You are on page 1of 79

Asocia]ia ~nv\]\torilor din jude]ul Bac\u

Simpozion na]ional

DASC|LI MEMORABILI

Editura Casei Corpului Didactic Bac\u 2011

Asocia]ia ~nv\]\torilor din jude]ul Bac\u

DASC|LI MEMORABILI
Simpozion na]ional

Editura Casei Corpului Didactic Bac\u 2011

Coordonator: prof. înv. primar Rodica LEONTE Lector şi pre-press: prof. înv. primar Rodica LEONTE Copertă şi tehnoredactare: prof. înv. primar Ionel-Cătălin DIACONU Foto coperta: prof. înv. primar Dănuţ-Remus Mitruţ

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DASCĂLI MEMORABILI. Simpozion naţional (2011; Bacău) Dascăli memorabili: simpozion naţional: Bacău, 2011/ coord.: Rodica Leonte. - Bacău: Editura Casei Corpului Didactic Bacău, 2011 ISBN 978-606-619-013-8 I. Leonte, Rodica (coord.) 37(498)

Întreaga răspundere privind autenticitatea şi corectitudinea textelor aparţine autorilor acestora.

Lucrare apărută cu sprijinul

Sindicatului Liber din Învăţământ Bacău
www.slibacau.ro

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

În loc de introducere
u sunt dascăl. M-am născut în momentul în care prima întrebare a ieşit din gura unui copil. Eu sunt acela ale căror nume şi chipuri au fost demult uitate, dar ale căror lecţii şi personalitate vor rămâne veşnic în amintire prin împlinirile elevilor lor. Am plâns de bucurie la nunţile foştilor mei elevi, am râs la naşterea copiilor lor şi am stat cu capul îndurerat şi buimac, la marginea mormintelor săpate prea curând pentru nişte trupuri prea tinere. De-a lungul unei zile am fost nevoit să fiu actor, prieten, soră medicală şi doctor, antrenor, găsitor de lucruri pierdute, psiholog, părinte de ocazie, agent comercial, politician şi păstrător al credinţei. Ştiu că este un lucru greu să descoperi cine eşti… Bunăstarea materială nu este unul din scopurile mele. În căutarea mea veşnică, sunt un permanent vânător de comori, de ocazii noi în care discipolii mei să-şi folosească înzestrările pentru acele talente care stau uneori undeva îngropate sub resemnare. Sunt cel mai norocos dintre cei care muncesc. Unui doctor i se permite să deschidă uşa către lumea noastră într-un singur moment magic. Mie mi se permite să văd cum viaţa renaşte în fiecare zi cu orice nouă întrebare, idee sau prietenie. Un arhitect ştie că atunci când clădeşte cu grijă, construcţia lui va dura secole întregi. Un dascăl ştie că dacă va pune dragoste şi adevăr în ceea ce face, ceea ce va construi el va dura o veşnicie. Sunt un luptător, în fiecare zi luptându-se împotriva presiunii ucigătoare, a negativismului, a fricii, conformismului, prejudecăţilor, ignoranţei şi apatiei. Am alături de mine mari aliaţi: Inteligenţa, Curiozitatea, Individualitatea, Creativitatea, Dragostea şi Râsul – toate vin în grabă să se alăture sub stindardul meu. Şi uite aşa, am un trecut bogat în amintiri. Am un prezent incitant, plin de aventuri şi speranţe pentru că mi-am permis să-mi petrec zilele alături de viitor. Sunt un dascăl... şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta în fiecare zi.“ John W. Schaltter, „Supa de pui pentru suflet“

3

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Un dasc\l memorabil
Înv. Carmen Alina Mirăuţă, Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 1 Ardeoani, jud. Bacău e cuvine să ne întoarcem gândurile spre anii de ucenicie ai d-nei învăţătoare Moisă Elena. Eu sunt cea care a văzut-o cu ochii elevului, fiind magnifică în faţa noastră, un suflet palid, genul de suflet românesc. Ne aducem aminte cu drag de prima zi de şcoală, oricât de îndepărtată ar fi ea, ziua aceea plină de emoţii, ziua în care ni s-a deschis o uşă spre marele necunoscut care se întinde pe mai mulţi ani. Am fost întâmpinaţi de doamna învăţătoare Moisă Elena, o fiinţă fermecătoare, de o generozitate intelectuală ieşită din comun. Stând în preajma domniei sale aflam lucruri interesante şi ne simţeam ocrotiţi, dându-ne încredere în noi. Dragostea şi pasiunea pentru meseria ce şi-a ales-o, priceperea şi experienţa didactică dobândită de-a lungul deceniilor la catedră sunt răsplătite prin rezultate obţinute de elevi. Un dascăl e un grădinar. Ani în şir trudeşte din greu, udă cu propria-i sudoare pământul proaspăt desţelenit, adaugă îngrăşăminte, atent selectate, totul pentru ca bobocii plantaţi în septembrie auriu să devină flori mândre, în culori alese, cu parfumuri minunate. Învăţătorul care învaţă pe alţii dăruieşte şi croieşte cărări luminoase în întuneric, chipul doamnei învăţătoare străbate de departe prin neguri zugrăvite în slove frumoase şi umbra doamnei care prinde viaţă în foile îngălbenite, răzbate din colbul vremii până la noi. Doamna învăţătoare a semănat lumina ştiinţei de carte iar vorbele-i ca mierea au umplut stupii din sufletele copiilor. Precum un părinte care laudă şi ceartă, îmbie şi mustră, cu blândeţe pedepseşte, doamna a învăţat fără osteneală fiinţele plăpânde. Iubită dăscăliţă, primeşte acum o caldă urare: să vă fie sufletul mare şi gândul curat, zile lungi şi senine, ani mulţi de pensie şi sănătate!

Domnului Profesor, cu dragoste
Prof. înv. primar Antonina Gheorghiu, Şcoala cu Clasele I-VIII „Mihail Andrei“ Buhuşi criu aceste rânduri la ceva vreme după ce a plecat între stele Profesorul Mihail Andrei, cel despre care putem spune că a fost, printre altele, mentorul învăţătorilor băcăuani. Am fost eleva domnului profesor de la 15 septembrie 1977 până la 15 iunie 1981, la absolvirea Liceului pedagogic din Bacău. Când trecea pe coridor, elevii anilor terminali îl priveau cu respect şi cu o anumită complicitate a celor care multe au trecut şi multe au povestit împreună. Iar noi, ţâncii, cum îi plăcea să ne numescă, ne făceam şi mai mici decât eram în faţa celor auzite despre profesorul de limba română. Când a intrat la prima oră de curs temerile noastre s-au risipit. A strigat catalogul şi am făcut cunoştinţă într-un mod cu totul inedit, explicându-ne fiecăruia etimologia numelui pe care îl purtăm.

4

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

În următoarele ore am tăcut şi l-am ascultat, neîndrăznind parcă să tulbur vraja spuselor sale, atmosfera de uimire şi extaz care domina în clasă la orele sale. Ieşeam năuciţi de precizia informaţiilor, de acurateţea demersului didactic, de abundenţa lucrurilor care ni se întâmplau. Şi nu ştiu nici acum cum făcea, încât toate ni se păreau uşoare. A fost un iubitor de oameni, a trudit cu migală să facă din adolescenţii pe care i-a avut elevi, adevăraţi dascăli. Experienţa domnului profesor ne-a pregătit ascensiunea în carieră. A netezit acest drum, a îndepărtat obstacolele şi ne-a arătat lumea aşa cum la vârsta aceea nu bănuiam că este. Am cunoscut modestia şi decenţa omului Mihail Andrei, intensitatea şi simplitatea cu care a trăit în oraşul meu originar, Buhuşi. Mihail Andrei De multe ori îmi amintesc de clipele frumoase pe care doar noi, elevii buhuşeni le-am trăit alături de dumnealui .Făcând împreună drumul pană la Bacău ne ţinea adevărate lecţii de civism, de istorie şi literatură universală, ne incita la discuţii asupra lecturilor noastre care atunci erau multe, amalgamate, dar erau… Ne vorbea despre fiecare plantă de pe aleile parcului prin care treceam până la liceu .Ştiam atunci şi denumirile acestora în latină, numai de dragul lui. Iar despre câte limbi vorbea domnul profesor, l-am auzit conversând cu profesorii colegi de limbi străine în rusă, pentru că a studiat în această limbă, în germană, în franceză şi engleză. Pe ultima, care era la modă şi atunci o exersa şi cu noi, dezvăluindu-ne faptul că a învăţat-o singur în doar şase luni! Culegea în acei ani material despre limba rromanes, dorind să publice un dicţionar . Cariera profesorului Mihail Andrei a fost limitată de cenzura comunistă. Deşi avea cărţi de lingvistică publicate, articole în revista „Ateneu“ şi o intensă activitate, înscrierea la doctorat nu i-a fost aprobată pentru că nu era membru în partidul communist. L-am văzut pe profesorul meu în familie, alături de soţie şi fiu şi am înţeles atunci de unde era rezerva de optimism şi gândirea pozitivă. Şi azi când trec în drumul spre şcoală prin faţa casei dumnealui revăd zâmbetul său şi bucuria acelei clipe când i-am trecut pragul. În casa aceea te priveau cărţile rare, îndelung căutate, aliniate ca nişte trofee. Nu mai văzusem niciodată atâtea cărţi într-o casă. Despre ele vorbea cu dragoste, ca despre nişte copii. Păstrez şi azi câteva cu dedicaţie pe ele. Timp de douăzeci de ani, între 1965 şi 1985 cât a fost profesor la Liceul pedagogic a avut, aşa cum şi-a dorit, ocazia să ducă dragostea pentru limba română în cel mai îndepărtat cătun din judeţ, prin învăţătorii pe care i-a format. Despre domnia sa, V. Traian scria într-unul din articolele sale: „Gândire extrem de mobilă, de distinctă supleţe, uriaşă informaţie ştiinţifică şi o rară artă de a comunica. Spirit jovial, bonom, mucalit dar potolit şi echilibrat. Erudit şi filozof al limbii. Fiecare cuvânt era purtătorul unei idei. Ca om, proba trăsături comportamentale definitorii: modestia şi respectul.“ Înainte de a se retrage momentan de pe scena numită „viaţă“, a mai făcut un gest de ultimă generozitate, dăruindu-şi cărţile unor şcoli apropiate sufletului său, respectiv Liceului Pedagogic, Liceului „VasileAlecsandri“ şi Şcolii Nr. 1 Buhuşi. Ştiu că nu-i plăceau vorbele mari şi onorurile. Însă pentru tot ce ne-a dăruit mie şi tuturor colegilor învăţători, am vrut ca şcoala de pe strada casei în care a locuit, Şcoala Nr. 1 Buhuşi, să-i poarte numele. De câţiva ani, domnule profesor, v-aţi întors pentru alte generaţii de elevi. Le vorbim despre dumneavoastră şi îi întâmpinăm cu imaginea unui om care nu s-a oprit niciodată din învăţat şi care a dăruit cu mărinimie din tot ce ştia şi era.

5

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“ Grama Costic\
Înv. Mirela-Ramona Lăzărică, Şcoala cu Clasele I-VIII Lespezi – Gârleni, Bacău

ni de liceu, ani plini de amintiri, care îmi trezesc nostalgia… îmi apar în minte chipurile colegilor, ale profesorilor care mi-au îndrumat paşii. Noian de amintiri… Revăd chipuri şi chipuri… Îmi răsare în minte chipul profesorului meu de istorie, Costică Grama. Revăd imaginea omului mic de statură (zicala că esenţele tari se ţin în sticluţe mici, s-a adeverit în cazul său). Era o esenţă tare, într-un trup firav, sever, de o corectitudine ieşită din comun, preocupat permanent de a ne învăţa, de a fi cât mai bine pregătiţi, de a fi cât mai buni. Poate în acel moment nu i-am apreciat la adevărata valoare bunele intenţii, nu am văzut în perspectivă, că mă aştepta un bacalaureat la istorie, că Costic\ Grama mă aştepta o istorie tumultoasă, istoria vieţii. Domnul Grama era un profesor format la şcoala adevăraţilor dascăli, dăruit cu mult talent pedagogic, ne descria istoria astfel încât să înţelegem fenomenele, să facem corelaţii, să trăim istoria.Ate asculta la istorie, era un adevărat examen. Nu exista lecţie de zi, exista istoria. Întrebările curgeau din toate lecţiile. Poate atunci mi s-a părut exagerat, astăzi aş vrea să-i pot spune: „Mulţumesc, domnule profesor! În afară de cunoştinţele ce mi le-aţi predat, m-aţi învăţat lecţii mult mai valoroase, lecţii despre responsabilitate, despre muncă, despre perseverenţă, despre corectitudine, lecţii care au fost esenţiale pentru mine ca om!“ Istoria nescrisă a anilor mei de liceu are pe filele ei şi regretul de a nu fi spus la timp aceste cuvinte. Acum, după atâţia ani, părerile de rău sunt inutile. Timpul, nemilos, şi-a urmat trecerea. A şters fiinţa, dar a rămas amintirea ce trăieşte în sutele de elevi care au deschis filele istoriei sub îndrumarea unui dascăl deosebit - Costică Grama.

Doamnei `nv\]\toare
Înv. Elena Sanda Belchim, Şcoala cu Clasele I-IV Ştefan Vodă, Dofteana iaţa de şcolar este o experienţă unică pe care atunci când o trăieşti nu o apreciezi la adevărata valoare, dar, mai târziu, privind înapoi cu nostalgie, realizezi frumuseţea clipelor petrecute în şcoală. Peste ani, întorcându-te în timp şi gândindu-te la începutul şcolii şi la fiinţa care ţi-a fost mamă, prietenă timp de patru ani, sufletul îţi este cuprins de emoţie şi inima îţi bate mai repede. Pentru fiecare dintre noi, Doamna învăţătoare va avea întotdeauna un loc special în suflet şi în gând. Pentru mine va fi mereu oază de linişte şi pace sufletească, de bunătate, blândeţe şi gingăşie.

6

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Va rămâne mereu izvorul nesecat de sfaturi bune şi gânduri frumoase din care mi-am potolit setea de adevăr şi puritate. Doamna mea, Pepene Elena, a fost învăţătoare la Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 2 Tg. Ocna, judeţul Bacău. Era o persoană calmă şi blândă, precum o mamă iubitoare. Încă din clasa I a fost alături de noi şi ne-a clădit paşii în viaţa de şcolar. Era o persoană sensibilă, deosebită, pe care o voi respecta şi admira toată viaţa. Sunt cuvinte simple care vin din adâncul sufletului. Sunt convinsă că pentru fiecare elev, Doamna învăţătoare este fiinţa cea mai bună şi frumoasă din lume. Este normal să fie aşa pentru că eram la o vârstă când nu cunoşteam minciuna şi răul din lume, vârsta la care cele mai importante fiinţe de pe pământ erau părinţii şi Doamna învăţătoare. Eram la vârsta când cele mai multe clipe din zi le petrecem cu Doamna învăţătoare. Lângă Doamna am învăţat să râd şi să plâng, lângă Doamna am aflat ce înseamnă respectul de sine şi respectul faţă de ceilalţi, împreună cu Doamna am descifrat o parte din tainele vieţii de şcolar şi de om. Cu Doamna am învăţat să scriu, să citesc şi să gândesc corect, dar lucrul cel mai important pe care l-am învăţat a fost acela să fim oameni adevăraţi în orice situaţie. În viaţă sunt momente bune şi mai puţin bune. Eu am ajuns acum într-unul din momentele triste ale vieţii pe care mi-am propus să-1 depăşesc fără lacrimi. Nu ştiu dacă voi reuşi, pentru că sufletul îmi plânge şi o lacrimă va sta mereu să cadă când mă voi gândi la Doamna mea, deoarece dânsa nu mai este printre noi acum. Doamna ne-a învăţat să fim tari şi să luptăm cu greutăţile vieţii. Se spune că „marile dureri sunt mute“. Eu nu cred că suferi mai puţin dacă plângi. Rana din suflet rămâne la despărţirea de un om drag. Rana din sufletul meu nu se va vindeca niciodată. Va rămâne o durere permanentă despărţirea de Doamna învăţătoare. Nu găsesc cuvinte mai frumoase pentru a descrie ceea ce gândesc şi simt despre doamna învăţătoare. Poate că lacrimile mele vor reuşi să spună acest lucru, lacrimile îi vor spune: „V-am iubit şi vă mulţumesc pentru ceea ce sunt acum!“

A fost odat\ o profesoar\ de istorie
Prof. Mihaela-Liliana Ciuchi, Colegiul Economic „Ion Ghica“ Bacău ând am păşit în clasa a V-a a Şcolii Generale Nr. 27 Bacău, acum 35 de ani, eram o fetiţă timidă şi retrasă. Sentimentul de apăsare, de necunoscut, frica de profesori a dispărut însă, ca prin farmec, la prima oră de istorie. Trecerea timpului a sters foarte multe amintiri însă cele legate de doamna profesoară EneAna, căci despre dânsa este vorba, au rămas intacte. Împletirea perfectă a calităţilor sale de dascăl cu cele de om au făcut din doamna profesoară un model de urmat în viaţa profesională, dar şi în cea personală. Ce reţin din acele ore? Vraja lor, a poveştilor spuse de doaman profesoară, despre greci, romani, ....., cele 7 minuni ale lumii. Cum reuşea să ne capteze, să ne atragă către lumea de mult apusă? Cu o voce profundă, cu un deosebit talent de a povesti, cu o ţinută impecabilă din toate punctele de vedere. Şi a venit vremea, cred că în clasa a VII-a, când am intrat în cabinetul de istorie (a muncit enorm la acest proiect, doar pentru ca noi, elevii, să putem înţelege şi pătrunde în tainele istoriei),

7

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

cât de frumos era! Ce diapozitive ne arăta! Era în anul 1978! Orele au devenit şi mai frumoase! Îmi aduc aminte că vorbeam despre stilurile arhitectonice...... erau prezentate în imagini, în întunericul clasei doar vocea dânsei minunată şi ochii noştri ţintiţi spre imagini, după care vraja dispărea! Se aprindea lumina şi urma o altă oră. Cred şi acum că doamna profesoară Ene Ana a fost profesorul perfect, exigent, profund, demn, pasionat de ceea ce face şi dornic de a împărtăşi celor mici din tainele cunoaşterii. Şi parcă nu ar fi fost de ajuns ce făceam în clasă...... a dorit să ne înveţe lecţia istoriei „reale“! A urmat o expediţie la Sarmizegetusa Regia, 2 săptămâni de vis, de istorie, de lecţii pe viu despre noi românii, despre trecut, prezent şi mai ales despre viitor. Pentru că în acele săptămâni am învăţat despre ce a fost, despre ce este şi despre Ana Ene cum trebuie să ne respectăm trecutul, semenii, despre respectul faţă de noi înşine şi puterea de a merge mai departe. Am stat în corturi, am cercetat împrejurimile cetăţii şi a vestigiilor, am făcut mâncare, am cules flori, am povestiti, am cântat, am trăit alături. Ne-a fost şi mamă şi prietenă şi profesoară. Cred că foarte rar se întâlnesc aceste trei calităţi la un profesor. Imaginea dânsei mă urmăreşte şi acum, chiar dacă dânsa ne-a părăsit şi recunosc că mi-aş dori să fiu pentru elevii mei măcar un pic din tot ce a însemnat dânsa pentru mine! A fost odată o profesoară de istorie pe care nu o pot uita pentru că a făcut din mine ceea ce sunt acum, pentru că a deschis în mintea şi sufletul meu de copil noi orizonturi, pentru că m-a ajutat să depăşesc timiditatea, mi-a dat încredere în forţele proprii, m-a impulsionat să cred în ceva şi să lupt pentru visul meu! Cred că a nu uita şi a spune mai departe este un semn de mimin respect pentru tot ce dânsa a realizat!

Totolea Vasile
Prof. înv. primar Adina Albu, Liceul de Artă „George Apostu“ Bacău impul aleargă grăbit. Paşii săi lasă în sufletele noastre urme albe, negre, gri, colorate, lasă amintirile… Mărturii ale timpului, ale trecerii noastre. Secundele bătrâne s-au vestejit în clepsidră şi au încărunţit amintirile. Timpul ne-a aprins în suflete melancolia. O strună de vioară răsună tristă. O romanţă în noaptea târzie. Răsfoiesc file vechi ale unui album. Lunec pe toboganul amintirilor. Unde au trecut anii? Când s-au dus? Din paginile îngălbenite de vreme îmi zâmbeşte cineva. E un surâs trist, dar parcă atotştiutor. Privesc cu atenţie. Omul din fotografie îmi şopteşte cu blândeţe: „Timpul s-a dus în amintiri. A alunecat în tumultul vieţii şi a sfârşit în eternitate, în veşnicia sufletului.“ Atunci i-am răspuns ca în anii de liceu: „Mulţumesc, domnule diriginte!“ Mi-am dat seama că omul care m-a învăţat în anii de liceu în primul rând să fiu

8

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

om, continuă să mă îndrume în continuare. Ninge păgân, ninge cu amintiri. Parcă îl aud încă: „Eşti o melancolică.“ Oare cum de aţi reuşit să ne cunoaşteţi atât de bine pe fiecare? Nu ne-aţi predat doar psihologie, ne-aţi învăţat să ne cunoaştem, aţi fost propriul nostru psiholog, atunci când sufletele de adolescenţi erau tulburate şi năvalnice. „Luptă! Mergi în continuare! Nu renunţa!“ Mă încurajaţi permanent, pedagogia nu era o ştiinţă pe care trebuia să o învăţăm, era un permanent exemplu.

Vasile Totolea
In memoriam...
Prof. înv.primar Georgeta-Maria Cozma, Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 2 Buhuşi ulberea ruginie a toamnei se strecoară pe aleea Florilor, spre Înaltele Porţi deschise, spre care se îndreaptă alai de prichindei, sprinteni şi zglobii. Cu paşi şovăielnici, tremur în glas, sfială în priviri şi speranţă în suflet, urmăresc silueta ce împrăştie lumină, al cărei zâmbet auriu se ia la întrecere cu zâmbetul toamnei. Este „EA – Învăţătoarea“! Învăţătoarea, cu miere în glas, nuferi în priviri, care deschide sacrul ritual al Primei Zile de Şcoală! Florile nu mai tremură, glasul devine iarăşi zglobiu şi întreg Universul se adună în jurul „Ei“, al primei învăţătoare! Cine poate uita prima zi de şcoală, prima învăţătoare...??? În maldărul amintirilor, acestea se conturează în chenarul nostalgiilor, în acel capitol neprihănit al Copilăriei! Primul învăţător - a fost un „rol“ pe care l-a „interpretat“ fiecare dintre învăţătorii ce-au deschis catalogul clasei I, la Şcoala Nr. 2 Buhuşi, jud. Bacău. Printre aceştia se numără şi minunata învăţătoareAngela Donici. „EA“ – Femeia de la catedră – păşind peste veacuri, s-a înalţat ca un măreţ simbol al „Eternităţii“ spiritului uman ce sălăşluieşte în Infinitul ce se deschide ca o autentică lecţie de modestie. Şi-a asumat această răspundere dna învăţătoare Donici Angela, aproape pentru 10 generaţii, şi, de fiecare dată, tactul pedagogic de neegalat, scrupulozitatea şi meticulozitatea dumneaei tindeau spre perfecţiune! Promoţiile dnei înv. Donici, se distingeau printr-o complexă educaţie: rigurozitate ştiinţifică, dorinţa de afirmare şi de informare, disciplină, seriozitate, simţ de răspundere şi curajul competiţiei. Ce elev ar putea uita zâmbetul care împrăştia lumină, timbrul duios şi sfătos, al dnei învăţătoare Donici? Cu blândeţe, un munte de răbdare, o oază de bunătate, dna ştia să aline, să dojenească fără a răni, sădind germenele sensibilităţii, alături de tolba atâtor cunoştinţe! Poate de aceea, elevii dumneaei, erau atât de calmi, cu înţelepciunea proprie unui matur, cu un ascuţit simţ al observaţiei, cu simţul datoriei şi al plăcerii de-a o îndeplini. „Pentru a face faţă cerinţelor şi exigenţelor acestei şcoli, am fost permanent preocupată de pregătirea mea profesională, de autodepăşire, de calitatea muncii mele oglindită în buna pregătire a elevilor. Până la sfârşitul carierei mele am rămas profund ataşată de această şcoală pe care am

9

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

privit-o ca pe a doua mea casă şi de minunatul colectiv didactic în care am muncit - a doua mea familie“. (Donici Angela la aniversarea a 40 de ani de la înfiinţarea Şcolii cu Clasele I-VIII Nr. 2 Buhuşi) Alături de soţul ei, tot un dascăl de excepţie - învăţătorul Mircea Donici - au ştiut să fie adevarăţi oameni, părinţi şi colegi minunaţi. Aşa i-am cunoscut eu acum 30 de ani, când cu multă emoţie păşeam în acea şcoală ca tânără învaţătoare. Doamna Zizi, cum îi plăcea să i se spună, a fost foarte fericită atunci când copiii au vizitat-o de 1 Martie, în cadrul proiectului iniţiat deAsociaţia Învăţătorilor, oferindu-i mărţişoare, flori şi fructe. Păcat că Dumnezeu a chemat-o la El prea devreme. Şi de acolo, de Sus, ea mai are de spus multe poveşti nepoţelei pe care o iubea foarte mult, dar şi altor copii pe care sigur îi are în suflet.

Angela Donici

Nicoleta Ciubotaru
Prof. Cernat Gheorghe, Şcoala cu Clasele I-VIII „George Enescu“ Moineşti, jud. Bacău ânditorul George Eliot mărturisea că „Prima condiţie a bunătăţii sufletului omenesc este să aibă ceva de iubit; a doua, să aibă ceva de respectat.“ Şi Doamna profesor-diriginte Nicoleta Ciubotaru şi-a iubit cu pasiune meseria de Dascăl, şi-a respectat-o cu Demnitate, fiindcă elevii Liceului „Spiru Haret“ Moineşti erau trataţi cu înţelegere, cu dragoste de mamă, dar şi cu mare seriozitate, cu respect pentru munca lor depusă pe altarul învăţăturii. Fiică de muncitor ceferist din Paşcani, dintr-o familie sănătoasă de zece copii, toţi absolvind studii superioare, Nicoleta a îndrăgit arta cuvântului şi a urmat această chemare sufletească la Universitatea din Iaşi. Când am devenit licean, doamna profesoară urca spre piscul carierei sale. Îndrăgostită de literatura rusă, pe care ne-o inocula şi nouă, picătură cu picătură, reuşise să ne determine să citim creaţia genială a lui Lev Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Puşchin... Nu exista elev din clasa noastră, şi nu numai, care să nu povestească în limba rusă ceva din opera acestor titani, fiindcă doamna profesoară ştia să încurajeze elevul, să-l ajute, să-i descopere resursele ascunse, să vadă în fiecare dintre noi acea fărâmă de aur care strălucea în adânc şi de care noi nu conştientizasem încă. Era pregătită solid pentru fiecare oră, ca un adevărat gladiator în arenă. Deşi nu apăruseră încă la noi metodele moderne de utilizare a calculatorului, doamna profesoară realiza exerciţii structurale cu ajutorul magnetofonului. Aveam un răgaz de două minute să răspundem; dacă nu dădeam noi răspunsul corect, ni-l oferea magnetofonul. Dar ceea ce dorim să reliefăm în aceste sfinte amintiri sunt calităţile de mare OM şi PEDAGOG ale Doamnei Nicoleta Ciubotaru. Dacă în primul an de liceu ne „dădăcea“ – cum prefera să spună – încet, încet a reuşit să să ne determine să stăm pe propriile picioare, să ajungem stăpâni pe noi înşine. Mi-aduc aminte că vreo doi colegi, ameninţaţi să rămână repetenţi, mai puţin din vina lor şi mai mult din pricina unor profesori fără vocaţie de pedagogi şi care au fost sfătuiţi, cu

10

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

căldură, să nu abandoneze, să-şi păstreze stăpânirea de sine, că totul va fi bine. Şi aşa a fost. În privinţa acelor dascăli fără vocaţie se potrivesc de minune cuvintele lui Cicero: „Adesea în calea celor care vor să înveţe stă autoritatea celor care predau.“ Datorită Domniei Sale am terminat cu toţii liceul. Deseori se strecurau până la urechile noastre foarte receptive unele replici date acelora care se lăudau că „taie-n carne vie“: „elevii au nevoie de apărare, nu cadrele didactice“; „să întinzi coarda, dar să nu tai craca”; „greşesc oamenii mari, dar copiii?!“... A ajutat foarte mulţi elevi din umbră, fără ca ei să bănuiască vreodată gestul ei nobil. Pentru literatura română avea o dragoste infinită. Deoarece dascălul nostru la această specialitate, profesorul Mihai Iscu, ne Nicoleta Ciobanu lăuda permanent şi pretutindeni, că n-a avut elevi mai talentaţi ca noi, doamna dirigintă venea să ne vadă pe viu, la orele Domniei Sale. Ne privea cu ochii strălucind de o vie admiraţie, trăia cu noi odată emoţiile estetice şi ne mărturisea, în pauze, că va reciti pe cutare sau cutare scriitor român pentru a-l redescoperi. Nu pot să uit că la un scriitor minor – Alexandru Sahia – am comentat o imagine artistică, din nuvela „Ploaia din iunie“, ce m-a impresionat,: „A nechezat un cal... şi strigătul lui flămând parcă s-a spânzurat de salcâmi, în văzul copiilor...“. Şi, astfel, doamna profesoară nu s-a lăsat până nu a recitit în întregime scriitorul dispărut înainte de vreme. De o inteligenţă rar întâlnită, în fiinţa acestui om sălăşluia şi un mare artist. Ştia să selecţioneze pe cei mai talentaţi elevi din liceu şi să realizeze spectacole gen revistă, cu nimic mai prejos faţă de cele realizate în marile săli de teatru sau la televiziune. O mărturisesc aplauzele furtunoase adresate artiştilor-elevi, dar şi cele acordate, în mod expres, talentatei regizoare. Să nu uităm că elevul Zăncescu a ajuns actor, în acele vremuri când la I.A.T.C. erau câteva locuri la nivel de ţară. Mă întreb când putea realiza, la acest nivel calitativ, atâtea nobile datorii? Ordinea, pasiunea, dragostea de viaţă, disciplina desăvârşită erau cheia victoriei. Dar adevărata splendoare şi-a exteriorizat-o doamna profesoară Ciubotaru ca dirigintă. Se ştie că într-o clasă de liceu vin elevi de toate calibrele: unii de la ţară, mulţi de la oraş, unii foarte pregătiţi, alţii cu o cultură modestă. Doamna a avut harul de a uni un colectiv care-a devenit repede, repede port-drapelul liceului. Cum? Printr-o apropiere caldă de fiecare dintre noi, prin vorbe dulci şi-nţelepte, prin organizarea unor jocuri distractive, prin serile de dans de sâmbătă seara în holul internatului liceului – şi Doamna dansa ca o adevărată balerină, nu dansa, plutea pur şi simplu în valurile muzicii! Deseori organiza discuţii principiale cu părinţii şi ceilalţi profesori. Doamna noastră ne cucerise prin acel inefabil care emana din întreaga-i fiinţă. Pentru a ne cunoaşte „în libertate“, a organizat excursii chiar în anul când ne-a devenit o a doua mamă. Eram la Roman să vizităm un laminor de ţevi. Apoi ne jucam cu bărcile de pe lacul din centrul oraşului. De undeva, crezând că n-o vedem, diriginta ne observa şi ne asculta cu mare luareaminte pentru a şti cum să lucreze cu fiecare dintre noi. Era pătrunsă de adevărul că un copil este unicat, o lume, un univers foarte greu de descoperit. Prin cultura sa incomensurabilă, dublată de un talent şi un simţ artistic rar întâlnit, Doamna ştia să ne iniţieze ca un adevărat maestru în tainele muzicii, picturii, arhitecturii..., prin lecţii de dirigenţie rămase neşterse din sufletele noastre. Şi astăzi trăiesc cu aceeaşi intensitate emoţiile estetice din evocarea marelui muzician italian Paganini. N-a fost o oră, n-au fost două, dar cine se mai gândea să cronometreze timpul.

11

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Mi-amintesc c-am ajuns acasă spre seară. Cei cinci kilometri până acasă am mers ca un somnambul, cu gândul numai şi numai la marele Paganini, considerat după moarte un vrăjitor, un diavol şi închis în sicriu metalic aninat de o creangă. Hrana spirituală reuşea s-o domine total pe cea materială, încât nu mergeam spre casă, ci intrasem într-o adevărată stare de levitaţie... Dumnezeu şi-a revărsat asupra domniei Sale toate harurile. În Moineştiul nostru s-a căsătorit cu inginerul petrolist Ciubotaru, cei doi copii ai săi au ajuns personalităţi de marcă ai Bacăului, iar nepoţii îi fac mare cinste, vorba ceea: „viţa de vie tot învie...“. În 1992 se pensionează după o muncă titanică şi pasionantă. Să-i dea Dumnezeu ani frumoşi în continuare, pentru a-şi vedea nepoţii ajunşi oameni de seamă ai acestui pământ binecuvântat.

In memoriam
Inst. Elena Cristina Duhalmu, Grădiniţa cu Program Prelungit Nr. 24 Bacău u dragi aduceri aminte, cu dor şi lacrimi pe la suflet şi ochi omagiez memoria celor ce au fost dascăli desăvârşiţi, creatori şi modelatori ai multor copilării şi destine - Doamna învăţătoare LUCREŢIA LĂZĂRESCU şi Domnul profesor PETRU ŞTEFLEA. Ca adult care educ, păstrez drept reper perioada şcolarităţii, perioadă ce poartă amprenta adorabililor mei profesori. Datorez formarea mea ca adolescent, mai apoi ca matur şi ulterioara mea devenire dascălilor mei din anii şcolii generale, cândva în anii 80 - Şcoala Generală Nr. 28 Bacău, în prezent Şcoala cu Clasele I-VIII „Miron Costin“. Nicicând nu voi putea spune îndeajuns mulţumesc pentru tot ce am trăit, simţit şi învăţat. Am avut şansa de ai întălni la apogeul carierelor didactice, fiind ultima lor promoţie, de unde poate şi legătura puternică, relaţia solidă ce s-a format între noi .Astăzi sunt doamna pentru mulţi micuţi şi nu-mi doresc decât să-i învăţ şi să-i duc pe drumul vieţii aşa cum au făcut-o şi ei Doamna mea şi Domnul profesor. Ne-au învăţat mai presus de toate să ne bucurăm de tot ceea ce avem, să ne umplem de emoţii şi mari trăiri ochii, mintea, sufletul. Doamna ne-a însoţit pe drumul uneori greoi al primelor ani de şcoală, cu generozitate, cu dăruire totală, foarte mult din preţiosul său timp ni-l acorda fără de nicio condiţionare, a desluşit alături de noi, cine ştie pentru a câta oară taina scris-cititului, cea a socotitului, s-a emoţionat la fiecare reuşită şi succes al nostru, ne-au citit poveşti într-un fel anume, a cântat cu noi şi pentru noi, ne-a oferit excursii memorabile, am căutat eroii din lecţiile de istorie, cetăţi şi ruine, am căutat şi am aflat oameni şi locuri remarcabile, alături de ea i-am aflat pe domnii Eminescu, Creangă, Alecsandri, Cuza. Întâlnirea cu profesorul Şteflea a fost una remarcabilă, din prima clipă ne-a făcut pe toţi să iubim şi să preţuim istoria. Un profesionisit al timpului său, fiecare lecţie aducea şi stârnea interesul, curiozitatea noastră, în vremurile alea profesorul nu avea la dispoziţie decât o hartă, un atlas şi nişte planşe de multe ori uzate, dar avea harul, vocaţia de pedagog, de om al şcolii. Când preda aveai senzaţia că în faţa ta se derulează un film istoric, se perindau eroi, regi şi regine, palate şi războaie, intrigi şi culise, avea o pasiune pentru istoria veche, era un împătimit al documentării, al cercetării, un pasionat de numismatică şi muzeografie, adora perioada Daciei şi a formării poporului român, epoca paşoptistă. Cum ar fi fost o lecţie multimedia a profesorului Şteflea în vremurile actuale? Ar fi fost simplu.... magie. Împreună am participat la multe manifestări ştiinţifice ale acelor timpuri. Acrezut în mine, în pasiunea mea pentru istorie, iar în anul ieşirii sale

12

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

la pensie 1985 ca o încununare a întregii sale cariere am fost selectată în lotul judeţean pentru faza naţională a olimpiadei de istorie ce s-a desfăşurat la Sibiu, unde am reuşit să obţin o menţiune. Acest succes i-a adus o satisfacţie şi o bucurie de neegalat, iar legătura dintre noi a devenit nepreţuită. Sunt onorată de întălnirile semnificative pe care mi le-a oferit şcoala. Lucre]ia L\z\rescu Dascălii mei ne-au oferit trăiri cu Petru {teflea valoare de amintiri. Ne-au iubit şi ocrotit pe toţi. Ne felicitau de zilele aniversare, cu ocazia sărbătorilor, ceea ce ne aducea emoţie şi mare bucurie tuturor. Cu trecerea anilor, doamna învăţătoare şi domnul profesor au ţinut o strânsă şi permanentă legatură cu noi şi famillile noastre. Dascălii mei au ştiut şi s-au bucurat de fiece reuşită, ne-au încurajat şi au lăcrimat cu noi în clipe mai grele şi neplăcute, de şovăială, de îndoială. În decursul anilor cu trecerea timpului ne-am reîntâlnit în lumea şi în viaţa şcolii, onorau orice invitaţie, dăruiau din vasta lor experienţă cu o generozitate şi cu un bun simţ de neregăsit în vremurile grele şi tulburi ale anilor 90, dar şi în particular vizitându-i de nenumărate ori, fiecare întălnire fiind un prilej de mare bucurie şi îmbogăţire umană, spirituală şi profesională. Mare parte din noi, elevi din mai toate promoţiile le-am fost alături când ajunşi la o vârstă venerabilă, după o bătrâneţe frumoasă, după o viaţă exemplară, trăită în slujba şcolii, au plecat în lumea veşniciei. Dacă am o dorinţă, aceea este să-mi continui drumul profesiei cu dedicaţie, cu speranţa şi nădejdea că şcoala românească, va mai avea dascăli precum ÎNVĂŢĂTOAREA LUCREŢIA LĂZĂRESCU şi PROFESORUL PETRU ŞTEFLEA.

Dasc\li memorabili
Ed. Violeta Tilimbeci, Grădiniţa cu Program Normal Leontineşti, com. Ardeoani ată clopoţelul sună pentru ultima dată anunţând sfârşitul unui an şcolar. Sunetul lui răscolitor,grav şi mai prelung ca niciodată pătrunde prin pereţii clasei,prin uşă şi se opreşte în inimi. Câtă frumuseţe, câtă gingăşie şi câtă tinereţe s-au alăturat acestei zile. Este poate cea mai frumoasă zi petrecută în şcoală. Este ziua când totul în noi vibrează. Noi am fost aleşi de Dumnezeu să fim ultima dumneavoastră promoţie. A sosit timpul bilanţului, când se trage linie şi se fac socotelile. Dar cine ar putea număra emoţiile de la lucrările de evaluare sau zvâcnirile inimii ori de câte ori ne-auzeam numele strigat la catalog?

13

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Dar mai ales cine ar putea măsura răbdarea doamnei învăţătoare, îngăduinţa uneori prea iertătoare a acesteia? Vă amintiţi prima literă învăţată. Eram micuţi, neştiutori dar mâna vie prietenoasă şi părintească a dăscăliţei ne-a condus prin labirintul cifrelor şi literelor. Acum le stăpânim pe fiecare. Am învăţat să preţuim viaţa, natura, românii şi realizările lor. Timpul este neiertător. El zboară şi nu se mai întoarce. Doamna învăţătoare însă, exemplu de curaj şi lumină, îl sfidează. Se întoarce în timp mereu,cu amintirile de mână. Chiar dacă ciorchinii de păr argintiu îi împodobesc tâmplele ea întinereşte de fiecare dată cu generaţii noi de copii. V-aţi gândit vreodată cât ar cântări creta consumată la tablă de atâtea ori ştearsă şi iar scrisă? V-aţi gândit câte pagini s-ar strânge dacă învăţătoarea noastră ar strânge paginile lucrărilor şi caietelor pe care le-a corectat într-o viaţă? Cine să facă astfel de socoteli şi cui i-ar folosi? Munca doamnei învăţătoare nu se măsoară cu pagini şi cifre, ci în educaţie, caracter, respect şi bun simţ, fiind modelatoare de oameni, artista care cizelează cel mai preţios dar al omului „sufletul“. Doamna îşi apără copiii învăţându-i să zboare pe aripile cunoaşterii, zi de zi picurând din lumina minţii sale în mintea elevilor. Aceştia sorb nectarul învăţăturii, precum sorb albinele dulceaţa florilor şi fiecare merge mai departe apoi pe drumul său. Ce splendid nume a ales poporul român celui care face lumină în mintea fiecărui copil, care sădeşte în suflete speranţă,tot ce este mai bun şi mai gingaş în această lume, care pune la temelia construirii lor, piatra necesară devenirii unor falnice vlăstare! Cine ştie să ajute mâna care tremură, ochii care lăcrimează, privirea care caută la nesfârşit o lume încă necunoscută? Cine ştie să ajute fiinţele sensibile şi să aprecieze existenţa lor ca fiind un dar divin de care cu toţi ne bucurăm? Cine ştie să facă visurile lor să se împlinească, gândurile să înflorească şi iubirea lor să crească? Se cuvine aşadar să recunoaştem că numai doamna învăţătoare ştie. Iată umblă o rază de soare pe vârful apelor zile şi apele nu se tulbură. Devin limpezi şi adânci cum este cerul albastru de munte, care izbindu-se de vârful brazilor cântă. Raza de soare nu este rază ci tulpină de lumină aleasă a doamnei învăţătoare, traversând drumul, mergând spre şcoală. Poartă în mâini o sacoşă plină cu caiete corectate. O rază care umblă. Nimic mai frumos. N-o atingeţi nici măcar cu un gând rău! S-ar stinge. Iubită dăscăliţă... Câtă preţuire vă datorăm, cât respect şi recunoştinţă pentru strădania dumneavoastră, pentru eforturile depuse ca să fim aşa cum v-aţi dorit! Vă mulţumim din toată inima pentru tot ce ne-aţi dăruit, pentru toată dragostea şi pasiunea cu care aţi muncit. Cu ce vă răsplătim munca? Cu preţuire şi respect, cu dragoste şi simpatie cu multă recunoştinţă. Iubită dăscăliţă, primeşte acum o caldă urare din partea noastră. Să vă fie mereu sufletul mare şi gândul curat! Să aveţi putere de muncă şi de luptă! Să aveţi zile lungi şi senine vegheate de Cel de Sus! La mulţi ani!

14

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Dasc\li memorabili
Înv. Tili-Mihaela Codreanu, Şcoala cu Clasele I-VIII Pârjol, jud. Bacău -au scris multe despre profesori, învăţători, şi, de fapt, niciodată suficient! E o promisiune dată mie că zâmbetul ei îmi va învălui veşnic viaţa mea! Au trecut treizeci şi cinci de ani. Abia când am ajuns, pentru prima oară, să fiu în faţa copiilor, m-am considerat utilă, folositoare, am ştiut că ajut, cu un cuvânt mai mult, lumea! Atunci am dat viaţă cuvântului din dicţionar: „generozitate“! E fantastic ce poate trăi omul în fa a lor, în faţa oamenilor, de câte ori se reînsufleţeşte în preajma lor... Pot începe şugubăţ, misterios, dar şi serios, arătându-vă clar, concis, psihopedagogic Învăţătorul ideal, ceea ce a fost ea, adică, dar în minte îmi vin tot felul de gânduri ale scriitorilor despre învăţători, pe care le citez: Unei învăţătoare care a obţinut gradul I în învăţământ: Dornică de afirmare, Te-ai zbătut ca apa-n vad Şi-ai ajuns învăţătoare În ultimul grad! (Flori de mătrăgună, de Sergiu Manolache) „Învăţătorii îţi deschid uşa, însă tu însuţi trebuie să treci prin ea.“ (proverb chinezesc) „În fiecare sat, un om dăruieşte celorlalţi o făclie: este învăţătorul. Şi un altul suflă în ea ca s-o stingă: este preotul.“ (V. Hugo) Învăţătoarea mi-a fost prelungirea plăcerilor, gândurilor, aşteptărilor de la ea. Mi-amintesc cu mare uimire şi drag cum, ajunsă acasă, încercam să imit, la o tablă făcută de tata, lecţiile primite de la învăţătoare în ziua respectivă. Orele erau spectacole de neuitat! Amintirea despre ea, simplu gând la ea, mă fac să o concretizez şi mai mult, toate mă ţintuiesc la orele de română, istorie, în mii de poveşti în care pe toţi ea ne făcea eroi. Punea accentul special pe pedagogie. Se produsese o chimie unică între mine şi învăţătoare. Reperul meu este ea. Totul s-a întâmplat într-o zi de toamnă, când ne-a arătat un surâs senin de părinte iubitor. Atunci, toţi copiii au răsuflat oarecum uşuraţi şi am primit-o în noi mulţi ani. Era un om înalt cu o bunătate şi o căldură-n vorbe de neexplicat. Ochii erau blânzi şi pătrunzători. De-o priveai... n-o uita nimeni toată viaţa. Când se supăra pe noi, sau afla că am făcut vreo trăsnaie, ne privea în ochi şi ne spunea: „Ce-ai mai făcut mătăluţă?“ Doar amintirile rămân veşnic în sufletele noastre. La toate orele şi materiile obişnuia să predea plină de entuziasm. Dar poate cel mai emoţionant şi plin de pasiune era la ora de limba română. Avea o sensibilitate aparte faţă de România, precum şi un mod special de a vorbi despre limba română. Îmi aduc aminte de o lecţie în care ne-a recitat poezia Limba noastră, scrisă de Alexei Mateevici. Încă de la primele două versuri Limba noastră-i o comoară / În adâncuri înfundată, învăţătoarea a devenit foarte serioasă. Şi a continuat aşa până la finalul poeziei. Apoi ne-a explicat că limba română trebuie iubită, respectată şi mai ales că e important să nu uităm să vorbim limba română, indiferent de colţul de lume în care ne vom stabili. Mi-amintesc şi teama de ea din prima zi de scoală. A venit lângă mine, cu faţa luminată de un surâs la vederea ochişorilor mei miraţi. Cu un suflet cald, cu o voce blândă, m-a apropiat de dânsa. Eu eram mai timidă. A stat mai mult de vorbă cu mine şi m-a încurajat. M-a îndrumat cu blândeţe, învăţându-mă regulile vieţii de şcolar. Îmi amintesc cum m-a învăţat litera „a“. „Copii,

15

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

litera a este prima literă din cuvântul alune, dar şi din alfabet.“ Zâmbetul şi blânde ea doamnei învăţătoare m-au ajutat să devin curajoasă şi să păşesc hotărâtă pe drumul învăţăturii. A fost corectă în aprecieri, răsplătindu-mă după munca mea. Dar acum şi în fiecare zi parcă, cu ochii plini de lacrimi, mă despart de domnia sa. Nu pot uita firea blândă şi delicată şi nu-mi rămâne decât să-i mulţumesc din suflet pentru modul în care m-a ajutat şi m-a format ca elev şi ca om, viitor învăţător şi eu, luându-i modelul întocmai. Doamna învăţătoare ne învăţa în fiecare zi cum să ne comportăm la şcoală cu restul colegilor, iar acasă cu familia. Insista de multe ori pe acest aspect, deoarece, spunea ea, aşa cum se formează un elev în primii ani de şcoală, aşa va fi toată viaţa. Am continuat s-o vizitez cât de des am reuşit! Şi toate astea, gândurile, răscolirile acestea, îmi vin acum, căci gândul meu e spre Ea, Călăuză permanentă! Moment sacru! Moment al sufletului meu dăruit ei şi iubirii! Dăruit copiilor!

Confesiuni pe ultima sut\ de metri
Prof. înv. primar Mirela Spiţă, Şcoala cu Clasele I-VIII „Alexandru Ioan Cuza“ Bacău ascăli memorabili... Îmi îndrept gândurile spre Oamenii Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale educaţiei din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi. Aici am întâlnit Profesorii creatori de profesori, Olarii care modelează sufletele celor care se vor apleca spre dăscălire. Doar întâmplarea (trad. prin voia lui Dumnezeu!) face ca în vara fierbinte a anului 2009 (peste 30°C) să devin studentă la un master de mediere a conflictelor din educaţie... Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi îmi redevine casă. I-am cerut lui Dumnezeu să mă pregătească pentru ocuparea unui job în alt domeniu şi El a ales pentru mine să întâlnesc Profesorii care să-mi modereze perfecţionarea în domeniu educaţiei, aşa încât să împlinesc mărturisirea de credinţă pe care mi-am asumat-o în domeniu profesional: deşi sunt o umbră în armata Oamenilor care veghează în spatele viitorilor Oameni, sunt responsabilă de partea care mi se cuvine în formarea elevilor mei. Aici am primit confirmarea că atitudinea educatorului face diferenţa; că rolul meu, de cadru didactic, este relativ lejer faţă de rolul pe care-l oferă comunicarea didactică celui care ocupă loc în pupitru; că mă poate încânta gândul care i-a atras atenţia piciului din prima bancă, cu scopul de a-i capta atenţia spre conţinutul lecţiei; că îl pot dăscăli nu doar despre ceea ce ştiu, ci şi despre ceea ce suntem; că sunt datoare să fiu întreagă în faţa celor cărora le deschid uşa. Am învăţat că poarta clasei mele poate fi deschisă şi de alte mâini, care pot sta la fel de ocrotitor deasupra educaţiei elevilor şi că schimbarea le este favorabilă. Am primit provocarea de a dărui bomboane suedeze elevilor, pentru a-i învăţa că un înveliş poate ascunde o realitate nebănuită şi am gustat, ca masterand, bomboane suedeze timp de 4 semestre. Tot aici am învăţat că, dacă nu tratez elevul ca partener egal în propria-mi formare, îl pot pierde, deşi îl văd zilnic în aceeaşi bancă. Deşi dureroasă, am învăţat lecţia respectului faţă de elevi. I-am cerut Domnului să cunosc oameni noi şi El a ales să investesc timp (cel puţin 4 ore de călătorie pentru fiecare curs, şi El ştie că tot întâmplarea a fost să fiu prezentă la majoritatea

16

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

covârşitoare a cursurilor şi seminariilor) pentru a răspunde prezent provocărilor unor Oameni uriaşi: Profesioniştii. Mă simt împlinită pentru reuşita lor de a îmi transforma bubele şi noroiul în frumuseţi şi preţuri noi! Simt că pot să mă prezint mândru (în Domnul, vorba unuia dintre Profesori), rotunjită (de formarea la CUZA) în faţa semenilor; simt că zidurile de protecţie pe care le-am ridicat în juru-mi pot fi redimensionate, reconstruindu-mi reperele. Simt că, deşi am ales să învăţ medierea conflictelor în educaţie, învăţ să mediez conflictele mele cu mine însămi. Ştiu că pot să îmi exprim liber gândul şi că sunt doar o omidă târâtoare atunci când blochez încercările de zbor al celui de lângă mine. Şi mai ştiu că, atât modul în care am petrecut orele în sala de curs, cât şi agapele din sala de mese au făcut ca MCE să devină grupul în care mă simt acasă! I-am cerut Creatorului să urmez cursurile masterului să pot făptui un viitor bun fiicei mele şi El a ales ca Mateea (trad. darul lui Dumnezeu pentru mine) să-mi fie confesorul momentelor petrecute la Iaşi. Îmi ştie Profesorii, colegii, cursurile, doar din povestirile pe care i le mărturisesc. Răsfoind un album, mă întreabă la un moment dat: Mama, asta e imaginea folosită de Profesor în captarea atenţiei? Şi acuitatea ei (avea atunci puţin peste 9 ani) mă face să privesc pentru a doua oară în aceeaşi săptămână Întoarcerea fiului risipitor a lui Rembrandt... Nu cunosc dacă, lăsând-o sub tratament medicamentos acasă şi plecând la facultate, chiar şi când punga era mai mult goală, i-am fost model; dar sunt convinsă că, peste 7 ani, când va deveni studentă, întâlnindu-mi Profesorii, va rosti timid: Domnule..., i-aţi fost şi mamei Profesor! Nu ştiu acum dacă sunt pregătită să făptuiesc lucrurile ca un bun mediator, aşa cum nu cunosc dacă voi profesa ca mediator. Dar pot făptui, cu siguranţă, o amintire durabilă: îmi pot păstra atitudinea, interesul, implicarea dobândite prin părtăşia cu Oamenii de la Cuza, ca să pot rosti, în prezenţa fiicei mele, la cursul festiv, confesiuni înainte de linia de sosire... despre dascăli memorabili...

Profesorul din vechea ºcoalã, profesor de ºcoalã nouã
Prof. înv. primar Tufă Nadia, Şcoala cu Clasele I-VIII „George Călinescu“ Oneşti ocietatea românească se află într-o permanentă, continuă, interminabilă, aş spune chiar bulversantă schimbare. O constată filosofii, sociologii, psihologii şi alţi specialişti ce au în atenţie omul şi mediul său existenţial. O constată fiecare român implicat într-o anumită formă în viaţa socială, o constată desigur şi poate mai dureros, cadrele didactice care trebuie să-şi păstreze verticalitatea prin coordonatele deontologiei educaţionale: dragoste şi devotament pentru profesia aleasă, dorinţa de perfecţionare profesională şi personală, spirit critic în autoevaluare, principialitate în evaluare, moralitate în relaţii umane, iniţiativă şi spirit creator. În ansamblul schimbărilor enunţate, educatorii înţeleg că şcoala şi cei care o reprezintă nu pot rămâne izolaţi, cu toţii find prinşi în şuvoiul aceluiaşi proces de schimbare. Afost odată... Traseul urmat de profesoara mea de geografie-diriginte în devenirea sa profesională şi personală a păstrat coordonatele deontologiei didactice punându-şi amprenta asupra ulterioarei mele deveniri profesionale. Răspunzând invitaţiei la amintiri, derulez firul devenirii mele ajungând la farmecul nestăvilit al copilăriei, la Prima zi de şcoală, amintire vie - / Frunza mea de

17

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

toamnă / Dulce, aurie, precum şi la un Soare blând şi mare, /Planuri de şcolar, /Buna-nvăţătoare / Şiun abecedar. A fost odată o şcoală, o instituţie relativ închisă, care a format oameni pentru tipul de muncă încurajat de sistemul social şi politic în care exista. A fost odată o profesoară, două şi chiar mai multe care ştiau că nimic nu e mai dăunător pentru fiinţa umană decât barierele care i se pun în calea devenirii sale. Elevul de atunci, care eram şi care voi rămâne, ştia că poate mai mult, vrea să ştie mai mult şi aşteaptă să-i fie valorificate forţele. Profesorul de atunci ştia că valorificarea putea însemna o secvenţă minoră a unei lecţii, precum citirea unei compuneri în care dragostea şi recunoştinţa faţă de mamă se împleteau firesc cu respectul pentru învăţătoare, sau un fapt de o însemnătate majoră, precum a fi mesagerul generaţiei care îşi ia zborul de pe băncile şcolii şi promite... Iată că azi, cu glasuri tinere şi inimi curate venim să vă mulţumim pentru strădania, răbdarea, căldura şi înţelegerea pe care aţi dovedit-o şi cu care ne-aţi călăuzit paşii. Mulţumim doamnei învăţătoare care ne-a deschis ochii învăţându-ne să scriem şi să citim, domnilor profesori care ne-au dezlegat marile taine ale cunoaşterii în timpul ciclului gimnazial. Noi, putem să ne numim aşa, noi suntem pomii care au înmugurit şi au început să înflorească.din cuvintele noastre am dori să strlucească dragostea şi recunoştinţa pe care v-o datorăm, am dori să găsim înţelegere şi iertare pentru greşelile pe care le-am comis, pentru supărările pe care vi le-am pricinuit. Anii de şcoală au trecut greu, dar astăzi, când ne gândim retroactiv, ne dăm seama că au trecut foarte repede, poate ca o clipă. Facem azi un pas mare, un pas spre necunoscut. Ne aşteaptă şcoli noi, dascăli noi, cerinţe noi, obligaţii mari. Promitem aici, în şcoala unde am învăţat A şi a că nu vă vom face de ruşine, că vom învăţa şi vă veţi mândri cu noi, generaţia anului 1991, aşa cum v-aţi mândrit şi cu alte generaţii pe care le-aţi crescut. Vă mulţumim dragi dascăli, vă mulţumim dragi părinţi pentru că ne-aţi dat şansa de a ne bucura de beneficiile educaţiei, vă mulţumim pentru toată afecţiunea cu care ne-aţi crescut! Cuvinte din suflet spuse cândva devin actuale astăzi când dascălul de atunci a devenit colegul meu de acum, când dascălii de atunci lasă în urma lor amintirea unei atmosfere care te obligă să rămâi vertical şi fidel aceloraşi principii care şi-au menţinut suflul de viaţă: moralitate, afecţiune, dragoste, devotament...Am făcut paşi mari în timp, dar am păşit cu încredere şi optimism pentru că acestea ne-au fost insuflate, am intrat în şcoli noi cu cerinţe mai mari, dar am ieşit din ele cu fruntea sus şi m-am întors la vechea şcoală cu inima şi gândul plin. Noi, foşti elevi şi actuali dascăli avem mari obligaţii şi responsabilităţi uriaşe deoarece plămădim suflete, dar avem certitudinea că o facem cât se poate de bine, căci am urmat modele puternice, care au rezistat de-a lungul timpului şi au făcut faţă şuvoiului schimbărilor.

18

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Dasc\li memorabili
Inst. Daniela-Gabriela Bouriţă, Şcoala cu Clasele I-VIII Cucuieţi, Dofteana -au împlinit douăzeci şi unu de ani de când profesez ca institutor în comuna Dofteana, locul în care m-am născut şi mi-am petrecut copilăria. Dacă ar fi să vorbesc despre toţi dascălii care au contribuit la formarea mea ca om, apoi ca dascăl, cu siguranţă mi-ar trebui ceva timp. Am să mă opresc la trei dintre ei, trei oameni deosebiţi, trei persoane dragi şi apropiate sufletului meu. Îmi amintesc cu nostalgie anumite momente din copilărie, când o însoţeam pe mama mea, Paşcu Paula, învăţătoare pe atunci la Şcoala Generală Dofteana, la diferite şedinţe, de Partid, de Informare politică, sau pe teren,fiindcă era preşedinta Crucii Roşii pe întreaga comună şi avea întâlniri cu ceilalţi membri. În unele seri mergea la şcoală unde, împreuna cu celelalte colege, cântau in Corul şcolii, pregătind spectacolele care se organizau la Căminul Cultural din comună. O însoţeam cu drag peste tot, în excursii, în drumeţii. Nu pot uita o frumoasă excursie, organizată de scoală la Mărăşeşti, prilej cu care elevii au fost făcuţi pionieri. Eram încântată de costumele lor de sărbătoare, cu piepturile pline de insigne, de cravatele roşii care fluturau în vânt. Încet, încet anii au trecut iar mama povesteste şi acum cu mândrie despre activităţi pe care le-a susţinut cu succes, despre inspecţiile pe care le-a avut la clasă şi la sfârşitul cărora a fost apreciată pe măsură. Sunt douăzeci de ani de când a ieşit la pensie dar îşi aminteşte cu drag întâmplări ale elevilor mai năzdrăvani, îmi povesteşte despre foşti elevi cu care s-a întâlnit, cum au salutat-o şi i-au vorbit cu respect şi mă uimeşte faptul că îşi aminteşte exact cum se numesc, din ce generaţie fac parte, ce colegi mai aveau. Cei treizeci şi trei de ani petrecuţi cu pasiune la catedră cred, pe bună dreptate, că îi oferă dreptul să se numere cu mândrie printre dascălii memorabili ai comunei. Un alt dascăl important prin exemplul şi sprijinul oferit la nevoie face parte tot din familie, este fratele meu, Paşcu Ion-Iulian. De treizeci de ani lucrează în această comună,la Şcoala cu clasele I-IV Ştefan Vodă şi a modelat cu migală şi pricepere sufletele câtorva generaţii bune de elevi.Am participat, ca invitat, la toate inspecţiile de grad pe care le-a susţinut cu succes şi am fost tare mândră că am aşa un frate de fiecare dată când prestaţia i-a fost apreciată cu nota maximă. Este foarte iubit de elevi pentru faptul că, ştiind să cânte la câteva instrumente,îşi desfăşoară orele de muzică într-un mod deosebit de atractiv. Talentul de povestitor l-a căpătat tot de la mama, lecţiile de limba română şi istorie fiind deosebite. Acestea sunt doar câteva dintre calităţile care-l recomanda ca dascăl deosebit al comunei Dofteana. Printre dascălii care s-au bucurat şi se bucură de un respect deosebit în rândul a generaţii şi generaţii de elevi ai Şcolii Dofteana este şi buna mea doamnă învaţătoare, IrimiaAurica, model de cadru didactic corect, conştiincios, tenace, consecvent, cu mult tact pedagogic. De la doamna mea am învăţat că „cel mai sincer prieten al omului este cartea“ şi „caietul este oglinda elevului“, două lucruri de bază pe care, la rândul meu, le-am transmis elevilor. Este o persoană specială care răspândeşte lumină, căldură şi veselie. Îmi amintesc cu emoţie frumoasele serbări pe care le organiza precum şi faptul că primeam rolul de zână sau prinţesă... Înţelegeam ca sunt apreciată pentru anumite calităţi şi asta mă făcea să fiu mai ambiţioasă şi să o respect şi mai mult. Stăpânea meşteşugul cântecului şi al dansului, susţinând că acestea înnobilează sufletul şi-l fac pe om mai bun. Serbările organizate de dumneaei erau o adevărată sărbătoare atât pentru copii

19

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

cât şi pentru părinţi. Intra în clasă cu pas hotărât, vorbea clar dar vocea îi era calmă şi protectoare. Sufletul doamnei se alătura sufletului nostru de copii, iar comunicarea decurgea firesc până la sunetul clopoţelului. Munca la catedra a fost continuată în familie unde mai avea de modelat două suflete minunate: un băieţel şi o fetiţă. În prezent, copiii doamnei au ajuns oameni mari, cu familii frumoase, iar doamna mea modelează cu pricepere sufletele minunate ale nepoţilor. Fiica dumneaei i-a urmat exemplul şi a îmbrăţişat cu succes aceeaşi carieră. Peste ani ne-am reîntâlnit. După absolvirea Colegiului Universitar Pedagogic de Institutori, în urma examenului de titularizare am obţinut post de învăţător la Şcoala cu clasele IVIII Cucuieţi din comuna Dofteana, unde lucrez şi în prezent. Doamna învăţătoare Irimia şi-a câştigat prestigiul în faţa colegilor prin felul cum a ştiut să împărtăşească cunoştinţele de la catedră, prin munca asiduă, prin demnitate profesională, prin hărnicia şi sârguinţa de care a dat dovadă. A condus activitatea metodică a învăţătorilor din comună până în anul 2008. Ne întâlneam la Comisiile Metodice şi aşezată în bancă o priveam ca în copilărie, fascinată de vocea blândă dar hotărâtă, privirea caldă. În acel an, în pragul pensionării, colegi, prieteni şi foşti elevi s-au adunat în zi de sărbătoare oferindu-i cu adâncă recunoştinţă un zâmbet cald, cuvinte spuse din inimă, o floare... Mă înclin în faţa dumneavoastră celei care mi-aţi netezit drumul spre viaţă. Ochii mi se umplu de emoţie ori de câte ori vă întâlnesc şi mă bucur să vă găsesc neschimbată, întocmai cum eraţi atunci, în vremea copilăriei mele. Munca unui dascăl nu se poate măsura în cuvinte. Cuvintele sunt prea sărace pentru a reda clipele de nesomn, de zbucium, de frământări de împliniri sau neîmpliniri. Important este că fiecare clipă este trăită intens, fiecare moment dascălul străduindu-se necontenit să devină o lumină pentru el şi abia apoi să o poată revărsa asupra celor din jurul său.

Demnitatea ºi raþiunea cadrelor didactice
Inst. Liliana Catană, Grădiniţa „Ion Creangă“ Moineşti, jud. Bacău n zilele noastre, când se pune accentul tot mai mult pe o educaţie incluzivă, o educaţie pentru toţi elevii, întâlnim din ce în ce mai des atitudini ostile faţă de şcoală. De asemenea, în rândul elevilor există destui copii nemotivaţi de a se integra cerinţelor educaţiei primite în şcoală. La originea acestor neajunsuri este fie educaţia necorespunzătoare primită în familie, fie greşelile pedagogice ale educatoarei sau ale învăţătorului. În ambele situaţii, educaţia incluzivă poate fi eficientă şi pozitivă, o educaţie bazată pe tratarea individuală a elevilor, activitate care are în vedere trăsăturile personalităţii fiecărui elev pe de o parte, dar şi relaţia educator – copil pe de altă parte. Din manifestările atitudinale ale copilului faţă de procedeul educativ folosit, educatoarea sau învăţătorul pune în aplicare strategii didactice optime, în vederea atingerii scopurilor propuse. Există situaţii însă când se încearcă îndepărtarea sau excluderea efectelor negative, fără a se analiza şi interpreta corect cauzele care produc situaţii neplăcute, nedorite, dificile ale unor probleme. Astfel, în urma multor cercetări, psihologii au stabilit că interacţiunea unei ore de curs eficientă se bazează pe mai mulţi factori care se influenţează reciproc şi care constituie „crezul“ dascălilor moderni de astăzi:

20

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

• Climatul social este considerat ca fiind factorul fundamental în procesul de predareînvaţare-evaluare. Prin desfăşurarea unor ore atractive şi interesante, presărate cu zâmbete şi uneori glume când e cazul, educatorul reuşeşte să comunice cu elevii săi într-o manieră constructivă. O tehnică mereu eficientă este aceea de a ne adresa elevilor noştri, folosindu-le prenumele, evitându-se astfel momentele rigide. • Varietatea activităţilor în procesul de predare-învaţare–evaluare este factorul care induce sentimente pozitive şi motivează elevii pentru o participare activă în cadrul orelor. Cei mici prezintă interes şi participă cu plăcere numai dacă se evită rutina, iar dascălul schimbă stilul orelor cât de des poate. • Oportunităţile sunt oferite în vederea încurajării, participării elevilor printr-o coordonare raţională a întregului proces educativ, prin crearea de situaţii multiple în care şcolarii să se simtă încurajaţi să vorbească şi să participe activ. De un real succes s-au dovedit a fi în acest sens activităţile în echipe sau perechi, în care sarcinile să fie clar stabilite şi în concordanţă cu nevoile şi posibilităţile copiilor, cu particularităţile de vârstă ale acestora. • Feedback-ul şi cercetarea presupun o corectare eficientă şi permanentă. Un rol important îl au autocorectarea şi formarea deprinderii de a nu se compara performanţele unui copil cu cele ale colegilor lui. O bună comunicare şi implicare permanentă sunt aspecte importante de care depind multe reuşite ale dascălilor demni şi raţionali. Faptul că o educatoare, un învăţător sau un profesor stă în faţa multor chipuri, în spatele cărora se ascund atât de multe şi mai ales diferite personalităţi, impune dascălilor să fie oameni integri, competenţi, raţionali, profesionişti şi buni psihologi. Dăscălimea îmbrăţişează o meserie nobilă numai cu condiţia de a fi flexibilă şi de a avea răbdare ca în final să găsească cea mai bună cale de a ajunge la sufletele bune şi inocente ale copiilor. Am observat de-a lungul experienţei mele profesionale că menirea cadrelor didactice este aceea de a se converti în educarea şi dezvoltarea personalităţii evolutive a copiilor. Prin acţiuni instructiv - educative bine organizate şi desfăşurate, se dirijează şi se formează caracterele elevilor care sunt implicaţi activ în anumite acţiuni cu scopuri precise, ce ţin seama de programa şcolară, scop, obiective, materiale didactice, particularităţi de vârstă. Valorificarea valenţelor native şi creative ale copiilor, formarea, modelarea şi dezvoltarea de personalităţi armonioase sunt obiectivele oricărui dascăl raţional. Iată de ce fiecare elev dintr-o şcoală, dintr-o clasă sau grupă trebuie să beneficieze de experienţe de învăţare interesante, eficiente şi atractive, în deplină concordanţă cu particularităţile lor individuale şi de vârstă. Este obligatoriu ca cei mici să se simtă iubiţi de învăţătorul lor, pentru a putea deveni persoane adulte, responsabile, care să ofere şi să primească iubire, admiraţie şi respect din partea semenilor. Cuvintele de laudă şi de încurajare întăresc interiorul copilului, dându-i sentimentul valorii de sine şi al siguranţei. Căldura emoţională şi atractivă este insuflată copiilor de tonul vocii pe care-l folosesc educatorii în dialogul cu cei mici. Deci, crearea unui climat deschis către comunicare şi cooperare au drept consecinţă dezvoltarea unor sentimente pozitive ale elevilor, ca: stima de sine, spiritul de echipă şi înţelegere, dar şi unele calităţi ale voinţei: răbdare, autocontrol şi autoevaluare. G. Palya a spus: „Ţineţi minte că întotdeauna clientul are dreptate în principiu, iar câteodată are dreptate şi în practică. Tânărul care refuză să înveţe tehnica realizării lucrului poate să aibă dreptate; este posibil ca el să nu fie nici leneş, nici nepriceput, ci doar să-l intereseze mai mult altceva – există atât de multe lucruri interesante în jurul nostru. Este datoria dumneavoastră ca profesori, vânzători de cunoştinţe, să-l convingeţi pe elev că educaţia este interesantă, că această lucrare practică la care munceşte merită efortul“. Concluzia este că dascălul modern de azi ar trebui să devină un „negustor“ care să-şi vândă marfa, utilizând toate mijloacele posibile, punând în practică alternative educaţionale, ce să

21 19

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

vizeze copilul cu nevoile sale fireşti. Implicarea cadrelor didactice este calea de asigurare a muncii celor mici, e procedeul care conduce la procesul de creaţie. Astfel, preşcolarul şi şcolarul mic vor dobândi încrederea în sine şi vor acţiona după propriile lor opinii. Adevărata educaţie este bine definită, ca fiind o dezvoltare armonioasă a tuturor facultăţilor mintale. În primii ani de viaţă, în grădiniţă şi în şcoală, mintea copiilor se dezvoltă progresiv, se formează caracterul acestora şi un mod de viaţă bine organizat. Copiii au nevoie de apreciere, compasiune şi încurajare. Părintele, educatorul sau învăţătorul doresc ca adevăratul caracter ideal al copilului să se dezvolte prin variate strategii de învăţare la care participă activ acesta. Demnitatea didactică ne obligă să asigurăm educarea elevilor într-o atmosferă curată, nobilă şi adevărată. Învăţătorul trebuie să aibă o educaţie mult mai cuprinzătoare decât cea care poate fi câştigată prin studierea cărţilor. Trebuie să aibă nu numai o minte puternică, dar şi un orizont larg, să fie sincer, deschis, dar să aibă şi un suflet mare. Calităţile esenţiale ale unui dascăl trebuie să fie în mod obligatoriu: perseverenţa, siguranţa, punctualitatea, spiritul de observaţie, stăpânirea de sine, deschiderea spre nou, un temperament senin, integritatea caracterului şi respectul. Pentru că pretutindeni în jurul copiilor, a tinerilor se întâlnesc caractere dezaprobatoare şi multe falsuri, se face simţită o mai mare nevoie de modele pozitive, care să cuprindă o atitudine exemplară şi un comportament elevat şi corect. De aceea, învăţătorul trebuie să fie pentru elevii săi un etalon demn de urmat. Învăţătorul nu poate câştiga respectul elevilor săi în niciun alt mod, decât prin descoperirea propriului său caracter, a principiilor pe care doreşte să le transmită. Numai făcând acest lucru, în contactul zilnic pe care-l are cu şcolarii, dascălul poate avea o influenţă benefică şi trainică asupra lor. Responsabilităţile învăţătorului sunt atât de numeroase, încât se cere un efort deosebit din partea sa, pentru a-şi atinge ţelul. Demnitatea şi raţiunea lui trebuie să-l determine a insufla în mintea şi comportamentul propriilor elevi dorinţa de a avea o inimă curată, plină de gingăşie, încredere şi compasiune. Pentru a putea fi întotdeauna ferm, calm şi voios, educatorul trebuie să-şi păstreze tăria spirituală şi dorinţa de a lucra cât mai eficient. Buna dispoziţie şi integritatea caracterului trebuie să fie combinate cu o mare destoinicie în activităţile zilnice. Cu cât noi, dascălii, avem mai multe cunoştinţe, pricepere şi dăruire pentru meseria noastră, cu atât vom putea atinge un grad înalt de eficienţă în activitatea responsabilă de a forma viitorii oameni capabili să se integreze armonios într-o societate aflată în schimbare permanentă. Educaţia eficientă nu depinde aşa de mult de cantitatea informaţiilor deţinute, ci mai ales de standardul la care ea aspiră. Căutăm neîncetat în munca noastră realizări mai înalte şi metode mai bune. Învăţătorul trebuie să posede înţelepciunea şi tactul pe care îl pretinde lucrul cu mintea altora. Dacă nu reuşim printr-o raţiune activă să dobândim respectul şi încrederea elevilor, eforturile noastre se vor dovedi inutile. Trebuie să vedem cu rapiditate şi să ne folosim de orice prilej pentru a înfăptui binele. Trebuie să îmbinăm entuziasmul cu demnitatea adevărată, să fim în stare să învăţăm elevii să-şi descătuşeze energia şi dorinţa de a munci cât mai bine. Copiii aflaţi în grija educatorului se deosebesc foarte mult în privinţa dispoziţiei, obiceiurilor şi educaţiei. Am întâlnit în viaţa mea de dascăl copii care nu au ţeluri hotărâte sau principii stabilite. Aceştia au nevoie să fie încurajaţi ca să-şi găsească posibilităţile şi responsabilităţile. Întâlnim copii care nu au fost corect educaţi în familie. Unii sunt chiar răsfăţaţi, dovedind că întreaga lor pregătire este superficială. Lor li se îngăduie de regulă să-şi urmeze înclinaţiile fireşti şi să evite responsabilităţile şi sarcinile şcolare. Astfel, le lipseşte stabilitatea, perseverenţa, voinţa şi stăpânirea de sine. Aceştia privesc adesea orice act de disciplină ca fiind o constrângere inutilă. Alţii sunt criticaţi şi descurajaţi. Restricţiile arbitrare şi asprimea au dezvoltat în ei spiritul de încăpăţânare şi sfidare. Efortul de remodelare a acestor caractere deficitare ne revine nouă, învăţătorilor, în cele mai multe cazuri.

22

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Pentru a avea succes, trebuie să apelăm la bunăvoinţa şi înţelegerea noastră, care ne vor ajuta să descoperim cauza defectelor şi greşelilor ce se manifestă la elevi. Trebuie să avem tactul şi îndemnarea, răbdarea şi fermitatea care ne vor determina să dăm fiecăruia ajutorul de care are nevoie. Celui şovăitor şi timid să-i dăm încurajare şi sprijin, încât să-l stimulăm la străduinţe personale; celui demoralizat, înţelegerea şi aprecierea care-i vor da încredere şi îl vor face să depună efort mai mare în învăţare. Oare reuşim întotdeauna să fim suficienţi de sociabili cu elevii noştri? Manifestăm noi oare înţelegere şi răbdare sau apelăm prea mult la demnitatea judecătorului neînduplecat? Este adevărat că trebuie să fim fermi şi hotărâţi, totuşi nu trebuie să fim prea critici sau dictatoriali. A fi aspru şi mustrător sau a-i trata pe elevi cu indiferenţă înseamnă să le închidem căile prin care îi putem influenţa spre bine. În niciun fel de împrejurări să nu dăm pe faţă un tratament preferenţial. A-l favoriza pe elevul foarte bun şi a fi critic, nerăbdător cu cel care are cea mai mare nevoie de încurajare şi ajutor înseamnă să dovedeşti o concepţie total greşită în privinţa muncii tale de dascăl. Eşti cu adevărat un învăţător apt pentru poziţia pe care o ocupi, prin modul în care îi tratezi pe cei dificili, pe cei cu defecte fizice, pe cei mai puţini înzestraţi. Mare este responsabilitatea acelora care îşi asumă călăuzirea unui suflet omenesc. Tatăl şi mama adevărată consideră că li s-a încredinţat o răspundere de care nu pot fi niciodată cu totul eliberaţi. În această activitate se implică mai târziu şi învăţătorul care devine părtaş la responsabilitate, având datoria să asigure starea de bine a fiecăruia dintre elevi. Învăţătorul care îşi dă seama de rezultatele muncii sale nu va îngădui ca vreun lucru să stea în calea străduinţei lui hotărâte de autoperfecţionare. Nu va evita niciun obstacol pentru a atinge standardul cel mai înalt de profesionalism. El se va strădui să fie acel om corect pe care-l doresc copiii. Cu cât sentimentul responsabilităţii este mai puternic, cu atât efortul de autoperfecţionare este mai hotărât în mintea fiecărui dascăl care îşi va pune următoarele probleme: „Te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui ori de câte ori ai nevoie, elevul meu!“ , „Câtă mulţumire ai când elevii tăi obţin performanţe la toate disciplinele?“, „Cum trebuie să procedezi pentru a-ţi ajuta mai mult elevii?“, „Care-ţi sunt obiectivele urmărite în vederea unei educaţii incluzive?“, „Mă percep copiii mei ca un model demn de urmat, în care să aibă deplină încredere?“ Demnitatea şi raţiunea învăţătorului / educatorului constituie însuşiri ale unui dascăl model, pe care copiii îl vor purta mereu în suflet.

Doamnei mele învãþãtoare
Inst. Maria Ţifrea, Grădiniţa „Ştefan Vodă“ Dofteana m învăţat că viaţa este o poveste proiectată într-un vis miraculos; mi s-a spus „trăieşte viaţa!“ şi asta să definim: drumul nostru numit viaţă. Şi cum totul are un curs normal, ne formăm ca oameni cu ajutorul tainelor învăţării. Începusem cu grădiniţa, loc în care, ca nişte boboci înfăşuraţi în puful copilăriei, deschizând porţile educaţiei noastre şi clepsidra sfioşilor ani uşor, uşor se scurge, iar fragezilor bobocei li se conturează mirificele aripioare, păşind cu atâta emoţie pragul clasei I.

23

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Unii speriaţi, alţii naivi deschidem drumul cunoaşterii şi cineva ne întâmpină cu braţele deschise şi cu bucuria de a îmbrăţişa la fiecare patru ani, o familie. Zâmbitoare, plăpândă, doamna învăţătoare ne strânge la piept şi ne îndeamnă să pornim pe meleagurile împlinirii noastre ca oameni. Pas cu pas devenim cu toţii aliaţii unui joc superb ce pune bazele unei misterioase legende, iar doamna învăţătoare îşi îmbracă roba noului rol principal, acela al unei mame şi în acelaşi timp al unei adevărate maestre. Întorcându-mi privirea spre anii care au trecut, acest rol i se atribuie doamnei mele învăţătoare Olteanu Ana, din comuna Dofteana, judeţul Bacău, iar eu în rolul bobocului care pornea spre împlinirea cunoaşterii. Nume, fapte, imagini, locuri pe scena vieţii se vor estompa treptat, dar legătura creată de doamna învăţătoare va fi vie la infinit în sufletele noastre, a micilor actori de atunci şi a oamenilor în prezent. Pe parcursul celor patru ani, doamna învăţătoare a reuşit să ajungă în sufletele noastre şi în acelaşi timp o parte din sufletul ei de dascăl o regăsesc în sufletul meu, care acum îmbrăţişez aceeaşi legendă – sunt dascăl la rândul meu. Este important ca atunci când clădim o casă, temelia ei să fie puternică, este la fel de important ca bazele în formarea noastră să fie puternice şi sănătoase, iar această taină o atribui doamnei învăţătoare. Ea a găsit mereu o limbă comună cu a noastră, a elevilor pentru a cultiva în noi ştiinţa unor noţiuni ce păreau a fi complicate, dar în definitiv atât de simple. Cu ajutorul ei ne-am descoperit talente şi am învăţat că nu există în nimeni nu pot ci vreau să fiu apt pentru viitor. Această legendă a noastră a continuat cu alte acte şi alte personaje, iar noi de atunci ne definim ca oameni maturi, ce la rândul nostru întâmpinăm diferite cariere, formăm noi episoade ale vieţii şi cum să fie realizate toate acestea fără sprijinul doamnei învăţătoare. Vă mulţumesc doamnă că ne-aţi ajutat să devenim oameni, vă mulţumesc că aţi fost ca o mamă. Şi cum timpul este neiertător, alte momente s-au conturat sub paşii noştri, dar de fiecare dată gândul ne-a dus şi ne duce la dumneavoastră, doamnă învăţătoare!

Douã vieþi - un singur destin
Inst. Daniela Cristina Mocondoi, Şcoala cu Clasele I-VIII „Alexandru cel Bun“ Bacău acă învăţătorul are dragoste pentru profesia sa, el este un învăţător bun. Dacă învăţătorul are dragoste pentru profesie şi pentru elevi, el este un învăţător desăvârşit.“ (L. Tolstoi) Îmi reamintesc cu mult drag de oamenii care mi-au influenţat viitorul, a căror forţă şi profunzime a gândirii am descoperit-o în timp, care m-au învăţat valoarea binelui, ce înseamnă să nu faci compromisuri, să lupţi mereu cu tine însuţi. Ei mi-au dat curaj, încredere şi dorinţa de a nu renunţa, iar faptul că am reuşit pe drumul spinos al vieţii e cel mai important lucru pe care li-l datorez. Chipul învăţătorului îmi revine permanent în minte. Domnul învăţător, Mihai Catana, s-a născut în data de 31 august 1927, în comuna Lucăceşti, Raionul Moineşti. Era cel de-al patrulea copil din cei cinci ai familiei Catana. Cursurile primare le-a urmat în cartierul Gârlele apoi la Şcoala Nr. 1 Moineşti. În anul 1947 a absolvit Şcoala Normală de băieşi din Bacău. Este repartizat ca învăţător la Şcoala Plopu unde a funcţionat timp de 3 ani, apoi transferat la Şcoala ValeaArinilor

24

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

este profesor suplinitor de limba franceză. În 1962 se transferă la Şcoala Gârlele Moineşti unde lucrează ca învăţător şi secreta până în anul 1990 când s-a pensionat. Activitatea de la catedra a completat-o cu numeroase cursuri de perfecţionare, activitate de metodist şi de şef al Comisiei metodice a învăţătorilor. Dragostea faţă de elevi şi meserie a determinat respectul comunităţii locale şi al elevilor. Ochii mari albaştri, glasul subţire ne capturau atenţia şi transformau orele în cele Maria Catana mai plăcute momente petrecute la şcoală. Ne- Mihai Catana a tratat întotdeauna cu blândeţe, învăţându-ne să scriem, să citim, să socotim. şi azi îmi amintesc cu drag de lecţiile de istorie, când cu lacrimi în ochi vorbea despre eroii neamului, de orele de muzică când diapazonul domnului atingea catedra, iar arcuşul viorii aluneca pe strune. În anul 1956 se căsătoreşte cu Maria, învăţătoare la Şcoala Gârlele, Moineşti. Împărtăşesc timp de 42 de ani dragostea faţă de copii. Dascăli devotaţi, buni gospodari, au fost permanent un model de comportament demn de urmat. Zeci de generaţii de elevi au fost îndrumaţi cu dăruire şi responsabilitate de cei doi soţi. Pentru merite deosebite în activitatea didactică au primit în anii 1983 şi 1984 titlul de „Învăţător evidenţiat“. Ei sunt persoanele care alături de părinţi mi-au marcat destinul. La început mi se păreau severi, că aşteptau prea mult de la mine, că eu nu mă voi putea ridica la nivelul cerinţelor lor. De ce să devin învăţător? Trebuie să ai răbdare, să deţii multe cunoştinţe, să te cobori permanent la nivelul copiilor, să te joci. Voiam o slujbă comodă, relaxantă. Insistenţele dumnealor m-au determinat să mă îndrept spre Liceul Pedagogic „Ştefan cel Mare“ Bacău, unde am descoperit adevărata frumuseţe a acestei nobile profesii. În vara anului 1990, când clopoţelul a vestit sosirea vacanţei mari, pe scena ridicată în curtea Şcolii cu Clasele I-VIII Nr. 8 Moineşti, un dascăl, cu ochii în lacrimi şi vocea sfârtecată anunţa că se retrage din activitatea didactică. I-am mulţumit domnului meu învăţător căci ceea ce el încheia eu abia începeam. Îşi dorea odihnă, putere de muncă în gospodărie şi multă linişte alături de soţie, fiică şi nepoţică. O inimă prea bună a încetat să mai bată în 15 decembrie 1998, domnul meu învăţător a plecat să înveţe îngerii să scrie şi să citească. Dumnezeu să-l odihnească! Vă mulţumesc, iubiţi dascăli!

Dasc\li memorabili
Înv. Ion Mitrofan, Şcoala cu Clasele I-VIII Pârjol, Bacău Nu ştiu dacă a ştiut, înţeles, vreodată gravitatea personalităţii sale de învăţătoare pentru noi. Dar sunt sigur de faptul că eu, învăţător acum fiind, cu fiecare an ce trecea prin mine, îmi dădeam seama permanent de capacităţile ei, Învăţătorului de toate. Bineînţeles, începutul putea fi prin remarce psihologice, psihopedagogice şi, iată, nu am s-o fac aici, acum. Mi-e de ajuns să-mi amintesc toate ipostazele ce-o ridică, o clasează ca Om. Am auzit-o întâia oară, parcă în vechimi, ascultând cu urechea mea năzdrăvană toate zidirile de fraze blânde de bun venit în Lumea ei, sfâşietoare, care mă vindecau de toate necazurile

25

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

şi mă făceau prieten cu toate personajele din Poveştile Manualului lui. Da! Acest moment e dedicat ei! Ea e personajul tuturor acestor cuvinte ce-o aduc printre noi, ce-o slăvesc, ce-i mulţumesc, careia îi dedic toată scena anilor mei în care eu am încercat să fiu ca ea, să o duc mai departe copiilor mei, ai şcolii, ai lumii! Au pătruns minunat în noi, elevii ei, toate materiile. A reuşit să ne facă să nu putem alege o singură materie. Foarte interesant! Până şi în luptele de la istorie, mereu aveam un final fericit inventat, ales de ea desăvârșit... De nu câştigau românii, ci alte naţii, explicaţia ei era una morală, întotdeuna era ca într- o fabulă: „Dragii mei, românii nu au avut răbdare atunci, au fost înneguraţi, pe moment, de alte dorinţe materiale, uitând esenţa şi asta au plătit-o în acestă luptă. Îşi vor da seama de asta românii şi liniile destinului îi vor purta spre victorii în lupta următoare, pe care vă voi prezenta-o ora viitoare!“ Interesant Om! De multe ori mi-am închipuit-o în spatele clasei, când predam în primii ani de învăţământ, dând părinteşte, aprobator din cap şi-o simţeam, de unde este, că-mi urmărește alegerea făcută în viaţă, ca e mandră că sunt un pastor, un ghid, un om ce s-a supus, ce slujeşte vesnic şi fericit acestor duhuri secrete, copiii. Maestrul a fost omul ce cuprindea în el toate poveştile lumii, toate rezolvările plângerilor noastre din urma bătăilor dintre noi pentru gheţuş, sau pentru care voiam să fim de serviciu, pentru toate chiţibuşurile! Privire aspră şi dăruită, înzestrată! Ochi pătrunzători cu alcătuiri copilăreşti! Haine simple şi mereu altele! Mers elegant şi totuşi apăsat, grav, rapid! Iată, că povestind despre ea, îmi vine să spun despre omul ce-am devenit eu prin energiile, pasiunile sale, conspiraţiile sale. Nu mă încumet să fac un portret ci doar să transmit sentimente puternice, clipele unice, motive ce m-au făcut şi pe mine învăţător. Toate au plecat de la ea şi se vor întoarce la ea, la omul pecetluit a zidi caractere! Ea, Cucu Matilda, modelul, cuvântul, povestea, morala, va fi în spaţiul meu, va exista şi trăi odată cu mine şi o voi elibera prin dăruirea altui om, elevilor mei de ieri, de azi şi de mâine, de a fi şi ei tămăduitori de suflete, de cultură de iubire de oameni, de om ce leagă cele două tărâmuri, de jertfă adusă spiritului generos!

Un om [i un dasc\l remarcabil - B\l\i]\ {tefan
Inst. Păduraru Emil, Şcoala cu Clasele I-VIII Letea-Veche, Bacău rivesc retrospectiv peste timpul scurs de la absolvirea Liceului Pedagogic Bacău, 1977 (,,PROMOŢIA INDEPENDENŢEI“) - 2011, şi mă uimesc! Doamne, când au trecut atâţea ani!? Parcă mai ieri mă număram printre elevii acestui impunător şi prestigios liceu băcăuan, aureolat şi înnobilat de-a lungul existenţei sale de o pleiadă întreagă de eminenţi profesori, care au contribuit decisiv la formarea multor generaţii de dascăli adevaraţi şi competenţi, slujitori cu cinste ai şcolii româneşti de pretutindeni, dăruiţi cu toată fiinţa lor unei misii ademenitoare, dificile, negrăit de frumoasă şi generoasă (nicidecum financiar!, ci) în sensul fundamental al cunoaşterii, al formării şi dezvoltării fiinţei umane, aflată într-un moment crucial al devenirii sale. Mărturisesc sincer că, amintirile adânci ale vieţii liceale - inegalabilă prin tumultul dorurilor şi visurilor adolescentine – le retrăiesc întotdeauna cu nespusă plăcere şi recunoştinţă, dar

26

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

şi cu multă, multă nostalgie… Ce vremuri, ce oameni deosebiţi, cât respect faţă de admirabilii noştri profesori! Câtă seriozitate, câtă competenţă în munca distinşilor noştri mentori spirituali! - adevărate modele umane care, înţelegând mai bine decât oricine rolul fundamental al dascălului în societate, au investit în noi tot ce-au avut ei mai bun, au aprins, meşteşugit, în retortele noastre interioare, făclia mistuitoare a setei de cunoaştere, a dragostei faţă de om, faţă de lumina cărţii, faţă de instituţia determinantă care-l ridică pe om din întunericul funciar, la înălţimea (sau chiar virtutea) spiritului ales, sensibil, creator – ŞCOALA. Nutresc aceste gânduri de admiraţie, respect şi recunoştinţă faţă de toţi minunaţii mei dascăli, din toate perioadele şcolarităţii, sub {tefan B\l\i]\ impulsul cel mai cald şi mai sincer, nicidecum din vreo pornire fariseică, ipocrită, de dragul vorbelor frumoase, lipsite de substanţă şi adevăr. Pentru mine cel puţin - dar sunt convins că pentru foarte mulţi dintre cei trecuţi prin filtrul măiestriei lor pedagogice – dascălii memorabili ce m-au străluminat şi m-au ,,molipsit“ de ,,microbul“ şcolii vor rămâne, până la marginea vieţii mele, nişte corifei care mi-au marcat profund şi pozitiv existenţa, care au dat sens constructiv şi competitiv traseului meu în viaţă. Graţie lor, am devenit OM, iar anii de şcoală s-au ,,amprentat“ adânc în sufletul meu ca un vis de tinereţe, fără egal de frumos, melancolic şi de neuitat! În toţi aceşti ani, ce-au descris, în curgerea lor inexorabilă, un arc de timp cât o viaţă de om, nu am pierdut niciun prilej să nu reverberez şi să nu elogiez, în întâlniri ocazionale sau organizate (comisii metodice, cercuri pedagogice, cursuri de perfecţionare etc.), numele învăţătoarei mele, ale profesorilor mei de gimnaziu sau de liceu, mulţumindu-le pentru că au existat: învăţătoare - Natalia Dimitriu, director – Emilia Custură, prof. de gimnaziu – Vasile Năforniţă (diriginte), Lucia Mareş, Elena Ciorcilă, Ioan Macoveiciuc, Viorel Păun, Maria Dogaru, Ana Mark; prof. de liceu – Alexandru Văleanu (diriginte), Ştefan Bălăiţă, Mihai Andrei, Ioan Fânaru, Constantin Grama, Anton Ungureanu, Maria Chiriac, Maria Tincu, Angela Diaconescu, Theodor Tamaş, Emanoil Zegan, Elena Căciuloiu (Cenuşă) şi toţi ceilalţi nenumiţi dătători de lumină. Mulţi dintre ei au trecut deja în lumea umbrelor, păstrându-li-se însă aici, în inimă şi în suflet, o amintire vie, nepieritoare! Pentru cei în viaţă: VIVAT PROFESORES! Pentru cei care ne-au părăsit: PREŢUIRE ŞI ODIHNĂ VEŞNICĂ! Aflu cu regret, din diverse surse chiar şi de la cei care l-au cunoscut mai îndeaproape , că şi admirabilul nostru profesor de filozofie, logică, ştiinţe social-politice, ŞTEFAN BĂLĂIŢĂ, s-a ,,dus“ şi dânsul ,,dincolo“… Vă pot însă dovedi contrariul, că informaţia este complet falsă! Îndrăgitul nostru profesor de filozofie trăieşte, locuieşte în Bacău şi este interesat mereu de noile apariţii de carte, chiar dacă pârdalnica de boală îşi mai arată din când în când colţii! Spun o certitudine, în virtutea privilegiului de a-l fi avut mereu aproape de-a lungul acestor ani, ca pe un permanent stimulator şi sprijinitor în perfecţionarea mea intelectuală (dar nu numai a mea), cât şi ca pe un valoros sfătuitor, confident, prieten. Lectura i-a stat mereu aproape în toţi anii de când s-a retras din viaţa profesională şi publică şi a căutat să învingă, cu mijloace specifice, rugina timpului, rutina, lipsa contactului social, insidioasa maladie ce i-a întrerupt prematur şi nedrept cariera didactică, carieră pe care a respectat-o exemplar şi a iubit-o până la identificare cu propria-i existenţă, pentru care s-a pregătit continuu şi a dat enorm, inclusiv tributul sănătăţii sale. Unic fiu al unei prestigioase familii de învăţători, Jenică şi Virginia Bălăiţă, dascăli cu rădăcini pe meleagurile comunelor Negri şi Secuieni de Bacău, îşi petrece copilăria în satul natal, Căutişeni -Burchi, comuna Negri, urmând cursurile primare în şcoala edificată, prin efortul

27

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

părinţilor săi, în anii grei de după primul război mondial. Tatăl său a fost absolvent al primei promoţii de învăţători a Şcolii Normale din Bacău, unde, peste ani, fiul său, Ştefan, va deveni un distins profesor. Totodată, este de remarcat şi faptul că acesta a participat, în calitate de căpitan al armatei române, la cel de-al II –lea război mondial. Gimnaziul şi liceul le-a frecventat la renumitul Liceu ,,Ferdinand“ din Bacău, aici punând bazele unei pregătiri foarte solide, care l-a propulsat, fără probleme, ca student în învăţământul superior. Încă din clasa a V-a şi până la terminarea liceului, a stat departe de părinţii săi dragi, prin diferite gazde şi cămine din vechea aşezare bacoviană, aflată la începutul regimului comunist, a cunoscut rigoarea profesională, severitatea dar şi foarte buna pregătire a unor eminenţi profesori ai vremii, care au şlefuit cu măiestrie şi au dat strălucire „diamantului“ spiritual izvorât dintr-o genă şi o educaţie părinteasca aleasă, sănătoasă. ,,Pe vremea aceea, spune dom' profesor, se învăţa - nu glumă, dascălii erau foarte exigenţi, notarea şi disciplina şcolară erau foarte severe, iar nivelul de pregătire al elevilor era mult mai ridicat …“. Temeinica pregătire gimnazială şi liceală, coroborată cu dragostea, nestinsă nici acum, pentru lectura aprofundată, în domenii dragi dânsului, au constituit ,,armele“ durabile cu care a reuşit, sigur şi singur, la examenele vieţii. Se înscrie la examenul pentru intrarea la facultatea de filozofie, din cadrul Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, şi îl promovează din primul ,,foc“, în condiţiile unei concurenţe acerbe. Fascinanţi i-au fost anii studenţiei, prin cursurile remarcabile ale marilor săi profesori între cei mai renumiţi fiind Ernest Stere şi Petre Botezatu - prin viaţa de căminist liber cugetător, angrenat activ în interesante şi atractive dispute colegiale pe teme dintre cele mai savante sau, pur simplu, pe întâmplări umoristice studenţeşti. Se reîntoarce pe meleagurile băcăuane pentru a-şi desăvârşi menirea şi chemarea didactică şi este nevoit să predea, în afară de filozofie, peste 15 (!) obiecte de învăţământ -istorie, economie politică, psihologie, logică, istoria artei, istoria religiilor, geografie, ecologie, biologie generală, genetică, etc. În întreaga sa activitate a căutat să facă puţine şi neînsemnate compromisuri cu cerinţele politice ale vremii. Împlinirea sa profesională se va petrece, începând cu anul 1974, când va ocupa catedra de filozofie de la Liceul Pedagogic din Bacău, liceu unde îşi va obţine toate gradele didactice şi va munci în plenitudinea forţelor sale fizice şi intelectuale. Înalt, blond, cu ochi senini, cu un zâmbet fermecător (chiar şi astăzi), a cucerit din start inimile elevilor săi. Prin stilul său elegant, rafinat, profund, prin modestie, răbdare, empatie şi discreţie, prin modul plăcut, clar şi sintetic de comunicare a ideilor, a rămas peste ani, un luminos reper pedagogic, o emblemă spirituală în aristrocraţia intelectuală băcăuană , un dascăl mult îndrăgit de discipolii săi, foarte apreciat de colegi,un profesor fabulos prin cultura sa vastă, prin vocaţie şi omenie. Distinsul nostru dom' profesor de filozofie, ŞTEFAN BĂLĂIŢĂ, cu har, competenţă şi generozitate, a transmis exemplar multor promoţii de învăţători şi educatoare, şi nu numai lor, ci şi celorlalţi elevi care i-au trecut prin mână (de la Liceul ,,Letea“, Liceul de Construcţii, Liceul de Artă, Liceul din Hemeiuş) - în total peste 25 de promoţii, seve luminoase şi extrem de valoroase din ,,averea“ sa spirituală, în folosul fundamentării şi dezvoltării personalităţii lor, s-a dăruit pe sine pâna la epuizare, prin numeroasele ore la clasă şi la cursuri de perfecţionare, prin sarcinile multiple administrative, ca director educativ (neplătit!), îndrumător de practică agricolă pe ogoarele patriei, ca diriginte, lector, examinator, ofiţer (în concentrări) etc. În aceste condiţii foarte stresante, o insidioasă boală îi împuţinează treptat forţele, îi reduce din extraordinara sa capacitate de concentrare, din puterea de muncă şi-l obligă la mai multe spitalizări. Deşi a încercat,de mai multe ori, să revină la catedră, starea sănătăţii sale s-a înrăutăţit tot mai mult, fiind nevoit să se pensioneze. Caracter lucid, echilibrat, iubind şi înţelegând în mod profund sensul vieţii,chiar şi când nori tulburi îi întunecă ambientul, admirabilul nostru profesor de filozofie nu se dă bătut, ţine foarte bine în corzi maladia, prin tratament medical riguros şi printr-un regim de viaţă aparte, asumat, aproape ascetic.

28

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Ceea ce găsesc şi acum remarcabil şi pilduitor la dânsul este neostoita sete de lectură (aprofundată, subliniată, adnotată, în conexiune cu alte cunoştinţe proprii!), ,,foamea“ de informaţie de calitate - argumentată ştiinţific, în dialectica existenţei şi a cunoaşterii elevate. Paleta lecturilor sale este extrem de largă şi de variată,de la filozofiile orientale pâna la teoriile moderne din fizică sau astrofizică, la ştiinţele neconvenţionale, foarte noi şi vechi totuşi de când lumea, despre multidimensi-onalitatea omului în plan fizic, sufletesc şi spiritual. La acest ceas delicat al prezentului (şi nu în memoriam!), al condensărilor eseistice prilejuite de ZIUA ÎNVĂŢĂTORULUI (30 iunie 2011), îi doresc din toată inima, remarcabilului nostru profesor, STEFAN BĂLĂIŢĂ (mentorul meu), în numele tuturor acelora care l-au cunoscut şi preţuit, îndelungate şi luminoase zile, sănătate, aceeaşi putere de a continua şi exersa ceea ce l-a ridicat deasupra noastră, a celor de rând - adică studiul, capacitatea măiastră, sclipitoare, a analizelor temeinic fundamentate (sociale, politice, economice, psihologice etc.), arta povestirilor cu tâlc, mareţia dorinţei sale (nezdruncinată nicidecum de neajunsurile materiale) de a trăi demn, chiar şi cu puţin, prin meandrele şi vicisitudinile vieţii, cu detaşarea, evident superioară, tot mai rară din păcate, a omului de cultură, a seniorului spiritual emblematic!

Gânduri c\tre...
Înv. Simona Berilă, Şcoala cu Clasele I-VIII „Nicu Enea“ Bacău ăşim peste ani! Acumulăm firele albe ale experienţei, fire albe care ar trebui să fie o mândrie pentru sufletul fiecăruia dintre noi. Acumulăm ridul bucuriei şi al tristeţei, zâmbetul îngăduitor şi privirea calmă şi tandră a maturităţii. La toate şi-au adus aportul una sau mai multe fiinţe dragi inimii noastre: mama, copilul, sufletul pereche, bunica, dar şi... dascălul, omul de la catedra din clasa cu ferestre înalte, care ne-a transmis cunoaşterea în chip de gală şi învăluită în mantia strălucitoare a atractivităţii. Peste timp, am devenit şi eu unul dintre cei de la catedra clasei cu ferestre înalte şi port în minte, cu respect, amintirea unui OM care mi-a marcat evoluţia; e cel care mi-a transmis şi mai transmite, încă, şi altora: jocul punctuaţiei, ritmicitatea cratimei, esenţa cuvântului , minunea exprimării, şotronul frazei, vibraţia sunetelor, puritatea sufletului. Este OMUL care mi-a transmis că în viaţă e bine să fii liber, dar şi cenzurat; să fii calm, dar şi nervos; să fii bun, dar şi rău; să spui da, dar şi nu, căci toate îşi au rostul lor. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Mi s-a transmis să fiu eu cea de azi şi totuşi diferită, umplută de maturitate şi înţelepciune; să rămân copil, dar să şi devin adult. Sunt convinsă că OMUL acesta nu-şi dă seama, în modestia-i specifică, că rămâne adânc în sufletul celor pe care-i îndrumă, căci totul la EL curge într-un firesc zilnic. Care e firescul său? Valoarea. Vedeţi, domnule profesor IOAN DĂNILĂ, ce înseamnă să aruncaţi picuri de înţelepciune şi dragoste în tot ceea ce faceţi? Formaţi, pe nesimţite, caractere şi transmiteţi valori pentru cei din jur. Eu mă consider un om de valoare, la clădirea căruia a contribuit şi întâlnirea fericită cu dumneavoastră, la momentul potrivit, întâlnire care, de altfel, are loc în orice clipă în care o filă timidă de carte mi se deschide. Dincolo de titlurile pe care le-aţi primit ca răsplată a competenţei dumneavoastre profesionale, aţi rămas, înainte de toate, un dascăl şi un om de valoare. Ca dumneavoastră mai rar!

29

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Dasc\li memorabili
Ed. Elena Mareş, Şcoala cu Clasele I-VIII Pârjol, Bacău m avut-o ca învăţătoare pe dna Adam Teodora! Ştia să încadreze toate minunile în sfera ei, în clasa ei. Am crezut mult în secretul ei netăinuit, nedivulgat şi, de pe atunci, am dorit să primesc şi eu clemenţa de a fi şi eu păstrătoarea de sigiliul didacticii. Am reuşit de la vârsta de douăzeci şi trei. Şi, de atunci, sunt într-o continuă bucurie că trăiesc fiecare zi diferit, fiecare zi cu mai multe întrebări şi mai inteligent şi convingător adresate şi eu, cu ei odată, într-o continuă dezvoltare, în permanentă căutare de răspunsuri ce ştiu că-i vor marca, pecetlui drumuri bune în viaţă. E ca Valea Minunilor, rememorarea aceasta! Sunt un pui a acestui copac miraculos, al dnei Adam! Stau şi îi aud pe copii şi deodată mă văd învăţătoare, şi mi se pare că-mi dictează, că e bine că am devenit educatoare, că am avut un dram de răbdare peste... A reuşit să facă şcoala, instituţia, un loc în care să venim mereu cu drag în fiecare zi! Pentru ea această venire la şcoală, eforturile psihice, fizice, nu erau prelungirile vreunei meserii, ale serviciului de toate zilele, ci, era sărbătoarea vieţii ei, era, parcă, pentru ea şi noi, în acelaşi timp, singura zi minunată din viaţă, zile, unele mai reuşite decât celelalte. Din ce în ce mai bine elevii, noi toţi, descopeream ce ştiam noi să facem mai bine. De la matematică la lucrul manual. Şi toate pentru că răbdarea era fundamentul ei. Descâlcea pe toate până erau înţelese toate cunoştinţele noi. Note, alt bonus pentru doamna învăţătoare. Niciodată nu a fost, sau nu am simţit noi deloc, nu erau motivaţii pentru studiu. Ci doar plăcerea de a şti cu un cuvânt nou mai mult!Areuşit asta cu majoritatea clasei. O ştiu. Interesante mai erau discuţiile când noi greşeam şi ea nu le lua ca drept fatale, ci clarele etape, căi de a învăţa. Nu se uită nici privirea cu încântare, mulţumire a dnei la terminarea problemei la matematică, lăsaţi siguri s-o descoasem. Ştiam, sau am înţeles şi mai mult acum, că nu eram nişte roboţei, prelucram date, le distribuiam mai departe pe caieţele, sau pe tablă a doua zi, ci erau ore pline de haz, seriozitate, curiozităţi (lucru mare!), aventuri în descoperirea literelor, rezultatelor, munţilor la hartă. A ştiut să ne facă să privim cu detaşare temele, că ele nu ne fura din timpul nostru liber, nu e o ocazie de ceartă a mamei că nu am scris întâi şi după să ţâşnim la joacă, ci ele erau provocări, uşi spere vieţi mai uşoare, chiar libertăţi din foarte multe puncte de vedere. Interesante erau şi momentele în care, când ne explica de mari scriitori, istorici, gânditori ai lumii, dumneaei nu uita să ne aducă aminte că au avut şi ei vârsta noastră, că şi ei au trecut la şcoală prin aceeaşi materie, ne aducea astfel aproape de ei, ne decomplexa de era nevoie, ne arăta, demonstra că şi noi puteam fi cineva. Ironiile, sarcasmul, ce intervin deseori în clasele şcolilor, care descurajează total elevii, acolo, în clasa noastră, nu existau. Ne-a învăţat fantastic de mult cât de importantă este unirea noastră în clasă, în afara şcolii. Pregătiri de viaţă parcă cât pentru nouă. Este important în formarea unui colectiv ca în fruntea lui să nu stea un om care face pe grozavul - stăpânul atotputernic, ci când simţea nevoia unei organizări, schimbări de situaţii ce se

30

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

produceau de la obrăzniciile noastre rare, ne mustra atât de subtil încât fără să simţim, se producea transferul dorit de dumneaei! Mare caracter, psiholog! Mâinile, ochii, rămân în minte vreme de hăt ani! Multe poveşti au fost scrise de mâinile ei atât de simple, de pianistă, multe bucurii au fost transmise nouă prin privirea ei. Zi frumoasă azi, când mi-au fost înşiruite toate astea mie din nou şi am o bucurie în plus dacă v-am trimis în ani, la Dumnealui, la Dumneaei, dacă cel ce v-a dăruit stiloul în mână pentru prima dată e adânc acum în voi!

Un dasc\l complet - Emilia Guliciuc
Înv. Georgeta Condrea, Şcoala cu Clasele I-IV Sarata, com. Solonţ, jud. Bacău e rupi din codru-o rămurea / Ce - i pasă codrului de ea / Ce-i pasă unei lumi întregi / De moartea mea… (G. Coşbuc) Prima din clasă... o fetiţă brunetă, cu trăsături ronde, cu un zâmbet discret, bonom. Emilia Gache din Codăeşti. Încasa cele mai mari note fără să stârnească invidia nimănui. Simplu, ca şi cum ar fi fost creată pentru a fi prima... Fetiţa aceasta brună, mereu aceeaşi in pofida anilor ce treceau, işi continua traiectoria în permanentă ascensiune cu aceeaşi naturaleţe cu care unii dintre noi ne trezim dimineaţa pentru a merge la serviciu. Milica n-a ştiut niciodată să facă altceva decât să studieze. Îmi este foarte greu să cred că nu mai este printre noi, tocmai ea, care era argintul viu al clasei noastre de liceu! Îmi este greu să cred că ea a ajuns prima... dintre noi, acolo sus, la Domnul... Însă... ar trebui să nu fie nimic de neinţeles, dacă ne amintim faptul ca era mereu prima in toate, că mintea ei era foarte pătrunzătoare, ca şi privirea ei! Nu degeaba a fost mereu prima dintre noi, ca şefă de promoţie, chiar ca şefă a două promoţii deodată, fiindcă in 1978, când seria noastră işi incheia studiile liceale la Liceul Pedagogic „Al. Vlahuţă“ din Bârlad, secţia învăţătoare maistre, ultima serie cu studii de 5 ani, termina şi seria de după noi, cu 4 ani, deci... mereu s-a grăbit să fie prima în toate!Afost prima şi la facultate, şefă de promoţie. A vorbi despre un coleg la timpul trecut este greu pentru că încă nu ne-am obişnuit cu ideea că cea care totdeauna era plină de viaţă, avea mereu pe faţă un zâmbet mobilizator şi împăciutor, ştia să antreneze în orice moment colectivul într-o discuţie pe care o dirija tainic spre ceea ce dorea să se audă. Analizând chiar numele ei, EMILIA, care provine din grecescul „aimylios“ însemnând duios, blând, putem spune că vrednică a fost de acest nume. Vorbitoare excepţională, profundă, îndrumătoare a tinerilor şi ajutătoare a celor aflaţi în dificultate, iubitoare de frumos, om al rugăciunii şi al lucrurilor tainice, EMILIA a fost o fiică credincioasă a Bisericii. De la catedră, din sălile de conferinţă, EMILIA vorbea despre Dumnezeu, îndemna studenţii şi intelectualii să lectureze Cartea Cărţilor, să cânte colinde, să păstreze tradiţiile care se risipesc într-o lume a derapajelor şi a deciziilor impuse. A plecat dintre noi, prea tânără, prea devreme, prof. univ. dr. Emilia Guliciuc, personalitate a învăţământului superior sucevean, dar şi a culturii bucovinene. Născută la 24 decembrie 1957, la Codăeşti-Vaslui, a absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii ,,Al. I. Cuza“ Iaşi, universitate al cărei doctor în filosofie a devenit în 1998.

31

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Cariera sa universitară începe în anul 1991 şi este legată integral de Universitatea ,,Ştefan cel Mare“ din Suceava, unde a ţinut cursuri şi seminarii de filosofie, de istoria filosofiei româneşti şi contemporane, retorică, cultură şi civilizaţie, istoria artei, estetică ş.a. Contactul cu mediul academic internaţional a fost pentru Emilia Guliciuc o constantă încă din debutul carierei universitare, dovadă fiind specializările şi prezenţele sale la prestigioase universităţi din întreaga lume. Şi-a înscris numele pe lucrări de incontestabilă însemnătate, de referinţă în domeniile abordate, lucrări apărute la noi şi peste hotare, precum Aporiile gândirii nicasiene, Istoria culturii şi civilizaţiei, Constantin Noica sau revolta întru spirit, Constantin Noica sau revolta individualului, Istoria filosofiei româneşti, Cotidianul şi universaliile, Jurnalul filosofic secret al vieţii cotidiene etc. Prezenţă activă, dinamică şi extrem de constructivă în demersurile realizării evenimentelor şi manifestărilor ştiinţifice academice din plan naţional şi internaţional, a fost membră a conducerii, editor/coeditor al unor reviste din ţară şi din străinătate, membru în importante organisme şi foruri academice naţionale şi internaţionale. Deţine un CV impresionant. Nu ştiu de unde a avut atâta energie, să crească şi două fete frumoase şi deştepte, să-şi vadă şi gineri şi nepoţei . Sunt sărace cuvintele noastre pentru a descrie un dascăl, iar noi prea mici în faţa unui om căruia i-a fost hărăzit să lumineze mintea atâtor generaţii. Vestea morţii ei a venit ca un trăsnet; prea devreme a plecat dintre noi. Pe cât de mândri suntem că i-am fost colegi, pe atât de mult ne doare această despărţire. Foarte rar se întâmplă ca amintirea unor persoane să rămână neştearsă odată cu trecerea anilor. În cele mai multe cazuri se aşterne uitarea şi, împreună cu ea, nerecunoştinţa semenilor. Dincolo de aceste realităţi pe care le observăm în jurul nostru există unele perspective care ne oferă posibilitatea de a spera că lucrurile pot sta şi altfel. Acest adevăr se întemeiază pe neştearsa amintire ce o purtăm colegei noastre EMILIAdin ţinutul Ipoteştilor, din coasta Sucevei. N. Iorga spunea: „Oamnenii nu mor cu adevărat când sunt coborâţi în mormânt, ci când sunt uitaţi de către noi, când îi îngropăm nu în mormânt, ci în uitare“. Aşadar, am tinut sa vă „vorbesc“ despre un dascăl memorabil, o făclie vie pentru generaţiile de ieri, de azi şi de mâine, despre un coleg îndrăgit de colectiv, despre o soţie, mamă şi bunică iubitoare, despre un suflet nobil care va ramâne veşnic în amintirea noastră. Profund îndurerat Viorel, soţul Emiliei, a descris-o aşa cum numai un suflet pereche o poate face: Emilia e îndelung rabdătoare, Emilia este mult binevoitoare, Emilia prea arar pizmuieşte, Ea nu se laudă – decât numai cu fetele ei şi cu mine Şi nu cunoaşte trufia, Emilia nu se poartă cu necuviinţă, ci cu blândeţe, Şi e atât de minunat altruistă! Ea nu se mânie aproape niciodată Şi prea arar mai ţine minte răul . Ei îi repugnă opusul binelui, Şi se bucură de adevăr. Toate le suferă, ocrotind, Toate le crede, bine gândind, Toate le nădăjduieşte, ştiind, Emilia Guliciuc Toate le rabdă, iubind, Emilia, dragostea mea, nu cade niciodată.

32

Simpozion na]ional Hambic Maria

„Dasc\li memorabili“

Înv. Maria Botezatu, Şcoala „George Enescu“ Moineşti, jud. Bacău e cuvine din când în când să ne întoarcem gândurile spre cel care, ca o călăuză, ne însoţeşte dintâi în lumea plină de taine a cărţii: învăţătorul. El ia asupra sa povara grea de purtat a cărţilor şi varsă din preaplinul său înţelepciune, izvor al tainelor cunoaşterii, al curăţeniei şi înălţării, părinte şi apostol totodată. Precum un părinte, acesta laudă şi ceartă, îmbie şi mustră cu blândeţe, pedepseşte cu gând bun, priponind pornirile rele cu duhul răbdării necurmat, împăcând şi învăţând fără osteneală fiinţele plăpânde, după ştiinţa şi credinţa lui. Maria Hambic Deşi mereu altul, în timpuri, rămâne mereu acelaşi. Dascălul coboară din speţa celor trimişi în lume să răspândească prin har adevărul, iar menirea lui este înaltă, ca şi rangul pe care îl poartă. Înscris în veşmintele învăţăturii, el străbate timpul împlinind destine. Pentru a-şi putea duce la îndeplinire misiunea lui nobilă pe care şi-o asumă, un dascăl bun are nevoie de o solidă pregătire profesională, de multiple aptitudini şi de calităţi morale deosebite. Darul lui este să-i înveţe pe alţii şi nimic nu-l abate de la apostolatul său. Un astfel de model este învăţătorul Hambic Maria de la Şcoala Nr. 4 Moineşti. Dupa 37 de ani de activitate didactică, se poate spune despre doamna învăţătoare că este dascălul care a facut din profesiune un ţel în viaţă, o misiune sacră de îndeplinit. Învăţătoarea, aflată la început de drum, a înţeles că pe umerii ei apasă o responsabilitate extraordinară, aceea de a forma şi dezvolta personalităţile elevilor prin actul instructiv-educativ. Tânăra absolventă a Liceului Pedagogic Bacău promoţia 1973, şi-a început cariera didactică la Şcoala Generală Nr.1 Schitu-Frumoasa (Balcani), jud. Bacău. Acolo a făcut cunoştinţă pentru prima dată cu ochii măriţi de uimire şi întrebători ai elevilor din clasa întâi. Acolo a predat prima lecţie de învăţătură, lecţie care s-a multiplicat apoi în mii şi mii de lecţii, zi de zi, an de an, până când a ajuns să alcătuiască o nepreţuită comoară, dăruită din suflet şi cu suflet tuturor învăţăceilor care au avut şansa de a fi sub îndrumarea dânsei. O venerez pe această dăscăliţă care mi-a pus creionul în mână şi, cu răbdare şi căldură sufletească m-a învăţat ce ştia dumneaei mai bine. Figura blajină, dar şi aspră la nevoie, ne-a imprimat un extraordinar respect. Ca un adevărat artist, „o vrăjitoare“ a cuvintelor care ne purta când în natură, când în basme, ne explica binele şi răul. Nu ştiu ce metode folosea, cât de moderne şi active erau, dar, asemeni „Domnului Trandafir“ aducea lumina precum soarele în minţile noastre de copii. Serbările erau adevărate spectacole, iar noi ne simţeam mari artişti pe scena căminului cultural. Învăţătoarea mea a ştiut să facă călătoria mea prin şcoală cât mai plăcută şi mai benefică, a pus un pilon la formarea mea profesională, dar şi ca om. Constituie un model pentru elevii săi, dar şi pentru colegii mai tineri, care au întotdeauna ceva de învăţat de la cea care ştie să împărtăşească din experienţa sa la catedră, celor interesaţi. Tagore spunea că ,,omul îşi poate lua cunoştinţe de la alt om, focul se aprinde cu alt foc, iar sufletul omului se modelează datorită sufletului altui om.“

33

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Cei care suntem astăzi dascăli, avem obligaţia să-i cinstim pe cei care ne-au introdus în tainele cunoaşterii, pentru ca la rândul nostru să fim cinstiţi de urmaşi. Mă închin în faţa doamnei învăţătoare Hambic Maria, cea care mi-a netezit drumul spre viaţă şi ori de câte ori o întâlnesc constat că este neschimbată, întocmai cum era pe vremea copilăriei mele.

Haritina Iscu
Înv. Elena Cernat, Şcoala cu Clasele I-VIII „George Enescu“ Moineşti, jud. Bacău u ochii blânzi şi luminoşi, Te-am regăsit în şcoală Ca mamă de copii voioşi Crescuţi cu rânduială... Petală albă în credinţă, Tu ai format suflete tari, Care-au răzbit cu biruinţă Prin vaduri şi urcuşuri mari... Elevă a Şcolii Normale din Bacău, fiica preotului Teodoroiu din comuna Poduri n-a avut o adolescenţă cum ar fi de Haritina Iscu dorit oricui. Tatăl său este arestat din motive politice şi trimis în detenţie deosebit de grea, să muncească la Canalul Dunăre – Marea Neagră, conceput încă din timpul lui Dej. Nu trecu mult timp şi tânărul de care se îndrăgostise, viitorul soţ Mihai Iscu, este şi el arestat în ultimul an de liceu, pentru că păstrase o carte de rugăciuni şi o capodoperă dintre cele care arseră, noaptea, în spatele liceului din Gheorghieni, şi de a cărui bibliotecă răspundea împreună cu alţi colegi. Fusese considerat „reacţionar şi mistic“ de către noua putere comunistă (Mihai Iscu – „Pro memoria!“, p. 28). Fire optimistă, răzbate peste toate vicisitudinile primei tinereţi şi ajunge învăţătoare în fostul raion Târgu Ocna. Se spune că prima dragoste nu poate fi comparată cu altele, este unică. Tânăra învăţătoare se căsătoreşte cu Mihai Iscu, abia eliberat şi cu tinereţea frustrată de către comunişti. Se transferă în oraşul Moineşti, iar mai târziu şi soţul domniei sale devine profesor de limba şi literatura română. Vor creşte cu pasiune şi infinită dăruire pe cei doi copii, Mihaela şi Lulu, care vor ajunge medic renumit, respectiv inginer, aducând faimă oraşului nostru şi nu numai. Am cunoscut-o spre sfârşitul carierei didactice, când am fost transferată la Şcoala cu Clasele I-VIII „George Enescu“ Moineşti. Avea o tinereşe sufletească demnă de invidiat, fiind devotată trup şi suflet şcolii. Iubea cu aceeaşi pasiune atât meseria, cât şi copiii „altor mame“ (Octavian Goga). Fiind o gospodină desăvârşită, Doamna îi îndruma pe copii, pe lângă citit, scris şi socotit, la orele de lucru manual, să prepare diferite bunătăţi culinare. Peste ani şi ani, foştii ei elevi îşi

34

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

aminteau cu mare plăcere şi despre aceste învăţături, atât de necesare la casa omului. Îi educa permanent să fie oameni adevăraţi, să nu fure, să nu fumeze, să nu piardă timpul fără a citi o carte, „învăţătura cealaltă, sufletescă“, le-o da Doamna din toată inima, aşa cum spune atât de plastic incomparabilul Mihail Sadoveanu. Fiică de oameni luminaţi şi soţie de talentat profesor de limbă românească, considera învăţătura ca aurul, având valoare oricând şi oriunde. Cum mărturiseam puţin mai înainte, mă aflam în primii ani în această nobilă meserie, care cere talent, dăruire, actorie, sensibilitate şi multă, multă pasiune. Doamna avea rarul talent, acel har inefabil de a crea un liant între tinerele generaţii şi învăţătorii cu o experienţă mai mare la catedră. Această legătură se realiza din mers: în excursii, prin invitaţii la domnia sa acasă sau la o soră, tot învăţătoare, la zile onomastice, la petreceri, organizate cum puţini ştiu să le facă şi utile şi plăcute. La ziua de naştere ne oferea cele mai alambicate delicatese sau prăjituri nemaivăzute până atunci: dă, fiică de preot nu era?... Ştia să ne surprindă şi cu cele mai autentice şi frumoase cadouri în zilele de onomastică sau de naştere. Pauzele erau atât de plăcute în prezenţa ei, deoarece prin felul de a se purta, de a discuta, de a se implica în problemele şcolii, o consideram una de vârsta noastră. Când vreo tânără învăţătoare aducea sub soare o nouă fiinţă, Doamna ne organiza fulger, vizitam colega acasă, o copleşeam cu cele mai plăcute atenţii, nu atât prin valoarea cadoului de nou-născut sau de casă nouă, cât prin cuvintele ei calde, luminoase, sincere, încărcate de dragoste maternă şi de poezie. Copilăria a trăit-o Doamna înaintea izbucnirii celui din urmă măcel mondial. Fusese o lume ce caracterizase românul adevărat: ospitalitate infinită ca-n timpul lui Dimitrie Cantemir, dragoste şi ataşament faţă de om, sinceritate, bunătate şi acea OMENIE care astăzi este o „rara avis“. Emanând bunătate din întreaga ei fiinţă şi nedorind răul nici măcar duşmanilor, Dumnezeu i-a întors înmiit toate darurile sale. Mihaela s-a căsătorit cu un renumit chirung al ţării, medicul Adriam Cotârleţ, căutat să opereze şi peste hotare. Are, la rândul său, fata şi ginerele medici rezidenţi în Franţa, de asemenea, băiatul este student la Facultatea de Ştiinţe Politice în cadrul Universităţii Bucureşti. Feciorul Doamnei învăţătoare, Lulu, este inginer în Canada, nora, la fel, iar nepotul a terminat aici studii superioare. Tot vorba cronicarului Grigore Ureche: „din pom bun, roadă bună ias...“.

Pe urmele eroilor

La şezătoare

35

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“ Icoan\ de altar

Andrei Zoica, Şcoala cu Clasele I-IV Nr. 2 Slobozia, Stănişeşti, jud. Bacău n fiecare clipă într-un sat mândru de pe valea Bistriţei, care nu mai există decât cu numele strămutat se întâmplau minuni. Minunea prafului de argint de pe roua dimineţii continua cu minunea clipocitului apei veşnic vioaie şi dătătoare de viaţă pentru o regină dispărută. Minunea aceea de peşte născută din zbenguiala zeilor Ceahlăului împărăţea o lume de mistere pentru care paşii de copil al fiecăruia dintre noi băteau prundurile într-o căutare pe care mintea noastră încă mai speră să o desluşească. Târziu, după ce şi oameni şi locuri au trecut într-o lume în care doar mintea mai poate să pătrundă mi-am amintit o întâmplare care a rămas ca o icoană a sărăciei truditorului cretei atât de bogat însă, în împărăţia lui de la catedră. Era o vreme când pentru copii satului învăţătorul avea semnul dumnezeirii pe chip şi poartă de rai deschisă în suflet. Când s-a întâmplat să văd nu am înţeles pentru că aşa ceva era făcut pentru mamele noastre, care pe vremea aceea, caşi acum de altfel, păcăleau sărăcia cu invenţii de moment gândite în zbuciumul nopţilor lungi pentru grijile care se buluceau peste ele şi a doua zi. Prundul fierbinte cu platoşa lui de piatră muncită de navala apelor făcea pasul repezit îndreptându-mi ochiul către umbra copacilor spre marginea satului. Am mai trecut pe acolo, dar atunci, la ora aceea aprinsă a după-amiezii am văzut în faţa micii bucătării de vară cum două femei trebăluiau lângă sobă.Una mai în vârstă cu un început de ninssoare la tâmple mesteca încet în tuciul de pe plită. Alta mai tânără, rupea bucăţele mici dintr-un darab de mămăligă rămasă de dimineaţă. Mişcarea elegantă a mâinii, ca a unui dirijor părea cunoscută. Un fior îmi străbătu inima făcândumă să grăbesc pasul cât mai departe cu toată dorinţa pe care o păstrez în suflet şi astăzi de a se fi întâmplat ca femeia aceea tânără, care prefăcea mămăliga să nu mă fi băgat în seamă. M-am simţit ca un intrus într-un loc de taină unde nici gândul nu are voie să deranjeze. A doua zi în rochie albă, ca un fluture cu aripile pline de nestemate, cu chipul senin ca a unei dimineţi blajine intră împărăteasă a lumii ei, unde sufletele noastre curioase aşteptau să-şi astâmpere setea cunoaşterii. A – adevăr, B – bunătate, C – credinţă, D - dorinţă, E – educaţie, cuvinte meşteşugite din care sufletul de copil învaţă să fie curat şi viitorul om drept şi cinstit. După ce a adus în memoria noastră toate cele învăţate până atunci, luă bagheta albă şi în noaptea tablei făcu să răsară alte stele: S – mare de tipar, s – mic de tipar, S – mare de mână, s – mic de mână. De fiecare dată ne-a învăţat să desluşim prin aceste porţi ale cuvintelor vorbe pentru care nu trebuie să-ţi fie ruşine niciodată. Începu să enumere o parte din cuvintele de început ale lecţiei: sănătate, sete, sărăcie, speranţă. Din amestecul lor şi a altora mai apoi am reuşit într-un târziu să pot desluşi iubirea de adevăr. Şi tot atunci am înţeles că sărăcia nu este o ruşine atâta vreme cât o porţi cu demnitate şi nu faci gesturi nesăbuite de a o alunga prin îmbogăţire. Speranţa – cuvântul acela misterios care atunci nu i-am priceput înţelesul m-a făcut la vremea maturităţii să-mi doresc din tot sufletul ca truditorului de la catedră Dumnezeu să-i hărăzească tinereţe veşnică. Până să se împlinească şi această minune mi-am dorit să păstrez vie icoana şlefuitorulu de minţi, atâta vreme cât uitarea nu o să se aştearnă şi peste mine. Învăţătoarea aceea a existat. Trăieşte în amintirea ei zilele de farmec şi lumină a plaiurilor bistriţene, bucurându-se când în faptul vreunei zile fără nume din nemărginirea ţării picior bătrân şi el calcă cu grijă spre uşa ei, aducându-i în faţă suflet de copil sub tâmple troienite. O cheamă Ungureanu Viorica. Bunule cititor, în mintea ta poate să o cheme ca pe învăţătoarea sau învăţătorul copilăriei

36

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

tale. Că din icoana oricărui Domn Trandafir pe care o preţuim cu sfinţenie în sufletele noastre pe razele de lumină ce vin către noi din soarele existenţei lor e de ajuns şi o simplă întâmplare ca să ne facă să dorim pentru el nemurirea. Catepeteasma unei biserici ar fi tristă şi condamnată la uitare numai cu o icoană. Altarul învăţământului la vremea copilăriei mele cu atâtea chipuri luminate nu s-ar fi clădit cu aşa forţă fără numele altor dascăli. Sunt sigură că oricare dintre elevii acelor vremuri poartă în minte şi inimă întâmplări care fac aducerile aminte ochiul să lăcrimeze de emoţie. Mulţi dintre ei au plecat în alte lumi să educe copiii îngerilor, iar cei rămaşi trăiesc şi în mintea noastră bucurându-ne clipele amintirilor că am avut norocul să fim în preajma unor astfel de oameni. Din izvorul cuvintelor ce se aştern haine sărace pentru bogăţia acelor minţi se strecoară spre mine o expresie a unui alt truditor cu suflet cât Ceahlăul nostru drag, nepotul lui Gavril Galinescu - Teoctist Galinesu, care în monografia satului spunea că nu este localitate mai însemnată în ţara noastră unde să nu fie un inginer din Hangu. Nu numai ingineri zic eu, pentru că de acolo au pornit în drumurile vieţii şi doctori, şi profesori şi slujitori ai altor îndeletniciri cărora le-au aprins lumină călăuzitoare, acei dascăli minunaţi, pentru care daţi-mi voie să-l rog pe bunul Dumnezeu ca după trecerea noastră în uitare să aibă grijă să-i pomenească în vecii vecilor.

~n memoria `nv\]\toarei mele
Inst. Elena Hărătău, Şcoala cu Clasele I-VIII „Domniţa Maria“, Bacău a orizont îşi face apariţia o stea căzătoare. Îi urmărim cu ochii dâra argintie pentru a o vedea mai apoi dispărând la marginile nopţii. Apariţie... dispariţie, imagine impresionantă a vieţii. Tu, Timpule, dă acele ceasornicului înapoi şi opreşte clipa în care doi ochi blânzi şi un zâmbet cald mă priveau şi mă încurajau să păşesc încrezătoare într-o sală de clasă mare, luminoasă în care dansau, aproape de tavan, litere şi cifre, eroi din poveşti,cântece şi poezii. Eram fascinată de fiinţa minunată din faţa mea şi care zi de zi era aceeaşi şi totuşi altfel. Era Natalia Bârcă, învăţătoarea mea, născută pe Valea Zeletinului în com. Praja. Natalia Bârc\ Căsătorită pe aceleaşi meleaguri, împreună cu soţul ei au slujit cu suflet şi dăruire şcoala. Aşadar, familie de dascăli, au fost întotdeauna model pentru cei mai mulţi dintre semenii lor. Localnicii nu cutezau în a le cere sfatul în orice problemă, ştiau că ei au răspunsul la toate,iar eu, şcolăriţă fiind, am învăţat să îndrăgesc muzica, poezia, culoarea aşternută pe hărtie... şi aşa devenisem o mică artistă, prezentă întotdeauna pe scenă, la serbări. Ca orice copil, ieşeam pe uliţa satului să mă joc dar jocul meu preferat era ,,de-a învăţătoarea“. Încălţată cu pantofii mamei cei buni, pentru ca aveau toc, cu fustă lungă incinsă la brâu cu ce găseam şi cu un băţ în mână pe post de arătător, eram învăţătoarea. Nimeni nu îndrăznea

37

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

să-mi ia rolul şi nu vă spun cu câtă smerenie mă ascultau, pentru că eu eram Dna Bârcă. Încă de atunci îmi doream să devin învăţătoare iar mai târziu am ales să merg pe acest drum, cu paşi siguri şi cu braţele întinse. Am îmbrătişat cu mult drag această meserie şi nu de puţine ori, la clasă, procedam aşa cum proceda ia, uitând de metodici care nu te învaţă cum să cunoşti sufletul copilului. De-ar fi să întorc anii, nu aş putea alege o altă meserie. Cu bune şi mai puţin bune, e cea mai nobilă şi frumoasă meserie. Îmi râde sufletul cănd mă întălnesc la rândul meu cu foşti elevi şi-mi spun că sunt dascăli dar mai ales când fiica mea spune: „am vrut să devin învăţătoare, la fel ca mama mea“. Aşadar, dragă dnă învăţătoare, chiar dacă ai plecat dintre noi aşa devreme, am avut onoarea de a prelua ştafeta şi de a insufla dragoste pentu cea mai frumoasă meserie, aceea de a fi în slujba elevului. Sunt sigură că şi acolo, printre îngeri faci acelaşi lucru şi mulţi dintre ei se joacă ,,de-a învăţătoarea“.

In memoriam
Înv. Elena Bertalan, Şcoala cu Clasele I-VIII „Scarlat Longhin“ Dofteana, jud. Bacău andoarea copilăriei, prima literă din alfabet, primii ani de şcoală s-au ascuns întrun colţ de suflet şi de gând, în tainică si miraculoasă amintire… Şi, dacă s-au scurs mai bine de patru decenii de când clinchetul cristalin al clopoţelului vestea sfârşitul clasei a IV-a, din noianul amintirilor se desluşeşte clar chipul drag al învăţăţoarei mele, Staicu Aurelia, de la şcoala din Dărmăneşti care, începând cu 15 septembrie 1963, a modelat şi a dat aripi celor treizeci şi doi de elevi din clasa I-B. Deşi şcoala era destul de mare, „bobocii“ clasei I B învăţau la „cutiuţă“, o sală de clasă mică, la intrarea în şcoală, cu bănci vechi de lemn, cu catedra îngrămădită sub o tablă la care ajungeai să scrii urcând pe un suport din scânduri. Cu uniformele noastre în pătrăţele alb-negru, cu şorţuleţe albe sau negre din pânză, cu hăinuţe de costum, cu ghiozdane, în mare parte din carton vopsit, cu toc cu peniţă şi călimări ce se vărsau mereu peste cărţi şi caiete, mergeam zilnic la şcoală, cu mare tragere de inimă, dorind să aflăm cât mai multe lucruri. Ştiam că „tovarăşa“ învăţătoare ne aştepta cu zâmbet cald şi soare în priviri, cu vorbele-i pline de duh şi înţelepciune, de învăţături ce ne-au călăuzit paşii spre noi orizonturi, spre viitor. Era înaltă, cu forme plăcute vederii, mereu frumos îmbrăcată, îngrijită, elegantă. Avea vocea fermă, dar era apropiată de noi, ştia când să ne mângâie şi când să fie exigentă, era mereu pregătită să răspundă întrebărilor noastre, atât în orele de clasă cât şi în alte activităţi conduse cu măiestrie deosebită. Şi nu puţine sunt amintirile frumoase din primii ani de şcoală! Ceea ce mă frământă de ani de zile, mai ales de când foşti elevi cu care mă întâlnesc „mă întreabă de sănătate“, este faptul că nu mai ştiu nimic despre buna mea învăţătoare, deoarece, imediat ce am terminat clasa a IV-a, a plecat de la Dărmăneşti în judeţul Galaţi. Atunci eram prea mică să mă pot interesa de dumneaei, apoi prezentul avea prioritate şi… timpul a trecut… Acum, când se apropie cu paşi repezi sfârşitul carierei didactice, amintirile răbufnesc curioase, vrând parcă să nu lase nimic netrecut prin filtrul memoriei şi regret nespus că nu mai ştiu nimic de doamna mea învăţătoare. Poate s-ar fi bucurat să ştie că am ales, asemenea dumneaei, să fiu dascăl atâtor generaţii de copii…

38

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Poate că nu şi-ar aminti de mine… ar avea acum peste 85 de ani şi uneori vârsta joacă feste minţii omeneşti…. Sau poate… deşi mi-e greu să o gândesc… Odihnească-se în pace! De aceea am scris astfel titlul… Totuşi nu pot să nu-mi exprim recunoştinţa pentru cea care mi-a dăruit lumină şi căldură din inima şi sufletul său, mi-a deschis comorile învăţăturii, mi-a călăuzit primii paşi în tainele cunoaşterii. Ce puţine şi sărace sunt cuvintele faţă de măreţia menirii de dascăl pe deplin împlinite!

~n slujba [colii [i cultivarea valorilor
Prof. înv. primar Alina-Maria Barbu, Şcoala cu Clasele I-VIII „Ion Luca“ Bacău xistă oameni, care, indiferent de greutăţile vieţii, nu au renunţat la principiile care i-au consacrat. Profesorul Paul Ţarălungă a înţeles la timp că, „dacă vrei să laşi o urmă după tine, trebuie să ai grijă să nu o trasezi pe nisip“. Dovadă stau generaţiile de copii pe care i-a şcolit peste 30 de ani şi colecţiile inestimabile, rod ale unei munci de o viaţă: Grădina Botanică şi Complexul Muzeal din Prăjeşti (care astăzi îi poartă numele). La 1 septembrie 1945, proaspătul învăţător întors de pe front, Paul Ţarălungă, a considerat că este impropriu să predai unor copii într-o şcoală devastată de trupele ruseşti. Aşa că, în timp ce se renova micuţa clădire a şcolii, tânărul dascăl ţinea orele în mijlocul naturii. În acele zile, la ora de istorie de la clasa a IV-a, un elev a găsit un vârf de săgeată. Învăţătorul l-a luat şi l-a pus deoparte. După câteva luni de predare în pădure şi pe câmp, elevii reuşiseră să adune diferite obiecte: un bănuţ vechi, o rocă deosebită, o plantă interesantă etc. Atunci, dascălul s-a hotărât să transforme una dintre puţinele săli de clasă într-un mic muzeu. În momentul în care odăiţa devenise neîncăpătoare, învăţătorul şi-a mutat muzeul acasă, dar obiectele erau folosite tot ca material didactic. După 20 de ani, acesta a pus bazele Muzeului Prăjeşti. Încet, încet, visul prindea contur. Într-una dintre încăperi se găsesc, frumos aşezate, fel şi fel de obiecte, unele unice sau greu de găsit: scoici, roci culese din depunerile calcaroase din peşteri, flori de mină (cuarţ, pirită, geoda), roci vulcanice etc. Nu lipsesc cranii de capre, măsele de mamuţi dispăruţi in urma cu peste 12.000 de ani, coarne de cerb etc. În altă încăpere sunt aşezate costume populare din zonă, foarte vechi, tăbliţe pe care se scria la şcoală, Cartea omului matur (abecedarul), care datează din 1924, un clopot din 1880, cartea de citire, călimări, lămpi, butelcuţe, toate acestea de pe vremea străbunicilor. Într-o altă sală se găsesc animale împăiate, excelente materiale didactice: o nevăstuică, o vidră, un cerb lopătar (mai rar întâlnit în muzee), acvila ţipătoare, porcul mistreţ uriaş, cufundacul polar, barza neagră, pescăruşul argintiu şi multe altele. Toate exponatele, la un loc, sunt deosebit de interesante, însă, parcă încăperea cu animale marine şi monştri atrage pe orice vizitator: pisica de mare, căluţul de mare, calcanii, midia de stâncă, scorpia de mare, rechinii, păstruga, delfinul juvenil, şerpii de apă şi de casă etc. Acolo se pot vedea un purcel cu corn sau cu două boturi, un miel-monstru, pui de raţă/găină cu patru labe şi chiar copii, în fază de embrion, monştri. În sala de arheologie se găsesc diferite unelte din paleolitic şi neolitic, arbalete, lacăte din lemn, inele cu diferite sigilii, râşniţe de piper, cântare manuale, oca de pe vremea lui Cuza.

39

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Alături de muzeu se află Grădina Botanică în care sunt plantate peste 400 de specii de plante, mândria profesorului Ţarălungă. Adevăratul colţ de rai la care visează orice iubitor de viaţă. O vizită la Prăjeşti, avându-l ghid pe inimosul profesor, devine o încântare şi o adevărata lecţie de istorie şi pasiune. Desigur, Muzeul şi Grădina Botanică nu ar fi prins contur fără sprijinul localnicilor, a altor muzee din ţară şi, nu în ultimul rând, elevilor din sat. Mulţimea de vizitatori pare că nu se va sfârşi niciodată. Vin să vadă minunile de la Prăjeşti, sute de elevi, profesori universitari, cercetători, oameni de ştiinţă, nume sonore în lumea întreagă. Aşadar, la Prăjeşti, natura este o „carte“ veşnic deschisă cunoaşterii şi învăţării. Greaua întrebare se pune în nefericitul context în care profesorul nu va mai fi în astă lume. Toată averea inimosului dascăl va rămâne în Prăjeşti, mărturie a unei munci de o viaţă, un mic prinos adus cunoaşterii: florile, arborii căraţi cu spinarea, rocile. Şi, poate va fi să rămână un urmaşi care să-i ducă mai departe ambiţiile. Vor şti ei să păstreze, să preţuiască acest tezaur? Bătrânul profesor şi-a făcut datoria. I-a învăţat, le-a dat seminţe şi răsaduri, i-a îndemnat să trăiască frumos, le-a fost model în toate. Distincţiile, nu una, ci zeci de medalii, ordine şi diplome a primit dom' Paul. Nu pentru asta a muncit. „Acum, poate fi liniştit. Adunată în câteva fotografii şi un parc fără egal, biografia lui e la vedere. Continuă să trăiască în micul lui paradis rural, înconjurat de flori şi miresme, ocrotit de bolta nesfârşită a cerului: doar el şi lucrarea lui Dumnezeu“. (Sorin Preda) Puţine localităţi din peisajul celor rurale, se bucură să aibă muzee sau grădini botanice cum sunt cele din comuna Prăjeşti, judeţul Bacău. Povestea acestora a apărut din pasiunea pentru natură şi din faptul că omul e dator să lase ceva în urma lui. Profesorul Paul Ţarălungă, astăzi ajuns la aproape 90 de ani, ne povesteşte multe despre oameni şi locuri, despre natură şi istorie, despre frumos şi creaţie. Ne este deopotrivă ghid şi prieten, gospodar şi povăţuitor din umbră al şcolii din sat. Nu există om în localitate mai respectat decât bătrânul profesor. Sătenii îşi scot pălăriile mai ceva ca în faţa lui părintelui, în timp ce acesta, îmbrăcat permanent la costum şi cravată, se plimbă pe aleile parcului, cumpănind vigilent, în dreptul unei tufe de rododendron. Nu e neapărat pedant. Vrea să le arate oamenilor cât îi preţuieşte. Respectul faţă de alţii începe cu sine. „Să fii învăţător înseamnă să fii model.Să schimbi, să modelezi prin puterea propriului exemplu“. Nu degeaba spune, cu lucrată modestie: „Îmi iubesc căsuţa. Aici sunt înmormântat în viaţă“. Curată şi îngrijită ca o rochie de mireasă, e strâmtorata de grădinile vecinilor. Vorbeşte pătimaş, dar şi suficient de lucid ca să recunoască: „Sunt un om nebun. Când iubesc ceva, nu am măsură. Aşa am fost mereu: nebun şi sentimental. Dacă am flori în jurul meu, nu-mi trebuie nici mâncare. Toată viaţa mea e aici. Nu e loc mai sfânt în lume decât cocioaba mea şi florile mele. Natura e o carte deschisă, un dicţionar de înţelepciune. E Biblia mea. Nu mă mai satur citind. Doamne, câte avem de învăţat de la flori! Aşa tăcute cum sunt. Florile sunt ca oamenii trăiesc împreună, se sprijină unele pe altele.Au viaţa lor. Simt totul. Simt în primul rând dragostea. Poţi să le uzi cât vrei, dacă nu ai iubire şi răbdare, florile tânjesc, se usucă.“ Uşor costeliv, dar energic, te trage după el, îţi arată şi-ţi explică, desenează imaginar locul viitoarei sere, apoi cade pe gânduri, parcă mângâind cu vorbe trecutul. Trece de la o floare la alta cu încetineala celui care răsfoieşte un album cu fotografii, copleşit de imagini şi amintiri. Fiecare plantă, fiecare fir de iarbă are propria sa istorie.

40

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

~nv\]\toarea mea
Înv. Angela Ciupală, Şcoala „Alexandru cel Bun“ Bacău „Învăţătorul meu cel mai de seamă Ai fost şi eşti şi cred c-ai să rămâi, Tot ce-am aflat în viaţă de la tine E şi acum temeiul meu dintâi.“ (Adrian Păunescu) ersurile m-au impresionat profund, m-au făcut să-mi aduc aminte de copilărie, de primele zile de şcoală, m-au determinat să privesc trecutul, de unde am plecat, şi prezentul, unde am ajuns. Nicio altă profesie, pentru mine, nu este mai sacră decât aceea de dascăl. Am avut mereu un sentiment de admiraţie şi respect pentru toţi cei care au îmbrăţisat această carieră. Am avut norocul şi onoarea să am o învăţătoare la fel ca cea din operele literare: firavă şi blajină ca o „muceniţă“. Când ne vorbea la ore simţeam cum ne învăluie cu blândeţea cuvântului pe care, din păcate, n-am mai întâlnit-o la niciun alt dascăl. Era modestă şi corectă cu toţi elevii ei. Impunea respect prin atitudine şi prin ştiinţă. Aş fi învăţat orice lecţie, orice definiţie doar să nu o dezamăgesc. Pun pariu că am dezamăgit-o totuşi în câteva rânduri. Sau poate nu, doar ştia că-s un copil, uşor de clintit de pe calea dreaptă. Doamna mea învăţătoare m-a învăţat în fiecare zi cum să mă comport la şcoală, cu profesorii şi colegii, iar acasă cum să îmi respect părinţii. Insista de multe ori pe acest aspect, deoarece, spunea dumneaei, aşa cum se formează un elev în primii ani de şcoală, aşa va fi toată viaţa. În toţi cei patru de ani de ciclu primar, i-am ascultat cuvintele şi simţeam că-i semăn în unele privinţe şi îmi era atât de bine! Sunt mulţi dascăli asemeni doamnei mele învăţătoare, pe unii i-am ascultat, dar niciunul nu a ajuns prin cuvintele rostite, prin tonurile folosite, prin iubirea dăruită, la sufletul meu. Ea era singura care putea să-mi mângâie inima când vorbea despre bolnavii care zac pe patul de spital, despre copiii plecaţi din cuibul părintesc, despre părinţii care nu mai sunt. Întotdeauna îşi făcea timp să ne asculte păsurile, să ne sfătuiască, chiar şi mustrarea ei ere dulce ca mierea. Aceasta este învăţătoarea mea, doamna LUCIA POPA de la Şcoala Generală Nr. 6 din Bacău.Aavut o contribuţie foarte mare în viaţa mea. Dacă acum sunt ceea ce sunt, dacă fac ceea ce fac şi ştiu ceea ce ştiu, aceasta este datorită ei. „Acuma-s eu învăţătorul/ Cel aşteptat în fiecare zi.../ În clasă intru zâmbitor, / Dar sufletul mi-e tot cuprins / De-aceeaşi tainică-ndoială: / M-aşteaptă ei sau eu l-aştept / Pe cel de care-mi este dor / Să-l văd venind din nou la şcoală?“ Cuvintele mele sunt prea puţine şi orice limbă este săracă în cuvinte ca să exprime aprecierea pentru „învăţătorul meu cel mai de seamă“. Nu ştiu dacă mai este printre noi, dar dacă, da, îi mulţumesc pentru că a existat. Sărut mâna, preabună doamnă învăţătoare!

41

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

~nv\]\torul Ion Doroftei
Prof. Florinela-Ramona Bucuţă, Grupul Şcolar Agricol Hemeiuş, Bacău „Ce scurtă e viaţa, şi ce lungă e răspunderea oamenilor maturi faţă de tineretul care le trece pe sub ochi, având pe umeri toată sarcina viitorul om.“ (Simion Mehedinţi) u cred că există un sat care să nu aibă o legendă proprie. Satul Hemeiuş aşezat pe calea Bistriţei, a fost împădurit cu multă dragoste cu multe feluri de arbori şi plante sălbatice care au ajutat mulţi oameni dornici de cunoaştere. Arborii aceştia ciudaţi au înlocuit o plantă denumită hamei de unde se alimentau fabricile de bere din Bacău, de unde se zice că se trage şi numele acestui cătun. Referitor la construirea unui lăcaş de cult, comuna Hemeiuş s-a dezvoltat în perioada interbelică. Deşi nu erau multe familii în satul Lilieci, totuşi erau foarte puţine case în acea perioadă, satul dezvoltându-se mai mult după reformele agrare din 1922 şi 1945. După cum reiese din arhivele şcolii, în 1858 prinţesa Pulckeria Paşcanu pune la dispoziţie o casă pentru şcoală unde locuia şi învăţătorul din acea vreme. În 1917 în timpul războiului, în judeţul Putna la Păuneşti un grup de ofiţeri patrioţi iau hotărârea de a înfiinţa acest orfelinat, regina dându-i numele de „Principele Mircea“. În 1919 a fost transferat la Hemeiuş, primul director fiind preotul Dumitru Cunescu, căpitan voluntar în armată. Cu dragoste nemărginită faţă de copiii orfani, datorită slujbelor frumoase pe care le ţinea precum şi actelor de binefacere care le făcea pentru Orfelinat, Majestatea Sa Regina Maria, îl decorează pe preotul Cunescu pentru activitatea sa şi îl numeşte director la Hemeiuş. De fapt cine este el – învăţătorul? Cine să fie… omul care din prima secundă când intri în sala de clasă te învăluie cu multă dragoste şi dăruire, cuvintele lui sunt sfinte întipărite în memoria copilului care va deveni mâine omul societăţii. Marele povestitor Mihail Sadoveanu spunea referindu-se la învăţătorul lui: „…Şi când mă gândesc bine, când judec cu mintea de acum, când caut să adun faptele care atunci, copil, le trecea cu vederea, găsesc acum cu mirare că Domnu` era un om necăjit, hărţuit de administraţie, care cu greu îşi ducea gospodăria lui, că venea de multe ori amărât să ne dea cu dragoste învăţătura de toate zilele.“ Învăţătorul Ion Doroftei a fost cadru didactic de care se pot spune numai cuvinte de laudă. În 1930 a absolvit Şcoala Normală „Ştefan cel Mare“ din Bacău, elev al marelui pedagog Grigore Tăbăcaru, născut în satul Hemeiuş, care i-a îndrumat paşii spre cariera de cadru didactic.Afost unul dintre primii învăţători din judeţul Bacău care a obţinut gradul didactic I în anul 1944. Pasionat de cariera de învăţător colaborează cu învăţătorul Constantin Ichim, care preda la clasele I-IV din satul Mileşti, comuna Parincea şi elaborează împreună cartea „Munca didactică în condiţii simultane“ care vine în ajutorul tinerilor învăţători. S-a născut în satul Luncani pe 12 ianuarie 1912, şi-a început cariera de învăţător la şcoala Strugari, apoi la Valea lui Ion, Răchitiş şi Gârleni la fiecare şcoală funcţionând câte un an, iar la Gârleni 2 ani. După un periplu de 5 ani se stabileşte în comuna Hemeiuş căsătorindu-se cu o tânără fată din sat, fiica fostului primar Teodorescu. Va preda orfanilor din Orfelinat până în 1949 dar şi elevilor din şcolile din Lilieci şi Hemeiuş, când a fost numit director al şcolii din Andrieşeşti. Va rămâne în funcţie până în 1972

42

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

când iese la pensie. Domnul învăţător Ion Doroftei a slujit cu credinţă învăţământul timp de 42 din care 37 de ani la Hemeiuş. Foştii elevi îşi aduc aminte de învăţătorul lor că era exigent dar blând, meticulos în ceea ce făcea, dornic de noutate şi competiţie cu ceilalţi învăţători din comună dorind ca elevii lui să nu fie depăşiţi de ai celorlalţi. În calitate de responsabil al cercului pedagogic – învăţători zona Bacău – Nord a organizat schimburi de experienţă între şcoli prezentând materiale deosebite care au venit în ajutorul colegilor. La schimburile de experienţă ţinute lunar, învăţătorul gazdă Ion Doroftei trebuia pe lângă lecţiile ţinute în clasă, să prezinte şi câte un program artistic iar apoi, toţi cei prezenţi, erau invitaţi la învăţător acasă, la o masă colegială unde gazda punea în valoare priceperea gospodinei. În anul 1996 s-a organizat aniversarea şcolii din Adrieşeşti, unde au participat învăţătorii care au predat la această şcoală, profesori şi învăţători însoţiţi de directorul şcolii coordonatoare Mihai Laslău, precum şi reprezentanţi ai Inspectoratului Şcolar şi ai Primăriei Hemeiuş. Pensionar fiind, învăţătorul Doroftei Ion a fost invitat de onoare. El a fost cel care cu 40 de ani în urmă supraveghease construcţia noului local de şcoală, până atunci cursurile ţinându-se în camere închiriate în diferite case ale oamenilor din sat. Luând cuvântul, domnul Doroftei s-a adresat celor prezenţi trecând în revistă întreaga sa carieră de învăţător. Şi-a iubit meseria dar şi elevii, se mândrea cu aceştia care au devenit oameni cu o pregătire bună profesională. Elevilor prezenţi le-a spus că doar cu muncă şi bună purtare pot dovedi respect şi dragoste pentru cadrele didactice şi pentru şcoala pe care nu trebuie să o uite niciodată. S-a bucurat de mulţi ani de pensie, a avut o vacanţă bine meritată, dar avea o mare dorinţă: obţinerea gradului de colonel în armată. Mare i-a fost bucuria când i-a fost înmânat livretul militar şi a citit înaintarea în grad. „- Acum mor liniştit!“ S-a stins din viaţă la 91 de ani, în anul 2003, lăsând în urmă o viaţă închinată şcolii, dar şi elevilor.

Mircea C\lin personalitate didactic\ [i [tiin]ific\ moine[tean\
Prof. Maria-Cristina Condrea, Şcoala cu Clasele I-VIII „George Enescu“ Moineşti, jud. Bacău e-am propus să evocăm personalitatea Profesorului Mircea Călin, titular al catedrei de chimie a Liceului Teoretic „Spiru Haret“ Moineşti din 1959 până în anul 1997, om de o rară sensibilitate şi o înaltă pregătire profesională, din spiritul căruia s-au împărtăşit numeroase generaţii de tineri, care l-au îndrăgit şi ascultat cu veneraţie. S-a născut în localitatea Băhnăşeni, comuna Pârjol, judeţul Bacău, la 24 ianuarie 1936, într-o zi care îi era dragă pentru semnificaţia istorică, cum dragi îi erau şi numele Mircea-Basarab, date fiului său. A fost primul născut al familiei Ion şi Elena Călin, după care au mai urmat încă şase copii. În afară de sora Elvira, care s-a prăpădit la numai 7 ani, pe

43

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

toţi ceilalţi i-a ajutat material şi i-a încurajat să urmeze studii superioare, astfel unicul frate, Mihai, a devenit profesor de matematică, două surori, Angela şi Viorica, au urmat Facultatea de Drept, o soră, Elena, încă mai profesează stomatologia în oraşul Târgovişte, iar alta, Dana, este asistentă medicală într-un spital din Bucureşti. După studiile medii urmate la şcoala primară din comuna natală şi şcoala elementară din localitatea Băseşti, a urmat cursurile Şcolii Medii de Băieţi, Nr. 1 Bacău, actualul Colegiu Naţional Ferdinand I, promoţia 1954. În septembrie 1954 devine student al Universităţii „Al. I. Cuza“ Iaşi, îndreptându-şi nesaţul cunoaşterii, timp de cinci ani, către cel mai fascinant obiect din aria curriculară Mircea C\lin „Ştiinţe ale Naturii“, chimia. În iunie – iulie 1959 va susţine examenul de stat fiind declarat diplomat universitar în chimie organică. La 1 septembrie 1959 este numit profesor la Şcoala Medie Mixtă Comăneşti, de unde se transferă, pe 20 octombrie în acelaşi an, la Şcoala Medie Mixtă Moineşti. În august 1964 devine profesor definitiv, iar din 15 septembrie este transferat la Şcoala Profesională de Petrol Moineşti, unde este numit director adjunct. În august 1967 se transferă, la cerere, la Liceul Mixt Moineşti, unde şi-a desfăşurat activitatea didactică şi de cercetare până la vârsta pensionării, în 1997. Pe 24 mai 1965 se căsătoreşte cu Elena Leonte, iar în ziua de 8 ianuarie 1968 i se naşte fiul Mircea-Basarab. În ziua de 24 martie 2002 se stinge din viaţă, încărcat de suferinţă bolii, dar mai ales de pierderea fiului său, în vârstă de numai 33 ani. L-am cunoscut pe „tataie“, aşa cum îşi spunea şi îi plăcea să i se spună, în ipostaza de profesor, care conferea siguranţă şi ne atrăgea prin caracterul intra şi interdisciplinar al predăriiînvăţării. Aşa cum unii oameni intuiesc cuvântul de sub cuvânt, cum alţii desluşesc tonuri şi nuanţe nebănuite în spectrul culorilor, iar alţii simt fiorul sunetelor în variate game, profesorul nostru radiografia sinestezic substanţele. Posesor al unei ample şi variate informaţii ştiinţifice, dobândită şi prin lecturi din domeniul fizicii, biologiei, dar şi literaturii, istoriei, limbii franceze, avea plăcerea transmiterii ştiinţei sale într-un mod cuceritor, molipsindu-te de curiozitatea iscoditoare cu care provoca discuţii.Am descoperit, mai târziu, un cercetător riguros, pasionat, un om altruist, carismatic, laturi ce-i întregeau personalitatea complexă. De la dumnealui am deprins meşteşugul informaţiei, fiind un om superior în adevăratul înţeles al cuvântului, fără orgolii şi mândrii exagerate, de o modestie firească, calităţi care întreţineau, în jurul său, simpatie şi respect. Hotărârea şi perseverenţa i-au fost atât de cunoscute şi apreciate, ca şi neastâmpărul şi neliniştea creatoare, care l-au însoţit tot timpul vieţii. Munca în bibliotecă şi în laboratorul amenajat prin preocuparea-i personală, a lăsat prea puţin loc tihnei vieţii de cămin. Mărturiile familiei, ale doamnei Nuţi – soţia, ale Andreei – nepoata şi ale Dorinei – nora, adeveresc grija şi truda profesorului pentru experimentele chimice pe care, nu de puţine ori, le continua cu bucurie şi acasă. Chimia experimentală devenise parte din sufletul domniei sale. Recunoscut ca un ilustru profesor din judeţul Bacău, i s-au acordat numeroase diplome şi distincţii, culminând cu diploma de excelenţă „MAGNA CUM LAUDE“ acordată în februarie 2001, de către Inspectoratul Şcolar Judeţean Bacău. Ministerul Educaţiei şi Învăţământului i-a acordat prin ordinul nr. 5616/1985 titlul de „Profesor Evidenţiat“ pentru rezultate deosebite în activitatea didactică şi de cercetare. În anul 1974 domnul profesor a înregistrat la OSIM o propunere de invenţie, cu titlul: „Procedeu de electroliză a clorurii de natriu în soluţie apoasă cu catod de mercur“, destinată Combinatului Chimic Borzeşti, întreprindere cu care a colaborat în diverse rânduri, dar şi o alta, destinată Ministerului ForţelorArmate, cu titlul „Motor cu reacţie“.

44

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

A participat la numeroase simpozioane şi consfătuiri naţionale („Creativitate şi eficienţă în învăţământ“ – 27 iunie 1983, Ploieşti), precum şi la sesiuni judeţene de referate şi comunicări ştiinţifice ale elevilor, făcând parte din Biroul secţiei, fie ca preşedinte, fie ca membru, susţinând lucrări ştiinţifice sau fiind coordonator de comunicări tehnico-ştiinţifice ale elevilor. Se numără şi printre autorii de mijloace de învăţământ necesare procesului instructiveducativ, astfel în 1983 realizează produsul „Celula de electroliză a clorurii de natriu cu catod de mercur şi dezamalgamare simultană“. În revista „Rolul şi locul educatorului în procesul de modernizare a învăţământului” a publicat un interesant studiu referitor la sistemul periodic intitulat: „Probleme ale predării sistemului periodic al elementelor.“ Revista „Magazin“ din 2 mai 1987, nr.18/1592 îi publică, la rubrica „Idei la dispoziţia dumneavoastră”, articolul „Economie de energie şi timp la prepararea alimentelor. Camera termos“. Neîntârziat aveau să apară scrisori de felicitare de la numeroşi adepţi ai acestei remarcabile idei. Este recunoscut faptul că prestigiul cultural al unui oraş îl aduc intelectualii de valoare, contribuţia profesorilor la configurarea personalităţii fiind întotdeauna decisivă. Indiferent de treapta de învăţământ în care îşi desfăşoară activitatea, profesorii asigură informaţia ştiinţifică de bază, descoperă şi stimulează talente, implicându-se în procesul anevoios şi complex de formare a caracterelor. Iată de ce în rândul acestor personalităţi didactice se află, indiscutabil, profesorul Mircea Călin, cu care oraşul Moineşti se mândreşte. Cei care i-au stat în preajmă au avut mereu avantajul prezenţei a unui mare specialist, îndrăgostit din punct de vedere profesional de lucrările experimentale, şi de aceea neegalat în acest sens. Profesorul Mircea Călin a iubit viaţa cu toate asperităţile ei, şi a risipit-o, în sensul bun al cuvântului, cu o nemaipomenită generozitate. Toţi care l-am cunoscut şi apreciat, îi păstrăm neştearsă amintirea, de aceea şi cuvintele noastre de astăzi se doresc un pios omagiu, o fărâmă de recunoştinţă pentru cel care a fost un fondator de şcoală, un cercetător neobosit, profesorul şi directorul Mircea Călin.

Portret de dasc\l
Înv. Daniela Ignat, Şcoala cu Clasele I-VIII Cucuieţi, Dofteana, jud. Bacău in surâsul alintat al ochilor tăi sfioşi, am învăţat tremurul dulce al scrisului cu miros de înalt. Din freamătul dulce al buzelor tale cuminţi am învăţat să citesc în cartea blândă a unui Mâine cu aripi largi şi luminoase. Iar din respiraţia timidă a fulgilor ce-ţi stau ascunşi în firele de păr am învăţat să socotesc succesul ca bucurie a vieţii unui om.

45

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Într-o zi, am citit aceste versuri şi gândurile mele s-au îndreptat spre doamna mea învăţătoare, SivogloAna. Am întâlnit-o cu 36 de ani în urmă, firesc, fără să fiu pregătită în mod special, fără ca cineva sau ceva să-mi fi dat de bănuit că anii care vor urma nu vor mai fi la fel. Lacrimile au început să coboare cuminţi, ca şi cum asta aşteptau de mult timp, ca şi cum ar fi dorit să spele tot ce am pierdut eu ca om, până atunci. Am ridicat ochii înceţoşaţi şi prin perdeaua lor alburie, am zărit un zâmbet, o căldură izvorâtă dintr-o privire aurie. Din acea zi, Doamna mi-a fost cel mai bun prieten, coleg săritor, mamă, bunică şi dascăl. Se spune că ,,un dascăl bun echivalează cu un noroc în viaţă“. Meseria de dascăl este o frumoasă profesiune, care nu seamănă cu nicio alta, care nu se părăseşte seara, odată cu hainele de lucru. Este aspră şi plăcută, umilă şi mândră, exigentă şi liberă, o meserie în care mediocritatea nu este permisă, o meserie care epuizează şi înviorează, ingrată şi plină de farmec deopotrivă. Puţine profesiuni cer atâta competenţă, dăruire şi umanism precum cea de învăţător, pentru că doar în câteva se lucrează cu un material atât de preţios, de complicat şi de sensibil precum omul în devenire. Învăţătorul instruieşte, educă, îndeamnă, dirijează, cultivă şi organizează, corectează, perfecţionează şi evaluează neîncetat procesul formării şi desăvârşirii omului de mâine. Am înţeles aceste lucruri, undeva, într-un timp nu prea îndepărtat, dar suficient de trecut pentru a aşeza amintirile ce le-a născut în sertarele preţuirii, ale admiraţiei şi nostalgiei şi mi-am dorit să fiu ca ea , ca doamna mea învăţătoare. Simţeam că sunt făcută din aceeaşi ţărână cu ea, că-i semăn atât de mult... Doamna învăţătoare – un om pe care îl admir şi îl respect cu toată fiinţa mea. Sunt mulţi asemenea ei, pe unii i-am ascultat, dar niciunul nu a ajuns aşa ca ea prin cuvintele rostite, prin gesturile folosite, prin iubirea dăruită, la sufletul meu. Vocea ei blândă, privirea sa caldă, degetele lungi şi subţiri cu care dădea filă cu filă din abecedar, toate acestea mi-au arătat poarta spre viitorul meu. În cei patru ani de şcoală primară, printre bastonaşe, înmulţiri cu 2 şi cu 3, pete de cerneală şi de acuarele şi păduchii luaţi de la o colegă prea „darnică“, am aflat că superficialitatea nu-i bună, că doamna e deşteaptă, nu doar frumoasă şi că ,,Ana are mere“. Era serioasă doamna mea, dar în acelaşi timp avea şi haz, ştia să ne certe, dar să ne şi mângâie, să ne dea poveţe. Îmi amintesc şi acum de prima literă, de prima cifră, de neputinţa mea de a înţelege semnele „mai mic“ şi „mai mare“, de răbdarea cu care ne explica tot ce nu pricepeam, şi, am înţeles că dincolo de faptul că transmitea cunoaştere, era multă pasiune, dăruire necondiţionată de sine, respect pentru menirea de dascăl, echilibru, eleganţă, exigenţă. Am desenat lumea în culori la orele de desen, am alergat, am sărit, ne-am bucurat, am gustat victoria şi am simţit înfrângerea la orele de educaţie fizică. Iar o poveste....o poveste însemna... o lume... o altă viaţă. Totul prindea sens în mâinile şi vorbele dumneaei. Mi-a spulberat din timiditate şi mi-a permis să abordez lumea dintr-o perspectivă mai profund valorizantă. Depăşind magia orelor curs a acţionat asupra mea într-o manieră ciudată. Era un amestec de poezie şi severitate, de exigenţă şi uimire, de informaţie şi metaforă. Ne-a învăţat, ne-a îndrumat, ne-a zâmbit, ne-a certat, ne-a povăţuit, dar mai înainte de toate ne-a iubit, căci fără dragoste în suflet nu poţi avea încrederea şi avântul atâtor suflete. Pentru mine, doamna Sivoglo, rămâne şi acum „izvorul viu“ al unei vieţi deloc uşoare, cu multe „cărări întortocheate“, în care şi-a îndeplinit cu onor misiunea de a-i conduce pe alţii spre ţinta succesului. Personalitatea doamnei învăţătoare se concretizează în competenţa sa pedagogică, teoretică şi practică, în fizionomia sa morală, în comportarea sa în familie şi societate, în respectarea legilor simple de civilizaţie, în farmecul politeţii şi al bunei cuviinţe. M-au impresionat dintotdeauna la ea seninătatea şi coeziunea interioară, nobleţea şi modestia, generozitatea şi discreţia, iar peste toate acestea o imensă iubire de oameni.

46

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Lecţia umană a doamnei învăţătoare este lecţia unui om care îmblânzind cu graţie timpul, a ştiut să rămână tânăr în spirit şi gest. Mă străduiesc să-i urmez exemplul, să aduc cum pot şi de unde pot, bucuria de a munci cu folos şi cu plăcere, cât mai mult timp cu putinţă, în perimetrul şcolii şi dincolo de ea, şi mai presus de toate, să fiu la fel ca ea.... un OM.

Gustav Niculescu - un dasc\l de neuitat
Prof. înv. primar Gabriela Melincianu, Şcoala cu Clasele I-VIII „Georgeta Mircea Cancicov“ Bacău amenii se nasc, trăiesc şi, când le vine timpul, trec în eternitate. Generaţiile se succed într-o repetare continuă. E dreptul lor să ştie istoria aşezării în care se formează şi muncesc, în care iubesc şi îşi cresc copii, ciclurile vieţii se repetă de sute, poate de mii de ani. Mărturiile pe care le moştenim trebuie păstrate cu sfinţenie şi transmise. Nimic nu leagă mai mult pe oameni, decât conştiinţa unui trecut comun, petrecut aici, în Şcoala Nr. 4 Bacău, iar, mai apoi, Şcoala cu Clasele I-VIII „Georgeta Mircea Cancicov“ Bacău. Şcoală cu tradiţie în târgul Bacăului, care a împlinit în anul 2009, 90 de ani de existenţă. Monografia acestei şcoli este realizată prin contribuţiile a doi regretaţi dascăli ai şcolii: învăţător Nicolae Mitrofan, respectiv profesor Gustav Niculescu. Primul, învăţător emerit, a realizat „Monografia Şcolii Generale Nr. 4 Bacău“ cu o primă parte în anul 1969, iar al doilea a actualizat-o în 2003, la 85 de ani de la înfiinţarea şcolii. „De la ideea unei monografii, la monografia unei idei - Gustav Niculescu“ Titlul acesta face referire la Gustav Niculescu, omul care a iniţiat şi coordonat „Clubul de idei“ de la Şcoala cu Clasele I-VIII „G. M. Cancicov“ din Bacău vreme de nouă ani (1996-2004). Câtă vreme a fost director al Şcolii cu Clasele I-VIII „G. M. Cancicov“ (întâi director adjunct, apoi director prim până în anul 2002), s-a străduit să pună în practică un sistem de propovăduire a ideilor novatoare în învăţământ şi în societate. S-a asistat la astfel de acţiuni şi s-au constatat două puncte tari: calitatea invitaţilor (istorici, politicieni, funcţionari publici, cadre didactice de elită, de la toate treptele de învăţământ) şi calitatea dezbaterilor. Moderate cu înţelepciune, adică deloc autoritarist, acestea erau dirijate spre zonele fierbinţi ale vieţii socialpolitice româneşti. Rareori se întâmplă să fie vizibilă o anume înclinaţie a vreunui vorbitor către doctrina partidului X; de cele mai multe ori, interesul era orientat spre calitatea actului didactic şi, în paralel, către nevoia de a se racorda la trecutul apropiat sau îndepărtat, pentru a împrumuta modele umane sau de conduită. Contribuţiile lui Gustav Niculescu (8 ianuarie 1949 - 27 februarie 2006, Bacău), atâtea câte sunt (în ciuda faptului că timpul nu i-a fost prieten), merg în următoarele direcţii: a elaborat articole de specialitate, a coordonat comunicări ştiinţifice ale elevilor, a sintetizat devenirea şcolii unde a predat istoria începând cu anul 1987. A făcut parte din echipa de coordonatori sau colaboratori a unor volume cu caracter didactic: „Evaluarea formativă pe unităţi de conţinut în ciclurile preprimar şi primar“, 2001; „Lecţia, în evenimente“, 2002; „Activitatea didactică în concepţia curriculară (ciclurile preprimar şi primar)“, 2003; sau volume cu caracter istoric: „Unitatea naţională a românilor, de la idee la faptă“, 2003; „Spiritualitatea românească, ieri şi azi“, 2004; toate tipărite de Editura „Egal“ din

47

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Bacău. Cu articole de specialitate este prezent şi în „Cronica Romanului“, „Orizonturi şcolare“, „Variante“, „Evenimentul de Bacău“, „Zargidava“, „Tezaurele ortodoxiei“. A iniţiat şi coordonat seminarii şi sesiuni metodico-ştiinţifice de cuprindere naţională: „Succesul şi insuccesul şcolar”, 2002; „Spirit şi consistenţă, structuri profunde în existenţa şcolii“, 2003; „Proiectarea didactică. Modernizarea strategiei de predare-învăţare”, 2003; „Tradiţional şi modern în învăţământul românesc“, 2004. Preocupat permanent de desăvârşirea sa profesională şi managerială, a urmat cursuri în aceste domenii, desfăşurate la Inspectoratul Şcolar al Judeţului Bacău în 1997, 1999, 2000, 2002, unele dirijate spre un orizont mai larg, cum au fost cursurile de formatori locali în 1999-2000, iar altele focalizate tematic, cum a fost cursul privind Holocaustul în România, organizat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Calităţile de profesor, director şi animator cultural i-au fost răsplătite de instituţii şi organizaţii profesionale, precum Inspectoratul Şcolar al Judeţului Bacău şi Sindicatul Liber din Învăţământ, în 2004; de societăţi culturale: diplomă de excelenţă ale Asociaţiei Naţionale „Cultul eroilor“, anii1999 -2000, al cărei membru de onoare a fost, după ce activase şi ca membru în Biroul de conducere al Filialei Bacău. Pe linie strict istorică, a fost distins cu medalia comemorativă „Ştefan cel Mare şi Sfânt“, 2004 şi cu Diplomă şi Medalia Jubiliară „60 de ani de la victoria Naţiunilor Unite împotriva coaliţiei hitleriste: 1945 – 9 mai 2005“; iar pe plan local, cu Diplomă de onoare – 85 de ani de la înfiinţare a Şcolii „Georgeta Mircea Cancicov“ Bacău – 2004. După 1989 s-a remarcat, ca director, prin colaborarea cu biserica pentru a introduce religia în şcoală. Mai târziu, va deveni membru în Consiliul consultativ al Inspectoratului Şcolar al Judeţului Bacău. Traseul său profesional este relevant. Absolvent strălucit al Facultăţii de istorie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza“ Iaşi - şef de promoţie pe ţară, cu media 9,92, în 1972, a ocupat postul de lector universitar în perioada 1972-1973 la Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân“ din Constanţa. În anul universitar următor se transferă la Institutul Pedagogic de 3 ani din Bacău şi, pentru încă un an, 1974-1975, la liceul Industrial Nr. 2 Bacău. Între 1975 şi 1987 îl găsim profesând la Şcoala cu Clasele I-VIII Baraţi, comuna Mărgineni, judeţul Bacău, după care se transferă la Şcoala Nr. 4 (Şcoala cu Clasele IVIII „Georgeta Mircea Cancicov“ Bacău). Acestei instituţii i-a conferit, prin abnegaţie şi pasiune, un loc aparte în peisajul şcolilor băcăuane. A donat bibliotecii şcolii întreaga sa colecţie de reviste „Magazin istoric“, chiar de la apariţie, perioada 1968 2005, plecând din această lume în februarie 2006. Paralel cu munca de profesor, a practicat baschetul, ca arbitru în divizia B fete (19741988), după ce, desigur, fusese jucător în echipa Clubului Sportiv Şcolar Bacău. Prezenţă pitorească în lumea băcăuană (îl recunoşteai după pasul egal, măsurat, după geanta uriaşă - aproape goală - pe care o purta pe umăr – reflex al vieţii de sportiv, probabil), Gustav Niculescu a fost nu doar un demn slujitor al şcolii şi disciplinelor socio-umane, ci şi un „suflet de aur“ (prof. Nicoleta Niculescu) şi „un profesor al profesorilor“ (înv Elena Ţarălungă, în revista „Iniţial“, nr. 20/2005. Şi chiar dacă, vorba poetului Vasile Alecsandri „timpul trece, ne despoaie ca un hoţ şi ne lasă suspinând în urma lui“, singura comoară ce nu ne-o poate el fura este „comoara amintirilor“, căci astfel, clipa de faţă va deveni peste o altă clipă amintirea cea mai dragă, care ne va lega printrun trecut comun, trecutul care va fi pentru toţi uşa viitorului.

48

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Primii dasc\li ai Doftenei
Prof. înv. primar Ana Nicoleta Bucur, Şcoala cu Clasele I-VIII „Scarlat Longhin“ Dofteana rin menirea sa, o instituţie de învăţământ este un loc binecuvântat. În lungul drum spre împlinire şcoala a format numeroase personalităţi pozitive, capabile să interacţioneze şi să răspundă permanent tuturor cerinţelor societăţii. Martoră a marilor evenimente istorice, Şcoala Dofteana a rezistat în timp pentru a menţine vie flacăra culturii şi educaţiei în aceste locuri. Nu putem discuta despre şcoală ca o simplă instituţie, fără să amintim trăirile, emoţiile, speranţele, necazurile ori bucuriile celor care i-au trecut pragul. Învăţământul de pe meleagurile doftenene are rădăcini adânci. La baza studiului meu a stat „Monografia Şcoalei Creditul Funciar – Rural din com. Dofteana, jud. Bacău, lucrare executată în anul 1932 de Nicolae Verdeş, directorul şcoalei“, tipărită la Tipografia „Gutenberg“, D. Rosenberg – Bacău. Din această lucrare am aflat lucruri interesante despre comuna Dofteana şi despre oamenii care au păstorit această instituţie de învăţământ. Începând cu primul învăţător al copiilor din Dofteana, Gheorghe Danilescu, şi până în zilele noastre, cadrele didactice şi-au pus amprenta asupra dezvoltării intelectuale şi asupra personalităţii elevilor. În monografia sa, învă ătorul Verdeș, scrie: „Şcoala din Dofteana este înfiinţată în anul 1866, o dată destul de însemnată chiar şi în istoria ţărei, întrucât corespunde cu anul suirei pe tron a Regelui Carol I. Aceasta după spusele bătrânului Gheorghe Danilescu, primul învăţător; însă în scriptele şcoalei, nu se cunosc date mai vechi ca anul 1867. Se vede dar, că înainte de acest an, nu era o corespondenţă regulată şi nici obligatorie, care să ne dea dovezi mai sigure; de aceea ne mulţumim cu ceea ce putem culege de la bătrâni. Numărul copiilor cu care s-a pus bază acestei şcoli a fost de 18 elevi înscrişi - frecvenţa regulată nu se cunoştea. În anul 1867 au fost înscrişi 14 elevi. În anii şcolari 1866-1867 şi 18671868 nu s-a lucrat decât cu o singură clasă. Dacă facem comparaţie între numărul absolvenţilor înainte de introducerea recensământului şcolar şi după introducerea lui, se observă un spor bine pronunţat. Totuşi, starea materială redusă a sătenilor, cum şi îndărătnicia lor pentru şcoală, - cu toată obligativitatea aplicată, - nu dă suficiente roade. Cei mai mulţi dintre ei întrerup copiii după doi sau trei ani de şcoală, fără să-şi dea seama de marele rău ce-l fac. Numai timpul cu greutăţile lui mari, va îndrepta acest rău…“ Gheorghe Danilescu s-a născut în anul 1938 şi a fost învăţătorul primei şcoli din Dofteana timp de 2 ani. Tot învă ătorul Verdeș, într-un stil care ne duce cu gândul la marele povestitor Ion Creangă, povestește cum a decurs o întâlnire între el și învă ătorul Danilescu: „Pentru a avea cunoştinţe mai sigure de modul cum se făcea şcoală în timpurile vechi, lam poftit la mine acasă, spre a-l chestiona. A venit bătrânul fără multă rugăminte. Aceasta s-a petrecut în anul 1906. Când i-am spus că suntem obligaţi de D-l Ministru să-i facem o dare de seamă despre primele începuturi ale şcolii şi că pentru acest lucru m-am gândit la el, - s-a simţit foarte măgulit şi parcă citeai în ochii lui acea bucurie nespusă, ce se vedea în orice persoană, chemată ad-hoc, ca să te adape din izvorul cunoştinţelor sale. Şi fără multă zăbavă începu bătrânul meu: - Domnule Profesor, ascultă la mine să-ţi spun întâi cum de am ajuns învăţător aici:

49

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Părinţii mei m-au trimis la Bacău să învăţ carte, fiindcă nu erau şcoli mai aproape. Acolo m-au dat pe mâna profesorului Platon, la care am învăţat două clase în nouă luni, - căci drept să-ţi spun, îmi plăcea cartea lucru mare. După aceea, prin stăruinţa profesorului – Dumnezeu să-l ierte – am fost numit de Prefect, învăţător în acest sat. - E mult de atunci, moşule? - Ehei, dragul moşului, or fi mai bine de 40 de ani. Dacă-ţi aduci aminte din cărţi, era pe vremea când a venit în ţară Domnitorul Carol I. - Domnitorul Carol, zic eu, a venit în ţară la 1866 şi de atunci sunt tocmai 40 de ani. - Vezi că-i tot cum spun eu?! - Unde era şcoala, moşule? - La început mă plăteau oamenii, şi-mi venea cam vreo 25-30 de lei, cum era pe vremea ceea, şi pe care-i strângea primarul – vătaful Niţă, socrul părintelui nostru – dar mai târziu, fiindcă-i venea greu să umble prin sat, m-au trecut în bugetul comunei cu un galbăn pe lună. Regula asta s-a făcut după ce s-a mutat şcoala în vale, - aici pe locul grădinei dv. (arătă grădina şcoalei), că doar aici erau bordee ţigăneşti şi nu grădină cum ai d-ta, cu atâtea frumuseţi în ea. Aici mi-a dat o casă între ţigani şi-n ea învăţam băieţii. - Moşule, te rog, spune-mi ce anume învăţai pe elevi? - Îi învăţam scrierea, citirea, puţină socoteală şi geografie, cât mă pricepeam, - că doar eu nu eram pregătit aşa cum sunteţi dv. astăzi. - Cunoşti pe N. Lăzărescu, Gh. Contea, Ion Vartolomei şi pe Gh. Guştiu? - Ei, pe ăştia eu i-am învăţat carte. Întreabă-i să-ţi spună, - că drept mulţumită, mă înjură şi acum când şi-aduc aminte. Când era frig şi mai ales iarna, le spuneam să aducă fiecare câte un braţ de lemne să încălzim clasa, fiindcă primăria nu dădea ajutor ca acum. - Ai fost, moşule, ca un adevărat Gheorghe Lazăr, zic eu. Dar socotelile şi scrierea cum le făceai, dacă n-aveai cele trebuitoare? - La început îi învăţam pe nisip, până îi deprindeam, iar după aceea îi puneam să scrie şi pe hârtie. La citire mă chinuiam mai greu, fiindcă n-aveau cărţile la fel. După mai multe discuţii, m-a rugat să-i amintesc Ministrului în scris că trăieşte primul învăţător al şcoalei Dofteana şi dacă întâmplător vine să viziteze şcoala, nu aş face rău dacă l-aş pofti şi pe el.“ Gheorghe Danilescu a fost numit de Prefectură învăţător în comuna Dofteana, unde a funcţionat doi ani, până în 1868, când este înlocuit cu Iancu Măcărescu. Acesta conduce şcoala cu mai mult succes fiindcă era om cu mai multă ştiinţă de carte.. Măcărescu înfiinţează clasa a III-a şi conduce şcoala până în toamna anului 1870, când este înlocuit cu preotul Ioan Climescu, noul paroh al bisericei locale, iar Măcărescu trece ca notar al comunei. Preotul Climescu a fost numit învăţător provizoriu în anul 1870, iar mai târziu e numit învăţător definitiv. Acesta a condus şcoala timp de 30 de ani, adică până în 1900, când este scos la pensie conform legii învăţământului rural din acele timpuri. În anul 1872 înfiinţează clasa a IV-a, iar în 1891, prin reforma legii învăţământului înfiinţează clasa a V-a. Populaţia şcolară fiind mereu în creştere, înfiinţează în anul 1893 postul II, în care e numit Constantin Gheorghiu. Acestuia îi urmează Vasile Dobreanu din Tg. Ocna, iar după doi ani vine Chiriac Botez. Până în 1883, şcoala a funcţionat în localuri particulare şi neîncăpătoare, iar în anul 1883, după stăruinţa preotului învăţător, comuna îşi construieşte un local de şcoală propriu, cu o sală de clasă şi locuinţă, pe terenul ce se află în faţa actualei primării, dar care până atunci era ocupat de bordeie ţigăneşti. Primarul comunei din acel timp, Ion Simionescu, mută ţiganii peste apa Doftenei, eliberează terenul şcolii, proprietate de la 1864 trecută în planul comunei şi măreşte terenul intrând în proprietatea moşiei Gh. Ghica. Această şcoală construită la 1883, având la început o singură sală de clasă, devine mai târziu neîncăpătoare. Şi atunci, în anul 1893, când se înfiinţează al doilea post se mai construieşte o sală, anexă la vechiul local.

50

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

După preotul Ion Climescu, urmează Constantin Mironescu, învăţător diriginte cu titlu definitiv. Cu acesta şcoala intră într-o eră nouă. Învăţământul se predă după forma pedagogică împrumutată de la statele civilizate. Şcoala modernă, cu învăţători pregătiţi în Şcolile Normale, ia locul şcolii antice în comuna Dofteana. Constantin Mironescu conduce şcoala numai doi ani, de la 1900 până la 1902, când pleacă în concediu pentru studii, în Belgia. În anul 1902, şcoala intră sub conducerea lui Nicolae Verdeş, care era în al doilea an de învăţământ, venit de la şcoala din Leontineşti, unde funcţionase un an. În anul 1903 a înfiinţat „Biblioteca şcolară“. Începutul s-a făcut din donaţii, apoi a făcut apel la Casa Şcoalelor, care a trimis mai multe volume. Populaţiunea şcolară fiind mereu în creştere, în anul 1908 s-a înfiinţat postul al III-lea. Noua construcţie se începe în vara anului 1914; dar când aproape să fie gata se declară războiul mondial din 1916-18. Războiul a făcut mari stricăciuni localului şi în special locuinţei directorului care a fost incendiată de ruşi. Nicolae Verdeş şi-a desfăşurat cea mai mare parte a activităţii didactice în această şcoală şi a contribuit mult la prestigiul ei. În afară de monografia tipărită în 1935, el a fost şi autorul unui manual de geografie al judeţului Bacău pentru ciclul primar. Datorită meritelor deosebite ale acestui învăţător, în anul 1936, Ministrul Instrucţiunii Publice i-a transmis mulţumiri pentru modul în care a ştiut să-şi ducă la î n d e p l i n i r e m e n i r e a ş i a co n d u s ş c o a l a . În anii celui de-al doilea război mondial la şcoala din Dofteana îşi începea activitatea didactică tânărul Vasile Diaconu, care a activat în calitate de director sau învăţător la această şcoală până la pensionare, apreciat încă din primii ani ca un bun pedagog şi gospodar. An după an, cadrele didactice ale acestei şcoli au păstrat vie flacăra cunoaşterii, urmând exemplul înaintaşilor pentru instruirea mlădiţelor tinere ale comunei. În anul 1982 intră în funcţiune noua şcoală, cu clasele I-VIII. În anul 1990 sunt 30 de cadre didactice care predau la 16 clase şi 4 grupe de grădiniţă. Începând cu anul 2003 devine Şcoală de Arte şi Meserii cu numele de „Scarlat Longhin“. Poartă acest nume după marele profesor doctor în ştiinţe medicale, care s-a născut la Dofteana. Scarlat Longhin a fost membru al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, al Societăţii de Micologie din Paris, al Asociaţiei Microbiologilor Francezi, al ASOCIAŢIEI Dermatologilor de Limbă Franceză, precum şi membru de onoare al 14 societăţi de dermatologie şi alergologie din întreaga lume. Localitatea Dofteana, binecuvântată de Dumnezeu este o vatră, un leagăn al copilăriei, un climat, o stare perpetuă de muncă şi înţelegere. Existenţa noastră nu este întâmplătoare, de aceea fiecare trebuie să-şi asume rolul personal într-o lume ce poate fi mai dreaptă şi mai bună prin făptuiri argumentate şi cu suflarea culturii. Despre dascăli ne amintim cu plăcere în orice moment al vieţii. Aceştia au format şi formează în continuare sufletul şcolii, fără de care instituţia nu ar avea nici o valoare. Consider că o bună parte din energia noastră vine din trecut, de la strămoşii pe care merită să-i preţuim. Este de datoria noastră să arătăm generaţiilor de astăzi - elevi şi profesori - eforturile predecesorilor noştri.

51

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Remember d\sc\lesc
Prof. înv. primar Gheorghe Racleş, Şcoala cu Clasele I-VIII „Constantin Platon“ Bacău ând oamenii se gândesc la oamenii, mai mult sau mai puţin importanţi, din viaţa lor sau a istoriei unui neam înseamnă nu numai că împlinesc o poruncă biblică ci, că n-au trăit degeaba şi au dat valoare trecerii lor prin această viaţă. Aş fi prea critic dacă l-aş susţine întrutotul pe Titu Maiorescu, care spunea: „Cine nu a reuşit să lase la moartea sa nimic spiritual oamenilor este mort pentru vecie“. Cum ar putea un dascăl, fie el cât de neînsemnat, să nu lase ceva în urmă sau să nu-şi fi pus câtuşi de puţin amprenta pe sufletul sau în mintea unui copil devenit om matur? Că a avut sau nu vocaţie, vrând nevrând, tot a însemnat ceva în traiectul vieţii unui om. Cu atât mai mult cei care au avut cu adevărat vocaţie şi şi-au dăruit viaţa formării oamenilor ca oameni, mai întâi şi apoi ca profesie. Şi pentru că profesia de dascăl nu este una întâmplătoare ci una divină, chiar dacă unii n-au fost conştienţi de asta, mă simt onorat şi obligat în aceeaşi măsură să vorbesc despre omul, care m-a călăuzit toată viaţa, după absolvirea liceului pedagogic, mai ales profesional, dar, pentru tenacitatea, perseverenţa şi obsesia de a înfrunta vicisitudinile vieţii şi moral, care a fost profesorul de limba şi literatura română Mihail Andrei, personalitate marcantă a vieţii culturale băcăuane şi nu numai. Când scriu aceste rânduri, cu destule emoţii adolescentine, am în faţă fotografia de la întălnirea de 10 ani, la liceu. Îmi curg lacrimi când mă gândesc ce tineri şi frumoşi eram deopotrivă profesori şi învăţători, cum într-o unitate divină ne-am adunat să petrecem câteva momente în care să ne depănăm amintirile plăcute şi mai puţin plăcute, pe care timpul le vindecase, şi că unii acum nu mai sunt fiind trecuţi la cele veşnice. Înainte de a face poza de grup ne adunasem într-o clasă la parter în corpul nou al liceului, începuse strigarea catalogului şi fiecare din cei prezenţi spunea ceva din ce simţea în momentul acela. Când a ajuns la mine îmi amintesc că am început cu versurile lui Eminescu: „Trecut-au ani ca nori lungi pe şesuri Şi niciodată n-or să vină iară, Căci nu mă - ncântă azi cum mă mişcară Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, Ce fruntea-mi de copil o-nseninară...“ şi am mai continuat cu bunul meu profesor câteva versuri. Ce l-a încântat, ce l-a mângâiat, dar ce m-a impresionat că pot să-l mângâi, pe cel ce era pentru mine, cel puţin, o somitate. Tot atunci mi-am amintit cum, în anul I, ne ţinea la limba română, la început, numai în note de 3 şi de 4. Prima notă de 5 mi-o pusese mie la gramatică, după care au început şi notele bune de 7, 8, 9 şi 10. Pomenea mai tot timpul, când venea la noi în clasă, de Lică Fercu care, ce-i drept, a ajuns tot profesor de limba şi literatura română şi redactor la ziar.

52

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Ne mai spunea, ce căutam noi băieţii la liceul pedagogic că întotdeauna învăţământul s-a plătit prost. Şi cu toate acestea ne iubea, ne îndruma şi ne trimitea să studiem în biblioteci s-au să facem muncă de cercetare chiar dacă mai toţi eram de la ţară... Mai am în faţă şi un caiet de 100 de file în care îmi luam notiţe în timpul orei şi făceam consemnări la temele date din ceea ce studiam după-amiaza la sala de lectură a Bibliotecii Centrale din criticii literari Titu Maiorescu, George Călinescu, Ovidiu Crohmălniceanu şi alţii. Şi a fost şi consecvent maestrul. Deşi eram 44 de băieţi, din anul I până în anul V, nu ne-a lăsat, chiar dacă mai avusese o serie, care, când a terminat a dansat pe şcoală. Asta înseamnă iubire, dăruire, iertare, perseverare şi nu abandonare. Astăzi după 36 de ani de activitate când am în clasă copii cu tot felul de probleme, parcă nu pot renunţa, că mă urmăreşte „îngerul Mihail“ şi îmi spune să mai rezist... Şi cum să nu rezist când mai deschid coperta unei culegeri şi găsesc autograful: „Tov. Racleş, unul din cei mai muncitori elevi din clasă. Va avea, sigur, rezultate excelente în viitor“. N-oi fi avut eu rezultate excelente că nu am fost factotum, dar de citit m-a citit bine şi asta m-a mobilizat să tind către ideal. Multe lucruri frumoase ar fi de spus despre regretatul Mihail Andrei, prietenul meu ce mă trimitea la Şcoala de Partid să-i aduc câte 10 pachete de ţigări şi pe care îl imploram să nu mai fumeze. Dar lupta cu viciile este mare şi de multe ori te doboară... Să-i pomenim şi să ne rugăm unii pentru alţii pentru a fi pomeniţi!

Scrisoare c\tre M\ria-sa, Dasc\lul
Prof. înv. primar Sorina Gîtu (Diaconu), Şcoala cu Clasele I-VIII Cucuieţi, Dofteana, jud. Bacău Dofteana, 30 iunie, 2011 Doamnei mele învătătoare, PAŞCU PAULA stăzi ne aflăm într-un moment înălţător, în zi aniversară a cadrelor didactice şi vă rog să-mi permiteţi să vă împărtăşesc câteva gânduri. A fi dascăl este o profesie de suflet, este o artă ce dăltuieşte viitorul prin truda prezentului, este o călătorie în lumea dorinţelor plină de aventuri palpitante ale efervescenţei micii şi marii copilării ale atâtor generaţii. A fi dascăl discipol este o luptă continuă între dorinţă şi realizare, între a planifica şi elabora strategii de modelare umană şi a evalua cu simţ realist şi extrem de critic impactul acestora cu omul - copil. A fi cadru didactic este o opţiune ce porneşte din inimă pentru inimă şi nu o soluţie de moment,este o alegere dificilă pentru că ştii sigur care este motivaţia ta de „a fi“ şi „a exista“, este o provocare permanentă cu tine, cu adultul de azi versus copilul de ieri, în sufletul căruia ţi-ai oglindit şi spălat această minunată etapă a vieţii. Este o luptă între a înţelege diversitatea comportamentului uman desenat de familie şi societate şi a înţelege de ce uneori nu poţi schimba foarte mult, este un permanent asediu al

53

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

redutelor câştigate în spaţiul inteligenţei copilului, în tărâmul aptitudinilor specifice şi colective, în ţinutul deprinderilor şi abilităţilor personale de a face şi elabora lucruri noi. Exploratorul dinlăuntrul dascălului doreşte permanent a face expediţii inedite în sufletul şi mintea copilului cu scopul de a descoperi „cheia învăţatului“ pentru fiecare în parte, dar şi pentru întreaga echipă de lucru, îşi propune să descopere acele zone virgine din ţinutul personalităţii şcolarilor tocmai pentru a oferi un complet, complex şi eficient viitor omenirii. Suişurile şi coborâşurile expediţiilor sunt tot atâtea momente de reflecţie pentru a pune în balanţă ceea ce este eficace şi eficient în arta de a crea omul de mâine corect, conştient şi activ. Figura celui dintâi dascăl dăinuie în mintea şi sufletul fiecăruia precum o icoană sfântă. Se cuvine să ne întoarcem gândul spre cel care, ca o călăuză, ne însoţeşte în lumea plină de taine ce nu pot fi cunoscute şi, eventual, descifrate decât prin învăţare. O persoană care educă este o persoană care oferă, în primul rând, dragoste fără de care nu poate exista nici o legătură, nici viitor, nici colaborare pozitivă. Fiecare elev simte nevoia să fie preţuit, iubit.Învăţătorul trebuie să emane în jur căldură sufletească, bunătate, să iubească profund şi sincer copiii, să se apropie cu simplitate şi sinceritate de ei, să poarte grija fiecărui elev, să dovedească o mare răbdare cu aceştia. Măria-Sa, Dascălul, este deschizătorul de drum al unei călătorii ce durează toată viaţa. De aceea merită să fie venerat. Spiritul de iniţiativă, stăpânirea de sine, năzuinţa de desăvârşire continuă, o voinţă puternică şi un caracter ferm, consecvent şi perseverent dau distincţie personalitaţii învăţătorului, devenind un ideal pentru elevii săi. Deşi mereu altul în timpuri, el rămâne acelaşi. Este înzestrat cu harul de a lumina minţi însetate de cunoaştere. Împlineşte destine; nimeni şi nimic nu-l abate din calea apostolatului său. Dragostea elevilor săi este mobilul cel mai puternic care-i determină pe dascăli să depăşească toate obstacolele. Mângâierea lor în zilele umbrite de norii ignoranţei, ai infatuării, ai aroganţei sunt acele mânuţe calde care le oferă câte o floare, ori zâmbetul curat şi sincer al micuţilor care aleargă în fiecare dimineaţă să-i întâmpine în faţa şcolii. În clasă se simt cel mai bine, căci acolo sunt feriţi de răutate şi dispreţ. Tot ceea ce am exprimat aici este expresia experienţei pe care am dobândit-o la catedră de-a lungul celor treizeci de ani de muncă. Am îmbrăţişat profesia de învăţător datorită exemplului pe care mi l-aţi dat. Viaţa de şcolar este o experienţă unică pe care atunci când o trăieşti nu o apreciezi la adevărata valoare, dar, mai târziu, privind înapoi cu nostalgie, realizezi frumuseţea clipelor petrecute în şcoală. Peste ani, întorcându-te în timp şi gândindu-te la începutul şcolii şi la fiinţa care ţi-a fost ca o mamă şi prietenă timp de patru ani, sufletul îţi este cuprins de emoţie şi inima îţi bate mai repede. Pentru fiecare dintre noi învăţătorul va avea un loc special în suflet şi în gând. Pentru mine dumneavoastră veţi fi mereu oaza de linişte şi pace sufletească, de bunătate, blândeţe şi gingăşie.Veţi rămâne mereu izvorul nesecat de sfaturi bune şi gânduri frumoase din care mi-am potolit setea de adevăr şi puritate. Sunteţi un om deosebit pe care îl voi respecta şi admira toată viaţa. Lângă dumneavoastră am învăţat ce înseamnă respectul de sine şi respectul faţă de ceilalţi, împreună cu dumneavoastră am descifrat o parte din tainele vieţii de şcolar şi de om. Tot dumneavoastră ne-aţi învăţat să scriem, să citim şi să gândim corect, dar lucrul cel mai de preţ pe care l-am învăţat a fost să fim oameni adevăraţi în orice situaţie. Aţi avut un dar natural de a conduce minţi şi suflete, de a vă dărui formării noastre, creându-ne condiţii favorabile asimilării culturii, procedând cu mult talent şi ştiinţă pedagogică. Aţi citit întotdeauna în fiinţa elevului descifrându-i secretele şi descoperindu-i misterele. Atunci când am hotărât să urmez liceul pedagogic, cu ochii minţii vă vedeam tot pe dumneavoastră. Şi acum îmi răsună în urechi vocea cu un timbru aparte, puţin nazal, cu tonul mereu scăzut, cu o blândeţe pe care o aveaţi chiar şi atunci când ne certaţi.

54

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Erau o adevărată încântare orele de limba română, abia aşteptam să ne mai daţi câte o compunere de alcătuit, orele de matematică, chiar dacă unele probleme erau greu de rezolvat, istoria, când ne citeaţi atât de multe lecturi despre marii domnitori români.Vă admiram răbdarea cu care ne arătaţi să confecţionăm diferite obiecte prin plierea hârtiei, să decupăm diferite forme, să coasem nasturi sau să lucrăm diferite obiecte cusute în punctul de cruciuliţă, iar pe băieţi îi învăţaţi să folosească ciocanul şi cuiele, să facă obiecte din lemn gen suportul pentru burete sau căsuţa păsărelelor. De neuitat sunt serbările şcolare, momentul premierii la sfârşitul anului şcolar şi forfota de dinaintea intrării în scenă. Mulţi ani de zile am păstrat coroniţele de premiant pe care le confecţionaţi şi mi le ofereaţi ca recompensă pentru rezultatele foarte bune la învăţătură pe care leam avut. Am încercat să vă copiez modelul de dascăl pe care l-aţi reprezentat pentru mine şi în mare parte am reuşit. Există însă ceva ce n-am reuşit să fac niciodată: să scriu la fel de frumos ca dumneavoastră. Oricât am încercat, tocul şi peniţa (căci acestea erau instrumentele de scris atunci) nu voiau să lase pe foaia de caiet acea formă a scrisului pe care încercam în zadar să o copiez de la dumneavoastră. Vă mai aminţi de câte ori se vărsau călimările cu cerneală pe bancă? Acele mici scobituri în bănci erau de multe ori pline de cerneala care se vărsa din căli- mări şi care ajungea pe uniforme şi pe duşumeaua clasei, ca să nu mai spun de ghiozdanele din carton care veşnic erau pătate. Să încerc să-mi amintesc de uniformele şcolare? Era o adevărată întrecere între colege pentru a avea mereu gulerele albe, curate, apretate şi cu modele cât mai interesante. Admiram la dumneavoastră acele bluze de un alb imaculat, cu broderii, ţinuta mereu sobră, fără extravaganţe şi părul des şi negru pe care îl purtaţi într-un coc prins în fileu. Aceste rânduri sunt scrise cu mâini tremurânde şi cu sufletul plin de amintiri. Mintea copilului de atunci a prins alte orizonturi, s-a dezvoltat în cadrul altor evenimente majore, dar nu a uitat anii petrecuţi în şcoală, când zgomotul de veselie se propaga într-o clasă cu bănci vechi, table negre şi uzate, zgâriate cu creta ce a scris istoria de-a lungul a zeci de ani, imagini ale copilăriei unui elev. Inconştienţa din acele momente care, deşi au trecut nu s-au pierdut de tot, au rămas frânturi în mintea mea care mă fac să îmi aduc aminte cu tristeţe. Pentru tot ce aţi făcut am numai cuvinte de bine, devotamentul dumneavoastră nu a fost în zadar, mi-a dat o lecţie de viaţă. Pentru toate vă mulţumesc şi vă asigur de tot respectul meu. Vă doresc să aveţi parte de multă sănătate, viaţă lungă şi plină de bucurii alături de cei dragi. Cu dragoste si recunoştinţă, fosta dumneavoastră elevă, Sorina Gîtu (Diaconu)

55

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Sub bagheta fermecat\ a doamnei...
Înv. Aglaia Burlacu, Şcoala „George Enescu“ Moineşti escendentă din urmaşii răzeşilor lui Ştefan cel Mare, şi purtând nume domnesc, doamna învăţătoare Oltea Ioneţ [Lupaescu din naştere] a venit pe lume sub crestele semeţe ale Obcinelor, în satul Păltinoasa, jud. Suceava, în anul 1945, într-o familie de oameni gospodari. S-a bucurat prea puţin de o copilărie ocrotită de dragostea şi căldura căminului părintesc alături de sora sa mai mică, întrucât, din dorinţa părinţilor de a învăţa într-o şcoală cu renume, este nevoită să plece, începând cu clasa a V-a, la Gura-Humorului, locuind la internat. Viaţa de internat, începută la o vârstă fragedă, şi-a pus amprenta asupra sa: corectitudinea, seriozitatea, sociabilitatea, ordinea şi disciplina s-au imprimat pentru totdeauna. În timp ce tatăl său, pădurar la Ocolul Silvic Câmpulung-Moldovenesc, şi-a dedicat întreaga viaţă în slujba naturii, sădind şi îngrijind în pepinieră tinere vlăstare cu care să îmbrace şi să întinerească munţii Moldovei, fiica sa, Oltea a ales să educe şi să înveţe micile „vlăstare umane“ pentru a descoperi „cheia“ cititului şi a scrisului - cum spunea Sadoveanu. Astfel, a urmat cursurile Şcolii Pedagogice Suceava, pentru a deveni învăţătoare, meserie pe care a practicat-o cu cinste timp de 39 de ani. În timpul liceului, pe lângă dăruirea pentru vocaţia aleasă, participă cu entuziasm la activităţile cultural-artistice în formaţia corală de dansuri populare, preocupări continuate şi în anul de practică pedagogică desfăşurat în satul Doroteia, ca şi în primii ani la catedră. Eleva aceea cu codiţe, serioasă, cu o privire pătrunzătoare, îşi începe cariera didactică, „apostolatul“, în anul 1965 în satul Maidan, com. Soloneţul-Nou. Întâmplarea sau poate destinul face ca, prin intermediul unor rude (familie de învăţători din satul apropiat) să-l cunoască pe viitorul soţ, venit în vizită la rude în împrejurimi. Aşa a ajuns, din 1969, pe meleagurile moineştene, unde a rămas şi în prezent, chiar şi după ce soarta a decis să rămână singură, iar vârsta a îndepărtat-o de sala de clasă. A luat cu ea însă obiceiurile, tradiţiile din satul natal, dar şi încărcătura istorică a ţinutului, ospitalitatea, seriozitatea şi bunătatea specifice locuitorilor din Nordul Moldovei. În anii ce au urmat şi-a dedicat viaţa şi munca deopotrivă familiei şi şcolii, educând atâtea generaţii de „fii de petrolişti“ la cele două şcoli unde a funcţionat: Şcoala Nr. 5 Lunca şi Nr.2 „George Enescu“ Moineşti. Cea mai mare bucurie a ei au fost cei doi copii, un băiat şi o fată pe care i-a crescut şi educat exemplar şi de care este tare mândră astăzi ca şi de cele 2 nepoţele. I-a format după caracterul şi stilul său de viaţă marcat de dăruire şi tenacitate în lupta cu piedicile vieţii. Aceleaşi trăsături le-a imprimat elevilor săi. Pe „scena şcolii“ a fost deopotrivă scenarist, regizor, actor şi uneori critic., urmărind mereu să se perfecţioneze şi să se autodepăşească. Am cunoscut-o în 1974. Am colaborat cu dumneaei la început doar în acţiuni comune ale celor două şcoli, apoi, din 1982 în calitate de colegă la clasa paralelă. A fost şi este apreciată şi respectată de colegi ca şi de foştii elevi. A dat dovadă de generozitate, de colegialitate, de loialitate. A oferit sfatul şi ajutorul atunci când a fost nevoie. Nu a dat înapoi în momente dificile, a mers mai departe, uneori cu sacrificii. Prezentă la bine şi la greu, a ştiut când să aducă o „pată de culoare“: o glumă, o vorbă bună, un moment vesel pentru a descreţi frunţile celor din jur.

56

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Chiar dacă chipul ei inspiră la prima privire o interiorizare de nepătruns , vocea caldă, melodioasă, te face să o simţi aproape de sufletul său, îţi inspiră încredere. Cred că aceleaşi sentimente le-au trăit şi foştii elevi, mulţi dintre ei apreciaţi la locurile de muncă în ţară şi peste hotare. „Doamna învăţătoare ne-a dat doar startul pe drumul vieţii dar a fost unul bun.“ - spunea un fost elev. Pe bună dreptate, una din fostele eleve (Oana), îi spune în „Scrisoare către învăţatoarea mea“: „...dumneavoastră nu eraţi pentru noi doar învăţătoare; eraţi şi o mamă grijulie, iubitoare, protectoare şi întotdeauna iertătoare, iar clasa ne era a doua casă“. Am trăit parcă 4 ani, vrăjită de bagheta fermecată a învăţătoarei mele „Zâna cea bună“ care ne-a îndrumat clipă de clipă Oltea Ione] în Împărăţia slovelor. Deschid uşa noii clase şi intru. Vai, ce surpriză! Am ajuns aşa, dintr-o dată în clasa a V-a. Trec pragul încrezătoare. Un singur gând nu-mi dă pace: Oare am apucat să vă mulţumesc, doamnă învăţătoare? “ ( Larisa B. )

~ntâlnirea cu un distins dasc\l - Tudor Ghideanu
Prof. Camelia Pascu, Şcoala cu Clasele I-VIII „Alexandru Ioan Cuza“ Bacău ocuieşte într-o căsuţă modestă de la periferia Iaşului. Pe cât de mică e căsuţa, peatât de mare e omul care locuieşte în ea. Personal aş compara-o cu bojdeuca lui Creangă. Iată ce găsim pe wikipedia despre domnia sa: „Tudor Ghideanu (n. 30 martie 1938) - filozof şi eseist; profesor universitar doctor la Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» Iaşi. A colaborat la realizarea unor lucrări de referinţă, printre care «Istoria filosofiei româneşti» (Editura Academiei, 1985)“. În fapt, ceea ce găsim pe internet despre dânsul e ridicol de puţin. Spre marea mea onoare mă pot lăuda ca l-am cunoscut în persoană. E un om de cultură modest, erudit si simplu, a cărui modestie şi simplitate ascunde multe cărţi scrise în domeniul filosofiei teologiei creştine şi nu doar. Nici el nu cred că ştie exact câte cărţi a scris. Printre cele mai recente şi mai pătrunzătoare se numără „Splendoarea bucuriei în ontologia trinităţii“, „Melchisedec Ştefănescu – Lumina Ortodoxiei româneşti“, ,,Sensul teandric al iubirii“, „Adversus heresis“ ş.a.m.d. Ultimele trei cărţi fiind scrise în mai puţin de un an. La vârsta înaintată a domniei sale productivitatea în scriitură nu încetează să uimească. Un zel scriitoricesc pe care astăzi nu-l întâlneşti nici la tinerii debutanţi plini de avânt. Mai putem cita următoarele titluri de cărţi scrise dea lungul anilor: „Percepţie şi morală în fenomenologia franceză contemporană“, ,,Conştiinţa Filosofică de la Husserl la Teilhard de Chardin“, ,,Anamnesis sau treptele aducerii-aminte“, ,,Temeiuri critice ale creaţiei“, ,,Terra Genitrix- Spiritualitate românească“ ş.a.m.d. N-ar fi de-ajuns şi nici estetic să îngrămădesc aici zecile de lucrări ştiinţifice, studii, cursuri, articole şi multele sale cercetări ştiinţifice. Să-mi fie permis a cita din CV-ul, ce-i drept destul de vast, al domniei sale : „Activitatea didactică desfăşurată de subsemnatul a cuprins, succesiv, trecând de la o funcţie la alta: planuri de seminarii, consultaţii, cursuri, referate de catedră, referate în comisii de

57

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

doctorat susţinute la cele trei facultăţi de filosofie din ţară, referate de grad I în învăţământ, referate la lucrările de licenţă. Pe linia activităţii didactice propriu-zise am elaborat următoarele cursuri: Critica principalelor curente filosofice contemporane (1969–1972) Istoria filosofiei contemporane (1973 – 1975); Istoria filosofiei româneşti (1975–1979). Cursul de Istoria filosofiei contemporane a fost xerografiat în două volume în anii 1973, 1975 şi 1981. […] Din anul 1990 am elaborat încă trei cursuri: Istoria filosofiei universale (pentru secţia de sociologie); Stiluri fundamentale în filosofia secolului XX ; Teorii filosofice contemporane (curs special).“ Şi lista de activităţi didactice la fel de semnificative continuă încă de două ori pe-atât. Printre titlurile acadamice precizăm: doctor în filosofie la 20 iulie 1972, Tudor Ghideanu cu teza Curentul fenomenologic în filosofia franceză contemporană. Conferenţiar doctor titular, de la 9 februarie 1977 pe disciplinele : Istoria filosofiei contemporane şi Istoria filosofiei româneşti. Şef al Catedrei de Filosofie. Premiul ,,Vasile Conta“ al Academiei Române, 22 mai 1991. Membru al Institutului Mondial de Fenomenologie U.S.A. Ajunşi acasă la el am intrat pe nerăsuflate în subiecte de profunzime teologico-filosofică. Eram un grup de prieteni vechi deprinşi cu discuţiile filosofice la foc rapid. Am vorbit despre teologia negativă şi cea pozitivă şi cum una o completează pe cealaltă. Despre cunoaşterea Logosului creator prin eliminare: nu e nici asta, nici cealaltă - teologia negativă ca teză -; despre cunoaşterea Logosului creator prin gândire implicativă : este şi asta şi cealaltă, - teologia pozitivă ca antiteză. În final viziunea de sinteză a gândirii oximoronice, gândirea dincolo de gândire a teologiei nu doar creştine, ci universale: este şi nu este, acel ceva dincolo de existenţa şi non-existenţa care depăşeşte puterea noastră de abstractizare şi ,,care la inima omului nu a ajuns“… vorba Sfintei Scripturi. Un fel de alchimie creştină a faimoasei ,,coincidenţia opositorium“ a gândirii renascentiste de la Bruno spre exemplu. Sistemul hegelian de gândire dialectică aplicat asupra inţelegerii teologiei creştine. Au urmat apoi nenumărate citate şi trimiteri bibliografice din filsofi creştini. Unui asemenea om, expert în probleme de teologie creştină i se aduc acuze cum că ar fi fost simpatizant ardent al ideologiei comuniste. Aş cita cu scuzele de rigoare un fragment interesant postat de un anonim pe un forum de internet citit recent: ,,De ce pe intelectualii patrioţi îi judecăm cu toată asprimea (a se vedea cazul magistrului Tudor Ghideanu blamat de o grămadă de nulităţi pentru că a crezut cu adevărat în marxism), iar faţă de nişte băieţi cu cărţi de muncă la mai multe organizaţii de profil, unele chiar lucrând în contra interesului naţional avem toată compasiunea şi clemenţa. De ce ne blamăm patrioţii?“… Un adevărat dascăl nu-şi uită meseria nici acasă. A format de-a lungul vieţii întregi generaţii de profesori astfel încât nu este greşit a se spune că domnia sa este un profesor care a format profesori, profesori care astăzi activează la gimnazii, licee şi universităţi. Este o personalitate atât de proeminentă încât îşi lasă amprenta spirituală asupra celor pe care îi formează. Este imposibil să-l uiţi. Dacă îl cunoaşteţi personal ştiţi ca nu exagerez. Pentru Tudor Ghideanu filosofia este un mod de a fi. Viaţa de profesor universitar nefiind decât efectul secundar al modului său de a respira filosofie. Pentru un om care locuieşte şi se comportă atât de modest, anonimatul nu e nici binecuvântare, nici blestem. Bineînţeles că marele public e ignorant iar oamenii de cultură ai momentului, care mai de care afiliaţi politic lasă mereu dâre neplăcute pe sticla televizorului din casele dumneavoastră. Trebuie dată mai multă atenţie unor oameni de cultură autentici pe care timpul i-a trecut nedrept, pentru moment, la indexul istoriei.

58

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“ Urme `n suflet

Înv. Ana Carmen Semeş, Şcoala cu Clasele I-VIII „Scarlat Longhin“ Dofteana, jud. Bacău u paşi repezi, pe nesimţite, se apropie un alt sfârşit de an şcolar. De fiecare dată un sfârşit prefigurează un alt început. Voi trăi în următoarele zile apăsarea despărţirii de elevii mei dragi din clasa a IV-a. Îi voi îmbrăţişa, le voi şterge lacrimile, dar îi voi îndemna să zboare asemeni păsărilor ce se pregătesc pentru lunga călătorie... Tremurul clipei îl simt de pe acum şi intensitatea lui a rămas în suflet încă de când eram şi eu ca ei. Despărţirea de doamna învăţătoare a fost un moment de mare descumpănire. Nu puteam înţelege de ce nu poate să ne mai ţină alături de ea, să ne ocrotească şi să ne îndrume ca şi până atunci. Îi amintesc că Ana Sivoglo a păşit pe cărarea de flori ale verii, de la uşă până la catedră iar noi, timid şi stângaci încercam să fredonăm un cântec. Întotdeauna am avut impresia că e foarte puternică, toţi o ştiam severă. În acele clipe i-am simţit însă vocea gâtuită de emoţie şi lacrimi i-au năvălit pe obraji. Am ştiut întotdeauna că ne iubeşte, iar privirea ei m-a urmărit toată viaţa. Am învăţat de la dumneaei multe lucruri: onestitatea, simplitatea lucrului bine făcut, seriozitatea şi mai ales că orice se poate obţine prin muncă asiduă. Nu ţin minte să ne fi alintat, dar a impus respect, iar dragostea ei a fost ca cea a unei mame ce îşi alintă puiul în somn. Acum, după atâţia ani, mă înclin cu multă consideraţie în faţa dumneaei. Îi mulţumesc pentru ce am devenit! Mi-aş dori să primesc peste ani de la elevii mei aceeaşi ofrandă a respectului pentru investiţia de suflet, deoarece o părticică lăsăm în fiecare. De ce am devenit învăţătoare? Cred că nu puteam fi altceva. De mică visam asta şi n-aş putea renunţa niciodată. Nu e nimic mai preţios ca un zâmbet sincer într-o dimineaţă ploioasă de toamnă sau atingerea unei mânuţe trudite cu litera ce nu vrea să ia forma cerută. Nimic nu e mai preţios ca bucuria sinceră de după câştigarea unui concurs sau părerea de rău după o greşală ce a supărat-o tare pe „doamna“. Bileţelele cu declaraţii de iubire şi inimi desenate stângaci, lăsate ”în mare taină“ pe catedră fac cât toate averile lumii pentru că sunt sincere şi ne fac pentru o clipă să ne amintim că bucuriile sunt datorită unor gesturi simple. Nu poţi fi învăţător dacă nu iubeşti copiii, dacă nu intri, indifernt de vârstă, în jocul lor. Nu poţi fi învăţător dacă nu ştii să ierţi, dacă nu ai de oferit mai mult decât primeşti. Fără lipsă de modestie, suntem deosebiţi. Munca noastră e o modelare delicată de suflete. Dacă nu suntem atenţi lăsăm răni adânci iar acest lucru nu ne este permis. Munca noastră modelează suflete, iar amintirea atingerii rămâne ca o urmă pentru toată viaţa. Trist este că în aste vremuri, misiunea noastră e din ce în ce mai grea. Toate valorile ce încercăm să le transmitem parcă nu mai sunt Clasa I A - 1979 valori. E nonsens. Ne rămâne doar SPERANŢA....

59

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“ Doamna Luca
Inst. Felicia Chelmuş, Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 1 Gura Văii

xistă clipe în viaţa noastră când trebuie să ne desprindem de ideea grijilor vieţii şi să ne amintim de frumoasele momente ale copilăriei şi în special de anii petrecuţi la şcoala în care am învăţat şi de dascălii care ne-au educat. Îndemnată de dorinţa de a scoate la iveală cei mai frumoşi ani ai copilăriei mele, îmi exprim toată recunoştinţa faţă de dascălii care m-au învăţat şi, în special, de doamna profesoară Luca Maria. Doamna profesoară Luca Maria, din comuna Gura Văii, judeţul Bacău, a absolvit Facultatea de Ştiinţe Naturale şi Agricole la Iaşi, în anul 1973, astfel că în toamna aceluiaşi an revine pe Maria Luca meleagurile natale ca profesor de biologie, la Şcoala cu Clasele I-VIII Dumbrava. Tânără şi energică, doamna profesoară a insuflat în sufletele elevilor dragostea pentru natură, fiind preocupată permanent de crearea unei atmosfere intense de învăţare. Îmi aduc aminte cu deosebită plăcere prima oră de biologie, când a intrat în clasă, o doamnă cochetă, scundă, cu ochi albaştri, pătrunzători. Cu sufletul încărcat de bunăvoinţă, ce-i înflorea în colţul gurii, a început să ne cufunde în tainele naturii. O priveam cu admiraţie şi respect pe această dăscăliţă plină de afecţiune, care se implica în diferite activităţi educative, menite să ne formeze un comportament corespunzător faţă de ceea ce ne înconjoară. Profesorul de biologie bine informat în domeniul de specialitate, dublat de un deosebit tact pedagogic, a reuşit să îndrepte preocupările elevilor spre fascinantul drum al universului cosmic şi celular. Prin strădania şi măiestria sa pedagogică, doamna profesoară a ştiut să creeze în şcoală şi în clasă o atmosferă favorabilă pentru îndeplinirea conştiincioasă a regulamentelor şcolare. Prin organizarea excursiilor şi drumeţiilor a reuşit să ne formeze şi să ne dezvolte priceperea de a observa în mod direct natura. Cunoscând natura, elevii o vor îngriji şi o vor păstra, devenind ocrotitorii ei activi. Este incontestabil faptul că educaţia este ştiinţă şi artă. Ca ştiinţă, educaţia pretinde raţiune, iar ca artă pretinde implicare afectivă. Preocupată permanent de cariera didactică, devine director în această şcoală între anii 1980-1989. În această calitate a avut o bogată activitate privind baza didactico-materială a şcolii, înfiinţând un superb laborator de biologie, în care ne desfăşurăm orele într-un mod favorabil şi atractiv. Doamna profesoară a susţinut gradul didactic I în anul 1996, pregătind o frumoasă lucrare „Valorificarea instructiv-educativă a cercetărilor de floră şi vegetaţie din localitatea Gura Văii“, obţinând media 10. Pregătirea temeinică de specialitate a doameni profesoare, precum şi măiestria pedagogică sunt de neînlocuit. A fost şi va rămâne în inimile noastre, a celor care au cunoscut-o ca un adevărat model de urmat.

60

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Chipul [i arhetipul unui director de [coal\
Prof. dr. Ghiorghi Iorga, Inspectoratul Şcolar Judeţean Bacău mul, profesorul, managerul, iubitorul de cultură POMPILIU STAN a ştiut ca nimeni altcineva că nu devii uman dacă eşti singur, că ne facem umani unii pe alţii, că trebuie să te „molipseşti” de umanitate ca de o boală mortală pe care n-am fi contractat-o niciodată dacă nu ne-am fi aflat în preajma semenilor noştri... Lui i-au transmis-o, prin cuvânt, dar mai ales prin privire, părinţii săi: a descifrat semnificaţiile cuvântului şi privirii încă de când era departe de a şti să scrie şi să citească. Semnificaţiile s-au înmulţit, în timp, ca în borgesiana grădină a potecilor ce se bifurcă la nesfârşit... În semnificaţii a desluşit sensul condiţiei umane, rostul vieţii lui, după ce a descoperit rostul vieţii în Pompiliu Stan general, sprijinit de valorile pozitive ale acesteia: adevărul, binele, frumosul, umanismul, paideia, fascinaţia pentru lucrurile duse până la capăt. Nu-l interesa atât desăvârşirea, ci drumurile, bătătorite sau nu, care duc la ea. Ca manager de şcoală, mai cu seamă, profesorul Pompiliu Stan n-a fost un conducător ca toţi ceilalţi. A fost o instituţie. A fost, uneori, şi orchestra, şi dirijorul. Faţa şi reversul răspunderii totale. Experienţa ridicată la rang de epistemă. Pasiunea cu care şi-a asumat propăşirea învăţământului băcăuan e rară şi nu mai e de găsit astăzi, iar contribuţiile sale culturale se înscriu în paradigma intervenţiilor oportune, încărcate de consecinţe benefice. Era în el un cumul de energii mintale şi sufleteşti pe care le risipea cu tandreţe şi generozitate în gândirea şi mentalitatea celor din preajmă. A fost director de instituţie de învăţământ, dar niciodată, niciodată, niciodată nu şi-a subordonat conştiinţa celorlalţi. A fost un manager par lui-même căruia şcoala băcăuană îi e încă datoare. În condiţii socio-economice şi politice mai mereu ingrate, ştia să împace „contrariile” şi să micşoreze „lampa“ orgoliilor. De o toleranţă maximă, se impunea cu măsura autorităţii lucrului bine făcut. Era edificat asupra categoriilor prin care gândim umanitatea şi în ceea ce priveşte straturile morale ale condiţiei umane. După Revoluţie, nu s-a schimbat. Ştia el ce ştia. Lumea nu s-a modificat în mod esenţial. Doar ţintele au fost altele. Pentru un om ca Pompiliu Stan, noile realităţi ale şcolii au fost văzute cu ochiul credinţelor vechi, statornice, validate de timp. Managementul schimbării e bun dacă aduce binele şi modifică orizonturi de aşteptare: al elevilor, al profesorilor, al părinţilor, al comunităţii. De unde a avut profesorul şi directorul Pompiliu Stan atâta prospeţime a viziunii manageriale? Dispariţia sa rămâne în zona lucrurilor de necrezut. Pentru că nu te poţi obişnui cu absenţa lui, câtă vreme prezenţa sa a făcut istorie în învăţământul băcăuan, dând naştere unui început de legendă... „Din om, când moare, piere numai chipul, / Dar neatins rămâne arhetipul.“

61

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Nostalgie, gânduri, pre]uire
Prof. înv. primar Mariana Olteanu, Şcoala cu Clasele I – VIII „Dimitrie Ghica“ Comăneşti iecare toamnă îmi aduce emoţii, gânduri dragi şi nostalgie pentru vremurile trecute. Amintirile năvălesc şi-mi inundă sufletul şi mai mult deoarece fiind învăţătoare la clasa I, mi-aduc aminte de toamna anului 1964 când pentru mine totul a început. Mă număram şi eu printre boboceii din clasa I, mici de te-mpiedicai de noi, şi roşii în obraji ca para focului. Parcă aud şi acum glasul directorului şcolii care anunţa că la clasa I va fi învăţătoare doamna CATRINAELENA. Era atât de frumoasă încât mi-am lăsat mama înlăcrimată de emoţie, m-am uitat la copiii care plângeau şi am urmat-o în clasă. Ea, doamna mea învăţătoare, m-a primit cu un surâs senin de părinte iubitor şi ne-a vorbit atât de frumos încât nimeni nu mai plângea şi toţi o urmăreau cu mult drag. Învăţătoarea mea avea multe chipuri, vorbea în multe feluri avea drag de ceea ce făcea, m-a însoţit peste tot, încă din prima zi de şcoală. Doamna mea era înaltă, subţirică, elegantă şi corectă, cu o bunătate şi o căldură-n vorbe de neexplicat. Ochii erau blânzi şi pătrunzători. Dascăl modest şi sensibil, om deosebit cu suflet mare, pasiunea şi priceperea dânsei a făcut din fiecare etapă a lecţiilor un moment unic şi impresionant. Multe amintiri frumoase am din perioada când eram şcolăriţă, încă mai sunt nostalgică şi acum după acele vremuri când exista mai profund acea contopire între elev, învăţător, copil şi suflet de „mamă“. Pentru mine, doamna era ca un înger care m-a învăţat să cred în veşnicie, să văd întotdeauna lumina vie la orizont, să împart bucuriile cu ceilalţi, să alung tristeţea şi durerea cu o floare. De fiecare dată intra în clasă zâmbind, iar noi vrăjiţi de vorba ei duioasă deveneam cuminţi, o admiram în taină, îi dădeam mereu dreptate, dar întrebându-ne de multe ori: „cum poate să le ştie chiar pe toate?!?“. Adeseori redevenea cu noi copil, astfel încât atâtea lucruri grele învăţam prin joacă. O aşteptam cu nerăbdare să vină la şcoală. ...Timpul a trecut..., iar eu mă consider cel mai norocos om. De ce ? Pentru că doamna mea învăţătoare trăieşte şi locuieşte vizavi de şcoala unde îmi desfăşor activitatea. De la dânsa am învăţat că cine îşi alege meseria de învăţător, în primul rând trebuie să iubească copiii, să dea dovadă de iscusinţă, de talent, răbdare şi multă, multă dăruire. Cum să nu îndrăgesc această fiinţă pe care o simt atât de aproape şi pe care o consider cea mai bună şi sinceră prietenă? Este un model pentru mine, şi un astfel de pedagog înnăscut nu se dă uitării. Şi ceea ce mi se pare mai măreţ este faptul că dânsa mi-a lăsat o moştenire scrisă pe mine însămi şi ştiu sigur că pentru mine dânsa a fost întotdeauna o fântână plină. Cred că acum înţelegeţi de ce nu puteam să las toată viaţa să treacă pa lângă mine fără să vă vorbesc despre învăţătoarea mea, căreea în semn de respect şi preţuire îi închin aceste versuri:

62

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

~nv\]\toarea mea

e dulce-i acum amintirea târzie A primilor paşi către şcoală; Prin vremea ţesută de ani, grijulie, Un vis de copil dă năvală... Ea blând mi-a zâmbit, şi pe creştet mi-a pus O mână cu tandre–alintări. Privirea senină-i era de nespus Şi pură ca–naltele zări. Cu trudă şi har mi-a deschis drumul drept. Spre tot ce ştiinţă se cheamă. Şi m-a îndrumat zi de zi, înţelept, Cu dragoste – adâncă de mamă. Imaginea-i vie mereu m-a-nsoţit Atunci când am stat la-ndoială. Şi sfatul ei bun m-a-ndemnat negreşit, Precum mă-ndemna şi la şcoală.

Eu ştiu că a fost şi un domn Trandafir Un om bun şi blând şi-nţelept. Apostol sfătos, cu poveşti în chimir Şi inima de-aur în piept. Dar ştiu şi mai bine o învăţătoare, Ce şi-a închinat viaţa toată, S-aducă lumină din raza de soare Şi cinstea cea fără de pată. Pentru-acel ieri eu o iubesc, Iar pentru azi îi mulţumesc. Şi pentru mâine îi doresc Ca şi pentru azi şi pentru ieri Înflorite şi calde primăveri. Şi bucurii De la generaţiile trecute. Şi-nsemn de RECUNOŞTINŢĂ mare, Un gest suprem: Am devenit şi eu ÎNVĂŢĂTOARE!

63

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Dasc\lul memorabil
Prof. înv. primar Adriana Monoreanu, Şcoala cu Clasele I-VIII „George Enescu“ Moineşti, Bacău

ascăl... E cuvântul scris dintr-un condei cu lumina din penel. Îl citim când ne întâlnim în adunări de semeni ca şi el. N-a reţinut dacă-l mai ştim, dar speră în lumea de unde nu-i Că am urmat atent cărarea lăsată de sfânta urma lui. Îl pomenim cu molipsită mândrie, pe el ce dascăl l-am luat Portret de inimă făcut, în rama sufletului încadrat. Unde-i DASCĂLUL, ce ani mulţi ne-a îndrumat? E în şcoala cea nouă pe un tablou de perete tapetat Sau pe scena veche cu premii, unde ne-a încununat. E în nectarul din floarea copacului de lângă bancă, În foşnetul foiţei cu cerneală, al cretei albe de pe tablă, Sau creionat în priviri de copil de a clipelor migală. Apare în prima zi de şcoala şi cântă Balada… la vioară! Răsună şcoala a ecou de dascăl. Pentru a câta oară? Îl am în minte şi nu-l am! E DASCĂLUL de ieri, de azi, de când eram! Pe prima pagină de carte e scrisul lui citeţ, frumos. L-am memorat în taină, l-am recitit, l-am spus duios... Lecţia va începe în curând… Catalogul vechi se redeschide Şi cineva îi cheamă de prin timp pe dascălii de omenie. Mereu e azur în tematica cu dor, în cântecul cu refren şi cheie! Avem ora de întâlnire venită din trecut, ce în prezent cu amintiri se încheie. Am luat un crâmpei din emoţia sufletului său, Am sădit cu prietenie fiorul speranţei şi le-am strâns buchet. L-am legat cu verdele crud al primăverii în auriul verii... Cu buchetul gândurilor dalbe, în secunda timpului, Aştept toamna să-mi aducă DASCĂLUL de şcoală, Mergând agale ori desenat pe-o arămie coală. Mă îndrept spre iarna albă cu tot trupul meu flămând ÎMI REPREZINT DASCĂLUL ÎNTR-O INIMĂ ARZÂND!

64

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Dasc\lul mileniului III
Înv. Niculina Enea, Şcoala cu Clasele I –VIII Nr. 4 Moineşti

ascălul mileniului trei, Raza neamului românesc, Din veacuri-apuse şi până ieri Amodelat suflete ce cresc. Lumina lui se-ndreaptă Spre cei cu drag de carte, Dar şi către cei ce-nvaţă Ca să aibă-n viaţă parte. Dascălul de azi, podoaba de aur Răsărită din mii de generaţii, Aplămădit cu dragoste de faur Mândria şi lumina-acestei naţii. Educatorul e steaua ce răsare În splendida constelaţie de seară, E idealul tinerelor vlăstare Care-şi poartă duios iubirea de ţară.

Este speranţa neamului românesc Ce-ncolţeşte-n inimile tinere, Pentru-a iubi pământul strămoşesc Nu numai astăzi, ci şi mâine. Dascălul mereu visează Să aibă elevi cât mai buni, El toată ziua lucrează Ca să facă numai minuni. Azi gânduri neclare-l împresoară, Căci ţara e în vreme de criză, Nevoile îi sunt o povară; Unde să plece din astă ţară? Speră c-or veni şi vremuri mai bune, Să se facă recunoscut şi-nţeles, Numele de dascăl să răsune Mereu, ca cel dintâi cuvânt ales.

Chemarea către dascălii tineri E vie şi cu speranţă-n viitor, Să nu-ndrăznească a-i păcăli nimeni, Căci va fi vai şi-amar de-acest popor!

65

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

D\sc\li]a mea!
Prof. Ileana Râmescu, Grădiniţa cu Program Normal Nr. 4 Motru

ntr-o frumoasă zi de toamnă, La 7 anişori, mă îndreptam spre şcoală. Spre şcoala de la Miculeşti, O clădire dragă, ca-n poveşti. Îmi amintesc şi azi cu nostalgie De teiul şcolii şi-a mea copilărie, De ochii mari şi luminoşi Expresivi dar şi frumoşi. Ca florile de stânjenel Ai dăscăliţei mele, Elena Covrigel. Parcă ieri, cu privirea m-a cuprins, Încredere şi speranţă, mi-a transmis. A deschis apoi, o carte Cu imagini minunate Ce-avea versuri fermecate. – Mi-ai adus în suflet soare, Draga mea învăţătoare. M-ai făcut ca să îndrăgesc Tot ce-i sfânt şi românesc. Urmând apoi, aceeaşi cale, Buna mea îndrumătoare, La fel ca şi dumneata, Îmi iubesc profesia, Iar copii-s viaţa mea! Vorbele tale blânde şi înţelepte M-au însoţit mereu, Căci ai fost mentorul meu. Acum viaţa mea-i frumoasă, Senină şi luminoasă.. O urare, în prag de sărbătoare La zi de manifestare: – Să-ţi fie viaţa alinare, Sufletul, o sărbătoare. Iar ultimii ani ai vieţii Să fie ca ai tinereţii. Dăscăliţă dragă, Eu îţi mulţumesc. De-ai şti cât te preţuiesc!... Pentru drumul drept, Ce-n viaţă mi-am ales.

Elena Covrigel

66

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Doamna mea `nv\]\toare
Inst. Adriana-Claudia Moisă, Şcoala cu Clasele I- VIII Nr. 1 Pânceşti, jud. Bacău

sclipire minunată îmi apare-n ochi Când prin odăile minţii intru să mă joc. Odaia cea mai luminată, e a copilăriei… Deschid uşa şi-mi apare o făptură ce mă-mbie. Nu e mama, nu e tata, nici bunica-mi dragă Dar cu toate astea, jur... inima-mi tresaltă. Inima-mi se zbate-n piept căci mă bucur tare Fiindcă-n pragul acelei uşi, îmi zâmbeşte cu căldură, „Doamna mea învăţătoare“. Doamna dragă ce cândva mâna mi-a purtat, Zâmbet cald şi suflet bun ce m-a alinat. Chip de zână, luminos, chip de mamă bună, Îţi trimit astăzi în dar multe gânduri în cunună. Gânduri bune, gânduri dragi, gând de mulţumire Aştern astăzi pe hârtie, doamnă dragă, căci îmi vine Să alerg, să plâng, să sper, să visez, să murmur, Amintirea-mi este vie, chiar de ani-mi număr.

67

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Doamnei
Prof. Elena Hussar, Centrul Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educaţională Bacău

oamnei tinereţii mele, a primului loc de muncă, a primului colectiv şi a primei zile de muncă, Doamnei înfruntării teamei de necunoscut, de lipsa de experienţă, de practică şi de practici. Doamnei bucuriei reuşitelor, a lecţiilor frumoase, a aprecierilor, a nenumăratelor examene. Doamnei căutărilor profesionale, a încurajării, a sprijinului, a ajutorului venit la timp, cu dragoste, necondiţonat. Doamnei, mare iubitoare a tinerilor competenţi, Şi a celor timizi, şi a celor ambiţioşi. Doamnei călătoriei pe drumul descoperii de noi experienţe, a împărtăşirii lor, a aplicării şi împărtăşirii lor. Doamnei înnoirii profesionale, Doamnei deschiderii noastre către perfecţionarea continuă. Doamnei curajului scrierii şi împărtăşirii gândurilor, a experienţelor, a susţinerii proiectelor şi programelor, a colaborării noastre, a comunicării prin profesiune şi prin sentimentul solidarităţii profesionale. Doamnei onestităţii, modestiei şi dăruirii profesionale, Doamnei înfrumuseţării carierei noastre. Doamnei iniţierii mele în tainele formării adulţilor, Doamnei curajului de a ieşi în faţă, Doamnei împăcării cu nereuşitele, Doamnei neodihnei şi bucuriei profesionale, Doamnei căreia îi duc dorul, Violeta Băjenaru, prezentă din prima zi în viaţa mea profesională şi toată viaţa în sufletul meu, Îi mulţumesc!

Violeta B\jenaru

68

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

~nv\]\toarea mea
Prof. Raluca Chirică, Şcoala cu Clasele I-VIII Asău În memoria doamnei mele învăţătoare VIORICA ISCU

ntră zâmbind cu bunătate-n clasă Cum intră preotul sfielnic în altar Noi deveneam cuminţi şi plini de har, Vrăjiţi de vorba ei duioasă. Redevenea cu noi copil adeseori, Atâtea lucruri grele Ne-nvăţa în joacă, Chiar începuse şcoala să ne placă. Eram copii şi ne-a condus Pe primii paşi din viaţă, TOTUL, de la ea am învăţat Şi unii dintre noi, Exemplul i-am urmat. O aşteptam cu drag în fiecare dimineaţă, Cu sufletul la gură toţi stăteam Nerăbdători de a descoperi o taină Şi tot mai mult noi învăţam.

69

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Educatoarea mea
Ed. Genoveva Ciobancă, Grădiniţa cu Program Prelungit ,,Ion Creangă“ Moineşti

oamna mea educatoare Este mereu zâmbitoare, În fiecare dimineaţă Cu blândeţe mă răsfaţă. Ea m-nvaţă lucruri bune: Cum să mă comport în lume, Poveşti, poezii şi jocuri Sunt utile-n multe locuri. Toată viaţa mea Respect îi voi purta Pentru tot ce-a dăruit, Căci eu ştiu că m-a iubit.

70

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

~nv\]\toarea
Înv. Mihaela Ojog Şcoala cu Clasele I-VIII „Alexandru cel Bun“ Bacău

pasă peste mine ierni şi veri Şi toamne, primăveri şi ceaţă… Tot caut printre ele amintiri Şi chipul Ei îmi iese-n faţă. Era cum alta nu putea să fie, Un orizont scăldat de soare, Un infinit de apă vie Era a mea învăţătoare. Pe o străduţă liniştită Am întâlnit-o peste ani. Păşea cu teamă, gârbovită, Dar tot frumoasă îmi părea. Arginţii din priviri erau Ca stelele în nopţi de vară. Mi-am amintit cum îmi purta Mânuţa mică peste alba coală. Eu m-am cutremurat când Ea M-a strâns la piept cu gingăşie: „Ce mândră sunt de tine azi“! Mi-a spus atunci cu bucurie. Pentru o clipă eu am fost Din nou copil în ani de şcoală. De-atunci tot caut amintiri Cu draga mea învăţătoare.

71

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Recuno[tin]\
Înv. Luminiţa Botezatu, Şcoala cu Clasele I-VIII Plopu, Dărmăneşti În amintirea domnului meu învăţător - Oprea Pompiliu

ă mergem cu sfială înapoi În clasa-ntâia cănd timizi, cu frică, În bănci ne aşezarăm câte doi, Şi-mi amintesc că tare eram mică. Paşi mici de şcolărei s-au auzit În sala mare, luminoasă Iar domnul nostru învăţător Ne-a rostit blând: Voi faceţi clasa mai frumoasă. Un domn înalt cu ghiocei la tâmple Avea să ne îndrume zi de zi, Cu grijă, cu răbdare, cu migală, Ne învăţa ce nu puteam noi şti. Ne-a aşezat învăţătura-n suflet, În minte ne-a sădit seminţe noi, Şi printre degete îşi picura iubirea Ca într-un vals dansa cu noi. Nimic nu a fost greu alături, În clasă noi formam un tot. Cu dăruire ne-a învăţat Ce simplu e cuvântul „pot“.

Îmi amintesc şi-acum vioara mică Cu care-adesea ne cânta, Iar în amiezile ploioase O altă artă el ne prezenta: Fotografia - partea lui de suflet De unde chipul nostru nu lipsea. Modest aşa cum rar mai vezi, Ochii-i trădau o nesfârşită bunătate Şi-n degetul arar mai certăreţ Noi nu găseam nici pic de răutate. Iubeam blândeţea vocii bărbăteşti, Sorbeam cuvintele ales meşteşugite, Strângeam comoara lui de preţ În minte şi în foi neîndoite. Nimic nu am uitat din tot ce-a fost, Toţi acei ani în suflet îi păstrez, Nimic în viaţă nu-i întâmplător, Nu pot să uit ci doar să memorez. Dă-mi, Doamne, din magia lui Şi-o părticică vreau să am din har, O jumătate dac-aş fi măcar Nici munca lui şi nici a mea N-ar fi-n zadar!

72

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Zbor
Prof. înv. primar Ioana-Daniela Popa, Şcoala de Arte şi Meserii Tarcău, jud. Neamţ Doamnei mele învăţătoare Olguţa Grosu, cu dragoste

a-ntr-un zbor de rândunea M-am urcat mai ieri, spre soare, Şi-am atins, nevrând, o stea, Înălţându-mă-n picioare. M-am uitat atunci mai bine Către ea, steaua cerească Şi-a-nceput pe loc, în mine, Lujer mândru să-ncolţească. Alegând să stau şi eu Ca o stea, în Carul Mare, Tot aştept, aştept mereu Doar un zbor, ca ieri, spre soare.

Olgu]a Grosu

73

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

~nv\]\torii mei
Prof. înv. primar Ionel-Cătălin Diaconu, Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 10 Bacău Dascălilor mei, de la care am învăţat a culege şi împărţi lumină

nvăţătoare mi-este Luna, Spunându-mi de pe cer: – Să străluceşti întruna, Lumina să le-o dai Acelor care cer! Învăţător mi-e meteorul, Arzând pe bolta, sus: El mă învaţă dorul, Să nu uit de lumina Acelor care nu-s. Învăţător mi-e şi Pământul, Mi-a fost şi îmi va fi, Căci de la Domnul Sfântul Cu toate sunt lăsate Acelor ce vor fi. Aşa învăţ întruna Pentru lumina mea: S-o dau şi eu acelor Ce sunt şi vor urma.

74

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Povestea unei `nv\]\toare
Înv. Isabela-Elena Adam, Inspectoratul Şcolar Judeţean Bacău

ra o toamnă aurie. Pleca spre şcoală. Să fie emoţie? Să fie bucurie? Nu ştia nici ea. Ştia doar că se îndreaptă spre lumină. A urcat într-un carusel al viselor şi s-a lăsat dusă spre zări albastre. A trecut pe lângă multe case, copaci care îi zâmbeau şi care o salutau. Se mira că toate lucrurile pe care le vedea prin geamul caruselului îi sunt prietene. O cunoşteau? Privea norii şi îi saluta aşa cum făcea atunci când era mică, de pe scaunul albastru din curtea grădiniţei. Era sigură ca şi atunci, că mama ei o vede şi e mulţumită. A ajuns în faţa şcolii. O clădire mare, pe jumătate dărâmată. Nucul din faţă zâmbea. I-a spus şi ea: Bună dimineaţa! Se pare că s-a bucurat pentru că a început să foşnească. A intrat în clasă. O clasă mare, luminoasă cu elevi de toate mărimile şi vârstele. Erau ai ei. Erau doar ai ei. Era prima zi de şcoală din viaţa ei în care nu era elevă. Era cea care avea să stea la catedră. Era învăţătoarea lor. A continuat să-i vadă zilnic timp de doi ani. A străbătut pădurile, s-a lăsat îmbraţişată de vânt, a vorbit cu nucul din faţa şcolii, le-a transmis elevilor ei dragostea de viaţă. Fiecare privire a elevilor ei era o formă de provocare. Au înţeles oare ce a vrut să explice, s-au bucurat de surpriză, mâine vor veni toţi la şcoală? Cu timpul a învăţăt că atunci când iubeşti nu ai ochi decât pentru dragoste. A dăruit şi a primit dragoste.Adăruit lumină şi a primit lumină. Viaţa a condus-o apoi şi spre alţi elevi. A procedat la fel. I-a mângâiat cu sufletul, cu privirea, cu inima şi pe ei şi pe părinţii lor care le-au dat viaţă. Azi sunt tot eu, cea care a urcat cândva în caruselul viselor. Visez în continuare. Drumul nu s-a terminat. Mai e mult până se va termina. Sau poate că nu se va termina niciodată. Vor urca şi alţii şi vor merge spre calea cunoşterii şi a dragostei. Legământul însă va fi etern. Vorbim tot timpul despre învăţătorii noştri. Şi eu am iubit-o pe învăţătoarea mea. Dar am iubit-o mai mult când am devenit eu învăţătoare. Abia atunci am înţeles cât a dăruit. Am înţeles că noi învăţătorii şi ei, elevii, suntem suflete pereche care nu pot trăi separat.

75

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

CUPRINS În loc de introducere ......................................................................................... 3 Un dascăl memorabil ........................................................................................ 4 Domnului Profesor, cu dragoste ...................................................................... 4 Grama Costică .................................................................................................. 6 Doamnei învăţătoare ........................................................................................ 6 A fost odată o profesoară de istorie ................................................................ 7 Totolea Vasile .................................................................................................... 8 In memoriam .................................................................................................... 9 Nicoleta Ciubotaru ......................................................................................... 10 In memoriam .................................................................................................. 12 Dascăli memorabili ........................................................................................ 13 Dascăli memorabili ........................................................................................ 15 Confesiuni pe ultima sută de metri .............................................................. 16 Profesorul din vechea şcoală, profesor de şcoală nouă ............................... 17 Dascăli memorabili ........................................................................................ 19 Demnitatea şi raţiunea cadrelor didactice ................................................... 20 Doamnei mele învăţătoare ............................................................................. 23 Două vieţi - un singur destin ......................................................................... 24 Dascăli memorabili ........................................................................................ 25 Un om şi un dascăl remarcabil - Bălăiţă Ştefan .......................................... 26 Gânduri către... .............................................................................................. 29 Dascăli memorabili ........................................................................................ 30 Un dascăl complet - Emilia Guliciuc ............................................................ 31 Hambic Maria ................................................................................................ 33 Haritina Iscu ................................................................................................... 34 Icoană de altar ................................................................................................ 36 În memoria învăţătoarei mele ....................................................................... 37 In memoriam .................................................................................................. 38 În slujba şcolii şi cultivarea valorilor ........................................................... 39 Învăţătoarea mea ........................................................................................... 41 Învăţătorul Ion Doroftei ................................................................................ 42 Mircea Călin - personalitate didactică şi ştiinţifică moineşteană .............. 43 Portret de dascăl ............................................................................................ 45 Gustav Niculescu - un dascăl de neuitat ...................................................... 47 Primii dascăli ai Doftenei .............................................................................. 49

76

Simpozion na]ional

„Dasc\li memorabili“

Remember dăscălesc ...................................................................................... Scrisoare către Măria-sa, Dascălul ............................................................... Sub bagheta fermecată a doamnei ............................................................... Întâlnirea cu un distins dascăl - Tudor Ghideanu ...................................... Urme în suflet ................................................................................................. Doamna Luca ................................................................................................. Chipul şi arhetipul unui director de şcoală ................................................. Nostalgie, gânduri, preţuire .......................................................................... Învăţătoarea mea ........................................................................................... Dascălul memorabil ....................................................................................... Dascălul mileniului III ................................................................................... Dăscăliţa mea ................................................................................................. Doamna mea învăţătoare .............................................................................. Doamnei .......................................................................................................... Învăţătoarea mea ........................................................................................... Educatoarea mea ........................................................................................... Învăţătoarea ................................................................................................... Recunoştinţă .................................................................................................. Zbor ................................................................................................................ Învăţătorii mei ............................................................................................... Povestea unei învăţătoare ............................................................................. Cuprins ..........................................................................................................

52 53 56 57 59 60 61 62 63 64 65 66 67 68 69 70 71 72 73 74 75 76

77