P. 1
Alexandre Dumas - Dupa doua zeci de ani

Alexandre Dumas - Dupa doua zeci de ani

|Views: 0|Likes:
Published by lpyratek
Alexandre Dumas - Dupa doua zeci de ani
Alexandre Dumas - Dupa doua zeci de ani

More info:

Published by: lpyratek on Feb 03, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

08/25/2015

pdf

text

original

Alexandre Dumas După douăzeci de ani

PARTEA ÎNTÎIA I FANTOMA LUI RICHELIEU Într-o încăpere a Palatului Cardinal, pe care o cunoaştem, la o masă cu colţurile ferecate în argint aurit, încărcată de hîrtii şi de cărţi, şedea un om cu capul sprijinit în mîini. Îndărătul lui se afla un cămin impunător, împurpurat de răsfrîngerile jăraticului şi în care tăciunii aprinşi se mistuiau printre mari grătare aurii. Licărirea căminului învăluia din spate veşmîntul măreţ al acestui visător, pe care îl lumina din faţă un candelabru plin de lumînări. Văzînd mantia aceasta roşie şi bogatele-i dantele, fruntea aceasta palidă şi plecată sub povara gîndurilor, însingurarea ce domnea aici în încăpere, muţenia anticamerelor şi pasul măsurat al străjilor pe coridor, ai fi crezut că umbra cardinalului Richelieu se afla şi acum în cabinetul său. Vai, era, într-adevăr, numai umbra marelui era! Franţa slăbită, autoritatea regelui nesocotită, nobilii deveniţi iarăşi puternici şi nesupuşi, duşmanul încălcînd hotarele – totul stătea mărturie ca Richelieu nu mai era. Dar ceea ce dovedea şi mai grăitor că mantia cea

roşie nu-l înveşmînta pe bătrînul cardinal era tocmai această însingurare ce părea – aşa cum am spus – mai degrabă a unei năluci, decît a unui om viu; erau coridoarele pustii de curteni şi curţile ticsite de străji: era batjocura ce urca din stradă şi năvălea pe ferestrele acestei încăperi zguduite de răsuflarea unui întreg oraş coalizat împotriva ministrului; era, în sfîrşit, zgomotul depărtat şi mereu reînnoit al împuşcăturilor, din fericire slobozite aiurea, numai ca să dea a înţelege gărzilor, elveţienilor, muşchetarilor şi ostaşilor de veghe în jurul Palatului Regal – întrucît însuşi Palatul Cardinal îşi schimbase numele – că şi poporul avea arme. Această fantomă a lui Richelieu era Mazarin. Şi Mazarin era singur şi se simţea slab. — Venetic! murmură el. Italian! Uite ce-mi tot aruncă în obraz! Cu vorba asta l-au ucis, l-au spînzurat şi l-au sfîşiat pe Concini şi, dacă i-aş lăsa, m-ar ucide, m-ar spînzura şi m-ar sfîşia şi pe mine la fel, cu toate că nu le-am făcut nicicînd alt rău, decît doar că i-am stors niţeluş. Nerozii! Nu pricep că duşmanul lor nu-i acest italian care vorbeşte prost franţuzeşte, ci mai curînd aceia care au darul să le îndruge cuvinte frumoase cu un atît de curat şi cuceritor accent parizian. Da, da, urmă ministrul cu surîsul fin, care de astă dată părea ciudat pe buzele-i pale, da, larma voastră îmi spune că soarta favoriţilor e nesigură; dar, dacă ştiţi asta, ar trebui să ştiţi deopotrivă că eu nu sînt un favorit oarecare! Contele de Essex avea un minunat inel împodobit cu diamante, pe care i-l dăruise regeasca lui amantă; eu am doar un simplu inel cu două iniţiale şi o anume zi gravate pe el, însă inelul acesta a fost binecuvîntat în capela Palatului Regal; de

aceea pe mine n-au să mă doboare, aşa cum ar pofti. Tot urlînd: „Jos cu Mazarin!", nu-şi dau seama ca eu îi fac să strige cînd trăiască Beaufort, cînd trăiască Prinţul, cînd trăiască Parlamentul! Ei bine, domnul de Beaufort e închis la Vincennes, Prinţul îi va călca pe urme dintr-o zi în alta, iar Parlamentul... Aici surîsul cardinalului căpătă o expresie de ură, de care chipu-i blajin nu părea în stare. — Ei bine! Parlamentul... vedem noi ce facem şi cu Parlamentul; acum îi avem pe Orléans şi pe Montargis. Ah, am să las timpul să lucreze! Toţi cîţi au început să strige "Jos cu Mazarin" vor sfîrşi prin a-i huli pe fiecare dintre ei, rînd pe rînd. Richelieu, pe care îl urau atunci cînd trăia şi de care vorbesc mereu de cînd a murit, a fost încă şi mai înjosit decît mine; căci el s-a văzut alungat de cîteva ori şi s-a temut de şi mai multe ori de asta. Pe mine însă regina nu mă va alunga niciodată şi, dacă voi fi silit să mă plec voinţei poporului, ea va fi alături de mine; dacă fug eu, va fugi şi ea, şi-o sa vedem noi atunci ce fac răzvrătiţii fără regină şi fără rege. Ah, barem de n-aş fi străin, de-aş fi barem francez, barem gentilom! Şi căzu din nou în visare. Într-adevăr, situaţia era critică şi ziua care abia se sfîrşise o complicase şi mai mult. Mazarin, veşnic îmboldit de respingătoarea-i lăcomie de bani, strivise poporul sub povara impozitelor, şi poporul, căruia nu-i mai rămăsese decît sufletul – după vorba procurorului general Talon – cum nu-şi putea pune sufletul la mezat, poporul, pe care încercau să-l facă să-şi păstreze răbdarea cu larma stîrnită în jurul unor victorii, dar care găsea că gloria nu-i carne să-ţi potoleşti foamea cu ea, poporul începuse să murmure cam de multişor.

Dar asta nu era tot; fiindcă, atunci cînd doar poporul murmură, curtea, ţinută departe de către burghezie şi gentilomi, nu-l aude; Mazarin avusese însă nesocotinţa sa se atingă de magistraţi! El vînduse douăsprezece titluri de raportor în Consiliul de Stat şi, cum magistraţii plăteau bani grei pentru slujba lor, iar numirea acestor noi doisprezece urma să le micşoreze procopseala, cei vechi ţinuseră sfat şi juraseră pe Evanghelie să nu îngăduie una ca asta şi să se împotrivească din răsputeri persecuţiilor curţii, făgăduindu-şi totodată că, dacă din pricina acestei răzvrătiri vreunul dintre ei şi-ar pierde slujba, să pună toţi mînă de la mînă ca să-l despăgubească. Şi iată ce se întîmplase din aceste două motive: În ziua de 7 ianuarie, şapte-opt sute de negustori din Paris se strînseseră laolaltă şi, revoltaţi de o nouă dare plănuită pentru proprietarii de case, trimiseră pe zece dintre ei să vorbească ducelui de Orléans, care, potrivit vechiului său obicei, căuta să cîştige simpatia mulţimii. Ducele de Orléans îi primise, şi ei declarară răspicat că sînt hotărîţi să nu plătească nici o lăscaie din darea cea nouă, chiar de-ar fi să se apere cu arma în mînă de oamenii regelui veniţi să o perceapă. Ducele de Orléans îi ascultase cu mare bunăvoinţă, le dăduse nădejdea unei oarecare îndulciri, le făgăduise să înfăţişeze reginei păsul lor şi-i concediase cu vorba dintotdeauna a maimarilor: „Vom vedea." La rîndul lor, în ziua de 9, magistraţii veniseră la cardinal, şi unul dintre ei, împuternicitul celorlalţi, îi vorbise cu atîta hotărîre şi îndrăzneală, încît cardinalul rămăsese uluit; şi scăpase de ei la fel ca şi ducele de Orléans, zicînd că are să vadă ce e de făcut. Şi atunci, ca să vadă ce e de făcut, convocase consiliul şi trimisese după ministrul de finanţe

d'Emery. Acest d'Emery era foarte urît de popor, mai întîi fiindcă era ministru de finanţe şi orice ministru de finanţe trebuie să fie urît; apoi, se cuvine să adăugăm că o şi merita niţel. Era fiul unui bancher din Lyon, pe care îl chema Particelli şi care, dînd faliment, îşi schimbase numele în d'Emery. Cardinalul Richelieu, recunoscînd întrînsul un cap financiar, îl prezentase regelui Ludovic al XII-lea drept domnul d'Emery şi, dornic să-i obţină numirea ca inspector general de finanţe, găsise numai cuvinte de laudă pentru el. — Minunat! a rostit regele. Mă bucur că îmi vorbeşti despre domnul d'Emery pentru această funcţie care cere un om cinstit. Auzisem că ai vrea să-l numeşti pe ticălosul de Particelli şi mă temeam că ai să mă sileşti să-l accept. — Sire, răspunse cardinalul, majestatea-voastră să fie liniştit: Particelli de care aţi pomenit a fost spînzurat. — A, cu atît mai bine! exclamă regele. Nu degeaba mi se spune mie Ludovic cel drept. Şi semnă numirea lui d'Emery. Era acelaşi d'Emery care devenise între timp ministru de finanţe. Aşadar, i s-a trimis vorbă că e chemat de către cardinal şi el s-a ivit în grabă, palid şi înspăimîntat, îngăimînd că fiul său era cît pe ce să fie ucis chiar în acea zi în faţa Palatului: mulţimea îl oprise şi-i ceruse socoteală pentru luxul neveste-si, care se lăfăia într-o casă tapisată în catifele roşii împodobite cu ciucuri de aur. Ea era fiica lui Nicolas de Camus, ministru în 1617, cel care venise la Paris cu douăzeci de franci în pungă şi care, după ce-şi asigurase o rentă de

patruzeci de mii de franci, împărţise de curînd nouă milioane odraslelor sale. Fiul lui d'Emery era cît pe ce să fie strivit din pricina unuia dintre răzvrătiţi, care striga că trebuie stors pînă va da îndărăt tot aurul pe care-l înghiţise. În acea zi, consiliul nu a luat nici o hotărîre, ministrul fiind prea copleşit de cele petrecute ca să se mai poată gîndi şi la altceva. A doua zi, primul preşedinte, Mathieu Molé, al cărui curaj în toate aceste împrejurări – zice cardinalul de Retz – nu s-a dovedit cu nimic mai prejos de cel al ducelui de Beaufort şi al prinţului de Condé, adică a doi bărbaţi socotiţi cei mai neînfricaţi din Franţa – a doua zi, primul preşedinte a fost şi el atacat; mulţimea ameninţa să-i ceară lui socoteala pentru toate relele ce se puneau la cale pe spinarea ei; dar primul preşedinte, fără să se tulbure şi fără să se arate descumpănit, a răspuns cu liniştea sa dintotdeauna că, dacă răzvrătiţii nu vor da ascultare poruncilor regelui, va pune să se ridice spînzurători în pieţe şi cei mai îndărătnici vor atîrna pe dată în ştreang. La aceasta, mulţimea a urlat că nu aşteaptă decît să vadă ridicate spînzurătorile şi că ele vor sluji doar pentru judecătorii necinstiţi, care cumpără favoarea curţii cu preţul mizeriei poporului. Şi asta nu-i tot: în ziua de 11, ducîndu-se la slujbă la Notre-Dame, cum făcea de obicei în fiecare sîmbătă, regina fusese urmată tot drumul de peste două sute de femei, care se tînguiau, cerînd dreptate. Ele nu aveau, de altfel, nici un gînd rău, voiau doar să-i cadă în genunchi şi să o înduioşeze, dar ostaşii din gardă nu le-au lăsat să se apropie şi regina a trecut mai departe, semeaţă şi neînduplecată, fără să le asculte plîngerile. După-amiază consiliul s-a întrunit din nou şi de

astădată s-a hotărît să se menţină autoritatea regelui: drept urmare, s-a convocat Parlamentul pentru a doua zi – în 12. În această zi, în seara căreia începea această nouă povestire, regele, pe atunci în vîrstă de zece ani şi care abia avusese vărsat de vînt, sub cuvînt că merge la Notre-Dame să mulţumească cerului pentru însănătoşirea sa, îşi pusese pe picioare garda, elveţienii şi muşchetarii, înşiruindu-i în jurul Palatului Regal, pe cheiuri şi pe Pont-Neuf, iar după slujba religioasă se abătuse pe la Parlament, unde, într-o şedinţă ţinută în grabă, nu numai ca menţinuse edictele de mai înainte, dar dăduse şi altele noi, vreo cinci sau şase la număr, şi toate – spune cardinalul de Retz – unul mai ruinător decît altul. Astfel încît primul preşedinte care, după cum s-a văzut, era deunăzi de partea curţii, se ridicase acum cu toată îndrăzneala împotriva acestui chip de a-l aduce pe rege în Parlament, pentru ca prin neaşteptata-i prezenţă să constrîngă libertatea voturilor. Dar cei care protestară cu tărie contra noilor dări fură mai cu seamă preşedintele Blancmesnil şi consilierul Broussel. După promulgarea edictelor, regele porni spre Palat. O mare mulţime de oameni stătea înşiruită în calea sa; însă cum se ştia că regele vine de la Parlament şi cum nimeni nu aflase dacă a fost acolo pentru a face dreptate poporului, ori pentru a-l împila încă şi mai vîrtos, nici un strigăt de bucurie nu răsună la trecerea alaiului spre a-i saluta însănătoşirea. Dimpotrivă, feţele erau posomorîte şi neliniştite, ba unele de-a dreptul ameninţătoare. În ciuda reîntoarceri sale, trupele rămaseră pe loc: exista teama să nu izbucnească vreo răscoală atunci

cînd se vor cunoaşte hotărîrile Parlamentului; şi, întradevăr, abia se lăţi zvonul ca regele a sporit dările în loc să le uşureze, că pe străzi se formară grupurigrupuri şi se stîrni un tumult de strigăte: „Jos cu Mazarin! Trăiască Broussel! Trăiască Blancmesnil!", deoarece poporul aflase că Broussel şi Blancmesnil iau ţinut partea; şi cu toate că strădania lor fusese zadarnică, mulţimea nu contenea să-şi arate recunoştinţa. S-a încercat să se împrăştie aceste grupuri, s-a încercat să se pună capăt acestor strigăte, dar, aşa cum se întîmplă în asemenea împrejurări, grupurile se îngroşară şi mai mult, iar larma spori încă o dată pe atît. Tocmai se dăduse poruncă gărzilor regelui şi gărzilor elveţiene nu numai să le ţină piept, dar să şi patruleze pe străzile Saint-Denis şi Saint-Germain, unde grupurile păreau mai mari şi mai întărîtate, cînd se înfăţişă la palat starostele negustorilor. Fu lăsat să intre numaidecît: el venea să spună că, dacă nu se pune capăt acestor măsuri duşmănoase, în două ceasuri se va răscula întreg Parisul. Pe cînd chibzuiau ce e de făcut, apăru locotenentul de gardă Comminges, cu hainele sfîşiate şi cu faţa însîngerată. Zărindu-l, regina scoase un ţipăt de uimire şi-l întrebă ce s-a întîmplat. La vederea gărzilor, aşa cum prevăzuse starostele negustorilor, mulţimea îşi ieşise cu totul din fire. Năvălise la clopote şi dăduse alarma. Comminges nuşi pierduse cumpătul, arestase pe unul care părea să fie dintre capii răzmeriţei şi, drept pildă pentru cei din jur, poruncise să fie spînzurat de crucea de la Trahoir. Ostaşii l-au luat îndată ca să îndeplinească ordinul. Dar, în dreptul halelor, s-au pomenit atacaţi cu pietre şi cu halebarde; răzvrătitul se folosise de această clipă

ca să scape şi, ajungînd în strada Lombards, se făcuse nevăzut într-o casă ale cărei uşi au fost sparte numaidecît de către urmăritori. Violenţă zadarnică: vinovatul pierise fără urmă. Comminges lăsase un post de pază în stradă şi, cu restul ostaşilor, se întorsese la palat spre a raporta reginei ce se petrecea. Tot drumul fusese urmărit de strigăte şi de ameninţări, cîţiva dintre oamenii săi fuseseră răniţi cu suliţele şi cu halebardele, ba pînă şi pe el îl nimerise o piatră, zdrelindu-i sprînceana. Povestirea lui Comminges întărea cuvîntul starostelui negustorilor şi toţi ştiau bine că nu sînt în stare să ţină piept unei răscoale în lege; atunci, cardinalul porunci să se răspîndească zvonul că trupele au fost înşiruite pe cheiuri şi pe Pont-Neuf numai în vederea ceremoniei şi că vor fi retrase fără zăbavă. Într-adevăr, către ceasurile patru după-amiază, ele porniră rînd pe rînd spre Palatul Regal; fu lăsat doar un post de pază la bariera Sergents, un altul la Quinze-Vingts şi, în sfîrşit, un al treilea pe colina Saint-Roche. Curţile interioare şi încăperile de la catul de jos al palatului fură înţesate cu elveţieni şi muşchetari, şi toată lumea rămase în aşteptare. Iată dar cum stăteau lucrurile în clipa cînd l-am introdus pe cititor în cabinetul cardinalului Mazarin – odinioară cabinetul cardinalului Richelieu. Am văzut în ce stare de spirit asculta Mazarin murmurul mulţimii şi ecoul împuşcăturilor care răzbăteau pînă aici, în încăpere. Deodată, cardinalul ridică fruntea, cu sprîncenele uşor încruntate, ca un om care a luat o hotărîre, îşi aţinti ochii pe cadranul unei pendule uriaşe gata să bată orele zece şi, luînd un fluier de argint aurit, aflat pe masă, la îndemînă, suflă într-însul de două ori.

O uşă tăinuită în perete se deschise fără zgomot şi un om înveşmîntat în negru înaintă în tăcere, rămînînd în picioare în spatele jilţului. — Bernouin, zise cardinalul, fără măcar să se întoarcă, ştiind că numai valetul său putea să intre la cele două semnale de fluier, ce muşchetari fac de gardă la palat? — Muşchetarii negri, monseniore. — Ce companie? — Compania Tréville. — E vreun ofiţer din companie în anticameră? — Locotenentul d'Artagnan. — Un om de nădejde, nu? — Întocmai, monseniore. — Adu-mi o uniformă de muşchetar şi ajută-mă să mă îmbrac. Valetul ieşi la fel de neauzit cum intrase şi se întoarse după o clipă cu uniforma cerută. Cardinalul, tăcut şi gînditor, îşi scoase veşmîntul de ceremonie, îmbrăcat pentru şedinţa Parlamentului, punîndu-şi în schimb uniforma ostăşească, pe care o purta cu oarecare eleganţă, mulţumită campaniilor sale de odinioară din Italia; în clipa cînd fu gata, spuse: — Du-te şi cheamă pe domnul d'Artagnan. De astă dată, valetul ieşi pe uşa din mijloc, păşind tot atît de tăcut şi de neauzit ca şi mai înainte. Ai fi zis că e o umbră. Rămas singur, cardinalul se privi cu oarecare mulţumire într-o oglindă; era încă tînăr, căci abia împlinise patruzeci şi şase de ani, zvelt, de statură aproape mijlocie, cu faţa chipeşă şi plină de vioiciune, cu privirea focoasă, cu nasul mare însă destul de bine proporţionat, cu fruntea largă şi maiestuoasă, părul

castaniu, uşor ondulat, barba mai neagră decît părul şi adusă niţel în sus cu fierul de frizat, ceea ce îi dădea o înfăţişare plăcută. Petrecîndu-şi aninătoarea spadei pe după umăr, îşi privi cu încîntare mîinile foarte frumoase şi pe care şi le îngrijea cu cea mai mare migală; pe urmă azvîrli mănuşile mari de antilopă ale uniformei şi-şi puse nişte mănuşi de mătase. În clipa aceea uşa se deschise. — Domnul d'Artagnan, anunţă valetul. Un ofiţer trecu pragul încăperii. Era un bărbat de vreo treizeci şi nouă-patruzeci de ani, scund dar bine legat, subţirel, cu ochii vii şi scăpărînd de inteligenţă, cu barba neagră şi părul încărunţit, aşa cum se întîmplă întotdeauna cînd socoteşti viaţa prea bună sau prea rea şi, mai cu seamă, cînd eşti tare oacheş. D'Artagnan făcu patru paşi în cabinetul care nu-i era necunoscut, întrucît mai fusese o dată aici, pe vremea cardinalului Richelieu, şi cum nu văzu pe nimeni, afară doar de un muşchetar din compania sa, îşi aţinti privirea asupră-i, recunoscîndu-l din capul locului pe cardinal. Rămase în picioare, într-o atitudine respectuoasă, dar demnă, aşa cum se cuvine unui om de ispravă, căruia viaţa i-a dat adeseori prilejul să se afle în faţa unor nobili de seamă. Cardinalul îl aţinti cu ochiul său mai degrabă fin decît pătrunzător, cercetîndu-l cu luare-aminte şi, după cîteva momente de tăcere, spuse: — Dumneata eşti domnul d'Artagnan? — Chiar eu, monseniore, răspunse ofiţerul. Cardinalul mai scrută o clipa chipul acesta inteligent, a cărui deosebită expresivitate fusese

încătuşată de ani şi de încercările vieţii; d'Artagnan îi susţinu bărbăteşte privirea, ca unul care înfruntase altădată nişte ochi mult mai pătrunzători decît cei care îl cercetau acum. — Domnule, rosti cardinalul, vei merge cu mine, sau mai curînd voi merge eu cu dumneata. — La ordinele dumneavoastră, monseniore! zise d'Artagnan. — Aş vrea să inspectez eu însumi posturile de pază din jurul Palatului Regal. Socoteşti că e vreo primejdie? — Primejdie, monseniore?! făcu d'Artagnan cu un aer mirat. Care? — Se spune că s-a răsculat poporul. — Uniforma muşchetarilor regali e foarte respectată, monseniore, şi, chiar de n-ar fi aşa, cu alţi trei ca mine mă simt în stare să pun pe fugă şi o sută de neisprăviţi din ăştia. — Totuşi, ai văzut ce-a păţit Comminges? — Domnul Comminges face parte din gardă şi nu dintre muşchetari, răspunse d'Artagnan. — Asta înseamnă oare că muşchetarii sînt ostaşi mai vrednici decît cei din gardă? zîmbi cardinalul. — Fiecare are mîndria uniformei pe care o poartă, monseniore. — Afară de mine, domnule, urmă cardinalul cu acelaşi surîs, deoarece vezi bine că am lăsat haina mea ca să îmbrac uniforma dumitale. — Asta-i modestie, monseniore! glăsui d'Artagnan. Eu, unul, spun deschis că, de-aş purta haina Eminenţei-Voastre, m-aş mulţumi cu ea şi, la nevoie, m-aş lega chiar sa n-o schimb niciodată pentru alta. — Da, numai că astă-seară n-ai fi prea în siguranţă îmbrăcat astfel. Bernouin, pălăria.

Valetul se întoarse aducînd o pălărie de uniformă cu borurile largi. Cardinalul şi-o potrivi semeţ pe cap şi se întoarse către d'Artagnan: — Ai cai gata înşeuaţi în grajd, nu-i aşa? — Da, monseniore. — Ei, atunci, haidem! — Cîţi oameni doriţi să vă însoţească, monseniore? — Ai spus adineauri că, dacă sînteţi patru, te simţi în stare să pui pe fuga o sută de inşi; cum s-ar putea să întîlnim două sute, la opt. — Voi face întocmai, monseniore. — Sînt gata să te urmez, nu adăugă cardinalul, pe aici mai degrabă. Bernouin, luminează-ne calea. Valetul luă o lumînare; cardinalul, cu o cheie micuţă aflată pe masa de lucru, deschise o uşă ce dădea spre o scară secretă şi, după cîteva clipe, ajunse în curtea Palatului Regal.

II UN ROND DE NOAPTE După zece minute, mica trupă ieşea în strada BonsEnfants, în spatele sălii de spectacole, clădită de cardinalul Richelieu pentru reprezentarea piesei Mirame, şi unde cardinalul Mazarin, mai iubitor de muzica decît de literatură, hotărîse să găzduiască cele dintîi opere reprezentate în Franţa. Înfăţişarea oraşului vădea toate semnele unei mari agitaţii; cete numeroase colindau străzile şi, orice ar fi spus d'Artagnan, se opreau în loc cu un aer de batjocură ameninţătoare, uitîndu-se cum trec ostaşii, ceea ce arăta limpede că oamenii s-au descotorosit

pentru moment de obişnuita lor supuşenie, fiind stăpîniţi de gînduri mai bătăioase. Din cînd în cînd se auzea vuiet de glasuri dinspre cartierul Halelor. Împuşcături izbucneau în partea dinspre strada SaintDenis şi uneori cîte un clopot se pornea să sune pe neaşteptate şi fără de pricină, zgîlţîit de toanele mulţimii. D'Artagnan îşi urma calea cu nepăsarea celui care nici nu se sinchiseşte de asemenea neghiobii. Cînd vreo ceată se oprea în mijlocul străzii, el îşi îndemna calul înainte fără o vorbă şi astfel, răzvrătiţi ori nu, ca şi cum ar fi ştiut cu cine au de-a face, toţi se trăgeau în lături, lăsînd patrula să treacă. Cardinalul pizmuia această siguranţă de sine, pe care o punea pe seama obişnuinţei cu primejdia; dar asta nu-i ştirbea cu nimic preţuirea faţă de ofiţerul sub comanda căruia se afla acum, căci însăşi buna prevedere preţuieşte curajul. Cînd se apropiară de postul de la bariera Sergents, santinela strigă: „Care eşti?" D'Artagnan îşi spuse numele şi, cerînd cardinalului parola, o rosti îndată; parola era Ludovic şi Rocrov. O dată schimbate aceste semne de recunoaştere, d'Artagnan întrebă dacă nu cumva domnul de Comminges este comandantul postului. Santinela îi arătă un ofiţer care stătea de vorbă cu un călăreţ, ţinînd o mînă pe grumazul calului. Era tocmai omul de care întrebase d'Artagnan. — Iată-l pe domnul de Comminges, zise muşchetarul, întorcîndu-se lîngă cardinal. Cardinalul îşi îndemnă calul într-acolo, în vreme ce d'Artagnan rămase ceva mai în urmă, ca să nu-l stingherească; totuşi, după felul cum ofiţerul de jos şi cel din şa îşi scoseseră pălăriile, înţelese că amîndoi

au recunoscut pe Eminenţa-Sa. — Bravo, Guitaut! vorbi cardinalul, adresîndu-se ofiţerului călare. În ciuda celor şaizeci şi patru de ani ai tăi, văd că eşti veşnic acelaşi, sprinten şi devotat. Ce-i spuneai acestui tînăr? — Monseniore, răspunse Guitaut, îi spuneam că trăim vremuri ciudate şi că ziua de azi seamănă grozav cu zilele cînd fiinţa Liga, de care am auzit povestinduse atîtea în tinereţea mea. Aflaţi că, azi, pe străzile Saint-Denis şi Saint-Martin erau cît pe ce să ridice baricade – nici mai mult, nici mai puţin. — Şi ce-ţi spunea Comminges, dragul meu Guitaut? — Monseniore, rosti Comminges la rîndul său, ziceam că pentru a înjgheba o ligă, nu le lipsea decît ceva ce-mi pare că înseamnă aproape tot, adică un duce de Guise; de altfel, aceeaşi poveste nu se întîmplă de două ori. — Nu, în schimb au să facă o Frondă, după cum spun ei, îşi urmă vorba Guitaut. — Frondă? Ce înseamnă asta? întrebă Mazarin. — Aşa numesc ei partidul lor, monseniore. — De unde pînă unde? — Se pare ca acum vreo cîteva zile consilierul Bachaumont a spus în Parlament că toţi cei porniţi pe răzmeriţe sînt asemenea şcolarilor care trag cu praştia pe maidanele Parisului, şi se risipesc de îndată ce văd un poliţai, ca sa se adune iarăşi atunci cînd a trecut mai departe. Aşa cum au făcut şi calicii la Bruxelles, au prins vorba din zbor şi şi-au zis fronderi. Ieri şi azi, Fronda a fost la modă, toate şi-au luat numele de la ea: pîinea, pălăriile, mănuşile, manşoanele, evantaiele; iată, ascultaţi! Într-adevăr, în clipa aceea se deschide o fereastră; un om se rezemă de pervaz şi începu să cînte:

Vîntul Frondei azi în zori Se stîrni ca din senin Şi mi-l umple de fiori Pe cumătrul Mazarin. Vîntul Frondei azi în zori Se stîrni ca din senin! — Neruşinatul! mormăi Guitaut. — Monseniore, izbucni Comminges, pe care rana îl făcuse posac şi care nu aştepta decît să se răzbune cu vîrf şi îndesat. Vreţi să-i trimit tontului ăsta un glonţ în cap, să se înveţe minte, şi alta dată să nu mai cînte atît de fals? Şi duse mîna la coburii de la şaua unchiului său. — Nu, nu! strigă Mazarin. Diavolo! Aşa strici totul, dragă prietene; dimpotrivă, lucrurile merg de minune! Îi ştiu eu pe francezii voştri, de parcă i-aş fi plămădit cu mîna mea de la primul pînă la ultimul: ei cîntă, ei vor plăti. Pe vremea Ligii, de care a pomenit adineauri Guitaut, nu se cînta decît slujba la biserică şi toate mergeau cum nu se poate mai rău. Haidem, Guitaut, vino să vedem dacă paza la Quinze-Vingts e tot atît de vrednică pe cît este aici, la bariera Sergents. Şi, dînd din mînă spre Comminges în chip de salut, se întoarse la d'Artagnan, care porni în fruntea grupului de călăreţi, urmat la cîţiva paşi de Guitaut şi de cardinal, care erau urmaţi la rîndul lor de restul ostaşilor. — Mda, adevărat, murmură Comminges, privind cum se depărtează Mazarin. Uitasem că numai banul preţuieşte în ochii lui. Apucară pe strada Saint-Honoré, lăsînd mereu în urmă cete de oameni; decretele promulgate peste zi

erau în gura tuturor; toţi deplîngeau pe tînărul rege care îşi aducea poporul fără să ştie la sapă de lemn şi aruncau întreaga vină asupra lui Mazarin; oamenii plănuiau să-şi spună păsul ducelui de Orléans şi Prinţului, şi-i ridicau în slăvi pe Blancmesnil şi pe Broussel. D'Artagnan trecea fără grijă prin mijlocul cetelor, ca şi cum el şi calul lui ar fi fost de fier; Mazarin şi Guitaut vorbeau în şoaptă; muşchetarii, care sfîrşiseră prin a-l recunoaşte pe cardinal, îl urmau în tăcere. Ajunseră în strada Saint-Thomas-du-Louvre, unde se afla postul Quinze-Vingts; Guitaut chemă la raport un ofiţer în subordine, care se înfăţişă numaidecît. — Ei? întrebă Guitaut. — Oh, domnule căpitan, vorbi ofiţerul. Toate bune pe aici pe la noi, dar mi se pare ca se petrece ceva în casa de acolo. Şi arătă cu mîna o clădire măreaţă, aflată chiar pe locul unde s-a ridicat mai tîrziu Vaudeville. — Acolo? rosti Guitaut. Păi ăla e palatul Rambouillet! — Eu nu ştiu dacă-i palatul Rambouillet, continuă ofiţerul, dar ştiu c-am văzut dispărînd înăuntru o mulţime de mutre dubioase. — Ei, aşi! pufni în rîs Guitaut. Ăia sînt poeţi. — Ascultă, Guitaut, interveni Mazarin, n-ai vrea să nu vorbeşti cu atît dispreţ despre aceşti domni? Află că şi eu am fost poet în tinereţe şi că scriam versuri cam aşa cum scrie domnul de Benserade! — Dumneavoastră, monseniore? — Da, eu. Vrei să-ţi spun o poezie? — Mi-e totuna, monseniore! Nu pricep boabă italieneşte. — Da, dar pricepi franţuzeşte, nu-i aşa, bunul şi

bravul meu Guitaut? continuă Mazarin, punîndu-i prieteneşte mîna pe umăr. Şi orice poruncă ţi s-ar da în graiul tău, vei şti să o duci la îndeplinire, nu-i aşa? — Fără îndoială, monseniore, aşa cum am făcut şi pînă acum, numai să-mi poruncească regina. — A, da! încuviinţă Mazarin, muşcîndu-şi buzele. Ştiu că-i eşti devotat din adîncul sufletului. — Sînt căpitanul gărzilor reginei de peste douăzeci de ani. — La drum, domnule d'Artagnan! hotărî cardinalul. Toate-s bune pe-aici. D'Artagnan porni în fruntea coloanei fără să scoată o vorbă, cu acea supunere deplină, intrată în firea unui vechi soldat. Străbătură strada Richelieu şi strada Villedo, îndreptîndu-se către colina Saint-Roche, unde se afla cel de al treilea post de pază. Era postul cel mai singuratic dintre toate, căci se găsea în vecinătatea zidurilor oraşului şi casele erau rare pe aici. — Cine comandă postul acesta? întrebă cardinalul. — Villequier, răspunse Guitaut. — Drace! făcu Mazarin. Stai dumneata de vorbă cu el; ştii doar că noi doi nu ne avem prea bine de pe vremea cînd ai primit ordin să-l arestezi pe ducele de Beaufort; pretindea că lui i s-ar fi cuvenit această cinste, fiind căpitan al gărzilor regelui. — Ştiu foarte bine şi i-am spus de o sută de ori că n-are dreptate. Pe atunci regele avea patru ani, aşa că nu putea să-i dea ordin. — Da, însă puteam să i-l dau eu, Guitaut, iar eu team ales pe dumneata. Guitaut, fără să răspundă, îşi struni calul şi, după ce fu recunoscut de santinelă, trimise după Villequier. Acesta se arătă îndată.

— A, tu eşti, Guitaut! vorbi el cu posomoreala-i dintotdeauna. Ce naiba te-aduce încoace? — Am venit să te întreb dacă e ceva nou pe la tine. — Ce vrei să fie? Lumea strigă ba „Trăiască regele!", ba „Jos cu Mazarin!", şi nu-i nimic nou în asta, că de o vreme încoace ne-am tot obişnuit cu asemenea strigăte. — Şi tu le ţii isonul? rîse Guitaut. — Pe legea mea, găsesc că au multă dreptate, Guitaut, şi uneori îmi vine o poftă grozavă s-o fac! Miaş da bucuros solda pe cinci ani, tot nu văd eu nici o lăscaie din ea, numai ca regele să aibă cinci ani mai mult. — Zău? Şi ce s-ar întîmpla dacă regele ar fi cu cinci ani mai mare? — În clipa cînd regele ar fi major, ar porunci el însuşi, şi e mai plăcut să asculţi de nepotul lui Henric al IV-lea, decît de feciorul lui Pietro Mazarini. Pentru rege, pe toţi dracii! mi-aş da şi viaţa cu dragă inimă; dar dacă ar fi să cad răpus pentru Mazarin, cum era să păţească nepotu-tău astăzi, şi de-aş ajunge în raiul raiurilor, tot mi-ar părea rău. — Bine, bine, domnule Villequier, zise Mazarin. Fii liniştit, voi vorbi regelui despre devotamentul dumitale. Apoi se întoarse către ostaşii care îl însoţeau: — Să mergem, domnilor. Totul e în ordine. — Ia te uită! se minună Villequier. Mazarin era aici! Cu atît mai bine: de mult ţineam să-i spun în faţă ce gîndesc. Tu mi-ai dat prilejul ăsta, Guitaut; şi cu toate că intenţia ta n-a fost poate dintre cele mai bune, eu unul îţi mulţumesc. Şi, răsucindu-se pe călcîie, intră în corpul de gardă, fluierînd un cîntec de-al Frondei.

În răstimp, Mazarin căzuse iarăşi pe gînduri; ceea ce auzise rînd pe rînd de la Comminges, Guitaut şi Villequier îi întărea convingerea ca, în cazul unor evenimente grave, nimeni n-ar mai rămîne alături de el, afară doar de regină, dar regina îşi părăsise de multe ori prietenii, astfel că sprijinul ei i se părea cîteodată ministrului, în ciuda măsurilor sale de prevedere, destul de nesigur şi destul de şubred. Toată vremea cît ţinuse drumul acesta prin noapte, adică aproape un ceas, privirea cercetătoare a cardinalului, rînd pe rînd aţintită asupra lui Comminges, Guitaut şi Villequier, zăbovise stăruitor asupra unui singur om. Omul acesta, care rămăsese nepăsător la ameninţarea mulţimii, fără să clipească nici la glumele lui Mazarin, nici la cele făcute pe seama lui Mazarin, omul acesta i se părea un bărbat deosebit, călit pentru împrejurări de felul acelora în care se găsea acum şi, mai ales, al acelora care se vesteau de aici înainte. De altfel, numele d'Artagnan nu-i era pe de-antregul necunoscut, şi cu toate că el, Mazarin, venise în Franţa abia pe la 1634 ori 1635, adică la şapte sau opt ani după întîmplările pe care le-am înfăţişat cititorului într-o povestire anterioară, cardinalul parcă auzise rostindu-se acest nume ca fiind al unui bărbat care, într-o împrejurare nu prea lămurită astăzi în mintea sa, se făcuse remarcat, trecînd drept o pildă de curaj, isteţime şi devotament. Gîndul acesta îl stăpînea cu atîta putere, încît se hotărî să limpezească lucrurile fără zăbavă: numai că desluşirile pe care le dorea asupra lui d'Artagnan nu putea să i le ceară chiar lui. Puţinele cuvinte rostite de către locotenentul de muşchetari îl făcuseră pe cardinal să-şi dea seama de obîrşia gasconă; iar italienii

urmă cardinalul. şi dispărură în grădină. am remarcat că eşti dăruit cu o minunată memorie. rîzînd. făcu semn lui Guitaut să-l urmeze. — Dragul meu Guitaut. — Or. dumneata. în afară de curajul dumitale. — Aţi remarcat asta. n-o să mai avem curînd. dragul meu Guitaut. dînd frîul lacheului care deschise poarta. Voiam să te întreb dacă l-ai remarcat pe locotenentul nostru de muşchetari. — Eh. răspunse Guitaut.şi gasconii se cunoşteau prea bine şi semănau prea mult unii cu alţii ca să se bizuie pe ce spuneau ei despre ei înşişi. aflată cam pe focul unde s-a clădit mai tîrziu cafeneaua „Foy". eşti un viteaz. — Dar dumneata nu eşti un curtean. monseniore! M-aţi adus încoace ca să-mi preziceţi viitorul? — Nu. nu-i aşa? — Da. Mi-ai spus adineauri că sînt aproape douăzeci de ani de cînd te afli în slujba reginei. zise Mazarin. sprijinindu-se pe braţul bătrînului căpitan de gardă. şi. după ce mulţumi lui d'Artagnan şi-l pofti să aştepte în curtea palatului. ajungînd la zidul ce înconjura grădina Palatului Regal. Drept care. cardinalul bătu în portiţă. Drace. Guitaut. monseniore? îngăimă căpitanul. fiindcă una dintre cele mai de seamă însuşiri ale unui curtean e să ştie să uite. — Domnul d'Artagnan? . unul dintre acei puţini căpitani care ne-au rămas de pe vremea lui Henric al IV-lea şi cum. din nefericire. e adevărat. cu atît mai rău pentru mine! — Cum aşa? — Fără îndoială. care nu poate fi pus la îndoială. Descălecară amîndoi. şi de credinţa pe care ai dovedit-o cu prisosinţă. începu cardinalul.

— Aş dori sa ştiu dacă a dat dovadă de calităţile sale. după cum vorbeşte lumea. în privinţa asta sînt silit să vă mărturisesc că nu ştiu mai mult decît a ajuns la urechea Eminenţei-Voastre. cu mare dibăcie? — Monseniore. avem adesea nevoie şi de alt fel de oameni decît de viteji. n-am fost niciodată amestecat în vreo intrigă. există şi miniştri . Guitaut. — Dacă-i vorba de vitejia lui de ostaş. într-o intrigă oarecare. se numără printre prietenii cei mai de nădejde ai reginei. Domnul d'Artagnan n-a fost cumva amestecat. Eu. am auzit că şi-a făcut mai mult decît datoria. monseniorul va încuviinţa să rămînă al celor ce mi l-au încredinţat. surprins de întrebare. dîndu-şi seama că e tras de limbă. pe vremea cardinalului. — Ah! exclamă el. ştii bine că noi. — Domnul de Tréville îl preţuieşte mult. şi domnul de Tréville. ştiu. E un gascon. la trecătoarea Suze. din care s-a descurcat. nu pot spune decît da.— Da. rosti Guitaut. doar îl cunosc de multă vreme. dacă vreodată mi s-au destăinuit unele lucruri despre intrigile urzite de alţii. Avem nevoie de oameni plini de isteţime. ştiţi. Voiam să aflu dacă e un om în care poţi avea încredere. — Ce fel de om este? — Hm! făcu Guitaut. bieţi miniştri. pe legea mea. şi. Mazarin clătină din cap. La asediul oraşului La Rochelle. — Nici nu era nevoie monseniore. cum secretul nu-mi aparţine. unul. la Perpignan. — Da. — Dar tu.

Aşadar. Adresaţi-vă unui intrigant din acea vreme şi veţi afla tot ceea ce doriţi. numai să vrea să vorbească. — Contele de Rochefort! — Din nenorocire. — Hm. să numesc pe cineva care a fost amestecat în toate urzelile din acea vreme? — Per Bacco! zise Mazarin.. — Era sufletul blestemat al cardinalului. Guitaut. — Asta mă priveşte. plătind. aşi! Cu răbdare. — Eh. — Ei. pentru că ei nu-i pun pe toţi pe acelaşi talger al balanţei şi pentru că ştiu să se adreseze soldaţilor atunci cînd e vorba de război şi intriganţilor atunci cînd e vorba de intrigi. îndărătnicule! — Ştiu pe cineva în măsură să vă dea toate lămuririle. aşa cum făcuse Guitaut. îşi urmă gîndul Mazarin. bineînţeles. — Contele de Rochefort. dacă nu se poate altfel. — Atunci de ce se plîngea adineauri EminenţaVoastră că nu ştie nimic? — Ei.fericiţi. cu o strîmbătură pe care nu şi-o putea stăpîni ori de cîte ori i se pomenea de bani. care începea să-şi piardă răbdarea. la naiba! bombăni Mazarin.. monseniore. izbuteşti. şi crezi că Rochefort. a dispărut de vreo patru-cinci ani şi nu mai ştiu ce-i cu el. într-adevăr. omul acesta este. care ştiu tot ce vor să ştie. — În schimb ştiu eu.. monseniore! Nu-i prea uşor să faci să vorbească pe cei care nu vor. . glăsui Mazarin. — Oare monseniorul vrea. O să plătesc. E un ceas de cînd nu-ţi cer altceva. — Asta..

Am o însărcinare pentru dumneata. îţi voi urma sfatul. Şi. Guitaut. — Domnule d'Artagnan. roţile trăsurii huruiau şi . cum tocmai ajunseseră în curtea Palatului Regal. Îţi mulţumesc. care aştepta întoarcerea cardinalului. Cardinalul îndoi hîrtia şi puse pecetea. da. şi chiar astă-seară. ieşi pe uşă şi numaidecît se auzi cum dă cîteva ordine scurte. domnule d'Artagnan. vei lua o trăsură. acţionînd. D'Artagnan luă scrisoarea. se afla iarăşi în încăperea de unde plecase. o escortă şi vei veghea cu cea mai mare grijă asupra întemniţatului. se răsuci pe călcîie ca cel mai straşnic sergent-instructor. era un om mare. cu o voce monotonă: — Patru oameni de escortă. calul meu! Cinci minute mai tîrziu. încuviinţă Mazarin. cardinalul nu se uita la bani cînd era vorba de oamenii săi. Dar. — Vino. — Da. aşa cum i se poruncise. vă previn. Era d'Artagnan. îl urmă pe scara secretă şi. sau mai degrabă supunîndu-se orbeşte. numai că avea acest cusur. salută cu mîna la borul pălăriei. cardinalul schiţă un gest de salut către Guitaut. Guitaut. îl pofti Mazarin. aştepta fără săşi piardă răbdarea şi fără pic de curiozitate: devenise un fel de robot în haină ostăşească. o să vă coste scump. o trăsură. vei duce această misivă la Bastilia şi te vei întoarce cu omul în cauză. D'Artagnan. zărind un ofiţer care se plimba încoace şi încolo... nepăsător. Cardinalul se aşeză la masa de lucru şi luă o foaie de hîrtie pe care aşternu cîteva rînduri.monseniore. Apoi. spuse el. se apropie de el. D'Artagnan se înclină. cu vocea-i cea mai dulce. după cîteva clipe. în picioare.

care. Se anunţă guvernatorului. după moartea cardinalului. Bassompierre răspundea: „Eu. dar într-un chip la care Bassompierre nu se gîndise. Într-adevăr. împotriva tuturor aşteptărilor. şi eu în cutare zi". Pe vremea cînd mareşalul Bassompierre se afla închis la Bastilia. îşi spuneau unii altora: „Eu voi ieşi de aici în cutare zi. iar tovarăşii săi. ieşi să-l întîmpine pînă în capul peronului. în visurile lor de libertate. Domnul de Tremblay era deci încă guvernator la Bastilia atunci cînd d'Artagnan i se înfăţişă pentru a . Asta voia să însemne că. iar Bassompierre să şi-l reia pe al săi la curte. auzind că vine din partea şi cu un ordin al ministrului. de Tremblay urma să-şi piardă locul de la Bastilia. prezicerea lui fu cît pe ce să se îndeplinească. Guvernatorul Bastiliei era pe atunci domnul de Tremblay. voi pleca în ziua cînd va pleca domnul de Tremblay". unde a rămas doisprezece ani încheiaţi. iar Bassompierre nici atît. fratele faimosului călugăr capucin Joseph. căci. domnilor. poreclit Eminenţa cenuşie. III DOI VECHI DUŞMANI D'Artagnan ajunse la Bastilia în clipa cînd suna de opt şi jumătate. lucrurile rămaseră neschimbate: de Tremblay nu plecă. acel cumplit favorit al lui Richelieu. la moartea cardinalului.potcoavele cailor răsunau pe lespezile curţii.

— Adevărat. rămase în şa. fără să coboare. — Domnilor. voi urca în trăsura. însoţindu-şi afurisenia cu zîmbetul cel mai încîntător. încetai să mai fii om. — Aş primi cu dragă inimă. adu-l jos pe numărul 256. dar se stăpîni îndată. zise d'Artagnan. D'Artagnan se înfioră auzind zgomotul cheilor. mai degrabă mor pe o mînă de paie. îl pofti să mănînce împreună. cum tocmai voia să se aşeze la masă. temnicer. privind la drugii de fier. Răsună o bătaie de clopot. — Să mă ia dracu dacă am poftă de aşa ceva! murmură d'Artagnan. Pe curînd. mi s-a cerut să veghem cu cea mai mare grija asupra întemniţatului. Hei. deveneai un simplu număr. domnule d'Artagnan.duce la îndeplinire ordinul ministrului: guvernatorul îl primi cu cea mai mare politeţe şi. vorbi d'Artagnan către cei patru muşchetari din escortă. pe plic stă scris foarte urgent. că apăru întemniţatul. Întemniţatul se urcă în trăsură. mă îmbolnăvesc. la ferestrele zăbrelite şi la zidurile acelea uriaşe pe care le văzuse întotdeauna numai de cealaltă parte a şanţurilor înconjurătoare şi de care se temuse atîta cu vreo douăzeci de ani în urma. . dar. cum are să se şi întîmple pesemne. Sînt chemat să semnez de ieşirea întemniţatului. fără să pară că l-a recunoscut. spuse domnul de Tremblay. Văzîndu-l. Haide-haide. d'Artagnan tresări. — Eu vă părăsesc. Şi pentru că portierele nu au încuietori. Intrînd în Bastilia. decît să am zece mii de livre pe an ca guvernator al Bastiliei. Dacă mai rămîn cinci minute în curtea asta. Nici nu isprăvi bine aceste cuvinte. dacă nu mă înşel. încuviinţă domnul de Tremblay.

domnule locotenent! răspunse cel căruia i se adresase. mi se pare că nu-i prea mare deosebire între un mort şi un îngropat de viu. Asta cere o lămurire. — Bucuros. se urcă în trăsură alături de întemniţat şi spuse cu o voce în care era cu neputinţă să desluşeşti cea mai mica tulburare: — La Palatul Regal. pe cinstea mea de gentilom. binevoieşte să-mi duci calul de frîu. Dar e cu neputinţă să fiu întemniţat pentru vina care mi se pune în seamă. hoţ de noapte?! Rochefort. Şi eu sînt îngropat de viu. Rochefort? — Nu. — Ei bine. — Care? — Hoţ de noapte. încredinţă frîul muşchetarului. sau mult nu mai lipseşte. se aruncă de gîtul întemniţatului: — Rochefort! exclamă el. chiar tu! Nu mă înşel! — D'Artagnan! făcu la rîndul său Rochefort. folosinduse de întunericul de sub bolta pe sub care treceau. Nu team văzut de vreo patru-cinci ani. glumeşti? — Înţeleg.Domnule de Lillebonne. — Pe legea mea. . te credeam mort. cuprins de mirare. — Şi pentru ce crimă te afli la Bastilia? — Vrei să-ţi spun adevărul? — Fireşte. nu-i aşa? — Mărturisesc că da. şi d'Artagnan. D'Artagnan descălecă. habar n-am! — Te îndoieşti de mine. Tu eşti. repede! Trăsura porni numaidecît. — Tu. bietul meu prieten! urmă d'Artagnan. — O.

Fontrailles şi încă vreo cîţiva o iau la fugă şi scapă. îi scriu cardinalului. trec opt zile. Dau să sar şi eu jos. după un chef straşnic la Reinard. de Rieux cade. a lui Fontrailles. Şedeam cum nu se poate mai bine şi vedeam minunat. unde am dormit dus. Şi totuşi. care m-au dus la Châtelet. Ducele de Harcourt. cînd nu ştiu ce nătărău mai puţin răbdător decît ceilalţi se porneşte să strige: „Săriţi!" şi ne aduce pe cap o patrulă de arcaşi. începe să ţipe ca din gură de şarpe. pe calul lui de bronz? . În aceeaşi zi au venit după mine şi m-au dus la Bastilia. Mulţumită pintenilor călăreţului. scornită de ducele de Orléans. nu. în loc să tacă. sînt cinci ani de cînd zac acolo. — Erai nebun. Rochefort! La vîrsta ta? — Nu. spunîndu-i că n-au să ne descopere acolo sus. Vreo patru-cinci pelerine fuseseră şterpelite cu o nemaipomenită îndemînare. dar era prea tîrziu: am picat drept în braţele arcaşilor. pintenul se sfărîmă. Zis şi făcut. Crezi că m-au întemniţat pentru crima de a mă fi cocoţat în spatele lui Henric al IV-lea. şi iată. îşi rupe un picior şi. uite ce s-a întîmplat: într-o seară. eram beat. ducelui de Harcourt îi trăsneşte să mergem la şterpelit pelerine pe Pont-Neuf. de Rieux vrea să facă la fel. fără sămi pese. să coboare. la închisoare. ca să vedem totul din lojă ca la teatru. pune piciorul pe un pinten al statuii. Eu caut să-l ţin lîngă mine. într-o clipă am fost pe cal. fără ca păgubaşii să crîcnească măcar. trec două. El.— Bine. de Rieux şi alţii. de care ne-am folosit ca de nişte trepte. distracţie foarte la modă peatunci. fiindcă ideea asta nu mi se părea prea de soi. Trece o zi. i-am propus cavalerului de Rieux să fim spectatori în loc de actori şi să ne cocoţăm pe calul de bronz. în tovărăşia ducelui de Harcourt. încredinţat că a doua zi scap. la Tuileries.

sînt aproape douăzeci şi unu de ani de cînd port gradul ăsta. — În sfîrşit. — A. Se zice că s-ar fi însurat cu regina. dar pesemne că o să afli motivul. — Totuşi. ai dreptate. cum ar fi făcut cu oricare altul. atunci îi este amant. nu poate să fie asta. Şi apoi habar n-aveam că tocmai pe tine trebuia să te duc. favorit! izbucni d'Artagnan. un favorit? — Eu. Dar am rămas acelaşi locotenent de muşchetari şi. nu ţi s-a întîmplat nici o nenorocire. — Cu neputinţă. — Ce vrea de la mine? — Nu ştiu. nici vorbă. sînt aproape douăzeci şi doi de ani de atunci.— Nu. — Păi ce nenorocire ai fi vrut să mi se întîmple? Un vers latinesc pe care l-am uitat. de nu mă înşel. — Şi Mazarin e acelaşi Mazarin? — Mai mult ca oricînd. dragul meu. ba încă dintre cele mai joase. — Să rezişti unui Buckingham şi să cedezi unui . şi eu sînt o vale. dragul meu Rochefort. asta-i mare lucru. O. Tu. căci am uitat să te întreb: unde mă duci? — La cardinal. da. bietul meu conte! Mă simt şi mai vîrtos cadet gascon decît în ziua cînd te-am întîlnit la Meung. dragul meu Rochefort. ehei! Şi oftă din adîncul inimii. — Însurat?! — Dacă nu-i bărbatul ei. spune: „Trăsnetul nu cade peste văi". cardinalul ţi-a încredinţat un ordin. ori mai degrabă nu lam ştiut niciodată ca lumea. nu-i aşa? — Asta fiindcă mă găseam din întîmplare în anticameră şi mi s-a adresat mie. ţi-aduci aminte.

— Femeile.. — Şi războiul.. — Cu spaniolii? — Nu. Ei. uite unde-am ajuns. înseamnă ca are nevoie de tine. Doamne. O înţelegere. De ce? — Eh. — Crezi că s-ar putea ajunge undeva cu burghezii? — Cum nu? ăştia promit. — Cred că tu eşti mult mai aproape de libertate decît el. şi? — Sînt burghezii care-şi fac de lucru pînă una-alta. — Te sfătuiesc să te plîngi. — Care? — Ştii că sîntem prieteni buni. Doamne. te fericesc! Sînt ani de zile de cînd nimeni nu mai are nevoie de mine. — Ce vrei să spui? — N-auzi împuşcăturile? — Ba da. mai înţeleg. Aşa că tu ai să-l scapi pe el. şi dacă s-ar găsi cineva să strîngă laolaltă toate cetele lor.. — O să-l avem.. şi dacă are nevoie de tine. Rochefort. Beaufort tot închis e? — Tot. dar reginele? — Ei. în privinţa asta reginele sînt de două ori femei. — Ascultă... ce mai încolo şi încoace. nu-ţi pierde nădejdea.Mazarin! — Astea-s femeile! cugetă ca un filozof d'Artagnan. fiindcă m-a ajutat întotdeauna şi-ar fi putut să mă scape şi-acum. — Mare nenorocire să nu fii liber. — Ei. Dacă Mazarin s-a gîndit să te caute. — La naiba! Păstrez şi azi semnele acestei prietenii: trei împunsături de spadă! . cu Parisul. — Spune-mi.

a luat fata unui cofetar de pe strada Lombards. — Voi vorbi. — Onoarea lui Rochefort stă chezăşie. numai pe tine te mai am prieten.— Ei bine. dacă ajungi iar în graţii. asta-i tot ce pot să-ţi spun. . Trăiesc. se cheamă că-i şi el în rîndul burghezilor parizieni şi. trebuie să vorbesc şi de prietenii tăi? — Care prieteni? — Athos. cum îi spunea flăcăului pe care lam făcut sergent în regimentul piemontez? — Planchet? — Da. puţin curaj! Roata se-nvîrteşte: de jos. Nu. Dumnezeu mi-e martor! Ne-am despărţit. — Ne-am înţeles: bate palma. înainte să ajung eu căpitan. în clipa asta s-a alăturat răzvrătiţilor. — Haide. pe legea mea. dar tu? — Voi face la fel. prima oară cînd ai prilejul să vorbeşti de mine.. aşa cum ştii. i-ai uitat? — Aproape. — Ascultă. — Şi faimosul.. el. să nu mă uiţi. Rochefort. Porthos şi Aramis. O să-l vezi pe păcătosul ăsta magistrat municipal. dar de pe la alţii.. Astă-seară se schimbă poate şi soarta ta. — Ce mai e cu ei? — Habar n-am. cu condiţia să faci şi tu la fel.. Să mă ia naiba dacă ştiu prin ce colţ de lume or fi. Şi cu faimosul Planchet ce mai e? — S-a însurat. din cînd în cînd mai aflu cîte ceva despre ei. nici vorbă. doar se dădea în vînt după dulciuri. — Adevărat? — Da. te aduce sus. — Prin urmare. dragul meu d'Artagnan.

Rochefort îi puse mîna pe umăr. rosti d'Artagnan. de îndată ce auzi rostindu-se cele două nume. După cinci minute intrau în curtea Palatului Regal.— Amin! rosti d'Artagnan. — D'Artagnan. Adio! — Pe curînd. vrei să-ţi mărturisesc un lucru la care m-am gîndit tot drumul. — Ai dreptate.. şi tu cu oamenii tăi aţi fi fost sfîşiaţi. văzînd grupurile de cetăţeni care ne ieşeau în cale şi care se uitau cu ochi arzători la tine şi la cei patru oameni ai tăi? — Spune. D'Artagnan urcă împreună cu întemniţatul pe scara cea mare. — N-aveam decît să strig după ajutor. de-ar fi fost altcineva cu escorta. noi doi nu ne cunoaştem. după care străbătură anticamera şi coridorul. „Oare Rochefort să fi devenit mai bun decît mine?" cugetă el. — De ce n-ai făcut-o? întrebă d'Artagnan. Şi ceru să fie anunţat ministrului. zise el surîzînd. — Haida-de! i-o întoarse Rochefort. . — Am ajuns şi nu ţin să fiu văzut coborînd din trăsură. nu zic nu. — Ce faci? întrebă Rochefort. iar eu aş fi fost liber. Cînd ajunse la uşa cabinetului lui Mazarin şi se pregătea să-şi anunţe sosirea. Şi rugaţi pe domnul d'Artagnan să aştepte: nu am isprăvit încă cu el. oprind trăsura. sună vocea nerăbdătoare a lui Mazarin. şi nu-ţi uita făgăduiala! D'Artagnan încălecă şi porni din nou în fruntea escortei. — Să intre domnul de Rochefort. D'Artagnan îşi plecă fruntea. Ne-am legat prieteni! Ei..

părul negru îi albise cu totul şi arămiul feţei lăsase locul unei palori adînci. ca şi cum ar fi vrut să spună: „Iată un om care nu mi se mai pare bun de mare lucru. Rochefort trase cu coada ochiului spre Mazarin şi privirile li se încrucişară. — Eu? Nicidecum! La Bastilia mai sînt o mulţime de oameni închişi încă de pe vremea domnului de . nimeni nu mai avea nevoie de el de multă vreme şi stăruinţa lui Mazarin în privinţa sa i se părea un semn bun. Cît despre Rochefort. Aşa cum spusese. Prin urmare te afli în temniţă? La această întrebare. cu deosebirea că el purta ciorapi şi mantie violetă. adică acela de monsenior. Mazarin clătină uşor şi aproape nevăzut din cap. Uşile se închiseră. Ministrul nu se schimbase cîtuşi de puţin. — Dar mi se pare că Eminenţa-Voastră o ştie mai bine ca oricine. de om vlăguit." După o tăcere destul de lungă. Rochefort tresări. mulţumită acestei cochetării. veşmîntul abaţilor din acea vreme. ceea ce era. bine frizat. Cît despre Rochefort. Mazarin scoase la iveală o scrisoare deschisă dintr-un vraf de hîrtii şi o arătă gentilomului: — Am găsit aici o scrisoare prin care îţi ceri libertatea. părea mai tînăr. stăruinţa aceasta a cardinalului avu darul să-l pună şi mai mult în gardă. la urma urmei. spuse el.Aceste cuvinte îl umplură de bucurie pe d'Artagnan. Trecu pragul încăperii şi-l găsi pe Mazarin aşezat la masa de lucru. cu el era altă poveste: cei cinci ani de temniţă îl îmbătrîniseră grozav pe acest vrednic prieten al domnului de Richelieu. era bine pieptănat. într-adevăr. bine parfumat şi. domnule Rochefort. dar care lui Rochefort i se păru o veşnicie. Zărindu-l. în veşmîntul său obişnuit.

Regina nu a văzut în refuzul dumitale decît un refuz. Era pe vremea conspiraţiei lui Chalais. în loc să o slujesc. şi. cărora nu le cunosc nici măcar numele. încă în acele zile fiind recunoscut. Va să zică ăsta-i adevăratul motiv? Sînt cinci ani de zile de cînd îl tot caut. prostul de mine! — Dar eu n-am spus că acesta e motivul arestării dumitale. cu mine însă e altceva. pur şi simplu. monseniore! Numele meu nu vă era necunoscut. iată cum gîndurile cele mai bune sînt rău înţelese. Şi nici nu-mi trecea prin minte.Richelieu. pricepi. avusese multe motive să se plîngă de dumneata pe vremea răposatului cardinal! Rochefort rîse dispreţuitor. — Ei bine. într-adevăr. dragul meu domn de Rochefort. parcă mi-aduc aminte. Să ne înţelegem. atîta tot: n-ai refuzat dumneata să pleci la Bruxelles. — O. — Crezi? — Sînt sigur. era cît pe ce să fiu sfîşiat. Am fost la Bruxelles într-o împrejurare cumplită. îţi pun doar o întrebare. în vreme ce-ai acceptat să pleci în serviciul răposatului cardinal? — Tocmai pentru că am fost acolo în serviciul cardinalului. — Tocmai pentru că l-am slujit cu credinţă pe . Mă dusesem acolo ca să surprind corespondenţa lui Chalais cu arhiducele. Cum aţi fi vrut să mă reîntorc?! Aş fi pierdut-o pe regină. — Da. nu mă puteam întoarce spre a o sluji pe regină. n-ai refuzat dumneata cîndva să faci o călătorie pentru regină la Bruxelles? — Aha! făcu Rochefort. deoarece din ordinul Eminenţei-Voastre am fost dus de la Châtelet la Bastilia. în serviciul reginei.

da. — Aşadar. merg de-a dreptul la ţintă. — Eu. totul se poate îndrepta. monseniore. Desigur. care sînt un om simplu şi fără ascunzişuri. eu sînt un simplu ministru care nu are nevoie de slujitori. pricepi? Eu nu sînt ca . Nu fac nimic fără ordinul reginei. Rochefort îşi muşcă buzele ca să nu zîmbească.. să duci aceste lucruri la bun sfîrşit. înţeleg: regina are nevoie. eu nu sînt domnul de Richelieu. Eu am o francheţe prea franţuzească şi asta îmi dăunează. pesemne că mi-a poruncit să mă asigur în privinţa dumitale. — Ei bine. domnule de Rochefort. de slujitori credincioşi. Şi cînd spun: am nevoie. — Da. o dată ce le înţelegi. Cardinalul se dovedea foarte iscusit. de vreme ce aveţi bunăvoinţa să-mi spuneţi că şi dumneavoastră o împărtăşiţi. pesemne că a aflat de refuzul dumitale. — E adevărat. ştiind cît preţuieşti şi. Or. rosti Mazarin. Am nevoie de prieteni de nădejde. dumneata eşti în măsură să înţelegi anumite lucruri şi. lucru ce-l făcea mult superior mie. după moartea sa trebuia să înţelegeţi. mi se pare că dacă numai dintr-o greşeală mă găsesc la Bastilia. în consecinţă. care ţinea să devină atotputernic. şi admiraţia mea pentru acest mare om creşte şi mai mult. socotindu-te primejdios.cardinalul Richelieu împotriva reginei.. continuă Mazarin. încuviinţă Mazarin. dragul meu domn de Rochefort. maiestatea-sa este foarte susceptibilă. Iată pentru ce te găseşti la Bastilia. monseniore. fiind el însuşi slujitorul reginei. zise Rochefort. — Aceasta era şi părerea cardinalului Richelieu. pesemne că l-a socotit drept o declaraţie de război şi. că v-aş sluji cu aceeaşi credinţă împotriva oricui.

în mijlocul serbărilor şi al curtenilor. domnule de Rochefort? — Trebuie să înţelegeţi. care am stat aceşti ani la Bastilia. Rochefort cunoştea această voce catifelată în care se strecura din cînd în cînd cîte un şuierat ca de viperă. văzînd tresărirea pe care ministrul încercase să şi-o stăpînească – nu uitaţi că de cinci ani mă aflu la Bastilia şi că nimic nu te face să vezi mai strîmb lucrurile decît faptul că le priveşti de după gratii. nici gînd. în schimb sînt un om bun. Nu uitaţi.. şi sper să ţi-o pot dovedi. eşti de-ai noştri. eu nu sînt cu nimic vinovat de întemniţarea dumitale.. cu toate că. La Bastilia nu se discută politică decît cu soldaţii şi cu temnicerii. continuă Rochefort. care făcea totul după bunul său plac..) — Înţeleg. care a petrecut cinci ani la Palatul Regal. cît de puţin ştiu oamenii aceştia din tot ce . — O. şi pe urma omul nici nu se gîndeşte la ce-a fost. Am avut şi noi mari necazuri. am avut puţine dovezi de bunătatea despre care vorbeşte Eminenţa-Voastră. monseniore.. şi nici nu vă închipuiţi. te asigur. glăsui el. Spune. crezi oare că Palatul Regal e un lăcaş prea vesel? Nu. (mînie de femeie şi de prinţesă. domnule de Rochefort. dar eu.. dragul meu domn de Rochefort. că doar atît aştept dar nu mai ştiu nimic din ce se petrece pe lumea asta. monseniore. Dar uite.. — Ei. că nu se mai gîndeşte ea. ca de obicei. ce vrei! Dar lucrurile astea trec aşa cum au venit. Doamne. să nu mai vorbim de toate acestea. De aceea nu voi fi niciodată un om mare ca el. Eu joc cu cărţile pe masă. monseniore. ţi-am mai spus doar. Regina. — Sînt gata să vă cred. monseniore. domnule de Rochefort. monseniore.domnul cardinal de Richelieu. în ce mă priveşte.

Oare se numără şi astăzi printre cei şaptesprezece seniori? — A murit. — Ei bine. — A. niciodată! Ştii bine că mi se poate spune orice. era un om atît de mare! — Monseniorul nu se va supăra dacă îl voi mustra? — Eu. ţinta tuturor pumnalelor? El. gînditor. — Prin acţiune. — El... Atunci cînd îi aveţi.se petrece. numai că dumneavoastră nu ştiţi să-i căutaţi. şi asta e o mare pierdere. acţiune! făcu ministrul. şi ce vrea să spună proverbul? — Vrea să spună că domnul de Richelieu a ştiut să găsească slujitori devotaţi cu zecile. Dumneata trebuie să fi învăţat multe în intimitatea răposatului cardinal. — Şi cum sună acest proverb? întrebă Mazarin.. răspunse Rochefort. — La naiba. da. — Iată-l. — „. În privinţa asta eu am rămas încă la domnul Bassompierre." — Îl ştiu: „. O mică schimbare pe care oamenii devotaţi de care v-am vorbit adineauri au făcut-o pentru mulţumirea lor personală. monseniore. Dar unde găseşti oameni de acţiune? Rochefort clătină din cap: — Ei nu lipsesc niciodată. aşa e şi slujitorul". monseniore: „Cum e stăpînul.. monseniore. Mă străduiesc să mă fac iubit şi nu temut. A... — Nu ştiu să-i caut?! Ce vrei să spui. domnule. dragă domnule Rochefort? Învaţă-mă dumneata. aşa e şi sluga". care şi-a . cred şi eu! zise Rochefort. în celula mea e un proverb zgîriat pe zid cu vîrful unui cui. — Ei. îi trimiteţi la Bastilia.. — Dar cum dovedeşti devotamentul? întrebă Mazarin. Era un om devotat reginei şi asemenea oameni sînt rari.

fără sprijin. monseniore. continuă Rochefort. — Numai că oamenii de care vorbeşti. pentru că au luptat împotriva mea. Dar ei au avut nenorocul să rămînă devotaţi aceleiaşi regine pentru care adineauri căutaţi slujitori. surîzînd tainic. de vreme ce luptau împotriva lui. cu toate că ar fi fost mai bine răsplătiţi. — E tocmai ceea ce vreau şi eu! — Am cunoscut oameni. iar ei mi l-au întors cum s-au priceput mai bine.. văzînd că Rochefort ajunge singur acolo unde voia el să-l aducă – oamenii aceştia nu erau devotaţi cardinalului. — Cum de ştii dumneata toate aceste lucruri? — Le ştiu pentru că oamenii aceştia erau pe atunci duşmanii mei. cu vitejia lor i-au doborît gărzile şi spionii. — Ah! exclamă Mazarin cu o admirabilă naivitate. pentru că le-am făcut tot răul de care am fost în stare.. fără înlesniri. sfîrşitul unei vechi răfuieli. mi-a dat o lovitură de spadă – sînt aproape şapte ani din ziua aceea: era a treia oară cînd mă lovea aceeaşi mîna. socotind că a sosit clipa să-şi ţină făgăduiala faţă de d'Artagnan – am cunoscut oameni care prin iscusinţa lor au înşelat de sute de ori agerimea cardinalului. zise Mazarin. Pentru că. fără bani. — Nu. au ajutat unui cap încoronat să-şi păstreze coroana şi l-au făcut pe cardinal să ceară pace. pentru că unul dintre ei.petrecut viaţa apărîndu-se de atîtea lovituri? — Dar a izbutit să se apere pînă la urmă. avea şi prieteni fără de pereche. aveţi unul la uşă de mai bine de . cu care am avut cel mai mult de-a face. oameni care. dacă avea duşmani fără de pereche. cu toate că erau lovituri cumplite. De-aş cunoaşte şi eu asemenea oameni! — Eh.

— Gasconul acela?! făcu Mazarin cu o mirare desăvîrşit jucată. iscusinţa şi politica. nici nu-ţi pot spune cum mi-ai stîrnit curiozitatea. — Povesteşte-mi şi mie. vitejii care vi-i doreaţi dumneavoastră adineauri. monseniore. monseniore. şi timp de şase ani şi mai bine nu l-aţi socotit bun de nimic. — Adevărat? — Întocmai aşa cum am cinstea să spun excelenţeivoastre. în ce priveşte îndemînarea. dragă domnule de Rochefort. într-adevăr. trei viteji care îl ajutau. ci. e secretul unei mari regine. nu era decît un învăţăcel. — Şi spui că aceşti patru oameni erau uniţi? — Ca şi cînd tuspatru n-ar fi fost decît un singur om. — Şi de ce n-ar face-o? — Pentru că secretul nu-i aparţine. şi. — Nu cred. — Atunci o să-mi povestească el însuşi. — Cine este? — Domnul d'Artagnan. spuse gentilomul surîzînd. — Asta-i cam greu. ca şi cînd aceste patru inimi ar fi bătut în acelaşi piept.şase ani. avea trei prieteni. aşa cum vam spus. cîte n-au făcut ei împreună! — Dragă domnule de Rochefort. — Şi s-a încumetat de unul singur să ducă la bun sfîrşit o asemenea ispravă? — Nu. — Gasconul acesta a salvat o regină şi l-a silit pe domnul de Richelieu să recunoască deschis că. zău. N-ai vrea să-mi istoriseşti şi mie această întîmplare? . monseniore.

în schimb am să vă spun o poveste. — Fie. — O. o regină. Aceşti patru oameni nu erau nici prinţi. Cum această podoabă era un dar primit din partea regelui. că nu se putea găsi o alta care să o înlocuiască. — Adevărat! făcu Mazarin. căreia un mare ministru îi voia mult rău. puternică. drept mulţumire. pentru că îi dorise cîndva prea mult bine. monseniore: ministrul ştia prea bine că podoaba plecase o dată cu ambasadorul şi ambasadorul se găsea acum foarte departe. îmi plac foarte mult poveştile. fără îndoială pentru felul cum ştiuse să rezolve problemele de stat. are nesocotinţa să-i dăruiască o anume podoabă atît de însemnată. atît de bogat şi atît de chipeş. — Adevărat. patru oameni hotărîră să o salveze.— Nu pot. monseniore. Nu vă căzniţi să ghiciţi cine este.. atunci ascultaţi! A fost odată o regină. — Da. vă asigur. regina unuia dintre cele mai mari regate ale lumii. Şi iată că soseşte la curte un ambasador viteaz. încît toate femeile erau nebune după el şi însăşi regina. te ascult. Marea regină era pierdută! Pierdută ca şi cea mai umilă dintre supusele ei. un adevărat basm. dincolo de mări. monseniore? întrebă Rochefort. . căci vă căzniţi în zadar! Toate acestea s-au petrecut cu mult înainte să fi venit dumneavoastră în regatul unde domnea această regină. fiindcă ea se prăbuşea de la înălţimea măririi ei. străduindu-se să citească ceva pe această faţă fină şi vicleană. monseniore.. ministrul l-a sfătuit pe rege să-i ceară reginei s-o poarte la viitorul bal. E de prisos să vă spun. nici duci. monseniore. domnule de Rochefort. — Ei bine. nici dintre puternicii vremii şi nici măcar bogaţi.

cu braţul oţelit şi cu spada gata oricînd de luptă. — Nu vreţi să mă întrebaţi nimic. nu te supără cîtuşi de puţin să ştii unde vei fi trimis. vei avea . Şi au plecat. dragă domnule de Rochefort. se gîndea. îngăduiţi-mi să las în grija domnului d'Artagnan să vi-i numească. unul singur a ajuns la ţărmul mării. voi vorbi deschis pînă la capăt: am nevoie de dumneata. monseniore? zise Rochefort. de toţi! — Să începem cu mine. — Aflaţi că ştiu încă vreo zece la fel. a trecut marea şi s-a întors aducînd măreţei regine acea podoabă pe care ea şi-a putut-o prinde la umăr în ziua balului. Trecură aşa cinci sau şase minute. — Dumneata. Curiozitatea mea sa nu vă mire: cînd ai stat cinci ani în temniţă. de vreme ce aţi trimis să mă aducă încoace şi mă aflu aici. — Şi ceilalţi cine erau? — Monseniore. monseniore? — Magnific! murmură Mazarin. domnule de Rochefort. Mazarin nu mai scotea o vorbă. vrînd să-i împiedice să-şi atingă ţinta: Trei au fost scoşi din luptă de către aceşti nenumăraţi duşmani. omorînd sau rănind pe cei care-i stăteau în cale.erau patru soldaţi inimoşi. Erau prietenii lui. monseniore. El singur ar avea oarecare înrîurire asupră-le. pe urmă veţi trece şi la ceilalţi. de el. visător. Ministrul ştia de plecarea lor şi le-a înşiruit în cale o mulţime de oameni. nu ai mei. — Nu ai încredere în mine. Ce spuneţi de isprava asta. Bine. — Ba da: spui că domnul d'Artagnan era unul din aceşti patru oameni? — El a dus la bun sfîrşit totul. şiapoi eu nici nu-i cunosc sub adevăratul lor nume. puţin a lipsit să nu-l dea pierzării pe ministru.

trimiteţi-mă în misiune. fiindcă îţi simţi inima tînără. — Spune mai degrabă că eşti din tabăra domnului de Beaufort. sau. te depăşeşte zelul. Bine. Crede-mă: ceea ce îţi trebuie în clipa de faţă este odihna. monseniore. monseniore. clătinînd dezamăgit din cap. că mi-a fost chezaş în faţa reginei? — Domnul de Beaufort a devenit de atunci duşmanul statului. — Asta numeşti dumneata devotament? Te felicit! Devotamentul dumitale nu te angajează prea mult. dar ce-i cu dumneata? — Îmi propuneţi ceva imposibil. se prea poate. stau închis de atîta vreme. monseniore. — Cum adică imposibil? Şi de ce ţi se pare imposibil? — Pentru că domnul de Beaufort este unul dintre prietenii mei. Hei. nu-l socotesc duşman şi nu pot primi ceea ce îmi propuneţi. să vină cineva! . Te socoteşti încă tînăr. încît nu mai ţin cu nimeni: ţin doar cu cerul liber. mai curînd. eu sînt unul dintre prietenii lui. aţi uitat oare. dar să călătoresc. nici regină. unde se află închis domnul de Beaufort şi nu-l vei scăpa din ochi. daţi-mi oricîte însărcinări. dacă e cu putinţă! — Dragă domnule de Rochefort. — Monseniore. spuse Mazarin cu o undă de zeflemea în glas. nici ministru. ar fi mai cinstit din partea dumitale. dar puterile te-ar trăda. continuă Rochefort. rosti Rochefort. veţi înţelege că a ieşi de la Bastilia ca să intri la Vincennes nu înseamnă decît să schimbi temniţa. — Şi apoi. Găsiţi orice altceva pentru mine. domnule de Rochefort. cum eu însă nu sînt nici rege. — Da.un post de încredere: te vei duce la Vincennes.

— Adio. retrăgîndu-se spre uşă. — Văd. Acum.— Aşadar. domnule de Rochefort. să nu uit: ar fi de prisos să-mi mai scrii. în loc să iasă prin anticameră. domnule de Rochefort! Rochefort se înclină respectuos. îl duceau spre scara cea mică. unde aştepta d'Artagnan. Şi dacă d'Artagnan nu va fi mulţumit cînd am să-i povestesc cum l-am lăudat. murmură Rochefort. nu hotărîţi nimic în privinţa mea. prietenul duşmanilor mei! — Ce vreţi! Trebuia să mă faceţi duşmanul duşmanilor dumneavoastră. monseniore. am hotărît. Cardinalul aşternu cîteva cuvinte pe o foaie de hîrtie. — Mă întorc acolo. — Eşti inteligent. apoi adăugă în şoaptă: Şi rămîi lîngă mine. dar vă repet. Ofiţerul se arătă numaidecît. — Cheamă un ofiţer. În curte se aflau trăsura şi cei patru din escortă care îl aduseseră încoace. scrisorile dumitale ar fi ca şi pierdute. zadarnic se uită însă după . voi găsi oameni mai buni decît dumneata. Bernouin intră în încăpere. du-te! A. că voi fi dus iarăşi la Bastilia. înseamnă că-i un cusurgiu. rosti Mazarin. pe care o întinse ofiţerului şi dădu din cap în chip de salut. — De dumneata. monseniore? — Dimpotrivă. nu ştiţi să vă slujiţi de mine şi rău faceţi. — Destul. monseniore. Dar pe unde naiba mă duc? Într-adevăr. monseniore. — V-o doresc. — Am scos castanele din foc pentru altul. — Îţi închipui cumva că numai dumneata singur exişti pe lume. domnule de Rochefort? Crede-mă.

Hotărî deci să nu înceapă partida cu d'Artagnan pînă nu va cunoaşte toate cărţile adversarului. Luminează-mi calea. „A-a! îşi zise Rochefort în sinea lui. mă duc la regină. Intrînd în dormitorul aflat la capătul coridorului. Bernouin luă o lumînare şi o apucă înainte. slavă Domnului! mai sînt bun şi la altceva decît să păzesc un întemniţat. — Ba da." Şi sări în trăsură cu sprinteneala unuia de douăzeci şi cinci de ani. care se găsea în camera de . şi doamna Beauvais se oferi să-l anunţe pe cardinal Annei de Austria. ştia multe şi totuşi nu ştia încă destul. Asta schimbă grozav lucrurile! Şi dacă e tot atîta puhoi de oameni pe străzi. IV ANNA DE AUSTRIA LA PATRUZECI ŞI ŞASE DE ANI Rămas singur cu Bernouin. Bernouin o întîlni pe doamna Beauvais.prietenul său. — Monseniorul nu mai are nimic de poruncit? întrebă Bernouin. O trecere tainică ducea de la apartamentele şi cabinetul de lucru al lui Mazarin la apartamentele reginei: de acest coridor se folosea cardinalul ca să ajungă oricînd la Anna de Austria. mda! voi încerca să-i arăt lui Mazarin că. răspunse Mazarin. Mazarin stătu un timp pe gînduri. Mazarin trişa – e un amănunt pe care ni l-a păstrat Brienne: el numea asta a profita de situaţie. Doamna Beauvais şi Bernouin erau martorii apropiaţi ai acestei iubiri tîrzii.

rămînea cîteodată ceasuri întregi închisă în odaia ei sau în camera de rugăciune. — Şi cine ţi-a spus? urmă Anna de Austria. . şi se uită întrebător la maică-sa: — De ce intră aşa. am întrebat şi mi s-a spus. fiindcă altfel nu voi mai afla nimic. spuse ea. fără să citească. răspunse copilul. în timpurile pe care le trăim. erai prea mic peatunci. Era o regina care ştia de minune să se plictisească cu măreţie. — Eu nu-mi aduc aminte. îndărătnic. nici să se roage. cu sprîncenele încruntate. — Ştiu că nu trebuie să numesc niciodată pe cei care răspund la întrebările mele. rosti copilul. aşezată într-un fotoliu încăpător. fără se ceară audienţă? Anna roşi uşor. Anna de Austria. Cît despre cartea cu care îşi trecea vremea regele era un Quintus Curtius împodobit cu gravuri ce înfăţişau faptele de vitejie ale lui Alexandru. — Cum de-ţi aduci aminte ce făcea domnul de Richelieu? Nu poţi şti acest lucru. se uita la regescul vlăstar care stătea tolănit pe covor şi răsfoia o carte groasa despre războaie. Copilul se ridică în genunchi. — Este important. — Mi se pare însă că domnul de Richelieu nu intra aşa. cu un gest de supărare greu stăpînită. ca primul ministru să poată veni oricînd să încunoştiinţeze regina de ceea ce se petrece.rugăciune. Doamna Beauvais se ivi în pragul camerei de rugăciune şi-l anunţă pe cardinalul Mazarin. cu cotul sprijinit de masă şi cu fruntea în palmă. împreună cu micuţul Ludovic al XIV-lea. fără a stîrni curiozitatea sau comentariile întregii curţi.

doamnă. vrînd parcă să ghicească ceea ce se petrecuse mai înainte. Nu mă săruţi? — Credeam că sînteţi supărată pe mine. eşti încă slăbit şi mă tem să nu te obosească veghea prea tîrzie. Ludovic! exclamă regina. Cheamă-l pe Laporte. ca să-l silească şi pe Mazarin să stea în picioare. rămînînd în picioare. Regele se ridică îndată. În clipa următoare intră Laporte. Se înclină respectuos în faţa reginei şi făcu o adîncă plecăciune în faţa regelui. De astă dată însă nu scoase o vorbă – păli doar şi-şi muşcă buzele. pe care Ludovic al XIVlea o nutrea încă de mic faţă de cardinal. Regina îi spusese de două sau de trei ori micuţului Ludovic să meargă la culcare şi de fiece dată copilul stăruise cu drăgălăşenie să mai rămînă. Ministrul făcu un semn aproape nevăzut din cap şi regina se adresă doamnei Beauvais: — E timpul ca regele să se culce. — În schimb astăzi. de vreme ce mă alungaţi! — Nu te alung: ai fost bolnav de vărsat. o închise şi o puse pe masă. — Vai. fără să-şi îmbrăţişeze mama. dar o privire a mamei sale îl mustră că se lasă pradă urii. Copilul păşi ţeapăn spre el. cînd m-aţi trimis în Parlament ca să dau acele decrete nedrepte care au făcut poporul . luă cartea de jos. căci cardinalul venea la ea de obicei atunci cînd toată lumea se retrăsese. şi atunci el primi cu surîsul pe buze salutul ministrului.În clipa aceea intră Mazarin. care îi răspunse cu o semeaţă aplecare a capului. Mazarin urmărea cu ochiul sau inteligent toată această scenă. Anna de Austria căuta să citească pe faţa lui Mazarin motivul acestei vizite neaşteptate.

— Sire. de altfel. ori mai curînd se tolăni într-un jilţ şi rosti melancolic: — Ei. nu v-aţi temut cîtuşi de puţin. răspunse copilul. aşa cum glăsuieşte . şi asta cît de curînd. Cardinalul zîmbi. continuă regina. — Îţi cer iertare pentru el. cardinale.să murmure. murmură regina. E un copil care nu poate încă să-şi dea seama de tot ce-ţi datorează. pentru o chestiune importantă. — Şi pentru ce toate acestea? — Pentru că. Şi regele plecă fără să-şi îmbrăţişeze mama şi fără să-l salute pe cardinal. cum îi sînt şi maiestăţii-voastre. — Ai venit. reluă Mazarin. asta însă nu mă împiedică să-i fiu cu totul devotat. un copil pe care Mazarin îl aciuase pe lîngă rege şi asupra căruia Ludovic al XIV-lea revărsa o parte din ura pe care o nutrea faţă de ministru. — Cum adică?! întrebă regina cu un aer aproape sfios. afară numai dacă vei duce devotamentul domniei-tale faţă de mine atît de departe. fără îndoială. după cît se pare. — Minunat! făcu Mazarin. vrînd să schimbe vorba. încît să mă urmezi în Italia. Laporte. nu. vom fi siliţi să ne despărţim. Mancini era un nepot al cardinalului. Despre ce e vorba? Mazarin se aşeză. cui doreşte maiestatea-voastră să dea sfeşnicul? — Cui vrei tu. interveni Laporte. şi adăugă îndată apăsat: Numai lui Mancini. — Mi se pare că ieşirea regelui nu are nevoie de comentarii. maiestatea-sa nici nu-şi dă osteneala să ascundă cît de puţină afecţiune îmi poartă. Îmi place să văd că maiestatea-sa e crescut în silă faţă de prefăcătorie.

— Mie?! — Fără îndoială. doamnă. care a fost persecutată doisprezece ani sub cealaltă domnie? — O intrigantă care voia să continue împotriva mea uneltirile începute împotriva domnului de Richelieu! — Cine a alungat-o pe doamna de Hautefort. căci ia aminte la cuvintele mele: Urzeşte lumea toată iubirea să ne sfarme. această prietenă desăvîrşită. şi aş avea de ce. doamnă. vreau să spun că şi domnia-ta mă părăseşte. Cine a alungat-o pe doamna de Chevreuse. — Vai. — Şi ce-ai fi vrut să fac? — O. doamnă! replică Mazarin. Mai degrabă aş plînge. te rog să mă crezi. cum faci parte din această lume. — Glumeşti." Iată ce-ţi spunea. nu te-am văzut surîzînd ieri atît de binevoitor ducelui de Orléans. nu. — Cardinale! — Eh. eşti regină. domnule! zise regina. ori mai curînd la ceea ce-ţi spunea! — Şi ce anume îmi spunea? — „Acest Mazarin e toată piedica. — Cu toate acestea.opera Thisbé: Urzeşte lumea toată iubirea să ne sfarme. eşti destul de puternică pentru a-i îndepărta pe cei care-ţi displac. aşa mi se pare! — Frumoasă domnie la bunul plac al oricărui mîzgălitor de hîrtie din Palatul Regal şi al oricărui biet gentilom din ţară. încercînd să-şi recapete ceva din vechea-i demnitate. să plece şi totul va fi bine. Or. încît a refuzat favorurile . — Adică pe cei care îţi displac dumitale! răspunse regina. Nu glumesc deloc. Doamne.

ci printre cei de odinioară. fiindcă la rîndu-i toată lumea o dispreţuia. părăsită de toată lumea. Domnul. — Nu e destul. domnule: am făcut ca regina Maria de Medicis. doamnă. condus la rîndul său de către doamna de Guéménée. ca şi cînd trebuie să fii preot dacă eşti cardinal! — Cine a dispus arestarea domnului de Beaufort? — Un zăbăuc care nu vorbea decît de asasinarea mea. . — Tocmai. domnule!. se lasă condus de un favorit: ieri era Choisy. (Regina clătină din cap) Vai! Eu nu am prieteni! — Cum de nu mai ai prieteni la bine. a arătat numai dispreţ faţă de toţi cîţi suferiseră pentru ea. nici mai puţin! — Vezi bine. după întoarcerea din primul exil. a murit la Colonia. astăzi este La Rivière. eu nu am influenţă asupra nimănui. ar trebui ca prietenii domniei-tale să fie şi ai mei. — Ce vrei să spui. cardinale. mîine va fi altul... în timp ce-ţi scotea rochia. murmură Mazarin. surghiunită a doua oară. ca de obicei. oricît aş privi în jurul meu. şi care. că-ţi pierzi sufletul iubind un preot. atunci cînd iai avut la rău? — Pentru că la bine i-am dat uitării. nu ţi-am spus să cauţi printre prietenii de astăzi. Duşmanii dumitale sînt şi ai mei. care. Prinţul este condus de vicar. nici mai mult. — De aceea. — Vai. urmă regina. ba pînă şi de fiul ei. să vedem. domnule? — Nimic altceva decît ceea ce am spus: caută. doamnă. — Prietenii mei.regelui ca să-mi rămînă credincioasă? — O mironosiţă ce-ţi spunea seară de seară. N-ar fi timpul să îndreptăm greşeala? Caută printre prietenii domniei-tale pe cei mai vechi.

. — Eu. printre prietenii de odinioară.— Printre prietenii mei de odinioară? făcu regina. e tot acolo. — O ştiu atît de bine. unul dintre cei mai credincioşi oameni ai cardinalului. desigur. o biată copilă care a murit otrăvită din pricina mea. printre duşmanii cei mai înverşunaţi. . privind-o în faţă pe regină. Credeam că ştii asta. Îl cunoşti pe domnul d'Artagnan? continuă Mazarin. — Da. murmură regina. rosti Mazarin. Hai să spunem lucrurilor pe nume! Îl cunoşti pe domnul de Rochefort? — Domnul de Rochefort nu se număra printre prietenii mei. maiestatea-ta a ştiut. Da. În unele împrejurări. — Asta-i tot? întrebă Mazarin. printre cei care te-au ajutat să lupţi împotriva ducelui de Richelieu şi chiar să-l învingi. „Să fi fost oare gasconul indiscret? se întrebă ea. atîta tot. răspunse regina. — Da. aşa cum suferă femeile. îngînă regina. — Ba da. n-am pomenit de el decît ca să ajung la altcineva. — Da. D'Artagnan. încuviinţă Mazarin.. Eu am suferit. — Şi nu mai e acolo? întrebă regina. cu inteligenţa vie şi subtilă care o caracterizează şi cu ajutorul prietenilor. adică răzbunîndu-se.. să respingă atacurile acestui duşman. încît l-am trimis la Bastilia. un muşchetar care iubea pe una dintre slujitoarele mele. linişteşte-te. — Oare unde vrea să ajungă. Şi urmă cu glas tare: — D'Artagnan! Stai puţin. Anna de Austria primi lovitura drept în inimă. uitîndu-se cu nelinişte la cardinal. urmă acesta. de altfel. numele mi-e cunoscut. Dimpotrivă.

e ducele de Orléans. cu o umbră ce nerăbdare în glas. şi eu voi răspunde la fel de lămurit. şi încă foarte des. nişte marionete. rîsul omului scos din fire care şi-a jurat sieşi să fie într-o zi cel mai tare. — Continuă. — Ei bine. Credeam că am pus capăt la toate acestea o dată cu domnul de Beaufort. e adevărat. vei răspunde după bunul plac. sub masca sobră a răbdării mele. Situaţia e gravă şi va trebui să luăm măsuri energice. — Învingătorul de la Rocroy! Te-ai gîndit la asta? — Da.Regina îl privi cu mirare. rosti Mazarin cu veşnicul său surîs şi cu vorba-i blîndă dintotdeauna. dar el era cel mai puţin primejdios dintre toţi: a mai rămas prinţul. care nu văd că eu ţin sforile şi nu ghicesc. — Iată. — Hm. Dar există în Franţa un proverb despre apele acestea liniştite. în fiece zi îndur afronturile prinţilor şi valeţilor plini de titluri ai domniei-tale. domnule. începu Mazarin. italienii. dar pazienza. după domnul de Condé.. cum spuneam noi. domnia-ta n-ai văzut decît şuvoiul pornit să răstoarne totul în calea sa şi nu ai luat aminte la apele liniştite. zise ea. Apoi. i-o întoarse regina. domnule. — Iarăşi?! făcu regina. înclinîndu-se.. — Dar. Doresc să împarţi cu mine prietenia acestor oameni. L-am arestat pe domnul de Beaufort. urmă Mazarin. doamnă. spuse regina. . mi se pare că mă supui unui interogatoriu? — La care. aşa cum şi eu am împărţit cu domnia-ta puţina iscusinţă şi puţinul talent pe care cerul mi le-a dăruit. — Ce tot vorbeşti? Întîiul prinţ de sînge regesc. doamnă. — Spune lămurit ceea ce doreşti. în orice caz.

s-a făcut sufletul tuturor urzelilor. continuă Mazarin. are unul care zîmbeşte. Anna se împurpură şi îşi ascunse faţa în palme. şi vreau ca toată lumea să ştie asta. o repet. cu care răposatul cardinal i-a făcut sînge rău regelui douăzeci de ani în şir. stîrnindu-i pe toţi acei oameni de treabă care au avut nerozia să se încreadă în cuvîntul unuia cu sînge regesc în vine şi de care el s-a lepădat atunci cînd i-a văzut că urcă pe eşafod! Nu întîiul prinţ de sînge regesc. care încearcă să facă astăzi acelaşi joc şi care îşi închipuie că va cîştiga partida fiindcă a schimbat adversarul şi fiindcă. Vreau ca regina să fie respectată şi respectat ministrul ei. mînios de a nu fi nimic din pricina nulităţii lui. sub cealaltă domnie. nu unchiul regelui.unchiul regelui? — Nu întîiul prinţ de sînge regesc. ci conspiratorul laş. şi eu ce trebuie să fac? zise Anna de Austria copleşită de acest glas dominator. — Trebuie să cauţi să-ţi aminteşti numele acelor . nu unchiul regelui. ci ucigaşul lui Chalais. invidios pe tot ce-l întrecea în cinste şi curaj. s-a făcut ecoul tuturor clevetirilor. sfîşiat de o jalnică ambiţie. împins de firea-i schimbătoare şi plină de toane. Maiestatea-ta ştie că eu nu sînt o marionetă venită aici din Italia. — Bine. al lui Montmorency şi al lui Cinq-Mars. — Nu vreau cîtuşi de puţin să umilesc pe maiestatea-ta. dar în acelaşi timp cu o ciudată siguranţă în glas. şi eu n-am interesul să las în preajma reginei acest grăunte de discordie. Dar se înşală. ros de păcate ascunse. aşa cum spun atîţia. n-a cîştigat nimic urzind pierzania domnului de Richelieu. care. ceva mai calm. deopotrivă cu maiestatea-ta. căci în ochii tuturor eu nu sînt decît atît. în loc să aibă în faţă un om care ameninţă.

la rîndul dumitale. o femeie mai cu seamă. şi iată că. presărînd tot drumul cu sîngele lor pentru a-ţi aduce o anumită podoabă pe care maiestatea-ta o dăruise domnului de Buckingham. — Vreau eu să-ţi spun totul. . îmi vorbeşti de ea. eu nu-ţi cer să-mi spui totul. ceea ce ai făcut odinioară pentru amantul tău. patru spade credincioase care mi-au salvat mai mult decît viaţa. ca împinsă de un arc de oţel. nu eram vinovată. care au trecut marea. s-au găsit în acea vreme patru inimi devotate. uimit de această nouă izbucnire. i-o întoarse Anna de Austria. — A. ascultă. O credeam moartă şi îngropată de mult. mă înţelegi? — Dar. patru suflete cinstite. Aşadar. Cu atît mai bine! De astă dată vom limpezi lucrurile între noi şi totul se va sfîrşi. mi-au salvat onoarea. căci nu mi-ai pomenit de ea pînă astăzi. — Iarăşi această calomnie! strigă regina. Anna se ridică măreaţă şi plină de mînie. Vreau să-ţi spun că. privindu-l pe cardinal cu acea semeţie şi demnitate care o făcea atît de temută în tinereţe. urmîndu-şi gîndul curmat la jumătate de intervenţia reginei – vreau să faci astăzi pentru soţul tău. totuşi. recunoşti! făcu Mazarin. jur. domnule! — Vreau. — Oare numai onoarea celor vinovaţi poate să fie pusă în joc. în ciuda domnului de Richelieu. numai pe baza unor simple aparenţe? Da.oameni credincioşi şi devotaţi. domnule. oare nu poate să fie dezonorat cineva. doamnă. replică Mazarin. şi. întradevăr. în sfîrşit. aparenţele erau împotriva mea şi mă pîndea dezonoarea. spuse: — Mă jigneşti. rosti Mazarin. domnule.

ca fiu al Romei. dar domnul de Buckingham n-a fost amantul meu! — Şi ce relicve sînt astea pe care juri. domnule. — Ce sînt toate acestea? — Vrei să ştii ce sînt.. dintr-un imbold firesc. Aceste două scrisori sînt singurele pe care i le-am scris vreodată.Jur. Citeşte scrisorile. Mazarin. Lama era mîncată toată. doamnă? surîse Mazarin. nu mă arăt prea încrezător: există relicve şi relicve. uimit. căci sîngele se prefăcuse în rugină. te previn. Căci. Îţi spun îndată. întinzînd cu un gest de regină asupra casetei braţul ei de aceeaşi desăvîrşită frumuseţe. Regina scoase o cheiţă de aur pe care o purta atîrnată la gît şi o întinse cardinalului: — Deschide. luă cheia şi deschise caseta în care nu găsi decît un pumnal mîncat de rugină şi două scrisori. Regina căută un lucru sfînt pe care să poată jura şi. Mazarin. dintre care una pătată de sînge. Cu toată îngăduinţa acordată. şi vei vedea dacă am minţit. în care timp regina se făcuse tot atît de albă ca şi pînza de pe iconostasul de care se sprijinea. .. în loc să citească scrisorile. Iar acesta este pumnalul cu care l-a lovit Felton. trimiţindu-l. domnule. rosti ea. scoţînd dintr-un scrin ascuns într-un perete o caseta micuţă din lemn de trandafir încrustat cu argint. o puse pe altarul din încăpere: — Jur pe aceste sfinte relicve. luă în mînă pumnalul pe care Buckingham şi-l smulsese din rană în clipa morţii. L-am iubit pe domnul de Buckingham. prin Laporte. şi vezi singur. reginei. în ciuda trecerii anilor. după o scurtă cercetare. cardinalul puse pumnalul în casetă înfiorîndu-se fără voia lui. domnule? făcu Anna de Austria.

rosti el.— Bine. de care mi-ai vorbit adineauri. ca să mă salveze pentru a doua oară. pe acest brav d'Artagnan. găsesc că nu mai e nimic de spus. doamnă. după cum am hotărît. continuă ea. — D'Artagnan ştia? — El ştia totul. glăsui Mazarin. zise regina. că sînt dornică să deschid această casetă ori de cîte ori mă vei mai învinui în viitor? Mazarin. ţi-o poruncesc. domnule. Crezi oare. covîrşit de atîta tărie sufletească. Mă încred în jurămîntul domniei-tale. fiindcă trebuia să trimită un om care să-l prevină pe duce că va fi asasinat. Da. citeşte! stărui regina. închizînd caseta şi apăsînd capacul cu palma. adăugă ea cu un zîmbet cumplit. vreau asta. l-am răsplătit lăsîndu-l doar să-mi sărute mîna şi dăruindu-i acest diamant. mai e ceva de spus. în care regina îl prevenea că va fi asasinat şi care ajunsese prea tîrziu. L-a vîndut. Cealaltă era scrisoarea dusă ducelui de către Laporte. încruntîndu-se. — Ba da. Într-una. — Nu. — Într-adevar. regina cerea lui Buckingham să-i înapoieze bijuteria: era scrisoarea dusă de către d'Artagnan şi care ajunsese la vreme. Regina întinse frumoasa ei mînă spre cardinal şi-i arătă o minunată nestemată ce-i scînteia în deget. Cum? Nu-mi dau seama. în . astfel că. — L-a vîndut. doamnă. pare-se că într-un moment de strîmtorare. şi anume ca întotdeauna am fost nerecunoscătoare faţă de aceşti oameni care m-au salvat pe mine şi care au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să-l salveze şi pe duce. totul să se sfîrşească de astă dată şi să nu mai vorbim nicicînd despre aceste lucruri. se supuse aproape fără voie şi citi amîndouă scrisorile. Citeşte. nu. Dar.

dacă nu mai ai nimic să-mi ceri. înapoiază-i-l din partea mea şi. doamnă. mai ai ceva să-mi ceri? — Nimic. o sărută plin de galanterie şi se retrase. dar te iubesc atît de mult. murmură regina. — Atunci. Laporte îi arăta cu mîna copilul care dormea. Un zîmbet nelămurit flutură pe buzele reginei. Mi-e îngăduit să mai revin? — Da. în degetul căruia l-am văzut şi de la care l-am răscumpărat. caută-l şi foloseşte-l. Cardinalul luă mîna reginei. regina trecu în apartamentul fiului ei şi-l întrebă pe Laporte dacă regele s-a culcat. de vreme ce ţi-e dat să ai lîngă dumneata un asemenea om. încît nu-i de mirare să fiu gelos şi pe trecut. apoi plecă la fel de tăcută cum venise. Anna de Austria urcă treptele pe care stătea înălţat patul şi îşi apropie buzele de fruntea încruntată a fiului ei. — Mulţumesc. Mazarin se înclină: — Eu mă retrag. Voi ţine seama de acest sfat. într-o dulce sărutare. Trebuie să înţelegi că. domnule. mulţumindu-se să-i spună valetului: . doamnă! răspunse cardinalul cu glasul cel mai mîngîietor. dar mîine. domnule. pînă atunci abia am răgaz să mă liniştesc. zdrobită de emoţie. simt nevoia să rămîn singură. — Şi acum. după toate cîte s-au petrecut.sfîrşit. spuse Mazarin. lasă-mă. Numai că acest diamant îi aparţine. Îndată după plecarea lui. şopti ea. a vîndut diamantul domnului des Essarts. doamnă. Decît să te rog să mă ierţi pentru nedreptele-mi bănuieli.

căruia şi el şi eu îi datorăm atît de mult. . — Iată-mă! spuse el. D'Artagnan se minună de bunăvoinţa întipărită pe faţa ministrului. dar eram frînt de oboseală. la uşa căruia veghea Bernouin. Cine mă strigă? — Eu. d'Artagnan. apoi pe cea care dădea în anticameră. Cardinalul se apropie şi-i atinse umărul cu vîrful degetului.— Caută. pe care îl întrebă dacă nu s-a petrecut nimic nou şi dacă nu a sosit vreo veste.. D'Artagnan dormea dus. se duse şi deschise uşa dinspre coridor. d'Artagnan tresări. domnule. Ai obosit îndeplinind poruncile mele. La răspunsul negativ al acestuia. — Domnule d'Artagnan! spuse el ceva mai tare. sări în picioare.. Rămas singur. rosti Mazarin. — Cer iertare Eminenţei-Voastre. zise Mazarin. dragul meu Laporte. ca un adevărat soldat în campanie. V GASCON ŞI ITALIAN În acest timp. murmură d'Artagnan. — Domnule d'Artagnan! murmură cardinalul cu o voce blîndă. se deşteptă şi. dezmeticindu-se. — Nu-mi cere iertare. D'Artagnan nici nu se clinti. îi făcu semn că poate să plece. cardinalul se întoarse în cabinetul său. cu chipul numai zîmbet. dormea pe o banchetă. ca regele să se poarte mai prietenos faţă de cardinal. De astă dată. obosit.

D'Artagnan se arătă mirat. începu Mazarin. dar se stinse numaidecît. a venit clipa cînd însuşirile şi vrednicia dumitale trebuiesc folosite! Un fulger de bucurie se aprinse în ochii ofiţerului. Cu toate că au făcut vîlvă. zise Mazarin. Mi-ai părut întotdeauna un om viteaz şi inimos. domnule! glăsui Mazarin. — Porunciţi. — Aştept ca monseniorul să mă lămurească despre ce fapte e vorba. — Domnule d'Artagnan. drept răspuns la vorba măgulitoare a lui Mazarin. — Cum. după ce se aşeză şi îşi găsi locul în fotoliul său.. n-ai nimic de spus? întrebă Mazarin. răspunse d'Artagnan. numai că pe unde dracu o fi ieşit? Şi scrută cu privirea cele mai mici unghere ale încăperii. dar i-a trebuit cam mult timp să mi-o spună. E adevărat. urmă cardinalul. îngînă d'Artagnan pentru sine. — Ei bine. — Eminenţa-Voastră este prea bună aducîndu-şi aminte. — Domnule d'Artagnan. — Nu mă gîndesc acum la faptele dumitale de arme.. Sînt gata să mă supun poruncii voastre.. „Se prea poate. dar nici urmă de Rochefort.. monseniore! zise el. mi-am cîştigat oarecare faimă în război. au fost lăsate în umbră de altele." Ceea ce nu-l împiedică să facă o adîncă plecăciune. căci nu ştia unde vrea să ajungă Mazarin. cugetă d'Artagnan. Rochefort s-a ţinut de cuvînt. — Haide-haide.. continuă Mazarin.— Măi să fie! rosti el printre dinţi.. Oare-i adevărată zicala că norocul te ajunge în somn? — Vino cu mine. sub trecuta domnie ai săvîrşit unele fapte mari. ..

domnule ofiţer. de o călătorie pe care ai făcut-o împreună cu trei prieteni ai dumitale. — Odinioară. monseniore. ăsta vrea să mă tragă de limbă. — Bine...— E vorba de acea întîmplare. monseniore! făcu d'Artagnan.. Să-l văd unde bate. Ce naiba. pe dea-ntregul nedumerit." — Pentru o regină. doar nu-i mai şiret ca Richelieu!. „He. bine. cu atît mai bine. — Vai. — Prea bine! cuvîntă Mazarin. Ei. Asta-i o capcană. cugetă d'Artagnan. răspunse d'Artagnan. . rîzînd. Discreţia e un lucru frumos. Ia să vedem. naveam trei prieteni. aveam cincizeci. cei doi comedieni de frunte ai vremii.. ştii prea bine ce vreau să spun. ce-ai putea face pentru mine? — Tot ceea ce Eminenţa-Voastră îmi va porunci să fac. Să mă ţin bine!" Şi făcu o mutră atît de mirată. monseniore? — De cei trei prieteni ai dumitale de odinioară. nu ştiu. — Ai face oare pentru mine ceea ce ai făcut cîndva pentru o regină? „Ce mai încolo şi încoace. La douăzeci de ani te crezi prieten cu toată lumea. murmură Mazarin. dar astăzi ar putea să-ţi pară rău că ai fost prea discret într-o vreme. l-ar fi pizmuit pentru ea. — Eşti discret. încît şi Mondori sau Bellerose. şi pe bună dreptate. spuse d'Artagnan. Bravo! Mi s-a spus că eşti omul care-mi trebuie. — Nu înţelegi că am nevoie de dumneata şi de cei trei prieteni ai dumitale? — De care prieteni. de o anume podoabă. monseniore? Nu înţeleg. he! chicoti gasconul în sinea sa. E vorba de o anumită întîmplare cu regina.

Dumneata eşti aici. monseniore! Eminenţa-Voastră m-a dat uitării atîta vreme! — Ne trebuie doar opt zile ca să îndreptăm lucrurile. fiindcă toţi trei s-au lăsat de armată. Cunosc diamantul. Ţi-am spus şi îţi repet: ţi-e norocul în joc. mi-a cerut să-ţi arat acest diamant pe care spune că-l cunoşti şi pe care l-a răscumpărat de la domnul des Essarts. astăzi. răspunde-mi deschis. monseniore. habar n-ai? — Foarte simplu. zise d'Artagnan. regina! Şi drept dovadă că-ţi vorbesc în numele ei. — Da. ceea ce mi se pare destul de cuminte. — Pe legea mea că am mare nevoie de el. domnule. — Şi dumneata n-ai scos o vorbă timp de douăzeci de ani. De aceea. . Asta mă priveşte. — Regina! exclamă d'Artagnan. — Şi unde ai să-i regăseşti? — Oriunde ar fi. — E adevărat. Ne-am despărţit de-o veşnicie. Pitagora îşi punea discipolii să nu scoată o vorbă cinci ani de zile. — Vezi bine deci că îţi vorbesc în numele ei. căci regina însăşi te dezleagă de jurămînt. recunoscînd inelul pe care regina i-l dăruise în seara balului de la Primărie. nu are rost să te mai prefaci. Cu cincisprezece ani mai mult decît un filozof pitagorician. anume ca să-i înveţe sa tacă. — Cum adică. Vorbeşte.— Monseniore. de astă dată cu o uimire cîtuşi de puţin prefăcută. era al reginei. dar unde-ţi sînt prietenii? — Habar n-am. dar. Mazarin întinse mîna şi ofiţerul oftă.

de vreme ce se pare că totul vă stă în putinţă. — Şi dacă ei nu se învoiesc. am fi rămas în drum. faceţi ca mine. — Ei bine. domnule ofiţer! Dar dumneata ştii că vistieria regelui e goală? — Atunci. mi-ar fi pus numaidecît în mînă cinci sute de pistoli. Mi-aduc bine aminte de cîte ori am fost ţintuiţi în loc din pricina banilor. numai să se învoiască şi prietenii mei. vei fi omul meu? — Da. şi asta doar pentru început. Văd că nu te încurci. monseniore: vindeţi diamantele coroanei. îşi zise d'Artagnan în sinea lui. clătinînd din cap. „Richelieu. vom încerca să-ţi facem pe voie. obrazul subţire cu cheltuială se ţine.— Bine! De ce ai nevoie? — Am nevoie de bani. atîţia cîţi o să trebuiască pentru treburile noastre. m-aş putea bizui pe dumneata? — De unul singur n-am făcut niciodată nimic. — Atunci du-te şi caută-i. monseniore. . şi încă mulţi bani! bombăni Mazarin. — Ce să le spun ca să-i hotărăsc să slujească pe Eminenţa-Voastră? — Dumneata îi cunoşti mai bine decît mine. pe care m-am văzut silit să-l vînd." — Prin urmare. răspunse d'Artagnan. consimţi Mazarin. Firea fiecăruia îţi va spune ce să făgăduieşti. — Şi ce să făgăduiesc? — Să mă slujească aşa cum au slujit-o pe regină şi eu voi şti să-i răsplătesc ca nimeni altul. — Drace! Bani. Zău. n-are rost să ne tînguim. şi fără să vînd diamantul ăsta. — Ce aşteptaţi de la noi? — Totul.

mi-e cu neputinţă să mă avînt la drum cu solda mea. Planurile mele cer ca totul să se petreacă în taina. Mazarin ramase pe gînduri cîteva clipe. n-am agonisit decît datorii. — Şi pînă atunci? — Răbdare.— Monseniore. — Intenţia mea. şi cu economiile mele. — Ţine. fiindcă de douăzeci de ani de cînd port haina ostăşească. spuse el cu un oftat. Nu sînt decît un prea sărac locotenent de muşchetari şi. spuse Mazarin. îţi trebuiesc bani mulţi. pe urmă se apropie de un scrin ferecat cu o triplă încuietoare şi scoase la iveală o pungă. se cuvine să le dai lămuriri mai amănunţite decît binevoieşte să facă Eminenţa-Voastră. chibzui d'Artagnan în sinea lui. poate ca nici nu se află în Paris. ca şi cînd o luptă cumplită s-ar fi dat într-însul. nu mă ştiu să fi pus ceva deoparte. În clipa cînd vom purcede la fapte. rosti Mazarin. Să ai de drum. o să facem treabă bună împreună şi de-acum înainte. — Monseniore. orice zarvă lear dăuna. „Dacă-s dubloni spanioli sau chair scuzi de aur. înclinîndu-se. mai ales că de trei luni încoace n-am văzut lăscaie din soldă. . nu este să baţi la ochi zvîrlind banii în dreapta şi-n stînga. ba asta-i aproape sigur. pe care o cîntări de două-trei ori în palmă înainte să o dea lui d'Artagnan. aşa că va trebui s-o pornesc la drum. atunci cînd ai încredere în oameni şi vrei să aibă şi ei încredere în tine. — Totuşi. — Fii liniştit. monseniore. nici atît." Şi. ca să călătoresc. şi caută-ţi prietenii. vei afla tot ce gîndesc. îşi afundă punga în buzunaru-i încăpător.

monseniore. cunoaştem asta. întreb şi eu de ei. rîse Mazarin. anume ca punga monseniorului să se uşureze de astă dată. — Gasconii aceştia sînt aproape tot atît de lăudăroşi ca şi italienii. — Dacă Dumnezeu vrea ca aceste spade să treacă în slujba EminenţeiVoastre. dacă asta-i va fi pe plac. ca să am veşti despre ce faci. replică d'Artagnan cu un surîs asemănător. Şi plecă după ce ceru o permisie. Dumneata pleci să-i cauţi şi. poate că aflu ceva. Cardinalul surîse. — Da. Spadă lungă şi pungă uşoară. Abia ajuns afară. — Contele de la Fère. — Fireşte. încheie cardinalul. A. Eminenţa-Voastră poate să zguduie toată Franţa şi chiar toată Europa. şi a lor să prindă cheag... monseniore. zis şi Aramis. se apropie de un felinar ce lumina . pe care Mazarin io dădu pe loc. Porneşti la drum. îi întrec în mînuirea spadei. — Nişte cadeţi care au intrat în rîndul muşchetarilor sub nume de împrumut. — Oricum. semnînd el însuşi hîrtia. nu-mi spui numele prietenilor dumitale? — Numele prietenilor mei? repetă d'Artagnan cu o fărîmă de nelinişte. — Ai grijă şi scrie-mi în fiecare zi.— Va să zică ne-am înţeles. vrînd să nu-şi compromită numele de familie. astăzi abatele d'Herblay. domnul du Vallon. — Foarte bine. în acest timp. şi cavalerul d'Herblay. zis şi Athos. — N-am să uit. îndrăznesc să mărturisesc o dorinţă. căci cu aceşti trei bărbaţi şi cu mine. zis şi Porthos.

Mazarin. s-au petrecut o groază de lucruri şi. — Scuzi de argint! exclamă el. cardinalul îşi freca mîinile. În vremea asta. văd că n-ai încredere în mine! Cu atît mai rău! Asta o să-ţi poarte ghinion! În acest timp. plin de dispreţ. fără să mai ia în seamă larma care răbufnea din cînd în cînd pînă la el şi împuşcăturile ce mai răsunau în cuprinsul Parisului. 12. încîntat peste măsură de această seara care îi adusese un atît de frumos cîştig. unde locuia. VI D'ARTAGNAN LA PATRUZECI DE ANI Vai! din vremea cînd. apoi îl chemă pe Bernouin să-l dezbrace. Mazarin. — O sută de pistoli! murmură el. care face pe puţin zece mii de livre. . puse inelul într-o casetă plină cu fel de fel de briliante. căci cardinalului îi plăceau pietrele scumpe. l-am părăsit pe d'Artagnan. Numai o sută de pistoli! Pentru o sută de pistoli am aflat un secret pe care Richelieu l-ar fi plătit cu douăzeci de mii de scuzi. deşi era aproape de miezul nopţii. Eram sigur. spre hanul „La Căpriţa". Să povestim pe scurt cum a ajuns d'Artagnan să-şi aleagă această locuinţă.în curte şi se uită cu grabă în pungă. Oh. Fără să mai pun la socoteală diamantul. Fără să mai pun la socoteală diamantul – şi cardinalul se uită drăgăstos la inelul pe care îl păstrase pentru sine. în romanul nostru Cei trei muşchetari. în strada Fossoyeurs. d'Artagnan se îndrepta spre strada Tiquetonne. Şi se întoarse în odaia lui. în loc să i-l dea lui d'Artagnan.

se văzu singur şi slab. D'Artagnan se arătase la înălţimea împrejurărilor. deşi devenise locotenent de muşchetari. Athos îl părăsi cel dintîi pentru a se retrage la o moşioară. . d'Artagnan se simţea şi mai singur. pentru a îmbrăca haina monahală şi a deveni abate. nu era de neam atît de mare ca Athos. era una din acele firi pătrunzătoare şi iscusite care îşi însuşesc cu uşurinţă calităţile celor din jur. moştenită în apropiere de Blois. O bucată de vreme. dar. pentru ca uşile nobilimii să se deschidă în faţa lui. pentru ca să-şi păstreze o eleganţă înnăscută. care părea să-şi fi legat soarta de soarta celor trei prieteni ai săi. viaţa de garnizoană se vădeşte neîndurătoare. izvorînd din însăşi fiinţa lui. Porthos. d'Artagnan ar fi ajuns un om superior. pentru a se căsători cu văduva avocatului. ca să spunem aşa. pentru ca să-şi dea aere că e primit în înalta societate. chiar şi cu sufletele cele mai alese. amintirea încîntătoare a doamnei Bonacieux sădi un dram de poezie în cugetul tînărului locotenent. Cît timp fusese înconjurat de prietenii săi. Din această clipă. d'Artagnan. Aramis din eleganţă. al treilea. nu era atît de gentilom ca Aramis. în sfîrşit. Aramis. nu era atît de vanitos ca Porthos. amintirea-i trecătoare se şterse încet-încet din mintea lui. s-au scurs o groază de ani. dar împrejurările nu-l ajutaseră pe d'Artagnan. Şi astfel. fără curaj să se avînte pe drumul unei cariere în care simţea că nu va putea ajunge departe decît dacă prietenii săi i-ar fi dăruit. d'Artagnan rămăsese plin de tinereţe şi poezie. Athos îi dădea din măreţia sa. cîte o fărîmă din harul pe care cerul îl hărăzise fiecăruia. al doilea. Dacă ar fi trăit mai departe în tovărăşia lor.mai cu seamă. ca toate lucrurile de pe lumea asta. Porthos din vioiciune.

luîndu-şi lumea în cap. o tînără şi frumoasă flamandă de vreo douăzeci şi cinci sau douăzeci şi şase de ani. ea sporise. fără să-şi dea nici el singur seama. Şi. mai cu seamă nevastă-sa. Asta-i bigamie. sau cel puţin părea cu atît mai de mirare. Chiar de la începutul şederii sale aici. . L-au crezut mort. care se mîngîia la gîndul dulce al văduviei. fiindcă una-l păsuia de alta. d'Artagnan găsise toate astea în strada Tiquetonne. pe nesimţite. veşnic în lupte. pe care d'Artagnan se feri să o rupă. şi după ce se văzură tare stînjeniţi un timp în dragostea lor de către un soţ care nu înţelegea să închidă ochii şi pe care d'Artagnan se prefăcu de zece ori că e gata să-l străpungă cu spada. masă bună. o folosea pentru bunul trai. d'Artagnan ajunse (nu ştiu cum se spunea asta pe atunci) ceea ce numim astăzi un adevărat soldăţoi. ibovnica avu nemaipomenita pretenţie de a deveni soţie şi-i ceru să o ia de nevastă. adică să ai culcuş bun. la hanul „La Căpriţa". sub înfăţişarea-i niţel cam grosolană. numai că d'Artagnan îşi folosea iscusinţa în lucrurile mici ale vieţii şi nu în cele mari. Nu că şi-ar fi pierdut iscusinţa-i înnăscută – nici pomeneală.Dintre cele două firi opuse ce împlineau personalitatea lui d'Artagnan. trăind veşnic viaţa de garnizoană. la vreo trei ani de cînd dura legătura lor. se îndrăgostise lulea de el. veşnic pe cal. după ce vînduse pe ascuns vreo cîteva butoaie cu vin şi adunase banii şi bijuteriile din casă. aşa cum îl înţeleg îndeobşte soldaţii. Într-un tîrziu. susţinea sus şi tare că a dat ortul popii. — Ce-ţi veni?! mormăi d'Artagnan. gazdă bună. de şase ani încheiaţi. într-o bună dimineaţă soţul se făcu nevăzut. stăpîna casei. treptat latura materială învinse şi. Dimpotrivă. găsind an de an casa şi iubita mai îmbietoare.

D'Artagnan era prea nobil din fire ca să făgăduiască ceva. fu crezut mort. Ar fi fost bucuroasă să facă din d'Artagnan nu numai soţul. sufleţelule. pe cîmpul de bătaie. sînt sigură. dacă vine. or. veni expediţia din Franche-Comté. — Lasă. de aceea nu făgădui decît că va face tot ce-i va sta în putinţă ca să sporească gloria numelui său. primi un glonţ în piept. îl omori. şi totul din partea gazdei. cum că într-adevăr a fost răpus. cunoaştem curajul lui d'Artagnan. D'Artagnan fu vestit că va lua parte la luptă şi se pregăti de plecare. În privinţa asta. jale mare. Acasă. — Era un ăla tare sucit şi-o să vină îndărăt ca să ne atîrne în ştreang. care doresc moartea generalului de armată şi pînă la soldaţi. de la generalii de divizie. care doresc moartea caporalilor. se cheamă că tot ştreangul mă paşte! — Va să zică. şi toţi cei care rîvneau să-i ia gradul aruncară la întîmplare o vorba. dar nimeni nu-l văzu ridicîndu-se. jurăminte de a rămîne credincioasă. cît era de lung.puicuţo! Nici să nu-ţi treacă prin minte. şiroaie nesfîrşite de lacrimi. bineînţeles. ci şi Dumnezeul ei: era un bărbat atît de chipeş şi avea o mustaţă atît de falnică! Către cel de al patrulea an al legăturii lor. avîntîndu-se în fruntea companiei sale. el înfruntă primejdia ca nimeni altul şi. nu vrei? — Şi încă cum! Nici în ruptul capului! Frumoasa hangiţă rămase zdrobită. Crezi lesne ceea ce doreşti cu tot dinadinsul. fiecare în parte doreşte moartea . tu eşti atît de viteaz şi de îndemînatic! — La naiba. — Păi el a murit. în oştire. care-l culcă. Fu văzut căzînd de pe cal.

rămasă la pîndă lîngă uşă." Abia isprăvi acest sfat cu sine. cugetă d'Artagnan. răspunse naiv slujnica. răsfăţat. fu îngrijit. luă drumul Franţei şi. Stăpîna casei era plecată la plimbare. Nici vorbă că d'Artagnan se gîndea tot la bărbatul hangiţei. strigă deodată: — Uite. dar cum n-am lăscaie. altă slujnică. După ce zăcu fără cunoştinţă pe cîmpul de bătaie sub arşiţa zilei. spulberînd planurile conjugale ale acestei năluci nepoftite. apuca spre strada Tiquetonne. chiar atunci cînd sînt răniţi. mai zdravăn ca oricînd.cuiva. ceea ce dovedeşte că în împrejurările însemnate ale vieţii nimic nu este mai firesc decît a vorbi cu tine însuţi. care ocupa tot peretele. Căută să afle noutăţi. — Uite că s-a întors. — Fireşte că s-a întors. odată în Franţa. mi-aş vedea de drum. cînd slujnica. odată la Paris. şi. într-o bună zi. numai spada lipsea. — Singură? întrebă d'Artagnan. D'Artagnan găsi însă la el în odaie un cuier ticsit cu haine bărbăteşti. luă drumul Parisului. pus pe picioare şi. răcoarea nopţii îl ajută să-şi vină în fire. tocmai vine şi doamna cu domnu'! D'Artagnan aruncă o privire în lungul străzii şi văzu într-adevăr ivindu-se de după colţul străzii . Numai că d'Artagnan nu era omul care să-şi dea duhul cu una cu două. ajunse într-un saţ. „Dacă aş avea bani. alt băiat de alergătură. zise el. domnu' s-a întors. bătu la poarta celei mai frumoase case. Cu atît mai rău şi cu atît mai bine. fu primit cum sînt primiţi întotdeauna şi peste tot francezii. — Cu domnu'! — Va să zică. trebuie să rămîn pe loc şi să urmez poveţele gazdei mele.

Şi fără să aştepte răspunsul.. Elveţianul se făcu roşu ca sfecla la faţă. — Pasă grozav la mine. hangiţa îl văzu şi dădu un mic ţipăt. pradă unei tulburări fără de seamăn. Elveţianul holba ochii buimăcit la hangiţă. — Domnul e vărul tău? Fratele tău? întrebă d'Artagnan. „Ăsta-i domnul? îşi zise d'Artagnan. se aruncă în braţele elveţianului. domnule! Ce vrei de la mine? îngăimă ea. — Cine-i omul ăsta? întrebă el. va să zică ţi-a murit bărbatul... se repezi la ea şi o sărută cu dragoste.Montmartre pe hangiţă. jucîndu-şi rolul cu o linişte nemaiînchipuită. ai? — Ce pasă la tine? sări cu gura elveţianul. De cum trecu pragul. atîrnată de braţul unui coşcogeamitea elveţian. — Oh. dumneata eşti. eu nu-mi dau consimţămîntul. care se făcu albă ca varul la faţă. undeva la vedere. spuse muşchetarul. Socotind că a fost recunoscut. d'Artagnan se ridică. Asta fiindcă nu poţi s-o iei pe doamna de nevastă fără consimţămîntul meu şi. Oho.. — În sfîrşit. îmi pare că a crescut. — Domnul vrea să mă ia de nevastă. — Şi? făcu elveţianul. nu glumă!" Şi se aşeză în încăpere. vechiul său prieten. — Cine-i elveţianul ăsta? stărui d'Artagnan. Hangiţa nu-i răspunse decît prin hohote de plîns. i-o întoarse d'Artagnan. îngăimă hangiţa printre sughiţuri. care rămase ca un sloi de gheaţă. care călca legănîndu-se cu nişte aere care-i amintea cu farmec de Porthos. purta o . — Şi.

— Să trimitem după ajutor. Elveţianul pufni într-un rîs zgomotos. că de nu. în timp ce d'Artagnan avea pe umeri un fel de pelerină cenuşie. d'Artagnan dacă avea cinci. bătînd furios din picior. — Tu?! izbucni d'Artagnan. du-te şi strînge-ţi boarfele de la mine din odaie. care avusese nevoie de un răgaz ca să-şi dea seama ce vor să însemne cuvintele lui d'Artagnan. îţi rup urechile. aşa! bombăni d'Artagnan. Cît despre mătăluţă. Hangiţa. se trezi vorbind un băiat. Tu să faci bine şi să stai locului.frumoasă uniformă cu fireturi aurite. altfel nu-i chip. — Eu să pleci! făcu el. că te lămuresc eu. elveţianul se credea la el acasă şi d'Artagnan i se părea un nepoftit. fiindcă mă stingheresc. Pah! Mai întîi cine este . măreţ urmaş al lui Wilhelm Tell. Haide. vino sa ne plimbăm niţel împreună. apucînd băiatul de urechi. cucoană! spuse el. — Frei tu bleci de-aici? se răţoi elveţianul. D'Artagnan se întoarse către frumoasa cu faţa scăldată în lacrimi. care îl ştia pe d'Artagnan o spadă fără pereche. — Ei. atunci dă-l afară. — Eu? Nici gînd! replică d'Artagnan. — Pah! exclamă elveţianul. căruia începuse să i se zburlească părul în cap de furie. şi şterge-o la iuţeală de-ţi caută alt han. Văd că înţelegi franţuzeşte. ca unul care îşi iese de-a binelea din fire. elveţianul era un lungan de vreo şase picioare. puse pe boceală şi începu să-şi smulgă părul din cap. care nu putea să priceapă cum de cutează omuleţul acesta să înfrunte un asemenea găligan. auzi. Şi bentru ce? — Aha.

— Atunci o să te culci aici. deşi nu s-ar fi supărat să-i dea o lecţie acestui înfumurat de muşchetar. Tocmai se lăsa întunericul cînd ajunseră acolo. dar din pricina frigului nici nu apucă să-şi dea seama. dar nu-i vina mea. ci de un loc de şedere. elveţianul primi două lovituri. numai că iscusinţa sa era mai presus de orice forţă. trase şi el spada. d'Artagnan îl trase afară pe elveţian. pe strada Montorgueil. — Aha! strigă d'Artagnan. Dar cum aici nu-i vorba de grad. d'Artagnan îl rugă cu frumosul pe elveţian să-i lase lui camera şi să nu se mai întoarcă la han. dacă-i tot . Nu ţi-am spus? Ei. Cei doi potrivnici apucară spre maidanele din apropiere de Montmartre. rosti d'Artagnan. Cam păcătos culcuşul. ştii obiceiul. Avea de-a face cu un braţ vînjos. acolo ai mîncare pe cinste. spuse d'Artagnan. Adică superiorul tău în toate. ce ispravă ai făcut. Şi la aceste cuvinte.tumneata de spune la mine să blimb cu tumneata? — Sînt locotenent al muşchetarilor maiestăţii-sale. o săţi trimit hainele prin băiatul de la han. Rămîi aici. ea îşi simţea inima cumpănind către vechea-i dragoste. să nu uit: du-te să stai „La Mîţa care toarce". dar acesta dădu din cap în semn ca nu se învoieşte şi îşi trase spada. îndărătnicule! Noroc că povestea asta n-o să te sîcîie decît cincisprezece zile. tu ţi l-ai ales. care o jignise refuzîndu-i mîna. Spada neamţului nu ajungea s-o întîlnească pe a muşchetarului. pierderea de sînge şi slăbiciunea ce-l cuprinse îl siliră să se aşeze. încrucişînd-o cu a celuilalt. Cu toate văicărelile hangiţei. în schimb. Haide să ţi-l dobîndeşti pe al tău! cine se întoarce primul ia în stăpînire şi odaia. La revedere! A.

şi prezenţa mea. pe strada Bourdonnais.hangiţa dinainte. Iată cum a ajuns d'Artagnan să şadă la hanul „La Căpriţa". Ce să spunem mai mult? Frigarea se învîrtea. focul trosnea în sobă. doamnă! Se pare că d'Artagnan rosti aceste cuvinte pe cît de semeţ. nu se mai gîndi la plecare. frumoasă Magdalenă. iar după ce iertă. ştii ce distanţă e între un elveţian şi un muşchetar. tu te-ai purtat ca o crîşmăriţă. buimac încă de îndrăzneala potrivnicului său. se întoarse voios nevoie mare acasă. pe atît de înduioşător. Hangiţa se aruncă la picioare. cît despre tine. şi el iertă. cu o dulce străşnicie. nu stau întro casă pe care o dispreţuiesc. cerîndu-i iertare şi căutînd să-l oprească. . se ţinu de vorbă şi trimise boarfele elveţianului. muşchetarul îi spuse: — Acum. frumoasa Magdalena plîngea. pe strada Tiquetonne. Băiatul de corvoadă. hangiţa şi toată casa arătară faţă de d'Artagnan aceeaşi grijă pe care ar fi arătat-o faţă de Hercule. L-am alungat pe elveţian ca să te umilesc. fiindcă din pricina asta pierzi şi preţuirea. foamea. Dar cînd rămase între patru ochi cu hangiţa. Cu atît mai rău pentru tine. pe care băiatul îl găsi stînd în acelaşi loc unde îl lăsase d'Artagnan. ca să-şi ia de la capăt cele douăsprezece munci ale sale. dacă acesta s-ar fi întors pe pămînt. Hei. băiete! Vezi să-mi duci lucrurile la „Baraca dragostei". Adio! Şi cu asta. frigul şi dragostea îl năpădiră pe d'Artagnan toate deodată. dar de rămas nu mai rămîn aici. Rămîi cu bine.

îmi cumpăr vreo cîteva proprietăţi în jurul castelului. dintr-al treilea – un abate graţios ca Aramis. Mazarin ăsta e un netrebnic şi nu se lipseşte el de diamant pentru mine. din primul fac un mare senior ca Athos. simţind cu încîntare în buzunar punga cardinalului Mazarin şi cugetînd la minunatul diamant care fusese cîndva al lui şi pe care îl văzuse o clipă scînteind în degetul primului ministru. pe urmă o să am trei feciori. în apropiere de casa lui era o îmbulzeală grozavă. plin de măreţie. ca vreo bogată moştenitoare. cucerita de chipoşenia mea. numai că. — Oho! exclamă el. şi-aştept acolo. atunci o să fie de o sută de ori mai bine decît azi. care-i o clădire de toată frumuseţea dar care n-are decît o grădină abia cît cimitirul Inocenţilor. Zău.VII D'ARTAGNAN SE AFLĂ ÎN ÎNCURCĂTURĂ." Ce-ar fi spus oare d'Artagnan dacă ar fi ştiut că Mazarin primise diamantul de la regină anume ca să il înapoieze? Ajungînd în strada Tiquetonne se pomeni martor la o mare foială şi zarvă. cu viaţa pe care o duc. Să fi luat foc hanul „La Căpriţa". din nenorocire. DAR UNA DINTRE VECHILE NOASTRE CUNOŞTINŢE ÎI VINE ÎN AJUTOR D'Artagnan păşea îngîndurat spre casă. să vină să mă ia de bărbat. „Dacă diamantul ăsta îmi pică iar într-o zi în mînă – îşi zicea el – îl fac bani numaidecît. ori bărbatul frumoasei Magdalena s-a întors cu adevărat? . dintr-al doilea – un soldat falnic ca Porthos.

Cineva îi răspunse ca un burghez. d'Artagnan băgă de seamă că mulţimea nu se adunase în faţa hanului. Frumoasa Magdalena era învăţată să se supună milităreşte. Din pricina asta intră în han fără să mai întrebe nimic. cu atît mai mult cu cît murea de frică din pricina celor ce se petreceau în stradă şi nu avea în preajmă-i nici un elveţian care să o apere. de altfel. acum socotea întotdeauna că ştie destul. nici alta. d'Artagnan ţinea să ştie totul. De astă dată. Frumoasa Magdalena nu-l aştepta. în orice împrejurare. ci a casei vecine. Unii strigau. dar acum nu se mai înflăcăra cu uşurinţa de altădată. Căpetenia lor s-a făcut nevăzută în casa vecină cu hanul şi acum ostaşii cercetau casa. dar d'Artagnan îi spuse să-i trimită masa în odaie şi să adauge şi o sticlă de Bourgogne din cel vechi. la a căror lumină d'Artagnan zări uniforme. şi se bucură nespus de întoarcerea-i neprevăzută. alţii alergau cu făclii în mînă. avea în buzunar suta de pistoli a cardinalului şi nu-i ardea să se amestece într-o asemenea vînzoleală. apropiindu-se. a atacat o trăsură escortată de gărzile domnului cardinal. Întrebă ce s-a întîmplat. d'Artagnan ar fi alergat oriunde vedea uniforme. adică la un semn. aşa cum îi spusese.Nu era nici una. . Altădată. cu o ceată de vreo douăzeci de prieteni de-ai lui. dar că ostaşii au primit întăriri şi burghezii au fost puşi pe fugă. crezînd că-şi va petrece noaptea la Luvru. Ea ar fi vrut să stea la taifas împreună şi să-i istorisească totul de-a fir a păr. gata să dea ajutor ostaşilor împotriva burghezilor. În tinereţe.

noaptea d'Artagnan dormea. şi începu să se plimbe preocupat în jurul odăii. Aha. D'Artagnan nu era nici dintre cei ce cred că noaptea e un sfetnic bun. îi veneau cele mai grozave idei. Se deşteptă în zorii zilei.. mi-aduc aminte. Asta nu ca să cugete. se mulţumise cu o odaie la al patrulea cat. aşa că i se făcu pe voie cu îndoită grabă. Respectul pe care îl purtăm adevărului ne sileşte să spunem că încăperea cu pricina se afla chiar sub streaşină şi chiar sub acoperiş. în odaie. după ce mîncă. cu vreo şase luni înainte de moartea răposatului cardinal. cum după o clipă i se aduse mîncarea şi sticla cu vin. Cea dintîi grijă fu să închidă într-un vechi scrin. punga cu banii pe care nu mai avea nevoie să-i numere ca să-şi dea seama cîţi sînt. D'Artagnan se închidea aici. mîncă şi. apoi. dimineaţa. sări din aşternut.. Îi era foame. dar dormise întotdeauna peste noapte. De multă vreme nu mai avusese prilejul să se gîndească dimineaţa. la asediul de la Besançon. căci d'Artagnan socotea că fiece lucru trebuie făcut la vremea lui dacă vrei să-l faci ca lumea. — În '43. prin absenţa lui. Ca să nu dăuneze treburilor hanului. Ce- . atunci cînd voia. În schimb. vioi şi cu mintea limpede. spuse băiatului să plece. zise el. plin de o hotărîre cu adevărat ostăşească.. Aici era cortul lui Ahile. era în tranşee. închise uşa şi se aşeză la masă.d'Artagnan catadicsise să-i vorbească. Unde a fost asta? Să vedem. cu încuietoare nouă.. se culcă. am primit o scrisoare de la Athos. aşa cum s-ar putea crede. să o pedepsească pe frumoasa Magdalena. D'Artagnan luă cheia şi lumînarea şi se urcă în odaie la el.

. hotărîtă pentru luna septembrie 1646. şi scoase un strigăt de bucurie: recunoscu îndată scrisul mare al lui Porthos şi. să căutăm scrisoarea asta. Şi a pornit-o pe urma mea. la o moşioară. ceva mai jos. Altădată m-aş fi năpustit s-o caut. cîteva rînduri mîzgălite de mîna uscată a demnei sale consoarte. şi mi-au trimis scrisoarea acolo: numai c-a ajuns după plecarea mea. . cu care ei n-aveau ce face şi pe care ar fi trebuit să mi-o trimită îndărăt. plină cu pergamente privitoare la pămînturile familiei d'Artagnan. D'Artagnan deschise o veche casetă care zăcea întrun colţ al încăperii. Într-un tîrziu. dar unde? Tocmai asta citeam cînd o rafală de vînt mi-a smuls scrisoarea din mînă. în aprilie.. mam lăsat păgubaş. În mîndria sa. Porthos uitase să mai adauge vreo lămurire. Adresa era: castelul du Vallon. Şi-am lăsat scrisoarea să le ducă plocon spaniolilor adresa lui Athos. Porthos.. atunci cînd nu mai eşti tînăr.. cam în vremea aia eram la Béarn.mi scria? Că trăieşte la o moşioară... Nu-şi mai pierdu vremea să citească scrisoarea: îi cunoştea cuprinsul. Ia să vedem. da. întocmai aşa. cu toate că vîntul o purtase într-un loc descoperit ca-n palmă. credea că toată lumea trebuie să ştie unde se află castelul căruia el îi dăduse numele. Ei. înstrăinate cu toatele de vreo două sute de ani. Din nenorocire. căută degrabă adresa. m-a găsit: dar cum m-a găsit abia în aprilie 1647 şi invitaţia era pentru septembrie '46. ajungînd la Montmedy la vreo cîteva zile după ce eu părăsisem oraşul. Dar tinereţea e un mare cusur. . trebuie să fie printre actele mele de proprietate. Aşa că să nu mă mai gîndesc la Athos.Am primit o scrisoare de la el: mă poftea la o mare vînătoare pe moşia lui. fiindcă murise tata.

la mînăstire. dat fiind că n-are nevoie de parale. Am primit o scrisoare şi de la el. el care a moştenit opt sute de mii de livre de la jupîn Coquenard. la el. aş şti ce doctrină îndrăgeşte şi mi-aş da seama cărui sfînt a putut să-şi închine viaţa. Avea un post-scriptum. dar dacă m-aş duce la cardinal şi i-aş cere o hîrtie la mîna ca să intru în orice mînăstire. Va să zică aşa. Cît despre Aramis. aş fi făcut-o singur. mi-ar fi convenit de minune să-ncep cu el. poate că-n clipa cînd a intrat la mînăstire şi-a schimbat pentru a treia oară numele. Ia stai puţin. dragul meu . numai că asta ar însemna să-mi recunosc de la început neputinţa şi-aş pierde pe loc încrederea cardinalului. pe cel mai bun dintre ei ia-l de unde nu-i! Athos s-o fi prostit din pricina băuturii. spun ei. Hm... „Dacă asta era cu putinţă. dar care mînăstire? Sînt două sute de mînăstiri în Paris şi vreo trei mii în Franţa. A rămas neschimbat." Şi cei mari au dreptate. ăsta trebuie că s-a cufundat în rugăciune. Cu toate astea. Da. Şi-apoi. dacă n-aş fi un ageamiu într-ale teologiei şi mi-aş aminti barem de subiectul tezei despre care vorbea cu atîta pricepere la Crèvecoeur cu preotul din Montdidier şi cu superiorul iezuiţilor." — „La el la mînăstire"! Da. şi acest post-scriptum glăsuia: „Scriu cu aceeaşi poftă vrednicului nostru prieten Aramis.— Să-l ia naiba de înfumurat! izbucni d'Artagnan. chiar şin alea de călugăriţe? Ar fi o idee şi poate că aşa l-aş găsi pe undeva precum Ahile. D'Artagnan îşi aruncă încă o dată ochii pe scrisoarea lui Porthos. Ah. Cei mari nu sînt recunoscători decît dacă faci imposibilul pentru ei. să vedem.

Al dumitale.prieten. Voi intra prin strada Neuve-Sainte-Catherine. căută vestonul pe care îi purtase în 1648 şi. dacă ai nevoie de mine. îl găsi la locul ştiut. dovadă că-mi cerea chiar un mic serviciu. Eu. cum sînt om al bisericii şi întîlnirea ar putea să-mi dăuneze. Cred că l-am ucis. Scotoci prin buzunare şi scoase la iveală o foaie de hîrtie: era tocmai scrisoarea lui Aramis. apoi se duse spre cuier. îi străpunse braţul cu o straşnică lovitură de spadă şi apoi se apropiase de Aramis. dragă prietene. Şi Aramis i-a strîns mîna şi s-a pierdut pe sub arcade. unde-i atîrnau hainele vechi. care mi-a dat întîlnire astă-seară. — Gata! i-a spus Aramis. îţi vei găsi adversarul. voi fi sub al treilea. care isprăvise lupta şi venea spre el. ştii că-ţi sînt devotat trup şi suflet. Prin urmare nu ştia despre Aramis mai multe decît ştia despre Athos şi Porthos. pe care i l-am şi făcut. dacă aş destăinui-o altuia decît unui prieten atît de sigur ca dumneata. al cărui nume nu la aflat niciodată. cu al meu. în Piaţa legală. ARAMIS" De astădată – nici un cuvînt de rămas bun. „Domnule d'Artagnan – scria el – află că am avut o ceartă cu un oarecare gentilom. cum era ordonat din fire. Dar. şi treaba asta începea să- . îţi scriu ca să mă însoţeşti. neobrăzatul. da! Dar unde-oi fi pus scrisoarea? D'Artagnan se gîndi puţin. pe dreapta. sub al doilea felinar. îşi întîlnise adversarul. D'Artagnan încercă să-şi adune amintirile. se dusese la întîlnire. Ah.

— Să vedem despre ce-i vorba.. în clipa cînd el intra pe uşă. vîrîţi sabia în teacă. cînd i se păru că aude un zgomot de geam spart la el în odaie. Nu se înşelase. dar dacă nu mă înşel. domnule! spuse Planchet în culmea fericirii. trebuie să ştiţi. — Ei? făcu d'Artagnan cînd acesta isprăvi. Mai întîi însă pune un ştergar în geam şi trage perdeaua. — Gata să vă slujesc..l supere. — Aha. — Poate că da. — Ah. ticălosule! strigă d'Artagnan. în toiul lui ianuarie? — Domnule. — Domnule. şi puse mîna pe spadă. se tîngui omul. Planchet se supuse îndată. Se gîndi numaidecît la punga cu bani închisă în scrin şi se repezi într-acolo.. în numele cerului. Mă numesc. ba încă şi proprietar. Ei. — Domnule. i-o întoarse d'Artagnan. începu Planchet. glăsui Planchet.. rosti d'Artagnan. poate c-ar fi bine să nu ştiţi. Nu sînt hoţ. De fapt.. vă rog să-mi spuneţi cum vă aveţi cu domnul de Rochefort? — Cum nu se poate mai bine. Dacă mai sînt în stare de asta. prevăzător. nu mă omorîţi fără să mă ascultaţi. straşnic! — Dar ce amestec are Rochefort cu felul ăsta de a . Grozav! Ştii doar că Rochefort este astăzi unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. crezînd că are de-a face cu un borfaş. un om intra pe fereastră. păcatele mele! Sînt un cetăţean cinstit şi cu stare. dumneavoastră sînteţi domnul d'Artagnan! — Şi tu Planchet! izbucni locotenentul. Dar cine dracu te pune să goneşti pe acoperişuri la şapte dimineaţa. Înainte de toate..

domnule. Cît ai clipi. din care pricină s-au stîrnit murmure. la naiba. am auzit desluşit numele contelui de Rochefort. îl îndreptă Planchet... nu dumneavoastră. escorta pusă pe fugă. atunci e bine. — La naiba! bombăni d'Artagnan. căci.. domnule! Trebuie să vă spun din prima clipă că domnul de Rochefort este. dobitocule! Haide. gîndind că i s-a ivit un prilej tare prielnic. Ştiu bine. A avut cumva norocul să scape? — Ah. trăsura cu domnul de Rochefort a trecut prin mijlocul unei mulţimi de oameni. — Ei. cum vă port un mare respect. trebuie să mai ştiţi că ieri. ce s-a întîmplat? — Să vedeţi: pe la jumătatea străzii Ferronnerie. prieten al ducelui de Beaufort. după cum se pare.pătrunde la mine în odaie? — Păi. era?! exclamă d'Artagnan. domnul de . răzmeriţa a fost gata. a strigat cine este şi a cerut ajutor. În vremea asta. cum să nu ştiu. tocmai asta e. Dacă dumneavoastră spuneţi că ăsta-i noroc. credeţi-mă. am deschis uşa trăsurii. — Mai departe. Eu eram acolo. domnule. — Adică era acolo. Planchet şovăi. mi-am adus aminte că el m-a făcut sergent în regimentul piemontez şi atunci am strigat în gura mare că-n trăsura se află un întemniţat. dacă v-aş fi recunoscut în escortă. la Bastilia. se însufleţi la rîndu-i Planchet. spune. şi ostaşii din escortă s-au apucat să-i îmbrîncească pe cetăţeni. — Cum. doar eu însumi am fost să-l aduc! — Din fericire pentru el.. s-a trimis la Bastilia după domnul de Rochefort. caii opriţi. întemniţatul. altcineva l-a dus îndărăt.

Planchet. căci .Rochefort a sărit jos şi s-a pierdut în mulţime. aş fi deznădăjduit dacă nu v-ar fi pe plac. te spînzură fără pic de milă. cum urmăritorii erau aproape. ăia ar putea sa vină şi să înceapă iar cu scotoceala. care s-a unit cu escorta şi s-a năpustit asupra noastră. de aştept să se însereze. Tocmai de-asta mi-e frică. rosti d'Artagnan. — Cîtuşi de puţin. Stai colo pe scaun şi mănîncă liniştit. Ghinionul a făcut ca tocmai atunci să apară o patrulă. — O. nici mai puţin. pe legea mea. Iată povestea mea. căutînd mai întîi o intrare şi apoi o ieşire. dacă se află că am adăpostit un răzvrătit. dar despre asta vreau să-mi amintesc. sau. cugetînd că. adică o casă nepăzită. Dimpotrivă. M-am strecurat pe după colţul străzii Tiquetonne şi. fiindcă nimeni nu poate să mă ascundă mai bine ca dumneavoastră. mai bine zis. şi pe cuvînt de cinste. ştiţi bine că mi-aş pune în joc şi viaţa pentru dumneavoastră. Nici mai mult. deşi. şi tocmai de asta sînt atît de bucuros că am dat iar peste dumneavoastră. zise d'Artagnan. Am stat tot timpul acolo în ascunzătoare. — Vreau. Dar să ştii că dacă oamenii regelui pun mîna pe tine. Cu dragă inimă. domnule. dar degeaba. sînt grozav de mulţumit. numai să vreţi. ostaşii au încercuit casa şi au scotocit peste tot. — Cum naiba să nu ştiu! suspină Planchet. mi-am luat iniman dinţi şi m-am furişat pe sub streşini. domnule. căci eu găsisem la catul al cincilea o fiinţă miloasă care m-a ascuns sub nişte saltele. — Ai putea să adaugi că ţi-ai pus-o în joc într-o vreme. Eu nu uit decît lucrurile pe care trebuie să le uit. m-am ascuns în casa de alături. să-l ştiu pe Rochefort liber. aproape tot timpul pînă la ziuă şi. îmi pierd gradul.

Într-un tîrziu scoase un oftat plin de mulţumire. va face un mic popas. Să le luăm pe toate la rînd. în aceste împrejurări.bag de seamă ce ochi faci la bucatele rămase pe masă de-a-seară. — Ei. socotind că a venit clipa să treacă la întrebări. domnule. după o asemenea arvună straşnică. mărturie că. răspunse Planchet. şi de ieri de la amiază nam pus în gură decît o felie de pîine unsă cu dulceaţă. Nu vorbesc eu de rău dulciurile. domnule. aşezîndu-se la masă. — Ei. îmi salvaţi pentru a doua oară viaţa. — Drace! ştii unde se află Porthos? — Cu atît mai puţin. mormăi Planchet cu aerul lui pişicher. drăcia dracului! — Dar Aramis? — Nici atît. Ştii unde se află Athos? — Nu. — Da. Planchet mînca de zor. vrînd să-şi scoată pîrleala ceasurilor cît răbdase de foame. Haide. — Pe toţi dracii! — Să vedeţi. — Cum. potoleşte-ţi foamea! — Ah. D'Artagnan continuă să se plimbe în lung şi în lat. ştii unde-i Bazin? . glăsui d'Artagnan. Între timp. dacă vin la locul lor şi la timpul potrivit. cîntărea în minte ce foloase putea trage din întîlnirea cu Planchet. Şi. începu să înfulece ca în frumoasele zile de pe strada Fossoyeurs. fiindcă dulapul vecinei era tare sărac în lucruri mai acătării. zău aşa! — Bietul băiat! îl căină d'Artagnan. domnule. murmură Planchet. Ştiu unde-i Bazin. dar cina din ajun mi s-a părut un fleac.

Ascultaţi. domnule. domnule! Mă grăbesc să vă-ntreb cum o duceţi cu sănătatea. Goeden morgen. — Ai dreptate. Gîndiţi-vă că pentru toţi ai casei. — Fără nici o îndoială. . — Bazin. Mă lăsaţi aşa în voia soartei? Gîndiţi-vă că-n dumneavoastră mi-am pus toata nădejdea! — Că doar n-au să vină să te caute aici. mynheer! Itk ben begeeray te weeten the ge sond hects omstand. — Şi-aşa ceva se cheamă la ei limbă de vorbit! Dar n-are a face. răspunse Planchet. — Şi dacă vine cineva? scînci prevăzătorul Planchet. — Şi unde dracu ai învăţat-o? — În Artois. ştii vreun dialect de pe la noi? — Ba ceva mai mult decît atîta. — Ce vrea să zică asta? — Bună ziua. domnule. apoi îşi luă mantia şi spada şi dădu să plece.— Da. — El trebuie să ştie unde-i stăpînu-său. Ia spune. — Domnule. D'Artagnan rămase puţin pe gînduri. se tîngui Planchet. nu-s decît un hoţ. încuviinţă d'Artagnan. pufni d'Artagnan. hotărî d'Artagnan. unde-am făcut războiul timp de doi ani. vorbesc flamanda. — Şi unde este? — La Notre-Dame. doar l-am văzut şi-am stat de vorbă cu el. — Păi ce face el la Notre-Dame? — E paracliser. paracliser la Notre-Dame?! Eşti sigur? — Foarte sigur. pentru noi asta pică de minune. Ştiu o limbă străină. care nu m-au văzut intrînd.

broer! răspunse hangiţa. dar cînd dădu cu ochii de Planchet. strigă un băiat şi-i porunci să-i dea de veste frumoasei Magdalena să urce pînă la el. — Scumpa mea gazdă. — Vilkom. d'Artagnan ieşi pe uşă şi se îndreptă spre Notre-Dame. . pe care poate că nu-l cunoşti. rosti d'Artagnan. — Fratele meu?! făcu hangiţa din ce în ce mai mirată. uimită. Cît lipsesc. zuster! zise Planchet. şi mă bizui pe tine. îţi prezint pe fratele dumitale care vine din Flandra şi pe care îl iau în slujba mea pentru cîteva zile. asta n-o să sufle o vorbă. — Spune bun găsit sorii dumitale. master Peter. Domnul este fratele tău. se trase înapoi. zîmbitoare. cînd mă întorc. da-i ceva haine să se îmbrace. îl iau în slujba mea. În clipa aceea se arătă şi hangiţa. — Uite cum stă treaba. vii şi mi-l prezinţi şi. domnule? se îngrozi Planchet.D Artagnan se duse la uşă. aşteptîndu-se să-l găsească pe d'Artagnan singur. ascultînd de vorba ta. zise d'Artagnan. ai priceput? — Aş putea spune că ghicesc ce vrei de la mine şi asta mi-e destul. fiindcă el nu ştie o boaba franţuzeşte. După care. Venise într-un suflet. murmură Magdalena. frumoasa mea gazdă. îl cunosc eu: a picat de la Amsterdam. buimăcită. în schimb. cum nu pot să-ţi refuz nimic. — Goeden day. — Eşti o femeie de nepreţuit. Vreţi să încredinţaţi taina noastră unei femei?! — Fii pe pace. făcînd un semn plin de înţeles lui Planchet. — Ce faceţi. adică peste un ceas.

i se părea că niciodată nu o să-l . Într-adevăr. — Uite-l colo. într-un moment cînd ea se pregătea să lupte împotriva curţii. după toate probabilităţile. ascunzîndu-l. felicitîndu-se că l-a regăsit pe Plancher. reluîndu-şi starea socială din strada Lombards. Planchet. la slujbă. pentru un om de isteţimea lui d'Artagnan. şi pe d'Artagnan nu-l stingherea să aibă legături cu burghezia. căci deşi avea aerul de a-i fi dat o mînă de ajutor acestui flăcău cumsecade în realitate. d'Artagnan ajunse la Notre-Dame. în capela Sfintei Fecioare. îi salvase viaţa cum s-ar zice. — Chiar el. paracliserul? spuse îngrijitorul. Ce-i drept. care mătura într-o capelă. — Domnul Bazin. adresîndu-se unui îngrijitor al lăcaşului. D'Artagnan tresări de bucurie. Planchet îi rămînea recunoscător lui d'Artagnan. şi. Urcă treptele. cele mai neîsemnate fleacuri puteau aduce lucruri mari. intră în biserică şi. îi dădea o mînă de ajutor lui d'Artagnan. orice i-ar fi înşirat Planchet. întrebă dacă nu-l cunoaşte pe domnul Bazin. În această stare sufletească.VIII DESPRE FELURITELE ÎNRÎURIRI PE CARE POATE SĂ LE AIBĂ O JUMĂTATE DE PISTOL ASUPRA UNUI PARACLISER ŞI ASUPRA UNUI COPIL DIN COR D'Artagnan apucă pe Pont-Neuf. destul de mulţumit de norocul avut şi de el însuşi. Se chema că are pe cineva în tabăra duşmană. care. Planchet n-avea să rămînă prea multă vreme în serviciul lui. el. căci. dar. în clipa de faţă nimic nu putea să-i prindă mai bine decît un slujitor curajos şi ager la minte.

vrînd să nu-şi scape omul din ochi. Înfăţişarea lui suferise o schimbare. asta nu era grăsime. împlinindu-se. Cît despre mutră. Din fericire. ci buhăială. Nasul era acelaşi de odinioară. care îi închidea pînă şi ochii. ori mai avea puţin pînă să ajungă pe culmea ambiţiilor lui şi că mucarniţa împodobită cu argint pe care o ţinea în mînă i se părea tot atît de vrednică de cinste ca şi bastonul de comandant pe care Condé l-a azvîrlit sau nu l-a azvîrlit în liniile duşmanului. părul retezat cuvioşeşte îi acoperea fruntea pînă aproape de sprîncene. Dar uimirea lui d'Artagnan se stinse în clipa cînd recunoscu într-însul pe însuşi vicarul. trăgeau nările dintr-o parte şi din alta. cu veşmîntul ce-l purta. Pricepeai lesne că a ajuns. care se potrivea de minune. cînd ţinea în mînă un capăt al firului. se folosi de acest răgaz ca să-l cerceteze pe Bazin. Se duse şi îngenunche în faţa capelei. se retrase dîndu-şi binecuvîntarea. Trupul i se rotunjise. D'Artagnan. La drept vorbind. bărbia-i era o guşă revărsată. dar obrajii. Preotul isprăvi slujba tocmai cînd isprăvi şi d'Artagnan să-l cerceteze pe Bazin. acum însă. voia cu orice chip să-l apuce şi pe celălalt.găsească pe Bazin. toată slujba era doar o citanie şi trebuia să se isprăvească îndată. fruntea lui Bazin nu era mai lată de un deget şi jumătate nici pe vremea cînd o purta descoperită. care nu mai ştia să se roage şi nici nu se gîndise să-şi ia o carte de rugăciuni. Bazin îşi purta veşmîntul cu egală măreţie şi încîntare. spre uimirea lui d'Artagnan. părţile ascuţite ale obrazului se neteziseră. adică . pe care toţi o primeau în genunchi. ca să zicem aşa. rosti cuvintele sfinte de încheiere şi. în bătălia de la Friburg. supunîndu-se parcă şi el cerinţelor tagmei bisericeşti.

dar în clipa cînd Bazin trecu pe lîngă el. spuse d'Artagnan. văzîndu-mă aici ar trebui să înţelegi că m-am schimbat mult în toate privinţele: vîrsta aduce înţelepciune. Satanas!. atunci cînd chemarea sa îl îmboldea cu atîta înfocare către biserică. adevăraţii prieteni ai unui creştin sînt cei care-l ajută să-şi afle mîntuirea.. — Aţi uitat. ca toţi cei din jur. Bazin. ră-mînînd muşchetar. continuă d'Artagnan. d'Artagnan îl apucă de poala anteriului: Bazin îşi pogorî privirile şi făcu un salt îndărăt. Şi nu văd cum aş putea fi o piedică în calea mîntuirii tale. presimţind rolul ce avea să joace. ca şi cum ar fi văzut un şarpe. ca să mă ajute cu povaţa lui să fac la fel. oficia din cînd în cînd slujba de dimineaţă. cu ochii ridicaţi spre cer. primi şi el binecuvîntarea şi îşi făcu semnul crucii. care. păşind umil cel din urmă. s-ar fi dat pierzaniei. Tocmai în scopul de a-şi spori această popularitate. . mulţumită daniilor sale. să devină foarte popular. D'Artagnan îngenunche. — Dragul meu Bazin. — Domnul d'Artagnan! îngăimă el. — Eh. uite cum ştii tu să primeşti un vechi prieten! — Domnule. de-ar fi fost după dumneavoastră. Vade retro. că era cît pe ce să spulberaţi pentru totdeauna putinţa de mîntuire a bietului meu stăpîn. Şi cum n-am nici o îndoială ca stăpînul tău e pe cale să-şi afle mîntuirea. şi nu cei care-l abat de la calea cea dreaptă. i-o întoarse Bazin. dragul meu Bazin. domnule. — Nu te pricep. spuse ofiţerul rîzînd.. răspunse Bazin. în acea vreme. am venit să-mi spui unde se găseşte. şi că. slujbă la care de obicei numai oamenii din popor luau parte. începea.pe vestitul Jean-François de Gondy.

lăsase din . D'Artagnan se lămuri că nu va scoate nimic de la Bazin. spuse Bazin. ţine de la mine o jumătate de pistol. Băutura-i doar pentru cei străini de biserică. — Incoruptibil! murmură d'Artagnan. zise Bazin.— Spuneţi mai degrabă că vreji să-l tîrîţi iarăşi cu dumneavoastră spre cele lumeşti. cum nu. domnule d'Artagnan. Sfîntul adevăr. Se ţine ghinionul scai de capul meu. adăugă Bazin. — Eu nu beau. dar minţea cu atîta convingere şi îndîrjire. în Aramis stă pitulat Simara. căci. domnule. — N-aţi auzit. Dacă nu ştii unde-ţi este stăpînul. încît ghiceai cu uşurinţă că nuşi va lua vorba îndărăt. Din fericire. ci pe abatele d'Herblay îl căutam. dezamăgit la culme. spre norocul său. furat de gînduri. să bei în sănătatea mea. Bazin! rosti d'Artagnan. Haide. care-i nume de diavol şi. — Prea bine. era vădit că Bazin minţea. cînd v-am spus că habar n-am? — Am auzit. adevărul curat. hotărît să aibă răbdare pînă la capăt. dragul meu Bazin. Şi cum d'Artagnan. zău aşa. Aramis era un nume de pierzanie. — Cum! izbucni d'Artagnan. stăpînul meu s-a lepădat pentru totdeauna de numele ăsta. încuviinţă d'Artagnan. Uite. habar n-am pe unde o fi. cum sîntem întrun sfînt lăcaş. Nu pe Aramis. să nu mai vorbim de asta şi să ne despărţim ca nişte buni prieteni. dar îţi răspund că aşa ceva e cu neputinţă. n-aş îndrăzni să mint. Nu ştii unde se află Aramis? — Mai întîi. împingînd cu un aer măreţ într-o parte mîna ofiţerului. — Aşa e. — Şi totuşi ăsta-i adevărul. spunemi unde se află.

simţi cum cineva din spate îl împunge cu degetul în umăr. mi s-a părut că-l recunosc. să vedem dacă nu putem pune ceva la cale. sa turbe Mazarin. duse acest deget la buze. urmă Rochefort. Într-adevăr. — Tu aici. — Cum. — Ssst! făcu Rochefort. Se întoarse numaidecit şi era cît pe ce sa scoată un strigăt de mirare. zise Rochefort.. dragul meu. dar cel care îl împunsese în umăr cu degetul. dragul meu Rochefort?! şopti el. dau o raită prin provincie.mînă poala anteriului. D'Artagnan rămase nemişcat. cînd deodată. te-asigur! E minunat să te ştii sub cerul liber! De aceea. trăgînd aerul. Bazin se folosi îndată de libertate şi se smuci iute spre altar. de la Planchet? — Fireşte. Ştiai că sînt liber? — Am aflat-o de la cel mai îndreptăţit să mi-o spună. — Şi altceva nimic? Fiindcă bănuiesc că asta nu-i totul. — Şi ce te-aduce aici? — Am venit să mulţumesc Domnului pentru norocul de a mă vedea iarăşi liber.. cu nesaţ în piept – plec să fac o plimbare la ţară. — De la cine? — De la Planchet. — Să primesc poruncile vicarului. cu ochii aţintiţi asupra uşii care pusese o stavilă între el şi Bazin. că binele e întotdeauna răsplătit. adîncit în gînduri. — Nesăbuitule! O s-ajungi din nou la Bastilia. unde nu se simţi în siguranţă decît după ce trase uşa după el. Asta dovedeşte. . am eu grijă să mă păzesc. — Oh! Cît despre asta. El te-a salvat. — Planchet!. în semn de tăcere.

— Cine ştie! Întîmplarea e plină de toane. — Trei zile e prea puţin. cu ajutorul lui poţi face multe. drum bun! — Poate că ne mai întîlnim pe undeva. — Noroc! — Şi ţie. nu ştiu pe unde sînt. — Athos. — N-are a face. — Adio! — La revedere! A. Franţa e mare. aşa cum socoteşte el. desigur. — Şi nu ai nici un mijloc sa afli ceva despre ei? Aşteaptă opt zile şi-ţi dau eu veşti. — Şi cînd porneşti în căutarea lor? — Am şi pornit. trebuie să-i găsesc în trei zile. Porthos şi Aramis? Pe ei îi cauţi? — Da. spune-i că ţi-am cerut să-i dai de ştire cum că în curînd o să vadă dacă sînt prea bătrîn pentru a mai fi bun de ceva. — Pe cuvînt de onoare? — Ce-i de mirare în asta? — Nimic. cunoşti cuvîntul trebuie. dacă nu-s prea curios. E ciudat. — Din nenorocire. să nu uit: dacă Mazarin îţi vorbeşte de mine. — Opt zile e prea mult. aş putea să te întreb unde te duci? — Mă duc să-mi caut prietenii. Şi din partea cui îi cauţi? — Îţi dai seama din partea cui. . — Care prieteni? — Cei despre care m-ai întrebat ieri. — Da. — Nu prea cred. Şi eu la fel! — Şi. răspunse Rochefort.— Ia te uită! se miră d'Artagnan.

aflată la vreo cincizeci de paşi mai încolo. dacă era un portar. portarul. De aceea ofiţerul nostru nu se îndoi nici o clipă că numai în casa asta putea sa locuiască vrednicul paracliser. diavole. îi ceruse lămuriri intrînd în sfîntul lăcaş. Bazin părea stăpînit de o mare însufleţire şi îşi tot vîntura prin aer braţele-i scurte şi groase. D'Artagnan se grăbi să iasă din ascunzătoare şi ajunse la vreme ca să-l vadă dînd colţul străzii Juiverie şi intrînd pe strada Calandre. Bazin nu putea să plece fără să fie văzut din locul unde stătea d'Artagnan. iar dacă nu era portar. care doar scotea capul de după colţul unei case. care-şi scosese veşmintele bisericeşti şi stătea de vorbă cu îngrijitorul căruia el. dar de astă dată. puţin îmi pasă: o a doua Constanţă nu mai există pe lume! Întorcîndu-se. După vreo cinci minute de aşteptare. Liniştit. fusese prevenit dinainte. d'Artagnan se strecură afară din catedrală şi se ascunse după colţul străzii Canettes. se încumetă să o pornească spre strada NotreDame. D'Artagnan se feri să întrebe pe cineva din casă. zîmbindu-i la rîndul său cu un aer melancolic. d'Artagnan. se uită în toate părţile să vadă dacă nu e pîndit. spuse: — Du-te. dar nu avea cum să-l zărească pe ofiţerul nostru. d'Artagnan îl privi fără teamă şi. să tacă mîlc în ce-l privea. d'Artagnan îl văzu pe Bazin. Bazin se ivi în uşa bisericii. într-o casă curăţică. D'Artagnan pricepu că Bazin îi cerea. pe care numai aceste amintiri puteau să-l aştearnă pe chipul său. cu cine să vorbească? . după toate probabilităţile.Şi Rochefort se depărtă cu unul din acele zîmbete drăceşti. care odinioară îl făcuseră pe d'Artagnan să simtă de atîtea ori că-l trec fiorii. Folosindu-se de neatenţia celor doi slujitori ai bisericii. şi fă tot ce vrei.

Calul era cu şaua şi cu frîul pe el. — Ia te uită. După o clipă se arătă şi Bazin. îl opri d'Artagnan. aflată la încrucişarea străzii Saint-Eloi cu strada Calandre şi ceru o cană cu hipocras. află. făgădui d'Artagnan. ăsta e al tău – şi vîrî banul în buzunar. cu un aer dezgheţat. Nu cumva rîdeţi de mine? — Nu. d'Artagnan află că.Trecu pragul unei cîrciumioare. cineva aduse un cal la poarta casei lui Bazin. fără să dea de bănuit. cum ucenicul într-ale preoţiei nu avea nimic de ascuns. Uite-l colea. Băutura asta se pregătea cam într-o jumătate de ceas: d'Artagnan avea timp berechet să iscodească pe cineva despre Bazin. pe cinstea mea de ofiţer. însă fără să i-l dea. Aşteaptă să plece. Şi-i arătă banul ademenitor. pricep! se dumiri puştiul. Pe cînd vorbea cu puştiul. Te priveşte cum faci. de la şase la nouă dimineaţa. — Mă duc să-l întreb. era copil de cor de biserică. iscodeşte. — Păi de. cel mult cincisprezece ani. băiat de prăvălie. pe care parcă îl mai văzuse cu douăzeci de minute înainte. iar de la noua pînă la miezul nopţii. paracliserul nostru o porneşte la drum. — Aşa chiar că nu afli nimic. — Aha. Intră în vorbă cu el şi. — Şi unde se duce? întrebă d'Artagnan. gata! întreabă. şi pe urmă. — Îţi dau o jumătate de pistol dacă afli. Dacă aflu unde a pornit-o Bazin?! Nu-i mare greutate. — Mie? izbucni copilul. în chip de copil de cor. zise copilul. îmbrăcat în stihar. cu acel zîmbet . Zări în încăpere un ştrengar de vreo doisprezece. habar n-am. cu ochii strălucind de bucurie.

Luă jumătatea de pistol şi-i dădu în schimb bani mărunţi. Într-adevăr. nici nu se scurseră zece minute şi puştiul era înapoi. — Vreau să văd banul. zi. Ştiu totul. Domnul vrea mărunţiş. atunci s-aşţeptăm. ce naiba. jupîne! vorbi puştiul. zorindu-şi calul. — Unde-a plecat? — Banul e tot al meu? — Fireşte! Hai. Nu aşteptară prea mult. — Ei? făcu întrebător d'Artagnan. unde-a plecat? întrebă d'Artagnan. Copilul se grăbi sa pună banii în buzunar. — Gata! îi dădu puştiul de veste. Bazin o porni în trap mărunt. După cinci minute. cu umbrela. — A plecat la Noisy. Şi mi-am zis că măcelarul nu i-ar închiria calul fără să-l întrebe unde . — Hei. — Uite-l. Ei. pe care o folosea şi în chip de cravaşă. Daţi-mi-l niţel. a fost floare la ureche! Am recunoscut calul pe care măcelarul îl închiriază din cînd în cînd domnului Bazin. — Şi-acum spune. încredinţat că nu vor trece zece minute şi el va şti tot ce voieşte să ştie. Abia dădu colţul străzii Juiverie. că puştiul ţîşni ca un copoi pe urmele lui. D'Artagnan se întoarse la masa unde se aşezase. — Cum de-ai aflat? — Ei. să văd dacă nu cumva e fals. Cîrciumarul era la tejghea.şiret pe care nu-l vezi decît la ştrengarii Parisului. Bazin obişnuia totdeauna să poarte umbrela. care-l urmărise rîzînd cu cîtă pricepere ştie să învîrtă o asemenea trebuşoară.

ÎN SPATELE LUI PLANCHET Ajuns acasă. ÎL VEDE COCOŢAT PE CAL. plăti băutura de care nici măcar nu se atinsese şi o porni zorit spre strada Tiquetonne. CĂUTÎNDU-L HĂT-DEPARTE PE ARAMIS. Şi cum aflase ceea ce voia. făcu d'Artagnan. — Spuneţi-mi. răspunse d'Artagnan. încît aproape nu-l mai recunoşteai. nu-l cred în stare pe domnul Bazin să obosească un cal. De altfel se pare că se duce acolo mereu de două-trei ori pe săptămînă. Nu mai am nici o îndoială! — Sînteţi mulţumit de mine? — Da. mînăstirea iezuiţilor. — Şi măcelarul ţi-a spus că domnul Bazin. dar un Planchet atît de schimbat în straiele ponosite rămase de la fugarul bărbat al hanghiţei. d'Artagnan văzu un om aşezat lîngă foc: era Planchet. cu toate că eu. în care însemnă numele băiatului şi adresa cîrciumii. — E vreo mînăstire la Noisy? — Şi încă una grozavă.. unul. întrebă puştiul. D'Artagnan scoase la iveală un caieţel. IX CUM D'ARTAGNAN. de acolo-i doica mea. — Tu ai fost la Noisy? — Cum nu. Magdalena i-l prezentă de faţă cu toţi băieţii de . — Bun. Mai e rost de cîştigat şi alţi bani? — Poate că da. Cum te cheamă? — Friquet. domnule ofiţer. — A plecat la Noisy.se duce..

ceea ce poate să fie un prost început atunci cînd vrei să-ţi pui capul la treabă. ofiţerul răspunse ceva într-o păsărească pricepută numai de el. se apucă să-i laude vinul. lăsînd caii să mai răsufle: hanul era ticsit de nişte mutre cam deocheate. el se apropie nepăsător de hangiţă. cugetînd că tunica lui de locotenent de muşchetari ar putea să dea naştere la bănuieli. În casa învecinată cu hanul. Planchet era căutat de zor şi acum. a pornit-o prea devreme la drum. fiindcă Noisy se afla la trei-patru leghe de Paris. dar cînd dădu cu ochii de un străin. făcu un semn cu mîna şi doi dintre indivizii care beau la o masă ieşiră îndată ca să vorbească cu el. apoi îşi schimbă îmbrăcămintea. pe care nu o purta decît la zile mari: apoi. apoi lua cea mai aprigă şi mai solidă spadă dintre cele trei cîte avea. Fratele Magdalenei intra în slujba lui d'Artagnan. Planul lui d'Artagnan fusese bine chibzuit: nu voia să ajungă la Noisy pe lumină. Planchet spuse cîteva cuvinte într-o flamandă fără cusur. Cît despre d'Artagnan.corvoadă. care aveau aerul că pun la cale cine ştie ce pentru noaptea aceea. care nu era decît o jalnică poşircă de Montreuil. de teamă să nu fie recunoscut. dîndu-şi seama că. Mai întîi prînzi vîrtos. dar se dovedeşte o prevedere straşnică atunci cînd e vorba să-ţi osteneşti trupul. pe drumul spre Meaux. aduse vorba despre Noisy şi află că în sat nu se găseau decît două case mai arătoase: una era a monseniorului arhiepiscop al . Un bărbat înfăşurat într-o pelerină se ivi în uşă. urmat de Planchet. şi învoiala era gata. Avea deci timp berechet înainte. porunci să se pună şaua pe cei doi cai şi. d'Artagnan se opri niţel la un han. La vreo leghe şi jumătate de Paris. ieşi din oraş pe la bariera Vilette. în nerăbdarea lui. către ora două.

doamna de Longueville merita să-ţi fure gîndurile: era una dintre cele mai de seamă doamne ale regatului. găzduia pe aceşti cuvioşi părinţi. apoi se vorbise de o prietenie cam prea afectuoasă pe care ar fi avut-o pentru prinţul de Condé. trecuse mai întîi drept amanta lui Coligny. ţinînd să ajungă în sat doar la căderea nopţii. cum spune La Fontaine. şi Planchet la fel. d'Artagnan o porni mai departe. vorba asta era numele doamnei de Longueville. era una dintre cele mai frumoase femei de la curte. Or. fratele ei. decît ce face iepurele în vizuina lui: să te gîndeşti. ucis din pricina ei de către ducele de Guise. în sfîrşit. doamna ducesă de Longueville: cealaltă era o mînastire de iezuiţi şi. fiecare îşi avea gîndurile lui. în pasul calului. atunci cînd mergi în pasul calului. Pe la ceasurile patru. fiul cel mai mare al bătrînului duce de La Rochefoucauld din care era pe cale să facă un duşman ducelui de Condé. D'Artagnan se gîndea la toate aceste lucruri. O anume vorbă a hangiţei îndrumase gîndurile lui d'Artagnan pe un făgaş anume. Căsătorită cu bătrînul duce de Longueville. d'Artagnan se gîndea. şi în ea locuia în clipa de faţă nepoata acestuia. Se gîndea că pe cînd era la Luvru o văzuse adesea pe . într-o zi de iarnă. fratele ei.Parisului. Acum nu mai avea nici o îndoială. tot după cum se spunea. deci. ducesa de Longueville avea în clipa de faţă o legătură politică cu prinţul de Marciliac. pe care nu-l iubea. se mai spunea că o ură adîncă şi adevărată urmase acestei prietenii şi. într-un duel în Piaţa Regală. precum vom vedea. sub un cer monorît ce veghează o privelişte monotonă. Într-adevăr. n-ai altceva mai bun de făcut. Numai că. ca de obicei. şi care ar fi scandalizat spiritele timorate de la curte.

Şi pe urmă? — Unul dintre ei spunea. Dar tu la ce te gîndeşti? — Mă gîndesc. Planchet. se bucurase cîndva de iubirea doamnei de Chevreuse. domnule. rămîn la jumătatea drumului cu nădejdile lor. — Aha! exclamă d'Artagnan. cu toată isteţimea. că va gîndiţi la acelaşi lucru la care mă gîndesc şi eu. Planchet. Se gîndea la Aramis. hai să vedem ce-ţi spune instinctul într-o asemenea împrejurare? — Instinctul îmi spune. fie din pricina intîmplării. în vreme ce alţii. — Tot prevăzător ai rămas. „E sigur la Noisy. care. ascuns în cel mai întunecos ungher al grajdului. domnule. domnule. fie din pricina unei soarţe vitrege. ne din pricina firii cu care i-a înzestrat natura. domnule. cînd Planchet se apropie şi-i spuse: — Pun prinsoare. urmat de alţi doi. cînd văd că intră în grajd un om înfăşurat într-o pelerina. că oamenii ăia sau adunat cu gînduri rele la han şi tocmai cugetam la cele ce-mi spunea. ori vine . Se văzu nevoit să-şi mărturisească deschis că.frumoasa doamnă de Longueville trecînd veselă şi strălucitoare prin faţa lui. — Mă îndoiesc. era şi va rămîne pesemne printre aceştia din urmă. fără să însemne mai mult decît el. — Ei bine. zîmbi d'Artagnan. — Instinctul. la mutrele alea deocheate care şedeau adineauri la băutură la han. cu toată îndemînarea lui. unii la mărire. cea care fusese ieri la curte ceea ce doamna de Longueville era astăzi. Şi se întreba pentru ce există pe lume oameni care ajung la tot ce năzuiesc. căci povestirea lui Planchet se potrivea cu lucrurile pe care le băgase şi el de seamă. unii la dragoste.

" Şi au ieşit din grajd." „Băgaţi de seamă." „Da." „De altfel. voi fi şi eu acolo şi vă voi îndruma. dragul meu Planchet! oftă d'Artagnan." „Vă luaţi răspunderea că justiţia. ce ziceţi de asta? — Vai.. Cît despre noi. şi-aici s-ar putea să fie vorba de mine. ia gîndiţi-vă ce-au spus: „I-am recunoscut servitorul. — Ei." — Prinţe? îl întrerupse d'Artagnan.. „Ce facem cu el?" a repetat prinţul. Din . urmaţi-i şi voi pilda. — Sînteţi sigur că nu unelteau împotriva noastră? — Împotriva noastră?! Şi pentru ce? — Păi de. Ei. şi ce ne priveşte asta pe noi? făcu d'Artagnan. şi aici mi se pare că nu mai încape nici o îndoială. bănuiesc că va fi travestit în haine de cavaler. fiindcă i-am recunoscut servitorul". — Întocmai aşa: prinţe.astă-seară. o să ne dăm toată osteneala. numai căutaţi să-l prindeţi viu. şi-aici s-ar putea sa fie vorba de dumneavoastră." „Atunci. Nu-i omul care să se dea prins cu una cu două. — Şi-apoi? — Şi-apoi prinţul a spus: „Băgaţi de seamă. ori vine astă-seară". a zis altul. monseniore. fiţi pe pace. Asemenea isprăvi se petrec mai în fiecare zi. da. „Da. fiindcă nu purtaţi uniforma de ofiţer de muşchetari. prinţe. Dar ascultaţi mai departe: „Şi dacă-i acolo. „Eşti sigur?" a întrebat bătrînul în pelerină. „Da. a spus prinţul. a zis unul. Aveţi frînghie săl legaţi şi un căluş să i-l puneţi în gură?" „Avem de toate. „Atunci e bine. ci straie de cavaler." „Iau asupra mea toată răspunderea". — Şi-apoi? — „E sigur la Noisy. ştie sa mînuiască spada. atunci să ne hotărîm: ce facem cu el?" a spus celălalt băutor. bănuiesc că va fi travestit în haine de cavaler".

domnule. Ah. — Cu neputinţă. începu el. uitaţi-vă în partea asta. vorba ta. Şi se opri în loc ca să scruteze întunericul Şi să asculte. Şi Planchet îşi luă locul în urma lui d'Artagnan. ia ascultă! Şi într-adevăr. Şi porniră mai departe. parca zăresc şi eu ceva. cu acea sublima încredere pe care o avusese întotdeauna în stăpînul său şi pe care cei cincisprezece ani de despărţire nu o ştirbiseră cîtuşi de puţin. . ăia de la han nu unelteau împotriva noastră. străbătînd văzduhul şi înserarea. pe la opt şi jumătate ori nouă seara. Aşa cum e obiceiul la ţară. După vreo jumătate de ceas. aşa că sa ne vedem de drum. toată lumea dormea şi nu vedeai o geană de lumină în tot satul. Deodată. s-aude cel puţin cum nechează. ajunseră în dreptul celor dintîi case din Noisy.. Pămîntul e muiat de ploi... spuse d'Artagnan. Totuşi. — Domnule. — Atunci e bine. — Sînt oamenii noştri care-au pornit la treabă. Planchet se apropie iarăşi de d'Artagnan. parcă aud şi tropot de cai. Să nu mai vorbim de asta. Merseră aşa aproape o leghe. — Domnul e sigur? — Iau totul asupra mea. — Ce e? — Ia uitaţi-vă. un nechezat de cal ajunse la urechea lui d'Artagnan. nu vi se pare că se strecoară nişte umbre prin noapte? Ascultaţi. — Dacă nu s-aude tropot de cai.nefericire s-au dus vremurile cînd prinţii voiau să mă omoare. Dar asta nu ne priveşte pe noi. frumoase vremuri! N-ai grijă. rosti el.

cît strîng eu chinga calului.D'Artagnan şi Planchet îşi urmară calea. pe fundalul cenuşiu-întunecat al cerului se desprindea din noapte dantela şi mai întunecată a acoperişurilor: în răstimpuri. — Domnule. cîţiva tei uriaşi îşi întindeau braţele golaşe. . — Ei. cuprinse între două uliţe. în partea dinspre cîmp. zise d'Artagnan. Planchet era înapoi. şi întoarce-te de-mi spune dacă e vreo fereastră luminată la iezuiţi. După cinci minute. O ştiu eu. se vede o singură fereastră luminată. — Trebuie să fie castelul arhiepiscopului. murind de foame şi de sete. D'Artagnan cercetă cu luare-aminte clădirea. cîte o mîţă speriată ţîşnea din mijlocul drumului ca să se ascundă într-un morman de vreascuri. Aproape în inima tîrgului. unde-i vedeai ochii înspămîntaţi scînteind ca doi cărbuni aprinşi. aş bate aici la castel şi sînt sigur c-aş găsi un culcuş pe cinste. Mînăstirea unde o fi? — Mînăstirea e-n capătul satului. cîte un cîine se trezea lătrînd prin ogrăzi. răspunse Planchet. aş bate dincolo la mînăstire. glăsui el. dominînd împrejurimea. Erau singurele fiinţe care păreau că trăiesc în sat. Între castel şi mînăstire. se ridicau nişte ziduri sumbre. şi sînt sigur că m-aş ospăta straşnic. Planchet. precum spusese. Dacă aş fi de-al Frondei. se prea poate să dormim afară. zise el către Planchet. — Hm! mormăi d'Artagnan. unde şade frumoasa doamnă de Longueville. Planchet se depărtă în noapte. în vreme ce d'Artagnan sări la pămînt să strîngă chinga. tu dă o fugă pînă acolo. dacă aş fi călugăr. În dreapta şi în stînga drumului. în faţa lor.

îl spintec. Singura fereastră luminată s-a întunecat. cu spadele în mînă. şi spada mea e lungă. Să fi avut tu dreptate? Ăştia cu noi aveau ce aveau? — Uite-l. — Staţi! Staţi. — Oho. nu vreţi să bat în poartă? — Ssst! îl opri d'Artagnan. — N-auziţi nimic. asta nu-i vocea lui. strigă cel căruia i se spusese monseniore. — Hei. trufaş. — Drace! exclamă d'Artagnan. primul care se-ncumetă să se apropie de spada mea. vă previn. — Să nu vă scape! răsună o voce mîndră. domnilor! întrebă el cu accentu-i gascon. mintoşilor. adăugă Planchet. Pînă atunci. ce doriţi?? — Afli tu îndată! urlară în cor călăreţii.— Da. domnule? — Ba da. trăgînd spada şi adăpostindu-se după cal. numărînd fiecare vreo zece oameni. Cel de care ascultau călăreţii veni mai aproape. — Dar dumneata? i-o întoarse d'Artagnan. — Ce faci aici? întrebă el. Staţi. două cete de călăreţi. pe el! strigară călăreţii şi se aruncară asupra lui d'Artagnan. Nu cumva umblă turbarea prin Noisy? Băgaţi de seamă. domnilor! bombăni d'Artagnan. Ce poftiţi. monseniore! D'Artagnan socoti că este momentul să se amestece şi el în vorbă. — Nici o grijă. se năpustiră din cele două uliţe care mărgineau casa şi-i înconjurară închizînd orice trecere. în vreme ce Planchet făcea la fel. . ca vestitul măgar al lui Buridan. ce să fie? Un vuiet ca de uragan se apropia din ce în ce: în aceeaşi clipă. după obiceiul celor învăţaţi să poruncească.

în împărăţia enigmelor continuă d'Artagnan. răspunde! porunci aceeaşi voce semeaţă. am intrat. — Îl cunosc. — Pe cel pe care-l căutăm noi. urmă gasconul. Îl aşteptai aici. Dar eu. destul! Numele dumitale? — Îţi spun numele meu ca să ştii unde să mă găseşti. care începea să-şi piardă răbdarea. Atunci pleacă de-aici şi lasă- . sub ferestrele astea? Ai venit la Noisy ca să-l aperi? — N-aştept pe nimeni.— Vorbeşte cuviincios. fără să ştiu. — Se pare că venind la Noisy. Îl cunoşti pe domnul d'Artagnan? — Locotenent al muşchetarilor regelui? întrebă vocea. monseniore sau prinţe. — Haide. — Bine! replică vocea. atunci trebuie să fi auzit că are un braţ puternic şi o spadă neîntrecută? — Dumneata eşti domnul d'Artagnan? — Eu însumi — Atunci ai venit aici ca să-l aperi? — Să-l apăr?. rosti d'Artagnan. că mănînci o scărmăneală de-o să ţii minte. — Chiar el. — Nu vrei să-ţi spui numele fiindcă eşti cel care a pus la cale această cursă. vreau să fiu respectat după rangul meu. care călătoream liniştit cu slujitorul meu. n-am de ce să mi-l ascund.. care nu voia să pară înfricoşat. zise gasconul nostru. domnule. — Destul. — Ei bine. Chiar dacă nu-mi spun numele... fireşte. Şi nu vreau să apăr pe nimeni altul decît pe mine. pufni d'Artagnan. dar vă previn că mă voi apăra cu străşnicie. cum îţi place mai mult să ţi se spună.. Pe cine?.

bine! făcu vocea.. jupîn d'Artagnan. spuse cel care poruncea. batjocoritor. Am dat greş astă-seară. se vede cît de colo că vorbeşte ca un gascon. dar niciodată în condiţiile astea. lasă. Asta nu-i uşor. — Păi atunci cu cine? întrebă Planchet. Fie ce-o fi. habar n-am şi prea puţin îmi pasă. La drum. — Ai văzut. cu glas tare. căci şi eu. prinţ sau rege. nătărăule. te tog. — Să plec?! murmură d'Artagnan. căruia această poruncă îi cam încurca socotelile. îndreptîndu-se spre Paris. domnule! izbucni d'Artagnan. auzi? — Lasă. să ştii că ţi-o bag pe gît. aşa că vîrîră spada în teacă. pieri în noapte.ne în pace. Nu cu noi avea treabă. dar tropotul cailor se depărta mereu. afară numai dacă dumneata binevoieşti să mă pofteşti la un praznic şi să-mi oferi un culcuş undeva prin apropiere. domnilor! Şi ceata călăreţilor. să ne retragem. adăugă el. — Pe legea mea. . zise liniştit d'Artagnan către Planchet. marchiz. Tot ce vreau e să intru în mînăstirea iezuiţilor.. orice-ai fi. — Neisprăvitule! — Ei. cuvîntă gasconul. murmurînd şi bombănind. nu-i chip să te înşeli. Hai. Măsoară-ţi cuvintele. doar n-au să ne mănînce! Şi d'Artagnan se aruncă în şa. Asta nu-i omul nostru. Fiindcă atunci cînd o să nentîlnim. s-ar putea să fii singur şi să fie ziuă afară. O să ne mai întîlnim noi. şi calul sîntem frînţi de oboseală. — Da. D'Artagnan şi Planchet mai vegheară cîtva timp. gata să se apere. fiincă dacă mai spui o singură vorbă ca asta. — Bine. sus pe cai! Să mergem să batem în poartă la călugări.

Am pe unul pe cal! D'Artagnan se întoarse şi văzu într-adevăr doua mogîldeţe pe calul lui Planchet. care se smuci în lături. — Iartă-mă. Haide. zise d'Artagnan. porneşte-o în galop şi. Mi se . Aşa se intră la tine? — La naiba. Dacă vrei să urci. pe cal. — Dragul meu. după nouă seara. — Nu. Planchet o apucă la stînga. în marginea satului. apuc-o la stînga. Planchet. gata să se năpustească asupra nepoftitului. n-ai încotro! mormăi Aramis. zise acesta. trăgînd spada.Planchet abia apucă să-i urmeze pilda. Aramis sări de pe cal şi bătu de trei ori din palme. dragă prietene. şi se opri sub fereastra luminată de la mînăstire. cu Aramis la spate. Nici pomeneală de dracu. dragul meu d'Artagnan. porni. aşa cum îi poruncise Aramis. domnule! striga Planchet. zise Aramis. sînt eu. — Hei. — Pesemne că dracu se ţine scai de noi! izbucni el. Planchet. voi fi încîntat să te am oaspete. consemnul mînăstiri e dintre cele mai severe. Fereastra se deschise îndată şi o scară de frînghie lunecă în jos. X ABATELE D'HERBLAY La capătul satului. — Păi cum?! se minună d'Artagnan. urmat de d'Artagnan care începea să creadă că trăieşte frînturi dintr-un vis fantastic şi fără şir. Aramis. cînd ceva greu căzu pe neaşteptate dindărătul lui.

Povestea cu scara merge pentru domnul Aramis. merge şi pentru dumneavoastră şi. — Du-i sub şopronul de colo.pare c-ai pomenit de naiba. îl povăţui Aramis. Şi Aramis. — Crezi? rîse Aramis. Dar nu urci? — Ia-o tu înainte. închise fereastra. Se prea poate. — Şi pentru mine? se tîngui Planchet. dar caii ăştia doi nu pot să se caţăre pe ea. . dar mult mai încet: se vedea cît de colo că era mai puţin obişnuit cu asta decît prietenul său. m-aş fi îngrijit să am la îndemînă scara grădinarului. — Domnule. Găseşti acolo şi fîn şi ovăz pentru ei. Fii pe pace. te urmez. d'Artagnan cercetă odaia. baţi de trei ori din palme şi-ţi dăm noi şi ţie ceva de-ale gurii. sire". trăgînd scara sus. dragul meu. Aramis se căţără sprinten pe scară şi. În acest timp. ajunse la fereastră. sub fereastră. — Cum zicea răposatul cardinal răposatului rege: „Ca să vă arăt drumul. D'Artagnan se căţără în urma lui. Nici nu-ţi închipui. cîte deprinderi rele capeţi în afurisitele astea de mînăstiri şi ce urît se poartă toţi oamenii bisericii. du-te. la nevoie. Dacă aş fi ştiut că voi avea cinstea să mă vizitezi. observîndu-i stîngăcia. eu mă mulţumesc şi cu scara asta de frînghie. la naiba! Nu moare nimeni de foame aici. după o clipă. prietene. arătîndu-i o hardughie ce se ridica în plin cîmp. cu care sînt silit să trăiesc. Hai. murmură Aramis. Cît despre mine. — Iartă-mă. o să meargă şi pentru mine. — Tu te întorci aici. zise Planchet cînd văzu că d'Artagnan e gata să ajungă sus.

îmbiind ochiul şi mîna cu spade de tot felul. iar patul părea mai curînd culcuşul unei femeiuşti. deoarece nu te aşteptam. rezemîndu-şi braţele. decît al unui om care s-a legat să dobîndească Împărăţia cerurilor prin post şi renunţare la cele pămînteşti. În colţuri stăteau îngrămădite arme. Oh. iar patru tablouri mari înfăţişau pe cardinalul de Lorraine. în care acesta se tolăni. Şi Aramis împinse spre d'Artagnan un fotoliu încăpător. — Văd că-mi priveşti bîrlogul. nu? întrebă Aramis. spuse Aramis. pricepînd că nu m-am întors singur. urmă Aramis. nimic nu arata că te afli în locuinţa unui abate: tapetul era de damasc. dragul meu. — Numai că jupîn Bazin. îţi mărturisesc că abia aştept să îmbuc ceva: drumul mi-a făcut o foame de lup. Ce-i drept. — Aha! exclamă d'Artagnan. Dar după ce te uiţi? — Mă uit să văd cine ţi-a aruncat scara. dragul meu prieten! se căină Aramis. iartă-mă. să schimbăm şi noi o vorbă. dacă vrei. Stai jos. — Da. încuviinţă d'Artagnan. ăsta-i Bazin. — Nu. cardinalul de Lavalette şi episcopul de Bordeaux în ţinută de campanie. stau ca un călugăr. Nu văd pe nimeni şi totuşi scara n-a picat din cer. unul. — Mai întîi aş zice să mîncăm. dragul meu. covoarele de Alençon. e bine dresat şi. . s-a retras discret. — Ah. cardinalul de Richelieu.Niciodată nu avusese prilejul să vadă încăpere mai războinică şi mai elegantă în acelaşi timp. cu garnitura lui de dantelă şi cuvertură scumpă aşternută pe el. La mine nu găseşti cine ştie ce bucate. cu mare plăcere. Ce vrei. Eu.

Bazin.— Asta înseamnă că mă ameninţi cu omletele şi cu iarba de Crèvecoeur? Parcă aşa porecleai tu spanacul odinioară. d'Artagnan moare de foame şi eu la fel. rosti d'Artagnan. — Domnule. — Bine. Bazin. pînă şi-n biserică. prietene. de unde dracu ai picat pe cai. dar cînd dădu cu ochii de d'Artagnan scăpă o exclamaţie care răsună ca un strigăt de disperare. răspunse Bazin. cel puţin mă întorceam din rai. — Dragul meu Bazin. mutîndu-şi privirea la stăpînul casei şi sfîrşind prin a-i cerceta hainele. vino încoace! Uşa se deschise şi Bazin se ivi în prag. dacă o faci cu un gînd bun. îndărătul lui Planchet? — Ei. clătinînd din cap. după toate celelalte lucruri din jur. minţi de-ngheaţă apele. nu? — Vai! zise Aramis. mai cu seamă. aşa că adu-ne de mîncare ce ai tu mai de soi şi. Bazin. — Acum. — Dragul meu. am învăţat de la cucernicii părinţi iezuiţi că-ţi este îngăduit să minţi. reluă . spune-mi. Nu prea ai aerul că vii de-acolo şi nici c-ai s-ajungi vreodată în împărăţia lui. — Atunci. vorbi Aramis cu o înfumurare pe care d'Artagnan nu o mai văzuse la el de pe vremea cînd era muşchetar. dragul meu Aramis. strigă încetişor Aramis. iată că s-au dumirit şi învăţaţii. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al lui Bazin să nădăjduim că vom găsi lucruri ceva mai acătării în cămară la cucernicii părinţi iezuiţi. vezi bine! — Din cer! repetă d'Artagnan. sînt bucuros să văd că. Dacă nu veneam din cer. începu d'Artagnan. Bazin se înclină în semn de supunere oftă din adîncul rărunchilor şi ieşi pe uşă. Din cer. bine. că am rămas singuri. la naiba! exclamă Aramis. ceea ce e aproape totuna. vin bun.

nu era să-ţi dăruieşti inima celei mai înverşunate duşmance a ei. împreună cu camerista ei. nu cobori pe treptele de marmură ale unui peristii. după cum am auzit. rosti Aramis cu un aer nepăsător. e ceva în tot ceea ce mi-ai spus: numai nu cumva să crezi că aş fi îndrăgostit de doamna de Longueville. ci pe fereastră. am iubit-o mult odinioară pe această sărmană ducesă şi trebuie să recunosc că ne-a fost de mare ajutor. Era un potrivnic atît de cumplit acest blestemat de cardinal! continuă Aramis. Aramis izbucni în rîs. — Drace. aproape. ci printre crengile unui tei. Mda. cînd el era colea. Pînă azi nu se ştia mai nimic ce şi cum e cu raiul: unii ziceau că se află pe muntele Ararat. Da. cu Montmorency şi cu Cinq-Mars. Raiul se află Ia Noisy-le-Sec. pe locul unde-i castelul arhiepiscopului de Paris.d'Artagnan. adevărat. nu sar fi dat în lături să-i taie capul. dar ea s-a salvat travestită în haine bărbăteşti. între Tigru şi Eufrat: se pare însă că toţi îl căutau hătdeparte. Nu se iese pe poartă. — Ai rămas acelaşi tovarăş voios. După ce ai fost îndrăgostit atît de amar de vreme de doamna de Chevreuse. iar îngerul cu spada de foc care-l păzeşte îmi pare că şi-a schimbat numele ceresc de Gabriel în acela mai pămîntesc al prinţului de Marcillac. alţii. şi. cu un nu ştiu ce preot căruia i-a cerut adăpost şi care. dragul meu. biata Kety. dar. — Da. ba. ce vrei! el a silit-o să plece din Franţa. o să mă feresc cu grijă de asta! protestă d'Artagnan. A poruncit să fie arestată şi dusă la castelul din Loches. şi spiritul gascon nu te-a părăsit de fel. aruncîndu-şi privirea spre portretul fostului ministru. aşa cum a făcut cu Chalais. avînd . pe legea mea. a trăit şi o ciudată aventură în nu ştiu ce sat.

Printre halebarde. atîta . căutam să fac de gardă cît mai rar. murmură Aramis. — Bravo! izbucni d'Artagnan. azi cînd sînt abate. Ea pare. dragul meu. această scumpă Marie. şi văd că liturghia nu ţi-a stricat vocea. caut să slujesc cît mai rar cu putinţă. s-a arătat gata să o împartă cu ea. Cînţi tot atît de frumos şi azi. — Dragul meu. Asta din pricină că purta neînchipuit de firesc haina bărbătească. Dar să ne întoarcem la sărmana ducesă. poate. Ne-ntreci pe toţi. Cîntă-l.doar o singura odaie şi luînd-o drept un cavaler. cochetării.. ori ducesa de Longueville? — Dragul meu. Şi Aramis începu ca un mîndru cavaler: Laboissère. să-mi spui îndată. dragul meu Aramis.. — Care? Ducesa de Chevreuse. ţi-am spus că n-a fost nimic între mine şi ducesa de Longueville. În regimentul încercatei garde. să-mi spui îndată. mărturisesc... pe vremea cînd eram muşchetar. Îl ştii? — Nu. Mă prinde bine straiul bărbătesc? — Goneşti pe cal ca o săgeată. N-am cunoscut decît o singură femeie care să poarte haina bărbătească la fel ca ea: de aceea i s-a făcut şi un cîntec: Laboissère. Cadet din cap pînă-n picioare. înţelegi.

aceeaşi talie elegantă. i-am dat cele mai înţelepte sfaturi. şi chiar s-a întors. surîse d'Artagnan. De vreme ce ne-am regăsit. încuviinţă Aramis. n-am mai văzuto. — Nu ca tine. şi era încă foarte frumoasă. îmbătrînesc: în curînd împlinesc treizeci şi şase de ani. Apoi. aceleaşi mîini de femeie. după moartea regelui? — Da. S-a schimbat mult. mi s-a urît să-i tot spun că Mazarin e amantul reginei. Ai văzut-o cumva cînd s-a întors de la Bruxelles. aşteptînd o schimbare. de care ea nu s-a folosit nici un pic.. Deci m-am întîlnit de vreo cîteva ori cu ea. vorbeam de ducesa de Chevreuse. e adevărat. Pe vremuri eram mai mic . încuviinţă Aramis. s-a aruncat în urzeala ducelui de Beaufort. — Da. interveni Aramis. care au devenit nişte minunate mîini de prelat. — Da. — Cum adică? se miră Aramis. — Da. Ştii dragul meu. Nu. să ne învoim asupra unui lucru: asupra vîrstei pe care o vom avea de acum înainte. — De astă dată poate că-ţi urmează sfaturile. iar secătura a poruncit arestarea ducelui de Beaufort şi a exilat-o pe doamna de Chevreuse. n-a vrut să mă creadă. Acum o să facă iar vreo prostie. — Ascultă. mă îngrijesc mult. fireşte. zicînd că o cunoaşte pe Anna de Austria şi că o ştie prea mîndră ca să iubească o asemenea secătură. — Aşa e. — De astă dată. urmă d'Artagnan. care eşti mereu acelaşi: acelaşi păr negru şi frumos. dragul meu Aramis. ştiu..tot. dragul meu. — Ştii că a obţinut permisiunea să se întoarcă în ţară? spuse d'Artagnan.

dragul meu. — Ei! se răsti Aramis. îşi făcu semnul crucii cu butelca pe care o ţinea în mînă. azi am patruzeci de ani bătuţi pe muchie. — În sfîrşit! se îmbună Aramis. Dar te previn că dacă tot lustruind boclucurile de prin capele. Bazin.. aş avea patruzeci şi trei de ani! Pe toţi dracii. — Asta fiindcă te crezi mereu cu anteriul de paracliser pe tine. Aşadar. să nu cumva s-o spui la palatul Rambouillet. Iar d'Artagnan. după socotelile tale. domnule. care se deosebea ca şi cerul de pămînt de vorba şi purtarea muşchetarului Aramis. Mi-a trebuit timp pînă s-aduc sus tot ce. haide o dată. ridică spre tavan amîndouă mîinile în care ţinea cîte o butelcă. încît d'Artagnan rămase de-a dreptul buimăcit. dacă nu mă înşel. revoltat la culme. mai uimit ca oricînd de vorba şi de purtarea abatelui d'Herblay. spuse Bazin. murim de foame şi de sete! Bazin. grăbeşte-te.. Eu nici nu calc pe acolo. aici. căci tu ai fost întotdeauna neîntrecut într-ale cifrelor.cu doi sau trei ani decît tine şi. asta mi-ar aduce numai neajunsuri. fac un foc zdravăn cu toate icoanele tale şi te pun în frigare. i-o reteză Aramis. şi fiindcă stai mereu cu nasul în cartea de rugăciuni. îl asigură d'Artagnan. Atunci eu sînt cel care mă înşel. . rămase cu ochii holbaţi la prietenul său. eşti gata? — Da. ai să uiţi să-mi lustruieşti spada. ticălosule! noi. — Zău?! făcu Aramis. Ce-o moşmondi atîta dobitocul de Bazin? Bazin. Haide. dragul meu. Bazin aşternu într-o clipită o faţă de damasc şi rîndui pe masă atîtea tacîmuri aurite. — Fii liniştit. care tocmai intra pe uşă. îndată. atîtea bucate aromitoare şi îmbietoare.

îl ştii? Vechiul prieten al cardinalului. dacă mă voi înhăita iarăşi cu un ofiţer de muşchetari ca tine. lui Planchet. dragul meu. — Ei! făcu Aramis. acest mîncăcios căruia i s-a dus vestea şi care spunea în chip de rugăciune . după ce dăduse fîn şi ovăz la cai. lasă făţărnicia! Ştii doar că n-o pot suferi. Într-adevăr. spuse Aramis. din pricină că nu mă prea laud cu sănătatea. cu mîinile împreunate şi cu un aer spăşit. şi-apoi. — Şi-acum să mîncăm. Ai face mult mai bine dacă ai deschide fereastra şi ai trimite jos o pîine. — De la cine? — De la jupîn Bazin. iar Aramis se apucă să taie şuncă. Bazin. domnule! se tîngui Bazin. Planchet se întorsese sub fereastră şi repetase de două sau de trei ori semnalul stabilit. — Mda. atîrnă de capătul unei funii pîinea. care nici nu cerea mai mult şi care se întoarse degrabă sub şopron. ştiam că mă căutai.— Aşteptai pe cineva? întrebă ofiţerul. puiul şi sticla de vin şi le lăsă jos. — La naiba! mormăi d'Artagnan. — Haide. să spintece pui şi prepeliţe cu îndemînarea unui mîncău fără de pereche. Văd că te hrăneşti. nu glumă. ascultător. l-am luat ca bucătar pe fostul bucătar al lui Lafollone. Am cîte ceva pentru orice împrejurare: şi-apoi. Cei doi prieteni se aşezară la masă. binişor! Pentru zilele de post am dezlegarea Romei. care te-a luat drept dracul pe pămînt. — Vai. mulţumită domnului vicar. care a ostenit de un ceas de cînd tot bate din palme. şi care a dat fuga încoace să mă prevină de primejdia ce-mi pîndeşte sufletul. un pui şi o sticlă cu vin prietenului tău Planchet.

în schimb. fără să mai pun la socoteală un mic beneficiu de o mie de scuzi. — Şi din ce scoţi tu aceste douăsprezece mii de livre? întrebă d'Artagnan. Cînd sînt în amvon şi mi se întîmplă să mă privească o femeie frumoasă. vorbesc despre încîmările . Dumnezeule. — Nu cumva ai devenit bogat? — Oh. rîse d'Artagnan. ştii! Cei puţin aşa sar părea. — Ce vrei! urmă Aramis. predici? — O. pe care îl datorez bunăvoinţei prinţului. nu poţi fugi de ea. dragul meu. Pe urmă o iau razna în loc să vorbesc de chinurile iadului. — Cum nu. scriu predici. cîte un sonet galant sau cîte o epigramă nevinovată. — Ca să le rosteşti din amvon? — Nu. — Iartă-mă. dragul meu. nu! Am un venit de douăsprezece mii de livre pe an. o privesc şi eu. dacă zîmbeşte. numai că natura a fost mai tare. care ţin să fie mari oratori! — Zău? Şi pe tine gloria asta nu te-a ispitit? — Ba da. ajută-mă să mistui ca lumea ceam mîncat cu atîta poftă". cu un aer resemnat. dragul meu. vreau să te întreb ceva. şi nişte predici minunate. — Cui anume? — Celor din tagma mea. zîmbesc şi eu. zise d'Artagnan.după masă: „Doamne. ştii bine doar că între noi nu poate fi vorba de indiscreţie. ca să le vînd. — Ceea ce nu l-a împiedicat să moară din pricina unei indigestii. — Cum. Din poemele tale? — Nu. întreabă-mă. Asta-i soarta. m-am lăsat de poezie şi doar din cînd în cînd mai aştern pe hîrtie cîte un cîntec de pahar.

dar că e cu desăvîrşire împotriva tonului cu care era rostită. Ajunge să răpui trupul. apoi du-te în odaie la tine. Şi uite. În orice caz. Bazin făcu un semn disperat. atunci . — Bazin. doar ţi-am interzis o dată pentru totdeauna orice semn de aprobare sau dezaprobare. — Ne-am dat întîlnire a doua zi seara. Ce-i drept. Aramis părea că e în aşteptarea unui tihnit răgaz de mistuire a bucatelor. cei doi prieteni stătură o vreme tăcuţi unul în faţa celuilalt. — N-a fost oare obrăznicătura împotriva căruia ţiam slujit de martor? spuse d'Artagnan. Ai văzut cum l-am învăţat minte. Mulţimea credincioşilor a ieşit afară ca să adune pietre. Rămaşi singuri. crezînd că are de-a face cu un abate ca oricare altul. iar eu mi-am întrerupt predica şi i-am spus că e un prost. — Întocmai. în biserica Saint-Louis au Marais. De altfel. — L-ai omorît? — Habar n-am. nu trebuie să răpui şi sufletul. ştii şi tu ceva despre cel cu pricina. iar Bazin se retrase. d'Artagnan? D'Artagnan încuviinţă din cap. La naiba. — Şi ce-a ieşit din vizita asta? întrebă d'Artagnan. Şi fiecare... i-am dat iertarea în articulo mortis. dă-ţi seama că te văd prin oglindă.raiului. am păţit asta într-o zi. în Piaţa Regală. dar în răstimp i-am întors pe toţi cum m-am priceput mai bine. care voia să spună că împărtăşeşte poate această morală. încît au azvîrlit în el cu pietre. D'Artagnan chibzuia cum să înceapă. după ce puse sticla pe masă. Fă-mi plăcerea şi adu-ne vinul de Spania. a doua zi a venit la mine. prăpădindu-se de rîs. Un cavaler mi-a rîs în nas. Nu-i aşa. prietene. prietenul meu d'Artagnan are să-mi spună ceva între patru ochi.

— Adevărat. dragul meu. dragul meu d'Artagnan. Spune-mi. aici? — Da. Aramis rupse cel dintîi tăcerea. — Cum. Într-o mînăstire de iezuiţi găseşti orice pofteşti.cînd nu era privit. d'Artagnan. nu visez decît la bătălii. cînd eşti abate. dacă . dacă te-ar fi atacat singur. că pe vremea cînd erai muşchetar năzuiai fără încetare să devii abate. De cînd sînt abate. Nu fac decît asta toată ziua. Ba i-aş fi ţinut piept chiar şi-n fruntea celor douăzeci de oameni ai lui. tu ştii. alcătuită din contraste. ba poate şi mai bine. şi nu cu o ceată de douăzeci de inşi. e o dihanie ciudată. încuviinţă Aramis. — Păi atunci l-ai fi omorît pe domnul de Marcillac. rîzînd. — Desigur. — Cu cine? — Cu un excelent maestru de arme pe care-l avem aici. XI CEI DOI ŞIREŢI — La ce te gîndeşti. — Asta se vede după casă: ai aici spade de toate felurile şi pentru gusturile cele mai anevoie de mulţumit. începu el. tare mai tragi a muşchetar. conveni Aramis. se uita cu coada ochiului la celălalt. şi azi. Omul. mînuieşti spada cu aceeaşi iscusinţă? — Aşa cum o mînuiai tu odinioară. aici în mînăstire. dragul meu. şi ce te face să zîmbeşti? — Mă gîndesc.

nu cred să găseşti o sută de pistoli. Aştept să mi-o spui singur. prietene. te căutam să-ţi ofer un prilej fără de pereche ca să-l răpui pe domnul de Marcillac oricînd pofteşti. spuse Aramis. Dacă scotoceşti prin toate buzunarele şi cuferele mele.puteam trage spada fără să fiu recunoscut. şopti d'Artagnan. — La naiba. o sută de pistoli! mormăi d'Artagnan. puternic şi liber să faci orice pofteşti. dar oricît de iute ar fi lunecat. cu aceeaşi repeziciune ca şi umbra ce-i lunecase peste frunte. dragul meu. — Vorbeşte. nu te întreb. nu mă întrebi pentru ce te caut? — Nu. Şi urmă cu glas tare: Ei dragul meu Aramis. Şi-l întrebă: Eşti ambiţios? — Ca Encelade. Straşnică treabă! — Şi te rog să nu scapi prilejul ăsta. m-aş socoti bogat cum era Cresus. O umbră de nor lunecă peste fruntea lui Aramis. Ia zi. cu cei o mie de scuzi pe care îi ai de pe urma mînăstirii şi cu cele douăsprezece mii de livre încropite din vînzarea predicilor. abia auzit. la fel de iute ca şi aceea ce pluteşte în august pe deasupra lanurilor. lui d'Artagnan nu-i scăpă. — Măi să fie! exclamă Aramis. eu îţi aduc totul ca să fii bogat. — Dumnezeu să mă ierte. încă o întrebare. — Ei bine. — Ei bine. . cu aeru-i şiret. aşa prinţ cum e. — Eu?! Sînt sărac ca Iov. zise Aramis. Faci politică? Un fulger trecu prin ochii lui Aramis. Şi după el asta se cheamă să fii sărac ca Iov! Păi dacă eu aş avea întotdeauna atîta bănet. Cred că Aramis a devenit mai gascon decît mine. eşti bogat? Răspunde-mi deschis. — Mai întîi.

Dar celor mari poate le pare rău c-au fost nerecunoscători. Fericite vremuri. — Atunci. răspunse Aramis. dragul meu Aramis. veselindu-ne. rîse gasconul. spuse Aramis. golind paharele ori bătîndune? — Da. dar trăiesc într-o lume în care toţi fac politică. atunci e altceva. Ah. într-atît de iute încît d'Artagnan să nu-l vadă. vezi ce viaţă tihnită şi plăcută trăiesc. Şi de altfel. aceste vremuri fericite pot să se reîntoarcă! Am primit misiunea să-mi găsesc tovarăşii şi am vrut să încep cu tine. care erai sufletul înfrăţirii noastre. fireşte. — Cum de ştii asta tu. încuviinţă d'Artagnan. pe care le petreceam. cred că acum ar fi momentul potrivit. delectabile tempus. Noi am cunoscut pe pielea noastră nerecunoştinţa celor mari. scumpul meu d'Artagnan. — Se prea poate. Doamne. — Te-ai gîndit vreodată. ştii doar. pe mine unul mă interesează prea puţin. la frumoasele zile ale tinereţii noastre. — Nu. Trecîndu-mi vremea doar cu poezia şi cu ale dragostei . de vreme ce deocamdată n-ai alt stăpîn decît pe Dumnezeu. ai dreptate într-o anumită privinţă: dacă ne-ar bate gîndul să ne amestecăm iarăşi în treburile statului. Aramis se înclină mai mult politicos decît mişcat. care spui că n-ai nici în clin nici în mînecă cu politica? — Ei. răsturnîndu-se în fotoliu. — Dacă-i aşa. — Ei bine. aceste frumoase zile pot să renască.însă nu. Orice păcat trebuie iertat. — Să mă amestec iar în politică! murmură el. o să-ţi convină orice propunere. şi nu o singură dată le-am dus dorul. dragul meu. — Adevărat.

. nu mai e cu nimeni. dupa mine unul. a fost un om mare. cum vrei să spui. Ei bine. dragul meu. orice s-ar spune. — Iată. continuă Aramis. dragul meu Aramis. Doar el m-a făcut locotenent! — La început am fost pe de-a-ntregul de partea cardinalului: îmi spuneam ca un ministru nu-i niciodată iubit. a unui om care nu-i decît un ecou şi repetă pur şi simplu ceea ce aude în jurul lui. dar că. mulţumită geniului ce i se atribuie. Am auzit că în clipa de faţă cardinalul Mazarin e tare neliniştit de felul cum merg lucrurile. care. sa iei tot ce-am să-ţi spun doar ca vorba unui călugăr. sau e cu oricine.. zise d'Artagnan. Pare-se că poruncile lui nu se bucură de acea ascultare deplină cu care erau primite odinioară poruncile răposatului cardinal. am întrebat şi pe alţii. de cînd nu-l mai slujeşte pe cardinalul Richelieu. preţuieşte mai mult decît a te face iubit. dragul meu. — Bănuiam eu. dar.m-am împrietenit cu domnul Sarazin. aşa că nu mi-e cu totul necunoscut ceea ce se petrece în politică. dragul meu prieten. va sfîrşi prin a triumfa asupra duşmanilor şi a se face temut. al cărui portret îl vezi aici. urmă Aramis. la mine.. D'Artagnan dădu din cap. care-i din tabăra vicarului. ceea ce. fiindcă. — În privinţa asta n-am să zic ba. care-i din tabăra domnului de Conti. şi cu domnul Bois-Robert. Dar cum sînt tare nepriceput în asemenea treburi şi cum umilinţa din care mi-am făcut o lege mă sileşte să nu mă mulţumesc cu propria-mi judecată. — De altfel. în semn că încuviinţează pe deplin această cugetare îndoielnică. vechea noastră sperietoare. părerea mea de la început. trebuie să recunoşti. cu domnul Voiture.

are să-şi vîre mîinile pînă la coate în veniturile regelui. — Nu. aşa cum credeam eu. E un pic de adevăr în ceea ce spui. — Eh! făcu d'Artagnan. să ajung la aceeaşi părere cu unul ca tine. — Hm! mîrîi d'Artagnan. care va izbuti în Franţa doar prin clica lui. un Pantalone. că trebuie să las deoparte orice mîndrie şi să mărturisesc că m-am înşelat. dacă am fost în stare. — Adevărat. şi ca nu-i decît un soi de bufon. . cu modesta putere de pătrundere cemi este dăruită. E un om de nimic. Tu îl cunoşti? Eu. care a răzbit mulţumită intrigilor. că pe acest ministru nu-l arată gentilom nici firea. un Pulcinello. cum îţi spuneam. un parvenit. — Zău? — Chiar aşa. nu. — Află. S-ar părea de altfel. nici purtările. a celui mai nobil. Are să strîngă o mulţime de bănet. şi nu de tabăra lui şi de mijloacele ce-i stau la îndemînă. are să-şi însuşească toate pensiile pe care răposatul cardinal Richelieu înţelegea să le plătească la toţi. reluă Aramis. — Să ştii că mă umpli de mîndrie. — Dar nu-l are pe rege.— Ei bine. care trăieşte la curte. sau a celui mai respectat. Are de partea lui pe regină. dragul meu. un om de rînd. fost servitor al cardinalului Bentivoglio. Am întrebat şi pe alţii. ce? întrebă d'Artagnan. — Mi se pare că asta înseamnă ceva. — Numai că mi-ai vorbit de el ca om. dar nu va cîrmui niciodată după legea celui mai puternic. şi iată ce mi-au răspuns cîteva persoane cu totul deosebite în ce priveşte gusturile şi ambiţiile: domnul de Mazarin nu e cîtuşi de puţin un om de geniu.

nu inimile. Astăzi toată lumea are nevoie de ajutoare. — Un copil care va fi major peste patru ani. fiindcă tu mi se pare că înclini către Mazarin. Nu. silit să recunoască în sinea lui vederile largi şi întemeiate ale lui Aramis. am greşit. cu inima deschisă. Eram patru cavaleri neînfricaţi. să ne unim din nou. şi nu are de partea lui nici nobilimea. — Da. — Am vorbit eu de asta? Atunci. — Azi aşa stau lucrurile. să aruncăm pana în vînt şi să pornim încotro are s-o ducă. Dovada că şi pe mine m-a ispitit acelaşi gînd.— Un copil. tu ai întotdeauna dreptate. ci soarta şi curajul. s-a auzit cîte ceva despre faimoasele noastre isprăvi de odinioară şi-ţi mărturisesc deschis că însuşi vicarul m-a tras de . însă nu şi în viitor. mi s-au făcut propuneri. adică banul. Prilejul e straşnic şi putem cîştiga ceva mai de preţ decît un diamant". continuă Aramis. nici prinţii. — Iată. poţi să-ţi dai seama acum dacă mi-am păstrat agerimea obişnuită. adică spada. miam spus şi eu ca tine: „Uite. — Eu?! izbucni d'Artagnan. numai că gîndul ăsta mi l-au dat alţii. — Ai dreptate. patru inimi strîns unite. fiindcă eu nu am imaginaţia ta bogată şi plină de neastîmpăr. căci ele n-au fost despărţite nici o clipă. lucrurile se încurcă. Eu?! Pentru nimic în lume! — Vorbeai de o misiune. să începem iarăşi viaţa de aventuri. nici poporul. nici măcar acum nu are de partea lui nici Parlamentul. D'Artagnan se scărpină după ureche. s-ar putea să fac rău vorbindu-ţi astfel. bietul meu prieten. Ei bine. d'Artagnan.

— Dar regele-i de partea lui Mazarin. rosti Aramis. De ajtfel. un general cocoşat! — Sub platoşă n-o să i se vadă cocoaşa. păi ce-mi propui tu înseamnă pur şi simplu război civil. auzi! Ei bine. dragul meu. în aparenţă. dragul meu Aramis. — În fapt. atunci domnul de Gondy. — Domnul de Beaufort? E închis la Vincennes. Şi apoi.limbă. ceea ce e de datoria oricărui gentilom. — Oricum. şi tocmai aici stă capcana pe care duşmanii regelui o întind bietului copil.. prietenul regelui. — Am spus domnul de Beaufort? făcu Aramis. Stau amîndoi la tocmeală chiar în clipa asta. dar nu din voinţa sa. he! chicoti Aramis. . — Nu. era vorba de a-l sluji pe rege. dar fără imboldul inimii. — He. domnul de Beaufort sau Prinţul. — Haida-de. — Cu inima va fi însă în rândurile armatei pe care o va comanda domnul de Beaufort. — Război pentru rege.. dacă nu-i prinţul. Domnul de Beaufort sau altul. — Dar regele are să stea în fruntea armatei în care va fi Mazarin. duşmanul cardinalului! strigă d'Artagnan. — Oare nu există şi cardinali foarte războinici? zise Aramis. el este pe dea-ntregul de partea cardinalului. — Dar Prinţul va fi căpetenia armatei. Prietenul regelui. — Domnul de Gondy. se cere pentru el pălăria de cardinal. — Domnul de Gondy va fi cardinal. Priveşte în jur: iată patru care în fruntea armatei preţuiau mai mult decît domnul de Guébriant şi domnul de Gassion.

şi că habar n-am . dacă s-ar izbuti ca regele să fie despărţit de mamă.adu-ţi aminte că Alexandru şchiopăta şi că Hanibal era chior. cu atît mai puţină vîlvă vor face escapadele mele. nu mă voi amesteca. visător. Îţi închipui că ar putea să uite vreodată că fiul ei este siguranţa ei. Şi. hotărît. — Toate acestea s-ar putea întîmpla. dragă prietene. părăsindu-l pe Mazarin. pavăza ei. spuse d'Artagnan. — Ocrotirea principilor celor puternici. — Poate că se va ajunge şi aici. aşa cum spui. Am o mică clientelă de duhovnici pungaşi şi de femei încîntătoare. Dar alături de mine? — Alături de nimeni. redobîndindu-şi încrederea în părerile sale. Sînt preot. — Alături de ei.sa. a norocului şi a vieţii ei? Ar trebui să treacă împreună cu el de partea principilor. totul merge de minune fără ca eu să mă amestec. Aramis. — Poate că ai dreptate. zău. — Şi vezi foloase mari în tabăra asta? întrebă d'Artagnan. murmură Aramis. pe tine care o cunoşti pe Anna de Austria tot atît de bine ca şi mine. Deci eu nu voi intra în horă. ce am eu de-a face cu politica? Nu citesc nici o carte de rugăciuni. — Înlăturat de Parlament şi de răzvrătiţi. — Niciodată! strigă d'Artagnan. — Ei bine. chezăşia respectului celor din jur. Cu cît se vor încurca mai mult lucrurile. dar tu ştii mai bine decît oricine că are motive puternice să nu-l părăsească niciodată. dragul meu. Te întreb pe tine. — Cu izgonirea guvernului. află că mă cîştigi cu filozofia asta a ta. Va să zică. completă d'Artagnan.

Să fim muşchetari. de Bracieux. Am o slujbă din care pot să trăiesc. da. care-i tot mai bătrîn. — Va sa zică. Ştii că Porthos are o moşie? — Cum să nu ştiu. Să nu fim nici oamenii cardinalului. Şi urmă cu glas tare: — Şi şi-a reluat vechiul nume. spuse d'Artagnan. voi primi invitaţiile repetate ale lui Porthos şi ma voi duce să vînez pe moşia lui. aş putea ajunge căpitan: e un prea frumos baston de mareşal pentru un cadet gascon ca mine şi simţ că o să mă las ispitit de tihna unui trai modest. — Mai ales în sutană! exclamă Aramis. Porthos se află în Picardia. E stăpînul muntelui şi al cîmpiei şi s-a luat la harţă pentru drepturile lui feudale cu episcopul de Noyon. o moşie fostă cîndva a unui baron. dar fără grija zilei de mîine. nici ai Frondei. . — Chiar şi în sutană. Zece leghe de pădure. Aici e tot farmecul. În loc să alerg după aventuri. pe legea mea! — Aşa că o să-l vedem pe Porthos şi baron. — Bun! mormăi d'Artagnan pentru sine. iazuri şi văi.ce ambiţie m-a apucat. — N-am nici o îndoială. nu vrei să treci de partea lui Mazarin? — Nici tu de partea principilor? — Nu. Mai cu seamă doamna baroană Porthos e o femeie minunată. i-o întoarse d'Artagnan. îşi reluă vorba d'Artagnan. Cei doi prieteni izbucniră în rîs. Atunci să nu ne alăturăm nimănui şi să rămînem prieteni. — Da. — Atunci te las cu bine. la moartea bietului domn de Tréville. Uite ce voiam să ştiu. încuviinţă Aramis. du Vallon? — La care a adăugat un altul.

pe strada Tiquetonne. îngăimă Bazin. — Aşi! făcu d'Artagnan. Vezi că nici n-aş şti unde să te culc şi n-ar fi cuviincios din partea mea să-ţi ofer jumătate din şopronul lui Planchet. — Rămîi cu bine.. răspunse Aramis. n-ai . D'Artagnan abia s-a urcat şi o să-i fie şi mai greu să coboare. Dar.— Nu te mai reţin. nu asta. — Pentru vremurile noastre de altădată! închină el. — De altfel. dacă ai nevoie de mine. haide. fugit irreparabile tempus. dar Bazin dormea dus în odăiţa de alături. — Cealaltă. Şi d'Artagnan îşi umplu pentru ultima oară paharul. — Haide. de la opt seara pînă la şase dimineaţa intri pe fereastră. se frecă la ochi şi dădu să pună iar capul jos. scara grădinarului. am ajuns îndărăt. căscînd de-i trosneau fălcile.. — Şi pe mine la mînăstirea iezuiţilor: de la şase dimineaţa pînă la opt seara intri pe uşă. din nenorocire. Poate că au să se întoarcă. somnorosule. „Vrea să se încredinţeze că plec" – cugetă d'Artagnan în sinea sa. şi Aramis fu silit să-l scuture de ureche ca să se trezească.. dragul meu. în mai puţin de un ceas.. rosti Aramis. sînt doar la trei leghe de Paris. dragul meu! — Oh! N-o să mă despart aşa de tine. adu repede scara. Aramis fluieră după Bazin. lîngă bucatele rămase de la masă. vremurile astea s-au dus. caii s-au odihnit şi. mă găseşti la hanul „La Căpriţa". Bazin întinse braţele. Oricum. Şi îşi luă spada şi mantia. — Păi a rămas la fereastră. lasă-mă să te însoţesc. — Da.

eu rămîn mai departe în umilinţa şi lenea mea. — Tii! se minună d'Artagnan. nu-l lăsa să-ţi scape. urmează-ţi calea. — Aşteaptă aici. — Straşnic! exclamă Aramis. numai că d'Artagnan îi susţinu privirea cu o mutră cum nu se poate mai nevinovată. După cîteva clipe. Amîndoi o porniră spre şopron: Planchet. nu ca puturosul de Bazin. Planchet. Uite ce va să zică un mijloc de legătură. Norocul e ca o curtezană. În dreptul ultimelor case. Cît despre mine. Într-adevăr. o femeie ar urca şi ea pe o scară ca asta. zise Aramis. Mă-ntorc. simţindui. flecărind despre vrute şi nevrute. Aramis aruncă o privire pătrunzătoare. el rămase la fereastră. ieşi îndată afară. Bazin oftă cu năduf şi se duse să caute scara. Cît despre Bazin. Uite un servitor harnic şi treaz în orice clipă.văzut? D Artagnan tocmai se pregătea să-l încredinţeze că pentru el e floare la ureche să coboare. De altfel. Cu bine! . deci poartă-te cu el aşa cum se cuvine. cei doi prieteni străbătură întreg satul. în clipa aceea tocmai punea piciorul pe prima treaptă a scării şi începea să coboare. dornic să-şi scruteze prietenul pînă în adîncul sufletului. cînd îl fulgeră un gînd. Şi gîndul acesta îl făcu să tacă. care nu mai e bun de nimic de cînd a ajuns slujitor al bisericii. o scară zdravănă de lemn stătea rezemată de pervazul ferestrei. să nu uiţi. Într-o clipă se şi văzu jos. norocul îţi surîde. noi mai schimbăm o vorbă pînă ieşim în capul satului. dragă prietene. Vino după noi. Aramis spuse: — Haide. ţinînd de frîu cei doi cai.

prefăcutule! cugetă pentru sine d'Artagnan. azvîrli frîul lui Planchet şi. sări jos. — Ce-aveţi de gînd. dar. Îţi mulţumesc pentru gîndurile tale bune şi mai ales pentru frumoasele amintiri pe care prezenţa ta le-a trezit în sufletul meu. tu eşti singurul care ştii să-ţi alegi un scop şi încă să-l atingi pe nesimţite. trăgînd pistoalele din coburi. Călăreţii dădură pinteni cailor şi se îndreptară spre Paris. Planchet şi încălecase. vrînd să dea ocol satului. crede-mă: ceea ce urăsc astăzi. să nu-şi închipuie cumva că m-a tras pe sfoară. Rămîi aici. Vezi bine că nu pot să mă angajez. Dar abia făcură vreo două sute de paşi. Dar îţi repet că sînt o împerechere de contraste. şi viceversa. zise d'Artagnan. aşa cum faci tu de pildă. să nu te mişti. D'Artagnan încălecă şi el. — Păi dacă-i vorba ne aşa. Caută să stai pe lîngă drum şi aşteaptămă. m-ar ispiti grozav." — Cu bine. Propunerea mea nu te ispiteşte? — Dimpotrivă. dragul meu! urmă Aramis. şi d'Artagnan opri calul dintr-o smucitură. Aramis rămase drept şi nemişcat în mijlocul drumului pînă îi pierdu din ochi. Se îmbrăţişară. Băgase de seamă că între casa unde stătea doamna de Longueville şi mînăstirea iezuiţilor se află un loc . apoi strînse încă o dată mîna lui Aramis. dacă aş fi un om ca oricare altul. care eşti atît de hotărît în planurile tale. şi le vîrî la cingătoare. vorbi d'Artagnan. D'Artagnan sări peste şanţul din marginea şoselei şi o luă peste cîmp. domnule? se sperie Planchet. Dimpotrivă. iubesc cu înfocare mîine.— Va să zică. lucrurile-s hotărîte. „Minţi. răspunse Aramis.

descoperit. dar nu eşti numai al meu. precum şi o şuşoteală nedesluşită. Povestea asta n-are să se întîmple: am descoperit un fel de trecere subterană. pitulîndu-se unde era mărăcinişul mai des. La capătul gardului de mărăcini. în ciuda norilor ce-o ascundeau din cînd în cînd. — Fii liniştit. dragul meu René. fii înţelept. se vedea destul de bine. spunea glasul cel dulce. cînd auzi sunînd un glas dulce şi melodios: unul dintre cei doi oameni era o femeie îmbrăcată în haine de cavaler. Îţi jur. ci al întregii noastre tabere. D'Artagnan ajunse la gardul de mărăcini şi se pitulă în spatele lui. aşa că nu va trebui decît să ridicăm o lespede de piatră din faţa uşii şi vei avea la îndemînă o ieşire. — Da. D'Artagnan se lăsă într-un genunchi.. astfel încît nu puteai rătăci drumul. dar nedumerirea i se risipi numaidecît. pe cît eşti şi om de lume. În clipa aceea se iviră doi oameni. da. iar cînd se va întoarce. curînd auzi un zgomot de paşi. dar luna tocmai se ridica pe cer şi. Într-adevăr. închis doar de un gard de mărăcini. — Oh! se auzi o altă voce în care d'Artagnan recunoscu vocea lui Aramis. şi era încredinţat că Aramis nu s-a întors acasă. prinţesă. băgase de seamă că fereastra cu pricina se luminase din nou. spre adînca nedumerire a lui d'Artagnan. că dacă onoarea noastră n-ar fi legată de toate aceste precauţii şi dacă nu mi-aş primejdui decît viaţa mea. nu se va întoarce singur. Fii deci prudent. . Trecînd pe dinaintea casei unde s-a petrecut scena povestită mai sus.. ştiu că eşti viteaz şi gata de aventură. paşii se opriră. Poate că mai înainte de un ceas i-ar fi fost greu să dibuie gardul de mărăcini.

D'Artagnan se folosi de această împrejurare ca să caute un locşor în mărăciniş. — Ce este? întrebă Aramis. Şi-i sărută tandru mîna. doamnă. Acum te am la mîna. albaştri. Chiar în acea clipă.— Mă supun întotdeauna. şi amîndoi îşi continuară drumul spre mînăstirea iezuiţilor. d'Artagnan. — Ah! exclamă cavalerul cu glas dulce. aflase acum că. cu o pălărie pe cap şi cu alta în mînă. care ştia dinainte că Porthos. — Vîntul mi-a smuls pălăria. Aramis se întoarse rîzînd. d'Artagnan recunoscu ochii mari. ridicindu-se şi ştergîndu-şi genunchiul murdar de pămînt. se numea de Bracieux şi că din pricina acestei moşii Bracieux se judeca cu episcopul de . — Bun! zise d'Artagnan. sub raza-i indiscretă. era un du Vallon. curioasa poate şi ea precum era ofiţerul. XII DOMNUL PORTHOS DU VALLON DE BRACIEUX DE PIERREFONDS Mulţumită celor spuse de Aramis. părul de aur şi chipul nobil al ducesei de Longueville. cînd e vorba să-mi poruncească o voce atît de fermecătoare. nu vezi? Şi Aramis alergă după pălăria dusă de-a rostogolul de vînt. ieşea de după un nor şi. după moşia pe care o stăpînea. eşti partizan al Frondei şi amantul doamnei de Longueville. rosti Aramis. de unde să poată arunca nestingherit o privire către îndoielnicul cavaler. luna. după numele de familie.

ca să fie liniştită. şi urmat de Planchet. şi care socotesc întotdeauna că s-ar face de ruşine dacă- . ori are să facă la stînga. Atunci d'Artagnan îl sfătui să-i dea măcar de veste nevesti-si. Aşadar. potrivit răspunsului. Planchet. pe cîtă vreme el. Numai că îl rugă pe vechiul său stăpîn să pornească la drum pe înserate. A doua zi dimineaţă chemă hangiul. mai mult ca sigur. cunoscînd-o cît e de limbută. are să ţină calea drept înainte. nici ba. celălalt la Compiègne. acolo are să întrebe de moşia Bracieux şi. cei doi călători ajungeau la Dammartin. Într-o clipită se şi hotărî pe unde să apuce: are să meargă pînă la Dammartin. încît nu stărui şi. Era prea tîrziu ca să mai ceară vreo lămurire. dar Planchet răspunse cu multă înţelepciune cum că nevastă-sa n-o să moară de grija lui. în împrejurimile oraşului Noyon trebuia să caute această moşie. Hangiul de la „Lebăda crucii" se culcase. unde se încrucişează două drumuri. fie că ar apuca drept înainte. D'Artagnan amînă treaba pentru a doua zi. pe la opt seara. Era unul dintre acei normanzi şireţi care nu spun nici da. ar muri de teamă dacă ea ar şti ceva. susţinu sus şi tare că îl va urma pe d'Artagnan pînă la capătul lumii. adică pe linia despărţitoare dintre Ile-de-France şi Picardia.Noyon. căci întunericul te fereşte de multe. o porni de la hanul „La Căpriţa". unul ducînd la Soissons. ieşi din oraş prin poarta Saint-Dents. care stătea cu frica-n sîn de cînd cu păţania lui. Temeiurile unei asemenea judecăţi i se părură atît de cuminţi lui d'Artagnan. fie că ar apuca la stînga. cînd pîcla începea să se îndesească pe străzi. La miezul nopţii.

Aici. adică „La Delfinul de aur". oricine îşi aduce aminte. recunoscînd în Planchet pe unul de prin părţile lui. nu-i plăcea să treacă noaptea printr-o . Porni deci spre oraş şi trase la hanul unde trăgea el de obicei. Acum se numea du Vallon de Bracieux de Pierrefonds şi îşi avea reşedinţa pe proaspăta-i proprietate. adăugînd acest nou nume la cele vechi ale sale. unde însoţise curtea în două sau trei rînduri. D'Artagnan cunoştea Villers-Cotterêts. din care el nu pricepea o iotă. Porthos năzuia în chip vădit la cea a marchizului de Carabas. luînd de bună o asemenea desluşire destul de îndoielnică. le dădu bucuros toate lămuririle. De astă dată.ar răspunde de-a dreptul la vreo întrebare. Ar fi putut să găsească alţi cai. urîndu-i-se să tot umble prin judecăţi. dar că nu trebuia să se obosească să-l caute acolo pe Porthos. căci în acea vreme Villers-Cotterêts era o reşedinţă regală. D'Artagnan află că moşia Bracieux se găsea la vreo patru leghe de oraş. din pricina moşiei Pierrefonds. e adevărat. dar aveau de străbătut o pădure întinsă şi lui Planchet. lămuririle primite fură dintre cele mai mulţumitoare. cumpărase moşia Pierrefonds. pricepînd totuşi cu chiu cu vai că trebuie să ţină calea înainte. Caii goniseră zece leghe peste zi şi erau frînţi. Pe la opt dimineaţa ajunseră la Nanteuil. aşa că d'Artagnan trebuia să aştepte pînă dimineaţă. hangiul era un picard blajin şi deschis care. Moşia Bracieux se afla la vreo cîteva leghe de Villers-Cotterêts. ca să le pună capăt o dată. unde se opriră să prînzească. şi. care se mărginea cu a sa. d Artagnan o porni mai departe. În lipsa unei alte măriri. Acesta fusese într-adevăr în harţă cu episcopul de Noyon.

Nu avea motiv să se plîngă de o asemenea grijă. florile. Ierburile. reluîndu-şi vechile sale îndeletniciri. D'Artagnan. trebuiau să urmeze drumul care ducea de la Villers-Cotterêts la Compiègne şi. anume că o să pornească la drum cu burta goală: drept care. el nu se gîndea la nimic: . atunci cînd se trezi. se întorsese la supuşenia de odinioară şi nu se simţea cîtuşi de puţin ruşinat să manînce ceea ce rămînea de la masa lui d'Artagnan. cum nu se ruşinau nici doamna de Motteville şi doamna de Fargis să mănînce ceea ce rămînea de la masa Annei de Austria. N-aveau cum să se rătăcească. lumina abia pătrundea prin bolta frunzişului des." Cît despre Planchet. o dată ieşiţi din pădure. nu mai încape vorbă că Planchet. pe care la vederea călătorilor veveriţe sprintene se căţărau cu repeziciune. d'Artagnan găsi bucatele gata pregătite. razele bogate ale soarelui străbăteau pieziş prin luminişuri. apoi clătină din cap. ca nişte perdele de văl auriu. Era o dimineaţă frumoasă de primăvară. sătul de mirosul stătut al Parisului. Abia pe la ceasurile opt putură să plece. Ici-colo. stăteau cufundate în umbră. Aşa că se aşeză la masă. păsărelele cîntau prin frunzişul copacilor înalţi. frunzele dăruiau dimineţii o mireasmă ce-ţi umplea inima de bucurie. zicîndu-şi: „Dacă aş fi Porthos şi dacă d'Artagnan ar veni să-mi propună ceea ce vreau eu să-i propun lui Portnos.pădure. trebuie să te simţi fericit cum nu se mai poate într-un asemenea rai. cugeta în sinea sa că. ştiu bine ce i-aş răspunde lui d'Artagnan. Şi mai era ceva ce nu-i plăcea lui Planchet. să apuce la dreapta. şi trunchiurile bătrînilor stejari. atunci cînd porţi trei nume legate de tot atîtea moşii.

iar . acoperite unele cu ţiglă. păreau să recunoască drept nobil stăpîn un frumos castel clădit către începutul domniei fui Henric al IV-lea. halal de el! — Drace! făcu d'Artagnan. d'Artagnan îşi dădea seama că prietenul lui nu putea să locuiască acolo: turnurile. Altfel îmi încurci toate socotelile. spune-i de Bracieux sau de Pierrefonds. Castelul ăsta aparţine mi se pare vechii familii de Orléans. La marginea pădurii. nici chiar du Vallon. domnule.mistuia ceea ce înfulecase. Pe măsură ce se apropia de castelul ce-i atrăsese din prima clipă privirea. şi dacă-l stăpîneşte cumva domnul Porthos. Ai fi zis că un uriaş s-a năpustit asupra lor cu toporul. în modestia lor. d'Artagnan era încredinţat că are înaintea ochilor reşedinţa lui Porthos. — Oho! murmură el. ceea ce era un filfizon din ceaţa ducelui d'Enghien faţă de un cavaler în armură de pe vremea lui Carol al Vll-lea. d'Artagnan zări drumul de care i se vorbise şi. Să nu-i spui cumva Porthos. altele cu stuf. în ciuda faptului că arătau atît de falnic încît păreau clădite abia ieri. deschise gura Planchet. la poalele cîtorva căsuţe risipite ici-colo. erau parcă ciopîrţite. faţă de strămoşul său de pe culme. oare Porthos a stat de vorbă cu ducele de Longueville ca să-l cumpere? — Pe legea mea. De astă dată. în fundul căreia se vedea dormitînd un mic şi fermecător lac. Drumul ducea drept la castelul cel mîndru. d'Artagnan se pomeni deasupra unei văi minunate. pămîntul ăsta zic şi eu că e muncit cu grijă. cu giruetele-i senioriale spin-tecînd văzduhul. Ajuns la capătul drumului. care era. şi care. turnurile unui uriaş castel feudal. D'Artagnan îşi struni calul şi porni înainte la trap. la capătul drumului.

omul de pe cal se întoarse încet şi cu un aer grozav de măreţ. Domnul Porthos era înalt de aproape şase picioare şi ăsta nici măcar cinci nu are. Zicînd acestea. i se părea că-i recunoaşte trăsăturile. recunoscîndu-l pe d'Artagnan. întocmai cum era vopsită şi poarta. iar cei doi drumeţi putură să vadă. buhăit de trai bun. „A! îşi zise d'Artagnan. Pe măsură ce se apropia. Doamne. era Mousqueton. mutra rumenă şi zîmbetul cel atît de grăitor al lui Mousqueton. stătea un fel de senior în nişte straie verzi şi aurii. care ducea la o poartă de grilaj. un Mousqueton gras ca un porc. S-ar putea oare să fie dînsul? Auzindu-i vorba plină de mirare. care la rîndu-i credea de asemenea că-l recunoaşte. d'Artagnan ajunse în capul unei alei mărginite de plopi. acoperiţi de sus pînă jos de galoane. ochii mari. rosti Planchet. către omul acela de vază şi cei doi valeţi. În mijlocul aleii. călare pe o matahală de cal. ce s-a mai pipernicit de cînd nu-l mai cheamă Porthos!" — Nu se poate să fie el. şi care. În dreapta şi în stînga avea doi valeţi. plesnind de sănătate. o mulţime de oameni adunaţi acolo se ploconeau adînc în faţa lui. Ia te uită ce de mai plecăciuni i se fac. urmă d'Artagnan. porni în goană către matahala de cal. Într-adevăr. spre deosebire . cu suliţele din vîrf şi cu brîiele transversale aurite. — Totuşi. Zece minute mai tîrziu. — Sfinte Iisuse! Domnule! exclamă Planchet. în toată strălucirea lor. Să fie oare seniorul du Vallon de Bracieux de Pierrefonds? Ei. parcă ghicindu-i gîndurile.Planchet potrivi pasul fugarului său dupa cel al stăpînului.

se lăsă să lunece de pe matahala lui de cal şi se apropie cu pălăria în mînă de ofiţer. O da. ori atunci nu l-ai cunoscut pe Mousqueton. — Aşa mai zic şi eu! se învoi Planchet. — Îngîmfat faţă de un vechi prieten?! Niciodată. cum te-ai mai îngrăşat. — Ei. domnul d'Artagnan! repeta Mousqueton. prevăzător ca întotdeauna.de prefăcutul de Bazin. — Ce chipeş te-ai făcut. . Numai că voiam să mă conving dacă n-ai devenit cumva vreun ingîmfat. zise Mousqueton. Planchet! N-ai gîndit una ca asta despre mine. da. prefăcîndu-se că nici nu mă cunoaşte. Tu nu eşti ca ticălosul de Bazin. — Domnul d'Artagnan. dragul meu! Va să zică stăpînul tău e aici? — Vă aflaţi pe moşia sa. ce bucurie pentru monseniorul şi stăpînul meu du Vallon de Bracieux de Pierrefonds! — Mousqueton. mişcîndu-şi fălcile uriaşe. destul de bine. cu braţele deschise şi cu ochii plini de lacrimi. aşa că plecăciunile cetei adunate acolo se întoarseră şi ele către acest nou soare ce-l umbrea pe cel vechi. rosti Planchet. sărind din şa şi întinzînd braţele la rîndul lui spre Mousqueton. Domnul d'Artagnan! O. cum ai mai înflorit! continua d'Artagnan să înşire neobosit schimbările pe care îndestularea le adusese înfometatului de odinioară. care m-a lăsat două ceasuri într-un şopron. mulţumesc lui Dumnezeu. năduşit de atîta sforţare. oare să fii chiar tu? strigă Mousqueton. — Chiar eu. domnule. — Şi prietenului tău Planchet nu-i spui nimic? — Prietenului meu Planchet?! Planchet.

— Şi acum. făcu asta singur. urmă Mousqueton. ţopîrlanilor. în vreme ce Planchet. ceea ce era mai degrabă o mărturie întru lauda trupeşeniei calului decît a iuţelii copitelor sale. doar nu era zi să nu aşteptăm vestea că aţi fost numit mareşal. Mousqueton porni pe iarba aleii în trap măsurat. în cea mai adîncă tainiţă a inimii sale. nici tu pelerină. Păi cum adică. urcîndu-se pe calu-i voinic cu ajutorul a două suflete miloase. domnule. fie în locul domnului de Gassion.Planchet şi Mousqueton se îmbrăţişară cu o bucurie care mişcă adînc pe cei de faţă. într-atît de mult preţuiau rangul lui Mousqueton. căci nu vreau ca stăpînul meu să afle de sosirea dumneavoastră decît de la mine. — Ei. cît mă reped eu să vestesc seniorului sosirea sa. care încercase zadarnic să-l cuprindă cu braţele. omul rîde din inimă şi plînge de bucurie. semne bune! zise d'Artagnan. domnule. Nu mi-ar ierta-o dacă-mi ia altul înainte. zise Mousqueton. uite. D'Artagnan lăsă să-i fluture pe buze unul din aceie rare zîmbete melancolice. mai sprinten. Nici tu mistere. rămîneţi în preajma domnului conte d'Artagnan şi străduiţi-vă să-l cinstiţi cum vă pricepeţi mai bine. dezamăgirii încercate în tinereţe. desprinzîndu-se de Planchet. fie în locul domnului de Bassompierre. făcîndu-i să creadă că Planchet este un senior deghizat. — Scump prieten! făcu d'Artagnan. care supravieţuiseră. Va să zică nu ne-a uitat! — Să vă uite?! EI?! strigă Mousqueton. — Iar voi. îngăduiţi-mi să vă părăsesc. acum domnule. Şi. nici tu politică pe aici. ferindu-se să rostească vechiul sau noul nume al lui Porthos. şi apoi nu văd .

aşa ca o să dau greş cu el. care se dădea în vînt după bucatele de soi şi din belşug încă de pe vremea cînd se numea numai domnul Porthos! — Tacă-ţi gura! i-o reteză d'Artagnan. Dacă realitatea e pe măsura aparenţelor. căci. un soi de uriaş se ivi pe treptele de la intrare. iar pomii. Să fim drepţi cu d'Artagnan. în clipa cînd descălecă. Alergă îndată spre Porthos şi i se aruncă în braţe: toată servitorimea. XIII CUM D'ARTAGNAN ÎŞI DĂ SEAMA. mi se pare că adulmec de aici cel mai îmbietor miros de frigare şi că văd o mulţime de ajutori de bucătari rînduindu-sen şir ca să ne întîmpine. REGĂSINDU-L PE PORTHOS. — Cît despre mine. în rîndul din faţă. mi se pare că natura însăşi en sărbătoare. îi privea cu o umilă curiozitate. cum am dat greş şi cu Aramis.decît mutre sătule. din clipa cînd îi recunoscuse pe d'Artagnan şi . Oh! domnule. sînt gătiţi cu panglicuţe verzi şi trandafirii. îşi ştergea ochii: bietul de el. şi ce bucătar trebuie să aibă domnul de Pierrefonds. Mă sperii. care îi amintea de un om blajin şi viteaz. CĂ BOGĂŢIA NU ADUCE FERICIRE D'Artagnan împinse poarta de fier şi se văzu în faţa castelului. Zău. străin de orice pornire egoistă. Mousqueton. prinse glas Planchet. inima lui zvîcni plină de bucurie înaintea bărbatului falnic şi cu chipul impunător. înşiruită în cerc la o depărtare respectuoasă. el. sînt pierdut. Un om atît de fericit nu-şi va părăsi niciodată tihna. în loc de frunze şi de flori.

Mîine gonim iepuri pe cîmpurile mele. la sfîrşitul căreia a avut şi dînsa bunătatea să aştearnă cîteva rînduri. încercînd să răsucească sfîrcul cochet pe care mustaţa lui şi-l pierduse în singurătate. plîngea întruna de bucurie. murmură Porthos. — Da. Porthos oftă pentru a treia oară.Planchet. Şi Porthos scoase un al doilea oftat. primejdiile înfruntate împreună?! Aş spune că. — Oricum. revăzîndu-te acum. căci mi-aduc aminte de îndatoritoarea invitaţie ce mi-ai făcut-o într-o scrisoare. urmă Porthos cu o voce stinsă. — Oh. nu există o singură clipă din vechea noastră prietenie care să nu-mi reînvie în minte. prietenii credincioşi. — Sînt doi ani de cînd am pierdut-o pe doamna du . Va să zică nu m-ai uitat? — Să te uit?! Pe tine?! Ah. Şi oftă. tu mă vei ajuta să-mi regăsesc voioşia. D'Artagnan îl scrută cu privirea. Da. — Ah. se pot uita oare cele mai frumoase zile ale tinereţii. da. fii binevenit. care-s o încîntare: am patru ogari socotiţi cei mai iuţi din tot ţinutul şi o haită care n-are pereche la douăzeci de leghe în jur. scumpe d'Artagnan! exclamă el cu o voce care trecuse de la bariton la bas. scumpe du Vallon. Porthos îl luă de braţ pe prietenul său. dragă prietene. ce fericire să te revăd. am făcut destule în vremea noastră şi i-am dat mult de furcă bietului cardinal. oh! murmură pentru sine d'Artagnan. Prietenul meu să fie mai puţin fericit decît pare? Appi spuse cu glas tare: — Înainte de toate aş dori să mă prezinţi doamnei du Vallon.

schimbare ce m-a şi hotărît să cumpăr moşia asta. eşti bogat şi liber? întrebă d'Artagnan. Haidem la masă. se învăţase cu ciudăţeniile mele şi-mi trecea cu vederea micile slăbiciuni. mărturisi d'Artagnan. ciubuce aurite. care sînt minunate. — Drace. mormăi d'Artagnan. nu? . ca să mă stabilesc pe moşia de Bracieux. Sînt văduv şi am patruzeci de mii de livre venit pe an. totuşi. aşa trăiesc eu. — Uite. pasc pe păşunile mele. — Drace! E straşnic! exclamă d'Artagnan. Nu era o femeie prea domoală din fire. — Da. Tii. mă găseşti la fel de îndurerat. fotolii cu lemnul aurit. De sus pînă jos numai aurărie: cornişe aurite. te fericesc: nici regele nu trăieşte ca tine. Gustă din costiţa asta. Din pricina asta am părăsit castelul du Vallon. Aerul dimineţii mi-a făcut o foame de lup. continua Porthos şi obrazul i se încreţi de durere. — Mda. aici la mine e un aer minunat. Bun. E de la berbecii mei. — Mai vreau. rosti Porţhos. că doar nu-ţi hrăneşti iepurii numai cu cimbrişor? — Şi de vinul meu. pînă la urmă. — Te felicit. ce zici? întrebă Porthos. zise el.Vallon. din apropiere de Corbeil. Biata doamnă du Vallon. — Aşadar. — Da. Intrară în castel. mai de grabă ia din iepurele ăsta pe care lam vînat ieri din pădurile mele. O masă încărcată aştepta. dragul meu d'Artagnan. Carnea e foarte fragedă. Şi iată. zise Porthos. am auzit că Mazarin îl hrăneşte ca vai de lume. conveni Porthos. — Nu. vrei? — Abia aştept. — Vai! suspină Porthos. îl măguli d'Artagnan.

în sfîrşit. munţi.. păşuni. curios să pătrundă lucrurile. tu nu eşti fericit? — Dragul meu. dragul meu. — Familie! Din fericire. s-ar zice că te-apasă ceva. Închipuieşte-ţi că toţi sînt nobili de ţară care au cîte un titlu oarecare şi pretind că se trag din Pharamond. dragă prietene. a trebuit să fac avansuri şi leam făcut. Porthos?! Tu. o costişă spre miazăzi. din Carol cel Mare. am rămas singur pe lume.. niscaiva necazuri de familie. doamna du Vallon. păduri. — Aha. — Sînt sănătos tun. — Ei. Ba dimpotrivă. — Zău?! — Da. . ce te face să oftezi? — Dragul meu. — Atunci. — Păi dacă-i aşa. Porthos oftă pentru a cincea oară. la poală de munte.. Dar tu ştii. — Totuşi e un vin din partea locului. ori cel puţin din alde Hugo Capet. tu. Porthos păli un pic şi goli o stacană uriaşă din vinişorul lui de pe costişă. care ai un castel. cum eram ultimul venit.— Grozav. am toate astea. care ai un venit de patruzeci de mii de livre pe an... D'Artagnan îi ţinea socoteala suspinelor. dragul meu. pricep: eşti înconjurat de nişte calici. mărturisi Porthos.. îmi dă vreo patru sute de vedre pe an. Dobor un bou dintr-un pumn. Ai vreo durere? Ori poate sănătatea. La început. făcu el. — Păi asta-i podgorie în lege. — Nicidecum. — Tu nu eşti fericit. zise el. dar sînt singur în mijlocul lor. mai sănătos ca oricînd. pe care nu poţi să-i vezi fără să te simţi umilit. e adevărat. cu tine am să fiu deschis: nu sînt fericit.

nefiind de viţă nobilă ca vlăstarele unor Coucy. îl văzu pe Planchet. cum sînt viconţi ori conţi. de-aş fi măcar. — Da. însă. Porthos sări în sus. mă plictisesc. — Dar. prin uşa deschisă.. care se mulţumeau să fie seniori. Mousqueton. înţelegi. şi starea asta mă macină pe dinăuntru. cu glas tare: — Ei bine! dragă prietene. trăiesc singur. rosti el. cu gura plină şi cu şervetul în mînă. Înţelegi. auzind zgomot.Zicînd acestea. Aşa că sînt izolat." Apoi. cuvântul te poate face să omori treizeci de mii de oameni. şi eu nu pot să spun nimic. — Doamna du Vallon. D'Artagnan surîse: găsise punctul slab şi se pregătea să lovească.. Ah. peste tot. în sfîrşit. Ei au găsit asta scîrbos. — Ah! strigă Porthos. era de o nobleţe îndoielnică. titlul ăsta. trec înaintea mea şi la biserică. de se cutremură toată încăperea. d'Artagnan. eşti ce eşti prin tine însuţi şi nevasta nu-ţi poate înjosi numele. Ah! De-aş fi baron! „Bun! cugetă d'Artagnan. urmă el. Asta le-a închis gura celorlalţi. nu-i aşa? zise d'Artagnan. Au spus ca e ceva scîrbos. pe care îl doreai tu. prefăcîndu-se în cioburi. două sau trei sticle se clătinară şi căzură pe jos. care nu voiau să devină duci. dar nu m-a ajutat să le devin prieten. Eu am omorît doi. Prima oară (şi cred. ori ale unor Rohani. Aici voi izbuti. . — Baron. alergă numaidecît şi. toţi ăştia de-aici. că nu-ţi spun o noutate) a fost măritată cu un avocat. am venit eu să ţi-l aduc astăzi. luminat la faţă. sfîrşind vorba prietenului său. Porthos parcă înghiţi cu greutate în sec. şi la ceremonii.

— Monseniorul m-a chemat? întreba Mousqueton. Porthos îi arătă cu mîna să strîngă cioburile. — Bag de seamă cu plăcere că ţii pe lîngă tine acelaşi flăcău vrednic, spuse d'Artagnan. — E intendentul meu, îl încunoştinţă Porthos. Apoi ridică glasul: — S-a pricopsit, neisprăvitul, se vede cît de colo – şi adăugă şoptit: Dar mi-e credincios trup şi suflet, nu m-ar părăsi pentru nimic în lume. „Şi-i zice stăpînului său monseniore" – se gîndi d'Artagnan. — Du-te, Mouston! porunci Porthos. — Ai spus Mouston? Aha, da! I-ai scurtat numele: Mousqueton era prea lung. — Întocmai, încuviinţă Porthos. Şi-apoi, duhnea de la o poştă a sergent de cavalerie. Dar noi discutam ceva cînd a dat buzna neisprăvitul ăsta. — Da, zise d'Artagnan. Totuşi să amînăm convorbirea pe mai tîrziu, fiindcă oamenii tăi s-ar putea să intre la bănuieli. Poate că iscoadele mişună şi prin partea locului. Ghiceşte, Porthos, că e vorba de lucruri serioase. — La naiba! mormăi Porthos. Ei bine, acum, dupămasă, cade bine să ne plimbăm prin parc. — Bucuros. Şi cum amîndoi mîncaseră pe săturate, porniră să facă înconjurul unei minunate grădini. Alei de castani şi tei acopereau cel puţin treizeci de pogoane; prin crîngul bogat şi printre arbuştii din capătul fiecăreia se zăreau iepuri pierind în alunişuri şi zbenguindu-se prin iarba înaltă. — Pe legea mea, cuvîntă d'Artagnan, parcul se dovedeşte pe măsura tuturor celor de aici; şi dacă heleşteul e la fel de bogat în peşte cum e desişul în

iepuri, atunci socoteşte-te un om fericit, dragă Porthos, de vreme ce ai păstrat patima vînătoarei, la care s-a adăugat şi aceea a pescuitului. — Prietene, răspunse Porthos, las pescuitul în seama lui Mousqueton. Asta-i o desfătare de rînd. În schimb, mai vînez cîteodată, adică atunci cînd mă prinde urîtul, vin şi m-aşez pe una din băncile astea de marmură, trimit să mi se aducă puşca, strig după Gredinet, cîinele meu favorit, şi m-apuc să trag în iepuri. — Păi asta-i grozav de plăcut! exclama d'Artagnan. — Da, încuviinţă Porthos, cu un nou oftat. Grozav de plăcut! D'Artagnan însa nu le mai ţinea socoteală. — Pe urmă, adăugă Porthos, Gredinet aleargă să caute vînatul şi-l duce singur la bucătărie: l-am dresat anume. — Tii, drăguţă dihanie! se minună d'Artagnan. — Ei, relua Porthos, să-l lăsăm pe Gredinet. Sînt gata să ţi-l dăruiesc dacă vrei, căci am început să mă cam satur de el. Să ne întoarcem la ale noastre. — Bucuros, se învoi d'Artagnan. Dar te previn, dragă prietene, ca nu cumva să spui c-am avut ascunzişuri faţă de tine: ar trebui negreşit să-ţi schimbi felul de viaţă. — Cum adică? — Va trebui să îmbraci iarăşi zalele, să încingi spada, să înfrunţi aventura, să-ţi verşi ca şi odinioară sîngele de-a lungul drumurilor. În sfîrşit, ştii cum făceam pe vremuri. — Oh, drace! mormăi Porthos. — Da, pricep, te-ai moleşit, dragă prietene. Ai făcut burtă şi braţul tău nu mai are îndemînarea ce-a dat atîta de furcă gărzilor cardinalului.

— O, braţul mi-e încă zdravăn, ţi-o jur, mărturisi Porthos, şi întinse înainte un braţ gros cît o pulpă de berbec. — Cu atît mai bine. — Aşadar, trebuie să ne avîntăm în luptă? — Ei, Doamne, da! — Şi împotriva cui? — Ai urmărit ce se petrece în politică, prietene? — Eu? Nicidecum. — Atunci, eşti de partea lui Mazarin, sau de partea prinţilor? — Eu nu sînt de partea nimănui. — Adică, eşti de-al nostru. Cu atît mai bine, Porthos, asta-i înţelept şi aşa poţi să-ţi atingi ţelul. Ei bine, dragul meu, află că vin la tine din partea cardinalului. Cuvântul acesta îl tulbură pe Porthos, ca şi cum sar fi aflat tot în 1640 şi ar fi fost vorba de adevăratul cardinal. — Oho! făcu el. Şi ce vrea de la mine Eminenţa-Sa? — Eminenţa-Sa vrea să te aibă în slujbă. — Şi cine i-a vorbit de mine? — Rochefort. Ţi-aduci aminte de el? — Da' cum nu! Cel care ne-a pus atîtea beţe în roate pe vremuri şi care ne-a silit să batem atîta drumurile, cel pe care l-ai împuns în trei rînduri cu spada, cum şi merita, de altfel. — Ştii că a devenit prietenul nostru? replică d'Artagnan. — Nu, nu ştiam. Şi nu ne mai poartă pică? — Te înşeli, Porthos, spuse d'Artagnan la rîndul său. Eu sînt cel care nu-i port pică. Porthos nu pricepu prea bine; dar să ne amintim că nu era dăruit cu o prea mare putere de înţelegere.

— Prin urmare, continuă el, spui că tocmai contele de Rochefort i-a vorbit de mine cardinalului? — Da, şi după aceea regina. — Cum? Regina?! — Pentru a ne căpăta încrederea i-a dăruit chiar faimosul diamant, ştii, diamantul pe care l-am vîndut domnului des Essarts, şi care, habar n-am în ce chip, a ajuns iarăşi în mîna reginei. — Totuşi, ar fi făcut poate bine să ţi-l dăruiască ţie, mormăi Porthos, cu bunu-i simţ dintotdeauna. — Asta-i şi părerea mea, i se alătură d'Artagnan. Dar, ce vrei? regii şi reginele au toane ciudate cîteodată. La urma urmelor, ei ţin în mîna lor bogăţiile şi onorurile, ei împart averile şi titlurile, lor să le fii devotat. — Da, lor să le fii devotat! repetă Porthos. Deci, în clipa de faţă, tu eşti devotat... — Regelui, reginei şi cardinalului, ba mai mult, iam încredinţat şi de devotamentul tău. — Şi spui că ai stabilit şi oarecari condiţii în ce mă priveşte? — Minunate, dragul meu, minunate! înainte de toate, tu ai bani, nu? Patruzeci de mii de livre pe an, aşa mi-ai spus. Porthos deveni bănuitor. — Eh, prietene, zise el, niciodată n-ai bani destui. Doamna du Vallon a lăsat o moştenire cam încurcată. Nu sînt un om prea învăţat, aşa că trăiesc întrucîtva de azi pe mîine. „Se teme să nu fi venit cumva să-i cer bani cu împrumut", cugetă d'Artagnan, şi urmă cu glas tare: — Ah, prietene, cu atît mai bine dacă te afli la strîmtoare. — Mai bine? Cum adică? întrebă Porthos.

— Da, fiindcă Eminenţa-Sa ne va dărui tot ce vrem: moşii, bani şi titluri! — Oho! exclamă Porthos, holbînd ochii la ultimele cuvinte. — Sub celălalt cardinal, continuă d'Artagnan, n-am ştiut să ne preţuim norocul, şi l-am avut în mînă. Nu spun asta pentru tine, cu venitul tău de patruzeci de mii de livre pe an, căci tu îmi pari omul cel mai fericit de pe lume. Porthos oftă. — Totuşi, îşi urmă vorba d'Artagnan, în ciuda celor patruzeci de mii de livre ale tale şi poate tocmai din pricina lor, socot că o coroană, una mică, n-ar sta rău pe uşa trăsurii tale, nu? — Fireşte, încuviinţă Porthos. — Ei bine, dragul meu, n-ai decît s-o dobîndeşti: coroana asta stă în vîrful spadei tale. Noi nu ne vom face rău unul altuia. Ţelul tău este un titlu; ţelul meu sînt banii. Să cîştig bani destui ca să reclădesc castelul d'Artagnan, pe care strămoşii mei, sărăciţi în urma cruciadelor, l-au lăsat în părăsire de-a ajuns o ruină, şi să cumpăr vreo treizeci de pogoane de pămînt în jur. Asta-i tot ce-mi trebuie. Pe urmă mă retrag acolo şi mor liniştit. — Eu, spuse Porthos, vreau să fiu baron. — Ai să fii. — Dar la ceilalţi prieteni ai noştri nu te-ai gîndit? întrebă Porthos. — Ba da, l-am văzut pe Aramis. — Şi el ce doreşte? Să ajungă episcop? — Aramis... făcu d'Artagnan, care nu voia să-l dezamăgească pe Porthos. Închipuieşte-ţi, dragul meu, că Aramis a devenit călugăr şi iezuit şi ca trăieşte ca un urs: s-a lepădat de toate şi nu se gîndeşte decît la

mîntuirea sufletului. Propunerea mea n-a putut să-l abată de la ale sale. — Cu atît mai rău! zise Porthos. Îl ştiam înţelept. Şi Athos? — Cu el nu m-am văzut încă, dar mă voi auce cum plec de la tine. Nu ştii unde-l găsesc? — În apropiere de Blois, pe o moşioară, o moştenire de la nu ştiu ce rubedenie. — Cum îi spune? — Bragelonne. Înţelegi, dragul meu. Athos, care era nobil ca un împărat, moşteneşte o moşioară cu blazon de conte! Cum o să se descurce între atîtea titluri? Domeniul contelui de la Fère, domeniul contelui de Bragelonne? — Unde mai pui că n-are nici copii, zise d'Artagnan. — Hm! făcu Porthos. Am auzit ca a înfiat un tînar care-i seamănă leit. — Athos, Athos al nostru cel virtuos ca Scipio? L-ai revăzut? — Nu. — Ei bine, mîine voi pleca să-i duc veşti despre tine. Între noi fie vorba, mă tem să nu fi îmbătrînit şi decăzut din pricina patimii lui pentru vin. — Da, adevărat, întări Porthos. Bea mult. — Şi-apoi, era cel mai vîrstnic dintr noi, adăugă d'Artagnan. — Numai cu cîţiva ani, zise Porthos. Aerul lui grav îl făcea să pară mai vîrstnic. — Da, aşa e. Deci, dacă Athos ni se alătură, cu atît mai bine. Dacă nu, atunci ne lipsim de el. Noi doi facem cît doisprezece. — Da, surîse Porthos la amintirea vechilor sale isprăvi. Numai că tuspatru laolaltă am fi făcut cît treizeci şi şase. Mai cu seamă că, după cum spui, ne-

aşteaptă o treabă grea. — Grea pentru novici, nu pentru de-alde noi. — Şi o să ţină mult timp? — De! Poate trei-patru ani. — Şi-o s-avem mult de furcă? — Nădăjduiesc că da. — Cu atît mai bine! La urma urmei, cu atît mai bine! se însufleţi Porthos. Nici nu-ţi închipui, dragul meu, cum mi-au mai ruginit oasele de cînd mă aflu aici! Cîteodată, duminica, ieşind de la biserică, dau o goană călare pe cîmpurile şi pe ogoarele vecinilor, doar-doar o să iasă vreo ceartă, fiindcă simt că am nevoie de asta. Degeaba, dragul meu. Fie că sînt respectat, fie că sînt temut, şi mai degrabă aici stă adevărul, toţi mă lasă să le culc lucerna la pămînt cu cîinii mei, să fac orice stricăciune, şi mă-ntorc acasă şi mai plictisit, asta-i tot. Spune-mi, la Paris, barem, poţi să tragi spada mai lesne? — În privinţa asta, dragul meu, acolo-i minunat: nici tu oprelişti, nici tu gărzile cardinalului, nici tu Jussac, nici alţi copoi. Ei, Doamne, oriunde! Sub un felinar, într-un han, peste tot. Eşti partizan de-al Frondei, tragi spada, şi gata. Domnul de Guise l-a ucis pe domnul de Coligny în plină Piaţă Regală şi n-a păţit nimic. — Ah, straşnic! se bucură Porthos. — Şi curînd, continuă d'Artagnan, o să avem lupte în lege, împuşcături, incendii, mă rog, n-o să te plictiseşti! — Atunci, m-am hotarît. — Aşadar, am cuvîntul tău? — Da, vorba-i vorbă. Voi trage spada şi voi lovi în dreapta şi în stînga pentru Mazarin. Numai că... — Ce este?

— Mă va face baron? — Eh! Ce naiba! bombăni d'Artagnan. Asta s-a hotărît dinainte. Ţi-am spus şi îţi repet: răspund de titlul tău de baron. La această fagăduială, Porthos, care nu pusese nicicînd la îndoială cuvîntul prietenului său, porni împreună cu el înapoi spre castel.

XIV UNDE SE DOVEDEŞTE CĂ DACĂ PORTHOS ERA NEMULŢUMIT DE STAREA LUI, MOUSQUETON ERA FOARTE MULŢUMIT DE A SA Pe cînd se întorceau la castel şi în vreme ce Porthos plutea în visurile baroniei, d'Artagnan cugeta la slăbiciunile bietei firi omeneşti, întotdeauna nemulţumită de ceea ce are, întotdeauna rîvnind la ceea ce nu are. În locul lui Porthos, d'Artagnan s-ar fi socotit cel mai fericit om de pe pămînt, dar ca Porthos să fie fericit, îi lipsea – ce? Cinci litere să le aşeze înaintea celorlalte nume ale sale şi o coroană mititică să o zugrăvească pe uşile trăsurii. „Mă tem, îşi zicea d'Artagnan în sinea lui, că-mi voi petrece toată viaţa, uitîndu-mă în dreapta şi-n stînga, fară să văd vreodată chipul unui om pe deplin fericit." În timp ce făcea această cugetare filozofică, providenţa păru că vrea să-i dea o dezminţire. În clipa în care Porthos îl părăsi ca să dea nişte porunci bucătarului, d'Artagnan îl văzu pe Mousqueton apropiindu-se. Chipul acestui flăcău de treabă, afară de o uşoară tulburare care, aidoma unui nor de vară, aşternea mai curînd un abur decît o umbră, peste

trăsăturile sale, era chipul unui om pe deplin fericit. „Uite ce căutam, îşi zise d'Artagnari. Dar, vai, bietul băiat habar n-are de ce am venit aici!" Mousqueton se ţinea la distanţă. D'Artagnan se aşeză pe o bancă şi îi făcu semn să se apropie. — Domnule, începu Mousqueton, folosindu-se de această îngăduinţă. Am o rugăminte. — Vorbeşte prietene, îl îndemnă d'Artagnan. — Nu îndrăznesc, mi-e teamă să nu credeţi că miam pierdut capul de atîta bine. — Va să zică eşti fericit, prietene? întrebă d'Artagnan. — Fericit la culme şi totuşi dumneavoastră mă puteţi face şi mai fericit. — Ei bine, vorbeşte! Şi dacă depinde de mine, dorinţa ta e ca şi îndeplinită. — Oh, domnule, nu depinde decît de dumneavoastră. — Te-ascult. — Domnule, ceea ce vreau să vă rog este să nu-mi mai spuneţi Mousqueton, ci Mouston. De cînd am cinstea să fiu intendentul monseniorului, mi-am luat acest nume, care e mai demn şi mă face respectat de inferiorii mei. Ştiţi, domnule, cît de folositor e să te faci ascultat de subordonaţii tăi. D'Artagnan zîmbi: în vreme ce Porthos îşi tot lungea numele, Mousqueton şi-l scurta. — Ei bine, domnule? întrebă Mousqueton, cu inima cît un purice. — Ei bine, da, dragul meu Mouston, îi îndeplini voia d'Artagnan. Fii liniştit, n-am să uit rugămintea ta şi, dacă îţi face plăcere, nici n-am sa te mai tutuiesc. — Oh! izbucni Mousqueton, roşu la faţă de fericire. De mi-aţi face o asemenea cinste, domnule, vă voi

rămîne recunoscător toată viaţa. Dar nu cumva cer prea mult? „Vai! îşi zise d'Artagnan. Asta-i prea puţin faţă de supărările neaşteptate ce le aduc acestui biet băiat care m-a primit atît de bine." — Şi domnul rămîne mai mult printre noi? întrebă Mousqueton, al cărui chip, regăsindu-şi vechea seninătate, înflorise ca un bujor. — Plec mîine, prietene, spuse d'Artagnan. — Ah, domnule! făcu Mousqueton. Aţi venit încoace numai ca să ne pricinuiţi păreri de rău? — Iată de ce mă tem şi eu, murmură d'Artagnan, atît de încet, încît Mousqueton, care se retrăgea cu plecăciuni, nu putu să-l audă. O remuşcare îşi croia drum în cugetul lui d'Artagnan, cu toate că inima i se împietrise în piept. Nu-i părea rău că-l împinge pe Porthos pe o cale la capătul căreia viaţa şi averea lui puteau să fie compromise, căci Porthos risca bucuros totul pentru titlul de baron, la care jinduia de cincisprezece ani; dar pe Mousqueton, care nu dorea nimic altceva decît să i se spună Mouston, nu era o cruzime să-l smulgi din viaţa asta de dulce huzur? Iată ce-l frămînta în clipa cînd se întoarse Porthos. — La masă! zise el. — Cum la masă?! se miră d'Artagnan. Păi cît e ceasul? — Ei, dragul meu, e trecut de unu. — Casa ta e un rai, Porthos: aici nici nu ştii cum trece timpul. Haidem, dar mie nu mi-e foame. — Vino, căci dacă n-ai întotdeauna poftă de mîncare, un pahar te ispiteşte întotdeauna. Asta-i una din cugetările bietului Athos, de a cărei temeinicie mam convins şi eu de cînd mă lupt cu plictiseala.

D'Artagnan, pe care firea-i gasconă îl îndemna veşnic la cumpătare, părea mai puţin încredinţat decît prietenul său de temeinicia cugetării lui Athos. Totuşi, se strădui să fie la înălţimea gazdei. În acest timp uitîndu-se cum mănîncă Porthos şi bînd şi el cît putea mai bine, gîndul la Mousqueton îi venea mereu în minte, şi asta cu atît mai vîrtos cu cît Mousqueton, fără să servească bucatele, ceea ce ar fi fost o înjosire pentru noul său rang, se ivea din cînd în cînd în uşă, arătîndu-şi recunoştinţa faţă de d'Artagnan prin vechimea şi buchetul vinurilor scoase din pivniţă. Din pricina asta, către sfîrşitul mesei, cînd, la un semn al lui d'Artagnan, Porthos spuse servitorilor să plece şi cei doi prieteni rămaseră singuri, d'Artagnan întrebă: — Porthos, cine te va însoţi de astă dată? — Cred că Mouston, răspunse Porthos cu aerul cel mai firesc. Fu o lovitură pentru d'Artagnan, care văzu dintr-o dată zîmbetul prietenos al intendentului schimbînduse într-o strîmbătură de durere. — Numai că Mouston nu mai e tînăr, dragul meu, observă el. Mai mult, s-a îngrăşat grozav şi poate că a pierdut deprinderea de odinioară. — Ştiu, recunoscu Porthos, dar m-am obişnuit cu el; şi de altfel, nici nu s-ar învoi să mă părăsească, ţine prea mult la mine. „Oh, orbire a amorului-propriu!" gîndi d'Artagnan în sinea sa. — Pe urmă, chiar tu, continuă Porthos. Nu ţi-ai păstrat oare acelaşi slujitor: pe vrednicul, pe viteazul, pe isteţul... cum spui că-l cheamă? — Planchet. Da, l-am regăsit, dar nu se mai află în

slujba mea. Cu cele o mie şase sute de livre – ştii, cele o mie şase sute de livre pe care le-a cîştigat la asediul de la Rochelle, ducînd scrisoarea aceea lordului de Winter – a deschis o prăvălie pe strada Lombards: s-a făcut cofetar. — Aha, are o cofetărie în strada Lombards! Şi atunci cum de-i în slujba ta? — A făcut vreo cîteva boacăne şi se teme să nu dea de dracu, răspunse d'Artagnan. Şi muşchetarul povesti prietenului său cum l-a regăsit pe Planchet. — Ei, murmură Porthos după ce ascultă totul. Dacă ţi-ar fi spus cineva, dragul meu, că într-o zi Planchet va salva viata lui Rochefort şi că tu îl vei ascunde pentru isprava asta, oare ai fi crezut? — Nu, în ruptul capului. Dar, ce vrei, întîmplările îi schimbă pe oameni. — Nimic mai adevărat, întări Porthos. Ceea ce nu se schimbă, ori se schimbă doar ca să devină şi mai bun, e vinul. Gustă din astă viţă spaniolă, aflată la mare cinste în ochii prietenului nostru Athos; vin de Xeres. În clipa aceea intră intendentul şi-şi întrebă stăpînul ce bucate doreşte pentru a doua zi şi despre vînatoarea pe care o plănuise. — Spune-mi, Mouston, întrebă Porthos, armele mele se află în bună stare? D'Artagnan începu să bată cu degetele în masă, ca să-şi ascundă încurcătura. — Armele dumneavoastră, monseniore? făcu Mousqueton. Care arme? — Ei, drăcie, zalele mele! — Care zale? — Zalele pe care le port în luptă. — Cum nu, monseniore. Cel puţin aşa cred.

— Mîine te încredinţezi de asta şi, dacă e nevoie, te îngrijeşti să-şi recapete şi luciul. Care-i calul cel mai iute? — Vulcan. — Şi cel mai bun de povară? — Bayard. — Ţie ce cal îţi place? — Îmi place Rustaud, monseniore: e ascultător şi mă împac de minune cu el. — E voinic, nu? — Soi normand încrucişat cu Mecklembourg. Ţine zi şi noapte la drum. — Uite ce e: te îngrijeşti de tustrei, să mănînce bine şi să se odihnească, cureţi sau porunceşti să mi se cureţe armele, iar tu faci rost de nişte pistoale şi un cuţit de vânătoare. — Asta înseamnă că pornim la drum, monseniore? îngînă Mousqueton, neliniştit. D'Artagnan, care pînă acum bătea cu degetele în masă la voia întîmplării, făcu să se audă o cadenţă de marş. — Mai mult decît atît, Mouston, spuse Porthos. — Pornim într-o expediţie, domnule? bîigui intendentul, ai cărui obraji roşii începeau să pălească. — Ne întoarcem sub arme, Mouston! îl înştiinţă Porthos, răsucindu-şi fără încetare mustaţa şi străduindu-se să-i redea aerul falnic de odinioară. Abia rosti aceste cuvinte, că pe Mousqueton îl zgîlţîi un fior care făcu să-i tremure obrajii plini şi stacojii; cătă spre d`Artagnan cu o mustrare de negrăit în ochii lui plini de supunere, încît ofiţerul nu putu să-i susţină privirea fără să se simtă mişcat; apoi îngăimă cu o voce tremurîndă şi sugrumată: — Sub arme! În armata regelui?

— Da şi nu. Pornim să ne batem iarăşi, să căutăm tot soiul de aventuri; pe scurt, ne reluăm viaţa din trecut. Cuvîntul din urmă căzu ca un trăsnet asupra lui Mousqueton. Acest trecut atît de cumplit, care făcea prezentul atît de dulce. — Oh, Dumnezeule, ce-mi aud urechile? scînci Mousqueton spre d'Artagnan, şi mai rugător decît prima oară. — Ce vreţi, bietul meu Mouston? glăsui d'Artagnan. Soarta... În ciuda grijii lui d'Artagnan de a nu-l tutui şi de a-i rosti numele cu toată pompa pe care acesta o rîvnea, Mousqueton primi lovitura în plin, şi lovitura fu atît de îngrozitoare pentru el, încît ieşi buimăcit, uitînd să închidă uşa. — Bravul Mousqueton şi-a pierdut capul de bucurie! zise Porthos, cu aerul cu care Don Quijote trebuie să-l fi încurajat pe Sancho să strîngă chinga pe catîrul său pentru o ultimă bătălie. Rămaşi singuri, cei doi prieteni începură să vorbească de viitor şi să clădească mii de castele în Spania. Vinul cel straşnic al lui Mousqueton îl făcea pe d'Artagnan să vadă perspectiva strălucitoare de a se umple de bănet, pe Porthos – panglica albastră şi mantia de duce. Adevărul este că dormeau amîndoi cu capul pe masă atunci cînd veniră să-i poftească la culcare. Totuşi, chiar de a doua zi, Mousqueton se mai linişti, mulţumită lui d'Artagnan, care îi dădu de ştire că lupta s-ar putea să se poarte tot timpul în inima Parisului şi la porţile castelului du Vanon, aflat în apropiere de Corbeil; la Bracieux, care se afla în apropiere de Melun, şi la Pierrefonds, care era între

Compiègne şi Villers-Cotterêts. — Mi se pare însă că odinioară... murmură cu sfială Mousqueton. — Oh! zise d'Artagnan. Lupta nu se mai poartă azi aşa ca odinioară. Azi, toate-s treburi diplomatice, întreabă-l pe Planchet. Mousqueton se duse să ceară desluşiri vechiului său prieten, care adeveri pe de-a-ntregul spusele lui d'Artagnan. „Numai că ⎯ adăugă el – cei care cad prinşi în lupta asta sînt în primejdie să fie spînzuraţi". — La naiba! bombăni Mousqueton. Dacă-i vorba peaşa, îmi place mai mult asediul oraşului La Rochelle. Cît despre Porthos, după ce porunci să se înjunghie o căprioară în cinstea oaspetelui, după ce îl purtă din pădure la munte şi de la munte la heleşteiele sale, după ce îl duse să-i vadă cîinii de vînătoare, haita în cap cu Gredinet – într-un cuvînt toată avuţia sa – şi după ce îl mai aşeză la alte trei mese din cele mai îmbelşugate, ceru lui d'Artagnan să-i spună ce hotărăşte, dat fiind că era nevoit să-l părăsească şi săşi continue drumul. — Iată, dragă prietene, cuvîntă trimisul cardinalului. Îmi trebuie patru zile să ajung la Blois, o zi ca să rămîn acolo, trei sau patru zile ca să mă reîntorc la Paris. Pleacă deci cam într-o săptămînă. Tragi la hanul „La Căpriţa", pe strada Tiquetonne, şi mă aştepţi acolo. — Ne-am înţeles, spuse Porthos. — Eu vreau să mă abat pe la Athos, deşi n-am nici o nădejde, continuă d'Artagnan. Nu-l mai cred bun de nimic, dar trebuie să te porţi cum se cuvine cu prietenii, aşa că sînt dator să încerc. — Dacă te-aş însoţi, poate că asta m-ar înviora niţel, zise Porthos.

— Nici vorbă, încuviinţă d'Artagnan, şi pe mine la fel. Dar aşa nu-ţi mai rămîne timp să te pregăteşti de plecare. — Ai dreptate, recunoscu Porthos. Atunci, porneşte singur, şi noroc! Eu, unul, sînt plin de însufleţire. — Minunat! exclamă d'Artagnan. Se despărţiră la hotarul moşiei Pierrefonds, pînă unde Porthos ţinuse să-şi petreacă prietenul. „Cel puţin, îşi spunea d'Artagnan, apucînd pe drumul spre Villers-Cotterêts, cel puţin nu voi fi singur. Diavolul ăsta de Porthos e şi azi voinic ca un taur. Dacă Athos ni se alătură, ei bine, vom fi trei ca să ne batem joc de Aramis, de acest călugăraş cu trecere la femei." La Villers-Cotterêts scrise cardinalului: „Monseniore, pe unul îl am de pe acum în slujba Eminenţei-Voastre, şi el preţuieşte cît douăzeci .Plec la Blois, contele de La Fère locuind la castelul Bragelonne, în împrejurimile acestui oraş." Şi după aceea porni spre Blois, flecărind cu Planchet, ceea ce îi mai alunga urîtul în această lungă călătorie.

XV DOUĂ CHIPURI DE ÎNGER Era cale lungă de mers, dar d'Artagnan nu-şi făcea griji: ştia caii odihniţi şi sătui după acest popas în grajdurile îmbelşugate ale seniorului de Bracieux. Aşa că porni încrezător să calce cele patru-cinci zile de

drum, urmat de credinciosul Planchet. Precum am mai spus, ca să nu-i mai cuprindă urîtul, mergeau amîndoi alături şi sporovăiau împreună. Treptat-treptat, d'Artagnan lepădă aerul stăpînului, iar Planchet ieşi cu totul din pielea servitorului. Era un pişicher fără de pereche, unul care, ajungînd să-şi încropească o stare mai acătării, cătase adesea după chilipirurile de odinioară, ca şi după vorbirea şi tovărăşia strălucitoare a gentilomilor, şi care, ştiind că are meritele sale, suferea să ruginească printre cei cu vederi înguste. Se ridică deci numaidecît la rangul de confident al celui căruia îi mai spunea încă stăpîn. D'Artagnan nuşi mai deschisese inima de ani şi ani de zile. Astfel, regăsindu-se, aceşti doi oameni se înţelegeau de minune. De altfel, Planchet nu era un oarecare tovarăş de aventuri: se dovedea un bun sfetnic; nu căuta primejdia, dar nici nu dădea înapoi în faţa ei, şi d'Artagnan avusese de multe ori prilejul să se convingă de asta; în sfîrşit, fusese soldat şi armele înnobilează. Apoi, mai presus de toate, dacă Planchet avea nevoie de d'Artagnan, şi d'Artagnan avea nevoie de Planchet. Aşa că ajunseră la Blaisois aproape buni prieteni. Pe drum, clătinînd din cap şi întorcîndu-se la gîndul ce-l frămînta fără încetare, d'Artagnan zise: — Ştiu bine că stăruinţa mea pe lîngă Athos nu are rost şi e zadarnică, dar sînt dator să mă port astfel cu vechiul meu prieten, un om cu darurile celui mai nobil şi mai generos dintre oameni. — Oh, domnul Athos era un gentilom fără de pereche! întări Planchet. — Nu-i aşa? întrebă d'Artagnan.

— Zvîrlea banii cum pică grindina din cer, continuă Planchet, şi mînuia spada ca un rege. Vi-l mai aduceţi aminte, domnule, în duelul cu englezii din curtea de la Carmes? Tii, tare măreţ şi chipeş mai era domnul Athos în ziua aceea, cînd şi-a prevenit potrivnicul: „Miai cerut să-ţi spun numele meu, domnule; cu atît mai rău pentru dumneata, căci voi fi silit să te ucid!" Eram în preajmă şi l-am auzit. Sînt întocmai cuvintele sale. Şi cum l-a fulgerat cu privirea, domnule, în clipa cînd l-a străpuns, precum spusese, şi cînd bietul om s-a prăbuşit la pămînt fără să zică nici pîs! Oh, domnule, vă repet, era un gentilom fără de pereche! — Da, recunoscu d'Artagnan. Totul e adevărat ca şi cuvântul Evangheliei, numai că-şi va fi pierdut toate aceste însuşiri din pricina unui singur cusur. — Mi-aduc aminte, glăsui Planchet. Îi plăcea să bea, ori, mai degrabă, bea dar nu era un băutor ca alţii. Ochii lui nu spuneau nimic atunci cînd ducea paharul la gură. Într-adevăr, niciodată nu s-a pomenit tăcere atît de grăitoare. Cît despre mine, mi se tot părea că-l aud murmurînd: „Haide, licoare, vino şi scapă-mă de necazuri!" Şi cum se pricepea să sfărîme piciorul unui pahar ori gîtul unei sticle! Nimeni nu se putea măsura cu dînsul în privinţa asta. — Eh, continuă d'Artagnan, iată ce tristă privelişte ne aşteaptă astăzi! Acest nobil gentilom cu ochiul ager, acest chipeş cavaler atît de strălucitor sub arme, de care te mirai întotdeauna că ţine în mînă doar o simplă spadă, în loc de un baston de comandant, eh, pesemne că a devenit un bătrîn gîrbov, cu nasul roşu şi cu ochii lăcrimoşi. O să-l găsim tolănit undeva în iarbă, şi el o să ne cerceteze cu privire stinsă, ba poate că nici n-o să ne recunoască. Dumnezeu mi-e martor, Planchet, rosti d'Artagnan, aş da bir cu fugiţii numai

să nu văd această întristătoare privelişte, dacă n-aş ţine să-mi dovedesc respectul faţă de umbra măreaţă a gloriosului conte de la Fère, care ne-a fost atît de drag. Planchet clătină din cap, fără să scoată o vorbă: se vedea limpede că împărtăşeşte temerile stăpînului său. — Şi-apoi, reluă d'Artagnan, decăderea, fiindcă Athos e bătrîn astăzi; poate şi mizeria, căci prea puţin i-a păsat de bruma lui de avere; şi păcătosul de Grimaud, mai mult ca oricînd şi mai beţiv decît stăpînu-său... uite, Planchet, toate astea îmi sfîşie inima. — Mi se pare c-am şi ajuns, că-i şi aud vorba îngălată şi că-l văd clătinîndu-se pe picioare, zise Planchet cu milă. — Singura-mi teamă, mărturisesc, e ca Athos să nu primească propunerile mele într-o clipă de înflăcărare războinică, zise d'Artagnan. Pentru Porthos şi mine ar fi o mare nenorocire şi, mai ales, o cumplită încurcătură. Numai că, de îndată ce-o va lua razna, o să-l lăsăm singur, asta-i tot. Cînd îşi va veni în fire, o să înţeleagă. — Oricum, domnule, zise Planchet, o să ne lămurim curînd, căci cred că zidurile înalte de colo, împurpurate de asfinţit, sînt zidurile oraşului Blois. — Tot ce se poate, încuviinţă d'Artagnan. Iar turnuleţele ascuţite şi sculptate ce se zăresc colo jos, în stînga, în pădure, aduc la înfăţişare cu ceea ce am auzit despre Chambord. — Intrăm în oraş? întrebă Planchet. — Fireşte, ca să cerem lămuriri. — Domnule, dacă intrăm în oraş, vă sfătuiesc să gustăm din smîntîna cea atît de lăudată, care din nenorocire, nu se aduce la Paris şi o găseşti numai aici.

— Ei bine, fii liniştit, o s-o facem şi pe asta! făgădui d'Artagnan. În clipa aceea, o haraba greoaie, trasă de boi, din cele care transporta lemnul tăiat în mîndrele păduri ale ţinutului pînă în porturile Loirei, ieşi dintr-un drumeag vrîstat de urme de roţi, pe drumul pe care mergeau cei doi cavaleri. Un om păşea pe lîngă car, ţinînd în mînă o strămurare cu un cui în capăt, cu care mai zorea pasul domol al boilor. — Hei, prietene! îi strigă Planchet. — Cu ce vă pot fi de folos, domnilor? răspunse ţăranul în graiul curat, propriu oamenilor de prin partea locului, şi care ar fi dat de ruşine pe puriştii din Piaţa Sorbonei şi de pe strada Universităţii. — Căutăm casa contelui de La Fère, zise d'Artagnan. N-ai auzit acest nume printre numele seniorilor de pe aici? Ţăranul se descoperi pe dată şi răspunse: — Domnilor, lemnele astea sînt ale dumnealui; leam tăiat în pădurea dumnealui şi acum le duc la castel. D'Artagnan nu vru să întrebe mai mult: îl îngrozea să audă poate de la altul ceea ce el însuşi îi spusese lui Planchet. „Castelul! mormăi el în sinea sa. Castelul! A, înţeleg. Athos nu ştia multe: i-a silit pe ţărani, ca şi Porthos, să-i spună monseniore şi să-i numească bordeiul castel. Are pumnul greu, dragul de Athos, mai cu seamă după ce bea." Boii mergeau agale. D'Artagnan şi Planchet veneau în urma carului. Încetineala asta îi scotea din răbdări. — Ei, ia zi, ăsta-i drumul? întrebă d'Artagnan, adresîndu-se ţăranului. Putem să apucăm înainte fără teamă că ne rătăcim?

în loc să vă omorîţi vremea după vitele astea moşcăite. potrivit spuselor ţăranului. tulburat fără voie la gîndul că va revedea pe acest om ciudat. cum nu. pentru fugarii dumneavoastră.— Oh. Căci nici leghea nu-i peste tot la fel în frumoasa noastră Franţă. acoperită cu ţiglă. La cotul drumului. clădită pe un deluşor umbrit de nişte sicomori uriaşi: castelul domnului conte de La Fère. D'Artagnan mulţumi ţăranului şi dădu pinteni calului. de aici nu se vede. întocmai ca şi el. Niciodată. cum nu. Mergeţi doar o juma' de leghe şio să zăriţi un castel în dreapta. nici în Picardia. domnule. nici în Artois. apoi. ci La Vallière: dumneavoastră mergeţi mai departe. Planchet găsise şi el în întîlnirea cu ţăranul şi în purtarea acestuia un prilej de adîncă îngîndurare. nici în Normandia. atîta bunăvoinţă. nu întîlniseja ţărani atîta cumsecădenie. nici în Franche-Comté. graiul acesta curat. era nevoit să umble travestit. chiar aşa să faceţi. care îl îndrăgise atîta şi care contribuise atîta cu sfaturile şi cu propria-i pildă la educaţia lui de gentilom. un sfert de leghe mai încolo. albă. partizan al Frondei ca şi el. Dar nu-i castelul Bragelonne. domnule. ca un visător. care. încadrată de . — Şi jumătatea asta de leghe e lungă? întrebă d'Artagnan. castelul La Vaillère se ivi în ochii călăreţilor. casa cea albă. stă pitulat după un şir de plopi. adeveri omul. Îi venea să creadă mai degrabă că i-a ieşit în cale un gentilom. Cam la vreo trei bătăi de puşcă de acolo se află o casă mare. — Cale de zece minute. încetini goana treptat-treptat şi îşi urmă drumul cu capul în piept. dinţr-o anume pricină politică. apoi. tot locuri pe unde îl purtase viaţa.

— Aici locuieşte contele de La Fère? întrebă Planchet. purtîndu-şi calul de frîu. şi du-te de întreabă. în care tropăiau cai de călărie purtaţi de frîu de către slujitori în felurite livrele. Planchet. Athos nu poate să şadă aici. Un slujitor cu părul alb şi cu spinarea dreaptă.sicomori. şi o trăsură la care erau înhămaţi doi cai. era tare nedumerit să-şi vadă stăpînul atît de tulburat şi se uita cînd la d'Artagnan. se desenă pe fondul unui desiş de copaci pe care primăvara presărase o ninsoare de flori. Planchet sări din şa. urmă d'Artagnan. şi un altul cu aceiaşi nume să stăpînească proprietatea asta? Descalecă. . simţi o tulburare ciudată săgetîndul pînă în adîncul inimii. Planchet. o curte destul de mare. lucrat cu priceperea meşterilor din acea vreme. Dumnezeule! Oare să fi murit. Mărturisesc că eu n-am curajul s-o fac. care de obicei nu se prea emoţiona. dacă socoti mulţumitoare desluşirile ce ţi se dau. se apropie de poartă şi trase clopotul. Printre zăbrelele gardului se vedeau straturi de zarzavat bine îngrijite. în ciuda. Planchet. ei bine! atunci poţi să-mi rosteşti numele. La această privelişte. — Ori ne înşelăm noi. care nu avea aceleaşi temeiuri să se simtă mişcat. cînd la casa cea albă. — Vei spune. zise d'Artagnan. ori ne-a înşelat ţăranul ăla. d'Artagnan. într-atît de puternice rămîn pentru toată viaţa amintirile tinereţii. se ivi îndată. că un gentilom aflat în trecere pe aici doreşte să aibă cinstea de a saluta pe contele de La Fère şi. Muşchetarul mai merse puţin şi se găsi înaintea unui gard de fier. anilor săi.

în timp ce Planchet. continuă Planchet. — Şi care avea un slujitor numit Grimaud. mă cunoaşteţi şi eu vă cunosc la fel de bine. — Un senior care a slujit în armată? — Întocmai. rosti Athos. răspunse slujitorul. un gentilom. — Ei! exclamă Planchet cu faţa strălucind de bucurie. cu inima bătînd.. domnule conte. măsurîndu-l pe Planchet din cap pînă în picioare. Chiar pe contele de La Fère îl căutăm. zise bătrînul. mii de amintiri uitate. Deschide-mi te rog. — Domnul Grimaud nu-i acum la castel. care nu purta livrea. unde-i acest gentilom şi pentru ce nu l-ai condus încoace? Glasul ajunse pînă la d'Artagnan. socotind că n-a căpătat încă destule desluşiri. păşi către stăpînul casei. Planchet auzi un glas dintr-o încăpere de la catul de jos: — Ei bine. se află aici şi ar vrea să-l salute. aici. Acesta îi făcu semn lui d'Artagnan care. oarecum nedumerit de aceste întrebări. arătîndu-se în prag. prevăzător ca totdeauna.— Da. Cînd ajunse în faţa intrării. Planchet. . — Da. domnule conte. trezindu-i în inimă mii de simţăminte. unul dintre prietenii săi. Eu sînt Planchet. cu zîmbetul pe buze. domnule. — De ce n-ai spus de la început?! mormăi bătrînul.. Bătrînul deschise poarta şi apucă înaintea lui Planchet. — Păi eu îl cunosc pe flăcăul ăsta. vine îndată. ştiţi. Dar stăpînul tău unde-i? — În urmă. aş dori să vestesc domnului conte că stăpînul meu. intră călare în curte. Descăleca iute. deschizînd poarta.

d'Artagnan primi salutul binevoitor al celor de faţă şi se strădui să răspundă la fel. apoi luă loc şi. chipul. cîştigase în măreţie. venindu-şi puţin în fire. puţin alungit. rosti Athos. Athos îi luă mîna. păreau mai mari şi mai luminoşi ca nicicînd. iar umerii . strîngîndu-i-o în mîinile sale şi îl duse în salon. îl îmbrăţişă şi el cu o bucurie care îi umplu ochii de lacrimi. ori Van Dyck. un prieten devotat şi unul dintre cei mai viteji şi mai inimoşi gentilomi din cîţi am cunoscut vreodată. — Cum?! Planchet?! strigă Athos. La aceste cuvinte o vădită emoţie se zugrăvi pe faţa chipeşă şi calmă a lui Athos..Devotatul slujitor al lui d'Artagnan nu fu în stare să mai scoată o vorbă.. ieşea la iveală de sub manşeta de dantelă ca o mînă zugrăvită de penelul lui Tizian. Potrivit obiceiului. aproape împleticindu-se. Se avîntă către d'Artagnan fără să-l piardă din ochi şi îl strînse cu drag în braţe. lipsiţi de cearcănele pe care le aştern nopţile de petrecere. unde erau adunate mai multe persoane. Asta înseamnă că d'Artagnan e aici? — Iată-mă prietene. în timp ce convorbirea întreruptă pentru scurtă vreme redeveni generală. Ochii lui frumoşi. căci rămase înmărmurit de înfăţişarea neaşteptată a gentilomului. Toată lumea se ridică în picioare. D'Artagnan. pe cît pierduse din neastîmparul înfrigurat de altădată. iată-mă scumpul meu Athos! îngînă d'Artagnan. se apucă să-l cerceteze pe Athos. locotenent de muşchetari ai majestăţii-sale. Ciudat! Athos aproape că nu îmbătrînise. mîna-i minunat de albă şi nervoasă ca întotdeauna. era mai zvelt decît în trecut. deşi mai moale acum. — Vă prezint pe cavalerul d'Artagnan.

— Te-ai întors. Oaspeţii contelui. schimbarea lui Athos. îl surprinse. glasul îi suna plin de tinereţe. pletele-i negre. De aceea se întoarse aproape maşinal în clipa cînd un tînăr chipeş. dar cu un gust desavîrşit. O întreaga lume de gînduri i se înfiripă în minte. Raoul? întrebă contele. . de parcă ar fi pîndit curiozitatea pe care acest nume trebuia să i-o stîrnească. ca şi cînd n-ar fi avut decît douăzeci şi cinci de ani. presărate doar ici şi colo de cîteva fire cărunte. scoţîndu-şi cu graţie pălăria împodobită cu lungi pene roşii. Şi era numai ochi şi urechi. de vreo cincisprezece ani. Numai că d'Artagnan nu pricepea încă nimic. cu totul neaşteptat. Apariţia acestui nou personaj. dădeau un farmec de nespus zîmbetului său. O ciudată asemănare între gentilom şi tînărul cu pricina îi lumină taina acestei vieţi regenerate. care-şi păstraseră întreaga albeaţă de odinioară. iar dinţii minunaţi şi fără vreo ştirbire. atunci cînd e vorba într-adevăr de oameni din lumea mare. îi cădeau în valuri pe umeri. se folosiră de toată arta şi politeţea de pe vremuri ca să-şi pregătească pe încetul plecarea – lucru de o deosebită însemnătate în lumea mare. care pînă atunci i se păruse de neînţeles. întrucît nu-şi revenise încă din uimire.largi şi bine proporţionaţi mărturiseau o forţă puţin obişnuită. deodată răsunară în curte nişte lătrături de cîini şi cîţiva dintre oaspeţi spuseră într-un glas: — Ah. apăru în uşa salonului. s-a întors Raoul! Athos se uită la d'Artagnan. dîndu-şi seama totuşi din răceala abia simţită a discuţiei că cei doi prieteni ard de dorinţa să rămînă singuri. îmbrăcat simplu. prin mijlocirea pătrunderii sale. lămurindu-i.

domnule. — Se plimba cu Marceline. domnule. — Oh. care. doamna de Saint-Remy se află la Blois. Şi am dus la bun sfîrşit însărcinarea ce mi-aţi încredinţat. unde e? continuă contele. — Dar ce ai. răspunse respectuos tînărul. rămase să o vadă pe micuţa . domnule. oaspeţii lui Athos cerură îngăduinţa să plece. — Şi Louise. — Micuţei noastre vecine i s-a întîmplat o nenorocire. unde tăietorii de lemne spărgeau butucii. în virtutea unei prietenii de douăzeci de ani cu casa de La Vallière. Dunnezeule! exclamă Athos. — Domnişoarei de La Vallière? făcu îngrijorat Athos. vrînd să sară din vîrful unei grămezi de lemne. domnule. prin curte. ia-ţi calul şi du-te chiar tu. unde ţine tovărăşie doamnei ducese d'Orléans. biata copila a călcat în gol şi n-a mai putut să se ridice. m-a zărit şi ea şi. Eşti palid şi-mi pari îngrijorat. M-am temut că primele îngrijiri ce i s-au dat n-au fost prea dibace şi am alergat încoace. Raoul se înclină. Am zărit-o şi m-am oprit. — Am adus-o cu mine aici. Raoul! Sau mai bine. îngrijorat ca un părinte. pînă una-alta. să vă cer sfatul. Raoul? zise Athos cu căldură. La rîndu-i. răspunse tînărul. doamnei de Saint-Remy. Şi mamei ei. — Trimite repede pe cineva la Blois. şi am lăsat-o la nevasta lui Chariot. cînd eu tocmai treceam pe acolo călare. Cred că şi-a scrîntit piciorul. i s-a dat de ştire? — Nu. singur bătrînul duce de Barbé.— Da. bona ei. — Ce s-a întîmplat? întrebară cîteva glasuri. După această lămurire care le dăduse prilejul să se ridice. pe care tocmai se urcase. a pus-o să ţină piciorul în apă rece.

domnule. — Asta însă nu te împiedică să te duci la Blois.Louise. îi salută pe Athos şi pe d'Artagnan şi se depărtă zorit. rosti Athos. nu. domnule. . Chipul tînărului se îmbujoră. poate.. d'Artagnan privea în jur speriat şi cu gura aproape căscată. — Oh. Ceru din ochi îngăduinţa contelui. Raoul. zărindu-l pe Raoul. ţinîndu-se tot lîngă uşa trăsurii şi privind ţintă înăuntru. îşi şterse îndată ochii ei frumoşi şi zîmbi. Aşa se va afla mai curînd alături de mama sa. domnule. cît despre tine. şi după aceea să te întorci. — Ai dreptate.. buimac de uimire. vă asigur. cu trăsura lui. să prezinţi scuzele tale şi ale mele doamnei de Saint-Remy. care plîngea şi care. într-atît de puţin se adevereau prevederile sale. vă jur! strigă fata în timp ce tînărul păli la gîndul că el a pricinuit. apoi luă în braţele-i puternice de pe acum pe micuţa copilă. Pe urmă sări în şa cu eleganţa şi uşurinţa unui călăreţ încercat. Ducele propuse să o ducă pe micuţa Louise la Blois. sînt convins că te-ai purtat cu nesăbuinţă şi că totul sa întîmplat din vina ta. XVI CASTELUL BRAGELONNE În tot acest timp. nu. această nenorocire. şi o aşeză încetişor în trăsură. al cărei obraz îndurerat şi zîmbitor i se lăsă pe umăr. – murmură Raoul. continuă contele cu bunătate. — Oh. Athos îl luă de braţ şi îl duse în grădină.

rosti el.— Pînă e gata masa. Athos îl privi cu zîmbetu-i blînd. spuse el. mă recunoşti. prietene. d'Artagnan. gata să împingă la culme sinceritatea pe care i-o ceruse Athos. ca şi orice altceva. nu? — Dimpotrivă. nu-i aşa. n-ai să te superi. — Atunci. domnule conte. mărturisi d'Artagnan. sper să rămîn mereu Athos. făcu d'Artagnan. dar pentru tine. care se întîlnesc atît de rar la un om în puterea vîrstei. şi. sînt eu însumi. cu una din acele sincere izbucniri tinereşti. mărturiseşte. Dacă eu te-am numit cavaler. zîmbi Athos. — Şi-apoi mi se pare că s-a petrecut o schimbare şi în starea ta. — A. ca să ştie cine eşti. nu? — În chipul cel mai adînc. a fost pentru a te prezenta oaspeţilor. dacă luminăm un pic misterul care te-a făcut să cazi pe gînduri? — E adevărat. să ne întoarcem la obiceiurile noastre şi. . dragul meu d'Artagnan. — Dar ceea ce te uimeşte mai mult. casa asta este a ta. în ciuda celor patruzeci şi nouă de ani ai mei. Dar totul are un sfîrşit. Totul te uimeşte aici. d'Artagnan. zîmbind. Văd că stai minunat. nebunia. acest „domnule conte" nu are ce căuta aici. drept început. Ori preferi vorbirea ceremonioasă fiindcă mă iubeşti mai puţin? — Oh. Eşti de nerecunoscut. să vorbim deschis. — Mărturisesc. tovarăşul tău. — Mai întîi. — Par încă tînăr. prietenul tău. simţind cum Athos redobîndeşte treptat asupra lui nemărginita-i superioritate dintotdeauna. înţeleg! murmură Athos cu o uşoară împurpurare în obraji. să mă ferească Dumnezeu! exclamă gasconul.

tînărul acesta. nu-i pentru mine.bănuiesc. — Da. — Şi acest tînăr stă împreună cu tine. Mă uscam ca un biet arbore singuratic. l-am crescut. N-am decît doi cai. zise Athos: îi datorez tot atîta cît îmi datorează şi el. bineînţeles că nu pun la socoteală şi gloaba valetului meu. — Ei. — Parcul are douăzeci de pogoane. Douăzeci de pogoane care cuprind grădina de zarzavat şi toate celelalte. e bruma de moştenire de care ţi-am vorbit. cum te-ai schimbat. zise el. Eu i-am purtat de grijă. Şi se uită la Athos fără să-şi poată stăpîni un zîmbet. — Şi mai cu seamă foarte recunoscător. toată haita asta făloasă. pricep. De altfel. adăugă Athos. — Ai ghicit. da! El e pricina schimbării pe care o vezi la mine. ţi-este fin. — Cred că mă iubeşte ca şi cînd i-aş fi tată. zise d'Artagnan. doi ogari şi un prepelicar. . d'Artagnan. atunci cînd am părăsit oştirea. cît despre recunoştinţă. e reciprocă. nu? — Oh. e un orfan părăsit de mamă-sa în casa unui sărman preot de la ţară. echipaje. încuviinţă Athos. Lui nu i-am spus. d'Artagnan. E pentru tînărul de adineauri. Doamne. prietene. că-i sînt încă îndatorat. dragul meu Athos! — Tînărul acesta. ştii prietene. — Trebuie că e foarte legat de tine. îndoindu-şi zîmbetul. rosti Athos plin de linişte. — Cum asta? făcu muşchetarul nedumerit. rudă. — Mda. prietene. dar îţi spun ţie. Athos zîmbi. pentru Raoul. — Ai parc. poate? Oh. cai. Echipajele mele se reduc la patru dulăi.

Ei bine.. Prieteni? Voi nu mai eraţi lîngă mine. Şi eu i-am fost pildă. Ei bine. am trăit pentru el. Nu cred să mă amăgesc singur. — Eşti teribil. — A remuşcari? continuă Athos. fiindcă femeia aceea cred că merita pedeapsa pe care a primito. D'Artagnan se uita la Athos cu admiraţie crescîndă. nimic nu ţi se poate ascunde. căci mi l-ai spus doar pe jumătate. prin frunzişul căreia străbătea pieziş cîte o rază a soarelui în asfinţit.desprins cu totul de pămînt. murmură d'Artagnan. M-am dezbărat de metehnele pe care le aveam. acest copil m-a făcut să regăsesc tot ceea ce pierdusem. d'Artagnan. d'Artagnan se gîndi la milady. — Şi eşti fericit? întrebă el. — Atît cît e îngăduit unei făpturi de-a lui Dumnezeu aici. Athos. pilda însă preţuieşte şi mai mult. Să-ţi sfîrşesc eu vorba. d'Artagnan. Ochiul scrutător al lui Athos îl pătrunse pînă în fundul sufletului şi păru să-i citească gîndurile. nu mai aveam curajul să trăiesc pentru mine. ea . O amantă? Eram prea bătrîn. Pe neaşteptate. da. aş fi vrut să te întreb dacă nu trăieşti cîteodată clipe neaşteptate de groază. pe pămînt. fiindcă dacă i-am fi cruţat viaţa. Învăţătura înseamnă mult pentru un copil. n-am remuşcări. Dar spune-ţi gîndul pînă la capăt. prietene. Da şi nu: n-am remuşcari. dar Raoul e sortit să devină un gentilom desăvîrşit. Se plimbau pe o alee umbrită şi înmiresmată. m-am prefăcut dăruit cu virtuţile pe care nu le aveam. aşa cum la vîrsta noastră împuţinată mai putem creşte.. d'Artagnan. Una din razele aurii lumina chipul lui Athos şi ochii lui răspîndeau parcă şi ei în jur lumina molcomă şi blîndă a înserării ce se aşternea. semănînd a. şi numai o profundă afecţiune putea să mă ajute să prind iarăşi rădăcini în viaţă.

Şi regina? — Care regină? — Doamna Henriette a Angliei. dar asta nu înseamnă. sîngele cere sînge. prietene. — E la Luvru. — De vreo cîteva ori am gîndit şi eu la fel ca tine. — Ciudat! Eu am uitat cu totul de el! Athos zîmbi melancolic. Ascultă. nu-i aşa? Pe gerurile cumplite de astă-iarnă. din pricina lipsei de lemne. care era bolnavă. şi e cu putinţă să ne vină şi nouă rîndul să ispăşim. continuă Athos. — Da. murmură Athos. ridicînd din umeri. — Pesemne că i-a împărtăşit soarta care e nedreaptă cu el în clipa de faţă. d'Artagnan. am auzit că fata ei. precum ştii. Athos. fără o surcică! De ce n-a venit să ceară găzduire oricăruia dintre noi. — Ai auzit vorbindu-se vreodată de el? — Niciodată. El a vărsat sîngele lui Straffort. asta întăreşte ce ţi-am spus adineauri. Fiica lui Henric al IV-lea să tremure de frig. rosti d'Artagnan. unde n-are aproape nimic din ce-i trebuie. — Femeia asta avea un fiu? — Da. că sînt convins că aveam dreptul să facem ce-am făcut. — Dar despre lordul de Winter mai ştii ceva? — Ştiu că se bucură de mare trecere pe lîngă Carol I. d'Artagnan. în . a fost nevoită să stea toată vremea în pat. Poate că orice vărsare de sînge cere o ispăşire. — Trebuie să aibă douăzeci şi trei de ani.şi-ar fi dus mai departe opera-i distrugătoare. Ea a ispăşit. Mă gîndesc adesea la acest tînăr. Pricepi una ca asta? făcu Athos. fiica lui Henric al IVlea.

— Eu. chiar după douăzeci de ani de despărţire. Athos. d'Artagnan. dragul meu. Tu nu obişnuieşti să vorbeşti despre lucruri de-astea. Şi Aramis? — M-am văzut şi cu el. surîzînd de această voioşie care îi amintea de zilele lor bune. cum ar spune poeţii. numai oamenii răi tăgăduiesc prietenia. mă minunez că întîmplarea ne-a adunat laolaltă odinioară şi că am rămas tot atît de legaţi unul de altul. nu uită nici de bunul domn Mouston. Prietenia îşi înfige adînc rădăcinile în inimile cinstite. glăsui Athos. — Porthos nu l-ar fi aşteptat cu atîta răbdare. privindu-l cu ochiul lui pătrunzător. trebuie să se ivească un prilej ca să o faci. vezi. toată măreţia de care se înconjura Porthos în castelul Pierrefonds. — Ah. Porthos are minunate însuşiri. — O cunoşti. — Fiecare cu firea lui. crede-mă. aşa e. răspunse d'Artagnan. Ţi-am spus vreodată că mama a fost doamnă de onoare a Mariei de Medicis? — Niciodată. dragul meu d'Artagnan. luîndu-şi peste picior prietenul. surîse d'Artagnan.loc să-i ceară găzduire lui Mazarin?! N-ar fi dus lipsă de nimic. cu verva şi hazu-i gascon. . pentru că ei nu o înţeleg. L-ai mai văzut cumva? — M-am despărţit de ei acum cinci zile. Athos? — Nu. Doamne. unul. În ciuda unui grăunte de vanitate. spuse d'Artagnan. — An. dar mi sa părut rece. dar mama mea a văzut-o pe cînd era copilă. Dar ăsta e un adevărat pelerinaj la templul Prieteniei. te-ai văzut cu Aramis! exclamă Athos. Şi povesti. şi.

atrăgînd lui d'Artagnan luareaaminte că au ajuns iarăşi la castel.. înclinîndu-se pentru a doua oară. pe care îl vezi aici: dînsul m-a educat în toate . domnul este cavalerul d'Artagnan. care se întoarce. e rece din fire. dar se grăbi să schimbe vorba. răspunse d'Artagnan. tînărul apăru în poartă şi intră în curte. încurcat. sări de pe cal. mai ales. Ne-am plimbat un ceas şi aproape că am înconjurat întreg domeniul meu. În clipa aceea se auzi un tropot de cal. — Vezi. despre care m-ai auzit vorbind adesea. punînd mîna pe umărul luid'Artagnan. de astă dată şi mai adînc. Athos tăcu. — Aramis. şi-apoi a fost mereu amestecat în intrigile femeilor. Întinse mîna lui Raoul şi-i spuse: — Tînărul meu prieten. spuse tînărul. — Cred că în clipa de faţă e amestecat într-una tare complicată. Curînd vom avea veşti despre sărmana copilă. Athos nu numai că tăcu. Raoul. zise Athos. — Totul te farmecă şi. îl lăsă în grija unui soi de rîndaş şi se grăbi să se apropie să-i salute pe conte şi pe d'Artagnan. colbuit din cap pînă-n picioare. Într-adevăr. — E Raoul. rosti el. — Domnule. peste tot se simte gentilomul care stăpîneşte aici. zise Athos. completă d'Artagnan. domnul conte va rostit numele în faţa mea ori de cîte ori a vrut să dea o pildă de gentilom cutezător şi generos.— Mda. mormăi d'Artagnan. urmă Athos. „Nu-i curios!" cugetă d'Artagnan în sinea sa.. toate cuvintele de laudă auzite despre mine trebuiesc întoarse domnului conte. Acest mic compliment avu darul să-l mişte pe d'Artagnan pînă în fundul sufletului. — Domnul. ştii.

zise Athos. şi politeţea ta m-a mişcat. se vedea cît de colo. cugetă d'Artagnan." — Ei bine. nu mai am nici o îndoială.privinţele şi nu-i vina sa dacă elevul s-a dovedit atît de neîndemînatic. Dar va fi răsplătit prin tine. — Ah. — De ce n-ai mai rămas în preajma doamnei de Saint-Remy? — M-am temut că nu voi putea fi devreme la cină. apoi cătă spre Raoul cu unul dintre acele zîmbete ciudate de care copiii sînt mîndri atunci cînd le pătrund înţelesul. răspunse Raoul. pe jumătate ca un lacheu veni să-i poftească la masă. îmi place felul cum te porţi. şi vă voi face să mă aşteptaţi. „Acum. e lucrat dumnezeieşte! exclamă el. sînt încredinţat. domnule. dar se teme să nu fie atins vreun nerv. ale cărei ferestre dădeau într-o parte spre grădină. sper că accidentul n-a avut urmări? — Nu se ştie încă nimic. Pe o policioară se afla un superb vas de argint şi d'Artagnan se opri să-l privească. aceea un băieţaş îmbrăcat pe jumătate ţărăneşte. domnule. În clipa. căruia nu-i scăpase jocul mut de pe chipul prietenului său. unde creşteau flori neînchipuit de frumoase. din pricina umflăturii. Athos îşi conduse oaspetele într-o încăpere nespus de simplă. doctorul nu s-a putut pronunţa. . D'Artagnan aruncă o privire asupra serviciului: tacîmurile erau minunate – vechea argintărie a familiei. iar în cealaltă spre o seră. Raoul. Athos rămase mai încîntat decît s-ar putea spune: se uită cu recunoştinţă la d'Artagnan.

pe care poate ai văzut-o odinioară la mine. regele. Era vremea unor uriaşi. tu. urmă contele. şi îţi mulţumesc pentru Planchet. te rog. Afară de asta. ţi-l dau în grijă în chip deosebit pe Planchet. precum şi o spadă. îi spuse Athos. Cu acest prilej. E numele pe care mi-l luasem cînd . Copilul ieşi şi. — Charlot e şi el un om de treabă. nu-i aşa Raoul? surîse Athos. Noi sîntem nişte pitici pe lîngă cei de atunci. d'Artagnan. zise d`Artagnan. — Ţi se pare ciudat acest nume. slujitorul cu care cei doi călători vorbiseră la sosire se ivi în prag. aşa că va preţui un pat moale. lacheul domnului d`Artagnan. O capodoperă a unui mare artist florentin. Charlot se înclină şi ieşi. — Şi bătălia înfăţişată aici? — E bătălia de la Marignan. lucrată şi ea tot cu atîta măiestrie. — Dragul meu Charlot. Enguerrand de La Fère. Dar să ne aşezăm la masă. care nu uitase că a luptat trei ceasuri în şir cu spada prietenului său Enguerrand. sînt optesprezece ani de cînd mă slujeşte. i-a dăruit acest vas. — Te gîndeşti la toate. Multă vreme n-a ştiut ce-i un culcuş ca lumea. întări Athos. după o clipă.— Da. dragul meu Athos. Iată. rosti Athos. Ei. Tînărul făcu ochii mari auzind acest nume şi se uită să vadă dacă d'Artagnan vorbea într-adevăr cu contele. care şi-o frînsese pe a sa. a primit titlul de cavaler de Saint-Michel. după cincisprezece ani. numit Benvenuto Cellini. bunicul meu. se întoarse Athos către micul lacheu care tocmai servea supa. Cheamă-l încoace pe Charlot. pentru tot timpul cît va rămîne aici. fără ca ea să se frîngă. E momentul cînd unul dintre strămoşii mei întinde propria-i spadă lui Francise I. Îngrijeşte-te şi de asta. Îi place vinul bun: tu ai cheia de la pivniţă.

dragă Raoul. împreună cu alţi doi viteji prieteni şi cu mine am săvârşit faptele noastre de arme la asediul oraşului La Rochelle. — Dar ceea ce uită să-ţi spună d'Artagnan. este că spada lui trecea printre cele mai temute din timpul său: braţ de fier. Memoria mea e mai bună decît a ta. aşa cum Athos povestise despre bunicul său. ochi ager. tînărul vedea parcă aievea desfăşurîndu-se înaintea ochilor una dintre acele fapte de arme istorisite de Tasso ori Ariosto. Domnul are bunătatea să-mi dea şi azi acest nume şi de fiece dată cînd îl aud inima îmi tresare de bucurie. abia trei ani mai mult ca tine. Avea optsprezece ani. — Pe lege mea. Athos. domnule? întrebă Raoul cu tinereasca-i curiozitate. cînd l-am văzut luptînd pentru prima oară. privire scînteietoare – iată cu ce-şi întîmpina el duşmanul. şi încă împotriva unor oameni încercaţi. şi de ştergarul din care trei gloanţe au făcut un drapel. nu ştiu nimic despre asta. ai cărui ochi se aprinseseră în timpul . vorbi Athos la rîndul său. din vremile de faimă ale cavalerilor. şi într-o anume zi a avut parte de o cinstire triumfală. Ascultîndu-l. sub răposatul cardinal şi sub domnul de Bassompierre. pumn de oţel. Şi îi povesti lui Raoul de-a fir-a-păr cele petrecute la bastion. care a murit şi el mai tîrziu.domnul d'Artagnan. Raoul. zise d'Artagnan. — Şi domnul d'Artagnan a ieşit învingător? izbucni tînărul. — Acest nume a fost înconjurat de faimă. mormăi Athos. tinere. — Ce vreţi să spuneţi. — Ai uitat de bastionul Saint-Gervais. eu mi-aduc aminte totul şi am să-ţi povestesc şi dumitale.

dar care strică pe al multora. l-am dezarmat ori l-am rănit. făcu d'Artagnan cu rîsul lui de gascon. Uitătura lui Athos îl făcu să amuţească. Erai un voinic şi jumătate! — Eh. dacă nu-i prea obosit. D'Artagnan. aş vrea să ştii cît de primejdios e omul care uneşte întrînsul sîngele rece şi iuţeala. tu care te socoteşti priceput în mînuitul spadei şi a cărui mîndrie ar putea să sufere într-o zi o crudă dezamăgire. mi-aş fi stricat braţul cu copilul ăsta! zise Athos. să aibă bunătatea să-ţi arate cum se luptă! — La naiba. tinere! continuă d'Artagnan. cătînd întrebător spre Athos. Nu de mult. politicos. l-ai rănit. rosti d'Artagnan. dar Athos îi atrase luareaaminte că oaspetele trebuie să fie obosit şi are nevoie de odihnă. Uite. însă . — Eh. cu lordul de Winter şi cu tovarăşii lui. dragul meu Athos. Ah. dragul meu Athos. se împotrivi. mai cu seamă în privinţa însuşirilor pe care le lauzi la mine. nu-mi aduc aminte. şi tu eşti un bun profesor. — Cred că am doborît unul. şi nu m-am prea schimbat. Tînărul ar fi vrut să prelungească această convorbire toată noaptea.. plin de mulţumire de sine. Planchet mi-a pomenit chiar azi de acel frumos duel din curtea de la Carmes. fiindcă niciodată n-aş avea la îndemînă pentru tine o pildă mai grăitoare: roagă-l mîine pe domnul d'Artagnan.. Cît despre celălalt. — Aş vrea să ştii. — Da. zise Athos.convorbirii şi părea că imploră amănunte. spuse d'Artagnan. Raoul. Trebuie să se afle pe undeva pe aici o spadă despre care am spus adeseori că e cea dintîi din regat. — Există oameni al căror braţ nu se strică niciodată.

Totuşi i se păru că nu-l mai găseşte pe Athos atît de sincer şi clar în toate privinţele. XVII DIPLOMAŢIA LUI ATHOS D'Artagnan se cuibări în aşternut nu atît ca să doarmă. simţămînt care se preschimbase în cele din urmă într-o sinceră prietenie. Cine era tînărul pe care spunea că l-a adoptat şi care îi seamănă leit? Ce înseamnă această întoarcere la viaţa de lume şi această cumpătare exagerată pe care o băgase de . cît să rămînă singur cu sine şi să cugete în voie la tot ce văzuse şi auzise în seara aceea. recunoscu fără vreo împotrivire acea superioritate dintotdeauna pe care Athos o avea asupra lui şi. fu încîntat să găsească un om de o inteligenţă sclipitoare şi plin de vlagă. dîndu-i cele mai bune nădejdi în planurile sale. în locul beţivului îndobitocit pe care se aştepta să-l vadă zăcînd mahmur în cine ştie ce cloacă. Raoul îl conduse în chip de gazdă. în loc să se lase pradă gîndurilor pizmaşe ori mîhnirii ce-ar fi întunecat o fire mai puţin generoasă. Cum era bun din fire şi-l îndrăgise din capul locului pe Athos. şi cum Athos cugeta că va căuta să rămînă cît mai mult cu putinţă în preajma lui d'Artagnan pentru a-l face să povestescă toate vitejiile lor din tinereţe.Athos stărui să se retragă în odaia ce i se pregătise. veni el însuşi o clipă mai tîrziu să-l caute şi pecetlui acesta seară plăcută cu o strîngere prietenească de mîna şi cu o urare de noapte bună adresată muşchetarului. o bucurie sinceră şi cinstită îi umplu sufletul.

după masa de prînz. îşi făurea în minte planurile de atac şi. nu numai fireasca-i pornire. Nu se mai bucura deci de încrederea prietenului sau.seamă la masă? Un lucru cu totul neînsemnat în aparenţă. În ciuda oboselii. Agerimea minţii şi limpezimea ideilor lui Athos făceau din el un om gata să se pună în mişcare mai iute decît oricare altul. fie gonind împreuna după vînat. cu toate că ştia în Athos un potrivnic de temut. El s-ar fi alăturat planului ministrului cu atît mai bucuros cu cît l-ar fi împins şi nevoia. astfel încît să afle amănuntele care îi lipseau pentru a-l regăsi pe Athos cel de odinioară în Athos cel de astăzi. în ciuda încercărilor de a aduce vorba despre el – toate acestea îl nelinişteau pe d'Artagnan. fie încrucişînd spada cu el. Modesta bunăstare a lui Athos. să-i urmărească noile obiceiuri şi să ţină seamă de ele. Pe de altă parte. căci . la ceea ce îi spusese acesta în biserica Notre-Dame. Nu se putu opri să nu se gîndească la Rochefort. mărturisea dorinţa de a părea avut şi trăda o ambiţie lesne de zgîndărit. şi treaba asta era floare la urerche. absenţa lui Grimaud de care Athos nu se putea lipsi odinioară şi al cărui nume nici măcar nu fusese rostit. să cerceteze cîteva zile relaţiile lui Athos. îşi zise că pe un teren atît de necunoscut trebuia să înainteze cu băgare de seamă. Drept care se hotărî să lămurească lucrurile chiar de a doua zi. gîndurile acestea îl ţineau treaz pe d'Artagnan. ascunsă cu atîta pricepere. stabili să pornească lupta a doua zi. Oare să fi fost Rochefort înaintea lui d'Artagnan la Athos? D'Aratgnan nu avea însă timp de pierdut cu gîndurile. ori poate mai degrabă fusese vestit dinainte de vizita lui. ori poate Athos era o verigă dintr-un lanţ nevăzut. să încerce a trage de limbă pe tînărul cel naiv.

Apoi." În cele din urmă. fiindcă şi acest ultim zgomot se stinse. chibzui d'Artagnan. nu-i aici? se întreba d'Artagnan. Tăcerea şi oboseala se uniră şi-l dăduseră gata pe d'Artagnan: închise ochii şi el şi somnul îl fură . trebuie să mai spunem că. cu mintea-i isteaţă. în tot castelul nu se mai auzea decît zgomotul unui pas măsurat şi monoton. d'Artagnan se ruşina să umble pe căi ocolite faţă de Athos. tăcutul Grimaud. înţelesese numaidecît ce neajunsuri l-ar pîndi în cazul cînd vreo indiscreţie ori vreo stîngăcie ar lăsa ochiul încercat a lui Athos să-i descopere şiretlicurile. Dar la ce anume? Asta-i cu neputunţă de ştiut. de ce Grimaud. doar Grimaud tăcea într-un chip atît de grăitor! În răstimp zgomotele se stinseseră rînd pe rînd în toată casa.profesorul trebuie că înrîurise mult inima şi cugetul elevului său. recunoscîndu-i măiestria în ale diplomaţiei. d'Artagnan auzise cum se închid uşile şi obloanele. asta însă nu. într-un tîrziu. l-ar stima mai puţin. pe cîtă vreme Athos. ori a vanităţii lui Porthos. după ce se puseră să latre unii la alţii afară. Aramis şi Porthos ar avea şi mai mult respect pentru el. dacă era gata să se folosească de mijloace viclene împotriva agerimii lui Aramis. Athos se urcă în pat. În muţenia lui aş dibui o mulţime de lucruri. „Oh. I se părea că. cîinii amuţiseră şi ei. omul sincer şi cu inima deschisă. chiar sub odaia sa: bănui ca acolo era odaia lui Athos. în timp. mai apoi. Poţi ghici altele. „Se plimbă şi se gîndeşte. fără îndoială. Dar d'Artagnan însuşi. o privighetoare pierdută în frunzişul des al copacilor făcuse să răsune o bucată de vreme în pacea nopţii trilurile-i melodioase şi adormise şi ea. dimpotrivă.

. hm! făcu gasconul. deschise uşa grajdului. fiindcă am să vorbesc fără nici un înconjur cu Athos. deschise o portiţă lăturalnică ce dădea spre o potecă. — Hm. nici cîini.. unul după altul: păsărelele în .numaidecît. scoase afară murgul pe care încălecase şi în ajun. fiindcă se ascunde. Uite un flăcău care s-a şi apucat de ştrengării şi care nu-mi pare că împărtăşeşte deloc duşmănia lui Athos faţă de sexul frumos: nu se duce la vînătoare fiindcă nu are cu el nici arme. D'Artagnan nu era însă somnoros de felul lui. toate zgomotele pe care d'Artagnan le auzise în ajun stingîndu-se rînd pe rînd. duse calul pe aleea dreaptă din grădina de zarzavat. Se lumina de-a binelea de ziuă. d'Artagnan se feri să facă zgomot. şi d'Artagnan îl zări peste creasta zidului gonind ca o săgeată şi aplecînduse sub crengile joase şi înflorite ale arţarilor şi salcîmilor. Zorile abia auriră perdelele odăii.. d'Artagnan băgase de seamă că poteca aceea trebuia să ducă la Blois. Potrivit obiceiului său de a nu lăsa nimic să trecă fără să se încredinţeze ce se petrece. că el sări din pat şi deschise ferestrele. închise portiţa după el. fiindcă el era. Tînărul. îl scoase din curte. În ajun. În clipa aceea i se păru că zăreşte prin crăpătura oblonului pe cineva strecurîndu-se tiptil prin curte. se înfiripau iarăşi. nici nu îndeplineşte vreo însărcinare. privi cu atenţie şi recunoscu haina roşiatică şi chica neagră a lui Raoul. o să mă lămuresc eu. De mine sau de tată-său? Căci acum sînt încredinţat: contele e tatăl băiatului.. La naiba! Cît despre asta. Oare de cine se ascunde?. puse şaua şi frîul cu o repeziciune -şi o îndemînare vrednice doar de cel mai încercat călăreţ.

— Îmi pare că văd şi aici aceleaşi urme. oile pe cîmp. îşi mai răsuci o dată mustaţa. scumpă gazdă! zise d'Artagnan. cînd auzi uşile şi obloanele deschizîndu-se. l-au lăsat să calce peste răzoare. cîinele în cuşcă. de parcă ar fi căutat un ban în nisip. — O! exclamă el. aplecat la pămînt. îşi şterse borul pălăriei cu mîneca. Totul a fost la înălţime: şi culcuşul. toate aceste frumuseţi pe care ochiul lui Dumnezeu le face să se ivească din adîncul pămîntului şi care-s atît de dispreţuite la oraş. lîngă havuz. îl zări pe Athos. fără să-ţi dai seama. D'Artagnan rămase mai departe la fereastră. — Ei. Grădinarii ăştia sînt oamenii cei mai neîndemînatici din lume. Uite. Athos. dragă prietene! Ai dormit bine? — Minunat. şi coborî din odaie. după ce l-au pus să scoată apă. Athos. bărcile legate la malul Loirei păreau că se însufleţesc şi ele.frunzişul copacilor. şi care au fost striviţi acum de dimineaţă. La ţară gusturile se schimbă mult şi ajungi să îndrăgeşti. îşi mai netezi o dată părul. Crezi? Şi îşi duse prietenul în lungul aleii pe care se vedeau întipărite o mulţime de urme la fel. şi chipul cum m-ai întîmpinat. depărtîndu-se un pic şi lăsîndu-se legănate pe apă. Abia ajuns pe ultima treaptă a scării de la intrare. . Mă uitam pur şi simplu la stînjeneii pe care i-am sădit aici. ducînd înapoi calul. iar apoi. şi cina menită să mă tragă la somn. Pesemne că. D'Artagnan începu să zîmbească. bună dimineaţa. dragă prietene. Dar la ce te uiţi cu atîta luareaminte? Nu cumva au început să-ţi placă lalelele? — Pentru asta n-ar trebui să ţi baţi joc de mine. — Bună dimineaţa. aşa cum avea obiceiul. ca să nu trezească pe nimeni.

visători şi în acelaşi timp şăgalnici. Doamne! Ca să afle noutăţi despre micuţa La Vallière. nepăsător. întări d'Artagnan. fetiţa care şi-a scrîntit ieri piciorul.vorbi el. ochii albaştrii. — A. — Ce e? întrebă Athos. trăgînd cu coada ochiului la chipul gazdei. — Unde-i Raoul? strigă Athos. acum ghicesc totul. — Cine oare a trecut pe aici. pe jumătate realitate. da şi încă proaspete! — Foarte proaspete. dragostea lui e pe jumătate închipuire. rosti Athos. — Mai mult decît atît. inima e atît de plină. fie asupra realităţii. — Da. — De ce? — Ei. ridicînd uşor din umeri. — Crezi? făcu d'Artagnan. Ei bine. fie asupra închipuirii. fetiţa aceea?! — N-ai văzut-o? E cea mai frumoasă copilă de pe lume: părul bălai argintat. Ştii. că trebuie negreşit să se reverse într-un fel. la vîrsta lui Raoul. de dimineaţă? se întrebă Athos neliniştit. — Şi tu ce spui despre dragostea asta? . zise d'Artagnan. sînt sigur. — Glumeşti! Cum. Să fi scăpat vreun cal din grajd? — Nu prea cred. Cum se face că nu lam văzut încă? — Sst! murmură d'Artagnan cu un zîmbet ducînd degetul la buze. Bietul băiat s-a dus la Blois. fiindcă paşii sînt egali şi arată un mers agale. răspunse Athos. N-ai observat că Raoul e îndrăgostit? — Bine! Dar de cine? De fetiţa asta de şapte ani? — Dragul meu. D'Artagnan povesti tot ce văzuse.

zise Athos. Dar aceste imbolduri dintîi ale inimii sînt atît de puternice. pe care va sfîrşi să-l adore într-o bună zi. această revărsare de dor la cei tineri e atît de dulce şi amară în acelaşi timp. şi pe atunci el însuşi era un copil. n-ai să faci niciodată om din el. dar cred că acum cam încep să încrunte din sprîncene. Şi cugetă în sinea sa că a sosit clipa. — Oh! exclamă d'Artagnan. povestea asta i-a făcut mult timp să zîmbească pe părinţii micuţei de La Vallière. rosti . La vîrsta lui Raoul. — Fără îndoială: dar asta are să-i zdrobească inima şi are să sufere ca pentru o adevărată iubire. — Dacă vrei. Nu-l ocupi îndeajuns pe Raoul şi atunci caută singur să-şi găsească ceva de făcut. Pe scurt. şi am crezut că înnebunesc de durere cînd mi s-a spus că povestea lui Pygmalion nu-i decît o simplă născocire. De vreo trei-patru ani. mi-aduc aminte că eu mă îndrăgostisem de o statuie greacă. — Asta-i din pricina lipsei de activitate. — Cred că am să-l trimit la Paris. Aceşti copii visează împreună zi de zi şi vorbesc despre o mulţime de lucruri serioase.— Nu spun nimic. rîd şi-l necăjesc pe Raoul. putem să-i facem acolo o situaţie. încît totul pare adeseori o adevărată pasiune. — Întocmai. De aceea mă gîndesc să-l trimit departe de aici. dacă va rămîne aici. la naiba. — Şi bine faci. s-a obişnuit să ridice în slavă şi să admire acest mic idol. — Copilării! Raoul însă are nevoie să schimbe viaţa: trimite-l cît mai iute de aici sau. ca nişte adevăraţi îndrăgostiţi de douăzeci de ani. pe care bunul rege Henric al IV-lea o dăruise tatălui meu.

pe calea isprăvilor noastre din tinereţe? — Atunci. aţintindu-ţi privirea limpede şi binevoitoare asupra gasconului. rosti muşchetarul. — Chiar vreau să-ţi cer sfatul asupra unui lucru la care m-am gîndit. dar dacă te-ar aştepta mai multe foloase. zise Athos. — Haide. — Din partea cui şi împotriva cui? întrebă deodată Athos. Să nu ne păcălim unul pe altul: şovăirile şi ocolişurile tale mi-arată el. atunci degeaba mai stăm de vorbă. — Tocmai. mai cu seamă. Ascultă-mă. În cazul cînd cauza regelui înseamnă pentru tine cauza lui Mazarin. n-ai fi oare bucuros să te avînţi iarăşi în tovărăşia mea şi a lui Porthos. — Nu susţin asta. — Nu socoteşti că ar fi timpul să ne facem datoria sub arme? — Dar tu nu ţi-o faci şi acum. — Directă şi clară. — Da. continuă Athos cu seriozitate. grăbit mai eşti! — Şi. clar. — Vorbeşte. — Ei drace. spuse Athos. d'Artagnan? — Ascultă-mă: să intrăm cu adevărat sub arme. Nu există decît o singură persoană. — Ca să intrăm din nou în luptă? — Da. sau mai curînd o singură cauză căreia un om ca mine ar putea să-i fie folositor: cauza regelui. d'Artagnan.— Oh! exclamă Athos la rîndul său. d'Artagnan. se cheamă ca-mi faci o propunere. răspunse gasconul încurcat. Să ne înţelegem însă. Viaţa de altădată nu te mai ispiteşte cu nimic. .

Aramis are . cu toate că trişează. despre acest bădăran care jinduieşte la o coroană pe care a şterpelit-o de sub o pernă. un cămătar care îşi cîntăreşte scuzii de aur şi pune dobînzile deoparte. care nu ai pereche între bărbaţii viteji şi îndrăzneţi. Într-adevăr. Porthos are un venit de cincizeci ori poate şaizeci de mii de livre pe an. despre această secătură care susţine că tabăra lui e tabăra regelui şi care îndrăzneşte să arunce prinţi de sînge regal în temniţă. lămureşte-mă." — Atunci. Anii ţi-au înfierbîntat sîngele. de teamă să nu le piardă în învîrtelile de a doua zi. urmă Athos. după cum spune lumea: de altfel. — Ştii bine. — Ei. că nu vorbesc pentru tine. aşa cum făcea cardinalul nostru. d'Artagnan? Foarte mulţumesc! — Să mă ierte Dumnezeu. dragul meu Athos! mormăi d'Artagnan. îţi vorbesc despre acest italian meschin şi intrigant. un ticălos care o chinuie pe regină. Cine îţi spune că el este stăpînul meu. marele cardinal. Să nu ne dăm pe faţă taina faţă de un om atît de pornit. dragă prietene. în loc să-l domolească. aşa ceva nu se poate striga în gura mare. eşti mai iute decît erai odinioară! o întoarse d'Artagnan. nimic mai simplu: trăieşti pe moşia ta şi ţi se pare că eşti fericit în această aurită mediocritate. şi atunci cînd vrei să mai cîştigi şi pe altul pentru o asemenea cauză. Ce vrei să spui? — Ei. numai ca să-şi păstreze veniturile. în sfîrşit. eşti cam plouat şi cam stingherit. Acesta-i stăpînul pe care mi-l propui.lămurit din partea cui vii. Doamne. pe care vreau să ţi-l impun şi ţie? „Drace! şopti gasconul în sinea sa. dar nu îndrăzneşte să-i omoare. cu atît mai rău pentru ea! Şi care de azi în trei luni o să ne ducă la război civil.

uitasem. dacă el ar fi vrut să le ia cît de cît în seama. Voiam să vă cer la toţi sfatul şi părerea cum şi ce anume să fac. vrînd să-şi ascundă jocul. adevărat. dar găsiţi-mi voi alt stăpîn mai bun. nici înapoi. mă ţin scai de un grad care nu-mi răsplăteşte meritele. cînd e vorba să mă întorc la viaţă cît de cît. La naiba! Sînt de aceeaşi părere. — Dar. acum da înapoi. — Fără îndoială. te-ai gîndit la ceva? continuă Athos. Într-un cuvînt. voi toţi îmi spuneţi: „Ăsta-i un bădăran. numai că aşa e omul. un ticălos nemernic. mereu năzuieşte către altceva. rîse Athos. un cărpănos". La rîndul său." Din acest moment deveni extrem de prevăzător. o secătură. care. în sfîrşit. fără să merg nici înainte. fără doar şi poate. sau ajutaţi-mă să mă căpătuiesc şi eu. . — Şi ce doreşte Porthos? — Să ajungă baron. — Şi l-a găsit. fiindcă unii fără alţii sîntem fără cap şi fără picioare. după ce mersese prea departe. sînt ca şi mort! Ei bine. D'Artagnan e omul lui Mazarin. d'Artagnan jucă şi el mai strîns ca oricînd. dar eu ce fac pe lumea asta? Port zale şi centiron de douăzeci de ani.întotdeauna cincisprezece ducese care se luptă să cîştige pentru ele inima prelatului. — A. Athos rămase pe gînduri cîteva clipe şi în acest timp pricepu viclenia lui d'Artagnan. — Ai dreptate. Îşi dădea seama că propunerile pe care i le făcuse erau reale şi că ar fi căpătat lămuriri depline. „Bun! îşi zise el. Mi-ai spus de Porthos: l-ai hotărît cumva să-şi caute norocul? Doar el şi l-a găsit. aşa cum luptau altădată să cîştige pe cea a muşchetarului: soarta îl răsfaţă şi astăzi. fără să trăiesc.

rosti d'Artagnan. Dar de unde a aflat? Să fie oare în corespondenţa cu Aramis? O. să-ţi răscumperi greşeala luînd-o de soţie.„Adevărat? gîndi d'Artagnan în sinea sa. n-a sărit de pe stiva de lemne ca să-mi alerge înainte? — Nu-ţi rămîne decît un singur lucru de făcut. care simţea nevoia să fie singur ca să plîngă în voie. cu toate ca nu se vede nimic la picior. aşa că prînziră cu . — Oh. de-aş şti asta. — Oh. dumneavoastră luaţi în glumă o asemenea nenorocire: asta nu-i frumos! Şi Raoul. dar tînărul era aşa de mîhnit. căci tocmai în clipa aceea intră Raoul. domnule. dragul meu Raoul. şi anume. Voia bună a celor doi prieteni nu fusese cîtuşi de puţin umbrită de sîcîielile dimineţii. de unde nu ieşi decît la ceasul prînzului. — Ar fi îngrozitor! zise Athos. doctorul se teme să nu şchiopăteze toată viaţa. domnule. — Cum. murmură Raoul. — Nu cumva starea micuţei noastre vecine s-a mai înrăutăţit? se interesă d'Artagnan. Căzătura se dovedeşte gravă. dar. aproape sugrumat de durere. se stăpîni. domnule! îngăimă Raoul. Athos vru să-l mustre cu blîndeţe. D'Artagnan avea o glumă pe buze. — Fără îndoială. văzînd tulburarea lui Athos faţă de această nenorocire. aş şti totul!" Aici convorbirea luă sfîrşit. continuă Raoul. se duse la el în odaie. Raoul? întrebă Athos. încît nu se încumetă să o mai facă şi se grăbi să-l întrebe ce are. — Oh. mai cu seama gîndul că eu sînt pricina acestei nenorociri îmi sfîşie sufletul. tu.

Trecură amîndoi printr-o încăpere scundă. sosită printr-un curier. ivindu-se în prag. — Are de pe acum braţul tău. uitîndu-se din cînd în cînd la Raoul. Tînărul cătă din ochi spre Athos. abia se atingea de bucate. şi dacă ar dobîndi şi sîngele rece cu care eşti tu dăruit. se adresă d'Artagnan lui Raoul. cu ochii umezi şi cu inima grea. dar acesta îl nimerise în plin de douăzeci de ori... fie în braţ. fie în şold. De astă dată fu rîndul lui Athos să-l cerceteze pe furiş. D'Artagnan citi scrisoarea fără să se arate cîtuşi de . — Ei. măşti. un sfert de ceas mai tîrziu. care. tresări de cîteva ori. pe ai cărei pereţi atîrnau florete. O dată sau de două ori îl atinsese pe d'Artagnan. văzînd că Athos dorea să rămînă singur. mănuşi. D'Artagnan. mare şi cam încurcat. cu o scrisoare foarte urgentă pentru d'Artagnan. În clipa aceea intră pe uşă Chariot. care răspunse printr-un semn de încuviinţare. Cînd să isprăvească prînzul sosiră două scrisori. fie ca să răspundă la scrisori. nu i-aş aduce decît laude. pieptare şi toate cele trebuincioase pentru scrimă. fie ca să cugete asupra lor – haide să dăm o raită prin sala de arme. Cea de a doua scrisoare era aşternută cu un scris de femeie. dragul meu Athos. — Ei bine? zise întrebător Athos. urmărea totul cu privirea-i pătrunzătoare şi jură în sinea lui că recunoaşte scrisul mărunt al lui Aramis. pe care Athos le citi cu nespusă luare-aminte şi. Tînărul era puţin ruşinat. asta are sa te ajute să-ţi mai uiţi amărăciunea. fără să se poată stăpîni.mare poftă. din capul celălalt al mesei.

veşnic la datorie. — Oare o să-i înţeleagă semnele? zise d'Artagnan. — Te înapoiezi la Paris? întrebă Athos cu aprindere. — Grimaud! făcu Athos. clătinînd uşurel din cap. Planchet! strigă d'Artagnan din uşă. L-am trimis pentru un timp să slujească pe un prieten. — Ei. — Nu vrei să mergi cu mine? îl întrebă muşchetarul. spuse: — Uite. — Ei. aşa că s-a zis cu concediul meu. ori îi va scrie în cazul ca nu va veni. Rămîn cu domnul conte. voi fi tare fericit să te văd. — Atunci. da! adeveri d'Artagnan. răspunse Athos. În zece minute plecăm: dă ovăz la cai. bunii mei . Cei doi prieteni se îmbrăţişară călduros. ai toată dreptatea să nu te întorci sub arme: domnul de Tréville s-a îmbolnăvit şi compania lui îmi simte lipsa. Adevărat? Mă şi miram să nu întrebi de el. rămîneţi amîndoi cu bine. Tu nu te gîndeşti să vii? Athos rosti uşor: — Dacă voi veni. Raoul se întoarse spre Athos. rîzînd. domnule. Şi pe legea mea. — Nu. care îl reţinu cu un semn abia schiţat. — Nădăjduiesc. şi încălecă. Trec pe la Blois. Planchet. pe Raoul. iubite prieten. se şi afla în şa. răspunse tînărul. După aceea se întoarse spre Athos: — Mi se pare că-mi lipseşte ceva aici şi-mi pare foarte rău că trebuie să te părăsesc aşa fără să-l fi văzut pe vrednicul Grimaud. ce înseamnă să slujeşti în oştire. D'Artagnan strînse mîna lui Raoul.puţin tulburat şi apoi. smulse lui Athos făgăduiala căl va vizita dacă va veni la Paris.

astă-seară plecăm la Paris. strîngîndu-le pentru ultima oară mîna. Athos îi făcu un semn cu mîna. Şi citi faimosul post-scriptum. are un post-scriptum. — Cum?! murmură tînărul pălind. Contele îi urmări cu privirea. care crescuse aproape cît el. din fericire. Şi dacă n-ar fi avut un post-scriptum. " — Cam seacă scrisoare! murmură d'Artagnan. apoi se depărtă să pună şaua pe cal. Tînărul se înclină cu o expresie de durere şi recunoştinţă întipărită pe faţă. abia scăpat de sub ochii gazdei. sprijinindu-şi mîna pe umărul tînărului. J. scoase scrisoarea din buzunar şi o citi din nou: „Întoarce-te numaidecît la Paris.prieteni! spuse d'Artagnan. La Blois treci pe la vistiernicul regelui: spune-i numele şi arată-i această scrisoare: vei primi două sute de pistoli " . Şi Domnul să vă aibă în pază! Cu vorba asta ne despărţeam întotdeauna pe vremea răposatului cardinal. dar de îndată ce călăreţii se făcură nevăzuţi după zidurile castelului. spuse: — Raoul. Cît despre d'Artagnan. S. poate că n-aş fi priceput nimic. Raoul o plecăciune şi d'Artagnan cu Planchet porniră la drum. La ora şapte te aştept aici. dar. care îl făcea să dea uitării tonul sec al scrisorii: „P. M. — Te poţi duce să saluţi din partea mea pe doamna de Saint-Remy şi să-ţi iei şi tu rămas bun.

Nu-l cunosc.— Hotărît. crăpase uşa şi vîrîse capul înăuntru. — Nu! Cu toate astea mi se pare că nu-i prea mult de cînd răposatul cardinal l-a pus pe rug pe Urbain . Ostaşii stăteau la taifas. XVIII DOMNUL DE BEAUFORT Iată ce se petrecuse între timp şi motivele care impuneau întoarcere lui d'Artagnan la Paris. la drum! — Spre Paris. — La naiba. lucrul e la fel de sigur. Haidem. — Atîta rău! Azi nu se mai ard vrăjitorii pe rug. ca şi cînd s-ar fi întîmplat. Planchet. ci şi vrăjitor. auzise larmă de glasuri şi. aşa cum făcea de obicei. pe cînd Mazarin se ducea la regină. vrînd să afle ce vorbesc ostaşii. — Şi eu îţi spun. că dacă Coysel a prezis asta. — Păi cum asta? — Fiindcă s-ar putea să ajungă la judecată. dacă ţi-e prieten cumva. să-i facem o vizită domnului vistiernic al regelui şi pe urmă. Şi amîndoi se avîntară înainte în goana cailor. domnule? — Spre Paris. mă. se apropiase cu paşi de lup. îmi place proza asta şi cardinalul scrie mai frumos decît aş fi crezut. după obiceiul său. la ceasul cînd toată lumea se retrăsese. bagă de seamă să nu-l vîri într-un bocluc. da' am auzit că nu-i numai astrolog. care avea o uşă ce dădea spre anticamerele sale. zicea unul. glăsui d'Artagnan pentru sine. trecînd pe lîngă încăperea corpului de gardă. Într-o seară.

Mazarin tresări. — Eu nu spun că Coysel n-ar fi vrăjitor. dar care în realitate asculta fără să piardă o vorbă. Spun doar că. i-o întoarse celălalt. Era italian. credeţi voi că omul poate scăpa de ce-i sortit? Dacă sus. cutare întemniţat va scăpa". glăsui ostaşul cel . am auzit bine? — Oh. monseniore. —Ei. adică superstiţios. Doamne. înaintă iute pînă în mijlocul ostaşilor. nu era vrăjitor. Dacă noi doi ne batem în duel şi eu îţi spun: „Acum îţi dau o lovitură în cutare ori în cutare loc". amuţiră. în cer. va lua măsuri ca întemniţatul să nu scape. — Ce spuneţi.Grandier. fireşte. Urbain Grandier nu prezicea viitorul. Doamne! mormăi un altul. toate măsurile cardinalului nu fac nici cît o ceapă degerată. atunci prinţul de Beaufort are să scape. măi frate. văzîndu-l. dacă Coysel spune destul de tare ca să-l audă cardinalul: „În ajunul cutărei zile. dacă ar da pe faţă dinainte o prezicere de-a lui. — Urbain Grandier. Mazarin clătină din cap a încuviinţare. stă scris că prinţul de Beaufort trebuie să scape. Ştiu eu cum a fost. nu. Făceam de strajă la rug şi l-am văzut cum se pîrjolea. care. asta-i la mintea oricui. cardinalul. El cunoştea trecutul. şi asta-i altă căciulă. domnilor? întrebă el cu aeru-i blajin. Că domnul de Beaufort a evadat. era un învăţat. nu se urni din loc. tu ai să te aperi. ceea ce cîteodată era şi mai rău. vrînd să afle prezicerea despre care era vorba. dar. atunci nu s-ar mai împlini cît lumea. Ei. — De ce? — Fără îndoială. Ei bine. care părea că doarme lungit pe o bancă.

încît. răspunse ostaşul. În clipa de faţă nici nu-i în stare de aşa ceva. vreun nebun? urmă cardinalul la fel de zîmbitor. — Acest Coysel e vreun visător. SaintLaurent.neîncrezător. care voia să spună: „Nu poartă încă pălăria roşie de cardinal". Apoi adăugă: — Prin urmare. zise ostaşul. dar după doi ani a mai născut unul. îndărătnic în convingerea-i naivă. . domnul de Beaufort va scăpa pînă-n ajun de Rusalii. — Da. dar o să fie. monseniore. — Nu. în sfîrşit. încuviinţă ostaşul. Mazarin făcu o strîmbătură. că vicarul va fi numit cardinal. dar vicarul nu este încă cardinal. acuma ia-ţi povestea de la capăt. regina a născut un băiat şi nu numai atît. că domnul de Coligny va fi răpus în duelul cu ducele de Guise. se întoarse întîiul ostaş spre cel cu care tăifăsuise. care susţine că. adică locul de guvernator la Vincennes. monseniore. pur şi simplu le istoriseam ce vorbeşte lumea despre prezicerea unui anume Coysel. A. — Şi cine spune asta? — Hai. dacă Eminenţa-Voastră mi-ar oferi în clipa de faţă locul domnului de Chavigny. — Nicidecum. a doua zi după Rusalii ar fi altceva. rosti Mazarin. de pildă că regina va naşte un băiat. domnul de Beaufort trebuie să scape. oricît ar fi de păzit. — Monseniore. prietene. n-aş primi în ruptul capului. — Sînt atît de pătruns de adevărul acestor spuse. Ziceam doar că trebuie să scape. Ei bine. după părerea ta. iar domnul de Coligny a fost ucis. zise acesta. A prezis multe lucruri care s-au împlinit întocmai.

răpindu-i cei mai frumoşi ani din viaţă. Dar. noaptea. Mazarin se întoarse în cabinetul lui şi. Mazarin îndoi paza asupra domnului de Beaufort. Drept urmare. da' nici n-o să ajungă bine în cabinet la el. îi porunci ca a doua zi în zori să trimită după ofiţerul care îl supraveghea pe domnul de Beaufort şi să fie trezit de îndată ce acesta va sosi. ăsta se preface că nu crede în vrăjitorul tău. iubit de femei şi temut de cei din jur. plin de glorie. cîtă ură trebuie să fi strîns el în captivitate împotriva celui căruia i-o datora. Era cu neputinţa să ţii închis toata viaţa pe un nepot al lui Henric al IV-lea. căci a trăi după gratii nu înseamnă să trăieşti! În acest timp. Numai că era asemenea avarului din poveste. care nu putea să închidă ochii lîngă comoara lui. şio să se grăbească să tragă foloase de pe urma spuselor tale. visînd că domnul de . în orice chip ar fi scăpat din temniţă. ostaşul cu pricina pusese degetul pe rana cea mai dureroasă a cardinalului. Măi Saint-Laurent. nu era zi în care Mazarin să nu cugete că dintr-o clipă în alta are să scape de acolo. în loc să-şi continue calea spre camera reginei. — Cărpănosul! mormăi un ostaş rezemat de perete. numai ca să nu-ţi dea nimic drept răsplată. Adesea. Într-adevăr. viteaz. am spus că era superstiţios. mai ales cînd acest nepot al lui Henric al IV-lea avea abia treizeci de ani. tresărea de groază. chemîndu-l pe Bernouin. departe de a fi neîncrezător. Nu mai încăpea nici o îndoială. De cinci ani încheiaţi de cînd domnul de Beaufort se afla în temniţă. care îl azvîrlise în temniţă pe cînd era bogat. plecă tare îngîndurat.Nimic nu convinge mai mult ca o neclintită convingere: ea are înrîurire chiar şi asupra acelor neîncrezători: şi Mazarin.

ce e? Domnul de Beaufort a scăpat cumva de la Vincennes? — Nu cred. lîngă uşă. se află aici şi aşteaptă ordinele Eminenţei-Voastre. în picioare. La Ramée aştepta tăcut. se întrerupea mereu să jure că Mazarin are să-i plătească scump pentru toată această viaţă de petrecere pe care îl silea să şi-o încropească la Vincennes. monseniore. — Apropie-te. veţi avea veşti îndată. cîntă. rosti Bernouin. — Ştii ce se vorbeşte pe aici? continuă cardinalul. domnule. dacă n-a şi scăpat cumva. ceea ce era minunat. după care am trimis de dimineaţă la Vincennes. murmură el pentru sine. cea dintîi vorbă a lui fu: — Ei. Pe chipul ofiţerului se întipări cea mai adîncă uimire. Atunci cerea veşti despre el şi de fiece dată auzea cu durere ca întemniţatul joacă. care îl îngrijoră pe Mazarin. Ofiţerul se supuse. zise Mazarin. al cărui calm oficial nu se dezminţea niciodată. Gîndul acesta nu-i dădu pace ministrului nici în somn. cînd Bernouin intră să-l trezească. căci ofiţerul La Ramée. Avea un aer liniştit. cu faţa bucălată şi prietenoasă. astfel că. zise Mazarin potrivindu-şi astfel pernele încît să-l poată primi stînd în pat. Oricum.Beaufort a scăpat. În aceeaşi clipă îşi holbă ochii lui mici şi căscă o gură cît o şură ca să guste mai bine gluma pe care . dar că în timp ce juca. Era un vlăjgan voinic. Ofiţerul intră. — Caraghiosul ăsta mi se pare un nătărău. — Nu. se vorbeşte că domnul de Beaufort va scăpa de la Vincennes. la şapte dimineaţa. — Deschide şi adu-l aici. bea. — Ei bine. bea şi cînta. monseniore.

ştiu. în turnul de la Vincennes. zise Mazarin. temîndu-se că. socoti că e timpul să vorbească şi să-şi ceară iertare pentru veselia lui lipsită de bunăcuviinţă. ca de friguri. într-o încăpere cu zidurile groase de şapte picioare şi cu gratii în cruce la ferestre. monseniore?! zise el. nemaifiind în stare să rămînă serios faţă de o asemenea presupunere. şi că oamenii aceştia nu-l părăsesc nici o clipă.Eminenţa-Sa îi făcea cinstea să i-o adreseze . patru la uşă. patru chiar cu el în odaie. bate mingea! — Monseniore. va fi lipsit de ele. — Dar iese din odaie. — Întocmai. dacă l-ar lipsi de aceste plăceri şi dacă ar scăpa vreodată de la Vincennes. Totuşi. ori alţi întemniţaţi. — Asta înseamnă că monseniorul uita că-l păzesc opt oameni. — Nu. prizonierul ar fi şi mai pornit împotrivă-i. După ce La Ramée se sătură de rîs şi se şterse la ochi. rosti Mazarin. încîntat de această ieşire cam nelalocul ei. groase cît braţul. ori chiar eu însumi. îşi păstra totuşi aerul grav. izbucni în rîs. — Să scape. monseniore. nicidecum. monseniore. un rîs care îl făcea sa se scuture tot. apoi. cu răbdare străpungi orice ziduri şi cu un arc de ceasornic tai orice fel de gratii. Mazarin. — Domnule. domnule. — Dar în timpul jocului nu se apropie cumva de . astea-s lucruri îngăduite întemniţaţilor. Vreau să ştiu doar cine îi ţine tovărăşie la joc? — Ofiţerul de gardă. Să scape?! Dar Eminenţa-Voastră nu ştie unde se află închis domnul de Beaufort? — Ba da. dacă Eminenţa-Voastră doreşte.

las în loc un flăcău care vrea să ajungă ofiţer al maiestăţii-sale şi care. continuă La Ramée. dar domnul de Chavigny lipseşte uneori. De trei săptămîni de cînd l-am luat pe lîngă mine. ar fi scăpat de mult. dragă domnule La Ramée?.. „Haide-haide. dacă între aceste patruzeci ar fi fost măcar unul bun. în acest caz. răspund de el. oare Eminenţa-Voastră nu cunoaşte aceste ziduri? Zidurile au şaizeci de picioare înălţime şi mă îndoiesc ca domnul de Beaufort să fie atît de sătul de viaţă încît să vrea să-şi rupă gîtul sărind de la o asemenea înălţime.ziduri? — Monseniore. — Atunci cînd lipseşte. sînt eu acolo. — Dar cînd lipseşti şi dumneata? — Oh. Aşadar. — Monseniore. mergi prea departe. care începea să se liniştească. . — De altfel. îşi face datoria aşa cum trebuie. monseniorul uită că domnul de Chavigny e guvernator la Vincennes. cînd lipsesc eu. nu-i atît de nătărău cum credeam" – murmură Mazarin. Domnul de Beaufort a spus ostaşilor care l-au dus la Vincennes că s-a gîndit adesea la cazul cînd va fi întemniţat şi că. anume că se poartă prea aspru cu întemniţatul. — Da. — Că dacă domnul de Beaufort nu găseşte un mijloc să se preschimbe în pasăre. ce crezi dumneata. vă asigur. doar pentru un singur lucru laş putea mustra.. are la îndemînă patruzeci de mijloace de evadare. răspunse La Ramée. — Ia aminte. şi că domnul de Chavigny nu se numără printre prietenii domnului de Beaufort. — Hm! făcu cardinalul. îl preveni Mazarin.

rosti cardinalul. o să-i dăm o uniformă care îl va face respectat. era tocmai opusul acelui vrednic Grimaud. — Nu-i unul căruia îi place să trăncănească? — Doamne Iisuse! Multă vreme l-am crezut mut. — Şi cine ţi l-a recomandat? — Intendentul ducelui de Grammont. se îmbrăcă şi se duse la regină. încît era aproape liniştit cînd îi spuse că poate să plece. scumpe domnule La Ramée. după cîte mi-a spus cel care mi l-a recomandat. ca să-i împărtăşească motivele pentru care nu a trecut să o vadă. socoteşti că putem avea încredere în el? — Ca în mine însumi. Mazarin se arăta foarte darnic în făgăduieli. Cardinalul îi mai puse lui La Ramée o mulţime de întrebări asupra întemniţatului. iar răspunsurile acestuia fură atît de mulţumitoare. bine. vrînd să afle cum e hrănit. pentru că era nouă dimineaţa. Regina. care se temea tot atît de domnul de . — Atunci. cum trăieşte şi cum doarme. pe care îl lăuda La Ramée.— Şi cine este acest cerber? întrebă Mazarin. — Ei. o să închidem ochii asupra poveştii aceleia din provincie. spune-i. se sculă. iar în buzunarele acestei uniforme va găsi şi vreo cîţiva pistoli ca să bea în sănătatea regelui. Apoi. — Un oarecare Grimaud. se parfumă. fiindcă vorbeşte doar prin semne. monseniore. monseniore. monseniore. că dacă se dovedeşte un paznic credincios şi de nădejde. Se pare că fostul stăpîn l-a strunit aşa. căci el vorbea puţin şi urzea multe. — Ce făcea înainte să-l iei la Vincennes? — Trăia pe undeva în provincie. a făcut pe acolo o boacănă din pricina necugetării lui şi cred că n-are de ce să fie supărat ştiindu-se la adăpost sub uniforma regelui.

pînă atunci? — Voi lua măsurile de prevedere. nu bănuia cîtuşi de puţin spaima care cuprinsese Palatul Regal din pricina lui. pe lîngă faptul că nu-l înzestrase cerul cu darul versurilor. şi care era aproape tot atît de superstiţioasă ca şi el. Într-adevăr. Şi scrisese pe loc lui d'Artagnan să se înapoieze în mare grabă.Beaufort. Blot. murmură: — Vai. rosti Mazarin. se exprima de obicei şi în proză cu mare caznă.. XIX CUM ÎŞI PETRECEA VREMEA PRINŢUL DE BEAUFORT ÎN TURNUL DE LA VINCENNES Întemniţatul ce-l speria pînă într-atît pe cardinal şi ale cărui mijloace de evadare tulburau liniştea întregii curţi. cel temut de însuşi cardinalul.. Şi după ce cardinalul sfîrşi. — Ei bine. cu zîmbetu-i de italian. Se apucase să alcătuiască şi unele cuplete. dar se lăsase repede păgubaş. îl puse să repete cuvînt cu cuvînt toate făgăduielile făcute de La Ramée şi toate laudele privitoare la ajutorul său. zicea despre . Din pricina asta. domnule! De ce nu avem cîte un Grimaud pe lîngă fiecare prinţ! — Răbdare. Se vedea păzit cu atîta străşnicie. domnul de Beaufort. dar pînă atunci. încît îşi dăduse seama de zădărnicia oricărei încercări de evadare. un cupletist al vremii. toată răzbunarea lui se mărginea la cît mai multe blesteme şi ocări la adresa lui Mazarin. Poate că o să ajungem şi la asta într-o zi.

Acest răstimp. de cinci ani îşi ducea viaţa într-o încăpere foarte puţin regală. la moartea regelui Ludovic al XIIIlea. pe lîngă faptul că scăpaseră de prezenţa şi de pretenţiile lui. Gaston la vorbă-i meşter mare De parcă-i pică tot din cer. de către acelaşi Guitaut pe care l-am cunoscut la începutul povestirii de faţă şi pe care vom avea prilejul să-l mai întîlnim. favoritul. După ce fusese o bucată de vreme. şi astfel. într-o bună zi trebuise să cedeze locul lui Mazarin şi se văzuse al doilea. De ce Beaufort ăst dar nu-l are? De ce Gaston nu-i braţ de fier? După această desluşire înţelege oricine de ce întemniţatul se mărginea la ocări şi la blesteme. Ducele de Beaufort era nepot al lui Henric al IV-lea şi al Gabrielei d'Estrées. în turnul de la Vincennes. spune Mazarin. omul de încredere. mai ales. oricît îl îndrăgea poporul. care ar fi cuminţit pe oricine în felul . dar mult mai puţin învăţat. tot atît de gascon ca şi bunicul său. nu trebuiau nici să mai ţină seama de el. Ai şi văzut că-i gogoman. tot atît de bun. regina porunci să fie arestat şi dus la Vincennes.el: În luptă fulgeră şi tună De vîră spaima în duşman. şi a doua zi. cine spune regina. de viteaz. nu-i a bună. de mîndru şi. Bineînţeles. În felul acesta. Dar cînd grăieşte. într-un cuvînt primul la curte. avînd nesăbuinţa să se supere de această schimbare şi neprevederea să şi spună acest lucru.

fie libertatea sa. cum talentu-i destul de mediocru în această artă nu-i îngăduia să ajungă la o prea mare asemănare. ori cel puţin să deseneze.de a judeca lucrurile. să dispreţuiască prinţii şi să purceadă singur la drum. şi cardinalul primea în fiece zi despre el veşti cum nu se poate mai neplăcute pentru Eminenţa-Sa. Domnul de Beaufort. Domnul de Beaufort. scria dedesubt: „Ritratto deli illustrissimo facchino Mazarini". guvernatorul nu spuse nimic. că. îşi transformase odaia într-o adevărată sală de expoziţie. într-adevăr. ca toţi întemniţaţii de altfel. Domnul de Chavigny fu prevenit şi despre această puzderie de chipuri în profil. de cinci ani încoace. fără să mai adauge şi explicaţii. domnul de Beaufort se apucase de pictură. căruia lunga-i şedere dinapoia gratiilor îi sporise şi mai mult îndărătnicia. Asemenea păreri nu-şi făcură loc pesemne nici de leac în cugetul prinţului. Un altul s-ar fi gîndit. fie prieteni care să-l apere. vrînd să împrăştie orice îndoială asupra chipului zugrăvit. Prevenit. care nu se simţea prea sigur de sine ca să încerce a desena un chip văzut din faţă. trecuse fără să săvîrşească nici o schimbare în mintea sa. Desena cu cărbune mutra cardinalului şi. cînd domnul de . semăna grozav cu copii. ca şi acei visători pe chipul cărora citeşti că-şi fac iluzii deşarte – după cum spune cardinalul de Retz – şi-ar fi cîştigat. A doua zi. Dupa ce dăduse greş cu poezia. fără alţi acoliţi. De astă dată. care se încăpăţînează să facă numai ce n-au voie. pereţii erau plini de chipuri şi de explicaţii. domnul de Chavigny făcu o vizită ducelui şi-l rugă să-şi găsească un alt fel de a-şi petrece timpul. afară de domnul de Beaufort. dacă n-ar fi ajuns să-l înfrunte pe cardinal. dar într-una din zile.

de astă dată împărţi pereţii odăii. preailustra secătură Mazarin juca rolul lui Ignaţiu de Loyola. Domnul de Beaufort răspunse că. valetul lui Ludovic al XIV-lea. Dar cadrele. de vreme ce i se răpea posibilitatea să-şi facă un nume în oştire. porunci să se şteargă cu buretele toate desenele şi să se văruiască pereţii. e destul dacă i se schimbă aşternutul odată la trei luni. pentru un rege al Franţei. nu-i va lăsa nimic la îndemînă ca să le poată duce la bun sfîrşit. în tragedia cu acelaşi nume. Erau compoziţii vaste. din pricina asta se mulţumise doar să tragă cadrul şi să scrie sub fiecare cîteva cuvinte lămuritoare. şi cum nu putea să fie un Bayard sau un Trivulce. preailustra secătură Mazarin fura locul de prim-ministru domnului de Chavigny. Cel dintîi trebuia să înfăţişeze pe preailustra secătură Mazarin primind o bătaie zdravănă de la cardinalul Bentivoglio. preailustra secătură Mazarin nu voia să-i dea cearşafuri curate lui Laporte. el voia să-şi facă unul în pictură. În sfîrşit. care îl preveni pe domnul de Beaufort că. care întreceau în chip neîndoielnic talentul întemniţatului. în casa căruia fusese servitor. ţinea să devină un Michelangelo sau un . Domnul de Beaufort mulţumi domnului de Chavigny pentru bunătatea de a-i oferi iarăşi putinţa să deseneze pe „pînze noi". dacă nu va renunţa la tablourile plănuite. zicînd că. în cel de-al patrulea. În cel de-al treilea.Beaufort juca mingea. sortind fiecare cadru cîte unei împrejurări din viaţa lui Mazarin. şi inscripţiile sale izbutiră să trezească nemulţumirea domnului de Chavigny. În cel de-al doilea. care era încredinţat că şi l-a dobîndit pentru sine.

Într-o bună zi. şi numaidecît va primi lemne şi tot ce trebuie pentru foc. ori măcar să făgăduiască că nu va mai zugrăvi tablouri istorice. Domnul de Beaufort rămînea uneori ceasuri întregi închis cu cîinele în odaie. Domnul de Beaufort pofti pe domnul de Chavigny şi pe ofiţerii de la Vincennes la o mare reprezentaţie în camera sa. Domnul de Beaufort înjură. urlă cît îl ţinu gura. mareşalul d'Ornano şi marele stareţ al Vendômei. tăciunii o dată cu focul. domnul de Chavigny încuviinţă ca Pistache să-şi schimbe stăpînul. făcu o gălăgie nemaipomenită. cenuşa odată cu tăciunii. se răzuiră inscripţiile de pe pereţi şi odaia deveni iarăşi curată. cum nimic nu se împotrivea ca întemniţaţii să aibă un cîine. Domnul de Beaufort nu vroi să-şi dea cuvîntul şi rămase fără căldură tot restul iernii. la care domnul de Chavigny răspunse că n-avea decît să-şi dea cuvîntul de cinste că va renunţa să mai deseneze. Într-una din zile. în timpul uneia din plimbările sale. domnul de Beaufort cumpără de la un paznic un cîine numit Pistache. Cîinele urma să arate ce ştie. . Invitaţii sosiră. atîtea cîte putuse procura domnul de Beaufort. dar nimeni nu ştia cam ce anume ţinea să-l înveţe. i se luă focul din vatră. fără urmă de mîzgălitură.Rafael. zicînd ca voiau să-l lase să moară de frig şi de umezeală. Era lesne de bănuit că întemniţatul folosea acest timp ca să-l dreseze pe Pistache. aşa cum muriseră Puylaurens. astfel că la întoarcere nu mai găsi nimic care să-i poată sluji drept creion. pe cînd domnul de Beaufort se plimba prin curtea închisorii. Atunci. încăperea era luminată de lumînări. Mai mult. Pistache se dovedi îndeajuns de bine dresat.

Întemniţatul. Cîinele înconjură de trei ori adunarea şi după aceea se culcă în chipul cel mai cuviincios la picioarele domnului de Chavigny. cîinele trebui să spună cît e ceasul. domnul de Beaufort îi puse lui Pistache o întrebare foarte greu de dezlegat. Aplauzele copleşiră pe inteligentul Pistache. cadranul sola are cusurul că nu arată ora decît atîta vreme cît nu se ascunde soarele. o linie lungă. Spectacolul era alcătuit din trei părţi: prima parte luînd sfîrşit. Domnul de Chavigny scoase ceasornicul şi îl arătă lui Pistache: era şase şi jumătate. trebuia să recunoască în faţa tuturor pe temnicerul cel mai bun din toate închisorile Franţei. Pistache ridică şi lăsă laba de şase ori la rînd. şi anume: cine era cel mai mare tîlhar din lume? . se ridică pe labele dinapoi şi ţinînd între labele dinainte o nuia de scuturat haine. Cu neputinţă un răspuns mai lămurit. Mai întîi. cu o bucată de tencuială desprinsă din zid. după ce merse de două-trei ori de la un capăt la altul al liniei. apoi. Domnul de Chavigny se strădui să se arate încîntat de această glumă şi rîse cam acru. în mijlocul odăii. de astă dată fără nuiaua ce-i slujea de cumpănă. albă. Apoi. Pistache se aşeza pe această linie. La cea dintîi poruncă a stăpînului. aidoma unui dansator pe sîrmă. iar a şaptea oară rămase cu laba în aer. ca o coardă întinsă. nici un cadran solar n-ar fi răspuns mai bine: cum ştie oricine. păşi în lungul liniei. aduse nuiaua domnului de Beaufort şi luă totul de la început. cumpăninduse în fel şi chip. După cîteva clipe îşi muşcă buzele şi încruntă din sprîncene. trăsese pe jos. înainte şi înapoi. se trecu la cea de a doua. În sfîrşit.

zise prinţul. secretarul regelui. Pistache. Vă aduceţi aminte că ducele de Guise învăţase toţi cîinii din Paris să facă tumbe pentru domnişoara de Pons. rosti prinţul. . şi prinţul urmă: Cel mai mare tîlhar din lume e oare Le Camus. continuă prinţul. — Domnilor. asta nu o să vă lipsească de răspunsul lui. prietene. Dar fiţi liniştiţi. d'Emery. — Atunci. fără să se oprească însă în faţa nimănui şi. ducîndu-se la uşă. pe domnul Thoré. reluă prinţul. domnilor. e oare ministrul de finanţe. să ne gîndim bine. zise domnul de Beaufort către cei de faţă. iar Luvrul o cocioabă? Cîinele dădu din cap a împotrivire. atunci cînd şi-a însurat fiul. Pistache făcu înconjurul odăii. acest cîine vrednic nu găseşte aici ceea ce i-am cerut şi vrea să caute afară. vedeţi singuri. se apucă să schelălăie şi să rîcîie cu ghearele. pe care o proclamase frumoasa frumoaselor! Ei bine. ia spune? Cîinele dădu din cap cu disperare de vreo opt-zece ori la rînd în semn de încuviinţare. — Nici el nu este. Ei. n-o fi cumva l'illustrisimo facchino Mazarini di Piscina. Să trecem acum la altceva. care de astă dată nu se încumetaseră nici măcar să zîmbească. care. glăsui prinţul de Beaufort. folosindu-se de tăcerea deplină aşternută pentru a începe cea de a treia parte a programului. domnilor. cel puţin aşa spune Pistache. i-a dăruit un venit de trei mii de livre pe an şi un palat pe lîngă care palatul Tuileries pare un bordei. Vino încoace! Cîinele se supuse. — Iată. Domnilor.De astă dată. L'illustrissimo facchino Mazarini di Piscina e cel mai mare tîlhar din lume. care a venit la Paris cu douăzeci de livre şi astăzi are zece milioane? Cîinele clătină din cap în semn că nu.

Pistache. Domnule de Chavigny. sări bucuros peste baston. Pistache. lăsînd bastonul pînă aproape de podea. fiindcă aceşti cîini se supuneau maşinal. vorbi el. plin de bună-cuviinţă. Cîinele îşi făcu vînt şi. Domnul de Chavigny îi întinse domnului de Beaufort bastonul. prietene. dumneavoastră ca şi domnului guvernator. atunci cînd săreau pentru domnişoara de Pons. trecu cu aceeaşi uşurinţă pe deasupra bastonului. că e cu mult deasupra semenilor săi. sări pentru rege. .asta nu înseamnă nimic. sări pentru regină. îi preveni domnul de Beaufort. fără să facă nazuri. prietene. — Răbdare. prietene sări pentru l'illustrissimo facchino Mazarini di Piscina. Pistache. Cîinele se întoarse cu coada la baston. Toată lumea pufni în rîs: se ştia că în clipa arestării. — Pistache. fiţi bun şi daţimi bastonul dumneavoastră. — Hm! mormăi domnul de Chavigny. Acesta îl ţinu orizontal. — Pistache. Cîinele sări îndată. — Şi acum. Mi se pare că Pistache nu se deosebeşte cu nimic de semenii săi. fă-mi plăcerea şi sari pentru doamna de Montbazon. spuse prinţul. prietene. luaţi aminte. urmă prinţul. ridicînd bastonul cu vreo două şchioape. Pistache vă va arăta. cam la un picior deasupra podelei. habar n-aveau să facă vreo disidenţa (Domnul de Beaufort voia să spună: diferenţă) între cei care meritau şi cei care nu meritau osteneala lor. Şi săltă bastonul cu o şchioapă mai sus. domnul de Beaufort era amantul recunoscut al doamnei de Montbazon. în ciuda înălţimii.

În schimb. într-o zi. Domnul de Beaufort îi luă amîndouă bucăţile din gură şi le întinse domnului de Chavigny cu cea mai mare seriozitate. plîngîndu-se de dureri în pîntece şi susţinînd că Mazarin a poruncit să . domnule Pistache! Numai că Pistache se întoarse cu coada la baston. se trînti în pat. căci Pistache va învăţa pînă atunci şi alte lucruri. Domnul de Beaufort repetă mişcarea şi îndemnul de adineauri. astfel ca să-l vadă din nou. ca şi întîia oară. Sări odată. după masa de seară.— Ei. dar. După trei zile Pistache fu otrăvit. după cum lesne se poate ghici. smulgîndu-l din mîinile prinţului. numai că. dar acum Pistache ajunsese la capătul răbdării. cerîndu-i stăruitor iertare şi adăugînd că petrecerea din acea seară a luat sfîrşit. Căutară vinovatul. Domnul de Beaufort se îngriji să fie aşezat într-un mormînt pe piatra căruia stătea scris: "Aici zace Pistache. prinţul începu atunci să strige în gura mare ca au încercat pe seama cîinelui otrava de care plănuiau să se slujească împotriva lui şi. şi domnul de Chavigny nu avu motiv să-l împiedice. dacă are bunăvoinţă. să-l viziteze din nou peste trei luni. descriind cu bastonul o jumătate de cerc şi purtîndu-l de la coadă la botul cîinelui." Nimeni nu putea să spună nimic faţă de aceste cuvinte de laudă. vinovatul rămase necunoscut. îl sfărîmă între dinţi. unul dintre cei mai inteligenţi cîini din cîţi au fost vreodată. ce-i cu asta? făcu domnul de Beaufort. căci se aruncă plin de furie asupra bastonului şi.

grădinarul veni săl caute. se zicea chiar ca e fiul său. şi s-a temut să nu-i treacă prin minte să se omoare la auzul cumplitei veşti. domnul de Beaufort găsi două şiruri de copăcei cît degetul sădiţi pe marginea drumului care ducea la locul unde se juca cu mingea. iar pe . şi vorba ajunsese de pomină. În sfîrşit. Domnul de Beaufort nu întîrzie să se plîngă.fie otrăvit. dîndu-i în schimb cuţite de argint şi furculiţe de lemn. Or. domnul de Chavigny îi trimise vorbă că. cu aerul că ţine să-i facă o plăcere. Cincisprezece zile mai tîrziu. aşa că se pricepea un pic la tiranie: căută să-i dea prilej de ceartă domnului de Beaufort. Totuşi. Din pricina asta porunci ca întemniţatul să nu pună nimic în gură pînă nu i se gustă vinul şi mîncarea. mareşalul d'Ornano şi marele stareţ al Vendômei e otravă curată. într-o dimineaţă. toată lumea ştie. domnul de Chavigny nu-i ierta prinţului necuviinţele pe care nevinovatul Pistache le şi ispăşise. îl vesti că se duce să semene pentru el cîteva brazde de sparanghel. cardinalul spusese doamnei de Vendôme că fiul ei va rămîne toată viaţa în turnul de la Vincennes. Şi atunci încredinţară lui La Ramée sarcina asta. Turnul de la Vincennes era socotit ca foarte dăunător sănătăţii: doamna de Rambouillet spusese că odaia în care s-au sfîrşit Puylaurens. îi luă cuţitele de fier şi furculiţele de argint pe care i le lăsase pînă atunci. întrebă ce era cu ei şi i se răspunse că au fost sădiţi pentru el. ca să aibă umbră într-o bună zi. Domnul de Chavigny era unul dintre oamenii răposatului cardinal. Această nouă năzbîtie ajunse la urechile cardinalului şi-l îngrozi. şi. sparanghelul semănat astăzi se culege abia după patru ani. după cum a aflat.

poate şi după cinci ani. fără să-i mai punem la socoteală pe cei care închideau alaiul. îndoi numărul santinelelor şi întrei numărul posturilor de pază.atunci. cugetă că ar fi timpul să recurgă la unul din cele patruzeci de mijloace de evadare ce-i stăteau la îndemînă. adică să-l cumpere pe La Ramée. . Prinţul înjura de dimineaţă pînă seara. Curînd totul ajunse să-l sîcîie grozav. Din acea clipă. cînd grădinăritul era abia la început. care îi mai alungau plictiseala. în loc să primească propunerile întemniţatului. spunînd mereu că o să facă tocană de urechi mazarineşti. dar acesta plătise o mie cinci sute de scuzi pentru slujba sa şi ţinea la ea ca la ochii din cap. (Domnul de Beaufort voia să spună: mă înveseleşte. dar ştim că adeseori se exprima anapoda. domnul de Chavigny postă numaidecît opt oameni în odaia prinţului. pe scenă. alergă să-l prevină pe domnul de Chavigny. Drept urmare. prinţul nu se mai putu mişca decît ca regii. Această nouă persecuţie avu darul să stîrnească o nouă pornire de ură împotriva lui Mazarin. mă înveliseşte". începu să încrunte din sprîncene şi să ţină socoteala zilelor. cu patru oameni în faţă şi patru în spate. Şi repetă pînă îl duru gura: „Asta îmi place. dacă aş vrea să scap de cinstea pe care mi-o faceţi. şi ridicîndu-se odată cu el. La început. mai am încă treizeci şi nouă de mijloace de evadare la îndemînă".) Apoi adăugă: „De altfel. dar după aceea. la teatru. De aceea. văzînd mereu opt oameni aşezîndu-se atunci cînd se aşeza el. Din fanfaronadă. şi încercă întîi pe cel mai simplu. domnul de Beaufort făcu mare haz de aceste măsuri severe. se ţinu tare şase luni. Atîta grijă îl scoase din fire pe domnul de Beaufort.

Într-una din zile. Domnilor. Prinţul. cînd domnul de Chavigny venea să-l vadă. Cîteodată. îşi înfunda fără voie pălăria-i roşie pe cap. Pe toţi dracii. văzînd asta. ceea ce îşi amintea de două-trei ori pe săptămînă. dinainte pregătită: — Domnilor.Şi-l băgă în sperieţi: cardinalul. răspunse domnul de Chavigny. — Ce-ai face dumneata. Pe toţi dracii. Aş pune tunurile pe ei. de-i ajungea pînă la bărbie. făcîndu-şi-i astfel duşmani aprigi. care ar veni să mă scape? — Monseniore. dacă într-o bună zi ai vedea apărînd o armată de parizieni. Nimeni nu se clinti din loc. pe metereze. eu aproape c-am domnit în Paris! Am vegheat cîndva asupra regelui şi a unchiului său. înclinîndu-se adînc în faţa prinţului. le spuse că sînt cu toţii nişte ticăloşi. care ştia tot ce se petrece la Vincennes. . prinţul se folosea de acest prilej ca să-l ameninţe. Regina ma răsfăţa pe atunci şi mă numea cel mai de vază om din regat. îi spunea el. sus. le ţinu următoarea cuvîntare. ce mai staţi ! Dar. şi domnul de Beaufort. ce-i drept. începu el. am pulbere pentru treizeci de mii de lovituri. veţi îngădui ca un nepot al vrednicului rege Henric al IV-lea să fie supus la ocări şi silinţe (el voia să spună: umilinţe). am să vă fac pe toţi ofiţeri şi-am să vă umplu de bani. vorba lui bunicu-meu. în întărituri. în ciuda caznei cu care se exprima şi care devenise proverbială. înarmaţi pînă în dinţi. cuvîntarea nepotului lui Henric al IV-lea nu înduioşă aceste inimi de piatră. domnule. oricît de mişcătoare ar fi fost. scoateţi-mă de aici: mă duc la Luvru şi-l strîng de gît pe Mazarin. domnul de Beaufort adună ostaşii ce-l păzeau şi. voi veţi fi garda mea. am douăzeci de tunuri şi.

Aceste glume dulci-acrişoare continuau astfel zece minute. replică domnul de Beaufort. dar după aceste treizeci de mii de lovituri. Şi făcu o nouă plecăciune alteţei-sale. desigur. dar cum e neîndoios că aceşti oameni de ispravă n-au să vină aici decît abia după ce l-au spînzurat pe domnul Giulio Mazarini. la rîndul său. şi turnul odată cucerit. care îl făcea să turbeze de furie. te-ai feri ca de foc să ridici mîna asupra mea şi m-ai lăsa în viaţă. lucru mult mai neplăcut decît spînzurătoarea. salutîndu-l pe domnul de Beaufort cu o politeţe plină de ironie. de teamă ca parizienii să nu te lege de cozile a patru cai. . ori ar pune piciorul pe întărituri.— Da. — În schimb. cînd cel dintîi neisprăvit dintr-ăştia ar trece pragul temniţei. întrucît mi-aţi fost dat în seamă trebuie să vă predau mort sau viu. nu-l pierde o clipă din ochi. dar de fiece dată sfîrşeau în chipul următor: domnul de Chavigny. — Da. Şi. ceea ce. strigă : — Hei. aş fi silit să-i las să te spînzure. un sfert de ceas. Apoi pleca. nici vorbă. urmă domnul de Chavigny. în acest scop. m-ar mîhni nespus. eu aş fi silit. să vă răpun cu mîna mea. monseniore. — La Ramée. ţi-l dau în seamă în chip deosebit pe domnul de Beaufort: poartăte faţă de dînsul cu tot respectul cuvenit rangului şi numelui său şi. douăzeci de minute cel mult. zicea domnul de Chavigny. spre marea mea părere de rău. prinţul se înclină în faţa domnului de Chavigny cu cea mai mare politeţe. La Ramée! Acesta intra îndată. ei ar cuceri turnul. întorcîndu-se spre uşă.

pe care o socotise drept cauză a sănătăţii sale. cei doi încetară să se mai vadă. Or. relaţiile dintre domnul de Beaufort şi domnul de Chavigny înăsprindu-se din ce în ce mai mult. hotărît. pe care se mulţumea să-i zărească de pe culmea meterezelor. un paznic veşnic prezent. potrivit motivelor arătate. nu era poate decît urmarea firească a acesteia. tovărăşia lui La Ramée. căută o uşurare. mare jucător de minge şi băiat bun. şi cum. căruia domnul de Beaufort nu-i găsea decît un singur cusur. atunci cînd veneau să se plimbe de cealaltă parte a şanţurilor. intendentul mareşalului de Grammont. cînd. şi cu toate că preţuia oarecum cinstea de a fi închis împreună cu un om atît de însemnat. jupîn La Ramée îşi iubea nespus nevasta şi copiii. fără să cugete că. de a-i da . pe bună dreptate.La Ramée devenise astfel comeseanul ducelui. plăcerea de a vieţui în preajma nepotului lui Henric al IV-lea nu se asemuia cu aceea pe care ar fi simţit-o ducîndu-se din cînd în cînd să-şi vadă familia. La Ramée simţi atunci că răspunderea apasă şi mai greu pe capul lui. om de viaţă. trebuie spus. dimpotrivă. Această convingere nu făcu decît să se întărească în mintea sa. Din nefericire. umbra lui: dar. băutor vestit. n-are să ţină piept prea multă vreme unor asemenea condiţii de viaţă. asta însemna prea puţin pentru el. primi foarte bucuros propunerea prietenului său. nu tot astfel stăteau lucrurile şi pentru jupîn La Ramée. anume ca să-i dăruiască această mîngîiere părintească şi conjugală. la urma urmei. se dovedi pentru duce mai curînd un prilej de petrecere decît de plictiseală. şi La Ramée simţea că voioşia-i obişnuită. Poţi fi un straşnic slujitor al regelui şi în acelaşi timp un bun soţ şi părinte. anume că nu se lăsa cumpărat. treptattreptat.

aşa cum nădăjduim. Domnul de Chavigny se mîndrea cu faptul că ochiul nu-l înşală niciodată. cu mutra lui vrednică de încredere. Grimaud se înfăţişă. Socotim cu totul de prisos să facem cititorului portretul fizic şi moral al lui Grimaud: dacă. nasul coroiat şi pomeţii ieşiţi în afară ai lui Grimaud erau indicii pe deplin convingătoare. de cînd el însuşi se schimbase. rosti doar patru. în turnul de la Vincennes. drept răspuns. vorbise numaidecît despre asta cu domnul de Chavigny. n-a uitat cu desăvîrşire partea întîi a povestirii de faţă. ceea ce putea să te facă să-l crezi întradevăr fiul cardinalului de Richelieu. şi o deprindere veche de doisprezece sau cincisprezece ani devine o a doua natură. trebuie să fi păstrat o amintire îndeajuns de limpede despre acest vrednic personaj. XX GRIMAUD INTRĂ ÎN SLUJBĂ Aşadar. îi îngăduia să vorbească. a cărui singură schimbare era că avea douăzeci de ani mai mult: fapt ce-l făcuse şi mai posomorît. care spusese că nu are nimic împotrivă. Îl cercetă cu luareaminte şi ajunse la părerea că sprîncenele împreunate. Nu-i spuse decît douăsprezece cuvinte. iar Grimaud.un ajutor. care avusese şi el această pretenţie o viaţă întreagă. l-am cîntărit eu din . — Uite un băiat de ispravă. cu condiţia ca omul să-i fie pe plac. şi mai tăcut. deşi Athos. Dar în această perioadă de vreme se împlineau doisprezece sau cincisprezece ani de cînd Grimaud tăcea. buzele subţiri.

La Ramée. şi. Du-te să te vadă şi domnul La Ramée şi spune-i că. Asta din pricina că domnul de Chavigny ştia că poate să se bizuie pe La Ramée. — Bine.capul locului! glăsui domnul de Chavigny. la care abia deschise gura să răspundă. îl şi primi în slujbă. a cărei amintire îi era şi acum scumpă. — Iată-l: să nu laşi niciodată întemniţatul singur. pe frumoasa doamnă de Montbazon. ca şi părul. fascinat de această zgîrcenie de vorbă. şi în nădejdea ca o va revedea. Grimaud avea tocmai însuşirile menite să cîştige încrederea unui paznic dornic de ajutor. Grimaud se răsuci pe călcîie şi plecă să înfrunte cercetarea mult mai amănunţită a lui La Ramée. în fundul unei trăsuri. — Deocamdată. zise Grimaud. să-i iei orice obiect ascuţit ori tăios. în cazul cînd s-ar ivi. Dar întrucît cu vreo cîteva zile mai înainte crezuse că zăreşte de sus. . în ce mă priveşte. vrînd să-l zădărească pe Mazarin cu mizeria în care trăieşte şi cu halul în care a ajuns să arate. va aduce cu sine un nou consemn. de la fereastra turnului. după o mie de întrebări. iar acesta voia să se poată bizui pe Grimaud. răspunse La Ramée. — Consemnul? întrebă Grimaud. Orice schimbare. Şi intră la domnul de Beaufort. n-am nimic de zis. Acesta tocmai se pregătea să-şi pieptene barba pe care şi-o lăsase să crească mare. nu ţinea să arate pentru ea aşa cum voia să arate pentru Mazarin. ceruse şi căpătase un pieptăne de plumb. — Asta-i tot? întrebă Grimaud. să-l împiedici să facă semne cuiva dinafară şi să vorbească prea mult cu paznicii.

şii înşfăcă îndată cu plecăciune. — Hei. se miră La Ramée. Grimaud făcu semn că nu. Tocmai coborîse în curte şi urcă supărat în turn. ce mai e şi asta? izbucni ducele. pe care îl veţi preţui ca şi domnul de Chavigny sau ca mine. Grimaud văzu pieptenul. un flăcău de ispravă. zise Grimaud. — Atunci cine eşti? Răspunde. — Unul dintre paznicii dumneavoastră. — Eşti mut? strigă ducele. vă asigur. îţi poruncesc! pufni ducele. o făcea ceva mai închisă la culoare. avea barba roşcată şi. îşi trecu . monseniore. monseniore? întrebă el. ca toţi bărbaţii blonzi. — Paznic?! ţipă ducele. deoarece. — Cine e acest netrebnic. — Paznic. spre ghinionul prinţului. ci doar făcu o nouă plecăciune. De ce ai luat pieptenul monseniorului? Grimaud scoase pieptenul din buzunar. — Ce doriţi. Prinţul se uită uimit la această arătare ciudată. era pe cale sa plece la Paris.Domnul de Beaufort ceruse un pieptene de plumb. care îmi ia pieptenul şi şil înfundă în buzunar? izbucni domnul de Beaufort. — De ce mi-a luat pieptenul? — Într-adevăr. bizuindu-se pe Grimaud. Doar mutra asta fioroasă îmi mai lipsea din colecţie! Hei! La Ramée! Să vină cineva! La Ramée se arătă numaidecît. mulţumită pieptenului. Arătarea vîrî pieptenul în buzunar. În clipa cînd trecu pragul încăperii. Şi cine-i ticălosul ăsta? Grimaud nu scoase o vorbă. pe care prinţul tocmai îl pusese pe masă.

acest motiv nespus de simplu. făcîndu-l nesuferit de la bun început domnului de Beaufort. la care ţinea mult: ceruse raci pentru masa de a doua zi şi cugetă să-şi petreacă vremea întocmind o spînzurătoare. Grimaud nu ţinu să se ia în beţe cu întemniţatul chiar din prima zi. dar de cele mai multe ori din instinct. ci cu o ură aprigă şi neîmpăcată.degetul peste dinţii mari şi arătîndu-i. Într-adevăr. — Că orice obiect ascuţit e interzis monseniorului de către rege. — Şi-am săvîrşit o mare greşeală. preschimba ceea ce guvernatorul şi ofiţerul socoteau drept calităţi în tot atîtea cusururi în ochii întemniţatului. — Chiar aşa. care dăduse pieptenul lui La Ramée. aşa că puteau să reia veghea în preajma prinţului. Or. cîteodată cu îndreptăţire. încuviinţă La Ramée. anume că Grimaud plăcuse din prima clipă domnului de Chavigny şi lui La Ramée. De aceea se retrase. îndrăgeşti sau urăşti. lăsînd în loc patru ostaşi. Ducele se uită furios la Grimaud. monseniore. — Ce spune dobitocul ăsta? întrebă ducele. căci în felul acesta am călcat consemnul. se mulţumi să rostească un singur cuvînt: — Ascuţit. care tocmai isprăviseră cu masa. în temniţă nu se poate să o scalzi. Totul – oameni şi lucruri deopotrivă – îţi e sau prieten sau duşman. La Ramée. La rîndul său. Doar tu singur mi-ai dat pieptenul. Totuşi. Eşti nebun. el avea nevoie ca acesta să-l privească nu cu o silă întîmplătoare. — Prevăd că netotul ăsta are să mă sîcîie grozav. murmură ducele. . prinţul plănuia o nouă şotie. — Aha! se înfurie ducele.

Se duse să se plimbe ca de obicei. şi astfel ar fi avut plăcerea să-l spînzure pe cardinal în acest chip. aşteptînd să fie spînzurat în realitate. rupse doua sau trei crenguţe. Grimaud intră pe uşă tocmai cînd prinţul lăsa din mînă ciobul de sticlă. spre a o fixa în mijlocul încăperii. lucru ce păru să-l bucure peste măsură. deşi nu terminase încă să ascută piciorul spînzurătorii. e trăsătura principală a fizionomiei ostaşului. Aruncă spre Grimaud o uitătură în care tot se mai citea o fărîmă din supărarea din ajun. vrînd să lege funia de cîrpă la celălalt capăt. La Ramée îl urmărea plin de curiozitate. era înclinat să ajungă aici mai repede ca oricare altul. Ziua se scurse cu pregătirile. cei patru ostaşi îl priveau cu un aer posac care. fără ca nimeni să poată spune că a spînzurat altceva decît un rac. A doua zi de dimineaţa. Nici unul din aceste amănunte nu scapă ochiului scrutător al lui Grimaud. nu catadicsi să-l mai bage în seamă. după ce meşteri un nod ma- . îşi rupse batista fîşii-fîşii. ce urmau să aibă rolul lor în ceea ce punea la cale. şi domnul de Beaufort. cu firea lui. spînzurătoarea era gata şi. Culoarea roşie pe care urma să o capete racul la fiert ar fi risipit orice îndoială asupra tîlcului lucrurilor. dar cum era mai dinainte grozav de mulţumit de rezultatul neîndoios al noii sale născociri. ca un tată care nădăjduieşte că va descoperi poate o jucărie nouă pentru copiii săi.pentru a spînzura în mijlocul odăii pe cel mai frumos. domnul de Beaufort se apucă să-i ascută piciorul cu ciobul de sticlă. atunci ca şi acum. după o îndelungă căutare. şi. În temniţă se întîmplă să dai în mintea copiilor. După ce se întoarse în odaie. Numai că. găsi un ciob de sticlă.

fă-mi o scobitură aici. — Acum. liniştiţi-vă. mă rog? — Da. — Cum? Tot tu?! Şi de ce. ai grijă şi ţine-te cît mai departe de mine. eu. eu aduc osînditul. alegîndu-l din ochi pe cel mai arătos. se apucă şi ascuţ piciorul spînzurătorii cu cea mai mare sîrguinţă. glăsui prinţul. — Liniştiţi-vă. — Cine mi-a luat ciobul? întrebă prinţul. şi după ce cătă spre castronul cu raci. monseniore. care ţinea ciobul în mînă. Aşa. monseniore. — Poftim! zise domnul de Beaufort. — Dumneata? rîse prinţul. dragul meu La Ramée! La Ramée. în interesul dumitale.rinăresc la un capăt al funiei de cîrpă şi un laţ la celălalt capăt. interveni La Ramée. Grimaud făcu o plecăciune şi se retrase în fundul odăii. la naiba! Am găsit un flăcău de nepreţuit! — Domnule Grimaud. Eh. te conjur. Am să ascut piciorul spînzurătorii cu briceagul meu. încuviinţă La Ramée. se întoarse să ia ciobul de sticla. va fi ceva şi mai şi. care nu pricepuse nimic din exclamaţia prinţului. Ciobul dispăruse. îşi trecu degetul peste muchia-i ascuţită şi zise: — Tăios. Grimaud făcu semn că el. încruntînd sprînceana. — Da. Nu aceasta va e dorinţa? — Fără îndoială. interveni La Ramée. spuse prinţul. La Ramée se lăsă într-un genunchi şi făcu o . — Adevărat. Poftim. De ce ai luat alteţii-sale ciobul de sticlă? Grimaud. în pardoseală.

iar ostaşii îi ţinură isonul. Dar mai tîrziu. Domnul de Chavigny. Singur Grimaud nu rîse. o făcu pe loc fărîme şi aruncă totul pe fereastră. De astă dată prinţul se bucură atîta de această scenă.scobitură în pardoseală. În acest timp. încît aproape că-l iertă pe Grimaud pentru rolul pe care îl jucase. zise el. Grimaud spuse: — Cardinalul! — Spînzurat de alteţa-sa prinţul de Beaufort! adăugă prinţul. Spre disperarea fără de margini a lui La Ramée. pînă într-atît se pierduse cu firea. La Ramée rîse cu poftă şi el. avu grijă să povestească întîmplarea la doi-trei prieteni bine intenţionaţi şi aceştia o răspîndiră cît ai bate din palme. găsind că ea ascundea în fond numai răutatea. rîzînd mai încîntat ca oricînd. simţi o şi mai aprigă ură faţă de el. cugetă la intenţia paznicului şi. prinţul atîrnă degrabă racul în laţ. Asta dădu temei domnului de Beaufort să se simtă . deşi habar nu avea de ce rîde. peste zi. Şi puse racul în buzunar. povestea cu racul făcu vîlvă în temniţă. Era gata să facă la fel şi cu racul. — Bun de mîncat. slujitor al regelui. ba chiar şi dincolo de zidurile ei. dar Grimaud i-l luă din mînă. Apropiindu-se de La Ramée şi arătînd spre racul ce se legăna în laţ. se repezi şi smulse spînzurătoarea. La Ramée scoase un strigăt de groază. Şi de jupîn Jacques-Chrysostome La Ramée. care în adîncul inimii sale nu-l suferea deloc pe cardinal. După aceea înfipse spînzurătoarea în mijlocul încăperii şi se porni sa rîdă cu hohote.

Grimaud se arătă în prag. — Am să-ţi rup oasele. — Am să te strîng de gît cu mîinile mele. — Şi asta. — Ce mai vrei de la mine? se răsti domnul de Beaufort. în loc să se apere sau să strige. ieşindu-şi cu totul din fire. În aceeaşi clipă simţi mîinile prinţului lăsîndu-i-se pe umeri ca nişte cleşti de fier. — Pleacă! zise el. văzu ce se petrece şi apoi. iscoadă! urmă prinţul. acum numaidecît. şi căută cu atît mai mult să-l cîştige de partea sa. cu un fermecător zîmbet pe faţă. trăgîndu-se îndărăt încă cîţiva paşi.minunat vreo două-trei zile. cu cît Grimaud îi era tot mai nesuferit. zise prinţul. el se mărgini să ducă încetişor degetul la buze şi. Întinse mîinile crispate spre Grimaud. apropiindu-se respectuos apucă ostaşul de braţ. Grimaud îl duse pe ostaş patru paşi mai încolo şi-i arătă uşa. — Ei. Am să te învăţ eu minte! Grimaud făcu o adîncă plecăciune. prinţul băgase de seamă că printre ostaşii de gardă se află unul cu o mutră cumsecade. cînd îl prinse singur şi ajunse să-i vorbească între patru ochi. Grimaud se înclină. iscoadă! strigă prinţul. rosti doar . Grimaud se înclină şi se dădu cîţiva paşi înapoi. cugetînd că e mai bine să nu se mai amîne lucrurile. care se mulţumi să-l împingă pe ostaş afară şi să trîntească uşa după el. Întro dimineaţă. dar ma scoţi din sărite! izbucni prinţul. În răstimpul acesta. Ostaşul se supuse.

după cinci . într-atît era de tulburat şi citi cele ce urmează: „Scumpul meu prinţ. S-a învoit să devină ajutorul paznicului dumitale şi să stea închis împreună cu dumneata la Vincennes pentru a-ţi pregăti şi înlesni fuga. cu pecete aristocratică. căci aş da dovadă de prea multă vanitate. îşi trecu mîna peste ochi. toţi prietenii ţi-am păstrat aceleaşi sentimente de odinioară. îl lăsă pe Grimaud. închipuindu-mi că. căci este valetul unui gentilom devotat nouă. un asemenea zîmbet. pe care noi o punem la cale.atît: — Stt! Un asemenea gest. Semnez cu numele întreg. Clipa eliberării se apropie. Acesta. S. gîndeşte-te că în ciuda timpului şi absenţei dintre noi. recunoscînd scrisul. în culmea uimirii. ai răbdare şi curaj. luă plicul şi. Grimaud se folosi de această clipă spre a scoate din căptuşeala hainei o fermecătoare scrisoare. A dumitale veşnic iubitoare. MARIE DE MONTBAZON" „P. strigă: — De la doamna de Montbazon? Grimaud dădu din cap a încuviinţare. întrucît l-a slujit cu credinţă douăzeci de ani. Ducele rupse plicul într-o clipită. care ne-a garantat pentru el. un asemenea cuvînt era ceva atît de neobişnuit din partea lui Grimaud încît alteţa sa se opri dintr-o dată. căreia îndelungata şedere într-un asemenea loc nu-i putuse răpi cu desăvîrşire parfumul şi i-o întinse prinţului fără o vorbă. din ce în ce mai uimit. Poţi avea deplină încredere în viteazul ce-ţi va înmîna această scrisoare.

Grimaud scoase din buzunar şi-i întinse o pungă plină cu aur. Va să zică pe ea am zărit-o în fundul trăsurii! Cum. te învoieşti să ne ajuţi? Grimaud făcu semn că da. zise prinţul. luînd de la început scotoceala care se dovedise zadarnică. Nu trebuie să se spună că un asemenea devotament faţă de un nepot al lui Henric al IV-lea a rămas nerăsplătit. — Şi tu. se mai gîndeşte încă la mine. . iată o credinţă cum nu ţi-e dat să găseşti decît în Astrrea. bravul meu. urmă el. pe care o citi din nou de la un cap la altul. îi pica din cer în momentul cînd se aştepta mai puţin. Drept care. — Stai puţin. apoi îşi întoarse ochii asupra scrisorii.ani. după cinci ani de despărţire? Drace. după ce sfîrşi de citit. Ceea ce căuta zadarnic de cinci ani încheiaţi. Numai că una din măsurile de prevedere ce se luau la Vincennes era să nu se lase bani asupra întemniţaţilor. Grimaud începu să zîmbească. m-ai mai recunoaşte după iniţiale. — Oh! Scumpă Marie! murmură el. — Pentru asta ai venit aici? Grimaud repetă acelaşi semn. adică un om care să-l slujească. Se uită cu uimire la Grimaud. — Şi eu care voiam să te strîng de gît! exclamă domnul de Beaufort. Şi se apucă să se scotocească prin buzunare. — Aşteaptă. văzînd dezamăgirea prinţului. un ajutor. adăugă prinţul. Stăruinţa domnului de Beaufort dovedea cele mai bune intenţii din lume. Apoi se întoarse spre Grimaud. un prieten." Ducele rămase buimac o clipă.

pe care vru s-o golească în mîinile lui Grimaud. şi după aceea? — După aceea. dar dacă mă prind pe mine. încuviinţă prinţul. în timpul jocului. în cel mai bun caz au să mă spînzure. — Înţeleg. căci dacă monseniorul va fi prins. — Vedeţi. monseniore. dîndu-se înapoi. dar acesta clătină din cap. — Foarte adevărat. plin de respect.. Atunci îi întinse mîna. La două după-amiază monseniorul să ceară să joace o partidă în curte cu La Ramée şi. Am fost răsplătit. ca şi cum ar fi vrut să plece. Prinţul deschise punga. ce trebuie să fac? întrebă prinţul. — Ce anume? Vorbeşte. să trimită două-trei mingi peste zid. Purtarea aleasă a lui Athos avusese o vădită înrîurire asupra lui Grimaud. — E unsprezece dimineaţa. şopti el.— Iată ce căutaţi. nu vrei să primeşti nimic de la mine? întrebă prinţul. şi Grimaud se apropie şi i-o sărută. — Aş dori ca monseniorul să-mi făgăduiască ceva. — Şi acum. Făcu o mişcare. rosti Grimaud. Domnul de Beaufort trecea din surpriză în surpriză. eu voi fi mereu şi peste tot cel mai ameninţat. — Bine. Totul trebuie . zise el. Monseniorul se va apropia de zid şi va striga la omul care curăţă şanţul să-i arunce mingile înapoi. cînd vom scăpa de aici. — Prin urmare. zise prinţul. cel mai mare rău ce-l aşteaptă e să fie adus înapoi.. — Vă mulţumesc. Chipul lui Grimaud păru să oglindească o vie mulţumire: zgîrcenia cu care vorbea de obicei ar fi preschimbat aceasta convorbire într-o adevărată caznă pentru el.

n-am decît un singur lucru de cerut monseniorului: anume. rosti La Ramée. surîse plin de mulţumire. zise La Ramée. care venea de la cardinal. bine. să-mi facă cinstea să mă urască aşa cum mă ura şi mai înainte. străduindu-se să pară cît mai prietenos. făcînd o spirituală aluzie la muţenia ajutorului său. aşa cum făcea de obicei atunci cînd intra superiorul său. monseniore. Mam aruncat pe pat şi m-am întors cu faţa la perete ca să nu fiu ispitit să-mi ţin făgăduiala şi să-l strîng de gît pe nemernicul de Grimaud. prietene. — Deocamdată. Toată lumea ştia că în asemenea momente era copleşit de plictiseală. pe cinstea mea de gentilom. — Îmi voi da toată osteneala. Cineva ciocăni la uşă. Pe cinstea mea. Grimaud se duse să deschidă: era La Ramée. întorcîndu-se spre Grimaud. S-a vorbit despre tine undeva sus şi sper să ai cît de curînd noutăţi care au să-ţi fie pe plac. Apoi. îi spuse: — Bine. — Mă îndoiesc totuşi că ar fi putut să spună ceva neplăcut alteţei-voastre. la naiba! Era timpul să . Prinţul puse scrisoarea şi punga în buzunar şi se aruncă în pat. Tot mai sînteţi supărat pe bietul băiat? — A. — Ei bine. dumneata eşti. La Ramée! exclamă domnul de Beaufort. şi plecă. era şi timpul să te-arăţi. La Ramée se uita cercetător de jur-împrejur şi. văzînd că întemniţatul şi paznicul dînd semne că nutresc aceeaşi ură unul faţă de altul. — Ăsta-i un mut din Orient. cu rîsul lui deschis.făcut întocmai aşa cum ceri. unde se petrecuse scena pe care am povestit-o. zise Grimaud. făgădui prinţul. Grimaud salută.

maşinal. — Monseniore. monseniore. c-o să-ţi facă plăcere. abia aşteptam. Vă daţi bine seama că nu sînteţi om de înţeles. că ar . iar începem cu povestea asta. ca să am fericirea să-mi petrec viaţa în tovărăşia dumitale. vrei să spui că eşti un om minunat şi că mi-aş dori să rămîn mereu la Vincennes. — Facem o partida cu mingea? întrebă La Ramée. — Cum asta? L-ai văzut de curînd? — A trimis după mine azi-dimineaţă. monseniore. Prinţul rîse cu amărăciune. — Cu ce? În clipa cînd veţi ieşi de la închisoare.. te-aş face bogat. zise La Ramée. dragul meu La Ramée. monseniore. — Stt! Stt! Ei bine. cred că nu depinde de cardinal să vi se îndeplinească dorinţa. e oare cu putinţă să aud asemenea lucruri? Frumoasă convorbire pentru un ofiţer al regelui! Bag de seamă. — La Ramée. — Adică. urmă prinţul. De-ai primi propunerile mele! — Haide. bunurile voastre vor fi confiscate. — Zău?! Ca să-ţi vorbească de mine? — De cine altul vreţi să-mi vorbească? într-adevăr. azi mă simt atît de neîndemînatic. La Ramée. La Ramée! oftă el. zise La Ramée măgulit.. vorbi ducele.te văd. — Monseniorul e prea bun cu mine. — În clipa cînd voi ieşi din închisoare voi fi stăpînul Parisului. — Da. — Ah. ţi-am mai spus şi îţi repet. — Dacă vrei. — Sînt la ordinele monseniorului. Într-adevăr. sînteţi groaza cardinalului.

ca să-i scoată din minţi pe oamenii cumsecade. să nu mai vorbim despre asta. că trebuie să-l chem pe Grimaud. monseniore. — Şi pentru ce să mă supraveghezi? întrebă prinţul neliniştit. Haide să facem o partidă. Şi ce ţi-a spus acest animal? — Nu mă supară cuvîntul. — Am greşit. Rimează cu cardinal.trebui să mai caut un Grimaud. . — Fiindcă monseniorul Mazarin se ţine mai mîndru decît dumneavoastră. Doamne. — Monseniore. — Haide. — Şi. dar trebuie să-mi acordaţi jumătate de ceas răgaz. cu toate că nu-i chiar de viţă nobilă. ai dreptate. da. pe cinstea mea. pe cinstea mea de gentilom. aş pleca în locul tău şi l-aş strînge de gît chiar dacă ar trebui să mă întorc din nou la închisoare. — Oh. ar trebui să vă prefaceţi în cintezoi sau sfredeluş. mărturisi La Ramée cu un aer fin. — Pentru că un astrolog a prezis că veţi evada. Nătărăii ăştia de vrăjitori nu mai ştiu ce să născocească. a prezis asta un astrolog? rosti domul de Beaufort. cer iertare alteţei-voastre. Va să zică ai discutat cu cardinalul despre mine? La Ramée. n-aş sfătui-o să-l cumpere. întro zi cînd te va chema din nou la el. pentru a scăpa de aici. tresărind fără să vrea. — Văd. din nenorocire. Ce mi-a spus? Mi-a spus să vă supraveghez. — Şi ce i-ai răspuns ilustrisimei Eminenţe? — Că dacă astrologul cu pricina ar întocmi vreun almanah. ar trebui să mă laşi să-ţi îmbrac uniforma. monseniore. La Ramée. — Ah. şi a uitat să mă poftească la masă. — De ce? — Fiindcă.

nu vrei să poruncesc să-ţi aducă să mănînci aici? — Nu. să mă ajuţi să-i capăt de clienţi pe întemniţaţii din turn. pesemne că domnul de Chavigny se teme că n-ai lucruri prea de soi. — Şi ce mă priveşte asta pe mine? — Răbdare.. E în firea omului să caute lucrul cel mai de soi. i-am spus. pe cinstea mea. domnule La Ramée. Şi păcătosul ăsta de plăcintar. pe loc. de opt zile de cînd am venit aici. monseniore. monseniore. Doamne. Am luat prăvălia asta pentru că fostul stăpîn m-a încredinţat că tot castelul cumpără de la el.. şi." „Eu să n-am lucruri de soi?! Ei bine. vreau să judecaţi singur.— Ei bine. — Ei bine? — Ei bine. pe care se pare că doctorii l-au sfătuit să trăiască în aerul curat de la ţară. i-am răspuns. căruia i se zicea jupîn Marteau. monseniore." „Nu pot. care te fac să-ţi lase gura apă. de opt zile şi-a vîndut prăvălia unui cofetar din Paris. zice. şi atunci cînd e vorba de altele. „Eh. Aţi stat ." „Fie. nu eşti mîncăcios dacă îţi place să mănînci bine. duceţi-vă. Trebuie să vă spun că plăcintarul de peste drum de noi. sa apropiat de mine cu vorbe dulci: „Domnule La Ramée. şi atunci cînd e vorba de plăcintă. văzînd că mă opresc în fata tarabei lui. trebuie neapărat să mă întorc la castel. monseniore. Acest afurisit de plăcintar are în faţa prăvăliei o tarabă cu tot felul de bunătăţi. dar într-o jumătate de ceas vă întoarceţi?" „Într-o jumătate de ceas?" „Da. dacă sînteţi grăbit. domnul de Chavigny nu mi-a dat prilejul să vînd măcar o prăjitură". domnule La Ramée. — Mîncăciosule! — Eh. şi vă vedeţi de treburi. urmă La Ramée. şi asta chiar acum. trebuie să vă spun.

care dovedea că prietenii săi nu l-au uitat şi că sînt pe cale să-l scape din temniţă. numai să nu pună ciuperci în plăcintă. cu cît acum îşi dădea seama de toată purtarea lui şi pricepea că toate neplăcerile pe care i le pricinuise nu urmăreau decît să scoată din capul paznicilor orice bănuială că el ar putea să cadă la înţelegere cu întemniţatul. sub pretext că-i face prinţului cinstea să-i ţină tovărăşie. ciupercile din pădurea Vincennes sînt aducătoare de moarte în familia mea. La Ramée ieşi fără să ia în seamă aluzia prinţului şi. dar îşi făgăduia să învingă muţenia lui Grimaud şi să-l facă să vorbească. după cinci minute. care. Dar ia aminte. „Ei bine.. în aceste cinci minute cît rămăsese singur. pe cinstea mea". zise prinţul. avea cu atît mai mare încredere în el. Acest şiretlic îl făcu să aibă o înaltă părere despre isteţimea lui Grimaud şi hotărî să se încreadă pe de-antregul în el. pot să-i făgăduiesc urmaşului lui jupîn Marteau că veţi tîrgui de la el? — Da. cum sînt flămînd. monseniore. .. adăugă prinţul.la masă?" „Nu. Şi înţelegeţi. — Du-te. ofiţerul de gardă trecu pragul încăperii. aş vrea.. — Monseniore. precum am mai spus.. dar în realitate pentru a îndeplini ordinele cardinalului. În ce fel. vă aşteaptă o plăcintă şi o sticlă cu vin de Burgundia din cel vechi". ştii doar. dobitocule. Numai că. să nu fie scăpat din ochi. nu ştia încă. numai jumătate de ceas. cu îngăduinţa alteţei-voastre. Şi La Ramée se înclină. domnul de Beaufort avusese răgaz să citească din nou scrisoarea doamnei de Montbazon.

Plăcinta fusese gustoasă şi vinul minunat. La Ramée se întoarse vesel şi plin de voiciune. ducă puţină vreme rămaseră fără mingi. Omul ridică pe dată capul. pe bună dreptate. În schimb. spre marea bucurie a lui La Ramée. ducele nu se arătă prea stîngaci. prietene! strigă prinţul. mai ales. zări un om care trudea pe un petic de grădină. nimic mai uşor pentru prinţ decît să urmeze povaţa lui Grimaud. Jocul cu mingea la Vincennes cerea să arunci mingea cu nădejde. încît. aşa cum se întîmplă de obicei în asemenea împrejurări. îndată ce bătu de două. dar prinţul. a băut bine. adică să trimită mingea în şanţul ce înconjura închisoarea. mingile începură să zboare în şanţ. La Ramée propuse să trimită pe cineva să le caute în şanţ. Treaba asta se repetă de atîtea ori. să facă la greşeli una după alta. ca un om care a mîncat bine şi. şi domnul de Beaufort fu . Totuşi. ceea ce-l îndreptăţi să se înfurie şi. din care pricină se juca afară. apropiindu-se de zid. Vremea era frumoasă şi îngăduia partida plănuită. pierdu fiecare partidă. cum erau atîtea pe acolo. în aer liber. care cîştiga cîte cincisprezece puncte de fiece dată cînd prinţul arunca mingea afară. rostuite de ţărani de cealaltă parte a şanţului. — Hei. care aici avea cel puţin cincizeci de picioare înălţime. aşa cum spusese ofiţerul. Aşa că. căci acesta era momentul hotărît.XXI CE CONŢINEA PLĂCINTA URMAŞULUI LUI JUPÎN MARTEAU După o jumătate de ceas. găsi că asta ar fi pierdere de timp şi. cîtă vreme nu bătură orele două.

iar la masă se slujea de nişte cuţite de argint cu lama moale şi care nu tăiau nici de frică. cum era vădit că omul i-o aruncase lui anume. ce e? întrebă el. — Ai bunătatea şi aruncă-ne mingile. Prinţul se întoarse la el în odaie şi se culcă. rupse învelişul mingii cu dinţii. De îndată ce uşa se închise. O minge căzu chiar la picioarele ducelui şi. — Ei. prinţul avusese timp să ascundă mingea sub pernă. două sau trei zburară îndărăt în şanţ. Hotărît lucru însă. rămaseră bune pierdute. aşa cum îşi petrecea aproape toată ziua de cînd i se luaseră cărţile. Tare prevăzător om şi La Ramée! Din fericire. .cît pe ce să scoată un ţipăt de uimire. Grădinarul dădu din cap şi se apucă să azvîrle mingile. prinţul spuse că i s-a urît de atîta neîndemînare şi că nu mai are poftă să joace. şi cum grădinarul nu mai era acolo ca să le azvîrle sus. pe care La Ramée împreună cu cîţiva ostaşi se şi grăbiră să le adune. pe care prinţul îl credea la Bastilia. Apoi făcu spre grădinar un semn de mulţumire şi se întoarse la joc. La Ramée era încîntat că a învins în chip atît de zdrobitor pe un prinţ de sînge regesc. Curînd. fiindcă nu i se lăsase nici un obiect tăios. pe motiv că sînt pline de praf şi că vrea să le scuture. căci mingile o apucau razna: în loc să nu iasă din spaţiul îngăduit pentru joc. grădinarul acesta era Rochefort. dar în realitate ca să fie sigur că prinţul nu se mai duce nicăieri. prinţul avea ghinion în ziua aceea. o vîrî iute în buzunar. ţăranul acesta. spuse prinţul. Omul acesta. La Ramée veni să-i ia hainele.

Cele în care s-au sfîrşit Puylaurens. erau. prietenii dumneavoastră veghează şi clipa eliberării se apropie: cereţi poimîine să mîncaţi o plăcintă făcută de noul plăcintar care ţine prăvălia în locul celui dinainte şi care nu e altul decît Noirmont. Se oprise la timp. Slujitorul veşnic credincios alteţei-voastre. vîrînd mingea sub pernă. S. — Mi-era frig. şi se pregătea să ardă şi mingea. bucătarul dumneavoastră. Şi prinţul se trînti iar în pat. cît sînt de friguroase încăperile din turnul Vincennes. CONTELE DE ROCHEFORT" „P. mareşalul d'Ornano şi marele stareţ. dragul meu. Aici ai putea să păstrezi gheaţă ori sa aduni silitră de pe pereţi. vorba doamnei de Rambouillet. Alteţa-voastră poate avea încredere în orice privinţă în Grimaud. e un flăcău foarte isteţ şi ne e devotat cu trup şi suflet. otravă curată.În minge găsi următoarea scrisoare: „Monseniore. răspunse prinţul. Ştie toată lumea. arse scrisoarea. nu tăiaţi plăcinta decît atunci cînd veţi fi singur. căci tocmai atunci intră La Ramée. la Bastilia şi pretutindeni. La Ramée zîmbi din vîrful buzelor. unchiul meu. şi sper să rămîneţi mulţumit de ceea ce veţi găsi înăuntru. " Domnul de Beaufort. — Monseniorul are nevoie de ceva? întrebă el. dar se gîndi că ar putea să-i fie de folos pentru a-i trimite un răspuns lui Rochefort. care de cînd se lăsase de pictură avea iarăşi foc în odaie. La urma . aşa cum făcuse cu multă părere de rău şi cu aceea a doamnei de Montbazon. şi-am mai aţîţat focul.

atunci trebuie să-mi creez o distracţie pentru zilele bătrîneţii. eşti încîntător. mi se pare că e lăcomia. — Monseniore. zise el. Fie. să mă fac un mîncăcios. replică prinţul. nu-i prea greu ca vinul şi bucatele lui să treacă înaintea celor ale domnului de Chavigny. întări La Ramée. „Bine. orice om. De-aş putea să mă duc şi eu să mănînc plăcintă şi să beau o sticlă cu vin de Burgundia la urmaşul lui jupîn Marteau. al lui jupîn La Ramée. Ce vă împiedică să încercaţi? De altfel. îşi zise în sinea sa ducele de Beaufort. urmă ducele. — Monseniore. n-ar trebui să vă lăsaţi pradă unor astfel de gînduri. monseniore. — Într-adevăr. — Ai dreptate. era un om cumsecade. monseniore. căzînd în capcană. nenorocirile ce se abătuseră pe rînd asupra celor trei bărbaţi pomeniţi de către duce nu puteau fi în nici un chip tăgăduite. nu silitra! — Eh. dragul meu. care ajunsese să nutrească o mare afecţiune pentru ilustrul întemniţat aflat în seama sa şi ar fi fost zdrobit să i se întîmple vreo nenorocire. Dacă trebuie să rămîn pe vecie aici. ascultaţi-mi sfatul: nu aşteptaţi bătrîneţea pentru asta. mi-ar rîde şi mie inima. — Oricum. trebuie să fi primit în dar de la cel de sus unul din cele şapte păcate de căpetenie dacă nu chiar două. aşa cum preasfinţia-sa Mazarin a avut bunătatea să-mi dea de înţeles. Are nişte plăcinte grozave şi un vin fără de pereche. iam făgăduit că veţi cumpăra de la el. spuse domnul de Beaufort. propuse La Ramée. rosti La Ramée. ca să-şi piardă inima şi sufletul.urmelor. Gîndurile astea omoară." Şi adăugă cu glas tare: . să ne folosim de asta. Or. — Ei bine.

Nici pomeneală să-i dea prin minte prinţului să-l îmbete. — Ei bine.— Ei bine. Rezultatul chibzuielilor sale fu că avea să poruncească singur bucatele şi vinul – prin urmare. monseniore. „Domnul de Beaufort. monseniore. care ştia toate capcanele în care putea să-l atragă un întemniţat. Propunerea era ispititoare. întrebă domnul de Beaufort. cugeta el. . Apoi îi veni o idee care împăcă totul. în măsura în care putuse să i-l citească pe faţă. orice ar fi gîndit cardinalul de rău despre el. şi el pufni în rîs numai cît se gîndi la asta. Nimic nu putea să pricinuiască o mai mare mulţumire prinţului. — Vrei să-mi dai o lecţie poimîine? — Ce fel de lecţie? — De lăcomie. — Hm! mormăi La Ramée. Ducele urmărise cu destulă nelinişte monologul lăuntric al lui La Ramée. era un motan bătrîn. — Bucuros. Oare masa asta nu ascundea vreo capcană?" Rămase pe gînduri o clipă. Totuşi avu tăria să ia un aer din cale-afară de posomorît. chipul paznicului se lumină. asupra căreia te las să hotărăşti în totul. — Dar o lecţie între patru ochi. dar La Ramée. sînt Rusaliile. în cele din urmă. monseniore. Trimitem ostaşii să mănînce la popota domnului de Chavigny şi facem aici o masă. — Care? — Grimaud să ne servească la masă. cu o condiţie. are la îndemînă patruzeci de mijloace de evadare. primeşti? — Da. dragul meu La Ramée. poimîine e sărbătoare? — Da. nici un praf nu va fi presărat în bucate şi nici o licoare turnată în vin.

şi sămi deschidă uşile temniţei? — Nu. şi îşi trosnea degetele. Dar monseniorului Giulio îi pasă! Ca italian. dar v-am povestit ce-a prezis afurisitul acela de vrăjitor. dar mai cu seamă din clipa cînd voi scăpa de aici. singurul lucru pe care îl doresc eu e o plăcintă ca aceea de care mi-ai vorbit. — Dragul meu. — Prin urmare. ca urmaşul lui moş Marteau să se întreacă pe sine. cum nu scoate o vorbă.— La dracu cu Grimaud ăsta al tău! exclamă el. Îl accept pe Grimaud. — Am să-i poruncesc să stea toată vremea în spatele alteţei-voastre şi. în chip de limbă de foc. O să-mi strice tot cheful. ştii ce? Că nu ai încredere în mine. fără ca alteţavoastră să nu scape de la Vincennes. crezi în vrăjitori? Nătărăule! — Mie. poimîine sînt Rusaliile. fiindcă altfel îmi dau seama că n-am mai isprăvi niciodată. alteţa-voastră n-are să-l vadă. nici n-are să-l închipuie că se află la o sută de leghe. spuse ducele. şi! Ce am eu cu Rusaliile? Te temi cumva să nu coboare sfîntul duh. — Ei bine. Plăcinta asta o comanzi anume pentru mine. — Credeţi deci ca veţi scăpa? întrebă La Ramée. Ducele ridică din umeri. e superstiţios. Tu te îngrijeşti de toate. — Monseniore. Porunceşti pentru masă orice pofteşti. fie! se învoi el. văd cum nu se poate mai limpede. . — Şi ce-a prezis? — Că n-are să treacă ziua de Rusalii. totodată făgăduieşte-i că voi cumpăra de la el nu numai pe timpul cît voi sta în temniţă. — Ei. nici atîtica nu-mi pasă! zise La Ramée. cu o bunătate desăvîrşit jucată. monseniore. dar nu mai vreau pe nimeni afară de Grimaud.

cîtă tulburare aduce un semn. — Monseniore! rosti La Ramée. Chiar dacă asta n-o să se întîmple decît la moartea lui Mazarin. ar trebui! izbucni prinţul drept răspuns. şi o privire aruncată îndărăt făcea să i se pară aceşti cinci ani. surîzînd. — Monseniore. — Şi crezi că scoţi ceva dintr-un elev ca mine? — Nădăjduiesc. Adevărat. mai puţin lungi decît cele două zile. monseniore. La Ramée se opri la uşă. un cuvînt. ceea ce e totuna. — Ce spune monseniorul? — Monseniorul spune să nu cruţi punga cardinalului. afară de Grimaud. — Atunci. adăugă apoi. o nădejde în asemenea împrejurări. decît cele patruzeci şi opt de ore care îl mai despărţeau de clipa hotărîtă . deşi se scurseseră cu încetineală de melc. — Dacă am să-ţi las timp. care a avut bunătatea să ia în seama sa grija de a vedea de hrana noastră. şi prinţul de Beaufort părea adîncit cu desăvîrşire în sublimele combinaţii ale unui şah-mat. murmură prinţul. — Pe cine doreşte monseniorul să-l trimit încoace? — Pe oricine. mă duc să mă îngrijesc de pregătirea bucatelor pentru masă. Prinţul se afla de cinci ani încheiaţi în temniţă. îşi întregi vorba domnul de Beaufort. zise La Ramée. pe ofiţerul de gardă? — Cu jocul de şah. Şi La Ramée plecă. De neînchipuit cîte gînduri. Monseniore! — Sau mori mai devreme. tot sînt mai tînăr cu cincisprezece ani decît el. După cinci minute intră ofiţerul de gardă. La Vincennes viaţa se trece mai iute. — Bine. răspunse La Ramée.— De.

şi tocmai atunci cînd îl chemi. prinţul mai scăpa de gînduri: dar somnul e o divinitate plină de toane. Ce prieteni îl aşteptau? Aşadar. ceea ce însemna trei ceasuri cîştigate. acest ciudat sprijin l-a părăsit dintro dată. Aceste repetate înfrîngeri se dovediră însă de folos: mulţumită lor. dar nu-l da uitării. adevărat. acum. Erau atîtea motive care dădeau temei frămîntărilor prinţului. după cinci ani de temniţă mai avea încă prieteni? În acest caz era un prinţ tare norocos. şi ofiţerul îl învinse la rîndul său. felul cum se vor petrece lucrurile. dar cînd a ajuns la oarecare înălţime. din pricina asta se petrecu şi la şah ceea ce se petrecuse la jocul cu mingea: domnul de Beaufort făcu boacăne peste boacăne. Astfel. prinţul se pomeni că s-a făcut opt seara. aşa cum La Ramée îl învinsese de dimineaţă. o femeie îşi amintise de el.pentru evadare. Domnul de Beaufort se perpeli pînă la miezul nopţii în aşternut. ceea ce înseamnă mult. somnul. Avusese nişte vise fantastice: se făcea că i-au crescut aripi şi în chipul cel mai firesc a vrut să zboare. Uita că. dar i se ascunseseră amănuntele. Venea noaptea şi odată cu ea. I se dăduseră nădejdi de izbîndă. ca sfîntul Laurent pe grătar. nu ştia ce avea să conţină misterioasa plăcintă. poate că nu-i rămăsese credincioasă în totul. aripile s-au frînt şi el s-a rostogolit într-un abis fără de fund. seara. se lasă aşteptat. la început. Abia tîrziu adormi. aripile l-au susţinut de minune. mai era ceva care îl frămînta cumplit: anume. ceea ce era cu mult mai rar. Se deşteptă de cum se crăpă de ziuă. Se trezise cu fruntea brobonită de . Apoi. în afară de prieteni.

el făcea nişte sforţări nemaipomenite să meargă înainte. îi puse această mînă pe umăr şi începu să rîdă în hohote. Grimaud mergea înaintea lui cu o făclie în mînă. voia să-l strige ca să-l ajute să scape din strîmtoare. ca să se rătăcească din nou într-un vălmăşag de vise. mergînd cu făclia în mînă. cu cît mai aprig voia el să fugă. Acum i se năzări altceva: descoperise un tunel prin care putea să iasă de la Vincennes şi pornise prin acel tunel. Atunci. Aşa că. în celălalt capăt al tunelului. năzuind spre o singură ţintă – evadarea – se avîntă din nou spre această evadare. treptat-treptat. însă nu era în stare să scoată o vorbă. în cele din urma. încît fugarul încercă zadarnic să înainteze: zidurile se apropiau şi-l strîngeau între ele. Puylarens şi unchiul său. Apoi îl fură somnul. auzi paşii urmăritorilor. şi cugetul său. prinţul făcu cel puţin atîtea sforţări să rămînă treaz cîte făcuse ca să adoarmă. Abia închise ochii. acela de unde venise. La Ramée întinse mîna. încît îl întrebă dacă nu cumva e . Zidurile păreau înţelese cu duşmanii lui şi-l strîngeau tot mai aprig. şi a patra groapă gata săpată nu aştepta decît un cadavru. zdrobit ca şi cum într-adevăr s-ar fi prăbuşit din înaltul văzduhului. şi paşii se apropiau fără încetare. şi totuşi îl vedea în depărtare pe Grimaud.sudoare. cele trei morminte erau acolo. apoi îl şi zări. fu prins şi dus în încăperea scundă şi boltită unde pieriseră mareşalul d'Ornano. trecerea se îngusta. îl găsi atît de palid şi de istovit. atunci cînd se trezi. unele mai prăpăstioase decît altele. auzi vocea lui La Ramée. totuşi îşi continua calea. în cele din urmă. dar lucrul se dovedea cu neputinţă. ca trei gheburi. tunelul deveni atît de strîmt. era descoperit şi nu-i mai rămînea nici o nădejde să fugă. şi cînd La Ramée intră pe uşă.

— Oho! exclamă prinţul. Nădăjduiesc că monseniorul nu va săvîrşi niciodată asemenea nesăbuinţe decît în vis. — Vedeţi. — Într-adevăr.bolnav. chinuit de o durere de dinţi căpătată din pricina umezelii. — Dar plăcintă vom avea? — Se înţelege! Una cît roata carului. evadînd. sub un pretext oarecare. dragul meu La Ramée. — Şi ai dreptate. Nu vreau să mă mai gîndesc decît la mîncare şi la băutură. trimise ostaşii afară. — Făcută de urmaşul lui moş Marteau? — Întocmai. — Ah. — Monseniorul a făgăduit să aibă încredere în mine. — Stt! făcu La Ramée. încît am visat că am evadat de aici şi. glăsui unul dintre ostaşii care dormiseră în odaie şi care nu putuse să închidă ochii. ştergîndu-şi sudoarea care încă îi mai şiroia pe frunte. atunci cînd rămaseră singuri. unul după altul. care miai împuiat capul ieri cu gogomăniile tale despre fuga din închisoare. monseniore. rosti el. — Ei bine? întrebă prinţul. Ăsta e un semn ceresc. Şi. tu eşti. La Ramée rîse din toată inima. am poruncit totul pentru masă! spuse La Ramée. monseniore? întrebă La Ramée. Tu. Şi ce bucate o să avem? Ia să vedem. mi-am frînt gîtul. — Ei bine. domnule majordom. deşi se deşteptase de atîta vreme. . — Ce aveţi. Monseniorul a avut o noapte zbuciumată şi de două-trei ori a strigat în somn după ajutor. încuviinţă prinţul. nătărăule?! zise prinţul.

— I-am spus acestui om că nu are voie să intre aici fără încuviinţarea mea. băiatule. care îi vorbi în şoaptă. — Vino încoace. Prinţul îşi dădu seama că şi-a cam pierdut stăpînirea de sine: dar tocmai atunci. — Bine. Grimaud urmează să ne servească masa aceea grozavă. La Ramée se apropie de Grimaud. — Şi el ce-a zis? — Că-şi va da toată osteneala ca să mulţumească pe alteţa-voastră. În acest timp. Ce mîncăcios v-aţi făcut! În cinci ani. Am uitat doar de Grimaud. eu l-am chemat. interveni La Ramée. Monseniorul a uitat de paznicul nostru? — Nicidecum. şi ascultă ce-ţi spun. ca şi acum ar fi ascultat la uşă şi-ar fi înţeles că gîndurile lui La Ramée trebuie neîntîrziat abătute în altă parte. frecîndu-şi mîinile. Grimaud se arătă în prag şi îi făcu semn ofiţerului că are să-i spună ceva. fă aşa cum vrei. spuse La Ramée. începu La Ramée. Grimaud se aproprie cu o mutră din cale-afară de posomorîtă. La Ramée continuă: . — Monseniorul ştie că fără el nu se poate. prinţul îşi veni în fire. — Şi de ce l-ai chemat. — Straşnic! exclamă prinţul. — Tii. — Monseniore. monseniore! se miră La Ramée. nu v-am văzut niciodată atît de fericit ca-n clipa asta.— Şi i-ai spus că e pentru mine? — I-am spus. trebuie să-l iertaţi. rosti el. de vreme ce ştii că nu pot să-l sufăr? — Monseniorul să-şi amintească de înţelegerea noastră.

— Şi acum. — Ce trebuie să scriu? Grimaud ridică un deget şi îi dictă: „ Totul e pregătit pentru mîine seară. fiindcă o să ai cinstea să ne serveşti chiar tu. dacă cu toată pofta de mîncare şi cu toată setea noastră. aşa că azi sînt hotărît să te bat măr. va rămîne ceva prin talere. nu seamănă una cu alta. care voia să spună că nu pricepe în ce măsură îl priveşte asta pe el. monseniore. fără să mai socotesc că. ori pe fundul sticlelor. — Du-te. — Monseniorul vrea cumva să-şi ia revanşa la partida de ieri? Grimaud dădu foarte uşor din cap. dar el parcă nici nu-l vedea. — Scrieţi.— Monseniorul îmi face cinstea să mă invite să luăm mîine seară masa împreună. zise prinţul către La Ramée şi întoarce-te cît mai curînd. zise prinţul. — Da. scoase la iveală din buzunar un creion şi o bucată de hîrtie. Prinţul încercă să schimbe o privire cu Grimaud. dragul meu La Ramée. La Rainée ieşi: Grimaud îl urmări cu privirea fără să se clintească din loc şi. asta ţi se cuvine ţie. Dar ia aminte. te priveşte. încheie La Ramée. numai eu cu dînsul. monseniore. de sus în jos. Grimaud se înclină în semn de mulţumire. Grimaud făcu un semn. — Ba da. cer iertare alteţei voastre: se pare că domnul de Chavigny va lipsi pentru cîteva zile şi m-a prevenit că vrea să-mi dea unele ordine înainte de plecare. cînd văzu că uşa s-a închis. fiţi la post între . Dimpotrivă. ba da. spuse el. zilele trec. stărui La Ramée.

monseniore. aţi pierdut cumva mingea? — Care minge? — Cea cu scrisoarea. — Şi dacă se pierde? — Stă cineva acolo ca să o vadă şi să o ia. — Aşadar. — Haide. — Mai departe? zise ducele — Mai departe. Grimaud zîmbi cu cel mai plăcut zîmbet de care era el în stare. — Nu. — Şi asta-i tot? — Ce vreţi mai mult. monseniore? întrebă Grimaud. — Ei bine. o cos la loc şi dumneavoastră. aduceţi doi cai gata înşeuaţi. — Acum spuneţi-mi. eu ascund biletul în minge. monseniore. — N-am dezlegare s-o fac înainte de-a sosi clipa. Şi prinţul scoase mingea de sub pernă şi i-o întinse. Grimaud făcu un semn de încuviinţare. . contele de Rochefort? Grimaud repetă semnul pentru a treia oară. — Un grădinar? întrebă ducele. urmă Grimaud. răspunse Grimaud. noi vom coborî prin prima fereastră a galeriei". — Ei bine? întrebă prinţul. căruia nu-i plăcea de fel polologhia. trimiteţi-o în şanţ. monseniore? făcu Grimaud cu mirare. glăsui prinţul.ceasurile şapte şi nouă. în timpul jocului. m-am gîndit că s-ar putea să ne fie de folos. — Acelaşi grădinar de ieri? Grimaud repetă semnul. Iat-o. dă-mi cel puţin cîteva amănunte despre fuga noastră. Prinţul semnă. Semnaţi.

XXII O AVENTURĂ A MARIEI MICHON Cam în aceeaşi perioadă de vreme în care prinţul de Beaufort şi Grimaud urzeau aceste planuri de evadare. doi călăreţi. — Spune-mi măcar ce-o să conţină acea faimoasă plăcintă. intrau în Paris pe o stradă a suburbiei Saint-Marcel. — Noi vom lua pumnalele şi scara. dar ce-i al tău e al tău: cînd vorbeşti. ţi-e gura aurită. în plăcintă vor fi două pumnale. — Monseniore. vechea sa prietenă. — Dragul meu Grimaud. şi Athos nu se dovedea prea îngăduitor faţă de capitală. Tînărul venea pentru prima oară la Paris.— Cine sînt cei care mă vor aştepta de cealaltă parte a şanţului? — Nu ştiu nimic. o scară de frînghie şi o pară-căluş. vorbi Grimaud. eşti cam zgîrcit la vorbă. dacă nu vrei să-mi ies din minţi. — Monseniorul îşi dă seama că avem la îndemînă tot ce ne trebuie. răspunse Grimaud. arătîndu-i tocmai această parte a oraşului. Aceşti doi călăreţi erau contele de La Fère şi vicontele de Bragelonne. monseniore. urmaţi la cîţiva paşi de un slujitor. — Iar pe La Ramée îl silim să mănînce para. — Bun. înţeleg. rosti prinţul. zise domnul de Beaufort. ultimul sătuc din provincia Touraine era mai plăcut la vedere decît era Parisul . Hotărît lucru.

cum se cuvine să facă nişte adevăraţi cavaleri. apoi pe Fossés-Saint-Michel şi apoi pe strada Vaugirard. Ieşind în strada Férou. apoi cerură două odăi pentru ei. . ci şi singura ţintă a simţămintelor sale. Raoul era nu numai tot ce îndrăgea el pe lume. să nu li se dea decît paie şi ovăz. trebuie spus că nu-l mişcă decît prea puţin pe tînărul călător. apoi pe Estrapade. în casa asta am petrecut şapte din cei mai dulci şi mai cruzi ani ai vieţii mele. venise aici cu prietenii de sute de ori. Athos îşi păstra aerul său senin şi nepăsător de totdeauna. la hanul „La Vulpea Verde".înspre Blois. am mai spus. începînd cu schimbarea stăpînilor. zise el. Se îngrijiră mai întîi de cai. Ajunşi la Saint-Médard. Athos ridică ochii surîzînd şi arătă tînărului o casă cu înfăţişare liniştită. cerură să fie îngrijiţi cu cea mai mare băgare de seamă. apucă pe strada Postes. Athos cunoştea hanul de multă vreme. Iubirea lui Raoul faţă de ocrotitorul său se manifesta în orice împrejurare. cum erau cai de soi. — Uite. şi să li se spele pieptul şi picioarele cu vin călduţ. afară doar de vechile-i amintiri ostăşeşti. Athos. Cei doi călători se opriră în strada Vieux-Colombier. drumeţii porniră în lungul ei. Făcuseră douăzeci de leghe peste zi. Raoul. care slujea de călăuză în acest nesfîrşit labirint tovarăşului său de drum. Drumeţii încredinţară caii slugilor şi. Şi. Tînărul surîse şi el şi salută casa. aşa că înţelegem cît de duios şi de adînc putea să iubească de astă dată inima lui Athos. În ce-l priveşte pe Athos. dar în douăzeci de ani se petrecuseră mari schimbări. spre ruşinea acestui oraş atît de lăudat. Cam pe la jumătatea străzii.

este indiscret. Athos nu putea să plănuiască nimic între el şi o femeie . dar zîmbetul lui Athos îl linişti pe dată. — Să nu uit. despre care auzise vorbindu-se atît. învaţă o dată pentru totdeauna. — Astăzi. — Dragul meu Raoul. Ştiţi făgăduiala ce mă leagă de Louise. rosti Athos. ţinînd cu tot dinadinsul să se încredinţeze că nu se asemuieşte nici pe departe cu Loire. iar cînd nu poţi. zise Athos. surîse tînărul. Raoul. — Nădăjduiesc. — Cîţi ani are? întrebă vicontele de Bragelonne. Tînărul îl privi cu nelinişte. zise Athos. asta nu se întreabă niciodată. nu are rost să întrebi. şi chiar doresc să o îndrăgeşti. Vreau să te prezint cuiva. — Unei femei? întrebă Raoul. — Da. Raoul. Tînărul salută. dar şi cea mai graţioasă femeie din Franţa. Cînd poţi să citeşti vîrsta unei femei pe chipul ei. fii liniştit. care părea de fier. — Într-o jumătate de ceas. — E frumoasă? — Acum şaisprezece ani era socotită nu numai cea mai frumoasă. Caută să arăţi cît mai chipeş.— Du-te şi puneţi în orînduială hainele. Poate că. că nu e vorba de însurătoare. Acest răspuns îl linişti pe deplin pe viconte. mai puţin deprins cu oboseala decît Athos. domnule? întrebă tînărul. cu toate că tocmai unei femei vreau să te prezint. domnule. dar contele de La Fère îi ceruse un anume lucru şi nu-i rămînea decît să se supună. şi apoi să se culce. — Nu. Athos surîse şi el. i-ar fi plăcut să se scalde în Sena.

căută să împlinească cerinţele lui Athos. strîngeau un picior care părea al unui copil de zece ani. în timp ce cizmele. întrebă dacă doamna ducesă de Chevreuse poate fi văzută şi dacă poate să primească pe contele de La Fère. Cei doi călători porniră pe strada Grenelle. ceea ce dovedi elveţianului de pază că oaspetele care intra are dreptul să se poarte astfel. înseamnă că e din cale-afară de pretenţioasă. cenuşii ca şi pălăria. Athos îl întîmpină cu acel zîmbet părintesc cu care îl întîmpina odinioară pe d'Artagnan. apucară apoi pe strada Rosiers. mîinile şi părul – aceste trei semne ale obîrşiei sale. cu acea cochetărie care prinde atît de bine pe cei tineri. ieşiră în strada Saint-Dominique. desenau o mînă fină şi elegantă. cu blazonul familiei Luynes deasupra intrării. şi cădea în inele pe umeri. mănuşile de căprioară. Şi dacă nu va fi mîndră de el. Părul negru era pieptănat cu cărare la mijloc. Cînd se întoarse. aflat peste drum de Jacobins. cum se purta pe acea vreme. zise Athos. adică să arate cît mai chipeş cu putinţă. Se retrase deci în odaia sa şi. — Haidem! murmură Athos. adresîndu-se unui lacheu într-o livrea scumpă. căci natura fuse darnică cu el. de aceeaşi culoare ca mănuşile şi pălăria. dar care vădea şi mai adîncă iubire pentru Raoul. încadrîndu-i faţa smeadă. Intră cu pas hotărît şi îndrăzneţ. Era trei după-amiază. adică tocmai vremea potrivită pentru vizite. Lucru lesne. cu un an înainte de a fi venit el pe lume. . şi se opriră în faţa unui castel măreţ. — Am ajuns.socotită drept cea mai frumoasă şi cea mai graţioasă femeie din Franţa. Urcă treptele peronului şi. Athos îi cercetă cu privirea picioarele.

deşi doamna ducesă de Chevreuse nu avea cinstea sa cunoască pe domnul conte de La Fère. Lacheul deschise uşa Doamna de Chevreuse. care pusese iubirilor ei o pecete originală. coroana Franţei de un moştenitor. în 1683. Athos porni în urma lacheului. ochii mari. şi mai cu seamă aşa cum se afla ea în acea clipă. trecea drept încă o femeie foarte frumoasă. Athos făcu semn vicontelui de Bragelonne să rămînă pe loc. după moda statornicită de doamna de Rambouillet cînd îşi clădise palatul. lacheul se întoarse şi spuse că. abia părea de treizeci şi opt treizeci şi nouă. fără să fi găsit însă prilejul să o aducem în scenă. de care am vorbit atît de des în povestirea celor Trei Muşchetari. încît. încît acestea deveniseră aproape reprezentative pentru familia sa. dacă o vedeai din spate. era aceeaşi făptură zvăpăiată.După o clipă. Într-adevăr. adică întinsă pe o canapea şi cu capul rezemat de tapet. Alcovul. În rest. Era o mare cochetărie pentru o femeie de vîrsta doamnei de Chevreuse să primească într-un asemenea alcov. era tapetat cu un fel de damasc albastru. sprijinindu-şi . pe care intriga îi deschisese şi dragostea îi închisese de atîtea ori. mijlocul de nimfă. lipsind astfel. care îl făcu să străbată un lung şir de încăperi şi. vii şi inteligenţi. cu toate că în acea vreme avea patruzeci şi patru sau patruzeci şi cinci de ani. în sfîrşit. cu flori trandafirii şi frunze de aur. Erau într-un salon. îşi păstrase minunatul păr bălai. părea şi acum fetişcana care sărea cu Anna de Austria şanţul de la Tuileries. se opri în faţa unei uşi închise. Se afla într-un mic alcov. îl ruga să poftească. a cărui fereastră dădea spre grădină. Ţinea în mînă o carte întredeschisă.

nici o broderie de aur nu-i împodobea mantia şi o simplă pană viorie stătea prinsă la pălăria-i neagră. fără a vă fi cunoscut. Am cutezat să mă înfăţişez la palatul vostru. Gulerul răsfrînt al cămăşii era dintr-o superbă dantelă. cu ceaprazuri la fel. domnule. — Doamnă. — Dorinţa vă e îndeplinită. rosti ducesa de Chevreuse către lacheu. Lacheul tocmai voia să iasă. — Numai că asta nu e totul. . Athos se arătă în prag. sub un nume cu desăvîrşire necunoscut doamnei de Chevreuse. Cel care se anunţase astfel. Purta veşminte de catifea violetă. sînt un mare ambiţios. ştiu.braţul pe o pernă. răspunse doamna de Chevreuse cu cel mai încîntător surîs. În picioare avea cizme din piele neagră. dar întrevederea ce vă cer e o întrevedere între patru ochi. iar de cingătoarea-i strălucitoare atîrna acea spadă cu mîner superb. dar Athos îi făcu semn sa rămînă. părea de viţă nobilă. Athos se înclină şi se supuse. spuse el către ducesă. căci aţi avut bunăvoinţa să mă primiţi. La vestirea lacheului se ridică puţin şi întinse curioasă capul. Poţi pleca. — Nu sînt acasă pentru nimeni. şi aş avea cea mai vie dorinţă să nu fiu tulburat. doamnă! O. Cutez acum să vă rog a-mi acorda o întrevedere de jumătate de ceas. şi am izbutit. încît ea se ridică pe jumătate şi cu un gest plin de graţie îl pofti să ia loc lîngă dînsa. alta la fel cădea peste carîmbii cizmelor. găitanele de argint luceau. pe care Porthos o admirase odinioară de atîtea ori în strada Férou şi pe care Athos nu se îndurase să i-o împrumute nici măcar o singură dată.

ca pentru a sili miile de gînduri ce i se perindau prin minte să se . doamnă? Vi s-a spus numele meu. nici dintr-o parte. spuse doamna de Chevreuse. Şi aşa. domnule.Lacheul ieşi. plini de uimire. — Domnule. Staţi puţin. Odinioară purtam un alt nume. în acest caz spuneţi-mi repede cine sînteţi şi plecaţi. Numele acesta nu l-aţi auzit niciodată. cu siguranţă. că acest nume nu i se ştersese cu totul din minte. mă numeam Athos. Sînteţi un om de la curte. sînt destul de compromisă. — Ei bine. contele de La Fère. — Odinioară. vă privesc cu admiraţie. — Spuneţi-l. doamnă. Doamna de Chevreuse deschise ochii mari. dar aş vrea să ştiu cu cine vorbesc. Ducesa de Chevreuse rupse cea dintîi tăcerea. Dar poate sînt pe cale să ajung acolo. — Athos?! repetă ea. nu vedeţi că aştept cu nerăbdare? — Iar eu. doamnă. răspunse Athos cu un zîmbet. Şi îşi cuprinse fruntea în palme. fără nici o îndoială. deşi era pierdut printre vechi amintiri. Urmă un răstimp de tăcere în care aceşti doi oameni. — Ah. surîse ea.. pe care l-aţi auzit poate. se cercetară cu privirea fără pic de stinghereală. care îşi dădură seama din prima clipă că sînt egali. rosti contele de La Fère. glumi ducesa cu acel aer poznaş care o prindea atît de bine. — Cine sînt. cum bănuise şi contele. domnule.. şi totuşi nu v-am văzut niciodată la curte. răspunse Athos. trebuie să mă iertaţi. nici din cealaltă. Aţi ieşit cumva de la Bastilia? — Nu. dar pe care l-aţi uitat. Era vădit.

Athos se înclină. — Aramis. continuă Athos. — Da. întocmai. atunci. — Şi Aramis! spuse cu însufleţire ducesa. doamnă? zise Athos. anume d'Artagnan. să vă mai amintesc ceva? întrebă Athos. — Fie. domnule. numită Marie Michon.. discret şi scria versuri minunate. Vă mulţumesc. — Cît se poate de rău: s-a făcut abate. spre a vedea lămurit în şuvoiul lor strălucitor şi pestriţ. o verişoară de-a lui. încuviinţă ducesa care şi obosise căutînd. zîmbind. — Desigur. răspunse ea. — Acest Athos era prieten cu trei tineri muşchetari.. — Mi-aţi îngădui. jucîndu-se nepăsătoare cu evantaiul. ce nenorocire! exclamă doamna de Chevreuse. — Ceva în legătură cu asta? — Da şi nu. Bietul Aramis! Era un fermecător gentilom. continuaţi. Aşadar. adăugă ea. Din partea unui om ca dumneavoastră sînt gata să primesc orice. era prieten cu o tînără croitoreasă din Tours. — Ah. — Şi Aramis. încuviinţă doamna de Chevreuse. urmă el. Athos tăcu. — O tînără croitoreasă din Tours? murmură doamna de Chevreuse. doamnă? — Mi-aţi reînviat în suflet una dintre cele mai plăcute amintiri din tinereţe. elegant. Porthos şi. Cu plăcere.oprească o clipă în loc. Cred că a sfîrşit rău. naţi dat uitării cu totul acest nume? — Nu. . — Vreţi să vă ajut. — Pentru ce.

continuaţi. şi zicalele poporului sînt uneori neînchipuit de adevărate. — Întocmai. ceea ce e mult mai rău. numai să nu o vorbiţi de rău. întări Athos. darămite om cu om. aşa cum numai ea ştia să se încrunte. această Marie Michon. domnule. Nici nu ştiţi cît de plăcută e pentru mine această convorbire. Vreţi să-mi îngăduiţi a vă vorbi de ea? Doamna de Chevreuse se uită la Athos. această tînără croitoreasa. prin îndoita-i obîrşie austriacă şi spaniolă. — Da. — Aş fi un ingrat. să-mi urmez povestea. Există o zicală în popor. doamnă. zise Athos. — Mă încurajaţi. şi însăşi regina. cum că munte cu munte se întîlneşte. cu o umbră de zîmbet şi o uşoară încruntare a sprîncenelor. şi în ochii mei nerecunoştinţa nu apare ca un cusur sau ca o crimă. o cunosc! exclamă doamna de Chevreuse. continuaţi! îl îndemnă cu însufleţire doamna de Chevreuse. — Vai! suspina doamna de Chevreuse. Această verişoară a lui Aramis. vorbea despre cele mai nobile doamne de la curte numindu-le prietenele ei. ingrat faţă de Marie Michon. în sfîrşit. avea cele mai straşnice relaţii cu lumea mare. Aşadar. Lucrurile s-au . Dar cum s-ar putea una ca asta? Dumneavoastră n-aţi cunoscut-o niciodată. în ciuda faptului că nu era de o obîrşie înaltă. domnule? se miră doamna de Chevreuse. — Oh. Verişoară căreia i-a scris pe cînd se găsea la asediul oraşului La Rochelle. încercînd să citească în ochii lui Athos. — Dumneavoastră. ca să o prevină de complotul ce se urzea împotriva bietului Buckingham.— Ah. nu pregeta să-i spună sora ei. atît de mîndră cum e. — Ei. cine ştie! făcu Athos. ci ca un viciu. mărturisi Athos.

Şi tăcu. — Încît cardinalul. devotată pînă la a-i sluji drept intermediară cu fratele său. îndreptîndu-se spre Spania. fiindcă fiinţa aceasta îi era nespus de devotată. Pe drept cuvînt ar fi ciudat dacă. lucrurile nu se putură face atît de tainic. doamnă. . Pe Marie Michon şi o fată de ajutor a ei anume Ketty. celălalt cardinal. — Întocmai. hotărî într-o bună dimineaţă să o aresteze pe biata Marie Michon şi să o ducă sub pază la castelul Loches. — Şi regina avea dreptate. rosti ducesa. atunci cînd nu întîlneau în cale vreun han. — Într-adevăr. chiar aşa a fost! exclamă doamna de Chevreuse.schimbat mult de atunci. — Ceea ce i se pune astăzi în seamă ca o mare crimă. adevăratul. regele Spaniei. le făcu rost de doi cai straşnici şi cele două fugare plecară în grabă din Tours. apucau numai pe drumuri lăturalnice. împrejurarea era apoi prevăzută: dacă pe Marie Michon o ameninţa vreo primejdie. continuă Athos. tremurau la cel mai mic zgomot. Din fericire.. Prinţul găsi pentru ea un costum de cavaler. le prindea de minune straiul bărbătesc. Nu.. încît să nu prindă nimeni de veste. fiindcă pe cele mari nu îndrăzneau să se arate şi să ceară găzduire. domnule! Ştiţi totul. bătînd din palme uimită. regina trebuia să trimită o carte de rugăciuni legată în catifea verde. adusă de prinţul de Marcillac. reluă Athos. — Şi într-o dimineaţă se pomeni cu cartea cea verde. iar pentru Ketty unul de lacheu. Nu avea timp de pierdut. — Dacă aş merge pe urmele celor două fugare pînă la capătul călătoriei lor? întrebă Athos.

vă socotesc un vrăjitor şi mă aştept la orice. Prin sate. dacă te mulţumeşti cu ce-a mai rămas de la masă şi cu jumătate din odaia mea". era tîrziu. crăpă uşa. — Aşteptaţi. Athos făcu o pauză. ce-are a face. hotărî deci să ceară găzduire preotului. O lampă ardea în odaia unde se află preotul. Cele două călătoare se sfătuiră o clipă. — Domnule. zise preotul. care avea înfăţişarea celui mai chipeş cavaler din lume. urmă Athos. părinte. lumea era foarte încrezătoare. le strigă să intre şi ele intrară. căci poarta nu era zăvorîtă. doamnă.nu vă voi răpi timpul cu asta. era 11 octombrie. murmură doamna de Chevreuse. vă ascult. iar Marie Michon era o persoană foarte aleasă.. „Atunci. stăpînul. răspunse preotul. era deprinsă cu rufărie fină şi curăţenie. „Bucuros. primesc". preotul. dar întradevăr. — Ah. Marie Michon. V-am prevenit doar că mă aştept la orice. casele ţăranilor erau sărăcăcioase şi murdare. Doamna de Chevreuse scoase un strigăt de surpriză şi se uită la Athos cu o uimire care îl făcu să zîmbească pe muşchetarul de odinioară. ca şi regina. satul nu avea han şi nici castel. Cele două călătoare bătură la poartă. care se culcase. ziua fusese lungă şi obositoare. Am . spuse: „Mulţumesc. ori mai degrabă stăpîna. sora ei.. continuaţi! zise ducesa. — De astă dată. un sătuc numit Roche-l'Abeille. preotul le auzi pufnind în rîs şi apoi. Ceea ce mi-a rămas să vă spun e şi mai ciudat decît ceea ce v-am spus pînă acum. vîrî capul înăuntru şi ceru găzduire. luaţi de mîncaţi şi căutaţi să faceţi cît mai puţin zgomot. le vom însoţi doar pînă într-un sătuc din provincia Limousin. se lăsase frig. aflat între Tulle şi Angoulême. tinere cavaler.

— Ah. în vreme ce Ketty se culcă într-un fotoliu în prima încăpere. nu pricep cum de cunoaşteţi toate aceste amănunte. Şi de altfel asta nici nu mă priveşte pe mine. reluă Athos. Ei bine. mărturisi ducesa. adică unde mîncaseră. — Încîntătoare această Marie Michon! continuă Athos. doar dacă e vorba de domnişoara Marie Michon. mă înspăimîntaţi. aşadar. Dacă nu sînteţi cumva însuşi diavolul. Marie Michon mîncă împreună cu însoţitoarea ei şi. Bietul preot nu era sfîntul . pe cuvînt de cinste! — Vai. una dintre acele fiinţe născute ca să ne aducă pe toţi în ispită. — Conte. să nu piardă o vorbă din povestirea oaspetelui. — Apoi? făcu Athos. Şi. să ducă în ispită şi o faţă bisericească. întări doamna de Chevreuse. potrivit îngăduinţei primite. tocmai aici vine partea cea mai grea. se vedea că ar fi vrut să spună ceva şi totuşi tăcea. după ce o copleşi uimirea.alergat şi eu toata ziua şi nu m-aş supăra deloc dacă aş dormi în noaptea asta. intră în odaia unde se odihnea gazda. în mijlocul atîtor alte amintiri plăcute pe care le avea. după ce sfîrşiră masa. gîndindu-se că are drept gazdă un preot. — Într-adevăr. cărora le trec prin minte cele mai ciudate gînduri. Ah. cu ochii aţintiţi asupra lui Athos. — Spuneţi." Doamna de Chevreuse trecea în mod vădit de la mirare la uimire. adevărat! recunoscu Athos. şi. domnule. chipul ei. Una dintre acele fiinţe zvăpăiate. — Şi apoi? întrebă ea. cocheta din ea îşi zise ca ar fi o plăcută amintire pentru zilele bătrîneţii. rămase înmărmurită. căpătase un aer cu neputinţă de zugrăvit în cuvinte. spuneţi odată! Sînt gata să ascult orice.

— Acum îmi rămîne să mă învinuiesc. Doamne! exclamă ea. el însuşi aflat într-o misiune importantă. Aşadar. bucatele pregătite pentru masă şi odaia sa. Marie Michon era o făptură încîntătoare. Athos începu să rîdă. — Domnule! exclamă ducesa.? — Eram eu. să vă scape din puterea necuratului. nu numai de acasă. Ducesa rămase înmărmurită pentru o clipă şi apoi. — Nimic mai uşor. dar şi din sat. slujitorul bisericii. repet. — Ah. prinzîndu-l pe Athos de mîini. Luaţi loc. care de altfel era gentilom. acest gentilom sosit acolo înaintea ei.. eu însumi călătoream într-o misiune grabnică. Vam spus. deodată. doamnă. în zorii zilei am ieşit fără zgomot din odaie şi am lăsat-o dormind pe fermecătoarea mea tovarăşă. chemat la căpătîiul unui muribund. ridicîndu-se şi înclinîndu-se respectuos în faţa ducesei de Chevreuse. îi lăsă în grijă casa. rosti Athos. . doamnă. dacă nu. — Şi acest cavaler. venise cu un ceas mai devreme decît dumneavoastră să ceară găzduire preotului. şi nu la preot a venit Marie Michon să ceară găzduire. izbucni în rîs. şi asta tocmai în clipa cînd preotul. chem un călugăr de la mînăstirea Vieux-Augustins. şi continuaţi-vă povestirea. la oaspetele bunului preot. acest oaspete. plin de încredere în oaspetele său. ori. Spuneţi-mi numaidecît cum de cunoaşteţi toate aceste amănunte. E tare amuzant! Şi zvăpăiata de Marie Michon a nimerit mai bine decît sar fi aşteptat. era nevoit să plece pentru toată noaptea.Ambrozie şi apoi.. Un cavaler. contele de La Fère. Atunci. scumpe conte.

dimpreună cu o pungă de aur şi un bilet cu aceste trei cuvinte: „11 octombrie 1633" — Era ziua acestei ciudate aventuri. cu capul dat pe spate şi întru totul vrednică de stăpîna ei. continuă Athos. — Ei bine? — Ei bine. căci. nu-i putea purta de grijă. — Ştiţi. — Un an mai tîrziu. L-am găsit foarte preocupat de o întîmplare din care nu pricepea nimic. — Şi ce-a spus preotul? întrebă Athos la rîndul său. primise un leagăn cu un drăgălaş băieţel de trei luni.Într-un fotoliu din prima încăpere dormea însoţitoarea. spuse ducesa. Cu opt zile mai înainte. În schimb. — Da. fiind fugară.. odată înapoiată la Paris voia ca acest copil să crească în preajma ei. — Că un senior pe care nu-l cunoştea a avut bunătatea să se îngrijească de copil şi de viitorul lui şi . domnule. atunci cînd s-a înapoiat în Franţa. numai că el nu înţelegea nimic. m-am apropiat şi am recunoscut-o pe micuţa Ketty. în 1643. căreia prietenul nostru Aramis se îngrijise să-i găsească această slujbă.. unde mi-am găsit calul şi lacheul gata de drum. voiam să-l revăd pe acel bun preot. Am ieşit din casă şi m-am dus la grajd. — Marie Michon! zise iute doamna de Chevreuse. doamnă. — Şi n-aţi mai trecut niciodată prin acest sat? întrebă cu însufleţire doamna de Chevreuse. Şi astfel mi-am dat seama că acea frumoasă călătoare era. Marie Michon a cerut numaidecît veşti despre acest copil. decît că a petrecut acea noapte la căpătîiul unui muribund. fiindcă Marie Michon plecase şi ea mai înainte ca preotul să se fi întors acasă. Chipul ei frumos îmi atrase luarea-aminte. Apoi am plecat. — Marie Michon.

mă arunc într-o poveste plină de neprevăzut. retrăgîndu-şi încetişor mîna. şi o rentă de zece mii de livre. — Aţi păstrat secretul şi mi l-aţi adus astfel. Cît despre avere şi titlu. Aici. — Oh. De mîine chiar. ridicîndu-se într-o clipită.. mulţumesc. — E adevărat. — Nici o grijă în această privinţă. domnule! izbucni doamna de Chevreuse. fiţi liniştit! exclamă ducesa. luîndu-i mîna şi încercînd să o ducă la buze. Din nenorocire. tatăl lui! — Stt! Nu vorbiţi atît de tare.că l-a luat cu el. — Ţineţi seama. Oh. mulţumesc. acum înţeleg! Acest senior eraţi dumneavoastră. în care aş putea fi ucis. o preveni Athos. . că nu-şi cunoaşte nici tatăl. Pînă în clipa de faţă am vegheat asupra educaţiei lui şi cred că am făcut din el un gentilom desăvîrşit. Mulţumesc! Sînteţi o inimă nobilă! — Vi l-am adus. doamnă. gîndind că mă veţi face fericită. doamnă. dar pentru el voi face tot ce-mi stă în putinţă. nici mama. fiul Mariei Michon e aici! Vreau să-l văd numaidecît. i-am trecut în stăpînire moşia Bragelonne. rosti Athos.. ca la rîndul vostru să faceţi şi dumneavoastră ceva pentru el. — Aici?! strigă doamna de Chevreuse. — Ah. atunci n-aţi mai rămîne decît dumneavoastră ca să-l îndrumaţi în lumea unde este chemat să-şi afle locul. E aici. acum nu mă bucur de prea multă trecere. doamnă. Dar împrejurările mă silesc acum să încep iarăşi viaţa rătăcitoare şi primejdioasă de om devotat unei cauze. pe care am moştenit-o şi care îi dă titlu de viconte. fiul meu. doamnă.

spuse Athos. puse un genunchi la pămînt şi sărută mîna doamnei de Chevreuse. Tînărul se apropie cu fermecătoru-i surîs. Doamna de Chevreuse nuşi putu stăpîni un strigăt de fericire care întrecea toate speranţele plăsmuite de orgoliul ei. Nu. abia stăpîninduse să nu-i sărute fruntea neprihănită – să vedem. căci dacă aş fi. viconte. viconte. domnule. — E frumos? întrebă ea. Athos dădu să se îndrepte spre uşă. Athos zîmbi: — Seamănă cu mama sa. se uita la amîndoi cu o expresie de negrăită mulţumire întipărită pe faţă. Îl chem îndată. Doar o singură carieră mi se . cu capul descoperit. zise el. aş face pentru dumneata tot ceea ce meriţi. din nefericire nu sînt regina. zise tînărul cu vocea sa dulce şi răsunătoare totodată. — Doamnă. În aceeaşi clipă deschise uşa şi făcu un semn tînărului. Nu cumva pentru a-mi cruţa timiditatea mi-aţi spus că doamna este ducesa de Chevreuse. dacă vreţi. care se ivi în pag. sînteţi un adevărat gentilom! Dar abia aştept să-l văd pe tînărul nostru viconte. în picioare. interveni doamna de Chevreuse. — Domnule conte. Doamna ducesă de Chevreuse îţi îngăduie să-i săruţi mîna. luîndu-i mîna la rîndu-i. ca să-l facă să se aşeze alături de ea şi privindu-l cu ochii strălucitori de bucurie. întorcîndu-se spre Athos. Unde e? — Aici în salon. — Apropie-te. dar să vedem. ce carieră ai dori să îmbrăţişezi? Athos. şi nu regina însăşi? — Nu. spuse ducesa. şi aşa cum sînt – adăugă ea.— Credeţi-mă. Doamna de Chevreuse îl opri.

Ştiu bine că sînteţi întruchiparea înţelepciunii şi am să vă ascult. — Oh. Prinţul. Domnul conte m-a crescut. Bragelonne. cu gîndul de a face din mine un ostaş şi m-a lăsat să nădăjduiesc că mă va prezenta cuiva la Paris. care ar binevoi să mă recomande poate chiar Prinţului. care din fericire se află în clipa de faţă la .. spuse ducesa.. am găsit conte! Prinţul de Marcillac e un vechi prieten de al meu. — Ei bine.pare vrednică de un gentilom. cred. prinde bine unui tînăr ostaş ca dumneata să slujească sub ordinele unui general ca el. Numai că aş putea îndrăzni să vă rog a vă îngriji de toate astea cît mai grabnic? Am motive ca vicontele să nu rămînă decît pînă mîine seară la Paris. dar să vedem. — Minunat! zise contele. — Tu ştii. îl va recomanda pe tînărul nostru prieten doamnei de Longueville. din cauza certurilor dintre doamna de Montbazon. domnule. înţeleg. care îi va da o scrisoare pentru fratele ei. aceea a armelor. conte. şi doamna de Longueville. răspunse tînărul. Eh. rosti contele. într-adevăr! Iată. — Da. — Da. în schimb cu ajutorul prinţului de Marcillac. Eu nu iau nici o hotărîre fără vreun motiv temeinic. acesta o iubeşte prea mult ca să nu-i îndeplinească pe loc orice dorinţă. stai puţin... şi anume. personal sînt în raporturi destul de proaste cu el. Vreau să trimit după prinţul de Marcillac. domnule! izbucni tînărul. ca de obicei. mama mea vitregă. domnule conte? — Poate nimic nu l-ar ajuta mai mult în viitor decît dacă s-ar spune că nici nu m-a cunoscut vreodată. — Vreţi să se ştie că dumneavoastră vă interesaţi de el. acum lăsaţi-l în seama mea.

De-aş fi ştiut mai devreme că Marie Michon era o fiinţă atît de fermecătoare!. zise ducesa. se spuneau atîtea noutăţi. aceste noutăţi erau atît de iute . pentru care am o scrisoare şi unde trebuie să întîlnesc un prieten. rîzînd. nici a unui bancher.Paris şi căruia nu-i voi da pace pînă ce totul nu va fi dus la bun sfîrşit. — Eh. adică pe la şase seara. Acolo nu se dădeau ospeţe. XXIII ABATELE SCARRON Pe strada Tournelles se afla o casă pe care o cunoşteau toţi purtătorii de litiere şi toţi lacheii din Paris. În ciuda acestui lucru. zise ducesa de Chevreuse. Şi se retrase oftînd. Am şi eu astăzi cîteva drumuri de făcut şi. Voi trece şi eu pe acolo pentru o clipă.. Era casa micului Scarron. nu se jucau cărţi şi nu se dansa. ea era locul de întîlnire al lumii bune şi întreg Parisul venea aici. Oare vechii prieteni se despart cu aer atît de grav? — Ah! murmură Athos. domnule conte. şi totuşi casa cu pricina nu era nici a unui mare senior. — Prea bine. la întoarcere. Se rîdea atît la acest spiritual abate. deci să nu plecaţi pînă atunci. Athos se înclină şi se pregăti de plecare. şi mii de mulţumiri. — Ce faceţi astă-seară? — Ne vom duce la abatele Scarron. — Bine. doamnă ducesă. sărutîndu-i mîna. îl voi aştepta pe viconte la han..

încît. a rămas locului ţeapăn. ciopîrţite şi transformate fie în poveşti. ei înşişi erau bineveniţi. Micul abate Scarron. spintecînd o saltea de fulgi. într-o zi de carnaval. şi nicidecum pentru că făcea parte din clanul feţelor bisericeşti. urmărit cu înverşunare din toate părţile. hărţuit. s-a tăvălit prin ea pînă a devenit cea mai caraghioasă zburătoare din cîte s-au văzut vreodată. la început lumea se ţinea după el uimită. dar apa era rece ca gheaţa. Mulţimea însă gonea după el: fugărit. Aici a poruncit să . zicînd că vrea mai degrabă să rămînă beteag. Înveşmîntat în chipul acesta ciudat. după aceea s-a întors la Paris. fie în epigrame. Înota ca un peşte. vrînd să înveselească din cale afară darnicul oraş al cărui suflet era.comentate. Scarron n-a găsit altă scăpare decît să se arunce în rîu. care. unde locuia. şi. să-l asculte şi să împărtăşească apoi şi altora spusele sale. încît oricine ţinea să petreacă un ceas în tovărăşia micului Scarron. s-a văzut nevoit să o ia la sănătoasa. S-a căutat prin toate mijloacele cunoscute să fie tămăduit. Or. spre a-i reda folosinţa mîinilor şi picioarelor. ieşind pe celălalt mal. cînd cuvîntul lor era plin de duh. hamalii au început cu ocările. fusese pe vremuri unul dintre cei mai năstruşnici stăpîni de venituri parohiale din oraşul Mans. frigul l-a pătruns pînă la os şi. ca să scape nevătămat. a poruncit valetului său să-l ungă cu miere din cap pînă în picioare şi apoi. pînă la urmă. nu era abate decît din pricină că avea în seamă o mînăstire. la drept vorbind. Mulţi ardeau de dorinţa să-şi facă auzit acolo cuvîntul. unde faima lui de om de spirit era gata statornicită. Fiind şi năduşit. dar atîta a pătimit de pe urma asta. copiii au pus mîna pe pietre. după aceea s-a pornit pe huiduieli. încît s-a lipsit de toţi doctorii. s-a apucat să facă vizite pe la prieteni.

lipsit de orice alte griji în ce priveşte viitorul. care mă vorbeşte de rău pe mine. Uşa mea e şi azi deschisă domnului Gilles Despréaux. a răspuns Scarron. — De ce? a întrebat Scarron. Numai ca. — Adevărat? Şi pe cine? — Pe cardinal. cu o pensie anuală de o mie cinci sute de livre. — Care anume? a întrebat Anna de Austria. Din acea clipă. Anna de Austria a rămas fermecată de vorba-i plină de duh şi l-a întrebat dacă n-ar dori cumva un titlu. născocit de el. din spirit de contradicţie. maiestate. pentru că vorbeşte de rău pe un altul? Imposibil! Convorbirea se oprise aici şi Scarron.i se facă un jilţ. — Ei bine. — Da. Oare nu-i un om de viţă nobilă? — Ba da. — Acela de bolnav al majestăţii-voastre. şi. primi şi mai des vizita domnului de . — Cum?! a replicat Scarron. şi vreţi să închid uşa vicarului. deschizîndu-şi larg băierile pungii. — Spiritual? — Din nenorocire are prea mult spirit. într-una din zile. Şi Scarron a dobîndit titlul de bolnav al reginei. atunci pentru ce vreţi să renunţ a mai vedea un asemenea om? — Fiindcă vorbeşte de rău. un trimis al cardinalului i-a dat de înţeles că nu face bine să aibă casa deschisă pentru vicar. a răspuns Scarron. de bună seamă! — Cumsecade? — Fără îndoială. ducîndu-se să o vadă pe regină în acest jilţ. a rostit abatele. într-o zi. Scarron a dus o viaţă plină de voioşie. există unul pe care ţin grozav să-l am.

— Se vede că sînteţi un om cinstit. salutîndu-i la rîndul său pe cei doi cavaleri. Şi se despărţiră salutîndu-se cu cea mai aleasă politeţe. care a pus în mişcare întreg Parisul? întrebă Raoul. Vom putea să spunem un cuvînt bun bietului om. Or.Gondy. însă un spirit dintre cele mai alese. domnule. netrebnicul de Mazarin i-a tăiat pensia bietului Scarron! — Asta-i prea din cale-afară. dar acolo i s-a răspuns că: — Statul nu mai are bani pentru abatele Scarron. mie îmi spuneţi! exclamă Athos. Scarron se afla cu ducele de Longueville. — E bine că mergem acolo tocmai astă-seară. care era şi ziua de plată a pensiei cuvenite pe trei luni. călărind în aceeaşi direcţie ca şi el. încît la patru după-amiază întreg oraşul ştia de refuzul cardinalului. zise Athos către viconte. Unul dintre ei îl salută scoţîndu-şi pălăria şi-i spuse: — Ştiţi. vorbi acelaşi nobil de adineauri. în dimineaţa acelei zile. ca sa ia banii. răspunse Athos. — Dar cine e domnul Scarron. Scarron îşi trimisese ca de obicei lacheul cu o chitanţă la casa de pensii. Doar un gentilom oarecare. nu. urmaţi de un lacheu. Cînd lacheul îi aduse această veste. iar Mazarin o adevărată năpastă. — Vai domnule. Era într-o joi. dar vicleanul bolnav se feri să primească. tocmai în ziua cînd primea abatele: veniră oaspeţi cu duiumul şi tot oraşul vui de proteste împotriva cardinalului. . Athos întîlni în strada Saint-Honoré doi gentilomi pe care nu-i cunoştea. care îi oferea o pensie îndoită faţă de aceea pe care Mazarin i-o tăiase. viconte. zise Athos. Vreun ministru căzut în dizgraţie? — Oh. Şi făcu în aşa fel.

După aceea. rîse Athos. urmă Athos. asta sporeşte preţuirea celor din jur. Totuşi. dar în . de care m-ai auzit adesea vorbind. instalat lîngă un fotoliu pe rotile. unul dintre prietenii mei: este abatele d'Herblay. Deci ia aminte cum te porţi în casa lui. foarte încăpător. Eu socoteam că asta înjoseşte. domnule. domnule. — Din cînd în cînd să te apropii de noi. bunăoară. cu un baldachin tapisat. cu aerul că rosteşte un sfat salvator – cred că mai bine s-ar lăsa păgubaş. Aşa. iată-te prevenit. dar să nu spui nimic şi nici să nu asculţi. vă voi îndeplini dorinţa întru totul. sub care. ori mai degrabă ascultă. Prima persoană pe care o zări fu Aramis. — Mi-aduc aminte. — Atunci. Strada era plină de slujitori trimişi după treburi. domnul de Rotrou. — Bine. pe la şapte seara se îndreptă spre strada Tournelles. domnul Scarron e poet? întrebă Raoul. se agita un om cu chipul destul de tineresc. dragul meu viconte. făgădui Raoul. Athos făcu două vizite în oraş. — Oare gentilomii fac versuri? întreba naiv Raoul. — Ai să mă vezi discutînd multă vreme cu un gentilom. acoperit cu o cuvertură de brocart. ca şi cum ai vrea să ne spui ceva. Nu vorbi decît prin gesturi. Athos îşi croi drum şi intră în casă urmat de tînărul Raoul. — Da.căzut pesemne în dizgraţia cardinalului din pricina unor catrene îndreptate împotriva-i. viconte. Jocul ăsta ne va ajuta să nu fim tulburaţi de nimeni. — Prea bine. Dacă versurile sînt proaste. de cai şi valeţi ce-şi însoţeau stăpînii. destul de voios. domnule. dar dacă sînt frumoase. — Întocmai.

. La ea se ducea regele Henric al IV-lea cînd a fost asasinat. Zărindu-l pe Athos. veşnic cu zîmbetul pe buze. cădeau peste ferestrele largi. tînără şi frumoasă încă. cîndva viu colorate. dezvelindu-i ceva eroic. după aceea vîlva stîrnită de sosirea lui se potoli treptat-treptat şi conversaţia deveni generală. Totuşi. curtenitor. uşa se deschise şi lacheul anunţă pe domnişoara Paulet. De cîteva zile parcă în fiece clipă se ridica o cortină pentru el.unele clipe acoperit de o paloare bolnăvicioasă. căci nu era pregătit să răspundă unor cuvinte atît de alese. E un personaj istoric. stătuse de vorba cu el. Încăperea era foarte îngrijită şi mobilată cum se cuvine. care îşi mărturisi deopotrivă încîntarea şi respectul faţă de noul oaspete şi făcu un compliment foarte spiritual vicontelui. La vreo patru-cinci minute. salută cu multă graţie. Aramis îi ieşi în întîmpinare. Perdele mari. în care Raoul cerceta cu privirea întreaga adunare. pereţii erau tapetaţi simplu. cărora le fu prezentat de către Aramis. — Uită-te la această femeie. îl cunoscuse pe Henric al IV-lea. deşi în ochii lui dăinuia neîncetat o expresie vie. zeflemitor. Era abatele Scarron. plină de spirit ori de bunăvoinţă. Athos atinse cu mîna umărul vicontelui. În jurul acestui soi de cort mişcător se înghesuiau o mulţime de gentilomi şi de doamne. dar azi niţel cam şterse. Doi lachei foarte respectuoşi şi bine instruiţi îşi îndeplineau cu distincţie îndatoririle lor. această femeie care intra. ţesute cu flori. Raoul tresări. Raoul rămase descumpănit. Athos fu salutat încă de doi-trei seniori. dar cu gust. îl luă de mînă şi îl prezentă lui Scarron. Raoul. dar suferind şi scărpinîndu-se cu o mică vergea. zise el.

— Bun! zise Scarron. ca de aur. scumpe abate! zise ea cu vocea-i liniştită. Era o femeie înaltă. care aspiră la acest pompos titlu. rosti Scarron. Trebuie să ştii să te sacrifici pentru ţara ta. — Da. Frumoasele noastre doamne de astăzi. Domnişoara Paulet păşi drept spre Scarron. domnul de Grasse ne-a spus-o. Iată-te deci sărac. aşa cum îi plăcea lui Rafael şi cum Tizian a zugrăvit toate Magdalenele sale. făcuse să fie poreclita Leoaica. ci de la domnişoara Paulet. acum statul a devenit mai bogat. Muza care are nevoie de mediocritatea aurită? Căci. — Dar muza ce va spune? interveni Aramis cu vocea lui mieroasă. oricum: Şi Virgilio puer aut tolerabile desit Hospitium. caderent omnes a crinibus hydri. la doamna de Rambouillet. fermecătoarea şi spirituala lor compatrioată. — Cardinalul îşi va cumpăra mai multe pomezi şi parfumuri pe an cu aceste o mie cinci sute de livre. în mijlocul murmurului stîrnit de apariţia ei. — Ei bine. cu părul bogat. sau poate superioritatea pe care o dobîndise asupra celorlalte femei. în care Athos recunoscu pe gentilomul întîlnit pe strada Saint-Honoré. nu? Am aflat noutatea azi dupăamiază.Oaspeţii se îngrămădiră în jurul noii venite. în schimb. căci şi astăzi o înconjura admiraţia celor din jur. aşa cum poate credeau. rîse un partizan al Frondei. Această culoare roşcat-arămie. întinzînd mîna domnişoarei . ar trebui să ştie că el nu vine din Anglia. cu mijlocul zvelt şi mlădiu.

celălalt în jurul domnişoarei Paulet. viconte: du-te să o saluţi. Tot ce spunea Scarron părea cu totul deosebit astăseară. dar înainte să se aşeze. Domnişoara Paulet se îndreptă spre locul ei obişnuit. Toata lumea se întoarse. dar nu te sfătuiesc să-i vorbeşti de Henric al IV-lea. E privilegiul pe care ţi-l dă asuprirea. miop şi tare stîngaci în mişcări. cel puţin mi-a rămas leoaica. îşi roti. şi ochii ei se opriră asupra lui Raoul. Văzu intrînd un om scund. un adevărat provincial. nu prea bine făcut. Scarron trecea de la unul la altul. Athos făcu la fel. — Ai fost remarcat de domnişoara Paulet. În clipa aceea uşa se deschise şi lacheul îl anunţă pe vicar. privirea de regină asupra adunării. În încăpere se formaseră două grupuri distincte: unul în jurul domnului Ménage. negricios. conducîndu-şi fotoliul lui pe rotile prin mijlocul oaspeţilor cu iscusinţa cu care un cîrmaci încercat şiar îndruma barca pe o mare presărată la tot pasul de stînci. măreaţă. dar nu şi în . răspunse acesta. Nu e încă prea multă lume şi-am fi remarcaţi. — Îndată. Arată-te ceea ce eşti. căci numele vicarului începea să se acopere de faimă. Domnul Ménage sări în sus entuziasmat. Dacă nu mai am hidra. Vicontele se apropie de Leoaică cu chipul împurpurat şi se pierdu îndată în mijlocul seniorilor care o înconjurau. Nu-l cunoştea pe abatele de Gondy decît din auzite. — Noi cînd stăm de vorbă? zise Athos către Aramis. Athos surîse.Paulet.

v-aş compromite prea mult. Nu trăieşte oare sub regimul comunităţii de bunuri? Vicarul se întoarse. era cît pe ce să se dezmintă. . interveni Aramis. — O panglică de pălărie. ai cumva venituri pe care noi nu le cunoaştem? — Voi împrumuta bani de la regină. nu. care găsise de o sută de ori la rînd o vorbă de duh drept răspuns. — O. — Dar maiestatea-sa nu are lăscaie. — Iartă-mă. se împotrivi Scarron. — Uluitor! strigă Ménage. — Domnul cardinal Mazarin a binevoit să se gîndească la mine. zise el. Scarron se întoarse şi el şi-i ieşi în întîmpinare în fotoliul sau. — Atunci. în vreme ce domnişoara Paulet îi făcu un semn cu mîna de pe locul unde şedea. şi Scarron. — Ce anume? întrebă Aramis. cît pe ce să o răstoarne – şi totuşi cu o expresie impunătoare şi mîndră întipărită pe faţă. scumpe abate. — Ei bine! glăsui vicarul. — Cum vei face ca să ne poţi primi şi de acum înainte? continuă vicarul. spuse el. Dacă eşti strîmtorat. voi fi nevoit să te numesc canonic la Notre-Dame. abate? Era o frază solemnă. Toţi se întoarseră spre vicar. rostită a suta oară în timpul serii. zîmbi spre Aramis şi-l salută amical din vîrful degetelor. Ai căzut în dizgraţie.mînuirea pistolului şi a spadei – încă de la primii paşi se lovi de o măsuţă. zărindu-l pe Scarron abia cînd gazda ajunse lîngă el. dar o sforţare disperată îl scoase din încurcătură. care scoase la iveală din buzunar o panglică ciudată de mătase. Eşti în întîrziere şi trebuie să-ţi fac un dar.

uitînd să-şi trimită lacheul după cămăşi de schimb. Scarron? — Cum? Domnul Voiture e bolnav? întrebă seniorul care îi vorbise lui Athos în strada Saint-Honoré. Pai asta e o praştie. îl zări pe Athos şi deveni visătoare. Raoul se împurpură la faţă. unde vei avea credit nelimitat: coace o pîine minunată. care se tupilă lîngă o fereastră. — Întocmai! încuviinţă vicarul. Cum se simte bietul Voiture? Nu cumva ştii. Doamne. Ce are? — S-a aşezat la masa de joc. Scarron îşi îndreptă în grabă fotoliul spre uşă. — Şi unde a răcit? — Ei. Te voi trimite la negustorul de unde-mi cumpăr mănuşi. am pentru dumneata un evantai după moda Frondei. ori pe cineva. ducesa căuta în chip vădit ceva. la brutarul meu. îl zări pe Aramis în nişa ferestrei şi îşi ascunse după evantai o uşoară tresărire de surpriză. În toate se vădeşte gustul Frondei. În cele din urmă îl zări pe Raoul şi ochii îi scînteiară . iar pe dumneata.— Ah! exclamă Scarron. toată lumea se ridică. — A! făcu ea. În mijlocul saluturilor respectuoase care o întîmpinară. Aramis luă panglica şi şi-o puse la pălărie. îi informă vicarul. Aşa că a răcit şi se aude c-ar fi pe moarte. ca şi cum ar fi vrut să-şi alunge gîndurile ce o năpădeau fără voie. Athos făcu un semn lui Aramis. la mine. În clipa aceea uşa se deschise şi lacheul strigă răsunător: — Doamna ducesă de Chevreuse! La auzul acestui nume. Închipuiţi-vă că sărmanul . Domnişoară Paulet. d'Herblay: face mănuşi cum poartă partizanii Frondei. pe gustul Frondei. Scarron.

doamnă. — Mi se pare că ponegriţi peste măsură un mare poet. care să nu-i trimită ceaiuri. în clipa aceea aveam nişte treburi foarte importante cu consilierul Broussel. îndrăzni Raoul să intervină în discuţie. Marchizul îl strigă şi-l pofteşte să ia loc. întrucît eu nu i-am dat dezlegare. Din nenorocire. Şi acest mare om se poate să ne părăsească şi el deseret orbem. doamna de Rambouillet. şi nu există nimeni. cînd Voiture îl vede pe marchizul de Luynes la o masă. interveni doamna Chevreuse de pe locul unde şedea. — Ei. — Nu degeaba ţi se spune Leoaica. — Oare starea scumpului Voiture să fie chiar atît de rea? întrebă Aramis. pînă şi prietena noastră. El să moară! Nici pomeneală! E înconjurat de femei ca un sultan. Ştii să muşti. Doamna La Renaudot se îngrijeşte de cearşafuri.Voiture făcuse jurămînt să nu mai joace. Se simte foarte rău. rîzînd. ca să-l dezleg de jurămînt. asta-i! făcu acru domnişoara Paulet. draga mea. pierde patru sute de scuzi. Voiture se aşeză la masă. Luynes făgăduieşte în numele meu să ia păcatul asupră-i. — Vai! răspunse domnul Ménage. . cîtă nedreptate. aşteptînd un partener de joc. în odaia cea mai ferită din casa mea. După trei zile n-a putut să ţină piept ispitei şi a luat drumul arhiepiscopiei. — Dumitale nu ţi-e drag! zise Scarron. Voiture îi răspunse că nu poate să joace. pe jumătate ascuns după perdea. — O. răceşte întorcîndu-se acasă şi se urcă în pat ca să nu se mai dea jos. scumpul meu bolnav! Îl urăsc atît de puţin. Doamna Saintot a alergat într-un suflet să-i ducă o supă întăritoare. încît aş pune cu plăcere să se facă slujbe pentru odihna sufletului său.

viconte. cu toată stăpînirea de sine. şi că n-ai avut niciodată prilejul să-l întîlneşti. frumoasă Paulet! E timpul ca micul Voiture să fie pus. Aramis. Raoul se întoarse şi văzu într-adevăr doi oaspeţi abia sosiţi: o copilă fermecătoare. ea îi amintea de biata Louise. sub care scînteiază un potir de aur. deşi nu era nici o asemănare la mijloc. pe care o lăsase bolnavă la castelul La Vallière şi pe care o dăduse uitării pentru o clipă în mijlocul societăţii de aici. care stă de vorbă în clipa asta cu acea drăgălaşă făptură. la locul său.. Haide. — Domnul de Scudéry. cu chipul nespus de gingaş şi de trist. uscăţiv şi oacheş.— Un mare poet. în sfîrşit. Declar răspicat că socot a mă pricepe în poezie şi că întotdeauna versurile lui mi s-au părut detestabile. cu nişte ochi catifelaţi. — Autorul Cleliei şi al Marelui Cirus? — Pe care le-a scris împreună cu sora sa. cu mustaţa falnică şi cu o spadă uriaşă la şold. În acest timp. El. se vede că vii din provincie. nu-şi putu reţine o uşoară . — Cine e acest căpitan. domnule? îl întreabă Raoul pe Athos. acolo. încadrat de un minunat păr negru. Bravo. în preajma domnului Scarron. el?. ca de adevărată guvernantă ori călugăriţă. aidoma frumoaselor pansele violete.. Aramis se apropiase de vicar. înalt abia de cinci picioare! — Bravo! exclamă un bărbat deşirat. uscat şi gălbejit. Raoul îşi făgădui să nu plece fără să vorbească frumoasei copile cu ochii catifelaţi: printr-un ciudat joc al gîndurilor. care îi şopti surîzător ceva la ureche. cealaltă era o femeie ce părea că o are în grijă – un chip rece. mare poet! Eh.

văzînd că Athos s-a oprit la rîndul său în nişa ferestrei unde stătuse el mai înainte. pe care mi l-a recitat abatele şi căruia nu-i găsesc pereche. Sîntem priviţi. iar pe urmă se îndreptă neobservat într-acolo. — Rîzi. dimpotrivă. eu mi-aş îngădui să nu împărtăşesc în totul părerea domnului de Scudéry. aruncă vreo cîteva cuvinte în dreapta şi în stînga. un simplu poet. îi spuse domnul de Retz. Raoul rămase cîteva clipe în preajma lor apoi se pierdu în grupul doamnei de Chevreuse. — Ei bine. Ideile politice îi lipsesc cu desăvîrşire. murmură Aramis în grabă. Şi-l părăsi pentru a se duce să stea de vorbă cu doamna în jurul căreia se strînsese o mulţime de lume. spuse Athos. — Şi cugetările filozofice? Iată ce-i lipsea bietului . spre a înşela atenţia celor cîţiva curioşi şi. Cineva se apropia de locul unde se aflau. găsesc că domnul Voiture e un poet. zise vicarul. răsunător. de care se apropiaseră domnişoara Paulet dintr-o parte şi domnişoara de Scudéry din cealaltă. — Cine ţi-a spus? — Contele de Rochefort. Raoul se apropie de ei. — La ce oră? — La şase. — E un rondel al domnului Voiture. aşa cum îl sfătuise Athos. — Mîine. De îndată ce se aflară împreună. — Aşadar? întrebă Athos.tresărire. începură o convorbire însoţită de bogate gesturi. — Unde? — La Saint-Mandé. Aramis se sili să rîdă.

care îi răspunse printr-un zîmbet plin de graţie. — Fără să mai punem la socoteală că cele mai reuşite îşi au inspiraţia la castelul Rambouilet. Scrisoarea crapului către ştiucă. — Da. anume. faţă de regină? întreba Scudéry. În ce mă priveşte. eu îl învinuiesc şi de faptul că şi-a luat o prea mare libertate faţă de cei mari. — Oh. întări Scudéry. cît despre mine. De pilda. trebuie să recunoaşteţi că le spune ca vai de lume. Găsesc însă hazul cam silit. de mareşalul d'Albret. calcă-n străchini. ca şi cînd ar fi vrut să tragă spada. — Cum. desigur. Zelida şi Alcidaleea. că prea a încărcat versul cu licenţe. glăsui Ménage. Dar posteritatea. A fost adeseori necuviincios faţă de prinţesă. făcînd un pas înainte. îi va reproşa un lucru. în această privinţă e neasemuit. — Da. — Ucis. dacă devine grav. de domnul de Schomberg şi chiar faţă de regină. Dar numai atîta vreme cît glumeşte. apropiindu-se de grupul strîns aici şi salutînd respectuos pe doamna de Chevreuse. — Dar scrisorile lui. — Totuşi veţi conveni că. iar glumele prea familiare. încuviinţă Scudéry. Cînd nu spune lucrurile pe şleau. acesta-i cuvîntul. nu-şi află pereche. n-am ştiut asta! Şi în ce chip s-a arătat . observă Paulet. ce capodopere! zise doamna de Chevreuse. i se alătură domnişoara de Scudéry. A ucis poezia fără să ştie. deşi plină de admiraţie. De pildă. răsucindu-şi mustaţa. mă alătur părerii vicarului: un simplu poet. rosti Aramis. e un poet de valoare. în ceea ce priveşte gluma. La naiba. — Cît despre mine. fiindcă. desigur. — Adevărat.Voiture.

Ménage şi domnişoara Paulet ridicară din umeri. zise Aramis. spune mai curînd trei cuplete! preciză domnişoara de Scudéry. nestemate. zise domnişoara Paulet. zise domnişoara de Scudéry. se prefăcu adîncit în sine cîteva clipe. şi răspunse: „Gîndeam şi eu că soarta vrea După atîta nedreptate. — Într-adevăr. Domnul Voiture era în trăsura reginei. urmă Aramis. Poezia are trei strofe. la o vreme. — Şi o ştii? — Sper să mi-o amintesc. N-aş vrea să spun îndrăgostită! Păcatul rimei mă doboară " Scudéry. încît să lase impresia că improvizează. — S-auzim! strigară toţi într-un glas. faimă. — Nu. . care se plimba singură cu el prin pădurea Fontainebleau. — Iată în ce împrejurare s-a ivit poezia. domnule Voiture?" întrebă maiestatea-sa. zise doamna de Chevreuse. zău aşa. Voiture surîse. ceea ce se şi întîmplă: „La ce te gîndeşti. luă un aer îngîndurat pentru ca regina să-l întrebe la ce se gîndeşte. Oare vei fi mai fericită. Eu însă o cunosc dintr-o sursă sigură. cred că regina a spus-o la foarte puţini. — Oh. Precum erai odinioară. E cel mult un cîntec.necuviincios faţă de majestatea-sa? — Nu cunoaşteţi poezia lui: Gîndeam? — Nu. Să încunune fruntea ta Cu cinste. — Nu. — Aşteptaţi.

bombăni Scarron. Doamna de Hautefort cu doamna de Sennecey i-ar da dreptate. Asta nu mă mai priveşte cîtuşi de puţin: de azi-dimineaţă nu mai sînt bolnavul reginei. cît despre această ultimă înţepătură. — Şi ultimul cuplet? întrebă domnişoara de Scudéry. Cînd tu te-arăţi atît de rea Cu inimile devotate ţie?" — Oh. nu ştiu dacă are ceva comun cu regulile poetice. dar trebuie să-l iertăm în numele adevărului. Eu. fără să mai vorbesc de domnul de Beaufort. Din depărtări aici sosit. sau părintele Vincent?" La această ultimă strofă. El. încît e cu neputinţă să te înşeli: „Şi mă gîndeam – doar noi poeţii Gîndim adesea mai ciudat Ce-ai face în ăst prag al vieţii De l-ai zări cu-adevărat. chipeşul duce. spuse Aramis. Şi cine ar fi nepoftit.„Gîndeam apoi că bietul Amor Ce armele mereu ţi-a dăruit. Marie. Pe Buckingham. — Haide-haide. cugetînd în preajma ta. interveni doamna de Chevreuse. La ce să mă aştept. Gonit departe-i de la curte Fără de arcul lui vrăjit. un strigăt se stîrni faţă de necuviinţa lui Voiture. . Ultimul cuplet? S-auzim! — Iată-l. Acesta are avantajul de a folosi nume proprii.

murmură copila cu ochii catifelaţi. sînt un provincial! — Ceea ce înseamnă că nu pricepi mare lucru din păsăreasca ciripită pe aici de toată lumea. vă rog. domnişoara Françoise d'Aubigné. — Atunci mă vei ierta. — Face parte cumva din familia vestitului Agrippa. glăsui Raoul. Dar tăcere! Între poeţi nu se spun asemenea lucruri. Precum văd. şi cînd vei ajunge să pricepi graiul acesta. zise el. zise Raoul. încuviinţă Scarron. Cu atît mai bine.. făcu Scarron. desigur: una dintre cele mai fermecătoare fiinţe de pe lume. şi spuneţi-mi cine este tînăra doamnă care are o părere deosebită faţă de toată această aleasă adunare? — Ah. şi veţi avea bunăvoinţa să-mi spuneţi cine-i persoana pe care o numiţi frumoasa Indiană? — Da. tînărul meu viconte. — Şi într-adevăr sînt. faceţi-mi cinstea. prietenul regelui Henric al IV-lea? . tinere.— Din nenorocire. e pierdere de timp. rosti Raoul cu tot sîngele în obraji. sa sperăm că o să fie dat uitării. Vai. — Eu însă nu am cinstea să fiu poet. domnule. Era şi părerea lui Raoul.. dar nu ştiu mai mult decît înainte. cu atît mai bine! Nici nu te strădui să o pricepi. şi vă rugam. arzi de dorinţa să-i propui o alianţă ofensivă şi defensivă. că versurile mi se par foarte frumoase. — Vă cer iertare. domnule. care se apropie de Scarron şi spuse roşind: — Domnule Scarron. eu găsesc minunate aceste versuri. — Aşa e: vrei să ştii cine e aceea tînără doamnă? E frumoasa Indiană. nu? Raoul se împurpură din nou: — Mărturisesc.

Raoul de asemenea. spuse domnişoara d'Aubigné.— E nepoata lui. vreau să se creadă că nu stau de vorbă cu el. altul independenţa. altul poezia. rămas în firida ferestrei. eşti bun să-mi . adresîndu-se la rîndul ei lui Scarron. Mi-e drag şi-l admir. Vreau să-i vorbesc. Doamne. care zîmbi. — Iar eu. Tocmai a sosit din Martinica. — Şi de ce abia de poimîine dimineaţă? întrebă doamna de Chevreuse. Athos. zău aşa. Dumneavoastră nu-i admiraţi pe prietenii bietului Voiture? Ascultaţi cum îl mai scarmănă. Eh. mirată de efectul cuvintelor sale. — Chemaţi-l încoace pe contele de La Fère. întorcîndu-se spre Aramis. — Veţi şti asta mîine seară. altul. Frumoasa Indiană. Domnule d'Herblay.. urmărea tot ce se petrecea în jur cu un zîmbet dispreţuitor pe buze. totuşi socot că nu-i bine să-l salut decît începînd de poimîine dimineaţă. răspunse vicarul rîzînd. — Scumpul meu Gondy. cum l-a numit domnişoara de Scudéry? Scarron începu să rîdă. — Domnule. altul umorul. lăsă ochii în pămînt şi îşi reluă aerul naiv de mai înainte. — Iată o fiinţă plină de spirit. zise Raoul.. cel puţin pe unele dintre ele. Raoul făcu ochii mari: privirea lui se întîlni cu aceea a tinerei fete. iată de ce-i spun frumoasa Indiană. dar ce vor să mai lase acestui om de neasemuit. i-o întoarse ducesa. dornică să se alăture discuţiei acestuia cu tînărul viconte. răspunse vicarul. vorbeşti ca în Apocalips. adăugă ea. îl rugă doamna de Chevreuse pe vicar. lăudîndu-l! Unul îi contestă bunul simţ. altul originalitatea. Se vorbea mai departe despre Voiture. căci îi cunosc isprăvile de odinioară.

— Domnule conte. oricînd. rosti ducesa.faci încă un serviciu astă-seară? — Cum adică. Dacă aveţi cumva veşti despre domnul Voiture. — Ei bine. fiţi amabil şi înştiinţaţi-mă mîine şi pe mine. Domnişoara Paulet plecase. roag-o să aibă bunătatea să-ţi dea mîna cînd coboară treptele. eu îţi rămîn îndatorata că mi-ai dat prilejul să-l cunosc. spuse Athos. — În privinţa asta. răspunse şăgalnic femeia. — Printre cele din urmă. — Viconte. întinzînd o scrisoare lui Athos. Acum poate să moară. nu trebuie decît să porunciţi. se adresă Athos lui Raoul. panegiricul lui e gata făcut. — Fără îndoială. — Pleci atît de repede? întrebă el. Astăseară. Zicînd aceasta se ridică şi ceru trăsura. şi mai cu seamă veşti bune. Vreau să-i vorbesc. domnişoara de Scudéry tocmai pleca. du-te şi-l caută pe contele de La Fère. şi după aceea mulţumeşte-i. însoţeşte-o pe doamna ducesă de Chevreuse. e o mare fericire pentru el să vă rămînă îndatorat. Protejatul nostru va fi primit cum se cuvine. cu un surîs care aminti lui Aramis şi Athos de Marie Michon. ducesă? murmură Aramis. — Doamnă. Şi se despărţiră rîzînd. n-ai nici un motiv să-l invidiezi. după cum vedeţi. Aramis se apropie de Athos şi se întoarse împreună cu el. — Oh! murmură Scarron. — Cum asta? întrebă fata cu ochii catifelaţi. iată ceea ce ţi-am făgăduit. tînăra fată întorcînd ochii cu interes spre sărmanul paralitic. Frumoasa Indiană se apropie de Scarron să-şi ia rămas bun. sărmanul paralitic . mîine.

Mîine vei pleca sub arme. Oh. Sînt frînt de oboseală şi mă duc să mă culc. — Cu bine. caută deci şi dormi bine în această ultimă noapte pe care o petreci în oraş. care o făceau atît de încîntătoare şi mai ales atît de primejdioasă. Mă întorc la mine la mînăstire. — Cu bine. — Aşadar. Mîine ţin predică şi am douăzeci de lucruri de citit astă-seară. urcînd. vă mulţumesc din toată inima! — Cu bine. domnule. îi cuprinse deodată capul în mîini şi îl sărută pe frunte. . apoi. că vreo cîţiva primiseră scrisori şi că întreaga seară părea să aibă un scop tainic. Scarron nu părea să fi văzut că unii dintre oaspeţii săi şuşotiseră misterios. Athos pricepu ce se întîmplase şi zîmbi. conte! zise abatele d'Herblay. Treptat-treptat. deşi se făcuse atîta vîlvă în jurul ei. într-una din acele porniri nestăpînite. abate! zise vicarul. urările şi sărutul meu să-ţi poarte noroc! După aceea porunci vizitiului să meargă la castelul Luynes. Cît despre Raoul. viconte. Cei trei se salutară. doamna de Chevreuse făcu tînărului un ultim semn de bun rămas şi Raoul urcă scara cu totul descumpănit. Trăsura porni. grupurile se răriră. voi fi ostaş? întrebă tînărul. E timpul să mergem. el o însoţi într-adevăr pe ducesă pînă la trăsură şi ea. îi dădu mîna să i-o sărute. — Vino. să dorm douăzeci şi patru de ceasuri în şir. zise el. domnilor! zise contele. zicînd: — Viconte. în oştirea Prinţului. după ce mai schimbară între dînşii o ultimă privire. străin de literatura.urmărind-o cu o privire iubitoare.

murmură el. — Nici unul nu va face ce-a spus. ceea ce înseamnă mult. sărmanul paralitic dispăru în odaia de culcare. Asta din pricină că se îngrijea să-l pregătească de plecare pe Raoul şi căuta să cîştige timp. după paloarea mai accentuată decît de obicei şi după urmele insomniei zugrăvite pe chipul lui. Champenois! A bătut de unsprezece. domnişoara d'Aubigné este o fiinţă fermecătoare! Zicînd acestea.Scarron îi urmărea cu coada ochiului prin fereastra salonului. Vai! Mie nu mi-a rămas decît limba.. pe cînd eu. Ei. Într-adevăr. ghiceai lesne că n-a închis ochii toată noaptea. cu zîmbetu-i de maimuţă. cercetînd la început dacă mînerul e solid şi dacă pana tăişului şi mînerul sînt prinse .. Vino şi-mi împinge căruciorul pînă la pat. XXIV SAINT-DENIS Mijea de ziuă cînd Athos se dădu jos din pat şi se îmbrăcă. dar voi căuta să dovedesc că şi asta înseamnă ceva. Lasă-i să-şi urmeze calea.. uşa se închise în urma lui şi luminile prinseră să se stingă una după alta în salonul din strada Tournelles. în dimineaţa aceea simţeai în toată făptura lui o oarecare încetineală şi şovăială. Mai întîi lustrui singur o spadă pe care o scoase dintr-o teacă de piele parfumată.. Ei pot să mişte braţele. bravii gentilomi! Cine ştie dacă nu se străduiesc să-mi recapăt pensia. Împotriva firii sale atît de hotărîte şi neşovăielnice.

se gîndi cu groază ce înrîurire putea să aibă dragostea asupra unei firi atît . Pletele negre acopereau pe jumătate fruntea senină şi umezită de o bură de sudoare. Dormea încă. care sînt mai curînd adieri înmiresmate decît gînduri. Treptat-treptat. După aceea aruncă o pungă plină de ludovici pe fundul unui cufăr pe care tînărul urma să-l ia cu sine. Anii de altădată îi înviară în amintire cu suavele lor aduceri aminte. lacheul ce-i însoţise de la Blois. după aproape un ceas petrecut cu aceste îndeletniciri. Soarele. şi-i porunci să rînduiască lucrurile în cufăr sub ochii lui. întorcîndu-se tîrziu în ajun. uitase să tragă perdelele. îl strigă pe Olivain. care se şi ridicase pe cer. ea străbate mările unde am trăit naufragii. Între acest trecut şi prezent era o prăpastie. întunecimile în care ne-am pierdut iluziile. Şi Athos cugetă că prima parte a vieţii sale a fost zdrobită de o femeie. pătrunsă de grijă şi de iubire a îngerului său păzitor.trainic una de alta. ce luneca în perle pe obrajii lui de copil obosit. Athos se lăsă furat de reverie în faţa acestei tinereţi atît de strălucitoare şi neprihănite. veghind să nu lipsească nimic din cele de trebuinţă unui tînăr ce pleca la oştire. căci Raoul. Athos se apropie şi se aplecă asupră-i plin de duioşie şi tristeţe. năvălea în încăpere prin fereastra largă. deschise uşa ce dădea în odaia vicontelui şi întră încetişor. uitîndu-se îndelung la tînărul surîzător şi cu pleoapele întredeschise. prăpastia unde ne-am îngropat fericirea. În cele din urmă. Dar închipuirea zboară ca un înger şi ca fulgerul. cu capul gingaş rezemat de braţ. într-atît de învăluitoare era veghea mută. ale cărui vise trebuie că erau dulci şi somnul lin.

fără îndoială. care îl aştepta să se trezească. tot ce se petrecea în inima acestui om. ce bun sînteţi! murmură Raoul. domnule? zise el. — Asta înseamnă că eşti încă în creştere. aici. Raoul. dragul meu. În clipa aceea. — Şi nu m-aţi trezit? — Voiam să te las să mai dormi puţin. — Acum. deprins cu viaţa de ostaş. se adună în privirea-i umedă aţintită asupra tînărului. — Eraţi aici. îngrijeşte-te de cufărul meu. . Athos surîse. Privirile li se întîlniră şi Raoul înţelese. Raoul se trezi dintr-un somn tihnit şi senin. după vreo zece minute. domnule. cu acea punctualitate pe care el. Trebuie să te fi obosit mult ziua de ieri. vă cer iertare.de simţitoare şi totodată viguroasă. — Oh. glăsui vicontele către Olivain. Amintindu-şi cîte pătimise. cu acea grijă părintească şi înduioşătoare a omului matur faţă de un tînăr. domnule. şi unda de tandră şi adîncă milă cei năpădi inima. ai stat pînă noaptea tîrziu. răspunse contele. Într-o clipă sînt gata îmbrăcat. Raoul fu gata. i-o transmisese tînărului. — Da. căci o nesfîrşită dragoste i se zugrăvi la rîndu-i în ochi. într-adevăr. domnule. aşa cum iubitul aşteaptă să i se trezească iubita. voios şi pe deplin odihnit. Athos îl strigă pe Olivain şi. presimţi tot ce putea să pătimească Raoul. — Minunat. La anii tăi simţi îndoit orice oboseală. — Cum te simţi? întrebă el. ruşinat de atîta bunăvoinţă. plin de respect. — Oh. urmă Athos. zise Raoul. aşa cum au îndeobşte fiinţele gingaşe ca păsările cerului.

— Cufărul te-aşteaptă. zise Athos. Dacă poruncile mele au fost urmate întocmai. — Vezi dacă n-ai uitat ceva. domnule. ca şi bagajul lacheului. Dumnezeu mi-e martor că vă iubesc şi că va venerez. Asta rămîne în grija mea. Raoul văzu trei cai. Raoul păru că nu bagă în seamă aceste cuvinte. — Totul s-a adus la îndeplinire precum a poruncit domnul conte. Coborî din odaie. dar Athos nu dădu nici un semn. aţi avut bunătatea să vă îngrijiţi de toate! strigă Raoul. — Şi eu care dormeam în timp ce dumneavoastră. domnule. ca şi cum ar fi căutat un anumit lucru. cel puţin aşa sper. mă însoţiţi? — Vreau să te petrec o bucată de drum. murmură Athos. Raoul. Într-adevăr. — Oh. mă copleşiţi cu atîta bunătate. . ca să vadă dacă a sosit momentul să-şi ia rămas bun. domnule! izbucni Raoul. aproape înduioşat. zise Raoul. zise Olivain. În clipa aceea. Cînd ajunse în capul treptelor de la intrare. şi caii aşteaptă. — Bine. numai ca să-şi ascundă şi el tulburarea. fiindcă domnul conte mi-a poruncit să-i iau spada descinsă aseară. lacheul se apropie cu oarecare şovăială şi îi spuse în şoaptă: — Domnul viconte nu are spadă. aruncînduşi ochii în jur. gata să se înăbuşe în strădania de a nu-şi arăta tulburarea printr-o pornire drăgăstoasă. zise Athos. Totul a fost rînduit sub ochii mei şi nimic n-o să-ţi lipsească. fericit. cufărul trebuie să fie urcat pe cal. uitîndu-se necontenit la conte. — Oh. Aşadar. doamne! strigă el. — N-am uitat nimic. — Prin urmare. mă iubeşti un pic. zise Athos. vorbi Athos.

calul tău a şi obosit. Îi chinui gura cu zăbala. Gîndeşte-te că peste opt zile nu vei mai face exerciţii de călărie într-un manej. bagă de seamă. ochii săi. n-ai să-l mai poţi struni cu destulă iuţeală. Şi numaidecât. din pricina asta. — Ia aminte. îi ajunse din urmă şi lacheul. mărturiseau o şi mai mare iubire. Mergeau în tăcere. În răstimpuri nu se putea stăpîni să nu dea glas cîte unui gînd ori unui sfat. Cei doi gentilomi apucară pe Pont-Neuf. ci te vei afla pe cîmpul de luptă. ori avu aerul că nu bagă de seamă. e plin de spume. nu băgă de seamă nimic. contele dăduse în ajun felurite porunci privind treburile sale de peste zi. Athos încălecă fără grabă pe cal. şi spusa lui vădea o grijă neţărmuită. Raoul simţi lămurit clipa despărţirii tot mai aproape. rosti el. asta fiind un mare cusur pentru un călăreţ: Iată. strîngînd frîul şi. ca să nu dea prea multă . Cînd ieşiră în strada Saint-Denis. Ţi-am spus adesea şi n-ar trebui să uiţi. apoi ţinură cheiul. salvarea unui cavaler depinde cîteodată de repeziciunea cu care calul îi dă ascultare. ca şi puţinele cuvinte ce-i scăpau din cînd în cînd de pe buze. în loc să-i urmeze. şi porniră de-a lungul zidurilor lui GrandChâtelet.Ochii lui Raoul străluceau de bucurie şi se aruncă sprinten în şa. Raoul. după ce şoptise ceva lacheului. se întoarse în casă. încîntat să se afle în tovărăşia contelui. în vreme ce al meu pare abia scos din grajd. sau mai degrabă calea numită pe atunci malul Pépin. După ce trecură de poarta Saint-Denis. Athos cercetă cu privirea calul vicontelui. cînd cei doi cavaleri ajunseră pe culmea dealului Récollets. De altfel. care. Raoul.

parînd printr-un gest. căci te vei înfăţişa unui tînăr general care îndrăgeşte grozav mirosul de pulbere. dar mişcarea corpului în clipa cînd te avînţi la atac abate întotdeauna direcţia spadei. E un cusur al tinereţii. aşa cum dumneavoastră aţi făcut de atîtea ori. admirînd totodată prevenitoarea-i delicateţe. — Iar dumneavoastră aţi nimerit de douăsprezece ori la rînd. aşa cum se întîmplă adesea. ce minunată cîmpie pentru vînătoarea de potîrnichi! Tînărul se folosi de sfatul contelui. zîmbi Raoul. şi vei intra. Raoul. spuneam că dacă vei intra în foc. mai cu seamă nouă. — Eh. să nu uit. — Da. Anume. celor ce luptăm pe cal. — Am remarcat ieri şi altceva. încrucişînd spada. Cine trage întîi nimereşte rareori adversarul. că prea încordezi braţul cînd ţii pistolul în mînă. Astfel. Înţelegi ce vreau să-ţi spun. domnule. întrucît trage cu teama că va rămîne dezarmat în faţa . domnule. O amintire de-a iernii! A. şi dacă ai avea potrivnic un om cu sînge rece. să ţii minte că dacă e să lupţi de unul singur cu cineva. — Fiindcă ţineam braţul îndoit şi mă rezemam în cot. continuă Athos. acesta te-ar opri de la primul pas. din douăsprezece focuri. şi n-am mai dat greş.însemnătate acestor lucruri şi să-l mîhnească. urmîndu-vă povaţa. să ţii minte: tu să nu tragi niciodată cel dintîi. spuse Athos. Încordarea asta face să tragi alături de ţintă. ori chiar printr-o lovitură directă. Am tras după aceea singur la ţintă. cam pişcă vîntul ăsta! făcu Athos. ştiu. E ca şi cînd. — Ascultă. Raoul? — Da. Dar nu oricine are îndemînarea şi curajul dumneavoastră. te-ai năpusti îndată asupra adversarului. adăugă: — Uite. ai dat greş de trei ori.

Şi încă ceva foarte important Raoul: dacă eşti rănit în luptă. după înfăţişare. De altminteri. Asta mi-a arătat că trebuie să fie de neam mare. — A mai trecut pe-aici în dimineaţa asta un tînăr ca mine? întrebă Raoul.. dacă te prăbuşeşti de pe cal şi ţi-a mai rămas un dram de putere. răspunse tînărul. adăugă Athos. căpăta numaidecît interes în ochii lui. . iată-ne la Saint-Denis. ăştia. Oricum. pot să se întoarcă şi să te strivească sub copitele cailor. cînd îl vezi pe adversar că trage. unul tare chipeş şi mîndru. ori pune pe cineva să-mi scrie: noi. caută şi te abate din calea urmată de regimentul tău. domnule. zîmbind. ne pricepem la răni. scrie-mi numaidecît. monseniore. — Aşa. într-adevăr. E-al doilea pe ziua de azi. — După ce vezi asta? întrebă contele. Unul dintre ostaşi rosti către celălalt: — Uite încă un tînăr gentilom care se pare că pleacă la oaste. altfel. Athos se întoarse în şa: tot ce-l privea pe Raoul. Nu-s niscaiva braconieri cei pe care i-au prins colo jos?. — Da. nu numai din recunoştinţă. — Am să vă urmez sfatul.. pe cinstea mea. — Ah. unde stăteau de pază două santinele.unui duşman înarmat. tocmai ajungeau la poarta oraşului. în plus. fie şi indirect. murmură Athos. — Mulţumesc. Da. Într-adevăr. adînc mişcat.. smuceşte frîul şi ridică-ţi calul în două picioare: mie asta mi-a salvat viaţa în două sau în trei rînduri. — Ei! spuse Athos. şi vîrsta l-arată. răspunse santinela.. de-ai să cazi rănit.

Îngrijitorul închise uşa de fier ce ducea la criptele regilor şi rămase în capul scării. odihnea un catafalc susţinut de stîlpi de stejar.— Atunci voi avea un tovarăş de drum. ai grijă de cai şi dă-mi spada. urmîndu-şi calea. Undeva. jos. Athos spuse un cuvînt unuia dintre îngrijitorii bisericii. sub un bogat acoperămînt de catifea violetă presărată cu flori de aur. pregătit pentru această împrejurare de tristeţea ce-i stăpînea inima. Olivain. zise Raoul. Raoul. Tînărul îi atinse mîna. Athos luă spada pe care i-o întinse lacheul. încît gentilomul acela să ţi-o ia cu mult înainte. Athos îi dădu lui Raoul apă sfinţită. vai. zise Athos. Raoul. Dar. fiindcă aş vrea să-ţi vorbesc aici şi asta te va face să zăboveşti destul. în timp ce Athos şi Raoul coborau. Tînărul. — Nu cred să-l ajungi. şi chiar sub licărirea lui. coborîse scara cu pasul rar şi solemn. îi spuse Athos. domnule. În unele inimi de părinte trăieşte o fărîmă din acea dragoste plină de grijă pe care un iubit o nutreşte pentru iubita sa. Vorbind astfel. pe ultima treaptă a scării. unde şi începuse slujba de dimineaţă. ca şi de măreţia bisericii abia străbătută. lumina slab un felinar de argint. Tu. — Să descălecăm. şi cei doi gentilomi intrară în biserică. . care se înclină şi porni în direcţia unde se aflau criptele. străbătură străzile pline de lume. — Vino. asta nu mă face să-l uit pe cel de care mă despart. şi ajunseră în faţa unei vechi biserici. domnule. Raoul. — Cum doriţi. aplecă fruntea şi se închină. din pricina sărbătorii din aceea zi. Să mergem după omul acesta.

aşa cum felinarul de colo veghează deasupra sicriului şi luminează. aflîndu-se pe tron: „Ţărînă omenească. care nu avea să-şi întîlnească strămoşii decît atunci cînd urmaşul său avea să sosească alături de el. de teamă să nu-i distrugă opera. Athos ridică mîna şi. pe care nu voia să-l lase să trăiască singur. ori spiritul lui Dumnezeu i se află în preajmă. Această domnie a apus. te aştept!" Domni o clipă de tăcere. Şi totuşi. m-am amestecat făţiş de cîteva ori în . trăgînd după sine şi pe rege. atît de pornită cîteodată să se preamărească singură. pe care el o însufleţea. Şi totuşi. dacă l-a coborît pe rege. arătînd spre sicriu. Raoul.şi acum stătea în picioare. care nu moare. şi părea că sălăşluieşte acolo pentru a spune trufiei omeneşti. spuse: — Aici zace un om slab şi lipsit de măreţie. acest ministru atît de urît de către stăpînul său a coborît în mormînt. şi regalitatea. Omul acesta era adevăratul rege. şi chiar eu însumi. dinaintea rămăşiţelor pămînteşti ale ultimului rege. care totuşi a avut o domnie plină de uriaşe evenimente: asta din pricină că deasupra acestui rege veghea spiritul unui alt om. ţine minte. fără îndoială. căci un rege nu zideşte decît atunci cînd Dumnezeu. strălucirea monarhiei e atît de puternică la noi. care moare. Două lucruri stau închise la Luvru: regele. pe vremea aceea toată lumea a privit moartea cardinalului ca pe o mîntuire. a înălţat regalitatea. Pe urmă. Raoul: celălalt nu era decît o umbră. orbit pînă într-atîta cum sînt îndeobşte contemporanii. Raoul. încît omul acesta n-a avut nici măcar cinstea unui mormînt la picioarele celui pentru a cărui glorie şi-a irosit viaţa. descoperit. căci omul acesta.

însemnăm la fel de puţin înaintea acestui corp întins pe ultima treaptă a scării. căci principiul nevăzut e totul. caută a deosebi întotdeauna pe rege de regalitate. vei putea să slujeşti. regalitatea e spiritul lui Dumnezeu. . rosti Raoul. nobilii de viţă. — Eşti o fire nobilă. înlătură aparenţa materială pentru principiul nevăzut. Oare v-am înţeles bine? Athos zîmbi. Iată spada ta! Raoul puse un genunchi în pămînt. Spre deosebire de noi. care am avut un ministru fără rege. slujeşte. să mor pentru rege. căci întotdeauna atotputernicia are ameţelile ei care o împing la tiranie. îţi întrezăresc viitorul ca printr-o ceaţă. iubeşte şi respectă regalitatea. adică lucrul acela nevăzut. Singur Dumnezeu a vrut să facă acest principiu palpabil. în năprasnica-i mînie. o înăbuşea sau o lăsa să respire la bunul său plac. — Voi iubi cu dăruire pe Dumnezeu. cînd te vei afla în cumpăna îndoielii şi nu vei şti pe cine să slujeşti. a fost fără îndoială ca să-ţi pot spune astăzi: Raoul. Chiar dacă acest rege e un tiran. Aşadar. pe cît de puţin înseamnă acest trup înseşi înaintea tronului lui Dumnezeu. tu vei avea un rege fără ministru. îl voi sluji pe rege şi voi căuta. încît noi. Nădăjduiesc că va fi mai bun decît al nostru. Raoul. care ţinea Franţa în mîinile sale şi care. Dacă nu m-a strivit. pe mine şi pe prietenii mei. adică acea scînteiere celestă care face ţărîna atît de măreaţă şi atît de sfîntă.planurile acestui mare om. Voi respecta regalitatea. ceilalţi. regele nu-i decît un om. să iubeşti şi să-l respecţi pe rege. domnule. dacă e să mor. rosti el. adică spiritul lui Dumnezeu pe pămînt. întrupîndu-l într-un om. după cum le deschidea. pentru regalitate sau pentru Dumnezeu.

spuse Raoul. Dacă braţul ţi-e încă slab ca să poţi stăpîni această spadă. întotdeauna! strigă tînărul. Să ne îmbrăţişăm. Ridică-te. vă jur. vei avea vreme să înveţi că nu trebuie să o tragi din teacă decît atunci cînd e neapărat nevoie. că dacă mi se va întîmpla vreo nenorocire. numele vostru va fi cel din urmă nume pe care-l voi rosti. Am să o port plin de recunoştinţă. Aşa! Acum îl vei însoţi pe viconte pînă vă întîlniţi cu Grimaud. şi gîndeşte-te la mine! — Oh. care simţea că i se sfîşie inima. Raoul. — Bun! făcu Athos. la rîndul meu. domnule. — Da. Vă jur. Strînge puţin catarama. zise el. Auzi. primind spada din mîinile contelui. spada atîrnă prea jos. un gentilom cinstit. Grimaud. — Domnule. . e un om plin de curaj şi de prevedere. dădu un ban de aur îngrijitorului mormintelor. El. cînd apare el. spuse Raoul. viconte. în faţa căreia Olivain aştepta cu caii. Raoul se ridică şi se aruncă cu nestăvilită iubire în braţele contelui. Am purtat-o şi eu. — Cu bine. — Olivain. Şi sărută cu evlavie mînerul spadei. şi m-am arătat vrednic de ea ori de cîte ori îi strîngeam mînerul în mînă şi teaca ei îmi juca la şold. murmură contele. arătînd spre cureaua de care atîrna spada lui Raoul. dar această spadă e cel mai preţios dar pe care mi l-aţi făcut. dornic să-şi ascundă tulburarea. Athos urcă iute scara. întotdeauna. cu atît mai bine. Raoul? Grimaud mă slujeşte de mulţi ani. Cu bine.— Ea a fost purtată de tatăl meu. iar amintirea voastră ultimul meu gînd. se plecă dinaintea altarului şi se îndreptă cu paşi mari spre tinda bisericii. Vă datorez totul. te întorci. domnule. te va însoţi.

ceasurile se scurgeau pentru întemniţat aşa cum se scurgeau şi pentru cei care îi pregăteau fuga: numai că se scurgeau prea încet. se duse de îngenunche în cel mai întunecat ungher şi începu să se roage. Cu bine iubitul meu ocrotitor! Athos făcu un semn cu mîna. intră în biserică. domnul de Beaufort. Spre deosebire de alţi oameni. — Cu bine. lăsînd deoparte planurile pe care şi le făurea pentru viitor. domnul de Beaufort părea să zorească timpul şi chema din tot sufletul clipa acţiunii. domnule! zise Raoul. cu capul descoperit. sus. XXV UNUL DINTRE CELE PATRUZECI DE MIJLOACE DE EVADARE ALE DOMNULUI DE BEAUFORT În acest timp. să vă văd plecînd. era. Rămase nemişcat acolo. al cărui năprasnic curaj devenise faimos şi care cinci ani în şir fusese în lanţurile inactivităţii. în vreme ce Raoul se depărtă. urcă din nou şi fără grabă treptele. trebuie . Raoul! rosti contele. căci nu mai era în stare să vorbească. planuri încă foarte vagi şi foarte nesigure. Cu bine.— Haide. pe cai. Atunci contele aruncă frîul calului în mîinile unui ţăran. Raoul se supuse. urmărindu-i cu privirea pînă dispărură după o cotitură a străzii. copilul meu scump! — Cu bine. În evadarea sa. care iau cu însufleţire o hotărîre primejdioasă şi îşi pierd avîntul pe măsură ce se apropie clipa aducerii ei la îndeplinire.

apoi. chip pe care la început îl urîse şi care între timp ajunsese să întruchipeze toate nădejdile sale. domnul de Beaufort. strigînd din răsputeri: Sînt liber! E adevărat că. de acolo din temniţă. Drept care se bucura şi acum de întreaga . se trezea între aceiaşi patru pereţi. o şi mai proastă afacere pentru Mazarin. în încăperea de la intrare. Mai întîi. avînd mari capete de acuzare împotrivă-i. pe care îl duşmănea din pricina micilor mizerii menite să-l tot sîcîie. un început de răzbunare. şi asta făcea să-i crească inima. trăgînd în piept cu nesaţ aerul cîmpiilor şi al pădurilor. tot învîrtindu-şi degetele mari unul pe lîngă altul şi. fuga lui era o proastă afacere pentru domnul de Chavigny. Grimaud i se părea un Antinous. era chipul posomorît al lui Grimaud. dezmeticindu-se.să recunoaştem. păstrată o deplină cumpănire între simţămintele nutrite de către domnul de Beaufort faţă de guvernatorul închisorii şi de ministru. faţă de slugă şi de stăpîn. Vedem. îl vedea la zece paşi pe La Ramée. dar. care cunoştea ca nimeni interiorul Palatului Regal şi care avea ştiinţă de legătura dintre regină şi cardinal. domnul de Beaufort zîmbea încîntat şi se şi vedea scăpat. Grimaud se dovedea mereu acelaşi. într-atît de mare e nestatornicia firii omeneşti. furtuna ce avea să se stîrnească în clipa cînd zvonul va da buzna din cabinetului ministrului în odaia Annei de Austria: domnul de Beaufort a scăpat! Cugetînd la toate acestea în sinea sa. În plus. îşi închipuia. Singurul lucru ce-l făcea să uite de această nesuferită privelişte. ostaşii de strajă hlizindu-se ori trăgînd la măsea. pe care îl ura aprig. De prisos să spunem că totul nu era decît jocul închipuirii sale înfrigurate.

domnul de Chavigny plecase el însuşi undeva chiar în dimineaţa aceea.încredere a lui La Ramée. bizuindu-se pe La Ramée. urmaşul lui jupîn Marteau îi făgăduise de astă dată o plăcintă umplută cu carne de fazan şi nu de găină. Pofticiosului de La Ramée îi lăsase gura apă şi se întorsese în odaia ducelui frecîndu-şi mîinile. care ajunsese să se bizuie pe Grimaud mai mult decît pe el însuşi. prin urmare. împodobită cu blazonul domnului de Beaufort. Or. Culmea fericirii era că. trecuse chiar el pe la urmaşul lui jupîn Marteau. Cît despre Grimaud. Şi totul avea şi mai mare preţ pentru el datorită prezenţei acestui prinţ atît de bun. Încă de dimineaţă se îngrijise de toate amănuntele şi. Astfel că. La Ramée păstra în adîncul inimii sale un dram de slăbiciune pentru domnul de Beaufort. dar lîngă meşter aşteptau un fazan şi două potîrnichi împănate ca nişte perniţe cu ace de gămălie. plăcinta nu era încă umplută. aştepta. şi vin de Chambertin în locul vinului de Mâcon. în fond. Acesta se întrecuse pe sine: îi arătă o coşcogeamitea plăcintă. totul făcea pentru La Ramée din faimoasa zi de Rusalii una dintre cele patru mari sărbători de peste an. acest cumsecade La Ramée socotea drept o sărbătoare masa pe care urma să o ia singur cu prinţul. La Ramée. Găsise plăcinta straşnică şi vinul minunat. care născocea nişte lucruri atît de hazlii împotriva domnului de Chavigny şi nişte glume nemaipomenite pe socoteala lui Mazarin. acesta părea mai posomorît ca . La Ramée nu avea decît un singur cusur: era mîncăcios. aşa cum am mai spus. aşa că La Ramée era acum subguvernatorul închisorii. căci am mai spus. cum nu avea încredere în altcineva. ora şase seara la fel de nerăbdător ca şi prinţul.

o asemenea prevedere părea cu totul de prisos. seara. şi cum avea şi vreo cîteva drumuri de făcut. lesne de înţeles pentru domnul de Beaufort. . făcînd mare haz de stîngăcia lui La Ramée. un semn al lui Grimaud îl preveni să ia aminte la tot ce se petrecea în jur. dorea ca întemniţatul să nu fie scăpat din ochi.oricînd. trebuie să recunoaştem. De dimineaţă. Jocul se desfăşura în curtea cea mică a închisorii. Şi-l bătu măr pe La Ramée. Erau trei uşi de deschis pînă să ieşi în curte şi fiecare avea altă cheie. Era limpede că acolo vor agăţa scara de frînghie. Era un loc destul de pustiu. De astă dată. unde nu se puneau străji decît atunci cînd prinţul venea acolo să joace. dar pînă şi atunci. însă numai pentru mai tîrziu. erau. de neînţeles pentru La Ramée. Patru dintre străjile domnului de Beaufort veniseră cu el şi acum adunau mingile: jocul odată sfîrşit. domnul de Beaufort jucase o partidă de mingi cu La Ramée. domnul de Beaufort. Ostaşii cerură încuviinţarea lui La Ramée. Toate acestea. ţinînd seama de înălţimea zidurilor. Grimaud. domnul de Beaufort juca straşnic. Partida începu. dărui ostaşilor doi ludovici. mergînd înainte. de-ai fi zis că aşează mingile cu mîna. Pînă atunci La Ramée avea treburi importante. Domnul de Beaufort s-ar fi îngrijit el însuşi de toate. care le-o dădu. să bea în sănătatea lui împreună cu ceilalţi patru tovarăşi ai lor. Ajungînd acolo. îi arătă drumul pe care aveau să-l urmeze în aceea seară. Grimaud se duse maşinal de se aşeză în deschizătura unui meterez. cu picioarele spînzurate în afara zidului.

mai mult ca sigur. coaptă tocmai atît cît trebuia. după ce aceştia plecară. bucatele erau gata servite. Pe un bufet aştepta plăcinta uriaşa împodobită cu blazonul ducelui. carte pe care i-o . să vadă ce carte avea o asemenea înrîurire asupra prinţului. Singur Grimaud era nepăsător. La Ramée să se aşeze la masă şi domnul de Beaufort să evadeze. În unele clipe. prin urmare. încît să-l împiedice să se aşeze la masă atunci cînd bucatele erau servite. Erau Comentariile lui Cezar. mai aveau de aşteptat încă trei sferturi de ceas. Pentru a mai cîştiga un sfert de ceas. prinţul spuse că are de citit ceva care îl interesa şi ceru răgaz să termine capitolul început. Toată lumea aştepta nerăbdătoare: străjile să se ducă la băutură. Restul bucatelor nu era nici ele mai prejos. S-ar fi zis că Athos îl pregătise anume în vederea acestei mari împrejurări. dacă acest chip ca tăiat în marmură se află într-adevăr în slujba sa şi dacă se va însufleţi la momentul potrivit. Prinţul se uită la Grimaud.numai că. n-ar fi izbutit să rînduiască lucrurile în folosul său aşa ca vrednicul La Ramée. iar Grimaud se uită la pendulă: acele arătau abia şase şi un sfert şi evadarea era stabilita pentru ora şapte. Într-un tîrziu bătu de şase. cătînd spre prinţ cu un aer ce voia să spună: – Cînd va dori monseniorul. La Ramée se apropie şi i se uită peste umăr. privindu-l. La Ramée dădu liber ostaşilor de strajă. puse cheile în buzunar şi arătă spre masă. prinţul de Beaufort se întreba dacă nu cumva visează. sfătuindu-i să bea în sănătatea prinţului. încuie uşile. cu toate că se aşezau la masă abia la şapte. pe cît se putea judeca după coaja rumenită ca aurul.

monseniore. monseniore? făcu La Ramée. că cel ce face onorurile acestui praznic e nepotul lui Henric cel Mare. Nu există mutră mai grăitoare decît aceea a unui adevărat mîncăcios. Prinţul îl privi cu un surîs. mărturisesc că atunci cînd mi-e foame nu cunosc privelişte mai plăcută decît aceea a unui praznic de soi. Domnul de Beaufort pricepu unde bate şi se aşeză la masă. Află că dacă mi sar spune că există în clipa asta în Franţa un om mai fericit ca tine. mă rog. zise La Ramée. — La naiba. La Ramée! strigă el. — Şi de ce. Ofiţerul nu aşteptă să fie poftit a doua oară. În aşteptare. n-aş crede! — Şi-aţi avea dreptate. La Ramée îşi făgădui să nu mai încalce regulamentul închisorii. rostind cu un aer grav: — Hotărît. Eu. urmă el. destupă sticlele cu vin. pe legea mea! încuviinţă La Ramée. veţi înţelege. — Credeţi. atunci cînd se aşează la o masă cu bucate de soi: drept care. Cezar era cel mai mare om al antichităţii. La şase şi jumătate prinţul se ridică. monseniore. Şi dacă adăugaţi. — Pentru că n-a lăsat Comentarii. răspunse La Ramée cu zîmbetul-i larg. jupîn La Ramée? întrebă ducele.adusese el însuşi. împotriva consensului dat de către domnul de Chavigny. apoi se apropie să adulmece plăcinta. ca o cinste . făcîndu-i semn să ia loc în faţa lui. unul. farfuria cu ciorbă primită din mîinile lui Grimaud aduse pe chipul lui La Ramée o desăvârşită încîntare. cu trei zile mai înainte. — Da. mie îmi place mai mult Hanibal. — Ei bine.

care întotdeauna v-a dorit binele. s-a gîndit să va trimită aici. unde puteţi face o plimbare. întradevăr. Spun ceea ce gîndesc. zise prinţul. continuă La Ramée. (Prinţul voia să spună: afecţiunea. care stătea în spatele lui La Ramée. Domnul de Chavigny nu-i un om plăcut. — Dragul meu La Ramée. zise La Ramée. monseniore. după cîte am auzit cel puţin. nu-i nici urmă de compliment în cuvintele mele. — Nu. aici nu mai dumneata singur poţi face un compliment. de acord. ce-aţi face în afara acestor ziduri? Vreo nebunie care v-ar pune rău cu curtea şi-n urma căreia aţi ajunge la Bastilia. Prinţul se înclină la rîndu-i şi un zîmbet abia zărit se ivi pe chipul lui Grimaud. — Atunci. unde aveţi masă bună şi aer curat. în loc sa fiţi la Vincennes. — La ce v-aţi putea aştepta de la fratele unui capucin. — Adevărat! încuviinţă prinţul. îmi eşti ataşat? întrebă prinţul. — Adică. ascultînd ce spui. înveselit de întorsătura pe care o lua convorbirea şi uitîndu-se din cînd în cînd la pendula ale cărei ace se mişcau cu o încetineală ucigătoare. crescut la şcoala cardinalului Richelieu! Ah. credeţi-mă. credeţi-mă. îşi întregi vorba La Ramée.îndoieşte plăcerea bucatelor. juca o partidă de mingi. aş fi neconsolat dacă alteţa-voastră ar pleca de la Vincennes. se .) — Dar. e o mare fericire că regina. monseniore zise La Ramée din tot sufletul. Dar domnul de Tremblay e şi mai rău. La Ramée. — Zău. — Ciudat chip de a-ţi dovedi aflicţiunea. glăsui prinţul. sorbind cu desfătare un pahar cu vin de Madera. monseniore.

. care luă cuţitul de argint pentru a-i desface capacul. zise La Ramée. pe acela. nu? — Oh. La Ramée. luînd cuţitul. monseniore? — Eh. de vreme ce sîntem la mărturisiri. — Ei bine.. dezvăluiţi-mi şi mie unul dintre aceste patruzeci de mijloace născocite de alteţa-voastră. desigur. Prinţul aruncă o privire asupra pendulei. Grimaud puse plăcinta pe masă în faţa prinţului. Grimaud. zise prinţul. spuse La Ramée. monseniore. care-i acel faimos mijloc de evadare? — Să ţi-l spun pe cel pe care mă bizuiam mai mult şi pe care mă hotărîsem să-l folosesc întîi? — Da. se împotrivi prinţul. Mai erau zece minute şi bătea de şapte. care se temea să nu strice cumva o asemenea frumuseţe de plăcintă. întrebă ofiţerul. — Ei bine! făcu prinţul. se învoi domnul de Beaufort. dar La Ramée. Şi trebuie să-ţi mărturisesc că deşi e poate o nebunie. — Ascult.pare că-s un ingrat că m-am gîndit o clipa să ies deaici. ridicînd paharul şi închizînd un ochi ca să se uite la soarele ce-şi răsfrîngea razele în vinul rubiniu. — Ba da. — Monseniore. — Mulţumesc. dă-mi plăcinta. ar fi culmea ingratitudinii! întări La Ramée. rupînd o fărîmă de coajă cu . întinse domnului de Beaufort cuţitul său a cărui lamă era de oţel. — Bucuros. făcu prinţul. monseniore. răsturnîndu-se pe speteaza scaunului. — Şi tot printr-unul dintre cele patruzeci de mijloace de evadare ale dumneavoastră. Numai că alteţa-voastră nu s-a gîndit niciodată serios la asta. rosti La Ramée. din cînd în cînd tot mă mai bate gîndul acesta.

oricît de puţin îndemînatic ar fi şi oricît de puţin s-ar pricepe să cîştige încrederea paznicului meu. servitorul unui gentilom de ispravă. Făcînd o partidă de mingi. în loc să-mi arunce înapoi aceeaşi minge. urmă prinţul. — După ce voi avea pe acest om lîngă mine. ciulind urechile şi ascultînd cu cea mai mare atenţie povestirea ducelui. monseniore. voi încerca săi recomand. se rugă La Ramée. — Bun! zise La Ramée. — Nu-i aşa? reluă prinţul. descriind un cerc pe deasupra plăcintei. — Tăcere. printr-un prieten al meu.o mînă. acesta se va bizui pe el şi atunci aş primi veşti dinafară. Mingea conţine o scrisoare. cu care să mă înţeleg spre a-mi pregăti fuga. Mai departe. pe care el să nul cunoască. bunăoară. eu trimit o minge în şanţ. un om credincios mie. domnule La Ramée. veşti din afară? — Ei. monseniore. În primul rînd nădăjduiam să am drept paznic un băiat cumsecade ca dumneata. Cum adică. — Haide-haide! mormăi La Ramée. — Oh. un om e acolo şi o ia. aşa cum îi strig de pe . — Îmi spuneam. continuă prinţul. — O partidă de mingi? întrebă La Ramée. De pildă. el însuşi duşman al lui Mazarin. La Ramée se înclină. Planul nu-i rău. Să nu vorbim de politică. — Întocmai. da! tărăgănă La Ramée. — Şi mă felicit pentru asta. cum trebuie să fie orice gentilom. nimic mai lesne. că. dacă am lîngă mine un băiat cumsecade ca La Ramée. spuse domnul de Beaufort. în care ţinea cuţitul. iar cu cealaltă. Îl aveţi. Uite.

scărpinîndu-se după ureche. Noirmond. — Asta nu-i de ajuns. continuă La Ramée. la cutare ceas de partea cealaltă a şanţului.. de acum înainte am să-i am sub ochi pe cei care aruncă mingile. — Ei bine. — În altceva? În altceva? Şi în ce anume? — Într-o plăcintă. Prinţul zîmbi. — Într-o plăcintă? îngăimă La Ramée. — Ei bine? bîigui La Ramée tremurînd de-a binelea. spun prietenilor mei: „Aşteptaţi-mă în cutare zi. bunăoară. decît un mijloc de corespondenţă. toată povestea asta nu-i.. Bine faceţi că-mi spuneţi treaba asta. monseniore. cu oarecare nelinişte. i-o întoarse La Ramée. cu doi cai gata de drum". — Nu. — Drace! mormăi La Ramée. De pildă. Doamne! exclamă prinţul cu nepăsare. — Oricum. că bucătarul meu. — Iartă-mă. ar fi cumpărat prăvălia lui jupîn Marteau. Doar caii ăştia n-au aripi. ci sa am eu un mijloc să cobor. încercînd să rîdă. — Mie mi se pare destul de mult. reluă prinţul. şi-apoi? întrebă La Ramée. Această minge conţine şi ea o scrisoare. — Care? — O scară de frînghie. de pildă. într-o minge. Presupune un lucru. — Eh. ca o scrisoare. la urma urmei. ca să urce sus pe ziduri şi să vină aici să vă caute. ca să urce sus pe ziduri. — Numai că. fără ca nimeni să bănuiască ceva. el îmi aruncă alta. . o scară de frînghie n-o poţi trimite. Nu-i vorba să aibă caii aripi. Presupune. o poţi trimite în altceva. Astfel se cheamă că am stat de vorbă.culmea zidurilor. — Da.

vede plăcintele noului negustor. rostind aceste cuvinte din urmă. Pentru a se simţi mai în largul său. eşti mort!" Precum am spus. prinţul trecuse de la vorbe la fapte. Un pumnal în pieptul lui La Ramée şi-i spun: „Prietene. care-i un mîncăcios. desprind crusta plăcintei. La Ramée dă liber străjilor.— Ei bine. continuă prinţul trecînd de la vorbe la fapte. Clipa fugii mele a fost hotărîtă pentru ora şapte. La Ramée urmărea cu privirea fiecare lucru în parte. a cărui frunte se brobonise toată de sudoare. cu condiţia ca La Ramée să mănînce plăcinta împreună cu mine. într-un chip care nu îngăduia acestuia să-i mai pună la îndoială hotărîrea. repetă La Ramée. păstrînd doar pe Grimaud. dacă nu te împotriveşti fugii mele! .. În acest timp. sînt dezolat. uitîndu-se la domnul de Beaufort cu un aer uluit. dar dacă faci vreo mişcare. Grimaud. scara de frînghie şi para-căluşul. care ar fi stîrnit rîsul acestuia într-o altă împrejurare. mereu la fel de tăcut. slujitorul cu care mă sfătuiesc. gata oricînd să mă urmeze. cuprins de o groază crescîndă. Doar n-o să aveţi inima să mă ucideţi! — Nu. ori scoţi vreun strigăt. la şapte fără cîteva minute.. Ei bine. Se afla în picioare lîngă La Ramée. o scară de frînghie şi un căluş. Eu mă învoiesc. Găsesc în ea două pumnale. — Oh. le găseşte mult mai arătoase decît ale celui dinainte şi vine să mă îmbie să gust şi eu din ele. La Ramée. ca să ne servească la masă. scotea la iveală din plăcintă cel de al doilea pumnal. — La şapte fără cîteva minute?. — La şapte fără cîteva minute. monseniore! gemu el.. şi îi apăsă vîrful unui pumnal în piept. Grimaud e omul trimis mie de un prieten..

la spate. . — Mîinile! spuse Grimaud. — Şapte! rosti Grimaud. Prinţul încruntă din sprîncene şi ofiţerul simţi vîrful pumnalului. Vezi. — Şi pentru ce asta? — Ca să nu se creadă că v-am fost complice. am întîrziat. la spate! — Cu ce să le leg? întrebă domnul de Beaufort. — Şi dacă mă apăr. dacă strig. pe cinstea mea de gentilom. o ultimă rugăminte. dacă cer ajutor? — Te ucid. care. după ce străpunse haina şi cămaşa. monseniore. La Ramée făcu o mişcare ca pentru a fi cu conştiinţa împăcată. ajunge! Nu mai fac o mişcare. — Am să-ţi înapoiez banii pe care i-ai plătit ca să dobîndeşti slujba asta. sînt pierdut. — Monseniore. — Să ne grăbim. — Şapte! spuse domnul de Beaufort. dar dacă vă las să fugiţi. stătea gata să-i străpungă pieptul. — Fie. — Legaţi-mă cobză. monseniore. nu va putea să vă schimbe hotărîrea? — Astă-seară vreau să fiu liber. — Nu aşa în faţă. — Care? Vorbeşte mai repede. care pînă atunci nici nu deschisese gura. zise prinţul.— Bine. În clipa aceea răsună bătaia pendulei. monseniore. îngăimă el. monseniore. — Cu centura dumneavoastră. — Şi sînteţi hotărît să părăsiţi închisoarea? — La naiba! Desigur! — Şi orice v-aş spune. îl povăţui La Ramée.

nu uitaţi că am nevastă şi patru copii. cînd se văzu afară răsuci cheia de două ori în broască. Prinţul îşi smulse un şnur de la pantaloni şi-i îndeplini dorinţa. cît mai adînc. apoi apucară amîndoi pe coridorul ce ducea în curtea cea mică. deschise uşa odăii unde se aflau. În cele din urmă. La Ramée zăcea cu căluşul în gură întins la pămînt. — Fii liniştit! Pune-i căluşul. Nu se vedea nici o santinelă şi nimeni pe la ferestre. — Acum. Cele trei uşi din cale fura deschise şi încuiate rînd pe rînd. cu o repeziciune care făcea cinste îndemînării lui Grimaud. — Picioarele! spuse Grimaud. cînd ofiţerul dădu semn printr-o mişcare că vrea să spună ceva. în semn că s-a dat o luptă. Prinţul se duse într-un suflet spre metereze şi zări . — Acum. Grimaud tocmai se pregătea să-i facă pe voie. care legă mîinile ofiţerului în aşa fel. răsturnară cîteva scaune. La Ramée întinse picioarele. iar Grimaud rupse un ştergar fîşii. Era cu desăvîrşire pustiu. Legaţi-mi bine mînerul spadei. — Vorbeşte. Vîrîţil cît mai adînc. dacă se abate vreo nenorocire asupra mea din pricina dumneavoastră. au să mă învinuiască toţi că n-am strigat. scînci bietul La Ramée. legîndu-i ţeapăn picioarele. Altfel. monseniore. trecură de locul unde jucau de obicei mingea. încît şi el rămase mulţumit. — Acum spada. monseniore. vreau căluşul. Grimaud scotoci prin buzunarele ofiţerului şi-i luă toate cheile. zise prinţul.Prinţul îşi desfăcu centura şi i-o întinse lui Grimaud. rosti La Ramée. Grimaud! Cît ai clipi. se tîngui La Ramée.

Dar pe tine te spînzură. Schimbă un semn cu ei şi se încredinţă că pentru el se aflau acolo. Pentru el totul era mai greu. şi totuşi trebuie că se rănise rău. — Eu întîi. răspunse domnul de Beaufort. trebuia să coboare în mîini şi asta de la cincizeci de picioare înălţime. Dar aşa cum am spus. începu primejdioasa coborîre. cu un baston ce trebuia petrecut printre picioare şi al cărui fir se depăna singur de greutatea celui ce venea călare pe baston. Unul dintre oamenii care aşteptau se lăsă iute să lunece în şanţ. monseniore? întrebă Grimaud. încuviinţă Grimaud. Şi aşezîndu-se îndată călare pe baston. monseniore! glăsui omul aflat în şanţ. Nu-s decît vreo cincisprezece picioare pînă la pămînt şi iarba e destul de moale. prinţul era . — Haide! spuse prinţul. — Asta aşa e.de cealaltă parte a şanţului trei călăreţi purtînd de frîu încă doi cai. dar Grimaud nu scoase nici cel mai mic geamăt. Prinţului îi scăpă un strigăt. fiindcă nu se mai putea sprijini în baston. Grimaud lega coarda pe care aveau să coboare. cînd coarda se rupse pe neaşteptate şi Grimaud se rostogoli ca un pietroi în şanţ. petrecu o frînghie pe după braţele lui Grimaud. fiindcă rămase întins la pămînt. nu mă aşteaptă decît închisoarea. şi ceilalţi doi. Prinţul nu mai stătu pe gînduri. începură să-l tragă spre ei. ducele îl urmări din ochi cu o groază nestăpînită: Grimaud mai avea de coborît cam un sfert din înălţimea zidului. În acest timp. rămaşi sus. — Coborîţi. Pe mine. dacă mă prind. Nu era o scară de frînghie. — Fără îndoială. ci un ghem de mătase.

vă voi mulţumi mai tîrziu. în buza căruia îl găsi pe Rochefort. la poarta Saint-Denis.. În mai puţin de cinci minute ajunsese la capătul corzii de mătase: pînă la pămînt. Grimaud.. la drum.. către ceasurile patru după-amiaza. nu erau mai mult de cincisprezece picioare. porni înainte în goana mare.. puternic şi nu-şi pierdea niciodată cumpătul. — Domnilor. Acum nu avem o clipă de pierdut. era legat de spinarea unui cal. rosti prinţul. De la Blois la Paris erau patru zile de drum pentru un călăreţ obişnuit. să mă urmeze! Şi aruncîndu-se în şa. Aşadar. Odinioară nu i-ar fi trebuit decît două zile. Dădu drumul corzii din mînă şi căzu în picioare fără să-şi facă vreun rău. întocmai cum spusese gentilomul acela. şi d'Artagnan găsi cu cale să-l mustre . Pe ceilalţi doi gentilomi nu-i cunoştea. XXVI D'ARTAGNAN SOSEŞTE LA TIMP D'Artagnan primi la Blois banii pe care Mazarin. ajunsese aici cu douăzeci şi patru de ceasuri mai devreme. Se căţără numaidecît pe povîrnişul şanţului. Planchet pierduse deprinderea să gonească pe cal zi şi noapte. se hotărîse să-i dea pentru viitoarele sale servicii. în dorinţa de a-l revedea lîngă el. la drum! Cine mă iubeşte. Liber!.îndemînatic. fără cunoştinţă.. D'Artagnan sosi a treia zi. trăgînd aerul lacom în piept şi strigînd luminat de o bucurie cu neputinţă de înfăţişat în cuvinte: — Liber!. Liber!. Am văzut că Athos.. care plecase cu trei ore în urma lui.

îl zări pe Porthos la o fereastră a hanului „La Căpriţa". Se vede cît de colo că te apropii de Paris. fără de tihnă. Zău. gîndind că are să treacă pe străzi unde era binecunoscut. De altminteri. amintindu-şi de Porthos. Slavă Domnului că te văd.pentru moliciunea lui. Planchet îşi trase pălăria pe ochi. — Prefăcutule! i-o reteză d'Artagnan. domnul Athos! Cine ar spune că-i vajnicul căutător de aventuri pe care l-am cunoscut noi odinioară? Acum trăieşte la moşia lui la ţară. — Ei. abia dăduseră ei colţul străzii. îmbrăcat într-o minunată tunică albastră. cînd ne-am regăsit. Uite. pe care bogăţia şi măreţia păreau că-l plictisesc de moarte. Planchet? Şi socoteşti cumva că acum. ai să lîncezeşti mai departe în dugheana ta? — Hei! urmă Planchet. bunăoară. Cugetă de asemenea în sinea lui în ce chip să-l facă să dea uitării moşia de la Bracieux şi bucatele homerice de la Pierrefonds. Dînd colţul străzii Montmartre. Chiar tu eşti! . în vreme ce d'Artagnan îşi răsuci mustaţa. căsca să-şi rupă fălcile. nu-i nimic mai de rîvnit pe lumea asta decît o viaţă liniştită. d'Artagnan! strigă el. Şi tocmai cînd ajunseră aici cu sporovăiala lor. ca Porthos îi şi recunoscu. Numai dumneavoastră sînteţi făcut pentru o viaţă ca asta. încît trecătorii se uitau cu un fel de admiraţie respectuoasă la acest gentilom atît de chipeş şi de bogat. — Ei. unde ştii că te aşteaptă un laţ şi o spînzurătoare. brodată toată cu argint. patruzeci de leghe în trei zile nu-i puţin pentru un negustor de dulciuri! — Oare ai devenit într-adevăr negustor. ca un adevărat gentilom. domnule. cei doi călători sosiră la barieră. care trebuia să-l aştepte în strada Tiquetonne.

auzind cuvintele lui Porthos. — Ah. ca şi în jurul călăreţilor. cu atît mai bine! . care în acest timp se apropiase şi ea. d'Artagnan nici nu clipi şi. bun găsit. Dar sprînceana încruntată a lui d'Artagnan. pe cinstea mea! — Ah. risipiră ca prin farmec îmbulzeala ce sporea văzînd cu ochii. înţeleg. care vorbeau. apoi îmi căutam culcuş în altă parte. scumpe prietene. Şi dacă nu era hangiţa. nădăjduiesc. scumpe prietene.— Ei. adăugă el. Frumoasa Magdalena. o femeie destul de plăcută şi care ştie de glumă. spre marea ei uimire. Porthos şi coborîse în uşa hanului. aerul străzii Tiquetonne nu se poate asemui cu cel din valea Pierrefonds. — Şi eu la fel. leganîndu-se pe picioare cu aeru-i mulţumit de sine. mărturisi Porthos. încredinţată că se va repeta scena petrecută cu elveţianul. Nu prea mă simţeam în apele mele. mai ales că nimeni nu ştia ce caută acolo. dar. Un pîlc de gură-cască se strînse numaidecît în jurul cailor pe care slujitorii de la han îi şi ţineau de căpăstru. înţelese iute de cei din jur. scumpe prietene! răspunse d'Artagnan. — Zău?! se miră d'Artagnan. ca şi două-trei gesturi ameninţătoare ale lui Planchet. în loc să se supere. grozav de rău mai stau caii mei aici. Dar fii liniştit. mă îngrijesc eu să respiri un aer mai curat. cu capul răsturnat pe spate. spuse rîzînd spre Porthos: — Da. se dădu un pas înapoi şi se îngălbeni la faţă ca o moartă. vorbi el. — Şi pe cînd asta? — Cît de curînd. Sînt tare mîhnit pentru aceste nobile animale. la han.

ca să prinzi crapii ăia frumoşi. zise d'Artagnan atunci de ce n-o face el pe bucătarul. fiindcă mergem la cardinal: — Ei. şi zău. văzu proiectîndu-se pe perete pîntecul uriaş al lui Mousqueton. Şi. prietene. aici nu-s heleşteiele prinţului. — Domnule Mouston. fii liniştit! nu ai de-a face cu celălalt cardinal. — Oh. nu-i mare scofală de ea. continuă: — Dragul meu du Vallon. spuse d'Artagnan. te-aş plînge din toată inima. care aducea tot atît de bine a compătimire şi a bătaie de joc. — Mă prezinţi cardinalului? — Asta te sperie? — Nu. domnule. dar mă emoţionează. crede-mă. a cărui gură îndurerată slobozea văicăreli nedesluşite. am cercetat-o amănunţit. uimit. nu prea eşti în apele tale în hanul ăsta păcătos. d'Artagnan. Cît despre pivniţă. nu mai există aşa ceva. care tocmai descălecase. — Bine. care pornea din colţul unei uşi. aşi! Zău?! se holbă Porthos. bietul meu domn Mouston.La strigătul plin de bucurie al lui Porthos se auzi un geamăt înăbuşit. nu-i ca acolo. îl dădu Porthos în vileag. — Totuna e. luîndu-l deoparte pe Porthos. D'Artagnan. ca la Chantilly? — Vai. — Întocmai. te văd bine îmbrăcat şi se nimereşte de minune. prietene. dacă n-aş avea altceva mai grabnic de făcut în clipa asta. . — Bucatele de aici i se par ca vai de lume. nu-i aşa? vorbi d'Artagnan pe un ton zeflemitor. înţelegi. nici pădurile alteţei-sale ca să înhaţi cele mai straşnice potîrnichi. ăsta n-o să te strivească cu măreţia lui. — Şi tu la fel. curtea! — Eh.

nimic altceva. mergem într-o vizită de ceremonie. — Şi zici că mergem la Palatul Regal? — Numaidecît. — Dar eşti plin de praf şi de sudoare. Va să zică nu-i vorba decît de o vizită. e tare arătos. uitîndu-se binevoitor cum se depărta vechiul său slujitor. pe Phebus ori pe Superbul. — O. pune şaua pe Vulcan şi Bayard.— Regina! — Era să spun: nu mai există regină. nu se are bine cu Eminenţa-Sa. Mouston scoase un suspin: nu prea înţelegea aceste vizite de ceremonie la care te duci înarmat pînă-n dinţi. pe ale mele le găseşti gata încărcate la şaua mea. cizmele ţi-s . — Tu nu-ţi schimbi hainele? întrebă Porthos. Mouston. — Pofteşte: poţi să-i iei pe tuspatru. pentru orice împrejurare. Numai că. d'Artagnan: Mouston va fi de ajuns. Cît despre Planchet. — Oh! răsuflă uşurat Mousqueton. — Ei. domnule? — Nu. D'Artagnan zîmbi. aş împrumuta unul din caii tăi. Doamne. — Într-adevăr. — De ce? — Hm. n-o să dăm ochii cu ea. — Mouston. Ca să nu zăbovesc. rămîn aşa. zise Porthos. Tu ai dreptate. zise Porthos. are el motivele lui să nu calce pe la curte. n-o să prindă rău. n-am nevoie decît de unul. Regina? N-ai grijă. — Luăm şi valeţii cu noi? — Da. pune pistoalele în coburi. ia un cal falnic. — Eu să-l iau pe Rustaud. ia-l pe Mousqueton. — Nu.

Mouston. — Spada cea mare. — Vai. cum povestea lui Don Quijote îşi cîştigase pe atunci mare faimă. dar ascultă-mă. vorbi d'Artagnan. că măsurile de prevedere sînt întotdeauna binevenite. strigă el lui Planchet. prietene. — Pentru unii ca noi. unii ziceau că e Sancho. dintre care unul gătit ca scos din cutie. — Eu am spada mea anume pentru curte. adu-mi spada cea lungă. În clipa aceea. înarmîndu-se pînă în dinţi. D'Artagnan sări în şa. arătînd o spadă scurtă de paradă. spuse Porthos. — Ei. zău. ori ai uitat că nu stă în obiceiul nostru să ne petrecem nopţile pe la baluri sau cîntînd serenade. Uitasem. Străzile erau pline de lume. — De ce? — Nu ştiu.pline de noroi. zise valetul. ca în ziua de Rusalii. Plecăm cumva la luptă? Atunci spuneţi-mi. — Păi asta-i adevărată pregătire de război. Mousqueton atrăgea şi el privirile forfotei de gurăcască şi. Mouston! ceru Porthos. — Ia-ţi spada cea mare. care. de-ai fi zis că vine drept de pe cîmpul de luptă. domnule. ca şi cum s-ar fi odihnit opt zile în şir. iar celălalt atît de colbuit. Mouston se întoarse cu cei trei cai gata de drum. după . Porniră într-un trap destul de iute şi ajunseră la Palatul Cardinalului pe la orele şapte şi un sfert. şi mulţimea se uita cu mirare la cei doi călăreţi. aşa e! recunoscu Mouston. cu mînerul aurit. Ori nu prea ai ţinere de minte. o să iau măsurile de prevedere cuvenite. — Neorînduiala ţinutei mele va dovedi graba cu care m-am înfăţişat la ordinele cardinalului. tu ştii.

D'Artagnan se întoarse spre Porthos. care. Porthos îl salută pe cardinal. . Iată-mă la ordinele Eminenţei-Voastre. Mazarin se afla la masa de lucru. unul dintre vechii mei prieteni. viteazul meu prieten! Nu te pierde cu firea. şi nu-l saluta prea adînc pe italianul ăsta. — Bine. aplecîndu-se spre el. care îi cerea să se înapoieze fără întîrziere. bine. Uşierul reapăru. şi asta mă mulţumeşte. spuse el. n-avem de-a face decît cu un uliu oarecare. Uşierul se înclină şi intră îndată la Eminenţa-Sa. Te-ai grăbit. după cum i se păru. Fii binevenit! — Vă mulţumesc. deşi privirea i se aprinsese de bucurie la vestirea uşierului. Păşind în anticameră. Ţine-te drept. la fortăreaţa Saint-Gervaise. dumneata eşti. ca şi domnul du Vallon. Într-adevăr. — Intraţi. Zîmbi şi. — Ah. care îşi ascundea obîrşia nobilă sub numele de Porthos. — Un cavaler falnic. Crede-mă. domnilor. Eminenţa-Sa vă aşteaptă. fiindcă o să-şi facă o proastă părere despre tine. ca atunci. d'Artagnan se văzu între cunoscuţi: muşchetarii din compania lui tocmai făceau de gardă. era stăpînit de un tremur uşor. îi şopti la ureche: — Curaj. mormăi Porthos.ce şi-a pierdut stăpînul. ochii vulturului s-au închis. monseniore. Îi văzu cu coada ochiului pe d'Artagnan şi pe Porthos trecînd pragul încăperii şi. preocupat să taie cît mai multe nume cu putinţă de pe o listă de pensii şi lefuri. zise Mazarin. a găsit doi în loc. domnule locotenent! zise el. Trimise după uşier şi-i arătă scrisoarea cardinalului. acum nu părea cîtuşi de puţin tulburat.

continuă Mazarin. — Da. monseniore. în carne şi oase. — Şi ceilalţi doi prieteni? întrebă Mazarin. apoi la stînga. — Cea mai de frunte spadă a regatului. ar fi bucuros să se întoarcă în oştire? se interesă Mazarin. Erau cele dintîi cuvinte pe care le spunea. salvarea ministerului său şi a regatului. dar n-o spun. rosti Porthos. — Numai din devotament. . Porthos deschise gura. — Dar dumneata. fiindcă domnul de Bracieux e bogat. Porthos înclină uşor din cap spre d'Artagnan. monseniore. umerii largi şi ochii străpungători ai lui Porthos. Lui Mazarin îi plăceau soldaţii chipeşi. Începu să admire mîinile pline de neastîmpăr. ne vom întîlni ceva mai tîrziu. Dar asta îi aminti că vechiul grup al muşchetarilor era alcătuit din patru oameni. — Ceilalţi prieteni ai noştri n-au putut să ne întovărăşească deocamdată. îndreptîndu-şi umerii plin de demnitate. la fel cum aveau să-i placă mai tîrziu lui Frederic al Prusiei.Porthos întoarse capul la dreapta. Mazarin tuşi uşor. I se părea că are în faţa lui. şi asta numai din devotament. crezînd că e clipa să spună şi el ceva. Va să zică numai şi numai din devotament? — Monseniorul oare nu se încrede prea mult în acest cuvînt? întrebă d'Artagnan. — Cincizeci de mii livre venit pe an. aflîndu-se mai liber decît dînşii. Mulţi ştiu asta. căci nu mai pot să o spună. domnule? vorbi Mazarin. — Şi domnul. D'Artagnan îi făcu însă semn cu ochiul. cu surîsul lui fin. — Bogat?! zise Mazarin. căruia acest cuvînt avea privilegiul să-i insufle întotdeauna un mare respect. rosti d'Artagnan.

monseniore. Natura te poate face mai mult ori mai puţin devotat. moşia Bracieux în Soissonnais şi moşia Pierrefonds în Valois. Numai atît? Lucrurile s-ar putea aranja. se vor împlini douăzeci de ani de cînd cardinalul Richelieu m-a făcut locotenent. ce-ar dori să dobîndească la capătul devotamentului său? — Ei bine. cred în devotament ca întrun nume de botez. rosti d'Artagnan. — Numai atît?! se miră Mazarin. apucîndul de braţ. — Da. — Voi fi baron! exclamă Porthos. domnule d'Artagnan ce ai dori? — Monseniore. domnule du Vallon. interveni d'Artagnan. D'Artagnan se înclină. or. domnilor. — Ei bine. dar la capătul unui devotament se cuvine întotdeauna să existe o răsplată. o să vedem. la anul. — Şi dumneata. prietenul meu stăpîneşte trei minunate moşii : moşia Vallon la Corbeil. O să vedem. — Eu. spune-mi unde ai vrea să slujeşti: în oraş? Undeva la ţară? . bunăoară. de pildă. făcînd un pas înainte. Acum. desigur. nimic din toate acestea nu e cu neputinţă. monseniore.sprijinindu-şi coatele de birou şi bărbia în palme. în septembrie. cu ochii scînteind de bucurie cînd auzi că poate să răsplătească devotamentul lui Porthos fără să-şi desfacă băierile pungii. prietenul meu ar dori ca una dintre aceste trei moşii să dobîndească rangul baroniei pentru stăpînul ei. — Ţi-am spus doar. — Prietenul dumitale. şi ai dori să obţii de la cardinalul Mazarin gradul de căpitan. Monseniorul ţi-o repetă la rîndul său. care trebuie în chip firesc să fie urmat de numele unei moşii. zise d'Artagnan.

Sînt de Poins. — Ei domnule.Porthos deschise gura să răspundă. domnul Beaufort a evadat de la Vincennes. domnul du Vallon e la fel ca mine: îi place să ducă la bun sfîrşit misiuni cu totul ieşite din comun. Ce e? — Monseniore. glăsui ofiţerul căruia i se adresă această mustrare. D'Artagnan şi Porthos. O atare lăudăroşenie tipic gasconă nu-i displăcu lui Mazarin. Într-adevăr. — Spune. unde este domnul cardinal? Mazarin se temu că va fi asasinat şi se trase înapoi. dintr-o mişcare. strigînd: — Domnul cardinal. D'Artagnan şi Porthos se retraseră într-un colţ al cabinetului. v-am chemat spre a vă încredinţa o slujbă sedentară. Aş dori să vă vorbesc neîntîrziat şi între patru ochi. ce e de dai buzna aşa? — Monseniore. zise d'Artagnan. încît Mazarin. spuse Mazarin. împingîndu-şi jilţul. Mazarin scoase un strigăt şi deveni la rîndu-i mai . vă mărturisesc. adică din acelea socotite nebuneşti şi cu neputinţă de înfăptuit. Am oarecari nelinişti. făcu semn lui d'Artagnan şi lui Porthos să-l lase să se apropie. zise trimisul. încredinţat că i se aduce o ştire de mare însemnătate. în post la închisoarea Vincennes. în anticameră se auzi mare zarvă şi aproape în aceeaşi clipă uşa se deschise şi un om plin de praf năvăli în cabinet. ofiţer de gardă. care deveni visător. Ei. — Monseniore. — Totuşi. spune repede! îl zori Mazarin. dar ce-i asta? zise Mazarin. domnule. domnilor. Ofiţerul era atît de palid şi atît de buimăcit. se aşezară între noul venit şi cardinal.

— Dar La Ramée? — A fost găsit legat cobză în camera întemniţatului. — Şi cine să pornească în urmărirea lui? strigă Mazarin. de pe terasă. — Mi se pare că Eminenţa-Voastră pierde un timp preţios. l-aş înşfăca de coarne şi l-aş aduce aici. — Eu. la naiba! — Şi l-ai aresta? — De ce nu? — L-ai aresta pe domnul de Beaufort. — Evadat! îngînă el. — Şi n-ai tras asupra lui? — Ieşise din bătaia glonţului. — Cum asta? — Dacă Eminenţa-Voastră ar porunci să se pornească în urmărirea fugarului. — Ce e? îngînă Mazarin. — Monseniore. Mazarin nu-şi putu stăpîni un geamăt. făcînd un pas înainte. s-ar putea să mai fie prins. Domnul Beaufort a evadat? — Monseniore. l-am văzut fugind de sus. — Dar domnul de Chavigny ce făcea? — Lipsea de la Vincennes. cu un căluş în gură şi cu un pumnal lîngă el. — Dar ajutorul lui? — Era complicele ducelui şi a fugit împreună cu el. .palid decît aducătorul acestei veşti: căzu pe spătarul jilţului. aproape fără cunoştinţă. înarmat şi gata de luptă? — Dacă monseniorul mi-ar porunci să-l arestez pe diavol. vorbi d'Artagnan. Franţa e mare şi cea mai apropiată frontieră se află la şaizeci de leghe de aici.

. monseniore. — Iată-mă! rosti Porthos. Dar domnul de Beaufort nu se va da prins fără o luptă înverşunată. nu-ţi făgăduiesc nimic. da. cu strigătul: „Pe cai! Pe cai!" Vreo zece oameni se adunară lîngă ei. monseniore. Baronia dumitale goneşte pe calul domnului de Beaufort: nu-i vorba decît să-l ajungi din urmă. — Daţi poruncă. luaţi pe cine găsiţi aici dintre ostaşii de gardă şi porniţi. — Pe cai. — Adăugaţi. Ordinul regelui! Luaţi hîrtia asta şi porniţi! — Prea bine. continuă Mazarin. scumpe domnule d'Artagnan. uitîndu-se cu mirare la aceşti doi oameni. întări Porthos. monseniore. Porthos! spuse d'Artagnan. zise d'Artagnan. — Atunci. Porthos? — La luptă! strigă Porthos. nu-i aşa. încuviinţă Mazarin. dacă avem cai mai buni decît ai lui. ai cărui ochi se aprinseră. rosti Mazarin. Cît despre dumneata. — Şi credeţi că o să-l prindeţi? — Da. luînd o hîrtie şi aşternînd cîteva rînduri pe ea. luînd cu ei ostaşii ce le ieşeau în cale. cu minunatul său sînge rece. — Ei bine. — Ba şi semnez. dar dacă mi-l aduci aici. că putem lua orice cai vom întîlni în cale.— Eu la fel. — Da. — Domnule du Vallon. Şi se năpustiră în goană pe scara cea mare. apucîndu-şi prietenul de braţ. La luptă! E cam multişor de cînd nu ne-am mai bătut. viu sau mort. — Dumneata la fel?! făcu Mazarin. poţi să-mi ceri orice doreşti.

D'Artagnan.D'Artagnan şi Porthos săriră în şa. cu pintenii înfipţi în coastele fugarului. care parcă se însufleţeau cu fiece clipă. îi urma la distanţa cuvenită. căpitane! răspunse Porthos. Mousqueton. d'Artagnan trînti un trecător la pămînt. În dreptul cimitirului Sfîntul Ioan. Cetăţenii îi priveau uimiţi din pragul caselor. curînd văzură satul. mai năduşit decît calul. Vai! Nu există lucruri neînsemnate pe lume şi vom vedea că întîmplarea asta era cît pe ce să piardă monarhia! XXVII DRUMUL CEL MARE Goniră astfel în lungul mahalalei Saint-Antoine şi al drumului spre Vincennes. — Ei bine. — După mine! strigă d'Artagnan. Caii. dar era ceva mult prea neînsemnat ca să oprească în loc nişte oameni atît de grăbiţi: grupul călăreţilor îşi urmă calea ca şi cum caii ar fi avut aripi. unul pe Vulcan. — La drum! strigă Porthos. începură să scoată foc pe nări. curînd în pădure. domnule baron. Mousqueton se aruncă pe Phébus. gonea la cîţiva paşi . Întoarseră capul. celălalt pe Bayard. curînd se aflară în afara oraşului. ţi-am făgăduit să-ţi dau putinţa să te mişti niţel şi uite că mă ţin de cuvînt! — Întocmai. Şi înfipseră pintenii în pîntecele nobililor fugari care porniră ca o vijelie pe strada Saint-Honoré. în vreme ce cîinii speriaţi îi petreceau cu lătrături. După el veneau cei zece ostaşi.

nu e voie să stea nimeni aici. asta-i floare la ureche. Mousqueton îi urma îndeaproape. gîndindu-se la ce-i aştepta pe . Ostaşii ce-l însoţeau îl ajunseră din urmă rînd pe rînd. Doar avem cai de nădejde. — Domnule ofiţer. răspunse d'Artagnan. au cai foarte iuţi. nu-i aşa. Toţi cei strînşi acolo se arătau tare preocupaţi. spuse sergentul. În cinci minute era sosit la ţintă. în locul unde turnul privea spre Saint-Maur. — Cîţi sînt? — Patru! zise d'Artagnan. Auzi. Ostaşii se ţineau după ei. alunga oamenii din locul unde domnul de Beaufort încălecase. Pricepu numaidecît că pe acolo a fugit întemniţatul şi că numai acolo ar putea să capete lămuriri. Măsurau din ochi înălţimea şi schimbau între ei fel de fel de păreri. — Două ceasuri şi un sfert. domnule ofiţer. Porthos? Porthos suspină. Fugarii sînt urmăriţi? — Da. d'Artagnan zări un pîlc de oameni strînşi de cealaltă parte a şanţului. — Cît timp au înainte? — Două ceasuri şi un sfert. — Consemnul ăsta nu-i pentru mine. — Patru sînt sănătoşi. uitîndu-se la Porthos.înaintea lui Porthos. Din nenorocire. Un grup de ostaşi. D'Artagnan se duse drept la sergent. comandat de un sergent. potrivit cu iuţeala cailor. baroane? Nu-s decît patru! Un zîmbet vesel lumină chipul lui Porthos. pe al cincilea l-au luat rănit. se uitau la funia ce atîrna încă de creasta zidului şi care era ruptă cam la douăzeci de picioare de pămînt. De pe culmea unei coline. Pe culmea zidului era un du-te-vino de santinele speriate. domnule ofiţer.

— Şi pe ce poartă au ieşit? — Pe poarta Saint-Maur. dacă-i ajungi din urmă. ticălosule! se răsti el la sergent. — Ordinul regelui. glăsui d'Artagnan. — Au apucat spre Vendômois. pe aici! strigă el. îndreptînduse spre poarta cu pricina. — Iar tu. zise el. Mi se pare că-ţi baţi joc de mine. ticălosule. — Pe aici. Încotro au apucat? Sergentul văzu că nu era de glumit cu d'Artagnan. aşa cum îl siliră . Citeşte şi răspunde. — Dacă-i aşa. — Ah. paznicul găsise de cuviinţă să ferece poarta cu două zăvoare. Dar acum. ţi-am spus. tună d'Artagnan. vorbiţi cu guvernatorul. — Ordinul regelui. — Dacă mă minţi. îţi zbor creierii. făcu un semn escortei şi porni. cînd domnul Beaufort scăpase. D'Artagnan scoase o hîrtie din buzunar. nu-i voie să suflăm un cuvînt. Trebuiră să-l silească să o deschidă. răspunse el. murmură sergentul. în vreme ce cu cealaltă scoase un pistol din coburi şi-i ridică într-o clipită cocoşul. domnilor.bieţii lui cai. — Şi unde-i guvernatorul? — La ţară. — Prea bine. Mînia se aşternu pe chipul lui d'Artagnan. domnule ofiţer. Aşteaptă! Desfăcu grabnic hîrtia şi o puse cu o mînă sub ochii sergentului. D'Artagnan ridică din umeri. Fruntea i se încruntă şi tîmplele i se împurpurară. dacă nu. mîine o să fii spînzurat. Acum spune-mi încotro au apucat? — Cît despre asta. n-o să te mai întorci să mă spînzuri.

habar nu avea de nimic. ceata călăreţilor se năpusti înainte cu aceeaşi iuţeală. Din păcate. Văd urme proaspete. după vreo două leghe. — Dimpotrivă. calul lui Mousqueton se prăvăli la pămînt. răspunse d'Artagnan. amîndouă marginile drumului erau scormonite de copite. numai să-i ajungem! izbucni d'Artagnan. recunoscu Porthos. — Barem noi doi să ajungem şi e destul. fiindcă ei nu-s decît patru. — Să ne odihnim o clipă. să le omorîm. nu toţi caii ţineau pasul. Phébus s-a dus pe copcă! — Cardinalul o să-ţi plătească o mie de pistoli pentru el. Nici nu m-am gîndit la . să lăsăm bietele animale să-şi tragă sufletul. Într-adevăr. îi dădu de ştire ce se petrece. după un ceas. caii străbătură fără oprire douăsprezece leghe. — Bun! făcu Porthos. D'Artagnan care nu se uita înapoi. Urmele se vedeau desluşit în lumina asfinţitului. spuma lor împroşca tunicile călăreţilor. Cîţiva nu putură să mai reziste la această cursă năprasnică şi. — Adevărat.şi pe sergent să deschidă gura. După două ceasuri. să le omorîm. Ultima piedică înlăturată din cale. zise Porthos. iar unul se prăbuşi la pamînt. şi cu asta mai pierdură zece minute. dar. Porthos cu aerul său liniştit. nu-i decît un sfert de ceas de cînd au trecut pe aici. Şi înfipse pintenii în coastele fugarului. Porniră mai departe. Picioarele începeau să le tremure. — Oh! exclamă Porthos. în vreme ce sudoarea le trecea prin nădragi. trei dintre ei se opriră în loc.

îşi pierduse răsuflarea. Domnule. Acum totul s-a sfîrşit! În clipa aceea se auzi un nechezat. — E undeva înainte. — Domnule. dar deodată văzu sîngele podidind calul pe nări.. în loc săl urnească la drum. — Ah. Porthos. Cad. numai să mai fim în stare. mormăi Porthos. în vreme ce Porthos se descurca aşa cum putea din scări. conveni Porthos. la vreo cinci sute de paşi de . nici calul lui d'Artagnan nu vru să meargă mai departe. Phébus n-a putut să reziste şi. în clipa aceea un al doilea nechezat se lăsă purtat de adierea nopţii. Într-adevăr. zise d'Artagnan. drace! zise Porthos. — Atunci înainte. Ei. — Nu. — O fi vreunul din oamenii noştri care ne ajung din urmă. S-a zis cu Vulcan! — La naiba! exclamă d'Artagnan. Într-adevăr. vorbi Mousqueton. ultima lovitură de pinteni îl făcu să se prăbuşească. dar ce dracu faci? — Afurisită treabă. — Şi-al treilea! îngînă el..asta. galop! — Da. D'Artagnan vru să-l ridice. — Asta-i altceva. Trebuie să ne oprim! Dă-mi calul tău. întinzînd urechea în direcţia arătată. S-aude undeva înainte. Şi ascultă la rîndul său. ori mai degrabă Bayard cade sub mine. — Tăcere! porunci Porthos. — Cee? — Aud un cal. care îşi lăsase calul în drum şi tocmai îşi ajungea stăpînul din urmă. — Tăcere! spuse d'Artagnan. apucîndu-se cu mîinile de păr.

de asta. şi? — Şi pentru a-l sluji pe rege vom lua caii pe care iam auzit nechezînd. Porthos. făcînd semn celor doi tovarăşi ai săi să rămînă mai în urmă. Porthos? — Nu prea. . — Bun! făcu d'Artagnan. D'Artagnan se apropie cu repeziciune. zise d'Artagnan. Omul se întoarse nedumerit. şopti d'Artagnan. pitulîndu-se pe după trunchiurile copacilor şi ajunseră la vreo douăzeci de paşi de casă. fără să spună nimic. la treabă! Tustrei înaintară în noapte.noi. — N-ai auzit. văzură patru cai falnici. — Noi sîntem în serviciul regelui. — Întocmai. Acum pricepi. — Sînt la mine. mulţumită unui felinar agăţat sub un şopron. zise el argatului. zise argatul. Alături. luîndu-şi-le pe ale sale. — Le am în mînă. Se furişară înainte. — Ba da. La cinci sute de paşi de aici ştiu o cabană vînătorească. ia-ţi şi tu pistoalele din coburi. şeile şi capestrele cu frîiele. — Nici o vorbă. ticălosule? se răsti d'Artagnan. Un argat îi ţesăla. — Uite casa. întări Mousqueton. muţi ca nişte umbre. — Atunci. Ia-te după mine. De aici. domnule. — Vreau să cumpăr caii ăştia. de ce taci? — Caii nu-s de vînzare. domnule. La o cotitură a drumului zăriră licărind o lumină în desimea copacilor. ia-ţi pistoalele. fără să fi fost văzuţi. — Aha! se dumiri Porthos. — Porthos. — Ei. şi fă ce fac eu. — Mousqueton.

— Atunci sus. trebuie să fie cai de soi. — Gata. ăştia-s caii domnului de Montbazon. — Şi tu. în şa. — Hei. Mouston? — Da. — Eşti gata. nu-i nici o juma' de ceas. ştiţi asta? — Cu atît mai bine. Caii au gonit şase leghe şi abia adineauri am scos şeile de pe ei. Şi puse mîna pe calul aflat lîngă el. de frică. — Domnule. — Dragă prietene. spuse d'Artagnan. bîigui intendentul. Ascultă. domnule. — Jumătate de ceas de odihnă ajunge! rosti d'Artagnan. retrăgîndu-se pas cu pas şi încercînd să se strecoare în casă. — Păi. ameninţă intendentul. Şi-i arătă pistolul. — Şi eu o să-i chem pe ai mei. dacă scoţi un cuvînt îţi zbor creierii. văzîndu-şi de treabă. plecăm! Tustrei se aruncară pe . domnilor! strigă argatul. Porthos? întreabă d'Artagnan. spuse'd'Artagnan. nici nu se gîndea să asculte. Un soi de intendent se ivi din casă chiar în clipa cînd d'Artagnan şi tovarăşii săi puneau şeile pe cai. Au să alerge de minune. pe care şi-l puse îndată sub braţ. Sînt locotenent în garda de muşchetari a regelui şi am zece ostaşi care vin după mine. Intendentul dădu să se răstească. i-auzi cum galopează încoace? Atunci o să vedem! Nu se auzea nimic. Vă previn ca-mi chem oamenii. Argatul strigă după ajutor. i-o reteză d'Artagnan.— Dacă-i aşa. Tovarăşii săi apărură într-o clipă şi făcură la fel. răspunse d'Artagnan. dar intendentul. îi iau singur.

d'Artagnan? întrebă Porthos. veniţi încoace! răcni intendentul. O lumină ca de fulger zvîcni în lungul drumului şi în aceeaşi clipă călăreţii auziră gloanţele şuierînd şi pierzîndu-se în aer. zise d'Artagnan. domnul de Morttbazon e soţul doamnei de Montbazon. — Şi? Şi doamna de Montbazon e amanta domnului de Beaufort. jumătate în glumă. şi? — Ei. Mousqueton? — Ah. — Hei. — Trag ca nişte lachei! pufni Porthos. într-adevăr. domnule. — Pe naiba! N-ai auzit? — Ce? — Că ăştia-s caii domnului de Montbazon? — Ei. pricep! se dumiri Porthos. — Aha. Ăştia au să tragă după noi. — Foc! ţipă intendentul drept răspuns. şi-acum mă supără şoldul drept. — Eşti sigur că sîntem pe drumul cel bun. eşti o minte pătrunzătoare. . — Întocmai.cai. Veniţi încoace. Şi tustrei o porniră ca vîntul. Pe vremea lui Richelieu se trăgea mai bine. Ea s-a îngrijit de cai de schimb. cu armele! — La drum! spuse d'Artagnan. — Băgaţi de seamă să nu vă omorîţi caii! strigă d'Artagnan cu un hohot de rîs. Iar noi gonim pe urmele prinţului cu caii pe care abia i-a părăsit. — Dragul meu Porthos. Ţi-aduci aminte de drumul de drumul de la Crèvecoeur. — Săriţi! urlă intendentul în vreme ce argatul alergă într-un suflet spre clădirea învecinată.

— Înşeuat. Uite că aşa-s eu. — Aha! Oare i-am prins din urmă? — Bun! Un cal mort! vesti d'Artagnan. zise Porthos. fiindcă-i urmărim. întări Mousqueton. — Uite-i. — Eh! făcu Porthos. ori nu? — Înşeuat. vezi? strigă d'Artagnan. — Uite. — Curaj! I-avem în mînă. pe moarte. — Aşi. — Le-am văzut şi eu. — Hait! Ce văd colo jos? glăsui d'Artagnan. întorcîndu-şi fugarul pe drum. — Atunci e altceva. aplecat pe coama calului. — Mort? — Nu. se cheamă că nu noi i-avem în mînă pe ei. Au să se înfricoşeze şi-au să se risipească. De astă dată le-am văzut şi eu. Ne cred mai puternici. Caii erau albi de spumă şi sîngele le şiroia pe pîntece. după un mic ocol. spuse Porthos. de unde! i-o întoarse d'Artagnan. — Încă un cal! le dădu Porthos de ştire. — Sînt mulţi. . Se pare că şi ai lor au ajuns la capătul puterilor. mormăi Porthos. ci ei pe noi. — Nişte scîntei. iar nişte scîntei. — Asta-i sigur. întări Porthos. chibzui Mousqueton. ei sînt. — Dar dacă sînt mulţi. — Eşti cineva dacă mai poţi să vezi ceva pe o noapte ca asta. Goniră astfel cam vreun ceas. — Da.jumătate în serios. — Cu neputinţă. — Parcă s-aude tropotul unei cete de călăreţi.

Porthos înţelese şi duse mîna stîngă la coburi. crescînd cu fiecare clipă. căpătau înfăţişarea a doi călăreţi. — Cu atît mai rău pentru cei care vin.— Înainte. În cinci minute o să ne distrăm. aşa cum calul mesteca zăbala. zise d'Artagnan. se auzi doar zgomotul spadelor smucite din teacă şi ţăcănitul pistoalelor pe care cele două umbre le încărcau. Caii. şi pe măsură ce creşteau. Deodată. Se avîntară din nou în goană. scoţînd pistolul o dată cu d'Artagnan şi încărcîndu-l în grabă şi el. — Care eşti acolo? strigă vocea pentru a doua oară. în mijlocul căruia începea să se desluşească o masă compactă şi mai neagră decît restul orizontului. furioşi de durere şi de îndemnul pintenilor. înainte! îi îmboldi d'Artagnan cu vocea lui răsunătoare. două puncte negre se desprinseră din întuneric. ieşindu-le înainte. zise Porthos. cele două umbre le aţinură calea şi licărirea . — Care eşti acolo? se răsti o voce tăioasă. Uite-i că vin spre noi. — Oho! exclamă d'Artagnan. — Aida-de! pufni Porthos aproape sufocat de praf şi mestecînd frîul în gură. XXVIII ÎNTÎLNIREA Goniră astfel încă vreo zece minute. — Ia frîul în dinţi. zburau pe drumul întunecat. Cei trei călăreţi avîntaţi în goană nu se opriră şi nici nu răspunseră. Aida-de! Am mai văzut noi altele şi mai şi! La aceste cuvinte. Încă un pas şi sînteţi morţi.

spuse d'Artagnan. d'Artagnan nu mai aşteaptă să i se spună ceva. Se auzi o împuşcătură: era Mousqueton. tras de foarte aproape de către d'Artagnan. care şi reîncepuse urmărirea. Ia ascultă. alţi doi călăreţi se desprinseră din grup şi înaintau cu repeziciune.stelelor făcu să sclipească ţevile aplecate ale pistoalelor. . — Aha! îl vesti Porthos. Două focuri de pistol răspunseră la această ameninţare. să le aţină din nou cafea. De astă dată. — Înapoi! izbucni d'Artagnan. Altfel sînteţi morţi. — Îl vrem pe domnul de Beaufort! izbucniră într-un glas Porthos şi d'Artagnan. Şi porni mai departe. Dar tu? — Eu doar l-am răsturnat de pe cal. La o parte! — Ce vreţi? întrebă o voce. Răsună un alt treilea foc. deşi acesta abătu lovitura. Uite că şi alţii vor să se prindă-n horă. din fugă. — Dă-i înainte! se bucură d'Artagnan. Mousqueton! strigă Porthos. — Ei bine? întreabă Porthos. — I-am sfărîmat ţeasta. dar îndată sfîrşi într-un geamăt: d'Artagnan îl străspunsese cu spada pe nesăbuitul căruia îi ardea de rîs. şi potrivnicul său se prăvăli la pămînt. Într-adevăr. am cîştigat prima partidă. încît. el îşi izbi adversarul atît de năprasnic. — Dă-i gata tu. Merge bine treaba.. alături de prietenul său. care.. îndeplinea porunca stăpînului. se rostogoli de pe cal la vreo zece paşi. — La o parte! strigă el cel dintîi. dar cei doi se năpustiră cu atîta repeziciune înainte. încît într-o clipă erau peste duşmani. Cît despre Porthos. Un hohot de rîs se auzi drept răspuns.

D'Artagnan întoarse capul şi-l văzu pe Porthos lîngă el. aşa că nu-ţi face inimă rea dacă mai dai greş. sărind pe unul dintre ei. — Domnul vrea un cal? întrebă Mousqueton. Întradevăr. — Păzea! strigă d'Artagnan. dragul meu! Nu nimereşti întodeauna ţinta. — Stăpînii lor sînt morţi.În acelaşi timp răsunară două împuşcături ca una singură: erau Porthos şi potrivnicul său care trăgeau unul asupra celuilalt. dacă vreau! se înfurie d'Artagnan. Porthos zise el. — Ce vrei. Muşchetarul începu să blesteme de se cutremura cerul. Într-adevăr. — Cred că n-am atins decît calul. oprindu-se în loc. L-ai doborît. Porthos îşi încărcase din nou pistolul. — Hei. apoi scoase un horcăit şi se întinse la pămînt. asta o să ţină aşa pînă mîine dimineaţă? bombăni Porthos. — De ce nu i-ai venit de hac ca şi primului? . mi se pare. ce are calul meu? — Cade. — Bravo. se ridică. În vremea asta. la naiba. — Pe toţi dracii! Auzi. — Iată-l! spuse Mousqueton. — Păi ce. calul lui d'Artagnan se poticni şi căzu în genunchi. Cel pe care l-aţi doborit la pămînt. răspunse Porthos. vesti Mousqueton. Primise în piept glonţul celui dintîi duşman care se năpustise asupra lui d'Artagnan. Hei. — Cum naiba se face că duci doi cai după tine? se minună d'Artagnan. alţi doi călăreţi se apropiau cu repeziciune. domnule. Mi-am zis că s-ar putea să ne prindă bine şi i-am luat cu mine. Uite alţi doi. rosti Porthos.

Asta-i perechea glonţului primit pe drumul de la Amiens! Porthos se întoarse ca un leu. însă nici nu mai apucă să o mai scoată din teacă. Mousqueton scoase un strigăt de durere. — Oh. — Iată-mă! spuse Porthos. care părea că iese dintr-un nor. la oblîncul noului său cal atîrna o flintă. Şi înfipseră pintenii în coastele cailor. celălalt de potrivnicul . Două focuri de pistol răsunară aproape în aceeaşi clipă. căci călăreţul venea învăluit într-un vîrtej de praf. Călăreţii erau la vreo douăzeci de paşi de ei. d'Artagnan se oprise în loc şi îşi încărcase pistolul. domnule. Bufni o împuşcătură. vedem noi dacă numele regelui nu deschide orice cale! i-o reteză d'Artagnan. Taman în şoldul celălalt. aşteptăm sau atacăm noi? — Atacăm! hotărî d'Artagnan. unul tras de d'Artagnan. se lăsă să alunece la pămînt. — În numele regelui. — Regele n-are nici un amestec aici! ripostă o voce sumbră şi răsunătoare. năpustindu-se asupra călăreţului rămas pe jos şi care tocmai dădea să tragă spada. gemînd. faceţi loc să trecem! strigă d'Artagnan. Mousqueton. De îndată ce zări călăreţii apropiindu-se. ţineam caii de frîu. că Porthos fi pocni cumplit în cap cu mînerul spadei. Afară de asta. Ce facem. fiindcă rana nu-i mai îngăduia să se ţină în şa. domnule! se văicări el. — Atacăm! îi întări Porthos hotărîrea. — O să vedem! zise aceeaşi voce. încît el se prăbuşi ca un bou sub măciuca măcelarului.— N-aveam mîinile libere. — Bine.

nu mai avu răgazul să duca mîna la coburi şi amintindu-şi de un sfat pe care i-l dăduse cîndva Athos. — Aida-de! făcu batjocoritor aceeaşi voce răsunătoare. trage spada! Şi călăreţul sări îndată din şa. Porthos. d'Artagnan ajunse lîngă potrivnicul său. stătea îngenuncheat în spatele calului său. — Bun! N-aveţi grijă. încotro? zise aceeaşi voce. Din două sărituri. se aruncă într-o parte. Silit de două ori să schimbe garda şi să lupte cu garda în afară. În acest timp. — La dracu! se răsti d'Artagnan. care se prăbuşi ţeapăn sub el.lui Porthos. Astami convine de minune. D'Artagnan îşi atacă potrivnicul cu înverşunare din prima clipă. o să ajungeţi. cu pumnul ferit înăuntru. D'Artagnan simţi cum se prăbuşeşte sub el şi. Lupta începu. se trase un pas . Trage spada. d'Artagnan angajă spada în garda-i favorită. — Vă întreb pentru ultima oară. Cu îndemînarea-i obişnuită. a cărui spadă zăngăni încrucişîndu-se cu a sa. îşi ridică iute calul în două picioare. care se zbătea în spasmele morţii. domnule. cu sprinteneala-i nemaipomenită. Glonţul lui d'Artagnan zbură pălăria duşmanului său. cu un pistol în fiecare mînă. numai că de data asta întîlni o spadă şi un braţ care îl cam puseră pe gînduri. D'Artagnan văzu îndreptîndu-se spre el ţeava unei muschete. Glonţul nimeri calul drept în pîntece. aşa cum avea obiceiul. Ăsta-i măcel de cai şi nu o luptă bărbătească. glonţul tras de potrivnicul lui Porthos străpunse gîtul calului. fie! zise d'Artagnan. — Vrei sa lupţi cu spada. cu un geamăt adînc.

atacînd cu iuţeala fulgerului şi cu o forţă pe care o credea de neînvins. nu trage! — Ah! Tu eşti Aramis? făcu Porthos. Am două pistoale încărcate. Porthos trase: o fulgerare lumină cîmpul de luptă. d'Artagnan cugetă că era timpul să se folosească de lovitura-i favorită.înapoi. mînui spada cu o rara iscusinţă. Şi aruncă pistolul din mînă. . — Un temei în plus ca să tragi cel dintîi! răspunse acesta. Două-trei lovituri schimbate dintr-o parte şi din cealaltă rămaseră fără nici un rezultat. după o clipă. Auzindu-l. Spadele scoteau scîntei. — Ia seama! strigă Porthos în clipa aceea adversarului său. La această lumină ceilalţi doi luptători dădură fiecare cîte un strigăt. — Athos! zise d'Artagnan. d'Artagnan o coborî pe a sa. strigă Athos. Lovitura fu parată. — Fiul meu! glăsui Athos. potrivnicul său nu se clinti din loc. luptînd iarăşi cu garda preferată. — D'Artagnan! zise Athos. întinzînd înainte capul descoperit. — Aramis. Aşa îi zicea el odinioară în clipele de duioşie. se sili să desluşească prin întuneric chipul lui d'Artangan. Aramis puse pistolul în coburi şi vîrî spada în teacă. potrivnicul său sări înapoi şi. În cele din urmă. d'Artagnan se avîntă înainte. întinzîndu-i mîna lui d'Artagnan. Temîndu-se de un vicleşug. d'Artagnan stătea gata să se apere. — Pe toţi dracii exclamă el cu accentu-i gascon. Athos ridică spada.

— Haide. de la egal la egal. ce voi spune cardinalului? — Îi vei spune. — Spadele noastre?! se dezmetici d'Artagnan. Dar nu eraţi decît doi. aşa cum singur aţi spus. un mare număr de călăreţi îi înconjura. . zise domnul de Beaufort. să lupte corp la corp. sînt dezonorat! — Ucide-mă. răspunse o voce care domina întreg cîmpul de luptă. Dar. împotriva contelui de La Fère şi a cavalerului d'Herblay. monseniore. — Priviţi în jur. — Întocmai. adeveri Athos. spuse Athos. vai mie! Vai mie! se tîngui d'Artagnan. doi care fac cît douăzeci. dacă aveţi cumva vreo îndoială. dacă prin moartea mea îţi salvezi onoarea. Nu există decît un om pe lume care putea să mă oprească. că a trimis împotrivămi singurii doi bărbaţi capabili să înfrunte patru. descoperindu-şi pieptul. — Prinţul! rostiră într-un glas Athos şi Aramis. — Oh. şi să nu se dea bătuţi decît în faţa a cinzeci de oameni. domnule. continuă domnul de Beaufort.— Athos. D'Artagnan şi Porthos se uitară în jurul lor: întradevăr. — Cincizeci de cavaleri! murmură d'Artagnan şi Porthos. domnilor. domnilor. rosti d'Artagnan. la rîndul lor se traseră un pas înapoi. şi soarta mi-a scos în cale tocmai pe omul acesta! Oh. am crezut că sînteţi douăzeci şi am venit încoace cu toţi cei ce mă însoţeau. frîngîndu-şi mîinile. spadele dumneavoastră! rosti prinţul. grăbindu-se să facă loc domnului de Beaufort. — Auzind zgomotul luptei. sătul să tot fug şi dornic să trag şi eu spada. Aşadar tu îl aperi? Şi eu care am jurat să-l aduc mort sau viu! Ah. în timp ce d'Artagnan şi Porthos.

domnilor! porunci el oamenilor săi. zise Athos. iar d'Artagnan şi Porthos se pomeniră în mijlocul unui cerc imens. atunci treceţi de partea noastră. în timp ce Athos se apropie de d'Artagnan. Îmi pare rău să văd că sîntem unii împotriva celorlalţi. Domnule d'Artagnan şi domnule du Vallon. — Acum. — Prieteni. după cum pe noi ne-a îndemnat să ne alăturăm domnului de Beaufort. Tuspatru se văzură laolaltă. Oare vă pare rău şi acum că nu ne-aţi vărsat sîngele? — Nu. — Tăcere. Dacă s-au alăturat taberei lui Mazarin. conte.ridicînd capul. răspunse prinţul. spuse d'Artagnan. Ah. d' Herblay. vorbi Athos. noi care am fost întotdeauna atît de uniţi. Doamne. Porunca fu îndeplinită pe dată. interveni Athos. Îţi sînt prea îndatorat ca să-ţi refuz prima rugăminte. d'Herblay! interveni Athos. monseniore. Nu se fac asemenea propuneri unor astfel de oameni. îmi pare rău că ne aflam în tabere potrivnice. — O clipă. — Cum doreşti. Depărtaţi-vă. înseamnă că aşa i-a îndemnat conştinţa. sînteţi liberi. totul s-a sfirşit! suspină Porthos. care se apleacă din scări spre el şi căruia îi şopti ceva. . Cîţiva dintre oamenii domnului de Beaufort făcură o mişcare spre ei. Vreau să vă spun două cuvinte. — Ei bine. Aramis sări din şa şi se apropie de Porthos. zise Aramis. Şi se apropie de prinţ. nimic n-o să ne mai izbutească! — Oh. descălecă şi vino încoace. Spadele noastre?! Niciodată! — Niciodată! i se alătură şi Porthos.

— Ei. domnilor. iată-ne duşmani! oftă Porthos. şi poate că vom găsi o cale de înţelegere. — E dureros. şi locul întîlnirii? — Piaţa Regală vă convine? întrebă d'Artagnan. sînteţi de părerea mea? întrebă Athos. — În totul. şi inima mea sîngerează. precum şi purtarea pe care trebuie să o avem unii faţă de alţii. iată marele. Da.— Deocamdată. O ultimă întîlnire între noi e imperios necesară. eu o cer. — Vă reîntoarceţi pînă atunci? — Da. ca şi cum mi-aţi fi străpuns-o cu spada. — Atunci. — Prin urmare. Aramis dădu a încuviinţare din cap. sîntem despărţiţi. . Athos se uită lung la amîndoi şi le luă mînile întrale sale. — Cît despre mine. Un loc la îndemîna tuturor. dar încă nu ne-am declarat război. să hotărîm un loc de întîlnire. — Bine! rostiră ceilalţi trei. Athos şi Aramis schimbară o privire între ei. continuă Athos. rosti d'Artagnan cu mîndrie. rosti el. fie! zise Athos. — Şi cînd anume? — Mîine seară. dacă nu aveţi nimic împotrivă. spuse Aramis. La dracu. — Eu o primesc. — La Paris? — Da. iată tristul adevăr. — Piaţa Regală. Porthos înclină din cap în semn de încuviinţare. Şi la această ultimă întîlnire a noastră să limpezim pe deplin poziţia unora şi a celorlalţi. cine-ar fi crezut una ca asta?! D'Artagnan suspină adînc fără să scoată o vorbă.

. că noi doi am încrucişat spadele unul împotriva celuilalt. urmat de întreaga escortă. mare nenorocire s-a abătut asupra noastră. îndurerat. — De aici. care pieri în noapte dimpreună cu tropotitul cailor. în vreme ce eu nu mă gîndesc decît la un singur lucru. D'Artagnan şi Porthos rămaseră singuri în mijlocul drumului. monseniore. va ieşi pacea sau războiul. onoarea noastră de soldaţi e pierdută. rosti Athos cu gravitate. — Vă pot fi de folos cu ceva. anume. da. prieteni. şi atunci vă veţi putea lua revanşa. domnilor? întrebă domnul de Beaufort. se auzi o voce. curînd ne vom revedea. un om ţinea doi cai de frîu. zise Athos. D'Artagnan recunoscu vocea lui Rochefort. mă doare că te gîndeşti la asta. dar onoarea noastră. domnul de Beaufort le făcu cu mîna în chip de salut. Ceva mai încolo de ei. Aramis! — Haidem şi noi. domnilor. Zicînd acestea. Să ne întoarcem acoperiţi de ruşine în faţa cardinalului! — Şi mai ales să-i spuneţi. Haidem. — Vai! murmură d'Artagnan. Da. sper. lîngă Paris. va fi salvată. Îţi jur. din cap. — Fiţi liniştiţi în această privinţă. clătină el. În ce ne priveşte pe noi. Porthos! oftă d'Artagnan. — D'Artagnan. dădu pinteni calului şi o porni în goană. că nu sînt prea bătrîn pentru a fi un om de acţiune.— La ce oră? — La zece seara vă convine? — De minune. — Să daţi mărturie că am făcut tot ce ne-a stat în puteri. ori poate chiar la Paris. tu ai dreptate. Cu bine.

cînd deodată auziră nişte gemete venind parcă din şanţul de pe marginea drumului. Tu eşti. scînci un glas. Tu te gîndeşti la toate. domnule. — Cine ni i-a dat? întrebă şi Porthos. domnule nu cred: dar am o rană care mă supără. chiar eu sînt. — Poţi să încaleci? — Oh. spuse Grimaud. în Flandra. Merseră un timp în tăcere spre Paris. — Domnul conte de La Fère. — Nu. — Ce-i asta? întrebă d'Artagnan. Şi se aruncă pe cal. — Ai cui sînt caii? întrebă d'Artagnan. pe care îl îndrăgea mult. Grimaud? — Grimaud! exclamă Porthos. — Eşti rănit rău.Crezuseră că era Mousqueton şi se apropiară. D'Artagnan se şi afla în şa. — Athos. şi un fel de umbră se ridică pe marginea drumului. Porthos alergă spre Mousqueton. Grimaud. Mă duc să-l întîlnesc pe vicontele de Bragelonne. tu unde te duci? întrebă d'Artagnan. Acesta le făcu un semn că nu se înşală. Mi-era teamă că voi fi nevoit să fac drumul pe jos. . — Ei. care se află sub arme. — Ce văd? strigă d'Artagnan. dragul meu Mouston? — Mouston! repetă Grimaud. poţi să mergi? — Am să încerc pînă la prima casă. — Da. — Straşnic! se bucură Porthos. se poate să spuneţi una ca asta? — De mers. Athos! murmură d'Artagnan. Eşti un adevărat gentilom. Îţi părăseşti stăpînul? — Da. domnule. — E Mousqueton! zise Porthos. holbînd ochii.

Mazarin petrecu o noapte cumplită cînd primi scrisoarea prin care prinţul îi dădea de ştire că se află în libertate şi că va porni împotriva lui un război nimicitor. se afla mărturia celor săvîrşite de Porthos şi d'Artagnan. muşchetarul cel puţin l-a zdrobit cu calul pe Broussel. Noi trebuie totuşi să ajungem la Paris. deşi nu te prea dumireai dacă lacrimile acestea mărturisesc bucuria revederii sau durerea rănii din şold. e că. Hotărît. — Am eu grijă de Mousqueton. care îl primi cu lacrimi în ochi. Cardinalul citi scrisoarea de două-trei ori. mă slujeşte chiar şi atunci cînd e neîndemînatic. unde. — Îţi mulţumesc. Dupa vreo trei ceasuri. care ducea cardinalului o scrisoare. aşa cum promisese. Grimaud sări la pămînt şi-l sprijini pe vechiul său prieten. şi care nu era altul decît consilierul Broussel. apoi o îndoi şi o puse în buzunar.— Ce-i de făcut? mormăi d'Artagnan. colbuit din cap pînă în picioare: era un om de-al prinţului de Beaufort. fură ajunşi din urmă de un soi de curier. zise Grimaud. urmărindu-l. XXIX . gasconul se dovedeşte un om preţios. la Paris. Cît despre d'Artagnan şi Porthos. de vreme ce domnul de Beaufort i-a scăpat lui d'Artagnan. Cardinalul se gîndea la omul pe care d'Artagnan îl trîntise la pămînt în dreptul cimitirului Sfîntul Ioan. — Ceea ce mă consolează. bunul meu Grimaud. ei îşi continuară în tăcere drumul spre Paris. zise el.

un pahar! Băiatul care răspundea la acest nume frumos aduse un pahar şi d'Artagnan se aşeză alături de prietenul său. ei erau cincizeci şi noi eram doi. monseniore". — Pe toţi dracii! — „Monseniore. nu era chip s-o scalzi. stînd în curtea hanului „La Căpriţa" şi adresîndu-se lui d'Artagnan. Fă la fel ca mine. pe legea mea! Zău. scîrboasă javră mai e omul ăsta! Dar ce mănînci acolo. Porthos. dragul meu!" „Nu sînt gascon decît atunci cînd izbutesc. Te-a primit rău." „Mda." „Da. zice. înţelegi.PATRU VECHI PRIETENI SE PREGĂTESC SĂ SE ÎNTÎLNEASCĂ — Ei! făcu Porthos. — Ia zi. . cum a fost? — La naiba." „Adică. după cîte am auzit. bravul meu d'Artagnan? — Da." „Da. dar asta. — Ai dreptate. şi din cealaltă. şi ca să le dau în vileag numele însemna pierzania lor. întunericul nopţii. Dar eu te credeam gascon. n-a împiedicat un schimb de focuri. monseniore. Am intrat şi el s-a uitat chiorîş la mine." Pricepi. s-au irosit vreo cîteva încărcaturi de pulbere şi din-tr-o parte. ştiu asta. povesteşte-mi totul amănunţit." „Şi spadele au văzut lumina zilei? a adăugat el. i-am răspuns. Porthos? — Uită-te şi tu: moi un pesmet într-un pahar cu vin spaniol. Eu am ridicat din umeri şi i-am spus: „Ei bine. Gimblou. nu noi am fost cei mai tari. care se întorcea cu o mutra lungă şi plouată de la Palatul Cardinal. „Aha! a continuat cardinalul. nu puteam să-i povestesc amănuntele fără să pomenesc de prietenii noştri. zic. monseniore".

Destul de frumos din partea lui. mort sau viu. — Ei. e niţel cam mult şi dacă se pricepea la cai. cărpănosul. „Întocmai. Oho. — O mie de pistoli! exclamă Porthos. — Pe legea mea.Răspunsul i-a plăcut. — Bună treabă. ceea ce ce dovedea preţuirea de care se bucura d'Artagnan la han. cînd m-a chemat din nou. o să mă înveţe să dau cai din cei mai buni gărzilor mele. Totul e felul cum ţi se vorbeşte. Sticla fu adusă în mare grabă. A avut o tresărire grozavă şi s-a uitat ţintă la mine. — Tocmai dădeam să plec. „Aţi pierdut trei cai?" m-a întrebat. atunci a înţeles. era cît pe ce să o facă. i-am răspuns. Doamne. — Cum se cuvine?! Faţă de nişte oameni care nu . zice. E de necrezut cît vin înghit biscuiţii ăştia! se întrerupse d'Artagnan. Găsesc că s-a purtat cum se cuvine. atunci ţi-ai fi ţinut cuvîntul şi mi l-ai fi adus aici. „Asta. nu. monseniore". căci a început să rîdă. nici o lăscaie mai mult! — Şi ai banii la tine? — Uite-i. dragul meu. ar fi trebuit să se tocmească. — O mie de pistoli? — O mie de pistoli în cap. ticălosul. zău! zise Porthos. — „O mie de pistoli". zise Porthos. Mam uitat şi eu la el. Adevăraţi bureţi! Gimblou. mai adu o sticlă. dracu nu mi se pare chiar atît de negru. fiindcă dacă n-ar fi rămas în urmă şi dacă ar fi făcut fiecare cît dumneata şi prietenul dumitale. a scotocit într-un scrin şi a scos la iveală bilete ale băncii din Lyon. „Cît valorau?" — Tii. mormăi Porthos." — Hm.

dacă n-a dat ortul. cred socoteala încheiată. conveni d'Artagnan.. făcu Porthos. dacă bietul Mousqueton ar fi aici. omuleţul ala negricios pe care l-ai călcat în dreptul cimitirului Sfintul Ioan? — Întocmai.numai că şi-au pus pielea în joc. Mai rămîn trei sute cicizeci de pistoli. Cam cît? — Vulcan şi Bayard m-au costat fiecare aproape două sute de pistoli şi. spuse d'Artagnan. — Eh. — Da... care anume? întrebă Porthos. destul de mulţumit. la naiba! La cît le socoteşti? — Să zicem o sută de pistoli toate trei. — La naiba! Se pare că i-am strivit un consilier din Parlament. ţopîrlanul! — Pai de. — Fie. ţi-ar spune preţul pînă la ultimul bănuţ. Porthos înclină capul în semn de încuvinţare. — Să dăm hangiţei cincizeci de pistoli pentu găzduire. — Aşa e. să nu mai vorbim. Spune tu. Cît făceau caii tăi. — Se cheamă că mai rămîn patru sute cincizeci de pistoli.. — Ar fi trebuit să mă răsplătescă pentru povestea asta cu consilierul. care mi-am abătut calul într-o parte. Din nenorocire. Află că-l stînjenea. — Cum. şi să împarţim restul de trei . o sută de pistoli.. rosti Porthos. ca să nu dea peste el! Rămîne pentru altă dată. dar i-au adus şi un mare serviciu? — Un mare serviciu. adăugînd încă o sută cincizeci pentru Phébus. nu l-am strivit de tot şi se pare că se va înzdrăveni şi-o să-l stînjenească şi de acum înainte. — Ia te uită! Şi eu. dragul meu. domnul de Richelieu ar fi spus: „Cinci sute de scuzi pentru consilier!" În sfîrşit. însă mai sînt harnaşamentele. — N-are a face. Porthos? — Oh. prietene.. zise d'Artagnan.

care se temea să nu-şi descurajeze prietenul. D'Artagnan tresări. cu un gest de nerăbdare. — Eh! mormăi Porthos. e limpede ca lumina zilei. Dar dacă întîlnirea . adeveri d'Artagnan. — Bun! se bucură Porthos. nici unul. — Ai răbdare. — Proastă afacere! mormăi d'Artagnan.. da! zise Porthos. de ieri încoace tocmai de-asta sînt atît de posac. n-ai uitat. Dar ia spune. În clipa aceea. N-ai încotro. — Ce-a spus? se repezi Porthos. orologiul bisericii din vecinătate bătu de nouă ori.. vreau să-mi aduc aminte chiar cuvintele lui. nici celălalt nu se poate spune c-a ieşit învingător. — Uite ce.sute. — Ce? — De mine n-a pomenit deloc? — A. Nu merg la întîlnire. — Totuşi. — Şi pentru ce? întrebă Porthos. Ba da. dă-i de ştire că poate să doarmă liniştit". Eu mai aveam un pistol încărcat în mînă şi voi doi stăteaţi faţă-n faţă. stărui Porthos. spuse Porthos. — Să-i împarţim. avem întîlnire în Piaţa Regală. — Ah. Porthos. Nu-mi mai aduce aminte. isprăveşte! izbucni d'Artagnan. — Pentru că-mi face rău să-i revăd pe aceşti doi oameni din pricina cărora am dat greş în acţiunea noastră. cu spadele trase.. mărturisindu-i că Mazarin nici n-a amintit despre el. — Întocmai. întorcînduşi teancul de bani. Tot se mai gîndeşte să mă facă baron. ba da! exclamă d'Artagnan.. a spus.. A spus aşa: „Cît despre prietenul dumitale. A bătut de nouă şi la zece.

să fim prevăzători. D'Artagnan nu-l credea în stare pe Athos de vreun vicleşug. Abia ieri am descoperit adevărul. dragul meu. Au să ne socotească nişte fricoşi. hotărî mîndrul senior de Bracieux. ne înarmăm şi-l luăm şi pe Planchet cu flinta lui. — La rîndul său. murmură d'Artagnan. — Nu cred! De vreme ce ne-a avut în mînă şi ne-a lăsat să-i scăpăm! De altfel. În ochii lui sîntem o piedică pe drumul ce trebuie să-l ducă la o episcopie şi nu l-ar supăra. din partea lui Aramis e altceva. — Planchet e partizan de-al Frondei îl încunoştinţă d'Artagnan. — Da. Athos şi Aramis au jucat un joc care mă nelinişteşte. dacă bietul Mousqueton ar fi aici! Iată un . prietene! După ce-ai înfruntat cincizeci de duşmani pe drumul cel mare. — O. d'Artagnan?! îl mustră Porthos. Era adevărat. dar căuta un pretext să nu se ducă la întîlnire. Nici nu poţi să-ţi închipui. cît s-a schimbat. Nu m-ar mira. nici pe cei care te slujesc.asta ascunde ceva? — O. Ştiu asta. Numai că ei au trecut în tabăra prinţilor fără să ne prevină. să ne înlăture. — Trebuie să mergem. La ce ne-ar folosi să mergem la întîlnire şi să aflăm azi altceva? — Oare te temi cu adevărat? spuse Porthos. da. mă tem. — La toţi dracii cu războaiele civile! zise Porthos. Nu te mai poţi bizui nici pe prieteni. cum poţi să crezi una ca asta. şi asta de cînd e abate. vom înfrunta şi doi prieteni în Piaţa Regală. A. zise Porthos. domnul de Beaufort ar putea să pună mîna pe noi. poate. Ei. — De Aramis. da.

părintele poporului? — Zău? făcu d'Artagnan.. Vîntul Frondei azi în zori Se stîrni ca din senin. Eh. că au vrut să-l omoare pe preabunul consilier Broussel. Dacă n-am merge. cînd o să vrea. rosti d'Artagnan. Hei. ca să lase locul şoaptei intereselor şi răbufnirilor ambiţiei. — Da. numai că a fost răzbunat cum se cuvine. — Ştiţi.. ei ar spune că ne-a fost frică. De ieri. dar să ne înarmăm. Doamna de Chevreuse şi doamna de Vendôme şi-au mărturisit dorinţa să-l viziteze. Planchet începu să fredoneze: Vîntul Frondei azi în zori Se stîrni ca din senin Şi mi-l umple de fiori Pe cumătrul Mazarin. căci poporul l-a purtat acasă pe braţe.om care nu mă va părăsi niciodată.. sfaturilor egoiste. Planchet se ivi numaidecît. asta-i din pricină că azi nu mai avem douăzeci de ani. Porthos. Da. . — Porunceşte să se pună şaua pe cai şi ia-ţi flinta! — Domnule. spuneţi-mi mai întîi împotriva cui pornim! — Împotriva nimănui.. domnule. — Ei bine.. Planchet! strigă d'Artagnan. şi cînd are să vrea acum. casa lui e plină de lume. — Da. din pricină că pornirile cinstite ale tinereţii au dispărut. să mergem la întîlnire. atîta vreme cît vei fi bogat. nu războaiele civile ne dezbină. ai dreptate. E o simplă măsură de prevedere pentru cazul că vom fi atacaţi. dragul meu. domnul de Longueville şi prinţul de Conti au trecut să-l vadă.. Vicarul.

Şi băiat de alergătură într-o cîrciurmă de pe strada Calandre? — Întocmai. dintr-o sursă sigură. — Aşa că înţelegeţi. după cum ne amintim.— Nu mă mai miră că Mazarin ar fi fost tare bucuros să-l fi omorît de-a binelea pe consilier. — Hei! spuse d'Artagnan. . Dacă mi-aţi cere să-mi iau flinta pentru vreo treabă asemănătoare aceleia pusă la cale împotriva domnului Broussel. Dar cine ţi-a spus toate amănuntele astea? — O. — Nu-i cumva copil de cor la Notre-Dame? întrebă d Artagnan. la o răzmeriţă. — E feciorul slujnicei domnului Broussel. care erai cît pe ce să-i omori stăpînul? — Păi cine o să-i spună asta? — Ai dreptate. domnule. chiar aşa.. la o adică. — Nu. prin mahalaua Saint-Antoine. — Aha. Se odihniseră pe drum şi se grăbeau ca să nu lipsească de la întîlnire. Tocmai în clipa aceea. n-ar sta de pomană. Mi-a dat odată nişte lămuriri preţioase şi-ar putea să facă la fel şi altă dată — Ţie. domnule. — Ce tot întrebi atîta de mucosul ăsta? bombăni Porthos. urmă Planchet. Un băiat de nădejde care. credeţi-mă.. Grimaud. Îi urma doar Bazin. Friquet mi le-a spus. — Da. Am mai auzit numele ăsta. şopti d'Artagnan către Porthos. Bazin îl are sub ocrotirea lui. Athos şi Aramis intrau în Paris. fii pe pace. — Friquet? făcu d'Artagnan. ştiu! exclamă d'Artagnan..

îţi dai seama. dar între duşmani ar fi un vicleşug. trebuie să ne abatem pe la vreun han. Athos îşi încrucişă braţele şi-şi lăsă capul în piept. ar fi o infamie. iar Bazin să le lase şi el pe-ale lui.. — Acum. să ne lăsăm pistoalele şi spadele. n-au pururi douăzeci de ani. şi mai cu seamă pazeşte-te tu. dragă conte. dragul meu Athos. ci să mă străduiesc să o împărtăşeşti tu pe a mea. — Oh! Nici pomeneală de aşa ceva. Să ne păzim. să ne schimbăm hainele. dragul meu d'Herblay! — Cine îţi spune că d'Artagnan n-a aruncat vina înfrîngerii lui asupra noastră şi că nu l-a prevenit pe cardinal? Cine îţi spune că Mazarin n-o să se folosească de această întîlnire ca să pună mîna pe noi? — Haide. — Au devenit cei mai primejdioşi duşmani ai noştri. zise Athos. — Cum aşa? Prietenii noştri. Aramis? — Că Piaţa Regală e urmarea celor petrecute pe drumul spre Vendômois. aflat în drum spre armata din Flandra. — De ce? — Fiindcă mergem la o întîlnire de război. Athos. crede-mă. — Ce vrei. Athos! Aşa-s făcuţi oamenii. şi nimic altceva.. că Porthos ar da vreo mînă de ajutor la săvîrşirea unei asemenea infamii? — Între prieteni. — O. crezi că d'Artagnan. — Ce vrei să spui.rămăsese să-l îngrijească pe Mousqueton şi trebuia să plece după tînărul viconte de Bragelonne. În privinţa asta dă-mi voie nu numai să nu-ţi împărtăşesc părerea. Noi am rănit de moarte. Aramis. acel amor propriu care conduce orbeşte acţiunile lui . ai dreptate.

Aramis! — Oh! Fii liniştit. Dezamăgeşti o inimă care nu era pe deplin moartă pentru prietenie! Uite. Athos şi . te asigur că nu va fi aşa. Abia ieşiră din strada Pas-de-la-Mule. În urma lor venea Planchet. Aramis. dragul meu. sub care ghiceai de îndată spadele. Şi ne-a întîlnit pe noi în cale. căruia îi aparţii şi care se bi-zuie pe tine. A fost înfrînt. la grilajul pieţei pustii. Athos! — Dar dacă ei vin fără arme? Ce ruşine pentru noi. în mijlocul drumului? Cît despre Porthos. eu voi merge dezarmat. Cît despre mine. De altfel. N-ai auzit cum se căina acolo. faţă de Porthos?! Oh. ci un întreg grup.d'Artagnan. mă faci cel mai nenorocit dintre oameni. nu numai pe Athos. Dînd cu ochii de d'Artagnan şi Porthos. trei călăreţi. îţi jur. Cine îţi spune că această faimoasă baronie nu depinde de întrevederea de astă-seară? Să ne luăm măsurile de prevedere. înfăşuraţi în mantii. rosti Athos cu tristeţe. o scuză?! Oare trebuie să prevedem cazul cînd ar fi nevoie de o scuză faţă de d'Artagnan. Vino cum vrei la întîlnire. noi avem o scuză. Aramis. — Noi. că zăriră sub o boltă. Şi îşi continuară drumul. poate că baronia lui depindea de reuşita acestei acţiuni. clătinînd cu amărăciune din cap. fiindcă n-am să te las. venim de pe drum şi sîntem nişte răzvrătiţi. Nu numai pe un om. aş fi mai bucuros să mi se smulgă inima din piept. nu numai pe însuşi contele de La Fère îl trădezi prin această slăbiciune. — Fie aşa cum spui. Aramis! urmă Athos. în capul străzii Sainte-Catherine. Erau d'Artagnan şi Pprthos. Pe sufletul meu. cu flinta la spinare. încît nici de astă dată nu va deveni baron. — Nu. Aramis.

dar cel căruia i se adresă acest sfat se mulţumi să zîmbească dispreţuitor şi făcu un pas către vechii săi prieteni. Aramis bătu într-adevăr la uşa palatului Rohan şi se întoarse îndată însoţit de un om. zise Athos cu vocea-i convingătoare şi plină de nobleţe. domnilor. atunci alegeţi-l singuri. — Dar dacă domnul d'Herblay ar putea căpăta cheia de la poarta de fier. D Artagnan scormoni cu privirea bezna ce învăluia piaţa. ca şi cum s-ar fi aşteptat la unul din acele faimoase dueluri încă vii în memoria parizienilor şi. D'Artagnan băgă de seamă că cei trei cai. şi se salutară cu politeţe. mai ales. domnule? . în timp ce Porthos vîrî capul printre două zăbrele ale grilajului. care tot spunea: — Îmi juraţi. Aramis se depărta îndată. cred că aici. urmaţi de valeţi. care văzu mai mulţi trecători oprindu-se în loc şi urmărindu-i cu privirea. Înaintară unii în întîmpinarea celorlalţi. a celor care locuiau în Piaţa Regală. — Unde v-ar conveni să stăm de vorbă. Dar dacă domnilor le place răcoarea de sub copaci şi o singurătate de netulburat. unde ne vom simţi de minune. scrutînd şi el noaptea. Atunci porunci lui Planchet să facă la fel ca Bazin. aş lua cheia de la palatul Rohan. doi cîte doi. în piaţă. în loc să fie ţinuţi de către Bazin. — Grilajul e închis. care nu se clintiră din loc. domnilor? glăsui Athos. — Dacă preferaţi un alt loc. spuse Aramis. prevenindu-l pe Athos să nu stea atît de aproape de d'Artagnan şi Porthos. ar fi locul cel mai potrivit. erau legaţi la inelele bolţilor.Aramis descălecară. Ceilalţi le urmară pilda.

cu un oftat adînc. Cei doi valeţi rămaseră să aştepte afară. ce? — Omul îi cerea lui Aramis să jure că nu intrăm în Piaţa Regală ca să ne batem. D'Artagnan auzise convorbirea şi înţelese totul. Athos nu-i slăbea din ochi. d'Artagnan îşi agăţă mînerul spadei de poarta de fier şi fu nevoit să-şi desfacă mantia. Desfăcîndu-şi mantia. — Ai văzut? se întoarse el către Porthos. pe care tocmai se răsfrînse o rază de lună. poţi să juri dacă nu ai de ce? i-o întoarse Aramis. — Atunci să fim cu băgare de seamă. văd. — Da. mărturisi Athos. nu vreţi să juraţi! spunea portarul. zise Aramis. ca şi cum s-ar fi temut unul de altul. În clipa cînd intră pe poartă. dădu la iveală pistoalele strălucitoare. — Ah. punînd mîna pe umărul lui Athos şi arătîndu-i cu cealaltă întreg arsenalul pe care d'Artagnan îl purta la cingătoare. păstrînd o oarecare depărtare între ei. — Vezi. d'Artagnan şi Porthos. clătinînd din cap. domnii aceştia sînt prietenii noştri. Aramis intră cel din urmă şi închise poarta după el. — Vai. — Eh. ca d'Artagnan şi Porthos să poată trece. desigur.— Ţine. încuviinţară cu răceală Athos. — Ce să văd? — N-a vrut să jure? — Să jure. în clipa de faţă. spuse Aramis. — Şi Aramis n-a vrut să jure? — Nu. da. punîndu-i un ludovic în palmă. . Te încredinţez doar că. Şi intră al treilea pe poartă. Aramis deschise poarta grilajului şi se dădu la o parte.

ci atunci. Sînt sincer. Atunci cînd am avut cinstea să te văd la castelul Bragelonne. dar cum în clipa aceea luna tocmai ieşea dintr-un nor. la castel. Athos şi Aramis rămaseră în picioare în faţa lor. mie sau abatelui d'Herblay? — Da. la care d'Artagnan şi Porthos se aşezară. m-ai dus de nas ca pe un copil. Din loc în loc. rosti Athos. în loc să-mi răspunzi ca unui prieten. se gîndira că într-un asemenea loc descoperit vor fi lesne văzuţi şi atunci se opriră sub tei. ţi-am înfăţişat unele propuneri pe care le-ai înţeles. Athos făcu un semn.XXX PIAŢA REGALĂ Merseră în tăcere pînă în mijlocul pieţei. . În locul acestor cuvinte măgulitoare. cînd ni s-au încrucişat spadele. Nimeni nu lipseşte şi deci nimeni nu va avea să-şi facă vreo mustrare. Se scurse un răstimp de tăcere. — Ascultă. se înşiruiau bănci. prin prefăcătoria de care ai dat dovadă faţă de mine. zise d'Artagnan. răspunse Athos. în care fiecare simţea din plin greutatea de a începe vorba. unde era mai întuneric. zise d'Artagnan. pe care poate nu le merităm nici unii. Vorbiţi cu toată sinceritatea: aveţi cumva să-mi aduceţi vreo învinuire. O dovadă de trăinicie a vechii noastre prietenii e prezenţa noastră la această întîlnire. nici alţii. — Domnilor. mai bine să vorbim cu inima deschisă ca nişte adevăraţi bărbaţi ce sînţem. domnule conte. — Nici eu nu vreau altceva. şi această prietenie pe care o lauzi nu s-a destrămat ieri. cei patru se opriră lîngă una din ele.

pentru ce să nu fim şi noi. Sîngele năvăli în obrajii lui d'Artagnan.— D'Artagnan! murmură Athos. — Într-adevăr. Atîta tot. zise Aramis. mi se pare. Dar contele de La Fère a pomenit aici despre prietenie. Cei patru oameni se aflau deci în picioare. îi aminti d'Artagnan. — Nu-ţi reproşez nimic. Porţhos făcuse la fel. Şi iată. Erai omul care apăra vreo cauză? Da. aşa cum şi noi îl aveam pe al nostru. nu ni le-am împărtăşit. am rîs cu poftă gîndindu-mă că s-ar putea prea bine întîmpla să primeşti de la cardinal misiunea să mă arestezi. spuse d'Artagnan. atîta tot. ţi-am dat de înţeles. fără îndoială. sînt sincer! M-ai întrebat ce gîndesc şi eu îţi spun. cu atît mai bine. dacă nu mă înşel. domnule. Ei bine. doar m-ai iscodit. că sînt de partea prinţilor. abate d'Herblay. asta dovedeşte că ştim să păstrăm un secret. eşti un om ciudat. Ţi-am spus oare că nu voi sluji pe un altul? Dimpotrivă. Că Mazarin e un bădăran şi că eu nu l-aş sluji pe Mazarin. Ai venit la mine cu anumite propuneri. Ei bine. Văzînd că d'Artagnan se ridică. — Mi-ai cerut să fiu sincer. eu ce ţi-am spus. oamenii unei tabere? Aveai secretul tău. . unii în faţa celorlalţi. domnule. de aceea am îndrăznit să amintesc şi eu despre purtarea dumitale. Ba. care se ridică de pe bancă şi răspunse: — Cred că e purtarea unui învăţăcel al iezuiţilor. Şi acum despre dumneata. la rîndul nostru. — Şi ce crezi despre ea? întrebă Aramis. cu o blîndă mustrare în glas. vorbindu-i de sus. dar oare mi le-ai făcut? Nu. Mam purtat la fel cu tine şi tu m-ai înşelat în acelaşi chip. ameninţători.

ştiu să mă prefac că nu văd ceea ce nu mă priveşte. spune-mi. d'Artagnan. spuse el. Aramis făcu o mişcare. — Mă amestec în lucrurile care mă privesc.La răspunsul lui d'Artagnan. ai venit astă-seară aici furios de cele petrecute ieri. — D'Artagnan. nu înseamnă cîtuşi de puţin că sînt prost. domnule conte. desigur că l-aş fi silit să-mi vorbească. trebuia să-mi facă o altă mărturisire. la mînăstire la el. şi pe călugării care . Glasul adînc şi învăluitor al lui Athos avea şi acum asupra lui d'Artagnan aceeaşi înrîurire ca odinioară. dacă am fost discret. Te credeam un suflet destul de mare. a fost văzut cu doamna de Longueville. spionat de către d'Artagnan. palid de mînie şi cu spaima în inimă la gîndul că. că trebuia să-mi faci o mărturisire la castelul Bragelonne şi că domnul. dar îi urăsc pe ipocriţi. şi în rîndul acestora îi aşez pe muşchetarii care fac pe călugării. — Cred. astfel ca o prietenie de douăzeci de ani să nu sufere de pe urma unei înfrîngeri de un sfert de ceas a amorului propriu. sînt gata să-mi recunosc greşeala. Atunci nu m-aş fi aruncat pentru nimic în lume într-o aventură în care urma să-mi staţi în cale. — De ce te-amesteci în lucruri care nu te privesc? strigă Aramis. arătînd spre Aramis. Dacă aş fi vrut să cuget mai adînc la deosebirea dintre aceia pe care domnul d'Herblay îi primeşte la dînsul pe o scară de frînghie. în vreme ce vocea lui Aramis. continuă el. Totuşi. ca pentru a duce mîna la spadă. Athos îl opri. care devenea acră şi ţipătoare la mînie. Haide. îl scotea din sărite. socoteşti că ai ceva să-mi reproşezi? Dacă ţi-am greşit cu ceva. şi aceia pe care îi primeşte pe o scară de lemn.

frînse în mîini lama mlădie a spadei. adăugă el. — Trebuie! rosti Athos – şi. Athos întinse mîna cu acel gest de poruncă supremă. El spuse „da" şi trase spada din teacă. întorcîndu-se spre Porthos. Porthos. Aramis. — Niciodată. Apoi se întoarse spre Aramis şi-i spuse: — Aramis. frînge-ţi spada. . Iată un om care e de aceeaşi părere cu mine. În clipa aceea. Aramis sări înapoi şi trase şi el spada. şi aruncă cele două bucăţi în dreapta lui. trase încet de la cingătoare spada cu teacă cu tot. rosti Athos. învins de acest glas. D'Artagnan se aplecă înainte. aş adăuga. niciodată. care încă nu deschisese gura. răspunse doar printr-o mişcare. cu o voce mai joasă şi mai blîndă adăugă: Eu ţi-o cer. am urît şi am iubit împreună. care ne vede şi ne aude în liniştea solemnă a acestei nopţi. frîngîndu-le. Porthos o vîrî în teacă pe a sa. robit de acest gest. niciodată ochii mei nu vor avea pentru voi vreo fulgerare de mînie şi niciodată inima mea nu va găzdui vreo zvîcnire de ură. a cărui paloare spori. pe care numai el ştia să-l facă. ridicînd încet mîna dreaptă spre cer. D'Artagnan nu mai trase spada. ne-am vărsat şi ne-am înfrăţit sîngele şi. un pact al nelegiuirii. poate. gata să atace ori să se apere. jur în faţa lui Dumnezeu. niciodată spada mea nu se va încrucişa cu a voastră.fac pe muşchetarii. există între noi o legătură mai puternica decît a prieteniei. Am trăit laolaltă. apoi încrucişă braţele la piept şi aşteptă fremătînd de furie. Cele petrecute îi făcură să dea înapoi pe d'Artagnan şi pe Porthos. Acesta şovăi. izbi spadă şi teacă de genunchi.

căci toţi patru am osîndit. Aramis e fratele vostru. în pofida urii voastre. dacă ei o vor şi o vrei şi tu. deşi mai curînd părea că aparţine iadului. judecat şi dat morţii o fiinţă omenească pe care poate că nu aveam dreptul să o rupem din această lume. Acum repetă cuvintele mele. aşa cum vă voi iubi întotdeauna. Şi acum. D'Artagnan. de asemenea. aşa cum e şi al meu. curmată de Aramis.poate. Ce înseamnă cardinalul Mazarin pentru noi. dar cu o urmă de tulburare în glas. Haidem. să ne părăsim pentu totdeauna vechii noştri prieteni. Jur. şi după aceea. ci. tîrît de una din acele nestăvilite porniri care trădau sîngele lui clocotitor şi firea lui de om dintr-o bucată. Jur că nu-i urăsc pe cei care mi-au fost prieteni. Nu plecaţi! Am şi eu un jurămînt de făcut: jur că-mi voi da . Se lăsă o tăcere solemnă. Athos! Athos dădu să plece. nu voi avea decît preţuire şi prietenie pentru voi. Porthos. fiindcă Aramis v-a iubit aşa cum eu vă iubesc încă. îmi pare rău că am încrucişat spadele. nu. dar vă jur că. Porthos. că în tainiţa cea mai ascunsă a cugetului meu nu va rămîne în viitor nici măcar umbra vreunui simţămînt duşmănos faţă de tine. Aramis face la fel faţă de Porthos. nu plecaţi! izbucni d'Artagnan. zise el cu fruntea înseninată şi cu privirea cinstită. nu. noi doi am dormit zece ani unul alături de altul. Aramis. urîţi-mă dacă sînteţi în stare. care am dat statornicie coroanei de pe fruntea unei regine? D'Artagnan. nu numai că nu voi îndrepta spada vreodată spre pieptul tău. — Jur. — Oh. îţi cer iertare că am încrucişat ieri spada cu tine. care am înfrînt voinţa şi inima unui om ca Richelieu? Ce înseamnă cutare sau cutare prinţ pentru noi. în sfîrşit. te-am iubit întotdeauna ca pe copilul meu.

glăsui Porthos. — Da. ce însemnătate are?! Să fim iarăşi unii pentru alţii martori de nădejde în dueluri. spuse d'Artagnan. dar simt că mă înăbuş. — Da. să trecem spada în mîna stîngă şi să ne întindem dreapta. fiindcă n-am iubit pe nimeni pe lume. dar noi. Da. îţi respect convingerile Porthos. regii vor trece ca un puhoi de apă. întări Aramis. cred că m-aş lăsa străpuns de spadă. Să fim pururi muşchetari şi să păstrăm drept unic drapel acel faimos ştergar din fortul Saint-Gervaise. Athos. să rămînem prieteni. deşi urmăm căi deosebite. spuse Athos.ultima picătură de sînge. strîngîndu-l cu putere la piept. prieteni credincioşi la greu. Şi cinstitul Porthos izbucni în hohote de plîns şi se aruncă în braţele lui Aramis. am spus-o şi o repet. pe care marele cardinal a pus să se brodeze trei flori de crin. destinele noastre sînt legate pentru totdeauna. prietenia unui om ca tine. Miniştrii. afară de voi. chiar şi în mijlocul celui . războiul civil ca o flacără. d'Artagnan. — Cît despre mine. eu nu jur nimic. tovarăşi voioşi de petrecere. din tabăra cardinalului sau a Frondei. cuvîntă Athos. ultima fîşie de carne. la naiba! Dacă ar trebui vreodată să lupt împotriva voastră. Aramis! Şi se aruncă în braţele lui Athos. — Fiul meu! murmură Athos. Eu îţi respect părerea. iată ce nădăjduiam. la acest singur cuvînt: „Piaţa Regală!". — Prieteni. iată ce aşteptam de la două inimi ca ale voastre. — Şi de fiece dată cînd ne vom întîlni în învălmăşeala luptei. deşi luptăm pentru cauze diferite. noi vom rămîne prieteni? Presimt că da. dar. prinţii. ca să păstrez preţuirea unui om ca tine.

Vă alăturaţi acestui jurămînt? — Da! rostită toţi într-un glas. trădătorule! murmură abia auzit d'Artagnan. — Aşadar. — Eşti cel mai mare dintre oameni! rosti d'Artagnan. din orice ar fi făcută. ci şi pe urmaşii noştri. Şi fie ca jurămîntul acesta să ne lege nu numai pe noi. Ne-ai pus să jurăm pe crucifixul unei partizane a Frondei. Pe chipul lui Athos înflori un zîmbet de negrăită bucurie. Haide. — Iată una! zise el. Aramis zîmbi şi scoase la iveală o cruce bătută din diamante. — Ah. domnilor.mai cumplit măcel. — Ei bine! reluă Athos. aninată la gît cu un şnur de perle. . Eşti cu mult deasupra noastră. sînt gata să jur pe orice. — Are vreunul dintre voi o cruce? întrebă Aramis. — Vorbeşti minunat! zise Porthos. ne-am înţeles. ca nişte oameni luaţi pe nepregătite. ca să rămînem credincioşi jurămîntului nostru. Porthos şi d'Artagnan se priviră clătinînd din cap. interveni Aramis. Să jurăm pe aceasta cruce care. — Vom fi creştini în aceasta împrejurare. zise el. să ne dăm mîna. spuse Porthos. să jurăm că vom rămîne uniţi totdeauna orice s-ar întîmpla. Credeţi în Dumnezeu? — Păi se poate! făcu d'Artagnan. — Ah. este totuşi o cruce. chiar şi pe Mahomed! Să mă ia naiba dacă am fost vreodată atît de fericit ca azi! Şi bunul Porthos îşi ştergea ochii încă umezi. aplecîndu-se la urechea lui Aramis.

de convingătoare şi de interesante îi inviară în minte. cuvintele contelui. Totuşi îşi dădu seama.XXXI BACUL DE PE OISE Nădjduim că cititorul n-a dat cu totul uitării pe tînărul călător lăsat de noi pe drumul Flandrei. chiar şi pentru cei care n-au încercat niciodată suferinţa vreunei constrîngeri. care îi amintea atît de bine castelul La Vallière. după cîteva încercări de a lega vorba cu Olivain. care îl întrebă respectuos de ce zăboveşte acolo. pornise din nou la drum. cea mai învăţată şi mai plăcută dintre toate călăuzele. ştiind că nimeni nu mai putea să-i dea preţioasele lămuriri pe care le-ar fi căpătat de la Athos. pe care noi o numim viitor. pierzindu-şi din vedere ocrotitorul. şi cu deosebire acea zare depărtată şi albastră a vieţii. mai întîi pentru a scăpa de gîndurile dureroase ce-i năvăleau în minte. pe care îl lăsase urmărindu-l cu privirea din faţa bisericii regale. Mai era ceva ce-l întrista pe Raoul: pe cînd ajungeau la Louvres văzuse pitulat în spatele unei perdele de plopi un mic castel. dăduse pinteni calului. Un ceas de fugă risipi însă pîcla ce umbrise închipuirea atît de fragedă a tînărului. Bucuria necunoscută de a fi liber. apoi pentru a-i ascunde lui Olivain tulburarea ce-i răvăşea chipul. încît se oprise a-proape zece minute şi. atît de blînde. aurea pentru Raoul cerul şi pămîntul. Raoul. fără măcar să-i răspundă lui Olivain. oftînd. Privind oraşele prin care treceau. că zilele lungi petrecute în acest fel vor fi foarte triste. bucurie plină de farmec. Înfăţişarea lucrurilor .

înconjurătoare e un tainic fir călăuzitor. întîlni în raza privirilor lui distrate o figură dolofană care. Cu inima strînsă. fiecare giruetă zărită pe coama vreunui acoperiş de ţiglă îi reaminteau că. şi fiecare pîlc de stejari. cu capul greu. Olivain se supuse şi porni mai departe. şi-i spuse lui Olivain să ceară hangiului să-i aducă hîrtie şi cerneală la masa ce părea aşezată acolo anume pentru scris. trezind adesea aducerile-aminte. se opri la umbra unui frumos pîlc de castani în floare. cu un şervet pe braţ şi cu o bonetă albă pe cap. cerneală şi pană. cu coatele sprijinite de masă. luîndu-se după acea umbră a trecutului pe care o numim amintire. presărată cu lanuri verzi şi cu pîlcuri de arbori. se îndepărta cu fiece clipă tot mai mult de ei şi că poate îi părăsise pentru totdeauna. cu un şorţ prins dinainte. Stătea de vreo zece minute acolo şi de vreo cinci se afla cufundat în visuri cînd. Vederea micului castel îl aruncase pe Raoul cu cincizeci de leghe mai către apus şi-l făcuse să-şi depene viaţa din clipa cînd se despărţise de micuţa Louise şi pînă în clipa cînd o văzuse pentru prima oară. în jurul cărora zumzăia un norod de albine. se apropia aducînd hîrtie. cam la o jumătate de bătaie de muschetă. fără voia noastră. în vreme ce Raoul se aşeză. porunci lui Olivain să ducă îndată caii la un mic han care se şi vedea pe drum. . descălecă. Cît despre el. odată desprins. care pătrunde pînă în ascunzişurile memoriei. şi scuturîndu-şi părul din vreme în vreme de florile ce ningeau din văzduh. deodată. firul acesta ne călăuzeşte ca şi firul Ariadnei prin labirintul de gînduri în care rătăcim. în loc să se întoarcă spre prietenii din copilărie. plimbîndu-şi visător privirea asupra minunatei privelişti din jur.

îţi mulţumesc. iar cerneala cît o plăcintă. domnule. zise Raoul. prietene. plătesc pana cît o sticlă de vin. care venise să întrebe dacă Raoul nu mai are nevoie de ceva. Hangiul rămase nemişcat şi admiră fără să vrea chipul fermecător al drumeţului. Atunci am să dau slujitorului dumneavoastră plăcinta şi vinul. fiindcă nu-i nici un sfert de ceas de cînd un tînăr cavaler. Deocamdată n-am nevoie decît de ce ţi-am cerut. Hangiul. Numai c-aş fi tare mulţumit dacă cerneala ar fi mai neagră şi mai bună. zîmbi Raoul. a cerut să se aducă încoace masa şi scaunul. zise hangiul. mîncînd o plăcintă din care n-a mai rămas nici o fărîmiţă şi golind pînă la ultima picătură o sticlă cu vin vechi de Mâcon. şi plăcintă. pana şi cerneala fără plată. apoi a luat cina împreună cu un domn bătrîn. aidoma echipat ca şi dumneavoastră. aşa că dacă domnul porunceşte.. începînd să înveţe cum să se poarte cu această tagmă de oameni. îi mărturisi hangiul lui Olivain. care pe vremea cînd mai existau tîlhari de drumul mare se întovărăşeau cu ei. puse pe masă hîrtia. a poposit aici..— Ah! exclamă apariţia. Aveţi. iar de cînd pieriseră ştiau să-i înlocuiască cu folos. Frumuseţea a fost şi va fi totdeauna venerată. — Nu. — Ei. Tînărul . — Nu seamănă cu oaspetele de adineauri. dară. Se vede că toţi gentilomii gîndesc la fel. cu o înfăţişare tot atît de aleasă şi cam de aceeaşi vîrstă. cerneala şi pana. sub pomii ăştia. Din întîmplare pana era bunicică şi Raoul se apucă de scris. dar din fericire mai avem şi vin. ce părea preceptorul sau. liniştit în ce priveşte cîştigul său. — Fă cum crezi. Dacă-i aşa. plin de seriozitate şi de blîndeţe în acelaşi timp.

şi azi. Mieraţi de mare. . În acest răstimp. de vreme ce dumneavoastră nu mi-aţi spus nimic. era un motiv de îngrijorare? Înţelegeţi. Raoul scria: „Domnule. După patru ceasuri de drum mă opresc pentru a vă scrie. a cărei sănătate. am mare nevoie de ştiri din partea dumneavoastră. Olivain îi povesti tot ce socoti că se poate spune pe seama tînărului gentilom. la plecarea noastră. domnule. De cînd nu mai sînteţi lîngă mine. După cum vedeţi. am avut impresia că vă pregătiţi să întreprindeţi ceva primejdios. domnul meu. Olivain şi hangiul se îndreptară către han. fiindcă vă simt lipsa în fiece clipă şi sînt mereu gata să întorc capul. şi apoi. deoarece sfaturile dumneavoastră fac parte din viaţa mea. Am fost atît de buimăcit de plecarea dumneavoastră şi atît de mîhnit de despărţire. să-mi scrieţi cîteva cuvinte despre mica mea prietenă. de alaltăieri nu mai pune nimic în gură. dacă primiţi ştiri din Blois. fiindcă aveţi inima nespus de generoasă şi aţi înţeles tot ce se petrecea într-a mea. cum făceam spre a vă răspunde cînd îmi vorbeaţi. Veţi binevoi să mă iertaţi. mare ajutor. Ca toţi valeţii mulţumiţi de starea lor. mă simt foarte singur. vă rog. îndrăznesc să spun. sînt neliniştit. dar. ce vrei. domnule şi scumpul meu ocrotitor. jur.dumitale stăpîn nu prea are poftă de mîncare. cît de preţioase şi necesare îmi sînt amintirile din timpul petrecut cu dumneavoastră. mă tem mereu să nu săvîrşesc vreo greşeală. — Pînă acum trei zile parcă tot mai mînca. lucru asupra căruia nu mi-am îngăduit să vă întreb. Scrie-ţi-mi. încît nu v-am arătat decît în prea mică măsură dragostea şi recunoştinţa ce vă port. domnişoara de La Vallière. Veţi avea oare bunătatea.

Raoul se simţi mai liniştit. apoi pornise mai departe. Raoul chemă hangiul. La Verberie. aşa cum spusese hangiul. dacă încercaţi o cît de mică părere de rău că nu mă aflu lîngă dumneavoastră. spuse Raoul lui Olivain. hanul cel mai de soi din Compiègne. Olivain golise sticla şi mîncase plăcinta.Sper că uneori vă veţi mai aminti de mine şi. caii se odihniseră. cu siguranţă. însă avea un cal bun. astfel că mergea iute. şi ne va fi un plăcut tovarăş de drum. — Să încercăm să-l ajungem din urmă pe acest gentilom. Pe la patru după-amiază. Mîncă cu poftă şi din nou căută să afle amănunte despre tînărul gentilom aflat pe drum înaintea lui." Isprăvind scrisoarea. Odihna de care se bucuraseră îngăduia călătorilor şi cailor să-şi continue drumul fără oprire. ca şi el. Raoul intră în Compiègne. fusese văzut cu trei sferturi de ceas mai mainte. voi fi plin de fericire la gîndul că aţi simţit dragostea şi devotamentul meu şi că am ştiut a vă face să le înţelegeţi în timpul cît am avut bucuria să trăiesc alături de dumneavoastră. încălecă. deschizînd scrisoarea. spunînd că vrea să doarmă peste . Se duce la oştire ca şi noi. acesta se oprise. de asemenea. În această vreme. aruncă un scud de iur pe masă. Raoul dădu poruncă lui Olivain să întrebe cine e tînărul gentilom care a trecut pe la han înaintea lor. Se uită dacă Olivain şi hangiul nu-l pîndeau cumva şi sărută foaia de hîrtie – mută şi gingaşa mîngîiere. pe care inima lui Athos era în măsură să o ghicească. iar la Senlis duse scrisoarea la poştă. la hanul „La Clopotul şi Clondirul". dacă în unele clipe îmi simţiţi lipsa.

— Haide-haide. cînd. dar începu să bombăne. ai să faci numai zece. ajuns pe culmea . Într-adevăr. pe o potecă încîntătoare care ducea la un pod plutitor. în loc de douăzeci de leghe. clădit numai din nervi şi muşchi. zorindu-şi tot mai mult calul. cît am călcat noi. Vom ajunge pe la opt seara. Optsprezece leghe. iar dimineaţă la cinci pornim din nou. — Domnule. Caii se vor putea odihni toată noaptea. îi stîrnise o nemărginită admiraţie. deodată. după cît i se spusese. crescut în vederile lui Athos şi încredinţat că l-a auzit de o mie de ori vorbind despre drumuri de douăzeci şi cinci de leghe. Gonea. Să zorim deci pînă la Noyon. Socot c-ar fi bine să poposim aici şi să plecăm abia mîine în zori. răspunse Raoul. în ciuda bombănelilor lui Olivain. Şi-atunci e musai să te odihneşti. glăsui cu respect Olivain. D'Artagnan. — Haide să dormim şi noi la Noyon. nu voia să rămînă mai prejos de cel care îi era o pildă în toate. poimîine numai cinci şi peste trei zile ai să-mi zaci la pat. Raoul se simţea obosit. scurtînd drumul cu o leghe. spunea el printre dinţi. Olivain nu îndrăzni să se împotrivească. îngăduiţi-mi să vă amintesc c-am ostenit caii destul în dimineaţa asta. Dorea însă săşi pună la încercare forţele. — Domnul conte de La Fère doreşte să mă grăbesc şi să mă înfăţişez Prinţului în dimineaţa celei de a patra zile.noapte la Noyon. zise Raoul. omul acesta de fier. Mîine. drumul e asemănător cu cel făcut de la Blois la Paris. sînt destul pe ziua de azi. Se vede cît de colo că Olivain nu era crescut la şcoala celor ca Planchet şi Grimaud. Tinerii ăştia sînt nişte fanfaroni în lege. Iroseşte-ţi tot focul din prima zi.

dar se afla prea departe pentru a putea fi auzit. valuri de spumă. bacul plutea pe apă către celalalt mal. Chiar aşa era. porni în galop. cu toată oboseala calului. aţintindu-şi privirile într-un punct anume de pe rîul neasemuit de frumos în bătaia soarelui. dar o ridicătură de pămînt îi ascunse curînd grupul şi cînd ajunse la o nouă înălţime. Mînat de durere şi simţind moale zăbala. Raoul nu se îndoi nici o clipă că era tînărul gentilom cu însoţitorii săi. Slobozi frîul. gata să se îmbarce. Ce se întîmplă acolo? Răsună un al doilea strigăt şi mai pătrunzător decît cel dintîi. văzu în faţă rîul.unui deal. Un cal. — Doamne Dumnezeule. Scoase un strigăt. înfigînd adînc pintenii în coastele calului. Un mic grup de călăreţi stătea pe mal. Raoul se întoarse înspre partea dincotro venea strigătul şi puse mîna streaşină la ochi. — Eh. domnule?! strigă . ce văd? Colo se zbate ceva! — Fără îndoială! adeveri Raoul. pînă departe. domnule! făcu Olivain. un cavaler! — Sînt gata să se ducă la fund! strigă la rîndul său Olivain. şi Raoul îşi dădu seama îndată că e martor la o nenorocire şi că un om e pe cale să se înece. Atunci. Văzînd că n-a putut ajunge la vreme spre a trece rîul împreună cu ceilalţi călători. — Olivain! strigă el. ce faceţi. se opri să-l aştepte pe Olivain. împrăştiind în jur. căci soarele în asfinţit îl orbea. S-a rupt odgonul şi bacul e dus de apă. calul sări peste un fel de gard ce înconjura pontonul şi se aruncă în rîu. În acea clipă răsună un strigăt ce părea că vine de pe rîu. Doamne.

Apoi strigă spre călătorul care se zbătea la vreo douăzeci de paşi de el: — Curaj. dar văicărindu-se întruna: „Mor. Dar şi calul şi călăreţul. Numai că nu avea spor. se dădu înapoi. aşa cum făcuse Raoul. ca să spunem aşa. Raoul îşi urma calea şi se apropia văzînd cu ochii. fusese. în strigătele celor pe care îi ducea la vale. în cele din urmă. Crescut pe malurile Loirei. bacul cobora cu repeziciune pe firul apei. zbuciumîndu-se pe mal. Cear zice domnul conte dacă v-ar vedea? — Domnul conte ar fi făcut la fel ca mine! răspunse Raoul. tăind valurile. legănat de valurile ei. îndemnîndu-şi calul din răsputeri. curaj. Un om cu părul cărunt se aruncase în apă de pe bac şi înota bărbăteşte către cel care se îneca. În acest timp. fricosule! îl îndemnă Raoul. Împrejurarea nu era ceva nou pentru el. palid şi disperat. săgetat pînă în adîncul inimii de ruşine. trecuse apa de o sută de ori călare şi de o mie de ori înot.Olivain. domnule. îţi vin în ajutor! Olivain înaintă spre mal. se aruncă şi el în apă. îl sili să se învîrtă în loc şi. ridică descumpănit calul în două picioare. — Dumnezeule! se tîngui Olivain cu deznădejde. Gîndindu-se la timpul cînd va face din viconte un soldat. pe care el nu-i scăpa din . Athos îl oţetise în asemenea încercări. Eu cum trec dincolo? — Aruncă-te în apă. sîntem pierduţi". deoarece înainta împotriva curentului. — Şi eu? Eu ce fac? se văicărea Olivain. Raoul se îndreptă spre nefericitul aflat în primejdie.

calul răsuflă mai în voie şi. După o clipă se afla lîngă ei şi omul cu părul cărunt. Raoul se îngriji numai de cal. desfăcîndu-i şiretul de la guler şi agrafele tunicii. se scufundau din ce în ce mai mult. slăbind încleştarea mîinii înfipte în coama calului şi lăsîndu-se să alunece din şa. Erau numai la zece paşi de mal. Raoul prinse una din mîinile tînărului şi o puse pe coama calului. Calul mai avea doar botul deasupra apei. Apucă îndată calul de căpăstru şi-i săltă capul deasupra apei. Raoul ajunse lîngă tînărul gentilom. în braţele lui Raoul. Încă o clipă şi l-ar fi înghiţit rîul. atingînd şi el fundul apei. Curaj! — Prea tîrziu! îngînă tînărul. Raoul ieşi din apă. Îl culcă în iarbă. Azvîrlindu-se de pe calul căruia îi dădu drumul să înoate singur. . din trei-patru aruncături de braţe. — Curaj! strigă Raoul. Prea tîrziu! Apa îi trecu peste cap şi-l amuţi. purtîndu-l pe braţe pe tînărul gentilom fără cunoştinţă. ca şi cum ar fi priceput că i se venea în ajutor. ajutîndu-i să taie apa şi îndemnîndu-l cu strigăte. — E salvat! izbucni omul cu părul cărunt. care scăpase frîul luptînd cu valurile. Încredinţat că tînărul cavaler se va ţine de coamă. iar călăreţul. Deodată calul se poticni de o ridicătură de pe fund şi dădu de nisip. În acelaşi timp.vedere. pe care îl îndreptă spre malul opus. de care degetele acestuia se încleştară cu deznădejdea omului gata să se înece. — Salvat! îngînă în neştire gentilomul. îşi îndoi sforţările. întindea braţele cu capul răsturnat pe spate.

Pe dumneavoastră vă căutam: fără dumneavoastră aş fi fost mort. de ce nu m-ai învăţat să înot ca lumea? — Vai. Nu ştiu să înot şi n-am avut curaj să mă arunc în rîu. — Ah. cum nu se poate mai simplu. dacă doriţi. de trei ori mort. cînd odgonul bacului s-a rupt. care se aţintiră curînd asupra salvatorului său. domnule. Dacă vi s-ar fi întîmplat o nenorocire. De aceea. — Unii mai şi învie. domnule! strigă el. domnul meu. Încet-încet. . Deschise nişte ochi rătăciţi. recunoştinţa noastră n-are margini! izbucni omul cu părul cărunt. făcînd cruci peste cruci. cu ajutorul unei prăjini găsite din întîmplare pe punte. bunul meu d'Arminges! Ai tras o spaimă zdravănă din pricina mea. — Iată-te şi pe dumneata. domnule conte. În loc să ajut calul. în vreme ce călătorii de pe bac se îndreptau spre aceeaşi ţintă. spuse bătrînul.Olivain. — Cum s-au petrecut lucrurile? întrebă Raoul. izbutise în cele din urmă să iasă şi el la mal. — Ah. eu îi paralizam mişcările. calul meu s-a speriat şi a sărit în apă cu mine cu tot. nu-i aşa? Vina e a dumitale însă: ai fost preceptorul meu. Trecusem aproape o treime din rîu. tocmai la timp ca să mă scoateţi la mal. după cum vedeţi. cînd aţi apărut dumneavoastră. domnul meu. şi era gata-gata să mă duc frumuşel la fund. răspunse cel căruia i se dăduse titlul de conte. Ne-am ales doar cu o baie. — Ah. mulţumită îngrijirilor lui Raoul şi ale omului ce-l însoţea pe tînărul cavaler. obrajii de muribund ai acestuia se împurpuraseră. n-aş mai fi îndrăznit să dau ochii cu domnul mareşal. Din pricina strigătelor şi a zăpăcelii luntraşilor. spuse Raoul.

Haideţi! Tinerii nu aveau de ce să se împotrivească. Tatăl meu e mareşalul de Grammont. — Viconte. chipul. iubiţi-vă! zise preceptorul. rosti Raoul. Vă datorez adînca mea recunoştinţă. aceeaşi stea vă luminează calea şi trebuia negreşit să vă întîlniţi. urmă cavalerul. împurpurîndu-se la faţă din pricină că nu putea spune cine e tatăl său. îmi veţi face oare cinstea să-mi spuneţi şi dumneavoastră cine sînteţi? — Sînt vicontele de Bragelonne. aşa cum făcuse contele de Guiche. viconte? întrebă contele de Guiche. credeţi-mă. zise Raoul.de acum încolo vom fi legaţi pe viaţă şi pe moarte. trebuie să fi ajuns la han. cărora le-am dat poruncile necesare de îndată ce-au coborît de pe bac. — Acum. — Domnule. Ah. ba chiar găsiră propunerea minunată. — Domnule. — Sînt contele de Guiche. Hainele şi vinul o să vă încălzească. încotro. zise Raoul. . Încălecară iute. — Şi acum. trebuie să vă schimbaţi hainele. Să ne îmbrăţişăm. vă rog. bunătatea dumneavoastră mă atrag. Cei doi tineri zîmbeau cu acea încredere proprie tinereţii. înclinîndu-se. curajul. conte. îmbrăţişîndu-l la rîndul său pe conte. cu atît mai bine: vom trage împreuna primul foc de pistol. peste măsură de bucuros. cînd aţi aflat cine sînt. spuse preceptorul. un prieten devotat. Valeţii. — Bine faceţi. Sînteţi tineri amîndoi. — Şi eu la fel! exclamă tînărul. Socotiţi-mă. Aş dori să devenim prieteni. sînt pe de-antregul servitorul dumneavoastră. Ţin la dumneavoastră de pe acum din toată inima. — În oştirea Prinţului. Şi acum.

trezit de către Raoul.privindu-se şi admirîndu-se unul pe altul. gîndindu-se că un popas la Compiègne l-ar fi scutit nu numai de întîmplarea din care abia scăpase. străbătuseră două leghe de drum. pe aşternutul bogat de paie. Raoul ceruse să fie deşteptat. dacă va sosi cumva Grimaud. cu privirea blîndă şi mîndră. XXXII CIOCNIRI Popasul la Noyon fu scurt. Caii gustară şi ei din plin. Îşi tot întindea mînecile şi pulpana hainei. doi chipeşi cavaleri. cu zîmbetul deschis şi plin de fineţe. întradevăr. căci fără doar şi poate. Cît despre Olivain. dar şi de o aprindere de plămîni şi niscaiva dureri în mădulare. îşi întinseră mîinile şi dînd pinteni cailor. celălalt mulţumind Domnului că a trăit destul pentru a săvîrşi o faptă pe placul ocrotitorului său. el era singurul pe care nu-l prea mulţumea isprava cea vrednică de laudă a stăpînului său. care veni să-l salute. cu fruntea largă. cele opt ceasuri de odihnă. Într-o pornire spontană. Contele de Guiche făcu ochi pe la cinci dimineaţa. Îmbucară ceva în grabă şi. străbătură alături drumul de la rîu pînă la han. De Guiche putea să aibă optsprezece ani. care abia împlinise cincisprezece. Toţi dormiră duşi. fără îndoială. unul socotind frumoasă şi zîmbitoare această viaţă pe care era cît pe ce să o piardă. nu aveau să-l cruţe. dar Grimaud nu sosi. erau. înalţi şi zvelţi. . dar nu era mai înalt ca Raoul. cu trăsături distinse. după un ceas.

în ciuda opreliştilor şi. în timp ce Raoul tremura de teamă să nu spună ceva şi pe seama doamnei de Chevreuse. De Guiche cunoştea toată lumea: pe doamna de Neuillan. năzbîtiile sale de paj. numai că se schimbase mult de pe vremea cînd o cunoscuse Athos. unde Raoul nu fusese decît o singură dată. mai ales. El nu fusese decît în casa domnului Scarron şi-i spuse lui de Guiche pe cine a văzut acolo. dar. pe care Raoul nu o văzuse niciodată. Era aceeaşi curte despre care Raoul îl auzise vorbind de atîtea ori pe contele de La Fère. de Guiche fusese crescut la curte şi cunoştea toate intrigile curţii. şi la curte. i se păru că tînărul conte ascundea. în ciuda preceptorului sau. Glumi plin de spirit pe socoteala tuturor. Aşa cum am spus. pus pe . contele avu numai cuvinte de laudă la adresa ei. Întreaga povestire a contelui de Guiche era ceva cu totul nou pentru tovarăşul său de drum. fie din iubire faţă de ducesa de Chevreuse. toate acestea trezeau în Raoul cea mai vie curiozitate. după ce auzi vreo trei-patru aventuri destul de gingaşe. Prin urmare. pe domnişoara Paulet. fie din instinct. o taină în adîncul inimii. pentru care nutrea o reală şi adîncă simpatie. Crescut la Paris. stătu să asculte şi. cele două dueluri pe care le şi avusese. pe domnişoara d'Aubigné. pe domnişoara de Scudéry. Veni apoi rîndul întîmplărilor galante şi al povestirilor de dragoste. Tînărul conte. ca şi el. iar tînărul conte povestea mereu. pe doamna de Chevreuse.Convorbirea cu tînărul conte era nespus de interesantă pentru Raoul. Prietenia lui Raoul pentru el spori şi mai mult la auzul acestor elogii. De aceea asculta tot timpul. Vicontele de Bragelonne avea mai mult de ascultat decît de spus şi în această privinţă.

Nici regina însăşi n-a fost cruţată. Caii. bieţii oameni de pe lîngă graniţă îşi părăseau casele izolate şi se refugiau în oraşele întărite. Arras era înţesat de fugari. duhovnicul doamnei de Galles cu Mademoiselle.cleveteală şi pe glume. iar cardinalul Mazarin şi-a primit şi el porţia. Se apropiau de cîmpul de luptă şi hotărîră să poposească în oraş pînă a doua zi. Oştirea duşmană se întindea de la Cassel la Courtray. încît ar fi fost gata să omoare pe oricine. după cît se spunea. savant pînă în vîrful unghiilor. nu cruţă pe nimeni. de-ai fi zis că a trecut doar un ceas. se opriră către orele patru după-amiază la Arras. Ziua se scurse pe nesimţite. nimeni nu putea sta alături de contele de La Fère. care le făgăduiau un adăpost. despre noua ei iubire cu prinţul Marcillac. chiar şi pe abatele d'Herblay. mai cruţaţi decît în ajun. care trebuia să fie . întorcîndu-se spre Douai. numită mai tîrziu Grande Mademoiselle şi devenită celebră prin căsătoria ei secretă cu Lauzun. Vorbi despre vechea iubire a doamnei de Longueville pentru Coligny şi despre duelul acestuia din Piaţa Regala. îi aminti adesea lui Raoul de adînca erudiţie şi spirituala ironie muşcătoare a lui Athos. cumplit de gelos. Oştirea franceză ţinea frontul de la Pont-à-Marc pînă la Valenciennes. şi cum săvârşeşte tot felul de jafuri şi silnicii. dar în ce priveşte farmecul şi nobleţea înfăţişării. Se vorbea despre o bătălie apropiată. Preceptorul contelui. duel fatal pentru el şi pe care doamna de Longueville la urmărit din spatele unor jaluzele. întrucît cete de spanioli se foloseau de întunericul nopţii spre a face incursiuni pînă în împrejurimile Arrasului. om voios şi de lume. Se zvonea că Prinţul se află la Béthune. cum zicea elevul său.

Valeţii noştri sînt înarmaţi şi al dumitale mi se pare destul de dîrz. în aşteptarea întăririlor. lăsînd totuşi o garnizoană în primul oraş. — Da. De dimineaţă se răspîndi zvonul că prinţul de Condé părăsise Béthune ca să se retragă la Carvin. Mîncară împreună şi se culcară în aceeaşi odaie. Cum însă această ştire nu spunea nimic lămurit. Lăsară la han. continuă de Guiche. pentru Grimaud. La Ablain aveau să vadă care este situaţia. Prinţul mărginindu-se pînă atunci la mişcări neînsemnate. da. — Nu l-am văzut niciodată la treabă. Erau amîndoi la vîrsta cînd prieteniile se leagă repede. Preceptorul contelui de Guiche. Tinerii se bucurau că au ajuns la momentul potrivit. dar e breton şi asta-i o chezăşie. Şi sînt încredinţat că . aflat între drumul către Lens şi cel către Béthune. Toată seara nu se vorbi decît de război. Li se părea că se cunosc de cînd lumea şi că le-ar fi cu neputinţă să se mai despartă vreodată. iar tinerii îşi încărcară pistoalele ca să le aibă gata pregătite pentru cazul vreunei ciocniri cu duşmanul.hotărîtoare. în sfîrşit sosite. propuse să urmeze un drum lăturalnic. îi spunea lui Raoul: — Iată-ne trei stăpîni şi trei valeţi. chiar dacă ar fi trebuit apoi să apuce la dreapta şi să se îndrepte spre Carvin. Porniră la drum pe la şapte dimineaţa. fiindcă amîndoi visaseră că au sosit prea tîrziu pentru a mai lua parte la bătălie. răspunse Raoul. tinerii hotărîră să-şi continue calea către Béthune. tînăr şi înflăcărat. şi a doua zi se treziră cuprinşi de deznădejde. valeţii curăţiră armele. care cunoştea ţinutul ca în palmă. De Guiche. toate lămuririle necesare.

se va descurca destul de bine la nevoie. Din cînd în cînd. El şi cei doi tineri înfăţişau grosul armatei. după ce lăsară lui Grimaud toate lămuririle şi. răspunse vicontele. ei! se amestecă preceptorul în vorbă. n-aveţi decît să vă lăsaţi omorîţi. sîntem cu totul şase luptători. într-o jumătate de ceas. Temîndu-se de capcane. Ţinutul era încîntător. micul grup ieşi la malul unui rîuleţ care se vărsa în Lys. Dacă întîlnim vreun grup de duşmani. dar pînă atunci vă previn că. preceptorul punea de fiece dată să meargă în frunte pe cei doi valeţi. dacă vă e pe plac. ordon retragerea şi că fac stînga-mprejur la primul panaş pe care-l văd. mînîndu-şi din urmă vitele şi ducînd în căruţă ori purtînd în braţe lucrurile lor mai de preţ. Raoul? — Se înţelege. Aşadar. atacăm. din timp în timp. pentru numele lui Dumnezeu! Cum rămîne cu poruncile pe care le-am primit. — Ei. Ţinutul devenea din ce în ce mai bogat în vegetaţie şi. Atunci apucară pe un drum lăturalnic. am doi oameni pe care te poţi bizui: amîndoi au luptat în război alături de tatăl meu. nu-i aşa. domnule conte? Uitaţi că mi s-a spus să vă duc teafăr şi nevătămat la Prinţ? Odată ajunşi la oştire. tinerilor. drumul trecea printr-o pădurice. care alcătuiau avangarda. întîlneau cete de ţărani care apucaseră pe drumul bejeniei. tăiat de văi verzi ca smaraldul. cu muscheta pe genunchi . iar Olivain. surîzînd. Ajunseră la Ablain în linişte şi în bună pace. O luaţi cam repede. De Guiche şi Raoul se priviră cu coada ochiului. Cît despre mine. egal în număr şi chiar mai mare. Acolo aflară că Prinţul părăsise într-adevăr Béthune şi se găsea între Cambrin şi Venthie. în calitatea mea de general de armată.

şi chiar în acea clipă răsună un foc de pistol. şi. deodată. — Aţi fost opriţi? intrbară ei cu vioiciune. iar ei îi dădură ascultare. Ţinerii se încredinţară printr-o ultimă privire că nici . — Părerea mea. mi s-a părut că zăresc nişte cavaleri îmbrăcaţi în galben care se strecurau prin albia rîului. e să ne retragem. porunca mea. la nevoie. Cînd ajunseră cam la două sute de paşi. spuse preceptorul. Am nimerit peste o ceată de spanioli. cînd. — Mie. De la o vreme se ivi în zare o pădure destul de deasă. mărturisi unul dintre ei. tinerii şi preceptorul îi urmau la vreo sută de paşi. În aceeaşi clipă se iviră în goană cei doi valeţi. sfătuindu-se ce să facă. Focurile s-au tras la vreo sută de paşi în faţa noastră. rîzînd şi vorbind între ei. — N-aţi văzut nimic? îi întrebă contele pe valeţi. — Nu. în desişul pădurii. Nerăbdători să afle pricina acelor împuşcături. Olivain se ţinea la aceeaşi depărtare în spate. strunindu-şi caii. Preceptorul le strigă tinerilor să stea pe loc. domnii mei.şi cu ochiul la pîndă. Pădurea poate ascunde o capcana. Ba poate că nici n-am fost văzuţi. amîndoi tinerii se îndreptară spre valeţi. Preceptorul veni după ei. — Asta-i. domnul de d'Arminges trecu la obişnuitele-i măsuri de prevedere şi trimise înainte pe cei doi valeţi ai contelui. răsunară cinci sau şase împuşcături. răspunseră valeţii. Ne-am întors să ştim ceavem de făcut. urmat de cîteva strigăte care cereau ajutor. înapoi! Cei doi tineri se priviră cu coada ochiului. spuse domnul d'Arminges. înapoi. Valeţii abia dispăruseră printre copaci. acoperea spatele armatei.

Nişte călăreţi! — Întocmai.. — Sst! făcu de Guiche. însă nu-şi nimeri ţinta. Tinerii însă nu-i dădură ascultare. adică sînt tîlhari de drumul mare. Odată avîntaţi în goană. în care timp ceilalţi isprăveau cu jaful. întrecîndu-se unul pe altul.. îi aminti Bragelonne. spaniolul care . Raoul strigînd: „După mine. căci tinerii. Porniseră înainte. contele de Guiche trase primul. — Totuşi sînţ soldaţi. trei călare şi trei pe jos. — Ce fac? Vezi? — Da. în numele cerului. Cei trei aflaţi pe cai se năpustiră îndată asupra lor. — Domnilor! strigă bietul preceptor. tinerii îşi scoaseră şi pistoalele. — Asta-i vreun omor mîrşav. apropiindu-se. înaintînd cu luare-aminte. văzură doi călători trîntiţi la pămînt şi nu unul singur. După cinci minute se aflau în locul de unde părea că s-a auzit zgomotul. — Să atacăm! încuviinţă de Guiche.unul dintre ei nu se gîndea să dea înapoi şi. cum preceptorul şi întorsese calul. se pare că jefuiesc un om rănit sau mort. dar aţin drumurile. iar strigătele preceptorului nu avură altă urmare decît să dea de ştire spaniolilor. Struniră pe dată caii. — Da. Domnilor. Urbain şi Blanchet!" Pîna să se dezmeticească preceptorul. iar contele de Guiche ţinîndu-i şi el isonul: „După mine. Olivain!". — Să atacăm! hotărî Raoul. amîndoi ţîşniră înainte. Ajuns la zece paşi de duşman. ei se şi afundaseră în pădure. zise de Guiche.

Flinta scăpă din mîna soldatului. — Potrivnicul meu. lovit în piept. fără să vrea. adăugă el. repetînd cuvintele contelui. în poziţia în care se găsea. domnul meu. Te văd însîngerat. zise Raoul. — Predă-te sau eşti mort! spuse el. m-a lăsat să-ţi vin în ajutor. deşi paloarea lui trăda o emoţie firească la o primă ciocnire. De Guiche chemă pe unul dintre valeţii săi. cînd. În clipa aceea. Spaniolul apucă flinta de ţeavă şi îşi făcu vînt. dădu să închidă ochii. apoi sări de pe cal şi se apropie de Raoul. Raoul nu putea să tragă nici spada din teacă. de trei ori mort. nu cumva eşti rănit . Îşi aduse aminte deodată de sfatul lui Athos: cu o mişcare iute ca fulgerul îşi săltă calul în două picioare şi împuşcătura porni. prinzîndu-i piciorul sub el. apăsa şi el pe trăgaci şi spaniolul. îşi pierdu echilibrul şi căzu.venea spre Raoul trase la rîndul său şi Raoul simţi în braţul stîng o durere ca o şfichiuire de bici. de Guiche se aruncă asupra spaniolului şi îi puse pistolul în piept. eram mort. Fără dumneata. Din nenorocire. luînd-o la fugă. vrînd să-i sfărîme ţeasta cu patul armei. nici pistolul din coburi. Calul sări în lături. cu porunca să-i zboare creierii dacă face vreo mişcare să scape. purtîndu-l tîriş. atîrnînd în şa. îi încredinţă prinsul. dintr-un salt. — Pe cinstea mea. Cînd fu la patru paşi. Raoul văzu ca printr-un văl ţeava unei flinte îndreptate spre el. văzu patul armei rotindu-i-se pe deasupra capului şi. care se predă pe loc. întinse braţele în laturi şi căzu pe spate. iar calul o luă la goană. Repede îţi mai plăteşti datoriile! N-ai vrut să-mi rămîi obligat multă vreme.

ori dacă le mai putem veni în ajutor. stătea cu ochii spre cer şi cu mîinile împreunate şi se ruga fierbinte. zise Raoul. cu faţa în jos. are tonsura . — E un preot. fu în picioare. Iată. sprijinit de un arbore de către cei doi valeţi. nimic. am moştenit doi cai. Raoul izbuti săşi scoată piciorul din scară şi să şi-l tragă de sub cal. Domnul d'Arminges şi Olivain descălecară şi ei şi ridicară calul care se zbătea în agonie. spuse Bragelonne. — Slavă cerului. spuse Raoul.. acela era mort. Celălalt.. Olivian. într-o clipită. şi au luato la fugă cu prada. — Hai să vedem dacă sînt morţi într-adevăr. — N-ai nimic la picior? întrebă de Guiche. Şi se apropiară de locul unde zăceau victimele. I-au omorît. străpuns de trei gloanţe şi scăldat în sînge. Dar ce e cu bieţii oameni pe care ticăloşii aceia voiau să-i omoare? — Am sosit prea tîrziu. Apoi.grav? — Cred că trebuie să am vreo zgîrietură la braţ. pe legea mea! se bucură Raoul.. dar eu l-am pierdut pe-al meu: ial tu pe cel mai bun şi dă-mi-l mie pe-al tău. Ajută-mi să ies de sub cal şi socotesc că nimic nu ne va împiedica să mergem mai departe. cred.. un glonţ îi sfărîmase şoldul. XXXIII CĂLUGĂRUL Doi oameni zăceau la pămînt: unul nemişcat. Tinerii se îndreptară mai întîi către cel mort şi se priviră cu mirare. Valeţii mei stau lîngă cadavre.

— E preotul din Béthune. dar cestălalt mai poate fi salvat. Duceţi-mă într-o casă unde să pot găsi un preot. Şi cum se ştia că duşmanul cutreieră în cete ţinutul şi că e primejdios să umbli pe drum. nimeni n-a vrut să-l însoţească. — Eşti doctor? întreba Guiche. zise Urbain. căci Prinţul a părăsit ieri oraşul nostru. continuă Raoul. — Unde să ţi se poată da un ajutor? întrebă Guiche. Rănitul zîmbi cu tristeţe. Veniţi încoace. iar mîine ar putea să-l ocupe spaniolii. şopti rănitul. Ducea odoarele şi tezaurul sfîntuhri lăcaş să le pună la adăpost. sau fiţi buni şi aduceţi unul aici. — Poate că nu eşti atît de grav rănit pe cît socoteşti. se-ating de slujitorii Domnului! — Veniţi încoace. — Şi ticăloşii v-au atacat. A mea e mortală. spuse muribundul. Am mari dureri. cu celălalt nu mai e nimic de făcut. aşa că l-am însoţit eu. — Nu. blestemaţii.. rotindu-şi ochii în jur. nu-i timp de pierdut. Mai degrabă ajutat să mor. domnule. Glonţul mi-a zdrobit femurul şi mi-a pătruns în pîntece. — Salvat. Ah. — Nu. domnule. — Credeţi-mă. ticăloşii au tras asupra unui preot! — Domnilor. unde să mă pot spovedi. dar aş vrea să fiu dus într-o casă. domnule. bătrîn oştean care luase parte la toate campaniile sub comanda cardinalului-duce. însă mă pricep puţin la răni.cinului. — Nenorocitul dumitale tovarăş mi s-a părut un slujitor al bisericii. nu! îngînă ei. .. asta da! — Sînteţi preot? întrebă Raoul. — Nu.

Doamne Dumnezeule! urma rănitul cu o groază care-i înfioră pe cei doi tineri. şi aduceţi de acolo un călugăr. Căutaţi-l pe părintele paroh. ori juraţi-mi pe mîntuirea sufletelor voastre că veţi trimite aici cea dintîi faţă bisericească. pe dreapta. adunîndu-şi ultimele puteri şi dînd parcă să se ridice. cel dintîi călugăr sau preot care vă va ieşi în cale. sau un sat unde să aflăm un preot. adăugă el cuprins de deznădejde. dacă nu e acasă. zise de Guiche. N-ai să îngădui una ca asta. poate că nimeni nu va cuteza să vină. Preot ori călugăr. rămîi lîngă acest nefericit şi veghează să fie transportat cu cea mai mare grijă. — Cu neputinţă să mori săvîrşind o faptă bună! Dumnezeu nu te va părăsi! — Domnilor. Să nu pierdem vremea în zadar. Faceţi o targa din crengi şi puneţi deasupra toate mantiile noastre. Jur că vei avea mîngîierea pe care o doreşti. doi dintre valeţi să ducă targa. la vreo leghe de han o să daţi de satul Greney. e un han. duceţi-vă la mînastirea augustimlor. ajutăţi-mă să ajung în satul cel mai apropiat. nu-i aşa? Ar fi cumplit! — Linişteşte-te. în capul tîrguşorului. căci trupul mi-e pierdut. vorbi de Guiche. Vă mulţumesc din suflet şi Dumnezeu să vă răsplătească! La o jumătate de leghe. domnule.Dumnezeu vă va răsplăti pentru a-ceastă faptă creştinească! Trebuie să-mi salvez sufletul. în numele cerului! îngăimă rănitul. — Domnule d'Arminges. fiindcă se ştie că spaniolii bîntuie pe-aici şi-o să mor fără să mi se ierte păcatele. numai să aibă de la sfînta noastră biserică puterea de a dezlega de păcate în articulo mords. . Spune numai unde găsim o casă spre a cere ajutor. n-are a face. ţinînd drumul înainte. Dar.

să trimită să-l cheme. pentru numele lui Dumnezeu. fără să descalece. după pălăria-i cu borul mare şi anteriul de lînă cenuşie. gonind de zor spre Greney. după ce se încredinţară că au şi început pregătirile pentru primirea rănitului. chemă hangiul. Hangiul. — Curaj. domnule conte. Şi cei doi tineri porniră în goana cailor în direcţia arătată. — Duceţi-vă. De astă dată se părea că întîmplarea le vine în ajutor. Dar. rugîndu-l totodată. care venea către ei. adică un pat. îl socotiră drept un frate augustin. legaturi. scamă pentru răni. domnilor! rosti muribundul cu o pornire de recunoştinţă greu de înfăţişat în cuvinte. . şi pe care. Cunoşti dictonul: Non bis în idem. chirurg sau felcer. îl vesti că va fi adus un rănit şi îl rugă să pregătească tot ce putea sluji la îngrijirea acestuia.iar al treilea să stea aproape. iar călăreţii noştri. se cheamă că am scăpat pe ziua de astăzi. Plecăm să-ţi îndeplinim dorinţa. văzînd veşmintele bogate ale acestor tineri seniori. Vicontele şi cu mine plecam după un preot. Raoul. După zece minute de drum zăriră hanul. în cazul că ştie vreun doctor. făgădui tot ce-i cereau. porniră mai departe. spuse preceptorul. Acoperişurile roşietice de ţiglă se desenau puternic pe fondul verde al copacilor. călare pe un catîr. Dupa mai bine de o leghe se şi zăreau casele din capul satului. aveţi grijă! — Fii liniştit! De altfel. căci el va răsplăti pe cel ce se va osteni cu drumul. gata să ia locul celui care oboseşte. — Dumnezeu să vă binecuvînteze. În acest timp. Deodată dădură cu ochii de un biet călugăr. domnul meu! se adresă Raoul rănitului. preceptorul ducelui de Guiche supraveghea întocmirea tărgii.

Prietenul meu. care cere ajutorul bisericii. Şi-apoi. — Ca să ştim. stărui el. Dacă eşti preot. după cît . abia ieşind de sub cercul pe care pălăria i-l desena în jurul frunţii. spuse el cu o mare sforţare. aici de faţă. de Guiche se afla în faţa lui. — Cred că am dreptul să spun sau să nu spun cine sînt unor oarecari cărora li se nazare să mă iscodească. Străinul lovi catîrul cu călcîiele şi îşi văzu de drum. este vicontele de Bragelonne. căci aici în apropiere se afla un om. atunci e altceva. aţinîndu-i calea. — Mai întîi. în numele politeţii. dar viaţa plină de renunţări a mînăstirii îi dăduse un aer bătrînicios. îţi cer în numele omeniei să mă urmezi spre a-i veni în ajutor. — Răspunde. rănit de moarte. — Domnule. eşti cleric? — De ce mă întrebi? rosti străinul cu o nepăsare aproape jignitoare. Şi te previn totodată. interveni contele de Guiche. era de un blond spălăcit. Te-am întrebat cuviincios şi orice întrebare merită un răspuns. întrebă Raoul eu politeţea-i obişnuită. domnule. iar ochii de un albastru deschis păreau lipsiţi de expresie.Se apropiara de călugăr. Dintr-un salt. ci galben-verzui ca fierea. nu sîntem nişte oarecari. dacă nu. vorbindu-i de sus. Era un om de douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de ani. întrebarea noastră nu-i o toană. care. dar nu acea paloare mată care înfrumuseţează. iar eu sînt contele de Guiche. părul scurt. Avea chipul palid. De Guiche abia îşi stăpîni furia şi pornirea de a muia oasele călugărului.

veţi avea prilejul. — Mă duc la han. întrebă de Guiche. murmură el. lăsînd pistoalele în coburi şi străduindu-se să fie cît mai respectuos. — Trebuie să fie vreun spion spaniol sau flamand. care nu-l scăpase din ochi. O privire ameninţătoare. repetă el. Chipul palid al călugărului deveni alb ca varul şi el zîmbi într-un fel atît de ciudat. spuse tînărul. ai de gînd să vorbeşti? — Sînt preot. spuse călugărul. — Ei bine. — Atunci. Ochii călugărului scînteiară din nou. interveni de Guiche. — Să-l urmărim. să vă îndepliniţi menirea: un biet rănit ne ajunge din urmă şi trebuie să se oprească la hanul din apropiere. Oamenii noştri îl însoţesc — Mă duc la han. atunci. Şi-atunci. deşi respectul nu-i pornea din inimă. încît Raoul. Şi nepăsarea-i obişnuită i se aşternu iarăşi pe faţă. domnilor. simţi surîsul acesta jignitor ca o împunsătură în inimă. propuse de Guiche. Şi îşi îmboldi catîrul cu călcîiele. cum v-a spus şi prietenul meu. ţi-e cu desăvârşire străină. părinte.se pare. n-o să pierdem vremea cu judecata: un pom şi un capăt de frînghie se găsesc oriunde. ca preot. dar numai atît. crede-ne că pentru caii noştri e floare la ureche să-ţi prindă catîrul din urmă şi că o să punem mîna pe dumneata oriunde vei fi. domnule. El cere ajutorul unui slujitor al Domnului. şi porni la drum. îţi jur. Aşa e mai . glăsui Raoul. asememnea fulgerului. îi răspunse lui Raoul. — Dacă nu te duci. că voi pedepsi obrăznicia dumitale. ducînd mîna la pistoale.

— Eh! exclamă de Guiche.. o mutră ciudată.. Dar. loviturile de bici îi fac ipocriţi şi. irlandezi. trebuie să fie unul dintre acei călugări rătăcitori care cerşesc la drumul mare pînă în ziua cînd le cade din cer vreo pleaşca. În ce mă priveşte. potrivindu-şi mersul după acela al călugărului. călugărul întoarse capul. cel care se pocăieşte pare să fie mai curat la cuget decît duhovnicul. — Îngrozitoare mutră are călugărul ăsta! murmură contele de Guiche. da. — Voiam să spun acelaşi lucru. ochii li se sting în orbite. Da. spruse Raoul. cei mai mulţi sînt străini: scoţieni. danezi. care fusese mai puţin izbit de toate aceste amănunte. mărturisesc. buzele subţiri care păreau că dispar la cea mai mică vorbă pe care o rosteşte. Cei doi tineri îşi îmboldiră caii. zise de Guiche. Părul galben. Dar. sînt obişnuit să văd cu totul altfel de preoţi. — La fel de sluţi? . pe care îl urmau ca la o bătaie de puşcă. Am întîlnit şi eu cîteva mutre dintr-astea. — Îngrozitoare. călugării a-ceştia se supun unor deprinderi îngrozitoare: postul îi face să pălească. vrînd să se încredinţeze dacă e urmărit sau nu. întări Raoul. — Vezi. — În sfîrşit. într-adevăr. pricepi. rosti Raoul. După cinei minute. pe Dumnezeul meu.sigur. ce vrei. bietul om va avea un duhovnic. am făcut bine. Ăsta. mărturisi de Bragelonne. ochii stinşi. — Da. N-o poţi uita cu una cu două. întrucît Raoul avusese răgazul să-l cerceteze în timp ce el vorbea. tot plîngînd după cele lumeşti pierdute pentru totdeauna şi de care noi ne bucurăm.

viconte. ca pe şarpele de care mi-ai povestit? — Pe legea mea. Îţi mărturisesc totuşi că mai degrabă aş muri ca un păcătos. ca şi cum ai fi vrut să-i sfărîmi capul. Ei bine.. nu de la cel ce o dă. Am tăiat-o în două tocmai cînd se ridicase în coadă. zise de Guiche! — Ei bine. conte. şi te va surprinde: înfăţişarea acestui om m-a umplut de o groază nelămurită. — Nu. îşi reluă Raoul povestirea. trage spada!" Abia atunci m-am năpustit asupra reptilei. — Prea bine. răspunse Raoul. Ţi-a ieşit vreun şarpe în cale? — Niciodată. şuierînd.. legănîndu-şi capul şi mişcîndu-şi limba încoace şi încolo. Iertarea vine de la Dumnezeu. — Ce nenorocire pe sărmanul rănit să moară în braţele unui asemenea popă! — Aşi! zise de Guiche. Bragelonne. . decît să am la căpătîi un astfel de duhovnic. gata să se năpustească asupră-mi. Eşti de aceeaşi părere. contele de La Fère mi-a spus: „Haide. — Oare-ţi faci vreo vină că nu l-ai retezat în două. îţi jur că am avut aceeaşi senzaţie la vederea acestui om în clipă cînd a spus: „De ce mă întrebi?" şi cînd s-a uitat la mine. — Tatăl dumitale? întrebă de Guiche. aproape că da! mărturisi Raoul. Mi-aduc aminte că la vederea primului şarpe. palid şi fascinat. am rămas nemişcat. strîns colac. mie mi s-a întîmplat în pădurile noastre din Blaisois. e ciudat. tutorele meu. — Da. pîna în clipa cînd contele de La Fère. care mă privea cu ochii lui stinşi. nu-i aşa? Te-am văzut cum tot mîngîiai mînerul pistolului. roşind. dar au ceva respingător. — Pînă în clipa cînd.— Nu.

nu-i aşa? Se zvoneşte că trebuie să aibă loc o bătălie şi n-am vrea să ajungem a doua zi. lagături. aşa cum cu dreptate ziceţi. care se apropia călăuzit de către domnul d'Arminges. ca să-i ducă vestea cea bună. Fii bun şi grăbeşte-te puţin. Doi oameni purtau muribundul. Tinerii îşi struniră fugarii. cortegiul rănitului. spuseră tinerii. trecînd pe lîngă fratele augustin. uitîndu-se în direcţia arătată. tineri seniori. întorcînd capul cu dezgust. cum ne grăbim să ajungem oştirea Prinţului. pe voi şi pe cei care vă sînt dragi! — Domnule. se adresă de Guiche preceptorului. — Iată rănitul! zise de Guiche. îndemnîndu-şi cu rîvnă catîrul. el o luă pe cealaltă parte a drumului şi trecu mai departe. de cealaltă parte. care între timp se apropiase. — Duceţi-vă.În acea clipă zăriră micul han şi. scamă pentru răni – şi trimisese un rîndaş . domnule. Dar. dumneata ne vei ajunge din urmă. tinerii mergeau înaintea duhovnicului. Ne veţi ierta. Zoreau amîndoi pentru întîmpinarea rănitului. În acest fel. iar al treilea ducea caii de frîu. — Am făcut pentru dumneata tot ce ne-a stat în putinţă. în loc să vină din urmă. Omul se ridică anevoie. aţi făcut pentru mine tot ce se putea face. Într-adevăr. glăsui rănitul. Tot ce pot e să vă spun încă o dată: Dumnezeu să vă aibă în pază. Hangiul aştepta în prag. noi pornim înainte. pornim îndată la drum. şi fiţi binecuvântaţi pentru mila voastră. cucernice călugăr. apoi căzu din nou pe brancardă. Cît despre Raoul. Pregătise totul – pat. cu chipul luminat de bucurie. pe drumul spre Cambrin. îl văzu pe călugăr.

fiindcă totul e plătit. călugărul descălecă de pe catîr şi porunci ca animalul să fie dus la grajd. Şi nu mă uitaţi în rugăciunile voastre. Nu mă simt bine aici. Te rog numai să ai bunătatea. nu staţi să vă legaţi rana? — O. Voi face totul precum doriţi. iar călugărul din cealaltă. să-i spui că m-ai văzut într-adevăr. — Cucernice călugăr. îngăimă rănitul. ca el să-mi spună numele şi eu să i-l spun pe al dumneavoastră? întrebă hangiul. chipeşi seniori. — Mai multă prevedere n-are cum să strice. Am timp să mă îngrijesc de ea la popasul viitor. spuse călugărul. însoţit de un valet. domnule. zise hangiul. — Vă mulţumesc încă o dată. În clipa aceea rănitul se apropia dintr-o parte. ca să facă loc tărgii. oraşul cel mai apropiat. domnule. cei doi tineri se traseră înapoi. cu acel surîs care-i dădea fiori lui Bragelonne. dacă vezi trecînd pe aici un călăreţ şi dacă acest călăreţ întreabă despre un tînăr pe un cal roib. spovedeşte pe acest om de ispravă şi nu te îngriji de bani nici pentru dumneata. ferindu-se parcă instinctiv să se afle în preajma călugărului. . — N-ar fi mai bine. Dar. conte. încuviinţă Raoul. Sînt vicontele de Bragelonne. la Lens. — Vă mulţumesc.după un doctor. se adresă el lui Bragelonne. — Să mergem. dar că nădăjduiesc să iau masa de seară la Mazingarbe şi să dorm la Cambrin. slujitorul meu se numeşte Grimaud. — Prea bine. pentru mai multă siguranţă. Acest călăreţ e slujitorul meu. fără a i se scoate şaua. rosti de Guiche. nici pentru catîr. murmură Raoul. un fleac de rană. spuse vicontele.

— Fii liniştit! zise de Guiche. băgă de seamă această clipă de şovăială. — Fostul călău din Béthune! murmură tînărul călugăr.. Ai pălit şi tu. dar uită-te. şi totuşi. care se şi depărtase cu vreo douăzeci de paşi. aşezîndu-l pe pat. La vederea acelui om palid şi însîngerat.. văd că-l recunoşti. nu-l recunoşti? — Pe omul ăsta? Stai puţin. singura lui grijă era să ştie dacă slujitorul bisericii îl urmează. — Nu asta vreau să spun. unde cei doi valeţi duseseră muribundul. Nenorocirea se abate peste casa noastră: e fostul călău din Béthune. continuă femeia. — Cucernice călugăr. care stătea lîngă uşă. Hangiul şi nevastă-sa. În acea clipă. . chiar dacă este sau a fost călău. şopti hangiţa aratînd spre rănit. vorbi el. Bietul rănit părea chinuit de dureri cumplite. Domnul d'Arminges. targa purtată de cei doi valeţi intra pe uşa hanului. femeia strînse cu putere braţul bărbatului ei. — La naiba! mormăi el. acest nefericit e un om şi el. tremurînd ca varga. dînd pinteni calului ca să-l ajungă din urmă pe Bragelonne. Nu cumva ţi-e rău? — Nu. Mi se pare că e pe ducă. Îndeplineşte-i ultima dorinţă şi fapta dumitale va fi cu atît mai vrednică de laudă. — Adevărat! strigă hangiul. Călugărul nu scoase un cuvînt şi îşi continuă în tăcere calea spre o încăpere de jos. care veniseră acolo într-un suflet. Ia zi. i-o luă femeia înainte. dînd să se oprească în loc şi lăsînd să i se vadă pe faţă sila pe care i-o insufla omul pe cale să-l spovedească. — Ce e? întrebă acesta. stăteau în capul scării. — Ah.

Drumeţul făcu un semn ca un om care bea şi." — Şi unde doreşti să bei? întreba el. palid şi tremurînd încă de ceea ce descoperise adineauri. închizînd uşa după ei. D'Arminges şi Olivain îi aşteptau: încalecară la iuţeală şi tuspatru porniră zoriţi pe drumul în capătul căruia abia se făcuseră nevăzuţi Raoul şi tovarăşul său. În clipa cînd preceptorul şi oamenii ce-l însoţeau dădură şi ei cotul drumului. pe un cal roib şi însoţit de un valet.De cum văzură pe slujitorul bisericii la căpătîiul rănitului. spuse drumeţul. nu-i nici un sfert de ceas de cînd tînărul dumitale stăpîn era aici. — Ce doreşte domnul? întrebă hangiul. Nu-i mut de-a binelea. — M-am înşelat. pe care îi puse în faţa tăcutului oaspe. răspunse drumeţul. Ăsta pare mut. — Atunci dumneata eşti domnul Grimaud. Diseară va . Se înclină şi se duse după o sticlă cu vin şi după nişte pesmeţi. valeţii ieşiră ca să-i lase singuri. arătînd o masă. descălecînd. nu? Drumeţul făcu semn ca da. — Vicontele de Bragelonne? spuse hangiul. — Aici. — Domnul mai doreşte ceva? întrebă el. — Da. mormăi hangiul. glăsui hangiul. cu semnul celui care freacă. arătă spre cal. — Şi ce mai doreşte domnul? — Să ştiu dacă ai văzut trecînd pe aici un tînăr gentilom de cincisprezece ani. — Ei bine. „La dracu! îşi zise hangiul. — Întocmai. un nou călător se opri în uşa hanului.

voinic. rosti Grimaud. îşi şterse fruntea şi îşi turna un pahar cu vin. — Ce e? bolborosi el. — Da. Grimaud sări în picioare. privind neliniştit spre uşă. — Fostul călău din Béthune. În clipa aceea se auzi un alt răcnet. răspunse hangiul. cu părul şi cu barba negre? — Întocmai.mînca la Mazingarbe. — Cît e de-aici pînă la Mazingrabe? — Două leghe şi jumătate. şi fruntea i se întunecă la această amintire. înalt. Era cît pe ce să fie ucis de nişte spanioli. Un om de cincizecişaizeci de ani. — L-am văzut o dată. numai că barba i-a încărunţit. Nevasta hangiului se apropie într-un suflet. tremurînd toată. oacheş. De unde vine ţipătul ăsta? — Din camera rănitului. răspunse hangiul. cînd un răcnet înspăimîntător se auzi din odaia unde se aflau călugărul şi muribundul. căutînd să-şi adune amintirile. păru ceva mai liniştit. iar părul i-a albit de tot. Tocmai pusese paharul ce masă şi se pregătea să şil umple pentru a doua oară. — Care rănit? întrebă Grimaud. pe care îl bău în tăcere. — Mulţumesc. Grimaud. nu atît de . sigur că-şi va ajunge stăpînul din urmă pînă la asfinţit. — Fostul călău din Béthune? murmură Grimaud. Îl cunoşti? întrebă hangiul. a fost adus aici şi-n clipa de faţă se spovedeşte unui călugăr augustin: pesemne că are dureri cumplite. iar la noapte va dormi la Cambrin. — Ai auzit? făcu ea spre bărbatu-său.

mai înainte ca hangiul să-l poată opri. se repezi.puternic ca primul. murmură hangiul. luă cleştele şi. Grimaud îşi aruncă ochii în jur şi văzu un cleşte uitat într-un colţ. — Crezi? făcu hangiul. — Călugărul! strigă hangiul. deschide! Nimeni nu răspunse. — Trebuie să vedem ce se petrece. Rănitul horcăia. Iisuse! scînci femeia. Deschide! Preacucernice. Ştim că Grimaud era zgîrcit la vorbă. se uita bănuitor în jur. izbi uşa de perete. Unde-i călugărul? Grimaud se năpusti spre o fereastră deschisă. iar călugărul dispăruse. cu mîinile împreunate. cercetîndu-i cu privirea trăsăturile aspre şi puternic desenate. — Oh. Grimaud încruntă din sprîncene. uşa era zăvorîtă pe dinăuntru. care picura din saltea. care îi trezeau în minte o amintire cumplită. spuse Grimaud. care dădea în curte. Cît despre nevastă-sa. Tustrei se priviră înfioraţi. dar nu şi la faptă. în timp ce hangiul. — Deschide sau sfărîm uşa! ameninţă Grimaud. Aceeaşi tăcere. catîrul călugărului mai e în grajd? — Nici urmă de catîr! răspunse cel întrebat. Încăperea era un lac de sînge. — Deschide! strigă hangiul. . Grimaud se apropie de rănit. ia vezi. închinîndu-se. — Pare strigătul unui om înjunghiat. băiete. Ei. Se repezi pe uşă şi o zgîlţîi zdravăn. ea nici nu mai îndrăznise să intre în odaie şi stătea îngrozită la uşă. înspăimîntat. urmat de un geamăt adînc şi prelung. — Pe aici trebuie să fi fugit! apuse el.

Hangiul se apropie şi el. vorbi: — Nu-i nici o îndoială. Un pumnal stătea înfipt pînă-n prăsele în inima călăului. Şi odată intrat în odaie. Hangiul ieşi buimăcit.Apoi. hangiul cu un strigăt se spaimă. fără îndoială. Grimaud alb ca varul la faţă. Eu rămîn aici. proprie celor aflaţi pe patul de moarte. Călăul cercetă cu o privire grabnică. fără să răspundă. se apropie de căpătîiul rănitului. ea se făcuse nevăzută la strigatul bărbatului ei. Precum am văzut. cărora li se spusese ce au de făcut. . şi. în sfîrşit. — Mai trăieşte? întrebă hangiul. nu de bunăvoie. ci mai mult silit. XXXIV IERTAREA PĂCATELOR Iată ce se petrecuse. dar ameninţările celor doi nobili. Poate că ar fi încercat să fugă dacă i-ar fi stat în putinţă. îi desfăcu haina la piept. ca să asculte dacă îi mai bate inima. oamenii lăsaţi de ei la han. — Aleargă după ajutor! spuse Grimaud. Deodată se traseră amîndoi îndărăt. însoţise călugărul pe rănitul ce-i fusese dat în seamă pentru spovedanie într-un chip atît de ciudat. Grimaud. care nu au timp de pierdut. chiar el e. Cît despre nevastă-sa. după o vreme de mută şi posomorîtă contemplare. raţiunea însăşi îl hotărîseră să-şi ascundă reaua voinţă şi să joace pînă la capăt rolul de duhovnic.

îl îndemnă călugărul. Iau parte şi azi la execuţii. — Cîtă vreme am lovit numai în numele legii şi al dreptăţii. îl linişti tînărul duhovnic. părinte! murmură rănitul. cînd am fost unealta unei răzbunări personale şi cînd am ridicat cu ură securea asupra unei făpturi a lui Dumnezeu. temîndu-se fără îndoială că numele de călău să nu-l lipsească de ajutorul cel de pe urmă după care tînjea – adică am fost călău. clătinînd cu deznădejde din cap.. dar eu nu mai lovesc. din noaptea aceea. – urmă cu aprindere rănitul. o. Am nevoie de un prieten în ultimele clipe. În schimb. îndeletnicirea mea m-a lăsat să dorm liniştit. interesat de povestirea aceasta atît de ciudată.chipul celui ce urma să-i aducă mîngîierea. — Ah! suspină muribundul.. care se aşezase la picioarele rănitului. spuse el. Cu o vădită surprindere spuse: — Sînteţi tînăr. Călăul tăcu. decît a celor trupeşti. părinte! — Cei ce îmbracă haina mea n-au vîrstă. s-au împlinit cincisprezece ani de cînd am părăsit slujba asta. cum spuneau aceşti oameni? — Adică. dar nu mai sînt. — Îţi voi salva sufletul.. cu toată pornirea unei suferinţe înăbuşite vreme îndelungată şi pe care abia . dintr-o noapte cumplită. răspunse cu răceală călugărul.. căci mă simţeam la adăpostul justiţiei şi al legii. — Da. Eşti într-adevăr călăul din Béthune. — Vorbeşte. — Vai mie! Vorbiţi-mi mai blînd.nu! — Va să zică ţi-e silă de îndeletnicirea dumitale? Călăul oftă din adîncul inimii. — Suferi mult? întrebă călugărul. însă mai mult din pricina celor sufleteşti.

— Şi dumneavoastră spuneţi la fel! se tîngui călăul. Dumnezeu şi cu mine vom judeca. Mai cu seamă noaptea. Toţi m-au iertat şi unii au ajuns chiar să mă iubească. murmurul vîntului. Şi asta nu-i tot: averea agonisită am împărţit-o la săraci. — O femeie! Aşadar. căci zise în grabă: — Spune mai departe. clipocitul . Cred însă că Dumnezeu nu m-a iertat. Douăzeci de ani în şir am încercat să-mi spulber remuşcările prin fapte bune. şi cînd îţi vei sfîrşi povestea. ca şi cum încă ar mai strînge securea: că apa se înroşeşte de sînge şi că toate vocile firii. să nu moară mai înainte de a-şi face mărturia pînă la capăt. în schimbul celor pe care i le-am răpit. Călugărul se temu. n-am făcut dreptate! Şi închise ochii. groaza asta pe care n-am putut s-o înving mă copleşeşte cu totul: mi se pare că mîna mi se îngreunează. Oricînd s-a ivit prilejul. scoţînd un geamăt adînc. cînd trec vreun rîu. am ucis. foşnetul copacilor.acum o mărturisea. nu ştiu încă. am asasinat-o. ai asasinat o femeie? exclamă călugărul. am devenit nelipsit de la biserică. M-am lepădat de cruzimea firească a celor care varsă sînge. părinte! continuă călăul fără să deschidă ochii. Folosiţi cuvîntul ce-mi sună mereu în urechi: asasinat! Prin urmare. iar cei care mă ocoleau s-au deprins să nu mai întoarcă ochii atunci cînd mă vedeau. mi-am pus viaţa în joc pentru a salva pe cei aflaţi în primejdie şi am lăsat pămîntului multe vieţi omeneşti. n-am executat-o! Prin urmare. ca şi cum s-ar fi temut de o vedenie înfricoşătoare. fără îndoială. fiindcă amintirea acelei execuţii mă urmăreşte mereu şi în fiecare noapte mi se pare că văd în faţa ochilor năluca acelei femei. — Oh.

Mă gîndeam să mă împotrivesc dacă-mi vor cere să săvîrşesc un lucru care mi s-ar fi parut nedrept. — Aiurez? îngăimă el. cum s-au petrecut lucrurile? Vorbeşte! îl îmboldi călugărul. Mi-au spus să-mi pun masca pe faţă. femeia aceea era un monstru: dupa cum se spunea. Un om a venit după mine. otrăvise o tînără femeie. Alţi patru seniori mă aşteptau.valurilor se contopesc într-un singur glas. pe Buckingham. rivala ei. şi. groaznic. tînguitor. — Da. Am mers împreună vreo cinci-şase leghe. dădu să se întoarcă spre tînărul duhovnic şi îl apucă de braţ. — Era într-o seară. aproape fără să schimbăm o vorbă. care se afla şi el printre însoţitorii mei. — Pe Buckingham? striga călugărul. întunecaţi. tăcuţi. Şi te-ai supus? — Părinte. . — Spune. în trufia mea: după ce fusesem slujitorul dreptăţii omeneşti. se zice că a pus pe cineva să-l înjunghie pe favoritul regelui. — Îngrozitor! murmură călugărul. clătinînd şi el din cap. înainte să părăsească Anglia. Într-un tîrziu. iar vorbele care mă urmăresc în remuşcările mele le-am rostit atunci. Călăul deschise ochii. Aţi spus că aiurez? Oh. îşi otrăvise cel de-al doilea bărbat. deznădăjduit. mi-a arătat o hîrtie cu o poruncă şi eu l-am urmat. prin geamul unei colibe mi-au arătat o femeie aşezată la o masă şi mi-au spus: „Ia-o pe cea pe care trebuie s-o execuţi". care îmi strigă: „Să se împlinească dreptatea Domnului"! — Aiurează! murmură călugărul. socoteam că am ajuns şi slujitorul dreptăţii lui Dumnezeu. nu! Era seara cînd i-am aruncat leşul în rîu. încercase să-şi ucidă cumnatul.

zise: — Cunoşti numele acelei femei? — Nu. O văd şi acum. — Nu. Călugărul păli. — Frumoasă? — De o frumuseţe fără seamăn. vorbi călugărul. era franţuzoaică. Niciodată nam înţeles cum de-am putut să retez capul acela atît de frumos şi atît de palid. îşi şterse fruntea de sudoare şi se duse de trase zăvorul la uşă. Spune mai departe: cine erau acei oameni? — Unul era străin. nu. englez. grăbindu-se să se întoarcă lîngă el. după cîte bănuiesc. nu le ştiu. Călăul. numai că se căsătorise în Anglia. la picioarele mele. femeia aceea era englezoaică? — Nu. în genunchi. — Şi femeia era frumoasă? — Tînără şi frumoasă! Oh. Într-un tîrziu. rugîndu-se. — Blondă? . iartă-mă. căzu gemînd pe pernă. Dar cei patru seniori îi spuneau englezului: milord. Ceilalţi patru erau francezi şi purtau uniforma muşchetarilor. cu capul dat pe spate. făcînd o sforţare cumplită.— Aşadar. crezînd că pleacă şi-l lasă acolo. nu-l ştiu. mai cu seamă frumoasă. se căsătorise cred de două ori: o dată în Franţa şi a doua oara în Anglia. Călugărul părea cuprins de o tulburare ciudată. — Şi zici că era tînără? — Avea douăzeci şi cinci de ani. Tremura din toate încheieturile şi se vedea că vrea să întrebe ceva dar nu avea curaj. După cum v-am spus. — Le ştii numele? întrebă călugărul. da. — Nu.

. ba da. părinte. sînt vinovat? Nu mă veţi dezlega de acest păcat? Călugărul căută să ia un aer blajin. — Fratele dumitale? — Da. ea i-a adus moartea. ah. Te voi dezlega. căzîndu-i pe umeri? — Întocmai. — Şi ai ucis-o! spuse el. — Oh. chiar aşa! — Un glas ciudat de blînd? — Cum de ştiţi toate astea? Călăul se ridică în capul oaselor şi îşi pironi privirea înspăimîntată asupra călugărului. aşa cum v-am spus. — Dumitale? Ce rău a putut să-ţi facă? Vorbeşte. de frumuseţea ei. care se făcu alb la faţă. Fratele meu a fost primul ei amant. reluă călăul. Dacă ea ţi-a ademenit fratele. — L-a sedus şi l-a dus la pierzanie pe fratele meu. prin urmare. Ai slujit drept unealtă unor laşi. — Atunci.. Oh. — Ba da. . nu-i aşa? — Întocmai. părinte. de lipsa ei de apărare! Ai ucis-o pe femeia aceea! — Din păcate. — Şi nişte ochi cu o privire minunată? — Atunci cînd vroia ea. îl încredinţă el. însă numai dacă spui tot. acea femeie ascundea sub înfăţişarea-i îngerească un suflet diavolesc şi cînd am văzut-o şi mi-am amintit de tot răul pe care mi-l făcuse. nu mă priviţi aşa! Oh. fiindcă l-a ademenit. — Cu păruj lung... vă spun tot. răspunde. tot! izbucni călăul.— Da. care era preot şi pe care l-a hotărît să fugă cu ea din mînăstirea unde se afla. care nu cutezau să o ucidă ei înşişi! Nu te-ai îndurat de tinereţea ei.

ca şi cum ar fi vrut să îl smulgă.. strigă călugărul. cu un rînjet ce ridică muribundului părul măciucă în cap. dezlegaţi-mă de păcat! — Spune-i numele. — Anne de Bueil. nemernicule! — Doamne Dumnezeule din cer! — Sînt John Francise de Winter! — Nu vă cunosc. Cred că mi-a sosit clipa cea de pe urmă. ca un om gata să-şi dea sfîrşitul. căci simt că mi se apropie sfîrşitul. repetă călăul.. Anne de Bueil! Ai spus.— Dacă ea a fost cauza morţii lui. Doamne. îndreptîndu-se de spate şi ridicînd amîndouă mîinilc spre cer. — Să te dezleg de păcat. — Atunci trebuie să ştii numele ei de fată. Numele ei!.. palid şi tremurînd. altfel nu te dezleg de păcat. ai milă de mine! murmură călăul. — Doamne Dumnezeule! se tîngui călăul. Şi acum. Ochii călugărului scînteiau.. Dar atunci.. dezlegaţi-mă de păcat. Vorbeşte. cine sînteţi? — Am să-ţi spun îndată. Omul păru că-şi adună toate puterile. aplecîndu-se deasupra muribundului. eu?! izbucni preotul. — Numele ei! repetă călugărul. fiindcă spui că de pe urma ei i s-a tras moartea? — Întocmai. într-adevăr.. Anne de Bueil? — Da. Dezlegaţi-mă de păcat părinte. Şi căzu pe pernă. îngăimă rănitul. îngăimă călăul. . şi-ţi voi îndeplini dorinţa! — Se numea. Să te iert. aşa se numea. dacă n-ar fi vrut să-l spună. eu? Eu nu sînt preot. — Anne de Bueil! strigă călugărul. — Nu sînteţi preot?! bîigui călăul.

— Acea femeie? — Era mama mea! Călăul scoase un răcnet. de unde luă un cal şi îşi continua în goana mare drumul spre Paris. iar acea femeie. o să mă cunoşti numaidecît: sînt John Francise de Winter. Călugărul. Mori nedezlegat de păcat.. — Să te iert?! strigă falsul călugăr. ieşi pe o uşă dosnică şi se depărtă cu repeziciune.— Aşteaptă puţin.. — Nici un dram de îndurare pentru cei care n-au avut îndurare. se prăbuşi pe spate. Acolo lepădă sutana. spunînd: — Iată iertarea mea! Atunci se auzise cel de-al doilea strigăt. repetă el. apoi merse pe jos pînă la prima staţie de poştă. iertare! şopti el. se îmbrăcă în grabă. eu?! Dumnezeu. cel puţin în numele dumneavoastră. o deschise. care dăduse să se ridice în capul oaselor. poate. îşi luă catîrul. Să te iert. XXXV . iertare. mai slab şi urmat de un geamăt prelung. acel răcnet înfricoşător care se auzise întîi. — Oh. fără să-i scoată pumnalul din piept. eu. mori şi fii blestemat! Şi scoţînd un pumnal de sub sutană i-l înfipse în inimă. dacă nu ca preot. oprindu-se la un pîlc de copaci aflat în apropiere. mori dezdănăjduit. niciodată! — Îndurare! se rugă călăul. se repezi la fereastră. Dacă în numele Domnului. sări peste răzoarele de flori ale unei grădiniţe. se strecură în grajd. întinzînd braţele spre el. scoase dintr-un cufăr un costum de cavaler. Călăul. cel puţin ca fiu.

— În ce împrejurare ne-am întîlnit? întrebă el. — Curaj! îl îmbărbătă Grimaud. la al doilea am spart uşa. Şi lăsă braţul să-i cadă de-a lungul corpului. Ajutor! Doamne Dumnezeule. — Dumneata? Rănitul se strădui să-şi amintească trăsăturile celui care îi vorbea astfel. — De unde vii? — Treceam pe aici şi m-am oprit la han să-mi odihnesc calul. — Chiar aşa. La primul am dat fuga încoace. — Acum te recunosc. Eşti unul dintre cei patru valeţi. rănitul deschise ochii. — Ajutor! murmură el. privindu-l cu ochii holbaţi. cînd ai scos două strigăte. — Cine eşti dumneata? îngăimă rănitul. spuse Grimaud. Tocmai mi se povestea că aici se află călăul din Bèthune. Stăpînul meu a venit la Béthune şi te-a luat la Armentières.GRIMAUD VORBEŞTE Grimaud rămase singur lîngă călău: hangiul alergase după ajutor. iar nevastă-sa se ruga. . ca şi cum şi-ar fi amintit de ceva. După un timp. S-a dus cineva după ajutor. spuse călăul. oare n-am să găsesc pe lumea asta un prieten care să mă ajute să trăiesc sau să-mi dau sufletul? Duse cu greutate mîna la piept şi dădu peste mînerul pumnalului. — Oh! gemu el. rănit. — Într-o noapte. sînt douăzeci de ani de atunci. — O veche cunoştinţă.

. — Asta înseamnă că ştie taina? — L-am luat drept un călugăr şi i-am destăinuit totul în timpul spovedaniei. — Femeia pe care voi şi stăpînii voştrii m-aţi pus so omor. — Nu. milady. — Ce vrei să faci? întrebă rănitul. Grimaud se clătină pe picioare şi se uită la muribund cu o privire stinsă. mama lui... — Milady? — Da. spuse călăul. aşa îi spuneaţi. — Mama lui? bîigui el. pe călugăr l-ai văzut? — Care călugăr? — Călugărul care era cu mine în odaie. păzeşte-te! — De ce? — S-a răzbunat. năucit.. pe care îl trecură toate năduşelile numai la gîndul urmărilor acestor destăinuiri.. — N-am pomenit. Nădăjduiesc acum că Dumnezeu mă va ierta. Grimaud dădu să plece. Se pare că a fugit pe fereastră. fiindcă mi-am ispăşit păcatul. fiindcă nici nu cunosc vreunul. — Nu. şi bine a făcut. El te-a înjunghiat? — Da. zise Grimaud. — Păi ce legătură e între ea şi călugăr? — Era mama lui. nici urmă. Nefericitule! Nădăjduiesc că n-ai pomenit nici un nume. — Fii mai lămurit. adevărat. — Trebuie să-l prindem. — Nefericitule! strigă Grimaud.— Şi călugărul? întrebă călăul. — Da.

Grimaud rămase cu mîna întinsă şi deodată. nu se va încheia aceasta groaznică întîmplare. — Cine l-a oprit? — Doi tineri gentilomi care mergeau la oştire. mor. — Fără îndoială. Şi totuşi femeia şi-a meritat soarta. grăbeşte-te să-l previi dacă mai trăieşte! spuse călăul. întări rănitul. dintre care unul se numeşte vicontele de Bragelonne. ştie că unchiu-său făcea parte dintre judecători. Grimaud şovăia între mila care nu-i îngăduia să-l lase pe omul acesta fără ajutor şi teama care îi poruncea să plece numaidecît ca să-l prevină pe . În schimb. după care a şi recunoscut-o. Şi căzu pe pernă sleit de puteri. — Oare aşa a vrut Dumnezeu? murmură el. mormăi: — Dacă omul ăsta află vreodată cine-s ceilalţi. — Grăbeşte-te.afară doar de numele de fată al mamei lui. Nu eşti de aceeaşi părere? — În clipa morţii. — Spre Paris. stăpînul meu e pierdut. — Nu mă atinge. vezi nelegiuirile altora mult mai mici decît cele pe care le-ai săvîrşit tu. crede-mă. închizînd ochii. — Unde se ducea? întrebă Grimaud. Grimaud îi sări în ajutor şi întinse mîna spre mînerul pumnalului. Şi căzu istovit. Dacă tragi pumnalul afară. Grimaud ridică ochii spre cer. spuse călăul. Ai grijă să-l previi şi pe prietenul lui. spuse călăul. — Înspăimântător! şopti Grimaud. Cu moartea mea. — Şi tînărul acesta vi l-a adus pe călugăr? — Da. lovindu-se cu pumnul în frunte. după spusa tovarăşului său de drum.

Chirurgul se apropie de muribund. cînd auzi un zgomot pe coridor şi-l văzu pe hangiu întorcîndu-se în tovărăşia chirurgului. care părea că şia pierdut cunoştinţa. Chirurgul desfăcu haina rănitului şi îi sfîşie cămaşa. omul deschidea ochii într-o înfricoşătoare neclintire. izbutise să-l găsească. — Mai întîi trebuie să-i scoatem pumnalul din piept. scoase un horcăit înăbuşit şi îşi dădu dintr-o dată sufletul. clătinînd din cap cu înţeles. în sfîrşit. o spumă roşietică îi năpădi gura şi un şuvoi de sînge gîlgîi în rană în clipa cînd respiră. apoi îşi aduse aminte că Raoul se afla la numai două leghe depărtare. să-l urmeze. ceru hangiului. Chirurgul apucă uşor de mîner şi. dar chibzui îndată la neliniştea pe care ar pricinui-o lui Raoul absenţa lui îndelungată. nu i-ar lua mai mult de un ceas: îşi . spuse el. pe care. care îi îngrozea pe toţi. Grimaud îşi aminti de profeţia rănitului şi întoarse ochii. Cînd scoase lama afară. că într-un sfert de ceas ar putea să-l ajungă din urmă şi că dusul şi întorsul. îi plăti cele cuvenite cu o dărnicie vrednică de stăpînul său şi încălecă. Mai întîi se gîndise să se întoarcă glonţ la Paris. descoperindu-i pieptul. cu timpul cît ar zăbovi ca să-i dea toate lămuririle. Începuse să se afle despre această neobişnuită întîmplare. Precum am spus. Cîţiva curioşi îi urmau.contele de La Fère. printr-un semn. Muribundul îşi aţinti într-un chip ciudat privirea asupra lui Grimaud. pe măsură ce scotea pumnalul din rană. Grimaud ridică de jos pumnalul plin de sînge. pumnalul era înfipt pînă-n plăsele.

domnilor. Deodată uşa se deschise şi Grimaud se arătă în prag. nu e un slujitor. Eşti cumva rănit. — Grimaud. — Era fostul călău din Béthune. . Dar ce ai? Cît eşti de palid! Sînge! De ce eşti plin de sînge? — Într-adevăr. prăfuit şi încă plin de sîngele nefericitului rănit. — Ce face domnul conte? Îi e dor de mine? L-ai mai văzut de cînd ne-am despărţit? Spune. căci trecuse printr-o mulţime de împrejurări asemănătoare. De la primele vorbe schimbate cu hangiul se încredinţă că l-a găsit pe cel care îl căuta. nu putea să o risipească. domnule. mai filozof decît ei. trăgea la „Catîrul încoronat". după zece minute. căci şi eu am atîtea să-ţi povestesc. În ultimele trei zile am trecut prin multe. bunul meu Grimaud! exclamă Raoul. — Ştiu. îi alerga înainte. prietene? — Nu. — În braţele tale?! Omul acela?! Dar ştii cine era? — Da.spuse contele. Şi. Raoul tocmai stătea la masă. dar sumbra întîmplare din cursul dimineţii umbrise frunţile tinerilor cu o tristeţe ce care voia bună a domnului d'Arminges. răspunse Grimaud. — Al nefericitului pe care l-aţi lăsat la han şi care a murit în braţele mele. Iată-te.puse calul pe goană şi. zise Grimaud. împreună cu contele de Guiche şi cu preceptorul acestuia. e plin de sînge . e un prieten. Sîngele pe care-l vedeţi e al altcuiva. ridicîndu-se şi el de la masă. în sfîrşit! Iertaţi-mă. ridicîndu-se de pe scaun. — Al cui? întrebă Raoul. singurul han din Mazingarbe.

Din clipa cînd i-am văzut rana. că tot aşa credea şi el. aveţi dreptate. Asţa-i soarta tuturor şi faptul că ai fost călău nu te scuteşte de ea. glăsui d'Arminges. îl cunoşteam. domnilor. — Nu pot să spun nimic. — Haide.— Îl cunoşteai? — Da. Olivain o să plece şi tu rămîi aici. am ştiut că nu mai e nici o speranţă să scape. nu îngăduia nici o înduioşare între doua feluri de bucate. Haide. spuse Grimaud. — Lămureşte-mă. Eu voi da ascultare hotărîrii domnului conte. ca toţi oamenii din vremea aceea şi. Nu pot să pierd o clipă. Grimaud. la masă. — Dimpotrivă. mai ales. o să stăm de vorbă. . hai la masă! zise d'Arminges. Auzind cuvîntul călugăr. — De ce schimbarea asta? — Nu pot să vă spun. trebuie să mă întorc la Paris. iar eu voi pleca. iar Olivain să se întoarcă la Paris. să te întorci la Paris?! Te înşeli. — La masă. — Chiar aşa. ce glumă e şi asta? — Domnul viconte ştie că eu nu glumesc niciodată. încuviinţă Raoul. dar ştiu tot atît de bine că domnul conte de La Fère a hotărît să rămîi cu mine. de vîrsta lui. domnule. — Întocmai. fiindcă cerea un călugăr. Cei doi tineri se priviră. de altfel. — Cum. Am venit numai ca să vă dau de ştire. domnule. care. Ştiţi. — Şi a murit? — Da. Grimaud păli. După ce manînci şi te odihneşti. — Ce vreţi. Olivain va rămîne. — Nu.

se prăbuşi într-un fotoliu. dacă-l veţi mai întîlni vreodată. pe stradă. Vorbeşte! Grimaud. — Oare l-aţi recunoaşte dacă l-aţi mai întîlni? — Oh. oriunde veţi da peste el. clatinîndu-se.— Dar nu în această împrejurare. — Grimard. nu? — Întocmai. pentru numele lui Dumnezeu! Şi Raoul. o jur. stărui să pleci? — Da. — Prin urmare. îţi poruncesc! — Atunci înseamnă că vreţi să las ca domnul conte să fie ucis. întări de Guiche. vorbeşte. oriunde ar fi asta. Striviţi-l şi să nu- . salută şi dădu din nou să plece. — Şi l-aţi dus la căpătîiul rănitului? — Chiar aşa. domnule. n-ai să mă laşi pradă unei asemenea frămîntări. domnule. deoarece taina pe care îmi cereţi s-o dezvălui nu-mi aparţine. continuă Grimaud. pe drumul mare. un şarpe. cum striviţi o viperă. — Nu pot să vă spun decît un singur lucru. furios şi neliniştit în acelaşi timp. domnule viconte. Rămîi pe loc. Raoul. sînt nevoit s-o fac. Cei doi tineri se priviră cu spaimă. Grimaud salută şi se îndreptă spre uşă. în biserică. alergă după el şi-l apucă de braţ. o năpîrcă. plec. — Şi eu. Rămîneţi cu bine. — Aşadar. — Grimaud! strigă el. — Ei bine. Aţi întîlnit în cale un călugăr. domnule. aţi avut vreme să-l vedeţi la faţă? — Fireşte. spuse Raoul. de asemenea. da. călcaţi-l în picioare. n-ai să pleci aşa. spuse Grimaud. striviţi-l fără milă şi fără îndurare. prietene. şopti rugător vicontele. — Nu cumva ai de gînd să treci peste cuvîntul meu? — Da. Zicînd acestea.

conte. Grimaud ieşi ca o vijelie pe uşă. Tinerii cerură lămuriri şi aflară că duşmanul înainta într-adevăr dinspre Houdin şi . care dădu buzna în odaia unde s-a petrecut scena povestită mai sus. Dar închipuirea lui Grimaud era atît de bogată. La primul popas vîndu calul şi. calul nu va putea să-l ducă mai mult de zece leghe. gonind astfel. Era Grimaud care pornise în goană spre Paris.l părăsiţi decît atunci cînd va fi fără suflare. Urmîndu-şi calea. folosindu-se de uimirea şi de spaima celor ce-l ascultau. Raoul se repezi la fereastră. pe cît de zgîrcit era el la vorba. rosti Raoul. fără să mai adauge un cuvînt. strigînd: — Spaniolii. cu banii căpătaţi. n-am avut dreptate spunînd despre călugărul nostru că e leit o năpîrcă? Nu trecură nici două minute şi galopul unui cal se auzi pe drum. El flutură pălăria spre viconte în chip de salut şi se făcu nevăzut după cotul drumului. — Ei bine. Viaţa a cinci oameni se află în primejdie atîta timp cît va trăi. întorcîndu-se către de Guiche. Apoi că nu avea bani. Şi. XXXVI AJUNUL BĂTĂLIEI Raoul fu smuls din gîndurile-i întunecate de către hangiu. luă poştalionul. spaniolii! Acest strigăt era destul de neliniştitor ca să te facă să uiţi de orice. Grimaud se gîndi la două lucruri: mai întîi că.

de unde împrejurimile se vedeau ca-n palmă. ţinuţi la odihnă. dar acesta se retrăsese din ajun la Bassée. Tinerii coborîră într-un suflet. împreună cu mareşalul de Grammont. prizonierul avea mîinile legate. cerînd ofiţerilor aşezaţi în jurul său să-i raporteze cele aflate.Béthune. concentrîndu-şi toate forţele intre Vieille-Chapelle şi Venthie şi. potrivit cu misiunea încredinţată fiecăruia. Tot ce le rămînea de făcut era să urmeze povaţa înţeleaptă a lui d'Arminges şi să bată în retragere. Or. Din pricina . Prinţul îşi retrăsese trupele de la Béthune. unde socoteau că-l vor găsi pe Prinţ. Nici unul nu avea însă veşti sigure. şi zăriră ivindu-se dinspre Marsin şi Lens o oaste numeroasă de infanterie şi cavalerie. după ce fusese el însuşi în recunoaştere pe întreaga linie a frontului. de parcă ar fi înghiţit-o pămîntul. În timp ce domnul d'Arminges poruncea să se înşeueze caii. se înapoiase şi se aşezase la masă. nu e mai ameninţătoare. cei doi tineri se urcară la ferestrele de sus ale hanului. Într-adevăr. Olivain ţinea de frîu caii amîndurora. care se afla între ei. decît atunci cînd a dispărut cu desăvîrşire. cum că duşmanul urmează să treacă rîul Lys. niciodată o armată vrăjmaşă nu se află mai în apropiere şi. la Estaire. drept urmare. Grupul călăreţilor porni iute pe drumul spre Cambrin. în urma unor zvonuri. ci de o întreagă armată. De astă dată nu mai era vorba de un pîlc rătăcitor de soldaţi. înşelat de aceste ştiri. în vreme ce valeţii contelui de Guiche păzeau cu grijă pe prizonierul spaniol. Pentru mai multă siguranţă. Armata duşmanului dispăruse de patruzeci şi opt ore. pe un căluţ cumpărat anume. Domnul d'Arminges şi încălecase.

contele de Guiche. Să intre! Mareşalul îi împinse înăuntru pe cei doi tineri. dar şi doresc asta. dar şi pentru ca fusese prezentat Prinţului de către tatăl său. de Guiche îl . care se pomeniră în faţa Prinţului. Ducele de Grammont ceru din ochi îngăduinţa Prinţului şi ieşi. Mai întîi. înclinînd din cap în chip de salut. Toţi cei de faţă se ridicaseră. pe urmă vom avea timp şi pentru etichetă. Prinţul era posomorît şi îngîndurat. Zgomotul acesta îi era bine cunoscut: bubuia tunul. Prinţul se uită la el şi rămase cu privirile aţintite asupra uşii. contrar firii sale. lucrul cel mai grabnic pentru noi toţi e sa ştim unde se află duşmanul şi ce face. Îngăduie alteţa-voastră ca fiul meu. — Vorbiţi. Deodată răsună un zgomot înăbuşit şi Prinţul se ridică în grabă. de teamă să nu-l tulbure. să vină aici şi să-i dea ştiri despre inamicul pe care noi îl căutăm şi pe care ei l-au găsit? — Cum nu! rosti cu vioiciune Prinţul. spuse mareşalul de Grammont. Mai întrebi! Nu numai că îngădui. vicontele de Bragelonne. Acum. zise Prinţul. şi tovarăşul lui de drum. cînd ofiţerul de serviciu intră şi anunţă pe mareşalul de Grammont că cineva doreşte să-i vorbească. Nimeni nu îndrăznea să scoată o vorba. domnilor. Contelui de Guiche i se cuvenea să vorbească cel dintîi. vorbiţi. De altfel. şi asta nu numai pentru că era cel mai vîrstnic dintre cei doi tineri. În clipa aceea se deschise uşa.asta. — Monseniore. arătînd cu mîna în direcţia dincotro se auzea. cu chipul strălucind de bucurie.

printre tinerii seniori de la curte. era un tînar de numai douăzeci şi şase ori douăzeci şi şapte de ani. În acest timp. în mintea Prinţului se făcu lumină. între care Bassompierre. Roul se uita la tînărul general. care răspun- . Ludovic de Bourbon. care se auzeau şi ale căror bubuituri acopereau din cînd în cînd tragerea celorlalte. stîrnise aceeaşi vîlvă şi la Paris. urmărind fără îndoială să cucerească oraşul şi să taie legăturile dintre armata franceză şi Franţa. buclat. Chiar de la primele cuvinte ale contelui de Guiche. cu părul lung. era numit pe scurt şi după obiceiul timpulu Monsieur le Prince. agl' occhi grifani. dar bine legat. ceea ce nu-l împiedica să fie în acelaşi timp un om plin de eleganţă şi de spirit. astfel că.cunoştea de mult pe Prinţ. spre deosebire de eleganţii curţii de altădată. adică ochi ageri. Povesti deci ceea ce văzuseră amîndoi la hanul din Mazingarbe. dăruit cu toate însuşirile unui mare conducător de oşti. a căror căpetenie firească era şi cărora. Tunurile. de la Fribourg şi de la Nortlingen. în afară de vîlva pe care o stîrnise prin vederile sale noi în arta de a purta războiul. curaj fără de pereche. în vreme ce Raoul îl vedea pentru prima oară. rapiditate în hotărîri. Bellegarde şi ducele d'Angoulême. ţinînd seama şi de direcţia dincotro se auzea bubuitul tunurilor. erau tunuri de mare calibru. de statură mijlocie. prinţ de Condé. vestit de pe acum prin bătăliile de la Rocroy. Henric de Bourbon. cu nasul coroiat. li se spunea acum coconaşii. de la moartea tatălui său. cum spune Dante. Duşmanul trecuse rîul Lys la Saint-Venant şi se îndrepta spre Lens. socotiţi drept model. cu privirea de vultur. care.

dar lui de Guiche îi fu cu neputinţă să dea un răspuns. încuviinţă el. Învingîndu-şi sfiala firească ce-l stăpînea fără voia lui. — Întocmai. rosti Roul. aduceţi aici prizonierul. Uitasem de el. dînd-şi seama că are în faţa un tînăr de abia cincisprezece ani. în vreme ce Prinţul strigă: — Tînărul are dreptate. care poate l-ar scoate din încurcătură? întrebă el. În acest timp. Bătrînul mareşal se întoarse către viconte. doar dumneata l-ai prins. îndulcindu-şi glasul tăios şi puternic. monseniore. interesîndu-se cum au prins prizonierul şi întrebînd cine era tînărul său tovarăş.deau artileriei spaniole şi lorene. zîmbi Raoul. Raoul se apropie şi înaintă în faţa Prinţului. — Monseniorul îmi îngăduie să spun cîteva cuvinte în această privinţă. plin de recunoştinţă pentru această laudă adusă fiului său. — Monseniorul. domnule. Dar ce efectiv avea oastea aceea? Era oare un corp menit să facă o simplă diversiune? Era întreaga armată a duşmanului? Era ultima întrebare a Prinţului. conte. întări de Guiche. — Aţi făcut un prizonier spaniol? exclamă Prinţul. fiind şi ceea mai importantă. ar putea să ceară lămuriri prizonierului spaniol. Or. Prinţul îl luă deoparte pe de Guiche. împurpurîndu-se. . ca şi cum s-ar fi adresat de astă dată unei femei. vorbeşte. Prinţul ar fi dorit cu deosebire să primească un răspuns exact şi lămurit. — Nimic mai firesc. e adevărat. apoi. zîmbi. — Da. Prinţul se întoarse şi păru că-l măsoară din creştet pînă în tălpi dintr-o privire. — Fără îndoială.

tocmai aduceau prizonierul. — Dumneata vorbeşti spaniola? — Destul. să ne gîndim întîi la lucrurile grabnice. Prizonierul îndrugă ceva într-un grai străin. Domnilor. pe cinstea mea. gata să-şi vîndă viaţa celor care voiau să o cumpere şi îmbătrîniţi în viclenie şi prădăciuni. — Aha. N-am vrut să tulbur cîtuşi de puţin pe alteţa-voastră dintr-o convorbire atît de importantă ca aceea începută adineauri cu domnul conte. venind din nou spre Raoul. monseniore. prizonierul rămăsese nepăsător. — De ce neam eşti? întrebă el. pentru a îndeplini în această împrejurare poruncile alteţei-voastre. Din clipa cînd fusese prins nu scosese o vorbă. eu nici atît. pare-se că e spaniol. doamna de Longueville. Prinţul îl privi cu un aer de vădită neîncredere. Dumneata vorbeşti spaniola. — Monseniore. întorcîndu-se spre cei aflaţi în jur. E cineva printre dumneavoastră care vorbeşte spaniola şi vrea să-mi slujească de tălmaci? — Eu. — Bine. În tot acest timp. Grammont? — Foarte puţin. Ştiu că ai o scrisoare din partea surorii mele. cum mai existau încă în vremea aceea. înroşindu-se. . — Monseniorul te-a întrebat de ce neam eşti? începu tînărul în cel mai curat grai castilian. dar văd că ţi-a plăcut să te recomanzi singur. Într-adevăr. făcu Prinţul. monseniore. rosti Raoul. spuse Prinţul. ca şi cum habar nu avea de nimic. adăugă el. Ai să mi-o dai mai tîrziu. — În schimb. Era unul dintre acei condottieri. dîndu-mi un sfat bun. Iată scrisoarea. rîse Prinţul. astfel că nici cei care îl prinseseră nu ştiau de ce neam era. cred.— Domnule. Iată prizonierul. se oferi Raoul.

spuse el. căci vorbeşte stricat. rosti Prinţul. continuă el rîzînd. nici numele comandanţilor. tot ce voia era să scape de întrebări. — Bine. monseniore. Mulţumesc viconte. însă faptele îi dădură dreptate. monseniore. — Acum înţeleg de minune şi eu. non siete tedesco. De vreme ce-i italian. răspunse prizonierul. — Îndeajuns ca să-l poţi întreba în nemţeşte? — Da. — Spune că e german. dumirindu-se asupra unei atare neştiinţe. iar Roul. întreabă-l. dar cum nu vrea să vorbească. doresc să continui eu însumi interogatoriul. Omul acesta a fost prins jefuind şi omorînd. — Aşadar. sau se făcea că nu înţelege ce spune. înţelegea anevoie răspunsurile acestuia. nici planurile de ofensivă. — Ce tot îndrugă acolo şi ce păsărească mai e şi asta? interveni Prinţul. Prizonierul tresări şi îşi muşcă buzele. monseniore. Roul îşi dădu seama de adevăratul lui accent. luaţi-l de aici şi . Din această clipă te numesc tălmaciul meu. la rîndu-i. continuă Raoul. Totuşi mă îndoiesc.— Ich bin ein Deutscher. Habar nu avea de nimic: nu ştia nici efectivul trupelor duşmane. interveni Prinţul. vorbeşti şi germana? întrebă Prinţul. siete italiano. Totuşi. în ciuda sforţărilor prizonierului care voia să o scalde şi să scape de un interogatoriu ca lumea. — Atunci. — Da. Prinsul nu înţelegea. Roul începu să cerceteze prizonierul. răspunse Roul. — Non siete spagniolo. Ar fi putut să-şi răscumpere viaţa vorbind. presărate cu vorbe în flamanda şi alsaciană. Numai că prizonierul nu voia să spună nici în italieneşte mai mult decît în celelalte graiuri.

care nu ştiau decît de ordinul primit. dar ostaşii. — Chemaţi înapoi pe Le Plessis. monseniore. domnilor. Eram sigur că vom ajunge aici. mareşalul de Grammont. luaţi aminte pentru vremea cînd veţi ajunge şi voi să comandaţi. generalul Beck şi însuşi arhiducele. — Pe cuvîntul meu de gentilom. cei doi ostaşi care îl escortau îl apucară de cîte un braţ şi-l împinseră spre uşa. în timp ce Prinţul. monseniore. Tinerilor. Alteţavoastră să jure că-mi va lăsa viaţa. monseniore. întorcînd-se către. Sînt gata să vorbesc. — Aşa! făcu Prinţul. întrebaţi-mă. părea că a şi uitat de ordinul dat. îl îmbrînciră înainte. — O clipă! strigă el în franţuzeşte. Aţi prevăzut tot ceea ce un geniu putea să prevadă. Prizonierul păli. Villequier . Bellièvre. Am un secret minunat pentru dezlegat limbile. îl asigură Prinţul. — Cine o comandă? — Contele de Fuonsaldagna. — Atunci. — Pe unde a trecut armata rîul Lys? — Între Saint-Venant şi Aire.executaţi-l. — Cu o condiţie. — Vedeţi. spuse Prinţul. continuă prizonierul. rîzînd. prizonierul se opri deodată. recunoscu mareşalul. — Şi încotro se îndreaptă? — Spre Lens. În pragul uşii. — Da. întorcîndu-se cu un aer triumfător către mareşalul de Grammont şi ceilalţi ofiţeri. — Cîţi oameni are? — Optsprezece mii de oameni şi treizeci şi şase de tunuri.

şi d'Erlac. Apoi. Prinţul surîse: îi dispreţuia pe linguşitori. porunci Prinţul. dacă nu eşti prea obosit. glăsui mareşalul de Grammont. — Domnule mareşal. pe care nu o mai simţise niciodată. strîngînd laolaltă toate oastea. urmează-mă. care îi părea întru totul vrednic de faima sa. m-am convins. Domnule. monseniore. monseniore! exclamă Roul. — Conte de Guiche. se adresă el lui Raoul. Voi veni eu însumi să le iau cînd vor trebui să pornească. Adunaţi toate trupele aflate dincolo de Lys. să fie împuşcat. ce am de făcut? întrebă mareşalul. — Rămîi aici să primeşti trupele. Dumneata eşti bun sfătuitor. Cu oşti mici se cîştigă bătălii mari. Gîndiţi-vă totuşi că. Mîine te vom vedea în luptă. rămîi lîngă el. continuă Prinţul. va fi liber . abia avem treisprezece mii de oameni. Douăzeci de călăreţi de frunte miajung pentru garda mea personală. — Haidem! spuse el. Să fie gata de marş în noaptea asta: după toate probabilităţile. fu de părere mareşalul. — Eu. Viaţa lui atîrnă de informaţiile pe care mi le-a dat: dacă sînt adevărate. întorcîndu-se spre prizonier. . — Monseniore. adăugă: — Luaţi-l de aici pe acest om şi păziţi-l cu grijă. a trecut mult timp de cînd nu ţi-ai văzut tatăl. spuse Prinţul cu acea privire minunată pe care nu o avea decît el. dar îi preţuia mult pe entuziaşti. mîine vom ataca duşmanul. dacă sînt false. — Pînă la capătul lumii. Prizonierul fu dus de acolo. faţă de acel tînăr general. plin de o însufleţire. — Sînt prea puţini. sau vă voi vesti printr-un curier.

Aş vrea să ştii un singur lucru. Ia-l pe cel care ţi se pare mai bun. alese un cal andaluz. Raoul nu aşteptă să i se spună de două ori. Prinţul citea fără să fie stingherit de fuga calului. mai ales cînd acesta era prinţ. domnule de Bragelonne? — Calul meu a fost omorît azi-dimineaţă. Ai un cal bun. mîine. — Rămîi în preajma mea. domnule. — Acum. nu te sfii. Se duse îndată la grajduri. vorbi el după cîteva clipe. monseniore. nu mai vorbesc. în clipa cînd acesta tocmai încăleca. Raoul se înclină. îi puse el însuşi şaua şi frîul – căci Athos îl sfătuise ca la primejdie să nu lase pe seama altora aceste griji importante – şi se întoarse lîngă Prinţ. Mi se spun cele mai bune lucruri despre dumneata. vrei să-mi dai scrisoarea? Raoul îi întinse scrisoarea. anume că în puţinul timp de cînd te cunosc. ştia bine că faţă de un comandant. În acest timp. aşa cum făcea de obicei atunci cînd voia să aibă mîinile libere. mi-ai dat temei să gîndesc lucruri şi mai bune despre dumneata. Se poate să ai nevoie de el chiar astă-seară. curierii care trebuiau să recheme trupele plecau în goană în diferite direcţii. prinse frîul de oblînc. Prinţul dădu pinteni calului. şi deocamdată îl am pe-al valetului meu.— Ba sînt destui. — Cere şi alege chiar dumneata un cal din grajdurile mele. desfăcu scrisoarea doamnei de Longueville şi se depărtă în galop pe drumul care ducea spre Lens. suprema politeţe e să te supui fără întîrziere şi fără să stai prea mult pe gînduri. domnule. spuse Prinţul. însoţit de Raoul şi urmat de mica sa escortă. — Domnule. sarg. .

— Bucuros. Cineva îl recunoscu. să pot vedea oraşul Lens şi împrejurimile. întinzîndu-i o pungă cu bani. tunurile se auzeau din ce în ce mai aproape. grăbite parcă să soarbă mirosul de pulbere. Văzîndu-l pe Prinţ. Ţăranii erau în mare frămîntare. ai vreun cal. monseniore. Prinţul sufla aprig ca şi calul său. Şi într-adevăr. — Ştiu un loc nimerit. zăriră sătucul Aunay. mărginind cîmpul vederii. monseniore! — Ţine. Numai să-mi slujeşti de călăuză. — Oh. Aţi venit să-i alungaţi pe spanioli şi pe tîlhari din Lorena? — Da. spuse Prinţul. — Pot să mă încred în tine. Asta pentru Rocroy. În cele din urmă. încît era vădit că se găseau la cel mult o leghe de cîmpul de bătălie. Ochii Prinţului căutau aţintiţi în direcţia lor. Zvonurile despre cruzimile spaniolilor se răspîndiseră peste tot şi umpleau lumea de spaimă. după o cotitură a drumului. întocmai ca ochii unei păsări de pradă. Unde vrea alteţa-voastră să o duc? — Într-un loc mai ridicat.Pe măsură ce grupul călăreţilor se apropia de Lens. Ia zi. sau mergi pe jos? . Ai fi zis că aveau puterea să străpungă perdeaua de pomi ce se întindea undeva. monseniore! vorbi acesta. În răstimpuri. eşti un bun francez? — Sînt veteran de la Rocroy. femeile fugiseră de mult pe drumul spre Vitry. se grăbiră să-i iasă înainte. în sat mai rămăseseră doar vreo cîţiva oameni. înainte. nările i se dilatau. tunurile se auziră atît de aproape. adeveri Prinţul.

de la Lens pînă la Vimy. Mîine vom cuceri Lens-ul şi-l vom zdrobi pe duşman. Prinţul îmbrăţişă dintr-o privire întinderea ce i se desfăşura înaintea ochilor. în faţa oraşului. — Haidem. Vino şi dumneata aici. spuse: . spunînd Prinţului să-l urmeze. rupse o foaie dintr-un carnet şi scrise: „Scumpe mareşale. de unde împrejurimile se vedeau ca în palmă. La mai puţin de un sfert de leghe văzură Lens-ul atacat din toate părţile şi. care încununau creasta unei coline. iar celorlalţi să-i aştepte ordinele şi să fie cu ochii în patru. întregul plan al bătăliei care a doua zi urma să salveze Franţa pentru a doua oară de cotropitori i se înfiripă în minte. tunurile bubuiau atît de aproape. Să nu pierdem vremea. întreaga armată inamică.— Merg pe jos. Lens-ul va fi în mîinile duşmanului. După zece minute. ajunseră la ruinele unui vechi castel. În cele din urmă găsiră o potecă lăturalnică. Prinţul descăleca şi porunci unuia dintre aghiotanţi şi lui Raoul să-l însoţească. adu toată armata. la vreo sută de paşi de sat. suitoare pe costişa dealului. Vreo jumătate de leghe merseră pe sub o boltă de pomi. " Apoi întorcîndu-se spre Roul. Într-un ceas. Apoi se avîntă pe potecă. vom urma nişte drumuri unde alteţa-voastră va trebui să descalece. Ţăranul înaintă pe potecă. Într-o clipită. apucă pe un drumeag pierdut în căuşul unei frumoase vîlcele. Eu voi fi la Vendin pentru a stabili poziţiile. Ţăranul o luă la fugă înaintea calului şi. încît de fiece dată te aşteptai să auzi şuieratul ghiulelei. rosti Prinţul. Afară de asta. Luă un creion. doar am luptat în infanterie. monseniore.

ducele de Châtillon era în centru. în sfîrşit. amuţirea tunurilor vestise evenimentul. trupele cerule de Prinţ soseau rînd pe rînd. Se făcuse şapte seara cînd mareşalul ajunse la întîlnire. Pe măsură ce se întuneca. Aşa cum prevăzuse. două sau trei case erau în flăcări şi un vuiet surd. . se puse şi ea în mişcare în aceeaşi clipă. sprijinindu-se pe Méricourt. Pe la orele nouă era noapte în lege. Prinţul care ţinea aripa dreaptă. ajungea pînă la soldaţi. Se poruncise ca toboşarii şi gorniştii să tacă. După un sfert de ceas. Raoul se înclină. mărturie despre agonia oraşului luat cu asalt. luă scrisoarea. Lens-ul căzuse în mîinile duşmanului aproape numaidecît după plecarea lui Raoul. Întreaga artilerie. Oştirea. lăsînd pe ducele de Châtillon să aştepte şi să pornească cu restul oştirii. se puse în mişcare în tăcere. se afla în faţa satului Aunay. Prinţul aştepta acolo. Mareşalul de Grammont luă comanda infanteriei şi cavaleriei de care dispunea şi se îndreptă spre Vendin. restul era aşteptat să sosească dintr-o clipă în alta. De altfel.— Porneşte în goana calului şi înmînează această scrisoare domnului de Grammont. gata de plecare. era lîngă mareşal. Prinţul arată fiecăruia poziţiile: mareşalul de Grammont trebuia să ţină aripa stîngă. coborî pe potecă într-un suflet. După ce trecură de Aunay. Doar o ultimă geană a asfinţitului mai zăbovea în cîmpie. O parte din trupe se şi adunaseră. se aruncă pe cal şi de depărtă ca vîntul. cu Prinţul în frunte. zăriră Lens-ul. Aşteptară venirea nopţii.

astfel încît cavaleria şi infanteria sa se afle pe aceeaşi linie şi fiecare să păstreze între ele intervalele cuvenite. În zori. În al treilea rînd. care îţi vin deodată în minte. cu atît mai mult pentru doi tineri care aveau să primească botezul focului şi să vadă cumplitu-i spectacol. În primul rînd. Mai presus de orice. iar din prieteni fraţi. De altfel. şi ei trebuiau să vegheze ca ostaşii să le respecte întocmai. Deşi ziua fusese obositoare. fiecare avea să se găsească în punctul de unde urma să atace. trebuia ca diferitele corpuri să mărşăluiască în ordine. Prinţul trimise pe contele de Guiche alături de tatăl său. deci. trebuiau să lase inamicul să deschidă focul. ci la pas. oprindu-l lîngă sine pe Bragelonne. Li se ridică un cort lîngă acela al mareşalului. Cei doi tineri cerură însă încuviinţarea să rămînă noaptea împreună şi li se făcu pe plac. Se înţelege că. dacă ai în minte simţăminte mai . Mişcările de trupe se executară în cea mai adîncă linişte şi cu cea mai mare precizie. nici celălalt nu aveau somn. nu trebuiau să atace în goană. Ajunul unei bătălii face din cei nepăsători buni prieteni. În al doilea rînd. ajunul unei bătălii e un lucru grav şi deosebit chiar şi pentru cei încercaţi în războaie. Ajunul unei bătălii te poartă cu gîndul la o mie de lucruri uitate. trei lucruri li se cereau comandanţilor. La orele zece fiecare se afla pe poziţie.Ordinea de bătaie de a doua zi rămînea cea stabilită pentru poziţiile din ajun. la zece şi jumătate Prinţul inspectă posturile şi dădu ordinele pentru a doua zi. nici unul.

Se înţelegeau fără să scoată o vorbă. — Fii liniştit! se îmbărbătară amîndoi pe rînd. florile şi copiii. decît rupînd primul plic. Aceşti doi tineri chipeşi şi plăcuţi erau făcuţi să se înţeleagă fără să vorbească. fiecare se aşeză la cîte un capăt al cortului şi se apucă să scrie pe genunchi. cele patru pagini se acoperiră una după alta cu slove – tot rînduri mărunte şi dese. socotise că un ospăţ ar fi . astfel că nimeni nu putea să afle numele persoanei căreia îi era adresată. pe urmă se apropiară unul de celălalt şi schimbară scrisorile zîmbind. zise de Guiche. aşa cum dorm păsările. aceste simţăminte. Din timp în timp amîndoi se priveau surîzînd. după un răstimp. XXXVII UN OSPĂŢ CA ODINIOARĂ Cea de a doua întîlnire dintre vechii muşchetari nu fusese pompoasă şi ameninţătoare ca prima. — Dacă mi se întîmplă cumva o nenorocire. Trebuie să credem că fiecare din cei doi tineri tăinuiau ceva în sufletul lor. căci. cu înţelepciunea-i dintotdeauna. — Dacă voi cădea ucis. fiecare o închise pe a lui în cîte două plicuri. După ce isprăviră cu scrisorile. ating în chip firesc cel mai înalt grad de înflăcărare. spuse Bragelonne.calde. Apoi se îmbrăţişară ca doi fraţi. Athos. Scrisorile fură lungi. se înfăşurară fiecare în mantia lui şi se cufundară într-un somn tineresc şi plin de gingăşie.

mai ales de d'Artagnan. la ceasurile opt seara. pe cale să ajungă baron. Cît despre Athos. Porthos fusese să încerce un cal nou. nici nu îndrăzneau să pomenească despre acele straşnice ospeţe de de la „Nelegiuitul". temîndu-se de distincţia şi sobrietatea lui. fiecare dintr-altă parte. era încîntat că are prilejul să studieze la Athos şi la Aramis vorbirea şi purtarea oamenilor de lume. fiind îmboldit doar de simţămîntul măreţ al adevăratei prietenii. după cum spunea el însuşi. spiritu-i vesel şi fin avusese parte multă vreme doar de satisfacţii neîndestulătoare – o zeamă chioară. cu firma „La Schitul". Într-adevăr. Porthos. de le mersese faima că sînt nedespărţiţi. Prima întîlnire fu stabilită pentru miercurea următoare. căci asta întreţinuse pe vremuri buna înţelegere dintre ei. d'Artagnan tocmai schimbase . care odinioară îl sprjineau la nevoie cu spada lor de neînvins. Propunerea fu primită cu bucurie de toţi şi.mijlocul cel mai grabnic şi mai nimerit pentru a se aduna laolaltă. Aramis voia să afle de la d'Artagnan şi Porthos noutăţi de la Palatul regal şi totodată să-şi păstreze pentru orice împrejurare nişte prieteni atît de devotaţi. el era singurul care nu aştepta nimic de la ceilalţi. să se întîlnească la un faimos birtaş de pe strada Monnaie. propuse el cel dintîi să se strîngă în jurul unei mese îmbelşugate şi fiecare să se lase în voia firii şi a obiceiurilor sale. în ziua hotărîtă cei patru prieteni sosiră fără întîrzire. iar atunci cînd unul dintre ei ar avea nevoie de ceilalţi. care era dornic să regăsească dulceaţa şi voioşia întîlnirilor din tinereţe. Se înţeleseseră deci să-şi dea fiecare adresa exactă. şi cum prietenii săi.

Porthos şi Aramis ciocniră. Şi rămaseră miraţi să se vadă tuspatru în uşa „Schitului". d'Artagnan – din strada FossésSaint-Germanin-l'Auxerrois. Athos porunci să se aducă patru sticle cu vin de Champagne. Mirarea lui spori şi mai mult cînd îl văzu pe Athos umplîndu-şi ochi paharul şi golindu-l cu setea de odinioară. D'Artagnan îşi umplu şi el paharul. Aramis să spună ceva.garda la Luvru. La această poruncă rostită de Athos cu liniştea-i obişnuită. Ştia că Athos. are chiar un fel de silă faţă de vin. chipul gasconului se însenină şi fruntea lui Porthos se lumină. iar Athos. Porthos – din strada Roule. Athos venind dinspre Pont-Neuf. Cît ai clipi. Primele cuvinte schimbate între cei patru prieteni. care locuia în strada Guénégaud. şi ospăţul însuşi începu într-o atmosfera de răceală. Athos să bea. Aramis – din strada Béthisy. Minunatul leac risipi pe dată pînă şi cel mai mic nor ce-ar fi putut să le stăruie în suflet. Curînd – lucru nemaipomenit – Aramis îşi deschise doi . Cei patru prieteni începură să vorbească mai tare. Aramis rămase mirat. se afla la doi paşi de locul întîlnirii. tocmai din dorinţa fiecăruia de a-şi arăta iubirea faţă de ceilalţi. Dîndu-şi seama de încurcătura tuturor şi vrînd să o risipească. pe lîngă că nu mai pune băutură în gură. în cele patru sticle nu mai rămăsese un strop de vin. sunară puţin cam silit. Se vedea bine că d'Artagnan făcea eforturi să rîdă. Aramis făcuse o vizită uneia dintre credincioasele sale din cartier. Ai fi zis că tuspatru tovarăşii de masă se grăbeau să-şi uite gîndurile ascunse. luîndu-şi unul altuia vorba din gură şi purtîndu-se aşa cum le era felul. iar Porthos să tacă. dîndu-l pe gît numaidecât.

Lista cuprindea trei condiţii care nu-i plăceau defel lui Mazarin. — Oho! exclamară cei trei prieteni într-un glas. . — Pe cinstea mea. destule laude pentru morţi. pufnind în rîs. oferindu-i încă douăzeci de mii pe deasupra. Nu era mult şi n-avea de ce să se teamă că va fi luat în serios.eghileţi de la tunică. — A poruncit să fie ciomăgit trimisul prinţului? întrebă Porthos. ceea ce îl îndemnă pe Porthos să şi-i desfacă pe toţi. rugîndu-l să nu-i mai scrie niciodată. zise Aramis. să-i luăm niţel la scărmănat pe cei vii. Prinţul. — Ai ghicit. d'Artagnan. Apoi vorbiră despre luptele surde purtate împotriva aceluia căruia i se spunea acum marele cardinal. a cărui prietenie Mazarin o căuta cu tot dinadinsul. Bătăliile. rîzînd. Oricînd! Spune ce ai de spus şi eu te aplaud dacă are haz. Şi prinţul ce-a făcut? — Prinţul i-a trimis numaidecît cincizeci de mii de livre. — Un mare prinţ. călătoriile îndelungate. dacă se obligă să nu-i mai vorbească niciodată. zise Aramis. E îngăduit? — Oricînd! încuvinţă d'Artagnan. — Şi Mazarin? — S-a supărat? întrebă Athos. alcătui cam în silă o listă şi i-o trimise. — A luat banii? întrebă d'Artagnan. începu Aramis. fu rugat de acesta să-i trimită lista condiţiilor în care i-ar face cinstea să lege prietenie cu el. Aşi avea poftă să spun o vorbuliţă despre Mazarin. scîrbit întrucîtva să aibă de-a face cu un asemenea bădăran. loviturile primite şi date îi ajutară să lege vorba. Atunci oferi prinţului zece mii de scuzi ca să renunţe la ele.

iar omul rugat cu stăruinţă să spună adevărul. „Şi cine a spus că domnul de Beaufort m-a bătut?" a întrebat Chavigny. încît birtaşul se înfăţişă şi întrebă dacă domnii nu mai doresc ceva. îi vesti d'Artagnan. — Haide. În cele din urmă. nu s-a mirat prea mult şi i-a povestit totul degrabă şi Prinţului. veselia se potoli. Acest prieten. pe el care ţinea la răposatul cardinal din atîtea motive. Am o poftă grozavă să-l înţep. — Atunci încep. cineva a avut curajul să-i spună că toată lumea se miră că s-a lăsat bătut de către domnul de Beaufort. — Domnul de Beaufort poate să fie înţepat? întrebă d'Artagnan. care cunoştea bine spiritul gascon atît de fin şi de cutezător al prietenului său şi-l ştia ca nu-i omul să dea înapoi în nici o împrejurare. ştiindu-l pe domnul de Beaufort iute la mînie.Izbucniră cu toţii într-un rîs atît de zgomotos. oricît de prinţ ar fi fost el. domnul de Beaufort îi spuse că la una din primele sale certuri cu Mazarin şi cu parlamentul. . dar nimeni nu îndrăznea să-i mărturisească adevărul. i-a răspuns acel prieten. a avut într-o bună zi un diferend cu domnul de Chavigny şi că. — Ţu ce zici. văzîndu-l ataşat de noul cardinal. Crezuse că s-a stîrnit vreo încăierare. „Chiar el". dă-i drumul! îl îndemnă Aramis. S-a cercetat de la cine a pornit vorba şi sa găsit persoana căreia domnul de Beaufort îi spusese întîi povestea. Într-un tîrziu. a repetat şi a întărit fiecare cuvînt. Acesta căută explicaţia tăcerii pe care o simţea în jur. Athos? — Îţi jur pe cinstea mea de gentilom că vom rîde din toată inima dacă gluma-i bună. Vorbind într-o zi cu unul din prietenii Prinţului. l-a bătut în lege. Povestea s-a întins şi iată că toţi au început să-i întoarcă spatele lui Chavigny.

Îngăduiţi-mi să-i spun alteţei-voastre că a lovi un gentilom degradează deopotrivă şi pe cel care primeşte loviturile. monsenioare! a exclamat martorul. ce importanţă are?! se miră domnul de Beaufort. încît vă repet propriile mele cuvinte". combătut. „Am spus-o şi o repet şi acum. aţi vrut să spuneţi că l-aţi combătut." „Pe cine?" „Pe domnul de Chavigny." "Bătut. a spus că l-a bătut pe domnul de Chavigny. „Ei bine. să-l întrebe dacă. dar cine a primit loviturile şi cine vorbeşte de bătaie?" „Chiar dumneavoastră. Regele Ludovic al XIII-lea nu voia să aibă gentilomi ca valeţi. ale cărui boroboaţe ajunseseră de pomină. şi pe cel care le dă." „Monseniore. a spus domnul de Beaufort cu măreţia pe care i-o cunoaşteţi: „Dragul meu Chavigny. să vedeţi. a intervenit atunci unul dintre martorii lui Chavigny. a răspuns domnul de Beaufort. Acum înţeleg." „Ah. monsenioare. Nu-i acelaşi lucru? Ăştia care fac cuvinte sînt tare pedanţi. fiindcă acesta-i adevărul. Chavigny a declarat prietenilor că mai degrabă moare decît să îndure o astfel de ocară. a trimis doi martori prinţului. ori cel puţin nu spuneţi asta.Deznădăjduit de o asemenea calomnie din care nu pricepea nimic. Drept urmare. spiritul de grup fiind înlăturat pentru totdeauna de la aceste întîlniri prieteneşti. tocmai pentru a putea să-şi bată valeţii". într-adevăr. d'Artagnan şi Porthos vor putea să cle- . l-am bătut atît de tare." „Eu? „Nu l-aţi bătut dumneavoastră pe domnul de Chavigny. s-a mirat domnul de Beaufort. şi conveniră ca. monsenioare?" „Ba da". care spuneţi că l-aţi bătut. el zice că nu-i adevărat. eşti de condamnat pentru ajutorul pe care îl dai unui ticălos ca Mazarin". „Bine. „Ei. zău aşa!" Rîseră toţi cu poftă de această boacănă filologică a domnului de Beaufort.

le spuse d'Artagnan celor doi prieteni ai săi. cu condiţia ca Athos şi Aramis să-l poată bate pe Mazarin. Athos? — Nu. m-aşi boteza din nou. ci după faptele voastre. altă poveste! oftă Athos. — Dar în trecut? întrebă Porthos. vă jur. pe tine? — Da. m-a chemat azi-dimineaţă ca să mă întrebe dacă am mai aflat ceva. — Cum. Ştie că există doi gentilomi care au contribuit în mod deosebit la evadarea domnului de Beaufort şi-i caută de zor. — Nu vă cunoaşte după nume. — Atunci spune-mi măcar de ce te temi? stărui Aramis. aveţi dreptate să nu-l îndrăgiţi pe Mazarin. aşi! adevărat? făcu Athos. dar că astă-seară voi lua masa împreună cu două persoane care ar putea să-mi dea o mînă de ajutor în această privinţă. — Şi pe cine a pus să-i caute? — Pe mine. zise Athos. — De nimic. e adevărat. de teamă să nu se creadă că-l cunosc şi eu pe el. — Pe cinstea mea. în trecut. — Asupra acestor doi gentilomi? — Întocmai. credeţi-mă. cel puţin în prezent. Bravo! Nu ţi-e teamă. — Şi ce i-ai răspuns? — Că n-am aflat nimic. Dacă aş şti că măscăriciul ăsta-mi cunoaşte numele. — Ei. Nu de urmărirea lui Mazarin mă tem. — Ei. — I-ai spus asta?! exclamă Porthos cu rîsul lui puternic. care îi încreţea faţa-i largă. În trecut şi . Doar şi el vă are ca sarea-n ochi.vetească în voie pe seama prinţilor.

— Nu înţeleg nimic. îşi aminti Porthos. Dar nu trebuie să te gîndeşti la asta: trecutul e trecut. Nu cazi niciodată răpus în cea dintîi luptă. — Atunci? întrebă Aramis. atunci. — A.în viitor.. ca un gentilom. Iar dacă se va abate asupra lui această nenorocire. spuse Aramis. Athos îl privi cu ochii săi pătrunzători: — Ai uitat. — Lasă. îl linişti d'Artagnan. — Atunci voi privi această nenorocire ca pe o ispăşire. căci el se va purta.. — Nu. Porthos? — Da. — Povestea de la Armentières. vorbi Athos. — Nici în cea de-a treia. Uitasem. dovadă noi care sîntem aici. Aramis? — Mă gîndesc uneori la asta ca la un caz de conştiinţă ce poate fi cel mai viu subiect de discuţie. — Ah! făcu d'Artagnan. De altfel. mărturisi Porthos. — Povestea de la Armentières? întrebă acesta. mărturisi Aramis. — Te temi pentru tînărul Raoul? continuă Aramis. va cădea ca un viteaz. — Nici în cea de-a doua.. vorbi Porthos. şi atunci cînd cazi răpus se întîmplă să mai şi învii. spuse Porthos. — Şi eu la fel. nu! zise Porthos. şopti d'Artagnan. nu Raoul mă nelinişteşte. — Dar pe tine... . pe cinstea mea. E-atîta timp de atunci! — Şi nu te mai mustră conştiinţa? — Pe cinstea mea.. spuse Aramis. sper. da. Athos îşi trecu trecu mîna peste fruntea-i palidă. — Milady. şi dacă va cădea răpus. Ştiu ce vrei să spui.

doar tu o porecliseşi Balizarde? Ei bine. care n-au săvîrşit altă greşeală decît că au încrucişat spada cu noi şi nau ştiut să pareze destul de iute loviturile. Eu stăteam pe locul unde stă d'Artagnan. Athos. — Călăul. nu. dar nici o remuşcare pentru ucigaş. Aveam lîngă mine o spadă care tăia ca briciul. murmură el. Şi fu copleşit de amintiri. am încercat de multe ori păreri de rău pentru victimă. rochellezi. Dar dacă ne gîndim că am ucis englezi. nu-mi răsare în minte decît trupul neînsufleţit al sărmanei doamne Bonacieux. unul. — Eu. femeia asta a fost pedepsita prin voinţa lui Dumnezeu. reluă Aramis.. revăd scena ca şi cum abia s-ar fi petrecut: milady era acolo unde eşti tu (Athos păli). Dacă admiteţi justiţia divină şi rolul ei în toate cîte se petrec pe lume. unul. nu ma învinuiesc de moartea acestei femei.. e îngrozitor. Da. pe cuvînt de cinste. Ti-aminteşti de ea. Athos clătină cu îndoială din cap. Ce face călăul? E stăpîn pe braţul său şi loveşte fără remuşcare. da. d'Artagnan? — Eu. — Gîndiţi-vă. — Ştiu. vorbi Porthos. acum cînd mi-ai adus aminte. mărturisesc că atunci cînd mă poartă gîndul spre acele zile cumplite. spuse d'Artagnan. spanioli. — Dar liberul-arbitru.. ba chiar şi francezi.— Dar pe tine. vă jur la toţi trei că.. murmură Athos. dacă n-ar fi fost acolo călăul din . care n-au avut altă vină decît că au tras asupra noastră şi nu ne-au nimerit. Noi am fost doar uneltele voinţei sale. Aramis? — Ce să facă judecătorul? El are putinţa de a hotărî într-un fel sau altul şi osîndeşte fără teamă. eu. atîta tot. Aramis.

nepăsare ce vădea mai mult ateism decît credinţă în Dumnezeu.. vai de prietenul nostru de Winter! rosti Athos. cel puţin. începu birtaşul. şi-apoi la ce bun să ne mai gîndim la toate astea?! Ce-am făcut e bun făcut. spuse d'Artagnan. se auzi un zgomot de paşi pe scară şi cineva ciocăni la uşă. cum a osîndit-o şi pe mama. — Intră. ai dreptate. cu unul dintre . — A.Béthune. din Béthune. Jur pe cinstea mea şi pe cruce că nu-mi pare rău decît că era femeie.. zise Athos. În clipa cînd această concluzie a lui Porthos ar fi înseninat. Vom mărturisi această faptă în clipa cea de pe urmă şi Dumnezeu va şti mult mai bine decît noi dacă e o crimă. Dar cine ştie pe unde o mai fi? De moare şarpele.. da. Să mă căiesc. frunţile mai mult ori mai puţin întunecate ale celor patru prieteni. unchiul lui. aş fi retezat capul acelei scelerate fără să şovăi. pe legea mea. — Şi-apoi. Era o viperă. mor şi puii. încuviinţă d'Artagnan. pe cinstea mea. Mi-ai vorbit despre asta. Căci copilul nu i-a greşit cu nimic.. nu? Îţi închipui cumva că de Winter. — Avea un fiu. poate. zise Aramis. ori să mă ia dracu! se aprinse Porthos. ba chiar şi şovăind. Da.. Oare din Béthune era?.. — Domnilor. E aici cineva tare grăbit. — Atunci. E-atîta ceaţă în ţara asta îngrozitoare. e că din toată istoria asta n-a mai rămas nici o urmă. care cere să vorbească. zise Athos. o greşeală sau o faptă vrednică de laudă. după cîte spune d'Artagnan.. îmi spuneţi? Nu. — Copilul a murit.. ar fi crescut acest pui de şarpe? De Winter l-ar fi osîndit pe fiu. — Lucrul cel mai liniştitor. cu aerul de nepăsare filozofică pe care şi-l luase de cînd devenise slujitor al bisericii.

n-are decît. — Eu sînt. zise Athos. — La naiba! mormăi Porthos. O tăcere îndelungată se aşternu după aceste cuvinte. — Ei bine. la urma urmei dacă ar trăi. am mai văzut . pălind. Şi pe el cum îl cheamă? — Grimaud. hainele pline de praf. d'Artagnan se ridică în picioare. — Cu cine? întrebară tuspatru prieteni. S-a şi întors? Ce i s-o fi întîmplat lui Bragelonne? — Să intre! strigă d'Artagnan. puiul s-a făcut tigru şi vine asupra dumneavoastră. Grimaud abia îşi mai trăgea sufletul şi era atît de obosit încît căzu pe scaun. — Ah! făcu Athos. totul arăta că e purtătorul unei veşti însemnate şi cumplite. Să intre! Grimaud însă şi urcase şi aştepta în capul scării. femeia aceea avea un copil. Aramis luă cuţitul în mînă. Athos umplu un pahar cu vin de Champagne şi i-l întinse. feriţi-vă! Athos îşi privi prietenii cu un zîmbet melancolic. că vine la Paris. Birtaşul închise uşa după el: cei patru prieteni aşteptau. — Că fiul lui milady a părăsit Anglia. spuse el. că se află în Franţa. Eşti sigur? — Sigur. Intră în grabă şi făcu semn birtaşului să plece. Grimaud? strigă acesta din urmă. Tigresa avea un pui. dacă ar veni la Paris. copilul a crescut şi a devenit bărbat. îl încredinţă Grimaud.dumneavoastră. Porthos îşi căută spada. care era atîrnată în perete. paloarea şi sudoarea ce-i acoperea faţa. dacă n-a şi ajuns aici. — Ce vrei să spui. — Cu cel care se numeşte contele de La Fère. vorbi d'Artagnan. Tulburarea lui Grimaud. — Domnilor.

Noi îl aşteptăm: să vină! — De altfel. numai că acest copil vine în . zău aşa! Cum. căci nu sînt nici treizeci de ceasuri de cînd i l-au scos din rană. D'Artagnan. — Cum arată? — E un om de statura mea. domnilor. Iată. zise d'Artagnan. după cîte mi-a spus hangiul. — Un copil?! exclamă el. palid. Porthos şi Aramis săriră în picioare şi se repeziră ca un singur om să pună mîna pe spade. zise Athos. e încă plin de sînge. zise Aramis. mîngîindu-şi cu privirea spada atîrnată în cui. liniştit şi visător. cu ochii de un albastru deschis şi cu părul bălai. i-a înfipt în inimă acest pumnal. drept dezlegare de păcate. Şi Grimaud zvîrli pe masă pumnalul pe care călugărul îl uitase împlîntat în pieptul călăului. să tremurăm în faţa unui copil?! — Da. Grimaud? — Da. după ce a stors totul de la el. Grimaud se ridică. încercînd să rîdă. patru bărbaţi care am ţinut piept fără să clipim unor armate întregi.noi altele şi mai şi! Să vină! — Chiar aşa. Avem aerul unor femeiuşti. Athos se ridică fără o vorbă şi îşi desprinse şi el sabia din cui. pe Raoul nu l-a văzut? întrebă Athos. a aflat toată povestea spovedindu-l pe călăul din Béthune şi.. e îmbrăcat ca un călugăr augustin. după ce l-a spovedit. Ştiţi de ce-a fost în stare copilul ăsta? Travestit în călugăr. Singur Athos rămase nemişcat pe scaun. s-au întîlnit şi chiar vicontele l-a dus la patul rănitului. făcu Porthos. — Dimpotrivă. — Şi. — Şi zici că poartă haine de călugăr. — Ei. noi.. slab. nu-i decît un copil.

iar tînăra fată stă în picioare la cîţiva paşi de ea. Henriette. Mama ta. E unsprezece dimineaţă şi evlavioasele măicuţe abia au isprăvit o slujbă pentru izbînda oştilor lui Carol I. Ieşind de la biserică. Mama ta nu mai are nici tron. cealaltă cu o copilă orfană. Femeia a îngenuncheat în faţa unui pupitru de rugăciune. XXXVIII SCRISOAREA LUI CAROL I Acum cititorul trebuie să treacă împreună cu noi apa Senei şi să ne urmeze pînă la poarta mînăstirii Carmelitelor. înveşmîntate în negru. au intrat în chilia lor. — Mama ta nu poate să mai facă nimic pentru tine pe lumea asta. rezemată de un scaun şi plînge. Femeia trebuie să fi fost frumoasă. sărmana mea copilă. nici bani. întorcînd capul. nici soţ. fata abia paisprezece. Femeia pare să aibă patruzeci de ani. nici prieteni. Păzeşte-mi mama. Şi plecară grăbiţi de la birt. prăbuşindu-se în braţele fiicei sale. dar se vede că lacrimile au îmbătrînit-o. în strada Saint-Jacques. spuse femeia îndurerată care se ruga. Şi femeia. una semănînd cu o văduvă.numele lui Dumnezeu. păzeşte-mi fiul şi ia-mi viaţa asta atît de tristă şi de nenorocită. — Doamne! şoptea tînăra fată. — Doamne! murmura cea care se ruga în genunchi. o femeie şi o tînără fată. Păzeşte-mi soţul. a fost părăsită de toţi. de lemn pictat. nici fiu. care . Tînăra fată e fermecătoare şi lacrimile o fac şi mai frumoasă.

Laporte ne-a spus asta de douăzeci de ori. Tocmai îşi sfîrşeau rugăciunea. — Ah. Cele două femei care se rugau astfel în faţa aceluiaşi pupitru de rugăciune erau fiica şi nepoata lui Henric al IV-lea. soră. spuse fata. mamă! zise fata. fiecare îşi vede de treburile lui. — Vai. ştergîndu-şi lacrimile şi ridicîndu-se. Sora mea regina nu mai e regină. care nu voiau să-l însoţească dacă nu le-aş fi făcut pe voie. regele. Sîntem două fiinţe sărmane lăsate în seama lui Dumnezeu. Mi-am amanetat ultimele bijuterii. începu să plîngă în hohote. ale mele şi ale tale. Vreţi să-i vorbesc eu? Ştiţi doar cît ţine la mine. încă nu e rege. altcineva domneşte în numele ei. — Dar de ce nu cereţi sprijinul reginei. fratele tău m-a îmbărbătat. şi el însuşi.se repezise să o sprijine. Astăzi am ajuns să trăim din milostivenia fiicelor Atotputernicului. n-are cum să ne trimită vreo veste nici mie. am vîndut toate lucrurile de îmbrăcăminte. spuse mama. atunci regelui. Şi nimeni din ţara asta nu se gîndeşte la noi. soţia şi copila lui Carol I. ştii bine. Întro zi ai să înţelegi asta. mamă. — Atunci să ne rugăm lui Dumnezeu. — Ei bine. Dar acum a plecat şi. — Vai! suspină năpăstuita femeie. cînd o călugăriţă ciocăni încetişor în uşa chiliei. nici tatălui tău. Şi îngenunche alături de mama ei. în clipa de faţă. sora voastră? întrebă fata. anul ăsta numai nenorociri pe capul regilor! suspină ea. — Intră. n-are nimic din ce-i trebuie. ca să plătesc simbria servitorilor. — Curaj. nepotul vostru. . nepotul meu. Cît timp a fost cu noi. rezemîndu-şi fruntea de umărul copilei.

abia crăpă uşa. Dumneata ne aduci trei lucruri pe care nu le-am mai văzut de multă vreme: aur. — Oh. Vei înţelege că sînt nerăbdătoare să aflu aceste veşti. Prietenul soţului meu! Să vină. dar nu putu să răspundă. zise regina. într-atît era de mişcat. plină de respect. Nu-ţi dai seama că doresc să te întreb o mie de lucruri? De Winter se dădu înapoi cîţiva paşi. o scrisoare! O scrisoare din partea regelui. De Winter salută din nou. — Rog pe maiestatea-voastră să binevoiască să mă ierte dacă îi tulbur gîndurile. — Nu. Henriette? — Da. arătînd scrisoarea.Călugăriţa. — Eu mă retrag. doamnă. Intrînd în chilie. — Cum se numeşte? Nu şi-a spus numele? — Milord de Winter. îl opri regina. un prieten devotat şi o scrisoare din partea regelui. — Şi cine este acest senior. spune? — Un gentilom de patruzeci şi cinci ori patruzeci şi şase de ani. soţul şi stăpînul meu. vorbi regina. poate! Avem ştiri din partea tatălui tău. dar în vorbitor aşteaptă un senior străin. rămînînd în . auzi. — Milord. O citim de faţă cu dumneata. lordul de Winter puse un genunchi la pămînt şi înfăţişă reginei o scrisoare într-un sul de aur. milord. — Milord de Winter! exclamă regina. venit din Anglia. — Ah. doamnă. rămîi. pofteşte-l! Şi regina alergă întru întîmpinarea trimisului. care doreşte să aibă cinstea de a înmîna o scrisoare maiestăţii-voastre. aud şi nădăjduiesc şi eu. spuse de Winter. căruia îi întinse mîna nerăbdătoare.

încă rege". Vreau în această împrejurare din urmă (vai! cînd ajungi unde am ajuns eu. oare vor dori să găzduiască acolo un rege nefericit. sînt pierdut cu desăvîrşire. de unde îţi scriu în grabă. doamnă şi scumpă soţie. Aştept aici armata supuşilor mei care s-au răzvrătit şi voi lupta pentru ultima oară împotriva lor. pe care de Winter le urmărea cum se oglindesc pe chipul reginei. dar să trăiască! Vai. de voi fi învins. într-o ţară de pe acum tulburată de răzmeriţe? înţelepciunea şi iubirea ta mă vor călăuzi. continuă regina. tăcut. trebuie să prevezi totul). — Să nu mai fie rege! exclamă ea. ceea ce n-am putut aşterne pe hîrtie de teama unei întîmplări neprevăzute. exilat. nu-mi .picioare. De voi fi învingător." În loc de „Carol. următoarea scrisoare: „Doamnă şi scumpă soţie. Toate forţele care mi le-a lăsat Dumnezeu sînt concentrate pe cîmpul de la Naseby. Dar oare voi putea. doamnă. rege". mama şi fiica se retraseră lîngă pervazul unei ferestre şi citiră cu lăcomie. Aceste triste veşti. Să fie învins. La rîndul lor. îi aprinseră totuşi în ochi o rază de speranţă. vreau să încerc să ajung pe coasta Franţei. pentru tine. ca să doresc să-l mai păstreze. voi continua lupta. milord. proscris. tronul se dovedeşte prea primejdios astăzi. care aduce cu sine o pildă atît de nefastă. dimpreună cu toate simţămintele inimii mele. A sosit ceasul. El aduce de asemenea binecuvîntarea ce o trimit copiilor mei. Te va lămuri ce demersuri aştept de la tine. copila sprijinită de braţul mamei sale. Purtătorul acestei scrisori îţi va spune. Vorbeşte. scrisoarea era semnată „Carol.

maiestatea-sa doreşte să aflaţi simţămintele regelui şi ale reginei faţă de dînsul. S-a dus la Bergen. travestit în valet. care visează poate la o asemenea faptă. numai ca la frontieră l-a întîlnit pe Lesly. de bătălii cîştigate la Inverlashy. nu se va potoli decît în sînge. doamnă. doamnă. după cum ştii. Am cel puţin mîngîierea să ştiu că aceia care şi-au primejduit de atîtea ori viaţa pentru noi se află în siguranţă. Pînă unde au ajuns lucrurile? Situaţia e atît de disperată pe cît socoteşte? — Vai. — Ei bine. Învins la Philippaugh. Şi. Anglia e cuprinsă de un vîrtej care. — Dar lordul Montross? întrebă regina. — Din păcate. la Auldone. în Norvegia. ba încă destul de slabă: aici Mazarin înseamnă totul. încît nu poate să înţeleagă ura. încît nu poate să bănuiască trădarea. şi mai disperată încă. nu! E un italian iscusit şi viclean. — Dumnezeu să-l aibă în pază! murmură regina. mă tem. acum. Maiestateasa are o inimă atît de bună. — Oare vrea să joace în Franţa rolul pe care Cromwell îl joacă în Anglia? — O. Am auzit vorbindu-se de nişte mari şi fulgerătoare izbînzi. dar nu va îndrăzni . atît de cinstită. cerîndu-i lucruri supraomeneşti: şi victoria l-a părăsit. rosti de Winter. cînd cunosc situaţia regelui aşa cum e.ascunde nimic. Obosise victoria. spune-mi ce ai sămi spui din partea soţului meu. regele. Am auzit că se îndrepta spre frontieră spre a se alătura regelui. milord. Montross s-a văzut silit să-şi împrăştie restul armatei şi să fugă. doamnă. adică disperată. la Alfort şi la Kilsyth. regele e încă un copil. — Întocmai. iar regina nu-i decît o femeie.

decît să trăieşti cerşind. spuse ea. şi-a schimbat părerea în vreme ce ducele de Orléans. deoarece nu aveam foc. ori să mori. şi naţi vorbit primului venit dintre noi? — Iată ospitalitatea pe care o acordă unei regine ministrul căruia un rege vrea să-i ceară ospitalitate. — Un motiv în plus ca să ocrotească un rege pe care îl urmăresc parlamentele. aşa cum a făcut regele. Mazarin are doar sprijinul reginei în lupta lui cu Parlamentul. Ah. dar regina. Nu vă lăsaţi pradă deznădejdii. care încurajase şi el înfiriparea prieteniei lor. cardinalul n-are să ridice un deget. Interesele coroanei Franţei. fără schimburi. Şi. Copiii se iubeau. aproape fără pîine şi deseori nu ne-am dat jos din pat. atît de zdruncinată în clipa de faţă. fără să încerce măcar să-şi şteargă lacrimile. a interzis fiicei sale să se mai gîndească la această căsătorie. adaugă Henriette. milord! continuă regina. doamnă. am nădăjduit o clipă. Milord. Fiica lui Henric al IVlea. milord. Regina clătină din cap cu amărăciune. soţia regelui Carol! De ce-aţi tăcut. Mai bine să lupţi. — Dacă judec după mine. curaj! spuse de Winter. ba poate chiar va fi împotriva noastră. care dispune de două Camere. zîmbind cu melancolie. doamnă. aşa cum poate i se va întîmpla. dar am petrecut iarna la Luvru fără bani. — Îngrozitor! strigă de Winter. spre deosebire de Cromwell.niciodată să o săvîrşească. e trist şi aproape ruşinos de spus. care la început încuraja această dragoste. Prezenţa mea şi a fiicei mele în Franţa a ajuns să-l împovăreze: cu atît mai mult aceea a regelui. sînt de a combate . aşa cum trăiesc eu. — Dar auzisem vorbindu-se despre o căsătorie între prinţul de Galles şi domnişoara d'Orléans? — Da. — Curaj.

. doamnă. — Să mergem atunci. unde am auzit că se află prinţul de Galles. Dar am prevăzut asta şi am venit să caut aliaţi în Franţa. Mazarin e un om de stat şi va înţelege această necesitate. înclinîndu-se. Daţi-mi mîna şi să mergem la ministru.revolta la un popor din cea mai apropiată vecinătate. — Doamnă. milord. — De către cei din tagma lui Joyce. răspunse de Winter. doamnă. maiestatea-sa are să se refugieze în Olanda. — Dar eşti convins că venirea dumitale aici n-a fost anunţată? zise regina cu îndoială. şi regele pierde bătălia? — Atunci. a reginei. — Aliaţi! făcu regina. rosti de Winter. Să mergem şi Dumezeu să . zise doamna Henriette. — Haide. şi dumneata mă linişteşti. — De către cine? întrebă de Winter. pentru onoarea regelui. clătinînd din cap. să sperăm că va face ceva pentru onoarea lor. murmură regina cu acea îndoială sfîşietoare a oamenilor care s-au aflat multă vreme în nenorocire. doamnă. în cazul că trebuie să fugă. Un prieten vorbeşte nespus de convingător. — Dar dacă refuză. pe cîţiva oameni ca dumneata? — Din păcate nu.. dar el cine e? făcu doamna Henriette. Sînt copleşit de atîta cinste. — Un croitor! Un căruţaş! Un berar! O. sper că Mazarin n-are să intre în cîrdăşie cu asemenea oameni. Pridge. — Totuşi. — Să regăsesc întîi nişte vechi prieteni de odinioară. — Ei. spuse de Winter. oprindu-se în loc. — Şi maiestatea-sa ar putea să se bizuie. Cromwell. spuse doamna Henriette. milord. şi apoi iau totul în seama mea.

dînd de ştire ostaşilor de gardă că are să comunice lucruri importante cardinalului Mazarin. veghea credinciosul Bernouin. cerber pe care nici un cuvînt nu-l putea îndupleca şi nici o creangă. fără măcar să ridice ochii din cărţile de joc ori de pe zaruri. deschizînd uşa primei încăperi. chiar şi de uşa a doua se putea trece cu destulă uşurinţă. nu-l putea vrăji. de Winter sări în şa şi. XXXIX SCRISOAREA LUI CROMWELL În clipa în care Doamna Henriette pleca de la mînăstirea Carmelitelor spre Palatul Regal. întrebă gărzile: — Domnul cardinal Mazarin? — Treceţi înainte. însă la cea de-a treia.te-audă! Regina se urcă în trăsură. însoţi trăsura nedesprinzîndu-se de lînga portieră. urmat de doi valeţi. La cea de-a treia uşă. un cavaler descăleca în poarta reşedinţei regale. cine cerea sau reclama o audienţă trebuia deci să se supună unui interogatoriu în lege. Cardinalul era adesea stăpînit de teamă. se dovedea destul de accesibil. şi încîntaţi de altfel să dea de înţeles că slujba valeţilor . răspunseră ostaşii. dar cum avea mare nevoie de informaţii şi de sfaturi. în afară de gărzi şi uşieri. Cavalerul care-şi legase calul de grilajul gardului urcă scara cea mare şi. Piedica cea mai greu de învins nu te întîmpina la prima uşă. fie şi de aur.

. monseniore: părul blondroşcat. — Un sol cu o scrisoare din partea lui Oliver Cromwell? făcu Mazarin. fie că tocmai se afla la post. — Am una. — Monseniorul cere scrisoarea. căruia îi repetă cuvintele trimisului. mai degrabă roşcat decît blond. caracteristică puritanilor. răspunse noul venit. Binevoiţi să spuneţi acest nume Eminenţei-Sale şi veniţi să-mi comunicaţi dacă poate să mă primească. Ce fel de om e? — Un adevărat englez. pe lîngă asta. intră în cabinetul cardinalului. mai degrabă cenuşii decît albaştri şi. spuse Bernouin. — Să-ţi dea scrisoarea. ochi albaştricenuşii. trecînd din cabinet în anticameră.nu cade în seama lor. după ce-l măsură din cap pînă în picioare cu o privire cercetătoare. însă nu de la cardinalul Mazarin. — Intraţi şi întrebaţi de domnul Bernouin. zise el. Bernouin. De la cine este scrisoarea pe care o aduceţi EminenţeiSale? — De la generalul Oliver Cromwell. Bernouin era în picioare în spatele uşii şi auzise totul. Şi rămase în picioare. ca de obicei. domnule. Aici vegheau vreo cîţiva muşchetari şi uşieri. Cavalerul deschise uşa celei de-a doua încăperi. spuse uşierul. orgolios şi înţepat. apropiindu-se de el. Şi cavalerul deschise uşa celei de-a treia încăperi. Şi repetă întrebarea. Fie din întîmplare. — Aveţi scrisoare de audienţă? întrebă unul dintre uşieri. — Eu sînt cel pe care-l căutaţi. într-o atitudine întunecată şi mîndră.

Tînărul scoase din buzunar a doua scrisoare. dar. Bernouin cercetă sigiliul şi. iat-o. monseniore. Bernouin se întoarse în cabinet şi. purtătorul unei a doua scrisori confidenţiale pentru Eminenţa-Sa. răspunse tînărul. dădu să se înapoieze la Mazarin. spuse Mazarin. oricît de ager era spiritul său. Mazarin luă scrisoarea. Tînărul apăru în pragul cabinetului.— Monseniorul nu va vedea scrisoarea fără aducătorul ei. de asemenea. o . — Domnule. că nu sînt un simplu mesager. deschise uşa şi îl pofti: — Intraţi. rosti el. — Adăugaţi. domnule. ai o scrisoare confidenţială pentru mine? — Iat-o. ivindu-se după cîteva clipe. spuse tînărul. unul dintre secretarii mei. Dar ca să vă convingeţi că într-adevăr aduc o scrisoare. încredinţîndu-se că scrisoarea venea neîndoios din partea generalului Cromwell. la Paris. cu pălăria întro mînă şi cu o scrisoare în cealaltă. Mazarin recursese la tot acest du-te-vino ca să-şi revină din tulburarea pricinuită de vestea acestei scrisori. Dă-mi cealaltă scrisoare şi ia loc. căuta zadarnic motivul care îl îndemnase pe Cromwell să intre în legătură cu el. Mazarin se ridică în picioare. el este. domnule Mordaunt. va remite această scrisoare de recomandare EminenţeiSale. ci un trimis extraordinar. OLIVER CROMWELL" — Foarte bine. îi rupse sigiliul şi citi: „Domnul Mordaunt. spuse tînărul. cardinalul Mazarin.

domnule Mordaunt. absorbit de gînduri. potrivit obiceiului său. da. pentru meseria asta grea de ambasador. Nu ai avere. Dacă aş purta adevăratul meu nume. Cardinalul luase scrisoarea şi o tot învîrtea în mînă. că anii de suferinţă se socotesc îndoit şi că eu mă aflu de douăzeci de ani în suferinţă. monseniore. am douăzeci şi trei de ani. cum te numeşti? întrebă Mazarin. — Ah. eşti sărac. Sînt mai vîrstnic decît Eminenţa-Voastră. — Dacă mi-aş purta titlul. cîndva trebuia să am o avere de şase milioane. Nu vă înţeleg. convins din experienţă că foarte puţini oameni reuşesc să-i ascundă ceva cînd el îi încolţea cu întrebările şi totodată îi scruta cu privirea. spuse tînărul. domnule? făcu Mazarin. Dar pentru a-l înşela pe mesager. Dar Eminenţa-Voastră se înşală spunînd că sînt tînăr. Mazarin înţelese că trimisul lui Cromwell dorea să . începu să-i pună întrebări. nu eşti un om de rînd? rosti Mazarin cu mirare. Dar averea mi-a fost furată. fără să-i rupă sigiliul. — Dar. nu-i aşa? Apoi adăugă în sinea sa: „Revoluţionarii ăştia englezi sînt toţi nişte calici şi nişte ţărănoi". aţi fi auzit unul din numele cele mai ilustre ale Angliei. înclinînduse. aş fi lord. — Monseniore. — Aşadar. în care dau greş uneori chiar cei mai încercaţi diplomaţi. — Vreau să spun. — Eşti foarte tînăr. în sfîrşit. — Monseniore. — Cum asta. zise Mazarin. înţeleg.întinse cardinalului şi se aşeză. — Mă numesc Mordaunt. deşi nu am înţelepciunea voastră.

Apoi. nu-ţi cunoşti obîrşia? — O cunosc de foarte puţină vreme. — Şi cine te-a crescut? — O doică franceză. care m-a gonit cînd am împlinit cinci ani. — Oh. scumpe domnule Mordaunt! spuse Mazarin. dar întrun chip atît de ciudat. . mărturisi tînărul. însă în acest timp îl privi cu mai multă luare-aminte decît la început. Tînărul era de nepătruns. — Ai memorie bună. — Atunci. — Înseamnă că nu ţi-ai văzut niciodată mama? — Ba da. cu glas tare: — Mai ai rude? — Da. — Ah. te ajută? — M-am înfăţişat de trei ori la această rubedenie pentru a-i implora sprijinul şi de trei ori a pus valeţii să mă izgonească. deoarece nimeni nu-i mai dădea un ban. Tăcu cîteva clipe. Dumnezeule! Nici nu-ţi închipui cît mă interesează povestea dumitale! Aşadar. monseniore. monseniore. Cînd eram copil a venit de trei ori la doica mea. — La dracu cu toţi puritanii ăştia! mormăi Mazarin.nu-şi dea în vileag adevăratul nume. mi-a rămas una singură. şi atunci a rostit numele acelei rude despre care mama îi vorbise adesea. sperînd ca tînărul să cadă în capcana acestei prefăcute compasiuni. da. încît pe cardinal îl trecură toţi fiorii. — Şi pînă în momentul cînd ai cunoscut-o? — Mă socoteam un copil părăsit. Parcă ar fi cioplit în marmură. Şi mi-o aduc aminte ca azi cînd a venit ultima dată. monsenire. remarcă Mazarin. Dumnezeule.

monseiore. — Şi cercetările dumitale? — Au fost zadarnice. — Da. dar ştiam dinainte că mi s-a luat rangul de nobleţe şi că am fost despuiat de întrega-mi avere de către regele Carol I. Mazarin rămase uimit de expresia diabolică cu care tînărul rostise aceste cuvinte: de obicei năvăleşte sîngele în obraji. Întîmplarea a făcut totul. Din fericire pentru dumneata. unui cîine de rasă nu trebuie decît să-i arăţi o urmă.— Ce-ai făcut atunci? — Cum plîngeam şi cerşeam la drumul mare. pe urmă descoperă în mod sigur totul. Oamenii ca noi ştiu o mulţime de lucruri. dar într-ai lui năvăli fierea şi se făcu galben ca ceara. — Ah! Acum înţeleg de ce-l slujeşti pe domnul Cromwell. un preot din Kingston m-a luat la el. am să-i vorbesc chiar eu. Urăşti pe rege. cu ajutorul a patru prieteni. te afli în slujba unui stăpîn atotputernic. care ţinea să-şi cîştige un prieten pe lîngă Cromwell. — Povestea dumitale e cumplită. m-a educat în spiritul religiei calvine. îl urăsc! mărturisi tînărul. El trebuie să te ajute în cercetările pe care le faci. mi-a împărtăşit tot ce ştia el însuşi şi m-a ajutat să-mi caut familia. monseniore. — Monseniore. — Dar nu mi-ai spus că s-a purtat urît cu dumneata? . — Vrei cumva să vorbesc eu acelei rude de care miai pomenit? întrebă Mazarin. — Muţumesc. şi mă mişcă profund. domnule Mordaunt. — Ai aflat ce s-a întîmplat cu mama dumitale? — Am aflat că a fost asasinată de acea rubedenie a mea.

însă fulgerele care ţîşneau din ochii tînărului îl făcură să plece capul şi. monseniore. sînt în măsură să-mi dau seama mai bine decît oricine de natura şi urmările ei. Odată cîştigaţă aceasta bătălie. Mazarin îl privi. văzînd indiferenţa acestuia. după cum şi noi ne preocupam de aceea a Franţei. Voi cîştiga bătălia. încurcat. nici . ridică uşor din umeri: — Caută să izbuteşti cu ajutorul acelor oameni care-şi fac în acelaşi timp treburile lor. După primele rînduri. regele nu va mai găsi sprijin nici în Anglia. ochii tînărului se stinseră şi redeveniră sticloşi. iar el căzu într-o adîncă visare. ca să nu mai continue o asemenea convorbire. — Prin urmare. se va purta mai bine.— Prima oară cînd am să-l văd.Cele două regate sînt prea învecinate pentru ca Franţa să nu se preocupe de situaţia noastră. O reproducem textual: „Eminenţei-Sale Monseniorului Cardinal Mazarin Am vrut. vrînd să se încredinţeze dacă Mordaunt nui pîndeşte reacţiile şi. Aflat în fruntea acestei mişcări prin încrederea publică. să vă cunosc intenţiile cu privire la problemele de astăzi ale Angliei . Încetul cu încetul. deschise scrisoarea lui Cromwell. Englezii sînt aproape toţi convinşi să lupte împotriva tiraniei regelui Carol şi a partizanilor săi. Să vedem acum scrisoarea. Astăzi pornesc lupta şi voi da o lovitură hotărîtoare regelui Carol. ai un mijloc de a-l îndupleca? — Am un mijloc care ma va face temut. căci nădejdile poporului şi harul Domnului sînt cu mine. Mazarin aruncă o privire pe sub sprîncene.

Mazarin citi mai departe: „Este deci urgent.în Scoţia şi. neînţelegerile zgomotoase cu prinţii. însă Doamna Henriette e o fiică a Franţei şi Franţa era datoare să o găzduiască. monseniore. încît o asemenea stare de lucruri ar echivala cu nişte ostilităţi flagrante.. se apropie totuşi mai mult decît s-ar putea crede. mai ales. Franţa a dat găzduire reginei Henriette şi. desigur. Franţa are nevoie de această linişte pentru a consolida tronul tînărului ei monarh. de care noi ne apropiem mulţumită energiei guvernului nostru. a întreţinut în ţara mea un focar de război civil care nu poate fi stins. lucrurile se schimbă: dîndu-i găzduire şi ajutor. Franţa ar dezaproba acţiunile poporului englez şi ar dăuna într-o măsură atît de hotărîtoare Angliei şi. activităţii guvernului pe care şi-l va alege.. Certurile voastre cu Parlamentul. Acesta continua să viseze. să cunosc vederile Franţei: interesele acestui regat şi cele ale Angliei. Anglia are nevoie de liniştea internă pentru a duce pînă la capăt expulzarea regelui său. Mazarin încetă să mai citească şi se uită din nou pe sub sprîncene la tînărul din faţa lui. deşi îndreptate în direcţii opuse. va încerca să treacă în Franţa pentru a recruta soldaţi şi pentru a se reface. aveţi nevoie în aceeaşi măsură ca şi noi de această pace internă. procurîndu-şi arme şi bani. care astăzi luptă pentru dumneavoastră. dacă nu va fi făcut prizonier sau nu va fi ucis. În ce priveşte pe regele Carol. . fără să vrea. foarte neliniştit de întorsătura pe care o luase scrisoarea. " În clipa aceea. iar mîine vor lupta împotriva voastră.

Cu bine. spuse cardinalul. bineînţeles. care rîvneşte de pe acum la această alianţă. Oliver Cromwell s-a gîndit că va face mai uşor să asculte de glasul raţiunii un spirit inteligent ca acela al lui Mazarini. se va alia cu Spania. monseniore. a cărei fermitate e desigur minunată. cu totul confidenţială şi de aceea v-o trimit printr-un om care se bucură de încrederea mea deplină. Dintr-un sentiment pe care Eminenţa-Voastră îl va aprecia. însufleţită de avîntul noilor idei. toată această dezordine care trece de la o treaptă la alta a statului trebuie să vă facă să priviţi cu îngrijorare eventualitatea unui război cu o ţară străină: căci atunci Anglia. Scrisoarea mea e. decît pe regină. monseniore.îndîrjirea poporului diriguită de către vicar. Această neutralitate constă numai în a îndepărta pe regele Carol de teritoriul Franţei şi a nu ajuta nici cu arme. OLIVER CROMWELL" — Domnule Mordaunt. cunoscînd prudenţa voastră şi situaţia cu totul personală pe care evenimentele v-o creează astăzi. cu cît voi fi . m-am gîndit ca aţi prefera să vă concentraţi forţele înlăuntrul regatului Franţei şi să nu stingheriţi cu nimic noul guvern al Angliei. Mam gîndit deci. preşedintele Blancmesnil şi consilierul Broussel. nici cu bani. Răspunsul meu la aceasta scrisoare va fi cu atît mai mulţumitor pentru generalul Cromwell. ea precede măsurile pe care le voi lua în funcţie de evenimente. ridicînd glasul ca şi cum ar fi vrut să curme visarea tînărului. în sfîrşit. dacă în cincisprezece zile nu voi primi răspuns. însă prea supusă prejudecăţilor deşarte legate de obîrşie şi de puterea divină. nici cu trupe pe acest rege străin cu desăvîrşire de ţara voastră. voi socoti scrisoarea mea ca neavenită.

continuă Mazarin. poţi pleca. Mazarin sări în sus. nu pe-acolo. Îţi repet. — Asta nu-i tot.mai sigur că nimeni nu va şti că i l-am trimis. de care nu pot scăpa decît prin multă discreţie. întrucît socotesc că orice oraş din Franţa ţi-e indiferent. — Monseniore. şi apoi scrisoarea domnului Cromwell te ridică în ochii mei la rangul de ambasador. — Nu. spune-mi ce pot să fac pentru dumneata? Mordaunt se gîndi o clipă şi. spuse Mordaunt. se aplecă la urechea cardinalului şii şopti ceva. pe coridor. Întîmplările din viaţa dumitale m-au mişcat profund. rosti cardinalul. regina Henriette însoţită de un gentilom englez intră în clipa asta în Palatul Regal. Înţelegi însă prea bine că. răspunse Mordaunt. făcînd cîţiva paşi spre uşa pe care intrase. te rog! stigă iute cardinalul. Du-te şi aşteaptă acest răspuns la Boulogne-sur-Mer şi făgăduieşte-mi că vei pleca acolo mîine dimineaţă. ai auzit. doresc să nu se ştie de prezenţa dumitale la Paris. înconjurat cum sînt de felurite înrîuriri. lucru care nu scăpă tînărului. Dacă doreşti un altul. Doresc să nu fii văzut la plecare. monseniore. domnule. ar fi tăcut-o. şi vei ajunge în vestibul. Pofteşte pe aici. întrevederea . domnule. înăbuşindu-i destăinuirea pe care. — Vă făgăduiesc. era gata să deschidă gura să vorbească. spuse el. — Domnule. domnule. Mordaunt se înclină. Cîte zile crede Eminenţa-Voastră că va trebui să aştept acest răspuns? — Dacă nu-l primeşti în zece zile. fără îndoială. spune. după o vădită şovăială. cînd Bernouin intră zorit pe uşa. — Voi pleca. nu-i aşa? Am hotărît să aştepţi la Boulogne.

şi fiica lui Henric al IV-lea zîmbea păşind în întîmpinarea omului pe care îl ura şi-l dispreţuia. Arăta cu atît mai mult respect acestei regine lipsite de suită şi de podoabe. arătînd către o uşă de ieşire. ascunzînd vederii minunatul diamant a cărui strălucire atrăgea privirile asupra mîinii sale. O întîlni pe la mijlocul galeriei din faţa cabinetului său.noastră trebuie să rămînă secretă. Acei ce vin să ceara ştiu însă să-şi zugrăvească orice expresie pe chip. de altfel albă şi frumoasă. Mazarin ar fi vrut grozav să fie invizibil în acea clipă. care îl conduse într-o încăpere alăturată şi acolo îl dădu în seama unui uşier. inelul nu avea însuşirea inelului lui Gygès. aşa ca Mazarin. După care se înapoie în grabă la stăpînul său pentru a pofti înăuntru pe regina Henriette. Or. iar îşi răsuci inelul de pe deget. Din nefericire. „Ah! îşi zise în sinea lui Mazarin. care-şi făcea nevăzut stăpînul atunci cînd îl răsucea pe deget. Moudaunt îl urmă pe Bernouin. cu cît simţea că el însuşi avea să-şi facă destule mustrări asupra zgîrceniei şi lipsei lui de omenie. care tocmai străbătea galeria cu vitralii. întrucît bănuia . Ce zîmbet dulce! Oare vine să-mi ceară bani?" Şi aruncă o privire neliniştită către scrinul unde ţinea banii. XL MAZARIN ŞI DOAMNA HENRIETTE Cardinalul se ridică şi se îndreptă în grabă să întîmpine pe regina Angliei.

Oare mi-o fi ghicit gîndul?" Intraseră în cabinet. — Vă ascult. însă mi-am zis că treburile politice privesc în primul rînd pe bărbaţi. Carol I. e vorba despre războiul pe care soţul meu.. după ce o văzu aşezată într-un fotoliu. domnule! exclamă regina. vă rog să credeţi că maiestatea-voastră mă copleşeşte cu atîta măgulitoare atenţie. — Domule cardinal. regele. la început m-am gîndit să discut chestiunea care mă aduce aici cu regina. răspunse cardinalul. cugetă regina. şi că.că doamna Henriette vine să-i ceară ceva. spuse regina. — Domule cardinal. ridicînd uşor din umeri. (aici Mazarin tresări). — Nu ştiu nimic. doamnă. Poate nu ştiţi că în Anglia sînt lupte. zise: — Cel mai plecat dintre servitorii voştri vă aşteaptă poruncile. — Ei bine. în scurt timp. urmă regina cu un surîs trist. îl poartă împotriva supuşilor săi răzvrătiţi. Vin sa vă rog ceva şi aş fi foarte fericită dacă mi-aţi îndeplini rugămintea. „E foarte amabil. . se găseşte în ajunul unei acţiuni hotărîtoare. Vai! Propriile noastre războaie răpesc timpul şi mintea unui biet ministru nevolnic ca mine. domnule cardinal. spuse augusta vizitatoare. M-am obişnuit a face rugăminţi. însemna că vine să-l roage ceva. răspunse Mazarin.. sora mea. — Vai. doamnă. Am pierdut deprinderea de a mai porunci. Dacă va fi învins. spuse Mazarin. vor avea loc bătălii şi mai hotărîtoare decît cele de pînă acum. aflaţi că soţul meu. — Doamnă. De vreme ce o regină cu care el se purtase aşa cum se purtase apărea cu surîsul pe buze în loc de ameninţări. Cardinalul o pofti să ia loc şi...

dumneavoastră. — Vorbiţi italieneşte. nu-i aşa? Ar trebui totuşi să vă aduceţi aminte că acest mare. Maiestatea-voastră nu mă înţelege. acest sublim rege. îl întrerupse regina. O fiică a lui Henric al IV-lea. a acestui mare. sîntem nişte regi foarte modeşti.trebuie să prevezi totul. reprezintă un adăpost sigur pentru un rege detronat? Coroana de pe fruntea regelui Ludovic al XlV-lea se clatină şi aşa. aşa cum va fi soţul meu. fiindcă nu mă exprim bine în limba franceza. sublim rege. continuă regina... Surîsul lui rămăsese la fel de fals şi de linguşitor. atît de agitată şi în fierbere cum e astăzi. şi asta. Cu dumneavoastră e cu totul altceva. ginerelui său. regina Elisabeta nu-i era nepoată. surghiunit cîndva. — Oh. doamnă. domnule! Regina Maria de . — Credeţi. dumneavoastră! se grăbi să spună cardinalul pentru a pune capăt explicaţiilor pe care le presimţea. E adevărat. oare. domnule. Cum priviţi acest proiect? Cardinalul ascultase fără să i se clintească un muşchi de pe faţă care să-i trădeze gîndurile. ar dori să se retragă în Franţa şi să-şi ducă viaţa aici ca un cetăţean oarecare. încolţit de această logică nespus de simplă. îmi judecă rău intenţiile. fără îndoială. domnule. s-a dus să ceară ajutor Angliei şi că Anglia i l-a dat. dacă va fi învins. doamnă – spuse el cu glasul cel mai mieros atunci cînd regina sfîrşi – credeţi oare că Franţa. Cum va suporta o îndoită povară? — Această povară n-a fost prea apăsătoare în ce mă priveşte. — Ceea ce nu vă împiedică să refuzaţi a da găzduire. Vedeţi. Şi nu cer pentru soţul meu mai mult decît aţi făcut pentru mine. cu un zîmbet dureros. — Peccato! făcu Mazarin.

vai! N-ar fi un adăpost prea sigur. ne-a învăţat limba italiană mai înainte ca predecesorul dumneavoastră. — Vă ascult. Într-o buna zi. — Dimpotrivă. despre care vorbeaţi adineauri. rosti Mazarin. monseniore cardinal. Dacă a mai rămas ceva din acest mare. i-aş pune la dispoziţie casa mea. această admiraţie e atît de adîncă şi de adevărată. doamnă. fără să primească propunerea reginei de a vorbi într-alt grai. încît. din acest sublim rege Henric. Sărmanul Concino Concini! Şi el nu dorea totuşi decît binele Franţei! — Da. Broboane mari de sudoare curgeau pe fruntea lui Mazarin. propria mea casă. Mazarin se prefăcu a nu înţelege tîlcul îndoit al cuvintelor rostite chiar de el cu cîteva clipe mai înainte şi continuă să se înduioşeze de soarta lui Concino Concini. Dar. ca şi dumneavoastră. Care e răspunsul dumneavoastră? — Doamnă! exclamă Mazarin. mama noastră. domnule! răspunse regina. împletită cu atît de puţină milă pentru familia sa. poporul îi va da foc. — În sfîrşit. cardinalul. maiestatea-voastră îngăduie să-i dau un sfat? Bineînţeles. îşi pierdu răbdarea regina. Doamnă. monseniore. înainte de a-mi lua această îndrăzneală. dacă regele Carol I – Dumnezeu să-l ferească de orice nenorocire! – ar veni în Franţa. încep prin a fi la picioarele maiestăţiivoastre. atunci trebuie să se mire din cale-afară de această profundă admiraţie pentru el. să o fi trimis să moară în exil.Medicis. Sfatul unui . îndeplinind tot ce i-ar face plăcere. cum a pus foc casei mareşalului d'Ancre. replică ironic regina. din ce în ce mai înduioşat.

cauza lui e pierdută. doamnă. maiestatea-voastră nu ştie ce-mi cere. doamnă. şi ştiu că îndrăznesc destul înfăţişînd maiestăţii-voastre părerea mea. părerea mea e că regele nu trebuie să-şi părăsească regatul. — Ah. Să revenim la fapte. Răspundeţi-mi da sau nu: dacă regele stăruie să rămînă în Anglia. spuse regina. ştiţi chiar mai bine decît oricine. Dacă mi-ar mai fi rămas vreo bijuterie. îi trimiteţi ajutoare? Dacă vine în Franţa.om atît de prevăzător ca dumneavoastră. dacă aceasta-i părerea dumneavoastră şi dacă vă interesaţi într-adevăr de soarta lui. dovedeşte că nu înţelege să se predea fără luptă. trebuie să fie. îi acordaţi ospitalitate? — Doamnă. credeţi-mă. Nu mai am nimic. un sfat bun. sper să arăt maiestăţii-voastre cît îi . — Chiar aşa a făcut. — Doamnă. domnule. pe care o va da cu mijloace mult mai reduse decît acelea ale duşmanilor săi. în cazul unei înfrîngeri? — Ei bine. să mă încălzesc eu şi fiica mea. trimiteţi-i ajutoare în oameni şi bani. Dar. fără îndoială. domnule cardinal. aş fi cumpărat astă-iarnă lemne. — Să revenim la fapte. şi această ultimă bătălie. — Atunci. Eu nu mai pot face nimic pentru el. am vîndut şi ultimul diamant ca să-l ajut. spuse regina. domnule. spuse Mazarin. în sfîrşit. Regii absenţi sînt repede uitaţi: dacă trece în Franţa. în acest caz. nemaiavînd răbdare să urmărească acest spirit subtil în labirintul de vorbe în care se rătăcea. Ziua în care un ajutor străin vine în sprijinul unui rege ca să-l repună pe tron. regele trebuie să se apere pînă la capăt. cu aerul celei mai depline sincerităţi. ştiţi. rosti cardinalul. părerea mea. e o mărturie că nu se mai poate bizui pe dragostea supuşilor săi.

i-au venit fiicei acelui mare. — Mă duc să mă sfătuiesc neîntîrziat cu regina şi apoi vom supune problema Parlamentului. tremurînd de nerăbdare. Destul. deschise singură uşa şi. fără măcar să întoarcă ochii spre cel care vărsa aceste lacrimi prefăcute. acelui sublim Henric al IV-lea. destul! Vă înţeleg. doamnă. înconjurată de luxul unei regalităţi rivale. al curtenilor grăbiţi să-l linguşească. Şi zicînd aceasta. în faţa căreia toţi se mai înclinau doar fiindcă aşa cerea eticheta. aştepta în picioare. în fotoliu. căci de la acest Parlament. Duceţi-vă într-adevăr în Parlament. străbătu încăperea. nu-i aşa? Veţi însărcina pe Broussel să fie raportor. în mijlocul numeroaselor gărzi ale Eminenţei-Sale. — Cu care vă războiţi. stingher. Vă ascult.sînt de devotat. Era o regină umilită. După aceea. domnule cardinal. pe care îl admiraţi atîta. ce aveţi de gînd? vorbi ea în cele din urmă. precum şi dorinţa mea de a rezolva această chestiune la care ţineţi atît de mult. Cardinalul întinse mîinile împreunate spre ea. regina se ridică plină de o maiestuoasă indignare. — Ah. se duse să dea mîna lui de Winter. la drept vorbind. decît un singur braţ pe care să se sprijine! . spuneţi. cred. singurele ajutoare care au împiedicat-o să moară de foame şi de frig astă-iarnă. duşman al regilor. sau mai curînd greşesc. — Ei bine. care. cît de puţin mă cunoaşteţi! Dumnezeule! Dar regina Henriette. singur. doamnă. Regina îşi muşca buzele. dar căreia nu-i mai rămăsese. maiestatea-voastră nu se va mai îndoi de rîvna mea de a o sluji.

el s-a apropiat de uşa de sticlă a galeriei şi sa uitat mirat la ceva. După aceea a rămas o clipă visător şi a coborît scara. să-i lustruiască diamantul şi să-i admire strălucirea. şi.— Oricum. Hm! Cromwell ăsta e un straşnic vînător de regi şi-i plîng pe miniştrii lui. Pe cînd străbătea galeria paralelă cu marea galerie cu geamuri zărise pe de Winter. spuse Mazarin cînd se văzu singur. mă duc îndată. se mai află în palat. pe care l-ai introdus la mine adineauri. în timp ce conduceam pe tînărul de care întreabă EminenţaVoastră. îmi spune că maiestatea-sa a primit ştiri de la oştirile noastre. toate astea m-au mîhnit. — Bine. Mordaunt făcuse chiar aşa cum spusese el. care se găseşte în faţa acestei uşi. Comminges văzuse bine. — Vezi dacă tînărul în haină neagră şi cu părul scurt. care aştepta ca regina să sfîrşească negocierile cu Mazarin. Dar nam spus nimic nici unuia. Dar monseniorul nu se duce la regină? — De ce? — Domnul de Guitaut. e un rol tare greu de jucat. nici altuia. Bernouin reveni întovărăşit de Comminges. unchiul meu. fără îndoială la tabloul lui Rafaël. scutură capul pentru a o sili să cadă. dacă o să vrea vreodată să aibă miniştri. aflat de gardă. Bernouin! Bernouin se ivi numaidecît. Cred că l-am văzut încălecînd pe un cal cenuşiu şi ieşind din curtea palatului. spuse Comminges. — Monseniore. În acea clipă apăru domnul de Villequier. Cardinalul se folosi de lipsa lui ca să răsucească la loc inelul pe deget. cum o lacrimă i se rostogolea încă din ochi şi-i împiedica vederea. Bernouin ieşi. . Venea într-adevăr din partea reginei să-l cheme pe cardinal.

se aplecă din nou în dreptul potierei. ci ca fascinat de vederea unui lucru cumplit. cînd văzu că intră pe sub bolta întunecată. Dar Mordaunt se stăpîni. ieşi huruind pe poartă. în loc să se lase împins de prima pornire. celui care aştepta. îşi opri calul în colţul străzii Richelieu şi. căci regina rămase la Mazarin doar un sfert de ceas. ieşi din palat cu capul în piept. Comminges n-ar mai fi avut pic de îndoială că acel senior englez îi era lordului duşman de moarte. Mordaunt urmări trăsura şi. Ochii i se dilatară şi un fior îl străbătu din creştet pînă în tălpi. Făcu asta fără îndoială ca să chibzuiască şi. unde şi intrară. adică să se ducă drept la milord de Winter. tot călare. În cele din urmă. Nu aşteptă multă vreme. coborî încet scara. greoaia hardughie pe roate. ca să vorbească maiestăţii-sale. Caii porniră la trap şi luară drumul spre Luvru. care pe atunci se numea trăsură. căci.Zărindu-l. aşteptă să iasă din curte trăsura reginei. întocmai ca un . se lipi cu calul de un zid învăluit de umbră şi rămase acolo nemişcat. unde locuiseră amîndouă mult timp şi pe care îl părăsiseră numai din pricină că mizeria lor li se părea şi mai greu de îndurat în încăperile acelea aurite. nu pentru a admira tabloul lui Rafael. tînărul se opri brusc. doamna Henriette spusese fiicei sale să vină să o aştepte la palat. Înainte să plece de la mînăstirea Carmeiitelor. dacă ar fi văzut cu ce expresie de ura se aţintiseră ochii tînărului asupra lui de Winter. Ai fi spus că vrea să treacă prin stavila de sticlă care îl despărţea de duşmanul său. cu ochii aţintiţi asupra porţii. încălecă. printre ornamentaţiile lui Jean Goujon. şi de Winter. însă acest sfert de ceas de aşteptare i se păru un veac.

acel du-te-vino de oameni preocupaţi? Oare să fi primit vreo veste. pe ea aţi văzut-o? — Nu avea rost. Nu ştii că acest italian conduce totul. Afară de asta. doamnă. milord. şi cardinalul nici măcar nu-i francez. — Refuză? — Nu ţi-am spus dinainte? — Cardinalul refuză să primească pe rege?! Franţa refuză ospitalitatea unui prinţ nefericit? Dar asta se întîmplă pentru prima oară. cardinalul era tare stînjenit şi totuşi hotărît să refuze. cum aşteptase şi la Palatul Regal. — Dar regina. milord. doamnă? făcu întrebător de Winter. am spus cardinalul. ai remarcat agitaţia de la Palatul Regal. şi mă refer la cele despre care ţi-am mai vorbit: nu m-aş mira să aflu că ne-a luat-o Cromwell înainte. clătinînd cu tristeţe din cap. zise doamna Henriette. atît înlăuntrul. — Ceea ce am prevăzut. Aştepta. Am făcut totul cu atîta grabă şi grijă. atunci cînd cardinalul a spus nu. XLI CUM NEFERICIŢII IAU UNEORI ÎNTÎMPLAREA DREPT PRONIE CEREASCĂ — Ei bine. În timp ce discutam. cît şi în afara ţării? Apoi mai e ceva. după ce regina îşi îndepărtă servitorii.basorelief reprezentînd o statuie ecvestră. nu din Anglia. am trecut . Regina nu va spune niciodată da. milord? — Oricum. doamnă! — N-am spus Franţa. încît sînt sigur că nu mi-a luato altcineva înainte: am plecat acum trei zile.

De altfel. Doamne! se tîngui doamna Henriette. Oare ai luat la tine toate inimile mari care existau pe pămînt?! — Eu trag nădejde că nu. care rîd de lacrimile mele şi că. — Ce vrei sa faci cu patru oameni? — Patru oameni devotaţi.ca prin minune prin mijlocul armatei puritane. — Nu mai am prieteni. — Adu-i la cunoştinţă că nu pot face nimic. afară de dumneata! Oh! Doamne. va aştepta răspunsul maiestăţii-voastre. — Doamnă! Doamnă! exclamă de Winter. ori de cîte ori l-am văzut pe rege în primejdie. deznădăjduită. Mă voi duce să mor alături de el. doamnă. Că am suferit cît el. visător. trebuie să se sacrifice cu generozitate şi să moară ca un rege. — Şi unde sînt aceşti patru oameni? — Ah! Iată ce-aş vrea să ştiu şi eu. ridicînd ochii spre cer. şi cei despre care vă vorbesc au săvîrşit multe pe vremuri. . Maiestatea-voastră se lasă pradă deznădejdii. iar caii i-am cumpărat la Paris. patru oameni hotărîţi să moară pot face mult. — Aceşti oameni erau prietenii dumitale? — Unul dintre ei a avut viaţa mea în mîinile sale şi mi-a dăruit-o. regele. milord! Nu mai am nici un prieten pe lume. Nu ştiu dacă a rămas prietenul meu. am luat diligenţa împreună cu Tony. vorbi regina. silită să mănînc pîinea exilului şi să cer găzduire unor prieteni prefăcuţi. milord. m-am gîndit la ei. cînd poate că ne mai rămîne o rază de speranţă. ba chiar mai mult. în ce-l priveşte. doamnă. sînt convins. V-am vorbit de patru oameni. De aproape douăzeci de ani i-am pierdut din vedere. înainte de a întreprinde ceva. valetul meu. credeţi-mă. răspunse de Winter. şi totuşi.

Ascultaţi-mă. milord! Dacă nu mă înşel. cel puţin. Cît despre ceilalţi doi. — Da. care se agăţa de această ultimă nădejde. murmură de Winter. pe vremea cînd îl iubea pe domnul de Buckingham. şi căutaţi să vă adunaţi amintirile: n-aţi auzit vreodată povestindu-se că regina Anna de Austria a fost salvată odinioară din cea mai mare primejdie în care s-a găsit vreodată o regină? — Da. — Şi aceşti oameni se află în Franţa. Doamne! murmură regina. milord? — Numele celui de-al doilea l-am auzit din întîmplare. am auzit rostindu-se acest nume. — Spune-mi cum se numesc. căci înainte să tragă spada împotriva noastră. — Asta ar fi o ultimă nenorocire. Se poate să le fi auzit numele şi să-ţi dau vreun ajutor să-i găseşti. — Unul dintre ei era cavalerul d'Artagnan. dacă dumneata socoteşti că aceşti vrednici gentilomi pot să-i fie atît de folositori regelui. — Dar ceilalţi? întrebă regina. dar nu ştiu bine despre ce era vorba. doamnă. cum se agaţă un naufragiat de sfărîmăturile corabiei. — Oh. de . deoarece au rămas aceiaşi.dar de atunci eu. i-am rămas prieten. întări de Winter. obiceiul de a le spune pe numele de împrumut m-a făcut să le uit pe cele adevărate. dar. milord? — Aşa cred. ia seama. — Oh. mă tem că omul acesta e devotat trup şi suflet cardinalului. cavalerul d'Artagnan e locotenent de gardă. Atunci aş crede că sîntem cu adevărat blestemaţi. Totuşi ar trebui să-i găsim cît mai repede. Ceilalţi. aceşti patru gentilomi şi-au spus numele: cel de-al doilea se numea contele de La Fère.

nu pentru a-l face pe rege învingător. şi dacă-i găseşti. sau mai degrabă trei? Căci. — Mi-aş da toată silinţă. cu îndurerarea unei inimi frînte.nişte eghileţi şi nişte diamante parcă. mi-e teamă că sîntem pierduţi! exclamă regina. aur cît să cumpere palatul White-Hall. dar destul pentru a-l salva dacă va fi înfrînt. vor fi destul. caută-i. pe lîngă asta. da. spuse de Winter. — Asta ar însemna o spadă neînfricată mai puţin. orice ar spune Mazarin. dar timpul e scurt: maiestatea-voastră uită că regele vă aşteaptă răspunsul şi-l aşteaptă cu îngrijorare. chiar aşa doamnă: aceşti oameni sînt cei care au salvat-o. În clipa aceea uşa se deschise. nu trebuie să ne bizuim pe domnul d'Artagnan. Da. doamnă. asta se datoreşte faptului că însăşi regina le-a uitat. dar ar mai rămîne încă trei. soţul vostru va găsi tot atîtea ascunzişuri şi adăposturi cîte găseşte şi pasărea de mare pe vreme de furtună. caută-i pe aceşti gentilomi. Dar ce vor putea face oare aceşti patru oameni. fără îndoială. să-l ajute cu sfatul. fără să o pun la socoteală pe a mea. milord. dacă se învoiesc să treacă cu dumneata în Anglia. milord. voi da fiecăruia un ducat şi. milord. după cum v-am spus. — Caută-i atunci. tînăra Henriette se . — Ei bine. în ziua cînd ne vom urca din nou pe tron. patru oameni devotaţi în jurul regelui. ca să-l păzească de duşmani. — Da. pentru a-l ajuta să treacă marea şi. Caută-i deci. să stea în luptă ca un zid în jurul lui. trebuie să-i căutăm. şi zîmbesc cu milă la gîndul ca dacă numele acestor gentilomi nu vă sînt cunoscute. să-l însoţească în timpul fugii. te conjur. şi i-aş găsi. deşi s-ar fi cuvenit să-i facă cei dintîi seniori ai regatului. — Atunci. odată pe coastele Franţei.

Nu remarci. tînăra prinţesă deschise uşa şi Raoul apăru în prag. spuse de Winter. Vine din oştire şi. îmi frîngeţi inima. doamnă. — Doamnă. de Winter. suspină şi se adresă în şoaptă reginei: — De ce plîngi mereu în lipsa mea. Apoi se întoarse spre fiica ei: — Ce doreşti. mi se pare. şi nu doamnă. domnul conte de . nu scăpă tinerei prinţese. mamă? Regina zîmbi şi murmură în loc de răspuns: — Iată. are să-ţi înmîneze o scrisoare din partea mareşalului de Grammont. încît fiica mea îndeplineşte slujba celor care anunţă oaspeţii? — Doamnă. cu acea sublimă tărie care este eroismul mamelor. Henriette? întrebă regina. — L-am văzut pe fereastră. aveţi milă de mine. înclinînd din cap. E unul dintre cei ce-mi sînt credincioşi. zise tînăra prinţesă. îşi stăpîni lacrimile. Regina zîmbi. un cavaler a intrat la Luvru şi cere să prezinte omagiile lui maiestăţiivoastre. Ea se opri în prag.ivi în prag. — Şi cine-i acest cavaler. Făcu îndată trei paşi spre regină şi îngenunche. şi făcu semn lui de Winter să schimbe vorba. iar regina. Numai că această înfrînare. că sîntem atît de sărăcăcios găzduite. am cîştigat măcar un lucru nemaifîind decît pe jumătate regină: copiii mei îmi spun mamă. după cum spune. glăsui el. E un tînăr care pare să aibă şaisprezece ani şi care se numeşte vicontele de Bragelonne. zăvorindu-şi-le în adîncul inimii. Henriette? — Mamă. — Ah! se adresă regina lui de Winter. aduc maiestăţii-voastre o scrisoare din partea prietenului meu. oricîtă tărie ar fi vădit. scumpul meu lord.

La numele contelui de Guiche.Guiche. — Aşadar. dar gura i se închise fără să rostească un singur cuvînt. care mi-a spus că are cinstea să se numere printre servitorii dumneavoastră. — Aşa credeam. Regina o privi cu o oarecare asprime. Henriette! rosti ea. ruşinată foarte . în vreme ce rumeneala din obraji i se stingea treptat-treptat. după cum v-a spus. spuse tînărul. s-au dat lupte? întrebă regina. făcîndu-i semn să se ridice. Regina văzu totul şi de bună seamă că inima ei de mamă pricepu despre ce era vorba. răspunse Raoul. — E vina mea. — Mi-ai spus că e o scrisoare din partea mareşalului de Grammont. doamnă. precum şi mărturia respectului său. doamnă. M-am anunţat într-adevăr ca venind din partea mareşalului de Grammont. domnule. nu a putut scrie şi contele de Guiche i-a slujit de secretar. — Da.. tînăra prinţesă deschise gura. Scrisoarea conţine o ştire însemnată. doamnă. — Nu.. dar cum a fost rănit la braţul drept. întinzînd scrisoarea lui de Winter. doamnă. fără îndoială. Tînăra prinţesă bătu din palme şi. căci se adresă iarăşi lui Raoul: — Şi tînărului conte de Guiche nu i s-a întîmplat nimic rău? Căci contele nu e numai unul dintre sevitorii noştri. – îngăimă tînăra fată. o vie roşeaţă coloră obrajii tinerei prinţese. ci se numără şi printre prietenii noştri. Dimpotrivă. spuse Raoul. care înaintase pentru a o primi şi a o înmîna reginei. vrînd să întrebe ceva de mare însemnătate pentru ea. în ziua luptei s-a acoperit de glorie şi a avut cinstea să fie îmbrăţişat de către Prinţ pe cîmpul de bătaie. La ştirea că s-au dat lupte.

i-a salvat viaţa. ca şi cum ar fi vrut să le soarbă parfumul. zise regina. Raoul nu se putu stăpîni şi întoarse capul spre tînăra principesă. după cum mi s-a spus. e prietenul fiului meu. vă scriu prin fiul meu. Este un gentilom căruia maiestatea-voastră poate să-i acorde toată încrederea în cazul cînd ar avea să-mi trimită vreun ordin verbal sau scris. întocmai ca şi tatăl său. contele de Guiche. Vicontele de Bragelonne. ca să vă spun că am cîştigat bătălia de la Lens şi că această victorie nu poate să nu investească cu o mare putere în problemele Europei pe cardinalul Mazarin şi regină. — Să vedem ce ne scrie contele. Nu . — Ştiu. se întoarse pe jumătate şi se aplecă spre un vas plin de trandafiri. să se folosească deci de acest moment pentru a stărui în favoarea augustului său soţ pe lîngă guvernul regelui. MAREŞALUL DE GRAMMONT. Regina rupse sigiliul scrisorii şi citi: „Doamnă şi regină. Maiestateavoastră.că s-a lăsat în voia unei asemenea porniri de bucurie.. căruia. despre care ştiţi că e servitorul vostru. Am cinstea de a fi cu respect. dacă vrea să-mi asculte sfatul. care va avea cinstea să va înmîneze această scrisoare." În clipa cînd se pomeni de serviciul pe care i-l adusese contelui. — Am avut cinstea să spun maiestăţii-voastre că va scris în numele tatălui său. domnule. din cauza unei răni la mîna dreaptă. Neputînd avea onoarea de a vă scrie eu însumi. Văzu în ochii ei o expresie de nemărginită recunoştinţă pentru el.

— Contele de La Fère. Oh. Fără dumneata. — Bătălia de la Lens a fost cîştigată! exclamă regina. continuă regina. ba chiar ne va dăuna. şi-ţi sînt recunoscătoare că ai pus atîta grabă spre a ne-o aduce. — Doamnă. E o ştire proaspătă. mai trăieşte? — Nu. regina îl privi cu o nestăvilită bucurie. mareşalul de Grammont are dreptate: în ce-l priveşte. Mă tem însă că nu va avea nici o urmare în ce ne priveşte pe noi.mai încăpea nici o îndoială: fiica regelui Caroi I era îndrăgostită de prietenul sau. Am jurat contelui de Guiche să înmînez maiestăţii-voastre scrisoarea chiar înainte de a-l îmbrăţişa pe tutorele meu. cîştigă bătălii! Da. fără această scrisoare. spuse Raoul. aceasta va schimba faţa lucrurilor. Luvrul e al doilea palat unde ajunge vestea aceasta. acesta mai-mai să nu-şi creadă urechilor. — Tutorele dumitale este şi el un Bragelonne? întrebă lordul de Winter. domnule. a murit. şi de la dînsul. a moştenit tutorele meu moşia al cărei nume îl port. — Contele de La Fère! exclamă ea. ori poate cea din urmă din întreg Parisul. — Contele de La Fère! exclamă el la rîndu-i. cred. Acolo nu o cunoaşte nimeni încă. poimîine. — Şi cum se numeşte tutorele dumitale? întrebă regina. domnule. în calitate de rudă apropiată. înclinîndu-se. care nu-şi putea stăpîni dorinţa de a-l cunoaşte mai bine pe acest tînăr chipeş. aş fi aflat vestea abia mîine. Aşa ai spus? Cît despre de Winter. doamnă. răspunse Raoul. Oamenii sînt fericiţi aici. Am cunoscut pe vremuri un Bragelonne. . De Winter făcu un gest de uimire.

În clipa următoare se întoarse spre regină: — Nădăjduiţi încă. în vîrstă poate astăzi de patruzeci şi şapte ori patruzeci şi opt de ani? — Da. adresînduse lui Raoul. — Domnule. fost muşchetar pe vremea !ui Ludovic al XIV-lea. — Îţi mulţumesc din suflet. mulţumită ei. — Şi nu slujea sub arme cu un nume de împrumut? — Sub numele de Athos. dacă maiestatea-sa va binevoi să-mi îngăduie să plec. unde locuieşte? — Contele de La Fère locuieşte pe strada Guénégaud la hanul „Grand-Roi-Charlemagne". Apoi. vă voi îndeplini bucuros dorinţa. — Du-te. întocmai. aici voi veni îndată să-l îmbrăţişez.domnule. cum de Winter voia să-şi ia rămas bun. îl salută pe de Winter şi plecă. De curînd l-am auzit pe prietenul său. Dă-i de ştire acestui vrednic prieten al meu să rămînă acasă. doamnă. te implor să-mi răspunzi: contele de La Fère nu e oare seniorul pe care l-am cunoscut eu. domnul d'Artagnan. domnule. regina . încît să nu-i audă tînăra fată. prevedere cu totul de prisos. chipeş şi brav. te rog. fiindcă principesa era cufundată în gîndurile ei. Spunemi. — Chiar aşa. spunîndu-i astfel. am regăsit ca prin minune pe acesi brav gentilom. încuviinţă regina. Providenţa e de partea noastră. doamnă. Domnul fie lăudat! Şi acum se află la Paris? continuă contele. chiar aşa. De Winter şi regina continuară să vorbească o vreme în şoaptă. viconte. nădăjduiţi. Raoul se înclină respectuos înaintea celor două principese. domnule. deoarece. Du-te şi fii încredinţat de afecţiunea noastră.

Tînăra Henriette înaintă atunci surîzînd şi. Dar bunurile noastre au fost confiscate. Alerg să depun într-un loc sigur aceste două lucruri de preţ. şi că în ziua izbînzii mele. şi această iconiţă a sfîntului Mihail. pe care o am de la mama. apoi se întoarse către fiica sa şi spuse: — Milord. Regina întinse mîna lordului de Winter. — Doamnă. rosti de Winter. Am jurat mai curînd să mor de foame. Dacă însă găseşti vreun mijloc să le păstrezi. care i-o sărută cu respect. . dacă aveţi nevoie de bani pentru expediţia dumneavoastră. vinde-le fără teamă. milord. dar astăzi. banii ni s-au irosit. roşind. cel care îmi va aduce această iconiţă şi această cruce va fi binecuvînatat de mine şi de copiii mei.îi spuse: — Milord. aveţi însărcinarea să daţi acestei copile ceva din partea tatălui ei. încît am ajuns să ne creăm mijloace din tot ce ne-a mai rămas. decît să mă despart de aceste lucruri de preţ. milord. cînd aceste bijuterii pot sa folosească soţului meu sau apărătorilor lui. De Winter rămase mirat: nu ştia ce vrea să spună regina. gîndeştete. pe care a dăruit-o soţul meu: preţuiesc aproape cincizeci de mii de livre. că mi-ai face cel mai mare serviciu pe care un gentilom îl poate face unei regine. mă simt datoare să sacrific totul acestei speranţe. Ia-le! Şi. Maiestatea-voastră va fi slujită de un om devotat. Într-un ceas voi fi la contele de La Fère şi mîine maiestatea-voastră va avea un răspuns lămurit. am păstrat cu grija această cruce de diamante. pe care nu le-aş fi primit de-aş fi avut la îndemînă mijloacele vechii noastre averi. vinde-le.

rosti prinţesa. oricît de nesimţitor ar fi devenit în cei cincizeci de ani petrecuţi la curte. XLII UNCHIUL ŞI NEPOTUL Calul şi valetul lui de Winter aşteptau la poartă: el se îndreptă gînditor spre han. spuse gentilomul. puternic sau sărac. întorcînd capul din cînd în cînd şi contemplînd faţada tăcută şi întunecată a Luvrului. — Tony. răspunse de Winter. el are în mine cea mai supusă şi cea mai iubitoare fiică. făcîndu-i semn să se apropie. monseniore. Şi valetul se alătură stăpînului său. şi urmărindu-l la o mică distanţă: atunci îşi aminti că. ştergîndu-şi lacrimile pe care. ca să spunem aşa. — Ai băgat de seamă pe acest om care ne urmăreşte? — Da.întinse fruntea gentilomului. că rege sau pribeag. învingător sau învins. ieşind de la Palatul Regal. doamnă. Deodată zări un călăreţ desprinzîndu-se parcă din zid. — Sînt aici. atît de demnă şi atît de adîncă în acelaşi timp. străbătînd neînsoţit acele mari încăperi pustii şi întunecoase. milord. Apoi plecă. nu şi le putea stăpîni la vederea acestei regeşti nefericiri. atingînd cu buzele fruntea Henriettei. care venea la vreo cîţiva paşi în urmă. se uita şi el cu nelinişte la acest călăreţ. . văzuse o umbră asemănătoare. Valetul lordului de Winter. — Spuneţi tatălui meu. — Ştiu.

Cît despre Mordaunt. se înfundă în labirintul de străzi care ducea la un han aflat nu departe de Marais: cum locuise multă vreme în Piaţa Regală. dar tocmai îşi lăsase mănuşile şi pălăria pe o măsuţă. Nu sînt unchiul dumitale şi nu te cunosc. — Să fie vreun spion de-al cardinalului? spuse de Winter pentru sine. credeam că te-am făcut să înţelegi: mă oboseşte faptul că nu-mi dai pace. Retrage-te. lordul de Winter căutase în chip firesc să tragă undeva în apropiere de vechea-i locuinţă. Cît despre tăgada că-ţi sînt nepot. altfel voi chema să te alunge. Şi. — Domnule. De Winter păli şi rămase în picioare. cînd am aflat o mulţime de lucruri pe care anul trecut nu le ştiam. că s-a oprit la Luvru şi v-a aşteptat şi că de la Luvru s-a luat din nou după noi. Se întoarse îndată: Mordaunt stătea înaintea lui. De Winter descălecă în faţa hanului şi urcă în odaie la el. rece şi ameninţător. . Se lăsă o tăcere de gheaţă. vorbi Mordaunt cu vocea lui spartă şi batjocoritoare.— Cine e? — Habar n-am. — Te înşeli. unchiule. el stătea în uşă. spuse de Winter. Atunci să mă prefac că nu l-am zărit. Ştiu doar că vă urmăreşte de la Palatul Regal. dînd pinteni calului. înmărmurit. aşa cum ai făcut la Londra. făgăduindu-şi să pună pe cineva să nu-l scape din ochi pe spion. De astă dată nu mă vei alunga. cred că ai să te gîndeşti mai bine acum. Necunoscutul îşi zori şi el calul. aşa cum am făcut şi la Londra. ca o statuie. cînd văzu într-o oglindă din faţa lui o siluetă apărută în prag. nu vei îndrăzni.

spuse tînărul. milord. — Da. rosti Mordaunt cu glasul înăbuşit. şi-mi vei împărtăşi părerea numaidecît. ce-ai făcut cu cumnata dumitale. nenorocitule. cînd m-am înfăţişat pentru a doua oară.— Şi ce-mi pasă mie ce-ai aflat? izbucni de Winter. — Cu mama dumitale? îngînă el. Şi călăul din Béthune mi-a răspuns. — L-am întrebat pe călăul din Béthune. Cînd m-am înfăţişat la dumneata pentru întîia oară. strigă: — Întreabă ce-a devenit. De Winter făcu o sforţare cumplită şi. sînt convins. şi chiar foarte mult. cu această cheie se deschide prăpastia. Milord. cu mama mea. voiam să te întreb ce anume mi-a necinstit numele. nu-i aşa? continuă tînărul. ca lovit de trăsnet. aşa cum Dumnezeu l-a întrebat pe cel dintîi ucigaş: "Cain. cufundînduse în amintiri spre a găsi un temei nou de ură. cu cumnata dumitale care era mama mea? De Winter se dădu înapoi sub privirea acelor ochi de foc. zvîcnind din cap de sus în jos. De Wintor se prăbuşi pe un scaun. poate că iadul o să-ţi răspundă. vin să te întreb. ce-ai făcut cu fratele tău Abel?". livid de durere şi de furie. şi încercă zadarnic să găsească un răspuns. Tînărul înaintă pînă se află faţă în faţă cu lordul de Winter şi îşi încrucişă braţele. voiam să te întreb ce-a devenit averea mea. îţi pasă. — Oh. Acest cuvînt lămureşte totul. Mama mea l-a moştenit pe soţul ei şi dumneata ai ucis-o pe mama mea! Numele meu îmi . De astă dată vin la dumneata cu o altfel de întrebare şi mult mai cumplită decît celelalte. şi caut-o în iad. — Da. adăugă el cu un surîs care făcu să-l treacă toţi fiorii pe cel cu care vorbea. la Londra. unchiule.

Am dovezi. cînd l-ai spoliat şi l-ai sărăcit.dădea dreptul la averea părintească şi dumneata mi-ai răpit numele. domnule? glăsui de Winter. Acum nu mă miră faptul că nu mă recunoşti. era pe cale să mă asasineze şi pe mine. l-a otrăvit pe fratele meu şi. nu mă mir că refuzi să mă recunoşti. a pierit sub . stăpînind cu privirea-i severă privirile exaltate ale tînărului. altădată drept. odioasă tuturor. ameninţătoare încă. omul care l-a făcut orfan. Nu stă bine să spui cuiva nepot. Oare această nelegiuire le va convinge ca şi-a meritat pedeapsa? Această crimă a cărei dovadă o am? — Era mama mea! strigă tînărul pentru a treia oară.. Află. cine era femeia pentru care vii să-mi ceri astăzi socoteală. după ce mi-ai răpit numele. să-l înjunghie pe nefericitul duce de Buckingham. Ce spui de asta? — Era mama mea! — Ea a îndemnat un om. bun şi curat la suflet. Apoi.. împovărată de atîtea fărădelegi. m-ai despuiat de avere. vrînd să-mi moştenească averea. Ce spui de această crima pe care ţi-o pot dovedi? — Era mama mea! — Întorcîndu-se în Franţa. după toate probabilităţile. Ei bine. cu o pornire de fiecare dată mai aprinsă. dar. — Vrei să pătrunzi în această îngrozitoare taină. — În sfirşit. fie. cînd eşti un ucigaş. Femeia asta. de o viaţă desfrînată. a otrăvit în mînăstirea augustinilor din Béthune pe o tînără femeie care iubea pe unul dintre duşmanii ei. Aceste cuvinte avură un efect contrar celui la care se aştepta Mordaunt: de Winter îşi aminti ce monstru fusese milady şi se ridică liniştit şi grav în picioare. aidoma unei pantere însetate de sînge.

lovitura oamenilor pe care îi adusese la disperare şi care nu-i pricinuiseră niciodată nici cel mai mic rău. acel călău care ţi-a povestit totul. soţie necredincioasă. pentru crima asta am să-ţi cer dumitale socoteală mai întîi. trebuie să-ţi fi mărturisit că a tresărit de bucurie răzbunînd astfel ruşinea şi sinuciderea fratelui său. cu părul măciucă în cap. ba încă mai tare decît ei: Trebuie să piară! Te previn. cu faţa şiroind de sudoare. dacă într-adevăr ţi-a povestit totul. ca nişte laşi! Ştiu doar că şi dumneata te aflai printre ei. dar. nu-i cunosc viciile. cu pumnul întins înainte. domnule! Era mama mea! Nu-i cunosc viaţa de stricăciune. atunci cînd am să ajung să-i cunosc. ca şi Hamlet. Mordaunt făcu încă un pas . aducînd o năvală de sînge în obrajii lui palizi. Cu ochii scăpărînd de ură. noaptea. şi că ai strigat o dată cu ei. Şi-a găsit judecători în cei care cunoşteau îndeaproape faptele ei monstruoase: şi acel călău pe care l-ai întîlnit. Iată cine era această femeie. şi ascultă bine aceste cuvinte. ca să ţi se întipărească în minte pentru totdeauna: pentru crima asta care mi-a răpit totul. după cîte spui. apoi complicilor dumitale. că ai fost acolo. cu spume la gură. soră denaturată. strigă sugrumat de furie: — Taci. unchiule. Un suspin mai puternic decît puterea-i de stăpînire sfîşie pieptul lui Mordaunt. Femeie stricată. de toate naţiile ce-au primit-o în sînul lor. ea a murit blestemată deopotrivă de cer şi de pămînt. nu-i cunosc crimele! Ştiu doar că am avut o mamă şi că cinci oameni. care a ucis şi a otrăvit. pentru crima asta care m-a lăsat fără nume. Strînse pumnii şi. uniţi împotriva unei femei. privită cu silă de toţi cîţi au cunoscut-o. în tăcere. domnule. au ucis-o întrascuns.

domnule? Atunci te recunosc de nepot. Zicînd acestea. îl asculta cu ochii şi cu urechile deopotrivă pe . cu cotul spijinit de o masă şi cu obrazul în palmă. aplecat peste balustradă. căzu pe un scaun. cel puţin deocamdată: căci fără ajutorul dumitale n-am să-i pot descoperi pe ceilalţi. L-am înjunghiat pe călăul din Béthune. trecu prin faţa lui Tony. un pas năprasnic şi ameninţător. nu aştepta decît un strigăt al stăpînului ca să dea fuga în odaie. n-am să te ucid. — Nu. îngăimînd: — Dumnezeule! Îţi mulţumesc că nu mă cunoaşte decît pe mine! XLIII INIMĂ DE PĂRINTE În timp ce această scenă cumplită se petrecea la lordul de Winter. să tremuri. căci eşti într-adevăr fiul mamei tale. aşezat lîngă fereastra odăii sale. mai mult mort decît viu. stătea în picioare.spre de Winter. Dar atunci cînd am să ajung să-i cunosc. şi el era doar cel mai puţin vinovat dintre voi toţi. silindu-se ca toate fibrele feţei şi toţi muşchii corpului să se elibereze din încordarea ce-l stăpînea. care. Acesta duse mîna la spadă şi spuse cu zîmbetul omului care de treizeci de ani se joacă cu moartea: — Vrei să mă ucizi. Nu. Numai că de Winter nu-l chemă: zdrobit. domnule. ca să nu fie băgat de seamă. cu auzul încordat. tînărul ieşi pe uşă şi coborî scara cu destulă linişte. în capul scării. l-am înjunghiat fără milă. Şi abia cînd tropotul calului ce se depărta îi ajunse la ureche. Athos. i-o întoarse Mordaunt. Jos.

pe urmă.. ai luat parte la această mare bătălie. ce minunat lucru. Athos era fericit. de tot ce se vestea înnorat în viitor. fericit cum nu fusese niciodată. Se lăsase o asemenea linişte. strălucitor ca într-o zi de sărbătoare. bine!. Bragelonne. nu-i aşa? . domnule. — Da. domnule. am pornit la pas.Raoul. zise el. care se aflau pe o înălţime. încît şi prietenii şi vrăjmaşii auziră aceste cuvinte. Ai fi zis că întoarcerea acestui copil iubit preschimbase în nădejdi pînă şi temerile sale. nu l-am pierdut din ochi o clipă. i-aveţi în mînă pe toţi". ca la auzul unei muzici armonioase. — E un erou.. pline de atîta prospeţime şi puritate: asculta glasul acela tineresc ce se însufleţea de pe acum la flacăra înaltelor sentimente. zici? — Prinţul însuşi a atacat de unsprezece ori la rînd. Oh. domnule. să te numeşti Condé. — Şi ai fost martor. care îi povestea întîmplările trăite în călătoria sa şi amănuntele luptei. însă. veţi avea de înfruntat o grozavă descărcătură de pulbere. prinţul s-a întors către soldaţi: „Copii. La nevoie ai face şi tu la fel. Apoi ridică spada şi porunci: „Să sune trîmbiţele!" — Bine. Uitase de tot ce era întunecat în trecut. şi să-ţi porţi astfel numele! — Cu linişte şi strălucire. cu muschetele în mîini. — E un mare ostaş. nu-i aşa? — Liniştit ca la paradă. aveam consemnul să nu tragem primii şi ne îndreptam spre spanioli.. Cînd am atacat duşmanul. Chipul frumos şi nobil al gentilomului mărturisea o negrăită fericire faţă de aceste prime simţiri. Raoul. Cînd a ajuns la treizeci de paşi de ei. Bragelonne? întrebă fostul muşchetar. fiţi fără grijă. — Şi a fost crîncenă..

şi cei rămaşi în viaţă simţiră căldura flăcării. mărturisi cu naivitate tînărul. copii. oastea duşmană nu se reface înainte de cincisprezece zile. am închis ochii şi m-am gîndit la dumneavoastră. la cuvîntul „Foc!". uitîndu-se la conte cu un zîmbet plin . spuse Athos. domnule. care a răsunat în spaniolă în rîndurile vrăjmaşe. În acea clipă am întîlnit privirea Prinţului. domnule. la pas. domnule. „La pas." Şi am venit. spuse prinţul. „Du-te. Raoul. continuă Raoul. care a venit încoace să dea această veste reginei şi să aducă steagurile cîştigate în luptă. strîngîndu-i mîna. — Da. — Adevărat. Acum e acum!" — Ţi-a fost frica. Raoul? întrebă contele. Nu mă gîndeam decît la un singur lucru: că el se uită la mine. doamna de Longueville. — Da. Du-te şi îmbrăţişează pe cei pe care îi iubeşti şi care te iubesc şi spune-i surorii mele. — Şi Prinţul a fost mulţumit de tine? — Cel puţin aşa mi-a spus. Am deschis iar ochii. fiindcă asta mi s-a părut un lucru prea frumos şi măreţ. domnule. Pînă atunci nu am nevoie de dumneata. Cînd am ajuns la douăzeci de paşi. că-i mulţumesc pentru darul ce mi-a făcut trimiţîndu-mi-te. nici măcar rănit. domnule. În aceeaşi clipă răsună o bubuitură năprasnică. schilodită şi însîngerată. Am simţit o răceală de gheaţă în inimă şi. o treime din escadron zăcea la pămînt. uimit de-a fi scăpat teafăr. Am dat pinteni calului şi m-am aflat numaidecît în mijlocul rîndurilor duşmane. atunci cînd mi-a dat însărcinarea să-l însoţesc la Paris pe domnul de Châtillon.— Mă îndoiesc. am văzut ţevile muschetelor plecîndu-se ca o unduire strălucitoare în bătaia soarelui. de credeai că s-a deschis iadul. mi-a spus Prinţul.

prietene! Şi cei doi gentilomi rămaseră o clipă îmbrăţişaţi. Şi fruntea i se plecă. — Lord de Winter! strigă contele. după accent cred că e englez. Ai prieteni cu rangul de duce. dădu cu ochii de un om care stătea în pragul uşii întredeschise şi care îl privea cu un aer înduioşat. — Va să zică. — Ah. care a scos un strigăt de surprindere şi de bucurie atunci cînd v-am rostit numele. Athos îl atrase către sine şi îl sărută pe frunte. A spus ca e unul dintre prietenii dumneavoastră. Aş spune chiar . domnule. domnule! exclamă Raoul deodată. glăsui el.de o adîncă dragoste. După aceea. un mareşal al Franţei drept naş. spunîndu-mi că veţi fi mulţumit să mă revedeţi. Îmi amintiţi un lucru de care am uitat în graba de a vă povesti isprăvile mele: la maiestatea-sa regina Angliei se afla un gentilom. — Athos. m-a întrebat unde locuiţi şi va veni să vă vadă. ai fost primit de două regine: e frumos pentru început. iubite prietene. Athos îi luă mîinile într-ale sale şi îi spuse cercetîndu-l cu privirea: — Ce ai. chiar în ziua întoarcerii tale. Raoul. cu toate că vorbea într-o franţuzească fără cusur. Apoi. — Aşa! făcu Athos. un prinţ de sînge regesc drept comandant de oştire şi. ca pe o fată. de parcă ar fi căutat să-şi amintească ceva. — Cum îl cheamă? — N-am îndrăznit să-l întreb. Dar. e adevărat. milord? Îmi pari tot atît de trist. cînd o ridică. pe cît sînt eu de bucuros. ai păşit cu dreptul. — Da.

mai mult. care părea că îl urmăreşte ca un ecou fatal. să vorbim de dumneata. Ah. Raoul pricepu că au de vorbit şi ieşi pe nesimţire din odaie. înfrînînd cu judecata-i limpede groaza instinctivă din prima clipă. — Ei. nu împărtăşea celor din jur supărările sale. Ai fi zis că durerile pe care le încerca se preschimbau în sufletul lui în bucurii pentru ceilalţi. — Tocmai a plecat de la mine. dar a stat la căpătîiul unui om aflat pe patul de moarte care îl cunoştea. acum ca sîntem singuri. prietene. — Cine? — Fiul lui milady. — Oare de ce ţi-e teamă? zise el. le zăvora întotdeauna în adîncul fiinţei sale. zise Athos. răspunse de Winter. — Ştii? — Grimaud l-a întîlnit între Béthune şi Arras şi s-a întors în goană să mă prevină. dînd în schimb celor din jur nădejde şi mîngîiere. — Ştii? făcu Athos. . şovăi o clipă. dimpotrivă. El mi-a spus totul. — Cît sîntem singuri să vorbim de noi. ca şi cum ar fi dorit să rămînă singuri. ce îngrozitoare scenă! De ce oare n-am sugrumat şi copilul atunci cînd i-am răpus mama? Athos. încruntă uşor din sprîncene şi rosti cu o voce liniştită: — Ştiu. izbit încă o dată de acest nume. — Călăul din Béthune! exclamă de Winter. E aici. mirat. Şi de Winter se uită în jur. — Aşadar. răspunse lordul de Winter. ca toate firile nobile. că vederea dumitale îmi sporeşte teama. Grimaud îl cunoaşte? — Nu. Athos.

pe care ai să le afli mai tîrziu. — Mulţumesc. Mă vezi fericit şi întinerit. Dar ce-am auzit la maiestatea-sa regina Angliei? Se spune că domnul d'Artagnan e de partea lui Mazarin! Iartă-mi sinceritatea. A doua generaţie trebuie să fi pierdut din cruzime. Îţi mulţumesc pentru această veste fericită. Ce vînt te aduce la Paris? — Unele treburi însemnate. Azi sînt şi eu la fel de sărac. — Haida-de! mormăi Athos. nici nu sînt împotriva cardinalului. cum te rugam adineauri. ca să poată trăi. milord. Milionari ca dumneata întîlneşti rar în Franţa. providenţa ne-a prevenit să fim gata de apărare. Dar vorbeşte-mi de dumneata. — Ei bine. De Winter se ridică şi îl strînse în braţe. rosti Athos. încercînd să zîmbească şi el. vrei să afli dacă sînt de-al lui Mazarin? Nu. un asasin cu sînge rece? A fost în stare să-l omoare pe călăul din Béthune într-o pornire de mînie. de o mie de ori nu. De altfel. D'Artagnan nu e bogat şi. Iartă-mi şi dumneata sinceritatea. şi părerile dumitale vor fi întotdeauna sfinte pentru mine: eşti cumva de partea acestui om? — D'Artagnan poartă haină ostăşească. nici nu-l urăsc. prietene. . prietene. De Winter zîmbi cu tristeţe şi clătină din cap. N-avem altceva de făcut decît să aşteptăm. E ostaş şi ascultă de cei aflaţi la cîrma ţării. milord.Oare nu sîntem aici ca să ne apărăm? Acest tînăr a devenit oare un ucigaş de meserie. — Vai! oftă de Winter. Să aşteptăm deci. conte. spuse el. ba poate chiar mai sărac decît el. dar acum şi-a potolit furia. Dar să ne întoarcem la dumneata. are nevoie de gradul lui de locotenent. — Sîngele apă nu se face! zise el.

— Prea bine: rămîi mereu acelaşi Athos. cît despre asta. de altfel.. — Nu. Din pricina asta trebuie să fi ajuns să renunţe la acţiuni îndrăzneţe. iartă-mă: eşti liber? — Ce înţelegi prin liber? — Te întreb dacă nu eşti cumva căsătorit. atîta tot. întocmai ca şi odinioară. dar cînd e vorba să-l slujeşti pe cardinal sau să lupţi împotrivă-i. — S-a schimbat oare? — A devenit abate. să fii de partea lui Mazarin sau de partea Frondei. zîmbi Athos. Aramis îmi face cinstea să împărtăşească părerile mele. surîse Athos. — Dimpotrivă. Încă ceva. — Poţi să mă pui în legătură cu acest prieten atît de încîntător şi de spiritual? — Fără îndoială. — Mă înspăimînţi. şi vei regăsi în . mare şi generos. răspunse Athos. de mîndru şi de zvelt. milord. nu. — E un copil pe care îl cresc şi care nu-şi cunoaşte nici măcar tatăl.. Niciodată n-a fost atît de muşchetar ca acum. de cînd e abate. — Domul Aramis e alături de d'Artagnan? întrebă lordul de Winter. cînd vei dori. — Ei bine. nu eşti de-ai lui Mazarin! Slavă Domnului! Şi.Ah. — Oh. milord. Vom rămîne întotdeauna patru prieteni devotaţi unul altuia. nu mai sîntem decît doi. — Te-ntreb pentru că tînărul atît de chipeş. nici nu puteai să fii. ce vrei să-mi ceri? — Domnii Porthos şi Aramis mai sînt şi azi prietenii dumitale? — Pune-l şi pe d'Artagnan la socoteală.

— Poţi veni cu el mîine la zece dimineaţa la podul de la Luvru? — Aha! zîmbi Athos. nu-i aşa? — Ura împotriva regelui. – murmură Athos. Vizita acestui tînăr. şi e un duel frumos. conte: presimt în el un viitor sîngeros. de vreme ce socoteşti că poţi să răspunzi de el. conte.. — Împotriva regelui? . conte. — Maiestatea-sa mă cunoaşte? — Te cunosc eu. la ora asta s-ar putea să nu fie acasă.. milord? — La maiestatea-sa regina Angliei. conte. — Ce l-a făcut să se alăture acestei cauze? Mama şi tatăl lui erau catolici. mi-a tăiat pofta de mîncare şi o să-mi răpească şi somnul. — Ca de mine însumi. din moment ce dumneata ai cheia. — Ce face în Anglia? — E unul dintre cei mai înfocaţi partizani ai lui Oliver Cromwell. Ai un duel? — Da. Tînărul acesta mă îngrozeşte. cu siguranţă. — Unde vom merge. fiindcă nu ştia că am plecat încoace. milord? — Mulţumesc. Nu-mi acorzi cinstea să iei masa cu mine. spuse de Winter. Dar. Nu vrei să-l trimit pe Raoul să-l caute? — Mulţumesc. Nu-i nimic. — Mister. conte. nu cer să ştiu mai mult... un duel la care nădăjduiesc că vei lua şi dumneata parte. îţi mărturisesc.el un adevărat Galaor. care m-a însărcinat să vă prezint. Cu ce misiune a venit la Paris? N-a venit să mă întîlnească pe mine.

băgînd de seamă că pe de Winter îl frămîntă o nelinişte mai mare decît lăsa să se vadă. — În călugăr. pe jumătate valet. Dumnezeu să mă ierte dacă hulesc. . — Îl am pe Tony. Cu bine. — La cine? — La Mazarin. pe care l-am zărit la castelul Bragelonne venind să anunţe că masa e gata şi căruia Athos îi dăduse numele provinciei sale natale. — Atunci ghicesc totul: a venit aici trimis de Cromwell. călătorind singur pe drumurile Franţei. La cinci minute după porunca lui Athos. Vei însoţi pe milord pînă la hanul unde locuieşte şi nu vei lăsa pe nimeni să se apropie de dînsul. spui? — Da. dar cam naiv. Şi regina a avut dreptate. numai aşa a putut să asculte spovedania călăului din Béthune. Grimaud. Regele l-a declarat bastard. — Hei. un băiat de ispravă. Raoul intră pe uşă. — Numai aşa. — Şi cum se numeşte acum? — Mordaunt. nu ştiai? — Nu ştiam decît ceea ce el însuşi mi-a spus. Blaisois! Luaţi-vă muschetele şi chemaţi-l pe domnul viconte. ne-au luato înainte: acum. — Puritan şi travestit în călugăr. zise Athos. Şi poate că n-ai nici un valet cu dumneata. pe mîine! — Afară-i noapte neagră. şi printr-o întîmplare. totul e limpede pentru mine. Blaisois era flăcăul acela voinic. i-a luat toată averea şi i-a interzis să poarte numele de Winter. Olivain.— Da. zise el. — Viconte. pe jumătate ţăran. conte.

De Winter îi strînse mîna. cînd deschise ochii. — Da. Tu mergi în frunte şi fii cu ochii-n patru. Grimaud. rosti Athos. Tony se tot uita în dreapta şi în stînga. conte. apoi dădu din cap şi aşteptă plecarea. Blaisois se arăta destul de curajos. dar îi pierise graiul. dar mogîldeaţa se pierdu pe o ulicioară pe care Grimaud socoti că nu e bine să se afunde. A doua zi dimineaţa. Fereşte-te de călugăr! Grimaud tresări.— Eh. făcu de Winter. La fel fu şi întoarcerea: ochii pătrunzători ai lui Grimaud nu zăriră nimic suspect. zise de Winter. De Winter şi Raoul mergeau unul lîngă altul şi discutau împreună. — Pe mîine. conte. Grupul apucă înspre strada Saint-Louis. la pîndă. Olivain tremura ca varga la fiecare licărire de lumină îndoielnică. în întuneric. mîngîindu-şi cu o tăcere grăitoare patul muschetei. afară de o umbră pitulată în colţul străzii Guénégaud dinspre chei: i se păru că a văzut-o şi la ducere stînd acolo. fu rîndul . Drept cine mă iei? — Drept un străin care nu cunoaşte Parisul. fiecare se duse la culcare. — Grimaud. Îi povestiră lui Athos de reuşita expediţiei şi. păşea în frunte. spuse Athos. cu făclie într-o mînă şi cu muscheta în cealaltă. şi căruia vicontele o să-i arate drumul. bătu cu pumnul în poartă. cum era zece seara. cineva veni să deschidă şi atunci îl salută pe milord în tăcere. potrivit poruncii lui Athos. Ajuns în faţa hanului unde trăsese de Winter. milord. Se îndreptă spre ea. căci habar nu avea de existenţa unei primejdii. ceea ce trebuie pus în seama faptului că nu ştia franţuzeşte.

eşti învoit numai pentru două zile. răspunse tînărul cu oarecare şovăială. fără să-mi mai spui. — Desigur. Tînărul. veţi zice că mă grăbesc să vă părăsesc.. pentru zece. Nu rîd. — Domnule. şi de aceea aş vrea să plec undeva. Am dormit prost. — Da. De ce m-ar supăra lucrurile care te . gata îmbrăcat. domnule... Aş dori să petrec o zi la Blois. citea o nouă carte de-a domnului Chapelain. Mă priviţi într-un fel. care mi-e atît de scump. nu voi socoti că am dreptul să ies din cuvîntul dumneavoastră. — Şi nu păstraţi nici o umbră de supărare în fundul sufletului? — Deloc. Acum eşti aproape bărbat. domnule. cînd de-abia am sosit.contelui să-l vadă pe Raoul la căpătîiul său. zise Athos. domnule. — Te-ai şi sculat. Raoul?! Tu ai dormit prost? Te frămîntă ceva. — Unde? zise el. ia spune? întrebă Athos. înăbuşindu-şi un suspin. dar. viconte. o să rîdeţi de mine? — Nu. Athos surîse. protestă Raoul. Raoul? — Dimpotrivă. Raoul? zise contele. Raoul. asta-i foarte firesc! — Deci îmi îngăduiţi să plec! strigă Raoul plin de fericire. — Asta niciodată. nu să mă reîntorc în tabără. devreme ce ai primit botezul luptei. Atîta timp cît voi avea fericirea să fiţi ocrotitorul meu. viconte. Ţi-e dor de Blois. — Tu. — Prin urmare. Dacă nu e cumva secret. şi ţi-ai cîştigat dreptul să te duci oriunde vrei. dimpotrivă..

Athos oftă. Vei lua cu tine pe Grimaud şi pe Olivain. Dar dumneavoastră hotărîţi. Îmi place să văd că nu uiţi de cerinţele bunei-cuviinţe. dar respectul îl opri. — Abate-te pe la castelul Luynes. „M-a părăsit destul de repede. Raoul se şi îndreptă spre uşă. o iubeşte pe copila aceea. În schimb. sînteţi atît de bun! strigă tînărul şi făcu o mişcare ca pentru a se arunca de gîtul lui Athos. — Pe amîndoi. Privindu-l cum închide uşa şi auzindu-l cum îi strigă cu glasul lui voios şi răsunător pe Grimaud şi pe Olivain. un valet veni să-l salute din partea doamnei de Chevreuse. Dar se supune legilor firii. nu-i aşa. domnule. şi întreabă dacă doamna ducesă poate să te primească. Pe cînd Athos se uita cum Raoul încalecă. priveşte mereu înainte. Raoul? — Aşa cred. Apoi salută şi ieşi din odaie. La zece dimineaţa. rosti el. Aşa-i făcută natura. îi datorez faptul că mă aflu în preajma Prinţului. încît orice umbră din sufletul contelui pieri la acest gînd. domnule? se miră Raoul. Avea . — Pot să plec chiar acum? — Cînd vrei tu. Athos îi deschise braţele. Raoul era atît de fericit. — Şi că ar trebui să-i mulţumeşti. se gîndi el. dăruindu-şi inima altora?" Şi Athos îşi mărturisi că nu se aştepta cîtuşi de puţin la o despărţire atît de grabnică. totul era gata de plecare. Raoul. m-am gîndit că numai doamnei ducese de Chevreuse. clătinînd din cap. Raoul. oare pe mine mă va iubi mai puţin. Hotărît.bucură? — Ah. — Domnule. întorcîndu-se. atît de bună cu mine. domnule.

şi că ar fi fost foarte mulţumită să-l felicite. printr-o scrisoare încredinţată lui Blaisois. pe atît de naiv. că domnul viconte tocmai pornea spre castelul Luynes. stărui atîta să dea ochi cu dînsul. care nu ieşea în ruptul capului din cuvîntul stăpînului său. încît Bazin se supără foc. cugetînd mai adînc. Athos îşi zise că nu era rău deloc ca Raoul să se afle în aceste clipe departe de Paris. în ciuda asigurărilor lui Bazin că stăpînul nu e acasă. făcu semn cu mîna lui Raoul că poate să plece. precum şi de felul cum s-a purtat în luptă. Apoi. Blaisois îl găsi pe Bazin îmbrăcîndu-şi anteriul de paracliser: în ziua aceea era de serviciu la Notre-Dame. De fapt. un flăcău pe cît de voinic. — Spune-i doamnei ducese. răspunse Athos. întrebă de abatele d'Herblay şi. Athos îl sfătuise să încerce să vorbească chiar cu Aramis. socotind că are de-a face cu un om dăruit cu toate virtuţile acestei haine. . singurul servitor care îi mai rămăsese. după ce îi mai dădu cîteva îndrumări lui Grimaud. adică răbdare şi dragoste creştinească. XLIV ÎNCĂ O REGINĂ CARE CERE AJUTOR Athos îi dădu de ştire lui Aramis încă de dimineaţă. Blaisois se sinchisi prea puţin de spusele lui şi vru să treacă peste el. Deşi vedea că Bazin poartă haina unui slujitor al bisericii.însărcinarea să spună contelui de La Fère că ducesa aflase de întoarcerea tînărului ei protejat. Blaisos.

domnule. cugetă Athos în sinea lui. rîzînd. Blaisois se întoarse amărît la hanul „Grand-RoiCharlemagne". Bine. N-ai spus că vii din partea mea? — Nu. Bazin propti respectuos coada măturii în pămînt. Acolo se întîlni cu lordul de . mi-a cerut iertare în fel şi chip şi m-a silit să dau pe gît două pahare dintr-un vin muscat pe cinste. Athos îi ceru să spună ce a făcut şi Blaisois îi povesti toată păţania. — Şi ce-a făcut Bazin cînd a aflat că vii din partea mea? — Ah. puse mîna pe coada măturii şi se porni să-l burduşească. în care m-a pus să înmoi trei-patru biscuiţi straşnici. — Nătărăule! zise Athos. — Din partea contelui de La Fère? întrebă Aramis. Şi intră în odaie fără să întrebe măcar de pricina zarvei de adineauri. aruncînd cerberului o privire mustrătoare. Un paracliser! Nu i-ar fi ruşine! „Bun.Dar Bazin. auzind zarva asta neobişnuită. cum văzuse că face elveţianul cu halebarda lui la Notre-Dame. cu punctualitatea-i obişnuită. prietene. strigîndui: — Ai insultat biserica. înseamnă că va veni. dar e totuna. scoase scrisoarea din buzunar şi i-o întinse lui Aramis." La ora zece. domnule. te altoieşte ca un drac. iar Blaisois. orice-ar fi. De vreme ce Aramis a primit scrisoarea mea. ai insultat biserica! În clipa aceea. care se dovedea tot valet de muşchetar atunci cînd i se urca sîngele la cap. Aramis crăpă prevăzător uşa odăii de culcare. Athos se afla pe podul de la Luvru.

Şi ce scop are vizita asta? continuă el. — Nu-i nevoie. Aramis îl trimisese la vreo zece paşi. care tocmai sosea. zise Athos. Milord de Winter începea să se teamă că Aramis nu va veni. el era: un tinerel. se înţelege.Winter. sămi iau una. — Da. Într-adevăr. — Pe cinstea mea. Mergem să facem o vizită maiestăţii-sale regina Angliei. habar n-am. zise Athos. nu mă prea trage inima să merg. fiindcă am să înghit vreo mustrare. — Foarte bine. lordul de Winter intră cei dintîi: de . După o clipă. În cazul ăsta. dintr-un pumn. — Încotro? întrebă Aramis. n-am fi conduşi la maiestatea-sa de către lordul de Winter. aplecîndu-se la urechea lui Athos. La dracu. mai ştii? — N-o fi la mijloc povestea aia blestemată? mormăi Aramis. nu-mi mai place să fiu mustrat. Urmară. Răbdare. cum era tînără şi frumoasă. de cînd mustru eu pe alţii. Tocmai atunci trecea pe acolo una dintre credincioasele sale şi. o salutase cu cel mai fermecător surîs. privind în direcţia străzii Bac. ba încă îl mai şi stropise cu noroi şi. nu cumva mergem să ne batem? N-am spada la mine în dimineaţa asta. îmbrăţişări pline de căldură între Aramis şi lordul de Winter. Şi. Aramis era lîngă ei. Poate vrea să ne ceară vreo mărturie. Aşteptară împreună aproape zece minute. glăsui Aramis. — Răbdare. aşa că trebuie să trec iar pe acasă. Iată un abate care a miruit pe unul şi salută o femeie: trebuie să fie Aramis. zise de Winter. un gură-cască îi stătea în cale. căci ar avea şi el partea lui: era de-ai noştri. adevărat. — Dacă ar fi aşa. Atunci haidem! Ajunşi la Luvru.

la cel dintîi zgomot pe care îl auzi în încăperea din faţa odăii ei. ziduri coşcovite. nici ostaşi de strajă. — Priveşti la luxul meu? vorbi doamna Henriette. dar la un semn al reginei. în schimb. nici covoare. cer iertare maiestăţiivoastre. Săli mari. arătîndu-i din ochi mizeria din jur. dar n-aş fi în stare să-mi ascund revolta de a vedea pe fiica lui Henric al IV-lea tratată astfel la . ferestre fără geamuri şi care nu se mai puteau închide. la început. care rezistaseră paraginei. zise Aramis. — Intraţi şi fiţi bineveniţi. — Dacă te sileşti să fii spiritual. Era grav şi liniştit. Aramis şi englezul însuşi putură să-şi dea seama de groaznica sărăcie a locuinţei pe care o milă zgîrcită o hărăzise nefericitei regine. mormăi Aramis. nici valeţi: iată ce-l izbi din capul locului pe Athos. Gentilomii păşiră în odaie şi. — Mazarin e aproape rege. La lumina zilei. despuiate de orice mobilă. care îi poftea să se aşeze. observă Athos.altfel un singur paznic veghea la poartă. cred întradevăr că-l întreci pe bietul domn Voiture. — Mazarin stă mult mai bine. — Doamnă. Aramis fierbea de furie: o asemenea strîmtoare îl scotea din fire şi ochii lui cercetau fiece nouă mărturie a cumplitei sărăcii din prejmă. Athos dădu pilda supunerii. ieşi ea însăşi în prag spre a întîmpina pe aceşti prieteni de zile grele. Athos surîse. Regina părea că aşteaptă cu nerăbdare. domnilor. care-şi împunse în tăcere tovarăşul cu cotul. căci. zise ea. Athos. uitîndu-se cu tristeţe în jur. Iar doamna Henriette aproape că nu mai e regină. rosti Aramis. rămaseră în picioare. ici-colo cu vechi ciubuce de aur. Athos.

continuă ea: eu nu sînt numai cea mai nefericită . interveni de Winter. Niciodată n-am simţit chemarea de a deveni slujitor al bisericii. întorcîndu-se spre Athos. — Domnul nu este cavaler? se adresă regina lordului de Winter. Dacă viaţa a trei oameni poate să o răscumpere pe a voastră. un prieten de douăzeci de ani. totul era gata să mă slujească. Dar ascultaţi-mă. e unul dintre acei viteji muşchetari ai regelui Ludovic al XIII-lea. — Va mulţumesc. de care v-am vorbit. — E de ajuns. — Doamnă. pe care vă văd pentru prima dată şi pe care vă cunosc doar ca pe nişte compatrioţi ai mei. e adevărat. rosti Athos. dar împotriva voinţei mele. domnilor. am îmbrăcat haina de abate. doamnă. fără îndoială. zise el. — Domnul cavaler d'Herblay. e nobilul conte de La Fère. Aramis roşi. domnilor. sutana mea se ţine doar într-un singur nasture şi sînt gata oricînd să redevin muşchetar. doamnă. Pentru a duce la îndeplinire un plan menit să-mi salveze viaţa nu-l am decît pe lordul de Winter. uitaţi-vă în jur! Veţi fi surprinşi. dar nu sînt cu nimic mai puţin omul în care maiestatea-voastră va găsi cel mai devotat slujitor. Azi-dimineaţă. — Domnul este abatele d'Herblay. armate: la un semn al meu. Astăzi.curtea Franţei. a cărui mare faimă e-atît de binecunoscută maiestăţii-voastre. continuă el. cu o plecăciune adîncă. Acum cîţiva ani aveam în jurul meu gentilomi. şi pe dumneavoastră. comori. neştiind că voi avea cinstea să mă înfăţişez maiestăţii-voastre. răspunse lordul. orice va voi să-mi poruncească.. sînt abate. Domnul.. spuse regina. — Domnilor.

— Eu. Citiţi-o. domnul d'Herblay şi cu mine. domnule? se adresă regina lui Aramis. fie chiar şi la moarte. încît e puţin spus mărturisindu-vă că îşi caută şi îşi doreşte moartea. adăugă Aramis. doamnă. — Simţiţi măcar un dram de compasiune faţă de atîta nenorocire? vorbi regina. . cel puţin doi dintre ei. domnule. duce în Anglia povara unei existenţe atît de dureroase. regele. Sîntem gata. cea mai deznădăjduită soţie: copiii mei. privind-o pe regină cu tot farmecul tinereţii sale. rosti regina.regină. — Ah. eşti într-adevăr un suflet nobil! exclamă regina într-o pornire de recunoştinţă. — Citiţi-o. Athos şi Aramis murmurară o scuză. Iată scrisoarea pe care mi-a trimis-o prin milord de Winter. Dar cînd e vorba să slujesc pe maiestatea-voastră. — Ei bine. doamnă. stărui regina. se află departe de mine. — Am avut cinstea să întreb pe maiestatea-voastră ce anume doreşte să facem. atunci o iau înainte domnului conte. răspunse acesta. ce e de făcut? întrebă Athos. ducele de York şi prinţesa Charlotte. Athos citi cu glas tare scrisoarea pe care o cunoaştem şi în care regele Carol întreba dacă i s-ar acorda ospitalitate în Franţa. — Ei bine? întrebă Athos cînd isprăvi de citit. soţul meu. Mazarin a refuzat. adînc tulburată. expuşi la loviturile ambiţioşilor şi duşmanilor. în timp ce lordul de Winter o privea cu aerul că vrea să-i spună: „Nu v-am încredinţat oare că răspund de ei?" — Dar dumneavoastră. ci şi cea mai nenorocită mamă. spre a-i fi de folos. îl urmez fără să cer vreo desluşire. — Şi acum. pretutindeni unde merge domnul conte. Cei doi prieteni schimbară o privire plină de dispreţ.

ci să vă iubesc ca o soră şi să vă am în inima mea înaintea oricui. el care-mi citeşte-n inimă toată recunoştinţa faţă de el şi faţă de dumneavoastră. deşi el însuşi e scoţian. nu mai trăiesc. Regele se află singur cu cîţiva gentilomi pe care se teme în fiece zi să nu-i piardă. poate cer prea mult. spuse regina. zise Athos. însoţiţi-l în luptă. vă învoiţi? exclamă regina cu bucurie. afară de soţul şi de copiii mei. Da. în mijlocul scoţienilor în care nu se încrede. cînd trebuie să plecăm? — Aşadar. doamnă. vă făgăduiesc nu să vă răsplătesc. doamnă. cred. Îl slujim pe Dumnezeu. Salvaţi-mi soţul. domnilor. mişcată pînă la lacrimi. şi cum puterea mea e prea mărginită pentru a răsplăti un asemenea sacrificiu. o jur în faţa lui Dumnezeu! Şi regina ridică ochii încet şi solemn spre cer.— Ei bine. iată ce trebuie să faceţi pentru mine. el vă va răsplăti. — Doamnă. domnilor. Plecaţi în Anglia. doamnă. asta poate v-ar răni. Vă sîntem devotaţi cu trup şi suflet. . Iată cea dintîi clipă de bucurie şi nădejde pe care o trăiesc de cinci ani încoace. făgăduind să ne copleşească cu o prietenie cu mult mai presus de meritele noastre. în schimbul acestui sacrificiu pe care îl faceţi pentru mine. îi slujiţi pe Dumnezeu. domnilor. găsiţi-l pe rege. de vreme ce sînteţi dornici sa vă puneţi în slujba unei biete prinţese pe care lumea întreagă o părăseşte. fiindcă nu am nici un drept să cer. Numai că maiestatea-voastră merge prea departe. Ei bine. spuse regina. — Da. fiţi prietenii lui. Din clipa cînd lordul de Winter l-a părăsit. domnii mei. — Ah. de vreme ce aşa stau lucrurile. în casa unde locuieşte şi unde în fiece zi îl pîndesc urzeli mai numeroase şi mai viclene decît toate primejdiile războiului. slujind un prinţ atît de nefericit şi o regina atît de virtuoasă.

cealaltă de prinţesa Henriette. nu şovăi o clipă. scumpi prieteni. adică regeşte. ne întîlnim la poarta Saint-Denis. După aceea plecară toţi trei. spuse Aramis. — Eu. zise Athos. Vom călători cu caii mei. apoi vom lua diligenţa. atît cît ne vor duce. Înmînă una lui Athos şi una lui Aramis. sînt datoare să vă răspund la fel. Jos. Vă mulţumesc încă o dată. aşteptînd. Regina le întinse mîna şi ei o sărutară. nu am nimic să cer maiestăţii-voastre. în capul scării. dar aceşti gentilomi să fie trataţi aşa cum merită. să poată fi recunoscuţi de rege. decît să se roage pentru noi. — Acum să ne despărţim. . Eu rămîn aici. Nu cumva să trezim vreo bănuială. Diseară. Apoi îi şopti lui de Winter: — Dacă îţi lipsesc banii. zise el. milord. Lordul de Winter apucă pe strada Saint-Honoré. la nouă. întrucît înţelegeţi să mă slujiţi. vă mulţumesc în numele meu. de Winter se opri. dacă întîmplarea i-ar fi despărţit. în numele reginei. scoate diamantele şi vinde-le: vei lua pe ele între cincizeci şi şaizeci de mii de livre. — Doamnă.salvaţi-l pe rege! Şi deşi nu vă gîndiţi la răsplata ce vi se cuvine pe pămînt pentru această faptă plină de vrednicie. Athos şi Aramis rămaseră împreună. Cei trei gentilomi îşi strînseră mîinile. lăsaţi-mi speranţa că vă voi revedea pentru a vă mulţumi eu însumi. Amîndouă erau adresate regelui Carol. sînt singur pe lume şi nu rîvnesc decît să slujesc pe maiestatea-voastră. domnilor. fiica ei. pentru ca. Aveţi să-mi spuneţi ceva? Din această clipă am devenit prietena dumneavoastră şi. Cheltuieşte tot la nevoie. Regina pregătise două scrisori: una era scrisă de ea. sfărîmă bijuteriile ce ţi-am dat.

Aramis. nu trebuie să avem nici cea mai mică părere de rău. dragul meu d'Herblay. ştiu. — Ai dreptate. iar nobilimea nu poate fi puternică decît prin regi. dragul meu conte? — Încurcată. pe cinstea mea. sînt grosolani ca toţi băutorii de bere. trebuie să te întorci la o aceeaşi primă întrebare. pe care arendaşul meu mi i-a trimis în ajunul plecării de la Bragelonne. fiindcă astfel ne sprijinim pe noi înşine. spuse Aramis. dar şi foarte necesară: Ai bani? — Am ceva. nu? — Aşa cum voi face întotdeauna cînd e vorba de apărarea unui mare principiu. lordul de Winter e bogat. Regii nu pot fi puternici decît prin nobilime. tare încurcată. ori la fortăreaţă Vincennes din pricină că am înlesnit evadarea domnului de Beaufort? vorbi Athos. . — Mergem acolo ca să fim ucişi. după ce se văzură singuri. mormăi Athos. Nu pot să-i sufăr pe englezi. zise Aramis. Dar tu? — Eu sînt sigur că. nu găsesc mai mult de zece ludovici. Aşa ne punem la adăpost de primejdia temniţei şi ne purtăm totodată ca nişte eroi – alegerea e lesne de făcut. Din fericire. crede-mă. întorcîndu-mi pe dos toate buzunarele şi răscolind prin toate sertarele. dar trebuie să las cam jumătate lui Raoul: un tînăr gentilom se cade să trăiască aşa cum se cuvine. Să sprijinim deci monarhiile. Ce zici de povestea asta. Însă în toate. — Dar ai primit totul cu însufleţire. prostească.— Ei bine. — Era oare mai bine să rămînem aici şi să facem o plimbare la Bastilia. Într-un cuvînt. Ah. dragul meu. n-am decît vreo cincizeci de pistoli. cam vreo sută de pistoli.

dacă i-aş da una. umblă după fuste ca şi mine. — Ce pungă plină! — Ce spadă mîndră! — Să-i atragem de partea noastră. Sînt convins că. Ce faci pînă diseară? Eu sînt nevoit să amîn două lucruri. Şi-apoi. fiindcă Cromwell s-a făcut stăpîn pe averea lui. Crede-mă. — Sînt lucruri care suferă amînare? — N-am încotro! — Despre ce-i vorba? — Mai întîi a lovitură de spadă vicarului. pe care lam întîlnit ieri seară la doamna de Rambouillet. Sutana îl cam apasă şi cred că şi mie mi s-a făcut lehamite de ea. să nu mai amestecăm pe nimeni în povestea asta. care mă plictiseşte şi mă supără. zău. . De altfel. — Uite unde-mi pare rău după d'Artagnan! zise Athos. — Nu-i taina noastră. — Uite unde-ar fi bun baronul Porthos! zise Aramis. într-atît ne asemănăm unul cu celălalt.— Lordul de Winter e deocamdată sărac lipit. ba cîteodată mi se năzare că el e Aramis şi eu sînt vicarul. dragul meu! E spadasin ca şi mine. — Haida-de! O ceartă între popi! Un duel între aliaţi! — Ce vrei. e un încurcă-lume din pricina căruia tabăra noastră va pierde partida. ar părea că ne îndoim de noi înşine. Un fel de frate geamăn. — Ai dreptate. făcînd un asemenea lucru. Mi-a parut cam pornit şi-a avut o purtare ciudată faţă de mine. s-ar schimba faţa lucrurilor. cum am făcut azi-dimineaţă cu mititelul ăla care m-a stropit cu noroi. Aramis. Să ţinem părerea asta de rău în sinea noastră şi să nu mai pomenim de ea.

— Spre marea mea părere de rău. cred că te-ai ţine numai de nebunii! Acum să ne despărţim: eu am una sau două vizite de făcut şi trebuie să scriu şi o scrisoare. dragul meu prieten. — Dacă e să nu te mai întorci.. Şi cu aceste cuvinte se despărţiră. încuviinţă Aramis. zău. zise Athos. dacă şi al doilea lucru pe care-ţi pare rău că nu-l duci la îndeplinire se dovedeşte tot atît de important ca primul. nu pot să-l fac cînd vreau. Athos se duse în vizită la doamna de Vendôme. Haide. nici celălalt: tu eşti omul reginei Angliei. am douăzeci de vizite de făcut şi tot atîtea scrisori de scris. dragul meu. mai degrabă. — Oh! E ceva foarte important. sînt convins că asta n-ar schimba decît faţa domnului de Retz. Eu. Vino să mă iei pe la opt. el omul Frondei. — Da. seara foarte tîrziu. nu mai ai douăzeci de ani.. vei avea o asemenea scuză. şi-l vei amîna mai ales că la întoarcere. dragul meu Aramis. Prin urmare. — Din nenorocire.. astea-s lucruri lesne de amînat. la naiba! Ah. surîse Athos. Aramis. răspunse cu linişte Athos. ce-ţi mai pasă? Fii om de înţeles.— Iar eu.. ori. nu mai dispuneţi de voi înşivă nici unul. Aşa că să lăsăm lucrurile cum sînt. lăsă vorbă la doamna Chevreuse că a trecut pe acolo şi scrise următoarea scrisoare lui d'Artagnan: . Numai seara. de iaş avea! — Da. nu vrei să mîncăm împreună la şapte? — Prea bine. unul. — Atunci fă-l numaidecît. La miezul nopţii. de altfel. — Cam aşa ceva. — Ce vrei. dacă mă mai întorc. — Înţeleg.

Raoul s-a dus la Blois şi nu mai ştie de plecarea mea. Îmi pare rău numai că nu l-am îmbrăţişat pe d'Artagnan. La toate te gîndeşti. Aramis sosi: purta uniforma de cavaler. Pe curînd. dragul meu conte. Greşim fără îndoială. dar e atît de ager. sau poate rămîi cu bine pentru totdeauna.„Dragă prietene. diavolul. te-ai hotărît în privinţa călătoriei? — Pe deplin. iar la şold îi atîrna acea veche spadă pe care o trăsese din teacă atît de des şi era gata mai mult ca oricînd să o tragă şi acum. îi mărturisi Athos. Şi acum. prietene. dacă se întîmplă să nu mai ai veşti de la mine de azi în trei luni. Aş fi dorit să-mi iau rămas bun de la tine dar nu am timp. cînd am chibzuit lucrurile. Îmbrăţişează-l pe Porthos din partea lui Aramis şi a mea. " Şi trimise scrisoarea prin Blaisois. Iam îmbrăţişat din partea amîndorura. fără să lăsăm măcar un cuvinţel de rămas bun lui Porthos şi lui d'Artagnan. La ora hotărîtă. Nu uita că-ţi scriu ca să-ţi spun încă o date cîtă dragoste îţi port. . — Tii! făcu el. — Eşti un om minunat. — Şi eu la fel. Veghează asupra lui în lipsa mea cît poţi mai bine şi. — Am avut eu grijă. a cărei cheie ţi-o trimit. spune-i să deschidă pachetul pecetluit pe care stă scris numele lui şi pe care îl va găsi la Blois. sînt foarte mulţumit să părăsesc Parisul în clipa de faţă. încît ne-ar fi ghicit planurile. mărturisi Athos. zise Aramis. dacă plecăm aşa. — Ei bine. plec împreună cu Aramis într-o chestiune de mare însemnătate. în caseta mea de bronz.

Cît despre povestea că n-am să te mai revăd. nu cred nici un cuvînt: cine are inima şi spada dumitale învinge orice piedică. Dar. D'ARTAGNAN P. Al tău. — Păi am plecat fără să aştept. Şi scoase la iveală o pungă răsunătoare şi pîntecoasă. D'Artagnan. oricît . şi nicidecum «cu bine pentru totdeauna». — Ţi-am spus eu să aştepţi un răspuns. pe curînd. pentru trei luni. pentru care avusese întotdeauna o dragoste plină de duioşie. îl iubea deci şi acum. dar m-a chemat înapoi şi mi-a dat asta. Aşadar. Raoul mi-e drag ca şi copilul meu. mă rog din suflet lui Dumnezeu să nu ajung să-i fiu tată. Se înţelege fără să mai spun că. iată răspunsul domnului d'Artagnan. deşi m-aş mîndri cu un fiu ca el. Fireşte că cei cincizeci de ludovici pe care ţi-i trimit sînt ai tăi cum sînt şi ai lui Aramis. Cînd pleci într-o călătorie şi. nătărăule? se supără Athos.Chiar la sfîrşitul mesei se ivi Blaisois: — Domnule. Athos o desfăcu şi începu prin a scoate dinăuntru un bileţel pe care stăteau scrise următoarele: „Iubite conte. S. mai ales. din ziua cînd l-am văzut. Te implor să nu le dai o prea greşită întrebuinţare. Mi-aduc aminte de zilele noastre de lipsă şi-ţi trimit jumătate din ce am: sînt bani pe care am izbutit să-i storc de la Mazarin. ai lui Aramis cum sînt şi ai tăi " Athos surîse şi o lacrimă înroura ochii săi frumoşi. crede-mă. n-ai niciodată bani destui.

Dar tu n-ai un valet? — Nu.era el de partea lui Mazarin. Aramis. Grimaud se ivi în prag. care alerga să-şi dea sufletul. e o scrisoare. cu care n-aş şti ce să fac. Spune ce ai de gînd cu banii aceştia. În clipa aceea. pe cinstea mea. slavă Domnului că ajung la timp! strigă Bazin. — Gata. — Bucuros. şi nu poate să plece de la Notre-Dame. acum plecăm? — Cînd vrei. se învoi Aramis. sînt fericit să văd că eşti de partea mea. În colţul străzii îl întîlniră pe Bazin. Cei doi valeţi încălecară şi ei. răsturnînd punga pe masă. îi păstrezi sau îi trimiţi înapoi? — Îi păstrez. domnule abate. — Uite. fiindcă eu îl am pe Grimaud. . Într-adevăr. cincizeci de ludovici. atunci îl iei pe Blaisois. vesti el cu zgîrcenia-i obişnuită la vorbă. — Oh. — Slavă Domnului. Ia tu douăzeci şi cinci şi dă-mi-i mie pe ceilalţi douăzeci şi cinci. luînd punga pe care i-o întindea Bazin. Tot bani cu chipul regelui Ludovic al XIII-lea. Ceea ce ţi se oferă din toată inima. conte. precum ştii. — Ce e? — Domnul Porthos tocmai a plecat de la noi. zise Athos. zise Aramis. nătîngului de Bazin i-a trăznit să se facă paracliser. — Bun! făcu Aramis. şi chiar dacă n-aş avea nevoie. lăsînd asta pentru dumneavoastră. trebuie să primeşti din toată inima. Ce-i asta? — Staţi. caii aşteptau înşeuaţi. — Să plecăm. tot i-aş păstra. — Bine. Zicea că e ceva grabnic şi că trebuie să vă ajungă în mînă înainte să porniţi la drum. Ei.

. Aflu prin d'Artagnan. dragul meu d'Herblay că e aproape un sacrilegiu să pui la îndoială providenţa. Sînt. La lumina acestei lumînări Aramis citi: „Dragul meu d'Herblay. zise Bazin. — Spun. ce zici de asta?! exclamă Aramis. nădăjduiesc. DU VALLON DE BRACIEUX DE PIERREFONDS. că plecaţi într-o călătorie de două-trei luni . atunci cînd ai asemenea prieteni. E întuneric beznă. aşa cum am împărţit ludovicii lui d'Artagnan. chiar fără voia mea. îţi frîng oasele. îmi impune şi azi. Numai la Bracieux am douăzeci de mii de livre în aur. Scapără îndată amnarul şi aprinse o lumînare încolăcită pe care o folosea la sfeşnicele lui." — Ei bine. Nu-ţi trimit mai mult de teamă că n-ai primi o sumă mai mare. Mă adresez ţie. Să vedem scrisoarea. deşi îl iubesc din toata inima: fireşte însă că ceea ce îţi trimit ţie îi trimit deopotrivă şi lui. — Păi cum o s-o citeşti? întrebă Athos. — Adică? — Adică împărţim pistolii lui Porthos. al tau devotat. cum nu te îndoieşti.Cum ştiu că nu-ţi place să ceri de la prieteni. după cum ştii. — O clipă. întrucît contele de La Fère. care mă îmbrăţişează din partea ta şi a contelui de La Fère. Nu te teme ca asta mă strîmtorează: dacă am nevoie de bani. îţi ofer eu însumi: ai aici două sute de pistoli cu care poţi face tot ce pofteşti şi pe care mi-i vei înapoia atunci cînd se va ivi prilejul. o să cer sămi trimită de la unul din castelele mele.— Te-am prevenit că dacă îmi spui altfel decît cavaler.

i-aş îngădui să tremure. unde îi aştepta de Winter. . erau la poarta Saint-Denis. — Pe legea mea! Eu. m-am dus pe copcă! Îşi urmară calea. Aramis? Aici l-a nimerit glonţul ăla rămas de pomină. Ajungînd în faţa hanului unde stăpînul său şi cu el făcuseră o petrecere straşnică. Dupa un sfert de ceas. zise Athos. ca şi cînd i sar fi povestit o ispravă de-a altuia. cei doi prieteni porniră din nou la drum. gata. Parcă şi azi mă ia cu frig cînd miaduc aminte. unul. Uite. spuse: — Cîrnaţi! Athos izbucni în rîs. PARTEA A DOUA I UNDE SE DOVEDEŞTE CĂ PRIMA PORNIRE E ÎNTOTDEAUNA CEA MAI BUNĂ Cei trei gentilomi apucară drumul Picardiei. arătînd spre o ferestruică a pivniţei. drum care le era atît de cunoscut şi care reînvia în mintea lui Athos şi Aramis unele dintre cele mai frumoase amintiri din tinereţe. şi această năzbîtie din tinereţe i se păru şi acum plină de tot atîta haz. ajungînd în locul unde avuseseră de furcă odinioară cu pavagiii. dincolo de copacul ăsta e un locşor unde am crezut că. se apropie de Athos şi. mărturisi Aramis.Împărţirea odată făcută la lumina lumînării lui Bazin. ce-ar mai fi tremurat! Ţi-aduci aminte. — Dacă Mousqueton ar fi cu noi. Curînd veni rîndul lui Grimaud să-şi adune amintirile.

întrucît se făcuse tîrziu. Lordul de Winter îşi urmă calea în lungul bulevardelor mărginaşe. Omul acesta. în care timp cei doi prieteni intrară pe poarta în faţa căreia se aflau şi. Mă reped pînă acolo. — Domnilor. pe care îl . prin nu ştiu ce aer lipsit de stinghereală. Ajunseră la porţile oraşului. orice ar fi. Barca noastră trebuie să ne aştepte acolo. ca să nu batem la ochi. Valeţii se aşezară să mănînce. iar hangiul e omul meu credincios. oraş aproape pustiu pe atunci. după vreo două sute de paşi. la „Spada Marelui Henric". Zis şi făcut. Ştiu un han unde nu trage prea multă lume. de pildă. clădit în întregime pe o înălţime. Prin veşmintele lor pline de praf.În cele din urmă. spre seară. care te face oricînd să recunoşti pe omul deprins cu drumul. iar dumneavoastră trageţi la hanul cel mai bun din oraş. să ne despărţim. spre a intra în oraş pe o altă poartă. fără să le scoată şeile. Athos şi Aramis coborîră spre port. găsiră hanul pomenit. sosiră la Boulogne. ceea ce se numeşte oraşul-dejos nu exista. Lăsară caii să se odihnească. pe o vreme minunată. socotind că mă aşteaptă ceva scrisori. Mai cu seamă văzură pe unul asupra căruia ivirea lor făcu oarecare impresie. Odihniţi-vă şi peste două ceasuri să fiţi la dig. cei doi prieteni atraseră atenţia cîtorva trecători. Pentru Grimaud devenise de prisos de o veşnicie. iar stăpînii nerăbdători să se îmbarce. după două zile şi o noapte de drum. poruncindu-le să nu schimbe nici o vorbă cu nimeni. le dădură întîlnire la dig. spuse de Winter. Boulogne era o poziţie fără de pereche. Se înţelege că această poruncă îl privea numai pe Blaisois. să facem şi aici cum am făcut la Paris.

Cu ce vă putem fi de folos? — Domnule. păreau gata să se învăpăieze ca ochii unui tigru. continuă el. Iertaţi-mi curiozitatea. răspunse Athos. putea tot atît de bine să se fi oprit din întîmplare. Umbletul lui. la fel de curtenitor. — Domnilor. îi privi şi el cu stăruinţă şi părea că arde de nerăbdare să le vorbească. De îndată ce-i zări. încît. Dar cum nu i se citi nici o tulburare pe chip. venim de la Paris. în ciuda încetinelii şi a şovăielii cu care se răsucea pe călcîie. trecuse de vreo două-trei ori pe lîngă ei. Îmbrăcat în negru. după culorile ce se oglindeau în ei. — Tăcere! făcu Athos. numai de Winter să nu zăbovească. răspunse Aramis. dar văd că veniţi de la Paris. Sînteţi atît de bun să-mi . zise Athos. Era tînăr şi palid. se opri în loc auzind numele de Winter. salutîndu-i cu multă eleganţă şi politeţe. Nu-i prea plăcut să stai aici: nu trece măcar o singură femeie. Trage cu urechea. fără îndoială. tînărul care. Athos şi Aramis se opriră să se uite la o barcă legată de un bulumac şi gata să o pornească în larg. din aceeaşi pricină ce-i făcuse remarcaţi la rîndul lor de către alţii. vorbi tînărul. Ajunşi pe dig. — Da. domnule.observaseră ei mai întîi. în timp ce amîndoi prietenii cercetau barca. urmă tînărul. Acum. era băţos şi îndrăzneţ. purta cu destulă eleganţă o spadă lungă la cingătoare. — Da. Şi colo e corabia care se pregăteşte să ridice ancora ca să ne ducă la destinaţie. — E barca noastră. se plimba mîhnit încoace şi încolo pe dig. ori cel puţin sînteţi străini de Boulogne. Într-adevăr. Avea ochii de un albastru atît de spălăcit.

după cum vedeţi. Adică jumătate de Franţă îl alungă. prin intrigi şi făgăduieli. — Şi de cînd ţi-e teamă de o ceartă? . zise Aramis. — Vă mulţumesc pentru bunăvoinţă. dar. nici aruncat în temniţă? — Nu. — Iar tu uiţi ca ai fost şi mai neprevăzător..spuneţi: e-adevărat că domnul cardinal Mazarin n-ar mai fi ministru? — Iată o întrebare ciudată. — Ce zici de întrebăreţul ăsta? mormăi Aramis. domnule. răspunse Athos. rosti Aramis. pomenind numele lordului de Winter. n-a fost nici pus pe fugă. zise Athos. — E şi nu e ministru. — În sfîrşit. atunci cînd ţi-a vorbit. izbuteşte să se menţină mulţumită celeilalte jumătăţi: asta poate să mai dureze multă vreme. urmărind cu privirea pe tînărul care tocmai dispărea după nişte coline de nisip. Uiţi ca la auzul acestui nume tînărul s-a oprit în loc? — Un temei în plus ca. întrebă străinul. — Şi i-ai răspuns aşa? — Nimic nu mă îndreptăţea să-i răspund altfel. — De ce-ar fi în stare un spion? Nu mai sîntem pe vremea cardinalului Richelieu. zise tînărul depărtîndu-se. dacă e vreun spion. m-am purtat la fel. ori vreun spion care iscodeşte. domnule. — Totuşi. i-o întoarse Athos. care. — Lasă asta. cel puţin deocamdată.. domnilor. ai greşit că i-ai răspuns aşa cum i-ai răspuns. — Zic că e un provincial care se plictiseşte. poruncea să se închidă porturile. — O ceartă. A fost politicos cu mine. să-l pofteşti să-şi vadă de drum. pentru o simplă bănuială.

vrei să-ţi mărturisesc ceva? Sînt şi eu tare curios să-l văd pe tînărul ăsta mai de aproape. şi-atît cît poate semăna un bărbat cu o femeie. Îi văd venind la vreo douăzeci de paşi în spatele lordului. — Cu cine găseşti că seamănă omul ăsta? — Ca urîţenie sau frumuseţe? rîse Aramis. — De ce? — O să rîzi de mine. — Ai poftă de glumă. mă sileşti să mă gîndesc! făcu Aramis. cînd stau să cuget. — Ei. zise Athos. — Ca urîţenie. uite-l şi pe de Winter. găsesc că ai dreptate. Nu. îl linişti Athos. — Bun. zămislit de milady. ochii ăştia care ascultă parcă numai de poruncile minţii şi niciodată de cele ale inimii. Aramis. Aramis! — Obişnuinţa. cu buzele subţiri. ce vrei. la naiba. aruncînd o privire spre asfinţit. iubite prietene. Un oarecare bastard.— Mă tem de ceartă întotdeauna cînd sînt aşteptat undeva şi m-ar putea împiedica să ajung la vreme. zău aşa: gura asta fină. nu ţi se năzare nimic. unde soarele . — Crezi că ne îmbarcăm în timpul nopţii? întrebă Aramis. dă-i înainte. — Eh. hotărît. Acum n-ar mai trebui decît să se lase aşteptaţi şi valeţii noştri. — Nu-ţi face griji. — Aha. Tony ne poartă armele. şi acum. spuse Aramis. da. Îl recunosc pe Grimaud după felul cum ţine capul ţeapăn între umeri şi după picioroangele lui. ai să spui că repet mereu acelaşi lucru şi că sînt cel mai fricos dintre fricoşi cu năzărelile mele. Îţi jur că m-ar încînta tot atît de puţin ca şi pe tine să-l întîlnesc în calea mea pe acest pui de şarpe. De altfel.

De Winter lăsă să treacă întîi valeţii – pe cel care purta armele şi pe cei care purtau cuferele – apoi o porni în urma lor. În clipa aceea. făcu Aramis. nu cumva ai uitat ceva? — Nu. darmite noaptea: mugetul valurilor. încuviinţă Athos. în locul lor. prefer mînăstirea de la Noisy.lăsase în urmă doar un nor de aur. mormăi Aramis. legănarea îngrozitoare a vasului. spuse încet Athos lui Aramis. Athos zîmbi cu zîmbetul lui trist. — Ce-o fi avînd prietenul nostru? şopti Aramis. de ce gîfîi aşa? zise Athos. Nu-mi place marea nici ziua. văzîndu-i şi el. — Ei. mărturisesc. Şi din nou întoarse capul. scufundîndu-se în mare. Parc-ar fi blestemat. barca trebuie să ne aştepte. După o clipă se îndrepta spre de Winter. o vedeţi? Aş dori să mă ştiu cît mai curînd pe punte. Şi întoarse din nou capul. căci îşi asculta prietenul. continuă de Winter. mă frămîntă un gînd. gîndindu-se vădit la altceva. Ce naiba o fi avînd de se tot uită îndărăt? De Winter. milord.. Iată colo şi corabia noastră. îngînă de Winter. Athos se uită la Aramis. — Nimic. — Haidem. care se lăţea pe încetul.. Să mergem. Ajunseră la treptele care coborau spre barcă. Trecînd pe lîngă dune mi s-a părut. nimic. iuţi pasul şi se apropie de ei cu o grabă neobişnuită. — L-a văzut. cărora Satan le-a sucit gîtul să-şi privească întruna călcîiele. Athos zări un om care se apropia de . Aramis îl urmă. vuietul vîntului. — Drace. ca osîndiţii lui Dante. — Ce ai. — Tot ce se poate.

— Cel care ne-a urmărit. ca şi cînd ar fi vrut sa privească la îmbarcarea lor din partea cealaltă a portului. la rîndul lui. să poftească! Sări şi el în barcă şi barca se desprinse numaidecît de mal. — Are ceva cu noi. aflată doar la vreo douăzeci de paşi. în capul gol. chiar dacă străinul ar fi avut asemenea gînduri. ca şi stîncă pe care tînărul aştepta în picioare. întorcîndu-se spre ei. Barca trebuia să treacă între capul digului. era prea tîrziu să mai facă ceva. strîngînd braţul lui Athos. depărtîndu-se sub sforţarea a patru vîslaşi vînjoşi. fără să-l scape din ochi. Tînărul. nici vorbă. care a intrat în vorbă cu noi şi care ne aşteaptă acolo. şi o stîncă povîrnită deasupra apei. Athos. paralel cu digul: zorea pasul. — Cine-i tînărul? întrebă de Winter. Prin pîcla tot mai deasă a înserării crezu că-l recunoaşte pe tînărul cu întrebările. Tînărul se apucă să-i urmărească. De Winter se întoarse înspre partea încotro Aramis arăta cu degetul. apăruse pe ecluză. Lumina farului învăluia mica strîmtoare pe unde avea să treacă barca. „Oho! îşi zise el. Să fie cu adevărat un spion şi să aibă de gînd să se împotrivească îmbarcării noastre?" Cum însă. — Ehei! făcu Aramis spre Athos. unde tocmai se aprinsese farul. ba mai degrabă le-o luă înainte.ţărm. Nu-i nimic. pe mal: priveşte. Tînărul e un spion. Îl văzură de departe cum se caţără pe stîncă.strigă lordul de Winter. cu siguranţă. odată în larg. astfel încît să domine trecerea bărcii. ca să taie drumul. murmură Athos. cu braţele încrucişate la piept. să ne îmbarcăm şi. — El e . El e! Adineauri mi s-a părut că-l recunosc şi nu . coborî treptele.

Eu. şi te cunosc atît pe tine cît şi pe tovarăşii tăi. — Destul că i-am omorît mama! zise înăbuşit Athos. Stătea chiar pe buza stîncii şi într-atît se aplecase înainte. Ei bine. — Da. Şi. eu. da. însă fiul nu ne-a făcut nimic. el e călugărul. — Care el? întrebă Aramis. — Atunci. pierzîndu-şi cumpătul. asemenea unui înger blestemat. se aflau în barcă. secretarul şi prietenul lui Cromwell. El e nepotul. eu sînt. a căror bărbăţie nimeni n-ar fi îndrăznit să o pună la îndoială. Athos se repezi şi apucă ţeava armei. glasul. — Ah! zise Aramis. răspunse Athos. cu acel înspăimîntător sînge rece de care dădea dovadă în cele mai grele împrejurări. o încarcă şi-l luă la ochi pe tînărul care stătea în picioare pe stîncă. unchiule. aşa cum spune? — Din nefericire.m-am înşelat. el e fiul lui milady. călugărul. apucă una din cele două muschete din bretele lui Tony. . Tînărul auzi aceste cuvinte. — Mama era o scelerată care a căutat să lovească în noi şi în cei care ne erau dragi. Îl aveam în bătaia puştii şi i-aş fi trimis glonţul drept în piept. înfăţişarea acestui om îi umplură pe tustrei de groază. fiul lui milady. acestuia i se ridicase părul măciucă în cap şi sudoarea îi brobonise fruntea. Eu. oprind împuşcătura. — Da. — Fiul lui milady. vorba. — Călugărul! exclamă Grimaud. — Să te ia dracu! izbucni Aramis. încît ai fi crezut că vrea să sară dintr-o clipă în alta. murmură de Winter. Trei oameni curajoşi şi hotărîţi. aşteaptă! mormăi Aramis. — Foc! strigă Grimaud. Cît despre Grimaud.

Athos. voi sînteţi! strigă el. se lăsă în barcă. mă tem. nici nu s-a clintit din loc.. Tînărul izbucni în rîs. auzindu-l de astă dată. continuă Aramis. — Uite ce e. Aramis fremăta. — Calm! îl povăţui Athos. Dar cel de colo e un demon. Athos. îl întrebă: — Cînd ajungem în Anglia? Acesta nu-l auzi şi nu-i răspunse. zise de Winter. se pierdură în adîncurile depărtării. fiind întruchiparea raţiunii. De Winter nu răspunse decît printr-un oftat. i-o întoarse Aramis. Şi uite.Grimaud. Ce naiba. iar farul îl învăluia cu un nimb de lumină. purtate de vînt. nu mai sîntem oameni? — Ba da. . Hohotele lui stridente şi cuvintele-i pline de ameninţare plutiră pe deasupra bărcii şi. plesnindu-şi descurajat palmele. zise Aramis. Ah. se străduia să găsească în toate cauza şi se sinchisea prea puţin de urmări. Vezi. că m-ai silit la o nebunie cu înţelepciunea ta. care. întreabă-l pe unchi dacă aş greşi scăpîndu-l de scumpul nepot. căci glasul lui Athos tocmai îi rostea gîndul. — Ah! Voi sînteţi. acum vă cunosc. — Totul s-a sfîrşit. Athos luă mîna lui de Winter într-a lui şi. Poate că încă mai e timp. stătea acolo tot în picioare. care se ridicase în picioare să vadă urmarea împuşcăturii. căutînd să schimbe vorba. Într-adevăr. Athos se întoarse cu o vădită sforţare.. căci vederea tînărului de pe stîncă îi făcea rău. — Oare ce caută la Boulogne? întrebă Athos. — Mă urmăreşte pe mine.

Grimaud scoase un mormăit surd. aş plînge. era prilejuită de victoria de la Lens. Aramis. pe cît se pare. îndreptîndu-se spre Hastings. Şi. oameni. În clipa aceea un glas ajunse pînă la ei. împiedicîndute adineauri să tragi. Pe dată. ba chiar după toate probabilităţile. — Hotărît. — Taci. a sosit aici înaintea noastră. aducîndu-le o ultimă ameninţare: — Pe curînd. valeţi şi bagaje fură sus pe punte. răspunse Aramis. cu aerul omului care socoteşte de prisos să se mai împotrivească unei forţe supranaturale. mărturisi Athos. Abia puseseră piciorul pe punte. unde trebuiau să debarce. În clipa aceea cineva îi strigă de pe corabie. vestită de Prinţ prin domnul de Châtillon. cred că am greşit. continuă Athos. şi căreia căutase zadarnic să-i afle cauza. Dacă aş putea. Cei trei prieteni aruncară fără să vrea o ultimă privire către stînca pe care se mai vedea desluşit umbra ameninţătoare a urmăritorului. — Atunci nu mai înţeleg nimic! clătină englezul din cap. în Anglia! II TE DEUM ÎN CINSTEA VICTORIEI DE LA LENS Toată acea forfotă de care doamna Henriette îşi dăduse seama. că şi porniră spre larg. ar fi trebuit să ştie de plecarea noastră. Stăpînul corabiei nu-şi aştepta decît călătorii ca să ridice ancora.— Ca să te urmărească. ca un muget. domnilor. care luase parte cu . prietene. Cîrmaciul răspunse şi barca se lipi de vas.

Toate ipotezele puse peste noapte şi care întîmpinau împotrivirea Parlamentului. Ştirea era hotărîtoare: ea încheia. victorie în afara hotarelor. cît şi de la spanioli. să vedem ce-o să mai ziceţi! Cu acest prilej. în plus. . aflînd această veste. să nu strige: — Ei. Parlamentului îi venise apa la moară să-l interpeleze pe Mazarin asupra victoriilor mereu făgăduite şi mereu amînate. aveau întotdeauna drept motiv nevoia de a susţine onoarea Franţei şi nădejdea îndoielnică de a învinge duşmanul. Doar un singur lucru. în favoarea curţii.strălucire la luptă. un Te-Deum era lucru mare pe vremea aceea. Chavigny şi Séguier pentru că urau Parlamentul. Un consiliu avusese loc în aceeaşi seară. parizienii se treziră puşi pe veselie. Guitaut şi Comminges pentru că erau devotaţi reginei. domnilor din Parlament. Or. Duminica următoare. în schimb. victorie înlăuntrul lor. cum după Nordlingen nu urmaseră decît înfrîngeri. lupta începută cu Parlamentul. Nu se află nimic despre hotărîrile luate la acest consiliu. care. fusese un triumf şi încă un triumf deplin: toată lumea îşi dădea seama de îndoita victorie a curţii. astfel că nu era nimeni. victoria era în mîna lui. în cinstea victoriei de la Lens. anume că duminica următoare va avea loc un Te Deum la Notre-Dame. ale cărui simţăminte trufaşe şi nestăpînite se potriveau atît de bine cu ale ei. regina strînsese la piept pe vlăstarul coroanei. de astă dată. nici chiar tînărul rege. la care fuseseră poftiţi mareşalul de La Meilleraie şi domnul de Villeroy pentru că erau de partea lui Mazarin. el avea misiunea să anine sub bolţile de la Notre-Dame douăzeci şi două de drapele cucerite atît de la loreni.

se ridicase strălucitor pe cer. Soarele. aşa cum miile de clopote ale bisericilor din Paris vesteau Te-Deum-ul. comandat de Guitaut. încît nimeni nu voia să scape prilejul să-l zărească. Prăvăliile erau pustii. care părea că ia şi el parte la sărbătoare. manevră urmărită în linişte de cetăţenii veşnic dornici să audă muzica militară şi să vadă uniforme strălucitoare. îmbrăcat de duminică. Friquet. şi Bazin îi dăduse liber pe toată ziua. plin de pe acum de lume: străzile cele mai întunecoase căpătaseră o înfăţişare sărbătorească şi de-a lungul lor se vedeau şiruri nesfîrşite de cetăţeni. Bazin nici nu voise să audă de aşa ceva. cu tobele şi trompetele în frunte. îl păcălise pe Bazin. nepotul său. regimentul de gardă al reginei. Poliţia oraşului o forma mulţimea însăşi. ca să spunem aşa. pe care îl urau pînă întratît. aşa ca aveau multă căutare. de altminteri. care îl avea drept ajutor pe Comminges. aidoma unui fluviu care urcă spre izvor. în mijlocul acestei mulţimi uriaşe. superiorul său. răzmeriţa. . Fiecare ţinuse să-l vadă pe tînărul rege alături de mama sa şi de faimosul cardinal Mazarin. La început. femei şi copii. de la opt dimineaţa.Nu se făcuse încă abuz de aceste ceremonii. casele zăvorîte. Cea mai mare libertate domnea. vestind. părerile se rosteau deschis. arătînd că i s-a umflat falca. venise să se înşiruie de la Palatul Regal pînă la Notre-Dame. aurind turlele posomorîte ale oraşului. nimic ameninţător nu tulbura armonia urii generale şi vorbele clevetitoare nu îngheţau pe buze. asta cu ajutorul unui pumn de sîmburi de cireşe grămădiţi într-o parte a gurii. Totuşi. scurgîndu-se spre Notre-Dame. lucrători.

fie dintr-o toană. fie lipsindu-i postavul. umbrită de un asemenea chip sluţit. precum ne amintim. Prin urmare. care îşi are locul între boneta din evul mediu şi pălăria din vremea lui Ludovic al XIII-lea. Dar Friquet. şi mai triumfător. Începuse deci. Ieşind din biserică de la Bazin. dar chiar sub ochii lui. care nu găsise cu cale nici măcar să-i spună unde pleacă. Friquet scuipase umflătura şi-i dăduse lui Bazin cu tifla întrun fel care asigura ştrengarului din Paris întîietatea asupra tuturor ştrengarilor de pe lume. pentru cinstea copiilor din corul bisericii. după cum am văzut. albă şi roşie în cealaltă. se arătase prea puţin grijulie în potrivirea culorilor. Podoaba lui cea mai de preţ era mai cu seamă o scufie greu de zugrăvit în cuvinte. prin a se împotrivi oricărei învoiri. astfel încît capodopera pălărierilor din secolul al XVII-lea era galbenă şi verde într-o parte. În uşa bisericii. Friquet era liber şi. bombănind. precum am spus. de partea Frondei. era şi mai mîndru. Maică-sa îi făcuse acest ciudat acoperămînt pentru cap şi. îşi dăduse pînă la urmă încuviinţarea. spunînd că ia parte la slujbă la Notre-Dame. încît. apoi din pricină că trebuia să ia parte la o slujba în cinstea unei victorii de care nu se bucura. Bazin fiind. Bazin s-ar fi înfăţişat neîndoios episcopului cu aceeaşi rugăminte care i se făcuse şi lui. mai întîi din pricina plecării lui Aramis. Friquet porni într-un . aidoma unui simplu copil din cor. de la el de la birt scăpase. fireşte. falca lui Friquet se umflase şi mai mult. şi dacă ar fi fost cu putinţă ca paracliserul să lipsească de la o asemenea solemnitate. care îndrăgise dintotdeauna varietatea culorilor. îmbrăcat cu cele mai arătoase haine ale lui.căci era în toane rele.

Această veselă îndeletnicire ţinu de la bariera Sergents pînă în piaţa Notre-Dame. pătrunseră pînă în inima vechiului oraş şi se orînduiră în capul străzii Saint-Christophe. se gîndi încotro să-şi îndrepte paşii spre a îndeplini şi această însemnată cerinţă a zilei şi. am venit încoace să-i vorbesc. aproape de strada Cocatrix. lucrează. — Şi ce vrei tu să-i spui. neastîmpăratule? bombăni ea. De ce nu eşti la biserică? — Am fost. maimuţoiule. Drept care o luă îndată la picior. dar am văzut că acolo se petrec unele lucruri de care trebuie să dau de ştire lui domn' Broussel şi. bătrîna slujnică a lui Broussel. cu îngăduinţa lui jupîn Bazin. — Asta nu se poate. îl ştii dumneata pe jupîn Bazin paracliserul. lui domn' Broussel? — Vreau să stau de vorbă chiar cu dînsul. bătînd toba din două pietre şi trecînd apoi de la tobă la trompetă. . — Ce cauţi aici. Friquet îşi aminti ca n-a pus nimic în gură. pe care o imita din gură cu atîta pricepere. şi pentru Friquet fu o adevărată plăcere. Dar de îndată ce regimentul se opri şi companiile. Ajunse acolo în clipa cînd regimentul de gardă ieşea pe poartă şi. unde locuia Broussel.suflet spre Palatul Regal. desfăşurîndu-se. se alipi numaidecît în frunte. Maică-sa. încît îşi atrase nu o dată laudele iubitorilor de armonii imitative. ajunse gîfîind la casa consilierului şi se apucă să bată în poartă cu putere. cum nu alergase încoace decît ca să-şi bucure ochiul şi să asculte muzica. după ce cugeta adînc. maică Nanette. hotărî că numai la consilierul Broussel ar putea să-şi potolească foamea. veni să deschidă.

Broussel trecu în odaia soţiei sale şi ceru să i se . Nanette. am venit să-l previn. Spun drept că mor după caise. unul. sucindu-şi boneta cea nouă în mîini. domn' Broussel. — Oh. habar n-aveam şi-am crezut că vă dau un sfat bun. Ba chiar îmi place că eşti inimos. căruia îi convenea să aştepte. domn' Broussel! se bucură Friquet. Şi urcă sprinten scara pe care maica Nanette o urcă încet după el. dă-i şi băiatului tău vreo cîteva. prietene. Eu. domn' Broussel. zău. doar dumneavoastră le ştiţi pe toate. pe care doamna de Longueville ni le-a trimis ieri de la Noisy. răspunse Friquet. Ce ne pasă nouă de regimentul de gardă! Ai înnebunit de faci atîta tărăboi? Nu ştii că domnii ăştia se poartă după regulă şi că e obiceiul ca regimentul să facă zid pe unde trece regele? Friquet se arătă mirat şi. strigînd din răsputeri. ce vrei tu de la domnu' Broussel? se oţărî ea din nou. Broussel îl auzi şi. — Dimpotrivă. căci lucra. — Eh. răspunse: — Păi nimic mai firesc să ştiţi şi asta.— Atunci o să aştept. — La urma urmei. într-adevăr. coborî la primul cat. Nu trebuie să-mi purtaţi pică pentru asta. băiatule. cu atît mai mult cu cît ştia el cum să-şi omoare timpul. mulţumesc. să se ferească. zise Friquet. cu o bucată de pîine proaspătă. ia uită-te niţel la caisele de colo. Şi cum lumea vorbeşte că la curte s-au luat măsuri împotriva lui domn' Broussel. — Vreau să-i spun că regimentul de gardă a venit în păr aici. dimpotrivă. în cabinetul lui de la catul de sus. zise el. cîştigat de zelul ştrengarului.

Vuietul acesta spori încă o dată pe atît cînd d'Artagnan. fală a muşchetarilor de altădată ai lui Tréville. Mulţimea care se frămînta dinapoia muschetelor nemişcate ale ostaşilor tălăzui asemenea arborilor zbuciumaţi de furtună. cu o companie de muşchetari. Era nouă şi jumătate. Strada era pustie cu desăvîrşire. intră treptat-treptat . pe cel mai frumos cal al său. Ajuns acolo. dar în depărtare se auzea. Într-un tîrziu. mugetul uriaş al valurilor mulţimii care creştea mereu în jurul bisericii Notre-Dame. şi se grăbi să istorisească celor aflaţi sub ordinele sale despre isprăvile nemaipomenite săvîrşite de acest uriaş. Tînărul rege se arătă grav la geamul portierei. veteran al războaielor din Spania. ceea ce înteţi strigătele. îl recunoscu pe Porthos. ba chiar privit cu admiraţie. Zece alte trăsuri veneau în urmă. tunul de la Luvru vesti plecarea regelui. Cortegiul înainta încet şi-i trebui aproape o jumătate de ceas ca să străbată distanţa dintre Luvru şi piaţa Notre-Dame. regele apăru cu regina într-o trăsură pe de-a-ntregul aurită. ca vuietul mării în creştere. Îi spusese lui Porthos să se folosească de acest prilej ca să vadă ceremonia. şi Porthos apăru în mare ţinută. Consilierul se duse la fereastră.aducă gustarea de dimineaţă. Porthos fu bine primit în mijlocul companiei. veni să facă de strajă la intrarea în biserică. schiţă un gest de recunoştinţă şi salută uşor din cap. — Trăiască regele! izbucniră strigăte din toate părţile. ca muşchetar de onoare. ofiţerii casei regale şi toată curtea. aşa cum şi d'Artagnan apăruse în atîtea rînduri odinioară. cu doamnele de onoare. La ceasurile zece. vechiul său tovarăş de arme. un bătrîn ostaş. Sergentul companiei.

De cum îl zări pe Comminges în capul străzii Cocatrix. De acolo îl vedea pe rege. Doar Friquet. aşteptă să vină cineva să deschidă. ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva. dar el se dusese să-şi mănînce caisele sub streaşină unei case din piaţa bisericii. În aceeaşi clipă. Friquet. Acolo. oprinduse în capul străzii Saint-Christophe. Către sfîrşitul slujbei. regina. spuse în şoaptă: — Du-te. aşa că nici trăsura. Toată lumea nu se gîndea decît la ceremonie. oprindu-se în faţa casei lui Broussel. cu cît ceremonia se sfîrşise şi regele tocmai se urca în trăsură. ofiţerul din trăsură îi spuse un cuvînt vizitiului. cu atît mai voios. nici măsurile de prevedere ale celor din ea nu fură băgate în seamă. Friquet. ofiţerul se apucă să pîndească în lungul străzii Cocatrix. patru ostaşi cu un ofiţer se urcară în ea şi traseră perdelele. apoi. urmat de doi ostaşi. şi Dumnezeu să-ţi ajute! Comminges plecă numaidecît. ieşi din biserica şi apucă pe strada Saint-Christophe. În momentul cînd curtea se aşeză în jilţuri. cel mereu cu ochii în patru. încuviinţarea unei porunci date înainte de a părăsi Luvrul. ar fi putut să adulmece tărăşenia.sub bolta uriaşă a sumbrei biserici şi serviciul divin începu. . pustie cu desăvîrşire. Comminges bătea în poartă. care aştepta în spatele ei. Comminges. dînd cu ochii de acest chipeş ofiţer. văzîndu-l pe Comminges. printr-o crăpătură. care porni îndată. o trăsură cu blazonul lui Comminges se desprinse din şirul trăsurilor de la curte şi se depărtă încet. în spatele lui Comminges. pe regină şi pe Mazarin şi asculta slujba ca şi cum ar fi fost în biserică. porni în joacă după ei. în picioare.

în ciuda politeţii amîndurora. fiul lui. Louvières. o mare . Broussel se simţi oarecum tulburat. Omul. din nou teafăr şi sănătos. haimana? se răsti Comminges. — Bine. — Va să zică stă aici? întrebă Comminges. iar Friquet în urma lui Comminges. tocmai stătea la masă. Comminges. accident de pe urma căruia se înzdrăvenise pe deplin. În clipa aceea. iar în capul mesei. Dar. se ridică şi răspunse la fel. îl lămuri Friquet. Ofiţerul îi puse cîteva întrebări şi află că domnul de Broussel era acasă şi că. deschise el însuşi uşa şi se pomeni în faţa acestui tablou de familie. însă de mîncat. — Aici. Broussel stătea la masă. într-adevăr. — Aştept să intru la domn' Broussel. un valet veni să deschidă. văzîndu-l că salută politicos. care prinsese valetul de braţ în momentul cînd se pregătea să deschidă uşa ca să-l anunţe. Totuşi.— Ce cauţi aici. tocmai gusta din frumoasele fructe trimise de către doamna de Longueville. E casa lui. urcă la catul de sus. — Dar unde îl găseşti de obicei? — Cînd lucrează. mănîncă la cel de jos. pe care am avut prilejul să-l cunoaştem cînd cu accidentul întîmplat consilierului. zise Comminges. împreună cu întreaga-i familie: în faţa lui şedea soţia. doar e amiază. de o parte şi de alta cele doua fete. cu un glas dulce pe care se pricepea de minune să şi-l ia la nevoie ştrengarul Parisului. domn ofiţer! murmură Friquet. La ivirea ofiţerului. — La ce etaj? — Stă în toată casa. Comminges urcă în urma valetului. domnule. Acuma trebuie că stă la masă.

— Prea bine.nelinişte se zugrăvi pe chipul femeilor. nu mă simt prea bine cu sănătatea ca să vă urmez acum: cer un răgaz. — Să mergem. dar o privire a bunului Broussel. — Domnule. rosti Comminges pe acelaşi ton şi cu aceeaşi politeţe. răstise Comminges. domnule. — Cu neputinţă. să nu mai zăbovim! spuse Comminges. Louvières se făcu galben ca ceara şi aştepta nerăbdător lămuririle ofiţerului. ca şi cum ar n vrut să sară să ia spada aflată pe un scaun. — Cu neputinţă! exclamă Louvières. Ce ordin? Şi întinse mîna. — Cu neputinţă?! răsună o voce ţipătoare din fundul odăii. care nu-şi pierduse capul. stăvili aceasta pornire deznădăjduită. spuse Broussel. — Domnule. izbucni în plîns. de partea cealaltă a mesei. răspunse Broussel. Ordinul e limpede şi trebuie adus pe loc la îndeplinire. luaţi seama. nu ne împingeţi la disperare. Comminges se întoarse şi o văzu pe maica Nanette cu mătura în mînă şi cu ochii . rosti Comminges. sînt purtătorul unui ordin al regelui. — Am însărcinarea să vă arestez. într-un colţ. şi tot n-ar fi stîrnit atîta spaimă. Broussel se dădu înapoi tremurînd. Domnule. Louvières făcu o mişcare. vă veţi scuti de osteneala de a citi această lungă scrisoare şi mă veţi urma. domnule. Doamna de Broussel. Pe vremea aceea era cumplit să fii întemniţat ca duşman al regelui. domnule. Se cuvine să dăm ascultare regelui. Şi dacă binevoiţi să-mi daţi crezare. Un trăsnet să fi căzut în mijlocul acestor oameni paşnici şi cumsecade. Cele două fete îşi strîngeau tatăl în braţe.

rosti Comminges. o deschise şi strigă cît o ţinea gura. de se auzea pînă în piaţa bisericii Notre-Dame: — Ajutor! Mi-arestează stăpînul! L-arestează pe consilierul Broussel! Ajutor! — Domnule. chipos sticlete al regelui! Las' că vezi tu acuşi! Şi maica Nanette se repezi la fereastră. — Aha. Răspundeţi: vă supuneţi regelui sau nu? — Mă supun. te rog. interveni Broussel. răsună piţigăiat: . băbătie! se cătrăni Nanette. vrînd să o smulgă de la fereastră. Haide.. — Să-mi poruncească mie să tac?! Mie?! se aprinse Nanette. poate altul. mă supun. — Buna mea Nanette. abia acum ai să mă cunoşti. — Domnule.scăpărînd de mînie. liberatorul. dar în aceeaşi clipă un alt glas. întorcîndu-se spre Broussel. încleştîndu-şi mîinile de zăbrelele ferestrei. stai liniştită. domnule! îl asigură Broussel. urmă Comminges. Ofiţerul zîmbi. nu tu. — În acest caz. Porunciţi acestei femei să tacă şi urmaţi-mă. — Să stau liniştită cînd mi-arestează stăpînul. Ia să-ţi iei tălpăşiţa! se oţărî ea la Comminges. Şi.. de undeva de jos. părintele bietului popor! Eh. se porni să strige şi mai vârtos: — Ajutor! Ajutor! L-arestează pe domn' Broussel fiindcă a apărat poporul! Ajutor! Comminges se repezi la slujnică. spuse el. încercînd să se desprindă din îmbrăţişarea fetelor lui şi să-şi stăpînească din ochi băiatul gata să izbucnească. porunciţi băbătiei să tacă.

repetat de vreo douăzeci de ori de către ofiţer. vuietul creştea neîncetat. de unde începu să-l bombardeze cu tot ce-i pica în mînă. împingîndu-i cu lăncile. — Îi vedeţi? strigă Friquet. dar nimeni nu se dumirea ce şi cum. ceilalţi. Totuşi. Mulţimea năvăli peste temutele lănci ale gărzilor. Ostaşii aşteaptă-n trăsură. Cei doi ostaşi rămaşi în stradă urcară în casă. . apoi un adevărat puhoi. ofiţerul e sus. Strigătul: „În numele regelui!". gata să fie striviţi de roţile şi de pereţii trăsurii. — Oh. Ostaşii erau împinşi ca de nişte ziduri vii. Strada gemea de lume şi oamenii curgeau din toate părţile. Toţi auzeau strigătele. îi ţinu isonul ţipînd ca din gură de şarpe. Cîteva capete de curioşi se şi iviseră pe la ferestre. Poporul începu să murmure şi se apropie de cai. În ciuda purtării duşmănoase a ostaşilor. mulţimea începu să lărmuiască. Friquet ţîşni din casă drept pe acoperişul trăsurii. — Vor să-l aresteze pe domn' Broussel! răcni el. în ajutorul lui Comminges.— Săriţi! Foc! Ucigaşii! Îl omoară pe domn' Broussel! Îl sugrumă pe domn' Broussel! Era glasul lui Friquet. apropiindu-se tot mai mult de cai. Băiatul urlă de durere. vizitiu afurisit! se înfurie Friquet. Ostaşii siliră pe cei mai porniţi sa dea înapoi. Îi vedeţi? Uite-i! Vizitiul se întoarse şi-l plesni cu biciul. ba poate chiar din pricina asta. Poporul. dădea fuga – la început doar cîţiva. atras în capul străzii. aflaţi în trăsură. Maica Nanette. Teamesteci unde nu-ţi fierbe oala?! Stai niţel! Şi se repezi în casă. deschiseră amîndouă portierele şi puseră mîna pe arme. simţindu-se sprijinită. vedeau acolo o trăsură.

întorcîndu-se de la Blois. după o absenţă de cinci zile. îşi aduse aminte de vorba lui Athos: „Slujeşte-l pe rege!". Călăreţul. văzînd cum erau batjocorite acele uniforme. urlînd. care. Comminges aproape că-l aruncă pe Broussel în trăsură şi urcă iute şi el. ca un luptător încercat. ceea ce şi făcu. se aruncă în învălmăşeală cu spada în mînă. alăturîndu-se ostaşilor. — Să sfărîmăm trăsura! strigă poporul. Sări din şa. Atunci apăru Comminges. — Săriţi! striga Friquet. azvîrlind neobosit în ostaşi cu tot ce-i cădea în mînă. un călăreţ se apropie în goană şi. ai cărui ostaşi erau batjocoriţi. simţinduse rănit. făcîndu-şi pavăză din cal.nu putea face nimic împotriva gloatei întărîtate. ţinuse să vadă şi el ceremonia şi apucase pe drumul cel mai drept spre Notre-Dame. Era într-adevăr Raoul. era alb că varul la faţa de furie. la strigătul: „În numele regelui!". care. aşa cum făgăduise contelui de La Fère. se lipi de spatele trăsurii şi. auzind strigătul „În numele regelui". — Ajutor! striga bătrîna. se pomenise purtat de şuvoiul mulţimii şi. — Cine face un pas. atinse cu vîrful spadei un fel de uriaş gata să-l strivească. trase din coburi pistoalele pe care şi le vîrî la cingătoare. tînărul ţinu piept singur mulţimii. Acesta. În clipa aceea răsună o . Timp de zece minute. un tînăr de cincisprezece-şaisprezece ani. — În numele regelui! striga Comminges. dădu înapoi. aducînd un nesperat sprijin ostaşilor. e mort! strigă Raoul. Ajuns în preajma străzii Cocatrix. apoi puse mîna pe spadă. ba părea că o întărîtă şi mai mult cînd. împingîndu-l din spate pe Broussel. văzîndu-se împins de mulţime. alergînd să lupte pentru rege.

Raoul rămăsese pe jos. strigă Comminges. asta-i tot. Numai că de îndată ce ieşi pe chei.. striviţi. străpungînd braţul unui ostaş. se văzu silit să oprească. va face întocmai cum a spus: continua să-l ameninţe. nu întîrziară să-şi arate urmările. înăbuşiţi. — La moarte cu ofiţerul! La moarte cu el! răcnea mulţimea. i-o întoarse Louvières. — Şi dumneata la fel. Şi se stîrni o vînzoleală nemaipomenită. un glonţ îi găuri pălăria de sus în jos. o să mai auzi de mine! îi făgădui el. Poporul înţelese că acest ofiţer atît de palid. — Bine. trăsura fu răsturnată. Comminges ridică ochii şi. Friquet şi Nanette urlau ca apucaţii. — La palat! strigă el vizitiului. Comminges spuse ostaşului rănit să urce lîngă el şi porunci celorlalţi să închidă portiera. căci nu mai avusese timp să se arunce în şa. smucind în lături perdelele trăsurii ca să se vadă înăuntru. care stătea ghemuit pe capră. văzu la o fereastră de la catul al doilea chipul ameninţător al lui Louvières. mai mult mort decît viu. caii smulşi din hamuri. şi puse spada pe pieptul lui Broussel – încă un pas şi-l ucid. — Încă un pas. mirosul de pulbere. Am ordin să-l duc viu sau mort şi-l voi duce mort. prin fumul împuşcăturii. Vedem noi atunci care o să fie mai tare. Răsună un ţipăt cumplit: soţia şi fetele lui Broussel întindeau mîinile rugătoare către mulţime.împuşcătură. dar care părea atît de hotărît. zgomotul împuşcăturii. Vizitiul dădu bice cailor şi caii deschiseră un drum lung prin mulţime. întotdeauna atît de aţîţător. domnule. însă se retrăgea îndărăt. . Strigătele..

totul avea să fie sfîşiat în bucăţi. îşi smulgea părul din cap în trăsura răsturnată. În acest caz. doborîtă. cu pălăria mototolită. lovind în dreapta şi în stînga cu spada. În aceeaşi clipă. Strigătele: „La moarte! La moarte cu soldaţii! În Sena cu ofiţerul!" pluteau desluşit pe deasupra acelui tumult cumplit.Obosit să lovească cu latul spadei. strivită. caii. — Pe Dumnezeu din cer. răsună o voce binecunoscută lui Raoul şi o spadă aprigă scînteie în aer. oamenii stăpînirii şi arestatul poate. cu faţa însîngerată. tocmai cînd era gata să cadă la pămînt. un ofiţer de muşchetari. claie . Se auzeau voci care nu se aud decît în zilele de răzmeriţă. Ostaşii nu puteau să dea ajutor nimănui. ci şi judecata. fel de fel de proiectile plouau de pe la ferestre. trase în aer. răsunară cîteva împuşcături. fără îndoială. mulţimea se despică. l-au omorît? strigă ofiţerul. ochii îi rătăceau într-o pîclă roşiatică. Totul era pierdut: trăsura. vai de ei! Şi se răsuci în loc plin de atîta înspăimîntătoare forţă şi mînie. Comminges. pe neaşteptate. Dar acest ultim şi groaznic mijloc de apărare nu făcea decît să scoată lumea din minţi. se vedeau chipuri care nu se văd decît în zilele însîngerate. alergă spre Raoul şi-l luă în braţe. încît pînă şi cei mai porniţi se traseră înapoi. cu o înfăţişare atît de ameninţătoare. începu să izbească cu tăişul. simţea că încep să-l părăsească nu numai forţele. cînd. azvîrlită în laturi. ostaşii. cum obosiseră şi ostaşii să tot lovească cu latul lănciilor. dincolo de care vedea o sută de braţe ameninţătoare întinse spre el. Raoul. turbat de furie. gata să-l înhaţe cînd va cădea. Din cînd în cînd în mijlocul mulţimii lucea cîte o ţeavă de muschetă sau cîte un tăiş de spadă. dar ecoul lor nu tulbură mai puţin inimile.

după cum se pare. tînărul meu prieten! Voi de colo. chiar văd o trăsură apropiindu-se. — Domnul d'Artagnan! murmura Raoul. În clipa următoare se aplecă din nou spre Raoul. — De. Oamenii vor fi fericiţi. — Da. altfel în cinci minute îi vezi înapoi pe toţi ăia de adineauri. încît d'Artagnan nu-şi putu stăpîni un hohot homeric de rîs. — Îţi mulţumesc. să dea trăsura pentru a-l sluji pe rege. iar arestatul eliberat. Haide! Uite. de iute ce gonise. valurile mulţimii se împrăştiară atît de repede. îngăimă Comminges. — Cu care? — La naiba. Haide. îi şopti . aici la mine! strigă înălţîndu-se în scări şi ridicînd spada a chemare spre muşchetarii care nu putuseră sa-l urmeze. Comminges. — Mai cu seamă să nu-ţi spui numele. nădăjduiesc. în vreme ce unii veniră de-a rostogolul pînă în Sena. nu prea ştiu. pe Dumnezeu din cer. Ieşi din trăsură dacă poţi şi porneşte mai departe cu alta. zise Comminges. din fericire pentru tine. măturaţi-mi totul de aici! Puneţi mîna pe arme! Pregătiţi arm'! Încărcaţi arm'! La ochi arm'! La aceste porunci. dornici să scape cu fuga. îl povăţui el. După aceea se întoarse spre Comminges. cînd D'Artagnan se aplecă şi-i şopti la ureche: — Taci şi lasă-mă pe mine să vorbesc. — Haide. Îţi mulţumesc şi dumitale. Chiar eu. tinere gentilom! Cum te cheamă? Să-i spunem reginei.peste grămadă. — Nu pierde vremea. arătîndu-se pe jumătate în uşa trăsurii răsturnate. d'Artagnan. Raoul se pregătea să răspundă. cu prima care trece pe Pont-Neuf. Tu o să fii omorît. înarmaţi cu spade şi cu muschete.

— Bine. nu mişcă nimeni: un foc tras azi ar fi plătit prea scump mîine. care venea ca o vijelie spre el. Pleacă fără să mai pierzi o clipă. Dimpotrivă. La plecarea trăsurii. . Un singur om. Şi dacă ăia se întorc. — Nu. nicidecum. Izbucniră cîteva împuşcături. Şi se năpusti cu cei douăzeci de muşchetari ai săi asupra mulţimii. izbucni într-un tumult neînchipuit de strigăte şi dădu năvală din nou. Zece oameni pentru domnul Comminges! Zece muşchetari ieşiră îndată în faţă. Dar cînd trebui să-l mute pe Broussel din trăsura sfărîmată în cealaltă. rămase pe loc. Ceru celor ce se aflau înăuntru să coboare şi-i aduse lîngă trăsura răsturnată. Un muşchetar fu rănit. trageţi. — Aha! făcu el. Va să zică tu ai vrut să-l omori! Las' că vezi tu! Şi îndreptă puşca spre d'Artagnan. Tînărul îl privi nedumerit. la intrarea pe Pont-Neuf şi pe străzile înconjurătoare. scos din răbdări şi muşcîndu-şi mustaţa. Comminges luă cu el pe cei patru ostaşi ai săi şi tot atîţia muşchetari şi alergă spre trăsură. strigătele se înteţiră încă o data pe atît. care se trase îndărăt înspăimîntată. Îţi dau zece muşchetari să te însoţească. Eu păstrez douăzeci să ţin piept mulţimii. Peste zece mii de oameni se îmbulzeau pe chei.d'Artagnan. poporul. — Pleacă! spuse d'Artagnan. înconjurară trăsura cea nouă şi porniră în goană cu ea. cu o puşcă în mînă. hotărî d'Artagnan. — Înainte! strigă d'Artagnan. zărind pe cei care îl numea liberatorul său. alerg! zise Comminges.

D'Artagnan se aplecă pe gîtul calului. zău. Şi scoţînd din coburi o sticlă cu vin de Spania. nu te osteni să vorbeşti. — Eşti fiul lui Broussel. — Oh. domnule! strigă Raoul. domnule. — Mă predau! zise Louvières. domnule! spuse Raoul. în timp ce muşchetarii săi continuau şarja. — Eh. Asta-i altceva. cînd aş fi aflat cine este. — Ah. . Raoul bău şi începu din nou cu mulţumirile. eram gata să mor. — Aşteaptă. oprind calul în loc şi. spuse el. Îngăduiţi-mi ca. — Pe legea mea. după ce v-am mulţumit pentru bietul băiat. mormăi d'Artagnan. Dacă te-nhaţ. care-l cunoştea pe tînăr. repezindu-l ghem într-un zid. aşteaptă. D'Artagnan îşi înfrînă braţul gata să lovească. e fiul lui. se întoarse cu spada ridicată asupra celui trîntit la pămînt. Tînărul nu aşteptă să i se spună de două ori. D'Artagnan smuci frîul. nici pomeneală de-aşa ceva. Glonţul reteză pana de la pălăria muşchetarului. Calul întărîtat îl izbi pe nesăbuitul care încerca să oprească de unul singur o furtună. era şi timpul să mă opreşti: l-aş fi ucis şi. mi-ar fi părut rău de el. se strecură pe sub grumazul calului şi se făcu nevăzut după colţul străzii Guénégaud. şterge-o numaidecît. fiindcă îl văzuse în strada Cocatrix. să vă mulţumesc şi pentru mine. Cînd aţi sosit. îl îmbie: — Trage vreo două înghiţituri. o să fii spînzurat. Cruţaţi-l. tînărul trase. întinzînd ofiţerului puşca descărcată. tinere. la naiba! Dimpotrivă.

Muşchetarii sosiră în trapul cailor. dragul meu. — Hei. din partea opusă a cheiului se arătară cei zece oameni de escortă pe care d'Artagnan îi dăduse lui Comminges. Păi nu aveai pinteni. — Ticăloşii! bombăni d'Artagnan. ridicîndu-i pălăria. Muşchetarii porniră şi d'Artagnan rămase singur cu Raoul. o vînătaie! — Da. Le-au sfărîmat iar trăsura: un adevărat blestem. te simţi rău? întrebă el. trăsura cu care vii să-l arestezi pe Broussel trebuie să poată duce zece mii de oameni. — Ce porunciţi. — Acum spune-mi. alegi una trainică. dar am sărit jos să-l apăr pe domnul Comminges şi mi-au luat calul. Şi apoi.. nu alta! D'Artagnan ridică din umeri. — Ia să vedem.. cred că m-a nimerit un ghiveci de flori. — Dumneavoastră veniţi singur? — Păi cum?! Nu cumva crezi că am nevoie de escortă? — Oricum. Apoi. iată-l! . văzînd că muşchetarii care măturaseră cheiul de la Pont-Neuf şi pînă la Saint-Michel făceau cale întoarsă.— Lasă. Cînd alegi o trăsură. plecaţi. domnule locotenent? — Ia oamenii şi du-i la cvartir. O să vorbim mai tîrziu de asta. ce spun eu. ce ai la cap? zise d'Artagnan. — Da. s-a mai întîmplat ceva? întrebă d'Artagnan. ridică spada ca să-i zorească. — Nişte ageamii! pufni el. îl opri d'Artagnan. În acelaşi timp. nu erai pe cal? — Fireşte. mi-e capul greu şi parcă-n flăcări. domnule. Aha. — Haide. Eh. domnule! bombăni sergentul. — Da.

domn' ofiţer. ai? Nu mai eşti copil de cor? Nici băiat de prăvălie? Te-ai făcut hoţ de cai? — O. Domnule. eu sînt. — Eh. . păcătosule! se răsti d'Artagnan. — Aha. astfel încît nu-i scăpă nici mişcarea muşchetarului. în clipa aceea. Îl căutam pe stăpînul calului. calul lui Raoul tocmai trecea pe acolo. un cavaler chipeş şi viteaz ca şi Cezar. dumneavoastră sînteţi. o să vă gîndiţi şi la mine. se mulţumi să tragă un pistol din coburi şi să-l încarce. dar făcu pe surdul şi încercă să-şi vadă de drum. stai pe loc. — Ţi-ai schimbat meseria. apropiindu-se de d'Artagnan.. zău! D'Artagnan îl privi cu luare-aminte şi-l recunoscu pe puştiul din strada Calandre. — Vreau să dau zece livre acestui băiat de ispravă. care flutura în mînă boneta lui în patru culori şi striga cît îl ţinea gura: — Broussel! Broussel! — Hei. dar. cu un glas dulce. Şi adu calul încoace! Friquet auzi vorba ofiţerului. Şi opri calul într-o clipită. prefăcîndu-se căl vede pentru prima oară pe Raoul. se poate să vorbiţi aşa! se tîngui Friquet. dacă nu mă înşel. cum nu voia să-l lase singur pe Raoul. Mă bucur că vă revăd. purtîndu-l pe Friquet în spate. tu eşti. Friquet avea ochiul ager şi urechea aidoma. spuse Friquet. împieliţatule?! Ia vino încoace! — Da. nu-i aşa? Raoul duse mîna la buzunar.. D'Artagnan simţi o clipă imboldul să pornească după jupîn Friquet. un gentilom. domn' ofiţer? strigă el. domnule ofiţer. nici ţăcănitul cocoşului. — Ce faci? întrebă d'Artagnan.Într-adevăr. Ah. iată-l! continuă el.

scoţînd la iveală o monedă de un pistol. care îl privea ca pe propriul sau fiu. Numai că astăzi nu l-ai apărat pe rege. păcătosule! Şi nu uita că ştiu unde stai! Friquet. — Dar. D'Artagnan trimise după Planchet. Cred că mi-am făcut datoria. Raoul se urca pe cal şi porni la pas alături de d'Artagnan. Haide. li se deschidea calea fără întîrziere.răspunse Raoul. la vederea temutei spade ce-i atîrna la şold.. răspunse Raoul.. aducîndu-l pe Mousqueton. porni glonţ de pe chei spre strada Dauphine şi se făcu nevăzut. ia-ţi tălpăşiţa. Tot drumul se auzi un murmur surd. nu-i aşa? — Fireşte. Oare nu l-am apărat pe rege? — Şi cine te-a sfătuit să-l aperi pe rege? — Însuşi contele de la Fère. care nu se aştepta să scape atît de ieftin. ceea ce nu-i acelaşi lucru. — Atunci. Astfel ajunseră la hanul „La Căpriţa". l-ai apărat pe Mazarin. regele. dar degeaba îl tot strigară: Planchet dispăruse. Frumoasa Madelaine îi dădu de ştire lui d'Artagnan că Planchet s-a întors. d'Artagnan îi spuse. Apucară pe strada Tiquetonne. privindu-l drept în ochi: — Eşti mulţumit de tine. — Merită zece picioare în spate. care îndurase cu bărbăţie extracţia glonţului şi că acum starea acestuia era cît se poate de bună. încît nimic mai acătării nu-i supără pe cei doi cavaleri. domnule. — Da. mormăi d'Artagnan. Dar la vederea acestui ofiţer atît de neînfricat după înfăţişare. însoţit de zvonul unor ameninţări. După ce se aduse vinul şi se văzu singur cu Raoul. aduceţi nişte vin! ceru d'Artagnan. .

privirea tînărului se înceţoşă. — Totuşi. N-am să te . ne-ai slujit pe noi. atunci iubeşte-mă şi tu. fiindcă. nu. domnul conte a plecat din Paris. adăugă d'Artagnan. tinere. n-ai teamă. Doamne! suspină el. Sper că nai nimic împotrivă dacă-i ţin locul de tutore. mă folosesc. oricum. — Credeţi cumva că domnul conte de La Fère s-ar supăra pe mine? — Dacă o cred?! Sînt sigur! Dacă n-aş fi aşa. se duse la scrin. Aşa ca te cert în locul şi în numele lui: furtuna are să fie mai blîndă. dragul meu. ridicîndu-şi ochii frumoşi şi umezi de lacrimi către d'Artagnan. eu trebuie să mă supun ordinelor pe care mi le dă comandantul. fără să mă vadă? — A plecat acum patru zile. Ascultă bine ce-ţi spun: tu n-ai alt comandant. luă o scrisoare şi i-o întinse lui Raoul. — Scrisoarea lasă să se înţeleagă că e în primejdie de moarte. Aşadar. că se face foc. Sînteţi un gentilom atît de curajos şi domnul conte vă iubeşte atît de mult! — Ei. domnule d'Artagnan. cu mine-i altceva. — Eh. Apoi. — Ei. te-ai amestecat în lucruri care nu te privesc. ţi-aş mulţumi.. domnule. — Oh. — Nu înţeleg. spuse Raoul.— Ai făcut o mare nesăbuinţă. — Oh. D'Artagnan se ridică. Comandantul tău e Prinţul. chiar dumneavoastră. Doamne. de dreptul pe care mi l-a dat tutorele tău. murmură Raoul. Ia te uită ce cap! Să te dai de partea lui Mazarin şi să ajuţi la arestarea lui Broussel! Să nu sufli un cuvînt despre asta contelui. De îndată ce citi scrisoarea. aşi. el în primejdie de moarte! Fii liniştit: călătoreşte cu treburi şi se întoarce curînd..

îşi supse mustaţa şi întrebă: — Despre ce-i vorba? — Uite. spuse Porthos.. spuse gasconul. Domnul de Bragelonne a ţinut morţiş să dea o mînă de ajutor la arestarea lui Broussel şi abia l-am împiedicat să-l apere pe Comminges! — Drace! mormăi Porthos. – continuă d'Artagnan. — Da. cu aerul său liniştit. Porthos goli paharul dintr-o sorbitură. prietene. Vezi tu. umplînd ochi paharul lui Porthos. îl puse pe masă. Şi tutorele lui ce-o să spună cînd o să afle? — Vezi? tăcu d'Artagnan. alătură-te Frondei şi gîndeşte-te că .. întorcîndu-se spre domnul du Vallon.. cu condiţia să fii de partea Frondei. trup şi suflet de partea Frondei. Neisprăviţii voiau să-mi smulgă spada! La naiba! Ce de mulţimi în mişcare! continuă uriaşul. reluă d'Artagnan. — De prisos să înţelegi. la naiba! Şi pe vicar. d'Artagnan! — Tocmai pomenisem de tine. domnule. — Fie. ţi-aş spune: „Cere-i degrabă iertare domnului Broussel şi sărută-l pe amîndoi obraji". tînărul meu prieten. leoarcă de sudoare şi colbuit tot. Dar am miruit peste douăzeci cu mînerul lui Balizarde. în schimb şi eu i-am spintecat pe mulţi. şi pe doamna de Longueville. vă voi asculta. dar în schimb. care sosise cu veşmintele spintecate. la arestarea căruia ai dat o mînă de ajutor cu atîta nesocotinţă. Şi dacă ar fi aici bunul Broussel. — Dar am să o mai pot vedea pe doamna de Chevreuse? — Te cred. vreau să-ţi cer părerea. Alătură-te Frondei. deşi nu vă prea înţeleg..supăr cu nimic. întrerupîndu-l. După ce bei. Un deget de vin.

dar îşi ţine anevoie făgăduielile: de aceea socotea promisiunile cardinalului drept iluzii deşarte. el rămase cu desăvîrşire năucit de ceea ce vedea. şi prietenul său le aduseseră în acea dimineaţă celor din tabăra reginei. — Să prezentăm omagiile noastre cardinalului. Porthos? — Unde? întrebă Porthos. D'Artagnan s-ar fi bucurat mai mult de nişte bani. Apoi se întoarse spre tovarăşul său: — Mergi cu mine. prin urmare. Dar se . umplîndu-şi pentru a doua oară paharul cu vin. care îi copleşi cu vorbe măgulitoare şi-i înştiinţă că fiecare dintre ei a străbătut jumătate şi mai bine din drumul spre ţelul dorit: adică d'Artagnan spre gradul de căpitan.eu ţin locul contelui în toate. să înfăţişeze cardinalului serviciile strălucite pe care ei. căci ştia că Mazarin făgăduieşte lesne. Astfel că amîndoi fură foarte bine primiţi de către Mazarin. d'Artagnan cerîndu-i să nu iasă din odaie pînă ce toată această tulburare nu se va potoli. Cît despre Raoul. d'Artagnan. III CERŞETORUL DE LA SAINT-EUSTACHE D'Artagnan cîntărise bine lucrurile întîrziind să se ducă la Palatul Regal: lăsase timp lui Comminges să ajungă acolo înaintea lui şi. Porthos goli paharul cu aceeaşi linişte ca şi prima dată. Şi îşi sună punga. îşi luă pălăria de pe scaun şi porni în urma lui d'Artagnan. în loc de vorbe. iar Porthos spre baronia lui.

căci. regina îi chemă la ea. Vorbeşte. fiindcă aveau de gînd să mă arunce în rîu – nici mai mult. dar cardinalul scutură din cap. D'Artagnan şi Porthos arătară spre veşmintele lor sfîşiate şi pline de praf. iar Blancmesnil. dar fără zgomot şi fără vreo greutate. — Aceste haine sînt mai de preţ decît ale multora dintre curtenii pe care îi veţi găsi la regină. nici mai puţin. alergînd spre d'Artagnan. fiindcă le-aţi purtat în luptă. în spatele cardinalului. Comminges se găsea în apropierea reginei. Curtea Annei de Austria era numeroasă şi cuprinsă de o gălăgioasă veselie. — Ah. doamnă. d'Artagnan. oricum. se cîştigase o victorie asupra poporului. care cerea amănunte asupra misiunii sale. după victoria asupra spaniolului. d'Artagnan se aflase poate de o sută de ori în acelaşi apartament cu . Iată pe cineva care poate să vă istorisească totul mai bine decît mine. Cardinalul cugetă că ar spori şi mai mult zelul celor doi apărători ai săi dîndu-le prilejul să primească mulţumirile reginei însăşi. arestat în acelaşi timp cu el. vorbeşte! De cînd era locotenent de muşchetari. cînd ofiţerul zări în uşă. Şi le făcu semn să-l urmeze. poate că în clipa asta aş fi rămas agăţat în năvoadele de la Saint-Cloud. Toţi îi ascultau povestirea. pe d'Artagnan şi pe Porthos. Broussel fusese scos din Paris fără vreo împotrivire şi acum se afla pesemne după gratii. Fără el. la Saint-Germain. zise el. În timp ce amîndoi prietenii se aflau la cardinal. fusese întemniţat la Vincennes. fiindcă nu voia să-l descurajeze. zise el. D'Artagnan şi Porthos se supuseră. căci e salvatorul meu.arătă foarte mulţumit faţă de Porthos.

se numea Porthos (regina tresări). doamnă. nu am nimic de spus. vechi muşchetar din compania Tréville. — Numele cavalerului? întrebă regina. vicarul aflase . să revărs o parte din toate acestea asupra prietenului meu. ştiu asta. şi Mazarin. adăugă el. dumneata taci? rosti Anna de Austria. domnule. spuse d'Artagnan. Deşi vicarul predicase chiar în acea dimineaţă. glăsui d'Artagnan. cerînd arhiepiscopului Parisului ca nepotul lui să predice. — Îngăduiţi-mi. dar adevăratu-i nume e du Vallon. zise regina cu graţie. — Ei bine. dar nu-i vorbise niciodată. ieşind de la Notre-Dame. — Doamnă. — Prea multe nume ca să le ţin minte pe toate şi apoi nu doresc să mi-l amintesc decît pe cel dintîi. după ce mi-ai adus un asemenea serviciu. Un strigăt de mirare răsună în regeasca adunare. De aceea sînt încîntată că pot să-ţi arăt faţă de toată lumea preţuirea şi recunoştinţa mea. Într-adevăr. domnule. şi încă de multă vreme. — Printre muşchetari. răspunse d'Artagnan. ţinuse neîndoios să-i joace domnului de Retz unul din acele renghiuri italieneşti ce-l înveseleau atît de mult. Porthos făcu o plecăciune.regina. — De Bracieux de Pierrefonds. zise regina. D'Artagnan se trase doi paşi înapoi. se ştia că înclină vădit de partea Frondei. decît că viaţa mea e în slujba maiestăţii-voastre şi că nu voi fi fericit decît în ziua cînd îmi voi da viaţa pentru maiestatea-voastră. — Ştiu asta. În clipa aceea fu anunţat vicarul. adăugă Porthos. ca şi mine (d'Artagnan rosti apăsat aceste cuvinte) şi care a săvîrşit adevărate minuni.

Deşi era aproape angajat faţă de căpeteniile Frondei. ca Mazarin. partidul popular putea cu mare greutate să-i acorde aceste regeşti favoruri. Domnul de Retz voia să fie arhiepiscop în locul unchiului său. Nogent-Beautin. pentru a apăra curtea împotriva Parlamentului şi a burghezilor din Paris. oricît ar fi poftit cei de faţă să facă haz. Toţi izbucniră în rîs. încît să nu poată da înapoi dacă ar fi primit din partea curţii avantajele la care rîvnea şi spre care vicariatul nu era decît o punte. bufonul casei. Anna se întoarse şi îşi vesti din ochi favoriţii că-l lasă pe vicar pe mîna lor. Se ivi în prag şi. Şi încheie. dar la fraza de pe urmă. există vicarul care.întîmplarea. Iar glumeţii curţii începură de îndată jocul. era în stare să ridice o armată de popi. spunînd că îşi punea slabele-i puteri în slujba maiestăţii-sale. Regina păru toată vremea că gustă cu deosebire cuvintele vicarului. Iar cuvîntul fu atît de meşteşugit încît. Vicarul singur avea însă aproape tot atîta spirit cît acea întreagă adunare gata să-şi bată joc de el. şi cardinal. Or. toată acea curte triumfătoare ardea de curiozitate să-l audă vorbind. la vederea lui. vicarul nu se simţea angajat pînă într-atît. de paracliseri şi . Contele de Villeroy spuse că nu pricepe cum de s-a putut teme cineva măcar o singura clipă cînd. Vicarul fu deci anunţat. Se ducea deci la palat ca să o felicite pe regină pentru bătălia de la Lens. la un semn. strigă că regina era fericită să găsească sprijin în religie într-un asemenea moment. hotărît să acţioneze pentru sau împotriva curţii. după cum felicitările sale aveau să fie bine sau rău primite. singura care iscă gluma. nu găsiră nimic de care să se poată agăţa.

Curte . era supărător numai faptul că vicarul nu putea să fie recunoscut în învălmăşeală după o pălărie roşie. întorcîndu-se la rîndu-i spre Porthos. asupra celor porniţi pe batjocură. în bătălia de la Ivry. Nu-mi plac certurile dintre feţele bisericeşti. Privirea aceasta era atît de tăioasă. — Da. aruncînd spre cardinal. Vicarul salută şi ieşi din palat. trecînd pragul palatului. Vreau să vă rog să chibzuiţi bine înainte de a dezlănţui războiul civil în regat. Apoi. ca Henric al IV-lea după pana-i albă. vei recunoaşte pe omul care a plecat adineauri. una din acele priviri pline de înţeles între nişte duşmani de moarte. monseniore. În faţa acestei furtuni pe care putea să o întoarcă. domnule. Gondy rămase calm şi sever. care. Mareşalul de La Meilleraie adăugă că. Regina îi întoarse spatele şi rîsetele începură din nou. nimicitoare. — Oh! murmură el. care îl urmărea din ochi. Gondy se retrase. simţind aici o declaraţie de război. încît pătrunse pînă în adîncul inimii lui Mazarin. în cazul cînd s-ar ajunge la luptă şi vicarul ar da lovitura hotărîtoare. nu-i aşa? — Da. îi şopti: — Drace! se-ncurcă treaba.de uşieri ai sfintelor lăcaşuri. strînse braţul lui d'Artagnan şi-i şopti: — De va fi nevoie. împărţind binecuvîntări în dreapta şi-n stînga şi dăruindu-şi plăcerea răutăcioasă de a face să cadă în genunchi înaintea lui pînă şi pe slujitorii duşmanilor săi. rosti vicarul. Atunci regina îl întrebă dacă mai are ceva de adăugat la frumoasa-i cuvîntare. doamnă.

după lupta cu oamenii regelui. Alergă numaidecît în cabinetul de lucru. a sosit vremea faptei. Mazarin. a trecut vremea vorbelor. Singura prevedere la care se gîndise venind la arhiepiscop fusese să-şi lase arma la un prieten. iar în şase luni veţi fi cardinal. Tînărul îl privi ca şi cînd ar fi vrut să-i citească în adîncul inimii. om cu judecată şi care. şi să jucăm cu cărţile pe faţă. în trei zile tatăl meu va ieşi din închisoare. zise vicarul. Vicarul se îndreptă spre el şi-i întinse mîna. clocotind încă de furie şi plin de sînge. monseniore. să vorbim deschis. de altfel. Monseniore. Nu arunci treizeci de mii de scuzi pentru milostenii. — Dragul meu domn Louvières. era acolo şi-l aştepta. ţinîndu-se isonul reginei. Vicarul tresări. vicarul află că în lipsă l-a căutat un tînăr. avea toată prevederea pe care ţi-o dă frica. aşa cum aţi făcut . Ajuns acasă. dacă vreţi. credemă că iau parte în mod sincer la nenorocirea dumitale. fiul lui Broussel. care îl aştepta. strîngea aurul şi săpa ascunzători în ziduri cu ajutorul unor meşteri de încredere. Întradevăr. nu-şi pierdea vremea cu glume deşarte şi primejdioase: el ieşise îndată după vicar şi acum îşi punea la punct socotelile. — Pin adîncul inimii. vorbiţi serios? murmură Louvières.ingrată. — În acest caz. îl asigură Gondy. curte vicleană. — Adevărat. urmă Louvières. Întrebă cine şi tresări de încîntare cînd i se spuse că tînărul se numeşte Louvières. — Oh. curte laşă! Te-nvăţ eu mîine să rîzi altfel! În timp ce la Palatul Regal se făcea mult haz.

Eu urăsc curtea şi în clipa de faţă nu am decît o singură dorinţă: răzbunarea. Vicarul îl cercetă la rîndu-i pe Louvières eu ochiul său pătrunzător. E prea mult? — Acum e amiază. Cu aceste patru elemente. Sînteţi ambiţios. — Nu are a face. Gondy le arătă jignirea care i se adusese la Palatul Regal şi le povesti glumele lui Beautin. Preoţii îl întrebară ce era de făcut.dumneavoastră de şase luni încoace. în opt zile Parisul e al nostru şi. ale contelui de Villeroy şi ale mareşalului de La Meilleraie. monseniore! — La miezul nopţii. de care dispuneţi: eu vă dau burghezia şi Parlamentul. surpaţi aceasta mizerabilă prejudecată a fricii şi a respectului faţă de regi. credeţi-mă. spuse Gondy. Daţi-ne clerul şi poporul. din pricina asta. e firesc: sînteţi un om de geniu şi vă cunoaşteţi valoarea. scumpe domnule Louvières! Rămas singur. După două ceasuri strînsese la el treizeci de slujitori din parohiile cele mai populate şi. zise vicarul. din simplă milă creştinească. Ar fi prea frumos. îţi dai seama că dumneata îmi propui nici mai mult. Voi călăuziţi conştiinţele. — Şi cît timp vă trebuie să cumpăniţi? — Douăsprezece ore. Înţelege că se cere să cumpăneşti bine lucrurile. curtea va da. ca să nu fie binevenit pentru dumneavoastră. ceea ce n-ar da nimic de bunăvoie. cele mai greu de ţinut în frîu din Paris. nici mai puţin decît războiul civil? — Îl pregătiţi de destulă vreme. Gondy trimise după toţi preoţii cu care era în legătură. domnule. La miezul nopţii. — Domnule Louvières. de teamă. — Foarte simplu. . monseniore. Ei bine.

— La ce oră. acum. Rămaseră trei preoţi: cel de la Saint-Merri. cum îl căutau ca să-l spînzure. răspunseră preoţii. se poate? — La ora şase vom fi la dumneavoastră. şi Dumnezeu să-ţi ajute. să afle toţi. În urmă cu vreo şase săptămîni a stîrnit de unul singur o răzmeriţă. dacă-l găseşti. — Să vedem. amantul şi corupătorul ei. dacă ea ştie unde se află. Ceilalţi se retraseră. adu-l la mine. care are un cuvînt greu de spus printre negustoraşii din cartierul lui. monseniore? — La şase. Afară de asta. s-a făcut nevăzut. — Cum spui ca-l cheamă? — Un oarecare Planchet. dacă vreunul dintre voi are să-mi dea un sfat bun. te ascult! — Monseniore. Sînt duhovnicul neveste-si şi. cel de la Saint-Sulpice şi cel de la Saint-Eustache. că nenorocirile Franţei vin de la Mazarin. — Du-te. şi în trei zile vă aştept din nou. caută-l şi. Treceţi la fapte astăzi. dar după asta. monseniore. . voi şti şi eu. am la mine în cartier un om care var putea fi de cel mai mare folos. nu cred să-l fi arestat. — Şi-ai să-l găseşti? — Sper. am să-l ascult bucuros. părinte. să rămînă. scumpe părinte.Învăţaţi pe enoriaşii voştri că regina e un tiran şi repetaţi cu tărie. — Cine-i omul acesta? — Un negustor de pe strada Lombards. — Bine. — Nădăjduim. — Credeţi că-mi veţi putea da un ajutor mai temeinic decît confraţii voştri? întrebă de Gondy. Părinte de la Saint-Merri.

căzînd pe gînduri. — Îl cunosc şi eu. Monseniorul are să mă ierte. întorcîndu-se spre parohul de la Saint-Sulpice.. zise acesta. monseniore. părinte. — A fost minţit. — Că monseniorul era pe cale să cadă la înţelegere cu curtea. părinte? continuă Gondy. — Dar dumneata.. celălalt un conte. întorcîndu-se spre ultimul preot. Din nefericire. monseniore. şi Dumnezeu să te binecuvînteze. Ai dreptate. monseniore. — De cînd? — De trei zile? — Şi de ce n-a venit să mă vadă? — I s-a spus. monseniore.. cunosc un om care a adus mari servicii unui prinţ foarte iubit de popor.Preotul plecă. — Drace! la aminte.. Cel de-al doilea preot se-nchină şi ieşi. îţi iei o sarcină foarte grea: unul mi-a oferit un negustor. Oare şi dumneata îmi oferi ceva tot atît de preţios ca şi ceilalţi doi care au plecat? — Mai preţios. rosti vicarul. părinte: unul care ar ridica toată această . — Eu. Adu-l la mine diseară la opt. — E rîndul dumitale. părinte. Dumneata vrei cumva să-mi oferi un prinţ? — Eu vă ofer un cerşetor. Ai fi o minunată căpetenie de răzmeriţă şi aş putea să vi-l aduc. — Ah! murmură Gondy. vorbeşte. nu se află la Paris. — Cine e? — Contele de Rochefort. aşa cum te binecuvântez eu. — Fără îndoială.. Gondy îşi muşcă buzele. — Se află în strada Cassette.

părinte. — Şi zici că are o mare înrîurire asupra celor din tagma lui? — Monseniorul ştie oare că cerşetorimea e un corp organizat. ca să-i audă întreaga Franţă. dumneata ai găsit o adevărată comoară. în ziua de 28. spuse vicarul. — Ce ştii despre el? — Nimic. dar bănuiesc că nu-i numele adevărat. îşi potrivi pe cap o pălărie mare. împodobită cu o pană roşie. se . — Ei bine. omul pe care vi-l ofer e căpetenia lor. Chiar ieri am făcut o asemenea liturghie. monseniore. atunci ai dreptate. un fel de breaslă a celor care nu au împotriva celor care au. îmi cere să slujesc o liturghie pentru odihna sufletului cuiva. De aproape şase ani împarte apă sfîntă pe treptele bisericii Saint-Eustache. după cum v-am mai spus. — Şi crezi că acum îl găsim la post? — Fără îndoială. — Am tocmai omul care vă trebuie. monseniore. — Haidem să-l văd pe cerşetorul dumitale. decît că pare chinuit de remuşcări. — Ce te face să crezi asta? — În fiecare lună. cerînd milostenie. o breaslă în care fiecare îşi aduce partea sa şi care ţine de o căpetenie? — Da. Gondy îmbrăcă un costum de cavaler. Şi dacă-i aşa precum spui.legiune de săraci ce forfotesc pe la răspîntii în Paris şi care ar şti să-i facă să strige în gura mare. cum că Mazarin i-a adus la sapă de lemn. mort de o moarte năprasnică. — Bravo! Şi cine-i omul acesta? — Un simplu cerşetor. — Şi cum spui că-l cheamă? — Maillard. am auzit asta.

cerşetorul se ridică de pe scaun şi întinse sfeştocul. îşi legă pintenii la cizme. observînd cu grijă starea de spirit a poporului. Locurile astea se cumpără. — Cumpărat? — Întocmai. Cred că a plătit o sută de pistoli pentru el. răspunse preotul. Ajungînd în strada Prouvaires. ticălosul? — Unii dintre ei mor. aşezat pe un scăunel şi rezemat cu spatele de una din coloane. E la postul lui! Gondy se uită într-acolo şi văzu un om sărman. Avea lîngă el o căldăruşă şi ţinea un sfeştoc în mînă. Nu credeam să plasez atît de bine milosteniile mele. lăsînd poporul fără căpetenii. În clipa cînd preotul şi vicarul puseră piciorul pe prima treaptă a scării. În acest timp se apropiau de tinda bisericii. preotul arătă cu mîna spre tinda bisericii. — Prin urmare. totul avea să se irosească în lărmuire şi zarvă.încinse cu o spada lungă. A cumpărat de la cel dinaintea lui locul de unde împarte apa sfinţită. treizeci de mii de livre. ba chiar mai mult. părea ca nu ştie încotro să se năpustească şi era vădit că. — Hm! făcu Gondy. lăsînd cîte douăzeci. dar. — Iată-l! zise el. rîzînd. douăzeci şi cinci. monseniore. întocmai ca un roi furios de albine. Poporul era pornit. îşi aruncă pe umeri o mantie largă şi porni în urma preotului. e bogat. Vicarul şi însoţitorul său străbătură străzile de la arhiepiscopie şi pînă la biserica Saint-Eustache. Era un om între şaizeci şi şaizeci şi opt de ani. — E un privilegiu faptul că stă aici? întrebă Gondy. — Nu. .

care părea obişnuit cu vorba lui. vorbi de Gondy. — Păi toate strigătele astea. zise preotul. apoi toată lumea e nemulţumită. Dar trăsnetul n-o să cadă decît atunci cînd se va găsi o căpetenie ca să-l îndrume unde trebuie. la pămînt. Am vrut să ştim ce gîndeşti despre lucrurile petrecute astăzi şi ce-ai auzit spunînd pe cei ce intra şi ies din biserică. — Fii mai lămurit. Cît despre ce se vorbeşte. o fire rea. destul de gras. În glasul cerşetorului se simţea o undă de batjocură. cu părul cărunt şi cu ochii cruzi. prietene. Cerşetorul clătină din cap: — Astea-s întîmplări triste. — Cu mine?! murmură cerşetorul. continuă preotul. Vicarul aruncă un ban de argint în pălăria aşezată alături. doar fulgere. Asta-i o mare cinste pentru un biet împărţitor de apă sfinţită. Preotul şi vicarul atinseră sfeştocul cu vîrful degetelor şi îşi făcură semnul crucii. cerşetorul avu o uşoară tresărire şi-l privi cu un aer mirat. îmi pari un om priceput. — Maillard. interveni vicarul. N-ai vrea să te amesteci într-un mic război civil în cazul cînd ar izbucni unul. atîta tot.scund. am venit aici cu domnul. cucernice părinte şi. Dînd cu ochii de cavalerul ce-l însoţea pe preot. şi să pui sub . toată lumea se plînge. să stăm un pic de vorbă. — Da. ca de obicei. stăpînită de voinţă ori poate de remuşcare. cad pe capul bietului popor. pe care nu şi-o putuse stăpîni şi care îl surprinse pe vicar. numai că cine zice toată lumea zice nimeni. — Prietene. Pe chipul lui stătea zugrăvită lupta dintre bine şi rău. toate văicărelile şi blestemele astea au stîrnit doar o furtună.

— Ah! exclamă Gondy. adică iertarea păcatelor ce-am săvârşit în viaţă. aşa cum s-au prăbuşit odinioară zidurile Ierihonului? — Cred că pot să iau în seama mea lucruri mai grele şi mai de seamă. Te-ai însărcina să ridici într- . căci aşa mi-aş atinge ţelul. părinte. care are indulgenţe ce iartă orice păcat. mărturisi cerşetorul. — Războiul acesta nu numai că va primi încuviinţarea bisericii. să facă să se prăbuşească zidurile Palatului Regal. Nu numai că vor face tot ce le voi porunci. mîndru. care e un senior atotputernic. aşa că şi eu doresc din inimă să vă fiu de folos. însă numai dacă războiul ăsta ar primi încuviinţarea bisericii. — Şi crezi că ai o putere atît de mare asupra alor tăi. cu gîtlejul zdravăn. — Ştiu. vorbi cerşetorul. suflete înflăcărate şi fără de vreun stăpîn. dar mă vor urma oriunde. dăruit cu mari puteri de către biserica de la Roma. — Gîndeşte-te. pentru asta îl avem pe arhiepiscopul Parisului. încît. aşa cum mi-a spus adineauri părintele? — Cred că-mi poartă un oarecare respect. Cît despre iertarea păcatelor. strigînd „Jos cu Mazarin!". domnule. spuse preotul. O să te recomandăm vicarului. — Şi poţi să mă încredinţezi că vei găsi cincizeci de oameni hotărîţi. Ştiu că întotdeauna aţi fost foarte bun cu mine. puterea ta personală şi înrîurirea pe care ai dobîndit-o asupra tovarăşilor tăi? — Da. replică cerşetorul. şi într-un fel mi-am luat răspunderea pentru tine. dar va şi fi condus de biserică. Eu te-am recomandat acestui domn. Maillard.comanda acestei căpetenii. şi chiar pe vicar. în cazul că vom găsi una.

Şi dacă sînt mulţumit de tine. — La naiba! mormăi Gondy. vei mai primi o pungă cu cinci sute de pistoli. domnule. merse de-şi muie mîna în aghiazmatar. de unde un semnal să poată fi văzut în toate cartierele Parisului. — Iată o pungă cu cinci sute de pistoli de aur. dar îşi stăpîni tulburarea. de vreme ce părintele răspunde pentru tine. IV TURNUL DE LA SAINT-JACQUES-LA-BOUCHERIE La şase fără un sfert. şi-n ziua hotărîtă să le apăr.. — Răspund.. Ia toate măsurile pe care le găseşti de cuviinţă şi spunemi unde te pot găsi astă-seară la zece. zise cerşetorul. zise preotul.o noapte vreo zece baricade? — M-aş însărcina să ridic cincizeci. pe diseară la zece. — Vrei să-ţi dau o recomandare pentru parohul de la Saint-Jacques-la-Boucherie? Are să te ducă într-o încăpere a turnului. ca şi cum n-ar fi avut încredere în apa sfinţită din căldăruşa lui. întări preotul. Totul va fi gata. — Aşadar. Ochii cerşetorului scăpărară de lăcomie. — Minunat! spuse cerşetorul. Vorbeşti cu o siguranţă care-mi face plăcere şi. Îşi duse scaunul în biserică. domnul de Gondy îşi rezolvase . glăsui vicarul. apoi ieşi din biserică. puse cu grijă alături căldăruşa şi sfeştocul. — Pe diseară. — Ar trebui ales un loc înalt.

— Ce meserie ai? — Sînt cofetar în strada Lombards. monseniore. cu spadă la şold şi cu pinteni la cizme? — Răspunsul nu-i de lepădat. într-adevăr! făcu vicarul. glăsui parohul de la Saint-Merri. — Monseniore. unde zăcea de cinci ani. da. — Cum se numeşte? — Oh. adeveri Planchet. răspunse Planchet. aşa mi s-a spus. La ora şase se anunţă preotul de la Saint-Merri. — Poftim! zise el. iată persoana de care am avut cinstea sa vă vorbesc.toate treburile şi se înapoiase la arhiepiscopie. nu? — Aproape. vădeşti totuşi înclinaţii atît de războinice? — Cum se face că monseniorul. pe cinstea mea! rîse . Vicarul aruncă o privire plină de interes şi văzu că era urmat de cineva. monseniorul îl cunoaşte bine: e contele de Rochefort. — Şi eşti gata să slujeşti cauza poporului? întrebă Gondy. Preotul intră însoţit de Planchet. În adîncul sufletului meu sînt de-al Frondei. Am auzit de povestea asta. cum se face că avînd o meserie atît de paşnică. Ai ridicat atunci întreg cartierul. mulţumit de sine. — În ce împrejurare? — Am scăpat din mîinile sergenţilor lui Mazarin pe un nobil pe care-l duceau îndărăt la Bastilia. — Fireşte. — Lămureşte-mă. — A. Planchet se înclină ca un om umblat prin case mari. mă primeşte în costum de cavaler. Aşa cum mă vedeţi. om al bisericii. am fost osîndit la spînzurătoare.

Dar ştii. — Se zice ca e un partizan înfocat de-al lui Mazarin. — Puteţi să vă bizuiţi pe mine. am fost optsprezece luni valetul domnului d'Artagnan. monseniore. monseniore.. aşa cum noi. înainte de a sluji ăşti trei ani în regimentul din Piemont. numai să fie vorba de-a stîrni o răzmeriţă în oraş. care ne fură. — Chiar el. — Într-adevăr. — De-ar fi doar cîte unul care să facă la fel în fiecare cartier. Domnul d'Artagnan e ostaş. domnul d'Artagnan îşi face datoria apărîndu-l pe Mazarin.. mîine am avea o armată destul de puternică. care-i plăteşte solda. burghezii. Cîţi oameni crezi că poţi strînge pînă-n zori? — Două sute de muschete şi cinci sute de halebarde.Gondy. — Ce vrei să spui? — Nimic. — Ei bine. şi. Pot să mă bizui pe tine? — Credeam că părintele v-a spus că răspunde de mine! se miră Planchent. am fost trei ani în regimentul din Piemont. în ciuda sutanei. eu. am avut întotdeauna înclinaţii războinice. monseniore. — Locotenentul de muşchetari? întrebă Gondy. — Eşti un flăcău isteţ. – mormăi Planchet. — Tocmai despre asta e vorba. prietene. — Hm. înainte să fiu cofetar. ne facem datoria să-l atacăm pe Mazarin. Dar îmi place să primesc această asigurare chiar din gura ta. monseniore. . — Fireşte! — Ai vrea să te afli sub comanda contelui de Rochefort? — L-aş urma şi în iad. Şi nu spun o vorbă goală.

o să ne lipsim de ei: dacă sînt. luînd punga subsuoară. Daţi consemnul: — Ai nevoie de bani? — Banii nu prind rău niciodată şi nicăieri. un om dădu buzna înăuntru: era contele de Rochefort. — Da. care îl aştepta pe scară. monseniore? zise Rochefort. De îndată ce uşa cabinetului se deschise. îmi pare un om hotărît.fiindcă-l cred în stare să coboare şi acolo. — Chiar dumneata eşti. — Fiţi liniştit. — Întotdeauna am fost hotărît. . treaba o să meargă mai repede şi mai bine. — Uite cinci sute de pistoli. — Voi da cinstit socoteală monseniorului de fiecare ban. mîine te aşteaptă aceeaşi sumă. — Bun. monseniore? întrebă el. întinzîndu-i mîna. După zece minute veni preotul de la Saint-Sulpice. Şi preotul îl ajunse din urmă pe Planchet. răspunse Gondy. — Atunci e straşnic. scumpul meu conte! exclamă Gondy. Dacă nu-s. Şi dacă totul merge bine. monseniore. ţi-l dau în seamă pe cardinal. Planchet ieşi. v-aţi hotărît. — Bravo! — După ce semn au să se deosebească mîine prietenii de duşmani? — Tot omul Frondei să poarte o fundă galbenă la pălărie. făgădui Planchet. Gondy se duse la un cufăr şi luă o pungă cu bani. în vreme ce preotul rămase puţin în urmă. zise el. se află pe mîini bune. — Sînteţi mulţumit. — În sfîrşit. — Va face chiar mai mult decît a făgăduit. — Bun.

e timpul. — Puteţi sa vă bizuiţi pe mine şi pe cincizeci de soldaţi. — Pot să-i trimit vorbă din partea dumneavoastră? — Da. Distracţia odată terminată. găseşte locul ocupat. îl punem pe Mazarin să joace.. pe care mi i-a făgăduit cavalerul d'Humières. dar viorile vor începe să cînte abia mîine dimineaţă. — Ce mai e? întrebă Rochefort.. numai că trebuie să se grăbească: căci abia se va ridica norodul Parisului şi vom avea zece prinţi în loc de unul. Aşadar. dragul meu Rochefort. care se vor îndesa să fie în frunte. . n-am decît să-i înlocuiesc. — Scrie-i. — Sper. — Ce-ai făcut cu domnul de Beaufort? — Se află la Vendômois. spuse vicarul. Dacă întîrzie. surîzînd.. fireşte. El instruieşte recruţii şi mi-i împrumută. — Şi cînd va începe jocul? — Pe oaspeţi i-am poftit în noaptea asta. Asta însă nu-i tot.. unde aşteaptă să-i scriu ca să se întoarcă la Paris. Dumneavoastră o spuneţi şi eu vă cred. — Sînteţi deci sigur de reuşită? — Da. — Bine. dacă vor mai lipsi dintre ei.— Să nu mai vorbim de asta. dar într-ale politicii. — Cincizeci de soldaţi? — Da. da. în cazul că aş avea nevoie. — Ştiţi că nu se prea pricepe. — Să-i spun că poate să se bizuie pe dumneavoastră? — Fără doar şi poate! — Şi că-i veţi lasă mînă liberă? — Cît priveşte războiul.

Vă asigur de consimţămîntul lui. — Prin urmare? — Du-te. jupîne Mazarin! mormăi Rochefort. — Există vreun semn de recunoaştere? — O fundă galbenă la pălărie. Omul nostru se află la post. trăgîndu-l după el pe preotul care nu putuse să intervină cu un cuvînt în acestă convorbire. rîse Rochefort. — Să vină şi va găsi o schimbare. — Ţineţi la asta? — Fiindcă sînt silit să port o pălărie a cărei formă nu-mi place. Cu bine. doresc barem ca pălăria asta să fie roşie. spuse Gondy. trimit pe cineva la el. — O doresc. — Gusturile şi culorile nu se discută. — Bun. — Te asigur de asta. — Perfect. Ai să vezi dacă sînt prea bătrîn pentru a fi un om de acţiune! Era nouă şi jumătate şi vicarul avea nevoie de o jumătate de ceas ca să ajungă de la arhiepiscopie la turnul Saint-Jacques-la-Boucherie. adună-ţi cei cincizeci de oameni şi fii gata! — Pentru ce? — Pentru orice.— Să mă lase să negociez aşa cum socotesc de cuviinţă pentru pălăria mea de cardinal. Băgă de seamă că o lumină veghea la una dintre ferestrele cele niai de sus ale turnului. jupîne Mazarin. dragul meu Rochefort! — Ah. zise vicarul. . monseniore! — Cu bine. — Şi-i vei scrie chiar astă-seară? — Mai mult decît atît. — În cîte zile poate să fie aici? — În cinci zile.

luminîndu-i calea. — Cum adică? — M-aţi cerut cinci sute de oameni. Într-adevăr. — Nu cumva te lauzi? — Doriţi o dovadă? — Da. Văzîndu-l pe vicar. Preotul însuşi îl aştepta şi-l conduse pînă în vîrful turnului.Bătu şi i se deschise. — Ei bine. şi? — Ei bine. cu marginile poleite de lumina-i argintie. astfel ca vicarul să o găsească la plecare. şi coborî. În încăpere ardeau trei lumînări. Stătea în aşteptare. vicarul ciocăni la uşă. — Am dat semnalul. ascunsă după nori negri şi groşi. Orologiul tocmai bătea de zece. odaia era luminată doar de razele palide ale lunii. Deşi cheia era în broască. Vicarul se pomeni înconjurat de întuneric. nu-i aşa? — Da. una în faţa ferestrei ce dădea spre strada Saint-Denis. De Gondy trecu pragul. spuse Gondy. tolănit pe un pat ca vai de lume. una în faţa ferestrei ce dădea spre Palatul Regal. îi arătă o uşiţă. . se ridică. eu voi avea două mii. răspunse cerşetorul. Omul se apropie în tăcere de fiecare dintre cele trei lumînări şi le stinse pe rînd. te-ai ţinut de cuvînt? — Nu chiar. Ajuns acolo. una în faţa ferestrei ce dădea spre vechiul oraş. spuse o voce în care recunoscu vocea cerşetorului. era împărţitorul de apă sfinţită de la biserica SaintEustache. puse lumînarea într-o firidă. — Intră. — Ce faci? întrebă vicarul.

— Bine. ticăloşie! O. — Sînt douăzeci de ani de cînd nu beau decît apă. Omul luă punga din mîna vicarului. dar mă leg înaintea dumneavoastră să folosesc tot ce-mi rămîne pentru fapte bune. Nici pomeneală de aşa ceva.— Ce semnal? — Semnalul pentru baricade. rogu-vă. dar. tot atîţia cîţi ai mai primit. — Eh! exclamă vicarul. . căci în clipa următoare îl văzu împreunîndu-şi mîinile şi căzînd în genunchi. Eşti zgîrcit. În prima clipă crezu ca omul are vreun gînd rău. care auzi zornăitul monedelor cînd acesta îşi înfundă mîna în banii de aur. Şi îşi luă pălăria ca să plece. ca a unui om răvăşit de o luptă lăuntrică. Avea faţa palidă şi încordată. văzu că cerşetorul stătea între el şi uşa. Iată banii. prietene! — Nu. Numai fiţi cu băgare de seamă să nu vă rupeţi picioarele dînd peste vreun lanţ sau căzînd în vreo groapă. — Va să zică o să rămîn acelaşi. glăsui cerşetorul. întorcîndu-se. N-o să ajung niciodată să mă lepăd de omul vechi din mine? O. — Ciudată fiinţă! murmură Gondy. deşertăciune! — Totuşi iei banii! — Da. monseniore. — Monseniore. omule! Cerşetorul scoase un oftat şi zvîrli punga. — Ah! — Cînd veţi pleca de aici o să-mi vedeţi oamenii la treabă. se tîngui el. daţi-mi binecuvîntarea! — Monseniore! exclamă Gondy. Mă iei drept altul. Înainte să mă părăsiţi. Acum aminteşte-ţi că eşti o căpetenie şi nu te duce să bei. vă iau drept cel care sînteţi.

sînt gata să-ţi dau iertarea păcatelor. Gondy surîse: — Şi vrei binecuvîntarea mea? — Da. Dar încă nu-s pregătit să o primesc. monseniore.adică preacucernicul vicar. ai săvîrşit vreo nelegiuire osîndită de justiţia omenească şi de care te-aş putea ierta? Cerşetorul clătină din cap: — Nelegiuirea pe care am săvîrşit-o eu. monseniore. — Şi înainte se asta? — Am stat închis la Bastilia. nu ţine de justiţia omenească şi dumneavoastră nu mă puteţi izbăvi de păcat decît binecuvîntîndu-mă cît mai des. zise vicarul. aşa cum trebuie să fie şi pentru line. Cerşetorul rosti aceste cuvinte cu atîta umilinţă şi cu atîta adîncă pocăinţă. încît Gondy întinse mîna şi-i dădu binecuvîntarea cu cea mai mare blîndeţe de care era în stare. monseniore. ne-am legat unul de altul. zise cerşetorul. Ia să vedem. monseniore. am nevoie de ea. aşa ca adineauri. Team binecuvîntat şi asta-i ceva sfînt pentru mine. N-ai făcut toată viaţa ceea ce faci azi. în ziua cînd veţi avea bunătatea să-mi ascultaţi spovedania. Cu bine! — Cu bine. — Fie cum spui. fac asta numai de şase ani. la orice ceas din zi sau din noapte vei veni la mine. V-am recunoscut dintr-o ochire. nu? — Nu. Adu-ţi aminte că. şopti înăbuşit cerşetorul. — Vorbeşte deschis! îl îndemnă vicarul. — Şi înainte să fii la Bastilia? — Am să vă spun. — Bine. monseniore. — Vă mulţumesc. — Acum. deschizînd .

Toate aceste făpturi atît de active se duceau. după ce i-a stîrnit din bîrlogul lor. dar se deschideau în grabă. care ridicau baricade pentru a doua zi. are să aibă puterea să-i trimită îndărăt. Vicarul luă lumînarea. îndreptîndu-se spre strada Ferronnerie. Întreg oraşul părea locuit de fiinţe fantastice. veneau. erau oamenii împărţitorului de apă sfinţită din faţa bisericii Saint-Eustache. se vedeau umbre tăcute care desfundau străzile.uşa şi plecîndu-se adînc în faţa prelatului. întrebîndu-se dacă. lăsînd să treacă nişte oameni care parcă se temeau să nu se vadă ce duc: erau . Cînd vreunul dintre ei se apropia de el. alergau. altele care trăgeau şi răsturnau căruţe. V RĂZMERIŢA Era aproape unsprezece noaptea. Gondy se uita la aceşti oameni ai întunericului. era gata să-şi facă semnul crucii. coborî şi ieşi visător din biserică. uşile păreau zăvorîte ca şi obloanele. Aici. la aceşti truditori de noapte cu oarecare spaimă. altele care săpau gropi gata să înghită companii întregi de călăreţi. Gondy nu făcuse nici o sută de paşi pe străzile Parisului şi îşi dădu seama deodată de ciudata schimbare petrecută. priveliştea se schimbă: negustorii alergau din prăvălie în prăvălie. aidoma unor demoni porniţi să făptuiască ceva necunoscut: erau cerşetorii de la Curtea Miracolelor. Ieşi în strada Saint-Honoré şi porni în lungul ei.

Veni drept . încovoiat sub povara spadelor. stăteau locului. dragul meu domn Louvières. Gondy ieşi iarăşi pe chei. La licărirea unei lanterne. Toate aceste mantii. prin strada Monnaie. fie cenuşii. în ciuda întunericului. Un ins mergea din uşă în uşa. îl zări îndată pe Gondy. că el şi tovarăşii săi nu erau spionaţi şi. vicarul constată că trecerea era păzită. iar în faţă de ţeava unei archebuze. archebuzelor. Nu te recunosc să fii dintr-ai noştri. ridicînduşi pălăria. fie negre. Ultimul ridică ochii spre a se încredinţa. fiindcă toţi purtau mantii albe. vicarul îl recunoscu pe Planchet. în vreme ce vreo cîţiva singuratici treceau de la un pîlc la altul. Gondy se rezemă de colţul unei case şi îi văzu dispărînd de la primul şi pînă la cel dinaintea ultimului. Acolo desluşi un lung şir de oameni care se furişau pe lîngă ziduri. muschetelor şi armelor de tot soiul pe care le împărţea pe măsură ce înainta. Ajungînd la Pont-Neuf. după cum ţineau de păturile de sus ori de jos ale burgheziei. Un om se apropie de el. Pîlcuri de burghezi în mantii negre şi cenuşii. Ai fi zis că e un cortegiu de fantome. sau flinte.negustorii care aveau arme şi care împrumutau şi celor care nu aveau. fără îndoială. Într-un anume loc se făceau nevăzuţi rînd pe rînd. se vedeau ridicate la spate de vîrful unei spade. — Cine eşti? întrebă omul. de parcă ar fi intrat în pămînt. Gondy îşi urmă calea şi coborî pînă la turnul Nesle. — Asta înseamnă că nu-ţi recunoşti prietenii. spuse vicarul. Louvières îl recunoscu şi se înclină.

Şi strînse mîna lui Rochefort. parole. cu ochi ameninţători şi cu flinta pe umăr. rîzînd. Era unu după miezul nopţii. trezindu-se. Deschise fereastra şi se aplecă peste pervaz ca să asculte. ori ca de hulă ce se înteţeşte. dumneavoastră sînteţi. nemaiauzit cuprinsese oraşul. nimic limpede şi de înţeles. cumplite.spre el şi îi puse pistolul în piept. care coborî închizînd trapa după el. Să nu ne jucăm cu focul! Rochefort îi recunoscu glasul: — A. zise Gondy. încît ai fi zis că sînt acele surde şi misterioase zgomote care vestesc cutremurele de pămînt. Parisul păru că tresare la vederea propriei sale înfăţişări. au primit numai mantii albe. un sculptor. Un zgomot ciudat. Din cînd în cînd se desluşea – un vuiet ca de furtună ce se apropie. — Hei. Oameni înarmaţi stăteau pe baricade. . dar nu era nimic lămurit. — Şi încotro? — La unul dintre prietenii mei. A doua zi dimineaţă. domnule de Rochefort! îl întîmpină Gondy. Numai c-am găsit cu cale să coborîm prin trapa pe unde-şi aduce marmura. Pregătirea răscoalei ţinu aşa toată noaptea. necunoscut. se simţea că pe toate aceste străzi întunecoase ca nişte abisuri se petreceau lucruri neobişnuite. Ce oameni duci în măruntaiele pămîntului? — Cei cincizeci de recruţi pe care mi i-a dat cavalerul d'Humières şi care. fiind repartizaţi la cavalerie. Vicarul se întoarse acasă. patrule. — Foarte bine. monseniore? — Chiar eu. Ai fi spus că e un oraş asediat.

cu aerul că dispreţuieşte grozav aceasta gloată. din strada Richelieu şi pînă la poarta Saint-Honoré se îmbulzeau peste zece mii de oameni înarmaţi. purtînd un fel de steaguri pe care stătea. dar păli vizibil şi. se deşteptase înfierbîntat şi cuprins de o adîncă tulburare. iată ce întîlneai la fiece pas. zdrenţăroşi. cei din primele rînduri strigau la santinelele nepăsătoare din regimentul de gardă. dar se simţea lămurit că o asemenea pornire nu lipsea. seara. .arestări. Din strada Bons-Enfants şi pînă în strada Ferronnerie. Astfel încît nici unul. îl lăsaseră liniştit. copleşit de ocări şi chiar bătut. „Jos cu Mazarin!". zicînd că se vor convinge abia cînd vor vedea şi vor auzi totul cu ochii şi cu urechile lor. scris: Iată mizeria poporului! Peste tot pe unde treceau izbucneau strigăte turbate. Mazarin ridică din umeri. din strada Saint-Thomas-duLouvre şi pînă la Pont-Neuf. auziră şi se încredinţară că aşa stăteau lucrurile. Atunci li se deschise o fereastră: văzură. încît de pretutindeni răsunau strigăte. tremurînd tot. şi erau atîtea asemenea cete. livizi. nici celălalt nu voia să dea crezare celor spuse. Nu se ajunsese încă la vărsări de sînge. o sută cincizeci şi două sute de oameni jigăriţi. Prin mijlocul acestei mulţimi se mişcau cete de cîte o sută. şi cine nu voia să se supună era huiduit. Mare fu uimirea Annei de Austria şi a lui Mazarin cînd se treziră şi cînd li se dădu de ştire că oraşul vechi. Baricadele fuseseră ridicate pînă în preajma Palatului Regal. prevedere ce-i punea într-o situaţie proastă. înşiruite în jurul Palatului Regal şi în spatele cărora porţile stăteau închise. ba chiar execuţii. Cei care purtau pălării împodobite cu pene ori cu spade aurite erau opriţi şi puşi să strige: „Trăiască Broussel!". pe care în ajun.

luă cu el o sută cincizeci de ostaşi şi vru să iasă pe podul Louvre. dar fu primit cu împuşcături. îşi încropise o ceată de ştrengari ca şi el şi făcea o larmă nemaipomenită. Pierdu aici trei oameni. lăsînd pe cîmpul de luptă patru din ostaşii săi. furioasă. în vreme ce o grindină de pietre se abătu asupra lor de pe la toate ferestrele. pu-nîndu-şi în degete cele mai frumoase diamante. obişnuit oamenilor de arme. . ci şi de femei şi copii. Bătu în retragere către cartierul Halelor. neînfricat şi foarte aventuros din fire. Nu era chip să nesocotească o asemenea oprelişte. păzite nu numai de oameni înarmaţi. fălindu-se cu un pistol şi o spadă primite de la Louvières. străpunşi. unde se apucă să-şi ferece aurul şi bijuteriile în casete. cît ai clipi. dar acolo dădu peste baricadele cerşetorului de la SaintEustache. lăsată să se descurce singură. Mareşalul. Mareşalul nici nu încercă să treacă mai departe şi se întoarse pe chei. cu halebardele. Regina. trimise după mareşalul de La Meilleraie.alergă în cabinetul său. Jupînaşul Friquet. dar acolo dădu peste Rochefort şi cei cincizeci de cavalerişti ai lui. doborînd toate aceste mantii cenuşii. în fruntea a peste o mie cinci sute de suflete. dar acolo dădu peste Planchet şi halebardierii lui. Atunci apucă pe strada Saint-Honoré. căruia îi porunci să ia oricîţi oameni pofteşte şi să se ducă să vadă ce e cu această glumă. vru să treacă înainte. De astă dată încercă să atace. Halebardele se aplecară ameninţător să-l întîmpine. La Pont-Neuf dădu însă peste Louvières şi burghezii lui. dar mantiile cenuşii îi ţinură piept şi mareşalul se retrase către strada Saint-Honoré. nutrind acel suveran dispreţ faţă de gloată.

El întoarse fiecare lovitură primită şi urletele de durere prinseră să răsune în mulţime. dar burghezii. se găsea în acel moment suprem în care şi cel mai neînfricat simte un fior în vine şi sudoarea năpădindui pe frunte. dintre roţile de căruţă. şi pielea oamenilor mei. binecuvîntînd în dreapta şi în stînga. Porunci la douăzeci dintre oamenii săi să descalece şi să atace baricada. Dacă nu. la care halebardierii lui Planchet se iviră de după colţul străzii Monnaie. adjutantul său. mulţimea se despică înspre partea străzii Arbre-Sec. se hotărî să moară pe poziţie. cu pelerina peste anteriu păşi liniştit prin mijlocul împuşcăturilor. strigînd: „Trăiască vicarul!". pentru numele cerului! spuse el. îi striveau sub o adevărată ploaie de gloanţe. trăgeau cu mai multă îndemînare. împreună cu restul călăreţilor. Mareşalul de La Meilleraie se vedea prins între două focuri. las aici şi pielea mea. avea braţul rupt. avea să-i proteguiască. de pe mormanele de pietre se porni o pîrîială cumplită de împuşcături. mai numeroşi. în timp ce el. deodată. Cei douăzeci se îndreptară spre baricadă. calul lui primise un glonţ în gît şi abia-l stăpînea. mai încercaţi într-ale luptei. Cum era viteaz. cînd.Mareşalul crezu acest punct mai slab păzit decît celelalte şi vru să forţeze trecerea. — Scoate-mă de-aici. Toată lumea căzu în genunchi. căci durerea scotea animalul din minţi. . Mareşalul îl recunoscu şi alergă la el. Ostaşii. Fontrailles. şi Gondy. În sfîrşit. dar din spatele bîrnelor. Oamenii cădeau în jurul mareşalului ca la Rocroy sau la Lérida. la fel de calm de parcă ar fi condus o procesiune religioasă.

intră. ocupat sa-şi rînduiască lucruşoarele. Mareşalul îşi muşcă mîinile de ciudă. — Trăiască vicarul! răcni mulţimea. căci d'Artagnan nu era de serviciu. nedespărţitu-i prieten. mareşale? adăugă Gondy. — Ah. nu spera să-l vadă. locotenentul se ivi în prag. Fu aproape un marş triumfal. — Copiii mei. dimpreună cu restul ostaşilor. cerînd linişte. ale cărui gînduri voi le-aţi înţeles greşit şi care se angajează ca. ba glasul trîmbiţelor. în mijlocul acestui tumult. Fii binevenit.Era o hărmălaie în mijlocul căreia nu s-ar fi auzit nici bubuitul tunetului. Baricadele se deschiseră şi mareşalul. se retraseră. libertatea lui Broussel al nostru. glăsui el. Vreo cîteva glasuri adăugară chiar: „Trăiască mareşalul!". care imitau de zor ba răpăitul tobelor. întorcîndu-se la Luvru. intra. Oare . Îţi iei acest angajament. Toţi amuţiră. să ceară reginei. spuse Gondy. întorcîndu-se către La Meilleraie. ca şi prietenul dumitale. Numai că baricadele se închiseră în urma ostaşilor. dar toţi urmară în cor: „Jos cu Mazarin!". Mareşalul ridică mîna în semn de încuviinţare. dar. în numele celor de aici. în cap cu Friquet şi cu ştrengarii lui. Mulţimea se trase în lături: drumul pe strada SaintHonoré era cel mai scurt. domnule d'Artagnan! exclamă cardinalul. Totuşi. după cum am mai spus. În acest timp. urmat de Porthos. — Pe toţi dracii. după zece minute. — Vă făgăduieşte asta pe cuvîntul său de gentilom. Gondy ridică mîna. Iată-l pe mareşalul de La Meilleraie. Mazarin se afla în cabinetul lui. cred şi eu că da! Nu speram să scap atît de ieftin. Trimisese după d'Artagnan.

gînditor. pe legea mea! răspunse d'Artagnan. monseniore. Şi d'Artagnan arătă pelerina găurită de patru gloanţe şi pălăria străpunsă de asemenea de două gloanţe. domnul du Vallon e răcit şi n-a strigat nici el. — Şi-aţi strigat? întrebă el. Eu unul. pe cînd străbăteam strada Montorgueil cu domnul du Vallon. dar nu avea curaj.ce se petrece în Parisul ăsta afurisit? — Ce se petrece. — Ia vezi ce se întîmplă.. — Diavolo! exclamă cardinalul. — Nu. spuse el. aci de faţă şi care e slujitorul dumneavoastră. domnule d'Artagnan. Atunci. în ciuda uniformei ce port. ce-au vrut să ne mai silească să strigăm? — Spune. uite că mi-a scăpat! Mazarin surîse. zise d'Artagnan.. Ar fi dorit grozav să se apropie de fereastră. o lovitură de halebardă i-o despicase într-o parte şi un foc de pistol îi retezase pana de pălărie. cu nepăsarea-i obişnuită. şi trebuie oare să spun. spune! — „Jos cu Mazarin!". D'Artagnan se duse la fereastră. dar păli teribil. Oraşul e în plină revoltă şi adineauri. nu eram în voce. Mazarin îşi şterse fruntea şi îşi roti ochii în jur. clătinînd din cap. Pe legea mea. — Atunci? se interesă Mazarin. ba poate chiar din pricina ei. Cît despre mantia lui Porthos. uitîndu-se cu o naivă admiraţie la cei doi prieteni. Eu aş fi strigat! În clipa aceea vuietul din stradă răsună şi mai aproape. — Priviţi la pălăria şi la pelerina mea. monseniore. . monseniore? Nimic bun. au vrut să ne silească să strigam „Trăiască Broussel!".

În ciuda acestei poveţe. veniţi cu mine. — Vai! se tîngui cardinalul. — Grilajul?! Numai patru-cinci minute. Fontrailles cu braţul în eşarfă. Ei. Plumbii muşcară cu scrîşnet din faţada Palatului Regal.. spuse Porthos. ostaşi din gardă răniţi. sfărîmat.. nu merită. Nu plîngeţi încă. care în mijlocul zarvei din jur nici nu se auzi. la dracu! se răsti d'Artagnan. răbufniră vreo trei-patru împuşcături. strigă Mazarin.. Ce-i asta? Mareşalul La Meilleraie se întoarce fără pălărie. cai plini de sînge. au sa tragă! — Au consemn să tragă asupra mulţimii. O oglindă de Veneţia! — Eh. Mă duc să-i spun reginei! . Grilajul va fi smuls. — Veniţi. — Avem grilajul. — Care-i părerea dumitale? întrebă cardinalul. dar ce fac santinelele? Duc arma la ochi. domnilor. totul e pierdut! izbucni d'Artagnan. fie ea de Veneţia. Nu trageţi. tremurînd din creştet pînă-n tălpi. monseniore! rosti d'Artagnan. fie de Paris. — Păi dacă trag. dacă mulţimea se apropie de Palatul Regal.. îndoit. închizînd cu linişte fereastra. zise Mazarin. — Ei pe dracu! Să li-l daţi pe Broussel de vreme ce-l cer! Ce naiba vreţi să faceţi cu un consifier al Parlamentului? Nu-i bun de nimic! — Asta-i şi părerea dumitale. unul trecu pe sub braţul lui d'Artagnan şi prefăcu în ţăndări o oglindă în care Porthos se privea cu plăcere. domnule du Vallon? Dumneata ce-ai face? — L-aş da pe Broussel. urmate de o cumplită pîrîială de gloanţe. Într-un ceas se prea poate să nu mai rămînă în Palatul Regal nici o oglindă.— Oho: mormăi el. deschizînd fereastra.

făcînd un ocol. acelaşi care o persecutase atîta cu douăzeci de ani în urmă. din fericire. femeile. că a fost urmărit. Porunciţi şi vă vom da ascultare. pătrunse în salon printr-o altă uşă. dimpreună cu fratele său. rosti d'Artagnan. Regina stătea în picioare. unde o bătrînă slujnică l-a încuiat. episcopul de Meaux. . a avut timp să se strecoare pe o uşă mascată într-o încăpere tăinuită. îngăduia să se vadă tot ce se petrecea acolo. povestea că trăsura lui a fost sfărîmată. dar avea atîta stăpînire de sine. oricît de strîmtă. — Noi nu ne dăm cuvîntul de două ori. în spatele bărbaţilor.În capătul coridorului se opri. nui aşa? zise el. că palatul a fost numaidecît invadat. Şi. jefuit. încît ai fi zis că nu o umbreşte nici cea mai mică tulburare. iar deschizătura dintre ele. palidă de mînie. Intraţi în odaia asta şi aşteptaţi. Acolo. În faţa reginei. Draperia subţire îngăduia să se audă. cancelarul Séguier. — Pot să mă bizui pe dumneavoastră. domnilor. Villequier şi Guitaut. că a dat buzna în palatul marchizului d'O. În spatele ei erau Comminges. devastat. Am spus că sîntem oamenii dumneavoastră. — Ei bine! vorbi Mazarin. VI RĂZMERIŢA SE PRESCHIMBĂ ÎN RĂSCOALĂ Încăperea în care intraseră d'Artagnan şi Porthos nu era despărţită de salonul unde se afla regina decît de nişte draperii.

îmbrăcînd hainele marchizului d'O. întrebă regina. doamnă. — Ah.primejdia s-a dovedit atît de reală. şovăi cancelarul. — Şi ce mă sfătuieşti? — Aş da un sfat maiestăţii-voastre. doar ai îndrăznit atîtea! Cancelarul se împurpură şi îngăimă cîteva cuvinte. mulţimea. rosti regina. păli şi mai mult şi chipul i se contractă. ci de prezent. — Nu-i vorba de trecut. Atunci s-a travestit. — Să-l eliberez pe Broussel?! Niciodată! În clipa aceea se auziră paşi în sala din faţă şi mareşalul de La Meilleraie se ivi neanunţat în uşă. Regina. răsculaţii dezlănţuiţi s-au apropiat de încăperea cu pricina. — Îndrăzneşte. socotind că a fugit pe vreo uşă dosnică. mareşale! exclamă bucuroasă Anna de Austria. dar nu îndrăznesc. spuse regina cu un zîmbet amar. iată-te. În timpul acestei povestiri. ce părere ai? — Gîndesc că e ceva foarte grav. şi a ieşit din palat trecînd peste corpul ofiţerului şi a doi ostaşi din garda lui personală. de cum isprăvi cancelarul. sfatul meu ar fi să-l eliberaţi pe Broussel. — Ei bine. încît cancelarul a socotit că i-a sunat ceasul şi s-a spovedit fratelui său spre a fi pregătit să moară în cazul ca ar fi fost descoperit. a plecat şi i-a lăsat retragerea liberă. Mazarin se strecurase fără zgomot în apropierea reginei şi asculta. Care anume? — Doamnă. Spuneai că ai să-mi dai un sfat. îndrăzneşte. Sper că i-ai învăţat minte pe ticăloşii aceştia. Din fericire. ucişi în vreme ce apărau poarta. deşi foarte palidă. domnule. fără îndoială. proferînd ameninţări cumplite. n-a fost aşa. nu? .

mi-a fost frică. doamnă. rîse La Meilleraie. Îţi spun nu numai bun venit. — Ah! exclamă regina. Oh. oh. Într-adevăr. am pierdut trei oameni la Pont-Neuf. spuse regina. aş fi rămas şi eu cu pălăria. încruntînd din sprîncene. — Iertare. cu totul cincisprezece. — Voinţa! murmură Anna de Austria. trebuie că teai aflat într-o mare primejdie de vreme ce-ai primit să porţi o solie atît de ciudată! Aceste cuvinte fură rostite cu o ironie care nu scăpă cîtuşi de puţin mareşalului. şi nu voinţa poporului. dacă n-ar fi fost preacucernicul vicar. fiindcă serviciul ce mi l-a făcut e încă foarte proaspăt. şi prin urmare poate că înţeleg greşit valoarea cuvintelor. doamnă! glăsui mareşalul. dar asta nu mă obligă pe mine. Ar fi trebuit să spun dorinţa. domnule mareşal. vorbi mareşalul. — Doamnă. care să mă scoată din încurcătură. cred că aţi vrut să spuneţi că mi-a fost frică. ci bine ai revenit! — Da. Cît despre răspunsul cu care m-aţi onorat. zburată de un glonţ şi. sînt ostaş. doamnă. — Bun. E pentru a .— Doamnă. Aduc cu mine zece sau doisprezece răniţi. nu-l ponegriţi prea mult. — Ei bine. dar m-am întors cu bine cu condiţia să vă înfăţişez voinţa poporului. şase în colţul străzii ArbreSec şi doi la poarta palatului vostru. Iată-te viu şi nevătămat şi asta-i tot ce doream. Pălăria mi-a rămas nu ştiu pe unde. Eu nu sînt avocat. după toate probabilităţile. Regina surîse. Poartă-i oricîtă recunoştinţă pofteşti. patru la Hale. m-ar fi mirat să nu-l văd pe acest şoricar cu picioarele strîmbe amestecat în toată povestea asta. da.

domnule. sînt nevoit să plec. în timp ce curtenii se priveau cu uimire. Da... . Şi mă simt mult mai în largul meu în faţa maiestăţii-voastre. şi totuşi am luat parte la douăsprezece mari bătălii şi la nu ştiu cîte lupte şi hărţuieli. mi-am dat cuvântul de cinste. începu el. oricît de ameninţător v-ar fi surîsul. Straşnic răspuns! — Ei bine. doamnă. făcînd un pas înapoi.treia oară în viaţă cînd mi se întîmplă. — Oh. — Încotro. — Şi asta înseamnă?. rosti regina. Ochii Annei de Austria aruncară fulgere. Am poruncit să fie arestaţi alţii mai de vază decît dumneata. — Rămîi aici. mareşale. Niciodată! — Maiestatea-voastră e stăpînă.. muşcîndu-şi buzele. n-ai teamă. — Mă duc să comunic răspunsul maiestăţii-voastre celor care-l aşteaptă. spuse mareşalul.. Care e dorinţa poporului meu? — Să-i fie redat Broussel. zise La Meilleraie. Guitaut! Mazarin sări îndată. — Niciodată! exclamă regina. nu vreau să se creadă că parlamentez cu nişte răzvrătiţi! — Doamnă. — Că dacă nu porunciţi să fiu arestat. mareşale? întrebă regina. spuse ea. Dacă aş îndrăzni la rîndul meu să vă dau un sfat. — Bravo! şopti d'Artagnan către Porthos. adăugă mareşalul. — Doamnă. mi-a fost frică. care ne-au întovărăşit pînă aici şi care habar n-am de unde tot ies la iveală. decît în faţa acelor demoni din iad.

în dorinţa mea (Mazarin apăsă asupra acestui cuvînt) ca maiestatea-voastră să-l primească pe vicar. . — Într-adevar. După o clipă ridică fruntea şi zise: — Domnule mareşal. Deşi acest sfat ar fi poate mai bun ca altul. urmă Mazarin. rosti Anna de Austria. cu toate că sînt cardinal. — Şi iată. Dacă a stîrnito. de asemenea. caută-l pe vicar şi adu-l încoace! — Şi ce spun poporului? întrebă mareşalul. Regina rămase pe gînduri. du-te.— M-ai sfătui. spuse Mazarin. doamnă. iată un prilej nimerit. De aceea stărui. aşa ca alţii? şopti regina. să-l eliberez pe Broussel? Dacă-i aşa. poţi să renunţi. murmură ea. — Vicarul?! exclamă regina. — Atunci? — Să-l chemaţi pe vicar. — De ce nu spui voinţa dumitale. încît mareşalul nu mai zise nimic: se înclină şi plecă. — Cu atît mai mult. Mazarin se înclină. deşi nui decît vicar. înseamnă că poate să o şi potolească. Pe mine m-ar sfîşia dacă aş fi în locul lui. mormăi Mazarin. căci îl văd dîndu-şi binecuvintarea în piaţa Palatului Regal. doamnă. Eu am destulă. care stătea lîngă o fereastră şi se uita afară. În glasul mîndrei spanioloaice se desluşea atîta hotărîre. vorbi Comminges. Regina re repezi la fereastră. Ipocritul! Priviţi! — Văd că lumea îngenunchează în faţa lui. — Să aibă răbdare. — Nu. Un om îngrozitor! El a stîrnit toată revolta asta.

— Iată. făcînd pe . iată cum numesc mişcarea stîrnită de ei înşişi toţi acei care o doresc. Mazarin. domnule. neliniştit. Gondy se înclină cu respect. incapabilă să se prefacă în faţa vicarului. aspră.D'Artagnan se întoarse către Porthos. — Să fie oare adevărat?! vorbi Gondy. Dar răbdare. — Răscoală e în sufletul acelora care cred că poporul meu se poate răscula! exclamă Anna. doamna. ce spui de răzmeriţa asta? — Că nu mai e o răzmeriţă. rosti ea. răspunse vicarul. — Nu. — Oare cum se vor isprăvi toate astea? murmură el. În acest timp. — Ei bine. răbdare. — Oare pentru a-mi spune aceasta mi-aţi îngăduit cinstea de a mă afla în prezenţa maiestăţii-voastre? întrebă Gondy cu răceală. interveni Mazarin. cu buza de jos răsfrîntă a dispreţ. Regina veni cîţiva paşi în întîmpinarea vicarului şi se opri în loc. vesti el. pe care îl socotea. căruia începu să-i vorbească în şoaptă. se uita în direcţia unde se aflau d'Artagnan şi Porthos. scumpe vicar. nemişcată. Anna de Austria se apropie de Comminges. Uşa se deschise din nou: mareşalul apăru în prag. cu aerul lui liniştit. e o răscoală. doamnă. Ceilalţi cîţi erau de faţă discutau cu jumătate de glas. inima acestei tulburări. pe domnul de Gondy care se grăbeşte să se înfăţişeze la porunca maiestăţiivoastre. rosti Porthos. urmat de vicar. autoritatea regelui va pune rînduială în toate. Pentru a-ţi cere sfatul în împrejurarea neplăcută în care ne aflăm. Răscoală. — O să vedem. poate pe drept. rece.

maiestatea-sa doreşte. care încuviinţă printr-un semn. se grăbi să răspundă Mazarin. Buzele-i de carmin. — Cred că mîine nu va mai rămîne piatra pe piatră în Paris. păliră şi tremurau de mînie. zise mareşalul. adeveri regina. — Să-i spui ce-ai face în locul ei. care tocmai făcea semn lui Mazarin să spună şi el ceva. Vicarul se uită la regină. dar ura şi dorinţa de răzbunare se adunau în tăcere. iar frumoşii ei ochi albaştri păreau gata să-i iasă din orbite. O roşeaţă vie aprinse obrajii reginei.. — Să-l dau pe Broussel! strigă ea în cele din urmă. ce crezi că se va întîmpla? izbucni regina. . — În locul maiestăţii-sale. Pe domnul de Gondy. zău aşa! Se vede cît de colo că vine de la un preot. vorbi vicarul cu aceeaşi linişte. Mazarin însuşi. asemuite de toţi poeţii vremii cu rodiile în floare. atunci voi spune că împărtăşesc întru totul părerea domnului mareşal. Gondy se ţinu tare. — Şi dacă nu-l dau. rămase înspăimîntat. Vicarul se înclină: — Prin urmare. Insultele din ziua aceea păreau că lunecă pe lîngă el ca şi batjocurile din ajun. rosti cu răceală Gondy. Minunat sfat. aşa s-a hotărît. deşi deprins cu furiile acestei căsnicii zbuciumate.miratul. — Nu pe dumneata te întreb. — Dacă eu sînt cel întrebat de maiestaţea-voastră. n-aş şovăi: l-aş da pe Broussel. Se uită cu răceală la regină. picătură cu picătură.. Maiestatea-sa m-a chemat să-mi ceară sfatul? — Da. i-o reteză regina sec şi fără măcar să se întoarcă. cu un zîmbet care te înfiora. în adîncul inimii sale.

întocmai aşa cum spuneţi. Ştii doar că înţeleg destul de prost franţuzeasca pe care dumneata. E un fel de a vorbi. — Acolo şi în altă parte. şi-atunci totul s-ar sfirşi. — Am spus mort sau viu? reluă Mazarin. apoi continuă cu aceeaşi linişte: — Doamnă. — Dacă l-aţi da mort. răzmeriţa de ieri. care azi s-a preschimbat într-o răscoală. trebuie să cred oare că poporul a pierdut orice măsură? — Anul acesta nu-i prielnic regilor. domnule. ca să mă gîndesc că ar lăsa multă vreme capitala pradă unei tulburări care poate să ducă la o revoluţie. clătinînd din cap. cu Athos şi Aramis. după obiceiul său. monseniore. doamnă. după părerea dumitale. asta se datoreşte fără îndoială faptului ca aveţi altele mai bune de urmat. doamnă. aminti Porthos. o vorbeşti şi o scrii fără cusur. totul s-ar sfîrşi. — He-he! făcu el.Mazarin. — În fortăreaţa Saint-Gervais. Bun sfat. Numai că noi am ţinut altele mai acătării. domnule vicar. Priviţi în Anglia. glăsui Gondy. — Uite un consiliu de stat. sfat de prieten. zise d'Artagnan către Porthos. L-aş da şi eu pe acest domn Broussel. Vicarul lăsă furtuna să treacă. gîndea mult şi vorbea puţin. poate deveni mîine o revoluţie? — Întocmai. dar într-alt chip decît socotiţi. dacă părerea mea nu e pe placul maiestaţii-voastre. încuviinţă grav vicarul. mort sau viu. — Deci. — Ascultîndu-te. rosti regina cu un zîmbet răutăcios şi muşcîndu-şi buzele de furie. . Cunosc prea bine înţelepciunea reginei şi a sfetnicilor ei. în urbea La Rochelle.

numai că. dîndule binecuvîntarea dumitale. Cîtă vreme. regina îşi apăsa pieptul cu amîndouă mîinile. îl văd. murmură d'Artagnan. răspunse regina. Fiecare dintre cei de faţă tresări înfiorat şi urmă un moment de tăcere. cu aceeaşi răceală. spuse ironic regina. În acest timp. — Poate că va fi prea tîrzîu. — Bun. — Deci eu n-am acest drept? exclamă regina. observă Gondy. dumneata o să-i potoleşti. nu avem un Oliver Cromwell. — Maiestatea-voastră. iar . Se vedea că se străduieşte să-şi stăpînească bătăile repezi ale inimii. Dar prevăd că vor fi cumplite şi că vor avea darul să îndîrjească şi mai mult pe răzvrătiţi. Ei şi? — E un om şi jumătate! Porthos întoarse ochii mirat spre d'Artagnan. folosiţi-l. din fericire. — Cine ştie? făcu Gondy. — Porthos. oamenii aceştia sînt asemenea trăsnetului: nu-i cunoaştem decît în clipa cînd lovesc. — Dacă îl aveţi. va lua măsurile de cuviinţă. uită-te bine la preotul ăsta. — Ei bine. care ai atîta putere asupra lor şi care eşti prietenul nostru. noi. atunci dumneata. cucernice vicar. Şi poate că eu însumi îmi voi fi pierdut atunci orice înrîunre asupra lor.— Da. continuă neîndurător vicarul. De ce nu-i el ministru. zise Porthos. Era limpede că nu prea înţelegea cuvintele prietenului său. în Franţa. dacă-l daţi pe Broussel. răspunse Gondy. maiestatea-voastră taie din rădăcină orice răzvrătire şi dobîndeşte dreptul de a pedepsi aspru orice nouă încercare de răscoală. — La naiba! făcu d'Artagnan către Porthos. Uite un om aşa cum îmi place mie.

cucernice vicar. apoi eliberaţi-l pe Broussel şi redaţi-l poporului. Regina concedie curtea printr-un semn. Să vedem ce-o să iasă. jur pe Dumnezeu că. ceea ce constituie forţa cîrmuitorilor puternici. Gondy făcu o plecăciune şi vru să se retragă dimpreună cu ceilalţi. zise Porthos. oricum. fără să-şi găsească locul. După ce ultimul dintre curteni închise uşa. d'Artagnan. dacă sare careva asupra lui. — Rămîi. ce isprăvi am săvîrşi împreună! — Da. Regina urmărea din ochi pe cei care plecau. Dimpotrivă. mirosea felurite parfumuri şi se plimba de colo-colo. spuse regina. n-o să fiu acela. care începuse să se neliniştească. în răstimpuri. zise regina. îşi pipăia cămaşa de zale îmbrăcată pe dedesubt şi. unul. „Bun. acum că sîntem singuri. Mazarin şedea pe scaunul lui şi părea să cugete.eu. . Are să cedeze. eu îl apar. Haide." — O să pună să-l omoare. Dar. cugetă Gondy în sinea lui. în sfîrşit. repetă sfatul dumitale. — Iată-l. doamnă: lăsaţi să se creadă că aţi chibzuit adînc lucrurile. drace. eu. locului. să-l slujesc pe el în locul secăturii ăsteia de Mazarin! Ah. Se vedea că face sforţări de necrezut ca să-şi stăpînească furia: se răcorea cu evantaiul. aşezîndu-se. cerceta cu privirea draperiile. oprindu-se. îi şopti d'Artagnan lui Porthos. Gondy. se întoarse. recunoaşteţi public o greşeală. — Bun! murmură Mazarin. i se alătură Porthos. domnule. căuta sub pelerină să vadă dacă mînerul pumnalului spaniol ascuns acolo îi e la îndemînă. în afară de Mazarin. — Haide. — Şi eu la fel.

tu. continuă ea. şi gata! Iar cardinalul Mazarin mi-ar purta o recunoştinţa nemărginită. asta dacă ar mai exista vreun Vitry la curte şi dacă Vitry ar intra acum pe uşă. înainte să ajungă la acest prelat de ispravă. altfel nu eşti decît o femeie vulgară! La primele cuvinte ale acestui discurs. d'Artagnan apucase braţul lui Porthos. Numai ca. cum spune regina Caterina. apucînd-o pe Anna de Austria de braţ şi trăgînd-o înapoi. Decît să li-l dau pe ticălosul de Broussel. pe care e primejdios să-l înfrunţi acum. — Iată un om mort. Ascultă! — Doamnă! strigă cardinalul. o regină?! Nu-ţi dai seama că ai în faţa ta. cînd Mazarin tăcu. şopti: . Gondy rămase nemişcat. Apoi. fără să i se clintească un muşchi pe faţă. în persoana acestui preot. zise gasconul. şi că. dacă acest preot vrea. ostaşi? Ah. strîngîndu-l din ce în ce mai tare.— Oh! strigă Anna de Austria. — Sst! făcu Porthos. ce faceţi? Apoi adăugă în spaniolă: — Anna. Doamna. îl ura în clipa aceea cel puţin tot atît cît îl ura şi pe Broussel. fără îndoială. astăzi linguşeşte şi dezmiardă. întreg poporul Parisului. într-o altă împrejurare. eu l-aş ucide pe Vitry. să pui piciorul în prag. într-un ceas pierzi coroana?! Deci lasă pe mai tîrziu. mai degrabă l-aş strînge de gît cu mîinile mele! Şi se repezi cu pumnii încleştaţi spre Gondy. aprinzîndu-se de propriile-i cuvinte. Sfintă Fecioară. eşti nebună? Te cerţi aici ca o femeie de rînd. pe care. Doar privirea-i de gheaţă se încrucişă ca o spadă cu privirea furioasă a reginei. Astăzi nu-i momentul. Să mă umilesc pînă într-atît?! Sînt regină sau nu? Toată această gloată care urlă e mulţimea supuşilor mei sau nu? Am prieteni.

Mazarin. dar din care nu rămînea nici urmă cînd vorbea franţuzeşte. lăsă focul din ochi să i se stingă. regina. se îmblînzi pe loc. Nu cu regina are poporul ce are. fu rostită cu o expresie de nepătruns. Această aspră dojană. nu bănui decît un simplu avertisment la moderaţie. îi fu recunoscător lui Gondy pentru această scăpare din vedere şi spuse cu glasul cel mai mieros şi cu cea mai prietenoasă . adăugă Gondy. Ca să spunem aşa. lăsînd braţele vlăguite să-i atîrne de-a lungul corpului şi zise cu o voce în care se ghiceau lacrimile: — Iartă-mă. care la cuvintele: Nu cu regina are poporul ce are. Se aşeză. — Doamnă. maiestateavoastră greşeşte socotind drept nesupunere părerile mele sincere. şi pune ieşirea de adineauri pe seama suferinţei mele! Femeie şi. dacă maiestatea-voastră i-l dă totuşi pe Broussel. crezînd că vicarul va pomeni de strigătele: „Jos cu Mazarin!". îmi ies din fire la primele semne de nesupunere.— Porthos. astfel mustrată. Maiestatea-voastră nu are decît supuşi plecaţi şi plini de respect. atîta tot. altfel sînt un om pierdut. cucernice vicar. mă îngrozesc de războiul civil. consimţi Porthos. poporul îl cere pe Broussel. fiind prea fericit să trăiască sub cîrmuirea maiestăţii-voastre. oricît de iscusit fizionomist ar fi fost. sîngele să-i fugă din obraji şi mînia vorbirii de pe buze. rosti Gondy. Dinspre partea ei. surîzînd. supusă slăbiciunilor femeii. prin urmare. regină. să nu spui niciodată faţă de Mazarin că înţeleg spaniola. înclinîndu-se. ciulise urechile. vădind o elocinţă ce-l caracteriza pe Mazarin atunci cînd vorbea italiana ori spaniola. încît Gondy. şi obişnuită să fiu ascultată. şi tu la fel! — Bine.

În acea clipă.expresie întipărită pe faţă: — Doamnă. spuse regina. Du-te. Gonay se uită nedumerit la Mazarin. — În acest caz. — Nouă. îngăimă Comminges. „Ah. care. vorbi regina. ai mare nevoie de mine. credeţi-l pe vicar. am să mă gîndesc. Drace. dacă împarte aşa pălăriile de cardinal. — Aşadar. Mă tem că o dată ce torentul rupe zăgazurile. întări Gondy. un tumult înspăimîntător se auzi în Piaţa Palatului Regal. nu se bucură de prea multă trecere. Deodată. La naiba. care e unul dintre cei mai iscusiţi politicieni ce avem. Mazarin se făcu alb ca varul. Porthos. . — Iertare. oare ce-o să ne făgăduiască în ziua cînd au să vrea să-l omoare? întrebă d'Artagnan. doamnă. Cardinalul se apropie de regină să-i vorbească. în clipa de faţă. după cît mi se pare. Comminges dădu buzna în salon. doamnă. să ne pregătim. din prag. ticălos viclean!" îşi zise Gondy în sinea lui. să ţină războiul civil numai un an şi fac să aurească pentru mine spada de comandant suprem! — Dar eu? întrebă Porthos. să nu pricinuiască mari nenorociri. Cea dintîi pălărie de cardinal disponibilă pare anume făcută pentru acest cap nobil. Gondy zîmbi. eu cred că trebuie să le pui noi zăgazuri dinainte. şi să-i cerem chiar de mîine un regiment pentru fiecare. mirat că bate pasul pe loc. — Ţie aş face să ţi se dea bastonul de mareşal al domnului de La Meilleraie. te temi cu adevărat de tulburarea poporului? — Da. — Ce mai e? zise el. privirea reginei se învăpăie.

nu-i timp de pierdut. Urletul valurilor. doamnă! spuse Gondy. D'Artagnan puse mîna pe spadă şi făcu semn lui Porthos să facă la fel. Gondy se repezi la o fereastră. — Doamnă. pe care o deschise. ne pierzi pe toţi. Îl recunoscu pe Louvières în fruntea unei mulţimi de trei-patru mii de oameni. Anna de Austria fu cuprinsă şi ea de frică şi-l chemă înapoi pe Comminges. interveni Mazarin. Poporul a strivit santinelele de grilaj şi acum forţează porţilel Ce porunciţi? — Ascultaţi. pe mine! La acest strigăt izbucnit din inima cardinalului îngrozit. iar cu restul să-mi mături de aici toată calicimea asta. ce faceţi? — Du-te! Comminges ieşi. pe rege. smulgîndu-şi părul din cap. — Da. bubuitul trăsnetului. doamnă. — Ei. — Cîţi oameni ai la palat? — Şase sute. . — Ce spui? izbucni regina. Prea tîrziu! Poarta cedă şi se auziră urletele de bucurie ale gloatei. cu acea supunere desăvîrşită a ostaşului. — Postează o sută de oameni în jurul regelui. Regina semnează. mugetele unui vulcan nu se pot asemui nici pe departe cu furtuna de strigăte ce tocmai se ridica spre cer. În clipa aceea răsună un pîrîit îngrozitor: una din porţi începea să cedeze.spre regină. — Nici un pas mai mult! strigă el. — Ce poruncesc? repetă regina. — Prea tîrziu! se tîngui Mazarin. pe dumneata. — Salvaţi-o pe regină! strigă Mazarin vicarului.

Te voi . Poate că vicarul nu scosese acest strigăt decît spre a o face pe Anna de Austria să-şi cunoască slăbiciunea.— Adevărul. poţi pleca. doamnă. Regina înclină din cap şi Gondy se retrase. Apoi răsună cu putere: „Trăiască Broussel! Trăiască vicarul!" — Trăiască regina! strigă vicarul. care îi sorbea din ochi cele mai mici mişcări. Trebuie! Apoi adăugă: — Semnează. — Şi acum. te rog. vreau eu acest lucru! Regina se prăbuşi pe un scaun. popă blestemat! izbucni Anna de Austria. se întoarse la ferastră şi. fluturînd-o în mînă. strigă: — Iată ordinul! Întreg Parisul păru că sloboade un uriaş strigăt de bucurie. poporul nu înaintase nici măcar cu un pas. Drept răspuns. întinzînd braţul către uşa care abia se închisese. maiestatea-sa ştie că sînt gata oricînd să o slujesc. Şi semnă. rosti vicarul. Anna. se auziră doar cîteva glasuri slabe şi stinghere. Ţinut în loc de Louvières. spuse ea. înşfăcă hîrtia de îndată ce o văzu semnată. interveni Mazarin. domnule de Gondy. punîndu-i înainte o pană de scris şi o hîrtie. cînd ai dobîndit ceea ce ai vrut. — Cînd regina va avea nevoie de mine. înclinîndu-se. luă pana în mînă şi semnă. În schimb. — Ah. Regina scrise: „Paznicul închisorii Saint-Germain va pune în libertate pe consilierul Broussel". murmurul năprasnic al mîniei răsuna fără încetare. Vicarul.

sînteţi aici de. — Fiindcă regina a poruncit tuturor să plece. îşi aminti că d'Artagnan şi Porthos trebuie să fie acolo şi. tumultul contenise ca prin farmec. . Mazarin îi surprinse semnul şi rămase încredinţat că d'Artagnan a văzut şi a auzit totul.. după o clipă de visare. spuse d'Artagnan. răspunse d'Artagnan. — Tu nu eşti femeie! murmură Mazarin. uitîndu-se la Porthos şi făcîndu-i semn să nu-l dea de gol. — De vreun sfert de ceas. Apoi.. La cel din urmă cuvînt al reginei. însă îi fu recunoscător pentru această minciună. — Aşadar. Mazarin ieşi îndată şi el pe coridor. salutîndu-i cu cel mai fermecător zîmbet. domnule d'Artagnan. unde îi găsi pe cei doi prieteni plimbîndu-se încoace şi încolo. d'Artagnan îl apucase de mînă pe Porthos şi-l trăsese pe coridor. eşti omul pe care-l căutam şi poţi să te bizui pe mine atît dumneata cît şi prietenul dumitale. — Lasă-mă! se smuci regina. domnule d'Artagnan? întrebă Mazarin. Apoi. auziseră totul. — De ce aţi ieşit din cameră. intră ceva mai liniştit la el în cabinet. Încruntă din sprîncene şi păşi drept spre draperia pe care o ridică: încăperea era goală. şi am crezut că porunca era şi pentru noi. — Hotărît lucru.sili să bei într-o zi din veninul ce mi l-ai turnat azi! Mazarin vru să se apropie de ea. întrucît la ieşirea lui Gondy din palat. prin urmare. Nu eşti bărbat! Şi plecă.

într-o trăsură impunătoare. Ştiu. Ce contează Broussel?! E un nume. fiul său.VII NENOROCIREA ÎMPROSPĂTEAZĂ MEMORIA Anna se întoarse furioasă în camera ei de rugăciune. cînd Broussel îşi făcu intrarea în Paris. apărîndu-l pe Broussel.. Dar. l-a văzut pe domnul de Vendôme. alungată de către cardinal. întemniţat la Vincennes. Aşa că. frîngîndu-şi frumoasele-i mîini. — Eh! spuse el. poporul simţea instinctiv că se apără pe sine. Mazarin se plimba în lungul şi în latul cabinetului său. o să ne luăm revanşa. lasă. Poporul nici nu crîcnise cînd era vorba de prinţi. nici n-a crîcnit cînd erau batjocoriţi. fosta lui regentă. întîiul prinţ de sînge. — Cum?! strigă ea. şi nu un nume.. Iisuse. În acest timp. Oricît de iscusit politician ar fi fost. atunci ce-a ajuns regalitatea? Anna atingea fără să se gîndească problema cea mai arzătoare. a văzut-o pe soacră-mea. Cum?! Poporul l-a văzut pe domnul de Condé. Mazarin se înşela de astă dată: Broussel era o problemă. crăpată de sus în jos. avînd alături pe Louvieres. nu o problemă. adică pe fiul lui Henric al IV-lea. dar poporul se ridica pentru Broussel: asta fiindcă era vorba de un om de jos şi fiindcă. privind din cînd în cînd la frumoasa lui oglindă de Veneţia. şi pe Friquet în spatele . e trist să fii silit a ceda astfel. Maria de Medicis. arestat de către soacra-mea. a doua zi dimineaţă. cînd aceşti oameni de seamă erau întemniţaţi şi ameninţaţi! Şi pentru Broussel?!.

trăsurii. pe care nu-l putea suferi. care îl găseau pe ministru foarte tulburat. aşa cum se ridicase pentru Broussel. şi contribuise mult la eliberarea tatălui său din închisoare. Luînd în seamă părerea lui. poporul s-ar ridica pentru el. ceea ce sporea şi mai mult neliniştea lui Mazarin. partizan al Frondei în sufletul lui. iar pe regină foarte liniştită. Rochefort înapoiase cavaleriştii cavalerului d'Humières: e adevărat. poporul înarmat se îngrămădi să-l vadă trecînd. o hotărîre a Parlamentului ceruse burghezilor să depună armele şi să înlăture baricadele: ei ştiau acum ca le trebuie doar un ceas ca să ia din nou armele în mînă. lipseau doi. împărţind apă sfinţită cu o mînă şi cerînd milostenie cu cealaltă: şi nimeni nu se gîndea că aceste două mîini au ajutat să se smulgă din edificiul social piatra de temelie a regalităţii. regina şi cardinalul la un loc. Numele lui . Izbînda şterge orice vină: Planchet nu se mai temea deci că va fi spînzurat. nici nu voise să audă de despăgubiri. Regina părea să urzească în capul ei o mare hotărîre. ba chiar era convins că. Planchet se întorsese la prăvălia lui. iar strigătele de: „Trăiască Broussel! Trăiască părintele nostru!" răsunau din toate părţile. El o cunoştea pe orgolioasa prinţesă şi se temea grozav de hotărîrile Annei de Austria. Louvieres era mîndru şi mulţumit: se răzbunase pe Mazarin. băgîndu-l în sperieţi pe Mazarin. dacă ar încerca măcar să-l aresteze. şi doar o noapte ca să ridice baricadele la loc. Iscoadele cardinalului şi ale reginei culegeau de pretutindeni noutăţi supărătoare. Cerşetorul îşi luase iarăşi locul său în tinda bisericii Saint-Eustache. dar cavalerul. Vicarul îşi făcuse intrarea în Parlament mai rege decît regele.

pe care abia îl ţinuse închis în casă în timpul răscoalei. dar d'Artagnan vorbise în numele contelui de La Fère. mi-ar da-o? D'Artagnan se folosise de acest răgaz pentru a-l trimite înapoi pe Raoul. totuşi . tată. ce ştiţi? — Ştiu ca i-a scris Prinţului să se întoarcă de la oştire în cea mai mare grabă. — Oare pune la cale ceva? — Sper. domnul de Beaufort trebuie lăsat să vină. — Eh. Era o ştire foarte simplă şi foarte firească. Dar în seara zilei cînd avea loc această convorbire. se răspîndi zvonul că Prinţul a sosit. — Spuneţi-mi. Raoul făcuse o vizită doamnei de Chevreuse şi apoi se înapoiase la oştire. Gondy se gîndi puţin şi spuse: — Lasă-l să-şi urmeze calea. nu sîntem decît la început! — Ce vă face să credeţi asta? — Cunosc inima reginei: nu se va da bătută. Aveţi dreptate. — Aşadar. că dacă i-aş cere acum reginei o companie.fusese rostit cu groază la Palatul Regal şi tînărul spunea rîzînd consilierului reîntors în mijlocul familiei: — Crezi oare. nu s-a isprăvit? întrebă Rochefort. Raoul se împotrivise la început. Se duse la vicar să-l întrebe dacă n-ar trebui să-i trimită veste prinţului să se oprească în drum. prinţul urma să sosească şi avea să găsească Parisul liniştit. dragul meu conte. Singur Rochefort socotea că lucrurile s-au sfîrşit destul de rău: îi scrisese prinţului de Beaufort să vină. căci tînărul voia cu orice preţ să tragă spada pentru una sau alta din tabere. — Ah! exclamă Rochefort.

care-i dau tot sfaturi rele. Se scurseseră şase zile din cele zece cît îi ceruse lui Mordaunt să aştepte. Se vorbea de unele indiscreţii ale doamnei de Longueville. de pildă. consilierii municipali. — Eh! spunea Mazarin. Regina petrecuse noaptea sfătuindu-se între patru ochi cu Prinţul. a doua zi se văzură iarăşi pelerinele cenuşii şi negre. Chiar în seara sosirii Prinţului. dar Cromwell ştie bine ce-s revoluţiile pentru ca să numi treacă asta cu vederea. Peste noapte domni o surdă tulburare. la miezul nopţii. La ora cinci. patrulele de negustori înarmaţi şi cetele de cerşetori. Cardinalul se ridică şi se duse să . îi făcuse unele mărturisiri. regina se duse în cabinetul cardinalului. Dacă ea încă nu se culcase.avu un uriaş răsunet. Tocmai recita cu plăcere începutul răspunsului. burghezii mai răsăriţi. Dacă ar fi crescut sub privegherea vicarului. Aceste mărturisiri dezvăluiau sinistre planuri urzite de regină. cardinalul se şi deşteptase. căreia Prinţul. Singură Anna de Austria putea să vină pe uşa asta. acesta intrase în camera ei de rugăciune şi plecase abia la cinci dimineaţa. s-ar hrăni cu principiile naţionale şi-ar îndrăgi poporul. consilierii comunali colindau pe la prietenii lor şi spuneau: — De ce nu l-am lua noi pe rege şi nu l-am aşeza la Palatul primăriei? E o greşeală să lăsăm să-l crească duşmanii noştri. Cardinalul aşternea pe hîrtie un răspuns către Cromwell. cînd auzi un zgomot uşor la uşa ce comunica cu apartamentul reginei. învinuit că nutreşte faţă de sora sa o dragoste care trece peste marginile afecţiunii frăţeşti. L-am cam făcut să aştepte.

— Ce e. Anna de Austria păstra privilegiul de a rămîne mereu frumoasă: numai că în acea dimineaţă era mai frumoasă ca de obicei. întrucît. Şi ascunse ceea ce scria. regina mea! spuse Mazarin. Mîndră şi fericită. Regina era într-un halat de casă. eu şi o a treia persoană. care o prindea bine încă. fără să ştie nimeni decît tu. — Şi l-ai văzut? — Abia m-am despărţit de el. da! Şi pe mine vor să mă spînzure. căci avea în ochi strălucirea pe careţi-o dă o bucurie lăuntrică. — Şi cine este a treia persoană? — Prinţul. — Din nenorocire. adeveri ea. doamnă? întrebă Mazarin. Vreau ca acest eveniment. — Şi Parisul? . precum şi pe dumneata cu mine. să devină un fapt împlinit.deschidă. Să vedem despre ce e vorba. — Sprijină acest plan? — E sfatul lui. — Nu-l vor avea pe rege! — Şi nici pe mine nu mă vor spînzura! — Ascultă: vreau să li-l smulg pe fiul meu şi pe mine însămi. — Da. care va schimba faţa lucrurilor de la o zi la alta. — Ştii că vor să mi-l ia pe rege? glăsui regina. Giulio. Te văd tare mîndră. după cum mi s-a spus? — Aseară. strecurînd scrisoarea începută sub filele de hîrtie albă. căci am găsit mijlocul să înăbuş hidra. neliniştit. — Eşti un mare politician. — Aşadar. ca şi Diane de Poitiers şi Ninon. a sosit.

spuse Mazarin. —Avem curaj? — Berechet. deşteptîndu-se într-o dimineaţă fără regină şi fără rege. dar nu văd mijlocul de a ajunge aici. Anna. iată-te şi însetată de sînge! Ia seama. Înţeleg efectul. — Atunci e uşor. Giulio? Parisul. asediat. da. frumos! murmură Mazarin. Vreau o pildă înspăimîntătoare care să păstreze pururi vie crima şi pedeapsa! Parisul! Îl urăsc. Vei fi decapitată. practic. acest odios Paris. Avem bani? — Puţini. război! zise Anna de Austria. Vreau să sting focul în sînge. — Teoretic. Da. înţelegi. tremurînd ca nu cumva Anna de Austria să-i ceara să scoată din punga lui. da. îl detest! — Foarte frumos. neiertător! — Oh. — Care? — Neputinţa de a-l aduce la îndeplinire. nemaiavînd nici o altă resursă decît acest Parlament stupid şi pe slăbănogul de vicar cu picioarele lui strîmbe! — Frumos. — Nu. vreau să prefac acest oraş în cenuşă. Nimic nu e cu neputinţă. nu sîntem pe vremea lui Malatesta şi a lui Castruccio Castracani. crîncen. distrugător. încercuit. — Ştii că asta înseamnă război. — Eu am să-l găsesc. — Vorbe goale. frumoasa mea . — Avem armată? — Cinci sau şase mii de oameni. Oh. numai că eu văd o singură piedică în cale. înfometat. război civil.— Îl înfometează şi-l sileşte să se predea fără condiţii. — Planul nu-i lipsit de măreţie.

per Baccho. Pregăteşte-te de plecare! — Eu. Carol I. la mare anaghie! — Noi sîntem în Franţa şi eu sînt spaniolă! — Cu atît mai rău. unul.. probabil. se află la ananghie. Giulio! Oare de ce anume te temi? — De multe lucruri. şi eu la fel: ne-ar fi urît mai puţin pe amîndoi! — Totuşi. cu atît mai rău! Aş fi preferat să fii franţuzoaică. ca femeie. — Care? Chipul batjocoritor al lui Mazarin se posomorî. vei pleca şi tu? — Am sa încerc. sigură că nai să fii pedepsită.regină. Ma învinuieşti că mi-e frică: nu mi-e atît de frică cum îţi este ţie. şi tu mă învinuieşti că mi-e frică! Să ai în mine o pildă: cu mai puţin zgomot izbuteşti mai mult. sînt întotdeauna gata de plecare. rosti el. ori a mea? Pe cine vor să spînzure? Pe tine. Împotriva cui se strigă? împotriva ta. E primejdios să porneşti război împotriva unui întreg popor: uită-te la fratele tău. — În sfirşit. şi-ar fi păcat! — Rîzi! — Nu rîd deloc. — Anna. ori pe mine? Ei bine. mai puţin ca altă dată. şi acum. nu ca un lăudăros. Vorbeşti de fugă! . eşti de acord cu mine? — Da.. cu condiţia ca lucrul să fie cu putinţă. dar o înfrunt. poţi să insulţi bărbaţii după plac. Atîta doar că nu plec niciodată. eu înfrunt furtuna. ţi-o spun eu. — Mă ucizi cu frica asta a ta. tu nu eşti decît o femeie şi. nu-i obiceiul meu. — E cu putinţă. dacă eu plec. deoarece eu nu fug. Strigi prea tare şi nu ajungi la nimic.

îi luă mîna şi o conduse pe regină la fereastră: — Priveşte! — Ei bine? făcu regina. De un ceas caut să-ţi dovedesc asta. încît au să te zărească dacă ridici mai mult perdeaua. sînt burghezi cu cămăşi de zale. fulgerată de un gînd. cu căşti pe cap. — Şi totuşi el a izbutit. murmură: — Nerecunoscătoare ce sînt. deşi pătrunsă de bucurie. ieşi din încăpere. Acum. orbită de îndărătnicia ei. Ajunsă în apartamentul ei. trîntind uşa cu putere în urma ei. ai vedea acelaşi lucru: porţile sînt păzite. Anna. da. Şi. cu muschete în mîini. — Socoţi s-o faci în acelaşi chip? — Atunci sînt prizonieră? — Drace! exclamă Mazarin. dacă nu mă înşel. Şi Mazarin îşi reluă liniştit scrisoarea începută şi neterminată. înarmaţi cu halebarde. tremurînd de mînie şi roşie de umilinţă. am uitat douăzeci de . vino la cealaltă fereastră: ce vezi? Oameni din popor. visătoare. da. regina se lăsă într-un fotoliu şi izbucni în plîns. Deodată. şi care scrutează fereastra de unde tu te uiţi la ei. un om pe care multă vreme l-am dat uitării. La orice fereastră te-aş duce.Mazarin ridică din umeri. răsuflătorile pivniţelor sînt păzite. n-o să ieşi de aici. — Ce vezi de la această fereastră? Ăştia. Mazarin nici măcar nu întoarse capul. încît ţi-aş spune şi eu ceea ce acel cumsecade La Ramée îmi spunea despre domnul de Beaufort: dacă nu eşti pasăre sau şoarece. cunosc un om care va şti să ne scoată din Paris. se ridică strigînd: — Sînt salvată! Oh. ca pe vremea Ligii. care păzesc porţile palatului.

care aducea o scrisoare pentru d'Artagnan. de îndată ce închise uşa. şi eu l-am lăsat în uitare. VIII ÎNTREVEDEREA În dimineaţa aceea. demnităţile şi atenţiile pentru Concini. în timp ce Porthos se zgîia la el. D'Artagnan dormea încă şi visa că un nor mare. răspunse valetul. Fură deşteptaţi la ora şapte de către un valet fără livrea. ridicîndu-se în capul oaselor. Ţineau spada sub căpatîi. că norul acesta revarsă o ploaie de aur şi că el stă cu pălăria întinsă sub un jgheab. — Din partea cui? întrebă d'Artagnan. Era un obicei pe care cei doi prieteni îl luaseră de cînd cu tulburările. Ce-ndrugă ăsta? D'Artagnan îl rugă pe valet să treacă într-o încăpere alăturată şi. d'Artagnan dormea în camera lui Porthos. alergînd la o măsuţă pe care se aflau hîrtie şi cerneală. — Hait! exclamă Porthos. — Din partea reginei. în mizerie. sări din pat şi citi scrisoarea pe nerăsuflate. din care ar fi trebuit să fac un mareşal al Franţei! Soacră-mea a risipit aurul.ani de acest om. care a dus-o la pierzanie. galben. la îndemînă. . regele l-a făcut pe Vitry mareşal al Franţei pentru un asasinat. Porthos visa că uşa trăsurii lui nu-i destul de mare pentru blazonul pe care poruncise să-l zugrăvească acolo. pistoalele. fără să îndrăznească să întrebe ceva. începu să scrie. iar pe o măsuţă. pe acest nobil d'Artagnan. acoperă cerul. care m-a salvat! Şi.

Un alt valet trecu pragul încăperii. — Ei bine! zise Porthos. — Ba mie mi se pare ceva cu totul neobişnuit. n-ai teamă. după douăzeci de ani. — Ai dreptate. care să-l urmeze pe aducătorul acestor rînduri". Dacă Mazarin este italian.— Prietene Porthos. — Ascute-ţi spada. În vreme ce Porthos. luă scrisoarea şi citi cu tremur în glas: „Regina vrea să vorbească domnului d'Artagnan. cineva ciocăni pentru a doua oară la uşă. citeşte şi judecă. care nu se dăduse jos din aşternut. o miros eu. întinzîndu-i scrisoarea. — Intră! spuse d'Artagnan. răspunse d'Artagnan. Porthos întinse mîna. veşnic preocupat de supărarea pe care mărirea lui viitoare ar putea-o pricinui altora. înseamnă că lucrurile s-au încurcat rău. continuă d'Artagnan. D'Artagnan întoarse ochii spre Porthos. Dacă sînt chemat. îl anunţă d'Artagnan. încuviinţă Porthos. — Dacă e vreo cursă la mijloc. baroane. îi încheia mantaua. amintirea mea să se ridice iarăşi la suprafaţă. dă ovăz la cai şi te asigur că pînă mîine se vor petrece lucruri noi. Nu mi se pare nimic neobişnuit. zise el. pentru ca. încarcă-ţi pistoalele. Şi d'Artagnan se îmbrăcă într-o clipită. eu sînt gascon. . — Din partea Eminenţei-Sale Cardinalul Mazarin. Şi mucles! — Ah! Nu-i oare vreo cursă ca să scape de noi? vorbi Porthos. Gîndeşte-te puţin ce tulburare a trebuit să cuprindă sufletul reginei.

Astăzi era altceva: venea la . rosti d'Artagnan. prietene. iar încercările vieţii îl învăţaseră să cîntărească toată gravitatea întîmplărilor din trecut. De unde să-ncepi? — Asta pică de minune! exclamă d'Artagnan. El ştia acum ce înseamnă nobleţea prinţilor şi măreţia regilor şi se obişnuise să aşeze viaţa sa neînsemnată în urma acelora încununate de gloria soartei şi a naşterii. apoi ajunse la o scară dosnica şi d'Artagnan fu introdus în camera de rugăciune a reginei. după regină. D'Artagnan îl chemă pe valetul Annei de Austria. — Iată-mă. a sunat goarna! Gîndeşte-te că regina te aşteaptă. Valetul se înclină şi ieşi. Eminenţa-Sa îmi dă întîlnire peste jumătate de ceas. eu. cardinalul. Spune Eminenţei-Sale că într-o jumătate de ceas voi fi la ordinele sale. — Bine! — Prietene. şi după cardinal. apucînd spre stînga. — Nu crezi că te caută amîndoi pentru acelaşi lucru? — Mai mult decît atît. Condu-mă! Valetul îl duse prin strada Petit-Champs şi. d'Artagnan. făcea să zvîcnească inima locotenentului. — Haide-haide. de care nici el singur nu putea să-şi dea seama. spuse el. întorcîndu-se spre valet. nu mai avea acea încredere în sine a tinereţii. O anumită tulburare. deschise o portiţă a grădinii ce dădea în strada Richelieu. sînt convins.— Uite că se-ncurcă treaba! mormăi Porthos. — Noroc că nu l-a văzut pe celălalt! continuă d'Artagnan. Odinioară ar fi întîmpinat-o pe Anna de Austria ca un tînăr care salută o femeie.

eu sînt regina: mă recunoşti? — Nu. că a găsit acest cavaler şi. ea i-a păstrat un loc în adîncul inimii sale? — Nu. nu ştiu. mulţumită meritelor sau poziţiei lor. domnule d'Artagnan. Dumneata eşti. albeaţă şi frumuseţe recunoscu acea regească mîna pe care i se îngăduise într-o zi să o sărute. D'Artagnan tresări şi văzu draperia dată în lături de o mînă albă. după a cărei formă. doamnă. — Dumneata eşti. regina găseşte de cuviinţă să-şi arunce ochii asupra unui umil soldat? Anna pricepu această mustrare ascunsă şi fu mai degrabă tulburată decît enervată. Regina. rosti Anna de Austria. te recunosc! Priveşte-mă. doamnă. căci regina are nevoie astăzi de acelaşi curaj şi aceiaşi devotament. — Cum?! exclamă d'Artagnan. răspunse d'Artagnan. Un zgomot uşor tulbură liniştea încăperii. de sfetnici atît de înţelepţi. cu acel accent cuceritor. cu care se pricepea să vorbească atunci cînd voia – nu ştii că regina a avut odinioară nevoie de un tînăr cavaler curajos şi devotat. Atîta abnegaţie şi atîta uitare de sine din partea gentilomului gascon o uimiseră de multe ori şi ea se lăsă copleşită de . de oameni atît de mari. cel puţin pentru regină. — Dar nu ştii. continuă Anna de Austria. spuse ea.ea ca un soldat umil la un ilustru comandant. — Cu atît mai rău. zise muşchetarul. cu toate că el ar fi putut să creadă că l-a dat uitării. Cu atît mai rău. la rîndul dumitale. înconjurată de slujitori atît de devotaţi. oprindu-şi privirea plină de o afectuoasă melancolie asupra ofiţerului. Regina intră. domnule.

— Ce trebuie să fac. — Tot ce-mi spui despre cei ce mă înconjoară. — Jură-mi pe Crist! — Doamnă. dar slujeşte-mă şi pe mine şi ma voi îngriji de soarta dumitale. deşi mirată de acest fel de a vorbi cu care curtenii nu o obişnuiseră. spuse regina. dar e unul dintre cei care cunosc. zise: — Poate îţi place tihna? — Nu ştiu. Regina cugetă o clipă şi. Mi-a rămas doar unul. Dar eu nu mai am încredere decît în dumneata. — Ai prieteni? — Aveam trei: doi au plecat din Paris şi nu ştiu unde s-au dus. Ştiu că eşti în slujba cardinalului. dar nu pomeni nimănui despre această întîlnire. pe cavalerul despre care maiestatea-voastră mi-a făcut cinstea să-mi vorbească. domnule d'Artagnan. doamnă. spuse d'Artagnan. Dumneata şi prietenul dumitale preţuiţi cît o armată. Cînd spun nu. doamnă? — Înapoiază-te aici după-amiază la cinci şi am să-ţi spun. văzînd atitudinea prevăzătoare a muşchetarului. doamnă. e nu! Regina. ai face astăzi pentru mine ceea ce a făcut odinioară pentru regină acel gentilom pe care nu-l cunoşti? — Voi face tot ce va porunci maiestatea-voastră. cred. eu nu mi-am călcat niciodată cuvîntul. — Nu. Era unul din vicleşugurile gasconului de a-şi ascunde cîteodată adînca-i subtilitate sub aparenţa unei . Haide. — Bine.generozitate. socoti că e un semn bun pentru zelul lui d'Artagnan în îndeplinirea planului ei. este poate adevărat. fiindcă nu m-am odihnit niciodată.

— Regina nu mai are nimic să-mi poruncească? întrebă el. încît nu se putea vedea cui era adresată. Băgă de seamă că Mazarin avea înainte. de . — Eu. aruncă o privire în jur. cum se scursese o jumătate de ceas. Numai că stătea cu faţa scrisă în jos. Se pare că e mare nevoie de mine aici. străbătu coridorul şi bătu la uşa cardinalului.brutalităţi loiale. Bernouin îl introduse în cabinet. — Sînt la ordinele dumneavoastră. dar trebuie să spun monseniorului că se înşală. D'Artagnan salută şi plecă. rosti cardinalul. pentru o clipă. — Drace! mormăi el cînd ajunse la uşă. — Vii de la regină? întrebă Mazarin. pe masă. — Să vorbim de treburile mele. — Îmi pare foarte rău. dar ştiu. o fi vreo neînţelegere la mijloc. domnule. renunţă să-l mai iscodească pe gascon. privindu-l ţintă. răspunse. monseniore. ţinîndu-şi cu tărie făgăduiala pe care tocmai o făcuse Annei de Austria. Şi. — Asta fiindcă am intrat pe scara cea dosnică. — Cum aşa? — Habar n-am. Apoi. Poţi să te retragi pînă-n momentul de care am vorbit. monseniore?! Cine v-a spus? — Nimeni. după obiceiul său. — Eu însumi am deschis uşa de la anticameră şi team văzut venind din capătul coridorului. aşa că. spuse d'Artagnan. Mazarin ştia că nu era uşor să-l faci pe d'Artagnan să spună ceea ce voia să ascundă. — Nu. o scrisoare cu sigiliul pus. răspunse cu neruşinare gasconul.

vreme ce nu vrei să-mi spui nimic despre ale dumitale. şi plec îndată. Numai că aş dori un lucru. D'Artagnan se înclină. — Înţeleg. — Care? Spune! — Ca Eminenţa-Voastră să se ducă la regină. — Mi-am petrecut viaţa tot pe drumuri. pe parte opusă a peceţii nu scria nimic. . — Am avut cinstea să spun Eminenţei-Voastre că poate să fie o neînţelegere la mijloc. monseniore? Dar nu are nici o adresă! Într-adevăr. Să-l iei cu dumneata! „Drace! îşi zise d'Artagnan. urmă Mazarin. — Bine.. care îmi place mult. monseniore. — Nu. pe domnul du Vallon." — Stai pe gînduri? întrebă Mazarin. şi va trebui să-l desfac pe primul numai după ce ajung într-un anumit loc. ai fost la regină! zise Mazarin. — De ce? — Să-i spuneţi numai atît: „L-am trimis pe d'Artagnan undeva şi i-am cerut să plece numaidecît. e un plic dublu. — Cînd anume? — Chiar acum. — La destinaţie.. — Îţi plac călătoriile? întrebă cardinalul. — Te reţine ceva la Paris? — Nimic nu mă poate reţine la Paris decît o poruncă de sus. Uite o scrisoare pe care e vorba să o duci la destinaţie. — Ce înseamnă asta? întrebă Mazarin. — Straşnic! Ţine scrisoarea şi pleacă! ai un prieten. — Adică." — Vezi bine. Ştie c-am auzit convorbirea de ieri şi vrea să ne îndepărteze din Paris.

te rog! D'Artagnan se supuse şi Mazarin se încredinţă că pecetea era neatinsă. văzuse pe dată toate foloasele pe care putea să le tragă de pe urma unei atari situaţii. Pare supărat. — Aş avea nevoie de dumneata astă-seară. Se duse şi se aşeză la masa de lucru. — Ah! făcu d'Artagnan. monseniore. — Ai dreptate. Aşteaptă-mă aici! Mazarin se uită atent dacă nu a uitat vreo cheie în încuietorile de la scrin şi plecă. M-ar purta în triumf ca pe Broussel. Trecură zece minute în care toată strădania lui d'Artagnan de a citi prin primul plic ceea ce era scris pe cel de-al doilea se dovedi zadarnică. aşa cum făcuse şi cu scrisoarea. te strîng de gît şi trec de partea Frondei. începu să-l ia cu binişorul. monseniore! La cel dintîi cuvînt pe care-l spui. cu închipuirea-i veşnic înfierbîntată. Încă nu poţi pleca.— Să cutez a repeta Eminenţei-Voastre rugămintea mea? — Bine. — Dă-mi înapoi scrisoarea. S-o fi gîndind să mă trimită la Bastilia? Încetişor. Dimpotrivă. dragă domnule d'Artagnan. zise el. Mazarin se întoarse palid şi vădit preocupat. oare-i supărat pe mine? Cugetă. urmă el. Grozav ar mai fi!" Gasconul. iar Athos m-ar proclama un Brutus francez. Înapoiază-te peste vreo două ceasuri. . Mazarin nici gînd să dea o asemenea poruncă. — Peste două ceasuri. dar chipul cardinalului era aproape la fel de nepăsătoare ca şi plicul. am o întîlnire de la care nu pot să lipsesc. mă duc. D'Artagnan îl scruta cu privirea. „Eh! îşi zise gasconul.

Ah. Vreau să vorbesc cu dumneata între patru ochi.— Nu-ţi face griji în privinţa asta. IX FUGA În ciuda semnelor de tulburare pe care le dădea oraşul. — Păi. amîndoi mă cheamă la aceeaşi oră. E vorba de acelaşi lucru. către ora cinci după-amiază. mă întreb dacă trebuie să fim înarmaţi sau nu. vom fi. „Bun! cugetă d'Artagnan. îşi zise: „Amîndoi au să-mi dea aceeaşi poruncă. Emoţia ei era o rămăşiţă a agitaţiei . D'Artagnan se înclină. spuse Mazarin. D'Artagnan salută. îl linişti Mazarin. la sosirea lui d'Artagnan. plecă şi alergă să repete prietenului său făgăduielile măgulitoare ale lui Mazarin. nici nu era de mirare: regina dăduse poporului pe Broussel şi pe Blancmesnil. Palatul Regal înfăţişa o privelişte dintre cele mai îmbucurătoare. De altfel. iată o taină pentru care domnul de Gondy ar plăti o suta de mii de livre!" — Te gîndeşti! făcu Mazarin. de vreme ce poporul nu mai avea nimic de cerut." — Înapoiază-te deci la ora cinci şi adu-mi-l şi pe scumpul du Vallon. ceea ce dădu lui Porthos o veselie de necrezut. dar el să aştepte în anticameră. — Bine. regina nu trebuia să se teamă de nimic. monseniore. prin urmare. Bănuiam eu. — Înarmaţi pînă-n dinţi. Şi pe cînd se înclina. amîndoi la Palatul Regal: ghicesc ce e la mijloc. neliniştit.

Cardinalul apăru surîzător. prinţese şi trăsurile umpleau curţile încă de la amiază. Bucuria răzbunării îi strălucea în ochi şi-i flutura pe buze. aşezîndu-se. Mazarin se făcu nevăzut. îl apucă de mîna şi-l duse în cabinetul său. de vreme ce tocmai dumitale mă adresez. astăseară vei avea în mîinile dumitale salvarea statului. niciodată nu fusese văzută atît de voioasă.prin care trecuse şi căreia trebuia să-i lase răgazul să se liniştească. dragă prietene. După masa de seară urma să se joace cărţi la regină. Am să-ţi dau cea mai mare dovadă de încredere pe care un ministru poate s-o acorde unui ofiţer. Aşa că spuneţi-mi iute despre ce e vorba. spuse el. că aştept de multă vreme un asemenea prilej. D'Artagnan se afla la post şi-l aştepta în anticameră. Şi se opri. În clipa cînd lumea se ridica de la masă. — Regina a hotărît să facă împreună cu regele o mică plimbare pînă la Saint-Germain. monseniore. monseniore. — Fiţi mai lămurit. — Dragă domnu' d'Artagnan. Anna de Austria era în acea zi fermecătoare prin graţie şi spirit. — Ei bine. — Ah! murmură d'Artagnan. continuă d'Artagnan. — Scumpe domnu' d'Artagnan. vă mărturisesc. că monseniorul o face fără vreun gînd ascuns şi mă socoteşte vrednic de asta. — Cel mai vrednic dintre toţi. sub pretextul întoarcerii învingătorului de la Lens. începu ministrul. Fuseseră poftiţi prinţi. D'Artagnan se înclină. reluă Mazarin. — Nădăjduiesc. la fel cum după furtună e nevoie uneori de cîteva zile pînă se potoleşte marea. Asta înseamnă că . aştept. Avusese loc un mare ospăţ.

stă în mîinile dumitale. — Da. — E un fel al meu de a vorbi cu mine însumi.regina vrea să părăsească Parisul. tot femei rămîn. monseniore. — Ai ceva de zis despre această mică plimbare. continuă Mazarin. o toană femeiască. monseniore. „Mare vulpoi!" îşi zise d'Artagnan în sinea lui. — Şi ce-ai să faci în acest caz? . şi simt întreaga răspundere a unei asemenea însărcinări. nici împotrivă. — Bun. — Şi totuşi primeşti? — Fără îndoială. pricep foarte bine. monseniore? făcu d'Artagnan. Şi pentru ceaş avea? — Văd că ridici din umeri. — Prin urmare. — Vezi prea bine. — Crezi că e cu putinţă? — Orice e cu putinţă. Oh. — Pricepi. aşa cum îţi spuneam. — Pentru asta te-a chemat de dimineaţă şi ţi-a spus să te înapoiezi la ora cinci. monseniore. Salvarea statului. — Eu. Deci la dumneata m-am gîndit ca să-i însoţeşti pe rege şi pe regină pînă la Saint-Germain. aştept poruncile dumneavoastră. femeile! Chiar regine. — La ce m-o fi pus să jur că nu spun la nimeni de întîinire! murmură d'Artagnan. rosti d'Artagnan. — Da. băgînd de seamă nepăsarea ofiţerului. — Veţi fi atacaţi pe drum? — Tot ce se poate. dragă domnu' d'Artagnan? întrebă Mazarin cu nelinişte. nu eşti împotrivă? — Nu sînt nici pentru.

Am pierdut şase mii de angevini în Sicilia fiindcă vorbeau stricat . — Dar va trebui să faceţi ceea ce Eminenţa-Voastră zicea deunăzi că ar fi făcut în locul nostru. cu atît mai rău pentru ei. voi trece peste — Şi-i vei duce pe rege şi pe regină nevătămaţi la Saint-Germain? — Da. privindu-l ţintă. într-o franţuzească fără de cusur. — Cum aşa? — Eminenţa-Voastră poate să fie recunoscută. dragul meu! zise Mazarin. pe care se găsea un costum de cavaler. — Chiar dacă mă travestesc? întrebă Mazarin. dar. D'Artagnan zîmbi. uşurat. la accent. — Pe viaţa dumitale? — Pe viaţa mea! — Eşti un erou. uitînduse plin de admiraţie la muşchetar. monseniore? — Dacă vreau şi eu să plec? — Asta o să fie mai greu. — Ce anume? — Să strigaţi: „Jos cu Mazarin"! — Voi striga. — Cum adică dumneavoastră. Şi ridică o mantie aruncată peste un fotoliu. — În franţuzeşte. luaţi seama. — Dar eu? glăsui Mazarin după un moment de tăcere. monseniore. — Dacă Eminenţa-Voastră se travesteşte. e mai uşor. — Ah! răsuflă Mazarin.ei! — Am să trec printre cei care mă vor ataca. cenuşiu şi roşu ca granatul. împodobit cu ceaprazuri de argint. — Şi dacă nu treci? — Atunci.

curtea odată salvată. Plecînd cu regina. încuviinţă d'Artagnan. — Nu plecaţi odată cu regina? — Nu. pe care Mazarin îl avea pe deget. monseniore. — Asta aşa e. să . — Sînt destui oameni înarmaţi pe străzi. care începea să înţeleagă. ceea ce mi-aţi propus adineauri. rosti el cu vioiciune. aruncînd fără să vrea o privire asupra diamantului reginei. — Atunci. plecînd după regină. dar cugetă că un om care ar avea de gînd să trădeze nu te-ar preveni dinainte. Dovadă că pe dumneata te-am ales ca să mă însoţeşti. continuă d'Artagnan. se poate să mă dea uitării: cei mari nu ştiu ce e recunoştinţa. — Vreau deci să-i împiedic să fie nerecunoscători faţă de mine. Totul ar putea fi pus pe seama unui atac. Luaţi seama că francezii să nu se răzbune pe dumneavoastră pentru Vecerniile siciliene. — Ar fi o treabă straşnică pentru un trădător. — Da. am planurile mele. Mazarin îi urmări privirea şi suci încetişor înăuntru piatra inelului.italieneşte. spuse Mazarin cu surîsul fin. în urma reginei? — Nu. — Am să-mi dau toată silinţa. zise Mazarin. zise d'Artagnan. Sînteţi sigur că nimeni nu cunoaşte planul reginei? Mazarin rămase pe gînduri. sporesc primejdia ce o pîndeşte. Mazarin simţi că-l trec fiorii. — Aha! zise d'Artagnan. repetă Mazarin. — Din pricina asta nici nu mă încred în oricine. creşte primejdia ce mă pîndeşte pe mine. apoi. continua cardinalul. — Asta-i dragoste creştinească.

monseniore. Dacă s-ar fi asemănat şi prin curaj. — Regele şi regina sînt regele meu şi regina mea. unui l-ar fi făcut pe celălalt să săvîrşească lucruri mari. — Înţeleg. scumpe domnu' d'Artagnan. prin şiretenie. Cum însă mie nu-mi aparţine viaţa dumitale. Uite un diamant care a fost al dumitale cîndva. Mazarin îl văzu zîmbind şi se folosi de acest moment. — Tocmai de aceea vreau să plec înaintea lor. o fac cu gîndul de a fi recunoscător. Viaţa mea le aparţine. Aceşti doi oameni se asemănau într-o privinţă. Ei mi-o cer şi eu n-am nimic împotrivă. — Poftim. D'Artagnan zîmbi: el înţelegea foarte bine această şiretenie italienească. nu? Şi. cu un suspin adînc. — Monseniorul se gîndeşte numai? întrebă d'Artagnan. Ia-l. — Ai să începi prin a mă scoate întîi pe mine din Paris. privindu-l cu atenţie. zise Mazarin. astfel ca să nu-i scape nici cea mai mică tresărire de pe chipul ofiţerului. trebuie să ţi-o cumpăr. le-o datorez. murmură Mazarin. — Aşa e. Dacă îţi cer acest serviciu. e drept deci să se întoarcă iarăşi la dumneata. — Dar n-ai spus nimic din toate astea cînd a fost vorba de rege şi de regină! rosti Mazarin. nu-i aşa. scumpe domnu' d'Artagnan? — Grea însărcinare. monseniore! spuse d'Artagnan. răspunse muşchetarul. întoarse încetişor piatra inelului afară. reluîndu-şi aerul grav. D'Artagnan zîmbi. spuse Mazarin.nu-l duci în ispită pe aproapele tău. scoţînd inelul din deget. te rog din suflet! D'Artagnan nu-i dădu prilejul să se ostenească .

— Minunat! Dar cum mă scoţi din Paris? — Oh. — Hm! mormăi Mazarin. ţi-l dăruiesc din toată inima. monseniore. cercetă piatra să se încredinţeze dacă era într-adevăr aceeaşi şi. — Mi se pare totuşi mijlocul cel mai sigur.stăruind. Să vorbim acum despre micile dumneavoastră treburi. după ce se convinse de limpezimea strălucirii diamantului. ţin la asta. dar nu pentru regină. cît despre asta. ia cîţi oameni vrei pentru escortă. — Da. — Ţineam mult la el. . pentru dumneavoastră. mărturisi Mazarin. — Atunci. îl primesc aşa cum mi se dă. şi mă întorc s-o iau pe regină. — La ce oră? — La zece. îşi puse inelul în deget cu o plăcere de nedescris. — Şi eu. D'Artagnan clătină din cap. Vreţi să plecaţi înaintea tuturor? — Da. Mazarin îşi muşcă buzele. — Şi trebuie să lăsaţi în seama mea întreaga acţiune. cum vom face? întrebă el. aruncînd o ultimă privire asupra inelului. vă las undeva. lăsaţi pe mine! — Îţi dau puteri depline. monseniore. luă inelul. adăugă Mazarin. Dar n-are a face. zise d'Artagnan. — Atunci se poate: vă scot din oraş întîi pe dumneavoastră. — Şi regina cînd pleacă? — La miezul nopţii. — Trebuie să-mi daţi mînă liberă. dincolo de barieră. monseniore.

spuse Mazarin. monseniorul vrea să mă ajute s-o văd pe regină? — La ce bun? — Aş dori să primesc poruncile ce are să-mi dea chiar din gura maiestăţii-sale. — Gata. „În sfirşit!" îşi zise d'Artagnan în sinea lui. — Deci. dulceag. Mi se pare că pleacă cu diamantul! Şi-l chema înapoi. — Monseniore? — Îţi iei toată răspunderea? — Nu-mi iau nici o răspundere. fără îndoială. .— Totuşi. dar nici un cuvînt despre convorbirea noastră! — Ceea ce am vorbit împreună ne priveşte numai pe noi. spuse d'Artagnan. Acum. întorcînd spatele. monseniore. — M-a însărcinat să ţi le dau eu. — Ei bine. dragă domnu' d'Artagnan! murmură el. D'Artagnan rămase neclintit în dorinţa lui. monseniore. îl încredinţă d'Artagnan. — Ţii să o vezi? — È absolut necesar. Mazarin şovăi o clipă. voi face totul cît se poate mai bine. — Cît se poate mai bine? — Da. vei fi aici la nouă şi jumătate. mă încred în dumneata. — Sau căutaţi pe altcineva. — Domnu' d'Artagnan. fie. — Şi voi găsi pe Eminenţa-Voastră gata de plecare. — Poate că a uitat ceva. — Atunci rămînem înţeleşi. — Eh! şopti Mazarin. Te voi conduce. — Să mergem.

domnule d'Artagnan. Şi d'Artagnan se înclină. Gătită astfel. cunosc prea bine dezinteresul dumitale ca să-ţi vorbesc de recunoştinţa mea în această clipă. — Poţi să pleci. regina se arătă în ţinută de mare gală. cum sînt gentilom. doamnă. — Voi fi aici. îmi respect cuvîntul. rosti d'Artagnan. zise regina. credeţi-mă. — Ştii despre ce e vorba? — Da. cu cel mai fermecător surîs. spuse ea cu un surîs plin de graţie. La vreo cinci minute. dar ţineam să primesc poruncile chiar din gura maiestăţii-voastre. monseniore.— Juri să fii mut? — Eu nu jur niciodată. văd că trebuie să am deplină încredere în dumneata. — Vino! îl pofti Mazarin. — Vă cer iertare. adăugă regina. Îţi mulţumesc că ai stăruit să mă vezi. Îl introduse pe d'Artagnan în camera de rugăciune a reginei şi îi spuse să aştepte. monseniore. — Haide. D'Artagnan nu aşteptă mult. — Bine. Să fii aici la miezul nopţii. părea abia de treizeci şi cinci de ani şi era frumoasă. — Dumneata eşti. Du-te şi înapoiază-te la miezul nopţii. Îi făcu un semn de bun rămas cu mîna şi . — Primeşti misiunea pe care ţi-o încredinţez? — Cu recunoştinţă. Spun da sau nu şi. — Domnule d'Artagnan. aşa cum l-am uitat pe primul! — Maiestatea-voastră e liberă să-şi amintească sau să uite. Nu înţeleg ce vrea să spună. — E cel mai bun lucru. dar îţi jur că nu voi uita acest al doilea serviciu ce-mi faci.

d'Artagnan se retrase. În acelaşi timp aruncă o privire spre draperia de după care se ivise regina şi zări sub marginea de jos vîrful unui pantof de catifea. — Bun, murmură el. Mazarin ascultă să vadă dacă nu-l trădez. Într-adevăr, paiaţa asta nu merită să fie slujită de un om cinstit. Dar asta nu-l împiedică pe d'Artagnan să fie punctual la întîlnire: la ora nouă şi jumătate intră în anticameră. Bernouin aştepta şi-l introduse îndată în cabinet. Îl găsi pe cardinal îmbrăcat în costum de cavaler, veşmînt ce-l prindea de minune şi pe care, după cum am mai spus, Mazarin îl purta cu eleganţă. Numai că era foarte palid şi tremura niţeluş. — Singur? întrebă el. — Da, monseniore. — Şi vrednicul domn du Vallon nu ne dă prilejul să ne bucurăm de tovărăşia sa? — Ba da, monseniore, aşteaptă în trăsura lui. — Unde? — La poarta grădinii Palatului Regal. — Deci cu trăsura lui plecăm? — Da, monseniore. — Fără altă escortă decît dumneavoastră amîndoi? — Oare nu-i destul? Unul dintre noi doi ar fi de ajuns. — Scumpe domnule d'Artagnan, mă înspăimînţi cu sîngele dumitale rece, zău aşa! spuse Mazarin. — Eu credeam, dimpotrivă, c-ar fi trebuit să vă inspir încredere. — Şi pe Bernouin nu-l iau cu mine? — N-avem loc pentru el, va veni mai tîrziu, după Eminenţa-Voastră. — Fie, încuviinţă Mazarin. De vreme ce totul trebuie făcut după voinţa dumitale.

— Monseniore, mai e timp să vă răzgîndiţi, zise d'Artagnan. Eminenţa-Voastră e liberă să facă aşa cum doreşte. — Nu, nu, se împotrivi Mazarin. Să plecăm! Coborîră amîndoi pe scara cea tainică. Mazarin îşi sprijinea braţul de braţul lui d'Artagnan şi muşchetarul i-l simţea cum tremură. Străbătură curţile Palatului Regal, unde se mai aflau încă vreo câteva trăsuri ale mesenilor întîrziaţi, ajunseră în grădină şi apoi în faţa portiţei. Mazarin încercă să o deschidă cu o cheie scoasă din buzunar, dar mîna îi tremura îngrozitor, încît nu era în stare nici să nimerească broasca. — Lăsaţi-mă pe mine, zise d'Artagnan. Mazarin îi dădu cheia şi muşchetarul, după ce deschise poarta, puse cheia în buzunar: socotea să se întoarcă tot pe acolo. Scara trăsurii era lăsată şi portiera era deschisă. Mousqueton stătea lîngă portieră, iar Porthos în fundul trăsurii. — Urcaţi-vă, monseniore! zise d'Artagnan. Mazarin nu aşteptă să i se spună de două ori şi se aruncă în trăsură. D'Artagnan îl urmă, Mousqueton închise portiera şi se cocoţă la spate, oftînd din adîncul rărunchilor. Căutase în fel şi chip să nu plece, spunînd că tot îl mai doare rana, însă d'Artagnan i-o retezase numaidecît: — Rămîi, dacă vrei, dragul meu domn Mouston, dar te previn că Parisul va fi în flăcări în noaptea asta. La care Mousqueton nu mai pretinse nimic, susţinînd sus şi tare că e gata să-şi urmeze stăpînul şi pe domnul d'Artagnan pînă la capătul pămîntului. Trăsura porni în trapul măsurat al cailor, ceea ce nu dădea cîtuşi de puţin de bănuit că într-însa s-ar

găsi oameni grăbiţi. Cardinalul îşi şterse fruntea cu batista şi se uită în jur. În stînga îl avea pe Porthos şi în dreapta pe d'Artagnan – fiecare veghea la cîte o portieră şi-i slujea drept de pavăză. Pe bancheta din faţă erau două perechi de pistoale, una dinaintea lui Porthos, cealaltă în faţa lui d'Artagnan. Cei doi prieteni ţineau fiecare sabia alături. La o sută de paşi de Palatul Regal, o patrulă opri trăsura. — Cine-i? întrebă comandantul patrulei. — Mazarin! strigă d'Artagnan, izbucnind în hohote de rîs. Cardinalul simţi că i se face părul măciucă în cap. Gluma li se păru grozavă burghezilor, care, văzînd o trăsură fără blazon şă fără escortă, nu şi-ar fi închipuit niciodată că e cu putinţă o asemenea lipsă de prevedere. — Drum bun! strigară ei. Şi lăsară trăsura să treacă. — Ei! făcu d'Artagnan. Ce părere are monseniorul de acest răspuns? — Plin de duh! excalmă Mazarin. — Într-adevăr, zise Porthos, pricep... Către mijlocul străzii Petits-Champs, o a doua patrulă opri trăsura. — Cine-i? strigă comandantul patrulei. — Ascundeţi-vă, monseniore! zise d'Artagnan. Şi Mazarin se vîrî între cei doi prieteni, de nici nu se mai văzu. — Cine-i? repetă acelaşi glas cu nerăbdare. D'Artagnan simţi cum cineva se repede să apuce caii de căpăstru. Ieşi pe jumătate din trăsură.

— Ei, Planchet! strigă el. Comandantul patrulei se apropie: era, într-adevăr, Planchet. D'Artagnan recunoscuse vocea fostului său valet. — Cum, domnule, dumneavoastră sînteţi? făcu Planchet. — Eh, Doamne, da, dragă prietene! Porthos, dragul de el, a primit o lovitură de spadă şi-l duc la ţară, acasă, la Saint-Cloud. — Oh, zău? zise Planchet. — Porthos, urmă d'Artagnan. Dacă mai poţi vorbi, scumpul meu Porthos, spune măcar un cuvînt bunului Planchet. — Planchet, prietene, suspină Porthos cu o voce slabă şi jalnică. Mă simt tare rău, şi, dacă întîlneşti vreun medic, m-ar bucura să mi-l trimiţi. — Ah, Dumnezeule mare, ce nenorocire! se tîngui Planchet. Cum s-a întîmplat? — Am să-ţi povestesc eu, spuse Mousqueton. Porthos scoase un geamăt adînc. — Lasă-ne să trecem, Planchet, şuşoti d'Artagnan, ori nu mai ajunge viu acasă: e atins la plămîni, prietene. Planchet clătină din cap, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Dacă-i aşa, e rău!" Apoi, întorcîndu-se către oamenii lui, le strigă: — Lăsaţi-i să treacă, sînt prieteni! Trăsura porni mai departe şi Mazarin, care-şi ţinuse răsuflarea, cuteză şi el să tragă aer în piept. — Bricconi! murmură cardinalul. Cu puţin înainte de poarta Saint-Honoré întîlniră o a treia ceată: erau oamenii cerşetorului de la SaintEustache. — Atenţie, Porthos! spuse d'Artagnan.

Porthos întinse îndată mîna spre pistoale. — Ce e? întrebă Mazarin. — Monseniore, cred că ne aflăm într-o proastă tovărăşie. Un om se apropie de uşa trăsurii, cu un fel de coasă în mînă. — Cine-i? întrebă el. — Ei, neisprăvitule, nu recunoşti trăsura Prinţului? — Prinţ sau nu, bodogăni omul, deschide uşa! Noi păzim poarta şi nu trece nimeni fără să ştim noi cine trece. — Ce-i de făcut? mormăi Porthos. — La dracu, să trecem! zise d'Artagnan. — Să trecem, dar cum? întrebă Mazarin. — Printre ei sau peste ei! Vizitiu, porneşte în goană! Vizitiul îşi ridică piciul. — Nici un pas mai mult! se răsti omul care părea comandantul cetei. Dacă nu, rup picioarele cailor! — La naiba! se întunecă Porthos. Ar fi păcat, caii ăştia mă costă cîte o sută de pistoli fiecare. — Am să-ţi dau eu cîte două sute pentru ei, făgădui Mazarin. — Da, numai că, dacă le rup picioarele, ne rup şi nouă gîtul. — Vine unul în partea mea, vesti Porthos. Să-l omor? — Dintr-un pumn, dacă poţi. Tragem numai dacă n-avem încotro. — Pot, zise Porthos. — Vino şi deschide, spuse d'Artagnan omului cu coasa, apucînd un pistol de ţeavă şi pregătindu-se să lovească cu mînerul. Omul se apropie. Pe măsură ce se apropia, d'Artagnan ieşi pe

jumătate din trăsură, vrînd să fie mai liber în mişcări. Ochii lui se întîlniră cu ochii cerşetorului, luminaţi de licărirea unui felinar. Fără îndoială că acesta îl recunoscu pe muşchetar, fiindcă se făcu alb ca varul. Fără îndoială că şi d'Artagnan îl recunoscu, fiindcă părul i se ridică măciucă în cap. — Domnul d'Artagnan! strigă cerşetorul, trăgînduse un pas înapoi. Domnul d'Artagnan! Lăsaţi-l să treacă! Muşchetarul ar fi răspuns poate şi el, cînd răsună o lovitură ca de măciucă repezită între coarnele unui bou: era Porthos care îi venise de hac omului său. D'Artagnan se întoarse şi-l văzu pe nefericitul acela zăcînd la vreo patru paşi mai încolo. — Acum goneşte cît poţi! strigă el vizitiului. Vizitiul puse biciul pe cai şi nobilele animale o luară la goană. Se auziră nişte strigăte ca de oameni trîntiţi la pămînt. Apoi se simţi o hurducătură, urmată îndată de alta. Două din roţi trecuseră peste ceva rotund şi lesne de îndoit. Se făcu tăcere pentru cîteva clipe. Trăsura ieşi pe poarta oraşului. — Spre Cours-la-Reine! strigă d'Artagnan vizitiului. După aceea se întoarse către Mazarin: — Acum, monseniore, zise el, puteţi spune de cinci ori în şir Tatăl nostru şi Ave, mulţumind lui Dumezeu c-aţi scăpat cu bine. Sînteti salvat, liber! Mazarin răspunse printr-un soi de geamăt înfundat, căci nu-i venea să creadă într-o asemenea minune. După cinci minute, trăsura se opri: ajunseseră la Cours-la-Reine. — Monseniorul e mulţumit de escortă? întrebă muşchetarul.

— Încîntat, domnu'! spuse Mazarin, îndrăznind să scoată capul pe geamul portierei. Rămîne să faceţi la fel şi pentru regină. — Asta o să fie mai uşor, zise d Artagnan, sărind jos din trăsură. Domnule du Vallon, vă dau în grijă pe Eminenţa-Sa. — Fii liniştit, spuse Porthos, întinzîndu-i mîna. D'Artagnan se uită mirat la prietenul său. — Ce ai? întrebă el. — Mi se pare că mi-am scrîntit mîna, murmură Porthos. — Ce naiba, loveşti şi tu ca un apucat! — Păi n-aveam încotro: omul meu era cît pe ce să mă pricopsească cu un glonţ. Dar tu cum te-ai descotorosit de-al tău? — Oh! zise d'Artagnan. Al meu nici măcar nu era om. — Păi ce era? — O nălucă. — Şi... — L-am descîntat. Fără vreo altă lămurire, luă pistoalele de pe banchetă şi le vîrî la cingătoare, se înfăşură în mantie şi, cum nu ţinea să se întoarcă în oraş prin poarta pe unde ieşise, se îndreptă spre poarta Richelieu.

X TRĂSURA VICARULUI În loc să se înapoieze prin poarta Saint-Honoré, d'Artagnan, care avea destul timp înainte, făcu un ocol şi intră în oraş pe poarta Richelieu. Cîţiva oameni se

apropiară de el să cerceteze cine este şi, dîndu-şi seama după pălăria cu pene şi după mantia-i împodobită cu galoane că au în faţă un ofiţer de muşchetari, îl înconjurară îndată, cu gîndul să-l facă să strige: „Jos Mazarin!". Întîmplarea avu darul să-l neliniştească la început, dar cînd se dumiri despre ce era vorba, strigă cu atîta tragere de inimă, încît şi cei mai cusurgii se arătară mulţumiţi. Mergea pe strada Richelieu, cugetînd cum să o scoată din oraş pe regina, căci de o trăsură cu armele Franţei nici vorbă nu putea să fie, cînd zări în poarta palatului doamnei de Guéménée un echipaj. Un gînd neaşteptat îi trecu prin minte. — Ah, la dracu! îngînă el. Ar fi un joc cinstit! Şi, apropiindu-se de trăsură, cercetă cu privirea blazoanele zugrăvite pe uşi şi livreaua vizitiului. Treabă cu atît mai uşoară, cu cît vizitiul dormea, dus pe capră. — Păi asta-i chiar trăsura vicarului! zise el. Pe legea mea, încep să cred că providenţa e de partea noastră. Se urcă binişor în trăsură şi, trăgînd de firul de mătase legat de degetul cel mic al vizitiului, porunci: — La Palatul Regal! Vizitiul, trezit pe neaşteptate, porni îndată spre locul numit, fără bănuială că porunca vine din partea altcuiva decît a stăpînului său. Elveţianul de la palat tocmai se pregătea să închidă porţile, dar, la vederea acestui măreţ echipaj, rămase încredinţat ca sosea un oaspete de seamă şi lăsă trăsura să treacă. Trăsura opri sub portalul de la intrare. Vizitiul îşi dădu seama abia acolo că valeţii nu se aflau pe locul lor din spate. Crezind că vicarul a hotărît aşa, sări de pe capră fără să lase hăţurile din mînă şi veni să deschidă.

D'Artagnan sări şi el din trăsură şi, în clipa cînd vizitiul, speriat că nu-şi recunoaşte stăpînul, se trase înapoi, îl înşfăcă cu mîna stîngă de guler în vreme ce cu dreapta îi puse pistolul în piept, spunînd: — Dacă scoţi o vorbă, eşti mort! După expresia zugrăvită pe chipul celui care îl ameninţa astfel, vizitiul înţelese că a picat într-o cursă şi rămase cu gura căscată şi cu ochii holbaţi. Doi muşchetari se plimbau prin curte şi d'Artagnan îi strigă pe nume. — Domnule de Bellière, se adresă el unuia, fă-mi plăcerea şi ia hăţurile din mîinile omului ăstuia, suie pe capră, du trăsura la uşa scării din dos şi aşteaptămă acolo. E vorba de o chestiune de mare însemnătate, în slujba regelui. Muşchetarul, care ştia că locotenentul său nu e în stare de o glumă proastă în timpul serviciului, se supuse fără murmur, deşi ordinul i se păru cam ciudat. D'Artagnan se întoarse către celălalt muşchetar. — Domnule du Verger, zise el, ajută-mă să-l duc pe omul acesta într-un loc sigur. Socotind că locotenentul a arestat vreun prinţ travestit, muşchetarul se înclină şi, trăgînd spada, făcu semn că e gata să-i îndeplinească porunca. D'Artagnan urcă scara urmat de prizonierul său, urmat la rîndu-i de către muşchetar, străbătu coridorul şi pătrunse în anticamera lui Mazarin. Bernouin aştepta cu nerăbdare veşti de la stăpînul său. — Ei bine, domnule? întrebă el. — Totul merge de minune, dragul meu Bernouin. Dar iată un om pe care te rog să-l duci undeva, într-un loc sigur...

— Unde, domnule? — Unde vrei tu, numai locul ales să aibă obloane care se închid cu lacăte şi o broască bună la uşă. — Avem aşa ceva. Şi bietul vizitiu fu dus într-o încăpere cu gratii la ferestre, care semăna grozav a închisoare. — Acum, dragă prietene, îi spuse d'Artagnan, te poftesc să-mi dai mantaua şi pălăria, de care am mare nevoie. Vizitiul, bineînţeles, nu se împotrivi cîtuşi de puţin. De altfel, era atît de buimăcit de cele întîmplate, încît se clătina pe picioare şi se bîlbîia ca beat. D'Artagnan puse totul în braţele lui Bernouin. — Acum, domnule du Verger, rămîi închis aici, cu omul ăsta, pînă va veni domnul Bernouin să deschidă. Veghea va fi destul de lungă şi de plicticoasă, ştiu, dar dumneata înţelegi, adăugă cu gravitate, în slujba regelui. — La ordinele dumneavoastră, domnule locotenent, răspunse muşchetarul, încredinţat că era vorba de lucruri importante. — A, să nu uit, îl preveni d'Artagnan. Dacă omul nostru încearcă să fugă ori să strige, străpunge-l cu spada. Muşchetarul dădu din cap, în semn că va respecta întru totul consemnul. D'Artagnan ieşi, luîndu-l şi pe Bernouin cu el. Bătea de miezul nopţii. — Du-mă în camera de rugăciune a reginei, zise el. Dă-i de veste că mă aflu aici şi apoi pune pachetul ăsta, dimpreună cu o muschetă încărcată, pe capra trăsurii ce aşteaptă în capul scării tainice. Bernouin îl introduse în camera de rugăciune a reginei, unde ofiţerul se aşeză pe un scaun, tare

îngîndurat. La Palatul Regal totul se petrecea ca de obicei. La ceasurile zece, după cum am spus, aproape toţi oaspeţii plecaseră. Cei care urmau să fugă o data cu curtea primiseră toate instrucţiunile şi fuseseă poftiţi să se afle după miezul nopţii la Cours-la-Reine. La zece, Anna de Austria intră la rege. Prinţul tocmai se culcase şi micul Ludovic, rămas ultimul, îşi trecea vremea rînduind în linie de bătaie nişte soldaţi de plumb, îndeletnicire care îi plăcea nespus de mult. Doi copii din suită se jucau împreună cu el. — Laporte, spuse regina, ar fi timpul ca maiestateasa să se culce. Regele ceru să mai stea, căci nu-i era somn, zicea el, dar regina stărui. — Oare nu trebuie să te duci mîine dimineaţă la şase să te scalzi la Conflans, Ludovic? Mi se pare că tu singur ai cerut asta. — Aveţi dreptate, doamnă, spuse regele, şi sînt gata să mă retrag în odaia mea de îndată ce veţi binevoi să mă sărutaţi. Laporte, dă sfeşnicul cavalerului de Coislin. Regina îşi apropie buzele de fruntea albă şi netedă pe care augustul vlăstar i-o întindea cu o gravitate ce vadea de pe acum eticheta de la curte. — Caută să adormi repede, Ludovic, îl povăţui regina. Mîine te scoli de dimineaţă. —Mă voi strădui să vă ascult, doamnă, făgădui micuţul Ludovic. Însă nu mi-e deloc somn. — Laporte, rosti în şoaptă Anna de Austria. Adu o carte cît mai plicticoasă pentru maiestatea-sa, dar tu rămîi îmbrăcat. Regele ieşi, însoţit de cavalerul Coislin, care purta sfeşnicul. Celălalt copil fu dus şi el la culcare.

Regina trecu în apartamentul ei. Doamnele de onoare, adică doamna de Brégy, domnişoara de Beaumont, doamna de Motteville şi Socratine, sora acesteia, numită astfel din pricina înţelepciunii ei, tocmai îi puseseră într-un dulap ceea ce rămăsese de la masă, să aibă ce mînca, aşa cum obişnuia. Regina dădu poruncile ce avea de dat, vorbi despre un ospăţ pe care marchizul de Villequier îl oferea peste două zile în cinstea ei, numind pe cei cărora le îngăduia onoarea să ia parte, anunţă pentru a doua zi o vizită la Val-de-Grâce, unde avea de gînd să se spovedească şi să se împărtăşească, şi porunci lui Béringhen, primul ei valet, să fie gata să o însoţească. Masa doamnelor de onoare o dată sfîrşită, regina se prefăcu tare obosită şi trecu în odaia de culcare. Doamna de Motteville, de serviciu pe lîngă maiestateasa în seara aceea, o urmă şi o ajută să se dezbrace. Regina se urcă în pat, îi vorbi prietenos cîteva minute şi apoi îi spuse că poate să plece. Tocmai în clipa aceea, d'Artagnan intra în curtea Palatului Regal cu trăsura vicarului. La puţin timp, trăsurile doamnelor de onoare ieşeau din curte şi poarta se închidea în urma lor. Bătea miezul nopţii. După cinci minute, Bernouin ciocăni la uşa camerei de culcare a reginei, venind prin trecerea tainică de care se folosea cardinalul. Anna de Austria se grăbi ea însăşi să deschidă. Era îmbrăcată, adică îşi pusese un halat lung de casă. — Tu eşti, Bernouin? întrebă ea. Domnul d'Artagnan e aici? — Da, doamnă, se află în camera de rugăciune şi aşteaptă ca maiestatea-voastră să fie gata. — Sînt gata. Du-te şi spune lui Laporte să-l

trezească şi să-l îmbrace pe rege, apoi treci pe la mareşalul de Villeroy să-l previi din partea mea. Bernouin se înclină şi ieşi. Regina trecu în camera de rugăciune, luminată de o singură lampă din cristal de Veneţia. Îl văzu pe d'Artagnan în picioare, aşteptînd. — Dumneata eşti? zise ea. — Eu, doamnă. — Eşti gata? — Gata. — Şi cardinalul? — A sosit cu bine la Cours-la-Reine, unde aşteaptă pe maiestatea-voastră. — Dar cu ce trăsură plecăm? — Am prevăzut totul, maiestate. O trăsură aşteaptă jos. — Să mergem la rege. D'Artagnan se înclină şi o urmă pe regină. Micuţul Ludovic era gata îmbrăcat, afară doar de pantofi şi de haină. Se arăta uimit că e îmbrăcat în toiul nopţii şi-l copleşea cu întrebările pe Laporte, care răspundea numai atît: — Porunca reginei, sire. Pe patul neacoperit se vedea aşternutul cu cearşafuri atît de purtate, încît pe alocuri se destrămaseră de-a binelea. Era încă una din urmările caliciei lui Mazarin. Regina păşi în odaie, în vreme ce d'Artagnan rămase în prag. Zărind-o, copilul se smulse din mîinile lui Laporte şi alergă spre ea. Regina îi făcu semn lui d'Artagnan să se apropie. Ofiţerul se supuse. — Fiul meu, glăsui regina, arătînd spre muşchetarul plin de linişte şi cu capul descoperit.

Acesta e domnul d'Artagnan, un viteaz ca acei voinici din vechime, despre care îţi place atît de mult să-ţi povestească doamnele mele de onoare. Întipăreşte-ţi bine în minte numele lui şi priveşte-l cu luare-aminte ca să nu-i uiţi chipul, fiindcă astă-seară ne va aduce un mare serviciu. Tînărul rege se uită la ofiţer cu ochii lui mari şi plini de mîndrie şi repetă: — Domnul d'Artagnan? — Întocmai, fiul meu. Tînărul rege ridică încet mîna-i micuţă şi i-o întinse muşchetarului. Acesta puse un genunchi la pămînt şi i-o sărută. — Domnul d'Artagnan, repetă Ludovic. Bine, doamnă! În acea clipă se auzi un vuiet care se apropia neîncetat. — Ce-i asta? murmură regina. — Oh! exclamă d'Artagnan, încordîndu-şi auzul ascuţit şi privirea inteligentă. E glasul poporului care se răscoală. — Trebuie să fugim! spuse regina. — Maiestatea-voastră mi-a încredinţat conducerea acestei întreprinderi. Trebuie să rămînem pe loc şi să vedem ce vrea. — Domnule d'Artagnan! — Răspund de tot! Nimic nu se transmite mai iute ca încrederea. Regina, plină de tărie şi de curaj, simţea în cel mai înalt grad aceste doua calităţi la cei din jur. — Fie, zise ea. Mă încred în dumneata! — Maiestatea-voastră îngăduie ca în această împrejurare să dau porunci în numele ei? — Porunceşte, domnule!

— Ce mai vrea poporul? întrebă regele. — O să aflăm îndată, sire, zise d'Artagnan. Şi ieşi zorit pe uşă. Vuietul creştea din ce în ce şi părea că învăluie întreg Palatul Regal. Strigăte nedesluşite se auzeau în cuprinsul palatului. Înţelegeai lămurit că era larmă şi răscoală. Regele, pe jumătate îmbrăcat, regina şi Laporte rămaseră nemişcaţi, aşa cum se găseau şi aproape pe locul unde se găseau, ascultînd şi aşteptînd. Comminges, aflat în noaptea aceea de gardă la palat, alergă fără zăbavă. Avea aproape două sute de ostaşi în curţile interioare şi în grajduri, pe care îi punea la dispoziţia reginei. — Ei, ce este? întrebă Anna de Austria, văzîndu-l pe d'Artagnan întorcîndu-se. — Doamnă, s-a zvonit că regina a părăsit Palatul Regal, luîndu-l cu ea pe rege, şi poporul cere dovada că nu-i adevarat ori ameninţă să dărîme Palatul. — Ah, de astă dată e prea de tot! murmură regina. Am să le dovedesc că n-am plecat! D'Artagnan citi pe chipul reginei că va da o poruncă nesăbuită. Se apropie de ea şi spuse în şoaptă: — Maiestatea-voastră mai are încredere în mine? Glasul acesta o făcu să tresară. — Da, domnule, toată încrederea, zise ea. Vorbeşte... — Regina are bunătatea să-mi urmeze sfaturile? — Vorbeşte. — Maiestatea-voastră să binevoiască a-l trimite de aici pe domnul de Comminges, poruncindu-i să se închidă, el şi oamenii lui, în corpul de gardă şi în grajduri. Comminges se uită la d'Artagnan cu acea invidie cu

care orice curtean vede ivindu-se o nouă stea la curte. — Ai auzit, Comminges? rosti regina. Pătrunderea-i obişnuită îl ajută să bage de seamă această privire neliniştită şi d'Artagnan se apropie de el. — Iartă-mă, domnule de Comminges, îi spuse muşchetarul. Sîntem amîndoi slujitori ai reginei, nu? Acum e rîndul meu să-i fiu de folos, aşa că nu mă pizmui pentru fericirea asta. Comminges se înclină şi ieşi. „Haide! cugetă d'Artagnan în sinea lui. Mi-am mai făcut un duşman!" — Şi acum, ce e de făcut? se adresă regina lui d'Artagnan. Auzi doar, în loc să se potolească, vuietul creşte. — Doamnă, glăsui d'Artagnan, poporul vrea să-l vadă pe rege şi trebuie să-l vadă. — Cum adică, să-l vadă? Şi unde? În balcon? — Nu, doamnă, aici, dormind în pat. — Ah, maiestate, domnul d'Artagnan are deplină dreptate! strigă Laporte. Regina cugetă o clipă şi zîmbi, ca o femeie care nu e străină de prefăcătorie. — Într-adevăr, murmură ea. — Domnule Laporte, spuse d'Artagnan. Du-te şi dă de ştire poporului prin grilajul palatului că i se va îndeplini dorinţa şi că, în cinci minute, nu numai că-l va vedea pe rege, dar îl va vedea chiar în patul lui. Adaugă că regele doarme şi că regina roagă să se facă linişte, ca nu cumva să se trezească. — Dar să nu vină toată lumea, ci doar o delegaţie de doi sau patru oameni. — Ba toată lumea, doamnă! — Aşa au să ne ţină în loc pînă dimineaţa, gîndeşte-

— Numai un sfert de ceas. Răspund de tot, doamnă. Credeţi-mă, eu cunosc poporul, e un copil mare pe care trebuie să ştii să-l mîngîi. În faţa regelui adormit va fi mut, blînd şi sfios ca un mieluşel. — Du-te, Laporte! spuse regina. Tînărul rege se apropie de mamă-sa. — De ce facem pe voia acestor oameni? întrebă el. — Trebuie, fiul meu! zise Anna de Austria. — Atunci, dacă mi se spune trebuie, înseamnă că nu mai sînt rege? Regina amuţi. — Sire, interveni d'Artagnan, maiestatea-voastră îmi îngăduie o întrebare? Ludovic al XlV-lea se întoarse mirat că cineva îndrăzneşte să-i vorbească. Regina strînse mîna copilului. — Da, domnule, spuse el. — Maiestatea-voastră, pe cînd se juca în parcul de la Fontainebleau, ori prin curţile palatului de la Versailles, îşi aminteşte să fi văzut cerul înnorîndu-se pe neaşteptate şi să fi auzit bubuitul tunetului? — Da, fără îndoială. — Ei bine, bubuitul tunetului, oricît ar fi dorit maiestatea-voastră să se mai joace, spunea: „Intraţi înăuntru, sire, trebuie!" — Fără îndoială, domnule. Dar mi s-a spus, de asemenea, că tunetul este glasul lui Dumnezeu. — Ei bine, sire, răspunse d'Artagnan. Ascultaţi larma poporului şi vă veţi încredinţat că seamănă foarte mult cu bubuitul tunetului. Într-adevăr, în clipa aceea, purtat de boarea nopţii, un vuiet cumplit umplu văzduhul. Şi pe dată conteni.

te!

— Iată, sire, rosti d'Artagnan. Acum i s-a spus poporului că dormiţi. Vedeţi, dar, sînteţi rege. Regina se uita cu uimire la omul acesta ciudat, al cărui curaj fără seamăn era pe potriva celor mai viteji şi al cărui spirit pătrunzător şi viclean îl făcea pe potriva oricui. Laporte se arătă în prag. — Ei, Laporte? întrebă regina. — Doamnă, răspunse valetul, prevederile domnului d'Artagnan s-au împlinit întocmai. Poporul s-a liniştit ca prin farmec. I se va deschide porţile şi în cinci minute va fi aici. — Laporte, zise regina. Dacă ai pune pe unul dintre băieţii tăi în locul regelui, noi am pleca în acest timp. — Dacă maiestatea-voastră porunceşte, răspunse Laporte. Fiii mei, ca şi mine, o slujesc pe regină. — Nu, se împotrivi d'Artagnan. Dacă vreunul îl cunoaşte pe rege şi vede că au fost păcăliţi, totul ar fi pierdut. — Ai dreptate, domnule, ai întotdeauna dreptate, încuviinţă Anna de Austria. Laporte, culcă-l pe rege! Laporte îl aşeză pe rege în pat, aşa îmbrăcat cum era, şi îi acoperi pînă la bărbie cu învelitoarea. Regina se aplecă şi-l sărută pe frunte. — Să te prefaci ca dormi, Ludovic, murmură ea. — Bine, se învoi regele. Dar nu vreau să mă atingă vreunul din oamenii aceştia. — Sire, cuvîntă d'Artagnan. Eu sînt aici şi vă încredinţez că dacă are cineva această îndrăzneală, o va plăti cu viaţa. — Acum, ce trebuie să facem? întreba regina. I-aud venind. — Domnule Laporte, du-te înaintea lor şi sfătuieştei din nou să păstreze liniştea. Doamnă,

dumneavoastră aşteptaţi acolo, lîngă uşa. Eu voi sta la căpătîiul regelui, gata să-mi jertfesc viaţa pentru maiestatea-sa. Laporte ieşi din odaie, regina rămase în picioare, în vreme ce d'Artagnan se strecură după draperii. Se auzi o mare mulţime de oameni care umblau încet şi cu grijă. Regina ridică ea însăşi draperia de la uşă ducînd un deget la buze. Văzînd-o pe regină, oamenii se opriră locului, într-o atitudine plină de respect. — Intraţi domnilor, intraţi, spuse regina. Mulţimea şovăi, ca şi cum s-ar fi ruşinat: se aştepta la împotrivire, se aştepta să fie înfruntată, să fie nevoită să darîme porţile şi să doboare ostaşii de gardă şi, cînd colo, porţile li se deschiseră singure, iar regele, cel puţin de ochii lor, nu avea la căpătîi decît pe mama lui. Cei aflaţi în frunte se bîlbîiră şi încercară să dea înapoi. — Intraţi, domnilor, spuse Laporte, de vreme ce regina îngăduie. Atunci, unul mai îndrăzneţ se încumetă să treacă pragul şi înaintă în vîrful picioarelor. Ceilalţi îi urmară pilda şi odaia se umplu în tăcere, de parcă toţi oamenii aceia ar fi fost cei mai umili şi mai devotaţi curteni. Dincolo de uşă se zăreau capetele celor care, neputînd să intre, se înălţau pe vîrfuri. D'Artagnan vedea totul printr-un ochi al draperiei. În cel care păşise primul în odaie îl recunoscu pe Planchet. — Domnule, i se adresă regina, înţelegînd că el era căpetenia. Aţi venit să-l vedeţi pe rege şi, la rîndul meu, am vrut să vi-l arăt eu însămi. Apropiaţi-vă, priviţi-l şi spuneţi dacă avem aerul unor oameni care se gîndesc sa fugă.

— Nu, nici vorbă, îngăimă Planchet, puţin mirat de o asemenea cinste neaşteptată. — Veţi spune deci bunilor şi credincioşilor mei parizieni, continuă Anna de Austria, cu un surîs asupra căruia d'Artagnan nu se înşelă cîtuşi de puţin – veţi spune că l-aţi văzut pe rege în pat, dormind, precum şi pe regina, care tocmai se pregătea şi ea sa se culce. — Am să spun, doamnă, şi cei care mă însoţesc au să spună la fel ca mine, dar... — Ce este? întrebă Anna de Austria. — Maiestatea-voastră să mă ierte, spuse Planchet. Oare într-adevăr regele doarme aici în pat? Anna de Austria tresări. — Dacă se află cineva printre voi care să-l cunoască pe rege, să se apropie şi să spună dacă aici doarme într-adevăr maiestatea-sa. Un om înfăşurat într-o mantie, cu care îşi ascundea chipul, se apropie, se aplecă deasupra patului şi privi cu luare-aminte. O clipă, d'Artagnan crezu că are gînduri rele şi apucă îndată mînerul spadei. Dar omul înfăşurat în mantie, aplecîndu-se, îşi descoperi în parte chipul şi atunci muşchetarul îl recunoscu pe vicar. — E într-adevăr regele, rosti el, îndreptîndu-se de mijloc. Dumnezeu să binecuvînteze pe maiestatea-sa! — Da, zise şoptit căpetenia cetei. Da, Dumnezeu să binecuvînteze pe maiestatea-sa! Şi toţi oamenii aceia, care intraseră furioşi, deveniră blajini, uitînd de orice mînie, şi-l binecuvîntară la rîndul lor pe vlăstarul regesc. — Acum, spuse Planchet, să mulţumim reginei, prieteni, şi să plecăm. Toţi se înclinară şi ieşiră pe rînd şi fără zgomot, aşa

în strada Bourdonnais. — Mă numesc Dulaurier. — Da.cum intraseră. să nu afle că Planchet a fost cîndva în slujba lui. — Cum te cheamă. spuse regina. Hotărît lucru. să nu-şi spună numele. fără să scoată o vorbă: regina stătea în picioare lîngă uşă. se stinse cu totul. Îţi rămîn îndatorată. Planchet se răsuci pe călcîie. şi-o să mai auzi vorbindu-se de mine. ca şi cum ai fi un prinţ. Regina îl opri. Planchet. de aceea doresc să-ţi aflu numele. prietene? i se adresă ea. care trecuse cel dintîi pragul. Numai că. Mă socotesc la fel de onorată că te-am primit astă-seară. regele sprijinit într-un cot şi gata să se lungească iarăşi în aşternut. scumpul meu domn Dulaurier. era ultimul. — Mulţumesc. d'Artagnan ieşit pe jumătate din ascunzătoarea lui. păcălit ca şi corbul din fabulă. — Haide-haide! murmură d'Artagnan. răspunse cu bună-cuviinţă Planchet. doamnă. jupîn Planchet nu-i prost deloc. în loc să se apropie. „Mda! cugetă Planchet în sinea lui. domnule Dulaurier. — E tot ce voiam să ştiu. pînă la urmă. . şi cu ce te ocupi? — Sînt negustor de postavuri. Să am şi eu soarta vreunui prinţ. doamnă. Mulţumesc!" D'Artagnan se înfioră că Planchet. se vede cît colo că are şcoală bună! Diferiţii actori ai acestei ciudate scene rămaseră o clipă unul în faţa altuia. ieşind de după draperie. ştiindu-l. vuietul se depărta din ce în ce şi. buimăcit de întrebare. la cel mai mic zgomot ce-ar fi anunţat întoarcerea mulţimii. iar regina. zise regina. continuă regina.

erau pălăria şi mantaua purtate de vizitiul domnului de Gondy. dumneata mi-ai dat astă-seară cele mai înţelepte sfaturi pe care le-am primit vreodată în viaţă. — Ei bine? întrebă regina. Vă spun eu cau să plătească scump îndrăzneala lor! Apoi. — Deci putem pleca? întrebă regina. zicînd: — Să plecăm! În acea clipă se întoarse Laporte. Nu trebuie decît să coborîţi scara cea tăinuită. — Doamnă. după cum ne amintim. mîndri şi victorioşi. domnule! spuse regina.Regina răsuflă uşurată. întorcîndu-se către d'Artagnan. Îl iei pe tovarăşul dumitale. glăsui d'Artagnan. mă veţi găsi la uşă. regele se lăsă să alunece din pat. Te urmez! D'Artagnan coborî. — Haidem. Ofiţerul luă pachetul pe care i-l dăduse lui Bernouin să-l pună la picioarele muşchetarului. care stă şi-l păzeşte pe vizitiu. Muşchetarul sări jos de pe capră. — Domnule. D'Artagnan îşi aruncă mantia pe umeri şi îşi potrivi pălăria pe cap. sfîrşeşte să îmbraci pe maiestatea-sa. mizerabilii! murmură regina. apoi încălecaţi şi vă duceţi la hanul "La Căpriţa" pe strada . i-am dus pînă la poartă. Continuă: ce trebuie să facem acum? — Domnule Laporte. — Cînd va voi maiestatea-voastra. spuse: — Domnule. aşa că acum toţi se depărtează. Acolo. răspunse valetul. îi apuse d'Artagnan. I-am auzit spunînd către tovarăşii lor că l-au văzut pe rege şi că regina le-a vorbit. — Oh. D'Artagnan îşi şterse fruntea năduşită. Trăsura aştepta în locul hotărît şi muşchetarul se afla pe capră.

şi vă opriţi la Cours-la-Reine.Tiquetonne. Avea o pereche de pistoale la cingătoare. — Chiar aşa. Dacă la Cours-la-Reine nu găsiţi pe nimeni. comandantul pazei înainta spre ei. după ce le puneţi şaua şi-i pregătiţi de luptă. Obloanele fură lăsate şi trăsura porni în goană pe strada Richelieu. doamnă. Am răspunsul gata pregătit. În trăsură cu maiestăţile-voastre?! — Acum nu-i vorbă de etichetă. — Lăsaţi obloanele! zise d'Artagnan. fratele acestuia. — Vino. Muşchetarul salută cu mîna la pălărie şi plecă să îndeplinească porunca. cu un felinar în mină. domnule? întrebă regina. doamnă?! îngînă valetul. — Trăsura vicarului! exclamă ea. zise d'Artagnan. În slujba regelui. Urcaţi fără teamă: eu o conduc! Regina scoase un strigăt de uimire şi se urcă în trăsură. apoi ieşiţi cu ei din Paris. — Maiestatea-voastră să fie liniştită. Cînd ajunseră la poarta oraşului. adeveri d'Artagnan. — Cum. dîndu-se un pas înapoi. aşezîndu-se de o parte şi de alta a reginei. în fruntea a vreo doisprezece oameni. Regele şi prinţul se urcară şi ei. o muschetă la picioare şi spada scoasă din teacă în spatele lui. Regina apăru. ci de salvarea regelui.D'Artagnan se urcă pe capră. Laporte. îl chemă regina. luaţi de acolo calul meu şi al domnului du Vallon. Laporte! Laporte se supuse. purtîndu-i de căpăstru. — Dar asta n-o să dea naştere la bănuieli. D'Artagnan . Era urmată de rege şi de ducele d'Anjou. zoriţi pînă la Saint-Germain. Urcă.

murmură: — Petrecere bună. puse biciul cu nădejde pe cai. apropiindu-se de obloanele lăsate. — Mousqueton! strigă d'Artagnan. — Recunoşti trăsura? îl întrebă el pe sergent. Sergentul pufni în rîs. După vreo cinci minute. ajungeau din urmă trăsura cardinalului. — Şi cu trăsura vicarului! spuse regina. — Uită-te la blazon.îi făcu semn să se apropie. răspunse acesta. care goneau de mîncau pămîntul. — Sst! Acum are o aventură cu doamna de Guéménée. — Deschideţi poarta! porunci el. dumneata trebuie să fii preţuit în aur! exclamă Mazarin. — Corpo di Dio! Domnu' d'Artagnan. monseniore! — Gură spartă ce eşti! se oţărî la el d'Artagnan. UNUL DOUĂ SUTE NOUĂSPREZECE ŞI CELĂLALT . XI CUM AU CÎŞTIGAT D'ARTAGNAN ŞI PORTHOS. — În chip de vizitiu! exclamă Mazarin. Ridică obloanele de la trăsura maiestăţii-sale! — El e! zise Porthos. Sergentul aduse felinarul mai lîngă uşă. M-am lămurit cum stă treaba! — Apoi. O să mă alunge din pricina ta! Bariera scîrţîi din ţîţîni şi d'Artagnan. — Nu. văzînd drumul liber.

Regina îşi aruncă o privire în fundul trăsurii a cărei portieră rămăsese deschisă şi văzu că era goală. unde-i sora mea? întrebă Prinţul. cu fiica lor şi abatele La Rivière. Zvonul că regele trebuia să părăsească Parisul peste noapte nu se răspîndise fără temei: zece sau douăsprezece persoane ştiau încă de pe la şase seara de această fugă tainică şi. Prima trăsură care sosi după trăsura reginei fu aceea a Prinţului. În cea de-a treia se aflau domnul de Longueville şi prinţul de Conti.DOUĂ SUTE CINCISPREZECE LUDOVICI. fiecare se interesa de cîte cineva şi. Amîndouă fuseseră trezite în toiul nopţii şi nici nu ştiau despre ce e vorba. dar regina spuse că va rămîne să aştepte pe cei cărora le dăduse întîlnire. fără ca lucrurile să răsufle cît de puţin. Prinţesa şi bătrîna Prinţesă. VÎNZÎND PAIE Mazarin voia să pornească fără întîrziere la SaintGermain. astfel că zvonul plecării se răspîndi cu iuţeala fulgerului în oraş. În ea se aflau domnul de Condé. cum nimeni nu se îndoia că regina părăseşte Parisul plănuind o cumplită răzbunare. — Dar unde-i doamna de Longueville? întrebă ea. . fratele şi cumnatul Prinţului. favor