Aurel MAXIM

ECOLOGIE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI
Curs pentru uzul studenților

CLUJ-NAPOCA 2008

CUPRINS
Capitolul 1. INTRODUCERE……………………………………………………………... 1.1. Definiţie şi istoric.................................................................................................. 1.2. Dezvoltarea ecologiei în țara noastră.................................................................... Partea I NOȚIUNI DE GENERALĂ……………………………………………….. ECOLOGIE 7 7 9 11 11 11 11 14 21 21 22 22 26 29 33 34 34 36 38 38 39 41 41 42 42 46 49 51 51 53 61 63 66 67 69 69 70 72 73 75 77 78 78

Capitolul 2. SISTEME BIOLOGICE…………………………………………………...…... 2.1. Semnificaţia conceptului de sistem în ecologie şi clasificarea sistemelor 2.2. Însuşirile generale ale sistemelor biologice……………………………… 2.3. Sisteme studiate de ecologie……………………………………………… Capitolul 3. FACTORII ECOLOGICI…………………………………………….…... 3.1. Factorii abiotici…………………………………………………………….…... 3.1.1. Factorii climatici……………………………………………………….. 3.1.1.1. Temperatura…………………………….................................. 3.1.1.2. Lumina………………………………….................................. 3.1.1.3. Apa……………………………………………………………. 3.1.2. Focul………………………………………………………………….… 3.1.3. Factorii geografici (orografici)………………………………………… 3.1.4. Factorii mecanici………………………………………………….……. 3.1.5. Factorii edafici…………………………………………………………. 3.1.6. Interacţiunea factorilor abiotici………………………………………... 3.1.7. Legile acţiunii factorilor ecologici…………………………………….. 3.1.8. Importanţa factorilor climatici pentru combaterea paraziţilor la plante 3.2. Factorii biotici…………………………………………………………………... 3.2.1. Relații homotipice……………………………………………………... 3.2.2. Relații heterotipice……………………………….................................... 3. 2. 2. 1. Relații interspecifice stabilite pe criteriul efectului direct……. 3. 2. 2. 2. Relații interspecifice stabilite pe criteriul rolului lor în viaţa populațiilor………….................................. . 3.2.3. Relaţii complexe………………………………………………………… Capitolul 4. STRUCTURA ECOSISTEMELOR…………………………………….... 4.1. Structura spaţială a ecosistemelor…………………………………………….. 4.2. Structura trofică a ecosistemului……………………….................................... 4.3. Structura biochimică a ecosistemelor………………………………………… 4.3.1. Interacţiuni biochimice la plante…………………………………….... 4.3.2. Interacţiuni biochimice la animale……………..................................... 4.3.3. Interacţiuni biochimice ale plantelor cu animalele erbivore……………………………………………………. 4.4. Structura temporală a ecosistemelor………………………………………….. 4.4.1. Dinamica ecosistemului………………………………………. ……… 4.4.2. Dezvoltarea ecosistemului (succesiunea ecologică).............................. 4.4.2.1. Ecogeneza (succesiunea primară)............................................. 4.4.2.2. Succesiuni secundare……………………………………….... 4.4.2.3. Stabilizarea ecosistemului…………………………………….
2

Capitolul 5. FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI………………………………………… 5.1. Functia energetică a ecosistemelor...................................................................... 5.1.1. Principiile termodinamicii în ecologie..................................................... 5.1.2. Fluxul de energie în sistemele biologice.................................................. 5.1.3. Producția și productivitatea ecosistemelor.............................................. 5.2. Funcţia de circulaţie a ecosistemelor………………………………………….. 5.2.1. Circuitul carbonului…………………………………………………….. 5.2.2. Circuitul azotului....................................................................................... 5.2.3. Circuitul fosforului.................................................................................... 5.2.4. Circuitul apei în natură.............................................................................. 5.3. Funcţia de autoreglare a ecosistemelor................................................................ Partea a-II-a ECOLOGIE AGRICOLĂ (AGROECOLOGIA)……………………………………………….............. Capitolul 6. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND AGROECOSISTEMELE…………………………………………………......... 6.1. Definiție, importanță și istoric............................................................................. 6.2. Originea și evoluția sistemelor agricole……………………………………….. 6.3. Particularitățile sistemelor agricole…………………………………………….. Capitolul 7. CLASIFICAREA ENERGETICĂ A AGROECOSISTEMELOR... 7.1. Agroecosisteme extensive……………………………….................................... 7.2. Agroecosisteme intensive…………………………………………………….… 7.3. Agroecosisteme industrializate……………………………………………….... Capitolul 8. ECOSISTEMELE AGRICOLE ȘI ALIMENTAȚIA OMENIRII Capitolul 9. SISTEME DE AGRICULTURĂ…………………………………….. 9.1. Sisteme de agricultură tradiţionale…………………………………………............................... 9.2. Sisteme de agricultură moderne………………………………………………. 9.2.1. Sisteme de agricultură industrializată………………………………….. 9.2.2. Sisteme de agricultură durabilă…………………………………………. 9.2.2.1. Sisteme de agricultură integrată………………………………... 9.2.2.2. Sisteme de agricultură ecologică……………………………….. PARTEA a III-a

80 85 89 94 98 101 102 104 106 106 106 110 113 115 117 118 118 119 123 123 124 124 127 127 130 137 137 137 138 138 138 139 140 141 141 141 142 142 143 143 144 147 147 147 149

DETERIORAREA SI PROTECŢIA MEDIULUI……………………………
Capitolul 10. DETERIORAREA ECOSISTEMELOR PRIN POLUARE………………... 10.1. Poluant. Poluare. Substanţe poluante.................................................................. 10.2. Clasificarea poluării ……………………………………………………………... 10.3. Poluarea aerului…………………………………………………………..…… 10.3.1. Poluanţii gazoşi…………………………………………………….…. 10.3.2. Ploile acide……………………………………………………………. 10.3.3. Deteriorarea stratului de ozon................................................................ 10.3.4. Efectul de seră........................................................................................ 10.4. Poluarea apei……………………………………………………………………… 10.4.1. Consumatorii de apă şi sursele de poluare……......................................... 10.4.2. Principalii poluanţi ai apelor…………………………………………… 10.4.3. Poluarea apei prin produsele utilizate în agricultură…. ………… 10.4.4. Eutrofizarea apelor………...……………………………………….... 10.4.5. Poluarea termică a apei........................................................................
3

.. Capitolul 11........4..... Capitolul 13..... Obţinerea OGM-urilor……………………………………………………….....4..... Biodiversitatea – o problemă globală…………………………………….4.... Valori opţionale……………………………………………………… 11............. 11.......4...2.....4.... 11......2.2..1.........5.... 11....... 10...... Valori economice indirecte………………………………………….. Conservarea biodiversităţii..1........ Valoarea biodiversităţii………………………………………………………...1..5............ 11......2.............. 11.... 11................ 12...... Conservarea “ex situ”………………………………........3..3. Capitolul 14.... 11....... ALTE CĂI DE DETERIORARE A MEDIULUI... 10 12.2.............. ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC…………………………...............2... pericolele şi evoluţia transgenezei…………….. Valoarea existenţială………………………………………………… 11..... Microorganisme şi animale transgenice………………………………………..............................4......... Semnificaţia............. 12............ 12...........4..............3. Conservarea “in situ”.. Poluarea solului……………………………………………………………….........................2.... Poluarea cu pesticide…………………………………………………....... BIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII…… 11......... 13........4....... Deteriorarea mediului prin introducerea de specii în ecosisteme..........1......3..... 13...2.... Valori economice directe…………………………………………….......3..4.... ETICA MEDIULUI……………………………………………………… 149 150 150 151 153 153 153 154 154 155 156 157 161 161 162 162 163 172 172 173 174 175 4 . Deteriorarea mediului prin supraexploatare………………….. 11.......6.........2...............10............ Plante transgenice……………………………………………………………....... Prevenirea şi combaterea poluării apei ……………………………… 10..... Consideraţii generale..1....... 13....5........1........... Tipuri de biodiversitate......... Poluarea cu îngrăşăminte chimice …………………………………… 10...... Deteriorarea mediului prin construcţii de baraje şi canale...... Conservarea agrobiodiversității…………………………………… Capitolul 12....... 11.........2.........

Secole de-a rândul. în viața altor specii de care ne pasă tot mai puțin. Pădurile tropicale. că trăim într-o lume limitată. creșterea frecvenței fenomenelor climatice și geomorfice de risc.1989) au dispărut 10% din aceste păduri care adăpostesc jumătate din totalul speciilor de pe Glob și au un rol esențial în absorbția cantităților imense de CO 2. deteriorarea stratului de ozon. diminuarea poluării și utilizarea rațională a resurselor sunt tot mai prezente în dezbaterile și reuniunile desfășurate la nivel planetar și național. nu au întârziat să apară. în anii ’70 ai secolului trecut. și societatea modernă s-au îndepărtat prea mult de natură. strigătul de luptă al societății era “să cucerim natura”. Omenirea a început să ia măsuri împotriva deteriorării mediului ambiant destul de târziu. defrișarea pădurii era îndeobște considerată un act de civilizație. Aproape că s-a ajuns la limita suportabilă a separării. în ansamblul ei. “să nu aștepte daruri de la natură ci să i le smulgă”. în secolul trecut. cuceritorul naturii. Aici s-a demonstrat pentru prima oară. cu vârste de 60-100 de milioane de ani. peste 99% din totalul produselor utilizate astăzi de omenire au fost create în ultimul secol și jumătate. în special în ultima jumătate de veac. reducerea biodiversității. emanat în atmosfera Pământului de către industrie și automobile. Totul este cântărit și judecat prin prisma profitului economic imediat.PREFAȚĂ Revoluția industrială a declanșat o serie de acțiuni. Amintesc doar câteva dintre ele: încălzirea globală. a indiferenței oamenilor. Acestea sunt doar câteva din zonele cenușii ale culturii noastre. pe care o exploatează și o transformă cu violență. Dacă extincția naturală a speciilor este de una la patru ani. în mod convingăror. eutrofizarea apelor. împotriva echilibrului natural. apariția a numeroase boli la om din pricina alimentației nesănătoase și a poluării. Din păcate însă știința. Problemele legate de conservarea naturii. a științei și a tehnicii față de aceasta din urmă. După unele estimări. scăderea fertilității solului. de-a dreptul demente. În Evul Mediu. Acestui eveniment internațional i-au urmat și altele. În ultima vreme. neatinse în urmă cu 500 de ani. munții de deșeuri întâlniți pretutindeni etc. Miciurin îndemna omul triumfător și dominator. față de Planeta care îl găzduiește. Abia atunci când natura “se supără” știm să devenim mai răbdători și să conștientizăm neputința noastră în fața stihiilor naturii. erau dispărute în proporție de 50% la jumătatea secolului trecut. Se intervine tot mai brutal în echilibrele și circuitele naturale. Într-un singur deceniu (1979 . odată cu primul Raport al Clubului de la Roma (1972). Consecințele tehnicizării naturii și a lipsei totale de respect a omului. Apariția masivă a substanțelor de sinteză în secolul XX a condus la otrăvirea tuturor compartimentelor mediului înconjurător. a opoziției dintre societate și natură. cât și capacitatea de suportabilitate a mediului față de poluare. ploile acide. Restricțiile legate de protecția mediului și importanța acordată acestui sector sunt din ce în ce mai 5 .. atât în ceea ce privește resursele. S-a dovedit că evoluția desfășurată pe parcursul a 100 de milioane de ani poate fi distrusă într-un singur secol. ritmul dispariției lor a ajuns la una – două specii pe zi. am putut observa cu toții că acțiunile nesăbuite ale omului asupra naturii se întorc împotriva noastră.

a doua de agroecologie. dar mai cu seamă specialiștilor care își desfășoară activitatea în domeniul educației sau în sectoare ale economiei cu impact negativ asupra ambientului.mari. pentru ca cititorul să înțeleagă importanța lor practică. la apariția sa. Am făcut tot posibilul ca nivelul de abordare să fie unul accesibil și prietenos. silvicultură. de la amenajarea orașelor până la educație. precum și celor care și-au adus aportul. ireversibil. cele două componente ale existenței noastre. Îndrăznesc să sper că acest curs va reuși să-și convingă cititorii de necesitatea restabilirii unității dintre societate și natură. pentru a stârni interes și pasiune pentru toți cei care vor parcurge acest manual. adeseori. precum și tuturor celor care au sau doresc să-și formeze o mentalitate ecologică. într-un fel sau altul. Desigur că. responsabilitatea față de sănătatea mediului înconjurător revine fiecărui cetățean al Planetei.). Voi fi receptiv la orice observații critice și propuneri bine intenționate. Am evitat să mă limitez doar la definiții și dogme abstracte pe care le găsim. biotehnologie etc. venite din partea cititorilor și îmi exprim cu anticipație gratitudinea față de domniile lor. industrie. Una dintre explicații ar fi aceea că problemele de mediu au cel puțin două trăsături majore: caracterul transfrontalier și. Mulțumesc tuturor celor care au contribuit la îmbogățirea și îmbunătățirea acestui manual. Pe parcursul întregii lucrări am încercat să exemplific fiecare noțiune. fiecare principiu. Cluj-Napoca. în multe manuale de ecologie. agricultură. de ecologie generală. turism și viața de zi cu zi. În acest context a apărut și cursul de Ecologie și protecția mediului care se adresează studenților și specialiștilor din domeniul protecției mediului. Lucrarea este structurată pe trei părți: prima. al biologiei și ale ramurilor aplicative ale acestei științe (agronomie. fiecare aspect. 10 mai 2008 Autorul 6 . Trebuie stopată acum și pentru totdeauna perpetuarea indiferenței față de mediu în toate activitățile umane. iar ultima parte de deteriorare și protecția mediului. din păcate.

Hr. Cele două lucrări ale acestuia "Originea speciilor" (1859) și "Descendenţa omului" (1871). ecologia ar vrea să însemne “ştiinţa despre gospodărirea naturii”. ca precursori ai gândirii ecologice. numărul şoarecilor este influențat de activitatea pisicilor.1. rezultă deci că recolta de trifoi depinde de numărul şi activitatea pisicilor. în accepţiunea modernă . Definiţie şi istoric Istoricii îi consideră pe filozofii şi naturaliştii greci. Burnie (2005): “Fiinţele vii sunt aidoma unor piese dintr-un uriaş şi mereu în schimbare joc de domino. deoarece ei au fost primii care au remarcat în scrierile lor legăturile existente între organismele vii şi mediu. de aceea Lavoisier şi Pasteur sunt consideraţi ca fiind întemeietori ai ecologiei moderne. în limba greacă. deci. 1983) defineşte ecologia ca fiind “ştiinţa care studiază relaţiile organismelor individuale sau grupurilor de organisme cu ambianţa lor vie şi nevie”. atât unele cu altele. Godeanu şi Soran (1982) au definit ecologia drept o „ştiinţă interdisciplinară care studiază nivelurile superioare de organizare a sistemelor vii în interrelaţia lor cu mediul înconjurător”. medici) au remarcat că societatea industrială se confruntă cu probleme ce se regăsesc în principiile ecologiei.ştiinţă. Botnariuc şi Vădineanu (1982) . în 1861. Din punct de vedere etimolologic. numărul bondarilor este dependent de distrugerea cuiburilor acestora de către şoareci. Primul care a subliniat principiul interacţiunii în lumea vie a fost savantul englez Charles Darwin. Ideea de bază a circulaţiei materiei în natură a fost experimentată încă de Lavoisier.). De-a lungul timpului au apărut o serie de definiţii ale acestui termen. iar procesul natural al descompunerii materiei organice moarte a fost descris exact. discipolul lui Darwin care. Aristotel (384 – 322 î.„Ecologia studiază sistemele supraindividuale de organizare a materiei vii (populaţii. Este vorba despre retroacţiunea 7 . biocenoze. hidrologi. în anul 1866. Ecologii studiază modul în care piesele se îmbină. Hr. abia de Pasteur. introduce termenul de ecologie.Capitolul 1 INTRODUCERE 1. Odum (1971. cât şi cu lumea din jurul lor”. Aceste două fenomene sunt esenţiale pentru înţelegerea proceselor ecologice. Exemplul folosit de el şi citat adesea în manualele de ecologie este edificator: trifoiul roşu este polenizat de bondari.) şi Teofrast (372 – 287 î. gospodărie şi logos = cuvânt sau. până la jumătatea secolului XX când specialiştii din diverse domenii învecinate (meteorologi. Paternitatea termenului si conceptului de ecologie aparţin însă savantului german Ernst Haeckel (1834-1919). Ecologia s-a născut ca o ramură a biologiei şi ea a rămas multă vreme ca o ştiinţă pur teoretică. definind-o ca “ştiinţă a relaţiilor organismelor vii cu mediul lor ambiant. oicos = casă. formulau următoarele două idei fundamentale ale ecologiei moderne: influența mediului asupra speciilor vii și apartenența speciei umane la lumea naturală. atât organic cât şi anorganic”. în 1792. În prezent nu există o definiţie unanim acceptată a ecologiei. biosferă) integrate în mediul lor abiotic”.

etologie etc. ecologia umană este aplicativă atunci când studiază relațiile omului cu mediul ambiant și resursele naturale prin care își poate întreține viața și este specializată atunci când studiază comparativ procesele ecologice în care este implicat omul și mamiferele sau. etnologie. După unii ecologia și etologia umană se poate regăsi și între ramurile specializate ale ecologiei. ecologia fungilor. H. ecologia și etologia primatelor etc. ecologul trebuie să fie un enciclopedist. demos – popor.. Puia și colab. ecologia așezărilor umane. cu diverse categorii de specialişti. sociologie etc. chimie. De aceea. idee fundamentală a ecologiei conform căreia orice acţiune a unui factor asupra unui sistem ecologic produce o retroacţiune întârziată. 1983). Astfel. sin . (1973). Denumirea de ramuri sistemice provine de la metoda sistemică utilizată în ecologie. adăpost și mediu înconjurător nedeteriorat. demecologia şi sinecologia. Ecologul are nevoie de o gândire sintetică. ecologia silvică.T. Demecologia (gr. 1984]. Ecologia presupune cunoştinţe din diverse domenii: ştiinţele naturii. Numeroși cercetători din domeniul ecologiei au încercat să contureze principalele direcții ale dezvoltării ecologiei pe plan mondial [Odum E. schimbările climatice globale s. dispariția unor specii. O astfel de retroacţiune a fost găsită şi în zona acţiunilor antropice asupra mediului. mai restrictiv. problemele de ecologie este bine să fie tratate împreună cu cele de protecţia mediului. Un alt criteriu.protecţia mediului. Apariţia si amplificarea poluărilor. economie. acţiuni care au ca scop menţinerea şi protejarea condiţiilor naturale împotriva degradării”. ecologia și gospodărirea ariilor protejate. morfologie. Ecologia este solicitată în elaborarea măsurilor ele protecţie a mediului înconjurător.a. Concluzia relevatã de ecologie este că omul nu poate să acţioneze la nesfârșit asupra mediului său fără a pune în pericol ruperea echilibrelor ecologice esenţiale. Cele mai importante ramuri aplicative ale ecologiei sunt: ecologia agricolă sau agroecologia. Pentru înțelegerea bazelor ecologiei (ecologie generală). aplicative și specializate. Acestea sunt: autoecologia. Cercetările din diferitele ramuri ale ecologiei aplicate au menirea de a furniza tehnologii ecologice care să protejeze mediul ambiant și sănătatea oamenilor. antropologie. motiv pentru care se impune munca în echipă. uneori cu efecte catastrofale şi ireversibile în acelaşi timp. ecologia sistemelor naturale etc. au fost semnele evidente ale unei crize ecologice profunde. auto – însuși) studiază relaţiile indivizilor cu mediul înconjurător abiotic şi biotic. ecologia umană. de imaginaţie şi anticipaţie. în cadrul ramurilor 8 .]. Ramurile acestei științe sunt deosebit de numeroase. este necesară cunoașterea ramurilor sale sistemice. ecologia plantelor. ramurile ecologiei se pot include în trei categorii importante: sistemice. Pe această cale s-a impus o altă noţiune problemă cheie a lumii contemporane: protecţia mediului care constă în „ansamblul de reglementări. (2001) etc. Ramurile specializate ale ecologiei studiază grupurile taxonomice de organisme rezultate din evoluția filogenetică: ecologia bacteriană.P. fizică. iar sinecologia (gr. genetică.. Ramurile aplicative ale ecologiei au fost dictate de nevoile omului de hrană. metodă care permite studierea biosferei și a fenomenelor din ecosisteme ca pe un întreg real [Stugren. economie. entomoecologia. Autoecologia (gr. brioecologia. Odum. Stugren (1982). ecologia solului sau ecopedologia. ele sunt reprezentate sub forma unui pom al cunoașterii binelui și răului în domeniul acestei complexe științe. Aceste două domenii se întrepătrund însă este eronată sinonimia ecologie . mulțime) studiază procesele ecologice care se desfășoară la nivelul populațiilor unei specii. biochimie. În societatea contemporană. de cunoştinţe deosebite. anatomie.împreună) se ocupă de relaţiile ecologice la nivelul biocenozelor şi ecosistemelor. măsuri. În figura 1. ecologia lichenilor. În linii mari. accentul punându-se pe aspectele de adaptare la condiţiile de mediu. sub egida unei ştiinţe (ecologie) şi a unor oameni de ştiinţă..evenimentului. În felul acesta poate fi mobilizată o parte mai importantă din opinia publică în activităţile de protecţia mediului ambiant.. (1971.. el trebuie să cunoască taxonomie. omul și hominidele. ornitoecologia.

. Așa au apărut: ecologia terestră. ecologia acvatică. Cei care studiază această știință se numesc ecologi. Antipa a studiat lunca inundabilă a Dunării. vizează mediul de trai al viețuitoarelor.. Odum (1971). 1. nici ecologii cu ecologiștii.2. 2001] 1. ci şi o „concepţie” ea trebuind să fie prezentă în toate activităţile umane. Dezvoltarea ecologiei în țara noastră Faptul că Grigore Antipa (1867-1944) a fost elevul si asistentul lui E. O altă abordare se referă la ecologie ca atitudine față de relațiile dintre om și mediu și poartă numele de ecologism. Nu trebuie confundată ecologia cu ecologismul. Fig. Militanții implicați în mișcările ecologiste ale verzilor cât și cei care fac politică ecologistă se numesc ecologiști.specializate ale ecologiei. Ecologia a fost definită mai sus.P. ecologia mediilor subterane etc. Pomul cunoașterii binelui și răului în domeniul ecologiei [Puia și colab. ecologia este nu numai o ştiinţă. Delta 9 . După E. Haeckel a facilitat pătrunderea principiilor ecologice în ţara noastră.

Boscaiu. N. Munteanu. Simionescu.V. Giurgiu. Murgoci. Gh. I. V. Filipaşcu. Botnariuc care are cercetări vizând limnologia (ecologia apelor continentale). V. H. P. Borza. Cartea de ecologie scrisă de N. I. St. M. Dumitrescu. P. Borza. Olteanu. I. I. creatorii geobotanicii (ştiinţă care studiază răspândirea plantelor pe suprafaţa pământului în corelaţie cu factorii ecologici) româneşti. Rotaru. Munteanu. cercetări de ecologie au fost efectuate de: E.şi sectorul nord-vestic al Mării Negre. Cotigă. Promotorul studiilor de ecologie a animalelor terestre în România este A. Peterfi. V. Emil Racoviţă studiază condiţiile de viaţă din Antarctica (1900-1903) şi din mediul subteran (1907-1929). Borza este şi întemeietorul Grădinii Botanice din ClujNapoca. M. Prodan şi Al. Botnariuc şi A. Ştirban. sub aspect ecologic. Olteanu. L. V. C. Decou. Desigur că lista numelor româneşti care au contribuit la dezvoltarea ecologiei ca ştiinţă ar putea continua. I. A. După cel de-Al Doilea Război Mondial. Puia. A. Al. N. Gyurko. ca ştiinţă a interrelaţiilor dintre organisme şi mediul cavernivol. şi anume ecologia unor bălţi din lunca inundabilă a Dunării inferioare. 10 . L. Doniţă. Stugren. D. Popovici. Enculescu. amintim pe acad. În domeniul ecologiei vegetale amintim pe I. Săvulescu şi P. Coste. N. B. G. Şchiopu. Bănărescu. Vădineanu (1982) rămâne una de referinţă pentru literatura de specialitate românească. Bândiu. Pop. T. Ivan. D. M. Papacostea. PopoviciBâznoşanu. Al. Rădulescu. N. Bercea. Băbeanu. C. I. Soran. N. El întemeiază o nouă ramură a ecologiei. Godeanu. Andriescu. M. Băcescu. Ionescu. Interacţiunile dintre plantele terestre şi fungii patogeni au fost studiate de Tr. N. L. S. Ghinea. biospeologia. D. acad. Racoviţă. În domeniul ecosistemelor agricole au avut contribuţii remarcabile: I. Dintre continuatorii lui Antipa. Al. Berca. Şchiopu. Penescu. Coldea.

cedează sau primeşte căldura mediului înconjurător. o pădure etc. Ex. simboluri. constituind un întreg organizat (exemple: sistemul solar. Exemple: o stâncă. Conform concepţiei sistemice. a. un nor. 2 . nici energie.) Caracterul istoric In sistemele biologice. ci trebuie cunoscută şi istoria sistemului luat în studiu. Semnificaţia conceptului de sistem în ecologie şi clasificarea sistemelor Substanţa vie. fenomene. În natură nu se găsesc sisteme absolut închise.Partea I NOȚIUNI DE ECOLOGIE GENERALĂ Capitolul 2 SISTEME BIOLOGICE 2 . organismul viu. pentru experienţe conceptuale asupra transformărilor fizice ale materiei. In sistemul biologic elementele componente ale sistemului sunt: atomii. De exemplu: un vas cu apă. organele. [Vădineanu şi Botnariuc. la rândul său. Astfel. Toate sistemele din natură (vii şi nevii) aparţin acestei categorii. Aceste trăsături s-au perfecţionat de-a lungul evoluţiei lor. este organizată în sisteme ierarhizate şi în interacţiune: orice sistem este alcătuit din subsisteme şi. este organizată în sisteme. un lac de câmpie. Sisteme închise – schimbă cu mediul numai energie. Elementele care compun sistemul pot fi obiecte (exemplu: planetele din sistemul solar). Sunt sisteme realizate numai teoretic. populaţiile etc. un ţărm de mare. elemente tehnologice etc. ca şi întregul univers. adică istoria lor. Prigogine a clasificat sistemele din punctul de vedere al schimbului de materie şi energie cu mediul în trei categorii: Sisteme izolate – nu schimbă cu mediul nici materie. sistemul de lucrare a solului etc. în condiţii de stare neinfluenţată prin variaţiile mediului. 1982].). Însuşirile generale ale sistemelor biologice Sistemele biologice sunt sisteme deschise care au capacitatea de a transforma factorii de mediu în factori specifici. un recif de coralieri. pentru a explica structura şi modul de funcţionare a unui organism sau a unei populaţii trebuie cunoscute etapele apariţiei lor. ţesuturile. 2 . organismele. 11 . moleculele. 1 . întreaga materie vie sau nevie. Conceptul de “sistem” reprezintă ansamblul de elemente. schimburile de substanţă şi energie din cadrul acestor sisteme devine o condiţie esenţială a existenţei sistemului. pentru a putea explica organizarea şi structura. este o parte (un subsistem) în cadrul unui sistem mai cuprinzător. Toate sistemele biologice prezintă o serie de trăsături care le deosebesc de cele deschise. aflate în interacţiune. De pildă. identice sau diferite. nu este suficientă cunoaşterea parametrilor la un moment dat. închis ermetic. Sisteme deschise – realizează atât schimburi materiale cât şi energetice cu mediul. nebiologice. celulele.: o fiolă închisă ermetic şi introdusă într-un bloc de plumb cu pereţi foarte groşi.

comparativ cu organismele diploide [Teofil. chimice (mirosuri. 2004. fiziologice (comportamente diferite. viţă de vie. uneori organe vegetative şi fructe mai voluminoase. Recepţia şi transmiterea se poate face pe căi fizice (sunete. 3x). ţesuturi şi indivizi. să stocheze şi să transmită informaţii către alte sisteme. odată cu creşterea latitudinii şi altitudinii [Cristea și colab. adică sunt apte să recepţioneze. suprapopulaţia). citat de Cristea 1991]. deci repetarea excesivă a mesajului. este necesar să-şi menţină integralitatea.) Caracterul informaţional Sistemele biologice sunt informaţionale. Cu cât un sistem este mai bine organizat cu atât el conţine o cantitate mai mare de informaţie (exemplu: bacterii . 4x) cinci (pentaploizi. proporţia poliploizilor va creşte. adică să-şi păstreze subsistemele componente. comparativ cu cele diploide [Tarnavschi. de regulă. Bănărăscu şi Boşcaiu. prin ameliorare. adaptarea la noile condiţii de mediu. în timp ce. manifestând tendinţe de expansiune (exemplu: romaniţa – Matricaria inodora – la care poliploizii. să prelucreze. Sistemele biologice. la nivel individual. la populatie el este determinat de natura (poziţia filogenetică). 1973 etc. unele dintre aceste fenomene. a trei seturi de bază de cromozomi (triploizi.) Integralitatea Un sistem. Un mijloc frecvent de asigurare a fidelităţii constă în repetarea informaţiei. patru (tetraploizi. culori etc. alcătuite din numeroase părţi componente.) s-au obţinut. De aceea tendinţa generală a sistemelor biologice este de a realiza redundanţa optimă. În ameliorarea plantelor şi animalelor. cartof. în linii mari. Numeroase cercetări arată că. specii ornamentale etc. în loc de două ca la indivizii normali. c. la distrugerea sistemului. diploizii sunt întâlniţi doar în regiunea maritimă a ţării) [Milligan. speciile poliploide au supravieţuit mult mai bine glaciaţiunilor. soiuri poliploide care prezintă o creştere a volumului nucleului şi a dimensiunilor celulelor. din apă sau eliminate în mediu).). la un moment dat. Lipsa unuia dintre elementele componente conduce. gesturi sau alte activităţi). care să asigure fidelitatea necesară cu minimum de pierderi. precum poliploidia. Astfel. cu toate mijloacele create de-a lungul evoluţiei lor. au invadat preerile Canadei. diploizi. Astfel. Acesta este considerat un rău necesar. fiecare tip de cromozom este în dublu exemplar. Un alt aspect important al caracterului informaţional al sistemelor biologice îl reprezintă fidelitatea informaţiei recepționate sau transmise. La o serie de plante cultivate (grâu. sistemele biologice. poate fi uneori inutilă sau chiar dăunătoare putând produce alterarea informaţiei (poliploidia. patrimoniul genetic al speciei. se comportă faţă de factorii de mediu ca un întreg. Poliploidia asigură fitoindivizilor o capacitate de competiţie interspecifică superioară. pentru a-şi îndeplini funcţiile.]. deoarece erorile în copierea informaţiei genetice (mutaţiile) reprezintă o sursă de evoluţie.vertebrate). mult mai “agresivi”. fenomen denumit redundanţă. Studiile de citoecologie demonstrează existenţa unei relaţii între constituţia cariologică a speciilor vegetale şi distribuţia lor geografică.. 1948. Poliploidia este frecvent întâlnită la plante şi indică prezenţa. Informaţia este codificată într-un mod caracteristic sistemului dat. substanţe chimice din sol. La nivelul individului se repetă. măr. nici în transmiterea informaţiei. structura şi modul de funcționare a populaţiei. pot fi exploatate în favoarea omului.. Trebuie menţionat că. în final. ovăz. 5x) etc. prin selecţia erorilor „pozitive” care vor permite.]. Sistemul integrator posedă însuşiri noi faţă de cele ale părţilor componente. codul fiind specific fiecărei categorii de sisteme. în celulele somatice. structura genotipului iar la nivelul populaţiei se repetă. Sistemele biologice nu sunt aditive adică nu sunt simple însumări ale însuşirilor 12 . Redundanţa excesivă. Polipolizii asigură speciilor rezistenţă sporită la condiţii ecologice extreme şi o capacitate de competiţie interspecifică mult mai ridicată. adică în fiecare celulă se repetă toată garnitura cromozomică. nu realizează o fidelitate absolută nici în recepţionarea. 1981]. mai mult sau mai putin fidel. Pentru indivizii biologici – acest cod este determinat de structura acizilor nucleici.b. Această creştere este corelată cu un habitus mai mare a organismelor respective.

un erbivor care aparţine unui grup devine mult mai vulnerabil la prădători în cazul izolării de comunitate. La sistemele lipsite de viaţă. ceea ce are ca efect creşterea eficienţei autocontrolului sistemului dat şi a stabilităţii lui. însă dacă temperaturile scad şi umiditatea este suficientă. Heterogenitatea indivizilor unei populaţii permite supravieţuirea sa în condiţii nefavorabile (de exemplu.părţilor componente. stânca sub acţiunea picăturii de ploaie). Un program reprezintă tocmai una dintre stările posibile ale unui sistem biologic sau modul cum reacţionează un sistem biologic. în tensiunea stresului. diferitele constante ale mediului intern (de exemplu. ale unei populaţii sau 13 . este organizat într-un mod care să-i permită: receptarea informaţiei si prelucrarea ei. d. Un rozător în captivitate. g. are alte însuşiri decât în afara sistemului. organismul uman îşi menţine temperatura în jur de 36. în urma căreia sistemul reacţionează la stimuli în sensul autoconservării. integrat în sistem. Orice sistem biologic.4°C). Relaţiile sistemelor biologice cu mediul presupun capacitatea fiecărui sistem de a realiza diferite stări. biocenoză. Este consecinţa însuşirii fundamentale a sistemelor deschise de a întreţine un permanent schimb de substanţă şi energie cu sistemele înconjurătoare.) Heterogenitatea Orice sistem biologic este alcătuit din elemente (subsisteme) mai mult sau mai puţin diferite. în condiţii de temperaturi ridicate şi umiditate scăzută. Sistemele biologice nu tind spre un grad de heterogenitate maximă ci optimă.). care îi dă posibilitatea de a se opune la perturbările aleatoare ale mediului (fig. ca urmare a echilibrului dinamic. pe sexe.) Programul Programul constă într-un set de reacţii ale sistemului la diferite condiţii de mediu. Deoarece un sistem are mai multe stări posibile. supravieţuirea gândacului de Colorado la tratamentele cu insecticide). adică proprietatea organismelor de a-şi menţine între limite foarte strânse. O biocenoză are însuşiri diferite de cele ale populaţiilor componente. cu atât corelaţiile sunt mai numeroase. înseamnă că are mai multe programe. este mai rezistent la pesticide decât în condiţiile lui naturale. Prin acest echilibru dinamic se realizează homeoestazia. “Feedback”-ul (conexiune inversă) este deci un autocontrol al sistemului. e. acestea se menţin cu aproximaţie între aceleaşi limite. aceste relaţii cu mediul duc treptat la dezorganizarea sistemului şi deci. o anumită structură pe vârste. O altă consecinţă a integralităţii constă în faptul că un element component al întregului. ecosistem şi toate celelalte sisteme biologice. O populaţie are însuşiri diferite şi noi faţă de organismele din care este alcătuită (longevitate nedefinită. frunzele revin la starea lor normală. Între elementele componente ale sistemului biologic se manifestă corelaţii. în condiţii de umiditate adecvată şi temperaturi corespunzătoare germinează. ca urmare a schimbărilor survenite în mediul său. în condiţii de uscăciune seminţele se menţin în stare de repaus.) Autoreglarea Această însuşire este comună tuturor sistemelor biologice şi reprezintă un principiu esenţial al ciberneticii. Astfel. De exemplu. In lumea vie toate funcţiile principale ale unui organism. Acest echilibru se realizează prin compensarea metabolică a pierderilor energetice şi materiale. iar cea dintre efector şi receptor poartă numele de conexiune inversă (feedback). Noile însuşiri ale sistemului provin din interacţiunile părţilor componente. f. Cu cât sistemul este mai complex. Legătura dintre dispozitivul de receptare (receptor) şi dispozitivul efector se numeşte conexiune directă. în timp ce. structură genetică etc. cu însuşiri total diferite faţă de fiecare component luat în parte. frunzele de porumb se răsucesc. Relaţia de simbioză între unele alge şi ciuperci dau naştere la un întreg grup sistematic de plante – lichenii. la dispariţia lui ca sistem (de exemplu. La nivel de populaţie.) Echilibrul dinamic Echilibrul dinamic reprezintă starea caracteristică sistemelor biologice şi se manifestă prin menţinerea stării de stabilitate a acestora. 2). ca orice sistem cibernetic.

biomul şi biosfera. ecosistemul. toate insectele de Anthonomus pomorum din plantaţia respectivă. 1982] 2 . biotopul şi habitatul. Sisteme studiate de ecologie Orice sistem este alcătuit din subsisteme şi face parte dintr-un sistem mai vast.dispozitivul de recepție . O populaţie poate răspunde la acţiunea unui duşman sau la modificarea cantităţii hranei în diferite moduri: modificarea ritmului reproducerii.) Organismul sau individul Organismul reprezintă un mod fundamental de organizare a materiei vii si are ca lege specifică metabolismul (schimburi materiale şi energetice cu mediul). funcție esenţială a indivizilor. Conexiune directă Stimuli R Răspuns R C. Descrierea formală a populaţiei se poate face prin caracterizare numerică şi prin 14 . la nivelul populaţiei. Autoreglarea la nivelul ecosistemelor: numărul indivizilor dintr-o populaţie prin relaţia pradă – prădător sau alte mecanisme. B. energie şi informaţie. a structurii pe vârste. Datorită metabolismului se asigură capacitatea biosistemelor din nivelurile supraindividuale de a acumula şi transfera materie. Dintre sistemele studiate de ecologie menţionăm: organismul.. 3 .c E . Exemple de autoreglare în organism: concentraţia de glucoză în sânge. menţinerea temperaturii corpului. indivizii biologici au cea mai pronunţată integralitate.). biocenoza. Individul poate exista numai în contextul populaţiei şi al speciilor şi orice fenomen care se petrece la nivelul său se reflectă. Schema autocontrolului [Botnariuc și Vădineanu. Prin indivizi se face întregul schimb de substanţă şi energie cu mediul şi de aceea este considerat veriga de bază în organizarea materiei vii. A. care trăiesc pe un teritoriu bine delimitat si este treapta supraindividuală cea mai simplă de organizare a sistemelor vii (exemplu: merii dintr-o plantație. biocenozei şi ecosistemului. Acest proces permite integrarea organismului în mediul său ambiant.dispozitiv efector Fig.) Populaţia Populaţia reprezintă totalitatea indivizilor din aceeaşi specie. populația de Taraxacum officinalis din livadă etc. într-o măsură mai mare sau mai mică. 2.centrul de comandă . a prolificităţii. pe sexe etc. populaţia.c E E Conexiune inversă R C.biocenoze sunt continuu controlate prin sisteme de tip feedback. a presiunii sângelui etc. Comparativ cu celelalte niveluri de organizare a materiei vii.

dependentă de condiţiile de mediu. ferite de atacul animalelor carnivore. Din păcate. rata mortalităţii şi coeficientul creşterii numerice. iar în final la deşertificare. etiolarea plantelor. Dinamica populaţiei este variaţia în timp a efectivului. Prin rată înţelegem raportul dintre o creştere sau scădere şi mărimea faţă de care are loc creşterea. în ecosistemele naturale fiecare populaţie tinde spre o densitate optimă. Coeficientul creşterii numerice rezultă din diferenţa dintre natalitate şi mortalitate. Consecinţele supraaglomerării sunt: declanşarea luptei pentru existenţă.stabilirea densităţii populaţiei. şi a micşorării rezistenţei la boli din cauza subnutriţiei. densităţii şi structurii de vârstă a populaţiei. din pricina şanselor mai mari de contact a indivizilor sănătoşi cu cei bolnavi. când populaţia depăşeşte capacitatea de suportare a spaţiului și subaglomerare. distrugerea covorului vegetal. respectiv scăderea în unitatea de timp. sunt: rata natalităţii. Rata mortalităţii se exprimă matematic astfel: Rm = m/M în care: Rm = rata mortalităţii m = numărul de indivizi morţi M = efectivul populaţiei Dacă mortalitatea ar depinde numai de uzura organismului şi de factorii fiziologici am putea vorbi de o mortalitate fiziologică. Parametrii ce caracterizează dinamica populaţiei. omul a dereglat mecanismele de control ale populaţiilor. atunci când aceasta depinde doar de potenţialul biotic (capacitatea populaţiei de a produce urmaşi viabili) al populaţiei şi o natalitate ecologică care este şi cea reală. În evoluţie. atât supraaglomerarea cât şi subaglomerarea sunt nefavorabile supravieţuirii populaţiilor. fără pierderi şi imigrări. atunci când efectivul de indivizi este prea redus. nu sunt favorizate populaţiile care asigură doar natalitate maximă dacă nu realizează şi supravieţuirea maximă. Densitatea populaţiei exprimă numărul sau biomasa (cantitatea de substanţă organică acumulată în unitatea de timp) indivizilor unei populaţii pe unitatea de suprafaţă şi volum. Exemplu: creşterea excesivă a efectivului de animale domestice din savanele africane. când densitatea este mai mică decât cea pe care spaţiul este capabil să o suporte. în cazul supraexploatării păşunilor. care a condus la distrugerea păşunilor prin suprapăşunat. pe de o parte. dacă o considerăm un sistem închis. izbucnirea epidemiilor. Aşadar. de aceea. Din acest punct de vedere putem întâlni situaţii de supraaglomerare. lipsa unei valorificări superioare a terenului fertilizat în vederea obţinerii de producţii agricole. urmată de degradarea biotopului. mortalitatea este una ecologică. epuizarea rezervelor de apă şi substanţe nutritive din sol sau eliminarea celor mai productive animale care sunt şi mai vulnerabile. după relaţia: q = n – m în care: q = coeficientul creşterii numerice n = numărul de indivizi născuţi 15 . Subaglomerarea poate conduce la: micşorarea riscului de apariţie a epidemiilor. deoarece moartea indivizilor este strâns legată de condiţiile de mediu. eliminarea posibilităţii de refacere a populaţiei. În realitate. crearea celor mai favorabile condiţii (microclimat umed) pentru realizarea infecţiilor bacteriene şi micotice la plante. Rata natalităţii se exprimă prin relaţia: Rn = n/N în care: Rn = rata natalităţii n = numărul de indivizi născuţi N = efectivul populaţiei Distingem la acest parametru o natalitate fiziologică.

genotipul noii populaţii poate fi diferit de cel al populaţiei iniţiale. reprezintă un sistem (grupare) de indivizi biologici din diferite specii ataşaţi unui anumit biotop.) Biocenoza Termenul de biocenoză (lb. o populatie de V. care nu-i mai permite refacerea. Dacă populaţia se reface. Factorii abiotici şi efectele lor ecologice sunt prezentate pe larg în subcapitolul 3. o populație de Lumbricus terrestris (râmă) etc. Sukacev (1961) consideră că biocenoza este alcătuită din: fitocenoză (totalitatea plantelor superioare).. Exemplu de biocenoză într-o plantaţie de măr: o populaţie de meri. . diversitatea etc.1. mareele etc. D. bios = viaţă. greacă. prin acţiunea selecţiei naturale. Aceste fenomene au variaţii periodice. o populatie de Sonchus arvensis (buruiană anuală). Factorii abiotici nu au valori constante ci variază în timp şi spaţiu. C. Efectul ecologic al factorilor cu caracter de regim constă în adaptare. zoocenoză (totalitatea speciilor de animale consumatoare de substanţă organică) şi microbiocenoză (microfloră. Elementele componente ale biotopului provin si aparţin litosferei. după formula: Rq = Rn – Rm în care: Rq = rata creşterii numerice Rn = rata natalităţii Rm = rata mortalităţii Rata creşterii numerice este dependentă atât de potenţialul biotic al populaţiei cât şi de condiţiile de mediu.numărul total de indivizi.numărul total de specii din biocenoză. cutremurele. 1971]. echitabilitatea. vulcanii etc. dominanţa. Particularităţile fiecărui biotop condiţionează existenţa unui anumit tip de biocenoză. inaequalis (rapăn). a diversităţii ecologice a biocenozelor se vor stabili: . microorganisme). iar habitatul este mediul de trai al speciei (populaţiilor şi chiar al organismului individual) [Puia şi Soran. Dacă numărul indivizilor din populaţie este redus sub o anumită limită. pornind de la un număr mic de indivizi. Variaţiile neregulate. introdus în ştiinţă de către Karl Mőbius. sub aspect cantitativ. Toate acestea alcătuiesc biocenoza din livada respectivă. perturbatoare ale factorilor abiotici depăşesc ca amploare limitele variaţiilor de regim (exemple: furtunile. cu o anumită frecvenţă. pomorum (gărgăriţa florilor de măr). Din prima categorie fac parte: alternanţa zinoapte. de o anumită amploare. uraganele. o populatie de A. microfaună. 16 . poate să dispară. koinos = comun). poate fi făcută prin folosirea unor indici (frecvenţa. Aceste variaţii pot avea caracter de regim sau caracter perturbator. Limitele între care oscilează aceste variaţii devin limite de toleranţă ale populaţiei sau speciei faţă de factorul dat.m = numărul de indivizi morţi Adesea se foloseşte rata creşterii numerice. biomasa totală şi repartizarea pe specii. modificându-se şi relaţiile ei cu alte populaţii. succesiunea anotimpurilor. Exprimarea unor raporturi cantitative precum şi stabilirea relaţiilor de grupare dintre speciile unei biocenoze.) Biotopul şi habitatul Biotopul este locul (spaţiul) de trai al unei biocenoze [Odum. Un loc central în structura biocenozei îl ocupă fitocenoza.) şi conduc la eliminarea unui număr mare de indivizi. abundenţa. Pentru studierea.). uneori chiar catastrofală. hidrosferei si atmosferei. 1984]. afinitatea.

). 1975]: c. atât interspecifică cât și intraspecifică. au număr foarte diferit de specii. Plecând de la constatarea că unele biocenoze. este una esențială pentru securitatea alimentară a omenirii pe termen lung (vezi subcapitolul 11.4. pe o suprafaţă în pantă. atunci când biotopurile sunt neuniforme. unde comunitatea de specii se menţine nemodificată timp mai îndelungat. la un număr de indivizi egal. datorită diversității habitatelor (dune de nisip.ecosisteme marine 17 . Ecosistemele sunt unităţi funcţionale ale biosferei în care viaţa şi mediul sunt inseparabil reunite într-un spaţiu restrâns. păduri etc. E.4.2. comparativ cu Câmpia Bărăganului unde biotopul fiind mai uniform și biodiversitatea este mai redusă. cu atât biocenoza va fi mai săracă în specii. ele vor „găzdui” numai acele specii care pot suporta condiţiile respective. cu cât au fost mai mult timp omogene. cu condiţii vitrege de viaţă.. între ele stabilindu-se relaţii sub formă de lanţuri si reţele trofice. o cultură agricolă sunt ecosisteme alcătuite din biocenoză (plante. plauri. O băltoacă temporară cu apă de ploaie în pădure nu este un ecosistem. Aceste două componente se întrepătrund atât de puternic încât separarea lor în spaţiu este imposibilă. deoarece în condiţii optime de biotop vor găsi condiţii de creştere şi dezvoltare mai multe specii însă acestea nu vor putea realiza efective populaţionale foarte mari. un parc. Băltoaca nu este ecosistem deoarece este împiedicată formarea unor conexiuni stabile între vieţuitoare şi mediu. b.) și numărul speciilor va fi mai mare. un ciclu biogeochimic local. De exemplu. Aşadar. Importanța diversității agricole. Ecosistemul posedă o definită structură internă şi un ciclu intern al materiei. cu atât va fi mai mare numărul de specii ale biocenozei. ape curgătoare. Cu cât numărul de specii va fi mai mare. spre deosebire de terenurile nesupuse eroziunii. dar acestea vor fi reprezentate de efective mai mari. Ecosistemul integrează într-un tot unitar biocenoza (componenta vie) şi biotopul (componenta nevie). Ecosistemele se pot clasifica în patru grupe mari: . Un al treilea principiu a fost formulat de Franz [Tischler.) Ecosistemul Ecosistemul este unitatea structurală şi funcţională a ecosferei ce cuprinde biocenoza si biotopul.) Cu cât sunt mai variate condiţiile de existenţă dintr-un biotop. cu atât numărul indivizilor va fi mai mic. microorganisme) şi biotop (spaţiul ocupat de biocenozele respective). animale. ci numai o parte din ciclul biogeochimic local al ecosistemului de pădure. De exemplu.) Cu cât condiţiile de mediu dintr-un biotop au avut continuitate mai mare în dezvoltarea lor. diversitatea speciilor va fi săracă. Relaţiile homotipice şi heterotipice din cadrul biocenozelor sunt prezentate detaliat la subcapitolul 3. Astfel. cu atât comunitatea de specii este mai stabilă şi mai omogenă.) Cu cât sunt mai uniforme condiţiile de existenţă dintr-un biotop. Principiile biocenotice fundamentale prezentate mai sus arată că numărul de specii se află în relaţie de inversă proporţionalitate cu numărul de indivizi. Spre exemplu. Ecosistemele sunt sisteme dinamice ale biosferei în care speciile sunt producătoare si consumatoare. mai mic iar lupta pentru existenţă fiind mai redusă se vor realiza efective populaţionale mai mari. respectiv cele rezistente la elementul respectiv. fiindcă nu posedă un ciclu biogeochimic propriu. vegetaţia se va modifica în funcţie de gradul de eroziune. supusă eroziunii. Numărul acestor specii va fi. Thienemann (1926) a formulat două principii biocenotice fundamentale: a. din cauza luptei pentru existenţă (exemplu: biodiversitatea extrem de bogată din pădurile ecuatoriale). bălți. desigur. într-un sol sărăturat sau poluat vor rezista numai speciile halofite. o pădure. Din contra.relaţiile dintre numărul de indivizi şi numărul speciilor din biocenoză. în Delta Dunării. lacuri. heleștee.

situată între zonele arctice acoperite de tundră şi zonele acoperite de stepă. păduri tropicale umede sempervirescente (păduri ecuatoriale. sud-estul Australiei. biomul lacustru (sau lentic) . caracteristică ţărmurilor marine mlăştinoase) II. răspândite în zone din America de Sud. biomul deltaic. peninsula Scandinavă.ecosisteme de ape interioare . biomul savanelor. Africa. c. biomul formaţiunilor lemnoase din zonele tropicale şi subtropicale: a. determinate de zonele latitudinale ale planetei. b. 6.) Biomurile marine şi oceanice: 1. Estul Chinei. păduri şi tufărişuri cu frunze căzătoare. Asia).al lacurilor 3. biomul palustru . păduri tropicale cu frunze căzătoare. Este o zona lată care se întinde peste toată Siberia. 2. Africii. biomul oceanic III. inclusiv mangrovele (vegetaţie tropicală de arbori şi arbuşti cu rădăcini adventive. păduri subtropicale umede (reprezentate de păduri subtropicale umede și întinse care populează zone din America de Nord – Florida – Africa de Sud. biomul marin 2. Savana este o asociaţie vegetală specifică zonelor subtropicale şi este formată din ierburi înalte şi tufişuri rare de arbuşti spinoşi şi arbori. 4. cu multe straturi. biomul stepelor.. biomul pădurilor de conifere boreale (taigaua) – regiune împădurită. Savana este creaţia celor două anotimpuri: cel ploios (vara) şi cel secetos (iarna). 7. Noţiunea de biom se aplică atât la mediile de viaţă terestre cât şi la cele acvatice. Tasmania. insulele Canare. biomul mlaştinilor 5. 3): I. Scoţia şi continuă în America de Nord. 3. vegetaţie luxuriantă. În timpul sezonului ploios vegetaţia este luxuriantă.. tufişuri. plante spinoase etc.ecosisteme terestre . Acestea. păduri şi tufărişuri subtropicale xerofite. biomul tundrelor care include tundrele arctice şi cele alpine: 18 . d. combinate cu temperaturi joase. caracterizate prin precipitaţii abundente în tot timpul anului.al bălţilor 4. biomul lotic (sau reofil) al izvoarelor şi apelor curgătoare 2. Biomurile terestre se recunosc mai ales datorită plantelor. temperate. 5.) Biomurile terestre: 1. terenul devenind arid. Biomurile descrise pe Terra sunt următoarele (fig.) Biomurile acvatice continentale: 1. păduri de conifere. bogate în liane şi specii epifite. b.ecosisteme antropogene F. c. tropicale şi subtropicale. nivo-glaciare. biomul deşerturilor: a. Cuprind zone ale Americii de Sud. Precipitaţiile anuale variază între 250 şi 1000 mm/an.) Biomul Biomul (ecosistem major) este formaţiunea biotică majoră alcătuită din mai multe ecosisteme cu structură generală asemănătoare. b. Noua Guinee. creează condiţii bune de umiditate. sudul Japoniei. biomul formaţiunilor lemnoase din zona temperată: a. Madagascar. iar în perioada secetoasă aceasta moare. Noua Zeelandă). Australiei şi Indiei. corespunzând zonărilor geografice. Stepa este o întindere de pământ arid (tipică Asiei şi Europei orientale) cu vegetaţie compusă din graminee. formând o centură boreală de conifere şi mesteceni. cu frunze dure şi mate.

etaj bioclimatic situat la limita superioară a etajului alpin. cu viaţa din peşteri. microfaună a sistemului nisipos al litoralurilor marine şi al apelor dulci. secondaţi de tufişuri şi arboret pitic cu sol care se topeşte pe timp de vară. Sunt zone bogate în petrol şi minereuri. b. iar perioada de vegetaţie de 70 zile/an.a. grote şi din reţeaua interstiţială. Aici există temperaturi scăzute şi vara şi precipitaţii de 25 mm/an. 19 .) arctice (peisaj climatic extrem. în timp ce stratul inferior rămâne îngheţat.) alpine . precipitaţiile peste 1200 mm/an.2 oC. la altitudini de peste 2200 m. faună care se dezvoltă în golurile nisipoase. din regiunea arctică) este caracterizat ca zonă de graniţă a copacilor.) Biomul subteran. pe câţiva centimetri. cu condiţii foarte grele pentru vegetaţie. temperatura medie anuală este de . cu perioadă scurtă de vegetaţie. IV.

8. 11. 4. Păduri tropicale umede sempervirescente. Silvostepe. Deserturi. 5. Păduri tropicale cu frunze căzătoare şi păduri tropicale xerofile. 1. 13. Păduri mixte de foioase si de conifere boreale. 12. Stepele din zona temperată.Fig. 3. Savana cu arbori. Păduri de conifere . 3. Semideşertuiri. 2. 9. Păduri şi tufărişuri sempervirescente cu frunze dure mediteraneene. 1968]. Mangrove. [Brockmann şi colab. Harta vegetaţiei Globului. Păduri de foioase caducifoliate din zona temperată. 10. Savana cu ierburi. 6. 14. 7. Păduri subtropicale umede..

Deserturi reci nivoglaciare 31 . 17. Vegetaţia ierboasă xerofilă montană din zona caldă. 20. Vegetaţie alpină seminivală. Silvotundra.boreale. Tundra. Tundra montană. 15. 16. 19. 18.

21 . altitudinea. În explicarea acţiunii factorilor abiotici asupra vieţuitoarelor vom menţiona numai acţiunea de factor limitant aplicabilă tuturor factorilor abiotici. este ceea ce putem numi filtru de biotop [Puia şi colab. acarieni).385. al doilea domeniu şi regn este Archaea. de specii cunoscute şi descrise. viermii. Biosfera se extinde în spaţiu până unde se găsesc substanţe biogene (materiale rezultate prin activitatea organismelor). In ecologie se utilizează tot mai frecvent termenul de ecosferă pentru a sublinia unitatea între biosferă în sens strict (totalitatea organismelor vii) și substratul ei abiotic (toposferă). Factorii abiotici Mediul este constituit din anumite componente care acţionează asupra organismelor. Din categoria factorilor abiotici fac parte: factorii fizici (factorii climatici .talofitele. Regnul vegetal cuprinde aproximativ 300 mii specii iar regnul animal aproximativ 1.. mări și oceane.insecte. Aşadar. desigur. Ea se întinde câţiva metri în profunzimea solului si câteva mii de metri în atmosferă. pteridofitele. pentru fiecare organism. adică numai partea crustei terestre locuită de organisme. Principalele încrengături ale regnului vegetal sunt . reuneşte specii asemănătoare bacteriilor care trăiesc adesea în condiţii de mediu extreme. Este vorba. Conform Legii minimului. substanţele minerale din sol). considerat ca fiind evoluţionar distinct. influenţându-le manifestările vitale. In regnul vegetal se remarcă numărul mare al angiospermelor iar în regnul animal numărul mare al artopodelor (încrengătura de nevertebrate . Factorii abiotici exercită o acţiune de selecţie a speciilor ce urmează să compună biocenoza. formulată de von Liebig (1840) “dezvoltarea plantei este dependentă în primul rând de acel element chimic din sol care are concentraţia cea mai scăzută”. Animalia şi Plantae. cobaltului şi a manganului din hrană. apa. spongierii. umiditatea . factorii mecanici (vântul. Această lege este valabilă şi pentru lumea animală. salinitatea. 2002]. acvatică sau terestră.G. optimul său de dezvoltare. factorii geografici (panta. planta nu se va dezvolta normal chiar dacă toate celelalte elemente chimice esenţiale se găsesc în cantitate suficientă. pH-ul. lumina. gimnospermele şi angiospermele – iar ale regnului animal . altfel spus. De exemplu. celenteratele. oxigenul. biosfera cuprinde totalitatea ecosistemelor de pe Pământ. Biologii moderni recunosc în lumea vie trei domenii cu şase regnuri: primul domeniu şi regn este Bacteria şi include speciile unicelulare fără nucleu propriu-zis. atât pentru limita lor inferioară cât şi pentru cea superioară.. artropodele. bioxidul de carbon.1. oferindu-le şanse diferite de supravieţuire. muşchii. echinodermele şi cordatele.000 specii.) Biosfera In sens strict biologic biosfera cuprinde numai învelişul vitalizat al Pământului. al treilea domeniu este Eucarya. vitele vor suferi de boli fiziologice grave. specii cu nucleu propriu-zis. în absenţa cuprului. expoziţia). domeniu care include patru regnuri: Protista.protozoarele.și focul). factorii chimici (azotul.temperatura. Regnul Animalia are cel mai mare număr de specii. 2001]. Capitolul 3 FACTORII ECOLOGICI 3. moluştele. mişcările apei). Fungi. Cele două extreme delimitează. iar domeniile Bacteria şi Archaea sunt cele mai puţin cunoscute [Primack și colab.

1978].1. ou. după condiţiile climaterice locale. fiecare organism trebuie să întrunească acea sumă a temperaturilor efective care să-i permită ajungerea la maturitate sexuală şi la producere de urmaşi.2°C se prelungeşte la 32 de zile [Lefter şi Minoiu. relaţia dată este valabilă numai în condiţiile în care toţi ceilalţi factori sunt în limite normale. Dacă suma temperaturilor efective este mai mare. De exemplu. populaţiile sunt adaptate la un anumit regim termic optim. pantă etc. unul dintre criteriile care se iau în considerare este criteriul ecologic. în timp ce. pentru a face parte dintr-un ecosistem anume. la 18. temperatura optimă va fi tocmai temperatura din această zonă.1. La diferite specii dezvoltarea are loc numai începând de la o anumită temperatură numită temperatura zero a dezvoltării (t0). inclusiv a stadiilor vulnerabile. în regiunea centrală şi sudică a Bulgariei 9 generaţii pe an. fiecărui stadiu de dezvoltare îi corespunde o anumită sumă a temperaturilor efective. chiar dacă temperatura este corespunzătoare. dezvoltarea nu mai are loc. fiecare specie are nevoie de o anumită sumă a temperaturilor efective.1. în diferite faze de dezvoltare individuală (ex. Pentru a-şi desăvârşi dezvoltarea. luminii și apei ca factori ecologici. Astfel. De exemplu. Sub această temperatură. Desigur că. poartă numele de temperatură eficientă sau temperatură efectivă şi reprezintă diferenţa dintre temperatura la care se află organismul (t) şi temperatura zero a dezvoltării (t 0). alături de foc. dezvoltarea embrionară a viermelui merelor durează 6 zile la temperatura de 22. temperatura optimă va fi şi ea diferită. Aceste aspecte prezintă o importanţă deosebită pentru controlul dăunătorilor la plantele de cultură. 1990].3. temperatura reprezintă un factor important care poate limita răspândirea geografică a multor specii. Pentru o anumită specie. Factorii climatici Factorii climatici fac parte din categoria celor fizici. Astfel. La acarianul roşu al pomilor (Panonychus ulmi Koch) numărul generaţiilor într-un an variază în funcţie de temperatură astfel: majoritatea ţărilor europene cu climat continental 4-6.1. unele specii pot avea două sau mai multe generaţii pe an. pupă. În prezenta lucrare se va insista asupra temperaturii. specia nu se va putea instala în ecosistemul dat. Trebuie precizat faptul că. deoarece pentru avertizarea stropirilor. temperatura optimă este temperatura la care creşterea şi dezvoltarea se face cu pierderi minime de energie. deci la o anumită amplitudine a variaţiilor de temperatură şi nu la o anumită temperatură constantă. Temperaturile situate deasupra lui zero ecologic şi la care dezvoltarea se desfăşoară normal. prin urmare. iar în România 6 generaţii anuale [Manolache şi colab. sumă cunoscută în ecologie sub denumirea de constantă termică (K). expoziţie. În figura 4 se poate observa relaţia dintre temperatură şi durata dezvoltării speciei Laspeyresia pomonella. în care se face tratamentul fitosanitar. Această sumă reprezintă o caracteristică a speciei şi se poate calcula după formula : K = (t .3°C. viermele merelor are zero biologic de 9°C.. Desigur că.1. De aici rezultă că.t0) d unde d este numărul de zile. Temperatura Temperatura este unul dintre factorii ecologici principali cu rol limitativ pentru structura biocenozelor şi este condiţionată de poziţia geografică pe glob. Deoarece toate procesele metabolice sunt de natură enzimatică. adult) şi activităţile enzimatice esenţiale sunt diferite. Deci.. iar constanta termică pentru o generaţie însumează 624°C [Perju. 1995]. În caz contrar. 22 . larvă. 3. condiţiile de hrană nefavorabile pot prelungi durata de dezvoltare a individului. iar enzimele funcţionează cu randament optim într-o anumită zonă a variaţiei termice.

iar pentru cultura soiurilor cu maturare târzie de minim 3000 . 4. La pomii fructiferi. Suma minimă a temperaturii efective pentru cultura soiurilor de viţă de vie (la t 0 = 10°C) cu maturare foarte timpurie este de 1000°C. se utilizează mai frecvent suma globală a gradelor de temperatură. unele organisme pot supravieţui acestor condiţii prin hibernare sau migrare. Astfel. ştiut fiind că procesul de acumulare a zaharurilor în fruct este dependentă de temperatură.) fiindu-i necesară o anumită sumă a gradelor de temperatură. înflorit etc. de la pornirea în vegetaţie până sfârşitul vegetaţiei sau o anumită fază de vegetaţie (tabelul 1). Fiecărei fenofaze (dezmugurit. În cazul trecerii organismelor în stare de anabioză sau criptobioză (sporii unor bacterii sau ciuperci. la peste 21°C. seminţe de plante. dacă temperatura medie a lunii celei mai calde nu depășește 17°C se pot realiza numai vinuri de consum curent. Scăderea temperaturii sub zero biologic nu are efecte negative ireversibile. iar la arbuştii fructiferi de 4-5°C. cu maturare timpurie şi mijlocie a strugurilor. 1990] La plante. trebuie să fie de minim 2900°C. la peste 19°C. În anumite condiţii. obţinută prin însumarea temperaturilor medii zilnice ce depăşesc 0°C. 1995]. vinuri cu denumire de origine controlată (DOC) şi trepte de calitate (DOCC) [Oprea şi Cotea. suma globală a temperaturilor pentru cultura economică a soiurilor de viţă de vie. La viţa de vie. vinuri de calitate superioară. chiar dacă ceilalţi factori abiotici se situează între limite normale.Fig. cerinţele faţă de temperatură variază în funcţie de faza de vegetaţie. ci conduce doar la o stagnare a unor procese biologice care vor fi reluate odată cu revenirea la valori de temperatură active. Relaţia dintre temperatură şi durata dezvoltării speciei Laspeyresia pomonella [Lefter şi Minoiu. Un alt indicator al temperaturii la viţa-de-vie este temperatura medie din luna cea mai caldă a anului care va da direcţia principală de producţie în podgoria respectivă.3200°C. Depăşirea limitelor superioare sau inferioare de temperatură ale unei specii (populaţii) poate conduce la eliminarea acesteia din ecosistemul respectiv. ouă de 23 . Oprea (1995) arată că. deşi pragul biologic inferior este de aproximativ 6-8°C. iar gradul alcoolic al vinului depinde de cantitatea de zahăr.

rezistenţă ale insectelor etc.) schimburile metabolice aproape încetează, spre a fi reluate în condiţii favorabile de temperatură şi umiditate. Tabelul 1 Suma gradelor de temperatură pentru unele specii pomicole [Dragomirescu, E., 1992] Specia Total perioadă de vegetaţie 2.400 - 3.700 2.900 Suma gradelor de temperatură Dezmugurit Înflorit 182,2 190,4 230,7 196,0 78,7 86,9 314,8 321,0 293,0 373,6 625,1 243,8 -

Cireş Prun Cais Piersic Zmeur Coacăz roşu Viţă de vie

Coacerea fructelor 974,2 1218,4 1130,6 -

Limitele de toleranţă ale organismelor vii, privind rezistenţa la temperatură, sunt cuprinse între - 272°C la tardigrade (animale microscopice din iazuri, băltoace și alte habitate) [Bright şi colab., 2001] până la peste 100°C, la unele bacterii din apropierea izvoarelor sulfuroase vulcanice [Bourdial şi colab., 2002]. Creşterea biomasei şi creşterea numerică a speciei este posibilă între anumite valori-limită, adică între concentraţia minimă şi maximă a factorului limitativ, la care nu mai este posibilă realizarea funcţiilor vitale. Între aceste valori limită se întinde domeniul de toleranţă. Pentru agricultură cunoaşterea domeniului de toleranţă a insectelor dăunătoare este foarte utilă pentru strategia de combatere a paraziţilor vegetali. Astfel, păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciousus) - dăunător polifag foarte periculos, mai ales pentru pomicultură - rezistă la temperaturi de - 18°C dar dacă acestea coboară la - 32°C proporţia indivizilor morţi poate ajunge până la 90% [Lefter şi Minoiu, 1990]. Ciclul evolutiv al bacteriilor şi ciupercilor fitopatogene este în strânsă legătură cu temperatura atmosferică. De exemplu, rapănul mărului (Venturia inaequalis) începe proiectarea eşalonată a ascosporilor din asce numai la temperaturi de peste 2°C [Bobeş, 1980; Pârvu, 2000]. Cunoaşterea ecologiei paraziţilor vegetali este esenţială în activitatea de prognoză şi avertizare. Chiar şi evoluţia unor fitovirusuri este influenţată de factorul temperatură. Maxim şi colab. (2002) constată că virusul Prune Dwarf (PDV) la cireş este mult mai afectat de temperaturile atmosferice negative din timpul iernii decât virusul Prunus necrotic ring spot (PNRSV). Cercetările aceloraşi autori arată că temperaturile ridicate (38 - 44,3°C) de la termoterapie inhibă într-o măsură mai mare replicarea virală şi migrarea virusului spre vârfurile de creştere la PDV, comparativ cu PNRSV. Temperaturile minime absolute sunt un factor important în stabilirea arealului culturilor. De exemplu, zonele sau localităţile cu temperaturi frecvente sub - 24°C sunt nefavorabile pentru cultura migdalului, caisului şi a piersicului, în timp ce, majoritatea soiurilor de măr prun şi vişin rezistă şi la temperaturi de - 35°C, fără a se înregistra pagube însemnate [Popescu şi colab., 1992]. Rezistenţa la temperaturi scăzute a plantelor de cultură este diferită nu numai de la o specie la alta ci şi de la un soi la altul şi de la un organ la altul. De pildă, mugurii floriferi de măr rezistă la -32...-40°C, în timp ce, florile deschise doar la -2...+2°C [Zăpârţan, 2004]. Gerurile care vin treptat sunt mult mai puţin dăunătoare decât cele care vin brusc deoarece permit desfăşurarea normală a proceselor de călire a pomilor.
24

Gerurile de revenire de la sfârşitul iernii, după perioade mai călduroase, sensibilizează de asemenea pomii la temperaturi scăzute. Un alt aspect extrem de important legat de influenţa temperaturii asupra plantelor de cultură este vernalizarea, acţiune a temperaturilor scăzute, dar pozitive, asupra desfăşurării fenomenelor morfologice ale florigenezei. Astfel, cerealele de toamnă nu vor înspica dacă seminţele germinate nu sunt ţinute la temperaturi cuprinse între 0 - 7°C timp de 25-80 de zile, în funcţie de originea soiurilor (nordică sau sudică). Laleaua (Tulipa sp.) nu formează flori, chiar dacă mărimea bulbilor este corespunzătoare, dacă aceştia nu sunt supuşi unui tratament termic de 50-60 de zile la 20°C, apoi la 9°C până la plantare. Pentru a germina, seminţele de măr şi păr, destinate obţinerii de puieţi, trebuie să fie păstrate timp de 90 de zile la 1 - 3°C, fie în depozite frigorifice, fie în zăpadă. La unele specii, temperatura de vernalizare este mai mare. Sunt specii la care vernalizarea nu este absolut necesară (Matthiola incana), ele putându-şi realiza mai lent iniţierea florală, în lipsa temperaturilor scăzute. Expunerea lor la temperaturi scăzute permite însă o dezvoltare mai rapidă. In funcţie de cantitatea de căldură ce ajunge pe Pământ au fost delimitate trei climate principale (cald, temperat şi rece), precum şi o zonalitate latitudinală a vegetaţiei. - zona pădurilor ecuatoriale, a savanelor şi a pustiurilor tropicale, caracteristică zonei calde; - zona pădurilor cu frunze căzătoare, a pădurilor de conifere şi a stepelor, răspândite în zona temperată; - zona pădurilor de conifere boreale şi a tundrei polare, specifică zonei reci. De asemenea, regimul termic diferit a mai determinat şi o zonalitate altitudinală a vegetaţiei, pe etaje. De exemplu, în ţara noastră au fost delimitate următoarele etaje de vegetaţie: etajul stejarului (gorunului), etajul fagului, etajul molidului, etajul jneapănului si ienupărului pitic si etajul pajiștilor alpine. In funcţie de cerinţele faţă de temperatură ale organismelor există următoarea clasificare: - Euriterme: organisme care suportă variaţii foarte largi de temperatură. Exemplu Passer domesticus (vrabia) care suportă temperaturi ce variază între – 30 şi + 37°C. - Stenoterme: organisme ce suportă variaţii foarte mici de temperatură. Aşa sunt larvele viermelui de mătase (Bombyx mori) care se dezvoltă între limite termice cuprinse între 20 si 23°C. - Mezoterme: organisme care se dezvoltă între limite medii de temperatură: lămâiul (Citrus limon), dafinul (Laurus nobilis), scorpionul (Euscorpius sp.) etc.. În raport cu reacţiile de modificare a temperaturii, animalele se grupează în două mari categorii: poikiloterme şi homeoterme. Poikilotermele sunt animale cu temperatura corpului variabilă după temperatura mediului înconjurător. Aici intră plantele şi speciile de animale lipsite de mecanisme fiziologice de termoreglare (ex. broaşte, peşti reptile etc.). Homeotermele includ păsările și mamiferele care au temperatura corpului aproape constantă, indiferent de modificările mediului ambiant. Atunci când variaţiile de temperatură au caracter de regim, selecţia duce la elaborarea diferitelor mijloace de adaptare morfologică, fiziologică, comportamentală. Aceste adaptări au rolul de a menţine balanţa termică a fiecărui individ, care poate fi exprimată prin ecuaţia foarte generală: intrări de energie = pierderi de energie Dintre mijloacele de adaptare morfologică amintim: dimensiuni mai reduse ale extremităţilor (picioare, coadă, gât, urechi) la mamiferele din regiunile reci, pentru ca pierderile de căldură să fie mai mici (exemplu: vulpea polară - Alopex galopus – are urechi foarte mici, bot scurt, cap rotunjit, vulpea sahariană - Megalotis zerda – are bot alungit, urechi
25

cu paviloane mari, iar vulpea europeană - Vulpes vulpes - forme intermediare) – legea lui Allen; creşterea dimensiunilor corpului la mamiferele nordului faţă de cele sudice, în cadrul unui grup sistematic dat – legea lui Bergmann (exemplu: pinguinul imperial – Aptenodytes forsteri – din Antarctica are lungimea corpului de 100-120 cm, iar greutatea de 34 kg, în timp ce, în insulele Galapagos – zona ecuatorială - trăieşte un pitic al pinguinilor – A. patagonica – cu o lungime de circa 60 cm şi o greutate de 4-5 kg). Termoreglarea la animalele mai mari este mult mai uşoară şi mai eficientă comparativ cu cele mici. Nu toate animalele urmează însă regula lui Bergmann (exemplu: struţii - cele mai mari păsări – şi cele mai mari feline de pe glob trăiesc astăzi doar în zonele calde). Alte adaptări de natură morfologică ale animalelor la temperatură: depunerea unui strat de grăsime sub piele la balenele, focile şi morsele din mările îngheţate ale Antarcticii, alungirea picioarelor la coleopterele deşertice pentru distanţarea corpului de suprafaţa fierbinte a nisipului, coloritul deschis al acestor insecte etc.. Menţinerea balanţei termice a fiecărui individ se realizează şi prin adaptări fiziologice şi comportamentale cum sunt: estivarea (adaptarea unor vertebrate şi nevertebrate la căldura şi uscăciunea anotimpului cald, prin ascunderea în diferite adăposturi unde temperatura este mai scăzută; în aceste condiţii nutriţia încetează, metabolismul scade); sinteza în corp a unor substanţe antigel la temperaturi scăzute (exemplu: diferite specii de amfibieni şi peşti din Antarctica); starea de amorţire la numeroase specii de nevertebrate (viermi, insecte în diferite stadii de dezvoltare), peşti, amfibieni, reptile, la care intensitatea metabolismului se reduce foarte mult, iar temperatura corpului se apropie de cea a mediului ambiant; somnul de iarnă (la mamifere heteroterme - veveriţa, cârtiţa, ursul - care vara se comportă ca homeoterme, dar iarna nu-şi pot menţine temperatura constantă aceasta coborând la 5-10°C); hibernarea (ariciul, diferite specii de lilieci, popândăi, şoareci, hârciogi la care frecvenţa respiratorie, ritmul cardiac şi alte funcţii fiziologice importante se reduc în mod semnificativ, uneori de zeci de ori faţă de normal); migraţia de iarnă, mai ales la păsări; aglomerarea unor animale poikiloterme în grup [exemplu – albinele care prin contracţii musculare („frison termoreglator”) nu permit scăderea temperaturii sub 13°C] etc.. 3.1.1.2. Lumina Lumina influenţează procesele morfo-anatomo-fiziologice ale plantelor. Din gama largă a spectrului radiaţiilor electromagnetice (raze gama, raze X, ultraviolete, spectrul vizibil, infraroşii, ultrascurte), spectrul vizibil pentru ochiul omenesc acţionează ca factor ecologic în ecosisteme, îndeplinind funcţii informaţionale şi energetice (fig.5).

Fig. 5. Spectrul electromagnetic [Wright și Patel, 1993]

Funcţia informaţională a luminii se referă în special la regnul animal iar cea energetică la plante, pentru procesul de fotosinteză. Energia radiaţiilor solare se împarte în 3 grupe: radiaţii infraroşii (59%), radiaţii din spectrul vizibil (40%) şi ultraviolete (1%). Spectrul radiaţiilor luminoase este cuprins între 4000 Å (lumină violetă) şi 7500 Å (lumină roşie) [Botnariuc şi Vădineanu, 1982]. Radiaţiile
26

în condiţii de lumină difuză. mazărea necesită 11. de umbră. Cantitatea de fotosinteză este legată de mărimea suprafeţei foliare. In cursul evoluţiei lor. pentru animale. Persica vulgaris. iedera (Hedera helix) etc. cu lungime de undă scurtă. 1999]. If = 5-8/ha. Juglans regia. Pe această bază devine posibilă dezvoltarea unor mijloace de apărare sau de atac la diferite animale.ultraviolete.. Funcţia energetică a luminii este primordială pentru întreaga viaţă de pe planetă. distanţelor. In sens ecologic. diferite ferigi de pădure care se dezvoltă bine în păduri. care imită fluturele-monarh (Danaus plexippus). datorat hrănirii sale în perioada larvară cu laptele-câinelui. plantele s-au adaptat să trăiască în diferite condiţii de lumină. De aceea. Impatiens noli-tangere. Comparativ cu ceilalţi factori ecologici. Mimetismul constă în imitarea coloritului. “Funcţia energetică a ecosistemelor “. datorită radiaţiilor din spectrul vizibil al luminii. pentru înflorire. grâul şi orzul 1. În cazul unei păduri de stejar şi carpen..400 lucşi [Criveanu.200-2.000 lucşi. agrişul (Grossularia reclinata). Efectul informaţional cel mai general al luminii. calculat după formula: If = St f x 2/ St unde: Stf .) de către alte animale care nu posedă asemenea mijloace. muşcături veninoase. Fluturele imitator are un model aproape identic pe aripi. prin gustul său foarte neplăcut. constă în perceperea formelor. 6. Helianthus annuus etc. Armeniaca vulgaris. . Un alt „plagiator” este Limenitis archippus. iar la o pădure de stejar şi mesteacăn de pe soluri sărace If = 46/ha [Fabian şi Onaca. o specie de fluture din America de Nord. care suportă semiumbra. confundându-le cu insectele pe care le imită. culorilor. Vitis sp. 2001]. Amygdalus communis. Cerasus avium. Plantele au nevoie de un minim de lumină. În felul acesta. Amaranthus retroflexus. deoarece prin fotosinteză energia luminoasă este integrată în plante sub formă de energie potenţială chimică. iluminarea insuficientă conducând la fenomenul de etiolare (îngălbenire. motiv pentru care va fi evitat de păsări.Suprafaţa totală a frunzişului St . obiectelor înconjurătoare. dar potenţialul lor biologic se manifestă în condiţii de lumină deplină.helio-sciofite: coacăzul negru (Ribes nigrum). desenului şi a formei generale a. cum sunt Oxalis acetosella. Aceste aspecte sunt detaliate la capitolul 5.1. duşmanii (mai ales păsările) acestor insecte le vor evita.Suprafaţa de teren ocupat de plantele respective (de regulă 1 ha) Indicele foliar este egal cu suma suprafeţelor tuturor frunzelor de pe suprafaţa de teren luată în considerare înmulţit cu 2. importanţa radiaţiei solare constă în faptul că energia radiaţiilor din spectrul vizibil este folosită de plante în fotosinteză şi reprezintă intrarea de energie în fluxul energetic ce străbate ecosistemele. De exemplu. acumulată în substanţele organice. De exemplu. o serie întreagă de diptere (muşte) imită diferite himenoptere (viespi) – fig. mişcărilor.800-1. murul (Rubus caesius). situată pe un sol bogat şi climat favorabil. prin tehnologiile de cultură se va asigura distanţa corespunzătoare între plante pe rând şi între rânduri. lumina este distribuită pe glob mult mai uniform. care necesită lumină multă cum ar fi: Trifolium campestre.800. pentru că parenchimul foliar fotosintetizant e situat pe ambele părţi ale frunzei.heliofite. gusturi sau mirosuri neplăcute etc. tutunul 2. iar aceasta se exprimă prin indicele foliar (If). zmeurul (Rubus idaeus). 27 . Din acest punct de vedere există trei categorii de plante: . Intensitatea luminii este foarte importantă pentru plantele de cultură. care preferă lumina mai puţin intensă. alungire) şi implicit la scăderea producţiei. sunt dăunătoare. Acesta din urmă posedă o armă chimică defensivă deosebit de eficientă.corpului unor animale ce posedă mijloace eficiente de apărare (ace cu venin. .sciofite (umbrofile).

Dacă duşmanul s-a adaptat în acest sens. metazoare etc. întâlnirea pentru împerechere etc. Există şi o homocromie variabilă care constă în posibilitatea unor animale de a-şi schimba coloritul general în funcţie de substrat. prin prinderea insectelor care se aşază pe ea crezând că este o frunză sau o floare [Bright. Aşa sunt cameleonii care îşi pot asorta oricând culoarea cu cea a mediului înconjurător. Călugăriţa este o maestră în arta deghizării imitând exact forma unei frunze sau culoarea unei petale (fig. fără mijloace de apărare. Acest fenomen se întâlneşte atât la unele specii terestre [bacterii.Syrphus ribesii (a). Pe lângă sursa cosmică de lumină.(a) (b) Fig. 8. desenele de pe corpul şerpilor (fig.b Homocromia – este o adaptare a unor animale prin asemănarea coloritului general cu acela al substratului..se aseamănă cu homocromia însă aici nu este imitat numai coloritul general ci şi desenul şi adesea forma unor părţi ale substratului (frunze. 9). care imită viespea (Vespa crabo). ramuri uscate etc. mai există şi surse de natură biologică care au la bază fenomenul de bioluminiscenţă. Homocromie – vipera gaboon (Bitis gabonica) Fig. 6. 7) și a unor specii de broaşte (fig. care rămâne esenţială pentru viaţa pe Terra. alge. Un alt exemplu interesant este la pasărea Podargus strigoides (fig. 28 . Exemple: culoarea verde a cosaşilor şi a lăcustelor. insecte (licurici)]. în timp ce. cât mai ales la organismele acvatice. prezenţa lui poate să nu fie sesizată de victimă. 10).) bioluminiscenţa nu are o semnificaţie adaptativă ci este un efect secundar al unor procese fiziologice. culoarea şopârlei cenuşii. mai ales dacă stau nemişcate. 7. Mimetism . orbirea prăzii. La unele organisme (bacterii. Fig. 2001]. o muscă. În acest caz lumina este produsă de diverse procese chimice care au loc la nivelul individului. astfel fiind mai greu de descoperit de către duşmani. Homocromie – broasca cu corn (Megophyris montana) Imitația . atragerea prăzii. Astfel ea poate scăpa de prădători dar poate să-şi asigure şi hrana. 8) care se confundă cu mediul ambiant etc. la organismele mai evoluate are un rol informational: apărare. ciuperci.).

lumina declanşează mişcări de orientare spre sursa de lumină. 2001] Fotoperiodismul este reacţia unui organism la modificări ale duratei zilei. pentru găsirea hranei. 1982]. durata luminii depăşeşte nivelul critic.) depind de alternarea perioadelor de lumină şi întuneric. Animalele bentonice sunt fototrope negative [Botnariuc şi Vădineanu. durata perioadei de lumină a zilei influenţează intrarea în diapauză a numeroase nevertebrate. tomate etc. La plante. 10. Fotoperiodismul influenţează în mod direct distribuţia naturală a speciilor pe glob. Apa 29 ...broască (Podargus strigoides) din Asia şi Australia [Bright și colab. salata. cânepa etc. 1982]. dezvoltarea embrionară a fost oprită în faza ei finală. în condiţii de întuneric. formarea bulbilor şi a tuberculilor etc. fenomen ce poartă numele de fototropism (sin. ele se vor menţine în stare vegetativă. 1978]. iar plantele de zi scurtă la 10-11 ore/zi [Zăpârţan. Indiferent de poziţia plantei. heliotropism). crinul. migrarea păsărilor etc. în anumite intervale de timp. În mod asemănător se comportă şi ridichile.de. la animale deplasarea se poate face atât spre sursa de lumină (fototropism pozitiv) cât şi dinspre sursa de lumină (fototropism negativ). De exemplu.Fig. brânduşa de toamnă. 2000] Fig. morcovul etc. la măr. plantele de zi lungă înfloresc la o durată a luminii de circa 15 ore/zi.. iar în agricultură rămâne unul dintre criteriile de bază în alegerea soiurilor şi în stabilirea epocii de semănat. floarea-soarelui.) şi plante indiferente la durata luminii zilnice (unele soiuri de porumb.. hrişcă.). iar larvele n-au putut ecloza [Manolache şi colab. vor cultiva aceste specii toamna şi primăvara. În funcţie de pretenţiile plantelor la durata perioadei luminoase a zilei avem plante de zi lungă (ex. Imitaţie la pasărea gura.3. înfloritul.1. ceapa. acarianul Panonychus ulmi a avut o evoluţie slabă a populaţiei. legumicultorii care doresc să obţină spanac şi salată pentru frunze. Dacă la plantele de zi scurtă. 3. Imitaţie la Mantis religiosa [Stockley. frunzele îşi vor orienta limbul în aşa fel încât lumina să cadă perpendicular. ele ridicându-se în treimea superioară a apei. În privinţa înfloririi. S-a constatat faptul că.1. meiul. Unii autori au demonstrat că numeroşi dăunători fitofagi sunt puternic influenţaţi de lumină. Astfel. crizantemele. când fotoperioada este scurtă.) plante de zi scurtă (ex. 2004]. La producerea de sămânţă însă aceste culturi vor fi înfiinţate vara. spanacul. Spre deosebire de plante. unele cereale. 9. Multe specii de animale planctonice sunt fototrope pozitive. Fototropismul face posibilă orientarea frunzelor spre lumina optimă. Numeroase procese fiziologice (germinaţia seminţelor. Acest lucru se constată când plantele sunt iluminate unilateral. ceea ce este foarte important pentru plante [Milică şi colab. orezul. atunci când ouăle au fost ţinute la întuneric.

grindina. Puterea de solvire. creşterea intensă a plantelor. iar peste 3000 mm pădurile ecuatoriale sempervirescente [Pop. Precipitaţiile nu sunt importante numai prin cantitate ci şi prin repartiţia lor în timp. în ea dizolvându-se cel mai mare număr de substanţe minerale. în primăverile ploioase. Apa face posibil transportul acestor substanţe. asimilarea lor de către organisme şi circuitul lor. 1995]. s-ar acumula sub formă de gheaţă pe fundul bazinelor. dat fiind că 2/3 din suprafaţa Pământului sunt acoperite cu apă.. roua. soiul Stanley. la precipitaţii anuale de până la 300 mm se instalează deşertul. umiditatea aerului. consumul de energie ar fi exagerat de mare. inclusiv în anotimpul rece. zăpada. Aceste însuşiri şi implicaţiile lor ecologice sunt următoarele: Densitatea. Apa este un solvent remarcabil. Astfel. la 500-800 mm pădurile cu frunze căzătoare din zona temperată. 1979]. În plus. nebulozitatea şi ceaţa. chiar şi pe fundul celor mai adânci ape. Aceeaşi trăsătură a apei moderează variaţiile termice din apă comparativ cu variaţiile de pe uscat. precipitaţiile căzute în timpul fazelor critice sunt esenţiale: germinarea seminţelor. Există şi alte numeroase perioade critice în care recolta poate fi compromisă din cauza precipitaţiilor persistente. topirea zăpezii îmbunătăţeşte rezerva de apă din sol. Consecinţa acestei însuşiri constă în faptul că gheata pluteşte pe apă. 1993]. fiziologice şi ecologice esenţiale. Această masă imensă de apă devine un factor moderator al climei globului. poate ajunge la 100%. respectiv 4-5 zile în timpul vegetaţiei [Popescu şi colab. din care 2/3 în perioada de vegetaţie şi 1/3 în timpul repausului vegetativ [Oprea. Excesul de apă din sol poate conduce la asfixierea rădăcinilor plantelor. specialiştii din viticultură susţin că viţa de vie poate fi cultivată fără irigare în zonele unde precipitaţiile variază între 400-700 mm anual. Conţinutul mare în apă a1 organismelor. Cantitatea de precipitaţii determină şi structura ecosistemelor. La pomii fructiferi. mărul piere în condiţiile stagnării apei mai mult de 10-14 zile în timpul repausului vegetativ. (2000) constată că atacul de monilioză florală (Monilinia laxa) la florile de prun. 1993]. la 250-500 mm stepa. proliferează bolile criptogamice. atenuează oscilaţiile temperaturii corpului şi uşurează procesele de termoreglare. 30 . Conductibilitatea termică a apei este mare. Dacă ar avea densitate mai mare decât apa s-ar lăsa pe fundul apei şi ar conduce la dispariţia vieţii bentonice.Existenţa vieţii pe Pământ este indisolubil legată de apă care. Maxim şi colab. Apa are însuşirea unică de a realiza densitatea maximă la + 4 °C. ploile stânjenesc circulaţia insectelor polenizatoare. adică se încălzeşte şi se răceşte încet. faţă de toate celelalte lichide cunoscute. Aceasta explică de ce speciile de origine acvatică sunt poikiloterme. În ţara noastră. spală polenul şi diluează secreţia stigmatului. Inerţia termică mare a apei are consecinţe ecologice foarte importante.. De pildă. care la unele specii ajunge la 98% din greutate şi în rare cazuri scade sub 50%. în timpul desfăşurării proceselor de organogeneză etc. chiciura şi poleiul. datorită însuşirilor sale are un rol esenţial în desfăşurarea multor procese biochimice. în timp ce gheaţa are densitatea cu 10% mai mică. Primăvara. Căldura specifică. atât de necesară pornirii în vegetaţie. nereuşind să se dezgheţe de la un an la altul şi eliminând din circuit cantităţi uriaşe de apă. Densitatea maximă a apei la +4 °C face posibilă existenţa vieţii bentonice. Dacă ar fi homeoterme. atenuând oscilaţiile de temperatură. ceea ce înseamnă că apa are căldură specifică mare. Sursele de apă pentru ecosistemele terestre sunt: ploaia. sub gheaţa formată la suprafaţă. Zăpada protejează de îngheţ atât solul cât şi unele plante semănate toamna. numai pentru menţinerea constantă a temperaturii corpului. În perioada înfloritului. dacă acestea se prelungesc. În plus. Pentru încălzirea cu un grad a unui gram de apă este necesară o calorie. Apa este mediul ideal pentru desfăşurarea proceselor metabolice. topirea lentă a zăpezii întârzie pornirea în vegetaţie a plantelor cu repaus scurt [Popescu şi colab. Pentru plantele de cultură.

la dovleac 834. precum termoreglarea.Apa higroscopică sau apa legată este absorbită de sol din vaporii de apă. Apa din sol poate avea un rol diferit în viaţa plantelor. prezintă o capacitate redusă de solubilizare a sărurilor din sol şi poate fi folosită într-o oarecare măsură de plante. la pir 1086. cu textură fină. raportată la cantitatea maximă de vapori din atmosferă. cu ajutorul tunurilor antigrindină. Nevoia plantelor faţă de apă se exprimă în coeficientul de transpiraţie (Ki) care reprezintă cantitatea de apă (ml) consumată de plantă pentru a sintetiza un gram de substanţă uscată (g) după relaţia: apă consumată (ml) Ki = substanţă uscată produsă (g) Acest coeficient diferă foarte mult de la o specie la alta şi variază între 120 şi 1000. De exemplu. atunci când suferă din lipsă de apă şi încep să se ofilească. sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis) se dezvoltă mai bine la umiditate ridicată a aerului [Săvescu şi colab. Ea poate fi exprimată în valori absolute (umiditate absolută) sau relative (umididate relativă). [Dragomirescu şi Enache. care pe lângă reducerea suprafeţei fotosintetizante. la porumb este 368.Apa peliculară sau slab legată este reţinută cu forţe între 15-50 atmosfere. constituie porţi de infecţie pentru numeroși agenţi patogeni [Zagrai și colab. 1982]. Umiditatea absolută reprezintă cantitatea de vapori la unitatea de volum (exemplu: grame/m 3aer) iar umiditatea relativă (%) este cantitatea de vapori existenţi în atmosferă. 1993].. decât la cele nisipoase. Cantitatea de apă peliculară este mai mare la solurile argiloase. Fiind puternic reţinută de particulele solului (50-10. La plante. acoperirea culturilor cu plase antigrindină etc. . iar la animale influenţează diverse procese. Umiditatea aerului este un factor de mare importanţă ecologică şi reprezintă cantitatea de vapori din atmosferă.. la varză 539.Grindina are efecte dăunătoare asupra vegetaţiei. iar lăcustele apar în masă în anii cu umiditate suficientă [Mohan şi Ardelean. în funcţie de starea în care se află: . uscăciunea aerului provoacă pieirea în masă a ouălor muştei de Hessa (Mayetiola destructor). 2001]. în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune. prin rănile produse organelor aeriene.. cu textură grosieră.000 atmosfere) nu solubilizează sărurile din sol. 1998]. nu circulă decât prin trecere în stare de vapori şi nu este accesibilă plantelor. De pildă. umiditatea aerului determină intensitatea respiraţiei şi consumul de apă al plantelor. Combaterea acestui fenomen atmosferic de risc se poate face prin diverse metode: însămânţarea norilor Cumulonimbus cu zăpadă carbonică sau iodură de argint. fecunditatea etc. 31 .

Dacă apa freatică se află la adâncimi mari. în permanenţă uscat. 13. seceta hidrologică (potamologică) şi seceta hidraulică. Conform clasificării fenomenelor de risc făcute de Bryant (1991). (1991) fac o clasificare climatică a secetei: seceta atmosferică. prin scurgere sau infiltraţie. . Un interval de timp caracterizat prin scăderea drastică a cantităţilor de precipitaţii este cunoscut publicului larg sub numele de secetă. 2003] Seceta pedologică este rezultatul prelungirii secetei atmosferice în învelişul pedosferic. 1980] Apa capilară este reţinută de porii capilari şi este reţinută în sol datorită forţelor capilare (fig. Lambert şi colab. în zone unde. 1980]. Reprezentarea schematică a apei capilare sprijinite [Puiu.1 mm [Moldovan. pe o suprafaţă întinsă şi pe o perioadă suficient de îndelungată pentru a afecta economia regiunii respective. solubilizează substanţele nutritive şi poate fi utilizată de plante. apa peliculară şi apa capilară. Apa capilară circulă relativ uşor în toate direcţiile. 11. Seceta reprezintă insuficienţa apei disponibile pentru a satisface cerinţele de evaporaţie şi transpiraţie ale organismelor. 1980] Fig. seceta freatică. În funcţie de fazele evolutive ale fenomenului. 11). seceta pedologică. în mod obişnuit. ea se va ridica prin capilaritate la suprafaţa solului (apă capilară sprijinită) – fig. Este apa utilă pentru plante şi reprezită categoria cea mai importantă de apă din sol. secetele au cel mai mare punctaj. Seceta înseamnă un deficit important de umiditate al unui mediu natural în raport cu disponibilităţile sale. Dacă apa freatică este la mică adâncime. Reprezentarea schematică a apei capilare suspendate şi a orizontului mort [Puiu.Apa gravitaţională ocupă porii mari ai solului. producând ofilirea acestora.Fig. nu se întâmplă acest lucru. Reprezentarea schematică a apei capilare [Puiu. apa capilară nu are legătură cu pânza freatică ci provine din precipitaţii (apă capilară suspendată) – fig. Seceta atmosferică reprezintă o perioadă cu deficit important de precipitaţii sau chiar absenţa totală a acestora. ceea ce înseamnă că au consecinţele cele mai grave pentru societate. 1980] Apa freatică este apa înmagazinată în sol. 12. Perioadă de secetă înseamnă cel puţin 14 zile consecutive. în intervalul octombriemartie şi cel puţin 10 zile consecutive în semestrul cald (aprilie-septembrie) în care nu au căzut precipitaţii sau nu au depăşit valoarea de 0. este foarte mobilă. deasupra unui strat impermeabil şi provine din apa gravitaţională scursă în adâncime.12. Lipsa precipitaţiilor este asociată cu temperaturi ridicate şi vânturi uscate care intensifică exagerat fenomenul de transpiraţie la plante. între apa capilară suspendată şi cea sprijinită se găseşte un strat. denumit orizontul uscat al secetei [Puiu. 13. 32 . - Fig. Dacă cel puţin cinci zile consecutive nu s-au înregistrat precipitaţii. vorbim despre o perioadă de uscăciune. slab reţinută şi se pierde rapid. motiv pentru care plantele nu pot beneficia de ea. pe baza a nouă criterii. În acest caz. Solul umezit până la nivelul capilarelor însumează apa higroscopică.

3. Efectele focului asupra solului sunt foarte diverse.1. pentru a ajunge la apa freatică. făcut cu scopul arderii ierburilor sau pădurilor. acumularea apei în timpul ploii în ţesuturile acvifere la speciile suculente. Fiecare organism trebuie să realizeze un anumit bilanţ hidric. el capătă caracter de regim şi poate acţiona ca un factor de selecţie. a râmelor și a insectelor. Astfel. unele plante xerofite şi-au redus dimensiunea şi numărul frunzelor până la transformarea lor în spini. cireşul. diferite specii de amfibieni (ex. părul. atât în aer cât şi în sol. Mineralele solubile sunt spălate. În funcţie de pretenţiile faţă de apă. De aceea. Dacă focul este însă de scurtă durată. organismele se grupează în patru categorii: .Nymphaea alba) . cu deficit permanent sau temporar de umiditate. ceea ce conduce la scăderea drastică a rezervei de apă utilă din lacurile de acumulare.). de unde rezultă creşterea luxuriantă a ierburilor şi instalarea de specii iubitoare de azot. apa din sol devenind inaccesibilă. acumularea de apă (exemplu: o cămilă poate consuma până la 123 l apă şi rezistă pe timp de caniculă zece zile fără apă). piciorul cocoşului de apă (Ranunculus aquatilis). râma (Lumbricus terestris) etc. în vederea extinderii terenurilor agricole. antilopele africane etc. focul de lungă durată. Majoritatea animalelor care trăiesc în zone sărace în precipitaţii prezintă o serie de adaptări morfologice. îngroşarea epidermei sau acoperirea ei cu ceară etc. orezul (Oryza sativa). plantele nu-şi mai pot reface turgescenţa nici noaptea. iar savana cedează treptat locul deşertului. respectiv un raport între intrările şi ieşirile de apă din organism. Seceta hidraulică presupune afectarea gravă a derulării ciclului apei în natură. Alte adaptări ale plantelor la uscăciune constau în alungirea rădăcinilor pe verticală. creşterea vitezei de infiltrare a apei etc.).. atât plantele cât şi animalele s-au adaptat şi din acest punct de vedere la mediul lor de viaţă.higrofite (plante). are ca efecte distrugerea microorganismelor din sol. pescarii dau foc stufului uscat de sute de ani. insecte etc. Atunci când este însă iute şi de scurtă durată. pentru a reduce evapotranspiraţia.2. cum sunt savanele. În ţările tropicale. . respectiv hidrofile (animale) sau acvatice. Toate organismele s-au adaptat la condiţiile de umiditate în care trăiesc. păsări. iar solurile formează o crustă foarte tare care nu permite creşterea plantelor (lateritizarea solurilor).. respectiv higrofile (animale) care au nevoie de medii foarte umede. respectiv xerofile (animale) care trăiesc în zone aride. vişinul. aşa cum sunt plantele cactaceae şi euforbiacee. În unele zone. respectiv mezofile (animale). Exemple: coada calului (Equisetum arvense). . cu pretenţii intermediare faţă de apă. accesibile plantelor. Pădurea este astfel înlocuită cu savana. Cauza principală a focurilor spontane sunt fulgerele. acesta favorizează dezvoltarea unui 33 . în vederea menţinerii bilanţului critic al organismului: impermeabilizarea tegumentului (reptile. insecte etc.După un timp. debitul acestora tinzând spre zero. Seceta hidrologică (potamologică) se manifestă prin secarea pâraielor şi a râurilor.mezofite (plante). Salamandra salamandra) etc. eliminarea de fecale foarte uscate. care trăiesc numai în apă (exemplu: nufărul . reducerea cantităţii de apă din urină (reptile din regiuni uscate. fiziologice şi comportamentale. suportă variaţii mari ale umidităţii: porumbul. Seceta freatică afectează pânza de apă freatică. în funcţie de zonele climaterice: îmbogăţirea solurilor în elemente alcaline. creşterea presiunii osmotice prin concentrarea sucului celular.hidrofite (plante).xerofite (plante). de pe solul neprotejat. se practică de secole arderea anuală a ierburilor uscate. ca şi cei climatici şi este considerat un factor distructiv. Focul Focul face parte din categoria factorilor fizici.. în Delta Dunării.

presiune atmosferică. al luminozităţii. Stuful tânăr supravieţuieşte temperaturilor scăzute din timpul iernii datorită faptului că mugurul central este acoperit de tecile a numeroase frunze. De exemplu terenul arabil nu este indicat să se afle pe pante prea înclinate. Înmulţirea mai multor specii de plante lemnoase (Xylomelum. în sezonul secetos. În savanele africane. pe versanţii sudici creşte o vegetaţie xerofită. De exemplu.1. temperatură.. De exemplu. cele mai rezistente la foc s-au dovedit a fi speciile din genul Pinus şi zada (Larix sp. care vor influenţa structura ecosistemului. altitudinea poate schimba radical condiţiile climatice ale ecosistemului. pe măsură ce altitudinea creşte. Panta determină modul de folosire a terenului şi sistemul de cultură.1. 3. umiditate relativă a aerului etc. când se impune intervenţia fitosanitară.). biocenozele sunt formate din asociaţii de specii pirorezistente. În plus. în timp ce. lemnul spongios.) care are scoarţa foarte groasă. Expoziţia. Inclusiv evoluţia bolilor şi a dăunătorilor la plantele de cultură este influenţată de expoziţie. temperatura medie scade cu 0. la stabilirea ordinii în care vor fi stropite parcelele vor fi luate în calcul şi aceste aspecte [Maxim. Altitudinea influenţează structura biocenozelor din aceeaşi zonă climatică. la Predeal se găsesc păduri de molid. Factorii geografici (orografici) Aceşti factori se referă la poziţia geografică pe glob. expunerea solului la fenomenul de eroziune. al vânturilor etc. 1995].6 oC. ce atârnă în copaci.5 – 0. scade temperatura. atunci când roca se încălzește mai uşor influenţând vegetaţia. expoziţii şi altitudini diferite.). determină valori foarte diferite ale regimului hidric. umiditate. La noi în ţară. unde sunt potrivite pajiştile sau terasele cu pomi şi viţă-de-vie. etc. la aceeaşi latitudine şi longitudine. Peste o anumită pantă este recomandată pădurea. umiditate relativă a aerului. baobabul este lipsit de funze. Factorii mecanici 34 . În pădurile de conifere. deoarece odată cu modificarea ei se produc şi schimbări ale factorilor climatici: temperatură. În Delta Dunării există diferite specii de Salix rezistente la foc. Callistemon etc) din Australia a devenit dependentă de acţiunea focului. 3. Între ecosisteme cu expoziţii diferite pot apărea diferenţe semnificative. Poziţia geografică pe glob (latitudine şi longitudine) determină încadrarea fiecărui ecosistem într-o zonă climatică . Cotigă (1998) constată că la fiecare sută de metri altitudine. reprezentată prin păduri de stejar sau fag.) şi mesteacănul (Betula sp. au un înveliş lemnos foarte tare şi nu se deschid decât trecând prin foc [Botnariuc şi Vădineanu. unde se găsesc păduri de fag. Fructele lor. saturat de apă. De regulă. care ocroteşte cel mai bine solul la eroziune. specifică câmpiei.4. un exemplu concludent de specie rezistentă la foc este baobabul (Adansonia sp. În zonele cu incendii frecvente. 1982]. pe versanţii nordici creşte o vegetaţie mezofită. pantă şi expoziţie geografică şi au o influenţă indirectă asupra vieţii dintr-un ecosistem prin modicările aduse regimului de lumină.. Pajiştile de pe pantele prea mari vor fi mult mai expuse eroziunii dacă sunt exploatate prin păşunat [Muntean şi Ştirban. în unităţile cu orografie foarte variată a terenului. Panta influenţează vegetaţia prin modificarea umidităţii. în zona dealurilor. iar cele mai sensibile molidul (Picea sp.covor de graminee foarte important pentru erbivorele sălbatice şi domestice care trăiesc acolo. această adaptare la frig protejează planta şi de acţiunea focului. între versanţii cu expoziţii diferite putând apărea diferenţe de câteva zile între stadiile vulnerabile ale paraziţilor. De exemplu. la o altitudine mai mică decât la Pasul Fundata. altitudine. De aceea.3. 1995]. Există însă şi excepţii. iar papura rezistă incendiilor de iarnă datorită mugurilor protejaţi de sol. vânt. intensitatea luminii.

Vânturile regulate sunt cele mai importante din punct de vedere ecologic.) şi cu caracter perturbator (furtuni. uşor şi în cantitate mare. păsări răpitoare. valuri. un număr mare de plante utilizează forţa eoliană pentru reproducere şi răspândire. în special la arbori. prin săparea de chei (Porţile de Fier. aşa cum sunt gramineele. lipsite de vegetaţie. Din punct de vedere ecologic. Vânturile neperiodice (uragane. Cantitatea de aluviuni transportate de ape este impresionantă. La unele plante terestre.). la multe specii de insecte antrenarea de către vânt ar reprezenta un pericol în viaţa speciei. Aerul are şi o intensă activitate de transport (nisip. ceea ce le permite mari economii de energie în zborurile de migraţie sau cele de căutare a hranei.. apele curgătoare fragmentează ecosistemele terestre.) utilizează curenţii de aer pentru a plana timp îndelungat. (animale). preponderent dinspre partea superioară spre cea inferioară. numeroase specii de plante şi animale s-au adaptat. mări. ţesuturile mecanice au o anumită configuraţie ceea ce le conferă o rezistenţă mai mare la forţa vântului. în principal. la acest factor. de acţiunea combinată a încălzirii inegale a maselor de apă şi a vântului. aşa se formează vântul.) pot avea efecte catastrofale asupra ecosistemelor. secretarea unui mucilagiu de către pereţii celulari ai unor plante inferioare (diatomee. păpădie etc. praf. de aceea şi-au dezvoltat diferite adaptări structurale şi comportamentale (aripi reduse sau complet atrofiate). Astfel. Curenţii oceanici verticali sunt produşi. Apa transportă substanţe dizolvate. maree. temperatura determină repartiţia neuniformă a presiunii atmosferice. iar curenţii descendenţi transportă oxigenul spre straturile profunde ale apelor stătătoare. Organismele care trăiesc în apele curgătoare şi-au dezvoltat diverse adaptări: turtirea dorso-ventrală a corpului. papusul de la plop. alte plante (graminee) au tulpina liberă la interior ceea ce le conferă rezistenţă prin elasticitate şi flexibilitate. unde pot distruge o parte însemnată a faunei şi florei. care suflă cu o anumită periodicitate (de exemplu crivăţul. mişcările apei constau în: curenţi verticali. O serie de specii de plante diseminează cu ajutorul vântului (plante anemohore). tornade etc.În categoria factorilor ecologici mecanici intră mişcările aerului (vântul) şi mişcările apei. Datorită puterii de eroziune a apelor curgătoare. pe suprafeţe întinse. tornade etc. deoarece. 35 . fluvii) cât şi cele stătătoare (bălţi. ascendenţi şi descendenţi. de-a lungul evoluţiei lor. râuri.). Cheile Bicazului etc.) Mişcarea atmosferei (vântul). Uneori. cianoficee etc. Acestea realizează polenizarea cu ajutorul vântului (plante anemofile). dezvoltarea unor ventuze sau a unor cârlige. a. deplasarea se face datorită diferenţei de nivel dintre două bazine. lacuri. vânturile sunt cu caracter de regim. iar adaptările constau în producerea de polen uscat. acestea pot străbate lanţuri muntoase. salcie.). apa se scurge datorită pantei. stejarul etc. având în acest sens structuri specializate (de exemplu. alizeele etc.) pentru facilitarea aderării la substrat etc. Nefiind o mărime constantă. oceane) au diverse feluri de mişcare. berze etc. b. constituind bariere naturale pentru numeroase specii. În zonele montane. mai ales asupra celor forestiere. stabilind legături între diferite bazine hidrografice. pentru fixarea de substrat etc. La apele curgătoare. insulare sau de coastă. Unele păsări (pescăruşi. prin doborârea de păduri pe suprafeţe mari . În apele stătătoare. aerul se deplasează din regiunile cu presiune atmosferică mai ridicată spre cele cu presiune mai scăzută. cenuşă vulcanică). pentru a nu fi antrenate de forţa apei în mişcare. Atât apele curgătoare (izvoare. determinând fenomenul de eroziune. datorită apariţiei pe suprafaţa Pământului a unor regiuni încălzite diferit. Efectele ecologice ale acestor curenţi sunt următoarele: curenţii ascendenţi aduc la suprafaţă nutrienţii sedimentaţi pe fundul apei.. coniferele. determinând productivitatea zonei respective. Pe de altă parte.) Mişcările apei. dând posibilitate şi aici dezvoltării vieţii. Astfel. diferite corpuri în suspensie sau organisme vii.

4 . 1993].3%). Astfel. Fertilitate corespunzătoare a solului nu înseamnă doar bogăţia solului în substanţe nutritive ci şi un raport optim între acestea. K) a căror concentrație în plante este de 0.. rezultând substanţe minerale care trec în soluţia solului – sursa directă de aprovizionare a plantelor cu substanţe nutritive. 0. Fluxul şi refluxul sunt oscilaţii periodice (aproximativ 12 ore) de nivel ale apelor oceanice.n·10-12 % din substanța uscată [Rusu şi colab. Substanţele minerale necesare nutriţiei plantelor se grupează în: macroelemente primare (N. Reacţia solului reprezintă un element important în evaluarea fertilităţii solurilor şi înseamnă capacitatea acestuia de a disocia în ioni de hidrogen (H+) şi hidroxil (OH-). Na. manifestată prin îngălbenirea frunzelor [Oprea. accesibile plantelor) sau potenţiale (inaccesibile plantelor. 1995]. dar prin lucrări de ameliorare pot deveni accesibile).2 – 1. cationi cu rol important în nutriţia plantelor.6% la potasiu. milioane de microorganisme contribuie la descompunerea materiei organice şi la reciclarea sa. a fierului generând cloroza ferică. Principala sursă de substanţe nutritive a solului o constituie humusul. Suma cantităţilor celor două categorii de substanţe nutritive formează fondul total de substanţe nutritive ale ecosistemului terestru [Mohan şi Ardelean. deoarece astfel sunt reţinuţi. Tot în această categorie intră şi valurile seismice (Tsunami). 2005].1-0.6% din substanța uscată la azot. în elemente minerale produc boli fiziologice la plante. Fiecare dintre aceste elemente îşi are rolul său fiziologic în plantă şi pot fi adesea factori limitanţi pentru diferite specii de vegetale. şi deci feriţi de spălare. H) decât argila. prin componentele sale.1. microelemente (Fe. . Acesta are o capacitate mult mai mare de absorbţie a cationilor (Ca.01-7%). humusul se descompune. ca şi în zonele inundabile ale apelor curgătoare. la viţa-de-vie. La mişcările apelor stătătoare. după relaţia: 36 .macroelemente secundare: S (0.9%). Solul este un organism viu care se află permanent sub acţiunea microflorei. Cu. Substanţele nutritive din sol pot fi active (combinaţii mobile. Solul este un amestec de fragmente de rocă anorganică şi material organic în descompunere sau humus. florei.02 . ca şi carenţa. Viteza de propagare a lor poate ajunge la 800 km/oră. Excesul. K. ultramicroelemente. Mn. cu concentrații ce nu depășesc 0. organismele prezintă adaptări specifice care să le permită supravieţuirea. Ca (0. în compuşi insolubili. Factorii edafici Solul este mediul în care se acumulează apa şi elementele nutritive necesare plantelor şi are o importanţă hotărâtoare în complexul de factori ce definesc biotopul. Aşa de pildă. Cu ajutorul microorganismelor. determinate de forţa de atracţie exercitată de Lună şi de Soare asupra Pământului. microfaunei şi faunei.Valurile se datorează acţiunii vântului şi au un rol important pentru vieţuitoarele acvatice. Un alt fenomen de acţiune a apei asupra ecosistemelor îl constituie inundaţiile care uneori pot conduce la perturbarea ecosistemelor. Absorbţia cationilor este una dintre cele mai importante proprietăţi ale solului. Zn. datorită amestecării masei de apă. Solul. Mg (0. Mo). P. iar înălţimea valurilor la peste 30 m.2 . provocate de cutremure sau explozii vulcanice submarine. cu concentraţii în plante cuprinse între n·10-6 . o boală fiziologică gravă. excesul de calciu poate conduce la blocarea. B. Conţinutul solului în elemente nutritive influenţează în mod deosebit compoziţia floristică a comunităţilor vegetale. în special cele de natură coloidală (cele mai importante: argila şi humusul) are proprietatea de a absorbi substanţe minerale. Conţinutul de apă a solului exercită o mare influenţă asupra compoziţiei şi concentraţiei soluţiei solului. Mg.5.1. 3. faza solidă a solului cedează continuu diferite substanţe care trec în soluţia solului iar de aici ajung în plantă.7% la fosfor și 0.01% din substanța uscată. În sol.

când valoarea este sub 7 are reacţie acidă. Corectarea reacţiei acide a solurilor se poate face prin administrarea de amendamente calcaroase [Lixandru şi colab. Alte adaptări ale plantelor se referă la reacţia solului şi la excesul unor cationi în soluţia solului. De exemplu. Valorile pH-ului sunt încadrate în domeniul 0.specii oligotrofe care vegetează pe soluri sărace (Vaccinium myrtillus. Astfel. vom secătui solul în acele elemente. Taraxacum officinale.(produsul ionic al apei) are valoarea constantă de 10-14 ion g/l. mobilitatea lor se reduce. După adaptarea plantelor la reacţia solului avem: plante acidofile care preferă pH-ul scăzut: Vaccinium myrtillus.5-7.specii eutrofe care au pretenţii ridicate faţă de fertilitatea solului (Adonis vernalis. Ionul H+ imprimă apei proprietăţi acide iar ionul OH proprietăţi bazice. 1990]. Luzula luzuloides etc.14. avem: . prin fixare cu ajutorul bacteriilor simbionte de tip Rhyzobium. Cu excepţia molibdenului. ceea ce înseamnă că produsul concentraţiilor ionilor de H+ şi OH. Reacţia solului exercită o mare influenţă asupra microorganismelor din sol. 1982]. Nardus stricta. Acesta este un criteriu important în stabilirea rotaţiei culturilor. iar peste 7 bazică [Botnariuc şi Vădineanu.). Potentilla argentea etc..). La valoarea 7 soluţia are pH neutru. absorbţia elementelor chimice de către plante este selectivă.. însă pentru se lucra mai uşor. Aşa după cum este cunoscut. în mediu acid. s-a acceptat ca acestea să fie exprimate prin logaritmul în baza zece cu semnul schimbat (pH). Monitorizarea şi cuantificarea acidităţii solului. prin formarea de compuşi insolubili. K+ şi Mg2+ se vor absorbi mai greu. De exemplu. iar la pH alcalin sau neutru. Dacă înfiinţăm culturi cu preferinţe identice sau asemănătoare în privinţa elementelor nutritive. în timp ce lucerna foloseşte mult potasiu şi mai puţin azot. Valorile concentraţiei ionului de hidrogen are valori cuprinse între 0-10-14. . În felul acesta. unele specii importante de cationi precum Ca2+. Festuca rubra.H2O = H+ + OHLa temperatura de 25oC. porumbul extrage din sol cantităţi mari de azot. Chenopodium album. Reacţia solului determină modificări ale mobilităţii elementelor nutritive. Fe2+ şi Mn2+ apar în soluţia solului în cantităţi toxice. concentraţiile celor doi ioni sunt egale şi au valoarea de 10-7. microelementele au mobilitate mare în mediu acid. Între concentraţia elementelor din sol şi compoziţia chimică a plantelor pot fi stabilite anumite relaţii. . In felul acesta se poate calcula raportul de acumulare (RA). Aceste analize ne indică şi măsurile cele mai eficiente de fertilizare a terenurilor agricole. ionii de Al3+. devenind inaccesibil plantelor. în timp ce..5-6. iar fosforul va precipita sub forma de fosfaţi de aluminiu.5).specii mezotrofe. Rubus caesius etc. RA = conţinutul din plante/conţinutul total din sol şi indicele puterii de acumulare (IPA) IPA = conţinutul în plante/conţinutul dintr-un element asimilabil din mediu În funcţie de pretenţiile plantelor faţă de cantitatea de substanţe nutritive din sol. Pentru fiecare specie există un interval optim de reacţie însă cele mai multe specii de plante se dezvoltă bine la o reacţie slab spre moderat acidă (pH 5.) . 37 . bacteriile nitrificatoare şi cele fixatoare de azot molecular au pH-ul optim cuprins între 6. este suficient să determinăm concentraţia unuia dintre ei pentru a cunoaşte concentraţia celuilalt ion.9. pe care şi-l asigură din atmosferă. Raphanus raphanistrum. cu pretenţii intermediare (Dactylis glomerata.. precum şi a însuşirilor fizico-chimice ale solului se realizează prin efectuarea de analize agrochimice şi repetarea lor la intervale de 3-5 ani. Aceste diferenţe între specii arată capacitatea de adaptare a plantelor la diverse condiţii de mediu. în apa chimic pură.

aceste limite diferă de la o specie la alta.6. mai ales prin industrie. 3. într-o zonă cu o anumită macroclimă. Datura stramonium. Solanum nigrum etc.). numai dacă se vor administra îngrăşăminte cu acel element 38 . Aceste limite de toleranţă delimitează domeniul de toleranţă pentru specia dată. agricultură şi transporturi (accentuarea efectului de seră. mai rezistente la boli. faţă de un factor ecologic abiotic. Legile acţiunii factorilor ecologici Fiecare factor ecologic poate deveni limitativ. Analiza efectelor ecologice ale factorilor abiotici asupra vieţuitoarelor trebuie făcută la trei niveluri diferite: . toxic şi letal (fig. Categoriile de adaptare a plantelor la excesul de cationi în soluţia solului sunt următoarele: specii calcifite care preferă solurile calcaroase: sparceta.). prin înregistrarea datelor climatice pe parcursul a zeci de ani. făcută în capitolele anterioare. Rumex stenophyllus etc. 1993].. viţa de vie. dacă depăşeşte optimul ecologic şi vecinătăţile acestuia. care vegetează numai pe soluri sărăturate (Salicornia europaea.Microclima este clima la nivelul individului şi a locului unde se află. la un moment dat: pentru un şoarece vizuina în care trăieşte. ele pot îndeplini rolul de plante indicatoare. a. stejarul pufos etc.) Legea minimului a fost formulată de către von Liebig. în anul 1840. . 1913) care stabileşte că un organism poate creşte şi se poate dezvolta numai între anumite valori limită (pessimum). plante bazofile care preferă pH-ul ridicat: Sinapis arvensis. specii halofite întâlnite pe soluri saline şi alcaline. Caracteristicile climei la această scară se obţin cu ajutorul staţiilor meteorologice. b.Mezoclima se referă la clima unei zone mai restrânse. Prin urmare. chiar dacă celelalte elemente sunt în cantitate suficientă. Atunci când plantele au intervale de toleranţă foarte restrânse. ploi acide etc.) şi suportante.1.Rumex acetosella etc. se vor înregistra diferenţe importante între mezoclima unui versant nordic şi a unui versant sudic.) [Ivan. optim. planta nu se va dezvolta normal. care permite dezvoltarea unor ecosisteme majore. specii nitrofite care preferă solurile bogate în compuşi cu azot: Urtica dioica.1.. stepă. pentru o omidă frunza sub care se adăposteşte. câmpie.). care cresc obişnuit pe alte soluri. Omul a influenţat şi continuă să influenţeze clima. dar pot apărea şi pe alte soluri (Lotus tenuis. acţiunea lor asupra organismelor fiind concomitentă.. deteriorarea stratului de ozon. Plantago maritima etc. care la rândul lor pot fi: obligatorii. de sute sau mii de km. Astfel. în care se disting următoarele domenii: de carenţă. Interacţiunea factorilor abiotici Analiza factorilor abiotici.Macroclima este clima unor suprafeţe mari de teren (mare.7. podiş. 14). ei interacţionează permanent şi indisolubil. sau se găseşte într-o cantitate insuficientă. 3. Desigur. s-a observat că populaţiile de căprioare care se hrănesc pe soluri calcaroase sunt mai robuste. savană. Juglans gerardi etc. 1979]. dar pot vegeta şi pe cele cu salinitate mică (Matricaria chamomilla. Astfel. dezvoltarea plantei este dependentă în primul rând de acel element chimic din sol care are concentraţia cea mai scăzută. Conform acestei legi. În fapt. preferante. Medicago lupulina etc.. plante neutrofile care preferă pH-ul neutru. iar coarnele lor sunt mai rezistente [Mohan şi Ardelean. munţi. . care se întâlnesc de regulă pe soluri saline. pentru o insectă piatra sub care se află ectc.) Legea toleranţei (Shelford. tundră etc. specii calcifuge care nu suportă solurile calcaroase: Castanea sativa. ar putea conduce la concluzia greşită că fiecare dintre aceştia acţionează independent. Substanţele minerale din sol exercită o influenţă majoră şi asupra animalelor. bumbacul.

nutritiv. Acest principiu este valabil şi pentru lumea animalelor, unde lipsa unor substanţe nutritive din alimentaţia lor poate conduce la boli fiziologice grave. Întrucât minimul unui factor suferă oscilaţii, legea minimului nu are validitate generală. De aceea, în locul acestei legi a fost propusă legea lui Mitscherlich [Mohan şi Neacşu, 1992].

Fig. 14. Legea toleranţei [Stugren, 1994]

c.) Legea efectului combinat al factorilor de creştere a fost formulată de Mitscherlich (1921). În conformitate cu legea minimului, odată cu creşterea factorului subdozat ar trebui să crească şi producţia plantelor, dar în realitate nu se întâmplă aşa. Potrivit legii lui Mitscherlich creşterea biomasei vegetale urmează proporţional creşterea concentraţiei fiecărui factor de creştere în funcţie de intensitatea specifică a acestui factor. Atât legea minimului cât şi legea lui Mitscherlich au fost demonstrate doar experimental, fiecare dintre ele având un domeniu de aplicativitate relativ redus. Dezvoltarea majorităţii organismelor depinde de interacţiunea factorilor. De aici, rezultă necesitatea studierii întregului fenomen ecologic, în funcţie de situaţia concretă în care se găseşte fiecare organism, de multitudinea de factori care le condiţionează creşterea, dezvoltarea şi chiar existenţa [Bran, 2003]. 3.1.8. Importanţa factorilor climatici pentru combaterea paraziţilor la plante Bolile şi dăunătorii produc pagube însemnate culturilor agricole, uneori pierderile provocate de un singur parazit putând ajunge la 100%. De aceea, în tehnologiile de cultură a plantelor de cultură se acordă o importanţă specială combaterii bolilor şi dăunătorilor. Eficienţa acestei acţiuni de combatere este dependentă de o bună prognoză şi avertizare a tratamentelor fitosanitare. Avertizarea stropirilor se face de către organe specializate (direcţii fitosanitare, staţiuni de cercetări cu profil agricol), pe baza corelării datelor privind evoluţia populaţiilor de boli şi dăunători cu fenologia culturii, cu observaţiile meteorologice, cu modul de acţiune a fungicidelor, cu rezistenţa soiurilor etc.. Aşadar, factorii agroclimatici au un rol important în stabilirea momentului de declanşare a acţiunii fitosanitare. În numeroase lucrări de specialitate mai vechi, autorii îşi exprimă îndoiala cu privire la rolul factorilor ecologici în luarea de decizii, privind efectuarea stropirilor la anumiţi paraziţi. Explicaţia constă în faptul că, în perioadele respective, de regulă, într-o unitate exista o singură staţie meteo care, de cele mai multe ori, deservea suprafeţe foarte întinse de teren. Prin urmare, deseori apăreau diferenţe foarte mari între stadiile de dezvoltare a paraziţilor pe teritoriul aceleiaşi unităţi. Astfel, factorul ecologic avea un rol mai puţin important în activitatea de avertizare a
39

tratamentelor fitosanitare, mai ales la unii paraziţi. În anul 1991, în România a apărut un sistem computerizat de înregistrare a factorilor agroclimatici, bazat pe sonde cu senzori pentru temperatură, precipitaţii, umiditate relativă a aerului, picături de apă pe frunze (fig. 15). Sondele sunt amplasate în diferite puncte ale teritoriului, considerate reprezentative pentru microclimatele respective. Fiecare sondă este dotată cu un emiţător cu baterii solare care transmite la intervale de 15 minute o telegramă cu datele înregistrate spre antena receptoare de pe cădirea unde se află receptorul. Din receptor, datele sunt descărcate în unitatea centrală a calculatorului. Aici sunt programe care fac posibilă calcularea datelor medii zilnice şi vizualizarea lor sub formă de date brute sau grafice. Ulterior s-au conceput algoritmi pentru calculul temperaturilor efective la diferite praguri biologice şi pentru avertizarea tratamentelor fitosanitare, la cei mai importanţi paraziţi ai plantelor de cultură. Avertizarea stropirilor se realizează pe baza corelaţiei dintre factorii ecologici înregistraţi în mod automat de sistem şi datele cerute de program, legate de biologia parazitului şi faza fenologică a plantei gazdă. Prin amplasarea sondelor cu senzori în diferite puncte ale zonei de interes există posibilitatea decalării tratamentului fitosanitar, în funcţie de stadiul vulnerabil al bolii sau dăunătorului. În aceste condiţii, importanţa factorului ecologic poate creşte semnificativ în activitatea de prognoză şi avertizare, fără eforturi deosebite, cu excepţia investiţiei iniţiale. După anul 2000, gama senzorilor amplasaţi pe sonde s-a lărgit foarte mult cu: senzori pentru viteza şi direcţia vântului, pentru măsurarea intensităţii luminii solare, pentru temperatura şi umiditatea din sol (locul de iernare a multor dăunători) etc.. De asemenea, programele computerizate de avertizare a tratamentelor fitosanitare se îmbunătăţesc continuu.

Fig. 15. Sistemul computerizat AgroExpert de înregistrare a factorilor agroclimatici
40

1. Sonda, 2. Senzori pentru temperatură, umiditate relativă a aerului (introduşi în microadăpost), picături de apă pe frunze, 3. Pluviometru, 4. Senzori pentru vânt (viteza şi direcţie) şi pentru intensitatea luminii, 5. Baterie solară, 6. Antenă emiţătoare, 7. Receptor, 8. Computer

3.2. Factorii biotici Factorii biotici cuprind interacţiunile (relaţiile) care se manifestă între diverse organisme ce populează un biotop şi au implicaţii profunde în constituirea şi evoluţia ecosistemelor. Atunci când relaţiile (coacţiile) se stabilesc între indivizii aceleiaşi specii se numesc homotipice sau intraspecifice iar atunci când au loc între indivizii diferitelor specii se numesc heterotipice sau interspecifice. 3.2.1. Relații homotipice Relaţiile homotipice sunt cele care se realizează în interiorul speciei. Principalele tipuri de coacţii homotipice se referă la efectul de grup şi efectul de masă. Efectul de grup este rezultatul asocierii mai multor indivizi din aceeaşi specie, în scopul procurării hranei, apărării de duşmani etc. De exemplu, lupii sunt mult mai eficienţi la vânătoare atunci când sunt organizaţi în haite, bivolii africani se vor apăra mult mai bine de lei atunci când sunt în turmă. La unele specii este necesară existenţa unui număr minim de indivizi, pentru asigurarea menţinerii speciei în biocenoză. În stupi, furnicare (fig. 16), termitiere, fiecare membru al familiei are sarcini precise, iar socializarea este aşa de avansată încât individul pare a fi doar un organ al unui superorganism. Prin urmare, efectul de grup are un efect benefic asupra evoluţiei populaţiei. Efectul de masă se manifestă când mediul este suprapopulat şi constă în autolimitarea numerică a indivizilor. Exemplu clasic este cel al gândacului făinii (Tribolium confusum): când numărul de indivizi este prea mare, femelele îşi pierd fecunditatea, o parte din larve sunt mâncate de părinţii lor, iar indivizii rămaşi secretă diferite substanţe care inhibă procesul de reproducere [Ionescu, 1988]. Prin urmare, efectele asupra evoluţiei populaţiei sunt preponderent negative. Aspectul pozitiv constă în şansa pe care o oferă indivizii rămaşi în viaţă de a perpetua specia.

41

Cel mai potrivit exemplu în acest sens este cel al lui Darwin.Fig. dintre producţia de sămânţă de trifoi şi pisici [Tufescu şi Tufescu.2. productivitatea ecosistemului etc. autocontrolul ecosistemului. dacă nu direct.este atunci când cele două specii vieţuiesc independent şi n-au nicio influenţă una asupra celeilalte. Relații interspecifice stabilite pe criteriul efectului direct Între indivizii a două specii diferite se stabilesc o serie de relaţii interspecifice sau coacţii.relaţii pe baza criteriului rolului lor în viaţa populaţiilor (principiul populaţional) 3. Competiţia interspecifică (. ecologii au făcut diverse clasificări ale relaţiilor interspecifice. Conexiunile formate între indivizii diferitelor specii determină integralitatea biocenozei. Acest tip de relaţii se stabilesc între populaţiile diferitelor specii din cadrul unei biocenoze şi formează una dintre cele mai importante caracteristici ale acestui nivel de organizare a materiei vii. prin populaţii intermediare.2.. Unii autori afirmă că forma propriu-zisă de neutralism este rară. Exemplu: căprioară – cărăbuş de mai.-) este un tip de coacţie nefavorabilă ambelor specii. deoarece populaţiile biologice care coexistă într-un teritoriu sunt dependente una de cealaltă. Indivizii au dimensiuni diferite pentru a-şi putea îndeplini sarcinile [Bourdial şi colab. 2. care pot fi exprimate matematic astfel: efect neutru = 0 efect pozitiv = + efect negativ = 1.1. Majoritatea dintre acestea acceptă existenţa a două categorii de relaţii: . De-a lungul timpului.2. circuitul substanţelor.. 2002] 3.relaţii pe baza criteriului efectului direct (principiul individual) . Efectul de grup în furnicar. fluxul de energie prin ecosistem.2. 1981]. Relaţiile interspecifice sunt extrem de diverse şi de complexe. intensitatea şi formele selecţiei. De 42 . Independenţa sau neutralismul (0 0) . atunci în mod indirect. 16. Relații heterotipice.

). fie intra. Fig. presiunea osmotică din hife fiind foarte mare. Relaţia este obligatorie pentru comensal in timp ce „gazda" nu este afectată de această convieţuire. Ca şi mutualismul este o relaţie bilaterală pozitivă. deci profită de pe urma convieţuirii. Exemplu: speciile de plante epifite (orchidee) care se fixează de trunchiul arborilor şi prezintă numeroase rădăcini aeriene prin care planta absoarbe substanţele nutritive şi apa (fig. substanţe azotoase şi dioxid de carbon. Un alt exemplu îl constituie relația dintre hipopotami. Ciuperca are în schimb posibilitatea să reţină în miceliul ei apă. adăpost etc. competiţia interspecifică apare şi se manifestă ca urmare a utilizării de către două sau mai multe specii a aceloraşi resurse ale biotopului (hrană. dar şi ciupercii. Complexul rădăcină . iar actiniile se deplasează mai uşor putându-se hrăni mai bine. Comensalismul (+ 0). 3. asimilează fosforul din rocile fosfatice din sol. rinoceri şi ciugulitorul vitelor cu cioc roşu (Buphaghus erythrorhynchus) care se hrănește cu paraziții de pe corpul mamiferelor (fig. punându-l la dispoziţia plantei. Ciupercile cresc. licheni (algă + ciupercă) Tot relaţie mutuală este şi micoriza. 17. Planta asigură ciupercii glucidele de care are nevoie.ciupercă este mai eficient în absorbirea sărurilor minerale şi este esenţial pentru dezvoltarea arborilor. mai cu seamă în perioadele secetoase şi în condiţii de salinitate. c. 17). Acestia sunt rezultatul convieţuirii unei alge cu o ciupercă. Un caz binecunoscut de mutualism este reprezentat de licheni. graminee. 5. Protocooperarea (+ +). ambele populații fiind influenţate pozitiv. respectiv simbioza dintre hifele unor ciuperci şi rădăcinile unor plante (specii lemnoase. 18). b. incapabile de sinteză. a. unii crabi au fixate pe spatele lor actinii (celenterate). inclusiv cu resturile rămase din hrana crabului [Botnariuc şi Vădineanu.fie intercelular. Relaţie de mutualism a şi b. pentru nici una dintre specii. Cu cât speciile sunt mai apropiate în ce priveşte " cerinţele" lor faţă de factorii de mediu. Relaţia dintre bacteriile fixatoare de azot (Rhizobium) şi plantele din familia Fabaceae sunt un alt exemplu de mutualism (fig.regulă. plante leguminoase . 19). prin utilizarea energiei solare. De aceea micotrofia în zone aride si în taiga reprezintă unica formă de nutriţie a plantelor lemnoase. 4. produce substanţa organică necesară propriei existenţe. avantajoasă pentru ambele specii însă legătura dintre ele nu este obligatorie. 43 . De exemplu. lumină. Alga. girafe. cu atât competiţia interspecifică este mai pronunţată (Exemplu: buruieni – plantă de cultură). Ciuperca transformă azotul din humus în azot accesibil pentru plantă. relaţia este obligatorie. 1982]. necesare algei în fotosinteză. Mutualismul (+ +). acumulează apa extrem de necesară gazdei. Mutualismul este foarte răspândit în natură. In acest caz.bacterii fixatoare de azot c. solanacee). Avantajele există de ambele părţi : corpul crabului este mai bine apărat. Specia cea mai puţin adaptată condiţiilor poate dispărea.

Parazitul este mai mic decât prada sa căreia îi poate provoca chiar moartea. sunt cunoscute peste 100 de specii de Orobanche (fig. Aceste aspecte sunt detaliate la capitolul 4. 7. Parazitul este dependent de partenerul său ce-i serveşte ca pradă.0) constă în faptul că un component (amensalul) este inhibat în creşterea sau dezvoltarea sa de către unele substanţe elaborate de partener.3 . pot intra microorganismele parazite. animalele şi plantele heterotrofe. de exemplu. Paraziţii trăiesc la suprafaţă (exoparazit) sau cel mai frecvent în interiorul prăzii (endoparazit) unde consumă materie vie sau produse metabolice. antibioticele produse de bacterii şi ciuperci. Acestea îşi procură seva brută şi apa de la alte plante şi au o mare varietate de gazde. Fig. In raporturi de parazitism cu plantele autotrofe. torţelul are rădăcini. Atunci când această coacţie se manifestă între plante poartă denumirea de alelopatie. 20.) Parazitism (+ -) este o formă de relaţie interspecifică antagonică ce implică un efect pozitiv pentru parazit şi un efect inhibitor pentru gazdă.) Amensalismul (antibioza. plante superioare sau chiar de animale au efect inhibitor asupra dezvoltării indivizilor aparţinând altor specii. 19. Reprezentanţii cei mai cunoscuţi ai plantelor heterotrofe sunt torţelul (Cuscuta sp. Relaţie interspecifică de comensalism între orchidee şi arbori 6. 18. Căile precise de desfăşurare a proceselor alelopatice nu sunt încă bine cunoscute. Relaţie de parazitism la plante heterotrofe: Cuscuta sp.Fig. atacă multe specii de plante însă cele mai mari pagube le produce la trifoi şi lucernă. 20). ce se realizează datorită eliminării în mediu de către un organism donator (emiţător) a unor produse metabolice care se răspândesc şi acţionează asupra organismelor receptoare. 44 . Cuscuta sp. Relaţia nu este obligatorie pentru nici unul din componenţi. 21). Aceasta poate fi definită ca influenţa chimică reciprocă dintre organisme în natură. După răsărire. Protocooperarea – relaţie interspecifică între hipopotam (Hippopotamus amphibius) şi ciugulitorul vitelor cu cioc roşu (Buphaghus erythrorhynchus) Fig. dar acestea se usucă imediat ce îşi găseşte o plantă gazdă. Aşa sunt.). antagonism) (. de care se agaţă cu ajutorul unor ventuze ce pătrund până la nivelul vaselor conducătoare lemnoase (fig.Structura biochimică a ecosistemelor.) şi lupoaia (Orobanche sp. O serie de produşi chimici eliminaţi de microorganisme. Lupoaia procedează similar însă se fixează pe rădăcinile plantelor.

Aceştia sunt însă foarte sensibili la produsele pesticide. prădătorul îşi omoară prada. Prospaltella perniciosi – parazit natural al păduchelui din San José În figura 22 este prezentat atacul păduchelui din San José la măr. Figura 24 înfăţişează un lăstar de măr colonizat de afidul Aphis pomi. deoarece ar duce la moartea parazitului. 21. Ca şi în cazul parazitismului. un dăunător fitofag frecvent întâlnit la această specie pomicolă. parazitul nu-şi omoară gazda. 23. de aceea trebuie protejaţi. 22.) Prădătorism (+ -). paraziţii si prădătorii naturali pot juca un rol foarte important în reducerea pagubelor produse de insectele fitofage. Pentru culturile agricole. Relaţie de parazitism la plante heterotrofe: Orobanche sp.Fig. Fig. Atacul păduchelui din San José (Quadraspidiotus perniciosus) pe fruct Fig. relaţia este obligatorie şi pozitivă pentru prădător (vânător) şi negativă pentru pradă (vânat). Spre deosebire de parazitism unde. de regulă. În figura 25 este prezentat unul dintre prădătorii naturali importanţi ai păduchilor de frunze – buburuza (Coccinela septempunctata). 8. iar în figura 23 unul dintre paraziţii naturali ai păduchelui care se hrănesc cu larvele gazdei. Un adult de 45 .

deoarece populaţia este veriga esenţială în transferul materiei şi al energiei din cadrul ecosistemului şi nu individul. Fig. la multe specii. Această dependenţă nu vizează însă hrana. 25. de răspândire. Punctul de vedere individualist tinde. abordarea acestor relaţii la nivel populaţional este mai corectă decât cea individuală. negativă pentru pradă. fie congenitale. La nivel populaţional. 3. se va da un exemplu edificator: într-o populaţie de zebre din savană. câini sălbatici etc. A. Pentru o mai bună înţelegere a afirmaţiei de mai sus. într-o oarecare măsură. relaţiile interspecifice sunt legate de reproducere. Aceste relaţii se referă la faptul că.2. este vorba de o relaţie interspecifică de prădătorism.) larvă Prădătorii şi paraziţii insectelor fitofage stau la baza combaterii biologice a dăunătorilor în culturile ecologice. Relații interspecifice stabilite pe criteriul rolului lor în viaţa populaţiilor În examinarea relaţiilor interspecifice. Fig. de hrană şi de apărare.Coccinela poate consuma până la 50-60 păduchi de frunze pe zi. Coccinela septempunctata (buburuza) .2. fie dobândite pe parcursul vieţii. pozitivă pentru prădător. sunt cei mai vulnerabili la atacul prădătorilor (lei. De exemplu.2.) şi vor fi victimele aproape sigure ale acestora. După clasificarea la nivel individual. să echivaleze trăsăturile individuale cu cele ale populaţiilor. din cel puţin două motive: evitarea transmiterii genelor nefavorabile la urmaşi şi prin aceasta menţinerea vigorii speciei. reproducerea este condiţionată de prezenţa altor specii.prădător natural al afidelor a. 24. b. pentru reproducerea multor specii de păsări sunt necesare scorburile unor 46 . evitarea înmulţirii exagerate a erbivorelor şi a riscului de a-şi epuiza sursele de hrană. hiene. ci diverse aspecte legate de reproducere. Relaţii interspecifice legate de reproducere. acţiunea prădătorilor este una benefică. Dacă judecăm lucrurile însă la nivelul populaţiei de zebre.) adult b. indivizii cu diverse deficienţe. Atacul păduchilor de frunze (Aphis pomi) la măr a.

După natura organelor consumate. Astfel.. Relații interspecifice legate de răspândire. prin presiunea selecţiei apar diverse adaptări. cârligele sau ţepii încovoiaţi ai unor fructe (turiţa – Galium aparine. bazate pe nutriţie. de pildă. 1982]. În acest caz. Numeroase specii de plante şi animale se răspândesc cu ajutorul altor specii. Astfel. animalele fitofage pot fi : monofage care se hrănesc cu o singură specie sau cu mai multe specii de plante din acelaşi gen botanic (exemplu: filoxera viţei de vie – Phylloxera vastatrix). influenţează şi relaţiile de la celelalte niveluri trofice. Paraziţii se hrănesc pe seama organismelor vii. ele sintetizându-şi substanţele organice direct din substanţe minerale şi dioxid de carbon. fie energia proceselor oxidative (bacterii chemosintetizante). În cadrul relaţiilor trofice.) Organismele heterotrofe cuprind consumatorii de diferite ordine și organismele parazite şi saprofite. spaţiu etc. După caracterul nutriţiei organismele vii se împart în două mari categorii: autotrofe şi heterotrofe. Aceste substanţe vor fi din nou asimilate de către plantele verzi. prin adaptările reciproce ale speciilor se cimentează legăturile dintre ele şi devin interdependente. larvele păduchelui din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus) se prind de corpul graurilor (Sturnus vulgaris).. elemente minerale şi apă. apoi sunt transportate în coroanele altor pomi sau în alte livezi. nu au loc schimburi de substanţă şi energie între specii dar. animalele fitofage se împart în: xylofage care se hrănesc cu lemn sau scoarţă (exemplu: cariul mic al scoarţei – Ruguloscolytus rugulosus Ratz. păsările şi mamiferele pot transporta seminţele şi fructele unor plante la distanţe apeciabile. Unele specii de cuc au nevoie de cuiburile altor păsări pentru a-şi depune ouăle. Din legăturile trofice rezultă şi relaţii interspecifice dintre speciile aceluiaşi nivel trofic. scaietele – Xanthium strumarum). De exemplu. prin specializarea nutritivă. După numărul de specii de plante pe care le atacă. După compoziţia hranei animalele sunt fitofage. Relaţiile trofice În cadrul biocenozei. La fel se întâmplă şi cu ouăle de rezistenţă ale unor crustacee care trec nevătămate prin intestinul păsărilor. legăturile dintre specii. amoniac. Organismele autotrofe cuprind plantele verzi. sunt în competiţie. ci o preiau din mediu. comportamentală şi spaţială a populaţiilor (nişe ecologice). care se hrănesc cu fructe coapte. Aceste adaptări. C. pentru că utilizează aceleaşi resurse de hrană. organismele autotrofe utilizează fie energia solară (plante verzi. filofage care se 47 .copaci. oligofage care au ca sursă de hrană plante din specii aparţinând aceleiaşi familii botanice sau unor familii înrudite (exemplu: gărgăriţa sfeclei – Bothynoderes punctiventris) şi polifage care se hrănesc cu specii de plante din diferite familii (exemplu: viermele sârmă – Agriotes lineatus). a. seminifage care se hrănesc cu seminţe (exemplu: gărgăriţa fasolei – Acanthoscelides obtectus). pe care o descompun până la formarea de bioxid de carbon. trec prin tubul digestiv fără a-şi pierde puterea de germinaţie. care nu produc materie organică. Pentru sinteza substantelor organice. fiecare specie reprezintă o verigă în transferul şi transformarea substanţelor şi energiei în ecosistemul dat. bacterii fotosintetizante). Reproducerea plantelor entomofile implică prezenţa şi acţiunea insectelor polenizatoare. Aceste relaţii constituie unul dintre factorii importanţi ai integralităţii biocenozei. sunt cele mai importante. sau de către bacteriile chemosintetizante. Legăturile trofice stau la baza circuitului biogen al materiei şi creează relaţii complexe între specii de plante şi animale. În alte cazuri plantele sunt consumate de animale împreună cu seminţele care. 1999]. iar saprofitele cu materie organică moartă. Unele plante se răspândesc cu ajutorul furnicilor (mirmecohoria) [Botnariuc şi Vădineanu. la cireş. Aici. din cadrul unui nivel trofic. Realizarea diseminării pe această cale implică unele formaţiuni speciale ale fructelor şi seminţelor: aşa sunt. b. Sunt şi dăunători periculoşi ai plantelor de cultură care se răspândesc cu ajutorul animalelor. B. Majoritatea adaptărilor organismelor sunt legate de poziţia trofică pe care o ocupă specia în ecosistem. zoofage şi mixte. lumină. bacteriile fotosintetizante şi bacteriile chemosintetizante. infestându-le [Maxim şi colab. având tegumentul tare.). Aceste organisme sunt independente de materia organică din mediu.

posedă un alt mijloc de apărare. în privinţa mijloacelor de atac.) Apărarea individuală. zborul. Aglais urticae – specie care s-a adaptat la efectul perilor urticanţi ai urzicii vii (Urtica dioica) Unele specii de animale sunt evitate de duşmani datorită gustului lor neplăcut. din prezenta carte. Această categorie include diferite adaptări privind apărarea pasivă şi apărarea activă. a. animalul se imobilizează perfect. simulând moartea. chiar adăpostiţi în cochilie. reprezintă mijloace de 48 . se pot cita: ţepii. La animale. Această însuşire nu înseamnă însă lipsa totală a paraziţilor şi prădătorilor naturali. saprofage care se hrănesc cu materie organică moartă în descompunere (exemplu: Silphidae sp. perii etc.. piciorul cocoşului (Ranunculus sp. brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale). datorită capacităţii lor de a detoxifica în corpul lor aceşti compuşi chimici. Relaţiile interspecifice legate de apărare Relaţiile interspecifice legate de apărare sunt o consecinţă a relaţiilor trofice. omizile de Aglais urticae (fig. perii care acoperă corpul (cactuşi. unele animale acvatice). Aşa este cazul coleopterului Leptinotarsa decemlineata (gândacul din Colorado). euforbiacee. care ţin la distanţă erbivorele. Astfel. Colchicum autumnale Fig. insectele fitofage pot consuma şi arbuşti ţepoși. 26). La capitolul «Structura trofică a ecosistemului». se vor detalia şi alte aspecte legate de relaţiile trofice din ecosisteme. 27. unele leguminoase). Mijloacele de apărare individuală activă: fuga. 27) care se hrănesc cu frunze de urzică etc. ţepii. Ca orice adaptare şi acestea sunt relative: cămilele. spinii. păsările de apă (stârcii) sparg scoicile bivalvelor. consumându-le.hrănesc cu frunzele plantelor (exemplu: minatorul circular al mărului – Leucoptera scitella). există animale care consumă aceste plante.. 26. Euphorbia cyparissias c. printre mijloacele de apărare pasivă se numără: carapacea broaştelor ţestoase. Tot apărare pasivă la plante înseamnă şi substanţele chimice toxice sau repelente. Desigur că şi prădătorii acestora s-au adaptat. Exemple: omizile de Celerio euphorbiae care se hrănesc numai cu frunze de euphorbiaceae. Mijloace de apărare pasivă la plante Unele animale (coleoptere şi alte insecte. 1983]. compozite. a.. Urtica dioica b. Fig. girafele. (fig. În această carte s-a optat pentru o prezentare simplificată a mijloacelor de apărare. prin care pot scăpa de urmăritor: la cea mai mică iritare.). Printre mijloacele de apărare pasivă la plante. În manualele de ecologie există o serie de clasificări ale acestor relaţii. Cu toate acestea. D. urzica vie (Urtica dioica). unele hirudinee omoară melcii.) [Perju şi colab. înotul. cochiliile melcilor şi ale scoicilor bivalve.) etc. Exemple: laptele câinelui (Euphorbia sp.

Prin aglomerare. În cel de-al doilea caz. este esenţial să 49 . stolurile de păsări. 28. La insectele cu viaţă de grup (furnici. nu este important să supravieţuiască toţi indivizii unei populaţii. La termite şi furnici. el nu este perfect. turmele de mamifere erbivore se feresc şi se apără mai bine de atacul duşmanilor decât indivizii izolaţi (fig. apariţia masivă a puilor din turmele erbivorelor).) Apărarea colectivă.). deoarece aceasta ar însemna izolarea sa de mediul în care trăieşte. La unele specii. Există numeroase specii de alge care produc metaboliţi toxici pentru animale. Aglomerările locale de indivizi.apărare individuală activă. Apărarea colectivă la diverse animale Bancurile de peşti. atunci când este în pericol. Şopârlele și șoarecii de câmp prezintă fenomenul numit autotomie prin care animalul. permanente sau temporare.). şi în acest caz. Autotomie la şopârle – mijloc eficient de a scăpa de prădători b.) banc de peşti Fig. Succesul acestor metode este completat de homocromia acestor animale (exemple: şopârle. are posibilitatea să-şi părăsească coada. apărarea este asigurată de aşa numiţii «soldaţi». 29). există răpitori specializaţi în hrana cu insecte coloniale [Botnariuc şi Vădineanu. 29.. au un rol important atât în nutriţie cât şi în apărare. Un alt mijloc de apărare colectivă constă în realizarea unor densităţi mari (ecloziunea în masă a puietului de peşte.). iar la albine de către albinele lucrătoare. realizate într-un timp cât mai scurt. niciodată prada nu devine invulnerabilă pentru duşmani. pe măsura perfecţionării mijloacelor de apărare ale prăzii se perfecţionează şi mijloacele de atac ale prădătorului. a. Deşi acest mod de apărare este unul evoluat şi eficient. în urma unei contracţii musculare (fig. dinţii. unele coleoptere deşertice etc. nu are valoare absolută. şerpi etc. apărarea se face cu preţul vieţii indivizilor care utilizează acul. aceste specii de alge determină o anumită concentrare a substanţelor toxice în mediu şi astfel vor fi evitate de unii consumatori ai lor. Aceste densităţi reduc la minimum momentele cele mai vulnerabile pentru populaţie şi determină o anumită saturare a răpitorului. mandibulele. 28). coarnele. Tot mijloace de apărare individuală activă sunt: îngroparea rapidă in nisip (exemplu: unele şopârle. apar indivizi specializaţi pentru apărarea coloniilor. CONCLUZII privind mijloacele de apărare niciun mijloc de apărare. eficienţa acestor mijloace este sporită prin alternarea unei deplasări rapide cu imobilitate perfectă. Fig.) turmă de bivoli sălbatici b.) stol de păsări c. ghearele. albine. termite etc. 1982]. copitele etc.

nu erau deloc afectaţi de bacterioză. factorii care au influenţat evoluţia bolii nu se referă numai la sensibilitatea soiului. acţionează în sensul apărării de duşmanii care pun în pericol supravieţuirea populaţiei. privind legăturile unei populaţii cu mediul său biotic şi abiotic sunt dificile. 1994]. din Africa de Sud. În anii ploioşi. se datorează în bună parte şi sensibilizării plantelor de către produsele organice de sinteză (pesticide. favorizate de vremea umedă. ierburile au fost mult mai înalte şi în aceste condiţii. Ploile abundente au condus la creşterea intensă a ierburilor. atât de alte populaţii (din acelaşi nivel trofic sau niveluri diferite) cât şi de mediul său abiotic. turmele mari de erbivore s-au împărţit în turme mai mici. La fel de complexe sunt aceste relaţii şi în agroecosisteme. Aşadar. Insecticidele pe bază de carbaryl şi unii esteri fosforici stimulează. deficienţele cercetării relaţiei pradă – prădător. Relaţii complexe Aşa cum rezultă din prezentarea relaţiilor homotipice şi heterotipice. 1982]. cât se poate de clar. din cauza parazitozelor. Maxim (2007) a constatat că livezile de măr fertilizate cu îngrăşăminte organice şi chimice prezentau un atac masiv de foc bacterian al rozaceelor (Erwinia amylovora). Acelaşi fenomen s-a observat şi la acarianul roşu al pomilor (Panonycus ulmi) care. Acesta constată că. Exemplul anterior confirmă concluzia la care a ajuns cercetătorul francez Francis Chaboussou [citat de Maxim. acţiunea agenţilor biologici de control. exarcerbarea atacului unor boli şi dăunători la pomi şi viţă-de-vie. Relaţia plantă – parazit este de ordin nutritiv. avea un atac mediu de 14 indivizi/frunză (la martorul netratat 23 de indivizi/frunză) iar în livezile nelucrate de circa cinci ani. la schimbarea nutriţiei erbivorelor. O serie de pesticide (organo-clorurate. fecunditatea şi longevitatea acarienilor şi schimbă raportul 50 . Exemplul de mai sus ne demonstrează. putându-se apăra şi hrăni în condiţii bune. când terenul este acoperit cu ierburi scunde. la favorizarea dezvoltării şi răspândirii parazitozelor. prin nutriţie. sporind considerabil probabilitatea contactului cu prădătorii. . animalele erau mult mai slăbite. Cea de-a doua cauză rezultă din starea fitosanitară a martorului netratat. dintre care unul sau câţiva sunt mai periculoşi. deoarece niciodată nu putem cunoaşte în întregime ansamblul acestor conexiuni. în schimb. doar sporadic s-a identificat câte un acarian. Predominanţa proteolizei determină creşterea sensibilităţii. s-a observat. favorizând descompunerea acestora în aminoacizi. Explicaţia constă în activitatea nestingherită a paraziţilor şi prădătorilor naturali dar şi în starea de nutriţie a pomilor şi în suculenţa diferită a frunzelor. din livezile abandonate. ci numai la nivelul ecosistemului ca întreg. în privinţa mijloacele de apărare. În plus. regimul precipitaţiilor şi al umidităţii relative. în Parcul Naţional Kruger. s-a constatat că zebrele (Equus burcheli) şi antilopele gnu (Conochaetes taurinus) au realizat valori maxime ale ratei de creştere în anii mai secetoşi. benzimidazoli) reduc sinteza proteinelor. Datorită precipitaţiilor.orice specie are mai mulţi duşmani. Semnificaţia deplină a acestor relaţii nu poate fi înţeleasă secvenţial. mai mult sau mai puţin. zebrele şi antilopele gnu devin o pradă mai ieftină pentru marile carnivore africane [Botnariuc şi Vădineanu. în plantaţiile de măr. 3. Exemplul care vine să confirme această idee este legat de evoluţia şi răspândirea unor paraziţi vegetali. populaţiile celor două specii de erbivore trăiesc în turme mari. la modificarea spaţială a populaţiilor de erbivore de unde rezultă creşterea vulnerabilităţii zebrelor şi antilopelor gnu. în timp ce pomii aparţinând aceloraşi soiuri. cu precipitaţii peste media multianuală. Desigur că aceste analize. îngrăşăminte chimice. În aceste condiţii. în livezile întreţinute. ditiocarbamaţi. un declin al populaţiilor de zebre şi antilope gnu. fungicide utilizate.2. o populaţie este legată.supravieţuiască suficienţi indivizi pentru a se putea menţine specia. Astfel. ci şi la starea de nutriţie a pomilor. la soiurile sensibile. doar prin prisma relaţiilor bilaterale. selecţia. îngrăşăminte foliare) aplicate neraţional în plantaţii. iar sensibilitatea plantelor la boli şi dăunători este strâns legată de nivelul substanţelor solubile. Declinul celor două specii pradă este legat atât de factorii biotici cât și de cei climatici.3. iar predominanţa proteosintezei duce la mărirea rezistenţei plantelor la paraziţi. Astfel.

) Sinuzia (sinuzie = asociaţie. ecologii au subîmpărţit ecosistemele în unităţi structurale mai mici care au o evoluţie specifică. Indivizii respectivi sunt dependenţi de individul central prin hrana şi adăpostul pe care acesta le oferă. el poate fi alcătuit dintr-o serie de microhabitate. în cazul prezentat mai sus. alcătuită dintr-o populaţie cu rol de nucleu central care grupează în interiorul ei mai mulţi indivizi sau populaţii din alte specii.sexelor în favoarea femelelor.) Cea mai mică unitate (subsistem) a ecosistemului natural este bioskena sau merotopul prin care întelegem un spaţiu redus al ecosistemului.. un ecosistem este destul de omogen dar. 1981]. o tufă. De aceea. Ele se delimitează topografic după asociaţiile vegetale dominante. secundari. O sinuzie 51 . cât şi modificările sale în timp (analiza diacronă) [Tufescu şi Tufescu. de sub un trunchi de copac mort. Consorţiul înseamnă un complex de bioskene alcătuit dintr-un sistem de indivizi şi nu de populaţii. pentru menţinerea unui echilibru între pradă-prădător-parazit nu este suficient să apelăm la clasicele tratamente fitosanitare ci este necesară studierea tuturor interacţiunilor din agroecosistem. 1937 citat de Puia şi colab. Sinuziile apar ca nişte microbiocenoze ataşate unor porţiuni relativ uniforme de biotop. deşi diversitatea agrobiocenozelor este mai redusă decât a biocenozelor şi aici relaţiile dintre plante. Individul central poate fi şi un animal care va fi însoţit de bacterii. 4. Capitolul 4 STRUCTURA ECOSISTEMELOR Analiza unui ecosistem trebuie să surprindă atât caracteristicile sale de organizare. terţiari. În acest curs ne vom limita la următoarele patru structuri ale ecosistemului: spaţială. animale. Astfel. un pom din livadă. De exemplu. alcătuit din diferiţi reprezentanţi ai florei şi faunei [Popovici – Bâznoşanu. Structura unui ecosistem este una funcțională. Aceasta demonstreaază că. biochimică şi temporală. trofică.) Structura orizontală permite delimitarea a trei categorii structurale: bioskena. 1998]. Pomii. A. pentru a se putea lua măsurile cele mai potrivite de menţinere a echilibrului între toate aceste elemente. Aceste relaţii trebuie cunoscute de către specialişti în detaliu. datorită configuraţiei substratului şi intensităţii factorilor abiotici.1. Rolul de nucleu central îl poate avea un arbore. în limba greacă) înseamnă partea structurală a ecosistemului.) Consorţiul (biochoria) este o grupare de indivizi din specii diferite. cu rol de nucleu central. insecte coprofage (se hrănesc cu excremente de animale) etc. așa cum rezultă și din cele prezentate în capitolul de față.. în toată complexitatea lor. la care se face referire în lucrarea citată. dar relativ dependentă faţă de ansamblu. consorţiul şi sinuzia. cu condiţii de viaţă foarte uniforme (omogene). factori abiotici sunt deosebit de complexe. Structura spaţială a ecosistemelor Privit în ansamblu. de sub o căpiţă de fân etc. ecosistemul apare împărţit în unităţi de acţiune mai mari sau mai mici care formează o structură orizontală şi una verticală. ciuperci. în fapt. c. Exemple: lumea animală şi vegetală de sub o piatră. insecte parazite. în jurul cărora se formează cercuri de consumatori primari. b. aveau atac mare de foc bacterian şi acarieni şi datorită dezechilibrelor metabolice produse de pesticidele şi îngrăşămintele utilizate. care trăiesc în jurul unui individ. a. respectiv structurile componente şi funcţionalităţile acestora (analiza sincronă).

este compusă dintr-un complex de consorţii grupate în jurul unei populaţii; la rândul lor, mai multe sinuzii pot forma un ecosistem. O sinuzie nu are funcţie energetică proprie şi nici un circuit biogeochimic propriu, deci nu poate fi confundată cu un ecosistem. Într-o pădure de foioase sau răşinoase din zona temperată se consideră sinuzie stratul de muşchi, iar stratul erbaceu este o altă sinuzie. Într-un ecosistem agricol, o depresiune, cu condiţii de umiditate ridicată, va avea o vegetaţie higrofită specifică, la care se vor ataşa indivizi din anumite specii de animale. Aceasta este o sinuzie a agroecosistemului respectiv. O poiană, dintr-o pădure de foioase, poate fi considerată o sinuzie, care se deosebeşte de restul pădurii, atât prin aspectul general cât şi prin varietatea de specii care o compun. Aici se dezvoltă abundent vegetaţia erbacee, ceea ce nu se întâmplă acolo unde coronamentul pădurii este încheiat [Şchiopu şi colab., 2002]. Dacă în cursul unei perioade de vegetaţie producătorul primar care defineşte sinuzia respectivă se va schimba, atunci, pe aceeaşi porţiune de biotop, se pot succeda mai multe sinuzii. B.) Structura verticală Părţile structurale ale ecosistemelor terestre prezintă o stratificare clară pe verticală (fig. 30). La baza acestei stratificări stau producătorii primari care sunt legaţi direct de lumina solară. Stratificarea apare evidentă în ecosistemele cu plante care au înălţimi complet diferite. Aşa, de exemplu, într-o pădure de foioase din zona temperată vom identifica următoarele straturi: - stratul mineral (I), bogat în substanţe minerale; - stratul organic (II), bogat în substanţe de natură organică (microorganisme, larve, râme etc.); - patoma (III) – alcătuită din stratul subţire de la suprafaţa solului, cu organisme vii şi moarte (strat de muşchi şi licheni, frunze moarte, insecte detritofage etc.); - stratul erbaceu (IV); - stratul vegetaţiei arbustoide (V); - stratul arborilor înalţi (VI, VII). Inclusiv bioritmul speciilor este adaptat condiţiilor, în funcţie de accesul la factorii de vegetaţie. Organizarea spaţială a pădurii se datorează în primul rând factorului lumină. Astfel, plantele efemere ierboase (viorele, toporaşi, ghiocei, floarea paştelui etc.) vor apărea primăvara devreme, pentru a beneficia de soare înaintea înfrunzirii arborilor. Tot înaintea înfrunzirii coronamentului vor înflori şi plantele din etajul arbustoid (exemple: cornul, salcia, alunul etc.) [Berca, 2001]. Fluxul de materie străbate toate straturile ecosistemului, prin circuitul biogen al elementelor chimice: de la rădăcina plantelor până în coroana arborilor. Speciile de consumatori sunt dispuse şi ele pe verticală: în sol - diferite specii de rozătoare, la suprafaţa solului - mistreţii, căprioarele, lupii, pe trunchi - ciocănitorile, pe coronament păsările cu anvergură mare a aripilor. Stratificarea depinde şi de diversitatea speciilor din ecosistem. Cu cât biodiversitatea va fi mai mare cu atât şi complexitatea stratificării va fi mai mare. La scară globală, cea mai simplă stratificare o întâlnim în pădurile de conifere din taiga, iar complexitatea maximă la pădurile tropicale [Şchiopu şi colab., 2002]. În mediul acvatic există, de asemenea, o stratificare a organismelor vegetale şi animale pe verticală, în funcţie de intensitatea factorilor ecologici abiotici: temperatură, oxigen, presiune, lumină, salinitate.

52

Fig. 30. Stratificarea verticală într-o pădure din Europa [Vântu, 2000] I. stratul mineral al solului; II. stratul organic al solului: 1. o larvă de insecte, 2. ciuperci, 3. bacteriofag, 4. bacterii, 5. nematod, 6. amoebă, 7. râmă (Lumbricus), 8. un Geophilus, III. patoma A. pernă de muşchi cu colembole, B. frunzar cu izopode, IV. strat erbaceu cu căprior (Capreolus capreolus), V. strat de arbuşti şi tufe VI. strat de tulpini (arboret): a. omidă, b. Tuneluri ale ipidelor în interiorul tulpinii, c. cojoaică (Certhia familiaris), d. păianjen, VII. coronamente: e. buhă (Buho buho), f. veveriţă (Sciurus vulgaris); g - şoim (Falco. sp.).

4 . 2 . Structura trofică a ecosistemului În cadrul biocenozei, între specii se stabilesc diferite relaţii, dintre care relaţiile privind hrana (relaţiile trofice) ocupă un loc important. Structura trofică a biocenozei reprezintă ansamblul relaţiilor de hrănire a populaţiilor din ecosistem şi ne oferă cele mai multe informaţii legate de viaţa ecosistemelor. Raporturile existente între diferitele grupe de vieţuitoare ne ajută să ne facem o imagine clară despre circulaţia materiei şi a energiei în ecosisteme şi în biosferă. Subsistemele trofice fundamentale ale ecosistemului sunt: substanţele anorganice, producătorii primari, consumatorii, materia organică moartă şi descompunătorii [Tufescu şi Tufescu, 1981]. În natură, hrana este într-o mişcare continuă. Când larva unui fluture se hrăneşte cu o frunză, sau când o pasăre mănâncă o broască, hrana mai face un pas în lanţul trofic. Odată cu hrana se transferă şi energia pe care o conţine. Din punctul de vedere al modului de hrănire, toate speciile unei biocenoze se împart în trei mari categorii funcţionale interdependente:
53

I. Producătorii primari sau speciile producătoare de substanţă organică sunt reprezentaţi de vegetaţia autotrofă din care fac parte, în primul rând plantele verzi (în ecosistemele terestre) şi algele planctonice (în ecosistemele acvatice), iar în al doilea rând bacteriile fotosintetizante. Acestea, cu ajutorul clorofilei, convertesc energia solară în energia legăturilor chimice ale substanţelor organice (glucide, lipide, protide) pe care le sintetizează din compuşi anorganici ai biotopului (H2O, CO2, compuşi cu azot, cu fosfor etc.). Din această categorie mai fac parte bacteriile chemosintetizante (sulfuroase, feruginoase, nitrificatoare etc.) care utilizează energie chimică pentru sinteza substanţelor organice (vezi subcapitolul 5.1.1.). II. Consumatorii, reprezentaţi prin toate animalele dintr-o biocenoză. În funcţie de hrana consumată putem distinge: 1. Consumatori primari sau consumatori de ordinul I sunt reprezentați prin animale fitofage, deci care se hrănesc direct cu producătorii autotrofi; 2. Consumatori secundari sau de ordinul II sunt reprezentaţi prin animale carnivore şi entomofage. Deşi proporţia lor în ecosistemele naturale este redusă (aproximativ 1%), consumatorii secundari au un rol esenţial în reglarea numerică a fitofagilor, menţinând astfel structura şi funcţiile ecosistemului [Puia şi colab., 1998]; 3. consumatori terțiari sau de ordinul III; 4. consumatori quaternari sau de ordinul IV etc. Exemplu de lanţ trofic: polen fluture păianjen broască şarpe vultur Tot în categoria consumatorilor intră şi detritofagii, animale care se hrănesc cu detritus organic, adică fragmente de material organic rezultate din fărâmiţarea şi descompunerea parţială a plantelor şi animalelor moarte. Din categoria detritofagilor fac parte reprezentanţi ai diferitelor grupe sistematice de vieţuitoare: viermi, miriapode, crustacei, moluşte, acarieni, insecte, ciupercile saprofite, animale necrofage (exemple: vulturul şi condorul) etc.. Toate aceste vieţuitoare, prin modul lor de hrănire, grăbesc fragmentarea şi descompunerea materialului organic vegetal sau animal. Detritofagii au un rol important în procesul de degradare a materiei organice moarte prin faptul că mărunţesc detritusul în particule fine, înlesnind astfel activitatea organismelor din următoarea categorie funcţională a biocenozei. Ei îndeplinesc parţial şi funcţia de mineralizare. III. Descompunătorii (reducătorii) sunt reprezentaţi mai ales prin bacterii şi ciuperci saprofage care degradează substanţele organice provenite din cadavre, frunze moarte, fecale, diverse excrete sau alte deşeuri. În descompunerea materiei organice, până la epuizarea conţinutului său energetic, fiecare etapă este determinată de anumite grupe de organisme. Procesul se finalizează cu eliberare de elemente minerale conţinute în substanţele organice şi poartă numele de mineralizare. Intr-un fel, este reversul procesului de fotosinteză. Mineralizarea este extrem de importantă, deoarece face posibilă degajarea ecosistemului de materie organică moartă şi repunerea în circuit a elementelor componente. O serie de poluanţi produşi de activităţile antropice (pesticide, fertilizanți chimici, acizi etc.) distrug descompunătorii, dereglând astfel circuitul materiei în natură.

54

De asemenea. Numeroase specii sunt polifuncţionale. 32). Cealaltă jumătate constituie hrană potenţială pentru nivelul trofic următor. circa 1% din energia solară este fixată de plantele verzi terestre sub formă de energie chimică. fitofagii. Următoarele verigi sunt reprezentate de: animale fitofage (consumatori primari) care se hrănesc cu plante. Schema cea mai simplă a unui lanţ trofic complet [Odum. Aceste grupări. În funcţie de modul de hrănire a speciilor ce compun lanţul trofic sunt trei tipuri de lanţuri trofice: de tip erbivor. 55 . Lanţurile trofice de tip erbivor sunt cele mai complexe şi au la bază producătorii primari. consumatorii nu pun în circulaţie toată biomasa speciilor ce constituie hrana lor. poartă numele de nivel trofic. 1982]. în timpul respiraţiei. În astfel de cazuri. fiecare organism constituind o verigă ce reprezintă hrană pentru organismul situat mai sus în lanţ (fig. adică fac parte din mai multe niveluri trofice (de exemplu. o parte din aceasta se va transforma în necromasă şi va intra în lanţuri trofice saprofage. Exemplu de lanţ trofic: iarbă iepure vulpe. Exemple de lanţuri trofice de tip erbivor: iarbă lăcuste păsări insectivore păsări răpitoare (ecosistem terestru). Într-o biocenoză distingem lanţuri trofice principale. încadrarea speciei în diferitele niveluri trofice se face în funcţie de cantitatea de biomasă (energie) consumată la fiecare nivel trofic [Botnariuc şi Vădineanu. Aceste lanţuri trofice se caracterizează prin descreşterea treptată a numărului de indivizi de la bază spre ultima verigă a lanţului. alcătuite din specii dominante care au un rol decisiv în transferul materiei şi energiei în ecosistem. 1975] O biocenoză este alcătuită din mai multe grupe trofice de organisme care au aceleaşi necesităţi de nutriţie. din care jumătate se pierde sub formă de căldură. În condiţii naturale. consumatorii secundari altă grupare trofică etc. Transferul de substanţă şi energie în orice ecosistem se realizează prin intermediul lanţurilor trofice. o altă grupare trofică.Fig. plantele insectivore). Producătorii primari sunt o grupare trofică. 31). parazitar şi saprofag. având aceeaşi funcţie trofică. şi lanţuri trofice secundare. animale zoofage (consumatori secundari) cu regim carnivor şi consumatori terţiari care reglează efectivele consumatorilor secundari pe care-i utilizează ca şi hrană (fig. fitoplancton (alge) zooplancton (animale mici) peşti fitofagi peşti răpitori (ecosistem acvatic). Lanţul trofic reprezintă un şir de organisme diferite prin care circulă substanţa organică. 31.

1980]. Numărul verigilor din lanţurile trofice este. scurte şi se grefează la fiecare verigă trofică a lanţului trofic erbivor. 33). Exemplu de lanţ trofic saprofag: nămol cu detritus larve de chironomide plătică (Abramis brama) peşti răpitori [Vântu. ciocănitoarea pestriţă mare (Dendrocopos major). (1) (2) (3) Fig. Una dintre cauzele numărului redus de verigi ale lanţurilor trofice constă în faptul că un consumator nu-şi poate consuma hrana în întregime. de regulă. deoarece aceasta ar duce la propria sa 56 . Astfel. Lanţurile trofice sunt căile principale de circulaţie a materiei şi energiei în ecosisteme şi este mijlocul cel mai important de autoreglare a ecosistemelor. de 3-4. 2000]. Într-o livadă un astfel de lanţ trofic este: măr (Malus domestica) păduche lânos (Eriosoma lanigerum) viespea parazită (Aphelinus mali) (fig. Lanţ trofic erbivor 1. Degradarea materiei organice este începută de detritivore (animale care se hrănesc cu materie organică moartă) şi continuată de descompunători. în America de Nord. 3. Lanț trofic parazitar: 1. chiar dacă acesta are “superioritate filogenetică”. rareori ajungând la 5-6. 2. Aceste tipuri de lanţuri trofice sunt.Poziţia speciei în lanţul trofic nu este dependentă de poziţia sa filogenetică. Eriosoma lanigerum 3. Aphelinus mali Lanţurile trofice de tip saprofag funcţionează pe seama masei organice moarte (cadavre. Atrax) distrug păsările colibri [Mcclure. iar nevertebratele prădătorul. poziţia de vârf nu este ocupată de un vertebrat. 33. pe seama cărora apar consumatori de diferite ordine. uliul păsărelelor (Accipiter nisus) Lanţurile trofice de tip parazitar se bazează pe relaţiile de parazitism între diferite specii. Malus domestica 2. dejecţii). De exemplu. în majoritatea cazurilor. păianjenii uriaşi (Avicularis. 32. La finalul acestor lanţuri trofice materia organică este descompusă în materie anorganică. adeseori vertebratele fiind prada. (1) (2) (3) Fig. gărgărița florilor de măr (Anthonomus pomorum).

Numărul carnivorelor este. iar reglarea lor se face prin scăderea naşterilor şi prin epidemii. Lanţurile trofice. când mănâncă. Aceste reţele trofice au o bază trofică proprie. Aşadar. Astfel. 1998]. în vederea satisfacerii necesităţilor nutritive. producătorii primari. indiferent de gradul lor. constatăm că fitofagii pot avea un regim de hrană foarte variat (specii polifage). numărul de indivizi vegetali pe unitatea de suprafaţă este incomparabil mai mare decât cel al fitofagilor. numai energia acumulată rămâne disponibilă şi poate fi transferată la nivelul trofic următor. nu pot creşte foarte mult. la primul nivel trofic. iepurele nu consumă doar Lolium perene. deoarece cantitatea de energie accesibilă este mai mare. pot conduce la distrugerea pajiştilor.) ale biosferei. cu specii puţine şi lanţuri trofice liniare dar. fiind scoase de sub controlul exercitat de reţeaua trofică a ecosistemelor naturale. Erbivorele domestice. Înmulţirea lor exagerată diminuează posibilităţile de regenerare a vegetaţiei şi degradează condiţiile biotopului. decât un producător primar. Acest termen a fost 57 . care elimină indivizii subalimentati. sub formă de biomasă. De exemplu. Creşterea exagerată a populaţiilor de erbivore conduce la deteriorarea ecosistemelor prin distrugerea vegetaţiei.. cu atât sunt mai productive. nu se hrănesc doar cu o singură specie. efectivele populatiilor de erbivore sunt supuse controlului carnivorelor şi. hrănindu-se exclusiv pe seama unei singure specii de plante. în majoritatea cazurilor. Poluarea sau degradarea habitatelor pot elimina unele specii din ecosistem. prin suprapăşunat. pajişti. de regulă. Structura trofică a ecosistemelor ne arată că animalele carnivore. existenţa primelor două categorii de specii fitofage conduce la intersectarea de lanţuri trofice diferite în cadrul aceleiaşi verigi. folosesc energia conţinută în hrană în două moduri: o mică parte se acumulează în corpul lor. indiciul unui mediu sănătos. Exemplele de lanţuri trofice pe care le întâlnim în cărţile de ecologie sunt simplificate doar în scopuri didactice. există două tipuri de reţele trofice: autotrofe şi heterotrofe. lanţurile trofice apar interconectate. Prin urmare. consumatorii. Acest tip de reţea trofică îl intâlnim în aşa numitele ecosisteme minore (peşteri. pe măsură ce înaintăm spre verigile superioare ale lanţului trofic. Astfel. complexe de creştere a animalelor). restul de 90% constituind energie de lucru. abisuri oceanice. de aceea este necesar importul de materie organică din exterior. cele mai multe specii consumatoare. animalele dispun de hrană tot mai puţină şi trebuie să desfăşoare o activitate tot mai intensă pentru găsirea şi prinderea prăzii. Reţeaua trofică de tip heterotrof nu dispune de veriga producătorilor primari. situate în vârful piramidei trofice. în timp ce monofagia conduce la izolarea lanţurilor trofice. Aceste reţele trofice formează ecosistemele majore (păduri.dispariţie. Această complexitate a biocenozelor rezultă din faptul că un organism poate aparţine mai multor niveluri trofice. iar vulpea nu se hrăneşte doar cu iepuri. prin eroziunea solului [Puia şi colab. circa 10% din energie se acumulează. iar singura intervenţie din afara sistemului este aportul energetic solar. materia realizează un circuit întreg. În funcţie de natura substratului care constituie baza trofică a ecosistemului. Reţelele trofice foarte bogate sunt. materia organică moartă şi descompunătorii). culturi agricole. lanţurile trofice sunt ramificate şi interconectate între ele. În plus. De aceea. limitat de sursa hrană. iar reţelele trofice pot fi distruse. existenţa consumatorului este condiţionată de posibilitatea de refacere a hranei sale. În contextul relaţiilor trofice este necesar să se precizeze conceptul de nişă ecologică care reprezintă poziţia unui organism în interiorul comunităţii şi ecosistemului. În plus. lacuri etc. la păsări şi mamifere. iar o altă categorie de fitofagi (specii monofage) este foarte specializată. cu cât sunt mai scurte. In condiţii naturale. iar cea mai mare parte este utilizată pentru funcţionarea organismului. Astfel. Reţeaua trofică indică asa zisele “canalele” prin care circulă materia prin cele cinci subsisteme ale ecosistemului (substanţele anorganice. pentru a trăi în bune condiţii trebuie să exploreze un spaţiu de circa o mie până la un milion de ori mai mare. prin urmare. Animalele. de asemenea. alcătuind reţelele trofice. Reţeaua trofică de tip autotrof se caracterizează prin prezenţa producătorilor primari. Analizând modul de hrănire a speciilor din ecosistem. Biocenozele pot avea o structură simplă. O altă cauză este de ordin energetic. alţii consumă un număr redus de specii (specii oligofage).

respectiv 90% din totalul energiei stocate în organismele ce formează piramidele trofice. În cazul nişelor ecologice funcţionează principiul excluderii concurenţilor. un mesteacăn de vârstă mijlocie cu 200 de mii de frunze poate adăposti circa 700 de mii de insecte fitofage. a relaţiilor sale cu hrana şi cu duşmanii săi. 2002]. înseamnă că ele exploatează apa şi sărurile minerale din sol în alte momente ale anului. Specii de plante care populează acelaşi biotop se pot deosebi între ele prin perioade diferite ale anului în care exploatează aceleaşi resurse ale mediului. Faptul că o plantă înfloreşte într-un alt moment decât altă plantă în acelaşi biotop. aceste valori se pot modifica. cele care se adaptează mai greu vor dispărea şi vor fi înlocuite de speciile cu plasticitate ecologică mai mare. longevitatea este mai mică. diferitele specii de baltă pot trăi într-un spaţiu restrâns datorită adaptărilor la diferite surse de hrană. nişa spaţială şi nişa pluridimensională. De aceea. În ecosistemele naturale. Kroes (1977) consideră nişa ecologică ca unitate structurală şi funcţională a ecosistemelor. ele ocupă nişe diferite dacă sunt segregate ecologic. De exemplu. iar rata de înmulţire este mai ridicată. la baza majorităţii ecosistemelor stau producătorii primari care reprezintă circa 98% din biomasă.. Desigur că această regulă are excepţiile ei. mici rozătoare etc. În figura 34 sunt prezentate nişe ecologice din savană. 1917] defineşte fragmentul de suprafaţă. Structura trofică a unui ecosistem poate fi reprezentată şi grafic. Elton (1927) de a fi descris pentru prima dată structura trofică a ecosistemelor sub aspect cantitativ. Indiferent de modul de exprimare. stârcul roşu care pescuieşte tot în apropierea malului dar vânează broaşte. Elton. Nişa trofică [Ch. adică dacă una activează noaptea iar alta ziua [Şchiopu şi colab. stârcul cenuşiu care se hrăneşte tot cu peşte. Nişa spaţială [Grinnell. Desigur. Potenţialul de înmulţire ridicat la organismele aflate la nivelurile inferioare ale piramidei trofice este o adaptare care permite menţinerea speciei. Atunci când se înregistrează biomasa nivelurilor trofice succesive vom obţine piramida biomaselor. El a pornit de la constatarea că într-un ecosistem animalele de talie mică sunt mai numeroase decât cele mari. în cazul unor dezechilibre ecologice. animalele care vânează în haită sunt mai mici decât prada lor. Nişa trofică poate fi dată şi de orizontul de sol la care ajung rădăcinile plantei. proporţia consumatorilor primari variază între 1-9%. iar când vom exprima energia stocată în biomasa organismelor de la fiecare nivel trofic va rezulta piramida energetică. iar a celor secundari este de circa 1%. 35). În Delta Dunării trăiesc mai multe specii de stârci: stârcul alb care consumă peşte în largul lacului. şopârle. pornind de la cele trei aspecte principale ale acestui concept: nişa trofică. Chiar dacă anumite specii utilizează aceleaşi surse de hrană. Este meritul ecologului englez Ch. ceea ce înseamnă că două specii concurente pentru aceleaşi resurse trofice nu pot coexista. sub forma unor piramide numite piramidă ecologică sau trofică (fig. Specii înrudite pot coexista în acelaşi biotop doar dacă şi-au delimitat precis nişa.. Dacă reprezentăm grafic pe un sistem de axe rectangulare nivelurile trofice (pe ordonată) şi numărul de indivizi (pe abscisă) va rezulta o piramidă numită piramida eltoniană numerică. De aceea. 58 . de teren în care specia îşi găseşte un adăpost. se foloseşte frecvent denumirea de piramide eltoniene (fig. 1927] constituie totalitatea relaţiilor trofice ale unei specii.introdus în ecologie de către Johnson (1910). Pe parcursul secolului trecut au fost date diferite definiţii termenului de nişă ecologică. în alcătuirea piramidelor trofice se iau în considerare şi biomasa şi energia. Nişa pluridimensională reprezintă valorile limită ale coordonatelor în care specia poate supravieţui. dar şi-l procură din stufărişurile din apropierea malului. 36). De exemplu. În momentul în care aceste condiţii nu mai satisfac necesităţile tuturor speciilor. Dacă într-un anumit mediu condiţiile ecologice oferă posibilităţi optime de viaţă pentru mai multe specii acestea pot convieţui.

Nişe ecologice ale savanei [Colvin și Speare. 34.Fig. 1992] 59 .

să parcurgă distanţe foarte mari. Prin reprezentarea grafică a nivelurilor trofice şi a numărului de ecosisteme din care îşi procură hrana vom obţine piramida inversă de biotop. Astfel. 37. Piramidă trofică într-un ecosistem de apă dulce [Burnie. insectele fitofage) nu sunt nevoite. 35. Piramidele eltoniene [Strahler. 2000] Fig. Atunci când este vorba despre ocrotirea unei specii de plante ne putem limita la o suprafaţă de câteva hectare. în timp ce. numărul biotopurilor care trebuie explorate pentru hrană şi reproducere este cu atât mai mare cu cât specia este mai îndepărtată de baza piramidei trofice. pentru a-şi procura hrana necesară supravieţuirii şi reproducerii speciile fitofage (exemplu – iepurele. de regulă. 60 . 1974] Pe măsură ce înaintăm de la bază spre vârful piramidei trofice constatăm că organismele situate la nivelurile superioare explorează suprafeţe tot mai mari pentru procurarea hranei.Fig. 36. consumatorii terţiari sunt obligaţi să exploreze mai multe biotopuri (exemplu uliul) – fig. Conform acestei piramide. Aceste aspecte trebuie luate în considerare la stabilirea mărimii ariilor protejate. în timp ce. un prădător de vârf va avea nevoie de o suprafaţă incomparabil mai mare.

sunt asimilaţi de un alt organism la care produc un anumit efect fiziologic sau etologic. prin care este edificată şi stabilizată biocenoza sunt întemeiate pe legităţi biochimice [Gauze. Prima categorie de metaboliţi formează categoria resurselor alimentare pentru populaţiile din ecosistem şi circulă prin intermediul reţelelor trofice. plantelor şi animalelor datorate metaboliţilor lor.Fig. Pentru studiul structurii biochimice a ecosistemului prezintă importanţă doar metaboliţii din cea de-a doua categorie care. unde speciile dominante pot diminua semnificativ intensitatea luminii solare în favoarea lor şi în detrimentul altor specii heliofile. 1963] sau metabolism 61 . mai redusă ca volum. 1974]. adică este modificată concentraţia unui factor extern în beneficiul unei specii sau a unui grup restrâns de specii. se elimină în mediu. prin intermediul mediatorilor chimici nu se sustrag resurse ale mediului în dauna altei specii ci doar este inhibată creşterea altei specii. În cazul producerii de metaboliţi de către unele specii. Aceştia au un rol important în formarea reţelei de interacţiuni în ecosistem şi se numesc generic ecomoni. un metabolism pe plan extraorganismic. ergoni sau substanţe ectocrine. 2001]. Structura biochimică a ecosistemelor Relaţiile interspecifice. Se formează astfel.3. biocenoza se prezintă ca un sistem de canale prin care circulă metaboliţi de natură trofică sau netrofică. Piramida inversă de biotop [Mohan și Ardelean. Exemple de concurenţă pot fi pădurile de foioase şi răşinoase din zona temperată. 37. eliminaţi în mediu. dar extrem de complexă. Structura fiecărui ecosistem este condiţionată de relaţiile reciproce ale microorganismelor. Dacă prin competiţie o specie dobândeşte resurse ale mediului în detrimentul altei specii. deoarece nu sunt de tip prădător. Rice. iar cea de a doua categorie. numit metabolism biochimic [Gortinski. biochimic. între elementele vii sau nevii ale ecosistemului. Influenţele de natură biochimică dintre componentele biocenozei nu sunt identice cu competiţia. 1944. care poate stimula sau inhiba creşterea indivizilor aparţinători diverselor specii [Soran şi colab. 1966]. 1969. Sub aspect biochimic. nu se acţionează asupra unui factor extern ci este creat un factor nou. Kolesnicenko. Această inhibiţie are loc chiar şi în prezenţa unor resurse suficiente ale mediului [Muller.. 1993] 4. cu acţiune la distanţă. de unde este preluată selectiv de către populaţiile biocenozei.

biocenoza este expusă la autodistrugere. 38. Evitarea acestui fenomen se realizează prin capacitatea speciilor de a metaboliza toxinele şi de a le reduce la un nivel suportabil. Când ecomonii sunt produşi de animale se numesc telergoni. 38). Împletirea relaţiilor trofice şi toxice [Halback şi Halback . Ei pot acţiona intraspecific (feromoni) sau interspecific (alomoni). 1971]. Organismele care secretă ecomonii sunt emiţătoare sau donatoare. influenţând astfel evoluţia ecosistemului. Ei pot persista în biotop chiar şi după dispariţia populaţiilor care i-au produs. Aceste influenţe pot fi benefice sau dăunătoare. perturbându-le capacitatea de autoreglare. algele eliberează în mediu toxine care influenţează zooplanctonul. ca urmare a adaptărilor dobândite de-a lungul timpului. De exemplu. Unii ecologi definesc alelopatia ca fiind întregul complex de influenţare reciprocă între organisme [Sanadze şi Ovcearov. animalele şi microorganismele vieţuiesc într-un mediu biochimic creat de exometaboliţi [Stugren. Termenul de alelopatie a fost definit de către mai mulţi autori.ecologic [Hailov. alelopatia include totalitatea interacţiunilor biochimice dintre plante. 1994]. primul fiind fiziologul german Molich. dar algele sunt consumate de zooplancton (fig. ecosistemul apare ca un ţesut. iar cele care le 62 . În aceste relaţii intervin şi bacteriile care neutralizează colinele reducând nivelul alelopatic. 1974] Deoarece majoritatea metaboliţilor au efect inhibitor. Ergonii se constituie în semnale chimice purtătoare de informaţie şi au o contribuţie importantă la autoreglarea ecosistemului şi la menţinerea stării de echilibru a acestuia. omul poate interveni în structura biochimică a ecosistemelor. în care ergonii realizează legătura între organisme. Prin contaminarea biotopului cu diferite substanţe poluante. 1966] însă noi vom păstra înţelesul iniţial al termenului. Dacă ecomonii sunt secretaţi de plante. Din punct de vedere biochimic. Plantele. inclusiv dintre plante şi microorganisme. Fig.Keup. aceştia poartă denumirea de substanţe alelopatice. Conform cercetătorului german. Construcţia biochimică a ecosistemului este strâns legată de relaţiile trofice însă nu se confundă cu acestea.

Fenomenul de alelopatie nu se manifestă numai între indivizii diferitelor specii ci şi în interiorul speciei (autotoxicitate) [Neamţu. cu masă moleculară mică (terpenoide. de obicei. Alelopatia nu este un factor constant ci variază de la o fitocenoză la alta. în schimb. 1973] Nivelul alelopatic intens al unor specii devine suportabil pentru alte specii prin coevoluţie. unii cercetători au constatat că efectele alelopatice sunt mai intense atunci când se micşorează cantitatea de substanţe nutritive şi apă din mediul înconjurător. de la un an la altul. substanţe fenolice etc. 1995]. Whittaker. în corpul plantelor. de la un sezon la altul sau chiar zilnic [Muntean şi Ştirban. Unilateral tolerante. 1983]. 2004]. Malampyrum nemorosum. 1970]. 39. Sorbus aucuparia. la speciile recent intrate în contact reciproc apare intoleranţa alelopatică. Reciproc intolerante. În general. Exemplu: Quercus pedunculata.interceptează receptoare sau acceptoare (fig. Efectul ecologic constă întro distribuţie favorabilă a indivizilor şi a populaţiilor în biotop. În 63 . adică specii care pot convieţui în acelaşi biotop.) care se găsesc iniţial. De exemplu arinul (Alnus glutinosa) care stimulează plopul (Populus suaveolens) prin colinele sale. comparativ cu cele din zonele temperate [Went. deoarece interacţiunea lor este de scurtă durată [Rice. 4. sub formă inactivă. 1970.1. 39) . speciile care convieţuiesc de mii de ani pe aceleaşi teritorii nu se inhibă reciproc prin colinele lor. 1974]. Din perspectiva alelopatiei. alelopatia constituie un factor important în lupta pentru supravieţuire la plantele de deşert. De aceea. 1962]. Tilia cordata. dar inhibă arinul. compuşi chimici secundari. Substanţele alelopatice sunt. covorul vegetal este un fel de câmp biochimic format din exometaboliţii tuturor speciilor vegetale care determină relaţiile interspecifice [Stugren. deoarece inhibiţiile provocate biochimic se manifestă şi atunci când resursele mediului sunt suficiente [Műller.3. Efectul chimic al unei plante asupra altei plante [Grodzinschi. În ceea ce priveşte toleranţa alelopatică se disting trei grupe de plante terestre: Reciproc tolerante. Exemplu lariţa (Larix decidua) şi socul (Sambucus racemosa) Fig. Deşi alelopatia nu se identifică cu concurenţa. Interacţiuni biochimice la plante Alelopatia poate determina dominanţa unei specii în biocenoză.

fasole. aşadar.). metilare sau demetilare etc. măr etc. Antibioticele sunt substanţe produse de microorganisme (ciuperci. alcaloizi şi glicozizi (fig.. Unele fanerogame excretă în mediu substanţe nutritive (zaharuri. Cercetările din ultimii ani arată că numeroase specii de buruieni produc coline [Puia şi Soran. prin hidroliză şi 64 . odosul (Avena fatua) manifestă acţiune biochimică nefavorabilă asupra cerealelor.). vitamine etc.Interacţiuni biochimice: plante – animale fitofage.urma unor transformări ulterioare (hidroliză. 1971]. sintetizate de plante superioare (ceapă.. constă în acumularea de substanţe alelopatice secretate de aceste plante care inhibă germinaţia seminţelor. respectiv nucul american (Juglans nigra) de la care a fost izolată o substanţă inactivă (4 – glucozo – 1. sau chiar obţinerea. au o influenţă benefică asupra fanerogamelor [Soran şi colab. Pirul (Agropyron repens) elimină în mediu o substanţă toxică (agropiren) care inhibă creşterea ovăzului şi are acţiune antibiotică asupra unor ciuperci şi bacterii. prin substanţele sintetizate (auxine. Una dintre cauzele acestui fenomen. frunze. reducându-le vigoarea şi productivitatea. S-a observat că monocultura conduce la scăderea producţiei. Aceste constatări s-au făcut la grâu. de plante cultivate producătoare de coline care să acţioneze ca nişte adevărate erbicide naturale. proteine) şi stimulatoare (auxine. Primul antibiotic (penicilina) a fost izolat de către bacteriologul scoţian Alexander Fleming (1929). ridichi etc. antibiotice.. cu proprietăţi alelopatice [Whittaker şi Feeny. prin ameliorare.) se obţin compuşi noi. Unele microorganisme din sol. 1955] – sunt excreţiile plantelor superioare (exudate. antagonice sau sinergice (fig. antibiotice) cu efect inhibitor asupra indivizilor din specia respectivă sau din alte specii de plante (microorganisme).. Penicilina.3. tomate. florizina la măr. 40). Fitoncidele sunt substanţe cu acţiune bactericidă şi fungicidă. 1983]. 39). juglona la nuc etc. Alcaloizii şi glicozizii sunt produşi vegetali toxici cu rol de limitare a acţiunii fitofagilor. prin modificări profunde la nivel biochimic şi funcţional ce pot conduce la moartea celulelor. În procesul de patogeneză acţiunea toxinelor se manifestă deseori prin fenomene de ofilire de unde şi denumirea de marasmine (de la grecescul maraio = a se ofili) [Eliade şi colab. bacterii. Prin analize de laborator s-au pus în evidenţă compuşii responsabili de acţiunea inhibitoare asupra plantelor: acid cianhidric la sorg. marasmine şi toxine bacteriene. Antagonismele sunt determinate de prezenţa şi acţiunea unor substanţe (coline. de regulă.. sintetizată de diferite specii de mucegaiuri omoară un număr mare de specii de bacterii. numit oboseala solului. . În acest caz vorbim de substanţe biotice. Alelopatia este prezentă şi la plantele cultivate.trihidroxinaftalina) care. ca rezultat inhibarea sau întârzierea dezvoltării altor plante. usturoi. 1984]. creşterea şi dezvoltarea plantelor. Continuarea cercetărilor în acest domeniu va permite optimizarea asolamentelor luând în considerare şi nivelul alelopatic al speciilor cultivate [Şchiopu şi colab. Cele mai multe fenomene alelopatice se desfăşoară în sol. gibereline. Aceste concluzii deschid posibilitatea găsirii unor produşi naturali care să inhibe creşterea şi dezvoltarea buruienilor. amigdalina şi benzaldehida la piersic.4. substanţe volatile) eliminate prin diverse organe (rădăcini. etc. aminoacizi.5 . piersic. îndeosebi patogene. De exemplu. fitoncide. alge) care inhibă dezvoltarea altor specii de microorganisme. Marasminele şi toxinele bacteriene sunt metaboliţi ai microorganismelor care acţionează negativ asupra creşterii şi dezvoltării plantelor superioare. fitoncide.) ce au. oxidoreducere. Colinele [Grummer. Adăugăm aici şi exemplul clasic. Am exemplificat astfel de interacţiuni la prezentarea categoriilor de substanţe alelopatice. de aceea vor fi prezentaţi la subcapitolul 4.3. vitamine etc. Interacţiunile biochimice în lumea plantelor pot fi. hrean.) pentru microorganisme formând o rizosferă specifică. 2002]. Antibioticele secretate de microorganisme pot avea însă şi efecte stimulatoare asupra altor microorganisme. sorg. 2001]. Ciupercile formatoare de micorize sunt componenţi de seamă ai rizosferei. Există mai multe categorii de substanţe alelopatice: coline. mazăre. nuc.

ceea ce conferă stabilitate biocenozei în pădurile de conifere. 1973]. în special a bacteriilor din rizosferă. furnizează masei radiculare vitamine sau alte substanţe care stimulează metabolismul 65 . Cannabis sativa. Compusul alelopatic are acţiune biochimică nefavorabilă asupra a numeroase specii. Microflora. Fig. 2001] (cu “+” sunt notate interacţiunile pozitive iar cu ”-” cele negative) Acţiunea sinergică a diferitelor specii constă şi în efectul repelent sau inhibitor al alelochimicalelor produse de o specie asupra paraziţilor altei specii. 2002]. 40... la rândul ei. Daucus carota. iar bumbacul stimulează mazărea. De exemplu. nu sunt afectate de juglonă şi se pot dezvolta sub coroana nucului. compusul toxic activ. solul funcţionând ca un acumulator şi distribuitor de alelochimicale produse de microorganisme şi de plantele superioare [Grodzinski. Testarea s-a făcut in vitro iar eficacitatea maximă s-a obţinut la speciile: Armoracia rusticana. între masa radiculară şi microflora solului. Schema simplificată a interacţiunilor alelopatice [Soran şi colab. Sinergismele constau în stimularea reciprocă a două specii care cresc împreună. formează juglona. Interacţiunile antagonice din lumea vegetală sunt valorificate de către om în combaterea bacteriilor şi ciupercilor fitopatogene la plantele de cultură. Gramineele dau rezultate mai bune în amestec cu leguminoasele. (2005) arată că majoritatea extractelor lichide de plante (macerat) au inhibat total germinarea conidiilor de Fusicladium dendriticum la măr. prin intermediul unor substanţe cu efect stimulator eliberate de biotop. Equisetum arvense. în culturile intercalate de morcov cu praz este împiedicată depunerea ouălor atât la musculiţa morcovului (Chamaepsila rosae) cât şi la musca cepei (Delia antiqua).oxidare. Cu toate acestea. O serie de fenomene alelopatice sinergice se desfăşoară şi în sol. Cercetările efectuate de Maxim şi colab. inclusiv a nucului. Colinele produse de briofite şi licheni au efect stimulator asupra pinului şi molidului. Juglas regia. neghina (Agrostemma gitagho) şi albăstrelele (Centaurea cyanus) cresc mai bine în culturile de cereale decât în culturi pure. Primula officinalis. Astfel. unele specii de plante din genurile Rubus şi Poa. Aminoacizii eliminaţi de plante stimulează dezvoltarea microorganismelor. şi se găseşte doar în părţile verzi ale nucului. Prezenţa cânepii în culturile de varză limitează atacul de albiliţă (Pieris brasicae) cât şi a manei de cartof (Phytophtora infestans) [Şchiopu şi colab.

de marcare. 1983]. De asemenea. Feromonii sexuali sunt sintetizaţi în organismul insectei. supravegherea evoluţiei populaţiilor dăunătoare în vederea prognozării şi avertizării. Interesul deosebit pentru feromonii insectelor fitofage se datorează utilizării acestora ca mijloace de combatere nepoluantă. de aceea. acelaşi produs metabolic poate îndeplini atât rol de feromon. De exemplu. iar masculul îl recepţionează. depistarea unor noi infestări. Cu toate că feromonii sexuali sunt prezenţi în tot regnul animal. Feromonii sunt secretaţi de insecte prin intermediul glandelor exocrine. Pentru găsirea sursei de hrană. 41. Interacţiuni biochimice la animale Rolul feromonilor (acţiune intraspecifică) şi alomonilor (acţiune interspecifică) este foarte variat: de atracţie a sexelor. la rândul lor. de aceea se pretează pentru utilizare în sistemele de agricultură durabilă. combaterea directă a dăunătorilor [Ghizdavu şi colab. de comunicare etc. 4. în funcţie de concentraţie. de agregare.) care mijlocesc atracţia sexuală între indivizi de sexe diferite. Pentru marcarea teritoriului. a surselor de hrană. din compuşi organici mai simpli. schimbări minore în structura lor moleculară pot să anihileze efectul acestora. rinocerii defechează. Capcană feromonală adezivă utilizată pentru captarea masculilor insectelor dăunătoare. blancardella Feromonii de marcare sunt folosiţi pentru marcarea puilor. feromoni sexuali cu rol de excitare a femelelor [Neamţu. femela este cea care emite feromonul. Telergonii acţionează uneori chiar şi în cantităţi extrem de reduse la distanţe foarte mari. de alarmă. În cazul de față . Specificitatea feromonilor este foarte mare. 1978]. Rempe.3. feromonii sexuali ai insectelor se utilizează în diverse scopuri: stabilirea bioecologiei unor specii. În agricultură. sau sunt luaţi din planta gazdă şi utilizaţi direct sau după unele modificări structurale [Pesson. Uneori. se găsesc sub formă de vapori şi sunt eliminaţi în mediu în cantităţi foarte mici. a teritoriului. furnicile cercetaşe emit anumite molecule care le ghidează pe celelalte spre sursa de hrană. acizi.plantelor superioare [Ciailahian.. reacţia insectelor la acţiunea feromonilor este foarte rapidă. unele mamifere teritoriale folosesc excrementele şi urina.2. În majoritatea cazurilor. în mod repetat. 1963. 41). cetone. cel mai bine studiaţi sunt feromonii insectelor şi ai animalelor sociale. Feromonii de atracţie a sexelor sunt compuşi chimici volatili (esteri.lepidopterul Ph. în acelaşi loc pentru a-şi 66 . Fig. cât şi de alomon. Combaterea paraziţilor animali cu ajutorul capcanelor feromonale nu are efecte secundare nedorite ca şi cea chimică. 1972]. 1983]. cu ajutorul capcanelor feromonale (fig. Masculii emit şi ei. alcooli etc.

viespi. 1983]. Feromonii de agregare sunt eliberaţi în mediu. gândaci de scoarţă. În cazul albinelor şi viespilor.3. de interacţiunile biochimice dintre plante şi animalele erbivore. În cazul alomonilor utilizaţi pentru apărare sau atac sunt favorizaţi doar indivizii emiţători. Hemolimfa buburuzelor (Coccinellidae) conţine tot un alcaloid. de asemenea. plantele elaborează o serie de insecticide naturale (alcaloizi. din cele 29 de ordine ale clasei Insecta. Această substanţă asigură buburuzelor protecţia. în mod secundar. Feromonii de alarmă sau de avertizare sunt emişi de indivizii aflaţi în pericol către alţi indivizi din aceeaşi specie. De menţionat că. Cele mai răspândite substanţe chimice de apărare în organismele animale sunt: terpenoidele. de către diferite specii de animale (lăcuste. Animalele fitofage. acumulând în corpul lor alcaloizi de pirolizidină (senecionina). inclusiv biochimice. ceea ce a condus la realizarea unei stări de echilibru în lanţurile trofice erbivore. insectele devin extrem de toxice pentru prădători. La insectele sociale feromonii sunt descărcaţi asupra inamicului. În felul acesta. numai nouă sunt capabile să utilizeze plantele ca principală sursă de hrană [Berca. îşi împroaşcă balega cu coada la graniţa teritoriului său. 1983]. În acest caz. aşadar. fenolii şi chinonele. albine etc. Interacţiuni biochimice ale plantelor cu animalele erbivore Plantele constituie baza majorităţii lanţurilor trofice. Caninele lasă puţină urină pe copaci sau pe pietre. solanina ca mijloc de apărare împotriva dăunătorilor. Alomonii pot fi sintetizaţi de novo în organismul animal. din metabolismul plantei şi sunt legaţi de îndeplinirea anumitor funcţii vitale.antitoxină Pentru limitarea atacului fitofagilor.3. glicozizi.) şi au un rol determinant în formarea de colonii cu dimensiuni optime pentru obţinerea hranei şi reproducere. 1982]. pentru atragerea insectelor polenizatoare.consolida graniţele. de tipul coccinelinei. păsări. care este marcat drept „agresor”.). mamifere erbivore. Vulpile şi bursucii îşi expun excrementele la vedere. Interacţiunea toxină . sau pot fi preluaţi din hrană [Şchiopu şi colab. hipopotamii. Neavând posibilităţile de apărare pe care le au animalele. 2002]. feromonii de avertizare sunt eliminaţi concomitent cu veninul. determinând şi alte albine să înţepe în acelaşi loc [Neamţu. Tot în categoria alomonilor intră şi substanţele mirositoare produse de flori. care nu s-a identificat însă în plante... de unde rezultă că este produs în corpul insectei. Foarte multe plante ce conţin astfel de compuşi chimici sunt evitate de insecte. în acelaşi scop. luptă împotriva toxinelor vegetale prin elaborarea de antitoxine capabile să neutralizeze efectul nociv al alcaloizilor. unele reptile etc. la rândul 67 . la rândul lor. 2001] Funcţionarea lanţurilor trofice erbivore depinde. Este bine cunoscut cazul larvelor de Callimorfa jacobeae care se hrănesc cu frunze de Senecio jacobea.antitoxină şi cele de tip hormonal. Antitoxinele au stimulat. Culoarea vie a buburuzelor este una de avertizare şi se datorează prezenţei alcaloizilor în corpul lor [Neamţu. în special împotriva furnicilor şi prepeliţelor. Gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata) utilizează. alcaloizii. dintre care alcaloizii sunt cei mai răspândiţi. cum este cazul la albine. biochimice şi îndeplinesc rolul de substanţe trofic repulsive [Lazurevski şi Terenteva. Viespii împrăştie în aer feromonii. prin mandibule. dar după o prealabilă concentrare. există avantaje atât pentru emiţător cât şi pentru receptor [Tomescu. Alomonii sunt compuşi chimici folosiţi ca arme de apărare sau de atac împotriva altor specii. Cele mai studiate tipuri de interacţiuni biochimice ale plantelor cu fitofagii (în special insecte) sunt cele toxină . De milioane de ani are loc un adevărat “război biochimic” între plante şi erbivore. Aceştia din urmă pot fi utilizaţi după unele transformări structurale în corpul animalelor sau ca atare. în timp ce albinele lasă urme de feromon (acetat de izoamil) la locul de înţepare. 4. taninuri etc. Alcaloizii rezultă. în timpul defecaţiei. 1975]. saponine. Uneori specii din acelaşi gen sau chiar din genuri diferite pot folosi acelaşi semnal. Specificitatea acestor feromoni este mai redusă decât la feromonii sexuali sau de marcare. acestea şi-au dezvoltat de-a lungul evoluţiei lor diverse mecanisme de apărare împotriva animalelor fitofage. şerpi.

cu insecticidele lor naturale. de asemenea. 43. În lacurile eutrofe. Apariţia unui fitofag nou. iar insectele consumă din biomasă cantitatea necesară menţinerii lor în ecosistem. de exemplu. şi consumă această plantă (fig. a fost extrem de vulnerabilă la invazia noului dăunător. Metamorfoza normală este condiţionată de echilibrul dintre cei doi hormoni. 43).. Explicaţia constă în metaboliţii otrăvitori proveniţi de la alge. iar peştii pier masiv [Lenz. poate conduce la dispariţia ei. neavând aceste mijloace. metabolismul plantelor producătoare de alcaloizi. beladona (fig. împiedică distrugerea lor de către erbivore. ei trebuind să se găsească întotdeauna în cantităţi suficiente şi la momentul potrivit. Desigur că. 42. evoluţia a favorizat genotipurile de fitofagi care. în ecosistemele oceanice şi marine. cu acţiune antagonică: hormonul juvenil care împiedică maturizarea precoce a larvelor şi hormonul metamorfozei sau ecdisona care accelerează formarea pupelor şi transformarea în imago. condiţionată de exometaboliţii plantelor. Interacţiuni hormonale fitogene asupra animalelor O serie de plante au capacitatea de a se apăra de animalele care le consumă. Atropa belladona – plantă care conţine un alcaloid foarte puternic Fig. Acelaşi fenomen s-a petrecut şi în cazul apariţiei de insecte rezistente la diferite insecticide artificiale. colembolele sunt foarte numeroase. Exemplul clasic este cel al filoxerei la viţa-de-vie adusă în Europa la mijlocul secolului al XIX-lea. prin mutaţie sau prin alte mecanisme. G. în jurul rădăcinilor de graminee. Aşa. Prezenţa ecdisonelor produse de plante (fitoecdisone) a fost semnalată pentru prima dată la unele ferigi şi gimnosperme nord – americane şi la unele angiosperme japoneze. În reglarea metamorfozei la insecte intervin două tipuri de hormoni. Crisomelidul Epithrix atropae suportă însă toxicitatea alcaloidului. amintim aici faptul că. faţă de care planta nu are mijloace de apărare. 42).lor. G. După moartea şi descompunerea masei de alge. Vinberg. în rizosfera de pelin sunt foarte rare. Tereşkova şi Smelova (1977) au constatat că. datorită antitoxinei pe care o conţine. 1942]. 1965]. prin sinteza unor substanţe de tip hormonal care produc dereglări grave în dezvoltarea ontogenetică a unor insecte. 1974]. la concentraţii ridicate. Viţa-de-vie americană. Acest hormon 68 . în timp ce. apa acestor lacuri este otrăvită de toxinele pe care le conţin. în timp ce. zooplanctonul este sărac uneori. la care se adaugă şi cei proveniţi de la unele nevertebrate [Bakus. convieţuind şi evoluând împreună cu acest dăunător şi-a creat şi perfecţionat şi mijloacele biochimice de apărare necesare. aplicate în mod repetat. iar peştii şi cetaceele pot lipsi cu desăvârşire [Lucas. Fig. şi Reen. în sensul producerii de noi toxine. 1954]. Acest proces a condus la un fel de toleranţă biochimică reciprocă în care plantele. aveau echipamentul enzimatic necesar trecerii obstacolului biochimic nou apărut. S-a stabilit o coevoluţie a plantelor şi fitogagilor în care. din America de Nord. 1928. Microfauna solului este. mătrăguna (Atropa belladona) este ocolită de vite şi alte fitofage datorită alcaloidului extrem de toxic pe care-l conţine. Epithrix atropae – crisomelidul care se hrăneşte cu mătrăgună Fiind la interacţiunile biochimice ale plantelor cu animalele erbivore. viţa-de-vie europeană. fiecare partener stimulează evoluţia celuilalt [Vavilov. în ciuda excesului de masă algală. cianoficeele (algele albastre) produc toxine care pot ucide peştii.

Transformările din aceste două categorii constituie ceea ce numim dinamica ecosistemelor. După faza zilei în care îşi desfăşoară activitatea. temperaturile din timpul nopţii permiţând desfăşurarea normală a metabolismului. Cauzele diferenţierii speciilor în cele două categorii sunt diferite. astfel. Unele cercetări arată că hormonii juvenili la plante sunt destul de răspândiţi în natură. succesiunea anotimpurilor etc. Ritmurile circadiene (latin. înflorirea. biocenoza are o componentă activă şi una pasivă. 1977] etc. În fotofază.). vulturii (ordinul Falconiformes) sunt răpitoare de zi. În apele cu zonare puternică a luminii pe verticală. întreaga biocenoză este implicată în exploatarea resurselor de mediu. Structura temporală a ecosistemelor Ecosistemele sunt supuse unor transformări permanente. circa dien = în jur de o zi) sunt adaptări ale ritmului endogen ale manifestărilor vitale la alternanţa zi-noapte. ci numai adaptări fiziologice la condiţiile concrete de mediu. când se datorează schimbărilor aritmice ale factorilor fizici (dispariţia soarelui de pe cer datorită unui nor.. apar procesele consumatoare de energie. 4. de lungă durată şi ireversibile vorbim despre dezvoltarea ecosistemului sau succesiune ecologică. creşterea. 1993].majoritatea ungulatelor africane care sunt active fără oprire ziua şi noaptea [Leuthold. care se repetă la intervale definite de timp (alternanța zi – noapte.accelerează transformarea larvelor în pupe. şoimii.4. fazele lunii. fiindcă sunt componente ale universului ritmic structurat [Sollberger. şoricarii.4. Aceste transformări pot fi aleatorii. 1973 . fluxul şi refluxul apelor marine. În fiecare din aceste două etape. 44). iar bufniţele şi huhurezii (ordinul Strigiformes) sunt răpitoare de noapte. În felul acesta. fotosinteza încetează. ele găsind mult mai uşor hrană pe timpul nopţii decât în timpul zilei [Mohan şi Ardelean. ele fiind expulzate din faza de lumină spre cea de întuneric de către unele specii noi. Deşi substanţa vie are ritmul ei propriu. Aşa sunt: lăcusta călătoare (Schistocerca gregaria) – Tiscenko. succesiunea anotimpurilor. Dinamica ecosistemului Biosfera.melcul de vie (Helix pomatia) – Tischler. ca şi lumea vie lucrează ritmic.americane s-a depistat şi hormonul juvenil denumit juvabiona care întârzie maturizarea larvelor şi conduce la apariţia de forme monstruoase. 1983]. 1965]. care au câştigat în lupta pentru existenţă. prin procesul de fotosinteză a producătorilor primari şi depunerea ei sub formă de biomasă. Nu există o nişă ecologică invariabilă. 1994]. 4. este nevoită să-şi sincronizeze ritmul endogen cu cel cosmic [Stugren. Alternanţa zi-noapte. două faze: cea de lumină (fotofaza) şi cea de întuneric (scotofaza). Tot la gimnospermele nord . În activitatea organismelor distingem. 1973 . În faza de întuneric. în timpul zilei şi al nopţii. ziua şi noaptea. zooplanctonul migrează în timpul zilei în orizonturile mai adânci şi revine la suprafaţă doar în amurg.) sau ritmice. endogen. pentru a supravieţui. precum respiraţia. speciile înlocuindu-se în nişele ecologice şi în lanţurile trofice (fig. o ploaie etc. are loc intrarea energiei în ecosistem. Alte specii de animale au devenit nocturne din cauze trofoecologice. constituie ritmuri exogene. un vânt puternic. iar adulţii care rezultă sunt sterili şi neviabili. dacă schimbările ecosistemului sunt fără ritmicitate. iar rezerva de biomasă se reduce. Unele animale poikiloterme au trecut la activitatea nocturnă din motive fiziologice. De exemplu. 12% din plantele studiate de Bowers (1968) conţineau astfel de hormoni sau analogi ai acestora [Neamţu. Sunt cercetări care arată însă că unele specii sunt cu totul aperiodice. Unele specii au devenit nocturne din cauze filogenetice. în ecosistemele terestre există vieţuitoare diurne şi nocturne. fiecare specie. în decurs de 24 de ore.1. neavând niciun fel de ritm endogen. 69 . Aceleaşi funcţii ecologice sunt îndeplinite de specii diferite şi de combinaţii de specii diferite. evolutive.

păsările insectivore şi microfauna se înmulţesc foarte mult. adică o transformare lentă.Fig. biocenoza are o componentă activă şi una pasivă. 44. pupe). de la simplu la complex. Pe timp de iarnă vine din nordul Europei şi al Asiei. mătăsarul (Bombycilla garrulus).2. 4. prin migrare. Exemplificăm ritmul sezonier al ecosistemelor terestre printr-o pădure de foioase din zona noastră. Berzele şi rândunelele sunt plecate. Există însă şi organisme aperiodice care nu au ritmicităţi reproductive. fiecare ecosistem cunoaşte o anumită dezvoltare. spori. schimbarea nişei trofice etc. Relaţia între lanţurile trofice ale părţii active din timpul zilei şi al nopţii dintr-o biocenoză [Mohan şi Ardelean. iar trecerea peste aceste perioade se face sub diferite forme de rezistenţă (seminţe. Hrana animalelor este variabilă în funcţie de sezon. prezintă largi capacități biotice. iar amfibienii. arborii sunt lipsiţi de frunze. Vara. În acest timp. 1967]. ouă. Ritmul sezonier este clar exprimat şi în bentosul lacurilor. În anotimpurile favorabile (vara în zona temperată. denumite “pionier”. Reptilele.4. În timpul iernii. ca şi cele circadiene. dar pădurile sunt populate de numeroase specii de păsări venite din sud. hibernare etc. deşi fiziologia animalelor este puternic influenţată de temperatură. Primele specii care apar. iar cantitatea de lumină este mare. în ecosistemele marine şi oceanice etc. se desfăşoară după un anumit “ceas intern”. 1993] Ritmurile sezoniere constau în sincronizarea proceselor vitale ale organismelor cu secvenţele anotimpurilor. fixarea energiei prin fotosinteză şi fluxul energetic devenind maxime. de la cel de pionierat (juvenil) până la cel de climax sau de maturitate. Ele pregătesc biotopul pentru existența ulterioară a plantelor specializate 70 . În fiecare anotimp. dar permanentă. unele specii de plante îşi continuă activitatea fotosintetică însă cu o intensitate mai redusă. Mamiferele carnivore şi erbivore. cum sunt cele din fauna abisală. Acest proces de durată presupune parcurgerea mai multor stadii.. cât şi paraziţii acestora rămân activi [Igolkin. Ritmurile sezoniere.. mătăsarul nu mai este prezent. artropodele şi reptilele hibernează. anotimpul ploios la tropice) biocenozele înregistrează activitatea cea mai intensă. Succesiunea anotimpurilor determină o serie de modificări în reţeaua trofică a ecosistemelor precum migrarea consumatorilor. În anotimpurile nefavorabile. Dezvoltarea ecosistemului (succesiunea ecologică) In afara schimbărilor reversibile ale ecosistemului (zilnice şi sezoniere). iar numărul lanţurilor trofice devine maxim. Unele mamifere şi păsări desfăşoară o activitate normală. activitatea metabolică a numeroase specii de plante şi animale încetineşte.

Cauzele prefacerii ecosistemelor nu rezidă numai în dinamica endogenă a biocenozei ci şi în 71 . Vegetaţia transformă apoi balta într-o mlaştină temporară care va seca pe timp de secetă. prin activitatea sa. transformările. care au fost favorizate în competiţia interspecifică [Botnariuc şi Vădineanu. 45). 1982]. De exemplu. acesta devine impropriu pentru speciile ce edifică biocenoza. amfibieni. eventual. dar caracterul şi viteza succesiunii cât şi limitele la care se poate ajunge sunt determinate de mediul fizic. Biocenoza. mai bine adaptate la noile condiţii. prin rădăcinile lor. balta se va colmata şi va fi încorporată în ecosistemul de pădure. 45. alge verzi. Cea mai simplă succesiune ecologică este cea de înlocuire a unei bălţi din pădure cu copaci.. Aceste specii regresează şi chiar dispar treptat. lăsând locul altor specii. insecte acvatice. Fig. favorizând astfel instalarea speciilor mai pretenţioase faţă de acest factor. Dezvoltarea vegetaţiei lemnoase modifică cantitatea de lumină ajunsă la sol. fixarea depozitelor pe fundul bălţii. Macrofitele vor facilita. Cauzele generale ale succesiunii ecologice constau în interacţiunea dintre biocenoză şi mediul său abiotic. 1982] Succesiunea ecologică este controlată de către organismele biocenozei.ecologic. care au şi produs. Acest proces se realizează treptat (fig. modifică biotopul. protozoare etc. În cele din urmă. plantele leguminoase îmbogăţesc solul în azot. Succesiune de la baltă la pădure [Buchsbaum. Animalele tipic acvatice vor dispărea. În urma modificării biotopului. Pulberea purtată de vânt şi materialele aduse de ploi se depozitează pe fundul apei formând o pătură groasă de sedimente. eliminând în felul acesta plantele heliofile în favoarea celor umbrofile şi exemplele pot continua. 1954 citat de Stugren. Adâncimea bălţii se reduce şi se vor instala diferite plante de mlaştină. Balta este populată cu peşti.

cu un grad mare de stabilitate).) sau secundară. prin praful şi detritusul aduse de ape şi vânt. lichenii. prin mortificarea şi descompunerea unor părţi ale lor. pe 72 . Este vorba de alternarea fazelor glaciare și interglaciare. a dominat circa o jumătate de secol gândirea ecologică şi este susţinută şi din perspectivă zoologică. incendii. În fazele succesionale următoare condiţiile devin favorabile instalării plantelor perene care au.). Odată cu avansarea ghețarilor continentali spre sud. reacţia biocenotică (constituirea unităţii ecologice a speciilor. datorită unor factori de natură exogenă. dar aceasta a dispărut total sau parţial din cauze naturale sau antropice. flora și fauna specifice climei cald-temperate sunt înlocuite cu speciile atașate biocenozelor de climă rece. Uneori succesiunile au un caracter ritmic. concurenţa interspecifică (constituirea biosistemelor. În cursul de faţă noi vom utiliza ambele variante. determinat de schimbări ale factorilor climatici pe parcursul mai multor milenii. apoi germinarea seminţelor unor plante ierboase anuale. pe care începe succesiunea. Retragerea calotei glaciare spre nord determină avansarea biocenozelor de climă temperată spre nord. alternarea fazelor glaciare şi interglaciare. Aceştia. de regulă.forţe exogene. mai târziu. făcând posibilă instalarea pteridofitelor. atunci când specii din ecosistemele vecine colonizează un biotop care a fost ocupat de o biocenoză. 1955]. de regulă. succesiune geologică [Ardelean și Mohan. furtuni. cu posibilităţi mai reduse de răspândire. stohastică. Aşa sunt. Primele organisme care se instalează sunt plantele inferioare. pe scară extinsă. Conform teoriei clasice a succesiunii. apariţia unei reacţii specifice faţă de factorii abiotici) şi stabilizarea sau climaxul (faza de maturitate. Conform acestei teorii succesiunea primară cuprinde şase stadii: denudarea biotopului (distrugerea totală sau parţială a viului dintr-un biotop). produc mici cantităţi de sol care vor permite instalarea muşchilor. cutremure. lava răcită a unui vulcan. Ecogeneza (succesiunea primară) Mecanismul ecogenezei şi a succesiunii este explicat printr-o teorie clasică (teoria lui Clements) şi o teorie modernă. de exemplu. atunci când o biocenoză se instalează pe locul unde nu a mai fost înainte o altă biocenoză (o insulă vulcanică nou apărută. Dacă sensul iniţial al conceptului de succesiune a fost unul pur botanic. Componentele vegetale ale stadiilor succesiunii respectă aproximativ ordinea filogenetică a plantelor. dar fără distrugerea totală a vieţii (succesiuni secundare). apariţia unui tip propriu de interacţiune în cadrul biocenozei). alunecări de teren. Succesiunea poate fi primară. imigrarea (apariţia întâmplătoare a unor organisme din biotopurile vecine).2.1. Verlag (1986) este de părere că termenul vechi de succesiune este potrivit doar pentru refacerea ecosistemului după perturbări structurale profunde. 1994].4. colonizarea sau eceza (acceptarea sau respingerea speciilor imigrate de către selecţia naturală). cu cicluri vitale scurte. un număr mai mic de descendenţi. cicluri vitale mai lungi şi înmulţire bisexuală. 4. Dacă este vorba de o stâncă dezgolită iniţial. rădăcinile acestor plante vor pătrunde prin fisurile stâncii. care se reproduc rapid şi dau descendenţi viabili şi numeroşi. ajunse întâmplător în aceste locuri. când biocenozele sunt înlocuite ritmic. Activitatea briofitelor sporeşte cantitatea de sol. 1928]. schimbările climatice globale etc. un bazin de apă nou format etc. clementsiană [Clements. în paralel cu regresia lichenilor. pe un teren denudat. precum transformările geomorfologice ale scoarţei terestre sau macroclimatice (înălţarea sau coborârea seculară a blocurilor de uscat. Acest tip de succesiune este numit de unii specialiști. iar prin activitatea bacteriilor şi acţiunea factorilor climatici vor dezagrega stânca şi vor spori cantitatea de sol. nu vor putea acţiona ca specii “pioniere” plantele superioare. dune de nisip nou formate. Acest fapt se datorează îngustării nişelor. iar ecogeneza se suprapune doar peste conceptul de succesiune primară. erupţii vulcanice. Teoria clasică. el a dobândit şi un sens zoologic întrucât dezvoltarea animalelor este în strânsă conexiune cu cea a vegetaţiei. capabili să ocupe terenul. într-un proces unitar [Tischler. Populaţiile sunt mai complex organizate şi grupate și au. prin activitatea unor animale mici care îşi găsesc aici adăpost.

pe biotopul respectiv apar specii din ecosistemele vecine. iar armonizarea lor ar trebui făcută printr-o nouă teorie sintetică. apoi au urmat briofitele. Succesiuni secundare Când o biocenoză este distrusă parțial. În aceste condiţii. apărută în urma unei erupţii vulcanice submarine. în timp ce. pădurea s-a refăcut după circa 800-1200 de ani [Manko. Briofitele au apărut ulterior formând o pernă ce acoperea substratul nud. întâmplarea are un rol esenţial doar în faza de pionierat. în anul 1963. detritus. muşchi şi plante ierboase [Yoshioka. 1974]. era deja compactă după 75 de ani. În America de Nord.măsura creşterii numărului de specii. 1974]. Pe teritoriile în care viaţa a fost distrusă total de lava vulcanică. Apar diverse adaptări între plante şi speciile polenizatoare. ca pionieri ai vieţii au apărut algele albastre. în care imigranţii admişi de selecţie pun stăpânire pe biotop. ce urmează legi probabilistice. iar înlocuirea vegetaţiei dintr-un stadiu cu cel care-i urmează este rezultatul interacţiunii mai multor factori biotici şi abiotici. Mediul fizic selecţionează doar imigranţii care se adaptează noilor condiţii de existenţă. Numărul speciilor consumatoare se mărește. după care intervine selecţia naturală produsă de factorii fizici. susţine Clements. Așa se explică distribuția stranie a unor plante în insule învecinate.. prin faptul că. în faza de pionierat. Teoria modernă (stohastică) a ecogenezei are ca şi model istoria naturală a genezei biocenozelor de pe Insula Surtsey (sud-vestul Islandei). întâmplător. Pădurea de pe insula Krakatoa.2. în procesul de colonizare. Teoria clementsiană a succesiunii primare a avut ca inspiraţie istoria naturală a reîmpăduririi insulei Krakatoa (situată între Java şi Sumatera) după catastrofala erupţie vulcanică. din diferite cauze. în munții înalți – plantele superioare. succesiunea secundară începe pe un teren modificat de biocenoza anterioară. Această regulă nu este însă confirmată în toate cazurile. Deși cele două teorii ale ecogenezei sunt antagoniste și par a fi incompatibile. 1980]. În felul acesta. aflată la tropice. după numai cinci ani a fost observată prima plantă cu flori. 1975]. Dacă succesiunea primară are ca punct de plecare colonizarea unor biotopuri nude. cu toate fluctuaţiile lor.4.. întotdeauna algele şi ferigile apar înaintea plantelor fanerogame. Rezultă astfel o rețea trofică complexă. fenomenele aleatorii de imigrare se transformă într-un proces evolutiv ordonat. din anul 1883. pteridofitele şi într-un final angiospermele. un 73 . sunt animale care apar înaintea plantelor. După teoria clasică a succesiunii. pe locul unde s-au format fluvii de lavă. biocenoza dezvoltându-se în continuare prin concurenţa interspecifică. pădurea s-a format în perioade diferite de timp şi în funcţie de latitudine. succesiunea secundară are loc pe biotopuri ocupate anterior de alte biocenoze. cu multiple conexiuni între ele. formate din bacterii şi alge. De aici s-a tras concluzia că. ecogeneza este privită ca un proces stohastic. Finegan (1989) este de părere că aceste contradicții nu sunt imposibil de depășit. Complexitatea sistemului crește si odată cu aceasta și stabilitatea lui. între diferite specii de animale etc. În primul an de existenţă s-au format primele oaze de viaţă. sporii sau semințele unei specii au ajuns pe o insulă iar pe alta nu. Aici. mai puțin inflexibilă. Urmează apoi stadiul de colonizare (eceză). În interiorul continentelor. au fost observate pe alte spaţii abiotice (lavă solidificată) alge albastre. întâmplarea nu mai joacă niciun rol în succesiune. Prin urmare. nutrienţi. Unele observaţii făcute în regiuni cu vulcani activi au arătat că uneori. în timp ce. în climatul subarctic (exemplu peninsula rusească Kamciatka din nord-estul Asiei). 4. Dintre animalele pioniere s-au remarcat artropodele. Popularea insulelor. unde există acumulată o cantitate mai mare sau mai mică de energie (substanţă organică. în special dipterele [Lindroth şi colab. care a distrus întreaga viaţă de pe insulă. atât la tropice cât și în regiunile nordice este de natură stohastică. Astfel. Din acest moment.2. între plante şi consumatorii lor. conform acestei teorii. lanţurile trofice devin mai lungi. pe dunele de nisip plantele pioniere sunt ierburile și tufele. Această teorie nu ţine seama de faptul că evoluţia biocenozei depinde de posibilităţile de adaptare a speciilor la condiţiile de mediu. inclusiv alelopatiei [Rice. S-au remarcat şi situaţii în care plantele lemnoase nu au fost precedate în mod obligatoriu de licheni.

Succesiunea biogenă a ecosistemelor este determinată. Fig. în pădurile de eucalipt din Australia. care produc transformări lente și de durată. Erupțiile vulcanice pot declanșa sucesiunea secundară prin modificarea chimismului solurilor sau eutrofizarea (îmbogățirea în elemente minerale) lacurilor din apropiere. 1981]. prin forțele fizice ale mediului. la scindarea fondului forestier și crearea de luminișuri unde apar ca și pionieri plantele ierboase. Din această categorie de factori fac parte erupțiile vulcanice. În funcție de cauzele perturbatoare ce pot determina înlocuirea biocenozei pe același substrat deosebim succesiuni abiogene. favorizarea acumulărilor de azot. foarte agresivă. într-o primă fază are loc reducerea diversității specifice. 1994]. În cazul plantelor. 46. Cutremurele pot determina alunecări de teren. sau schimbările climatice. în pădurile montane de pin din California. de posibilitățile speciilor de a le elimina din biotop pe cele autohtone. Succesiunile abiogene se referă la formarea de ecosisteme noi. ca urmare a depunerilor de cenușă pe sol sau a pătrunderii masive de cenușă în apă. Colonizarea noului teritoriu de către imigrant nu înseamnă neapărat izgonirea speciilor autohtone ci creșterea producției primare realizate [Werner. datorită toleranței sale la umbră. 1977]. Uraganele pot conduce la dispariția coralilor din cauza îndulcirii apei marine. Spre deosebire de ecogeneză. În cazul zonelor deșertificate. a ocupat teritorii întinse în pădurile de stejar. uraganele. acestea regresează din cauza concurenței speciilor lemnoase. putem vorbi însă de alterarea profundă a ecosistemului cauzată de încălzirea globală a Pământului. furtunile de zăpadă ș. adusă în America de Nord a exterminat numeroase specii indigene și a ocupat biotopurile devenite libere. Efectele incendiilor asupra mediului pot fi multiple: accelerarea circuitului materiei în zonele boreale. reducerea cantității de semințe din sol etc. cutremurele. [Stugren. Incendiile naturale sunt produse de descărcările electrice din atmosferă și apar ca fenomene normale.. fără să afecteze structura și funcționalitatea ecosistemelor. succesiunile secundare apar permanent în biocenoză. numeroase ecosisteme fiind cuprinse permanent într-un proces de succesiune. Rhododendron ponticum – specia care a “cucerit” arii întinse în pădurile de stejar din Irlanda 74 . Odată cu creșterea ariei ocupate de specia gazdă va spori și numărul animalelor asociate.). În cazul succesiunii pirogenetice. în cazul succesiunii pirogenetice este influențată și de alelopatie [Rice. Evoluția vegetalelor. Într-un incendiu de pădure. succesul acestei acțiuni este asigurat atât de capacitatea competitivă a plantelor adulte cât și a semințelor și plantelor tinere. a topirii ghețarilor montani ș. repetabile în savana est-africană.a. ceea ce permite desfășurarea mai rapidă a întregului proces al succesiunii. Furtunile de zăpadă pot distruge părți însemnate ale pădurilor de conifere dând naștere așa numitelor “goluri de furtună”. Schimbările climatice globale înlocuiesc adeseori unele specii. 1974].. biogene și tehnogene. în stufărișurile din Delta Dunării etc. de concurența interspecifică. ulterior. incendiile naturale.sol structurat etc. introdus în Irlanda. Un exemplu concludent îl constituie smirdarul caucazian (Rhododendron ponticum) care. Furnica sudamericană Iridomyrmex humilis. cu transformări majore ele ecosistemului.a. 46) [Cross. care acționează în mod brutal. a ratei reduse de metabolism și a creșterii suprafeței foliare (fig. iar după amploarea lor avem macroși microsuccesiuni. în primii 10-13 ani proliferează ierburile și tufele. în principal. unde mineralizarea se desfășoară mai greu. pornind de la fondul biocenotic vechi.

Așa cum s-a menționat deja la începutul prezentului subcapitol (4. refacerea naturală a ecosistemelor este foarte dificilă datorită conținutului de metale grele. specialiștii nu au ajuns la un consens cu privire la desfășurarea și legitățile generale ale succesiunii. unelte. prin ameliorarea solurilor și utilizarea pesticidelor. îndeosebi de industrie și agricultură. Treptat. Și aici există însă diferențe: pădurile de foioase din SUA ating biomasa maximă la începutul succesiunii.3. Fig. Succesiuni produse de activități industriale întâlnim pe haldele de steril și minele de suprafață ale exploatărilor miniere și pe haldele de cenușă ale termocentralelor pe cărbune. Acestea regresează şi chiar dispar treptat. biomasa globală. Ott și Fedra (1977) constată că.litiera) intrate în putrefacție. modifică biotopul. De asemenea. pentru grăbirea refacerii vieții pe aceste biotopuri se impune executarea de lucrări de reabilitare ecologică artificială care sunt deseori foarte costisitoare. numărul de specii. biocenozele sunt eliminate. a lipsei descompunătorilor etc..2. iar al doilea maxim.2. a troficității scăzute a substratului. Agricultura. Succesiunile secundare pot fi determinate și de erbivore. valorile maxime ale biomasei coincid cu stabilitatea maximă (fig. de la structuri simple la structuri complexe. iar repopularea începe abia după încetarea activității unității poluatoare. Îngrășămintele chimice din agricultură.Succesiunea secundară nu se referă numai la specii imigrante care elimină sau limitează creșterea și dezvoltarea speciilor autohtone.). arme și animale domestice. De aceea. după tăierea pădurii. Ecogeneza unei păduri [Whittaker. Teoria clementsiană susține că. în stadiul final (fig. algele pot modifica compoziția chimică a apei. Pe unele terenuri degradate industrial. prin activitatea ei. modificând compoziția biocenotică a acestor ecosisteme.4. aplicate necorespunzător. Tot în categoria succesiunilor secundare tehnogene intră și construcțiile de baraje unde biocenozele specifice apelor curgătoare sunt înlocuite cu cele tipice apelor stagnante. în timp ce. accelerează succesiunile naturale de pe aceste biotopuri. 47. pot conduce la eutrofizarea apelor stătătoare continentale. Stabilizarea ecosistemului Până în momentul de față. 47). pe fundul mărilor și oceanelor. prin pășunat selectiv. Succesiunile tehnogene sunt induse de activitățile antropice. Aciditatea solului și conținutul în elemente minerale pot fi influențate de resturile plantelor (exemplu . biotopul modificat devine impropriu pentru speciile care au determinat schimbarea lui. de activitatea florei și faunei din sol. biocenoza.48). în decursul succesiunii. Omul a determinat succesiuni secundare și chiar ecogeneze încă din antichitate prin foc. Astfel. Observații mai atente arată însă că viteza de dezvoltare a diferitelor compartimente ale pădurii este diferită. mai scăzut decât primul. diversitatea speciilor și structurarea biocenotică sunt în continuă creștere. În aceste cazuri. a acidității ridicate. Această idee s-a desprins din modul cum se dezvoltă pădurea.4. 1975] 75 . Solurile contaminate cu pesticide se pot transforma rapid în terenuri abiotice sau cu o biodiversitate redusă [Tomkins și Grant. 4. cea mai mare producție de biomasă se realizează în condiții de instabilitate. fiind înlocuite cu alte specii pentru care noile condiţii sunt mai potrivite și au avut câștig de cauză în lupta interspecifică. într-o pădure. 1977].

Conform teoriei sale (“climax pattern theory”). unele subsisteme fiind „mature”. klimax = punct culminant) sau comunitate finală înseamnă faza de dezvoltare. 1956] și se întemeiază pe specii cu durată lungă de viață individuală [Frank. Dacă speciile vegetale ce compun aceste comunități stabile sunt armonizate cu factorii climatici. În 1953. De aceea. aceastea pot să rămâne în esență neschimbate timp de secole sau chiar milenii. 1968]. pădurile de conifere (taiga) nord-americane și eurosiberiene. Exemple de asemenea comunități sunt: codrii de fag din Carpați. stabilitatea unei biocenoze se întemeiază pe conexiunea constantă între plante și animale. În realitate.Fig. altele „tinere”. 48. de aceea se impune conservarea lor pe suprafațe tot mai mari. O cercetare mai profundă arată însă că. recifii de coralieri etc. păstrându-se timp îndelungat fără transformări esențiale. 1979] În ecologie. de succesiune a ecosistemului care prezintă un grad mare de stabilitate. Ulterior. conceptul de climax (gr. Desfășurarea teoretică a ecogenezei pădurii [Bormann și Likens. Whittaker include și fauna în aprecierea climaxului ecologic. 76 . s-a introdus noțiunea de policlimax sau climax edafic care subliniază necesitatea unei concordanțe a vegetației cu clima dar și cu solul [Du Rietz (1930) citat de Stugren (1982)]. nicio comunitate finală nu are toate componentele sale în același grad de stabilitate. Ecosistemele mature sunt esențiale pentru stabilitatea biosferei. Această relație a fost denumită de Clements (1928) citat de Stugren (1994) climax climatic sau monoclimax. s-a considerat eronat conceptul de monoclimax. climaxul este edificat de câteva specii vegetale care au câștigat în lupta pentru existență [Beklemișev. pădurile tropicale virgine. deoarece numai adaptarea vegetației la climă nu poate explica menținerea îndelungată a unei biocenoze. Toate conceptele de climax pornesc de la ideea că acesta reprezintă o construcție unitară.

permit ca ecosistemele să fie considerate unități producătoare de materie organică. ca verigă a lanțului trofic. Substanța este purtătorul material al energiei și este alcătuită din molecule și atomi. Funcția energetică constituie esența funcționării unui ecosistem și constă în captarea energiei solare sau chimice de către producătorii primari (organisme foto. Funcția de autocontrol. rezultă funcțiile importante ale unui ecosistem. Astfel. Cele trei funcții sunt indisolubil legate între ele și constituie condiția necesară funcționării unui ecosistem. în principiu. 49. prin intermediul lanțurilor (rețelelor) trofice. baza funcționării oricărui ecosistem este alcătuită din energia solară sau energia chimică pe de o parte. așa cum rezultă limpede din subcapitolul 5. Materia se manifestă sub formă de substanță sau masă (m) și energie (E). Existența și activitatea oricărei populații. Fig. substanța se transformă integral în energie atunci când viteza obiectului este egală cu cea a luminii. între populații și mediul lor abiotic. Cele trei componente majore ale ecosistemului sunt producătorii. Întrucât în natură nu întâlnim astfel de viteze. în planul biosferei. De aici. Antrenarea acestor două componente în circuitul biologic și transformarea lor în substanțele organice ce formează organismele vii. a funcției energetice și a celei de circulație a ecosistemului. De aceea. circulația substanțelor (funcția de circulație) în structura trofică nu se poate face fără consum de energie (funcția energetică) și nici fără lanțurile (rețelele trofice) care reprezintă mecanismul principal al funcției de autocontrol. Conform celebrei ecuații a lui Enstein E = mc2. Migrația substanței are un caracter ciclic. Schema ecosistemului. consumatorii și elementele abiotice (materie 77 . este condiționată de consumul cantității necesare de substanță și energie. funcţia energetică. Fluxul de energie are însă un sens unic. respectiv de menținere a unui echilibru între populațiile componente ale biocenozei.sau chemosintetizante) și transferul lor la grupele de consumatori. substanța și energia rămân distincte. Fără stabilitatea în timp și spațiu a ecosistemelor nu este posibilă îndeplinirea. funcția de circulaţie a materiei și cea de autoreglare.Capitolul 5 FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI Funcționarea ecosistemului este asigurată de interacțiunile existente între populațiile biocenozei care-l compun și interacțiunile acestora cu mediul lor abiotic. Funcția de circulație a substanțelor anorganice și organice în ecosistem. nelimitată. Aceeași idee ne sugerează și schema reputatului ecolog Smith (1992) – fig. viața atomului fiind. respectiv. precum și substanțele nutritive pe de altă parte. 49.1. este aciclic. în condiții normale. Săgețile indică trecerea de la un subsistem la altul al ecosistemului. deoarece o substanță poate parcurge de mai multe ori aceeași unitate vitală.

solul. Din primul principiu al termodinamicii reiese faptul că intrările de energie într-un sistem trebuie să fie egalate de ieşiri. 50). sistemele biologice vor stoca doar o parte din hrana ingerată. Legătura strânsă dintre populațiile unei biocenoze. s-a constatat că aceste principii sunt fundamentale și pentru natura vie. Așa cum o mașină termică nu poate transforma integral o cantitate de căldură în lucru mecanic. randamentul transformării va fi întotdeauna mai mic decât 1. ci numai o transformare de energie. își menține structura. restul pierzându-se irecuperabil în mediu sub formă de căldură. s-a făcut pe baza studierii mașinilor termice. a fost explicată de numeroși autori [Clarke (1939). energie chimică energie mecanică. sedimentele etc. Transmiterea energiei între compartimentele energetice ale sistemelor biologice este studiată de energetica ecologică.) o parte din energia potențială se pierde sub formă de căldură. organismică sau supraorganismică. pornind de la sursa primară de energie (solară sau chimică). Ulterior. 1992] 5. constatăm că bilanțul energetic al unui ecosistem se bazează pe transformarea energiei inițiale intrate prin fotosinteză și cheltuirea unei părți din această cantitate de energie în procesul respirator. modificările energetice apărute într-un sistem dispar atunci când procesul se desfășoară în sens invers. în mod similar. va avea și la final o cantitate mai mare de energie. Cel din urmă autor introduce în ecologie teoria trofo-energetică conform căreia relațiile dintre populațiile biocenozei sunt tratate sub forma energiei. Aceasta este întemeiată pe principiile termodinamicii. la cele ireversibile sunt diferiți.organică inactivă.1.1. De aici rezultă. respectiv principiul degradării energiei. Liniile indică interacțiunile sistemului cu mediul [Smith. Potrivit acestuia. În consecință.1. Transferul de energie într-un ecosistem. energia înglobată în hrana care circulă de-a lungul lanțurilor trofice nu poate fi creată ci numai preluată de către biosisteme și transformată. Aceste transformări se fac întotdeauna însă cu pierderi de energie. Ecosistemul funcționează ca un laborator de acumulare şi transformare a energiei. subzistă și se dezvoltă datorită scurgerii fluxului de energie prin sistem. Termodinamica operează cu două categorii de procese: reversibile și ireversibile. conservării energiei) energia nu poate fi creată și nici distrusă. nervoasă etc. pe niciun nivel trofic al ecosistemului nu are loc producție de energie. deoarece fiecare proces fizico-chimic real din biosferă presupune achiziție sau pierdere de energie. deci printr-un ecosistem energia se scurge intr-un flux continuu. niciun ecosistem de pe planeta noastră nu produce energie. prin intermediul hranei. cu același număr de verigi (transformări energetice). decurge cel de-al doilea principiu al termodinamicii. 78 . În sens restrâns. ceea ce nu este valabil și pentru procesele ireversibile. Formularea celor două principii. 5. La cele din prima categorie. în orice proces de transformare a energiei (exemple: energia luminii energie chimică. de la un compartiment la altul se soldează cu pierderi de energie. în mod logic. După logica termodinamicii. un lanț trofic care are în stadiul inițial o cantitate mai mare de energie decât alt lanț trofic. Funcţia energetică a ecosistemelor Orice unitate vitală. Ivlev (1939). termodinamica este legată de teoria mecanică a căldurii care descrie și demonstrează transformarea lucrului mecanic în energie și invers. pe care se bazează termodinamica clasică. Așadar.). reducerea cantității de energie din ecosistem de la producătorii primari spre consumatorii de vârf (fig. parametrii stării inițiale sunt identici cu cei ai stării finale. electrică. Judy (1940). De aici. Aplicând postulatul I în ecologie. nutrienții din sistemele acvatice. Conceptele termodinamicii proceselor ireversibile sunt edificatoare și pentru sistemele biologice. Conform primului principiu al termodinamicii (p. Dacă la procesele reversibile. ci doar transformată dintr-o formă în alta. Principiile termodinamicii în ecologie Termodinamica este știința care studiază transformările diferitelor forme de energie în sistemele antropice și naturale. Lindeman (1942)].

S etc. K. Menținerea sistemelor biologice se face cu pierderi energetice însă aceste pierderi sunt compensate de captarea constantă de energie. Energia emisă de radiația solară cuprinde două categorii importante de radiații: solară și termică. vapori de apă. iar bacteriile Nitrobacter (b) continuă procesul de oxidare până la nitrați.). În straturile superioare ale atmosferei. apa constituie sursa de hidrogen. Privită din punct de vedere chimic este o reacţie reducătoare.). fie sub forma energiei libere radiante (plante). Organismele heterotrofe utilizează energia înglobată de producătorii primari în substanțele organice sintetizate. 45% radiații infraroșii și 10% ultraviolete. organe complexe etc. construirea de celule. Din această cantitate de energie. bacteriile nitrificatoare din genul Nitrosomonas (a) oxidează amoniacul până la nitriți. În schimb. a.). Creșterea complexității sistemelor biologice (sinteza de substanțe organice complexe pornind de la substanțe simple. Radiația solară din spectrul vizibil este esențială în procesul de fotosinteză.2 kcal Reacţia extrem de simplificată a fotosintezei este: 79 . Pe lângă plantele verzi. De exemplu.Organismele primesc aport continuu de energie utilizabilă. la sistemele lipsite de viață entropia (pierderi energetice) crește iar sistemul de dezorganizează. fie sub forma energiei chimice stocate în alimente (animale). țesuturi. sursa de carbon este dioxidul de carbon (CO2). În acest proces sunt implicate şi sărurile minerale (N. Dioxidul de carbon este înglobat în circuitul carbonului organic prin fotosinteză.) 2 HNO2+ O2 2 HNO3 + 43. mai sunt și bacteriile fotosintetizante (bacterii purpurii) care utilizează aceeași formă de energie primară. ai fierului). prin care sunt captate radiaţiile solare cu ajutorul clorofilei. iar această energie este convertită în cea a legăturilor chimice din substanţele organice. regiuni aride de pe continent etc. Dacă în fotosinteză.) înseamnă și creșterea ordinii sistemului. energia chimică a autotrofelor chemosintetizante are o contribuţie modestă la bilanţul energetic din ecosisteme. care obțin energia metabolică prin oxidarea unor substanțe minerale. Chiar și lumina care a străbătut atmosfera poate rămâne nevalorificată de biosferă atunci când ajunge în zonele de deșert biologic (calote glaciare. iar pentru reducerea CO 2 este folosită energia rezultată din oxidarea unor compuşi anorganici (compuşi ai sulfului.electroni) este redus. Energia solară este alcătuită din 45% radiații din spectrul vizibil. Așa cum s-a amintit deja. restul fiind reflectată în spațiu sau absorbită de componenții atmosferei (ozon. Acestea din urmă produc fotosinteza însă cu ajutorul pigmenților carotenoizi și nu a clorofilei. în vederea sintezei de moleculă organică. P. Autotrofele chemosintetizante. sulfuroase şi feruginoase. respectiv scăderea entropiei. care fixează energia solară prin fotosinteză. în care CO2 (acceptor de hidrogen . au o pondere neglijabilă în ansamblul biosferei. fiind folosită în principal de bacteriile nitrificatoare. În sinteza chimică a substanțelor este utilizată apa ca sursă de hidrogen. energia solară incidentă este de circa 2 cal/cm2/minut și poartă numele de constantă solară. particule de praf etc. 4). Fotosinteza este procesul specific plantelor verzi. Radiația solară are lungimi de undă scurte (ultraviolete. vizibile și infraroșii apropiate de cele vizibile). În ambele procese se eliberează energie necesară reducerii CO2. iar radiația termică asigură energia calorică necesară proceselor vitale. A treia categorie de producători primari este cea a bacteriilor chemosintetizante care nu utilizează energia solară ci energia chimică pentru sinteza substanțelor organice. Forma primară de energie liberă disponibilă pentru întreaga biosferă este radiația electromagnetică din spectrul vizibil al luminii solare. în procesul de chemosinteză aceasta este reprezentată de metan (CH4). iar cea termică cuprinde undele lungi (fig. doar o mică parte este interceptată de biocenoză. de aceea este necesară reluarea permanentă a procesului autotrof care fixează noi cantități de energie. iar radiaţia luminoasă (fotonii) este sursa de energie necesară procesului de reducere.) 2 NH3 + 3 O2 2 HNO2 + 2 H2O + 158 kcal b.

de-a lungul lanțurilor trofice. Atât în plante cât şi în animale energia chimică 80 . incluse în hrană. 1973] Dat fiind faptul că rolul principal în producția de substanță organică pe planetă revine plantelor verzi.. o parte din energia conținută în alimentele ingerate se acumulează în biomasă. fie sub formă de căldură. protide etc. În corpul animalelor.1. 50.clorofilă ↓ 6 CO2 + 6 H2O + energie solară → C6H12O6 + 6 O2 (glucoză) Fig. în energie chimică pe care plantele o depozitează în molecule de glucide. în prezenţa clorofilei. fie sub formă de excrete. toate aspectele privind fluxul de energie. iar prin consumarea lor de către animale energia trece în corpul acestora din urmă. se vor referi la această categorie de producători primari. producția și productivitatea primară. 5. lipide.2. Energia solară care ajunge la plante este transformată. Fluxul de energie în sistemele biologice Fluxurile energetice ale ecosistemelor constau în trecerea energiei. Transferul de energie într-un ecosistem [Sutton și Harmon. iar altă parte se pierde.

trecerea energiei de la un nivel trofic la altul nu se face cu același randament.06% în deșert. numai aproximativ 0. 51. La cele domestice. glucide monoglucide. azotul. 2003]. R = respirație. iar în final. P = producție La animale. dar investesc foarte puțin în producție (curculionide. Eficiența acumulării energiei crește spre nivelurile superioare. Desfășurarea fluxului energetic este descris prin următoarea ecuație: A=R+P în care : A = asimilație. În interiorul ecosistemelor. 0. Energia asimilată se scindează. lipide acizi grași). În condiții optime de cultură și zile favorabile de vară randamentul realizat în conversia energiei luminoase este de 4-5% din radiația solară incidentă [Borza și Coste. 1986]. energia odată depreciată sub formă de căldură nu mai poate fi reutilizată de sisteme. De aici rezultă caracterul unidirecțional al fluxului energetic. 1967. Carnivorele sunt acumulatori de energie. 0. Biomasa producătorilor înglobează energie la nivelul legăturilor pirofosforice din acidul adenozintrifosforic (ATP). Weil și colab. Plantele absorb circa ½ din energia incidentă și rețin prin fotosinteză 1-5% din lumina absorbită [Mohan și Ardelean. În consecință.66% în culturi și pajiști. La animale. are loc migrarea energiei de la un nivel trofic la altul. 0. aceste valori vor fi. fosforul și alte elemente care intră în componența materiei vii pot fi recirculate de mai multe ori în ecosistem. Din subcapitolul anterior am reținut că. pentru caracterizarea randamentului fotosintezei.) [Turcek. ele consumă puțin. Prin transferul energiei de la pradă la prădător. renii etc. evident. impunându-se astfel noi intrări de energie potențială. câștigul net de energie poate crește prin valoarea energetică foarte ridicată a furajelor [Balch și Reid. fiecare compartiment va tinde să obțină cât mai multă energie de la alte compartimente și să cedeze cât mai puțină energie. 1976] – fig. adică consumă mult.04% din energia ce formează constanta solară este fixată în produșii fotosintezei din biosferă. dar asimilează puțin. rozătoare. Erbivorele sunt considerate risipitori de energie. Astfel. De aceea. multe dintre ele necesită cheltuieli energetice importante cu întreținerea. Eficiența fluxului energetic este dată de raportul între respirație și producție. 1981]. în energie utilizată în respirație și energie pentru producție. 1982].2% în ocean. Așadar. dar asimilează mult din materialul ingerat (fig. trecând din componența viului în cea a neviului și invers. păsări erbivore. Un alt principiu energetic specific ecosistemelor este maximalizarea fluxului de energie și a eficienței energetice.conţinută în molecule este eliberată în procesul respiraţiei şi utilizată în toate procesele vitale. din energia solară incidentă pe suprafața atmosferei doar o parte ajunge la nivelul foliar al plantelor. la rândul ei. prădătorul va obține ATP necesar desfășurării tuturor funcțiilor din organism.3% în tundră. 1977 citat de Verlag. prin consumul prăzii. energia chimică stocată în hidrații de carbon trebuie să fie raportată la energia radiantă efectiv incidentă pe suprafața frunzelor [Mărgineanu. Pentru eliberarea energiei conținută în hrană este necesară descompunerea prealabilă a macromoleculelor în molecule mici (proteine aminoacizi. 81 . Consum de energie solicită atât producția (sinteza) cât mai ales întreținerea biomasei [Calow. ATP este necesar desfășurării tuturor proceselor metabolice din organism. 52). 0. după moartea organismelor. Carbonul. întreținerea biomasei se face cu mari cheltuieli de energie. mult mai reduse : 2% în păduri. energia încorporată în hrană se scindează în energie asimilată și în energia nemetabolizată a fecalelor și urinei. toată energia chimică a moleculelor organice este transformată de către descompunători în energie calorică. O parte din această energie se transformă în căldură. 1993]. Spre deosebire de substanțe.. Dacă vom calcula eficiența fotosintezei raportându-ne la întregul an.

pe măsură ce trecem de la nivelul producătorilor către consumatorii de rang înalt. Fluxul de energie din compartimentul animale domestice [Balch și Reid. 1976] Fig. în detrimentul producției de biomasă (cantitatea de substanţă organică acumulată într-o perioadă de 82 . Putem observa aici că. Dinamica energetică a unui lanț trofic dintr-un ecosistem natural din zona temperată [Puia și colab.. 52. o tot mai mare parte din energia asimilată va fi utilizată pentru necesitățile proprii ale organismelor. 1999] În figura 53 este prezentată schema generală a fluxului de energie într-un ecosistem. 51.Fig.

precum energia nervoasă și energia psihică. e. Din cele prezentate mai sus se desprind câteva legități ale fluxului de energie în ecosisteme : a. creşte. De aici rezultă că fluxul de energie prin ecosistem nu este un simplu transfer al energiei chimice de la un nivel trofic la a1tul.) creșterea cantității de energie risipită prin respirație. din energia consumată prin hrană. Speciile mai evoluate de organisme desfăşoară o activitate superioară.) caracterul unidirecțional. un nivel trofic va pune la dispoziția nivelului trofic superior doar 10% din ceea ce a consumat. de la nivelul producătorilor primari spre nivelurile trofice superioare. Reducerea de 10 ori a energiei disponibile ca hrană. 83 . ci şi un proces de schimbare a energiei în forme superioare. disponibilitățile energetice devin din ce în ce mai mici pentru nivelul trofic următor. pornind de la producătorii primari către consumatorii de vârf. În ecosisteme.timp şi existentă la un moment dat). energia nu circulă în flux continuu.) caracterul discontinuu. pe măsură ce ne îndreptăm spre consumatorii de vârf. mai intensă şi mai diversificată. face ca numărul maxim de verigi ale majorității lanțurilor trofice să nu fie mai mare de 5-6. la păsări şi mamifere o proporţie însemnată de energie este cheltuită pentru căutarea şi capturarea prăzii (la carnivori) dar și pentru protecţia. în majoritatea cazurilor. f. Eficiența ecologică (exprimă în procente raportul dintre energia furnizată ca biomasă nivelului trofic următor și energia consumată de acesta din nivelul trofic inferior) are valoarea de 10%. b. prin trecerea de la un nivel trofic la altul. De exemplu. viața ecosistemelor fiind asigurată de posibilitatea înmagazinării energiei la nivelul energiei chimice potențiale din organismele ce compun biocenoza. în defavoarea biomasei.) creșterea eficienței utilizării (consumului) energiei (hranei) odată cu creșterea rangului consumatorilor. c.) tendința ecosistemelor de maximalizare a fluxului de energie și a eficienței energetice. Pe măsura avansării într-un lanț trofic. d. Aceasta înseamnă că. Această legitate are o profundă semnificaţie biologică dacă ţinem seama şi de faptul că.) scăderea biomasei. în linii mari şi nivelul evolutiv al speciilor. îngrijirea şi educaţia puilor.

Fig. 53. Schema generală a fluxului de energie printr-un ecosistem [Ramade, 1978]

84

Fiecare ecosistem are propria sa configurație energetică, în funcție de natura sa și de regiunea geografică în care este amplasat. Astfel, în stepe cea mai mare cantitate de energie este depozitată în sol de unde este cedată, în mare parte, ortopterelor [Gyllenberg, 1969]. În tundră și în munții înalți cantitatea de energie din sol este redusă, fluxul energetic având valorile cele mai înalte în compartimentul rozătoarelor de unde trece mai departe în compartimentele superioare ale ecosistemului [Belaia și Morozov, 1979; Danilov, 1980]. În lacurile de apă dulce, fluxul principal de energie se scurge prin zooplanctonul erbivor (obține 40-50% din energia masei algale), iar în ecosistemele marine prin microfloră. Însemnătatea științifică și practică a cercetărilor cu privire la fluxul de energie este una deosebit de importantă. Acestea permit înțelegerea legităților productivității biologice, a factorilor ce concură la producția de biomasă, dau posibilitatea prognozării dinamicii resurselor biologice, a amenajării raționale și a protecției ecosistemelor. 5.1.3. Producția și productivitatea ecosistemelor În plan macroscopic, fluxul de energie apare ca un flux de materie, în care moleculele asimilate sunt transformate în molecule specifice consumatorului. Ecosistemele nu sunt numai depozite și transformatori de substanță ci și producători. Evident, producători de substanță organică, nu de energie. Astfel, livada, pădurea, pășunea, funcționează ca niște întreprinderi producătoare de biomasă, pe baza unei tehnologii naturale. Momentele esențiale ale procesului de producție constau în legarea primară a biomasei și în descompunerea necromasei. Ramura ecologiei care se ocupă cu formarea substanței organice în biosferă este denumită biologia productivității. În rândul ecologilor nu există, în momentul de față, definiții unanim acceptate în domeniul biologiei productivității. De aceea, în cursul de față, definițiile utilizate sunt cele mai frecvent întâlnite în literatura de specialitate și cele mai compatibile cu noțiunile prezentate în lucrarea de față. În fiecare ecosistem există două componente ale producției: producția primară și producția secundară. I. Producția primară este cantitatea de materie organică sintetizată de producătorii primari (plantele verzi şi organismele chemosintetizante) pe baza substanțelor anorganice. Sinteza primară a substanței organice se bazează pe două surse de carbon: CO2 (în fotosinteză) și CH4 (în chemosinteză). Producția primară reprezintă sursa de hrană pentru toate speciile heterotrofe și se exprimă sub formă brută şi netă. Producţia primară brută (PPB), reprezintă cantitatea totală de substanță organică produsă de către organismele autotrofe, prin fotosinteză, respectiv chemosinteză. O parte din această energie este folosită pentru desfășurarea proceselor metabolice (sinteză substanțe organice, mișcare etc.) ale plantei producătoare, iar partea rămasă este acumulată sub formă de substanţă organică în celulele ţesuturilor, constituind producţia primară netă (PPN). Câștigul propriu-zis de biomasă se obține după scăderea “cheltuielilor de întreținere ale plantei”, exprimate prin respirație. Dinamica proceselor metabolice este întreținută de un flux slab, dar permanent, de electroni pus la dispoziția organismului prin respirație. Prin respirație sunt desfăcute, de fapt, legăturile C-C din substanțele organice, energia rezultată fiind utilizată treptat [Puia și colab., 1998]. Deci, producţia primară netă (PPN) = producţia primară brută (PPB) – consumul respirator (R). Producţia primară netă constituie sursa de hrană disponibilă pentru nivelul trofic al consumatorilor primari (fitofagi). Cantitatea de substanţă organică acumulată (producţia netă) într-o perioadă de timp şi existentă la un moment dat în ecosistem poartă numele de biomasă. Viteza de acumulare a biomasei, prin fotosinteză, raportată la unitatea de timp și de suprafață reprezintă productivitatea primară. Rezultatul productivității primare este, așadar, producţia primară netă. În timp, producţia primară netă nu are o valoare constantă. De exemplu, la sfârșitul toamnei frunzele arborilor mor, intrând în structura detritusului. La fel se întâmplă cu partea aeriană a unor plante cu rizomi sau bulbi. Substanța organică, rămasă sub formă de biomasă a părţilor vegetale vii
85

ale plantelor reprezintă biomasa pe picioare (“standing crop“). Biomasa pe picioare este o parte a producţiei primare nete. Productivitatea primară, biomasa, producția primară, se exprimă în greutatea substanţei organice uscate raportată la unitatea de spaţiu (mg/l; g/mp; kg/ha etc.) şi timp. Transformarea unităţilor de masă în unități energetice se poate face cunoscând echivalentul unui gram de substanță uscată (materie organică + substanțe minerale) în kcal. De exemplu, în cazul plantelor terestre un gram de substanţă uscată echivalează cu 4,5 kcal [Botnariuc și Vădineanu, 1982]. Puia şi colab. (2001) apreciază că în agroecosistemele cu recolte acceptabile, productivitatea primară netă este sensibil mai mare decât în ecosistemele naturale înlocuite, dacă acestea au fost alcătuite din plante ierboase. În tabelul 2 putem observa producţia primară netă a unor ecosisteme terestre și acvatice - pădurile tropicale umede: 2.800 g/mp/an; pădurile de foioase din zona temperată: 1000 g/mp/an; terenuri cultivate din zona temperată: 50 g/mp/an; deșerturi: 3 g/mp/an; bălți și mlaștini: 2000 g/mp/an. Tabelul 2 Producția primară netă a unor ecosisteme [Lieth, 1975] Producția primară netă kg/mp/an în milioane (106) cal/mp/an 2,8 1,0 0,65 0,16 0,8 0,8 0,003 0,05 2,0 0,5 0,13 0,5 0,36 2,0 1,8 11,5 4,6 3,0 0,7 3,2 3,2 2,7 8,4 2,3 0,6 2,5 1,6 9,0 8,1

Ecosistem

Ecosisteme terestre Păduri tropicale umede Păduri de foioase Păduri boreale (conifere) Tundra Savanele (pășunile tropicale) Pășunile temperate Deșerturi Terenuri cultivate Ecosisteme de apă dulce Bălți și mlaștini Lacuri și cursuri de apă Ecosisteme marine Largul oceanului Zonele cu curenți de convecție Platformă continentală Recifi Estuare

Proporția PPB, cheltuită în respirația producătorilor primari, variază între limite foarte largi, de la 20% la 80%, ea fiind mai mare în ecosistemele forestiere comparativ cu plantele anuale [Whittaker și Marks, 1975]. Kormondy (1996) apreciază că, în linii mari, aproximativ jumătate din producția primară brută este utilizată de plante în procesul respirator. Desigur că, există numeroase excepții, în special speciile de plante anuale cultivate în sisteme intensive [Puia și colab., 2001].
86

1975] Specii de plante cultivate Porumb . solele săritoare cu plante leguminoase pentru fixarea azotului atmosferic etc. indirect pentru consumatori de ordine mai înalte. 1976]. aşadar. materia şi energia. De aici. puse în circulaţie de plante. De-a lungul timpului. iar dacă IR s-ar raporta la PPB. dar şi de intensitatea luminii. Astfel. fertilizarea. cifrele s-ar reduce cu circa 1/3. în alte cazuri din cea subterană (rădăcinoase.. decurg o serie de adaptări ale tehnologiei plantelor de cultură. funcţia de industrie cheie este îndeplinită de krill (Euphasia superba) [Beddington şi May. pot deveni accesibile şi pentru animalele nefitofage. raportarea s-a făcut la PPN supraterană. concentraţia CO2. unul dintre obiectivele amelioratorilor a fost creşterea indicelui de recoltă [Puia şi colab. indicele nu depăşeşte decât foarte rar valoarea de 50%. prin care vom înţelege procentul de substanţă uscată din produsul util din punct de vedere economic [Puia şi colab. În tabelul 3 sunt prezentate valorile indicelui de recoltă la câteva specii de plante cultivate. 1982]. de factorul genetic. valorile din tabel s-ar reduce aproximativ la jumătate. Producţia primară poate fi valorificată pe deplin numai atunci când printre consumatorii primari există un grup de fitofagi cu număr mare de indivizi. II. Fluxul de materie şi energie care străbate ecosistemul poate urma două căi: calea erbivoră şi 87 . tuberculifere.Recolta reprezintă doar o parte din producţia primară netă. iar la fructele cărnoase şi tuberculi 70-80%.). capabili să convertească o cantitate mare de substanţă vegetală în substanţă animală. tăierile pomilor fructiferi. Chiar dacă recolta utilă a speciilor luate în studiu este reprezentată de organele de reproducere. De aceea s-a generalizat practica evaluării recoltelor în substanţă uscată.. de păduchii de frunze etc.. irigarea. Astfel. stabilirea densităţii optime. De exemplu. bulbifere etc.soiuri polenizate liber .. Dacă raportarea s-ar fi făcut la total PPN.. de termite [Wood. 2001]. în savane. Aceasta diferă foarte mult între recoltele bazate pe organele de reproducere şi cele bazate pe organe vegetative. Corelaţia dintre recoltă şi producţie primară netă poate fi sugerată de valorile indicelui de recoltă (IR). Tabelul 3 Valoarea indicelui de recoltă la câteva plante cultivate [Zelitch.) Producţia secundară brută Substanţa organică produsă de plantele unui ecosistem reprezintă sursa de energie disponibilă pentru nivelurile trofice următoare ale diferiţilor consumatori: direct pentru fitofagi. îndepărtarea excesului de apă. aprovizionarea cu apă şi elemente minerale etc. la boabele de cereale şi leguminoase umiditatea este de 12-16%. în pădurile de foioase. în Oceanul Atlantic.hibrizi Sorg Orez Orz Grâu Secară Fasole boabe Soia Indicele de recoltă (%) Media Limitele de variaţie 24 42-43 41 51 48 31-39 27 59 32 38-47 40-41 43-57 35-52 23-46 26-29 53-67 29-36 Menţionăm că pentru stabilirea indicelui de recoltă. Productivitatea agricolă primară este determinată. 2001]. Aceste grupe de consumatori primari formează în biocenoze aşa numitele “industrii cheie”. în vederea creşterii productivităţii: expoziţia culturilor. În unele cazuri recolta este extrasă din masa vegetală supraterană.

la mamiferele care pasc iarbă aproximativ 60%. 1964]. În primul caz. Desigur că. transferul energiei prin compartimentele de consumatori se realizează atât pe calea erbivoră cât şi pe cea detritivoră. Destinaţiile energiei consumate de animale prin hrană sunt diferite: o parte din hrana ingerată este digerată şi asimilată. Eficienţa asimilării hranei ingerate de animale (energie asimilată/energie ingerată) este foarte diferită: un animal erbivor trebuie să consume 80 kg de iarbă pentru a obţine o producţie secundară de 1 kg. de regulă. iar producția secundară netă este cantitatea de substanță organică acumulată în unitatea de timp de către biosistem. datorită calităţii nutritive a hranei. Cu excepţia ecosistemelor minore. Proporţia în care proteina şi energia din raţia furajeră a animalelor este transformată în produse consumabile de om este foarte diferită. O altă parte a energiei asimilate prin hrană este stocată în legăturile chimice ale substanţelor organice proprii. Eficienţa mai mare la carnivore se explică în primul rând. în funcţie de calitatea hranei: la miriapodele care se hrănesc cu lemn în descompunere eficienţa este de 15%. rasele ameliorate de animale valorifică cel mai eficient proteina din furaje şi realizează cele mai bune performanţe în realizarea producţiei secundare.) [Pop. poieni. largul mării. pe când un carnivor are nevoie de aproximativ 5 kg de ţesut animal pentru a acumula 1 kg de masă vie.). Hrana vegetală conţine. cea mai eficientă conversie se obţine la producţiile de ouă (27%) şi de lapte (26%). Partea rămasă nedigerată este eliminată prin fecale şi urină. și în cazul organismelor heterotrofe avem o producție secundară brută și una netă. producţia primară netă este consumată sub formă de ţesut vegetal viu. de circa 70-80%. Datele din figura 54 arată că. după scăderea pierderilor datorate respirației. producţia secundară stă la baza tuturor produselor obţinute de la animale.cea detritivoră. avem ecosisteme de tip erbivor şi detritivor. Din hrana asimilată o parte este utilizată în desfăşurarea proceselor metabolice. mărilor şi oceanelor. multă celuloză şi lignină şi conţine mai puţină energie. în care nu are loc fotosinteza (abisurile oceanelor şi peşterile). fâneţe. sintetizate de organismul animal şi care se concretizează în acumulare de biomasă şi producere de noi indivizi. mlaştinile de turbă. La carnivorele tipice. pădurile etc. eficienţa asimilării este în jur 90%. 88 . ce consumă hrană cu multă chitină. În funcţie de ponderea mecanismului de transfer al materiei şi energiei. Cruz. iar în al doilea caz sub formă de necromasă. Producția secundară brută reprezintă cantitatea totală de substanță organică produsă în unitatea de timp. 1962. producere de căldură şi se concretizează în procesul respiraţiei (al consumului de oxigen). pentru mişcare. largul lacurilor etc. în timp ce. la cele care se hrănesc cu frunze şi ramuri tinere în jur de 40%. Ecosistemele (industriile) “detritivore” sunt întemeiate pe consumul necromasei (adâncurile lacurilor. În agroecosisteme. dacă avem în vedere că acestea se hrănesc cu produse neconsumabile de om. La bovine şi ovine pentru carne. eficienţa este scăzută însă câştigul alimentar este categoric. care poate fi digerată aproape în întregime. Ecosistemele (industriile) “erbivore” se bazează pe păşunatul (în sens larg) covorului vegetal de către animalele erbivore (pajişti. Așadar. Eficienţa asimilării diferă foarte mult. la animalele insectivore.

cochilii de moluște). viteza tot mai mare. revin în litosferă. În perioada abiogenă a existenței Pământului. în fisurile litosferei sau pe fundul oceanelor. Begon și colab. în ciclurile geochimice intervin viețuitoarele. circuitul hidrologic). în scoarța terestră. Aceste două fluxuri nu pot fi separate. restul sunt scoși din circuit pentru secole sau chiar milenii. Descompunătorii readuc materia organică moartă la stadiul de simplu element mineral. în anul 1986. Kovda (1979) ajunge la concluzia că. mai ales după ce. ciclurile devenind astfel biogeochimice. oase de balenă. De-a lungul timpului. Funcţia de circulație a ecosistemelor Fluxul de energie care curge permanent prin ecosisteme antrenează și un număr însemnat de elemente chimice. Desigur că. fluxul de materie și energie prin 89 . Consiliul Internațional al Uniunilor Științifice (ICSU). Biogeochimia este ramura geochimiei care se ocupă cu studiul parcursului elementelor chimice în biosferă. dintre atomii care intră în migrația biogeochimică doar 90-95%. În aceste circuite. Cei mai mulți nutrienți necesari vieții se găsesc sub formă de minerale. o parte dintre atomi fiind îndepărtați permanent din circuit.descărcările electrice. Odată cu trecerea la stadiul biochimic de evoluție a materiei. hidrosferei și litosferei. a inițiat IGPB (Programul Internațional pentru Biosferă și Geosferă). atenția oamenilor de știință s-a concentrat asupra acestor aspecte. Aerul și apa transportă nutrienții între componentele abiotice și cele biotice ale ecosistemului. 54.ultravioletă și termică . Acest flux continuu de substanță și energie stă la baza existenței vieții pe Terra. vântul. Menționăm că. Eficienţa producţiei animalelor de fermă [Puia şi colab. (1996) definesc această noțiune astfel: ciclul biogeochimic este mișcarea elementelor chimice între organisme și compartimentele nevii ale atmosferei. circuitul materiei era un circuit geochimic. eliberând atomii din substanțele organice. iar cantitatea de atomi îndepărtați din circuit crește. dinți de rechini. cel mult 98%. Aceste circuite nu sunt perfect închise. nu toate elementele chimice urmează aceeași migrație a atomilor. adică înainte de apariția vieții. sub diferite forme (trunchiuri bătrâne de copaci.Fig. sintagma ciclu biogeochimic a primit diferite definiții. Fără prezența acestor factori. deoarece ele compun împreună materia organică. volumul de materie vehiculat este tot mai ridicat.2. 2001] 5.. determinat doar de forțele fizico-chimice ale materiei (radiația solară . Aceștia intră în circuitele biogeochimice prin intermediul plantelor care le extrag din mediu și le includ în construcția moleculară a substanțelor vii. constatând creșterea impactului antropic asupra întregului mediu terestru.

Necesar pentru metabolismul tiroidian. la algele verzi și albastre și la bacteriile fixatoare de azot. întrucât nu pot fi cuantificate prin metode analitice. dezvoltarea și reproducerea organismelor vii sunt necesare 30-40 de elemente (tabelul 4). Componentă a proteinelor și a multor enzime. iar nevoile zilnice se ridică la câteva grame. 1992] Element Carbon Azot Oxigen Sulf Calciu Rolul în organism Atomul cheie al tuturor formelor de viață. incluzând metabolismul carbohidraților. cupru. permite rădăcinilor o creștere și o dezvoltare normale. imprimă rezistență la bacteriile și fungii patogeni Rol esențial în activitatea vitaminei E Fosfor Magneziu Potasiu Sodiu și clor Fier Zinc Cupru Molibden Iod Bor Siliciu Seleniu În figura 55 este prezentată schematic. nu ar putea avea loc. Sunt cunoscute sub numele de macroelemente sau macronutrienți. oxigen și sulf. Sinteza proteinelor. Component al auxinelor – substanțe de creștere la plante. parte din proteinele complexe care activează și transportă oxigenul în sânge. iar în țesuturi se găsesc câteva grame/kg. Conferă rigiditate scheletului la vertebrate și pseudoscheletului la nevertebrate. necesarul zilnic este de aproximativ un gram. Plantele îl pot folosi doar în formă fixată. importante în menținerea echilibrului acido-bazic și a presiunii osmotice a fluidelor extracelulare. este necesar pentru echilibrul acido-bazic din organism și pentru numeroase procese fiziologice. circulația substanțelor în natură. Activ în fixarea azotului și în fotosinteză. Constituient de bază al proteinelor. Cantitățile cele mai mari de elemente necesare vieții sunt cele de hidrogen. alături de oxigen și hidrogen Component al tuturor proteinelor. implicat în reacțiile de oxidoreducere. a apei și translocarea zahărului. calciul. Necesar diatomeelor și vegetalelor pentru structura suport a organismului. studierea microelementelor (fier. Influențează randamentul fotosintetic. zinc. siliciu) se poate face numai 90 . La plante este liantul dintre celule. componentă esențială a enzimelor la plante și animale. transportă electronii. Acestea se găsesc în țesuturile vii la nivelul gramelor/kilogram. iod. La animale. Esențial pentru 15 funcții la plante. Azotul molecular (N2) formează 78% din atmosferă. magneziul și sodiul.ecosisteme. Catalizator al proceselor de conversie a azotului molecular în forme accesibile. rol major în transferul energiei la nivel celular. Plantele și animalele conțin numeroase alte elemente (microelemente sau micronutrienți). diviziune celulară normală. activator de enzime. în cantități foarte reduse (miligrame sau micrograme/kg țesut). Formează 21% din atmosfera Pământului. rol în formarea și fluxul secrețiilor gastrice și intestinale. bor. rol în metabolismul carbohidraților la animale. Indispensabile pentru animalele vertebrate. Parte integrantă a clorofilei. Următoarea categorie de elemente include potasiul. Pentru creșterea. aminoacizilor și acizilor nucleici. Necesar pentru procesele oxidante. carbon. component al enzimelor la plante și animale. Tabelul 4 Principalele elemente biologice importante [Smith.

mercurul. Astfel.1. sub forma unor combinații de atomi. fie în solventul general pentru majoritatea moleculelor din organisme – apa (H2O) [Puia și colab. Fiecare element chimic care generează un ciclu biogeochimic este depozitat în cea mai mare parte și numai o cantitate mică din acea rezervă este pusă în circulație. Este antrenat în mișcare numai prin existența unei surse de energie (energia solară). cadmiul. P și S. travaliul termodinamic se realizează atât prin intermediul factorilor climatici (temperatură.. Ecosistemele foarte stabile. Proporţia şi viteza de absorbţie a elementelor de către biocenoză. ciclurile biogeochimice sunt încetinite. micronutrienții devin toxici [Smith. O.după o prealabilă marcare a lor. dar scăzută au o rată de substituire foarte scăzută. atunci timpul de înlocuire sau de substituire. fie în substanțele organice ce le compun. prin intermediul plantelor. constituie o caracteristică a fiecărui ecosistem. Așadar. rezultat din raportul 10. vânturi. materia organică lipsită de viață se acumulează la suprafața solului. ploi) cât și a metabolismului diferitelor viețuitoare. H. Dacă depășesc cantitățile necesare. Orice ciclu biogeochimic constituie un sistem foarte complex care are câteva trăsături de bază: Se poate constitui numai pentru acele elemente chimice care au un rol esențial în structura și energetica organismelor individuale [Rodhe. Niciun organism de pe Terra nu se poate lipsi de prezența în structurile lor și în desfășurarea proceselor metabolice fundamentale de șase elemente chimice esențiale: C. substanța pătrunde în biocenoză. sau turnover. În biocenoză. iar substanțele minerale sunt puse la dispoziția plantelor în mod treptat. se realizează circulația permanentă a materiei prin intermediul lanțurilor trofice. va fi de 10 ani. înlocuire. Organismele și ecosistemele care au capacitate mai mare de recirculare a elementelor sunt considerate ca având o productivitate sporită pe unitatea de timp și spațiu. 1992]. 91 .000/10.. 2001]. Din biotop. Rata sau proporția substituirii se calculează după raportul invers de 1. În cel de-al doilea caz. În pădurile temperate. N. La aceste categorii se adaugă și elementele toxice.000 g/mp. uraniul etc. de aici rezultă că menținerea biosferei ca sistem viu global se bazează pe echilibrul tuturor sistemelor ecologice planetare. 2001]. dacă biomasa unui ecosistem este de 10. Viteza de desfășurare a procesului de înlocuire a atomilor unui element dat prin alți atomi ai aceluiași element poartă numele de reînnoire. rotire.000 = 0. materia organică moartă este descompusă rapid și reabsorbită apoi de către plante. 1992]. ecosistemele cu o viteză mai mare de reciclare a elementelor au și o productivitate mai mare.000 g/mp. cum sunt – plumbul. – care nu au niciun rol pozitiv în metabolismul plantelor și animalelor. Aceste elemente sunt prezente în proporție de aproximativ 99% în orice organism. în sol. Desigur că. în timp ce ecosistemele cu o productivitate ridicată au o rată de înlocuire mare [Puia și colab. iar completarea prin creștere anuală este de 1. în litieră. în pădurile ecuatoriale umede. cu o productivitate constantă. sau sub formă de humus.000. De exemplu. plantele sunt cele care asigură absorbția selectivă a elementelor din biotop în biocenoză.000/1.

pe seama scurgerii discontinue a curentului de energie. modificat de Puia și colab.. 55. 1975. Circuitul gazos al CO 2 și O2 a fost parțial detaliat pentru evidențierea celor două procese complementare : fotosinteza și respirația [Odum.Fig. Schema generală a circulației substanțelor (a elementelor chimice prin compușii lor) în ecosistemele naturale. 1998] 92 .

O altă categorie de substanțe este depozitată în țesuturi. în pădurile ecuatoriale umede. produse petroliere etc. Astfel. metale grele. om) la concentraţii foarte mari ce pot deveni letale. Procesul este cunoscut sub denumirea de concentrare . aceste elemente realizează concentrații crescânde spre nivelurile superioare ale piramidei trofice. 57). Fig. Acest insecticid se acumulează îndeosebi în țesuturile adipoase ale prădătorilor de vârf (fig.De la producători. concentraţia de DDT creşte de la 0. materia organică lipsită de viaţă este rapid 93 . într-un lanţ trofic acvatic cu cinci verigi. 57. Transferul elementelor în ecosistem prin ciclu trofic [Vântu.acumulare sau amplificare biologică. Fenomenul de amplificare biologică [Miller. 56). specifice organismului consumatorului. Substanțe anorganice Producători primari Fitofagi Zoofagi Carnivore de vârf Descompunători Fig. 56. la 25 ppm în ţesuturile păsărilor consumatoare de peşti carnivori. substanțele ajung în organismul consumatorilor unde sunt scindate în radicali mai simpli care au destinații diferite: o parte dintre aceștia sunt utilizați în sinteza de noi substanțe. De exemplu. De-a lungul lanțurilor trofice. iar o altă parte este eliminată sunt formă de deșeuri metabolice. prin intermediul descompunătorilor (fig. adică de aproximativ 10 milioane de ori mai mare. 1994] Cunoaşterea acestui proces are o importanţă deosebită pentru că unele substanţe toxice ce au în biotop concentraţii reduse (pesticide. Transferul elementelor din biocenoză în biotop se face prin mineralizarea substanțelor organice din organismele moarte.000003 ppm DDT în mediul abiotic.) pot ajunge la unii consumatori din vârful piramidei trofice (răpitoare. 2000] O caracteristică importantă a circulaţiei substanţelor în ecosistem este viteza de desfăşurare a procesului.

de asemenea. Litosfera cuprinde carbon sub formă de carbonați (CaCO3.355 milioane de ani în urmă. carbon. Structura atomului de carbon este de așa natură încât permite legarea atomilor de C între ei formând lanțuri ce reprezintă „scheletul” tuturor moleculelor și macromoleculelor organice. Na2CO3 ș. Circuitul carbonului Carbonul este constituientul de bază al tuturor compușilor organici. Ele se pot împărți în două tipuri fundamentale: gazos (azot. În compoziția globală de atomi a biosferei. deoarece elementul chimic constitutiv se găsește în stare gazoasă și posedă liberă circulație în întreaga atmosferă. 1992] – fig. Aceasta înseamnă că deține locul doi după hidrogen (49. sulful și apa. foarte important. sistemele capabile de o mai rapidă reciclare a elementelor şi substanţelor au o productivitate sporită pe unitatea de suprafaţă şi timp. Circulaţia substanţelor la nivelul biosferei formează circuite biogeochimice globale. în timp ce. Sunt trei rezervoare principale de carbon în natură: oceanul (38. în ecosistemele naturale din zonele temperate se acumulează o mare cantitate de materie moartă la suprafaţa solului (litiera.) [Smith.circulația elementelor chimice sub formă de compuși minerali și integrarea lor în plantele verzi.9% [Deevey. 5. Cea mai mare parte a rezervelor de combustibili fosili s-a format în Carbonifer. 1992]. atmosfera (748 gigatone) și suprafața terestră (2. b. Circuitele gazoase se mai numesc închise sau perfecte deoarece ieșirile din rezervor sunt echilibrate în timp de intrări.8%) și este pe un loc egal cu oxigenul. parțial sulful). Această cantitate a fost evaluată circa la 70 milioane gigatone [ReVelle și ReVelle. 1992].) depunerea carbonului în sedimente.] 94 .000 gigatone). Circulația substanțelor în ecosisteme se prezintă sub două aspecte: . În acest fel.circulația elementelor chimice sub forma substanței organice. MgCO3.000 gigatone). fosforul. 1992. La acestea se adaugă carbonul din rezervele geologice (4. iar la circuitele gazoase atmosfera. Deși circuitul carbonului este unul închis. 1990]. deoarece prin scurgeri la suprafață și infiltrarea în apa freatică. iar în materia vie 49%. calciu. cantități mari de carbon ies din circuit pentru perioade îndelungate de timp. sunt regionale și locale întrucât elementul constitutiv este distribuit în petice. Butcher și colab.1.a. rolul ecologic global este. În prezentul curs ne vom opri asupra celor mai importante cicluri biogeochimice pentru agricultură și alimentația omenirii: carbonul. Evaluarea productivității primare se exprimă în grame carbon fixat/m2/an [Smith. oxigen. de la producătorii primari spre consumatori de diferite ordine. Ciclurile închise au o circulație rapidă. un rol major la nivelul biosferei îl reprezintă circuitul apei. 58 și 59. La circuitele sedimentare.. parțial sulful) și sedimentar (fosfor. Dacă rolul biologic al carbonului este de prim rang. 1983.748 gigatone (o gigatonă = 10 9 tone). Circuitele biogeochimice deschise au o circulație lentă. rezervorul principal îl constituie litosfera. apa antrenează și circulația substanțelor minerale solubile. alături de alți componenți atmosferici. Așa se formează efectul de seră natural prin care este menținută temperatura medie globală la temperaturi favorabile vieții. turbă) sau în sol (humus).) materia organică moartă fosilizată. Căile mai importante prin care se realizează aceste „scurgeri” sunt: a. în dependență de compoziția chimică a litosferei [Odum. CO2 atmosferic. azotul. cu 290 .descompusă şi reabsorbită. .2. Cantitatea totală de carbon de pe Terra a fost estimată la 44. Circuitele sedimentare se mai numesc deschise sau imperfecte și nu au un echilibru între ieșiri și intrări. când a fost îngropată în adâncurile scoarței terestre o cantitate enormă de materie organică nedescompusă. reprezintă un ecran care împiedică o parte din radiația termică emisă de Pământ să se piardă în spațiu. provenit din scheletele cadavrelor. sub formă de carbonați de calciu și magneziu.000 gigatone). De asemenea. carbonul reprezintă 21. Formarea humusului determină o încetinire a ciclurilor biogeochimice şi asigură eliminarea lentă a elementelor repuse la dispoziţia plantelor.

ocean și suprafața terestră (gigatone. 58. 1992] 95 . la nivelul anului 1980)[Smith.Fig. Fluxul global al carbonului între rezervoarele majore: aer.

adică arderea combustibililor fosili. de două procese antagoniste: fotosinteza și respirația (fig. iar în timpul iernii mai mare. Vara.. 59. fenomenul de “combustie biologică” era principalul izvor de CO 2 atmosferic. Prin lanțurile trofice carbonul din substanțele organice este transferat până la consumatorii de vârf. Până la Revoluția Industrială. Căile și mecanismele fundamentale ale ciclului carbonului [Barbault. Cantitatea de dioxid de carbon variază și în funcție de anotimp. Analizele efectuate în bulele de aer din calotele glaciare polare arată că dioxidul de carbon a crescut în atmosfera terestră de la 280 ppm. Circuitul carbonului este reglat. așadar. Concentrația normală a dioxidului de carbon în atmosferă este de 0. 1995]. în anul 1750. Începând cu această perioadă. 2003]. activitatea industrială eliberează în atmosferă 5.. circa 1/7 din CO2 atmosferic [Levine și Miller.03% . 1992] Fig. prin procesul de fotosinteză.5 x 109 tone de CO2 care echivalează cu 5-7% CO2 produs de toate animalele și plantele de pe Terra [Keeling și colab. Enquist și colab. Mărimea rezervoarelor este în gigatone [Smith. Astfel. Aceste input-uri vin din 96 . 60.1 – 7. CO2 atmosferic este redat circuitului. 1995] Plantele îndepărtează anual. la 370 ppm în anul 2000. 60). Prin respirație și prin diferitele procese de descompunere.Fig. s-a înregistrat o creștere progresivă a acestui gaz atmosferic. când activitatea fotosintetică este maximă cantitatea este mai mică. În prezent. atmosfera este alimentată cu CO2 și prin „combustie industrială”. Rezervoarele majore active în circuitul global al carbonului.

erodează rocile în timp. Fig. Pe termen scurt. Pădurile acumulează de 20-30 de ori mai mult dioxid de carbon decât terenurile cultivate sau pășunile. de unde rezultă o scădere a CO2 din atmosferă. Rezervorul terestru de carbon al Pământului este alcătuit din materie organică (plante. fiecare hectar de pădure consumă 16 tone de CO2 și produce 30 de tone de oxigen. În straturile superficiale CO2 este utilizat de către fitoplancton pentru sinteza de materie organică. schimbul de carbon între ecosistemele terestre și atmosferă este unul dezechilibrat însă pe termen lung putem vorbi despre un echilibru destul de stabil. O altă cauză a perturbării circuitului carbonului constă în defrișarea masivă a pădurilor. sol.rezervorul geologic al Pământului. Astfel. formând anioni (bicarbonații și carbonații): CO2 + H2O H2CO3 Ca(HCO3) 2 Ca2+ + 2HCO3- H2CO3 + CaCO3 2HCO32H+ + 2HCO3(bicarbonat) (carbonat) Rata absorbției de dioxid atmosferic de către oceane depinde de temperatura apelor. S-a observat că o creștere a temperaturii apei cu 0. 61. 1992].. Anual. 97 . Aproximativ 60% din aceste input-uri rămân în atmosferă.. Aceasta înseamnă că Oceanul Planetar ar putea deveni o sursă importantă de CO2 pentru atmosferă. 1973]. CO2 realizează și un circuit oceanic (fig. Creșterea concentrației de dioxid de carbon din atmosferă după începutul Revoluției Industriale [Brown și colab. 2002] În afara circuitului terestru. 62). Oceanul joacă un rol important în concentrația CO2 din atmosferă. prin fotosinteză. care deși este un acid slab. 2004]. Muntean. În figura 61 este prezentată evoluția concentrației de CO2 din atmosferă după începutul Revoluției Industriale. CO 2 are solubilitate mult mai mare în apele reci decât în cele calde. CO2 dizolvat direct în apele oceanelor reacționează cu carbonatul de calciu prezent masiv în ape. formând acidul carbonic. defrișarea lor și înlocuirea cu terenuri agricole și pășuni vor conduce la accelerarea încălzirii la nivel global [Brown și colab. Prin activitatea vulcanică sunt injectate în atmosferă cantități importante de CO2.1oC mărește concentrația CO2 atmosferic cu 10 ppm [Machta. absorbanți de bază ai dioxidului de carbon atmosferic. în condițiile încălzirii globale. 1996. restul fiind absorbit de vegetația terestră și de ocean [Smith. animale. O parte din CO2 atmosferic este dizolvat în apa de precipitații.). litieră etc.

încălzirea locuințelor) prin retehnologizare. Circuitul azotului Rolul biologic al azotului este unul extrem de important. transporturi. 1992] Pentru reducerea dereglărilor antropice în circuitul carbonului. reducerea emanațiilor antropice (industrie.485 gigatone. inaccesibilă majorității 98 . Diferențe semnificative ale timpului de înlocuire există și între pădurile tropicale și cele din zona temperată și rece. utilizarea surselor de energie alternativă etc. O mare parte din acest rezervor se găsește în partea lemnoasă. ele conținând 1. 5. partea ierboasă are un turnover mult mai rapid.Pădurile sunt principalii consumatori de dioxid de carbon. în proporție de 79%. Fig. Deși îl găsim din abundență în atmosferă. azotul este sub formă moleculară (N2). De asemenea. cu timp de înlocuire foarte îndelungat. pădurile sunt un rezervor activ major de dioxid de carbon în ecosistemele terestre.2. deoarece constituie elementul de bază al proteinei. Ele fixează anual aproximativ 36 gigatone de CO2. După constatările lui Smith (1992) la tropice. iar proteina este “cărămida” ce stă la baza construcției materiei vii. Circuitul carbonului în ecosistemele acvatice și terestre [Smith.2..62. timpul de înlocuire este mai puțin de un an. unde se găsește în stare gazoasă. se sugerează două soluții: creșterea absorbției CO2 prin mărirea volumului de vegetație. Rezervorul principal de azot este atmosfera.

fie în simbioză (fixatori simbionți) cu rădăcinile plantelor din speciile Fabaceae. Cele mai importante bacterii denitrificatoare aparțin genului Pseudomonas. În fiecare an. În fiecare etapă sunt implicate alte grupuri de specii bacteriene: nitritarea . a. amoniul și nitrații care ajung pe Pământ prin precipitații. după Curtis și Barnes (1989). acest fenomen este foarte dăunător deoarece conduce la pierderi importante de azot în atmosferă. b. la înălțimi mai mici.8 atmosfere și la temperatura de 20oC. Pentru a fi utilizat de către acestea. Amoniul produs de bacterii împreună cu hidrocarbonaţii rezultaţi din fotosinteză permit formarea aminoacizilor. C. A doua cale de fixare a azotului atmosferic este cea biologică. 1992]. 63 este prezentată o schemă a circuitului azotului. Energia utilizată în această sinteză este. 99 . Impactul supradozării cu îngrășăminte azotoase constă și în inhibarea florei bacteriene implicată în procesul de fixare biologică a azotului. iar în cele naturale circa 12.) Mineralizarea compușilor organici constă în descompunerea organelor și organismelor moarte până la compuși utilizabili (nitrați sau amoniu) de către plante. ciclul azotului este afectat profund de îngrășămintele chimice cu azot. Anual. unde formează nodozități. respectiv 400 oC. Astfel de nodozități formează și rădăcinile unor specii de arbori și arbuști din alte familii botanice.000 de specii [Smith. de fapt. Pentru ecosistemele agricole. Rezultă. cu multă substanţă organică și cu pH cuprins între 6 și 7. cu ajutorul microorganismelor fixatoare de azot. ape. cea a energiei solare captate prin fotosinteză. Pe această cale se produc 100-200 kg azot/hectar anual. proces efectuat de către plante.) Sinteza substanțelor organice azotoase. pe Terra se fixează pe cale biologică circa 150 milioane tone de azot. Utilizarea fertilizanților cu azot în agricultură constituie principalul factor de dereglare a circuitului azotului. fixatorii simbionți sunt asociații de actinomicete [Dordea și Coman. Toate aceste transformări constituie. Pentru a se realiza combinarea azotului cu hidrogenul și cu oxigenul din apă este nevoie de aceste surse puternice de energie. NH4+). astfel. Bacillus. faze ale ciclului biogeochimic al azotului. Principalele bacterii simbionte sunt cele din genul Rhizobium. respectiv descărcările electrice. 1992]. B. Denitrificarea este principala cale prin care se pierde în atmosferă azotul fixat pe cale fizică sau biologică. el trebuie să fie convertit în forme accesibile (NO3-. S-a estimat că anual ajung pe această cale 8. în agroecosistemele de pe Terra se utilizează circa 60 de milioane de tone de fertilizanți cu azot. D. nitratarea – grup de bacterii din genul Nitrobacter. Se cunosc numeroase specii fixatoare de azot nesimbiotice. În fig. în sol și în apă din genurile Azotobacter. În ecosistemele agricole se cunosc circa 200 de specii de plante fixatoare de azot.specii din genul Nitrosomonas. 1992]. sub formă de amoniac. Clostridium. respectiv 90% din N fixat pe Terra în fiecare an. Denitrificarea se produce mai intens în soluri.la N2 (azot molecular) și N2O (oxidul nitros) sau alți compuși gazoși ce conțin azot.) Amonificarea înseamnă degradarea substanțelor organice azotate până la amoniac (NH3). 1992). 2005]. În acest caz. Procesele fizice implicate în fixarea azotului atmosferic sunt radiațiile ultraviolete la înălțimi mai mari. A. în principal. slab aerate.) Denitrificarea constă în procese care reduc NO3. Acest proces se desfășoară în două etape mai importante: amonificarea și nitrificarea. sedimente. La acestea se adaugă o serie de specii de alge albastre și verzi. Aceste microorganisme pot fixa azotul atmosferic fie direct (fixatori liberi). la scară globală. Temperatura optimă desfășurării acestui proces este de 60oC [Smith.) Nitrificarea este procesul biologic în care amoniacul este oxidat până la nitriți (nitritarea) și apoi nitrați (nitratarea).organismelor vii. După evaluările făcute de Whitehead (1995). licheni [Smith. Fixarea biologică a azotului atmosferic se face cu eficiență maximă la presiunea de 0. utilizați de plante în sinteza substanţelor proteice.) Fixarea azotului molecular (N2) se face prin procese fizice și biologice. Amoniacul se poate obține din azot atmosferic și pe cale industrială însă la o presiune de 250 atmosfere.9 kg azot/hectar (Smith.

activitățile antropice adaugă în circuitul global al azotului cam tot atât azot cât se fixează pe cale biologică anual. 1997]. În ansamblu. pe întregul mapamond [Vitousek și colab. 63.Prin arderea combustibililor fosili se eliberează în atmosferă cantități imense de oxizi de azot care accentuează dereglările circuitului azotului. Fig.. Ciclul azotului [Curtis și Barnes. 1989] 100 .

inaccesibili pentru plante. cu ajutorul descompunătorilor (fig. Compensarea acestor pierderi se face și prin exploatarea rocilor fosfatice și fabricarea de îngrășăminte cu fosfor.1%). fosforul are o mobilitate scăzută. o parte din acesta este absorbit de plante. Fosforul din roci este eliberat prin dezagregare chimică. Date fiind permanentele pierderi de fosfor din circuit și rolul său biologic esențial. Faza de soluție este strâns legată de prezența apei. atât ca depozitar al informației genetice (ADN). În sol. Australia și America de Sud unde este folosit ca și îngrășământ. glicoliza. comparativ cu cele terestre. fenomen cunoscut sub denumirea de înflorirea apelor sau eutrofizare. dinților. În stadiul mineral. iar în hidrosferă în cantități și mai mici (0. Chiar și fosforul aplicat sub formă de îngrășăminte în agricultură poate fi blocat în compuși insolubili. Cu toate acestea. biosinteza proteinelor.2. mări şi oceane unde se depune în sedimente. respectiv de circuitul hidrologic. fosforul se găsește în proporție foarte redusă (0. Circuitul fosforului face parte din categoria circuitelor sedimentare.. deci și fosforul. Administrarea necorespunzătoare a acestor fertilizanți. scheletului etc. prin apele curgătoare. La animale. Aceasta înseamnă că sursa primară de fosfor este scoarța terestră. prin acizii ribonucleici ARN. enzimelor etc. iar o altă parte este spălat de apele de precipitație și transportat treptat. are două faze: faza de rocă și faza soluției minerale. Fosforul este mult mai rapid reciclat în ecosistemele acvatice.3. 64). Consecința acestui proces constă în înmulțirea excesivă a algelor. poate conduce însă la îmbogățirea apelor stătătoare continentale în nutrienți. Cele mai mari depozite de guano se găsesc pe insulele și pe coastele din Africa. Eliberarea fosfaților se face prin urina și fecalele animalelor și prin mineralizarea materiei organice moarte. elementele cu circuit deschis. Dereglările circuitului fosforului sunt accentuate și de apele reziduale menajere și industriale. de detergenții care conțin polifosfați și de deșeurile organice. fosforul îl întâlnim în apatit (fosfat natural de calciu) și în rocile magmatice. iar animalele își asigură necesarul cu acest element din dietă. În plante. organismele vii acumulează fosfor până la 1%. Fosforul ajuns la mari adâncimi este. respirația. Ulterior. alături de cei cu azot. cât și ca vehiculator de informație genetică. fosforul intră în structura scheletului. Ionul fosfat este implicat în numeroase procese metabolice precum: fotosinteza.. protidelor. fosforul este absorbit sub formă de ortofosfat.5. Circuitul fosforului În scoarța terestră. Acizii nucleici puri conțin 10% fosfor care este un component de bază al ATP (acid adenozintrifosforic) – acumulatorul și transportorul de energie chimică potențială la nivelul fiecărei celule. practic. este normal ca acest element să constituie un factor limitativ al productivității biologice. Fosforul intră în compoziția acizilor nucleici. dat fiind rolul biologic de prim rang al acestui element chimic. Anual sunt introduse în circuit pe această cale 5-6 milioane tone de fosfor mineral. spre lacuri. iar accesibilitatea fosforului este dependentă de echilibrul existent între fosforul din soluția solului și cel adsorbit pe suprafața particulelor de sol. 101 . lipidelor.00001%). În faza de rocă. pierdut pentru biosferă. O revenire parţială a fosforului se realizează prin depunerea excrementelor păsărilor marine şi prin pescuitul realizat de om. iar cantitatea este în continuă creștere. Revenirea fosforului din oceane pe uscat este însă extrem de lentă și nu compensează nici pe departe scurgerile de fosfor.

64. deși din cantitatea totală de apă existentă pe planetă doar 0. dar extrem de important. sol. Forța care pune în mișcare acest circuit este energia solară. Circuitul apei este unul foarte simplu.3%). în funcție de o serie de factori: tipul de sol. fluvii. Ecosistemele forestiere joacă un rol foarte important în circuitul apei. materie vie [Smith. Apa ajunsă pe suprafața terestră se infiltrează în substrat. 1996]. Ciclul fosforului [Curtis și Barnes. 1992]. în mod diferit. apă dulce 3%. 66].08% [Begon și colab. partea vie a biosferei este alcătuită din apă în proporție de 70%. Vaporii de apă din atmosferă se transformă în picături de ploaie sau cristale de gheață și cad pe Pământ. apă liberă și legată biochimic în materia organică) reprezintă 0. Evaporarea este mai intensă deasupra oceanului (84%). Apa constituie substratul fundamental al activităților biologice. catalizator și stabilizator al reacțiilor biochimice. Astfel.00005% este legată de materia vie. râuri. circa 65% din apa pluvială căzută pe suprafața pădurii este reținută în sol.4. Cea mai mare 102 . caracterul precipitațiilor etc. se poate spune că materia vie este “un sistem organic dispersat în apă”. Circuitul apei în natură În medie. tipul de vegetație.. Încălzirea atmosferei conduce la evaporarea apei – mecanismul de bază al circuitului.. pantă. Practic. apă freatică.Fig. Aceasta sugerează importanța ei pentru viață.2. Resursele de apă pe Terra sunt distribuite astfel: 97% apă sărată în mări și oceane. iar scurgerile de suprafață sunt în medie de 5%. 1989] 5. Un proces fiziologic important prin care apa revine în atmosferă este transpirația plantelor [fig. comparativ cu uscatul (16%). din care 2% în calote polare și ghețari alpini și doar 1% apă dulce în lacuri (0. picături lichide sau cristale solide în precipitații. Fără circuitul apei nu ar exista circuitele biogeochimice. Apa aflată la un moment dat în tranzit (vapori în nori.

Așa s-a întâmplat în vestul Indiei și în Israel. datorită pompării excesive a apei freatice. Deși reprezintă doar 16% din suprafața agricolă a Terrei.parte din apa reținută de coronamentul pădurii este redată atmosferei. 1997]. vor fi inundate 902 milioane hectare de teren. O altă cauză a diminuării resurselor de apă dulce constă în invadarea acviferelor de apă dulce cu apă sărată. egală cu aproximativ 40% din totalul rezervoarelor de apă construite de Statele Unite la suprafața solului. până în anul 2100 (studiu al Băncii Mondiale). cu circa 90 milioane locuitori pe an. respectiv 48 de orașe din zona litorală. în timp ce. Cauza acestui fenomen constă în compactarea materialului geologic al acviferului prin eliminarea porilor și a spațiilor care stochează apa. Având în vedere creșterea demografică a Terrei. Pentru producerea unei tone de cereale sunt necesare aproximativ 1000 tone de apă. unde exploatarea excesivă a apelor subterane a determinat pierderea unei capacități de stocare de 25 miliarde metri cubi. t = timpul de înlocuire Ratele fluxurilor sunt în miliarde tone apă/an 103 . industria 25%. Fig. de exemplu. deși circuitul hidrologic este în esență ca și în urmă cu 50 de ani [Brown. 65. Din volumul total de apă preluat din râuri. în zonele de coastă. ceea ce pare a fi destul de dificil. 2002]. prin evaporare. suprafețele irigate asigură 40% din necesarul de alimente al omenirii. În pășuni. se impune găsirea unor surse suplimentare de apă dulce. În Vietnam. agricultura utilizează 65%.. Același efect asupra acviferelor din zonele de coastă îl are și încălzirea globală care va conduce la o creștere a nivelului mării cu 10-120 cm. scurgerile de suprafață se ridică la 50%.. consumul mediu de cereale per cap de locuitor era de 300 de kilograme de cereale. Utilizarea excesivă a apelor subterane a condus la epuizarea acestor rezerve. Pe lângă invadarea apei sărate în acviferele de coastă. lacuri sau acvifere. respectiv la reducerea ireversibilă a capacității pământului de a stoca apa. Agricultura este cel mai mare consumator de apă dulce. Infiltrarea masivă a apei în sol este extrem de importantă. deoarece este evitată eroziunea solului și este alimentată pânza freatică [Doniță și colab. iar populația și municipalitățile circa 10%. 1996]. În anul 1995. Circuitul hidrologic al apei între principalele izvoare [Unep. Așa s-a întâmplat cu acviferele din California (Central Valley). s-a estimat că va fi necesară construirea a circa 4700 de kilometri de diguri [Brown și colab. 1991] M = mărimea rezervorului. În perioada 1950 – 2001 consumul de apă s-a triplat. sub formă directă sau sub formă de produse animaliere.

dar și factorii abiotici care pot oferi condiții favorabile sau nefavorabile de dezvoltare. 1970 citat de Verlag. într-un ecosistem acvatic populaţiile algale sunt limitate pe de o parte de elementele nutritive aflate în apă. Modalitatea prin care se realizează aceasta este diversitatea speciilor componente și. După Oriens (1975) stabilitatea în ecologie este tendința ecosistemului de a rămâne în apropierea unui punct de echilibru după ce a suferit o perturbare. Robustețea se referă la 104 . El își susține afirmația prin aceea că numărul ridicat de specii înseamnă nivel ridicat de tensiune interspecifică. Stabilitatea ecosistemului crește odată cu creșterea diversității speciilor. Valoare optimă înseamnă starea în care populația să supraviețuiască și să-și îndeplinească funcțiile în biocenoză. menținerea unei populații în ecosistem este dependentă pe de o parte de refacerea hranei. Stabilitatea ecosistemelor este rezultatul funcției de autocontrol (homeostazie) ce constă în păstrarea unei stări de echilibru între populațiile componente care să nu permită oscilații numerice prea mari. Structura diversă a biocenozei impune un număr redus de indivizi fiecărei populatii. Funcţia de autoreglare a ecosistemelor Pentru ca un ecosistem să desfășoare o activitate normală și să-și poată îndeplini funcțiile (energetică și de circulație) trebuie să aibă o anumită stabilitate în timp și spațiu. În condiții de stabilitate. dacă înmulțirea unei specii nu ar fi temperată s-ar ajunge la epuizarea resurselor de hrană. În reglarea numărului de indivizi într-un ecosistem intervin populațiile care sunt în relații cu ele. De noțiunea de stabilitate a biocenozei sunt legate două concepte: reziliența și robustețea ecosistemului.5. nu se înregistrează explozii ale dăunătorilor. Necesitatea autocontrolului rezultă din faptul că atât energia primită de un ecosistem natural (agroecosistemele fac excepție) cât și cantitatea de nutrienți disponibili sunt limitate. 1980]. specii care periclitează stabilitatea ecosistemului [Roberts și Tregoning. Optimă. Prin urmare. deoarece fiecare specie este supusă unui control multiplu din partea speciilor situate în verigile trofice superioare. prin inmultire excesivă. gradul de stabilitate a biocenozei crește odată cu amplificarea complexității rețelelor trofice [Elton. iar pe altă parte de către peştii erbivori. 1986]. 1982]. Conform acestor concepții. implicit. Pe de altă parte. în ecosistemele foarte complexe.3. deci. respectiv fragilitate mare. Matthews (1979) este de părere că a pune semnul egalității între un sistem bogat de specii și stabilitate înaltă este incorect. a posibilității lor de a exclude. nișele fiind în număr mare și adesea parțial suprapuse. Concluzia celui de-al doilea concept privind mecanismele de autoreglare a biocenozelor este corelația pozitivă între stabilitate și diversitatea optimă a ecosistemului. în final. prin concurență. numită și “stare staționară” rămâne stabilă atâta timp cât abaterile de la medie nu depășesc anumite limite. 1955]. Reziliența desemnează capacitatea biocenozei de a reconstrui structura sa după perturbări și catastrofe [Mccullough. S-a constatat. pot duce la disparitia hranei lor şi. Astfel. iar pe de altă parte de păstrarea nivelului ei numeric la o valoare cât mai apropiată de cea optimă. Stabilitatea biocenozei este asociată de unii ecologi cu complexitatea rețelei trofice. nu maximă. 1958]. la autodistrugere [MacArthur. Există și un alt punct de vedere legat de mecanismele de autoreglare a ecosistemelor. dispariția unui component al rețelei este suplinită de celelalte componente și astfel ecosistemul nu este afectat în ansamblul său. de asemenea. complexitatea legăturilor dintre ele. De aici se deduce că stabilitatea biocenozei nu este o consecință directă a biodiversității. În plus. Existența îndelungată a unor ecosisteme foarte diversificate nu se datorează bogăției de specii ci capacității adaptative foarte ridicate a speciilor cheie din ecosistem. Semnificația ecologică a stabilității constă în strategia biocenozelor naturale de a maximaliza intrările de energie la fiecare nivel trofic. populațiile ecosistemului respectiv reușesc să se adapteze reciproc și față de biotop. De exemplu. după care urmează instabilitatea biocenozei. dar nu la infinit. cu maximum de eficiență [Botnariuc și Vădineanu. că biocenozele care au mai multe specii polifage capătă o stabilitate mai mare decât cele care conţin în majoritate specii monofage pentru că acestea din urmă. Starea de echilibru. Există un număr critic de specii. precum pădurile ecuatoriale.

deoarece solul este foarte sărac. Echilibrul lor poate fi menținut numai prin intervenții agrotehnice. De exemplu. Echilibrul acestor păduri este ușor de distrus dar dificil de refăcut. Stabilitatea sistemelor complexe este asigurată numai atunci când se găsesc într-un echilibru și cu mediul lor fizic [May. Deși vegetația este. de regulă. Distrugerea acestui nivel trofic poate conduce la întreruperea ciclului local al materiei și la periclitarea resurselor minerale ale plantelor. 1974]. pădurile ecuatoriale se refac foarte greu după perturbări de amploare. foarte puțin diversificată. Agroecosistemele sunt sisteme perturbate antropogen și sunt foarte vulnerabile. Partea a-II-a 105 . Efectul cel mai păgubitor al omului în ecosistemele agricole și nu numai constă în distrugerea descompunătorilor prin pesticide. Reziliența biocenozelor cu diversitate ridicată este mai lentă decât a celor cu diversitate scăzută. ea poate suporta o faună foarte bogată.persistența unor ecosisteme tinere [Larsen. 1975].

de la Universitatea din Torino. laureat al Premiului Nobel (1965). inclusiv ecologia agricolă. Statele Unite ale Americii). importanță și istoric Agricultura este cea mai veche formă de ecologie aplicată. Din Italia. Microbiologul francez Francois Jacob. Importanța scăzută care se acordă cunoașterii universului viu. urmând ca prin anii 1970 să se dezvolte și în Estul Europei. (2001): „Agroecologia este acea ramură sau disciplină aplicativă a ecologiei generale care se ocupă de studiul multilateral. Despărțirea și îndepărtarea de natură a condus la situația în care 80% din populația marilor orașe nu știe mai nimic despre modul cum se produc alimentele pe care le consumă zilnic. în programele de învățământ din școlile de cultură generală. ecologia a ignorat agroecosistemele. îndeosebi sub raport productiv. O definiție mai complexă este dată de Puia și colab. dintre ramurile aplicative ale științelor naturii. când o parte din populația rurală a fost atrasă în marile aglomerări urbane. Olanda. în același timp. Agroecologia se încadrează în grupul ramurilor aplicative ale ecologiei și se ocupă cu multiplele relații dintre plantele cultivate și animalele domestice și mediul lor de trai. evident. Se dorește în schimb recunoașterea rolului și a misiunii pe care o are agricultura modernă și implicit agroecologia. în mod direct sau indirect. spunea că „alienarea psihică și ecologică a majorității orășenilor își are rădăcinile în condiția umană creată de ultratehnicizarea vieții urbane și de eliminarea din preocupările ei a interesului pentru structurile și funcțiile viului. în care lucrările sunt realizate prin mijlocirea proceselor naturale ce decurg de la sine. a influențelor exercitate de factorii de mediu asupra plantelor cultivate și animalelor domesticite (așa numita autoecologie agricolă). nu mai există. 106 . 6. aflate în epoca informaticii și a internetului” [Puia și colab. dintre care vom aminti două mai importante: Marea majoritate a concetățenilor nostri. chiar dacă. una eronată și își are originea în perioada dezvoltării mașinismului în țările puternic industrializate (sec.1. de asigurarea hranei pentru o populație în continuă creștere și de protejare a mediului ambiant. de-a lungul timpului.. Elogiile aduse agriculturii sunt pe deplin justificate dacă avem în vedere că “…șubrezirea bazei alimentare a omenirii poate conduce la prăbușirea societăților umane celor mai sofisticate. Această concepție este. Ca disciplină ştiinţifică. în special orășenii. El o definea ca fiind o “ramură a ecologiei corelate cu stiinţa agricolă care are ca principal domeniu de studiu influenţa factorilor de mediu (biotici si abiotici) asupra creşterii şi productivitătii plantelor de cultură”. practic. Anglia. Nu se pune problema de a face apologia întoarcerii la lumea patriarhală de odinioară care. XVIII-XX). a logicii viului”. Belgia. La același nivel se găsesc și cunoștințele privind biologia propriului organism. cât și a celorlalte sisteme vii de care este legat omul. consideră agricultura ca o îndeletnicire umană simplă. (2001) încearcă să găsească câteva explicații ale acestei stări de fapt. 2001]. cele mai puțin cunoscute și popularizate sunt științele agricole. ecologia agricolă s-a răspândit rapid în țările cu agricultură avansată (Franța. precum și cercetarea ecologică a sistemelor agricole (așa numita sinecologie agricolă)”.ECOLOGIE AGRICOLĂ (AGROECOLOGIA) Capitolul 6 NOȚIUNI GENERALE PRIVIND AGROECOSISTEMELE În mod paradoxal. ecologia agricolă a fost întemeiată de profesorul italian Girolamo Azzi. Definiție. Ecologia agricolă sau agroecologia este una dintre cele mai importante componente ale ecologiei generale pentru existența și prosperitatea omenirii. Puia și colab.

unde cerințele biologice ale speciei sunt satisfăcute doar parțial sau sunt total improprii.php?ojca=1] – fig. consumuri mai ridicate de energie.ro/info_zonale. 2005]. de regulă. Conform Agenției Naționale pentru Consultanță Agricolă (ANCA). Pe plan mondial. Orice abatere de la optimul ecologic înseamnă cheltuieli suplimentare. precum și a pretențiilor pedoclimatice ale fiecărei specii. influenţa lucrărilor solului. Astfel avem posibilitatea să amplasăm fiecare cultură agricolă acolo unde găsește condițiile cele mai favorabile de creștere și dezvoltare. Toate aceste fenomene afectează culturile agricole și horti-viticole [Mănescu și Ștefan. 107 . Aceste zone ocupă circa 10% din suprafața uscatului și coincid. precipitațiile medii anuale între 350 și 1499 mm. România face parte din centura climatică temperată a emisferei nordice. în România sunt delimitate șase zone favorabile diferitelor specii vegetale cultivate și animale domestice [www. ecosistemele agricole au o eficiență bună în exploatare numai în zonele temperate și subtropicale de joasă altitudine. orografice și edafice care pemit convertirea maximă a energiei solare și a elementelor nutritive ale solului în energia chimică a produselor agricole.consultantaagricola. Pentru aceasta este necesară cunoașterea climei fiecărei zone. În unele zone ale țării se înregistrează fenomene climatice de risc precum: brume și înghețuri târzii de primăvară. Reputatul ecolog Odum susține că ecosistemul agricol este ideal pentru studierea fluxurilor de substanță (cicluri biogeochimice) și energie deoarece au o structură vegetală simplă. neeconomică. iar intrările și ieșirile de nutrienți și energie pot fi ușor controlate de specialiști. variații de temperatură între zi și noapte de până la 10-15 oC. ceea ce înseamnă condiții favorabile pentru foarte multe specii de cultură. Prin zonarea ecologică a culturilor crește eficiența valorificării resurselor climatice. în funcție de favorabilitatea condițiilor agropedoclimatice. în special pentru porumb. cu temperaturi medii anuale de 6-12 oC și precipitații moderate. irigaţiei.Prima jumătate a secolului XX a adus numeroase date cu privire la productivitatea unor agroecosisteme. Cunoașterea acestui nivel de referință permite delimitarea zonelor ecogeografice. 2005].. reveniri la geruri de primăvară uneori cu ninsori. Clima are un caracter pronunțat de continentalism în Dobrogea. în funcție de suprafața cultivată și de condițiile de mediu. Ecologiei agricole îi aparţin experienţele privind dependenţa producţiei plantelor şi a animalelor de climă şi sol. în linii mari. 2000]. Schimper (1953) și Odum (1959) introduc în ecologie noțiunea de optim ecologic care exprimă raportul dintre cerințele plantelor și factorii de mediu. până la cele mai nefavorabile. arșițe și secete etc. ritm scăzut de profitabilitate [Mănescu și Ștefan. Conceptele agroecologiei stau la baza lucrărilor de zonare ecologică a plantelor cultivate. Înființarea unei culturi într-o zonă care nu corespunde cerințelor ecologice ale speciei și crearea artificială a acestor condiții este. Temperatura medie anuală variază de la -3 oC la 12oC. iar indicele hidrotermic între 0 și 9. cu o mare diversitate de sisteme de cultură și de creștere a animalelor. Alte cercetări vizau proporția în care plantele de cultură absorb și fixează în substanțe organice energia solară. unde există cele mai productive zone agricole. 66. Bărăgan și Moldova și mai slab pronunțat în rest. cu aria de uscat ocupată de terenurile agricole [Vântu. de la cele mai favorabile. tratării plantelor cu insectofungicide.

Covasna. Mureș. Teleorman. Bistrița Năsăud. plante tehnice Zootehnie: carne Pomicultură. Prahova. Timiș. lapte) Legumicultură: cartof Pomicultură 108 .regim irigat Județe: Mehedinți. Argeș. Cluj. Harghita. Sibiu. ZONA 3 Localizare: vestul țării .consultantaagricola.zona colinară Județe: Gorj. Constanța Zonă favorabilă pentru: cereale și plante tehnice Zootehnie: carne și lapte. Hunedoara. ZONA 2 Localizare: sudul țării . 66.Fig. ZONAREA PRODUCȚIEI AGRICOLE în ROMÂNIA în funcție de favorabilitatea condițiilor agropedoclimatice [Raportul Agenției Naționale de Consultanță Agricolă pe anul 2007 [www.php?ojca=1] ZONA 1 Localizare: sudul țării . Dolj. Buzău Zonă favorabilă pentru: zootehnie (carne) Pomicultură Legumicultură Viticultură. Satu Mare Zonă favorabilă pentru: cereale. Ilfov. Dâmbovița. Călărași. ZONA 4 Localizare: Transilvania . Giurgiu. Alba.zona colinară. Sălaj. Brasov. Vâlcea. lunci Județe: Maramureș. Arad. Olt. Zonă foarte favorabilă pentru: Zootehnie (carne.ro/info_zonale. Bihor.câmpii si coline Județe: Caraș Severin. Ialomița.

. Oșlobeanu. colinară. 109 . lapte) Viticultură Legumicultură: cartof Piscicultură. Jonathan. Andronicescu și colab. Renet de Landsberg etc. în schimb. ZONA 5 Localizare: Moldova . 1967. Clar alb. Caisul (Armeniaca vulgaris Lam. Galați. trei regiuni în ecosistemele din podișurile și platformele din Transilvania și Moldova. Ea trebuie să fie urmată de microzonarea agroclimatică până la nivel de soi. 1957. În anii cu geruri aspre. soiurile de măr Parmen auriu și Jonathan au dat producții susținute an de an. Prin urmare. este o specie pretențioasă față de căldură și de aceea vom amplasa această cultură doar în zonele unde temperatura medie anuală este cuprinsă între 10-11. Berbecel și Văluță.. Dacă în pomicultura Bărăganului și a Dobrogei (Regiunea a XII-a pomicolă) caisul dă rezultate foarte bune. Teaci. Mănescu. 1992]. în funcție de factorii pedoclimatici. soiul Starking delicious nu a avut aceeași constanță în producția de fructe. hidrologici și orografici [Teodorescu.zona de câmpie. diferite. Năstase. Brăila. Constantinescu. România este împărțită în 13 regiuni: cinci regiuni (cele mai favorabile) în zona subcarpatică a piemonturilor și dealurilor corespunzătoare pădurilor de fag și stejar. Gustav durabil) se înregistrează înnegrirea lemnului și degerarea scoarței pe trunchi. ZONA 6 Localizare: zona montană Zonă favorabilă pentru: plante de nutreț (păsuni. zonarea producției agricole prezentată în fig. de exemplu. nu vom înființa plantații de cais acolo unde temperaturile minime absolute scad sub -20 oC. deoarece riscăm să pierdem investiția. Iași.). fără să fie afectați mugurii. fânețe) Pomicultură Zootehnie: carne. Mărul. Bacău. Melba etc. patru regiuni în ecosistemele din zona colinară și de șes. Vaslui. reușește bine și în localitățile cu medii anuale de 9-10 oC. dacă s-a călit corespunzător înainte de instalarea iernii. 1957. Reacția soiurilor de măr la gerurile de iarnă este foarte variată. 1967. Suceava. 1960. de asemenea. va rezista până la -35…-36 oC. Obrejan și colab. Parmen auriu. Ele au fost întocmite de colective zonale de specialiști care au evidențiat favorabilitatea ecologică pe culturi. Exigențele soiurilor față de factorii de vegetație sunt. 1954. Zonă favorabilă pentru: zootehnie (carne. 67 este una foarte generală.). De asemenea. o regiune în zona inundabilă a Dunării și a Deltei. lapte.5 oC. la alte soiuri se constată degerarea mugurilor de rod și compromiterea producției (London Pepping. la unele soiuri de măr (Wagener premiat. la o medie anuală de 8 oC. 1955. La baza delimitării acestor regiuni pomicole s-a avut în vedere gruparea lor în jurul unor mari ecosisteme naturale cu o structură geografică și climă relativ asemănătoare. 1991]. Astfel. în schimb. în timp ce. Pentru stabilitatea producției nu este suficientă zonarea agricolă. 1966. din rațiunile menționate anterior. rezistență la temperaturi foarte scăzute [Popescu și colab.. Mărul însă.Cereale. Neamț. Vrancea. Tulcea. Lucrări masive de zonare ecologică sau raionare s-au desfășurat în România în a doua jumătate a secolului trecut. deltă Județe: Botosani. în domeniul pomiculturii. Soiurile Crețești. în județul Bistrița-Năsăud (Regiunea a IV-a pomicolă) nu vom întâlni plantații compacte din această specie pomicolă. au dovedit. De exemplu.

sedentarismul și domesticirea plantelor și a animalelor s-au dezvoltat împreună. de dezvoltarea inteligenței și a sistemului de comunicare între indivizi. 110 . Părăsirea de către om a modului natural de procurare a hranei. limbajul triburilor de vânători și culegători este foarte sărac. realizată prin trecerea de la stadiul de culegător și vânător la cea de producător. cu preponderență. unelte de prelucrare a lemnului. au constituit cea mai importantă tranziție ecologică a speciei umane [Puia și colab. de asemenea. influențele climatului asupra culturilor sale. în schimb. impuneau transmiterea ordonată a numeroase cunoștințe. Agricultorul a introdus viitorul în conjugarea verbelor. Trecerea de la grupurile nomade de vânători-culegători la grupurile sedentare. 1995].. (1998).Hr. Depășirea stadiului primitiv al agriculturii a fost posibil prin apariția ceramicii care oferea agricultorului posibilitatea înmagazinării produselor vegetale obținute. succesiunea anotimpurilor. mucegaiuri. Revoluția agricolă. Cercetările lui Laitman (1990) arată că și astăzi.. și obținerea hranei prin intermediul unor ecosisteme construite de el. Conform tradiției. (1998) Originile agriculturii sunt asociate cu sedentarismul. iar precizarea acțiunilor se făcea.000 – 2500 ani î. păsări și mamifere granivore [Soran și Puia. 2001]. În figura 67 este prezentată o schemă a genezei și evoluției agroecosistemelor după Spedding (1975) citat de Puia și colab. Originea și evoluția ecosistemelor agricole Ecosistemele agricole sau agroecosistemele sunt ecosisteme antropice care au apărut în urmă cu aproximativ 10.. El trebuia să cunoască mai exact calendarul. Pentru practicarea agriculturii a fost necesară extinderea habitatului specific uman (oikumen).000 de ani. a determinat o serie de modificări ale comportamentului uman. Culegătorul și vânătorul aveau un număr mult mai redus de cuvinte. până cu 5. În vasele de ceramică semințele uscate erau ferite de umezeală. Lucrările agricole.2. Perfecționarea limbajului era absolut necesară pentru transmiterea cunoștințelor la urmași. Tehnica utilizată în producția vaselor de lut a fost adaptată la prelucrarea metalelor. în special a semințelor. a fost un proces complex și de lungă durată.6. agricole. Geneza agriculturii a fost legată. cât și amplificarea gândirii anticipative. prin cules și vânat. Această perioadă de trecere a populației umane la un nou mod de hrană s-a prelungit mai multe milenii. 1980]. 67. arme de vânătoare etc.Geneza și evoluția agroecosistemelor – Spedding (1975) citat de Puia și colab. Fig. Apariția metalurgiei a pus la dispoziția omenirii unelte mai eficiente pentru lucrările pământului. la trecut și prezent [Leakey.

Au existat totuși trei centre majore restrânse de origine . adică necultivarea lui câțiva ani de zile (pârloagă). Este şi acesta un mod de manifestare a nebuniei umane.. Cert este că mai trebuie făcute multe cercetări pentru a formula o teorie bine fundamentată asupra genezei agriculturii. dejecții animale. Asia de Sud-Est (B1) și America de Sud (C1). [Șchiopu și colab. accesibili plantelor. Lucrările solului favorizau și acumularea apei în sol. Acest gen de agricultură se numește agricultură itinerantă sau nomadă. preocupări ale oamenilor de știință cu privire la centrele principale de origine a agriculturii. în special în zonele de munte.. În acest timp pe terenul respectiv se instalau buruienile care erau pășunate de animale. Centre de domesticire a plantelor și animalelor Au existat de-a lungul timpului. dar consideră sub demnitatea lor să vorbească despre istoria câmpurilor desţelenite care ne aduc belşugul. nordul Chinei (B) și America Centrală (C) . la noi în țară s-a sistat ogorul negru ca și metodă de refacere a fertilității solului. humus) și obținerea de compuși minerali solubili. Ulterior refacerea fertilității solului prin odihna terenului a fost înlocuită cu ogorul negru. plante amelioratoare etc. Prin cultivare. Această pârloagă (fr. Toamna și iarna ei pleacă cu oile în zonele de câmpie. Oamenii se mutau în alte zone. preocupările cercetătorilor nu s-au orientat într-o măsură corespunzătoare asupra acestor aspecte. el fiind înlocuit cu îngrășăminte chimice și organice. unde procedau la fel. După 4-5 ani de cultivare a plantelor. La noi. evitarea supraproducției și a poluării prin chimizare excesivă etc. iar pădurea și pajiștea se refăceau. iar utilizarea agricolă înceta. s-a reintrodus pârloaga. oierii. De aici. jachère) presupune pregătitul și semănatul terenului. 1981].și trei subcentre sau zone extinse: Africa tropicală (A1).Orientul Mijlociu (A).” Ecosistemele agricole au luat ființă prin desțelenirea pajiștilor și prin defrișarea pădurilor. iar statul oferă compensații corespunzătoare pentru despăgubirea agricultorilor. agricultorii sunt obligați să lase pârloagă 15% din suprafața destinată culturilor de câmp. datorită multiplelor sale avantaje: refacerea fertilității solului. Agricultura itinerantă s-a practicat și încă se mai practică în zonele tropicale. terenul era arat. Pe suprafețele respective se instalau diferite specii din flora spontană. Aceștia au locuințe stabile. Crescătorii de animale practicau în acest timp transhumanța. ei cunosc numele tuturor bastarzilor regali. În zona temperată refacerea fertilității se făcea prin așa numită odihnă a solului. unde mineralizarea materiei organice se desfășoară foarte rapid [Puia și Soran. din această categorie au făcut și fac încă parte. după care revin în zonele de baștină. așa cum sublinia și celebrul naturalist francez Jean Henry FABRE: "Istoricii ridică în slăvi câmpurile de bătălie în care semenii noştri şi-au găsit moartea. Cercetările lui Harlan (1971) conduc la ideea că domesticirea plantelor și a animalelor s-a făcut în perioade și locuri diferite. apoi menținut curat de buruieni prin lucrări la sol. Fertilizarea solului se făcea prin descompunerea resturilor vegetale și prin dejecțiile animale. pe miriști și pe pârloage. în țările occidentale. Miel (1994) afirmă că în aceste țări. După 1960. Creșterea demografică a populației a condus la înlocuirea ogorului negru cu plante prășitoare. 111 . unde găsesc surse de hrană pentru animale. urmat de cosirea repetată a culturii și a buruienilor (cositul de întreținere) și lăsarea materialului vegetal la sol. adică a zonelor unde au apărut primele populații producătoare de alimente. 2002]. Din păcate. cu agricultură avansată. însă ele nu vor face obiectul prezentului curs. Așezările agricultorilor erau stabile. ceea ce grăbea mineralizarea substanțelor organice (resturi vegetale. dar nu ne pot spune nimic despre istoria grâului. agricultura s-a extins și în alte regiuni ale lumii .De-a lungul timpului au apărut mai multe ipoteze cu privire la originea agriculturii. 68. pentru care agricultura a devenit o îndeletnicire constantă.fig. În ultima perioadă. fertilitatea naturală a terenurilor scădea.

vița de vie (Vitis vinifera). ceapa chinezească (Allium fistulosum). sorgul (Sorghum bicolor) etc. secara (Secale cereale). părul (Pyrus communis). piperul (Piperum nigrum). bumbacul arborescent (Gossypium arboreum) etc. caisul (Prunus armeniaca). morcovul (Daucus carota). grâul tare (Triticum dicoccum).. smochinul (Ficus carica). lămâiul. lintea (Lens esculentum). praz (Allium parrum). Africa de vest: orezul african (Oryza glaberrima). 68.. ceapă (Allium cepa). Ultimii citați au încercat să sistematizeze cunoștințele actuale privind originea plantelor de cultură. hamei (Humulus lupulus). apoi discipolul său Jukovski (1964). Amintim câteva nume de cercetători cu preocupări în domeniu: botanistul elvețian De Condolle (1909). nuca de cocos (Cocos nucifera) bananierul (Musa sp. modificat de Puia și colab. cireșul (Cerasus avium).) etc. ceaiul (Thea sinensis) etc. bob (Vicia faba) etc. Centrele principale de origine a agriculturii [Harlan (1971). coacăzul (Ribes sp. ridichi (Raphanus sativus). dudul (Morus alba). migdalul (Prunus amygdalus).. Regiunea mediteraneană: varză (Brassica oleracea). inul (Linum usitatissimum). prunul (Prunus domestica) și gutuiul (Cydonia oblonga). Africa centrală: pepenele verde (Citrulus vulgaris).. grepfuitul (Citrus sp. păstârnac (Pastinaca sativa). mărul (Malus pumila). China: soia (Glycine max). nucul (Juglans regia) etc.. pepenele galben (Cucumis melo). trestia de zahăr (Saccharum officinarum). pătlăgeaua vânătă (Solanum melongena). castravetele (Cucumis sativus). iar mai târziu. 112 . macul (Papaver somniferum). geneticianul rus Vavilov (1920-1940).). sfeclă (Beta vulgaris). salată (Lactuca sativa). zmeurul (Rubus idaeus). Orientul Apropiat: grâul (Triticum aestivum).. Harlan (1971). mazărea (Pisum sativum). usturoi (Allium sativum). meiul african (Brachieria deflexa) etc. Regiunea Indo-Birmană: orezul (Oryza sativa). ricinul (Ricinus communis). mandarinul. orzul (Hordeum vulgare). Regiunea etiopiană: arborele de cafea (Caffea arabica). piersicul (Prunus persica). Cox și Atkins (1979). bananierul african (Musa ensete) etc. Conform clasificării propuse de cei doi cercetători există 12 mari regiuni din care provin principalele plante de cultură: Europa: ovăzul (Avena sativa). măslin (Olea europea). varza chinezească (Brassica chinensis). 1998] Studiile privind centrele de apariție a agriculturii au fost strâns legate de cele privind centrele de origine a plantelor cultivate...).. Asia de sud-est: portocalul.Fig.

porumbelul (Colomba livia). capra (Capra hircus).). bumbacul sud-american (Gossypium barbadense) etc. tomatele (Lycopersicon esculentum) etc.fazanul (Phasianus colchicus). Particularitățile ecosistemelor agricole Agricultura își sprijină precumpănitor activitatea pe selectarea din natură a diferitelor specii de plante.gâsca (Anser anser). 2002]. - Fig. O parte dintre aceste plante de cultură sunt reprezentate și în harta de la fig. Arealele de origine ale principalelor specii cultivate [Garrison Wilkes citat de Primack și colab. fluturele de mătase (Bombyx mori). la secetă. destul de târziu. Regiunea mediteraneană . arborele de cauciuc (Hevea brasiliensis) etc. salinizare etc. floarea-soarelui (Helianthus annuus).. Europa .lama (Lama glama). Conform acelorași autori. 6. zonele de domesticire a principalelor specii de animale sunt: Regiunea arctică euro-asiatică . China . bumbacul (Gossypium hirsutum). găina (Gallus gallus). Această diversitate genetică este extrem de importantă pentru obținerea de noi soiuri și rase pentru agricultură mai productive și mai rezistente la actualele schimbări climatice. Asia Centrală . în scopul măririi producției primare (plante) și secundare (animale).asinul (Equus asinus).oaia (Ovis aries). Brazilia: maniocul (Manihot esculenta). India și Asia sud-estică bivolul (Bubalus bubalus). albina (Apis mellifera). [Primack și colab.calul (Equus caballus). câinele (Canis familiaris). 113 . Regiunea peruviană: cartoful (Solanum tuberosum). 2002] Aceste regiuni adăpostesc și cea mai mare variabilitate genetică a speciilor spontane parentale.. animale și microorganisme. pentru obținerea de alimente și bunuri materiale.. după anul 1965.renul (Rangifer tarandus). cvasi naturale sau artificiale. porcul (Sus domestica). America Centrală curcanul (Melleagris gallopavo) și America de Sud . creșterea lor în condiții naturale.. cămila (Camelus dromaderus).. 69. arborele de cacao (Theobroma cacao). fapt ce impune măsuri deosebite de conservare a acestor rezerve de germoplasmă. Africa .3. cartoful dulce (Helianthus tuberosus). cămila cu două cocoașe (Camelus bactrianus) etc. tutunul (Nicotian tabacum).iepurele (Oryctolagus cuniculus). fasolea (Phaseolus vulgaris). 69. Noțiunea de ecosistem agricol sau agroecosistem a apărut. rața (Anas plastyrhyncha). bostanul (Cucurbita sp. Orientul Apropiat . vaca (Bos taurus). ardeiul (Capsicum annuum)..America de Nord și Centrală: porumbul (Zea mays).

agricultura folosește cele mai bune biotopuri. în savane 10-20% [Puia și colab. supune solul la presiuni tot mai mari. iar 21% pășuni. în vederea întreținerii lui. livezi și podgorii [Puia și colab. Energia culturală. Prin aplicarea diverselor tehnologii de cultură. monoculturile. Dacă în ecosistemele naturale singura sursă de energie este cea solară. așadar. în primul rând. Odum (1971). Ecosistemele naturale au. Deși agroecosistemele sunt similare cu ecosistemele naturale. de exemplu. agrobiocenozele sunt mai expuse invaziilor cu dăunători. Terenurile acoperite de fitocenozele agricole diferă însă foarte mult de la o zonă la alta a Globului: în zona temperată 70-98%. este suma energiei biologice (munca omului și a animalelor) și a celei tehnologice (energia cheltuită de diverse mașini și utilaje. mai ales celor simplificate la maximum. Aceste organisme sunt impuse de om. 1998]. străină acelei zone (alohtonă). biotopul agricol este similar cu cel al stadiului de pionierat dintr-o succesiune naturală. în timp ce.. De aceea. cu atât input-urile (energia culturală introdusă în sistem) trebuie să fie mai mari. Scopul acestei acțiuni este creșterea productivității biologice. iar 20% pajiștilor. iar extinderea suprafețelor agricole se poate face doar cu investirea unor importante resurse energetice. introdusă de om. Părțile componente ale unui agroecosistem sunt agrobiotopul și agrobiocenoza. speciile sunt autohtone. pesticide etc. Această trăsătură lipsește agroecosistemelor. fragmente de ecosisteme. de regulă. Puia și Soran propun următoarea definiție: „agroecosistemul este unitatea funcțională a biosferei create de om în scopul obținerii de produse agricole și prin aceasta dependentă de el”. Muller (1976). Absența capacității de autoreglare își găsește explicația în existența unui singur nivel trofic. Ca orice ecosistem și cel agricol are o tendință accentuată de creștere a vitezei schimbărilor înspre o stare staționară. De aici rezultă că. în scopul satisfacerii cerințelor biologice ale plantelor de cultură sau ale animalelor domestice.. cu șanse foarte reduse în competiție cu un ecosistem natural. (2000) apreciază că numai 7% din biotopurile terestre îndeplinesc condiții foarte bune pentru agricultură. inclusiv cea pentru fabricarea lor. în favoarea componenților utili (plante cultivate. în funcție de scopul pe care-l urmărește. specifice zonei biogeografice respective. 114 . Cele trei fluxuri fundamentale din ecosistemele naturale funcționează și în agroecosisteme. iar continuitatea lor poate fi asigurată numai prin aport de energie din afara sistemului. producție de substanță organică mai scăzută. Acesta ocupă circa 30% din suprafața uscatului (4. Obținerea de producții tot mai mari pe terenurile agricole. între ele există diferențe importante din punct de vedere structural și funcțional. Biocenozele agricole sunt diferite față de cele naturale și prin originea speciilor ce le compun. dintr-o singură specie. 10% revenind culturilor agricole. Plantele și animalele nedorite sunt eliminate de către om din agrobiocenoză.) [Cox și Atkins. În ecosistemele naturale. prin tehnici moderne. în cele agricole omul introduce așa numita energie culturală. prin creșterea eroziunii și scăderea fertilității. număr redus de detritivore. energia încorporată în îngrășăminte chimice.. Agrobiotopul este componenta abiotică. Agrobiocenoza este partea vie a agroecosistemului și este alcătuită din totalitatea organismelor vii. din care 42% terenuri agricole. capacitate de autoreglare. în momentul de față. instabilitate ridicată. 1998]. fânețe.). Biotopul agricol al Terrei este format din totalitatea terenurilor cultivate și a pajiștilor create de om sau apărute în urma activităților sale. Cu cât agroecosistemul este mai simplificat. Cox și Atkins (1979) citat de Vântu. în stepele uscate și silvostepe 50-70%. lucrările solului etc. Puia și Soran (1987). așa cum sunt. Majoritatea agroecosistemelor sunt. nevie. adică biodiversitate redusă. 1998]. lanțuri trofice scurte. 1979 citat de Puia și colab.În acest răstimp au fost formulate numeroase definiții ale sistemelor agricole: Tischler (1965). a ecosistemului agricol. irigații.5 miliarde ha). ceea ce implică o instabilitate a sistemului agricol. animale domestice). în zonele calde mediteraneene și cele subtropicale 30-60%. în cea mai mare parte. Aceeași situație este și în România unde terenurile agricole ocupă circa 63% din suprafața țării. Aceasta se realizează prin sosirea de noi coloniști. Este un biotop transformat de om (fertilizări. biocenozele agricole sunt alcătuite.

Acestea trebuie menținute artificial. iar fluxul informațional este amplificat prin aplicarea progreselor științei și tehnicii actuale. prin cheltuieli energetice făcute de om. Soluțiile constau în realizarea diferitelor modificări în structura ecosistemului. 70). Problema este că unele forme de energie utilizate în acest domeniu sunt foarte poluante. Toate aceste intervenții antropice sporesc productivitatea sistemului. geotermică. Consumul de combustibil fosil din agricultură nu depășește. 2005] Revoluția verde din anii ’60 ai secolului trecut a determinat o creștere vertiginoasă a producțiilor agricole însă. trecerea de la tracțiunea animală la tractor și alte utilaje a însemnat și o mărire a cheltuielilor energetice de 2. Intrările și ieșirile de energie din agroecosisteme [Mănescu și Ștefan.). cu întreruperea ciclurilor biogeochimice. 1982]. Din acest punct de vedere distingem trei tipuri de agroecosisteme: extensive sau de intensitate scăzută. derivată din biomasă etc.4 ori. Pe de altă parte. practicarea tehnologiilor mai puțin 115 . producția agricolă beneficiază de surse de energie neconvenționale gratuite. La baza constituirii biocenozelor agricole stau în principal rațiunile economice și mai puțin cele ecologice. Capitolul 7 CLASIFICAREA ENERGETICĂ A AGROECOSISTEMELOR Agroecologii au elaborat o serie de criterii în clasificarea diferitelor tipuri de ecosisteme agricole. utilizarea pe scară tot mai largă a surselor energetice regenerabile (energia eoliană. nu putem vorbi de o “foame” energetică a tehnologiilor agricole. La numeroase lucrări agricole. a energiei electrice și a celei nucleare. în ansamblul economiei unei țări. hidraulică. dar pe de altă parte poluează mediul. spre deosebire de alte sectoare economice. creându-se astfel mari posibilități de reducere a consumului de energie neregenerabilă. intensive și industriale sau industrializate [Puia și Soran. fluxul de substanță este accentuat prin utilizarea îngrășămintelor chimice și a pesticidelor. solară. câteva procente (de exemplu în Franța este de 2-3%).Între cele două categorii de sisteme există însă diferențe semnificative: în ecosistemele agricole. odată cu aceasta. În strategia dezvoltării agriculturii durabile un loc important îl ocupă conservarea energiei convenționale și creșterea randamentului energetic. a sporit și consumul de energie. fluxul de energie este intensificat datorită introducerii energiei combustibililor fosili. Rezultatul constă în scindarea biocenozei în lanțuri trofice independente. Așadar. 70. Unul dintre cele mai importante criterii se referă la raportul dintre output (energie recoltată) și input (energie culturală introdusă) (fig. Fig.

în Franța.3% carburanți și 28.dioxidul de carbon (CO2). În continuare se va face o scurtă descriere a ecosistemelor agricole. cheltuielile energetice (convenționale) erau constituite din 49. Acestea trebuie să fie însă moderate. energia introdusă de om într-o cultură de porumb modernă se ridică la 700 kg petrol la hectar și se produc circa 5. metanul și oxizii de azot de la fermentarea gunoiului de grajd și de la arderea biomasei. iar pentru un kg de pesticid 2. mașini. pentru fabricarea. electricitate) și indirectă (îngrășăminte și utilaje). pe de o parte. în timp ce. până în anul 2030.greenpeace. dioxidul de carbon și oxizii de azot de la fabricarea fertilizanților. Cele mai importante din aceste gaze sunt . dioxidul de carbon de la mașinile agricole și de la irigații. Tabelul 5 Bilanț energetic al culturii de porumb neirigat în Franța.18 kg.GHG) produse de activitate umană. 2005]. La aceste cauze se adaugă defrișările masive ale pădurilor tropicale în scopul extinderii suprafețelor agricole./ha/an) 955 955 3. îngrășăminte. metanul (CH4) și oxizii de azot (NOx).7% îngrășăminte [Berca. (1978) citat de Berca (2001)] Specificație Mașini Carburant Îngrășăminte Consum energetic (103Kcal. numărul de kilocalorii din recolta obținută.energofage. În tabelul 5 este prezentat bilanțul energetic al culturii de porumb din Franța. pentru un kg de fosfor 0. Spre exemplu. oxizii de azot din oxidarea nitraților utilizați la fertilizare. (2008) de la Universitatea Abeerden din Olanda (www. Conform datelor publicate de Bellarby și colab. în anul 1972. pesticide.36). De exemplu. Creșterea demografică și necesarul tot mai mare de alimente nu ne permit să renunțăm la input-rile de energie culturală din agricultură. iar pe de altă parte. în perioada 1990-2005. emise în atmosferă. semințe. 2001]. În ultimele decenii. Aceeași sursă arată că irigarea unui hectar de teren necesită 100-200 kg/ha. amintită la începutul prezentului subcapitol. într-o cultură tradițională se obțin aproximativ 1.org) agricultura are o contribuție de 17-32% în totalul gazelor cu efect de seră (Green Houses Gases . pentru unul de potasiu 0. Compararea diferitelor culturi sau sisteme mixte de culturi și animale se face prin calculul randamentului energetic (Re) după formula: Au Re = Im În care Au = ieșiri Im = intrări Acest indicator cuprinde.2 kg.055 116 % 11 11 35 .. De exemplu. forță de muncă etc. iar un tractor consumă anual 3-4 tone de combustibil [Mănescu și Ștefan.000 kg boabe de porumb pe aceeași unitate de suprafață. distribuția și aplicarea unui kilogram de azot se consumă 2 kg de combustibil fosil. numărul de kilocalorii investite sub formă de motorină.2 kg de combustibil fosil./ha/an [Bel și colab. Conform datelor FAO. Sursele sunt atât directe cât și indirecte. Metanul provine din fermentarea excrementelor de la animalele domestice și din culturile de orez. în cultură neirigată (Re = 2. emisiile de CH4 și NOx au crescut la nivel global cu 17%.000 kg boabe/hectar. Continuarea fertilizării cu azot în același ritm o să conducă la sporirea cu 35-60% a acestor gaze. au fost în continuă creștere. cantitățile de GHG din agricultură. în 103Kcal. Agricultura intensivă presupune un consum de energie directă (carburanți. după clasificarea propusă de Soran și Puia (1982).

de asemenea. pentru o calorie energie culturală introdusă. Fig. transport) Total intrări Producție în chintale/ha 103Kcal. prin intermediul omului și a factorilor naturali. În unele cazuri (sisteme tradiționale de cultivare a orezului) eficiența poate ajunge la 40-50 calorii sub formă de recoltă utilă.36 2 1 1 28 11 100 - 7.1. În medie. 71 sunt prezentate sistemele de agricultură tradiționale: livezile și grădinile familiale.Semințe Irigații Insecticide Erbicide Uscătorie Diverse (electricitate. Cauzele nivelului diminuat al producției constau în pierderile provocate de boli și dăunători. În fig. 71. Ecosistemele tradiționale sunt puternic antientropice./ha/an Randament energetic 143 0 62 62 2. pășunile și fânețele naturale și seminaturale.660 2. Energia suplimentară investită în aceste agroecosisteme este redusă. Clasificarea agroecosistemelor pe categorii și tipuri în funcție de raportul energie recoltată (output)/energie culturală introdusă (input) și de raportul invers (input/output).766 60 20. acest raport este de 1:10. în cea mai mare parte. Agroecosistemele extensive Agroecosistemele extensive sau de intensitate scăzută se caracterizează printr-un raport output (ieșire) – input (intrare) ridicat. scăzute.579 955 8. sunt menționate și alte 117 .. adică la o calorie de energie culturală introdusă în sistem se obțin circa 10 calorii sub formă de recoltă. dar producțiile care se obțin sunt. de agrotehnica primitivă. de soiurile mai puțin performante sub aspectul productivității etc. iar energia culturală este de natură biologică.

Recircularea și regenerarea completă a resurselor. apele freatice). de consumurile sporite de energie culturală. cărbune. o disjuncție între terenurile cultivate și pășune. Din punct de vedere ecologic. 7. Structura şi productivitatea ecosistemelor agricole industrializate sunt total dependente de resursele energetice de care dispune omenirea. Creșterea producției se datorează și altor factori: folosirea de soiuri moderne. 2002]. pot fi comparate cu ecosistemele naturale heterotrofe (abisurile oceanelor. în ultimele decenii. de specializarea foarte îngustă a producătorilor. 2001] În sistemele de agricultură tradițională există o legătură foarte strânsă între terenurile cultivate și pășune. cantități însemnate de produse alimentare. sere de legume și flori.. Raportul energetic ieșire-intrare este sub 1. sistemele primitive și tradiționale de agricultură pot fi incluse în circuitele de substanță și energie ale biosferei. piele. realizată prin reglarea conștientă introdusă de om în astfel de sisteme”.. Existența ambelor 118 . peșterile. plantaţiile pomicole. Producerea de alimente în agroecosistemele intensive este posibilă atâta timp cât resursele de energie tehnologică sunt disponibile și relativ ieftine. utilizați masiv în obținerea produsului finit. agroecosistemele industriale. în cele intensive se produce. Ecosistemele industrializate sau industriale sunt profilate pe cultivarea sau creșterea unei singure specii. acvacultură. irigații etc. apă) și regenerarea lor (sol.2.criterii [Puia și colab. în această categorie de agroecosisteme. dar și producția este de 3-6 ori mai mare. producerea de îngrășăminte organice pentru terenurile cultivate și pentru utilizarea lor ca animale de tracțiune. le conferă un înalt grad de stabilitate. CO2. Această separare artificială între cele două compartimente este impusă de producțiile mari obținute. în condiții controlate: complexe industriale pentru creșterea păsărilor. O2. Ecosistemele intensive au o entropie naturală ridicată însă prin energia culturală introdusă din exterior sunt antientropice [Mănescu și Ștefan.). Aceste animale sunt crescute pentru producerea de alimente (carne. prin intermediul animalelor domestice. Spre deosebire de agroecosistemele extensive. Această legătură între culturile de plante și creșterea animalelor face posibilă recircularea completă a tuturor resurselor naturale terestre (substanțe minerale și organice. Creșterea exagerată a prețului la combustibilii fosili va atrage după sine scumpirea produselor agricole în așa fel încât practicarea agriculturii în astfel de sisteme să devină nerentabilă. apă. ea fiind suplinită prin îngrășăminte chimice. 2005]. podgoriile intensive etc. oase. ouă. O provocare pentru cei care practică acest tip de agricultură este trecerea de la energia nucleară și cea bazată pe arderea combustibililor fosili (țiței. de multe ori. Agroecosisteme industrializate În astfel de agroecosisteme se produc.3. Aceasta înseamnă că aportul de energie culturală (mecanizare + chimizare) este mult mai ridicat decât la agroecosistemele tradiționale. 7. Reciclarea naturală a elementelor se realizează doar parțial. Astfel. În această categorie a sistemelor agricole intensive intră fermele care practică tehnologii complet mecanizate şi chimizate. bovinelor. Șansa de supraviețuire a acestor ecosisteme este corelată cu prețurile combustibililor convenționali. îmbunătățiri funciare. CO2. produse lactate) și diverse materii prime (lână.. gaze naturale) la cea regenerabilă. O2). Agroecosistemele intensive Valoarea aproximativă a raportului energetic (output/input) în cazul acestui tip de ecosisteme agricole este 1. numită agroclimax. Utilizarea pe scară largă a chimicalelor în aceste agroecosisteme determină un grad de poluare ridicat. Puia (1977) definește agroclimaxul ca fiind acea „stare de echilibru dintre componentele agroecosistemului. pentru obținerea unei calorii sub formă de aliment cheltuindu-se 2-20 calorii energie culturală [Vântu. ameliorate. suinelor. pene etc.

Dacă astăzi. iar nivelul producătorilor primari lipsește (excepție fac serele) [Puia și colab. Conform datelor ONU. din păcate. populația planetei numără circa 6. Soluția producerii de alimente pentru viitor constă. irigațiilor etc. Europa și Australia. este în suferință la scară planetară tocmai solul. pesticidelor. în anul 2020 se prognozează o creștere de până la 8 miliarde. Aceasta înseamnă că numai cele 5 procente se facturează și creează deci probleme agriculturii mondiale și implicit celei românești. iar cele “moderat degradate” au producții 119 . la nivel global. sunt foarte poluante. În mod natural. Acțiunea factorilor externi în agroecosistemele industriale este strict controlată antropic. culturale și sociale ale fiecărei zone și ale fiecărei țări. probabil. Capitolul 8 ECOSISTEMELE AGRICOLE ȘI ALIMENTAȚIA OMENIRII În condițiile creșterii demografice ale Terrei. rezervele de apă continentală tot mai reduse. economice. 2005]. cât și utilizării îngrășămintelor. Diminuarea resurselor clasice de energie s-ar putea să pună în pericol menținerea producției alimentare la nivelul cerut de creșterea demografică. deșertificare. în numai câteva decenii. Astfel. în funcție de particularitățile ecologice. S-a constat că. Ramade (1981) își exprimă chiar îngrijorarea pentru faptul că principala materie primă pentru agricultura mondială nu mai este solul. în anul 1969 o treime din populația Globului se afla în această situație. compactare. Ecosistemele industrializate. Experții apreciază că necesarul global de hrană în următorii 25 de ani va fi mai mare cu 64% decât cel actual. iar pământul dă semne tot mai clare de oboseală.. ceea ce nu s-a făcut de la apariția Revoluției verzi încoace. iar în Asia până la 30 de tone la hectar. 10-20 tone la hectar pe continetul american.. sărăturare. activitățile umane au distrus un patrimoniu natural câștigat în mii de ani. agricultura acestui secol va trebui să rezolve necesarul de alimente în condițiile exploatării raționale a resurselor. Funcționarea lor trebuie să aibă însă în vedere conservarea energiei. Eforturile cercetătorilor trebuie concentrate în direcția găsirii de soluții pentru asigurarea fertilității din surse mai puțin energofage (îngrășăminte organice și diverse îngrășăminte minerale. Așadar. în menținerea diversității agroecosistemelor. Produsele agricole înglobează circa 95% energie cosmică și doar 5% energie convențională. Suprafețele agricole erodate sunt tot mai mari. pe când în anul 1996 mai puțin de o cincime. agricultura a înregistrat succese incontestabile în domeniul producerii de alimente. În ultimele decenii ale secolului XX.tipuri de ecosisteme depinde de schimbul de energie cu alte ecosisteme. demografice. organice și energetice și la cea mai mică dereglare a aprovizionării. circa 38% din totalul terenurilor agricole sunt depreciate (eroziune. problema asigurării hranei devine un subiect de importanță majoră pentru viitorul omenirii. poluare cu îngrășăminte și pesticide) ca urmare a administrării incorecte a lor. fundamentul de bază al agriculturii. Berca (2001) reamintește că energia solară este fixată în medie în proporție de 1%. Prețul acestor producții agricole record se regăsește. ci petrolul și derivatele sale. aproximativ un sfert din pământurile agricole ale Terrei intră în categoria terenurilor puternic și moderat degradate.2 miliarde de oameni. impactul ambiental minim și alimentația sănătoasă a populației umane. și în supraexploatarea resurselor naturale. Terenurile “puternic degradate” sunt cele care și-au redus în mare parte funcțiile biotice esențiale. Ele sunt foarte dependente de continuitatea fluxului de resurse minerale. Datele ONU arată că pierderile de sol prin eroziune înseamnă 5-10 tone la hectar în Africa. creșterea activității bacteriilor fixatoare de azot) și prin aclimatizarea de noi specii vegetale care să asigure un randament superior al conversiei fotosintetice. Aceste creșteri impresionante de producție s-au datorat atât cultivării de noi soiuri. superintensive. solul se reface anual în cantitate de circa o tonă la hectar. În felul acesta. Dovada cea mai clară a acestor realizări constă în reducerea proporției oamenilor care suferă de foame cronică. iar dublarea ei ar conduce la dublarea biomasei pe Terra. starea de agroclimax poate fi anulată. Astfel.

peste 50% din necesarul zilnic de calorii al unui om. care dădeau impresia rezolvării pe termen foarte lung a alimentației globale. Datele furnizate de Obaton și Bardin (1981) vin să confirme justețea acestei soluții: un hectar de leguminoase furajere poate furniza trei tone de proteină animalului consumator. Aceasta este o piedică serioasă în creșterea cu 64% a producției agricole în următorii 25 de ani. Cantitățile mari de fertilizanți cu azot au condus la o dezvoltare diferențiată a speciilor. 2000]. Pentru terenurile în stare incipientă de eroziune s-a luat măsura scoaterii temporare din circuitul agricol. dacă avem în vedere că cerealele reprezintă. macro.. Java pierde anual pentru urbanizare 20. De exemplu. toate acestea reclamând terenuri. Excesul de azot și fosfor a condus la dereglări puternice în circuitul global al celor două elemente nutritive vegetale majore. De exemplu. prin fertilizările masive cu azot.000 de indonezieni [Lester și colab.000 hectare teren agricol. Fosforul și azotul spălat din terenurile agricole erodate ajung în apă. Avantajele acestora se regăsesc în conținutul ridicat de proteină și în îmbogățirea terenului în azot.. fosfor și potasiu s-a reușit compensarea pierderilor de substanțe nutritive suferite de sol. unde provoacă dezvoltarea excesivă a algelor și asfixia peștilor. Evoluția producției de cereale este un barometru util al securității alimentare mondiale. niciuna nu poate asigura salturi mari în producția mondială de alimente. torentul s-a transformat în pârâu“ [Vântu. Creșterea populației globului determină un alt pericol pentru asigurarea securității alimentare pe termen lung și anume ultraurbanizarea care împinge orașele către zonele limitrofe.5%. Evoluția creșterii recoltelor de cereale în ultima jumătate de veac vine să confirme această temere.3% anual. cantitatea de proteină obținută pe un hectar de leguminoase boabe poate ajunge până la o tonă pe hectar. Deși noutățile tehnologice continuă să apară. Așadar. Extinderea fără precedent a zonelor urbane a condus la scoaterea din circuitul agricol a celor mai bune terenuri. Aceeași utilizare nesăbuită a determinat schimbarea acidității solului și a conținutului său în materie organică. Conservarea terenurilor prin necultivare sau prin recolte de acoperire (culturi intermediare între recolta anterioară și cea următoare) se face în tot mai multe țări cu agricultură avansată. cele mai fertile terenuri se găsesc în proporție de 27% în jurul celor mai urbanizate centre și numai 18% în zonele rurale. a locurilor de muncă. 1996]. zonelor de recreere etc. în Statele Unite. un hectar de culturi leguminoase îmbogățește solul cu 50-100 kg în cazul soiei. creșterile spectaculoase de producție din anii ’70 – ’80. în Japonia producția de orez de 4. Evaluările făcute în perioada 1982-1992 în SUA au arătat că măsurile luate au redus cu 25% ritmul de eroziune a solurilor. Istoric vorbind.scăzute. O altă soluție recomandată de tot mai mulți specialiști constă în extinderea culturilor de leguminoase. suficiente pentru a a sigura o producție de orez pentru circa 378. direct sau indirect. Întrucât hrana umanității este asigurată din biomasa Terrei. În anul 1996. În ultima perioadă s-a constatat că îngrășămintele minerale nu mai pot acoperi degradarea tot mai avansată a solurilor. insecte. Dacă în perioada 1950-1984. În anul 1990. Acești fertilizanți chimici nu pot asigura un echilibru între elementele esențiale ale solului: materie organică. producțiile pe terenurile degradate au fost în medie cu 17% mai mici decât cele obținute pe pământurile neafectate.7 tone la hectar nu a mai fost depășită din anul 1984. transportului. deci la tulburări în viața ecosistemelor. între anii 1980-1984 cu 1. În Statele Unite. microorganisme.. nu mai are suport în realitate. astfel de acțiuni au luat amploare în anul 1989. urbanizarea cere cele mai bune terenuri agricole. orașele au fost amplasate în jurul celor mai fertile terenuri agricole. Câteva decenii la rând. respectiv 60-80 kg în cazul lucernei. apă. recoltele de cereale au crescut cu 2. se impune cunoașterea câtorva 120 . în perioada 1990-1994 ritmul anual de creștere s-a situat în jurul valorii de 0. Populația tot mai numeroasă va însemna acutizarea problemei locuințelor. această tehnică ocupa o treime din suprafața cultivată a țării. În mod plastic se spune că “deși conducta nu a secat încă. în funcție de capacitatea lor de asimilare a acestui element de bază. Această evoluție îngrijorătoare a stării de sănătate a terenurilor agricole a determinat factorii responsabili din unele zone ale lumii să ia măsuri de reabilitare a lor.8%.și microelemente etc. Foarte grav este faptul că adesea.

ceapă verde – 200 calorii. Omul poate modifica lanțurile și rețelele trofice în sensul satisfacerii nevoilor sale. respectiv a cărnii de vită în special. Cifra de mai sus ar putea da impresia că potențialul biosferei este nelimitat.740 calorii. Un kilogram de carne de pasăre sau de pește se obține prin consumul a două kilograme de cereale. hrana de origine animală trebuie să conțină cantități suficiente de aminoacizi esențiali. Pentru obținerea unui kg de carne de vită se consumă 7 kg de cereale. pe care plantele verzi fixează energia solară prin fotosinteză.7% din producția netă a globului. dacă avem în vedere faptul că nevoile alimentare ale omului nu se exprimă numai prin cantitate de energie. Producerea alimentelor este strict legată de o suprafață de teren uscat sau submers.2 x 1010 t/an substanță uscată. iar pentru un kg de carne de porc se consumă 4 kilograme de cereale. În anul 1970. Aici sunt incluse şi mările. dar din aceasta numai 12% era recoltată și consumată de om. 38% este alocată pentru hrănirea animalelor.200 calorii pentru femei. [www. Atunci când sunt depășite necesitățile de calorii apare starea de supranutriție. un kg de morcovi – 400 calorii. un kg carne de miel – 2. s-ar economisi 105 milioane tone de cereale. 2000]. carne de porc semigrasă . Acest mod de abordare este însă eronat. Dacă americanii și-ar reduce consumul de cereale la jumătate. iar absența unuia sau a mai multor compuși indispensabili determină starea de malnutriție.340 calorii. un kg carne de iepure . Suprafaţa ocupată de ecosistemele agricole şi cele naturale. Pentru a avea o imagine asupra conținutului de calorii a alimentelor voi enumera câteva: un litru de lapte de vacă integral – 650 calorii. care pot înlocui parțial consumul de produse animaliere [Berca.php]. un kg carne de oaie – 1. un kg. Aceste nevoi se referă la adulți. aportul energetic minim prin alimente este de 2. suficiente pentru hrana a 2/3 din populația Indiei pe un an de zile.950 calorii. un kg carne de vacă semigrasă – 1. doar o mică parte este utilizabilă de către om sub formă de hrană. producția agricolă reprezenta 9. ci și prin calitate. Nerealizarea necesarului de energie în regimul alimentar se numește subnutriție. unde se practică pescuitul şi vânătoarea. Studiile lui Barbault (1995) arată că alimentele de proveniență vegetală și animală consumate de om reprezintă 0. Există însă și plante leguminoase bogate în proteine și cu un spectru larg de aminoacizi. Modificările aduse în circuitul alimentar în sensul menționat mai sus. o modalitate de creștere a eficienței utilizării hranei ar fi reducerea consumului de carne în general. de castraveți – 130 calorii. De menționat faptul că pentru o nutriție echilibrată. respectiv 2. din care jumătate se regăsește în mediul continental.ro/Tabel Calorii Alimente. reprezintă suprafaţa de nutriţie. Producția primară netă a globului se ridică la 18. Prin raportarea acestei suprafețe la efectivul populației obținem suprafața de nutriție a unei persoane. un kg de parizer sau polonez – 2. Omul poate fi pe rând sau concomitent consumator primar (consumă alimente de origine vegetală).420 calorii. ar putea disponibiliza cantități imense de cereale pentru hrana altor oameni. 40% din aportul energetic al regimului alimentar american sau francez provine din grăsimi. un kg de varză – 250 calorii etc.2. în timp ce. crap – 1. salam de Sibiu – 5. Consumul de cereale diferă foarte mult de la o țară la alta. 121 .600 calorii. procentul recomandat este de 30%. un kg de ardei gras roșu – 390 calorii. un kg ou integral – 1.000 calorii. un kg de salată verde – 150 calorii. adică la cel al italienilor.1. consumator secundar (consumă erbivore) și consumator terțiar (consumă alimente provenite de la răpitoare). un kg. Câștigul ar fi dublu: menținerea sănătății consumatorilor din unele țări și scăderea numărului de oameni care suferă de inaniție. un kg carne de găină – 1. de unde omul îşi procură hrana zilnică.3% din producția primară terestră.250 calorii. oceanele şi pădurile.790 calorii. sau 80 de kilograme de iarbă verde. Din producția mondială de cereale. iar cealaltă jumătate în oceane.950 calorii.310 calorii.greutatea. Astfel.040 calorii. un kg de cartofi noi – 800 calorii.parametri ai acesteia. din această cantitate imensă de producție primară globală netă. un kg telemea de vacă – 3. În tabelul 6 este prezentată situația acestui consum pe cap de locuitor în 15 țări ale lumii.730 calorii. Conform normelor FAO și OMS. conservă de pește (crap în sos tomat) – 1.800 calorii pentru bărbați. Conform datelor furnizate de Worldwatch Institute din Statele Unite (1996).

în anul 1981.Suprafața agricolă mondială este de 4. Agroecosistemele din cea de-a doua categorie au apărut odată cu trecerea la utilizarea pe scară largă a mecanizării și chimizării agriculturii.8 milioane de hectare (62% din suprafaţa totală) din care 9. Conform datelor FAO. din anii ’60 ai secolului trecut. Dacă încercăm însă o simplificare a acestora. Australia – 3.56 miliarde de hectare. După creșterea constantă a producției timp de patru decenii (1950-1990). ceea ce reprezintă 34.41 ha.64 ha.4 milioane hectare de teren arabil (63%). Lumea a început să intre într-o nouă eră. în anul 1990 [Worldwatch Institute – Probleme globale ale omenirii. a început declinul. ca urmare a sporirii cantităților de îngrășăminte de 10 ori. De aici rezultă că suprafaţa cultivată ce revine unui locuitor este de 0. valori superioare mediei mondiale [Vântu. Capitolul 9 SISTEME DE AGRICULTURĂ Literatura de specialitate oferă numeroase clasificări ale sistemelor de agricultură. Soluțiile gândite de organismele internaționale abilitate și de oamenii de știință vor fi prezentate în următorul capitol al cursului nostru Ecologie umană. În ţara noastră suprafaţa agricolă este de circa 14.18 ha. suprafața agricolă medie per individ era de 0. Este așa numita agricultură industrială sau industrializată. 2000].9% din suprafața uscatului. cu diferențieri mari între continente (Asia – 0. iar cea agricolă de 0. vom constata că principalele categorii de agroecosisteme existente în momentul de față în agricultura mondială.01 ha). Tabelul 6 Consumul de cereale pe cap de locuitor în diverse țări. pot fi înglobate în două mari categorii: tradiționale și moderne. 1994] Țara Canada Statele Unite Uniunea Sovietică (CSI) Australia Franța Turcia Mexic Japonia China Brazilia India Bangladesh Kenya Tanzania Haiti Media mondială Consumul de cereale pe locuitor (kg) 974 860 843 503 465 419 309 297 292 277 186 176 145 145 100 323 Situația actuală și de perspectivă a asigurării hranei omenirii se dezbate tot mai intens atât la nivelul Organizației Națiunilor Unite cât și al altor organizații mondiale. cea a nesiguranței asigurării hranei pentru iminenta creștere masivă a populației. Multiplele dezavantaje ale acestui tip de agricultură au determinat apariția agriculturii durabile care includ două sisteme de agricultură: 122 .323 hectare.

Din punctul de vedere al raportului inputuri/outputuri energetice aceste sisteme pot fi incluse în categoria celor extensive sau de intensitate redusă. cum mai este numită. introducerea unei forțe suplimentare. omul a reușit eliminarea controlului carnivorelor mari asupra erbivorelor domestice însă nu a reușit să stăpânească epidemiile și atacurile dăunătorilor fitofagi. a apărut în antichitate. în marea lor majoritate [Puia și colab. apărute în zona temperată. ceea ce contravine flagrant actelor normative valabile pentru acest domeniu de activitate. Agricultura tradițională sau familială se mai practică încă în multe țări ale lumii. Regăsim aici toate componentele piramidelor eltoniene: producătorii primari (plante cultivate). în detrimentul celor naturale. consumatorii primari (erbivorele domestice și omul). introducerea muncii animalelor în agricultură. Astfel. apărute în ultimii ani la noi în țară. 72) elimină erorile din unele manuale de ecologie. utilizarea dejecțiilor animale pentru fertilizarea terenurilor agricole. între trăsăturile definitorii ale acestora. iar mai târziu a asolamentului. iar procesele de producție agricolă se integrează foarte bine în circuitele biogeochimice globale. prin: extinderea terenurilor agricole. Sisteme de agricultură tradiţională Agricultura tradițională sau de subzistență. obținerea prin selecție empirică și utilizarea soiurilor de plante și a raselor de animale mai productive. introducerea rotației agricole. acestea fiind cele mai apropiate de cursul neîntrerupt al proceselor naturale. care a permis creșterea productivității agroecosistemelor. sistemele tradiționale de agricultură au un pronunțat caracter ecologic. Prin cultura plantelor în sistem tradițional.1. așadar. Sistemele agricole tradiționale. În aceste sisteme agricole. În agricultura tradițională există o permanentă reciclare a substanțelor. Clasificarea simplificată a principalelor sisteme de agricultură Clasificarea sistemelor de agricultură prezentată în acest curs (fig. omul poate obține în medie 150 kcal/an/m2 [Vântu. 9. Suprafață (arabilă) de alimentare a unui om adult pentru un an de zile este în medie de un hectar. până la apariția revoluției industriale. în special cea care privește agricultura ecologică. organice) integrate Fig. În scopul creșterii eficienței cultivării. Această legătură foarte strânsă între plantele de cultură și animale apropie agroecosistemele tradiționale de ecosistemele naturale. De aceea.. au dăinuit 4-5 milenii. folosirea de unelte agricole metalice sau cu părți metalice. tradiționale SISTEME DE AGRICULTURĂ industriale moderne durabile ecologice (biologice. ea fiind 123 . 72. se poate afirma că. odată cu utilizarea uneltelor din ce în ce mai perfecționate și prin folosirea animalelor domestice în muncile agricole. 2000]. în aceste sisteme de agricultură este permisă utilizarea frecventă a pesticidelor organice de sinteză. organice). Apar în felul acesta o serie de confuzii între diferitele sisteme de agricultură. 2001]. pe lângă cea umană.integrate și ecologice (biologice. aceste sisteme au fost îmbunătățite permanent. Cauza principală a acestor greșeli constă în ignorarea legislației apărute la nivel național în ultimul deceniu. consumatori secundari (omul consumator de produse animaliere) și destructorii prezenți în sol.

specifice ecosistemelor naturale.2. 9. Sisteme de agricultură modernă Așa cum s-a menționat deja la începutul prezentului capitol. în vii. tehnică și științifică din a doua jumătate a secolului XX. Este cunoscut faptul că. cu consecințe grave asupra circuitului carbonului și al altor substanțe în ecosistem. pășunatul este înlocuit cu hrănirea animalelor în crescătorii. spre deosebire cele naturale care se bazează pe relația interspecifică pradă-prădător și pradă-parazit [Puia și colab. Numeroase experiențe arată că folosirea repetată a unui erbicid nu face decât să schimbe compoziția floristică a buruienilor nu să le elimine [Prică și colab. Sisteme de agricultură industrializată Trecerea de la sistemele tradiționale la cele moderne de agricultură a fost posibilă odată cu revoluția industrială. cum sunt denumite de Puia și colab. cu rol în limitarea dăunătorilor fitofagi dar și în descompunerea 124 . cu ajutorul plantelor fixatoare de azot. în complexe industriale de creștere a animalelor. în sere pentru legume și flori. Avantajele acestor ecosisteme agricole sunt multiple: creșterea producției agricole. 1980]. în livezi. Acest tip de agricultură este din nou practicat și în România.. detergenții care însoțesc adesea substanțele active ale diferitelor pesticide. recoltele medii sunt de circa 2. pe suprafețe destul de mari.1. sisteme agricole industriale se încadrează în categoria agroecosistemelor intensive și industrializate. 1998]. bazate pe energie convențională. agricultura modernă include atât sistemele de cultură industriale cât și cele durabile. prin consumul impresionant de pesticide. dar şi efecte negative asupra mediului. Din punctul de vedere al aportului energetic. Prin aplicarea repetată a unor erbicide este influențată compoziția floristică a agroecosistemului. inofensivi. fiecare având rolul său ecologic. iar suprafaţa arabilă de alimentaţie pentru un adult se reduce la 0. în sistemele agricole industrializate atacul paraziților este limitat cu ajutorul pesticidelor. 2001].2. îngrășăminte și combustibil are o multitudine de deficite ecologice. înseamnă înlocuirea proceselor biologice. eliberarea forței de muncă rurale și migrarea spre mediul urban.specifică țărilor subdezvoltate sau sărace. populația microbiană a solului este alcătuită din numeroase grupe de microorganisme. Agricultura industrială înseamnă artificializarea sistemelor agricole. în ecosistemele industriale.300 kcal/an/m2. un echilibru biologic complet diferit față de cel inițial. În aceste sisteme agricole industriale. în aceste sisteme agricole a fost introdusă “mica mecanizare” și pesticidele. (2002): Poluarea cauzată de pesticide și îngrășăminte chimice. Există unele specii vegetale care prezintă toleranță față de anumite erbicide. mecanizarea și chimizarea au determinat creşteri substanţiale ale producţiilor agricole. Așa sunt. Astfel. Se instalează astfel.4 hectare. diversificarea produselor alimentare și asigurarea de alimente proaspete în tot timpul anului. mașinile înlocuiesc munca manuală și animală la executarea lucrărilor agricole. iar cele rezistente proliferează. în special tehnologică. afectând și microorganismele din adâncime. de exemplu. Utilizarea combustibililor fosili pe scară largă. acestea se multiplică și se extind pe seama buruienilor distruse prin erbicidare. Entomofauna utilă. îngrășămintele cu azot înlocuiesc fixarea naturală a azotului. În ultimele decenii ale secolului trecut. cu procese nebiologice. Pesticidele ajunse în sol exercită o acțiune selectivă asupra acestora: microorganismele sensibile dispar. Tămaș și colab. 9. Agricultura industrială. În ciuda faptului că aceștia sunt considerați inerți. Este așa numita agricultură țărănească. măresc agresivitatea pesticidelor asupra microflorei din sol și permit levigarea pe profilul solului. 1980.. Acest sistem de agricultură este unul de mare randament și se practică în câmp deschis. La aprecierea impactului produs de pesticide asupra microflorei solului trebuie avuți în vedere și ingredienții folosiți la fabricarea lor. eco-biologică [Vlăduț și Popescu..

arată că. 1982]. Pesticidele sunt absorbite în diferite proporții de către plante. ca urmare a folosirii abundente a substanţelor chimice. circa 80% dintre decesele provocate de pesticide erau localizate în țările în curs de dezvoltare care foloseau doar 20% din totalul pesticidelor. a fost.ESB) care a apărut în Anglia. în anul 1985. Un studiu efectuat în SUA. nespecific. de asemenea. legată de boala vacii nebune. Se poate remarca apariţia unor noi virusuri şi bacterii datorită hranei nenaturale (pulberi din oase şi din resturi de carne provenite de la animale moarte de diferite boli. 1995]. din 29 de orașe luate în studiu. Deși la început rapoartele oficiale britanice negau faptul că ESB se poate transmite la om. Numai jumătate din cantitatea de pesticide pulverizată din avion ajunge pe suprafața destinată [Pretty. indiscutabil. Perioada de incubație 125 . La acestea se adaugă aditivii alimentari (coloranți sintetici. este de asemenea afectată de pesticide. ierbos. Un astfel de virus este cel care produce boala vacilor nebune (encefalopatie spongiformă bovină . datorită utilizării de pesticide nebrevetate. hormonii și antibioticele trec în carne sau în produsele animaliere. Acest mod de hrănire artificial și nesănătos a început să fie folosit încă din anii 1930 și a devenit o regulă în fermele zootehnice din întreaga lume.Multiplicarea numărului de boli şi dăunători prin practicarea monoculturii şi scăderea rezistenţei fiziologice naturale a plantelor şi animalelor.detritusului. Aceste măsuri au condus la creșterea vulnerabilității culturilor agricole. s-a recunoscut oficial că sunt victime umane ale unei boli cerebrale noi. În anii ’80. în anul 1995. înmulțirea neprevăzută a unor specii. 90% din necesarul de hrană al omenirii este asigurat doar de 120 de specii agricole. 1995]. În cazul animalelor. unul foarte atrăgător dar în detrimentul calității. Comisia Mondială de Sănătate apreciază că aproximativ un milion de oameni sunt intoxicați anual cu erbicide. ESB face parte dintr-o familie de boli degenerative ale creierului care afectează omul și unele animale domestice și sălbatice. Calitatea produselor alimentare și a apei potabile. intraspecifică. prin fluctuațiile apărute în diferitele populații.) folosiți în industria alimentară. Restrângerea biodiversității. Cei mai afectați sunt fermierii și lucrătorii din agricultură implicați în activitatea de protecția plantelor.000 de specii de plante pentru producere de alimente. în 28 de orașe a fost semnalată prezența erbicidelor. în favoarea câtorva soiuri moderne cu productivitate și uniformitate mare. Au supraviețuit și s-au înmulțit doar cele care au dobândit rezistență la produsele aplicate. Se poate transmite la om prin consumul cărnii de la animalele bolnave sau prin mușcăturile animalelor de companie care au consumat astfel de carne.000 de fermieri au murit prin otrăvire cu pesticide [Johnson. la factorii de stres biotici și abiotici. Sunt experiențe care arată că tratamentul făcut împotriva cărăbușului de mai (M. Diversitatea genetică. prin extinderea suprafețelor agricole și prin reducerea numărului de specii cultivate. La animalele crescute în sistem intensiv au apărut epidemii şi chiar pandemii. Multe pesticide aplicate nu ajung să-și facă efectul deoarece nu ajung pe suprafața utilă. în 1996. 25% himenoptere și 14% coleoptere. în completarea cu proteină a furajelor). insecte utile și diverse viețuitoare. De-a lungul istoriei omenirii au fost utilizate circa 10. circa 10. iar în jumătate dintre acestea valorile admise erau depășite. îndeosebi de insecticide. prin intoxicare cu pesticide și moartea lor [Ionescu. Astăzi. dispariția unui mare număr de organisme nețintă (paraziți și prădători naturali). Foarte multe soiuri tradiționale și varietăți locale au dispărut din cultură. Aspectul comercial al produselor este. de unde ajung în alimentele oamenilor și ale animalelor. Pesticidele produc serioase perturbări ale echilibrelor ecologice. condimente etc. precum şi creşterea extremă a agresivităţii. redusă. conservanți. Excesul de azotați și fosfați de pe terenurile agricole conduc la îmbogățirea apelor în nutrienți. melolontha) a provocat distrugerea a 45% diptere. Prin aplicarea necorespunzătoare a pesticidelor au fost distruse numeroase specii de microorganisme. Utilizarea intensă a chimicalelor și a apei de irigație dau alimentelor un gust fad. În anul 1993. proces numit eutrofizare. în China. Este afectată biodiversitatea interspecifică. Albinele și păsările plătesc și ele un tribut tratamentelor chimice din agricultură. . cum ar fi salmoneloza si tuberculoza aviară. Epuizarea fertilității solului și eroziunea solului (vezi capitolul 9). apariţia canibalismului.

Astăzi. În complexele industriale de creștere a animalelor. 9. La control. de luni sau ani. Brown și colab.2. în unele zone ale Asiei. fără a compromite necesităţile generaţiile viitoare. depunerea ouălor etc. Animalele sunt scoase din sistemul constituit prin evoluția biologică şi ecologică sol-plantă-animal. Numărul speciilor rezistente la pesticide a crescut de la 182 în anul 1965. care constituie nucleul agroecosistemului. au arătat o creștere extremă a agresivității. s-a constatat degenerarea sistemului imunitar. În anii ’60 incidența malariei s-a redus de la mai multe milioane de cazuri la numai 40. Consecințele practicării sistemelor de agricultură nu se opresc aici. Experiențele făcute cu porci crescuţi în sistem intensiv.5 miliarde de dolari. fermierii folosesc în mod frecvent doze de pesticide de opt ori mai mari decât cele recomandate. 126 . ajungând la circa 13% din producția agricolă [Pimentel și colab. pentru a obține efectele scontate. la circa 900. proporția recoltelor distruse de insecte. numeroși specialiști din domeniul agriculturii consideră aceste sisteme dăunătoare. datorită rezistenței țânțarului la insecticide [Farah. în anul 2000. toţi s-au imbolnăvit și au murit de diferite boli infecţioase şi degenerative. cu preponderenţă cancer. org/boli/bse_esential. pentru fabricarea altor produse fitofarmaceutice. Apariția raselor rezistente la boli și dăunători înseamnă creșterea dozelor de pesticid și apariția de molecule noi. reproducere. prin metode directe de combatere. atât pentru sănătatea oamenilor cât și a pentru cea a mediului. ceea ce reprezintă 80% din totalul vânzărilor de pesticide. iar numărul anual al deceselor este de 2 milioane. unele verigi ale lanţurilor trofice naturale sunt izolate şi hipertrofiate. în sintagma biosferă durabilă. Sisteme de agricultură durabilă Date fiind dezavantajele agriculturii comerciale. După 44 de ani (1989). În fermele zootehnice.html]. Vânzările de pesticide au atins în 1994 cifra record de 25 de miliarde de dolari în țările industrializate. producând astfel dereglarea ecosistemului.Etologia animalelor (ramură a zoologiei care studiază modul de viaţă a animalelor sub aspectul obiceiurilor legate de hrănire. din care acesta face parte. Aceste animale au devenit rezervorul a numeroși paraziți și boli infecţioase. dată fiind perioada lungă de incubație și multele necunoscute legate de această boală. rezultatele agriculturii industrializate. Nu există niciun tratament care să vindece aceste boli. (1995) afirmă că. singura măsură la depistarea unui animal bolnav este sacrificarea și incinerarea tuturor vitelor din cireadă.sanatate. Datorită acestei perioade lungi de așteptare.apariție simptome) este foarte lungă. ceea ce a determinat guvernul indonezian să retragă subvențiile pentru pesticide. tot mai mult se pledează pentru sisteme durabile de agricultură. s-ar putea ca în viitor să apară numeroase cazuri de îmbolnăvire cu ESB [http://www. Deja au fost sacrificate milioane de vite. Durabilitatea desemnează acea dezvoltare în care sunt satisfăcute necesităţile prezentului. sterilitatea animalelor crește datorită stresului. De aceea. apoi s-a răspândit în agronomie. industriale.2. Pagubele produse de lăcustă s-au ridicat în numai doi ani la 1. etică şi alte domenii. era de 7%. recoltele distruse aproape s-au dublat. fermierii urmăresc eradicarea paraziților vegetali. numai în India.Apariția de rase rezistente la boli și dăunători. . vector la malariei. în anul 1945. prezentate în capitolul 9 sunt. Un alt exemplu este cel al lăcustei brune a orezului din Indonezia. practicate de la jumătatea secolului trecut încoace. Specialiștii prognozează că. 1992]. Conceptul de durabil (sustainable) a apărut în ecologie. Situația critică actuală a terenurilor agricole de pe Terra. evoluția lor conducând întotdeauna la deces. dintre care multe transmisibile şi la om. .000. cu recomandarea pentru fermieri de a găsi alte modalități de combatere a parazitului. În sistemele de agricultură industrială.. se cunoaște faptul că distrugerea exagerată a bolilor și dăunătorilor are efecte contraproductive. Studiile arată că. apoi lăsați în libertate.(infecție . Astăzi. cu costuri uriașe. În timp. 1993]. Același fenomen s-a înregistrat cu țânțarul anofel. deși se foloseau de 10 ori mai multe pesticide.). Utilizarea nesăbuită a pesticidelor a condus la distrugerea paraziților și prădătorilor naturali ai dăunătorului și la înmulțirea exagerată a sa. numărul bolnavilor de malarie înregistrează 59 de milioane de cazuri. în bună parte. în SUA. prin apariția formelor rezistente.

. agricultura durabilă este “Un sistem care se poate autosusține pe un timp nelimitat fără să conducă la degradarea pământului. Cifrele acestea sumare şi aproximative ilustrează cu elocvenţă importanţa capitală pe care procesul de chimizare-fertilizare al agriculturii îl are pentru întreaga planetă. Pentru obținerea acestor fertilizanți organici trebuie folosite însă tehnologii adecvate. Principalele surse de poluare din agricultură sunt îngrășămintele chimice și pesticidele.Conform Congresului SUA [Carlier și colab. În ultimul timp se utilizează tot mai mult composturile provenite de la staţiile de epurare şi din resturile menajere. în scopul încorporării 127 . Fertilizarea în agricultura integrată presupune intensificarea fertilizării organice a solului cu gunoi de grajd și diverse composturi. Reîntoarcerea omului la natură nu se poate face într-o natură primitivă. în beneficiul acesteia și în opoziție cu orice forme de tehnici inginerești care se substituie mediului natural”. din care fac parte și alte metode de fertilizare și de fitoprotecție. o strategie de managamant care să ajute producătorul să aleagă soiurile și hibrizii. jumătate din populaţia lumii are asigurată hrana cotidiană necesară pentru subzistenţă. practicile culturale. cum susțin unele curente ecologice fundamentaliste. ușor degradabile. Anual sunt folosite în agricultura lumii aproximativ 100 milioane de tone de îngrăşăminte. Utilizarea îngrășămintelor chimice și a pesticidelor este integrată într-un sistem mult mai complex. care să minimizeze impactul sistemului asupra ambianței umane și care să asigure un nivel susținut de producție și de profit pentru fermieri”. Agricultura integrată pornește de la convingerea că fertilizarea şi chimizarea sunt absolut necesare pentru o agricultură modernă de mare randament.. care aduc un spor de producţie echivalent cu 40% din producţia mondială de cereale. Spre deosebire de tehnicile agresive utilizate în sistemele agricole industriale. Îngrăşămintele verzi sunt folosite intens în agricultura integrată. Berca și Roman (1991) consideră că “schemele agriculturii integrate acceptă numai substanțe chimice de valoare biologică mare. protejează integritatea solului. În aceste sisteme de agricultură putem vorbi de ecotehnologie și ecotehnică. a ambianței umane sau a umanității. 1998]. prin intermediul acestor mijloace.1. Prin urmare. 1989]. În concepția cercetătorilor Mitsch și Jorgensen (1989) citați de Mănescu și Ștefan (2005). care după lansarea efectului părăsesc rapid ecosistemul”. fără a deranja mediul înconjurător. Sisteme de agricultură integrată Aceste sisteme se fundamentează pe stimularea proceselor naturale care să conducă la menţinerea fertilităţii solului la un nivel ridicat şi la un control riguros al paraziţilor.2. În momentul de faţă există o multitudine de clasificări legate de agricultura durabilă. în condiţiile menţinerii producţiei la un nivel ridicat. La acestea se adaugă multe alte milioane tone de substanţe chimice destinate protecţiei plantelor care salvează circa 30% din recoltele obţinute. Se apreciază că. ci pe baze raționale. cu cheltuieli moderate de energie. cu păstrarea nealterată a mediului înconjurător” [Ionescu. deoarece există riscul poluării chimice a infectării și infestării cu diferiți paraziți. prezenți în aceste materiale. bucolică. În spiritul acestui curs.2. 2001]. Ecotehnologia agricolă presupune „cunoașterea și aplicarea metodelor și mijloacelor necesare în toate procesele de producție. programele de fertilizare și combatere a bolilor și dăunătorilor cu input-uri minime. în etapa actuală de evoluție a societății omenești. în sistemele de agricultură durabilă includem: sistemele de agricultură integrată şi sistemele de agricultură organică (ecologică. ecotehnologia și ecotehnica “reprezintă proiectarea societății umane în mediul natural. respectă echilibrul ecologic. 1998]. susțin reciclarea resurselor. înlocuirea totală a input-urilor din agroecosisteme prin mecanisme naturale de reglare nu este realistă și nici posibilă. reduc consumul de energie culturală. biologică). ecotehnicile. dar aceste mijloace sunt numai o componentă a fertilităţii solului şi a protecţiei plantelor împotriva bolilor şi dăunătorilor. pentru dezvoltarea societăţii [Cotigă. 9. Numai așa se va putea asigura necesarul de hrană pentru o populație în continuă creștere [Puia și colab. specifice agriculturii durabile. Această metodă constă în cultivarea de plante cu masă vegetală bogată și nepretențioasă față de nutrienți.

din cauza manei și a gândacului de Colorado care le sunt comune. pe suprafețe restrânse. dar pot folosite și alte specii precum – secara.lor în sol. Pentru asigurarea alimentelor necesare omenirii. Efectele benefice ale acestor culturi constau și în refacerea structurii solului cultivat. etc. Astfel. înseamnă că PED la E. Astfel. nu va fi amplasat pe terenuri joase. O cultură de leguminoase poate fixa în cursul unui an cantități importante de azot (vezi Circuitul azotului). un mijloc important de fertilizare şi de menţinere a echilibrului biologic în natură. recoltarea și arderea organelor infectate sau infestate etc. De aceea. a prețului de valorificare a produsului finit. ci în menținerea nivelului de atac la un anumit nivel. mazăre. a muncii vii. 10. întrucât aici obiectivul nu mai constă în eradicarea paraziților. Utilizarea PED are cel puțin două avantaje: folosirea unei cantităţi reduse de pesticide şi implicit reducerea poluării. Utilizarea leguminoaselor este. caisul fiind foarte sensibil la apoplexie. acolo unde terenul este înierbat. cultura de varză nu se va înființa pe terenuri cu pH acid care avantajează răspândirea și evoluția herniei la varză. Acest nivel este denumit prag economic de dăunare (PED). muștarul etc. odată cu lucrările de bază. boli şi dăunători. Fenomenul se datorează în principal acumulării de substanțe alelopatice și extragerii unilaterale a unor substanțe nutritive din sol. Desigur că. ca pe o ultimă variantă de apărare.. atunci când valoarea atacului depăşeste pragul economic de dăunare. schreineri este 2% fructe atacate. societatea internațională a acceptat folosirea pesticidelor ca un rău necesar. deoarece pragurile acceptă un număr de buruieni. de asemenea. 2005]. La stabilirea succesiunii culturilor se ține seamă de bolile și dăunătorii comuni ai speciilor agricole. iar pagubele produse de viespe la un atac de 2% se ridică la 500 de Euro. 200 specii de buruieni. Dacă atacul este de 3% se va executa tratamentul. cu exces de umiditate. La prun. prezentă la monoculturi. Revenirea unei culturi de solanaceae pe aceeași solă se va face doar după patru ani. Combaterea biologică a paraziților vegetali poate contribui la reducerea masivă a 128 .). chimice si biologice) folosite pentru distrugerea paraziţilor agricoli. floarea soarelui.000 specii de insecte si acarieni [Berca..5% se va renunța la stropire. Prevenirea infestării solului cu gândaci gheboși se poate face numai prin evitarea cultivării porumbului după porumb. Speciile preferate în acest sens sunt leguminoasele (lupin. adunarea fructelor infestate cu Eurytoma schreinery poate reduce semnificativ pagubele produse de această viespe [Maxim. igiena fitosanitară. Chiar și înființarea de culturi cu specii înrudite poate fi păgubitoare pentru cultivator.. 1993]. păstrarea mai bună a diversităţii. dacă este de 1. mana florii soarelui va dispărea complet de pe un teren doar după cinci ani. Combaterea bolilor și dăunătorilor în agricultura integrată se deosebește esențial de cea practicată în sistemele de agricultură industrializată. adică limita de atac a paraziţilor care duce la pierderi de recoltă egale cu costul tratamentelor. De exemplu. sterilizarea solului cu abur în sere. în funcție de cultura premergătoare. (1991) arată că. sistemul de întreținere a solului pe intervalele dintre rândurile de pomi influențează atacul viermelui merelor (Laspeyresia pomonella). PED permite renunţarea la o stropire fitosanitară atunci când densitatea bolii sau dăunătorului nu atinge valoarea critică. Îngrășămintele verzi au rolul de a îmbunătăți proprietățile fizico-chimice ale solului precum și activitatea microflorei și microfaunei din sol [Rusu și colab. 2000]. Prin practicarea rotației culturilor este evitată așa numita oboseală a terenului. rotația culturilor. În agroecosisteme produc pagube circa 500 de specii de ciuperci. fiecare teren cultivat deține o rezervă biologică de paraziți. a combustibilului. stabilirea PED este o muncă laborioasă care presupune estimarea atacului. care favorizează boala. fertilizări corespunzătoare. Primăvara. Studiile făcute la măr de Ciurdărescu și colab. Lupta integrată este ansamblul de mijloace si metode (agrotehnice. dacă o stropire cu insecticid împotriva viespii semințelor de prun (Eurytoma schreineri) costă 500 Euro. atacul a fost mult mai redus față de ogorul negru. o specie va reveni pe aceeași solă numai după un anumit interval de timp. Măsurile agrotehnice de combatere pot conduce la eliminarea unor tratamente chimice sau la reducerea acestora. sulfină etc. costul pesticidelor. ceea ce conduce la secătuirea solului în elementele respective. Ele constau în: alegerea corespunzătoare a terenului. rapița. De exemplu. măzăriche.

ecologia parazitului. Același autor ajunge la concluzia că. 1995].pesticidelor. crearea de soiuri cu rezistență genetică etc. Daucus carota. analize. fenologia plantei.Evitarea introducerii în ecosistem a pesticidelor: greu degradabile biologic. În Marea Britanie. în general a pesticidelor care afectează echilibrele ecologice.. 9. . în locul celor aviatice. în livadă. Urtica dioica. Rezultatele efectuate în România pe această temă sunt destul de contradictorii [Mănescu și Ștefan.. a celor care distrug flora și fauna utilă din sol și de pe plante (cu rol important în mineralizarea materiei organice moarte și limitarea numărului de dăunători fitofagi). prin efectuarea tratamentelor fitosanitare numai în condiții de strictă necesitate. a celor care se acumulează de-a lungul lanțurilor trofice.Creșterea rezistenței fiziologice a plantelor și animalelor printr-o nutriție echilibrată (vezi subcapitolul 3.. Practicarea agriculturii integrate a facilitat trecerea la un alt tip de agricultură. a condus la 129 .2.Protejarea paraziților și prădătorilor naturali ai dăunătorilor fitofagi. Avantajele acestui sistem constau în reducerea consumului de combustibil și evitarea tasării solului. remanența pesticidelor. . Cannabis sativa. cu rezidualitate ridicată. Aplicarea tratamentelor complexe presupune găsirea momentului optim de tratament. cu efecte secundare nedorite. Phomopsis mali) s-au obţinut prin utilizarea concomitentă (efect sinergic) a două specii de microorganisme luate în studiu: Trichoderma harzianum și Bacillus subtilis. rezistența soiurilor etc. cantitatea de fungicide pentru cereale a fost redusă cu 50-75% numai prin administrarea la momentul potrivit. Distingem aici sistemul de lucrări minime (minimum tillage) și sistemul fără lucrări (no tillage). În afară de combinarea metodelor de combatere a paraziților și de pragurile economice de dăunare. cele mai bune rezultate în combaterea cancerului rugos al pomilor la măr (Diaphora perniciosa f. în lupta integrată mai trebuie respectate următoarele principii: . .2. Este foarte important ca stropirea să fie făcută la momentul optim. utilizarea feromonilor și a păsărilor insectivore. . în urma diferitelor observații. prin utilizarea de pesticide selective și/sau evitarea stropirilor cu produse neselective în stadiile vulnerabile ale acestora. Se vor lua în considerare . uşor levigabile (ajung mai rapid în apa freatică). Juglas regia.Reducerea drastică a pesticidelor. cea ecologică.2. Prin introducerea tehnicilor de stropit cu aerosoli.2. Primula officinalis. Dintre aceste metode amintim: multiplicarea în laborator și lansarea în cultură a diferitelor specii de insecte utile și microorganisme.Utilizarea de soiuri cu rezistență genetică la boli și dăunători. adică introducerea în soluția de stropit a unei combinații de pesticide (fungicid + insecticid + acaricid) cu spectru mai larg de acțiune. 1997]. O componentă importantă a agriculturii integrate este sistemul de lucrări ale solului etc. crearea de soiuri cu rezistență genetică etc. rezerva biologică a parazitului. Stropirile vor fi executate pe baza avertizărilor emise de specialiști. în vederea reducerii numărului de treceri cu agregatul prin cultură. Eficiența tratamentului poate crește astfel.3 – Relații complexe). consumul de soluție la hectar este diminuat semnificativ. Maxim (2005) constată că unele extracte apoase de plante (Armoracia rusticana. Reducerea cantităților de pesticide se poate realiza și prin utilizarea tratamentelor la sol.c. de la 50% la 90% [Pretty. utilizarea extractelor vegetale antimicotice.La același efect biologic să se utilizeze produsele cele mai putin toxice. utilizarea feromonilor și a păsărilor insectivore. Sisteme de agricultură ecologică Exploatarea intensă a pământului folosind produsele chimice de sinteză. Dintre aceste metode amintim: multiplicarea în laborator și lansarea în cultură a diferitelor specii de insecte utile și microorganisme. . Equisetum arvense) inhibă total germinarea conidiilor de rapăn la măr (Fucicladium dendriticum) “in vitro”.. în care stadiile vulnerabile ale paraziților vegetali să se suprapună [Maxim. Combaterea biologică a paraziților vegetali poate contribui la reducerea masivă a pesticidelor. prognoze și evaluări. 2005].Complexarea tratamentelor fitosanitare. .

Este important să menționăm faptul că. se adaugă alte numeroase dezavantaje. ci doar profitul imediat. distruse de chimizarea nesăbuită. îngrăşăminte. Situația actuală a terenurilor agricole. stabilite prin diferite acte normative și supuse sistemului de certificare și inspecție. eroziunea alarmantă a solurilor. regulatori de creștere. Tehnologiile organice nu pot asigura. mai cu seamă la fermierii care întrebuinţează aceste substanţe. a îngrășămintelor chimice și a semințelor modificate genetic. boli de piele grave etc. biologică sau organică) se deosebește fundamental de celelalte sisteme de agricultură. împânzite de ferme 130 . toată hrana omenirii însă alături de sistemele integrate de cultură ar putea fi cea mai benefică combinație de agroecosisteme. în scopul refacerii solului. a speciilor de insecte utile. cu o creştere alarmantă a frecvenţei bolilor degenerative (cancer. a oamenilor. decât să urmărești îndeaproape evoluția paraziților fitofagi. Este adevărat că necesarul de hrană al Terrei nu poate fi susținut numai de produse organice însă cererea tot mai ridicată în rândul consumatorilor justifică pe deplin extinderea acestui tip de agricultură. În plus.intoxicarea permanentă a populaţiei. cea care integrează metodele şi procedeele agrotehnice blânde. prezentate la Sisteme de agricultură industrializate din actuala lucrare și la capitolul 8 (Ecosistemele agricole și alimentația omenirii). deoarece nu se pune problema trecerii masive și necontrolate a agricultorilor la sistemul ecologic de cultură. întrucât nu interesează sănătatea mediului. Obținerea certificatului de produs ecologic presupune parcurgerea obligatorie a mai multor etape. Principalele argumente constau în producția mică și prețul ridicat al produselor obținute. întrucât produsele finite nu pot fi valorificate sub sigla “ecologic” numai dacă sunt etichetate de către organisme autorizate. să aplici 25 de stropiri pe an cu pesticide. agricultura în sistem industrial este mult mai ușor și mai comod de aplicat. a contaminării biosferei cu pesticide și nitrați ș. cauzată de intensificarea exagerată a agriculturii. în ţările cu o agricultură biologică semnificativă s-a dezvoltat mai întâi agricultura integrată. Din punctul de vedere al agriculturii. nu se susține. legată cu neputința agriculturii organice de a produce suficientă hrană pentru omenire. cred că piața poate regla cel mai bine acest aspect. Istoria agriculturii biologice a început în Europa. Teama producătorilor de chimicale și semințe modificate genetic. A. a surselor de apă dulce. prezente și viitoare. nu vin de la agricultura organică ci de la cea industrială. de pildă. În privința ponderii celor două sisteme. Organismele modificate genetic și derivatele lor sunt interzise în acest tip de agricultură. Trebuie doar să ne imaginăm acele suprafețe imense.a. alergii. stimulatori.) Generalități Agricultura ecologică are ca scop obținerea de produse agroalimentare fără utilizarea produselor organice de sinteză (pesticide. dar aplicate la nivelul minimului necesar. Din capitolul 8 al prezentului curs am reținut că. antibiotice). a determinat guvernul SUA să ia măsura necultivării terenurilor agricole pe o treime din suprafața cultivată a țării. La acestea. confirmă cu prisosință acest lucru. Agricultura ecologică (biodinamică. riscurile majore pentru bunăstarea și sănătatea Planetei. Extinderea exagerată a agriculturii organice s-ar putea remedia extrem de rapid și tot atât de simplu. la începutul secolului XX. cu metodele şi procedeele intensive. din toate punctele de vedere. să cântărești și să evaluezi cu multă chibzuință și pricepere oportunitatea unei intervenții fitosanitare. în acest moment. Pe cealaltă parte. Tehnologiile ecologice sunt foarte pretențioase. La produsele agroalimentare ecologice trasabilitatea produsului poate fi urmărită de la furcă la furculiță. Este mult mai simplu într-o plantație de măr. consumatorului trebuie să i se ofere dreptul la opțiune. consecințele pe termen lung. Agricultura integrată a funcționat și încă mai funcționează ca o școală de trecere la agricultura ecologică.). presupun un grad înalt de profesionalism și prezintă multe riscuri de natură economică pentru producător. Agricultura ecologică are numeroși opozanți în rândul producătorilor de pesticide. Nu este moral ca producătorul agricol să impună dieta publicului larg. Remedierea terenurilor supraexploatate și epuizate de agricultura comercială este însă mai dificilă și mai îndelungată. ocrotitoare de mediu. ci dimpotrivă trebuie să răspundă comenzii cetățeanului cumpărător și consumator. prin revenirea la sistemele integrate sau industriale de agricultură.

în toată lumea. Bioagricultorul va ţine cont de zonarea şi microzonarea producţiei agricole. Fără aceste componente ale solului 131 .ecologice. nematode. uniuni. Badgley și colab. consumatorii preferă aceste produse. Înființarea lor în zone improprii ar presupune crearea artificială a cerințelor optime speciei și soiului. Bioagricultorul trebuie să încheie contracte cu autoritatea specializată din cadrul Ministerului Agriculturii. se va inventaria fauna folositoare din zonă etc. Tot mai mulţi medici susţin că nu se poate concepe sănătatea unei naţiuni în afara sistemului de agricultură biologică. la agricultura ecologică se realizează într-o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă (6 săptămâni . microflora (bacterii. în funcţie de o serie de factori.agricultura-ecologica. (2007) de la Universitatea din Michigan. care asigură controlul permanent al calităţii produselor. Cu alte cuvinte. iar suprafeţele cultivate în sistem biologic cresc în progresie geometrică. Sondajele de opinie arată că. B. Vor fi construite cuiburi pentru păsări şi ascunzişuri pentru reptile şi arici. Activitatea. intensiv.) Studiul şi ameliorarea condițiilor locale de mediu În preajma fermei ecologice. intens chimizată.3 ani). există o legătură foarte strânsă. Se vor planta perdele de protecţie. alge şi ciuperci) reprezintă 4%. institutii specializate. trăieşte şi poate muri. ceea ce permite fermelor biologice să fie rentabile (www. în care grija față de sol și față de mediu este primordială. iar biodiversitatea va fi conservată. culturile agricole se vor amplasa acolo unde găsesc cele mai potrivite condiții naturale de creștere și dezvoltare.3). în Occident. pomii şi arborii răzleţi se vor menține sănătoşi. dar mai ales râmele principalul indicator al vieţii biologice din sol) doar 1 %. Substanţa organică este formată din 85% humus. Din acest 5%. cu privire la securitatea alimentară a planetei. colembole..ro). Elemente componente ale agriculturii ecologice a. cooperative cu acest obiect de activitate. Deși are doar șapte procente. menționez că există studii care infirmă acest lucru. Solul este un organism viu. substanţa organică a solului este izvorul vieţii şi fertilităţii.2. Vor fi cultivate și crescute numai acele specii şi soiuri/rase de plante și animale care sunt bine adaptate la condițiile zonei şi verificate perioade îndelungate (vezi subcap. iar fauna (protozoare. Trecerea de la agricultura convenţională. în aceste unităţi de producţie se va face sub îndrumarea şi sub controlul permanent al consultanţilor şi controlorilor autorităţilor competente. La fel se pune problema și în cazul animalelor. prețurile de valorificare sunt cu 20-60% mai mari decât cele ale produselor convenţionale. unul dintre obiectivele acestui tip de agricultură. Deși producțiile în aceste sisteme de agricultură sunt mai reduse. Între flora şi fauna solului pe de o parte şi humusul din sol pe de altă parte. În ultimii ani s-au înființat. Cu privire la incapacitatea agriculturii organice de a asigura alimente pentru întreaga planetă. 7% substanţe organice. Majoritatea ţărilor vestice subvenţionează de la stat doar agricultura ecologică. al condițiilor în care se cultivă plantele şi al adăposturilor unde se cresc animalele. crustacei. Au luat fiinţă în domeniu multe asociaţii. și ne vom schimba percepția față de temerile producătorilor de chimicale și semințe transgenice. 10% rădăcini de plante şi 5% flora şi fauna solului. El este format din 45% substante minerale. mediul înconjurător se va păstra curat. Numai în felul acesta se vor putea reduce input-urile energetice. actinomicete. Aceasta este denumită perioadă de conversie. magazine specializate pentru vânzarea produselor ecologice. cârtiţe. b. cu cel ecologic (293 de comparații din diferite țări ale lumii) ajung la concluzia că producția în sistemul ecologic reprezintă 96% din producția agriculturii convenționale. 9. La prețurile foarte convenabile se mai adaugă subvenţiile primite de la stat. Au apărut legi drastice. miriapode.) Ameliorarea solului Măsurile de ameliorare a solului în agricultura biologică vizează sporirea fertilităţii naturale și creşterea activităţii biologice din sol. ceea ce înseamnă consumuri energetice suplimentare. care se naşte. 25% aer şi 23% apă. acarieni. comparând producțiile sistemului convențional.

Administrarea sistematică de gunoi de grajd . chiar și în cazul fertilizanților organici. alternarea speciilor care îmbogăţesc solul în azot cu cele care îl sărăcesc. Cercetările efectuate în diferite țări arată că. tufuri vulcanice. . In agricultura ecologică nu este permisă utilizarea îngrășămintelor chimice dar nici a urinei.Completarea necesarului de microelemente. Ca și îngrășăminte minerale se utilizează făina de rocă din bazalt. îngrăşăminte verzi. utilizarea pe scară largă a culturilor intercalate şi succesive. Pentru corectarea pH-ului se vor folosi amendamente admise de legislație pentru agricultura organică. Gunoiul proaspăt se administrează toamna sau iarna. . datorită avantajelor cunoscute: menţinerea fertilității solului. greu solubile și trebuie să fie admise de legislație pentru acest tip de agricultură. anglo-saxonii au denumit aceste sisteme de cultură. sparcetă și măzăriche pot înlocui 20 de tone de gunoi de grajd sau 250 kg NPK la hectar. Solul se va lucra numai la umiditatea optimă. cultura de soia poate aduce un aport de azot biologic de 50-150 kg la hectar. . d). revenirea speciilor cu paraziți comuni pe aceeași parcelă după un anumit număr de ani. Pregătirea îngrăşămintelor organice se face după reţete speciale. . se va face prin administrarea de făină de rocă odată cu gunoiul de grajd. c.) Sămânţa şi materialul săditor 132 . agricultură organică. nu trebuie să fi fost tratate cu regulatori de creştere. Paiele cumpărate de la alte întreprinderi.cel mai important îngrăşământ şi ameliorator de sol din agricultura biologică. fecalelor.) Folosirea îngrăşămintelor Ingrăşămintele organice constituie cheia de boltă a agriculturii ecologice și este de preferat ca ele să provină din resurse proprii.Pentru diminuarea riscului de eroziune a solului. prevăzute în legislație. Asolamentul În cadrul unei ferme ecologice.Menținerea pH-ului solului in limite optime (6-7). ca şi cele din producţie proprie. Utilizarea îngrășămintelor chimice este interzisă.nu putem vorbi de o agricultură sănătoasă și durabilă și cu atât mai puțin de agricultură ecologică. Acestea sunt naturale. a gunoiului de pasăre.. iar îngrășămintele verzi din lupin.Evitarea compactării solului. alternarea monocotiledonatelor cu dicotiledonate. culturi succesive. nămolului de la staţiile de epurare şi a composturilor menajere. concomitent cu reducerea rezervelor biologice ale paraziților etc. proaspăt sau fermentat și îngrăşămintele verzi. plantele cu înrădăcinare adâncă vor alternate cu cele care au înrădăcinare superficială. Utilizarea îngrăşămintelor minerale se va face numai în completarea celor organice. Îngrăşămintele organice folosite în agricultura biologică sunt gunoiul de grajd. de exemplu. În stabilirea asolamentului se va ține seamă de o serie de criterii: alegerea terenului în funcție de pretențiile plantei de cultură. succesiunea culturilor în timp și spațiu este o verigă tehnologică hotărâtoare. Principalele măsuri de ameliorare a solului în direcţia celor amintite mai sus sunt: . prin folosirea de agregate uşoare și prin practicarea unui minimum de lucrări ale terenului. care să permită valorificarea corespunzătoare a elementelor nutritive din sol de către plantele de cultură şi creşterea capacităţii de tamponare a solului. acesta va fi menținut acoperit cu vegetaţie tot timpul anului prin: culturi intercalate. Pentru a evidenția importanța deosebită a substanței organice din sol pentru plantă. granit. sporirea rezistenţei plantelor la boli şi dăunători. mulcire etc. se vor calcula cu atenţie dozele optime. Gunoiul de grajd se va completa cu îngrăşăminte verzi și plante leguminoase. La aplicarea îngrăşămintelor în agricultura ecologică se pornește de la premisa că aplicarea lor mai deasă şi în cantităţi mici este mai eficientă. e. Pentru evitarea erorilor de supradozaj a azotului.

se poate folosi însă și material biologic convențional. păduchi.). apoi se va trece la cele cu efect de omorâre. fertilizarea organo . pH-ul. se pot obține rezultate foarte bune. La tratarea seminţelor se vor utiliza doar produse fitofarmaceutice admise în anexele actelor normative privitoare la agricultura ecologică.) Controlul bolilor şi al dăunătorilor In agricultura ecologică. f. Mijloace fizico-mecanice strângerea unor dăunători şi opărirea acestora (limacşi. văruirea pomilor de două ori pe an. În anumite circumstanțe. opărirea sau utilizarea acestora pentru distilat sau pentru hrana porcilor. dar netratat chimic.minerală echilibrată care va mări rezistența fiziologică a plantelor la boli și dăunători. semănatul sau plantatul la epoca optimă. Pentru controlul paraziților în agricultura biologică. instalarea de benzi argintii. Mai întâi se va recurge la metodele curative mai „blânde" (cu impact minim asupra mediului). sămânţa şi materialul săditor trebuie să provină din întreprinderi biologice certificate. împotriva lor nu se „luptă" (nu se declară război). ca sperietori împotriva păsărilor. metodele preventive sunt cele mai importante. gândaci). iradierea sau tratarea acestora cu microunde. strivirea ouălor sau chiar a unor omizi. strângerea zilnică a fructelor căzute. muştei morcovului şi a musculitei albe. Metode curative de combatere Se vor folosi numai după epuizarea celor preventive.În principiu. Le menţionăm pe cele de bază: alegerea terenului în funcție de pretențiile plantei de cultură. scuturarea pomilor (dimineaţa) și strângerea gândacilor pe folii de polietilenă. Este admisă înmulţirea plantelor obținute „in vitro". răzuirea scoarţei pomilor deasupra unor folii și arderea ei. succesive şi ale celor acoperitoare de sol. strângerea fructelor mumifiate. structura. cu multe leguminoase. secetă etc. practicarea culturilor asociate.) și distrugerea lor prin ardere. asolament armonios. Nu este permisă folosirea de seminţe sau material săditor modificat genetic. paraziții nu se „stârpesc". cunoaşterea faunei folositoare de pe cuprinsul fermei şi protejarea acesteia prin perdele de protecţie. instalarea de curse mecanice pentru şoareci şi şobolani. utilizarea celor mai rezistente specii şi soiuri la factorii de stres abiotici și biotici (boli.). preparate care protejează sau fortifică plantele împotriva atacului unor boli. Metode preventive Ca și în medicina veterinară și umană. focul bacterian al rozaceelor etc. toamna şi primăvara. cuiburi pentru păsări. instalarea de capcane cleioase. se interzice utilizarea pesticidelor de sinteză chimică. adăposturi etc. strângerea cuiburilor de omizi. lucrările de ameliorare a solului care vizează: humusul. ci ei se controlează. la gărgărița florilor de măr (Anthonomus pomorum). Exemplu: 133 . activitatea biologică. ger. igiena fitosanitară. instalarea de inele cleioase sau brâie-capcană în pomicultură. impotriva muştei cireşelor. de exemplu. cel mult se combat. dăunători. de culoare galbenă. Toate preparatele fitofarmaceutice admise în agricultura biologică sunt menţionate în anexele speciale ale actelor normative care reglementează agricultura ecologică. sau plase. tăierea unor părţi din planta atacată (făinare. strângerea plantelor bolnave. Se interzice tratarea chimică a seminţelor.

Constau în combaterea unor dăunători. preparate care îndepărtează dăunătorii. ceapă. celuloză. crăiţe. îmbunătățește structura solului. atragerea animalelor şi insectelor folositoare prin crearea unor condiţii bune de hrană şi adăpost: buburuze.4%) şi aplicată pe plante are efect repelent asupra păduchilor de frunză timp de 2-3 luni. g. preparate care omoară dăunătorii (insecticide). Prezența buruienilor tinere poate fi benefică prin faptul că diminuează spălarea azotului și contribuie la solubilizarea acestuia. Exemplu: piretrina (insecticid natural extras din anumite varietăţi de crizanteme). levănţică. buruienile nu trebuie să ajungă la fructificare. buruienile pot fi folosite sub diferite forme (hrană. viespi parazite etc. numită şi combatere biologică semănarea sau plantarea de plante care îndepărtează sau reduc atacul unor boli sau dăunători (usturoi. bacterii. Este foarte important ca planta de cultură să fie întotdeauna înaintea buruienilor. folosirea mijloacelor microbiologice de combatere. 2902/1991 din 24 iunie 1991 privind metoda de producție agricolă 134 . în sol. țesături etc. folosirea insectelor utile crescute în condiții artificiale și lansarea lor în cultură. dacă acestea din urmă nu dăunează. distrugerea virusurilor prin termoterapie etc. În plus. dar ulterior plantele de cultură pot coexista cu buruienile. Măsurile preventive de combatere a buruienilor constau în: alegerea soiurilor (soiuri cu dezvoltare rapidă). bazele agriculturii și producției ecologice au fost puse prin Reglementarea Consiliului Europei (CE) nr. utilizarea răsadului în locul semănatului direct acolo unde este posibil. cu preparate obţinute din anumite microorganisme vii (virusuri. Sunt moderne. buruienile vor fi mai sensibile dacă sunt în stadiul de răsărire. Cultura fiind mai avansată în creștere va fi întotdeauna mai rezistentă. asolamentul (alternarea buruienilor puternic competitive cu cele slab competitive. ciuperci). eficace. sănătoase și cu principii nutritive superioare.permanganatul de potasiu. Mijloace biologice („viu contra viu"). eficient în combaterea făinării la viţa-de-vie. când plantele sunt sensibile la îmburuienare. mulcirea solului (se pot utiliza diverse materiale: hârtie. salvie.. Menținerea gradului de îmburuienare sub pragul economic de dăunare în agricultura ecologică nu se poate face printr-o singură metodă. dar încă destul de scumpe. împiedică eroziunea solului și reglează balanța hidrică a acestuia. ţelină etc. În Europa. în timp ce. 2005]. nepoluate. Reglementări internaționale și naționale privind producția agricolă ecologică Statele cu agricultură avansată acordă importanță deosebită producției organice. pelin.) Controlul buruienilor Buruienile nu trebuie privite numai ca și concurente ale plantelor de cultură. acarieni prădători. refugiu) de către paraziții și prădătorii naturali ai insectelor fitofage. săpunul de potasiu (1-3%) utilizat în combaterea acarienilor..).). trandafiri etc. cimbru. instalarea de capcane feromonale. pătrunjel. Exemplu: alaunul (piatra acră) care diluată în apă fierbinte (0. alegerea parcelelor (vor fi evitate parcelele puternic îmburuienate pentru înființarea de culturi cu rezistență scăzută în competiția cu buruienile). mentă.. [Morar și colab. împiedicarea fructificării și diseminării buruienilor. fructe tuberculi ş. înființarea de culturi intercalate care acoperă bine solul și împiedică germinarea și dezvoltarea buruienilor etc. ci printr-un complex de măsuri. Controlul buruienilor în agricultura ecologică se bazează pe metodele preventive. în relația cu buruienile). înmulţirea plantelor prin culturi de meristeme. pe sol. C. Buruienile vor fi combătute în primele faze de vegetație. păduchilor ţestoşi și lânoşi etc. capcanele se strâng şi se opăresc. Mijloace biotehnice instalarea de capcane biologice: părţi de plante. În Statele Unite s-a elaborat Programul Național Organic. Desigur că. folie. conduraşi. omizilor.a. în beciuri şi depozite.

. numele și codul organismului de inspecție și certificare care a efectuat controlul unității și a eliberat certificatul de produs ecologic. 219 din 21. 417/2002 și 110/2002 ale ministrului agriculturii. producția și agricultura ecologică din România este oficializată prin: . Pe etichetă se vor face următoarele mențiuni: modul de producție (exemplu: „produs obținut din agricultură ecologică”). alimentaţiei şi pădurilor şi al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. pentru animale de lapte . 34/2000 modificată prin ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr. 417/110/2002 modificat prin ORDINUL nr.2007 pentru aprobarea Regulilor privind înregistrarea operatorilor în agricultura ecologică. 34/2000.03. permit obținerea certificatului de produs ecologic. importator.U.ORDIN nr. distribuitor sau comerciant la DADR din județul unde se află unitatea/ferma. La acestea se adaugă reglementările Federației Internaționale a Mișcărilor pentru Agricultura Organică (IFOAM). . 2092/91 privind metoda de producție agricolă ecologică și indicarea acesteia pe produsele agricole și alimentare. alimentației și pădurilor și ale președintelui Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor. Pe baza legislației europene. Încheierea unui contract cu un organism de inspecție și certificare aprobat de Ministerul 135 . a oficiilor județene ale Agenției Naționale de Consultanță Agricolă (ANCA). Pentru culturile de câmp anuale perioada de conversie este de doi ani. În lucrarea “Fermier în Europa – perspective ale satului românesc în Uniunea Europeană” editată de Ministerul Integrării Europene. de la Federația Națională pentru Agricultură Ecologică (FNAE) și de la asociațiile de producători de agricultură ecologică.șase luni. 62 din 6 septembrie 2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. pentru albine .G nr. .ecologică și indicarea acesteia pe produsele agricole și alimentare și prin Reglementarea CE nr. 688 din 9 august 2007 pentru aprobarea Regulilor privind organizarea sistemului de inspecţie şi certificare. Consider că acest curs trebuie să prezinte sumar aspectele practice legate de etapele pe care trebuie să le parcurgă agricultorul pentru a face producție ecologică.ORDIN nr.doi ani. Pentru o bună informare a consumatorului.O.M nr. sigla “ae” care reprezentă garanția că produsul este obținut prin agricultură ecologică.un an.Norma metodologică din 13 septembrie 2001 de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. Trecerea de la agricultura convențională la cea ecologică se face prin parcurgerea unei perioade de conversie necesară adaptării managementului fermei la regulile de producție ecologică. pentru păsări pentru producția de ouă 10 săptămâni (păsări pentru producția de carne cumpărate la vârsta de trei zile). Înregistrarea activității ca producător. legilor. prin completarea fișelor de înregistrare. 417/110/20024 pentru aprobarea Regulilor specifice privind etichetarea produselor agroalimentare ecologice. în conformitate cu legislația în vigoare. normelor metodologice referitoare la aceste aspecte. pentru rumegătoare mici și porci . În această lucrare nu voi detalia conținutul reglementărilor. ele fiind supuse permanentelor schimbări. Respectarea regulilor și principiilor agriculturii ecologice. 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice. pentru pajiști și culturi furajere . pentru a include producția animală.șase luni. . 317/190 din 28 iunie 2006 privind modificarea şi completarea anexei la Ordinul ministrului agriculturii. pentru vitele de carne . ordonanțelor de urgență. de aprobare a organismelor de inspecţie şi certificare şi de supraveghere a activităţii organismelor de control. etichetarea produselor agroalimentare ecologice se face conform Ordinelor comune nr. autorii recomandă următorii pași pentru agricultorii care vor să treacă la sistemul ecologic de agricultură. 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice. Informarea se poate face prin intermediul direcțiilor județene pentru agricultură și dezvoltare rurală (DADR).un an. procesator. Această perioadă variază de la șase săptămâni la păsările pentru producția de ouă până la trei ani pentru culturi perene și plantații.O. . 1804 din 19 iulie 1999 de completare a Regulamentului (CEE) nr.Ordonanța Guvernului României nr. Acest certificat se eliberează de către organisme de inspecție și certificare înființate în acest scop.

în România funcționau 14 organisme de inspecție și certificare din state membre ale UE. America Latină (20%). 19 – producția zootehnică.ro.2004 – Organisme de inspecție românești . iar în anul 2006 – 121.500 în 2007. atât pe plan mondial cât și în România.000 ha. În anul 2004. În România.ae” În anul 2003.agricultura-ecologica. momentele importante ale evoluției agriculturii ecologice sunt următoarele: . care nu apar în această listă este interzisă.773 hectare în 1991. de la 10. numărul operatorilor de agricultură ecologică din România era de 129 de societăți și persoane fizice (68 – producția vegetală. 10% să fie cheltuit pe sectorul ecologic. D. cele mai mari consumatoare de produse organice fiind Europa și America de Nord [124]. pe 11% din suprafața agricolă a țării se practică agricultură ecologică. pesticidele și ingredientele care pot fi utilizate în agricultura ecologică se regăsesc în Anexa nr.500 ha în 2007.38/2001 . aprobata prin Legea nr.. obiectivul pentru anul 2008 este ca suprafața cu management ecologic să ajungă la 225.955 hectare (5.2005 – Sprijin pentru agricultura ecologică .8% din suprafața agricolă a țării. adică 1. Cele mai mari țări cultivatoare sunt Australia/Oceania (39%) urmată de Europa (21 %)..438 ha în anul 2000. Bioagricultorul se va adresa firmelor care au ca și obiect de activitate comercializarea acestor produse și își va afișa oferta pe site-ul www. În Republica Slovacia fermele ecologice ocupau 14. respectiv 5.700 în 2000 la 96. în anul 2006. iar la bovine și caprine de la 1.000 hectare.U. În Olanda suprafețele cu management ecologic ocupă 48. Evoluția agriculturii ecologice în lume și în România De la apariția legislației internaționale și naționale cu privire la agricultura ecologică. 527/2003. Pe plan mondial. FiBL (Research Institute of Organic Agriculture) și SÖL (Stiftung Ökologie & Landbau). În Letonia. 136 . Suprafețele cultivate după model ecologic au crescut de aproape 100 de ori. Utilizarea organismelor modificate genetic (OMG) nu este permisă în aceste sisteme de agricultură. Evident că această evoluție este în strânsă corelație cu cererea consumatorilor. În anul 2007. Îngrășămintele. În Elveția.2001 – Birou de agricultură ecologică . au fost o serie de prelegeri cu privire la situația agriculturii ecologice în diferite țări europene. 34 / 2000. Organizarea comercializării produselor ecologice.08% [Aldescu. Efectivele de vaci de lapte în agricultura ecologică au crescut de aproape 100 de ori. cu ocazia celei de-a VIII-a Conferință a Asociației Bioterra de la Cluj-Napoca. conform datelor furnizate de IFOAM (International Federation of Organic Agriculture Movements).426 ha în 1998 la 150.2006 – Sigla . de la 17.2000 – O.Agriculturii Pădurilor și Dezvoltării Rurale. Conform Ministerului Agriculturii.016 ha în 2006 (6%).2003 – Legislație națională armonizată cu legislația comunitară .5%). iar până în 2008 se preconizează ca din bugetul de cercetare din domeniul agriculturii.200 în anul 2007.1992 – Primul poligon de agricultură ecologică . Aceleași instituții precizează că. la 166. 2007].81% din suprafața agricolă). Aceste date confirmă trendul ascendent al producției organice.1997 – Asociația. se cultivau 31 de milioane de hectare în sistem ecologic. Procedura de înregistrare a producătorilor din agricultura ecologică este reglementată în Ordinul Ministrului nr.8 bilioane $.2002 – Federația Natională de Agricultura Ecologică . într-un singur an de zile (2005) suprafețele cultivate ecologic au crescut cu cinci milioane de hectare. acest tip de agricultură a cunoscut o dinamică deosebită. În anul 2007. 41 – crescători de albine și un importator). Pe termen lung (anul 2013) se preconizează ca agricultura ecologică să se extindă la 754. suprafața certificată pentru agricultura ecologică a crescut de la 1.G nr.000 ha (2. America de Nord (4 %) și Africa (3 %). cu filiale/sucursale pe teritoriul României aprobate de MADR.Bioterra” . 2 a HG 917/2001. Asia (13%). valoarea de piață a produselor organice era de 27. Folosirea altor produse.

Poluant. zgomote etc . particule solide. .PARTEA a III-a DETERIORAREA SI PROTECŢIA MEDIULUI Capitolul 10 DETERIORAREA ECOSISTEMELOR PRIN POLUARE De cele mai multe ori.) fie produşilor toxici rezultaţi din prelucrarea substanţelor menţionate anterior (CO 2 . Factorii poluanţi pot fi clasificaţi astfel: . freonii etc. orice factor util care depăşeşte optimul devine poluant.1. 10.floristice sau faunistice care duc la schimbarea echilibrelor ecologice. introducerea de elemente biologice . vorbind despre impactul omului asupra mediului înconjurător. b. aceste căi de deteriorare nu acţionează separat în timp şi spaţiu. ca : extragerea din ecosisteme a unor componenti abiotici sau biologici.) Substanţe noi apărute prin sinteze chimice.2. Poluant. Vom examina pe rând aceste diferite căi de deteriorare a mediului si a căilor de protecţie. ci de cele mai multe ori agresiunea se exercită simultan asupra diferitelor componente ale unui ecosistem. Ca atare. Poluarea este fenomenul de apariţie a factorilor menţionaţi anterior şi de producere a dezechilibrelor ecologice. asupra complexelor de ecosisteme şi cu atât mai mult asupra ecosferei luată în ansamblu. a productivităţii biologice. desfăşurarea unor activităţi generale ale omului afectând în diferite moduri cele mai variate ecosisteme. Poluare. reprezintă factorul produs de om sau de fenomene naturale cu acţiune toxică asupra organismelor. provocând dezechilibre ecologice. hidrocarburi etc). Substanţe poluante Incepând cu primele civilizaţii urbane. Clasificarea poluării După natura poluantului. NH 3. detergenţii. In realitate agresiunea omului depăşeşte mult sfera poluării şi de aceea este mai corect să vorbim de căi diferite de deteriorare a mediului. insecticidele. a apărut şi in tervenţia brutală în mediu a omului prin exploatarea neraţională a terenurilor şi a alterării mediului înconjurător prin poluanţi proveniţi din activitatea umană.factori chimici: compuşi chimici naturali sau artificiali. a structurii trofice. nu însă inainte de a atrage atenţia că. Substante poluante Ca substanţe poluante pot fi considerate: a.. asupra ecosistemului întreg. substanţele radioactive etc. cărbunele.) Substanţele care se găseau cândva în mici cantităţi în natură însă acum se află întrun procent mai mare. Aceasta se datorează fie exploatării intensive a rezervelor minerale şi energetice din subsol şi punerii lor în circulaţie (petrolui. La aceasta trebuie adăugate o serie de alte căi de deteriorare. .factori fizici: radiaţii ionizante.factori biologici sau genetici: specii de plante şi animale. Poluarea este una din ele. modificări ale unor întregi biomi prin mari construcţii sau lucrări hidrotehnice sau hidroameliorative. sulfuri. se fac referiri la poluare. cum sunt: erbicidele. care degradează componentele nevii ale mediului. întâlnim: 137 . 10.

incălzit etc.hidrogenul sulfurat (H2S) se datorează fermentaţiilor anaerobe produse de sulfobacterii sau în 138 . este cel mai răspândit poluant atmosferic. B. e. cu apariţia deşeurilor menajere etc.fizică.degajă prin descompunere o serie de substanţe gazoase (CO2. a apărut sub influenţa factorului antropic.oxidul de carbon (CO). Poluare naturală. Oxidul de carbon are o acţiune asfixiantă asupra organismului datorită formării carboxihemoglobinei. oţelului. eutrofizarea apelor. Principalele surse generatoare de CO sunt: centralele electrice pe cărbune. unele fiind rezultatul unor activităţi umane din ce în ce mai extinse şi răspândite în ultima perioadă de timp. Prin eroziunea eoliană se elimină în atmosferă cantităţi variabile de pulbere de praf ce sunt purtate de vânt la mii de kilometri. pesticide. b. Creşterea concentraţiei poate provoca schimbări dăunătoare la nivelul creierului dar principalul efect îl constituie "efectul de seră". motoarele cu ardere internă (58% din total). . gaze şi vapori purtate de curenţi până la mari depărtări de la locul emiterii (30-50 km în stratosferă).3. f. praful de la fabricile de ciment. . sub formă de frunze moarte. Are o acţiune redusă asupra organismului. altele se datorează unor condiţii naturale. Poluarea aerului este mai puternică în mediul urban iar aici în anumite zone industriale unde producerea de noxe este sporită.bioxidul de sulf (SO2). păcură şi gaze. produsă de ionii unor metale grele. se datorează arderii incomplete a carburanţilor cu efecte cancerigene. incendiile etc. 3 . datorată acţiunii vântului şi a ploilor. poluanţii din aer sunt de două feluri: poluanţi gazoşi şi solizi. admisă în atmosferă este de 0 . Principalele surse antropice de CO2 sunt diferitele procese de combustie în întreprinderi şi arderile directe în atmosferă (incendii. având ca surse: a. produsă de zgomot (poluare sonoră). d. dejecţii. cu creşterea producţiei industriale.biologică.) eroziunea solului. a circulaţiei rutiere. In funcţie de starea lor de agregare. Poluanţii gazoşi Acest tip de poluanţi reprezintă 90% din masa totală a poluanţilor emişi în atmosferă şi din această categorie fac parte: .). bioxidul de carbon (CO2). Aceasta poate fi: .). c. mesteacăn etc. deşeuri. rezultat din arderea combustibililor fosili şi din industria metalurgică.). . a celulozei şi hârtiei. rezultă din infestarea mediului cu agenţi patogeni şi germeni proveniţi din fermentaţii.) cometele şi meteoriţii.A.) cutremurelet produc perturbaţii atmosferice şi mari cantităţi de impurităţi provenite din sol sunt deplasate la mari distanţe odată cu curenţii de aer formaţi. 3 mg/mc de aer. produsă de substanţe radioactive (poluare radioactivă) produsă de apă caldă. După mediul în care acţionează poluanţii întâlnim: poluarea aerului. industria fierului. ca urmare a combinării cu hemoglobina din sânge. odată cu apariţia civilizaţiei moderne. . praf etc. 1 . Acest tip de poluare a luat o mare amploare. excepţie face praful cosmic contaminat radioactiv. gaze din industria chimică etc. Substanţele poluante sunt rezultate din arderea combustibililor. ce elimină particule solide.. . cu efecte toxice asupra plantelor producând leziuni foliare la conifere sau la specii foioase (plop. NH3. solului şi apei. iar creşterea concentraţiei peste 2-3% îl face toxic pentru om.) focul degradează calitativ şi cantitativ ecosistemele. detergenţi. 1 0 . Concentraţia maximă normală de CO2. cadavre etc. Poluare artificială. Poluarea aerului Poluarea aerului are numeroase cauze.hidrocarburile.chimică produsă de compuşi gazoşi din industrie. degajând în atmosferă mari cantităţi de fum şi bioxid de carrbon. ce reprezintă o impurificare a mediului sub influenţa factorilor naturali. tei. petrochimică.) reziduurile vegetale şi animale. arderea deşeurilor. formează o pulbere cosmică de 100 tone pe tot globul. 10.vulcanii. H2S) care impurifică aerul.

ajunse în atmosferă.industria chimică. Răspunsul frunzei la acţiunea ploilor acide depinde de: durata expunerii. Oxizii de azot pot produce efecte toxice asupra plantelor şi animalelor. însă atâta timp cât cantităţile de poluanţi se înscriu în limite rezonabile. la absorbţia unor macroelemente din sol. farmaceutică.6. hidrocarburi = 16 ani) "Smog-ul" este o ceaţă albăstruie. prezenţa acestor metale toxice aflate în bazinele şi reţelele de aducţiune a apei potabile poate dăuna grav sănătăţii populaţiei. a. care în prezenţa vaporilor de apă şi sub influenţa radiaţiilor ultraviolete.6. compuşii pe bază de sulf şi azot (SO2. coloranţilor e t c . Apa de ploaie este uşor acidă din cauză cauza acidului carbonic (rezultat din combinarea CO2) dizolvat în ea. la Londra. În atmosferă apar şi procese de autoepurare (datorită factorilor meteorologici şi fenomenelor de sedimentare). NO2. 10. rezultată în urma reacţiilor chimice dintre razele solare catalizatoare şi diferiţi poluanţi. NH3. 139 . Influenţa ploilor acide asupra plantelor Frunzele pot fi puternic afectate prin deteriorarea stratului de ceară şi a epidermei sau prin extracţia şi spălarea elementelor nutritive. b. P precum şi o varietate de molecule organice şi produse ale industriei chimice. Creşte deci conţinutul apei lacurilor şi a sedimentelor în aceste substanţe. . arderea combustibililor fosili. c. Precipitaţiile acide sunt considerate cele în care apa are un pH sub 5. frecvenţa expunerii. Aceste substanţe.2. pot fi transportate de vânturile dominante la distanţe mai mici sau mai mari. Ploile acide Poluarea atmosferică cea mai gravă se manifestă sub formă de ploi acide. Astfel. din cauza smogului s-au înregistrat 4000 de decese în 4 zile. Persistenţa în atmosferă a unor poluanţi variază între limite foarte largi. în condiţiile unei atmosfere umede. dintre care N02 este cel mai periculos poluant provenit din motoarele cu ardere internă şi automobile. Apele afectate de depuneri acide pot avea drept efect dizolvarea unor toxine insolubile în apă aflate în bazinele şi reţelele de aducţiune a apei potabile. a cursurilor de apă şi lacurilor. brumă sau prafuri acide). H2S) persistă în atmosferă câteva zile (1-5 zile). aparatul circulator şi sângele. Este un amestec de ceaţă şi fum şi provine din cuvintele englezeşti <<smoke>> şi <<fog>>. o diversitate de elemente nutritive pentru plante: Ca. compuşii azotului. în timp ce. K. urmată de distrugerea celulelor palisadice şi în final ambele suprafeţe ale frunzei sunt afectate. Contactul ploii acide cu frunza conduce la distrugerea cuticulei. la inhibarea fenomenelor de nitrificare din sol etc. pH-ul normal al apei de ploaie "necontaminată" este considerat 5. S. Acesta afectează sistemul nervos.) Influenţa ploilor acide asupra apei Aciditatea apei este mai mare toamna. căzând apoi pe sol sub formă de precipitaţii (ploaie. când precipitaţiile sunt mai frecvente şi primăvara.3. în urma activităţilor industriale. Dacă posibilitatea de tamponare a solului este prea mică pentru a neutraliza aciditatea ploilor va avea loc o acidifiere a apelor freatice. N2O. N. În 1952. Provoacă iritaţia mucoaselor la om şi animale iar la plante leziuni şi arsuri. CO2 = 4 ani. ninsoare. Ploile acide sunt determinate de prezenţa în atmosferă a oxizilor de sulf şi azot (S02 şi N02). la pierderi de humus. Dioxidul de azot (NO2) este de circa patru ori mai toxic decât monoxidul (NO). Influenţa ploilor acide asupra solului Ploile acide conduc la creşterea acidităţii totale a solului. industria chimică (fabrici de îngrăşăminte cu azot. de fabricare a HN03). când poluanţii stocaţi în zăpada sunt cedaţi în prima faza a topirii zăpezii. transporturi. NO. iar fenomenele meteorologice nu sunt modificate antropic. apoi a celulelor epidermei de pe suprafaţa superioară a frunzei. se transformă în acizi foarte toxici (acidul sulfuric şi acidul azotic). alte substanţe ajung la structuri mai puţin stabile şi reactive după ani de zile (CO = 3 ani. de asemenea. Ploile acide conţin.

în atmosferă sunt eliminate gaze care perturbă acest echilibru. în mod direct asupra frunzei arborilor şi în mod indirect prin modificarea calităţii solului din care arborii îşi extrag substanţele nutritive. mai rece decât suprafata Pământului. Sensibile la efectul ploilor acide sunt în general culturile legumicole şi sfecla de zahăr.3 până la 6%. procesele prin care ozonul se distruge şi cele prin care ozonul se reface sunt într-un relativ echilibru. şi sub formă de teraclorură de carbon (solvent industrial).) Influenţa ploilor acide asupra diferitelor materiale.3.intervalul dintre ploi. cu toate implicatiile lui. Clorul poate fi eliminat în atmosferă sub formă de CFC (clorofluorocarburi) utilizate ca solvenţi industriali. în sprayuri.4. cât şi cele terestre. Pericolul de distrugere a stratulur de ozon. De aceea se impune luarea unor măsuri de limitare la sursă a substanţelor acidifiante. Alerta internaţională şi presiunea opiniei publice din diverse tări au avut drept urmare incheierea în anul 1987 a Protocolului de la Montreal. mărimea picăturilor. Cercetările recente au demonstrat că deasupra Antarcticii stratul a fost distrus în proporţie de aproape 40 % iar deasupra Statelor Unite se apreciază că grosimea stratului s-a diminuat cu 2. 10. de asemenea. conform prevederilor căruia statele semnatare se obligă ca în viitorul apropiat să reducă cantitatea de CFC eliminată în atmosferă. ca urmare a activităţilor industriale. e. intensitatea ploii. în refrigeratoare. Posibilităţile de protecţie a plantelor împotriva ploilor acide sunt reduse. este in atenţia forurilor de decizie naţionale şi internaţionale. Efecte vizibil negative asupra creşterii plantelor se obţin când vegetaţia este expusă la ploi cu pH sub 4.3.) Influenţa ploilor acide asupra ecosistemelor acvatice Flora şi fauna acvatice sunt foarte sensibile la schimbarea pH-ului. Depunerile acide au un efect puternic de corodare a diferitelor metale. Distrugerea stratului de ozon poate avea implicaţii importante asupra sănătăţii umane. o parte din radiaţia infraroşie emisă de suprafaţa terestră este absorbită de către componenţii naturali ai Atmosferei. Principalul element chimic care intervine în oxidarea şi distrugerea moleculei de ozon este clorul ajuns în stratosferă care “sparge” moleculele de ozon. O subţiere cu l % a stratului poate avea drept urmare o creştere cu 2% a intensităţii radiaţiei solare ultraviolete ajunsă la suprafaţa solului: rezultatul poate consta într-o creştere cu 5-7% a incidenţei cancerului de piele. În atmosferă. efect nefavorabil asupra stratului de ozon au şi oxizii de azot NOx (produşi rezultaţi din arderea combustibililor fosili). cantitatea de ozon este relativ constantă. Alături de substanţele clorurate. cauza o creştere a incidenţei cataractelor şi o slăbire generală a sistemului imunitar al organismului Fluxul mai intens de radiaţie ultravioletă poate afecta şi lanţurile trofice. In ultimele decenii însă. După unele studii rezultă că solurile pădurilor de conifere sunt cele mai expuse. Deteriorarea stratului de ozon Stratul de ozon (O3 . construcţii de piatră etc. în principiu. la 140 . în condiţii normale. d. Ploile acide au de asemenea o influenţă negativă şi asupra pădurilor. Influenţând nefavorabil fotosinteza plantelor terestre afectează direct producţia primară şi în consecinţă producţia de alimente. Atmosfera. Expunerea prelungită la radiaţii ultraviolete de intensitate ridicată poate. Astfel. 10.3. Efectul de seră Se cunoaşte că Atmosfera este. mai ales de către vaporii de apă şi de dioxidul de carbon din aer. El este important din punct de vedere ecologic prin funcţia de protecţie împotriva excesului de radiaţii ultraviolete. atât cele acvatice (în felul acesta diminuând producţia de peşte). ratificat de 150 de ţări.o formă molecutară de oxigen cu o mare capacitate de oxidare) este localizat în atmosferă la o altitudine de 10-15 km.

generând efectul de seră natural. iar altă parte se îndreaptă către spaţiu. creşterea nivelului mărilor şi oceanelor. Datorită efectului de seră natural se produce încălzirea suprafeţei terestre şi a stratului de aer din vecinătate care. înlocuirea materialelor energofage în sensul că prin reducerea consumului de combustibili fosili să se diminueze şi poluarea aerului. în special complexele zootehnice în timp ce la unităţile industriale trebuie să se evite eliminarea poluanţilor în atmosferă prin filtrarea aerului poluant şi nu prin mărirea înălţimii coşurilor de evacuare a gazelor poluante. industria o restituie în proporţie foarte mare. In ceea ce priveşte apa. ca urmare. arată o încălzire. Se apreciază că temperatura medie a aerului la suprafaţa pământului ar putea creşte. cu menţiunea că în timp ce agricultura scoate din circuitul hidrologic local apa utilizată. utilizarea surselor nepoluante de energie. Desigur. buna funcţionare a motoarelor cu ardere internă. ar avea o temperatură mai mică cu 33oC (-18oC în loc de 15oC). chimică. Perturbarea bilanţului radiativ a fost numită impuls radiativ care poate fi pozitiv. amplasarea întreprinderilor care poluează atmosfera la distanţa mai mari de localităţi.rândul ei. Prevenirea şi combaterea poluării aerului Dintre măsurile de prevenire şi combatere a poluării mediului enumerăm: întreţinerea şi supravegherea utilajelor din industrie cu scopul evitării pierderilor accidentale de substanţe toxice. al XIX-lea. cu 0.1. Analiza pe termen lung a procesului de încălzire globală. apa mărilor şi oceanelor va acoperi suprafeţe tot mai mari de teren. După provenienţă apele uzate pot fi împărţite astfel: 141 .5. Consumatorii de apă şi sursele de poluare ale apei Cerinţele cele mai mari pentru apă le au agricultura şi industria. fapt ceea ce ar determina topirea gheţarilor şi.4. efectul de seră s-a intensificat în ultimul secol. a mareelor etc. şi bacteriologică diferite faţă de apa prelevată. 10. creşterea temperaturii va determina şi modificări ale vegetaţiei. extinderea folosirii procedeelor care asigură reducerea poluării în cazul utilizării cărbunilor ca sursa de energie. Datorită activităţii antropice. In consecinţă. când duce la creşterea temperaturii medii globale sau negativ când are efect invers. pe plan mondial. pe baza datelor referitoare la temperatura medie anuală a ultimilor 100 de ani. cum sunt: sursa eoliană. chimice şi biologice ale acesteia produsă direct sau indirect de activităţi umane sau de procesele naturale care o fac improprie pentru folosirea normală. această încălzire nu poate fi imputată numai bioxidului de carbon şi celorlalte gaze menţionate. înlocuirea sau reducerea a cât mai mult posibil a transportului auto prin transportul cu trenul. în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea.6oC.3.4. începând cu sfârşitul secolulului al XIX-lea. va emite un flux radiativ. în absenţa acestui efect. 10.. Echilibrul radiativ al sistemului Pământ-Atmosferă se realizează atunci când răcirea rezultată prin emisiile de radiaţii IR (infrarosii) către spaţiu echilibrează energia netă primită de la Soare. aplicarea de tehnologii nepoluante. din care o parte va fi îndreptată spre Pământ. Poluarea apei 10. Apele restituite sunt "ape uzate" şi au o compoziţie fizică. încălzirea globală actuală se desfăşoară şi pe fondul perioadei numite <<Încălzirea recentă>> care a început la jumătatea sec. prin poluare se înţelege alterarea calităţilor fizice. hidraulică.

provoacă grave fenomene de poluare a apelor subterane şi de suprafaţă. Ele ajung în sursele de apă prin scurgerea apelor din industria pesticidelor. zootehnie. săpun. coloranţilor folosesc cantităţi mari de apă.). apele s-au îmbogăţit substanţial în nitraţi care.3. murdare. colectarea apelor de spălare de la aparatele şi recipientele în care au fost pesticide şi tratarea lor şi aerarea intensă a solurilor tratate pentru activarea degradării 142 . In funcţie de gradul de poluare. amoniac. ajung în ape provocând poluări marcante. în care poluanţii sunt: resturi de furaje. microorganisme etc.Poluarea biologică rezultă din aglomerările umane (localităţi. industriile petrochimică.a). microorganisme etc . amine. Prin apă pot fi transmise boli bacteriene. Din industria chimică anorganică rezultă acizi şi baze libere (acid sulfuric. fibrelor sintetice. uree. b. medicamentelor. apele se grupează în trei categorii: polisaprobe (foarte puternic poluate). 10. . nitraţi. Acest tip de poluanţi mai rezultă şi din industria petrolieră de extracţie şi industria petrochimică. De asemenea. . boli parazitare şi alte boli infecţioase. 10. boli virotic e . De asemenea.) Pesticidele Pesticidele prezintă toxicitate mare pentru om. prin scurgerea de pe solele tratate. b. devin incompatibili cu viaţa.Poluanţi anorganici. Principalii poluanţi ai apelor In ape poluanţii se găsesc sub formă de substanţe dizolvate sau în stare de dispersie şi sunt constituiţi din substanţe organice şi anorganice. . abatoare etc. acid clorhidric. Poluarea apei prin produsele utilizate în agricultură a. Acest tip de poluanţi mai rezultă şi de la abatoare. în primul rând. prin spălarea echipamentelor etc. Aceaştia sunt specifici fabricilor de hârtie şi celuloză care poluează cantităţi mari de apă. împărţite în: . sulful şi sulfatul de cupru mult folosiţi în viticultură pentru protecţia împotriva bolilor. detergenţi.2. nitriţi. aşternut. Măsuri de prevenire a poluării surselor de apă cu pesticide constau în: delimitarea zonelor de protecţie sanitară de instalaţiile de apă şi interzicerea tratamentelor fitosanitare în această zonă. însă pe măsură ce aplicarea îngrăşămintelor cu azot s-a intensificat. c. floră şi faună. . Aceaştia sunt caracteristici. în care poluanţii sunt: resturi alimentare. stătătoare. fabrici de zahăr) etc. prin transportul de către curenţii de aer. mezosaprobe (impurificate puternic până la moderat) şi oligosaprobe (considerate practic curate). acid azotic etc. şi se caracterizează prin existenţa microorganismelor patogene care găsesc condiţii mai bune în apele calde.4.Poluanţi organici. Cercetările arată că un hectar de pământ cultivat pune la dispoziţia apelor care-1 traversează aproximativ 400 kg substanţe solubile pe an din care cel puţin 1 kg de azot. dejecţii.) Ingrăşămintele chimice Administrarea îngrăşămintelor chimice în mod abuziv şi incorect. dejecţii. utilizarea corectă a pesticidelor. industria alimentară (fabrici de conserve. ape uzate menajere.4. . Poluanţii din aceste ape sunt în cantităţi mari iar unele dintre substanţe sunt toxice pentru diferite organisme. Ca produşi de descompunere a substanţelor organice rezultă fenoli. şantiere e t c ) . în exces. maselor plastice. detergenţilor.ape uzate de spălare şi transport. industriei clorosodice (în special cu săruri de NaCl).ape de răcire (poluantul este căldura).) ape uzate industriale.) ape uzate din zootehnie.ape provenite din secţiile de producţie.

Dacă aceste produse nu sunt folosite ca îngrăşământ şi sunt deversate direct. Controlul acestor surse este dificil şi. Carenţa de oxigen duce la sărăcirea sau chiar dispariţia faunei bentonice şi la înlocuirea descompunătorilor aerobi prin cei anaerobi. intră în primul rând îngrăşămintele folosite în agricultură. ajungând în râuri sau în pânze freatice. Sursa principală a poluării termice o reprezintă apele de răcire de la centralele termoelectrice şi atomoelectrice care utilizează presiunea aburului pentru punerea turbinelor în mişcare. 143 . a surselor difuze. duc la degajare de H 2 S. singura posibilitate de a reduce influenţa lor este o gospodărire raţională. foarte atentă a resurselor. la deteriorarea calităţii apei. principali responsabili ai eutrofizării. c. Din punct de vedere practic. 10. ape curgătoare) şi unele zone litorale marine. În timp. 10. lac) şi deversată ulterior înapoi în bazin.4. Tot în această categorie sunt incluse deşeurile provenite din crescătorii intensive de animale precum şi din scurgerea unor mari cantităţi de detritus organic provenit din eroziunea solurilor.4. fără epurări prealabile. ele formează permanente izvoare de impurificare a apelor. iar bacteriile sulfat-reducătoare care-şi fac apariţia în aceste condiţii. din întreprinderi industriale. îngrăşăminte din care o parte importantă este dizolvată şi spălată prin ape de şiroire. sau prin sistemele de drenaj al apelor de irigaţii. Substanţa organică depusă în cantităţi mari. Resturile plantelor se depun iar descompunerea lor de către organisme mineralizatoare duce la consumul şi adesea dispariţia (periodică sau permanentă) oxigenului în sedimente şi în straturile adânci ale apei. 1-2 kg P205 şi 3-6 kg K2O. este degradată pe cale anaerobă doar parţial. Poluarea termică a apei Poluarea termică afectează mai ales ecosistemele acvatice continentale (lacuri. în medie cu 8—11 °C (de la 5 la 18 °C) peste temperatura iniţială. de obicei este în cantităţi mici şi reprezintă factorul limitant al dezvoltării vegetaţiei). sunt în primul rând fosforul (care în condiţii naturale. ca urmare a activităţii umane. În ultima vreme procesul s-a extins şi a început să afecteze şi unele bazine maritime. de infiltraţie. degradarea biocenozelor. prin diverse procedee. Trecând prin sistemul tuburilor de răcire a aburilor apa se încălzeşte. Eutrofizarea apelor Eutrofizarea este o formă a poluării ecosistemelor. ele pot fi împărţite în punctiforme şi difuze.4. al posibilităţilor de control al acestor surse. Nutrienţii. Sursele de îmbogăţire a apelor cu nutrienţi sunt multiple. mai ales a apelor continentale stătătoare. In a doua categorie.) Gunoiul de grajd O tonă de gunoi de grajd produce în sol 100 kg humus şi aduce 3-5 kg azot. apoi azotul. aceste schimbări duc la transformarea completă a structurii ecosistemelor. practic.5. În prima categorie intră în general apele care se scurg prin sisteme de canalizare — deci scurgeri din aşezări omeneşti. ducând la imposibilitatea folosirii acestora pentru adăpat animalele precum şi la distrugerea faunei şi florei acvatice. Aceste surse pot fi mai uşor controlate prin tehnologii care să permită diminuarea cantităţilor de nutrienţi eliminaţi sau extragerea mai ales a fosforului şi azotului din apele deversate. a modului lor de funcţionare. se acumulează. Creşterea concentraţiei lor în apă determină o înmulţire rapidă a algelor iar în zonele litorale din lacuri şi în alte ape de adâncime mică — a macrofitelor acvatice. prin introducerea unor cantităţi excesive de nutrienţi. Mecanismul ecologic general al acestui proces este relativ simplu.biochimice a pesticidelor şi producerea şi folosirea de pesticide cu toxicitatea redusă. Apa de răcire este pompată dintr-un bazin natural (râu. care intoxică sedimentele şi apele de profunzime.

Din procesul de fermentare a nămolului rezultă biogaz care se utilizează pentru producerea de energie termică. Fiecare specie. deoarece hemoglobina lor are o afinitate mai redusă faţă de oxigen. printr-un proces de barbotare puternică cu aer. pentru parcurgerea normală a ciclului vital are nevoie de o anumită sumă a temperaturilor zilnice eficiente. care să nu provoace dezechilibre ecologice şi să nu poată stânjeni utilizările ulterioare. clorură ferică etc. Treapta biologică . sitelor. schimbarea structurii pe vârste şi dimensiuni a populaţiilor. Grătarele fine separă. Deznisipatoarele asigură decantarea nisipului din apele reziduale pe fundul bazinelor precum şi separarea grăsimilor prin procedeul flotaţiei. Creşterea temperaturii mediului duce la satisfacerea accelerată a acestei cerinţe. nămolul este decantat iar ulterior este transportat în partea din amonte a decantorului.Adesea apa de răcire este clorinată pentru a împiedica dezvoltarea diferitelor microorganisme în sistemul de răcire. Epurarea apelor reprezintă totalitatea tratamentelor aplicate. de unde este evacuat. pe o distanţă variabilă. decantoarelor etc. compactează şi spală rejecţiile din apă mai mari de 10 mm. deznisipatoarelor. apa caldă se răspândeşte pe suprafaţa lacului pe o zonă destul de întinsă. Peştii fiind deosebit de sensibili la scăderea oxigenului. Prevenirea şi combaterea poluării apei Una din măsurile de prevenire sau limitare a poluării apelor constă în epurarea apelor uzate înainte de deversare în emisari. Substanţele acide sau bazice sunt neutralizate. când în afara apei vremea e încă prea rece pentru ele — ceea ce poate periclita reproducerea lor. Din aceste motive se produc schimbări în structura fitoplanctonului. dar la temperaturi mai ridicate se produce o inhibare a fotosintezei. respectiv energie electrică (cu ajutorul unui motor de tip Diesel. Într-un râu se produce treptat amestecarea apei calde cu apa râului. la o creştere chiar mică a temperaturii. Treapta chimică în care apa este tratată cu coagulanţi (sulfat de aluminiu. Aici sunt eliminaţi poluanţii organici biodegradabili folosind microorganisme ce le utilizează ca hrană. La încălzirea până pe la 20°C. cu o concentraţie minimă de 40% biogaz). Scăderea biomasei de nevertebrate afectează semnificativ baza trofică a peştilor. Creşterea temperaturii se produce cel mai mult în zona de deversare a apei de răcire. Grătarele sunt rare şi dese (fine). producţia primară înregistrează chiar o creştere. astfel încât cantităţile rămase să determine concentraţii mici în apele receptoare. schimbarea dimensiunilor indivizilor. Nămolul fermentat îngroşat se pompează spre staţia de deshidratarea nămolului care este 144 . care au ca rezultat diminuarea conţinutului de poluanţi. În decantoarele primare. scăderea cantităţii de fitoplancton şi a producţiei primare. Din acest punct se creează o zonă cu gradient termic. Grăbirea ciclurilor vitale duce. Surplusul de biogaz se poate stoca în gazometre. la animale poikiloterme acvatice. temperatura crescută a apei face ca ecloziunea multor insecte să se producă mult mai devreme decât în mod normal. aceştia pot muri în masă. Dacă deversarea se face într-un lac.) pentru coagularea diferitelor substanţe mai uşor de separat şi îndepărtat. Fluxul tehnologic al epurării cuprinde 3 trepte: Treapta mecanică în care se reţin şi se îndepărtează corpurile decantabile şi cele plutitoare cu ajutorul grătarelor.6. de apariţie a adulţilor etc. deci la scurtarea ciclurilor vitale.4. Peştii mai sunt afectaţi şi de traumatismele mecanice. schimbarea perioadelor de ecloziune a larvelor. Se pot produce fenomene de eutrofizare ca urmare a creşterii temperaturii. la scăderea dimensiunilor maxime de la fiecare clasă de vârstă şi deci la scăderea biomasei. adaptat pentru a funcţiona pe biogaz. De pildă. 10. Este afectată şi producţia primară.

nitraţi. În cazul scoaterii din funcţiune a instalaţiei de centrifugare a nămolului sunt utilizate platformele pentru uscarea nămolului.dotată cu instalaţii de centrifugare a nămolului. ioni amoniu. CBO5 este cantitatea de oxigen consumată de microorganisme în termen de 5 zile pentru descompunerea biochimică a substanţelor organice conţinute în apă. mecanică și biologică. 75 este prezentată schema Stației de Epurare a apei de la Someșeni-Cluj-Napoca. Acest indice se măsoară în miligrame de oxigen necesare la 1 litru de apă (mg/l). Indicatorii de calitate sunt: organoleptici (miros. Cel mai important indicator de poluare al apei este CBO5 (consum biochimic de oxigen). 145 .) fizici şi chimici (pH. Atât apele epurate cât şi nămolurile provenite din zootehnie pot fi valorificate cu succes în agricultură însă nu înainte de a se cunoaşte caracteristicile epizootologice pentru a evita contaminarea solului cu agenţi patogeni . cu cele două trepte de epurare. consum biochimic de oxigen – CBO5. microbiologici (bacterii coliforme. culoare). streptococi etc. consum chimic de oxigen – CCO etc). Calitatea apei este stabilită prin normative (STAS-uri). În fig. nitriţi.

Fig. Schema Stației de Epurare a apei de la Someșeni-Cluj-Napoca 146 . 75.

Pentru a avea o vedere cât mai cuprinzătoare a situaţiei calităţii solurilor agricole şi a cunoaşterii dinamicii acestuia. unde în condiţii reducătoare. o problemă îngrijorătoare prezintă poluarea solurilor datorită irigării cu apă din unele râuri în care se deversează substanţe toxice şi reziduuri petroliere (Argeş. Pentru stoparea procesului de secătuire a solului în humus şi în elemente nutritive cu compensarea acestor elemente prin promovarea unor sisteme de fertilizare perfecţionată.5. în apa potabilă şi deci la om. Studii recente au arătat că azotaţii. iar prezenţa lor în apa potabilă este periculoasă pentru sănătatea omului. 1 0 . Pentru a preîntâmpina scăderea productivităţii solului ca urmare a chimizării. Pentru perspectiva imediată şi îndepărtată. Acest sistem trebuie să includă în mai mare măsură folosirea îngrăşămintelor organice şi verzi. atât impurităţile cât şi excesul de îngrăşământ. Complexele de creştere în sistem industrial al porcilor şi păsărilor. 1 0 . raticidelor etc.10. se transformă în azotiţi care sunt foarte toxici. în tractusul intestinal. Caracterul dăunător al excesului de nitraţi şi al prezenţei lor în pânza freatică a râurilor. Efectul poluant cel mai intens îl determină utilizarea în exces a azotaţilor. Din plante. astfel ca îngrăşămintele organice să fie administrate cel puţin la 3-4 ani. 2. în tubul digestiv. Mureş. Olt. Nu numai îngrăşămintele cu azot dar şi superfosfaţii prezintă toxicitate. reprezintă surse serioase de poluare a solurilor. În România. pot să se transforme în nitrosamine. în râuri. cu elaborarea în fiecare an a unei analize privind starea de calitate a solurilor agricole din ţară. erbicidelor. 5 . 1 . de deşeurile de natură industrială sau menajeră. creşterea ponderii plantelor leguminoase fixatoare de azot atmosferic. lacuri. datorită unor impurităţi care intră în compoziţia lor. substanţe cu acţiune cancerigenă. dar mai ales de pesticidele şi de îngrăşămintele chimice folosite în agricultură. când s-a trecut la producţia pe scară largă a insecticidelor organoclorurate. fosfor şi potasiu ocupând locul principal. precum şi a plantelor perene care contribuie la îmbunătăţirea solului în materie organică şi a structurii acestuia. azotaţii ajung la om. fungicidelor. Prahova). constă în intensificarea procesului de eutrofizare. formând methemoglobina care nu poate fixa oxigenul. Poluarea solului Poluarea solului este cauzată de pulberile şi gazele nocive din aer. de mare eficacitate şi adesea 147 . de apele reziduale. situaţii în care apar grave anemii. Poluarea cu pesticide Descoperirea şi diversificarea pesticidelor utilizate astăzi a început în timpul şi mai ales după cel de-al doilea război mondial. se recomandă asocierea îngrăşămintelor chimice cu cele organice sau alternarea administrării lor. neutilizat de plante este spălat şi ajunge în apele freatice. Ei se combină cu hemoglobina. Astfel fosforul acumulat în sol şi apă poate deveni inhibant al proceselor vitale al plantelor: anhidrida fosforică în sol duce la o carenţă de zinc şi implicit la scăderea recoltelor. cele cu azot. Poluarea cu îngrăşăminte chimice Dezvoltarea agriculturii moderne intensive este indisolubil legată de utilizarea îngrăşămintelor. Efectul poluant al îngrăşămintelor chimice rezultă din faptul că. unele din ele conţin numeroase impurităţi toxice. care totalizează o cantitate de peste 300 milioane tone şi acoperă o suprafaţă de aproximativ 22 mii hectare. datorită florei intestinale. suprafeţe importante de terenuri sunt scoase din folosinţă agricolă prin acoperirea lor cu diferite deşeuri şi reziduuri. Fiind solubile în apă. 5 . organofosforice. sau sunt folosite în cantităţi excesive. în cadrul Institutului pentru Pedologie şi Agrochimie din Bucureşti s-a instituit sistemul naţional de monitoring al calităţii solurilor agricole.

148 . “Sisteme de agricultură integrate”. inhibă enzime. Compuşii organocloruraţi. sunt greu solubili în apă şi foarte solubili în grăsimi. În ultimele decenii s-au făcut cercetări ample legate de reducerea cantităţilor de pesticide în combaterea paraziţilor la plantele de cultură. Pesticidele afectează în mod deosebit râmele care au un rol primordial în asigurarea fertilităţii solului.foarte selective în distrugerea anumitor grupe de microorganisme. ceea ce îngreunează aprovizionarea plantelor cu hrană.1. Se ştie că 2. atât pentru combaterea dăunătorilor cât şi pentru protecţia mediului. Prin aceasta sunt dereglate şi circuitele biogeochimice ale elementelor în natură. astfel solurile argiloase bogate în materii organice păstrează mai bine aceste substanţe şi reziduurile lor comparativ cu cele nisipoase.3. în special cele proaspete. cu tendinţa de a le înlocui în totalitate. Aceste aspecte au fost tratate la capitolul 9. O mare parte din dăunătorii şi paraziţii culturilor devin rezistenţi. Mecanismele de acţiune fiziologică asupra organismelor nu se cunosc decât parţial la unele substanţe şi doar la unele organisme. în ceea ce priveşte organocloruratele (în special DDT-ul) se ştie că acestea acţionează asupra sistemului nervos şi a metabolismului hormonilor sexuali la nevertebrate şi asupra sistemului nervos la vertebrate. a pesticidelor utilizate în prezent. utilizează pesticidele pentru a distruge un număr restrâns de organisme ce echivalează cu 0. îndeosebi detritofagii şi microorganismele din sol cu rol în descompunerea şi mineralizarea materiei organice moarte. deasupra pădurilor poate provoca intoxicaţii puternice în special a faunei forestiere.4 D şi DDT-ui ajunşi în sol întrerup temporar procesul de nitrificaţie. Pulverizarea insecticidelor din avion. constă în reducerea treptată. cu o mare stabilitate chimică în condiţiile mediului natural. animale nevertebrate sau mamifere. Pesticidele cu mare toxicitate pot să degradeze biocenozele din sol. Pesticidele afectează zone foarte întinse. plante superioare. Compuşii organofosforici sunt extrem de toxici. Omul. Astfel. Pesticidele din biomasa vegetală. trec apoi şi contaminează fitofagii cu o acumulare la nivelul carnivorelor. Problema atitudinii faţă de pesticide este complexă ţinând seama de utilitatea lor pe de o parte şi efectele negative asupra omului pe de altă parte. Utilizarea de către păsări a seminţelor tratate cu insectofungicide organoclorurate poate de asemenea reduce efectivele lor. Marea stabilitate a pesticidelor agravează şi mai mult acest tip de poluare. Administrarea lor este îndreptată asupra populaţiilor şi nu a indivizilor izolaţi. în interval.3. la artropode cât şi la homeoterme. acumulându-se în grăsimea animalelor şi plantelor. grup din care face parte DDT-ui şi derivaţii săi. afectează sistemul nervos atât la insecte. Efectele directe ale tratamentelor cu pesticide provoacă dispariţia unui număr mare de indivizi ai populaţiilor animale şi vegetale din zonele tratate în afara celor vizaţi. Răspândirea cea mai largă o au pesticidele organoclorurate. Cantitatea de pesticide utilizată este în general superioară celei necesare pentru distrugerea paraziţilor şi dăunătorilor. Pentru evitarea poluării solului cu pesticide vor fi folosite numai cele uşor degradabile. cultivarea unor anumite plante. utilizarea unor microorganisme. se degradează producându-se foarte lent (DDT-ul are timpul de înjumătăţire de circa 20 ani).5% din totalul speciilor ce populează biosfera. dar ele acţionează în mod cu totul diferit asupra tuturor organismelor. Producerea şi utilizarea lor. deocamdată nu poate fi oprită. Depoluarea solului de reziduuri de pesticide se face prin administrarea unor adjuvanţi. Soluţia cea mai eficientă. Tipul de sol are un rol deosebit în reţinerea pesticidelor. de zeci de milioane de hectare. Folosirea abuzivă a pesticidelor are drept urmare acumularea lor în numeroase produse alimentare. ca de altfel multe alte pesticide. existând totdeauna o supraîncărcare a tratamentului. sunt însă necesare măsuri severe de interzicere a folosirii acestor substanţe cu toxicitate şi remanentă mare. Efectele indirecte ale pesticidelor rezultă din circulaţia şi acumularea lor de-a lungul lanţurilor şi reţelelor trofice.

oficial şi la nivel internaţional. Principalul inamic al biodiversităţii este sărăcia iar protecţia acesteia trece. Conservarea diversităţii biologice nu studiază doar specii şi habitate. În poluarea mediului. la primul forum american National Forum on BioDiversity (1986).Wilson. acum 250 milioane ani. nu au făcut decat să întăreasca voinţa de acţiune a majorităţii tărilor în domeniul mediului inconjurător şi a dezvoltării durabile. Conservaţioniştii includ în studiile lor şi aspecte sociale. Conferintele la nivel înalt de la Rio de Janeiro (1992). Lor li se datorează dezvoltarea de programe internaţionale. la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (CNUE) care va adopta Convenţia asupra Diversităţii Biologice (CBO). ci şi în plan politic şi educaţional. pătrunderea ideilor şi principiilor ecologice în conştiinţa unei mari parţi a populaţiei. care au determinat apariţia unor 149 . Această creştere nu a fost constantă. Începând cu Conferinta Naţiunilor Unite asupra Mediului Inconjurător de la Stockholm din iunie 1972 se recunoaşte.96% din totalul speciilor marine.O. complexitatea ecosistemelor pe care le formează în mediul biologic. distrugerii habitatelor.a. s-a dezvoltat conceptul. Cea mai mare extinctie a avut loc la sfârşitul Permianului. economice şi cele ecologice. Transpunerea în tiparele politice şi de drept international s-a realizat in 1992. in mod obligatoriu. interdependenta dintre problemele sociale. deşeurile rezultate de la crescătoriile de animale. dezvoltării durabile. ci şi eficacitatea unor măsuri active de protecţie. genele pe care acestea le conţin. ca rezultat al vânării excesive. inserarea problemelor de mediu în programele partidelor şi guvernelor etc. unele fiind aproape de punctul de unde începe extincţia lor. zgura metalurgică de la termocentrale. animale şi microorganisme. Se referă. cunoscut entomolog şi sociobiolog. Termenul de globalitate a fost folosit pentru prima dată în SUA. un loc important îl ocupă poluarea sonoră şi poluarea cu izotopi radioactivi. economice. Un număr mare de specii suferă un declin rapid. elaborarea unor acte normative coerente şi constituirea unor organisme naţionale şi internaţionale specializate pe problemele mediului înconjurator. tehnologice. prin care companiile şi guvernele trebuie să îşi asume responsabilitatea financiară pentru daunele cauzate mediului. guvernamentale şi comunităţile locale în planurile de protecţie. Convenţia de la Berna (1979) a jucat un rol major în domeniul conservării florei şi faunei sălbatice. Capitolul 11 BIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII 11. în cadrul căreia ecologia joacă rolul unei adevarate plăci turnante. au început să fie distruse de activităţile oamenilor. Conservaţioniştii nu lucrează numai în plan ştiinţific.Alte produse care poluează solul sunt: reziduurile solide de la exploatările miniere. la conservarea păsărilor migratoare. atacului sălbatic al prădătorilor sau competitorilor introduşi de către om. existând perioade cu o rată mare a speciaţiei urmate de altele cu schimbări minime. sunt realizări incontestabile. Pornind de la acest adevăr. a habitatelor naturale. apoi strategia. In timp geologic s-au produs cinci extincţii în masă. Recunoasterea importanţei acestei discipline. dezvoltate in milioane de ani. de la Johanesburg (2002) ş. politice şi etice. Diversitatea speciilor de pe Terra a crescut continuu de la apariţia vietii.1. când se pare că au dispărut intre 77 . Este foarte probabil ca extincţiile să fie cauzate de perturbatii majore (erupţii vulcanice pe mari suprafete sau coliziunea cu un asteroid). Diversitatea biologică este definită ca fiind abundenţa de entităţi vii pe Pământ. reprezentată de milioane de plante. deşeurile casnice etc. semnată de 168 de state. Termenul este atribuit lui E. în special. Biodiversitatea – o problemă globală Comunităţile biologice. prin ameliorarea bunăstării umanităţii şi lupta împotriva subdezvoltării . reziduurile provenite din industria alimentară. Declaraţia de la Rio afirmă principiul “poluatorul plăteşte”. implicând oficialităţile locale.

In sistemele ecologiste de evaluare (economie ecologică) utilizarea acestor resurse comune este inclusă ca parte internă a afacerii şi intră în costul de producţie al produsului. 2. industriile. Valori economice directe 1.2. produsele nelemnoase exportate de India reprezintă 63% din totalul exporturilor forestiere Valoarea produselor nelemnoase împreună cu valoarea lemnului aduce o puternică justificare economică pentru menţinerea ecosistemelor forestiere în bune condiţii. 11. solul. ea fiind determinată de o varietate de factori economici şi etici. Beneficii enorme obţinute din comerţul ilegal “de viaţă sălbatică”. lemnul este cel mai important produs obţinut din mediul natural. În cazul în care populaţia din mediul rural nu este capabilă să obţină aceste produse (ex. situatie descrisă ca tragedia bunului comun. speciilor. Au fost elaborate metode pentru atribuirea de valoare economică variabilităţii genetice. Populaţiile sălbatice produc sursa de material genetic care le poate redresa genetic pe cele 150 . Oamenii. Demonstrarea valorii diversităţii biologice şi a resurselor naturale este o problemă foarte complexă. Rata actuală de extincţie este de 100 până la 1 000 de ori mai ridicată decat ratele din trecutul geologic. utilizează şi degradează aceste resurse fără a plăti decât simbolic sau deseori fără a plăti nimic. Cea mai importantă valoare de utilizare pentru multe specii constă în capacitatea lor de a produce noi materii prime pentru industrie şi de a îmbunătăţi genetic culturile agricole. Un obiectiv major al economiei ecologice este dezvoltarea metodelor de evaluare a componentelor diversităţii biologice. standardul de viaţă va fi în scădere.) Valori utilizate pentru consum Valorile utilizate pentru consum pot fi atribuite bunurilor care sunt consumate local şi care nu apar pe pieţele naţionale şi internationale. supraexploatării resurselor naturale sau datorită instituirii ariilor protejate. Produsele nelemnoase din pădure. Oamenii care trăiesc aproape de terenurile productive utilizează adesea o parte considerabilă a bunurilor produse pentru consumul propriu. un cimpanzeu este plătit braconierilor cu aproximativ 70 USD şi se vinde beneficiarului cu circa 7. De exemplu. latex-ul. Multe resurse naturale precum aerul. Pierderea de specii este fără precedent şi ireversibilă. ca urmare a efectelor degradării mediului. Extinctiile ca şi speciaţiile fac parte mai mult ca sigur din ciclul natural. Atunci când oamenii şi organizaţiile vor plăti pentru acţiunile lor se va diminua şi degradarea mediului.schimbări ale mediului cărora multe specii nu le-au făcut faţă. răşinile. Chiar dacă extincţiile sunt un proces natural pierderea speciilor este periculoasă atunci când rata de extincţie este mai mare decât rata speciaţiei. Productia de lemn este exportată în proporţie tot mai mare din multe ţări tropicale. Au trebuit să treacă 50 de milioane de ani pentru ca numărul mare de familii pierdute in Permian să se refacă. In prezent. plantele medicinale au de asemenea o valoare productivă foarte mare. apele. Valoarea biodiversităţii 11. cu o valoare circulantă în comerţul internaţional de peste 120 miliarde USD an. fructele. fapt ce poate merge până la punctul in care devine imposibilă supravieţuirea şi este necesară migrarea spre centrele urbane. precum şi ingeniozitatea reţelelor fac dificile controlul şi stoparea acestei activităţi. De exemplu. care obţin astfel valută pentru industrializare sau plata datoriilor. comunităţilor biologice şi ecosistemelor. speciile rare.) Valoarea de utilizare a produselor Valoarea de utilizare a produselor este valoarea directă atribuită produselor care sunt recoltate din mediul sălbatic şi vândute pe pieţele comerciale naţionale sau internaţionale. incluzând vânatul. Acest episod nou al extincţiilor este numit a şasea extincţie şi este datorat exclusiv activităţii umane. combustibilul lemnos). peisajele deosebite sunt considerate a fi resurse comune care sunt bunul intregii societăţi.1.500 USD. Aceste resurse nu sunt întotdeauna asociate cu o valoare monetară.2. astfel că industriile vor avea politici de supraveghere mai severe şi vor fi mai precaute cu mediul. vânatul.

) Protectia apelor şi a resurselor edafice. cartoful fiind un aliment de bază. viaţa marină din estuare. Mai mult de 75% din primele 150 de medicamente prescrise curent in S. Exemplele pot continua. Ele previn inundaţiile şi eroziunea solurilor. protecţia ecosistemelor împotriva inundaţiilor sau secetei şi menţinerea calităţii apei. entomologii au descoperit o viespe din Paraguai.nu se mai poate restabili funcţionalitatea iniţială a ecosistemelor. Comunităţile biologice au o importanţă vitală în protejarea resurselor de apă. cartofii au fost distruşi aproape în totalitate. comunitatea fiind mai puţin capabilă să răspundă la variaţii ale mediului. Aparatul foliar şi litiera interceptează ploaia şi reduc impactul picăturilor de apă cu solul. virulenţei unor fungi. a.U. animale.A. b. fungi şi microorganisme care pot fi utilizate in lupta oamenilor cu boli precum cancerul sau SIDA. Consecinţele acestei vulnerabilităţi genetice ridicate s-au concretizat prin moartea a peste 1. Chiar dacă ecosistemele degradate sunt refăcute . Speciile sălbatice pot fi adesea utilizate ca agenţi biologici de control. Acestea reprezintă startul celor mai importante relaţii trofice care implică aproape toate speciile pe care omul le exploatează. Exemplu: viermele alb al maniocului a fost introdus accidental în Africa unde a produs pagube de circa 2 miliarde de USD/an reducând substanţial hrana a peste 200 de milioane de africani. purifică apele şi creează locuri pentru recreere şi studiere a naturii. comunităţile biologice işi vor reduce substanţial capacitatea de adaptare la schimbările produse de activitatea umană. mărindu-i capacitatea de a absorbi apa. sunt derivate din plante. În anul 1922 cartoful a fost aproape decimat în fosta URSS. reducând substanţial valoarea terenurilor. rădăcinile plantelor şi microorganismele contribuie la aerarea solului. Capacitatea fotosintetică a plantelor şi algelor constă în captarea energiei solare de către ţesuturile vii. Un program de creştere şi introducere a 250 000 de viespi în Africa a condus la controlul dezvoltării viermelui şi reducerea a 95% din pierderile de manioc. Lumea naturală este şi o importantă sursă de materii prime în industria farmaceutică. în anul 1846. particulele de sol ajunse în apă pot elimina animalele de apă dulce.2.) Productivitatea ecosistemelor. fungi. Astfel. După cercetări intense. bacterii sau viruşi necunoscuti. rata de eroziune a solurilor şi chiar alunecările de teren cresc rapid. bacterii. acestea nemaiavând aceeaşi bogăţie în specii. Mai mult. Atunci când sunt pierdute specii. Distrugerea vegetaţiei dintr-un areal conduce la pierderea producţiei de biomasă şi deteriorarea comunităţilor de animale care trăiesc în acel areal. speciile sălbatice pot produce gene care conferă rezistenta la boli sau determină creşterea producţiei. Continua ameliorare genetică a plantelor cultivate este necesară nu numai pentru creşterea producţiei dar şi ca protecţie împotriva insectelor rezistente la pesticide.adesea cu cheltuieli foarte mari . Multe studii asupra pajiştilor naturale şi artificiale confirmă faptul că pierderea unor specii determină declinul productivităţii.5 milioane de irlandezi şi cu migrarea altor 2-3 milioane în alte ţări. 11. Valori economice indirecte Comunităţile biologice produc o mare varietate de servicii de mediu care nu sunt consumate prin utilizare. Aproximativ 40% din productivitatea mediului terestru este utilizată direct sau indirect de om. necunoscută iniţial ca parazit al viermelui alb al maniocului. Comunităţile biologice ale lumii sunt în continuare cercetate pentru a se descoperi noi plante. În Irlanda. precum seceta. în zile sau săptămâni după ploaie. Pierderea plantelor cultivate poate fi adeseori legată direct de variabilitatea genetică redusă. Două medicamente obţinute dintr-un melc de mare din Madagascar s-au dovedit a fi eficiente in tratarea leucemiilor şi a altor boli de sânge. Creşterea capacităţii de retenţie a apei reduce posibilitatea de producere a inundaţiilor care apar după ploile puternice şi asigură o cedare lentă a acesteia. In cazul plantelor cultivate. Atunci cand vegetaţia este degradată.domestice. animale. Aceste tratamente au crescut rata de supravieţuire a copiilor cu leucemie de la 10% la 90%.2. Sedimentele reduc indicele de 151 .

La nivel local arborii modifică temperatura prin reducerea insolatiei directe şi procesul de evapotranspiratie. tabere ornitologice. Pierderea vegetaţiei din unele regiuni de pe glob a condus la reducerea. Vizitarea unor ţări de către această categorie de turişti şi cheltuielile făcute sunt realizate cu scopul de admira comunităţile biologice şi specii rare. Comunităţile biologice sunt capabile să reducă şi să imobilizeze poluanţi ca metale grele. contribuind la creşterea concentraţiei acestui gaz în atmosferă şi mai departe la efectul de încălzire globală. depinzând de insecte pentru polenizare.) Monitorizarea factorilor de mediu. Diseminarea multor specii specii sălbatice este dependentă de animalele care le consumă fructele. programe de televiziune. filme produse în scopuri educationale şi recreative sunt bazate pe teme din natură. Creşterea debitului solid conduce la colmatarea accelerată a lacurilor de acumulare. Aceste produse educaţionale valorează probabil miliarde de dolari pe an.potabilitate şi indirect posibilitatea de utilizare a apei de către comunităţile umane ce trăiesc de-a lungul râurilor. f.) Relaţiile dintre specii. Declinul populatiilor de insecte şi al comunităţilor de plante va conduce la scăderea efectivului de animale vânate de om. numită uneori valoarea farmecului poate fi considerabilă (circa de 800 miliarde USD/an). evapotranspiratia asigură secvenţe ale circuitului apei în natură. La nivel global. care au fost introduşi în mediu prin activităţi umane. c. Valoarea monetară a acestor activităţi. Unele din relaţiile cele mai semnificative din comunităţile biologice sunt acelea dintre speciile de plante şi microorganismele din sol care produc nutrienţii esenţiali prin descompunerea plantelor şi animalelor moarte. Efectul răcoritor diminuează utilizarea ventilatoarelor şi aparatelor de aer condiţionat. g. e. pragmatică pentru protejarea diversităţii biologice.)Valoarea educaţională şi ştiinţifică. Speciile care au sensibilităţi aparte la toxine pot servi drept sistem initial de avertizare într-un program de monitorizare a stării de sanogeneză a mediului. în parte. h. materiale multimedia. la nivel regional. efectului ploilor acide şi poluării aerului asupra fungilor din sol. ape uzate.) Recreerea şi ecoturismul. creşterea plantelor este corelată cu ciclul carbonului. fiecare specie având un nivel distinct de toleranţă la poluarea atmosferică. O cantitate mare de substante toxice distruge lichenii. Ecoturismul este o industrie în rapidă dezvoltare. fotografiatul. Creşterea lentă şi moartea arborilor din pădurile Europei poate fi atribuită. implicând peste 200 milioane de persoane pe an şi rulând miliarde de USD/an în lume. pesticide.) Depozitarea deşeurilor şi retenţia nutrienţilor. a cantităţii anuale a precipitatiilor. Astfel. La nivel regional. în mod particular atunci când activităţile pe care le presupune sunt integrate într-un plan general de management.) Ameliorarea climatului. sporeşte confortul şi imbunătăţeşte productivitatea muncii. la diminuarea producţiei de energie electrică sau reducerea navigabilităţii. iar abundenţa lor poate indica arealele contaminate. observarea balenelor etc. Cei mai cunoscuţi indicatori sunt lichenii care cresc pe roci şi absorb substanţele chimice din ploi sau aer. O parte din animalele sălbatice vânate sunt dependente de insectele şi plantele necesare hranei. declinul unei specii sălbatice cu importanta mică pentru oameni poate determina diminuarea numărului celor vânate. 152 . Moluştele şi algele sunt de asemenea utilizate ca indicatori biologici. Numeroase specii de plante cultivate sunt entomofile. Compoziţia comunităţilor de licheni dintr-un areal poate fi utilizată ca indicator biologic (biomarkeri) al nivelului de poluare a atmosferei. Existenta multora dintre speciile vânate de oameni pentru valoarea lor economică depinde de alte specii sălbatice. Multe cărti. Unele specii pot servi ca înlocuitori ai unor echipamente de detecţie deosebit de costisitoare. Diminuarea suprafetei ocupate de covorul vegetal are ca efect reducerea capacităţii de absorbtie a CO2. d. Un scop important al activităţilor recreaţionale este acela de relaxare în natură prin intermediul unor activităţi precum drumeţia. reviste. Ecoturismul poate furniza o justificare imediată. Rolul ecoturismului este în particular important în multe ţări tropicale.

In decursul ultimilor 20 de ani. Agenţiile de asigurări medicale şi companiile farmaceutice sunt angajate în eforturi mari de colectare şi prelucrare a unor plante pentru a exploata capacitatea lor de a lupta cu diverse maladii. este unul din rezultatele recente ale acestor căutări. cuantificând şi impactele asupra mediului. Aceştia valorifică emoţiile trăite în mod direct bucurându-se şi contribuind cu bani în susţinerea organizaţiilor de mediu. Acest lucru a permis cercetătorilor să evalueze mai corect proiectele. Descoperirea unui agent anticancer în tisa pacifică (Taxus brevifolia) un arbore specific pădurilor seculare nord-americane. ca panda. Adesea solutia problemei este un animal sau o plantă necunoscută anterior. elefantii.3. denumite megafauna charismatică. o industrie de 500 milioane de USD/an a fost dezvoltată in jurul plantatiilor de ginkgo. Câteva specii. microbiologii caută bacterii care să asiste procesele biochimice industriale. deci trebuie să existe metode care să le satisfacă.11. Populatia şi organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale contribuie anual cu sume de ordinul a miliardelor de dolari la protejarea diversităţii biologice. Entomologii caută insecte utilizabile ca agenţi biologici de control. Diversitatea speciilor poate fi comparată cu un manual care ne explică cum ar fi posibilă menţinerea Pământului în viaţă. îndeosebi în tările dezvoltate. Tipuri de biodiversitate Nivelurile la care este şi trebuie abordată diversitatea sunt sunt următoarele: A. Valoarea existenţială Foarte mulţi oameni din lumea întreagă au grijă de animalele salbatice şi sunt preocupati protecţia lor. 11. Pierderea unor specii este echivalentul ruperii anumitor pagini din acest manual. 11. leii. In concluzie. bizonii şi numeroase păsări evidenţiază răspunsuri emoţionale din partea oamenilor. variabile care înainte erau scoase din ecuaţie. Aceste sume se regăsesc în valoarea existenţială a speciilor sălbatice şi comunităţilor biologice.) Biodiversitatea genetică (intraspecifică) reprezintă variabilitatea genotipurilor şi 153 . pierderea memoriei. accidente cerebrale. Unele specii sunt evaluate aparent ca neavând valoare economică considerabilă. Valori opţionale Valoarea optională a speciilor constă în potenţialul de a produce un beneficiu economic societăţii umane în viitor. Acest lucru poate fi asociat cu dorinţa că într-o zi putem vizita habitatul unei specii şi chiar să o observăm în sălbăticie. niciodată nu putem spune că o specie este importantă sau nu. Posibila valoare economică a speciilor este greu de precizat deoarece este bazată pe produse sau procese neimaginabile încă. Practic nu avem cum să ne dăm seama de dimensiunea dezastrului pe care îl poate declanşa pierderea unei specii. dacă informaţiile din paginile pierdute vor fi necesare pentru a ne salva pe noi sau o altă specie vom constata prea târziu că informaţiile dispărute sunt de neînlocuit. O altă specie cu valoare în producerea unor medicamente este arborele Ginkgo biloba care mai vegetează spontan doar în câteva localitati izolate din China.4. zoologii caută sa identifice specii ce pot produce proteine animale mai eficiente etc.2. chiar şi în cazul în care majoritatea celorlalte specii vor fi prezervate. De asemenea s-au dezvoltat linii tehnologice în fabricile de medicamente din Europa şi Asia.2. economia ecologică ajută la punerea in evidenţă a unei game largi de bunuri şi servicii produse de diversitatea biologică. reprezentând de fapt fondurile pe care oamenii sunt dispuşi să le plătească pentru a preveni extincţia speciilor şi distrugerea habitatelor. care extrag din frunze un complex extrem de util în tratarea problemele de circulatie.3. care la rândul lor participă la protecţia acestor specii şi habitatelor lor. Căutarea de produse naturale noi este foarte extinsă. Dacă doar una din aceste specii devine extinctă înainte de descoperirea ei va fi o pierdere iremediabilă pentru economia globală. Continua schimbare a societăţii umane generează necesităţi. Niciodată nu vom face prea mult pentru a salva specii sau ecosisteme.

peste 1 miliard de oameni nu aveau acces la apă potabilă. circa 1. modul în care se realizează circulaţia materiei şi energiei. Numărul probabil de specii pe Glob este de circa 13. Cauzele principale constau. De-a lungul timpului.800. Eliminarea acestor practici şi tradiţii a dus şi duce.000. Prin aceste practici şi tradiţii.000 iar numărul de specii descrise de circa 1.) Biodiversitatea culturală se consideră că toate practicile.d.1. în mod cert.genofondului din interiorul populaţiilor unei specii. In toate regiunile Globului. tradiţiile şi creaţiile umane. în esenţă. un anumit tip de habitat în spaţiul comunităţii respective. multe având ca „actori" elemente din mediul înconjurător. Cauza acestei situaţii este reprezentată de complexitatea unor astfel de cercetări. Acest tip de biodiversitate este. cu toate efectele sale asupra organismelor şi asupra climatului general. care au ca obiect ori ca bază de inspiraţie componente ale viului. varietăţi. implicit. Afirmaţia se bazează pe faptul că. o anumită regiune. străine populaţiei băştinaşe (agricultura intensivă în regiunile tropicale este unul din exemplele tipice în acest sens). supraexploatarea şi deteriorarea habitatelor şi în explozia procesului de poluare artificială. cel mai adesea prin metode empirice. ci mai ales bogăţia şi lungimea lanţurilor şi reţelelor trofice. de-a lungul secolelor. 11. iar circa 10 milioane mureau anual din cauza bolilor generate de lipsa acesteia. Conservarea biodiversităţii 11. integrate într-un anumit biotop. Consideraţii generale Astăzi (în plin Deceniu ONU pentru combaterea sărăciei: 1997-2006). D.m. Unii specialişti sunt de părere că „Omenirea va muri de sete înainte să moară de foame". soiuri şi rase) ori să conserve anumite fragmente din ecosistemele apropiate sufletului unei anumite comunităţi umane şi într-o anumită perioadă a dezvoltării societăţii.3 miliarde de oameni trăiesc într-o sărăcie absolută. În aceste condiţii este necesară folosirea oricăror modalităţi care ar fi în măsură să asigure conservarea biodiversităţii în ansamblul ei ori a unor specii puternic ameninţate cu dispariţia. în supraexploatarea speciilor. iar 5-14% dintre speciile diverselor grupe de organisme sunt puternic ameninţate etc. despăduririle au un ritm mediu anual de circa 2%. Pentru conservarea primelor trei categorii de biodiversitate. C.) Biodiversitatea specifică (interspecifică) cuprinde totalitatea speciilor aflate într-un anumit biotop. În acelaşi timp. B. Multe dintre eşecurile ecologice au la bază tocmai schimbarea unor tradiţii seculare cu tehnologii importate. dar şi complexul de relaţii funcţionale care guvernează ecosistemele prezente. în deceniul trecut.4. precum şi de rase. 154 . ţară ş. Mulţi autori apreciază că noi cunoaştem aproximativ 13% din biodiversitatea Terrei. la dispariţia factorilor care au menţinut o anumită specie. urbanizarea a reunit deja 50% din populaţia Terrei. De la aceste practici s-au dezvoltat şi atitudini (protective ori distructive) faţă de ambianţa ecologică. întrucât el nu priveşte numai tipul de ecosistem şi structura sa specifică. Caracterul acestui proces este alarmant întrucât. privite şi prin prisma importanţei biogeografice. a efectivelor populaţiilor si a suprafeţelor ocupate de acestea.a. precum şi evaluarea capacităţii de producţie şi de suport a fiecărui tip de ecosistem în parte. asocierea şi utilizarea unora dintre aceste tradiţii culturale reprezintă una dintre modalităţile cele mai sigure şi mai economicoase. populaţia umană şi-a construit aşezări şi şi-a dezvoltat un anumit sistem agro-silvo-pastoral care a ajuns la un anumit echilibru cu ambianţa ecologică în care se practica. 40 de milioane mor anual de boli cauzate de foame. Dispariţia sau extincţia speciilor şi grupelor de organisme este un proces mult discutat în ultima jumătate de secol. în toată complexitatea sa. Problema apei devine una globală.4. s-au consolidat o serie de tradiţii populare. omul a reuşit să creeze biodiversitate (specii hibride. de la o rată naturală a extincţiilor de o specie/4 ani s-a ajuns una-două specii/ zi. comunităţile umane au obţinut un număr impresionant de soiuri tradiţionale sau locale. nu numai un factor de erodare a acesteia.) Biodiversitatea ecologică (a ecosistemelor) priveşte mozaicul realizat de diversele comunităţi de organisme. cel mai puţin studiat. pe întregul său areal de răspândire Omul este şi un creator de biodiverstiate.600. de ritualuri păgâne sau creştine.

specii ale căror statut nu este încă elucidat. aşa s-au constituit rezervaţiile ştiinţifice şi naturale şi. 75. ideală pentru strategia conservativă. 1998) ecologic.) Categorii sozologice de specii Multă vreme. alături de liste ale speciilor vegetale şi animale care necesită o protecţie strictă: . . cât şi în concepţia dezvoltării durabile. aşadar. Conservarea „in situ" rămâne. Triunghiul dezvoltării durabile (Harribey. a. soluţia optimă. . s-au elaborat primele „liste roşii” sau „cărţi roşii” şi s-a născut sozologia . .specii sau taxoni neevaluaţi. parcuri naţionale. Conservarea „in situ" Singura posibilitate reală de a proteja speciile periclitate cu dispariţia rămâne încercarea de a conserva comunităţile biologice şi ecosistemele din care fac parte.ştiinţă a conservării biodiversităţii. dacă analizăm simbolicul triunghi al dezvoltării durabile (fig.specii rare. la ora actuala sunt stabilite următoarele categorii sozologice de specii. b.specii ameninţate. putem constata că echilibrul şi evoluţia. peisaje marine sau terestre protejate.IUCN): rezervaţii ştiintifice sau rezervaţii integrate. Aşa s-au declarat „monumente ale naturii". Pe plan mondial. în timp ce polul economic şi cu cel social produc dezechilibre şi pierderi. rezervaţii de resurse naturale.specii în mare pericol. ori prezentau o valoare biogeografică deosebită.pentru că noi nu putem prevedea care specie este cheie într-un ecosistem. monumente ale naturii. .4.specii vulnerabile. regiuni biologice naturale şi rezervaţii 155 . rezervaţii de conservare a naturii. .specii dispărute. naturaliştii au luat în considerare acele specii care erau rare. Categorii de arii protejate Pe plan mondial există 10 categorii de arii protejate (conform clasificării făcute de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii . raţiunea şi eficacitatea se află sub influenţa polului Fig. tot aşa.2. chiar şi una sentimentală. Ea reprezintă modalitatea principală atât în munca protecţioniştilor.specii potenţial ameninţate. 16). . . 11.specii fără interes pentru lista roşie. . În acest sens.

Acestea sunt reprezentate de peşteri. Aici se realizează cercetări fundamentale şi are loc monitorizarea întregii activităţi din biosferă. În aceste areale se poate interveni pentru asigurarea condiţiilor de trai pentru speciile protejate. 5. La noi în ţară. de recreere sau culturale. Conservarea „ex situ" Procesul de conservare ex situ poate fi considerat ca un complex de variate măsuri complementare.) Rezervaţiile ştiinţifice sau rezervaţiile naturale integrate în care nu se intervine în nici un fel în desfăşurarea proceselor naturale. scopul urmărit fiind de conservare şi studiere a speciilor. 7. culturi in vitro şi embrioni care. Bunuri de patrimoniu internaţional au fost desemnate o serie de obiective naturale. Rezervaţii ale biosferei constituie areale protejate pe plan internaţional. ariile protejate din această categorie sunt reprezentate de Parcul Naţional Retezat. care pot fi: . culturale etc. Călimani. 1. rezervaţii ale biosferei. Constituirea acestor colecţii şi păstrarea lor.antropologice. 11.) Parcurile naţionale includ suprafeţe mari de uscat sau/şi ape. în cadrul cărora ecosistemele se află într-un stadiu natural şi cvasinatural şi care cuprind una sau mai multe arii cu statut rezervaţie integrală. Mănăstirea Hurezi. Ceahlău. delte etc. La noi în ţară amintim: mănăstirile din Bucovina. Statutul acesta a fost acordat şi Deltei Dunării. care sunt protejate. 3. Domogled-Valea Cernei. Munţii Rodnei. necesită un volum mare de muncă şi consumuri energetice sporite.) băncile de gene (sau conservatoarele de germoplasmă) reunesc seminţe de fructe. care permit menţinerea în stare bună a faunei sedentare sau migratorii şi a florei. dezvoltarea într-o altfel de ambianţă ecologică decât cea caracteristică unităţii ţintă. 2. regiuni naturale amenajate petru utilizari multiple. Sunt arii “total închise”. Delta Dunării etc. Delta Dunării şi Parcul Rodna. Ele aparţin statului şi sunt supuse controlului şi protecţiei acestuia. în această categorie este inclusă doar Delta Dunării. 6. păduri de mangrove. suprafeţe cu o anumită floră şi faună). situri arheologice. Uneori. Retezat. zone sălbatice împădurite etc. Exemple: Poiana Narciselor de la Făgăraş. În aceste arii sunt excluse exploatările economice. iar vizitarea lor este autorizată în scopuri educative. În rezervaţiile biosferei. din toată lumea. Bucegi. (rezervaţii naturale dirijate) sunt anumite suprafeţe de teren.) Parcurile naturale în sunt în număr de 6 dintre care amintim: Porţile de Fier. rezervaţia Scăriţa-Belioara etc. se desfăşoară acţiuni complexe de educaţie. după o corectă identificare şi codificare sunt păstrate în condiţii de 156 . din anul 1992. vulcani. pe lângă cercetare şi supraveghere. formare şi demonstraţie. distingem: a. În cadrul acestui sistem de conservare. b.) Monumente ale naturii sunt incluse elemente naturale unice (peşteri. de o valoare excepţională.4. prin intermediul lor fiind demonstrată valoarea principiilor de conservare a a umanităţii.) Rezervaţii de conservare a naturii.3. Rezervaţiile biosferei au luat naştere prin programul UNESCO încă din 1984 (cuprinde peste 300 de teritorii). dune.colecţii bază (pentru conservarea pe termen lung). De la noi din ţară.colecţii de lucru (constituite pe durata experimentelor) . 4. în scopul refacerii perpetuării populaţiilor unor specii amninţate sau ale unor soiuri şi rase. pe aceste suprafeţe sunt admise mici aşezări. Ele sunt accesibile publicului dar trebuie atent gestionate.). Apuseni. Piatra Craiului etc. În ţara noastră mişcarea de ocrotire a mediului are deja o tradiţie de circa un secol. În continuare vor fi punctate siturile conservate la noi. istorice. În România există 11 parcuri naţionale (Delta Dunării care îndeplineşte condiţiile unui parc naţional.) colecţii tematice. La aceste zece categorii IUCN a mai admis o categorie specială numită RAMSAR sau zone umede de importanţă internaţională (mlaştini.

Direcţii şi stategii de conservare care se impun în ţara noastra : . ecologice şi economice sunt interdependente şi că.temperaturi scăzute (criostocare). Astfel există conservatoare de tip livezi. Uniformizarea agriculturii şi zootehniei înseamnă pierderea unei mari părţi a biodiversităţii şi un pericol.000 de soiuri. în ciuda denumirii. Conservarea agrobiodiversității Diversitatea genetică (intraspecifică) se referă la variabilitatea existentă în interiorul populațiilor unei specii. mai ales din categoria celor tradiţionale. care nu mai sunt utilizate pe scară largă.-100˚C). Același autor a evaluat numărul raselor de animale la circa 1. Aceste conservatoare sunt concepute pe regiuni biogeografice. staţiunilor de cercetări agricole ori horticole a celor silvice şi chiar a muzeelor etnografice. 1.) conservare in situ..identificarea localităţiilor în care supravieţuiesc specii.studierea biologiei şi ecologiei acestor taxoni (specii. prin aceasta.. aspect care face să se reducă costurile implicate. soiuri cu un grad ridicat de vulnerabilitate. Un astfel de conservator poate fi considerat şi cel de la Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă Cluj. prin tehnici moleculare.470 la bovine. aparţin tot conservării „ex situ” şi se referă la soiuri de plante şi rase de animale. Naturalisţiilor. fie pe termen scurt (la -70. fie temporar (la 1-9˚C). conservatoare de legume.4. sentimentale ori reprezintă urme ale culturii tradiţionale .declanşarea experimentelor de refacere a populaţiilor naturale. Conform datelor furnizate de Mackay (2003).implicarea. agronomilor si zootehniştilor le revine o importantă acţiune de conservare „ex-situ”. biospecii. pe lângă rolul primordial al conservării in situ. de-a lungul timpului. favorizată de condiţiile climatice. la orez circa 2. se disting colecţii cu materiale ortodoxe (care se pot deshidrata uşor şi rezistă la temperaturi între 0-20˚C). la măr 3. nu numai factor de eroziune genetică (reducerea diversității genetice și. pierderea unor gene sau combinații de gene). 800 la câini și porumbei. Embrionii şi unele plantule obţinute prin culturi in vitro se pot conserva prin criostocare fie pe termen lung (la -196˚C). grădiniile botanice şi grădiniile zoologice sunt şi vor rămâne importante instituţii de conservare ex situ a biodiversităţii. soiuri. 84 soiuri de măr. unde colecţia cuprinde 963 soiuri. angajându-se în această muncă.000.490 la ovine. în viitor unul la fel de important ca şi cel educaţional..descifrarea structurii genetice a acestor populaţii. d). la cartof au fost create 4. În cadrul acestor bănci de gene. conservatoare de rase etc. . pe cât posibil şi a populaţiei umane în acţiunea de conservare in situ mai cu seamă pentru acesi taxoni care au valenţe decorative. Activitatea de conservare „ex situ” reprezintă o alternativă a lumii contemporane. colecţii de materiale recalcitrante (care nu rezistă la temperaturi scăzute) şi colecţii cu materiale liofilizate (care pot fi păstrate numai după o prealabilă deshidratare în vid). ne îndeplinim o datorie faţă de generaţiile care vor urma. 11. conservatoare de cereale. 160 căpşuni şi 53 de cireş.000 etc. rol care va deveni. rase) cu sublinierea rolului pe care-l joacă în funcţionarea ecosistemelor ori a valorii economice în perpectivă.dezvoltarea unor programe naţionale şi internaţionale cu participarea universităţiilor grădinilor botanice şi zoologice. .. . Reamitim ca în Irlanda.4. 730 la 157 . . Este tot mai evident că problemele sociale. din care 378 soiuri de păr. Acest tip de diversitate nu include numai populațiile de plante spontane sau animale sălbatice ci și soiurile de plante cultivate și rasele de animale domestice. foametea din 1846-1847 a fost cauzată în primul rând de existenţa în culturi a unui singur soi de cartof (autohton) şi numai apoi datorită manei. fiind necesară o reînnoire a materialului biologic după un anumit timp.contituirea formelor şi modalităţilor de conservare „ex-situ” cu respectarea metodologiei internaţionale. petru supravieţuirea umanităţii. . c. Omul este așadar și un creator de biodiversitate.

Agricultura industrializată a însemnat însă şi pierderea a numeroase soiuri tradiţionale şi varietăţi locale de plante de cultură. cu citricele în Florida (1984) şi exemplele pot continua [Primack și colab. În baza acestei directive. În anul 2001. 1994]. Franţa a făcut o anexă la catalogul naţional pentru varietăţile locale. Pentru conservarea agrobiodiversităţii cel mai important document este Directiva 98/95 CEE. în favoarea soiurilor moderne. Uniunea Europeană a adoptat o directivă ce deschide posibilitatea separării listelor (soiuri omologate – varietăţi 158 . 2002]. au condus la o serie de decizii ale forurilor internaţionale şi europene în această direcție. tot mai mulţi fermieri din întreaga lume au început să abandoneze formele de agricultură tradiţională. cu privire la reducerea diversităţii specifice şi intraspecifice. la compromiterea totală sau parţială a producţiei agricole şi chiar la pierderea unor specii. 600 la caprine etc. Ei consideră incorectă aplicarea criteriilor DUS (Distincție. 2004]. 2005. 2003. adeseori.5 milioane de irlandezi şi în emigrarea altor 2-3 milioane în alte ţări. Mai recent. Les Semences de Kokopelli etc. Unul dintre exemplele rămase în istorie este cel al cartofului (Solanum tuberosum) din Irlanda. Variabilitatea genetică redusă la plantele de cultură poate să conducă. Uniformitatea ridicată înseamnă vulnerabilitate mare. venite din partea oamenilor de ştiinţă. Recoltele superioare asigurate de soiurile moderne sunt benefice pe termen scurt. Rezistenţa genetică a celor două-trei soiuri cultivate a fost învinsă de o rasă fiziologică de mană (Phytopthora infestans) foarte virulentă şi astfel. Negri. în care se menționează importanța conservării resurselor genetice și necesitatea introducerii în fiecare țară a bazei legale pentru conservarea in situ a soiurilor traditionale. precum şi soiurile vechi şi populaţiile locale de plante de cultură.. de la jumătatea secolului al XIX-lea. Ei argumentează că destinaţia principală a acestor varietăţi este agricultura organică. Cultivarea acestor soiuri le permitea atât creşterea productivităţii cât şi promovarea tehnologiilor intensive şi superintensive de cultură. Lammerts van Bueren și colab.. însă durabilitatea agriculturii depinde de prezervarea variabilităţii genetice reprezentată de varietăţile locale [Cleveland și colab. secete şi alţi factori de stres biotici şi abiotici. Odată cu apariţia Revoluţiei verzi din anii ’60. este semnat Tratatul Internaţional privind Resursele Genetice ale Plantelor pentru Alimentaţie şi Agricultură.. deoarece acestea răspund cel mai bine sistemelor de agricultură cu input-uri mici [Chable. Varietăţile locale deţin în mod frecvent gene unice de rezistenţă la boli.) consideră însă prea restrictive unele prevederi din această directivă şi propun adaptarea sau chiar eliminarea acestora. iar consumatorii produselor ecologice nu sunt interesaţi de standardizarea calităţii ca în producţia de masă [Zaharia and Kastler. Momentul de răscruce pentru conservarea biodiversităţii este Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro (1992) unde a fost adoptată Convenţia asupra biodiversităţii [Cristea and Denaeyer. timp de trei ani consecutivi. dăunători. Riscul eşecului culturilor poate fi minimizat prin utilizarea în cultură a cât mai multe soiuri şi varietăţi. 2005]. La fel s-a întâmplat în URSS cu cartoful (1922). Bioagricultorii şi marile asociaţii şi confederaţii ale micilor fermieri din ţările occidentale (Semences paysannes. Confederation paysanne. iar diversitatea bogată înseamnă vulnerabilitate mică. Extinderea agriculturii organice din ultimii ani cât şi preferinţa tot mai mare a consumatorilor pentru produsele ecologice au crescut interesul agricultorilor pentru soiurile vechi şi varietăţile locale.. în special cele referitoare la uniformitate şi stabilitate. 650 la porcine. producţia de cartof a fost distrusă aproape în totalitate. Micheloni. 2002]. în anul 2005. Consecinţele acestei vulnerabilităţi genetice ridicate s-au concretizat în moartea a peste 1. cartoful fiind un aliment de bază în această țară. Conferința de la Rio a marcat includerea bioconservării în problematica mediului. pentru agricultori. 2004. Uniformitate și Stabilitate) la varietăţile locale.găini. Prevederile acestei directive dau posibilitatea înregistrării varietăţilor locale de plante de cultură în Catalogul Comun. Nature at Progres. Semnalele de alarmă tot mai numeroase.

Acestea riscă însă să se piardă definitiv. în vederea protejării cât mai eficiente a tuturor resurselor vegetale. 73. 73). Fig. o varietate locală de tomate obținută și cultivată în condițiile vitrege ale Munților Apuseni va da rezultate superioare majorității soiurilor omologate și se va preta mult mai bine unei tehnologii ecologice. în zonele în care au fost obținute soiurile respective. Câmp experimental cu varietăți locale de morcov (Daucus carota) la USAMV Cluj-Napoca (2007) [Foto: Ruxandra PAPP] 159 . în cazul întreruperii furnizării energiei electrice sau defectării echipamentelor. seminţele vor ajunge să fie conservate atât în BGS cât şi în microbanca de gene care se va înfiinţa la USAMV Cluj-Napoca. pierderea capacității de germinare a semințelor chiar și în condițiile păstrării la rece. România dispune încă de o varietate foarte mare de soiuri vechi şi varietăţi locale. necesitatea reîntineririi mostrelor de semințe la intervale regulate de timp. iar conservarea in situ (on farm) se face în teren. 2007]. deși este considerată esențială pentru protejarea resurselor genetice vegetale. De exemplu. deoarece plantele și animalele sunt adaptate mediului local. la Universitatea de Stiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca au fost iniţiate o serie de investigaţii privind producătorii de seminţe tradiţionale din diferite judeţe ale ţării şi colectarea de seminţe de legume (fig. Activitatea băncilor de gene se bazează pe colectarea semințelor de la diferite populații locale de plante de cultură și depozitarea lor în spații închise (frigidere și congelatoare). Caracterizarea și evaluarea primară și evaluarea secundară a varietăților locale se face cu ajutorul descriptorilor (descriptori de caracterizare – evaluare primară.locale). cu populaţie îmbătrânită. În România. dar majoritatea aparţin la 11 specii de plante de cultură. Varietăţile valoroase. 2007].961 probe. colecții de lucru și biodepozitare. Conservarea in situ rămâne cel mai eficient mod de conservare a diversității agricole. apariția de mutații dăunătoare. Prezervarea diversității la plantele de cultură se poate face ex situ și in situ. care se pretează pentru sistemul ecologic de cultură vor fi popularizate şi recomandate celor interesaţi [Maxim și colab. După caracterizarea și evaluarea primară şi evaluarea secundară a acestor varietăţi locale. Această modalitate de prezervare. în condiții de temperatură și umiditate reduse. mai ales în zonele rămase necooperativizate înainte de anul 1989 şi în satele izolate. singura instituţie cu preocupări constante şi susţinute în conservarea resurselor genetice vegetale este Banca de Gene de la Suceava (BGS) care deţine 13. prezintă unele dezavantaje: riscul pierderii colecției de semințe congelate. descriptori de evaluare – evaluare secundară) elaborați de Institutul Internațional de Resurse Genetice Vegetale (IPGRI).. Deoarece seminţele de legume sunt destul de slab reprezentate în BGS. Conservarea ex situ se face în bănci de gene (semințe). pentru a împiedica germinarea lor o perioadă de timp. dacă nu se iau măsuri corespunzătoare pentru identificarea şi conservarea lor [Maxim.

numărul de zile până la înflorire. Conțin informații generale referitoare la caracterele ereditare. 74) . pubescența frunzei. extinderea culorii roșii pe pieliță și umăr. vârful rădăcinii. axul rădăcinii. diametrul rădăcinii (la cel mai lat punct). omogenitatea colorației rădăcinii. realizându-se în parcelele de regenerare (specii autogame) sau în parcele separate (specii alogame). grosimea miezului extern în zona umărului.culoarea distribuită în secțiune transversală. inflorescența tipul umbelei. omogenitatea culorii în lungimea rădăcinii. lățimea foliajului (coroana) când e dezvoltat complet foliajul. miezul interior plus cel exterior combinat . pubescența pețiolului.longevitatea.diametrul miezului exterior la umăr.Caracterizarea și evaluarea primară constă în caracterizarea morfologică și agronomică a varietăților luate în studiu. secțiune longitudinală. tipul ultimului involucru pe umbela principală. poziția involucrului pe umbela principală. Aceasta ajută la individualizarea unei probe și la descrierea identității sale genetice. caracteristicile rădăcinilor externe (cortex) . caracteristicile miezului rădăcinii (fig. numărul frunzulițelor ascuțite la cea mai de jos frunzuliță. culoarea albă în miezul exterior. proporția dintre lungime si diametrul rădăcinii. Suplimentar. ramificația rădăcinii. acoperirea foliajului (gradul de acoperire al pământului. numărul de umbele per plantă. forma rădăcinii în creștere. poziția rădăcinii in sol (la maturitate). colorația antocianică a pețiolului (în interiorul acestuia). diametrul mediu la pedunculii deschiși. felul de grupare a rădăcinilor. lățimea frunzei mature (cm) – la cel mai lat punct. luată în studiu la USAMV Cluj-Napoca [Foto: Ruxandra PAPP] pielița (coaja). extinderea culorii verzi pe umăr. Varietate locală de morcov din localitatea Crasna județul Sălaj. tendința de rupere a rădăcinii în condiții nefavorabile. forma umbelei (când e complet dezvoltată). numărul mediu de 160 . forma umărului rădăcinii. acești descriptori pot include și alte caractere cerute de potențialii utilizatori. numărul de frunze mature per plantă. tipul frunzei. tipul înfloririi printre plante (determinat sau nedeterminat). ieșirea rădăcinilor laterale de pe rădăcina cărnoasă. intensitatea culorii. forma pețiolului în secțiune transversală. sincronizarea înfloririi printre plante. suprafața rădăcinii. culoarea/pigmentația miezului extern. independente de factorii de mediu. diametrul miezului rădăcinii față de diametrul total. greutatea rădăcinii. creșterea rădăcinii laterale (secundară). felul de creștere a frunzei. De exemplu. 74. țuguirea rădăcinii. colorația verde în interior și la vârf. diametrul rădăcinii la umăr (mm). culoarea verde la umăr. Descriptorii de caracterizare sunt capabili să realizeze o diferentiere rapidă si ușoară între fenotipuri. intensitatea culorii. Fig. evaluarea primară presupune obținerea următoarelor informații: în anul I – procentul de răsărire. observată în momentul dezvoltării totale a foliajului). numărul mediu de pedunculi per umbelă. culoarea frunzei. numărul de frunze mai jos de umbela primară. la morcov (Daucus carota).dimensiunea rădăcinii în creștere. dimensiunea umbelei primare deschise. diametrul miezului extern la umăr (mm) la cel mai lat punct. culoarea rădăcinii (pigmentarea pieliței). înflorirea . grosimea pețiolului (în momentul în care foliajul este matur). pigmentația miezului interior (se observă la diametrul maxim). lungimea rădăcinii. disecția frunzei.

simetria florilor periferice. densitatea florilor în umbelă. culoarea semințelor la maturitate. patologice. culoarea în centrul pedunculului. Descriptorii de evaluare.pedunculi per plantă. În această etapă studiile capătă un caracter multidisciplinar. pubescența la baza primului spin. diametrul seminței. în contrast cu descriptorii de caracterizare. Aici sunt incluse: productivitatea.m. a unui nou organism pornind de la o singură celulă transgenizată. lățimea seminței (mm). fruct/set de semințe în umbela primară polenizată deschisă.a. diametrul maxim al tulpinii (mm). Gena care codifică un caracter pe care dorim să-1 transferăm unui alt organism se numeşte genă de interes.. caracterele biochimice și citologice și caracterizarea moleculară. biochimice. pentru că singură nu este capabilă să străbată membranele celulare.a. lățimea fructului. 4. [Străjeru și colab. variabilitatea culorii la flori. La porumb (Zea mays) evaluarea primară include: data semănatului. culoarea stigmatelor. numărul de ramificaţii de ordinul I (cm). lungimea frunzei de la ştiuletele principal (cm). 3. în cazul organismelor pluricelulare. obţinerea. numărul de flori hermafrodite si staminate. numărul total de frunze. 2006]. mai ales între cele aparţinând unor regnuri diferite. rezistența la factorii de stres biotic si abiotic. performanțele agronomice. lățimea maximă a petalelor distale. lăţimea bobului (mm). durata receptivității stigmatului. împiedicau schimburile de gene între specii diferite. aparţinând unei alte specii sau chiar altui regn. introducerea ei (prin diverşi vectori) în celula gazdă. tulpini la fructele coapte (scurte sau lungi). Obţinerea OGM-urilor Odată cu începutul anilor 1970. până nu demult. devenită în momentul transferului efectiv transgenă. se referă la caracterele care sunt susceptibile la factorii de mediu. identificarea şi pregătirea (multiplicarea) genei de interes. Capitolul 12 ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC 12. o genă bacteriană transferată în genomul unei plante sau al unui animal ş. genetice. numărul de frunze până la ştiuletele principal.1. convarietatea. Obţinerea unui OGM implică următoarele etape principale: 1. numărul de spini pe nervurile secundare. 2. Spre exemplu. lungimea fructului. sfărâmarea semințelor. lungimea bobului (mm). numărul de rânduri de boabe. curbarea spinilor. lungimea ştiuletelui (cm). lăţimea ştiuletelui (cm). culoarea florii. înălţimea plantei (cm). culoarea anterelor. incluzând cercetări fiziologice. numărul de boabe pe rând. 161 . diametrul minim al tulpinii (mm). dar sunt importante pentru ameliorarea plantelor. o genă umană transferată în genomul unei bacterii. lăţimea frunzei de la ştiuletele principal (cm). confluența spinilor. Evaluarea secundară. taxonomice s. număr de flori per umbelă. culoarea anterelor. selectarea celulelor gazdă care au integrat transgena în genomul lor. numărul de semințe per umbelă. greutatea per 100 de semințe (mg). producția pe metru pătrat (g/m 2). lungimea paniculului (cm). citologice. o serie de tehnici ale geniului genetic (adică manipularea directă a genelor de către om) permit extragerea unei gene din genomul unui organism şi reimplantarea ei în genomul unui alt organism. timpul până la maturizarea semințelor. iar organismul receptor va fi denumit organism transgenic. înălţimea de inserţie a ştiuletelui principal (cm). Acest transfer de gene este numit transgeneză pentru că el presupune traversarea (transgresia) barierelor care.d. al unei unei plante sau al unui animal. masa a 1000 de boabe (g). numărul de ramificaţii de ordinul II (cm). culoarea boabelor. greutatea boabelor/ştiulete (g). fertilitatea.

El a devenit celebru. aşadar. Tehnicile transgenezei conferă astfel omului puterea de a modifica patrimoniul ereditar al tuturor fiinţelor care-1 înconjoară. În fapt.3.2. chiar dacă codul genetic este universal. ea trebuie să deţină reglatori de expresie (promotor şi terminator) adaptaţi noului mediu genomic. verificarea transmiterii ereditare a caracterului codat de transgenă. expresia unei gene la un organism dat depinde de promotorul la care se asociază. aşadar. iar „afacerea Chakrabarty" a stat la 162 . După un an de la această descoperire au urmat o serie de reuniuni ale oamenilor de ştiinţă de pe întregul mapamond şi s-au elaborat reglementări legale ale cercetărilor din domeniul genetic. Enormele potenţialităţi ale tehnicii transgenice au interesat şi interesează industriile pentru agricultură. ameliorarea plantelor şi animalelor s-a realizat prin selecţia indivizilor care prezentau caracteristici morfologice sau fiziologice interesante (apărute prin mutaţii spontane) şi prin sistemul încrucişare . realizare a unui cercetător indian (Chakrabarty. 12. Cercetările efectuate în aceste mici (dar rentabile) societăţi au contribuit din plin la creşterea cunoştinţelor în genetica moleculară. fiecare dezvoltându-şi puternice echipe de cercetare. foarte interesate în plante transgenice. cumpărate de către societăţi multinaţionale din domeniul agrochimiei şi farmaciei. cum ar fi MONSANTO. inclusiv al propriei sale specii. Până în prezent. la rândul lor. ea este o veritabilă construcţie genetică. Este vorba. Unele dintre ele vor fi. Prin suprimarea barierelor naturale ce împiedicau schimburile de gene între specii şi regnuri diferite. în Europa. dotate cu proprietăţi noi.5. cât pentru că a solicitat un brevet pentru aceasta. În cursa pentru brevete asistăm la o cumpărare progresivă a acestor mici firme de către marile societăţi producătoare de seminţe. asistăm şi la conştientizarea pericolelor potenţiale ale geniului genetic. Semnificaţia. Dacă dorim să introducem o genă bacteriană într-o plantă. pentru ca transgena să se poată exprima în genomul celulei gazdă. de o veritabilă revoluţie biologică ! In 1973. dar costul foarte mare al acestor studii a antrenat şi protecţia rezultatelor. fără nici o relaţie cu ritmul multimilenar al evoluţiei fiinţelor vii. pentru medicină şi farmacie ş. care lucra în acea perioadă pentru societatea „General Electric ". mult mai mult decât o simplă genă de interes. geniul genetic permite crearea de organisme transgenice. nu atât pentru realizarea sa. total necunoscute înainte şi într-un timp scurt (de ordinul unui deceniu).De aici au rezultat câteva multinaţionale gigantice.a. la descendenţii organismului transgenic. a cărei expresie fenotipică este mai uşor de verificat comparativ cu cea a genei de interes. pericolele şi evoluţia transgenezei Până la apariţia geniului genetic. Pentru selectarea celulelor care au integrat în genomul lor gena de interes (deci care conţin transgena) se introduce şi o genă marker. Au început să se dezvolte mici întreprinderi particulare specializate în transgeneză. Dar. odată cu anunţarea de către doi cercetători americani a posibilităţii transferării la Escherichia coli a genelor unui virus cancerigen (prezent la maimuţe). la un anumit erbicid. 1971). Cele mai utilizate în acest sens sunt genele care codifică rezistenţa la un anumit antibiotic. pentru a asigura şi „compensaţia investiţiei". 12.selecţie a hibrizilor dintre soiurile sau rasele aceleiaşi specii. O transgenă este. Microorganisme şi animale transgenice Unul dintre primele microorganisme transgenice obţinute a fost o bacterie capabilă de a „absorbi" petrolul din mareele negre. prin brevete. aplicaţiile comerciale ale OGM-urilor privesc în principal microorganismele şi plantele din cultura mare. în SUA şi NOVARTIS. trebuie să-i asociem acestei gene un promotor vegetal.

12.mari progrese în descifrarea mecanismelor de dezvoltare a bolilor la om şi în obţinerea de noi medicamente şi vaccinuri. în ţesutul lor. Avantaje generate de transgeneza animală: . de origine vegetală): transformarea erbicidului într-un compus netoxic (detoxificarea lui). folosite în scop terapeutic: insulina. interesul industriilor s-a îndreptat mai cu seamă spre microorganismele utilizate în sectoarele alimentare şi farmaceutice. toate prin folosirea animalelor transgenice experimentale. Gena care codifică rezistenţa la insecte provine de la o bacterie din sol (Bacillus thuringiensis. o proteină insecticidă care duce la moartea unor insecte fitofage dăunătoare. conţin proteina insecticidă.o serie întreagă de tulpini de drojdie (aparţinând speciei Saccharomyces cerevisiae). . coli) sintetizatoare de proteine umane. iată o performanţă extraordinară a plantelor transgenice rezistente la un erbicid total ! Acest caracter nou (dat de transferul genei Bar) şi. hormon de creştere. uşoara modificare a enzimei vizate sau supraexprimarea sintezei sale. . care au văzut în astfel de transgeneză un mijloc de a spori performanţele productive ale şeptelului şi peştilor. În SUA. Preparatele obţinute din suşele naturale de Bt. ameliorate pentru fabricarea diverselor tipuri de pâine. Acest „super-şoarece" a inspirat pe specialiştii din zootehnie. Întrebări şi riscuri generate de transgeneza animală: . Este vorba de un şoarece gigant. caracter generat prin transferarea în genomul său a genei ce codifică hormonul de creştere la şobolan. adică ea nu se manifestă decât faţă de erbicidul produs de întreprinderea producătoare de seminţe transgenice. prin urmare. Numai după ingestia sa şi contactul cu sucurile digestive ale 163 . Dar trebuie să făcută următoarea remarcă importantă: rezistenţa unei plante de tip OGM este unispecifică. Începând cu finele anilor 1970. sub aspect biologic. în câteva cazuri.creşterea productivităţii animalelor domestice.o serie de virusuri sau agenţi patogeni inactivi care. entuziasmul a fost cel mai mare şi. Primul animal transgenic a fost obţinut (în 1982) de către un grup de cercetători americani.) Plantele transgenice şi noile lor proprietăţi Entuziasmul suscitat de aplicaţiile potenţiale ale transgenezei vegetale era extraordinar printre pionierii noii biotehnologii. pe care o vom nota în continuare Bt. cu totul surprinzător este dat de diversele tipuri de acţiuni enzimatice (enzime codificate de transgene de origine bacteriană şi. Proprietăţile plantelor transgenice cultivate deja pe scară mare sunt următoarele: a) Rezistenţa la erbicide: Plantele modificate genetic au capacitatea de a continua să trăiască şi să se dezvolte în ciuda mai multor pulverizări cu o substanţă toxic-mortală.4. se găsesc în organele animalelor donatoare ar putea deveni patogeni pentru om. aşa cum se prezintă ea în bacterie. giganţi ai agrochimiei. adică inactivă. precum şi în silvicultură (împotriva omizilor defoliatoare).). de două-trei ori mai mare decât cel normal. cunoscută de mult timp pentru proprietăţile insecticide şi folosită în lupta biologică (integrată) din agricultura convenţională. bere şi vin. Plante transgenice A. Exemple: . .producerea de organe pentru transplanturi de către animalele „umanizate" va contribui la umplerea enormului deficit în organe de transplant (inclusiv la eliminarea teribilei pieţe negre cu organe umane) şi va permite salvarea unui număr mult mai mare de vieţi omeneşti. într-o astfel de manieră încât planta tratată să dispună în orice moment de cantităţi suficiente de enzime pentru a se dezvolta normal.originea acordării primului brevet pentru un organism viu.riscul transmiterii de boli pacienţilor care au suferit o xenogrefă. b) Rezistenţa la insecte dăunătoare Plantele care posedă această proprietate sintetizează în permanenţă. în mod normal. ai chimiei şi farmaciei doreau să investească masiv în producerea de seminţe transgenice. interferon. bacterii (în special E.

coat protein) s-au obţinut plante care rezistă la bolile generate de anumite virusuri. folosinduse doar un singur erbicid total.blocarea sintezei hormonului de maturare. deoarece ea blochează propagarea virusurilor în planta transgenică.inserţia unei gene care blochează galacturonaza.. pentru prima dată.) Avantajele plantelor transgenice. Astfel respectiva genă a fost modificată. pe de o parte prin eliminarea concurenţei buruienilor.dăunătorului. . fiind deseori necesare retro-încrucişări pentru a se accentua manifestarea unei gene parentale ori pentru eliminarea efectelor secundare nedorite. întrucât ele privesc doar gena (sau genele) de interes. e. c) Rezistenţa la boli Prin transferul genei care codifică proteina capsidei virale (gena cp. în esenţă. chiar înaintea ajungerii ei în tubul digestiv al insectei. bioplasticele. astfel ca să codifice proteina activă. sunt eliminate insecticidele şi fungicidele folosite curent în sistemul convenţional.) Pentru consumatori Depozitarea şi păstrarea fructelor cu maturizare tardivă se realizează mai uşor şi cu pierderi minime. enzimă responsabilă de înmuierea fructelor. declanşarea bolilor virale (virozelor). O serie de alte realizări privesc rezistenţa la atacul ciupercilor fitopatogene. înaintea punerii pe piaţă a tomatelor transgenice. . d.) Pentru industriaşi Prin noile calităţi deţinute de plantele transgenice. e. ea este activată şi provoacă moartea într-un timp mai lung sau mai scurt. prin pulverizarea cu bacterii transgenice „antigel". d) Rezistenţa la îngheţ OGM-urile rezistente la îngheţ nu se cultivă pe scară largă. acest ultim proces (cel de maturare) fiind apoi declanşat prin tratamentul cu etilenă. graţie organismelor nou obţinute şi rezistente la boli şi dăunători. c. obţinerea mai uşoară a proteinelor umane cu scop terapeutic etc. pentru protejarea acestor culturi de îngheţurile târzii. prin inserţia în plante a genelor care codifică enzime capabile să distrugă pereţii ciupercilor. prin eliminarea utilizării erbicidelor administrate în perioada pre-emergentă şi în perioada de vegetaţie.tratamentul culturilor de soiuri convenţionale. . are loc o 164 . Apoi. Strategiile utilizate pentru a le conferi această proprietate sunt: . În plus. prezentate de producătorii şi apărătorii lor a. iar pe de altă parte prin renunţarea la consumul energetic necesar administrării pesticidelor.) Maturarea întârziată O astfel de însuşire a fost conferită. astfel. cum ar fi spre exemplu o genă de Hippoglossus hippoglossus (peşte din Marea Nordului) transferată la căpşuni. Tehnicile transgenezei sunt mult mai precise şi mult mai rapide. Se ştie că sinteza de către plantă a unor mici cantităţi din această proteină împiedică dezvoltarea virusurilor şi. cresc randamentul şi beneficiul realizate de culturile transgenice. lemn sărăcit în lignină (fabricarea pastei pentru hârtie devine mai puţin poluantă).) Pentru agricultori În primul rând. B. se simplifică procesul de combatere a buruienilor. Cele mai recente cercetări vizează obţinerea de soiuri bogate în elemente nutritive. a agenţilor patogeni şi a insectelor. pe când tehnicile clasice de hibridare folosesc genomurile parentale în totalitatea lor.) Pentru amelioratori Creşterea eficacităţii în ameliorarea plantelor. cu un spectru nutriţional mai echilibrat.inserţia unor gene provenind de la peştii din apele reci. se ameliorează şi procesele de prelucrare industrială: amidon modificat. situaţie care face ca OGM-ul să conţină o toxină mult mai rapidă şi eficace. unei legume de importanţă economică mondială: tomatele. Şi în acest caz sunt utilizate două metode principale: . În ciuda preţurilor mari ale OGM-urilor. b.) Pentru mediul înconjurător şi pentru viitorul umanităţii Se apreciază o reducere a poluării ecosistemelor prin pesticide.

De exemplu. Posibila apariţie a unor buruieni rezistente la erbicide nu este negată de producătorii de OGM-uri.Încrucişări între varietăţi transgenice şi convenţionale ale aceleiaşi specii. iar. se speră că va fi eliminată foametea în lume (prin extinderea suprafeţelor cultivate cu OGM-uri rezistente la salinitate.) Riscuri ambientale .„Slăbiciuni" în expresia transgenelor. prin interzicerea agricultorului de a folosi o parte a recoltei sale drept sămânţă. De fapt. lucru generat de conflictele locale şi/ sau internaţionale. Superproducţiile agricole realizate în sistemul convenţional nu se datorează OGM-urilor. Unii au atribuit acest eşec verii calde din acel an care. dacă influenţează microorganismele din sol etc. culturile comerciale de bumbac-OGM au fost devastate în proporţie de 60% de către insectele la care aceste plante erau socotite ca fiind rezistente. dacă au influenţă asupra insectelor polenizatoare. deoarece plantele de rapiţă-OGM vor rezista şi vor deveni buruieni în noua cultură. iar pe de altă parte a diminuat capacitatea bumbaculuiOGM să sintetizeze proteina-insecticid. Iar pentru a le distruge va trebui folosit un alt erbicid total. polenul de rapiţă poate ajunge până la câţiva km. într-un viitor apropiat. o problemă de acces la hrană. practica obişnuită de erbicidare înaintea semănării va fi ineficace dacă erbicidul total utilizat va fi acelaşi la care rapiţa transgenică era rezistentă. motive pentru care consumatorii americani au refuzat-o. Apariţia unor buruieni rezistente la erbicidele totale. . doar repartizarea globală a acestor producţii obţinute este deficitară! a. Nici un studiu serios de impact ambiental nu s-a făcut înaintea trecerii în cultura la scară mare a primelor OGM-uri: dacă se încrucişează specii înrudite. Culturile experimentale efectuate în 15 ţări. În SUA. cu gust metalic şi suportă greu transportul. din nou. Opozanţii OGM-urilor consideră că principalii beneficiari ai acestor organisme sunt producătorii de seminţe. b. amintind caracterul aleatoriu al localizării transgenelor în genomul celulelor gazdă. pe de o parte a favorizat fecunditatea insectelor. de epuizarea solurilor sau. cel de porumb (specie anemofilă) ar putea ajunge la zeci de km etc.Limitele evaluării riscurilor prin culturi experimentale. scopul principal al acestor culturi experimentale era de a se asigura mai bine „securitatea biologică" a plantelor testate. alte investiţii şi alte riscuri. nu au urmărit şi nu au furnizat niciodată informaţii privind eventualul impact asupra mediului înconjurător. în 1996. la aciditatea crescută a solului. Pericolul hibridărilor cu porumb-Bt. prin brevetarea fiecărui soi transgenic se asigură o revenire a unei bune părţi din investiţie. Prima „versiune" a tomatei cu maturare întârziată era făinoasă. rezistentă la un erbicid determinat. c. De exemplu. adică optimizarea condiţiilor de expresie şi conservare a transgenelor. În primul rând. (la care s-a 165 . rezistente la acelaşi erbicid.) Riscuri privind diseminarea de polen transgenic . căci pieliţa sa era fragilă. de sistemele politice.) Riscuri legate de tehnicile actuale ale transgenezei vegetale . la temperaturi mai scăzute etc). la secetă. practicând o monocultură de rapiţă transgenică.creştere a producţiei agricole. Transmiterea şi împerechierile naturale ale cromozomilor se fac după legi mult mai precise decât inserţia unei transgene. apoi. .Efecte secundare nedorite.selecţie folosite până în prezent. Aşadar. deci investiţii suplimentare. se riscă.) Riscurile legate de cultura plantelor transgenice Anumiţi oameni de ştiinţă pun la îndoială superioritatea tehnicilor de transgeneză actuală faţă de tehnicile de hibridare . În caz de rotaţie a culturilor cu specii non-transgenice. care au în vedere remedierea prin producerea de noi erbicide şi de noi OGM-uri rezistente la acestea. C. înainte de toate. înaintea primelor culturi comerciale de OGM-uri. de accesul la pământ.Încrucişări între plante transgenice şi plante spontane înrudite. se garantează producătorului de seminţe-OGM o vânzare anuală sigură (o piaţă de desfacere asigurată). accelerarea selecţiei de buruieni hibride. În ceea ce priveşte ideea dezvoltării unei agriculturi transgenice mondiale pentru a hrăni omenirea se ştie că foametea în lume este.

Se cunoaşte faptul că. întrucât laboratorul „Genetic ID" (solicitat de asociaţia ecologistă „Friends of the Earth") descoperise în aceste plăcinte. estimând că acest lucru nu va apărea mai repede de 8 ani şi că. rezervorul biodiversităţii acestuia. Aceasta se poate numi poluare genetică.000) a seminţelor transgenice. În iulie 2001.Contaminarea porumbului transgenic de un altul. rezistente la un alt insecticid. e. o serie de cercetări au arătat că buburuzele care au consumat purici crescuţi pe cartofi transgenici depuneau cu 38% mai puţine ouă. guvernul francez a decis distrugerea culturilor de rapiţă şi soia poluate cu organisme transgenice. Agenţia Franceză de Securitate Sanitară (AFSS) sublinia că 41% din eşantioanele de porumb prelevate din culturile convenţionale conţineau secvenţe de OGM-uri.transferat o genă modificată de Baccilus thuringiensis) a fost puternic denunţat în Franţa. polenizarea din culturile transgenice comerciale (lucru puţin probabil. în afara celor ţintă. Sunt în curs de desfăşurare şi alte experiemente. Drumul toxinelor insecticide în lanţurile trofice şi în soluri 166 . rezervat numai în scop furajer. încă.Producătorii de OGM-uri sunt totuşi optimişti. în vara anului 2000. Aceeaşi situaţie a fost descoperită şi la porumb. vor produce noi organisme transgenice. deşi au fost respectate reglementările privind distanţa dintre culturile convenţionale şi cele transgenice.Toxicitatea „plantelor insecticide" pentru prădătorii insectelor dăunătoare. Raportul din primăvara anului 2002 (European Enviroment Agency) confirmă caracterul cvasi-inevitabil al poluării genetice a culturilor convenţionale şi a speciilor sălbatice înrudite. Apariţia insectelor rezistente la insecticide este cunoscută de mai bine de 50 de ani şi ea nu a încetat să crească rapid. existând riscul hibridizărilor cu porumbul transgenic. până atunci. d. De exemplu la finele lui septembrie 2000. Mexicul (patria de origine a porumbului şi. în anul 2000 au fost descoperite seminţe de rapiţă transgenică rezistentă la un erbicid total.5 milioane de cutii de plăcinte din porumb. fiind poluate 35% dintre eşantioane. privind studiul albinelor care vizitează florile unei rapiţe transgenice. O echipă de cercetători elveţieni a constatat o puternică creştere (peste 2/3) a mortalităţii indivizilor speciei Chrysopa carnea. căci prezenţa constantă a formei active a toxinei insecticide în toate ţesuturile plantei va intensifica presiunea selecţiei şi va accelera apariţia mutantelor rezistente. 1% porumb Starlink. în 1998. pe măsură ce se intensifica folosirea pesticidelor în agricultura de tip industrial. Riscuri legate de plantele rezistente la atacul insectelor . Şi in Mexic s-a detectat o poluare genetică a porumbului comercial.Intoxicarea altor insecte de către „plantele insecticide". pe 4500 ha. în special). Urmare a acestor accidente şi după lungi discuţii şi dezbateri. dar s-au menţinut culturile de porumb datorită proporţiei foarte reduse (2/1. tot de tip OGM. chiar de la începutul autorizării primelor culturi. hrăniţi cu omizi (de Ostrinia nubilaris şi de Leucania unipunctata) care au consumat porumb-Bt. În ceea ce-i priveşte pe agricultorii care practică agricultura biologică. în Franţa.Apariţia de dăunători rezistenţi la proteina-insecticid a porumbului-Bt. În cazul plantelor transgenice. În Scoţia. Sunt foarte posibile trei piste: polenizarea provenită din culturile experimentale învecinate (în Franţa au fost autorizate 12 soiuri transgenice). problema se va pune într-o manieră şi mai accentuată. Aceeaşi situaţie s-a găsit şi la soia. . Acest porumb s-a dovedit a fi alergizant pentru om. comparativ cu cele hrănite cu purici de pe cartofii normali. Această intoxicare a fost demonstrată experimental la Universitatea din New York. . deoarece astfel de culturi nu sunt autorizate în Franţa) sau poluare cu seminţe care provin din ţări unde culturile transgenice comerciale sunt deja foarte extinse (SUA şi Canada. puternica societate KRAFT FOOD USA retrage din circulaţie 2. Astfel. 50% trăiau mai puţin şi manifestau o fertilitate masculă mai scăzută. apare pericolul imposibilităţii de a garanta că porumbul lor este lipsit de OGM-uri. . pornind de la culturile-OGM. prin cele circa 50 varietăţi identificate în stare spontană) a instaurat un moratoriu care interzicea cultura de porumbOGM.

mai ales că puterea alergică a noilor proteine este necunoscută. f. .. desigur. În plus. reamintim expresia nedorită a altor gene decât cea de interes etc. o soia îmbogăţită în metionină. se atrăgea atenţia asupra faptului că un reputat cercetător. Pusztai (de la Rowett Institut. să nu facă parte niciodată din alimentaţia oamenilor. dar periculoasă pentru consumul uman. fie în timpul proceselor de transformare industrială.." şi denunţa „. Experienţele efectuate de el asupra şobolanilor arătau că cei hrăniţi exclusiv cu acest cartof transgenic prezentau atrofieri ale unor organe (mai ales ale ficatului) şi o deficienţă a sistemului imunitar. o serie de cercetători chinezi nu au constatat diferenţe semnificative de greutate şi stare generală între şobolanii hrăniţi cu tomate şi ardei 167 . Experienţele lui Pusztai ilustrau o serie de perturbaţii metabolice provocate de inserţia transgenei: efecte ale poziţiei acesteia (am precizat deja că tehnicile actuale nu permit localizarea punctului său de inserţie). dar la care s-a adăugat în mod artificial aceeaşi proteină insecticidă. în care prezenta cercetările sale personale ce puneau la îndoială consumabilitatea unui cartof transgenic. cu gene ale unui virus înrudit care a infectat o plantă rezistentă sau care se află în mod natural în aceasta. A. anumiţi cercetători au lansat ideea unei posibile recombinări între gena virală cp. Astfel de recombinări au fost deja observate experimental în laborator. De aceea. În ediţia sa din 29 mai 1999.Riscuri legate de cultura plantelor rezistente la virusuri. Apărătorii OGM-urilor consideră că plantele modificate genetic nu prezintă nici un pericol pentru sănătatea omului considerând că transgenele vor dispărea fie în timpul digestiei.„Afacerea Pusztai". Ei cer continuarea şi dezvoltarea cercetărilor privind evaluarea riscurilor. Evaluarea riscurilor pentru sănătatea oamenilor in acest domeniu În acest domeniu răspunsurile nu sunt unanime şi incertitudinile sunt numeroase.plantele transgenice pun probleme pentru sănătatea oamenilor. şi-a pierdut slujba în urma unei emisiuni televizate. Scoţia locul de naştere al cunoscutei Dolly. Marele necunoscut este reprezentat. În acelaşi timp. Îngrijorările sunt generate de apariţia posibilă a unor noi virusuri dăunătoare plantelor. conţinând transgene provenite de la microorganisme şi virusuri. cunoscutul săptămânal medical britanic The Lancet estima că „. înaintea lansării pe piaţă a alimentelor provenind din OGM-uri.. eutanasiată în februarie 2003). de frecvenţa cu care aceste recombinări s-ar produce în natură.Creşterea rezistenţei la antibiotice. Experienţele efectuate timp de trei la Universitatea din Jena au arătat că rezistenţa la un erbicid total a unei rapiţe-OGM se poate transmite la bacterii şi drojdii crescute pe medii în care s-a introdus conţinutul intestinal al albinelor care au consumat polenul unei astfel de rapiţe. Motivaţia adusă de ei este aceea că ele fie nu se exprimă în plantă. Opozanţii consideră că testele de nutriţie sunt incomplete şi nu s-au făcut într-un timp suficient. considerându-le fără pericol pentru om. erau normali. gene folosite ca markeri şi pe care producătorii nu le-au eliminat. iresponsabilitatea autorităţilor publice şi a furnizorilor de plante transgenice". . pentru mărirea valorii furajere. Opozanţii plantelor transgenice cer ca aceste plante. ei consideră ca foarte puţin probabil transferul acestor gene din alimente în bacteriile prezente în tubul digestiv al omului.. care sintetiza o proteină insecticidă (caracter transferat de la un ghiocel). mai ales în vastele culturi transgenice. Contrar concluziilor lui Pusztai. fără a se fi putut determina dacă noul virus ar fi mai mult sau mai puţin patogen decât virusul parental... „Cazul Pusztai" a divizat lumea ştiinţifică internaţională. De exemplu.. în timp ce lotul hrănit cu cartofi „normali". Această problemă se pune pentru că porumbul-Bt comercializat conţine gene ale rezistenţei la un anumit antibiotic.Apariţia unor noi alergii. fie că ele codifică rezistenţa la un antibiotic care nu mai este utilizat în medicina umană. Cunoaştem astăzi că principalul mecanism de evoluţie naturală a virusurilor îl constituie recombinările secvenţelor genetice. prezentă într-o anumită plantă. unde sunt prezente numeroase gene virale. . s-a dovedit a nu fi alergizantă pentru animale.

a. dreptul de brevetare nu privea decât invenţiile şi inovaţiile de aparate sau procedee de tip industrial. Norvegia şi alte ţări europene. căci 168 . Olanda. Dar apariţia de OGM-uri a modificat profund câmpul de aplicaţie şi condiţiile acordării de brevete de invenţie. O situaţie particulară se întâlneşte în ţările Europei Occidentale. restul de plante transgenice (cartof. Se ştie că acordarea unui brevet de invenţie (ca expresie juridică legală) trebuie să răspundă următoarelor criterii: noutate. brevetabilitatea fiinţelor vii era total exclusă. iar. situaţia se inversează: circa 75% o reprezintă varietăţile rezistente la un erbicid total. treptat acestea fiind adaptate şi pentru fiinţele vii. aceste culturi comerciale de plante transgenice au atins o suprafaţă totală de circa 60 milioane ha. ca şi în Europa. Australia. d. şi solicitările cetăţenilor-consumatori. Atunci când un agricultor cumpără seminţe transgenice. La numai şapte ani de la debutul lor oficial. aproximativ 17% cele rezistente la atacul unor insecte. Portugalia. din ce în ce mai mult. Cu alte cuvinte. îşi anulează astfel dreptul legitim de a reproduce propria-i cultură. unde asemenea culturi întârzie să ia amploare. dreptul de a breveta o fiinţă vie s-a născut în SUA ca urmare a celebrei „afaceri Chakrabarty". Brevetul garantează deţinătorului monopolul exploatării invenţiei sale pentru o perioadă limitată de timp (în general 20 de ani). apoi în Argentina. b. la care sar mai putea adăuga culturile ilegale.) ocupând suprafeţe reduse şi necuantificabile la nivel mondial. D. Pentru a armoniza legislaţia SUA-UE. el trebuie să semneze un contract prin care se angajează să nu păstreze nimic din recoltă pentru a fi folosită în scopul unor semănături viitoare. c. Canada si China). E. Ucraina. porumb şi rapiţă. În SUA. Canada. utilizare.transgenici şi cei care trăiau în stare sălbatică. Aceste prevederi au generat. Aşa cum s-a precizat anterior. în caz contrar fiind prevăzute sancţiuni contravenţionale şi penale. rezervele exprimate de unii oameni de ştiinţă. după numele microbiologului indian care a obţinut o bacterie capabilă să degradeze hidrocarburile din petrol. în materie de brevetare a viului a fost urmată rapid de acordarea a numeroase brevete privind microorganismele genetic modificate. opoziţia agricultorilor şi a ecologiştilor. În 1980. Firmele producătoare nu pot fi înşelate. Din 2002 încoace. România.) Brevetarea fiinţelor vii Până la venirea „la putere" a geniului genetic. China. aplicabilitate practică şi o descriere detaliată a sa. Referitor la caracterul transferat acestor plante. dovleac ş. declanşarea a numeroase critici în Italia. Piaţa mondială de plante-OGM este asigurată aproape în totalitate de doar 4 specii: soia. acest cercetător a solicitat acordarea unui brevet pe care a obţinut-o. pentru a permite reproducerea de către orice specialist din domeniul respectiv. tutun. în 1998. papaia. Consiliul de Miniştri al UE şi Parlamentul European au adoptat o hotărâre favorabilă brevetajului OGM-urilor (Directiva 98/44). ele debutând în SUA. aproximativ 2/3 o reprezentau varietăţile rezistente la o insectă dăunătoare (mai ales bumbacul-Bt şi porumbul-Bt) şi doar 1/3 dispuneau de rezistenţa la un erbicid total. se constată faptul că în primul an de culturi-OGM la scară mare (1996).) Primele culturi comerciale de plante transgenice datează de pe la mijlocul anilor 1990. Explicaţia constă în faptul că mai multe state membre ale UE au solicitat instaurarea unui moratoriu care să interzică autorizarea importurilor şi culturilor de plante-OGM în ţările Uniunii (solicitare aprobată în iunie 1999) pentru că se iau în considerare. el se obligă să cumpere în fiecare an seminţe transgenice de la producător. Această premieră. Brevetarea plantelor transgenice privează agricultorul de cel puţin unul dintre drepturile sale fundamentale: acela de a folosi o parte din propria-i recoltă ca material pentru semănat în anul următor. bumbac. O analiza a situatiei din 2002 scoate în evidenţă faptul că producţia mondială de plante-OGM este asigurată cvasitotal de 4 ţări (SUA. utilizate în industria farmaceutică şi agro-alimentară atât în SUA cât şi în UE.) Dezvoltarea culturilor transgenice în lume a. Mexic. Argentina. de puţin timp. Africa de Sud.

intoxicarea şi moartea. sugestiv denumit „Terminator". prin înlocuirea acestora de către un număr limitat de varietăţi noi. „cu randament ridicat".sărăcia bazei trofice a fitofagilor şi a granivorelor din aceste locuri. oamenii de ştiinţă au anticipat caracteristicile de bază a agriculturii mondiale astfel: diminuarea considerabilă a diversităţii plantelor cultivate prin dispariţia miilor de varietăţi selecţionate de-a lungul timpului de către ţărani. Nu se mai pune la socoteală situaţia din ţările îndepărtate. întrucât el „termină" viaţa plantei. vor dispărea şi speciile perene. Agricultorii văd în el o consacrare a interzicerii de a utiliza propriile seminţe. Alţi oameni de ştiinţă şi asociaţiile ecologiste îl consideră inacceptabil sub aspect etic.) OGM-urile şi biodiversitatea Încă din anii ’80. acoperite de fitocenoze ierboase perene ori de tufărişuri. din care. va determina dispariţia lor progresivă din biocenozele respective. Acestea sunt raţiunile pentru care producătorii de seminţe transgenice încearcă să înlocuiască îngrădirile juridice impuse agricultorilor şi costisitoarele controale prin îngrădiri de ordin biologic: sterilizarea. iar toxina insecticidă din aceste plante ar putea să provoace moartea şi dispariţia unui şir nesfârşit de animale neţintă. Extinderea culturilor de plante transgenice a afectat şi va afecta biodiversitatea specifică spontană (sălbatică) prin: . Producătorii de OGM-uri şi unii oameni de ştiinţă salută procedeul pentru că el va permite suprimarea fluxului de transgene în mediul înconjurător. Apoi. care sunt „ameliorate" prin inserarea unei gene. MONSANTO a decis întârzierea punerii în aplicare a procedeului “Terminator”. unde fermele au suprafeţe foarte mari. Apărătorii OGM-urilor ar putea saluta acest lucru ca fiind un proces de creştere a biodiversităţii. . F. în curs de dezvoltare. acapararea agriculturii mondiale de către marile multinaţionale furnizoare de seminţe „selecţionate şi ameliorate". de tehnologia de cultură a acestor noi varietăţi. acest „spray drift" cu erbicide va afecta şi zonele marginale ale culturilor. un alt pericol generat de OGM-uri vizează transferul de gene prin polenul acestora unor specii sălbatice înrudite. O analiză lucidă a agriculturii de la începutul mileniului trei ne va uimi prin asemănarea cu precizarea de mai sus ! Dezvoltarea obţinerii şi cultivării plantelor transgenice nu a făcut altceva decât să agraveze situaţia existentă acum două decenii. 169 . mai întâi. a seminţelor produse de plantele transgenice. toate buruienile anuale din aceste culturi. Această „performanţă biologică" se realizează printr-o tehnică transgenică foarte sofisticată. treptat. în final. OGM-urile rezistente la anumiţi dăunători pot fi consumate direct sau indirect (de-a lungul lanţului trofic) şi de alte organisme. dar el este mai dificil atunci când dimensiunea parcelelor este mică şi numărul agricultorilor este foarte mare (aşa cum este cazul celor mai multe ţări din Europa). prin care vor dispărea. transgeneza utilizează aceleaşi varietăţi foarte performante (cunoscute anterior şi care au fost create prin tehnicile tradiţionale). Astfel. „prin ricoşeu". Dar. sporirea produşilor chimici ceruţi. ceea ce dă dreptul exclusiv de producere şi comercializare multinaţionalelor menţionate. Este vorba de procedeul numit „Technology Protection System". . de fapt. prin geniul genetic. în cantităţi tot mai mari. Astfel de controale sunt uşor de realizat în SUA. Şi. chiar „diabolică".pulverizările cu erbicide totale a culturilor de OGM-uri rezistente la aceste erbicide. împiedicând-o să se reproducă.ele îşi trimit inspectori care controlează pe teren respectarea contractelor. Procedeul a fost criticat de către toţi opozanţii OGM-urilor. aspect cunoscut şi demonstrat deja). care. o generalizare a culturilor transgenice va determina o masivă difuzare a transgenelor care prezintă caractere selective avantajoase şi pot induce o eradicare a populaţiilor non-transgenice (cu un genofond mai bogat şi mai diversificat decât cele puternic „ameliorate". unde agricultorii nu pot înţelege aceste aspecte şi continuă să facă schimburi de seminţe pentru micile lor suprafeţe cultivate. mai mult ca sigur. a animalelor utile şi a celor care nu erau vizate.

poluarea genetică a culturilor convenţionale a fost recunoscută. Această „afacere" ilustrează. În lumea agricolă a UE. în Germania. nu se cere agricultorilor să recolteze. începând cu 1996. transgenice şi convenţionale. contestarea OGM-urilor i-a cuprins şi pe producătorii de vinuri. alimentele care conţin OGM-uri vor dispărea progresiv din magazinele alimentare ale UE. cele două tipuri de plante. livraţi pe piaţă atât în Belgia.G. în curând. Ei se tem tot mai mult de artificializarea crescândă a agriculturii industriale şi. Polemica dintre partizanii şi opozanţii OGM-urilor s-a intensificat în cursul anului următor 1998. şi-a multiplicat acţiunile de informare a marelui public. singura ţară din UE în care s-a reuşit dezvoltarea de culturi-OGM comerciale. s-a opus debarcării containerelor. încă o dată în plus.OGM-urile. Astfel. în Franţa. Minoritatea ştiinţifică angajată. adesea violent. datorită strategiei stabilite de GREENPEACE. consumatorii europeni nu mai au încredere în declaraţiile oficiale ale experţilor sau ale cercetătorilor care apără OGM-urile. Puternic afectaţi de relativ recenta catastrofă alimentară (cea a „vacii nebune" şi a variantei sale la om). cât şi în alte ţări din Europa sau din alte continente. Probabil. estima că sunt încă insuficient cunoscute riscurile diseminării în mediul înconjurător a OGM-urilor şi. Italia.) Contestarea OGM-urilor Până la pătrunderea în Europa occidentală a primelor alimente provenite din plante transgenice. O serie de asociaţii ale consumatorilor şi-au manifestat îngrijorarea pentru „invadarea farfuriilor lor" cu alimente provenind din OGM-uri. unde animalele sunt furajate cu soia-OGM importată din SUA. s-a descoperit existenţa unor culturi experimentale de viţă170 . oficial. În SUA. Dacă primele autorizări de culturi transgenice au sedus pe responsabilii marilor întreprinderi agricole de tip industrial din SUA. asistăm şi la cea mai puternică opoziţie şi contestaţie a culturilor OGM. a „înfuriat" organizaţia ecologistă GREENPEACE care. descărcarea în mai multe porturi europene de soia şi porumb american (conţinând în proporţie necunoscută material transgenic). agricultorii cu ferme biologice au intentat acţiune judiciară împotriva proprietarilor de culturi-OGM experimentale din vecinătatea lor. În urma unei anchete desfăşurate de cercetători. Ei au distrus mai multe culturi experimentale în câmp şi au cerut o dezbatere publică asupra OGM-urilor. ele au generat o puternică opoziţie din partea fermierilor care practicau o agricultură de tip familial. Astfel de evenimente sporesc teama consumatorilor faţă de orice aliment de origine transgenică. Originea dioxinei a fost atribuită uleiului industrial folosit în fabricarea hranei pentru păsări. Dar situaţia s-a schimbat brusc. Anumite ţări (Austria. În cursul verii 2001. Opozanţi se tem de o poluare genetică a culturilor lor convenţionale prin culturile transgenice experimentale. aceiaşi opozanţi au distrus plantele de orez-OGM. Un nou scandal alimentar a zguduit Europa în 1999: „puii cu dioxină". produşi în crescătorii uriaşe din Belgia. Danemarca) au refuzat intrările de OGM-uri pe teritoriul lor. doar o treime din sindicatele agricole este încă favorabilă acestor culturi. În iunie 1999. în mod separat. pericolul agriculturii şi zootehniei industriale pentru sănătatea oamenilor şi a animalelor domestice. UE (cea care a autorizat aceste importuri) a emis o directivă care impune etichetarea alimentelor provenite din plante transgenice. a căror localizare şi natură sunt ţinute secret în ciuda obligaţiilor legale de a le declara. când. În Franţa. Pentru a calma spiritele. obţinute de un laborator aparţinând unei instituţii publice. temându-se de o poluare genetică a culturilor proprii care trebuiau să fie „garantate fără OGM". cea mai mare ţară agricolă din UE. Mai rămâne. ca excepţie. în mod special. carnea provenită de la crescătoriile industriale. OGM-urile rămăseseră ignorate de marele public. de ultima sa înflorire . aceste culturi au fost primite în moduri diferite. În Spania. Tot în Franţa. care doreau să le dezvolte la scară mare. ca urmare. Această problemă figurează ca următorul obiectiv pe agenda organizaţiilor anti-OGM. fără a pune în discuţie interesul pentru tehnicile transgenezei.

jumătate controlează. dar nu au reuşit să-şi impună voinţa în faţa celor 6 ţări. Coreea de Sud. Nairobi (mai 2000) a debutat prin „Protocolul de biosecuritate". Firma MONSANTO asigură vânzarea a circa 80% din seminţele-OGM din SUA. b. Filipine. Apariţia OGM-urilor a favorizat şi mai mult dominarea pieţei mondiale a seminţelor de către multinaţionalele amintite. al doilea gigant mondial în chimie şi farmacie. La fel s-a întâmplat şi în Sri Lanka şi în Croaţia. Montreal (31 ianuarie 2000) unde s-a reuşit să obţinerea semnăturilor a 130 de ţări pe o „Convenţie asupra biosecurităţii". care accelerează fermentaţiile şi care dau vinurilor arome noi. Argentina. Canada şi Australia). În martie 2000. pesticidelor şi a altor produşi chimici solicitaţi de agricultura de tip industrial. Chile. Prima care s-a lansat în „aventura OGM" a fost MONSANTO care. Uruguay. 10 giganţi ai agrochimiei şi farmaciei controlează o treime din piaţa mondială a seminţelor şi 9/10 din piaţa mondială a îngrăşămintelor minerale. Au urmat apoi firma elveţiană NOVARTIS. Neîncrederea în alimentele de origine transgenică se manifestă deja şi în alte regiuni şi ţări industrializate. care priveşte doar OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului). Protocolul a fost semnat de 64 de ţări. 3.) Acapararea agriculturii de către multinaţionale a. Australia şi Canada au refuzat.de-vie transgenică. Aproape peste tot în lume au fost experimentate culturile-OGM provenind din seminţe ale acestei firme. unde presiunile SUA au avut acelaşi rezultat. trecând apoi la „cucerirea" Americii de Sud. Giganţii din sectorul agro-alimentar urmăresc toate aceste evenimente şi cer separarea produselor OGM/non-OGM. După ce au acceptat alimentele-OGM. Noua Zeelandă. iar SUA nu a dorit să se pronunţe. 171 . în 1984. Dintre cele 10 multinaţionale. India. piaţa mondială a seminţelor-OGM. până acum. Germania şi Australia cer un moratoriu asupra cercetărilor făcute şi asupra drojdiilor-OGM. dintre care primele trei controlează 94% din producţia mondială de OGM-uri (SUA. care autoriza statele să reglementeze importul de OGM-uri şi prevedea identificarea acestora după o metodologie ce urma să se stabilească ulterior. Columbia (februarie 1999) unde 132 de ţări din cele 138 prezente au fost de acord să se aducă restricţii circulaţiei OGM-urilor. Astfel. puternica multinaţională a stabilit „relaţii privilegiate" cu autorităţile oficiale din numeroase ţări. consumatorii din această parte a lumii au început să-şi pună întrebări privitoare la pericolul pentru sănătatea lor şi la monopolul instaurat de multinaţionale. Thailanda etc. H. Aproximativ 20 de mari producători de vinuri din Franţa. Argentina a fost aceea care a ameninţat. Beneficiind de susţinere din partea conducătorilor politici din ţara sa de origine. astfel că Bolivia a fost obligată să renunţe la proiectul său. 1. în special cu cele aflate în curs de dezvoltare. protocol cerut de către semnatarii Convenţiei asupra Diversităţii Biologice (CDB) de la Rio de Janeiro (1992). a inaugurat la Saint Luis (SUA) un enorm centru de cercetare. 2. Controlul asupra pieţei mondiale a seminţelor Astăzi. a Europei şi a altor continente. situate în afara UE. În 1999 (Japonia. Australia. guvernul bolivian a încercat să aplice protocolul de biosecuritate Montreal-Nairobi 2000 însă.) Anul 1999 înseamnă o victorie pentru contestarea OGM-urilor şi în SUA. Şi de această dată SUA a refuzat să semneze. în totalitate. firma anglo-suedeză ASTRA ZENECA etc. Controlul circulaţiei mondiale a OGM-urilor Până acum au avut loc deja trei mari reuniuni internaţionale pentru stabilirea unui protocol care să statueze regulile internaţionale ale circulaţiei OGM-urilor în lume. multinaţionalele care controlează piaţa OGM-urilor au reuşit să-şi impună punctul lor de vedere: ele consideră că orice reglementări privind OGM-urile „constituie o piedică în calea liberului comerţ" şi că circulaţia acestora este o „simplă problemă comercială". care pregătise de fapt acest protocol. deoarece ea nu a semnat „convenţia asupra biosecurităţii".

c.) Declinul OGM-urilor în Europa La începutul anului 2000 au intervenit schimbări importante în strategia multinaţionalelor europene producătoare de OGM-uri. Totuşi. Directiva UE constituie un progres remarcabil. astfel ca ele să poată fi retrase rapid în caz de necesitate (aşa cum s-a întâmplat în cazul scandalurilor cu „vaca nebună" şi cu puii cu dioxină). din ce în ce mai ostilă OGM-urilor. Comisia Europeană a elaborat o nouă directivă (Directiva 2001/18) mult mai preocupată de aplicarea principiului precauţiilor şi. Acest protocol prevede. împiedicând atât navigaţia cât şi pescuitul. se pot stabiliza noi stări de echilibru. ca responsabil pentru pierderea mai multor sute de milioane de dolari. rezultaţi din exportul de porumb american în UE. Începând cu anul 2002 cifrele de afaceri a unor firme producătoare de OGM-uri au început să scadă. Construcţia de canale conduc la perturbări profunde în întreaga structură a biocenozelor. Obţinerea oricărei autorizaţii noi este supusă unei metodologii de control omologat prealabil. Astfel. cât şi pentru cea animală. o procedură care obligă exportatorii de OGM-uri să furnizeze o listă detaliată a compoziţiei produselor lor. În unele lacuri s-au dezvoltat imense cantităţi de plante acvatice. Unele specii locale acvatice pot dispărea. Construcţia barajelor schimbă regimul viiturilor conducând la sedimentarea viiturilor in lacuri.9% ingrediente provenite din OGM-uri autorizate în UE.1. De la publicarea acestei reglementări europene. totuşi. după 4 ani de negocieri. căci ea va da posibilitatea unei mai bune informări a cetăţenilor şi le va permite să aleagă între o alimentaţie cu sau fără OGM-uri. aceste societăţi se reorientează spre sectorul farmaceutic. ostile OGM-urilor şi tot mai exigente. Noua reglementare europeană Confruntată pe de o parte cu opinia publică. altele pot creşte numeric. fără penalizări importante pentru industriile biotehnologice. Pe lângă etichetaj. iar statele vor avea astfel posibilitatea să accepte sau să refuze importul acestora. care a dus pe de o parte la apariţia fenomenului salinizării solului iar pe de altă parte a dus la creşterea incidenţei unor periculoase maladii. Capitolul 13 ALTE CĂI DE DETERIORARE A MEDIULUI 13. 172 . reglementarea prevede asigurarea urmăririi şi localizării OGM-urilor începând de la seminţe până la produsul finit. afectând evoluţia tuturor speciilor din zonă. În august 2003. faţă de doar 15% în agrochimie-OGM-uri). Deteriorarea mediului prin construcţii de baraje şi canale Construcţiile de baraje şi canale au numeroase efecte negative asupra mediului. pe de altă parte cu lobby-ul industriaşilor dornici de a dezvolta piaţa plantelor transgenice. Noua reglementare prevede obligativitatea etichetajului pentru orice aliment care conţine peste 0. ca malaria. Unele specii imigrate se înmulţesc foarte mult iar treptat. în ansamblul ei. Barajele produc mari presiuni în scoarţa pământului ce declanşează cutremure de pământ. reglementarea nu include necesitatea menţionării faptului că animalele au fost hrănite cu produse-OGM. sunt folosite îngrăşăminte sintetice şi un vast sistem de canale de irigaţie. considerându-1 ca o îngrădire a liberei circulaţii a mărfurilor. intrând în vigoare la 11 septembrie 2003. atât pentru alimentaţia umană. sub presiunea unei opinii publice şi a agricultorilor. Din păcate. Pentru a compensa lipsa fertilităţii naturale prin nămolul adus de viituri. d. SUA depune o plângere la OMC împotriva moratoriului european. Şi ameninţările cu alte plângeri continuă. Protocolul pentru Biosecuritate a fost ratificat de 50 de ţări.În final. SUA s-a opus puternic etichetajului obligatoriu şi procedurilor de evaluare care sunt costisitoare pentru producători. mult mai „lucrativ" (beneficii de 30%. printre altele.

200. a genofondului populaţiei pătrunse.) Introduceri intenţionate s-au făcut şi se fac în cele mai diferite scopuri – plante de cultură (alimentare. 17. În acelaşi fel au fost introduse diferite specii de buruieni. Ajuns în Franţa şi apoi în Algeria a distrus culturile de viţă de vie pe suprafeţe imense (în Franţa pe 1. pe o navă militară venind din Dakar (Africa de Vest) au ajuns pe coasta răsăriteană a Braziliei câţiva ţânţari din specia Anopheles gambiae. după fiecare epidemie virotică numărul lor creşte tot mai mult. În 1859 au fost aduse în Australia 24 exemplare.000 hectare). Până atunci. iepurii au devenit parţial imuni. Neavând duşmani naturali s-au înmulţit devenind un adevărat flagel. decorative). înmulţirea şi extinderea iepurilor. După o perioadă de 6-7 ani. duşmanii naturali ai iepurelui. important dăunător pentru culturile de cartof. mamifere. Curând. la vest de Munţii Stâncoşi. În acest fel a fost stăvilită invazia acestui afid. această insectă trăia pe specii de viţă sălbatică din SUA. Introducerea de elemente (specii) străine în diferite biocenoze poate fi neintenţionată sau intenţionată. afidul Phylloxera vitifolii (ord. Până în prezent nici o metodă de combatere nu a reuşit să distrugă acest dăunător periculos. S-au introdus vulpi din Europa. păsări. esenţe lemnoase. Dar vulpile au preferat să consume miei şi fauna locală mai uşor accesibilă. Creşterea vertiginoasă a numărului iepurilor se poate vedea din numărul de piei exportate: 33. hrănindu-se mai ales cu un solanaceu spontan – Solanum rostratum. în succesiunea generaţiilor. O adevărată catastrofă economică s-a produs când acum aproximativ un secol. întreaga structură a biocenozelor unice. tehnice. circa 12 mii au murit. 9 milioane în 1882. crustacei. La noi în ţară el a pătruns prin anii 1950. reuşeşte să se stabilească în 173 .13. Coleoptera). la schimbarea mai mult sau mai puţin profundă. astfel încât în prezent. Gândacul de Colorado exista în biocenozele naturale în zona de est a Munţilor Stâncoşi din Colorado până în Mexic. În 1920 (când pătrunde prin portul Bordeaux şi reuşeşte să se înmulţească) şi 1925 el se răspândeşte în toată Franţa şi de aici se întinde în toată Europa. Introduceri neintenţionate Prin anul 1929.5 milioane în 1945. Atunci a dispărut ideea de a altoi soiurile europene de viţă pe cele americane. deci schimbarea modului de acţiune a selecţiei ceea ce duce treptat.2. la adaptarea ei faţă de noile condiţii. b. a fost oprită prin introducerea unei viroze a iepurilor. de o inestimabilă valoare ştiinţifică. au fost deteriorate în mod ireversibil. estetice. Sute de mii de oameni s-au îmbolnăvit. cinegetice. animale pentru scopuri alimentare. Atunci când o specie introdusă într-un ecosistem nou pentru ea. a apărut malaria. Pătrunderea într-un nou ecosistem înseamnă schimbarea corelaţiilor cu factorii biotici şi abiotici. peşti. a). Deteriorarea mediului prin introducerea de specii în ecosisteme Orice specie posedă o anumită capacitate de răspândire geografică (extinderea arealului geografic) şi ecologică (pătrundere în ecosisteme diferite – deci extindere de areal ecologic). Homoptera) a pătruns din America în Franţa (prin Bordeaux şi alte porturi). Ca urmare a acestor introduceri. moluşte. întreaga floră şi faună endemică. vectori ai malariei. Un alt exemplu este gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata – ord. Momelile otrăvite folosite contra vulpilor au dus la nimicirea unui număr mare de animale autohtone. În 1874 a ajuns la coasta atlantică a Statelor Unite iar peste alţi doi ani primele exemplare au apărut în Europa (Germania) unde au fost distruse. În acest proces. biocenoza nouă se dovedeşte atât de complexă şi închegată încât nu permite instalarea (realizarea unui anumit nivel numeric şi constituirea unei nişe ecologice) noului intrus. care până atunci existau numai în Africa. În 1950. Acest proces s-a desfăşurat în tot cursul istoriei vieţii pe Pământ şi se desfăşoară şi în prezent. fără a pricinui pagube vizibile (adaptare reciprocă). pricinuind mari pagube economice. rezistente la filoxeră.000 în 1873. multe încercări se soldează cu eşec din cauze diferite: factori abiotici nepotriviţi. Se cunosc urmările catastrofale ale introducerii iepurelui de vizuină european Oryctolagus cuniculus în Australia.

în locul unde se întinde Sahara exista o bogată vegetaţie de păşuni şi păduri. în care caz sunt afectate numeroase specii. Deteriorarea mediului prin supraexploatare Supraexploatarea speciilor Dispariţia sau scăderea până la un nivel critic al speciilor. eroziunea devine mai intensă decât refacerea şi ca urmare solul se degradează. din totalul speciilor dispărute în timpuri istorice. refacerea solului echilibrează eroziunea lui. ape abundente şi o faună bogată. cu circa 5 km pe an. estetică.3. când afectează biocenoze întregi. În aceste zone. se datorează adesea supraexploatării lor (vânătoare. cu o populaţie globală de circa 600 milioane oameni. Dar. Evaluări aproximative arată că circa 20. cel mai mare din lume. la inundaţii. trebuie spus că. Aceste trăsături capătă o deosebită importanţă în bazinele de alimentare a râurilor: împiedicând scurgeri violente. de cele mai multe ori nu ştim aproape nimic despre implicaţiile genetice. Litiera are şi ea acest rol şi. Supraexploatarea solului. suprapăşunatul duce la deşertificarea unor vaste regiuni. prin frunzişul lor. suprapăşunat) dar de multe ori este consecinţa distrugerii habitatului lor. Funcţiile pădurilor. În acest fel solul devine protejat împotriva eroziunii prin spălare. Cercetările arată că. pe solurile bine protejate de vegetaţia neperturbată. din zonele respective. pescuit. Capitolul 11 174 . interceptează apa de precipitaţie diminuând impactul mecanic al ei asupra solului. Întregul deşert al Saharei. iar în unele împrejurări.el şi să se reproducă normal.000 specii de plante şi zeci de mii de specii de animale sunt ameninţate cu extincţie completă. pe lângă aceasta. Dereglarea acestui echilibru de multe ori se produce prin exploatarea neraţională şi supraexploatarea solului. 82% au dispărut în ultimele trei secole. păşunilor Eroziunea solului este un fenomen care se produce în mod natural. De asemenea. ecologice. De multe ori efectele sunt greu sesizabile pentru moment şi trec neobservate. zicem că s-a produs aclimatizarea speciei respective. recreativă. are capacitatea de a reţine mari cantităţi de apă. Pădurile influenţează clima locală şi regională. în interiorul Saharei actuale. Trebuie să fie limpede că o specie cu atâţia consumatori este în miezul unei complexe reţele trofice. se datorează supraexploatării (mai ales suprapăşunatului). din aceleaşi cauze. Situaţii critice şi mai grave se produc în urma supraexploatării pădurilor din zona ecuatorială şi a păşunilor din zonele aride şi semiaride. Până acum 2000 de ani existau încă păduri departe. Cercetările arată că. sunt multiple: hidrologică. sanitar-igienică. pădurilor. Coroanele arborilor. la colmatarea rapidă a lacurilor naturale şi a bazinelor de acumulare. este împiedicată colmatarea lacurilor. climatică. inclusiv a marilor mamifere africane. indiferent de zona geografică. Despădurirea pantelor din asemenea bazine de alimentare duce la viituri violente. În cazul când protecţia covorului vegetal e perturbată. Refacerea solului este un proces foarte lent: chiar în condiţiile acoperirii cu vegetaţie sunt necesare 3-4 secole pentru formarea unui strat de 3 cm de sol. se produce şi astăzi. în general moderând-o. 13. local sau pe tot arealul lor. a cărei dezechilibrare poate fi foarte gravă. în perioadele preistorice şi istorice. de protecţie a solurilor. moderând scurgerile de suprafaţă şi echilibrând alimentarea pânzelor subterane prin apa de infiltraţie. evolutive şi economice ale dispariţiei unei altei specii decât atunci când aceasta afectează în mod evident interesele noastre. Extinderea deşertului. alteori afectează interesele economice ale omului. este moderat regimul viiturilor. pot fi de-a dreptul catastrofale pentru existenţa populaţiilor umane.

morală. În cadrul eticii generale există și câteva ramuri ale eticii aplicate. un factor economic considerabil a cărei valoare nu a fost încă descoperită. dintre care enumerăm câteva: a. de-a lungul deceniilor și a secolelor. Suntem obligaţi să conservăm sistemele naturale în întregul lor. muzicienii au fost inspiraţi de natură. Dacă o specie devine extinctă înaintea descoperirii calităților sale. Pierderea unei specii poate compromite existența altor membri ai comunităţii.) Diversitatea biologică este necesară pentru a cunoaşte originea și evoluția vieţii.) Natura are o valoare spirituală şi estetică care este superioară valorii economice. plante. prin etică înțelegem “știința care se ocupă cu studiul principiilor morale. cu legile lor de dezvoltare istorică. libertate. e. trebuie să minimizeze efectele nocive ale speciilor respective în habitatul antropizat și nu să le extermine. se pierd legături importante şi misterele devin tot mai mari. estetica peisajelor şi activitatea în aer liber. Aproape toti oamenii apreciază viața sălbatică. Etica ecologică include o serie de principii. rău. Atunci cand speciile devin extincte.. Speciile interacţionează într-un mod complex. Agroetica este un domeniu aplicativ al eticii generale care studiază fundamentele metodelor și mijloacelor practice prin care se poate realiza protecția agroecosistemelor în așa fel încât să asigure perpetuu omenirii produse alimentare de înaltă calitate într-o agricultură sustenabilă [Puia și colab. alegere. scriitorii. Conform dicționarului enciclopedic (2004). Odată cu pierderea unor specii de animale. d. Simplele informații despre o specie.ETICĂ ECOLOGICĂ În limba română. mai grav. grădini botanice și zoologice sau vizionarea video nu este suficientă. cu conținutul și rolul lor în viața socială”.) Fiecare specie are o valoare în sine pentru economia naturii. S-ar putea ca unele specii să fie complet neinteresante în acest moment. clericii. zoologii caută noi surse de proteine. 1998]. artiştii. Pentru mulți dintre aceștia.. habitate se va pierde o importantă sursă de imaginaţie a multor generaţii de artişti. soluția se găsește într-o plantă. c. morav. întreaga comunitate poate dispărea ca urmare a unui răspuns în cascadă. chiar dacă unele pot avea efecte dăunătoare asupra omului. vocabula “etică” provine din grecescul ”ethos” care înseamnă – obicei. Atunci când lumea naturală prosperă şi noi prosperăm. virtute. Adesea. Omul. Conștiința ecologică s-a format treptat. Societatea actuală ridică tot mai multe probleme care trebuie să își găsească și rezolvare. 2001]. utilizând tehnici noi. companiile farmaceutice se bazează în lupta lor cu diferitele maladii tot pe diversitatea lumii vii. Conținutul eticii diferă de la o societate la alta. relațiile omului cu societatea în ansamblu ei. In istorie. Numeroși oameni de ştiinţă lucrează pentru rezolvarea acestor probleme. Entomologii caută insecte parazite sau prădătoare ca agenți biologici de control. poeţii. observarea ei în muzee. s-ar putea putea ca dispariția ei să însemne o pierdere iremediabilă pentru economia globală. niciodată nu putem spune că o specie este importantă sau nu. Etica studiază fundamentele logice ale moralei (bine. dreptate. dar știința și tehnica viitorului să developeze în ele valori nebănuite astăzi. adică principiile și regulile de conviețuire a oamenilor. prin acțiunile sale. moleculare şi filogenetice. Extincția maimuțelor antropoide în sălbăticie poate însemna pierderea unor indicii importante pentru întelegerea evoluţiei oamenilor. Aceste specii pot deveni extincte sau. ca parte a comunităţilor naturale. De aceea. obligație. Ecoetica este un “domeniu aplicativ ale eticii generale care se ocupă de principiile și regulile morale ce trebuie să guverneze relațiile omului cu mediul său înconjurător și mai ales cu procesul vast și complex al biodiversității” [Puia și colab. de la o perioadă istorică la alta. dintre care o să ne oprim asupra ecoeticii sau etica ecologică și agroetica.) Toate speciile pot deveni. În India 175 . datorie. caracter. b. la un moment dat. deoarece acesta este singurul mod în care putem supravieţui.) Toate speciile sunt interdependente. rațiune). filozofii. un animal sau un microorganism. pe termen lung. inspirația este legată organic de experiența directă în mediul natural.

(1999) în trei categorii: a. Adepții acestor principii manifestă un optimism tehnologic exagerat. care se află dincolo de puterea distructivă a omului. Puia și colab. Unul dintre premergătorii europeni ai consțiinței ecologice a fost Sfântul Francisc de Assisi (1182 . în anul 1962: “În zilele înainte de Hiroshima eu am crezut că există domenii puternice și inviolabile ale naturii cum ar fi mările și oceanele. În servicul umanității deci. 176 .) O concepție antropocentrică conform căreia natura este în serviciul umanității. Cei mai mulți oameni de știință se situează pe poziții moderat antropocentrice. Astfel de idei se găsesc și în filozofia lui Kant și în afirmația horticultorului și geneticianului rus Miciurin (1855-1935) – “ Noi nu putem aștepta daruri de la natură. iar pentru a supraviețui trebuie să se străduiască să fie un partener înțelept al ei. teologul și muzicologul Albert Schweitzer (18751965). Ea atribuie o valoare instrinsecă naturii. Ei cred că tehnologia poate găsi soluții la orice problemă.) O concepție ecocentrică. prin operele lor. în ansamblul ei. în tot atât de celebră a sa lucrare “Silent Spring” trage un semnal de alarmă cu privire la impactul activităților antropice asupra mediului ambiant. Numeroasele concepții de etică ambientală apărute de-a lungul timpului au fost sistematizate de Puia și colab. după biodiversitate și bioconservare. omul. Un precursor al acestei concepții este considerat moralistul american Aldo Leopold care considera că fiecare individ este un “cetățean” cu drepturi depline al naturii. în general. zoologul Howard T. Natura trebuie tratată cu “moderație și inteligență” pentru că dacă ea “naufragiază” atrage după sine întreaga omenire. o serie de artiști și poeți americani și europeni au sesizat. cu toate componentele sale vii și nevii. nu a individului. Odum care a elaborat decalogul ecologiilor. Stugren (1988). Epilogul care ar putea sta la baza acestei concepții este “Uti non abuti” adică “Uzați dar nu abuzați”. Concepția moderat antropocentrică înglobează toate aspectele pozitive ale celor trei concepții de bază: atenția omului trebuie focalizată pe natură. făcând parte din natură trebuie să se supună acelorași reguli ca și celelalte ființe. Concluzia lui Rachel Carson este că omul nu poate fi stăpânul naturii. Dar m-am înselat.1226) care era un mare iubitor și protector al animalelor și al naturii. dar au căzut deja în mâna distrugătoare a omului”. marele ciclu al apei.) O concepție egocentrică. îmbolnăvirea ambianței. prin promovarea principiilor dezvoltării durabile. extremist. Etica ecocentrică trece omul pe plan secund. medicul. omul a devenit superior tuturor celorlalte specii. Cristea (1983). Au fost și alte nume celebre care au contribuit la dezvoltarea eticii ecologice: silvicultorul american Aldo Leopold (1886-1948). de-a lungul deceniilor. care adoptă principiile ecologismului fundamentalist. (1988) și alții. ca și în etica ecocentrică. găsim principiul jainist care se baza pe principiul “să nu ucizi sau să faci vreun rău niciunei creaturi”. care pune în prim plan binele individual cu prețul exploatării la maximum a resurselor naturale. în special la efectele dezastruoase ale DDT-ului asupra păsărilor. c. indiferent că este copac. b. Redăm un fragment din cuvântul ei. cu o abordare liberalistă. Soran și Borcea (1985). Aceste concepții au condus la numeroase intervenții nesăbuite în natură. nu sunt numai amenințate. om sau insectă. referindu-se.antică. În secolul al XIX-lea. ce păreau să aparțină adevărurilor eterne. rostit la o conferință. renumita cercetătoare americană Rachel Carson. În anul 1962. sarcina noastră este să i le smulgem”. grija față de generațiile viitoare nu se poate realiza prin reîntoarcerea la o natură bucolică atehnică ci prin ecotehnologii. Cu alte cuvinte să ne folosim deopotrivă de darurile naturii. ceee ce îl obligă la asumarea responsabilității protejării mediului ambiant. Chiar și aceste lucruri. ale științei și tehnicii dar să nu abuzăm de ele.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful