Institutii politice

Cristian Pîrvulescu

Instituţii politice (partide şi sisteme de partide)

2001

CUPRINS Introducere Tema I. Partidele politice şi democraţia Tema II. Originea şi definirea partidelor politice Tema III. Clivaje politice şi sociale Tema IV. Tipologii ale partidelor politice Tema V. Sisteme de partide: bipolarism şi alternanţă la guvernare Tema VI. Curente şi familii politice vest-europene Tema VII. Sisteme de partide în Estul Europei Tema VIII. Sistemul de partide în România –tradiţie, inovaţie, perspective Anexe Bibliografie

2

Introducere

Deşi activitatea şi organizarea partidelor politice sunt privite de multe ori cu reticenţă rolul lor în societatea contemporană nu poate fi contestat. Ideea că ar putea exista o alternativă la politică, şi mai ales la politica partidelor, este o iluzie periculoasă. A considera partidele izolate de lumea reală, angrenate într-o dispută sterilă, iniţiind dezbateri ce induc ţinte false, în vreme ce politicienii îşi urmăresc, fie interesele personale sau de grup, fie sunt depăşiţi de complexitatea situaţiilor, reprezintă una din variantele contemporane ale teoriei conspiraţiei. Acuza la adresa parlamentarismului şi a partidelor ca formă de exprimare a acestuia, nu este nouă, ea a fost folosită încă din secolului XIX-lea, cu mai multă sau mai puţină îndreptăţire. Fiind unul din efectele perverse ale ideii raţionaliste că adevărul este manifest, teoria conspiraţiei partidelor a avut consecinţe antidemocratice, fie că a contribuit la instaurarea unor regimuri totalitare sau autoritare, fie la transformarea partidelor în forţe politice secundare. Înscriindu–se în logica diviziunii muncii şi a diferenţierii sociale dezvoltarea politicii ca meserie este o realitate a vieţii politice contemporane fiind strâns legată de existenţa partidelor politice. În toate societăţile pot fi identificate grupuri de indivizi pentru care viaţa politică a devenit o autentică profesie. Omul politic, prin natura activităţilor sale, trebuie să facă faţa câtorva exigenţe: capacitatea de a reprezenta interesele alegătorilor şi a grupurilor de interese ce îl susţin, mobilizarea susţinerii şi moderarea fenomenelor de respingere, coordonarea proceselor decizionale şi contracararea adversarilor. Toate aceste activităţi sunt forme ale vieţii de partid. Partidele devin nu doar principali actori politici, ci de multe ori singurii actori politici reali. De aceea analiza partidelor constituie una din direcţiile cele mai importante ale ştiinţei politice.

3

. Seuil. şi care dealtfel nici nu a existat. L’histoire du mot democratie a l’epoque moderne în La pensee politique. Rousseau respingea cu vehemenţă ideea prezenţei intereselor particulare în actul de guvernare. p 77 2 Pierre Rosanvallon. Poziţia diferiţilor autori faţă de raportul dintre partide şi democraţie este legată de accepţiunea pe care aceştia o dădeau democraţiei. Democraţia a fost numele dat regimului politic pe care în anul 508 î. Dar această accepţiune a regimului politic a fost mai puţin agreată în sec. Stiintifica. 4 . desemna o formă politică desuetă2.“4 Ori dacă nu se pot coagula diferitele interese particulare. Contractul social. o abordare mai atentă a democraţiei. Hautes etudes. Parlamentarism şi partidism Originea parlamentară a partidelor politice pare a le transforma în actori indispensabili ai democraţiei. acesta desemnează un tipideal care ar putea fi analizat în cadrul unei tipologii. atunci când se forjau marile teorii ce vor sta la baza evoluţiei viitoare a societăţii europene. ed. al XVIII-lea. Dar relaţia democraţiei cu fenomenul partidist nu a fost întotdeauna la fel de strânsă. Ed. în numele suveranităţii poporului respinge ideea legiferării prin reprezentanţi. p11 3 Jean-Jacques Rousseau. Astfel că democraţia devine la Rousseau mai degrabă o manieră de luare a deciziei decât baza organizării societăţii. Paris 1993. Democraţia pe care o aveau în vedere teoreticienii secolului al XVIII-lea era o democraţie directă. “Deputaţii poporului nu sunt deci şi nu pot fi reprezentanţii lui. Dealtfel partidele ar trebui să-şi asume sarcina reprezentării intereselor.Tema I PARTIDELE POLITICE ŞI DEMOCRAŢIA După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. “ Nimic nu e mai primejdios decât amestecul intereselor private în treburile publice şi folosirea abuzivă a legilor de către guvernământ este un rău mai mic decât coruperea legislatorului. al XVIII-lea. Democratie : l’etat des lieux.”3 Rousseau accentuează mult mai intens pe noţiunea de suveranitate a poporului decât pe cea de democraţie şi aceasta pentru că suveranitatea este calitatea care defineşte regimul pe care îl viza.. dar care nu poate fi aplicat lumii moderne. Clistene l-a stabilit în Atena1. p 182 . Bucuresti 1957. consecinţă de neînlăturat a scopurilor practice.Ch. Cuvântul democraţie. ei nu sunt decât 1 John Dunn. căci doar “dacă ar exista un popor de zei s-ar guverna democratic. în La pensee politique. partidele nu pot să apară. Democraţie şi partidism 2. în sec.. Oamenilor nu li se potriveşte un guvernământ atât de perfect. Situation de la democratie. cit. în paralel cu Montesquieu. Pentru Jean-Jacques Rousseau care va realiza. Dar în acest punct Rousseau. Gallimard.

nici nu e lege. Ostrogorski. “ nu a reuşit să organizeze democraţia şi nici să doteze partidele cu o conducere cu adevărat democratică. Organizarea partidelor în scopul câştigării alegerilor la care participă din ce în ce mai mulţi cetăţeni. Moisei Ostrogorski.U. este numai la democraţia antică. însă acesta. p 222 6 Montesquieu. “ caucas-ul nu a înlăturat elementul plutocratic nici din consiliile partidelor. 5 . dar nu esenţa ”8. la o cotă cât mai înaltă. “O lege fundamentală a democraţiei este ca poporul să-şi facă singur legile. dar şi partidul în interiorul său. trebuie să se efectueze prin tragere la sorţi ca în Atena antică. Paris 1979. p 134 8 Moisei Ostrogorski.. puterea cetăţeanului şi să permită. 1.”5 Şi pentru Montesquieu democraţia nu putea fi decât directă. rezultatele 4 ibidem. nu se realizează nici un progres. Făcând o analiză a activităţii partidelor în Marea Britanie şi S. “ sufragiul prin alegere ţine de aristocraţie “7. este nedemocratică ducând la oligarhie şi personalizând liderii. democraţia trebuie să ofere suveranităţii poporului posibilitatea de a se manifesta nemijlocit. astfel încât sufragiul devine secundar în raport cu dreptul poporului de a legifera. ştiinţa politică s-a dovedit extrem de critică la adresa partidelor. creează stereotipii.. de exemplu. p43 9 ibidem. judeca sever partidele considerându-le un obstacol în bunul mers al democraţiei. propunându-şi să menţină.136 7 ibidem. pe de altă parte. pentru a-şi realiza esenţa. Paris 1979. Garnier-Flammarion. De altfel. Dar în schimb. Evoluţia spre scrutinul universal a obligat partidele să-şi construiască secţiunea electorală ( caucus-ul ). p. iar nu partidele ca atare. s-a realizat forma. organizarea acestora este nedemocratică. Pentru a fi democratic. Robert Michels schimbă oarecum modul de abordare. căci şi acesta este în egală măsură “ o lege fundamentală a democraţiei “. nivelează în egală măsură opinia publică. funcţionarea mecanismelor guvernării. Însă. dacă sistemul de partide analizat de Ostrogorski s-a dorit a fi expresia democraţiei.A.mandatarii lui şi nu pot să hotărască nimic definitiv. La începuturile sale... Seuil. De l’esprit des lois. pe de o parte. Ori. . p 180 5 ibidem. va ajunge la concluzia că. Orice lege pe care n-a ratificat-o poporul în persoană este nulă. p 51 . până la nivelul conducerii. nici dintre deputaţi”9. La democratie et les partis politiques. sufragiul. referinţa în epocă.“6 Dar nici problema sufragiului nu poate fi neglijată. Influenţa acestor teorii va face deci ca între partide şi democraţie să se deschidă o fractură. atrăgând atenţia că funcţionarea partidelor..

cel puţin teoretic. Însă “conducerea profesionistă înseamnă pentru democraţie începutul sfârşitului “. cit. apariţia unor indivizi care. Pentru Michels este evident că democraţia nu se poate consolida fără organizare.. Rousseau. Vertramensmann-ului (care continua să-şi exercite profesia şi nu se putea întreţine de pe urma funcţiei din partid) cu Bezirksleiter-ul (politicianul profesionist care trăieşte de pe urma partidului). “O organizaţie puternică are. mizând pe sugestibilitatea şi intoleranţa masei îşi asumă conducerea.”13 Astfel începe procesul ascensiunii conducerii profesionalizate în cadrul partidelor socialiste ( aceste fanatice ale organizării.. Flammarion. din raţiuni tehnic administrative şi tactice o conducere puternică. partidele au fost discreditate. mulţumită lenei şi banilor ei ( cetăţenii n. Dar el constată “imposibilitatea mecanică şi tehnică a guvernământului direct al maselor “. aceasta fiind opinia dominantă a observatorilor care le considerau ca un obstacol ce se interpune între 10 ibidem. de fapt. Les partis politique Essai sur les tendances olgarchiquee des democraties. 15 ibidem.. iar în ceea ce priveşte guvernarea. rigid.11 Căci dacă deciziile adunărilor populare limitează extinderea principiului delegării nu oferă însă “ nici o garanţie contra formării unui stat-major oligarhic “12. p 210 11 Robert Michels.14 Această conducere delegată a partidului are tendinţa să considere .s-au dovedit decepţionante. dezirabilă. Pentru a restitui partidului caracterul său esenţial de grupare a cetăţenilor. ca să-l parafrazăm pe Michels ). Ostrogorski crede că acesta trebuie să se transforme din partid-omnibus. al înlocuirii. în partid ad-hoc. delegarea ca pe o “ proprietate a sa”15. p 26 16 J. succesul a fost relativ. însă principiul organizării care face posibilă concentrarea forţelor pentru realizarea unor interese comune aduce cu sine alte pericole.. cu atât mai mult cu cât cetăţenii ce dispun de drepturi politice sunt în marea majoritate a cazurilor dezinteresaţi de treburile publice. la o cauză specifică “10. op. incapabil să se adapteze la fluxul vieţii politice. p 220 6 . “ care se va baza pe adeziunea inteligenţelor şi conştiinţelor la ceva bine determinat. p 9 14 idem.) sfârşesc prin a avea soldaţi pentru a înrobi patria şi reprezentanţi pentru a o vinde. Şi Rousseau când acuza delegarea reprezentanţilor avea în vedere un fenomen asemănător ”.J. după un timp. Puterea cetăţeanului s-a volatilizat.n. p8 12 idem 13 ibidem. Ideea că democraţia directă este. Organizaţiile devin oligarhice şi blochează procesele democratice.”16 Încă de la apariţia lor pe scena politică. Paris 1919. se întâlneşte şi la Michels. Guvernarea directă permite.

diversitatea opiniilor împiedicând procesul de legiferare. iar partidele sunt acum privite ca instituţii ale democraţiei.a locurilor din Parlament este posibilă doar prin existenţa partidelor politice. John Dunn consideră că trei ar fi beneficiile pe care democraţia reprezentativă le poate aduce: faptul că asigură guvernământ moderat.19 Legătura dintre partide şi democraţie. pentru că nici o democraţie nu funcţionează fără partide. pp.”20 Relaţia pozitivă este în măsură 17Daniel Louis Seiler. A. Partidele politice. cit. Negulescu. ajunse la putere abolesc pluripartidismul (ca în Germania hitleristă) sau reduc partidele la o obedienţă mimetică (cum a fost cazul Partidului ţărănesc în Polonia comunistă). reducând la absurd. Les partis politiques. dar organele reprezentative astfel desemnate nu ar mai putea lucra. se poate imagina un sistem de alegeri care să funcţioneze în absenţa partidelor. Chiar într-o democraţie directă. şi una negativă pentru că (democraţia ) permite ajungerea la puterea a unor partide cu vocaţie monopolistă. că oferă o doză de responsabilitate guvernaţilor şi că asigură o protecţie eficientă economiei de piaţă. Paris 1993. a ocupării . “Atunci când ştiinţa politică se debarasează de considerentele ideologice sau normative. cum este cea elveţiană. p 26 18 P. asumându-şi responsabilitatea pentru evoluţia acestora. nicăieri în lume nu există o democraţie care să nu se fondeze pe competiţia dintre partide. Într-un regim reprezentativ rolul partidelor este cu atât mai evident. p 45 19 John Dunn. 28-33 7 .”17 Optica se schimbă. deşi discutabilă din anumite puncte de vedere. Între partide şi democraţie pot exista două tipuri de relaţii.18 Sigur. Necesitatea alegerii reprezentanţilor. care. ca o frână în exercitarea democraţiei. Mai precis.P.. 1994. Relaţia pozitivă evidenţiază legătura indisolubilă dintre democraţie şi partide.guvernanţi şi guvernaţi. p 84-85 20 Seiler. fac posibilă alegerea între candidaţi. Editura Garamond. în absenţa formaţiunilor partizane nu există joc politic şi pluralism deci chiar esenţa regimului este anulată. rolul partidelor se manifestă cu ocazia procedurilor referendare când. Relaţia negativă dintre democraţie şi partide este ilustrată atunci când democraţiile se prăbuşesc ca urmare a acţiunii unor partide cu vocaţie monopolistă care. Buc. nu poate fi contestată. Daniel Louis Seiler considera că între partide şi democraţie există o legătură ce implică două componente semnificative. punându-şi resursele în joc (atât simbolice cât şi materiale). op. pentru a coagula opiniile. analiza fenomenului partizan va privilegia judecăţile factuale.deci .Colin. op. “Aceasta (relaţia nn) este una pozitivă. cit. se formează grupuri politice (cum este cazul ecologiştilor sau Partidul automobiliştilor)..

p.Deşi acestea existau şi înainte. Partidele politice asigură reprezentarea cetăţenilor şi conferă aleşilor legitimitatea necesară îndeplinirii funcţiei reprezentative. Senatul. exprimarea opiniei în mod liber atât de majorităţi cât şi de minorităţi. Buc. 1992. Opozitia. Tribunii au reprezentat un mod de instituţionalizare a opoziţiei în Roma republicană23. sistemul celor trei stări) şi teoria dreptului natural. Humanitas. Probabil cea mai importantă funcţie şi condiţie de realizare a unui regim parlamentar este opinia publică. trasaturile lui sunt: guvernarea este asigurata de o mare colitie a liderilor celor mai importnate segmente ale societatii. una a democraţiei. Isabel de Madariaga. putând să profeseze concepţii care să depăşească localismul strict în favoarea 21 modelul democraţiilor consociative il regasim in : Austria. 25-103 23 Ghita Ionescu. au fost unite într-un ansamblu la sfârşitul sec. XIX. Aspectul negativ al relaţiei despre care pomenea Seiler se referă la faptul că există situaţii în care partide cu fizionomie totalitară pot uzurpa regimul democratic odată ajunse la putere. Elvetia. Modelul democraţiei consociative21 care induce un rol esenţial partidelor este criticat ca facilitator al partitocraţiei. 22 Arend Lijphart. exista un drept reciproc de veto al subculturilor sau regula majoritatii concurente care protejeaza interesele minoritarilor. fără de care celelalte două funcţii rămân izolate de interesul şi voinţa cetăţenilor. p21 8 . ei bucurându-se de libera comunicare şi de accesul la informaţii şi nu în ultimul rând. XVIII şi începutul sec. Ceea ce se numeşte generic sistem reprezentativ cuprinde trei funcţii esenţiale: crearea legislaţiei şi controlul acesteia. Rolul partidelor este precis ilustrat într-un regim bazat pe reprezentativitate unde partidele asigură ocuparea locurilor în instituţia parlamentară. Democracy in Plural Societies: A Comparative Exploration. Yale University Press. Lijphart arată că în realitate modelul pe care l-a descoperit nu creează riscul ca puterea să fie folosită discreţionar de marea coaliţie deoarece ea nu poate funcţiona fără opoziţie22.să stabilească legătura evidentă care există între partide şi democraţie pentru că aceasta se bazează pe competiţia liberă între partide. Regalitate-nobilime. opinia publică trebuie să îndeplinească anumite condiţii indispensabile: să aibă ca fundament posibilitatea ca un număr mare de indivizi să se pronunţe asupra realităţii. sistemul pluralist al feudalismului occidental (disputele Biserică-Regalitate. Pentru a exista. 1977. Belgia. Pentru că “democraţia reprezentativă este regimul exclusiv al partidelor” orice criză a partidelor traduce o criză a medierii şi. implicit. grad ridicat de autonomie pentru fiecare segment in administrarea problemelor interne. Ceea ce astăzi defineşte regimul parlamentar este rezultatul asimilării unor moşteniri: a Greciei şi a Romei antice (unde au fost experimentate in nuce instituţii politice direct legate de cele contemporane: Ecclesia. reprezentativitate proportionala. procedurile juridice). iar conciliile o primă formă de organizaţii reprezentative. numirea şi destituirea guvernelor24. Olanda. Tribunii) a Bisericii catolice (de unde derivă o serie de proceduri: alegerile. În studiul său despre democraţia consociaţională.

treptat.intereselor comunităţii globale (stat sau societate). activitatea legislativă27. Orice iniţiativă individuală în domeniul politic are nevoie. pentru reuşita accederii la ele. cit. Existenţa partidelor politice facilitează manifestarea opiniei publice.cit. Cortesuri. în esenţă. purtând diferite denumiri (State Generale. dacă nu ar dezorganiza-o pur şi simplu. 35 26 Robert Michels. XVIII-XIX. regimul reprezentativ. La sfârşitul sec. p. dezvoltă sistemul de partide. exercitarea de presiuni asupra celor care deţin puterea politică. se transformă în autentice centre de putere. 49 9 . Chiar dacă forma de asociere va fi alta. majorităţile parlamentare se formează pe osatura partidelor concurente ce deţin influenţă. fiind un organism consultativ. op. Numai prin organizare sistematică se pot crea condiţiile de manifestare a conflictului politic. creând cadrul pentru confruntarea paşnică a diferitelor concepţii şi interese. indivizii pot participa la dezbaterea publică. Legătura dintre parlamentarism şi partidele politice este una cauzală.. Aceste elemente definitorii ale opiniei publice se agregă tot către sfârşitul sec. XVIII. pe fundalul schimbărilor sociale şi economice. XII. ca organe de reprezentare şi loc de desfăşurare a luptelor dintre partide25. ci şi pentru funcţionarea mecanismelor parlamentare. p. Deşi instituţia parlamentară apare încă din sec. pentru a fi transpusă în practică. soluţia constă în câştigarea unor poziţii de influenţă reală (a majorităţii) în corpurile legiuitoare sau. op. de mijloacele de acţiune ale statului şi. 24 ibidem. Existenţa partidelor politice este necesară nu doar pentru realizarea principiului reprezentativităţii. p.. din motive funcţionale. voinţa generală fiind exercitată prin dreptul de a legifera. Ori. funcţia ei se limita la realizarea consensului dintre guvernanţi şi forţele seculare sau religioase. In paralel cu procesul de formare a opiniei publice se desfăşoară schimbarea esenţială a funcţiei parlamentelor care. în realitate însă şansele lor de a influenţa opinia publică sunt limitate de precaritatea mijloacelor pe care le au la îndemnă.. grupurile politice prezente în Parlament vor funcţiona.p20 25 ibidem. iar succesul unei poziţii trebuie să aibă la bază solidaritatea dintre indivizi având interese identice26. Lipsa coeziunii oferite de partide ar îngreuna enorm. în special în Anglia şi în mod evident în sec. P. Nemaifiind posibilă renaşterea democraţiei directe. XVII. Negulescu. Această bază de conlucrare poate fi doctrinară sau numai de oportunitate. In principiu. parlamentele se manifestă ca sedii ale suveranităţii. tot ca nişte partide.. 6 27 P. cu mai puţine şanse. Parlament).

Isabel de Madariaga. “ Din momentul în care mai multe partide au legal dreptul să existe. regimul constituţional-pluralist şi regimul monopolist. Această stare democratică îşi avea originea în condiţiile istorice specifice care au făcut ca între locuitorii coloniilor britanice din nordul Americii să nu existe diferenţierile sociale de pe Vechiul Continent. “31 Rolul esenţial al partidelor se relevă şi din perspectiva analizei democraţiei ca regim.. Partidele au constituit soluţia necesară problemei ridicate de transformare democratică a societăţii.Este un fapt indiscutabil că partidele politice. ca instrumente legitime ale activităţii politice. democraţia era un regim al vremurilor îndepărtate. un regim de partide multiple în concurenţă e constituţional. odată cu acceptarea în sfera politicului a principiului reprezentării personale28. p. într-atât este de slabă şi de restrânsă partea lăsată pe seama administraţiei conştientă de originea ei populară şi dispusă să asculte de puterea de la care emană. XIX. Accepţiunea termenului de democraţie poate fi privită fie din perspectiva regimului politic definit prin suveranitate populară. se poate că el însuşi guvernează. credea Tocqueville. Tocqueville constata că “ starea socială a anglo-americanilor este eminamente democratică “29. În democraţia de tip american. 55 29 Alexis de Tocqueville. cit. Bucuresti 1992. după Restauraţia franceză. şi va duce la acordarea de drepturi politice tuturor cetăţenilor. op. 28 Ghita Ionescu. Raymond Aron foloseşte numărul partidelor existente într-un stat la un moment dat. Despre democratie in America. “ Poporul american participă la alcătuirea legilor prin alegerea legiuitorilor şi la aplicarea lor prin alegerea agenţilor puterii executive. desemnând însă starea egalitară a societăţilor moderne.. Humanitas. fie ca o stare a societăţii bazată pe egalitate. Această egalitate “va sfârşi prin a pătrunde în lumea politică“30 . Un partid are într-adevăr în definiţie drept obiectiv nu doar exercitarea puterii. iar cuvântul nu pătrunsese în limbajul comun. Dacă pentru Rousseau sau Montesquieu. datează de la începutul sec. p 92 30 ibidem. în accepţiunea lor actuală. sunt necesare reguli după care aceasta se desfăşoară. noţiunea de democraţie a început să pătrundă în limbajul politic obişnuit. pericolele pe care regimul reprezentativ le putea prezenta nu se manifestau tocmai datorită “ stării sociale democratice “. ci participarea la exercitarea puterii. Când sunt mai multe partide în concurenţă. p 99 31 ibidem. drept criteriu pentru construcţia celor două tipuri ideale de regimuri politice. După călătoria sa în America. din 1832. p 104 10 . ele sunt inevitabil în competiţie pentru exercitarea puterii. Deci.

A. Paris 1965. Montesquieu. se va produce mai întâi în S. J. fie pentru a realiza obiectivele unei clase. op. regimul tradiţional. fie de necesitatea păstrării unităţii naţiunii. Care este criteriul folosit de Raymond Aron pentru construcţia tipurilor ideale de regimuri politice? Explicaţi. iar acest acord nu se degajă spontan. Ce este democraţia în viziunea lui J. Paris 1990. şi apoi în Marea Britanie. 32 Raymond Aron.diferiţii candidaţi la exerciţiul legitim al autorităţii. Se poate deduce din pluralitatea partidelor legalitatea opoziţiei. În afara acestor două tipuri de regimuri. monopol justificat. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre Roussseau.33 Reprezentarea era privită ca un filtru care permitea delimitarea voinţei populare de pasiunile care ar fi putut să o tulbure. partidul politic modern. Care este legătura dintre parlamentarism şi partidele politice? 5. în funcţie de cazurile concrete.U. Noi cadre trebuiau stabilite ca să asigure noi legături între indivizi şi să organizeze masele electorale. p 47 11 . şi altele care le sunt interzise. Democratie et totalitarisme. cunosc mijloace pe care au dreptul să le folosească. Regimurile monopoliste se caracterizează prin monopolul acordat unui partid asupra activităţii politice legitime. Problema formării deciziilor colective nu le apărea “ părinţilor fondatori “ ca fiind de actualitate. Éssais sur les partis politiques.”32 Regimurile specifice ţărilor occidentale prezintă din această perspectivă o organizare constituţională a concurenţei paşnice pentru cucerirea şi exercitarea puterii.. cit. Pentru prima oară problema suveranităţii poporului a fost pusă într-un context concret de “părinţii fondatori“ ai Constituţiei americane. fără însă a aprofunda mecanismul care ar putea pune de acord voinţele individuale. p 108 34 Pierre Avril.A. Ostrogorski. I. Gallimard. p 74 33 Mosei Ostrogorski. cum ar fi Arabia Saudită. Alegerea populară presupusă de suveranitatea populară cere acordul unui număr considerabil de indivizi. egalitatea condiţiilor ( mai întâi a celor de participare politică. şi Marea Britanie vor determina apariţia unei forţe politice noi. Payot. ia în considerare şi un al treilea tip. privind viziunea lor asupra democraţiei? 3. Al doilea aspect al democraţiei. Care este relaţia dintre democraţie şi partide politice la Robert Michels? 4. Aron. evoluţiile din S. imprimând o nouă coeziune societăţii politice.Subiecte de verificare 1.U. Rousseau? 2. Deşi cu traiectorii diferite. sau măcar pentru influenţarea ei. care caracterizează acele state care au instituţii ce nu s-au transformat sub impactul modernizării. inevitabil unele se află în opoziţie.34 Apariţia democraţiei a distrus vechile cadre ale societăţii politice. mai apoi egalitatea şanselor ). Dacă mai multe partide au dreptul să existe şi dacă nu sunt toate la guvernare în acelaşi timp.

Care sunt regimurile monopoliste? 12 .6.

partidele impun direcţiile de acţiune ale aparatului guvernamental şi controlează cele mai importante ieşiri din sistem. Aflat în centrul vieţii politice a regimurilor reprezentative.35 Abordările teoretice sunt însă relativ recente. Încă Aristotel în "Statul atenian" vorbea despre “partide"36. 1992. Se poate în acest sens vorbi de partide în sens larg ( cele care au existat până în sec. Iaşi.Tema II ORIGINEA ŞI DEFINIREA PARTIDELOR POLITICE După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. XVIII ) şi de partide în sens restrâns ( specifice epocii moderne şi contemporane ). ea permite analizarea unor grupuri politice cu organizare. Ele produc lideri şi mobilizează suportul public de care aceşti lideri au nevoie constituind elementul central al întregului aşezământ politic iar în cele din urmă. Prin urmare. p. 7-8 36 Aristotel. dar desemnate prin aceeaşi denumire. modelând astfel intrările în sistemul politic. Editura Agora. in Revista de filosofie. 1. La democratie et l’organisation des partis politiques. Tom 19. prima lucrare de ştiinţă politică referitoare la partide fiind scrisă abia la începutul secolului XX (Moisei Ostrogorski. Distincţia între istoria şi preistoria partidelor politice este productivă. Modele de clasificare Preocuparea pentru cercetarea fenomenului partizan a debutat aproape în acelaşi timp cu naşterea partidelor moderne. fără însă a da lămuriri în ce priveşte activitatea lor. în acest capitol vor fi utilizate datele ştiinţifice care relevă atât elementele care au stat la baza agregării formaţiunilor partizane moderne cât şi traiectoria pe care au evoluat. Dimensiunile definirii partidelor politice 3. Originile partidelor politice 2. 35 Ovidiu Trăsnea. Rezultatele acestor eforturi de cercetare oferă astăzi o descriere exhaustivă a sistemului partidist. pp. 1972. partidul politic are atât o preistorie cât şi o istorie de aproape două sute de ani. era vorba mai degrabă de "facţiuni" decât de partide în sensul contemporan al cuvântului. 27 13 . Statul atenian. Vol. Motivaţia cercetării porneşte de la premisa că partidele politice sunt piese de bază în funcţionarea democraţiilor fiind principalele mijloace de agregare ale intereselor şi valorilor diferitelor segmente sociale. 1902). Conceptul de partid politic. structură şi funcţionare diferite.

U. p 48 14 . Dispunând de o structură şi organizare foarte slabe. 29 38 Pierre Avril. istoria sa este mult mai recentă. în sec. astfel că dezvoltarea partidelor nu a putut urma aceeaşi traiectorie ca în lumea anglo-saxonă. p. 37 Johan Huizinga. Editura Meridiane. 1993. şi Marea Britanie este exemplară pentru a putea examina transformarea relaţiilor dintre partide şi democraţie. proclamarea independenţei şi adoptarea Constituţiei. elemente străine teoriei reprezentativităţii. partidele se consolidează încă din secolul XIII. al XVII. revoluţia din sec. informaţiile despre partide se înmulţesc. Dacă preistoria fenomenului este îndelungată. Chr. chiar când Ostrogorski îşi publica lucrarea. s-a încheiat prin reconcilierea principiului legitimităţii cu cel al reprezentativităţii (King in Parliament ).38 Apariţia partidelor parlamentare britanice.Dacă datele despre secolul IV a. în Statele Unite alegerile primare deveneau o regulă a desemnării candidaţilor. precum "Guelfii" şi "Ghibelinii" sunt implicate totuşi direct în lupta pentru putere.simultan. ci rezultate ale schimbărilor din structura socială a societăţii occidentale. de exemplu. de a cărei realizare depinde legitimitatea regimului şi integrarea politică. al XVIII-lea. Partidele moderne sunt produsul interacţiunii între regim şi instituţii. în Franţa şi Şţările de Jos îşi fac apariţia în secolul XIV"37. Revoluţia franceză a pus însă. însă în realitate acestea nu corespund schemei clasice de definire a partidului politic. Bucuresti. Căci un lucru este sigur. s-a înscris în cadrul prestabilit şi a determinat modalităţile de exercitare a suveranităţii sub forma partidului majoritar care sprijinea guvernul. respectând “ regulile jocului “ să nu degenereze într-o luptă a facţiunilor. dar care în Franţa va urma o evoluţie contrară. În Marea Britanie. fiind legată în mod intim de parlamentarism. cit.. analiza evoluţiei partidelor în S. tentaţia de a defini ca partide facţiunile boiereşti ce îşi dispută puterea în ţara Românească şi Moldova în secolele XVI-XVII este mare. op. Dealtfel. au dus la o situaţie care a generat destul de repede apariţia partidelor. Problema legitimităţii regimului trebuie să fie rezolvată astfel încât să se poată dezvolta competiţia între partide care.A.A. cele două condiţii .. "In Italia. Este tendinţa care se va dezvolta în Statele Unite şi în Marea Britanie. partidul politic este un produs al Occidentului pornit pe drumul capitalismului. ele nefiind strict conjuncturale.U. aceste proto-partide. fondate pe suveranitatea poporului. sunt sumare odată cu sfârşitul Evului Mediu.lea. Amurgul Evului Mediu. Cu toată critica făcută de Ostrogorski. În S.legitimitatea şi guvernământul popular .

În literatura de specialitate. reforma electorală din Anglia. Primele grupuri parlamentare au fost grupuri locale ce reuneau. Anglia a experimentat prin Whigs şi Tories primele partide. Spre deosebire de modelul britanic care s-a născut din parlamentarism. Îndeobşte se consideră că motorul esenţial al apariţiei grupurilor parlamentare l-ar fi constituit doctrinele dar faptele nu confirmă acest model. sau LaPalombara şi Weiner. din 1823. cel american a fost inspirat atât de realitatea socială a ţării cât şi de existenţa unor grupări cu viziuni distincte în ceea ce priveşte guvernarea. pe parcursul dezbaterilor se va manifesta şi o orientare doctrinară. Din această perspectivă partidele sunt acele organisme care realizează legătura dintre grupurile parlamentare şi comitetele de alegeri. Apărute în cadrul regimului reprezentativ. Aşa a fost cazul în Constituanta franceză de la 1789 când deputaţii bretoni se organizează într-un partid incipient. un element perturbator. De asemenea. experienţa istorică şi politică franceză. alături de cea britanică şi americană. ele desfăşurându-şi activitatea atât în cadrul parlamentelor alese. cât şi în cele cu reprezentare ereditară (Dieta poloneză). este cea de-a treia care marchează debutul modern al fenomenului partizan. Ca apariţie. partidele introduc aici. mai degrabă un club. Din perspectiva instituţională propusă de Maurice Duverger emergenţa partidelor moderne este legată de parlamentarism. grupările federaliste şi cele democrat-republicane americane au creat elementele primelor partide de reprezentare populară. În aceste condiţii se punea problema articulării între partidul parlamentar şi organizaţia extraparlamentară. autori precum Maurice Duverger. Problema coeziunii grupurilor parlamentare este una viu disputată la nivel teoretic. Treptat. Dacă. Mecanismul genezei partidelor politice luminează în primul rând problema originii electorale şi parlamentare a partidului. atunci când depăşesc spaţiul parlamentarismului şi capătă o organizare extraparlamentară. pe baza vecinătăţii geografice pe deputaţii care altfel se simţeau izolaţi. Alţi autori însă. grupul parlamentar este anterior comitetelor electorale. cum ar fi Daniel Seiler.Geneza fenomenului partidist ne sugerează că acesta se dezvoltă clar în condiţiile unor instituţii preexistente şi necontestate. consideră că fenomenul partizan în forma în care este el cunoscut astăzi începe mult mai devreme în SUA pe fondul luptelor politice care au pregătit războiul de independenţă al coloniilor americane. plasează momentul de apariţie a partidelor de tip modern imediat după Reform Act. iar în momentul în 15 .

factorul interes. caz în care realegerea devine elementul catalizator. el coordonează activitatea parlamentarilor săi. op.40 Odată apărute cele două elemente. grupul parlamentar şi comitetul electoral.care Constituanta se mută de la Versailles la Paris. din faza formării filialelor în toată ţara se naşte şi conducerea extra-parlamentară a partidelor. 29 16 . Alături de factorii locali şi doctrinari a existat. Dreapta nu a ignorat insă această tendinţă şi a trecut la adoptarea modelului pentru a-şi conserva influenţa. la care se adaugă dezvoltarea sentimentelor egalitare şi voinţa de a schimba elitele societăţii tradiţionale. p. ceea ce desemnează de fapt naşterea partidelor politice moderne. membrii clubului se vor reuni în sala conventului Sfântului Iacob39. dar urmăreşte şi dezvoltarea contactelor cu propriile comitete electorale. În această fază grupul joacă un rol esenţial.. grupurile parlamentare s-au mai format şi prin sprijinirea unui ministeriabil. Căci. cit. partidele trec la extinderea influenţei prin crearea de noi comitete electorale în zonele unde acestea nu existau. Apariţia comitetelor electorale este legată de extinderea sufragiului şi atragerea electorilor. fidelii săi din corpul legiuitor organizându-se spre a-şi impune favoritul. fie din motive doctrinale. Din acest moment evoluţia partidelor va depinde din ce în ce mai mult de activitatea filialelor. p. Această perspectivă oferă posibilitatea estimării gradului de centralizare sau descentralizare a partidelor. . fie pentru a obţine compensaţii. De altfel. respectiv evaluarea influenţei exercitate de parlamentari în raport cu "şefii interni" în conducere. Treptat. raportul se transformă dintr-unul personal intr-unul instituţional. Anumite grupuri parlamentare au avut un caracter mai mult sau mai puţin clar de sindicat cu scopul menţinerii membrilor săi în parlament. 39 Maurice Duverger. Comitetele se transformă din organizaţii periodice în organizaţii cu caracter permanent şi iau forma filialelor. apariţia comitetelor electorale a făcut posibilă prezentarea noilor elite capabile să concureze cu cele tradiţionale. Odată ce aspectul instituţional prevalează şi în legătură directă cu dorinţa de exercitare a puterii. diversele comitete erau federalizate prin intermediul aleşilor din cadrul grupului parlamentar. de care depinde reînnoirea mandatelor. dezvoltă o legătură permanentă. 25-26 40 ibidem. Iniţiativă de stânga. şi nu trebuie neglijat. În fine.

prin ce se diferenţiază de alte organizaţii şi care este scopul şi misiunea asumată. este necesară definirea corespunzătoare a acestora. Un asemenea tip de definiţie are un caracter vag. Introduction a la politique. O altă manieră de creare a unui partid este prin transformarea unui cenaclu intelectual. Chiar şi în cazul partidelor cu origine parlamentară şi electorală pot apare elemente exterioare precum societăţile de gândire. influenţa grupurilor parlamentare este puternică. Intr-un număr de cazuri. apariţia unui partid este legată de preexistenţa unor instituţii care îşi vor orienta activitatea pe un făgaş electoral şi parlamentar. Perioada contemporană privilegiază o definiţie "realistă" a partidelor. 1986. Dalloz. p. însă abia cu anul 1899 ele vor fuziona în Partidul Laburist şi mişcarea socialistă va deveni una din componentele esenţiale ale bipartidismului englez în secolul XX. dar în general biserica se retrage din sfera confruntării politice încât popularitatea sa să nu cunoască scăderi semnificative şi. două organizaţii politice muncitoreşti. partidele politice se mai pot origina şi în spaţiul extra-legislativ. mai coerente şi mai disciplinate. Jean Marie Pontier. Cultele religioase pot de asemenea iniţia procesul de cristalizare a unui partid politic. 201 17 . şi anume intenţia de a cuceri puterea. Cel mai citat caz pentru a exemplifica un asemenea tip de apariţie a partidelor este cel al Partidului Laburist din Marea Britanie care se naşte drept urmare a deciziei luate la Congresul din 1899 al Trade-Unions-urilor (moţiunea Holmes). în momente nodale. corespunzând. la acest punct. Există. Paris. să poată interveni ca moderator între diferiţi concurenţi. Benjamin Constant considera că un partid "este o reuniune de oameni care profesează aceeaşi doctrină politică"42. 32 42 Apud Charles Debbasch. Din această 41 ibidem. însă acesta reuşeşte foarte rar să obţină o bază electorală în condiţiile sufragiului universal. Partidul Muncitoresc Independent şi Societatea Fabiană. partidele cu origine extra-parlamentară fiind mult mai centralizate. p. în general. dar cu influenţă submodestă. In cazul primelor. cluburile populare sau gazetele cu influenţă41. fenomen numit de Maurice Duverger "originea exterioară a partidelor politice". în special pe continent.În afară de originea parlamentară şi oarecum posterioară acesteia. Odată lămurit aspectul originii partidelor politice. Definirea partidului politic cunoaşte o evoluţie continuă încă din primele decenii ale secolului XIX. pornind de la preocuparea esenţială a acestora. cel puţin două probleme esenţiale de clarificat: ce este un partid politic. Existau deja.. primelor decenii ale secolului XIX. Diferenţele dintre cele două tipuri de partide (cu origine parlamentară şi electorală) sunt semnificative.

Partidele sunt rezultatul unei lungi evoluţii şi riscul prezenteismului în analiza activităţii lor poate duce la concluzii eronate. dar şi în funcţie de finalitatea sa-cucerirea totală sau parţială a puterii. A. Cele care reprezintă acţiunile par a fi cele mai rezonabile şi acceptabile pentru că iau în considerare diferenţele de clasă sau de statut.n. Problemele republicanismului democratic. Bibl. op. pe când cel de-al doilea este un element necesar al unui sistem funcţional.45 Distincţia esenţială dintre facţiune şi partid ţine seama că prima reprezintă un fenomen disfuncţional.44 O importantă distincţie trebuie operată între conceptele de facţiune şi partid. Cluj 1994. Pentru o mai bună caracterizare a partidului politic se pot desprinde două criterii de definire ce privesc aspectele sale juridice şi sociologice. de principii şi de acţiune.. concepte care uneori au părut să semnifice acelaşi lucru. Probleme de sociologie politica. Floare albastra. În Federalist 10. 28 18 . Dimitrie Gusti după ce insistă asupra asocierii libere a cetăţenilor în funcţie de interese şi idei comune şi accentuează pe obiectivul cuceririi puterii. Madison. Cele personale sunt fondate pe prietenie sau pe ură ( sentimente ce nu pot fi neglijate în analiza coeziunii grupurilor politice ) şi se nasc cu mare uşurinţă în statele mici. 78-80 45 Apud Pierre Avril. de pasiune sau de interes ( s. pp. Acest tip de definiţie este mult mai satisfăcător.46 Partidul poate redeveni facţiune când nu-şi mai îndeplineşte rolul şi când. p28 46 R. Hassing. care sunt uniţi şi mânaţi de un impuls comun.43 În definiţia pe care o dă partidului. Bucuresti 1975. clică şi facţiune. p. caracterizând partidul atât ca grup organizat pentru participarea la viaţa politică. fiind strâns asociat parlamentarismului ca structură indispensabilă a democraţiei ce face posibilă selecţia candidaţilor. în mod obiectiv predomină caracterul său de “ parte “ în defavoarea exprimării unui interes mai suplu şi mai larg. astfel ca interesele membrilor săi să se poată realiza. ) potrivnic drepturilor altor cetăţeni sau intereselor permanente şi generale ale comunităţii “. consideră facţiunea “ un număr de cetăţeni. reprezentând o majoritate sau o minoritate. Facţiunile reale se bazează pe o contradicţie între sentimente sau interese şi pot fi de trei feluri: de interes. Editura Politica. Sociologia natiunii si a razboiului. Apostrof. Hume scria în eseul său asupra partidelor că facţiunile pot fi de două feluri: personale şi reale. Bucuresti 1995. 43 Ovidiu Trasnea. 96 44 Dimitrie Gusti.perspectivă este secundar elementul doctrinar sau cel de reprezentare.cit.F. Hassing. p. deosebeşte partidul de camarilă.M.

op. op cit. 204 48 Joseph LaPalombara. Political Parties and Political Development. 1966). a cărui activitate se exersează în cadrul statului. din punct de vedere sociologic. Fenomenul partizan are rădăcini adânci în istorie însă naşterea partidelor politice moderne este rezultatul unui proces relativ recent. p. p. cea de-a treia perspectivă pune în evidenţă naşterea partidelor ca expresie a unui proces general de modernizare (LaPalombara. Maurice Duverger exprima astfel acest lucru: “După cum oamenii poartă mereu amprenta propriei lor copilării. Weiner. neacceptând nici un fel de altă perspectivă . altele sunt monopoliste. Myron Weiner. în J. În funcţie de premisele formării partidelor ştiinţa politică a propus trei tipuri de perspective pentru abordarea genezei formaţiunilor partizane. între care cucerirea şi influenţarea puterii rămâne esenţială.asupra modului de realizare a Interesului General. adică. Această concepţie comună nu este obligatoriu o doctrină. În teoria politicii există mai multe ipoteze cu privire la definirea. a partidelor. Traiectoria pe care au evoluat partidele stă sub semnul momentului constitutiv. Myron Weiner (ed. în calitatea sa de şef recunoscut47..cit. Apariţia partidelor politice în forma modernă a fost posibilă atunci când au existat anumite condiţii cu valenţe constitutive. 1966. partidul este privit ca organizaţie cu roluri şi funcţii specifice. p. Princeton University Press. In calitatea sa de asociaţie ce grupează un anumit număr de persoane cu opinii asemănătoare asupra modului de realizare a Interesului General. Abordarea instituţională leagă procesul de formare a partidelor de extinderea sufragiului şi a rolului adunărilor parlamentare.).în afara celei proprii . Din perspectiva sociologică. dorind să convingă electoratul. The Origin and Developement of Political Parties. LaPalombara. Într-o frază sugestivă. care s-a maturizat în cea de-a doua jumătate a secolului XIX. în acelaşi timp necesare şi suficiente. tot aşa partidele sunt profund influenţate de originea lor”. Preocuparea pentru geneza formaţiunilor politice este esenţială pentru construirea întregului demers de cercetare a partidelor şi sistemelor de partide. acceptă înfrângerea şi trag consecinţe din aceasta. Una din cele mai influente are în vedere patru criterii. ea se poate rezuma la dorinţa de a face să parvină o anumită persoană la putere. Partidele se opun în ceea ce priveşte susţinerea unui tip sau altul de perspectivă asupra Interesului General. abordarea istorică atribuie apariţia partidelor unor situaţii de criză. xxiii 19 .6 49 Maurice Duverger.Din perspectivă juridică partidul apare ca un tip de asociere particular. Unele se dovedesc pluraliste. pentru a stabili dacă avem a face cu un partid sau cu un alt fel de organizaţie politică48. Jean-Marie Pointier.49 Fără o deplină înţelegere a mecanismului care a generat 47 Charles Debbasch. partidul are ca principal element concepţia comună care reuneşte indivizii pentru a face posibilă victoria punctului lor comun de vedere.

mai este nevoie ca organizaţia să fie completă în sensul că trebuie să se întindă de la nivelul central pană la eşaloanele locale. All. acest criteriu realizează deosebirea dintre un partid 50 George Voicu. clientelele. credinţă. Bucureşti. De fiecare dată când opinia publică este pusă în faţa marilor probleme de bază. Suplinitorul partidului în sens modern. doctrină. se elimină clicile. partidele politice pot fi fondate de un şef charismatic.50 Însă structurarea partidelor în forma actuală se stabileşte abia în a doua jumătate a secolului trecut.emergenţa partidelor politice este imposibilă analiza diferenţelor structurale şi a cauzelor care au determinat proliferarea lor în anumite spaţii. opinie. facţiunile sau camarilele. există un consens al autorilor care s-au ocupat de studiul sistematic al fenomenului partizan de a plasa geneza acestuia spre sfârşitul sec. Literatura de specialitate a consacrat numeroase definiţii ale partidului politic. Inventariind trăsăturile definitorii ale organizaţiilor partizane. Acestea cunosc o evoluţie de la viziunea lui Benjamin Constant pentru care partidul politic era o asociaţie de oameni ce profesau aceeaşi doctrină la Kelsen care în zorii secolului al XX-lea considera partidul o grupare de oameni de aceeaşi poziţie politică care luptă pentru a-şi asigura o influenţă veritabilă asupra gestionării afacerilor publice sau Max Weber ce se apropie de ceea ce va fi perspectiva realistă când definea partidul ca o organizaţie structurată politic care participă la lupta pentru putere. 1997. În definiţiile date partidelor politice se remarcă prezenţa unor constante. 9 20 . Trei sunt elementele care revin obsesiv în aceste definiţii: (1) partidul politic este o asociaţie de tip liber voluntar. Pluripartidismul. protopartidul. În pofida deosebirilor de abordare a fenomenului partidist. reprezintă forma neinstituţionalizată a cadrului de reglare a conflictelor şi divergenţelor exprimate la nivelul societăţii. (3) în numele căruia acţionează pentru a cuceri puterea (total sau parţial) prin intermediul alegerilor şi pentru a o exercita în mod nemijlocit. “Se poate afirma că naşterea lor (partidelor) este legată de sensul modern de partid politic (înainte de apariţia lor). astfel. p. Mai aproape de zilele noastre Georges Burdeau propunea ca prin partid să definim grupul de indivizi care promovează aceeaşi orientare politică şi pentru aceasta fac efortul de a o impune cât mai multor cetăţeni urmărind să cucerească sau cel puţin să influenţeze puterea politică. XVII şi începutul celui următor. bineînţeles. idei sau vederi politice). Joseph LaPalombara şi Weiner au stabilit existenţa a patru trăsături ireductibile ale partidelor. în sensul ca ea ar trebui să aibă o durată de viaţă mai mare decât durata de viaţă a liderilor săi: în acest fel. (2) având drept liant un proiect politic (ideologie. trebuie ca organizaţia să fie durabilă. ea tinde să se cristalizeze în jurul a doi poli opuşi”. dar în această situaţie ele trebuie să facă dovada că au capacitatea de a supravieţui şi după dispariţia liderului.

În privinţa criteriului participării indivizilor la viaţa politică. poate fi identificat un cerc guvernamental – în condiţiile în care partidul se află la putere – cercul parlamentar – când partidul are reprezentare parlamentară. Primul se referă la sistemul de instituţii complexe dispuse pe verticală . prin acest criteriu partidele se disting de cluburi. Astfel. chiar dacă au multiple schimburi informaţionale cu exteriorul. care rămân în general închise în ele din punct de vedere organizaţional. al liderilor. electorii fiind mai instabili decât aderenţii pentru că ei sunt mai sensibili la felul în care partidul îşi îndeplineşte misiunea pentru care s-a angajat în alegeri. Paralel cu această distincţie se mai poate realiza încă una în funcţie de existenţa diferitelor cercuri care luptă pentru putere în interiorul partidelor. singur sau cu alte partide. evoluţia numărului de electori şi a numărului de aderenţi nu au obligatoriu o legătură. în sistemul politic existent sau într-un sistem politic nou. 21 . identificaţi de către Duverger drept indivizii care sunt favorabili partidului dar care rămân în afara lui. Tipul de structură nu este însă unic ci. El arată că există cercuri concentrice care măsoară gradul de participare şi de solidaritate politică. a fost o preocupare constantă în analiza fenomenului partizan. Schema clasică de abordare a acestui subiect este cea propusă de Maurice Duverger care identifică două criterii pentru clasificarea partidelor din această perspectivă: criteriul organizaţional şi cel al participării individuale. se modifică de la un partid la altul. la nivel local şi/sau naţional. În el este inclus cercul aderenţilor – membri de partid .(congrese. acestea din urmă căutând doar să influenţeze puterea nu s-o deţină. în sfârşit. fidelitatea lor este limitată. Primul cerc este cel al simpatizanţilor. secretariate ) cât şi pe orizontală ( comitete. fie acestea şi politice. comitete naţionale. cercul partizan care reprezintă maşina cu personalul adiacent şi. Duverger propune motivul cercurilor pentru analiza structurilor de partid51. acest criteriu diferenţiază partidele de grupurile de presiune. în sfârşit.politic şi un simplu grup parlamentar. Duverger mai identifică şi un cerc al electorilor arătând că. comisii) care instituie cel puţin statutar criteriul separării puterilor într-o manieră care să limiteze folosirea puterii în mod discreţionar de către lider. cercul local. Dimensiunea formală. Analiza structurii partidelor politice a dimensiunii organizaţionale. organizaţiile partizane manifestă dorinţa de a căuta sprijin popular atât la nivelul militanţilor cât şi al alegătorilor. Cel din urmă cerc este al propagandiştilor. care reprezintă categoria profesionalizată a partidului. partidele trebuie să dovedească voinţa deliberată de a exercita în mod direct puterea.care îl încorporează pe cel al militanţilor – cei care îşi asumă lupta partizană. Prin urmare. birouri. consilii.

Partidele cu origine extraparlamentară sunt cercetate de Duverger pornind de la analiza acţiunii pe care o exercită organizaţiile exteriore (politicului) : societăţile filosofice. dimensiunea ideologică este într-un fel mai puţin edificatore pentru conceptul de partid politic. Activitatea Societăţii Fabiene a ilustrat influenţa pe care a exercitat-o societatea filosofică în constituirea Partidului Muncii pornind de la un grup de intelectuali care au avut un rol deosebit în constituirea partidului. Structurile exterioare care au stat la baza constituirii partidelor exercită o influenţă permanentă asupra partidelor pe care le-a creat. Identitatea doctrinală se relevă însă mult mai clar prin aceea că fiecare partid se poziţionează pe un eşicher ideologic din nevoia de delimitare faţă de un alt partid. În tipologia propusă de sociologul german există trei tipuri de dominaţie: tradiţională. 1992. Politica ca profesie sau vocaţie. ca şi cele laburiste. Dar o influenţă asemănătoare celei exercitate de Sindicate au avut-o şi Cooperativele Agricole. Grupurile şi asociaţiile care stau la baza alcătuirii celei de-a doua categorii de partide sunt destul de numeroase şi variate. cluburile. pp. chiar dacă partidele agrariene. Conflictul politic intern se naşte dintr-o criză de legitimitate fapt ce determină partidele să facă eforturi pentru a convinge că programele lor sunt cele mai bune şi. Naşterea partidului Laburist Britanic este un exemplu elocvent în acest sens.Dimensiunea teleologică este intrinsec legată de înţelegerea formelor de dominaţie şi de legitimitate propuse de Max Weber. ele sunt îndreptăţite să ia puterea. oricum ceea ce în teorie se dovedeşte a fi suficient de clar. ca ideal-tipuri destul de greu de regăsit în realitatea socio-politică.52 Emergenţa şi legitimitatea puterii trebuie căutate în acest ultim tip de atitudine. Bucuresti. Autorul consideră că există numai trei relaţii ale cetăţeanului cu puterea pe care se fundamentează legitimitatea. au o răspândire limitată în general. în practică nu se poate aplica întotdeauna. prin urmare. 25-27 22 . xviii 52 Max Weber. şi legal-raţională. ziarele. Se admite că distincţia dintre partidele cu origine electorală şi cele externe nu se poate stabili foarte riguros. obişnuinţa de a respecta rutina şi trecutul. Dimensiunea ideologică. Spre deosebire de dimensiunea structurală şi teleologică. De pildă. p. charismatică. Duverger aminteşte şi despre rolul masoneriei în 51 Ibidem. încrederea într-un şef salvator şi supunerea faţă de un ansamblu de reguli definite ca raţionale şi legale. activitatea Sindicatelor este bine-cunoscută iar majoritatea partidelor socialiste au fost create direct de acestea. Dar pe cât de inconsistentă poate fi ideologia la un partid sau altul totuşi partidele capătă o identitate doctrinală pe care o folosesc în acţiunea politică. Anima. şi anume.

cele ale partidelor radicale şi liberale formate din sindicalişti. în Peter Mair (ed.constituirea Partidului Radical în Franţa. ci calitatea lor. spre deosebire de casucus. p. ele au o capacitate maximă de extensie şi de recrutare de noi membri iar numărul membrilor este mai important decât calitatea factorului uman. cele ale partidelor conservatoare formate din grupuri de aristocraţi industriaşi bogaţi. “Caucus and Branch. De asemenea.53 Deşi este uşor de făcut o astfel de deosebire în teorie. The West European party System. este greu de sesizat în practică o realitate de acest gen. ele au o funcţie de 53 Maurice Duverger. Pe de o parte. Poate fi luat în calcul şi Serviciul Militar. partidele bazate pe caucus-uri sunt partide de cadre. Filiala reprezintă. şi a multor partide liberale europene. iar cele bazate pe filiale sunt partide de masă. precum şi faptul că grupurile şi asociaţiile secrete au stat la baza formării anumitor partide. 40-45 23 . În cazul partidelor de masă.) . Identificarea acestor două categorii de partide reprezintă piesa de rezistenţă a analizei partidelor politice realizată de Duverger. Deosebirea dintre partidele de masă si cele de cadre este ilustrată de modalitatea de finanţare. jurnalişti. de asemenea. ci de structură. filialele sunt vitale pentru acest scop fiindcă finanţarea se face prin cotizaţii. Diferenţă dintre cele două nu este una de număr de membrii. În cazul partidelor de cadre. greu de identificat în realitate Diferenţa între cele două tipuri de partide corespunde unei separări între substructuri sociale si politice care a apărut o dată cu introducerea votului universal si corespunde în mare parte distincţiei între stânga şi dreapta politică sau clasa de mijloc şi clase sociale. pp. Filiala este mai redusă din punct de vedere teritorial decât caucusul datorită legăturii pe care o stabileşte cu membrii. Ca formă de organizare se apropie de un tip arhaic de structură de partid. aceasta este doar o parte a unui întreg. mica industrie. filialele au o structură permanetă şi nu semipermanentă. finanţarea este datorată în primul rând notabililor şi nu cotizanţilor obişnuiţi. Oxford University Press. Cadre Parties and Mass Parties”. un element de bază dar care este mai puţin independent în comparaţie cu caucusul. Partidele structurate pe filiale sunt mai centralizate decât cele bazate pe caucusuri. În sfarşit. Adică. Ca expresie a influenţei exercitate de clasele superioare. 1990. pe de altă parte. La sfârşitul secolului al XIX-lea existau două tipuri de caucusuri. La nivel structural. scriitori. De asemenea. ele sunt ideal tipuri în sens weberian. caucus-ul este format dintr-un număr mic de membri dar ceea ce contează nu este mai ales numărul. influenţa bisericii poate fi considerată semnificativă în anumite ţări. avocaţi.

un partid se defineşte printr-o organizare durabilă. partidul de tip “catch-all”.54 Partidele de acest tip nu sunt partide de reprezentare individuală .ca cele de masă. Din punct de vedere social sunt extrem de eterogene. Deţinerea sprijinului popular ca ultim criteriu permite realizarea distincţiei dintre partide şi cluburi sau societăţi de gânditori. Acest criteriu distinge un partid de un grup de interese. Pot exista. introducând criteriul modului de votare. Weiner (eds) Political parties and Political development. Princeton University Press. partide ce dispun numai de eşalon local (partide regionale). În primul rând. 184 24 . în formula “catch-all-parties” pot fi atat partide de stânga. deci care încearcă să adune cât mai mult electorat. Deşi este o inovaţie socialistă. “Ele sunt mai degrabă partide inter-clase”55. “The transformation of the Western European Party System”. În sfârşit. Acest criteriu este util pentru a face distincţie între partide moderne şi protopartide sau grupuri de clientelă. El identifică trei categorii de partide: partidele de notabili. ca Uniunea Democraţilor pentru Republică (UDR). 55 ibidem. fără o identitate ideologică precisă. Duverger a susţinut şi existenţa unui partid intermediar între partidele de masă şi partidele de cadre şi acesta este partidul indirect. adică are o speranţă de viaţă superioară celor a conducătorilor săi. Tipologia lui Duverger a cunoscut îmbunătăţiri de-a lungul timpului. pot exista situaţii când grupuri de interese se transformă. adică un partid care “apucă”. in LaPalombara. Jean Charlot a propus o tipologie mai simplă. Voinţa deliberată a conducătorilor locali şi centrali de a exersa puterea defineşte al treilea criteriu de caracterizare a partidului. partidele de militanţi şi partidele de alegători. “agaţă” tot. Duverger a propus încă o clasificare a partidelor în : partide suple (care nu au o disciplină de vot) şi partide rigide (care au o disciplină de vot severă). filiala a fost preluată de dreapta şi de centru.sau de mare integrare socială . nici un partid nu-şi recrutează membrii din rândurile unui singur strat social. în partide (cazul Partidului Laburist britanic). Kirchheimer a pus în evidenţă faptul că. Astfel. în realitate. Astfel. în urma succesului. însă.ca cele de cadre . Nu este un autentic partid acela care nu dispune de o organizare structurată la eşalonul local. Otto Kirchheimer a semnalat existenţa unui nou tip de partid în perioada interbelică. 1966 pp. Un al doilea criteriu îl reprezintă organizarea perfecţionată la toate eşaloanele. unică. p. 177-200. 54 Otto Kirchheimer. totuşi.educaţie politică dar şi de execuţie. Pornind de la ideile lui Duverger. cum este cazul Partidului Social-Democrat German (SPD) cât şi de dreapta.

situaţia din 1796 să nu se mai repete. Astfel.”56 Chiar dacă această organizare extraparlamentară a partidelor era exterioară ordinii constituţionale. Alegerea candidaţilor a creat o cerere la care organizaţia a răspuns prompt.O definiţie minimală a partidului politic oferă Giovanni Sartori care consideră că “ un partid este orice grup politic care se prezintă la alegeri şi este capabil ca prin intermediul acestora să-şi plaseze candidaţii în funcţii publice. Caucus ( care desemnează o reuniune politică. între cei doi existând un conflict*57. Datorită partidelor. Dacă ideea de partid apare în Marea Britanie (cum vom arăta mai jos. merită a fi reţinute fiindcă aceste două ţări au cunoscut acest tip de tensiuni şi le-au rezolvat prin integrarea politică a partidelor extraparlamentare în instituţiile preexistente. şi cărora adversarii le spuneau în derâdere democraţi ( ei acceptând eticheta şi denumindu-se republicani-democraţi ) au votat atât preşedintele cât şi vicepreşedintele. în Statele Unite. Adams. p. preşedintele ales. era un federalist. astfel încât experienţa Adams Jefferson să nu se mai poată repeta. care îşi ziceau republicani în amintirea lui Platon şi a democraţiei greceşti. alegerile cetăţenilor pot fi făcute cu eficienţă. Aceste alegeri au marcat intrarea partidelor în cursa pentru prezidenţiale şi au pus problema disciplinei de vot. la votarea Constituţiei. Pentru alegerile din 1800. Partizanii săi. un antifederalist. Procesul se derulează în trei timpi: apariţia Caucus-ului. pentru că alegerea era modul normal de acces la funcţie. a Convenţiilor şi a alegerilor primare (Primaires).A. Parties and party systems. în sens modern. Clivajul fondator al sistemului politic american a fost cel ce opunea federaliştii. Experienţele S. antifederaliştilor. În 1796. partidele şi-au dobândit legitimitate integrându-se în regimul reprezentativ. Jefferson. aceasta nu era mai puţin legitimă. dintr-o raţiune practică şi anume. denumirea venind de la apariţia în 1763 a Caucus Club-ului din Boston-laborator al revoluţiei americane ) reprezintă o reuniune prin 56 Giovanni Sartori. la problema raportului partid-facţiune). fiindcă se considera expresia directă a cetăţenilor reuniţi. iar vicepreşedintele. Cambridge University Press. realitatea sa se manifestă. Legitimitatea pe care partidele au dobândit-o a contribuit la întărirea legitimităţii regimului reprezentativ însuşi. Primii vor avea câştig de cauză în 1787. 25 . ci ai confederalismului.U. 64 57 * Antifederaliştii nu erau adepţii modelului statului unitar. şi Marii Britanii. urmărind obţinerea unei cât mai largi autonomii pentru statele Uniunii şi o cât mai mică putere pentru guvernul federal. îşi pregăteşte adepţii astfel încât. Cambridge 1976. Apărea atunci necesară concilierea celor două forme de manifestare astfel încât să nu fie pusă în cauză legitimitatea regimului însuşi. Jefferson.

ce reunea organizaţiile locale ale partidului. În cazurile analizate mai sus. care vor grupa în jurul lor mai ales statele industrializate din nord. este legată de sufragiul majoritar uninominal 26 . reacţie împotriva influenţei boss-ilor care coordonau activitatea partidului. în Marea Britanie. forma cea mai generală de participare politică.. lărgirea democraţiei venind mai târziu. vor forma în anii ‘50 ai sec. Datorită lărgirii participării electorale partidele sunt obligate să se intereseze de organizarea lor la nivel local. sunt un tip de alegere în interiorul partidelor a candidaţilor la alegerile generale.A. candidaţii la alegerile guvernatoriale şi prezidenţiale. carte în 1877 vor înfiinţa Federaţia Naţională Liberală. este un revelator al democraţiei. la consacrarea partidului democrat ( noua denumire pe care republican-democraţii şi-o luau pentru a sublinia apropierea de problemele common-man-ului ). Ele pot fi: deschise-dacă toţi cetăţenii cu drept de vot pot participa indiferent de afilierea politică. În 1840. începută prin Reform Act-ul din 1832 când electoratul ajunge să reprezinte 7% din populaţia ţării şi când celebrele oraşe putrede dispar din peisajul politic englez. care va găsi în Abraham Lincoln liderul ideal. Federaliştii. s-au întors şi împotriva acestora. Primarele. Cei dintâi vor fi liberalii. sunt de evidenţiat ratele scăzute ale participării la vot. În Marea Britanie procesul de apariţie al organizării extraparlamentare a partidelor este legat de lărgirea accesului la vot. tipul de sistem electoral adoptat. evoluţia sistemului de partide şi stabilitatea lui. acestea organizează convenţii pentru desemnarea candidaţilor. Caucusurile devin organizaţii locale şi începând din 1824. şi continuă prin legile din 1867 şi 1885. sistemul convenţiilor se impune definitiv. Problema sufragiului este strâns legată gradul de democratizare. Sistemul desemnării directe a candidaţilor de către electori. influenţează sistemul de partide. problema reprezentării a avut rolul de impuls. Convenţia Naţională devine organul oficial al partidului. Alegerile prezidenţiale din 1828 vor duce prin desemnarea lui Andrew Jackson ca preşedinte. pentru că de ele este vorba. votul universal masculin al populaţiei albe era deja în vigoare în majoritatea statelor de la 1840. Este evident că problema participării la vot. şi se întruneşte o dată la patru ani. Dacă în Statele Unite democraţia a fost cea care a avut o influenţă dominantă în apariţia partidelor. va duce la o democratizare a structurilor organizaţionale. Critica democratică a caracterului oligarhic al Caucas-urilor. care a dus la apariţia convenţiilor. şi închise-dacă doar membrii de partid sunt admişi la vot. În S. când se ajunge la votul universal masculin.U.care se propunea electorilor. dar chiar în cadrul sufragiului universal. XIX. partidul republican. astfel încât. Dealtfel.

Les partis politiques. Paris 1979. p307 59 ibidem.într-un tur. Dar dacă reprezentarea proporţională permite o mai bună reprezentare a stării de opinie a electoratului. întrebuinţează aceste clasificări. El considera că “scrutinul majoritar într-un tur tinde spre dualismul partidelor“58 iar “scrutinul majoritar în două tururi sau reprezentarea proporţională tinde spre multipartdism“. A. Ce este caucus-ul? 58 Maurice Duverger. din perspectiva studiilor empirice dar şi dintr-o perspectivă metodologică.Colin.pp. socialişti. Subiecte de verificare 1. criticile unei părţi a specialiştilor. Care este relevanţa analizei istoriei şi preistoriei partidelor politice? 2. II. p331 59 Daniel-Louis Seiler. Cum au apărut grupurile parlamentare? 4. PUF. Pentru o analiză a rolului şi locului partidelor politice în interiorul sistemelor democratice. Care este semnificaţia interacţiunii între regim şi instituţii? Problema legitimităţii. buna lor funcţionare depinzând de numeroase alte variabile cum ar fi: tradiţia.33-51 27 . sistemele electorale sunt în fapt simple instrumente. Paris 1983. 3. Alţi autori. Sistemul mixt care. Descrieţi dimensiunile după care se pot analiza structurile partidelor politice. Rolul tipului de sufragiu a fost considerat de Maurice Duverger ca putând defini “ aproape o lege sociologică “. . Care sunt diferenţele dintre partidele cu origine parlamentară şi cele cu origine electorală? 5. cu amendamentele de rigoare. Însă. în proporţii diferite. tipologiile ştiinţifice constituie un element indispensabil. clivajele specifice. liberali. cât şi formarea majorităţilor necesare guvernărilor stabile. Dezbaterea privind sistemul de vot este strâns legată de lărgirea democraţiei. pare a rezolva într-o manieră acceptabilă atât problema reprezentării alegătorilor în organele legislative. dându-le mai multă coerenţă şi integrând excepţiile. conservatori şi extrema dreaptă partidele şi alianţele lor. dar. 7. adică a acelei clasificări care împarte în şapte categorii . ea prezintă serioase inconveniente în ceea ce priveşte stabilitatea şi autoritatea guvernelor.comunişti. ea rămâne încă de actualitate. Care este tipologia partidelor politice formulată de Duverger? 8. structura socială. Unii autori60 consideră că astfel se poate depăşi “ iluzia cunoaşterii imediate “. Stabilitatea guvernelor ce rezultă ca urmare a aplicării scrutinului majoritar uninominal întrun tur este evident injustă. Principalul impediment al acestui sistem electoral este legat de nereprezentarea acelui segment din electorat care a votat contra candidatului învingător.59 Această clasificare a suferit mai ales în ultimele două decenii.. combină cele două tipuri de scrutine enumerate mai sus. Partis et familles politiques. agrarieni. Care sunt trăsăturile definitorii ale organizaţiilor partizane_ 6.

Reluând critica făcută de Alain61. (2) dualismul creează ambiguitate . Paris. în afară de Germania în celelalte state cu un astfel de sistem. sistemul de două partide şi jumătate identificat de Blondel este de asemenea un mod de a nega dualismul pentru că. ce clasifică partidele în funcţie de dimensiunea-cadrul reprezentată de clasa socială. el consideră că poziţia centrală a liberalilor radicali este reală doar în Anglia. există autori care îi contestă rolul absolut. Seiler propune revizuirea dualismului pornind de la felul în care Blondel a identificat cele şase mari familii politice. Daniel Louis Seiler a subliniat faptul că folosirea clivajului nu trebuie absolutizată deoarece implică un număr mare de excepţii. 61 O critică întemeiată pe trei dimensiuni: (1) etnocentrismul. între cele unidimensionale aflându-se clasica opoziţie stânga-dreapta. 1993. clivajul european stânga/dreapta este util pentru înţelegerea democraţiilor occidentale. cel mai popular clivaj. deşi legat de tradiţia politică franceză nu trebuie extins fară rezerve. deşi este cel mai cunoscut şi cel mai folosit nu se bucură de cea mai mare precizie ştiinţifică. unul dintre aceştia fiind Duverger. Stein Rokkan şi tipologia clivajelor 3. Acest clivaj unidimensional. Originile familiilor politice Tiplogiile ştiinţifice pot fi unidimensionale şi pluridimensionale. În acelaşi timp. partidul mai mic nu este de centru. 62 Daniel Louis Seiler. p. Clivajul stânga/dreapta 2. ci din tabăra adversă. În secolul trecut cei doi poli aveau o relevanţă parlamentară fără să fie delimitată şi o semnificaţie socială. (3) presupune un număr mare de excepţii. este cel stânga-dreapta.62 El arată că istoria politică americană traduce dualismul profund al vieţii politice dar nu are nimic în comun cu binomul stânga/dreapta. Dualismul are mulţi susţinători în literatura politologică. Utilizarea clivajului stanga/dreapta este de dată recentă. dar şi alternativa marxistă la acest dualism.Tema III CLIVAJE POLITICE ŞI SOCIALE După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Clivajul este astăzi util pentru explicarea unei vieţi politice diversificate. El se originează în Revoluţia Franceză (1789) când. El a început să aibă şi o semnificaţie socială abia la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX printr-o departajare tot mai accentuată a valorilor şi atitudinilor politice pe axa respectivă. Armand Collin. Les Partis Politiques.38 28 . În opinia sa. Totuşi. această formulă permitea distincţia între adepţii noului regim (reformatori) şi cei ai regelui (conservatori). În pofida relativităţii doctrinale. Astfel.

asemenea tendinţe cu valenţe asociative au evoluat către construcţii ideologizante. iar problema înnoirilor punea faţă în faţă adepţii noului şi vechiului regim.Germania şi Scandinavia. cât şi la cel al disputelor dintre valorile asumate de indivizi sau de grupuri. 38-40. deşi simplificatoare. Tensiunea dintre modernizare ( cu apelul la progres. ori poate tocmai de aceea. cu toată ambiguitatea pe care o conţine. extraordinar de rezistentă. clivajul care Îi separa pe susţinătorii transformărilor de cei ai ordinii. liberali. Evoluţia spre o diviziune bipolară a câmpului politic. Folosirea clivajului stânga/dreapta pentru analiza sistemului de partide din est trebuie privită cu prudenţă. agrarieni. într-o lume în care schimbarea se accelera. cele două pot fi considerate complementare. ea se va dovedi. devenind cadru de referinţă al dezbaterilor politice di democraţiile de tip european.63 Clivajul a fost utilizat în mod exagerat. “The Formation of Party Cleavages in Post-Communist Democracies”. iar adversarii lor în stânga.447-448 29 . pp. Party Politics 1:4. exprimă conflictul politic atât la nivelul confruntării dintre forţele politice. ) va fi elementul constant al disocierilor dintre stânga şi dreapta. viitor etc. extrema dreaptă.64 Noţiune corelativă. Analiza nu poate fi considerată valabilă fiind exclusivistă şi punctată de ambiguităţi. economic şi mental . Stânga şi dreapta nu pot explica excepţiile numeroase care există şi care ţine de cultura şi atitudinea politică.condiţionate social. deşi specific umană. la care face constant referire ) dă consistenţă unor clivaje cu o lungă existenţă în viaţa şi cultura europeană. din raţiuni de simplificare a dezbaterilor. conservatori. corespunzând logicii bivalente atât de bine înrădăcinată în conştiinţa europeană. morală etc. separaţia dintre stânga şi dreapta îşi are originea într-o şedinţă a Constituantei franceze din august 1789. a căpătat consistenţă în perioada tranziţiei de la medieval la modern. Herbert (1995). deci. că distincţia dintre conservatori şi creştin democraţi nu se verifică decât în Germania pentru că dacă se aplică principiul concurenţă-complemetaritate. stânga politică ( care nu poate fi gândită decât în raport cu o dreaptă. Dând expresie opoziţiei arhetipale dintre bine şi rău. ) şi conservare ( tradiţii. Odată apărută aceasta distincţie. 64 Kitschelt. când. creştin-democraţi. de o manieră care a condus la stabilirea unei clasificări a familiilor politice în şapte categorii – comunişti. Influenţa unor predispoziţii . 63 ibidem pp.spre anumite atitudini intelectuale şi valorizarea politică a acestora. adepţii conservării puterilor regelui au trecut în dreapta preşedintelui Adunării. Dintr-un început se va manifesta. socialişti. Paralel cu deschiderile democratice din secolele XVII-XVIII.

Globus. Existenţa axei stânga dreapta rezultă dintr–o necesitate a introduce într–o piaţă de opinii larg deschise. tocmai de aceea regimurile cu puternică tendinţă bipartidistă. a partidelor ca fiind de dreapta. Bipartidismul. Atitudinile etico–culturale se asociază acestora dar într–un grad mai mic”67 65 Philippe Braud. alegeri electorale şi atitudini economico–sociale formează ansamblul de interrelaţii cel mai semnificativ al comportamentelor şi atitudinilor ce pot fi calificate de stânga. Paris. Pe bază aceloraşi dat analizat prin metoda analizei ierarhice autorul conchide “Sentimentul de a se situa la stânga. 1990. Valeurs du tempes present. Italia. p. Statele Unite) ea este mai puţin evidentă decât în altă parte. dacă li se prezenta un indicator cu şapte poziţii spaţiale (de la extrema stângă până la extrema dreaptă trecând prin centru majoritatea acceptă să se autopoziţioneze pe scară. în sistemele net multipartidiste (Franţa. În medie 20 % din cei chestionaţi au refuzat să se poziţioneze. pe de o parte şi a liberalismului economic şi a orientări de dreapta per de altă parte” 66 Pentru Guy Michelat nu există nici o îndoială că autopoziţionarea acoperă adeziunea la ansambluri structurate de opinii. chiar anarhică. Bucureşti.Critica dualismului stânga-dreapta pleacă de la premisa că aceasta este strâns legată de o tradiţie franceză. Grădina deliciilor democraţiei. Aceasta se manifestă pe de o parte printr– o identificare. în verificarea adeziunilor destul de concretă a indicatorilor de proximitate partizană cu indicatorii de poziţionare pe scară. Presses de al Fondation natioanale des sciences politiques. în Franţa în 1987 59% din alegătorii care îşi zic apropiaţi de UFD se declară de dreapta şi 32% de centru 71% din alegătorii PS se reclamau de la stânga sau de la centru stânga (contra 21% de centru sau 2% de centru dreapta). De altfel.” în CEVIPOF. de centru sau de stânga sau de extreme. Etienne Schweisguth “L’élécteur français en question. de exemplu. P 90.65 De exemplu. Elveţia. 30 . PUF. P. “A la recherche de la droite” în CEVIPOF. cit. Le Français et la politique. Spania. şi pe de o parte. nu se pliază pe acest dualism decât cu foarte mare dificultate. 1983. 66 Gerard Grumberg. 52. Olanda) i se acordă o mare atenţie.60. p. (Marea Britanie. Totuşi. Explorând datele anchetei SOFRES–CEVIPOF Gerard Grumberg şi Etienne Schweisguth au scos în evidenţă “legătura puternică a liberalismului cultural şi a orientări de stânga. dacă nu există răspunsuri de genul: “Asta nu înseamnă nimic” sau “Nu sunt nici de stânga nici de dreapta”. După sondajul SOFRES–CEVIPOF (mai 1988) 67% dintre cei anchetaţi considerau că noţiunile de stânga şi de dreapta nu spun mare lucru. op. în general uşoară şi familiară. 67 Guy Michelat. Din contră. Paris. Există corelaţii între poziţionarea indivizilor pe axa stânga dreapta şi adeziunea lor la valori foarte generale. La nivel european distribuţia pe ţări a poziţiilor pe scară mapare în Jean Stozel. 72. un principiu de ordine şi clasament.

73. cit. op. primul fiind totuşi mai discriminant decât al doilea. Acest gen de analize are meritul de a scoate în evidenţă reprezentări ce sunt caracteristice culturii politice analizate. Ca să fim mai precişi. Confruntaţi cu chestionare anchetaţii ştiu. Cel puţin trei motive explică fenomenul: partidele sunt ele însele divizat în interior în privinţa analizei problemelor societăţii şi a soluţiilor. că nu trebuie să îşi afirme adeziunea la propoziţia “În societate trebuie să fie o ierarhie de şefi”. funcţie de gradul lor de educaţie şi de politizare. 31 . un ataşament mai mare faţă de cuceririle sociale caracterizează stânga economico–socială în timp ce respingerea mai pronunţată a etnocentrismului şi a autoritarismului. Faţă de situaţiile concrete şi nu de principiile generale simpatizanţii de stânga şi suporterii dreptei au de multe ori aceleaşi reacţii. Rezultatele lor se cer însă interpretate cu prudenţă deoarece o cunoaştere perfectă as atitudinilor politice şi că pot fi prin aceasta făcute previziuni în legătură cu comportamentul electoral sau cu cel politic în general. deci. inconştient sau nu. ca subordonat sau ca superior. ci numai false probleme. nici asupra atitudinilor sale concrete ca părinte al elevului. mai reprezintă o împărţire permanentă a scenei politice…?” ca “marxismul impunea necesitatea unei ideologii antimarxiste. Alegătorii la rândul lor nu au o viziune clară. Dar de aici nu se poate deduce nimic asupra comportamentelor sale efective într– o situaţie ierarhică. Axa stânga/dreapta nu permite decât o foarte aproximativă apropiere de opinii într–o oarecare situaţie şi de posibile treceri la acţiune. atitudinile de stânga ar fi adeziunea la liberalismul cultural şi ostilitatea la liberalismul economic.68 Un individ care doreşte să îşi decline identitatea “de stânga” ştie. nici să creadă despre şcoală “că ar trebui înainte de toate să dea sensul efortului şi al disciplinei”. . Referitor la clivajul stânga/dreapta Karl Popper îi răspundea 1991 lui Giancarlo Bosetti la întrebarea “dreapta şi stânga îşi mai păstrează sensul. din această cale exista o confruntare între două ideologii de–a dreptul demenţiale. În spatele lor nu exista nimic real. Ceea ce eu este gradul de cunoaştere a universurilor 68 Philippe Braud. Pe de altă parte gradul scăzut de cunoaştere a doctrinelor. Ceea ce ancheta măsoară simbolice ale stângii şi ale dreptei. o încredere mai mică în economia de piaţă. o mai mare permisivitate sexuală caracterizează stânga etico–culturală.Astfel.. p. care sunt răspunsurile bune în privinţa canoanelor în vigoare în universurile simbolice ale stângii şi ale dreptei. a platformelor şi programelor partidelor lasă alegătorilor o marjă de eroare în aprecierea conduitei formaţiunii politice favorite. o mai puternică înclinaţie spre un rol intervenţionist al statului.

Politologul norvegian a analizat clivajele din perspectiva a două revoluţii fondatoare: revoluţia naţională şi revoluţia industrială. a schimbării paşnice a majorităţilor parlamentare şi a guvernelor. fiind reticentă la ideea de schimbare sau de reformare a societăţii.70 În general. Dreapta politică are ca teme predilecte naţiunea. 1998. la privatizare . în 1763 Michel Adanson publica Familii de plante.101-107 32 . Dreapta a reprezentat de la început orientarea spre conservare. pp. economice şi sociale relativ stabile. Lecţia acestui secol. New York. În funcţie de tendinţă. Election. sunt multiple. Bucureşti. inadecvarea acestui clivaj la anumite situaţii politice specifice. Oslo 1970.atunci când au avut loc naţionalizări. demonstrează. O interesantă contribuţie în acest sens o reprezintă teza celor patru clivaje fundamentale elaborată de Stein Rokkan. pe de altă parte economice. menite să permită realizarea competiţiei. conceptul deja era acceptat. una sau alta din aceste valori poate fi privilegiată în raport cu celelalte. pe de o parte politice. Din revoluţia naţională s-au născut clivajele centru-periferie şi Stat-biserică. pe care acestea încearcă să-l completeze.”69 Sistemul două partide şi jumătate pus în discuţie de Jean Blondel. Conceptul de familie politică are avantajul de a constitui o referinţă generică la un ansamblu de valori şi de tradiţii comune pentru a explica dinamica la care jocul democratic şi evoluţiile electoratului obligă partidele politice. în botanică. Individul este deasemenea o temă ce caracterizează un tip de discurs de dreapta. Parties. Este. poate mai indicat să vorbim de familii politice care caracterizează lumea contemporană . dar în cele mai multe cazuri el este greu de interpretat din această perspectivă. 51 70 Stein Rokkan. de asemenea. stânga şi dreapta definesc două tipuri de atitudini.nădăjduiesc … este să se reuşească restabilirea unei liste de priorităţi a lucrurilor ce trebuiesc realizate în cadrul societăţii. Recursul la tipologiile multidimensionale nu însemnă abandonarea principiului dualist. Ideologia desemnează aici o gamă foarte mare de referinţe şi valori de la care se reclamă partidele politice. de aceea. pentru ca apoi acest concept să fie preluat de 69 Karl R. iar din revoluţia industrială au evoluat clivajele rural-urban şi patron-angajat. Deşi semnificaţiile pe care ideea de conservare le-a avut s-au modificat. statul. tradiţia. astfel. Specific dreptei economice ar fi încrederea şi referinţa constantă la economia bazată pe liberă iniţiativă. Familia este un concept folosit în taxonomie de mai multe secole. Diferenţierile dintre partidele politice. Ar trebui ca micul partid-arbitru să fie de centru. dreapta descrie un tip de valori politice. În secolul al XVIII-lea. Popper . spre păstrarea tradiţiilor. la retragerea statului din problemele societăţii. Nemira. Sunt invocate deseori două tipuri de distincţii: ideologice şi organizaţionale. Citizen. p.

LyCoFac . Paris. Aceste clivaje sunt: centru-periferie. 1 Cele 4 clivaje ale lui Stein Rokkan 71 Daniel -Louis Seiler. În discursul ştiinţific metoda inventată va avea urmări. ea va deveni model al oricărei clasificări posibile. fiind ilustrată în mod strălucit de Stein Rokkan cu teoria sa privind cele patru clivaje ce stau la originea partidelor vesteuropene. cealaltă. Pentru Rokkan partidul devine o formă de organizare universală în strânsă legătură cu diviziunile sociale ce caracterizează fiecare ţară la momentul demarării procesului de structurare a sistemului de partide. p.71 Se pot identifica două tradiţii teoretice privind familiile politice: una explică configurarea forţelor politice plecând de la structurile sociale.72 Pentru Rokkan apariţia şi dezvoltarea partidelor corespunde cu 4 perioade de modernizare din istoria europeană. cit. p. căreia îi ataşează diferite aspecte instituţionale. pentru a clasifica disciplinele culturii şi lingvistica au recurs la utilizarea conceptului de familie lingvistică. deja evocată de noi mai sus. 73 Stein Rokkan. Les démocraties occidentales. 1994. abia în anii ’80 ai secolului XX.Cuvier sau Darwin. Édition.F. 72 Hanspeter Kriesi. Diferenţa între Rokkan şi Duverger constă în aceea că al doilea are tendinţa de a deduce configuraţia sistemelor de partide plecând de la cadrul instituţional.. utilizarea în domeniul studiului partidelor politice. A fost nevoie de încă un secol pentru ca modelul taxonomic al familiei să-şi găsească. 33 . limbă naţională-latină Controlul secular-control religios al educaţiei de masă Nivel al tarifelor pentru produsele agricole. în special legate de apariţia statului-naţiune şi de revoluţia industrială. pleacă de la analiza unidimensională (tip stânga-dreapta). 131. Economica. Secolul XX Clivaj Centru-periferie Stat-biserică Rural-urban Miză Religie naţională supranaţională.L. coordonată de Daniel-Louis Seiler. în La politique comparée en question. În secolul al XIX-lea teoria cunoaşterii. 214. rural-urban (land-industry) şi patron-angajat (owner-worker) şi sunt expresia unor momente critice ce au apărut în procesul de modernizare. controlul-libertate pentru întreprinderile industriale Integrare naţională angajament revoluţionar internaţional Patron-angajat Fig . stat-biserică.C. Classifications et taxonomies: essai de reconstruction. După 1789 Revoluţia industrială. 1994.73 Moment critic Reformacontrareforma Secolele XVI-XVII Revoluţia democratică. Secolul XIX Revoluţia rusă. . op.

în cazurile în care statul controlează biserica pot fi distinse state protestante sau state mixte din punct de vedere religios. fie se aliază cu biserica catolică. revoluţia democratică şi revoluţia industrială au drept consecinţă opt modele teoretice ce pot fi regăsite în sistemele de partide specifice diferitelor state europene. pp.74 Diferitele familii politice ce îşi au originea în secolul XIX-lea au reuşit să se implanteze. Care sunt criticile aduse dualismului de către Seiler? 2. Revoluţia industrială ilustrează şi ea o dualitate ce se manifestă la nivelul forţelor care au contribuit la apariţia şi consolidarea statului-naţiune. Este importantă utilizarea axei stânga-dreapta în analiza sistemului de partide? De ce? 3. “partidele-teritoriu” sau “partidele americane” (ultimele două reprezentând pentru Meny adaptarea clasificării tradiţionale la critica pe care Seiler a făcut-o “iluziei cunoaşterii imediate “. Reforma. Explicaţi schema clivajelor propusă de Stein Rokkan. Descrieţi cele două tipuri de atitudini definite de clivajul stânga-dreapta? 4. comuniştii (care pot fi clasificaţi ca o variantă radicală a socialismelor la Yves Meny sau drept o familie politică aparte la Hugues Portelli). marile curente politice ale secolului XX .Subiecte de verificare 1.liberalii.ibidem.constituie un ansamblu ce se recompune permanent. cu şanse diferite. se produce din momentul în care concurenţa politică se orientează în funcţie de clivaje.Formarea partidelor politice. Pentru cazurile în care statul este aliat cu biserica catolică se poate. în toate statele europene. ceştin-democraţii şi socialiştii . conservatorii. Reforma. Elemente active ale europenizării. 132 . Rokkan propune o clasificare a forţelor politice ce decurg din confruntările produse de primele trei momente critice.136 34 . prin includerea ecologiştilor. III. regionaliştilor şi a “catch all parties”). în funcţie de autori. prim moment critic. pune în evidenţă două tendinţe: fie statul controlează biserica naţională. 74 . La acestea se mai adaugă. de asemenea. Revoluţia democratică dezvoltă baza constituită de reformă: astfel. în sensul modern al termenului. face distincţia între statele care au cunoscut experienţa revoluţiei secularizante şi cele ce nu au cunoscut o asemenea experienţă. Aceste forţe pot cunoaşte o dominată rurală sau una urbană.

Aderenţii reprezintă a treia formă de manifestare a identităţii de opţiuni dintre indivizi şi organizaţiile partidiste. Prin acest termen se desemnează forma cea mai slabă de ataşament faţă de partid. 75 Maurice Duverger. Tipologii clasice ale partidelor politice 3. dintre ei recrutându-se conducătorii partidului. de la legături slabe la foarte puternice. În campaniile electorale fac propaganda partidului (campanii de afişaje. care posedă carnet şi plătesc cotizaţie. Aceşti 'funcţionari' sunt plătiţi în funcţie de criteriile proprii fiecărui partid78. 165 77 Charles Debbasch. anume aderenţii activi. p. Fenomenul instituţionalizării partidelor politice 2. ei sunt în permanenţă în serviciul partidului. p. Militanţii. dar evoluţia partidelor de cadre a făcut posibilă includerea acestora în structura lor77. Jean Marie Pontier. diferite tipuri de raporturi graduale se disting. 152-153 76 ibidem. participă la reuniunile publice şi.. Ei consacră o parte a timpului lor liber pentru a executa deciziile conducătorilor. op. Ei manifestă interes faţă de partid.174-176 35 .. p.Tema IV TIPOLOGII ALE PARTIDELOR POLITICE După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. varsă o sumă în contul partidului sau îşi depun semnătura pe anumite manifeste sau apeluri emanate de la acesta76. Clasificarea sistemelor de partide Regrupând persoane de aceeaşi opinie. a patra categorie de persoane cu rol în activitatea partidelor. Aceştia sunt membri de partid. Unii dintre militanţi devin adevăraţi funcţionari de partid. partidul se dovedeşte a fi o convenţie (un contract) între acestea. ocazional. sunt o parte a aderenţilor. p. Prima categorie de indivizi legaţi de un partid prin opiniile lor sunt electorii partidului. Aceşti electori sunt persoane care de obicei votează cu partidul. op. cit. scrisori de invitaţii la reuniuni). pentru a vinde ziarele partidului ori pentru a recruta noi membri. op. Într-o perioadă mai îndepărtată. Legăturile stabilite între membrii de partid pot fi mai mult sau mai puţin stricte. aderenţii erau consideraţi ca reprezentanţi ai "partidelor de masă".cit. A doua categorie de participanţi la viaţa de partid sunt simpatizanţii.cit.205 78 Maurice Duverger. Emergenţa partidului cartel 4. dar care juridic nu sunt membrii şi nu participă la viaţa de partid75.

în general. ce anterior nu acţionaseră în cadrul partidului.. reprezentarea intereselor. în general. iar Neil McDonald cinci funcţii: asigurarea periodică a guvernării.. cu ajustările de rigoare. intermedierea între guvernanţi şi guvernaţi. p. În epoca actuală.210 36 .cit. în realitate decizia luându-se la nivelul liderului. funcţiei şi de maximizarea a acestora.200-225 80 apud Charles Debbasch. se acceptă. dirigenţii apar ca o 'elită' sau 'clasă politică'. sistemul majoritar uninominal permite un control mai mare decât cel proporţional pe liste. p. Astfel. regional sau local este legată de tipul de scrutin. interesele care i-au propulsat. de observat. însă. Rolul partidelor a variat în scurta istorie de două sute de ani a acestor organizaţii. Se poate spune că. situaţia este inversă. reală sau aparentă. că funcţiile partidelor politice depind de natura acestora şi de regimul politic. activitatea partidelor fiind esenţială pentru întreaga societate. unele partide beneficiază de o conducere colectivă. instrument de cucerire a puterii80). În măsura în care conducerea are stabilitate şi dispune de o oarecare influenţă asupra sau chiar exercită puterea publică. Aceştia reprezintă partidul în discuţiile cu alte partide sau cu puterile publice. În secolul trecut. Nu totdeauna aceştia provin din rândurile militanţilor. op. determinând strategia pe termen lung şi tacticile politice în probleme de politică curentă79. două funcţii primordiale: exprimarea clară a voinţei populare prin vot şi educaţia politică.A cincea. selecţia candidaţilor. Este necesar. În ce priveşte structura sa. reprezentarea opiniei publice. rolul lor era redus deoarece participarea cetăţenilor la viaţa publică era minimă iar funcţiile statului puţin numeroase. rolului. categorie de oameni legaţi de viaţa şi activitatea partidelor sunt conducătorii. prin ajustarea decalajului inevitabil dintre opinia publică şi opinia de partid. conducerea poate fi colectivă sau individuală şi. şi ultima. uneori preferându-se persoane cu influenţă. Jean Marie Pontier. Tendinţa lor naturală va fi aceea de reproducere a locului. Deşi în privinţa funcţiilor partidelor nu există unitate de gândire (David Apter propune trei funcţii: control asupra executivului. Conducătorii (dirigenţii) sunt responsabili de activitatea partidului. Organizarea periodică a alegerilor permite exprimarea voinţei colective şi încadrarea politică a opiniilor prin structurarea acestora spre temele de dezbatere politică şi doctrinară. poate mai important. însă puterea acesteia poate fi doar aparentă. recrutarea candidaţilor. Influenţa asupra aleşilor la nivel central. cât şi încadrarea aleşilor astfel încât ei să se găsească într-o relativă independenţă de alegători şi să respecte. 79 ibidem.

Politique comparee.Funcţia de educare politică are drept scop pregătirea alegătorilor pentru a-şi exercita responsabilităţile. (doar cincizeci de ani de funcţionare). Această caracteristică priveşte. p. Vechimea este o formă de legitimare a partidelor prin experienţa şi rezultatele acţiunii lor. Ca organizaţii. Esenţială este însă stabilitatea lor. Fortza Italia. Ea presupune acţiunea de informare. Les groupes politiques dand leur envirennment. instituţionalizarea sa este precară. în anumite condiţii. în J. Traitee de science politique. p437 37 . Vechimea se repercutează negativ asupra instituţionalizării noilor partide. Instituţionalizarea partidelor politice. partidele se afirmă drept câmpuri de luptă şi de forţă. perioadele de stabilitate. drept sisteme mai mult sau mai puţin închise de relaţii concurenţiale între agenţi interesaţi de posibilitatea de a folosi 81 Yves Meny. dovedeşte că marketingul politic poate propulsa. mai ales din perspectivă juridică. la guvernare în doar două luni de la crearea sa. fenomen prin care organizaţii mai mult sau mai puţin structurate se transformă în veritabile partide. Depersonalizarea partidului este un element important de continuitate a unei organizaţii. aşa cum este cazul Partidului Liberal britanic sau. Montchrestien. 82 Diferenţierea organizaţională pe criteriile distincţiei între central/local şi pe tipurile de aderenţi permite realizarea obiectivelor prin care se urmăreşte cucerirea puterii. în România. presupune conjugarea unor elemente 'obiective' (structurarea instituţională) şi 'subiective' (acceptarea şi legitimarea partidelor)81. 1991. cărora le este dificil să-şi dezvolte organizaţia în absenţa acceptărilor în cadrul spectrului politic. dacă nu este dotat cu reguli de succesiune legitime. depersonalizarea organizaţiei şi diferenţierea organizaţională.PUF. care depinde inevitabil de modul de organizare. pregătite pentru cucerirea şi exercitarea puterii. însă. revenirea partidelor în centrul atenţiei se va face printr-o relegitimare. cazul celor trei partide istorice. Political Parties across National Survey. se desemnează recunoaşterea şi integrarea constituţională a partidelor în sistemul politic. Tome III. formarea arhetipurilor în cadrul opiniei publice şi integrarea socială a individului printr-un anumit tip de socializare politică. Dacă un partid nu poate surmonta criza de succesiune. Lecca. evident pe baza unui sistem politic delegitimat şi relativ recent. căci emergenţa partidului lui Silvio Berlusconi. Există (apud Janda. M. partidele noi. Paris 1985. Prin instituţionalizare.68 82 Monica et Jean Charlot. Astfel. Grawitz. 1980) trei parametri ai gradului de instituţionalizare: vechimea. Acest parametru are relevanţă în cazul sistemelor stabile în care instituţionalizarea s-a produs relativ devreme iar partidele au o continuitate de existenţă. în măsura în care ea permite depăşirea speranţei de viaţă a fondatorului său.

care garantează. fără să fie critică ori viscerală. Japonia. sunt: numărul aderenţilor. comuniştii reuşesc scoruri între şase şi opt procente. Consecinţele economice negative ale politicilor sociale aplicate de partidele socialiste. recent Belgia). competenţa. 1987.resursele colective acumulate în organizaţie ca sub-câmpuri relativ autonome ale câmpului politic. căci pe această bază experţii îşi pot elabora studiile. cu ajutorul cărora se poate organiza acţiunea politică a partidelor84. spaţiul de manevră. Michel Offerle consideră că prima resursă a unui partid este chiar sigla sa. (personalul auxiliar) şi profesionişti. un tip de identitate. Multe din crizele politice ale deceniului actual au la bază dispute privind finanţarea ilegală a partidelor. atât de indispensabili competiţiei politice. şi implicit ale partidelor. a corupţiei şi a influenţelor oculte (interne sau externe) este una larg dezbătută în viaţa politică. Press Universitarie de France. În Franţa. Între militanţii activi. autonomizează partidul în raport cu finanţatorii săi. Spania. 85 Monica et Jean Charlot. sunt în declin.cit. Partidul Comunist Italian. iar dictatura din zona de influenţă sovietică şi eşecul economic le-au amplificat degringolada. etalat de o manieră mult mai categorică decât mijloacele financiare pentru a evidenţia caracterul reprezentativ şi legitim al partidului.498 38 . constant pe locul secund după al doilea 83 Michel Offerle. prin vechime şi notorietate. A discuta. derivaţi din socialismul embrionar al secolului XIX. dar şi influenţarea factorului de decizie. dar acţiunea lor nu le generează în întregime. între profesioniştii permanenţi şi cei aleşi. Celelalte resurse al grupurilor politice. în mod constant. mai ales când celelalte resurse sunt limitate85. Mediile de afaceri însoţesc reuşitele politice. ca şi social-democraţii. informaţiile. în special a celor de guvernământ (Italia. combativitatea. unde mai rezistă ca partid. cumulate cu prăbuşirea comunismului în răsăritul Europei. însă. Evoluţia societăţilor democratice le-a redus. nu constituie însă factorul capabil să explice în totalitate reuşitele politice. Accesul la aceste poziţii presupune controlul resurselor colective şi individuale ale organizaţiei. respectiv asocierea esenţială în epoca informaţională a unor grupuri de experţi. Problema finanţării partidelor. p. Banii. op. au produs un recul semnificativ al socialiştilor la începutul anilor '90. relaţiile. prin simplitate. dependenţa de alegători. dată de linia morală. despre resurse înseamnă a avea în vedere mai întâi banii. prin intermediul cărora se realizează accesul la informaţie. p.44 84 idem. Les partides politiques. Comuniştii. resurse legate de competenţă. presupune o continuă ofensivă pentru ocuparea poziţiilor de decizie din partid83. se desfăşoară o competiţie care.

Bucuresti 1992.război mondial. că sprijinul lor rămâne undeva între 20 şi 30%. În tipologia pe care o propune în funcţie de resursele partidelor. Celelalte două tipuri de partide existente în raport cu resursele sunt partidele de "patronaj". care. o forţă politică importantă. Politica. cu organizare structurată realizând o redistribuire a posturilor administrative în favoarea aderenţilor. Partidul-întreprindere. întreprinderea partizană este expresia unui mod de “retribuire a militanţilor”. şi partidele de "militanţi". etudes reunies par Yves Meny. datorită scăderii susţinerii populare. În această calitate.. Ideea partidului-legătură are în vedere partidele ce aspiră să realizeze o conexiune între mase şi puterea politică şi să-şi plaseze reprezentanţii în posturi capabile să le susţină exercitarea deciziei politice în numele masei90. pag. prin prăbuşirea centrului creştin-democrat şi socialist. în Ideologies. Presses de la Fondation Nationale. rezultând din contradicţiile majore ale societăţii91. partides politiques et groupes sociaux. Acesta. Offerle consideră că partidul “intermediar” care funcţionează de o manieră episodică. permite candidaţilor să se prezinte la alegeri graţie banilor obţinuţi sub egida partidului. Conceptul este fertil. şi trei noi perspective asupra partidelor: partide-clivaj. totuşi. Teoria partidului-clivaj consideră că la originea partidelor concrete se găsesc totdeauna conflicte sociale majore. a devenit. Evoluţia reflexiei teoretice din ultimele decenii în raport cu problematica fenomenului partizan a produs. op. 86 Jean Charlot. Alegerile parlamentare din martie şi cele europene din iunie 1994 dovedesc.48 89 ibidem. p. cu atât mai mult cu cât recenta campanie electorală pentru parlamentarele din Italia îi dovedeşte intrarea triumfală în spaţiul european.286 87 Max Weber. Pour une nouvelle synthese theoretique. ce le permite să dispună de bani din cotizaţii şi subscripţii şi de personal permanent89.49 39 . Max Weber a definit primul partidul ca pe o asociaţie voluntară a cărei scop este facilitarea accesului şefilor săi la putere. o vocatie si o profesie. partide-legătură şi partide-întreprindere86. Anima. a trecut la reformulări doctrinare esenţiale şi la schimbarea denumirii în Partidul Stângii Democratice. în alianţă cu alte grupuri. dar cu antecedente la alţi autori (Max Weber87 şi Joseph Schlesinger) este în fapt o analiză a partidului american. concept folosit de Michel Offerle. fără a avea acces la resurse financiare şi la posturi remunerate.. îşi constituie o structură puternică. p. pe lângă tipologiile clasice. Paris. 1991.cit. respectiv a partidului ca formă de organizare a candidaturii. p. 30 88 Michel Offerle. acest tip reprezentând viitorul organizării partidelor88.

Partidul-comitet. Pornind de la tipul de organizare. caracteristic sistemelor descentralizate. Les forces politiques. aceste grupuri politice au o structură indirectă. bine instruiţi şi disciplinaţi.O tipologie deja clasică a partidelor politice a fost oferită de Maurice Duverger în 1951. partidul-circumscripţie. p. Vol. Partidul-circumscripţie este organizaţia ad-hoc cu scopuri electorale. Ele sunt autoritariste. II. precum partidul-club. Partide de opinie sunt acele organizaţii politice instituţionalizate care acceptă structura socială existentă şi grupează indivizii indiferent de categoria socială de origine.489 40 . Partidul-club este format prin organizarea amatorilor atraşi în mod excepţional spre sfera acţiunii politice. 296-301 94 Monica et Jean Charlot. cât şi la nivel local. Tome III. iar disciplina de partid este laxă. ajunse la guvernare. el face distincţia între partide de masă şi partide de cadre. Partidele de masă sunt cele care recrutează un număr cât mai mare de aderenţi. pp. p. Fiind partide de notabili. LGDJ. ai cărei membri sunt ocazional mobilizaţi pentru acţiuni decise de către lideri. Partidul de cadre preferă. având însă posibilitatea de adaptare la situaţiile în schimbare.cit. şi reunind notabilităţi locale cu interese în menţinerea la 90 Jean Charlot. cu un grad mare de autonomie a comitetelor locale92..47-115 93 Georges Burdeau. Acest tip de partid este centralizat şi bine organizat pe verticală. Sunt vehiculate şi alte tipologii. Partidele ideologice sunt orientate către atragerea şi reprezentarea unor categorii sociale bine determinate. dar susţinută prin mobilizarea permanentă a militanţilor devotaţi cauzei.cit. Traite de science politique. având un caracter tranzitoriu şi acuză relativ repede o pregătire insuficientă a personalului. op. calitatea cantităţii. Ele au organizare laxă şi acordă o mare importanţă liderilor. partidul-comitet. op. fiind mai degrabă federaţii de filiale. p. încearcă să controleze toate mecanismele statului. partidul de clientelă94. astfel că atragerea aderenţilor nu constituie obiectivul principal. Ele nu cunosc o ierarhie piramidală. adică de indivizi ce dispun de o mare influenţă la nivel naţional.286 92 Maurice Duverger..289 91 ibidem. Alte tipologii fac distincţia între partide de opinie şi partide ideologice93. Partidul de avangardă este rezultanta dintre linia de acţiune impusă de conducători.cit. Paris 1982.. op. este slab structurat. nu tolerează varietatea interpretărilor individuale şi. în ceea ce priveşte numărul.. au o structură piramidală (directă) pentru a adapta decizia la numărul mare de tendinţe ce pot apare datorită mulţimii aderenţilor şi intereselor lor specifice. partidul de avangardă. p.

Însa nici această ipoteză nu este universal valabilă. scade rolul membrului individual. produs al unei perioade de mare fragmentare clasială s-a transformat in partid de tip “catch-all”. nu doar din interese materiale ci mai degrabă pentru asigurarea unui sprijin electoral. Partidul de clientelă este legat de un anume sistem de vot şi permite alegerea candidaţilor săi în funcţie de servicii. asigură accesul unui număr cat mai mare de grupuri de interese. dar ipoteza este infirmată de experienţa Franţei şi Marii Britanii.putere. întăreşte grupurile de lideri ale căror acţiuni sunt judecate din punctul de vedere al eficienţei pentru întregul sistem social si mai puţin pentru identificarea cu scopurile propriei organizaţii. Regula de apariţie a partidelor de tip catch-all este aceea că doar partidele majoritare se pot transforma în acest model. De capacitatea de adaptare a unui partid depinde succesul său electoral. Aceste partide sunt mult mai direct orientate înspre scena electorală. care a fost nesatisfăcătore atât pentru liderii partidelor de masă cât şi pentru adepţii acestora. Cea mai plauzibila explicatie pare cea bazată pe tradiţie şi pe influenţa exercitată de paternurile de stratificare socială şi profesională. Un altul. Toate aceste tipologii prezentate nu au un caracter exclusiv. ele pot fi folosite în paralel şi au darul de a exprima cât mai clar realitatea socială şi politica ce se ascunde sub eticheta de partid. încearcă să înlocuiască afectivitatea printr-o audienţă mai mare pentru un succes electoral sigur. După al doilea război. renunţă la delimitarea unei anumite clase sociale ca şi clientelă politica. posturi sau subvenţii oferite alegătorilor. De asemenea. imediat. partidul de integrare de masa. Kirchheimer consideră că transformarea partidelor de masă s-a produs în trei etape.95 Un partid poate deveni de tip catch-all dacă îndeplineşte câteva condiţii: renunţă la bagajul ideologic propriu. Într-o ultimă etapă a avut loc transformarea treptată într-o grupare mai mult sau mai puţin catch-all. O explicaţie poate fi rata dezvoltarii economice. 41 . eşecul experienţei guvernamentale a Republicii de la Weimer. partidul burghez bazat pe reprezentarea individuala a devenit o excepţie. Un prim factor determinant a fost regruparea forţelor politice după primul război mondial. Un astfel de partid nu poate apărea într-o democraţie de mici dimensiuni. Este dificil de stabilit o anumită regulă pentru precizarea cauzelor care au determinat transformarea. Disconuităţile sistemului politic pot oferi o altă grilă de explicaţie. în care partidele îşi menţineau oarecum adresabilitatea în zona clasei muncitore. Trecerea la partide de tip catch-all constituie un proces competitiv între partidele unui sistem. rol considerat o relicvă care poate dăuna imaginii partidului. nici măcar printre marile partide.

este o greşeală pentru că modelul este depăşit.96 Emergenţa partidului cartel Apariţia partidului cartel este o consecinţă directă a relaţiei dintre stat şi formaţiunile politice. 5 98 ibidem. Tocmai de aceea partidele de tip catch-all sunt şi ele împinse spre o clientelă mai stabilă pe care o caută între grupurile de interese. p. Party Politics 1:5. Însă în acelaşi timp trebuie sa manipuleze cu mare atenţie relaţia lor cu grupurile de interese. spre deosebire de cel al partidului de 95 ibidem.98 Principalele trăsături ale partidului cartel sunt: “au drept ţintă politica. absorbite de stat”. cvasi-oficială. Cea mai importantă contribuţie a partidelor de tip catchall este aceea de a mobiliza membrii pentru orice preferinţă de acţiune stabilită de către lider. Dezavantajul major al partidelor de tip catch-all consta în faptul că gradul angajării faţă de un astfel de partid este limitat. Din acest motiv. 189 96 ibidem. aşa cum fusese descris de Duverger. astfel încât partidul pare o organizaţie îndepărtată. ci ca un fel de agenţii semi-publice. În acelaşi timp. “statul a devenit un fond de resurse ce face ca partidele să nu se mai prezinte ca brokeri. legătura dintre partid şi cetăţean este mediată de grupurile de interes şi de asociaţiile voluntare de natură non-politică. p. p. 14 42 . “principala sursă de finanţare este subvenţia de stat”.Rezultatelor unei întreceri între partide de acest tip sunt foarte greu de stabilit. Relaţia care influenţează naşterea partidului cartel apare ca urmare a legilor privind subvenţionarea de către stat a partidelor.1995. 197 97 Richard Katz. Nominalizarea candidaţilor pentru posturile publice este cea mai importantă funcţie a acestor partide. Peter Mair “Changing Models of Party Organisation and Party Democracy: the Emergence of the Cartel Party”. ca şi profesie”. p. “stilul de reprezentare este cel al unui agent de stat. Cel mai mare impediment este volatilitatea foarte largă a electoratului.97 Autorii care analizează apariţia noului tip de partid sunt adepţii ideii de “declin al partidelor” pornind de la premisa că absolutizarea conceptului de partid de masă. “principalele resurse sunt legate capacităţile manageriale şi de eficienţa liderilor”. “calitatea de membru nu incumbă obligaţii specifice membrilor de partid.. Pe de alta parte grupul de interes nu trebuie sa mizeze totul pe o singura carte pentru ca astfel pot leza interesele unor membrii cu alte relaţii politice. .” “membrii sunt valorizaţi în funcţie de contribuţia adusă în organizaţie”. Nominalizarea înseamnă posibilitatea deţinerii unei funcţii publice. astfel incit sa nu-i îndepărteze pe cei care nu se identifica cu interese similare. funcţia de a integra indivizii în viaţa naţională trebuie văzută într-o altă perspectivă. tema centrală În cazul partidelor de acest tip este selecţia liderilor.

cadre (bazat pe încredere) de cel al partidului de masă (bazat pe delegare) şi de cel de tip catch-all (antreprenorial).”99 Partidele de tip cartel pot exercita o influenţă dăunătoare asupra regimului democratic. Acesta este afectat de maniera de funcţionare şi de structura unui astfel de partid care reduce gradul în care votanţii pot sancţiona partidul ca urmare a nesatisfacerii intereselor lor, precum şi datorită faptului că aceste partide impun limite şi control asupra societăţii civile, devenind, în fapt, un serviciu pe care statul îl prestează în favoarea societăţii civile. Dezbaterea despre modificarea sistemului occidental de partide a fost de mare actualitate în secolul XX. Kirchheimer analizează principalele tendinţe ale acestuia prin relevarea trăsăturilor specifice ale partidului de integrare de masă caracteristic perioadei interbelice - dar în mod special prin ilustrarea modelului de tip catch-all100. Autorul subliniază faptul că există un sens clar al schimbării sistemului de partide vest-european şi relevă pe unităţi geografice şi temporale distincte acest lucru. Dezbaterea politologică contemporană pune sub semnul întrebării “ipoteza îngheţării”101 şi evidenţiază faptul că sistemul de partid şi activitatea partizană au o dinamică care contrazice ideea că modelul occidental ar fi imuabil şi definitiv. În acest sens, câteva puncte de vedere interesante au formulat Ronald Inglehart şi Herbert Kitschelt.102 Pentru a urmări sensul transformării în sistemul occidental, Inglehart propune următoarea ipoteză de lucru: schimbarea valorilor inter-generaţionale duce la transformarea graduală a politicilor şi normelor culturale în cadrul societăţilor industriale avansate. Ca urmare, are loc un fenomen de degradare a partidelor politice existente şi unul de apariţie a noi tipuri de partide precum şi o viziune nouă de evaluare a binelui public.103 În viziunea sa, schimbarea valorilor intergeneraţionale se bazează pe efectul de cohortă: schimbările în sistemul de valori sunt bazate pe vârstă. Teoria schimbării valorilor se canalizează pe două direcţii: teza rarităţii şi teza socializării. Ipoteza rarităţii este similară cu principiul utilităţii marginale din teoria economică. Aceasta implică o distincţie clară între nevoile materiale de bază şi nevoia de suport psihologic şi siguranţă vs. nevoile non-psihologice. Ipoteza socializării presupune că prin relaţia între mediul socio-economic şi valorile prioritare nu se ajunge la o ajustare
99 ibidem, p. 16-19 100 Otto Kirchheimer, op. cit., p.178 101 Ipoteza îngheţării” formulată de Lipset si Rokkan (1966) acredita ideea ca sistemul actual de partide este cel care s-a format si maturizat in perioada interbelica 102Ronald Inglehart ,Culture Shift in Advanced Indusrtial Society, Princeton University Press ,1990. pp. 66-83. ; Herbert Kitschelt, “New Social Movements and the decline of Party Organization”. în: Kuelcher and Dalton ( eds ), Callenging the Social Order: New Social and Political Movementes in Western Europe, Cambridge Polity Press, 1990. pp. 179-208 103Ronald Inglehart,, op.cit., pp. 67-68

43

imediată a valorilor deoarece este implicat un segment substanţial de timp, printr-o extensie a acestui segment de timp se poate determina felul în care adulţii observă condiţiile în care s-au format.104 Valorile postmaterialiste se răspândesc în general într-o perioadă de prosperitate economică, evident declinul economic poate produce efect în sens invers. Cele două ipoteze pot fi corelate. Împreună generează un set coerent de predicţii cu privire la schimbarea valorilor. Concluzia la care ne conduce ipoteza rarităţii este aceea că prosperitatea conduce la răspândirea valorilor postmaterialiste. Ea explică schimbul de valori prin schimbarea de perioadă. La rândul ei, ipoteza socializării arată că valorile individuale şi societale nu se schimbă peste noapte. Valorile fundamentale se schimbă în mod gradual, fiind în mare parte ascunse de înlocuirea populaţiei adulte cu generaţiile tinere. Ea explică deci schimbul de valori prin efectul de cohortă.157 La rândul sau, Kitschelt îşi susţine demonstraţia privind schimbarea în sistemul de partid printr-o critică a stângii, mai precis a ceea ce el identifică în politica libertariană de stânga (politicile libertariene de stânga nu au determinat instituţionalizarea clivajelor în sistemul de partid, ele au fost preluate şi promovate de partide care nu sunt de stânga ceea ce a influenţat mult atitudinea electoratului).158 Utilizarea conceptului de libertarianism de stânga este similar celui de postmaterialism/neomaterialism, pe care Kitschelt evită să îl folosească deoarece îl consideră prea vag. În opinia sa, teza lui Duverger (1954) potrivit căreia partidele electorale vor suferi “o contagiune a stângii” – preluarea proprietăţilor structurale specifice partidelor socialiste de masă pentru asigurarea succesului electoral – nu s-a dovedit viabilă. La fel cum, nici predicţia lui Epstein (1967) despre “contagiunea dreptei” – dizolvarea partidelor de masă prin creşterea rolului mass media şi modificarea politicilor de finanţare a partidelor – nu s-a adeverit.159 Sensul conceptului de “declin al partidelor” nu trimite, aşa cum greşit s-a încercat să se acrediteze, la ideea dispariţiei partidelor ca instituţii, ca elemente importante în jocul democratic. Această viziune reuşeşte însă să spulbere iluzia unui “dat ultim” în evoluţia sistemului de partid arătând că ceea ce marchează evoluţia activităţii partizane nu ţine exclusiv de competiţia electorală şi competiţia partizană. Partidele politice sunt singurele instrumente care le asigură competitorilor în lupta pentru putere accesul la guvernare prin cucerirea puterii. De aceea, funcţia a organismelor
104 ibidem, pp. 69-78 157 ibidem, pp.82-83 158 ) ibidem, p. 203 159 ) ibidem, p. 204

44

partizane este presupusă de acţiunea de mediere pe care o realizează între cetăţeni şi stat, între societatea civilă şi cea politică. Votul exprimă, chiar dacă uneori într-un mod diluat, conţinutul opţiunii politice a cetăţenilor. Acest lucru se realizează plenar şi faptul că votul este adesea “smuls” prin mijloace mediatice specifice nu diminuează cu nimic caracterul democratic presupus de modalitatea scrutinului liber care stabileşte câştigătorii în alegeri. Partidele oferă alegătorilor instrumentul eficient şi democratic de a organiza politic societatea şi, independent de mijlocele auxiliare folosite în campaniile electorale, ele sunt cele care îndeplinesc misiunea alegerii guvernanţilor. Între structurarea votului şi alegerea personalului cu capacitate de guvernare există o relaţie strânsă pentru că partidul este în acelaşi timp o şcoală de recrutare a celor care vor ocupa posturile guvernamentale. Funcţia de mediere este depistabilă în aproape orice situaţie. Ea este cea mai importantă fiind congruentă cu funcţia constituţională sau constituantă pe care partidul o îndeplineşte într-un sistem politic. O sinteză completă a funcţiilor partidelor politice se găseşte aproape în orice studiu dedicat partidelor politice. În acest sens, o perspectivă interesantă propune Seiler.105 El consideră că noţiunea de funcţie trebuie însă folosită cu măsură deoarece apreciază că teoriile funcţionaliste sunt astăzi depăşite. Prin urmare în schema propusă, Seiler foloseşte tipologia de tip neofuncţionalist (P.H. Merkl): (a) recrutarea şi selectarea personalului pentru funcţiile de conducere (permite sistemului să fie mobil şi unidirecţionat, să se adapteze la schimbările de mediu); (b) elaborarea programelor politice de guvernare; (c) coordonarea şi controlul organelor guvernamentale; (d) integrarea societală prin satisfacerea şi concilierea cererilor diferitelor grupuri sau printr-un sistem comun de credinţe sau ideologii; (e) integrarea societală a indivizilor prin mobilizarea sprijinului lor şi prin socializare politică, participare cetăţenească/partidul are un rol pedagogic; (f) contra-organizare sau subversiune: favorizează consultarea şi acest fapt asigură supravieţuirea sistemului pentru că elimină “posibilităţile revoluţionare”.106 Cum pot fi clasificate sistemele de partide? La această întebare un răspuns amplu a oferit sociologul italian Giovanni Sartori.107 El face clasificarea sistemelor folosind două criterii, numeric şi ideologic, aşa încat perspectiva propusă de el depăşeşte schema simplistă de abordare de tip, sistem mono-, bi-, multipartit. Clasificarea numerică arată măsura în care puterea politică este fragmentată sau nu, dispersată sau concentrată. Indică, de asemenea,
105 Daniel Louis Seiler, Les partis politques, ed. cit, pp. 28-33 106 idem 107 Giovani Sartori, “A Typology of Party Systems”, in Mair (ed) The West European Party Systems, Oxford University Press, 1990, pp. 316-349

45

108 Pentru a decide care partid este important într-un sistem multipartit Sartori propune două reguli de numărare: (regula 1) un partid poate fi considerat irelevant dacă nu poate fi folosit în nici o situaţie pentru a crea coaliţii fezabile. în sânul coaliţiilor. Sartori adaugă variabila ideologică la cea numerică. nu numai numărul de partide este important.sau multipartit ghidându-ne după o simplă numărare. (e) pluralism extrem. problema care se ridică este cât de mare trebuie să fie forţa unui partid pentru ca el să fie considerat relevant. competiţia între partidele din sistem. autorul “măsoară” distanţa ideologică dintre partide. cu cât un partid este mai numeros cu atât este mai mare potenţialul său de guvernare şi capacitatea de a forma coaliţii. (d) bipartidiste. Nu întotdeauna este suficient de clar dacă un sistem este bi. un partid poate fi mic dar cu un potenţial ridicat de negociere. Praeger. Autorul arată că este dificil de stabilit relevanţa unui partid în sistem.spre dreapta. pp . în acelaşi timp. (e) pluralism limitat. (regula 2) se extrage din prima. stânga. Stabilirea relevanţei partidului este imporantă mai ales pentru: (1) a se vedea unde se află pe axa stânga-dreapta (2) stabilirea rolului de balanţă în cadrul coaliţiilor. Forţa unui partid este în primul rând (i) cea care se măsoară electoral pentru că voturile se transformă în locuri în Parlament.în sensul schimbării de orientare prin tendinţe centrifuge sau centripete . 322 110 Jean Blondel. (ii) cea care transformă partidul instrument de guvernare. organizarea activităţii opoziţiei. şi caută răspuns la întrebarea: cât de mare este capacitatea de şantaj a unui partid? Un partid poate fi considerat ca relevant dacă existenţa sa reală determină în cadrul unei competiţii electoarale sau lupte politice direcţia acesteia.110 Analiza propusă admite existenţă sistemelor de partid în funcţie de existenţa a cinci variabile: 108 ibidem. (f) atomizat. capacitatea de a forma coaliţii sunt. influenţate de numărul partidelor din sistem. p.155-160 46 . pp. (c) cu partid predominant. New York. Pentru a completa analiza. înţelegere. În acest fel. de asemenea.109 O altă clasificare interesantă a sistemelor de partid a fost propusă de Jean Blondel.fluxurile de interacţiuni care s-ar putea produce între partidele din sistem. număr mare de locuri înseamnă forţă multă. Prin urmare. Sartori asigură că. De aceea a introdus un “criteriu de relevanţă” care ia în calcul forţa partidului şi nu numărul de membri. Party Sistems and Patterns of Government in Western Democracies.320-321 109 ibidem. (b) cu partid hegemonic. Rezultatele efortului de cercetare ale lui Sartori se concretizează în stabilirea unei tipologii de sisteme: (a) unipartidiste. 1968. Sartori consideră că trebuie stabilite şi criteriile pentru care partidele mici pot fi considerate irelevante. ci şi felul în care se realizează numărarea pentru că.

Bipartidismul imperfect – care mai poate fi numit şi sistemul două partide şi jumătate. cele două partide obţin împreună peste 90% din sufragii iar diferenţa dintre ele nu este mai mare de două trei procente. Multipartidismul cu partid dominant – un partid obţine la alegeeri un procentaj considerabil.un partid majoritar este în competiţie cu multe formaţiuni politice mici şi mijlocii –Spania. el introduce noi criterii de numărare. celelalte partide obţin împreună restul (de exemplu. fundamentele lor ideologice. Astăzi autorii consideră ca folosirea modelului occidental de sistem de partide pentru a explica evoluţiile din viaţa sistemelor de partide are un caracter limitat. peste 30% din opţiunile electoratului. natura socială a clientelei lor. doar primele trei caracteristici sunt folosite de autor pentru a descrie sistemul de partide din vestul occidental. al treilea partid fiind mult prea slab prin comparaţie cu primele două ( însă acest partid poate să joace un rol important. în care cele două partide totalizeză 75-80% din sufragiile exprimate.Press. democraţiile care s-au dovedit stabile de-a lungul istoriei au consacrat patru tipuri de sisteme de partide: Bipartidismul perfect – cu două partide care domină practic. chiar decisiv uneori ). India. Care sunt categoriile de persoane legate de un partid politic? 111 Alan Ware. importanţa lor relativă. Practic însă. Oxford Univ. pentru că numai acestea pot ilustra diferenţele între partide. Political Parties and Systems. Norvegia. şi multipartidism simetric – două partide realizează vocaţia majoritară de caută să obţină coaliţii cu al treilea pentru a lărgi coaliţia – Franţa . pp. 1995. Germania. caracteristicile privitoare la organizarea şi conducerea lor. prin alternanţă. Schimbările care s-au produs prin căderea comunismului au introdus o semnificativă schimbare de paradigmă. întreaga viaţă politică.147-175 47 . Un alt punct de vedere care se remarcă prin introducerea de noi criterii de clasificare a fost promovat de Alan Ware111. cazul FSN la alegerile din România). Blondel conchide că. explicaţiile neputând fi epuizate prin aplicare unei scheme explicative unice. care există în acest spaţiu.Subiecte de verificare 1. De asemenea.numărul de partide. minore oricum. Există şi un alt tip de clasificare care foloseşte conceptele de multipartidism asimetric . Multipartidismul integral sau pur – unde cele două partide mai importante nu obţin împreună decât jumătate din sufragii. III. Alături de ideologie şi număr el adaugă încă două criterii (a) măsura în care partidele penetrează în societate (b) poziţia partidelor faţă de legitimitatea regimului.

Încercaţi să le ierarhizaţi din punct de vedere al importanţei şi argumentaţi-vă răspunsul. Care este raportul dintre tipologiile clasice şi perspectivele noi asupra partidelor? 5. Ce este un partid cartel? Reluaţi analiza de la exerciţiul 5. 3. 4.2. 6. Descrieţi resursele grupurilor politice. Care sunt parametrii gradului de instituţionalizare? Încercaţi să aplicaţi teoria la un partid politic românesc. 7. Ce este un partid de tip catch-all? Există asemenea partide în România de astăzi? Explicaţi. Care este clarificarea sistemelor de partide propusă de Sartori? 48 .

Multipartidismul poate fi integral sau cu un partid dominant. Dacă. cel imperfect atunci când două partide totalizează 75-80% din voturi. Totuşi nici bipolarismul şi cu atât mai puţin alternanţa la guvernare nu acţionează în mod automat şi în toate cazurile. Stabilitatea şi echilibrul. fără să poată fi identificate două partide cu influenţă sau două coaliţii de trei sau maximum patru partide. Bipolarismul şi alternanţa la guvernare sunt caracteristicile cele mai importante ale sistemului de partide vest-european în de anii ’80-’90. fiecare dintre acestea cunoscând o serie de variante subordonate.Tema V SISTEME DE PARTIDE: BIPOLARISM ŞI ALTERNANĂ LA GUVERNARE După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Manifestarea celor două fenomene depinde de o serie de factori favorizanţi. Cazul multipartidismului se referă la situaţiile în care există mai multe partide cu reprezentare. prosperitatea şi securitatea unei societăţi democratice şi pluraliste sunt direct dependente de eficienţa partidelor politice. ori din contră frenatori. grad de structurare şi organizare al partidelor) 49 . Dependente de baza socială. Exemplificări esenţiale Raportul de forţe stabilit între partide în cadrul statului defineşte sistemul de partide. unipartidism. sistemele de partide sunt împărţite în trei mari categorii: bipartidism. multipartidism. nu există nici un partid care să depăşească 10-15% din preferinţele electoratului. precum cei specifici regimului politic (sistem electoral. Structura sistemelor de partide. Regimuri politice şi sisteme de partide 3. avem de-a face cu un multipartidism integral. prin schiţarea cadrului teoretic al studierii fenomenului partidist. Sistemul de partide conectat la analiza structurii şi organizării partidelor cu influenţă politică şi electorală este un bun indicator al modului de funcţionare a sistemului politic. Iată de ce. se poate analiza modul în care mecanismele democratice funcţionează. Bipartidismul perfect există atunci când doar două partide participă la viaţa parlamentară. de tradiţiile şi clivajele specifice fiecărei societăţi. iar cel prin coaliţie atunci când cel puţin trei sau patru partide cu influenţă se coalizează. Bipartidismul poate fi perfect şi imperfect sau prin coaliţie. aşa cum s-a întâmplat în Polonia după alegerile din 1992. În regimurile democratice funcţionează doar primele două tipuri de sisteme de partide. Sisteme de partide 2.

demonstrează acelaşi lucru. deci în 52 de ani doar 5 ani sau aflat la guvernare şi alte formaţiuni politice. alegerile libere şi regulate.12. Franţa Republicii a V-a până la alegerea lui François Mitterand ca preşedinte în 1981 a cunoscut 23 de ani de guvernare a aceleiaşi majorităţi prezidenţiale gaulliste. Dar alternanţa este un tip ideal. H. Realizarea alternanţei democratice la guvernare într-un sistem multipartidist (spre deosebire de sistemele bipartidiste unde alternanţa rezultă din chiar “natura” sistemului de partide . respectiv 1991-1994 (perioade în care social-democraţii au fost înlocuiţi cu o coaliţie formată din moderaţi. 112 Jean-Louis Quermonne. Paris.ibidem. dar nu este o condiţie suficientă.113 Credibilitatea instituţiilor politice nu este în mod direct afectată de permanentizarea la guvernare.pp 16-18. dar au şi acelaşi lider. după cum se poate observa din situaţia Marii Britanii.112 Că alternanţa nu este un element indispensabil democraţiei se poate demonstra. Pentru practica democraţiei de tip occidental alternanţa este un element necesar. pe câtă vreme permanentizarea la putere a social-democraţilor suedezi nu provoacă o situaţie asemănătoare. Alternanţa sau permanenţa la guvernare rezultă din caracteristicile regimului politic şi din modul în care partidele politice influenţează funcţionarea acestuia. de exemplu.vezi Anexa 2-a). guvernarea majorităţii şi respectul opoziţiei. Situaţia conservatorilor britanici aflaţi la guvernare din 1979 (vezi Anexa 4-b) sau a creştindemocraţilor germani (Anexa 1-b) care nu doar guvernează din 1982. Alternanţa la guvernare presupune existenţa câtorva condiţii favorizante precum pluralismul politic. Cine ar putea considera. între 1980-1982. centrişti şi populari). aceasta nu este regulată) se bazează pe 3 condiţii: asigurarea. chiar dacă numele partidelor care asigurau această majoritate s-au schimbat (UNR în 1959. de principiu. UDR în 1968 sau RPR după 1976 . 50 .1997. Suedia ca nedemocratică chiar dacă între 1945 . Considerată drept criteriu de măsurare al gradului de democratizare ea îşi dovedeşte relativitatea.sau de cei ce privesc cultura politică (participarea politică. 1988. Kohl. PUF. acordul asupra instituţiilor şi exerciţiul unei puteri limitate. Criza de încredere nu este o criză a instituţiilor cât neîncredere în deţinători puterii şi în modul cum aceştia orientează instituţiile. Criza sistemului politic italian de la începutul anilor ’90 este consecinţă a crizei de credibilitate a instituţiilor politice şi a modului lor de funcţionare. L’alternance au pouvoir.chiar dacă. UD Ve în 1967. 113 . tradiţia istorică sau paternurile prezente în opinia publică). a “biletului de întoarcere” pentru cei ce părăsesc puterea. p.

a transformat analiza sistemică în suport teoretic al metodei comparative. interacţiunile politice şi instituţionale ce determină deciziile cărora li se supun colectivităţile şi indivizi. Într-o asemenea abordare rolul individului era mai degrabă pasiv. 1996. Sistemul politic. DuStyle. La cealaltă extremitate se află output-urile. Almond se înscrie în orientarea ce se revendică de la Parsons.395. 116 Madelaine Grawitz. care se integrau viziunii sale sistemice. în cadrele analizei sistemice. 114 Olivier Duhamel. Confuzia cea mai des întâlnită este cea între regim şi sistem politic. Almond. Aceste output-uri exercită un feedback asupra cererilor externe şi interne. p. p. Pentru unii.276. Parsons deosebea patru elemente relativ stabile care compuneau structura . care privilegiază relaţiile între întreg şi părţi. respectiv politicile publice.Abordarea regimului politic nu este nici pe departe unitară în ştiinţa politică. input-urile. considerau socializarea ca pe un proces de integrare a indivizilor în sistemul social global care corespunde cel mai adesea sistemului politic naţional. model teoretic introdus sub influenţa teoriei sistemelor şi folosit în special în anii ‘70-80. Gabriel Almond mai ales) acesta reprezintă rezultanta tuturor structurilor sub aspectul lor politic. p. dar şi producerea lor simbolică. care consideră că cibernetica şi analiza de sistem sunt aspecte ale aceleiaşi construcţii teoretice. 45.116 Cercetările lui Easton asupra socializării politice. Seuil. fie combătute. de exemplu. Aflat în continuarea lui Parsons în ce priveşte teoria sistemică Easton a creat un cadru global de analiză a politicului cu The Political Sistem (1953). Sistemul politic este supus unor impulsuri din exterior. 1996. 114 115 Gabriel Almond. 1996. Cultura civică.rolurile. Influenţa lui Parsons este clar exprimată în definirea culturii politice prin utilizarea conceptelor de rol şi structură în explicarea părţilor componente ale sistemului115. Les démocraties. 51 . Dalloz. Imposibilitatea de a defini unitar. exprimă la nivel conceptual. structuralofuncţionalistă. Sidney Verba. Viaţa politică era în viziunea lui Easton un sistem de activităţi aflate în relaţie ce influenţează modul în care deciziile imperative sunt formulate şi executate. inspirată din teoria informaţiei şi din cibernetică. sistemul reprezintă exerciţiul puterii ce rezultă din practica instituţională dominantă114 pentru alţii (şcoala de politică comparată americană. conceptul de sistem a dus la apariţia a două tendinţe teoretice. normele şi valorile. Acestea iau forma cererilor şi susţinerile. Paris. 10e édition. Sistemul politic se află în relaţii de schimb cu diverse elemente din mediul său. Bucureşti. care sunt fie satisfăcute. unul din reprezentanţii de marcă ai comparativismului. colectivităţile. Paris. Easton reprezintă o a doua tendinţă în analiza sistemică. fie eludate. care măsoară producerea sistemului. Méthodes des sciences sociales. Dar departe de a produce o socializare uniformă societatea este locul unde se află în competiţie mai multe sisteme de valori între care individul poate alege.

1996. fie monolită. Deşi tipul de scrutin influenţează alternarea la guvernare. Încă din 1924 Dimitrie Gusti observa în prelegerea inaugurală a ciclului Doctrinele partidelor politice că regimul constituţional este puternic influenţat de partidele politice şi de credinţele politice care “formează o forţă motrice socială. iar scrutinul majoritar uninominal într-un tur şi bipartidismul favorizează mai mult decât alte tipuri de scrutin ce au drept consecinţă multipartidismul schimbarea deţinătorilor puterii. un criteriu valabil. 117 De exemplu criteriul numărului de deţinători ai puterii este utilizat de Marcel Prelot. o causa movens a oricărui regim constituţional”118. Paris. Economica. Pentru a depăşi cantonarea într-o definiţie strict instituţională. 121 Phillippe Parini. Jean-Claude Ricci. sistemul de partide şi forma şi rolul statului. Paris. scandalurile de corupţie afectând în prima jumătate a deceniului suprafaţa. 1983. cit. Chiar în interiorul perspectivei juridice există diferenţe de la autor la autor. dominaţia creştin-democrată. Dacă alternanţa s-a impus în cele din urmă în Italia prin alegerile din 1996 aceasta s-a făcut dificil. fie un ansamblu de mecanisme ce repartizează puterea între diferitele organe şi fixează modul lor de relaţionare121. p. Les institution politiques. p7. 1984. Les régimes politiques. “ ” 52 . Cazul Italiei este în acest sens un bun exemplu. pentru care există două mari tipuri de regimuri politice: democraţia şi celelalte regimuri. Jean-Louis Quermonne propune o definiţie intermediară a regimului politic ca “ansamblu de elemente de ordin ideologic. astfel că regimul politic este fie forma pe care o ia într-o societate raportul între guvernanţi şi guvernaţi119. iar nu esenţa fenomenului. începând cu Aristotel numeroase variante care nu au adus însă modificări importante.43.117 Pe de altă parte tendinţa de a aborda problema regimului doar din perspectivă juridică lasă numeroase şi importante aspecte neclarificate. PUF. structura instituţiilor. fie ansamblul regulilor constituţionale120.Clasificarea tradiţională a regimurilor politice a cunoscut. 119 Maurice Duverger. doar eticheta diferă. instituţional şi sociologic care concură la formarea guvernământului într-o ţară dată şi într-o perioadă determinată”. Paris. p. fără însă a lărgi prea mult un-ghiul de abordare. Colin. 1981. Paris.. Sociologia unui sistem al partidului politic . fie în coaliţie a dus la creşterea corupţiei şi la prăbuşirea sistemului de partide postbelic. p7 120 Olivier Duhamel. astfel că numărul de titulari ai puterii rămâne încă.275. Institutions politiques et droit constitutionnel. Partidul politic.122 Dintro asemenea perspectivă analiza regimului politic trebuie să privească legitimitatea. Droit constitutionnel et institutions politiques. oligarhii şi regimuri mixte. 118 Dimitrie Gusti. A. sau în Charles Debbasch. pentru mulţi autori. Bucureşti. continuatoarele vechiului sistem de partide. 1987. Dalloz. Garamond. Jean Boulouis. Forza Italia sau Partidul Democratic al Stângii sunt. etnice sau religioase însoţesc şi subliniază confruntările dintre partide. op. care deosebesc între democraţii. Jacques Bourdon. în Doctrinele partidelor politice. Permanenţa la putere poate duce la situaţii de criză a sistemului politic. alternanţa la putere este dependentă de anumite determinaţii sociale şi culturale. Departe de a fi doar un fenomen politic. Clivajele sociale. monocraţii. nu se poate vorbi de o simplă transpunere mecanică a ecuaţiei electorale. Jean-Marie Pontier.

53 . În practică. Alternanţa se bazează pe un consens minimal între forţele politice în competiţie în ce priveşte politica externă. Există o cultură politică a alternanţei. rolul de agent al alternanţei jucat uneori de Partidul Liber-Democrat (1969. dar şi fără a depăşi angajamentele electorale. a mijloacelor permise şi a celor interzise. Dacă sistemul de reguli nu este dublat de o cultură politică a concurenţei alternanţa se realizează rar. ea presupune corespondenţa între majoritatea din Senat. După ce în 1986 coaliţia RPRUDF câştigase alegerile impunând ceea ce s-a numit “coabitarea” între un guvern liberal condus de Jacques Chirac şi un preşedinte socialist. ilustrează o astfel de situaţie. Regimul politic parlamentar permite mai curând alternanţa absolută faţă de cel prezidenţial. Puterile preşedintelui în raport cu parlamentul pot deasemenea influenţa alternanţa la putere. alegerile prezidenţiale din 1988 au schimbat situaţia. alternanţa poate afecta total sau doar parţial guvernarea. fie cu socialdemocraţii (cu excepţia “marii coaliţii” dintre creştin democraţi şi social-democraţi dintre 1966-1969).Permanenţa sau alternarea la putere se raportează la tipul de cultură politică. p. victoria ultimului atrăgând dizolvarea Adunării Naţionale. alternanţa absolută realizându-se. alternanţa absolută este un fenomen rar. după 1944 doar în 1952 când Eisenhower şi Partidul Republican domină cele trei instituţii. Cazul Germaniei Federale prezintă unele particularităţi. Alternanţa presupune din partea noii majorităţi de a accepta să gireze societatea fără a renunţa la reforme. 1986. 122 Jean-Louis Quermonne. Mexicul. juridică dar şi reală. François Mitterand. prerogativă prezidenţială considerată legitimată de rezultatul alegerilor şi care a condus la o schimbare de majoritate şi de guvern. potenţând orientările opiniei publice. a competiţiei care face ca “regulile jocului” democratic să capete consistenţă. cea din Camera Reprezentanţilor şi preşedinte. Astfel se garantează continuitatea statului. Seuil. Pentru ca regula alternanţei să funcţioneze trebuie garantată posibilitatea revenirii ulterioare la putere a formaţiunii politice ce părăseşte guvernarea. Les régimes politiques occidentaux. spre exemplu. Un regim multipartit concurenţial asigură diferiţilor candidaţi la exerciţiul legitim al autorităţii cadrul disputei dar este necesară totodată şi delimitarea. Se poate vorbi de alternanţă relativă atunci când schimbare afectează doar un segment al puterii şi de alternantă absolută atunci când transferul de putere se aplică atât în ce priveşte guvernul cît şi parlamentul. În Statele Unite. participant la toate guvernările în coaliţie fie cu creştin-democraţii. politica de apărare şi instituţiile politice. 12. unde Partidul Republican Instituţional guvernează neîntrerupt de peste o jumătate de secol. Până la alegerile congresionale din 1994 Partidul Democrat reuşea să domine cel puţin una dintre camere. 1982). Paris.

deci. Alternanţa la putere cere o participare critică la viaţa politică ca dimensiune a vieţii sociale şi nu doar o participare electorală. dar. modul în care se structurează pe criterii partidiste administraţia locală. Newell. Pluripartidismul este regula în statele Europei Occidentale. de regulă. judecaţi responsabili de războiul civil în Spania nu au avut nici ei 123 Martin J. După 12 ani de totalitarism nazist. Istoriei politico-instituţionale îi pot fi adăugate efectele istoriei ideologice. january 1995.48. Reprezentanţii franchismului şi comunismului. Participarea şi alternanţa politică se intercondiţionează doar în măsura în care sunt dublate atitudini şi comportamente politice de tip concurenţial. În fond. Astfel înfruntările între monarhişti şi republicani. vol. Totuşi între nivelul local şi cel naţional-statal al puterii există nu doar diferenţe de competenţe instituţionale. episodică. aşa cum absenţa nu este o neparticipare.Bull. James L. dar şi drept consecinţă a instalării comunistmului în RDG. în Parliametary Affairs. faptul că în vreme ce socialişti francezi erau la guvernare gaulliştii conduceau Parisul reprezintă o variantă de contrabalansare a puterii. Italy Changes Course? The 1994 Elections and the Victory of the Right . războaie civile). în condiţiile creşteri gradului de autonomie locală. Simpla prezenţă la vot nu este prin sine o formă de participare. La ideea alternanţei absolute ar trebui.Teoria alternanţei la putere nu poate neglija. formaţiunile extremiste nu au avut aderenţă în Germania Federală. adăugată dominaţia la nivel local a uneia din formaţiunile politice aflate în competiţie. Oxford University Press. El este rezultatul variabil al unei serii de factori. ci şi de dimensiune a politicii. acestea sunt sub cele de la alegerile parlamentare sau prezidenţiale. p 75. Participarea electorală la alegerile locale cunoaşte rate de prezenteism diferite de la stat la stat. “ ” 54 . Istoria politică a fiecărui stat este elementul decisiv. no. un mod de manifestare al contraputerii ca posibilitate de limitare a puterilor guvernanţilor. de succesiuni de regimuri care au efecte asupra vieţii partidelor.1. urmat de instituţiile care sunt caracterizate printr-o mare stabilitate sau prin crize numeroase (revoluţii . Aşteptările şi alegerile cetăţenilor ţin cont de această deosebire. au influenţat viaţa Franţei în secolul al XIX-lea ca şi a Italiei unde a funcţionat opoziţia între liberali şi republicani sau între monarhişti şi fascişti. Sau înfruntările ce s-au produs în Franţa la începutul Republicii a V datorită regimului parlamentar şi a puterilor prezidenţiale puternice care au divizat partidele aparţinând aceleiaşi familii politice ( fenomen ce s-a produs şi în Portugalia după revoluţia garoafelor roşii) 123. Dar acest multipartidism care este redus deseori la distincţia între sistem bipartidist şi sistem multipartidist sau bipolar şi multipolar este în mutaţie permanentă.

Invers. Istoria comunităţii naţionale structurează viaţa politică într-o manieră diversă. fie ca urmare a supravieţuirii unor caracteristici distinctive (regionalizarea partidelor belgiene în urma disputei lingvistice). Clivajul stat-biserică se manifestă cel mai pregnant în ţările catolice sau mixte din punct de vedere religios. Influenţa tipului de scrutin este una din formele prin care instituţiile influenţează structurarea sistemului de partide. Partidele comuniste s-au divizat şi ele în funcţie de orientarea prosovietică sau eurocomunistă ( Grecia. Suedia) sau a marilor partide creştin democrate (Germania. Opoziţia între partizanii şi adversarii Revoluţiei din octombrie a produs o fractură în interiorul partidelor socialiste europene care a fost urmată de cea dintre susţinătorii şi adversarii alianţei cu comuniştii. concretizată într-o majoritate relativă la alegerile din 3 martie 1996. cluburi sportive sau organizaţii de tineret. În Olanda acest proces de autogestiune a cunoscut cea mai largă dezvoltare. S-au creat astfel nu doar partide ci şi şcoli. Spania. Neîncrederea generată de moştenirea franchistă.124 Instituţiile. fiind mentorul liderului AN Gianfranco Fini). Giorgio Almirante. Istoria internă de partid intervine pentru a face partidele să surmonteze sau să se supună clivajelor. partid ce tinde la onorabilitatea conservatorismului. partidele confesionale fiind partide de apărare a identităţii unei comunităţi religioase. în 1996. trebuie privită în contextul prăbuşirii creştin-democraţiei spaniole în anii ’80 şi a apropierii popularilor de poziţiile centriste. forţa marilor partide social democrate (Austria. Acelaşi diviziuni se regăsesc la liberali între partizanii alianţei cu dreapta şi cei ai alianţei cu stânga (care divizează multe partide în nordul Europei). preluând o parte din presiunea acestor clivaje. Germania. unor partide regionale). Finlanda). ca urmare a regăsirii identităţii. Partidele se pot clasifica din această perspectivă fie în funcţie de natura unităţii naţionale (existenţa unor comunităţi specifice. partid considerat continuator al franchismului. a obligat PPS la o alianţă de guvernare cu partidele regionaliste moderate. Mişcările de apărare a identităţii religioase au dezvoltat o serie de organizaţii de autogestionare a comunităţilor de credinţă. Scrutinul majoritar favorizează regruparea sau fuzionare partidelor sau 55 . condus de José Maria Aznar. Aspectul confesional reprezintă de asemenea o formă de manifestare a solidarităţii şi unităţii. sindicate. dar care continuă MSI -partid de orientare neo-fascistă (cofondatorul acesteia.o pondere politică importantă după 1975 (vezi Anexa 5-b). Preluarea guvernării de către Partidul Popular Spaniol. contribuie la structurarea sistemului de partide. O situaţie evoluţie cunoaşte şi Alianţa Naţională Italiană. Italia până în 1994) a ţinut de posibilitatea acestora de a menţine sudată baza socială şi electorală şi de a converti în dezbatere internă clivajele ce riscau să ducă la fisuri. dând naştere. al cărui trecut se leagă de Republica de la Salo.

În Franţa.sub forma a două coaliţii. În primul caz două curente politice se înfruntă. după 1962. A fost nevoie de trei alegeri consecutive(1958. mai ales prevederile constituţionale. O variantă suplimentară apare dacă există un partid dominant care împiedică alternanţa (sistem bipolar) sau care organizează coaliţiile în jurul său (sistem multipolar). Fayard. în 1986. el accelerează şi facilitează tendinţele care operează asupra opiniei şi a viaţii interne de partid. O altă formă de influenţare a sistemului de partide are în vedere dreptul public. fie şi de trei locuri cum a fost cazul în 1974 cu laburiştii. Fostul prim-ministru belgian Léo Tindemans arăta că partitocraţia bruxelleză s-a dezvoltat în măsura în care puterea suverană nu mai emană de la naţiune ci de la conducerile partidelor care dictează guvernului ce are de făcut.. 56 . 1992. 124 Hanspeter Kriesi.23.218 125 Dominique Pélassy.cel mai adesea . Dispoziţiile constituţionale din 1949 şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale germane au contribuit la limitarea competiţiei politice prin înlăturarea partidelor anti-sistem. ea nu a modificat comportamentul majoritar al politicienilor şi electoratului. introducerea instantanee a sufragiului universal şi a reprezentării proporţionale a condus în Italia la multipartidism şi la instabilitate guvernamentală (Anexa 3-b). 1962. p. alegerile legislative au luat forma unei înfruntări între stânga şi dreapta. scrutinul proporţional. Paris. sub presiunea bipolarizării. Invers. Scrutinul universal. 1967) pentru ca electoratul şi partidele să-şi schimbe comportamentul în funcţie de noul sistem electoral şi instituţional inaugurat în 1958 în Franţa. introdus progresiv în Marea Britanie. Principala distincţie opune sistemele bipolare celor multipolare. a permis (cumulat cu efectul scrutinului majoritar uninominal într-un tur) partidelor tradiţionale să-şi educe noii electori şi să împiedice dispersia voturilor. fie .125 Dar modul de scrutin nu contribuie singur la structurarea sistemului de partide. În Italia sau în Belgia scrutinul de listă a dus la situaţia în care carierele politice ale parlamentarilor să depindă mai mult de partide decât de electorat. doar pentru un scrutin.eliminarea altora (sub efectul votului uninominal într-un singur tur sau al pragului fixat pentru a se prezenta la al doilea). Sistemul bipolar este regula în toate statele unde funcţionează sistemul majoritar uninominal într-un tur sau cu două tururi: în Marea Britanie mai toate alegerile au permis degajarea unei majorităţi în favoarea unui partid. Când reprezentarea proporţională a fost introdusă. cit.. facilitează dispersia voturilor şi permite emergenţa unor noi partide ca şi divizarea sau dispariţia celor altora. provocate de alegerile prezidenţiale. fie sub forma a două partide. op. P. Qui gouverne en Europe?. În funcţie de combinaţiile posibile sistemul de partide poate lua mai multe forme. Dar efectele sale nu se văd imediat.

88 128 ibidem. 92. iar după 1990 ex-comuniştii din fosta RDG).situaţie ce se va schimba după congresul de la Bad Godesberg din 1959 când aceştia se vor alinia la economia socială de piaţă. desfăşurate pe baza unui scrutin majoritar într-un tur pentru 75% din locurile fiecărei camere. Les régimes politique européens. dar nu poate împiedica permanentizarea la guvernare a unui partid pentru o perioadă mai lungă. Marea Britanie după 1979 sau RFG după 1982. Regulile constituţionale limitează competiţia electorală la zona moderată a spectrului politic german. două partide dominante caracterizând atât viaţa politică spaniolă cât şi portugheză.de cele mai multe ori . 1994. Libraire Générale Française. După 1974 situaţia partidelor din Peninsula Iberică poate fi încadrată bipolarismului cu sistem multipartid. perioadă în care democrat creştinii ai absorbit toate curentele ce se aflau la dreapta lor128 şi nu au avut o puternică concurenţă din partea social democraţilor consideraţi insuficient moderaţi . prezent fiind în două variante: multipolarism cu coaliţie la centru sau multipolarism cu coaliţie de tip bipolar. Franţa între 1958-1981. au ilustrat constrângerile la care sunt supuse partidele în trecerea de la sistemul proporţional integral la sistemul majoritar. În Portugalia socialiştii (Partidul Socialist al lui Mario Soares) şi liberalii (Partidul Social-Democrat) se constituie în cei doi poli ai sistemului de partide portughez. Coaliţia la centru pot fi pusă în evidenţă în Benelux sau în Italia între 1947-1993 unde creştin democraţii antrenează în coaliţii 126 Olivier Duhamel. 57 . fie a coaliţiilor.. Alegerile legislative italiene din 1994. Paris. 1995. În Spania Partidul Socialist şi Partidul Popular obţin împreună peste 70% din sufragii şi alternează la guvernare (vezi Anexa 5-c). 127 Hugues Portelli. În Germania competiţia este limitată la două mari partide şi câteva forţe minore (liberalii. redimensionarea drastică a partidelor de centru. Bipolarizarea germană a fost facilitată şi de poziţia dominantă a CDU-CSU în anii ’50. favorizat şi de reprezentarea proporţională. multipolarismul este regula. 128-130.eliminând partidele intermediare sau obligându-le să se alinieze126 (Anexa 2-c). p. În statele în care reprezentarea proporţională este modul de scrutin. verzii. Le pouvoir politiques en France. Bipolarizarea este de asemenea regula în multe state cu scrutin proporţional sau mixt. Seuil. Paris. p. Alt efect cumulat ţine de respingerea vechilor partide percepute ca legate de corupţie rezultatele fiind devastatoare: dispariţia micilor partide. construcţia dificilă a coaliţiilor de dreapta şi de stânga cu candidat unic pentru fiecare circumscripţie127 (vezi şi Anexa 3-c). Social democraţii şi creştin democraţii alternează la guvernare fie singuri. cum a fost în Italia între 1945-1994 (vezi Anexa 4-c).în coaliţie cu liberalii (Anexa 1-c). Modelul bipolar poate permite alternanţa la guvernare. pp. fie a partidelor. fie .

p. p. Barcelona. Coaliţiile bipolare se constituie în jurul unui pol sau în funcţie de acesta. formarea guvernelor depinzând mai mult de abilitatea de a negocia decât de rezultatele electorale situaţie specifică sistemelor de partide din Benelux ce nu cunosc preponderenţa socialiştilor sau creştin-democraţilor:130 Un bilanţ al guvernărilor şi înfruntărilor electorale din ultimii 50 de ani arată că alternanţa caracterizează majoritatea statelor. cum este cazul în ţările scandinave unde coaliţiile se stabilesc fie cu partidele socialdemocrate ca elemente centrale. 58 .atât socialiştii cât şi liberalii. Institut de Ciéncies Politiques i Socials.Subiecte de verificare 1. Cum se intercondiţionează participarea şi alternanţa politică? 6. op. WP núm. 7. Care este distincţia dintre sistemele bipolare şi multipolare? 129 ibidem. Partidul dominant imprimă până şi adversarilor săi esenţialul valorilor sale şi a viziunii sale politice. 131 Hugues Portelli. cum s-a întâmplat cu Democraţia Creştină italiană între 1945-1994 (vezi Anexa 3b). cit. Care sunt influenţele tipului de scrutin în structurarea sistemului de partide? 7. Les partis politiques dans le Benelux.129 În funcţie de existenţa sau nonexistenţa unui partid dominant aceste guvernări de coaliţie cunosc două variante. Care sunt efectele alternanţei la putere? 5.48.. 130 Daniel-Louis Seiler. Dar într-unul multipartidist? 3. Care sunt efectele permanenţei la putere? 4. p. 1992. 95. Puterea partidului dominant se poate manifesta prin prezenţa sa permanentă ca element central al guvernării. 94.131 V. Sistemele de partide ce nu cunosc partidul dominant sunt fragmentate. dar existenţa partidului dominant creează particularisme care se exprimă în menţinerea lor la guvernare perioade mai însemnate. fie între partidele “burgheze”.. Cum se realizează alternanţa democratică într-un sistem bipartidist? 2.

59 . şi sub o dublă influenţă. Apărut în Europa ca urmare a revoluţiilor liberale. op. precum cea din 1886 a liberalilor unionişti. Familia politică democrat-creştină 4. poate mai indicat să vorbim de familii politice care caracterizează lumea contemporană132. cumulate cu 132 Yves Meny. Alte familii politice Diferenţierile dintre partidele politice. şi eventual partidele 'americane'. de aceea. Familia politică conservatoare 3. conservatorii.98. apărarea libertăţilor individuale. liberalii devin o forţă politică secundară. dreptul la proprietate sau regimul parlamentar . a partidului liberal britanic după primul război mondial. a schimbării paşnice a majorităţilor parlamentare şi a guvernelor.s-a instaurat după o tranziţie tripartidistă de peste un deceniu. curentul liberal a fost cel mai important şi mai dinamic curent politic al secolului al XIX-lea. menite să permită realizarea competiţiei. dintre partizanii alianţei cu conservatorii (aripa Lloyd George) şi adversarii acesteia (Asquith).laicizarea statului.50-67 133 Hugues Portelli. democrat-creştinii şi socialiştii.liberalismul nu îşi va reînnoi programul iniţial în acord cu schimbările sociale şi politice ce îi vor însoţi traseul. iar apoi dispariţia. sau diviziunile ce separau aripile partidului cu privire la problema irlandeză sau la cea socială.laburişti şi conservatori . Se pot deosebi două tipuri de distincţii: ideologice şi organizaţionale. Este.. p. Familia politică socialistă 5.133 Odată cu secolul XX. cit. p. unul din polii bipartidismului britanic în secolul XIX-lea. Dar dizidenţele. Familia politică liberală 2. în care disensiunile din interiorul partidului liberal. Simptomatică a fost în acest sens scăderea constantă. sunt multiple. 'partidele-teritoriu'. Ideologia desemnează aici o gamă foarte mare de referinţe şi valori de la care se reclamă partidele politice. La acestea se mai pot adăuga comuniştii.cit. Noul bipartidism . au zdruncinat din interior partidul. Având cea mai îndelungată istorie şi exercitând o influenţă covârşitoare asupra vieţii politice. preluând principiile afirmate de acestea . Din această perspectivă pot fi deosebite patru familii ideologice cu oarecare pondere: liberalii. cea a sufragiului universal şi cea a apariţiei mişcărilor totalitare. op. 134 Whigs-ii au reprezentat. din prima linie politică. care nu corespund clivajului stînga/dreapta şi au caracteristici specifice. alături de conservatori.Tema VI CURENTE ŞI FAMILII POLITICE EUROPENE După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1.

19 % în 1974 şi chiar 25% în 1983 (vezi Anexa 4-c). Scăderea influenţei lor după al doilea război mondial va fi consecinţă a delegării puterilor.68. respectiv 22. participând la formarea majorităţii guvernelor. Din 1918 liberalii s-au divizat electoral din această cauză ceea ce a făcut ca din 1935 ei să nu mai participe la guvernare.aceste formaţiuni politice nu vor reuşi să se adapteze la problematica socială în schimbare de după primul război mondial. iar cei mai buni triumfă. op.137 Eşecul electoral ce a urmat imediat după 1945 a fost parţial depăşit ca urmare a ruperii coaliţiei de guvernare dintre MRP.efectul scrutinului majoritar uninominal. 136 Jean Touchard.va crea premisele participării 134 Yves Meny. variante suprapuse ale clivajului stânga-dreapta . p. este o luptă fără oprire în care incapabilii şi mediocrii sucombă. realizând rezultate electorale chiar mai modeste decât colegilor lor britanici. Seuil. liberalismul nu este o doctrină a facilităţii: libera concurenţă şi libera întreprindere sunt dominate de legea efortului.42. vor accelera căderea. 240 60 . 137 ibidem. La congresul din 1949 liberalismul este afirmat clar: “Nu. p. deci... Partid de guvernământ în Republica a III-a. op. între 1900 şi 1914 trimiţând în mod constant aproximativ 250 de aleşi într-o Cameră ce număra 590 de deputaţi.”138 Republica a V-a nu va fi la fel de uşor accesibilă curentelor liberale care vor participa la guvernare doar după victoria la prezidenţiale al lui Valery Giscard d’Estaing din 1974. liberalismul Republicii a III-a a fost reprezentat într-o formă nestructurată de radicali şi republicani. În Franţa. cit. la 10 iulie 1940. radicalii se vor alia pentru a guverna cu socialiştii. la Vichy. dar doar 3% din locuri. p. În 1978 formarea UDF (vezi Anexa 3-a) în care radicalii sunt reprezentaţi. p. iar 170 au votat pentru).136 Partid dominant. Exprimând politic clivajele biserică/stat şi monarhie/republică. cit. laicitatea şi republicanismul ca valori politice fundamentale . alături de Partidul republican – de asemenea de orientare liberală . socialişti şi comunişti. Paris. mareşalului Pétain (când doar 27 de radicali au votat împotrivă. Partidul Republican Radical şi Radical-Socialist s-a înfiinţat în 1901. Cu toate acestea ei au reuşit să devină parteneri în coaliţii de guvernare în Franţa. radicalii vor fi în măsură să gliseze în funcţie de conjuncturi. În 1948 radicalii dau primul lor prim ministru postbelic şi vor reuşi să participe la majoritatea guvernelor Republicii a IV-a. La gauche en France depuis 1900.afirmând. fiind primul mare partid francez organizat la scară naţională. 135 Liberalii de pe continent au avut de asemenea o evoluţie electorală descendentă în secolul XX. După 1945 liberalii vor oscila între 2% din voturi în 1951.50 135 Olivier Duhamel. Reprezentanţi ai centrismului. 1977. un tip de partide de cadre ce urmăreau să consolideze rezultatele Revoluţiei. Italia sau Germania.

s-a desprins gruparea republicanilor independenţi condusă de fostul preşedinte francez. din care. De altfel faptul că Forza Italia are un grup parlamentar separat la Parlamentul European (vezi Anexa 6) dovedeşte ambiguitatea înrădăcinării politice a acestei formaţiuni. de fapt. După 1994 liberalismul italian nu nici o expresie politică organizată autonom. şi datorită ponderii sale mai mari. format pe 19 mai 1976. atât în perioada preşedinţiei giscardiene (în guvernul Barre). ceea ce îl deosebeşte de liberalismul radical cu puternicele sale accente de stânga. liberalismul a fost în prima Republică aliat constant al democraţiei creştine (vezi Anexa 3-b) îndurând consecinţele prăbuşirii acesteia (cu amendamentul că dacă democraţia creştină a reuşit să supravieţuiască ca partid sub forma PPI. 1980. Paris. constituit în 1948 prin fuzionarea în urma congresului de la Heppenheim a diverselor mişcări liberale ce reapăruseră după 1945 la nivelul landurilor.130. FDP. dar totuşi al treilea partid politic al Germaniei. creator al unităţii şi modernizării din secolul al XIX nu s-a putut acomoda condiţiilor de după primul război mondial. Reprezentat pe plan politic de PLI. 61 . Partidul Republican. Seuil. Asimilat cu liberalismul politic francez mai mult chiar decât partenerii săi radicali. Dreapta republicană şi liberală are în Franţa o lungă existenţă. Liberalismul italian. elemente ale fostului partid liberal regăsinduse în cele două alianţe importante. În FDP se regăsesc. p.liberalilor francezi la guvernare. probabil politicianul cel mai apropiat de neo-liberalism de pe scena politică franceză actuală. ca preşedintele al UDF în 1996. cele două tradiţii ale liberalismului german: tradiţia antimilitaristă şi antiprusiană a Partidului democrat 138 François Borella. Dominaţia fascistă dintre cele două războaie mondiale a afectat influenţa liberalismului politic care nu reuşeşte după 1945 să depăşească maxim 5% din voturi. Caracteristica republicanismului constă în aceea că este un liberalism de dreapta. p. Rolul central al PR în cadrul UDF este dovedit şi de alegerea lui François Leotard. cu ocazia referendumului pentru alegerea prin scrutin direct a preşedintelui. Les partis politiques dans la France d’aujourd’hui. continuatoare ale Centrului naţional al independenţilor şi ţăranilor din Republica a IV-a. preşedintele PR. Imaginea sa de partid ultra-liberal a fost accentuată de prezenţa în rândurile republicanilor a lui Alain Madelin.139 Membru activ al UDF. Polul Libertăţii şi Forza Italia nu pot fi considerate ca urmaşe ale liberalismului italian. în 1962. Cu o pondere electorală redusă. liberalismul nu a reuşit acest lucru). PR participă la guvernare în coaliţie cu conservatorii RPR. 139 ibidem. a reunit diferitele organizaţii ce îl sprijineau pe Giscard d’Estaing. cât şi în cele două coabitări mitterandiene dintre 1986-1988 şi 1993-1995.117. alături de CDS.

cit. p. După al doilea război mondial. mai ales în ţările Europei sudice.141 După această liberalii spanioli vor cunoaşte o continuă diminuare a rezultatelor electorale. op. Caracterizaţi. cu ideea de progres). În 1985.142. Genscher.143 Sub această influenţă gaulliştii şi aliaţii lor din UDF şi-au pregătit reîntoarcerea la guvernare. În Marea Britanie în anii guvernării Thatcher (1979-1990). Theodor Heuss.. a regimurilor autoritariste. Familia conservatore a avut ca origine reacţia antiliberală şi respingerea schimbărilor (prea rapide şi nesăbuite) produse de revoluţiile burgheze. Personalitatea primului preşedinte al Germaniei federale între 1949-1959. obiectivele lor s-au modificat. Participând la guvernare.cit.85 141 Hugues Portelli. Uniunea de Centru condusă de Adolfo Suarez a reunit mai multe grupări liberale şi a asigurat guvernarea până în 1982. mai mult de o stare de spirit (o neîncredere în raport cu individul. RPR şi UDF. apoi de D. p. Pe această platformă la alegerile parlamentare din 140 François Borella. În Spania. cit. acceptând compromisuri sau împrumutând din strategiile adversarilor lor. sub influenţa doctrinei liberale şi a crizei statului asistenţial. conservatorii au dat dovadă de pragmatism în ce priveşte apărarea intereselor considerate fundamentale. mai întâi de W. conservatorii au practicat un pragmatism constant. Din 1969 când FDP se asociază cu SPD la guvernare Ministerul german de externe a fost deţinut de preşedinţii partidului. Kinkel. Les partis politiques en Europe. 1984. op. ceea ce a contribuit la transformarea conservatorsmului britanic într-un model pentru curentele caracteristice dreptei tradiţionale. reluată însă de John Major. Seuil. conservatorii au promovat o energică poziţie în favoarea economiei de piaţă. contrar tradiţiei pragmatice a conservatorismului britanic. p. companiile de asigurări. p. Cu toate acestea FDP nu are o reală influenţă asupra vieţii politice germane.. Astfel în anii ’80 conservatorismul devine pentru prima dată un pol de referinţă.52 143 Hugues Portelli. la mijlocul anilor ’70. dispărând de pe scena politică spaniolă (vezi Anexa 5-c) . iar în prezent de K. în Manifest pentru a guverna împreună anunţau intenţia de a privatiza băncile.german dintre 1919-1933 şi tradiţia naţionalistă şi proprusiană a Partidului Poporului din timpul Republicii de la Weimar.. Scheel. elementele doctrinare au prevalat. în jurul căruia s-a cristalizat noul partid a contribuit la influenţa pe care liberalismul politic german a exercitat-o la începutul anilor ’50. Paris.101 142 Yves Meny.14034 Afectat de o scurtă sciziune în 1956-1957 FDP a devenit un partid cu rezultate electorale modeste.103. op. Liberalismul iberic a fost curentul ce a contribuit la democratizarea peninsulei după prăbuşirea. sectorul audio-vizual şi marile grupuri industriale. În anii '80. şi ajunşi la guvernare au dezvoltat programe de privatizare şi reducere a deficitelor bugetare. 62 .

100-101. influenţate de doctrina socială a bisericii catolice şi de filosofia personalistă dintre cele două războaie. ed. cit. 1995. Suleiman.. şi ca urmare a compromiterii partidelor conservatoare interbelice. dar curentele care au influenţat direct apariţia şi consolidarea acestei familii politice au fost catolicismul social (care. Ajunsă la guvernare ea va evolua spre o variantă liberală. constituind una din cele două tendinţe dominante. pp. Paris. Slăbită ca urmare a scandalurilor de corupţie din 144 Ezra N. cât curentelor organizate. (“nici socialism. Reprezntând rezistenţa antifascistă. 145 Yves Meny. dar abia după primul război mondial Partidul Popular din Italia condus de Sturzo a constituit. p.. astfel că dificilul echilibru necesar stabilităţii interne a fost indus de liderii de orientare centristă precum De Gasperi. 145 Iniţial democraţia creştină a fost adepta unei a treia căi. În Germania Zentrum-ul (care a rezistat presiunilor lui Bismark) a reprezentat o forţă politică catolică importantă. După moartea lui De Gasperi în 1954 puterea în partid a aparţinut mai puţin instanţelor oficiale. Les ressorts cachés de la réussite française. Democraţia Creştină italiană.1986 dreapta franceză a revenit la guvernare. prin caracterul său de masă şi a-confesional. modelul reluat după al doilea război mondial de partidele creştin democrate. 174. 146 François Borella. Este motivul pentru care democraţia-creştină nu a prins în Spania post-franchistă sau în Irlanda. partidele democrat creştine au avut imediat după încheierea războiului succese electorale importante. unde toate partidele îşi manifestă simpatia faţă de biserică. exprimată prin formule de tipul “nici-nici”. deşi precede enciclica lui Leon al XIII-lea din 1891 De rerum novarum. Fanfani sau Aldo Moro.56. “nici economie de piaţă. chiar dacă partide aparţinând acestui curent există şi în lumea protestantă. s-a raportat constant la doctrina socială a bisericii catolice) şi cel liberal (ce a încercat să concilieze urmările revoluţiilor liberale cu biserica). Les partis politiques en Europe. de la conservatorism la sindicalism catolic. cit. Timpul scurt rămas lui Jacques Chirac până la alegerile prezidenţiale din 1988 a făcut ca ritmul privatizărilor din Franţa să fie mult mai rapid decât a fost în Marea Britanie.146 Forţa şi slăbiciunea democraţiei creştine a stat în eterogenitatea ei şi în participarea neîntreruptă la toate guvernările postbelice până în 1994.144 Originile democraţiei creştine se găsesc în clivjele rezultate ca urmare a Reformei (în sensul lui Rokkan). op. a reunit mai multe tendinţe. nici dirijism”). nici liberalism”. Influenţa majoră a democraţiei creştine se găseşte în ţările catolice. Seuil. Naşterea şi dezvoltarea partidelor demo-creştine a fost condiţionată în primul rând de existenţa partidelor liberale şi radicale ce atacau în general biserica şi catolicismul. p. 63 .

Rezultând din unirea. Confruntarea stânga-dreapta a afectat încă de la început centrismul creştin-democraţiei franceze. Afectată de schimbarea regimului politic în 1958. chiar dacă nu mai constituie cel mai mare partid. Ataşamentul CDS la 147 ibidem. revine la guvernare în 1996 sub semnul Măslinului. Totuşi aproximativ 70% din aderenţi sunt catolici. la sfârşitul anilor ’40. Dominând viaţa politică germană postbelică (vezi Anexa 1-c) CDU nu a cunoscut dificultăţile democraţiei creştine italiene şi datorită alternanţei la guvernare pe care prezenţa SPD. cât şi de tradiţia Zentrum-ului. Încercând să se integreze în organisme mai largi. democraţia creştină italiană. Economia socială de piaţă propusă Erhard a însemnat tocmai acceptarea. era cel mai important partid al Franţei cu aproximativ 30% din voturi.84. 64 . MRP. de fapt. a partidelor regionale preexistente (CSU. cel mai vechi partid regionalist european cu importanţă politică şi parlamentară). creştin-democraţii francezi vor reconstitui sub un nume nou vechiul MRP . Experienţa creştin-democrată franceză dă seama despre un eşec. cu ambiţiile sale sociale şi planificatoare se aliază greu cu liberalismul PR.CDS. iar caracterul descentralizat al partidului face ca în unele landuri dominaţia catolică să fie absolută.perioada 1991 -1994. sub sigla PPI. CDU s-a orientat. tendinţa conservatoare a lui Strauss. mai întâi în domeniul economic. fără a se fi dizolvat a dispărut din viaţa politică franceză în deceniul şapte. de tipul Centrului Democrat. însă. ceea ce îl deosebeşte atât de creştin-democraţia italiană.147 Ajuns la guvernare în 1949. pentru ca la sfârşitul deceniului să coboare la jumătate. A doua tendinţă dominantă este reprezentată de varianta germană a creştindemocraţiei încarnată mai ales de CDU. concurenţa SPD . a făcut ca democraţia creştină să se găsească scindată după 1994 între orientarea de centru stânga (care a constituit împreună cu PDS Măslinul) şi orientarea proliberală (care sub forma CCD face parte din Polul Libertăţii). expresie a acestui regionalism. partid democrat creştin ieşit din rândurile rezistenţei catolice.spre o variantă moderată a liberalismului. o serie de factori contribuind la aceasta . mai ale după dispariţia liderului conservator al social creştinilor bavarezi. p. constatând eşecul experienţei Centrului Democrat de a constitui o Federaţie a Reformatorilor.ocupaţia sovietică a Berlinului de Est şi comunizarea RDG. dar şi de CSU. a liniei liberale. Integrat din 1978 în UDF. ca pol al competiţiei politice. CDU este un partid interconfesional. este. creştin-democraţia franceză nu va mai regăsi rol important de la începutul Republicii a IV-a. În 1976. Eterogenitatea sa. În 1946 MRP. Franz Josef Strauss. CDS. a făcut-o posibilă.

atât de bogată în consecinţe politice între reformişti şi revoluţionari. fondată pe justiţie socială şi familie . Paris. încă din faza iniţială.ideea Statelor Unite ale Europei îl predispune la ostilitate gaulliştilor în faţa oricărei forme de supranaţional. şi-au propus obiective care se puteau obţine în cadrul sistemului existent. nemulţumiţi de orientarea etatistă a partidelor. în raport cu cel “de jos”. ostilitate în faţa căreia giscardienii cedează concesivi. 149 Jean-Louis Quermonne. Adepţii acţiunii politice se vor organiza în partide şi vor urmări cucerirea puterii. Cele două curente se vor înfrunta în cadrul primei Internaţionale. social-democraţii germani s-au unificat într-un singur partid. schimbarea integrală a sistemului. Preconizând instituirea Statelor Unite ale Europei ca uniune de popoare libere şi cetăţeni responsabili. Susţinătorii acţiunii economice au urmărit în schimb păstrarea autonomiei sindicatelor sau. la Congresul de la Gotha. La politique en France. au optat pentru anarhism. în schimb. p. p. (creat pe 29 aprilie 1976) ce grupează formaţiunile creştin democrate din statele Uniunii Europene. PPE este cel mai bine conturat partid din Parlamentul European. separaţia. şi pentru a colabora eficient în realizarea acestui scop s-au constituit în ceea ce s-a numit Internaţionala Socialistă.alături de afirmarea viziunii creştine asupra omului. 101. partidele revoluţionare (comuniste) şi-au propus. Montchrestien. Partidul Popular European. dar prin aceasta 148 Jean Charlot. Le systéme politique européen. Din acest conglomerat s-au desprins la sfârşitul secolului XIX două tipuri de partide: partidele reformiste şi partidele revoluţionare.149 Familia socialistă îşi află de asemenea originile în secolul al XIX-lea. Partidele reformiste. Le livre de poche. 65 . Această direcţie de acţiune a militat pentru afirmarea primatului partidului în raport cu organizaţiile muncitoreşti şi sindicale. socialismul s-a divizat în funcţie de direcţia mişcării. În 1875.89. Paris. în primul caz intelectuali. Încă de la apariţia lor partidele socialiste s-au dorit organizaţii de clasă care luptau împotriva instituţiilor burgheziei. 1994. fără însă a se ajunge la un deznodământ.148 Creştin-democraţia dispune de o organizaţie. Anticipând această fractură ce-l va afecta.o identitate ce nu se regăseşte la celelalte partide din Parlamentul European. care a devenit un exemplu de organizare. Soluţia anarhistă a fost exclusă din Internaţionala a II-a încă de la constituirea sa în 1889. în cel de-al doilea muncitori. Apărea astfel. care privea acţiunea economică . socialiste sau social-democrate. PPE dovedeşte o voinţă federală ce îi conferă .1993. de origine şi instrucţia actorilor. Au apărut două socialisme: socialismul “de sus” sau cel “de jos”. Această diviziune a determinat atât direcţia socialismul “de sus” vizând în primul rând acţiunea politică.cât şi apartenenţa promotorilor.

pragmatismul şi progresului prin schimbări graduale cumulate.conflictul dintre cele două socialisme nu s-a aplanat. care s-a rupt de ideea iniţială. în interiorul celei de-a doua Internaţionale socialiste s-a produs o sciziune. social-democraţia. Aceste caracteristici nu au fost modificate odată cu trecerea timpului decât în sensul în care participarea la guvernare şi declinul sindicalismului au dus la creşterea 150 Michel Winock. cultura compromisului. referitoare la socializarea mijloacelor de producţie. Le socialism en France et en Europe. care are ca principale coordonate colectivismul şi planificarea şi ca agenţi partidul unic şi ideologia de stat. care respinge atât leninismul cât şi revizionismul social-democrat. care se transformă sub influenţa participării la guvernare în reformism de gestiune. 66 . al XIX-lea a stat sub semnul marxismului. în condiţiile în care conducerea partidului este relativ slabă şi organizarea laxă.153 De la originile sale laburismul a avut câteva caracteristici originale: puternica tutelă sindicală. p. Seuil. şi mai ales după ce din 1919 au constituit o Internaţională a III-a comunistă. p. cit. şi caracterizată prin ideea compromisului cu capitalismul. 61 151 ibidem. La parti travailliste britanique. rezultând din reformism. pp. 1992. şi. 9. de tip sovietic. Socialismul ca fenomen politic european desemnează trei tipuri de socialism: socialismul zis real. dar spre sfârşitul secolului. 114-121. Din aceasta au apărut două tipuri de partide. cu valorizarea compromisului. cel ale luptei electorale în cadrul statului şi cele ale luptei violente împotriva statului burghez şi a înlocuirii acestuia cu statul socialist. 11. 152 Hugues Portelli.151 Plecând de la ultimele două. socialismul de al treilea tip (expresie aparţinând lui Maurice Duverger). fără a pierde însă din vedere libertatea şi democraţia. Paris 1992. Montchrestien. anume divorţul de principiu cu capitalismul. 153 Monica Charlot.150 Socialismul celei de-a doua jumătăţi a sec. propunându-şi să rămână fidel ideii centrale a socialismului. autonomia grupului parlamentar. op. dotată cu o vastă reţea de militanţi.. prin reformism.152 Social-democraţia se caracterizează printr-o organizare politică de masă. p. sub influenţa scrierilor lui Bernstein. Ruptura s-a produs la Congresul de la Londra din 1896 când linia politică s-a impus ca strategie a mişcării socialiste. şi luând în considerare specificitatea înrădăcinării socialismului în diferitele regiuni ale Europei de Vest s-a făcut o clasificare trinară ce deosebeşte social-democraţia nord-europeană de laburismul britanic sau de socialismul latin. Paris. Fractura între cele două curente s-a amplificat după ce bolşevicii au cucerit puterea în Rusia. Laburismul este puternic marcat de cultura politică britanică.

109 155 Ralf Dahrendorf. Les partis politiques en Europe.. 49-51. Succesul electoral al partidelor social-democrate din perioada interbelică . actualmente element de concordanţă. a încercării de conciliere a libertăţii şi egalităţii. Fundamentul politic şi social al socialismului s-a constituit în jurul aspiraţiilor democratice. Aceste lipsuri sunt accentuate de prezenţa unei puternice concurenţe comuniste. Funcţiile pe care statul şi le-a asumat pentru realizarea redistribuirii veniturilor s-au bazat pe legitimitate legată de ideea superiorităţii morale a socialismului. deşi obţin rezultate onorabile (vezi Anexa 4-c) nu reuşesc între 1979-1997 să acceadă la guvernare. O altă deosebire iniţială. Cu social-democraţii. 67 . Bucureşti 1993.socialdemocraţia suedeză venind la putere în 1932. dar începând cu mijlocul deceniului 8. Clasa de mijloc devenită majoritară şi-a identificat alte interese. s-a transformat în mobilitate socială şi individuală. Reflecţii asupra Revoluţiei din Europa. astfel încât să aibă loc o distribuire echitabilă a avuţiei naţionale către toţi cetăţenii pe fundalul creşterii numerice a proletariatului industrial. pe fondul întăririi curentelor conservatoare. Laburiştii britanici. Socialismul latin. exprimat de partidele socialiste sud europene. . cit.solidaritatea am spune noi astăzi . în spiritul revoluţiei franceze care propunea fraternitatea .şi mai mult a autonomiei grupului parlamentar. constă în slaba influenţă a marxismului chiar în momentele în care acesta era la apogeu. nu dispune. Aceste partide s-au dorit organizaţii ale unei clase şi şi-au propus lupta împotriva 154 François Borella. iar laburiştii britanici devenind în 1929.ca o legătură între cele două. şi comparat cu laburismul. Conflictul de clasă pe temeiul căruia social democraţia s-a impus. Humanitas. p. acesta se va diminua.155 Socialismul s-a născut în secolul XIX pe fundalul unei rupturi între partide clasice şi electorat.va fi reconfirmat imediat după cel de-al doilea război mondial. de o bază socială solidă pe care să o poată organiza. laburiştii au împărţit consecinţele crizei statului asistenţial de după anii ’70. ed. Programele de securitate socială şi politica bugetară de dezvoltare a sectorului public impuse de social-democraţi au contribuit la apariţia şi dezvoltarea statului asistenţial. Treptat însă baza socială a social-democraţiei s-a redus chiar ca rezultat al aplicării politicilor sociale şi a schimbării structurii sociale. faţă de social-democraţie. nu dispune de legături strânse cu mişcarea sindicală. corespunzând noii poziţii sociale. primul partid din Regatul Unit cu 37% din voturi şi 46% din locurile Camerei Comunelor154 . pp. comparat cu social-democraţia.

156 În căutarea unui ideal de egalitate şi de justiţie între oameni. referitoare la socializarea mijloacelor de producţie. motiv pentru care s-au constituit în ceea ce s-a numit Internaţionala Socialistă. Italia. socialiste sau social-democrate. În ceea ce priveşte socialismul. Grecia. propunându-şi să rămână fidel ideii centrale a socialismului. laburiştii au înlocuit liberalii în 1920. o tehnică de luare a puterii-Babeuf.157 Baza politică a socialismului s-a constituit în jurul aspiraţiilor democratice şi a modului în care pot fi conciliate libertatea şi egalitatea astfel încât să aibă loc o distribuire echitabilă a avuţiei naţionale către toţi cetăţenii. care respinge atât leninismul cât şi revizionismul social-democrat. trecând spre sfârşitul deceniului trei al secolului trecut în Europa continentală şi cunoscând o carieră dintre cele mai remarcabile. şi-au propus obiective în cadrul sistemului existent. Baza socială a acestui curent şi a partidelor care se revendică de la el a depins de creşterea numerică a proletariatului industrial. p. de tip sovietic. pe când cele revoluţionare (comuniste) şi-au propus schimbarea integrală a sistemului. reformiste. aportul revoluţiei franceze la reflecţia socialistă a constat în elaborarea a trei tehnici: o tehnică a puterii-guvernământul revoluţionar.. Seuil. pe ale cărei clivaje se şi construieşte. La sfârşitul secolului XIX. socialismul de al treilea tip ( expresie aparţinând lui Maurice Duverger ). fără a pierde însă din vedere libertatea şi democraţia. o tehnică a contraputeriimomentul sanculot. în majoritatea statelor europene necomuniste (Franţa. 21 68 . termenul de socialism a apărut în Anglia în anul 1822. Paris 1992. p. socialismul a luat mai întâi forma utopiei. Progresia socialismului a avut ca urmare scăderea continuă a forţei partidelor liberale. 156 Michel Winock. din acest conglomerat.instituţiilor burgheziei. şi caracterizată prin ideea compromisului cu capitalismul. trei tipuri de socialism: socialismul zis real. Spania. Portugalia). ca fenomen politic. Le socialism en France et en Europe. sunt discutate cel puţin pe continentul european. care are ca principale coordonate colectivismul şi planificarea şi ca agenţi partidul unic şi ideologia de stat. debutând ca o autentică doctrină modernă odată cu revoluţia industrială. anume divorţul de principiu cu capitalismul. partidele socialiste au devenit partide de guvernământ. la fel şi în Suedia. două tipuri de partide s-au desprins: partidele reformiste şi partidele revoluţionare. mai devreme în Germania (RFG). 11 157 ibidem. iar din anii '80. Concept concurent stângii. social-democraţia. Primele. În acelaşi timp. care s-a rupt de ideea iniţială. După al doilea război mondial. În Marea Britanie.

Încă de la începuturile sale. În România. iar ruptura dintre cele două socialisme se va produce la Congresul de la Londra din 1896. Fractura între cele două curente se va lărgi şi mai mult când bolşevicii. Dacă socialismul celei de-a doua jumătăţi a sec. În 1923. fără însă a se ajunge la un deznodământ. în primul caz intelectuali iar în cel de-al doilea muncitori. Partidul Social Democrat al Muncitorilor. nemulţumiţi de orientarea etatistă a partidelor. care îşi va înceta activitatea la începutul celui de-al doilea război mondial. Susţinătorii acţiunii economice vor urmări păstrarea autonomiei sindicatelor sau. Se vor naşte deci două tipuri de partide. mişcarea socialistă. căpătând astfel un important sprijin electoral. care în 1899 au trecut în masă la Partidul Naţional Liberal (“ trădarea generoşilor “). 69 . a fost creat în 1893 de către un grup de intelectuali. la Congresul de la Gotha. Evoluţiile stângii necomuniste occidentale au stat sub semnul “ revizionismului “. în interiorul celei de-a doua Internaţionale socialiste se va produce o sciziune între revoluţionari şi reformişti. care va deveni un exemplu de organizare. din 1919. care privea acţiunea economică-cât şi apartenenţa promotorilor. care până astăzi rămâne cel mai important element al stângii. de exemplu. s-a divizat între două tipuri de socialism: unul “ de sus “ şi altul “ de jos “. vor opta pentru anarhism. Anarhismul va fi exclus din Internaţionala a II-a încă de la constituirea sa ( 1889 ). În 1875. s-a reconstituit Internaţionala socialistă. spre sfârşitul secolului. Această direcţie de acţiune va milita pentru afirmarea primatului partidului în raport cu organizaţiile muncitoreşti şi sindicale. al XIX-lea va sta sub semnul lui Marx. Birocratizarea partidelor social-democrate va face obiectul analizei prin care Robert Michels va identifica “legea de fier a oligarhiei“. Prin aceasta s-a determinat atât direcţia-socialismul “ de sus “ vizând în primul rând acţiunea politică. Aceasta se va reface în 1951 la Frankfurt am Main. când linia politică se va impune ca strategie a mişcării socialiste. social-democraţii germani se vor unifica într-un singur partid. o Internaţională comunistă. vor constitui. Cele două curente se vor înfrunta în cadrul primei Internaţionale (1864-1878). în raport cu cel “ de jos “. cel ale luptei electorale în cadrul statului şi cele ale luptei violente împotriva statului burghez şi a înlocuirii acestuia cu statul socialist. după cucerirea puterii în Rusia.158 Dar învingătorii nu vor rămâne prea multă vreme laolaltă. sub influenţa scrierilor lui Bernstein. după bulversarea produsă în mişcarea socialistă europeană de apariţia Kominternului. Adepţii acţiunii politice se vor organiza în partide şi vor urmări cucerirea puterii angajându-se în confruntările electorale.

. prin aplicarea politicilor sociale specifice. după eşecul “compromisului istoric”. Aliat cu creştin-democraţii din PPI sub semnul Măslinului. p.159 Justificată de baza socială. scoruri între şase şi opt procente. Alternative. Partidele-teritoriu din clasificarea lui Yves Meny se împart în două categorii distincte: partide regionale şi ecologiste. Bucuresti 1992. deşi termenul este înşelător în absenţa unei clase superioare şi a unei clase muncitoare capabilă de coeziune) a însemnat în primul rând că baza socială tradiţională a social-democraţiei se topea. victoria stângii social-democrate a produs. printr-o rapidă social-democratizare ce a dus în ultimă instanţă la schimbarea numelui partidului în Partidul Stângii Democratice. 50 70 . transformarea structurii sociale.Susţinând programe de securitate socială şi practicând o politică bugetară de dezvoltare a sectorului public. În Franţa. ideea că este o îndatorire a statului să asigure pentru fiecare verigă din structura societăţii o totală vigilenţă “. “160 Comuniştii. Reflectii asupra Revolutiei din Europa. cel mai puternic partid comunist occidental. Economia mixta. spaţiul de manevră. unde mai rezistă ca partid. Partidul Comunist Italian.s. nicăieri nu s-a înrădăcinat atât de precoce şi puternic. ca urmare a câştigării alegerilor din aprilie 1996 participă la guvernare.Conflictul de clasă a fost transformat în mobilitate socială şi individuală. în tipologia clivajelor rokkaniene în cadrul clivajului centru-periferie. în mod constant. Toate reacţiile legitimiste au eşuat. Bucuresti 1993. fiecare practicând doctrine specifice. Evoluţia societăţilor democratice le-a redus. derivaţi din socialismul embrionar al secolului XIX. Actul de conştientizare a identităţii regionale ce a dus la rezistenţa periferiei în raport cu tentativele de centralizare ale statului a luat trei forme succesive. p. constant pe locul secund după al doilea război mondial (vezi Anexa 4-c) a trecut. privilegiile şi cutumele societăţilor locale vizează impunerea unei limbi şi a unei religii comune grăbeşte conflictul. iar represiunea a făcut ca mişcarea autonomistă să-şi 158 ibidem. Familia politică a partidelor autonomiste se înscrie. ca în acest loc de pe Pământ (Europa n. “ La nivelul mentalităţilor. PSD. social-democraţii au contribuit la apariţia şi dezvoltarea statului asistenţial. “ Apariţia unei clase majoritare (numită clasă de mijloc. comuniştii reuşesc. Humanitas. 61 159 Mattei Dogan. 63 160 Ralf Dahrendorf. Funcţiile pe care statul şi le-a asumat pentru realizarea redistribuirii veniturilor sau bazat pe legitimitate legată de ideea superiorităţii morale a socialismului. p. Ca reacţie legitimistă la procesul de edificare a statului-naţiune se manifestă prin opoziţia la schimbările comandate de la centru. Dominique Pellassy.. sunt în declin. în anii ’90. iar dictatura din zona de influenţă sovietică şi eşecul economic le-au amplificat degringolada. Politica centrului de a trece peste obstacole.).

ceea ce face puţin operantă distincţia între stânga şi dreapta politică163. p. în SUA. acolo unde diferenţele economice şi culturale (în primul rând lingvistice) sunt puternice şi unde existenţa statului-naţiune este văzută ca un obstacol în calea realizării depline a regiunilor. din enumerare.cit. 1994. Les partis autonomistes.161 Al doilea tip de mobilizare a periferiei în raport cu centrul a fost naţionalismul populist. Pe de altă parte naţionalismul nu a fost capabil să frâneze imperialismul cultural sau să depăşească dependenţa economică faţă de centru. Naţionalismul. Tensiunea dintre tradiţie şi inovaţie dă nota distinctivă fenomenului partidist european. Cu o bază neomogenă. legată de inexistenţa. sunt în scădere. 2.19. Sfârşitul secolului XX găseşte partidele politice în plin proces de transformare. Pentru că această categorie de partide cunoaşte o organizare specifică. Acesta se dezvoltă într-un context impus de centru: naţionalismul. cuprinzând de la marxişti la ruralişti de dreapta. 162 Conştiinţa apartenenţei la o comunitate autonomă conduce la apariţia partidelor regionale. a revoluţiei sociale sau a războaielor religioase. Irlanda sau Islanda. prin identificarea unui ideal în viitor. Paris.66 71 . ecologiştii. 20-21 163 Yves Meny. chiar dacă ne referim la cazul Elveţiei. Clarificaţi curentele şi familiile politice europene. p. Belgia. Partidele ecologiste reprezintă expresia refuzului faţă de un mod de dezvoltarea tehnologică considerat periculos pentru planetă şi pentru umanitate. în creştere de influenţă. stat multicultural şi multilingvistic. că partidele regionale nu sunt specifice statelor federale. Tranziţia de la un bipolarism la altul a acţionat la nivelul fiecărui sistem de partide în parte impunând exigenţele unui spaţiu al competiţiei restrâns. 162 ibidem. op. Astfel de partide există în Italia. Eşecul naţionalismului populist şi acţiunea factorilor economici au avut drept consecinţă naşterea celei de-a treia forme de conştientizare: regionalismul-naţionalitar. Care sunt trăsăturile caracteristice ale familiei liberale? 161 Daniel Louis Seiler. Negând naţionalismul clasic al populiştilor regionaliştii-naţionalitari îşi descoperă tradiţiile culturale. Marea Britanie.revină greu. Este evident. PUF. Spania. Familiilor politice tradiţionale li s-au ataşat altele noi corespunzând evoluţiei societăţii europene. VI. limba sau specificul modului de viaţă. după succesele din anii '80. constituie o ruptură cu faza legitimistă orientată preponderent spre trecut. Subiecte de verificare 1. Această fază a produs partide politice ce au contribuit la apariţia unor state noi precum Norvegia. Problema partidelor de tip american face posibilă conectarea tipologizării ideologice cu cea organizaţională. p.

3. 5. 9. Care sunt trăsăturile caracteristice ale familiei conservatoare? Relevaţi asemănările şi deosebirile dintre conservatorii europeni. Care sunt trăsăturile caracteristice ale familiei democrat-creştine? Relevaţi asemănările şi deosebirile dintre democrat-creştinii europeni. 4. 72 . Relevaţi asemănările şi deosebirile dintre liberalii europeni. 6. 7. Care sunt trăsăturile caracteristice ale familiei socialiste? Relevaţi asemănările şi deosebirile dintre socialiştii europeni. 8.

University of Strathclyde. 6-7 73 . lucru încurajat de lipsa sancţiunilor electorale pentru scindări şi alianţe. sau urmau să-şi găsească calea proprie de dezvoltare. lipsa culturii politice democratice. Construirea vieţii politice plurale şi adoptarea unui set de valori specific democraţiilor liberale au constituit imperative ale societăţilor post-comuniste după ’89. de tip vestic. Partidele au fost create de sus în jos fiind orientate către stat ca singur furnizor de resurse substanţiale. În primul rând. Răspunsurile oferite astăzi.şi traiectoria pe care au urmat-o . un proces pe cât de complex pe atât de dificil. chiar dacă nu satisfac în totalitate.Tema VII SISTEME DE PARTIDE ÎN ESTUL EUROPEI După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Mediul politic este caracterizat prin existenţa unui electorat volatil şi nediferenţiat. liderii dovedind un ataşament limitat faţă de organizaţie. Refacerea competiţiei partizane. comportamentul elitelor este diferit. costul social al reformelor economice. Centre for the Study of Public Policy. prin frecvente schimbări ale regulilor politice. Maniera în care s-au constituit . 1996. O altă trăsătură distinctă a noilor democraţii a fost determinată de faptul că. de asemenea. menţinând trăsături de la vechiul regim. a căpătat o importanţă majoră. În urma schimbărilor politice care au avut loc în Europa de Est imediat după ‘89. fără îndoială. rezultatul procesului de tranziţie nu era previzibil. miza electorală a avut un coeficient ridicat. Renaşterea pertidismului în Europa de Est 2. Studies in Public Policy no. bazat pe un partid 164 Peter Mair. “What is Different About Post-Communist Party Systems”. Tipologia partidelor postcomuniste din Europa Răsăriteană Trecerea de la totalitarismul comunist la democraţie este.164 Formularea noului model politic a fost influenţată de aceste trăsături într-un mod semnificativ. pp. au creat premise în primii ani ai tranziţiei pentru instalarea unui regim caracterizat printr-un “autoritarism blând”. în acest context. Analiştii se întrebau dacă ţările comuniste aveau să îmbrăţişeze un model “clasic” de democraţie.partidele în fostul spaţiu comunist i-a îndreptăţit pe autorii care au analizat fenomenul să aprecieze că evoluţia fenomenului partizan în acest spaţiu este sensibil diferită de cea existentă în democraţiile consolidate. în perioada în care s-au pus bazele noilor constituţii. gradul înalt de atomizare socială. 259. sunt în măsură să configureze o imagine multidimensională a Estului. Glasgow.

. London. 9 166 Herbert Kitschelt. 1995. şi au o bază socială care corespunde profilului lor declarat. a PCR era un gest care consfinţea o realitate existentă deja. “Partis inheritances and parties identity”. această idee a găsit o dezvoltare radicală în sensul în care nu numai anumite modele vestice ar trebui evitate.165 În sfârşit. Însă partidele tradiţionale nu au putut fi considerate depăşite. Imensele formaţiuni umbrelă s-au descompus aproape peste tot în Est. Sistemul de partide nu mai este considerat o cale pentru participarea autentică a cetăţenilor la viaţa publică. mai mult. Party Politics 1:4. ianuarie 1990. Rolul partidelor s-a diminuat în noile democraţii unde electoratul a trecut printr-un proces de “dezaliniere” fapt care reclama impunerea unor noi moduri de acţiune. p. ca sateliţi de către vechiul regim. pp. Partide tolerate. Interzicerea prin lege.166 Profilul politic şi organizaţional al partidelor din Est poate fi definit urmând sugestiile de clasificare ale lui Michael Waller. În Polonia. mişcările Agrariene din Polonia şi Bulgaria sau partidul creştin democrat cu adresabilitate în segmentul ţărănesc din regiunile mai înapoiate 165 ibidem. 161-168 74 . partidele politice par mai atractive pentru public decât mişcările civice.124-131 168 Vladimir Tismaneanu. fragmentarea extremă a spectrului politic şi reţeaua clientelară pe care partidele au dezvoltat-o au sugerat posibilitatea configurării unui fel de cale ”italiană” de democratizare. De aceea. regimul comunist a încercat să păstreze o aparenţă de democraţie şi a tolerat existenţa altor câtorva partide. p. există variante vestice de sisteme care ar trebui să fie evitate. ci întregul model ca atare. deschiderea spre Vest nu trebuie văzută ca ceva periculos în sine dar s-a acreditat ideea că. Aceste excepţii sunt explicabile.167 Partidele post-comuniste. Cehoslovacia şi Bulgaria. Reinventarea politicului. Partidele au fost reduse la funcţia învăţării politice şi mai puţin la cea de actori importanţi în luarea deciziilor. sau sindicatele. Formaţiunile civice fie au dispărut la scurt timp după ce apăruseră. 1997. fie nu au reuşit să se impună. s-a enunţat adesea teoria că. Partidele comuniste au supravieţuit şi s-au transformat în formaţiuni noi peste tot cu excepţia celor din Cehia şi România. în Pridham and Lewis. Routledge. marcată de instabilitate şi dezechilibre. pp. 452 167 Michael Waller. “The Formation of Party Cleaveges in Post-Communism Democracies”. PCR fusese condamnat la moarte deja de public.168 Astfel. Iasi. El ar trebui să fie înlocuit cu o reţea de mişcări civice şi de asociaţii non-profit. În România gradul de ostilitate şi aversiune faţă de Ceauşescu şi partidul comunist a fost extrem de ridicat după ’89 nu a mai fost posibilă nici un fel de conciliere între PCR şi populaţie.dominant. 1996. Stabilizing Fragile Democracies: Comparing New Party Sistems in Southern and Esthern Europe. În al doilea rând. Europa Rasariteana de al Stalin la Havel. care propune cinci tipuri de partide delimitate în funcţie de condiţiile de emergenţă. Polirom.

Cea mai mare mişcare de acest gen a fost Solidarnosc dar cea mai veche rămâne Confederaţia pentru o Polonie Independentă (KPN) condusă de Lech Moczulski. au funcţionat mişcări anticomuniste care. În Slovenia. În 1988 unii intelectuali liberali proveniţi din Solidarnosc au fondat KLD ( liberali pro-piaţă) care va avea un rol deosebit după ’89. naţionalistă antifederaţie. În Slovenia. anterior sateliţi. În România. În această grupă se află creştindemocraţii cehi (CSL) sau Blocul Agrarian Bulgar (BZNS). iar în Polonia Solidarnosc a creat multiple fragmentări care au dus la formarea AW-S. care a funcţionat între 1988-1989. Partidele istorice. spre deosebire de Cehoslovacia care a cunoscut şi ea dizidenţa politică. s-au dezvoltat două linii de opoziţie una populist conservatoare alta liberal cosmopolită. ca de altfel şi PSDR.169 Partidele apărute după 1989. clivajul pro şi antifederaţie a împărţit VPN în ODU. au reuşit să se insituţionalizeze. ODA şi OH. de regulă conduse de un personaj 75 . Regimul încredinţase acestor organizaţii funcţia de sindicate cu intenţia de a coopta diverse categorii care trebuiau aduse în interiorul sistemului. forumul Civic a dat naştere la ODS. În Bulgaria. În Cehia. Această strategie a fost dublată de concesii majore în cazul partidului agrarian din Polonia unde colectivizarea a fost abandonată în anii ’50. Au luat naştere în întregul spaţiu comunist partide extremiste. Partide care îşi au originea în grupuri culturale şi de interese dizidente. pro-federaţie şi HZDS. Aceste partide. care aveau o bază ţărănească s-au dovedit o formulă de succes după 1989. refacerea partidelor istorice a avut o pondere mai mare decât în alte ţări foste comuniste. spre exemplu. ţăranii păstrându-şi o anumită independenţă după aceea. ca mişcări tolerate care le apropie mai mult de cea de-a doua categorie din clasificarea lui Waller. opoziţia faţă de regim a îmbrăcat forme naţionaliste dar au existat mişcări de tineret care au adoptat o fizionomie liberală. mişcarea de opoziţie s-a formulat în lupta dusă de minoritatea turcă împotriva campaniei de bulgarizare promovată de Jivkov. SDS. Câteva dintre partidele politice existente în perioada interbelică au continuat să funcţioneze normal şi după 1948-1949. Reprezintă categoria cu cel mai mare număr de partide care au o bază socială extrem de eterogenă. În Polonia deci. În Ungaria. de vreme ce două dintre formaţiunile cele mai importante ale trecutului PNL şi PNŢCD s-au reorganizat. ţară care a avut un mediu politic mai tolerant decât alte ţări comuniste. Multe dintre acestea sunt facţiuni ale unor mişcări mai largi. În Bulgaria tabăra care s-a fragmentat a fost cea post-comunistă ( ca şi în România ).ale Cehiei au fiinţat într-o formulă care s-a impus prin voinţa conducerilor de partid din aceste ţări. A existat însă şi o reţea de organizaţii civice.

Mediul extern a contribuit la uniformizarea sistemelor politice prin exemplul democraţiilor vestice. Din această scurtă expunere rezultă că ţările comuniste nu au pornit toate de la aceeaşi moştenire politică. Factorul hotărâtor pentru reconstrucţia democratică în Est este partidul politic. Aflaţi în interacţiune. ci şi o elită intelectuală în frunte cu Adam Michink. De aceea. Ungaria care au experimentat formule politice şi civice dizidente înainte de ’89. Există semnale care anunţă o insituţionalizare mai mare a partidelor. Sistemul partidist estic a împrumutat şi “exotisme”. op.cit. Leszek Kolakowski. realitate care avea să-şi pună amprenta asupra modului de derulare a evenimentelor din ’89 din aceste ţări. şi mai târziu. Partidele est-europene par extrem de preocupate de activitatea la bază. Ungaria kadaristă experimentase un fel de “socialism de piaţă”. Polonia comunistă recunoscuse sindicatul liber care coalizase în jur nu numai muncitorii din Gdansk. p. Descrierea fenomenului partizan ilustrează ca valabilă teoria slabei instituţionalizări dar. socialismul gulaşului. până astăzi . Jacek Kuron. 211 76 . este măsura în care creşterea gradului de insituţionalizare va determina consolidarea democraţiilor în Est. centralizare accentuată şi existenţa tendinţelor centripete. aceşti factori au acţionat semnificativ în direcţia stabilirii tipului de competiţie politică între formaţiunile partizane. Actorii dezvoltă aşteptări şi comportamente care stau la baza organizării societăţii viitoare. Este evidentă constituirea unei “societăţi alternative” la cea oficială. partide regionale ca cele din Moravia partide ale minorităţilor naţionale. Democraţia şi economia de piaţă au fost impuse 169 Vladimir Tismaneanu. Ceea ce nu se poate preciza însă. În Cehoslovacia Charta 77 fusese o formă amplă de protest anticomunist.zgomotos. se poate sesiza faptul că a existat permanent un efort în acest sens. politică. Deşi procesul de instituţionalizare nu s-a derulat coerent în Est. situaţia se prezintă diferit în ţări ca Cehia. Evoluţia sistemului est-european a fost influenţată de mai mulţi factori exogeni. sugerează că ea nu pare a fi un obstacol de nedepăşit. Acest lucru este important pentru că au fost experimentate anumite reforme şi deschiderile propuse de Gorbaciov au avut un alt impact. Există semne că partidele evoluează în această direcţie. în acelaşi timp. Liderii de la centru îşi exercită influenţa în ceea ce priveşte recrutarea dar stabilirea listelor electorale este de regulă subiectul unor intense negocieri între centru şi filiale. are o mare importanţă calitatea partidelor şi implicit a sistemelor. evoluţie care poate fi explicată prin autonomia faţă de mediu. care nu au avut forţă politică pentru intra în Parlament. de genul partidelor pensionarilor sau automobiliştilor. Polonia. asupra coordonatelor de recuperare a valorilor democratice şi asupra procesului de implementare a reformelor economice.

prin dorinţa de asimilare a unui model. “Europa estică reprezintă singurul caz din istoria europeană unde democratizarea se produce în absenţa unei societăţii civile reale”. pp. Pe de altă parte particularităţile naţionale ale regimului comunist au influenţat semnificativ competiţia politică postcomunistă. Democratizarea reală şi reconstrucţia nu pot fi realizate până ce nu se realizează restructurarea întregului sistem. Elitele au un comportament influenţat de mediul extern.170 Procesul de democratizare este unul “sui generis” în care rolul fondator al societăţii civile lipseşte.6-9 171 idem 77 . fapt care a determinat fragmentarea mediului politic. Aceasta a fost sfidarea căreia statele estice trebuie să îi facă faţă. op. că Estul are nevoie de o triplă tanziţie: democratizare. Electoratul este predispus la volatilitate deoarece nu există clivaje sociale puternice. s-a formulat o grupare pro-occidentală. piaţă liberă. pe de o parte. Societatea civilă nu a fost în măsură să ofere o alternativă viabilă partidelor. Cele mai multe ţări estice manifestă o 170 Peter Mair. chiar naţionalistă.cit. Procentajul voturilor care şi-au schimbă direcţia între două alegeri consecutive arată cât de stabil/instabil este sprijinul pentru fiecare partid. În aceste condiţii ofensiva mediatică a influenţat şi chiar modificat tipul de acţiune şi organizare a partidelor suplinind absenţa unui modul al tranziţiei clar. de factorii care i-au modelat evoluţia pun în evidenţă acest lucru. acestea din urmă evoluând în direcţia cartelizării şi a partitocraţiei. reforme economice.ca singurele norme legitime conducând la convergenţa partidelor estice în direcţia celor occidentale. în termenii lui Klaus Offe.171 Fără a neagă rolul societăţii civile consideră că aceasta s-a dezvoltat insuficient adăugând analizei variabila economică şi susţinând. în sensul că în funcţie de atitudinea faţă de setul de valori occidentale. Situaţia post . Explicaţiile legate de originea lor şi. Tipul de sistem de partide care s-a constituit în fostele ţări comuniste este diferit de modelul occidental la care aceste ţări au aspirat.comunistă a determinat adoptarea schemelor electorale proporţionale. apoi. Instituţiile sunt influenţate de către mediul extern şi determină competiţia de partid. iar pe de altă parte una autohtonistă. Peter Mair a apreciat că sistemele postcomuniste sunt marcate de patru mari trăsături care stabilesc “frontiera politică” dintre Est şi Vest. Trecerea de la un regim totalitar la unul democratic nu se poate realiza pur şi simplu. În răspunsul pe care l-a găsit la întrebarea “ce este nou în noile democraţii?”.

nici una dintre formaţiunile partizane importante care s-a afirmat pe scena politică în primii ani ai tranziţiei nu mai există astăzi în forma iniţială. 15 173 Giovani Sartori. nu anunţă obligatoriu o perspectivă catastrofală. forţele politice alternative la partidele comuniste au luat naştere înainte de ’89 – Solidaritatea. trebuie să se poată verifica cât de des este necesară prezenţa unui partid minor într-o coaliţie guvernamentală. Potenţialul de şantaj se referă la partidele anti-sistem suficient de puternice astfel încât să influenţeze deciziile politice. Ungaria. care nu se identifică la un mod exemplar cu cele occidentale. având o opoziţie divizată. Cehia. Solidaritatea. apoi multipartide cu defect. Uniunea Forţelor Democrate. impune câteva concluzii: (a) în Polonia. 319 78 . ele s-au desprins din mari blocuri eterogene: Forumul Civic. pentru că aşa după cum aprecia însuşi Sartori. Potenţialul de coaliţie se referă la partidele minore.173 Analizarea partidelor relevante în funcţie de potenţialul de şantaj sau de coalizare nu se dovedeşte utilă. Opoziţia Democratică. şi într-o anumită măsură şi Bulgaria. este 172 ibidem. (c) multipartitismele instalate în Est se deosebesc structural şi funcţional de modelul occidental (d) dinamica internă a pluripartitismului este diferită în Est unde are loc o simplificare a eşicherului politic pe fondul unei mari volatilităţi electorale (e) guvernele care se constituie în urma alegerilor sunt prin excelenţă guverne de coaliţie. Cât despre potenţialul de coaliţie. Acest aspect nu trebuie privit cu tragism. În sfârşit. slabă.. “moştenirea comunistă” în ceea ce priveşte comportamentele politice face ca partidele să opteze mai degrabă pentru relaţii conflictuale decât pentru cele consensuale. cit. p. Chiar şi partidele care au câştigat majorităţile relative de voturi au avut o geneză cumva asemănătoare.volatilitate electorală mai ridicată decât a celor vestice chiar şi după schimbările suferite de mişcările-umbrelă care prin dezagregare au determinat ulterior multiple regrupări. (b) calea democratică a dus la dezintegrarea acestor blocuri politico-civice. moderate. sistemele de partide din aceste ţări au avut mai ales în prima etapă postcomunistă configuraţii apropiate. precum şi pentru apariţia de noi partide. Pentru a stabili tipul de sistem de partide specific Estului criteriile stabilite de Sartori nu sunt suficiente. Practic.172 Există condiţii prielnice pentru ruperea partidelor. Au fost la un multipartide pure. a căror importanţă este mai mare decât forţa lor electorală. oricât de sumară cu privire la sistemele de partide în lumea postcomunistă. Astfel. nu se poate aprecia pe o unitate de timp atât de scurtă. Evoluţiile din Est par să certifice conturarea unei personalităţi distincte a sistemelor de partid. p. op. În ultimă instanţă. Orice analiză. Formal şi funcţional.

VII. Care sunt trăsăturile ce au influenţat noul model politic în Europa de Est? 2. Descrieţi tipologia partidelor formulată de Michael Waller? 3. nu despre ceva care în mod fatal nu poate fi realizat niciodată. Cum influenţează mediul extern instituţiile politice? 4. Evident că experienţă democraţiilor consolidate este valoroasă dar procesul de consolidare a noilor sisteme ale Estului este departe de a se fi încheiat. Subiecte de verificare 1. Caracterizaţi sistemul de partide specific Europei de Est. 79 .vorba despre ceea ce fostele ţări comuniste nu au reuşit să devină încă.

De la bipartidism la pluripartidism 3. interesul cercetării este canalizat în direcţia identificării relaţiei dintre partide şi electorat şi a măsurii în care această legătură contribuie la consolidarea regimului democratic. PERSPECTIVE După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. a deschis calea pentru pătrunderea Principatelor 174 80 .Tema VIII SISTEMUL DE PARTIDE ÎN ROMÂNIA –TRADIŢIE. Deoarece “copilăria partidelor” în accepţiunea propusă de Maurice Duverger . înlăturarea monopolului otoman asupra comerţului românesc. precum si consolidarea autonomiei administrative. Premizele formării partidelor moderne 2. Renaşterea şi evoluţia pluripartidismului după 1989 5. În acest sens. ci a fost pregătită de preambulul intrării României pe coordonatele modernizării politice şi instituţionale după 1829.1.identificarea cauzelor şi condiţiilor de formare a acestora . INOVAŢIE. cu menţiunea că referirea indică un secol de permanente acumulări şi nu doar la unirea politicoadministrativă a celor două Principate (1859) – reprezintă cadrul în care s-au conturat principalele clivaje care au pregătit naşterea partidelor politice.1 Din istoria partidelor III.1 Premisele formării partidelor moderne Emergenţa primelor formaţiuni politice în cea de-a doua jumătate secolului trecut nu s-a realizat spontan.174 Formarea României moderne – aici. O clasificare a partidelor şi configuraţia sistemului de clivaje Retrospectiva istorică încearcă să fixeze cronologic originea fenomenului şi evoluţia pe coordonatele democraţiei liberale dar obiectivul principal al studiului este analiza sistemului actual de partide.are o relevanţă specială pentru înţelegerea evoluţiei generale a Semnarea Tratatului de la Adrianopol ( 2/14 septembrie 1829 ) între Rusia Ţaristă şi Imperiul Otoman a avut consecinţe semnificative pentru Principatele Romane. Sistemul partidului unic 4. III.

În sfârşit.s-au structurat nuclee primare. efectul implicării elementului extern a fost ascendentul pe care l-a dobândit marea boierime sprijinită de Rusia care acceptă înfăptuirea programului politic naţional propus de reprezentanţii boierimii cu condiţia instalării în Principate a Protectoratului ţarist. a consacrat conflictul intern pentru putere asociat cu elemente de participare internaţională fiind determinat într-o bună măsură de acestea din urmă. Apoi. Pluripartitismul. instalată în cele două Principate prin voinţa Adunărilor Obşteşti Extraordinare a făcut un serviciu real procesului de înnoire şi în plan politic. Bucureşti. Obişnuita Obştească Adunare . a marcat instalarea principiului separării puterilor în stat. Mai întâi. ce se anunţa iniţial ca un sprijin pentru modernizare.176 Dacă acceptăm ca regulă faptul că. pe de altă parte. Partis Politiques. p. Editura All. ilustrează o dimensiune constitutivă “foarte apropiată de cea britanică şi continentală.175 decuparea în context istoric a fenomenului partizan românesc este deosebit de utilă. Instituţia “Regulamentelor Organice”(1831. s-a accentuat lupta de poziţii dintre marea boierime şi boierimea mică şi mijlocie de o manieră în care împărţirea beneficiilor puterii şi înfăptuirea progresului social. care urmau să pregătească cadrul pentru dezvoltarea fenomenului partizan de mai târziu. originea partidelor moderne este legată de parlamentarism atunci se poate remarca faptul că ea se aplică în condiţii specifice şi în spaţiul românesc. p. Pe de o parte. 1976. ceea ce avut drept urmare accelerarea ritmului de dezvoltare a capitalismului românesc şi formarea burgheziei autohtone. Practic.fenomenului partizan. s-a realizat instaurarea domniilor pământene care a consolidat puterea oligarhică a marii boierimi pe fondul unui curent de ostilitate împotriva străinilor care se aflau în conducerea statului şi a bisericii. economic şi politic se asociau cu un sistem de privilegii exclusive. şi destul de sincronă”. 1998. Experienţa genezei partidelor în societatea românească este semnificativă din cel puţin două motive. 1832). Consecinţele care au fost generate de o astfel de interdependenţă s-au canalizat pe trei direcţii. distincte din punct de vedere ideologic. 176 George Voicu.177 Prima jumătate secolului trecut. 175 Maurice Duverger. În interiorul primelor adunări reprezentative care s-au constituit în Principate – Adunarea Electivă. Colin.19 81 . Adunarea Obştească. A. prin dunărene in marele circuit economic european. ea relevă evoluţia ideilor politice şi formarea cadrului ideologic care a prefaţat un secol de reforme iar. xxiii.

Faţă de prudenţa marii boierimi. conflictul politic şi ideologic dintre marea şi mica boierime s-a accentuat. întemeiate pe principii moderne. Adepţii mişcării unioniste nu erau riguros separaţi pe categorii de avere. sincronizându-le astfel cu fenomenul politic occidental el a frânat apariţia formaţiunilor partizane deoarece principiul opoziţiei parlamentare nu era recunoscut” şi “procesul de diferenţiere ideologică în sânul Adunării era sensibil îngreunat. care pot fi numite generic liberală şi conservatoare. Trebuie precizat însă că. care era în mod justificat atentă cu sensibilităţile Porţii şi Rusiei Ţariste cu privire la tema unităţii şi independenţei naţionale. pentru a impune acolo interesele acelor forţe ale căror exponenţi erau. Epoca regulamentară a pus bazele – imperfect şi incomplet. chiar fără a determina o cristalizare instituţională.individualizarea segmentului executiv reprezentat de instituţia domnească. perioada regulamentară a însemnat un început pe drumul vieţii politice constituţionale. în acelaşi timp. Cele două îşi disputau nu numai viziunea cu privire la modernizare. Totuşi. Regulamentele – văzute în epocă chiar ca prime aşezăminte constituţionale – au permis modernizarea şi. Trebuie precizat faptul că. ci şi cea privind adoptarea unei strategii pentru reformarea societăţii. fapt care avea să contribuie decisiv la efortul intern pentru formarea statului român modern. Însă principiile “pentru reformarea patriei” vor separa 82 . În pofida unor limite. această categorie s-a pronunţat mai ferm pentru introducerea programelor de modernizare în spirit liberal. De aceea. nu se poate afirma că marea boierime a fost consecvent şi integral ostilă unirii. Preocuparea pentru unitate naţională a mers paralel cu cea pentru modernizare în spirit burghez. chiar dacă se poate afirma că regimul instituit de regulamentele organice a inaugurat principiul reprezentativităţii politice. componenţa socială unitară a corpurilor legiuitoare nu permitea diferenţierea intereselor şi nu crea cadrul pentru o dezbatere parlamentară în care să se fi pus în lumină conflictele sociale. Mişcarea politică prepaşoptistă şi paşoptismul au pus într-o lumină clară conflictul între două facţiuni. Privită din acest unghi. diferenţierile de opţiuni politice existau atât în interiorul Adunărilor cât şi în afara lor. Lipsită de privilegii şi de averi garantare prin tutela puterilor suzerană şi protectoare. e drept – vieţii politice. au consolidat puterea politică şi economică a marii boierimi. adică pe confruntarea unor grupări(”partide”) reprezentative pentru diverse forţe social-politice în vederea obţinerii unei reprezentări în forul legislativ. a celui legislativ desemnat de Adunare şi delimitarea competenţelor judecătoreşti prin înfiinţarea tribunalelor judeţene şi a instanţelor de apel. clivajul nu a mai avut aceeaşi relevanţă. De asemenea. separarea facţiunilor avea iniţial la bază clivajul unionist/ antiunionist. s-a opus un spirit mai liberal promovat de boierimea mică şi mijlocie. pe măsură ce ideea unionistă a câştigat tot mai mult teren spre mijlocul veacului trecut. Prin urmare.

Bucureşti. Florin Constantiniu. 1910. “ca pretutindeni în Europa. constituirea divanurilor ad-hoc (1857-1859). D. Există opinia potrivit căreia. de pildă. Ideologia paşoptistă integrează valorile liberal-burgheze.”179 Este vorba despre unii dintre exponenţii “marii boierimi”. Dimitrie Mitică Filipescu care a propus un program radical pe coordonatele revoluţiilor liberale. O istorie sincera a poporului roman. mai aproape de noi.178 Chiar dacă mişcarea politică ce a prefaţat unirea Principatelor nu a avut suport partizan. 260. revoluţia burgheză a fost precedată şi la noi de revolta aristocratică.clar grupările interne. Studiile istoriografice româneşti nu clarifică pe deplin subiectul formării şi dezvoltării burgheziei româneşti.sau “frăţii”. fapt care în cele din urmă a dus la formarea partidelor liberal şi conservator. marele boier muntean Ion Câmpineanu fruntaş al partidei naţionale autor al programului “Act de unire şi independenţă”. Oricum. Sau un alt boier muntean. vol. Xenopol. Editura Univers Enciclopedic. în sensul definiţiei restrânse a partidului politic. 1997. 219 83 . au adâncit separarea între grupările rivale care se pronunţau deschis pentru unificare şi pentru schimbarea ordinii existente (liberalii) s-au pentru prezervarea ei fără a exclude însă vehement unirea (conservatorii). au pregătit din punct de vedere instituţional naşterea partidelor moderne. au existat grupări care fie că s-au autointitulat “partide naţionale” – o alianţă între boierimea liberală şi starea a treia . merită să fie reţinut faptul că. unde nobilimea a fost cea care s-a opus absolutismului monarhic. I. p. Întocmai ca în Franţa de dinaintea lui 1789. marii boieri au acţionat sau complotat pentru eliminarea structurilor socioeconomice şi politice perimate şi pentru triumful idealurilor Revoluţiei franceze. unde nobilii decembrişti s-au ridicat împotriva autocraţiei. fapt semnificativ pentru configurarea viitorului partid liberal. liberalii sunt consemnaţi în epocă sub formula “partid neastâmpărat” fiind identificaţi în gruparea tinerilor intelectuali romani care au studiat în Occident şi au asimilat experienţa revoluţionară a Parisului. sau. Istoria partidelor politice. În context paşoptist. De la origini pana la 1866. Ideile înscrise pe cele două coordonate preced cu decenii bune apariţia partidelor şi sau maturizat înainte de înfiinţarea acestora. Bucureşti. p. Preparativele pentru unire. şi în spaţiul românesc. ca în Rusia. Realizarea unirii Principatelor din 1859 a anulat clivajul unionist/antiunionist însă curentele liberal şi conservator au continuat să existe şi să se diferenţieze nu numai ca unitate 178 179 A. teza “importului de experienţă” în ceea ce priveşte transformarea burgheză a societăţii romaneşti este favorită în literatura sociopolitică. cum a fost.

Alături de liberali şi conservatori. El a impus printr-un plebiscit Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris – legea fundamentală . În acest fel. Se conturase şi un segment de centru. După cum s-a remarcat însă. în fond o lovitură dată conservatorilor.prin care îşi sporea considerabil prerogativele. îşi fac loc şi reprezentanţii unor noi curente republicane şi/sau naţionaliste. merită să fie reţinută pentru câteva semnificaţii. Astfel. Prin acest sistem s-a operat o discriminare flagrantă care anula în fapt egalitatea cetăţenilor în sfera politicului. prin constituirea “partidului tronului” alcătuit din liberalii moderaţi. ilustrează slăbiciunile Adunării şi reclamă necesitatea înfiinţării partidelor politice. Carol I de Hohenzollern. acestea erau labile din cauza altor deputaţi a căror identitate politică era instabilă. care a acţionat autoritar. Acţiunea politică a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. pune în evidenţă structura conservatorilor care pot fi identificaţi ca antireformişti. Cuza a reuşit să impună două legi de maximă însemnătate – legea electorală şi legea rurală (1864) – care au avut consecinţe semnificative în ceea ce priveşte stabilirea identităţii partizane a politicienilor din epocă. Oglinda stării de drept a societăţii o constituia în fapt sistemul electoral statornicit prin Constituţie. În termenii propuşi de ştiinţa politică. prin adoptarea Constituţiei (1866) diversificarea politică s-a adâncit. cele două partide sunt creaţii interioare. Mai mult. După venirea prinţului străin. Ieşirea din impas. în al doilea rând. Viaţa politică partizană a fost frustrată în primii ani de existenţa unei legi electorale care să dea consistenţă fenomenului politic prin lărgirea dreptului de vot. În ceea ce priveşte clivajele deşi se diferenţiaseră o stângă şi o dreaptă în Adunare în câteva împrejurări. experienţa unei activităţi organizate de partid precede apariţia formaţiunilor politice. Dar primele partide înfiinţate în cadrul democratic constituţional. cu origine parlamentară. votul censitar fiind pentru mult timp o limitare a vieţii politice. a fost aleasă de către Cuza printr-un exerciţiu autoritar. şi singurele care au participat la guvernare printr-un sistem de “rotativă guvernamentală” au fost Partidul Naţional Liberal ( 1875 ) şi Partidul Conservator ( 1880 ). putea numi un sfert dintre membrii Senatului – Corpul Ponderator – pe preşedintele Camerei şi scădea în mod spectaculos drepturile Adunării al cărei regulament era numit de către guvern. În primul rând. necesitatea înfăptuirii reformelor care a precedat relativul consens politic ce fusese necesar pentru realizarea unirii şi a dublei alegeri a domnitorului Alexandru Ioan Cuza ( 1859 ) a aşezat taberele rivale pe poziţii greu de conciliat. 84 .doctrinală dar şi din punctul de vedere al suportului social.

Consecinţele modificării de sistem au fost multiple. Ion Bulei. 85 . care. Sistemul democraţiei parlamentare este. Consultarea electorală avea o importanţă secundară şi nu făcea decât să acrediteze un fapt împlinit. Ion Mamina. Ioan Scurtu. sistemul electoral era unul dintre cele mai înguste. Promotori ai schimbării sistemului electoral încă de la sfârşitul secolului XIX.În România a funcţionat un regim parlamentar reprezentativ dar. Variantele electorale din 1866 şi 1884 privilegiau pe reprezentanţii marii proprietăţi şi marginalizau alte categorii sociale.2 Trecerea de la bipartidism la pluripartidism.180-182. astfel. de asemenea. Enciclopedia partidelor politice din România (18621994 ) Bucureşti. fapt care va fi garantat de Legea fundamentală în 1923. ci guvernul care îşi asigura întotdeauna (după 1871) prin organizarea alegerilor majorităţi convenabile în Parlament. Instabilitatea politică şi guvernamentală care a caracterizat 180 Ion Alexandrescu. Această schimbare reprezintă cel mai relevant exemplu privind impactul legii electorale asupra sistemului partizan. liberalii au reuşit să impună o nouă lege electorală în contextul frământat al primului război mondial. Prin dispoziţiile legii electorale ţăranii votau indirect prin delegaţi. propusă de Parlament încă înainte de sfârşitul războiului. legea nu permitea reprezentarea ţăranilor în Legislativ. Schimbarea prin reforma electorală. III.180 Una dintre cele mai semnificative consecinţe ale acestei reforme va fi trecerea de la un sistem bipartidist la unul multipartidist. în această ipostază unul simulat. Cu toate imperfecţiunile – frauda electorală a fost o constantă în perioada interbelică. 1995. sistemul primei electorale favoriza excesiv partidul care câştiga în alegeri instituirea votului universal a realizat un pas uriaş în direcţia democratizării României care a trecut. romani şi străini. să considera cazul romanesc caracteristic pentru tipul democraţiei mimate. atunci când înţelegea că este cazul să schimbe formaţia politică la putere numea un nou guvern iar acesta organiza alegeri parlamentare pe care le câştiga cu o exactitate aproape matematică. de la etapa liberală la cea democratică. faţă de situaţia din alte ţări la momentul respectiv. dreptul de vot era condiţionat de absolvirea integrală a cursului primar şcolar. a stipulat introducerea votului universal. Editura Mediaprint. fapt care a îndreptăţit pe unii analişti.1. Adevăratul centru de greutate al puterii politice era însă nu Parlamentul. pp. Nu exista numai limitarea cenzitară. Jocul se făcea la nivelul consultării politice cu monarhul.

Instalarea regimului comunist a însemnat. Frontul Renaşterii Naţionale. Un alt fapt care a favorizat succesul liberalilor a fost dispariţia principalului său competitor. partidul-stat. tocmai de aceea. în parte. anulând societatea civilă şi orice formă sau idee de opoziţie. la 23 august 1944. atunci când au apărut factori favorabili societatea s-a debarasat de aceste creaţii diabolice. Partidul Conservator. după cum se ştie. implicit a activităţii partizane. modul de funcţionare şi finalităţile pe care şi le-a propus. fărâmiţarea partizană. Noile partide nu au reuşit de la început să se impună. Folosind avantajele unui program adaptat la nevoile şi realităţile româneşti PNL a continuat să domine scena politică şi după constituirea statului unitar. ostile corpului social. PNR din Transilvania. În parte. exacerbarea extremismului şi a politicianismului au fost. în arena politică a marcat “începutul sfârşitului” pentru activitatea partizană în România Renaşterea partidelor după intrarea României în războiul antifascist alături de Naţiunile Unite. succesul politic s-a datorat şi personalităţii de excepţie a liderului Ionel I. O ilustrare plastică a acestei situaţii se regăseşte în următoarea descriere a partidului ca “parazit viu”(caracterizarea a fost făcută în 86 .2 Sistemul partidului unic Regimul comunist a perfecţionat un nou tip de partid. a reuşit să se impună abia după fuziunea cu Partidul Ţărănesc (1926). Instalarea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea (1938) autorul instalării unui partid “mamut”. sfârşitul totalitarismului nu ar fi fost posibil. îi îndreptăţeşte pe unii autori să considere abuzivă folosirea conceptului de partid politic pentru formaţiunile politice ale regimurilor totalitare. distrugerea vieţii democratice deci. Fără o uzurpare din interior a partidului comunist. ci “s-a dovedit a fi un corp străin în interiorul unei societăţi pe care a stăpânit-o cu o atotputernicie nemaiîntâlnită în istorie”181. III. Determinismul căderii regimurilor comuniste comportă o atenţie specială.societatea politică în perioada interbelică.C. a structurilor interne ale regimurilor. condus de Maniu. Partidul comunist n-a avut nimic de a face cu raţiunile fenomenului partizan. Brătianu care a fondat practic o epocă liberală. care controla întreaga societate în cele mai lăuntrice dimensiuni. Este greu de acceptat ideea că totalitarismul comunist a sucombat exclusiv datorită efortului şi voinţei populare. a fost însă de scurtă durată şi aproape formală. Felul în care acest partid a apărut şi a acaparat puterea. expresia instalării noului sistem de partid.1. Rivalul liberalilor.

defilări…) este prezidată cu vanitate de un înalt cler orb sau cinic”. Practica formală. punctată de riturile specifice ale unei liturghii imuabile (cultul secretarului general. Paris. folosind o expresie consacrată a politologului Vladimir Tismăneanu. Dictatura unui singur partid a avut drept rezultat anularea exprimărilor pluraliste cu scopul de a accelera fuziunea claselor sociale într-una singură. Între această “birocraţie tentaculară” şi “aparatcik” s-a derulat o competiţie care.183 II. Reinventarea politicului. va avea loc fără convulsii. 156 182 181 87 . Una din principalele iluzii era cea a comunismului urmat în mod necesar de forme democratice de organizare politică şi socială”. Polirom. Polirom. 192-193 Jean-Francois Soulet.184 George Voicu. iar începând cu anii ’80 distanţa dintre conducătorii comunişti şi naţiunile pe care le dirijau a devenit tot mai mare. Istoria comparata a statelor comuniste din 1945 pana in zilele noastre. 1998. acţiunea de “reinventare a politicului”. Iaşi. a determinat slăbirea din interior a partidului. în maniera în care funcţiona în sistemul partidului unic. istoricul francez Soulet a apreciat că.182 Autorul descrierii.anii ’70) : “Partidul n-a semănat niciodată mai mult decât acum cu o sectă muribundă din care cea mai mare parte a membrilor săi continuă să fie practicanţi. în cele din urmă. ceremonii. inclusiv a parlamentelor şi partidelor politice. pp. ”Existau speranţe că naşterea instituţiilor democratice. Pe acest fundal. Claude Emeri. 225 183 Jean-Marie Copperet. dar lipsiţi de credinţă. p..Europa rasariteana de la Stalin la Havel. a consolidat legătura dintre partid şi stat. Les Sistemes Electoraux. op. sărbători. apariţia unor forţe sociale ca alternative politice a devenit iminentă. p. De asemenea. Partidul a exprimat ideologia “statului partizan” acaparând toate instituţiile. ca şi refacerea întregului edificiu instituţional democratic. 102-103 183 Vladimir Tismaneanu. Iaşi. a găsit societatea românească nepregătită. În acest proces. aproape ca un proces natural. Sistemul electoral. partidele comuniste şi-au sporit constant numărul de membri dar gradul de convingere în politica oficială nu a crescut în acelaşi ritm pentru că întotdeauna noii intraţi deveneau comunişti numai pentru a accede la un sistem special de privilegii. imperativul formării partidelor politice în cadrul unei logici plurale.cit. pp. elitele comuniste şi-au pierdut orice formă de legitimitate. Au fost doar iluzii încurajate de repeziciunea evenimentelor din 1989.2 Renaşterea şi evoluţia pluripartidismului după 1989 După prăbuşirea regimului totalitar. 1988. 1997. PUF. s-a dovedit pe cât de necesară pe atât de dificilă.

pe de o parte. iar. atitudinilor. în acord cu tipurile de aşteptare pe care românii păreau că le exprimă la momentul respectiv. Societatea românească nu a avut acel “potenţial de democratizare” care să îi coordoneze mişcările pe coordonatele tranziţiei. op. Atomizată.Asimilarea valorilor democratice a fost privită cu prea multă uşurinţă în Est dar s-a dovedit că dilema est –europeană (a integrării) a fost agravată de speranţele nerealiste în privinţă a ceea ce însemna adoptarea valorilor Occidentului. 215 88 . Identificarea lor poate fi utilă. mentalităţilor. fie şi fragilă. p.2 O clasificare a partidelor Profilul politic şi organizaţional al partidelor din România este un subiect în privinţa căruia literatura de specialitate nu a pronunţat încă ultimul cuvânt.cit. “delimitarea de comunism”. care să se transforme apoi în formaţiuni partizane de tipul forurilor cehoslovac şi ungar. Decapitarea regimurilor totalitare nu a însemnat şi distrugerea culturilor politice comuniste. a obiceiurilor. “proiectarea unui viitor legat de valorile democraţiilor occidentale”. ea nu a putut evita improvizaţia ca trăsătură cvasi-generală a emergenţei pluripartidismului. Pentru a distinge istoricul fiecărui partid şi dinamica care i-a determinat scindările şi opţiunile pentru coaliţii este interesant de urmărit clasificarea pe care Michael Waller o face partidelor apărute în fostul 185 185 evoluţia evenimentelor post-decembriste arată că acest element nu a contribuit la structurarea cadrului Vladimir Tismaneanu. democratic. “refacerea legăturii cu tradiţia democratică”. pentru a înţelege premisele care au stat la baza formării principalelor clivaje în România. pe de altă parte. deşi linia de separare între cele două direcţii nu a fost întotdeauna păstrată riguros. se proiecta un viitor care ar fi trebuit să recupereze “partea bună” a comunismului şi a valorilor “profund româneşti” de o manieră în care finalitatea urma să fie “o democraţie originală”. Analizând contextul socio-politic şi mediul cultural de la finele anului 1989 şi începutul celui următor se poate afirma că. simbolurilor şi valorilor care sau construit într-o jumătate de secol. destul de incoerent. îşi făceau loc deziderate . III. Aceste idei au fost promovate. de genul. Chiar dacă am accepta teza care susţine că în România comunistă a existat totuşi o formă de manifestare a societăţii civile. Astfel. Trecerea de la dictatură la un regim democratic a fost puternic marcată de moştenirea comunismului. la temelia constituirii formaţiunilor partizane româneşti au fost aşezate câteva dintre imperativele cel mai des invocate în dezbaterea politică şi publică a timpului. fără structuri civice anterioare momentului.

partidul comunist ceh). 2. cu rude de toate gradele şi membri care aveau vârsta potrivită pentru înscrierea la grădiniţă şi în nici un caz într-un partid politic. În România. Faptul că pentru a institui o formaţiune politică era nevoie doar de 251 de membri. ritmul de înregistrare a partidelor în prima lună după adoptarea 186 Michel Waller. partidele care au apărut în acest spaţiu pot fi cu uşurinţă clasificate folosind categoriile 1.186 1. partidele neocomuniste s-au format şi au adoptat o “ţinută” dezirabilă pentru Occident pretinzând că s-au reformat (cu o singură excepţie. diletantismul şi impostura.bloc comunist. lucru acceptat chiar de autor însuşi. Partide care îşi au originea în grupurile culturale şi de interese sau dizidente care sau format înaintea căderii comunismului. London. Este evident faptul că cele cinci categorii nu se regăsesc în întregime în spaţiul românesc. “Parties inheritances and party identies”. 3. la cele care au avut o viaţă scurtă sfârşită în anonimat. a permis improvizaţia partizană. In: Pridham and Lewis. Partidele tolerate ca sateliţi către vechiul regim. Cehoslovacia şi Bulgaria. clasificarea fiind realizată în funcţie de stabilirea originii partidelor. acestea nu au o autonomie reală faţă de partidul comunist. Rotledge. fie sunt actori noi. 4. care sunt identificate în doar câteva foste ţări comuniste: Polonia. S-a ajuns chiar până la situaţii aberante în care un anumit partid ajunsese să fie o creaţie de familie. Partidele create după 1989 care au apărut ca răspuns la noile condiţii şi care. Fenomenul partizan a luat o amploare fără precedent ajungându-se la o adevărată inflaţie de partide de la cele care au devenit actori politici semnificativi. Stabilising Fragile Democracies: Comparing New Party Systems in Southern and Estern Europe. 89 . 8 din 31 decembrie 1989. Cadrul juridic favorabil înfiinţării partidelor politice a fost pregătit prin Decretul-Lege nr. “partide de bloc” în descrierea lui Waller. Partidele post-comuniste – ca urmaşe ale partidului hegemon din fostul regim. 1996. Partidele istorice care au funcţionat în perioada dintre cele două războaie şi s-au refăcut după ’89. există cinci categorii ale sistemul de partid est-european. Condiţiile stabilite de lege nu au fost în măsură să evite anomaliile constitutive şi funcţionale în interiorul fenomenului partizan. Dar. Inflaţia de partide a fost un fenomen specific pentru ţările fostului bloc comunist. 3 şi 5. Waller precizează însă că aceste partide nu au fost prezente peste tot în spaţiul comunist 5. până la urmă de semnăturile acestora care nu erau niciodată verificate de Tribunalul Municipal Bucureşti. fie sunt formaţiuni desprinse din partidele mari şi care cel mai adesea au funcţionat sub umbrela unor formaţiuni civice. În viziunea sa.

naţionalismul (Partidul de Uniune Naţională a Românilor din Transilvania devenit PUNR). liberalismul (Partidul Naţional Liberal. Partidul Social Democrat Român ( 1992 ) şi Partidul Naţional Ţărănesc (1926). cum a fost Frontul Salvării Naţionale şi derivatele pe care le-a generat. Emergenţa partidelor a urmat două coordonate distincte. În ordine cronologică. Fie că sunt partide care s-au revendicat de la idealurile revoluţiei. pe de o parte. înaintea alegerilor din mai 1990 existau deja 80 de partide. care sunt. Partidul Naţional Ţărănesc . mai mult. în perioada de prigoană comunistă partidele istorice s-ar fi aflat. Dincolo de 90 . a existat chiar o opinie potrivit căreia. Aşa după cum arăta Waller. ecologismul (Mişcarea Ecologistă din Romania. opinie care în termenii propuşi de ştiinţa politică nu se susţine.Creştin Democrat. cum a fost cazul verzilor. care începuse o acţiune de reorganizare încă dinainte de 1989 şi care fusese admis cu doi ani înainte de revoluţie în Internaţionala Creştin Democrată. Uniunea Liberală Brătianu. fie că este vorba despre formule partizane europene neexperimentate până atunci în România. apoi creşterea a continuat mai lent ajungând pană la 161 de partide la finele anului 1994. eşicherul politic românesc care a rezultat după constituirea celor mai importante partide se suprapune teoretic peste edificiul doctrinal. Partidul Ecologist Român). de fapt. cele trei partide interzise de comunişti au cunoscut o cruntă campanie de represiune iar căderea comunismului i-a îndreptăţit pe continuatorii idealurilor de partid să considere legitimă şi firească refacerea legăturii cu trecutul. pe de altă parte. agrarianismul (Partidul Democrat Agrar din România). creştin-democraţia (Partidul Naţional Ţărănesc . constituit pe baza clivajului stânga-dreapta. şi cele mai numeroase. Uniunea Democrat Creştină). În funcţie de principiile pe care au pretins că le susţin existau partide care revendicau fără echivoc anumite doctrine: social-democraţia (Frontul Salvării Naţionale. III. firesc.Decretului arată că în fiecare zi se mai năştea o formaţiune nouă. în opoziţie. Partidul Liberal Democrat chiar Partidul Republican care ulterior a virat la stânga).Creştin Democrat. primul partid care a reuşit să se reorganizeze a fost un “partid istoric”.3 Sistemul de clivaje În pofida inconsistenţei doctrinare. Iar.. Partidul Naţional Liberal ( 1875 ) cel mai vârstnic dintre ele. Partidul Social Democrat Român). s-au refăcut vechile partide de tradiţie istorică. au apărut partidele noi. acest lucru a fost posibil datorită faptului că unii dintre liderii şi simpatizanţii acestora au supravieţuit închisorilor comuniste şi au iniţiat o activitate de refacere a vechilor formaţiuni.

În viziunea lui Kitschelt. pp. urmăreşte corelaţia care poate exista între o competiţie programatică reală şi conţinutul principalelor clivaje reprezentate de către partide. Spaţiul politic românesc este sensibil diferit de cel occidental. această tipologie care a fost uşor modificată la ultimul scrutin prin manifestarea câtorva elemente specifice unui model de tip raţional. Nici folosirea clivajulului stânga/dreapta şi nici paradigma celor patru clivaje fundamentale – Rokkan şi Lipset . pp. Armand Colins. utilizarea lor este criticată şi de autori care consideră că nu reuşeşte să explice tendinţele actuale din sistemele de partide occidentale. Kitschelt. 447-472. atât în ceea ce priveşte cultura politică cat şi sistemul de clivaje. Daniel Louis Seiler. modelul uzual de habitus. 301 91 . Clivajul nu are o semnificaţie universală. modelul identitar-comunitar. 62-68 ibidem. analiza se impune ţinând cont de specificul aparte al societăţilor est-europene. Les Partis Politiques. Paris. O tipologie stabilită în funcţia de axa stânga/dreapta este greu de realizat deoarece categoriile utilizate au semnificaţii diferite de la o ţară la alta.nu pot satisface cerinţele explicării fenomenului partidist din Estul Europei. încearcă să verifice măsura în care sistemul de partide se structurează în jurul unor clivaje programatice ori dacă. Studiile de profil relevă faptul că. care a evaluat modul în care noile democraţii şi-au formulat direcţiile politice în funcţie de tipul de relaţie care s-a contribuit între partide şi public. A doua. 1993. 1995. folosirea clivajului stânga/dreapta ca instrument ştiinţific trebuie făcută cu multă prudenţă în România. Prin urmare este greu de admis că folosirea acestui clivaj unidimensional ar avea o relevanţă absolută în analiza vieţii politice romaneşti. Prima. de pildă.188 Procesul de formare a clivajelor în societăţile post-comuniste este privit într-o manieră diferită de Herbert Kitschelt.187 De altfel.189 187 188 189 H. are la bază doar opţiunile unor partide clientelare sau charismatice. în special de către jurnalişti care au acreditat public imagini incorecte despre ceea ce înseamnă stânga şi dreapta în spaţiul politic.“The Formation of Party Cleavages in Post-Communist Democracies” Party Politics 1: 4. modelul legitimist. analiza sistemului de partide în spaţiul estic trebuie să ofere răspunsuri la două categorii de întrebări. În ultimii ani el a fost folosit în exces de către nespecialişti. dimpotrivă. la alegerile din România după ’89 au funcţionat patru modele care ar putea fi considerate relevante pentru descrierea şi analiza comportamentului electoral în anii tranziţiei: modelul afectual emoţional.asemenea clasificări. Fireşte că această modalitate nu este în măsură să ofere un răspuns sigur sau unic dar. p.

pseudo-legitimarea puterii. care îşi pot găsi virtual expresia prin intermediul politicului. individuale sau comunitare. evoluţiile tranziţiei au dus treptat la erodarea tipurilor afectiv şi identitar al deciziei de vot locul lor fiind luat de un model identitar-raţional. electoratul din ce în ce mai familiarizat cu scopurile politicii şi cu ceea ce ar trebui să aştepte si să spere ar putea să-şi dea votul în favoarea unor partide care. În acest sens. când 85% din electorat a votat pentru Ion Iliescu.Specificul alegerilor din România a stat sub semnul experimentului comunist. Mai precis. model care a fost dominant în structurarea modalităţilor de participare la campania electorală şi a conduitei alegătorilor. şi a decis rezultatul electoral în special la primele două scrutinuri după ’89. şi FSN. Primele alegeri libere s-au derulat imediat după căderea comunismului suplinind din punctul de vedere al practicii spectacolul scrutinului democraţiilor populare. un exemplu relevant îi oferă alegerile din mai ’90. Votul în funcţie de “Aşteptări şi avantaje individuale” reprezintă un criteriu care indică un început de raţionalizare a comportamentului de vot 92 . el avertizează că este posibil ca după un astfel de interludiu. atracţie determinare. deşi se construiesc mai greu decât cele charismatice sau clientelare sunt singurele capabile să reinstaureze regimul democratic. În acelaşi timp.şi pe anumite atribute ale acestora – onestitate. partidul programatic deschide drum liber perspectivei raţionale în exprimarea opţiunii electorale. alegerile funcţionau formal fără a avea o semnificaţie politică reală. “Simpatia pentru candidat” este un element care. partidele de tip charismatic şi cele de tip clientelar reprezintă în societăţile post-comuniste o punte de trecere spre veritabile partide de program. Alegerile din 1996 şi 2000 au pus în evidenţă evoluţia spre o un model raţional de comportament electoral. contextul electoral era absent. pentru că este nevoie de un interval de cel puţin două alegeri pentru a se verifica. În sistemul totalitar. Corneliu Coposu . în acord cu teoria lui Kitschelt. se regăseşte în modelul afectual de comportament electoral. de fapt. Petre Roman. În viziunea lui Kitschelt. Nu este vorba însă decât despre faptul că. a fost o trăsătură a primelor alegeri libere. potrivit statisticilor electorale. Toalitarismul a reprezentat prin excelenţă antipodul alegerilor. chiar dacă exista un spectacol electoral regizat de aparatul de partid el era doar un ecran pentru legitimarea. sinceritate. Preponderenţa votului exercitat în funcţie de simpatia pentru un lider. competenţă. Electoratul poate identifica acele interese. Alegătorul este prins într-o identificare partizană foarte puternică şi se exprimă emoţional dovedind o înaltă loialitate sentimentală faţă de lideri şi nu faţă de un anumit program. Dar ipoteza raţionalizării accentuate a votului trebuie privită cu prudenţă. Criteriul principal al comportamentului alegătorului se bazează pe credinţa sentimentală în anumiţi lideri – Ion Iliescu.

6. 4. 7. Care sunt caracteristicile partidului unic din România? Analizaţi asemănările şi deosebirile dintre acesta şi celelalte partide unice din restul Europei. Explicaţi geneza partidelor româneşti în raport cu parlamentarismul. Utilizaţi clarificarea lui Michael Weller pentru identificarea profilului politic şi organizaţional al partidelor din România. 93 . Partidele tind să fie mai organizate în jurul competiţiei programatice dacă regulile jocului politic depersonalizează puterea politică şi în felul acesta se suprimă legătura client-patron sau relaţia charismatică în favoarea echipelor politice. Care sunt cauzele ce au dus la apariţia pluripartitismului în România? 5. Subiecte de verificare 1. Descrieţi clivajul unionist/antiunionist. VIII. 2. cu atât şansa partidelor politice de a deveni programatice este mai mare.Transformarea formaţiunilor politice în partide programatice este influenţată de sistemul de timp. Cum au devenit facţiunile paşoptiste partide politice? 3. Explicaţi de ce nu se poate aplica schema clivajelor lui Rokkan în cazul fenomenului partidist din România. Cu cât jocul politic este mai mult jucat.

ANEXA 1 GERMANIA Anexa 1-a: partide politice germane
CDU Christlich Demokratische Union CSU Christlich Soziale Union FDP Freie Demokratische Partei SPD Sozialdemokratische Partei Deutschland PDS Partei des Demokratischen Sozialismus Uniunea Creştin Democrată Uniunea Creştin Socială (varianta bavareză a CDU) Partidul Liber Democrat Partidul Social-democrat Partidul Socialismului Democratic (apărut în 1990 ca urmare a unirii cu Germania de Est, moştenitor al partidului comunist est-german) Alianţa 90/Verzii

Bündnis 90/Grüne

Anexa 1-b: guverne şi partide de guvernământ în RFG
Prim ministru Adenauer Adenauer Adenauer Erhard Kiesinger Brandt Schmidt Kohl Schroder Partid (coaliţie) CDU+FDP CDU CDU+FDP CDU+FDP CDU+SPD SPD+FDP SPD+FDP CDU+FDP SPD+ Grüne anii de guvernare 1949-1956 1956-1961 1961-1963 1963-1966 1966-1969 1969-1974 1974-1982 1982-1998 1998 - prezent

Anexa 1-c: componenţa Bundestagului A 11 legislatură 1987-1990 (după The German Bundestag, Le Pére Verlag, Bonn, 1993) Partid % Locuri CDU-CSU 45,1% 234 SPD 37,2% 193 FDP 9,3% 48 Verzii 8,4% 44

A 12 legislatură 1990-1994 (după Deutscher Bundestag - Weg der Gesetzgebung, Le Pére Verlag, Bonn, 1994)
Partid CDU-CSU SPD FDP PDS Verzii Independenţi % 48% 36,1% 11,9% 2,4% 1,2% 0,4% Locuri 318 239 79 16 8 2

A 13 legislatură 1994-1998 (Olivier Duhamel, Les démocraties, Seuil, Paris, 1995, p.145)
Partid CDU-CSU SPD FDP PDS Verzii % 43,7% 37,5% 7% 4,5% 7,3% Locuri 294 252 47 30 49

94

A 14 legislatură 1998-2002
Partid CDU-CSU SPD FDP PDS Verzii % 35,1% 40.9 % 6.2 % 5.1% 6.7% Locuri 244 298 43 36 47

95

ANEXA 2 FRANŢA Anexa 2-a: partide şi familii politice franceze
Gaulliştii (Dreapta) UNR Union pour la Nouvelle République UD Ve Union des démocrates pour la Ve République UDR Union des démocrates pour la République RPR Rassemblement pour la République Centriştii MRP Mouvement républicaine populaire Les radicaux - Parti républicaine radical et radical-socialiste Uniunea pentru Noua Republică (19581967) Uniunea Democraţilor pentru a V-a Repubilcă (1967-1968) Uniunea Democraţilor pentru Republică (1968-1976) Adunarea pentru Republică (1976prezent) Mişcarea Repubicană Populară (19431965) partid democrat-creştin a cărui existenţă se leagă de Republica a IVa. Partidul republican radical şi radical socialist, moştenitor al vechii tradiţii radicale a Republicii a III-a, cunoscut şi sub numele de Partidul radical valoisian (cu sediul în Place de Valois) Republicanii Independenţi (1962-1977) ce se vor transforma în PR (Parti Républicaine), Partidul Republican Centrul Democraţilor Sociali creat în 1976, moştenitor al tradiţiei democratcreştine Uniunea pentru Democraţie Franceză alianţă fondată în 1978 care federează PR, CDS şi Partidul radical valoasian şi clubul “Perspective şi Realităţi” Secţiunea Franceză a Internaţionalei Muncitoreşti(1905-1969), transformat în 1969 în PS - Partidul Socialist Partidul Comunist Francez (1921prezent) Mişcarea radicalilor de stânga, desprinsă în 1972 din Partidul radical

RI Républicaine indépendents CDS Centre des démocrates sociales UDF Union pour la démocratie française

Stânga SFIO Section française de l’Internationale ouvréire PCI Parti communiste française MRG Mouvement des radicaux de gauche

Anexa 2-b: guverne şi partide de guvernare în Franţa Republicii a V-a Preşedinţia lui Charles de Gaulle 1958-1969
Prim ministru Debré Pompidou Pompidou Pompidou Couve de Murville Partid (coaliţie) UNR+MRP+Ind UNR+MRP+Ind UNR+RI UD V
e

anii de guvernare 1959-1962 1962 1962-1967 1967-1968 1968-1969

UDR+R

Preşedinţia lui Georges Pompidou 1969-1974
Prim ministru Chaban-Delmas Messmer Partid (coaliţie) UDR+RI+CDP UDR+RI+CDP anii de guvernare 1969-1972 1972-1974

Preşedinţia lui Valéry Giscard d’Estaing 1974-1981
Prim ministru Chirac Barre Partid (coaliţie) UDR+RI+CDS RPR-UDF anii de guvernare 1974-1976 1976-1981

96

5 % 42.9% 17.6% PS 25% 23% 37.4% 12.9% 9.3% UDF 20. La pouvoir politique en France.4% 22. PC PS UDF RPR FN 1981 primul tur 15% 26% 28% 21% al doilea tur 52% 48% 1988 primul tur 7% 34% 17% 20% 15% al doilea tur 54% 46% 1995 primul tur 9% 23% 19% 21% 15% al doilea tur 47% 53% 97 .3% 9.5% 16.5% 15.4% 20.6% 37% 14.7% 33% 38% 37.5% 18.prezent Anexa 2-c: rezultate electorale în Franţa 1.8% 5. Alegerile parlamentare PC Alegerile din 1978: în voturi în locuri Alegerile din 1981: în voturi în locuri Alegeri din 1986*: în voturi în locuri Alegerile din 1988: în voturi în locuri Alegerile din 1993: în voturi în locuri Alegerile din 1997: 20.2% 22.8% 20.2% 18.2% 9.6% 17.9% 44.7% 6% 11.Preşedinţia lui François Miterand 1981-1995 Prim ministru Mauroy Fabius Chirac Rocard Cresson Bérégovoy Balladur Partid (coaliţie) PS+PCF+MRG PS+MRG RPR+UDF PS+MRG PS+MRG PS+MRG RPR+UDF anii de guvernare 1981-1984 1984-1986 1986-1988 1988-1991 1991-1992 1992-1993 1993-1995 Preşedinţia lui Jacques Chirac1995-prezent Prim ministru Jupé Jospin Partid (coaliţie) RPR+UDF PS+PC+EC anii de guvernare 1995-1997 1997 .8% 47.7% 23. p.1% 9% 9.2% 4.6% 25.7% 12. Alegerile prezidenţiale (după Olivier Duhamel.3% 4.3% RPR 22.3% 19.5% 19.9% FN *pentru alegerile din 1986 s-a folosit scrutinul proporţional **UDF-RPR împreună 2.9% 6.8% 47.2% 10% 23.4% 20.2% 12. 126 şi 323) 3.6% 31.4% 14.6% **45% 50.7% 19.

) Anexa 3-b: guvernări şi partide de guvernare în Italia după 1945 Prima Republică Prim ministru Parri De Gasperi De Gasperi De Gasperi De Gasperi Partid (coaliţie) DC+PCI+PSI+PLI+P d’A DC+PCI+PSI+PLI+P d’A DC+PCI+PSI+PRI DC+PLI+PSI DC+PLI+PRI+PSLI anii de guvernare 1945 1945-1946 1946-1947 1947 1947-1950 98 . pentru ca în 1996 LN să nu mai facă parte din această alianţă de partide) Progresiştii (denumire sub care au participat forţale de stânga la alegerile din 1996) Pactul pentru Italia Măslinul (alianţă formată în 1995 care reuneşte 16 formaţiuni politice dintre care PDS. La Rete. există din perioada primei Republici) Alianţe Polo della Liberta Progressisti Patto per Italia L’Ulivo Polul Libertăţii (în 1994 era format din FI. LN şi AN. Verzii .I Verdi etc. PS .moştenitorul PSI.Rinovamento italiano partidul fostului premier Dini.ANEXA 3 ITALIA Anexa 3-a: partidele politice italiene Vechiul sistem de partide-Republica I (1945-1994) DC Democrazia Cristiana PLI Partito Liberale Italiano PSI Partito Socialista Italiano PSLI Partito Sociale Liberale Italiano P d’A(zione) PRI Partito Republicano Italiano PSDI Partito Socialista Democratico Italaiano PCI Partito Comunista Italiano (transformat în 1990 în PDS) Democraţia Creştină Partidul Liberal Italian Partidul Socialist Italian Partidul Social Liberal Italian Partidul Acţiunii Partidul Republican Italian Partidul Social Democrat Italian Partidul Comunist Italian Noul sistem de partide şi alianţe–Republica a II-a (după 1994) Partide PDS Partito Democratico di Sinistra RC Rifondazione comunista PPI Partito Popolare Italiano La Rete LN Lega Nord FI Forza Italia AN Alleanza Nazionale MSI Movimento Sociale Italiano SVP Süd-Tyroler Volkspartei Partidul Democratic al Stângii Refondarea comunistă Partidul Popular Italian (demo-creştinii) Reţeaua Liga Nordului Alianţa Naţională Mişcarea Socială Italiană Partidul sud-tirolez (reprezentant al minorităţii germane din Tirolul de Sud. RI . PPI.

il Giornale. Alegerile din 1992 . nr. 764) 99 . LN. Compact DeAgostini.32.sfârşitul pentapartidismului (după Diario d’Italia. RC. La Rete.2000 ANEXA 3-c:ponderea electorală şi parlamentară a partidelor italiene.Due secoli di storia giorno per giorno.1998 1998. 1990-1994. p.De Gasperi De Gasperi Pella Fanfani Scelba Segni Zoli Fanfani Segni Tambroni Fanfani Fanfani Leone Moro Leone Rumor Rumor Rumor Colombo Andreotti Andreotti Rumor Rumor Moro Moro Andreotti Andreotti Cossiga Cossiga Forlani Spadolini Fanfani Craxi Fanfani Goria De Mita Andreotti Andreotti Amato Ciampi DC+PSLI+PRI DC+PRI DC DC DC+PSDI+PLI DC+PSDI+PLI DC DC-PSDI DC DC DC DC+PSDI+PRI DC DC+PSI+PRI+PSDI DC DC+PSI+PRI DC DC+PSI+PSDI+PRI DC+PSI+PSDI’PRI DC DC+PSDI+PLI DC+PSI+PSDI+PRI DC+PSII+PDSI DC+PRI DC DC DC+PSDI+PRI DC+PSDI+PLI DC+PSI+PRI DC+PSI+PSDI+PRI+PLI DC+PSI+PSDI+PRI DC+PSI+PSDI+PLI DC+PSI+PSDI+PRI+PLI DC DC+PSI+PSDI+PRI+PLI DC+PSI+PSDI+PRI+PLI DC+PSI+PSDI+PRI+PLI DC+PSI+PSDI+PLI DC+PSI+PSDI+PLI DC+PSI+PSDI+PLI 1950-1951 1951-1953 1953-1954 1954 1954-1955 1955-1957 1957-1958 1958-1959 1959-1960 1960 1960-1962 1962-1963 1963 1963-1968 1968 1968-1969 1969-1970 1970 1970-1972 1972 1972-1973 1973-1974 1974 1974-1976 1976 1976-1979 1979 1979-1980 1980 1980-1981 1981-1982 1982-1983 1983-1987 1987 1987-1988 1988-1989 1989-1991 1991-1992 1992-1993 1993-1994 Republica a II-a Prim ministru Berlusconi Dini Prodi D’Alema Partid (coaliţie) Forza Italia+Liga Nord+AN Guvern de tehnicieni sprijinit de antiberlusconieni: PDS. PPI. 1994. L’Ulivo L’Ulivo anii de guvernare 1994-1995 1995 -1996 1996 .

7 1.85% 6 36.6 5. Renaşterea comunistă) în voturi în locuri Dreapta (Polul Libertăţii .federaţie Progresişti . nr.La Rete Stânga democratică Liga Nordului Forza Italia Alianţa Naţională Refondarea comunistă.5 6. Compact/DeAgostini.7 0.4 Locuri 107 64 49 25 20 16 10 4 4 3 3 3 1 Grupurile parlamentare după alegerile parlamentare din 27 martie 1994: emergenţa noului sistem de partide (după Diario d’Italia.4 55 35 34 27 17 16 16 12 7 3 1 Senatul Republicii % 27.2 6.85% 116 8.5 0.05% 246 9.1 2. 15 avril1 mai 1996.Partidul DC PDS PSI LN Refondarea comunistă MSI PRI PLI Federaţia verzilor PSDI La Rete .Mişcarea pentru democraţie Lista Panella Partidul sud-tirolez Partidul sard de acţiune Camera Deputaţilor % Locuri 29. CCD .1990-1994.7 206 16.5 4.1 107 13. 1994.Due secoli di storia giorno per giorno. il Giornale.6 0.23% 27 1.92% 5 100 .PSI Progresişti verzi .6 5.3 17.5 0.8 3.775) Grupuri parlamentare Progresiştii .11) Camera Deputaţilor Stânga (Măslinul.5 0.9 2.2 0. p.progresişti PPI Centrul creştin democratic Grup mixt Camera Deputaţilor 167 115 113 109 39 33 27 28 Senatul Republici i 74 10 13 10 59 37 48 17 33 12 12 Rezultatele alegerilor din 21 aprilie 1996 pe orientări politice dominante (după L’Express. no.9 1. AN.Centul Creştin Democrat) în voturi în locuri Liga Nordului în voturi în locuri Alţii în voturi în locuri 50.65% 319 Senatul Republicii 53% 167 39.7 2. p.45% 59 0.4 4.1 13.2338.32.6 92 8.6 8.FI.8 2.4 2.

41% În locuri 165 419 46 29 *Între 1983 şi 1987 a funcţionat alianţa liberalilor cu social-democraţii 101 .3% 16 4.6% 21 4.44% 4.4% 397 42.8% 229 34.9% 339 42.9% LP 37% 269 27.prezent ANEXA 4-c:ponderea electorală şi parlamentară a partidelor britanice Anul alegerilor 1979 în voturi în locuri 1983 în voturi în locuri 1987 în voturi în locuri 1992 în voturi Con 43.6% 22 17.3% 23 4.8% 11 25.ANEXA 4 MAREA BRITANIE ANEXA 4-a: partide politice britanice LP (Labor Party) SDP (Social Democratic Party) LIB (Social and Liberal Party) CON (Conservative Party) Partidul Laburist Partidul Social Democrat Partidul Social şi Liberal.6% 209 30.3% 376 41. cunoscut mai ales sub numele de Liberal Democrat.4% Lib* 13. până în 1988 s-a numit Partidul Liberal) Partidul Conservator ANEXA 4-b: guvernări şi partide de guvernare în Marea Britanie după 1945 Prim ministru Attelee Churchill Eden Macmillan Wilson Heath Wilson Callaghan Thatcher Major Blair Partid LP Con Con Con LP Con LP LP Con Con LP Anii de guvernare 1945-1951 1951-1955 1955-1959 1959-1964 1964-1970 1970-1974 1974-1976 1976-1979 1979-1990 1990-1998 1998 .06% 43.8% Alţii 5.09% 22.4% 23 22.2% în locuri 336 271 20 23 1997 în voturi 30.

iar CC 0.6%.8%. 1976-1981 1981-1982 1982-1996 1996-prezent ANEXA 5-c: ponderea electorală a partidelor spaniole Anul alegerilor 1977 1979 1982 1986 1989 1993* 1996** 2000 PP 9% 7% 25% 26% 26% 35% 39% 44. ERC 0.5%.9%.5% 11% 5. iar PNV 1.Euskadi Ta Askatasuna – Bascia şi libertate) Naţionalişti başti Partidul Aragonez Regionalist (naţionalişti aragonezi) Convergenţă şi unitate (naţionalişti catalani) Stânga Republicană Cataloneză (independentişti catalani) Coaliţia canariană Uniunea Valensiană (Regionalişti valencieni anti-castilieni) Uniunea Poporului Navarez (partid navarez regionalist anti-basc) Partidul Andalusian (partid regionalist afirmând o identitate euro-arabă) Blocul Naţionalist Galician Coaliţia galiciană Partidul Socialist Galician-Stânga galiciană EA-EOE Eusko Alkartasuna PAR Partido Aragonés Regionalista CIU Convergencia i Unio ERC Esquerra Republicana de Catalunya CC UV Colaición Canariana Unió Valenciana UPN Unión de Pueblo Navaro PA Partido Andalucista BNG Bloque Nationalista Galego CG Coalición Galega PSG-EG Partido Socialista Galego-Esquerda Galega ANEXA 5-b: guvernări şi partide de guvernare în Spania după 1976 Suarez Calvo Sotelo Gonzales Aznar UCD UCD PSOE PPE. HB 0.PNV 1.9%. Coaliţia Canariană CC.6%.6 CSD 35% 37% 10% 9% 8% 2% PSOE 29% 32% 46% 44% 40% 39% 37% 34.1% IU 9% 11% 4% 5% 9% 9.5% Regionalişti 5% 9% 8% 14% 11% 10% 11% *La alegerile din 1993 CIU a obţinut 4.9% din voturi.3%. Partidul Naţional Catalan CIU.ANEXA 5 SPANIA ANEXA 5-a: partide politice spaniole UCD-CDS PPE Partido Popular Espanol PSOE Partido Socialista Obrero Espanol IU Izquierda Unida PNV Partido Nacionalista Vasco EE Euskadiko Ezkerra HB Herri Batasuna Uniunea de centru Partidul Popular Spaniol Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol Stânga Unită (partidul comunist) Partidul Naţionalist Basc Stânga bască (unit în 1993 cu PSOE cu care a format Partidul socialist basc) Unitate Populară (partid naţionalist basc apropiat de ETA. UV 0. Partidul Naţionalist Basc PNV. EE-EOE 0.2. 102 . PAR 0. ** La alegerile din 1996 CIU a obţinut 5%.

7% 21 20 4.2% 31.1% 3.55% 2.4% 8.8% 7.6% 180 233 51 28.4% 23 19(nou) 19(nou) regrupat regrupat regrupat 4.ANEXA 6 Compoziţia Parlamentului European Grup parlamentar Partidul Socialist European Partidul Popular European Liberalii şi Reformiştii Democraţi Confederaţia Stângii Unite Europene Forza Italia Independenţi Alianţa democratică Europeană Verzi Alianţa Radicală Europeană Grupul Naţiunilor Europei Grupul Tehnic al Dreptei Grupul Curcubeul Stânga Unită 14 16 13 2.5% 28 5.6% regrupat 26 16 4.4% 3.7% 198 162 46 1989 Locuri 518 % Locuri 567 1994 % Locuri 626 1999 % 38.8% 198 157 43 35% 28.7% 7.7% 37.3% 8.1% 3.7% 4.4% 48 regrupat 30 4.7% 4.6% 28(nou) 5% 42 6.7% 2.3% 103 .2% 2.9% 27(nou) 27 26 4.

Princeton University Press. Garamond. Herbert Kitschelt. Allan M. Cultura civică. 1986. Jean-Marie Pontier. Arendt Lijphart. Seuil. 1996. Katz. Les démocraties. Le parti travailliste britanique. 259. Economica. Jacques Leruez. Ralf Dahrendorf. 1984. Paris. Les régimes politiques occidentaux. în Doctrinele partidelor politice. Méthodes des sciences sociales. Les sistemes electoraux. François Borella. Peter Mair. 1988. Humanitas. Jean Marie Copperet. Jean Charlot. Peter Mair. 1994. Olivier Duhamel. Jacques Bourdon. Paris. Charles Debbasch. The West European Party Systems. London. 1981. Reflecţii asupra Revoluţiei din Europa. 1996. “The Transformation of the Western European Party Systems”. Sociologia unui sistem al partidului politic”. Paris. 104 . Williams (editors). Party Systems and Patterns of Government in Western Democracies. Yves Meny. Le systéme politique britanoque depuis 1945. Seuil. Politique comparée. 1981. Maurice Duverger. Paris. Colin. Les partis politiques. 1995. Praeger. Paris. “Changing Models of Party Organisation and Party Democracy: the Emergence of Cartel Party”. Paris. Montchrestien. Paris. “The Formation of Party Clevages in Post-Communist Democracies”. Mair. Party Organizations. Univsity of Strathclyde. 1995. Maurice Duverger. 1988. Cadre Parties and Mass Parties”. Colin. 1990. 1994. Oxford Univsity Press. Paris. François Borella. A. Jean-Claude Ricci. “Partidul politic. 1995. Tom Gallagher. Peter Mair. Le livre de poche. Herbert Kitschelt. Seuil. Jean-Louis Quermonne. . Hanspeter Kriesi. “Caucus and Branch. 1994. 1989. Jean Blondel. Culture Shift in Advanced Industrial Society. 1995. Sidney Verba. Roland Inglehart. Glasgow. 1992. Olivier Duhamel. Richard Katz. Bucureşti. Les démocraties occidentales. Richard S. în LaPalombara. Weiner (eds) Parties and Political Development. Madelaine Grawitz. Dalloz. La politique en France.BIBLIOGRAFIE Gabriel Almond. vol 1. Democracy in Plural Societies. Paris. 1996. în P. 1966. Paris. ”New Social Movements and Decline of Party Organisation” în Kuechler and Dalton (eds). Monica Charlot. Les partis politiques dans la France d’aujourd’hui. DuStyle. Paris. Jean-Louis Quermonne. 1990. 1968. Paris. Dimitrie Gusti. Public Policy. Party Politics 1:4. Cambridge Polity Press. Sage. 10e édition. Bucureşti 1993. PUF. PUF. L’alternance au pouvoir. Maurice Duverger. Paris. Seuil. “What Is Different About Post-Communist Party Systems?”. 1991. Southern European socialism. Paris. în Party Politics. Otto Kirchheimer. Droit constitutionnel et institutions politiques. Manchaster University Press. New York. 1996. PUF. Paris. 1990. no. Seuil. Le pouvoir politique en France. Princeton Univsity Press. Economica. Claude Emeri.1992. 1980. Challenging the Social Order: New Social and Political Movements in Western Europe. Les partis politiques en Europe. 1977. Paris. Montchrestien. A. Yale University Press. 1983. Les régimes politiques. no1. Bucureşti.

Bucureşti. 5. 1997. Colin. London. Les ressorts cachés de la réussite française. Barcelona. Press) Daniel-Louis Seiler. Seuil. A. Seuil. coordonată de Daniel-Louis Seiler. “Parties inheritances and parties identities”. Le socialism en France et en Europe. 1996. Reinventarea politicului. La gauche en France depuis 1900.1995. Qui gouverne en Europe?. Polirom. „Classifications et taxonomies: essai de reconstruction”. Michel Winock. Stein Rokkan. Dalloz. în La politique comparée en question. 48.1976. 1995. Parties. 1977. 1992. Le systéme politique européen. PUF. Michael Waller. în: Pridham and Lewis. 1980. Routledge. Libraire Générale Française.C. Paris 1992. Fayard. ( versiune prescurtata a cap. Iaşi. Paris.L. “Parties and Party System: A framework for Analysis” Cambridge Univ. Giovanni Sartori. Édition. Pluripartidismul. Montchrestien. Paris. Bordeaux. LyCoFac . 1992. Daniel-Louis Seiler. George Voicu. 1984. Institut de Ciéncies Politiques i Socials. Les régimes politique européens. Paris. Les partis politiques dans le Benelux. Elections. în P. Daniel-Louis Seiler. Les institution politiques. New York/Oslo. Mair (ed) The West European Party System. Vladimir Tismăneanu. 1990. Paris. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel. David McKay Company. 1987. Oxford Univsity Press.Jean-Louis Quermonne. Paris. WP núm. Paris. PUF. Paris. All. Marcel Prelot. Ezra N. Hugues Portelli. Institutions politiques et droit constitutionnel. “A Typology of Party Systems”. Political Parties and Systems. 1997. 1994. Paris. 1994. Seuil. Paris. Les partis autonomistes. Daniel-Louis Seiler. 105 . Citizens. 1993.6 si 9 din Sartori.F. 1994. Jean Touchard. Stabilising Fragile Democracies: Comparing New Party Systems in Southern and Eastern Europe. Phillippe Parini. Oxford University Press. Partis et familles politiques. Jean Boulouis. Dominique Pélassy. Suleiman. Alan Ware. 1970.

106 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful