conversaţionale depinde de fapt de gradul de fixare a metaforei. cu atît implicaturile sale sînt mai nedeterminate. cu atît implicaturile sale sînt mai determinate. A se consulta asupra problemei metaforei capitolul 15. o persoană pe care nu o poate opri nimic etc. nimic nu interzice să considerăm că lista dată în (23) n-ar fi exhaustivă şi că nu epuizează ideea complexă pe care voia să o comunice locutorul. cu cît o metaforă este mai puţin fixă (cu cît este mai creativă). încît seamănă cu o cocină de porci. 2. dar în mod obişnuit necesară. chiar dacă nu suficientă. dependenţa contextuală a lui (21) este mult mai mare. cu atît este mai greu de a o anula. Nondetaşabilitatea nu este o condiţie necesară a implicaturilor conversaţionale: nimic nu ne interzice să gîndim că într-o limbă naturală două unităţi lexicale diferă prin aceea că una anulează implicatura conversaţională asociată celeilalte. despre Max. Să comparăm. PRESUPOZIŢII ŞI IMPLICATURI Noţiunea de implicatura convenţională a fost ruda săracă a pragmaticii şi a trebuit să apară articolul important al lui Karttuner şi Peters (1979) pentru a i se acorda drept de cetate în literatura pragmatică.

raţiunile care ne permit să efectuăm o analiză strict vericondiţională sau semantică a condiţionalelor contrafactuale nu par să fie suficiente. Vom observa aici că. auzindu-1 clar pe locutor. pentru raţiuni care nu sînt de natură logică. şi tot din raţiuni pragmatice. analiza u n o r cazuri de presupoziţii ca implicaturi conversaţionale particulare. (ii) integrează analiza implicaturilor convenţionale în cadrul unei semantici formale. U n a dintre nume­ roasele analize care a fost făcută asupra acestora (cf. analiza unor cazuri de presupoziţii ca implicaturi convenţionale. Wall et Peters 1981 pentru o introducere foarte bună la P T Q . Nu p u t e m aşadar considera ca valabilă regula: „o condiţională contrafactuală de forma logică dacă P. zgomotul ploii pe acoperiş ne-ar acoperi vocile. şi. Montague 1974 pentru principalele sale lucrări. pe de altă parte. ci mai degrabă faptului că falsitatea ante(25) . cazuri clasice de implicaturi. Dowty. Aici. să ne imaginăm o situaţie în care antecedentul ar fi adevărat iar consecinţa falsă. Falsitatea acestei reguli nu se datorează faptului că propoziţiile condiţionale contrafactuale nu au proprietăţile care le sînt atribuite.IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 239 (i) încearcă să arate că un mare număr de fenomene grupate în categoria generală a presupoziţiilor sînt. semantica lui Montague în A Proper Treatment o/Quantification (PTQ) (cf. fie convenţionale. ea presupune. Dar mai există şi alte cazuri: anumite condiţionale contrafactuale se inter­ pretează în m o d necesar ca avînd antecedentul adevărat. că antecedentul este fals: interlocutorul. Remarcăm. deoarece le putem da şi o interpretare pragmatică. PRESUPOZIŢIE ŞI IMPLICATURĂ CONVERSAŢIONALĂ PARTICULARĂ Primul caz de figură examinată de Karttunen şi Peters este acela al frazelor condiţionale şi în special al condiţionalelor contrafactuale.1. 2. deduce falsitatea antecedentului. după cum o arată şi exemplul (25): Dacă Măria ar fi alergică la penicilină. că ar fi de neconceput. ca şi Galmiche 1991 pentru o primă introducere în franceză). Q presupune falsitatea lui P". ar avea exact simptomele pe care le manifestă. enunţul (24) presupune că nu plouă afară: (24) Dacă ar ploua afară. dacă întreaga frază este adevărată. de fapt. de asemenea. nu vom aborda decît două puncte: pe de o parte. Lakoff 1972 şi Jayez şi Reboul 1990 pentru o sinteză) constă în a spune că propoziţiile condiţionale contrafactuale presupun falsitatea antecedentului lor. Astfel. Pe scurt. In acest paragraf. interlocutorul conchide că Măria este alergică la penicilină. fie conversaţionale.

2. dacă meme nu joacă nici un rol în condiţiile de adevăr din (26). a eşua şi. [Chiar şi Bill o iubeşte pe Măria. condiţionalele contrafactuale constituie tot atîtea cazuri de implicaturi conversaţionale par­ ticulare care necesită nu numai recurgerea la context. Nu vom discuta aici decît cazul operatorului meme (chiar (şî)). nu înseamnă totuşi că el nu aduce nici o contribuţie la sensul enunţului. de fapt. Dar importanţa acestor două tipuri de informaţii nu este aceeaşi. Punctul important este că diferenţa dintre (26) şi (27) este aceea care există între ceea ce este spus/exprimat şi ceea ce e implicitat: cu alte cuvinte. b. Bill este cel mai puţin susceptibil de a o îndrăgi. chiar şi de asemenea). precum şi că ne-am fi putut aştepta ca Bill să n-o . ci impicitată. Trebuie să remarcăm aici că. pornind de la (26).240 CAPITOLUL 9 cedentului lor nu este presupusă. care reprezintă o parte din (26). PRESUPOZIŢIE ŞI IMPLICATURĂ CONVENŢIONALĂ Ipoteza lui Karttunen şi Peters este că un mare număr de cazuri de presupoziţii sînt. aceste două fraze sînt adevărate dacă şi numai dacă este adevărat că Bill o iubeşte pe Măria.1. într-adevăr. verbele implicative a reuşi. Analiza lui meme S-a observat că operatorul meme (chiar (şi)) nu joacă nici un rol în determinarea condiţiilor de adevăr ale enunţului. Şi alte persoane decît Bill o iubesc pe Măria. locutorul lui (26) spune că este adevărat că Bill o iubeşte pe Măria şi implicitează că şi alţii decît Bill o iubesc pe Măria.2. Maximele la care se va face referinţă aici sînt maximele de calitate sau de veridicitate („nu afirmaţi ceea ce credeţi că este fals") şi maxima de perti­ nenţă („fiţi pertinent"). 2. a realiza. în sfîrşit. condiţiile de adevăr din (26) sînt exact aceleaşi ca în (27). implicaturi convenţionale. 2. dar şi la maximele con­ versaţionale. Printre exemplele cele mai semnificative sînt operatorii seulement. locutorul lui (26) se angajează faţă de (28) în aceeaşi măsură ca şi faţă de (27). poate fi inferat (28). contestarea enunţurilor din (28) care îl privesc pe meme va fi mai slabă decît contestarea lui (27). Printre aceste persoane. într-adevăr. verbele factive a uita. (26) (27) Meme Bill aime Mărie. [Bill o iubeşte pe Mariaj Aşadar. In alţi termeni. construcţiile clivate sau pseudo-clivate. ceea ce (27) nu o permite: (28) a. pentru Karttunen şi Peters. în alţi termeni.] Bill aime Mărie. aussi (numai. meme.

] Si meme Bill aime Mărie. adică Bill aime Mărie (Bill o iubşte pe Măria).] Fraza (30) spune că locatorul a remarcat că Bill o iubeşte pe Măria. Acelaşi tip de analiză se aplică frazei condiţionale (31).IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 241 iubească. dar nimeni altcineva nu o iubeşte. cf. Dar ei încearcă în plus să dea o explicaţie funcţională. Locutorul din (30) se angajează asupra adevărului din (28) în acelaşi fel ca şi locutorul lui (26): implicaturile convenţionale ale frazei completive sînt aşadar moştenite (inherited) de fraza complexă. dar nu înseamnă că locutorul a observat că şi alţii decît Bill o iubesc pe Măria sau câ Bill este persoana cea mai puţin susceptibilă de a o iubi. capitolul 8 § 4. mais personne d'autre ne l'aime. intuiţiile lor se alătură celor ale lui Stalnaker şi în care teoria griceeană a implicaturilor este dependentă în mod explicit de noţiunea de cunoaştere comună (fond de cunoştinţe). [Tocmai am remarcat că pînă şi Bill o iubeşte pe Măria. Mai mult. în sensul în care se angajează şi locutorul din (26). Implicaturi convenţionale şi presupoziţii pragmatice Analiza pe care o efectuează Karttunen şi Peters noţiunii de implicatură conven­ ţională se plasează în cadrul unei teorii formale: semantica lui Montague (obser­ vaţiile informale formulate în 2. sensul lui a remarca nu se aplică decît proproziţiei care determină condiţiile de adevăr ale lui Meme Bill aime Mărie {Chiar şi Bill o iubeşte pe Măria).2. Acesta este punctul în care. sînt traduse în logica intensională din A Proper Treatment of Quantification. ele nu pot fi atribuite oricărui principiu conversaţional sau oricărui context de enunţare şi sînt declanşate de prezenţa lui meme {chiar) în enunţ. ele nu pot fi anulate fără a produce un enunţ contradictoriu. El nu ştie dacă propoziţia „Bill o iubeşte pe Măria" este adevărată.). de exemplu în funcţie de ceea ce s-a spus în conversaţie pînă atunci. după cum o arată (29): (29) ? Meme Bill aime Mărie. Acest ansamblu de propoziţii constituie fondul comun al conversaţiei (common ground).2.] Una dintre problemele pe care le rezolvă Karttunen şi Peters este pro­ blema proiecţiei.2. Montague 1974). Dar el se angajează asupra adevărului din (28). [Dacă chiar şi Bill o iubeşte pe Măria. 2. Aici locutorul nu se angajează asupra adevărului din (27). In alţi termeni. aceştia presupun că. un ansamblu de propoziţii este considerat ca adevărat de către participanţii la conversaţie. alors tout va bien. atunci totul e bine.2. Să luăm cazul unui verb factiv ca a remarca şi al construcţiei condiţionale: (30) (31) Je viens de remarquer que meme Bill aime Mărie.1. într-o conversaţie . Ipoteza lor este că în fiecare mo­ ment al conversaţiei. aceste implicaturi sînt convenţionale: pe de o parte. şi anume a prelucrării presupoziţiilor (sau a implicaturilor convenţionale) în frazele complexe (cf. pe de altă parte. privind noţiunea de presupoziţie pragmatică. din punct de vedere vericondiţional. Mai mult decît atît. [? Chiar şi Bill o iubeşte pe Măria. In plus.

Ion n-a ratat ocazia să vină. din punctul de vedere al pro­ prietăţilor lingvistice. o frază nu poate fi enunţată decît dacă ea implică în mod conven­ ţional propoziţii care ar fi putut fi supuse discuţiei în acest punct al conversaţiei. Măria nu este şi ea bolnavă. Şi cum propoziţiile cel mai puţin supuse discuţiei sînt tocmai acelea care aparţin fondului comun al conversaţiei. Stalnaker 1977. Gazdar 1979). presupoziţiile semantice şi presupoziţiile pragmatice. prin aceea că ea afectează nu numai ceea ce se spune.2.3. 2. Deci mai curînd decît să continuăm a distinge două tipuri de presu­ poziţii. nu trebuia să vină deloc. c. Negaţia contradictorie se caracterizează. din punctul de vedere al funcţiei lor. şi mai ales de statutul negaţiei. nu şi implicaturile convenţionale. care să nu afecteze presupoziţiile. opunîndu-le teoriilor univocităţii. Dacă Karttunen şi Peters au putut arăta că. pentru că azi e joi. şi negaţie contradic­ torie (corespunzînd negaţiei externe). o negaţie internă. în principal. se poate deduce că fiecare implicatura conven­ ţională aparţine fondului comun al conversaţiei. corespund la ceea ce s-a numit presupoziţii pragmatice (cf. . arată aici că. In alţi termeni. De fapt. pe care ei le numesc negaţie obişnuită (corespunzînd negaţiei interne). de cealaltă parte. din punt de vedere funcţional. aceea de implicatura convenţională. pe cînd negaţia obişnuită nu afectează decît ceea ce se spune. Am calificat teoriile care conduc la recunoaşterea a două negaţii teorii ale ambi­ guităţii. Soluţia constă în a distinge două tipuri de negaţii. Dar ce se întîmplă cu abordarea presupoziţiilor ca implicaturi convenţionale din perspectiva negaţiei? Karttunen şi Peters recunosc că anumite enunţuri. Bill n-a uitat deja că azi e vineri.242 CAPITOLUL 9 cooperativă. şi o negaţie externă. care afectează presupoziţiile. un număr mare de presupoziţii semantice sînt de fapt implicaturi convenţionale. este preferabil să recurgem la o noţiune nonvericondiţională şi pragmatică. analiza lui Karttunen şi Peters nu rezolvă toate problemele legate de noţiunea de presupoziţie. în care a doua parte neagă implicatura convenţională a celei dintîi. implicaturile convenţionale. pe de o parte. Negaţie obişnuită şi negaţie contradictorie Oricît de seducătoare ar părea. nu sînt contradictorii: (32) a. şi ceea ce se implicitează convenţional. Am văzut în capitolul 8 că una dintre problemele puse de noţiunea de presupoziţie semantică este cvasiobligaţia de a concepe două negaţii. Nimeni altcineva decît Măria nu e bolnav. dar. noţiunea de implicatura convenţională se suprapune în întregime pe aceea de presupoziţie pragmatică. b. de asemenea.

2. primele inferenţe extrase dintr-o frază P sînt implicaţiile sale. Gazdar 1977) şi reluată în Gazdar (1979). Presupoziţiile lui P. Una dintre soluţiile cele mai interesante la această problemă a fost propusă de către Gazdar (1979). pot fi contextual anulate. 213): Ordinea aplicării inferenţelor pragmatice 1. Vom reveni asupra acestor cazuri mai jos. în timp ce negaţia contradictorie se înţelege ca negînd conjuncţia dintre explicitare şi implicatură. trebuie să se decidă o ordine de aplicare a in­ ferenţelor pragmatice. e Se vede deci că soluţia lui Karttunen şi Peters este mai mult o soluţie tehnică decît un tratament de fond al problemelor puse de noţiunile de presupo­ zuţie semantică şi de presupozuţie pragmatică. Levinson 1983. în sfîrşit. Implicaturile scalare ale lui P. Aceste implicaturi . Implicaturile clauzale ale lui P.IMPUCATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE e j e 243 Dacă < este o frază afirmativă al cărei sens este reprezentat prin < (}>. Cu alte cuvinte. IMPLICATURI CANTITATIVE GENERALIZATE Una dintre problemele constante ale literaturii pragmatice asupra presupoziţiilor şi implicaturilor este problema anulabilităţii acestora. apoi implicaturile şi. lâsînd deschisă posibilitatea negării implicaturii convenţionale. [ ţ ' v -><ţ>'] > > ><> | <> Cu alte cuvinte.[ ( " A 0']. fie ele semantice (adică vericondiţionale) sau pragmatice (adică nonvericondiţionale). <> >. care dezvoltă o ierarhie între tipuri de inferenţe pragmatice. negaţia obişnuită a lui <j): < <ţ>. cele care vor fi anulate vor fi implicaturile şi presupoziţiile. IMPUCATURI GENERALIZATE. Vom examina acum. o implicaţie. 3. pentru a determina posibilitatea anulării. două negaţii se pot defini în modul următor: (33) a. IMPUCATURI POTENŢIALE ŞI PRESUPOZIŢII Noţiunea centrală a lui Gazdar este aceea de implicatură generalizată ce cores­ punde unui subansamblu al implicaturilor conversaţionale. negaţia obişnuită nu face decît să nege explicitarea propoziţiei 0. negaţia contradictorie a lui < : < . dar nu şi implicaţiile. o modalitate de abordare care are avantajul de a pune în relaţie ansamblul fenomenelor inferenţiale. 3. Ideea este că implicaturile şi presupoziţiile. Implicaţiile frazei enunţate P. presupoziţiile sale. în cazurile în care ele contrazic o propoziţie oarecare aparţinînd fondului comun al conversaţiei şi. în acelaşi cadrul teoretic. 4. mai ales. formulată în teza sa (cf. Este vorba despre abordarea lui Gazdar. (j)' > b.1. Iată de ce. Implicaţiile nefiind anulabile. Ierarhia propusă este următoarea (cf. 3. unde (j) este ( > ţ extensiunea lui < (ceea ce se spune prin <> iar ty implicaturile convenţionale ale lui <> atunci cele j ) )) ţ.

iar frazele-d implică frazele-a. La recepţie erau cîţiva băieţi.244 CAPITOLUL 9 sînt conversaţionale în' măsura în care sînt declanşate de o maximă conver­ saţională.1. Pentru el.2. totuşi el nu implicitează. şi anume implicaturile conversaţionale calitative. Recurgerea la maximele de cantitate („daţi atîta informaţie cîtă se cere" şi „nu daţi mai multă informaţie decît se cere") a permis formularea unei soluţii generale pentru problema următoare. La recepţie erau cîţiva băieţi. In exemplele (34) — (38). Faptul de a recurge la operatori epistemici precum K (pentru „a şti") este o dovadă evidentă pentru aceasta.1. Implicaturi calitative şi cantitative Prima maximă de calitate („nu spuneţi ceea ce credeţi că este fals" este reformulată de Gazdar (1979. frazele-c conţin o propoziţie ce anulează implicatura. condiţiile de reuşită ale unui act ilocuţionar de aserţiune (cf. 3. Acelaşi principiu este valabil pentru presupoziţii. în cadrul semanticii lui Montague. c.1. Lovitura de forţă a lui Gazdar se explică aici prin voinţa sa de a formaliza implicaturile şi prin recursul necesar. . Nu toţi băieţii erau la recepţie. în sensul pe care Grice îl acordă lui a implicita. <> Astfel. b. Toţi băieţii erau la recepţie. care sînt calculabile independent de contexte. şi vom distinge din acest punct de vedere presupoziţiile potenţiale (sau presupoziţiile) de presupoziţiile actuale. şi implicaturile actuale. Gazdar foloseşte mai ales maximele de calitate şi de cantitate. NB: Am văzut în capitorul 7 (§ 2. vom vedea că abordarea sa necesită o distincţie între două tipuri de implicaturi: implicaturile potenţiale sau im-plicaturile. şi de fapt toţi. frazele-b sînt im­ plicaturi ale frazelor-a. 46) în felul următor: Calitate Nu spuneţi decît ceea ce ştiţi Consecinţa acestei reformulări este că enunţarea unui act de aserţiune produce automat o implicatura calitativă (quality implicaturi): Implicatura calitativă Enunţarea lui 0 de către un locutor L implicitează K ţ (unde K<j) se citeşte „L ştie că $"). 1) nu ar fi decît un caz particular de implicaturi.) că Grice refuza să considere condiţiile de reuşită a aserţiunilor ca implicaturi conversaţionale. cap. dacă I spune P sub formă de aserţiune. că L ştie sau crede căP. In plus. dar sînt inconsistente cu implicaturile lor (frazele-b): (34) a. d. care sînt rezultatul interacţiunii contextului cu fraza enunţată. la logica intensională.

atunci a enunţa o frază-a înseamnă a implicita negarea frazei-d. un anumit număr de restricţii care să blocheze deri­ varea implicaturilor potenţiale şi a presupoziţiilor potenţiale. b. Ştiu că sora mea este în bucătărie. Sora mea este sau în baie sau în bucătărie. Ştiu că sora mea este în baie. Dacă Ion mă vede. Nu ştiu dacă el este bolnav. nu sînt considerate contraexemple la definirea implicaturilor şi presupoziţiilor. d. d. d'. b. b. a. din contră. 3. c. a. Nu ştiu dacă Ion o să mă vadă. de asemenea. Măria a reuşit să încaseze un cec. că el este bolnav. fenomenele de anulare a implicaturii. îi va spune Măriei. descrierea lingvistică trebuie să prevadă ansamblul implicaturilor potenţiale şi al presupoziţiilor potenţiale (sau pre­ supoziţii) şi. Condiţiile de trecerea a unei implicaturi sau a unei presupoziţii potenţiale la statutul de im­ plicatură sau de presupoziţie actuală nu sînt determinate aici de o serie de constrîngeri lingvistice (asociate u n o r unităţi lexicale cu funcţie de goluri. şi p e n t r u presupoziţii. Dacă locutorul este cooperativ şi respectă maximele de cantitate. Cu alte cuvinte. Deoarece Ion o să mă vadă. a. Măria nu a reuşit să încaseze un cec. (36) (37) . Măria a încercat. şi de fapt a reuşit. negarea unei fraze-d este o implicatură cantitativă generalizată a unei fraze-a. sau în bucătărie. c.IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 245 (35) a. Nu toţi băieţii au fost la recepţie este o implicatură cantitativă generalizată a lui Cîţiva băieţi erau la recepţie. Implicaturi potenţiale şi actuale. Cred. îi va spune Măriei. dat fiind faptul că fraza-d este mai puternică decît fraza-a. Nu ştiu dacă sora mea este în baie şi nu ştiu dacă este în bucătărie. iar eu ştiu unde. pesupoziţii potenţiale şi actuale Gazdar introduce concomitent o'distincţie.2. îi va spune Măriei. b. c. d. Dacă Ion mă vede. ci sînt definite. Astfel. O implicatură poten­ ţială sau im-plicaturâ corespunde implicaturii pe care o frază ar putea să o comu­ nice înainte de anularea contextuală. dopuri . şi p e n t r u implicaturi. şi ştiu că o să mă vadă. Ştiu că el este bolnav. Cred că (el) e bolnav. Astfel. Sora mea este sau în baie. d.1. să încaseze un cec. între inferenţă potenţială şi inferenţă actuală. Cu alte cuvinte. Măria a încercat să încaseze un cec. şi de fapt ştiu. (38) Generalizarea pe care o propune Gazdar este următoarea: orice persoană enunţă o frază-a şi ar avea posibilitatea să enunţe o frază-d dă mai puţină informaţie decît ar fi p u t u t da. c. ca procese contextuale. ca şi fenomenele de anulare a presupoziţiei.

1. 3. noţiunile de implicatură scalară şi de implicatură clauzalâ.. adesea. Acesta este definit ca ansamblul propoziţiilor acceptate de către parti­ cipanţi ca nondiscutabile. Procesul de anulare este aşadar explicat prin simpla ordine de declanşare a inferenţelor pragmatice. puţini.2.) < niciunul. A(e) implică A (e). adică nesupuse contestării. . Se pot da următoarele exemple de scări cantitative: (42) <toţi.. în timp ce implicaturile clauzale [clausal implicatures) sînt asociate conectorilor logici dacă şi sau. răcoros > etc. aşa cum apare ea în exemplul (39): (39) Lui Ion nu-i pare rău că a avut un eşec. Vom da următoarea definiţie a acesteia (după H o r n 1972 şi Gazdar 1979 şi Levinson 1983): Scară cantitativă O scară cantitativă este un ansamblu ordonat de predicate <e. b u n > < fierbinte. 4.3.A(e^ o frază bine alcătuită. cf. § 4.. cea mai mare parte. e2. IMPLICATURI SCALARE ŞI IMPLICATURI CLAUZALE Implicaturile scalare sînt asociate predicatelor scalare. Pentru a explica procesul de anulare a implicaturilor cantitative ale frazelor-b din (34)-(38). implicaţie ce va fi adăugată contextului înainte de presupoziţia potenţială (41): (40) Ion a reuşit. dacă A este un cadru sintactic ş\.e3.). 8. Să examinăm cazul anulării presupoziţiilor. Cum (41) este inconsistent faţă de (40) şi cum (40) a fost adăugat contextului în mod obligatoriu în calitate de implicaţie. A(e. nu toţi > < sigur.2. trebuie să dăm o definiţie precisă la două n o ţ i u n i care intervin în ierarhia inferenţelor pragmatice. cîfiva. (39) implică (40).. 1 > < excelent. probabil. . ci de condiţii pragmatice precise..en > astfel încît. Pentru ca o inferenţă pragmatică să nu fie anulată (adică o im-plicatură sau o presupoziţie).246 CAPITOLUL 9 sau filtre.. (41) Ion a avut un eşec. întrucît a reuşit.2. 5.2. cald > <rece. rezultă că presupoziţia (41) nu va fi şi nu va putea fi adăugată contextului. 3. Scări cantitative şi implicaturi scalare Noţiunea centrală este aceea de scară cantitativă. ca la Karttunen 1973.. supra cap. posibil > < întotdeauna. mulţi.) implică A(e). cîteodată> < şi. trebuie ca ea să fie consistentă cu propoziţiile care constituie contextul. sau > < n . dar nu şi invers. .

2. atunci este probabil că va ploua. Rămîne de explicat posibilitatea lui (34 c). (34 a) implicitează cantitativ (34 b). 3. atunci el implicitează -<A(e^. ^4(e„. vom înţelege de ce implicatura potenţială este blocată prin implicaţie.133. Deci noţiunea care stă la baza scărilor cantitative este aceea de implicaţie. De asemenea. Toţi băieţii erau la recepţie. dacă el afirmă A(ei).2. dacă el afirmă A(e^). Cu alte cuvinte. . Nu toţi băieţii erau la recepţie. din cauza relaţiei de implicaţie care merge de la toţi la cîţiva. C u m ordinea de aplicare a inferen­ ţelor prevede ca cele care să fie mai întîi adăugate contextului să fie implicaţiile. vom spune că într-o scară cantitativă. toţi fiind superior lui cîţiva în această scară. (34 c) implică (34 d) şi această implicaţie e incompatibilă cu implicatura scalară (34 b). dacă este sigur că va ploua. 58): Implicatura scalară Fie o scară <e . Să reluăm frazele (34) pentru a explica noţiunea de implicatura scalară: (34) a. şi numai după aceea implicaturile. b. predicatele sînt legate în jos (lower-bound) prin implicaţie. e n > . Din punct de vedere cantitativ. atunci ceaiul este cald. Levinson 1983. după Gazdar 1979. ele sînt legate în sus prin implicatura. Am văzut că (34 a) are ca implicatura cantitativă (34 b) şi că (34 d) implică (34 a). C u m se face. şi de fapt toţi.). La recepţie erau cîţiva băieţi. c. In general. procesul este deci identic cu cel care explică anularea presupoziţiilor.Implicaturi clauzale Explicarea în termeni de implicatura scalară nu permite explicarea exemplelor de implicaturi cantitative legate de conectori. posibilitatea însăşi a unei asemenea anulări? Răspunsul la aceste două întrebări trece prin noţiunea de implicatura potenţială sau im-plicatură şi prin recurgere la relaţia de ordine dintre inferenţele pragmatice. nu este considerată drept contradictorie? C u m se explică. e3. vom admite că dacă ceaiul este fierbinte.IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 247 De exemplu. Pentru explicarea anulării implicaturilor scalare.. dar nu şi invers.2) şi tot aşa pînâ la ->A(e^. Dacă toţi şi cîţiva aparţin aceleiaşi scări cantitative. d. ca în (37) şi în (38): . el implicitează -<A(e^ şi ->A{e^. într-adevăr. atunci se poate prevedea că enunţarea lui cîţiva X produce implicatura conversaţională nu toţi X: într-adevăr dacă predicatele unei scări sînt inferior legate în jos prin implicaţie. Acum putem să definim implicatura scalară (cf. care anulează implicatura potenţială asociată la ciţiva. el implicitează ~'A(eli. toţi şi cîţiva aparţin aceleiaşi scări. La recepţie erau cîţiva băieţi. e2.. că această frază. dar nu şi invers. Dacă un locutor afirmă că v4(e2). pe de altă parte.

deci. d. îi va spune Măriei. îi va spune Măriei. astfel încît r implică sau presupune q. Deoarece Ion mă va vedea. locutorul implicitează că nu ştie dacă q este adevărată sau falsă şi că el implicitează Pq A P ->q („este posibil ca q şi este posibil ca non-q"). Dacă Ion mă vede. a. deoarece e legată de tipul de frază sau de construcţie sintactică ce o declanşează. iar eu ştiu unde. faptul că (37 a) implicitează (37 b) se explică prin aceea că este vorba de un tip diferit de implicatură cantitativă: implicatură clauzală. (44) Ştiu că Măria a ieşit. Levinson 1983. Gazdar 1979. dacă locutorul alege (43) în loc de (44). In (37). c. (38) Am văzut că sau aparţine scării cantitative < şi. interpretarea în termeni de implicatură scalară ar presupune existenţa scării cantitative < de­ oarece. Nu ştiu dacă Ion o să mă vadă. nu este scalară: ea e numită clauzală. Deci. Un exemplu foarte simplu va explica acest fenomen: (43) Cred că Măria a ieşit. sau >. Vom spune că afirmîndp mai degrabă decît r. Această im­ plicatură. Dar o asemenea procedură nu explică faptul pertinent că locutorul nu ştie unde se găseşte sora sa. Dacă Ion mă vede. b. astfel încît p nu implică. şi nici nu presupune q. (44) implică şi presupune că Măria a ieşit. 136): Implicatură clauzală F i e ^ o frază complexă. de unde putem infera prin implicatură scalară interpretarea sa exclusivă (cf. care conţine o frază intercalată q. Cum permite definiţia implicaturii clauzale să se explice implicaturile cantitative (37 b) şi (38 b). ca şi caracterul non-contradictoriu al lui (37 c) şi (38 c). Ştiu că sora mea e în bucătărie. Deci. Definiţia unei implicaturi clauzale este următoarea (cf.). în care implicatură clauzală este suspendată? Pentru a răspunde la aceste . b. dacâ>. Nu ştiu dacă sora mea este în baie şi nu ştiu dacă este în bucătărie. supra 6. § 3.3.2.248 (37) CAPITOLUL 9 a. îi va spune Măriei. sau în bucătărie. d'. d. atunci enunţarea expresiei celei mai slabe implicitează clauzal că locutorul nu ştie dacă propoziţia intercalată este adevărată sau falsă. Intuiţia pe care o traduce această definiţie este următoarea: dacă o expresie lingvistică oarecare nu angajează locutorul în adevărul unei propoziţii intercalate şi dacă există o expresie mai puternică care l-ar angaja. şi ştiu că o să mă vadă. Fie r o expresie alternativă la p conţinînd q. ceea ce este comunicat prin implicatură (38 b). ce nu poate fi motivată în termeni vericondiţionali. Ştiu că sora mea e în baie. Sora mea este sau în baie. c. înseamnă că el nu ştie dacă propoziţia „Măria a ieşit" este adevărată sau falsă. (43) nu implică şi nici nu presupune că Măria a ieşit. Sora mea este sau în baie. sau în bucătărie. 59.

şi cum ele implică. Am examinat aici o modalitate de abordare completă a fenomenelor de implicatură cantitativă. Dacă locutorul respectă maxima de cantitate. ca atare. locutorul care afirmă dacăp. Principalii săi reprezentanţi sînt Horn şi Levinson. Cu alte cuvinte. că este adevărat că Ion mă va vedea şi că este adevărat că sora mea este în baie sau că este în bucătărie. Se pot astfel formula în mod mai riguros implicaturile clauzale ale conectorilor dacă şi sau: Implicaturi clauzale ale lui dacă şi sau Conectorii logici dacă şi sau implicitează clauzal ansamblul propoziţiilor {Pp. respectiv (cdjdoar şi şi. ele pot fi anulate. q. Implicaţiile sînt singurele care se adaugă contextului. aceasta înseamnă că el nu poate enunţa forma cea mai puternică şi deci că el nu se poate angaja în privinţa adevărului propoziţiei condiţionale sau asupra uneia dintre propoziţiile disjuncţiei. locutorul nu ştie dacă Ion îl va vedea şi că el nu ştie dacă sora sa este în baie sau că el nu ştie dacă ea este în bucătărie. nu se poate în acelaşi timp să se angajeze asupra adevărului lui p şi adevărului lui q: înseamnă că este posibil ca p să fie adevărată. . Dar aceste inferenţe sînt implicaturi şi. Vom prezenta acum o modalitate de abordare de aceeaşi orientare. Acelaşi rezultat este valabil pentru conectorul sau. Pq.P-ip. respectiv. care reglează totodată problema presupoziţiilor. a anulabilităţii şi a proiecţiei lor. trebuie să admitem că dacă şi sau au o formă mai puternică. se poate construi tabelul următor: Figura 4 Posibilitatea lui (37 c) şi a lui (38 c) se explică acum în felul următor: (37 c) şi (38 c) implică respectiv (37 d) şi (38 d-d'). P->q}. sau că este posibil cap să fie falsă. conform principiului implicaturii clauzale. Pentru a rezuma relaţia dintre forme forte. în frazele-a. Deci dacă ele sînt anulabile fără ca enunţul să fie inconsistent sau con­ tradictoriu se explică prin faptul că ele sînt derivate după implicaţii.IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 249 întrebări. implicaturile poten­ ţiale ale frazei condiţionale sau ale frazei disjunctive fiind suspendate. care vizează simplificarea şi sistematizarea numărului şi funcţiei maximelor convenţionale. Cum frazele-d sînt mai puternice decît frazele-a. sau că este posibil ca q să fie adevărată. forme slabe şi impli­ caturi cantitative. că. sau că este posibil ca q să fie falsă. se poate deduce de aici.

transformarea principiului cooperării şi a maximelor conver­ saţionale într-un singur principiu fundamental al comunicării verbale. supra cap. P R I N C I P I U L . 2. Simbolurile R şi Q desemnează. pe de o parte. respectiv. inducînd im­ plicaturi legate în sus Grupează maxima de cantitate a lui Grice („fiţi informativ") şi submaximele de moda­ litate „evitaţi ambiguităţile" şi „evitaţi necla­ rităţile" Exemplu tip: implicaturile scalare Principiul-R Faceţi astfel încît contribuţia d-voastră să fie necesară. De fapt. Sperber şi Wilson 1986 şi 1989). şi un principiu bazat pe interlocutor. Horn (1988) rezumă aceste două principii în felul următor: Principiul-Q Faceţi în aşa fel încît contribuţia d-voastră să fie suficientă. 6 şii infra cap. pe de altă parte.Q ŞI PREMCIPIUL-R Horn (1984-1988) a propus gruparea maximelor conversaţionale în două prin­ cipii antinomice: un principiu bazat pe locutor. 4. Vom face un rezumat rapid a două orientări de acest tip: cele ale lui Horn şi Levinson. 3. DE LA MAXIME LA PRINCIPII CAPITOLUL 9 Am văzut în paragraful precedent că maximele conversaţionale utilizate în calculul implicaturilor conversaţionale generalizate se limitau la maximele de cantitate. principiul perti­ nenţei. NB: Pentru a fi complet. principiul Q sau principiul de maximalizare a conţinutului informativ (corespunzător maximelor de cantitate ale lui Grice). nu spuneţi mai mult decît trebuie (dat Principiu de legătură superioară. principiul R sau principiul de minimalizare a formelor lingvistice (corespunzător unui principiu al minimului efort). Incepînd cu lucrările lui Gazdar.1. mai ales. Vom găsi în Carston (1990) o prezentare completă a acestor cercetări ca şi o confirmare a lor în cadrul teoriei pertinenţei. fie să le explice pornind de la principii comunicaţionale mai generale. Cf. maxima de Relaţie (sau de pertinenţă) şi maxima de Cantitatate a lui Grice. NB. 15. un anumit număr de pragmaticieni au căutat fie să reducă numărul maximelor conversaţionale. tabelul ar trebui să includă lucrările lui Sperber şi Wilson asupra pertinenţei (cf.250 4. vom trata în alte capitole teoria pertinenţei şi. 4. a căror presupusă respectare dă naştere la implicaturi cantitative gene­ ralizate. a Ii-a maximă de cantitate („nu daţi mai multă informaţie decît se cere") şi submaxima de modalitate „evitaţi prolixitatea" Exemplu tip: actele de limbaj indirecte fiind Q) Figura 5 . inducînd im­ plicaturi legate în jos Grupează maxima de relaţie a lui Grice („fiţi pertinent"). spuneţi atît cît puteţi (dat fiind R) Principiu de legătură inferioară.

2. PRINCIPIUL-I ŞI P R I N C I P I U L . § 4. Max despacheta alimentele.) 4. Levinson (1987. b. Max răsuci cheia pentru ca motorul să demareze. Berea face parte din alimente.Q O dezvoltare paralelă a maximelor lui Grice este datorată lui Levinson (cf. sau implicaturile-Q. şi implicaturile informative. Mai exact. Or. Max răsuci cheia şi din această cauză motorul demară. sau implicaturile-I. Dacă şi numai dacă tunzi peluza. Max răsuci cheia şi motorul demară. c. Bebeluşul ţipă: mama îl luă în braţe. (49) . iar frazele-b. pe de o parte. Ion îl salută pe profesorul-bărbat şi apoi îi zîmbi. locutorul afirmă Aff). Mama este mama bebeluşului. (47) (48) . d. Ion îl salută pe profesor şi apoi zîmbi. vom nota faptul de a putea dispune de o scară cantitativă care tinde să întărească schemele inferenţiale guvernate de principiul-Q. Structură de apartenenţă categorială (Sacks 1972) a. se pare că există un mare număr de situaţii în care implicatura cantitativă este declanşată pe baza faptului că locutorul a dat in­ formaţia cea mai slabă. Dacă tunzi peluza. Am văzut în paragraful 3 că implicaturile-Q presupun că locutorul a dat infor­ maţia cea mai puternică. cu condiţia ca ea să fie compatibilă cu ceea ce este considerat adevărat adică cu ceea ce aparţine fondului comun al conversaţiei. îţi voi da 50 de franci. b. b. îţi voi da 50 de franci. Berea era caldă. implicaturile-I): (45) întărirea conjuncţiilor (conjunction buttressing) (Atlas şi Levinson 1987) a. (46) Inferenţă invitată (Geiss şi Zwicky 1971) a. astfel încît A(F) implică A (f). Pontaj inferenţial (Clark şi Haviland 1977) a. Atlas şi Levinson 1981 şi Levinson 1987): punctul său de plecare constă în observarea con­ flictului dintre două tipuri de implicaturi: implicaturile cantitative (scalare sau clauzale). b. -c etc. Max răsuci cheia şi după aceea motorul demară.2.IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 251 Printre factorii care determină relaţia de forţă dintre principiul-R şi principiul-Q. atunci el implicitează propoziţia mai puternică A(F). şi inferenţele care decurg din acestea. Exemplele de implicaturi-I sînt următoarele (frazele-a descriu declanşatorii. b. sau de stereo­ tipii particulare care întăresc inferenţele guvernate de principiul-R (cf. Dacă. 65) defineşte implicaturile-I în modul următor: Implicaturi-I Fie o formă slabă/şi o formă forte F aparţinînd aceluiaşi domeniu semantic. Inferenţă dirijată de un stereotip (Atlas şi Levinson 1981) a.

Interpretarea noncoreferenţială este cu siguranţă întotdeauna posibilă. aceasta dacă o afirmaţie mai puternică nu contrazice principiul-I. (48 b) sînt implicaturi-I. Ion intră şi Ion se aşeză. Cînd se spune că (49 b) şi (50 b). care sînt în conflict potenţial cu implicaturileQ. 66): Maxima de relativitate (i) Nu încercaţi să spuneţi lucruri nediscutabile.252 (50) Conferinţă preferată (Levmson 1987) a. Principiul informativităţii Cea mai bună interpretare a unui enunţ este interpretarea cea mai informativă consistentă cu ceea ce nu este discutabil. stereotipul asociat lui profesor este că acest substantiv desemnează o persoană de sex masculin (pentru motive mai degrabă lingvistice decît sociologice). Pentru a explica implicaturile-I. (ii) înţelegeţi ceea ce se spune ca un lucru consistent cu lucruri nediscutabile. Ion intră şi se aşeză. 67-8) opune cele două principii-Q şi -I. In (50). Mecanismul propus de Levinson este următorul (cf. în afară de cazul dacă sînt contradictorii cu ceea ce se ştie despre lume. sau că (45 b-d). pincipiul-I. b. CAPITOLUL 9 In (49). (46 b). Convenţia de nondiscutabilitate (i) Faptul că unii referenţi şi unele situaţii au proprietăţi stereotipe nu este discutabil. interpretarea prefe­ renţială este cea care asigură o relaţie de coreferinţă între Ion şi el. Maxima locutorului „Faceţi în aşa fel încît contribuţia dumneavoastră să fie tot atît de informativă pe cît o cer scopurile schimbului conversaţional". Aceasta este raţiunea pentru care Levinson (1987. Corolarul interlocutorului „înţelegeţi că locutorul a făcut afirmaţia cea mai consistentă cu ceea ce ştie el" . (47 b). care autorizează îmbogăţirea informativă provocată de implicaturile-I. Atlas şi Levinson 1981. în timp ce implicaturile-I cer să se extragă mai mult decît ceea ce se spune prin enunţ. Implicaturile-I şi implicaturile-Q sînt incompatibile între ele: Implicaturile-Q ne permit să conchidem că locutorul a dat informaţia cea mai puternică. pe care le reformulează în felul următor: Principiul-Q 1. Levinson 1987. vrea să se spună că aceste inferenţe sînt automat autorizate. este necesar să se dispună de un principiu. Acest conflict este şi el la originea principiilor-Q şi -R ale lui Horn. iar principiul-R interpre­ tările asociate aşteptărilor stereotipe. Mai exact: nu faceţi o afirmaţie care este mai slabă din punct de vedere informativ decît ceea ce vă permite cunoaşterea dumneavoastră despre lume. dar rămîne cazul marcat. (ii) Existenţa sau realitatea faptului despre care vorbeşte o frază (is about) nu e discutabila. 2. întrucît principiul-Q explică implicaturile scalare şi clauzale.

Mai degrabă decît calificarea drept implicaturi-Q. Astfel. vom . adică produceţi secvenţa lingvistică minimală sufi­ cientă pentru a vă realiza scopurile comunicaţionale. să notăm că punctul central al acestor două prin­ cipii este noţiunea de nondiscutabilitate. implicaturile-Q o iau înaintea implicaturilor-I. Problema conflictului dintre implicaturi se poate reformula în felul următor: Rezolvară conflictului (2) (i) Adevăratele implicaturi-Q au un avantaj asupra implicaturilor-I. implicaturile-I induc interpretări stereotipe specifice. ele sînt puternic determinate de caracterul marcat al elementelor care le declanşează. pînă ce consideraţi că aţi ajuns la intenţia informativă a locutorului. (ii) In celelalte cazuri. Corolarul interlocutorului: regula de îmbogăţire „Amplificaţi conţinutul informaţional al enunţului locutorului. una marcată în formă şi cealaltă nemarcată. Cu alte cuvinte. Pentru ca o inferenţă să fie permisă. în principal. cu ex­ cepţia cazului cînd implicaturile-Q sînt inconsistente cu ceea ce e considerat adevărat. Ea trebuie însă să fie contra­ balansată de o regulă de interpretare ce corespunde unei maxime de maximalizare inferenţială care cere să se infereze cît mai mult cu putinţă. Q are cîştig de cauză în faţa lui I. In consecinţă." Punctul principal este legat de maxima de minimalizare: această maximă arată că se poate semnifica mai mult spunînd puţin. deci ca ea să fie nondiscutabilă. Levinson propune calificarea acestor implicaturi ca implicaturi-Q/M. de asemenea. Maxima locutorului: maxima de miminalizare „Spuneţi numai atît cît este necesar". găsind o interpertare mai specifică. dacă (51 a) implicitează-I (51 b) (aceasta este forma nemarcată). trebuie ca implicatura care decurge din ea să fie compatibilă cu ceea ce constituie fondul comun al conversaţiei. 2. (51 c) implicitează-Q/M (51 d). Rezolvarea conflictului dintre implicaturile-Q şi impicaturile-I Cînd există un adevărat conflict. asociate unor termeni nemarcaţi.IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE Principiul-I 253 1. Trebuie să observăm cu toate acestea că elementele de la originea acestor două tipuri de implicaturi nu sînt identice. iar forma marcată implicitează-Q/M nonaplicabilitatea implicaturii-I pertinente. Implicaturile-I induc interpretări stereotipe şi sînt. deoarece folosirea maximei de cantitate este direct tributară submaximelor de modalitate „fiţi scurt" şi „evitaţi prolixitatea". (iii) Dacă există două sau mai multe expresii coextensive în semnificaţiile lor. In acest mod propune Levinson să se rezolve ruptura dintre inferenţele-Q şi inferenţele-I. Trebuie. forma nemarcată comunică o implicatură-I. adică nonaplicabilitatea lui (51b). în caz de conflict. Cît despre implicaturile-Q.

d.254 CAPITOLUL 9 înţelege atunci de ce implicaturile-I au ca reprezentanţi tipici actele de limbaj indirecte. aşa cum prevedea principiul-R al lui Horn: (51) a. b. c. E posibil ca Ion să nu fi rezolvat problema. Ion putea să rezolve problema. . Ion a putut să rezolve problema. Ion a rezolvat problema.

Vom da două exemple clasice de fenomene scalare: ter­ menii complementari şi antonimi pe de-o parte. ceea ce se poate rezuma cu ajutorul postulatului de sens dat în (1): (1) Vx (necăsătorit (x) —> celibatar (x)) pentru orice x. divorţat}. Max nu e căsătorit. atunci x nu este celibatar. NB: Vom admite aici că opoziţia lexicale pertinentă este internă ansamblului constituit de unităţile lexicale {căsătorit. a afirma despre un individ adult că nu este căsătorit implică ideea că este celibatar. lingvistic sau de alt fel. . se va admite că dacă x este căsătorit. acest fapt implică ideea că x nu este celibatar. se spune despre un fenomen. după cum arată exemplele următoare: (3) a. sistemul de opoziţie lexicală este mai sofisticat. In paralel. Vom admite că într-o civilizaţie în care căsătoria se opune celibatului. e divorţat. TERMENI COMPLEMENTARI ŞI A N T O N I M I Să luăm un exemplu lingvistic pentru a ilustra diferenţa dintre noţiunile scalare şi noţiunile nonscalare.1. şi cuantificatorii pe de altă parte. Max nu e căsătorit. b. LIMBAJ ŞI SCALARITATE Un mare număr de fenomene semantice şi pragmatice au fost descrise pe baza pro­ prietăţilor lor scalare. într-adevăr. văduv. e văduv. Ansamblul corela­ telor constituie ceea ce se numeşte o scară în interiorul căreia între termeni inter­ vine o relaţie de ordine. Prin definiţie. dacă x este căsătorit. 1. că are o proprietate scalară dacă în descrierea sa intervine cel puţin o corelaţie şi dacă între cele două există o relaţie implicativă. celibatar}. atunci x este celibatar. SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 1. In realitate. ar trebui să luăm în considerare ansamblul lexical următor: {căsătorit. aşa cum explicitează postulatul de sens (2): (2) Vx (căsătorit (x) —» noncelibatar (x)) pentru orice x. ci numai în (4 a). In (5).10. In acest caz. Să examinăm acum un caz în care nu este posibil în mod aprioric să defi­ nim cele două postulate de sens date în (4). celibatar. dacă x nu este căsătorit.

implicaţia (6 b) nefiind. Mathilda May nu e frumoasă A Mathilda May e urîtă. a. ci o oarecare. b. Existenţa scărilor cantitative asociate cuantificatorilor are drept consecinţă două fapte prag­ matice care se află în contradicţie cu două predicţii logice. quelques. unpic etc). un cuantificator este un cuvînt {chaque. b. căci P şi Q indică fiecare un predicat cu un loc: (4) (5) (6) a.1. tous {un. CUANTIFICATORI Domeniul adjectivelor antonime nu este singurul potrivit pentru ilustrarea faptelor de scalaritate. De exemplu.2.256 CAPITOLUL 10 numai implicaţia (6 a) este validă. toţi). Desigur. Motivul imposibilităţii de a implica nu frumoasă în urîtă ţine de faptul că adjecti­ vele frumos şi urît nu sînt termeni complementari. ca în (7): (7) Mathilda May nu e frumoasă. aşa cum sînt căsătorit şi celibatar.puţin. ci termeni antonimi. ci foarte frumoasă.prea mult. quelques. unpeu. Vx (P(x) -> non-Q(x)) Vx (non-P(x) -> Q(x)) Mathilda May e frumoasă. le. adverb pentru beaucoup. Mathilda May e frumoasă —» Mathilda May nu e urîtă. {toţi. prin litotă putem interpreta nu frumoasă ca fiind urîtă. une flopee de. {mult. b. unpic. -l. aşa cum este cuantificatorul universal \/x(pentru orice x) şi cuantificatorul existenţial . NB: Vom reveni mai departe asupra faptului că interpretările negative ilustrează com­ portamente ale negaţiei diferite de cele ale interpretărilor pozitive. cel al cuantificatorilor. 1. un tas de etc. a căror caracteristică principală este de a defini cei doi poli ai unei scări. fiecare. mult. un) sau o locuţiune {laplupart des. trop. peu. chaque. nici unul tic). Mathilda May nu e frumoasă. Cuantificatori logici şi cuantificatori lingvistici Prima consecinţă este o divergenţă între proprietăţile semantice ale cuanti­ ficatorilor dintr-o limbă naturală şi cuantificatorii logicii predicatelor. cîţiva/cîteva. dar această interpretare poate foarte bine să fie concurată de o inter­ pretare alternativă. ce exprimă cantitatea atribuită acelor TVpe care îi determină.2. o puzderie de. Aceste expresii cantitative au proprietatea de a defini scări cantitative. a. ca în (8): (8) Mathilda May nu e frumoasă. cîţiva. o droaie de. aparţinînd unor categorii sintactice variabile (determinant pentru tous.) fiecare.) {cea mai mare parte a. un etc. o grămadă de etc). aucun etc. la fel de clasic. unpeu etc. Să luăm un alt caz. 1. beaucoup. Să ne reamintim că într-o limbă naturală ca franceza. une kyrielle de. scara cantitativă pozitivă (nonexhaustivă) va conţine un.

vom înţelege prin cîteva romane doar cîteva romane. asociată unor repere cantitative. într-adevăr. un homme din (9 b) nu semnifică „există cel puţin un x astfel încît x este un bărbat": în limba franceză. un homme în un homme est un homme [un bărbat e un bărbat] implicitează tous Ies hommes. Aceasta implică într-adevăr ideea că orice element al mulţimii băieţilor al căror număr cardinal este n satisface fără excepţie proprietatea de „a putea să se ducă la scăldat. în afară de Paul. Max n-a citit toate romanele lui Balzac.SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 257 3x(existâ cel puţin un x). la fel cum un x nu are întotdeauna semnificaţia logică 3x. şi deci. peuvent aller se baigner. [toţi bărbaţii]. In schimb. [Un bărbat e un bărbat]. toţi termenii x nu înseamnă întotdeauna Vx. interpretarea pe care trebuie să o dăm sintagmei toţi băieţii nu e cea logică. Cu alte cuvinte. afortiori. [Toţi băieţii. Semnificaţia logică şi lingvistică a cuantificatorilor A doua consecinţă a divergenţei dintre semnificaţia lingvistică şi semnificaţia logică a cuantificatorilor este legată de înlănţuirile pe care le produc aceştia. b.2. Un homme est un homme. într-adevăr. fără excepţie. aşa cum este reprezentat pe scara cantitativă următoare: . inferior faţă de nu toate. ba chiar aproape pe toate. 1. aşa cum o arată exem­ plele următoare: (9) a. răspunsul (10 a) va fi mai favorabil pentru Max decît răspunsul (10 b). de proprietăţile lor argumentative aparent contradictorii cu proprietăţile lor logice: (10) a. sauf Paul. Tot aşa. ne putem aştepta ca acesta să fi citit multe.2. se pot duce la scăldat]. Tous Ies garcons. Max a citit cîteva romane de Balzac. este următoarea: dacă interlocutorul îl întreabă pe locutor dacă Max este un bun cunoscător al lui Balzac şi va putea să-i dea informaţii despre o lucrare din Comedia umană. Intuiţia." In limba franceză tous Ies x sont P [toţi termenii x sînt P] nu semnifică în mod necesar că orice element al ansamblului termenilor x are. In (9 a). dacă spunem că a citit cîteva romane de Balzac. proprietatea P: coocurenţa lui tous [toţi] cu sauf[în afară de] arată că numărul cardinal al mulţimii termenilor x care posedă proprietatea P se poate interpreta ca avînd sem­ nificaţia „mai mic decît n". cîteva ar fi pe scara cantitativă a cărţilor lui Balzac citite de Max. b. dacă spunem despre cineva că n-a citit toate romanele lui Balzac.

] ?? Max a Iu quelques romans de Balzac. et meme tous. b. (10 a) este orientat către o concluzie negativă de tipul Max connaît mal Balzac. [?? Max n-a citit toate romanele lui Balzac. b. cu ajutorul înlănţuirilor cu meme [chiar. (13) a. Orientarea argumentativă respectivă a acestor două enunţuri se poate verifica. 2. 7-11): pentru el. [Max nu-ţi va putea da informaţia pe care o cauţi: n-a citit toate romanele lui Balzac] ?? Max pourra te donner le renseignement que tu cherches: ii n'a pas iu tous ies romans de Balzac. b. de aceeaşi orientare argumentativă (cf.] Max a Iu quelques romans de Balzac. şi numai (10 b) are o orientare argu­ mentativă pozitivă. Ducrot 1980 c. et meme aucun. iar pe de altă parte. [Max îţi va putea da informaţia pe care o cauţi: a citit cîteva romane de Balzac] ?? Max ne pourra pas te donner le renseignement que tu cherches: ii a Iu quelques romans de Balzac. pe care am calificat-o drept . [?? Max îţi va putea da informaţia pe care o cauţi: n-a citit toate romanele lui Balzac] Max pourra te donner le renseignement que tu cherches: ii a Iu quelques romans de Balzac. ba chiar le-a citit aproape pe toate. pentru o concluzie de tipul Max connaît Balzac. (12) a. cap. [?? Max nu-ţi va putea da informaţia pe care o cauţi: a citit cîteva romane de Balzac] Max n'a pas Iu tous Ies romans de Balzac. [?? Max a citit cîteva romane de Balzac. SCĂRILE ARGUMENTATIVE Teoria scărilor argumentative a fost formulată într-o primă versiune în Ducrot (1973.258 CAPITOLUL 10 Această intuiţie semantică este contestată de Ducrot (cf. 13). care intro­ duce un argument mai puternic. ba chiar n-a citit nici unul. Max îl cunoaşte puţin pe Balzac. pe de-o parte. ii n'en a meme Iu aucun. (14) a. Max îl cunoaşte pe Balzac. (11) şi (12). ba chiar nici unul. şi a fost pe urmă reluată în Ducrot (1980 c). ba chiar]. cu ajutorul înlănţuirilor cu concluziile posibile (cf. ba chiar pe toate. A In acest capitol vom examina problema scalarităţii în limbile naturale dintr-un punct de vedere pragmatic şi vom aborda problemele pe care le pun scările argumentative şi predicatele scalare din punctul de vedere al teoriei argumentării. Max ne pourra pas te donner le renseignement que tu cherches: ii n'a pas Iu tous Ies romans de Balzac.] ?? Max n'a pas Iu tous Ies romans de Balzac.] b. [Max a citit cîteva romane de Balzac. ii Ies a meme presque tous lus. Ea corespunde primei încercări de formulare explicită a teoriei argumentării. (13) şi (14)): (11) a. [Max n-a citit toate romanele lui Balzac.

18). Vom spune czp' este prezentat de locutor ca un argument mai puternic decît p. Noţiunea de clasă argumentativă este deci relativă la noţiunea de concluzie.1. Scară argumentativă Cînd o relaţie de ordine sau de forţă intervine în interiorul unei clase argumen­ tative. ci]. vom spune că argumentele aparţin aceleiaşi scări argumentative (Ducrot 1980 c. dez­ voltat în capitolul 11. Forţă argumentativă Argumentele care aparţin aceleiaşi clase argumentative sînt într-o relaţie de ordine: unele argumente sînt mai puternice.SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 259 argumentativism slab. pe de-o parte. SCARĂ ŞI FORŢĂ ARGUMENTATIVE 2. altele sînt mai slabe. vom aborda noţiunile de bază ale teoriei scărilor argumenta­ tive. 2. dacă concluzia lui p la r implică concluzia lui p' la r. NOŢIUNILE ARGUMENTATIVE DE BAZĂ: CLASĂ. 18).1. problema negaţiei şi rolul legilor discursive în prelucrarea fenomenelor scalare. Vom reprezenta o scară argumentativă determinată atît de concluzia r cît şi de argu­ mentele p şi p' care satisfac definiţia forţei argumentative în felul următor: Figura 2 Pentru a ilustra mai concret aceste noţiuni. . Nu vom trata aici despre argumentativismul forte. înseamnă că ele permit să servească aceleiaşi concluzii şi că reprezintă opţiunea aceluiaşi locutor. care aparţin aceleiaşi clase argumentative.2. 2.1. O scară argumentativă este deci o clasă argumentativă orientată. 17).1. şi la cea de locutor. Clasă argumentativă Vom spune că două enunţuri p şi p' aparţin aceleiaşi clase argumentative de­ terminate de un enunţ r dacă locutorul le consideră pe p şi pe p' ca argumente în favoarea lui r (Ducrot 1980 c. care corespunde versiunii topice a teoriei argumentării. Să privim două enunţurip şip'. inversul nefiind adevărat (Ducrot 1980 c. vom discuta cazul conectorilor argumentativi meme [chiar] şi mais [dar.3. In acest paragraf.1. pe de altă parte: dacă două enunţuri sau mai multe aparţin aceleiaşi clase argumentative. 2.

a. aşa cum arată figura 3: r Figura 3 Această relaţie de ordine poate să fie ilustrată prin următoarea paradigmă de exemple: (15) b. care este surtout [mai ales]. mai ales la Paris. dar din punct de vedere argumentativ q este mai puternic decît p. pşiq aparţin aceleiaşi scări argumentative. presupune că enunţurile Pierre a une these d'Etat. [In Franţa.4. Ies femmes sont belles. [Petru are o teză de ciclul al treilea. Faptul că aceste două informaţii se pot conecta prin meme [chiar].260 CAPITOLUL 10 Reamintim că un conector este o marcă lingvistică ce leagă două acte de limbaj în interio­ rul aceleiaşi enunţări.] Admitem aici că ordinea valorilor instituţionale este (teză de ciclul al treilea < teză de stat). femeile sînt frumoase.1. relaţia de forţă argumentativă este indicată convenţional de conectorul argumentativ meme [chiar].] ?? Pierre a une these d'Etat. aceasta presupune că r poate să fie mai bine susţinut de q decît Aep. meme â Paris. chiar şi la Paris. Vom observa că un conector apropiat de meme [chiar].] Subînţelesul lui (16 a) este că femeile sînt mai frumoase la Paris decît în altă parte a Franţei. Pierre a une these de troisieme cycle.] En France. Exemplele conectorilor meme şi mais Meme [chiar] Pentru Ducrot. [Petru are o teză de stat. Ies femmes sont belles. 2. şi chiar o teză de ciclul al treilea. [Petru are o teză de stat] şi Pierre a une these de troisieme cycle [Petru are o teză de ciclul al treilea] aparţin aceleiaşi clase argumentative. şi chiar o teză de stat. et meme une these de troisieme cycle. En France. femeile sînt frumoase. în timp ce subînţelesul lui (16 b) este că nu ne-am aştepta ca femeile să fie frumoase la Paris. nu impune acest tip de condiţii de întrebuinţare: vom nota diferenţa din planul subînţelesurilor (implicaturi) dintre următoarele două enunţuri: (16) a. [In Franţa. et meme une these d'Etat. surtout â Paris. Dacă meme q [chiar q] (a avea o teză de stat) este mai tare din punct de vedere argumentativ decîtp (a avea o teză de ciclul al treilea). Intr-o secvenţă/» et meme q [p şi chiar q]. Vom spune despre un conector că este argumentativ dacă leagă două acte argumentative şi că un act argumentativ constă în enunţarea unui enunţ cu funcţie de argument. b. .

cînd există o relaţie de forţă argumentativă între două argumente. aceea de a combina relaţia de forţă argumentativă şi relaţia de contradicţie argumentativă. însă. L'ete sera chaud. Relaţia aceasta presupune că dacă un argument p apaţine unei clase argumentative determinate printr-o concluzie r. supra cap. ci) Conectorul argumentativ mais ilustrează relaţia de forţă argumentativă şi o noţiune nouă. 9 § 2. b. je ne confierais pas ce travail â Max: ii est competent. cea de contradicţie argumentativă. vom examina următoarele exemple: (18) a. surtout pour Ies garcons. L'ete sera chaud. vom spune că sînt coorientate sau că au aceeaşi orientare argumentativă. Vara va fi caldă. ci cele semantice (cf. Pentru a explicita aceste două proprietăţi argumentative. Vom discuta mai departe cazul lui meme şi diferitele modalităţi de a-i explica semnificaţia. Un ultim exemplu. ? Vara va fi caldă.1. n-aş încredinţa treaba asta lui Max: e competent. Vom reprezenta relaţia de contradicţie argumentativă în felul următor: non r Figura 4 Mais are o proprietate argumentativă surprinzătoare. [In locul tău. chiar şi pentru băieţi. dar un încurcă-lume. In schimb. mai ales pentru băieţi. (17) En face de la photographie d'une jeune adolescente au tee-shirt decollete: a. meme pour Ies garcons. mais brouillon.SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 261 NB: Comentariul întrebuinţării lui meme [chiar] de mai sus nu face să intervină pro­ prietăţile sale argumentative. cînd/? şip' aparţin unor clase argumentative opuse.2.] .] Metis {dar. In acest sens. extras dintr-o reclamă pentru tricourile Kooka'i ne permite să arătăm exact diferenţa dintre surtout [mai ales] şi meme [chiar]. aceasta nu implică în mod necesar faptul că argumentele aparţin aceleiaşi scări argumen­ tative. b. [In faţa fotografiei unui tinere adolescente îmbrăcată cu un tricou decoltat: a. există un argument p' aparţinînd unei clase argumentative deter­ minate prin concluzia opusă non-r. Cînd două enunţurip şip' aparţin aceleiaşi clase argumentative. A ta place.). vom spune că sînt antiorientate sau că au o orientare argumentativă opusă.

Se vede că relaţia de ordine sau de forţă argumentativâ nu poate exista apriori: în (18 a).] (19) a. b. Vom admite că. In plus. a fi competent apaţine clasei argumentative determinate de concluzia In locul tău. Moeschler 1989 â. je ne confierais pas ce travail â Max: ii est brouillon. [In locul tău. în timp ce în (19 b) situaţia este inversă. [In locul tău. je ne confierais pas ce travail â Max: ii est competent. se vede că. aş încredinţa treaba asta lui Max. dar competent. dar competent. CAPITOLUL 10 ?? A ta place. această schemă primeşte următoarele valori: . je confierais ce travail â Max: ii est brouillon. argumentul Max este un încurcă-lume este mai tare decît argumentul Max este competent. pentru ca enunţul să fie bine format din punct de vedere argumentativ.262 b. [In locul tău. 57): Pentru a explica respectiv pe (18 a) şi pe (19 b). Putem astfel reprezenta structura semantică a lui mais prin următorul careu argumentativ (cf. mais competent. aş încredinţa treaba asta lui Max: e un încurcă-lume. şi ci a fi un încurcă-lume aparţine clasei argumentative deter­ minate de concluzia inversă.] A ta place. mais competent.] ?? A ta place. este necesar să existe o compatibilitate între concluzie şi clasa argumentativâ a argumentului introdus prin mais. aş încredinţa treaba asta lui Max: e competent dar un încurcă-lume. n-aş încredinţa treaba asta lui Max: e un încurcă-lume. mais brouillon.

cap. va trebui să acceptăm a fortion argumentaţia negativă (21): (20) Max est intelligent: ii a passe son bac. Această lege . NEGAŢIA ŞI LEGILE DISCURSIVE 263 Tratarea argumentativă a negaţiei aduce lămuriri din mai multe puncte de vedere. în opoziţie cu negaţia polemică şi cu negaţia metalingvistică. trebuie să facem apel la un anumit număr de legi discursive: legea negaţiei. şi la Ducrot (1972). în timp ce negaţiile polemice şi metalingvistice se opun unor enunţări şi constituie acte.SCARI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 2. 2. [Max este deştept: şi-a luat bacalaureatul. pentru o primă descriere pragmatică a negaţiei.2.4. [Max nu este deştept: nu şi-a luat bacalaureatul. Legea inversiunii argumentative Legea inversiunii argumentative este o explicitare a legii negaţiei care ţine seama de proprietăţile argumentelor aparţinînd unei scări argumentative. NB: Vom reaminti că negaţia. legea insuficienţei. § 1. § 3. Cel mult putem pune între p implică q şi non-q implică non-p echivalenţa logică (22) (echivalenţă numită contrapoziţie): (22) (p —> q) <-> (non-q —> non-p) 2. Aceste legi ale discursului aparţin componentei retorice. la Ducrot (1984. 7. din acest punct de vedere. De exemplu. fie de rectificare. iar în lucrarea de faţă. într-un mod diferit de implicaţia materială a logicii clasice.2. aşa cum este descrisă în Introducere. 1991 şi 1992) pentru o analiză a celor trei tipuri de negaţii. negaţia sa non-p va fi considerată ca un argument pentru concluzia non-r. legea inversiunii. la cap. Se ştie într-adevăr că dacă p implică q. Legea negaţiei Această primă lege se referă la un fapt argumentativ intuitiv.1.1. Trimitem la Moeschler (1982. care nu are un corespondent logic. şi în cap. 12.2. căci pe de o parte pune în lumină comportamentul negaţiei din limbă în raport cu scările argumentative.] NB: Vom observa că relaţia argumentativă care există între un argument şi concluzia sa se comportă. Pentru a descrie proprietăţile argumentative ale negaţiei. fie de respingere. § 3. Ea stipulează într-adevăr că dacă un argument p aparţine clasei argumentative determinate de concluzia r.2. Pentru a evita orice ambiguitate. vom arăta de la început că tratamentul pe care Ducrot îl propune pentru negaţie se limitează le ceea ce el numeşte negaţia descriptiva.2. iar pe de altă parte implică recursul la un anumit număr de legi discursive. descriptivă corespunde simplei descrieri a unei stări de fapt negativ.2. dacă acceptăm argumentaţia dată în (20). 8). din aceasta nu decurge că non-p implică non-q.] (21) Max n'est pas intelligent: ii n-a pas passe son bac. legea reducţiei şi legea exhaustivităţii. pentru a descriere polifonică a negaţiei.

3. vom admite pentru o concluzie r particulară că pentru a apăra concluzia opusă. b. b. [Nu te vei ruina: biletul nu costă 50 de franci. ?? Max are doctoratul de stat. căci întrebuinţările matalingvistice ale negaţiei nu sînt explicate: negaţia are aici. Tu ne te ruineras pas: la place coute 50 francs.] 2. legea inversiunii argumentative prezice că scara negativă face din nonp un argument mai tare decît nonp' pentru concluzia non-r. Dacă n-ar interveni legea insuficienţei. Deci. în anumite împrejurări. ceea ce este repre­ zentat în figura 8: De exemplu. nici măcar doctoratul de stat. 30). a. [Max nu e satisfăcut de noua sa maşină.264 CAPITOLUL 10 stipulează că scara enunţurilor negative este inversul scării enunţurilor pozitive. dacăp' este mai tare decît p. ii en est enthousiaste. o întrebuinţare ameliorantă şi nu atenuantă (cf. Vom observa că legea inversiunii nu explică decît comportamentul negaţiei descriptive. [Nu te vei ruina: biletul costă 50 de franci. Max are ciclul al treilea şi chiar doctoratul de stat. b. nici măcar ciclul al treilea. El poate folosi fie un enunţ pozitiv. atunci.2. şi chiar ciclul al treilea.] Tu ne te ruineras pas: la place ne coute pas 50 francs. „afirmarea unei cantităţi care este considerată slabă echivalează cu afirmarea insuficienţei acestei cantităţi. ?? Max nu are ciclul al treilea. legea reducţiei) (25) Max n'est pas satisfait de sa nouvelle voiture. Legea insuficienţei Legea insuficienţei arată că dacă un enunţ p aparţine clasei argumentative de­ terminate de r dar este un argument slab pentru r. p poate să fie un argument pentru non-r. pe scara argumentativă determinată de con­ cluzia r. într-adevăr. Max nu are doctoratul de stat. n-am putea explica relaţia argu- . cel care se impune în ordinea argumentelor este inversul: (23) (24) a." (Ducrot 1980 c. Să presupunem că locutorul încearcă să-şi convingă interlo­ cutorul că biletul de teatru este ieftin.] Recursul la legea insuficienţei este necesar aici ca să explicăm întrebuinţarea argumentativă din biletul costa 50 de franci. dacă admitem că a avea doctoratul de stat este un argument superior celui de a avea ciclul al treilea. fie unul negativ: (26) a. Cu alte cuvinte. e entuziasmat.

[E călduţ (sau cald). b. (28) a. care este orien­ tată.] Aucun ami n'est venu â la reunion. şi scara argumentativă.2. Pentru a explica mai concret legea reducţiei. [E mai mult decît frig. (29) a. 31).] îl fait plus que froid.] Peu d'amis sont venus. Vom observa că graduările fizice corespunzătoare enunţurilor sînt arbitrare şi nu schimbă structura regulii. non-p se verifică în zona inferioară lui / şi nu în zona superioară. Pentru acest motiv. pentru a defini graduarea fizică orientată conform scării argumentative corespunzătoare.] Formularea explicită a legii reducţiei devine mai complexă prin faptul că trebuie să introducem o noţiune intermediară între graduarea fizică (de exemplu de temperatură) care nu are nici o orientare. b. să luăm scara argumentativă dată în figura 10 şi graduarea fizică omoloagă dată în figura 11. [Nici un prieten n-a venit la reuniune.] II n'y avait pas beaucoup d'amis a la reunion. Legea reducţiei Legea reducţiei explicitează ideea că negaţia lingvistică descriptivă semnifică „mai puţin decît" (Ducrot 1980 c. după cum arată scările argumentative din figura 9: 2. Constatăm că zonele asociate enunţu­ rilor negative definesc o zonă a graduării fizice neapărat inferioară: .4. Ducrot (1980 c. [Nu e frig. [Nu erau mulţi prieteni la reuniune. îl ne fait pas froid. Fie / zona graduării obiective analoagă scării argumentative pe care o verifică un enunţ p aparţinînd clasei argumentative determinate de r. [Puţini prieteni au venit. Această lege arată că enunţurile (27) semnifică (28) şi nu (29): (27) a. b.SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 265 mentativă dată în (26 a): clasa argumentativă a argumentului pozitiv este într-adevăr determinată de concluzia te vei ruina. 32) va introduce noţiunea de graduare omoloagă a unei scări argumentative. II fait tiede (ou chaud). Legea reducţiei va spune că dacă p se verifică în /.

Conform indicaţiilor din figura 11. zona l\ a temperaturilor enunţului Nu e foarte frig. Problema de natură pragmatică este deci de a şti de ce un locutor. pentru a comunica ideea că temperatura este agreabilă. nu se va servi . rezultă că /' include zonele de temperatură Nu efrig şi Nu e răcoare.266 CAPITOLUL 10 Legea inversiunii preconizează că scara enunţurilor negative corespunzind scării pozitive din figura 10 corespunde scării inverse pe care am dat-o în figura 12. Legea exhaustivităţii Rămîne o ultimă problemă creată de legea reducţiei.5. fiind inferioară zonei / a temperaturilor E foarte frig.2. 2. Legea care va explica aceasta va fi legea reducţiei. Dar legea inversiunii nu permite a pune în legătură scara argumentativă cu o graduare fizică omoloagă.

fCette situation est un peu genante. U n u i poliţist care te întreabă ce ai băut înainte de a te urca la volan. e preferabil să-i răspunzi (30 a) decît (30 b): (30 b) suportă într-adevăr o interpretare litotică (am băut mult vin).] Am băut pupirij vin [în limba română. Legea exhaustivităţii impune folosirea enunţului care dă cele mai multe informaţii. legea exhaustivităţii permite să luăm în considerare zone care corectează efectul abuziv al legii reduc­ ţiei. Aşa cum figura 11 prezintă zone omoloage de graduare fizică pentru enunţurile pozitive.NT]. cu accentul pe puţin .1. PEU [pc/rwj şi UNPEU [PUTINJ: PRESUPOZIŢIE ŞI SUBÎNŢELES 2. ca în (31): (31) [Certe situation est peu genante.] Situaţia aceasta este p\x\lnl jenantă.SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 267 de enunţul Nu e foarte frig.] Situaţia aceasta este puţinjenantă.3.NT]. Această interpretare are un fond de legitimitate. Q'ai bu un peu de vin. Soluţia constă aici în recursul la legea exhaustivităţii (sau maxima de cantitate. D a r interpretarea cantitativă se complică atunci cînd predicatul nu are semnificaţie referenţială cantitativă.] a primit tradiţional o explicaţie cantitativă: astfel. . deci a enunţului celui mai tare. după cum o arată figura 13. ci mai degrabă de Nu efrig sau de Nu e răcoare. s-ar admite că în (30 a) cantitatea descrisă este mai slabă decît cea indicată în (30 b): Figura 13 (30) a. Q'ai bu peu de vin. la Grice 1975). Interpretări cantitative şi modale Opoziţia care există în limba franceză între peu [puţinj şi un peu [puţin.] Am băut puţin 2 vin. fără emfază pe puţin 2 . 2. . ceea ce nu este cazul în (30 a).3. [In limba română. b.

Astfel. [Max pare să devină un sobru: a băut destul de puţin^ vin aseară. dacă diferenţa n-ar fi decît canti­ tativă sau modală. 2. pe cînd (31 b) se află mai aproape de interpretarea pozitivă (această situaţie este jenantă). Dacă realmente diferenţa dintre peu (puţin) şi unpeu (puţin)) n-ar fi decît cantitativă sau modală. ar trebui să ne aşteptăm ca (35) să fie la fel de acceptabil ca şi (34). Max pare să devină un sobru: a băut puţinx vin aseară. Dacă nu este aşa. Max semble devenir sobre: ii a bu assez peu de vin hier soir. pe cînd în (33). înseamnă că diferenţa este în altă parte. 200) propune o localizare a acestei diferenţe în termeni de categorii ale poziţiei (pentru unpeu (puţin) şi ale limitării (pentru peu (puţin)). Pentru el. b. Vom admite într-adevăr că în (32) înlănţuirile sînt acceptabile. (34) a. vom înţelege de ce putem argumenta cu peu de vin (puţin1 vin) pentru sobrietate. b. peu (puţin) şi un peu (puţin)) se opun nu în termeni cantitativi sau modali. ? Max pare să devină mai puţin sobru: a băut puţin[ vin aseară. ele par bizare: (32) (33) a. modificarea lui peu (puţin^) şi a lui unpeu (puţin) spre argumentare pentru primul şi spre diminuare pentru al doilea ar trebui să ne permită să ajungem la o echivalenţă a orientărilor lor argumentative.] Max semble devenir moins sobre: ii a bu un tout petit peu de vin hier soir.3.268 CAPITOLUL 10 Aici opoziţia este modală. Interpretări argumentative şi presupoziţionale Pentru a evita o delimitare netă între două puncte de vedere. Ducrot (1972. cap. b. [Max pare să devină mai puţin sobru: a băut puţintel vin aseară.] ? Max pare să devină un sobru: a băut puţintel vin aseară. Prima observaţie care sprijină această ipoteză se bazează pe înlănţuirile pe care le efectuează peu (puţin) şi unpeu (puţin). Ducrot (1972. Exemplele (34) şi (35) arată clar că această ipoteză nu este corectă. 7) propune o soluţie alternativă în termeni de presupoziţie şi de scară argumentativă. Max pare să devină mai puţin sobru: a băut puţinî vin aseară. ? Max pare să devină mai puţin sobru: a băut destul de puţin vin aseară. (35) a. după cum o arată scările argumen­ tative următoare: . Să remarcăm că şi aceste înlănţuiri pot fi explicate în cadrul abordărilor cantitative sau modale: daca peu (puţin) indică o cantitate mică sau este apropiat de negaţie. b. într-o primă etapă. a.2. ? Max pare să devină sobru: a băut puţin2 vin aseară. ci în termeni argumentativi şi presupoziţionali. CĂ peu (puţin) şi unpeu (puţin) aparţin unor categorii semantice care nu sînt nici cantitative şi nici modale. Vom admite deci. în măsura în care vom interpreta (31 a) ca apropiat de un enunţ negativ (această situaţie nu este jenantă).

format pornind de la a. (ii) Fie enunţul Pierre a bu un peu de vin [Petru a bâutpuţin2 vin]. în timp ce peu [puţin^ presupune a.] Est-ce que Pierre a bu peu de vin hier? [Petru a băut puţinl vin ieri?] ' Max n'a pas bu du tout Max n-a băut deloc Max n'a pas bu Max n-a băut Max a peu bu Max a băut puţin. ne vom servi de ele pentru a descrie pe peu [puţin^ şi pe un peu [puţin2] (i) Fie a enunţul Pierre a bu du vin hier [Petru a băut ieri vin] şi A enunţul Pierre a bupeu de vin hier [ Petru a băut ieri puţin x vin]. pe cînd subînţelesul. de al celei retorice. şi nici pe cel al negaţiei). este următoarea: A presupune ceea ce exprimă a (şi anume Petru a băut ieri vin) şi exprimă ideea că vinul a fost băut în cantitate mică. 7. un peu (puţin^j afirmă existenţa lui a limitîndu-1 la o cantitate mică. şi dacă presupune că destinatarul lui p dispune de suficiente informaţii care să-i permită să recupereze pe q pornind de la p şi de la o lege discursivă (cf. atunci cînd se interoghează sau se neagă p. limitînd cantitatea despre care este vorba la o cantitate mică. aşa cum este ea propusă de Ducrot. Pierre n'a pas bu peu de vin hier. [Petru n-a băut puţinx vin ieri. Vom verifica faptul că (37 a) şi (37 b) nu aduc nici un conţinut presupus special. locutorul lasă să se înţeleagă q. Vom spune că un conţinut q este conţinutul presupus al unui enunţ cu conţinut p dacă. Descrierea aceasta este confirmată în enunţurile negative şi interogative cores­ punzătoare care presupun într-adevăr că Petru a băut ieri vin: (36) a. Reamintind aceste noţiuni. b.SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 269 Categoria limitării A Figura 14 Dacă diferenţa nu este nici cantitativă şi nici modală. § 3). Cu alte cuvinte. B afirmă că a. Descrierea luiyl. atunci cum ar putea fi ea exprimată? Ducrot propune să se recurgă la diferenţa dintre presupoziţie şi subînţeles. supra. aşa cum o arată înlăn­ ţuirile din (38): . enunţîndp. cap. Conţinutul presupus ţine deci de domeniul componentei lingvistice. q se păstrează (şi anume nu face nici obiectul interogaţiei. Vom spune în schimb că un conţinut q este un subînţeles al unui enunţ/» dacă. In acest caz.

] Ce livre est peu interessant. care atenuează afirmaţia cu unpeu (puţin^) şi negaţia cu peu {puţin^j. [Am ceva bani la mine] Si j'ai un peu d'argent cet ete. reproşul care i s-ar putea face nu este că el ar fi minţit.3. Petru n-a băut puţin 2 vin ieri. In primul rînd. să comparăm (41) şi (42). b. n-a băut chiar deloc. ba chiar nu este deloc] Primul avantaj al descrierii presupoziţionale este deci de a face compatibilă descrierea semantică a lui peu {puţin^ şi a lui un peu (puţin^ cu întrebuinţarea legilor discursive. [Cartea aceasta este puţinx interesantă. b. (40 b) compatibilitatea înlănţuirii cu meme): (39) a. totuşi contextul (39 b) care impune interpretarea litotică). nu există contradicţie atunci cînd credem că o carte nu este interesantă. de exemplu) sau alte băuturi alcoolice. îmi voi petrece vacanţa în Italia. j'irai en vacances en Italie. Cum se poate explica faptul că numai (41) are subînţelesul (43). J'ai un peu d'argent sur moi. şi spunem în (40 a) că este peu interessant {puţin interesantă): legea litotei explică faptul d&peu {puţin^ comunică mai mult decît indică semnificaţia sa din limbă (cf. [Petru a băut puţinj vin alb. [Petru a băut puţin 2 vin alb.] . ea permite explicarea anumitor efecte de sens legate de întrebuinţarea luipeu {puţin^ şi a lui unpeu {puţin^. Petru a băut puţin 2 vin ieri? CAPITOLUL 10 Petru n-a băut puţin 2 vin ieri. ii ne l'est meme pas du tout. a. b. care nu trebuie să intre în descrierea lor semantică: este vorbain special despre efectele legii litotei. Descriere presupoziţională şi legi discursive Descrierea pe care o propune Ducrot are anumite avantaje.] Ce livre est peu interessant.3. In acest sens. tot aşa. (40) a. şi anume că numai peu {puţin^j poate introduce un contrast? (41) (42) (43) Pierre a bu peu de vin blanc. ci că a lăsat să se înţeleagă o interpretare limitativă determinată de legea exhaustivităţii (cf.] Pierre a bu du vin autre que blanc (rouge par exemple) ou d'autres boissons alcoolisees.270 (37) (38) a. b. Dar mai există un avantaj. nu mai puţin important: explicarea fenomenelor neclare din cadrul analizei tradiţionale. Petru a băut puţin 2 vin ieri? Pentru că în general nu bea. 2.] Pierre a bu un peu de vin blanc. [Cartea aceasta este puţin^ interesantă. Dacă un locutor enunţă (39 a) cînd are mulţi bani la el. [Petru a băut altfel de vin decît alb (roşu. [Dacă voi avea ceva bani la vară.

Pot spune foarte bine despre cineva că a băut puţin vin alb şi să adaug că a băut mult vin roşu. Să luăm mai întîi cazul lui un peu \puţin%\ Conţinutul exprimat de (42) este că Petru a băut o cantitate oarecare (cel puţin mică) de vin alb. sau că locutorul nu poate extrage din A . această informaţie se poate deduce din A . Această lege discursivă este legea economiei determinative care „pretinde ca fiecare determinare particulară introdusă într-un enunţ afirmativ să aibă o va­ loare informativă" (Ducrot 1972. Locutorul nu poate garanta adevărul lui A .SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 271 Pentru a explica diferenţa aceasta.b (Petru a băut puţin2 vin). trebuie să ne întoarcem. sau că. această informaţie este subînţeleasă. In exemplul (42). Dat fiind că nu putem deduce conţinutul exprimat de A pornind de la.b" (Ducrot 1972. înainte de a aplica această lege la (41) şi la (42). Ce se întîmplă cu (41). Cu alte cuvinte. rezultă că legea economiei va fi considerată ca fiind satisfăcută şi nu va fi vehiculat nici un subînţeles. vom reaminti că legile discur­ sive nu privesc decît conţinutul exprimat şi niciodată pe cel presupus (conţi­ nuturile presupuse sînt condiţii de continuitate a discursului). Cantitatea de vin alb băută este mică.b este nesigur. Pentru Ducrot. într-o primă etapă. „locutorul nu poate garanta adevărul \\\\A . sau că informaţia exprimată de A nu decurge din cea pe care o exprimă^ . la descrierea presupoziţională a lui peu (puţin^j şi a lui unpeu (puţin^. pornind de lapeu [puţin]} Conţinutul exprimat este „cantitatea de vin alb băută este mică".b este nesigur. dacă A conţine o expresie b.b. care se poate extrage din A fără a altera structura frazei. 203). A . Efectul de sens (43) va fi atribuit unei legi discursive şi nu descrierii semantice. Dacă prima condiţie a legii economiei nu este satisfăcută. şi subînţelesul este declanşat de legea economiei determinative. Această lege se înţelege în felul următor.puţin1 vin alb).. A . alb din puţinx vin alb. „a întrebuinţa pe A înseamnă a lăsa să se înţeleagă sau că A . Descrierile pentru (41) şi (42) sînt respectiv următoarele: (41') (42') conţinut presupus conţinut exprimat conţinut exprimat Petru a băut vin alb. 202). pentru că această primă condiţie . Deci. legea economiei determinative ne permite să prezicem că „întrebuinţarea lui^l pretinde în mod obişnuit. şi anume. Petru a băut o anumită cantitate (cel puţin mică) de vin alb. 201). Fie A o frază şi b o expresie determinativă (în exemplele noastre. a spune despre cineva că a băut puţin vin alb înseamnă a prezenta faptul că a băut puţin vin ca nesigur? Desigur că nu. Or. Aceasta decurge din faptul că „întrebuinţarea unui enunţ subînţelege că toate determinările cuprinse în el au o valoare informativă" (Ducrot 1972. şi deci subînţelege..b.b"} Cu alte cuvinte.b toate informaţiile pe care i le aduce/l (ibid). ce se întîmplă cu a doua. şi anume că Petru a băut puţin 1 vin. Vom spune că b are o valoare informativă mA dacă una dintre următoarele două condiţii este satisfăcută: (a) (b) Auditorul nu poate trage concluzia A din A .b.

şi pentru că numai această a doua condiţie este satisfăcută. Poziţia aceasta corespunde poziţiei minimaliste. Recursul la această lege este necesară pentru că altfel n-am înţelege cum este posibil să dăm. al cărei obiect este de a recurge în mod sistematic la întrebuinţarea legilor discursive. W seulement unpeu de temps [am numaipuţin timp§ şi o interpretare nonrestrictivă (j'ai un peu de temps înseamnă am cel puţin un pic de timp).] Cu alte cuvinte. Dincolo de această divergenţă de principiu. a cărei proprietate principală este de a reduce la minimum valoarea . Enunţul (44) face posibile două inter­ pretări. Anscombre şi Ducrot 1983.1. [cel puţin un pic de x]). ca în (45)): (44) (45) J'ai un peu de temps libre. 3. legea exhaustivităţii. pe de altă parte adepţii unei abordări semantice zisă minimalistâ (Fauconnier 1976 şi Cornulier 1984). 2). recursul la legile discursive pare necesar şi justificat pentru următoarele motive. 3. cap. se profilează o diferenţă care are un efect considerabil: necesitatea sau inutilitatea recurgerii la principii logice în explicarea faptelor semantice. je partirai en vacances en Italie. enunţul subînţelege că Petru a băut o cantitate (mică sau mare) de altfel de vin decît alb. [Dacă voi avea puţin 2 timp liber la vară. se face ipoteza că această interpretare este produsul unei legi discursive. ARGUMENTATIVISM ŞI MINIMALISM: DESPRE BUNA ÎNTREBUINŢARE A LEGILOR DISCURSIVE Către sfîrşitul anilor şaptezeci.272 CAPITOLUL 10 este satisfăcută. RECURSUL LA LEGILE DISCURSIVE Oricare ar fi poziţia teoretică adoptată. în anumite contexte lingvistice. [Am puţin 2 timp liber] Si j'ai un peu de temps libre cet ete. un peu de x [puţin 2 x] va avea ca semnificaţie fundamentală valoarea nonrestrictivă din care se va deriva valoarea restrictivă prin intermediul legii exhaustivităţii. o interpretare nonrestrictivă (mai ales în contextele condiţionale. Pentru a explica faptul că în general sensul care se atribuie lui (44) este cel restrictiv. discutarea fenomenelor scalare în limbile natu­ rale a dat naştere unei discuţii foarte complexe între adepţii a două orientări pragmatice divergente: pe de-o parte. deoarece observaţia conform căreia expresia un peu de x [puţin2 x] poate primi o interpretare restrictivă (însemnînd seulement un peu de x [numai puţin x]) şi o interpretare nonrestrictivă (însemnînd au moms un peu de x. enunţul cu un peu (pufin^j nu declanşează nici un subînţeles. adepţii unui argumentativism radi­ cal (cf. îmi voi petrece vacanţa în Italia. una pe care o vom numi restrictivă (j'ai un peu de temps [am puţin2 timp] înseamnă.

implică frazele care conţin C 2 + 1 . în sensul czglacial este mai mult (în ordinea frigului) decît/ng.2.. motivată de relaţiile de implicaţii semantice existente între fraze. F E N O M E N E SCALARE ŞI IMPLICAŢII Să admitem scara dată în figura 15. Cu alte cuvinte.SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 273 semantică fundamentală şi de a întrebuinţa în mod sistematic legile discursive pentru explicarea efectelor de sens legate de enunţarea frazelor în context. b. determinată de relaţiile existente în limbă între adjectivele care exprimă temperatura. 3. . reprezentată de argumentativismul radical al lui Anscombre şi Ducrot. Cu alte cuvinte. . Această scară este motivată de faptul următor: categoriile asociate temperaturii sînt orientate.. enunţate în context. iar fierbinte este mai mult (în ordinea căldurii) decît cald: Cum se justifică această scară? Mai întîi.. trebuie să admitem că ceea ce se pune în relaţie pe scara aceasta nu sînt categoriile (adjectivele de temperatură). In al doilea rînd. frazele superioare implică toate frazele inferioare lor de pe scară. ci frazele care conţin aceste cuvinte. Cn. poziţia argumentativistă. relaţia de ordine existentă mite puţin rece-rece-glacial este determinată de implicaţiile următoare: (46) a. Cn aşezat în ordine pe o scară pe care relaţia de ordine este C.. punde o ordine logică de implicaţie între enunţări. contrar celei minimaliste... relaţia de ordine indicată pe scară este determinată de relaţiile implicative pe care le întreţin aceste fraze. are o importantă consecinţă. > Cn. nu constă în a recuza întrebuinţarea legilor discursive. Mai mult chiar. C 2 + . Ca. ... ci în a limita cît mai mult întrebuinţarea lor. Această relaţie de ordine. NB: Trebuie să remarcăm că poziţia alternativă. respinge ideea conform căreia ordinii scalare a faptelor de limbă îi cores-.. > C 2 > . .. frazele care conţin C2.. apa este glacială —> apa este rece apa este rece —> apa este puţin rece Principiul implicaţiei scalare este deci următorul: fiind dat un ansamblu de categorii Cp C . frazele care conţin Cx implică frazele care conţin C2. Dacă admitem că două fraze .

trebuie ca termenul inferior să fie înţeles cu sensul de cel puţin. care exprimă o cantitate q. semnificaţia fundamentală de cel puţin q. Anscombre şi Ducrot (1983. pentru a evita o contradicţie neplăcută. trebuie să admitem că apa este în acelaşi timp glacială şi puţin rece. versiunii pe care a apărat-o Fauconnier (1976). aceasta înseamnă să trecem semnificaţia unei expresii singulare asupra unei semnificaţii plurale: (49) (50) Ce cantitate a băut Petru? Ce cantităţi a băut Petru? Pe lîngă această complicare inutilă. trebuie să aplicăm deci legea exhaustivităţii pentru a obţine interpretarea restrictivă Petru a băut exact x. 68) notează o contradicţie teoretică fundamentală între momentul în care trebuie să intervină efectiv legile discursive şi momentul apariţiei lor teoretice.ca. şi anume Petru a băut cel puţin x.274 CAPITOLUL 10 care aparţin aceleiaşi scări intră într-o relaţie de implicaţie. cap. Ana are trei copii. Cum valoarea sa fundamentală este nonrestrictivă. mai cu seamă. Semnificaţia fundamentală fiind exprimată pe baza determinării cel puţin x (ceea ce am numit semnificaţia nonrestrictivă). legile discursive intervin după ce au fost aplicate toate operaţiunile logice şi lingvistice. cum se poate interpreta întrebarea (49). (i) Prima obiecţie este legată de lipsa de simplitate la care conduce poziţia mini­ malistă. da. trebuie să interpretăm (47 b) cu sensul lui (48): (47) (48) a. Ana are cel puţin doi copii.3. Dar. aceasta înseamnă că ele sînt compatibile între ele. dacă singura interpretare care se poate da lui (49) este (50). şi anume. 3. pentru a explica semnificaţia întrebării (49). De exemplu.apa este glacială implică apa este puţin1 rece. un ansamblu (infinit) de cantităţi? Cu alte cuvinte. OBIECŢIILE ADUSE MINIMALISMULUI Anscombre şi Ducrot (1983. De exemplu. apa estepuţin2 rece trebuie înţeles ca semnificînd apa este cel puţin rece. dacă a fi băut o cantitate x înseamnă a fi băut cel puţin x. Or. Cu alte cuvinte. pen­ tru a justifica faptul că cele două fraze din (47) sînt compatibile între ele (mai precis faptul că (47 a) implică (47 b)). De exemplu. Numai după ce a fost aplicată legea discursivă poate interveni operaţia . Teza minimalistă constă. teoretic. în a atribui unui termen scalar x. b. prin urmare. 3) au adresat un număr de obiecţii poziţiei minimaliste şi. Să ne reamintim că. semnificaţia restrictivă se explică uşor prin recursul la legea exhaustivităţii sau la maxima de cantitate. Ana are doi copii. pentru că altfel nu s-ar înţelege că frazele apa este glaciala şi apa este puţin2 rece pot să fie adevărate împreună. trebuie să admitem că ea s-a obţinut pornind de la transformarea interogativă aplicată frazei asertive Petru a bâutx.

Mai mult chiar: negarea unei fraze p este incompatibilă cup şi cu toate frazele imediat superioare lui p. implică aplicarea obligatorie a legii exhaustivităţii. Biletul costă mai puţin de 50 de franci. din moment ce (56) implică (55): . fraza (53) semnifică (54) şi aceasta din cauza proprietă­ ţilor negaţiei descriptive: (53) (54) Biletul nu costă 50 de franci. De exemplu. în (52). (51))? Aceste obiecţii nu sînt totuşi suficiente. puteţi bene­ ficia de tariful APEX. După părerea lui Anscombre şi Ducrot (1983. exemplul acesta este prea puţin natural. pe de altă parte.SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 275 sintactică ce transformă Petru a băut exact x în Ce cantitate a băut Petru} Cu alte cuvinte. căci ipoteza minimalistă (sau implicativă) rezolvă un anumit n u m ă r de exemple problematice pe care abordarea argumentativă le tratează cu neîndemînare. Teoria implicativă explică uşor aceste fapte. Cu alte cuvinte. Să luăm exemplul (51): (51) ? Pentru o călătorie care durează 21 de zile şi 45 cel mult. 3. şi nu frazei în întregime. care permite lectura a dura exact 21 de zile. cum să explicăm aplicarea legii exhaustivităţii într-un context lingvistic compatibil cu o interpretare nonrestrictivă (cf. problema este că în (52). (ii) O a doua obiecţie adusă minimalismului este legată de caracterul noncontrolabil al declanşării legilor discursive şi mai ales al legii exhaustivităţii.4. pe cînd inserarea lui cel puţin îl face complet acceptabil: (52) Pentru o călătorie care durează 21 de zile cel puţin şi 45 cel mult. legea exhaustivităţii ar trebui să se aplice unui constituent de frază. aceasta înseamnă a aplica o regulă pragmatică (o lege discursivă) înainte de a termina aplicarea regulilor sintactice. Biletul costă 60 de franci. puteţi beneficia de tariful APEX. fără să recurgă la o anumită lege discursivă. ceea ce face ca (53) să fie incompatibilă cu (55) şi cu (56): ^ ^ (55) (56) Biletul costă 50 de franci. Or. AVANTAJELE ŞI INCONVENIENTELE MINLMALISMULUI U n u l dintre efectele cele mai spectaculoase ale ipotezei implicative este de a explica direct efectul reductiv al negaţiei. a dura 21 de zile nu este înţeles ca fiind compatibil cu a dura 22 de zile sau cu a dura 23 de zile etc. 71). singura interpretare care se poate da pentru a dura 21 de zile. Intervin însă două probleme: pe de-o parte.

276 (57) Biletul costă 60 de franci —> biletul costă 50 de franci. efectul legat de regula reducţiei este blocat de statutul polemic sau metalingvistic al negaţiei. se poate explica deci efectul reductiv al frazei negative (53): (58) Biletul nu costă 50 de franci —> nu (biletul costă 50 de franci) —> nu (biletul costă 60 de franci). legile discursive nu sînt convocate decît atunci cînd descrierea lingvistică nu mai permite salvarea ipotezei argumentative. (ii) legea reducţiei. nu se poate deci aplica în contextele de negaţie polemică. (iii) argumentativitatea unei fraze este unul dintre conţinuturile sale presupuse şi (iv) conţinuturile presupuse sînt puse între paranteze de către negaţia polemică. ci de orientările argumentative pe care i le atribuie expresiile lingvistice care le conţin. Astfel. ci 60. ar trebui să admitem că implicaţia de la 60 de franci la 50 de franci a fost ştearsă înainte de a aplica negaţia. ci pe cele ilocuţionare sau presupoziţionale.5. In argumentativism. Este vorba despre întrebuinţările negaţiei pole­ mice sau metalingvistice. CAPITOLUL 10 Prin contrapoziţie. înainte de a aplica o operaţie logică. aşa cum apar ele în (59): (59) Biletul nu costă 50 de franci. este suficient să admitem că (i) negaţia polemică nu ţine seama de valoarea argumentativă a frazei (care nu este decît de resortul negaţiei descriptive). ceea ce are drept principal corolar faptul că negaţia nu afectează proprietăţile argumentative ale frazei. nu mai este cazul să se pună problema ridicată de negaţia polemică. există un efect al negaţiei pe care ipoteza implicativă nu pare să-1 poată prelucra în mod elegant. SINTEZĂ Dezbaterea dintre argumentativism şi minimalism conduce la intervenţia unor concepţii diferite despre limbaj şi despre teoria lingvistică. 3. Or. In argumentativism. Concluzia este simplă: decît să se recurgă la legi discursive complicate şi adhoc. NB: Vom găsi în Cornulier (1984) o contestare a principiilor de ordine a aplicării regulilor lingvistice şi pragmatice pe care Anscombre şi Ducrot par să le atribuie minimalismului. valorile semantice fundamentale nu sînt determinate de relaţiile implicative dintre fraze. aşa cum este legea reducţiei. minimalismul presupune (în orice caz în gîndirea lui Anscombre şi Ducrot) că ordinea de aplicare a legilor discursive este după operaţiile logice. este suficient să adoptăm ipoteza implicativă care justifică efectele reductive ale negaţiei. şi anume. care nu priveşte decît negaţia descriptivă. Cu alte cuvinte. Cît despre . Pentru aceasta. Pentru a interpreta aceste fapte în cadrul implicativ.

din punctul de vedere al puterii descriptive şi explica­ tive a acestor două abordări. Cu alte cuvinte.limbaj etc. adeseori restrîns. cu siguranţă el n-a rămas nul şi în planul convingerilor. de exemple paradigmatice.) decît de structura ştiinţifică a argumentelor. Problema crucială. dacă pe terenul ştiinţific meciul a rămas nul (în sensul fotbalistic al termenului). Dar este simptomatic şi să vedem în ce măsură preferinţa pentru una sau pentru cealaltă depinde mai mult de factori exteriori (ipoteza asupra funcţiei limbajului. raportul logică . în ceea ce priveşte legile discursive. acestea nu intervin adhoc. scopul teoriei lingvistice. . a căror explicaţie este mai coerentă şi mai simplă decît interpretarea concurentă.SCĂRI ARGUMENTATTVE ŞI FENOMENE SCALARE 277 ipoteza minimalistă. aceasta presupune că fenomenele scalare care intervin în limbile naturale sînt determinate de relaţiile implicative (sau logice) care există între ele. este că fiecare poate fi susţinută pornind de la un ansamblu. ci sînt convocate în mod sistematic pentru a explica divergenţa dintre relaţiile impli­ cative întreţinute de fraze şi efectele lor de sens în context.

Această teză. din p u n t de vedere pragmatic. Ea lansează ipoteza ca limbajul nu are în m o d fundamental funcţia de reprezentare şi de descriere. deci faptele argumentative. faptele semantice. In schimb. de asemenea. pe care le considerăm. sînt fundamental graduale. din p u n c t de vedere semantic.) ne permit să deosebim. Consecinţa teoretică este că valoarea referenţială a e n u n ţ u r i l o r nu este primară. este mai greu să faci ipoteza că proprietăţile argumentative ale enunţurilor noastre nu sînt proprietăţi induse de situaţia de comunicare sau de factori pragmatici. Ducrot 1980 c). Cu alte cuvinte. ARGUMENTAŢIE. dar. printre discursurile argumentative cu care ne-am confruntat. şi invers: valorile argumentative. A admite caracterul înainte de toate argumentativ al semnificaţiei din limbă presupune o ipoteză suplimentară asupra naturii faptelor semantice. pe cele înşelătoare de cele neînşelătoare.11. D I S C U R S ŞI LIMBĂ E uşor de observat că enunţurile şi discursurile pot fi utilizate cu scopuri argumentative. mai ales Anscombre şi Ducrot 1983. ci secundară. ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ 1. sînt pentru Anscombre şi Ducrot primare şi înscrise în structura însăşi a limbii. pe cele perti­ nente de cele nonpertinente. cu asigurările sau cu administraţia etc. este unul dintre fundamentele teoriei argumentaţiei dezvoltate de către Jean-Claude Anscombre şi Oswald Ducrot de cincisprezece ani încoace (cf. ipoteza lor este că faptele semantice primare nu privesc valoarea de adevăr a enunţurilor. este o teorie „ascriptivistă" şi nu logistică a limbajului. în general. Experienţa discursului politic. care înscrie faptele argumentative ca fapte constitutive ale structurii interne a limbii. care se înscrie de la sine în pragmatica integrată. şi că este posibilă descrierea valorilor de adevăr ale enunţurilor ca derivînd. ci sînt proprietăţi lingvistice sau semantice. necesităţile cotidiene din viaţa obişnuită (a negocia cu banca. din valorile argumentative. ci valoarea argumentativă a frazelor. ca fapte ţinînd de discurs sau de contextul pragmatic. pe cele eficiente de cele care nu sînt. Acest lucru presupune că regulile argumentative care . Această abordare. Tot pentru Anscombre şi Ducrot.

care explicitează căile necesare pentru a atribui enunţului un sens.1. topoi nu sînt reguli de deducţie. este dirijată pe principii diferite care îi sînt proprii. Ar fi aşadar abuzivă calchierea relaţiilor logice pe un obiect a cărui organizare internă. 1). cap. cap. NB: Teoria argumentaţiei a stat la baza unui mare număr de lucrări individuale sau colaborări ale lui Ducrot şi Anscombre. adică produsele actelor de enunţare. 2. Argumentul principal pentru a refuza caracterul deductiv sau inferenţial al regulilor argumentative este următo­ rul. (1983). (1980 c). iarp'propoziţia construită cu/? modificată cu ajutorul lui presque (p'= presquep). 2. că o propoziţie P primeşte drept interpretare semantică valoarea Adevărat sau Fals). mai precis. este de a dezvălui natura acestor principii şi funcţia lor în comunicare. Vom găsi sinteze ale teoriei argumentaţiei în Moeschler (1985 a. topoi (topos la singular). Contrar regulilor de inferenţă. fără a fi arbitrară. Anscombre şi Ducrot 1983. ceea ce înseamnă că valoarea informativă a enunţului (ceea ce enunţul spune despre lume) este secundară. a căror interpretare este. Anscombre 1989). care dobîndesc sens în discurs. adică în termenii condiţiilor de adevăr. âpeine şipeut-etre {aproape.1. mai ales. Vom analiza aici cazurile lui presque. Evident că această ipoteză trebuie susţinută cu fapte lingvistice (cf. Sarcina pragmaticii integrate. ci principii.1. regulile argumentative nu au ca obiecte propoziţii. (1982). 2) şi Moeschler (1989 a. ARGUMENTAŢIE ŞI INFORMAŢIE Am văzut în paragraful precedent că teoria argumentaţiei face ipoteza că faptele argumentative sînt primare. în mod necesar. sînt contradictorii din punct de vedere logic. p' implică non-p. de-abia şi poate). al căror principiu de funcţionare îşi are originea în locurile comune ale lui Aristotel. la Ducrot (1973). CONTRADICŢIE LOGICA ŞI COERENŢA ARGUMENTATIVĂ Anumite enunţuri. între altele. în schimb. chiar dacă sînt perfect acceptabile din punctul de vedere al argumentaţiei. vericondiţională (acest lucru înseamnă. Ne vom referi. într-adevăr. dacă un locutor afirmă că a . (1975). Din punct de vedere semantic. date fiind implicaţiile lor logice. Anscombre şi Ducrot au introdus un tip de reguli specifice pentru a explica aceste relaţii. precum şi Anscombre şi Ducrot (1983). şi. (1979). 2. ci enunţuri. Regulile de inferenţă privesc raţionamentul şi au drept obiect propoziţiile. Anscombre (1973). Presque {aproape) Fie/7 o propoziţie oarecare.280 CAPITOLUL 11 permit legarea enunţurilor între ele în discurs sînt reguli scalare. construite în discurs. a teoriei argumentaţiei.

Să ne imaginăm acum următorul dialog: (1) A B Dupont. c. presque. chiar dacă. nu chiar. [??Da. presque. aproape. b. relaţiile (2) sînt satisfăcute? (2) a.] ?? Oui. [Nu. [Da. să folosească un sinonim informativ al lui presque (aproape) şi anume pas toutafait (nu chiar). că n-a venit la timp. Dacă presque p (aproape p) implică. din punct de vedere logic.] Oui. Prima observaţie care trebuie făcută este că înlănţuirile din discurs nu se fac între valorile infor­ mative ale enunţurilor. [??Nu. [Dupont.] Non. acest lucru implică. pas tout â fait. vous etes encore en retard. acest lucru înseamnă că presque p (aproapep) şip aparţin aceleiaşi scări argumentative. (3) A B Est-ce que le dîner est preţ? [E gata masa?] Oui. dar are aceeaşi valoare argumentativă ca şip.] Dacă examinăm paradigma răspunsurilor posibile. Ipoteza care stă la originea acestei prime teze este că propoziţia presque p (aproapep) dă o orientare argumentativă frazei în care este enunţată. iar ai întîrziat. nu chiar) nu sînt răspunsuri posibile: (4) A B Est-ce que le dîner est preţ? [E gata masa?] a. pas tout a fait. [Da. aproape. Aspectul hotărîtor este aici câ nici non. b. ci între valorile lor argumentative.] ?? Non. descrierea lui mais (dar) făcută de Anscombre şi Ducrot 1977). aproape.] Cum să explicăm aici că informaţiile „etre en retard" („a întîrzia") şi „etre presque â l'heure" („a veni aproape la timp") sînt antiorientate. lucrurile sînt şi mai explicite.] Răspunsul la întrebările pe care le pun aceste exemple se bazează pe dife­ renţa dintre valoare informativă şi valoare argumentativă. din punct de vedere logic. nu chiar. dar am venit aproape la timp. din punct de vedere informativ.pas toutafait (da. d. deoarece enunţul lui B ar trebui să fie contradictoriu: presque preţ (aproape gata) îl implică pepaspret (nu egata) care este contradictoriu cu răspunsul afirmativ oui (da). din contră. Oui. presque. constatăm că un răspuns afirmativ nu se poate da decît cu presque (aproape). mais j'etais presque â l'heure.ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ 281 venit aproape la timp. iar un răspuns negativ trebuie.presque (nu. aproape la timp —> nu (la timp) nu (la timp) —> în întîrziere In cazul lui (3). aproape) şi nici oui. orientare identică cu cea a enunţării lui/?. nonp. adică merg în sensuri contrare din punct de vedere argumentativ (cf. şi anume unei scări cantita- . [Da.

este aproape gata). Relaţia de ordine dintre aproapep şip'se poate atunci reprezenta în felul următor: Vom observa de îndată că această primă analiză dă seamă de exemplul (2). înlănţuirea oui. introducerea unei noţiuni mai flexibile pentru a explica înlănţuirile argumentative. § 2. trebuie ca (i) ele să aparţină aceleiaşi clase argumentative. modificarea descrierii date lui presque {aproape). [Degeaba te grăbeşti: e mort.282 CAPITOLUL 11 tive orientate spe o clasă de concluzii identice. dacă le dîner este presque preţ {masa e aproape gata) este un argument mai slab decît le dîner est preţ {masa este gata) pentru o concluzie r. dar am venit la timp.] Răspunsul la aceste obiecţii va trece prin două tipuri de fenomene: pe de o parte. noţiunea de topos (cf.3.). pe de altă parte. Pentru ca două enunţuri p şi p' să aparţină aceleiaşi scări argumentative. în­ tr-adevăr. 10.). nu se înţelege cum de acest argument poate fi folosit pentru concluzia depeche-toi (grăbeşte-te).3. vous etes encore en retard. supra cap. . care.2. [Dupont. iar ai întîrziat. Se constată într-adevăr că înlănţuirea f&r&presque (aproape) trebuie să impună concluzia inversă: (6) Inutile de te presser: ii est mort. dacă se suprimă presque {aproape). § 3. [??Da. Această analiză pune mai multe probleme pentru înlănţuirea (1).] ?? Oui. devine incoerentă: (T) A B Dupont. [Grăbeşte-te: e aproape mort. ii est presque preţ {da. iar. şi anume să fie considerate ca argumente pentru aceeaşi concluzie r. şi (ii) să existe o relaţie de ordine sau de forţă argumentativă între p şi p' (cf. le dîner est preţ {da. dar de aceeaşi orientare ca şi mort.1.] Dacă presque mort {aproape mort) este un argument mai slab. masa este gata) este mai puternică decît oui. colegul său îi spune: (5) Depeche-toi: ii est presque mort. Pentru a-1 incita pe şofer să se grăbească. mais j'etais â Pheure.] Alt contra-exemplu clasic: să presupunem că doi brancardieri ajung la locul unui accident.

] In alţi termeni. Vom înţelege atunci de ce înlănţuirea nu se poate face decît cu valoarea non-p. Â peine (de-abia.ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ 283 2. [??Nu va trebui să aştepţi mult timp. dacă un locutor anunţă că de-abia a început să-şi scrie articolul. numai un pic).] . este la început şi. [??Va trebui să aştepţi. din punctul de vedere al valorii sale argumentative. pînă cînd eşti gata. în consecinţă. Tu n'auras pas â attendre longtemps. numai un pic) A peine {de-abia. [Am să fac o mică plimbare. ar trebui să se prezică faptul că j'ai a peine commence (de-abia am începui) permite înlănţuirea cu tu n'auras pas a attendre longtemps (nu va trebui să aştepţi mult timp). de-abia am început. a peine p {de-abia p) implică p. j'ai presque fini. Tu vas devoir attendre.] a. (7) â peine p —> p [de-abia p —> p] Dar exemplele (8) arată că proprietăţile argumentative ale lui a peine {de-abia) sînt inverse faţă de proprietăţile sale informative: altfel spus. j'ai presque fini. ?? Tu n'auras pas â attendre longtemps. [Nu va trebui să aştepţi mult timp. legăturile discur­ sive se fac numai cu valoarea informativă non-p şi nu cup (cf. ?? Tu vas devoir attendre. după cum o arată figura 2: La polul opus. dar introduce un argument mai slab decît non-p. aproape am terminat.] b. înseamnă că a peine p (de-abiap) aparţine aceleiaşi scări argumentative ca şi non-p. aşa cum o arată (8'): (8') A B Je vais faire un petit tour en attendant que tu sois prete.] b. De fapt. de-abia am început. valoarea aspectuală incoativă (care exprimă începutul unui proces) a lui a peine (de-abia) merge în sens contrar: procesul nu este încheiat.2. (Am să fac o mică plimbare.1. nu poate fi considerat în întregime. pînă cînd eşti gata. are implicaţii inverse faţă de cele ale lui presque {aproape): dacă presquep {aproape p) implică nonp. vom găsi înlănţuirile inverse cupresque (aproape) din (8). acest lucru implică faptul că a început să-1 scrie. Cu alte cuvinte. Din punct de vedere argumentativ. dacă a peine p {de-abia p) implică p. aproape am terminat. j'ai â peine commence. j'ai â peine commence.] a. [Va trebui să aştepţi. Anscombre 1989): (8) A B Je vais faire un petit tour en attendant que tu sois prete.

1. într-adevăr.] ?? Retire un couvert. on mettra un couvert de plus. [Degeaba te grăbeşti: nu este rănit. cup şi non-p. după cum o arată exemplul (13): (13) A B II y a un probleme: Piere viendra peut-etre dîner ce soir. dacă a peine p (de-abia p) este un argument cu aceeaşi orientare argumentativă ca şi non-p. Anscombre (1989) a constatat că: înlănţuirile cu. problema e rezolvată. cu alte cuvinte. ceea ce se şi întîmplă. [Da. vous etes encore en retard.) Analiza logică. [Degeaba te grăbeşti: abia dacă-i rănit. este prin urmare incapabilă să dea seamă de regularitatea înlănţuirilor cu concluziile inferabile . (14) a.] Pas de probleme! S'il vient. et s'il ne vient pas. [??Da. b. dar am întîrziat numai un pic] Dupont. Se admite că o frază de forma peut-etrep (poatep) e compatibilă. iar ai întârzia. dar mai slabă din punct de vedere argumentativ. [??Ia un tacîm de pe masă. contrar predicţiilor analizei argumentative. în care peut-etrep (poatep) semnifică/? sau non-p. iar dacă nu vine. contrar comportamentelor lui (5) şi (6) cu presque (aproape): (9) (10) Inutile de te presser: ii est â peine blesse. se vede că transformarea lui în (11) nu poate genera (12). [Pune un tacîm în plus. Peut-etre (poate) Cazul lui peut-etre (poate) este şi mai interesant. trebuie să ne aşteptăm ca (10) să fie mai puternic argumentativ decît (9).] Or. numai o concluzie refe­ ritoare la faptul F asociat lui p este posibilă. poate Petre vine deseară la cină. Mets un couvert de plus. [Dupont. [E o problemă: poate Petre vine deseară la cină. vous etes encore en retard. [Nici o problemă! Dacă vine.] 2. Pierre viendra peut-etre dîner ce soir. (11) A B (12) A B Dupont. dar n-am întîrziat.] ?? Oui. mais je n'etais pas en retard. peut-etre (poate) nu se pot face decît cu o eventualitate pozitivă. poate vine Petre deseară la cină.] Cît despre problema pe care o pune exemplul (1). [Dupont.] Inutile de te presser: ii n'est pas blesse.] Ou.284 CAPITOLUL 11 Atragem atenţia că nu avem cu a peine (de-abia) un comportament simetric în cazul exemplului cu brancardierii. iar ai întîrziat. mais j'etais a peine en retard. punem un tacîm în plus. din punctul de vedere al condiţiilor de adevăr. Pierre viendra peut-etre ce soir.3. le probleme est resolu.

mais ii battra Agassi.ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ 285 ale luip şi deci de orientarea pozitivă a luipeut-etrep (poatep).] Cu alte cuvinte. [??Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wim­ bledon. întrebarea pe care ne-o p u n e m acum priveşte comportamentul enunţurilor interogative. înseamnă că există e n u n ţ u r i care au valoare argumentativă fără ca prin aceasta să aibă valoare informativă (vom admite că o întrebare de tipul est-ce que p? (oare pf) exprimă îndoiala locutorului asupra adevărului luip). Demonstraţia se face cu înlănţuirile efectuate prin conectori. segmentul de discurs introdus prin mais (dar) trebuie să fie argumentul care sprijină concluzia am îndoieli asupra victoriei lui Edberg. în cazul în care acestea sînt utilizate . ÎNTREBĂRI ŞI ARGUMENTAŢIE A efectua o analiză semantică clasică a întrebărilor închise (de tipul est-ce-que /??) (oare pî) înseamnă a propune alternativa p sau non-p: (15) est-ce que p —» p sau non-p (oare p?) Ipoteza argumentativă (cf.2. dar îl va bate pe Agassi. O descriere scalară a acestui fenomen ne-ar conduce astfel la propunerea următoarei scări argumentative pentru peut-etre {poate): P peut-etre p (poate p) Figura 3 2. Fie următoarele enunţuri afirmative (cf. [??Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wimble­ don. Anscombre 1989): (17) a. Anscombre şi Ducrot 1983) este total diferită: orien­ tarea argumentativă (notată OR) a lui est-ce quep} (oarep?) este identică cu aceea a lui non-p: (16) OR (est-ce que p?) = OR (non-p) Dacă această ipoteză e corectă. J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori a Wimbledon. b.] ?? J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori a Wimble­ don. raţiune pentru care propoziţia „Edberg îl va bate pe Agassi" nu poate fi un argument orientat spre această concluzie.

?? J'ai des doutes sur la victorie d'Edberg: ii este le favori a Wimbledon. bun etc. [Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wimble­ don. mais est-ce qu'il ne battra pas Agassi? [?? Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wimble­ don.] 2. iar pentru a avea comportamente identice în întrebare. 19). Un al treilea tip de argument pentru a afirma primatul argumentaţiei asupra informaţiei constă în a arăta că anumite valori informative trebuie derivate din valoarea argumentativă şi nu invers. mais ii perdra devant Agassi? [?? Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wimble­ don. (19) a.3. Vom examina succesiv cazurile lui presque {aproape). est-ce que? (oarepfj se comportă ca afirmarea lui non-p din punct de vedere argumentativ: (18) a. în (18).3.] J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori â Wimbledon. ?? J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori â Wimbledon. dar nu va pierde oare în faţa lui Agassi?] ?? J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori â Wimbledon. trebuie să se intro­ ducă o negaţie (cf. VALOARE INFORMATIVĂ ŞI VALOARE ARGUMENTATIVĂ b. [?? Am îndoieli asupra victoriei Iui Edberg: e favoritul de la Wimble­ don. ca în (20): (20) a. dar nu-1 va bate pe Agassi.286 CAPITOLUL 11 ca argumente. Pentru ca demonstraţia să fie completă. observăm rezultate cu totul opuse celor obţinute în (17). b. Altfel spus. dar nu-1 va bate oare pe Agassi?] b.1. 2. al comparativului de egalitate şi al unor predicate ca deştept. dar va pierde oare în faţa lui Agassi?] J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori â Wimbledon. trebuie să punem în corespondenţă enunţurile interogative şi corespondentele lor negative. mais est-ce qu'il ne perdra pas devant Agassi? [Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wimble­ don. Ambiguitatea lui presque 10% {aproape 10%) Anscombre (1989) dă un exemplu interesant de valoare informativă derivată dintr-o valoare argumentativă: . mais ii ne perdra pas devant Agassi. De fapt. mais est-ce qu'il battra Agassi? [Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wimbledon. dar nu va pierde în faţa lui Agassi. dar îl va bate oare pe Agassi?] J'ai des doutes sur Ia victoire d'Edberg: ii est le favori â Wimbledon. mais ii ne battra pas Agassi.

pentru a cunoaşte valoarea informativă a lui presque 10% {aproape 10%) trebuie să cunoaştem orientarea argumentativă generală a enunţului. adică să alegem între următoarele două scări argumentative: Un alt exemplu cu presque {aproape) este dat de Anscombre şi Ducrot (1983) în (24). la ultimele sondaje atinge aproape 10%. în care presque 10% {aproape 10%) semnifică „ceva mai mult de 10%".] Lectura ascendentă. ii atteint presque 10% Ies derniers sondages. Problema pe care o ilustrează acest exemplu este că valoarea informativă a lui presque 20% (aproape 20%) este fie determinată de orientarea negativă atribuită enunţului prinpeu (puţin) (presque 20% . fie „ceva mai mult de 10%. presque 10% {aproape 10%) ar fi interpretat ca semnificînd „ceva mai puţin de 10%". ar fi trebuit să avem aici pe a peine (de-abia) sau secvenţa antiorientată maispresque (dar aproape).] 287 Observaţia este următoarea: presque 10% (aproape 10%) poate semnifica fie „ceva mai puţin de 10%". (22) Le parti communiste perd des voix: autrefois a 21%. Dar contextul lingvistic impune lectura descrescătoare. ii atteint presque 10% dans ies derniers sondages. în care există o contradicţie între orientările argumentative asociate \uipeu (puţin) (scara lui minus) şi respectiv lui presque (aproape) (scara lui plus): (24) Peu d'automobilistes depassent le 120 km/h (presque 20%).ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATCVA (21) Le parti communiste a atteint persque 10% dans Ies derniers sondages. atinge aproape 10%. [Puţini automobilişti depăşesc 120 km/h (aproape 20%.)] Anscombre şi Ducrot (1983) atrag atenţia că în locul Inipresque (aproape). [Partidul comunist a atins aproape 10% la ultimele sondaje. [Partidul comunist pierde voturi: faţă de altădată cînd avea 21%. semnificînd „ceva mai puţin de 10%" ar fi convocată în contextul următor: (23) dans Le parti communiste gagne des voix: autrefois â 5%. [Partidul comunist cîşitigă voturi: faţă de 5% cît avea la ultimele sondaje.] Cu alte cuvinte. In afară de context.

Dar acestei ipoteze i se pot aduce următoarele obiecţii. (i) Dacă se examinează corespondentele negative ale lui (25) şi (26). [Petre nu este la fel de înalt ca Măria. Dar se va fi observat că orientarea argumentativă e cea care determină valoarea informativă a enunţului.] Pierre n'a pas la meme taille que Mărie.] a. este mai puţin înalt decît Măria.] est plus grand que Mărie.] La prima vedere. Punctul lor de plecare este comparaţia dintre comparativul de egalitate (25) şi (pseudo-) parafraza sa (26): (25) (26) Pierre est aussi grand que Mărie. nu atît de înalt înseamnă întotdeauna mai puţin înalt. o corelaţie între vîrstă şi înălţime. fapt care explică ciudăţenia argumentativă. [Petre are aceeaşi statură ca Măria.2. dar nu şi concluziile Petre nu este înalt pentru vîrsta lui sau Mana este înaltă pentru vîrsta ei. Altfel spus. în timp ce (29) poate să însemne (30 a) sau (30 b).] Pierre a la meme taille que Mărie. ceea ce nu e cazul pentru negarea lui a avea aceeaşi statură: (27) (28) (29) (30) Pierre n'est pas aussi grand que Mărie. este mai înalt decît Măria. Anscombre şi Ducrot propun anumite diferenţe pragmatice. Să admitem că Petre şi Măria sînt doi copii şi că există. 2. şi aceasta indiferent de cazul luat în considerare. Observăm că (25) poate oferi concluziile Petre este mai înalt pentru vîrsta lui. constatăm că (27) are sensul (28). [Petre este înalt pentru vîrsta lui: este la fel de înalt ca Măria. Comparativul de egalitate Anscombre (1975) a efectuat o analiză argumentativă originală a comparativului de egalitate. fie determinată de orientarea sa pozitivă horscontexte. în general.288 CAPITOLUL 11 ar însemna atunci „ceva mai mult decît 20%"). [Petre nu are aceeaşi înălţime ca Măria. semnificaţia lui (25) este informativă şi poate fi redusă la (26). analiză reluată frecvent în Anscombre şi Ducrot (1983). [Petre este la fel de înalt ca Măria. [Petre este mai puţin înalt decît Măria.3. Pierre [Petre Pierre [Petre est moins grand que Mărie. Măria nu este înaltă pentru vîrsta ei. b.] Pierre est moins grand que Mărie.] (ii) alături de această primă diferenţă semantică. care este cu doi ani mai mare.] . (31) Pierre est grand pour son âge: ii est aussi grand que Mărie. qui a deux ans des plus.

şi cum să explicăm că nu avem niciodată (38)? (37) (38) Pierre est aussi grand que Mărie. cum să explicăm în cadrul unei descripţii informative. [? Petre nu est înalt pentru vîrsta lui: e la fel de înalt ca Măria. este la fel de înalt ca ea. aşadar. ? Mărie est grande pour son âge: Pierre. care are cu doi ani mai mult.] ?? Pierre est aussi grand que Mărie. qu'elle. et Mărie est aussi grande que Pierre. ceea ce însă nu se întîmplă: (35) (36) Pierre est aussi grand que Mărie. Petre este la fel de înalt ca Măria nu poate să susţină decît concluzii privind înălţimea sa. ca segmentele situate pe locul doi în enunţuri să fie informative. [Petre e la fel de înalt ca Măria. Comparativul de egalitate are. dar Măria nu este la fel de înaltă ca Petre. mais pas plus grand. dar nu un argument orientat negativ cum este Petre nu este înalt. dacă la fel de înalt are drept valoare informativă primitivă > ? Ne-am aştepta. [Măria nu este înaltă pentru vîrsta ei: Petre. dar nu de aceeaşi statură. mai cu seamă pentru a răspunde cuiva care 1-a declarat pe Petre mai înalt. că (37) este posibil. [Petre este la fel de înalt ca Măria. [Petre este la fel de înalt ca Măria.] Ce proprietăţi putem atribui comparativului de egalitate din perspectiva acestor exemple? Atunci cînd Petre este tema enunţului (mai precis a concluziei). care primează asupra valorii sale informative. iar (36) contradictoriu. este la fel de înalt ca ea. qui a deux ans de plus.] (33) (34) [? Măria este înaltă pentru vîrsta ei: Petre. care are cu doi ani mai puţin.] Mai mult. a cărei orientare este pozitivă (situată pe aceeaşi scară cu înalt). iar Măria este la fel de înaltă ca Petre. observăm că Petre este la fel de înalt ca Măria nu poate avea decît aceeaşi orientare ca Măria nu este înaltă. concluzii pentru care s-ar fi putut folosi un argu­ ment mai puternic ca Petre este înalt. est aussi grand qu'elle.ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ (32) 289 Mărie n'est pas grande pour son âge: Pierre. într-adevăr. [?? Petre este la fel de înalt ca Măria. o valoare argumentativă fundamentală. In schimb. mais Mărie n'est pas aussi grande que Pierre. care este cu doi ani mai mic. dar nu mai înalt. est aussi grand (iii) Anscombre (1975) a adus argumente suplimentare pentru a arăta că la fel de înalt nu este reductibil la „cel puţin egal cu" ( > ) .] Vom trage de aici concluzia următoare: comparativul de egalitate nu este simetric (contrar lui a avea aceeaşi statura) şi are o valoare argumentativă primitivă. qui a deux ans de moins. cînd tema concluziei este Măria.] Pierre est aussi grand que Mărie. . Cum se explică faptul că (35) este redundant. qui a deux ans de moins. mais ii n'a pas la meme taille.] ? Pierre n'est pas grand pour son âge: ii est aussi grand que Mărie.

în formularea şi în rezolvarea sa. 14. există o definiţie „ştiinţifică" a acestora. NB: Ne găsim confruntaţi aici cu o problemă care. întrucît condiţiile sale de întrebuinţare contrazic. cap. (40) a. b. 7) aduc anumite argu­ mente pentru a arăta că valoarea pragmatică (ilocuţionară) nu este derivată din valoarea informativă. [Acest hotel e bun. înzestrate cu condiţii de adevăr şi care să corespundă semnificaţiei unităţilor lexicale deştept sau bun. admiţînd totodată că lexemul chel înseamnă „fără nici un fir de păr". sensul nu poate fi definit independent de utilizarea expresiei.3.) are drept definiţie semantică faptul că nu primeşte o valoare (referenţială sau de altă natură) decît în întrebuinţare: e tîmpit acela despre care se spune că e tîmpit. cap. In cele două cazuri. pentru susţinătorii pragmaticii integrate nu există concepte clar definite. b. înseamnă că. în general. cum ar fi elogiul şi recomandarea. în metalimbajul semanticianului.1. pe de altă parte. locutorul enunţurilor din (40) nu poate pretinde că a realizat acte diferite de actele de aserţiune. dar se pune cam în acelaşi mod: un cuvînt precum chel nu are la prima vedere o semnificaţie precisă. Argumentaţie şi delocutivitate Ultimul tip de argument pe care îl vom menţiona pentru caracterul primitiv al valorii argumentative este oferit de predicate precum deştept sau bun pe care le găsim în exemplele de sub (39): (39) a. este apropiată de aceea a termenilor nonclasificanţi şi a termenilor vagi. In cadrul teoriilor semantice clasice. iar. adică pentru ca relaţia DEŞTEPT (x) să poată fi adevărată. ele permit realizarea de acte ilocuţionare. [Faţa de masă e roşie. de natură argumentativă.] Ducrot (1984. un concept ca deştept este definit printr-un ansamblu de condiţii numite necesare şi suficiente. [Petre e deştept. a calităţii). cum sînt bun şi deştept.] Cet hotel est bon. cap.] Aceste predicate contrastează cu alte predicate cum sînt pătrat sau roşu. 6) şi Anscombre şi Ducrot (1983. Vom aminti (cf.290 CAPITOLUL 11 2. condiţiile sale de adevăr: vom spune într-adevăr despre cineva care şi-a pierdut o bună parte din păr că este chel. sensul lor este aparent legat de o evaluare subiectivă (a inteligenţei. idiot etc.3.1. [Masa e pătrată. (i) Mai întîi.] La nappe est rouge. La table est carree. § 2. ci invers: valoarea care ar fi derivată dintr-o valoare fun­ damentală. Pierre est intelligent. In schimb. trebuie ca x să satisfacă toate condiţiile . deoarece. Cu alte cuvinte. este tocmai valoarea informativă. obiectivabile. Problema termenilor vagi este puţin diferită. Pentru ca un individ x să poată fi numit deştept. ca şi acela al predicatelor evaluative. pentru o dezvoltare) că un termen nonclasificant (ca tîmpit. pe de o parte. Anscombre şi Ducrot recuză posibilitatea unei asemenea definiţii. Argumen­ tul acţionează în doi timpi. dacă hotărîm să atribuim acestor predicate o valoare informativă primitivă.

In cadrul teoriei prototipurilor.] . Anscombre şi Ducrot 1983. Si cet hotel est bon. ci în termeni de caracteristici sau trăsături tipice sau acelea care au cea mai mare probabilitate de a fi comune exemplarelor categoriei şi pe al căror concept îl reprezintă expresia. Vom găsi o abordare de tip nonclasic. diferită. (ii) Cum se pot aşadar aplica valorile pragmatice ale enunţurilor de tipul (39)? Poziţia clasică sau descriptivistă va recurge la legile discursului pentru a explica de ce atunci cînd spunem despre un hotel că este bun. 7. condiţionala din (42 a) s-ar interpreta în acelaşi fel ca şi (42 b). de exemplu. posibilitatea de a folosi enunţuri de acest tip în silogisme. Această lege discursivă ar avea următoarea formă: „a caracteriza un obiect prin proprietăţile considerate pozitive în­ seamnă a-1 lăuda" (cf. [Hotelul e bun. [Dacă hotelul e bun.] Si cet hotel est bon. Avantajul acestui calcul este sigur. acest fapt are drept consecinţă că. ii doit etre cher. e şi scump. iar. ii est cher. şi anume a unui predicat care are un singur argument (ca deştept. Aplicat predicatelor evaluative. pe de o parte. de fapt îl recomandăm (cf. iar. Semantica formală a rezolvat într-un fel problema. pe de altă parte. supra cap. Problema empirică care se pune semanticianului este de a şti cum să definească aceste condiţii. Semnificaţia unui predicat unar. dacă are sens să definim semnificaţia conceptelor evaluative în termeni de prototip (cf. sensul unui concept nu este definit în termeni de condiţii necesare şi suficiente. infra cap. în lucrările de semantică cognitivă care se reclamă de la teoria prototipurilor (cf. b. [Dacă hotelul e în centrul oraşului.). Dowty.] Donc ii est cher. 172). [Dacă hotelul e bun. ca în (41).2. [Deci e scump. (41) a.ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVA 291 necesare care definesc predicatul. ii doit etre cher. § 3). b. trebuie să fie şi scump.] Cet hotel est bon. 14. cum sînt condiţionalele).) constă din ansamblul termenilor constitutivi ai extensiei sale. trebuie să fie şi scump. de a nu folosi principii ad boc care explică. Galmiche 1991). ci de la proprietăţile tipice. §2. Problema va fi atunci pe de o parte aceea de a şti care sînt proprietăţile tipice ale conceptului deştept. El explică. Această lege ar func­ ţiona şi pentru explicarea valorii laudative a lui Petre este deştept. pentru anumite tipuri de construcţii (mai ales în fraze intercalate. Semnificaţia unui predicat unar este deci un ansamblu de elemente sau de termeni care satisfac această relaţie (cf. de ce enunţul iniţial îşi pierde valoarea pragmatică: în analiza clasică. Lakoff 1987 şi Kleiber 1990 a pentru o remarcabile sinteză). bun etc. pe de altă parte. c.] Si cet hotel est en plein centre viile. deştept nu este definit pornind de la proprietăţile necesare. Wall şi Peters 1981. (42) a.

ARGUMENTARE. 23). Pe scurt.1. pe de altă parte. 173). ŞI TOPOI 3. argumentaţia este o relaţie de natură discursivă care există între două enunţuri. care refuză recurgerea la legile discursului. Pentru ei. legile discursului intervin pentru a justifica procesul de derivare delocutivă care este la originea trecerii de la valoarea argumentativă la valoarea informativă. 173). Conceptul de delocutivitate trebuie înţeles în modul următor: „O expre­ sie E 2 este derivată prin delocutivitate dintr-o expresie E v dacă. şi anume justificată cu ajutorul unei proprietăţi a obiectului în legătură cu care se argumentează" (Anscombre şi Ducrot 1983.. al cărei sens S 2 nu mai e iden­ tic cu Sj (a argumenta în favoarea lui X). la S2. de fiecare dată cînd folosim o frază ca Hotelul este bun. Strategia lor este complet diferită şi face apel la noţiunea. proprietăţile obiec­ tive asociate predicatului bun pornind de la Sj sînt supuse unei derivări delocutive pentru a alcătui semnificaţia S 2 asociată lui£ 2 . verbul francez remercier este un derivat delocutiv lexical de la expreisa Mercil C u m s-ar putea explica atunci valoarea descriptivă a enunţului Hotelul este bun pe baza noţiunii de derivare delocutivă? Sensul S : al expresiei E 1 (X e bun) este un act de argumentare în favoarea lui X. aceea de delocutivitate (cf. introdusă prima dată de Benveniste (1966. . Anscombre 1979 pentru o dezvoltare a acestui concept). Pornind de la expresia £p trebuie să admitem formarea unei expresii £ . cap.292 CAPITOLUL 11 Pentru a rezolva aceste dificultăţi şi pentru a explica valoarea argumentativă primară a predicatelor evaluative. ci încorporează proprietăţile asociate la şi derivate din actul realizat prin Et: conform unei legi a discursului care presupune că „enunţarea care îndeplineşte un act de argumentare apare ca justi­ ficată. De exemplu. NB: Vom nota că pentru a explica procesul de derivare delocutivă este necesară intervenţia unei legi discursive care să arate trecerea lui S. legile discursive intervin pentru a explica trecerea de la valoarea informativă la valoarea pragmatică. ci o valoare pragmatică legată de enunţarea l u i £ 1 " (Anscombre şi Ducrot 1983. Ideea este că valoarea informativă este un derivat delocutiv din valoarea argumentativă primitivă. procesul de derivare delocutivă ne îndreptă­ ţeşte să o citim ca semnificînd „acest hotel are proprietăţi ce legitimează actul de argumentare pe care îl îndeplinim spunînd Acest hotel este bun (ibid. ARGUMENTARE ŞI INFERENŢĂ Una dintre caracteristicile principale ale teoriei argumentative a lui Anscombre şi Ducrot este că au refuzat să confunde sau să asocieze argumentaţia şi inferenţa. poziţia lui Anscombre şi Ducrot este o poziţie ascriptivistă radicală. 174). dacă semnificantul S2 al lui E2 face să intervină nu semnificantul S1 al lui £. pe de altă parte. Renunţarea la legile discursive pare aşadar imposibilă: în analiza descriptivistă. semnificantul lui E 2 este format din modelul semnificantului l u i £ j şi. 3. în analiza argumentativă.

aceasta reprezintă relaţia care există între un fapt X şi enunţarea unui enunţ E. într-o argumentaţie. Te interesezi deci de Petre. 11) mai au în vedere şi un alt caz: acela în care inferenţa se poate realiza pornind de la enunţarea unui act. trebuie să fii mulţumit. se îndeplinesc două acte: un act de argumentare şi un act de concluzie. 3. B. primul enunţ este prezentat ca un argument al celui de al doilea. vom înţelege că întrebarea constituie un argument în favoarea concluziei Şovăi să cumpăr această maşină. In (43). In (49). ea este deci acolo. ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ ŞI OPERATORI ARGUMENTATIVI Una dintre problemele pe care ni le putem pune abordînd argumentaţia din limbă. aşa cum este ea propusă în teoria argumentării. Distincţia dintre argumentaţie şi inferenţă se poate justifica în felul următor: pe de o parte. (47) şi (48)). aşa cum o arată (46): (46) Spune-mi. faptul X de la originea inferenţei este un enunţ. îţi dau maşina să te duci la film. locutorul prezentînd argumentul ca destinat acceptării concluziei. relaţia argumentativă intervine nu între două conţinuturi. întrucît în locul aserţiunii unui fapt. care „condamnă ca ridicole inferenţele în care concluzia se mulţumeşte să reformuleze premisele". anumite argumentaţii nu se sprijină pe nici o inferenţă (cf. însă. Măria este deci acolo? ? Petre bănuieşte că Măria este acolo. Ia te uită. pe de altă parte. în exemplul (43). adică de la faptul particular pe care îl constituie o enunţare. locutorul pune o întrebare. De exemplu. înainte de enunţarea de către A a propoziţiei Petre bănuieşte că Măria este acolo.ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ 293 un argument şi o concluzie. faptul care permite inferenţa de la originea enunţării lui B este cel prezentat în enunţul lui A: (43) (44) Nu sînt chiar atît de rău: uite. în timp ce în (44). dar imposibile în monolog (cf. ce mai face Petre? B. Petre a telefonat. nu putem susţine că la originea unei enunţări este un fapt X. Şovăi să cumpăr maşina asta: e oare economică din toate punctele de vedere? In (47) interlocutorul B poate efectua legătura cu presupoziţia „Măria este acolo" şi semnala prin aceasta că. Astfel.2. ci între două acte ilocuţionare: o aserţiune şi o permisiune. în care X este prezentat ca punctul de plecare al unei deducţii ce ajunge la enunţarea lui E. 83). cum ar fi întrebarea. A. Din această cauză şl în virtutea ipotezei argumentative conform căreia o întrebare de forma est-ce-que p} {oare p?) are ca orientare argumentativă non-p. el poate face o inferenţă care duce le enunţarea (45): (45) Excursia o facem. Aşadar. va veni mîine. ARGUMENTAŢIE. Petre bănuieşte că Măria este acolo. găsim inferenţe posibile în dialog. el nu avea cunoştinţă de prezenţa Măriei. înseamnă că. deci? Anscombre şi Ducrot (1983. In (44). dacă A ridică jaluzelele într-o dimineaţă şi se uită la vremea frumoasă de vară. B. este aceea de a şti cu . (49)): (47) (48) (49) A. dar acest lucru nu este deloc obligatoriu. şi aceasta conform legii antitautologiei lui Ducrot (1972. Dar această posibilitate este exclusă în monolog: un locutor nu poate să presupună un conţinut p şi totodată să afirme acelaşi conţinut p. Cît despre inferenţă.

care. ?? O să te ruinezi: chestia asta nu costă decît 200 de franci. Care sînt factorii care determină sau nu atribuirea unei orientări frazei enunţate? Există două tipuri de factori principali care determină orientarea frazei: factori discursivi şi factori lingvistici. decît funcţionează ca un operator argumentativ care limitează potenţialul argumentativ al frazei căreia i se aplică. operînd asupra unei fraze. Cu alte cuvinte. atribuind acesteia o orientare argumentativă. operator argumentativ) pornind de la următoarele exemple: (50) (51) a. iar argumentul poate servi unei clase de concluzii sau alteia în virtutea acestei orientări. reguli sau legi pot fi puse în legătură enunţurile în interiorul unei argumentaţii. O să te ruinezi: chestia asta costă 200 de franci. Vom defini orientarea argumentativă astfel: orientarea argumentativă reprezintă direcţia care se dă enunţului cu scopul de a ajunge la o anumită clasă de concluzii. Dacă acceptăm diferenţa dintre argumentaţie şi inferenţă. O să faci economie: chestia asta nu costă decît 200 de franci. anumite dezvoltări. pe de altă parte. obiect al enunţării. în cadrul teoretic analizat aici. pentru concluzia inversă).. In concepţia lui Anscombre şi Ducrot. acestea sînt nişte principii cu un fundament discursiv şi argumentativ. Aceste mărci sînt numite operatori argumentativi.. atunci principiile argumentative au ca obiect orientarea argumentativă a frazelor care intervin într-o argumentaţie. enunţul chestia asta nu costă decît 200 de franci nu poate servi decît concluziei o să faci economie. iar. trebuie să înţelegem prezenţa u n o r mărci lingvistice specializate în indicarea orientării ar­ gumentative. o orientare se atribuie unei fraze cu titlu de argument. un fapt contextual. Aşadar. O a treia proprietate le poate fi deja atribuită: dacă argumentaţia impune discursului anumite tipuri de înlănţuiri. Nu. a.. iar în (51) prezenţa lui nu. O să faci economie: chestia asta costă 200 de franci.. există o restricţie a posibilităţilor de a argumenta pornind de la enunţul chestia asta nu costă decît 200 de franci. NB: Vom nota că determinarea orientării argumentative a enunţului nu este. b. că domeniul de aplicare al acestor principii este discursul. b. în acelaşi timp. prin factori lingvistici. putem deja prevedea că principiile în discuţie nu vor fi principii de inferenţă. Prin factori discursivi trebuie să înţelegem înlănţuirile pe care le poate produce o frază. Un operator argumentativ este o marcă de tip lingvistic. decît. Ceea ce determină orientările argumentative din (50) sînt înlănţuirile discursive. Orientarea argumentativă este o proprietate a frazei. . că ele posedă ca proprietate argumentativă caracterul scalar. Aceste exemple ilustrează următorul fapt: pe cînd enunţul chestia asta costă 200 de franci este neutru din punctul de vedere al orientării argumentative (el poate servi ca argument pentru concluzia o să te ruinezi şi. ce determină sensul enunţului. Aceasta înseamnă. pe de o parte. Vom examina aceste noţiuni (orientare argumentativă. îşi restrînge potenţialul argumentativ.294 CAPITOLUL 11 ajutorul căror principii.

serie de exemple. a costa 200 de franci. Acest lucru se întîmplă mai ales în următoarea (52) a. din punct de vedere argumentativ. figura 5): ci r (P) = clasa concluziilor r vizate de P Figura 5 Situaţia reprezentată de exemplele (50) şi (51) ar trebui deci să se poată explica prin noţiunea de orientare argumentativă şi de operator argumentativ. pentru care este folosit argumentul.. a costa 200 de franci. Anscombre reprezintă lucrurile în cadrul teoriei mulţimilor: mulţimea concluziilor r vizate de P (chestia asta costă 200 de franci) este în relaţie de intersecţie parţială cu clasa concluziilor vizate de P! = P + nu. în schimb. iar aceasta în virtutea relaţiei care există între argument şi concluzie. Din nefericire. . decît (cf. In schimb. Concluzia este enunţul. Pentru a da seamă de diferenţele introduse între (50) şi (51). Nu (53) a. Orientarea argumentativă este direcţia atribuită frazei.. Grăbeşte-te: nu e decît ora opt. Grăbeşte-te: e ora opt. implicit sau explicit. Interesant este aici că această restricţie argumen­ tativă este independentă de orice modificare referenţială sau informativă: a nu costa decît 200 de franci înseamnă întotdeauna. b..ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ 295 Aceste exemple ne arată diferenţa care există între concluzie şi orientare argumentativă. chestia asta costă 200 de franci primeşte orientarea „scump" în (50 a) şi orientarea „ieftin" în (50 b). decît nu limitează posi­ bilităţile de argumentare: te grăbi: e ora opt. b. din punct de vedere informativ. a nu costa decît 200 de franci nu înseamnă. Nu te grăbi: nu e decît ora opt. situaţia nu este întotdeauna la fel de favorabilă. Astfel. în care introducerea operatorului nu. nici chiar cu aceleaşi operator argumentativ.. enunţul chestia asta nu costă decît 200 de franci nu poate primi decît orientarea „ieftin".

Anscombre 1989) definesc această legătură ca fiind mijlocită de convocarea unor reguli argumentative. pe de o parte. într-adevăr. cu atît obiectul O' (identic cu sau diferit de O are într-o mai mare măsură proprietatea P". aceea de topos sau de regulă argumentativă. că topoi sînt rareori explicităţi. Aceste reguli au proprietatea principală (în afara faptului de a fi admise de toată lumea) de a fi de natură scalară: forma lor generală este de tipul: „cu cît un obiect O are proprietatea P. patru structuri logice. în timp ce formele (a) şi (b). Vom compara. prin combinare logică.Q > c. ÎNLĂNŢUIRI ARGUMENTATIVE ŞI TOPOI 3. trebuie să semnifice într-o anumită măsură aceeaşi relaţie. Vom mai observa. Pentru a explica acest fapt paradoxal. este pentru că fac aluzie la un topos de tipul „nu trebuie să scapi evenimentele sportive spectaculoase". < + P. şi (c) şi (d). în acest scop. reprezentînd două „ideologii" diferite. pe de altă parte. împrumutată din Topicele lui Aristotel. topoi).e forme topice (cf. 3. . < . pe de altă parte. Dacă rezumăm relaţiile P(0) şi P'(O') prin formele pre­ poziţionale P şi respectiv Q. formele topice (a) şi (b). . Ducrot 1983 şi 1987) de felul: (55) a.1. mxm\x. (54) Am să mă uit la finişul etapei de la Alpe d'Huez: este etapa cea mai spectaculoasă din tur.3. desemnează principii generale. + Q > b.Q > d. nu înţelegem cum şi de ce acest argu­ ment poate servi concluziei grăbeşte-te.1983. care servesc drept sprijin argumentaţiei. nu este decît ora opt este orientat din punct de vedere argumentativ spre „devreme".P. pe de o parte. + Q > Din punct de vedere logic.1987. vom obţine. Anscombre şi Ducrot 1986. Ne aflăm în următoarea situaţie: decît să facă din legătura argumentativă o legătură automată între o clasă de argumente şi o clasă de concluzii.3.296 CAPITOLUL 11 Analiza în termeni de orientare argumentativă şi de operator argumentativ ar trebui să conducă la realizarea predicţiei că (53 a) este din punct de vedere argu­ mentativ imposibilă: dacă. Anscombre şi Ducrot (cf. gradul de „naturaleţe" al argumentaţiilor următoare: .P. Ducrot 1982. Topoi şi forme topice Noţiunea de topos (pi. admise în sînul unei comunităţi lingvistice. (55 b). şi anume fac rareori obiectul unei aserţiuni. < + P. < . trebuie să adăugăm la descrierea argumentativă o nouă noţiune. înainte de a da o explicaţie funcţionării topoilor din înlănţuirile dis­ cursive. şi (c) şi (d). Dacă îmi justific dorinţa de a privi etapa Turului Franţei la ciclism la Alpe-d'Huez prin enunţul (54). Deci vom spune că aceste patru forme topice corespund la doi topoi contrari. sînt forme topice reciproce: un locutor care ar accepta (55 a) nu ar putea refuza. de exemplu.

ceea ce implică: „cu cît avem mai mult timp. cu atît trebuie să ne grăbim mai puţin. (T3) din (59)). In plus. a. Un adverb caprea indică tocmai că e depăşită zona dedesubtul căreia toposul este aplicabil şi deci că toposul nu mai poate fi aplicat. cu atîta trebuie să ne grăbim mai mult.P. în timp ce nu.-Q> Cu cît avem mai puţin timp. dată fiind o temperatură copleşitoare. 297 Mai vreţi un pahar de vin? ? Nu. Dacă se poate accepta toposul conform căruia „se face baie cînd e timp frumos". mulţumesc. Grăbeşte-te: e ora opt. a priori. cu atît mai mult trebuie să ne grăbim. să orienteze fraza Este ora opt pe scara lui „devreme"? Pentru a explica acest fapt. Nu te grăbi: e ora opt. <+P. Cum se explică posibilitatea înlănţuirii (53 a). este prea cald. Nu te grăbi: nu este decît ora opt. cu atît trebuie să ne grăbim mai puţin" (cf. cînd conduci. Moeschler 1989 a): (52) (53) a. Anscombre şi Ducrot fac ipoteza că există două moduri de a privi timpul pe care îl avem la dispoziţie. < . cu atîta trebuie să ne grăbim mai mult" (cf. cu cît bei. + Q > Cu cît avem mai puţin timp. mulţumesc. putem foarte bine indica. Conform primului principiu. Topoi şi trasee interpretative Să reluăm exemplele care pun probleme teoriei nontopice a argumentării. b.-Q> Cu cît avem mai mult timp. ceea ce se poate reprezenta prin forma topică „cu cît avem mai mult timp.. decît ar trebui. + Q > . să provoci un accident.3. cu atît rişti. că nu trebuie să-ţi pierzi timpul. teorie numită argumentativism slab (cf.. nu trebuie să te grăbeşti. obţinem următoarele patru forme topice: (59) (T) (T„) (Tj) (T) Cu cît avem mai mult timp. ci să-ţi foloseşti timpul de care dispui.ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVA (56) (57) A B A B Mai vreţi un pahar de vin? Nu. legătura introdusă de topos nu poate fi valabilă decît într-o zonă de validitate particulară.2. Al doilea principiu arată. conduc. (Tt) din (59)). Dacă-P = „avem timp" şi Q = „trebuie să ne grăbim". cu atît trebuie să ne grăbim mai puţin. <-P. dimpotrivă. 3. că limitele de căldură care fac posibilă aplicarea toposului sînt depăşite: (58) A B Vii să faci baie? Nu. < + P. b. Grăbeşte-te: nu e decît ora opt.

Grăbeşte-te: e ora opt. Nu te grăbi: este ora opt. § 2. b. Anscombre (1989. Ceea ce el restrînge sînt parcursurile interpretative care leagă argumentul de concluzie. decît blochează astfel utilizarea lui T4 ca traseu posibil. Remarcăm într-adevăr că£ ora opt poate să ajungă la o concluzie Grâbeşte-te prin două trasee diferite (Tj sau TJ. (T^) Grăbeşte-te: este ora opt. ba chiar nu-i decît opt şi cinci (*T2). ba chiar nu-i decît opt fără cinci (T. în timp ce calea de la Nu e decît ora opt la Grâbeşte-te urmează în mod necesar parcursul Tr Nu. legînd argumentul de concluzie. ba chiar opt fără cinci (T3). b. decît în autorizarea sau blocarea anumitor trasee. Vom reaminti (cf. După cum o arată figura 6. ceea ce înseamnă că aparţin aceleiaşi scări argumentative. . chiar Q). P şi chiar Q să fie coorientate din punct de vedere argumentativ. Deci trebuie ca în P. 10. nu mai putem spune că un operator restrînge posibilităţile de argumentare ale unei fraze.. Para­ digma de exemple modificate prin meme (chiar) este următoarea: sînt indicaţi între paranteze topoi utilizaţi sau interzişi (*): (60) (61) (62) a. ba chiar nu-i decît opt fără cinci (*TJ. b.).. * Grăbeşte-te: nu e decît opt. 25) reprezintă acest lucru prin următoarele scheme: Funcţia atribuită topoilor are drept consecinţă modificarea definiţiei opera­ torilor argumentativi.1. a. a.298 CAPITOLUL 11 Ce reprezintă aceste forme topice diferite? Pentru Anscombre şi Ducrot. b. supra cap. meme Q (P. Nu te grăbi: nu e decît ora opt. ba chiar opt şi cinci (T2).) că meme {chiar) indică faptul că argumentul pe care îl modifică este situat întotdeauna mai sus pe scara argumentativă...4. (63) a. ba chiar nu-i decît opt fără cinci (Tj). "•Grăbeşte-te: nu e decît opt. Nu te grăbi: este ora opt. *Nu te grăbi: nu e decît ora opt. ele definesc traseele sau căile prin care trebuie să trecem pentru a lega un argument de o concluzie. ba chiar opt şi cinci minute. ba chiar nu-i decît opt fără cinci (T. Anscombre (1989) utilizează înlănţuirile prin meme (chiar) pentru a arăta rolul jucat de nu.).

poate duce la rezolvarea problemei? In cadrul argumentativismului forte. [Grăbeşte-te: este aproape opt.] *Depeche-toi: ii est presque huit heures. aşa cum o arată exemplele (64) şi (65): (64) a. Argumentativism slab şi argumentativism forte: reexaminarea lui presque (aproape) In cadrul teoriei clasice sau nontopice a argumentării (argumentativismul slab).] . mai ales a celei din exemplul (5): (5) Depeche-toi: ii est presque mort.ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATTVÂ 299 Care sînt concluziile pe care le putem trage din această analiză? Ele sînt în număr de trei (cf. Constatăm din acest punct de vedere că traseele selecţionate de presque (aproape) sînt inverse faţă de cele selecţio­ nate de nu. ba chiar opt fără zece (*T3). decît. ba chiar opt fix (T2).3. 3. ci selecţionează traseele interpretative (topoî). mai precis aceeaşi orientare ca a frazei nemodificate. s-au ivit cîteva probleme în explicarea anumitor utilizări ale luipresque (aproape). 24): (i) O frază determină clasa de concluzii la care poate ajunge via topoilor graduali care îi pot fi asociaţi. [Nu te grăbi: este aproape opt. [""Nu te grăbi: este aproape opt.. Prends ton temps: ii est presque huit heures. întrucît ar fi complet absurd să considerăm că presque mort (aproape mort) are aceeaşi orientare argu­ mentativă ca şi mort. ci au drept funcţie limitarea folosirii topoilor care permit să se ajungă la o clasă de concluzii. (iii) Operatorii argumentativi nu determină direct orientarea argumentativă a frazelor pe care le modifică.] (65) a. operatorul argumentativ presque (aproape) nu atribuie direct o orientare argumentativă frazei pe care o modifică. Anscombre 1989. el meme huit heures (T2). în argumentativismul slab. în mod obligatoriu. Problema este legată de faptul că.] "'Prends ton temps: ii est presque huit heures.3. ['''Grăbeşte-te: este aproape opt. et meme huit heures (TJ. b. care ţine de argumentativismul forte. nu este suficient să cunoaştem orientarea argumentativă a frazei enunţate. Oare această analiză în termeni de topoi. ba chiar opt fix. să trecem printr-un topos. ba chiar opt fără zece (*Tj). et meme huit heures moins dix (*T3). ci trebuie. operatorul argumentativ conferă frazei pe care o modifică o orientare argumentativă. şi nu prin simpla ocurenţă a frazei în discurs. Paradoxul era clar. Depeche-toi: ii est presque huit heures. b. (ii) Pentru a ajunge la o concluzie.. et meme huit heures moins dix c-g.

300 CAPITOLUL 11 Ce se întîmplă cu exemplul (5). Cu alte cuvinte. Nu te grăbi: nu e mort. formele topice asemănătoare: (69) (Tj) (Tj) (Tj) (TJ cu cît moartea este mai aproape. In schimb. cu atît trebuie să ne grăbim cu cît moartea este mai puţin aproape. b.)} Pentru a explica acest exemplu. a. Fără recurgerea la aceşti topoi. nu se pot explica dacă trecem prin topoii (T3) şi (TI). . b. toată strategia sanitară militară (oricum cea elveţiană) se supune acestui principiu. Topos 1: urgenţa este proporţională cu iminenţa morţii Topos 2: urgenţa este proporţională cu depărtarea morţii NB: Toposul 2 poate părea amoral sau imposibil de conceput. Să revenim acum la exemplele de la (66) la (68). Grăbeşte-te: e aproape mort. Nu te grăbi: e aproape mort. pentru a explica posibilitatea acestor enunţuri. faptul că frazele modificate de presque (aproape) necesită trecerea prin aceiaşi topoi ca cei ai frazelor pozitive explicitează o intuiţie a analizei argumentativismului slab conform căreia presquep (aproapep) are aceeaşi orientare cap. cu atît mai mult trebuie să ne grăbim (Tj) şi (T2) sînt incompatibile cu (T3) şi (TJ. Nu te grăbi: e mort. b. (68 b) prin (T. (67 b) prin (T^). se explică prin (T3). In sfîrşit. Depeche-toi. cu atît mai puţin trebuie să ne grăbim cu cît moartea este mai puţin aproape. a. topoi selecţionaţi aici de presque (aproape) sînt identici cu cei ai frazelor pozitive fără presque (aproape).(Grăbeşte-te: e aproape mort. şi anume (66). Ideologia pe care o putem asocia uzului acestor forme topice reciproce poate fi reprezentată prin următorii doi topoi contrari: (70) a. Grăbeşte-te: e mort. De fapt. Să admitem. b. se explică prin (T).). să luăm paradigma următoarelor exemple: (66) (67) (68) a. Grăbeşte-te: nu e mort. aceste fraze sînt absurde. (66 b) prin (TJ (vom admite că mort reprezintă ultima poziţie pe scara proximităţii morţii). ii est presque mort. toposul 1 corespunde mai mult ideologiei care a dus în Franţa la crearea Salvării (SAMU) şi care dirijează comportamentele întregului personal de îngrijire medicală. Trebuie să remarcăm faptul că aceste enunţuri. Vom obţine următoarele analize: • • • (66 a) (67 a) (68 a) se explică prin (T3). cu atît mai puţin trebuie să ne grăbim cu cît moartea este mai aproape.

. selecţionînd forma topică potrivită unei înlănţuiri dis­ cursive. (ii) Operatorii argumentativi sînt urmele explicite ale înscrierii proprietăţilor argumentative în structura limbii. şi concepţia limbii dezvoltate în cadrul pragmaticii integrate? Ducrot (1987) rezumă argumentativismul forte în modul următor: (i) Teza argumentaţiei din limbă presupune că posibilităţile argumentative sînt înscrise în lexic şi în structurile lingvistice. şi anume pentru ca o frază folosită în discurs să poată servi la o concluzie dată sau la o clasă de concluzii. o formă cu „mai mult" şi o formă cu „mai puţin".î ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVA I Biblioteca. de operator argumentativ. (v) Operatorii argumentativi au drept funcţie specifică determinarea orientării argumentative a frazei. trebuie să se facă apel la un topos. ASTRA"! S ! S ! U ~ i 301 Ce legătură există între noţiunile de argumentaţie. (iii) Pentru ca să aibă loc o argumentare. ea nu determină şi conţinutul lor (această clauză este legată de faptul că limba admite topoi contrari). (vi) Utilizarea limbii în discurs presupune un repertoriu de topoi. + (vii) Dacă limba determină structura topoilor. primesc două forme topice reciproce şi echivalente. (iv) Topoii sînt graduali. de topos. .

apoi pe acelea ale lui Ducrot.12. eu. apărute la începutul anilor '80. pentru a interpreta pe el. decît definiţia lingvistică tradiţională a acesteia. a căror interpretare depinde de contextul lingvistic. că teoria polifoniei este strîns legată de teoria bahtiniană a dialogismului. adică a expresiei subiectivităţii în limbaj. DIALOGISM ŞI POLIFONIE 1. în sensul ei tradiţional. Particularitatea lucrărilor lui Ducrot privind enunţarea constă în aceea că autorul lor a insistat asupra aspectului polifonic al discursului. azi dimineaţa sînt deictice. El a fost pre­ cedat în această direcţie de Bahtin. Noţiunea de enunţare depăşeşte totuşi cu mult problematica pragmaticii inte­ grate. de anaforice. şi aceasta este opinia lui Ducrot însuşi. în cazul de faţă Ego. 1. Vom începe prin a evoca lucrările lui Bahtin. Ego tocmai a sosit în familia Moeschler. dar [el] e foarte liniştit. La origine. locul unde este enunţată şi momentul în care este enunţată. în parte cel puţin. DlALOGISM BAHTINIAN Se poate considera. adică au o interpretare diferită în funcţie de persoana care enunţă fraza. In exemplul (2). iar el desemnează cîinele terra-nova de şaizeci de kilograme care tocmai a sosit în excentrică familie Moeschler. a căror interpretare depinde de situaţia de enunţare. In exemplul (1). POLIFONIE ŞI ENUNŢARE C ele două noţiuni de polifonie şi enunţare sînt legate între ele începînd de la lucrările fai Oswald Ducrot încoace. E un cîine terra-nova de şaizeci de kilograme. care dă o accepţie sau o definiţie mult mai îngustă. care este o expresie anaforică. după cum vom vedea.1. acestuia trebuie să i se precizeze antecedentul. adică asupra multiplicităţii punctelor de vedere exprimate într-un enunţ unic. aici. de situaţia în care ele sînt întrebuinţate şi care se modifică în funcţie de aceasta: cu alte cuvinte. termenul enunţare desemnează expresiile al căror sens depinde. este vorba de expresiile care ţin de referinţa deictică. înainte de a ajunge la problema enunţării din lingvistică. Să examinăm exemplele următoare: (1) (2) [Eu] Am venit aici azi dimineaţă. Se disting deicticele. Nu în sensul că lucrările .

(iv) în sfîrşit. vom încerca să o explicăm de-a lungul expunerii noastre. Lucrările sale repun deci în discuţie. permeabilă: el pune într-adevăr problemapolivocalităţii [„polylinguisme"] limbajului romanesc pornind de la plurilingvismul [„plurilinguisme"] limbajului. adică prin faptul că înţelegerea este dialectică. Anscombre şi Ducrot 1983.1. anume acela de a pune sub semnul întrebării unicitatea subiectului vorbitor. prin dimensiunea „productivă". după el. Bahtin s-a preocupat în primul rînd de probleme legate de lingvistică şi literatură. (iii) prin dimensiunea „interpretativă".2.2. în ultimul său articol major privind polifonia (cf. Teoria propriu-zisă este expusă în trei articole principale (cf. Ea a suferit anumite modificări între prima şi ultima dintre aceste lucrări. . (ii) prin dimensiunea „intertextuală". jargoane profesionale. este textul literar. la nivelul textului. Dialogismul se manifestă în diverse moduri în discursul romanesc: (i) prin reprezentarea multiplicităţii idiolectelor: dialecte regionale. Ducrot spune că teoria sa privind polifonia este o extindere la domeniul lingvisticii.1978 şi 1984). prin intermediul diferitelor mo­ duri ale discursului raportat. şi consideră că trăsătura specifică a limbajului romanesc constă în a oferi o imagine a limbajului mai degrabă decît o imagine a omului. unicitatea subiec­ tului vorbitor. TEORIA POLIFONICĂ A LUI DUCROT 1. Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă. a lucrărilor lui Bahtin despre literatură şi deci despre text. Polifonia şi postulatul unicităţii subiectului vorbitor Lucrările lui Ducrot asupra polifoniei datează de la sfîrşitul anilor '70 şi începutul anilor '80. 1. adică prin capacitatea unui discurs de a se asocia la (sau a se disocia de) alte discursuri pe aceeaşi temă. Ducrot 1984). condiţionată de răspunsul pe care îl condiţionează. căci locul privilegiat al dialogismului. argouri diverse etc. ţin de domeniul stilistic. manifestînd o preferinţă netă pentru literatură (cf.304 CAPITOLUL 12 lui Ducrot ar fi direct inspirate din acelea ale lui Bahtin: mai degrabă în acela că Bahtin şi Ducrot au un scop comun. Frontiera dintre studiile lingvistice şi studiile literare este. şi deci al enunţului. Ducrot 1980a şi 1984). după Bahtin. Bahtin 1977. la Bahtin. Aceste dimensiuni diferite se reflectă în fenomene semantice şi sintactice care.

într-adevăr. coeziunea şi independenţa. ci de a-1 determina pe interlocutorul său să descopere o concluzie anume. permit captarea sensului enunţului. Ducrot 1980a). şi în special de distanţa frecventă dintre semnificaţia frazei şi sensul enunţului. dacă nu în aceea a frazei. Enunţarea. Ducrot începe prin a distinge fraza de enunţ: fraza este o entitate abstractă care corespunde unui ansamblu de cuvinte combinate după reguli sintactice. In terminologia lui Ducrot. limitată în primul său articol (cf.POLIFONIE ŞI ENUNŢARE 305 Asemenea lui Bahtin.2. enunţ. 1. Iată de ce se poate spune că sensul enunţului este reprezentarea propriei sale enunţări. Pe de o parte. care joacă un rol important în semantica enunţului. este modificată în ultimul articol (cf. Posibilitatea ca sensul enunţului să nu poată fi dedus din semnificaţia frazei astfel înţelese îl conduce pe Ducrot la mai irnlte inovaţii teoretice. la care Ducrot lucra deja de mult. Frază. Criteriul autonomiei relative corespunde el însuşi la două condiţii. pentru tradiţia lingvistică. Definiţia enunţului. Ducrot 1984): Ducrot adaugă aici un criteriu de delimitare a enunţului care trebuie să facă obiectul unei alegeri „relativ autonome" în raport cu alegerea altor enunţuri. teoria polifoniei este totuşi motivată de unele probleme lingvistice. El este desemnat prin mărcile per­ soanei întîi. pe care îl caracterizează în felul următor: Postulat al unicităţii subiectului vorbitor un enunţ . ci mai degrabă un ansamblu de instrucţiuni care. semnificaţia frazei nu mai e<te ceva ce se poate exprima în cuvinte. pornind de la situaţia de discurs.2. în care expresia sens literal desemnează ceea ce rămîne stabil de la o enunţare a frazei la o altă enunţare. Ducrot are în vedere cazul în care sensul atribuit enunţului este imposibil de dedus din semnificaţia frazei aşa cum este ea concepută de lingvişti. subiectul este responsabil de activităţile psihologice şi fiziologice legate de enunţare. intenţia locutorului care produce un enunţ nu mai este de a produce ipsofacto semnificaţia frazei.un subiect Pentru susţinătorii acestui postulat. enunţul corespunde unei enunţări par­ ticulare a frazei. Coeziunea corespunde faptului că alegerea fiecărui constituent al enunţului este determinată . enunţare In primul său articol despre polifonie (cf. Independent de lucrările lui Bathin. se va vorbi de semnificaţia frazei şi de sensul enunţului. Pe de altă parte. este evenimentul istoric constituit de apariţia enunţului. semnificaţia frazei este „sensul literal". el pune sub semnul întrebării postulatul unicităţii subiectului vorbitor. Ducrot 1980a). care este aceea pe care el o vizează producînd enunţul.

nu se reduce niciodată la un simplu discurs raportat.3. după Ducrot. cu excepţia discursului raportat în stilul direct. atunci se impune să menţionăm că aceste diverse entităţi corespund unor persoane cu statut teoretic şi nu unor indivizi din lumea reală.2. cel căruia îi este adresată enunţarea. Din acest moment putem admite că. legate de actele ilocuţionare pe care le înfăptuieşte. căruia îi sînt adresate actele ilocuţionare. In acest caz. această reprezentare începe cu mărcile persoanei întîi. locutor şi enunţiator Dacă. acestea desemnează locutorul. în acest scop. fiecare tiradă a unui text de teatru este motivată de locul său în ansamblul textului: este vorba de criteriul coerenţei. care este baza teoriei polifoniei. Subiect vorbitor. Pe de altă parte. într-adevăr. ansamblul textului nu depinde de un ansamblu mai vast. Ducrot introduce un nou cuplu de entităţi teoretice: enunţiatorul. . deşi acest text conţine numeroase fraze. Ducrot stabileşte astfel o frontieră de netrecut între subiectul vorbitor pe de o parte. Acesta este modul în care Ducrot precizează că ansamblul unui text (o piesă de teatru sau un roman. întrucît îşi este sieşi suficient: este vorba de criteriul independenţei. adică individul situat în lume şi care pronunţă enunţul. acelea ale enunţiatorilor. din acest moment. după Ducrot. fraza şi enunţul nu coincid. şi locutorul şi enunţiatorii de cealaltă parte. după cum se vede. şi destinatarul. adică o poli­ fonie care. . care rămîn entităţi teore­ tice şi nu sînt fiinţe în carne şi oase. spre exemplu) poate fi considerat drept un enunţ unic. Pentru a da seamă de actele ilocuţionare. Locutorul este deci responsabil de enunţare. In schimb. Dacă sensul enunţului este o reprezentare a enunţării lui. 1. Să observăm că.306 CAPITOLUL 12 de alegerea ansamblului enunţului. el introduce diferite entităţi. trebuie respins postulatul unicităţii subiectului vorbitor şi dacă. introduce diverse entităţi teoretice care stau la baza diviziunii conceptului de subiect. în acelaşi discurs. în acelaşi enunţ chiar. Independenţa corespunde faptului că alegerea enunţului nu depinde de alegerea unui ansamblu mai vast din care el ar fi un element. lui îi corespunde alocutorul [„allocutaire"]. enunţarea este la originea anumitor efecte. Această ipoteză. Să revenim la primul articol al lui Ducrot şi la ipoteza pe care o avansează în tratarea diferenţei dintre semnificaţia frazei şi sensul enunţului: el ne pro­ pune să considerăm că enunţuri întregi sau fragmente de enunţuri constituie un discurs pe care locutorul îl atribuie unui enunţiator fictiv. sînt exprimate o pluritate de voci. care este responsabil de actele ilocuţionare. fraza şi enunţul nu coincid în mod automat.

noţiunile de locutor şi de enunţiator suferă un anumit număr de modificări între primul articol (cf. o dă afară astfel pe servitoarea sa Martine: (4) Hai. iar cealaltă în ultimul (cf. Noi nu vom trata aici decît a doua analiză (cf. anularea în mod explicit a presupoziţiilor . acesta nu suferă modificări în definiţie. Ducrot 1980a). ci se reduce la entitatea sau entităţile a cărei/căror voce este exprimată de enunţ.4. (în şoaptă) Du-te. Ducrot 1984. printre altele. La fel ca şi noţiunea de enunţ. Ducrot 1984). constrîns şi forţat de soţia sa Philaminte. în scena 6. In ceea ce îl priveşte pe enunţiator. dar Ducrot îi restrînge atribuţiile: el nu mai este responsabil de acte ilocuţionare. Această diversificare a entităţilor teoretice şi a rolului lor în discurs îi permite lui Ducrot să trateze diverse fenomene lingvistice sau pragmatice cum ar fi negaţia.POLIFONIE ŞI ENUNŢARE 307 Un bun exemplu al distincţiei dintre locutor (prin definiţie unic în acest stadiu) şi enunţiatori (care pot să fie mai mulţi) este un act de vorbire indirect: (3) Nu vi se pare că este frig aici? In (3) avem un locutor care produce un enunţ şi doi enunţiatori. Aşa cum vom vedea în continuare. Chrysale. Primul este responsabil numai de enun­ ţare. în timp ce destinatarul este Martine. Aceasta permite evitarea realizării simultane a mai multor acte ilocuţionare. Această negaţie permite. locutorul ca atare (abreviat L) şi locutorul ca fiinţă din lume (abreviat X). Aici alocutarul sau alocutarii se confundă cu destinatarul unic sau cu destinatarii plurali. Aşa spre exemplu. una în primul său articol (cf. Spre aceste diverse analize ne vom îndrepta acum atenţia. pe care le analizează în cadrul teoriei polifoniei: (i) O negaţie matalingvistică. In acest ultim articol. Am putea propune aici o analiză în care alocutarul este Philaminte. actul II din Femeile savante de Moliere. această distincţie ne va permite să tratăm fenomenul autoironiei. Analiza polifonică a negaţiei Ducrot dă două analize diferite ale negaţiei. Ducrot distinge trei forme de negaţie. unul care este responsabil de întrebare şi celălalt care este responsabil de cererea exprimată {închideţi fereastraf). Ne putem totuşi imagina situaţii în care aşa ceva nu se întîmplă. în timp ce al doilea este o persoană completă. 1.2. Ducrot 1984). Să începem cu noţiunea de locutor: ea se subdivide în acest ultim articol în două entităţi teoretice diferite. deşi rămîne o fiinţă discursivă. copila mea. ieşi. 217 şi următoarele). care vine să contrazică un enunţ efectiv pronunţat. ironia sau discursul raportat. adică susceptibilă să i se atribuie proprietăţi particulare. Ducrot 1980a) şi ultimul (cf.

(6) contrazice enunţul pozitiv Petru este inteligent. (iii) O negaţie descriptivă: aceasta este. negînd un enunţ pe care îl atribuie l u i £ r Efectele negaţiei polemice sînt diferite şi de acelea ale negaţiei metalingvistice: în timp ce negaţia metalingvistică permite să contrazicem presupoziţiile enunţului po­ zitiv şi are un efect amplificator. după Ducrot. adică să inverseze efectul obişnuit al negaţiei. iar (8) are un efect atenuator de tipul: Petru este mai puţin decît inteligent. (5) contrazice enunţul pozitiv Petru s-a lăsat de fumat.enunţiatorului E2. de fapt nu a fumat niciodată în viaţă. Vom observa că aceste două urmări nu sînt posibile dacă enunţul pozitiv (adică.enunţiatorul £2 cu care L se identifică. care este atenuator (Petru este mai puţin decît inteligent. presupoziţia Petru fuma nu este invalidată de (7). respectiv: Petru s-a lăsat de fumat şl Petru este inteligent) nu a fost efectiv pronunţat. care spune „Petru nu s-a lăsat de fumat" (sau „Petru nu este inteligent") şi care se opune . Petru nu este inteligent. După cum o indică descrierea lui Ducrot. este genial. el este genial). un efect ampli­ ficator [„majorant"]. în sensul în care prin producerea unui enunţ negativ se atribuie . de care L se distanţează. tot în mod explicit.308 CAPITOLUL 12 enunţului pozitiv corespunzător şi oferă. Dar ceea ce permite negaţia metalingvistică. el este debil mintal). Să considerăm exemplele (7) şi (8): (7) (8) Petru nu s-a lăsat de fumat. şi care spune „Petru s-a lăsat de fumat" (sau „Petru este inteligent") In acest caz. într-adevăr. este să adauge în mod explicit Petru este genial. negaţia polemică are un efect atenuator şi nu contrazice presupoziţiile. dincolo de simpla contradicţie. şi de a produce un efect amplificator (Petre este mai mult decît inteligent. locutorul enunţului negativ nu contrazice un alt enunţ efectiv pronunţat de un alt locutor: el pune în scenă doi enunţiatori Ex şi E2. cu care se asimilează. respectiv: de fapt el nu afumat niciodată în viaţa sa şi el este genial). (ii) o negaţie polemică: ea se diferenţiază de negaţia metalingvistică prin faptul că enunţul pozitiv corespunzător nu trebuie neapărat pronunţat în mod efectiv. Să observăm că el contrazice în mod ex­ plicit în ultima sa parte (de fapt el nu afumat niciodată în viaţă) presupoziţia Petru fuma şi că el nu este posibil decît dacă un alt locutor a pronunţat efectiv „Petru s-a lăsat de fumat". un derivat delocutiv al negaţiei polemice. Să luăm exemplele (5) şi (6) împrumutate de la Ducrot: (5) (6) Petru nu s-a lăsat niciodată de fumat. al doilea. E2. Petru nu este inteligent. Vom nota că (7) şi (8) se disting respectiv de (5) şi (6) prin faptul că nu conţin urmarea (adică. Analiza lui Ducrot este polifonică pentru că ea presupune că locutorul L a pus în scenă doi enunţiatori: .

şi de care L s-ar distanţa. In acest caz. el face din ironie un fel de reluare a unui discurs real sau fictiv.! Să ne imaginăm situaţia următoare: Petru şi Măria sînt în vacanţă şi plănuiesc să plece la un picnic.5. Asemenea acestor autori. Măria îi spune atunci lui Petru: (9) Eşti un meteorolog nemaipomenit: chiar că se îndreaptă vremea. Să începem prin cazul autoironiei. el respinge analiza ironiei ca antifrază. căruia îi atribuie discursul absurd chiar că se îndreaptă vremea. ci atribuie lui Petre pseudoproprietatea care ar justifica poziţia locutorului din negaţia polemică corespunzătoare. Sperber şi Wilson 1978). iar Petre îi spune Măriei: „Vei vedea: timpul se va îndrepta. Să reluăm exemplul (8): în negaţia descriptivă. Ca şi autorii în discuţie.. Distanţa dintre L şi E este indicată de hiatusul dintre situaţie şi conţinutul enunţului. pe care L şi l-ar însuşi. Există alte două cazuri particulare de ironie care merită menţionate: pri­ mul este autoironia. Asimilarea enunţiatorului £ lui Petru face în acest caz ironia agresivă. cu cîteva modificări. 1. care ar consta în a spune A'pentra a face să se înţeleagă non-A. pe cînd celălalt ar susţine un punct de vedere raţional. Locutorul L din (9) pune în scenă un enunţiator E. unul care ar susţine acest punct de vedere absurd. care este acela al lui E. în care locutorul se ironizează pe sine însuşi. al doilea este cazul enunţurilor ironice negative care pun problema combinării dintre analiza polifonică a negaţiei şi analiza polifonică a ironiei. L este responsabil de enunţare. Analiza polifonică a ironiei Analiza ironiei pe care o propune Ducrot se sprijină. dar nici nu apucă să parcurgă cîţiva kilometri că izbucneşte o furtună violentă. de exemplu. locutorul nu pune în scenă doi enunţiatori. In dimineaţa zilei planificate cerul este înnorat.. un locutor care produce un enunţ ironic îşi prezintă enun­ ţarea ca expresie a punctului de vedere al unui enunţiator E de care el se dis­ tanţează." Ei pleacă deci. In teoria polifoniei. oca­ zional. de turnuri specifice cum ar fi Frumos! sau Am văzut şi lucruri mai bune/ grozave/.2. dar trebuie să observăm că un enunţ poate fi ironic chiar dacă nu reia un enunţ efectiv pronunţat şi dacă enunţiatorul nu este asimilat unui individ particular din lume. pe aceea a lui Sperber şi Wilson (cf. O distincţie majoră între negaţia polemică şi ironie este aceea că în ironie locutorul pune în scenă un enunţiator unic care susţine un punct de vedere absurd şi nu doi enunţiatori. atunci cînd enunţul reia un Ioc comun într-o situaţie care îl face fals. precum şi pe lucrările lui Berrendonner (1981). de intonaţii speciale şi. dar nu şi de punctul de vedere exprimat în enunţ. asimilat lui Petru. locutorul îşi bate joc de sine însuşi şi se pare că aceasta vine în contradicţie cu analiza ironiei dată mai .POLIFONIE ŞI ENUNŢARE 309 subiectului o (pseudo) proprietate care justifică poziţia locutorului din negaţia polemică corespunzătoare.

asimilat lui N din prima con­ versaţie. Acest enunţiator este asimilat nu lui L însuşi. iar Nrăspunde că este imposibil. dar se trezesc în mijlocul unei violente furtuni. Să luăm situaţia imaginată de Ducrot în care există o conversaţie între două personaje N şi Z. Locutorul L din (10) pune în scenă un enunţiator E pe care îl asimilează lui X. care prevede terminarea articolului la timp. nici unul şi nici celălalt.310 CAPITOLUL 12 sus. introducerea distincţiei dintre locutorul ca atare (L) şi Locutorul ca fiinţă din lume (X) va rezolva dificultatea. se poate propune. este diferit de L. pentru ca enunţul să fie în mod autentic ironic. după cum pe drept cuvînt remarcă Ducrot. 1. Dificultăţile analizei polifonice pentru enunţurile ironice negative O primă soluţie ar consta în a trata enunţul ironic negativ ca pe un oricare alt enunţ negativ polemic în care L pune în scenă doi enunţiatori Ey şi £2. Locutorul L pune în scenă pe £. şi care. Să reluăm situaţia descrisă mai sus. Petru şi Măria au plecat la picnicul lor datorită certitudinii lui Petru privind evoluţia situaţiei meteorologice. adică lui X. primul este responsabil de enunţul pozitiv corespunzător şi este asimilat personajului locutorului dintr-o conversaţie ante­ rioară. care este responsabil de enunţul negativ. Am avea astfel un enunţiator E0 asimilat . asimilat personajului locutorului din prima sa întrevedere cu N.. precum şi pe L2. Atunci însă devine dificil să nu admitem că Ex este mai degrabă asimilat lui X decît lui L. Dacă ne folosim de această distincţie. 2 pretinde că îşi va termina articolul la timp.6. In ciuda cerului ameninţător. ci lui X. într-adevăr. Ducrot propune deci o altă soluţie care constă în a presupune că cei doi enunţiatori nu sînt situaţi pe acelaşi plan. atunci. E2 ar trebui să fie mai degrabă asimilat alocutorului din prezenta conversaţie decît personajului alocutar din conversaţia precedentă. vom menţiona. 2 termină articolul la timp şi i-1 dă lui N zicînd: (11) Vezi. locutorului enunţului ironic. De fapt. şi care este mult mai greu de rezolvat. Atunci Petru va spune: (10) Ai văzut ce meteorolog sînt eu! Chiar că se îndreaptă vremea. analiza următoare: L este responsabil de enunţare şi pune în scenă un enunţiator E al cărui punct de vedere absurd îl exprimă. dacă este acceptabil ca E1 să fie asimilat personajului locutorului dintr-o conversaţie anterioară. n-am terminat articolul la timp. al doilea este responsabil de enunţul efectiv pronunţat şi este asimilat personajului alocutorului dintr-o conservaţie anterioară. Totuşi. Ironia ţine de faptul că enunţiatorii nu sînt asimilaţi.2. Rămîne în sfîrşit problema enunţurilor care sînt ironice şi negative în acelaşi timp.

In lingvistica tradiţională. căruia i se asimilează EQ.» Petru: «Măria va veni mîine. între care ar avea loc un schimb negativ complet. şi Er E. iar acest enunţiator EQ ar pune în scenă la un nivel inferior alţi doi enunţiatori.» Petru: «Măria a spus că va veni mîine. Ducrot vede în aceasta avantajul de a înlătura conţinutul atitudinilor enunţiatorilor din descrierea realităţii. el nu trimite la subiectul vorbitor care a produs ansamblul discursului.7. este asimilat lui 2 în momentul celei de a doua conversaţii şi produce enunţul pozitiv: Vezi. mai precis „[Eu] voi veni mîine". recuză această afirmaţie.2. Ea are totuşi dezavantajul de a ridica alte dificultăţi. care pune în scenă doi enunţiatori £. pentru lingvistica tradiţională. 1. ci pe Măria. mai ales pe acelea pe care le ridică subordonarea enunţiatorilor unii altora. se consideră în general că pronumele de persoana întîi singular desemnează subiectul vorbitor. spuse ea. nu îl desemnează pe Petru. Conţinuturile. E^ şi E2. enunţarea trimite la întregul cîmp de referinţă deictică. Să reluăm exemplul (12) şi situaţia care îl însoţeşte: în această nouă analiză. într-adevăr. am terminat articolul la timp. Să reluăm exemplul (12): eu-l care apare în discursul raportat. care este autoarea discursului pe care îl raportează Petru. Aceasta vine în contradicţie cu un exemplu apropiat: discursul raportat în stilul direct. iar (14) este un discurs raportat în stilul indirect liber.» (12) este un discurs raportat în stilul direct. ci EQ. Dacă în discursul raportat în stilul direct apare un eu. (13) este un discurs raportat în stilul indirect. care susţine postulatul unicităţii subiectului vorbitor. . Această soluţie are avantajul de a interzice asimilarea unuia dintre enunţiatorii E1 sau EQ lui L pentru că nu L este cel care îi pune acum în scenă. în această optică. am avea deci un enunţiator £0 asimilat lui N în momentul celei de a doua conversaţii. care pronunţă (12). fapt care îi apropie în mod periculos pe enunţiatori de locutor. Se deosebesc trei tipuri de discurs raportat: (12) (13) (14) Petru: «Măria a spus: „[Eu] voi veni mîine". reprezintă punctele de vedere ale unor enunţiatori inferiori. Polifonie şi discurs raportat în stilul direct Preocuparea pentru discursul raportat apropie punctul de vedere al lui Ducrot de punctul de vedere al lingvisticii tradiţionale asupra enunţării. E2. adică în principal la mărcile persoanei întîi.POLIFONIE ŞI ENUNŢARE 311 alocutorului în momentul celei de a doua conversaţii.

care pot fi subordonaţi. O CRITICĂ A POLIFONIEI Teoria polifoniei datorată lui Ducrot a avut meritul de a pune în lumină un anumit număr de fenomene şi de a oferi o nouă analiză a acestora. Pentru Ducrot. înţeleasă în sens tradiţional. aici. el se confruntă cu aceeaşi problemă ca şi susţinătorii analizei clasice.312 CAPITOLUL 12 O soluţie frecvent adoptată constă în a considera că discursul care apare între ghilimele nu este întrebuinţat. mutatis mutandis. respon­ sabil de enunţarea lui (12'). locutorul. este asimilat Măriei. este asimilat lui Petru. ci se mulţumeşte să citeze discursul Măriei."» Problema. el respinge teza conform căreia locutorul unui discurs raportat se mulţumeşte să citeze persoana al cărei discurs îl raportează. subiectul vorbitor. ar avea în vedere doi locutori: primul. Soluţia propusă de Ducrot constă în a spune că avem într-adevăr de-a face aici cu un enunţ unic. ne putem întreba dacă această . ci o entitate teoretică. motivaţia sa principală nu este de a combate unicitatea subiectului vorbitor. care pune sub semnul întrebării teza unicităţii subiectului vorbitor. Ducrot îşi propune să facă din această soluţie definiţia însăşi a discursului raportat în stilul direct care. responsabil de enunţarea lui „[Eu] voi veni mîine". ci pur şi simplu menţionat: cu alte cuvinte. cînd Petru pronunţă „[Eu] voi veni mîine" el nu se referă la ceva extralingvistic. ar consta într-o reprezentare a enunţării ca un fenomen dual. La fel. ci că marca persoanei întîi care intervine în Măria mi-a spus nu desemnează aceeaşi entitate ca marca pentru persoana întîi care intervine în „[Eu] voi veni mîine". Dar din acel moment.3. Această analiză. aplicată exemplului (12'). în această optică. responsabilul enunţării. dar că acest enunţ unic prezintă doi locutori. persoana întîi nu desemnează o fiinţă din lume. dar al cărui locutor nu este el însuşi? Să luăm exemplul (12'): (12') Petru: «Măria mi-a spus: „[Eu] Voi veni mîine. în măsura în care sensul enunţului atribuie enun­ ţării doi locutori diferiţi. 1. ci de a da seamă de hiatusul care desparte semnificaţia frazei. Or. Ea se confruntă totuşi cu un anumit număr de probleme. nu este că ea-1 din „[Eu] voi veni mîine" desemnează mai degrabă pe Măria decît pe Petru. cum pot fi oare ele tratate dacă apar într-un discurs pe care locutorul îl raportează. primul asimilat subiectului vorbitor al enunţului global. în timp ce al doilea este asimilat subiec­ tului vorbitor al discursului raportat. Prima dintre aceste probleme ţine de motivaţia însăşi a analizei polifonice: într-adevăr. în timp ce al doilea. Dacă mărcile persoanei întîi desemnează locutorul. de sensul enunţului.

ceea ce concordă perfect cu ipoteza lui Ducrot care vede în semnificaţia frazei un ansamblu de instrucţiuni ce conduc la sensul enunţului.despre care vom nota că nu are strînsă legătură cu polifonia şi conform căreia semnificaţia frazei nu este acea parte a sensului enunţului care rămîne stabilă în fiecare enunţare. această multiplicare pune o problemă pentru analiza actelor de limbaj. locutorul ca atare şi locutorul ca fiinţă din lume. . mai tîrziu. Pe de altă parte. ridicată de Ducrot însuşi în analiza sa asupra enunţurilor ironice negative. Rămîne totuşi o ultimă problemă. modificare care priveşte delimitarea acesteia: la început. dacă admitem că sensul enunţului corespunde semnificaţiei acestor două fraze. Atunci nu este însă prea clar ce înseamnă umplerea hiatusului dintre frază şi enunţ. enunţul corespunde acelui fragment dintr-un discurs care face obiectul unei alegeri „relativ autonome". avem un singur enunţ. noţiunea de enunţ suferă o modificare importantă între primul şi ultimul articol al lui Ducrot despre polifonie. Nu există de aici înainte decît o singură explicaţie posibilă: să considerăm că instrucţiunile pe care le cuprinde semnificaţia frazei sînt în mod necesar poli­ fonice. adică la repre­ zentarea enunţării. Dar. şi ne putem pune întrebări în legătură cu numărul de entităţi teoretice sau de nivele pe care le-ar necesita un număr mai mare de fenomene lingvistice. ci un ansamblu de instrucţiuni care vizează situaţia de enunţare. analiza autoironiei impune divizarea locutorului în două persoane cu statut teoretic diferit. aceea a compatibilităţii diferitelor analize polifonice între ele. Cu siguranţă sensul său nu corespunde semnificaţiei (în sensul tradiţional al) unei singure fraze. Acest fapt nu ne poate însă mira. mi-a spus): şansele ca sensul enunţului să corespundă semnificaţiei vreuneia dintre aceste două fraze sînt nule. conform criteriului autonomiei relative. Aici. analiza enunţurilor ironice negative conduce la ipoteza unor enunţiatori la nivele diferite. Să admitem că enunţul corespunde mai multor fraze. acest segment putînd să nu coincidă cu fraza. este într-adevăr necesară. enunţul corespundea enunţării frazei. Pe de o parte. mi-a spus». definiţia semnificaţiei frazei date de Ducrot ar trebui să fie suficientă pentru a explica sensul enunţului. corelată cu opţiunile teoretice ale lui Ducrot. Să luăm exemplul (15): (15) Petru: «Măria m-a înjurat: „Imbecilule". In sfîrşit.POLIFONIE ŞI ENUNŢARE 313 motivaţie. permiţînd captarea sensului enunţului . redefinirea semnificaţiei frazei operată de Ducrot .pare să fie suficientă pentru explicarea acestui hiatus pe care aceasta are de altfel scopul de a-1 umple. Se poate considera că multiplicarea entităţilor teoretice este o dificultate majoră: ca să nu contrazică analiza ironiei care interzice asimilarea locutorului cu a unui enunţiator. dar două fraze {Măria m-a înjurat şi „Imbecilule".

corespunde în mare măsură termenilor deictici. în timp ce pronumele de persoana a treia nu determină prin el însuşi un individ unic. terminologia care atribuie numele de persoană celor trei pronume de persoana întîi. 2. nu mai între­ buinţăm deci terminologia lui Ducrot. După el. într-un mod prea puţin surprinzător. fără îndoială. Benveniste credea că pronumele personale din franceză se organizează într-un sistem de opoziţii. Astfel.314 CAPITOLUL 12 Astfel. După cum am avut deja ocazia să constatăm. sistem pe care a început să-1 descrie. . ea ignoră atît rolul mărcilor enunţării. după cum vom vedea.1. dar se poate extinde. Există totuşi un alt aspect al deixei legat de enunţare. în special. cel puţin o bună parte dintre termenii deictici sînt termeni referenţiali. în definiţia ei tradiţională. ci o infinitate de indivizi. Mai grav. persoana a treia trimite la un individ absent din situaţie şi se opune. a doua şi a treia este înşelătoare şi a dat naştere primei opoziţii: dacă pronumele de persoana întîi şi a doua corespund într-adevăr unei persoane determinate din situaţia de comu­ nicare. NB: Să notăm că reluăm aici terminologia noastră de la început. mai ales. 2. Este vorba de aspectul referenţial al deixei. Benveniste 1966). Acest fapt are un anumit număr de consecinţe: (i) Pronumele de persoana întîi şi a doua determină un individ unic imediat reperabil prin rolul său în comunicare. pe cînd pronumele de persoana a treia care desemnează un individ absent exprimă nonpersoana. teoria lui Ducrot nu rezolvă toate problemele enunţării şi. care desemnează obiecte (în sens larg) din lume. în pofida interesului său evident. aspectul referenţial al fenomenelor legate de enunţare. PRONUMELE PERSONALE ŞI EXPRIMAREA SUBIECTIVITĂŢII Lucrările cele mai marcante privind pronumele personale în domeniul francofon sînt. iar interlocutorul individul căruia i se vorbeşte. pronumele de persoana întîi şi a doua care desemnează protagoniştii comunicării sînt într-adevăr pronume de persoană [„de personne"]. după Benveniste. acelea ale lui Benveniste (cf. ea lasă în umbră. şi la acelea ale persoanei a doua şi a treia: expresia subiectivităţii. pe cele ale persoanei întîi în exprimarea subiectivităţii prin limbaj. cît şi. mai exact locutorul şi interlocutorul. care priveşte mai ales mărcile persoanei întîi. ENUNŢARE ŞI EXPRIMAREA SUBIECTIVITĂŢII PRIN LIMBAJ Enunţarea. în care locutorul este individul care vorbeşte. celorlalte două pronume per­ sonale din corelaţia de personalitate.

Benveniste. Or. pornind de la insistenţa sa asupra persoanei întîi ca unică expresie posibilă a subiectivităţii. aceea a lui Benveniste. care priveşte enunţarea şi polifonia. Eu este deci persoana subiectivă. în timp ce tu este persoana nonsubiectivă. Stilul indirect liber şi polifonia Descrierea cea mai completă a stilului indirect liber de care dispunem la ora actuală este aceea a lui Ann Banfield (cf. precum şi ca desemnare a acestei surse unice prin persoana întîi. şi face din tu pronumele non-eu. ale cărui lucrări le-au precedat pe acelea ale lui Ducrot referitoare la polifonie. de fenomenul stilului indirect liber. . care priveşte sistemul pronumelor şi exprimarea subiectivităţii. aceea a lui Ducrot. sursă a punctelor de vedere şi a atitudinilor care sînt exprimate. una. în acelaşi timp. combate postulatul unicităţii subiectului vorbitor. nu s-a pronunţat. Eu este de asemenea persoana transcendentală care i se opune lui tu nu numai în raportul său cu interioritatea. Corelaţia de subiectivitate nu priveşte decît pronumele personale propriu-zise. dar. (iii) Pronumele de persoana a treia este singurul care poate fi întrebuinţat pentru a desemna obiecte neînsufleţite. anume pronumele de persoana întîi şi mărcile care îi sînt asociate. Benveniste îşi indică astfel poziţia în m o d clar: există o unică marcă a subiectivităţii în limbaj. Ducrot. aceste două teorii sînt infirmate. ca singura expresie posibilă a subiectivităţii. din motive diferite.2. responsabil de activităţile psihologice situate la originea enunţului şi. Corelaţia de personalitate nu este totuşi singura în interiorul căreia se constituie sistemul de opoziţii al pronumelor: acesteia trebuie să i se adauge corelaţia de subiectivitate. pentru că eu este persoana de bază în raport de care se definesc celelalte. Banfield se situează într-o perspectivă diametral opusă celei a lui Ducrot: pentru acesta din urmă. celalaltă. dar şi în raportul său cu trans­ cendenţa. Banfield 1982). atunci cînd interlocutorii îşi schimbă rolurile. pen­ tru un enunţ nu poate exista decît un subiect unic. conform căruia.POLIFONIE ŞI ENUNŢARE 315 (ii) Pronumele de persoana întîi se substituie pronumelui de persoana a doua şi vice-versa.1. 2. EXPRIMAREA SUBIECTIVITĂŢII ÎN STILUL INDIRECT LIBER In acest stadiu al expunerii noastre ne găsim în faţa a două teorii. 2. asupra acestui punct.2. se poate presupune că el ar susţine postulatul unicităţii subiectului vorbitor. iar pronumele de persoana a treia este exclus dintre acestea: ea îl opune pe eu lui tu. pentru că eu exprimă subiecti­ vitatea. ca şi Bahtin. fiind singura persoană care o poate face. cel puţin ca sursă unică pentru punctele de vedere şi atitudinile exprimate în enunţ. bine­ înţeles.

. insulte.316 CAPITOLUL 12 ca şi pentru Bahtin. reprezintă un asemenea context.. sau X crede că. care scapă comunicării orale. el nu este incapsulat. care se situează aici în prelungirea lui Chomsky. ele nu mai pot servi la funda­ mentarea tezei comunicaţionale a limbajului. astăzi etc. imperfectul coexistă cu acum. Ceea ce înseamnă că toate realizările subiectului stării de conştiinţă dintr-o frază unică sînt coreferenţiale. In conformitate cu Banfield. limbajul. (ii) Are un anumit număr de caracteristici sintactice: a) Spre deosebire de stilul indirect. numit subiect al stării de conştiinţa. pronume personale. există cel mult un refe­ rent. Pentru fiecare frază în stil indirect liber sau în discurs direct. b) Este o frază completă. limbajul este înainte de toate un instrument de comunicare. adică nu se întîlneşte în discursul oral şi nici în textele neliterare. frazele din stilul indirect liber au în comun un mare număr de caracteristici cu discursul direct: ea propune regula următoare. pentru Banfield. care este valabilă pentru frazele din stilul indirect liber şi pentru acelea din discursul direct: Regula unicităţii subiectului stării de conştiinţă ["sujet de conscience"] 1... deictice etc. . discursul narativ. Pornind de la un anumit număr de construcţii lingvistice pe care ea le grupează sub termenul general de subiectivitate în limbaj (exclamaţii. d) In interiorul său. In ochii ei. c) Prezintă un anumit număr de construcţii sintactice caracteristice dis­ cursului direct. Existenţa acestor construcţii este în general considerată drept argument în favoarea tezei limbajului ca instrument de comunicare.) Banfield defineşte stilul drept prezenţa sau absenţa acestor construcţii dintr-un discurs dat. iar persoana a treia este utilizată pînă la excluderea relativă a persoanei întîi şi excluderea totală a persoanei a doua. In consecinţă. Iată însă descrierea pe care o dă ea stilului indirect liber: (i) El aparţine exclusiv textelor literare. După Banfield. stilul indirect liber constituie prilejul de a apăra acest punct de vedere. căruia îi sînt atribuite toate elementele expresive. din contră. Scopul lui Banfield în analiza pe care ea o dă stilului indirect liber este de a arăta că aceste construcţii apar în contexte necomunicaţionale. este înainte de toate un obiect de cunoaştere şi numai în mod accesoriu un instrument de comunicare. (iii) Stilul indirect liber este exclusiv reprezentarea subiectivităţii la persoana a treia. adică nu comportă o introducere (prefaţă) de tipul Xzice că.

Ducrot a răspuns acestui atac îndreptat împotriva polifoniei afirmînd că Banfield. şi nu de o frază în stilul indirect liber avînd drept subiecte ale stării de conştiinţă pe cizmar şi pe autorul fabulei. şi nu ca gîndul propriu-zis al cizmarului. 2. eu este coreferenţial cu subiectul stării de conştiinţă. Anghel şi Şt. II reproducem aici.. După cum se vede. pentru că ea respinge posibilitatea ca în aceeaşi frază să fie mai multe subiecte diferite ale stării de conştiinţă. fenomenul însuşi al stilului indirect liber contrazice ipoteza lui Ben- .2. îl limitează. Este luat din fabula lui La Fontaine Le Savetier et lefinancier (Cizmarul şi bancherul) [trad. Dacă examinăm primul vers şi ignorăm versul al doilea.. bineînţeles.. Dincolo de această dificultate. obser­ văm că este vorba de antecedentul unei condiţionale (De se-ntîmpla motanul să facă tărăboi) pentru care al doilea vers este consecinţa (Motanu-i fura banii). O.. Este vorba deci de o simplă frază a naraţiunii avînd drept subiect al stării de conştiinţă pe autorul fabulei. în absenţa unui eu. Una dintre probleme este. ridică unele probleme...2. un pronume personal la persoana a treia poate fi interpretat ca subiect al stării de conştiinţă. am văzut deja că teoria lui Ducrot. de a şti dacă exemplul propus de Ducrot aparţine într-adevăr stilului indirect liber. Stilul indirect liber şi exprimarea subiectivităţii Dacă analiza pe care o face Banfield stilului indirect liber contrazice teoria polifoniei. analiza lui Banfield o contrazice pe aceea a lui Ducrot. al doilea vers din (16) este în stilul indirect liber şi corespunde mai multor puncte de vedere: termenul referenţial motanul redă punctul de vedere al autorului fabulei care ştie că este vorba de o pisică. al stării de conştiinţă diferit de locutor. D. auzind pisica. Dacă este legată în mod anaforic de complementul unui verb al stării de conştiinţă.] După Ducrot. se gîndeşte că este vorba de un hoţ. Pentru a susţine această opinie. subiectul stării de conştiinţă al acestuia este coreferenţial cu subiectul sau obiectul indirect al acestui verb. Or. IosifJ: (16) Si quelque chat faisait du bruit Le chat prenait l'argent. [De se-ntîmpla motanul/ Să facă tărăboi. în timp ce predicatul/«ra banii exprimă punctul de vedere al cizmarului care. el dă un exemplu în care se exprimă două puncte de vedere diferite. chiar independent de descrierea pe care i-o dă Banfield.POLIFONIE ŞI ENUNŢARE 317 2. cînd defineşte stilul indirect liber într-un mod atît de restrictiv. prin însăşi forma sa. Motanu-i fura banii.. în mod artificial. Să reluăm exemplul (16). nu există nici o dovadă pentru aceasta. 3. Iată de ce ni se pare că cele două versuri trebuie interpretate ca expresie a gîndirii fabulistului care presupune care ar fi reacţia cizmarului dacă. dar şi pe aceea a unui subiect. Dacă există un eu.

selectat tot din Madame Bovary. la umbră. Ni se pare într-adevăr că există. Pasajul o descrie pe prima soţie a lui Charles: (17) Trebuia să-şi primească ceaşca cu cacao în fiecare dimineaţă şi să fie răsfăţată la nesfîrşit. contrar celor afirmate de Banfield. un număr deloc neglijabil de exemple de stil indirect liber la persoana întîi.. Rîul continua să curgă. iar al doilea din Memoires d'Hadrien [Memoriile lui Hadrian] de Yourcenar: . boarea răcoroasă a pajiştii făcea să tremure filele cărţii şi conduraşii din bolta chioşcului. Să examinăm următoarele două exemple. în fundul grădinii! El citea tare. i le arunca pe după gît. Se plîngea necontenit de nervi. dacă revenea la ea. Sîntem confruntaţi aici cu un exemplu în care ceea ce se raportează aparţine discursului. două aspecte: excluderea totală a persoanei a doua şi excluderea parţială a persoanei întîi din stilul indirect liber. de la acele fotolii goale pe care a stat el. iubea pe alta! Bine îi spusese lumea că va fi nefericită. Exemplul următor. şi în primul rînd insistenţa sa asupra persoa­ nei întîi ca fiind singura expresie posibilă a subiectivităţii. cînd se întorcea Charles. de proasta ei dispoziţie. împingîndu-şi valurile mărunte de-a lungul malului lunecos. Zgo­ motul paşilor îi făcea rău. Să examinăm exemplul următor. primul selectat din l'Ami retrouve [Prietenul regăsit] de Uhlman. selectat din Madame Bovary (frazele în stilul indirect liber sînt în cursive). relatează gîndurile Emmei despre Leon: (18) Ea nu-şi putea lua ochii de la covorul pe care călcase el. Seara. Această capacitate pe care o are stilul indirect liber de a exprima subiectivitatea şi de a o exprima la persoana a treia contrazice total analiza lui Benveniste asupra sistemului pronumelor personale: cum poate oare exprima subiectivitatea pro­ numele care exprimă nonpersoana şi care este astfel exclus din corelaţia de subiec­ tivitate? înainte de a răspunde la această întrebare într-un paragraf ulterior. stîndpe un scăunel de nuiele uscate. şi. îşi scotea braţele lungi şi uscate de sub aşternut. Ce zile însorite au avut! Ce minunate după-amiezi. cu amîndoi ge­ nunchii atunci cînd voia să-i scape? Vedem în aceste două exemple că frazele în stilul indirect liber sînt la persoana a treia şi exprimă în acelaşi timp subiectivitatea. singurătatea îi devenea de nesuferit. am dori să ne oprim la analiza stilului indirect liber pe care o efectuează Banfield şi să punctăm. se apuca să-i vorbească de necazurile ei: el o uita. singura speranţă posibilă a unei fericiri erau de-acum departe! Cum de n-a văzut ea fericirea aceea. Ah! Singurul farmec al vieţii ei. de piept. Se plimbaseră de atîtea ori pe acolo. silindu-1 să se aşeze pe marginea patului. şi undele murmurau la fel pe pietrele acoperite cu muşchi. singuri. şi îi cerea un pic de sirop pentru sănătatea ei şi ceva mai multă dragoste. atunci cînd era aproape! De ce n-a apucat-o cu amîndouă mîinile. lăsată singură. la început. cu capul descoperit.. o găsea fără îndoială murind.318 CAPITOLUL 12 veniste privind sistemul prenumelor.

fără a cădea în dificultăţile pe care le întîmpină aceea a lui Ducrot. ci la persoana întîi. contrar celor afirmate de Banfield. vă veţi plimba în toată această parte a oraşului în care se întîlnesc la fiecare pas ruinele vechilor monumente ale Imperiului [.POLIFONIE şi ENUNŢARE (19) 319 Mă uitam cu atenţie la faţa sa mîndră cu trăsături frumos cizelate şi. Cu alte cuvinte. iar acolo.. credem. dar permite şi exprimarea subiectivităţii la persoana întîi şi a doua. descen­ dent al unor mici comercianţi şi negustori de animale. Această moarte ar fi zadar­ nică dacă n-aş avea curajul să o privesc în faţa. contrar a ceea ce ne-am aştepta.. ale sîngelui coagulat. dar. în realitate. aproape fiecare piatră. nici un adorator nu ar fi putut să o contemple pe Elena din Troia mai intens sau să fie mai convins de propria sa inferioritate. nepot şi strănepot al unui rabin. Aceste două probleme ne obligă să căutăm o descriere a enunţării care. cuprinde numeroase pasaje în stilul indirect liber: (21) După masă. ceva ce aţi citit sau aţi învăţat pentru a i le putea împărtăşi. ale membrelor înţepenite pe care omul le acoperă atît de repede cu pămînt şi ipocrizie. Astfel. hotărît lucru. există. ce se înalţă în mijlocul pinilor. veţi privi din palatul lui Septimius Sever cum se lasă seara peste buclele termelor lui Caracalla. veţi urca la Palatin. (ii) Pe de altă parte. acestui băiat cu pârul de aur al cărui nume era de-ajuns ca să mă. subiectivitatea nu este exprimată. multiplicarea entităţilor teoretice nu pare a fi cea mai bună manieră de a descrie enunţarea. subiectivitatea poate fi exprimată atît la persoana a treia. să ne permită să explicăm multiplele posibilităţi de exprimare a subiectivităţii oferite de limbaj. . analiza lui Benveniste. Cel puţin în aparenţă. să mă leg de aceste realităţi ale frigului. exemple de stil indirect liber la persoana a doua. intitulat Modificarea. aici. cît şi la persoana întîi. fiecare zid de cărămidă vă va aminti vreun cuvînt al lui Caecilius.]. ci şi prin persoanele a doua şi a treia. subiectivitatea poate fi exprimată nu numai prin persoana întîi. fiul unui medic evreu. stilul indirect liber este expresia privilegiată a subiectivităţii la persoana a treia. el contrazice prin aceasta. la persoana a treia. contrar celor pretinse de Banfield. Iată-ne deci confruntaţi cu două tipuri de probleme diferite: (i) Pe de o parte. (20) Frazele cu caractere cursive sînt în stilul indirect liber. oricît de puţine ar fi. pentru care persoana întîi este pronumele subiectiv prin excelenţă. Cine eram eu pentru a îndrăzni să-i vorbesc? In ce ghetouri din Europa zăcuseră strămoşii mei cînd Frederic von Hohenstaufen i-a întins lui Anno von Hobenfels mîna împodobită cu inele? Ce puteam oferi deci eu. ale tăcerii. care este în întregime la persoana a doua. dincolo de stilul indirect liber. copleşească de un atît de mare respect amestecat cu teamă? Eu înţelegeam altfel obligaţiile mele de supravieţuitor. Dar. Veţi traversa Forumul. Romanul lui Butor.

Stilul şi enunţarea nu se confundă deci. Să remarcăm totuşi că teoria lui Ducrot. într-adevăr. şi. după cum am văzut. nu tratează de fapt problema subiectivităţii.ne vom ocupa în continuare în exclusivitate de ele în capitolul de faţă -. Or. [pe scurt referinţa locutorului]. Aceste două obiecte pot fi identice. Referinţă semantică versus referinţă intenţionată de vorbitor Distincţia dintre referinţa semantică şi referinţa intenţionată. punctele de vedere ale lui Benveniste şi ale lui Ducrot sînt opuse: după primul. Dacă admitem împreună cu Banfield că exprimarea subiectivităţii prin anumite mărci lingvistice. Donnellan 1979): ea opune. trebuie reamintită o distincţie de bază.1. iar Banfield se înşală crezînd că expresia subiectivităţii este limitată. la persoana a treia. care nu este recentă. de vorbitor. într-o anumită măsură. să fie identificate cu un individ din lume.1. ca orice act de vorbire. mărcile persoanei întîi sînt singurele capabile să exprime subiectivitatea. pornind de la o expresie referenţială întrebuinţată. crezînd că numai persoana întîi poate reprezenta subiectivitatea.1. între care pronumele personale . a fost pusă din nou în discuţie de Donnellan (cf. pentru că acestea sînt atribuite enunţiatorilor. ar trebui de asemenea. . să admitem că stilul şi enunţarea sînt doi termeni prin care se vorbeşte despre acelaşi lucru. după Ducrot. distincţia dintre referinţa semantică şi referinţa intenţionată de vorbitor. ele se mulţumesc să desemneze pe locutorul responsabil de enunţare şi nu sursa punctelor de vedere exprimate în enunţ. Pentru a preciza condiţiile de reuşită ale acestuia. Benveniste se înşală. în stilul indirect liber. în principiu. prin intermediul unui studiu succint al prenu­ melor personale. Ne vom ocupa în continuare în acest capitol de întreaga problemă a delimitării stilului şi a enunţării. dacă Benveniste ar avea dreptate atunci cînd limitează posibilităţile exprimării subiectivităţii la persoana întîi. 3. este faptul că avem de-a face cu un termen referenţial. Referinţa este înainte de toate un act de vorbire. obiectul pe care vorbitorul voia să îl desemneze şi obiectul la care ajunge interlocutorul pe baza semnificaţiei expresiei referenţiale în discuţie. pronumele de persoana întîi are anumite particu­ larităţi interesante din acest punct de vedere. poate reuşi sau nu. ENUNŢAREA ŞI EXPRIMAREA SUBIECTIVITĂŢII CAPITOLUL 12 Am văzut mai sus că. 3. în conformitate cu care locutorul şi enunţiatorii sînt nişte persoane cu statut teoretic ce nu trebuie.320 3. constituie stilul. ca de altfel cu privire la toate pronumele personale. PARTICULARITĂŢILE PERSOANEI ÎNTÎI Primul lucru care trebuie precizat cu privire la pronumele de persoana întîi.

3. în ce condiţii poate oare eşua actul de referinţă care întrebuinţează un pronume personal de persoana întîi sau a doua? In condiţiile în care. Descripţiile definite delimitează prin sensul lor lexical un ansamblu de condiţii pe care un obiect trebuie să le satisfacă pentru a fi referentul descripţiei definite în discuţie. sau pentru că nu s-a uitat la ea). In acest caz. Semnificaţiile lui eu şi tu sînt deci procedurale. se poate propune urmă­ toarea definiţie a condiţiilor de reuşită a unui act de referinţă: Condiţii de reuşită a actului de referinţă Un act de referinţă este încununat de succes dacă şi numai dacă referinţa intenţionată de vorbitor şi referinţa semantică coincid. situaţia este diferită: într-adevăr. . răspunsul este simplu. iar procesul de atribuire a referenţilor care li se ataşează constă în a aplica următoarele formule: a căuta persoana care vorbeşte.1. Atunci. folosind pronumele în discuţie. şi devine deci imposibil să i se atribuie o referinţă unică. rochia roşie a Isabelei etc). locutorul intenţionează să desemneze un alt individ decît acela la care ajunge procedura de atribuire a referentului. (ii) Descripţia definită pune condiţii care sînt satisfăcute de un obiect care nu este identic cu acela la care vorbitorul vroia să se refere prin întrebuinţarea acestei expresii pentru că vorbitorul se înşela în privinţa proprietăţilor acestui obiect. sau pot fi distincte. în care caz actul de referinţă a eşuat. Infailibilitatea personală: fenomen referenţial sau fenomen stilistic? Tocmai aici intervine particularitatea majoră a pronumelui de persoana întîi: dacă ne putem imagina fără dificultate că locutorul întrebuinţează pronumele de persoana a doua înşelîndu-se asupra persoanei căreia îi vorbeşte (la telefon. Pentru pronumele personale de persoana întîi şi a doua (vom reveni mai tîrziu asupra cazului pronumelui de persoana a treia). spre exemplu. Ne putem totuşi întreba ce anume poate determina eşecul unui act de referinţă: pentru descripţiile definite {pisica neagră. condiţiile pe care ea le pune fiind satisfă­ cute de mai multe obiecte din lume.2.POLIFONIE ŞI ENUNŢARE 321 în care caz actul de referinţă a reuşit. semnificaţia lexicală a pronumelor de persoana întîi şi a doua nu constă într-un ansamblu de condiţii pe care un obiect trebuie să le satisfacă. Pornind deci de la această distincţie. există două posibilităţi pentru ca un act de referinţă care conţine o descripţie definită să se soldeze cu un eşec: (i) Descripţia definită este incompletă. ci mai degrabă într-o procedură care se aplică situaţiei de comunicare. este însă imposibil să ne gîndim că el se înşală asupra persoanei desemnate prin eu. respectiv a căuta persoana căreia i se vorbeşte.

Infailibilitate şi proces de identificare Infailibilitatea personală poate fi descrisă în felul următor: . Dacă Nozick ar avea dreptate în această privinţă. să vedem dacă este posibil să alegem între cele două ipoteze. infailibilitatea personală nu se poate explica decît prin aceea că referentul persoanei întîi. Această particularitate a persoanei întîi o vom desemna prin termenul de infaili­ bilitate personală. în timp ce dacă o acceptăm pe a doua. ea nu este falsă deoarece Catherine Durând eşuează în a se referi la sine. NB: Această ipoteză este aceea a lui Nozick (cf. atunci cînd Catherine Durând spune eu în (22). După el.322 Aici sînt binevenite cîteva exemple: (22) Catherine Durând: "Eu sînt Napoleon Bonaparte. se creează prin întrebuinţarea însăşi a pronumelui de persoana întîi. nu poate exista o noncoincidenţă între referinţa intenţionată de vorbitor şi referinţa semantică. Ne găsim deci în situaţia în care referentul scontat de vorbitor nu este identic cu referentul semantic: Catherine Durând voia să se refere la Jacques. şi acesta este aspectul interesant. atragem atenţia că aceasta ar însemna că în mod efectiv numai persona întîi poate exprima subiectivitatea. (23) A." CAPITOLUL 12 Propoziţia exprimată de (22). Rămîne acum de explicat infailibilitatea per­ sonală. ci asupra referentului însuşi. tu eşti? Unde-i Pierre? Aici Catherine Durând se înşală nu în privinţa calităţilor pe care le atribuie referentului său. întrucît numai ea o poate crea. admitem că infailibilitatea personală este un fenomen referenţial. Catherine Durând este Napoleon Bonaparte este falsă. Ea se uită în salon la televizor. situaţia socială. adică subiectivitatea.3. ea nu intenţio­ nează să se refere la un alt individ decît ea însăşi. care a reperat fenomenul de infailibilitate personală. 3. Totuşi. Jacques şi Pierre. o poate face să existe. expresie care desemnează faptul că. Să ne imaginăm acum situaţia următoare: Catherine Durând are doi fii. Vom încerca. dar ea se referă de fapt la Pierre. (ii) infailibilitatea personală se explică prin faptul că întrebuinţarea însăşi a persoanei întîi este actul prin care locutorul îşi sintetizează propria subiectivitate. ci deoarece Catherine Durând se înşală asupra proprietăţilor pe care şi le atribuie: sexul. ea crede că este Jacques şi spune. iar fiul său Pierre intră în încăpere. iar aici avem două ipoteze: (i) infailibilitatea personală se explică prin faptul că vorbitorul întrebuinţează persoana întîi pentru a se referi la sine însuşi. Dacă adoptăm prima ipoteză. fapte vitejeşti etc.1. Dar. atunci cînd se întrebuin­ ţează persoana întîi. Nozick 1981). admitem că infaili­ bilitatea personală este un fenomen stilistic în sensul în care stilul este strîns legat de expresia subiectivităţii. în cele ce urmează.

la sentimentele noastre.. cu toate că poate duce şi ea la un eşec al actului de referinţă. El a reuşit să-1 facă pe un funcţionar de la ambasada unei puteri adverse. Mihai. ajungem la faptul evident că procedura asociată pronumelui de persoana întîi duce la locutor. Locutorul are deci o intenţie referenţială. şi nu e nevoie să ne întrebăm dacă sînt ale noastre.. Să menţionăm că această identificare nu trebuie să corespundă conţinutului semnificaţiei lexicale a expresiei în discuţie. la un individ altul decît el însuşi. Este ceea ce se numeşte accesul privilegiat: noi avem un acces privilegiat la propriile noastre senzaţii. dar nu şi în cazul celei de a doua? Ipoteza noastră este că în cazul persoanei a doua. locutorul se referă la sine însuşi. este aşa fiindcă un locutor care foloseşte persoana întîi are intenţia de a se desemna pe sine însuşi. In ce constă însă conţinutul referinţei locutorului? Putem răs­ punde. iar această diferenţă de conţinut. Pe scurt. că referinţa locutorului are drept conţinut modul în care locutorul identifică obiectul pe care are intenţia să-1 desemneze prin întrebuin­ ţarea unei expresii referenţiale date. nu pune în mod necesar în pericol reuşita actului de referinţă. El vorbeşte cu cineva. referinţa locutorului este identică cu referinţa semantică. care nu ştie nimic despre activităţile sale şi ale lui Mihai. El îl identifică pe Mihai cu agentul meu din ambasada X. E de la sine înţeles totuşi că el nu întrebuinţează descripţia definită corespunzătoare cînd vorbeşte despre Mihai cu interlocutorul său: el spune ataşatul de ambasadă Mihai N.POLIFONIE ŞI ENUNŢARE 323 Infailibilitate personală Pentru orice ocurenţă a lui eu. în primul caz. Dar atunci. cum se poate explica oare că referinţa intenţionată a vorbitorului şi referinţa semantică coincid întotdeauna în cazul persoanei întîi. în timp ce în al doilea. să-i furnizeze nişte documente. se poate compara infaili­ bilitatea pronumelui de persoana întîi şi failibilitatea [„faillibilite"] pronumelui de persoana a doua. în consecinţă. In acest caz. din punctul de vedere al distincţiei referinţă semantică/ referinţă intenţionată a vorbitorului. în timp ce procedura asociată pronumelui de persoana a doua duce la interlocutor: cu alte cuvinte. Pentru a alege una dintre soluţiile expuse mai sus. această noncoincidenţă este posibilă deoarece conţinutul referinţei locutorului poate identifica un obiect care nu este referinţa semantică. dacă există infaili­ bilitate personală. dar nu se identifică pentru sine însuşi şi. neexistînd identificarea pe care o face . Aceasta implică în mod evident faptul că referinţa locutorului va avea un conţinut diferit de la un caz la altul. Să ne imaginăm situaţia următoare: Paul este agent secret. în mod general. la opiniile noastre. actul de referinţă este încununat de succes: referinţa intenţionată a vorbi­ torului şi referinţa semantică coincid chiar dacă conţinutul referinţei locutorului (modul în care vorbitorul identifică pentru sine însuşi individul despre care doreşte să vorbească) şi conţinutul sensului lexical al expresiei referenţiale utilizate sînt distincte. fără însă a trebui să se identifice pentru sine însuşi. Dacă începem prin referinţa semantică.

el trebuie să întrebuinţeze tu pentru a se referi la interlocutorul său. Iată de ce persoana întîi este cu siguranţă o reprezentare posibilă a subiectivităţii. 3. 3. el trebuie să întrebuinţeze eu pentru a se referi la sine însuşi. ori â propos de cineva diferit de el însuşi sau de interlocutor.1. Vom observa totuşi că această a doua parte a explicaţiei noastre nu este legată de vreo caracteristică a termenului eu. Pe de altă parte. el trebuie să întrebuinţeze el/ ea sau o altă expresie coreferenţială pentru a desemna acest individ. Vedem deci că aceste reguli nu au alt scop decît să păstreze intactă. ci de o caracteristică a subiectivităţii care există independent de persoana întîi şi de folosirea sa. 2.2. dacă în stilul indirect liber putem întrebuinţa un nume propriu sau o descripţie definită pentru a desemna un individ care face obiectul discursului sau al gîndului raportat. şi vom observa de altfel că ele nu sînt suficiente p e n t r u a descrie stilul indirect liber: într-adevăr. dar nu singura. Regulile de protejare a referinţei Vom observa mai întîi că deoarece pronumele personale sînt termeni referenţiali. în chiar enunţul în stil indirect liber nu poate . cît şi la a doua sau la a treia. Ni se pare că ea este în primul rînd referenţială (vorbitorul nu se poate înşela atunci cînd întrebuinţează eu tocmai pentru că el se referă la sine însuşi) şi. în primul rînd acelea care privesc schimbarea anumitor termeni referenţiali în timpul trecerii de la discursul direct la cel in­ direct. trebuie să ţinem cont de această caracteristică pentru a le explica întrebuinţările. ea nu poate ajunge la un obiect diferit de referinţa semantică. parţial. Cînd locutorul îşi raportează propriul său discurs sau discursul altcuiva a propos de interlocutorul său.324 CAPITOLUL 12 pentru sine însuşi a obiectului pe care înţelege să îl desemneze. să protejeze referinţa. Vom consacra acest sfîrşit de capitol tocmai explicaţiei acestor posibilităţi multiple. Cînd locutorul raportează discursul cuiva diferit de sine însuşi sau de interlocutor. Cînd locutorul îşi raportează propriul său discurs sau propriul său gînd.2. stilistică (locutorul nu se poate înşela atunci cînd întrebuinţează eu tocmai deoarece caracteristica subiec­ tivităţii este accesul imediat la sine însuşi). EXPRIMAREA SUBIECTIVITĂŢII PRIN PERSOANA A DOUA ŞI A TREIA Examinarea stilului indirect liber a arătat că exprimarea subiectivităţii se poate face atît la persoana întîi. Această schimbare face obiectul regulilor care permit protejarea referinţei: Reguli de protejare a referinţei în stilul indirect 1. 3. Ne putem întreba dacă acest răspuns corespunde ipotezei referenţiale sau ipotezei stilistice privind infailibilitatea personală. dacă stilul indirect liber are un anumit n u m ă r de proprietăţi comune cu discursul direct. el are de asemenea un anumit număr de caracteristici comune cu discursul indirect.

3. sau atribuirea de către locutor a unui act de referinţă unei alte persoane (sau unei persoane despre care crede că este alta). Castaneda 1979.POLIFONIE ŞI ENUNŢARE 325 fi vorba de utilizarea unui nume propriu sau a unei descripţii definite pentru desemnarea locutorului enunţului iniţial sau a subiectului gîndului iniţial. Exprimarea subiectivităţii şi protejarea transparenţei propoziţionale Opoziţia dintre transparenţă şi opacitate referenţială nu este ceva nou. A trebuit să vină Castaneda (cf. Tipul fundamental de referinţă este primul şi. Problema opacităţii referenţiale se pune în contextele numite oblice sau opace care se caracterizează prin prezenţa unui verb de atitudine propoziţională. fie că enunţurile pot fi repetate pur şi simplu aşa cum au fost ele produse. In aceste contexte. unei expresii referenţiale date nu i se poate substitui o altă expresie coreferenţială cu prima fără a schimba valoarea de adevăr a întregii fraze. De aici rezultă că transparenţa sau opacitatea propoziţională ţin de fidelitatea dintre rapor­ tarea gîndirii sau a vorbirii [„parole"] de către o a terţa persoană şi gîndul sau vorbirea acestei terţe persoane înseşi. dar atunci . pe drept sau pe nedrept. fie că ele pot fi formulate în termeni corespunzători. Există deci în stilul indirect liber ceva mai mult decît simpla protejare a referinţei. comunicarea este completă atunci cînd propoziţiile sînt comunicate aşa cum au fost ele pronunţate sau împărtăşite. (iii) denotaţia înscrisă în sensul lexical. (ii) second person attribution of reference. adică referinţa pe care un anumit individ o face la o anumită entitate prin simplul fapt de a se gîndi la aceasta. după Castaneda. 1989) ca să se poată opera distincţia între transparenţă şi opacitate propoziţională. acest discurs nu poate fi reprodus verbatim fără a-i compromite referinţa. ca de exemplu a crede. c.2. b. Castaneda propune într-adevăr o teorie a referinţei care se sprijină pe distincţia dintre trei fenomene (majore). iar un enunţ poate fi transparent din punct de vedere propoziţional fără a fi transparent din punct de vedere referenţial şi vice-versa. iar acest plus este legat de exprimarea subiectivităţii. cel mai des confundate: (i) firstperson thinking reference. Transparenţa propoziţională nu se confun­ dă cu transparenţa referenţială. Seneca = preceptorul lui Nero. Aceasta ridică o problemă imediată: dacă raportăm discursul altcuiva şi dacă acest discurs conţine o referinţă la locutor prin întrebuinţarea uneia dintre mărcile persoanei întîi. unei expresii nu i se poate substitui o expresie coreferenţială salva veritate: (24) a Ion crede că Seneca era preceptorul lui Alexandru cel Mare.2. Cu alte cuvinte. (F) Ion crede că preceptorul lui Nero era preceptorul Iui Alexandru cel Mare.

Revenind la exprimarea subiectivităţii. atît cît se poate. ce putem spune despre ea? Că pentru ea este esenţial ca fenomenul de firstperson thinking să fie menţinut sau. termenii referenţiali întrebuinţaţi într-un discurs care exprimă subiectivitatea vor trebui să fie cvasiindicatori. el se înscrie în primul tip de referinţă. second person attribution of reference. ca transparenţa prepoziţională să fie maximă. în această întrebuinţare. Se constată cu toate acestea şi indici pe rol de cvasiindicatori.326 CAPITOLUL 12 nu îl putem transmite păstrîndu-i intactă transparenţa prepoziţională. . Vom observa totuşi că numai unii dintre termenii referenţiali pot fi întrebuinţaţi într-un mod indexic sau cvasiindexic: pronumele personale şi terme­ nii care le sînt asociaţi (posesive. Astfel. care este forma discursului raportat avînd drept scop exprimarea subiectivităţii (de unde şi importanţa sa în discursul literar) nu se supune doar regulilor de protejare a referinţei: el se supune şi unei reguli foarte generale de protejare a transparenţei prepoziţionale. care îi prescrie să utilizeze acei cvasiindicatori care sînt corespunzători indicatorilor întrebuinţaţi în dis­ cursul sau în gîndul iniţial. clitice etc.) şi termenii demonstrativi. iar definiţiile lor sînt următoarele: Definiţia unui indicator Un termen este întrebuinţat ca indicator dacă. adică dacă este întrebuinţat de un anume individ pentru a atribui unui alt individ (sau unui individ despre care acesta crede că este altul) activitatea şi modalitatea unei referinţe particulare. acum etc. reflexive. ea avînd legătură mai de­ grabă cu întrebuinţarea termenilor decît cu semnificaţia lor. el se înscrie în cel de-al doilea tip de referinţă. In cazul acesta.) pe cînd cvasiindicatorii sînt cel mai adesea expresii anaforice. cu alte cuvinte. Definiţia unui cvasiindicator Un termen este întrebuinţat ca cvasiindicator dacă. Remarcăm totuşi că indicatorii sînt cel mai adesea termeni indiciali {eu. Pentru aceasta putem trimite la exemplele selectate din Butor. (20). în această întrebuinţare. adică dacă el este întrebuinţat de un anume individ pentru o referinţă deictică sau demonstrativă. stilul indirect liber. firstperson thinking reference. Vedem că definiţia indicatorilor şi a cvasiindicatorilor este în mare parte prag­ matică. Există totuşi un mijloc de a o face prin ceea ce Castaneda numeşte cvasiindicatori: cvasiindicatorii se opun indicatorilor. Distincţia dintre indicatori şi cvasiindicatori este pragmatică. respectiv (21)). atunci cînd simpla repetiţie a discursului riscă să încalce regulile de protejare a referinţei indicate mai sus. Yourcenar sau Uhlman ((19). aici.

[El. pronumele de persoana a treia el serveşte la efectuarea unui act de referinţă anafonică. Mă dor dinţii. grupul nominal demonstrativ copilul ăsta serveşte la operarea unui act de referinţă demonstrativă. Omleta cu şuncă (clientul care a comandat-o) a plecat fără să plătească. A. pronumele de persoana întîi mâ foloseşte la efectuarea unui act de referinţă deictică. O analiză a deicticelor şi a anaforei presupune. un răspuns la următoarele două întrebări: (i) Ce elemente comune există în referinţa deictică şi în cea anaforică? (ii) Ce anume le separă? 1. înainte de toate. vom include referinţa demonstrativă în cea deictică. această teorie are avantajul de a indica limitele analizei lingvistice în atribuirea referenţilor şi de a explica această insuficienţă. referinţa deictică şi referinţa anaforică: Iată cîte un exemplu pentru fiecare tip menţionat: (1) (2) (3) (4) (5) Marco Polo este şi un personaj al cărţii Villes invisibles de Italo Calvino. că această opinie este discutabilă. în continuare. în (2). Vom vedea. numele proprii Marco Polo şi Italo Calvino servesc la efectuarea unor acte de referinţă directă. pe baza particularităţilor semantice ale termenilor referenţiali care intervin în referinţa deictică şi în cea . Deo­ camdată. în (4). DEIXIS ŞI ANAFORÂ D EIXA şi ANAFORA sînt două dintre formele diferite pe care le poate lua referinţa: referinţa directă. Intre altele. însă. Milner 1982). în (5). descripţia definită (articol definit + nume (+modificator)) omleta cu şuncă foloseşte la efectuarea unui act de referinţă indirectă.] E foarte distrat.13. In (1). Petra şi-a pierdut pălăria. din perspectiva teoriei înseşi. referinţa indirectă. referinţa demonstrativă. In general se consideră că referinţa demonstrativă este o formă de referinţă deictică. arătîridu-1 cu mîna pe C: «Copilul ăsta are febră». în (3). DEIXIS ŞI ANAFORA: LIPSA AUTONOMIEI REFERENŢIALE Meritul de a fi propus o teorie lingvistică a referinţei îi revine lingvistului francez Jean-Claude Milner (cf.

Milner le consideră lipsite de autonomie referenţială. de aceea. Este cazul pronumelor în general. Aşadar. la grupurile nominale. expresia referenţială nu este simplă. fie ele personale sau demonstrative. In situaţia descripţiilor definite şi nedefinite. rolul referinţei virtuale în operaţia de atribuire a unei referinţe actuale unui termen referenţial. principiul compoziţionalităţii se aplică. Caracteristica lor comună constă. pentru că nu o au. Referinţa virtuală a unui termen referenţial dat menţionează condiţiile pe care trebuie să le satisfacă un obiect din lume (în sens larg) pentru a putea fi referentul termenului respectiv. cărora este imposibil să li se atribuie o referinţă actuală pe baza referinţei lor virtuale. unui termen referenţial i se poate atribui un refe­ rent. în mod precis. Şi totuşi. un obiect din lume ar trebui să satisfacă condiţiile legate de faptul de a fi pisică şi de condiţiile corespunzătoare faptului de a fi negru. Expresiile referenţiale utilizate în acest din urmă caz. Unui termen referenţial i se atribuie un referent pe baza semnificaţiei lexicale a acestui termen. anumiţi termeni referenţiali sînt lipsiţi de referinţă virtuală. a descripţiilor definite şi nedefinite etc. Dincolo de diferitele lor tipuri de întrebuinţare. pentru a desemna semnificaţia lui lexicală. iar referinţa virtuală rezultă din combinarea referinţelor virtuale ale diverşilor componenţi ai expresiei. deci. de pildă. există printre termenii referenţiali o distincţie între termenii care sînt dotaţi cu referinţă virtuală şi cu autonomie referenţială şi cei lipsiţi de referinţă virtuală şi autonomie referenţială. în schimb el nu poate avea referinţă actuală decît în întrebuinţare. Să reluăm exemplul (6) şi să-1 comparăm cu (4) şi (5): (6) Pisica neagră a ieşit pe fereastră.pisica neagră este o descripţie definită complexă. Să observăm exemplul următor: (6) Pisica neagră a ieşit pe fereastră. termenii referenţiali au o unitate de suprafaţă determinată de apartenenţa prenumelor. pentru referinţa deictică şi pentru cea anaforică. In terminologia lui Milner se vorbeşte de referinţă actuală. . Expresia referenţială. şi de referinţă virtuală. deci. doar dacă acest termen apare într-un enunţ produs de un locutor. Pentru a-i putea fi referent.328 CAPITOLUL 13 anaforică. să-şi determine referinţa actuală în întrebuinţare şi. De aceea. Aceste pronume sînt incapabile. tocmai în această privaţiune (lipsă) împărtăşită. Să vedem care este. pentru a desemna referentul termenului. nu au autonomie referenţială. a numelor proprii. adică o referinţă actuală. ci complexă: în acest caz. prin ele înseşi. Dacă un termen referenţial are referinţă virtuală inde­ pendent de întrebuinţarea lui.

în funcţie de natura referinţei: deictică. în cazul referinţei anaforice. mediu sau puternic. Prin urmare. şi care împrumută referinţa sa virtuală elementului anaforic. cotextul lingvistic este locul unde se va căuta suplimentul de informaţie. Dacă definim saturarea semantică drept proprietate a unei referinţe virtuale (cf. pe bună dreptate. îmbină aspecte lingvistice cu aspecte nelingvistice. condiţie oarecum circulară. şi într-un caz. însă. în principiu. cel puţin în principiu este posibilă atribuirea unui referent pentru descripţia deîimtăpisica neagră. A 329 In exemplul (6). (i) într-adevăr. procesul care permite să li se atribuie un referent este un proces de saturare semantică. referinţa deictică. SATURARE SEMANTICĂ ŞI REFERINŢĂ VIRTUALĂ Cum am văzut deja. şi-n celălalt. fie în virtutea unui gest indicativ. Termenii utilizaţi pentru referinţa anaforică şi pentru cea deictică au ca punct comun capacitatea de a fi slab saturaţi semantic: prin urmare. fie al unei determinări (parţiale) prin instrucţiunile lingvistic ataşate termenului deictic. 2. Pentru pronumele de persoana a treia din (5). Să subliniem că saturarea semantică este o proprietate com­ parativă: un termen poate fi saturat semantic slab. . Desigur. ceea ce distinge. nu există altă condiţie decît aceea de a spune eu. respectiv anaforică. punctul comun în cazul referinţei deictice şi al referinţei anaforice îl constituie lipsa de autonomie referenţială a termenilor utilizaţi. aceasta specifică un anumit număr de condiţii pe care trebuie să le satisfacă un obiect pentru a putea fi referentul descripţiei.DEIXIS ŞI ANAFORÂ (4) Mă dor dinţii. de coreferinţă şi de reluare. referinţa deictică de cea anaforică constă în faptul că procesul de saturare nu este identic. carenţele referinţei virtuale trebuie suplinite prin informaţii împrumutate din alte părţi. referinţa anaforică rămîne lingvistică. Milner 1989). referentul va fi căutat direct în anturajul fizic. cînd referentul se va numi demonstraţie. în schimb. această lipsă de autonomie referenţială corespunde unei slabe saturări semantice. (ii) In cazul referinţei deictice. (5) Petrii şi-a pierdut pălăria. dîndu-i în acelaşi timp posibilitatea de a dobîndi o referinţă actuală. adică a unui termen referenţial autonom care este legat de elementul anaforic printr-o dublă relaţie. Pentru pronumele de persoana întîi din (4). [EL] E foarte distrat. dar sursa acestor informaţii este diferită.1. situaţia este şi mai dificilă: singura condiţie impusă referentului este aceea de a putea fi desemnat printr-un masculin. sub forma unui antecedent. DEIXIS ŞI ANAFORĂ: RECURSUL LA ANTECEDENT ŞI RECURSUL LA SITUAŢIA DE ENUNŢARE 2.

simultan. (5) Petru. [Lui Samson i-au tăiat părul şi (acesta) i-a crescut din nou]. După părerea lui Milner. elementul anaforic şi antecedentul său sînt într-o dublă relaţie.şi acesta . Petru. Milner introduce aici. referinţă anaforică fără coreferinţa virtuală nu există. coreferinţa virtuală şi actuală în acelaşi timp. şi de reluare. Prin urmare. este esenţială doar relaţia de coreferinţa virtuală. COREFERINŢA ACTUALĂ ŞI COREFERINŢA VIRTUALĂ Pentru a încheia această primă abordare a distincţiei anaforă/deixis. In fine. ar trimite la ceva de felul lui locutorul acestui enunţ) şi a situaţiei de enunţare.» (4) Mă dor dinţii. [El] E foarte distrat. vom reveni pentru o clipă la anaforă. /. alături de distincţia referinţă virtuală/referinţă actuală şi paralel cu această distincţie. aceasta este cea care permite atribuirea unei referinţe actuale pronumelui. A CAPITOLUL 13 In (3) şi (4). ceea ce i s-a tăiat de pe cap lui Samson coincide cu ceea ce a fost ars. în realitate. On a coupe la chevelure de Samson et elle a repousse. Să examinăm următoarele exemple împrumutate din Milner: (7) (8) On a coupe la chevelure de Samson et on l'a brulee. de coreferinţa. într-adevăr.NT] are ca ante­ cedent descripţia definită la chevelure de Samson: în ce priveşte relaţia de coreferinţa dintre pronume şi antecedentul său. există o diferenţă. realizîndu-se astfel. în această optică. Aşa cum am spus. In (8).2. arătîndu-1 cu mîna pe C: «Copilul ăsta are febră.330 Să examinăm din nou exemplele (3). şi-a pierdut pălăria. In (3) este vorba de cazul particular al referinţei demonstrative: interlocutorul lui A identifică referentul lui copilul ăsta pe baza expresiei referenţiale şi a gestului lui A. o alta. . In (7). pe de altă parte. ne găsim în faţa unor exemple de referinţă deictică. în faţa unui exemplu de referinţă anaforică. ca şi în (8). [Lui Samson i-au tăiat părul şi i l-au ars]. In (7). 2. coreferinţa virtuală şi coreferinţa actuală dintre pronume şi antecedent. în (5) este vorba de o referinţă anaforică: persoanei a treia [el] i se atribuie un referent pe baza antecedentului său. coreferinţa virtuală şi cea actuală nu joacă acelaşi rol în referinţa anaforică. ceea ce i s-a tăiat de pe cap lui Samson nu este iden­ tic cu ceea ce i-a crescut din nou pe cap. In (4) avem o referinţă deictică nondemonstrativă: interlocutorul îl identifică pe locutorul lui (4) ca fiind referentul lui mă pe baza referinţei virtuale a lui mă [eu] (care. dacă relaţia de coreferinţa dintre pronume şi antecedent este cel mai adeseori dublă. în referinţa anaforică. între coreferinţa virtuală şi corefe­ rinţa actuală. pe de-o parte. în (5). în acest caz. (4) şi (5): (3) A. în schimb. rom. coreferinţa pronumelui cu antecedentul său nu este decît virtuală. pronumele (respectiv /' şi elle) [iar pentru 1.

(v) existenţa unei relaţii de reluare.1.1. 3. (iv) existenţa unei relaţii de coreferinţă. o formă mai precisă care permite. Animalul şi-a pierdut perechea. Inexistenţa termenilor anaforici Dacă anafora ar fi un fenomen lingvistic.1. ne-am aştepta ca acest fenomen să fie marcat lingvistic. asupra acestui aspect. Cu toate acestea. cel puţin la suprafaţă. cît şi a limitelor. (ii) trecerea printr-o altă expresie referenţială: antecedentul.DEIXIS ŞI ANAFORA 331 3. în maniera admirabil expusă de Milner. adică să existe anumite expresii referenţiale destinate doar acestei unice utilizări posibile. în problema dată. adesea cam incerte. pare apropiat de o întrebuinţare anaforică. expresia rabla asta se remarcă prin lipsă de . (iii) faptul că expresia referenţială este lipsită de autonomie referenţială (ceea ce se întîmplă în mod obişnuit în cazul pronumelui). Gorila parcului zoologic din Romaneches-Thorins e melancolică. Să reluăm caracteristicile anaforei: (i) existenţa unui proces particular de identificare referenţială. Să examinăm exemplele (9) şi (10): (9) (10) Ai văzut maşina nouă a lui Petru? Rabla asta poate atinge 260 de km. aceste dificultăţi nu sînt identice cînd este vorba de definirea anaforei sau de cea a deixei. Kleiber 1989). DIFICULTĂŢILE ANALIZEI T R A D I Ţ I O N A L E A DEIXEI ŞI A A N A F O R E I Este meritul lui Milner de a fi dat definiţiilor din lingvistica tradiţională. într-adevăr. Lăsînd deoparte pronumele de persoana a treia. In m o d previzibil. vom sublinia că nici ceilalţi termeni referenţiali consideraţi în mod curent drept anaforici nu îndeplinesc toate aceste caracteristici. acestea pot fi utilizate într-un fel care. vom observa că datorită prezenţei unui adjectiv demonstrativ. Vom începe prin examinarea dificultăţilor care apar în definirea anaforei (cf. ESTE ANAFORA CU ADEVĂRAT UN FENOMEN LFNGVISTIC? 3. Şi totuşi. nici una dintre expresii nu este lipsită de referinţă virtuală. Fenomenul este evident în special cu privire la expresiile demonstrative sau la descripţiile definite: uneori. Cele două expresii rabla asta şi animalul sînt utilizate într-un mod calificabil drept anaforic. devine evident că teoria tradiţională întîmpină o seamă de probleme cînd este confruntată cu realitatea lingvistică. o evaluare atît a avantajelor.

Care sînt caracteristicile ei principale? Pe de-o parte. relaţia de reluare este elementul esenţial în definirea anaforei ca o relaţie asimetrică între un termen lipsit de autonomie referenţială şi un termen care o posedă. ea este considerată adesea ca o relaţie sintactică (mai cu seamă în lingvistica generativă). Prin urmare. el are febră!» Aici. chiar dacă este un fenomen lingvistic. să subliniem acest lucru) propusă de Milner este exactă. de coreferinţă şi de reluare. pare să nu existe un ansamblu de expresii referenţiale care să fie rezervate referinţei anaforice. Milner 1982) insistă asupra acestui punct şi spune clar că anafora se reglează doar la nivelul cotextului lingvistic. fapt care face inutil orice recurs la vreun antecedent. într-un anumit număr de cazuri. De aceea. mai precis de utilizări demonstrative. fără-ndoială. Să luăm în discuţie exemplul (11): (11) A. Pe de altă parte. pe de altă parte.1. arătîndu-1 pe C: «Doctore. Dificultăţile noţiunii de reluare In conformitate cu definiţia dată mai sus anaforei ca utilizare a unui termen referenţial nesaturat. dacă analiza (esenţial semantică. dacă este adevărat că pronumele de persoana a treia reuneşte toate aceste caracteristici. iar anafora. antecedentul trebuie să-1 preceadă. al cărui proces de saturare semantică se obţine recurgînd la contextul lingvistic. vom atrage atenţia că nu există motive să considerăm anafora altceva decît un fenomen lingvistic. Care este situaţia acestor două caracteristici? Nu vom oferi aici o analiză detaliată a relaţiei sintactice de reluare. Ceea ce permite să i se atribuie pronumelui o referinţă actuală este tocmai gestul însoţitor al lui A cînd acesta rosteşte forma pronominală.2. n-ar fi legitim să susţinem că numai un termen referenţial complet lipsit de referinţă virtuală poate fi anaforic. Dar şi noţiunea de reluare este. pronumele de persoana a treia este utilizat demonstrativ şi nu anaforic. antecedentul şi termenul anaforic aparţin aceleiaşi fraze. nu rămîne mai puţin adevărat că el este susceptibil şi de alte întrebuinţări. ea însăşi. în schimb cele două relaţii. reluarea se bazează pe noţiunea de anterioritate: pentru ca termenului anaforic să i se poată atribui un referent. De altfel Milner însuşi (cf. Pe de altă parte. departe de a fi clară. chiar dacă relaţia de coreferinţă.332 CAPITOLUL 13 autonomie referenţială. cu siguranţă nu este un fenomen marcat prin mijloace lingvistice. 3. . Ne vom mulţumi să menţionăm că domeniul de manifestare al frazei este acela al sintaxei şi că. nu este specifică anaforei. în sine. ceea ce nu se întîmplă cu descripţia definită animalul. sînt cruciale.

Prin urmare. este dificil să considerăm noţiunea de reluare ca o relaţie sintactică. (14) şi (15). Ion.N T ] din (13) apar în aceeaşi frază. Or. pe (13) într-un context. printr-o anaforă. ca şi între Paul din prima propoziţie şi pronumele şi. de asemeni. nu totdeauna se întîmplă aşa. să luăm în considerare exemplele (12) şi (13): (12) (13) Ioni crede că [el] a căzut Ia examen. acest fapt s-ar putea admite doar dacă am presupune că nu toate cazurile tratate în general ca anaforice (cînd elementul anaforic îşi va căuta referentul într-o frază anterioară celei în care apare el) sînt cu adevărat cazuri de anafore. Şi totuşi. nu poate corespunde. care inserează pe (12) şi. nu implică cu nimic legătura acestor doi termeni printr-o reluare şi nici. Relaţia anaforică ce se stabileşte între Paul din prima propoziţie şi. respectiv. Ion şt-a pierdut pălăria. aceste elemente pot fi în relaţie sintactică de reluare. oricare ar fi ea. unul dotat (prevăzut) cu autonomie referenţială. adică Ion. iar celălalt lipsit de ea. . Să examinăm exemplul (16): (16) Primul ministru a inaugurat noua centrală nucleară deschisă de EDR Ea/El a ţinut un discurs de glorificare a tehnologiei franceze. Prin urmare.din cea de-a doua. ne-am putea aştepta să existe acord între elementul anaforic şi antecedentul său. în nici un caz. Ion crede că [el. se pare că n-am avea de-a face cu o relaţie de acord. Prin urmare.DEIXIS ŞI ANAFORĂ Din acest punct de vedere. Aici. atunci reluarea este la fel de posibilă aici printr-un pronume personal de persoana a treia feminin sau masculin. un reflexiv în dativ-posesiv . nefiind deci în vreo relaţie anaforică cu numele propriu din propoziţia a doua. pronumele dm propoziţia a doua are ca antecedent numele propriu din prima propoziţie. rom. este indispus. respectiv.] a căzut la examen. el din a doua propoziţie. 333 Aici nu sînt probleme: antecedentul. Paul este indispus. unei relaţii sintactice de reluare. că dacă noţiunea de reluare ar fi sintactică. şi pronumele din (12) sau adjectivul posesiv [în 1.-a pierdut pălăria. Dacă primul ministru ar fi o femeie. Vom remarca. mai e ceva: cum va fi posibilă o relaţie sintactică de reluare în cazurile cînd elementul anaforic urmează să-şi caute antecedentul dincolo de limitele frazei? Aici ne aflăm în faţa cazurilor ilustrate prin (14) şi (15). şi. sînt lămuritoare în acest sens: (14) (15) Paul. cu atît mai mult. Totuşi. trebuie să remarcăm că o coexistenţă în aceeaşi frază a doi termeni referenţiali.

Dificultăţile coreferinţei Aşa cum am văzut mai sus. Alain Delon sau Yves Montând (pentru a nu cita decît cîteva exemple). pe de altă parte necorespunzînd totdeauna unei anteriorităţi. altuia. putem pune la îndoială caracterul sintactic al noţiunii de reluare. * EL crede că Ioa va obţine postul. contrazice obligativitatea anteriorităţii. Să considerăm următoarele exemple: (17) (18) Doar cînd el.N T ] . antecedentul Ion precedă anaforicul el [exprimat desinenţial în forma de persoana a treia a verbului. Noţiunea de anaforă. iar coreferinţa este imposibilă pentru că e/îşi c-comandă antecedentul (în termeni mai puţin tehnici. coreferinţa se separă în două relaţii. antecedentul Ion urmează anaforicului el. la rîndul ei. termenul referenţial autonom precedînd termenul neautonom.] va obţine postul. care apare tocmai pentru a da seama de cazurile cînd termenul autonom urmează termenului neautonom. pe de-o parte. Max a observat că amicul său BilL era un cimpanzeu. una de coreferinţa virtuală. In (19). cînd cei doi termeni au în comun referinţa virtuală. şi aceasta din cauza posibilităţii unui antecedent plasat în afara frazei şi datorită caracterului neobligatoriu al acordului. In (17). şi coreferinţa este posibilă. penultimul cuvînt al frazei. pare să se reducă la noţiunea de coreferinţa. această ordine este oare respectată în realitate? Noţiunea de cataforă. deci. 3. cine sapă groapa. în aceeaşi construcţie. s-a remarcat că (cf. pe de-o parte nefiind sintactică. In (18). antecedentul lui ea este groapa. Cu toate acestea. care apare doar mai tîrziu. e/îşi domină sintactic antecedentul). Aşadar. Bach 1987.334 CAPITOLUL 13 Aşadar. la o relaţie de dependenţă dintre un termen care îşi poate atribui o referinţă actuală independent de alţi componenţi ai frazei şi un termen inapt de această funcţionare. regulă cunoscută sub denumirea de c-comandă. Castaneda 1989) în (19') coreferinţa nu este deloc imposibilă dacă ne situăm în ipoteza conform căreia Ion nu ştie că el însuşi este Ion (suferind de amnezie sau de dedublarea personalităţii etc. şi relaţia de corefe- . Ce rămîne să mai însemne atunci anterioritate? Dacă este adevărat că noţiunea de reluare (şi. . crede că [el.) sau în cazul anumitor personalităţi precum generalul de Gaulle. Totuşi vom observa că gramatica generativă a propus o regulă care autorizează coreferinţa între un anaforic şi un antecedent care îl precedă într-o construcţie sintactică specifică. care se desemnează ele înseşi prin persoana a treia. dar care îl interzice. In (19'). s-a atîrnat de plafon devorînd o banană cu coajă cu tot. rom. antecedentul lui el de la începutul frazei este Bill. în 1. noţiunea de reluare rămîne destul de nebuloasă. dacă ante­ cedentul precedă anaforicul: (19) (19') Ion.1.3. iar pe de alta. cea de anaforă) pare să impună o ordine în apariţia celor două elemente pe care le leagă. Cade singur în ea.

indirect. Anaforă fără coreferinţă virtuală Dar coreferinţă virtuală este ea absolut necesară anaforei? Dacă ar fi. în absenţa unor informaţii suplimentare. în acest caz. dacă noţiunea de coreferinţă virtuală este necesară anaforei. în al doilea rînd. singura informaţie pe care o aduce pronumele este că refe­ rentul antecedentului său (fiindcă. cu siguranţă. este de-ajuns ca mai mulţi termeni referenţiali să aibă aceeaşi caracteristică de gen pentru ca deter­ minarea referentului. ceea ce caracterizează anafora este pur şi simplu relaţia de coreferinţă virtuală. posesia unei referinţe actuale. De aceea. posibilitatea ca acea coreferinţă virtuală dată să fie insuficientă pentru stabilirea antecedentului «bun» în cazurile cînd există mai mulţi candidaţi la funcţia de antecedent. dacă pronumele de persoana a treia este la masculin. cînd acesta este un pronume de persoana a treia. 1987). ar trebui .DEIXIS ŞI ANAFORĂ 335 rinţă actuală. Vom reaminti că. devenit clasic: (20) Patronul 1-a concediat pe muncitor pentru că [el] era un comunist convins. ea nu îi este şi suficientă. sau printr-un termen fe­ minin. deşi coreferinţă actuală se realizează frecvent în relaţia anaforică. cel puţin în privinţa determinării antecedentului. rolul principal revine coreferinţei virtuale din cauza depen­ denţei termenului neautonom referenţial faţă de termenul autonom din punct de vedere referenţial. aşa cum s-a văzut mai sus. noţiunea de coreferinţă virtuală presupune identitatea sensului lexical al celor doi termeni puşi în relaţie: aşadar. Şi totuşi există numeroase obstacole în faţa acestui mod de a vedea lucrurile: mai întîi. Or. să devină dificilă. într-adevăr. Determinarea antecedentului «bun» Una dintre problemele ivite în determinarea antecedentului «bun» pe baza unei simple relaţii de coreferinţă virtuală este. Nimic din semnificaţia lui [e/] sau din sintaxa acestei fraze nu ne permite să decidem dacă antece­ dentul lui el este patronul sau muncitorul. în­ tr-adevăr. Vom împrumuta un exemplu din Mehler şi Dupoux (cf. mai cu seamă cînd anafora se realizează asupra unui termen al cărui referent se transformă cu timpul. slaba saturare semantică a elementului anaforic. even­ tualitatea unei relaţii anaforice fără coreferinţă virtuală. dacă pronumele are formă de feminin. acordul cu antece­ dentul nu este garantat totdeauna) poate fi desemnat printr-un termen masculin. atunci nu s-ar putea găsi anafore lipsite de coreferinţă virtuală. în definitiv. totuşi ea nu este esenţială. se pare că există. De aceea sîntem tentaţi să spunem că. Prin urmare. cînd referinţa actuală este comună celor doi termeni. Se dovedeşte că aceste două posibilităţi se realizează. care îi asigură.

termenul referenţial autonom precedînd termenul neautonom. Ce rămîne să mai însemne atunci anterioritate? Dacă este adevărat că noţiunea de reluare (şi. rom. Cu toate acestea. crede că [el] va obţine postul. pe de-o parte. 3. Noţiunea de anaforă.) sau în cazul anumitor personalităţi precum generalul de Gaulle. care se desemnează ele înseşi prin persoana a treia. In (18). * EL crede că Ionj va obţine postul. iar pe de alta. Max a observat că amicul său BilL era un cimpanzeu. antecedentul lui el de la începutul frazei este Bill. cea de anaforă) pare să impună o ordine în apariţia celor două elemente pe care le leagă. care apare doar mai tîrziu. antecedentul Ion urmează anaforicului el. care apare tocmai pentru a da seama de cazurile cînd termenul autonom urmează termenului neautonom. dar care îl interzice. s-a remarcat că (cf. deci. penultimul cuvînt al frazei. pe de altă parte necorespunzînd totdeauna unei anteriorităţi. Alain Delon sau Yves Montând (pentru a nu cita decît cîteva exemple). Totuşi vom observa că gramatica generativă a propus o regulă care autorizează coreferinţa între un anaforic şi un antecedent care îl precedă într-o construcţie sintactică specifică.1.334 CAPITOLUL 13 Aşadar. şi aceasta din cauza posibilităţii unui antecedent plasat în afara frazei şi datorită caracterului neobligatoriu al acordului. Dificultăţile coreferinţei Aşa cum am văzut mai sus. Aşadar. Cade singur în ea cine sapă groapa< altuia. coreferinţa se separă în două relaţii. dacă ante­ cedentul precedă anaforicul: (19) (19') Ion. putem pune la îndoială caracterul sintactic al noţiunii de reluare. contrazice obligativitatea anteriorităţii. la o relaţie de dependenţă dintre un termen care îşi poate atribui o referinţă actuală independent de alţi componenţi ai frazei şi un termen inapt de această funcţionare. antecedentul lui ea este groapa. Bach 1987. e/îşi domină sintactic antecedentul).N T ] . In (17). In (19). cînd cei doi termeni au în comun referinţa virtuală. s-a atîrnat de plafon devorînd o banană cu coajă cu tot. In (19'). pe de-o parte nefiind sintactică. această ordine este oare respectată în realitate? Noţiunea de cataforă. antecedentul Ion precedă anaforicul el [exprimat desinenţial în forma de persoana a treia a verbului. şi relaţia de corefe- . pare să se reducă la noţiunea de coreferinţa. Să considerăm următoarele exemple: (17) (18) Doar cînd el. în aceeaşi construcţie.3. noţiunea de reluare rămîne destul de nebuloasă. iar coreferinţa este imposibilă pentru că el îşi c-comandă antecedentul (în termeni mai puţin tehnici. şi coreferinţa este posibilă. la rîndul ei. . regulă cunoscută sub denumirea de c-comandă. în 1. Castaneda 1989) în (19') coreferinţa nu este deloc imposibilă dacă ne situăm în ipoteza conform căreia Ion nu ştie că el însuşi este Ion (suferind de amnezie sau de dedublarea personalităţii etc. una de coreferinţa virtuală.

sau printr-un termen fe­ minin. Vom împrumuta un exemplu din Mehler şi Dupoux (cf.DEIXIS ŞI ANAFORĂ 335 rinţă actuală. cînd referinţa actuală este comună celor doi termeni. Prin urmare. dacă pronumele are formă de feminin. acordul cu antece­ dentul nu este garantat totdeauna) poate fi desemnat printr-un termen masculin. even­ tualitatea unei relaţii anaforice fără coreferinţă virtuală. totuşi ea nu este esenţială. ea nu îi este şi suficientă. Determinarea antecedentului «bun» Una dintre problemele ivite în determinarea antecedentului «bun» pe baza unei simple relaţii de coreferinţă virtuală este. deşi coreferinţă actuală se realizează frecvent în relaţia anaforică. Şi totuşi există numeroase obstacole în faţa acestui mod de a vedea lucrurile: mai întîi. cel puţin în privinţa determinării antecedentului. Se dovedeşte că aceste două posibilităţi se realizează. în al doilea rînd. Anaforă fără coreferinţă virtuală Dar coreferinţă virtuală este ea absolut necesară anaforei? Dacă ar fi. să devină dificilă. posibilitatea ca acea coreferinţă virtuală dată să fie insuficientă pentru stabilirea antecedentului «bun» în cazurile cînd există mai mulţi candidaţi la funcţia de antecedent. Or. posesia unei referinţe actuale. în absenţa unor informaţii suplimentare. De aceea. într-adevăr. rolul principal revine coreferinţei virtuale din cauza depen­ denţei termenului neautonom referenţial faţă de termenul autonom din punct de vedere referenţial. Vom reaminti că. devenit clasic: (20) Patronul S-a concediat pe muncitor pentru că [el] era un comunist convins. se pare că există. singura informaţie pe care o aduce pronumele este că refe­ rentul antecedentului său (fiindcă. mai cu seamă cînd anafora se realizează asupra unui termen al cărui referent se transformă cu timpul. 1987). noţiunea de coreferinţă virtuală presupune identitatea sensului lexical al celor doi termeni puşi în relaţie: aşadar. slaba saturare semantică a elementului anaforic. care îi asigură. dacă pronumele de persoana a treia este la masculin. este de-ajuns ca mai mulţi termeni referenţiali să aibă aceeaşi caracteristică de gen pentru ca deter­ minarea referentului. dacă noţiunea de coreferinţă virtuală este necesară anaforei. ceea ce caracterizează anafora este pur şi simplu relaţia de coreferinţă virtuală. în acest caz. în definitiv. aşa cum s-a văzut mai sus. cînd acesta este un pronume de persoana a treia. atunci nu s-ar putea găsi anafore lipsite de coreferinţă virtuală. Nimic din semnificaţia lui [e/] sau din sintaxa acestei fraze nu ne permite să decidem dacă antece­ dentul lui el este patronul sau muncitorul. în­ tr-adevăr. indirect. cu siguranţă. De aceea sîntem tentaţi să spunem că. ar trebui .

Luaţi o curcă viguroasă şi grasă. jumuliţi de pene o curcă viguroasă şi grasă de vreo 4-5 kg. deşi este frecventă. Aşadar. Astfel. n-ar fi necesară anaforei. cam de 4-5 kg. însăşi noţiunea de anaforă se bazează pe ideea că procesul de saturare. ne vom ocupa totuşi doar de pronumele de persoana întîi şi a doua. şi acesta este punctul crucial. activat în scopul de a atribui referenţi termenilor utilizaţi anaforic. desfaceţi-o. Aruncînd o simplă privire la fraza (22). jumuliţi-o de pene. . Insă. In continuare. în primul rînd. cam de 4-5 kg. prin urmare cazurile în care un termen referenţial nedotat cu autonomie referenţială îşi obţine referentul din anturajul fizic. Dar la baza acestui proces era pusă relaţia de coreferinţă virtuală. care nu este utilizat nici demonstrativ. care în privinţa aceasta ur­ mează linia tradiţională . Dar dacă relaţia de coreferinţă virtuală nu mai rămîne o regulă generală. nici deictic. fără-ndoială. [etc. precum şi unor anumiţi termeni spaţiali sau temporali ca aici şi acum.pur lingvistic. REFERINŢA DEMONSTRATIVĂ ESTE ÎNTR-ADEVĂR UN C A Z PARTICULAR AL REFERINŢEI DEICTICE? Luăm în discuţie în acest paragraf. Cu toate acestea. observăm că substituţia conduce la un rezultat grotesc şi transformă o reţetă culinară cu totul banală într-o lecţie pentru sado-masochişti. însemnînd că termenul anaforic neautonom îşi dobîndeşte referinţa actuală de la referinţa virtuală pe care o împrumută de la un termen autonom din punct de vedere referenţial.]. anafora continuă să existe. în care am substituit pronumele o din (21) cu antecedentul o curcă viguroasă şi grasă cam de 4-5 kg. Să urmărim un alt exemplu (extras din Le Petit Perret gourmand): (21) (22) Luaţi o curcă viguroasă şi grasă. 3. tăiaţi-o. etc.conform opiniei lui Milner. substituţia încetează să mai fie posibilă dacă referentul termenului intens saturat referenţial conţine în descrierea lui un număr de transformări pe care acesta le-a suferit. Vom observa că toate acestea pun o problemă mai generală: aşa cum am văzut la începutul acestui capitol. scoateţi-i măruntaiele.2. pîrliţi-o. aşa cum nu este suficientă nici determinării antecedentului anaforei. apoi dezosaţi-o. în cazurile menţionate. coreferinţă actuală. atunci se pune întrebarea cum îşi poate obţine o referinţă actuală elementul neautonom referenţial. fără a se recurge la un gest. este un proces specific şi . cam de 4-5 kg. în acest exemplu nu avem o coreferinţă virtuală. pîrliţi o curcă viguroasă şi grasă de vreo 4-5 kg.336 CAPITOLUL 13 ca termenul intens saturat referenţial să poată substitui termenul slab saturat din punct de vedere referenţial. cazurile de referinţă deictică nondemonstrativă. Acest caz corespunde pronumelor de persoana întîi şi a doua. se pare că relaţia de coreferinţă virtuală. tăiaţi o curcă viguroasă şi grasă. în schimb există.

pe care le vom numi acum deictice pentru a le deosebi de pronumele de persoana a treia . fiecăruia în parte. In timp ce termenii demonstrativi pot fi utilizaţi anaforic. crede că nu eu. Există o paralelă interesantă cu (25). totuşi. a murit. primul spunîndu-i celui de-al doilea: «De­ seară [eu] te invit la cină». rom. în între­ buinţare şi în prezenţa situaţiei de enunţare. sînt autorul acestei cărţi. Trebuie să insistăm asupra acestei caracteristici cu totul extraordinare a pre­ numelor deictice care nu se mai întîlneşte la nici un alt termen nonautonom din punct de vedere referenţial.NT] şi al lui tu.poate fi întrebuinţat demonstrativ. Astfel. el are febră!». referinţa este determinată direct. tocmai aceasta din urmă este cea care defineşte condiţii suficient de precise pentru ca. pentru a determina referinţa actuală a unui pronume de persoana întîi sau a doua. Ai văzut maşina cea nouă a lui Petru? Rabla asta poate atinge 260 pe oră. pro­ numele deictice de persoana întîi şi a doua nu pot fi utilizate nici demonstrativ. imediat. A. crede că Ion. . Pentru cei doi interlocutori nu există nici cea mai mică îndoială cu privire la referentul lui eu [exprimat desinenţial în 1. fiindcă pentru atribuirea referentului lor trebuie să se ţină seama de situaţia de enunţare. Astfel. total lipsite de referinţă virtuală. Dar pronumele deictice mai au şi o altă caracteristică cu totul surprin­ zătoare pentru termenii lipsiţi de autonomie referenţială: aceste pronume nu pot fi întrebuinţate altfel decît deictic. a spus: «Ea sînt cel mai bun». iar pronumele de persoana a treia . dar a cărei imposibilitate ar dispărea dacă Ion n-ar şti că el este Ion: (25) El.DEIXIS ŞI ANAFORĂ 337 Care sînt particularităţile lor? De la început vom remarca faptul că. exprimare teoretic imposibilă. "'Anne Reboul. necunoscute. ta o ştii bine. Ni s-ar putea contraargumenta prin exemplul discursului raportat în stil direct: (26) Ion. nu este necesar ca elementul lingvistic exprimat prin pronume să fie însoţit de un element nelingvistic din categoria gestului. putem avea: (9) (11) Dar nu avem: (23) (24) *Fratele lui Petra este un escroc. nici anaforic. Fiind dată situaţia de enunţare şi pronumele. la fel cu cea a lui Anne Reboul şi a locutorului din (24) le sînt. . Să observăm că (23) şi (24) ar fi posibile dacă s-ar admite că identitatea lui Petru şi a interlo­ cutorului lui (23). deşi pronumele de persoana întîi şi a doua .considerat adesea drept cazul standard al termenului anaforic . să li se poată atribui un referent. ele nu sînt. Să ne imaginăm un locutor şi un interlocutor.sînt lipsite de autonomie referenţială. arătîndu-1 pe C: «Doctore.

dacă defi­ neşte cel puţin un ansamblu de condiţii pe care un obiect trebuie să le satisfacă pentru a-i fi referent. permit. SATURARE SEMANTICĂ ŞI AUTONOMIE REFERENŢIALĂ: CAZUL DESCRIPŢIILOR DEFINITE In opinia lui Milner. Aceasta este situaţia cînd o expresie refe­ renţială este saturată semantic şi. REFERINŢĂ DEMONSTRATIVĂ: ATRIBUIREA REFERENŢILOR Aşa cum am văzut mai sus. pe baza referinţei sale virtuale. Altfel spus. dacă un termen referenţial are o referinţă virtuală. concordantă cu cea a tradiţiei lingvistice. în principiu. în atribuirea unui referent prin ea însăşi. indicînd lipsa lor de autonomie referenţială. totuşi. remedierea ei. REFERINŢĂ ANAFORICĂ. cu toate acestea. ceea ce înseamnă capacitatea de a identifica. REFERINŢĂ DEICTICĂ. el este saturat semantic. referinţă deictică. Să examinăm exemplul (6): (6) Pisica neagră a ieşit pe fereastră. Singura diferenţă este că situaţia de enunţare pertinentă pentru determinarea referentului lui eu este descrisă în enunţul însuşi. una dintre primele probleme ce se impun este aceea a echivalenţei de principiu. în consecinţă. 4.1. precum o descripţie definită.338 CAPITOLUL 13 Şi totuşi. a obiectului unic. obiectul din lume reprezentînd refe­ rinţa sa actuală. Şi totuşi. însă eşuează. poate eşua în procesul identificării. . procesul de saturare semantică este acela care. conform tradiţiei lingvistice. fără a indica. 4. dintre procesul de saturare semantică şi atribuirea de referenţi. determinarea referentului lui eu nu funcţionează aici în mod diferit faţă de funcţionarea sa în discursul direct neraportat: se ajunge la Ion prin aplicarea aceleiaşi proceduri. Totuşi. reglează problema atribuirii referenţilor şi conduce la diferenţierea diverselor tipuri de referinţe abordate aici: referinţă anaforică. pe această cale. se poate considera că termenii demonstrativi şi anaforici indică prin mijloace lingvistice lipsa autonomiei lor referenţiale. fenomen ce se produce cînd există mai multe obiecte ale lumii care satisfac ansamblul de condiţii puse. în timp ce deicticele. dotată cu autonomie referenţială. Aşadar. este oare suficient procesul saturării semantice a unei expresii referenţiale date pentru ca acestei expresii să i se poată atribui un referent? La această întrebare putem răspunde simplu prin examinarea expresiilor referenţiale saturate semantic şi pe care Milner le descrie ca fiind dotate cu autonomie referenţială: descripţiile definite. în acelaşi timp. ne-am putea întreba dacă totdeauna se întîmplă astfel: o expresie referenţială saturată semantic. cum poate fi ea remediată. iar această saturare semantică îi asigură autonomie referenţială. referinţă demonstrativă.

însă. prin urmare. că scopul interlocutorului nu este acela de a atribui un referent oarecare unei expresii referenţiale. că aceste procese nu sînt . 4. ci referentul «bun».2. saturare referenţială. chiar dacă procesul de saturare semantică a termenilor slab saturaţi semantic este o parte a procesului de atribuire de referenţi. Este evident însă că ea n-are nici o şansă să ajungă la asta fără alăturarea altor elemente: într-adevăr. Deşi este totdeauna saturată semantic şi. Vom sublinia. saturarea seman­ tică nu este o condiţie suficientă pentru identificarea referenţilor. Pe de altă parte. nu oricare dintre aceste obiecte ar putea fi referentul expresiei pisica neagră. nu există motive să credem că acesta din urmă l-ar echivala pe cel dintîi.DEIXIS ŞI ANAFORĂ 339 Aici avem o descripţie deî'mk&pisica neagră care. In cazul acesta. Această posibilitate. Vom propune o altă noţiune. Mai mult chiar. în cazul descripţiilor definite. el avea intenţia să desemneze un anume animal. o descripţie definită poate eşua totuşi în procesul de a-şi atribui un referent. In realitate. fără dificultate. Or. de la început. să desemneze un obiect din lume. De la început să remarcăm că referinţa este un act de limbaj în care un locutor foloseşte o expresie referenţială dată cu intenţia ca. cel puţin în principiu. Se spune despre o descripţie definită că este incompletă cînd ea eşuează în a-şi determina ca refe­ rent un obiect unic din lume. prin întrebuinţarea acestei expresii referenţiale. SATURARE SEMANTICĂ ŞI SATURARE REFERENŢIALĂ Aşa cun spuneam chiar mai înainte. înainte. bine determinat. Deci. cînd locutorul a utilizat descripţia pisica neagră. însă. nimic nu ne împiedică să considerăm a priori că dacă în comunicarea curentă ajungem. atribuirea de . noţiunea de saturare semantică este insufi­ cientă pentru a da seama de atribuirea de referenţi. adică pe acela pe care locutorul avea intenţia să-1 desemneze. Ca orice act de limbaj. să atribuim referenţi descripţiilor definite incomplete. Să precizăm. corespunde la ceea ce.sau nu sînt doar procese de saturare semantică. se numeşte incompletitudine. actul de referinţă poate reuşi sau eşua şi i se poate propune următoarea condiţie de reuşită: Condiţie de reuşită a actului de referinţă Se va spune despre un act de referinţă dat că este reuşit dacă obiectul pe care interlocutorul îl atribuie ca referent expresiei referenţiale este identic cu obiectul pe care locutorul avea intenţia să-1 desemneze prin întrebuinţarea acestei expresii referenţiale. procesele prin care ajun­ gem aici sînt în joc şi în cazul cînd trebuie să atribuim referenţi unor termeni slab saturaţi. de a arăta prin ce diferă ea de noţiunea de saturare semantică. care se realizează în fapt adeseori. ar trebui să fie suficientă pentru identificarea unui referent. există numeroase obiecte în lume care satisfac condiţiile legate de faptul de a fi pisică şi de a fi negru. am vrea să reamintim cîteva generalităţi despre referinţă. în principiu este autonomă referenţial.

Aşadar. . Astfel. să ne amintim. dacă noţiunea de saturare semantică corespunde aspectului lingvistic al fenomenului. dobîndeşte o saturare referenţială forte. este determinată în afara întrebuinţării. dacă o expresie referenţială este saturată semantic. cum se poate observa cu privire la referinţa deictică. care să ţină seama de aspectele pragmatice şi cognitive ale fenomenului. Aşa cum se poate vorbi despre un proces de saturare semantică prin care un termen referenţial îşi îmbogăţeşte referinţa virtuală (modelul acestui proces fiind determinarea unui antecedent prin intermediul unui termen anaforic). fără dificultate. Toate aceste precizări conduc la tratarea refe­ rinţei ca un fenomen dublu.1. dacă preferăm. Să luăm în considerare exemplul (4): (4) Mă dor dinţii.. cap. fiind dat un context şi referinţa virtuală a expresiei în discuţie. într-o situaţie dată. de a identifica un referent pe baza referinţei sale virtuale şi a elementelor de care dispune interlocutorul: Saturare referenţială O expresie referenţială dată este saturată referenţial dacă. Din această perspectivă. supra. cea de-a doua depinde de capacitatea expresiei în între­ buinţare. din momentul întrebuinţării sale. parţial lingvistic şi parţial pragmatic. de sensul lexical al expresiei şi. pe această temă. ea lasă loc. este legată de relaţia dintre cuvinte şi lucruri sau. acestuia i se poate atribui un referent. expresia context trebuie înţeleasă în sensul lui Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989) şi corespunde unui ansamblu de propoziţii pe care interlocutorul le crede adevărate. acesteia i se poate atribui un referent.1. nu ajunge pentru a asigura autonomia referenţială a pronumelui de persoana întîi). în vecinătatea sa.). Fiind date situaţia de enunţare şi referinţa virtuală a lui eu [mă] (care. acest ansamblu fiind constituit pentru fiecare enunţ pe baza principiului pertinenţei şi nu dat o dată pentru totdeauna (cf. şansele ei de a fi şi referenţial saturată sînt sporite. Deşi între saturarea semantică şi cea referenţială există o legătură parţială dată de faptul că. pronumele de persoana întîi are o saturare semantică slabă dar. în sens strict. In fine. totuşi această legătură nu este absolută. dintre cuvinte şi lume. 4. atribuirea de referenţi este actul unei fiinţe umane. § 4. NB: Aici. tot astfel se poate vorbi şi despre un proces de saturare referenţială. propunem să se facă distincţie între saturarea semantică a unui expresii referenţiale şi saturarea sa referenţială: prima depinde de referinţa virtuală. şi unei alte noţiuni. deci. capaci­ tăţile sale cognitive limitate îl împiedică să considere drept candidaţi la funcţia de referent toate obiectele lumii. n-ar putea fi un fenomen pur lingvistic. trimiţînd la procesul prin care un termen referenţial îşi dobîndeşte referinţa actuală în cazul cînd referinţa sa virtuală îi este insuficientă pentru a şi-o determina pe cea dintîi.340 CAPITOLUL 13 referenţi care. interlocutorul.

şi nici de referinţa demonstrativă. Să reamintim că nu luăm în considerare aici decît pronumele de persoana întîi şi a doua. spre deosebire de ceea ce se întîmplă în cazul descripţiei definite. termenii care sînt utilizaţi pentru referinţa deictică sînt rezervaţi acestui tip de referinţă. fără a fi vorba. De fapt. ca fiind fenomenul corespunzător cazurilor cînd referinţa virtuală a expresiilor referenţiale eşuează prin ea însăşi în stabilirea unui referent. trebuie să răspundem la o ultimă întrebare: dată fiind distincţia deictic. pe de alta. să examinăm în manieră pozitivă referinţa deictică şi pe cea demonstrativă. nici de referinţa indirectă. că referinţele deictice. oare. nici de referinţa deictică.3. de la început.DEIXIS ŞI ANAFORA 4. deoarece un n u m ă r însemnat de feno­ mene referenţiale considerate în mod obişnuit ca anaforice nu răspund caracte­ risticilor enumerate prin definiţia tradiţională a anaforei. într-adevăr. cu toate aceste. vom defini anaforă.1.3. aşa cum am văzut mai sus. în schimb. a priori. neformai şi în mod negativ. PROCESUL DE SATURARE REFERENŢIALĂ 341 înainte de a indica în ce constă procesul de saturare referenţială. referinţa demonstrativă şi deictică. Procesul de saturare referenţială în referinţa deictică Aşa cum am arătat mai sus (cf. trebuie să presupunem. răspunsul este simplu: le numim anafore pentru că ele nu ţin nici de referinţa directă. demonstrativ şi anaforic în sfera termenilor nonautonomi din punct de vedere referenţial. le-am putea crede opuse datorită particularităţii referinţei lor virtuale. Este sigur că referentul unui pronume de persoana întîi trebuie să fi enunţat acest pronume. Termenii deictici combină slaba saturare semantică cu saturarea referen­ ţială puternică . că semnificaţia lexicală a unui termen deictic nu corespunde descrierii condiţiilor de utilizare. se pune o întrebare legitimă cu privire la motivele menţinerii denumirii de anaforă pentru aceste fenomene.două caracteristici pe care. Aşadar. nu şi adverbele de timp şi de loc. la care ne vom reîntoarce acum. După părerea noastră. pe de-o parte. 4. Dar faptul de a fi locutorul . § 3. pe de altă parte. De aceea. Imposibilitatea în care ne găsim de a da o definiţie pozitivă a anaforei ne obligă. de referinţă deictică sau de­ monstrativă. ei dobîndesc o foarte puternică saturare semantică în întrebuinţare. referinţa deictică oferă numeroase caracte­ ristici frapante: pe de-o parte. şi.2). de vreme ce sînt cunoscute dificultăţile întîmpinate în precizarea noţiunii tradiţionale de anaforă. definirea în termeni pozitivi a unei categorii generale de anaforă este dificilă. demonstrative şi anaforice fac obiec­ tul unor procese diferite de saturare referenţială? Această problemă aduce după sine o alta: care este utilitatea distincţiei dintre referinţa anaforică. de ce natură este referinţa lor virtuală? Să remarcăm. deşi se caracterizează printr-o slabă saturare semantică în afara întrebuinţării.

In ce măsură problema ridicată de Kaplan se rezolvă în felul acesta? Să reluăm exemplul (27): (27) Eu nu exist. iar Kaplan propune abandonarea ideii că semnificaţia pronumelui de persoana întîi este descriptivă. răspunsul la această întrebare traversează distincţia semnificaţie descriptivă vs semnificaţie procedurală (cf. (27") este echivalent cu (27). aplicată informaţiilor de care dispune mecanismul interpretativ. Dacă semnificaţia pronumelui de persoana întîi este una procedurală. nu este în mod necesar fals: (27") Anne Reboul nu există.342 CAPITOLUL 13 enunţului în care apare pronumele de persoana întîi nu înseamnă în nici un fel a-1 şi descrie. semnificaţia celor două pronume va corespunde unei formule. Locutorul acestei fraze nu există. dacă semnificaţia lexicală a termenilor deictici nu este descriptivă. ceea ce nu se petrece. Concluzia aceasta este aberantă. Propoziţia exprimată prin acest enunţ se dovedeşte a fi falsă. Dacă (27) a fost enunţat de Anne Reboul. cel puţin în cazul termenilor referenţiali.cel puţin în principiu . de condiţii care permit să se specifice . Dacă semnificaţia pronumelui de persoana întîi ar fi descriptivă. în acest caz. cum este ea şi în ce constă? In opinia noastră. respectiv. însă. . dar ea ar putea fi adevărată. Dacă semnificaţia termenilor deictici ar fi descriptivă. Să vedem cum poate ea funcţiona în cazul pronumelui de persoana întîi şi a doua: în locul unei descrieri a referentului. spre deosebire de (27'). Dacă ar fi aşa. ea constă într-un ansamblu de instrucţiuni care corespund unei proceduri. iar (27"). 1978): (27) (27') Eu nu exist. Wilson şi Sperber 1990). corespunde unui ansamblu de caracteristici esenţiale. (27') nu mai este echivalent cu (27): (27') Locutorul acestei fraze nu există.un referent. în situaţia enunţiativă dată. Insă. a specifica interlocutorul. procedura respectivă furnizează referentul. fie. atunci termenul referenţial s-ar putea substitui cu descripţia care i-ar corespunde. Am văzut deja ce este semnificaţia descriptivă: semnificaţia descriptivă sau reprezentaţionalâ. atunci nu se mai pune problema substituirii pronumelui cu o semnificaţie descriptivă inexistentă şi. atunci ar trebui să constatăm că (27) n-ar putea fi adevărată niciodată şi că ar trebui să admitem ca necesară existenţa individului care enunţă fraza. fie ceva de genul a specifica locutorul. Să examinăm următorul exemplu împrumutat din Kaplan (1977. In ce priveşte semnificaţia procedurală sau computaţională. ar trebui să admitem că (27) nu poate fi adevărată decît în situaţia specificată în (27') în care locutorul enunţului nu există. în situaţia enunţiativă dată.

să observăm că toţi termenii utilizaţi în referinţa demonstrativă au o trăsătură comună: sînt slab saturaţi seman­ tic şi lipsiţi de autonomie referenţială. cînd termenii deictici sînt întrebuinţaţi. Totuşi.pot fi utilizaţi în referinţa demonstrativă. Aceeaşi descripţie. în ciuda lipsei lor de saturare semantică.de exemplu. Fiindcă singura diferenţă rezidă în determinant. trebuie să menţionăm că printre termenii utilizaţi pentru referinţa demonstrativă se găsesc şi descripţii al căror determinant este un adjectiv demonstrativ. 4. căreia i se schimbă doar determinantul -le/acest.3. Procesul de saturare referenţială în referinţa demonstrativă Spre deosebire de referinţa deictică. termenii referenţiali utilizaţi în referinţa demonstrativă nu sînt specifici. dar pot interveni în referinţa anaforică. iar procesul pe care această semnificaţie îl indică se aplică situaţiei enunţiative. trebuie să admitem că principala funcţie a adjectivelor sau a pronumelor demonstrative este aceea de a arăta că saturarea semantică a termenului referenţial în ansamblul său nu este suficientă pentru ca acestuia să i se atribuie un referent. termenii deictici neavînd autonomie referenţială şi fiind slab saturaţi. cînd este utilizat (28). iar acest proces este suficient pentru a le preciza acestora un referent. nu va fi considerată ca fiind slab saturată din punct de vedere referenţial sau ca lipsită de autonomie referenţială. avînd ca deter­ minant articolul definit. să li se atribuie un referent. pronumele de persoana a treia . Cu toate acestea. iar unii termeni care în mod obişnuit nu sînt consideraţi ca demonstrativi . Nu se poate spune că prezenţa unui determinant demonstrativ indică în ce fel trebuie să fie completată referinţa . va trebui să fie însoţită de un gest de indicare pentru a i se putea atribui un referent.DEIXIS ŞI ANAFORÂ 343 Natura semnificaţiei lexicale a termenilor deictici explică slaba lor saturare semantică şi intensitatea saturării referenţiale: referinţa lor virtuală sau. în principiu nu este necesar să se adauge un gest indicativ pentru ca descripţiei să i se stabilească referentul. Aceeaşi descripţie. Aşadar. prin urmare. Să examinăm următoarele exemple: (28) (29) Clinele din rasa terra-nova este foarte calm.2. ci computaţională. Şi totuşi. va fi considerată incompletă în cazul cînd este introdusă prin demonstrativ [acest cîine din rasa terra-nova) şi. dacă preferăm. In realitate. Acest cîine din rasa terra-nova este foarte calm. termenii cărora li se spune demonstrativi nu sînt destinaţi exclusiv referinţei anaforice. semnificaţia lor lexicală nu este descriptivă. situaţia enunţiativă este accesibilă procesului indicat prin referinţa virtuală. referinţa virtuală nu specifică vreun ansamblu de condiţii pe care refe­ rentul ar trebui să-1 satisfacă. corespunzătoare unui ansamblu finit de termeni dotaţi cu o semnificaţie procedurală care permite. In schimb.

este însoţită totuşi de un gest fizic care desemnează obiectul ce îi este referent. vom menţiona pur şi simplu că termenii utilizaţi în scopul referinţei demonstrative eşuează în obţinerea unui referent doar pe baza referinţei lor virtuale. prin incompletitudine). In plus. fiindcă ne permite să delimităm un ansamblu de fenomene destul de diferite dar care. şi pentru referinţa demonstrativă există posibilitatea unui eşec. Aşadar. Acest gest este denumit. neputînd spune că distincţia dintre referinţa anaforică şi cea demonstrativă este marcată lingvistic. această definiţie nu este inutilă. în general. In realitate. termenii utilizaţi pentru referinţa demonstrativă. prin ea însăşi. am avansat ipoteza conform căreia distincţia dintre aceste trei tipuri de referinţe se bazează pe modul lor de saturare referenţială. fie. demonstraţia care o însoţeşte eşuează în identificarea unui obiect unic. fără ca această incapacitate să conducă la eşecul actului de referinţă. precum referinţa deictică. în cazul descripţiilor definite şi nedefinite. este utilizat în scopul realizării referinţei anaforice dacă: 1. Prin urmare. In cazul . 2. Kaplan 1977). Procesul de saturare referenţială în referinţa anaforică Definiţia anaforei Să reluăm definiţia neformală şi negativă a anaforei: o referinţă care nu este nici directă. In fine. termenul nu este dublat de o demonstraţie [un gest indicativ]. referinţa sa virtuală nu indică un proces particular de saturare referenţială.3. concomitent cu referinţa virtuală a expresiei utilizate. pentru cea deictică şi pentru cea anaforică au un punct comun: referinţa lor virtuală eşuează. In acest caz. poate fi incompletă dacă.344 CAPITOLUL 13 virtuală a expresiei date. similar descripţiei definite. ţin de anaforă. în stabilirea unui referent. însă. toate. imposibilitatea de a da o definiţie pozitivă anaforei trebuie pusă în relaţie cu diversitatea fenomenelor grupate sub numele de anaforă. ce anume deosebeşte referinţa demonstrativă de cea ana­ forică? Referinţa demonstrativă. Putem încerca acum să propunem o defi­ niţie a anaforei care. demonstraţie (cf.3. nu va fi mai puţin negativă: Definiţia referinţei anaforice Un termen referenţial a cărui referinţă virtuală este insuficientă pentru identificarea referentului (fie din cauza lipsei de saturare semantică. Vom observa că o referinţă demonstrativă. cînd nu conţine. nici indirectă. expresia referen­ ţială utilizată nu este saturată din punct de vedere referenţial. nici deictică şi nici demonstrativă este anaforică. Deşi negativă. 4. Prin urmare. specificarea lingvistică a procesului de saturare referenţială ce trebuie să i se aplice. diferit în cele trei cazuri. pentru că aceeaşi expresie ar putea fi utilizată tot atît de bine anaforic sau demonstrativ. deşi formală.

care nu este sintactic în realitate: cazul cînd antecedentul şi anaforicul apar în aceeaşi frază şi cînd există supoziţia că pentru aceeaşi anaforă s-ar găsi mai mulţi termeni antecedenţi posibili. ci doar că ar putea fi. Apoi. Cazul standard Vom începe prin cazul standard. . Precizarea antecedentului este un proces lingvistic în sens strict. nu este imposibil de considerat că în anumite cazuri am putea avea de-a face cu interacţiunea unor factori lingvis­ tici şi pragmatici. obiectul unui proces pragmatic de stabilire a antecedentului. în măsura în care domeniul sintaxei este fraza. corespunzător celui analizat de Milner. fără ca sintaxa să poată indica clar pe unul dintre aceştia. trebuie să remarcăm că nimic nu ne împiedică să consi­ derăm că anumite tipuri de anafore au o soluţie lingvistică (sintactică şi/sau semantică). însă. cînd procesul de saturare referenţială se reduce la procesul de saturare semantică. obligatoriu. Precizarea antecedentului este un proces pragmatic. Ar rămîne. ne vom găsi în faţa a trei cazuri cînd saturarea referenţială se rezumă la saturarea semantică: (i) stabilirea antecedentului prin mijloace lingvistice (antecedentul şi anaforă se găsesc. efectuat printr-un meca­ nism de formare şi de confirmare a unor ipoteze. De altminteri. Un caz aparent standard Să începem prin eliminarea unui caz ce pare p u r sintactic. In acest caz. (ii) stabilirea antecedentului prin mijloace pragmatice (antecedentul şi anaforă se pot găsi în aceeaşi frază sau în fraze diferite): acesta este cazul nonstandard. Cu toate acestea. adică realizat sintactic şi semantic. Deci.DEIXIS ŞI ANAFORA 345 referinţei anaforice. orice anaforă cu un antecedent într-o altă frază decît cea în care ea apare face. în aceeaşi frază): acesta este cazul standard. acest fapt nu este suficient pentru a dovedi că precizarea referentului este de natură lingvistică. în scopul precizării referentului. consecinţa acestei imposibilităţi este că procesul de saturare referenţială ia forme diferite. prin urmare. 2. un anumit n u m ă r de cazuri cînd anaforă şi antecedentul său apar în aceeaşi frază: întîi de toate. se pot face două ipoteze: 1. ipsofacto. adică la identificarea unui antecedent. lingvistice şi pragmatice (antecedentul şi anaforă se pot găsi în fraze diferite): acesta este un alt caz non­ standard. (iii) stabilirea antecedentului prin mijloace mixte. în timp ce altele vor avea o soluţie pragmatică.

Paul îl dezgustă pe Petru pentru că [el] fumează. Să observăm. care au un anume rol. In (34). că apartenenţa antecedentului şi a anaforicului la aceeaşi frază nu pare să joace nici un rol.. Intr-un excelent articol care aduce precizări esenţiale în această privinţă. a dezgusta este un verb cu orientare în favoarea subiectului şi de aceea coreferinţa se stabileşte cu Paul. sintactici şi/sau semantici. In (35). iar coreferinţa se stabileşte cu Petru. Faptul acesta pare să favorizeze ipoteza în baza căreia. cea de-a treia categorie de verbe care apare în această poziţie pare să nu favorizeze nici una dintre cele două posibilităţi. pe baza predicatului de care este însoţit (are şapte încăperi şi. orientarea poate fi infirmată.N T ] In schimb. şi vice versa. Ion locuieşte în apartamentul bunicului său. El este foarte în vîrstă. în timp ce altele favorizează coreferinţa subiectului din subordonată [pro] cu obiectul [SN2] din principală. In fine. Verbe cu orientare [a biais în orig. Totuşi această orientare este un fenomen reversibil: în funcţie de predicatul subordonatei. predicatul subordonatei fiind destinat să confirme sau să infirme ipoteza impusă printr-o primă analiză lingvistică. în alte cazuri. El are şapte încăperi. Aici sintaxa este riguros aceeaşi. Fenomenul se manifestă în construcţiile cauzale de tipul SN V SN2 pentru câ pro. . este foarte în vîrstă). Anumite verbe care apar în principală în construcţii de acest tip favorizează coreferinţa dintre subiectul subordonatei [pro] şi subiectul principalei [STVj]. însă. se poate admite că există factori lingvistici. coreferinţa cu subiectul este cel puţin posibilă (cf. Să observăm exemplul (36): (36) Paul îl dezaprobă pe Petru fiindcă [el] este nemilos. iar în acest caz un verb cu orientare în favoarea obiectului nu va împiedica coreferinţa cu subiectul. Toate aceste fapte facilitează ipoteza conform căreia orientarea [le biais] este un feno­ men parţial semantic (legat de verb) şi parţial sintactic (legat de construcţia în care apare verbul).346 Să urmărim exemplele (30) şi (31): (30) (31) C A P I T O L U L 13 Ion locuieşte în apartamentul bunicului său care are şapte încăperi. Ion locuieşte în apartamentul bunicului său care este foarte în vîrstă. în aceste construcţii. Charoîles şi Sprenger-Charolles (1989) dau numeroase exemple: (34) (35) Paul îl dezaprobă pe Petru pentru că [el] a spart vaza. aşa cum o arată exemplele următoare: (32) (33) Ion locuieşte în apartamentul bunicului său. Reboul 1994). iar locutorul precizează că antecedentul lui care este apartamentul in (30) şi bunicul său în (31). verbul a dezaproba este un verb cu orientare în favoarea obiectului. prag­ matica are de jucat un rol oarecare. . Aici. respectiv.. denumite adesea verbe cu orientare.

Cu toate acestea. la acel caz în care procesul de saturare referenţială se rezumă la saturarea semantică. Din această perspectivă. şi a referentului „şoferul maşinii" lui el. aparent. dar pro­ numele nu se acordă cu acest antecedent. unul dintre factorii care conduc la atribuirea referentului „zăpada" lui ea. feminin în primul caz şi masculin în cel de-al doilea. Cu siguranţă în acest caz s-ar putea obiecta că fraza n-ar fi gra­ maticală. nu este lipsit de interes să comparăm acest caz cu acela în care procesul de saturare referenţială nu se reduce la procesul de saturare semantică pentru că nu există un antecedent. .N T ] printr-un mecanism asemănător celui realizat cînd se atribuie un referent des­ cripţiilor definite sau nedefinite incomplete. după ei. fără îndoială. obstacolul îl constituie acele cazuri în care chiar există un antecedent. In acest caz. [Maşina ajunge la intersecţie şi el începe s-o ia la dreapta]. prima propoziţie a fiecărui enunţ {ninge în (37) şi maşina ajunge la intersecţie în (38)) permite constituirea unui context pe baza cunoştinţelor enciclopedice (asupra lumii) ale interlocutorului şi atribuirea unui referent pronumelui anaforic [ea în (37) şi el în (38) . ceea ce. este genul pronumelor. prin urmare. în aceste cazuri nu există un ante­ cedent exprimat lingvistic. trebuie să se ţină seama de fenomenul de acord care. se poate face ipoteza că atribuirea unui referent care. Fără-ndoială. nu trece prin faza identificării antece­ dentului se reduce la aspecte destul de apropiate de cele ale identificării refe­ rentului pentru descripţiile definite şi nedefinite incomplete. în cazurile anaforelor aparent lipsite de antecedent. [Ninge şi ţine] La voiture arrive au carrefour et ii commence â tourner â droite. Dar constatăm că în conversaţiile curente se produc numeroase enunţuri de acest tip şi. adică la identificarea unui antecedent. în (37). Să remarcăm de la început că este destul de ciudat acest mod de exprimare prin care se afirmă că este vorba de un proces de saturare semantică pentru a se adăuga apoi că el este pragmatic. 1988) şi Yule (1982): (37) (38) II neige et elle tient. In schimb. ar trebui să conducă la ipoteza unui control lingvistic printr-un «antecedent absent». Să reluăm exemplele (37) şi (38). în două articole scrise de Tasmowski şi Verluyten (cf. Tasmowski-De Ryck şi Verluyten 1982 şi 1985) se avansează o ipoteză contrară. caz în care procesul este pragmatic. In opinia acestor autori. este exact. Ea din (37) trimite la zăpadă. Să examinăm următoarele două exemple autentice preluate din Reichler-Beguelin (cf. mai mult chiar. Totuşi ni se pare că există un obstacol în faţa acestui mod de a vedea lucrurile. iar e/din (38) la şoferul maşinii. în (38).DEIXIS ŞI ANAFORA 347 Un caz nonstandard Am ajuns. că ele sînt interpretate fără cea mai mică dificultate.

Dacă în (16) există două posibilităţi. utilizat în general pentru indivizi de sex feminin. în baza căreia pronumele de persoana a treia este cu totul lipsit de referinţă virtuală.. în nici un caz. Referinţa virtuală a pronumelui de persoana a treia şi atribuirea unui referent în cazurile nonstandard Atribuirea de referenţi expresiilor referenţiale de orice fel trebuie să parcurgă două etape. ca şi cel al tuturor expresiilor referenţiale. s-ar putea admite că pronumele în cazul din (39) se acordă cu numele propriu. cît despre un caz în care chiar semantismul pronumelui are un rol decisiv. Deşi foarte redusă. adică să specifice că referentul lui el trebuie să poată fi desemnat printr-un termen masculin. atribuirea unui referent pronumelui se produce printr-un mecanism apropiat în mod esenţial de cel care se aplică des­ cripţiilor definite şi nedefinite. fie acordul cu antecedentul Primul ministru. Ea/E! a ţinut un discurs de glorificare a tehnologiei franceze. mult mai numeroase decît s-ar putea bănui. credem că nu este vorba atît despre un «control lingvistic prin intermediul unui antecedent absent». Tocmai către acestea ne vom îndrepta atenţia acum. Sofia. subliniate mai sus. referentul pro­ numelui. adică să fie reciproc evident [mutuellement manifeste. NT] în sensul lui Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989). Totuşi. nu există decît o singură posibilitate. căci genul pronumelui depinde de sexul referentului. vom constata că lucrurile nu stau tocmai aşa: (40) A Paul n-are decît un copil. Ea se numeşte Sofia. mai mult sau mai puţin distincte: . sărăcia referinţei lor virtuale ridică încă probleme. în (39). se poate spune că din raţiuni ce ţin de limitele capacităţilor umane cognitive. în cazul pronumelor de persoana a treia. Ea/*E1 are opt ani. în timp ce referentul lui ea va trebui să poată fi desemnat printr-un termen feminin. în orig. Aruncînd însă o privire asupra exemplului (40).348 CAPITOLUL 13 Vom relua exemplul (16) şi îi vom adăuga exemplul (39) împrumutat de la Kleiber (1990 b): (16) (39) Primul ministru a inaugurat noua centrală nucleară deschisă de EDF. pînă aici am urmat direcţia propusă de Milner. trebuie să fie un obiect identificat deja sau identificabil. Prin urmare. Desigur. într-adevăr. (însăşi această noţiune de «antecedent absent» fiind destul de dificil de precizat şi de susţinut). Paul n-are decît un copil care se numeşte Sofia. s-ar putea considera că în aceste cazuri. In aceste situaţii. antecedentul lui ea. fie utilizarea unui pronume ales în funcţie de sexul referentului. referinţa virtuală nu este complet vidă. In alţi termeni. referinţa virtuală a pronumelui de parsoana a treia. trebuie să conţină o instrucţiune corespunzătoare acestei posibilităţi. cînd între antecedentul exprimat lingvistic şi anaforă nu există acord. avînd o formă masculină şi una feminină. ca şi în cazurile de anaforă fără antecedent. în schimb. Sofia nu poate fi. Şi totuşi. In acest exemplu.

Există o categorie a anaforei? Totuşi rămîne o problemă. Mutatis mutandis. § 2.). chiar dacă referinţa virtuală rămîne slab saturată semantic. 1988).DEIXIS ŞI ANAFORA 349 (i) delimitarea unui ansamblu de referenţi posibili (ceea ce în teoria pertinenţei corespunde constituirii unui context: cf. cu atît referentul său trebuie să fie mai accesibil. pentru a circumscrie această căutare unei situaţii pregnante sau evidente şi pentru a găsi tocmai aici un obiect care să fie actorul principal. In ce ne priveşte. acelaşi argument este valabil şi pentru sugestia lui Kleiber: dată fiind slaba saturare semantică a pronumelui de persoana a treia. rezultă că anafora nonstandard nu are în mod real un proces de saturare referenţială. cu ce legitimitate putem vorbi despre anaforă? . un indice de ac­ cesibilitate nu este necesar: pentru cine s-ar situa în teoria pertinenţei. conform căreia diversele expresii referenţiale indică prin mijloace convenţionale (aparţinînd codului lingvistic) gradul de accesibilitate a referenţilor lor. un mod de a fi pregnant într-un context este să fi fost rezultatul unei proceduri de atribuire de referent.2. 1990 b) a remarcat că sensul pronumelui de persoana a treia trebuie să mai conţină şi alte instrucţiuni cu privire la căutarea unui referent. ea fiind inter­ pretată aproape ca o descripţie definită sau nedefinită incompletă. Această ipoteză se armonizează destul de bine cu cea susţinută de Ariei (cf. După tot ceea ce am văzut mai sus. cu atît referentul său trebuie să fie mai puţin accesibil. adică de a fi un «an­ tecedent». principiul pertinenţei arată că referentul său trebuie să apară în context (în sensul lui Sperber şi Wilson) şi să fie pregnant în acest con­ text. (ii) alegerea unui referent din cadrul acestui ansamblu. cap. în mod evident. Sperber şi Wilson 1986 şi 1989). De aceea. In această optică. Aşadar. 17. Kleiber (cf. infra. nu vedem necesitatea de a admite că accesibilitatea ar fi obiectul unei mărci lingvistice oarecare: ea decurge doar din semnificaţia lexicală a termenului şi din prin­ cipiul pertinenţei. cum pare s-o facă Ariei. în timp ce cu cît ea este mai puţin saturată semantic. considerăm că. cea mai mare accesibilitate a referentului unei expresii slab saturate semantic decurge din principiul pertinenţei. această diferenţă de accesibilitate fiind exprimată printr-un indice de accesibilitate (cf. această ipoteză presupune că cu cît expresia referenţială este mai saturată seman­ tic.2. tocmai pentru că deţine indicaţii cu privire la constituirea contextului şi cu privire la alegerea referentului din interiorul acestui context. Pentru un referent. ea ar fi departe de a lăsa locul vacant. In mod previzibil.

350 CAPITOLUL 13 Nu putem decît să repetăm aici ceea ce spuneam la începutul acestui paragraf consacrat anaforei: acesteia nu i se poate da o definiţie care să nu fie negativă şi. In această lucrare am optat pentru cea de-a doua soluţie. din acest motiv. nu îi putem atribui un proces unificat de saturare referenţială. dacă acestea există. se poate considera fie că ţin de anaforă doar cazurile de anaforă standard. rezolvate prin mijloace pur lingvistice. fie că ansamblul tuturor cazurilor considerate în general ca anaforice ţin de anaforă. chiar dacă ele nu sînt cazuri standard. . In această situaţie.

iar brise poate fi substantiv sau verb. CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE I n acest capitol nu va fi vorba despre descrieri incomplete. pe Aristotel. cap. dar nu şi invers. considerarea elementelor contextuale permite să se atribuie acestei descripţii un referent unic. Cea dintîi este completă prin faptul că determină un referent unic. Ambiguitatea. Să observăm următoarele descripţii definite: filozoful stagirit. Următorul exemplu de ambiguitate sintactică îl preluăm de la Sperber şi Wilson (1989): (1) La petite brise la glace. ambiguitatea este totdeauna lexicală. ambiguitatea este înlăturată: (l1) a. In acest CAZ. La petite brise la glace. La banquise n'est pas trop epaisse a cet endroit-lâ. A . elev al lui Pluton şi preceptor al lui Alexandru cel Mare şi pisica siameză. Ambiguitatea este semantică atunci cînd un termen poate primi două sau mai multe semnificaţii. Semantică ori sintactică. 3. fie semantică. (cf. şi nici despre ambiguităţi sintactice sau semantice. la France Inter. cel adevărat. ex. Iată acum un exemplu de ambiguitate semantică a cărui dezambiguizare este operată de context: (2) Şeful. iar mai tîrziu din maşina Renault 25 metalizată. Cea de-a doua este incompletă întrucît în lume multe animale sînt pisici siameze: expresia eşuează deci în determinarea unui referent unic. însoţită de motociclişti (Claude Villers la emisiunea "Vrai-faux Journal". (30)). descinde întîi din tatăl lui şef. Ea este sintactică atunci cînd un termen poate aparţine la două sau mai multe categorii sintactice . Această incompletitudine se rezolvă în general prin proceduri pragmatice de recurgere la context. O descripţie definită sau indefinită este incompletă dacă eşuează în determinarea unui referent unic. La petite brise la glace. la fel pentru glace. Este de la sine înţeles că un termen ambiguu din punct de vedere sintactic este ambiguu şi din punct de vedere semantic. fie sintactică.14. într-o situaţie în care există o pisică siameză şi una singură. se elimină în general prin context. 31-3-1992). Vom reţine totuşi că în uz. Que serait-ce s'il s'agissait d'un grand vent! b. In următoarele contexte însă. şi supra. petite poate fi substantiv sau adjectiv.

dacă termenul i se aplică sau nu. cel puţin în parte. termenii ambigui din punct de vedere semantic sînt ambigui pentru că pot primi mai multe semnificaţii diferite. Nici lumea şi nici percepţia noastră asupra ei nu sînt vagi: limbajul însă (iv) Nici lumea. ipoteza psihologică. Atît despre Yul Brinner. cît despre termenii vagi. ei sînt totuşi relativ nedeterminaţi sau vagi. verbul descinde este folosit în două sensuri diferite. Faţă de aceste fenomene putem face diverse ipoteze care nu se exclud unele pe celelalte: (i) Lumea este vagă. cu excepţia ipotezei filozofice. pentru fiecare obiect din lume. VAGUL Dacă termenii vagi sau nedeterminaţi au toţi o proprietate comună. (ii) Lumea nu este vagă. şi. ipoteza lingvistică. Aşa este. iar limbajul reflectă această proprietate. dar aceasta nu este suficientă pentru a determina. Fenomenele de care ne vom ocupa în continuare sînt şi ele de tip lexical. 1. care mai are cîteva fire de păr. însă percepţia noastră asupra lumii este vagă. al cărui craniu este complet chel. este întrebuinţarea pe care noi o dăm lim­ bajului. Această proprietate trebuie totuşi clar definită. aceştia nu primesc decît o singură semnificaţie. TERMENII VAGI: TRĂSĂTURI C O M U N E ŞI D I F E R E N T E 1. va trebui să hotărîm dacă există unul sau mai multe feluri de termeni vagi sau nedeterminaţi. în sensul că se referă la anumiţi termeni pe care îi folosim în vorbire: fără să aibă mai multe semnificaţii şi să fie aşadar propriu-zis ambigui. a patra va fi ipoteza pragmatică. iar limbajul reflectă pur şi simplu această proprietate. Cu alte cuvinte. Ne va ajuta o comparaţie cu ambiguitatea semantică: aşa cum am precizat. cît şi despre Valery Giscard d'Estaing. se va spune că sînt chei. vom da acestor diferite ipoteze nume: prima va fi ipoteza filozofică. a treia. în cazul .352 CAPITOLUL 14 In acest caz. nici percepţia noastră despre lume şi nici limbajul nu sînt vagi: ceea ce este vag. în sfîrşit. Pentru a evita confuzia. a doua. aceasta este tocmai caracterul lor vag. (iii) este. Le vom examina pe toate. sensul biologic şi sensul psiho-motor. cazul termenului chel. Dar înainte de toate. de exemplu.1.

In exemplul (5). Aceasta este o pasăre. Plecînd de la observaţiile precedente. ceea ce este nedeterminat între mai multe semnificaţii este ter­ menul. nu. Kleiber 1987): (i) (ii) (iii) vagul observaţional. ceea ce p e r m i t e să se s p u n ă despre un t e r m e n că este vag este existenţa cazurilor limită. termenul înalt nu va avea aceeaşi semnificaţie dacă Petre e pigmeu sau suedez. In acest caz. Aşadar. încît despre propoziţia O este Tsă nu se poată spune dacă este adevărată sau falsă. vagul multidimensional. In fine. Existenţa unor asemenea cazuri limită nu se manifestă totuşi în mod identic.CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE 353 ambiguităţii.2. iar criteriile de decizie vor fi multiple. ea nu are aceleaşi efecte pentru toţi termenii vagi şi se pare că diferenţele ţin de proprietăţile desemnate de aceşti termeni. semnificaţia este nedeterminată la nivelul extensiunii. 1. se poate propune o definiţie a ceea ce înseamnă pentru un termen a fi vag. In exemplul (4). părerile privind frumuseţea lui Paul pot diferi şi se pare că nici nu există vreun criteriu obiectiv de decizie. DIFERITELE TIPURI DE TERMENI VAGI Au putut fi deosebite trei tipuri de „vag" (cf. Aceste trei tipuri de vag corespund respectiv următoarelor exemple: (4) (5) (6) Petre este înalt. un termen ar determina mai multe exten­ siuni. pe cînd un termen este vag atunci cînd extensiunea sa este greu de determinat în mod precis. un termen poate fi în acelaşi timp şi vag şi ambiguu. NB: Atragem atenţia asupra faptului că. Paul este frumos. unii nu vor putea hotărî uşor dacă un ani­ mal este sau nu pasăre. Definiţia unui termen vag Un termen T este vag dacă şi numai dacă în lume există cel puţin un obiect O de aşa natură. . A. Existenţa cazurilor limită se manifestă adesea în schimburi lingvistice de tipul: (3) A B Ion e chel. Altfel spus. vagul subiectiv. dintre care cel puţin una ar fi neclară. un termen este ambiguu dacă i se pot atribui mai multe semnificaţii cel puţin parţial diferite. atîta doar că are păr cam rar. Să luăm din nou exemplul termenului chel. în exemplul (6). pe cînd în cazul vagului. cel puţin în principiu.

) este tot E. soluţia pragmatică. Să verificăm acest lucru pe două exemple pe care deja le-am dat: (8) Paradoxul calviţiei Un om fără nici un fir de păr pe cap este chel. se poate adopta fie soluţia filozofică. care constă în a spune că ceea ce este vag este întrebuinţarea pe care o dăm noi limbajului. care ar consta în a spune că însăşi lumea este nedeterminată în privinţa mărimii. Paradoxul înălţimii Un om care are 1. atunci unul care are n +1 fire de păr este chel.3. a calviţiei sau a oricărei alte proprietăţi observaţionale a indivizilor şi a obiectelor care o compun. atunci un obiect care are n+/-l (fire de pâr. care constă în a spune că ceea ce este nedeterminat este percepţia noastră. atunci un om care are n +1 centimetri este mic. 1. fie. care este E. Dacă un om care are n centimetri este mic. Toţi oamenii sînt chei. . Nu este totuşi evident că toate aceste soluţii sînt acceptabile în aceeaşi măsură. fie soluţia lingvistică. centimetri. care constă în a spune că termenul însuşi este nedeterminat. Termenii observaţionali Una dintre caracteristicile principale ale termenilor care aparţin vagului observaţional este de a produce paradoxul lui Wang. Deci toate numerele sînt mici. are n-ifire de păr. Se pare că o versiune oarecare a paradoxului lui Wang se poate aplica mutatis mutandis la termenii observaţionali. DIFERITELE EFECTE ALE VAGULUI 1. lingvistice şi psihologice distincte.354 CAPITOLUL 14 Această împărţire a termenilor vagi în trei tipuri este interesantă î n t r u c î t ea pare să corespundă u n o r c o m p o r t a m e n t e logice. kilograme etc. Dacă n este mic. atunci şi n + 1 este mic. Paradoxul lui Wang se poate enunţa în modul următor: (7) Paradoxul lui Wang Cifra 0 este mică. kilograme etc).50 metri este mic. fie soluţia psihologică. Dacă un om care are n fire de păr este chel. Toţi oamenii sînt mici. centimetri. Funcţionarea paradoxului lui Wang constă în a aplica unei definiţii un principiu general conform căruia dacă un obiect.3. (9) Pornind de aici. în sfîrşit.1.

Putem susţine această observaţie şi prin următoarea constatare: paradoxul lui Wang se poate aplica la termeni care desemnează proprietăţi ce nu sînt. Paul este înalt. Lakoff 1972 b [în fr. amabil. adică soluţia filozofică şi soluţia psihologică. iar acestea diferă după cum termenul vag pe care îl însoţesc este observaţional. Să vedem paradoxul următor: (10) Paradoxul saturaţiei de culoare Conţinutul unui anumit vas cu vopsea este roşu. Pot fi consideraţi vagi nu fiindcă. apriori. ea va rămîne roşie. De asemenea. termenii observaţionali nu apar în general într-un context care conţine relativizatori de tipul într-o anumită măsura. hedges. în sensul că un individ nu s-ar putea pronunţa faţă de un obiect. că ar trebui adoptată aici soluţia psihologică. nu lumea însăşi sau percepţia pe care o avem asupra ei pun probleme. ci pentru că mai mulţi indivizi nu vor fi în mod necesar de acord asupra aceleiaşi judecăţi faţă de un obiect dat. Altfel spus. 1. de altfel nici lumea însăşi. pentru un anumit individ.3. ci faptul ca această măsură să reprezinte un criteriu. pe baza numărului firelor de păr. enclosuresj). în fond etc. ci de a şti. ci determinarea criteriului pe care trebuie să-1 respectăm pentru aplicarea unui termen. cf. ci de a şti dacă. imediat măsurabile. pro­ blema următoare nu este de a determina în centimetri înălţimea unui individ. Şi totuşi. acesta va fi aşezat printre chei sau printre ne-chei. dacă el va fi clasificat între înalţi sau între scunzi. b. ei prezintă cazuri limită. Paul este înalt. Dacă vopseaua din acest vas este roşie. plecînd de la această determinare. Termenii subiectivi Termenii subiectivi sînt de tipul bun. cu alte cuvinte. subiectiv sau multidimensional. plăcut. ei suportă însă per­ fect relativizatorii „neutri" cum sînt ioarte. Termenii vagi sînt adesea însoţiţi de locuţiuni adverbiale care arată carac­ terul vag al termenului în cauză. Putem observa aceasta cu ajutorul următoarelor exemple. Paul este foarte/mai degrabă înalt. Aceste locuţiuni adverbiale sînt în general numite relativizatori (în engl. Conţinutul vasului va fi tot timpul roşu. Atragem atenţia asupra faptului că problema care se pune nu este de a determina numărul de fire de păr pe care le are un individ. Se pare aşadar că primele două soluţii trebuie înlăturate de aici. diluînd-o cu puţină apă. preluate de la Kleiber (1987): (11) (12) ?Intr-o anumită măsură/din anumite puncte de vedere/ în fond/ într-un sens/ în principal. după părerea mea.CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE 355 Să reluăm exemplele (8) şi (9). Diferă în primul rînd de predicatele observaţionale prin faptul că nu sînt expuse para­ doxului lui Wang. După părerea mea. ci capacitatea noastră . ceea ce este în joc. tîmpit etc. Astfel. Ne-am putea gîndi. inteligent. cum este culoarea.2. mai degrabă. din anumite puncte de vedere. nu este percepţia noastră asupra lumii. a. întrucît ceea ce pune aici probleme nu pare să fie măsura însăşi a obiectului ori a podoabei sale capilare etc. care indică existenţa mai multor criterii.

pot apărea în construcţii de tipul N de Nr Să vedem următoarele exemple. a. Cretinul de bărbatu-meu. spre deosebire de ceea ce se întîmplă în expresiile obişnuite N1 de N2 (ca de exemplu maşina de cusut. cum sînt foarte. pe care le-am preluat de la Milner (1978): (16) Un kilogram de . ori soluţia pragmatică. O bucată de \ pîine. ei admit un ultim tip de relativizatori nonadverbiali. Idioata de soră-mea. b. b. Ion e un soi de imbecil mulţumit de sine. interpelări la persoana a doua. Petre este inteligent. cum sînt substantivele cantitative. Petre e inteligent. Petre este foarte/ mai degrabă inteligent. depinde de caz) pot intra în exclamaţii. Se va observa că în expresiile din (16) şi (17). Nu le vom enumera decît pe cele mai importante. din anumite puncte de vedere. Acestea nu sînt însă singurele caracteristici ale termenilor subiectivi. Tîmpitul credea că e uşor să faci avere acolo! . d. Un imbecil de jandarm c. Tîmpitul de Ion.356 CAPITOLUL 14 de a ne pune de acord asupra termenului subiectiv care trebuie atribuit unui obiect dat: se poate aşadar susţine ori soluţia lingvistică. Aceste diferite construcţii sînt respectiv reprezentate în exemplele următoare: (18) (19) (20) (21) (22) Ce frumos e! Tîmpitule! Tîmpitul! Tîmpitul de el a crezut! Ion a plecat în America. după părerea mea etc. Să examinăm următoarele exemple: (13) (14) (15) Intr-anumită măsură/ din anumite puncte de vedere/în fond. (ii) termenii subiectivi (substantive sau adjective. se va observa mai întîi că ei tolerează foarte bine relativizatorii pe care termenii observaţionali îi respingeau. In ceea ce priveşte particularităţile termenilor subiectivi. In fine. cum sînt: un fel de sau o specie de. Ei mai tolerează şi relativizatorii acceptaţi de termenii observaţionali. în fond etc. nu 7V2 îl determină pe iVp ci Ni pe N2. reflecţie la persoana a treia. şi anume: într-o anumită măsură. Milner (1978) a trecut în revistă multe dintre proprietăţile lor sintactice. După mine. (i) Unele substantive subiective. O firimitură de ' (17) a. incidenţă calitativă şi anaforă.

In acest sens. Ei mai acceptă şi alţi relativizatori nonadverbiali. li s-au propus soluţii diferite. 2.3. In schimb. într-o anumită măsură. în special pentru că ei nu permit paradoxul lui Wang şi pentru că acceptă relativizatori de tipuldin anumite puncte de vedere. deşi pot exista diferenţe individuale în atribuirea lor. cum este foarte. care sînt. IPOTEZA LINGVISTICĂ Ipoteza lingvistică se referă la termenii subiectivi. pe de altă parte. Vom vedea că.3. un gen de. în principaletc. Termenii multidimensionali Din anumite puncte de vedere. cum sînt un fel de.1. mai mult sau mai puţin legate de două dintre ipotezele noastre. Le vom examina pe rînd.CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE 357 Pe baza acestor comportamente lingvistice speciale. Se va vedea mai jos că aceasta este şi opţiunea lui Milner (1978) şi a lui Ducrot (1984). Ea a dat naştere la două versiuni independente. * Acesta este un foarte scaun. Un dodo este un fel de/o specie de pasăre. 1. Vom observa toate acestea prin următoarele exemple: (23) (24) Din anumite puncte de vedere/In principal/In fond. 2. TERMENII VAGI: MULTIPLICITATEA IPOTEZELOR Intrucît termenii vagi diferă între ei în ceea ce priveşte efectele sau contextul lingvistic în care pot apărea. ei refuză relativizatorii care se referă la grade. care sînt acceptaţi şi de substantivele subiective. ăsta e un scaun. ipoteza psihologică şi ipoteza lingvistică. aceste diferenţe nu ţin în mod aparent de faptul că criteriile variază de la un individ la altul. ipoteza adoptată a fost aceasta. în fond. spre deosebire de termenii subiectivi. termenii multidimensionali sînt apropiaţi de termenii subiectivi. trebuie să atragem atenţia că aceşti termeni sînt numai substantive şi că. Să observăm exemplele (25) şi (26): (25) (26) E un fel de/un gen de scaun. Totuşi. . ci mai degrabă de numărul mare de criterii care trebuie examinate pentru a decide dacă termenul se aplică sau nu. versiunea lui Milner (1978) şi cea a lui Ducrot (1984). deşi învecinate. s-ar putea considera aici că ceea ce este prea vag pentru a îngădui decizia şi a adopta ipoteza psihologică este percepţia noastră asupra lumii. aşa cum vom vedea. am putea fi tentaţi să le aplicăm soluţia lingvistică.

un termen referenţial este autonom din punct de vedere referenţial dacă ceea ce permi­ te să i se atribuie o referinţă actuală este referinţa sa virtuală. Milner este de părere că numele de calităţi au drept caracteristică proprie faptul că împărtăşesc anumite proprietăţi (mai ales semantice) ale pronumelor. dar spre deosebire de substantive. ele au proprietăţile următoare: (i) Pot fi folosite în mod nonautonom şi îşi pot primi referinţa de la un substantiv obişnuit anterior. nu exprimă întotdeauna o apartenenţă. (ii) In întrebuinţare atributivă.1. el nu are sau este lipsit de autonomie referenţială. fără să vorbim în cazul lor de sinonimie. obiectul din lume pe care îl desemnează acest termen. incapabile să-şi determine prin ele însele referinţa actuală. (iii) Această apropiere este ratificată de comportamentul lor din propoziţiile atributive negative şi din citări. (v) In general nu se pot substitui unul altuia fără modificarea radicală a frazei. nu-şi pot determina singure un referent. substantivele obişnuite şi substantivele calificative se opun la un anumit număr de nivele.1. semnificaţia lexicală a termenului referenţial. (ii) In întrebuinţare atributivă. este referinţa actuală a termenului. care determină condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un obiect din lume pentru a fi referinţa actuală a termenului în cauză. Amintim aici că Milner are o terminologie proprie. (iii) Această judecată de apartenenţă poate fi şi negativă.358 CAPITOLUL 14 2. deci. sînt lipsite de referinţă virtuală şi. numele calificative sînt substituibile. NB: După Milner. este referinţa sa virtuală. Pronumele. permit o interpretare care stabileşte apartenenţa la o clasă. (v) Cu condiţia respectării performativităţii lor. dar pot constitui o insultă. de . (iv) Pot fi folosite la modul opozitiv pentru a desemna o submulţime. pe cînd termenii nonclasi­ ficanţi corespund în principal numelor de calităţi/calificative (şi adjectivelor care le sînt asociate). (iv) Numele calificative pot fi folosite la modul nerestrictiv fără să desemneze submulţimi. Cît despre sunstantivele calificative. fapt ce le apropie de performative. în caz contrar. Ca şi substantivele. pronumele sînt termeni referenţiali. Substantivele obişnuite au următoarele proprietăţi: (i) îşi determină ele înseşi referentul. pe care o vom folosi şi noi în acest paragraf: referentul unui termen referenţial. Clasificanţă şi nonclasificanţă Milner preferă opoziţiei dintre termenii subiectivi şi ceilalţi termeni opoziţia termeni clasificanţi vs termeni nonclasificanţi. Termenii clasificanţi corespund în mare termenilor pe care i-am putea numi obişnuiţi.

. unei propoziţii care conţine un termen subiectiv nu i se poate atribui valoare de adevăr. scapă lingvisticii propriu-zise (fonologie. cap. Cu alte cuvinte. un termen nonclasificant este dependent de enunţarea sa. Primul caz corespunde substantivelor obişnuite clasificante. O definiţie care conţine termenul de definit este circulară. Ducrot începe cu observaţia că termenii subiectivi nu desemnează pro­ prietăţi bine delimitate şi că. în acest sens. dacă acesta din urmă este prevăzut cu o referinţă virtuală care îi permite să-şi determine un referent (cf. un vorbitor care produce un enunţ în care califică un obiect sau un individ cu ajutorul unui termen subiectiv nu atribuie acestui obiect sau acestui individ o proprietate dată. Consecinţa acestei caracteristici este următoarea: pentru a-şi determina referinţa actuală. cap. frumos. sintaxă. pe de altă parte. tîmpit etc. el dă indici suficienţi pentru a se înţelege că această atribuire depinde de criterii mai degrabă subiective decît obiective. ci mai degrabă al unor observaţii disparate din lucrările sale. După Milner. substan­ tivelor calificative nonclasificante. ea poate defini termenul făcîndu-1 să apară în definiţia însăşi.2. 6). In acest sens. 13. Termenii subiectivi şi delocutivitatea Spre deosebire de Milner. cel puţin. referinţa virtuală poate îmbrăca două forme diferite: ea poate defini un termen. supra. Să luăm cazul termenului calificativ idiot: condiţia pe care un obiect din lume trebuie s-o îndeplinească pentru a putea fi numit idiot este să fie numit idiot. iar al doilea. Ducrot 1984. termenii nonclasificanţi. Să observăm exemplul (27): (27) Ion e deştept.1. particularitatea comună a numelor de calităţi (de exemplu bun. de împrejurările în care a fost produs enunţul. ca şi noţiunea însăşi de nonclasificanţă. El a avansat cîteva sugestii cu ocazia unor cercetări epistemologice asupra lingvisticii (cf. deştept. a cărui propunere asupra termenilor subiectivi a devenit o întreagă teorie. într-adevăr. 2. sugestiile lui Ducrot n-au făcut obiectul unei expuneri complete. ceea ce explică lipsa de autonomie referenţială a termenilor nonclasicanţi. In ce măsură rezolvă teoria lui Milner problema vagului la termenii subiec­ tivi? Făcînd ca atribuirea termenilor subiectivi să depindă de propria lor enun­ ţare. fără ca termenul însuşi să apară în această definiţie. § 1). semantică).CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE 359 autonomie referenţială. în parte. Atragem atenţia că acest fapt nu înseamnă totuşi că un substantiv calificativ sau un pronume nu-şi poate dobîndi o referinţă actuală: acesta nu o va avea însă decît prin însoţirea sa cu un substantiv obişnuit.) şi a pronumelor este tocmai lipsa autonomiei referenţiale.

Există totuşi o diferenţă aparentă: conform lui Ducrot. După Ducrot.în linii mari concluzii favorabile sau defavorabile individului despre care se spune că este x . la discurs. trimit. am putea considera că ele sînt şi pragmatice. supra. Diferenţa este aşadar foarte mică. care derivă delocutiv din obiceiul pe care îl aveau unii actori de la începutul secolului de a spune „M'as-tu vu dans Rodrigue?" (M-ai văzut în Rodrigo?). creată nu de lingvişti.apoi. în analizele lui Ducrot şi Milner.360 CAPITOLUL 14 Prin enunţarea acestuia. pentru descrierea termenilor subiectivi. Această semnificaţie trimite însă la o (pseudo-)proprietate a cărei singură existenţă depinde. acea ramură a psihologiei care priveşte nu studiul sentimentelor şi nici pe cel al aberaţiilor . 11. termenul subiectiv este folosit într-o primă etapă în favoarea unui anumit tip de concluzie . la Ducrot. derivarea delocutivă produce o (pseudo-)semnificaţie sub forma unei (pseudo-)proprietăţi presupusă a corespunde termenului în cauză. şi nici nu se angajează asupra adevărului unei propoziţii care l-ar situa pe Ion într-o mulţime definită la modul independent. Termenul deştept nu are aşadar un conţinut care să-i aparţină.3). cap. § 2. amîndouă. ceea ce explică caracterul său vag. termenul subiectiv are o (pseudo-)semnificaţie. cel puţin în etapa a doua. de enunţarea termenului considerat că o desemnează. Exemplul clasic este expresia franceză etre unm 'as-tu-vu. un vorbitor care produce un asemenea enunţ nu îndeplineşte prin aceasta un act de afirmare: el argumentează mai degrabă în favoarea unei anumite concluzii. la Milner.3. locutorul din exemplul (27) nu se angajează asupra adevărului unei propoziţii care i-ar atribui lui Ion o anumită proprietate. ci de psihologii care lucrau asupra conceptelor în cadrul psihologiei cognitive. Dar dacă n-are sens. Ele nu sînt totuşi prag­ matice în măsura în care enunţarea face obiectul unei reprezentări lingvistice şi în care. Să observăm apropierea evidentă dintre analizele lui Milner şi Ducrot care. vagul termenilor subiectivi ţine mai degrabă de o semantică specială a acestor termeni decît de întrebuinţarea care li s-ar da. Pe baza insistenţei lor comune asupra enunţării. delocutivă. 2. „M'as-tu vu dans Hamlet?" (M-ai văzut în Hamlet?) etc. după Ducrot. cum poate el totuşi servi unei argumentaţii în favoarea unei concluzii date? Răspunsul lui Ducrot la această problemă trece prin noţiunea de delocutivitate (cf. în etapa a doua. mulţimea oamenilor deştepţi. la enunţare. IPOTEZA PSIHOLOGICĂ: TEORIA PROTOTIPURILOR Ipoteza psihologică priveşte în special termenii multidimensionali şi numai în mod accidental termenii observaţionali. Analizele lui Milner şi Ducrot sînt lingvistice în măsura în care ele pre­ supun că vagul termenilor subiectivi ţine de natura semnificaţiei acestor termeni: circulară. Altfel spus. Este o teorie recentă. NB: Delocutivitatea constă în construirea unei proprietăţi plecînd de la un discurs.2.

Kleiber 1990 a): primul se aplică la fiecare dintre condiţiile ansamblului. 2. adică se referă la propoziţii care sînt adevărate sau false. Apartenenţa unui obiect dat la o categorie depinde de faptul ca acest obiect să satisfacă un ansamblu de condiţii necesare şi suficiente. Un cîine lup german e mai mult cîine decît un shar-pe'i.fals. Cunoscută sub numele de teoria prototipurilor. In această optică.1. Categorizarea se bazează aşadar pe un model al condiţiilor nece­ sare şi suficiente şi pe următoarele propoziţii (cf.CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE 361 mentale. Kleiber 1990 a): (i) Conceptele sau categoriile sînt entităţi cu frontiere clar delimitate. iar criteriul de apartenenţă la categoria în cauză îl reprezintă deţinerea acestor caracteristici. această ipoteză psihologică s-a constituit ca reacţie împotriva teoriilor filozofice sau lingvistice tradiţionale referitoare pe de o parte la concepte.2. problema centrală este categorizarea. iar întrebarea la care trebuie să se răspundă este următoarea: ce criterii sînt hotărîtoare pentru a stabili apartenenţa sau nonapartenenţa unui obiect la o categorie? Incepînd din antichitate. iar pe de alta la lexic. carac­ terele de necesar şi suficient nu se referă la acelaşi lucru (cf. Conform acestei propoziţii. dar nici una nu este suficientă. adică fiecare dintre condiţii este necesară. (iii) Membrii unei aceleiaşi categorii au un statut categorial egal. Lakoff 1987): (i) Raţiunea este abstractă şi acorporală. ceea ce este suficient . Teoriile clasice: modelul condiţiilor necesare şi suficiente Teoriile clasice se sprijină pe o anumită concepţie asupra raţiunii umane. con­ cepţie care poate fi rezumată în patru propoziţii (cf. frazele următoare n-au nici un sens: (28) (29) O vrabie e mai mult pasăre decît struţ. ci studiul funcţionării intelectului. (ii) Apartenenţa unei entităţi particulare la o categorie răspunde sistemului adevărat . Cu toate acestea. filozofia a propus un răspuns relativ simplu la această întrebare: membrii unei categorii au în comun aceleaşi caracteristici. (ii) Raţionamentul este literal. (iv) Spiritul reflectă natura: el foloseşte simboluri abstracte care sînt reprezentarea internă a realităţii externe. Această ultimă propoziţie corespunde ideii conform căreia nu poţi fi mai mult sau mai puţin om sau pasăre. (iii) Gîndirea este logică în sens filozofic şi modelabilă matematic.

2. este clar distinct(ă) de vecinul său. un obiect trebuie să satisfacă toate condiţiile ataşate categoriei în cauză. să corespundă conceptului. Dificultăţile modelului condiţiilor necesare şi suficiente Din punct de vedere psihologic. Distincţia dintre proprietăţile necesare şi suficiente ale obiectului. Acest ansamblu de proprietăţi corespunde ansamblului condiţiilor necesare şi suficiente ataşate categoriei mierlă.2. Kleiber 1990 a): (i) Fiecare cuvînt are o semnificaţie precisă. sensul lexical ţinînd de lingvistică. există un "decupaj natural" al obiectelor lumii în care fiecare specie. obiectele din lume deţin un anumit număr de proprietăţi contingente. care corespund cunoştinţelor enciclopedice pe care le putem avea asupra obiectului. accidentale. dar nu face parte din sensul lexical al termenului mierlă. se întîlneşte în majoritatea teoriilor lingvistice (la Milner 1982.2. iar această diferenţă presupune distincţia dintre lingvistică şi pragmatică. care corespund sensului termenului lexical ce desemnează acel obiect. un termen lexical. categoriei naturale căreia îi aparţin obiectele îi corespunde un concept. ar corespunde esenţei obiectului). iar conceptului. cum sînt de exemplu penele negre. Notăm că pe lîngă proprietăţile care corespund condiţiilor necesare şi suficiente (care. să poată fi desemnat printr-un cuvînt. într-o teorie esenţialistă. pentru a aparţine unei categorii. un obiect din lume trebuie să aibă un anumit număr de proprietăţi biologice. ansamblul condiţiilor necesare şi sufi­ ciente corespunde sensului unui termen lexical. şi proprietăţile contingente. (ii) Categoriile sînt entităţi discrete: altfel spus. dintre care cea mai evidentă este că trebuie să fie pasăre. şi chiar fiecare tip de artefact. Altfel spus. Altfel spus.362 CAPITOLUL 14 este ansamblul tuturor condiţiilor. Propoziţia mierlele sînt negre face parte din cunoştinţele noastre enciclopedice asupra mierlelor. fără însă ca ele să fie proprietăţi necesare şi suficiente. Pentru a vedea distincţia dintre condiţiile necesare şi suficiente. . pe cînd cunoştinţele enciclopedice de pragmatică. In pofida popularităţii şi interesului său. modelul condiţiilor necesare şi suficiente cores­ punde unei duble intuiţii (cf. în majo­ ritatea teoriilor lexicale compoziţionale. de exemplu. unde sensul lexical al unui termen este definit ca ansamblul condiţiilor necesare şi suficiente pe care trebuie să le în­ deplinească un obiect din lume pentru a fi referentul obiectului). căci există şi mierle albe. Pentru ca un obiect să aparţină categoriei. Legătura acestei teorii cu lexicologia tradiţională este aceea că. trebuie ca el să satisfacă ansamblul con­ diţiilor necesare şi suficiente. modelul condiţiilor necesare şi suficiente se loveşte de cîteva dificultăţi. să luăm exemplul mierlei: ca să fie mierlă. Notăm totuşi că există proprietăţi care sînt bine distribuite în mulţimea mierlelor.

con­ form căruia toţi membrii unei aceleiaşi categorii sînt echivalenţi. Problema care se pune este aşadar următoarea: de ce. dinele. piele. în mulţimea membrilor din categorie. In majoritatea situaţiilor. acela al categoriei pasăre. Unele teste arată că dacă oamenilor li se cere să numească un exemplu caracteristic al categoriei. vrabia apare ca un exemplu de pasăre mai bun decît găina ori struţul. . modelul condiţiilor necesare şi suficiente obligă la eliminarea anumitor proprietăţi de identificare. Milou va fi desemnat drept un dine. nu numai pentru a trimite la un animal care aparţine categoriei corespunzătoare şi la carnea acestui animal. carne. Este ceea ce se întîmplă atunci cînd este folosit un acelaşi cuvînt. Să luăm cazul lui Milou [cîinele din seria de benzi desenate Ţintiri]. adică cu existenţa mai multor cuvinte diferite. (vi) In sfîrşit. pentru a referi la un obiect. toţi termenii care corespund diferitelor categorii cărora le aparţine acest obiect? (iv) Modelul condiţiilor necesare şi suficiente nu poate da seamă de vagul referenţial: vagul referenţial intervine atunci cînd se întrebuinţează un acelaşi cuvînt pentru a desemna obiecte diferite. întîlnite în general. cîine. dinele ăsta. mamifer şi animal. mai ales a celor care privesc speciile naturale şi culorile. Vom relua un exemplu pe care l-am evocat deja.CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE 363 Dificultăţile pe care le întîmpină modelul condiţiilor necesare şi suficiente sînt direct sau indirect legate de aceste două intuiţii. (i) Nu se poate verifica pentru fiecare membru al unei categorii dacă satisface sau nu ansamblul de condiţii necesare şi suficiente ataşate categoriei în cauză. fără să se poată considera că avem dea face cu un caz de omonimie. într-un anumit număr de situaţii. foxterier. care generează vagul. fraza (30) nu este lipsită de sens: (30) Vrabia este mai pasăre decît este struţul pasăre. testele psiho­ logice arată existenţa unor ierarhii interne categoriilor. (iii) Modelul condiţiilor necesare şi suficiente nu explică de ce un obiect care în principiu poate fi desemnat prin mai mulţi termeni corespunzători diferitelor categorii cărora le aparţine nu va fi desemnat în general în actele de referinţă pe care le produce decît printr-unul singur dintre aceşti termeni. şi la pielea sa: viţel = animal. (ii) Modelul condiţiilor necesare şi suficiente întîmpină dificultăţi în descrierea unor categorii. (v) Contrar la ceea ce pretinde modelul condiţiilor necesare şi suficiente. nu se pot folosi indiferent. sau să clasifice diferite păsări în funcţie de gradul lor de de aparteneţă la categorie. In acest sens şi contrar prezicerilor modelului condiţiilor necesare şi suficiente. dar nu universal.

Milou va fi desemnat ca un cîine mai degrabă decît un mamifer sau animal. penele negre joacă un rol sigur în identificarea mierlelor. şi aceasta întrucît există şi mierle albinoase. Cu toate acestea. NB: Noţiunea de asemănare de familie este preluată de la Wiugenstein (1953). ca să-i expunem rapid cea mai veche versiune. Kleiber 1990). Ea se referă atît la dimensiune orizontală a structurării interne a categoriilor. . iar aici. Cu alte cuvinte. cît şi la dimen­ siunea verticală a structurării dintre categorii. Prototipul este cel mai bun exemplar al categoriei şi este definit statistic prin frecvenţa cu care este menţionat. mai ales Lakoff 1987) să propună o teorie concurentă bazată pe cercetări psihologice recente în domeniul categorizării (cf. Din această perspectivă. Toate aceste greutăţi au determinat pe anumiţi lingvişti (cf. (ii) Un exemplar al categoriei este reprezentativ în funcţie de gradul său de apartenenţă la categorie. prin termenul joc. ea explică de ce fraza (30) are sens şi de ce.3.2. Wittgenstein pleacă de la exemplul jocurilor. în special Rosch 1977 şi 1978). Dimensiunea orizontală Pentru a înlocui noţiunea de ansamblu de condiţii necesare şi suficiente cu noţiunea de asemănare cu un prototip. Modelul condiţiilor necesare şi suficiente obligă la eliminarea condiţiei corespunzătoare acestei proprietăţi din ansamblul condiţiilor ne­ cesare şi suficiente care defineşte categoria de mierlă. şi versiunea cea mai recentă. (iii) Frontierele categoriilor sînt vagi. versiunea extinsă. versiunea stan­ dard. în categoria/«5dre. vrabia ar fi cel mai bun exemplar al categoriei. care devine astfel baza categorizării.364 CAPITOLUL 14 Aşa se întîmplă în cazul penelor negre la mierle. prototipul acesteia. Versiunea standard a teoriei prototipurilor Nu este de mirare că teoria prototipurilor şi-a luat drept sarcină să rezolve dificul­ tăţile pe care le întîlneşte modelul condiţiilor necesare şi suficiente. în majoritatea situaţiilor. Noi numim prin acelaşi cuvînt. Teoria standard a prototipului se bazează pe un anumit număr de ipoteze: (i) Orice categorie are o structură internă prototipică. apartenenţa unui' obiect la categorie fiind decisă plecînd de la gradul de asemănare dintre obiectul în cauză şi o vrabie. ne bazăm pe o lucrare excelentă (cf. Această teorie a evoluat cu timpul. 2. teoria prototipurilor se sprijină pe ierarhia internă categoriilor. (iv) Membrii unei categorii nu împărtăşesc toţi aceleaşi proprietăţi: ceea ce îi leagă este o asemănare de familie.

sînt destul de diferite şi nu par să aibă în comun nici măcar o proprietate. mamifer. cînd corespunde unei construcţii mentale. cel mai bun exemplar al categoriei. teoria prototipurilor vorbeşte şi despre dimen­ siunea verticală a relaţiilor dintre categorii.m. între fotbal şi basket la fel. Astfel. desigur. Milou este foxterier. proprietăţile tipice ale membrilor categoriei se determină plecînd de la el. Dimensiunea verticală După cum am văzut mai sus. aceasta constă în faptul că oricare dintre membrii unei familii date are în comun cu cel puţin un alt membru al acelei familii cel puţin una dintre caracteristicile sale. ci poate fi o construcţie mentală. Ei pot să nu aibă proprietăţi comune şi să aibă totuşi o asemănare de familie. şi considerăm că ele aparţin aceleiaşi categorii. cîine. Un acelaşi obiect poate aparţine la mai multe categorii diferite. (vi) Apartenenţa nu se face analitic. la urma urmei. comparînd fiecare dintre proprietăţile obiec­ tului cu fiecare dintre proprietăţile prototipului. ş. Noi întrebuinţăm totuşi acelaşi cuvînt pentru a desemna aceste activităţi diverse. prototipul poate apărea astfel drept obiectul care deţine cel mai mare număr de proprietăţi tipice şi deci care are cele mai multe relaţii de asemănare cu ceilalţi membri ai categoriei.CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE 365 un anumit număr de activităţi care.d.a. fapt pentru care el nu mai este în mod necesar o instanţă a categoriei. Acelaşi tip de relaţie leagă între ei şi diferiţii membri ai categoriei de joc: nu este. Aceasta presupune un număr de alunecări. animal. Au fost deosebite trei nivele de categorizare: . Dacă ne întoarcem la noţiunea de asemănare de familie. tot aşa semantica prototipului corespunde teoriei prototipu­ rilor. se pleacă de la proprietăţile tipice pentru a se ajunge la prototip. Aceste diferite categorii aparţin la o aceeaşi ierarhie intercategorială şi nu sînt echivalente între ele. (v) Decizia privind aparteneţa unui obiect la o categorie dată se face pe baza gradului de asemănare dintre obiectul în cauză şi prototipul categoriei. ci o imagine mentală sau un stereotip asociat cuvîntului corespunzător categoriei. Această imagine mentală poate fi considerată sensul cuvîntului. dar între rugby şi fotbal există. ci global. nici o asemănare la prima vedere între bridge şi rugby. Cum e posibil în aceste condiţii să justificăm această apartenenţă comună? Wittgenstein intro­ duce atunci noţiunea de asemănare de familie: jocurile au între ele aceeaşi legătură de asemănare care există între mebrii diferiţi ai unei aceleiaşi familii. Se va observa astfel că o altă alunecare este posibilă: se poate considera că prototipul este cel mai bun exemplar al categoriei pentru că el deţine proprietăţile considerate tipice ale categoriei în cauză. cea mai importantă fiind aceea că prototipul nu mai este un obiect din lume. La fel cum semantica compoziţională corespunde modelului condiţiilor ne­ cesare şi suficiente. Aceasta presupune o schimbare de orientare: atunci cînd proto­ tipul corespunde unui obiect din lume. atunci.

Nivelul subordonat: La nivel subordonat. CAPITOLUL 14 Pornind de la această ierarhie intercategorială. (iii) Cuvintele corespunzătoare unei categorii de bază sînt în general mai scurte.366 (i) (ii) (iii) Nivelul supraordonat: La nivelul supraordonat. cu atît cue validity al acesteia este mai mare. Teoria prototipurilor întîmpină aşadar unele dificultăţi. Nivelul bazic: La nivelul bazic. se poate explica de ce termenii cel mai curent întrebuinţaţi pentru a referi la obiecte sînt cei care corespund categoriilor de bază. ea permite expli­ carea vagului întrucît prevede că frontierele dintre categorii sînt ele însele vagi.2. Cue validity priveşte atributele sau proprietăţile şi se defineşte în funcţie de două criterii: Definiţia cue validity (i) Cu cît un atribut este mai bine împărtăşit de membrii categoriei. ea corespunde unui program motor gene­ ral. (iv) Sînt categoriile cele mai informative. . iar nivelul la care se stabileşte asemănarea este acest nivel de generalitate. Milou este animal. Categoriile de bază au patru particularităţi interesante: (i) Corespund percepţiei unei asemănări globale şi deci unei identificări rapide. 2.4. Dificultăţile teoriei standard a prototipurilor Teoria prototipurilor are unele avantaje: cel puţin în principiu. Milou este foxterier. sînt cel mai curent folosite şi primele care se învaţă. Atragem atenţia totuşi că la urma urmelor semantica prototipului nu pune cu adevărat la îndoială principiul compoziţionalităţii sensului lexical. întrucît pro­ prietăţile tipice vor înlocui condiţiile necesare şi suficiente. cu atît cue va­ lidity al acesteia este mai mare: Notăm că aceasta implică următoarele: cu cît cue validity al unei categorii este mai mare. cu atît va fi mai uşor de deosebit între obiectele care aparţin acestei categorii şi cele care nu aparţin acesteia. (i) Nu îi este mai uşor decît modelului condiţiilor necesare şi suficiente să trateze categoriile legate de culori. Ea se mulţumeşte să îl facă mai suplu. fiind cele care oferă gradul cel mai înalt de cue validity. (ii) Cu cît un atribut este mai slab împărtăşit de membrii altor categorii. (ii) Dacă o categorie reuneşte activităţi. Milou este cîine.

şi dacă nu există informaţii contrare. decizia de apartenenţă la o categorie are mari şanse să fie circulară din cauza absenţei condiţiilor necesare şi suficiente: în acest sens. (v) Nu este omogenă: reprezentativitatea prototipului provine. trebuie într-a­ devăr să ne reducem la raţionamente de tipul dacă x este un E. ? Pisica nu este un animal. (vi) Nu permite să se decidă cu certitudine apartenenţa unui obiect la o categorie. versiunea extinsă... si dacă nu există nici o informaţie contrară. Să luăm un exemplu de-al lui Kleiber (1990 a). (iii) Funcţionează mai bine în anumite sectoare (specii naturale şi artefacte) decît în altele. proprietatea tipică a fi capabil de zbor nu ne este de nici un ajutor pentru a determina dacă struţul este pasăre. şi mai bine la substantive decît la verbe şi adjective. atunci x poate. Or. f. ? Am cumpărat o pisică şi un animal. (?) Toate pisicile sînt animale. atunci struţul poate zbura. iar la categoriile de bază.. ceea ce se explică prin necesitatea parţială a referenţialităţii. Vom spune. Un cîine galben nu va avea aceeaşi culoare ca un canar galben. din faptul că este cunoscut. (iv) Nu funcţionează bine cu expresiile compuse. (?) Pisica este un animal. b. g. dar este un animal. ştim cu toţii că struţul nu poate zbura. ? E o pisică. întrucît nici proprietăţile tipice nu trebuie să fie comune tuturor membrilor unei aceleiaşi categorii. (vii) Mai rău. Toate aceste dificultăţi i-au condus pe adepţii teoriei prototipului să dea o nouă versiune. c. e. ? E o pisică. iar această universalitate este clară dacă se consideră caracte­ rul straniu al unor enunţuri (semnul de întrebare care le precedă indică tocmai acest caracter): (31) a. această universalitate pare indispensabilă categorizării. . reluînd un exemplu al lui Kleiber (1990 a). iar aceasta este valabil pentru toate proprietăţile tipice. dar atunci la ce servesc proprietăţile tipice? Să luăm exemplul struţului: să-i aplicăm un raţionament de acelaşi tip cu raţionamentul de mai sus: dacă struţul este pasăre. Aşadar. suficient să arate că apartenenţa lui x la categoria £ trebuie să fie prestabilită. de exemplu. cel al ciinelui galben. d. în cazul catego­ riilor supraordonate. cum sînt descrierile definite sau nedefinite. că animalitatea pare o proprietate univer­ sală pentru membrii categoriei pisică. din proprietăţile tipice. dar nu este un animal.CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE 367 (ii) Nu este analitică şi respinge posibilitatea universalităţii unor categorii: or. Am cumpărat o pisică şi un alt animal.

este polisemie (adică are mai mulţi referenţi). prototipuri mai bune a ceea ce este o categorie prototipică decît altele. Toate acestea au drept consecinţă abandonarea noţiunii de prototip ca cel mai bun exemplar din fiecare categorie. Din această perspectivă. (ii) Ceea ce reuneşte membrii diferiţi ai unei categorii este asemănarea de familie. anumite categorii sînt exemplare mai bune. o teorie polisemică. adică să se aplice teoria prototipurilor la categoriile înseşi. ceea ce se traduce prin suprapuneri de sens sau de proprietăţi. (iv) Categoria are frontiere vagi.2. iar aceste forme se numesc efecte prototipice. din această perspectivă. rîndunelele etc. găinile. Se va observa că. a cărui imagine mentală ar constitui sem­ nificaţia termenului corespunzător. categoriile sînt mai mult sau mai puţin prototipice. Aceste proprietăţi definesc aşadar categoriile prototipice. In acest sens. s-a propus să se considere categoriile mai mult sau mai puţin prototipice. judecata vorbitorilor nu mai interesează. desemnează vrăbiile. corespunzător categoriei pasăre. (iii) Membrii ei nu sînt echivalenţi. versiunea standard a teoriei prototipului care era o teorie monosemică devine. . Noi îl percepem însă ca monosemic (ca avînd un sens unic). ceea ce înseamnă că au grade de reprezentativitate diferite. după extinderea sa.368 CAPITOLUL 14 2. Versiunea extinsă a teoriei prototipului Pentru a salva teoria prototipului. (ii) Se manifestă sub forme diferite în funcţie de categorie.5. Altfel spus. deoarece nu mai există exemplar mai bun asupra căruia să se efectueze această judecată. fără să le deţină pe toate. Din acest punct de vedere. Această versiune extinsă a teoriei prototipurilor defineşte categoria prototipică prin următoarele patru caracteristici: (i) Are în acelaşi timp o pluralitate de referinţe şi o unitate intuitivă a sem­ nificaţiei. numai două dintre ipotezele teoriei standard se regăsesc în teoria extinsă: (i) Există efecte prototipice. iar o categorie oarecare poate deţine una sau mai multe dintre aceste proprietăţi. (ii) Prezintă o asemănare de familie. struţii. Termenul pasăre. Versiunea extinsă are aşadar următoarele caracteristici referitoare la prototip: (i) Prototipul este un fenomen de suprafaţă (adică de uz). Ba mai mult.

care integrează procesele metonimice procesului de categorizare. emu. care corespunde unor modele de tipul aceluia al condiţiilor necesare şi suficiente: adică existenţei unui ansamblu de proprietăţi comune tuturor membrilor categoriei. . In aceste condiţii. pentru că este ceva mai mare decît o vrăbiuţă. kiwi. Pentru a o explica. s-a recurs (cf. în schimb. In cazul acesta însă. dacă termenul corespunzător este monosemic sau polisemie. dodo. apartenenţa la o categorie nu se va mai supune aceloraşi criterii: (i) Dacă termenul este monosemic. piţigoi.CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE 369 (iii) In judecata vorbitorilor. care integrează procesele metaforice pro­ cesului de categorizare. el nu este întotdeauna cel mai bun exemplar al categoriei. şi pentru că fluieră. o pasăre anume va fi mierlă pentru că este pasăre. va trebui să se facă deosebire între termenii monosemici (care grupează referenţi asemănători) şi termenii polisemiei (care grupează referenţi diferiţi). Pe de altă parte. nu există decît o singură categorie. Să luăm iarăşi cîteva exemple analizate: vom spune că termenul vrabie este un termen monosemic pantru că toţi indivizii pe care îi reuneşte (prin diferenţa mascul/femelă) sînt asemă­ nători. Totuşi. aşadar. se va spune că obiectul aparţine categoriei fiindcă deţine proprietăţi asociate categoriei. dacă un termen lexical este tratat drept corespondent al unei categorii unice. bîtlan etc). Noţiunea de prototip dispărînd. de unde o alunecare naturală a noţiunii de categorie la aceea de termen lexical. dar asta nu înseamnă că unui termen lexical unic să-i corespundă mai multe categorii. aceasta înseamnă că polisemia trebuie introdusă în teorie. mai ales Lakoff 1987) la modelele cognitive idealizate (idealized cognitive models sau ICM) care se conduc după patru principii: (i) principiul structurilor prepoziţionale. termenul pasăre este un termen polisemie deoarece desemnează indivizi diferiţi (vrabie. (ii) principiul structurilor cu schemă de imagini. pentru că e neagră cu cioc galben. (iii) principiul extinderilor metaforice. De exemplu. găină. (iv) principiul extinderilor metonimice. teoria extinsă nu mai poate da seamă. de structura categoriilor. se postulează că dacă există un termen lexical unic. care integrează imaginile men­ tale procesului de categorizare. struţ. dacă asemănarea de familie constituie legătura dintre membrii unei aceleiaşi categorii.

A In ce măsură se poate spune despre sensul unui termen vag că este vacant. aceasta corespunde teoriilor lui Ducrot şi Milner. conform căreia ceea ce este considerat vag este semnificaţia lexicală. despre aceasta am vorbit deja. aceasta altă categorie aparţinînd categoriei de plecare. toate aceste analize par nesatisfă­ cătoare. dar ei pot fi întrebuinţaţi pentru a îndrepta argumentaţia spre concluzii pozitive sau negative pentru individul la care sînt aplicaţi. Intr-o etapă ulterioară. performative pentru Milner. 2. Nu vom vorbi aici despre dificultăţile teoriei standard a prototipului: pe de o parte. argumentative pentru Ducrot.3. un struţ va fi pasăre pentru că.şi ipoteza lingvistică. frumos etc. a căror apropiere am subliniat-o deja. ea a fost abandonată de către partizanii săi prin versiunea „radicală".1. este ovipar şi are pene. deşi pot avea efecte. nu au sens prin ei înşişi.370 CAPITOLUL 14 (ii) Dacă termenul este polisemie. 2. deci la cea a lui Ducrot. această caracteristică semantică este o vacuitate semantică: termenii vagi nu au sens propriu. ne­ ocupat? După Milner. versiunea extinsă la teoriei prototipurilor are inconvenientul de a deter­ mina în mod foarte diferit apartenenţa la o categorie.ea corespunde teoriei prototipului. conform căreia ceea ce este considerat vag este percepţia noastră asupra obiectelor lumii . prin delocutivitate. acestea sînt teorii lingvistice prin faptul că ele consideră caracterul vag ca fiind legat nu de întrebuinţarea cuvin­ telor. Analiza lui Ducrot este aparent mai complexă. la cea a lui Milner şi la versiunea extinsă a teoriei prototipului. dar ajunge la acelaşi rezultat: în teoria lui Ducrot. iar pe de alta. ca şi versiunii extinse a teoriei prototipului. (ii) In ciuda unor diferenţe de suprafaţă. Teoriile lui Ducrot şi Milner Teoriile lui Ducrot şi Milner au multe puncte comune: (i) In ciuda insistenţelor lui Ducrot şi Milner. se va spune că obiectul aparţine categoriei pentru că deţine proprietăţi asociate altei categorii. Ne vom mărgini aici la teoriile care corespund ipotezei lingvistice.3. la fel cu vrabia. Astfel. amabil. ei dobîndesc drept . DIFICULTĂŢILE IPOTEZELOR PSIHOLOGICE ŞI LINGVISTICE Pînă aici nu am exploatat decît două ipoteze: ipoteza psihologică. ci de o caracteristică semantică. termeni precum deştept. De exemplu. In ciuda faptului că sînt interesante. în special în varianta sa standard . semnificaţia unui termen nonclasificant este circulară: el se defineşte prin apel la el însuşi.

. Dar există o diferenţă importantă între acest exemplu şi analiza termenilor vagi la Ducrot. prin delocu­ tivitate. într-adevăr. ajungînd amîndouă să atribuie un semantism nul termenilor subiectivi. aceşti termeni erau absolut goi de sens. Să reluăm exemplul tip al derivării delocutive. In aceste condiţii. „M'as-tu vu dans Othello?" (M-ai văzut în Othello?) etc. într-o primă etapă. în exemplul tip al delocutivităţii. Prin considerarea exemplelor următoare. ele se condamnă însă la imposibilitatea explicării cauzei pentru care aceşti diferiţi termeni subiectivi nu sînt pur şi simplu sinonimi. şi pentru care. iar termenul prost pentru a argumenta în direcţia contrară. formula avea deja un sens. ne putem îndoi că teoriile lui Ducrot şi Milner rezolvă pro­ blema termenilor subiectivi: ele explică poate caracterul vag al acestora. Dar în aceste întrebuinţări pre­ cedente. Există semne de întrebare asupra caracterului explicativ al acestei teorii: dacă termenul deştept este folosit pentru a argumenta într-o anumită direcţie {pozitivă. în care termenul nu avea nici un sens.CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE 371 „semnificaţie" argumentaţiile pe care le pot produce. dar era un sens. ? Măria este inteligentă: poate face carieră de manechin. este imposibil să se tragă aceeaşi concluzie. mult mai asemănătoare decît pare. Măria este inteligentă. expresia m'as-tu-vu se derivă din întrebuinţări precedente ale formulei. la urma urmei. In analiza lui Ducrot. se pot trage respectiv următoarele două concluzii: (32') (33') Măria poate face o carieră de manechin. şi dacă aceste capacităţi argumentative le pot fi atribuite drept sens prin delocutivitate. Din cele două fraze. din două fraze obţinute prin substituţia unui termen prin altul. E o mare diferenţă. diferit. termenul deştept îşi derivă semnificaţia (argumentativă) prin delocutivitate din întrebuinţări argumentative precedente. cel care constă în a numi în franceză un m'as-tu-vu („m-ai văzut") un individ care are tendinţa de a-şi atrage complimente. Măria poate urma Şcoală Normală de Administraţie. Prin aceasta. această diferenţă la nivelul concluziilor care pot fi trase din cele două enunţuri (32) şi (33) este evidentă: (32") (33") ? Măria este frumoasă: poate urma Şcoala Normală de Administraţie. Cele două teorii sînt. Să observăm următoarele două exemple: (32) (33) Măria este frumoasă. să zicem). dar în mod cert nu explică întrebuinţarea care le poate fi dată. ne putem pune întrebări asupra originii acestor capacităţi avînd în vedere că. pornind de la tendinţa egotistă a actorilor de la sfîrşitul secolului trecut de a-şi pune reciproc întrebări ca „M'as-tu vu dans Alceste?" (M-ai văzut în Alceste?). desigur (şi aici intervine delocutivitatea).

devine el însuşi mambru al acestei categorii. avem de-a face cu un nou paradox. n-au dus la nici un rezultat. gîndită sau enunţată. la absenţa categorizării. destul de apropiat de paradoxul lui Wang: Dacă un obiect x este membru al categoriei C. dar sînt folosiţi în mod mai puţin decît literal. Este deci momentul să avansăm o ipoteză pragmatică pentru a explica vagul. După Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989). In momentul în care o are. 3. In definiţia largă pe care am dat-o mai sus. din aproape în aproape. ci în întrebuinţarea lor.372 CAPITOLUL 14 2. orice enunţ reprezintă o gîndire a locutorului. orice enunţ este o interpretare a acestei gîndiri. Să ne întoarcem la categoria pasăre. se poate admite că. Simpla lipsă a condiţiilor necesare şi suficiente ajunge de altfel pentru a pune această problemă. nici în percepţia noastră asupra lumii.2. aşa cum se vede. Teoria extinsă a prototipului Bazîndu-se pe noţiunea de asemănare de familie. atunci y aparţine lui C. un obiect are cel puţin o proprietate în comun cu un membru al categoriei. ca şi ipoteza lingvistică. . Există o proprietate comună omului şi oricărei păsări: aceea de a fi biped.3. în funcţie de gradul de asemănare dintre enunţ şi gîndire. Ar trebui deci să putem spune ca omul este o pasăre. iar ea constă în a spune că termenii corespund la concepte clar definite. toate obiectele lumii vor aparţine acestei categorii. nici în sem­ nificaţia lexicală a termenilor. pentru a aparţine unei categorii date. NB: Intr-o oarecare măsură. teoria extinsă a prototipului are o consecinţă greu de acceptat: orice obiect poate aparţine oricărei categorii. Această gîndire este ea însăşi o reprezentare care poate avea drept obiect o altă reprezentare. TERMENII VAGI: IPOTEZA PRAGMATICĂ Astfel. Etc. ipoteza pragmatică aşază vagul nu în lumea însăşi. Vom putea astfel spune că. ca de altfel tuturor celorlalte categorii. sau o stare de lucruri. iar această interpretare va fi mai mult sau mai puţin literală. şi dacă un obiect y are în comun cu x o proprietate P. Dacă un obiectz are în comun cuy o proprietate Q (care poate fi diferită deP. Să ne amintim într-adevăr că. Categorizarea prin asemănarea de familie ajunge la urma urmei. Toate obiectele lumii aparţin lui C. Ipoteza pragmatică cea mai convingătoare aparţine lui Sperber şi Wilson (1986 b). z aparţine lui C. De aici încolo. în măsura în care reprezintă o gîndire a locutorului. se pare că ipoteza psihologică.

soluţie care nu obligă la a slăbi frontierele categoriilor sau la a refuza un sens lexical precis termenilor lingvistici. enunţul va fi o interpretare mai puţin decît literală a gîndirii pe care o reprezintă. categoria de bază nu este întotdeauna cel mai des folosită. Sa analizam u r m ă t o r u l exemplu: (34) A Bj B2 Cît cîştigi pe lună? Cîştig 12. Astfel. In fine. în raport cu acelaşi context. dacă avem de-a face cu un amator de cîini. Altfel spus. interpretate faţă de un acelaşi con­ text. Nici aici termenul folosit nu este cel al categoriei de bază. Pe de altă parte. Pe de altă parte.800 de franci.CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE 373 Gîndirea şi enunţul sînt două reprezentări cu formă prepoziţională. gradul de literalitate fiind evaluat în raport cu numărul de concluzii comune care pot fi trase din unul sau din celălalt. locutorul întrebuinţează mai degrabă B 2 decît B pentru că doreşte să fie mai pertinent. Aşadar. ea este în general desemnată prin termenul o găină decît prin termenul categoriei de bază o pasăre. Astfel. cu mici excepţii. Aceasta rezolvă problema vagului. Vom avansa ipoteza că efectele prototipice se explică prin familiaritatea majorităţii vorbitorilor cu unii membri ai categoriei mai degrabă decît cu alţii. iar B2 fals. In acest caz precis. trece prin formele lor prepoziţionale. ni se pare că ierarhia dintre categorii nu este atît de simplă precum ar vrea să lasă să se creadă versiunea standard a teoriei prototipului. îl vom desemna pe Milou mai degrabă ca unfoxterier decît ca un dine. După Sperber şi Wilson. răspunsul Bj este adevărat. . anumiţi termeni sînt aproape întotdeauna folosiţi non literal. dar nu explică efectele prototipice. care este comparativă. furnizează acelaşi ansamblu de concluzii. pe cînd răspunsul B 2 este o interpretare mai puţin decît literală a acestei gîndiri. majoritatea enunţurilor sînt interpretări mai puţin decît literale ale gîndirii pe care o reprezintă. iar relaţia de asemănare. A doua posibilitate este cea care ne interesează aici. aceleaşi consecinţe ca şi B ] ( şi prin faptul că B 2 este mai uşor de interpretat. Cîştig 12. Că locutorul răspunde prin B 2 mai degrabă decît prin Bj se explică prin faptul că B 2 are. In toate celelalte cazuri. Vom spune că un enunţ este o interpretare literală a gîndirii pe care o reprezintă atunci cînd enunţul şi gîndirea. folosirea unui termen care desemnează mai degrabă o categorie la care aparţine obiectul decît o alta se poate explica prin recurgerea la principiul pertinenţei. răspunsul Bt este o interpretare literală a gîndirii vorbitorului.776 de franci şi 53 de centime. ipoteza pragmatică are meritul de a oferi o soluţie la problema vagului. Pe de altă parte. corespunzînd fie unor meta­ fore sau altor figuri retorice. Ipoteza lui Sperber şi Wilson în ceea ce priveşte vagul este aşadar următoarea: deşi au un sens precis. fie unui uz aproximativ al limbii. deşi o găină este o pasăre.

Vom consacra în întregime acest paragraf unor lucrări din domeniul nonconstructivist. 1. Nu este surprin- . Pe urmă ne vom ocupa de lucrările succesorilor lui. SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI D eosebirea dintre sens literal şi sens figurat datează din perioada retoricii tradiţionale. cele mai cunoscute şi poate mai interesante fiind cele ale lui Aristotel. Abordarea nonconstructivistă corespunde retoricii clasice şi cîtorva lucrări recente: ea se bazează pe două deosebiri. cealaltă dintre sensul literal şi sensul figurat. iar problema întrebuinţării nonliterale a limbajului a făcut obiectul a numeroase studii întinse în timp pe perioade foarte lungi. Ortony 1979).15. Poetica şi Retorica (cartea a LII-a). Trebuie deci să începem acest capitol printr-o scurtă trecere în revistă istorică a literaturii retorice. cu examinarea teoriei lui Fontanier. PANORAMĂ ISTORICĂ A LUCRĂRILOR DESPRE METAFORĂ In literatura contemporană referitoare la metaforă (cf. pe care o vom reduce la cazul metaforei. retoricienii tradiţionali. stilul. Vom începe aşadar cu el. 1. cores­ punzînd felului în care se înlănţuie părţile discursului sau cuvintele. corespunzînd subiectului despre care se vorbeşte şi argumentelor folosite. Lucrările despre metaforă încep din Antichitate. ba chiar în a suprima deosebirea dintre discursul literal şi cel figurat. Vom examina aici numai Retorica. una dintre discursul literal şi discursul figurat. retorica se împarte în trei părţi: invenţia. Analiza nu este identică în cele două lucrări. Pentru Aristotel. care corespunde caracteristicilor individuale ale discursului studiat. lucrare pe care o cităm frecvent.1 ARISTOTEL ŞI METAFORA Analiza aristoteliciană a metaforei se găseşte în două lucrări ale filozofului. Abor­ darea constructivistă corespunde în mod fundamental unor lucrări recente şi constă în a minimaliza. dar nu este nici contradictorie. cea constructivistă şi cea nonconstructivistă. dispoziţia. se disting în general două abordări.

arată. lăsînd această problemă în seama retoricilor ulterioare. din moment ce apare şi în proză. mai degrabă decît un anumit tip de discurs. iar (2) o metaforă: în acest caz spe­ cific. fără ca totuşi acestea să fie prea apropiate: cu alte cuvinte. ornamentul. Cu toate acestea. Leul (Ahile) se avîntă. Aristotel afirmă de altfel despre comparaţie că este o formă a metaforei. iar specificul ei este de a apropia obiecte şi forme pe baza unei anumite asemănări. Metaforele şi comparaţiile au deci aceeaşi întrebuinţare şi trebuie să se supună aceloraşi reguli care privesc analogia obiectelor puse în legătură unul cu altul: termenii întrebuinţaţi trebuie să aparţină aceleiaşi categorii. cu cît vor apropia obiecte care se supun legii analogiei.metafora. că distincţia dintre discursul literal şi discursul figurat nu este cu adevărat oportună. dintre care cel puţin primele două privesc discursul în ansamblul său. Exemplele pe care ie foloseşte Aristotel pentru a dovedi această idee sînt extrase din Homer: (1) (2) El (Ahile) se avîntă ca un leu. Aceasta apropie în mod evident metafora de comparaţie. împărţirea retoricii în trei părţi. cel al metaforei şi cel al comparaţiei corespunzătoare. particularitatea metaforei este că analogia dintre Ahile şi un leu îi permite lui Homer să-1 numească pe Ahile leu. care corespunde la ceea ce se abate de la întrebuinţarea obişnuită.376 CAPITOLUL 15 zător faptul că metafora aparţine stilului. D u p ă părerea lui Aristotel . avantaj care decurge din dimensiunile sale reduse: ea este mai concisă decît comparaţia şi permite „să învăţăm mai uşor". ea nu face o deosebire strictă între un sens literal şi un sens figurat. adică.iar el se îndepărtează în acest caz de părerea retoricii ulterioare . Metafora şi comparaţia vor fi cu atît mai eficace în domeniul învăţării şi deci cu atît mai plăcute. . Metafora are totuşi un avantaj faţă de comparaţie. a unei cuplări. Aristotel arată în comentariul său că (1) este o comparaţie. ele nu trebuie să exprime o situaţie evidentă. în teoriile dublei semnificaţii. Prin ce este retorica lui Aristotel nonconstructivistă? Desigur. iar obiectele pe care le exprimă să fie într-o relaţie de analogie reciprocă. care nu este specifică poeziei. pentru care sensul figurat al unei metafore este comparaţia corespunzătoare acesteia. ţine mai mult de claritate decît de ornament. Aristotel apropie metafora de comparaţie şi se înscrie ipsofacto în tradiţia teo­ riilor comparaţiei. lucru ce place. care corespunde întrebuinţării proprii a cuvintelor. pînă la un anumit punct. Mai mult. Stilul poate avea două calităţi: claritatea. Claritatea metaforei se bazează pe analogie. adică unei întrebuinţări adecvate. conform cărora există două sensuri.

un enunţ ca (3) are două semnificaţii în acelaşi timp: semnificaţia sa literală. sensul obişnuit al acestui cuvînt în discursul literal. discursul cotidian. adică. în care de altfel ea nu exprimă nimic pentru că nu există trestii care să fie gînditoare. dacă este extensiv. conform căreia Julieta este ca soarele. el este extensiv dacă semnificaţia nouă a devenit obişnuită. adică este echivalentă din punct de vedere semantic cu (4): (3) (4) Julieta este soarele. cu alte cuvinte. (6) este prin urmare o figură de semnificaţie. în primul rînd. şi un sens tropologic care. Pentru un cuvînt folosit într-un trop există două sensuri. putem vorbi de o autentică figură de semnificaţie. are acelaşi sens. Expresia este folosită deci cu un sens tropologic. aplicîndu-1 altui obiect sau altei „idei". Metafora este un trop. tropii prin conexiune sau de tip sinecdocă şi. după caz. care este falsă. Să luăm exemplele (7) şi (8): (7) (8) Marea era acoperită de catarge. ci extensiv. actul II. dintre care figura cea mai caracteristică este metonimia. fie de sensul literal. scena 2) repro­ dusă aici în (3). şi conform căreia Julieta este (literal) soarele. Exemplul (5) este o catahreză: într-adevăr. care constau în a da unui termen un sens nou. în cazul acesta. dacă cuvîntul cocină nu are aici sensul său primitiv prin care desemnează adăpostul porcilor. un sens primitiv. 1. iar acest sens tropologic este figurat şi nonextensiv: el nu are deci nimic obişnuit. Omul este o trestie gînditoare. tropii prin asemănare. Julieta este ca soarele. este figurat sau extensiv. metafora lui Romeo (Romeo şijulieta. RETORICILE CLASICE: FONTANIER Retorica lui Fontanier (1830/1968) se ocupă de toate figurile discursului care se definesc ca o abatere de la normă. iar Africa era în lanţuri. sensul tropologic pe care îl are nu este figurat. expresia trestie gînditoare nu este folosită cu sensul său primitiv. dintre care. . negustorii de sclavi negri se dedau odiosului lor comerţ. metafora. Teoriile comparaţiei sînt deci în acelaşi timp şi teorii ale dublei semnificaţii. o figură de cuvînt. In secolul al XVIII-lea. reprezentată fie de expresia simplă şi comună. In (6). Să privim următoarele exemple: (5) (6) Camera asta-i o cocină.2. Prin extindere.SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI 377 într-o teorie a comparaţiei. Printre aceste figuri se află tropii sau figuri ale semnificaţiei. se spune că este o catahreză. Dacă sensul tropologic este figurat. s-a folosit cuvîntul cocină pentru a denumi un loc murdar şi dezordonat. Sensul tropologic este figurat dacă nu este motivat de altceva decît de fantezia locutorului. o mataforă. şi semnificaţia sa figurată. în sfîrşit. cei prin corespondenţă. Există trei tipuri de tropi. Din această perspectivă.

întrucît nu a beneficiat de o mare adeziune. e pentru că s-a produs o alunecare de sens şi pentru că. pentru Fontanier raportul se inversează. După părerea lui Fontanier.) poate să fie întrebuinţată metaforic. într-un fel subordonată mataforei. teoriile retorice sînt de resortul abordării nonconstructiviste: această abordare a căzut complet în desuetudine. după părerea lui Fontanier. El privilegiază deci un anumit număr de aspecte superficiale ale metaforei (obiectele pe care aceasta le apropie etc). metafora nu mai ţine de claritate. comparaţia era o formă a metaforei. Grupul |1 1982): nu vom vorbi aici despre ea. dimpotrivă. 2. grup de retoricieni moderni. să considerăm că noţiunea de sens literal nu are sens decît în prezenţa unui fundal informativ. DEOSEBIREA SENS LITERAL/SENS FIGURAT 2. acest lucru este posibil pentru că această viaţă a fost agitată şi pentru că individul care a trăit-o a trecut prin mari pasiuni şi suferinţe. Fontanier apreciază foarte just că orice categorie sintactică (substantiv. ci de ornament. mai ales de Searle (1982). cuvîntul catarge exprimă corăbii cu pînze: metonimia exploatează aici raportul dintre parte şi întreg. SENSUL LITERAL Sensul literal este în general considerat sensul frazei interpretate în afară de context. Raportul dintre metaforă şi comparaţie este strîns: matafora se bazează în­ tr-adevăr. iar metafora este abaterea de la norma constituită de comparaţie. cuvîntul lanţuri se referă la sclavie: sinecdoca exploatează raportul dintre un instrument şi practica socială care 1-a inventat. Searle (1982) se opune însă acestei păreri şi propune. aşa cum a fost ea redefinită de unii filozofi contemporani ai limbajului. Putem totuşi remarca unde ne conduce apropierea dintre matafora şi comparaţie: dacă. în concepţia lui. şi nu pe o simplă analogie presupusă între doi termeni dintr-un enunţ. pentru Aristotel. dacă putem spune despre o viaţă că este sau că a fost furtunoasă.1. Acest lucru apare clar în exemplul pe care îl foloseşte şi în comentariul acestuia: (9) O viaţă furtunoasă. asupra cărora nu ne vom opri. adjectiv etc. In (8). verb. Metafora sau tropul prin asemănare constă în a reprezenta un obiect sau o idee printr-un alt obiect sau o altă idee care întreţine cu primul (prima) un raport de analogie. există deci o asemănare (pe care am fi tentaţi să o numim obiectiva) între această viaţă şi o vreme de furtună. . dar păs­ trează cîţiva adepţi printre care Grupul \L. care a creat o versiune structuralistă a retoricii (cf. Prin urmare. în vremurile noastre. pe o analogie reală între două obiecte existente în lumea reală. Vom vorbi în schimb despre deosebirea dintre sens literal şi sens figurat.378 CAPITOLUL 15 In (7). Dacă Fontanier nu insistă mai mult asupra apropierii dintre matafora şi com­ paraţie.

Exemplul lui Searle este următorul: (10) Pisica este pe preş. In cazul acesta. aceste ipoteze de fundal nu sînt constante. Searle arată clar că ceea ce interesează aici nu este să ştim cum atribuim acestora un referent. ci de condiţii de îndeplinire. mutatis mutandis. ca cele care exprimă un ordin. condiţiile sale de adevăr sau condiţiile sale de îndeplinire . pur şi simplu. Astfel. . sensul literal al frazei se leagă de ipotezele de fundal pe care le impune situaţia. Ceea ce-1 interesează sînt următoarele: condiţiile de adevăr ale unei fraze declarative depind de un anumit număr de convingeri (sau ipoteze contextuale sau de fundal). ordinul n-a fost îndeplinit din cauza ipotezelor de fundal privitoare la mărimea unui hamburger şi la modul de a-1 servi. de exemplu. Searle notează că dacă i se aduce un hamburger lung de un kilometru sau un hamburger într-un cub de plastic care trebuie spart cu picamerul. Ipotezele de fundal vor trebui atunci modificate în consecinţă. Astfel. In concluzie. cu ketchup şi muştar dar nu cu prea mulţi castraveciori. imposibilitatea de a-i determina condiţiile de adevăr. In cazul acesta. adică a elemen­ telor lingvistice care nu au sens decît în situaţia de enunţare. Elementele care trebuie precizate în această frază sînt următoarele: pisica şi preşul.^Aceste ipoteze de fundal pot să fie variabile sau să lipsească în anumite situaţii: aceste modificări pot determina modificarea condiţiilor de adevăr ale frazei. cu 20 cm deasupra preşului. Searle presupune astfel că fraza (10) se poate aplica în spaţiul intersideral în care legea gravitaţiei nu se aplică. articolul lui Searle susţine următoarele patru teze: (i) Sensul literal nu corespunde semnificaţiei frazei în afara contextului. Cu toate acestea. Searle dă exemplul (11) enunţat într-un restaurant: (11) Daţi-mi un hamburger bine fript.adică. noţiunea de sens literal se poate aplica numai în funcţie de existenţa lor. Searle respinge cele două concluzii conform cărora sensul literal nu există sau conform cărora relativitatea sa ar implica faptul că el trebuie să se confunde cu sensul pe care locutorul înţelege să-1 vehiculeze (sau. sensul enunţării locutoruluî). iar aceste convingeri nu se confundă cu problemele de indexicalitate. şi frazelor nonliterale. Necesitatea ipotezelor de fundal pentru sensul literal se aplică de ase­ menea. ba chiar. nu mai vorbim de condiţii de adevăr.SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI 379 Searle reia un exemplu foarte obişnuit în lucrările de filozofie a limbajului şi respinge chiar de la început problema termenilor indexicali. de presupoziţie etc. (ii) Sensul literal al frazei . Cu toate acestea. pisica este. în terminologia lui Searle. după caz. de ambiguitate.depinde de ipotezele de fundal.

vom continua să folosim expresia sensul enunţării locutorului. deşi utterance poate exprima atît procesul. pe de-o parte. dar.2. iar teoriile moderne asupra metaforei le vom aborda cu ajutorul lui. problema metaforei nu se poate rezolva decît pornind de la o distincţie fundamentală dintre sensul frazei sau al cuvîntului. Prin urmare. NB: Traducătoarea acestei lucrări a lui Searle [în franceză] a tradus în mod constant cuvîntul englez utterance prin cuvîntul francez enonciation (enunţare). După părerea sa. deosebirea dintre semnificaţia frazei şi sensul enunţării locutorului). ceea ce nu înseamnă că este inexis­ tent. Ni se pare că traducerea sensul enunţului locutorului ar fi fost mai bună în acest caz. cît şi rezultatul acestuia.SENSUL FIGURAT: METAFORA Searle începe prin a enumera problemele de bază referitoare la metaforă: (i) Care sînt particularităţile definitorii ale metaforei? (ii) De ce folosim matafore? (iii) C u m funcţionează metaforele? (iv) Ce constituie calitatea metaforelor? El încearcă să dea răspuns întrebării (iii) consacrate funcţionării metaforelor. putem defini discursul figurat ca un discurs în care ceea ce vrem să spunem nu corespunde cu ceea ce spunem: Discursul figurat Un enunţ dat este figurat dacă şi numai dacă sensul frazei nu coincide cu sensul enunţării locutorului. Exemplul (12) corespunde sensului frazei. Sensul corespunzător enunţării locutorului este (13): (13) Ahile este puternic şi curajos. Deosebirea aceasta corespunde deosebirii de sens dintre a spune ceva şi a vrea să spună ceva. Searle a studiat metafora în aceeaşi lucrare (cf.380 CAPITOLUL 15 (iii) Sensul literal al frazei este deci relativ. Să luăm un exemplu relativ asemănător cu cel pe care Aristotel îl lua din Homer: (12) Ahile este un leu. ca să evităm confuziile. Searle (1982) şi p o r n i n d de la noţiuni învecinate (ipoteze de fundal. şi sensul enunţării locutorului. pe de altă parte. (iv) Există o deosebire de principiu între sensul literal al unei fraze şi sensul enunţării locutorului care corespunde acestei fraze. 2. .

Fiecărei etape îi corespunde o strategie: Sj Cînd enunţarea considerată literal este defectuoasă. Searle face ipoteza că există principii care permit trecerea de la unul la celălalt. un uriaş este mare prin definiţie. P Obiectele care sînt P nu sînt R. Şi iarăşi. cînd auzi „S este P". Dacă metafora funcţionează. nu se pune în evidenţă nici fineţea şi nici delicateţea sa. pe baza unui ansamblu de strategii. P3 Se spune sau se crede în general că obiectele care sînt P sînt R. 53 Revino la termenul S şi vezi care dintre numeroşii candidaţi la valoarea lui R constituie proprietăţi verosimile ale lui S. nici nu se aseamănă cu obiectele R. Astfel. A calcula. 52 Pentru toate valorile posibile ale lui R. înseamnă că spunem că este mare. sîntem totuşi îndemnaţi de sensibilitatea noastră. iar cînd se spune despre un om că e o gorilă. E3 A limita. El distinge trei etape în interpretarea metaforelor. iar pentru a şti în cefei S ar putea să se asemene lui P. caută un sens al enun­ ţării care să difere de sensul frazei. Porcii sînt în general consideraţi murdari. R va fi în general una dintre caracteristicele definitorii frapante ale lui P. înseamnă că spunem că e murdar. problema funcţionării metaforei este de a şti cum poate ajunge interlocutorul de la sensul frazei la sensul enunţării locutorului. Se crede în general greşit că gorilele sînt animale feroce. în timp ce sensul enunţării locutorului este S este R: Ej A stabili că este vorba despre o enunţare metaforică. proprietatea R trebuie să fie o proprietate frapantă sau cunoscută a obiectelor P. caută în ce ar putea S să se asemene lui P. pe baza unui ansamblu de strategii sau de principii. E. domeniul lui R. valorile posibile ale lui R. chiar dacă locutorul şi auditorul ştiu că R este fals de P. iar a spune despre cineva că e porc. Searle propune şi următoarele principii care explică trecerea de la P la R: Pj Obiectele care sînt P sîntR prin definiţie. dacă metafora funcţionează. P2 Obiectele care sînt P sînt în mod accidental R. şi aceasta limitîndu-se la exemplele în care sensul frazei este S este P. iar dacă spunem că Petru este uriaş. bine cunoscute şi distinctive ale obiectelor P. conform . caută trăsăturile frapante.SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI 381 In această optică. nici nu sînt luate drept R.

principiul Px se modifică astfel: relaţiile P sînt prin definiţie relaţii R. aşa încît nu se aplică literal lui S.382 CAPITOLUL 15 unei determinări care poate să fie culturală sau naturală. dar asemănătoare cu aceasta sub un anumit aspect. Este cazul cînd spunem. recipient şi conţinut. este o problemă de terminologie să ştim dacă vom face din metonimie şi din sinecdocă nişte cazuri particulare de metaforă sau tropi independenţi. Principiul acesta se referă la cazurile în care metafora nu priveşte un substantiv. ca în exemplul următor: (14) Vaporul ară marea. Către aceste două problematici ne vom orienta acum pentru a evalua răspunsul pe care Searle îl dâ întrebării asupra funcţionării mataforei. Cînd vrem să spunem „S este R " spunînd „S este P". despre o carte sau despre un film că sînt greu de digerat. Prin urmare. Dacă spunem despre o femeie că este un sloi de gheaţă. are o aplicabilitate restrînsâ. P5 Obiectele P nu se aseamănă cu obiectele R şi nimeni nu crede că se asea­ mănă. dar lectura ei sau vizionarea lui produc un sentiment de indispoziţie şi de plictiseală. Să luăm cazul în care se spune unui copil. Searle răspunde întrebării despre funcţionarea metaforei. dar unul dintre ele. Vom remarca totuşi că dacă el răspunde acestei întrebări. . ci un adverb. starea în care se află un P se aseamănă cu starea în care se află un R. prin acest ansamblu de strategii şi de principii. dar înaintarea lui în vîrstă face să i se pretindă tot mai mult un comportament de adult. un adjectiv. Cartea sau filmul nu intră într-un proces de digestie. un verb etc. P şi R pot să fie asociate prin relaţii ca aceea dintre întreg şi parte. în general P. dar nu şi metafora) şi pe cea a interesului întrebuinţării metaforei. nu de la „S este P" la „S este R". P8 în analiza searliană a metaforei. cu ocazia aniversării zilei lui de naştere: „De acum eşti bărbat!" Copilul nu este bărbat. totuşi. P 7 Acest principiu este un mod de a aplica principiile precedente unor cazuri în care sensul enunţării locutorului nu este „S este /?" Sarcina care-i revine audito­ rului este de a trece. Aplicat acestui tip de caz. să vedem între ele un raport astfel încît P se asociază în mintea noastră cu proprietăţi ale lui R. înţelegem că nu prea este amabilă şi că este probabil frigidă. o face numai indirect în cazul calităţii unei metafore şi o evită pe cea a definiţiei metaforei (defineşte discursul figurat. ci de la „S relaţie PS' " la „S relaţie RS' ". P6 Există cazuri în care Pşi R au un sens identic sau analog. sau chiar relaţia dintre îmbrăcăminte şi cel care o poartă. el trebuie să găsească o relaţie R diferită de relaţia P.

metafora poate atinge toate părţile de vorbire. orice cuvînt.SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI 383 3. în general. discursul figurat se defineşte ca o abatere de la o normă. iar aici se situează o particularitate a metaforei destul de larg recunoscută. această definiţie este în orice caz respinsă şi ceea ce se caută este mai degrabă să se determine o particularitate lingvistică a metaforei. PARTICULARITĂŢILE METAFOREI: MALFORMAŢIE LEXICALĂ ŞI TEORIE A COMPARAŢIEI Dacă Searle defineşte discursul figurat dar nu şi metafora. locutorul pune în relaţie două concepte incompatibile. retorica clasică defineşte în acelaşi timp şi discursul figurat şi metafora. Dacă ne menţinem la ideea lingvisticii în sens strict (fonologie. Acest fapt explică tendinţa de a postula două sensuri pentru enunţurile mataforice (aşa cum o face Searle de exemplu). Vom observa că aceste cazuri de malformaţie lexicală nu se confundă cu cazuri de nonsens ca (15): (15) Verdele este unde. Să reluăm exemplul (12): (12) Ahile este un leu. . adică un animal. iar locutorul îi atribuie proprietatea de a fi un leu. malformaţia lexicală. (12') Ahile este ca un leu. aşa cum a remarcat retorica clasică. preferată de numeroase teorii ale metaforei. Pentru ca malformaţia lexicală să constituie efectiv specificul definitoriu al mataforei. ia forma unei predicaţii inadecvate. în (12). Ipoteza unei particularităţi fonologice nu pare foarte promiţătoare. care se traduce prin falsitatea enunţurilor meta­ forice. a făcut ca acestea să fie desemnate prin termenul general de teorii ale comparaţiei. Particularitatea aceasta nu se poate situa în domeniul sintactic din moment ce. oricare ar fi categoria sintactică căreia îi apaţine. Această opţiune. iar metafora este tropul asemănării. cu alte cuvinte. semantică). Cu alte cuvinte. Ahile desemnează o fiinfă umană. sintaxă. In această optică. conform retoricii clasice. METAFORA: ASPECTE LINGVISTICE ŞI FILOZOFICE 3. pentru că malformaţia. trebuie: (i) ca numai metaforele să aibă această caracteristică: acesta este aspectul suficient. exemplul (12) este echivalent din punct de vedere semantic cu (12'): (12) Ahile este un leu. iar această tendinţă consideră că un enunţ metaforic este echivalent comparaţiei corespunzătoare (ca la Aristotel sau la Fontanier). diferenţa dintre enunţurile metaforice şi enunţurile nonmetaforice ar ţine de malformaţia lexicală a celor dintîi şi de falsitatea care decurge din aceasta. rămîne ipoteza se­ mantică. Astfel. „ciudăţenia". şi nu o fiinţă umană.1. In ceea ce priveşte discursul figurat. (ii) ca toate metaforele să o aibă: acesta este aspectul necesar.

în acest caz. Vom nota că (12") păstrează caracterul metaforic al lui (12). al oximoroanelor şi al unor enunţuri ironice. Vom nota că acest ultim tip de exemple elimină sugestia conform căreia am putea păstra noţiunea de malformaţie lexicală dacă am îndepărta-o pe cea de falsitate . Cugetări) Te împiedică să mai trăieşti. dar e o trestie gînditoare (Pascal. enunţul nu are nimic metaforic. Există într-adevăr enunţuri care sînt susceptibile de a fi folosite şi metaforic şi nemetaforic. într-o mai mică măsură. Cel puţin. Or. fie că ele sînt pur şi simplu adevărate. nici condiţie necesară pentru caracterul metaforic al unui enunţ. o „ciudăţenie" asemănătoare cu cea care se atribuie metaforei: este cazul paradoxurilor. fără a mai vorbi. (19) este traducerea unei fraze a lui John Donne (No man is an island) şi este în acelaşi timp şi adevărat şi metaforic. Filozoful scit) Jumătate dintre minciunile care se spun despre mine sînt adevărate (Smullyan. de zeugmă. Să observăm exemplul următor: (20) Stînca bătrînă este sfărîmicioasă. malformaţia lexicală nu este o condiţie suficientă pentru ca un enunţ să fie metaforic. Retorica clasică a descris alte tipuri de enunţuri care prezintă o malformaţie lexicală. Astfel. negaţie care ar face enunţul adevărat fără să-i anuleze caracterul metaforic. Să observăm exemplele următoare: (12") Ahile nu este un leu. 1983) (16) este într-adevăr o metaforă. Să vedem exemplele următoare: (16) (17) (18) Omul nu este decît o trestie. Este ea atunci o condiţie necesară pentru metaforă? Ca să fie necesară. dar (17) este un oximoron. caracterul metaforic al enunţurilor este o problemă de întrebuinţare. fie că ele corespund negaţiei unui enunţ metaforic. In acest sens. E oricum îndoielnic ca specificul metaforei să fie de natură lingvistică. (12") este negarea lui (12). malformaţia lingvistică nu este nici condiţie suficientă. (19) Nici un om nu este o insulă. adică o problemă pragmatică. cea mai slabă din lume. iar (18) un enunţ ironic. enunţul este metaforic.384 CAPITOLUL 15 Ne întrebăm dacă aşa stau lucrurile. Această frază poate fi folosită de alpinişti ca să descrie riscurile la care se expune cel care se caţără pe un anumit tip de piatră: în acest caz. înainte de a fi murit (La Fontaine. El poate totuşi să fie folosit pentru a descrie un bătrîn a cărui minte a obosit: în acest caz. ar trebui ca un enunţ să nu poată fi şi adevărat şi metaforic. se pare că există enunţuri adevărate şi în acelaşi timp metaforice.

departe de a putea deduce din aceasta că un enunţ este metaforic. dacă nu o condiţie suficientă a metaforei. în acest caz. Ea e legată de ipoteza conform căreia există două sensuri care acţionează în metaforă. Cu toate acestea. deci. din moment ce. că sensul enunţării locutorului nu ţine de semantică. dacă ceea ce voia să spună se putea formula lingvistic. după părerea lui Searle. 3. este de a deter­ mina dacă un enunţ este metaforic: din această determinare se deduce diferenţa dintre sensul frazei şi sensul enunţării locutorului. într-adevăr. Prin urmare. nu poate fi vorba despre malformaţie lexicală. dar această dificultate de a răspunde la întrebare nu e proprie meta­ forei. trebuie să folosim un ansamblu de strategii şi. Or. corespunzătoare. este greu de presupus că această diferenţă ar fi marca metaforei din moment ce. trebuie să o deducem pe ea din acest fapt. Ne-am putea deci mulţumi cu ideea lui Searle conform căreia marca unui enunţ figurat. Această noncoincidenţa ar constitui deci o condiţie necesară. însăşi baza deosebirii dintre discursul literal şi discursul figurat. întrebarea s-ar pune astfel: de ce cînd locutorul vrea să spună S este R spune S este P ? E greu de răspuns la această formulare searliană a problemei utilităţii metaforei. mai degrabă. In termeni generali. ne p u t e m întreba de asemenea dacă soluţia pe care o propune el problemei funcţionării metaforei nu interzice cumva a se da un răspuns întrebării privitoare la utilitatea metaforei. pentru a ajunge la sensul enunţării locutorului SesteR. S-ar putea presupune totuşi că problema aceasta nu apare decît dacă cele două sensuri despre care este vorba aparţin conţinutului seman­ tic al enunţului.SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI 385 a metaforelor. crucială totuşi pentru analiza pe care o face el meta­ forei. prima etapă a interpretării metaforelor. S-ar putea admite. Or. după părerea lui Searle. Dar nu se vede atunci de ce locutorul n-a spus simplu ce voia să spună. este noncoincidenţa sensului frazei şi a sensului enunţării locutorului. pornind de la sensul frazei S este P. evident. putem formula această întrebare în felul următor: de ce se preferă o metaforă unui enunţ literal? In termenii lui Searle. pe cînd sensul frazei ţine de aceasta. de principii destul de complicate. aceasta nu este cazul. dacă nu a unui enunţ metaforic. UTILITATEA METAFOREI Cu toate acestea. exploatării cunoştinţelor de fundal decît semnificaţiei semantice a frazei înseşi. după părerea lui Searle. .2. Searle nu se mulţumeşte să nu dea un răspuns întrebării despre particularitatea metaforei. Iată deci o primă dificultate în analiza funcţionării enunţurilor metaforice a lui Searle. deosebirea dintre sensul frazei şi sensul enunţării locutorului este.

prin urmare. Prin urmare. totuşi. Către această critică ne vom îndrepta în cele ce urmează. ceea ce n u m i m în general semnificaţie literală. într-adevăr. nu ţine de faptul că o metaforă ar avea un sens figurat imposibil de exprimat literal. Davidson (1984) le-a criticat într-un articol excelent. pentru acest motiv. 3. Searle însuşi vorbeşte despre metaforă ca despre un fapt în care locutorul spune S este P atunci cînd el voia să spună S este R. că nu se poate folosi un alt enunţ. CRITICA TEORIILOR DUBLEI SEMNIFICAŢII Davidson enunţă clar. iar acest răspuns e imposibil din moment ce presupunem că metafora are două sensuri. Vom remarca totuşi că articolul lui nu constă atît în propunerea unei teorii noi. principiul de la care porneşte: după părerea lui. Davidson constată chiar de la început că nu se poate parafraza o metaforă creativă în mod satisfăcător. putem trata teoria lui Searle aşa cum putem trata orice teorie care postulează că în spatele unei metafore există două sensuri.386 CAPITOLUL 15 Or. com­ paraţiei derivate. cea pe care o obţinem luînd elementele enunţului ca punct de plecare. unul literal şi unul figurat. Această imposibilitate. . iar celălalt. chiar de la începutul articolului său. pe de altă parte. după părerea lui. unul literal şi unul figurat sau metaforic. teoriile dublei semnificaţii. Desigur. aceasta nu arată de ce este important să ajungem la sensul enunţării locutorului prin sensul frazei. cu alte cuvinte. primul ar corespunde sensului metaforei înseşi. adică într-un mod care să-i epuizeze toată sem­ nificaţia. adică toate teoriile care postulează că o metaforă are două sensuri. Searle neagă faptul că metafora ar fi parafrazabilă. în analiza lui Searle. şi chiar dacă ar face-o. Aceasta nu este. unul literal şi unul figurat. analiza ar fi foarte ameninţată de dificultatea găsirii unei (sau a mai multor) caracteristici definitorii ale metaforei. Este cazul tuturor teoriilor comparaţiei. cît în critica teoriilor anterioare. singura problemă pe care o întîlnesc teoriile meta­ forei bazate pe ipoteza amintită şi care se numesc. metaforele nu au decît o semnificaţie.3. ci de faptul că metafora nu are alt sens decît cel al cuvintelor care intră în compoziţia sa şi că. Cel mai mare obstacol în acest tip de teorii este incapacitatea lor de a răspunde întrebării: de ce se preferă un enunţ metaforic unuia literal? Singurul răspuns la această întrebare este. şi mai ales a celor pe care el le numeşte teoriile dublei semnificaţii. nimic nu implică ideea că sensul enunţării locutorului este imposibil de formulat lingvistic: ba chiar din contră. ambele exprimabile lingvistic. din moment ce spune că ceea ce este important este să ajungem la sensul enunţării locutorului prin sensul frazei. după cum am văzut. Nu este mai puţin adevărat că analiza pe care o face asupra funcţionării metaforei contrazice această afirmaţie asupra imposibilităţii parafrazării unei metafore.

El face apoi o paralelă parţială între metaforă şi comparaţie: după părerea lui. adăugînd acestei clase individul desemnat de subiectul enunţului. Dar această diferenţă nu este pur semantică. Aceasta nu implică totuşi ideea că metafora se poate reduce la o comparaţie: într-adevăr. Astfel. şi în special efectele ei. acestea nu corespund deloc unui sens figurat. In faţa unui exemplu ca (22). am putea fi tentaţi să considerăm că a-1 interpreta înseamnă a căuta proprietatea comună clasei copiilor. După părerea lui Davidson. nu există vreun motiv ca ceea ce întrebuin­ ţarea literală a cuvintelor ne permite să facem cu o comparaţie.SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI 387 orice parafrază este de prisos. cuvintele sînt întrebuinţate în mod creator. Mai mult chiar. In metaforă. (22) este metaforic. deosebirea dintre una şi cealaltă este că în comparaţie se spune explicit ceea ce metafora comunică implicit. dacă metafora are efecte. după părerea lui . efectele metaforice provin din interpretarea literală a enunţului. Aceasta nu înseamnă că Davidson ar nega existenţa unei diferenţe dintre enunţurile metaforice şi cele nonmetaforice. Metafora. întrebuinţarea literală a cuvintelor cu o metaforă să nu ne permită să o facem. comparaţia arată o similitudine. bazată pe sensul literal al cuvintelor folosite. pe cînd în cazul comparaţiei această tentaţie nu există. efectele unei metafore. iar pentru metaforele creative vor putea fi parafrazate cel mult efectele metaforei respective asupra unui anume individ. Ea se situează pe frontiera dintre semantic şi pragmatic şi se bazează pe distincţia dintre semnificaţia cuvintelor şi între­ buinţarea lor. căreia i l-am adăuga pe Tolstoi. iar efectele apar fără ca sensul cuvintelor să fie modificat. Să observăm următoarele două exemple: (21) (22) Tolstoi a fost odată copil. Atît doar că subtilitatea metaforei este mai mare decît cea a comparaţiei. în timp ce metafora o lasă pe aceasta să se întrezărească doar. Pe de altă parte. depind de întrebuinţarea cuvin­ telor. Or. Am putea fi tentaţi să propunem o teorie conform căreia să căutăm în metaforă proprietatea comună membrilor clasei desemnate de predicatul meta­ foric. deci nu avem nici un interes să le parafrazăm. aceasta ar însemna să recunoaştem existenţa unei semnificaţii metaforice. Dacă (21) este un enunţ obişnuit. Tolstoi este un bătrîn copil moralizator. în afara sensului său literal. o metaforă nu are un conţinut cog­ nitiv propriu stabil. această deosebire în caracterul explicit a ceea ce este comunicat explică faptul că sîntem tentaţi să acordăm metaforei un al doilea sens. Efectele aceleiaşi metafore variază în funcţie de interlocutori. iar Davidson respinge această ipoteză: după părerea lui.

Ea nu se poate parafraza pentru că. are o semnificaţie unică şi deci nu avem nici un interes să o parafrazăm. nu atît sensul lui (12) este echivalent cu sau include sensul lui (12'). ca şi comparaţia. schimbătoare de la un individ la altul.388 CAPITOLUL 15 Davidson. In cazul de faţă. după părerea lui Davidson. METAFORĂ ŞI COMPARAŢIE După cum am văzut. El constă în a afirma că interpretarea unei metafore trece printr-un proces de comparaţie care nu se diferenţiază de cel pe care îl declanşează comparaţia corespunzătoare. ci procesul de interpretare din (12) este echivalent cu sau include procesul de interpretare din (12').4. Critica lui Davidson nu contestă decît versiunea semantică a teoriilor com­ paraţiei. Să revedem exemplele (12) şi (12'). In sfîrşit. ceea ce constituie o altă raţiune a imposibilităţii de a-i găsi o parafrază suficientă. pe de altă parte. Ce se întîmplă exact cu relaţiile dintre metaforă şi comparaţie? Davidson arată dificultăţile teoriilor dublei semnificaţii. sau pentru ansamblul metaforelor (ca la Davidson). efectele ei sînt instabile. (12) (12') Ahile este un leu. El constă în a afirma că sensul unui enunţ metaforic echivalează cu sau include într-un fel sau altul comparaţia corespun­ zătoare. sau sensul lui (12) include (12') chiar dacă (12') nu epuizează complet semantica lui (12). Searle. fie că presupun un proces de comparaţie pentru anumite metafore (ca la Searle). 1982). (i) Primul tip este semantic. metafora nu este o problemă semantică de dublă semnificaţie. versiunea semantică a teoriilor . şi adesea nonpropoziţionale. Ahile este ca un leu. fără ca cele două să fie totuşi echivalente din punct de vedere semantic. Putem totuşi avansa un alt argument: a spune că sensul unei metafore echivalează cu sensul comparaţiei corespunzătoare rezolvă probema semantică a metaforei numai dacă sîntem siguri că în comparaţia corespunzătoare unei metafore avem un enunţ literal. In rezumat. metafora face apel la un proces de com­ paraţie. (12) echivalează semantic cu (12'). In caz contrar. există două tipuri de teorii ale comparaţiei pe care Searle le deosebeşte foarte corect în analiza metaforei (cf. sînt adesea de natură nonpropoziţională. Conform variantei semantice a teoriilor comparaţiei. Oricum. cele mai multe dintre teoriile despre metaforă fac apel direct sau indirect la comparaţie: fie că ele admit echivalenţa semantică dintre metaforă şi comparaţie. ci o problemă pragmatică de întrebuinţare a cuvintelor. (ii) Al doilea tip este pragmatic. pe de-o parte. 3.

Ce se întîmplă cu versiunea pragmatică conform căreia procesele care sînt mai mult sau mai puţin echivalente sînt cele interpretative? Să admitem că efectiv procesele interpretative sînt mai mult sau mai puţin echivalente. echivalente. Astfel. aceste proprietăţi sînt mai degrabă proprietăţi pe care le atri­ buim noi obiectelor decît proprietăţi pe care acestea le au în realitate. chiar independent de criticile de principiu ale lui Davidson. A spune că procesele interpretative ale metaforei şi ale comparaţiei sînt. NB: Condiţiile de adevăr ale comparaţiei nu depind de intenţiile locutorului: pentru ca o comparaţie să fie adevărată. Or. Prin urmare. trebuie să ne întrebăm ce este exact procesul interpretativ al unei comparaţii. Omul este ca o trestie gînditoare. într-un mare număr de cazuri. trebuie şi este suficient ca obiectele comparate să aibă cel puţin o proprietate comună. Noaptea căzu ca şi casa Usher (Malcolm Lowry. nu vor fi. Unele. pentru a determina pe cea (cele) pe care locutorul le avea în minte atunci cînd producea enunţul. pentru a interpreta o metaforă. versiunea semantică a teoriilor comparaţiei întîlneşte mari dificultăţi.SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI 389 comparaţiei ar consta numai în a deplasa problema ceva mai departe. Pare dificil şi vom vedea mai departe de ce. trebuie să examinăm cele două obiecte puse în relaţie şi să căutăm proprietatea comună (proprietăţile comune). Sub vulcan) Nici una dintre aceste două comparaţii nu pare să fie un enunţ literal. sînt puţine şanse ca o comparaţie care corespunde unei metafore cu adevărat creative să fie literală. cel puţin parţial. deci. Să luăm următoarele două exemple: (23) (24) Pămîntul e albastru ca o portocală (Paul Eluard). . este acelaşi lucru cu a spune că. nu toate comparaţiile sînt literale. Un locutor care enunţă o comparaţie are intenţia de a atrage atenţia interlocutorului asupra uneia sau a mai multor proprietăţi comune celor două obiecte puse în relaţie. să considerăm că (6') este un enunţ literal. : Procesul constă. Prin urmare. fără a o rezolva. Or. scopul interlocutorului trebuie să fie de a determina pro­ prietatea sau proprietăţile pe care le are în minte locutorul. oricum. Mai mult decît atît. în a examina cele don 4 în a căuta proprietatea sau proprietăţile pe care acestea le au în comu. Să reluăm exemplul (6) şi comparaţia corespunzătoare (6') (6) (6') Omul este o trestie gînditoare.

Pe baza exemplelor pe care tocmai le-am văzut. putem crede că Davidson greşeşte: de vreme ce metaforele exploatează convingeri eronate asupra obiectelor din realitate. Dar să ne întrebăm ce este o comparaţie între concepte ale obiectelor? Aşadar. ca în (27) şi (28): (27) (28) Ion este un Harpagon. aceste cu­ noştinţe sînt propoziţionale şi. iar dacă ea se face. în teoria sa. sau la bătrînul copil moralizator din exemplul (22). 3. In sfîrşit. este unul dintre motivele pentru care parafrazarea metaforelor este imposibilă. In cazul acesta. din păcate. CAPITOLUL 15 Această metaforă. Ne putem gîndi la trestia gînditoare din exemplul (6). sîntem de acord cu Davidson. Rămîne caracterul schimbător al acestor efecte. în acest sens. Ce se întîmplă cu fiecare dintre aceste două caracteristici? Să începem cu nonpropoziţionalitatea. poate. dar şi nonpropoziţionale. caracter care. Nonpropoziţionalitatea efectelor metaforei nu este deci nici pe departe dovedită. versiunea pragmatică şi cea semantică a teoriilor comparaţiei nu sînt lipsite de dificultăţi. constituie particularitatea metaforei) sînt nu numai instabile. Aici. este în general înţeleasă în sensul indicat de (13): Or. Richard este o brută violentă şi feroce. puternici. după părerea lui Davidson. numeroase enunţuri metaforice folosesc termeni care desemnează personaje de ficţiune. acesta este unul dintre locurile comune din etologie. adică susceptibile de a se schimba de la un interlocutor la altul. în general interpretat ca (26). dar sînt leneşi şi nu prea curajoşi. se face între conceptele corespunzătoare obiectelor. teoria lui Davidson prevede că efectele metaforei (care. uzată. comparaţia dintre cele două obiecte nu prea este posibilă.5. leii masculi sînt. Mai simplu. EFECTELE METAFOREI: INSTABILITATE ŞI NONPROPOZIŢIONALITATE? In sfîrşit. sau cunoştinţe despre obiecte fictive. Situaţia este aceeaşi pentru exemplul (25). efectele vor fi şi ele propoziţionale. situaţia este aceeaşi pentru cazul în care metafora pune în relaţie două obiecte dintre care unul nu există în realitate.390 Să reluăm exemplul (12): (12) (13) Ariile este un leu. se pare că într-adevăr . şi va trebui probabil să admitem că nonliteralitatea este caracterul comun al metaforelor şi al comparaţiilor corespunzătoare. Ahile este puternic şi curajos. deşi gorilele sînt animale mai degrabă paşnice şi frugivore: (25) (26) Richard e o gorilă. Petru este un Don Quijote.

La urma urmei. comune obiectelor comparate. (iii) Sensul unei metafore nu se reduce la cel al comparaţiei corespunzătoare. Argumentul principal pentru a refuza comunitatea de intenţie este că. acest lucru fiind de altfel cu atît mai evident cu cît metafora este mai creativă. n-ar fi clar de ce locutorul foloseşte o metaforă în loc să folosească o comparaţie.1. adică pînă la epuizarea efectelor ei. In cazul unei metafore creative. intenţia locutorului care enunţă o comparaţie este de a atrage atenţia asupra uneia sau a mai multor proprietăţi determinate. dacă intenţiile ar fi aceleaşi. Am văzut mai sus că o comparaţie care corespunde unei metafore nu reprezintă sensul acesteia. numai comparaţia corespunde unui angajament al locutorului asupra existenţei a cel puţin unei proprietăţi comune. STADIUL PROBLEMEI Este timpul să adunăm informaţiile pe care ni le-a adus cercetarea făcută în legătură cu acest tip de enunţuri: (i) Metaforele nu prezintă particularităţi lingvistice: ele nu sînt întotdeauna rău formate lingvistic. 4. . Cu toate acestea. ele nu epuizează totalitatea efectelor lui (12) sau (25). O A N A L I Z