P. 1
Teatrul in Grecia Antica secolul V i.Cr.

Teatrul in Grecia Antica secolul V i.Cr.

|Views: 125|Likes:
Published by Iulian Echert
fisa despre teatru in societatea clasica greaca
fisa despre teatru in societatea clasica greaca

More info:

Published by: Iulian Echert on Feb 01, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

02/01/2013

pdf

text

original

3.

Teatrul şi naşterea tragediei - arhitectura teatrului - tragedia Teatrul - ceremonie relogioasă şi mai ales civică, legată în acelaşi timp de sărbătoare şi de concurs - reprezentaţiile se desfăşoară în timpul sărbătorilor lui Dionysos - Dionysiile - element esenţial al culturii ateniene Cadrul religios: - la Atena, teatrul era vecin cu templul lui Dionysos, - un altar se găsea în mijlocul orchestrei pe care se făceau sacrificii pentru purificarea locului - preotul lui Dionysos este aşezat la loc de cinste, în primul rând - Dinonysos este puţin prezent în tragediile antice. Nu joacă un rol important în „Bacantele” lui Euripide, iar în „Broaştele” lui Aristofan, laşitatea sa îl ridiculizează  aspectul religios nu îi îngrădeşte pe autori Caracterul civic: - este hotărâtor în privinţa organizării şi finanţării şi explică predominanţă teatrului atenian în secolul V. - arhontele dă un cor poeţilor şi trebuie să ţină seama de gusturile publicului dacă vrea să fie lăudat la sfârşitul reprezentaţiei - clasamentul autorilor este făcut de către un juriu ai cărui membri erau traşi la sorţi în ultimul moment - nu se păstrează decât jumătate din voturi, ceea ce nu îngăduie să se afle cum a votat fiecare dintre cei zece - o adunare extraordinară trebuie să îşi spună părerea cu privire la organizarea sărbătorii - cetatea îi plăteşte pe poet şi pe protagonist, care îi plăteşte el însuşi pe ceilalţi actori - în vremea lui Pericle, cei săraci primeau doi oboli pentru a-şi plăti intrarea  intervenţia cetăţii dovedeşte interesul pe care-l acordă acestor reprezentaţii care contribuie la gloria Atenei şi constituie o mare sărbătoare populară. La Dionysiile orăşeneşti, după o mare procesiune în prima zi, cinci zile sunt consacrate teatrului - au fost reduse la patru în timpul războiului peloponesiac: - în cursul primei zi, zece coruri de bărbaţi şi zece coruri de copii se întrec în ditirambi (poem liric în onoarea lui Bachus; elogiu exagerat, în termeni bombastici, adus cuiva) - în următoarele trei zile sunt reprezentate trei tragedii (sau trei trilogii???) şi o dramă satirică, iar în a cincea zi cinci comedii  17 piese în patru zile Publicul este numeros: - pe lângă cetăţeni şi meteci participă la reprezentaţii şi strănii, mai ales aliaţii care vin să aducă tributul - accesul sclavilor şi al femeilor este permis - sec IV - capacitate de 17.000 de spectatori - dar textele fac aluzie la certuri iscate pentru găsirea unui loc Participanţii - numărul choreuţilor (este nevoie de 1.000 de coreuţi numai pentru ditirambi), al choregilor personaj care intona o arie improvizată în jurul unui altar - (vreo 30), al figuranţilor, al maşiniştilor şi al costumuerilor trebuie să fi trecut de 1.500. • Apariţia tragediei - Pisistrate şi cultul lui Dionysos, sec VI Î.Hr. - Pisistrate i-a construit un nou sanctuar lui Dionysos la poalele Acropolei - ruinele s-au păstrat până azi - Pisistrate a iniţiat o nouă sărbătoare  Marea Dionysie a oraşului - spectacole de tragedie organizate în cadrul festivalelor dionisiace - însoţeau celebrările cultului dionisiac - principala caracteristică a sărbătorii era corul de satiri, însoţitorii zeului, care dansau în jurul altarului în piei de capră, pe fondul „cântecului ţapilor”

1

cor şi şi public.importanţa lor a scăzut apoi treptat şi a fost introdus un al doilea actor  printr-o evoluţie de acest tip. un fel de indemnizaţie care permitea şi celor mai nevoiaşi să asiste zile la rând la celebrări. din care 9 au obţinut primul loc .actorii erau bărbaţi şi jucau mai multe roluri . pe care nu o cunoaştem în detaliu. ci prin evocarea modului în care eroul descoperă el însuşi ceea ce publicul ştia de la bun început.festivalurile erau organizate sub supravegherea arhontelui eponim . obţinând 13 victorii dramatice Aristofan (445-388) .conducătorul grupului de dansatori era şi compozitorul cântecului .în timpul festivalurilor avea loc o competiţie  poeţii compuneau câte o trilogie tragică şi un juriu decidea care erau primele trei drame tragice şi primele cinci comedii .92 de piese. în frunte cu preoţii şi cu cei mai înalţi funcţionari publici. câtă vreme pune în scenă legende în genere cunoscute.o tragedie despre Oedip nu surprinde prin aflarea faptului că eroul şi-a ucis tatăl şi s-a însurat cu propria mamă. clasat pe primul loc de doar 4 ori Eschil (525-456) . purtând veşminte adecvate acestui rol . regizori şi actori.de reprezentările din cadrul Marii Dionisii a început să se ocupe statul. asumându-şi rolul unei persoane legate de evenimentele la care se referea cântecul. alte 7 ale lui Sofocle. dansatorii îşi schimbau costumul la fiecare act şi doar la final veneau deghizaţi în pieile de capră şi dansau un dans ce amintea de cacaterul satiric original al „tragediei” .123 de piese tragice.din secolul IV dramele celebre încep să fie repuse în secenă cu regularitate . clasat pe locul I de 24 de ori Euripide (484-406) . sunt compozitorii muzicii. care răspunde acţiunii de pe scenă prin cunoaşterea prealabilă a mitului care formează subiectul central al dramei: . şi nu e centrat asupra personajelor şi a psihologiei lor.44 de comedii. prin ceea ce se poate înţelege despre relaţia dintre om şi voinţa zeilor din această istorie. teatrul tragic din sec V nu surprinde prin subiect şi acţiune.a compus 73 de drame. sub formă de jetoane.poeţii compun libretul. 2 . • Dramele .au ajuns până la noi doar 7 drame ale lui Eschil..la spectacole participau toţi cetăţenii.convenţia cerea prezenţa concomitentă pe scenă a maxim două. fiecare dramă era reprezentată o singură dată .în centru se afla orchestra.reprezentarea era de obicei împărţită în trei acte.în primele decenii. dansatorii nu mai apăreau în piei de capră bahice. 19 ale lui Euripide şi 11 comedii ale lui Aristofan. iar în acest caz. câtecul ţapilor din perioada lui Pisistrate a dat naştere tragediilor lui Eschil • Spectacolul . unde se făceau sacrificii . ci asupra interacţiunii dintre protagonişti. ci în costume potrivite cu rolul lor din povestire .la sfârşitul secolului VI spectacolele încep să fie subvenţionate de cetate  obligaţia pentru cetăţenii avuţi de a finanţa spectacolele publice elaborate care necesitau un cor (cheltuială considerabilă) şi festivalurile de teatru . care aveau locuri rezervate în rândurile din faţă . cu corul şi altarul lui Dionysos. prin modul în care cei din jur reacţionează la această descoperire. organizându-le sub forma unui concurs tragic.el se despărţea de grup şi le vorbea. două sau mai multe coruri de satiri concurând pentru a obţine premiul .erau alese pentru reprezentare şi legende care nu aveau legătură cu Dionysos.în secolul IV a apărut aşa numitul theorikon. coregrafi. Sofocle (497-405) . apoi a trei personaje . Spre deosebire de teatrul contemporan.

numele grecilor nu este amintit .atenienii refugiaţi la Salamina. Ei sunt prezenţi prin opoziţia constantă dintre atributele imperiului lui Xerxes şi Grecia .în Antigona lui Sofocle. văduva lui Dareios Crainicul Umbra lui Dareios Xerxes.victoria perşilor . Teatrul tragic poate fi citit ca o proto-filosofie a Politicului şi îşi pierde substanţa în momentul în care conceptele filosofiei politice se instalează cu autoritate în dezbaterea publică. iar Creon absolutizează obligaţiile faţă de polis. Antiteze .vorbeşte foarte puţin despre greci şi mai multe despre perşi şi zei .480 .Corul bătrânilor perşi.după eşescul grecilor de la Thermopyle .la toate aceste niveluri antinomia dintre perşi şi greci este absolută şi reprezintă o modalitate constantă de structurare. Eschil . ridiculizat în nenumărate comedii din care ni s-au păstrat fragmente elocvente. care se vrea un semn al triumfului. ceea ce îi duce pe fiecare către dezastru. unde reuşesc să îi învingă pe perşi . abundenţă . eroina asumă ca pe o valoare absolută îndatorirea faţă de cei de un sânge. atât a imaginilor..începutul este ritmat prin evocarea plecării în expediţia pentru cucerirea Greciei. Existenţa lor este subînţeleasă şi reprezintă contrariul a tot ceea ce însemnă Imperiu Persan. în esenţă.tragedia este consacrată războiului şi pune în scenă soarta învinşilor . cu atât mai mult cu cât insistenţa asupra bogăţiei excesive nu poate decât să neliniştească pe cei care o cunosc pe divina Nemesis.podul peste Bosfor . un mod de afirmare a suveranităţii demos-ului asupra oricărui personaj al momentului: nici unul nu e cruţat de ironia şi de batjocura autorilor.meditaţie asupra lipsei de măsură . cât şi a acţiunilor reprezentate: • Principiul suveranităţii . nici măcar Pericle. Absenţa grecilor nu este deci una reală. dar reprezeintă în acelaşi timp un eufemism pentru desemnarea morţii  enumerarea tuturor celor care au plecat. ei au o apariţie implicită pe tot parcursul piesei.Schemă antitetică Antitezele abordează cele trei funcţii fundamentale ale ideologiei tradiţionale indo-europene: suveranitate. Teatrul comic este.în Orestia lui Eschil. este încă de pe acum o prevestire a imenselor pierderi. interesul se focalizează asupra modului în care justiţia cetăţii poate pune capăt unui şir de violenţe care se transmit din generaţie în generaţie. mama lui Xerxes.genul istorico-politic: lupta de la Salamina . război. Înaltul Sfat al regelui Regina Atossa. .imaginea unei puteri imperiale nelimitate care supune întreaga Asie jugului său şi în faţa căreia toţi să prosternează 3 . Marele Rege al perşilor Context istoric . dar grecii sunt prezenţi în schema antitetică pe care este construită piesa.hybris .flota sub comandă feniciană .războaiele medice .„Perşii” Personajele .numele „oamenilor zilei” nu sunt amintite (Jacqueline de Romilly). Deşi nu sunt menţionaţi în mod explicit.Xerxes .

lipsit de pietate. libertatea grecilor: ei nu sunt robii nimănui.stilul şi etica celor două moduri de a purta războiul .din toată armata înzăuată în aur.anunţă infrângerea .valorile opuse ale domeniului războiului . nu se supun nicunui muritor Visul Atossei.înfrângere pe toate planurile: dezastrul a nimicit fericirea.aurul persan vs.în mentalitatea greacă. lancea greacă -> înfruntarea emblematică dintre arcul persan şi lancea elenă . celăltalt la dinstanţă. cât şi în oameni • Războiul .veneraţia impusă de această suveranitate absolută pentru un rege stăpân al supuşilor săi este opusă în mod explicit principiilor suveranităţii greceşti .crainicul . pentru că ethos-ul său războinic este diametral opus comportamentului hoplitic .îndemânarea celui care mânuieşte arcul se opune eroismului disciplinat şi deliberat al falangei . implică un trimf la fel de total al învingătorilor  prăbuşirea principiului de suveranitate iresponsabilă în confruntarea cu cetatea şi voalorile exprimate de greci  superioritatea bogăţiilor şi a forţei imperiului s-a dovedit a fi inutilă  forma excesivă de regalitate a dus la răzbunarea lui Zeus Basileus.condiţia de dependenţă a supuşilor imperiali şi monarhia vs. în zdrenţe şi o regină fără suită.armata „înmuiată în aur” şi bogată în bărbaţi: polychrysos şi polyandros .bogăţia perşilor vs.regele mai trăieşte.schema iniţială tradiţională opune aur-lumină-zi-pământesc-viaţă unor antonime echivalente ca argint-întunericlumină subpământeană-moarte . argintul grecilor . manifestată la nivelurile fundamentale ale funcţiilor societăţii.tema sterilităţii: ţinut al femeilor fără soţ şi al bătrânilor neputincioşi .viclenia evazivă a arcaşului este contrară luptei deschise în care se afirmă virtutea bărbată (arete) a hoplitului . a vrut să depăşească frontierele legitime ale monarhiei sale  distrugerea imperiului. calitatea luptătorilor greci .unul direct. argintul grecilor: legătura reciprocă şi indestructibilă dintre metalul preţios şi monarhia perseidă -> aurul este esenţa imperiului ahemenid.armata pedestraşilor persani se opune trierelor greceşti . arcul .ziua şi lumina se dovedesc a fi fatale pentru perşi .puţini la număr (Antiteza Persia . folosind arma laşilor. un cor de bătrâni năuciţi care plâng că au trăit prea mult Seminificaţii  descrierea unei înfrângeri totale.. • Bogăţia şi abundenţa . însă regalitatea a pierit = este înfăţişat un rege tremurând şi infantil.cantitatea luptătorilor perşi vs.Atena -> inversiunea atributelor . zeul suveranităţii  hybris-ul a făcut din Xerxes un monarh nelegitim şi neputincios . simbolul însuşi al perşilor . Xerxes nu aduce înapoi decât o tolbă cu săgeţi = simbolul eşecului . a bogăţiilor şi a armatei sale 4 . sărăcia grecilor -> Asia bogată şi foarte populată este învinsă de Grecia cea săracă atât în bogăţii. a doborât şi a distrus floarea Persiei . iar toxodamantes nu sunt decât nişte războinici barbari sau chiar efeminaţi . faţă în faţă.aurul regal vs.Asia este golită de bărbaţi . dominat de contrastul celor două încarnări ale Asiei şi Greciei subliniază această opoziţie fundamentală.arcul persan vs.războiul hoplotic întruchipează virtuţile virile ale cetăţeanului.contrastează cu lumina aparent salutară a nopţii pentru a anunţa înfrângerea armatei sclipilare şi a imperiului solar al aurului) Mesagerul . arcaşul nu este doar un războinic diferit de hoplit a cărui lance este emblema sa: el este chiar antonimul pedestraşului grec.

nu îi ridiculizează . vrednic întemeietor şi orânduitor al statului. înclinat mai degrabă spre distrugere . culoare.devastarea şi incendierea templelor . a detaşamentelor militare.element favorabil grecilor . nestăpânit. care este esenţa cetăţii-stat.firea şi acţiunile lui Xerxes . trecere în revistă a trupelor plină de războinică bărbăţie.dar şi refuzul de a te supune dominaţiei (cazul grecilor) este egal cu dike. conferind argintului atenian virtuţile perene şi pozitive ale aurului şi ale adevăratei basileia. în dialogul dintre Cor şi Xerxes  simetrie .dovadă expediţiile de pedepsire din Egipt.intolerant. nu se mai legitimează şi întră în competiţie cu forţele divine  grandomania invită la o redimensionare. rupt de tot ce îl înconjoară.orgoliul ateu . dar cu accente funebre. . .descrierea în amănunt a luptei navale . răvăşit de porniri nesăbuite. stihiile şi oamenii. vestit prin a fi vrut să subjuge zeii. Lipsa de dike şi excesele ahemenizilor au dus la căderea imperiului. războinic viteaz. Dareios.tot ceea ce aprare la Dareios pozitiv. supunându-se principiului superior de suveranitate colectivă încarnat de polis Alexandru Miran „Perşii sau despre înfrângerea tragică” Eschil subliniază virtuţile şi măreţia inamicilor . georafic şi militar: . schimbător.rătăcire a minţii -> meditaţie asupra puterii Pe lângă antiteza dintre Imperiul Persan şi Grecia.retragerea oştirii pe uscat .umbra lui Dareios evocă întreaga dinastie a Ahemenizilor . egal cu zeii şi inspirat de zei.corul aminteşte salba de insule greceşti înghiţite de imperiul persan Cauzele înfrângerii persane . zdrăngănit de arme şi de sonoritatea numelor exotice -> enumerarea căpeteniilor este relută. cu semn negativ Dareios a fost drept. Includerea unor date cu caracter istoric. cumpătat. dar purând războiul numai pe uscat. şi fiul său. uşuratic până la efeminare (anandria). clement. mai puţin sângeroasă decât luarea prin asalt Xerxes este lipsit de sensul dreptăţii. Eschil face şi o paralelă între tatăl idealizat. aşa cum era firesc pentru conducătorul unui popor prin excelenţă continental şi folosind arta asedierii cetăţilor. Importanţa activităţii divine şi/sau daimonice .în momentele catastrofei pune în mişcare resorturile sentimentelor tragice.enumerare a căpeteniilor militare.şi cu metodele cele mai sângeroase Bunul conducător asigură dăinuirea statului şi a propriei persoane. grecii au triumfat în ciuda aparentei inferiorităţi.înlănţuirea cetăţii Bosfor . smerit.hybris . este sancţionat de victorie. Conducătorul tiranic. pentru că erau liberi. orgolios. rezultând într-o antiteză în care Xerxes este discreditat. autocrat absolut deschis doar la influenţele nevrednicilor. purtând din trufie război pe apă .lipsa de măsură . Babilon şi Hellada .greşeala lui Xerxes . Însă defectele lui Xerxes nu pot justifa doar ele proporţia dezastrului. Însuşi imperiul şi bogăţia acestuia deveniseră nemăsurat de mari  pentru a restabili Balanţa Dreptăţii zeii intervin lovindu-i pe perşi. respectuos fată de orânduirea cosmică şi umană. ascultând de îndemnurile înţelepţilor Marelui Sfat.grecii sunt sprijiniţi de zeii jigniţi 5 . aproape identic la sfârşitul piesei. dar tipul de suveranitate fără sclavie. la Xerxex este transpus în sens invers.

care critică. Corul era un fel de „actor colectiv” care. Europa-Asia.umbra vorbitoare . Prin cuvintele sale (uneori recitate. Sicilia) . dar este un personaj colectiv. s-a dovedit a fi depozitara dreptăţii. prin intervenţiile şi dansurile sale mimice de mare expresivitate.în „Rugătoarele” şi „Eumenidele”.supunerea mării cu un „jug de vase” nu este alteceva decât imaginea concretă.confruntarea dintre perşi şi helleni este proiectată în plan etic şi investită cu proporţii mitice . prin definiţie liberă .455. pedepsit de zei. Eleusis .contradicţii şi polarităţi: grecii-perşii. reprezenta dorinţa lui Xerxes de a „înjunghia” cetatea. Sofocle nu introduce corul în acţiune .visul premonitoriu al reginei Atossa .fie joacă rolul unei cutii de rezonanţă. dar nu este decât o falsă libertate: în măsura în care zeii renunţă să ne mai lumineze. care are legătură cu drama şi care poate chiar să participe la ea. cântând un cântec vesel tocmai înaintea catastrofei Sofocle se deosebeşte de Eschil. corul dădea explicaţii asupra antecedentelor sau asupra faptelor ce urmau să se desfăşoare pe scenă.s-au păstrat doar şapte din piesele sale . alteori cântate). corul rosteşte mai puţin de o şesime din versuri . care-l făcea responsabil pe om de nenorocirile sale . Eschil a fost cel care a introdus al doilea actor  pe lângă dialogurile dintre cor şi personaj. fie sproreşte brutalitatea nenororcirii printr-un efect de contrast. Occident-Orient . în timp ce hybris-ul. în Aiax. mai ales prin importanţa acordată eroilor.personaje arhetip Explicaţia politică a victoriei atenienilor asupra perşilor: cetatea liberă. corul devine un personaj principal al tragediei .îi lasă specificitatea sa de spectator implicat.intervenţia corului contribuie la creşterea patetismului .invocarea basileului defunct . noi nu putem proceda în cunoştinţă de cauză  numai eroismul face posibilă o adevărată libertate 6 . . corul rosteşte între o treime şi o jumătate din versuri.threnosul final (cântec de jale la funeralii.rugăciunui. Salamina) .Eschil introdusese în tragedie libertatea prin vinovăţie. a jugului sclaviei cu care Imperiul Persan îi ameninţa pe greci . isonomică.la Sofocle.a participat la războaiele medice (Artemision.în „Electra”.spre deosebire de Eschil.corul reprezenta „vocea poetului” sau glasul conştiinţei cetăţeneşti a publicului.echivalenţa dike-polis este ratificată de către zei prin suprema sancţiune. închinări de libaţii . libertatea este considerată ca un dat. care o sfăturieşte pe regină şi care.în piesele lui Eschil. grandoarea şi dramatismul spectacolului Sofocle (497-405) . apar dialogurile dintre personaje  a micşoarat importanţa corului şi a acordat întâietate părţilor vorbite . chiar dacă slăbiciunea sa îl face de multe ori neputincios  în „Perşii”. corul este Sfatul regal. păstrează o neutralitate prudentă sau aprobă ceea ce se întâmplă şi aşază evenimentul într-o serie de exemple încercând să tragă o învăţătură generală din acestea . prin invocaţii. cea a războiului victorios Eschil (525.potrivit lui Aristotel.locul acordat corului se reduce şi mai mult .întemeietorul genului tragic . în special din epoca homerică) . hiperbolică.Elemente tragice . cântând nenororcirea care se împlineşte. deci a suveranităţii autentice şi triumfătoare. sporea estetica. face să apară umbra lui Dareos . de exemplu.

Sofocle nu mai face referire la păcatele lui Aiax. a cărui pedeapsă pare disproporţionată .  nefericirea nu mai este legată de vinovăţie . susţine că dacă oracolul dat lui Laios nu se îndeplineşte. .corul din „Oedip rege”. tinde să se destrame. dar în acelaşi timp spune şi adevărul şi omul îşi înfăptuieşte destinul.Oedip află că îşi va omori tatăl (Laios) şi se va căsători cu mama (Iocasta).manifestare a libertăţii şi suprimarea consecinţelor . în care nenorocirea reprezintă pedeapsa inevitabilă a păcatului.trebuie să îşi dea seama că libertatea lor este o falsă libertate  a înţelege că ai fost jucăria zeilor înseamnă să încetezi a mai fi jucăria lor: este cazul lui Aiax. „Apollo se vede lipsit fără înconjur de orice cinstire şi s-a zis cu religia (ta theia)” . deja respinsă de către Eschil. oracolul înşeală.sufletele nobile pot depăşi această fatalitate prin eroism . Apoi trebuie să alegi în mod liber. masacrează oile imaginându-şi că-i ucide pe greci . ereditatea este mai mult o sursă de patetism. Unele dintre ele nici măcar nu ştiu ce fac: . vârnd să-i trimită un filtru de dragoste . decât un element al unei explicaţii sau un motor al acţiunii . Omul neştiutor în privinţa viitorului se întoarce către zei. spre deosebire de sora sa Ismena. încercând să scape de el. De la Eschil la Sofocle se produce astfel o răsturnare dialectică . . sau al lui Oedip. fără ajutorul zeilor (ghicitorul Calchas) .se prăbuşeşte construcţia lui Eschil Sofocle se îndepărtează de Eschil şi în măsura în care personajele sale nu sunt cu adevărat libere. pradă nebuniei.Antigona.la începutul piesei.printr-o ironie tragică. Sinuciderea .în „Oedip rege”.primul dorise să înlocuiască fatalitatea printr-o libertate care-şi asumă răspunderea greşelilor sale. dar se rezolvă printr-o fatalitate necunoscută: sensul oracolului nu se dezvăluie decât mai târziu.primejdiile care îl pândesc pe Aiax sunt o pedeapsă pentru trufia exagerată a celui care vroia să învingă de unul singur.constituie motorul acţiunii în „Oedip rege” . dar nu îi cunoştea pe aceştia . atunci când îşi revine din nebunie. . Antigona evocă „nenorocirile care se trag de la Oedip”. când se devinovăţeşte.orbirea lui Oedip este un fel de sinucidere.Deianira îi trimite otrava lui Herakles. Oedip îşi scoate ochii pentru a se pedepsi pentru un păcat săvârşit fără voia sa.Fatalitatea de tip arhaic. care restabileşte nevinovăţia.Oedip îşi ucide tatăl crezând că se împotriveşte doar unui bătrân arţăgos Nestatornica este reflectată prin structura dramatică: corul. corul „este în al nouălea cer de bucurie” că eroul a renunţat să se sinucidă. dar sora sa Ismena. nu joacă decât un rol limitat.Aiax. de unde şi importanţa oracolelor care sunt un element fundamental al religiei: . cântă adesea bucuria sau seninătatea chair înainte de catastrofă: în „Aiax”. nu va avea aceeaşi soartă Legătura eschileană dintre nenorocire şi păcat.oracolul pare să prevină omul şi să îi lase libertatea de a alege. a ales să îndeplinească riturile funerare şi după aceea să-l înfrunte pe Creon. cel de-al doilea nu vede în aceată privinţă decât o falsă libertate.în „Antigona”. aşa cum presupune Iocasta. numai zeii sau aceşti zei neputincioşi care sunt spectatorii îl cunosc.în afară de acest pasaj. dar este în general obscur şi ambiguu . 7 . fără să-ţi pese de urmări: . care are aceeaşi origine. ignorând viitorul imediat.

plină de misticism dionisiac ce culminează cu o crimă sălbatică. În ciuda diversităţii şi contradicţiilor teatrului său. Euripide le accentuează trăsăturile prea umane. poate fi egală sau chiar superioară unui bărbat. nu corespunde în viziunea sa cu soarta neprevăzută. în afară de cazurile excepţionale.totuşi nu trebui să îi acordăm lui Euripide un progresism exagerat: el nuanţează prejudecăţile tradiţionale. singruii care pot dobândii libertatea. „Bacantele” . alta. cu şi cu natura sălbatică. Euripide (484-408) . îşi aruncă una alteia carnea sângerândă a lui Penteu. putem deduce o anume concepţie asupra lumii. nu-şi mai recunoaşte fiul şi îi smulge umărul. nu pot decât să stârnească mila şi în care măreţia eroilor. a fost socotită drept tragi-comedie. . . În vreme ce viziunea lui Eschil ducea spre un univers drept şi raţional. 8 . ceea ce ar însemna acelaşi lucru. care acţionează în cunoştinţă de cauză.aceasta.opera foarte variată.Agave.delirul dionisiac al Bacantelor care. vaci şi tauri în cadrul ritualului sângeros al sparagmosului .în legătură cu zeii homerici. la fel de schimbătoare ca vremea. lumea lui Sofocle este o lume nestatornică. în care pedeapsa îşi are originea în păcat şi în vreme ce lumea Sofocle nu era decât aparent absurdă. cu atât mai mult cu cât autorul este mereu în căutare de formule noi „Alcesta” . una. a pădurilor.Bacantele nu sunt asociate numai cu nebunia ucigaşă. sfâşâie cu mâinile goale boi. trimisă de zei.final fericit.diversitatea operei lui Euripide vine din faptul că este la curent cu actualiatea politică şi intelectuală. deşi este femeie. Schimbări tehnice  folosirea prologurilor pentru a expune clar situaţia  limitarea rolului dramatic al corului  importanţa acordată părţilor cântate chiar de către personaje Trăsături caracteristice  subtilitate intelectuală  predilecţie către sălbăticie şi anormal  stăruninţa asupra rolului acelei Tyche (zeiţa destinului) Refinamentul lui Euripide reiese din modul în care evocă femeile şi zeii: . ci mai degrabă corespunde cu ceea ce se produce din întâmplare sau.divinitatea nu poate fi decât morală şi dreaptă. cu ceea ce este hotărât de zeii capricioşi şi deci este imposibil de prevăzut: după cum susţine Herakles din „Alcesta”. cu lumea munţilor. iar în cele din urmă Agave însăşi înfige capul fiului său în vârful tyrsului. mai degrabă decât să dea rezonanţă temei hesiodice a femeii aducătoare de năpastă . nici pricepute prin nicio artă”. căci presupunea o ordine divină cu neputinţă de cunoscut. cu mâinile însângerate. sugerând că o femeie. Euripide are o înaltă concepţie despre divinitate . „căile Tyche-i sunt de nepătruns şi nu pot fi cunoscute. manipulaţi de către zei. „cu balele curgându-i pe buze şi rotindu-şi ochii rătăciţi”. în timp ce Bacantele care o însoţesc „smulg. un braţ. . o lume în care oamenii neştiutori. dominată de divinitatea de neînţeles. dar excepţia nu anulează regulă . Euripide se mulţumeşte cu nesiguranţă acelei Tyche. ceea ce ar transforma-o într-un echivalent al destinului. cuprinde scene asemănătoare comediei de moravuri. un picior cu încălţăminte cu tot şi toate. a animalelor nedomensticite. dar dincolo de critica sa.discursurile misogine din „Hippoli”t pun de fapt în evidenţă şi ridiculizează stereotipul. vine din respectul legilor care-i depăşesc. pline de o forţă supranaturală. iar un zeu care ar putea fi supus unui alt zeu nu ar avea cum să mai fie zeu „Bacantele” .

În vreme ce la Eschil povara fatalităţii. criticată de Eschil. acţiunea se deplasa de la ţară la oraş. atunci când nu sunt ale nebuniei. chiar şi la sfârşitul trilogiei. eşti prea fericit să-ţi poţi păstra o fericire măruntă şi firavă. şi nu poate decât să propună un hedonism înfrigurat însoţit de o mare compasiune pentru oamenirea suferindă: într-o lume în care nimic nu dăinuie. este Aristofan (445-386 Î. prin arta retoricii lor pompoase dar goale şi a raţionamentelor vicioase. adeseori fantastice. groteşti .H. situaţiile erau simbolice. Singurul de la care ne-au rămas opere integrale. din lumea reală în lumea basmului. Smerenia. Spre deosebire de Nemesis. adică exact un sfert din câte a scris. Aristofan (445-386 Î. care . provoacă o spaimă din care. Totuşi.r) . chiar supusă moralei. Aristofan nu creează „tipuri” Temele lui Aristofan: .adeseori personajele erau alegorice. a imperialismului extremist . nicio regulă severă de compoziţie .acţiunea comediilor sale este nestructurată. ba chiar aduc pe scenă personaje politice marcante . sociale sau culturale. induc în eroare justitia .în comedia „Norii” sunt atacaţi sofiştii. dar conducătorii Atenei ţineau totuşi să continue războiul  pledoarii pentru pace După Aristofan. Interminabilul război peloponesiac aducea din an în an tot mai multe nenorociri.spre deosebire de tragedie. decorul era multiplu. Aristofan critică metodele de corupere a a poporului.în „Viespile”. jucării ale întâmplării.poetul amestecă limbjul vulgar cu emfaza tragică. ea tinde să restabilescă un oarecare echilibru.coriştii purtau şi ei măşti. apelează la atacuri personale şi invective violente .H.se declară împotriva războiului fără limite. discordanţă care stârneşte râsul . Tyche nu acţionează în sens unic. Este evocată chiar ideea unui ciclu. în vreme ce Sofocle exaltă măreţia eroului care acceptă. Ele sunt totodată de neînfrânt şi este zadarnic să vrei să li te împotriveşti. în felul acesta încetând a mai fi o forţă şi o şcoală de educaţie cetăţenească 9 .ceea ce-l caracterizează pe Aristofan este un comic verbal ameţitor . cu greu puteai răzbi la suprafaţă. scena comediei nu era unică. Euripide subliniază slăbiciunea oamenilor. de pe pământ în cer sau în infern . prin intermediul demagogilor .psihologia personajelor sale e sumară. cinstea şi o viaţă dreaptă nu-i împiedică să treacă prin „grele nenorociri”. chiar dacă nu-i pasă de dreptate. Euripide dă aşadar dovadă de un pesimism moderat: nimic nu este statornic. „comedia nouă” – ilustrată de Menandru – îşi va restrânge atenţia la cazurile vieţii familiale şi personale.„Aharnienii”. „Pacea” şi „Lisistrata” .în unele comedii ale lui Aristofan coriştii erau costumaţi şi mascati în chip de viespi. atacă anumite personalităţi prin usturătoare ironii. . dar nefericirea nu o să devină neapărat şi mai mare.o altă temă a comediei lui Aristofan este cea a pacii. chiar caută moartea. Oamenii sunt jucăriile unei Tyche nepăsătiare faţă de ideea de dreptate. în număr de 11. fără să cunoască nicio restricţie. ca actorii. dar existau trimiteri la personajele reale şi la situaţii contemporane .în acest secol Grecia cunoaşte peste 40 de autori de comedii.r).atinge problemele de actualitate.autorii greci de comedii ai secolului al V-lea discută în piesele lor cele mai actuale probleme politice.Euripide pleacă de la ideea că totul este în permanentă schimbare şi acordă o importanţă mare schimbărilor neprevăzute. de păsări sau de broaşte .

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->