ULIŢA ARINILOR sau DESPRE VIAŢA NOASTRĂ CA LITERATURĂ Pare inutil să încerci circumscrierea lui Dumitru Monacu într

-un curent literar, într-o mişcare, fie şi într-un grup de cenaclişti. El se singularizează prin trăirea sa şi prin modul propriu de a-şi pune în pagină experienţele şi emoţiile ca act artistic într-o manieră directă, aparent spontan, dând curs unui imbold firesc, simţind că aceste întâmplări trebuie scrise, trebuie spuse acum şi nu în alt timp. Înainte de toate Dumitru Monacu este un povestitor cu calităţi naturale, aşa cum nu se întâlnesc chiar la tot pasul, calitate rară şi printre prozatorii consacraţi. Şi îndemânarea, de ce nu chiar talentul său de povestitor, îl face să intuiască în termeni corecţi curgerea întâmplării încât firescul povestirii să nu sufere iar verosimilul să fie convingător. Deşi, istoric vorbind, acţiunea romanului Uliţa Arinilor se petrece în „blestematul deceniu” al secolului trecut deja, care a dat exemplare notorii de ticăloşi dar şi de martiri şi eroi, personajele lui Dumitru Monacu nu sunt nici învingători, nici învinşi, ci sunt pur şi simplu supravieţuitori. Protagoniştii se trag din sămânţa perenă a celor care au acceptat compromisul, impus de silnica istorie, necesar pentru a rămâne în viaţă, pentru a se păstra alături de familie, adaptându-se la o lume mereu în schimbare când ajutorul nu poate veni decât de la tine şi de la cei apropiaţi ţie, familie, rude, prieteni şi nici de la aceştia - nu întotdeauna, nu necondiţionat. Într-un fel avem în această carte reţeta „supravieţuitorilor” din zilele noastre, reţetă ce presupune o continuă cedare ca în faţa unei fatalităţi recunoscută de unii drept nefasta atitudine mioritică. Romanul surprinde o realitate a anilor ’60 văzută şi suportată în toată complexitatea ei, în grade diferite de pătrundere, după vârsta şi înţelegerea eroilor, de la mirarea naivă a unui copil înainte de a merge la şcoală, a revoltei mocnite şi topite în lacrimi ale unei femei neputincioase, până la supunerea cu pumnii strânşi a părinţilor care presimt ori suportă tragedia ca pe o catastrofă naturală. Aşadar, rămâne o întrebare deschisă ori de câte ori suntem în faţa unei cărţi noi, a unui nume nou întâlnit pe o copertă: ce îl poate determina pe cineva să-şi sacrifice zile şi nopţi la rând pentru a se apleca asupra migăloasei şi fastidioasei munci de a scrie aşa, fără nici un scop afişat la vedere, fără un interes imediat, de a scrie întâmplări din viaţa sa ori a altora, ori fapte numai imaginate? Ce oare îl face pe Dumitru Monacu, om trecut de jumătatea unui veac, să-şi rupă din timpul său pentru a scrie? Ne este greu să dăm un răspuns rapid şi net şi bănuim că nici autorul nu-şi reprezintă cu claritate de unde îi vine această pornire. Am citit cartea şi, în cele ce urmează, vom încerca să demonstrăm că Dumitru Monacu scrie pentru că, în convingerea sa adâncă, are ceva, ceva important să ne spună nouă şi celor care vor urma după noi, scrie cu convingerea că toate acestea trebuie să rămână undeva. Sorgintea profesională ni-l înfăţişează pe autor drept un specialist dedicat carierei inginereşti cât se poate de fireşti pentru cel cu o pregătire tehnică superioară, interesat mai degrabă de tehnologia maşinilor-unelte decât de problemele metafizice ale conştiinţei aflate la pupitrul de comandă. Altfel zis Dumitru Monacu are o ocupaţie cât se poate de onorabilă şi îndestulătoare ca satisfacţii în care s-au împlinit cariere strălucite, unele chiar geniale, performanţe care, totuşi, nu-l mulţumesc îndeajuns încât caută împlinirea şi în alte teritorii, după părea unora diametral opuse dar pe care le-aş socoti doar complementare. Aşa se face că, urmându-şi spiritul, debutează de tânăr ca epigramist, ajungând suficient de cunoscut în mediu pentru a-şi câştiga o reputaţie bine stabilită, continuă cu compunerea de probleme de enigmistică, imediat după ’89 scoate foaia volantă Diafragme pe care o scrie singur luni în şir, ca apoi să se

ajungând dinspre copilăria unor personaje. umorul sănătos simţit din plin şi în Uliţa Arinilor. clasică. pentru nunta unei nepoate dar şi pentru propria lor moarte pe care o simt tot mai aproape. îşi dă masteratul în administraţie publică. slujbe ori simple hobbyuri constituind tot atâtea oportunităţi pentru o sensibilitate permeabilă observaţiei la schimbările din jur. fără cataracte. liniară se poate spune. acestea topindu-se în naraţiunea egală a episoadelor. fiecare încheindu-se într-un final de capitol. … Iar a face din asemenea experienţe care. firesc. către finalul în care doi octogenari îşi numără nepoţii. fiind capitolul care. acestea din urmă făcând conţinutul unui volum – Culegere de… soluţii – publicat nu cu mult timp în urmă. mâna alunecându-i apoi către povestiri pronunţat biografice. cuscri de ceva vreme. măcar cât o notă de subsol. ca apoi să se distingă ca membru fondator al Clubului „Rotary” la Botoşani. locul unde se petrece tot ce este mai important… Ultimul capitol. să se stabilizeze ca angajat al Registrului Auto Român – aceste ocupaţii. subsumate. mai de curând. anecdoticul văzut ca spirit în acţiune. peste toate celelalte întâmplări: cei doi bătrâni. director comercial la SNP Petrom ca. cum oare se întâmplă. va fi un timp arbitru de fotbal. simbolic cumva.asocieze cu câţiva prieteni în editarea unei reviste de divertisment. precum Moş Ţigară. Structura construcţiei este relativ simplă dar convingătoare: romanul constă dintr-un montaj de povestiri bine articulate pe o întâmplare deseori mai nostimă. Fantezia lui Dumitru Monacu va cuceri noi spaţii ajungând spre poezia „şugubeaţă” – cum îi zice el. că pe una din crengile arborelui său genealogic se află şi Grigore Vasiliu Birlic. va fi un timp director la Oficiul pentru protecţia consumatorului. prelungind fapte şi înţelesuri astfel creându-se atmosfera complexă a unei proze de o respiraţie mai amplă. Cine ar vrea să găsească cu tot dinadinsul filonul genei ce îi inspiră lui Dumitru Monacu vorba de haz. acumulând experienţe şi întâmplări de viaţă şi pe care le putem socoti drept caracteristici ale unui comportament uzual al celui ce îşi propune să trăiască în pas cu lumea de astăzi. Astfel. o lume în care ei şi-au împlinit rostul încât se pot retrage cu conştiinţa împăcată. sărind din statutul banal al celorlalţi. Biografia sa mai puţin formală va cuprinde şi acoperirea altor tentaţii: inginerul Monacu. ca în final să se mulţumească cu statutul de colaborator constant al paginilor de divertisment al unor publicaţii judeţene dar şi al revistelor centrale specializate pe gen. fără cascade. sunt chiar viaţa ta. aruncă o lumină de transfocator peste întreaga carte. cu încrederea că lumea aceasta va continua să meargă înainte. primite fără spaimă. Participă la concursuri de nivel naţional iar prezenţa îi este apreciată prin includerea creaţiilor sale în diverse volume. nu rezistă şi probează funcţia de inspector de asigurări la o firmă privată. dar cu aceeaşi protagonişti care nu ajung însă la statutul de personaje principale. de a păşi spre o limită care. devine poate şi cel mai emoţionant. Sisif (ambele publicaţii fiind efemeride ce dispar repede în peisajul publicistic furtunos al acelor ani). mereu fuge din faţa noastră… Romanul Uliţa Arinilor are o structură solidă. fiind originar din Fălticeni. dar sensul lor se potenţează şi se multiplică în ansamblu romanului. acest „geniu al comediei” (Radu Beligan). altădată va fi operator de sondaje de opinie pe probleme comerciale. multe din întâmplări sunt văzute prin ochii fragezi ai copilului Petrică (Bombiţă) pentru care bătătura casei reprezintă axa lumii. Multe dintre aceste povestiri ar fi rezistat şi independente. a face din aceste experienţe literatură pare un mod fericit de a finaliza un imbold interior. ar trebui să ştie. . prin răsfrângere. în ritmul ei. se pregătesc. deseori irepresibil. Unele personaje par privilegiate. Ambele evenimente sunt acceptate. păstrându-şi un înţeles unitar. un erou în cel mai adevărat sens al cuvântului care dispare topit în propria sa modestie dar care poate rămâne un model într-o epocă în care propaganda nu pe asemenea eroi punea preţ. alteori mai dureroasă. Bilanţ. acţiunea revărsându-se dintr-un capitol în altul ca râul liniştit de câmpie. în nostalgia fotbalului jucat pe imaşul din satul natal.

alteori episodul povestit anticipează. ori de colare a unor documente cvasi-autentice. autorul părăsind de ani mulţi acel loc. şi să dea peste cap previziunile şi cele mai limitate. Puterea aceasta de a decupa dintr-o realitate informă şi larg deşirată într-un timp de necuprins. mai precar. doar privirea noastră luminând partea arătată cu degetul. evitându-se cu sau fără voie un aranjament profesionist al conţinutului romanesc. al celor de pe Uliţa Arinilor iar. vom face analogia cu o frescă de mare întindere pictată în tehnica picturii naive în care sunt cuprinşi mai toţi trăitorii unui sat văzut fiecare în parte în ce are mai definitoriu. ceea ce ar presupune o anume devenire a personajelor. dintr-un şuvoi ce pare de necuprins să despleteşti firul coerent al unei întâmplări anume. menirea sa pe care o simte în buricele degetelor. este uşor să ne închipuim că Dumitru Monacu este unul dintre personajele prezente fără a se deconspira prin nimic. invitaţie prin care cititorul este luat complice la ţeserea în comun a unui destin pentru acel personaj. de culmi narative impuse de conflict. deşi povestea este toată acolo. multe dintre ele având aceleaşi personaje implicându-se în mai multe acţiuni ce se trec din una în alta. în viziune proprie. Cum se face asta? Printr-o tehnică narativă simplă autorul creează un roman coerent. Vom avea un cuvânt de spus şi despre folosirea timpului în acest roman: la o primă vedere timpul curge convenţional-cronologic. şi o face într-un limbaj obişnuit. a ieşirii dintr-o vârstă pentru a intra în alta – expectanţă care. alţii vor fi observaţi ducând cânepa la râu. el doar scrie. în unul din sertarele în care se păstrează şi fotografiile familiei… Suita de întâmplări nu-şi propune valorizări de intensitate. poate doar prin duioşia matură şi caldă cu care se uită în ochii unora dintre copiii familiei Vasiliu. însoţit de miliţianul comunei şi de alţi trepăduşi. toţi mişcându-se în interiorul unei ordini şi ale unei raţiuni deloc neaşteptate şi care. atunci cum am putea s-o numim? Dumitru Monacu povesteşte cu plăcere şi plăcerea aceasta se transmite lectorului. aduce sentimentul stabilităţii şi durabilităţii. din nevoia unei povestiri coerente autorul dezvăluind scene din evoluţia viitoare încât tabloul pare întreg ca dintotdeauna. Sub acest aspect Dumitru Monacu nu este un scriitor „conectat” la curentele literare ale zilei. Iată de ce continui să cred că nici o prudenţă scriitoricească nu poate estompa aerul de autenticitate al unui jurnal sau măcar al unui caiet de memorii ţinut în casă. iese din cadrul temporal. bate în poarta gospodarului să-i ia pământul şi animalele din ogradă la „colectivă”. un risc asumat pentru a-şi duce la capăt. Uneori se revine la episoade trecute cu mult înainte de începerea romanului. a trecerii lor dintr-o etapă în alta a vieţii. şi este treaba lectorului să facă analize dacă plăcerea simplei lecturi nu-i este de ajuns pentru a-l satisface. în ciuda mersului real al istoriei care nu se ruşinează să pună cele mai mari contradicţii într-un echilibru. s-o pregătească pentru meliţat sau făcând cărăuşie la oraş. până la un punct. dacă n-ar suna poate peiorativ. Totodată vei afla întâmplările întregi. Este o mare calitate ca dintr-un torent de fapte. Dumitru Monacu scrie. implicându-se în ceea ce este pe măsura timpului şi locului acela: primarul comunist. O asemenea construcţie ignoră şi respinge orice idee de roman postmodern cu acţiuni intricate ori suspendate pentru a face loc analizelor contextuale sau divagaţiilor psihanalitice asupra unor stări şi relaţii dintre indivizi. tocmai prin repetabilitate. adică cu o anume detaşare care e dată de timp şi de spaţiu. bine articulat. Fără a fi mânat de vreo ambiţie competitivă. Să fie acesta semnul cedării în faţa unor exigenţe ale esteticii beletristice? Pentru limpezire. mai stabil. puterea aceasta de a scoate o întâmplare cu înţeles dacă n-am numi-o talent.Deşi nararea se face la persoana a treia. aş zice că . cu mijloace deloc sofisticate: el pune cap la cap o serie de povestiri. să-i vezi începutul şi s-o depeni până la capăt. poposind la crâşmă pentru un pahar de vin. alţii se pregătesc şi fac repetiţie pentru sărbătoarea anului nou care se apropie. se şi împlineşte.

autorul conservă şi o anume onomastică cu tot cu diminutive sau porecle. nenoroceşte două familii pe viaţă. Detensionările date de unele momente hazlii. . în actul vorbirii şi deseori în acţiune. simultan. fără a-şi altera prin ceva caracterul. prin judecăţile gate făcute. faţă de vecini. în faţa celorlalţi. Limba este. nu în exces. căleapuri. fără a evita neologismele şi nici arhaismele specifice unui grai. irugă. un sinistru care. adaptat pentru lectură uşoară. ci şi faţă de copiii lui. a înţeles sau a intuit corect raportul de forţe. pentru unii. provenind el însuşi dintr-un asemenea sat. fără a-şi modifica prin nimic formula chimică a personalităţii. ajutaţi de rude. de prieteni.o face în limbajul comun nu rareori infiltrat insidios de vocabularul uşor administrativ al slujbelor prin care a trecut. deconectantă. a coeziunii membrilor. energie. un instrument de gândire şi de cercetare iar prin şabloanele create şi puse la îndemână. totodată. fiind un om de cuvânt îşi va ţine promisiunile făcute nu doar faţă de şefii de la serviciu. păstrează limbajul satului său prin regionalisme şi arhaisme. într-o fabrică. în rând cu lumea. două. îşi vor schimba meseria lucrând la un combinat. şi-au reconstruit casele şi acareturile încât. au putut să primească urători la casa lor. nu cu zgârcenie. dincolo de aerul de autenticitate dau farmec şi voluptate textului. Prin unitatea dintre cuvânt şi acţiune omul se împlineşte şi devine întreg. Pentru degustătorii de spirite mai fruste. povestitorul fiind unul dintre aceste personaje. Asemenea oameni vor suporta loviturile exterioare fără a fi afectaţi în profunzimea lor structurală. pentru el cuvântul întrupând simultan şi faptă şi semnul său de autoritate. Acest ritm le dă forţă. ci pur şi simplu le-o smulge. nu aşteaptă recunoaşterea celorlalţi. cărora cititorul le descoperă sensul şi înţelesul din context şi le va încerca savoarea pe cerul gurii şi iată câteva: ulişărnic. cel puţin pentru încă o generaţie. momentele bine cumpănite dintre cuvânt şi faptă. de înfrânare sau de camuflare a simţirii adevărate. nu de puţine ori un motiv de mândrie iar Dumitru Monacu. Exemplar este cazul familiei Petrea Ionaş şi al cumnatului său. ci o are ca dintotdeauna. vor face naveta la oraş. vor fi deposedaţi cu forţa ori prin şantaj de pământ şi de vite. ale unui loc şi ale unui timp care. De aceea personajele lui Dumitru Monacu sunt. A recupera virtuţile acestui vocabular pe nedrept ignorate sau vituperate chiar în vastul arsenal al literaturii nu ar fi o greşeală în măsura în care aduce. Pe lângă toponimia orginală. povestirea nu-i lipsită de ironii benigne de obicei. îi obligă la stimă. ambiguitatea plurisensului şi plasticitate expresiei… Naratorul foloseşte limba vorbită de noi toţi fără a încerca o stilizare artificioasă sau o forţare livrescă. cu toţi ceilalţi gospodari din sat. vor fi siliţi să lucreze la colectivă o normă sau două pentru a-şi păstra lotul ajutător. folosite cu o îndemânare pe care n-a învăţat-o prin şcoli. nici după studii în particular. aşa cum se întâmplă în capitolele „Norocul” Zamfirei sau Dragostea din tei. ci şi-l impune în faţa satului. ceea ce fac şi ceea ce vorbesc încât Eugen Vasiliu. cârcoteală. stabilitate şi demnitate existenţei. întreg ce se rotunjeşte şi cu aprecierile celor din jur. Peste ei trece războiul. de sărbători. Dar nu şi pe Uliţa Arinilor: până când a dat zăpada cei năpăstuiţi. coşmoagă. limbajul oferind surprize plăcute. cel care a ucenicit ani lungi la şcoala epigramei a înţeles valoarea umorului declanşat ca o explozie controlată la momentul potrivit. în alte condiţii. trăind în ritmul şi în obiceiurile moştenite de satul şi de familiile lor. viaţa lor hrănindu-se din seva tradiţiei. în faţa lumii. făcând ca textul să devină spumos. cine ştie care… Dar limba înseamnă mai mult decât un instrument de înregistrare şi de exprimare sau. faţă de colegi de muncă.. limba vorbită de noi ne reprezintă fiinţa în expresie vie. un pilon central trecut dintr-o povestire în alta. se instalează comunismul. Într-o comunitate mică aceasta poate fi o cheie a funcţionării ei. în aceeaşi măsură. vecini cărora le ard casele până în temelii în acelaşi incendiu. Un asemenea om nu aşteaptă respectul celorlalţi. budăiţă şi multe altele. a sigiliului apartenenţei la un grup de prestigiu. Limba autorului este limba protagoniştilor cu care se confundă. peste ei vor trece nenorocirile una după alta dar în structura lor profundă ei rămân aceeaşi.

de obicei. În tot demersul său narativ autorul este ajutat de un spirit de observaţie acut. nici pe departe pe Uliţa Arinilor nu este atins idealul unei vieţi liniştite. mărturisirile memorialistice sunt mai directe. poate şi adolescentine când lumea ni se prezintă pentru prima dată iar farmecul ei nu este tocit. în înţelegerea unei conştiinţe de pe Uliţa Arinilor. altuia. fenomenul. Ghiţă Vargan. aşa cum unele plante. putem bănui. bine aşezată în orânduiala veche. nu a apucat să se veştejească. pe rouă. faptele fiind generatoare de emoţii dar nu faptele acoperă prim planul romanului cât sentimentul de viaţă adevărată. nouă comunicându-se notele esenţiale doar prin sentimente trăite. ceea ce pare mai surprinzător pentru un om fără picioare. micile acte de negoţ. umblatul cu ceata de haiduci. Şi. a muncilor lui împărţite pe anotimpuri şi zile dar şi drumurile la târg. romanul său constituind în acelaşi timp un document socio-etnografic demn de interesul specialiştilor. faţă de prieteni. Acest invalid nu rămâne la mila şi la compasiunea satului ci. este angajat la Sfatul Comunal. raiul. sărbătorile care au intrat în viaţa satului punând ritm şi culoare unei vieţi aparent monotone. proaspăt şi iscoditor care. Tot aşa. autenticul faptului trăit şi prezentat ca atare având suficientă energie proprie pentru a se susţine. astfel. da. un sertar plin cu fotografiile personajelor care nouă ne sunt prezentate drept fantome ori creaţii ale imaginaţiei sale pătrunse de amintirile ce ne copleşesc în preajma trecerii spre alte vârste. o lucrare literară în care autorul nu-şi mai asumă mărturia. îşi păstrează farmecele tămăduitoare dacă sunt culese după rostul lor. se bat. ştiut. un frate al Anei. Sub aspectul acesta de viaţă Uliţa Arinilor este. Întrun fel sau altul ceea ce avem în acest roman sunt şi memorii sau un jurnal mascat iar autorul are acasă. pentru că întâmplările lumii. aproape că sar din pagină. Culegere de… soluţii. vânzarea sau cumpărarea unui cal etc. tot aşa aceleaşi fapte văzute de unii ca banale. Viaţa omului. s-a întors din război cu ambele picioare amputate. el se angajează şi ca poştaş. ţintuit în scaun. patimi şi vicii: se îmbată. Mircea Oprea Septembrie 2012 . mai apăsate şi deci mai riscante. prin oamenii binevoitori scrisorile ajungând până la destinatar. făcându-se astfel util la alcătuirea actelor trebuincioase unuia. implicând judecăţi inevitabile faţă de cei apropiaţi. numit şi. Dumitru Monacu înregistrând doar faptele. în comparaţie. după sezon. ci să-l împlinească. unele flori. la fel ca în copilăria fiecăruia dintre noi. Cartea conţine o bună parte din dimensiunile satului românesc încât romanul se încheie rotund. Cum se întâmplă acest lucru trece de puterea de descriere a autorului. evident. este susţinut de simţurile tinere. horele din sat…). din scaunul său de invalid. Şi aici. ale lumii de dincolo de Uliţa Arinilor şi de sat. a cosmosului. jocul căiuţilor. el învaţă să bată la maşina de scris. dar el ştie să dirijeze corespondenţa şi spre cel mai îndepărtat ungher al satului. când sunt trăite cu simţurile proaspete îşi produc magia până la capăt în fiinţa noastră. idealizate prin consacrata formulă patriarhală. destăinuirea biografică în chip direct. se răzbună şi se omoară dar aici este paradoxul satului. faţă de cei din familie.Destoinicia proprie şi solidaritatea celorlalţi – acestea sunt „asigurarea” de calamitate sau de catastrofă într-o comunitate tradiţională. Şi merită să detaliem amintind capitolele în care sărbătorile tradiţionale de Anul Nou şi obiceiurile (Roata cea mare din sărbătorile de iarnă. în sat. răul fiind aflat. poate funcţiona şi aşa. oamenii au resentimente. Nu. oamenii sunt prezenţi. şi tot de acolo. În primul volum de proză. în zori sau în nopţile cu lună plină.. toate cele câte dau rostul vieţii simple a unui om simplu prins în ordinea lumii. fură. nu trec fără urmări. vii. exorcizat… Printre rânduri răzbate ordinea ancestrală a satului. nu e să schimbe sensul lumii.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful