You are on page 1of 276

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

POLITOLOGIE

CHIŞINĂU – 2007

2

MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). –
Revistă ştiinţifică trimestrială. - Chişinău: USM, nr.1 (XXXVI), 2007. – … p. În acest număr al revistei sînt examinate diferite probleme ale vieţii socialpolitice din Republica Moldova: rolul remitenţelor migranţilor de muncă în stabilizarea social-economicăa ţării, alegerile parlamentare şi alegerile-2 a primarului general al municipiului Chişinău din noiembrie-decembrie 2005, cultura politică în perioada de tranziţie, grupurile de presiune în contextul procesului decizional contemporan, interacţiunea sistemului politic, sistemului de partide şi sistemului electoral, procesul de negocieri şi modelele de soluţionare a conflictului transnistrean, perspectivele soluţionării conflictului israelo-palestinian, terorismul contemporan, integrarea Ucrainei în structurile euroatlantice, etc. Materialele sînt adresate studenţilor, profesorilor, celor, ce se interesează de ştiinţa politică contemporană.

Ideile şi opiniile expuse în materialele prezentate aparţin autorilor şi nu reflectă neapărat punctul de vedere al colegiului de redacţie Articolele apar în redacţia autorilor, sunt recenzate versiunea electronică: http://www.usm.md/cercetare/moldoscop.asp

ISSN 1812-2566

© – Chişinău, CE USM - 2007

3

SUMAR
Moşneaga V., Varzari P. Strah D. Morozan A. Obiectul politologiei Gîndirea politică ca baza teoretico-metodologică a ştiinţei politice contemporane Istoria gîndirii politice în Moldova *

Ovseanicova R. Politica ca fenomen social Peru A. Bencheci D. Sandu I. Colaţchi A. Minascurta C. Cujbă V. Gorincioi Iu. Morari L. Bucataru I. Bucataru I. Margarint A. Tanasă R. Tanasă R. Moşneaga V., Turco T. Teosa V. Determinantele sociale ale politicii Puterea politică ca fenomen social Sistemul politic Regimul politic Democraţia Statul – instituţia centrală a sistemului politic Partidele politice şi sistemele de partid Sistemul de partied din Republica Moldova Grupurile de presiune Sistemul electoral Alegerile Puterea şi opoziţia Politica socială 4 * * * * * * * * *

Morozan A., Svetlicinîi R. Peru A. Varzari P Margarint A. Turco T. Sandu I. Colaţchi A. Saca V. Spinei T. Saca V. Stan V. Bucătaru I., SvetlicinîiR., Mînăscurtă C. Moşneaga V. Eşanu C., Colaţchi A. Vasilescu G., Teosa V. Caldare Gh. Gorincioi R.,

Politica interetnică Mass media şi politica Elitele politice Liderismul politic Ideologia politică Cultura politică Conştiinţa politică Psihologia politică Acţiunea politică şi relaţiile politice Socializarea politică a personalităţii Conflictele politice

* * * *

* * * * * *

Modernizarea politică Relaţiile internaţionale: teoria şi practica Geopolitica Politica externă a Republicii Moldova * *

5

1994. – Cluj-Napoca.45 etc. promovînd forme noi de cooperare interdisciplinară şi de cercetare pluridisciplinară2. Petraş-Voicu I. – Bucureşti. ariei şi funcţiilor lor specifice. – Bucureşti. Curente şi tendinţe în politologia contemporană. modalitatea specifică a organizării interioare a sistemului social global care constituie. fragmentare şi hibridare. p. Deşi acestea sînt diferite atît ca natură. Introducere în sociologia politică. Opere alese. devin tot mai ample şi mai complexe. p. cit. precum şi interacţiunile care există între ele şi care. p. p.Tema 1. istoria politică sau doctrinologia politică etc. 1999. p. ştiinţa partidelor politice. 1972. relativa lor unitate funcţională (converg în explicarea politicului şi în orientarea sau în raţionalizarea acţiunii politice). esenţa. Însă domeniul politic (ca domeniu al vieţii sociale. psihologia politică. cît şi sub raportul structurii. ştiinţa despre viitor (futurologia sau viitorologia). Politicul reprezintă dimensiunea imanentă a societăţii.). Vol.f Are dreptate O. Probleme de sociologie politică. geopolitica.1. acelaşi autor foloseşte termenul de „sistem al ştiinţelor politice”. Trăsnea O. trasînd următoarea schiţă a sistemului ştiinţelor politice3 (model-ipoteză susţinut şi de alţi autori4): 1) ştiinţe politice teoretice. Reputatul politolog român Ovidiu Trăsnea1 înţelege prin disciplinele politice acele discipline care. În 2 volume. A se vedea: Dogan M. ştiinţa dreptului. Ştiinţa politică contemporană constituie un ansamblu întreg şi diversificat de discipline ştiinţifice. cu o finalitate teoretică sau operaţional-aplicativă. – Bucureşti. proprii ştiinţei contemporane. tranzitologia. Trăsnea O. 8 – 9. 1997. 18 . OBIECTUL POLITOLOGIEI. Studii de sociologie politică. Măgureanu V. Op. antropologia politică. folosind o abordare structurală sau istorică.9. se consacră studiului vieţii politice. sfera particulară a vieţii sociale. 38 . considerată drept ştiinţă 1 2 3 4 Vezi mai detaliat: Trăsnea O. filosofia politică.. Mattei Dogan precizează principalele caracteristici ale ştiinţei politice contemporane prin specializare. într-o viziune globală sau parţială. 14 -39. Sistemul ştiinţelor politice Aşa cum s-a demonstrat mai sus. Sociologie politică. ştiinţa statului. – Bucureşti. ca subsistem al sistemului social global) constituie şi obiectul de studiu al altor discipline din arealul ştiinţelor politice (sociologia politică. în fond. politologia (ştiinţa politică sau teoria generală a politicii) este o ştiinţă despre domeniul politic care studiază geneza. obiectul de studiu al tuturor ştiinţelor politice. 7 . 3. Trăsnea cînd afirmă că viziunea (abordarea) sistemică asupra ştiinţelor politice facilitează o înţelegere mai adecvată a raporturilor lor reciproce şi a graniţelor dintre ele. 6 . 1975. 356. pe măsura avansării tendinţelor de diferenţiere şi integrare. p. pentru a sugera comunitatea relativă a obiectului lor (politicul în diferitele sale laturi şi ipostaze). legitatea şi funcţionalitatea politicului. printre care politologia. etica politică.32.

de confluenţă sau de intersecţie (numite şi „secante”. ştiinţa administraţiei publice. limitrofe. psihologia politică. interdisciplinare sau. filosofia politică. celelalte ştiinţe politice amintite mai sus sînt. politica culturală. Obiectul lor de studiu este în mare măsură comun – politicul în determinare concretă şi în desfăşurare istorică. de asemenea. asupra fenomenului politic. „terapeutice” (praxiologia politică generală sau ştiinţa conducerii politice. reprezentînd acea realitate specifică societăţii omeneşti care face obiectul de studiu al mai multor ştiinţe. deciziologia şi ştiinţele aplicative speciale. politotehnice. politica educaţională. în timp ce celelalte ştiinţe politice interramurale. ştiinţa acţiunii politice. Sub raport cognitiv. politica de tineret. deoarece fiecare dintre acestea abordează un anumit segment al politicului (micropoliticul) şi nu ansamblul său. statologia – ştiinţa despre stat. dacă politologia sau ştiinţa politică studiază domeniul politic sub aspectele sale cele mai generale (macropoliticul). şi ştiinţe politice speciale sau de ramură. din care fac parte sociologia politică. hibride). ştiinţele juridice ale dreptului constituţional. economia politică. 2) ştiinţe politice aplicative sau praxiologice. politica militară şi alte politici publice fundamentate de către cunoscutul politolog şi metodolog american H. 3) ştiinţe politice de graniţă. ele sînt discipline complementare. antropologia politică. polemologia (ştiinţa războiului). ale dreptului administrativ şi ale dreptului internaţional. politica familială. politica ştiinţifică. după M. cratologia (ştiinţa despre putere) etc.politică fundamentală (teoretică. dintre care enumerăm pentru exemplificare: elitologia. putem constata că.. politica gender. speciale. structural-istorică şi nomotetică). extrapolitologice. dar din unghiuri de abordare specifice. În linii mari. a lumii în general. geopolitica etc. politica economică. relaţiile internaţionale. economia politică.) specificul lor de abordare apare mult mai vădit şi mai delimitat decît alte discipline şi deci obiectul lor de studiu este distinct. într-un fel. politica demografică. precum ar fi politica socială. genezei şi legităţii dezvoltării politicului considerat drept expresie obiectivă. geografia politică. ca activitate sau acţiune politică şi deci ca demers subiectiv de permanentă evaluare şi modelare a mediului social-economic. astrologia politică. Aceste şi alte ştiinţe realizează joncţiunea sistemului cu alte ştiinţe din afara lor şi se concentrează. Centrul lor de interese este însă diferit: dacă politologia se consacră cercetării şi explicării esenţei. urmăresc un demers ştiinţific mai concret al fenomenului politic şi al politicii. existenţa autonomă a cărora unii politologi contemporani o contestă. În cazul mai multor discipline politice (filosofia politică. politica sportivă. conflictologia. irenologia (ştiinţa păcii). stasiologia sau partologia (ştiinţa partidelor politice). ultima fiind înţeleasă ca proces. În ceea ce priveşte politologia. înrudite. Dogan. antropologia politică. Lasswell). ştiinţe particulare. psephologia (ştiinţa comportamentului electoral). sociologia politică şi chiar elitologia lucrurile sînt mult mai 7 . istoria politică.

Politologie (Curs de prelegeri). Descrieţi statotrnicirea şi marcaţi etapele evoluţiei ştiinţei politice. – Bucureşti: Ed-ra Politică. punînd accent pe interacţiunea dintre politică şi structura socială. o parte teoretică. P. 1972. 2006. Ţîrdea B. Delimitaţi fenomenul politic de politică.a. după cum nu înseamnă nici a le identifica. Aceasta nu înseamnă că politologia poate fi considerată o pseudoştiinţă sau un capitol al sociologiei politice. ele. 6. mecanismele „tainelor” puterii – lat. Acest fapt nu permite nici a nega sociologia politică sau elitologia în favoarea politologiei. BIBLIOGRAFIE CELECTIVĂ Măgureanu V. distinctă şi autonomă a politicului.indistincte pentru simplul motiv că obiectul lor de studiu este. prin urmare. identic (studiază şi apreciază „tehnologia” proceselor politice. 4. 3. – Chişinău: USM. concentrîndu-şi eforturile asupra sferei guvernamentale şi mecanismelor conducerii politice. Noroc L. 1997. luate în ansamblu. 5. Trăsnea O. V.. ale guvernării. 2. locului şi rolului grupurilor sociale în mîinile cărora se află concentrată influenţa politică şi puterea decizională. Enumeraţi şi caracterizaţi funcţiile politologiei. Politologie (Prelegeri la cursul universitar). – Chişinău: Pontos. 1993. – Bucureşti: Ed-ra Albatros. sociologiei politice îi este caracteristic investigarea sociologică. aşa cum afirmau unii sociologi şi politologi francezi în anii ’60 ai sec. AUTOEVALUARE 1. Curente şi tendinţe în politologia contemporană. „arcanum imperii”). / Coord. Celelalte discipline sînt complementare şi. iar elitologiei – explicarea naturii. 8 . numai maniera şi unghiul (perspectiva) de abordare diferă: politologiei îi este specifică analiza teoretică. considerîndu-le unul şi acelaşi lucru. reprezintă o reflecţie concentrată asupra organizării politice a societăţii. Determinaţi metodele de analiză şi modurile de abordare în teoria politică contemporană. dintre procesele politice şi societate. în bună măsură. anulîndu-i caracterul de ştiinţă teoretică. 1 . Identificaţi corelaţia sistemului ştiinţelor politice cu alte discipline. Moşneaga. Această realitate i-a determinat pe majoritatea politologilor să considere politologia ca ştiinţă fundamentală a politicului. Definiţi obiectul de studiu al politologiei şi explicaţi semnificaţiile termenului „polis”. legitime. XX. Datorită apropierii. a similitudinii şi identităţii realităţii la care aceste trei discipline se referă. Studii de sociologie politică. a-i răpi specificul sociologic.

Periodizarea. În istoria gîndirii politice a poporului nostru persistă ideea de independenţă. 2. conştiinţă naţională în diferitele sale manifestări. Istoria este fundamentul pe care ne străduim să edificăm prezentul şi viitorul. Cunoştinţele în acest domeniu fac să crească sentimentul patriotismului şi a mîndriei faţă de ţară. Activitatea de reevaluare a moştenirii trecutului. conceptul de patriotism abordat de majoritatea gînditorilor în operele lor. Istoria gîndirii politice în Moldova se divizează în următoarele etape: 9 . Tot istoria ne demonstrează. Gîndirea politică cuprinde cele mai valoroase idei. astfel şi noi ne putem mîndri cu prezenţa în cadrul istoriei noastre a unor personalităţi marcante. cunoscute chiar în plan mondial. detaşarea problematicii aprobate şi soluţionate. formularea judecăţilor de valoare în legătură cu soluţiile propuse. Obiectul de studiu şi periodizarea istoriei gîndirii politice în Moldova. ea este viitorul unui popor. 1. urmărirea consecinţelor. ne motivează să tindem spre o dezvoltare politică. a rolului istoric. astfel avînd posibilitatea de a autentifica valorile apreciate de generaţiile precedente. concepţiilor lor şi adaptarea acestor idei la condiţiile istorice existente.face parte din acel domeniu al ştiinţei politice. Evoluţia gîndirii politice în Moldova. gînduri moştenite din trecut. Nu există popor să nu fi avut o istorie a gîndirii politice sau gînditori. Istoria reprezintă nu numai o totalitate de evenimente ce s-au perindat unele după altele pe parcursul anilor. OBIECTUL DE STUDIU ŞI PERIODIZAREA ISTORIEI GÎNDIRII POLITICE ÎN MOLDOVA. socială.Tema: ISTORIA GÎNDIRII POLITICE ÎN MOLDOVA Istoria gîndirii politice în Moldova . evidenţierea căror necesităţi corespunde. economică a societăţii în care trăim. ideea de unire. care ne familiarizează cu ideile politice ce au circulat în spaţiul şi timpul istoric al poporului nostru. a tradiţiilor de gîndire trebuie să conducă spre formularea unor judecăţi de valoare despre operele analizate şi concepţiile unor personalităţi istorice. demonstrînd viabilitatea lui în timp. că forţa motrice a dezvoltării unei societăţi o reprezintă personalităţile ilustre şi anume dezvoltarea ideilor. Istoria gîndirii politice are ca obiect de studiu determinările unei concepţii politice: cercetarea genezei. 1. personalităţi care ar fi promovat idei noi. concepţii.

Alecu Russo. EVOLUŢIA GÎNDIRII POLITICE ÎN MOLDOVA. însă cele mai vechi urme de idei eretice aici. Este important să menţionăm. 2. a bogomilismului sub formă de mişcare eretică bine organizată. 2. primind apoi adînci influenţe bizantine şi un coeficient de elemente slave.1. Ionică Tăutul. Nicolae Grădescul. în operele cronicarilor din secolul al XVIII-lea – Ion Neculce şi Nicolae Costin. în opera lui Alexei Mateevici. Paul Leonard. în cronografia din secolele XV-XVI. Gîndirea politică în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. avînd la bază cultura romană. Mihail Kogălniceanu. Aici îşi găseau 10 . Costache Negruzzi. în operele cronicarilor din secolul al XVII-lea – Grigore Ureche şi Miron Costin. Unele monumente ale literaturii apocrife sud-slave răspîndite în Ţările Româneşti din epoca medievală sunt legate de mişcarea eretică bogomilică. Evoluţia ideilor politice în Moldova a fost determinată de influenţa a două mari arii de cultură europeană şi anume. Andronache Donici. sunt cele bogomilice. Alexandru Hîjdeu. Mihail Negrescul. creaţie a răului. Gîndirea politică în secolele XV-XVII. în opera lui Antioh Cantemir. Idei politice sunt reflectate în cadrul mişcărilor eretice ale bogomililor şi husiţilor. datorită aşezării geografice şi legăturii cu Bizanţul şi cu slavii. Alexandru Sturza. Idei politice sunt reflectate în operele exponenţilor socialismului – Zamfir Ralli-Arbure. precum că lumea constă din două părţi componente: cea invizibilă creată de Dumnezeu şi cea supusă vederii. în opera lui Constantin Stere. în opera lui Bogdan Petriceicu Haşdeu. din care s-a desprins romanitatea răsăriteană. Nicolae ZubcuCodreanu. în cadrul mişcării de partide din Basarabia. în opera lui Mihai Eminescu. Această doctrină este caracterizată printr-o concepţie dualistă. Idei politice sunt elucidate în operele exponenţilor iluminismului – Gheorghe Asachi. Acestă mişcare antifeudală a apărut în secolul al X-lea în Bulgaria şi concepţiile lor sociale şi etice le putem afla în cartea „Trebnicul catar”. Idei politice sunt elucidate în opera lui Dimitrie Cantemir. 3. 4. În operele exponenţilor liberalismului – Constantin Stamati-Ciurea. în opera lui Nicolae Milescu-Spătaru. Vasile Laşcu. cea latină şi cea elenică. Nu dispunem de date precise privind existenţa bogomilismului în spaţiul nostru. Gîndirea politică în jumătatea a doua a secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea. Gîndirea politică de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea. faptul că şi în secolele XVI-XVII gîndirea politică din Moldova nu era izolată de Occident.

Opera lui „Letopiseţul Ţării Moldovei de cînd s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor. Autorităţile din Moldova tolerau husitismul din cauza că acest curent nu constituia un pericol pentru stat şi interesele ţării. au păstrat istoria Moldovei de la 1359 pînă la 1574. etc. Toate aceste cronici descriu evenimentele sub aspect providenţialist. totuşi ideile profesate de ei se bucurau de un anumit interes. A ocupat funcţia de mare spătar. A studiat la şcoala iezuită din Lvov. b) funcţia socială a autorilor – feţele bisericeşti. 11 . salvîndu-se de la urmăriri adepţii lui Ian Hus. ne accesibilă maselor largi.refugiu. Ideile husiţilor n-au găsit aici destui susţinători. dat fiind faptul că situaţia existentă în Moldova nu favoriza lupta religioasă. Semnificaţia cea mai mare a cronicilor din secolele XV-XVI. ei sunt preocupaţi mai mult de modul de aplicare a puterii decît de izvorul ei. Particularităţile orînduirii feudale. mare vornic. „Cronica moldo-rusă”. În aşa fel aici pătrundeau ideile husiţilor. El a fost primul cronicar care a scris istoria în limba maternă. Fiind adepţi ai statului nobiliar. „Letopiseţul lui Azarie”. nu contestă esenţa divină a domniei. utilizîndu-se des menţiunea „prin voia lui Dumnezeu”. avînd ca subiect principal Moldova. cronicarii. Cronografia din secolul al XVII-lea s-a deosebit de cea din secolele anterioare prin următoarele aspecte: a) limba – cronicile se scriau în limba română. care scrie de la Dragoş Vodă pînă la Aron Vodă” descrie evenimentele istorice cuprinse în perioada anilor 1359-1594. „Letopiseţul lui Eftimie”. „Letopiseţul lui Macarie”. Grigore Ureche (1590-1647) fiul boierului Nestor Ureche. în principiile şi postulatele ei. care deşi fiind scrise într-o limbă străină. „Letopiseţul de la Putna”. Scrierile istoriografiei oficiale moldo-slave din secolele XV-XVI sunt următoarele: „Letopiseţul anonim al Moldovei”. etc. sunt cronicile în care îşi află expresia concepţiile clasei dominante. Letopiseţul se scria din propria iniţiativă a boierului cărturar. iar la 1461 concepţiile antifeudale ale husiţilor aflaţi în Moldova au fost descrise într-un manuscris numit „Condamnarea celor 38 de puncte susţinute de ereticii husiţi din Moldova”. pe care o duceau husiţii împotriva bisericii catolice. care pînă atunci erau autorii cronicilor. cedează locul marilor boieri. independent de voinţa domnitorului. Surse importante din conţinutul cărora aflăm despre ideile politice în perioada secolelor XV-XVI. sistemul politic al societăţii moldoveneşti din această perioadă şi-au aflat reflectarea în reprezentarea ierarhică a forţelor cereşti.

Figura lui Ştefan cel Mare este pentru cronicar prototipul gloriei umane. Gîndirea politică din prima jumătate a secolului al XVIII-lea a fost caracterizată prin elucidarea concepţiilor social-politie ale lui Dimitrie Cantemir (1673-1723). conform opiniilor cărturarului. În letopiseţ Ureche utiliza comparaţia metaforică a statului cu ştiubeiul. dar odată cu aceasta idealizează deseori trecutul. un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare.. adversar al atotputernicei marii boierimi şi a fost împotriva transformării ţăranilor liberi în şerbi.Gr. El are o vădită simpatie faţă de domnitorii care au contribuit la înălţarea Moldovei. savant cu renume european şi o cultură enciclopedică. a fost membru al Academiei din Berlin.. Studiază istoria. etc. logica. În politica externă s-a orientat înspre Rusia. „Imaginea tainică a ştiinţei sacre”.”. aceştia fiind în primul rînd urmaşii lui Ştefan cel Mare. Lucrările gînditorului sunt următoarele: „Divanul sau gîlceava înţeleptului cu lumea . ca zălog al tatălui său pe lângă Înalta Poartă. etica. unde fiecare îşi are locul şi rolul său. filosofia. „Istoria ieroglifică”. Cantemir a fost un eminent scriitor. că Polonia are cea mai bună orînduire socialpolitică potrivită şi pentru Moldova. neputându-se întoarce în Moldova. Cunoaşterea istoriei. Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în1710.. în jurul căruia gravitează materialul istoric din letopiseţ. El era contra absolutismului domnesc şi opta pentru un regim similar celui din Polonia unde puterea regelui era limitată de Seim. După doar un an de domnie (1710-1711) s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. A fost un adept al domniei autoritare. El dezaprobă războaiele de cotropire. După ce a fost înfrânt de turci la Stănileşti – Fălciu pe Prut. Dragostea de patrie este unul din elementele principale . La 15 ani a fost luat ostatic la Constantinopol unde a stat 17 ani.cărturar a încheiat la Luţk în Rusia. Fiul lui Constantin Cantemir domn al Moldovei. a emigrat în Rusia. matematica. „Interpretarea naturală a monarhiilor”. iar cauza care guvernează schimbările se datoreşte providenţei divine. A 12 . „ Istoria Imperiului Otoman”. având încredere în el. Idealul politic al cărturarului este monarhia eligibilă. Ureche îşi exprimă ideea că în lume nimic nu e constant. totul se schimbă. gînditor. în anul 1711. unde a rămas cu familia sa.Ureche susţinea. în speranţa eliberării ţării de sub domnia turcească. este o trăsătură ce deosebeşte popoarele civilizate de cele barbare. dar noul domn . om politic. „Descrierea Moldovei”. care mai presus de orice puneau lupta pentru independenţa ţării. devenit ulterior domn al Moldovei. însă el nu ezita să dezaprobe unele războaie purtate de domnitor.

devenit consilier intim al lui Petru I şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. toate năzuinţele sale fiind dedicate cauzei eliberării Moldovei de sub jugul turcesc. iar un monarh luminat trebuie să aibă grijă de binele societăţii. dar totodată susţinea războaiele de eliberare. Iluminiştii moldoveni n-au intrat în opoziţie deschisă cu religia şi biserica. rezidă din politica trădătoare a marilor boieri. mai ales la etapa iniţială. efectele lui fiind sărăcia şi mizeria. Tirania se bazează pe luarea puterii prin uzurpare. pe care o condamnă. de dezvoltarea economiei şi a ştiinţei. domnul poate şi trebuie să facă uz de forţă. condamnă ocuparea ţărilor mici de cele mari. ei au tins asemenea umaniştilor să îmbine în cele mai diverse forme raţiunea şi credinţa. imperiul de la sud – a lui Alexandru Macedon. din această cauză trebuie să dispară. Cantemir principala cauză a tuturor năpastelor.Cantemir. cînd acestea intră într-o perioadă de profunde transformări sociale.Cantemir privitor la procesul istoric se axează pe învăţătura despre cele patru monarhii mondiale. că atunci cînd este în interesul statului. Lîngă Harcov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenisim al Rusiei la 1 august 1711. Concepţiile lui D. care sunt următoarele: imperiul de la răsărit – cel persan. o victorie semnificativă a raţiunii asupra concepţiilor mistico-religioase. fără drepturi legale. Autorul deosebeşte două forme de violenţă: violenţă în formă de uzurpare a puterii. avea şi un scop bine conturat: a demonstra caracterul legic al ascensiunii Imperiului Rus şi necesitatea distrugerii Imperiului Otoman. iar despre republică şi oligarhie vorbeşte doar în treacăt. Epoca luminilor a constituit o cotitură importantă în dezvoltarea spirituală a omenirii. O atenţie deosebită cărturarul o acordă monarhiei şi tiraniei. O trăsătură specifică pentru întreg iluminismul românesc. Monarhia se bazează pe dreptul ereditar. Condiţii favorabile pentru apariţia şi dezvoltarea ideologiei iluministe încep să se formeze în ţările române pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Conform concepţiilor lui D. care se opune legilor naturii. Astfel. Imperiul Osman este „monstrul”. Învăţătura despre patru monarhii mondiale ale lui D. care împiedicau dezvoltarea normală şi firească a organismului de stat. care au marcat prăbuşirea feudalismului şi stabilirea unui nou sistem de valori. Cantemir respinge categoric războiul ca fenomen social. 13 . ce se abat asupra ţării. a fost convieţuirea iluminismului cu „raţionalismul ortodox” şi conlucrarea adepţilor săi cu biserica creştină. şi violenţa din partea domnitorului ales în mod legal. Cantemir consideră. imperiul de la apus – cel roman şi imperiul de la nord – cel rus.

Spre deosebire de Muntenia. Meditaţiile cu privire la organizarea statală au fost orientate spre admiterea monarhiei constituţionale cu un domn luminat în frunte care îşi realizează puterea în limitele legii. Promotor insistent al ideologiei iluministe. Interesul sporit faţă de aspectul naţional al vieţii poporului delimitează iluminiştii din Principate de poziţiile cosmopolitiste ale iluminiştilor din Occident. el a văzut-o în prestaţiile istovitoare şi samovolnicia boierilor. masele truditoare erau considerate de către autor temelia vieţii sociale . în unitate fiind puterea unei naţii. în care se proclamă cultul valorilor naţionale. Sub influenţa teoriei „contractului social” şi a „dreptului natural” el consideră că „suveranii” n-au uzurpat puterea. Calea principală de înlăturare a nedreptăţilor sociale Asachi a văzut-o în umanismul clasei dominante. iar la Roma s-a familiarizat cu literatura epocii Renaşterii şi cu ideile clasicismului şi liberalismului. După ce absolveşte colegiul din Lvov. Ideologia iluministă s-a desfăşurat în timp pînă la înfăptuirea reformelor din anii 1860. iar cauza acestei situaţii grele a maselor truditoare. Ţăranii. Iluminismul din Moldova a constituit o mişcare culturală contradictorie. în timpul aflării la Viena şi-a aprofundat cunoştinţele în domeniul matematicii şi astronomiei.O altă particularitate importantă a iluminismului din ţările române. o constituie orientarea spre ideea naţionalului. Gh. se creează bunurile materiale. dar au căpătat-o prin acordul întregului popor cu scopul de a păstra unitatea acesteia. în Moldova iluminismul a favorizat liberalismul. în special s-a manifestat pe tărîmul învăţămîntului public.prin munca ţăranilor. Epoca Luminilor din ţările române este epoca. Pentru Gh. Gheorghe Asachi (1788-1869) s-a născut în tîrguşorul Herţa din nordul Moldovei (astăzi regiunea Cernăuţi). Autorul spera să se schimbe 14 . Asachi condamnă un şir de aspecte ale orînduirii feudale. Iluminiştii s-au dedicat unei activităţi ample cu scopuri practice care cuprindeau preocupări pentru diferite domenii de activitate îmbinate cu soluţionarea problemelor de ordin politic. Întors în ţară s-a încadrat activ în viaţa culturală şi administrativă.Asachi domnitorii luminaţi trebuiau să fie adevăraţi filozofi şi buni lucrători pe tron. dar care nu vin în opoziţie cu universalismul insistent al iluminiştilor din apus. demască nedreptăţile sociale. de aceea a apelat la raţiunea şi simţurile acesteia. Printre trăsăturile specifice ale iluminismului din Moldova se află şi predominarea problematicii social-politice. învaţă la facultatea de filosofie a Universităţii din acelaşi oraş. sub aspect ideologic neomogenă.

Spre mijlocul anilor 80 orientarea strategică predominantă în cadrul mişcării socialiste din Rusia şi Basarabia suferă unele modificări esenţiale: socialismul radical a dat faliment. ideea trecerii la socialism prin intermediul utilizării şi transformării institutelor colectiviste. În Basarabia primul cerc socialist a fost organizat în anul 1874. Orientarea revoluţionară a prevalat în cadrul mişcării aproximativ un deceniu. El are încredere sporită în forţa educaţiei şi a depus eforturi colosale în vederea organizării unui nou sistem de învăţămînt în Moldova.Ralli-Arbure indică asupra proletariatului. Astfel. păstrînd doar unele reminescenţe.Zubcu-Codreanu – asupra oamenilor muncii. luptei pentru progres şi condiţii demne de viaţă. Absenţa comunei s-a reflectat şi asupra soluţionării de către exponenţii socialismului din Moldova a problemei forţelor motrice ale eventualei revoluţii – M. iar spre mijlocul anilor 80 predominantă a devenit direcţia liberală. Patriotismul este conceput ca o însuşire necesară omului. 15 . Gîndirii socialiste din Basarabia îi sunt caracteristice unele trăsături specifice privind soluţionarea anumitor probleme cardinale: exponenţii socialismului din Moldova nu considerau de importanţă semnficativă rolul comunei ţărăneşti în calitate de unitate de bază a procesului de trecere şi constituire a socialismului.Lavrov (direcţia propagandistă. susţinînd că revoluţia este identică cu o furtună puternică ce prevesteşte distrugerea. N. înfăptuite de domnitorii luminaţi. moralei. ca un sentiment firesc – iubirea de patrie la o naţiune mare sau mică este pururea un sentiment nobil.Bacunin (direcţia anarhistă) şi a lui P. Cărturarul deducea progresul societăţii din progresul raţiunii umane. condamnînd revoluţia de la 1848 din Moldova. Gîndirea politică în jumătatea a doua a secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea şi-a găsit reflectarea în ideile politice din cadrul ideologiei socialiste.Lavrov sunt de părere că ţărănimea este forţa motrice a revoluţiei. Esenţa doctrinei sociale este teoria dezvoltării necapitaliste a Rusiei.Bacunin şi P. în special a comunei.situaţia existentă în ţară pe calea reformelor paşnice. în timp ce Z. Socialismul şi-a găsit ecou în Basarabia şi se înscrie în istoria mişcării democrate. Reprezentanţii acestei orientări optau în favoarea progresului paşnic. care erau aici în majoritate). evolutiv al societăţii. etc. întrunind adepţi ai lui M. culturii. pieirea ţării. iar principala forţă în cadrul acestei mişcări a devenit socialismul moderat cu pronunţată orientare liberală. Explicarea acestui fapt rezidă din ideea că în Basarabia pămîntul nu se afla în proprietatea comunei.

În acord cu P.Nicolae Zubcu-Codreanu (1850-1878) îşi face studiile la Seminarul Teologic din Chişinău. în faţa liberalilor moldoveni se afla altă sarcină. Scopul revoluţiei este instaurarea dreptăţii sociale.Lavrov. cerinţele de caracter naţional-cultural. este vorba despre problema naţională. că nedreptatea socială poate fi înlăturată numai pe cale revoluţionară. Merită atenţie şi faptul că apariţia şi activitatea 16 . absentă în Rusia. iar uneori şi politic expuse de oameni cu dispoziţii liberale merită aprecierea la justa valoare a acestei doctrine. în 1875 emigrează în România unde practică medicina şi continuă propagarea ideilor revoluţionare. Gînditorul este convins. Zubcu-Codreanu consideră. iar relaţiile capitaliste se dezvoltau într-un ritm mai accelerat decît în alte regiuni ale imperiului. apel de a nimici exploatarea şi nedreptatea politică. Deşi ideologia liberalismului n-a găsit larga răspîndire în Moldova şi n-a avut prea mulţi adepţi. este complotul minorităţii împotriva majorităţii. că violenţa este principala cauză a apariţiei statului. În anul 1874 aderă la mişcarea socialistă. nu vor fi săraci şi bogaţi. unde se încadrează în activitatea revoluţionară studenţească. ci numai a statului bazat pe exploatare. în acelaşi an a organizat un cerc revoluţionar de orientare socialistă. violenţa din exterior este catalizatorul genezei statului. Forţa motrice a revoluţiei este poporul muncitor exploatat şi subjugat. În Moldova incorporată în 1812 în componenţa Rusiei liberalismul a primit trăsături specifice determinate de particularităţile dezvoltării ei anterioare: nu era sarcina lichidării şerbiei (ea a fost desfiinţată în anul 1749). cu un an mai tîrziu. Statul este un aparat de constrîngere. violenţa militară. autorul opta nu pentru lichidarea statului în genere. însă este un pas înainte comparativ cu monarhia. se caracterizează prin tendinţa spre reforme sociale care au drept scop libertatea persoanei şi a societăţii. numai poporul poate distruge tirania. dăruire generoasă în lupta pentru progresul societăţii. În schimb. Trăsăturile esenţiale ale concepţiilor social-politice ale lui ZubcuCodreanu se caracterizează prin devotament faţă de interesele maselor. Rolul hotărîtor în procesul de organizare şi pregătire a maselor către revoluţie poate şi trebuie să-l aibă partidul socialist. apoi în anul 1870 se înscrie la Academia Medicochirurgicală din Sanct-Petersburg. Refugiindu-se la Chişinău. Liberalismul este o mişcare. Puterea populară în republica burgheză este o iluzie. Zubcu-Codreanu opta pentru crearea unei societăţi unde nu va exista proprietate privată şi deci. care întruneşte adepţi ai orînduirii bazate pe economia liberă şi ai libertăţilor în cele mai diverse domenii de activitate.

aici exista armonie deplină între individ şi societate. Descendent dintr-o familie de boieri. clasa care duce pe umerii ei tot greul societăţii este condamnată de această societate la existenţă mizerabilă. Problema ţărănească. a înfiinţat în 1914 Liga Reformelor şi în 1931 Partidul Ţărănesc Democrat.Sfatului Ţării în anii 1917-1918 constituie o mărturie elocventă a creşterii activismului forţelor liberale în Moldova. Stamati-Ciurea dezaprobă acţiunile revoluţionarilor.Stere s-a inclus activ în viaţa politică şi ştiinţifică a ţării – în repetate rînduri a fost ales deputat în Parlamentul României. rezistenţa lui în faţa greutăţilor economice şi se pronunţă pentru îmbunătăţirea vieţii ţăranilor prin intermediul reformelor. dar totodată subliniază că trebuie să fie diferenţă dintre aristocrat şi ţăran. că proprietatea privată a apărut în urma furtului.Stamati-Ciurea Grecia Antică. El consideră. ea nici odată ne se află în stare statică. 17 . Idealul politic al autorului este monarhia absolută şi nu admite tirania ca formă de guvernămînt. Idei politice în opera lui Constantin Stere (1865-1936). Constantin Stamati-Ciurea (1828-1898).. El condamnă politica colonială de cotropire promovată de ţarism şi consideră războiul inevitabil în societatea a cărei lege supremă este lupta pentru existenţă. Londra şi Berlin. Activează în calitate de ataşat la ambasadele Rusiei în Paris. ci se mişcă. proprietatea omului este „individualitatea generală . Studiile şi le face la Paris. fiul scriitorului Constantin Stamati. este una din cele mai acute. În 1905 vine la Chişinău şi participă la crearea gazetei „Viaţa Basarabiei”. iar revoluţia este calificată de el drept violenţă şi terorism..”. Scriitorul apreciază înalta forţă morală a ţăranului. lui i-a fost proprie tendinţa spre un compromis deschis cu autocraţia. El promova un şir de idei menite să contribuie la accelerarea procesului de dezvoltare a capitalismului în Rusia. iar mai tîrziu absolveşte facultatea de drept a Universităţii din Iaşi. iar tot prisosul este al comunităţii. În 1918 a fost cooptat ad-hoc ca deputat la şedinţa Sfatului Ţării din 27 martie. C. iar spiritele cetăţenilor erau dominate de cultul pentru frumos. studiază la „gimnaziul de nobili”. mai tîrziu în acelaşi an a fost Preşedinte al acestui for. Prin concepţiile sale politice gînditorul s-a situat pe poziţiile liberalismului. Cugetătorul se pronunţă pentru egalitatea în drepturi a cetăţenilor statului. în opinia gînditorului. Idealul vieţii sociale este pentru C. Omenirea în procesul dezvoltării sale progresează în continuu. 1924 a contribuit în mod decisiv la fuzionarea Partidului Ţărănesc cu Partidul Naţional din Ardeal.

Bibliografie Juc V. Din istoria gîndirii filozofice. Identificaţi etapele de dezvoltare a istoriei gîndirii politice în Moldova. Subiecte pentru autoevaluare 1. Comparaţi mişcarea iluministă din Moldova cu ideologia iluministă clasică. Suveranitatea statului presupune independenţă de alt stat. etc. Studiind literatura socialistă rusă. face concluzia precum că ţărănimea niciodată nu-şi va putea asuma directiva istorică.. 18 . P.Chişinău. 2. Ultimele două le cuprinde într-un singur tip numindu-l stat constituţional. – Chişinău.Chişinău.Definiţi obiectul de studiu al istoriei gîndirii politice. existenţa puterii constituţionale şi puterii legislative. „Dreptul constituţional”. C. Politologie: Curs de prelegeri. Noroc. Ţîrdea B. – Chişinău. 1997. Gînditorul nu acceptă teoria „contractului social” considerînd că statul n-a fost instituit printr-o convenţie benevolă a oamenilor liberi şi independenţi. 5. 1999. monarhia constituţională şi republica. 1970. Calea progresului social nu poate fi deschisă în ţările agrare decît prin instaurarea unei adevărate democraţii rurale. Statul apare ca reprezentant al unităţii naţionale. .Concepţiile social-politice ale lui C. de a fi forţa motrice a revoluţiei. 2006. iar singura mişcare serioasă ce are şanse de reuşită în luptele sociale este cea poporanistă. 3.Stere există trei tipuri de state: monarhia absolută. Din istoria gîndirii social-politice şi filozofice în Moldova. Din istoria gîndirii politice româneşti (în Moldova).Stere şi-au găsit reflectare în lucrările „Introducere în dreptul constituţional”. I. 4.L. Analizaţi trăsăturile specifice ale mişcării liberale din Moldova la începutul secolului al XIX-lea. „Studiu sociologic şi juridic”. . Ţărănimea este însuşi poporul. Mai tîrziu aflîndu-se în România C. Apreciaţi rolul Istoriei Gîndirii Politice din Moldova ca parte componentă a Istoriei Gîndirii Politice mondiale. al interesului şi al binelui general. În opinia lui C.Stere îşi modifică esenţial concepţiile susţinînd că ţărănimea este unicul izvor al tuturor bogăţiilor.Stere este îngrijorat de soarta Basarabiei şi îi va reveni un rol extraordinar în înfăptuirea unirii Basarabiei cu România. ci este un produs al evoluţiei istorice.

Din gîndirea politico-juridică din România. 1974. 19 . – Bucureşti.

este utilizat conceptul de structură socială ca fiind o categorie iniţială. Grupurile sociale: subiectul şi obiectul politicii. Astfel. care. Consolidarea societăţii civile în Republica Moldova.Tema 5: DETERMINANTELE SOCIALE ALE POLITICII 1. . T. Unii sociologi utilizează termenul „structură socială” într-un context mai îngust. 20 . la rândul său.Levy tratează structura socială ca fiind ”un model de acţiune şi guvernare”. mărfurilor şi serviciilor într-o comunitate.teoria claselor sociale. 1. La baza concepţiilor sale se află teoria despre cultura şi educaţia indivizilor din diverse grupuri aflate în raporturi de interdependenţă în societate. Ce înţelegem. autorul lucrării „The Process of Government” (1908) /Procesul guvernării / Arthur Bentley Concepţiile lui Bentley au cunoscut o mai amplă răspândire după cel de-al doilea război mondial. Pentru cercetarea grupurilor sociale. GRUPURILE SOCIALE: SUBIECTUL ŞI OBIECTUL POLITICII.. unite între ele prin anumite valori şi principii normative. potrivit căreia la baza stratificării sociale s-ar afla distribuţia inechitabilă a puterii. acreditând ideea. Societatea civilă: conceptul. dar.Parsons concepe „structura socială” ca fiind un echivalent al „ sistemului social”. Din perspectiva abordării sistemice.roluri sociale. 2. În ştiinţa politică s-au conturat pregnant două principii de abordare a fenomenului stratificării sociale – unul fundamentat pe grupuri. ci banalitatea realităţii empirice. evoluţia. teoria grupurilor constituind o reacţie la abordările instituţionale şi juridice tradiţionaliste ale sistemului social-politic. O contribuţie esenţială la consolidarea teoriei stratificării sociale a avuto în primele decenii ale secolului XX politologul american de origine rusă Pitrim Sorokin. indiferent de natura acestora. sociologul american M. funcţiile. structura. este constituit dintr-o mulţime de statut . prin sintagma structură socială? Plasându-se pe poziţiile behaviorismului. autorul tratatului „Sistemul sociologiei” susţine că „valoarea oricărui individ social este identică cu valoarea grupului din care acesta face parte şi după locul care îi revine în cadrul respectivului grup. Autorul este de părerea că „materia brută” pentru deducţii ştiinţifice autentice despre activitatea instituţiilor guvernamentale o constituie nu normele juridice şi constituţionale.teoria grupurilor sociale. celălalt – pe clase: . 3.. Unul dintre promotorii teoriei grupurilor sociale este considerat politologul american.

termenul de „instituţie” a fost utilizat de sociologul american. religioase. care întrunesc unele şi aceleaşi trăsături distincte. altor indivizi să se implice în egală măsură în alte genuri de activităţi”.” Totodată. unite între ele graţie unor particularităţi distincte şi datorită cărora deosebesc de celelalte grupuri din societate. asociaţii profesionale.Dacă aceste grupuri sunt influente (de exemplu.. de limbă. P. c. Полигология учебник. ci ca o masă activă. uniţi prin legături de rubedenie: de exemplu. au scos în prim-plan o altă particularitate . tovarăşi de idei. Reieşind din cele menţionate. Grupul primar reprezintă asociaţii mici de oameni.procesul de instituţionalizare a acestora. de drept. Autorul foloseşte termenul ca fiind un echivalent al noţiunii de grup social.. pe de alta .„Indiferent de scopurile ce le urmăresc şi mijloacele la care recurg pentru realizarea acestor scopuri. nicidecum. – Москва. partenerii se află în relaţii de interdependenţă. de vârstă. de sex. cluburi pe interese etc. 156 21 . Grupurile secundare sunt reprezentate de persoane care se întrunesc la anumite intervale de timp. statul) şi dacă individul „nu reprezintă a cincia roată la căruţă. în acest sens. teritoriale. Юрайт. profesională. mai răspândit.remarca Mills5. psiho-ideologice. grupul reprezintă totalitatea persoanelor. accentuând însă caracterul autoritar al fiecărui grup social. Mills. Гуторов В. . pasagerii din aeroport.) Categoria socială reprezintă un grup de oameni. de proprietate.cele de grup primar şi grup secundar. 2005. trataţi nu ca o masă fizică. atunci şi ponderea sa socială este una considerabilă. Ачкасов В. spectatorii dintr-un cinematograf etc. dar care nu împiedică. radicalul Pierre L. un grup social devine cu atât mai influent. Referindu-se la fenomenul stratificării sociale.. având interese comune: comitete. cum ar fi veniturile sau statutul profesional. La rândul său. marcate printr-un raport de dominaţie şi supunere”. de familie. cu cât este mai numeros. Bentley propune următoarea definiţie a grupului social: „Grupul social reprezintă un număr anumit de oameni. În societăţile occidentale moderne Mills identifică cinci modele de instituţionalizare: 5 Apud. Prin termenul agregat se subînţelege un număr anumit de oameni. familia.Ghiddens arată oportunitatea utilizării altor concepte şi anume: agregat şi categorie socială. Sorokin face distincţie între următoarele categorii de grupuri sociale: de rasă. Problemele legate de abordarea funcţionalităţii grupurilor sociale în diverse sisteme publice. pe de o parte. sociologul englez contemporan E. desprinsă de restul societăţii.mai solidari. pe care îi uneşte o simplă coincidenţă – amplasarea tuturor în acelaşi timp în unul şi acelaşi spaţiu (de exemplu. partinice. cercul de prieteni. Pentru prima dată. iar membrii acestui grup . În viziunea politologului Sorokin. de stat.

care intră în raporturi de interdependenţă. interese. nici teoria elitelor nu reflectă obiectiv structura societăţii. cum sunt – putere. Astfel. • militară – instituţiile care asigură stabilitatea şi ordinea publică. Mills. pe cale revoluţionară. atunci diapazonul „intereselor de clasă” este mult mai îngust. „Societatea întreagă se scindează din ce în 22 . în care autorul încerca să argumenteze că confruntările dintre aceste două clase sunt inevitabile din cauza contradicţiilor ce stau la baza procesului capitalist de producere. prestigiu. distructivă. Prin urmare. bogăţie. Fenomenul inechităţii apare doar în raport cu alte clase. pe tărâmul ştiinţific începe să-şi facă drum o altă abordare a problemelor stratificării societăţii – teoria claselor. la baza stratificării sociale s-ar afla profitul obţinut în procesul de producţie. • familială – instituţiile care reglementează raporturile dintre reprezentanţii sexelor. naşterea şi educaţia copiilor. Fondator al teoriei claselor este considerat Carl Marx. care dispun în egală măsură de anumite „valori distribuite”: putere. Clasa este considerată totalitatea indivizilor. iar tendinţa de redistribuire a bogăţiei şi puterii în cadrul sistemului politic existent se face. care se deosebeşte de teoria grupurilor şi teoria elitelor. În sânul unei clase toţi membrii sunt egali între ei. Au fost reliefate. dacă grupul social este tratat ca o totalitate de indivizi. deseori. că unitatea scopului şi tendinţa de identificare a mijloacelor pentru atingerea obiectivelor propuse duce la constituirea grupurilor sociale. Dezbaterile pe tema stratificării sociale i-au determinat pe unii politologi să afirme că nici teoria grupurilor. • economică – instituţiile antrenate în dirijarea procesului de producere.• politică – include instituţiile puterii. Bunăoară. categoriile politice fundamentale. Promovarea teoriei grupurilor a contribuit esenţial la cercetarea puterilor determinante ale vieţii politice. pentru atingerea scopului final sau pentru realizarea unui interes comun. pune semnul egalităţii între noţiunile de grup şi instituţie. Primele idei fundamentale despre confruntările dintre clasa muncitoare şi clasa capitalistă se conţin în lucrările sale „Manifestul Partidului Comunist ”şi în „Capitalul”. Totodată. a resurselor administrative şi progresului tehnic în vederea sporirii producerii. • religioasă – instituţiile responsabile de organizarea ritualurilor colective de cinstire a lui Dumnezeu. în context. distribuţiei mărfurilor şi serviciilor. reprezentanţii instituţiilor în cauză se bucură de autoritate şi pot influenţa deciziile puterii în toate sferele sociale. conflict. De aceia clasele se află într-o permanentă concurenţă şi conflict între ele. punând accent pe raporturile de dominaţie şi supunere. autorul remarcă asupra faptului. Astfel.

orice societate este caracterizată de lipsă de consens şi conflicte. Bunăoară. Dahrendorf face precizări importante privitoare la teoria stratificării sociale. "service class". adică al autorităţii. Micul industriaş.scrie Marx în „Manifestul comunist”. Spre deosebire 6 7 www. de altfel. celelalte clase pier odată cu dezvoltarea marii industrii. întrucât acorda o importanţă prea mare conceptului de „proprietate”. Doctrina economică a lui Marx. Astfel. 4. Teoria lui Dahrendorf7 face o distincţie clară între „patronat” şi „ management”. nu a descoperit pretutindeni sol fertil. Totodată.” 6 Teoria claselor însă. Humanitas. si a unui fenomen prin care membrii societatii au dobândit "drepturi cetăţeneşti": dreptul la vot. În aceiaşi lucrare gânditorul german se referă şi la alte clase sociale: „Singur proletariatul este o clasă revoluţionară. orice societate la orice etapă de evoluţie poate fi supusă unor procese de transformare. îi aparţine politologului contemporan Ralph Dahrendorf. dreptul la grevă. 3. conflictul social este omniprezent.ce mai mult în două mari tabere duşmane. care însumează următoarele patru principii: 1. 2.. în mediul politic american prevala opinia. „interpretarea” teoriei claselor de către Marx „limitată”. Teoria lui Dahrendorf înlocuieşte "accesul la proprietate" din concepţia lui Marx cu "accesul la autoritate" drept criterii ale stratificarii societatii.. meşteşugarul.Conflictul social modern. că în SUA nu a fost creat un partid de masă muncitoresc. potrivit căreia deosebirile de clasă au influenţat prea puţin istoria SUA. ţăranul luptă împotriva burgheziei pentru a salva existenţa lor de pătură de mijloc. transformările sociale au loc pretutindeni. în două mari clase direct opuse una alteia: burghezia şi proletariatul”. Cunoscutul sociolog surprinde aparitia unei noi clase de mijloc. Un argument plauzibil era şi faptul. care prestează o muncă de rutină automatizată. – Bucureşti. propunând un alt model al structurii claselor în societatea industrială decât cel marxist. 2001 23 . Lordul Dahrendorm este autorul aşa-numitei teorii a autorităţii. Un rol aparte în abordările structurale ale societăţii. orice societate este construită pe principiul constrângerii unor membri de către alţii. În condiţiile unor confruntări ideologice între capitalismul occidental şi socialismul european acest motiv îi reda un supliment de negativism concepţiei respective în mediul ştiinţific occidental.. fiecare element social contribuie la dezintegrare şi transformare. htm Dahrendorf R. teoria claselor era identificată cu ideile revoluţionare ale lui Marx. micul negustor. Autorul consideră. prin prisma teoriei claselor.

clasa de mijloc. deosebirile esenţiale dintre grup şi clasă? Sociologii susţin că individul se naşte. În interiorul fiecărei clase. statutul social (ocupaţia. În orice societate industrială. Acest mediu este . Structura de clasă influenţează în mod direct sistemul politic existent. Deşi în antichitate nu era cunoscut termenul de societate civilă. Dahrendorf consideră că la baza stratificării sociale se află autoritatea. în funcţie de interesele personale şi graţie consimţământului personal. puterea (politică şi administrativă). În epoca medievală conceptul despre societatea civilă poate fi desprins din lucrarea teologului creştin Toma d‫׳‬Aquino (1225 – 1274) „De Regno” 8 Tăbârţă S. în primul rând. de asemenea. În societăţile contemporane civilizate rolul de intermediar între societate şi instituţiile politice îi revine societăţii civile. în sânul unei clase anume. – Chişinău. Oamenii care ocupă poziţii identice conform acestor criterii formează o clasă socială.8 Pornind de la ipoteza ierarhizării în societate. pe o scară construită în baza unor criteii: proprietatea (patrimoniul. individul poate deveni membru al oricărui grup.• • • de teoria lui Marx şi teoriile elitiste. clasa de jos. Impactul politicului asupra stratificării sociale în condiţiile tranziţiei democratice. totuşi. care este definit ca o dispunere ierahică a unor grupuri. prin termenul societate civilă? 2. pături sociale. incapabil să influenţeze în orice circumstanţe – direct şi eficient – instituţiile sistemului politic. Care sunt. în funcţie de gradul de acces al indivizilor la resursele materiale sau la redistribuirea lor. dar. veniturile). iar lui Dumnezei – ce este al lui Dumnezei!” (Matei 22: 21. prestigiul. Un individ poate să fie concomitent membru al câtorva grupuri sociale. 2005. ştiinţa sociologică contemporană distinge următoarele trei categorii de clase: clasa superioară. este omniprezent fenomenul stratificării. textul Evangheliei cu următorul conţinut: „Daţi-i Cezarului ce este al Cezarului. mai mult sau mai puţin avansată. care reprezintă cel mai important element al stratificării. Luca 20:25) constituie deja o primă încercare de divizare între sferele sociale şi stat. SOCIETATEA CIVILĂ: EVOLUŢIA CONCEPTULUI. de mijloc şi jos. 24 . Autoreferatul tezei d doctor. /conducătoare. deoarece clasele reprezintă mediul social în care i-a naştere un sistem politic. Spre deosebire de apartenenţa de clasă. se produce o ierarhizare între categoriile superioare. dar el aparţine unei singure clase. nivelul de studii etc. dar nu profitul material sau prestigiul.). Ce înţelegem.însă.

Dicţionar de gândire politică. Spre deosebire monarhia absolută a lui Hobbes.172 11 Ibid.între puterea legislativă şi puterea executivă. ci în dreptul de proprietate: acolo unde fiecare este atât judecător cât şi călău ne aflăm în stare de natură. iar în cazul în care guvernanţii se folosesc abuziv de putere. Trecerea care se efectuează de la starea de natură – printr-un contract – către starea civilă permite oamenilor să obţină siguranţa. Locke. 175. aşadar. mai ales prin faptul că susţinea că statul trebuie să-şi asume grija pentru sfera economică a vieţii sociale. În starea de natură oamenii sunt egali: fiecare om are destulă putere să ucidă alt om.9 Autorul afirmă că societatea civilă nu se rupe de natură. societatea civilă vine este duşmanul tiraniei.11 9 LAROUSSE.10 Spre deosebire de Hobbes. Adică. ci o continuă. le distrug. 2003. cum sunt Th. poporul are drept să judece dacă puterea legislativă sau principele îşi îndeplinesc misiunea. Atâta vreme cât trăiesc fără să asculte de o „putere comună”. mândria. p. Locke introduce în starea de natură dreptul de proprietate. Roussseau.336. Editura Univers Enciclopedic. – Bucureşti. ca oamenii să-şi încredinţeze întreaga putere şi forţă unui singur om sau unei singure adunări. care să-i ţină în frână. Hobbes Leviathan (tradusă în limba latină în 1668). În epoca Renaşterii conceptul societăţii civile a cunoscut o evoluţia spectaculoasă. libertatea. Deci. dând un sens larg acestei noţiuni: viaţa. în loc să ocrotească „proprietăţile” poporului. Esenţa societăţii civile nu constă în proprietate. p. Hobbes. 10 Ibid. Tomismul este important. Leviathanul lui Hobbes reprezintă o legitimare a puterii absolute şi aceasta echivalează în concepţia filosoful englez cu ideea de societate civilă. Trebuie. însă cei care sunt uniţi într-un singur corp şi au o lege şi un sistem judiciar comun. Astfel. aceia se află cu toţii într-o societate civilă. poartă „un război al tuturor împotriva tuturor”. p. care dispun de o autoritate pentru a lămuri diferendele între membrii societăţii şi a-i pedepsi pe delicvenţi. Astfel ideea de societate civilă se desprinde din lucrările unor mari gânditori ai epocii.(Despre Împărăţie). 25 . Termenul de societate civilă îl descoperim în lucrarea filosofului englez. deoarece există o separare între puteri . /--Oamenii se sfâşie între ei din cauza a trei motive de înfruntare: rivalitatea. poporul are drept la împotrivire. bunurile. suveranul lui Locke nu este absolut şi are o putere limitată. „împlinind societatea firească a omului. în care autorul descrie una din formele de trecere de la starea de natură la societatea civilă. neîncrederea.” Căci societatea civilă este cel mai înalt grad de societate şi este întemeiată în natură. Locke afirmă că scopul societăţii civile îl constituie securitatea membrilor săi.

subliniază: „Americanii de toate vârstele. uriaşe şi foarte mici. serioase. De Tocqeuville. p. organizaţii şi asociaţii cu legături active între membri. Societatea civilă: concepţia modernă. care împrejmuind un teren. s-a încumetat să spună – acesta este al meu – şi care a găsit destui naivi să-l creadă. Alexis de Tocqueville este primul politolog contemporan care a definit conceptul de societate civilă. Nu au numai asociaţii comerciale şi industriale. Astfel. 12 Al. uşuratice. Termenul operativ în această definiţie a societăţii civile este cel de „legături active”. au observat că asociaţiile civile antrenează cetăţenii în proiecte ce nu se pot realiza fără pacea publică. să creeze aceste elemente ale societăţii civile şi să participe la ele. ci doar prin exercitarea cetăţeniei. aşa cum este formulat în teoriile contemporane. spre sfârşitul anilor nouăzeci ai sec. Despre democraţie în America. Astfel.Rousseau afirma că societatea civilă se întemeiază pe proprietatea privată: „Primul om. dar mai au şi alte asociaţii de tot soiul: religioase.. de toate condiţiile. cu personalităţi diferite se unesc necontenit.J. şcoli. Edmund Burke a pus semnul echivalenţei între societatea democratică şi societatea civilă.II. XX capătă amploare un nou curent de abordare a societăţii civile . a răspândi cărţi. – Bucureşti.”.curentul „postmodernist”. a fost primul întemeietor al societăţii civile. În deceniul şase al secolului trecut se formase un stereotip de gândire despre Occident ca fiind unicul bastion al societăţii civile. dacă aceasta este una democratică. în urma unui contract social între popor şi conducătorii pe care acesta şi-i alge. intelectule. reieşind din realitatea social-politică din SUA. americanii se asociază pentru a da serbări. v. spunea el. Societatea civilă: concepţia post-modernistă. a trimite misionari. În acest sens.119. morale. a construi hanuri. În lucrarea sa „Despre democraţie în America” Tocqeuville folosind expresia viaţă civilă în loc de societate civilă. 26 . şi o sumă a diferitelor grupuri. Mai târziu apare şi statul.12 Guvernele. Occidentul liberal îi era opus Răsăritului autoritar. creează în felul acesta spitale. Controlul şi echilibrul (checks and balances) sunt astfel stabilite prin existenţa unei mulţimi de grupuri. a înfiinţa seminarii. îndepărtându-i astfel de la revoluţii. Societatea civilă nu poate fi creată prin decrete de stat ori prin vreun alt tip de impunere. Humanitas. interese şi clase al căror număr înlătură orice pericol în care s-ar afla individul sau grupurile şi interesele minoritare. Indivizii trebuie să-şi asume atributele cetăţeniei. din care derivă întreaga autoritate. desigur. a înălţa biserici. Acest fenomen este o reflecţie asupra revoluţiilor democratice din Europa Centrală şi de Est care au izbucnit în acea perioadă. 1995. Tocqeuville observă că societate civilă are un rol stabilizator pentru puterea politică. închisori. societatea civilă este definită de Burke ca fiind „un parteneriat între cetăţeni.

Polirom.113. vitalitate etc. procesul de consolidare a societăţii civile în Europa de Est coincide cu declanşarea „revoluţiilor de catifea” şi cu perioada de tranziţie de la totalitarism la democraţie. separarea statului de economie şi viaţa socială. în mod legitim.” Aceasta este concepţia liberalismului clasic despre societatea civilă. John Kean.Post-moderniştii au declarat modelul clasic al societăţii civile „static”. creând generalizarea şi universalizarea încrederii. că „revoluţiile de catifea” au fost organizate şi dirijate nu de către o nouă clasă social-economică.26 Gellner E. ci de o mică contra – elită politică. productivitate. propriul interes şi îşi dezvoltă individualitatea. 2004. 27 . Societatea civilă şi rivalii ei. creativitate.13 de exemplu. controlul reciproc şi echilibrul dintre centralismul politic şi autonomia economică. desigur. susţinuţi. Totodată. dimensiunea morală şi cea etică constituie sâmburele societăţii civile. Condiţiile libertăţii.Gellner14. dar unde deprind şi valoarea acţiunii de grup. absenţa monopolului ideologic.. E. Mass media şi democraţia în ţările Europei de Est. reprezentanţii mediului intelectual academic. dând prioritate „drepturilor pozitive” ale cetăţenilor -participanţi la mişcările de masă şi activităţile colective. p. Actualmente societatea civilă mai este numită sectorul non-profit sau cel de-al treilea sector al societăţii. care consideră că Vestul este mai puţin problematic decât Estul. care fac posibilă o societate civilă. Prin prisma acestor abordări. de mase. unde primele două sunt reprezentate de instituţiile fundamentale ale statului şi sectorul de afaceri. ceea ce îi educă în spiritul îndatoririlor cetăţeneşti şi îi pregăteşte pentru participarea la arena politică a statului.Iaşi. alături de expresia intereselor individului. cu drepturi de cetăţean şi de 13 14 Gross P. Şi s-au pronunţat în favoarea aşa-numitului model „participativ”. 1998. în context. înzestrat cu personalitate. p. Societatea civilă sau democraţia sunt menite să asigure pluralismul. Polirom. scrie: „Ceea ce distinge societatea civilă de celelalte e faptul că nu este clar cine este şeful. dar şi de menţinerea sub control a manifestărilor lor externe. constituită preponderent din reprezentanţii reformaţi ai vechii nomenclaturi. a solidarităţii sociale şi dependenţa bunăstării lor de ceilalţi. astfel de mişcări ca grupul „Solidaritatea„ din Polonia sau „Forumul democratic” din Ungaria. mai cu seamă după ce aceste organizaţii au intrat în faza de instituţionalizare. defineşte astfel societatea civilă: „Societatea civilă este o arenă în care oamenii moderni îşi satisfac. Prin urmare.. Atributele de bază ale modelului participativ au fost declarate: mobilitatea. – Bucureşti.. organizaţiile create de disidenţii sovietici au început să fie privite ca elemente fundamentale ale societăţii civile ce lua naştere. De remarcat.” Referindu-se la oportunitatea societăţii civile. În centrul societăţii civile se află individul.

28 28 . în fiecare ţară au apărut zeci de mii de asociaţii civile care au fost foarte active şi au facilitat funcţionarea societăţii civile. societatea civilă poate fi văzută ca fiind atât cauza. cât şi efectul libertăţii de a informa şi de a se informa. Aceste asociaţii şi grupuri pot include: confesiuni religioase. care au încercat să descătuşeze spiritul de întreprinzător al omului sovietic. adică nedezvoltată. slabă. Polirom. odată ă cu promovarea noilor concepţii gorbacioviste despre aşa-numita perestroika şi glasnosti. Ea se exprima mai mult în mişcările naţionaliste sau anti-comuniste. Pentru ţara noastră. SOCIETATEA CIVILĂ DIN REPUBLICA MOLDOVA. marcată ca şi celelalte state din fostul lagăr socialist. Caracteristicile fundamentale ale societăţii civile sunt: autonomia. un rol important în consolidarea societăţii civile le revine mijloacelor de informare în masă. Mass media independente reprezintă şi un element şi un promotor al societăţii civile. care permit indivizilor să-şi urmărească interesele socio-economice şi să ţină sub control statul şi monopolul puterii politice.”15 Totodată. asocierea. Societatea civilă este o zonă separată aflată între stat şi individ. În acest sens. legalitatea şi medierea. care a definit societatea civilă ca pe o sferă intermediară aşezată între acţiunea economică ţi stat. Prima etapă de „relaxare” a sistemului socio-politic se produce în anul 1985. asociaţii profesionale. Societatea civilă cel mai adesea este definită ca o multitudine de asociaţii şi grupuri non-guvernamentale. pluralismul. de doctrina totalitară comunistă. Vaclav Havel. Societatea civilă devine prosperă în condiţiile respectării principiilor statului de drept. 15 Gross P. În regimurile totalitare partidul-stat este tentat de a absorbi societatea civilă. susţinea că cetăţenii trebuie implicaţi în societate mai presus de calitatea de membru în partidele politice de şi de votant. Jurgen Habermas. Societatea civilă nu poate exista decât în condiţiile proliferării valorilor democratice. – Bucureşti. sindicate. Mass media şi democraţia în ţările Europei de Est. universităţi şi mişcări neinstituţionalizate. În Europa de Est de la şi după 1989 societatea civilă era „un concept imaginar”.om. Societatea civilă îi asigură drepturile umane.” EX-preşedintele ceh. iar statul – drepturile de cetăţean. procesul de restabilire şi consolidare a societăţii civile decurge mai dificil. După prăbuşirea regimurilor comuniste. afirma în acest sens: „O societate civilă puternică se poate dezvolta doar în contextul unei culturi politice liberale. Adepţii liberalismului pun societatea civilă pe primul plan ca loc al pieţei economice. organizaţii caritabile. vizând diferite cauze sociale. grupuri de influenţă (lobby) în afaceri. p. Societatea civilă era concepută ca o mişcare aproape exclusiv anticomunistă.

se vede nevoită să acopere anumite sfere de activitate ale statului. în rezultatul căruia au părăsit ţara aproximativ o pătrime din numărul total al cetăţenilor apţi de muncă. În acelaşi timp.Moldova din primăvara 2002. nivelul scăzut de trai nu permite cetăţenilor rămaşi în ţară să dedice destul timp şi efort pentru a-şi rezolva unele probleme şi a-şi apăra interesele prin asociaţiile civice de profil. preocupată de „devorarea” grant-urilor. în context. director executiv Centrul CONTACT. lipseşte cultura civică bazată pe tradiţie. interviu cu M. În decembrie 2005. În vederea realizării respectivei Concepţii a început procesul de publicare a proiectelor de acte legislative pe site . Coaliţia pentru alegeri libere şi corecte ale guvernatorului Găgăuziei.16 Pe de altă parte. Experţii europeni au insistat. totodată. Cauzele fragilităţii societăţii civile constau în următoarele: fenomenul migraţiei economice. ponderea esenţială revenindu-i celor mai activi. De asemenea. că ideea spălării de bani prin ONG-uri este mai aproape de mit decât de realitate. În perioada de timp care a trecut de la declanşarea independenţei.Godea. organizaţii. ONG. asociaţiilor profesionale asupra aplanării conflictului apărut. care sunt considerate nuclee ale societăţii civile. Se formează aşa-numita pătură de „burghezi ONG-işti”. procesul de democratizare a societăţilor post-comuniste a coincis cu evoluţia societăţii civile. ligi. criza de la Compania Publică Teleradio . De exemplu. Parlamentul Republicii Moldova a aprobat Concepţia privind cooperarea dintre Parlament şi societatea civilă. Actualmente elita guvernatoare din ţară manifestă un interes vădit pentru stimularea dezvoltării societăţii civile.uri. 26 octombrie 2006. activitatea Coaliţiei Civice pentru Alegeri Libere şi Corecte Coaliţia 2005. În Moldova societatea civilă se află încă în fază de stabilizare. Alte voci spun. presă independentă. care a dat naştere altor structuri – Alianţa Anticorupţie.urile străine. elaborarea Strategiei de Creştere Economică şi 16 Jurnalul de Gardă. Alte proiecte de succes ale organizaţiilor nonguvernamentale sunt: elaborarea strategiei 3D pentru reglementarea conflictului transnistrean. o latură vulnerabilă a societăţii civile o reprezintă şi problema finanţărilor Există opinii precum că activismul civic al ONG-urilor este legat de accesibilitatea la grant . asociaţii patronale. 29 . De exemplu.Desigur. Acest fapt a fost dictat şi de numeroase conflicte care apăreau între colectivele de muncă şi autorităţile locale. în Moldova societatea civilă. mobili şi instruiţi – tinerilor şi celor de vârstă medie. asistăm la o remarcabilă proliferare de grupuri. sectorul al treilea este tot mai prezent în viaţa publică prin programe de advocacy. ultimii ani. „Politicienii adevăraţi au fugit din partide”.ul oficial al Parlamentului Republicii Moldova. asupra implicării societăţii civile. pe lângă funcţia de „câine de pază”. sindicate.

Dahrendorf R. 2001 Dahrendorf R. Humanitas. – Iaşi. Societate civilă. Printre cele mai de succes organizaţii non-guvernamentale din ţară se consideră: ADEPT. elaborarea strategiei de integrare europeană etc. Identificaţi particularităţile consolidării societăţii civile în Europa Centrală şi de Est. Care sunt criteriile principale pentru definirea societăţii civile? 4. Asociaţia „Juriştii pentru drepturile omului”. Prin ce se deosebesc teoriile de clasă de cele de grup.Bucureşti. Or. Humanitas. Aceste vicii ale sectorului trei vor dispărea pe măsura consolidării instituţiilor democratice din ţară. – Bucureşti. Politologie. Gross P. prin definiţie. 2005.Dahrendorf? 2. 1995. Condiţiile libertăţii. elaborate de Bentley. Mass media şi democraţia în ţările Europei de Est. Polirom. . revoluţia şi societatea civilă. de. Ачкасов В. . Bucureşti.. Societatea civilă şi rivalii ei.. Гуторов В. Conflictul social modern. Editura Univers Enciclopedic. Tocqueville Al. Care este rolul societăţii civile din Republica Moldova în consolidarea instituţiilor democratice din ţară? 1. editura ASE. 2002. 5. Morala. Pentru aceasta este nevoie şi de timp. Bibliografia de bază Dicţionar de gândire politică. 2001. – Bucureşti. presa în Moldova este înregimentată politic. Humanitas. 1998. Teme pentru reflecţii În constă teoria marxistă despre clase şi prin ce se deosebeşte ea de concepţiile lui R. Polirom. Radu R. LAROUSE. societatea civilă este expresia societăţii în ansamblu. Sorokin şi Ghiddens? 3. Полигология учебник.Bucureşti. 2003. Despre democraţie în America. Spre regret.Reducere a Sărăciei. – Москва. poate ceva mai activă şi mai interesată de procesele ce au loc în viaţa de zi cu zi. 30 . Gellner E. – Bucureşti. nu poate fi diferită de restul societăţii. Юрайт.

dar totodată nu este străină nici altor discipline socio-umane. Pentru ei puterea are o caracteristică funcţională. ce exprimă interesele clasei dominante. criticând şi respingând celelalte teorii. 3. în lumina teoriei marxiste. 2. Marxismul tratează puterea de pe poziţii de clasă. Ea este categoria fundamentală de studiu a ştiinţelor politice în particular. Aristotel. Ultimii susţineau şi susţin că în partea socialistă a lumii studiul puterii politice era marcat de slogane marxiste. 1. Timp de aproape o jumătate de secol în studiile de profil din URSS şi alte state socialiste. de realitate. a societăţii în ansamblu. Primele încercări de definire a puterii au fost efectuate în tratatele marilor filosofi. care în opinia autorilor cu orientări antimarxiste erau mult mai aproape de adevăr. Hobbes. ca funcţie a grupelor sociale formale şi neformale. de propagandă de partid simplistă. Locke. s-a dat o interpretare unilaterală şi deformatoare a definirii puterii.Tema: PUTEREA POLITICĂ CA FENOMEN SOCIAL Tematica privind puterea politică are origini tot atât de îndepărtate ca multe alte fenomene ce ţin de domeniul politologic. aşa ca Platon. Conceptul şi conţinutul puterii politice Ipostazele şi legitimitatea puterii politice Specificul funcţionării puterii politice în Republica Moldova 1. Abordările contemporane ale problematicii puterii încearcă să surprindă din viziuni diferite complexitatea acestui fenomen. Cu alte cuvinte. Literatura de specialitate din diferite ţări denotă o confruntare teoretică dintre diferite doctrine social-filosofice în problema puterii. ceea ce face permanent actuală necesitatea studierii lui. de stabilirea echilibrului intern al statelor. Machiavelli. în surprinderea trăsăturilor acestui fenomen politic atât de complex. dar evoluând în timp şi spaţiu capătă mereu nuanţe şi valenţe noi. fenomenul puterii politice este dintre cel mai vechi. Pentru a înţelege mai clar esenţa puterii politice ca fenomen social. legată de necesitatea ordinii şi înţelegerii între oameni.CONCEPTUL ŞI CONŢINUTUL PUTERII POLITICE Puterea este un fenomen inerent societăţii umane şi tuturor sistemelor sociale. ori pseudomarxiste. Ibn-Haldun. unde clasa dominantă o conduce pe cealaltă clasă. Hume. Teoria marxistă defineşte puterea ca un conglomerat de instituţii. considerăm că este oportună necesitatea analizei succinte a celor mai importante concepţii şi teorii cu privire la putere: 31 . Montesquieu. rudimentară şi fără nici un conţinut cît de cît analitic.

32 . Puterea e motivul principal al activităţii politice a individului. Abordarea sociologică (M.Parsons) tratează puterea ca capacitate de a lua decizii şi de a le asigura îndeplinirea.1. Prin comportamentul său. se transformă în putere ce orientează dur comportamentul individului. 3.M. deoarece totalitatea de trăsături ale individului. precum şi abilitatea societăţii de a-şi mobiliza resursele pentru a-şi atinge scopurile comune. Conceptul psihologic (N. comportamentul cărora e condiţionat de rolurile sociale pe care le îndeplinesc.Durkheim) stipulează că societatea. subiecţii puterii încearcă să schimbe comportamentul altor indivizi. Teoria determinismului social (A. ca produse ale activităţii oamenilor.Lasswell) explică puterea ca capacitate de a influenţa asupra indivizilor. Burdo. 4.Balandier) interpretează puterea ca fenomen ce rezultă pentru orice societate din necesitatea de a lupta împotriva entropiei ce o ameninţă cu dezordinea. Orice putere se sprijină pe „aparatul administrativ” şi pe credinţa în legitimitatea acestui aparat. ce duce la schimbări atît individuale. Conceptul podonic (Dj. anume tendinţa lui de a supune alţi indivizi. 6. în pofida opunerii din partea individului B. insistînd asupra faptului că puterea e deţinută de cel ce dispune de calitatea de a impune pe cineva să se supună. Deţinerea puterii îi acordă prestigiu subiectului ei.Merriam) . ce reprezintă o caracteristică naturală a lor. El susţine că există mai multe posibilităţi de a-ţi impune voinţa. La baza relaţiilor de putere stă dihotomia conducere – supunere. aşa cum ea ameninţă întregul sistem. E. instituţiile ei. dar de conştientizarea dependenţei din partea celui condus. 5. Parsons caracterizează puterea ca o relaţie între subiecţii inegali. datorită căruia puterea acţionează asupra întregului sistem de relaţii sociale. precum şi posibilele îmbinări de circumstanţe pot forma poziţii în urma cărora voinţa individuală să fie supusă.comportamentul indivizilor e determinat de setea lor de putere. Abordarea structural-funcţionalistă (T. Abordarea psihoanalitică (H. Lasswell concepe puterea ca o modalitate a individului de a-şi înfrînge autoaprecierea joasă. care interpretează puterea ca însuşire a societăţii. 2. adeseori schimbînd simţitor poziţia sa în ierarhia socială. Teoria behevioristă (C. cît şi a mediului său. Aici îl putem menţiona şi pe L.Catlin) tălmăceşte puterea ca ceva esenţial.Comte. Abordarea sinergetică (G. 7. purtătorul căreia e individul luat aparte. H.Weber) susţine că puterea este capacitatea unui individ A de a-şi impune propria voinţă în condiţii sociale speciale. 8.Korkunov) explică puterea ca forţă determinată nu de voinţa celui ce conduce.

conferă autoritate unui ordin şi constă în capacitatea elitei politice de a-şi realiza voinţa sa prin împărţirea. Această afirmaţie va fi corectă doar dacă se va sesiza de pe poziţii cu caracter social-politic sau socio-cultural complex. Puterea este un mecanism de reglare a relaţiilor sociale. una dintre formele de manifestare ale puterii. cît şi indirect (prin intermediul reprezentanţilor săi). Puterea aparţine grupului până când aceasta acţionează în coordonare şi conciliere. De altfel. deoarece susţine el.Lasswell susţine că subiectul tinde spre putere în cazul prezenţei unui conflict intern. partidul politic şi naţiunea. 2. în calitate de subiect al puterii politice poate fi poporul. că în calitate de subiect al puterii politice apare statul. ci doar grupului. întrucât pentru realizarea unui asemenea scop. iar în celelalte cazuri el e subiect al puterii politice în mod indirect prin intermediul reprezentanţilor săi. care arată că puterea politică este universală. considerabilă şi de gradul ei de legitimare. M. de la urmărirea intereselor obşteşti. Ca succesiune a celor expuse mai sus.Marea diversitate a definiţiilor cu privire la putere. IPOSTAZELE ŞI LEGITIMITATEA PUTERII POLITICE Stabilitatea unei puteri politice. imanentă socialului. poporul. revoluţiilor. Arendt consideră că puterea nu poate aparţine unei singure persoane. depind. H. vom releva că obiectul puterii politice îl constituie cei asupra cărora se exercită puterea politică: societatea în ansamblul ei. şansa ei de a obţine supunere şi ascultare faţă de dispoziţiile şi hotărârile ce le adoptă. ea este în permanenţă preocupată să cultive în rândul 33 . deplasării de la scopurile comune. toţi politicienii nu pot întruchipa un singur subiect al puterii (au fost şi sunt cazuri cînd politicienii acţionează împotriva intereselor grupului lor politic). grupurile sociale sau un cetăţean luat în parte. Iliin se pronunţă împotriva considerării elitei politice ca subiect al puterii. într-o proporţie. de asemenea. răscoalelor. H. la macronivel poporul apare concomitent şi ca obiect şi ca subiect al puterii politice (în statele democratice). Alţi autori susţin. poate fi redusă în fond la o singură formulă interpretativă. în primul rând organele sale şi alte instituţii politice. Poporul e subiect al puterii politice atât direct. însă. capacitatea diriguitorilor de a-şi impune voinţa în organizarea şi conducerea societăţii. Legitimitatea devine. Astfel. un organ de conducere sau o personalitate politică. Esenţa fenomenului „putere politică” se poate înţelege mai bine prin analiza factorilor componenţi ai săi. astfel. În formă directă apare în urma mitingurilor. Deci. distribuirea relaţiilor de putere şi prin codificarea normelor de drept necesare formării ordinii sociale pe care o doresc.

poate fi privită atât ca о ipostază a puterii. inclusiv de a edicta legi. să nu-şi aroge drepturile pe care le are. juridic şi care funcţionează efectiv. întemeiată pe un sistem de norme şi principii acceptate în societate. Legală şi social fundamentată este doar puterea legitimă. respectiv cel politic. Suveranitatea poporului devine suveranitate de stat în cazul legitimităţii puterii de stat.guvernaţilor ideea că poziţia ре саrе о ocupă în societate este una pe deplin îndreptăţită. autoritatea ar însemna dreptul de a efectua о acţiune sau alta. minimizează necesitatea constrângerii. când cetăţenii benevol şi conştient recunosc dreptul puterii de a le indica comportamentul în corespundere cu legislaţia în vigoare. legitimitatea reprezintă starea puterii. care о face mai stabilă şi mai eficientă. Autoritatea se întemeiază pe consensul unei majorităţi faţă de obiectivele conducerii. să nu fie arbitrară şi nici părtinitoare. Dominaţia politică reprezintă. Dintre toate ipostazele puterii politice. şi instituţiile publice care exercită funcţiile guvernării asupra unei colectivităţi sau asupra unui teritoriu în virtutea deţinerii unei legitimităţi statale şi a mijloacelor necesare de constrângere proprii puterii politice. Autoritatea politică reprezintă unul din conceptele destul de controversate în literatura politologică. Lipsset care susţine că legitimitatea e capacitatea sistemului de a crea şi a menţine convingerea în conştiinţa poporului că instituţiile politice existente sunt cele mai bune care ar putea fi pentru securitatea dată. Şansa de a se ajunge la о asemenea stare este condiţionată de nivelul 34 . Autoritatea. Prin autoritate sunt desemnate. folosind valorile acceptate în societate. stabilizează societatea. autoritatea politică reprezintă o modalitate concretă de manifestare a puterii. Autoritatea pentru a nu da naştere la reacţiuni ostile. Autoritatea puterii facilitează activitatea ei. dintr-un anumit punct de vedere. O mare atenţie acestui fenomen o acordă S. Astfel. ci să funcţioneze conform unor legi. după cum se susţine în literatura politologică. trebuie să îndeplinească două condiţii: să nu abuzeze de forţa ei executivă şi de dreptul de a interpreta legile şi ordinele. Deci. dar şi ca un atribut al ei. Puterea instituită economic. devine autoritară. Tot prin noţiunea de autoritate este definită şi capacitatea unei persoane sau organizaţii de a se face respectată şi de a inspira supunere fără a recurge la constrângere. în sensul în care ne interesează. organele reprezentative de stat. stimulează atingerea scopurilor ei. social. о formă particulară de manifestare a puterii politice în raporturile sale cu masa celor supuşi şi care constă în capacitatea ei de a obţine о atitudine de obedienţă faţă de ordinele şi dispoziţiile pe care le emite. Acte de legitimitate a puterii democratice sunt alegerile. de asemenea. neclară fiind şi percepţia lui socială. fiind egal de dreaptă pentru toţi indivizii.

Confundarea lor creează nu puţine probleme atât pentru practica politică. Influenţa e asemănătoare cu puterea. dar se realizează altfel. Puterea e cazul special de realizare a influenţei: înseamnă procesul de acţionare asupra politicii altor agenţi cu ajutorul folosirii sancţiunilor în caz de neacceptare a cursului politic anunţat. o ipostază a puterii. Aceasta din urmă e redusă la forţa militară. considerând că forţa e o componentă.jurisdicţional bine definit. Forţa şi puterea sunt asemănătoare prin capacitatea lor de a se realiza. dar ele nicidecum nu sunt identice. însă. Unii politologi identifică puterea politică cu forţa politică. Vâlsan susţine că influenţa e sinonimă cu puterea. de exemplu. bazându-se pe autoritate. Observăm că puterea apare într-o dublă ipostază: ca putinţă în stare pură derivată din relaţiile inter-individuale şi ca dominaţie realizată în cadre organizaţionale unde legitimitatea trebuie să îndreptăţească motivele supunerii simultan cu legalizarea puterii guvernamentale. Adică putem spune. cît şi pentru ştiinţele politice. consideră o mare greşeală utilizarea puterii şi a influenţei. K. A. puterea se poate realiza şi fără folosirea forţei. Alţi autori. Simon consideră conceptele de influenţă şi putere sinonime. Lasswell influenţa e concept de bază. C. Asemănarea acestor fenomene e importantă. că partidele de guvernământ au forţa necesară pentru a-şi îndeplini programul 35 . Influenţa este o formă de manifestare a puterii politice. Alţii consideră că forţa e puterea în acţiune.de legitimitate a puterii într-un cadru teritorial . întreprinse pentru a modifica comportamentele politice ale unor indivizi. autorităţii. Duverger consideră că dominaţia e un termen mult mai îngust decât puterea şi e determinată de folosirea forţei. ce apare atât la micronivel (relaţii interpersonale. cît şi la nivelul sistemului macropolitic (inter-influenţa instituţiilor). Friedrich afirmă că influenţa e o putere indirectă şi nestructurată. H. În felul acesta legitimitatea constituie norma oricărei dominaţii. Influenţa în aşa fel reprezintă o atitudine mult mai răspândită în politică. intergrupale). de exemplu. pe când. ca sinonime. realizată prin urmărirea unor modele concrete de comportament al unor programe strategice. forţa ar însemna tăria grupurilor aflate într-o oarecare formă de corespondenţă cu puterea politică. Sfera influenţei e mult mai largă decât sfera acţiunilor instituţiilor puterii. condiţii. atât timp cît poate trezi şi întreţine credinţa în caracterul său legal şi raţional pe un anumit teritoriu şi în interiorul unui cadru instituţionalizat. M. în alte relaţii. iar puterea e una din formele ei. În literatura de specialitate unii savanţi consideră că folosirea forţei arată absenţa puterii şi nu prezenţa ei. Puterea politică condiţionează existenţa forţei. H. forţei şi dominării. Ca atribut. Influenţa politică reprezintă un complex de acţiuni politice. Arendt. Pentru H. J.

precum şi nu s-a purces din start la elaborarea unei strategii naţionale în privinţa dezvoltării durabile a ţării. Violenţa împotriva statului include lupte de stradă. În tradiţia gândirii politice occidentale violenţa este privită ca un mijloc indezirabil. prin perioada de tranziţie se înteţeşte contradicţia dintre două tipuri de sisteme normativ-valorice: cel care caracteriza regimul de odinioară şi cel care caracterizează actualul regim politic. Conţinutul valoric diferit şi incompatibilitatea principiilor vechi şi a celor noi de organizare şi funcţionare a instituţiilor 36 . Atitudinile politice faţă de ambele tipuri de violenţă sunt. iar în sarcina forţelor armate . În mod normal cade în sarcina poliţiei înăbuşirea disidenţei interne. 3. dar numai în contextul legalităţii şi al unui regim ce are sprijinul majorităţii. Aceasta a dus la ineficienţa funcţionării instituţiilor puterii politice şi nivelul redus al încrederii care li se acordă de către cetăţeni.înfruntarea duşmanilor din afară. se poate afirma că are sau nu forţa necesară pentru a constitui о alternativă viabilă la puterea aflată în exerciţiu. de asemenea. Un minim de violenţă din partea statului poate fi justificată prin considerentul menţinerii ordinii sociale. Violenţa politică. şi gradualistă. Cu regret tranziţia postcomunistă în Republica Moldova s-a dovedit a fi una ineficientă. războiul civil şi revoluţia. o caracteristică principală a căreia este reformarea subiecţilor instituţionali ai puterii politice şi ale mecanismelor de funcţionare ai acestora. SPECIFICUL FUNCŢIONĂRII PUTERII POLITICE ÎN REPUBLICA MOLDOVA Mai bine de 16 ani Republica Moldova înregistrează o nouă etapă de schimbări social-politice şi economice – cea de tranziţie. influenţate de atitudinile faţă de stat sau faţă de un tip particular de stat. nefiind capabilă de a evalua corect şi la timp crizele. în consecinţă.politic. dar câte odată necesar de atingere a obiectivelor politice. Teoria politică se preocupă în general de fenomenul utilizării violenţei organizate de stat sau de cel al răzvrătirii violente împotriva statului. iar alte valori coerente încă nu s-au cristalizat pe deplin. asasinate. De la declararea independenţei ţării noastre organizarea şi funcţionarea puterii politice a fost substanţial afectată de prăbuşirea bruscă a întregului sistem de valori şi standarde. Totodată. are oameni bine pregătiţi şi cu credibilitate în rândul populaţiei pentru funcţiile ministeriale şi în general pentru cele publice. Despre opoziţie. în sensul că dispun de о majoritate confortabilă în structura organului legislativ.

Guvern. forţe şi elite politice discreditate în conflicte de conjunctură şi prin incapacitatea de a se subordona intereselor naţionale. Modul de manifestare şi evoluare a acestor forme îl vom specifica în continuare.puterii politice au provocat apariţia unei stări de dezorientare şi absenţă a reperelor clare căror forţe politice ar putea să se încreadă cetăţenii. opinia publică controversată în problemele statalităţii şi ale asigurării integrităţii teritoriale. consolidarea şi extinderea ei. Instabilitatea politică şi nostalgia unei mari părţi a electoratului pentru trecutul comunist a determinat venirea la putere a guvernanţilor comunişti. Cele expuse mai sus au contribuit în mod direct la creşterea ineficacităţii funcţionării sistemului politic. Lucinschi şi anturajul acestuia optau pentru instituţionalizarea formei prezedenţiale de guvernământ. tergiversarea separării puterilor în stat. relaţii externe dominate de dependenţa economică externă. de bunăvoinţa vecinilor. fapt ce a dus la instaurarea unei stări de dezechilibru şi disconfort politic în societate. etc. interese diferite ale actorilor politici interni şi externi în problema regiunii transnistrene. Discordia între Instituţia Preşedinţiei şi Parlament privind schimbarea formei de guvernământ s-a acutizat în perioada anilor 1999-2000. de dispersia puterii în stat. comportamentul politic neadecvat al cetăţenilor ce nu reprezintă expresia necesităţii obiective. subordonarea factorilor de decizie intereselor politice de conjunctură. stabilitatea funcţionării puterii politice este zdruncinată şi de alte manifestări specifice ţării noastre. aprige confruntări de poziţii şi interese între instituţiile politice. Respectiv. gen : criza vechilor valori politice şi caracterul firav al celor noi. nivelul redus al culturii politice. Axa acestor confruntări este Puterea şi anume-modificarea. prezenţa fenomenului de „cumătrism” şi „nepotism”. cauzată de confruntările de poziţii şi interese între instituţiile politice. orânduire constituţională frustrată de coerenţă şi consecutivitate politică. la un nivel scăzut al legitimităţii politice rămînînd doar partidele politice. Preşedintele P. Totodată. pe când 37 . discreditarea reformelor şi procesului de democratizare. pentru care conform rezultatelor sondajelor. raporturi incerte între stat şi societatea civilă. Pe parcursul anilor 90 în Republica Moldova s-a manifestat stabil criza instituţională şi a legitimităţii puterii politice. Într-o anumită perioadă de timp una din cauzele principale ale anomiei puterii politice în Republica Moldova a constituit-o discordiile dintre instituţiile puterii de stat: Parlament. Prin aceasta se explică faptul că guvernele erau schimbate la intervale destul de mici. de accesul la surse de materii prime şi energetice. criza integrităţii teritoriale. la intensificarea ne-încrederii faţă de instituţiile puterii de stat şi a dus implicit la pierderea treptată a legitimităţii lor. Preşedenţie.

În cadrul conlucrării lor este necesar să se ia în consideraţie opinia publică. inflaţie. Puterea economică din perioada de tranziţie a Republicii Moldova este o putere destructurată. în cadrul Curţii Constituţionale). că în scopul înlăturării acestei trăsături anomice ale puterii politice este util să se tindă spre atingerea unui compromis şi loialităţi reciproce din partea instituţiilor executive şi legislative. Considerăm. ce instiga Parlamentul să declare vot de neîncredere Guvernului. care la ora actuală se caracterizeză printr-un şir de particularităţi anomice. de criza energetică. Aceste particularităţi sunt acompaniate de procesul încetinit al transformărilor manageriale ale sistemului economic. Rezultatele referendumului au indicat. şomajul. specifică perioadei de tranziţie. deoarece inflaţia. precum şi principiile unui stat democrat. că populaţia ţării nu susţine năzuinţele politice ale preşedintelui. cînd Parlamentul Republicii Moldova a preluat iniţiativa în mîinile sale adoptînd legea „Cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei Republicii Moldova”. În aceste condiţii puterea economică slabă influenţează negativ asupra puterii politice. Puterea politică este în dependenţă directă de puterea economică. Lupta dintre aceste instituţii ale puterii politice a culminat la 5 iulie 2000.parlamentarii militau pentru republică parlamentară. Astfel Preşedintele Republicii Moldova a pledat pentru desfăşurarea la 23 mai 1999 a referendumului republican consultativ privind modificarea formei de guvernămînt. Articolul 78 al acestui act normativ prevede că: Preşedintele Republicii Moldova este ales de către Parlament prin vot secret. şomaj. că diverse animozităţi ale puterii au avut loc nu doar între Parlament-Preşedinte. să nu fie depăşite limitele constituţionalităţii legilor adoptate în stabilirea relaţiilor între aceste organe. Din cele relatate mai sus am sesizat. nivelul scăzut de trai provoacă nemulţumiri faţă de eficienţa puterii de guvernămînt. normele culturii constituţionale. economică şi socială profundă şi de lungă durată. purtînd un caracter ostil şi controversat. ci şi între Parlament-Guvern. să fie accentuată colaborarea prin intermediul reprezentanţilor (de exemplu: Guvernul să dispună de reprezentatul său permanent în Parlament. Este cunoscut faptul că perioadele instabile sunt cele în care apar decalaje vădite între aşteptările poporului şi acţiunile guvernului. De la declararea independenţei şi pînă în prezent în viaţa politică a republicii s-au perindat zece guverne. Este de menţionat. că relaţiile dintre organul legislativ şi cel executiv de multe ori au contravenit constituţionalităţii. cauza acestui fapt fiind anihilarea economiei planificate şi afirmarea insuficientă a economiei de piaţă. Acest fapt semnifică criza politică. 38 .

5. reformarea efectivă a societăţii. Subiecte pentru autoevaluare: Care este conţinutul instituţional al puterii politice? Determinaţi legătura dintre puterea politică şi cea economică Evidenţiaţi legătura dintre puterea politică – autoritate – influenţă – forţă – dominaţie.Chişinău. Iaşi. Nemira. . Puterea şi cultura. Polirom. cît şi membrii acestor formaţiuni. . Putere. fără de care puterea nu ar putea funcţiona.. 1999 Roşca A. autoritate şi comunicare politică. Eficientizarea funcţionării puterii politice de stat . 4. ci consolidează pe o bază comună forţele sociale. dintre care cele mai acute continuă să rămână protejarea securităţii statului. Eseu asupra reprezentării puterii.Atît liderii partidelor şi mişcărilor social-politice.. Specificaţi particularităţile puterii politice de tranziţie. populaţia în întregime trebuie să dispună de limpezimea faptului că o putere politică democratică nu reprezintă un conglomerat de forţe şi poziţii haotice. 1. În calitatea sa de centru al vieţii politice puterea politică are menirea să direcţioneze societatea pe un anumit făgaş. ci un fenomen organizat şi gestionat în baza unor anumite norme juridice menite să-i confere caracter legitim şi viabilitate socială. Rusnac Gh. 1998 Teoderescu Gh.Chişinău. .Chişinău. reintegrarea teritorială. 3. Analizaţi tipul legitimităţii puterii politice în Republica Moldova. 1999 Petcu M. lupta cu corupţia şi crima organizată. Pentru aceasta e necesară intensificarea activităţilor concentrate în jurul intereselor majore. Puterea politică şi conflictul social (studiu istorico-politologic).factor decisiv în relansarea activităţii economice şi de drept. USM.Iaşi.necesitate strigentă.Bucureşti. reuşind în acest sens numai în cazul în care puterea funcţionează ca entitate coerentă cu vectori care nu hărţuiesc. . Bibliografie: Zavtur A. 2001 Şleahtiţchi M. 2. // O reformă valoroasă . . 2000 39 . Moşneaga V.

din care se alcătuieşte sistemul politic internaţional cu diferite componente: geografice. resursele sociale ale sistemului politic. ea dă posibilitate cercetării profunde a structurilor neformale. caracterul participării politice. Pentru aceasta sistemul politic. etc. culturale. nu trebuie să domine în ea pe contul reprimării şi slăbirii altor sisteme (tipul totalitar şi despotic al sistemului 40 . starea şi nivelul activităţii politice în societate. tribale şi altele nespecifice pentru politica contemporană. proceselor. care dirijează societatea. NOŢIUNEA DE SISTEM POLITIC Sistemul politic al societăţii reprezintă totalitatea integră. statutul politico-juridic al statului. relaţiile dintre societate şi stat. sociale. El colaborează cu alte subsisteme sociale: economic. caracterul regimului politic. juridice. Constituirea sistemului politic în Republica Moldova 1. Cu ajutorul acestei categorii e posibil de analizat la nivel global relaţiile dintre state. ideologic. relaţiile politice neinstituţionale. unde activitatea politică se înfăptuieşte de comunităţi familiare. Sistemul politic include organizarea puterii politice. pe multe din care le putem precăuta ca variabile. condiţionate de stat. Simetria. organizaţionale. a relaţiilor. Categoria „sistemul politic” poate fi folosită în examinarea societăţilor arhaice. Noţiunea de sistem politic 2. coordonată a instituţiilor politice. Determinarea istorică şi socială a sistemului politic se îmbină cu acţiunea respectivă de organizare şi control a sistemului politic asupra societăţii. caracterizează procesele politice care includ instituţionalizarea puterii. guvernarea. 1. care formează mediul social. la fel şi eficacitatea sistemului social în general şi ordinea în societate. cultural. naţionale. Această categorie este liberă de însoţirea semnificaţiilor juridice. forma de guvernare. Sistemul politic al unei societăţi concrete este determinat de sistemul social. tipul statului. relaţiile social-politice. întrucât guvernarea des se identifică cu instituţiile formale. Interpretarea contemporană a sistemului politic 3. Sistemul politic prezintă o parte sau un subsistem al sistemului social global. tradiţia orânduirii istorice şi naţionale a vieţii politice. principiilor organizării politice a societăţii supuse codului normelor politice. caracterul relaţiilor politico-ideologice şi culturale în societate. caracterul pasiv al unei asemenea îmbinări determină stabilitatea sistemului politic şi eficacitatea lui. tradiţiilor istorice şi regimului politic al unei societăţi concrete.Tema: SISTEMUL POLITIC AL SOCIETĂŢII Categoria „sistemului politic” în politologia contemporană tot mai mult înlocuieşte noţiunile corelate cu ea ca statul. juridic.

de la monarhiile feudale la societea burgheză. contractuale şi consensuale. cu un nou ciclu de antagonisme ale acestor două începuturi (la trecerea de la imperiile antice la fărâmiţarea feudală timpurie. dezvoltarea procesului constituţional şi a sistemului de suveranitate. stabilirii unui stat de tip nou.politic). trecerea de la sistemul politic al societăţii feudale (cu relaţii de dependenţă personală. se fixează juridic (în Constituţie şi alte legi). dezvoltare sau degradare a relaţiilor şi instituţiilor politice. partidelor. precum şi relaţiile dintre ele. autoadministrare. această fixare constituie una dintre sarcinile procesului democratic. acţiunile instituţiilor politice (forţele centrului politic şi ale autoadministrării locale). organizaţii obşteşti). El se formează. formarea în structura sistemului 41 . etc. spre exemplu. descentralizarea puterii). etc. procesul general de complicare a sistemului şi a subsistemelor lui (prin apariţia partidelor. adică includerea mai deplină a membrilor societăţii în viaţa politică. organelor de guvernare şi altor elemente ale sistemului politic. de la imperialism (sf. sec. reorganizarea relaţiilor puterii cu poporul (trecerea de la relaţiile de comandă la cele constituţionale. el trebuie să fie destul de viabil pentru a nu intra într-o stare de criză de lungă durată care împiedică funcţionarea altor sisteme ale societăţii. odată cu schimbarea formaţiunilor (prin criza cenralismului. în special – formarea instituţiilor democratice. sfera vieţii politice a societăţii şi viaţa personală a fiecărui individ. În acest sens vor fi diferite spaţiile de influenţă ale unor sau altor structuri ale societăţii (partide.XX) la procesul democratizării). organizaţiilor social-politice. El include amploarea istorică a schimbului formelor de putere. a sec. Determinarea hotarelor diferitor spaţii funcţionale ale sistemului politic este un proces politico-juridic şi cultural complex. birocraţie centralizată a centrului monarhic) la sistemul politic al societăţii burgheze (cu sistemul depersonalizării aparatelor de guvernare. determinate de sfera de acţiune a sistemului politic şi părţile lui componente la diferite nivele ale organizării politice a societăţii. extinderea participării politice.. perfectarea lui juridică.).XIX – prima jum. vot universal şi direct. care determină prerogativa puterii. etc. absolutism despotic. Procesul istoric al evoluţiei sistemului politic include diverse legităţi: tendinţele concentrării. lupta acestor tendinţe care se încheie la hotarele epocilor şi. instituţiilor democratice. hotarele conducerii politice şi economice. Existenţa sistemului politic în timp se caracterizează ca un proces de modificare. centralizării şi descentralizării puterii. etc.). Sistemul politic există în spaţiul politic al societăţii care are limite teritoriale (schiţate de frontierele ţării) şi funcţionale. îmbinarea mai deplină a relaţiilor civice şi politice. constituirea sistemului.

în sensul că se face şi se reface continuu. formează reguli de comportament şi organe instituţionale. principiile organizării politice a societăţii. lideri şi anturaj. Accelerarea procesului istoric şi schimbările esenţiale ale vieţii materiale şi spirituale a umanităţii contemporane au adus la formarea unui tip nou. etc. Sistemul politic prezintă un proces de relaţii politice. Fiind lăuntric contradictoriu. instructive. între stat şi societate. politice şi culturale ale schimbărilor sociale care acţionează în mod regulat. dinamic al organizaţiei politice cu relaţii mult mai libere între părţile şi elementele sistemului politic. lărgirea aparatelor de conducere. sistemul politic are un echilibru instabil. educative. mişcări populare. sporirea numărului de instituţii de propagandă. asociaţii) în procesul autoorganizării lor neapărat evidenţiază centre de conducere. uniuni. mişcările de iniţiativă. legate de aşa-numita metodă asiatică de producere) au existat destul de mult timp şi au fost distruse în urma cotropirii din afară şi ruinării statului. 42 . În antichitate în unele regiuni asemenea sisteme stabile (despotice de tip asiatic. Actualmente durata existenţei unor asemenea sisteme.politic a proceselor de masă (mobilizările politice de proporţii în susţinerea formaţiunilor sociale sau împotriva lor în perioada alegerilor. dezvoltarea formelor asociative ale vieţii politice – formarea diferitor grupuri de adepţi. Dinamismul sistemului politic diferă de instabilitate. care înfăptuiesc socializarea politică. etc. aşa încât tratarea sistematică a vieţii politice necesită o cunoaştere şi analiză permanentă. fronturi. Stabilizarea mecanică a unor asemenea sisteme le asigură o mai mare viabilitate şi durabilitate. cu control social dezvoltat al vieţii politice şi mecanisme juridice. el determină capacitatea de a se dezvolta. Căile evoluţiei sistemului poltic sunt diverse în epoci diferite şi în societăţi diferite. Capacitatea politicului de a fi un sistem de autoreglare arată rolul sau esenţialul în societatea contemporană. revoluţii şi reforme esenţiale. Sistemul politic asigură legătura lor cu periferia politică funcţională. Însă principiul de modificare a sistemului politic e constant. activitate politică şi instituţionalizarea lor întrucât formele neinstituţionale ale vieţii politice (grupurile de interese. Invariante sunt şi principiile de organizare a sistemului politic. de obicei. Procesul de instituţionalizare include formarea şi susţinerea centrelor puterii. este foarte limitată şi se încheie cu crize sociale şi politice. creşterea forţelor armate.). de a se adapta la schimbările din societate. Sistemul politic în orice perioadă istorică se prezintă ca o stare politică concretă.

contrar primei.Deutsch. Metoda a doua. o încercare de a extrapola.Eston şi G. stabilite între sistemul politic şi mediul social. în afară de variantele expuse anterior ale teoriei sistemului politic. principiilor activităţii ciberneticienilor în sfera politicii. destul de răspândită în prezent în Occident. teoria sistemului politic a lui G. luând spre examinare analiza sistemică.2. teoria sistemului politic funcţional. concentrează atenţia cercetătorilor asupra studierii totalităţii legăturilor şi acţiunilor reciproce. de asemenea. Caracteristice sunt discuţiile despre faptul că analiza sistemică îşi are începuturile în biologie şi se include în ştiinţa politică prin intermediul sociologiei.Easton a teoriei sistemului politic din sfera vieţii politice interne a unei ţări sau alta în sfera relaţiilor externe. politologii în unele cazuri sunt tentaţi să vorbească despre două variante ale teoriei sistemului politic.Truman. În dependenţă de faptul ce direcţie se ia drept iniţială. se reduce la preluarea poziţiilor fundamentale ale concepţiei de la acei ce elaborează sisteme de computatoare şi la transferarea mecanică a terminologiei. care reprezintă. Fiecare dintre ele reflectă diverse direcţii ale ştiinţei politice. concentrează atenţia cercetătorilor asupra examinării caracteristicilor generale şi anume – asupra studierii „intrărilor”. de fapt. Esenţa ei.Easton şi G. esenţa căreia este expusă în lucrările sale „Naţionalismul şi legătura socială” şi „Nervii dirijării”. printre care se evidenţiază. În alte cazuri politologii occidentali. conform opiniilor unui şir de autori. Prima metodă. examinând sistemul politic sub aspectul subsistemelor lui.Powell şi M. „ieşirilor” şi „legăturilor inverse”. evidenţiază trei variante diverse ale teoriei sistemului politic. INTERPRETAREA CONTEMPORANĂ A SISTEMULUI POLITIC Există câteva variante ale teoriei sistemului politic. dezvăluită de el în lucrările „Criza sistemului politic american” şi „Procesul de dirijare”. care la analiza sistemului politic şi a structurilor lui reiese din concepţiile de bază ale pluralismului social şi postulatele destul de răspândite ale teoriei „grupului de presiune”. mai ales datorită lucrărilor lui D.Almond. următoarele: teoria sistemului politic a lui D. În al treilea caz. care servesc drept bază pentru examinarea metodei analizei sistemice şi teoriei sistemului politic. în politologia occidentală sunt examinate. şi alte variante ale ei. În acest caz o atenţie deosebită se acordă la două metode ale analizei sistemice. care apar în cadrul sistemului politic.Almond sunt completate cu încă o variantă a teoriei sistemului politic – a lui K. de a transfera concepţia lui D. spre exemplu. construită pe postulatele 43 . la ce aspecte ale vieţii politice se concentrează atenţia cercetătorilor.Kaplan. Metodele lui D.

activă.Weinstein despre aceea că concepţia teoriei sistemului politic acceptată de către savanţi încă nu înseamnă rezolvarea problemelor teoretice existente. – în varianta teoriei lui I.. care formează un tot unic şi completează conţinutul unei anumite filosofii. 44 . în care sunt dezvăluite (şi totodată adesea exagerate) posibilităţile şi trăsăturile metodologice ale acestei teorii. Deci. ele toate la urma urmelor exercită unele şi aceleaşi funcţii. îndeplinesc acelaşi rol metodologic şi aplicativ. politologii o numesc uneori nu altfel decât concepţie „care rezolvă problemele” şi o examinează ca o parte componentă a procesului de acţiune reciprocă a teoriei şi practicii politice.Parsons. se conduc de aceleaşi principii de funcţionare. teoria sistemului politic ca structură specifică. iar în calitate de teze iniţiale ce au fost puse la baza creării şi dezvoltării acestor teorii au servit aceleaşi postulate. principii. Ea înseamnă numai determinarea condiţională a acelor limite. în varianta teoriei sistemului politic a lui D. Năzuind să sublinieze nu numai caracterul academic. În pofida tuturor variantelor teoriei despre sistemul politic existente în politologia occidentală. şi anume – ca un complex de idei. iar. Importanţa metodologică a teoriei sistemului politic este cercetată şi în alte direcţii. în care sistemul politic se determină cu totul sub alt aspect.Hoos. pe de altă parte.Easton. conform căreia sistemul este examinat ca o totalitate de interacţiune a subiectelor. ele toate au aceeaşi bază economică. etc. în plan întrucâtva idealist. care sunt reflectate. religii. Variantele teoriei sistemului politic determină într-o oarecare măsură multitudinea contradictorie a definiţiilor sistemului politic. la a căror rezolvare contribuie teoria sistemului politic. apără aceleaşi interese. care se deosebesc într-o oarecare măsură una de alta. În ultimii ani apar tot mai multe publicaţii ce conţin expuneri critice la adresa teoriei sistemului politic punând uneori la îndoială posibilităţile ei metodologice.sistemului social ale lui T. legi. prin intermediul cărora în societate valorile sunt distribuite în mod autoritar. urmăresc aceleaşi scopuri finale. În acest context destul de tipică este opinia lui M. dar şi excesiv practic al teoriei sistemului politic. Cele mai importante din ele sunt următoarele. forme de guvernare. pe de o parte. Există multe lucrări. etc. politică şi ideologică. doctrine. în care se pot duce discuţii despre viaţa politică în genere. Ca material ilustrativ pot servi ideile divergente privind sistemul politic. precum şi a unora care se exclud reciproc. Ce sarcini practice este chemată să rezolve teoria sistemului politic şi în ce anume se manifestă aspectul ei practic? În literatură de specialitate este indicat un şir întreg de sarcini practice.

precum şi speranţele pentru menţinerea şi consolidarea „stabilităţii lui politice” interne. În al treilea rând. teoria sistemului politic este chemată să contribuie. extinderii şi consolidării bazelor economice. În al cincilea rând. examinate în calitate de părţi componente . timp în care în societate au loc transformări radicale în sfera socială. care îşi au rădăcinile în nivelul de dezvoltare socialeconomică şi spirituală. în limitele politologiei occidentale conceptul sistemului politic serveşte drept unul dintre mijloacele teoretice importante de determinare a stărilor de „stres”. democratice. teoria sistemului politic este pe larg utilizată de către autorii din Occident în scopul studierii şi perfecţionării de mai departe a organelor statale şi social-politice. 3. În afară de aceasta.CONSTITUIREA SISTEMULUI POLITIC ÎN REPUBLICA MOLDOVA Constituirea sistemului politic democratic în Republica Moldova a început în condiţii determinate de corelaţia forţelor politice din societate. de producere. Schimbarea sistemului politic de la totalitar spre cel democratic cuprinde o anumită perioadă. teoria sistemului politic este chemată să contribuie la elaborarea recomandărilor pentru perfecţionarea structurii sistemului politic. teoria sistemului politic este folosită de politologii din Occident pentru a determina nivelul stabilităţii politice într-o ţară sau alta. conform ideii creatorilor ei. Asupra constituirii sistemului politic democrat în Republica Moldova influenţează negativ un şir de factori de ordin obiectiv şi subiectiv: dezechilibrul dintre forţele pro şi contra reformelor în dezavantajul celor ce 45 . se schimbă forma de guvernare. dar care cu timpul îşi pierde sprijinul în mase.În primul rând. În al patrulea rând. politice şi sociale ale sistemului politic care există real. condiţiile obiective. Perioada de tranziţie a societăţii moldoveneşti spre democraţie presupune schimbări radicale în economie. precum şi măsurilor elaborate în scopul sporirii gradului ei de adaptare la mediul înconjurator şi intensificării eficacităţii sociale a sistemului politic. a disfuncţiilor „eforturilor” politice şi sociale în sistemul politic şi de elaborare a măsurilor pentru lichidarea lor. în sfera poitică. pentru a reduce la minim sau a evita pe deplin riscul privind investirea capitalului străin în economia acestor ţări. în capacitatea societăţii de a crea relaţii de producere noi. perioada pe parcursul căreia se crează statul de drept. de teoria sistemului politic sunt legate speranţele multor politologi şi sociologi pentru menţinerea în viitor a „echilibrului social” între un anumit sistem politic şi mediul social. economică şi culturală. În al doilea rând. în cea socială şi se conturează o etapă calitativ nouă a dezvoltării civilizate.

etc. Actualmente în tot spaţiul legislativ poziţiile dominante revin actelor ce asigură crearea şi consolidarea bazei legislative a stabilirii statalităţii moldoveneşti. Printre ele pot fi menţionate. Codul Electoral al Republicii Moldova (21 noiembrie 1997). pentru tânărul nostru stat ce se vrea suveran şi independent. În vederea atingerii acestui scop. a fost desfăşurată o vastă activitate de elaborare a actelor şi normelor juridice respective şi de promulgare a legilor proprii RM ca stat de drept. combaterea sărăciei. În complexul multidimensional al transformărilor rolul principal revine reformelor politice. Constituţia stabileşte o schemă concretă a 46 . forţelor politice şi elitelor lor. deoarece RSSM s-a format şi a funcţionat jumătate de secol în componenţa fostei URSS (Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste).consideră necesitatea fundamentării unui sistem politic de tip democratic. nivelul redus al culturii politice. oferind nişte repere-garanţii pentru tânăra noastră democraţie. Decretul cu privire la puterea de stat (27 iulie 1990). situaţia geopolitică a ţării. corupţiei şi a altor fenomene social-economice şi flageluri politice negative din viaţa societăţii. executivă şi judecătorească). democratizarea integrală a societăţii. instaurarea ordinii de drept. Realizarea transformărilor chemate să consolideze instituţiile politice ale ţării a necesitat elaborarea cadrului juridic propriu unui stat suveran şi independent. asigurându-se astfel bazele şi mecanismele creării şi funcţionării organelor puterii publice. în primul rând. într-un sistem politic totalitar. Problemele tranziţiei la un sistem politic democrat pot fi rezolvate în ţara noastră în baza promovării consecutive a reformelor democratice în toate sferele vieţii societăţii. Prin adoptarea Legii Fundamentale sistemul politic al Republicii Moldova a fost supus unei importante redistribuiri a funcţiilor. Cu alte cuvinte. a securităţii interne şi externe. al conştiinţei civice caracteristic cetăţenilor. a sistemului organelor puterii reprezentative. Declaraţia cu privire la suveranitatea Republicii Moldova (23 iunie 1990). etc. a justiţiei constituţionale. Constituţia Republicii Moldova (29 iulie 1994). asigurarea drepturilor şi libertăţilor omului. reformarea sferei politice asigură condiţiile necesare pentru reformarea celorlalte laturi ale vieţii în societate. diferenţa prea mare de opinii privind modalităţile şi ritmul reformelor. Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova (27 august 1991). Factorii istorici şi geopolitici ce au influenţat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în perioada postbelică nu au condiţionat o schimbare a structurii politice de tip democratic. Prin esenţa lor acestea sunt orientate spre edificarea statalităţii. Prin aceste şi alte legi pentru prima dată în istoria statului moldovenesc a fost constituit principiul democratic al separării puterilor în stat (legislativă.

în care demnitatea omului.2 al Constituţiei Republicii Moldova stipulează că „suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova. dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate”.1 al Constituţiei defineşte atributele statului ca cea mai principală instituţie politică: „Republica Moldova este un stat de drept. ca o replică la acţiunile de dezmembrare teritorială a RSS Moldova din partea forţelor ostile din sudul şi estul ţării. care se reflectă în următoarele categorii de instituţii: populare (alegerile şi referendumul).a. Parlamentul Republicii Moldova. în virtutea dreptului popoarelor la autodeterminare. autoritate publică cu misiunea de a asigura respectul legii şi suveranitatea de stat. începând în 1990. Procesul de constituire a fundamentelor sistemului politic şi ale societăţii democratice din Republica Moldova cunoaşte trei etape relativ distincte. dar mai ales a celor din afară. Deci. drepturile şi libertăţile lui. integritatea şi indivizibilitatea statului. drepturile fundamentale ale omului. executive. pentru Republica Moldova proclamarea independenţei înseamnă şi un apel în vederea renaşterii anumitor tradiţii şi stabilirii unei noi structuri a instituţiilor politice. judecătoreşti – de diferit nivel). a declarat RSS Moldova stat suveran. Nucleul organizaţiei politice a societăţii îl constituie statul cu toate elementele sale integrale (organele legislative. dar şi Preşedintele ţării). De fapt. legislative (Parlamentul). La 23 mai 1991 este adoptată denumirea oficială a statului – Republica Moldova. De altfel. la 3 septembrie 1990. Prima etapă (numită adesea etapă contradictorie) a fost de scurtă durată. o dată cu desfăşurarea primelor alegeri libere (25 februarie 1990). Astfel. tribunale şi judecătorii). Declaraţia cu privire la suveranitatea Republicii Moldova urma să servească drept bază pentru elaborarea noii Constituţii. A doua etapă de constituire a sistemului politic începe după puciul politic din 19-21 august 1991 de la Moscova care a condus ulterior la prăbuşirea URSS. cetăţenia republicii ş. în ansamblul autorităţilor publice apare instituţia prezidenţială.pluralismului instituţional. şi marcând un pas important în procesul de democratizare a societăţii şi de edificare a statului de drept. Art. la 27 august 1991. democratic. libera dezvoltare a personalităţii umane. întrunit în prima sa sesiune şi exprimând voinţa poporului. executive (în principal Guvernul. a început constituirea instituţiilor unui nou stat. Prin acest act au fost prefigurate principiile fundamentale ale procesului constituţional: izvorul şi purtătorul suveranităţii este poporul. art. Curtea de Apel. care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative”. La 23 iunie 1990 Sovietul Suprem (Parlamentul). proclamă Republica 47 . La cele spuse vom adăuga că în virtutea circumstanţelor din interiorul ţării. jurisdicţional (Curtea Supremă de Justiţie.

urmând totodată şi scopuri diferite. pregătirea primelor alegeri parlamentare democratice. A treia etapă a început o dată cu adoptarea Constituţiei Republicii Moldova (29 iulie 1994). independent şi democratic. aceste două entităţi au alte comportamente şi manifestă alte acţiuni politice. Puterea şi opoziţia. de natură specifică şi implică aspecte politice esenţiale pentru viaţa unei democraţii. elaborarea proiectului Legii Fundamentale a tânărului nostru stat independent. elita politică participantă la guvernare) se străduie prin toate mijloacele să-şi impună propria voinţă. solicitând tuturor statelor şi guvernelor lumii recunoaşterea independenţei sale (Guvernul României a fost primul care a recunoscut independenţa Republicii Moldova). Puterea statală este limitată prin drepturi fundamentale recunoscute cetăţenilor (Titlul II al Constituţiei). apoi în Republica Moldova. în 1995 a fost iniţiată Curtea Constituţională. specificăm faptul că un aspect esenţial al relaţiilor politice îl reprezintă raportul putere – opoziţie. însă. caracterizată de succese şi reculuri în procesul reformei politice: consolidarea valorilor statului de drept. adoptarea deciziilor. acţionează prin mijloace specifice. putere executivă şi putere judecătorească şi garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat” (art. deoarece abordează chestiuni care nu privesc cazuri individuale. Activitatea de asigurare a respectării şi interpretării corecte a prevederilor constituţionale este. Ea „garantează supremaţia Constituţiei. asigură realizarea principiului separării puterii de stat în putere legislativă. Pe de o parte. Crearea unui cadru legislativ adecvat Constituţiei şi normelor de drept internaţional solicită diverse acţiuni care ar asigura consolidarea regimului constituţional. să menţină procesul de colaborare a ramurilor puterii. ci chestiuni ce interesează întreaga societate. În temeiul drepturilor acordate de Constituţie. Caracterizând trăsăturile caracteristice ale sistemului politic din Republica Moldova. puterea (guvernanţii. cetăţenii se pot opune motivat puterii. Dacă în societăţile democratice puterea şi opoziţia înlesnesc confruntarea de idei.Moldova stat suveran. să-şi exercite într-un mod sau altul autoritatea în scopul menţinerii cât mai îndelungate a influenţei sale 48 . a sistemului instituţional al puterii. având menirea să evite unele dereglări ale echilibrului politico-juridic şi social.134 din Constituţia Republicii Moldova). fiind două entităţi social-politice. Acest act a cristalizat imaginea tânărului stat pe harta politică a lumii. concurenţa deschisă între forţele politice generând alternanţa la putere. cu atât mai mult că statul este şi garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului. în baza căreia s-a trecut la edificarea statului de drept. Până la adoptarea noii Constituţii a urmat o perioadă controversată. Actuala Lege Supremă a ţării oferă o concepţie clară despre raporturile dintre individ şi stat. În baza Constituţiei Republicii Moldova.

Este important ca reformele promovate să fie susţinute de societate. Категории системного анализа политики.pe arena politică. Care sunt elementele esenţiale ale sistemului politic al societăţii? 2. În linii mari. Sisteme politice contemporane. 49 . – Москва. forţele politice aflate în opoziţie posedă adesea calităţi distructive şi joacă mai degrabă nişte roluri disfuncţionale. încălcând adesea regulile „jocului politic” şi recurgând la mijloace anticonstituţionale. 2000. – Москва. inteligentă. dezideratul fundamental. Истон Д. – Chişinău. care în perioada de tranziţie se caracterizează printr-o democraţie neconsolidată. Cu alte cuvinte. regula de bază a democraţiei este aceea că puterea este controlată şi vegheată de opoziţie. (Prelegeri la cursul universitar). pe de altă parte. Care sunt etapele de constituire a sistemului politic din Republica Moldova? Bibliografie Constituţia Republicii Moldova. Sistemul politic al Republicii Moldova poate funcţiona cu succes adaptându-se condiţiilor transformărilor democratice în cazul capacităţii de a reacţiona adecvat la diverse situaţii provocate de forţele sociale şi politice. Politologia. 4. Subiecte pentru autoevaluare 1. – Chişinău: USM.2. de tip democratic. iar. aidoma unei balanţe.II. Система современных обществ. Парсонс Т. Universalul şi naţionalul în funcţiile şi structura sistemului politic al societăţii. se străduie să-şi slăbească adversarul pentru a-şi demonstra propriile capacităţi şi proiecte. V. în cadrul puterii opoziţia adevărată. 1995. 2001. Fruntaşu P. 1997. Partea III. // Антология политической мысли. numai că la moment nu guvernează şi în acest sens este numită contraelită). În societatea moldovenească. să fie stabilit acordul societăţii civile faţă de conţinutul şi metodele transformărilor democratice din ţara noastră. Cum funcţionează sistemul politic al societăţii? 3. – Chişinău. Т. 1997. opoziţia (care este şi ea elită politică. Ce însemnătate are societatea civilă în sistemul politic al societăţii? 5. trebuie să fie factorul care oferă soluţii alternative valabile.

-2005. III. Statul realizează rolul de instituţie centrală a sistemului politic şi se caracterizează printr-o structură complexă instituţională cu funcţii specifice. de cele religioase etc. În această calitate teritoriul este indivizibil.garant al democratiei. 17 .Sînt teorii care leagă apariţia statului cu violenţa şi invazia celor puternici peste cei slabi sau ni-l prezintă ca instrument de dominaţie a celor bogaţi peste cei săraci..statul apare ca un restaurator al ordinii. Stuctura şi formele de guvernare. relaţiile etnice. altele pun accentul pe caracterul lui natural. puterea suverană. Problema statului întodeauna s-a găsit în epicentrul gîndirii politice. inviolabil.Statul se constitue în baza principiului comunităţii modului de viaţă şi teritotial. populaţia. creşterea demografică. performarea tehnologiilor. Spre sfîrşitul secolului XIX este elaborată teoria generală a statului care defineşte parametrii principali ai statului contemporan ca elemente constitutive importante – teritoriul.Unele ne prezintă statul ca rezultatul creaţiei divine.ca un frenator al entropiei sociale asumînduşi dreptul de a vorbi şi activa din numele societăţii. factorul ideologic etc. care explică cauzele genezei şi importanţa statului în viata societatii17.. Statul de drept . Definirea statului. Aşa. Organele puterii de stat în Republica Moldova 1. Teritoriul este fundamentul material ce-l deosebeşte de uniunile de neam.TEMA: STATUL .cu anumite particularităţi tipologice şi formă de guvernare.P. Există diverse teorii. condiţiile geografice.prezentîndul ca o mare familie sau ca rezultatul acordului binevol dintre conducători şi conduşi.a cărui funcţie rezidă în menţinerea acestei ordini pe toată întinderea teritoriului locuit de ea. Societatea nu întotdeauna reuşeşte să înlăture pericolul dezordinii. deacea î-şi construeşte un instrument special.Cercetările de mai tîrziu au arătat însă că nu există o cauză unică obligatorie în apariţia statului. I.Politologie:Curs univ. DEFINIREA STATULUI. exepţional.INSTITUŢIE CENTRALĂ A STATUL – INSTITUŢIE CENTRALĂ A SISTEMULUI POLITIC.STRUCTURA ŞI FORMELE DE GUVERNARE.Chişinău. inalienabil. 163-165 50 . Acest process este influenţat de cei mai diferiţi factori interni şi externi: majorarea supraprodusului.Enciu N. Acest interes nu este întîmplător.. II.

S. Al treilea parametru fundamental al statului contemporan este suveranitatea. Statul unitar presupune o putere politică piramidală cu două nivele (central şi local).extinzînduse peste toate persoanele fizice şi juridice pe teritoriul său.o singură cetăţenie.În aceste state există un singur centru de putere şi un ansamblu unic de instituţii cu atribuţii de decizie politică.În acest sens puterea de stat este : a) universală şi absolută. federative.Renumitul filosof rus V.se realizează un anumit nivel de autonomie a unităţilor administrative prin decentralizarea funcţională sau teritorială.regionale şi locale din perspectiva caracterului interdependenţei subiecţilor constitutivi şi a dimensiunilor teritoriale ale lui. Forma statului ca totalitatea indicilor externi include trei elemente – forma orînduirii de stat.În afară de cetăţeni pe acest teritoriu locuesc cetăţeni ai altor state.Alt parametru fundamental al statului contemporan este poporul sau populaţia care în dreptul internaţional se identifică. Forma orînduirii de stat reflectă organizarea administrativ-teritorială a statului.Conducerea se efectuiază din centru pe cale ierarhică. forma de guvernare şi regimul politic. d) statul crează un aparat special care nu este identic cu populaţia (aparatul de stat) şi care este chemat să garanteze realizarea legii şi în caz de necesitate face aceasta cu ajutorul constrîngerii fizice ca drept excepţional. c)deţine mijloace excepţionale de influenţă ce nu le are nimeni altul (armată.Însă subiecţii 51 .indivizi cu dublă cetăţenie.penecentiare).Există formaţiuni statale unitare.Parlamentul este bicameral : una din camere este creată conform principiului reprezentativ demografic. Federaţia este o uniune de state unde coexistă Constituţia federaţiei cu constituţiile subiecţilor federaţiei.cealaltă –conform principiului reprezentativităţii subiecţilor federaţiei. există dubla cetăţenie. suprimaţia puterii de stat . dubla structură de putere cînd paralel cu organele federale de putere există şi acţionează şi organele puterii subiecţilor federaţiei. Putem generaliza că statul este o organizaţie politică specială a comunităţii de oameni dizlocată pe un anumit teritoriu cu o formă specială de organizare a puterii politice ce deţine suveranitatea şi monopolul de folosire legitimă a violenţei pe teritoriul dat şi care realizează conducerea societăţii cu ajutorul unui mecanizm special (aparatul de stat). b)deţine prerogativa de a anula orice manifestare a oricărei alte puteri de pe teritoriul său. Aici există o ordine juridică ce se fundamentează pe o singură Constituţie.corelaţia dintre organele centrale.fără cetăţenie (apatrizi).Soloviov metaforic a observat că statul există nu pentru a transforma viaţa în rai ci pentru a o împedica să se transforme în infern. confederative.Atîta timp căt ei locuesc pe teritoriul acestui stat sînt obligaţi să respecte legile lui.poliţie.

Univers encyclopedic2001. parlamentară. iar guvernul format astfel este responsabil pentru activitatea sa în faţa parlamentului.federaţiei nu sînt şi subiecţi ai relaţiilor internaţionale.Conform dreptului internaţional confederaţia nu este stat.-Buc. Deosebim două forme de guvernare – republica şi monarhia. În forma mixtă de realizare a guvernării republicane prezidentul este ales direct de popor şi înzestrat cu prerogative cei permit să acţioneze independent de guvern. Prin forma de guvernare a statului se subînţelege modul de constituire a puterii supreme de stat. Această formă de guvernare poartă caracter accentuat partidist.Procedura impicimentului presupune responsabilitatea juridică a prezidentului în caz de necoincidenţă a activităţii lui Constituţiei.Există două forme de realizare a monarhiei – absolută şi constituţională.Republica Moldova şi altele).Principiul delimitării stricte a puterilor stabileşte fix competenţele lor.Katar. Un caz aparte de asociere a statelor este confederaţia ca o fotmă de orînduire statală care respectă suveranitatea membrilor săi pe arena internaţională şi care crează organizme comune chemate să realizeze coordonarea politicii lor în anumite domenii de activitate. Republica . aici acţionează şi primministru care este responsabil în faţa parlamentului. Elveţia) cît şi a celor de dezintegrare (Federaţia Rusă.relaţiile dintre membrii acesteia fiind realizate pe baza unui tratat internaţional18.forma de guvernare în care toate organele puterii supreme de stat sînt alese sau se constitue de către instituţia reprezentativă naţională. Prezidentul nu deţine dreptul de dizolvare a parlamentului.-92 52 . principiile coraportului dintre ramurile de putere şi gradul de participare a cetăţenilor la procesul de constituire a lor.În afară de prezident. În cea prezidenţială şeful statului este concomitent şi şeful guvernului. Republica parlamentară declară suprimaţia puterii legislative. Prima se caracterizează prin lipsa totală a organelor reprezentative şi concentrarea puterii de stat în mînile monarhului (Aravia Saudită.Există trei forme de guvernare republicană – prezidenţială.După provinienţa sa statul federativ este rezultatul atît a proceselor de integrare (SUA. funcţia de prim-ministru lipseşte. 18 Oxford dicţionar de politică.Coordonat de Iain McLean.Guvernul este constituit de către prezident şi este responsabil doar în faţa lui.Oman). mixtă.ei nu pot desface sau eşi unilateral din federaţie. Un alt tip de guvernare statală este monarhia în care juridic puterea supremă prin moştenire o deţine monarhul.p. Parlamentul constitue Guvernul din membrii partidului majoritar.ed..

Kant F. Explicînd necesitatea divizării puterii de stat el sublinia că 53 . însă parlamentul. atenuază efectele şomajului şi a reconversiei forţei de muncă. În cea dualistă coexistă puterea monarhului şi puterea parlamentului (Iordania sau Marokko). culturale şi de altă natură cu alte state pe baza principiilor colaborării multiculturale. 2. STATUL DE DREPT . Statul de drept este statul în care domneşte dreptul şi legea. drepturile şi libertăţile cetăţanului. ordinea publică. convinabile doar lor.L.Chiar şi funcţia legislativă este esenţial limitată de monarh prin dreptul de veto. Esenţa şi menirea socială a statului se realizează prin direcţiile principale de activitate ale lui numite funcţii.între acestea şi cetăţeni.Real însă puterea executivă aparţine prim-ministrului. Este primită împărţirea funcţiilor statului în interne şi externe. Cele externe se exercită în dezvoltarea relaţiilor economice. iar monarhul îndeplineşte doar sarcinile ceremoniale ale puterii de stat. E.Exista atît dictaturi cu formă republicană de guvernare.Gegel şi alţii. politice.Importanţa majoră o are regimul politic .căruia constituţia îi acordă împuterniciri legislative.Hobbes. Acolo unde nu sunt legi statul nu are viitor (Platon.Formal monarhul este organul suprem al puterii executive.Locke. înlătură efectele calamităţilor. cei care deţin puterea sînt şi cei care adoptă legile.nu are nici o influeţă asupra guvernului. O contribuţie esenţială concepţiei statului de drept au aduso T.Sub influenţa procesului de modernizare în unele ţări monarhia evoluţionează în constituţională care în mod condiţionat se împarte în dualistă şi parlamentară. Ş.Cicero). Puterile legislativă şi executivă nu trebue să se găsească în mînile unui şi aceluiaşi om sau instituţie deoarece în caz contrar. Formulînd idea divizării puterii în stat ei tot odată au demonstrat că puterea trebue să fie organizată aşa ca să apere drepturile şi libertăţile cetăţenilor de fărădelegile şi samovolniciia puterii.GARANT AL DEMOCRAŢIEI.căt şi democraţii cu formă monarhală de guvernare.Montesquieu. crează condiţii necesare consolidării economiei de piaţă.Încă în antichitate filosofii subliniau că legea trebue să domine peste tot.al treilea element al formei de stat care exprimă raportul între organele de stat. J. Cele interne apără proprietatia. Aristotel. Monarhia parlamentară ca formă de guvernare optimal realizată în Marea Britanie constitue inversarea celei dualiste. respectului mutual şi avantajului reciproc. Montesquieu socotea că şi puterea juridică trebue să fie independentă şi limitată doar de lege. egalităţii depline. Trebue să subliniem că esenţa statului nu depinde total doar de forma de guvernare. puterea legislativă – parlamentului.

pe care toţi oamenii trebue s-o respecte. înţeles ca o lege universală obligatorie de esenţă morală. nu sînt dăruite lui de stat s-au de altcineva. care ar proteja drepturile şi libertăţile cetăţenilor.Practic majoritatea cercetătorilor văd sensul statului de drept în constituirea unei astfel de sistemă socială. formulează idea imperativului categoric. echitabilă. marea putere corupe absolut. indiferent de provenienţa lor sau statutul social şi care impune un comportament. Mai mult decît atît. Ideea statului de drept se constitue întro concepţie integră doar la începutul secolului al XIX-lea.Doar voinţa unificată a tuturor indivizilor ( poporului) după el poate fi izvorul legii în statul de drept. judecătorească cu condiţia că ele se înfrîng şi se echilibrează reciproc în limita legii este al 4-lea principiu. umanitară. atunci judecătorul poate deveni şi asupritorul. Kant analizînd statul ca uniune de oameni supusă legii. În caz de combinare a puterii judiciare cu cea legislativă viaţa şi libertatea cetăţenilor vor fi dominate de fărădelege deoarece judecătorul este şi lejuitor în acelaş timp. ce ar corespunde unei legislaţii generale. ar asigura egalitatea tuturor în faţa legii.al protecţiei şi garantării lor. -Divizarea puterii de stat în legislativă.Puterea corupe. aşa cum monarhul sau senatul vor elabora legi convinabile doar lor. să fortifice drepturile inalienabile ale omului. E necesar de a face acest lucru pentru a reţine puterea de la posibilile abuzivităţi. -Însă o simplă declaraţie a drepturilor şi libertăţilor cetăţanului încă nu înseamnă că ele sînt respectate în practică.Legea adoptată de puterea supremă în condiţiile respectării procedurilor constituţionale trebue să fie obligatorie pentru toţi.Dacă să unim puterea judiciară cu cea executivă.al demnităţii şi probităţii personalităţii. 54 . executivă. structurînduse ca un ansamblu de principii fundamentale: -Suprimaţia legii ca I-ul principiu. Importanţa chee în această schemă o prezintă delimitarea fixă a prerogativelor ramurilor puterii. Al 3-lea principiu presupune prezenţa unor forme efective de control şi supraveghere a respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţanului.Acestea-s drepturile cei aparţin omului de la naştere. -De aici logic reese cel de al 2-lea principiu – caracterul nestrămutat al drepturilor şi libertăţilor. Montesquieu arată că pentru a elimina posibilitatea de a face abuz de putere e necesară aşa o ordine în care cele trei ramuri de putere ar putea să se controleze reciproc şi să se echilibreze una pe alta.combinarea puterii executive cu cea legislativă duce la lichidarea libertăţii.Într-un stat de drept toate actele legislative sînt coordonate cu drepturile omului.

să garanteze protecţia socială şi aproximativ aceleaşi posibilităţi pentru toţi.Dacă la început ea se limitează la caracterul declarativ al drepturilor şi libertăţilor personalităţii. 55 .Dacă în forma sa clasică devenirea statului bunăstării sociale îşi avea fundamentul în prezenţa statului de drept.Inmaturitatea societăţii civile şi perderea valorilor morale de către oameni este un satelit inevitabil al societăţii în tranziţie fapt care frînează procesul de democratizare al societăţii.care au apărut în rezultatul destrămării URSS. drepturile şi libertăţile altora. îşi asumă obligaţiuni concrete faţă de cetăţeni.Generalizînd experienţa constituirii statului social de drept în cele mai dezvoltate ţări capitaliste.). La această etapă statul căpătînd un caracter social pronunţat tinde să asigure fiecărui cetăţan condiţii decente de existenţă.însă drepturile presupun şi anumite îndatoriri (a respecta legile. c) deoarece este un proces conştient planificat în numele binelui omului.a achita impozitele etc.responsabilitatea reciprocă a cetăţanului şi statului.economiei dezvoltate. b) constituirea lui necesită realizarea statului de drept ca fundament normativ. La începutul celui de-al III-lea mileniu multe state independente. contradictoriu. atunci la cea de a doua etapă de evoluţie statul de drept trece la o anumită reglare a economiei cu scopul de a neutraliza şi modera consecinţele negative ale peţii pentru societate şi în aşa mod de a stimula progresul economic şi social al tuturor cetăţenilor.atunci circumstanţele în aceste ţări sînt de altă natură.Statul. durabil.Omul devine centrul în jurul şi interesul căruia funcţionează întreg mecanizmul social. vom constata că acest proces este unul foarte complex.spre pacea civilă şi consensul social. Teoria statului de drept trece anumite etape în dezvoltarea sa.Aici se realizează ca un proces de constituire concomitentă a statului de drept şi statului social.trebue să fie orientat spre o putere politică deschisă.care se realizează doar în prezenţa anumitor condiţii : a) statul social de drept se constitue nu ca un rezultat arbitrar.ci şi prin condiţiile în care se desfăşoară acest proces.Al 5-lea principiu fundamental .societăţii civile.lagărului socialist tind să construiască statul social de drept.neamestecul în economia de piaţă ce a dus la o mai profundă stratificare a societăţii şi sărăcire mai pronunţată a maselor largi de oameni.spre echitate şi largă protecţie socială.ci în baza unei politici bine definite.economic şi democratic. adoptînd legile.Această problemă pentru ele este una complicată nu doar după caracterul ei. Iugoslaviei.

aducînd ca suport următoarele argumente. majoritatea cercetătorilor pun la îndoială potenţialul democratic al sistemelor prezidenţiale şi constată că după cel de al doilea război mondial în lumea democratică devine normă parlamentarizmul.Pe parcursul acestei perioade au rămas democratice 17 ţări din 28 republici parlamentare (67%) şi doar 5 din 25 republici prezidenţiale (20%).Printre cele 52 de ţări.XX doar 15 din ele puteau fi clasificate ca ţări stabil democrate şi toate ele întrau în componenţa celor 41 de ţări.realizarea statului bunăstării sociale.gradul de supraveţuire a democraţiilor parlamentare e de 3 ori mai mare decît a celor prezidenţiale. 19 Constituţia Republicii Moldova cu modificări la data de 15 iunie 2004. Aşa în anii 80 ai sec. aleg republica prezidenţială ca formă de guvernare. 3. ORGANELE PUTERII DE STAT ÎN REPUBLICA MOLDOVA Declarîndu-şi suveranitatea şi independenţa Republica Moldova a întreprins modificări revoluţionare atît de caracter legislativ cît şi instituţional. Aceeaşi tendinţă se manifestă şi în viaţa celor 93 de ţări care au căpătat independenţa între 1945-1989.Specialiştii privesc cu neîncredere rezonabilitatea acestei alegeri.-2004 56 .Deci. Dacă să excludem din componenţa lor cele 24 de ţări cu vechi democraţii atunci rămîn 53 de ţări dintre care 28 erau republici parlamentare şi 25 prezidenţiale. guvernul ce se sprigină pe majoritatea politică şi potenţialul înalt de conducere în condiţiile pluripartidizmului. Asia.Chişinău.unicul drum posibil de realizare a societăţii libere este construcţia statului de drept.care au ales alte forme de guvernare nici una n-a atins nivelul de democraţie stabilă.cea mai importantă fiind adoptarea Constituţiei Republicii Moldova la 29 iulie 199419. ce permit formarea carierelor politice durabile. Între 1973 – 1989 în 77 de ţări din cele 168 au existat măcar pe parcursul unui an regimuri democratice.mobil. cu rare excepţii.Totuşi popoarele acestor ţări conştientizează . Europa de Est şi regiunea fostei URSS. În anii 80 – 90 ai sec.alegerea de orînduire statală corespunzătoare şi crearea unor condiţii ce-ar asigura şi garanta drepturile şi libertăţile omului. Aşa destine diferite politologii le explică prin priorităţile sistemelor parlamentare: caracterul deschis.Procesul devenirii statalităţii moldoveneşti s-a conceput ca căutarea unei forme de guvernămînt adecvate. XX noile democraţii din America Latină.care la momentul cuceririi independenţei au ales forma parlamentară de guvernare. Vis-à-vis de forma de guvernare.

reflectînd de fapt. conducerea generală a adminisrtaţiei publice şi este responsabil în faţa Parlamentului.de fapt realizează forma prezidenţială de guvernare şi înzestrarea prezidentului cu împuterniciri enorme. Кишинев-1998.ci doar evidenţiază că există o specializare funcţională a puterii pe trei categorii de bază fiecare din ele avînd ale sale prerogative specifice. Istoria devenirii statalităţii moldoveneşti se caracterizează prin lupta permanentă pentru întîetate între cele două ramuri de putere–legislativă şi executivă20.să realizeze legea astfel ca să nu contravină drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale personalităţii. care-i controlează activitatea şi poate să-l demisioneze.orientînduse spre republica parlamentară sub influenţa circumstanţelor (conflictul militar din stînga Nistrului din primăvara-vara anului 1992. Articolul 69 al Constituţiei fixează că Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului.Constituirea institutului prezidenţial în structura puterii executive şi adoptarea Legii despre alegerea Preşedintelui prin vot direct de către întreg poporul.să atragă cetăţenii la participarea activă în procesul de elaborare şi implimentare în practică a legilor. Aşa.Мошняга.С. Г.fixînd astfel reorientarea republicii spre forma semiprezidenţială de guvernare.-96-110 57 .Însă evoluţia de mai departe a evenimentelor şi adoptarea noii Constituţii la 24 iulie 1994 esenţial limitează împuternicirile lui. art.executivă şi judecătorească ca unul fundamental al statului de drept nu înseamnă că există şi trei centre independente de luare a deciziei în stat.că Parlamentul este unicul organ legislativ suprem al ţării.controlînduse şi echilebrînduse reciproc.Principiul separării puterilor în legislativă.care reprezintă voinţa poporului.Политические реалии и парламентские выборы. prevăzute să asigure implimentarea corectă a indicaţiilor legislative de către organele de stat.ambiţiile liderilor elitei politice) îşi schimbă orientarea.Chiar de la bun început statul. ci şi necesită desfăşurarea unor măsuri speciale de caracter naţional.Prezidentul Republicii ca element de bază al puterii executive are drepturi şi posibilităţi de-a influenţa 20 В. frica elitei politice vis-a-vis de concentrarea puterii în mînile unei personae. А Завтур.unei instituţii politice. 60 al Constituţiei prevede.Încă nu putem spune că ţara noastră a realizat principalele exigenţe ale statului de drept care se găseşte în procesul de devenire şi care nu înseamnă numai prezenţa anumitor instituţii în viaţa socială a comunităţii. Modificările făcute la 5 iunie 2000 în Constituţia Republicii Moldova definitiv a determinat că forma de guvernare este republica parlamentară.Руснак “ Республика Молдова Форма правления и механизм взаимодействия властей”// Молдова – 98.

iar legislativul poate lua decizia de deschidere a procesului penal împotriva Prezidentului Republicii Moldova (procedura impicimentului).Legea este egală şi obligatorie pentru toate ramurile de putere.definind astfel direcţiile principale de activitate ale lui. În art.realizează promulgarea legilor. fiind inomovabili. fiind aleşi pe un mandat de 6 ani .El este comandant suprem al forţelor armate. decizii care sunt definitive şi nu pot fi atacate (art.că Prezidentul poate adresa Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme ale naţiunii.de Guvern şi 2 . 135 al Constituţiei se fixeză. 58 .Suprimaţia legii ca rezultat al activităţii legislativului nu presupune că Parlamentul are dreptul de a activa în afara legii şi nu înseamnă subordonarea ierarhico-organică instanţelor executive şi judecătoreşti Parlamentului.În cazul în care săvîrşeşte o infracţiune sau oricare altă faptă. Legile şi alte acte normative sau anumite părţi ale acestora îşi perd forţa de acţiune din momentul luării deciziei de către Curtea Constituţională.Parlamentul. independent de orcare altă putere. Curtea Constituţională se compune din 6 judecători .2 propuşi de Parlament.2).Se crează impresia că puterea judecătorească este una subordonată Parlamentului. Nu e aşa.deţine imunitate şi nu poate fi atras la răspundere juridică pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului. independenţi şi care se supun numai Constituţiei.Instanţele judecătoreşti nu trebue să adopte hotărîri decît în corespundere cu legea.Activitatea tuturor celor trei ramuri de putere trebue să se desfăşoare în limita legii. că corespunderea legilor Constituţiei este determinată de Curtea Constituţională ca unicul organ constituţional al justiţiei din ţară.În acest caz Prezidentul este înlăturat din funcţie chiar din ziua declarării sentinţei de acuzare. A treia ramură de putere–autoritatea judecătorească-e chemată să asigure suprimaţia Constituţiei. Capitolul cinci al Constituţiei reglamentează sancţionarea necorespunderii Constituţiei legilor ca un important mecanizm juridic în realizarea statului de drept.140 alin. subordonat doar Constituţiei şi chemat să asigure supremaţia ei. vorbeşte despre echilibrul puterilor.dezbaterile judiciare întră în competenţa Curţii Supreme de Apel. 2 . ce ne .ce contravine Constituţiei Prezidentul poate fi înlăturat din funcţie de către Parlament cu două treimi de voturi din numărul deputaţilor aleşi. iar legile să fie adoptate de Parlament doar în corespundere cu Constituţia.Prezidentul poate chiar să dizolve Parlamentul în cazul blocării procedurilor de adoptare a legilor timp de trei luni sau imposibilităţii formării Guvernului.În corespundere cu legea.de Consiliul Superior al Magistraturii.Constituţia subliniază.

.Capitolul doi al Constituţiei este consacrat unei reglamentări desfăşurate a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor –exigenţa chee a statului de drept. 384p.. Fără activitatea acestora este imposibil de imaginat procesul politic contemporan. Ch.Кишинёв-1998 г. Dacă parlamentul este bicameral ce concluzie putem deduce despre forma de stat. 538p.1. • Carpinschi A..: 2004.2005. Prin intermediul lor se realizează legătura între cetăţeni şi organele puterii. 3.1997 Tema: PARTIDE POLITICE ŞI SISTEME DE PARTIDE Partidele politice se numără printre cele mai importante instituţii ale sistemului politic.le asigură realizarea eficientă aşa ca pluralizmul politic.Argumentaţi principiile fundamentale ale statului de drept. • Молдова – 98. Analizaţi formele de guvernămînt ale statului.Политические реалии и парламентские выборы.există încă multe sarcini ce necesită timp.-Ch. Enumeraţi elementele principale ale statului şi caracterizaţile. alegerile libere etc. Evidenţiaţi deosebirile dintre statul de drept şi statul social.suport financiar şi uman.-Bucureşti.-2003. • Politologie:Curs universitar.Iaşi. 2.despre regimul politic? BIBLIOGRAFIE: • Constituţia Republicii Moldova : adoptată la 29 iulie 1994 cu modificări./N.328 • Probleme ale edificării statului de drept în Republica Moldova. Studii de sociologie politică. între societate civilă şi politică. Putem constata. 1998 p.Bocancea C. 5. Ştiinţă politică.legitimitatea opoziţiei.68 p.eforturi. că pe lîngă rezultatele.Tipografia centr. AUTOEVALUARE: 1. În cadrul temei 59 .Enciu.. vol.:Civitas. 170с. Descrieţi evoluţia statului de drept din perspectiva realizărilor şi problemelor societăţii moldoveneşti.Aceste drepturi sînt consolidate prin libertăţile care.Tratat.-Ch. pe care le-a dobîndit ţara în perioada de independenţă. • Măgureanu V. 4.Albatros.

din fiecare etapă şi din fiecare ţară. preocupate de controlul asupra puterii guvernamentale şi care luptă deschis pentru câştigarea maselor. 60 . cu un anumit program. a ajunge la putere. au propus următoarele caracteristici indispensabile partidelor: . asociaţie ce urmăreşte. Sigmund Neumann. care sunt mai cuprinzătoare şi scot în evidenţă mai multe trăsături specifice partidelor politice. de caracter general. cât şi în coraport cu alte partide sau diverse instituţii politice. este vorba de definiţii maximaliste. Un alt precursor al ştiinţei politice contemporane .o organizaţie completă.Benjamin Constant – subliniază aspectul ideologic al fenomenului: un partid este o reuniune de oameni care profesează aceeaşi doctrină politică. În primul rând. voluntar constituită.partidele vor fi analizate atât ca entităţi separate.organizaţie durabilă. CONCEPTUL ŞI FUNCŢIILE PARTIDULUI Conceptul de partid politic este unul dintre cele mai răspândite în ştiinţa politică contemporană. 1. În al doilea rând. Max Weber pune accentul pe organizare. 2. este vorba de definiţii minimaliste. de exemplu. în sensul că trebuie să se întindă de la nivel central până la ramificaţiile locale. cu obiective ideale şi/sau materiale. Iar în opinia lui Dimitrie Gusti partidul politic este o asociaţie liberă de cetăţeni uniţi în mod permanent prin interese şi idei comune. au generat un număr mare de definiţii. consideră că partidul politic este organizaţia închegată a forţelor politice active a societăţii. . necesară societăţii. de exemplu. în cadrul cărora se pune accentul pe o caracteristică anumită a conceptului. considerând că partidul este o asociaţie de oameni liberi. în plină lumină politică. Un al treilea tip de definiţii sunt cele descriptive. Sensurile variate atribuite noţiunii de partid politic şi particularităţile efective extrem de diferite pe care le-au consemnat şi le consemnează partidele. Josef La Palombara şi Miron Weiner. 3. în sensul că ea trebuie să supraveţuiască liderii fondatori. Conceptul şi funcţiile partidului Tipologia partidelor politice Sisteme de partide: definirea şi clasificarea 1. a guverna pentru realizarea unui ideal etic şi social. luptă în care se întrec cu o altă grupare sau cu mai multe grupări având concepţii diferite. În cadrul acestora autorii enumeră principalele caracteristici specifice formaţiunilor socialpolitice.

angajarea unei doctrine politice anumite. Geneză strict legată de modernizarea (în cazul dat. în diverse forme.concurenţă/luptă cu organizaţii similare pentru câştigarea sprijinului din partea cetăţenilor cu drept de vot.reprezentarea interesele anumitor segmente sociale. .voinţă deliberată de a exercita în mod direct puterea. Dacă în perioadele antică şi medievală (cu mici excepţii) autoritatea politică conducătoare avea un caracter tradiţional şi sacralizat (conducătorul era ascultat în virtutea voinţei divine sau a cutumei). în regimurile în care erau prezente anumite manifestări ale democraţiei. Însă. Primele partide politice.cucerirea. majoritatea autorilor consacraţi în domeniu consideră că aceste structuri organizatorice instabile nu pot fi considerate partide în sensul modern al cuvântului. atunci către secolele XVII-XVIII individul îşi pierde încrederea în astfel de autorităţi şi doreşte să se implice în procesul de luare a deciziilor. Sintetizând informaţia prezentată mai sus. atunci evoluţia acestora a fost influenţată de cel puţin două condiţii. Acestea activau. În ceea ce priveşte geneza partidelor politice. autorii consideră că partidul politic (prin prisma definiţiei descriptive) presupune: . apar în Europa Occidentală şi America de Nord. extinderea dreptului la vot. de exemplu. din momentul 61 . menţinerea şi exercitarea puterii politice. Partidele politice apar şi se dezvoltă în epoca modernă. în sens geografic. Se are în vedere conştientizarea de către individ a faptului că el are dreptul şi poate să se implice în influenţarea şi exercitarea puterii politice. . erau cunoscute ciocnirile frecvente între „optimates” şi „populares”. În Roma Antică. creşterea rolului jucat de adunările reprezentative (parlamentele) în viaţa politică a societăţii. îndeosebi cu prilejul alegerilor. . Statele Unite ale Americii (SUA).preocuparea de a-şi asigura un sprijin cât mai larg. iar pe de altă parte. Dacă cauzele enumerate mai sus au determinat apariţia partidelor (fenomenului partizan). democratizarea societăţii). În cazul Angliei este vorba de „tories” (conservatorii) şi „whigs” (liberalii). istoricii ne relatează încă din antichitate. în perioada republicii. de creşterea gradului de complexitate a procesului politic etc.organizaţie relativ stabilă. de maturizarea societăţii civile. Aşa. formată în baza asocierii libere a cetăţenilor.. dar şi în alte împrejurări. . în special. atunci despre existenţa unor mişcări sau tabere politice care ducea lupta pentru putere. . În calitate de catalizatori ai dezvoltării partidelor a servit. în Atena lupta pentru putere în polis la o anumită etapă istorică se purta între „partidul aristocraţilor” şi „partidul democraţilor”. pe de o parte. În literatura de specialitate ele mai sunt numite „protopartide”.

. pentru o ordonare şi asimilare mai eficientă a multitudinii şi diversităţii de formaţiuni politice existente. . Puterea întotdeauna are nevoie de opoziţie. individualizează partidul contrastându-l cu celelalte formaţiuni. a cunoscut lupta dintre două curente social-politice: „federalişti” (republicanii actuali) şi „republicani” (democraţii actuali). Funcţionarea partidelor este imposibilă fără adoptarea unui program. . Aici organizarea politică se făcea în bază de aşa zise „cluburi”. Într-o societate democratică contemporană.mobilizarea socială. pârghii şi mecanisme prin care se vor realiza promisiunile. ci şi să o monitorizeze în calitatea lor de opoziţie. Acestea pe de o parte.înfiinţării. Pentru o înţelegere adecvată a rolului jucat de partidul politic în societate este necesară identificarea şi analiza funcţiilor sale. Avem în vedere: .funcţia de control şi critică asupra puterilor executivă şi legislativă (opoziţia). Partidele sunt structurile care promovează liderii politici. doctrine. în virtutea structurii organizatorice şi a rolului deţinut în societate. 62 .elaborarea de ideologii.recrutarea şi selectarea personalului conducător. un al treilea stat în care s-a purtat o luptă aprigă între diferite asociaţii politice a fost Franţa. 2. Partidele. Partidul politic este liantul ce asigură comunicarea între cetăţeni şi puterea politică. . În cele ce urmează o să prezentăm principalele criterii de divizare (în opinia autorilor). pentru a te afirma ca politician. partidele sunt în stare nu doar să exercite puterea politică. trebuie să fii membru a unui anumit partid sau să fii susţinut şi promovat de acesta.funcţia de exercitare a puterii politice. în majoritatea absolută a cazurilor. care o face mai responsabilă şi mai motivată în acţiunile sale. controlează puterile legislativă şi executivă. . în baza cărora vor fi identificate tipurile de partide. fără aderarea la o doctrină. Partidele politice sunt principalii actori ai procesului electoral. sunt actorii politici cu cel mai mare potenţial de mobilizare a cetăţenilor. credinţe. iar pe de altă parte – îi oferă un sistem de idei.TIPOLOGIA PARTIDELOR POLITICE Pe parcursul paragrafului de faţă vom încerca să identificăm principalele tipuri de partide. între societatea politică şi cea civilă. Astfel. programe. Ele sunt acelea care prin obţinerea majorităţii la alegeri. În fine. Această funcţie este practic opusă celei anterioare. Prin intermediul partidelor pot nu doar să influenţeze puterea ci şi să participe la exercitarea acesteia.funcţia de medierea între cetăţeni şi stat. În perioada Revoluţiei Franceze cele mai cunoscute au fost cluburile:” iacobinilor” şi „girondinilor”.

Forţa unui astfel de partid se originează în personalitatea militanţilor (membrilor activi) şi nu în numărul acestora. Spre deosebire de partide de cadre. de rând cu cele liberale. autoritatea statului. Dar de orientare conservatoare pot fi catalogate cu mult mai multe. care a apărut în baza grupului parlamentar al „tories”. de exemplu Partidul Republican din SUA. Partidul Conservator englez. 2. XVIII-XIX). partide de creaţie externă (în afara corpului reprezentativ / parlamentului). care s-a format în afara parlamentului german (a doua jumătate a secolului al XIX) cu scopul de a accede în legislativ şi a promova interesele clasei muncitoare. c)criteriul doctrinei (ideologiei) împărtăşite: 1. Este cazul Partidului Conservator englez. partide de cadre. Partidele de masă sunt puternic centralizate şi ideologizate. cele de masă se bazează mai mult pe cantitate decât pe calitate. libertatea economică. dar care excelează prin prestigiu. Partidele conservatoare. posibilităţi financiare şi aptitudini manageriale. iar ideologia de multe ori cedează în faţa pragmatismului.a)conform genezei (Maurice Duverger) 1. charismă.partide liberale. Organizaţii social-politice ce se bazează pe numărul mare de membri activi. b)criteriul organizaţional (Maurice Duverger) 1. De exemplu. Drept exemplu poate fi Partidul Naţional Liberal din România (PNL). poate servi Partidul Republican din SUA. partide de masă. Sunt formaţiunile politice de dreapta ce au apărut în rezultatul modernizării politice şi a dezvoltării capitaliste a societăţii (sec. Un loc important în programul partidelor liberale este ocupat de aşa valori ca: pluralismul politic. În calitate de exemplificare a partidelor de masă poate fi invocat cazul formaţiunilor comuniste. 2. Liberalii au fost acei care au pus bazele democraţiei contemporane. toleranţa culturală. 2. În prezent. numele „conservator” şi-au păstrat foarte puţine formaţiuni. Partidul Social-Democrat German (PSDG). Ele sunt de dreapta şi pledează pentru aşa valori ca: tradiţia (rezistenţa la schimbare). partide conservatoare. Aceştea acţionează ca un tot întreg şi se supun totalmente conducerii partidului. Drept exemplu. ordinea. Sunt formaţiuni politice formate dintr-un număr relativ mic de membri activi. partide de creaţie internă (în interiorul corpului reprezentativ / parlamentului). Partidele de cadre sunt descentralizate şi flexibile. 63 . individualismul. De exemplu. se află la baza evoluţiei ideologice a organizaţiilor social-politice contemporane.

În aşa state ca Germania şi Italia ele au avut menirea de a ocupa segmentul de dreapta al eşichierului politic (rămas liber. pentru proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie şi a tuturor bunurilor. însă. Sunt formaţiuni de natură conservatoristă. La moment. partide social-democrate. îndeosebi în perioada iniţială. 5. una dintre cele mai cunoscute organizaţii este Uniunea Creştin-Democrată (UCD) din Germania. partidele social-democrate sunt principalii reprezentanţi ai stângii politice. Partidele creştin-democrate. economie mixtă etc. Comunismul pledează pentru egalitatea (totală) a indivizilor unei societăţi.. care au apărut în a doua jumătate a secolului XX. La moment. Realizarea în practică a ideilor comuniste s-a încercat în secolul al XX.XIX. Sunt partide politice tinere. partidele comuniste mai sunt conducătoare în aşa state ca Republica Cuba şi Republica Populară Democrată Coreeană. Mişcarea politică ecologistă sau mişcarea „verzilor” se bucură de succes în societăţile preocupate de problemele protejării naturii de efectele 64 . Sunt partide socialiste de natură reformistă care au apărut la sfârşitul sec. echitatea socială. Sunt partidele politice ai căror program politic se originează în învăţăturile lui Karl Marx şi Friedrich Engels. pentru desfiinţarea claselor sociale. Cele mai cunoscute partide social-democrate sunt: Partidul Laburist englez. La moment. solidaritatea. însă programul lor politic conţine anumite valori ale eticii creştine: personalitatea. în formula lor actuală. Partidul Social-Democrat din Germania.. sunt o creaţie recentă. De exemplu . în statele unde la putere au ajuns partidele comuniste (cel mai cunoscut exemplu – Uniunea Sovietică). solidaritatea. după eşuarea regimurilor dictatoriale) şi de a se lupta cu stânga comunistă. care la moment nu au nimic comun cu Biserica. considerând că alegerile sunt principalul mecanism de legitimare a puterii politice iar reforma este unica modalitate a schimbărilor sociale. prin desprinderea de la ideile socialiste marxiste. Ele au apărut după al doilea război mondial în statele ce au avut de suferit cel mai mult de pe urma acestuia. Fundamentul ideologic al acestora este constituit din aşa principii ca: democraţia. care depăşesc stricta necesitate personală. 6. partide comuniste (marxiste). pentru a face faţă problemelor de natură ecologică ce se fac simţite în societăţile postindustriale. partide creştin-democrate. formulate în a doua jumătate a secolului al XIX. Fără de succes. partide ecologiste. Între aceste două curente socialiste au existat. tradiţia. 4. familia. multiple diferenţe.3. spre deosebire de comunism (marxism) social-democraţia nega necesitatea schimbării prin violenţă (revoluţie) a puterii politice.

. constituite în cadrul luptei pentru cucerirea. Alianţa „Moldova Noastră” (AMN). SISTEME DE PARTIDE: DEFINIREA ŞI CLASIFICAREA DEX-ul stabileşte că sistemul este un ansamblu de elemente (materiale sau ideale) interdependente şi constituind un întreg organizat. e) criteriul exercitării funcţiilor de conducere 1. sistemul de partide include atât partidele ce acţionează într-o ţară anumită şi într-o perioadă dată. 2.dezvoltării economice a omenirii. Partidul Democraţiei Sociale (PDS). 1. Sunt partide care activează doar într-o anumită regiune a ţării. partide de guvernare. Sunt partidele care exercită sau participă la exercitarea puterii politice (de exemplu. În Parlamentul Republicii Moldova (ales la 6 martie 2005) există reprezentanţi ai aşa partide ca Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM). partide regionale. Printre cele mai cunoscute partide extraparlamentare din Republica Moldova menţionăm: Partidul SocialDemocrat din Moldova (PSDM). Termenul este lansat în a doua jumătate a secolului XX de către Otto Kirchheimer pentru a desemna formaţiunile politice care nu se orientează în mod strict spre o anumită doctrină politică sau spre un anume segment social (muncitori. 2. f) criteriul teritorial-administrativ 1. Partidul Social-Liberal (PSL). AMN). partide „agaţă-totul” (catch-all-party).). Sunt formaţiunile ce nu se bucură de reprezentare parlamentară. Partidul Democrat din Moldova (PDM). Sunt partidele ce în rezultatul alegerilor parlamentare reuşesc să obţină un anumit număr de mandate parlamentare.. 7. PCRM). partide de opoziţie (parlamentară sau extraparlamentară). partide parlamentare. Partidele care nu participă şi nici nu susţin guvernarea (de exemplu. Respectiv. Sunt partidele care dispun de organizaţii teritoriale şi sprijin electoral pe întreg cuprinsul ţării. Olanda etc. Partide ecologiste deţin poziţii solide în Germania. Partidul Popular Creştin-Democrat (PPCD). menţinerea şi exercitarea puterii 65 . Uniunea Creştin Socială (UCS) – partid ce-şi desfăşoară activitatea exclusiv în landul bavarez din Republica Federală Germană. partide cu reprezentare naţională. Partidul Liberal (PL) etc. 3. De exemplu. partide extraparlamentare. d)criteriul reprezentării parlamentare. cât şi totalitatea relaţiilor (raporturilor) dintre acestea. intelectuali etc. 2.

Ele se alternează la guvernare.. Monopartidismul este specific sistemelor politice în care funcţionează de facto. însă lupta reală pentru putere se poartă între două formaţiuni. este vorba despre partidele politice din sistemele totalitare.. Pe de altă parte. supracentralizat. Teoria politică ne indică asupra a două modele de monopartidism. care are menirea de a sprijini liderul autoritar (dictator. Mali. în anumite cazuri. însă de facto există un singur partid. de regulă . Criteriul principal situat la baza acestei tipologizări este cel numeric (şi nu atât numărul propriu-zis de partide. unde prin Constituţie este stabilit caracterul de conducător politic al societăţii şi cel de unic reprezentant al poporului. unde. care se suprapune structurilor de stat.politice. o singură organizaţie social-politică. monolit. şi de obicei. ca de exemplu. unul din ele reuşeşte. Sisteme politice vizate mai sunt numite şi necompetitive. de regulă. junta). economia sau familia. 80%-90% din voturile alegătorilor. Pe de o parte. Acest partid este unul foarte bine organizat. care fiecare în parte îşi poate adjudeca majoritatea. iar în unele cazuri şi de iure. chiar tradiţională am spune. Aceste partide. precum şi numeroase ţări africane (Senegal. În cele ce urmează prezentăm o succintă trecere în revistă a trăsăturilor definitorii aparţinând sistemelor de partide nominalizate. Acesta este un criteriu de departajare primordial între partidele totalitare şi cele autoritare. bipartidism şi pluripartidism. Este greşit de a considera că bipartidismul este un sistem format exclusiv din două partide. este cazul Cubei şi Coreei de Nord. nu se implică în mod agresiv în toate sferele domeniului social. Aceste două partide pot obţine în rezultatul alegerilor naţionale cca. Un prim exemplu îl constituie Spania din perioada lui Francisco Franco. transformându-se în partidstat. legislaţia mai poate permite funcţionarea şi a altor organizaţii socialpolitice. Anumite spaţii sunt lăsate domeniului privat. Concurenţi electorali pot fi mai mulţi. Partidele din 66 . este vorba despre regimurile autoritare.puternic ideologizat. două regimuri comuniste ortodoxe ce au supraveţuit războiul rece. respective. La moment. neacceptând existenţa unor spaţii private. Esenţa sistemului de partide se dezvăluie şi mai deplin prin prezentarea principalelor tipologii şi clasificări ale acestuia. Bipartidismul este un sistem de partide competitiv în care două partide sunt în stare să concureze pentru a obţine majoritatea absolută a mandatelor reprezentative. Germania fascistă. este clasificarea sistemelor de partide în trei categorii distincte: monopartidism.) în anumite perioade istorice a istoriei lor politice recente. Cea mai răspândită. Exemple clasice de sisteme necompetitive monopartidiste sunt Uniunea Sovietică. Camerun. Organizaţiile socialpolitice. concresc cu structurile de stat şi încearcă să dirijeze toate sferele vieţii sociale. cât numărul efectiv de partide).

Acest sistem este o trăsătură a regimurilor politice totalitare. 67 . comparativ cu monopartidismul şi bipartidismul. 4. care a propus o tipologie ce se originează în simbioza dintre indicii calitativi şi cantitativi: 1. Rotaţia puterii de stat din mâinile unui partid în mâinile altuia este mult probabilă la următoarele alegeri. Drept exemple de pluralism polarizat pot servi cea de-a IV Republică Franceză. În virtutea diversităţii sesizate. nu acceptă nici un fel de opoziţie. se are în vedere pluripartidismul moderat. Bipartidism. ştiinţa politică delimitează mai multe modele de pluripartidism. flexibile şi puţin ideologizate. Putem vorbi despre această specie de multipartidism atunci când numărul partidelor – calculat în baza criteriului numeric – este de la trei la (aproximativ) cinci. deoarece altele sunt interzise prin lege. care de-jure permite existenţa altor partide. 2. Se are în vedere sistemul de partide cu un număr mare de formaţiuni social-politice active. Sistem cu partid hegemon. 3. însă de facto. Este cazul regimului politic autoritar. În al doilea rând. este vorba de pluripartidism cu partid dominant. de regulă. În calitate de exemplu poate fi invocat sistemul de partide din India. Danemarca. merită o atenţie deosebită efortul depus de Giovanni Sartori. Este cazul când un singur partid este în stare să acumuleze majoritatea ce i-ar permite să guverneze în mod independent. Pluripartidismul. Acesta este propriu unui regim politic democratic. În primul rând. Drept exepmplu de sistem bipartidist poate fi invocat cazul Statelor Unite ale Americii (Partidul Republican şi Partidul Democrat) sau cel al Marei Britanii (Partidul Laburist şi Partidul Conservator). Pe lângă această clasificare bazată exclusiv pe indicatori cantitativi. Germania weimariană. Astfel de pluripartidism se întâlneşte în Olanda.cadrul sistemului bipartidist sunt. Puterea este concentrată în mâinile unui singur partid. Sistem cu partid predominant. pragmatice. Monopartidismul. este cel mai răspândit algoritm de interacţiune a partidelor politice în cadrul unui sistem. Pluripartidismul (sau multipartidismul) este sistemul de partide competitiv în care pentru cucerirea puterii se luptă cel puţin trei formaţiuni politice. În al treilea rând este vorba despre pluripartidismul extrem. Puterea politică aparţine partidului hegemon. Sistem de partide ce se caracterizează prin competiţia dintre două formaţiuni politice în scopul cuceririi majorităţii de voturi. Partidul politic predominant trebuie să reuşească cel puţin de trei ori consecutiv să obţină majoritate absolută în organul legislativ. care în anumite perioade a fost totalmente dominat de Congresul Naţional Indian. Elveţia.

ce nu obţin rezultate semnificative în cadrul alegerilor. Les partis politiques. Definiţi sintagma „sistem de partide”. 7. O altă trăsătură importantă este prezenţa partidului-antisistem. Дюверже М. 3. Политические партии. Reproduceţi conceptul de partid politic şi determinaţi cauzele şi condiţiile de formare a partidelor politice moderne. moment foarte important pentru un sistem pluralist. principiale. că avem de afacere cu un sistem de partide în care componentele sunt distanţate ideologic şi denotă incapacitatea de a crea coaliţii.Paris: Presses Universitaires de France. O teorie a democraţiei. 2. 6. 4. Voicu G. Acest sistem se mai caracterizează printr-o distanţă ideologică redusă între partide. Pluralism extrem. prin lipsa unor divergenţe sau tensiuni de amploare. ci întâi de toate faptul.Iaşi: Institutul European. Se are în vedere nu atât numărul mare de partide. Enumeraţi şi identificaţi specificul principalelor tipuri de sisteme de partide. 2000. – Bucureşti: Editura ALL. 5. Este caracteristic regimurilor politice ce se află în tranziţie de la totalitarism spre democraţie. . Partidele politice din Europa. Seiler D. Pluralism limitat. înţelegând prin această expresie un partid care subminează legitimitatea regimului căruia i se opune. 1997. Un moment foarte important este prezenţa unei disponibilităţi de a crea coaliţii. . în virtutea intereselor divergente. Identificaţi funcţiile partidelor politice. 1999. Subiecte pentru autoevaluare: 1. Sistemul presupune prezenţa a zeci de partide necompetitive.-L. Offerle M. 68 . Atomizare. 1998. . Trăsătura distinctivă a acestui sistem pluralist este guvernul de coaliţie.Bucureşti: Editura Albatros. Desemnaţi principalele criterii de tipologizare a partidelor politice.5. Pluripartidismul.Москва: Академический проект. Bibliografie: Măgureanu V. 1997. Studii de sociologie politică. .

ce a jucat un rol important în viaţa politică din regiune. Opoziţie politică nu exista. 1. când şi-au desfăşurat activitatea asemenea grupuri ilegale anticomuniste ca “Arcaşii lui Ştefan”. Reglementarea juridică a activităţii partidelor politice moldoveneşti 1. O următoare etapă importantă în istoria partidismului moldovenesc începe cu anul 1944. primul partid politic moldovenesc. în majoritate fiind reprezentanţe teritoriale a partidelor din centrele administrative ale Imperiului ţarist. Această organizaţie social-politică a fost constituită prin implicarea directă a unor astfel de personalităţi marcante româneşti ca V. GENEZA ŞI EVOLUŢIA SISTEMULUI DE PARTIDE MOLDOVENESC Primele partide politice în spaţiul politico-geografic dintre Nistru şi Prut apar în anii 1905-1907 în rezultatul evenimentelor revoluţionare din Imperiul Rus. “Sabia Dreptăţii”. Însă. “Armata Neagră”. a fost Partidul Naţional Moldovenesc (PNM). Cele mai populare în Basarabia erau formaţiunile politice care aveau în program stipulaţii despre ameliorarea situaţiei ţăranilor.Ghibu. Partidele politice din Republica Moldova la etapa actuală (2007) 3. este reprezentată de autoritatea unei singure formaţiuni politice – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS).Halippa şi O. fondat în aprilie 1917. Pentru o mai reuşită elucidare a subiectului autorii au selectat aşa subiecte de discuţie ca: istoricul sistemului de partide. însă tendinţele manifestate ne vorbesc despre o dezvoltare în direcţia cuvenită. Viaţa politică şi nu doar ea. Sistemul de partide din Republica Moldova are o istorie scurtă şi încă nu este pe deplin consolidat. Unele încercări au fost înfăptuite în primii ani de regim stalinist. Perioada pe parcursul căreia populaţia regiunii a avut posibilitate în premieră să participe la alegeri parlamentare în bază pluripartidistă. componentele principale şi cadrul juridic de activitate. P. În regiune îşi desfăşoară activitatea cca. 50 partide şi grupări politice. După realizarea Unirii se trece într-o nouă fază a tradiţiei pluripartidiste basarabene (1918-1938).Stroiescu. “Uniunea Democrată a 69 . Geneza şi evoluţia sistemului de partide moldovenesc 2.Tema: SISTEMUL DE PARTIDE DIN REPUBLICA MOLDOVA Formarea unui sistem de partide democratic în Republica Moldova a fost indicatorul principal al reuşitei procesului de democratizare a societăţii. când teritoriul Basarabiei intră sub jurisdicţia şi controlul politic al Uniunii Sovietice.

Pragul electoral de 4% a fost depăşit de partidele nominalizate în tabelul 2. Alianţa Frontului Popular Creştin-Democrat Procente 43. Câştig de cauză au avut partidele ce au susţinut ideea independenţei statului moldovenesc. Victoria Partidului Comuniştilor este o reflectare elocventă a acestui fapt. reprezentanţilor administraţiei publice. 70 . Alegerile parlamentare . Blocul “Partidul Socialist – Mişcarea UnitateEdinstvo” 3.1994 N/o Partidele/blocuri parlamentare 1. 60 de formaţiuni.53 Electorala parlamentară din 1998 a fost una şi mai “aglomerată”. În rezultatul sărăcirii masive a populaţiei.18 22. Acestea însă erau nişte cazuri singulare care n-au trecut în particular sau general. Prăbuşirea statului sovietic şi implicit a puterii Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) a permis „dezgheţul politic” în republicile unionale (sfârşitul anilor 80 ai secolului XX). mişcarea Gagauz-Halkî şi asociaţia bulgarilor „Vozrojdenie”.00 9. Orice posibilitate de opoziţie organizată a fost exclusă din start prin deportările masive a intelectualităţii. se constituie un şir de organizaţii obşteşti care “atentează” la monopolul politic al comuniştilor. O primă testare a partidelor politice moldoveneşti a avut loc în anul 1994. Dintre aceştia – 15 partide şi blocuri electorale şi 60 de candidaţi independenţi. Drept consecinţă. problematica socială iese în prim-plan. anul primelor alegeri în bază pluripartidistă din Republica Moldova. Principalul subiect de discuţie pe parcursul campaniei electorale a fost cel al independenţei Republicii Moldova. Ulterior (1990-1994) numărul partidelor şi altor organizaţii social-politice a crescut vertiginos. La alegeri au participat 75 de concurenţi electorali. ajungându-se la cca. ţăranilor consideraţi înstăriţi etc. precum şi 20 de candidaţi independenţi. În Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) acestea au fost: Frontul Popular din Moldova (FPM). La scrutin au luat parte 13 partide şi blocuri electorale. Au reuşit să depăşească pragul electoral următorii candidaţi electorali: Tabelul 1. în condiţiile celor două mişcări politice centrifuge: „unionistă” (se are în vederea ideea unirii Republicii Moldova cu România) şi „sovietico-nostalgică” (avem în vedere dorinţa unor segmente sociale de a reface Uniunea Sovietică).Libertăţii”. Partidul Democrat Agrar din Moldova 2. Blocul Ţăranilor şi Intelectualilor 4.21 7. Interfrontul.

Alegerile parlamentare . Blocul “Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă” 4. Tabelul 3.1998 N/o Partidele/blocuri parlamentare 1. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 2.01 19.2005 N/o Partidele/blocuri parlamentare 1. Alegerile parlamentare . Alegerile parlamentare .24 Pentru alegerile parlamentare din 6 martie 2005 de o importanţă primordială a fost chestiunea integrării Republicii Moldova în structurile Uniunii Europene.42 18. Lozinca integrării europene a fost folosită deopotrivă de partidele de opoziţie.pentru o alianţă constituită din două partide şi 12% .53 9.pentru o alianţă formată din 3 şi/sau mai multe partide).Tabelul 2.07 13.84 În februarie 2001 s-au desfăşurat primele alegeri parlamentare anticipate din istoria politică a Republicii Moldova. Încă o noutate a fost majorarea pragului electoral pentru blocuri (9% . Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 2.36 8. Partidul Popular Creştin-Democrat Procente 45. cât şi de cel de guvernământ. Blocul “Moldova Democrată” 3. Principalul rezultat al alegerilor a fost păstrarea statutului de guvernământ de către Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (în pofida micşorării numărului de mandate comparativ cu 2001 – de la 71 la 56). Partidul Forţelor Democratice Procente 30. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 2.16 8. Principala noutate a acestui scrutin a fost victoria categorică a Partidului Comuniştilor ce a reuşit să-şi adjudece 71 de mandate parlamentare din totalul de 101 (în condiţiile unui prag electoral majorat la 6%). Principalele orientări doctrinare specifice pluralismului ideologic moldovenesc sunt: 71 . Blocul “Alianţa Braghiş” 3. Tabelul 4. în care din 2001 se impune un partid predominant – PCRM. Blocul “Convenţia Democrată din Moldova” 3.07 Sistemul de partide din Republica Moldova este unul pluripartidist. Partidul Popular Creştin-Democrat Procente 50.2001 N/o Partidele/blocuri parlamentare 1.98 28.

Ideologia oficială a partidului este cea comunistă. scos în afara legii în 1991. Ulterior. când a reuşit să câştige categoric alegerile parlamentare (71 de mandate din 101). 72 . ca rezultat al puciului comunist de la Moscova din 19-21 august 1991. 2005). pe fundalul sistemelor similare din fosta Uniune Sovietică (exceptând statele baltice). Congresul de constituire a PCRM a avut loc în octombrie 1993. conservatorismul şi liberalismul. locale). În pofida criticilor aduse la adresa sistemului de partide moldovenesc. La 4 aprilie 2005 PCRM a reuşit să-şi promoveze propriul candidat şi la postul de preşedinte al ţării.53% din voturile cetăţenilor ce au votat. Alianţa „Moldova Noastră” (AMN) – este o formaţiune politică tânără a sistemului de partide moldovenesc.98% din voturile alegătorilor care s-au prezentat la urne şi respectiv. La ultimul congres al partidului din decembrie 2004. Noul partid s-a declarat succesor al Partidului Comunist din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Punctul culminant al succesului electoral al comuniştilor l-a constituit anul 2001. ales şi în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova (2001. pluripartidismul moldovenesc este cel mai democratic şi mai dezvoltat.socialismul. însă. La scrutinul parlamentar din 6 martie 2005 PCRM şi-a păstrat poziţiile conducătoare reuşind să acumuleze 45. care se originează în învăţătura marxist-leninistă. când au câştigat detaşat alegerile parlamentare şi prezidenţiale. Liderul fondator şi actual al partidului este Vladimir Voronin. PARTIDELE POLITICE DIN REPUBLICA MOLDOVA LA ETAPA ACTUALĂ (2007) În cadrul acestui subiect sunt analizate cele mai reprezentative partide politice din Republica Moldova la etapa actuală. PCRM a luat parte la toate scrutinele organizate în Republica Moldova (parlamentare. Au fost selectate acele formaţiuni social-politice care la alegerile parlamentare din martie 2005 au reuşit să acumuleze peste 2% din voturile alegătorilor. Primele alegeri la care participă comuniştii moldoveni sunt cele locale din 1995. conducerea PCRM a exprimat dorinţa de prelua platforma eurocomunistă. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) – formaţiune politică aflată la guvernare în Republica Moldova din anul 2001. 2. din care mai făceau parte – Partidul Democrat şi Partidul Social-Liberal. Majoritatea deţinută permite comuniştilor să formeze un guvern propriu. BMD a reuşit să acumuleze 28. prezidenţiale. La alegerile parlamentare din martie 2005 AMN s-a situat în fruntea blocului electoral „Moldova Democrată” (BMD). obţinând 56 mandate de deputat.

În rezultatul dezintegrării BMD. La scrutinul parlamentar din martie 2005 PPCD a obţinut 9.Hadârcă (din 1989) şi M. de esenţă creştin-democrată. PPCD este partidul fără de care nu se poate de imaginat istoria sistemului de partide din Republica Moldova. Actualmente partidul trece printr-un proces de dezintegrare. AMN a fost părăsită de către reprezentanţii ASDM. Partidul Liberal. născut în 1950. Scorul electoral al creştin-democraţilor a variat întotdeauna în jurul cifrelor de 8-10%. succesoare politic şi de drept a Frontului Popular din Moldova – organizaţie social-politică anticomunistă principală din perioada mişcării de eliberare naţionala (1988-1991). datorită funcţiei de primar general al municipiului Chişinău (1994-2005). în special. În viaţa politică moldovenească contemporană s-a făcut cunoscut. Aceştia însă niciodată nu au reuşit sa se impună ca o formaţiune politică de guvernământ. Partidul Popular Creştin-Democrat (PPCD) – este o formaţiune populară. precum şi de către o parte din liderii liberali. Preşedinte al partidului este Serafim Urechean. În scurt timp la AMN a aderat şi Partidul Democrat Popular din Moldova. Liderul actual al PPCD este Iurie Roşca (din 1994). I. care i-a succedat la această funcţie pe I. La moment. în scurt timp după începutul activităţii noului Parlament. Creştin-democraţii sunt unicii care s-au bucurat de reprezentare parlamentară în toate legislaturile. Alianţei „Moldova Noastră” i-au revenit 23 de mandate. Alianţa Independenţilor din Republica Moldova.07% din voturi şi.obţinând 34 mandate. Pe tot parcursul activităţii sale formaţiunea creştin-democrată s-a caracterizat printr-o retorică naţionalromânească. ea formând a doua ca mărime fracţiune parlamentară. în rezultatul fuzionării a trei formaţiuni reprezentative: Alianţa Social-Democrată din Moldova. în rezultatul conflictelor din interiorul fracţiunii 3 deputaţi au părăsit partidul).Roşca este născut în 1961 şi în perioada „prepolitică” a activat în domeniul 73 . Alianţa „Moldova Noastră” a fost constituită la 19 iulie 2003. Alianţa „Moldova Noastră” a fost formată în baza ideei de unificare a forţelor de opoziţie. Evoluţia creştin-democraţilor se reflectă în succesiunea: Frontul Popular din Moldova (1989) → Frontul Popular Creştin-Democrat (1992) → Partidul Popular Creştin-Democrat (1999). în virtutea proceselor de dezintegrare ce au continuat în interiorul AMN. Apariţia formaţiunii creştin-democrate în viaţa politică a Moldovei ţine de mişcarea de eliberare naţională de la sfârşitul anilor optzeci ai secolului al XX-lea.Druc (din 1992). Doctrina oficială a partidului este social-liberalismul. respectiv – 11 mandate (ulterior. fracţiunea parlamentară numără 13 deputaţi.

jurnalismului. ASDM a fuzionat în 2003 cu alte formaţiuni şi au format AMNul. PSL s-a ales cu trei mandate parlamentare. dreptatea. preşedintele căruia a fost ales D. PDM este o formaţiune ce îmbrăţişează doctrina social-democrată. Doctrina partidului este cea social-democrată. În decembrie 2002 cu PSL fuzionează 74 . în baza a trei organizaţii social-politice: Grupul Iniţiativei SocialLiberale (2001). 1997-2001). Ulterior. în 2006. însă. După părăsirea blocului electoral BMD. Din 1994 şi până în prezent este deputat în Parlamentul Republicii Moldova. solidaritatea. în calitate de „partid al puterii”. este Dumitru Diacov (născut în 1952).Braghiş este un lider politic de vârstă medie (născut în 1957). ce urma să asigure reprezentare parlamentară pentru preşedintele ţării (P. fie şi nesemnificativă. În conformitate cu programul politic al partidului. din momentul formării acesteia. Liga Creştin-Democrată a Femeilor (1990) şi Liga Naţională a Tineretului din Moldova (1991). Partidul Democrat din Moldova (PDM) – este un partid ce în rezultatul alegerilor din martie 2005 a reuşit să acceadă în Parlament. Partidul Social-Liberal (PSL) – este. un partid ce se bucură de reprezentare parlamentară. Liderul formaţiunii. PDM a făcut parte din Blocul „Moldova Democrată” (34 mandate).Braghiş în 2001 a fost liderul Blocului Electoral „Alianţa Braghiş”. trebuie să ţinem cont şi de un aşa element cum ar fi continuitatea. în rezultatul ieşirii din AMN a unui grup de deputaţi a fost format Partidul Democraţiei Sociale. Denumirea de origine – Mişcarea pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă. D. în frunte cu D.Lucinschi. ce şi-a început cariera politică în perioada sovietică. însă s-a impus în calitate de politician deja în perioada independenţei. PDM a fost fondat în 1997. în baza fracţiunii parlamentare a BEAB şi PDS „Furnica” s-a format Alianţa Social-Democrată. care porneşte de la teri principii de bază: libertatea. D. Partidul Democraţiei Sociale din Moldova (PDSM) – este un partid politic format în la începutul anului 2006. Vorbind despre istoricul partidului. La scrutinul parlamentar din februarie 2001 PDM (ce s-a implicat independent) nu a reuşit să depăşească pragul electoral de 6%.Braghiş. PSL a apărut pe scena politica a Republicii Moldova pe data de 9 mai 2001. în rezultatul desprinderii de la AMN a aripii social-democrate în frunte cu Dumitru Braghiş. iar în urma dezintegrării acestuia democraţilor le-au revenit 8 locuri în legislativ. În fine. la fel.Braghiş. Ulterior. Partidul s-a bucurat de prezenţă în legislativ între 1998 şi 2001. partidul a ieşit de sub „aripa prezidenţială” şi a promovat o politică proprie.

PSL. Aceste partide fiind singurele formaţiuni reprezentative ce se pronunţă categoric împotriva integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană. partid politic de dreapta ce în primul deceniu de independenţă reuşea să dispună de fracţiune parlamentară (19942001).Eduard Muşuc. în special. de asemenea. Congresul de constituire a PSDM a avut loc în mai 1990. Doctrina partidului este social-liberalismul. în rezultatul desprinderii de la Partidul Socialist (PSM) Politicienii ce au abandonat PSM şi au format 75 . el întreţine relaţii de colaborare cu un şir de partide social-democrate din Europa. acest scor electoral a fost specific social-democraţilor pe parcursul tuturor scrutinelor parlamentare (cca.92%. are ca sarcini primordiale promovarea ideii integrării Republicii Moldova în structurile euroatlantice.Negură.Klimenko).Coşelev. La alegerile parlamentare din 2005 aceste formaţiuni au mers separat. PSDM este membru al Internaţionalei Socialiste. Partidul Social-Democrat din Moldova (PSDM) – este primul partid din Republica Moldova. unul din reprezentanţii importanţi ai businessului moldovenesc.83%.1951). edificarea unei noi elite politice.Rodina” a acumulat 4. iar Mişcarea „Ravnopravie” – 2. Prin aceste accente P-RR doreşte să se detaşeze de marxism-leninismul PCRM-ului.97%.Nantoi şi I. În februarie 2004 preşedinte de partid este ales Ion Muşuc (anul naşterii . La congresul din noiembrie 2006 postul acestuia este preluat de fiul său . Ceea ce îi individualizează pe reprezentanţii P-R-R este retorica strict pro-rusă. Ideologia blocului este socialismul democratic. contând esenţialmente pe oameni tineri etc. O. din care cauză nu au reuşit să treacă pragul electoral. Patria-Rodina – Ravnopravie (P-R-R) – este o alianţă politică constituită. Partidul Socialiştilor „Patria-Rodina” s-a constituit în 1997 (cu numele „Partidul Socialiştilor din Republica Moldova”). însă se consideră parteneri politici pregătiţi pentru un astfel de pas. În particular. 2-4%). iar primii copreşedinţi au fost aleşi: A. unul din puţinii lideri politici din Republica Moldova ce nu şi-a format personalitatea în perioada sovietică (născut în 1969). nereuşind să depăşească pragul electoral de 6%. în baza a două partide: Partidul Socialiştilor „PatriaRodina” (preşedinte – V. La alegerile din martie 2005 PSDM a acumulat 2. Formaţiunile nominalizate încă nu au fuzionat. De altfel. ei nereuşind să depăşească pragul electoral şi să devină partid parlamentar. Doctrina împărtăşită de partid este social-democraţia. ce a încercat să promoveze ideile social-democrate. precum şi din ţările CSI. Preşedintele partidului este Oleg Serebrian.Abramciuc) şi Mişcarea social-politică Republicană „Ravnopravie” (preşedinte – V. Blocul „Patria .Partidul Forţelor Democratice (PFD).

Ambii politicieni au venit în politică din mediul academic. 41 “Libertatea partidelor şi a altor organizaţii social-politice”. Merită apreciat însuşi faptul intrării partidelor în Constituţie. ci pleda pentru dezvoltarea independentă a statului moldovenesc. sunt declarate anticonstituţionale partidele ce atentează împotriva pluralismului politic. Liderii P-R-R sunt V. respectiv). 3. în 1998. care conţine şapte aliniate. În continuare legislatorul aminteşte că partidele “contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor şi. Mişcarea social-politică Republicană „Ravnopravie” se constituie mai târziu.REGLEMENTAREA JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII PARTIDELOR POLITICE MOLDOVENEŞTI Cadrul juridic al activităţii partidelor politice în Republica Moldova este asigurat de trei acte normative principale: Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994. suveranităţii şi independenţei. atunci cei din „Ravnopravie” şi-au fixat drept scop prioritar promovarea în Moldova a intereselor etniilor rusă si ucraineană. Actul normativ prevede dezvoltarea şi elucidarea următoarelor probleme şi direcţii de o importanţă vitală pentru o activitate eficientă şi eficace a partidelor politice moldoveneşti: 76 . Dacă socialiştii atrag atenţia asupra unor momente ideologice clasice. îndeosebi. Prezenţa acestora în Legea Fundamentală a statului este o dovadă în plus a rolului jucat de acestea în societatea moldovenească.Abramciuc şi V. statul asigură respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor…. Legea privind partidele si alte organizaţii socialpolitice din 17 septembrie 1991 şi Codul Electoral din 21 noiembrie 1997. În pofida caracterului general ale prevederilor (fireşti în cazul Constituţiei) merită apreciere însuşi prezenţa partidelor în acest act normativ cu caracter fundamental.PSRM reprezentau aripa moderată. participă la alegeri”. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994. Legea privind partidele şi alte organizaţii social-politice din 17 septembrie 1991 (cu modificările ulterioare) este legea cu caracter organic ce prevede în mod expres condiţia juridică a partidelor politice din Republica Moldova. Aliniatul 1 este definitoriu în această ordine de idei. al integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. prin art. Printre celelalte stipulaţii constituţionale am menţiona: partidele sunt egale în faţa legii.Klimenko (anii de naştere – 1958 şi 1953. în condiţiile legii. prescrie coordonatele constituţionale ale activităţii organizaţiilor social-politice moldoveneşti. care nu milita pentru refacerea URSS. fiind istorici de profesie. el specificând că “Cetăţenii se pot asocia liber în partide şi în alte organizaţii social-politice”.

1). . 22).4.73-88)..Fortificarea instituţiei partidului politic. . 77 2. Dacă Legea partidelor s-a referit în mod expres la condiţia juridică internă a partidelor politice. 18.Cazurile.Calitatea organizaţiilor social-politice de concurenţi electorali (art. 7. 16). Enumeraţi partidele parlamentare ale Republicii Moldova (începând cu 1994). . Subiecte pentru autoevaluare: 1.Reglementarea problemelor ce ţin de finanţarea partidelor. condiţiile şi modurile de susţinere materială a concurenţilor electorali (art. în special ceea ce ţine de desfăşurarea agitaţiei electorale (art. 12. determinarea coordonatelor sale conceptuale. . Se are în vedere în mod special departajarea organizaţiilor cu caracter politic de cele apolitice (art.Definirea fenomenului de partid. Legislaţia autohtonă se înscrie în practica juridică internaţională.37. Ne referim în mod aparte la consolidarea organizaţional internă prin fixarea normativă a exigenţelor şi imperativelor de natură organizatorică (art.46. . Identificaţi principalele etape în evoluţia fenomenului partidist în spaţiul geografico-politic ocupat actualmente de Republica Moldova.1). .Drepturile şi obligaţiile partidelor în cadrul alegerilor parlamentare (art. .38). .15. în cazurile declarării nulităţii şi nevalabilităţii alegerilor (art. . în special ceea ce ţine de procedura de înregistrare.Specificarea drepturilor garantate concurenţilor electorali. din surse private şi finanţarea din partea statului (art. 30). condiţiile şi posesorii dreptului de desemnare şi înregistrare a candidaţilor (art. care consfinţeşte existenţa a trei surse principale de finanţare a partidelor: internă. 8.41).Stabilizarea sistemului de partid existent prin fixarea condiţiilor de înregistrare şi activitate a partidelor (art.91-94).Limitele temporale.5. 29. 15.Ordonarea relaţiilor cu instituţiile statului. Codul Electoral al Republicii Moldova din 21 noiembrie 1997 este cel de al treilea act normativ asupra căruia vom insista în cele ce urmează. suspendare şi încetare a activităţii (art. Articolele codului elucidează aşa probleme ca: . atunci Codul Electoral accentuează atenţia asupra relaţiei partidelor cu alte instituţii ale sistemului politic în cadrul procesului electoral.Condiţiile de desfăşurare a alegerilor repetate şi noi. . 47). 19).

// Monitorul Oficial al Republicii Moldova.3. Partea XIX. 4.2383. 5. art. nr. Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării. 2002. nr 26-29. 78 . 81. Constituţia Republicii Moldova (adoptată la 29 iulie 1994). Enumeraţi şi caracterizaţi principalele acte normative ce reglementează activitatea partidelor politice din Republica Moldova. 2004. 1997. Republica Moldova şi alegerile parlamentare (1994) şi geografia politică a electoratului.. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). – Chişinău: MOLDPRES. – Chişinău: CEP USM.Sartori. Clasaţi sistemul de partide moldovenesc în baza tipologiei lui G. nr. (Republicată) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.149. Партийно-политическое развитие Молдовы за десять лет независимости: политологический анализ. Caracterizaţi cele mai reprezentative partide politice din Republica Moldova la etapa actuală. Rusnac Gh. . Мошняга В. art. – Chişinău: CEP USM. 1997. 2003. Legea privind partidele şi alte organizaţii social-politice nr 718-XII.258. 17 septembrie 1991. Bibliografie: Moşneaga V. 381 din 21 noiembrie 1997 (cu modificări şi completări ulterioare). Codul Electoral. 2000. c.Chişinău: CE USM.

ele vor să obţină încrederea electoratului pentru a promova adepţii lor în funcţii publice. Noţiunea grupurilor de interese/presiune vine din şcoala politică americană.Bently. iar pe de altă parte de particularitatea interacţiunii grupurilor de interese cu structurile puterii de stat. când vrem să studiem procesul politic încercăm să ţinem cont pe de o parte de tot spectrul grupurilor de interese ce activează pe scena politică ca asociaţii fără o structură formală. Conform ideilor acestui savant.Bently a introdus în uzul ştiinţific un nou concept cel al „grupurilor de interese” la care el a atribuit diverse grupuri organizate de oameni. Potrivit lui Maurice Duverger. G. corporatism 2. LOBBYSM. CORPORATISM La moment. 1. care au scopuri determinate şi înaintează cerinţe concrete faţă de puterea politică.Noţiuni fundamentale ale grupurilor de interese şi grup de presiune. Însă punem în discuţie încât participarea grupurilor în politică este compatibilă cu instituţiile democratice ale puterii şi conducerii.GRUPURILE DE PRESIUNE Activitatea grupurilor în procesul politic este un factor empiric. Savantul american A. NOŢIUNI FUNDAMENTALE ALE GRUPURILOR DE INTERESE ŞI GRUP DE PRESIUNE. deoarece şi partidele politice sporadic se pot comporta ca grupuri de presiune 79 .Trăsăturile grupurilor de presiune şi mecanismul de influenţă 3. precum şi participarea la exercitarea ei. Comportamentul individual al participanţilor procesului politic el î-l examina prin interacţiunea gupurilor în care indiviziii au fost atraşi de un motiv sau altul.Evoluţia grupurilor de presiune în Republica Moldova I. iar numărul grupurilor era limitat doar de un singur indice – interesele pentru care au fost create şi în baza cărora activează”. organizaţiile şi instituţiile politice din cadrul sistemului politic intern se clasifică cu precădere în două mari categorii: 1) partide politice şi 2) grupuri de presiune. partidele politice au ca obiectiv nemijlocit obţinerea puterii politice. Ele tind să influenţeze pe cei care deţin această putere politică”. “Grupurile de presiune însă nu caută să obţină puterea politică.Bently propunea să privim societatea ca „ansamblul diverselor grupuri de interese. Clasificarea dată trebuie completată. lobbysm.Almond.Truman.B. D. Printre primii care au studiat grupurile de presiune sunt A. A. Obiectivul nostru este să urmărim locul şi rolul grupurilor de interese în procesul politic. ajută ele oare stabilităţii sistemelor politice sau dimpotrivă sunt factori destructivi şi destabilizatori.

Cu toate acestea. culoar. în permanentă schimbare. în vederea adoptării unor hotărâri favorabile acestor grupuri. 3) de subordonare a grupului de presiune faţă de partidul politic. Locul 80 . Un lobbyst este o persoană care este în mod profesional folosită spre a exercita influenţa în numele clienţilor sau care îşi consiliază clienţii cum să-şi exercite influenţa în folosul propriu. lucrători ai sferei turistice etc. culturale. Mulţi analişti îl utilizează drept sinonim pentru grupurile de interese. fiecare grup de presiune poate avea multiple relaţii complexe. Grupurile de presiune este un termen alternativ pentru grupul de interese.) membrii cărora fără a pretinde asupra puterii politice încearcă să o influenţeze pentru aşi asigura realizarea intereselor sale specifice. de către anumite grupuri de afaceri. Grupul de presiune este un grup de interes ce exercită presiune. Grupurile de presiune încearcă să influenţeze elita politică fără a o conduce direct. În acest mod. concomitent cu mai mulţi parteneri sau adversari politici. În fond în mare parte aceste două noţiuni coincid pentru că orice grup de presiune este şi unul de interes numai că termenul presiune indică la faptul că acest grup este mai activ din punct de vedere al exercitării influenţei sale asupra puterii politice. Exemplul clasic tradiţional este considerat corporaţiile (Corporazioni) din Italia fascistă. Corporatismul ca variaţie a formei structurii de stat şi a culturii politice este asociat cu regimurile fasciste şi autoritar-etatiste. adesea utilizat spre a arăta dezaprobarea faţă de grupul respectiv sau faţă de metodele sale. Potrivit autorului vizat. religioase. de antreprenoriat. Dacă grupurile de interes sunt definite ca asociaţii benevole create pentru a exprima şi reprezenta interesele oamenilor ce le compun în relaţiile lor atât cu alte grupuri cât şi cu instituţiile politice. oamenii artei.pe scena politică. iar grupurile de presiune sunt organizaţii care tind să susţie sau să stopeze luarea unei decizii concrete de către autorităţile de stat. între grupuri de presiune şi partide există următoarele tipuri de relaţii: 1) de subordonare a partidului faţă de grupul de presiune. prin intermediul unor agenţi. 2) de parteneriat şi conlucrare reciproc avantajoasă.Sistem de influenţare a parlamentarilor sau a funcţionarilor superiori de stat. Lobbysm . Grupuri de presiune sunt numite diferite organizaţii (sindicaliste. atunci termenul lobbysm înseamnă doar influenţa nemijlocită asupra procesului de adoptare a legilor în parlament. hol) în sensul de zone adiacente unei adunări legislative. vestibul. Termenul lobbyst derivă din lobby (anticameră. feministe etc. În corporaţii aparte erau incluşi lucrătorii sferei non producere – bănci şi companii de asigurare. noţiunea de „lobby” şi „grup de presiune” sunt mai înguste în comparaţie cu categoria „grup de interes” şi reflectă doar unele aspecte ale lor. militare.

(clientelă este relaţia de putere între indivizi cu poziţii de putere inegale. În final. a intereselor specializate (în special a grupelor instituţionalizate) în detrementul intereselor cetăţenilor. Dezvoltarea structurilor corporative duce la creşterea nivelului de influenţă a reprezentanţilor profesionali. autoritatea sa şi resursele pentru acordarea beneficiilor şi protecţiei celor al cărui statut e mai jos – clienţii în schimbul acestor beneficii îi susţin şi prestează diferite servicii). factor social sau individual de pe scena politică işi concentrează forţele şi capacitatea de persuasiune şi influenţă asupra unui obiectiv care are impact asupra vieţii politice. Sistemul politic creat se vedea a fi ca o realizare practică a înţelegerii între clase şi armoniei de interese. În realitate sistemul compus era orientat nu atât la reprezentarea intereselor. atunci acest actor politic se comportă ca un grup de presiune. bazate pe schimbul de beneficii. Cele mai importante funcţii ale lor sînt: 1) articularea şi agregarea de interese (funcţie mai puţin conturată decât la partide. chiar şi crearea asociaţiilor naţionale care obţin acces prioritar sau chiar exclusiv la procesul de luare a deciziilor strategice importante subminând astfel unul din principalele principii democratice – concurenţa şi competiţia. membrilor corporaţiilor asigurând. loialitatea lor faţă de regimul politic. 81 . dar departe de democraţie. corporativismul duce la ridicarea grupurilor monopoliste asupra celorlalte grupuri concurente care reprezintă interese private şi pun pe primul plan în procesul politic organizaţia în detrementul individului şi renaşte relaţiile de clientelă. 2) funcţia de informare şi adaptare – prin informarea puterii despre problemele şi interesele grupurilor corespunzătoare ele leagă societatea cu statul. Când o instituţie. pe de alta organe de control asupra activităţii. Structurile corporative asigură un nivel înalt de conducere. dar şi asigură o formă organizată de reprezentare a intereselor agregate. 66 dintre care reprezentau partidul Fascit.organului suprem legislativ îl deţinea Adunarea Corporaţiilor din 832 membri. Nucleul lui era un tip aparte de asociaţii. pe de o parte erau organe de reprezentare politică. la apariţia organizaţiilor formate pe principiul ierarhic. iar restul membrilor reprezentau antreprenorii şi angajaţii corporaţiilor. Puterea reacţionează la cerinţele grupului şi astfel ele contribuie la adaptarea sistemului politic la noi condiţii de funcţionare. un grup. cât la asigurarea centralizării politice şi mobilizării pentru suplinirea voinţei dictatorului. în acest mod. condiţionat de faptul că interesele grupului sunt mai puţine şi specifice grupului dat). inclusiv politice. corporaţii industriale şi profesionale care realizau funcţii duble. Patronul – omul cu un statut înalt care profită de poziţia sa.

existenţa unui grup organizat în baza unor interese comune. au un fondal material. Dar şi cele spirituale. fapt care pentru politicieni constituie un indice al gradului de implicare emoţională a membrilor grupului în aceste chestiuni. de fapt nu este o activitate obligatorie. au la bază relaţii de rudenie. 4. grupări ale oamenilor de afaceri. ex. ceva care îi uneşte pe o perioadă anumită. scopul – grupul de presiune are un scop anumit (politic ori nu) şi spre deosebire de partid politic scopul principal al căruia este cucerirea. caracterul benevol al asocierii – fiecărui cetăţean în parte îi aparţine decizia de a se uni cu alţii şi a forma un grup de interes pentru a-şi promova mai activ interesele sale. care sunt tacticile lor şi metodele de activitate? Activităţile grupurilor de presiune variază de la forme simple la forme costisitoare de lobby sau protest.II. biserica etc). 3. membrii lui vor dori să 82 . (spre deosebire de partidele politice care exprimă interesele diferitor categorii sociale. c) instituţionale (organizaţii formale cu o influenţă puternică. în special cele etnice sau religioase). presiunea exercitată asupra puterii – acestă trăsătură. adesea sunt violente. de părinţi etc. organizaţii de antreprenori. TRĂSĂTURILE GRUPURILOR DE PRESIUNE ŞI MECANISMUL DE INFLUENŢĂ Grupurile de interes/presiune sunt multiple: sindicatele profesionale. fracţiuni parlamentare.grupurile de presiune se limitează doar la influenţa ei. pot evalua în grupuri asociative. sindicatele) fără a exercita presiuni directe asupra puterii. promovarea şi apărarea intereselor proprii – interesele pot fi materiale sau spirituale.). mişcări feministe. grupul de presiune poate rămânea unul de interese şi examina problemele sale de grup (ex. pentru a da viaţă ideilor resursul material este necesar. Care este esenţa acţiunii/presiunii grupurilor de presiune. 2. asociaţii familiare.. menţinerea şi exercitarea puterii politice . d) asociative (organizaţii formalizate. demonstraţii etc. specializate pe exprimarea intereselor grupului. mişcări ale veteranilor sau combatanţilor. rămânând în afara puterii. non-violente şi non-permanente. de regulă. manifestaţii. b) neasociative (grupuri neformale cu o organizare slabă. asociaţii etnice sau religioase). evident apare întrebarea ce prezintă prin sine un grup de presiune? Pentru a avea o viziune mai clară asupra obiectul cercetat este necesar să evidenţiem o serie de trăsături ale grupurilor de presiune: 1. Dacă intensitatea preferinţelor membrilor grupului este relativ scăzută. dar simţindu-se ca o eventuală forţă. armata.. prietenie sau confesie etc. grupul de presiune exprimă doar propriile interese. 5. Pornind de la acestă trăsătură evidenţiem următoarele tipuri a) grupuri spontane (grupuri neformale create spontan. sindicate.

cum ar fi adresarea scrisorilor către membrii parlamentului sau deputatului care-i reprezintă. oprirea activităţii diverselor servicii publice. Ele străduie să-şi promoveze oamenii săi „de încredere” în diferite structuri ale puterii care ulterior vor apăra interesele acestor grupuri de presiune şi cu ajutorul cărora pot fi influenţate deciziile politice. Aceste grupuri privite în general în afara politicii deseori influenţează viaţa politică a ţării mai puternic decât partidele politice. sau poate făcând un lobby personal. Grupurile utilizează diverse metode.de angajeze doar în forme de acţiuni mai puţin costisitoare. altfel spus. 83 . Activitatea grupurilor de presiune este publică.). forţa economică. ei pot ameninţa elita cu acţiuni de proporţii. din tot spectrul de acţiuni analizate mai sus. opinie publică. soluţionarea problemelor care stau în calea afirmării. Dacă aceste campanii nu se bucură de succes. sau organiza campanii publice împotriva unor iniţiative politice. precum şi influenţa indirectă asupra lor prin persoane aparte. dar şi alegerea. Pot crea comisii paralele cu experţi şi consultanţi în domeniu. partide politice. retragerea susţinerii guvernului sau acte de nesupunere civilă. utilizarea şi aplicarea adecvată a metodelor de presiune precum şi rolul deţinut în societate în genere. crescând astfel şansele unui eventual eşec. cele mai importante şi eficiente sunt două: influenţa directă asupra organelor guvernamentale şi persoanelor oficiale. Influenţa grupurilor de presiune este determinată în cele mai dese cazuri de numărul de membri. la greve. dar acţiunile lor în cele mai dese cazuri sunt tenebre. participarea la demonstraţii. iar problema în cauză îi afectează puternic membrii grupului sunt pregătiţi să întreprindă acţiuni mai costisitoare. Ele pot iniţia campanii de proporţii pentru a convinge elita conducătoare că cerinţele lor sunt legitime şi legale utilizând în acest scop mass-media şi tot arsenalul Public Relations.. panică financiară. campanii electorale etc. şantajul sau sabotajul acţiunilor guvernamentale. cu cât obiectivele lor sânt mai concrete şi mai explicite. resursele de forţă politică. Cum ne demonstrează practica politică. În lipsa rezultatului pot utiliza mecanisme mai puţin legale . omorul politic. să contribuie cu finanţare suplimentară pentru un lobby intensiv. pentru a elabora un proiect mai performant. tot spectrul de la convingere până la acţiuni de proporţii violente sau non-violente. întâlniri de protest. plătiţi de aceste grupuri. Potenţialul de presiune al grupurilor de influenţă este cu atât mai mare. fapt care poate cauza o dispersare a eforturilor membrilor grupului. adică un grup de presiune se poate mobiliza mult mai bine în vederea atingerii unui singur scop decât în cazul în care se urmăreşte atingerea simultan a unui număr mare de obiective.bani pentru a cumpăra acordul (mita sau finanţarea diferitor proiecte.

implementare diferitor programe sociale. genul. Grupurile de interese sunt asociaţii benevole deosebite de partidele politice căci ei nu înainteză candidaţi la funcţii elective şi nu tind să cucerească puterea. dar ascunsă. Descentralizarea sistemului politic din anii 90 a contribuit la creşterea numărului de grupuri ce au utilizat diferite variante de acces la guvernare pentru a-şi satisface intereselor proprii. În afară de aceasta. În acea perioadă activitatea lor era tenebră. când legislaţia este imperfectă. activitatea de lobby a cărora este recunoscută şi resimţită. iar capitalurile privatizării se cer a fi luate. Atunci când urmăresc scopuri nobile precum ocrotirea mediului ambiant. formal rămânând în afara organelor puterii politice. 84 . statutul şi profesia. grupurile de presiune susţin şi mobilizează oamenii în realizarea programelor guvernamentale. alţii politic. doar doresc să înfluenţeze guvernul şi alte organe politice prin diferite metode. consultarea decidenţilor şi liderilor politici despre necesităţile şi punctele de vedere ale grupurilor sociale. mecanismul de susţinere a dreptului nu funcţionează. monopol asupra activităţilor economice. ROLUL ŞI IMPORTANŢA GRUPURILOR DE PRESIUNE Ce rol joacă grupurile de presiune în viaţa politică a societăţii? Sunt ele constructive sau distructive? În primul rând. de aceea practic nu poate fi urmărită. unii dintre ei făcând capital economic. etnia. După declararea independenţei activitatea gurpurilor de interese din Republica Moldova a fost stimulată atât de slăbiciunea sistemului de partid nou format. cu beneficiu economic. Reformele economice radicale începute în această perioadă au creat premise pentru apariţia multiplelor grupuri de interese. precum şi influenţează procesul legislativ (uneori elaborează proiecte de legi şi le prezintă). dispoziţiile poporului către guvernare. Metoda principală de activitate este convingerea. private. se activează toate persoanele interesate pentru a rupe cât mai mult şi mai ieftin din averea statului. cum numai creşte numărul persoanelor ce au atins vârsta de pensionare pot apărea asociaţii activitatea cărora va fi îndreptată la apărarea intereselor pensionarilor). În perioada edificării tânărului stat Republicii Moldova grupurilede presiune erau mai puternice şi mai active pentru că în procesul de tranziţie. Baza acestor grupuri poate fi oricare caracteristică social importantă – vârsta. cât şi de poziţiile slabe a partidelor politice noi. grupurile realizează funcţii distructive. (Ex.III. respectarea drepturilor omului. grupurile de interes sunt constructive şi favorizează societatea. cu atât mai mult că mass-media numai se înfiripa. Joacă un rol important în selectarea experţilor şi specialiştilor la posturile administrative şi ministeriale. ele redau cerinţele şi doleanţele. atunci când ele urmăresc scopuri înguste.

Cu parcurgerea timpului devine mai evidentă influenţa unor grupuri cum sunt cele de ramură. Pe măsură ce preocupările cetăţenilor au evoluat şi s-au modificat se formează noi grupuri. iar cele decisive dintr-un domeniu nu se preocupau de altele. Pot fi grupuri instituţionale care cer subsidii din partea statului. unele departamente activ sunt preocupate de lobby-ul intereselor sale. firmele mari. Unele dintre cele mai vestite cazuri de lobby sunt Legea nucului nr. Atractivitatea acestui canal constă în operativitatea obţinerii deciziei necesare şi minimum de discuţii publice. De rând cu lobbyngul extern se formează lobbyngul intern reprezentat prin grupări interne ce urmăresc diverse scopuri şi respectiv oficialităţile pot ignora într-o măsură mai mare sau mai mică pretenţiile grupurilor externe. discuţii în cadrul şedinţelor parlamentare şi cercetări ai comisiilor parlamentare au obţinut privilegii şi o parte dintre ei apartamente în oraşul Chişinău.658XIV din 29 octombrie 1999. Lobbyngul activ al Centrului de Protecţie a Drepturilor Refugiaţilor. acest canal grupurile de presiune autohtone practic nu-l implică în soluţionarea problemelor politice importante. Influenţa sistemului judiciar tot este o metodă eficientă din punct de vedere a rezonanţei publice.I.R. cu interese proprii. Unele grupuri se implică atât de activ în procesul luării deciziilor politice că activitatea lor de grup este greu 85 .O. Guvernul şi administraţia Preşedintelui. Combatanţilor şi Locuitorilor din Transnistria care după o serie de activităţi precum mitinguri de protest. cumpărarea automobilelor Škoda şi multe altele. monopolul companiei Voxtel pe piaţa telefoniei mobile. tranziţia pe teritoriul Republicii Moldova a trenului cu combustibil nuclear şi deşeuri radioactive de la CAE Kozlodui. la moment mai consolidată. mai stabile în timp şi în influenţa sa asupra puterii. Mai mult decât atât. scandalul C. în afară de această funcţionează stucturi în formă de agenţii pe lângă guvern care de fapt sunt organe. Obiect de influenţă devine Parlamentul. Diversele tactici şi resurse ale diferitelor grupuri de interese a extins fragmentarea puterii..A. Mai greu este din considerentul că birocraţia cu excepţia funcţiilor eligibile în baza specificului său de formare adică numirea nu depinde de procesul electoral şi practic este imposibilă controlului prin metode democratice. greve a foamei. de aceea. produselor derivate din nuci şi lemnului de nuc). în esenţă. însă cere mult timp şi pregătire juridică minuţioasă. Diferite grupuri erau influente în domenii diferite. (modificată doar în 2004 în care se elimină lacunele ei cu privire la exportului de nuci. Procesul interesului de grup în Moldova genera un torent continuu de alcătuire a coaliţiilor de interese care influenţau puterea politică. asociaţiile oamenilor de afaceri. eliberarea de impozite a firmei Seabeco. Birocraţia guvernamentală este calea principală de influenţă şi acces la deciziile politice.

de separat de cea politică. Mai active decât sindicatele sunt asociaţiile de mici antreprenori. Eventuala influenţă a unor interese de grup asupra organelor puterii de stat în Republica Moldova şi respectiva creştere a corupţiei pentru că mita este metoda cea mai practicată de rezolvare a intereselor din partea grupurilor 86 . deţinătorii de patente. în lipsa unor dezbateri publice. nepoţilor etc. care exploatează activ şi eficient resursele informaţionale de presiune asupra factorilor interni de decizie. sporadică a tehnicilor şi metodelor de influenţă. cât şi cele private pentru câştigarea tenderilor în efectuarea lucrărilor publice. determină specificul concentrării de interese in aceste domenii. dar majoritatea grupurilor se implică în politică pe o perioadă scurtă şi activitatea politică nu este pentru ei un scop prioritar. aceste grupuri de presiune acţionează indirect prin persoanele sale în legislativ care le apără interesele. Influenţa lor este determinată de importanţa ramurii prezentate cât şi de grevele şi amploarea lor. In orice caz. Astăzi datorită faptului că şedinţele parlamentare sunt publice mai pot fi culese şi unele interese urmărite din spusele deputaţilor parlamentari care lobează interesele companiilor de stat în finanţarea lor (ex. De regulă. tradiţii. de asemenea şi caracterul multinaţional al populaţiei. precum şi de priorităţile şi scopurile societăţii.). în afară de aceasta în Moldova sunt puternic dezvoltate relaţiile de nănăşism. proprietarii de maxi-taxi. Nivelul redus al informatizării sociale provoacă o scădere a eficienţei factorilor de presiune din cadrul sferei autohtone de influenţe politice. Lobbysmul social care are ca scop apărarea drepturilor lucrătorilor este reprezentat prin sindicate. Specific pentru multe dintre grupurile de presiune din Republica Moldova este aplicarea neprofesionistă. Caracterul preponderent agrar al economiei ţării. Asociaţiile oamenilor de afaceri ale unor structuri comerciale mai mari preferă să-şi rezolve problemele sale pe ascuns. Structurile sindicale din Moldova sunt destul de slabe şi paradoxal nu prea apără interesele lucrătorilor săi în ceea ce priveşte sfera bugetară. Specificul grupurilor de presiune din Republica Moldova se află în legătură directă cu alte domenii ale vieţii sociale şi depinde de mentalităţi. care atunci când le sunt lezate drepturile protestează şi obţin mici concesii (ex. Air Moldova 93 milioane lei). vânzătorii de la piaţa centrală etc. ceea ce este necesar pentru o dezvoltare durabilă. nemetodică. cu atât mai mult că s-au scindat în două sindicate. în sistemul politic autohton se menţine tendinţa stabilă spre respectarea normelor şi a condiţiilor democratice fundamentale. modurile de achitare cu această persoane sunt diverse de la mită până la posturi ocupate ulterior în diverse firme sau angajarea copiilor. cumătrism care tot favorizează influenţa persoanelor din exterior. deşi se atestă un număr important de factori externi de influenţă.

ceea ce ar fi permis. deşi prin acest proiect s-a încercat o reglementare mai realistă a domeniului presiunilor politice. Despre aceste interese se poate afla din scandalurile din presă legate de corupţie sau de încălcările dreptului omului. există relaţii de influenţare a parlamentarilor de către anumite grupuri de interese în vederea adoptării anumitor decizii. ce determină corupţia în acest sector. deseori în detrimentul intereselor societăţii moldoveneşti rămân a fi în umbră. dar multe rămân a fi totalmente ascunse şi beneficiile pe care le primesc o serie de persoane sau organizaţii rămâne în dimensiunea “zvon”. Actualmente aceste relaţii nu au fost supuse unor cercetări şi evaluări profunde. poate. în februarie. preşedintele Petru Lucinschi a propus proiectul de lege cu privire la lobbysm în premieră înainat de parlament către dezbatere publică. că Prevederile din Planul de Actiuni Uniunea Europeana-Moldova (PAUEM: p. stoparea corupţiei şi deciziilor nefavorabile societăţii în ţara noastră. de către organele decizionale. respectiv în cele mai dese cazuri se reduce la corupţie. Experţii naţionali recunosc că în Republica Moldova. Legile cu privire la asociaţiile obşteşti sau ale activităţii partidelor politice şi mişcărilor social-politice reglementează unele aspecte ale activităţilor grupurilor care apără interesele lor. sporind transparenţa acestor activităţi. ce ar reglementa astfel de activităţi şi ar diminua factorii de risc. Reglementarea acestui proces în Republica Moldova va avea un efect benefic. Oportunitatea elaborării proiectului de lege cu privire la lobbysm este discutată la diferite conferinţe şi mese rotunde cu participarea atât a societăţii civile cât şi a reprezentanţilor puterii După efectuarea unor cercetări de specialitate în domeniu necesitatea elaborării unui astfel de proiect de lege se resimte. ceia ce face prematură decizia de a elabora un astfel de proiect de 87 .a impus abordarea publică a oportunităţii privind elaborarea actului normativ ce ar reglementa activitatea de lobbysm în Republica Moldova. La momentul de faţă se resimte tot mai tare necesitatea reglementării legale ai activităţii grupurilor de presiune. În consecinţă opinia publică negativă formată la acest subiect a stopat acest proces şi l-a amânat pentru o perioadă. intrigi şi lupte de materiale compromiţătoare. Lobbysmul moldovenesc contemporan nu este reglementat de vre-un act legislativ şi de aceea este lipsit de controlul societăţii. O încercare de acest tip a fost în anul 2000. Cu atât mai mult. este recunoscută importanţa elaborării unui act normativ. la nivel conceptual. 1) Prioritati pe termen scurt: al 8 prevăd elaborarea şi aprobarea proiectului de Lege cu privire la lobbysm. dar o serie de aspecte legate de interese mai specifice. private. Pentru acest motiv. a surselor de finanţare a instituţiilor de lobby şi a fluxurilor financiare din această sferă.

Gupurile în general reprezintă interese funcţionale. 2. grupurile de interese sunt în acelaşi timp baza sistemului politic şi un component important al lui. /Наука. Grupurile de presiune ca factori de influenţă politică în contextul informatizării sociumului. Chişinău. O’Leary B. BIBLIOGRAFIE Dunleavy P. teritoriale. /http//www. 2001. Elita politică moldovenească este conştientă că există şi alte interese sociale nereprezentate în procesul decizional şi că mobilizarea grupurilor de interese existente nu prea au legătură cu interesele de bază a societăţii. De aceea. dar şi asigură fluxul de informaţie şi susţinere de care au nevoie organele puterii de stat. motivul respingerii. Explicaţi rolul grupurilor de presiune în societate şi compatibilitatea lor cu teoria democraţiei 5. Москва. ideologice.1995. Лоббизм. Dicţionar de politică. Oxford.md 88 . corporatism./Новости. 3. culturale. Даль Р. Reprezentarea pe larg a intereselor nu numai garantează influenţa adoptării deciziilor politice. etnice. Selectaţi metodele de influenţă a grupurilor de presiune asupra puterii politice 4. /Univers enciclopedic.lege.acad. Identificaţi şi estimaţi activitatea grupurilor de presiune în Republica Moldova 1. 1992.cnaa. Ele îşi îndeplinesc eficient rolul când reprezintă multitudinea de interese existente în societate: economice. de ramură etc. Bucureşti. AUTOEVALUARE Definiţi noţiunile de grup de interese. grup de presiune. studierea proiectelor de legi cu privire la lobbysm elaborate anterior. clientelism. care asigură transmiterea operativă a cerinţelor către elementele instituţionale ale sistemului. Se consideră că este necesar de a efectua unui studiu complex pentru a evalua amploarea fenomenului de lobby şi nivelul de percepere a fenomenului de către societate. Sprîncean S. Teoriile statului. sociale. religioase. Selectaţi trăsăturile grupurilor de presiune şi comparaţi-le cu cele a partidelor politice şi efectuaţi o tipologizare a lor. 2002. Politica democraţiei liberale. Teză de doctor în politologie. lobby şi explicaţi diferenţele dintre ele. Лепехин В. Введение в теорию демократии./Epigraf. ecologice. elaborarea mecanismului real de implementare după adoptarea acesteia. Москва.

În pofida faptului că atunci când se vorbeşte despre sistemul electoral al unui stat se referă la sistemul electoral parlamentar. care sunt create cu ocazia fiecăror alegeri. El este o concretizare a alegerilor. Sistemul electoral este totalitatea normelor şi regulilor care reglementează desfăşurarea alegerilor în toate aspectele sale. cea de-a patra fiind autoritatea electorală. Circumscripţia electorală reprezintă entitatea teritorial-administrativă în limitele căreia se stabilesc rezultatele alegerilor. Nivelul inferior al autorităţii electorale este comisia electorală a secţiei de votare. Greu separabile la prima vedere. Sistemul electoral determină rezultatele alegerilor. Funcţionalitatea alegerilor este întru-totul dependentă de sistemul electoral. reprezentarea voinţei poporului şi asigurarea stabilităţii guvernamentale şi a sistemului politic. asigurarea corectitudinii luptei electorale. Funcţia primară a sistemului electoral este asigurarea desfăşurării alegerilor. sistemul electoral şi alegerile dispun totuşi de identitate proprie şi de legităţi individuale a existenţei şi evoluţiei. desfăşurarea alegerilor şi stabilirea rezultatelor alegerilor. includerea în procesul electoral al tuturor cetăţenilor. Alegerile şi sistemul electoral reprezintă două componente ale procesului electoral. Prin faptul că sistemul electoral stabileşte regulile „jocului electoral”. inclusiv şi caracterul democratic al acestora. el determină caracterul alegerilor. Există tendinţa de a delimita patru ramuri ale puterii. noţiunea de sistem electoral include normele şi regulile care reglementează toate tipurile de alegeri plus referendumul. care. statele sunt 89 . deoarece statutul său presupune imparţialitate. Sistemul electoral Sistemul electoral reprezintă forma pe care o iau alegerile în situaţiile concret istorice. Autoritatea electorală este compusă din Comisia (Biroul. desfăşurarea campaniei electorale. de regulă. Agenţia etc. De regulă. politice şi geografice.Tema: SISTEMUL ELECTORAL Sistemul electoral este inseparabil de alegeri. Funcţiile secundare sunt în dependenţă de regimul politic şi includ. prezentându-se în sistemul politic într-o unitate în care este dificil de a le delimita. şi comisii regionale şi locale. Rolul sistemului electoral în procesul electoral este semnificativ.) naţională. 1. determinarea corpului electoral. este una permanentă. stabilirea rezultatelor alegerilor etc. pentru regimul democratic. Sistemul electoral include patru componente semnificative – organizarea alegerilor. Gestionarea procesului electoral este realizat de către autoritatea electorală care este instituţie de stat. Sistemul electoral asigură existenţa şi permite utilizarea alegerilor.

Ei sunt de două tipuri – candidaţii individuali şi candidaţii-organizaţii (formaţiunile politice). Pentru a deveni concurent electoral este necesar de a satisface anumite cerinţe. Dreptul electoral activ poate fi realizat doar cu condiţia înregistrării persoanei în calitate de alegător. fie o îmbinare a acestor două modalităţi. pentru a participa la alegeri este necesar să activeze legal. cum ar fi cel al cetăţeniei. Listele alegătorilor asigură desfăşurarea alegerilor din punct de vedere tehnic şi preîntâmpină fraudele electorale.divizate în mai multe circumscripţii electorale. în altele statul joacă un rol semnificativ în finanţarea concurenţilor. vârstei etc. de a fi alegător şi dreptul electoral pasiv. Ele se divizează în două categorii dreptul electoral activ. Există două modalităţi principale de constituire a listelor alegătorilor – înregistrarea de stat şi înregistrarea directă. Formaţiunile politice. Candidaţii individuali trebuie fie să prezinte la autorităţile electorale un anumit număr de semnături. Pentru a deţine aceste drepturi este necesar de a satisface anumite cerinţe. Relaţia dintre aceste trei surse a donaţiilor diferă de la stat la stat. de regulă. În unele statul nu se implică în finanţarea concurenţilor electorali. În reglementarea desfăşurării campaniei electorale două sunt aspectele semnificative – finanţarea campaniei electorale şi accesul concurenţilor electorali la mass-media. în înregistrarea personală alegătorul trebuie să se înregistreze individual. Circumscripţiile electorale sunt uninominale şi plurinominale. de a-şi înainta candidatura în alegeri. adică să fie înregistrate. fie prin acordarea timpului de antenă gratuit de către stat. Sursele de finanţare a concurenţilor electorali sunt cel proprii. domiciliului. Listele alegătorilor reprezintă o bază de date care conţine informaţia privitor la alegătorii din ţară. fie să depună un anumit gaj electoral (o sumă de bani). Aceste două modalităţi de acces al concurenţilor electorali la mass-media pot fi îmbinate în diverse moduri – de la existenţa numai a accesului contra plată 90 . Accesul la mass-media este reglementat îndeosebi cu referire la televiziune şi radio. cele din partea statului. În acest caz ei doar prezintă o cerere la autoritatea electorală. Mărimea circumscripţiei determină proporţionalitatea sistemului electoral. care este dreptul de a vota. Accesul concurenţilor electorali la mass-media se face fie contra plată. În înregistrarea de stat responsabilitatea pentru constituirea listelor alegătorilor o poartă autorităţile statului. Concurenţii electorali reprezintă actori ce s-au implicat în cursa electorală cu scopul obţinerii funcţiilor eligibile. care semnifică capacitatea de a candida. numite cenzuri. cele din partea societăţii civile. Drepturile electorale sunt drepturile exclusiv politice ale oamenilor.

Cabinele de vot asigură secretul votului. În ultimul timp tot mai insistent se afirmă votarea electronică. Grecia. O serie de state ignoră reprezentativitatea alegerilor. 2. statele Americii Latine etc. Quorumul electoral reprezintă numărul minim de alegători care trebuie să participe la alegeri pentru ca acestea să fie recunoscute valabile. Referendumul este o componentă a sistemului electoral şi a procesului electoral. Referendumul este un element al guvernării directe. 4) state ce practic nu utilizează referendumurile (Marea Britanie. Din acest considerent un şir de state utilizează quorumul electoral (statele ex-sovietice).). majoritatea statelor Americii Latine etc. Există şi un al treilea grup de state în care a fost instituit votul obligatoriu (Belgia.(SUA) până la utilizarea doar a timpului de antenă acordat de către stat (Marea Britanie. Algeria etc. Alegerile. Este o componentă 91 . Referendumul reprezintă exprimarea instituţionalizată a atitudinii cetăţenilor faţă de problemele societăţii. Referendumul se deosebeşte de alegeri doar prin faptul că cetăţenii aleg nu persoane (reprezentanţi). votarea anticipată etc. de regulă. pot fi categorizate în câteva grupuri: 1) state pentru care referendumurile sunt o componentă indispensabilă a vieţii politice (Elveţia). în conformitate cu acest criteriu.). 2) ţări ce utilizează masiv referendumurile (Italia. fie prin intermediul maşinilor de vot plasate în secţiile de votare. Ea este realizată fie prin intermediul Internetului. În paralel cu această votare. indiferent de numărul alegătorilor prezenţi la alegeri ele se consideră valabile (statele tradiţiei anglo-saxone). Modurile de scrutin Modul de scrutin este modalitatea de transformare a voturilor în locuri sau modalitatea de a stabili rezultatele alegerilor. Pentru alegerile parlamentare quorumul electoral balansează în jurul majorităţii absolute. Australia etc. la urnele mobile de vot. Pentru neparticiparea la alegeri alegătorii sunt penalizaţi fie social-politic. 3) state ce utilizează sporadic referendumurile (statele ex-sovietice.).). pe care putem să o numim tradiţională. Participarea cetăţenilor la alegeri reprezintă reprezentativitatea şi nivelul legitimităţii instituţiilor eligibile şi a întregului sistem politic. prin procură. alegătorul prezentându-se la secţia de votare pentru a exercita votul. există şi alte modalităţi de votare – votarea prin poştă. Republica Franceză). se desfăşoară pe parcursul unei singure zi. În practica internaţională utilizarea referendumurilor este destul de ne uniformă. Belgia. Cipru. Statele. SUA. fie financiar. ci opţiuni în anumite situaţii de problemă.

semnificativă a sistemului electoral. Voturile acordate celorlalţi concurenţi sunt pierdute şi prin aceasta este un mod de scrutin dur. Există trei tipuri de moduri de scrutin – scrutinul majoritar. El poate utiliza cele 3 tipuri de majorităţi: majoritatea simplă – mai mult ca ceilalţi. Iniţial numărul de voturi se calculează după prima 92 . Scrutinul majoritar este cel mai vechi mod de scrutin. Acesta utilizează majoritatea absolută. scrutinul proporţional şi scrutinul mixt. Primul utilizat în statele anglo-saxone. Deci. partidele mici fiind subreprezentate sau deloc reprezentate. Scrutinul majoritar se poate utiliza în circumscripţii uninominale şi în cele plurinominale. În scrutinele majoritare actorii principali sunt persoanele şi nu partidele politice. majoritatea absolută – 50%+1 vot şi majoritatea calificativă – un anumit număr de voturi stabilit. Alegătorii votează pentru persoane. Dezavantajul cel mai important este nereprezentativitatea. Un al mod de scrutin majoritar este votul alternativ. Existând o diversitatea mare de scrutine majoritare. Scrutinul majoritar uninominal cu un tur presupune existenţa unui număr de circumscripţii electorale egal cu numărul reprezentanţilor necesar de ales. Scrutinul majoritar uninominal cu un tur utilizează majoritatea simplă.). se organizează turul doi la care participă primii doi candidaţi cu cele mai multe voturi acumulate în primul tur. dar uneori poate fi şi mai mic. Acest mod de scrutin utilizează majoritatea absolută. Printre avantajele acestor moduri de scrutin se numără faptul că ele asigură o relaţiei dintre alegători şi reprezentanţii aleşi. dar are doar un singur tur. de regulă mai mare ca majoritatea absolută. participarea candidaţilor în mod independent la alegeri nu este o practică răspândită. Turul doi se evită prin faptul că alegătorii trebuie să claseze candidaţii în buletinele de vot în conformitate cu preferinţele sale. de la fiecare circumscripţie se alege un singur reprezentant (deputat. În cadrul circumscripţiei câştigă acel candidat care acumulează cele mai multe voturi. primar etc. clasicele şi cele mai utilizate sunt scrutinele majoritare uninominale cu un tur şi cu două tururi. simplitatea. aceasta nu semnifică că candidaţii sunt independenţi. Dacă în primul tur nimeni cu acumulează această majoritate. cel de-al doilea tip în Franţa pentru alegerile parlamentare şi în alegerile prezidenţiale şi locale într-un şir de alte state. condiţionează formarea unei majorităţi parlamentare şi existenţa unei stabilităţi guvernamentale. ei reprezintă formaţiunile politice. Scrutinul majoritar uninominal cu două tururi în ceea ce priveşte candidaţii şi circumscripţiile este identic cu precedentul mod de scrutin cu careva deosebiri.

La fine vor rămâne doi candidaţi. Scrutinele majoritare plurinominale actualmente sunt puţin utilizate. 2. în mare parte. Scrutinul proporţional respectă corectitudinea în transformarea voturilor în mandate. după numărul reprezentanţilor necesar de ales) la care se împarte numărul de voturi acumulate de fiecare concurent electoral. candidatul cu cele mai puţine voturi este exclus şi voturile (buletinele) sale sunt transmise candidaţilor rămaşi conform preferinţei următoare. Preşedintele şi vice-preşedintele SUA fiind desemnat prin alegeri indirecte. 4 etc. El poartă denumirea de scrutin majoritar plurinominal cu liste blocate. Cel mai reprezentativ este scrutinul majoritar plurinominal utilizat în alegerile prezidenţiale din SUA. Scrutinul proporţional operează. doar cu formaţiunile politice şi presupune circumscripţii plurinominale. Cine dintre partidele politice acumulează majoritatea simplă a voturilor acumulează toate mandatele de electori de la statul respectiv. Mandatele se atribuie conform acestui şir de numere în limita numărului mandatelor necesar de a fi atribuite în conformitate cu apartenenţa cifrelor. Pentru a stabili în mod proporţional rezultatele alegerilor este necesar de a apela la formule matematice. 7 etc. Listele rigide presupun că lista este constituită de către formaţiunea politică în ceea ce priveşte componenţa şi ordinea 93 . Metodele prin divizorii utilizează un şir de numere (de exemplu 1. scrutinul majoritar plurinominal este utilizat pentru alegerea electorilor. există liste rigide şi cele libere. În metodele prin coeficient se calculează coeficientul care reprezintă numărul necesar de voturi pentru acordarea unui mandat. 5. 3. Atribuirea personală a mandatelor se realizează în conformitate cu listele de candidaţi prezentate de către concurenţii electorali. 3. numărul electorilor aleşi de la fiecare stat diferă. Statele reprezintă circumscripţii electorale. Partidele candidaţii cărora participă la cursa electorală prezidenţială îşi înaintează listele de electori în cadrul fiecărei circumscripţii electorale. Numărul rezultat reprezintă numărul de mandate atribuite. Ulterior numărul de voturi acumulate de fiecare concurent electoral este împărţit la coeficientul electoral. Din acest considerent sistemele proporţionale sunt mai complicate de cît cele majoritare.preferinţă. sau 1. În prima etapă se repartizează mandatele formaţiunilor politice. în cea de-a doua etapă are loc atribuirea personală a mandatelor. Repartizarea mandatelor se efectuează în două etape. dacă nimeni nu a acumulat majoritatea absolută. unul dintre care va acumula majoritatea absolută. Există două tipuri de formule matematice utilizate pentru a transforma voturile în locuri în cadrul primei etape – metodele prin coeficient şi metodele prin divizorii. În linii generale. Cifrele obţinute din împărţire se aranjează în ordine descrescătoare.

Sunt lipsite de dreptul la vot persoanele care sunt recunoscute incapabile şi cele 94 . 3. Un membru este desemnat de către Preşedintele Republicii Moldova. Modul de scrutin eficient pentru o societate şi sistem politic poate fi contraindicat unei alte societăţi. Dreptul la vot în alegerile parlamentare îl deţin toţi cetăţenii Republicii Moldova care au împlinit vârsta de 18 ani. de către alegător în ce priveşte ordinea candidaţilor. Scrutinul mixt reprezintă o îmbinare în diferite proporţii şi în diferite forme ale scrutinelor majoritare şi ale celor proporţionale. Pornind de la diversitatea modurilor de scrutin. Mandatele în cadrul listei se atribuie candidaţilor care au acumulat cele mai multe preferinţe. în caz contrar riscând să provoace cataclisme sociale şi politice. Pragul electoral este numărul minim de voturi care trebuie acumulate de către concurentul electoral pentru a avea dreptul de a participa la repartizarea mandatelor. Creată în 1997 ea este autoritatea supremă în domeniul electoral.de către Parlament. stabilitatea guvernamentală. Lista prezentată de formaţiunea politică poate fi modificată.de către Guvern şi 7 membri . un membru . ei ne putând opera careva modificări în lista candidaţilor. Listele libere conferă alegătorilor un rol activ în selectarea candidaţilor. În componenţa CEC-ului intră 9 membri ce au un mandat de 6 ani. prin intermediul preferinţelor. Alegerile parlamentare. Fiecare societate şi sistem politic îşi selectează modul de scrutin după necesităţile şi scopurile pe care doreşte să le atingă. Pentru organizarea alegerilor la nivelul sub naţional sunt organizate consiliile electorale de circumscripţie şi birourile electorale a secţiilor de votare. inclusiv 5 de către partidele de opoziţie.candidaţilor. nu putem desemna un mod de scrutin optimal. Scrutinele proporţionale pentru a asigura stabilitatea sistemului politic utilizează pragul electoral. Pragul electoral este o barieră în calea fragmentării excesive a instituţiei eligibile şi micşorează proporţionalitatea sistemului electoral. de regulă. de la scrutinul proporţional corectitudinea reprezentării. cel mai bun. Sistemul electoral al Republicii Moldova Procesul electoral în Republica Moldova este gestionat de către Comisia Electorală Centrală (CEC). De la scrutinul majoritar se preia existenţa relaţiei dintre alegător şi reprezentant. Alegătorii o pot accepta sau nu. Scopul utilizării scrutinelor mixte este îmbinarea aspectelor pozitive ale tipurilor de scrutin tradiţionale. proporţional numărului de mandate deţinute de acestea. În scrutinele mixte alegătorul. are două voturi şi respectiv există două categorii de deputaţi – cei aleşi în circumscripţii uninominale şi cei aleşi pe liste de partid.

pe zi pentru un concurent electoral la un post de televiziune sau radio. organizaţii finanţate de la buget. Dreptul de a fi candidat le au persoanele care deţin dreptul electoral activ şi au domiciliul în ţară cu excepţia militarilor cu serviciul în termen. Candidaţii independenţi. 3. În Republica Moldova se utilizează metoda prin divizorii. Condiţia este să fie înregistraţi la Ministerul Justiţiei. Sunt interzise donaţiile din partea guvernelor şi persoanelor fizice şi juridice străine. candidaţii independenţi la 2-3 mii lei.condamnate la privaţiune de libertate ambele prin hotărâre definitivă a instanţei de judecată. şirul de numere este de 1. Aceste liste sunt constituite de partidele politice fără vreo implicare din exterior şi conţin persoanele care eventual vor deveni deputaţi. Agitaţia electorală este interzisă în ziua alegerilor şi în ziua anterioară ei. . Ordinea includerii concurenţilor electorali în buletinele de vot se stabileşte în baza consecutivităţii înregistrării acestora.. Din experienţa alegerilor anterioare. se constituie prin intermediul înregistrării de stat. Finanţarea concurenţilor electorali în Republica Moldova se realizează în special din fondurile private. Partidele politice sunt personificate prin intermediul listelor candidaţilor în deputaţi. 101 (metoda d’Hondt). persoane anonime. Alegerile se consideră nevalabile dacă la ele au participat mai puţin de 1/2 din numărul de persoane înscrise în listele electorale. trebuie să prezintă CEC-ului 2 000 semnături ca dovadă a reprezentativităţii sale. cel de-al doilea se acordă în mod egal tuturor concurenţilor electorali grupaţi în două categorii candidaţii-formaţiunile politice şi candidaţii independenţi. organizaţii de binefacere şi religioase. În alegerile parlamentare toată ţara reprezintă o singură circumscripţie electorală.. pentru toate tipurile de alegeri. Primul se limitează la nu mai mult de 2 min. în dependenţă de rezultatele alegerilor. În alegerile parlamentare există candidaţi-instituţii şi candidaţi independenţi. Listele acestea sunt sau nu acceptate de către alegători o modificare a acestora este inadmisibilă. Formaţiunile politice pot fi înregistrate în calitate de concurenţi electorali la o simplă prezentare a cererii la CEC. Rezultatele alegerilor se stabilesc în conformitate cu scrutinul proporţional. Accesul la mass-media a concurenţilor electorali reprezintă o combinare a timpului de antenă plătit şi a celui acordat gratis. formaţiunile politice pot pretinde la circa 20-30 mii lei. Aceste sume. Atribuirea personală a 95 . pentru a fi înregistraţi. În Republica Moldova votarea este una tradiţională completată de votarea la urnele mobile de vot şi votarea la secţiile de votare deschise în reprezentanţele diplomatice ale Republicii Moldova. trebuie complet sau parţial restituite statului. 2.. Statul acordă credite fără dobândă minore concurenţilor electorali. Listele de alegători.

Candidatul. Candidatul la funcţia de primar se consideră ales dacă a întrunit mai mult de jumătate din voturile valabil exprimate ale alegătorilor care au participat la votare. este necesar să dispună de susţinerea a cel puţin 15 deputaţi. Alegerea primarilor se desfăşoară conform scrutinului majoritar. Dacă nici un candidat nu acumulează în primul tur numărul stabilit de voturi.mandatelor se realizează în conformitate cu listele de partid rigide. Începând din 2000 Preşedintele este desemnat de către Parlament prin scrutin majoritar în baza majorităţii calificative. a locuit sau locuieşte permanent pe teritoriul Republicii Moldova nu mai puţin de 10 ani şi posedă limba de stat. se organizează turul doi la care participă doi candidaţi clasaţi primii. Pragul electoral constituie 4% pentru partidele politice şi 8% pentru blocurile electorale. În turul doi unul din cei doi candidaţi va obţine majoritatea de voturi. La funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova poate candida orice cetăţean al Republicii Moldova cu drept de vot. se consideră ales. care are 40 de ani împliniţi. În caz de paritate de voturi se consideră ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi în primul tur de scrutin. consiliile locale şi cele raionale. Alegerile locale. pentru a fi înregistrat. Se admit două tururi de scrutin. Dreptul electoral pasiv include cenzul dreptului electoral activ şi cenzul de vârstă – 18 ani în cazul candidaţilor la funcţia de consilier şi 25 ani în cazul candidaţilor la funcţia de primari. În al doilea tur al scrutinului pentru primar numărul alegătorilor care au participat la alegeri nu contează. În cazul în care nici un candidat nu a acumulat majoritatea absolută se organizează turul doi al scrutinului. În cadrul alegerilor locale se aleg primarii. cu excepţia militarilor în termen. În cazul în care nici în turul secund nimeni nu acumulează numărul necesar de voturi se organizează 96 . Alegerile consiliilor locale şi raionale au loc în conformitate cu scrutinul proporţional. La alegerea consiliului şi primarului participă doar cetăţenii domiciliaţi în unitatea teritorialadministrativă respectivă. Candidatul independent se consideră ales dacă numărul de voturi valabil exprimate obţinut de el constituie cel puţin trei la sută din voturile valabil exprimate în ansamblu pe ţară. la care participă doi candidaţi cu cele mai multe voturi acumulate în primul tur. Alegerile prezidenţiale. Dreptul la vot este identic cu cel din alegerile parlamentare. Alegerile sunt considerate nevalabile în limitele unei circumscripţii dacă la ele au participat mai puţin de 1/4 din numărul persoanelor înscrise în listele electorale. Candidatul care întruneşte 3/5 de voturi. În perioada 1991-2000 Preşedintele Republicii Moldova se alegea conform scrutinului majoritar uninominal cu două tururi. în mare parte identic cu cel utilizat în alegerile parlamentare. ceea ce constituie 61 de voturi.

privind numirea sau demiterea factorilor decizionali. În perioada fiecărei legislaturi se aduc modificări sistemului electoral. El stabileşte în conformitate cu principiile democratice cadrul desfăşurării alegerilor. ne având efecte obligatorii). Practica utilizării referendumurilor în Republica Moldova diferă esenţial de situaţia din statele occidentale. în el reflectându-se valorile şi concepţiile principalilor actori politici. 97 . Referendumul republican poate fi iniţiat de un număr de cel puţin 200 000 de cetăţeni ai Republicii Moldova. amnistierea. Nu pot fi supuse referendumului republican probleme privind impozitul. în Republica Moldova sistemul electoral. La 23 mai 1999 a avut loc referendumul privitor la modificarea formei de guvernământ din republică semiprezidenţială în republică prezidenţială. legislative (problemele referitor la proiectele de legi) şi consultative (oricare alte probleme de interes naţional. Concomitent sistemul electoral moldovenesc este caracterizat de o instabilitate sporită. Alegerile repetate se desfăşoară după aceeaşi schemă. cu toate că strict vorbind nu a fost un referendum purtând denumirea oficială de sondaj sociologic „La sfat cu poporul”. este adecvat realităţilor social politice. În Republica Moldova referendumul se poate desfăşura la nivel naţional şi la cel local. de Preşedintele Republicii Moldova şi de Guvern. Referendumurile republicane pot fi constituţionale (problemele referitor la revizuirea Constituţiei). Aşadar. bugetul. O serie de decizii pot fi luate exclusiv prin intermediul referendumului. Sistemul electoral moldovenesc reflectă starea de moment a ţării.alegeri repetate. cît şi la problema neutralităţii statului. probleme ce ţin de competenţa instanţelor de judecată şi procuraturii. graţierea. Primul. în mare parte. Problemele importante cu care se ciocneşte ţara pe cale democratizării şi constituirii identităţii sale sunt luate practic exclusiv de către elită fără participarea poporului. Referendumul. independent şi unitar al statului. Dacă şi după alegerile repetate Preşedintele Republicii Moldova nu va fi ales. În Republica Moldova au avut loc două consultări cu poporul – un sondaj sociologic realizat în 1994 şi un referendum în 1999. a supus votului viitorul statalităţii Republicii Moldova. Preşedintele în exerciţiu dizolvă Parlamentul şi stabileşte data alegerilor în noul Parlament. Referendumul în Republica Moldova este puţin utilizat. sănătăţii şi securităţii populaţiei. Obligativitatea desfăşurării referendumului se referă la problemele privind caracterul suveran. măsuri extraordinare sau de urgenţă pentru asigurarea ordinii publice. un număr de cel puţin o treime din deputaţii în Parlament.

. 2000. 1997.139-140. Probleme. 2005. 2000. – Chişinău: USM. – Bucureşti: Monitorul oficial. Les systèmes électoraux. Bibliografie selectivă Cotteret J. Descrieţi componentele sistemului electoral. Comparaţi modurile de scrutin. Sistemele electorale şi modurile de scrutin. 1999.. Claude É. concepte. Martin P. 1983. // Политические исследования. 98 . 3. Que sais-je?). – Paris: PUF (coll. 5.3.Subiecte pentru autoevaluare 1.09. Описание избирательных систем. Apreciaţi sistemul electoral al Republicii Moldova. Fisichella D. – Chişinău: CUANT. teorii. Stabiliţi relaţia dintre sistemul electoral şi alegeri. Definiţi noţiunea de sistem electoral.2000 cu privire la procedura de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova. nr. Шугарт М. Таагепера Р. Codul electoral. 4. 2.С. nr. Ştiinţa politică.-M. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Legea Republicii Moldova nr.1234-XIV din 22.

Cetăţeanul participând la alegeri. cetăţeanul după participarea electorală mai uşor va ajunge la concluzia că acceptă regimul existent şi va găsi argumente în favoarea acestei poziţii. condiţionând apariţia democraţiilor electorale. Alegerile structurează procesul politic şi reprezentând punctele cruciale în evoluţia societăţii şi a statului Procesul electoral îşi face apariţia. Pentru democraţiile contemporane alegerile reprezintă o metodă de guvernare şi o modalitate de constituire a instituţiilor puterii. în special în aspect extern. Alegerile sunt o emergenţă a libertăţii. 99 . Pe parcursul Antichităţii şi Evului Mediu ele se afla.Tema: ALEGERILE Alegerile sunt definitorii pentru politic. Pentru formaţiunile şi liderii politici alegerile întruchipează momentele cruciale ale evoluţiei lor pe arena politică. Aceasta îndeosebi în noile democraţii. În regimurile autoritare alegerile. ele reprezintă un ritual care serveşte la promovarea valorilor totalitare. Alegerile sunt indispensabile democraţiei. în forma embrionară. trebuie să justifice într-un anumit mod comportamentul său. in particular. dar sunt şi cele ce-i pot scoate din circuitul politic. Pe lângă faptul că servesc pentru demonstrarea susţinerii populare a regimului. Alegerile: semnificaţia şi funcţiile Desemnarea de către popor a reprezentanţilor săi este una din paradigmele democraţiei contemporane. în cele autoritare alegerile se pot finisa cu victoria opoziţiei şi pierderii puterii partidului/persoanei dictatoriale. Alegerile sunt una din condiţiile existenţei şi funcţionării regimului politic democratic. Ele oferă unica posibilitate de a ascede la putere. Spre deosebire de regimurile totalitare. Alegerile reprezintă o modalitate de selectare şi desemnare a actorilor ce concurează pentru obţinerea funcţiilor publice politice. Actualul proces şi sistem politic este inimaginabil fără alegeri. 1. În regimurile totalitare alegerile se utilizează pentru a demonstra legitimitatea puterii. dar alegerile au şi un impact intern. democraţiei reprezentative. de regulă. într-o poziţie inferioară altor componente ale politicului. Pentru popor alegerile reprezintă unicul mijloc eficient de a influenţa guvernanţii şi de a se face auzit. Ascensiunea rolului alegerilor începe odată cu democratizarea societăţii pentru a se afirma în democraţiile reprezentative contemporane. în care democraţia se reduce la alegeri. concomitent cu politicul. la fel sunt o farsă care au aceleaşi scopuri şi funcţii. Alegerile există în toate cele trei tipuri de regimuri politice. în mare parte. Astfel.

consilii etc. în regimurile democratice. Alegerile sunt una din puţinele modalităţi de influenţare reală a puterii de către cetăţeni. Scăderea ratei participării electorale indică scăderea legitimităţii sistemului politic existent. în cadrul partidelor politice etc. în aspect practic poate fi unipartidistă şi pluripartidistă (guvernul de coaliţie). Alegerile permit soluţionarea civilizată şi corectă a conflictelor dintre grupurile sociale. sunt următoarele: 1. Reprezentate în instituţiile politice intereselor grupelor aflate în conflict vor putea fi soluţionate în cadrul instituţional (în parlament. 5. 3. adică sunt obligatorii. deoarece presupun libertatea cetăţenilor de a-şi desemna reprezentanţii. Constituirea instituţiilor puterii – prin intermediul alegerilor se constituie principalele instituţii ale statului. controlul instituţiilor puterii se manifestă acceptarea sau refuzarea prelungirii mandatului guvernării. chiar şi în situaţia unei foarte vagi interpretări a noţiunii de „voinţă a poporului”. Prin alegeri se depistează majoritatea astfel este pus în aplicare unul din principiile fundamentale ale democraţiei – principiul majorităţii. Formarea voinţei politice unice – alegerile stabilesc scopurile şi priorităţile dezvoltării acceptabile pentru majoritatea cetăţenilor. Exigenţele democratice impun utilizarea acestor modalităţi. 2.În regimurile democratice alegerile joacă un rol central şi funcţiile acestora sunt total altele. racordează sistemul politic la necesităţile şi interesele societăţii civile. inclusiv şi a primului ministru. Alegerile sunt cele care asigură realizarea articulării şi agregării intereselor. 100 . În primul caz alegătorii acordă un mandat de încredere în cel de-al doilea o penalizează. Controlul instituţiilor puterii – corelată cu precedenta funcţie. Aceasta se manifest la două nivele.) 6. cel puţin în cazul parlamentului şi a instituţiilor autoadministrării locale. cel de-al doilea este o expresie a alegerilor. La fel prin alegerile pot fi utilizate la desemnarea şefului statului. 4. Exprimarea voinţei poporului – alegerile. aceasta având efecte instituţionalizate. Participarea la alegeri este un indice al legitimităţii sistemului. Majoritatea. în care arbitru sunt alegătorii vor judeca prin vot conflictele apărute. Transferarea conflictelor politice în albia instituţională de soluţionare – conflictele sunt iminente şi indispensabile comunităţii umane. Primul. Legitimarea sistemului politic – alegerile sunt una din principalele mijloace de a legitima sistemul politic. Varietatea utilizării alegerilor ca modalitate de constituire a instituţiilor este destul de mare. Funcţiile alegerilor. ale puterii politice. semnifică participarea cetăţenilor la guvernare.

Resursele administrative pun pe picior de inegalitate partidele politice. Alegerile pot fi clasificate în conformitate cu câteva criterii. În dependenţă de corespunderea alegerilor a criteriilor democratice există alegeri democratice şi nedemocratice. În această ordine de idei programele electorale vor conţine scopuri. alegeri cu alegere – alegerile oferă alegătorilor posibilitatea de a selecta între diferiţi concurenţi electorali. Dese ori parametrii alegerilor democratice nu sunt respectaţi în totalitate. votul direct – alegătorii desemnează instituţia eligibilă fără intermediar. Recrutarea elitei politice – în alegeri se selectează din totalul candidaţilor electorali persoanele ce vor ocupa funcţiile publice. Calea spre majoritatea funcţiilor publice politice din stat trece exclusiv prin alegeri. Funcţionalitatea democratică a alegerilor se asigură prin: periodicitatea şi regularitatea alegerilor – ceea ce presupună că alegerile se desfăşoară la anumite perioade de timp şi aceste perioade sunt strict fixate. ca consecinţă dreptul de vot îl au absoluta majoritatea a cetăţenilor. dar nici nu sunt neglijaţi. Funcţiile normale a alegerilor pot fi exercitate doar în cazul satisfacerii de către acestea a unor exigenţe. Delimitarea acestor două tipuri uneori este dificilă din cauză că este greu de apreciat cu precizie matematică pragul democraticităţii alegerilor. Concurenţa se realizează între programele electorale ale concurenţilor. Alegerile directe (votul direct) 101 . votul egal – puterea votului (capacitatea de a determina rezultatele alegerilor) este identică la toţi alegătorii. votul universal – condiţiile înaintate pentru deţinerea dreptului de vot sunt minimale. Renovarea sistemului politic – alegerile presupun concurenţa. După caracterul relaţiei dintre alegători şi instituţia eligibilă deosebim alegeri directe. a criteriilor democratice. indirecte şi în mai multe trepte. votul secret şi liber exprimat – votul este confidenţial şi este exercitat în absenţa oricăror presiuni. alegătorii vor decide asupra oportunităţii investirii lor în funcţii. ne implicarea statului în campania electorală – implicarea statului în campania electorală duce la apariţia la unii concurenţi electorali a resurselor administrative.7. Partidele politice. Resursele administrative semnifică utilizarea de către partidul de guvernământ a resurselor statului. alegerile au un caracter concurenţial. grupurile sociale doar pot susţine şi înainta candidaţii. între credibilitatea acestora în a realiza cele promise. ori resursele statului oricând vor fi cu mult superioare resurselor tuturor partidelor politice şi capabile să sugrume orice partid politic. iar deosebirile de resurse dintre ei se află în limite raţionale. mijloace şi metode inedite care după alegeri vor fi utilizate în activitatea politică. Acest criteriu se asigură prin caracterul limitat al mandatului. 8. egalitatea concurenţilor electorali – toţi concurenţii electorali au aceleaşi drepturi.

Alegerile parţiale sunt atunci când se aleg doar o parte din reprezentanţii din instituţia eligibilă. emotivă sau inconştientă. logica concurenţilor electorali în scopul obţinerii voturilor este. Decizia de vot poate fi una raţională. în elaborarea atitudinii faţă de concurentul electoral. în alegerile în mai multe trepte instituţia intermediară are un caracter permanent şi funcţia de intermediar între popor şi instituţia eligibilă nu este unica. Actorii electorali În calitate de actori electorali sunt alegătorii. La prima etapă alegătorii aleg instituţia care va desemna instituţia eligibilă. în unele cazuri chiar corporativ. Actorii electoral sunt difuzi şi impersonali. în acest caz există votul personalizat.studierea peţii. inclusiv ca formă de protest. Scopul alegătorilor este de a desemna un reprezentant care le-ar oferi cele mai multe beneficii. necesităţilor şi intereselor 102 . La cea de-a doua etapă instituţia intermediară desemnează instituţia eligibilă. În primul tip de alegeri ea este provizorie şi are unica funcţie de a alege instituţia eligibilă. aceasta se referă la noile formaţiuni politice. pot avea şi scopul de a se promova. În acest caz. în acest caz este prezent votul partidist. Primii nu participă la alegeri din cauza incapacităţii şi imposibilităţii votării.presupun că instituţia eligibilă este desemnată nemijlocit de către alegători. societatea civilă şi autoritatea electorală (puterea electorală). Absenteiştii sunt tehnici sau psihologici. În alegerile indirecte şi în cele în mai multe trepte alegătorii desemnează instituţia eligibilă prin intermediul intermediarilor. Alegeri ordinare sunt numite cele alegeri care au loc la expirarea mandatului instituţiei eligibile. Comportamentul concurenţilor electorali este unul al producătorului care tinde să-şi realizeze marfa pe piaţa politică. Un alt criteriu al clasificării alegerilor este raportarea lor la mandat. Alegătorii se divizează în două categorii – cei care participă la alegeri şi absenteiştii. se poate orienta la persoana politică. Concurenţii electorali în afara scopului de a câştiga alegerile. însă ei se structurează foarte clar în procesul electoral. având un caracter colectiv. la prima vedere. procesul desemnării desfăşurându-se în două etape. Alegătorul. fie neparticipare la alegeri este realizată în baza unei poziţii politice. foarte simplă – la prima etapă . Absenteiştii psihologici fie sunt apatici şi nu se interesează de viaţa politică. aflarea problemelor. Alegerile anticipate se desfăşoară înainte de expirarea mandatului instituţiei eligibile. Deosebirea între alegerile indirecte şi cele în mai multe trepte constă în caracterul instituţiei intermediare. 2. sau de a realiza un scor bun. sau la partidul politic. Participare la alegeri presupune decizia de vot. ceea ce semnifică de a constitui guvernul. concurenţii electorali. ea având şi alte funcţii.

dacă grupul-ţintă sunt persoanele de vârsta a treia. Contactele interpersonale iau diferite forme – întâlnirile candidaţilor cu alegătorii. În conformitate cu grupul ţintă. atacarea oponenţilor şi contracararea atacurilor oponenţilor. foilor volante. Mesajul trebuie să conţină neapărat deosebirile concurentului de oponenţii săi şi să ofere argumente alegătorilor pentru a vota respectiv. Cercetarea se realizează cu instrumentarul sociologic. ci despre pensii şi protecţie socială. vei şti ce să le comunici. este o expresie succintă a valorilor şi viziunilor acestuia. prezenţa concurenţilor electorali în spaţiul virtual este indispensabile unei campanii reuşite. posterilor. pentru studiile calitative interviul în grup.alegătorilor. Mass-media este pivotul oricărei comunicări electorale. Distribuţia ofertei electorale poate fi realizată prin mai multe modalităţi. la cea de-a doua etapă . agitaţia „din uşă în uşă” etc.modelarea ofertei electorale în conformitate cu rezultatele studiilor. Toate aceste activităţi necesită mijloace de comunicare cu electoratul. Materialele poligrafice este un alt mijloc de distribuţie a ofertei electorale. Oferta electorală include persoanele candidate şi platforma electorală. Distribuirea personală a ofertei electorale este la fel de importantă ca şi utilizarea mass-media. actori în susţinerea concurenţilor electorali. de asemenea studiile de birou – content-analiza. 103 . Orice campanie electorală realizată corect începe de la studiul peţii politice. Mesajul electoral este ideea principală a concurentului electoral. De exemplu. Noţiunea de grup-ţintă este importantă din considerentul că în dependenţă de cui te adresezi. concertele realizate de vedetele de muzică. analiza rezultatelor alegerilor precedente reprezintă un mijloc eficient de a cunoaşte piaţa electorală. locuri de muncă. O atenţie mare trebuie acordată mesajului electoral. Nu poate fi selectat ca grup ţintă tot electoratul. Nemijlocit în campania electorală concurenţii electorali desfăşoară trei activităţi fundamentale în campania electorală – promovarea proprie. Ele iau forma afişelor electorale. broşurilor etc. Din punctul de vedere al eficienţii pe primul loc este plasată televiziune. Grupul-ţintă semnifică electoratul cu care se va lucra în campania electorală. dar şi cu comportamentul anterior şi valorile concurentului electoral se elaborează oferta electorală. Un rol important se acordă studierii oponenţilor politici. Odată studiile realizate se determinarea grupului-ţintă. Odată cu creşterea numărului utilizatorilor Internetului. nu vei vorbi despre salarii. urmată în ordine descrescătoare de radio şi presa scrisă. Pentru studiile cantitative se utilizează sondajele de opinie. deoarece majoritatea partidelor politice nu dispun de resursele necesare pentru a face acest lucru.

asigurării votului secret şi liber. cuprinzând tot teritoriul statului şi eşantionată – ce referire doar la anumite regiuni sau secţii de votare.) şi observarea desfăşurării votării (procedura votării. cei externi sunt exponenţi ai societăţii civile internaţionale. Aceştea dispun de cea mai mare autoritate în recunoaşterea rezultatelor alegerilor. Autoritatea electorale are scopul de a organiza şi de a realiza desfăşurarea alegerilor. implicarea instituţiilor de stat în procesul electoral etc. de calitatea cărora depinde buna desfăşurare a alegerilor. Acest scop este atins prin două modalităţi – educarea electoratului şi observarea alegerilor.. Anume prin intermediul activităţii observatorilor internaţionali se asigură recunoaşterea alegerilor (cu repercusiuni importante asupra statului şi a formaţiunii politice de la guvernare) de către comunitatea internaţională. în mare parte.). Observatorii interni reprezintă ONG-urile naţionale. În observarea parţială se controlează doar . completarea corectă a buletinului de vot etc. Educarea electoratului se orientează la ridicarea culturii politice şi electorale a cetăţenilor. comportamentului concurenţilor electorali. de către ONG-uri. inclusiv şi a campaniei electorale în conformitate cu legislaţia în vigoare. Ambele activităţi sunt realizate. Observatorii electorali se divizează în două categorii – interni şi externi. observarea poate fi totală. Observarea alegerilor reprezintă procesul controlului desfăşurării alegerilor din punctul de vedere al corespunderii procedurilor. Observarea totală presupune supravegherea întregului proces electoral compus din monitorizarea campaniei electorale (prestaţia mass-media. dar cu alte scopuri. 104 . comportamentelor actorilor electorali cu legislaţia în vigoare şi cu normele democratice Procesul observării alegerilor este unul complex. controlul alegerilor din partea societăţii are cel mai mare impact asupra legitimării procesul electoral. Concurenţii electorali la fel desfăşoară activitatea de observare a alegerilor. Obiectivelor campaniilor de educare a electoratului au ca obiectiv creşterea participării electorale. În afară de reprezentanţii societăţii civile în calitate de observatori pot fi organizaţiile internaţionale guvernamentale sau guvernele străine. Puterea electorală recrutează şi pregăteşte funcţionarii electorali. Cu toate că supravegherea alegerilor este făcută de mai mulţi actori.. În conformitate cu criteriul teritorial. dezvoltarea unui alegător conştient şi raţional. În conformitate cu criteriul temporal distingem observarea totală şi parţială.Societatea civilă are scopul de a asigura desfăşurarea unor alegeri corecte şi democratice. Există câteva tipuri de observare electorală. stabilirea rezultatelor alegerilor etc. actelor.

alegeri locale parţiale în care se alegeau primari în diferite localităţi. adică mandatul parlamentului a fost întrerupt până la expirare. La primele alegeri prezidenţiale a participat doar un singur candidat – M. care şi câştigă alegerile. În relaţia cu alegătorii autoritatea electorală asigură realizarea drepturilor electorale a cetăţenilor. 2003 şi 2007. consiliile locale şi consiliile raionale (municipale). În Republica Moldova Preşedintele este ales de către Parlament. se aleg prin vot direct. s-au desfăşurat în 1991 şi 1996. Alegerile parlamentare din 1994 şi din 2001 au fost alegeri anticipate. concomitent au avut loc în afara alegerilor locale generale. Acţiunea concurenţilor electorali asupra alegerilor este diferită şi are şi diferiţi vectori de acţiune. 1999. Ulterior în Republica Moldova alegerile parlamentare s-au desfăşurat în 1998. după modificarea Constituţiei Republicii Moldova la 5 iulie 2000. cu excepţia Preşedintelui. Exemplu cel mai concludent sunt alegerile primarului general al municipiului Chişinău în 2005. în baza votului direct. În 1996 în turul I al scrutinului au participat 9 candidaţi. Preşedintele Republicii Moldova. se desemnează prin votul în mai multe trepte. Puterea electorală soluţionează şi anumite conflicte apărute între concurenţii electorali. Toate instituţiile enumerate. Mandatul tuturor instituţiilor puterii de stat eligibile constituie 4 ani. 2005. Interacţiunea dintre actorii electorali asigură funcţionalitatea alegerilor şi desfăşurarea lor conform principiilor democratice. Aceşti ani indică alegerile locale generale în cadrul cărora se aleg toate autorităţile locale şi regionale. Alegerile în Republica Moldova În Republica Moldova la nivel naţional este eligibil Parlamentul Republicii Moldova. Alegeri locale în Republica Moldova s-au desfăşurat în 1995. Scrutinele prezidenţiale. 2001. la nivel local şi regional – primarii. în unele cazuri chiar contrar. următoarele au survenit ca urmare a incapacităţii Parlamentului de a alege un nou Preşedinte. Primele alegeri anticipate au avut loc din cauza autodizolvării Parlamentului.Snegur.Supravegherea şi controlul concurenţilor electorali şi a prestaţiei acestora vine să asigure corectitudinea luptei electorale. În perioada 1991-2000 alegerile Preşedintelui Republicii Moldova au fost directe. realizează campanii de educare şi mobilizare a electoratului. Scopul actorilor electorali este diferit. Funcţionarea bună a alegerilor necesită o prestaţie de calitate din partea tuturor celor antrenaţi în alegeri. Primele alegeri democratice au fost cele parlamentare din 1994. Preşedintele Republicii Moldova. în turul II s-au clasat doi candidaţi – Preşedintele 105 . 3.

În pofida faptului că numărul concurenţilor electorali este mare. este acumulat de către Partidul Comuniştilor din Republica Moldova. Cel mare număr de mandate. ea coboară până la 67. Participarea la alegeri nu semnifică şi influenţarea rezultatelor alegerilor prin vot. ulterior ele se transformă în repetiţie generală pentru scrutinul parlamentar.02% voturi. Până în 2001. 40 la număr. Activismul electoratului Republicii Moldova se află în continuă descreştere.Lucinschi obţine victoria cu 54.43%. Rezultatele alegerilor locale sunt în mare parte identice cu cele ale alegerilor parlamentare. Parlamentul a fost dizolvat. alegerile locale erau. Guvernul este constituit de PCRM. V. În istoria Republicii Moldova nu a fost nici un caz când candidaţii independenţi să obţină mandatul de parlamentar. Participarea electoratului este mai redusă în alegerile locale. La alegerile din 1994 din 13 formaţiuni politice doar 4 primesc mandate. În 1998 din 15 formaţiuni politice 4 au trecut pragul electoral. relativi puţini concurenţi electorali reuşesc să depăşească pragul electorali. Situaţia se repetă în 2005 când devin parlamentare la fel 3 formaţiuni politice din 11 participante la alegeri.Snegur şi Preşedintele Parlamentului P.Republicii Moldova în exerciţiu M. La alegerile prezidenţiale din 2005. buletinul de vot fiind considerat 106 . Guvernul este constituit de PCRM.Voronin. Nici o candidatura nu a acumulat numărul necesar de voturi. P. în mare parte o repetare a alegerilor parlamentare. În 2001 cursa electorală parlamentară a fost câştigată de 3 formaţiuni politice din 17.Voronin. în jur de 60%. Dispunând de o fracţiune de 71 deputaţi. Numărul concurenţilor electorali şi a formaţiunilor ce trec pragul electoral în alegerile parlamentare diferă de la scrutin la scrutin. Noile alegeri prezidenţiale au loc după alegerile parlamentare în 2001. atunci. prin câteva cifre intermediare.Lucinschi. Guvernul este constituit de către Alianţa pentru Democraţie şi Reforme. datorită faptului că alegerile locale se desfăşurau la un interval de un an după alegerile parlamentare. Alegătorii pot vota necalitativ. victoria este obţinută de către V.84% în 2005. cu toate că fracţiunea majoritară a PCRM s-a redus la 56 deputaţi.52% la alegerile parlamentare anticipate din 2001 şi 64. Aceste alegeri nu s-au finisat cu desemnarea Preşedintelui. Alegerile parlamentare din Republica Moldova au tendinţa de a oferi majoritatea unui singur concurent electoral. Următoarele alegeri prezidenţiale s-au desfăşurat conform alegerilor în mai multe trepte în 2000. de regulă. este reales. Guvernul este constituit de Partidul Democrat Agrar ce dispunea de 56 mandate. Dacă la ultimele alegeri sovietice din 1990 rata participării era de 83. acumulând 75 voturi. Cel mai mare număr de candidaţi independenţi a fost înregistrat la alegerile parlamentare din 1998 când au participat 60 de concurenţi individuali.

Snegur decretează că primăria va exercita şi atribuţiile consiliului municipal. La cele din 1995.94%. În parale cu cauzele normale ale absenteismului. mai mult de jumătate de alegători s-au prezentat la urnele de vot în 149 de localităţi. La secţiile de votare s-au prezentat circa 35% din chişinăueni. nu au fost alese 7 consilii orăşeneşti şi 44 consilii săteşti. Conform sondajelor de opinie. în restul 124 de localităţi organele autoadministrării locale au fost numite prin decret prezidenţial. iar motivarea are un caracter raţional.16% în 2005. 22 primari ai oraşelor şi 174 primari ai satelor. Fiind un stat aflat în proces de democratizare. În municipiul Bălţi alegerile au avut loc doar din cauză că votarea a fost prelungită cu o oră. fie pentru a protesta.. În alegerile locale din 2003 rata participării cetăţenilor la alegeri în toate circumscripţiile electorale a fost suficientă pentru recunoaşterea reprezantativităţii lor. Majoritatea acestora consideră că votul lor nu contribuie cu nimic la desemnarea guvernanţilor etc. în Republica Moldova există şi una structurală – o categorie importantă a absenteiştilor o reprezintă migranţii în căutarea unui loc de muncă. din cauza participării reduse a alegătorilor. Acest vot se realizează din cauza inculturii electorale. se supune observării 107 . la alegerile repetate – 19. Ca rezultat M. La alegerile locale din 1995 cel mai semnificativ a fost nealegerea consiliului municipal Chişinău. În Republica Moldova nu există mecanisme reale de includere a acestei categorii de alegători în procesul electoral. În Republica Moldova observarea alegerilor de către societatea civilă este o practică curentă şi permanent utilizată. Absenteiştii pasivi constituie circa o pătrime din totalul persoanelor cu intenţii absenteiste. de la 4. Accentul principal în procesul observării este pus pe reflectarea în mass-media a campaniei electorale şi pe supravegherea desfăşurării votării la secţiile de votare. din cauza neparticipării suficiente a cetăţenilor la scrutin.98% de voturi nevalabile la alegerile parlamentare din 1994 la 2. cu o democraţie imperfectă observarea alegerilor în Republica Moldova este importantă. La alegerile locale din 1999 situaţia s-a îmbunătăţit cu mult. În primul rând aceasta se referă la alegerile locale. În Republica Moldova începând cu 1994 se observă o creştere a nivelului culturii electorale al cetăţenilor.nevalabil. alegeri repetate în baza alegerilor nevalabile au avut loc doar în 2 localităţi. De regulă.54% la cele din 2001 şi la 1. Din 273 de localităţi unde au avut loc alegeri repetate. În practica politică moldovenească au existat câteva cazuri când alegerile au fost declarate nevalabile. pentru majoritatea cetăţenilor Republicii Moldova neparticiparea la alegeri poartă un caracter activ.

Dragomirescu I. // Политические исследования. 5. Sintagma permanentă cu care se apreciază alegerile. 1995.) Marketingul politic şi electoral.. Beciu C. Asociaţia pentru Democraţie Participativă (ADEPT). Мерло П. Bibliografie selectivă Drăgan I. ş. Избирательные кампании и проблемы их подготовки: «равное игровое поле» и демократические выборы. 2001. сер. Inexistenţa tradiţiilor democratice inclusiv şi în alegeri reprezintă un vacum care nu poate fi completat în baza experienţei străine. În alegerile locale sunt cazuri când alegerile sunt declarate nule din cauza încălcărilor comise în procesul desfăşurării alegerilor. Estimaţi funcţionalitatea alegerilor în Republica Moldova. // Политические исследования. 108 . 12. Thoveron G. Apreciaţi caracterul democratic al alegerilor din Republica Moldova. Alegerile. Definiţi noţiunea de alegeri. 3. (coord. – Bucureşti: Antet. Выборы: общая теория.a. 1998. Мерло П. nr. Comunicarea politică azi. nr. Пугачев В.4. Autoevaluare 1.4. atât de observatori cât şi de autorităţi este că „alegerile au fost în general corecte”. 2. Comparaţi actorii electorali.. 1995. Электоральная практика. putem aprecia alegerile din Republica Moldova ca funcţionale şi în conformitate cu principiile democratice.întregul proces electoral. se află în proces de edificare şi constituire. În această ordine de idei. Comparaţi alegerile în diferite tipuri ale regimurilor politice. nr. 1996. Încălcări ale Codului sunt atestate însă ele nu sunt principiale şi nu afectează caracterul democratic şi rezultatele alegerilor.Г. Teodorescu B. Construcţia simbolică a câmpului electoral. – Bucureşti: SNSPA.. права человека и общественное доверие к демократической системе.А. la fel ca şi regimul politic democratic. 4. Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din Republica Moldova etc. 1997. Observatorii interni sunt reprezentaţi de Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului din Moldova (LADOM). Din observatorii internaţionali o activitate permanentă desfăşoară OSCE.4. – Iaşi: Institutul European. // Вестник М.У.

orientat spre controlul. Politica interetnică a unui stat are scopul principal de a consolida societatea la toate nivelele. populaţia titulară şi minorităţile etnice. CONCEPŢII ŞI PROCESE ETNICE. În special. 1. a populaţiei titulare (adică limba de stat). care constă în căutarea şi realizarea unor modele cît mai reuşite de interacţiune între subiecţii relaţiilor interetnice. 1. TEORII. deşi nu putem afirma că contemporaneitatea s-a dezis totalmente de acest principiu. Un sistem complex de acţiuni realizate de către stat. în cadrul statelor multinaţionale politica interetnică poartă un caracter complex şi semnificativ. În calitate de subiecţi ai politicii interetnice apare statul ca autoritate legislativă. ci şi cu majoritatea naţională . 3. Reglarea relaţiilor dintre etnii. ea trebuie să contribuie la integrarea interetnică şi la apropierea social-culturală a oamenilor de diferite naţionalităţi. Politica interetnică se prezintă ca un ansamblu de principii. să optimizeze relaţiile interetnice. Realizarea unei asemenea politici nu putea să nu aducă la consecinţe negative în evoluţia proceselor naţionale şi la tragedii sociale chiar. care ţine cont de interesele şi aspiraţiile lor prezintă esenţa politicii fiecărui stat în domeniul relaţiilor interetnice.TEMA: POLITICA INTERETNICĂ Una din preocupările de bază al politicii contemporane apare sfera relaţiilor interetnice. norme prin intermediul cărora statul „guvernează” domeniul relaţiilor interetnice. Minorităţile etnice sunt aşa fel de grupuri etnice şi naţionale. se identifică nu numai cu grupul propriu etnic.cu naţiunea titulară şi sunt cetăţeni ai acestui stat. cercetarea ştiinţifică . 2. a necesităţilor naţionale specifice şi a intereselor etniilor din teritoriu. ASPECTE ALE POLITICII INTERETNICE DIN REPUBLICA MOLDOVA. ESENŢA ŞI CONŢINUTUL POLITICII INTERETNICE. care se determină ca o parte componentă a statului. care reglementează relaţiile interetnice din cadrul unui stat. Pentru realizarea politicii interetnice este necesară evidenţa minuţioasă şi în timp utilă. ESENŢA ŞI CONŢINUTUL POLITICII INTERETNICE. combinarea şi realizarea intereselor naţionale – reprezintă politica interetnică. posedă şi folosesc într-o măsură sau alta limba majorităţii. reguli. În cazul de faţă este vorba despre o politică interetnică cu un conţinut umanitar şi cu orientare democratică.a mecanismelor de conciliere. 109 . comunităţi sociale. Politica interetnică este una din sferele cele mai importante ale politicii. Pe parcursul istoriei în majoritatea cazurilor acţiunile în această sferă a politicii erau realizate în baza principiului „dezbină şi cîştigă”.

• asigurarea condiţiilor de dezvoltare liberă şi optimă a culturilor. limbilor şi tradiţiilor naţionale. culturale. determinării metodelor de realizare a lor. orice acţiuni etnopolitice din republică nu pot fi conştientizate fără a cunoaşte obiectiv corelaţia demografică formată între grupurile etnice ale ucrainenilor şi moldovenilor. Sensul principal al existenţei unor asemenea instituţii se include într-o activitate metodică. • garantarea formelor civilizate de comunicare interetnică şi modurilor 110 . politica în sfera socială. inclusiv şi autoguvernarea locală în politica regională). trebuie să se facă o apreciere obiectivă a situaţiei etniilor şi a proceselor etnice (demografice. Reieşind din componentele cercetării ştiinţifice ale relaţiilor interetnice se deduc următoarele direcţii principale ale politicii statului în acest domeniu: • garantarea egalităţii drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor indiferent de apartenenţa naţională. astfel încît să se ajungă la asemenea rezultate în acest domeniu care ar asigura buna înţelegere. respectul faţă de alte naţionalităţi sau grupuri etnice. de introducere a conţinutului „naţional” în sferele de administrare economică. care influenţează asupra situaţiei grupurilor etnice (incluzînd. mecanismelor de legătură inversă în toate sferele de administrare publică. În primul rînd. O astfel de activitate „metodică” creează un cîmp firesc de interacţiune între politica aplicată cu ştiinţa. la fel studierea subiecţilor politicii.Conţinutul politicii interetnice nu trebuie să aibă un caracter naţionalist sau şovinist. Al treilea component al procesului de cercetare în domeniul relaţiilor interetnice dezvăluie necesitatea aprecierii rezultatelor în acest domeniu. O altă parte componentă a relaţiilor interetnice este studierea procesului de luare a deciziilor politice. Nemijlocit. Cercetarea în domeniul relaţiilor interetnice trebuie să cuprindă trei componente de bază. care a apărut în rezultatul acţiunii politice care a avut loc. religioase. educaţiei. în domeniul culturii. este inevitabilă crearea instituţiilor specializate în scopul administrării practice. Realizarea politicii date presupune folosirea unor asemenea principii cum ar fi toleranţa. adică studierea acelei situaţii noi ale etnosului. prietenia şi colaborarea între populaţia majoritară şi minorităţile etnice. care creează ambianţa şi determină limitele posibilităţilor pentru realizarea direcţiilor politice presupuse. în cazul dat – pentru expertiza acţiunilor politice în ceea ce priveşte urmările posibile pentru situaţia şi dezvoltarea grupurilor etnice. etc. ci din contra să fie conturat de tendinţe şi aspiraţii umaniste. economice. democratice şi progresiste. socială.). inclusiv instituţii din domeniul relaţiilor interetnice. religiei. culturală. Spre exemplu. etc.

• 2. naţiunea este rezultatul continuării şi complicării legăturilor gentilice şi 111 . perfecţionarea mecanismului ştiinţific de administrare a proceselor naţionale din stat. economic şi cultural. Cu alte cuvinte. prin prioritatea întregii ginţi asupra producţiei. care se consideră că provin de la acelaşi străbun. în rezultatul cuceririi unor triburi de către altele. de slăbire a legăturilor de rudenie prin sînge şi întărirea a celor teritoriale. militari şi conducători civili. poporaţia şi naţiunea. de aceea cîteva ginţi se uneau în triburi. Însă pentru o comprehensiune a politicii interetnice e cazul să analizat domeniul social-politic de aplicare al ei. pe planetă coexistă următoarele tipuri de comunităţi: ginta. Ginta e un grup de oameni uniţi prin legături de rudenie de sînge. La început tribul era format din două ginţi. ce este un factor important în procesul de formare şi dezvoltare a naţiunii. tribul. În comunitatea gentilică relaţiile de producţie ale oamenilor se caracterizau prin munca colectivă şi consum colectiv. teritoriul. cultura şi limba comună contribuie la formarea unei conştiinţe comune. precum şi formele practice şi direcţiile de realizare al politicii naţionale. dar de acum în triburile cu o orînduire dezvoltată şi o autoadministrare compusă dintr-un consiliu al tribului. TEORII. O trăsătură caracteristică a tribului este legătura prin sînge dintre membrii ei. o anumită comunitate economică a celor de aceeaşi obîrşie (vînătoare colectivă.paşnice de soluţionare a diferendelor dintre naţiuni. legate prin relaţii de căsătorie. obiceiurile. Începuturile formării poporaţiilor se referă la perioada consolidării uniunilor de triburi. un singur dialect de trib. Tribul apare ca o formă timpurie de comunitate etnică şi de organizare socială a societăţii preclasiale. teritorial. care este o comunitate de oameni istoriceşte constituită după principiul de limbă. Ca urmare a dezvoltării social-economice şi politice diferite a ţărilor şi regiunilor. aceeaşi conştiinţă şi acelaşi nume pe care îl purtau. de ajutorare reciprocă). Acest proces s-a desfăşurat în condiţii de înlocuire treptată a triburilor. CONCEPŢII ŞI PROCESE ETNICE. Dezvoltarea în continuare a poporaţiilor a servit drept bază obiectivă pentru apariţia naţiunilor. Economia. egalitatea în drepturi în soluţionarea problemelor comune. sau din triburi de limbi diferite amestecate. Este precedentă naţiunii. în prezent. O formă superioară a comunităţii este neamul (poporaţia). de obicei. din cîteva triburi. apropiate ca provenienţă şi limbă. Pe măsura ce se intensifică legăturile dintre triburi. Însă ginta nu putea exista izolat. limba celui mai dezvoltat şi mai numeros dintre ele se transforma în limbă comună a poporaţiei. Poporaţiile se formau. concepţiile teoretice.

tribale. Dialectica interdependenţei conştiinţei naţionale şi relaţiilor dintre naţiuni constă în faptul că relaţiile de prietenie nu conduc la atenuarea conştiinţei naţionale. Procesul oformizării naţiunilor duc la formarea statelor cu diferite forme de organizare şi niveluri de independenţă. teritoriu. care a contribuit la formarea pieţei interne unice şi a unei limbi unice pentru comunitatea dată ca cel mai important mijloc de legături multiple. deoarece fiecare naţiune şi poporaţie are interesele specifice. chip psihologic. cele ce domină şi cele ce se supun. o anumită atitudine faţă de alte naţiuni şi sentimentul de mîndrie naţională. ce caracterizează conţinutul. cultură şi conştiinţă naţională. iar politica 112 . Importanţa conştiinţei naţionale se manifestă în relaţiile reciproce dintre persoanele de diferite naţiuni. Aceste semne. Conştiinţa naţională reprezintă totalitatea de concepţii sociale. legături economice. devine apoi şi un indiciu al ei. ce deţin statalitate proprie şi cele la care ea lipseşte etc. Un rol de seamă îl are caracterul relaţiilor interetnice. o obţine în procesul educaţiei şi socializării persoanei. Prin urmare naţiunea se caracterizează prin comunitatea de teritoriu. naţiunea este un fenomen istoric-social. psihologiei stau la baza apariţiei conştiinţei naţionale. În esenţa sa. cît şi tradiţiile comune. Treptat. Însă. specificul naţional al culturii. Deci. Aceste diferenţe au condiţionat conturarea relaţiilor interetnice în spectrul vieţii politice. necesităţi şi strategiile sale de dezvoltare. etice. În baza vieţii îndelungate în comun a oamenilor legaţi printr-o economie. Cu atît mai mult că naţiunile şi poporaţiile contemporane sînt diverse: numeroase şi mai puţin numeroase. în procesul consolidării şi dezvoltării se formează o limbă comună. Începutul de formare a naţiunilor se consideră sfîrşitul evului mediu şi începutul erei noi. economice. ataşamentul faţă de limba naţională. Ea include în sine conştientizarea comunităţii etnice. Relaţiile de prietenie favorizează lărgirea contactelor dintre reprezentanţii diferitor naţiuni care permit să se înţeleagă trăsăturile distinctive ale propriei naţiuni. conştiinţa naţională este apartenenţa conştientizată la o naţiune sau alta. ci pot să însoţească creşterea ei. apare comunitatea vieţii spirituale. ce devine un indicator important în existenţa şi dezvoltarea naţiunii. cultură. fiind una dintre condiţiile formării naţiunii. în prezent majoritatea statelor lumii sînt multinaţionale. Se consideră că o formă clasică a naţiunii este statul. iar coincidenţa comunităţii statale cu cea naţională este apreciată ca ideală. iar baza economică a acestui proces a fost capitalismul. fapt ce condiţionează apariţia şi dezvoltarea relaţiilor interetnice de natură diferită. Cu ea persoana se naşte. limbă. Pentru o viaţă economică comună e necesar un teritoriu comun care. religioase etc. nivelul şi trăsăturile specifice de dezvoltare spirituale a naţiunii. un teritoriu şi o limbă comună.

ea poate decurge în mod natural sau forţat. în rezultatul migraţiunilor. asimilarea este un proces. etnosul apare ca o totalitate constantă de oameni. procesele etnice reprezintă schimbările evoluţioniste ale etnosului. deoarece contribuie la îmbogăţirea reciprocă a culturilor şi la integrarea interetnică. cum ar fi evreii). în timp acest proces se poate transforma în unul asimilator. care posedă trăsături comune. cînd un grup nu poate asimila sau însuşi cultura etnosului majoritar şi nici nu-şi menţine cultura proprie. exprimată şi fixată în numele pe care şi l-a dat. Acest proces. care conştientizează unitatea lor şi deosebirea lor de alte comunităţi asemănătoare (conştiinţa de sine). care presupune dizolvarea unui grup sau a unei părţi a lui în mediul altui etnos sau popor. permite crearea în cadrul unor state multinaţionale a unor comunităţi interetnice sau metaetnice. care interacţionează între ele în cadrul unui teritoriu. Acest proces este unul pozitiv. psihologia. în sens îngust. procesele etnice sunt determinate de schimbările ce au loc în cadrul etnosului. Trecutul ţării noastre a contribuit la apariţia numeroaselor grupuri etnice pe teritoriul ei. schimbărilor de hotare între state şi modificărilor demografice. atunci cînd apare o nouă comunitate culturală în care sunt păstrate trăsăturile esenţiale etnice ale diferitor grupuri conlocuitoare. cultura. Cercetătorii contemporani deosebesc mai multe procese etnice care se manifestă cu scopul menţinerii şi dezvoltării propriei culturi şi a necesităţii de a menţine legături interetnice. Astfel. folosind principiul de dezvoltare în salturi.interetnică apare ca o activitate a statulului orientată spre reglarea relaţiilor dintre naţiuni şi poporaţii. ţinînd cont de interesele şi necesităţile acestora. 1. Integrarea are loc. ele reprezintă trecerea într-o nouă stare. Aculturaţia are loc în urma interacţiunii şi a perceperii culturilor conlocuitoare între ele. formată în cadrul unui teritoriu determinat. care caracterizează situaţia. ASPECTE ALE POLITICII INTERETNICE DIN REPUBLICA MOLDOVA. adică situaţia creată în prezent află statul Republica Moldova cu o structură multinaţională şi o evidentă 113 . relativ stabile. Rezultatul final. În sens larg. De obicei. în ceea ce priveşte limba. Conservarea sau separarea este determinată de un proces de autoizolare a grupului cu scopul de a-şi păstra specificul naţional şi poate fi realizată numai în cazul unor diaspore înfiinţate pe principii aspre de subordonare (de exemplu principii religioase. În acest context. Marginalizarea este un proces.

4 5.menţinerea şi consolidarea relaţiilor cu patriile etnice.dezvoltarea şi menţinerea valorilor spirituale şi culturale ale grupurilor etnice.500 73.4 2.consolidarea integrităţii statului Republica Moldova. De la doctrina “statului naţional în societatea mononaţională”. În acest context. . La momentul actual în Republica Moldova politica interetnică se află încă în procesul de formare. Practica ne demonstrează.383. susţinută la începutul anilor ’90.0 Număr de locuitori 2564849 282406 201. .2 1.susţinerea conaţionalilor care locuiesc în afara hotarelor Republicii Moldova. .elaborarea unui sistem complex de acţiuni în sfera politicii interetnice. . fiind prezent permanent riscul provocării unor crize în acest domeniu. că în Moldova au loc schimbări a concepţiei politicii interetnice.diversitate culturală. către concepţia “statului 21 Datele prezentate nu includ populaţia de pe malul stîng al Nistrului (Transnistria).9 1. Conform datelor ultimului recensămînt al populaţiei din Republica Moldova tabloul etnic se prezintă în felul următor21: Naţionalităţi Moldoveni Ucraineni Ruşi Găgăuzi Români Bulgari Nedeclarată Alte naţionalităţi Total Procentaj 75. 114 . ea trebuie să contribuie la integrarea interetnică şi la apropierea social-culturală a oamenilor de diferite naţionalităţi şi să optimizeze relaţiile interetnice. preocupările de bază în sfera politicii interetnice se axează pe următoarele probleme: .662 14020 34401 3. .9 4.218 147.276 65.8 8.332 Politica interetnică a Republicii Moldova are scopul principal de a consolida societatea la toate nivelele.garantarea şi respectarea drepturilor reprezentanţilor grupurilor etnice.

spre exemplu în 1996 a fost ratificată Convenţia-cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale. 12. Totodată.12. cere în continuare extinderea şi aprofundarea cadrului juridic cu privire la reglementarea relaţiilor interetnice. la studii.  dreptul la autoguvernare. la religie. către situaţia contemporană – “stat multinaţional în societate polietnică”.07.  ratificarea de către Republica Moldova a unor acte internaţionale privind protecţia minorităţilor naţionale.naţional în comunitatea polietnică”. asigurat de statutul limbii ruse ca „limbă de comunicare interetnică”(Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSSMoldoveneşti din 01. care se afirmă la mijlocul anilor ’90. Funcţionarea normală a societăţii polietnice a Republicii Moldova. dreptul la autoguvernare poate fi potenţial extins şi asupra altor localităţi: „ Localităţilor din stînga Nistrului le pot fi atribuite forme şi condiţii speciale de autonomie.2001. ce este realizat prin Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) din 23. De asemenea. 09. realizarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale presupune îndeplinirea obligaţiunilor acestor persoane faţă de statul Republica Moldova şi nu poate limita drepturile şi interesele legitime ale altora. În legătură cu aceasta au fost întreprinse următoarele acţiuni:  concomitent cu introducerea limbii de stat în RM a fost instituit şi „bilingvismul real”. se află în procedura de ratificare Cartea pentru Protecţia Limbilor Regionale şi Minoritare. la legătură cu patria istorică etc.  Legea despre Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova din 19. la organizaţii. 94: „Gagauz-Yeri este o unitate teritorială autonomă (UTA) cu un statut special care. 111 Constituţiei RM. elaborată de Direcţia Generală pentru Drepturile Omului a Consiliului Europei.  respectarea drepturilor polietnice. fiind o formă de autodeterminare a găgăuzilor. Legea garantează dreptul la limba maternă. Cu toate că adoptarea ei a fost argumentată ca necesară pentru „consolidarea suveranităţii şi independenţei ţării” şi „crearea unor condiţii favorabile pentru dezvoltarea liberă a 115 . la cultură.2003. este o parte a Republicii Moldova” (art.1). 1. conform principiilor democratice.89). ce sînt prevăzute de Legea cu privire la drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale şi la statutul juridic al organizaţiilor lor din 19. după statute adoptate prin legi organice”. elaborată de Direcţia amintită. conform art.

Concomitent cu măsurile de ordin legislativ se lucrează asupra domeniului organizaţional. în căruia funcţionează Secţia minorităţi etnice. Oricum. În Republica Moldova organizaţiile etnoculturale activează la nivel naţional şi la nivel local. comunităţi ale persoanelor ce aparţin acestor grupuri. numite organizaţii etnoculturale. Legea abundă în expresii precum „dezvoltarea relaţiilor interetnice tradiţional corecte”. • Direcţia Învăţămînt în limbile minorităţilor naţionale a Ministerului Educaţiei. În Republica Moldova există peste 100 de organizaţii etnoculturale locale. Cahul – 6. fără o precizare a sensului multor concepte utilizate. pentru apărarea propriilor drepturi şi interese. dar şi la minorităţile etnice. • Centrul pentru drepturile omului din Moldova. „consolidarea şi perfecţionarea principiului polietnicităţii. De aceea în Republica Moldova. cît şi de a integra armonios minorităţile naţionale. Procesul complex de gestionare a relaţiilor interetnice din Republica Moldova a făcut ca statul să creeze un cadru instituţional care ar regla aceste relaţii la toate nivelurile existente. multiculturalusmului şi multilingvismului în procesul consolidării poporului moldovenesc unic” etc. presupune activitatea mai multor instituţii de stat cum ar fi: • Biroul Relaţii interetnice al Republicii Moldova. ea poartă un caracter controversat. asociaţii. Acest fapt. O creştere impetuoasă a mişcării sociale a început la sfîrşitul anilor 80-90 ale secolului XX.. Comunitatea azerilor din Republica Moldova (1994). • Institutul Patrimoniului de Stat al Academiei de Ştiinţe al Republicii Moldova.comunităţilor etnice şi lingvistice spre integrarea lor în poporul unic al Republicii Moldova”. Cele mai numeroase comunităţi sunt Comunitatea Ucraineană din Republica Moldova (1993). • Comisia Parlamentului pentru drepturile omului şi minorităţile etnice. în pofida incoerenţei şi contradicţiilor prezente în Concepţia politicii naţionale. O integrare echitabilă în societate nu poate fi realizată fără o autoorganizare şi unire a eforturilor grupurilor minoritare. Această situaţie a determinat crearea centrilor ale mişcărilor culturale ale minorităţilor etnice. Comunitatea Rusă a Republicii Moldova (1993). au apărut mai multe uniuni. în Bălţi – 11. 116 . spre exemplu în municipiul Chişinău activează 15. Comrat – 5 organizaţii etnoculturale locale. care la moment conlocuiau în acelaşi spaţiu politico-geografic. se profilează dorinţa statului de a se consolida ca stat naţional. Comunitatea Bulgară (1994). astfel încît trezirea conştiinţei naţionale s-a manifestat nu numai la reprezentanţii populaţiei titulare.

Recunoaşterea caracterului civil. Aceste priorităţi se manifestă prin procesele de integrare a minorităţilor etnice în societatea moldovenească. Scopul integrării este crearea unei societăţi polietnice echilibrate.Activitatea organizaţiilor etnoculturale contribuie la realizarea priorităţilor politicii interetnice ale Republicii Moldova. 3. găgăuzii: 43% . unei idei comune pentru toţi şi să garanteze posibilitatea păstrării diversităţii etnice. cetăţenesc al naţiunii şi nu cel etnic. odată ce la etapa actuală este insistent susţinută ideea 117 . Crearea unei naţiuni politice.locuitori şi 68% cetăţeni ai Republicii Moldova. Conform cercetărilor efectuate de Institutul de Politici Publice în domeniul transformărilor şi reformelor din Republica Moldova în anul 2006 au fost obţinute următoarele rezultate: 32% din reprezentanţii etniei titulare se consideră că sînt „locuitori ai acestei localităţi” şi doar ceva mai mult de jumătate din numărul celor intervievaţi – 57% se consideră cetăţeni ai Republicii Moldova. Activităţile politicii interetnice a statului Republica Moldova în domeniul integrării pot fi orientate în trei direcţii de bază şi anume: 1. indiferent de apartenenţa naţională sau lingvistică. în care se vor crea condiţii pentru păstrarea şi dezvoltarea culturilor naţionale.locuitori şi 55% . respectarea legilor şi hotărîrea de a-l susţine şi apăra. Integrarea trebuie să reunească populaţia titulară şi minorităţile etnice asupra unei componente. O altă idee comună ar putea servi integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană. care se va realiza prin formarea unei populaţii loiale statului moldovenesc. ucrainenii: 42% . ce pretinde a fi o idee naţională şi ar servi ca factor de consolidare a societăţii. La ora actuală autorităţile statului promovează cu multă insistenţă ideea statalităţii moldoveneşti.locuitori şi 46% .cetăţeni ai Republicii Moldova. ruşii se consideră: 36% . Integrarea politico-juridică.cetăţeni ai Republicii Moldova. Integrarea comunicativ-lingvistică care se va realiza prin redarea unui spaţiu unic informaţional şi a unui mediu lingvistic moldav/român cu condiţia păstrării diversităţii culturale şi a toleranţei reciproce. care ar reprezenta statul naţional prin mai multe culturi care vor conlocui în acest stat. Integrarea social-economică atingerea de către fiecare membru al societăţii Republicii Moldova a capacităţii de a concura şi a unei mobilităţi sociale viabile.cetăţeni ai Republicii Moldova. acest deziderat nu a fost susţinut de cetăţeni statului. bulgarii: 34% . Respectiv. Însă.locuitori şi 64% . 2.

. ruşii .. . considerate de reprezentanţii etniilor chestionate cele mai cruciale şi mai grave.p. Politologia. p. – Chişinău: Gunivas. Rezultatele sondajului amintit ne arată. – Chişinău: Vector. Colaţchi A. martie 2000). doar 6% dintre ei se consideră europeni. Молдова в поисках идентичности. Constataţi tipurile de comunităţi umane existente şi explicaţi evoluţia lor în timp? 2. Definiţi noţiunea de politică interetnică. Inspiraţia ar trebui să vină din sectorul economic şi segmentul social. determinaţi subiecţii şi direcţiile principale ale politicii statului în acest domeniu? 4. Международная научно-практическая конференция (22-23 октября 2003) . astfel potenţialul politic al sentimentului naţional ar fi incomesurabil. însă. La ora actuală. 2001.Chişinău. 2003. 118 . 2003. . Identificînd tipurile de procesele etnice. 2006. (bulgarii – 10%. Evaluaţi direcţiile prioritare de acţiune ale politicii interetnice din Republicii Moldova? BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Мошняга В. – p. salariile mici (49% bulgarii – 53% moldovenii.Кишинёв: Бизнес-Элита.Chişinău: CAPTES.стр..creării unei „identităţi europene” alături de puternicele identităţi naţionale existente. găgăuzii. ucrainenii) şi corupţia (25% ucrainenii – 37% moldovenii).6% şi ucrainenii . găgăuzii . Evident că perspectiva creării unei „identităţi europene” se află într-un spaţiu de timp mai îndepărtat. 384. EVALUAREA: 1.68 Procesele integraţioniste din Republica Moldova. odată ce problemele cu care se confruntă Republica Moldova. . // Moldova între Est şi Vest: identitatea naţională şi orientarea europeană.188-190 Etnobarometrul în Republica Moldova. 2000.p.(Materialele conferinţei internaţionale. Introducere în studiul teoriei politice. Cu toate acestea cetăţenii Republicii Moldova nu exclud posibilitatea integrării în Uniunea Europeană. sînt şomajul (48% moldovenii – 53% ucrainenii).108-109 Национальные образы мира: единство-разнообразие-справедливость. că sentimentul de european n-a prins rădăcini adînci în conştiinţa moldovenilor. Elaborarea strategiei naţionale. determinaţi scopurile şi conţinutul lor? 3.3%). varianta ideală pentru Republica Moldova în crearea ideii naţionale ar fi să se pornească de la asumarea aceluiaşi destin.7% .254 Sandu I. întrucît producerea unei astfel de identităţi poate fi posibilă nu mai ca un rezultat al practicii sociale şi politicii îndelungate.

Lippman „câinele de pază” al democraţiei. radioul. Anume din acest considerent unele instituţii politice. „lanterna” care descoperă adevărul a devenit o instituţie influentă în cadrul sistemului politic .Tema : POLITICA ŞI MASS MEDIA Coabitarea dintre politic şi mediatic a devenit un fenomen incontestabil în societatea contemporană. Un exemplu elocvent îl reprezintă Televiziunea Română. Mijloacele de comunicare în masă reprezintă un eficient vehicul de comunicare între elitele politice şi electorat.1990. să-i convingă pe cât mai mulţi oameni de corectitudinea şi obiectivitatea sa. etnii sau state. (sec. 2. în care fiecare actor politic tinde să monopolizeze spaţiul public sau. televiziunea. Managementul informaţional-politic în spaţiul public al R. care s-au produs în spaţiul Europei Centrale di de Est. în timpul evenimentelor din decembrie 1989. conduse de Lech Walesa. XVII-XVIII) acestea au devenit tribune intereselor promovate de indivizi. Procesele politice de anvergură de la hotarele anilor 1989.afirma sociologul francez P. Politica reprezintă o luptă simbolică. cel mai important cotidian. grupuri. care. Presa. Acest fenomen presupune imperativ implicarea mass media în procesele politice ce au loc în societate. Gazeta Wyborska. uneori statul însuşi. internetul – contribuie la edificarea unui mediu informaţional pe măsura exigenţei alegătorilor faţă de clasa guvernatoare. Astăzi presa scrisă. supranumită de W. a fost până la 1990 organul oficial al Solidarităţii. s-a transformat într-o tribună a revoluţionarilor. între subiecţii politici la nivel naţional şi internaţional. IMPACTUL MASS MEDIA ASUPRA PROCESULUI POLITIC. 3. 119 . Numai o democraţie funcţională poate asigura libertatea de expresie şi independenţa editorialistă a mass media faţă de subiecţii guvernamentali. Champange. 1.a patra putere în stat. cel puţin. 1. Structura comunicării politice. Odată cu instituţionalizarea mass media. În Polonia. . mass media contribuind decisiv la răsturnarea regimurilor comuniste şi stabilirea noii lumi politice. au evidenţiat în mod deosebit potenţialul de influenţă al instituţiilor media în contextul crizelor politice. încearcă să-şi supună integral activitatea mass media. Moldova. Impactul mass media asupra procesului politic.

televiziunea „ambalează”. în stabilirea unor platforme. XX ia naştere teoria intruziunii mass media în politică. în deosebi. interesul faţă de fluxul informaţional a sporit vădit – atât din partea elitelor guvernatoare. în contextul căruia politica mare se face pe platourile televiziunii. În acest sens presa preia o parte din funcţiile de bază ale partidelor politice. faptele. modele comportamentale. mai cu seamă în timpul dezbaterilor electorale.contribuie la articularea diverselor interese în societate. pe care le transmit mass media. pur şi simplu”. În acest sens. Astfel. • socializare politică – mass media ajută la însuşirea şi acceptarea de către cetăţeni a unor norme. putem menţiona că presa este un agent moral. însoţite de competiţii politice acerbe pentru vânătoarea de voturi. la analizarea influenţei comportamentului politic prin televiziune.Actualmente. • critică şi supraveghere . cât şi a electoratului. la mobilizarea şi participarea politică. sociologii moderni vorbesc despre aşa-numitul sistem de stat telecratic. poziţii. Această teorie presupune desfigurarea realităţii şi distorsionarea 22 Pop D.22 Fenomenul manipulării se amplifică. în contextul amplificării exerciţiilor democratice.Iaşi. Mijloacele de informare în masă au un rol mare în formarea unei culturi politice a maselor. prelucrarea şi difuzarea informaţiei despre activitatea instituţiilor sistemului politic. compatibile cu funcţionarea eficientă a sistemului politic. implicit. Mai mult. în timpul campaniilor electorale. printre care mobilizarea politică. pe piaţa mediatică întâietatea îi revine televiziunii. p. Astfel. • interpretarea sensului lor. consumator de mesaje politice. .55. Institutul European. care se referea. La sfârşitul sec. În cadrul unui regim democratic mass media îndeplineşte următoarele funcţii politice majore: • informaţională – presupune receptarea. evenimentele. Sociologul şi politologul american Harold Lasswell se referă la următoarele trei funcţii majore ale mass media în contextul politicului: • supravegherea evenimentelor. mediatizarea evenimentelor politice contribuie esenţial la procesul educaţional al cetăţenilor. construcţii comportamentale. care contribuie la crearea şi impunerea unor mituri politice şi. 120 . 2000. Mass media şi politica. • educaţională – informaţiile suplimentare despre politică şi procesul politic. într-un stil atractiv oamenii. în deosebi. • socializarea indivizilor. care este concepută ca cea mai influentă şi mai operativă şi cea mai credibilă sursă de informare. valori. un factor educaţional -civic. Acestor trei funcţii Doris Graberle alătură a patra funcţie: • manipularea proceselor politice.

24 2. interdependenţa şi influenţa reciprocă dintre aceste sisteme. ce a spus. excluzând în mod sistematic segmente întregi ale acesteia. este deosebit de relevantă afirmaţia lui Bernard Cohen. construcţia agendei politice etc. bunăoară. 2002. p.politic. Comunicarea politică constituie unul din principalele elemente structurale ale mediilor de informare în masă (MIM). Ibid. Actul comunicaţional a fost definit de Harold Lasswel astfel: cine a spus. În baza acestui concept este analizată relaţia dintre sistemul politic şi sistemul mass media. lideri politici. latinescul informare înseamnă „a fasona”. presa reuşeşte să atragă şi să sustragă atenţia în privinţa unor lucruri.23 Prin urmare. inclusiv prin promovarea politicii de partizanat.prin interesul pentru spectaculos fenomen predominat în timpul campaniilor electorale În timpul campaniei electorale mass media îndeplinesc următoarele funcţii: • circulaţia informaţiilor şi mesajelor electorale. Francezul Jacques Gerstle defineşte 23 24 Dicţionar de probleme politice. gradul de politizare mass media. care contribuie la formarea spaţiului social . sau dezaprobarea unor acţiuni. Arnaud Mercier ajunge la următoarea concluzie: ”Telejurnalul nu vorbeşte decât despre o anumită faţetă a vieţii politice. 121 . legitimistă şi consensuală”. De fapt. –Chişinău. nu pentru că actualitatea nu s-ar preta la prezentare. ci pentru că atitudinea adoptată de ziarişti este în mod hotărât instituţionalistă. Prin urmare. • devine un vehicul al publicităţii electorale. Prin urmare. sunt acceptate anumite mecanisme de construcţie a informaţiei cu scopul obţinerii unor anumite efecte – susţinere. STRUCTURA COMUNICĂRII POLITICE. Muzeum. cu ce efect.Setting. se poate spune că. potrivit căruia: „ Presa nu le poate spune oamenilor ce să gândească.124.” Autorul porneşte de la ideea că. • stimulează dezbaterile şi identificarea candidaţilor. prin ce canal.Agenda. cui. mass media contribuie la crearea agendei politice a campaniei. În acest sens. dar reuşeşte extrem de bine să le spună la ce să se gândească. • stabileşte agenda campaniei electorale. în dezbaterile politice. rolul comunicatorului politic. marketingul politic. adică stabilirea agendei politice şi publice a unei societăţi de către cele mai influente instituţii mediatice. comunicarea politică vizează modul în care comunică instituţiile şi actorii din lumea politică. • mobilizează electoratul. Fenomenul ţi-a găsit reflectare în teoria mediatică cu aceiaşi denumire . stabilind anumite priorităţi.

) Publicitatea politică este inerentă fenomenului creării brandului de imagine politică. avându-i ca protagonişti pe candidatul democraţilor. electoratul. care apelează la argumente raţionale – votul devine până la urmă o recompensă pentru politici sociale. care se orientează la condiţiile de cerere şi ofertă. slogane electorale. Amintim în acest sens. cum ar fi activitatea publicitară. O altă interpretare a comunicării politice este cea care ţine de limbaj. partide. rezoluţii. prin faptul că apelează la mituri. „spaţiul în care se relaţionează discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a exprima în mod public asupra politicii: oamenii politici. care vrea să negocieze şi mass media. Comunicarea şi politica. că primele dezbateri televizate au avut loc în SUA în timpul alegerilor prezidenţiale de la 1960. Sondajele făcute după dezbateri au demonstrat impactul puternic al televiziunii asupra deciziei de vot a electoratului. Viaţa politică reflectă o dinamică a contextelor şi spaţiilor de comunicare politică. facilităţi economice etc. comunicarea politică ca fiind comunicarea puterii cu electoratul. Kennedy. comunicarea politică este o interacţiune instituţională între actorii politici.comunicarea politică ca fiind o tehnică. Brand-ul de imagine politică reprezintă totalitatea semnelor şi caracterelor de personalitate ale actorului politic. relaţiile publice sau sondajele. adică „chipul” preconceput. realizată prin intermediul diverselor canale de informare în masă. vicepreşedintele Richard Nixon. John F. evenimente politice etc. Astăzi 122 . Comunicarea electorală se manifestă în două ipostaze: comunicare-negociere şi comunicare-seducţie. la rândul său. În această dinamică un rol aparte îi revine comunicării electorale – emergentă campaniei electorale. diverse forme ale publicităţii politice: discursuri. afirmă Gerstle. cu scopul de a determina atitudinea oamenilor faţă de subiecţii politici (politicieni. care îl poziţionează în mintea electoratului o dată pentru totdeauna. În primul caz comunicarea capătă o formă dialogală. Dominique Wolton a descris. Comunicarea apare în calitate de secundantă a politicii. Aşadar. Una dintre cele mai puternice modificări în structura comunicării politice a fost apariţia dezbaterii televizate între candidaţii electorali. public şi electorat. un procedeu ori un ansamblu de tehnici şi procedee. Subiecţii comunicării politice sunt: clasa politică. guvern) şi obiectul politic (programe. planificat al liderului sau partidului politic. jurnaliştii şi opinia publică”. simboluri. dezbateri electorale. sunt consubstanţiale datorită faptului că se întemeiază pe recurgerea obligatorie la „cuvânt”. marketingul. care vrea să seducă. Publicitatea politică poate fi definită ca un model de comunicare politică. mass media. şi candidatul republicanilor. la „discurs” în politică. blocuri electorale. În timp ce comunicarea-seducţie ia o formă spectaculară. spoturi electorale.

Războiul mediatic.A. prin utilizarea mass media împotriva unor grupuri ţintă din propria lor ţară sau din străinătate pe perioade extinse de timp. într-o manieră mai impertinentă sau mau voalată. am putea spune. este controlată de puterea politică în cadrul sistemelor politice aflate într-o democraţie de tranziţie. XX au surprins într-o ipostază nouă instituţiile media. Crizele politice şi conflictele armate de la sfârşitul sec. Gestul trebuia să remarce diferenţa dintre un creştin şi un ateu. după ce l-a întrebat pe contracandidatul său dacă acesta ştie „Tatăl nostru”. Astfel de scenarii politice şi-ar pierde rostul în cazul presei scrise. promovare a unor idei. care concurau pentru prima funcţie în stat. „se dau în spectacol”. vom identifica următoarele funcţii ale comunicării politice în sistemele politice democratice: informare. A. Mircea Snegur şi Petru Lucinschi. Astfel. lideri (propagandă). staţiile de radio controlate de C. în timpul conflictului armat din Golful Persic (1990-1991) sistemul de propagandă irakian. În baza abordărilor sus-menţionate ale comunicării politice. Pentru a produce un impact emoţional puternic asupra publicului.„Vocea Irakului Liber”. socializare prin răspândirea anumitor valori şi modele comportamentale şi mobilizare (rolul publicităţii politice în campaniile electorale). 3. mass media. Bunăoară.I. Nu înzadar. televiziunea şi radioul se aflau integral sub controlul strict al Partidului Baas şi al lui Saddam Hussein însuşi. . MANAGEMENTUL INFORMAŢIONAL-POLITIC. Pe de altă parte.televiziunea rămâne a fi principala tribună a concurenţilor electorali. în lexicologia politicomediatică este lansat un termen nou – războiul mediatic. „Vocea Golfului” – îndemnau la revoltă populară pentru răsturnare de la putere a regimului lui Saddam Husein. Un argument mai recent în favoarea interdependenţei dintre politic şi mediatic este conflictul caricaturilor (2006). organizaţii şi indivizi pentru atingerea scopurilor lor politice. Mai mult. cel vinovat de toate relele şi atragerea asupra Irakului a forţelor „Marelui Satana”. publicate în paginile unui 123 . televiziunea. Mircea Snegur a rostit în debutul dezbaterilor „Tatăl nostru”. Relevant în acest caz este tabloul care s-a conturat pe platoul Televiziunii de Stat din Moldova în timpul dezbaterilor televizate dintre cei doi concurenţi finali ai prezidenţialelor din 1996. Irakul a subvenţionat şi unele publicaţii din Occident pentru a susţine interesele sale şi ale lumii arabe în timpul crizei din Golf. Războiul mediatic constă într-un repertoriu de tehnici şi presiuni psihologice aplicate de lobbyul internaţional. Ştirile trebuiau recepţionate ca fiind emise din partea unor centre clandestine de rezistenţă arabe. iar în timpul dezbaterilor televizate unii candidaţi.

fenomenul mediatizării politicii. un post de radio din Indonezia a lansat un concurs de caricaturi împotriva Danemarcei: cine va desemna monarhul Danemarcei cel mai bine în chip de porc. Din cele expuse mau sus. Acestea au provocat un val de furie în lumea musulmană. De exemplu. Anume în astfel de circumstanţe se manifestă caracteristicile fundamentale ale PR politic ca fiind o formă de management comunicaţional. între Republica Moldova şi Federaţia Rusă. dar şi ca mijloc comunicaţional de avertizare. diverse activităţi organizatorice în teritoriu.cotidian danez. Comunicatul a fost lansat ca răspuns la discursul rostit la Redensburg de Suveranul Pontif. de promovare a unor idei sau actori politici. Războiul mediatic a devenit astăzi un fenomen inerent crizelor din societăţile contemporane. în timpul campaniilor electorale – PR –ul „negru”. Din punctul nostru de vedere. elaborarea mesajelor publicitare şi a agitaţiei electorale. când Islamul va domina întreaga lume. considerându-le noţiuni identice. Public relations politic reprezintă o gamă de activităţi politice. iar guvernele islamiste au considerat că aceste caricaturi ofensează islamul şi musulmanii. ( de exemplu. iar sticlele cu vin moldovenesc erau strivite cu escavatorul la gropile pentru deşeuri ). De regulă. 124 . PR-ul politic se reduce la elaborarea anumitor tehnologii privind formarea staff-urilor electorale. nu numai de natură inedit politică. dar şi de sorginte economico-politică. îi permite acesteia din urmă să fie utilizată nu numai ca mijloc de propagandă. ameninţare în situaţiile conflictuale. a spus că islamul n-a adus decât lucruri „rele şi inumane”. dar şi al politizării mass media. Din acest considerent unii confundă noţiunea de Public Relations cu cea de tehnologii electorale.ului politic. în care Papa Benedict al XVI-lea era condamnat la moarte. în care Papa. Alegerile rămân a fi deocamdată cea mai reuşită scenă pentru aplicarea noilor tehnologii în domeniul PR. PR-ul politic constituie o formă de organizare a procesului comunicaţional în masă. Mesajul mai spunea că războiul sfânt va lua sfârşit doar atunci. care îl reprezentau pe profetul Mahomed cu un turban în formă de bombă cu fitilul aprins. de remarcat că coabitarea dintre politică şi mass media poate da naştere unui alt fenomen omniprezent. declanşată spre finele anului 2006. B. în special. „criza vinului”. Ca răspuns. va fi desemnat câştigător. Celula AlQaida din Irak a lansat un comunicat pe internet. în timpul căreia canalul rus de televiziune ORT transmitea cu regularitate strategică ştiri şi reportaje despre calitatea proastă a vinurilor moldoveneşti contrafăcute. legate de organizarea şi gestionarea campaniilor politice. PR. un managementul comunicaţional. citându-l pe un împărat bizantin.ul „negru” şi politica. Aşadar.

care au drept scop demoralizarea contracandidatului şi crearea imaginii negative a acestuia. • „plăcinta din multe foi” – lansarea în cursa electorală a unor quasiconcurenţi. 125 . iar prima „jertfă” a armei PR –iste a fost preşedintele SUA. protejându-l de scandalurile mediatice pe adevăratul responsabil de cele întâmplate. utilizate de către concurenţii politici. acestea pot aduce suplimentar aproximativ 10% din sufragii). uneori chiar până la eliminarea lor de pe scena politică. a reuşit să generalizeze cazul. Lui Eisenhower i se imputau promisiunile făcute în alegerile anterioare (1952) şi nerespectarea acestora. pentru prima dată. care au sarcina de a înclina „ balanţă” în favoarea „stăpânului” şi de a „ rupe” cât mai multe voturi de la principalul concurent al „stăpânului”. Aşadar. actualmente. Maricica Leviţki şi Iuliana Gore. reprezintă totalitatea tehnologiilor electorale „murdare”. care candida pentru al doilea mandat. Un alt exemplu. în consecinţă. a demisionat. care confirmă impactul mass media asupra compromiterii personalităţilor politice. au fost înregistrate luări de poziţiei din partea unor înalţi oficiali ai partidului republican . punând probleme corupţiei la nivelul întreg sistemului politic. Preşedintele Nixon. respectiv. care dă naştere. nici o campanie electorală nu se desfăşoară fără de aplicarea PR „ negru”. este afacerea Watergate. • „schimbarea săgeţii indicatoare” – expunerea unui alt personaj pentru mesajele critice. • „porţile verzi” – electoratul este pus în faţa dilemei: sau votează cu concurentul respectiv sau votează în favoarea contracandidatului „compromiş”. Când Watergate a început să capete proporţii ca acoperire în media americane. Atunci. Veaceslav Plugaru. Alexandr Lebedi pentru B Elţin în alegerile prezidenţiale din 1996/ Rusia. încadrată în schema unui efort partizan. De exemplu. Printre cele mai practicabile. Eisenhower.Evenimentele politice din ultimele decenii au demonstrat deja că. americanii au folosit abuziv publicitatea politică negativă împotriva preşedintelui. ca tehnologie electorală PR „negru” a fost aplicat în timpul alegerilor prezidenţiale din 1957. PR „negru”. percepută de electorat.Costin pentru Petru Lucinschi în alegerile prezidenţiale din 1996 / Republica Moldova. Managerii campaniei selectează din timp factorii obiectivi pentru lansarea unei publicităţi negative. putem conchide. imaginii negative a concurentului electoral. În contextul alegerilor prezidenţiale din 1972. Pentru prima dată. presa americană. tehnologii ale PR-ului „negru” sunt considerate următoarele: • utilizarea resurselor administrative ( conform practicii.

a generat suprapolitizarea societăţii. • „ partizanatul”. contactele intense cu mass media compensau deficitul organizaţional al liderilor politici. Acest fapt poate fi argumentat prin tendinţa partidelor politice din Moldova de a dispune formal sau neformal de propriile publicaţii sau de a controla unele posturi de radio sau televiziune. între anii 1989-1995. În acest război cultural mass media au fost extrem de importante pentru ele. PR-ul „negru” este aplicat cu exces de zel şi în campaniile electorale din Moldova. Un alt fenomen răspândit pe câmpul mediatic autohton este partizanatul politic. • „clonarea” – lansarea în cursă a candidaţilor – dublori (deseori. în temei. Pe de altă parte. persoane care au acelaşi nume). ar fi profund eronat să afirmăm că manipularea este un element al comunicării politice inerent regimurilor totalitare. • „ contuzie informaţională” – lansarea oricăror promisiuni. aveau o sensibilitate şi o vanitate extreme în ceea ce priveşte presa.• „altoirea” – se pune miză pe anticiparea mesajelor critice din partea oponenţilor. includ pe agenda politică şi această tehnologie reprobabilă. şi a lipsi de conţinut politic. Fenomenul manipulării persistă şi în societăţile democratice. concurenţii uită de ele imediat după întâlnirile cu alegătorii (demagogia electorală). de favoritul electoralei. lipsa canalelor de comunicare în interiorul partidelor. pentru a le „prinde”. lipsiţi de experienţă politică. noile partide erau angajate într-un război cultural între ele din cauza programelor vagi. respingerea zvonurilor prin lansarea altora şi mai absurde – o serie de provocări. chipurile. respectiv. Aceasta fiind una dintre cele mai eficiente arme informaţionale în spaţiul public autohton. reducerea numărului de votanţi. Implicarea activă a mass media în procesul politic din Moldova a devenit posibilă odată cu consolidarea unui sistem pluripartidist. în ultima săptămână a competiţiei electorale şi urmăreşte drept scop compromiterea favoritului campaniei electorale. cu scopul de a deruta electoratul şi a duce la scindarea lui. care din start sunt fără de acoperire. datorită aceloraşi circumstanţe ca şi în tot spaţiul est european: noii conducători de partid. Apariţia pe piaţa politică a noilor partide şi mişcări social-politice. iar competiţiile electorale. interesul sporit pentru politică şi. O pagină nouă în evoluţia comunicării politice în spaţiul public al Republicii Moldova o constituie Internetul. Punerea în aplicare a tehnologiilor de PR „negru” reprezintă o expresie a tendinţei de manipulare a opiniei publice. care reprezintă un flux 126 . respectiv. Prin urmare. de regulă. care ar fi lansate. • „scurgerea de informaţii” – are loc. Relaţiile dintre partidele politice şi mass media din ţară deveneau vitale. spre regret. pentru fluxul de informaţie politică.

şi. bineînţeles contra sufragiului universal.. dar numai acolo unde se potriveşte /. despre tratate de comerţ sau altele? Noi înţelegem că în cizmărie să fie consultaţi cizmarii. în special cea audiovizuală. în timpul exercitării datoriei profesionale./ Dar interese mari . pe care lansează informaţiile despre liderii formaţiunii. peste 100 de jurnalişti . nu sunt întotdeauna transparente. în care aborda problema genocidului turcilor împotriva etniei armene din perioada primului război mondial.. Relaţiile dintre presă şi elitele politice. constructive şi tolerante. acest caz fiind interpretat de presa internaţională ca o răfuială politică. ca răspuns la critica adusă autorităţilor politice sau clanurilor oligarhice. însă. Piaţa mediatică. care în corespondenţele sale supunea unei critici dure politica Kremlinului faţă de Cecenia. În ianuarie 2007 pentru articolele sale.. Compania de stat „Teleradio –Moldova” s-a transformat.fie în punctele fierbinţi de pe glob. în 2006. programele electorale etc. fie în situaţii incerte. Cei 9 membri ai Consiliul Coordonator al Audiovizualului sunt votaţi de către Parlamentul Republicii Moldova. monitorizate de Consiliul Europei. în interese comunale membrii comunei”[Iubire de adevăr”. deseori. pe cari abia cea mai ageră minte le poate cântări. când mass media au încercat să influenţeze unele transformări de esenţă în cadrul sistemului politic. într-o companie publică. De exemplu. important. fără a fi supus cenzurii de către autorităţile politice. Aducem un exemplu clasic din publicistica politică a poetului filosof român Mihai Eminescu.. asasinarea jurnalistei ruse Ana Politkovskaia. din Moldova a fost supusă unor reforme calitative. în consecinţă. de origine armeană. a afectat şi imaginea preşedintelui Vladimir Putin. imprevizibile. Jurnalismul politic face parte din grupul profesiilor cu risc. accesibil unui public consumator numeros.informaţional incontinuu. Hrant Dink Relaţiile dintre presă şi politică sunt complexe şi. elaborat de Comisia Electorală Centrală şi CCA. a fost asasinat redactorul-şef al ziarului „Agos”. cunoscut ca un admirator al partidului conservator: „Noi nu sîntem. Astfel numai în anul 2006 şi-au pierdut viaţa. În timpul campaniilor electorale instituţiile audiovizuale din ţară reflectă competiţiile politice în conformitate cu Regulamentul respectiv. să se decidă prin mulţimea voturilor lui Stan şi Bran? Nicicînd. Istoria cunoaşte numeroase cazuri. Înţelegem că o comună să-şi voteze cu sufragiul universal un drum ce-i trebuie. 127 . 2 august 1880 În ultimii ani s-ai întreprins eforturi pentru racordarea cadrului legislativ mediatic la standardele europene. Cred într-adevăr confraţii că Ştefan Vodă chema pe ţăranii republicei din Vrancea să se consulte cu ei despre război sau pace. Actualmente majoritatea partidelor politice din Moldova îşi au propria pagină web.

2. Care este rolul războiului mediatic în timpul crizelor sau conflictelor politice? Estimaţi impactul mass media autohtone asupra comportamentului politic în Republica Moldova. SNSPA. 2001. 2004. Nemira. Institutul Europea. – Iaşi. Care este ponderea PR „negru” pe piaţa informaţional-politică autohtonă? 2. Hentea Călin. 5. Identificaţi formele principale ale managementului informaţionalpolitic în spaţiul public al Republicii Moldova. – Chişinău. 4. comunicării politice în timpul campaniilor electorale? Explicaţi fenomenele politizarea mass media şi mediatizarea politicii. Mass media şi politica. Moraru Victor. 5. Mass media şi democraţia. MOLDOSCOPIE.SUBIECTE PENTRU AUTOEVALUARE: 1. Mass media vs politica. 2005. BIBLIOGRAFIE 1. Dobrescu P. Mass media şi societatea. Partea 4 (XXXI). TEMA: ELITA POLITICĂ 128 . 3. Mass media şi democraţia în ţările Europei de Est. 2001. Ce înţelegeţi prin conceptul comunicare politică? Care sunt funcţiile 3. Ed. Polirom. – Bucureşti. –Iaşi. Gross Peter. USM. Pop Doru. Popo Doru. 7. 2000. Polirom. Peru Aurelia. 4. Comunicarea electorală în spaţiul public al Republicii Moldova. Argumentaţi consubstanţialitatea dintre politic şi mediatic..Iaşi. –Bucureşti. 2001. . 2004. Propaganda fără frontiere. 6.

trebuie. Noţiunea “elită dominantă” include diferite grupuri (politic. Elita politică ca agent al acţiunii politice În literatura de specialitate nu există o unitate de păreri privind fenomenul elitar luat în ansamblu şi fenomenul elitei politice luat în particular. ea fiind cea care determină scopurile imediate şi perspectivele dezvoltării comunităţii umane. noţiunile “elită politică” vs “elită dominantă” (“guvernantă” sau “domnitoare”) nu sînt identice şi corelează ca parte şi întreg. slujitorii cultului etc. financiarii. să clarificăm unele aspecte terminologice. şi elita politică de opoziţie (contrelita). în mare măsură. O particularitate a grupurilor date este faptul că reprezentanţii lor sînt membri ai unor elite care s-au format în alte sfere de activitate umană. economic. însă participă în mod deschis la activitatea politică. managerii. elita politică. în afară de elita politică guvernantă.Caracterul. trebuie făcută delimitarea între elitele politice şi elitele în politică (M. a tria) poartă un caracter polisemantic. În al doilea rînd. Aceste obiective îşi găsesc reflectare în adoptarea deciziilor strategice importante şi în folosirea resurselor puterii de stat întru realizarea lor. “elită guvernantă”. În legătură cu cele spuse. ştiinţific. vom mai sublinia două aspecte esenţiale. „eligere” – a alege. ideologic. Pentru a ne determina ce reprezintă elita politică. cultural. În acelaşi timp. conlucrarea şi funcţionalitatea grupurilor de elite într-o societate pune în evidenţă trei probleme fundamentale: 1) cine ocupă poziţiile formale ale puterii? 2) cine este indicat să posede cît mai multă putere? 3) cine adoptă şi realizează deciziile? În funcţie de răspunsul la acestea şi alte probleme nu mai puţin importante. artiştii. “contrelită” şi “birocraţie”. Totuşi majoritatea autorilor sînt de acord cu faptul că elita politică. Termenul „elită” (lat.). direct sau indirect. bancherii. Aceasta pentru că elita politică este una mai largă şi include. în sfere nepolitice. În primul rînd. ultimele cuprinzînd grupuri ca intelectualii. Unii autori semnalează. fără de care nu poate activa şi funcţiona în mod normal nici o elită politică. diferiţi autori reliefează mai multe moduri de abordare a elitelor. reprezentanţii mass-media. Weber). vizavi de alte grupuri care constituie elita 129 . Aceştia nu posedă toate trăsăturile proprii elitei politice. militar etc. mai întîi de toate. 1. Participarea lor la viaţa politică nu reprezintă pentru ei o activitate profesională de bază. care. politică şi economică) unei societăţi. se implică în relaţiile de putere. riscul confundării noţiunilor “elită politică”. determină structura (“fizionomia” sau “fiziologia” socială. pe bună dreptate. adică într-o formulă politică (concept naţional sau ideologie de stat).

meritocratică. participă nemijlocit la exercitarea puterii politice. în special. În literatura ştiinţifică există şi alte definiţii referitoare la elita politică. dorinţă de 130 . organizaţională. Ea integrează un grup de persoane cu calităţi de lider. reputaţională. de permanentă evaluare şi modelare a lumii.). care tratează politica doar ca pe o suprastructură a bazei economice. pregătirii profesionale. Acest agent (actor. autorităţii şi. pe care fie că o deţine. subordonarea şi reflectarea în orientările politice a intereselor diferitelor pături sociale. elita politică este definită de majoritatea autorilor în raport cu puterea. de timp şi de interesele social-umane. toate avînd ca suport teoretico-metodologic o abordare sau alta (poziţională. Cele mai răspîndite definiţii ale elitei politice sînt cele care determină elita politică drept un grup privilegiat de persoane care ocupă poziţii de conducere în structurile de putere şi participă nemijlocit la adoptarea deciziilor legate de folosirea puterii. ca pe o expresie concentrată a intereselor economice şi de clasă. care. funcţională. sau. de dominaţie etc. nu în ultimul rînd. acest concept este incompatibil cu ideile determinismului economic şi social. Prin urmare. de marxism. subiect) este compus din persoane care posedă experienţă politică şi prestigiu graţie statusului politic. Utilizarea ştiinţifică a noţiunii “elită politică” se bazează pe ideea locului actorului politic şi pe rolul politicii în societate. ocupă poziţii de conducere în instituţiile politice şi influenţează asupra adoptării deciziilor de putere. creînd şi mecanismul necesar pentru implementarea intenţiilor politice. în funcţie de anumite interese. Ea poate fi prezentată în mod constant drept actor politic care reuneşte persoane cu acces la exercitarea puterii politice. O altă definiţie prezintă elita politică drept un grup determinat de persoane care concentrează în mîinile sale puterea de stat şi ocupă funcţii de conducere (posturi de comandă) pentru a guverna societatea. pentru exercitarea funcţiilor de putere. Şi o ultimă definiţie relevantă: elita politică este un component minoritar al societăţii diferenţiată şi neomogenă interior din punct de vedere structural. care au influenţă asupra structurilor de putere. de exprimare directă a opţiunilor în funcţie de anumite condiţii ce ţin de loc. aflîndu-se în opoziţie. reprezentate. a mediului social-economic. vîrstei. fie că o influenţează.dominantă. politica reprezentînd prin însăşi natura şi scopurile sale un demers subiectiv. trăsăturilor psiho-sociale (motivaţie politică. de realizare a intereselor de mare valoare socială. folosind diverse resurse şi mijloace pentru atingerea scopurilor trasate. urmăresc să obţină puterea politică. Cea de-a treia definiţie înfăţişează elita politică drept un grup relativ mic de persoane care concentrează în mîinile sale un volum mare al puterii politice şi asigură prin activitatea sa integrarea. Locul elitei politice este determinat de rolul politicii considerat drept mecanism de reglementare a relaţiilor sociale. Conceptul elitei politice rezultă şi din echivalenţa sau chiar prioritatea politicii faţă de economie şi alte sfere de activitate umană. De fapt. concepţii sau doctrine.

de elita de partid. În ansamblu. practic. în linii mari. de elita regională etc.reuşită etc. guvernatorii şi şefii structurilor de putere la nivel regional. Sumînd cele spuse. membrii judecătoriei supreme şi ai corpului diplomatic superior. nu este în totalitate conducătoare. miniştrii şi conducătorii organelor legislative şi executive.). În principiu. liderii formaţiunilor politice cu mare pondere în societate etc. putere. Toate aceste “bunuri” sînt distribuite într-o măsură inegală în structurile sociale şi de aceea elita îi indică pe “cei mai buni”. 2) membrii elitei politice constituie un grup închegat şi relativ izolat de societate care. Pentru determinarea graniţelor elitei politice trebuie să se ţină cont de cîteva criterii: 1) elita politică a societăţii este compusă din persoane ocupate profesional cu activitatea politică legală. respectă “regulile jocului” instaurate într-un regim anumit. grupurile funcţionale ale elitei politice sînt reprezentate de conducerea superioară. ea se constituie din politicieni de profesie de rang (poziţie) superior (înzestraţi cu funcţii de putere şi împuterniciri respective) şi funcţionari superiori de stat (pregătiţi profesional pentru a participa la întocmirea şi realizarea programelor politice. de guvern. precum şi elita politică de influenţă. capacitate de creaţie. elita indică ansamblul acelor persoane care deţin resurse politice rare într-o măsură abundentă: bani. guvernînd societatea sau influenţînd asupra structurilor de putere. cît şi elita politică de opoziţie contestatară. de parlament. competenţă. neschimbată. prestigiu. ci cuprinde atît elita politică de la putere.). iar scopul final rezidă în menţinerea şi exercitarea puterii (pentru reprezentanţii elitei puterii) sau în obţinerea (preluarea) puterii (pentru reprezentanţii elitei politice de opoziţie) şi 3) reprezentanţii elitei politice posedă o recunoaştere socială în calitate de oameni politici (politicieni). însă structura ei funcţională rămîne. Atunci cînd 131 . Componenţa personală a elitei politice se schimbă permanent. De obicei. În sens larg. putem menţiona că elita politică este acel grup (pătură) social al societăţii care concentrează în mîinile sale puterea de stat şi funcţiile de putere. la elaborarea strategiei dezvoltării sociale a comunităţii umane). Unii autori determină compoziţia elitei politice în baza abordărilor poziţionale şi reputaţionale. deputaţii şi senatorii. fiind compusă dintr-o anumită specie de lideri şi profesionişti politici (acele persoane care trăiesc din şi / sau pentru politică). influenţă. la elita politică sînt atribuite acele persoane care nemijlocit adoptă decizii politice şi exprimă voinţa comună a clasei guvernante. cultură. Elita politică. astfel încît aceasta include în componenţa sa persoanele înzestrate cu funcţii de putere în vederea adoptării deciziilor la nivel naţional şi regional (şefii de stat şi anturajul lor.

). locală. tradiţiile şi valorile politice. 7) după metodele legitimării – elita politică “de sînge”. funcţia de pronosticare etc. profesională. principiile. cercul de persoane care înfăptuieşte recrutarea. elaborarea ideologiei politice. funcţia organizatorică. complexe şi legate de o mare responsabilitate socială: funcţia strategică. funcţia politico-gestionară (de conducere. cum ar fi mărimea bazei sociale. “verigile centrale ale sistemului politic” etc. pseudoelită. de influenţă. Conţinutul aces132 . 6) după caracterul manifestării – elita politică democratică. 2) în funcţie de atitudinea faţă de putere – elita politică guvernantă. recrutarea) elitelor puterii joacă un rol important în eficientizarea deciziilor adoptate de care depinde dezvoltarea unei societăţi. crearea mecanismului de realizare a intenţiilor politice etc. funcţia comunicativă. instituţională. aceasta este adesea identificată cu “conducerea politică”. funcţia integrativă. închisă. aristocratică. de opoziţie (contrelită). care ar îmbina legătura strînsă cu masele şi cooperarea (unitatea. Mecanismul formării. La baza sistemului de selectare a elitei sînt puşi diverşi factori. deschisă. “structurile de putere”. 2) elită pluralistă (reprezentativitate înaltă şi integrare scăzută a grupului). 8) după rezultatele (eficacitatea) activităţii – elita politică propriu-zisă (pozitivă). de guvernare). sistemul politic şi regimul politic. 5) în dependenţă de calităţile personale – elita politică charismatică. 3) elita puterii (reprezentativitate scăzută şi integrare înaltă a grupului). oligarhică. “centrele de adoptare a deciziilor”. Tipologizarea ei poate fi efectuată în baza anumitor criterii: 1) în dependenţă de volumul de putere se evidenţiază elita politică superioară. Acestea sînt diverse. Predestinarea socială a elitei politice se reflectă în funcţiile pe care ea le exercită. religioasă. de mijloc şi administrativă (birocratică). 3) după nivelul componenţei – elita politică superioară (naţională). antielită. integritatea) membrilor grupului. 2. autoritară. criteriile. Mai subliniem şi faptul că exercitarea funcţiilor de către elita politică necesită prezenţa cîtorva condiţii obligatorii (analiza intereselor diferitelor grupuri sociale. pentru societatea contemporană este optimală funcţionarea unei elite democratice stabile. Desigur. recrutării şi schimbării elitei politice Formarea şi reproducerea (selectarea. etnică. liberală. 4) în funcţie de exprimarea intereselor maselor – elita politică profesională. mecanismul şi ordinea selectării etc. Elita politică posedă o structură complexă şi diferenţiată intern. de mijloc (regională).sînt subliniate caracteristicile esenţiale ale elitei politice. În funcţie de nivelul dezvoltării raporturilor verticale (reprezentativitate socială) şi al raporturilor orizontale (integrarea grupului). conştiinţa politică şi cultura politică. demografică. neguvernantă (pasivă). 4) elite dezintegrate (ambii indici se află la un nivel scăzut). în ţările democratice pot fi reliefate patru tipuri principale de elită politică: 1) elită democratică stabilă (reprezentativitate sporită şi integrare înaltă a grupului). Conţinutul şi mărimea funcţiilor (baza şi reglementarea lor) sînt determinate de legea fundamentală a unei sau altei ţări. totalitară.

Recrutarea elitelor în Europa. stagiul de partid şi contribuţia personală în cadrul partidului. Însă predominant pentru acest sistem de reproducere a elitei politice rămîne a fi tendinţa spre birocratizare şi rutină organizatorică. Игнатов В. Старостин А. mai întîi de toate. conformism. sistem ce presupune o avansare (promovare) lentă a candidaţilor pe verticala puterii şi cerinţe formale pentru pretendentul (competitorul) la postul de conducere (nivelul studiilor.М. experienţa de lucru cu oamenii etc. prezenţa unui grad scăzut al riscului la adoptarea deciziilor. 133 . de asemenea. iar elita puterii devine tot mai închisă. Avînd în vedere cele spuse mai sus. Aici vom mai preciza faptul că este vorba despre sistemul de ghildă (de breaslă. Pentru prima tendinţă este caracteristic un mecanism închis al formării elitei politice: baza socială a formării este foarte îngustă. În cadrul acestei tendinţe se înscrie mecanismul nomenclaturist de formare a clasei politice în fosta URSS. lipsind orice concurenţă între aspiranţi la funcţiile de putere. o altă parte ocupă poziţii extreme în probleme legate de procesul guvernării politice etc. Desigur.Г. cercul persoanelor care înfăptuieşte recrutarea este limitat.. pătrunderea în structurile de putere are loc. mai izolată. devotament liderului etc. fiind specifică pentru societăţile cu regimuri totalitare şi autoritare. continuitate în politică. Mendras A. sistemul de ghildă este predispus spre reproducerea unui singur tip de conducere (de la postulanţi se cere. loialitate. Учебное пособие. este în esenţă conservator. Această tendinţă în formarea clasei politice.. condamnînd astfel elita politică la dispariţie lentă. la transformarea ei într-o castă închisă. Понеделков А. – Москва. Rokman25.В. 1998.). de regulă. Ашин Г. şi pentru societăţile democratice. Printre plusurile acestui sistem mai pot fi enumerate echilibrul deciziilor adoptate. unde există 25 Vezi: Suleiman E. elementele sistemului de ghildă în selectarea elitei politice sînt caracteristice. o parte din aceştia sînt incompetenţi în materie de conducere a societăţii în noile condiţii. din păturile sociale dominante ale societăţii.. conduce la stagnare şi creşterea fenomenelor de criză în aceste societăţi.). Totodată. Acest sistem de recrutare. – Timişoara. fiind unul cu caracter închis. 2001. acest sistem poate asigura un nivel sporit al pronosticării în politică şi exclude. conflicte în interiorul elitei. Selectarea candidaţilor se efectuează din anumite grupuri (pături) de oameni sau dintr-un anumit partid. de regulă. iar consecinţele lui se resimt şi astăzi în unele societăţi posttotalitare (reprezentanţii elitelor politice posedă un nivel scăzut al profesionalismului. corporativ) analogic cu ghildele din evul mediu în ţările Europei Centrale.К.tor factori provoacă două tendinţe în formarea elitelor politice descrise de politologul american B. Основы политической элитологии. probabilitatea redusă a conflictelor în interiorul elitei puterii.)..

în mod liber pentru prima dată în a doua jumătate a sec. cîştigă din mai multe puncte de vedere în faţa sistemului de ghildă. deoarece în interiorul ei (ca. caracterul concurenţial al recrutării. ci în rezultatul alegerilor generale.partide politice cu structuri de partid puternice şi ramificate. În fine. Această elită nu constituia un grup politico-cultural nou. a alcătuit noile structuri ale puterii de stat şi a adoptat un set de documente politice şi acte normative de o mare valoare. acest sistem nu este predestinat unei alegeri serioase pe principiul competenţei profesionale a candidatului. prin posibilitatea fiecăruia de a participa în structurile de putere. cerinţe sporite faţă de calităţile personale şi capacităţile pretendenţilor la funcţiile (posturile) de conducere. esenţa lui rămîne neschimbată. ambele sisteme de recrutare a elitei politice coexistă şi conlucrează în majoritatea societăţilor contemporane cu predominarea unei sau altei tendinţe de selectare a elitei politice. set care a pus bazele dezvoltării tinerii democraţii. Deci este vorba despre cea de-a doua tendinţă în recrutarea clasei politice. de altfel. fiind aleasă la 25 februarie 1990. un nivel sporit al elitei neomogene din punct de vedere social. La drept vorbind. iar. activitate creatoare şi spirit inovator. Însă neajunsul cel mai mare al sistemului dat constă în posibilitatea infiltrării în politică a persoanelor întîmplătoare (ocazionale). De aceea tendinţa dată se caracterizează printr-un mare electorat şi un proces liber al selectării. XX. Sistemul antreprenorial al recrutării clasei dominante presupune. unde fiecare din ei se bizuie pe ingeniozitate proprie. pe de o parte. de aceea procesul pregătirii cadrelor profesionale de politicieni şi al recrutării politice capătă o mare importanţă pentru societăţile contemporane. Însă pentru societăţile cu regimuri politice democratice este specific sistemul antreprenorial al recrutării elitei politice. În pofida faptului că sistemul de recrutare în diverse ţări este diferit. 3. Reagan). Adesea sitemul în cauză este adaptat la cerinţele timpului (cazul fostului Preşedinte al SUA R. pe de altă parte. Constituirea şi funcţionarea elitei politice moldoveneşti Noua clasă politică a Republicii Moldova. acest sistem. În ţările occidentale politica de mult s-a transformat într-o profesie. o concurenţă dură între aspiranţii la funcţiile de putere. fiind vizate statele în care cea mai mare parte a elitei puterii se constituie nu pe contul numirii în funcţie (postul de conducere). despre un mecanism aparte al formării acestei clase. un grad relativ mare al conflictelor în interiorul elitei şi deci o pronosticare scăzută a politicii. De aceea în cadrul acestui sistem există o probabilitate relativ mare a riscului şi a neprofesionalismului în politică. şi în alte societăţi postsovietice) a avut loc redis134 . a aventurierilor care pot genera doar “efecte”. fiind adaptat la dinamismul vieţii contemporane.

dar neafişînd un proiect desluşit al înfăptuirii acestor deziderate. XX au avut un impact aparte asupra democratizării întregii societăţi. în cadrul acesteia distingîndu-se grupări radicale (cerînd proclamarea unirii cu România imediat) şi moderate (considerînd că unirea este un proces care trebuie pregătit cu luciditate. tulburate de perspectiva dispariţiei tînărului stat independent. proces conceput din două etape: tranziţia şi consolidarea26. iar afirmarea independenţei ţării este o cale optimă pentru realizarea acestui obiectiv). Mai apoi refuzul dialogului. XXI clasa politică din Republica Moldova.2004) etc. iar practica politică confirmă. 2000. O bună parte din elitele vechi. Un segment anumit al acestor elite. negocierii şi compromisului ca boală „a copilăriei clasei politice” este depăşit prin diverse instrumente politice pentru crearea „Alianţei pentru Democraţie şi Reforme” (21 aprilie 1998 – sfîrşitul anului 1999) şi activitatea Mesei Rotunde cu Statut Permanent (2002 . optînd pentru modalităţi diferite de evoluţie a statului nostru independent. reprezentînd o democraţie neconsolidată. p. Noua elită postcomunistă avea surse diverse de formare şi consolidare. 19-67. La sfîrşitul sec. care concepea politica în termenii neacceptării compromisului şi eliminării reciproce a facţiunilor rivale. au promovat ideea organizării unui referendum în chestiunea independenţei tocmai pentru a pune punct oricăror tentative de a ignora necesitatea respectării întru totul a actului 26 Vezi mai detaliat: Saca V. conduse de idealurile reunificării naţionale. principala fiind reconversia unor grupuri ale elitei partidului unic (nomenclaturiste). reprezentanţii elitei politice vechi şi-au păstrat poziţiile lor privilegiate în noile structuri politice. Înseşi elitele politice naţionale. 135 . O altă parte a elitelor. Mai mulţi analişti politici şi cercetători afirmă. a înţeles independenţa ca una în raport doar faţă de Moscova nu şi faţă de Bucureşti. Interese politice şi relaţii politice: dimensiuni tranzitorii. care au contribuit la adoptarea Declaraţiei de Independenţă. Sciziunea elitelor la mijlocul anilor ’90 a devenit un simptom semnificativ al bolii „copilăriei clasei politice” moldoveneşti. O dată ce în majoritatea cazurilor la funcţiile de conducere au fost folosite chiar de la bun început cadrele vechi. Aceste şi alte particularităţi specifice ale formării primei generaţii a clasei politice moldoveneşti de la sfîrşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 ai sec. XX – începutul sec. faptul că şansele de reuşită ale tranziţiilor spre democraţie sînt direct dependente de transformarea elitei dezbinate (dezintegrate) într-o elită unificată consensual. după 27 august 1991 s-au scindat. comuniste. întrunea toate elementele proprii unei elite politice dezintegrate. – Chişinău.tribuirea rolurilor politice provenite în mare parte din vechea elită managerială. a trecut în business şi în alte sectoare ale societăţii civile. sprijinite şi de unii reprezentanţi ai celor mai numeroase grupuri etnice tributare Moscovei.

Încercările primelor elite politice posttotalitare de autonomizare a tranziţiei democratice în ţara noastră (curs legat mai mult de procesele interne ale direcţionării tranziţiei economice şi sociale) nu prea au avut sorţi de izbîndă.1990 de către economistul american Jeffrey Sachs). naţional. Rămîne incontestabil faptul că din motive obiective şi subiective procesul tranziţiei democratice (politice. „varianta Rugină”. Vom aminti faptul că Concepţia tranziţiei la economia reglabilă de piaţă în ţara noastră a fost discutată şi adoptată în linii generale la 25 iulie 1990 în cadrul Sesiunii întîi a Sovietului Suprem (a Parlamentului) a R. a unirii tuturor forţelor sociale sănătoase în jurul acestui program şi asigurării consensului întregului popor) ar putea să dureze. La aceasta se mai adaugă o serie de motive obiective şi subiective care contribuie la blocarea tranziţiei democratice: ezitarea şi inconsecvenţa clasei politice în promovarea reformelor trasate. de tranziţie democratică creează anumite dificultăţi şi riscuri în promovarea reformelor şi deci în 136 . că tranziţia economică (cu condiţia organizării ireproşabile şi competente.S. dar şi în cea a economicului.). dar într-un ritm (pe cît posibil) mai rapid.S. Autorii aceluiaşi program vedeau strategia optimă a tranziţiei la economia de piaţă în trecerea graduală. absenţa unei viziuni clare şi articulate asupra transformărilor sistematice în ţara noastră etc. „varianta Stolojan” etc. nici una din acestea n-a fost promovată şi implementată pînă la un bun sfîrşit. сare a agravat şi mai mult procesul tranziţiei democratice. în opinia reprezentanţilor primei generaţii ai clasei politice. riscuri şi ameninţări care se pot transforma în factori defavorizanţi şi de eşec în democratizarea societăţii. Problema ţine nu numai de existenţa unui set întreg de obstacole. Respingînd diverse proiecte ale tranziţiei la economia de piaţă („varianta Cojocaru”. 2-3 ani din momentul aprobării programului guvernamental.politic din 27 august 1991. a desfăşurării în mod consecvent şi perseverent a procesului de tranziţie democratică. programe de restructurare şi renovare a sectoarelor economice şi sociale ale republicii. Scindarea clasei politice moldoveneşti s-a produs nu numai în sfera politicului. Această Concepţie prevedea. Moldova cu însărcinarea de a definitiva şi de a pregăti un program mai concret al trecerii societăţii moldoveneşti la economia de piaţă. economice şi sociale) a căpătat un caracter neaşteptat şi chiar nedorit al schimbărilor economice şi sociale. Ştiut este că lipsa unui concept propriu. lipsa competenţei şi profesionalismului din partea structurilor de putere. printre altele. prima generaţie a clasei politice naţionale este nevoită să accepte aşa-numitul model „de şoc” (teoria „terapiei de şoc” a fost elaborată în anii 1989 . În ciuda faptului că au fost elaborate mai multe proiecte de reformare a diferitelor sfere şi domenii de activitate socială.

de la proclamarea independenţei Republicii Moldova. fiecare clasă politică trebuie să se legitimeze printr-o anumită formulă politică27. 2001.. 5. consumîndu-şi energia doar în dispute (adesea sterile) pentru putere. strategii de dezvoltare democratică a societăţii noastre) poate servi drept fundament solid în acţiunile politice ale elitelor moldoveneşti.derularea firească a democratizării societăţii moldoveneşti. p. Condiţiile actuale drastice ale vieţii economice şi sociale a republicii dictează imperios necesitatea elaborării. Se pare însă că actuala putere politică conştientizează necesitatea elaborării şi promovării unui model nou de dezvoltare a societăţii moldoveneşti. Понеделков А. 167-171. // Polis. Aceasta o confirmă crizele economice. Descrieţi interacţiunea dintre elita politică şi elita economică. Старостин А. sociale şi de putere care s-au ţinut lanţ în ţara noastră de la începutul anilor ’90 ai sec. p. Venirea la putere în societatea moldovenească a forţelor democratice a dus atît la transformări radicale în toate structurile puterii. XX. Enunţaţi particularităţile formării şi tendinţele dezvoltării elitei politice moldoveneşti. aprobării şi promovării unei formule politice.4. – Chişinău. 113. Vezi mai detaliat: Varzari P. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Ашин Г.Г. 3. nici o clasă politică. 2. cît şi la schimbări de substanţă în interiorul clasei politice. 137 . //Republica Moldova la începutul mileniului III: realităţi şi perspective. Учебное пособие.. În acelaşi timp. V. / Coord. 1995.. Apreciaţi specificul celor două tendinţe în formarea şi selectarea elitei politice. Aşadar. Identificaţi structura elitei politice contemporane conform criteriului volumul de putere. n-a propus societăţii o concepţie concisă şi acceptabilă de acţiuni politice privind tranziţia democratică. concept considerat de analişti drept o strategie a tranziţiei democratice. AUTOEVALUARE Definiţi conceptul de elită politică în teoria politică contemporană. în procesul de reconstrucţie a societăţii posttotalitare28. nr. Moşneaga. după Kolankiewicz G.В. Elitele Republicii Moldova în căutarea unei formule politice. în Republica Moldova observăm că procesul de democratizare a apărut în contextul unui „efect de domino” din fosta URSS. Основы политической элитологии. Sîntem tentaţi să afirmăm că numai adoptarea unui model (curs. 4. Игнатов В. – Москва: Изд-во 27 28 Cit. a unei ideologii naţionale (de stat). Elite în căutarea unei formule politice.М. După Gaetano Mosca.К. 1.

Recrutarea elitelor în Europa. Introducere în elitologie (Studiu). 2000.. Zavtur A. Interese politice şi relaţii politice: dimensiuni tranzitorii. 2001 Varzari P. – Timişoara: Editura Amarcord. – Chişinău: CE USM. 2003. 138 . Saca V. Suleiman E. 2000. Pîrţac Gr. – Chişinău: CE USM. Mendras A. 1999..«Приор». – Chişinău: CE USM. Varzari P.. Elita politică şi societatea (material didactic).

Natura liderismului şi teoriile lideriste Tipurile de lideri politici şi stilul de conducere Rolul liderilor în societate I. 3. necesitatea unei persoane care i-ar uni pe oameni. Parteneriatul social şi politic. Macedon. din cele mai adânci gânduri ale omului. ale unor oameni. Dar bântuie şi ideea că liderismul este doar dominarea celor ce deţin puterea. liderismul este o condiţie necesară de stăpânire a mediului social. În acest mod. Hitler au fost analizaţi şi reanalizaţi pentru a descoperi ce i-a făcut lideri şi ce i-a separat de alţi lideri mai puţin reuşiţi. dar de succes. liderismul este real. grupurilor conducătoare. Liderul nu numai conduce oamenii mediului său. 1. organizaţiilor etc. Personalităţi de talia lui Napoleon.LIDERISMUL POLITIC Liderismul nu este un nou stil de conducere. Acolo unde s-a creat o societate de oameni trebuie să apară şi liderii. dar şi posedă anumite trăsături. politica presupune că oamenii care se află în frunte sunt cei mai buni. ci o metodă de organizare a puterii într-o societate civilă cu o conştiinţă politică dezvoltată a tuturor sau a majorităţii păturilor sociale. prin esenţa sa. iar liderul trebuie să-i convingă că acţiunile lui sunt corecte şi benefice. în condiţiile unor relaţii politice stabile. Cei conduşi trebuie să-l urmeze şi să îndeplinească programul propus de el. să organizeze. Acest tip de societate a apărut relativ recent sau este încă în proces de formare.Tacker 139 . Ioana D'Arc. R. De aceea.) şi încalcă. NATURA LIDERISMULUI ŞI TEORIILE LIDERISTE Dea lungul istoriei observatorii societăţii umane au fost fascinaţi de exemple evidente ale influenţelor personale bune sau rele. În general. Republica Moldova. Membrii societăţii civile sunt participanţi raţionali ai vieţii politice. libertăţile sau siguranţa lor. liderismul politic este ceva inevitabil. asigură sau apără drepturile. la toate nivelurile politicii. putem spune că. Liderismul este un fenomen social politic universal. Ideea liderului apare din cele mai vechi timpuri. Timp de secole popoarele lumii aveau aceeaşi idee. 2. În condiţii de haos politic poate. înţelegerea reciprocă a liderului şi secondanţilor săi este baza politicii contemporane. să dirijeze societatea. liderul asigură prioritatea intereselor şi poziţiilor conducătorilor (partidului. Legitimarea puterii devine una dintre funcţiile principale ale liderului plasat între putere şi societate. păstrând unele condiţii. Puterea întotdeauna era concepută ca o forţă divină care este în drept să conducă. în ţări precum.

În acest mod. capacitatea de a influenţa oamenii. finisând cu state sau grupuri de state. Este una din cele mai mari şi fascinante forme ale puterii. O condiţie obligatorie a liderismului este posesia puterii în organizaţii concrete formale sau neformale. creând un erou. De aceea el studiază liderismul sub aspectul a trei elemente: diagnoza. doar într-o situaţie concretă. La fiecare etapă nouă societatea are nevoie de diferiţi conducători. organe ale autorităţilor publice locale. care fără această influenţă poate că nu ar fi fost comise. Puterea este ingredientul principal al liderismului deoarece condiţionează oamenii din subordine să întreprindă sau nu comportamente pozitive sau negative. Trăsătura definitorie fiind legătura directă cu puterea politică. acţiunea şi ea va fi eficientă doar în cazul când indicaţia are sens. Ştiinţa politică analizând fenomenul liderului politic se bazează pe rezultatele cercetărilor din domeniul sociologiei. Puterea formală a liderului este întărită prin lege. Dar creând un lider căruia ne subordonăm.liderismul politic are un statut aparte. de toate nivelurile începând cu grupuri sociale sau mişcări social-politice. Liderismul politic este mult mai larg decât orice formă de leadership şi prin aceasta prezintă prin sine un tip aparte al puterii. determinarea direcţiei acţiunii şi mobilizarea celor ce îndeplinesc acţiunea. istoriei. are ca scop. au apărut câteva teorii ale liderismului politic. Cercetările au arătat [R. Dar în toate cazurile liderul are o susţinere socială şi psihologică. noi doar evităm supunerea circumstanţelor şi primim independenţa acţiunilor sub influenţa unei forţe care o recunoaştem.vorbeşte de faptul că liderismul este indicarea direcţiei care. Aceste trei aspecte determină scopurile şi rezultatele liderismului şi îi permit lui R.Tacker să spună că activitatea politică poate fi deteminată în termenii liderismului mai degrabă decât în categoriile puterii.Stays] că cele mai dese trăsături asociate cu faptul că oamenii devin lideri sunt maturitatea morală. noi nu ne pierdem din libertate pentru că nu ne subordonăm forţelor spontane. structuri de stat. considerate drept necesară şi oportună. În rezultat. emoţională în societate sau în colectivele de oameni care î-l urmează. curajul social şi 140 . integritatea caracterului. psihologiei politice. în final. Aceasta şi este o condiţie de bază în sistemul de relaţii lider-subordonat. În relaţiile lider politic şi secondanţi desigur se presupune subordonarea. abilitate intelectuală şi personalitate. dar unei creaţii proprii. Una din cele mai populare este teoria trăsăturilor potrivit căreia lideri devin persoane care posedă un set de trăsături dominatorii ale caracterului.Cattel şi G. un nou conducător. Un alt tip de relaţii politice cere o altă formă de putere. La diferite aspecte ale liderismului . Trăsăturile sunt caracteristici personale ale individului cuprinzând particularităţi fizice.

psihologice şi intelectuale care pot prezice eficacitatea unui lider.Mann în această listă au intrat intelectul. În limitele acestor teorii a fost presupus că libertatea acţiunilor liderului. calităţile potrivite pentru soluţionarea problemelor într-o situaţie. metodele de conducere sunt determinate de normele acceptate de conştiinţa grupelor care î-l susţin. Lederismul are loc atunci când un individ exercită influenţă asupra îndeplinirii obiectivelor. independenţa. capacitatea de a convinge o masă mare de oameni. adaptabilitatea. caracteristicile de rol al liderului şi situaţia social-politică în care se dezvoltă liderismul (omul potrivit la locul potrivit şi în timpul potrivit). iar în alta în general dăunătoare. direcţia activităţilor sale. morală spirituală nu transformă un actor politic în lider. De alt fel. caracracterul extravert. conducere cu o ţară. în alta pot fi non actuale. mişcare politică este deosebit prin faptul că aici contează nu atât calităţile personale ale liderului cât capacitatea lui de a formula cerinţe politice comune. dar nu există trăsături care să garanteze lidership-ul în toate situaţiile. percepţia şi empatia. Studiile iniţiale asupra liderismului s-au preocupat de identificarea trăsăturilor fizice. capacitatea de ai influenţa pe alţii. Dar abordarea prin trăsături are şi limitele sale. satisfacţiei şi acceptării liderului. puterea voinţei. Nici o trăsătură intelectuală. Aceste neajunsuri sunt eliminate de teoriile situaţionale despre liderism potrivit cărora liderul este produs de o anumită situaţie. 141 . deci asocierea dintre orientarea liderului şi eficienţa conducerii lui depinde de măsura în care situaţia favorizează exercitarea influenţei. Este important să facem distincţia dintre poziţia: trăsăturile î-l fac pe om lider sau ele se amplifică doar atunci când persoanele au jucat cu succes roluri de lideri. Alţi cercetători au încercat să integreze aceste două abordări: situaţională şi a trăsăturilor. Teoria se interesează de două clase de factori situaţionali – caracteristicile subordonaţilor şi factori de mediu. Unele trăsături apar corelate slab cu capacitatea de liderism. O altă teorie importantă a liderismului este teoria constituentelor (rolul determinant al adepţilor şi urmaşilor liderului). potrivit lui R. Problema esenţială a acestei abordări este incapacitatea sa de a lua în consideraţie situaţia în care acţionează liderismul. Liderismul la nivel de „politică mare”. imaginea lui în conştiinţa urmaşilor. Impactul comportamentului liderului asupra eforturilor. lipsa deprinderilor nocive. Aceasta înseamnă că o anumită situaţie necesită un lider cu un anumit set de trăsături. depinde de natura subordonaţilor şi a mediului de lucru.spiritul de iniţiativă. La factorii ce formează liderul au fost asociate trăsăturile personale ale liderului. Aceste teorii iau în consideraţie variabilile situaţionale care par în mod special apte să influenţeze eficienţa procesului de liderism.

Liderii au fost separaţi în lei şi vulpi (V. În baza relaţiei emoţionale S. O importanţă deosebită M. ei presează oponenţii. Politicienii lei sunt direcţi. Fenomenul carismei este fundamentat în exclusivitate pe personalitatea liderului căruia îi erau atribuite calităţi divine.Weber. meşter al intrigii. dar lipsiţi de abilitate des nimeresc în capcane. posesor de carismă – un dar divin (nu depinde de regim politic. Tipul carismatic se poate întâlni în cele mai diverse sisteme politice. Politicianul vulpe este cel care poate presupune mersul lucrurilor. lider 142 .Macedon.Weber i-a acordat-o fenomenului carismei. Particularitatea carismei se manifestă prin independenţa de tipul de activitate şi conţinut moral-etic: lider carismatic poate fi şi un sfânt şi un infractor. sacritatea şi stabilitatea tradiţiilor (liderul primeşte calitatea sa de lider ereditar.Hitler.Pareto utilizează terminologia lui N. El separă liderii în tradiţionali fundamentat pe eternul ieri.Machiavelli). conferi încrederea în viitorul societăţii. metode şi stiluri de conducere. contează mai mult pe forţa şi autoritatea sa. şi laice A. ex. rigizi. lideri carismatici bazat pe credinţa în calităţile excepţionale ale liderului. TIPURILE DE LIDERI POLITICI ŞI STILURILE DE CONDUCERE Fiecare lider posedă particularităţi specifice de caracter. V. Budda.Castro. posesor de carismă poate fi şi monarhul şi tiranul şi liderul democratic). o poate molipsi cu energia sa. imamul Khomeni.Djibb formulează trei tipuri de lideri: lider patriarh faţă de care membrii societăţii simt simultan dragoste şi frică. influenţă asupra maselor. Tipul ideal al politicului este politicianul ce posedă foţa şi duritatea leului. este atent. metode de obţinere a scopurilor etc. Deosebit de populară este tipologia elaborată de cercetătorul german M. caz rar întâlnit în politică. de regulă. important mai ales că ei pot integra societatea. F. iscusinţa şi şmecherismul vulpii. A. ascunde scopurile sale reale. respectiv liderul carismatic poate utiliza carisma în scopuri complet diferite chiar distructive (ex. lideri raţionali-legali fundamentat pe credinţa în legalitatea orânduirii existente. alegerii şi competenţei lui (lideri separaţi prin alegeri democratice). Reieşind din diferite criterii putem evidenţia diferite tipuri de lideri. A. masa formează o conştiinţă paternalistă şi lasă lururile pe seama liderului. Relaţiile dintre liderul carismatic şi masă au un caracter emoţional-mistic. Masa de oameni trebuie să se supună totalmente liderului ce realizează o misiune istorică.Hitler). Drept exemplu pot servi aşa personalităţi religioase precum Isus Hristos.Lenin etc. Însă. să rezolve el problemele ei. Napoleon. de regulă. prorocul Muhamed. nu cade în ambuscadă etc. şmecher. monarhii).II. Rolul istoric al acestor lideri este. este mobil.

Ideolog activitate (W.Eisenhower) (R. Liderul pompier se orientează la cele mai stringente probleme. La baza tipologiei lui stau două criterii: primul caracterizează atitudinea liderului faţă de tradiţie şi inovaţie. al doilea – volumul activităţii. O tipologie importantă o propune J. săi impună să le cumpere. Tipologiile propuse sunt construcţii teoretice.Blondeli. el creează un ideal atractiv care atrage masele. de regulă. Ch. la cerinţele momentului.Roosevelt) activitate M.Stalin) domeniu Calmant Revizuitor Reformator moderat de (D. respectiv. combină elementele a mai multor tipuri teoretice. cere 143 . deosebeşte lider stegar. ea tipologizează liderii potrivit criteriului imagine. caracterul interacţiunii cu membrii grupului şi urmaşii. lider ideal pe care î-l simpatizează majoritatea grupurilor sociale.Bismark.Reagan.Churchill. În viaţa reală aceste tipuri nu se întâlnesc în formă pură.Hitler) I. Liderul servitor întotdeauna tinde să exprime interesele adepţilor şi alegătorilor săi. (F. Liderii politici reali. liderul singur selectează şi indică scopul. Stilul liderului este totalitatea de mijloace şi metode de atingere a scopului. negustor. se orientează la părerea lor şi activează din numele lor. mijloacele pentru atingerea lui distribuie rolurile. dimensiunea 2 dimensiunea 1 păstrează situaţia schimbări schimbări de existentă moderate proporţii tipuri de lideri politici domeniu larg de Salvator Paternalist. servitor. populist (Mao Zedong. ei pot convinge cetăţenii în prioritatea planurilor lor. pompier. Stilul autoritar se bazează pe directive stricte. imparţial. Activităţile lui sunt determinate de situaţia concretă.Thatcher) domeniu îngust Manageri Perfecţionişti Novatori de activitate (minişti preocupaţi (miniştri care (pun bazele unei de probleme modifică unele noi politici) cotidiene) aspecte politice) O altă tipologie populară este cea a lui M. să atragă masele în realizarea lor.tiran faţă de care persistă simţul fricii.Herman. Pentru liderul negustor nu este o problemă „vinderea” într-un ambalaj frumos a ideilor şi planurilor sale. Liderul stegar se deosebeşte printr-o viziune aparte a lumii şi realităţii. Tradiţional se deosebesc trei stiluri de liderism: autoritar. Fiecare lider posedă un anumit stil de conducere. De Gaulle ) (O. A.D. democratic.

respinge orice idee sau informaţie care nu corespunde viziunii sale. caută ajutor din partea anturajului. în mod minimal implicarea secondanţilor se reduce la obţinerea opiniei lor înainte ca liderul însuşi să decidă. se poate reduce autoritatea liderului. este încordat. Punctele forte: liderul permite mersul lucrurilor aşa cum crede anturajul său că e mai bine. stimularea şi recompensa sunt utilizate foarte rar. Stilul depresiv „Combatantul” pesimist. Rezultatele activităţii lui sunt previzibile. în mobilizarea mulţimii. Stil schizoid „Singuraticul” este observator imparţial autoizolat şi îndepărtat de anturajul său. partea negativă . derutat în situaţii non cotidiene. fără voinţă politică. este influenţat de complimente. Stilul compulsativ „Eminentul” depune efort de a face totul cât mai bine. este un bun intrigan şi manipulator. Punctele slabe rigiditatea. în cadrul unor limite acceptate de comun acord.supunere şi executare necondiţionată a scopului fixat. Stilul imparţial se caracterizează prin lipsa de responsabilitate a liderului cedată membrilor grupului. Punctele forte sunt ordinea şi executarea. această dorinţă îl motivează să acţioneze. Membrii grupului sunt intimidaţi de a-şi spune părerea. este sensibil ameninţărilor şi respectiv controlează permanent anturajul său. mai ales dacă ea nu coincide cu opinia liderului autoritar. Respectiv se deosebesc.grupul poate pierde orientarea fără un conductor. dar cu o dorinţă mare de a fi lider. Punctele forte. dar este oportun în momente de criză. dogmatic. nu intervine în conflicte. se pierde mult timp în procesul luării deciziilor. sau mişcare. Nu poate munci în rutină. Liderul autoritar concentrează puterea şi responsabilitatea în mâinile sale. nu adoptă decizii importante de sine stătător. motivate din punct de vedere psihologic. Stilul demonstrativ „Artistul” joacă pentru public. să atragă atenţia. să adere la un partid. setoasă de putere. scăderea iniţiativei persoanelor. stilul paranoidal „Stăpânul” personalitatea dată este suspicioasă. Doreşte să placă. creşte susţinerea şi angajamentul persoanelor în executarea deciziei prin participarea proprie în procesul decizional. rigid. atrage lingăii. Creşterea importanţei metodelor psihologice în studierea fenomenului politic a generat o altă abordare a stilurilor de liderism. Împuternicirile sunt delegate membrilor echipei. Metoda principală de influenţă este sancţiunea şi ameninţarea. lipsa inovaţiilor. Punctele slabe. El propune grupului posibilitatea de organizare a muncii sale în regimul convenabil. Stilul imparţial este puţin eficient şi trecător. maximal permite subordonaţilor să ia ei însăşi deciziile ce-i privesc. Stilul democratic se caracterizează prin implicarea secondanţilor în procesul decizional. dar poziţia cheie rămâne a fi la lider. În cele mai dese cazuri aşa tip de lider este un simplu observator. 144 . Atrage mare atenţie procedurii şi executării în termeni ai ordinului.

Liderul nu se deosebeşte prin ambiţie ci prin dorinţa şi capacitatea de a se evidenţia. încrederea. integrarea părtaşilor săi. Liderismul presupune un caracter aparte al mediului său. grupele. realizarea aspectelor practice a lucrului politic. El trebuie să fie orientat la satisfacerea intereselor majorităţii societăţii. Funcţia constructivă presupune exprimarea intereselor societăţii într-un program concret. popor şi putere nu întotdeauna sunt relaţii de armonie.III. planificarea proceselor şi acţiunilor politice. clasele. Educaţia liderului presupune antrenamentul capacităţii de a atrage şi conduce oamenii. morala componente necesare a unui anturaj de lider. ai înflăcăra cu ideile sale. Realmente greu de înfăptuit. socială. superioritatea reală a personalităţii dotată cu intelect şi capacitate de a atrage oamenii prin personalitatea sa. reglează relaţiile dintre ei. El trebuie să fie selectat potrivit principiilor profesionale. Rolul celui ce realizează această armonie îi revine liderului. politică esenţial să creadă în ceva ce-i va ajuta să înainteze. societatea care o conduce. orientarea activităţii lor. O altă funcţie importantă este cea de coordonare care presupune coordonarea activităţilor tuturor instituţiilor de putere. Integritatea de concepte. acordarea deciziilor politice în corespundere cu doleanţele şi valorile opiniei publice şi societăţii în genere. prin prestigiul locului. Secondantul trebuie clar să-şi închipuie starea existentă şi cea dorită la care el trebuie să ajungă 145 . recunoaştere în colectiv şi în afara lui. El mai îndeplineşte şi funcţii organizatorice precum crearea cadrelor şi sistemului de conducere. distribuie rolurile. Rolul tuturor liderilor măreţi a fost crearea unei credinţe indiferent de care religioasă. ROLUL LIDERILOR ÎN SOCIETATE Politica este greu de realizat dacă societatea nu are încredere în putere. dar în mod ideal este o condiţie a succesului liderului. crearea unei idei comune în baza căreia societatea şi membrii echipei sale vor fi uniţi. creează condiţi pentru apariţia conducătorilor. în domeniile puterii şi conducerii. a stabil relaţii cu ei şi aşi forma conducerea sa politică pe această bază. Loialitatea este o trăsătură importantă. Pe oameni îi atrage mediul liderului prin posibilitatea de a realiza o carieră. Funcţia integrativă presupune unirea societăţii. înţelegerea. în societate şi în ţară. dar insuficientă în politica contemporană. Liderul formează aparatul de conducere. Între societate şi stat. Important ca oamenii colectivului liderului să fie racolaţi pe baza competenţei profesionale. interesul faţă de cauză. dar respectând condiţia că nu va leza pretenţiile minorităţii. Succesul liderului va depinde de această credinţă şi nu numai. credinţa în corectitudinea deciziei. iar cea din urmă nu este încrezută în mediul său şi în toţi oamenii.

şi mai puţin de opinia publică.sub conducerea liderului şi care este rolul său în această echipă. legată de liderul formaţiunii reclamat ca unicul salvator ale problemelor ce ne înconjoară. controlaţi tot de ele. activitatea conducătorilor politici se realizează în cadrul unor organizaţii. complexitatea organizării vieţii sociale şi relaţiilor cu autorităţiile publice creează situaţia în care liderul devine doar promotorul şi tranformatorul espectaţiilor şi problemelor sociale în decizii politice. Liderii politici contemporani sunt o specie de antreprenori pe piaţa politică în care ei schimbă sau vând programele sale electorale. specialitate rău învăţată de majoritatea lor. cunoaşterea circumstanţelor create de sistemul pluripartidist contemporan. de regulă. ridică influenţa mediului lor asupra adoptării deciziilor. În loc liderul actual să asigure formularea exactă a cerinţelor populaţiei. „marfa politică” este personificată. 146 . practic. problemele înaintate şi metodele de soluţionare a lor contra unor funcţii de conducere. Politica moldovenească s-a transformat în „întreprindere” care cere abilităţi ai luptei pentru putere. Politicianul contemporan. Liderii contemporani mai mult sunt preocupaţi de soluţionarea problemelor cotidiene. În condiţiile noastre. este transformat în specialist în comunicare. Aceasta le limitează puterea şi posibilităţile de manevrare. să asigure legătura dintre organele de stat şi populaţie pentru a adopta decizii colective şi a le realiza. În Republica Moldova pot fi depistate două tendinţe generale ce coincid cu viziunea clasică a liderismului: instituţionalizarea şi profesionalizarea liderului. procesul de recrutare. în afară de aceasta. liderii politici moldoveni se preocupă mai mult de cumularea funcţiei de proprietar al mijloacelor de producţie ce suplineşte funcţiile de organizator al producerii şi rolul politicianului care îndeplineşte rolul de organizator al vieţii politice cu toate că art. În afară de aceasta.1) Constituţia RM prevede. partide potrivit unor norme determinate de ele. Principala particularitate în procesul de formare a liderismului contemporan moldovenesc se conturează prin faptul că pe de o parte el preia trăsături ai liderului democratic contemporan. accedere la putere. Instuţionalizarea liderului se reliefează prin faptul că funcţiile liderilor sunt determinate de separarea puterilor în stat şi respectiv sunt limitate. calitatea de deputat este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcţii retribuite. să fie un mecanism real al materializării puterii în societate. În lider întrun fel se concentrează calităţile secondanţilor săi. cu excepţia activităţii didactice sau/şi ştiinţifice. Profesionalizarea lor se manifestă prin relaţiile actuale dominante în societate. iar pe de alta a moştenit trăsăturile liderului sistemului sovietic nomenclaturist. 70 (al.

Populism este activitatea politică bazată pe manipularea valorilor şi aşteptărilor populaţiei. lucru în O.N. în persoana lor populaţia nu mai vede politicieni care sunt în stare să facă ordine în ţară. respectiv. 147 . aflaţi în funcţii importante (ex. Marian Lupu speakerul Parlamentului).Voronin care a favorizat dependenţa restul liderilor de deciziile sale. demonstraţiile. Liderii politici moldoveneşti dispun de influenţă asupra procesului politic şi datorită influenţei sale economice. Respectiv. În această privinţă liderii politici moldoveneşti. sunt mai apropiaţi de tipul nomenclaturist decât de liderii occidentali. nu are loc integrarea maselor în jurul scopurilor şi valorilor comune. liderii politici actuali se conformează noilor condiţii de activitate. În societatea moldovenească continuă să persiste mulţi conducători care nu deţin calităţile unor lideri politici veritabili. dar potrivit aceleiaşi tehnologii. Un rol important joacă şi relaţiile neformale persistente în politica moldovenească. încrezuţi în sine simplu şi pe înţelesul tuturor formuleză alegătorilor tezele programelor sale sunt mai populari în rândurile maselor largi ai populaţiei. pe de altă parte. selectaţi în baza luptei politice concurente precum alegerile. Pe de altă parte. alta mai târziu. etc. fapt care îi pune în dependenţă pe oponenţii lor politici. în conducere pe poziţii cheie au apărut oameni cu calităţi de lideri. formaţi deja în perioada contemporană. politicenii care reuşesc să demonstreze o imagine de om forte. iar orientarea şi activitatea lor politică demonstrează mai mult prioritatea satisfacerii necesităţilor proprii. societatea nu este apărată în faţa birocraţiei şi abuzului de putere. Încă o particularitate este autoritatea preşedintelui V. oricum există şi o nouă pleiadă de lideri în formare. În afară de aceasta liderii moldoveneşti nu-şi îndeplinesc obligaţiile sale şi datorită faptului că nu este elaborată strategia dezvoltării. pe acest fondal. Concentrând puterea în mâinile sale aceşti lideri nu beneficiază de simpatia cetăţenilor şi de autoritate politică. Insuccesele cursului economic. Receptivitatea ideilor populiste mai poate fi explicată şi de subdezvoltarea culturii politice a societăţii. unii lideri actuali reproduc formele şi metodele de activitate a sistemului nomenclaturist. O parte din ei au fost recrutaţi încă până la obţinerea independenţei.Trecutul nomenclaturist este agravat de lipsa controlului social şi. O altă particularitate al liderismului politic moldovenesc este utilizarea metodelor populiste. situaţia politică instabilă au generat decepţionarea generală a oamenilor în foarte mulţi lideri democratici.G. În Republica Moldova populismul apare în urma unei crize adânci ai societăţii în special dezamăgirea în idealurile comuniste pe de o parte şi respingerea schimbării radicale a societăţii de către o parte a populaţiei.

5. cu o judecată strategică. cu iniţiativă şi receptivi la iniţiativa şi novaţiile altora. Bucureşti. trece peste perioade nefavorabile. dar şi ambianţa lui care este în stare să-l susţină şi să-l înţeleagă. complicaţiile neprevăzite. dar să se mişte înainte. Politica este prin natura sa imprevizibilă./Ştiinţa. Liderul nu poate şi nici nu trebuie să se teamă de risc. 2000 3. Timpul nostru şi ţara noastră are nevoie acută de o nouă generaţie de lideri. Политическое лидерство.În condiţiile politicii publice o premiză necesară în activitatea eficientă a liderului politic este susţinerea populaţiei.cnaa. Chişinău. 1998. 4. să aştepte succese garantate sau noroc. 5. neordinară.md 2.В. 148 . Eseu asupra reprezentării puterii. Aşa lideri. Charismă şi personalitate. Кудряшова Е. Архангельск. el comunică cu populaţia. Şleahtiţchi M. chiar prin insistenţa sa. Cazul liderii. Avem nevoie de lideri novatori. care vor influenţa judecata şi energia celor care au rolul său în soluţionarea problemelor vechi prin noi abordări. de aceea liderul trebuie să fie apt să depăşească insuccesele./www. nu vor absorbi populaţia. Блондель Ж. М. 4. BIBLIOGRAFIE 1. ceartă miniştrii la şedinţele în direct că nu lucrează bine fapt ce demonstreză că el cunoaşte ce este populismul şi cum el lucrează. AUTOEVALUARE Descrieţi şi evaluaţi teoriile lideriste Stabiliţi legătura dintre tipurile de lider şi stilul lui de conducere Discutaţi meritele şi partea obscură a liderismului carismatic Explicaţi rolul liderului în societate Discutaţi despre liderii politici din Republica Moldova. 1996. Ştiinţa şi Tehnica SA.acad. Fără a obţine această susţinere un lider unei ţări democratice nu va primi posibilitatea de a promova politica sa cât de progresistă şi corectă nu ar fi. începe a utiliza tehnica sugesiei harismatice. Chiar şi preşedintele V. Liderul actual trebuie să corespundă cerinţelor timpului şi nu numai el. Peru A.Voronin cu cel mai mare rating în rândurile populaţiei şi lipsit de carismă evidentă. Исследования лидерства в современной западной общественно-политической мысли. 3. 1992. convinşi în succesul lor. 1. Susţinerea poporului î-i este necesară pentru a realiza deciziile mai ales cele nepopulare în rândurile elitei.. 2. Teza de doctor în politologie.. El participă la emisiuni TV. Лидер и лидерство. să poată manevra. Stroie M.

Ea include experienţa politică a societăţii. Dacă sistemul politic suferă schimbări – el este dependent variabil. procesele şi evenimentele politice trecătoare. Concepem că cultura politică cuprinde totalitatea faptelor concrete ale omului referitor la instituţiile politice. societăţii) în sistemul fixat istoric al relaţiilor politice şi activitatăţii politice. indivizilor. asupra căruia influenţează proprietăţile societăţii concrete. clasei. El era citat la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX de un şir de savanţi. a orientărilor preţioase.G. Cultura politică este gradul de înţelegere. stat. Dar care atunci este independentul variabil? Independentul variabil este cultura politică şi ea se acumulează în societate de veacuri. Cultura politică este realizarea cunoştinţelor politice. năzuind şi dezamăgindu-se. dar uneori şi impun restructurarea sistemului puterii.Rosenbaum: “Cultura politică e modelul de orientare şi comportare în politică”. arta dirijării vieţii politice şi folosirea lor în practică sunt recunoscute ca apariţia culturii politice. în deosebi în timpurile crizelor politice. a statului. exprimată în acţiuni sociale concrete. orânduirea politică a societăţii. având încredere sau atacând puterea. prin obişnuinţe şi prejudecări. NOŢIUNEA ŞI GENEZA CULTURII POLITICE Cultura politică apare odată cu apariţia claselor. Apariţia cunoştinţelor despre politică. alegerilor. posibilitatea de o apreciere justă a fenomenelor vieţii sociale şi de a ocupa o poziţie politică în ea. grupurilor sociale. Asemenea manifestare a naturii omului nu serveşte numai ca unul din factorii înnoirii structurilor politice. 1 2 3 Noţiunea şi geneza culturii politice Dimensiunile şi tipurile culturii politice Cultura politică autohtonă în perioada de tranziţie spre democraţie 1. e o mostră de comportare a subiectului social (a personalităţii. obiceiuri şi legi ale claselor. Greciei şi a Romei Antice. etc. Începuturile adaptării culturii vieţii politice s-a manifestat încă în statele Orientului Antic. comportarea politică. Cu alte 149 . colectivelor de muncă.Gerder. O determinare mai clară şi mai concisă a culturii politice aparţine politologului american W. nivelului ideilor lor despre putere şi relaţiile politice.TEMA: CULTURA POLITICĂ În politică omul se străduie să spiritualizeze comunicarea sa. care e fixată în tradiţii. Însuşi termenul de “cultură politică” pentru prima dată a fost introdus în circulaţie de remarcabilul cugetător al epocii civilizaţiei moderne I. el constituie formele şi metodele de realizare de către oameni în viaţa de toate zilele a unor anumite teorii şi concepţii politice.

nici linear. societatea şi-a legitimat sistemele politice corespunzătoare în funcţie de necesităţile şi posibilităţile ei. partizană civilizaţiei politice şi civice. cât şi cultura politică a clasei conducătoare. O privire retrospectivă. de idealuri. mecanic în afara politicului nucleul căruia este puterea. tehnico-ştiinţifice nu se produc nici automat.Almond.cuvinte. Cultura politică este concepută şi influenţată de democratizarea puterii. S. l-a constituit echilibrul dintre determinismul social-politic şi determinismul tehnico-ştiinţific. cât de cât cuprinzătoare şi nuanţată. convingerilor prin care individul se raportează la sistemul politic. Cultura politică include în sine nu numai un anumit nivel de conştiinţă politică. Influenţa lor este mediată şi de alte circumstanţe. Deci. pentru autoafirmare politică. a grupurilor şi subgrupurilor de cetăţeni. organizaţii. După G. am putea spune. în beneficiul atât al celor conduşi. cultura politică nu e altceva. Sistemul politic este cel care. În dezvoltarea ei continuă. prin componentele sale cele mai importante: relaţii politice. atitudinilor. relevă că de cultură politică nu poate fi vorba. cultura politică poate influenţa perfecţionarea sistemului politic. poate conştientiza necesitatea acţiunii în favoarea implementării sale. Se înţelege că interdependenţa dintre laturile sau aspectele social-politice. valori poate să stimuleze o cultură politică activă. atunci când analizăm cultura politică în cadrul unui sistem politic dat constatăm că ea include concomitent cultura politică a marii mase a cetăţenilor. instituţii. dar şi mijloacele folosite de către om în viaţa politică a societăţii pentru atingerea unor anumite scopuri. Din multitudinea definiţiilor culturii politice voi selecta pe cele mai semnificative. mai echitabile. respectiv a politologiei într-un stat de drept. mai eficiente. Axul central. cât mai umană. vrem sau nu vrem. Să nu uităm sau să nu minimalizăm adevărul că. de respiraţie a societăţii cât mai democratice. Îmbinarea acestor categorii de interese. cât şi al clasei conducătoare. Cu atât mai mult cuplul putere-democraţie stă şi trebuie să stea în centrul întregii politici. de valori şi justapunerea sau contrapunerea lor pot oferi climatul de dezvoltare. cultura politică reprezintă reţeaua orientărilor. decât iscusinţa omului de a folosi cunoştinţele politice acumulate de el. valorilor. într-o societate politică ce se vrea cât mai democratică. La rândul ei. de relaţia putere-democraţie. a funcţionalităţii tuturor mecanismelor sale. nici instantaneu. nu poate fi vorba de un determinism reducţionist. de loc şi timp şi nu în ultima instanţă de o anume cultură şi conştiinţă politică.Verba consideră cultura politică a unei 150 . în afara unui sau unor sisteme politice concrete. create în vederea exprimării intereselor unor anumite categorii sociale.

În acelaşi timp. Factorul comun al acestor culturi este. valori (scopuri şi obiective). cultura politică este ansamblul sistemelor de credinţe şi semnificaţii politice pertinente (potrivite) pentru o colectivitate.Markiewicz. simboluri cuprinse în constituţia formală sau care sălăşluiesc într-un grup de obiceiuri şi deprinderi neformale a căror încălcare reaminteşte sancţiunea autoritară. în formă 151 . după părerea sa. După politologul polonez W. El consideră drept componente ale culturii politice: conştiinţa istorică.societăţi ca fiind sistemul credinţelor empirice. principiile pedagogiei politice. conducerea politică.Burlaţki priveşte cultura politică sub aspectul nivelului cunoaşterii şi percepţiei despre putere şi politică deţinute de diferiţi indivizi. În sfera culturii politice se include criteriile după care societatea este obişnuită să aprecieze politica statului. cultura politică reprezintă acele elemente istoriceşte constituite în cultura luată global care vizează valorile recunoscute şi acceptate de către o colectivitate dată referitoare la sistemul puterii de stat. G. nu există o cultură politică unică în care să se regrupeze toate caracteristicile politice ale unei societăţi. spune el. atitudinile şi comportamentele politice. a simbolurilor expresive şi valorilor care definesc situaţia în care are loc acţiunea politică. în cunoaşterea membrilor societăţii. ea provine din modalităţile de apreciere a sistemului politic de către indivizi. precum şi sistemul de convingeri cu privire la matricea interacţiunii politice şi a instituţiilor politice. În concepţia lui Y. afirmă că aceasta constă în întreaga serie de convingeri şi idei despre structura autorităţii. Analiza definiţiilor ne face să tragem concluzia că conceptul de cultură politică reprezintă dimensiunea subiectivă a sistemului politic. F. având efecte multiple asupra politicilor publice şi a vieţii politice dintr-o ţară. Creatorii termenului de cultură politică se referă explicit la faptul că aceasta este “manifestarea. Expresia “culturi politice” sugerează pluralismul cultural pe care singularul nu-l implică. Francezul Y. regulile jocului politic. să se solidarizeze cu direcţiile acţiunilor puterii sau să li se împotrivească.Schemeil. arătând că prin cultură politică se înţelege modelul specific al standardelor autoritare care precizează sfera comportamentului acceptabil pentru participanţii oricărui sistem politic. precum şi a nivelului activităţii lor politice determinate de cunoaşterea şi percepţia politică. de norme (reguli şi legi).Schemeil foloseşte pluralul “culturi politice” deoarece. Cultura politică a unei naţiuni derivă din modul în care se internalizează şi se reflectă sistemul politic în gândirea.Patrik. atitudinea faţă de sistemul politic. derivă din experienţele pe care le au indivizii cu privire la viaţa politică. din pasiunile şi efectele politice ale acestora. Singularul “cultură politică” sugerează o cultură politică unică.

S. la rândul lor. Conceperea culturii politice din perspectiva acestor dimensiuni are o importanţă teoretică şi practică. dependenţi şi participanţi.agregată. 2. Dimensiunea evaluativă se referă la judecăţile de valoare. Cultura politică devine sinonimă cu frecvenţa diferitelor tipuri de orientări cognitive. capacitatea de a aprecia şi judeca sistemul politic presupune o cunoaştere mai mult sau mai puţin întinsă a acestuia.Verba înseamnă efectiv completarea unei asemenea matrici pentru o mostră validă a populaţiei. Necunoaşterea politică nu împiedică cetăţenii “ignoranţi” să aibă poziţii asupra problemelor de politică generală. Dimensiunile cognitivă şi afectivă sunt influenţate de atitudinea evaluativă. Dimensiunea cognitivă se referă la cunoştinţele asupra sistemului politic şi faptelor politice. fie asupra laturii cognitive. a dimensiunilor psihologice şi subiective ale politicului”. surprinderea nivelului extins sau restrâns al fiecăreia dintre ele permit acţiunea de socializare politică dirijată să accentueze. este un model formal de distribuire socială a atitudinilor cognitive. la opiniile exprimate asupra sistemului politic şi fenomenelor politice. afective şi evaluative faţă de 152 . E vorba de o tendinţă a indivizilor de a voi să se exprime chiar în condiţiile unei sărăcii a informaţiei. iar între aceste dimensiuni există interdependenţe. fie asupra laturii evaluative ale culturii politice sau asupra tuturor în integralitatea lor sistemică. Cunoştinţele despre sistemul politic modelează şi. Cunoaşterea sistemului politic şi expresia opiniilor asupra acestuia nu merg întotdeauna împreună. afective şi evaluative faţă de sistemul politic. Amestecul de ignoranţă şi voinţa de exprimare pot chiar caracteriza anumite culturi. DIMENSIUNILE ŞI TIPURILE CULTURII POLITICE G. evaluativă se realizează o tipologie a culturilor politice şi o clasificare a indivizilor unei societăţi în parohiali. Caracterizarea culturii politice a unei naţiuni din punctul de vedere al lui G. Dimensiunea cognitivă este importantă deoarece furnizează materia primă a judecăţilor de valoare şi sentimentelor politice. fie asupra laturii afective. după caz.Verba au evidenţiat dimensiunile cognitivă. de angajare sau de refuz faţă de instituţiile şi evenimentele politice. Totuşi evaluările şi efectele pot fi exprimate chiar într-un context în care cunoaşterea sistemului politic este foarte slabă şi difuză. pornind de la dimensiunile cognitivă. De regulă. afectivă şi evaluativă ale atitudinilor faţă de obiectele politice.Almond şi S. În plan teoretic. afectivă. deci partea emoţională a atitudinilor politice. Cunoaşterea distribuţiei acestor dimensiuni în cadrul unei naţiuni.Almond. Pentru a avea loc o evaluare a sistemului politic sunt necesare cunoştinţe asupra lui. Dimensiunea afectivă include sentimentele de ataşament. sunt modelate de sentimentele nutrite (alimentate) faţă de acesta.

sistemul politic în general. Însă probabilitatea apariţiei parohianismului relativ pur este mai mare în sisteme tradiţionale mai simple. probabil având o anumită mândrie faţă de ea. “postul de şaman” sunt roluri politico-economice-religioase difuze. putem vorbi despre cultura politică ca despre una parohială. Însă relaţia este faţă de sistem la nivelul general şi către partea administrativă. Culturile politice ale societăţilor tribale africane vor intra în această categorie. Subiectul este conştient de autoritatea guvernamentală specializată. şefia de clan. chiar şi forme de guvernământ pe scară mare şi mai diferenţiate pot avea culturi predominant parohiale. Al doilea tip major de cultură politică menţionat în tabel este cultura dependentă. în care specializarea politică este minimă. În aceste societăţi nu există roluri politice specializate: şefia de trib. precum şi faţă de sine ca actor politic. în uniunile de trib şi regatele africane culturile politice vor fi predominant parohiale. de output sau către “fluxul descendent” al sistemului politic. Când frecvenţa orientărilor faţă de obiectele politice specializate din cele patru tipuri specificate în tabel se apropie de zero. este o relaţie esenţialmente pasivă. însă orientările către obiectele specifice de input şi către sine. probabil. aspectele sale de input şi output. Parohialul nu aşteaptă nimic de la sistemul politic. deşi dezvoltarea unor roluri mai specializate în aceste societăţi ar putea să marcheze începuturile unor orientări politice mai diferenţiate. se apropie de zero. pentru membrii acestor societăţi. În mod similar. iar el o evaluează fie ca legitimă. fie ca ilegitimă. Aici există o înaltă frecvenţă a orientărilor către sistemul politic diferenţiat şi către aspectele de output ale sistemului. ca un participant activ. probabil displicând-o. Orientările faţă de: Tipurile de cultură politică: Parohială Dependentă Participativă Tipuri de cultură politică Sistemul Obiecte Obiecte ca obiect de input de general output 0 1 1 0 0 1 0 1 1 Sinele ca participant activ 0 0 1 Cultura Politică Parohială. iar. Cultura Politică Dependentă. 153 . orientările politice faţă de aceste roluri nu se separă de orientările lor religioase şi sociale. deşi este o formă limitată de competenţă care este adecvată într-o cultură dependentă. O orientare dependentă pură. există într-o societate unde nu există o structură diferenţiată de input. Oricum. el este afectiv orientat către ea.

154 . cetăţeanul unei forme participative de guvernământ nu este doar orientat către o participare activă în politică. Astfel. Chiar sistemele politice având culturi politice predominant participative vor include atât componente dominante cât şi parohiale. Astfel. Această clasificare întreită a culturilor politice nu îşi asumă faptul că o orientare o înlocuieşte pe alta. cultura participativă nu înlocuieşte pattern-urile dependent şi parohial de orientare. săteşti sau feudale şi a dezvoltat fidelitatea în raport cu un sistem politic mai complex cu structuri guvernamentale centrale specializate. dominaţi şi parohiali. În mod similar. cultura participativă. iar cultura civică este un amestec particular de cetăţeni. Însă trecerea s-ar putea realiza într-un punct în care nu se ajunge la dezvoltarea deplină a unei culturi dependente. Cultura participativă este un start adiţional care poate fi adăugat şi combinat cu trăsăturile culturilor dependentă şi parohială. Membrii individuali ai formei participative de guvernământ pot fi orientaţi favorabil sau nefavorabil către diferite clase de obiecte politice. Cel de-al treilea tip major de cultură politică. “Cetăţeanul” este un amestec particular de orientări participative. politic şi administrativ. Unei orientări difuze faţă de grupurile genealogice. fiind membru al unor grupuri mai difuze. deşi sentimentele şi evaluările unui asemenea rol pot să varieze de la acceptare la respingere. Mai este necesară şi o altă precauţie. Acesta este cazul clasic al întemeierii regatelor din unităţi relativ nediferenţiate. Dacă cele trei tipuri de cultură politică reprezentate în tabel sunt forme pure de cultură politică.Cultura Politică Participativă. comunităţi religioase şi sat. ci el este de asemenea şi subiectul legii şi autorităţii. Acesta este un tip de cultură politică în care o parte substanţială a populaţiei a respins pretenţiile exclusiviste ale autorităţii difuze tribale. Ei tind să fie orientaţi către un rol “activist” al sinelui în corpul politic. dominate şi parohiale. este unul în care membrii societăţii tind să fie în mod explicit orientaţi către sistem ca întreg şi către ambele structuri şi procese. Cultura dependentă nu elimină orientările difuze faţă de structurile primare şi familiare ale comunităţii. Cronicile şi istoriile majorităţii naţiunilor include acest stadiu timpuriu al schimbării de la parohialismul local la autoritatea centralizată. Cultura Parohial-Dependentă. îi adaugă o orientare dependentă specializată faţă de instituţiile guvernamentale. Cu alte cuvinte – către aspectele de input şi output ale sistemului politic. putem distinge trei tipuri de culturi politice sistematic-mixtate. există două aspecte ale eterogenităţii culturale sau “amestecului” cultural. Această clasificare nu sugerează omogenitatea sau uniformitatea culturilor politice.

la nivelul psihicului adversarilor politici. Fiecare personalitate politică are tendinţa de a considera doar programele şi părerile emise de sine ca fiind conforme adevărului. ci şi de mutaţii la nivelul culturii politice. prin urmare. De aici rezultă că problema care se pune este de a dezvolta simultan orientări de output şi input. generând o atitudine nihilistă faţă 155 . În societate sunt încă nedepăşite stereotipurile şi dogmatismul din gândirea şi limbajul politic. aplecându-se precaut când înspre autoritarism. CULTURA POLITICĂ AUTOHTONĂ ÎN PERIOADA DE TRANZIŢIE SPRE DEMOCRAŢIE Trecerea de la un regim politic totalitar la un regim politic democratic în Republica Moldova este însoţită nu numai de modificări structurale.Cultura Dependent-Participativă. în timp ce majoritatea restului populaţiei continuă să fie orientată spre structura guvernamentală autoritară şi să aibă un set relativ pasiv de autoorientări. în vederea congruenţei ele presupun o cultură participativă. orice propuneri. o parte substanţială a populaţiei a dobândit orientări specializate de input şi un set de orientări către sine activiste. când înspre democraţie. Normele structurale care au fost introduse sunt de obicei participative. Nu este surprinzător că majoritatea acestor sisteme politice. fără nici o analiză. a complexului de culpabilitate (vinovaţie). prejudecăţile şi ranchiuna (duşmănia) întunecă atât de tare mintea oamenilor încât aceştia resping. se balansează. Uneori. ca putând contribui la rezolvarea problemelor. În cultura mixtă dependent-participativă. Atât neimplicarea unora. sub motiv că sunt elaborate de adversarii lor politici. se află cei ce şi-au imaginat propriul program de reformă şi care sunt nemulţumiţi de tot ceea ce nu se concordă cu asta. Cultura Parohial-Participativă. În cultura parohialparticipativă ne izbim de problema accesiunii culturale a multor naţiuni în curs de dezvoltare. 3. întodeauna ameninţate de fragmentare parohială. cât şi prea mare “originalitate” programatică a altora sunt dăunătoare unei vieţi democratice normale. Modul în care este rezolvată trecerea de la o cultură parohială la una dependentă afectează în mare parte modul în care are loc trecerea de la o cultură dependentă la una participativă. La cealaltă extremă. Se încearcă inducerea. O mare parte din populaţia ţării manifestă un indiferentism total faţă de politic. considerând că tot ce merge rău în societate s-ar datora politicului.

democratice este destul de complicat şi contradictoriu. Dacă transformările radicale în sfera economică pot fi realizate într-o perioadă relativ scurtă şi programate într-un mod sau altul. reflectă diverse stări evidente de conflict şi de mari tensiuni sociale care generează instabilitate politică în societate. probabil. orientări şi standarde ale activităţii politice. faţă de minciunile ce erau difuzate la toate nivelele politicului. Iar aceste şi alte particularităţi ale culturii politice. Astfel de subculturi politice pot menţine un echilibru rezonabil între interesele şi valorile fundamentale ale subiecţilor politici doar prin existenţa unei autorităţi centrale puternice. cât şi în ceea ce priveşte modalităţile de exprimare şi funcţionare a ei. politice. chiar dacă aceste două procese (formarea culturii civice sau a culturii politice a cetăţenilor şi schimbările economico-sociale) se influenţează reciproc.. lipsa unui acord între purtătorii diferitelor subculturi în ce priveşte valorile fundamentale. Cultura politică a societăţii noastre azi prezintă o sinteză a diverselor valori politice. Ar fi o eroare să presupunem că simpla declarare a netemeinicei valorilor comuniste şi a idealurilor culturii politice dependente de tip sovietic ar fi putut să asigure formarea rapidă la cetăţeni a unei culturi politice democratice. însă schimbările în cultura politică a societăţii de tranziţie presupun modificări esenţiale ale mentalităţii omului. Această stare de lucruri mărturiseşte că populaţia conştientizează multiplele practici de ignorare de către factorii puterii a modalităţilor şi mijloacelor legitime de soluţionare a conflictelor sociale. de muncă etc. idealurile şi scopurile urmărite. asupra cărora vom reveni mai jos. prin lipsa încrederii între diferite grupuri şi categorii sociale. împingând-o astfel spre diverse mişcări spontane de masă. Pentru o astfel de cultură e specifică starea de sciziune. între elite şi mase. dar şi de lehamite faţă de activitatea elitei politice din timpul regimului dictatorial. a culturii civice. Totodată. Procesul de formare a unei culturi politice noi. structura şi regimul politic existente în societate. Societatea moldovenească contemporană se caracterizează printr-o cultură politică fragmentată şi conflictuală atât în aspectul deosebirilor dintre exponenţii sau purtătorii ei. Doar aceasta din urmă are ritmul şi dinamica sa de constituire care nu coincid cu ritmul şi dinamica transformărilor economice şi sociale. Concomitent acest tip de cultură politică se caracterizează şi prin izolare socială. sentimentelor de suspiciune. O astfel de atitudine se datorează. lipsa unui acord dintre părţi – factorii puterii şi cetăţeni – privind promovarea valorilor democratice general umane determină o parte din populaţia ţării să recunoască doar prioritatea intereselor locale.de politic. înfruntarea 156 .

De altfel. influenţează nemijlocit asupra mentalităţii cetăţenilor. de fapt. de experienţa pe care individul o posedă în domeniul vieţii politice. la rândul lor. toate acestea concomitent fiind şi manifestări ale acestei culturi. despre lipsa de cultură politică a maselor în sensul unui complex de idei împărtăşite de păturile largi ale populaţiei. de pasiunile şi efectele lor politice. asupra culturii lor politice. Oamenii erau preocupaţi de viaţa personală. de rând cu alţi factori obiectivi şi subiectivi. greve şi alte acţiuni politice. ci a unor oameni dependenţi de regim. Pornind de la modelul analitic elaborat şi fundamentat de savanţii amercicani Gabriel Almond şi Sidney Verba privind tipurile de cultură politică şi ţinând cont de faptul că ei nu au analizat în special societăţile totalitare. a condus la sfârşitul anilor 80 – începutul anilor 90 nu numai la politizarea excesivă a societăţii. general umane. dezrădăcinarea multor elemente ale psihologiei politice cultivate pe parcursul deceniilor de regimul totalitar. Lipsa acestora din urmă – în conştiinţa indivizilor. mai mult de suprafaţă. însuşirea cunoştinţelor politice necesare pentru folosirea raţională a libertăţilor democratice.stereotipurilor ideologice depăşite. familiarizarea membrilor societăţii cu noi valori şi înlăturarea celor vechi. 157 .. unii cercetători din republica noastră consideră că în Moldova epocii comuniste exista doar cultura identificării şi alienării cu regimul. de muncă şi de îmbunătăţirea nivelului de trai. nu o cultură a cetăţenilor. etc. lichidarea căruia depinde de mai mulţi factori: instruirea politică adecvată a populaţiei. ci şi la divizarea populaţiei în două tabere opuse – reformatori şi conservatori). Putem vorbi. de capacităţile persoanei de a aprecia fenomenele şi evenimentele politice etc. democratice. promovarea coerentă a unui sistem întreg de valori democratice. va fi îndeajuns pentru formarea unei culturi politice noi. dar şi a unor grupuri numeroase de oameni – a generat analfabetismul politic. iar sfera culturii politice se află ca şi cum la periferie. o dată cu începutul trecerii societăţii noastre la democraţie mulţi politicieni locali credeau că participarea la mitinguri. despre neposedarea de către omul de rând a unor veritabile reguli de joc politic. socializarea politică a individului. Însă pentru constituirea culturii politice este necesară. dar şi asimilarea cunoştinţelor politice atât de importante în procesul de democratizare a vieţii politice. sociale şi politice. demonstraţii. precum se ştie. Trecerea de la un regim politic totalitar la un regim politic democratic este însoţită în ţara noastră de transformări structurale în toate domeniile vieţii societăţii care. derularea coerentă a reformelor economice. Cultura politică a diverselor grupuri sociale depinde de faptul cum se reflectă sistemul politic în gândirea membrilor acestora. nu numai participarea la practica politică (în Republica Moldova aceasta.

În ce mod se poate de tipologizat cultura politică? 5. Tocmai aşa e situaţia la noi acum. Cum influenţează globalizarea asupra dezvoltării culturilor politice naţionle? 4.Practica social-istorică a statelor democratice din Europa Occidentală mărturiseşte că includerea activă a populaţiei în relaţiile de piaţă este frânată de stereotipurile tradiţionale vechi din conştiinţa socială. care. Paternalismul ca formă a raporturilor dintre stat şi individ este primejdios prin aceea că generează în conştiinţa cetăţenilor speranţe iluzorii. Implementarea cu greu a valorilor politice şi lipsa în societate a unui sistem de socializare politică. împiedică realizarea unui acord în societate pe baza valorilor politice fundamentale. Prin ce se deosebeşte cultura politică de alte noţiuni care explică conţinutul politicii? 2. ci şi prin intermediul formării culturii lor politice conştiente de comportament participativ. duce la frânarea proceselor de democratizare. propun modele de comportament politic ce se exclud reciproc. Psihologia dependenţei promovată de către statul sovietic pe parcursul deceniilor mai continuă să se manifeste în atitudinea cetăţenilor faţă de structurile puterii. În afara valorilor general umane. o denaturează. Regimul politic nu este capabil să înfăptuiască integrarea tendinţelor diferitelor grupuri sociale în jurul scopurilor de importanţă naţională şi să mobilizeze populaţia la realizarea lor. de multe ori. Subiecte pentru autoevaluare 1. continuă să se manifeste unele principii ale egalitarismului ca formă a echităţii sociale. Stabilitatea politică în societate apare nu numai datorită politicii social-economice eficiente. Dependenţa nivelului culturii politice de prosperitatea materială a individului nu crează premise pentru un dialog dintre putere şi societate şi presupune perfecţionarea procesului politic. ideologia paternalistă şi alte mituri politice depăşite care stopează derularea normală a reformelor economico-sociale în noile condiţii politice. Imposibilitatea de a dirija formarea orientării politice de către agenţii socializării. când. care ar răspândi aceste valori în masele populare. care satisface cerinţele crescânde ale indivizilor. Prin ce se manifstă specificul influenţei culturii politice asupra diverselor procese politice? 3. spre exemplu. puterea nu poate crea şi susţine la populaţie credinţa în propria legitimitate. inclusiv din conştiinţa politică. Care sunt particularităţile şi tendinţele dezvoltării culturii politice din Republica Moldova? 158 .

. Социология политики. V.II. – Bucureşti. 2001. 1996. 1994. Особенности воздействия политической кулътуры на политическую систему общества. – Bucureşti.Bibliografie Almond G. Sisteme politice contemporane. Fruntaşu P. Амелин В. 159 . Cultura civică. – Москва. – Москва. 1992. Radu R. 1998.. Culura politică. Агария Б. Verba S. – Chişinău. Чаморро С.

a devenit una de bază în aria ştiinţei politice. în tradiţia mondială unanim acceptată. politologică în sensul propriu al termenului. Pornind de la necesitatea studierii fenomenului conştiinţei politice propunem următoarele subiecte ale temei: 1. şi anume ca totalitate a reflectării psihice a politicii. prin caracterul său sintetic. prin caracterul său limitat de abordare a problemelor a fost cuprinsă de criză. întruchipat în segmentele conştiinţei politice. nu întîmplător. 2. În cadrul politologiei ea s-a elaborat în special în lumina direcţiei comportamentaliste (behavioriste) de cercetare. 160 . Acest fapt a scos la iveală necesitatea unei viziuni mai ample asupra conştiinţei politice. Structura şi funcţiile conştiinţei politice. Fenomenul conştiinţei politice în condiţiile Republicii Moldova. care către mijlocul secolului XX. poate prognoza evoluţia proceselor în cauză în termeni fie de comportament. conştiinţa politică se examinează de obicei într-un context mai larg. Acestea sînt în special de natură politologico-sociologică. a oferi căi şi modalităţi de subiectivare şi transformare a acestora.TEMA: CONŞTIINŢA POLITICĂ Cercetarea nivelului spiritual al fenomenului politic. 1. Actualmente noţiunea în cauză. CARACTERISTICI CONCEPTUALE ŞI DE ESENŢĂ ALE CONŞTIINŢEI POLITICE Noţiunea de conştiinţă politică se utilizează frecvent în diferite dimensiuni ale ştiinţelor sociale. alimentată de întreaga sferă psihică a subiecţilor comportamentali. prin capacităţile sale epistemice. De aceea. Dacă pornim de la un grad relativ înalt de maturitate al conştiinţei politice constatăm că ea este nu doar o simplă reflectare a proceselor social-politice ce se desfăşoară în societate. 3. ci şi factorul-cheie care determină instrumentarul şi mijloacele de realizare a acestor procese. prin încărcătura sa valorică conştiinţa politică poate depăşi considerabil practica social-politică. fie de activitate sau de relaţii politice. manifestă la diferite niveluri şi în diferite situaţii. ea fiind determinată de abordări complexe interdisciplinare. a penetra şi a valorifica diversele elemente şi subelemente ale existenţei politice. politologico-psihologică. permite a “decodifica”. Mai mult. Caracteristici conceptuale ale conştiinţei politice. ca componentă subiectivă a acesteia.

În al şaselea rînd. cunoştinţe empirice la doctrine. În al treilea rînd. a exprimării intereselor sociale ale diferitor comunităţi. de sistemul valoric etc. de constituire şi funcţionare a mentalităţii politice a diferitor 161 . idei. punctul de pornire al conştiinţei politice sunt stările psihologico-politice ale subiecţilor prin care se formează premisele orientative ale acestora în sfera politică. determină în continuare capacităţile individuale.Astfel. normative. mentalităţi. În al patrulea rînd. care cuprind toate nivelurile de percepere şi interpretare a proceselor politice – de la simple reprezentări politice. folosindu-se în acest scop noţiunile general . Iar în perimetrul psihologiei politice interpretarea conştiinţei politice ţine de îmbinarea elementului de analiză a conţinutului ei sociopolitic cu mecanismele sale individuale de funcţionare. prin care aceştia sesizează sfera politică. al grupului în procesul politic. iar odată cu aceasta. Din cele menţionate propunem a defini conştiinţa politică drept un ansamblu de reprezentări. împletindu-se cu cele de ordin educaţional. pe de o parte. de la voinţă. comunităţi etc. şi subconştiente. a dinamicii sale de dezvoltare. grupale. cît şi rezultatul reflectării şi valorificării realităţii social-politice. al participării politice. grupe. de efecte a activităţii social-politice individuale sau social . dihotomic.). intenţie şi alte variabile psihologice începe rolul activ sau pasiv al individului. axat pe spiritualitatea politică. pe de altă parte. În al cincilea rînd.adică cuprinde elemente conştientizate. el are un caracter integru şi cuprinde mai întîi abordări ale subiecţilor acesteia. Referitor la studiul politologic propriu-zis al conştiinţei politice. fenomenul conştiinţei politice există şi se realizează în funcţie de structura socială (fără a o supraestima). Anume de la temperament. afective. iraţionale. orientare şi altele legate de concepţia despre lume.grupale. de manifestare. teorii politice. de obiective şi stereotipuri. purtătorii săi individuali. de grup. valoric. social. cunoştinţe. conştiinţa politică include aspectul subiectiv al politicii în toate dimensiunile sale. conştiinţa politică are caracter dual. de masă. manifestă atitudine faţă de fenomenul puterii politice. În al doilea rînd. etc. a formelor ei funcţionale. interes. valorice. Conform acestei definiţii considerăm necesar a releva următoarele trăsături de esenţă a conştiinţei politice: În primul rînd.şi social-psihologice de necesitate. Aceste stări. raţionale. conştiinţa politică este în felul său atît procesul. stări de spirit şi sentimente ale subiecţilor sociali (indivizi. din punctul de vedere al sociologiei politice conştiinţa politică include un ansamblu de componente ideologice. în baza unui anumit grad de conştientizare a politicului. concepţii. prin exponenţii. de la convingeri.

B) caracterul contradictoriu. analiza de esenţă şi de conţinut a conştiinţei politice este condiţionată nu numai de starea dimensiunilor sale interne. sociodemografic. reprezentări. fapt ce-i oferă însuşire polistructurală. fragmentar al gradienţilor conştiinţei politice. concepţii. Aceştia se manifestă în diferite configuraţii. determinate în fond de principii de ordin politic. STRUCTURA ŞI FUNCŢIILE CONŞTIINŢEI POLITICE Conştiinţa politică. valorile estetice etc. Ele au o anumită doză de relativitate şi depind de condiţiile de apariţie şi devenire a conştiinţei politice. teoriile şi normele de drept. de căile de formare şi maturizare a ei. confesional etc. necorespunderea între diferitele fonduri de idei. a comunica cu organele de conducere. ceea ce e posibil în baza anumitor criterii. atitudinea lor faţă de instituţiile politice. fapt ce conduce la o 162 . conştiinţa politică de grup şi conştiinţa politică individuală. dimensiuni de natură atît statică. inclusiv de exprimare a intereselor. percepute. adică discordanţa. cu atît mai mult. cu concepţiile economice. ca şi alte tipuri ale conştiinţei sociale. Criteriul exponenţial. cunoştinţe. a fi responsabile de realizarea anumitor decizii. cît şi dinamică. profesional. odată pentru totdeauna dată. Analiza acestei diversităţi structurale necesită a porni mai întîi de la specificarea şi clasificarea componentelor sale. stări de spirit. I. se formează şi comportamentul politic al acestora. purtătorilor ei. În acest sens conştiinţa politică influenţează activ toate celelalte forme. în particular. demonstrînd faţă de ele un grad mai înalt de reflectare a realităţilor sociale. sentimente ale factorului uman de masă. Drept caracteristici principale ale structurii conştiinţei politice de masă evidenţiem în special: a) diversitatea elementelor sale de conţinut. de natura ei dinamică. stereotipuri ale subiecţilor masei. ci şi de caracterul său sintetic ce izvorăşte din interconexiunea cu alte forme ale conştiinţei sociale. Desigur. interpretate sub o formă definitivă. Pornind de aici distingem conştiinţa politică de masă. opinii. concepţiile morale. ce caracterizează structura conştiinţei politice din punctul de vedere al subiecţilor.subiecţi sociali (a modului lor de gîndire). etnic. doctrinele filosofice. alcătuită din diverse niveluri. În al şaptelea rînd. are structura sa. adică spectrul larg de idei. 2. trăsăturile sus-menţionate a conştiinţei politice nu trebuie privite şi. de la aranjarea lor într-o anumită ordine. se profilează capacităţile lor de a îndeplini anumite funcţii.

cu un rol determinat în societate. Purtătorii ei pot fi grupurile mari (clasele. în comparaţie cu cea de masă. Conştiinţa politică individuală. este tipul generalizat al conştiinţei unor sau altor grupuri concrete. diverse formaţiuni lobbyste de tipul grupelor de presiune. În structura tipului dat distingem în special poziţiile politice şi preferinţele ideologice de grup. 163 . opoziţiei. după cum atestă opinia publică. Astfel de conştiinţă politică.). calităţile personalităţii. idei. Conştiinţa politică de grup. c) dinamismul sporit al conştiinţei politice de masă. ce condiţionează conţinutul.. ale Homo Politicus de a înţelege şi a aprecia în felul său politica.reflectare tot atît de contradictorie (coerentă şi incoerentă. . entităţile naţional-etnice) şi mici (elita politică. sentimente (emoţii) politice. Din punct de vedere structural conştiinţa politică individuală include două seturi de componente: . ca componentă structurală a conştiinţei politice în general. mai stabile şi mai organizate. păturile sociale. scopuri. a activităţii guvernării. este influenţată de mai mulţi factori. pătruns de necesităţi. de evenimentele şi situaţiile concret-istorice. precum şi de a elabora conştiinţa politică proprie la nivel individual. nucleul politic de conducere al partidului de guvernămînt.motivaţional. direcţia şi intensitatea activismului politic al grupului. orientări generale relativ stabile). conştiinţa politică de grup poate fi definită drept un ansamblu de reprezentări. de a activa cu scop bine determinat în plan politic. axat pe cunoştinţe politice. în cazul de faţă un interes deosebit prezintă particularităţile subiectiv-psihologice. de interese etc. ceea ce determină caracterul diferitelor variante de comportament politic de masă. a unor acţiuni politice concrete. liderilor. îndeosebi de zguduiturile sociale existente. caracterizează însuşirile. valori. legate direct de politică. adică schimbarea rapidă a opiniilor. Cel mai răspîndit mijloc de a releva astfel de tip al conştiinţei politice serveşte analiza documentelor cu caracter politic ce vizează grupurile de interes. interes faţă de politică. cunoaşterea capacităţilor acestuia de a asimila un anumit grad al conştiinţei politice de masă şi de grup. informaţie politică. logică şi alogică) a realităţii sociale. de moment etc.de cunoaştere (comprehensiune). cunoştinţe. stărilor de spirit privind aprecierea situaţiilor curente. uneori cu urmări evident destabilizatoare pentru componentele ei statice (tipuri de valori. trăsăturile tipice de conştiinţă şi comportament ale omului în politică. Iată de ce. Pornind de la locul obiectiv în sistemul social şi de la particularităţile mentalităţii acestor grupuri. convingeri politice.

c) apărarea într-un mod mai consecvent a rînduielilor politice şi a principiilor de conducere. Colaţchi A.. un mare rol în dezvoltarea nivelului teoretic al conştiinţei politice îl are atît fenomenul instruirii. 109. pe de o parte. b) reglementarea relaţiilor politice prin intermediul constituţiei. 1.Ambele seturi se află în raporturi dialectice. Fruntaş P. este în viziunea noastră mai aproape de rigorile structurale. format de către anumiţi subiecţi sociali în baza cercetării cu destinaţie specială a procesului politic. ci şi de materializare a 29 A se vedea: Макаренков Е. Anume cunoştinţele conduc pînă la urmă la formarea convingerilor individului. autoeducării acesteia. de vreme ce alţii consideră necesar să remarce patru niveluri – de stat. 2003.412-413. Suportul conştiinţei politice teoretice. În această ordine de argumentare structura conştiinţei politice este cvadridimensională.В.85. Îmbinarea optimă a instruirii şi autoinstruirii. p. care au un grad diferit de pătrundere în esenţa acesteia. empiric şi obişnuit 30. Criteriul de nivel. Pornind de aici unii autori disting în conştiinţa politică două niveluri structurale (teoretico-ştiinţific şi cotidian sau obişnuit)29. // Politologia. Introducere în studiul teoriei politice.. Политология. Sandu I. А. cît şi cel al autoinstruirii. ce caracterizează conţinutul mai multor niveluri ale conştiinţei politice. axat pe anumite limite de reflectare a realităţii politice. Mecanismul de exprimare a acestui nivel îl constituie sistemul ideologiei politice de stat.. 30 A se vedea: Политология (под ред. p. reflectă mai adecvat coordonatele existenţei politice. şi a elevului. adică cuprinde patru niveluri. 1998. Politologie. Trăsăturile lui generale sînt: a) caracterul oficial şi relativ stabil şi sistematic al conştiinţei “statale”. Nivelul teoretico-ştiinţific. Сушков В. la necesitatea acumulării anumitor deprinderi în vederea autorealizării. Partea IV. (схема 120). format de către organele speciale ale statului. autoafirmării sale sociale şi politice. programelor de stat. – Chişinău. 1998. legislaţiei. despre interacţiunea acestora. însărcinate să elaboreze şi să fundamenteze politica acestuia. deşi nu relevă îndeajuns legăturile între aceste niveluri. om. Nivelul statal. îndrumătorului. р. II.И. М. 164 . factorul – cheie de funcţionare a ei îl constituie sistemul de cunoştinţe ştiinţifice despre societate. şi totodată. Conştiinţa politică. natură. teoretic.. 2. discipolului. Альбом схем. cadrului decizional. Василика). educării personalităţii. a eforturilor învăţătorului. Pornind de aici. este condiţia sine qua non nu numai de însuşire solidă a anumitor cunoştinţe şi deprinderi. Москва. pe de altă parte. 1999. asigurînd un anume grad de cognoscibilitate şi participare politică la nivel de personalitate. A doua poziţie.Москва.Chişinău: USM.

b) participarea în procesul politic şi însuşirea anumitui grad de experienţă politică. Doar în baza nivelului teoretic al conştiinţei politice individul poate aprecia la justa valoare evenimentele politice. Dat fiind că indivizii în parte sau grupurile sociale îşi desfăşoară activitatea în condiţii diferite. 3. El caracterizează totalitatea acelor idei. Criteriul diversităţii structurale sau polistructuralităţii. cu un potenţial de cunoaştere şi de sensibilizare a vieţii politice la fel de diferit. păreri. conform căruia structura conştiinţei politice subsumă mai multe substructuri cu specificul lor în parte de conţinut. stări de spirit. capacităţi de evaluare a proceselor politice. inclusiv din idei conservative. e) caracter întîmplător şi spontan al componentelor. necorespunderii între obiectivitatea lumii politice şi capacităţile subiective de însuşire a ei. de procesele sociale în ansamblu şi de cele politice în particular. reprezentări. d) caracterul contradictoriu al factorului empirico-politic. Acest nivel se distinge prin următoarele particularităţi: a) caracterul aplicativ al cunoştinţelor practice. manifestă o atitudine critică faţă de sistemul politic. zvonuri etc. inertă asupra comportamentului politic. Modalitatea de exprimare a conştiinţei politice obişnuite este de natură atît psihologică. 4. Nivelul obişnuit sau cotidian. f) influenţă stabilă şi inertă asupra comportamentului politic. b) caracter turbulent. iluzii. stereotipuri. emoţii. datelor acumulate de subiecţii sociali. 165 . care se formează în baza experienţei de viaţă a oamenilor. emoţii. c) influenţa stabilă şi. sentimente care apar nemijlocit din viaţa cotidiană. Astfel. c) fragmentarism şi nesistematizare. conştiinţa lor cotidiană este alcătuită din elemente controversate (pozitive şi negative). Din acest considerent deducem următoarele însuşiri specifice a conştiinţei politice obişnuite: a) conţinut difuz şi erodat. confuz şi contradictoriu. erori. ca urmare a discordanţei. de input-urile şi output-urile politice. Nivelul în cauză reflectă realitatea politică prin senzaţii. inclusiv de puterea politică. Nivelul empiric bazat pe practica nemijlocită a diferitor comunităţi sociale. d) emotivitate sporită. în literatura de specialitate se menţionează de obicei trei substructuri. pentru ca în cele din urmă să exprime atitudinea multiplă a indivizilor comunităţilor sociale faţă de ceea ce-i înconjoară. Modalitatea de manifestare a nivelului teoretico-ştiinţific o constituie ideologia politică în ansamblu. cît şi ideologică.lor în anumite orientări politice. totodată.

semnificativ-valorică faţă de diferitele aspecte ale vieţii politice. menţinerii poziţiilor puterii. Această funcţie se realizează atît pe verticală. Normativă şi de reglementare. menită să fundamenteze scopurile şi idealurile politice. axată pe stabilirea regulilor recunoscute de toţi. naţiunilor şi statelor. 4. adică de la cunoaşterea lor.exponenţial . Toate aceste substructuri depind una de alta şi se completeză reciproc. Totodată. gnoseologică ce caracterizează elementele structurale ale conştiinţei politice din punctul de vedere al reflectării veridice a realităţii sociale. şi exponenţii. pentru a determina valoarea unor bunuri politice pornim mai întîi de la factorul gnosiologic. fie publice. ca necesitate legată de sesizarea de către subiecţii sociali a diferitor laturi a lumii politice. instituţiile puterii. conştiinţa politică îndeplineşte un şir de funcţii: 1. Ea poate fi înţeleasă la justa valoare doar abordînd-o ca pe un tot. . de nivel şi polistructural – este complexă. precum şi între aceştea pe de o parte. axiologică ce atestă în opiniile şi reprezentările subiecţilor sociali atitudinea lor evaluativă. Prognostică. fie colective. multivalentă şi contradictorie. ce exprimă capacitatea conştiinţei politice de a asigura evaluarea ipotetică a direcţiilor de perspectivă în dezvoltarea proceselor politice. 3. Iar bazîndu-ne pe un anumit nivel de cunoaştere şi apreciere a acestor bunuri deja luăm atitudine. În al treilea rînd. Pornind de la gradul de determinare a comportamentului indivizilor şi comunităţilor sociale. De exemplu. Astfel. 5. în interacţiunea permanentă a componentelor sale. ca sistem de cunoştinţe despre realitatea politică.Comunicativă. punerea în uz a acestei funcţii decurge din necesitatea asigurării coeziunii partidelor politice. structura conştiinţei politice. 166 . Cognitivă. de la caracterul interdependenţei acestora în diferite dimensiuni de spaţiu şi timp politic. 2. pe oferirea orientărilor vis-à-vis de participarea politică. În al doilea rînd. fie de grup. în conexiunile acestora atît de ordin intra. Ideologică. manifestăm un comportament observabil. pe de altă parte.cît şi intrecriterial.În primul rînd. privită prin prisma celor trei criterii . transparent sau latent faţă de ele. sociologică axată ad litteram pe componentele conştiinţei politice ca factori ai comportamentului politic. chemată să asigure interacţiunea între subiecţii politici. să asigure apărarea intereselor la diferite niveluri sociale. atare necesitate este dictată cu precădere de factorul reflectării anumitor interese. Atare sistem. cît şi pe orizontală. fie individuale.

îşi lasă amprenta respectivă asupra rolului conştiinţei politice. idealuri. în general. în convingerile. şi sferii politice. Desigur. totalitar. ce oferă activităţii politice sau civile a individului. Educativă. acestea constituindu-se în funcţie de interdependenţele elementelor diferitor modele odată cu desfăşurarea tranziţiilor istorice şi actuale de la un regim politic la altul. cunoştinţelor subiecţilor sociali. subordonaţi şi adaptaţi de către regimurile politice existente la interesele politice dominante. orientat doar spre un viitor luminos. În primul rînd. în particular.6. precum şi cele combinate. valorile. orientările lor politice. se formează şi evoluează nu ad libitum. mentalităţii. comunităţilor politice o orientare evident socială. Aşa s-au constituit . potenţialul funcţional sus-menţionat al conştiinţei politice are specificul său în diferite condiţii istorice şi în diferite regimuri politice. în educarea maselor. tradiţionale. caracterului socializării politice. Ele vin a specifica caracterul dihotomic. în mobilizarea acestora de a susţine regimul politic etc. Experienţa istorică şi logica socială demonstrează că rolul acestuia în cadrul societăţii. FENOMENUL CONŞTIINŢEI POLITICE ÎN CONDIŢIILE REPUBLICII MOLDOVA Pornind de la faptul că Republica Moldova este un stat în tranziţie spre democraţie vom sublinia unele trăsături ale conştiinţei politice în contextul transformărilor democratice. Actualmente devine tot mai 167 . perioada de trecere de la sistemul şi regimul totalitar spre cel democratic aduce cu sine schimbări colosale în conştiinţa politică de masă. autoritar. în concepţia lor despre lume. modelele patriarhal. formelor de instruire şi educaţie etc. cu influenţele elementelor patriarhale. lideri şi indivizi în parte. transformări substanţiale în modul de gîndire a diferitor grupuri sociale. Prin realizarea funcţiei respective se urmăreşte influenţa şi orientarea comportamentului politic în corespundere cu anumite scopuri. dorită de societate. Luate în parte modelele menţionate îşi regăsesc întruchipare în anumite teorii şi doctrine politice. conducînd în ultima instanţă la formarea unor modele de manifestare şi influenţă a ei în societate. de supuşenie sau de participare socială şi politică. istoriceşte. de grup şi individuală. ideilor. iar de aici urmează rolul lor specific în deservirea intereselor de putere. adesea cu deformări de conţinut al reprezentărilor. ci odată cu evoluţia complexă şi contradictorie a instituţiilor politice. 3. Aceştia şi alţi factori determinativi. A dispărut sau cel puţin deja nu mai are nici o pondere cel mai stabil pe parcursul multor zeci de ani obiectiv. şi democratic de conştiinţă politică.

clară tendinţa pragmatică a conştiinţei, axată pe necesităţile curente, de azi şi de mîine. În al doilea rînd, condiţiile şi procesele tranziţiei postcomuniste implică conştiinţei politice de masă, de grup şi individuală efecte contradictorii, în special o evidentă contradicţie de tip dezvoltare - nevalorificare. Pe de o parte, urmărim o dezvoltare susţinută a activităţii reflexive la diferite niveluri sociale, iar pe de altă parte această dezvoltare, în mare măsură, nu e solicitată, mai mult, nu e conştientizată îndeajuns şi nu e inclusă în tehnologiile inovaţionale cultural-politice. Astfel, se creiază o disproporţie între conştiinţa politică şi practica politică, ceea ce provoacă multiple probleme sociale, inclusiv atitudini imprevizibile faţă de diferitele evenimente social-politice. De exemplu, comportamentul electoral al maselor şi al fiecărui individ în parte în or. Chişinău (în perioada alegerilor municipale a primarului general desfăşurate în 2005) a demonstrat un absenteism şi un indiferentism constant faţă de destinele capitalei. În al treilea rînd, conştiinţa politică de diferite niveluri din Republica Moldova este una amorfă, eclectică de tip tranzitoriu. Anume acest fapt o face a fi instabilă, a avea caracter eruptiv, hibrid, dedublat. Drept dedublată, poate servi, de exemplu, atitudinea faţă de transformările sociale. Pe de o parte, calificarea acestora este pozitivă, ele se bucură de susţinere activă sau, în cel mai rău caz, ponderată. În această ipostază conştiinţa politică de masă, în pofida dificultăţilor actuale, reflectă speranţă şi, chiar, încredere în viitor. Pe de altă parte, există dezaprobare şi, chiar, ostilitate faţă de procesul reformator. Dezordinea, certurile politice, lipsurile economice, sociale sunt însoţite de stări sufleteşti, atitudini antidemocratice, antiliberale. Această polarizare din cadrul conştiinţei politice se îmbină în mod ciudat cu elemente de pesimism, inerţie, mai mult, cu deficit de capacităţi de percepere a realităţii social-politice. În al patrulea rînd, în condiţiile tranziţiei postcomuniste eclectismul şi bifurcările excesive din cadrul conştiinţei politice de masă, de grup şi individuale întruchipează situaţii frecvente de manifestare a fenomenului Standardului Dublu. Acesta reflectă mari decalaje între declaraţii şi fapte, mentalitate şi comportament, precum şi între însăşi factorii în parte a mentalităţii sau a comportamentului, fapt urmărit la o bună parte atît a elitei politice, liderilor politici, cît şi a maselor. Fenomenul dat este caracteristic tuturor sferelor, subordonează şi deformează transformările sociale, inclusiv politico-partinice, politico-statale, devenind astfel obstacolul principal în promovarea reformelor. El subminează normele statului de drept, exprimă o atitudine deosebită, favorizantă pentru cei apropiaţi de conducerea de partid, de clan şi complet altă atitudine pentru ceilalţi, inclusiv opoziţie. 168

În al cincilea rînd, conştiinţa politică democratică de natură tranzitorie, după gradul ei de impunere, astăzi pe departe nu corespunde cerinţelor de a juca un rol decisiv în procesul de soluţionare a problemelor sociale. Ea se formează foarte greu, împletindu-se paradoxal cu procesul de distrugere/reînviere a conştiinţei autoritar-totalitare. În acest sens descompunerea tipului vechi şi constituirea tipului nou al conştiinţei se produce prin diferite fluctuaţii, disproporţii, „retrageri de la libertate”, prin reproducerea , cum ar spune A. de Tocqueville, în noile forme democratice a elementelor autoritare la capitolul obiceiuri, reguli, mecanisme. În al şaselea rînd, cea mai complicată problemă a societăţii în tranziţie spre democraţie porneşte astăzi de la o simbioză spontană, stihinică ce există între fenomenul democratizării şi cel al acumulării mentalităţii democratice ca nucleu al conştiinţei. Ambele fenomene au structuri complexe, contradictorii, fapt ce împiedică identificarea unor modele optime de sintetizare a lor sau de adaptare a unuia din fenomene la normele celuilalt. Cel mai paradoxal este faptul că însuşirea mentalităţii noi în societatea postsovietică se desfăşoară prin mari abateri (şi chiar negări totale) de la procesul de orientare spre valorile democratice. Funcţionalitatea unei astfel de mentalităţi rămîne a fi tradiţională, fără capacităţi de a asigura procesul democratic naţional. Drept rezultat apar sinteze artificiale, deformate, în care democraţia şi mentalitatea sunt lipsite de sens, de o coerenţă corelativă a lor şi cu atît mai mult, de o completare a lor. În acest context interacţiunea procesului de democratizare cu cel de însuşire a mentalităţii democratice în societatea moldovenească a cunoscut o cale spontană, întortocheată, proprie unei tranziţii paralizante. Chiar de la începutul tranziţiei a devenit clară situaţia că posibilităţile democratizării depind atît de mentalitatea şi comportamentul celor de vîrf (revoluţia de sus), cît şi de resursele societăţii în ansamblu, de specificul mentalităţii masei. În al şaptelea rînd ritmurile actuale de dezvoltare a conştiinţei politice din societatea postcomunistă sunt determinate în mare măsură de starea structurii sociale, de baza socială a sistemului politic în general şi a partidelor, mişcărilor politice în particular. Această bază este extrem de instabilă ca structură, se impune prin element neconstituit, neoformat pe deplin, uneori chiar anomic la capiotolul strate, clase, pături sociale. Avem în fond o structură socială cu un segment majoritar al elementului marginal, care nu dispune de suficiente capacităţi de a conştientiza la justa valoare interesele publice şi private, de a fi purtătoare a conştiinţei politice democratice. În asemenea circumstanţe un nivel mai înalt de conştiinţă politică, cu acumulări adecvate în cadrul ei a elementului democratic, este posibil o dată 169

cu stimularea şi dezvoltarea păturilor mijlocii. Acestea, în funcţie de gradul lor de afirmare, pot fi considerate nu doar baza şi izvorul stabilităţii economice sau sociale, ci şi spiritual-politice din societate, purtători a unui mod de gîndire mai avansat, pragmatic, democratic. În al optălea rînd, transformările democratice din cadrul conştiinţei politice de masă, de grup şi individuale trebuie corelate cu capacităţile mentale ale elitei conducătoare, cu gradul ei de receptivitate şi stabilitate visà-vis de ceea ce este nou, de imperativele timpului.În acest sens ne preocupă modul de gîndire a elitei, de percepere de către ea a lumii sociale, de evaluare şi transformare a acesteia. O problemă serioasă a conştiinţei politice a elitei conducătoare, care nemijlocit vizează caracterul transformărilor democratice, este cea a asimilării modului sinergetic de gîndire şi, respectiv, a îmbinării acestuia cu gîndirea dialectică. Doar e binecunoscut faptul că viaţa politică, ca şi alte sfere, de rînd cu fenomene şi procese deterministe, de cauză-efect, le cuprinde şi pe cele indeterministe, ne-lineare, iregulare, întîmplătoare (ce pot avea o largă rezonanţă socială), asupra cărora dialectica nu are pondere. De aceia, sistemul de pregătire a cadrelor politice (de altfel, şi a celor din alte domenii) trebuie să se centreze pe acumularea şi folosirea de către ele a cunoştinţelor despre sinergetică, despre ceia ce numim autoorganizare, autoreglare în evoluţia sociopolitică. Este important ca cei de la conducere, precum şi cei care pretind să vină la putere, să fie capabili de a se orienta în situaţii sociale neordinare, de a le prevedea, de a conştientiza, analiza şi evalua de pe poziţia sinergeticii întreaga gamă de procese şi evenimente sociopolitice. SUBIECTE DE AUTOEVALUARE 1. Definiţi noţiunea de “ Conştiinţă politică”? 2. Ce trăsături de esenţă a conştiinţei politice cunoaşteţi? 3. Care sunt criteriile structurale ale conştiinţei politice? 4. Care sunt funcţiile de bază ale conştiinţei politice? 5. În ce constă esenţa noţiunii de “ideologie politică”? 6. Caracterizaţi abordările ideologiei politice? 7. Ce niveluri ale ideologiei politice cunoaşteţi? 8.Caracterizaţi funcţiile ideologiei politice? BIBLIOGRAFIE Fruntaş P. Conştiinţa politică. // Politologie. Partea IV.-Chişinău: USM, 1998. Мухаев Р. Т. Политология. Учебник для вузов.- Москва,1997. Ball T., Dagger R. Ideologii politice şi idealul democratic.- Iaşi, 2000. 170

Sandu I., Sandu R. Renovarea valorilor ideologice în conştiinţa politică a societăţii de tranziţie. //MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică)Partea XXII.-Chişinău, 2003. Rusu R. Ideologia partidelor politice moldoveneşti. //MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Revistă ştiinţifică trimestrială. - Chişinău; USM, nr. 2 (XXIX), 2005. Rusu R. Idealurile de stat sau idee naţională? //MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Revistă ştiinţifică trimestrială.- Chişinău: USM, nr. 1 (XXXII), 2006.

171

Tema: PSIHOLOGIA POLITICĂ
Tema psihologia politică are sarcina de a întroduce studenţii în problematica psihologiei politice, care la rîndul ei este o componentă necesară studierii ştiinţelor politice. Tema e consacrată studierii aspectelor psihologice a politicii contemporane şi tratează politica ca disciplină politologică, abordează direcţiile ei teoretice de bază şi instrumentarul metodologic. 1. Obiectul şi sarcinile psihologiei politice 2. Obiectele de bază ale psihologiei politice 3. Principiile şi problemele de bază ale psihologiei politice în Republica Moldova 1. OBIECTUL ŞI SARCINILE PSIHOLOGIEI POLITICE Obiectul psihologiei politice în general este politica ca activitate umană deosebită care posedă o structură proprie , subiect şi forţă motrice. Ca tip deosebit de activitate umană, din punct de vedere psihologic, politica se supune unei analize speciale în limitele concepţiei generale a activităţii sociale, elaborate de academicianul A. N. Leontiev. Din punct de vedere al structurii interioare, politica ca activitate se descompune în acţiuni concrete, iar ultimele – în operaţiuni aparte. Activităţii în general îi corespunde motivul, acţiunilor – sarcinile date în anumite condiţii. Corespunzător, întregii politici ca activitate îi corespunde motivul generalizat de conducere cu activitatea umană (“optimizarea”). Acţiunilor concrete politice le corespund scopuri determinate de coordonare a intereselor grupurilor sau indivizilor aparte. În sfîrşit, operaţiunilor politice private corespund acţiuni diverse de tip divers, de la negocieri pînă la războaie sau răscoale. Subiecţi al politicii ca activitate pot fi indivizi aparte (politicieni aparte) grupuri sociale mari sau mici şi masele neorganizate. Politica ca activitate în general, la fel ca şi componentele ei poate avea un caracter organizat sau neorganizat, structurat sau nestructurat. Istoria, teoria şi practica de utilizare a cunoştinţelor politico- psihologice permite de a evidenţia trei sarcini de bază soluţionate de psihologia politică ca ştiinţă. Într-o oarecare măsură aceste sarcini se dezvoltau istoric şi corespund celor trei etape de dezvoltare a psihologiei politice. Prima sarcină a fost şi este aniliza componentelor psihologice în politică, înţelegerea rolului “factorului uman” în procesele politice. A doua sarcină care parcă se situează de asupra primei este şi rămîne să fie prognozarea rolului acestui factor şi în general al aspectelor psihologice în politică. În sfîrşit, a treia sarcină principală care decurgea din primele două era ş rămîne a fi influenţa 172

toate ele la diverse etape au fost depistate în psihologia occidentală. A doua tendinţă este reprezentată de curentul antipozitivist în sînul căruia activ se elaborează construcţiile teoretice ale cognitivismului “psihologiei umane”. Prima tendinţă este reprezentată în cercetările care pornesc de la ideile funcţionalismului structural şi teoriei sistemice apoliticii ca una din genurile sale. demult folosite în pracică. 173 . ani în şir a mers pe calea formării continue a bazelor de acest gen din cauza coeziunii sintetice. Cel mai activ tendinţa aceasta se desfăşura în teriile “susţinerii politice”. adică din parte a factorului subiectiv. bazîndu-se pe faptul abordării pur inginereşti faţă de om în politică pe baza utilizării celor mai noi descoperiri. în general. iar uneori datorită împrumutărilor pur eclectice a diverselor concepţii şi metode din diverse şcoli şi curente a psihologiei occidentale. Începînd cu psihanaliza occidentală şi terminînd cu variantele contemporane de behaviorism în teoriile cognitive. pe de o parte şi în teoriile de rol – pe de altă parte. a rezultatelor obţinute – în special. de fapt. Aceste modificări pozitivist-utilitariste aparent noi. În cecetările empirice politico-psihologice aceste idei au pătruns din antropologia culturală.conducerii asupra activităţii politice din partea asigurării ei psihologice. Aici poate fi atribuită şi ideile raţionalismului critic şi al behaviorismului (incluzînd şi asemenea curente care cercetau politica de pe poziţiile behaviorismului “convenţional”. Din punct de vedere al metodologiei concret-ştiinţifice. Argumentările filosofice ştiinţifice a acestui gen se referă la scientism şi tehnocratism. Psihologia participanţilor la procesul politic este interesantă şi în legătură cu aceia că ei tind să optimizeze adaptarea omului la ordinea social-politică existentă. corespunzător. Ştiinţa politico-psihologică se foloseşte de acest curent exclusiv pentru justificarea mecanismului politic existent. neofreudismului şi interacţionismului simbolic. Pentru acest curent este caracteristic specificul abordărilor de cercetare şi. reflectînd cerinţele acelei părţi a politicii practice care tinde să “pună la punct” mecanismul contemporan occdental. adesea filosofia iraţională cu sens antropologic. dar. mai întîi de toate în virtutea accentuării funcţiei social-protectoare a psihologiei politice. Baza acestor curente este filosofia antiştiinţifică. Fiind de la bun început lipsit de o bază adecvată conceptualmetodologică. în sensul conducerii cu aceştia. psihanaliză şi behaviorism social al lui J.mai ales în variantă occidentală. în psihologia politică occidentală contemporană pot pot fi evidenţiate două tendinţe de bază. Gobbs. radical şi social). considerîndu-l destul de omogen şi destul de rezistent. cîteodată fără să se ţină cont de perspectivele de dezvoltare. ale teoriei politice sînt o continuitate a acelei tradiţii clasice la formarea cărora stătea încă T. psihologia politică.

” reacţionară”). tratate ca o comunitate naţional-etnică şi socio-culturală care aparţine unei şi aceleiaşi culturi. şi aici psihologii politici adesea acţionează după principiul “ce-am găsit aceia este bun”. La vremea sa. Cu toate că. viziunea generală iraţională a naturii omului. În corespundere cu simpatiile personale ale cercetătorului se alege o schemă oarecare convenabilă acestuia. Anume de aceia problemele metodologice au fost şi continuă să fie în centrul atenţiei celor mai serioşi psihologi politici. “bogată”.a. un fel de depozit de calităţi şi particularităţi psihice diferite. Se foloseşte. L. Şi C. etc. Aceste postulate metodologice dau rezultate neunivoce în dependenţă de orientarea politicăă a cercetărilor. lipsa înţelegerii personale a politicii şi mecanismele ei psihologice. pentru desemnarea unui tip de gîndire original. Mentalitate (de la engl. ei nu pot în nici un fel să acopere cu sine expresivitatea studierii obiectelor concrete ale psihologiei politice.conştiinţa) – noţiune generală de orientare metaforică. noţiunea de mentalitate a fost introdusă de către reprezentanţii curentelor istorico-psihologice şi culturalantropologice L. “proletară”.) Poate purta şi sarcina de identificare cu caracter politico-ideologic (de exemplu. Pasiunea faţă de cercetările şi comenzile aplicative adesea parcă le salvează de necesitatea prelucrării sarcinilor metodologice. clasă – “burghez mic”. M. obiectul psihologiei politice adesea este numit “mentalitate”.Mid. mentalitate însemna prezenţa la reprezentanţii unei şi unei societăţi. Cîteodată vorbesc de mentalitatea grupului social. “latinoamericană”. Blok şi alţii În contextul utilizat iniţial. “germană”.a. în principal. Mentality . Levi-Briul. “revoluţionară”. Fevr. cît şi în construcţiile radicale ale” “noilor stîngi”. incontestabil. “totalitară”. de exemplu. psihanaliza în istoria psihologiei politice este reprezentat atît în ideile lui G. Cauza acestei “asemănări nedifinite” este aceiaşi – lipsa bazei metodologice proprii. “rusă”. a ideii identificării subconştiente a personalităţii cu partidul “său” plitic. “marginal” ş. “inteligent”. În prezent în acest compartiment al psihologiei politice în calitate de bază metodologică s-a înrădăcinat instructivismul concepţiei freudiste a omului. specific chiar logicii şi stării de spirit.şi dimpotrivă. se întîlneşte şi mentalitate “regională” – “scandinavă”. strat. uneori în literatură se aminteşte mentalitatea naţională “georgiană”. “liberală”. Lassuel. “săracă”. Uneori această noţiune poartă în sine nuanţa calificativ – estimativă. “democratică” sau chiar de exemplu. Aşa. De exemplu. În general. etc. a unui” instrument intelectual” un fel de “ustensilă 174 . reflectînd capacitatea gîndirii şi nivelul intelectual al purtătorilor lor (mai cu seamă în combinaţie cu adjectivele de tipul ”înaltă” "“joasă”. ş. În sfîrşit. de asemenea. Kuly. “contrarevoluţionară. politico-publicistico care semnifică totalitatea şi forma specifică de organizare. în ştiinţa socială.

destul de stabilă 175 . care pune în pericol nu numai anturajul. “prismă de percepere şi conştientizare a lumii). de a aprecia şi de a acţiona în interiorul ei în corespundere cu normele stabilite şi metodele de comportament. Principalele sale particularităţi erau sistemul de mozaică(existenţa conflictuală. În comparaţie cu mentalitatea de înainte de criză. pînă la distrugerea totală a unei asemenea comunităţi politico-psihologice. În acest caz mentalitatea comună apare ca un factor organizatoric care formează o comunitate aparte politico-psihologică a oamenilor pe baza acestei mentalităţi unice pentru toţi membrii ei. mentalitatea comună pentru un grup oarecare contribuie la susţinerea continuităţii existenţei ei şi stabilirii comportamentului membrilor ei. a structurii conştiinţei şi a psihicului. mai întîi de toate. în situaţiile relativ stabilite şi mai ales în cele de criză. Cu timpul noţiunea de mentalitate a început să se folosească şi la descifrarea în tip generalizator a particularităţilor organizării psihologiei sociale şi politice a oamenilor care aparţin unei asemenea comunităţi. în particular. Anomia care apare în rezultatul unor asemenea situaţii conduc la forme nenumărate de comportament deviant şi la criza psihice acute în rîndul reprezentanţilor acestei comunităţi. iar în cazuri extremale. critice de influenţă poate conduce la destabilizare. adecvat înţelegîndu-se unul cu altul. situativitatea şi shimbarea continuă. dar şi conduce la autoruinarea comunităţii. Principala particularitatea a ultimelor este o aşa influenţă nefastă asupra mentalităţii care pune în pericol integritatea ei şi comportamentul de unire-unificare a oamenilor. în general. În asemenea cazuri apare o “mentalitate de criză” (sau anomică. dar încă nu sunt sigure). ceia ce atrage după sine şi urmări social-politice: în asemenea cazuri comunitatea devine capabilă mai întîi de toate (dar cîteodată. pe de o parete a componentelor muribunde. anterior stabile.psihologică” care le dă posibilitatea de parcepe şi conştientiza personal anturajul său natural şi social şi pe sine însuşi. Anume ea şi permite destul de univoc de a percepe realitatea socialpolitică înconjurătoare. nesistemacitatea. “conştiinţă dezintegrantă”) ca expresie a unei etape determinate de ruinare a formaţiunilor socila-politice. lipsa integrităţii şi stabilităţii. stratificare şi distrugerea mentalităţii membrilor grupului. dar şi cu caracter social-politic. Din punct de vedere funcţional social-politic. “lexicon”. comun pentru toţi membrii grupului soial-politic sau organizaţiei(“vocabular”. care determinau comportamentul uman. a conştiinţei politice a membrilor unei sau altei comunităţi destul de izolată cu caracter nu numai naţional etnic şi istorico-cultural. exclusiv) de a se comporta distructiv în plan social-politic. În sens îngust politico-social mentalitatea reprezintă un tezaur politicopsihologic determinat. a componentelor care iau naştere. deja neadecvate şi pe de altă parte.

de exemplu.OBIECTELE DE BAZĂ ALE PSIHOLOGIEI POLITICE Sfera obiectelor concrete de studierea cărora se ocupă psihologia politică. de la intrigi în grupurile mici ale organului de conducere a ţării pînă la comportamentul de panică necontrolat. instabilă. etc. este foarte largă. labilă. dacă nu – nelimitată. Un exemplu în acest sens pot fi încercărilor diverselor reforme în societatea sovietică. cu pericolul urmărilor distructive în rezultatul distrugerii ei rapide. Cu prima îi uneşte problemele orientărilor sociale. adică mentalitatea nouă. ei I se atribuie totul în politică. legate de perestroikă: principalul factor al acestor reforme trebuie să fie ”factorul uman”. pluripartidismului. Dificultăţile de acest gen conduc la aceia că transformările sociale nu pot fi susţinute din partea mentalităţii societăţii şi. dimpotrivă. de la apartenenţa politică pînă la o apolicitate totală. Multitudinea obiectelor presupune un număr infinit de legături interdisciplinare a politicii psihologice. că transformarea mentalităţii este un proces destul de bolnăvicios şi îndelungat. Aceasta este lista minimă a obiectelor celor mai expresive.şi structurizată. După caracterul unui şir de obiecte studiate şi conţinutul său concret psihologia politică la nivel practic – concret are un punct de joncţiune cu un şir de discipline înrudite psihologice – mai întîi de toate. a economiei cu multe forme de gestiune. etc. În al doilea rînd. a pluralismului socialpolitic. În al treilea rînd. cum este sociologia politică. cu psihologia psihologia propagandistică şi psihologia organizării conducerii. particularităţilor psihologiei grupurilor sociale mari şi mici. a opiniei publice. de bază ce ţin de atenţia psihologiei politice. cu dificultatea de formare a noii mentalităţi în procesul de adaptare. etc. forţată a oamenilor nu atît la condiţiile noi. în special cu un aşa compartiment al ei. se exprimă în situaţiile de trecere bruscă de la totalitarism la democraţie care se caracterizează prin apariţia unui şir de forme a vieţii politice – în particular. 2. schimbată a întregii societăţi însă evoluţia evenimentelor a arătat. Psihologia politică este destul de strîns legată de ştiinţa sociologică. Folosind 176 . sunt impuşi să depăşească opunerea adăugătoare din partea psihologiei politice a membrilor societăţii. cît la perioada de reformare care va sosi. cea de criză poartă un caracter de flux. Practic. Cu a doua – aspectele teoretice şi practice a problematicii conflictelor şi rolului de lider. Aceasta este legat. Mentalitatea de acest tip. comportamentului gloatei. practic. în primul rînd de dificultatea da a renunţa la “sarcina psihologică” anterioară cu un fel de inerţie sau “opunere” a mentalităţii anterioare. conţinînd unele “aspecte psihologice”. De la psihologia de lider pînă la comportamentul gloatei. fiind implicat şi un aşa factor nou cum este “factorul uman”.

ele au un obiect comun de studiere – politica. ba alta de ordin funcţional. problemele socializării politice şi a orientărilor sociale ca caracteristice psihologice prin care se deschide personalitatea în politică. practic nu există contradicţii şi neînţelegeri. etc. şi de aici.rezultatele căpătate cu ajutorul metodelor sociologice (mai întîi de toate a sondărilor sociologice. Transformîndu-se în psihoistorie. comportamentului la alegeri. problematica celui de-al doilea compartiment – sfera relaţiilor internaţionale în politica externă. Problematica primului compartiment le alcătuiesc problemele politicii interne. după orientarea funcţională. Corespunzător. exprimarea nemulţumirii politice. Deci. etc. are loc şi schimbarea reciprocă a metodelor care îmbogăţesc ambele ştiinţe. de asemenea. cu toate că nu scoate veşnicile discuţii ale psihologilor şi sociologilor despre rolul şi importanţa fiecărei din aceste ştiinţe. Problemele înaintate de către politologie în însăşi practica politică influenţează asupra dinamicii de dezvoltare a psihologiei politice înaintînd pe primul loc ba o problemă.). Formele de legătură a “determinantelor intrapsihice cu procesele politice” pot fi urmărite prin analiza problemelor rolului de lider. înaintînd probleme funcţionale. Întemeietorul acestei linii a fost. psihologia politică asigură interpretarea lor mai profundă. 177 . o analiză mai calitativă. În cadrul psihologiei politice în politica internă axa cercetărilor o constituie psihologia personalităţii “omului politic” şi. În unul din ele epicentrul este personalitatea liderului – se examinează particularităţile psihologice a activiştilor concreţi de stat. Să atragem atenţia că între reprezentanţii lor. Acest lucru denotă delimitarea obiectelor de studiere şi existenţa diverselor “limbi” ştiinţifice proprii la fiecare din aceste discipline. psihologia politică contemporană poate fi divizată în două compartimente de bază. în ultimii ani destul de activ pretinzînd la o autonomie funcţională. Wilson. metodelor demoscopiei. politici şi sociali. În afară de aceste două compartimente. care a creat în ştiinţă portretul psihobiografic al prezidentului “28 al SUA” V. tulburărilor din motive rasiale. Bineînţeles. Aceasta îmbogăţeşte reciproc ambele discipline ştiinţifice. se dezvoltă activ încă un compartiment – psihologia politicomilitară. rădăcini comune. în general. în ultima vreme din contul cerinţelor practicii şi investirii mijloacelor foarte serioase. Aşa sau altfel. încă Freud. în multe cazuri politologia apare în loc de client (persoana care comandă) în faţa ei. psihologia politică posedă legături dezvoltate interdisciplinare cu diverse curente din politologie. spre deosebire de cazul precedent. În pofida creşterii permanente în ultima vreme a independenţei psihologiei politice. dată de politologie şi practica politică. Psihologia personalităţii “omului politic” se examinează în două aspecte.

psihologi politici occidentali evidenţiează tipurile “sentimental” şi “instrumental” de loialitate). toate într-o măsură mai mare sau mai mică au devenit obiecte ale analizei politicopsihologice. “apatia”. abordarea creatoare). de asemenea. Aici se cercetează şi tipuri a unei asemenea participări (de exemplu. cu toate că limitată. În chip general. care iau decizii de importanţă internaţională) şi. Cercetările de acest gen poartă mai întîi de toate un caracter aplicativ. particularităţile “atractivităţii” liderilor etc. persoana examinată în calitate de participant de rînd la procesele politice sau ca membru a unor grupuri sociale determinate. dimpotrivă. mecanismele luării deciziilor politice. procesele influenţei unor acţiuni ale elitei asupra opiniei publice şi invers. “opinia publică”. etc. grupurile sociale mari naţional-etnice. mecanismele politico-psihologice de influenţă asupra diverselor grupuri sociale şi pături ale populaţiei. “conformarea” sau.această linie s-a îmbogăţit şi cu alte abordări. masele în general. particularităţile gîndirii politice. rigiditatea poziţiilor. Detaliat se cercetează problemele conflictelor atît în plan teoretic. opiniei publice. mecanismele psihologice de ţinere a negocierilor şi soluţionării contradicţiilor. “ cel ce s-a alipit”. “cel ce ia decizii” sau simplul “executor”). Se presupune că cunoaşterea ”disciplinelor psiho-politice” permite de prognoza exprimările factorului uman în politica externă. “activitatea politică”. ca forţă capabilă să influenţeze elita. nu numai psihoanalitice. Psihologia politică în politica externă şi relaţiile internaţionale porneşte de la aceia că ştiinţa psihologică are. În alt aspect. S. Aici intră şi în primul rînd. se cercetează un şir de probleme. orientările de rol ale liderului. dar o importanţă destul de mare în teoria şi practica relaţiilor internaţionale. cît şi aplicativ. Deoarece în vremurile noastre este imposibil de a ignora sau diminua rolul politicii liderilor diferitor state. a diverselor ţări. etc. În centrul problematicii date se află studierea elitei politice a diferitor ţări (persoanelor şi grupurilor. Astfel. factorilor situativi şi urmărilor psihologice pe care aceştia îi provoacă. gradul de participare a “omului de mijloc” în politică – de exemplu. metodele de luare a deciziilor politice. “lider”. În cadrul ei activ se cercetează mecanizmele motivării comportamentului politic în plan lărgit. mecanismele de “atracţie” faţă de sistemul politic (aşa de exemplu. Hruşciov în perioada 178 . acţiunea opiniei publice asupra poziţiilor elitei. obiectul acestui curent este” factorul uman al relaţiilor internaţionale”. Unele compartimente –“calitatea” participării la activitatea politică( volubilitatea. a personalităţii. Cel mai cunoscut exemplu de acest gen este lucrarea unui grup de psihologi americani care au prognozat la timpul lor comportamentul lui Dj. Kennedi şi N. propagandei.

În cadrul militar – politic de utilizare a psihologiei politice accentele de obicei. Acesta include în sine studierea unui şir de momente: de exemplu. este mai neobişnuit cînd practica pune unele sarcini concrete. În numărul ultimilor poate intra şi o mulţime de momente diverse – de la raporturile interpersonale a reprezentanţilor elitei şi anturajului din încăperea unde se ţin negocierile pînă la particularităţile relaţiilor dinre ţări. cînd ştiinţa în devenire propune singură un fel de “nomenclator” specific de posibilităţi ale sale şi obiecte accesibile studierii. psihologia politică contemporană reprezintă un conglomerat neuniform de concepţii teoretice şi diverse cercetări aplicative care. le generalizează şi formează în aşa fel o ştiinţă nouă. aici noi vedem o altă abordare. variantele “gîndirii de grup” a elitei. Aici se atribuie şi elaborarea practică a mecanismelor psihologice ale trădării. În afară de filosofie. perfecţionarea activităţilor psihologice de distrugere. a stereotipurilor. particularităţile naţionale în conceperea acţiunilor situative de propagandă. etc. după cum vedem din exemplul obiectelor de bază ale ştiinţei noastre. Acesta constă în studierea denaturărilor mersului logic al gîndului care deseori apare sub influenţa factorilor emotivi. Valoarea practică a acestui curent constă în posibilitatea modelării politico-psihologice a tuturor a tuturor momentelor studiate şi urmărirea influenţei lor în activitatea politicii externe. a particularităţilor personalităţii liderului lor.PRINCIPIILE ŞI PROBLEMELE DE BAZĂ ALE PSIHOLOGIEI POLITICE ÎN REPUBLICA MOLDOVA 179 . 3. Spre deosebire de abordările cu care ne-am obişnuit. elaborarea operaţiunilor speciale. o abordare frecvent utilizată este aşa-numita abordare psihologică. iar savanţii care le studiază. mecanismelor ţinerii războaielor psihologice în diverse forme. cu partizanii şi “răzvrătiţii”. şi factorilor situativi.soluţionării” crizei din Karaibe”(în particular. perfecţionarea tacticii interogărilor. Pentru ştiinţa occidentală. poartă un caracter sporadic. negocierile directe ale liderilor a două ţări prin aşa-numita” linie fierbinte” între Kremlinul moscovit şi Casa Albă din Washington) şi care au dat recomandări preţioase care au contribuit la soluţionarea opoziţiilor între două super state numai la nivel politicopsihologic. în general. însă. În general. se pun pe problemele luptei cu armatele reale şi inamicii potenţiali.

Un asemenea pluralism conduce la lărgirea posibilităţilor explicative ale ştiinţei.Psihologia politică în Republica Moldova include în sine cele mai frumoase realizări atît a ştiinţei occidentale. de asemenea. mecanismelor socializării politice. Încercările de deviere într-o direcţie sau alta pot conduce la reducţionism. psihologia politică în Republica Moldova este tolerantă în privinţa aprecierilor atît a politicii externe. al cincilea grup de probleme – problemele psihologice ale relaţiilor internaţionale şi a relaţiilor la nivel naţional. aspectele psihologice ale problemelor regionale şi globale. În sfîrşit.studierea psihologiei grupurilor mici în calitate de element al proceselor şi fenomenelor politice. În al treilea rînd se declară şi necesitatea de a atrage o atenţie maximă contextului politic şi social al fenomenelor cercetate. În altă dimensionare. dar şi însăşi procesul de formare a fenomenelor şi proceselor. etapelor ei şi factorilor. interdesciplinar ca geneză. a tendinţei de dezvoltare a lor. adică caracterizează de pe poziţii de neutralitate comportamentul oamenilor în situaţii politice sau acţiunile lor. cît şi a “psihologiei politice” ruse. psihologia politică în Republica Moldova ridică un obiect generalizat al 180 . se afirmă că un loc central în cercetări trebuie să ocupe cele mai importante şi actuale probleme care stau în faţa “opiniei publice”: transpaarenţa rezultatelor serveşte drept obstacol pentru folosirea lor în scopuri antisociale. Aceaste asigură vastitatea de conţinut a cercetărilor. îndreptate spre sistemul organizaţiilor politice. se postulează că este necesar de a cerceta nu numai rezultatele influenţei factorilor psihologici asupra politicii. În al patrulea rîând. Prima grupă de probleme – problemele metodologiei. şi. se conasideră că epicentrul cercetărilor ar trebui să fie “zona de interacţiune a fenomenelor politice şi psihologice”. În al doilea rînd. dar destul de autonom. În calitate de curent al cercetărilor concrete independent. porneşte de la cinci principii de bază. A patra grupă – cercetarea proceselor de formare a personalităţii ca participant la procesele politice: legităţilor politice şi implicării persoanei în politică. A doua grupă – cercetarea mecanismelor psihologice a fenomenelor de comportament politic al maselor. în al cincilea rînd. În primul rînd. A treia grupă . folosind pentru înţelegerea lor posibilă diversitate de proceduri metodice şi procedee de acumulare a datelor. metodelor şi principiilor fundamentale ale ştiinţei. Majoritatea cercetătorilor din Republica Moldova evidenţiază ca prioritate următoarele probleme funcţionale de conţinut ale psihologiei politice. deja structurală de conţinut. În sfîrşit. Astfel arată problemele prioritare pentru ştiinţă din punct de vedere funcţional de conţinut. cît şi a celei interne.

Aici intră comportamentul gloatei. panica în masă şi agresiunea. inclusiv mecanismele psihologice de apariţie şi dezvoltare a tipului dat şi prognozarea comportamentului acestuia. analiza personalităţii în expresie social tipică cu accentul pe un tip politico psihologic de masă care exprimă psihologia grupului. a publicului “adunat” şi “neadunat”. Apariţia psihologiei politice ca ştiinţă. Subiecte de evaluare 1.cercetării sale pe patru niveluri de bază ale organizării sociale a subiectului politicii ca activitate deosebită. Al patrulea nivel – analiza psihologiei maselor şi dispoziţiilor politice în masă. – Bucureşti. inclusiv mecanismele psihologice ale acţiunilor diferitor grupuri de elită. 1997.Aici intră relaţiile formale şi neformale ale liderului cu anturajul: psihologia relaţiilor şi interiorul grupului şi relaţiile acestuia cu exteriorul. naţiuni. grupuri de influenţă. clasei sau chiar a societăţii în general. Pe de o parte. 5. Pe de altă parte. 181 . Al doilea nivel analiza psihologiei grupului mic. Aici mai intră şi problemele organizaţiilor şi mişcărilor de masă. 2001. Centrismul politic şi exponenţii lui în Republica Moldova. Şcolile teoretice în studierea fenomenelor politico-psihologice 4. stratului. Obiectul psihologiei politice. Primul nivel – analiza psihologiei personalităţii în politică. Gustav Le Bon. de exemplu. Psihologie politică. Al treilea nivel – analiza psihologiei grupurilor sociale mari (triburi. etc. poporaţii). Zavtur A.psihologia luării deciziilor în grup şi un şir de probleme legate de aceasta. fracţiuni. Obiectele de bază ale psihologiei politice. Un rol important îl au aici fenomenele psihologice în masă. Iaşi : Polirom. etc. Aici este vorba despre mecanismele politico-psihologice de influenţă în proporţii mari a “grupurilor mari de interese” asupra luării deciziilor de genul. 2. problema rolului de lider în expresie individual-psihologică. Psihologia mulţimilor. grevelor politice. Problema integrării şi dezintegrării în Republica Moldova şi trezirea conştiinţei naţionale Bibliografie Betea Lavinia. conflictelor etnice şi interetnice. cele care activează înncadrul capaniilor electorale). Aceasta presupune studierea personalităţii activismului politic concret. precum şi alte exprimări ale aşanumitului comportament necontrolat. 3. Tot aici mai intră şi procesele de comunicare (de exemplu.

Ростов –на – Дону. Илащук Д.. ГУ.// Молд.Завтур А. Конфликт в Молдове: опыт этнополитологического анализа. 1996.Мошняга В. 1992.. Шестопал Е. Гозман Л.. Спинеи Т..Б.. Я.Кишинев. Политическая психология . 182 ..

care întruchipează acest întreg. deacea î-şi construeşte un instrument special. formele de guvernare şi functiile lui. a cărui funcţie rezidă în menţinerea acestei ordini pe toată întinderea teritoriului locuit de ea.În sens îngust el desemnează statul ca instituţie de dominatie. În această calitate el se caracterizează printr-o structură complexă instituţională cu funcţii specifice. STRUCTURA. altele pun accentul pe caracterul lui natural. . cu anumite particularităţi tipologice şi formă de guvernare.Tema: STATUL – INSTITUŢIE CENTRALĂ A SISTEMULUI POLITIC. Unele ne prezintă statul ca rezultatul creaţiei divine .garant al democratiei.Definirea statului.statut) lansat încă de N. Service întruchipează două 183 . Din acest punct de vedere statul apare ca un restaurator al ordinii sau ca un frenator al entropiei sociale asumînduşi dreptul de a vorbi şi activa din numele societăţii. 1.DEFINIREA STATULUI. cuprinde în sinea sa atît statul în sens îngust al cuvîntului cît şi societatea. Stuctura. luate împreună. ca un tot întreg. Statul realizează rolul de instituţie centrală a sistemului politic.Organele puterii de stat în Republica Moldova 1. care explică cauzele genezei şi importanţa statului în viata societatii. Fried şi Ă. 2. FORMELE DE GUVERNARE ŞI FUNCŢIILE LUI Problema statului întodeauna s-a găsit în epicentrul gîndirii politice.Statul de drept . Principiile funda mentale.În sens larg statul desemnează comunitatea oformată politic ca o integritate. Societatea nu întotdeauna reuşeşte să înlăture pericolul dezordinii. Acest interes nu este întîmplător. 3. Din această perspectivă statul este ceea ce se contrapune societăţii . O contribuţie esenţială în elaborarea teoriilor genezei statului o au antropologii contemporani.Machiavelli se foloseşte în sensul îngust şi larg al cuvîntului. M. prezentîndul ca o mare familie sau ca rezultatul acordului binevol dintre conducători şi conduşi. ca personificare a puterii de stat. Există diverse teorii. La etapa contemporană termenul stat (stare de repaus. Sînt teorii care leagă apariţia statului cu violenţa şi invazia celor puternici peste cei slabi sau ni-l prezintă ca instrument de dominaţie a celor bogaţi peste cei săraci.

În acest sens puterea de stat.:Логос. statul crează un aparat special care nu este identic cu populaţia (aparatul de stat) şi care este chemat să garanteze realizarea legii şi în caz de necesitate face aceasta cu ajutorul constrîngerii fizice ca drept excepţional (caracterul legitim de folosire a forţei şi violenţei). în primul rînd..-С. În al doilea rînd.. fără cetăţenie (apatrizi). inalienabil. deţine mijloace excepţionale de influenţă ce nu le are nimeni altul (armata.-2-е изд. exepţional. puterea suverană Statul se constitue în baza principiului comunităţii modului de viaţă şi teritotial. În afară de cetăţeni pe acest teritoriu locuesc cetăţeni ai altor state. În al patrulea rînd. 40-43 184 .puncte de vedere principale pe această problemă 31. deţine prerogativa de a anula orice manifestare a oricărei alte puteri de pe teritoriul său. и доп. suprimaţia puterii de stat. factorul ideologic etc. poliţia. Испр. În al treilea rînd. Primul presupune.Soloviov metaforic a observat că 31 Крадин Н.Н. condiţiile geografice. populaţia.Tot odată şi conflictul şi integrarea pot fi urmărite aproape în toate exemplele de provinienţă a statului. Celălalt socoate că statului este rezultatul necesităţii de integrare şi a modificărilor din conducerea societăţii ca urmare a creşterii gradului de complexitate a societăţii. Acest proces este influenţat de cei mai diferiţi factori interni şi externi : majorarea supraprodusului. de cele religioase etc.Политическая антропология.Учебник. Renumitul filosof rus V. Spre sfîrşitul secolului XIX este elaborată teoria generală a statului care defineşte parametrii principali ai statului contemporan ca elemente constitutive importante – teritoriul. Atîta timp căt ei locuesc pe teritoriul acestui stat sînt obligaţi să respecte legile lui. că statul apare anume ca rezultatul soluţionării conflictului în societate.S. Al treilea parametru fundamental al statului contemporan este suveranitatea. indivizi cu dublă cetăţenie. Alt parametru fundamental al statului contemporan este poporul sau populaţia care în dreptul internaţional se identifică. penecentiare). este universală şi absolută extinzînduse peste toate persoanele fizice şi juridice pe teritoriul său. relaţiile etnice. performarea tehnologiilor. inviolabil. indiferent de circumstanţe sau personalităţi.М. creşterea demografică. Cercetările istorico-comparative de mai tîrziu au arătat că nu există o cauză unică obligatorie în apariţia statului. În această calitate teritoriul este indivizibil. Teritoriul este fundamentul material ce-l deosebeşte de uniunile de neam.

statul există nu pentru a transforma viaţa în rai ci pentru a o împedica să se transforme în infern. Putem generaliza că statul este o organizaţie politică specială a comunităţii de oameni dizlocată pe un anumit teritoriu cu o formă specială de organizare a puterii politice ce deţine suveranitatea şi monopolul de folosire legitimă a violenţei pe teritoriul dat şi care realizează conducerea societăţii cu ajutorul unui mecanizm special (aparatul de stat). Forma statului ca totalitatea indicilor externi include trei elemente – forma orînduirii de stat, forma de guvernare şi regimul politic. Forma orînduirii de stat reflectă organizarea administrativ-teritorială a statului şi corelaţia dintre organele centrale, regionale şi locale din perspectiva caracterului interdependenţei subiecţilor constitutivi şi a dimensiunilor teritoriale ale lui. Există formaţiuni statale unitare, federative, confederative. Statul unitar presupune o putere politică piramidală cu două nivele (central şi local). Conducerea se efectuiază din centru pe cale ierarhică. Aici există o ordine juridică ce se fundamentează pe o singură Constituţie, o singură cetăţenie, se realizează un anumit nivel de autonomie a unităţilor administrative prin decentralizarea funcţională sau teritorială. În aceste state există un sungur centru de putere şi un ansamblu unic de instituţii cu atribuţii de decizie politică. Federaţia este o uniune de state unde coexistă Constituţia federaţiei cu constituţiile subiecţilor federaţiei, care nu trebue să contrazică prima. De asemenea există dubla cetăţenie şi dubla structură de putere cînd paralel cu organele federale de putere există şi acţionează şi organele puterii subiecţilor federaţiei. Parlamentul este bicameral : una din camere este creată conform principiului reprezentativ demografic, iar cealaltă – conform principiului reprezentativităţii subiecţilor federaţiei.Însă subiecţii federaţiei nu sînt şi subiecţi ai relaţiilor internaţionale, ei nu pot desface sau eşi unilateral din federaţie. După provinienţa sa statul federativ este rezultatul atît a proceselor de integrare (SUA, Elveţia) cît şi a celor de dezintegrare (Federaţia Rusă,Republica Moldova, Republica Belorusă şi altele). Un caz aparte de asociere a statelor este confederaţia ca o fotmă de orînduire statală care respectă suveranitatea membrilor săi pe arena internaţională şi care crează organizme comune chemate să realizeze coordonarea politicii lor în anumite domenii de activitate. Din punct de

185

vedere al dreptului internaţional confederaţia nu este stat, relaţiile dintre membrii acesteia fiind realizate pe baza unui tratat internaţional32. Prin forma de guvernare a statului se subînţelege modul de constituire a puterii supreme de stat, principiile coraportului dintre ramurile de putere şi gradul de participare a cetăţenilor la procesul de constituire a lor. Tradiţional deosebim două forme de guvernare – republica şi monarhia. Republica prezintă forma de guvernare în care toate organele puterii supreme de stat sînt alese sau se constitue de către instituţia reprezentativă naţională. Deosebim trei forme de guvernare republicană – prezidenţială, parlamentară, mixtă. În cea prezidenţială şeful statului este concomitent şi şeful guvernului, funcţia de prim-ministru lipseşte. Guvernul este constituit de către prezident şi este responsabil doar în faţa lui. Prezidentul nu deţine dreptul de dizolvare a parlamentului. Principiul delimitării stricte a puterilor stabileşte fix competenţele lor. Procedura impicimentului presupune responsabilitatea juridică a prezidentului în caz de necoincidenţă a activităţii lui Constituţiei. Republica parlamentară declară suprimaţia puterii legislative. Parlamentul constitue Guvernul din membrii partidului majoritar. Această formă de guvernare poartă caracter accentuat partidist, iar guvernul format astfel este responsabil pentru activitatea sa în faţa parlamentului. Există forme mixte de realizare a guvernării republicane unde prezidentul este ales direct de popor şi înzestrat cu prerogative cei permit să acţioneze independent de guvern. Tot odată, în afară de prezident, aici acţionează şi prim-ministru şi miniştrii, care constitue guvernul şi care sunt responsabil în faţa parlamentului. Un alt tip de guvernare statală este monarhia în care juridic puterea supremă prin moştenire o deţine monarhul. Există două forme de realizare a monarhiei – absolută şi constituţională. Prima se caracterizează prin lipsa totală a organelor reprezentative şi concentrarea puterii de stat în mînile monarhului ( Aravia Saudită, Katar,. Oman). Sub influenţa procesului de modernizare în unele ţări monarhia evoluţionează în constituţională care în mod condiţionat se împarte în dualistă şi parlamentară. Cea dualistă este o formă de guvernare de . tranziţie unde coexistă puterea monarhului şi puterea parlamentului ( Iordania sau Marokko), dar în care parlamentul,căruia constituţia îi acordă împuterniciri legislative, nu are nici o influenţă în constituirea guvernului,
32

Oxford dicţionar de politică.Coordonat de Iain McLean.-Buc.,ed. Univers encyclopedic2001,p.-92

186

asupra componenţii lui, asupra activităţii lui. Chiar şi funcţia legislativă este esenţial limitată de monarh prin dreptul de veto. Monarhia parlamentară ca formă de guvernare optimal realizată în Marea Britanie constitue inversarea celei dualiste. Formal monarhul este organul suprem al puterii executive. Real însă puterea executivă aparţine prim-ministrului, puterea legislativă – parlamentului, monarhul îndeplineşte doar sarcinile ceremoniale ale puterii de stat. Trebue să subliniem că esenţa statului nu depinde integral doar de forma de guvernare. Exista atît dictaturi cu formă republicană de guvernare, căt şi democraţii cu formă monarhală de guvernare. Importanţa majoră o are regimul politic - al treilea element al formei de stat care exprimă raportul între organele de stat,între acestea şi cetăţeni. Esenţa şi menirea socială a statului se realizează prin direcţiile principale de activitate ale lui numite funcţii. Este primită împărţirea funcţiilor statului în interne şi externe. Cele interne apără proprietatia, ordinea publică, drepturile şi libertăţile cetăţanului, crează condiţii necesare consolidării economiei de piaţă, atenuază efectele şomajului şi a reconversiei forţei de muncă, înlătură efectele calamităţilor. Cele externe se exercită în dezvoltarea relaţiilor economice, politice, culturale şi de altă natură cu alte state pe baza principiilor colaborării multiculturale, egalităţii depline, respectului mutual şi avantajului reciproc. II STATUL DE DREPT - GARANT AL DEMOCRAŢIEI. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE Statul de drept este statul în care domneşte dreptul şi legea.Încă în antichitate filosofii subliniau că legea trebue să domine peste tot. Acolo unde nu sunt legi statul nu are viitor (Platon, Aristotel,Cicero). O contribuţie esenţială concepţiei statului de drept au aduso T.Hobbes, J.Locke, Ş.L.Montesquieu, E.Kant F.Gegel şi alţii. Formulînd idea divizării puterii în stat ei tot odată au demonstrat că puterea trebue să fie organizată aşa ca să apere drepturile şi libertăţile cetăţenilor de fărădelegile şi samovolniciia puterii. Puterile legislativă şi executivă nu trebue să se găsească în mînile unui şi aceluiaşi om sau instituţie deoarece în caz contrar, cei care deţin puterea sînt şi cei care adoptă legile, convinabile doar lor. Montesquieu socotea că şi puterea juridică trebue să fie independentă şi limitată doar de lege. Explicînd necesitatea divizării puterii de stat el sublinia că combinarea puterii executive cu cea legislativă duce la lichidarea libertăţii, aşa cum monarhul sau senatul vor elabora legi 187

convinabile doar lor. În caz de combinare a puterii judiciare cu cea legislativă viaţa şi libertatea cetăţenilor vor fi dominate de fărădelege deoarece judecătorul este şi lejuitor în acelaş timp.Dacă să unim puterea judiciară cu cea executivă, atunci judecătorul poate deveni şi asupritorul. Importanţa chee în această schemă o prezintă delimitarea fixă a prerogativelor ramurilor puterii. Mai mult decît atît, Montesquieu arată că pentru a elimina posibilitatea de a face abuz de putere e necesară aşa o ordine în care cele trei ramuri de putere ar putea să se controleze reciproc şi să se echilibreze una pe alta. Kant analizînd statul ca uniune de oameni supusă legii, formulează idea imperativului categoric, înţeles ca o lege universală obligatorie de esenţă morală, pe care toţi oamenii trebue s-o respecte, indiferent de provenienţa lor sau statutul social şi care impune un comportament, ce ar corespunde unei legislaţii generale.Doar voinţa unificată a tuturor indivizilor ( poporului) după el poate fi izvorul legii în statul de drept.Practic majoritatea cercetătorilor văd sensul statului de drept în constituirea unei astfel de sistemă socială, care ar proteja drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ar asigura egalitatea tuturor în faţa legii. Ideea statului de drept se constitue întro concepţie integră doar la începutul secolului al XIX-lea. Gînditorii perioadei moderne au prezentat o critică multilaterală argumentată a nelejuirilor feodale, regimurilor absolutiste, hotărîtor respingînd uzurparea puterii politice şi iresponsabilitatea ei faţă de oameni şi societate; au elaborat şi fundamentat principiile egalităţii şi libertăţii între oameni, au confirmat caracterul inalienabil al drepturilor şi libertăţilor omului. Teoria statului de drept se structurează ca un ansamblu de principii fundamentale : -Suprimaţia legii.Legea adoptată de puterea supremă în condiţiile respectării procedurilor constituţionale este obligatorie pentru toţi. Paralel apare întrebarea despre calitatea legii. Ea trebue să fie echitabilă, umanitară, să fortifice drepturile inalienabile ale omului. -De aici logic reese cel de al 2-lea principiu – caracterul nestrămutat al drepturilor şi libertăţilor, al demnităţii şi probităţii personalităţii, al protecţiei şi garantării lor. Acestea-s drepturile cei aparţin omului de la naştere, nu sînt dăruite lui de stat s-au de altcineva. Într-un stat de drept toate actele legislative sînt coordonate cu drepturile omului. -Însă o simplă declaraţie a drepturilor şi libertăţilor cetăţanului încă nu înseamnă că ele sînt respectate în practică. Iată de ce al 3-lea principiu presupune prezenţa unor forme efective de control şi supraveghere a respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţanului.

188

-Divizarea puterii de stat în legislativă, executivă, judecătorească cu condiţia că ele se înfrîng şi se echilibrează reciproc în limita legii, constitue al 4-lea principiu . Este necesar de a face acest lucru pentru a reţine puterea de la posibilile abuzivităţi. Puterea corupe, marea putere corupe absolut. Al 5-lea principiu fundamental - responsabilitatea reciprocă a cetăţanului şi statului. Omul devine centrul în jurul şi interesul căruia funcţionează întreg mecanizmul social. Statul, adoptînd legile, îşi asumă obligaţiuni concrete faţă de cetăţeni. Trebue să ţinem cont, că drepturile presupun şi anumitor îndatoriri (de a respecta legile, drepturile şi libertăţile altora, de a achita impozitele etc.). Teoria statului de drept trece anumite etape în dezvoltarea sa. Dacă la început ea se limitează la caracterul declarativ al drepturilor şi libertăţilor personalităţii, neamestecul în economia de piaţă, ce a dus la o mai profundă stratificare a societăţii şi sărăcire mai pronunţată a maselor largi de oameni, atunci la cea de a doua etapă de evoluţie statul de drept este impus să treacă la o anumită reglare a economiei cu scopul de a neutraliza şi modera consecinţele negative ale peţii pentru societate şi în aşa mod de a stimula progresul economic şi social al tuturor cetăţenilor.La această etapă statul de drept căpătînd un caracter social pronunţat tinde să asigure fiecărui cetăţian condiţii decente de existenţă,să garanteze protecţia socială şi aproximativ aceleaşi posibilităţi pentru toţi în societate.Generalizînd experienţa constituirii statului social de drept în cele mai dezvoltate ţări capitaliste, vom constata că acest proces este unul foarte complex, durabil, contradictoriu, care se realizează doar în prezenţa anumitor condiţii : a) statul social de drept se constitue nu ca un rezultat arbitrar, ci în baza unei politici bine definite; b) constituirea lui necesită realizarea statului de drept ca fundament normativ, economic şi democratic; c) deoarece este un proces conştient planificat în numele binelui omului, trebue să fie orientat spre o putere politică deschisă, spre pacea civilă şi consensul social, spre echitate şi largă protecţie socială. La începutul celui de-al III-lea mileniu multe state independente, care au apărut în rezultatul destrămării URSS, Iugoslaviei, lagărului socialist tind să construiască statul social de drept. Această problemă pentru ele este una complexă nu doar după caracterul ei, ci şi prin condiţiile în care se desfăşoară acest proces. Dacă în forma sa clasică devenirea statului bunăstării sociale îşi avea fundamentul în prezenţa statului de drept, societăţii civile, economiei dezvoltate, atunci circumstanţele în aceste ţări sînt de altă natură. Aici construcţia statelor independente se realizează ca un proces de constituire concomitentă a 189

Deci. Ei constată că după cel de al doilea război mondial în lumea democratică devine normă parlamentarizmul. Aceeaşi tendinţă se manifestă şi în viaţa celor 93 de ţări care au căpătat independenţa între 1945-1989. Între 1973 – 1989 în 77 de ţări din cele 168 au existat măcar pe parcursul unui an regimuri democratice. Asia. Cît priveşte forma de guvernare. XX noile democraţii din America Latină. Pe parcursul acestei perioade au rămas democratice 17 ţări din 28 republici parlamentare (67%) şi doar 5 din 25 republici prezidenţiale ( 20%). Totuşi popoarele acestor ţări conştientizează . majoritatea cercetătorilor pun la îndoială potenţialul democratic al sistemelor prezidenţiale. Procesul devenirii statalităţii moldoveneşti s-a conceput ca căutarea unei forme de guvernămînt adecvate. aducînd ca suport următoarele argumente . III ORGANELE PUTERII DE STAT ÎN REPUBLICA MOLDOVA Declarîndu-şi suveranitatea şi independenţa Republica Moldova a întreprins modificări revoluţionare atît de caracter legislativ cît şi instituţional.unicul drum posibil de realizare a societăţii libere este construcţia statului de drept.XX doar 15 din ele puteau fi clasificate ca ţări stabil democrate şi toate ele întrau în 33 Constituţia Republicii Moldova cu modificări la data de 15 iunie 2004. Aşa în anii 80 ai sec. Inmaturitatea societăţii civile şi perderea valorilor morale de către oameni este un satelit inevitabil al societăţii în tranziţie fapt care frînează procesul de democratizare al societăţii. aleg republica prezidenţială ca formă de guvernare. În anii 80 – 90 ai sec. realizarea statului bunăstării sociale.Chişinău. face posibilă comiterea frecventă a erorilor de ordin tactic şi strategic. Dacă să excludem din componenţa lor cele 24 de ţări cu vechi democraţii atunci rămîn 53 de ţări dintre care 28 erau republici parlamentare şi 25 prezidenţiale. în conţinutul căreia statul de drept. Cea mai importantă modificare în acest plan a fost adoptarea Constituţiei Republicii Moldova la 29 iulie 199433. cu rare excepţii.-2004 190 . gradul de supraveţuire a democraţiilor parlamentare e de 3 ori mai mare decît a celor prezidenţiale. alegerea de orînduire statală corespunzătoare şi crearea unor condiţii ce-ar asigura şi garanta drepturile şi libertăţile omului. valorile constituţionale sînt consacrate şi garantate în mod solemn. Europa de Est şi regiunea fostei URSS. Specialiştii privesc cu neîncredere rezonabilitatea acestei alegeri.statului de drept şi statului social.

componenţa celor 41 de ţări.С. Printre cele 52 de ţări. există condiţii mai favorabile pentru constituirea institutelor democratice. Statul de drept nu înseamnă numai prezenţa anumitor instituţii în viaţa socială a comunităţii ci şi necesită desfăşurarea unor măsuri speciale de caracter naţional. care au ales alte forme de guvernare nici una n-a atins nivelul de democraţie stabilă. de fapt realizează forma prezidenţială de guvernare şi înzestrarea prezidentului cu împuterniciri enorme.Мошняга. gradul înalt al profesionalizmului) unde guvernul se sprigină pe majoritatea politică şi potenţialul înalt de conducere în condiţiile pluripartidizmului şi activităţii strict constituţionale. Кишинев-1998. reflectînd de fapt opiniile elitei politice. africane.Политические реалии и парламентские выборы. ce permit formarea carierelor politice durabile. frica ei vis-a-vis de concentrarea puterii în mînile unei personae. alegerea fiind determinată de grelele probleme moştenite din trecut. Constituirea institutului prezidenţial în structura puterii executive şi adoptarea Legii despre alegerea Preşedintelui prin vot direct de către întreg poporul. politologii le explică prin priorităţile sistemelor parlamentare (caracterul deschis. Dacă s-ă lăsăm la o parte lumea postsocialistă. ambiţiile liderilor elitei politice) îşi schimbă orientarea. Aşa destine diferite. fixînd astfel reorientarea republicii spre forma semiprezidenţială de guvernare. prevăzute să asigure implimentarea corectă a indicaţiilor legislative de către organele de stat. mobil. de regulă. Г. Istoria devenirii statalităţii moldoveneşti se caracterizează prin lupta permanentă pentru întîetate între cele două ramuri de putere – legislativă şi executivă34. Sistemele parlamentare sînt preferate în Europa şi fostele colonii britanice unde. Însă evoluţia de mai departe a evenimentelor şi adoptarea noii Constituţii la 24 iulie 1994 esenţial limitează împuternicirile lui. să realizeze legea astfel ca să nu contravină drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale personalităţii. sistemele prezidenţiale sînt alese cel mai des de statele latinoamericane. care la momentul cuceririi independenţei au ales forma parlamentară de guvernare. А Завтур.Chiar de la bun început statul. să atragă cetăţenii la participarea activă în procesul de elaborare şi implimentare în practică a legilor.-96-110 191 . 34 В.Руснак “ Республика Молдова Форма правления и механизм взаимодействия властей”// Молдова – 98. unei instituţii politice. El se găseşte în procesul de devenire. orientînduse spre republica parlamentară sub influenţa circumstanţelor (conflictul militar din stînga Nistrului din primăvara-vara anului 1992. Încă nu putem spune că ţara noastră a realizat principalele exigenţe ale statului de drept.

Articolul 69 al Constituţiei fixează . iar legislativul poate lua decizia de deschidere a procesului penal împotriva Prezidentului Republicii Moldova (procedura impicimentului). realizarea conducerii generale a adminisrtaţiei publice. Tot odată. ce contravine Constituţiei el poate fi înlăturat din funcţie de către Parlament cu două treimi de voturi din numărul deputaţilor aleşi. Cea de a treia ramură de putere – autoritatea judecătorească .85 ale Constituţiei subliniază. În cazul în care săvîrşeşte o infracţiune sau oricare altă faptă. Se crează impresia că puterea judecătorească este una subordonată Parlamentului. Programa de activitate şi componenţa guvernului este discutată la întrunirile Parlamentului. activitatea căruia o controlează şi chiar poate să-l demisioneze. Instanţele judecătoreşti nu trebue să adopte hotărîri decît în corespundere cu legea. Principiul separării puterilor în legislativă. deţine imunitate şi nu poate fi atras la răspundere juridică pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului (art. care reprezintă voinţa poporului. Acest fapt desigur nu neagă necesitatea controlului reciproc şi echilibrul acestor puteri. Aşa articolele 84 . Prezidentul Republicii ca element de bază al puterii executive are drepturi şi posibilităţi de-a influenţa Parlamentul. iar legile să fie adoptate de Parlament doar în corespundere cu Constituţia. dezbaterile judiciare întră în competenţa Curţii Supreme de Apel. ci doar evidenţiază că există o specializare funcţională a puterii pe trei categorii de bază fiecare din ele avînd ale sale prerogative specifice.e chemată să asigure suprimaţia Constituţiei. Activitatea tuturor celor trei ramuri de putere 192 .al.Şi doar modificările făcute la 5 iunie 2000 în Constituţia Republicii Moldova definitiv a determinat că forma de guvernare este republica parlamentară.81. Însă nu e aşa. definind astfel direcţiile principale de activitate ale lui. Mai mult decît atît. că Parlamentul este unicul organ legislativ suprem al ţării. Prezidentul este şi comandant suprem al forţelor armate.3). 60 al Constituţiei prevede. (art.Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului. realizează promulgarea legilor.81 aliniat 2). Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului ceea ce înseamnă că Parlamentul are poziţii prioritare vis-avis de Guvern. executivă şi judecătorească ca unul fundamental al statului de drept nu înseamnă că există şi trei centre independente de luare a deciziei în stat. art. În corespundere cu legea. În acest caz Prezidentul este înlăturat din funcţie chiar din ziua declarării sentinţei de acuzare. Prezidentul poate să dizolve Parlamentul în cazul blocării procedurilor de adoptare a legilor timp de trei luni sau imposibilităţii formării Guvernului. a legii în societate. Aşa. că Prezidentul poate adresa Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme ale naţiunii.

140 alin. Legile şi alte acte normative sau anumite părţi ale acestora îşi perd forţa de acţiune din momentul luării deciziei de către Curtea Constituţională. 2 . suport financiar şi uman. că corespunderea legilor Constituţiei este determinată de Curtea Constituţională ca unicul organ constituţional al justiţiei din ţară.2). 3. există foarte multe importante şi epohale sarcini care necesită timp. pe care lea dobîndit ţara în perioada de independenţă şi trecere la democraţie. legitimitatea opoziţiei. Dacă parlamentul este bicameral ce concluzie putem deduce despre forma de stat? 193 . independent de orcare altă putere. subordonat doar Constituţiei şi chemat să asigure supremaţia ei. 2. Curtea Constituţională se compune din 6 judecători . Capitolul doi al Constituţiei este consacrat unei reglamentări desfăşurate a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor ca una din exigenţe-chee ale statului de drept. că pe lîngă acele mari rezultate. decizii care sunt definitive şi nu pot fi atacate (art. Aceste drepturi sînt consolidate prin libertăţile care. 2. Analizaţi principalele forme de guvernămînt ale statului. Subiecte pentru autoevaluare: 1. 3.. Descrieţi evoluţia statului de drept din perspectiva realizărilor şi problemelor societăţii moldoveneşti. putem constata. Analizaţi deosebirile dintre statul de drept şi statul social. Legea este egală şi obligatorie pentru toate ramurile de putere.de Consiliul Superior al Magistraturii. Capitolul cinci al Constituţiei reglamentează sancţionarea necorespunderii Constituţiei legilor ca un important mecanizm juridic în realizarea statului de drept. alegerile libere etc. fiind aleşi pe un mandat de 6 ani. În art. Suprimaţia legii ca rezultat al activităţii legislativului nu presupune că Parlamentul are dreptul de a activa în afara legii şi nu înseamnă totodată subordonarea ierarhico-organică instanţelor executive şi judecătoreşti Parlamentului. Explicaţi care sînt avantajele şi dezavantajele organizării federative şi confederative a statului? 4. le asigură realizarea eficientă aşa ca pluralizmul politic. În încheere. fiind inomovabili. 135 al Constituţiei se fixeză.2 propuşi de Parlament.trebue să se desfăşoare în limita legii. independenţi şi care se supun numai Constituţiei.de Guvern şi 2 . ce ne vorbeşte despre echilibrul puterilor. Argumentaţi principiile fundamentale ale statului de drept. în principiu. mari eforturi. 5.Enumeraţi elementele principale ale statului şi caracterizaţile.

C. Ch.175-203 Молдова – 98. 1998 p.303-328 N.. “Reforma administraţiei publice locale în Republica Moldova: unitatea şi lupta contrariilor”.96-110 Palihovici S.1.Кишинев.-Civitas.. vol.Bibliografie: Constituţia Republicii Moldova: adoptată la 29 iulie 1994 cu modificări.-p.-2005.Bocancea “Ştiinţă politică.Carpinschi.Măgureanu “Studii de sociologie politică”.-1994.68 p.Tratat”.С.: 2004.-1998г.Politologie: Curs universitar. P.Moldoscopie (Probleme de analiză politică).Enciu.-N-4(31).Iaşi.-Ch.21-40 194 . A.. 2005 p.-Buc. Политические реалии и парламентские выборы.156-197 V.

Activităţii în general îi corespunde motivul. abordează direcţiile ei teoretice de bază şi instrumentarul metodologic. structurat sau nestructurat. înţelegerea rolului “factorului uman” în procesele politice. Istoria. A doua sarcină care parcă se situează de asupra primei este şi rămîne să fie prognozarea rolului acestui factor şi în general al aspectelor psihologice în politică. acţiunilor – sarcinile date în anumite condiţii. OBIECTUL ŞI SARCINILE PSIHOLOGIEI POLITICE Obiectul psihologiei politice în general este politica ca activitate umană deosebită care posedă o structură proprie . din punct de vedere psihologic. N. 1. a treia 195 . întregii politici ca activitate îi corespunde motivul generalizat de conducere cu activitatea umană (“optimizarea”). Tema e consacrată studierii aspectelor psihologice a politicii contemporane şi tratează politica ca disciplină politologică. Acţiunilor concrete politice le corespund scopuri determinate de coordonare a intereselor grupurilor sau indivizilor aparte. iar ultimele – în operaţiuni aparte. operaţiunilor politice private corespund acţiuni diverse de tip divers. Principiile şi problemele de bază ale psihologiei politice în Republica Moldova 1. Ca tip deosebit de activitate umană. la fel ca şi componentele ei poate avea un caracter organizat sau neorganizat. Subiecţi al politicii ca activitate pot fi indivizi aparte (politicieni aparte) grupuri sociale mari sau mici şi masele neorganizate.psihologice permite de a evidenţia trei sarcini de bază soluţionate de psihologia politică ca ştiinţă. Politica ca activitate în general. Prima sarcină a fost şi este aniliza componentelor psihologice în politică. Din punct de vedere al structurii interioare.TEMA: PSIHOLOGIA POLITICĂ Tema psihologia politică are sarcina de a întroduce studenţii în problematica psihologiei politice. subiect şi forţă motrice. de la negocieri pînă la războaie sau răscoale. În sfîrşit. Obiectul şi sarcinile psihologiei politice 2. politica se supune unei analize speciale în limitele concepţiei generale a activităţii sociale. Într-o oarecare măsură aceste sarcini se dezvoltau istoric şi corespund celor trei etape de dezvoltare a psihologiei politice. În sfîrşit. Corespunzător. Leontiev. politica ca activitate se descompune în acţiuni concrete. elaborate de academicianul A. teoria şi practica de utilizare a cunoştinţelor politico. Obiectele de bază ale psihologiei politice 3. care la rîndul ei este o componentă necesară studierii ştiinţelor politice.

radical şi social). neofreudismului şi interacţionismului simbolic. Gobbs. Fiind de la bun început lipsit de o bază adecvată conceptualmetodologică. demult folosite în pracică. Prima tendinţă este reprezentată în cercetările care pornesc de la ideile funcţionalismului structural şi teoriei sistemice apoliticii ca una din genurile sale. în general.mai ales în variantă occidentală. Baza acestor curente este filosofia antiştiinţifică. adesea filosofia iraţională cu sens antropologic. iar uneori datorită împrumutărilor pur eclectice a diverselor concepţii şi metode din diverse şcoli şi curente a psihologiei occidentale. Începînd cu psihanaliza occidentală şi terminînd cu variantele contemporane de behaviorism în teoriile cognitive. În cecetările empirice politico-psihologice aceste idei au 196 . cîteodată fără să se ţină cont de perspectivele de dezvoltare. ani în şir a mers pe calea formării continue a bazelor de acest gen din cauza coeziunii sintetice. mai întîi de toate în virtutea accentuării funcţiei social-protectoare a psihologiei politice.sarcină principală care decurgea din primele două era ş rămîne a fi influenţa conducerii asupra activităţii politice din partea asigurării ei psihologice. ale teoriei politice sînt o continuitate a acelei tradiţii clasice la formarea cărora stătea încă T. Cel mai activ tendinţa aceasta se desfăşura în teriile “susţinerii politice”. Pentru acest curent este caracteristic specificul abordărilor de cercetare şi. considerîndu-l destul de omogen şi destul de rezistent. Ştiinţa politico-psihologică se foloseşte de acest curent exclusiv pentru justificarea mecanismului politic existent. de fapt. pe de o parte şi în teoriile de rol – pe de altă parte. dar. Aceste modificări pozitivist-utilitariste aparent noi. a rezultatelor obţinute – în special. Aici poate fi atribuită şi ideile raţionalismului critic şi al behaviorismului (incluzînd şi asemenea curente care cercetau politica de pe poziţiile behaviorismului “convenţional”. Psihologia participanţilor la procesul politic este interesantă şi în legătură cu aceia că ei tind să optimizeze adaptarea omului la ordinea social-politică existentă. Din punct de vedere al metodologiei concret-ştiinţifice. corespunzător. A doua tendinţă este reprezentată de curentul antipozitivist în sînul căruia activ se elaborează construcţiile teoretice ale cognitivismului “psihologiei umane”. în psihologia politică occidentală contemporană pot pot fi evidenţiate două tendinţe de bază. bazîndu-se pe faptul abordării pur inginereşti faţă de om în politică pe baza utilizării celor mai noi descoperiri. adică din parte a factorului subiectiv. Argumentările filosofice ştiinţifice a acestui gen se referă la scientism şi tehnocratism. în sensul conducerii cu aceştia. psihologia politică. reflectînd cerinţele acelei părţi a politicii practice care tinde să “pună la punct” mecanismul contemporan occdental. toate ele la diverse etape au fost depistate în psihologia occidentală.

etc. a ideii identificării subconştiente a personalităţii cu partidul “său” plitic. “totalitară”. Cîteodată vorbesc de mentalitatea grupului social. incontestabil. politico-publicistico care semnifică totalitatea şi forma specifică de organizare. Anume de aceia problemele metodologice au fost şi continuă să fie în centrul atenţiei celor mai serioşi psihologi politici. “proletară”. “marginal” ş. Blok şi alţii În contextul utilizat iniţial. Kuly. În prezent în acest compartiment al psihologiei politice în calitate de bază metodologică s-a înrădăcinat instructivismul concepţiei freudiste a omului. “inteligent”. în ştiinţa socială. “contrarevoluţionară. în principal. strat. “bogată”. Lassuel. “săracă”. reflectînd capacitatea gîndirii şi nivelul intelectual al purtătorilor lor (mai cu seamă în combinaţie cu adjectivele de tipul ”înaltă” "“joasă”. pentru desemnarea unui tip de gîndire original. Cauza acestei “asemănări nedifinite” este aceiaşi – lipsa bazei metodologice proprii. un fel de depozit de calităţi şi particularităţi psihice diferite. tratate ca o comunitate naţional-etnică şi socio-culturală care aparţine unei şi 197 . Aceste postulate metodologice dau rezultate neunivoce în dependenţă de orientarea politicăă a cercetărilor.pătruns din antropologia culturală.şi dimpotrivă. Levi-Briul. Şi C. noţiunea de mentalitate a fost introdusă de către reprezentanţii curentelor istorico-psihologice şi culturalantropologice L. La vremea sa. Mentalitate (de la engl. psihanaliză şi behaviorism social al lui J. Pasiunea faţă de cercetările şi comenzile aplicative adesea parcă le salvează de necesitatea prelucrării sarcinilor metodologice. În sfîrşit. de exemplu. şi aici psihologii politici adesea acţionează după principiul “ce-am găsit aceia este bun”.conştiinţa) – noţiune generală de orientare metaforică. “democratică” sau chiar de exemplu. Fevr. etc. viziunea generală iraţională a naturii omului. de asemenea.) Poate purta şi sarcina de identificare cu caracter politico-ideologic (de exemplu. “liberală”. Mentality . “revoluţionară”. uneori în literatură se aminteşte mentalitatea naţională “georgiană”. M. “germană”. Cu toate că. Uneori această noţiune poartă în sine nuanţa calificativ – estimativă. Aşa. L. ei nu pot în nici un fel să acopere cu sine expresivitatea studierii obiectelor concrete ale psihologiei politice. mentalitate însemna prezenţa la reprezentanţii unei şi unei societăţi. psihanaliza în istoria psihologiei politice este reprezentat atît în ideile lui G. specific chiar logicii şi stării de spirit. De exemplu. cît şi în construcţiile radicale ale” “noilor stîngi”. “rusă”. Mid. clasă – “burghez mic”. “latinoamericană”.a.” reacţionară”). se întîlneşte şi mentalitate “regională” – “scandinavă”. ş.a. Se foloseşte. În corespundere cu simpatiile personale ale cercetătorului se alege o schemă oarecare convenabilă acestuia. În general. lipsa înţelegerii personale a politicii şi mecanismele ei psihologice. obiectul psihologiei politice adesea este numit “mentalitate”.

anterior stabile. mentalitatea comună pentru un grup oarecare contribuie la susţinerea continuităţii existenţei ei şi stabilirii comportamentului membrilor ei. a structurii conştiinţei şi a psihicului. în general. În sens îngust politico-social mentalitatea reprezintă un tezaur politicopsihologic determinat. Principalele sale particularităţi erau sistemul de mozaică(existenţa conflictuală.aceleiaşi culturi. de a aprecia şi de a acţiona în interiorul ei în corespundere cu normele stabilite şi metodele de comportament. dar şi conduce la autoruinarea comunităţii. comun pentru toţi membrii grupului soial-politic sau organizaţiei(“vocabular”. “conştiinţă dezintegrantă”) ca expresie a unei etape determinate de ruinare a formaţiunilor socila-politice. Anume ea şi permite destul de univoc de a percepe realitatea socialpolitică înconjurătoare. dar încă nu sunt sigure). exclusiv) de a se comporta distructiv în plan social-politic. Cu timpul noţiunea de mentalitate a început să se folosească şi la descifrarea în tip generalizator a particularităţilor organizării psihologiei sociale şi politice a oamenilor care aparţin unei asemenea comunităţi. Principala particularitatea a ultimelor este o aşa influenţă nefastă asupra mentalităţii care pune în pericol integritatea ei şi comportamentul de unire-unificare a oamenilor. a conştiinţei politice a membrilor unei sau altei comunităţi destul de izolată cu caracter nu numai naţional etnic şi istorico-cultural. care pune în pericol nu numai anturajul. critice de influenţă poate conduce la destabilizare. nesistemacitatea. în particular. Anomia care apare în rezultatul unor asemenea situaţii conduc la forme nenumărate de comportament deviant şi la criza psihice acute în rîndul reprezentanţilor acestei comunităţi. mai întîi de toate. adecvat înţelegîndu-se unul cu altul. lipsa integrităţii şi stabilităţii. pe de o parete a componentelor muribunde. situativitatea şi shimbarea 198 . dar şi cu caracter social-politic. iar în cazuri extremale. în situaţiile relativ stabilite şi mai ales în cele de criză. care determinau comportamentul uman. a componentelor care iau naştere. În asemenea cazuri apare o “mentalitate de criză” (sau anomică. a unui” instrument intelectual” un fel de “ustensilă psihologică” care le dă posibilitatea de parcepe şi conştientiza personal anturajul său natural şi social şi pe sine însuşi. În acest caz mentalitatea comună apare ca un factor organizatoric care formează o comunitate aparte politico-psihologică a oamenilor pe baza acestei mentalităţi unice pentru toţi membrii ei. Din punct de vedere funcţional social-politic. “prismă de percepere şi conştientizare a lumii). pînă la distrugerea totală a unei asemenea comunităţi politico-psihologice. deja neadecvate şi pe de altă parte. “lexicon”. ceia ce atrage după sine şi urmări social-politice: în asemenea cazuri comunitatea devine capabilă mai întîi de toate (dar cîteodată. stratificare şi distrugerea mentalităţii membrilor grupului.

cu pericolul urmărilor distructive în rezultatul distrugerii ei rapide. De la psihologia de lider pînă la comportamentul gloatei. cu dificultatea de formare a noii mentalităţi în procesul de adaptare. Psihologia politică este destul de strîns legată de ştiinţa sociologică. Aceasta este lista minimă a obiectelor celor mai expresive. dacă nu – nelimitată. labilă. se exprimă în situaţiile de trecere bruscă de la totalitarism la democraţie care se caracterizează prin apariţia unui şir de forme a vieţii politice – în particular. cea de criză poartă un caracter de flux. dimpotrivă. În comparaţie cu mentalitatea de înainte de criză. de exemplu. sunt impuşi să depăşească opunerea adăugătoare din partea psihologiei politice a membrilor societăţii. etc. forţată a oamenilor nu atît la condiţiile noi. cu psihologia psihologia propagandistică şi psihologia organizării conducerii. fiind implicat şi un aşa factor nou cum este “factorul uman”. a economiei cu multe forme de gestiune. este foarte largă. Cu prima îi uneşte problemele orientărilor sociale. comportamentului gloatei. etc. pluripartidismului. instabilă. că transformarea mentalităţii este un proces destul de bolnăvicios şi îndelungat. legate de perestroikă: principalul factor al acestor reforme trebuie să fie ”factorul uman”. de la apartenenţa politică pînă la o apolicitate totală. conţinînd unele “aspecte psihologice”. schimbată a întregii societăţi însă evoluţia evenimentelor a arătat. cum este sociologia politică. Obiectele de bază ale psihologiei politice Sfera obiectelor concrete de studierea cărora se ocupă psihologia politică. După caracterul unui şir de obiecte studiate şi conţinutul său concret psihologia politică la nivel practic – concret are un punct de joncţiune cu un şir de discipline înrudite psihologice – mai întîi de toate.continuă. 2. Un exemplu în acest sens pot fi încercărilor diverselor reforme în societatea sovietică. Aceasta este legat. în primul rînd de dificultatea da a renunţa la “sarcina psihologică” anterioară cu un fel de inerţie sau “opunere” a mentalităţii anterioare. a opiniei publice. Practic. particularităţilor psihologiei grupurilor sociale mari şi mici. În al treilea rînd. Multitudinea obiectelor presupune un număr infinit de legături interdisciplinare a politicii psihologice. Dificultăţile de acest gen conduc la aceia că transformările sociale nu pot fi susţinute din partea mentalităţii societăţii şi. În al doilea rînd. în special cu un aşa compartiment al ei. destul de stabilă şi structurizată. Mentalitatea de acest tip. ei I se atribuie totul în politică. etc. Folosind 199 . practic. a pluralismului socialpolitic. de bază ce ţin de atenţia psihologiei politice. cît la perioada de reformare care va sosi. Cu a doua – aspectele teoretice şi practice a problematicii conflictelor şi rolului de lider. de la intrigi în grupurile mici ale organului de conducere a ţării pînă la comportamentul de panică necontrolat. adică mentalitatea nouă.

se dezvoltă activ încă un compartiment – psihologia politicomilitară. Formele de legătură a “determinantelor intrapsihice cu procesele politice” pot fi urmărite prin analiza problemelor rolului de lider. ba alta de ordin funcţional. 200 . Aşa sau altfel. Problematica primului compartiment le alcătuiesc problemele politicii interne. psihologia politică asigură interpretarea lor mai profundă. şi de aici.). Corespunzător. comportamentului la alegeri. Wilson. cu toate că nu scoate veşnicile discuţii ale psihologilor şi sociologilor despre rolul şi importanţa fiecărei din aceste ştiinţe. ele au un obiect comun de studiere – politica. În afară de aceste două compartimente. are loc şi schimbarea reciprocă a metodelor care îmbogăţesc ambele ştiinţe. etc. problemele socializării politice şi a orientărilor sociale ca caracteristice psihologice prin care se deschide personalitatea în politică. Să atragem atenţia că între reprezentanţii lor. Transformîndu-se în psihoistorie. practic nu există contradicţii şi neînţelegeri. înaintînd probleme funcţionale. încă Freud. Acest lucru denotă delimitarea obiectelor de studiere şi existenţa diverselor “limbi” ştiinţifice proprii la fiecare din aceste discipline. o analiză mai calitativă. după orientarea funcţională. de asemenea.rezultatele căpătate cu ajutorul metodelor sociologice (mai întîi de toate a sondărilor sociologice. exprimarea nemulţumirii politice. Întemeietorul acestei linii a fost. rădăcini comune. Bineînţeles. politici şi sociali. metodelor demoscopiei. Problemele înaintate de către politologie în însăşi practica politică influenţează asupra dinamicii de dezvoltare a psihologiei politice înaintînd pe primul loc ba o problemă. dată de politologie şi practica politică. în ultimii ani destul de activ pretinzînd la o autonomie funcţională. în general. psihologia politică posedă legături dezvoltate interdisciplinare cu diverse curente din politologie. problematica celui de-al doilea compartiment – sfera relaţiilor internaţionale în politica externă. Psihologia personalităţii “omului politic” se examinează în două aspecte. În unul din ele epicentrul este personalitatea liderului – se examinează particularităţile psihologice a activiştilor concreţi de stat. În cadrul psihologiei politice în politica internă axa cercetărilor o constituie psihologia personalităţii “omului politic” şi. În pofida creşterii permanente în ultima vreme a independenţei psihologiei politice. Aceasta îmbogăţeşte reciproc ambele discipline ştiinţifice. care a creat în ştiinţă portretul psihobiografic al prezidentului “28 al SUA” V. în multe cazuri politologia apare în loc de client (persoana care comandă) în faţa ei. tulburărilor din motive rasiale. etc. psihologia politică contemporană poate fi divizată în două compartimente de bază. Deci. spre deosebire de cazul precedent. în ultima vreme din contul cerinţelor practicii şi investirii mijloacelor foarte serioase.

mecanismele de “atracţie” faţă de sistemul politic (aşa de exemplu. propagandei. a personalităţii. În alt aspect. de asemenea. abordarea creatoare). a diverselor ţări. grupurile sociale mari naţional-etnice. mecanismele luării deciziilor politice. persoana examinată în calitate de participant de rînd la procesele politice sau ca membru a unor grupuri sociale determinate. “activitatea politică”. care iau decizii de importanţă internaţională) şi. În cadrul ei activ se cercetează mecanizmele motivării comportamentului politic în plan lărgit. Aici intră şi în primul rînd. S. se cercetează un şir de probleme. În centrul problematicii date se află studierea elitei politice a diferitor ţări (persoanelor şi grupurilor. Hruşciov în perioada 201 . “ cel ce s-a alipit”. procesele influenţei unor acţiuni ale elitei asupra opiniei publice şi invers. ca forţă capabilă să influenţeze elita. acţiunea opiniei publice asupra poziţiilor elitei. Cercetările de acest gen poartă mai întîi de toate un caracter aplicativ. Detaliat se cercetează problemele conflictelor atît în plan teoretic. metodele de luare a deciziilor politice. toate într-o măsură mai mare sau mai mică au devenit obiecte ale analizei politicopsihologice. gradul de participare a “omului de mijloc” în politică – de exemplu. particularităţile “atractivităţii” liderilor etc. Astfel. cu toate că limitată. mecanismele psihologice de ţinere a negocierilor şi soluţionării contradicţiilor. psihologi politici occidentali evidenţiează tipurile “sentimental” şi “instrumental” de loialitate). În chip general. etc. etc. rigiditatea poziţiilor. “lider”. “opinia publică”. Kennedi şi N. cît şi aplicativ. Aici se cercetează şi tipuri a unei asemenea participări (de exemplu. masele în general. orientările de rol ale liderului. mecanismele politico-psihologice de influenţă asupra diverselor grupuri sociale şi pături ale populaţiei.această linie s-a îmbogăţit şi cu alte abordări. opiniei publice. Cel mai cunoscut exemplu de acest gen este lucrarea unui grup de psihologi americani care au prognozat la timpul lor comportamentul lui Dj. obiectul acestui curent este” factorul uman al relaţiilor internaţionale”. dimpotrivă. Se presupune că cunoaşterea ”disciplinelor psiho-politice” permite de prognoza exprimările factorului uman în politica externă. “apatia”. particularităţile gîndirii politice. “cel ce ia decizii” sau simplul “executor”). factorilor situativi şi urmărilor psihologice pe care aceştia îi provoacă. Psihologia politică în politica externă şi relaţiile internaţionale porneşte de la aceia că ştiinţa psihologică are. Unele compartimente –“calitatea” participării la activitatea politică( volubilitatea. nu numai psihoanalitice. Deoarece în vremurile noastre este imposibil de a ignora sau diminua rolul politicii liderilor diferitor state. “conformarea” sau. dar o importanţă destul de mare în teoria şi practica relaţiilor internaţionale.

în general. perfecţionarea tacticii interogărilor. după cum vedem din exemplul obiectelor de bază ale ştiinţei noastre. variantele “gîndirii de grup” a elitei. Principiile şi problemele de bază ale psihologiei politice în Republica Moldova 202 . se pun pe problemele luptei cu armatele reale şi inamicii potenţiali. În general. În numărul ultimilor poate intra şi o mulţime de momente diverse – de la raporturile interpersonale a reprezentanţilor elitei şi anturajului din încăperea unde se ţin negocierile pînă la particularităţile relaţiilor dinre ţări.soluţionării” crizei din Karaibe”(în particular. psihologia politică contemporană reprezintă un conglomerat neuniform de concepţii teoretice şi diverse cercetări aplicative care. În afară de filosofie. este mai neobişnuit cînd practica pune unele sarcini concrete. etc. a particularităţilor personalităţii liderului lor. cînd ştiinţa în devenire propune singură un fel de “nomenclator” specific de posibilităţi ale sale şi obiecte accesibile studierii. Acesta include în sine studierea unui şir de momente: de exemplu. poartă un caracter sporadic. iar savanţii care le studiază. însă. aici noi vedem o altă abordare. elaborarea operaţiunilor speciale. Spre deosebire de abordările cu care ne-am obişnuit. Aici se atribuie şi elaborarea practică a mecanismelor psihologice ale trădării. Valoarea practică a acestui curent constă în posibilitatea modelării politico-psihologice a tuturor a tuturor momentelor studiate şi urmărirea influenţei lor în activitatea politicii externe. negocierile directe ale liderilor a două ţări prin aşa-numita” linie fierbinte” între Kremlinul moscovit şi Casa Albă din Washington) şi care au dat recomandări preţioase care au contribuit la soluţionarea opoziţiilor între două super state numai la nivel politicopsihologic. Pentru ştiinţa occidentală. cu partizanii şi “răzvrătiţii”. şi factorilor situativi. o abordare frecvent utilizată este aşa-numita abordare psihologică. le generalizează şi formează în aşa fel o ştiinţă nouă. mecanismelor ţinerii războaielor psihologice în diverse forme. 3. În cadrul militar – politic de utilizare a psihologiei politice accentele de obicei. Acesta constă în studierea denaturărilor mersului logic al gîndului care deseori apare sub influenţa factorilor emotivi. a stereotipurilor. perfecţionarea activităţilor psihologice de distrugere. particularităţile naţionale în conceperea acţiunilor situative de propagandă.

În sfîrşit. În calitate de curent al cercetărilor concrete independent. A treia grupă . Un asemenea pluralism conduce la lărgirea posibilităţilor explicative ale ştiinţei. cît şi a “psihologiei politice” ruse. psihologia politică în Republica Moldova ridică un obiect generalizat al 203 . şi. interdesciplinar ca geneză. se afirmă că un loc central în cercetări trebuie să ocupe cele mai importante şi actuale probleme care stau în faţa “opiniei publice”: transpaarenţa rezultatelor serveşte drept obstacol pentru folosirea lor în scopuri antisociale. porneşte de la cinci principii de bază. Majoritatea cercetătorilor din Republica Moldova evidenţiază ca prioritate următoarele probleme funcţionale de conţinut ale psihologiei politice. În al doilea rînd. În al patrulea rîând. de asemenea. dar şi însăşi procesul de formare a fenomenelor şi proceselor. se postulează că este necesar de a cerceta nu numai rezultatele influenţei factorilor psihologici asupra politicii. mecanismelor socializării politice. se conasideră că epicentrul cercetărilor ar trebui să fie “zona de interacţiune a fenomenelor politice şi psihologice”. psihologia politică în Republica Moldova este tolerantă în privinţa aprecierilor atît a politicii externe. folosind pentru înţelegerea lor posibilă diversitate de proceduri metodice şi procedee de acumulare a datelor. În primul rînd. A patra grupă – cercetarea proceselor de formare a personalităţii ca participant la procesele politice: legităţilor politice şi implicării persoanei în politică. Încercările de deviere într-o direcţie sau alta pot conduce la reducţionism. metodelor şi principiilor fundamentale ale ştiinţei. adică caracterizează de pe poziţii de neutralitate comportamentul oamenilor în situaţii politice sau acţiunile lor. Prima grupă de probleme – problemele metodologiei. În altă dimensionare. deja structurală de conţinut. În al treilea rînd se declară şi necesitatea de a atrage o atenţie maximă contextului politic şi social al fenomenelor cercetate. dar destul de autonom. îndreptate spre sistemul organizaţiilor politice. etapelor ei şi factorilor. aspectele psihologice ale problemelor regionale şi globale.studierea psihologiei grupurilor mici în calitate de element al proceselor şi fenomenelor politice.Psihologia politică în Republica Moldova include în sine cele mai frumoase realizări atît a ştiinţei occidentale. Aceaste asigură vastitatea de conţinut a cercetărilor. cît şi a celei interne. A doua grupă – cercetarea mecanismelor psihologice a fenomenelor de comportament politic al maselor. Astfel arată problemele prioritare pentru ştiinţă din punct de vedere funcţional de conţinut. în al cincilea rînd. În sfîrşit. al cincilea grup de probleme – problemele psihologice ale relaţiilor internaţionale şi a relaţiilor la nivel naţional. a tendinţei de dezvoltare a lor.

panica în masă şi agresiunea. poporaţii ) . Un rol important îl au aici fenomenele psihologice în masă. analiza personalităţii în expresie social tipică cu accentul pe un tip politico psihologic de masă care exprimă psihologia grupului. Al patrulea nivel – analiza psihologiei maselor şi dispoziţiilor politice în masă.psihologia luării deciziilor în grup şi un şir de probleme legate de aceasta. Pe de o parte.cercetării sale pe patru niveluri de bază ale organizării sociale a subiectului politicii ca activitate deosebită. etc. Al treilea nivel – analiza psihologiei grupurilor sociale mari (triburi. problema rolului de lider în expresie individual-psihologică. Aici este vorba despre mecanismele politico-psihologice de influenţă în proporţii mari a “grupurilor mari de interese” asupra luării deciziilor de genul. SUBIECTE DE EVALUARE Apariţia psihologiei politice ca ştiinţă. Centrismul politic şi exponenţii lui în Republica Moldova. de exemplu. a publicului “adunat” şi “neadunat”. inclusiv mecanismele psihologice de apariţie şi dezvoltare a tipului dat şi prognozarea comportamentului acestuia. Aici mai intră şi problemele organizaţiilor şi mişcărilor de masă. 2001. stratului.Aici intră relaţiile formale şi neformale ale liderului cu anturajul: psihologia relaţiilor şi interiorul grupului şi relaţiile acestuia cu exteriorul. 6. Pe de altă parte. Al doilea nivel analiza psihologiei grupului mic. Obiectul psihologiei politice. Obiectele de bază ale psihologiei politice. cele care activează înncadrul capaniilor electorale). inclusiv mecanismele psihologice ale acţiunilor diferitor grupuri de elită. Aceasta presupune studierea personalităţii activismului politic concret. precum şi alte exprimări ale aşanumitului comportament necontrolat. Psihologie politică. grevelor politice. clasei sau chiar a societăţii în general. 1997. 7. Tot aici mai intră şi procesele de comunicare (de exemplu. etc. grupuri de influenţă. 2. Gustav Le Bon. 3. Iaşi : Polirom. Problema integrării şi dezintegrării în Republica Moldova şi trezirea conştiinţei naţionale BIBLIOGRAFIA 1. Psihologia mulţimilor. conflictelor etnice şi interetnice. Primul nivel – analiza psihologiei personalităţii în politică. 204 . – Bucureşti. Zavtur A. 10. 8. Betea Lavinia. fracţiuni. Aici intră comportamentul gloatei. naţiuni. Şcolile teoretice în studierea fenomenelor politico-psihologice 9.

Мошняга В. Dimensiuni acţional – politice şi relaţional politice în condiţiile Republicii Moldova 1. care izvorăsc din perceperea neuniformă a sistemului politic. 1996. Prima. STRUCTURA ŞI TIPURILE ACŢIUNII POLITICE Din punct de vedere politologic acţiunea de obicei se leagă de comportamentul subiecţilor sociali care tind să atingă un scop. în elaborarea şi implementarea politicilor publice. Политическая психология .4. ГУ.Б. Илащук Д. Prin acţiuni politice şi relaţii politice se iau deciziile politice. 1992. în guvernare. Конфликт в 5. CONCEPTUL.Завтур А. structura şi tipurile acţiunii politice 2. transparent al unui individ sau al unui grup social 205 . De aici deosebim cîteva abordări conceptuale a acţiunii politice. în general şi cei politici în particular se realizează pe sine din plin doar angajîndu-se în anumite acţiuni sociale şi dezvoltînd o mare varietate de relaţii sociale. condiţionat de factori atît obiectivi. de a nu fi de acord cu ea. iar opoziţia politică îşi realizează misiunea de a se opune guvernării. de însăşi specificul politicii ca domeniu complex ce deţine pîrghiile de reglementare a vieţii sociale.. În diversitatea de forme ale acţiunilor şi relaţiilor sociale celor politice le revin un rol-cheie. cît şi subiectivi. Молдове: опыт этнополитологического анализа.. Relaţiile politice – expresie sintetică a relaţiilor sociale 3. Гозман Л.. Tema: ACŢIUNEA POLITICĂ ŞI RELAŢIILE POLITICE E binecunoscut argumentul că subiecţii sociali. Я. Ростов –на –Дону.. Шестопал Е. Conceptul. interpretează acţiunea politică drept orice comportament observabil.// Молд.Кишинев. Спинеи Т. să realizeze o poziţie sau o influenţă în sistemul politic.. agenţii de putere îşi asumă responsabilitatea conducerii şi guvernează. de organizare şi conducere a societăţii în general şi a sferelor acesteia în particular. Pornind de la aceste raţionamente propunem următoarele subiecte ale temei: 1.

În al treilea rînd. întrucît determină nemijlocit raporturile individului. gradul ei de procesualitate şi stabilitate.П. Riggs R. îndeosebi. adică din partea societăţii civile. scopurile pasiunile politice ale actorilor. Курс лекций. după noi. În primul rînd. E. 1993. obiectivarea în acţiune a convingerilor şi a atitudinilor politice. cît şi de input-urile acestuia. с. În al doilea rînd. C. mecanismul desfăşurării acţiunii politice depinde de un sistem de condiţionări şi motivări prealabile.. Dicţionar de analiză politică. Robin H. Dimensiunea principală a comportamentului politic este participarea politică. S. contradictoriu determinat în fond atît de conţinutul propriu-zis al sistemului politic. corelată cu anumite interese ca motivaţie şi cu anumite scopuri ca modele mentale ale subiecţilor acţionali. Acesta reflectă mecanismul desfăşurării acţiunii. În baza raţionamentelor definitorii sus-enunţate venim cu unele trăsături de esenţă ale acţiunii politice. luate în totalitate. e lipsită de reducţionisme. inclusiv de alte tipuri de acţiuni sociale. A doua abordare. 206 .manifestat într-un sistem politic35. „ESSE HOMO”. 36 A se vedea: Зеркин Д. 308. în baza puterii. Aceasta se prezintă ca concept-cheie a acţiunii politice. cum ar fi necesităţile. participarea este considerată o activitate care vizează influenţarea procesului de luare a deciziilor guvernamentale. În acest context acţiunea politică joacă un rol-cheie în cadrul sistemului politic în particular şi sistemului global al acţiunii sociale în general. cît şi în afara lui. În acest caz se pune accentul pe subiecţii acţiunii care funcţionează nemijlocit în cadrul sistemului politic ca factor de sine-stătător. grupului social cu politica. A treia abordare. expresia directă a acţiunii politice o constituie comportamentul politic. 35 A se vedea: Plano J. nu întîmplător. – Ростовна – Дону «Феникс». De aici. este axată pe acţiunea politică ca expresie generalizată a influenţelor produse asupra sistemului politic din afara acestuia. se află mai aproape de realitate. şi supuse realizării intereselor şi scopurilor general-sociale cu ajutorul instituţiilor puterii36. întrucît ea. de absolutizări a independenţei sistemului politic sau a dependenţei acestuia de forţele din afară.-Bucureşti. de administrare a treburilor politice de alegere a liderilor politici.7. este o atitudine individuală sau de grup faţă de sistemul politic în ansamblu. care. acţiunea politică are caracter complex. împărtăşită frecvent de adepţii marxismului. Acestea. factorilor socio-economici. p.. utilităţile. ed. ca fiind o totalitate de comportamente organizate a subiecţilor sociali manifestate atît în interiorul sistemului politic. 1996. Основы политологии. influenţează în mod decisiv natura ambelor sisteme. de contrapunerea primelor două poziţii. În acest caz acţiunea politică este definită mai larg.

o acţiune politică coerentă necesită îmbinarea armonioasă în cadrul ei a elementului emoţional.. inclusiv caracterul. În al optălea rînd. determinarea pe această bază a scopurilor şi sarcinilor politice. fiindcă presupune o analiză obiectivă. în particular. p.7.. ştiinţifică a condiţiilor. inclusiv în societatea în tranziţie spre democraţie. rolul ei social.. iar energiile sociale tind…să se organizeze pentru a fi direcţionate în vederea atingerii scopului propus. În al cincilea rînd. ciocniri. formează anumite interese. adică neorganizat. În al patrulea rînd. Problema principală este de a îmbina în cadrul acţiunii politice elementul organizat cu cel spontan. Or. În al şaselea rînd. conform argumentului propus. este pătrunsă atît de factorul determinismului. întrucît ea mai mult decît oricare acţiuni necesită de la politicieni. Însă. Este important a alege calea creării 37 A se vedea: Plano J. necesită abilităţi şi orientări adecvate în dezvoltarea relaţiilor socio-politice. scopurile. supuse raţiunii. ci şi sinergetic. emoţionalul în politică este ceva firesc. Acest proces contradictoriu are specificul său în diferite condiţii istorice. cît şi al indeterminismului. afectiv cu cel raţional. Desigur. valorile. după cum se remarcă în literatura de specialitate. cit. or emoţiile trebuie la timp controlate. iniţial prost sesizate devin cunoscute. pe de altă parte. acţiunea politică este în felul său o ştiinţă. în toiul luptei politice multe aspecte ale acţiunii. C. Asfel. lideri iscusinţă în luarea şi implementarea deciziilor. ce alimentează dezvoltarea şi transformarea ei. respectiv. acţiunea politică întotdeauna presupune o luptă a noului cu vechiul. acţiunea politică este nu numai ştiinţă. 207 . şi acţiunea politică. orientările noi şi vechi. de comportament (de exemplu. la nivel de mentalitate.E. acesta fiind rostul ei în sistemul social global. în general. Riggs R. Robin H. ce poate avea un rol pozitiv.. În al şaptelea rînd. întîmplător37. şi a negării şi distrugerii. politica presupune un grad relativ înalt de organizare. neorganizat. o acţiune politică poate fi nu numai o parte a unui proces coerent de decizie. acţiunea politică este un comportament organizat al subiecţilor sociali. ci şi în interiorul acestora. inclusiv intense. pe de o parte. Desigur. ci şi artă. fiindcă politica. de a găsi o optimă în raportul dintre ele. ci şi un comportament neplanificat. acţiunea politică de obicei uneşte în sine elementele creării şi făuririi. lupta împotriva erorilor proprii). inclusiv de putere ca mobiluri a acţiunii politice. În acest sens nu poate exista politică şi acţiune politică decît acolo unde există comportamente ordonate şi scopuri clare. împrejurărilor existente şi. În acest sens confruntarea are loc nu doar între subiecţi. Op. S.fiind conştientizate. ea avînd de aici nu doar conţinut dialectic. ideile. între forţele. Astfel de logică ni se pare destul de întemeiată.

pături. însă privită nu doar ca parte a grupului. eficienţa acţiunii politice depinde şi de opusul realităţii politice – de mitul politic. Din cel de-al doilea tip de agenţi fac parte agenţii sociali de grup: clase. pentru a exclude acţiuni necugetate. Invers. de grup. agenţii acţiunii politice. socotind că acţiunea fiecărui individ capătă sens politic doar dacă este inclusă în sistemul activităţii politice de grup. În al nouălea rînd. În literatura de specialitate urmărim două poziţii principale în abordarea acestora: marxistă şi weberiană. a unei acţiuni politice eficiente ţine de corespunderea acesteia fenomenului realismului politic. ca şi oricare acţiune socială. de potenţialul lui mobilizator şi orientativ. condiţia sine qua non. a valoriza capacităţile agenţilor acţionali. b) grupali. grupe: (elitare. politică. poate fi înţeleasă reeşind numai din comportamentul oamenilor în parte. impunîndu-se ca partea cea mai avansată 208 . Pentru a penetra conţinutul acţiunii politice este necesară mai întîi o analiză a structurii acesteia. ca Homo politicus. izvorîte doar din dorinţe. Credem că ar fi raţional de omis aceste două poziţii şi astfel de îmbinat reducţionismul. de dezvoltare şi modernizare socialpolitică. Pornind de aici socotim necesar a evidenţia trei tipuri de agenţi ai acţiunii (activităţii) politice: a) individuali. considerăm oportună fundamentarea cîmpului structural al acţiunii politice prin următoarea formulă: subiecţii acţiunii – scopurile acţiunii – mijloacele acţiunii – motivaţiile şi normele acţiunii – procesul acţiunii – rezultatul acţiunii. Luate ca un tot componentele formulei date oferă acţiunii politice integritate structurală. Or. o acţiune politică cu adevărat benefică este posibilă atunci cînd se asigură o mişcare de la real spre ideal şi de la ideal spre real. Anume analiza structurală permite a identifica staticul şi dinamicul acţiunii politice. mulţimea de oameni. clasiali. corporative. De aceea. Mai întîi vom lua în discuţie subiecţii. teritoriale. tehnologic etc. iar mersul distrugerii vechiului să fie subordonat unor limite raţionale pentru a asigura păstrarea intactă a valorilor pozitive din trecut.valorice ca prioritate a evoluţiei socio-politice. Adică individul ca agent se impune în două ipostaze: individuală separată şi individuală de grup. determinării şi analizei formelor şi scopurilor acţionale. etnice etc). Concepţia marxistă porneşte de la prioritatea subiecţilor colectivi. o specificare a elementelor ei principale. concepţia weberiană consideră că acţiunea politică. Totodată. ci şi ca agent individual autonom. În cadrul acestu-i tip grupurile politice (elita) se deosebesc de cele sociale. potenţialul lor teleologic. oferind astfel originalitate acţiunii politice. Atare fenomen trebuie pus în serviciul aprecierii obiective a oricărei situaţii politice. a determina raporturile acestora. c) instituţionali. Din primul tip face parte orice personalitate (fie activă sau pasivă).

ele fie că corespund sau contravin scopurilor. este o valoare supremă după care se judecă despre societate.39. 38 A se vedea: Fisichella D. situat între începutul şi sfîrşitul ei. avînd o orientare strict determinată. Mijloacele în fond se stabilesc. egalitatea. bine formulate sau prost formulate. Ei au avut şi au o atitudine diferită faţă de acest tandem. între care cele fundamentale sînt: libertatea. În caz contrar mijloacele conduc la o depreciere de scopuri. siguranţă etc. chiar irezolvabile. ca şi oricare acţiune socială (dar credem că şi mai mult) este profund conştientizată. 2000. Însă promovarea simultană a acestor scopuri. problema mijloacelor în politică.a acestora sau cum le califică G. exprimă interesele lui. Iar dezideratul firesc al unei societăţi democratice. Machiavelli “scopul scuză mijloacele”. după cum remarcă unii savanţi occidentali. pe politicieni. generează multiple probleme. Acestea sunt un element structural cheie al acţiunii. purtătorilor politici ale acestora. eficienţa. comuniste. siguranţa. Probleme. Un alt element structural al acţiunii sînt scopurile politice. se calculează în raport cu anumite scopuri. democratice. adică entităţi instituţionale. cînd unii actori. de perspectivă (de durată lungă sau medie) sau curente (de durată scurtă). teorii. integrarea. adică revărsării lor dincolo de anumite limite. Ele apar şi se manifestă în urma necesităţilor celui de-al doilea tip de agenţi. înţeleasă (desigur. După cum demonstrează teoria şi practica politică scopurile acţiunii sunt juste sau injuste. chiar opuşi: adepţi sau protivnici ai reformelor. Ştiinţa politică. Într-o societate democratică sau în tranziţie urmărim o multitudine de scopuri. Priviţi în ansamblu agenţii grupali ai activităţii politice sunt după caracterul orientărilor şi poziţiilor lor valorice extrem de variaţi. Instituţiile politice sînt cea mai înaltă formă de organizare a activităţii politice. Scopurile acţiunilor politice se realizează în funcţie de mijloacele aplicate. a corelaţiei “scop-mijloace” întotdeauna i-a preocupat pe savanţi. agenţi tind să se bucure de mai multă libertate. concepte. partide. Elaborarea şi existenţa acestora înseamnă că acţiunea politică. fie în planul echilibrelor structurale sau în cel al căutării mijloacelşor respective38. 209 . p. Fiecare din ele are rostul său. – Chişinău: USM. solidaritatea. mişcări social-politice. conservatiste. inclusiv faţă de maxima lansată de N. norma supremă a forţelor sale politice este ca mijloacele să corespundă scopurilor umane. Al treilea tip de actori. echitatea socială. purtători ai ideilor liberale. Mosca ca minoritate organizată a societăţii. naţionaliste etc. agenţi politici sînt prezenţi prin stat cu organele sale. De aceea. Astfel de obiectiv este propriu regimurilor dictatoriale. De aici şi urmărim fenomenul maximalizării scopurilor. cu un grad diferit în condiţii diferite). decît este posibil. participarea.

Cel mai controversat fenomen structural al acţiunii politice este procesul acesteia sau acţiunea propriu-zisă. În funcţie de încărcătura scopului şi caracterul mijloacelor (paşnice, violente) procesul acţiunii poate îndreptăţi aşteptările, speranţele, dar poate şi să nu le recupereze. De exemplu, într-o societate în tranziţie unde procesul democratizării este dominat de mijloace autoritare, individul care tinde să dobîndească mai multă liberate obţine în schimb mai multă constrîngere. Pornind de aici e cunoscut faptul că în cadrul procesului nici un scop al acţiunii politice nu reuşeşte să se realizeze întocmai aşa cum a fost programat, fără unele abateri. Acest argument îl confirmă mersul reformelor politice, economice, sociale din ţările ex-sovietice. Procesul acţiunii necesită o atenţie permanentă faţă de sine, o analiză şi o expertiză calitativă, ştiinţifică a căilor şi metodelor de implementare a noului şi respectiv o corecţie în caz de necesitate a cursului reformării. Elementul final al acţiunii politice sunt rezultatele ei. Acestea pot fi diferite: complete sau incomplete, dorite sau nedorite, aşteptate sau neaşteptate. Rezultatele obţinute depind întru totul de faptul cum s-a desfăşurat acţiunea, cum s-au calculat şi folosit mijloacele pentru a se potrivi scopului ales, cum s-au reînnoit ele. În linii generale rezultatele sunt o expresie sintetică a tuturor celorlalte elemente structurale. Alt compartiment important al acţiunii politice, la fel de complex şi controversat ca şi structura acesteia, aflat într-o strînsă legatură cu ea, ţine de factorul tipologizării. Multiplele interacţiuni între elementele structuralacţionale generează o bogată gamă de tipuri ale acţiunii (activităţii) politice. Ele pot fi clasificate după anumite criterii. Astfel, distingem mai multe criterii şi respectiv, tipuri acţional - politice. - Criteriul de atitudine faţă de sistemul puterii politice, conform căruia în literatura politologică se remarcă trei tipuri principale de activităţi: a) acţiuni în cadrul sistemului politic; b) acţiuni ale sistemului în raport cu mediul social; c) acţiuni iniţiate de mediul social ca fiind îndreptate spre instituţiile puterii politice. Criteriul în dependenţă de subiecţii activităţii politice, după care deosebim: activitate a instituţiilor de stat; activitate a partidelor politice şi a mişcărilor social-politice; activitate a asociaţiilor obşteşti (social-culturale ş.a.) de natură civilă, activitate a organizaţiilor corporative etc. Acest criteriu reflectă, de asemenea, anumite tipuri de comportament politic, ca expresie a acţiunii: individual, grupal, de masă. Criteriul teleologic, ce întruchipează impactul scopurilor acţional-politice asupra demersului tipologic. În acest sens delimităm: a) activitate strategică şi tactică, ce ţine de elaborarea scopurilor politice de program şi a măsurilor curente în vederea realizării lor; d) acţiune 210

reformistă, legată de modenizarea sistemului politic prin transformări progresive fără zguduiri sociale; f) acţiune conservatoare, axată pe menţinerea neschimbată a situaţiei politice; g) acţiune reacţionară, orientată spre restaurarea situaţiilor istoricamente depăşite. Criteriul tehnologic care indică un ansamblu de forme, mijloace şi metode de manifestare a comportamentului şi de realizare a acţiunii, participării politice. În aceste limite criteriale cunoaştem diverse comportamente, acţiuni, participări: paşnice/violente; legale/ilegale; constructive/distructive; deschise/latente; organizate/neorganizate; conştiente/subconştiente; voluntare/mobilizate. Tipurile în cauză întruchipează stări, funcţionale sau disfuncţionale, stabile sau instabile ale sistemului politic şi a societăţii civile, permit a percepe mecanismele de influenţă asupra politicii. Criteriul legitimităţii, centrat asupra activităţilor: a) legitime; b) nelegitime; c) tradiţionalizate; d) ideologizate; e) carismatizate. Fără a ţine cont de caracterul legitimităţii e problematic a corela aceste tipuri cu specificul regimului politic, cu mecanismul de funcţionare a politicii în ansamblu. Astfel, cîmpul tipologic al acţiunii (activităţii) politice este foarte larg. În cadrul acestuia se manifestă tipuri atît instituţionalizate, formale, oficiale, cît şi neinstituţionalizate, neformale, neoficiale. Luate în parte ele au o pondere diferită în politică, în funcţie de caracterul sistemului politic, regimului politic. 2. RELAŢIILE POLITICE – EXPRESIE SINTETICĂ A RELAŢIILOR SOCIALE Manifestările atitudinale şi comportamentale ale actorilor, agenţilor politici, acţiunile şi interacţiunile lor sociale conduc la relaţii politice. Însăşi noţiunea de relaţii politice este una de bază în cazul politologiei, vizînd direct şi indirect toate dimensiunile politicii.Ea are originea din latinescul relatio, ceea ce înseamnă legătură, raport, conexiune între procese, fenomene, evenimente, fapte, etc. În literatura de specialitate există poziţii clasice în interpretarea relaţiilor politice: maxistă şi weberiană. - Adepţii marxismului pun la baza relaţiilor politice criteriul de clasă, definindu-le drept relaţii de dominare şi supunere între clasele de vîrf şi clasele de jos. - Adepţii curentului relaţionist, între care, G.Simmel, L.Von Wiese, M.Weber, privesc relaţiile politice drept gen al relaţiilor sociale, iar de aici drept subiect de cercetare sociologică. În acest context M.Weber vine cu o dublă interpretare a relaţiilor politice: a) ca relaţii social-comunitare în care 211

subiecţii resimt solidaritatea de grup; b) ca relaţii asociaţionale, întemeiate pe interese comune motivate raţional. Pornind de la aceste interpretări clasice, actualmente publicaţii relaţiile politice sînt definite fie ca un gen de relaţii sociale care se nasc în legătură cu participarea agenţilor politici la organizarea şi conducerea generală a societăţii, fie ca relaţii sociale stabilite în scopul de a cuceri şi păstra puterea, de a influenţa sau controla deciziile politice, de a schimba sau conserva raportul de forţe existent în vederea alocării optimale a resurselor politice, fie ca interacţiuni între diferiţi agenţi sociali cu privire la interesele cu semnificaţie socială şi la putere ca instrument de realizare a acestor interese. Deşi, după conţinut aceste definiţii întrucâtva se deosebesc, ele au şi tangenţe, se completează una pe alta. Bazându-ne pe interpretările actuale ale fenomenului relaţional-politic venim cu specificarea unor trăsături ale sale. În primul rînd, ca şi alte genuri de relaţii umane, relaţiile politice au caracter social, după natura lor, după ponderea în societate ele sînt o reflecţie mai profundă a tipului de orînduire socială, a factorilor general-relaţionali ce ţin de sistemul social global, impunîndu-se, astfel, drept expresie sintetică a relaţiilor sociale în ansamblu. De aici rezultă că relaţiile politice exprimă în cel mai direct şi mai concentrat mod aspiraţiile şi interesele unui grup sau unei categorii sociale în raport cu cele ale altor grupuri, categorii vis-a-vis de dobîndirea bunurilor politice. În al doilea rînd, relaţiile politice sunt axate nemijlocit pe dimensiunile puterii, pe exerciţiul caracteristic al acesteia. Ele întruchipează în sine triada „cine guvernează - cum guvernează - în numele căror interese se realizează puterea”. Aceşti trei indici confirmă starea relaţiilor de putere în societate, interacţiunea lor cu interesele, raporturile dintre subiecţii puterii şi obiectele puterii, dintre conducere şi opoziţie, iar de aici şi modele acestor relaţii: dominaţie, conducere, liderism, control. În al treilea rînd, dacă relaţiile sociale sau cele economice se formează şi se dezvoltă prioritar ca factori obiectivi independent de conştiinţă, voinţa oamenilor, atunci relaţiile politice sînt de obicei relaţii mediatizate ideologic, valorizate, subiectivate, adică relaţii care înainte de a se forma trec prin filtru conştiinţei umane. Aceasta înseamnă că relaţiile politice cu caracter pronunţat organizat, vectori de influenţă strict determinată. În al patrulea rănd, drept bază, formă de manifestare şi, totodată, mobil principal al relaţiilor politice. Acestea generează, orientează şi alimentează relaţiile politice. În acelaşi timp un interes maturizat , constituit pe deplin poate stimula păstrarea sau modificarea continuă a configuraţiilor relaţionalpolitice în anumite limite geocronometrice. Invers, un interes deformat poate

212

să conducă la situaţii extreme- accelerarea sau dimpotrivă, îngheţarea relaţiilor. Atunci cînd purtătorii unor interese clare, bine determinate întră în relaţii ei îşi cofruntă interesele, tinzînd să-şi satisfacă anumite nevoi, necesităţi, avantaje. Dacă aceste relaţii creează dezechilibre evidente în gradul de satisfacere a necesităţilor şi avantajelor respective, făcîndu-i pe unii net avantajaţi, iar pe alţii la fel de dezavantajaţi, atunci apare fenomenul opunerii de interese care, la rîndul său, dă naştere unei relaţii conflictuale. Aceasta şi este dialectica raporturilor interese-relaţii. În al cincilea rînd, subiecţii relaţiilor politice sunt diverşi: instituţiile puterii de stat, partidele şi mişcările politice, asociaţiile politice, liderii politici, cetăţenii votanţi (electoratul). Deci, există diferite niveluri ai purtătorilor de relaţii: macronivel (general statal, general societal), mezonivel (de partid, regional intrastal), micronivel (local, individual). Desigur, capacităţile acestor niveluri relaţionale sînt diferite, or, rolul lor în societate nu rămîne neschimbat, ci evoluează odată cu evoluţia şi satisfacerea anumitor interese. În al şaselea rînd, sfera relaţiilor politice este complexă, contradictorie. Ea cuprinde nu numai politicul propriu-zis (problema puterii, conducerii, valorile, interesele, tradiţiile politice), ci şi procesele neplăcute asupra cărora este orientat interesul politic, social, economic, cultural, care capătă nuanţă politică. În acest sens drept componente principale ale sferii relaţionalpolitice se impun: a) interesele politice, inclusiv de putere şi valorile generalnaţionale (de stat, societale); b) interesele general-umane (poziţia şi rolul omului ca auto valoare în sistemul relaţiilor sociale); c) interesele specifice ale diferitor comunităţi sociale şi a indivizilor în parte în măsura în care ele sînt influenţate de factorul puterii, d) coordonarea şi corelarea diferitor tipuri de interese (publice, general-umane, specifice, private) în vederea identificării contradicţiilor dintre ele şi căutării căilor de îmbinare a lor. În al şaptelea rînd, procesul relaţional-politic finalizează cu victoria unui sau altui interes politic şi impunerea lui ca interes învingător prin factorul puterii. Or, în actualitate astfel de interes se realizează prin consens cu interesele de opoziţie (în societăţile democrate), contribuind astfel la stabilitate şi prosperare socială. Ţinînd seama de trăsăturile sus - menţionate relaţiile politice au o tipologie a lor , după anumite criterii. 1) Criteriul comportamental, care indică diferite atitudini ale actorilor politici vis-a-vis de procesul de influenţă şi / sau de dobândire a puterii politice. După acest criteriu deosebim: relaţii de conflict; de consens; de cooperare şi colaborare; de solidaritate, intermediare. 213

2) Criteriul în funcţie de purtătorii relaţiilor politice, divizează acestea în: relaţii între actorii politici individuali; relaţii între actorul individual şi actorul colectiv; relaţii între diverse organizaţii pe orizontală: partide, mişcării, asociaţii; relaţii politice pe verticală: între stat şi partide, mişcări, stat şi asociaţii etc.; relaţii între mari comunităţi umane, organizate de stat sau societatea civilă: între popoare, naţiuni, state, grupe de state. 3) Criteriul în funcţie de regimul politic, delimitează relaţiile politice în: democratice, autoritare, totalitare. 4) Criteriul modalităţii de instituţionalizare a relaţiilor, conform căruia există relaţii instituţionalizate, adică oficiale şi neinstituţionalizate, neoficiale. 5) Criteriul legitimităţii, axat pe tipurile tradiţional, raţionallegal şi carismatic de relaţii politice. 6) Criteriul valoric, ce vizează relaţii liberale, conservatiste, naţionaliste, secesioniste etc. 7) Criteriul geocronometric, centrat asupra parametrilor spaţiali şi temporali ai relaţiilor politice. Majoritatea criteriilor remarcate au mult comun cu criteriile de tipologizare a acţiunii politice, fapt ce atestă o legătură strînsă între ele, condiţionări reciproce a criteriilor acţionale şi relaţionale.
3. DIMENSIUNI ACŢIONAL - POLITICE ŞI RELAŢIONAL – POLITICE ÎN CONDIŢIILE REPUBLICII MOLDOVA Pornind de la factorii de analiză concret – istorică, geocronometrică, sociopolitică şi cultural – politică, fenomenul acţiunii politice şi cel al relaţiilor politice au întotdeauna aspecte atît generale, cît şi particulare de manifestare. Acestea din urmă vin să reflecte şi să concretizeze locul şi rolul fenomenelor respective în anumite limite de cîmp socionaţional, să le ofere sens şi relevanţă local-valorică şi pînă la urmă să se împletească şi să devină un tot împreună cu segmentele lor generale. Astfel, prin intermediul particularizării subiectului cercetat vom identifica specificul său de conţinut în condiţiile Moldovei raportîndu-l, totodată, la generalităţi acţionale şi relaţionale. În contextul acestui demers atragem atenţia la un şir de particularităţi. În primul rînd, în cazul Republicii Moldova acţiunea politică este una de natură tranzitorie cu caracter neobişnuit, controversat. Ea se distinge prin element bazic şi de conţinut deformat, fapt urmărit atît la capitolul bazelor sale materiale, economice, sociale, culturale, cît şi la cel al constituirii şi desfăşurării sale nemijlocite. De bună seamă, bazele unei acţiuni politice în 214

În al patrulea rînd.tranziţie sînt instabile. cu orientări spre “dreapta”. cu aspiraţii de integrare europeană. dar cu orientări extremiste. dar pe de altă parte sînt pătrunse de element vechi. În al doilea rînd. În al treilea rînd. deja menţionată în subiectul întîi. de schimbare. aceştia şi sînt. democratic (economie de piaţă. iar cele de al doilea au preponderent caracter autoritar). neoformate pe deplin. dezacorduri între scopuri şi mijloace (primele sînt de natură democratică. Sînt 215 . participarea politică. Ele. totalitar-autoritar. este în cazul Republicii Moldova una pătrunsă de discordanţe. Anume ei reflectă situaţii cu standarde duble în acţiune. Iată deja mai bine de un deceniu şi jumătate structura politică a ţării (la fel ca şi cea socială. comportamentul. cu declaraţii democratice. acţiunea politică gen moldovenesc are vectori diferiţi. Dat fiind că factorii şi comportamentul participării caracterizează starea subiecţilor sociali în orice acţiuni politice. norme şi proces. paradoxurile tranziţiei spre democraţie. transformare (opoziţia) a ei. de restabilire şi păstrare intactă (sistemul conducerii de stat). formula structurală a acţiunii politice. economică) este obiect de influenţă a unei triade vectoriale şi. vizează direct modul şi forma acesteia de manifestare – comportamentul politic. limitînd esenţial reformele democratice. motivaţii. au stopat reformele democratice. teleologice: de încălcare (conducerea regimului secesionist de la Tiraspol). chiar opuşi de manifestare determinaţi plenar de o opunere similară de scopuri şi metode. pluralism social. dar cu votul de “stînga”. respectiv. ideologic. în cazul tranziţiei postcomuniste generatorii de paradoxuri acţionale. care adesea se înviorează. respectiv. În viaţa politică de zi cu zi aceşti trei factori există permanent. dar cu comportamente autoritare. Tocmai astfel de dezacorduri au făcut ca procesul acţiunii şi. fiindcă acţiunile politice ale forţelor nominalizate uneori se abat de la scopurile propuse. rezultatul ei să nu îndreptăţească aşteptările. să meargă chiar la consens cu oponenţii. Sub influenţa altor scopuri forţele în cauză sînt nevoite să-şi revadă discursul şi. pe de o parte. înglobează tendinţe de afirmare a elementului modern. Aşa a fost în anul cînd acţiunile forţelor democratice de opoziţie în majoritatea lor au ajuns pînă la urmă la consens cu guvernarea comunistă vis-à-vis de problema reintegrării ţării (soluţionarea conflictului transnistrean) şi cea a integrării Moldovei în structurile europene. scopuri şi proces. respectiv. insuficient definite. transformînd tranziţia într-un factor paralizant. acumulări de cultură politică conflictuală şi consensuală). întruchipate în discordanţele structurale ale acţiunii politice. doar că în cazuri concrete intervin şi modificări.

Însă. dar şi la mijlocul şi la sfîrşitul anilor 90. interesul faţă de politică. dialogul real (nu numai conjunctural) între putere şi opoziţie. dorinţa lor de a domina. mişcărilor politice. Acţiunea politică tranzitorie. În al treilea rînd. populaţie şi guvern. Maximizarea acestuia nu a dus la maximizarea interesului public. O trăsătură – cheie a relaţiilor politice actuale din societatea moldovenească. Natura unor astfel de relaţii este setea de putere a partidelor. creată în 1998 după alegerile parlamentare în scopul realizării guvernării. cît occidentalizarea lor din interior. comportamentul politic tranzitoriu dau naştere unor relaţii politice adecvate.paradoxale şi participarea la vot. gradul de adeziune. raţionalizarea activităţii instituţiilor politice existente. absenteismul. destrămarea alianţelor. diferenţierea unor noi roluri şi funcţii politice şi dezvoltarea structurilor specializate care să realizeze aceste roluri şi funcţii. de alianţe politice. care să asigure. blocurile politice de pînă acum au fost dominate de interesul privat. Această societate s-a limitat pînă la moment doar la copierea unor modele vestice de dezvoltare fără a le implementa şi a le creşte într-un mod specific pe solul tranziţiei moldoveneşti. participarea crescîndă în politică a grupurilor sociale din întreaga 216 . parţial aşa este şi în prezent. după cum demonstrează practica electorală şi postelectorală din ţară alianţele. Modernizarea relaţiilor politice în condiţiile Moldovei. populaţie şi parlament. Sau alianţa “Moldova Democratică” (la fel a forţelor centriste şi de dreapta) apărută în perioada electoralei – 2005 pentru a veni la putere. asigurarea dominării legii în societate. totuşi. lupta pentru resurse. În al doilea rînd. Aceste cooperări urmăreau scopul ca prin satisfacerea interesului particular să se ajungă şi la satisfacerea interesului public. Drept exemplu serveşte Alianţa pentru democraţie şi Reforme (alcătuită din forţe de centru şi de dreapta). cu unele specificităţi. În acest context este importantă şi prioritară nu atît occidentalizarea din exterior a relaţiilor social – politice. este că ele corespund unei structuri relaţionale ce ţine de modernizarea întîrziată. Or. în direcţia democratizării. creării de blocuri. fapt ce presupune schimbarea radicală. În cazul Republicii Moldova acestea sînt dominate şi se desfăşoară mai mult după modelul conflictului. Aşa a fost la începutul. Huntington. fapt ce a condus la scindarea. cred că corespunde modelului lui S. Adică ele cunosc şi practica asocierilor de partid. în special în perioada electorală. În primul rînd. pe parcursul tranziţiei moldoveneşti relaţiile politice se disting şi prin element al modelului cooperării. dar şi postelectorală. a mentalităţii şi comportamentului guvernanţilor şi guvernaţilor. este necesară raţionalizarea puterii.

În acest sens e necesar a ţine cont de faptul că caracterul relaţiilor politice în cazul tranziţiei postcomuniste de natură moldovenească a demonstrat o semnificaţie dublă – de evoluţie spre democraţie şi economia de piaţă. – Bucureşti. ESSE HOMO. 4. . Dicţionar de analiză politică. – Bucureşti. Ed. şi “comportament politic”. Ce criterii de tipologizare a acţiunii politice cunoaşteţi? 6. grupe de interese) pentru organizarea acestei participări. Cum înţelegeţi raportul între noţiunile de “acţiune politică”. Studii de sociologie politică. Plano J. Totodată. Măgureanu V. şi de criminalizare şi pauperizare. Care sunt factorii de esenţă a relaţiilor politice? 8. C. // Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat 217 . 1997. Introducere în politologie. Ce abordări conceptuale a acţiunii politice cunoaşteţi? 2. SUBIECTE DE CONTROL 1. pe de o parte. BIBLIOGRAFIE Iliescu A. Robin H. Evidenţiaţi trăsăturile de esenţă ale acţiunii politice. 2001. BIC ALL. Riggs R. Albatros.. 7.societate şi dezvoltarea de noi instituţii politice (partide. 1993. S. Caracterizaţi tipurile relaţiilor politice. comp. Totuşi. E. Care sunt elementele structurale ale acţiunii politice? 5. “acţiune politică” şi “participare politică”? 3. pe de altă parte. este necesară şi stabilizarea diferenţierii de roluri şi funcţii politice şi stabilizarea structurilor politice din societate. Ed. Saca V. P. Dimensiunea tipologică a relaţiilor politice în condiţiile procesului de transformare. 2002. Interese politice şi relaţii politice. II. aceste trei dimensiuni huntingtoniene de modernizare şi democratizare a relaţiilor politice trebuie adaptate în mod maximal la practica societăţii moldoveneşti. – Chişinău: USM.Bucureşti: Ed. Definiţi noţiunea de “relaţii politice”. Saca V.

1993. Политология. Vol. Курс лекций. Seria “Ştiinţe socioumanistice” . 1996. с. II. 2005. Основы политологии.din Moldova. 218 . – Chişinău. П.на – Дону. Энциклопедическии словаръ (Общ.) Москва. И. ред.. Зеркин Д.Ростов. 305 – 306. Аверъянов Ю.

nu posedă abilităţi de racordare a acţiunilor sale la acele norme şi valori ce există în societate. Socializarea politică în Moldova. În aceste condiţii problema pregătirii noilor generaţii pentru viaţa socială şi politică este actuală. specifice perioadei. se formează pe parcursul vieţii . ce îi vor servi drept suport pentru integrarea în viaţa din socială. cunoştinţe despre lumea înconjurătoare pe care le asimilează şi le interiorizează pe parcursul vieţii. Acest proces în literatura de specialitate este numit socializare. are loc lupta dintre vechi şi nou. apar modele noi de comportament .Tema: SOCIALIZAREA POLITICĂ Evoluţia civilizaţiilor are loc graţie activităţii personalităţilor creatoare sau a unor grupuri nu prea mari de lideri. 4. De aceea societatea. Astăzi noile generaţii asimilează experienţa istorică precedentă şi o racordează la normele şi valorile contemporane. În diferite perioade istorice procesul socializării politice are loc conform unor norme concrete. NOŢIUNEA ŞI FACTORII SOCIALIZĂRII POLITICE. Instituţiile . Socializarea este un proces continuu şi dependent de timp ce desenează procesul de asimilare de către individ a normelor şi valorilor sociale ce funcţionează la moment şi integrarea lui în societate. 1. sunt responsabile de pregătirea individului pentru a trăi şi activa în comun. a noilor abilităţi de comportament politic şi a unei culturi politice adecvate. selectând acele norme şi valori ce nu şi-au pierdut actualitatea. 2. Acest proces contribuie la dezvoltarea culturii politice a indivizilor. în anumite etape care sunt ghidate de mai multe instituţii. Societatea este alcătuită din indivizi care formează comunităţi ce convieţuiesc conform unor norme. dar mai exact instituţiile sociale şi politice . Calităţile . Noţiunea şi factorii socializării politice. reguli. etapele şi modelele socializării politice. Tranziţia la o nouă formaţiune social-economică necesită formarea la individ a unor noi viziuni conceptuale ale lumii. Socializarea 219 . Astăzi valorile tradiţionale îşi pierd actualitatea. un urma căruia subiectul social se transformă în subiect politic. Socializarea este principala condiţie ce contribuie la dezvoltarea individului. Aceste schimbări din societate sunt un vast argument în favoarea studierii complexe a procesului de socializare politică . 1. de aceia chiar din primele zile el are nevoie de o instruire specială pentru a-şi forma anumite abilităţi. necesare fiecărui om pentru activitatea în societate . Individul nu se naştere cetăţean.

Pareto analizează procesul socializării politice ca pregătirea individului pentru relaţia individ-putere.Verba care determină acest proces ca impactul sistemului politic asupra individului cu scopul formării la el a dispoziţiilor pozitive cu privire la putere. Scopul socializării politice este asigurarea continuităţii sistemului politic. formarea spiritului responsabilităţii în virtutea normelor şi valorilor oferite de societatea contemporană. transmiterea noilor generaţii a cunoştinţelor politice. 3. Noţiunea de ” socializare politică „ a fost analizată şi de către politologii E. Astfel reiese. care el le-a asimilat şi activează în domeniul politic. În anii 50-60 noţiunea de socializare politică este utilizată de către politologii americani G.Priuitt în monografia cu acelaşi nume. capătă orientări specifice şi îşi exprimă preferinţele sau opiniile politice. că socializarea politică este suportul practic al formării culturii politice şi îndeplineşte două funcţii principale: 1) asigurarea interacţiunii diferitor instituţii politice în cadrul unui anumit sistem social. conştientizarea faptului . a normelor şi valorilor politice. unde individul nu este un obiect pasiv. Parsons deduce socializarea politică din teza.că posibilităţile de alegere a rolurilor asumabile sunt limitate. Sociologii italieni G. acumulează cunoştinţe şi deprinderi. pregătirea individului pentru activitatea în domeniul politic ca un cetăţean ascultător de legi cu o cultură politică înaltă şi abilităţi participative . că individul intră în contact cu semenii săi conform acelor roluri sociale. T. asimilarea. Socializarea politică este un proces de asimilare a valorilor şi normelor politice de către individ şi integrarea lui în viaţa politică a societăţii . Din cele expuse putem deduce. care a apărut în anul 1969 . în procesul căreia el îşi formează convingeri . ci are loc şi procesul invers de influienţare a individului asupra puterii. în care autorii se axează pe poziţia că socializarea politică este un proces de instruire politică sau educaţie a individului . O mare parte a cercetătorilor politologi au dedus. Almond şi S.Dauson şi C. interiorizarea şi aplicarea în practică a normelor şi valorilor morale . Mosca şi V. 2) păstrarea echilibrului în sistemul politic actual prin intermediului asimilării 220 . numai cele ce ţin de domeniul politic.politică vizează acelaşi obiective dar mai înguste. 2. că integrarea deplină a indivizilor în societate este rezultatul a trei factori: 1. că socializarea politică este integrarea individului în sistemul social-politic prin intermediul rolurilor sociale. politice şi de drept.

care contribuie la pregătirea noilor generaţii pentru viaţa şi activitatea în domeniul politic. instituţionalizarea abilităţilor obţinute şi stabilirea relaţiilor în cadrul domeniului politic. Conţinutul socializării politice diferă în funcţie de vârstă. ci angajează o amplă modelare a personalităţii. . Funcţia socializării politice este crearea la individ a abilităţilor de a se orienta în spaţiul politic şi a se angaja activ în el. putem rezuma. Socializarea politică primară este caracterizată prin sesizarea incipientă a categoriilor politice. ce susţine eforturi de învăţare socială având ca produs un comportament politico-social adecvat şi participarea activă în viaţa politica a societăţii. că socializarea politică este un proces obligatoriu în societate. INSTITUŢIILE.Denis deosebesc patru aspecte a procesului socializării politice în cadrul etapei primare: conceperea de către copil a vieţii politice prin informaţia primită direct de la părinţi. personalizarea politicului care presupune conştientizarea proceselor şi instituţiilor politice prin identificarea acestui domeniu cu o personalitate politică care devine pentru el un model de contact cu sistemul politic. idealizarea acestor portrete presupune atitudini emoţionale asupra politicii . Procesul de socializare politică nu este o simplă recepţie şi acceptare pasivă a culturii politice precedente transmise de către generaţiile mature. traversate de fiinţa umană . de profilul instituţiilor. când individul a acumulat abilităţi suficient pentru a activa în domeniul politic şi este apt să-şi adapteze şi coreleze comportamentul.de către noii membri a modelelor de comportament politic. - - ETAPELE ŞI MODELELE SOCIALIZĂRII POLITICE Procesul de socializare politică începe în copilărie în cadrul unor comunităţi formale sau neformale. care vor contribui la formarea aptitudinilor individuale faţă de viaţa politică a societăţii. care intervin la anumite etape a vioeţii omului şi sunt responsabile pentru acest proces.Iston şi I. D. În cazul dat individul 221 . În funcţie de obiectivele enumărate socializarea politică poate fi primară şi secundară. Socializarea politică secundară este perioada. 2. În fine.

a activităţii în familie. În familie aceşti factori sunt axaţi pe dragoste şi fon psiho-emoţional benefic. Familia asigură identitatea socială a individului . activitatea în comun în familie ce contribuie la formarea abilităţilor creative şi de comunicare a copilului. formează cultura politică în ansamblu. frecvent. În procesul comunicării copilul este familiarizat cu aşa factori ca stilul. geografia. care asigură mediul unde se stabilesc primele relaţii sociale . Şcoala constituie o altă instituţie responsabilă pentru procesul de socializare politică. Procesul de socializare politică este ghidat de un şir de instituţii sociale sau politice care intră în vigoare la anumite etape a acestui proces. cadrele didactice. tradiţia şcolii. Printre ele se numără familia . contribuie la însuşirea legilor sociale şi a modului de activitate în societate. Ea formează la copii bazele cunoştinţelor civice. În cadrul şcolii acţionează programele de studiu. accentul. În programa de învăţământ se poate găsi că. metode şi principii. politice . de unde copilul îşi îmbogăţeşte cunoştinţele sale despre societate. însă familia va rămîne o instituţie influentă a procesului de socializare politică în strânsă conlucrare cu şcoala. exemple din viaţă. cum sunt istoria.selectează şi utilizează normele şi deprinderile utile pentru comportamentul politic. Diferite tipuri de societate diferă tocmai prin gradul de instruire a copiilor şi nivelul de efectuare a procesului de socializare şi socializare politică. 222 . Procesul socializării politice în familie are loc prin anumite forme.formează deprinderile comportamentale iniţiale a individului în societate. Educaţia civică reprezintă modul în care cetăţeanul poate participa la viaţa politică a ţării sale. comunicarea. Copii mai mari intră în jurisdicţia instituţiilor de instruire. Îndoctrinarea este percepută ca justificarea unui anumit regim politic prin ideologia politică al acestui regim. care pune temelia acestui proces. Însuşirea de către elevi a disciplinelor social-politice. este instanţa . atitudinile colegilor. comunicarea nonverbală . accentul se pune pe îndoctrinarea politică sau educaţia civică. Şcoala este locul unde copilul intră în contact cu semenii săi. Cunoştinţele politice sunt altoite copiilor prin discuţii despre diferite fenomene politice. inclusiv şi pentru integrarea în domeniul politic. Datorită factorului emoţional-afectiv familia este instituţia unde copilul are cele mai potrivite condiţii pentru a asimila deprinderi utile pentru viaţă . lectură. bazele statului şi dreptului. Socializarea politică în şcoală este un proces complex şi care are loc prin instruirea copilului utilizând o serie de discipline socio-umane. Pentru copii mai mici formele cele mai acceptabile sunt joaca.

care susţin platforma partidului dat. Interacţiunea tuturor instituţiilor este efectuată de către stat . pentru analiză şi concluzii. Normele juridice determină procesul socializării politice prin stabilirea normelor de comportament obligatoriu. deoarece este minimalizat timpul pentru activitatea practică. sau a electoratului. B) stabilirea drepturilor şi obligaţiunilor juridice. care este efectuată în două direcţii: În primul rînd sînt socializaţi noii membri . Semenii pot să influenţeze vederile noastre politice numai în cazul când poziţiile lor nu contravin normelor primite în societate. Dezvoltarea tehnologiilor informaţionale permit masmediei să surprindă aproape orice eveniment petrecut în lume. unde intervine şi aşa o instituţie politică importantă ca mas-media. În rândul doi partidul politic efectuează socializarea politică în rândurile maselor. în cluburi şi căminele de bătrâni. Deoarece informaţia este fundamentul socializării politice ea face parte din informaţia socială pe care individul o asimilează şi o interiorizează. care sunt primiţi în rândurile partidului. Un loc deosebit în procesul socializării politice îl ocupă partidele politice. care îndeplineşte funcţia de socializare politică indirect este mas-media. şi familia este instituţia responsabilă de acest proces. şcoală. Adică este vorba despre socializarea politică internă. experienţă şi comportament în sfera politică. O altă instituţie . care este determinată de vârstă. Ei sunt familiarizaţi cu statutul. la serviciu. Mediul şi climatul psihologic din 223 . deoarece funcţia de bază a lor este socializarea politică. Ea ne oferă un flux continuu de mesaje politice în cadrul ştirilor politice. Funcţia normelor sociale este stabilirea modelului de comportament în societatea concretă. care mediatizează acest proces. Socializarea politică este ghidată de normele sociale şi juridice. care este desenat în constituţie. care asigură juridic existenţa lor. când semenii au o cultură politică adecvată şi încă de contextul socio-politic în care noi trăim. Însă masmedia are şi efectul negativ asupra individului. Semenii pot fi factorul cel mai puternic dar şi cel mai slab al socializării politice. regulile şi normele de comportament în partid. C) stabilirea pedepselor pentru nerespectarea legilor Savanţii politologi evidenţiază 4 etape în procesul socializării politice: Timpurie de la naştere până la începutul şcolii primare . Procesul de socializare politică prin norme juridice are loc sub diferite forme: A) stabilirea statutului social.Semenii reprezintă un exemplu bun de socializare politică pe care îi întâlnim de la grădiniţă. Acest proces este mai evident în perioada campaniilor electorale. În evoluţia procesului de socializare deosebim socializarea primară şi secundară.

Lumea înconjurătoare este conştientizată . Individul devine cetăţian cu drepturi depline şi prelungeşte mai departe să se formeze ca un membru activ al vieţii politice . contribuie la formarea abilităţilor elementare. Venind în şcoală. sunt foarte activi şi mulţi din ei pot ocupa şi posturi de conducere în domeniul politic. biserica . Majoritatea acestor instituţii . copilul îşi desfăşoară calităţile sale individuale şi dezvoltă abilităţile creative. mas-media. apar noi instituţii ale socializării. Pensionarea sau finisarea activităţii de muncă şi resocializarea persoanelor de vârsta a treia. care fiind într-o vârstă înaintată au ocupat posturi de senatori. Copilul în Graniţele socializării politice se extind la etapa a doua. În această perioadă o influenţă considerabilă asupra individului o are colectivul de muncă care devine o a doua casă a omului pentru o bună parte din viaţă. sau din cele care au fost hobiuri. Persoana în această perioadă are mult timp liber. au statut juridic . La el se extinde contactul cu lumea înconjurătoare.familie la nivel emoţional. care este denumită studiile. lideri în partide politice. de aceia mulţi pensionari încep să se ocupe de politică. Activitatea de muncă de la angajare până la pensionare . Instituţiile socializării formează un sistem funcţionarea căruia este axat pe instruire şi educaţie. armata. Omul în procesul de resocializare revizuieşte abilităţile formate ulterior. Aceste instituţii formează două grupuri: 224 . copilul nimereşte într-un nou sistem de relaţii. partidele politice. Tot în această perioadă apar aşa instituţii ca grupul de semeni. perioada unde individul realizează în practică abilităţile obţinute în etapele precedente. însă familia rămîne ca subiect principal în acest proces. apare un nou cerc comunicativ. individul este capabil de a asimila şi analiza informaţia. Odată cu lărgirea cercului de contact cu lumea înconjurătoare. Copii de 5-6 ani pot asimila noţiuni elementare abstracte. În condiţiile de tranziţie omul este nevoit să se adapteze la noile condiţii de funcţionare a sistemului politic. În această perioadă omul a realizat majoritatea opţiunilor propuse de aceia el alege ocupaţii noi. Istoria cunoaşte personalităţi. Multe persoane în această perioadă sunt integraţi anume în domeniul politic. grădiniţa. prezidenti. orfelinatele. le selectează şi perfectează . mulţi ocupă şi posturi în organele politice de conducere . într-un stat de drept . doar îmbinând funcţia de socializare cu şcoala. iar acum devin ocupaţia de bază. Studiile se încadrează în segmentul de timp de la clasa întâi până la finisarea studiilor superioare. De această perioadă sunt responsabile aşa instituţii ca familia.

Acest model mai este caracterizat prin dorinţa individului de a participa în realizarea idealurilor politice şi un nivel înalt de participare civică.instituţiile care dezvoltă calităţile naturale ale omului.Tradiţiile şi obiceiurile. hegemonică şi conflictuală. care presupune formarea intereselor politice personale prin toleranţa interesele altor indivizi. Factorul ecologic . În literatura de specialitate sunt menţionate petru modele de socializare politică: Socializarea politică armonizată presupune existenţa mediului cultural omogen. socializarea politică a individului. a unei confesii sau a unei ideologii politice. Printre aceşti factori putem numi: Regimul politic. În rezultatul procesului de socializare politică este formată o cultură politică care poate fi armonizată. Aici putem numi şcoala medie. Perioada istorică şi factorul geopolitic. pluralistă. Aici putem numi familia şi instituţiile preşcolare care apar în etapa socializării timpurii. Procesul socializării politice este influenţat şi de alţi factori . clan. Acest model de socializare 225 - . În aşa societăţi este frecvent nivelul înalt a violenţei politice din cauza culturii neomogene. Instituţiile care se ocupă de instruire şi educaţie. apartenenţei stricte de neam.Nivelul culturii politice din societate . tradiţii democratice stabile şi societate civilă care asigură relaţii şi dialog pozitiv dintre individ şi instituţiile puterii. În cazul dat individul este abordat ca un participant conştient şi activ al vieţii politice. Acest model de socializare politică presupune relaţii armonioase armonie dintre individ şi putere. În rezultat cetăţenii devin adepţii unor anumite ideologii şi activează într-un anumit grup politic. Socializarea politică hegemonică presupune integrarea individului în domeniul politic prin recunoaşterea de către el a valorilor unei anumite clase. în dependenţă de modelul de socializare. Socializarea politică conflictuală este generată de nivelul înalt de sărăcie a majorităţii populaţiei. Socializare politică pluralistă este caracteristică pentru un stat unde există o multitudine de subculturi şi individul este socializat în cadrul grupului său etnic sau a partidului dat. armata. a dreptului fiecărui om de aş-i schimba şi completa orientarea politică. Un aşa model poate exista în condiţiile unui statului democratic şi de drept fiind considerat un model ideal. Acest tip este caracterizat prin recunoaşterea de către om a egalităţii tuturor cetăţenilor. o priveşte prin prisma principiilor liberalismului.Situaţia economică . care îşi lasă amprenta asupra rezultatului acestui proces. Acest model. naţiune duc la confruntări dintre purtătorii diferitor valori culturale şi instituţiile puterii. instituţiile superioare de învăţământ.

. Socializarea politică în condiţiile democratizării presupune un ansamblu de influenţe asupra individului. socializarea politică este un fenomen complex. spiritual şi politic. SOCIALIZAREA POLITICĂ ÎN MOLDOVA În perioada contemporană sau schimbat mult relaţiile dintre individ şi societate. se pune accentul pe formarea şi dezvoltarea unei culturi politice specifice. Existenţa mai multor partide politice fac ca procesul socializării politice să decurgă contradictoriu . să formuleze opţiuni politice şi să participe la rezolvarea problemelor politice. deoarece nu pot fi armonizate şi agregate interesele societăţii în întregime . Una din problemele procesului socializării politice este lipsa continuităţii în transmiterea experienţei comportamentului şi participării politice. Modele enumărate exprimă dependenţa de structurile dominante ale puterii. care va contribui la participarea activă şi responsabilă a individului în viaţa politică a societăţii. care sunt necesare pentru dezvoltarea sistemului politic existent. În ţară creşte rata neîncrederii în viitor . care a afectat toate domeniile : social. şi creator al acesteia. Valorile politice precedente şi-au pierdut actualitatea şi cele noi încă nu sau format. Fenomenele enumărate au influenţat conştiinţa oamenilor. iar uneori . Unica ieşire din situaţia creată este schimbarea radicală a vieţii economice şi odată cu aceasta ridicarea nivelului de viaţă a omului. Deoarece modelele vechi nu corespund noilor principii democratice. racordate regimului democratic. fragmentat . Situaţia dificilă din ţară face ca omul să devalorizeze domeniul politic . polivalent. care nu acceptă alte valori. Societatea este polarizată în defavoarea celor săraci. 3. care impune normele şi valorile culturii poolitice ofiviale. care în final va conduce la formarea aptitudinilor fiinţei umane de a face distincţie între societatea civilă şi societatea politică. îi permite să devină nu doar obiect dar şi subiect al politicii. 226 . În Moldova persistă tipul conflictual de socializare politică. Populaţia este pesimistă şi dezamăgită. În concluzie putem menţiona că. dar cele noi sunt implementate foarte lent. Ea determină transformarea individului în personalitate. Republica se află într-o criză sistemică.politică este caracteristic pentru sisteme politice închise. Toate fenomenele sus numite influenţează procesul socializării politice. economic. iar apoi în cetăţean. disperării şi nesiguranţei. Specificul acestui proces în Republica Moldova este determinat de instabilitate politică şi perioada de tranziţie.

adaptarea la Republica Moldova va da posibilitate ţării noastre să implimentăm valorile democratice în conştiinţa poporului.formarea conştiinţei naţionale . a calităţilor civice şi responsabilităţii civice concurenţei – formarea unui tip capabil pentru o mobilitate socială şi profesională. În Republica Moldova procesul de instruire pornit pe o nouă direcţie odată cu aderarea la procesul din Bologna 227 . Modelul armonizat necesită unitatea intereselor tuturor claselor sociale.Dacă în Moldova nu se vor mări salariile. Socializarea politică trebuie să fie orientată spre instruirea unui individ creativ şi experienţei altor state – studierea experienţei altor state. mas-media se află în criză şi practic nu-şi îndeplinesc funcţia socializării politice. Implementarea procesului nou de socializarea politică nu constă doar în elaborarea unor noi modele de comportament. însă polarizarea din societatea moldovenească nu contribuie la un aşa proces. Tot din cauza situaţiei deplorabile în economie aşa instituţii de bază ca familia. pensiile şi indemnizaţiile modelul conflictual al procesului de socializare politică nu va dispărea. apt de a concura în toate domeniile vieţii sociale toleranţei – capabil să tolereze alte idei. şcoala. umanismului – formarea la individ a spiritului de spiritualităţii – formarea la individ patriotismului. a instruirii politice ci şi formarea unor noi instituţii care se vor ocupa de procesul socializării politice mai eficient în baza principiilor democratice: democratismului – pregătirea individului pentru a fi apt de a activa în societatea contemporană conform valorilor democratice. să accepte alte culturi şi individualismului – fiecare cetăţean are dreptul de aşi manifesta calităţile individuale .

77-81. 2004. 4.Chişinău.И. 2003. 228 .. 2007. Головин Н. Теоретико-методологические основы исследования политической социализации.Chişinău. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Anale Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. 2003. Соловьев А. vol. Политология: политическая теория и политические технологии. 4. Introducere în politologie. 3... pp. С-Петербург. Analizaţi instituţiile socializării politice. Sandu I. 2. 5.Chişinău. Identificaţi factorii ce influienţiază procesul socializării politice. 2. Determinaţi etapele socializării politice. Politologia. 3.Москва. 5. Spinei T. Definiţi noţiunea de „socializare politică”.AUTOEVALUARE 1..А.Stan V. Analizaţi tipurile socializării politice BIBLIOGRAFIA 1. 2004. Partidul politic – instituţie al socializării politice. II.

cu efecte distructive asupra interacţiunii sociale. CONFLICTUL POLITIC: ESENŢA. state cu interese economice. iar după cel de-al doilea război mondial apar o serie de lucrări în care conflictul este apreciat ca un fenomen caracteristic vieţii interne a societăţii. Conflictul politic este o manifestare firească a relaţiilor ce se stabilesc între agenţii colectivi sau individuali în procesul de luptă pentru controlul puterii politice. strâns corelate. care 229 . În concepţia conflictologului american L. rasiale. dezacord. Etimologic cuvîntul „conflict” provine din latină „conflictus” şi semnifică ciocnire. teoria „conflictului pozitiv . În opinia lui Simmel conflictul este un fenomen universal. După conţinut acestui termen îi sînt apropiate mai multe cuvinte ce sub o formă sau alta caracterizează situaţiile de ostilitate şi confruntare a unor forţe. Simmel la începutul secolului al XX-lea. dar care urmăresc scopuri proprii. Pentru prima dată acest termen a fost folosit de sociologul german G.Tema: CONFLICTUL POLITIC Activitatea politică reprezintă domeniul în care are loc ciocnirea intereselor între indivizi şi grupuri sociale care tind spre acapararea. Conflictul este o luptă între două sau mai multe părţi. Conflictul este caracterizat drept opoziţie deschisă. luptă între indivizi. Ca rezultat s-au profilat trei teorii: 1. 3. poziţiilor şi interselor. El consideră. pentru orice societate este caracteristică inegalitatea socială. tipurile şi etapele de derulare. 1. fenomene. ce ar provoca schimbări. menţinerea şi perpetuarea puterii politice. Modurile de soluţionare a conflictelor. Iniţial analiza conflictului ca problemă era centrată pe factorul social-psihologic. insatisfacţia psihologică permanentă a membrilor săi. Prin urmare. ea s-ar dovedi neviabilă. Conflictul politic: esenţa. partide. politice. TIPURILE ŞI ETAPELE DE DERULARE. Coser. 2.funcţional”. Conflicte politice în Republica Moldova 1. clase sociale. laturi contrar opuse. Este o modalitate de interacţiune prin ciocnirea opiniilor contradictorii. etnice. divergente sau incompatibile. lipsită de mecanismul autodezvoltării. Însă chiar dacă ar apărea o „societate a sfinţilor” lipsită de influenţa impulsurilor. grupuri. religioase. conflictul apare ca o condiţie esenţială a existenţei societăţii şi de aceea el comportă un caracter funcţional. că este imposibilă funcţionarea fără conflicte şi total armonioasă a oricărui grup sau oricărei societăţi în general. comunităţi.

organizarea instituţiilor puterii. Puterea politică a statului. în particular. condiţionînd contradicţii şi modificarea structurii în ansamblu. societăţii îi este caracteristică atît inegalitatea socială. disensiuni dintre indivizi şi grupuri sociale ce duc spre conflicte. Transformările sociale persistă peste tot şi orice element nou asimilat de societate contribuie la schimbarea ei. ce stau la baza puterii politice. În consecinţă. teoria „modelului conflictual al societăţii”. Aceasta determină şi deosebirile de interese. mijloacele de propagandă. Autorul consideră că conflictul din interiorul grupului social poate contribui la consolidarea acestui grup. statutul politic a grupurilor sociale. care consideră conflictul un fenomen universal. la rîndul său. ceea ce asigură oamenilor libertatea. teoria generală a conflictului a fost elaborată şi fundamentată de sociologul american K. iar pentru comunitatea umană este necesară intersecţia diverselor opinii.provoacă. voturile obţinute etc. Resursele politice sînt acele mijloace cu ajutorul cărora un individ sau un grup ar reuşi să cîştige accesul sau să influenţeze decizia politică în favoarea satisfacerii dorinţelor sau intereselor lor. În calitate de resurse politie apar banii. orice societate e supusă schimbărilor. Prin urmare conflictul se prezintă ca o premisă necesară dezvoltării societăţii şi de aceea el este funcţional pentru comunitatea umană. Dahrendorf. timpul. valorile şi simbolurile. conflicte. menţinerea şi realizarea ei. Contradicţiile între societatea politică ca un sistem integru şi inegalitatea indivizilor şi grupurilor din cadrul acestei societăţi. 2. În opinia sociologului german R. Grupurile aflate în conflict rivalizează pentru cucerirea puterii. ce se reflectă în ierarhia statutelor politice – apar ca sursă şi bază a conflictelor politice. Mobilul conflictului politic este căutarea şi lupta pentru obţinerea resurselor rare. 230 . el fiind o parte inerentă a societăţii şi nu poate fi separat de ea. atunci cînd doresc să posede mai multe resurse politice care nu pot fi posedate în acelaşi timp de către toţi. şi societăţii politice. Un conflict politic rezultă atunci cînd purtătorii relaţiilor politice intră în competiţie. organizaţiile politice. in lato senso cucerirea. 3. cît şi poziţia diversă a cetăţenilor faţă de împărţirea puterii. Aceste resurse sînt inegal distribuite în cadrul sistemului politic. Din punct de vedere al formei de manifestare conflictele se pot împărţi în: conflicte închise şi conflicte deschise. Din punct de vedere al ariei de manifestare conflictele politice pot fi clasificate în: interne şi externe. Conflictul politic se prezintă ca o varietate a conflictului social. Boulding. în general. reprezintă obiectul conflictelor politice.

Subiecţii conflictelor politice opoziţionale interne apar. precum şi grupuri politice active. opoziţiei. liderii politici şi. partidele politice guvernatoare. Acest tip de conflict apare în condiţiile opunerii. Necesită eforturi considerabile pentru soluţionarea lor. • conflict de valori. • conflicte statale (subiecţii – instituţiile de stat.). Obiect al conflictului apare sistemul politic existent în stat.). pe de altă parte. În dependenţă de nivelul participanţilor la conflict politic deosebim: • conflicte internaţionale (subiecţii – statele şi coaliţii de state). Este caracteristic pentru societăţile în care subiecţii politici se identifică cu o grupă (etnică. ce deţin şi realizează puterea politică în cadrul sistemului politic existent. organizaţiile. deoarece găsire compromisului cu privire la aşa valori ca „libertate”. religioasă. lingvistică) din societate şi nu cu societatea (statul) în general. Este caracteristic pentru statele dezvoltate cu un sistem politic instabil. unde în calitate de normă politică apare „tocmeala” cu privire la împărţirea(divizarea) bunurilor economice (lupta pentru mărimea impozitelor. volumul asigurării sociale etc. Soluţionarea acestor conflicte poate provoca schimbări neesenţiale în politica puterii. • regionale ( subiecţii – instituţii politice regionale. Etapele conflictului politic 231 . „egalitate”. puteri politice regionale). „toleranţă” este dificil. contrastului rasial. Acest tip de conflict persistă în ţările înalt dezvoltate economic şi cu stabilitate politică. Conflictele politice interne la rîndul lor se divizează în: • conflicte poziţionale (pe orizontală) • opoziţionale (pe verticală). dar avînd poziţii diferite. În calitate de subiecţi ale conflictelor politice poziţionale interne apar instituţiile politice. • conflict de identificare. partidele politice etc. Soluţionarea conflictului se vede în schimbarea regimului existent. etnic sau lingvistic. Se mai numeşte conflict parţial. elita conducătoare.Din punct de vedere al domeniului de manifestare distingem următoarele tipuri de conflicte politice: • conflict de interese. organizaţiile ce reprezintă interesele cetăţenilor. pe de o parte. Acest tip de conflict se soluţionează uşor. deoarece întotdeauna e posibil de găsit un compromis. locale. instituţiile de stat. uneori imposibil de-l găsit. De aceea conflictele de acest gen se mai numesc radicale. ce se declară împotriva guvernării existente.

2. indică începerea celei de a doua etape al conflictului. învinuirile. Momentul cînd poziţiile subiecţilor conflictului sînt bine determinate şi încep acţiunile lor practice. 3. iniţial este binevenită analiza parametrilor principali ai procesului 232 . aceasta nicidecum nu înseamnă. un nivel ridicat al culturii politice în societate şi un grad înalt de legitimitate al puterii politice. capătă formă exteriorizată. escaladarea. Deseori imaginile în conflicte apar atît de diferite pentru subiecţii conflictului. că unele din ele nu pot fi prevenite. prin eliminarea cauzelor ce au provocat conflictul. care posedă un caracter deschis şi se caracterizează prin următoarele aspecte: existenţa conflictului devine clară pentru toţi participanţii. cînd încep să apară primele rezultate ale confruntării. 2. Un factor de prevenire a conflictelor în viaţa politică ar fi nivelul înalt de dezvoltare social-economică al statului. 4. Soluţionarea conflictului e posibilă numai în condiţiile schimbării situaţiei conflictuale. cum ar fi protestele. Chiar dacă conflictele politice se prezintă ca un fenomen inerent în viaţa statului. MODURILE DE SOLUŢIONARE A CONFLICTELOR POLITICE În cazul cînd conflictul devine deja o realitate şi se cere a fi soluţionat. în care el se manifestă. Conflictul evoluează pînă atunci. de-escaladarea. preîntmpinările. 5. Etapa rezolvării începe odată cu epuizarea incidentului. încît el capătă caracter diametral opus cu conotaţii absolut negative. Deşi este just faptul. Etapa escaladării prezintă atingerea punctului critic în relaţiile dintre părţi. nu sînt atît de acute şi în continuare conflictul poate trece în etapa de-escaladării sau se poate aşteapta o nouă izbucnire a conflictului. confruntarea. dezacordul. în care acţiunile conflictuale ale subiecţilor implicaţi ating intensitate şi efecte maxime. ameninţările etc. După depăşirea punctului critic intensitatea acţiunilor slăbeşte. dimensiunea şi gravitatea. Prima etapă are un caracter latent şi se caracterizează prin conceperea de către părţi existenţei contradicţiilor în scopurile sale. acţiunile devin practice. totodată nu orice conflict este inevitabil în forma. Părţile conflictuale în mod diferit văd esenţa conflictului şi corespunzător în mod diferit percep şi valorifică acelaşi fenomen.Modelul de dezvoltare şi stingere a conflictului politic presupune cinci etape relativ distincte: 1. că e imposibil de evitat toate conflictele. Aceasta înseamnă că subiecţii conflictului încetează acţiunile conflictuale. rezolvarea.

redactate cu respectarea unor proceduri şi uzuanţe comune. că negocierile pot începe cînd există următoarele condiţii: prezenţa intereselor comune a părţilor. Conflictologul Y. dar complementare urmăresc să ajungă la un angajament. ce contribuie la acumularea lui. Orientarea spre victorie presupune utilizarea metodelor violente şi. Înţelegerea părţilor poate fi un simplu acord verbal. A treia cale e orientată spre căutarea şi găsirea a unei soluţii optime acceptate de toţi participanţii la conflict prin intermediul negocierilor. un panct sau un tratat internaţional. În această confruntare. iar apoi la rezolvarea lui în mod spontan. În primul caz se constată lipsa de interese comune şi fiecare participant tinde prin forţă să-l impună pe oponentul său să cedeze. mai poate fi un armistiţiu. în mod principial şi loial. cînd părţile implicate examinează problema ce a provocat conflictul (uneori cu participarea mediatorului) pentru a o soluţiona. motivul declanşării conflictului şi nivelul acuităţii conflictului. Cea de a doua cale presupune ignorarea completă a potenţialului conflictului. Printre toate metodele de soluţionare a conflictului cea mai eficientă este metoda negocierilor. 3.conflictual. de regulă. posibilitatea realizării de către părţi a unor acorduri convenabile şi începerea discuţiilor. în scopul găsirii soluţiilor optime de soluţionare al conflictului. înţelegerea din cadrul unui grup privind un scop. sînt formulate pretenţii şi obiecţii. cauzele şi dimensiunile conflictului. sînt aduse argumente şi probe. În literatura de specialitate există trei tipuri de abordări pentru reglarea conflictului: 1. caracteristica participanţilor. Consensul reprezintă acordul. prin care două sau mai multe părţi cu interese şi poziţii contradictorii. În practica politică se aplică şi alte metode de soluţionare al conflictelor politice. materializîndu-se într-un protocol. cum ar fi consensul şi compromisul. deoarece interesele părţii învinse nu sînt luate în considerare. problema nu se rezolvă. 2. sînt făcute concesii şi compromisuri pentru a evita atît ruperea relaţiilor. În cazul unui conflict politic părţile implicate urmează să ajungă la 233 . cînd una din părţile (sau toţi participanţii) conflictului tinde spre victorie. cînd participanţii la conflict ignorează existenţa lui. cît şi soluţionarea conflictului. În cadrul negocierilor politice acordul se prezintă în formă scrisă. Prin negociere înţelegem orice formă de confruntare nearmată. reciproc avantajos. o convenţie. redactate cu respectarea unor proceduri şi uzuanţe comune. dintre care fac parte: obiectul conflictului. deseori însoţit de agresiune. Schellenberg susţine. o valoare sau o chestiune de opinie.

În cadrul soluţionării conflictelor politice el se prezentă ca un proces de ajustare treptată a unor opinii diferite asupra unei probleme comune. mijloacele de soluţionare al conflictului. Obiectivul principal al mediatorului constă de a restabili canalele de comunicare între părţile conflictuale. Rezultatele medierii depind nu numai de autoritatea sau activitatea mediatorului. procedeele. Compromisul se manifestă ca o formă de acord. în care părţile benevol acordă dreptul de soluţionare al conflictului unei terţe 234 . Arbitrajul apare ca o modalitate de soluţionare al conflictului politic. unde părţile tind nu numai la satisfacerea propriilor interese. Însă propunerile mediatorului au doar un caracter consultativ. De cele mai dese ori mediatorul intervine în soluţionarea conflictului deja la etapa confruntării sau escaladării. „servicii reciproce”. Nu întîmplător în Occident rolul de mediator în situaţii complicate le revine laureaţilor premiului Nobel. A treia formă. realizat pe calea cedărilor reciproce în scopul obţinerii beneficiilor reciproce. O altă modalitate de soluţionare al conflictului politic este medierea. cînd conflictul e în plină desfăşurare. Un rol major se acordă autorităţii mediatorului. pe care părţile pot să le urmeze sau nu. În literatura de specialitate se evidenţiază trei forme ale compromisului. ci şi de faptul în ce etapă de derulare se află conflictul şi ce mijloace utilizează părţile pentru soluţionarea conflictului. prin urmare trebuie să ocupe o poziţie de neutralitate. Prima formă. Spre exemplu. compromisul „individual” sau „tactic”. Acesta se prezintă ca un compromis benevol. Este clar că în cazul unor acţiuni violente medierea va fi mai dificilă decît în cazul cînd acestea lipsesc. În calitate de mediatori pot apărea comisiile de conciliere. este orientat în soluţionarea problemelor cu un avantaj reciproc. procesul de mediere devine mai complicat. Această practică demonstrează cerinţele înalte faţă de personalitatea mediatorului. constă în faptul că părţile abordează interesele oponentului ca o barieră ce poate fi depăşită prin intermediul unor cedări minime. dar şi a oponenţilor. În cazul acesta scopul mediatorului consta în faptul de a convinge părţile să înceapă tratativele. liderii politici. prevede acordarea de către părţi a unui ajutor dezinteresat cu privire la întrebările ce nu au o importanţă majoră. dacă una din părţile implicate tinde spre o victorie cu orice preţ. o organizaţie internaţională sau chiar un stat aparte în cazul conflictelor politice internaţionale.un acord cu privire la căile. compromisul „integral”. decît în cazul cînd ambele părţi conflictuale sînt predispuse spre atingerea unui compromis. Următoarea formă. Esenţial în activitatea de mediere este faptul ca mediatorul nu trebuie să fie cointeresat în cîştigul uneia dintre părţile implicate în conflict.

Conflicte de identitate. Conflicte secesioniste. CONFLICTE POLITICE ÎN REPUBLICA MOLDOVA Sistemul politic din Republica Moldova este unul relativ tânăr. De asemenea este important ca arbitrul să ocupe o poziţie de neutralitate în examinarea conflictului. însă pe toată durata devenirii sale a cunoscut numeroase ciocniri şi contradicţii. precum şi reieşind din particularităţile procesului politic moldovenesc. Această metodă implică o soluţionare dictată de „sus”. La capitolul conflicte politice legate de identificarea geopolitică a populaţiei. Arbitrul deţine suficientă putere pentru a regla conflictul şi a impune părţile conflictuale să ajungă la un compromis. identitate etnică. În baza tipologiilor identificate în paragrafele anterioare. identitate confesională. se are în vedere dilema iscată referitor la orientarea geopolitică a societăţii moldoveneşti – spre Est. al XX-lea) au fost conflictele politice legate de problema identificării etnice. identificat cu Federaţia Rusă şi Comunitatea Statelor Independente (CSI) sau spre Vest. iar pe de altă parte – forţele politice 235 . De o intensitate şi mai mare (îndeosebi în prima jumătate a anilor '90 ai sec. în realitate soluţionarea lui deplină poate fi tergiversată pe o perioadă îndelungată. Conflicte dintre agenţii implicaţi în cucerirea puterii politice. c. de normele dreptului internaţional. şi implicit a puterii politice. identitate lingvistică. decizia căreia are un caracter obligatoriu.părţi. Conflictele politice de identitate din sistemul politic moldovenesc se manifestă în următoarele ipostaze: identitate geopolitică. Specialiştii au constatat că chiar dacă pe moment conflictul pare a fi reglat. Soluţionarea conflictelor prin intermediul arbitrajului comportă însă unele dezavantaje. Aceste contradicţii au apărut din momentul obţinerii independenţii de către statul moldovenesc şi persistă până la moment pe ordinea de zi a politicii externe autohtone. identificat cu Uniunea Europeană (UE) şi România. Această multitudine de conflicte trebuie analizată ca un fenomen firesc pentru un sistem constituit în perioada de tranziţie de la un regim totalitar spre unul democratic. Se au în vedere ciocnirile dintre forţele politice ce susţineau pe de o parte că populaţia majoritară din Republica Moldova trebuie să se autoidentifice drept români. b. spre deosebire de mediere. Conflictul politic respectiv rămâne a fi încă unul nesoluţionat. autorii studiului au semnalat următoarele tipuri de conflicte politice specifice Republicii Moldova: a. iar la elaborarea soluţiilor să se conducă de normele constituţionale ale statului. 3. prevederilor tratatelor la care fac parte părţile conflictuale.

O a doua categorie de conflicte politice. Dacă conflictul legat de dolenţele separatiste ale găgăuzilor poate fi catalogat drept unul cu tentă etnopolitică. care din primele momente ale conflictului au sprijinit separatismul. este vorba de faptul că malurile râului Nistru foarte puţin timp au făcut parte din una şi aceeaşi structură etatică (doar în componenţa Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti (RSSM)). După ieşirea Republicii Moldova din cadrul Uniunii Sovietice. 39% din populaţia regiunii. ce au lăsat o amintire dureroasă poporului Republicii Moldova sunt conflictele secesioniste. de altfel) să se reducă către 1989 la cca.ce insistau asupra ideei de concepere a moldovenilor drept o naţiune distinctă de cea română. spre deosebire de cel din sudul republicii. în urma atacurilor miliţiei şi a cazacilor venetici asupra forţelor de ordine legale de la podul de la Dubăsari. Partidul Forţelor Democratice etc. Aceasta din cauza că populaţia din regiune este plurietnică. În această ordine de idei trebuie să menţionăm „conflictul transnistrean”.) pe parcursul anilor nouăzeci. Drept exemplu ne sunt „Adunările naţionale” convocate de către Frontul Popular în anii 1989-1991. atunci cel din raioanele din stânga Nistrului – politic. limba moldovenească). Către luna iulie 1992. La conflictul armat au participat activ şi forţele militare ruse. Tendinţele centrifuge a unor lideri din raioanele din stânga Nistrului au la bază mai multe explicaţii. a fost cea cu referinţă la ciocnirile dintre Mitropolia Basarabiei (supusă Patriarhului de la Bucureşti) şi Mitropolia Moldovei (aflată sub jurisdicţia Patriarhiei de la Moscova). Din start subliniem faptul că acest conflict. Conflictele politice ce au avut la bază problema lingvistică (limba română vs. În primul rând. iar moldovenii constituie sub 40% din totalul acesteia. făcând ca numărul moldovenilor (extrem de rusificaţi. liderii pro-sovietici de la Tiraspol au refuzat să recunoască dispariţia statului sovietic şi au început construcţia propriei statalităţi. pentru a influenţa organele puterii. escaladarea conflictului – în seara zilei de 1 martie 1992 s-a început conflictul armat. la fel au lăsat o amintire vie în viaţa politică autohtonă. În fine. Etapele conflictului pot fi divizate după cum urmează: începutul conflictului – procesul de emancipare naţională a moldovenilor a determinat o reacţie negativă din partea forţelor politice sovietofile concentrate în stânga Nistrului. o ultimă dilemă ce a determinat conflicte între putere şi unele formaţiuni de opoziţie (Partidul Popular Creştin-Democrat. este unul politic şi nu etnic. Pe de asupra. puterea politică de la Chişinău semnează un acord de încheiere a acţiunilor militare cu cealaltă parte implicată în conflict – 236 . Se are în vedere dorinţa unor forţe politice separatiste de a ieşi din componenţa Republicii Moldova. în perioada Uniunii Sovietice această parte a Moldovei a fost intens populată de către etnii rusofone.

În calitate de exemplu. între partidele de opoziţie care doresc să ocupe acelaşi segment ideologic.din vara lui 1992 şi până în prezent conflictul se află într-o fază latentă. cu cât conflictul este mai de durată cu atât şansele pentru întoarcerea teritoriilor secesioniste scad. De exemplu. în calitate de parte la negocieri. Federaţia Rusă şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) pare aşi irosi potenţialul. liderii de la Tiraspol. În ceea ce priveşte conflictele pe orizontală. Contradicţiile dintre acestea pot fi divizate în: conflicte pe orizontală şi conflicte pe verticală. A devenit cert faptul că. Partidul Democraţiei Sociale (PDS) şi Partidul Social-Democrat (PSDM). Conflictele de interes sunt mai puţin acute. Conflictele de esenţă sunt cele mai acute şi mai profunde. Prin conflict pe verticală se are în vedere segmentul conflictogen „guvernare . O a treia categorie de conflicte politice le constituie cele ce se originează în lupta pentru puterea în sistemul politic al ţării. atunci acestea se desfăşoară între agenţi cu aceeaşi pondere. părţile au rămas pe poziţii vechi: Chişinăul vorbeşte de reintegrarea raioanelor din stânga Nistrului în componenţa statului unitar Republica Moldova. care se desfăşurau atât în interiorul legislativului cât şi în afara acestuia. După respingerea ideei de federalizare. pot fi utilizate iarăşi PCRM şi PPCD. pot fi divizate în alte două categorii: conflicte de esenţă (ideologice) şi conflicte de interese (clientelare). Istoria politică a Republicii Moldova a cunoscut o permanentă luptă între partidele de guvernământ şi cele de opoziţie.opoziţie”. 237 . Existenţa conflictelor politice în societate este un fenomen firesc şi chiar benefic. Conflictele pe verticală. faza latentă .Federaţia Rusă. Ucraina. Important este ca aceste conflicte să se desfăşoare într-o albie civilizată şi să nu degenereze în ciocniri directe. Un nou impuls pentru reluarea negocierilor ar putea servi implicarea mai activă a Uniunii Europene. în urma acestora câştigând ambele părţi. dar în coraporturile acestora de după aprilie 2005. violenţe şi vărsări de sânge. Prezenţa lor ne vorbeşte despre dinamismul şi evoluţia societăţii. Actualul format de negocieri: Republica Moldova. care se luptă pentru întâietate pe acelaşi segment electoral. iar Tiraspolul insistă asupra independenţei. În cazul sistemului de partide moldovenesc acesta poate fi conflictul între partidele social-democrate: Partidul Democrat (PDM). la rândul lor. În această categorie se considera că pot fi încadrate ciocnirile deschise între PPCD (opoziţie) şi PCRM (guvernare) de la începutul deceniului curent. Soluţionarea conflictului la moment încă nu pare sigură. Un rol primordial în aceste tipuri de conflicte este jucat de partidele politice.

7.Subiecte pentru autoevaluare: 6. Bibliografie: Zavtur A. Moşneaga V. Reproduceţi conceptul de conflict politic şi determinaţi cauzele şi condiţiile de apariţie a acestuia. Puterea politică şi conflictul social.. etapele şi subiecţii conflictului transnistrean. – Bucureşti: Paidea. Pluralism şi conflictul social. 8. Brucan S.. 9. cauzele. 238 . Clasificaţi conflictele politice. 1999. Rusnac Gh. Desemnaţi principalele criterii de tipologizare a conflictelor politice. Caracterizaţi natura. Identificaţi principalele tipuri de conflicte politice specifice Republicii Moldova. 10. – Chişinău: CEP USM. 1999.

. doctrine. precum şi în funcţie de activităţile umane (populaţie. concepte şi probleme ale geopoliticii ca parte componentă a sistemului ştiinţelor politice. importante din punct de vedere strategic. Din multitudinea de definiţii reiese că geopolitica (din greacă . concepte. 239 . climă. se ocupă de studiul configuraţiei relaţiilor internaţionale în care se încadrează un stat. Geopolitica: abordări conceptuale 2. control sau influenţă) în afara teritoriului său de suveranitate. Republica Moldova prin prisma realităţilor geopolitice contemporane 1.. se dă definiţia acesteia.GEOPOLITICA ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR POLITICE În capitol sunt examinate principalele noţiuni. Geopolitica se referă la state şi la instituţiile lor politice. Se fac anumite concluzii referitor la posibilităţile de realizare practică a intereselor naţionale ale republicii în contextul geopolitic contemporan. manifestându-se odată cu apariţia statelor şi-şi au originea în istoria războaielor interstatale. Evoluţia geopoliticii: idei. 1. GEOPOLITICA: ABORDĂRI CONCEPTUALE Fenomenele geopolitice sunt vechi. care produc strategii în dependenţă de poziţia şi puterea acestora pe mapamond. precum şi militare.politike” . strategii geopolitice. pentru realizarea anumitor interese. Este prezentată succint abordarea conceptuală a geopoliticii.. interesul şi teritoriul (spaţiul). localizare în spaţiu). Se examinează apariţia şi evoluţia principalelor idei. structuri politice. vizează controlul exercitat asupra unor zone ale globului. economie. inclusiv din punctul de vedere al schimbărilor politice globale contemporane. doctrine. cultură).activitate de stat) este ştiinţa care: analizează influenţa factorilor geografici asupra relaţiilor de putere în politica internaţională. diplomatice. evidenţiindu-se locul geopoliticii în sistemul ştiinţelor politice. Nucleul geopoliticii este format din trei concepte: puterea. analizează „echilibrul de putere” şi controlul exercitat de marile puteri asupra unor anumite zone geografice. O atenţie deosebită se acordă examinării problemelor ce ţin de poziţia şi statutul Republicii Moldova din punctul de vedere al realităţilor geopolitice actuale. Combinând aceste noţiuni. geopolitica trebuie să explice modul în care un stat îşi exercită puterea (sub formă de dominaţie. Există diverse viziuni cu privire la definirea geopoliticii.geo” pământ. scenarii 3. examinează comportamentul statelor în funcţie de factorii geografici (teritoriu.

arhipelaguri. cu raporturile de putere în lume. mai ales dat fiind faptul că sistemul internaţional se află în continuă schimbare.Geopolitica. cu relaţiile diplomatice. la nivel local. Potrivit lui P. se poate totuşi afirma că geopolitica este o ştiinţă care-şi creează obiectul de studiu din analiza fenomenelor care se raportează la spaţiul sistemului internaţional prin prisma relaţiilor de putere şi de interese. acorduri militare. atitudini şi comportament (pacte de neagresiune. analizate motivaţiile lor. Analistul francez Francois Thual susţine că geopolitica ne învaţă să descifrăm actualitatea. ţinând cont de reacţiile previzibile ale celorlalţi protagonişti. cu dreptul internaţional. criză. trebuie să ştim să punem întrebările cele mai potrivite: Cine ce vrea? Cu cine? Cum? De ce?. restricţii de deplasare. 240 . descrise intenţiile lor. aplicate la spaţiu în aspectele lor cantitative şi calitative: jurisdicţia internaţională (delimitări de suveranitate teritorială. putem constata că obiectul de studiu al disciplinei supuse examinării n-a fost încă definit în termeni unanim acceptaţi. Avînd în vedere cele menţionate. devine unul tot mai complex. tratate de asistenţă. trebuie identificaţi actorii. război. survolarea teritoriului). problema frontierelor). şi anume în cazul unui eveniment (tensiune. alianţe diplomatice. conflict. Vorbind la modul general. Definiţiile clasice ale geopoliticii nu întrunesc multe din fenomenele cu caracter geopolitic care se petrec pe mapamond. dat fiind existenţa unei multitudini de perspective de abordare a geopoliticii. iar „analiza geopolitică oferă temeiuri pentru o interpretare ce poate fundamenta strategii adecvate în raport cu oportunităţile sau ameninţările ce privesc un stat”. în funcţie de diferite curente de gândire sau chiar de autoritatea intelectuală a unor reputaţi autori şi specialişti în studierea fenomenului geopolitic contemporan. negocieri). cu securitatea şi apărarea. eventual de opinii. potrivit literaturii. Adică „geopolitica este viaţa politică planetară condiţionată şi explicată prin geografie”. arată modul în care mijloacele fiecăruia sunt aplicate prin geostrategii concepute pentru a se apropia de scopurile fixate. este un domeniu al relaţiilor internaţionale care are legătură cu politica statelor şi cu influenţele reciproce. diverse reglementări. modalităţile de trecere şi circulaţie în lume (strâmtori. geopolitica acţionează în trei direcţii: construieşte tabloul forţelor prezente într-un câmp geopolitic şi a factorilor care le influenţează.Claval. reperează ţintele profunde ale actorilor şi explorează filosofiile sau ideologiile pe care le legitimează. continental sau global. Prin urmare. litigii istorice). diferende de frontieră. reperate alianţele în curs de formare sau din contra alianţele pe cale de destrămare. Este vorba şi de studiul acţiunilor diferitor organisme internaţionale prin prisma „regulilor jocului”. regional.

Toate acestea se produc în mediul geopolitic planetar. deplasându-l către domeniul axiologic. în planurile actorilor. statutul geopolitic reprezintă locul actorului în ierarhia globală sau în cadrul unui câmp geopolitic şi rezultă din potenţialul geopolitic. dar şi de utilizarea forţei sau de jocurile subtile. câmpurilor petroliere sau zonelor bogate în alte resurse. vor slăbi statele-naţiuni. care sunt state libere de angajamente ori conglomerate statale constituite pe bază de interese politice.Geopolitica nu se poate ralia ideii că statul nu mai este actorul central în relaţiile internaţionale. este important de menţionat că poziţia geopolitică defineşte locul unui actor în ecuaţia de putere şi reprezintă complexul de raporturi politice. iar prin a doua . la rându-i. cât şi instituţionalizaţi. Ea este sensibilă la ceea ce. se poate spune că geopolitica ia în considerare totalitatea preocupărilor actorilor prezenţi pe scena internaţională. considerate drept o miză majoră pentru obţinerea unei dominaţii sau influenţe asupra strâmtorilor. economice. probabil. politico-militare. Geopolitica include în sfera sa de preocupări acele configuraţii ale geografiei. lingvistice etc. diversitatea etnică etc. care. istoria. financiare ori tradiţii spirituale. Din această perspectiva.suportul care imprimă mişcarea acestuia până la satisfacere. anumite teritorii ce permit controlul asupra unor regiuni ale lumii sau asupra principalelor axe de comunicaţie planetară cum ar fi Suezul. Bosforul etc. Anumite elemente ale configuraţiei geografice pot prezenta un interes vital pentru anumite puteri. Prin urmare. geopolitica este preocupată de obiectivele ce vizează cooperarea sau destinderea relaţiilor interstatale. reflectă eterogenitatea spaţiului ca: condiţiile naturale. economice. religia. Globalizarea şi mondializarea au ca efecte apariţia noilor actori suficient de puternici. În orice analiză geopolitică trebuie să se ţină seama de importanţa actorilor nonstatali. continental sau regional unde convieţuiesc subiecţii geopoliticii. ea abordează diverşi actori care se manifestă pe plan zonal. atât personalizaţi. fără a uita. la etapa actuală geopolitica depăşeşte studiul fenomenului statal în raport cu spaţiul. care se vor strădui să obţină controlul asupra lor sau chiar ocuparea lor pentru a contracara influenţa puterii geopolitice adverse. aceasta regândeşte obiectul său principal de studiu. Geopolitica leagă problematica interesului strategic de conceptele: putere şi forţă. că în cadrul fenomenelor geopolitice statul reprezintă totuşi elementul principal. În acelaşi timp. se manifestă 241 . În acelaşi timp. regional sau planetar. înţelegând prin prima acea stare de potenţialitate care garantează susţinerea interesului. Astfel. însă. prin macrointerese înţelegându-se interesele strategice sau vitale ale statelor. La fel. evidenţiind relaţia existentă între macrointerese şi domeniul spaţial. militare sau culturale cu alte ţări mai apropiate sau mai depărtate ce se află în continuă schimbare. care.

care. Susţinând tezele lui Ratzel potrivit căruia statul ar fi o „creaţie spaţială” şi un „organism geografic”. Spaţiul nou în care un popor prinde rădăcini este ca un izvor din care se reîmprospătează sentimentul naţional”. mai apoi. de a penetra sau influenţa zone sau regiuni aflate în afara spaţiului său de suveranitate. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea reflecţiile geopolitice se găseau în rândul conducerii statului (oamenilor politici. iar prin intermediul mijloacelor de informare în masă a început să crească rolul opiniei publice faţă de unele probleme politice. ele devin publice. Întemeietor al geopoliticii este considerat cercetătorul german Friedrich Ratzel (1844-1904). militară. cum ar fi: „spaţiul vital”. Erich Obst. Kjellen definea „geopolitica” drept ştiinţă despre stat şi complexa sa relaţie cu spaţiul. care a explicat acţiunile statului prin doctrina determinismului geografic. politică. „hotarele naturale ale statului” etc. Richard Hennig. de a se extinde sub o anumită formă (economică. datorită cercetătorului Karl Haushofer (1869-1946). EVOLUŢIA GEOPOLITICII: IDEI. Deşi nu a operat cu însuşi termenul de „geopolitică”. a întreprins prima încercare de a sistematiza noua ştiinţă. „stat ca organism biologic”. a lansat pentru prima dată termenul de „geopolitică” şi. Albrecht Haushofer. din care mai făceau parte Otto Maull. ceea ce a dat naştere unei geopolitici a profesorilor. geografiei militare. folosind în lucrările sale doar termenul de „geografie politică”. culturală). Geopolitica a căpătat o dezvoltare accentuată ca ştiinţă în perioada interbelică în Germania. diplomaţilor şi militarilor). Studiile şcolii respective au fost însă folosite de Adolf Hitler. 2. cum ar fi: dezvoltarea mediului academic (a ştiinţelor sociale şi politice) a permis ca reflecţiile geopolitice să iasă din cercul conducerii statului către alte segmente sociale. în dependenţă de puterea sa. datorită unor mutaţii deosebit de importante. totuşi Ratzel utilizează categorii caracteristice anume geopoliticii.în capacitatea statului. cu atât se reduc fricţiunile interne. De la acea perioadă reflecţiile geopolitice îşi schimbă statutul. democratizarea puterii a scos dezbaterea geopolitică din cercul restrâns al elitelor politice. De opera lui Ratzel a fost inspirat cercetătorul suedez Rudolf Kjellen (1864 .1922). pentru a 242 . considerat drept lider informal al şcolii germane de geopolitică. raţiunii de stat şi realismului politic. în cadrul unei conferinţe academice din anul 1899. Merită să fie evidenţiată următoarea apreciere făcută de Ratzel: „Cu cât se întreprind mai multe acţiuni îndreptate spre exterior. DOCTRINE. SCENARII Geopolitica apare ca rezultat a sintetizării doctrinelor: determinismului geografic.

după cel de-al doilea război mondial ∗ geopolitica a fost interzisă ca disciplină de studiu . răspândindu-se în majoritatea statelor. sunt considerate nevalabile. El sugerează şi mijloacele de obţinere a supremaţiei: crearea de puncte de sprijin (porturi. geostrategul italian Douhet Giulio lansează teoria „dominării aerului”. cine domină Eurasia ţine în mâinile sale destinul lumii” (Spykman.justifica expansiunea teritorială a Germaniei. adică inelul din jurul acesteia. flotă maritimă prezentă peste tot şi capabilă să transporte rapid mărfuri şi oameni în puncte strategice. iar cel care domină Eurasia. 243 . El aprecia că statul care stăpâneşte „inima lumii” domină Eurasia (cel mai mare continent). conform căreia lumea va fi dominată de acel stat care va controla şi stăpâni mările şi oceanele lumii. cât şi ca metodă a strategiei politicii externe a statelor. afirmând: „Cine domină Rimland-ul domină Eurasia. în 1923. se impun. care înconjoară din cele mai multe părţi Heartland-ul continental. baze militare). Aşadar. domină lumea. cu teorii originale. Dacă Mahan a prezis evoluţia şi devenirea Americii ca superputere. Concepţiile lui Mahan şi Mackinder. sub pretextul neconcordanţei care ar exista între graniţele politice şi spaţiul necesar populaţiei dinăuntrul frontierelor statului german. încă două mari personalităţi anglo-saxone: americanul Alfred T. „soarta războaielor va fi decisă doar în aer”. care în deceniile şapte şi opt ai secolului XX depăşea SUA ca sferă de influenţă. ca urmare a dezvoltării flotei aeriene. ci Rimland-ul. ca urmare a dezvoltării aviaţiei. poziţii solide în strâmtori şi pe căile maritime comerciale. 1942). analistul american Nicolas Spykman (1893-1948) elaborează teoria „Rimland”-ului. deoarece a fost asociată cu * În anul 1950 în cursul unei reuniuni a istoricilor şi geografilor francezi şi germani desfăşurată la Sorbona a fost decisă eliminarea geopoliticii din cadrul învăţământului universitar. Mackinder susţinea că Rusia este statul care deţine inima lumii. Tot în perioada interbelică. Mahan a contribuit la ieşirea SUA din izolarea impusă de Doctrina Monroe (1823) şi a prezis supremaţia americană în lume. adică centura (inelul) formată din ţările cu ieşire la mare. Mackinder lansează „teoria puterii terestre” (teoria Heartland-ului). fiind protejată de o centură de obstacole naturale. a primei reviste de specialitate . În perioada apariţiei geopoliticii. El modifică formula lui Mackinder. Mahan (1840-1914) şi britanicul Halford Mackinder (1861-1947).„Revista de Geopolitică”. „pivotul” nu mai este Rusia. Dacă în prima jumătate a secolului al XX-lea geopolitica s-a dezvoltat atât ca disciplină. Haushofer a contribuit la lansarea. Mahan a lansat „teoria puterii maritime”. Conform acestei teorii. atunci Mackinder a prezis acelaşi lucru despre URSS. După lansarea teoriei „Heartland”-ului.

referitor la poziţia geopolitică se poate constata că Republica Moldova are o situaţie destul de complexă. reviste etc. statutul.). De la începutul anilor nouăzeci şi până în prezent ştiinţa geopolitică a avut o dezvoltare accentuată. începând cu studiile sale din anii şaizeci. 244 . aparatului categorial. „Doctrina Brejnev” (1968) a fost cel mai important scenariu geostrategic al Uniunii Sovietice. Moldova se află la frontiera geopolitică a două centre de putere – * Ladis Kristof este primul analist american care a pledat pentru revenirea la termenul de geopolitică. au fost înfiinţate instituţii de profil. Ambele superputeri elaborau scenarii geostrategice una împotriva celeilalte. Din punctul de vedere al amplasării. din anul 1947). sau „războiul stelelor”. oricum au existat preocupări la nivelul celor două centre de putere care alcătuiau sistemul bipolar. modificarea hărţii politice etc. reorientarea politicii externe a statelor din zona de influenţa a URSS. putem analiza şi face anumite concluzii referitor atât la poziţia. situaţia geopolitică a Republicii Moldova. 3. Sunt de remarcat scenariile americane. Chiar dacă a fost interzisă ca disciplină în toate statele.politica externă a statelor expansioniste din perioada premergătoare şi din timpul celui de-al doilea război mondial (Germania. În instituţiile academice din diferite state geopolitica a fost introdusă în calitate de disciplină de studiu. când balanţa de putere stabilită la nivel mondial a fost dezechilibrată prin manifestarea turbulenţelor globale (destrămarea sistemului socialist şi sovietic. însă unii specialişti ∗ (L. Kristof) nu au redus viziunea cu privire la geopolitică la nivelul stereotipului creat în perioada postbelică. cum ar fi „containment”-ul (îngrădirea. REPUBLICA MOLDOVA PRIN PRISMA REALITĂŢILOR GEOPOLITICE CONTEMPORANE Luând ca bază tezele teoretice expuse mai sus. autorul căruia este George Kenan. problematicii. Punctul maxim al reîntoarcerii geopoliticii în sfera de interes public a fost atins în perioada 1989-1990. Mai întâi. Coaliţia antifascistă a urmărit să elimine orice legătură dintre practicile geopolitice şi înţelegerile de la Ialta din 1945. pe la sfârşitul anilor optzeci. preocupările în domeniul geopoliticii s-au intensificat. cunoscut ca „doctrina Reagan” (1981). cât şi la unele probleme legate de politica statului nostru în contextul realităţilor geopolitice contemporane. când au fost stabilite sferele de interes ale puterilor învingătoare. Italia etc. În urma schimbărilor profunde intervenite la nivel internaţional. metodelor de cercetare. Wight). Japonia.). prin redefinirea obiectului de studiu. apariţia unor structuri regionale şi subregionale. Practic în toate mediile academice europene geopolitica a fost considerată pseudoştiinţă (M.

ca structură. Dacă pe parcursul anilor nouăzeci CSI a fost o organizaţie relativ funcţională. UE – Ucraina. după anul 2004. dezvoltarea economică. Moldova – Ucraina. Rusia – Ucraina. ce s-ar manifesta în menţinerea subdezvoltării economice sau pierderea unor teritorii în favoarea altor state. devine simbolică. dar schimbarea balanţei geopolitice în favoarea unei părţi determină şi statutul geopolitic al ambilor concurenţi.Rusia şi UE / NATO şi reprezintă o semi-enclavă între România şi Ucraina. Extinderea europeană afectează nu doar potenţialul geopolitic al Rusiei. Competiţia dintre UE şi Rusia are valenţe de ordin geopolitic.de la Belarusi. aceasta. securităţii şi apărării ambele părţi (UE şi Rusia) îşi acomodează poziţiile datorită învecinării între ele. Moldova se confruntă cu o presiune geopolitică puternică. Treptat Rusia pierde sfera sa de control „tradiţională” în favoarea altei puteri. Dat fiind faptul că aici se ciocnesc interesele centrelor de putere. de aceea are strict nevoie de aşi crea un aşa sistem de relaţii cu vecinii direcţi şi cu cei indirecţi (UE şi Rusia). Prezentul impune o acomodare la noile realităţi geopolitice într-o regiune foarte extinsă . mai ales că ambele părţi au interese specifice în zona la care ne referim. 245 . odată cu apropierea NATO şi UE. Aceasta înseamnă că problemele Republicii Moldova în plan geopolitic nu pot fi discutate şi explicate dacă nu sunt luate în calcul raporturile dintre: UE – Rusia. dar şi statutul ei internaţional. mai ales odată cu crearea GUAM-ului. se poate constata că Republica Moldova în context geopolitic regional are o situaţie complexă şi multidimensională. prin Ucraina. Republica Moldova îşi exprimă poziţia sa pe baza promovării intereselor sale naţionale vitale: integritatea teritorială. Nu întâmplător integrarea europeană a fost declarată drept un obiectiv strategic important a politicii de stat. cu atât potenţialul geopolitic al acesteia se va mări. Cu cât UE se va extinde mai mult. În domeniul politicii externe. stabilitatea internă.Rusia. care i-ar permite să nu să se scufunde într-un dezastru geopolitic. Doctrina „străinătăţii apropiate” sau Comunitatea Statelor Independente (CSI) este un proiect geopolitic rusesc care suferă schimbări profunde. În situaţia geopolitică contemporană. Moldova . Moldova şi până în Georgia. Astfel. reieşind din poziţia sa geopolitică. Aici se regăsesc interese economice şi strategice. O altă direcţie actuală a strategiilor geopolitice a Moldovei independente o reprezintă orientarea către UE ca acea opţiune care ar satisface interesele naţionale. Situaţia geopolitică în care este în prezent implicată Republica Moldova ne impune să atragem atenţia la faptul că succesul relaţiilor dintre UE şi Moldova trebuie evaluat prin prisma relaţiilor dintre UE şi Rusia.

Republica Moldova încearcă să intre în astfel de scheme regionale. Problema transnistreană reprezintă cel mai dificil aspect al relaţiilor dintre Chişinău şi Moscova. Ca o perspectivă posibilă de soluţionare a situaţiei geopolitice conflictuoase poate fi considerată idea de integrare în structurile euro-atlantice. 246 . folosind diverse instrumente politice şi economice. astfel că nu trebuie diminuat factorul ucrainean în relaţiile dintre Moldova şi Rusia. Ea tinde să-şi fixeze propriile obiective reieşind din necesitatea asigurării intereselor naţionale vitale. care presupune includerea Moldovei în sfera de influenţă a acesteia cu tot teritoriul recunoscut internaţional. şi pentru Rusia. De aceea Rusia va depune toate eforturile pentru aşi menţine statutul geopolitic. Ucraina de Est şi Crimeea sunt regiuni cu populaţie majoritar rusă. precum şi în relaţiile dintre Occident şi Rusia. din punct de vedere geoeconomic. demografici. În situaţia geopolitică creată. care i-ar permite să iasă din zona de coliziune dintre Occident şi Rusia. deoarece refuzul Rusiei de a accepta soluţionarea problemei transnistrene rezultă nu doar din raporturile sale cu Republica Moldova. Asia Mijlocie şi Golful Piersic. acesta reieşind din indicatorii economici. În prezent. economic sunt dependente de Rusia. Ambele puteri privesc Republica Moldova din perspectivă mai mult geostrategică. centrul căreia se regăseşte în spaţiul Mării Negre. precum şi căilor care le unesc cu lumea occidentală. şi anume: Bazinul Caspic. Ambele părţi depun eforturi de a-şi întări poziţiile. Rusia încearcă să-şi menţină influenţa în Republica Moldova prin conservarea conflictului transnistrean şi susţinerea comunităţii rusofone. În viitor coliziunea dintre Rusia şi Occident se va da pentru controlul asupra spaţiului pontic. dar şi spaţiali. adică a statutului său geopolitic. El leagă. dar şi din raporturile cu Occidentul (NATO şi UE). Un scenariu posibil ar fi ca linia de coliziune să fie deplasată spre est. deoarece statul nostru este un element al unei scheme geostrategice cu mult mai extinse.De la declararea independenţei sale Republica Moldova se află într-un permanent proces de identificare a locului şi rolului său în contextul geopolitic regional. Unii cercetători ai politicii contemporane sunt siguri că potenţialul geopolitic al Moldovei nu este sub nici o formă însemnat în raport cu al celor două centre de putere. Pentru Rusia menţinerea controlului asupra Transnistriei reprezintă o blocare a extinderii NATO şi UE. posibil pe teritoriul ucrainean. UE cu zonele cele mai bogate în resurse energetice. În aşa fel. se dă lupta pentru controlul acestor zone bogate. iar în Crimeea Rusia deţine cea mai mare bază militară de la Marea Neagră. Rusia ar avea suficiente pârghii pentru a stabili în acele regiuni linia de coliziune cu Occidentul. Astfel că Republica Moldova este importantă din punct de vedere geostrategic şi pentru Occident (NATO şi UE).

care necesită idei şi acţiuni adecvate. din punct de vedere a poziţiei geopolitice Republica Moldova se află într-o zonă de maximă intensitate geopolitică. situaţia geopolitică a ţării noastre capătă noi configuraţii. Rusnac Gh. Descrieţi poziţia geopolitică a Republicii Moldova. Bucureşti. Bucureşti. Iaşi. Caracterizaţi principalele etape de evoluţie a ideilor şi doctrinelor geopolitice. 4. 247 . Teritoriul Moldovei reprezintă un segment a liniei de coliziune dintre NATO/UE. 5.Aşa dar. Bibliografie: 1. Editura Corint.. După 1 ianuarie 2007. ea nu oferă doar raţionamente cu privire la acţiunile care trebuie întreprinse de stat în planul politicii externe. pe de o parte. Geopolitica este o dimensiune importantă a politicii externe a statelor. Москва: Изд-во Логос. Definiţia şi apariţia geopoliticii ca ştiinţă. Chişinău 1998 2. „Conceptele şi noţiunile de bază ale diplomaţiei”. 2001 3. Claval P. „Geopolitica”. Tămaş S. Serebrian O. 1995 4. Editura Antet.. cînd Moldova a devenit vecină directă a spaţiului UE/NATO. Reprezentând un mod de a gândi şi a acţiona din perspectiva puterii asupra unui spaţiu aflat în afara teritoriului suveran al statului. Beniuc V. 2003. Care este locul şi rolul geopoliticii în sistemul ştiinţelor politice. Геополитика. Василенко И. „Geopolitică şi geostrategie”. Formulaţi şi argumentaţi interesele naţionale ale Republicii Moldova în contextul realităţilor geopolitice contemporane.А. 2. pe de altă parte. „Dicţionar de geopolitică” Editura Polirom. 3. Subiecte pentru recapitulare: 1. 2006 5. şi Rusia. dar ne explică şi modul în care un stat îşi exercită puterea în afara teritoriului suveran pentru realizarea anumitor interese.

distrugerile materiale şi consecinţele politice ale acestei confruntări au determinat căutarea unor explicaţii ştiinţifice cu privire la cauzele ce au condus la această catastrofă. 1. PARADIGME. evident sugerează savanţilor orientări în formarea teoriei politicii. Această situaţie poate fi explicată de circumstanţele. Teoria relaţiilor internaţionale e încadrată în componenţa disciplinelor inedite socio-umane. În lucrările lui M. Bilanţul I-lui război mondial a impus comunitatea politică şi ştiinţifică să constate necesitatea studierii relaţiilor internaţionale. 3.Paretto şi alţi clasici a ştiinţei politice de la intersecţia secolelor XIX-XX practic lipsesc cugetări despre relaţiile internaţionale. în care avea loc întemeierea politologiei. nici la începutul sec.Tema: RELAŢIILE INTERNAŢIONALE: CONCEPŢII. care se reduce în primul rînd la elaborări teoretice în domeniul politologiei şi relaţiile internaţionale. ştiinţa politică necesita numai cercetarea problemelor politicii interne şi lăsa „în umbră” relaţiile internaţionale.Mosca. Concomitent nu existau necesităţi de analiză a politicii internaţionale.XIX. nici la sfîrşitul sec. natura umană. Astfel. inclusiv izvoarele filosofice a cugetărilor teoretice în domeniul politicii. istoria forţelor militare constituie baza relaţiilor interstatale. 248 . descrierea evoluţiilor crizelor internaţionale. V. G. La etapa iniţială a dezvoltării politologiei contemporane problematicii internaţionale puţină atenţie se acorda. O perioadă de vreme s-a acceptat ideea că doar istoria relaţiilor diplomatice. TEORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE ÎN STRUCTURA ŞTIINŢELOR SOCIO-UMANE. Milioanele de victime ale războiului. suprimarea hotarelor politicii interne şi externe. Teoria relaţiilor internaţionale în structura ştiinţelor socioumane METODELE DE STUDIERE ŞI PARADIGMELE TEORIEI RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE Teoria şi practica negocierilor în paradigma relaţiilor internaţionale 1. deşi originea poate fi evidenţiată în cugetările socialpolitice a secolelor trecute şi chiar a mileniilor. Deducţia e confirmată de numeroasele probleme care prin esenţa sa în linii mari sunt comune aşa ca morala şi politica. METODE.Weber. 2. XX. Evoluţia comunităţii la sfîrşitul secolului XIX – începutul secolului XXI.

El a studiat următoarele chestiuni: 1. Ea a întreprins un şir de măsuri în scopul constituirii politologiei în calitate de disciplină ştiinţifică internaţională. centre politologice au apărut în toate universităţile din SUA. teoria institutelor politice. Parţial aceasta a fost motivat de dificultăţile cu caracter metodico-ştiinţific. în ajunul celui de al II-lea război mondial decurgea migraţia savanţilor de diferite profesii din statele europene în SUA. dar cel mai mult de situaţia stabilită în domeniul ştiinţei socio-umane. organizaţiilor internaţionale. Europa e cuprinsă de fenomenele de criză economică. numărul statelor democratice se limitează. Primul război mondial a dezorganizat viaţa economică şi politică a multor state occidentale. Într-un şir de state europene se stabilesc regimuri autoritare şi totalitare. teoria relaţiilor internaţionale (cercetarea politicii internaţionale. inclusiv politologi. procesele democratizării au căpătat o contraversă. la Aberyswyth. Dezvoltarea ştiinţei politice s-a frînat. dreptului internaţional). În rîndul emigranţilor erau şi cadre din domeniul socio-uman. teoria relaţiilor internaţionale ca disciplină de studiu şi ştiinţifică real aşa şi nu s-a stabilit. Structurile organizaţionale pentru activitatea profesorală şi cercetărilor ştiinţifice în domeniul politicii internaţionale s-au format în cadrul institutelor. care ocupau poziţia de lideri în sfera cercetărilor social-economice la începutul secolului XX. În anii 1920-1930 catedre de istorie şi teorie a relaţiilor internaţionale au fost fondate şi în alte universităţi din Occident. 2. problemele studierii activităţii partidelor şi grupelor. în perioada interbelică. în SUA. facultăţilor şi altor subdiviziuni cu caracter general politic. După sfîrşitul războiului al II-lea mondial în cadrul sistemei ONU a fost fondată o organizaţie specializată în problemele culturii şi învăţămîntului – UNESCO. În anii 1930.S-a scurs aproape un secol de la iniţierea primei catedre de Relaţii Internaţionale în Ţara Galilor. Însă cu toate că a apărut termenul. Practic. iar vectorul dezvoltării politice. În acest scop în 1948 la Paris şi-au ţinut şedinţele colocviul politologic internaţional unde au fost determinate conţinutul şi structura ştiinţei politice. 4. Aceste schimbări au servit cauzei că centrul ştiinţei politice mondiale s-a strămutat pe continentul american. Începînd cu anii ’40 ai secolului XX teoria relaţiilor internaţionale se dezvoltă în contextul general a ştiinţei politice. unde existau condiţii pentru dezvoltarea politologiei. Izvoarele teoriei relaţiilor internaţionale sunt reflectate în istoria cugetării politice a Europei 249 . Motiv a servit şi obţinerea victoriei în Germania şi Italia a fascismului. 3. inclusiv în politologie. teoria politică (teoria politică şi istoria ideilor politice).

ca biologia. apoi apreciem evenimentele care au loc în sfera politicii internaţionale. Teoria relaţiilor internaţionale foloseşte variate metode – tradiţionale şi ştiinţifice. În ultimul timp specialiştii tot mai des folosesc observarea instrumentală. METODELE DE STUDIERE ŞI PARADIGMELE TEORIEI RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE. Metodologia – aceasta-i totalitatea procedeelor şi căilor. realism. însă ca disciplină de sine stătătoare a apărut în SUA şi a dominat o perioadă destul de îndelungată în această comunitate ştiinţifică. formale şi reflective. istoria şi care sunt studiate în cadrul facultăţilor universitare corespunzătoare. Astfel concluzia poate fi următoarea. Dacă în anii 1950 problematica internaţională se elabora în interiorul structurilor socio-politice. cantitative şi calitative. perspectivele dezvoltării statului în condiţiile globalizării. Mai întîi observăm. Un rol important în cercetarea politicii mondiale şi relaţiilor internaţionale aparţine metodei observării. Obiectiv se dezvoltă şi obţine o importanţă practică teoria relaţiilor internaţionale. aşa ştiinţe. Falimentul ideologiei marxist-leniniste a schimbat radical situaţia. ele pregătesc specialişti pentru activitate ştiinţifică şi practică. acest proces nu a luat sfîrşit. Evident e că teza despre existenţa ştiinţei separate – teoria relaţiilor internaţionale – a devenit reflectarea unei aşa tendinţă. analitice şi descriptive. condiţiilor de dezvoltare şi funcţiilor a înseşi teoriei) teoria îndeplineşte de asemenea rolul metodologic. Concomitent cu îndeplinirea funcţiei ontologice (distingerea esenţei. apariţia unor subdiviziuni separate. specificului şi particularităţilor obiectului său) şi epistologice (relevarea izvoarelor. 2. priorităţile şi direcţiile principale ale politicii externe a statelor. neorealism) au apărut pe baza americană şi exprimau specificul american. La etapa actuală sunt expuse opinii despre existenţa separată a ştiinţei relaţiilor internaţionale. chimia. întrucît tradiţional toate ştiinţele fundamentale dispun de un complex ştiinţific şi de studii separat. întrucît rămîn a fi actuale problemele sistemului relaţiilor internaţionale. Înseşi denumirile direcţiilor principale ale teoriei relaţiilor internaţionale (idealism. apoi în ultimul deceniu se observă o complicare a structurilor date. Astăzi şi în Occident pregătirea politologilor şi specialiştilor în domeniul relaţiilor internaţionale şi diplomaţiei adeseori se realizează separat.occidentale. fizica. a metodelor de cunoaştere. care se ocupă de cercetările politicii internaţionale. care se realizează 250 . neoliberalism. Exemplu poate servi. că discuţiile despre deplasarea teoriei relaţiilor internaţionale în ştiinţă de sine stătătoare mai continuă.

Cercetările analitice mai dispun de alte baze fundamentale cum este practica diplomatică şi politică. negocierile în scopul reglementării lor. Instituţiile speciale ale SUA au folosit metoda content-analiză şi în scopurile de recunoaştere. informaţie puţin cunoscută maselor largi. Prin urmare. în emisiunile televizate. scopurile. care în anii 1970-1980 a ocupat funcţii responsabile în administraţia SUA. publicate în presă şi transmise la radio. realizată de actorii evenimentelor ori persoanele. pentru istorici. în special atunci cînd ele reprezintă interes. noi putem să le urmărim pe pelicolele video. conflictele internaţionale.cu ajutorul mijloacelor tehnice. Memoriile prezintă în sine un izvor pentru studierea istoriei relaţiilor internaţionale. 251 . la baza căreia se afla dinamica evenimentelor pe arena internaţională cu scopul determinării tendinţelor principale în dezvoltarea situaţiei politice în unele ţări. Studierea documentelor ca metodă a relaţiilor internaţionale prezintă deosebit interes în cercetarea istoriei. Documentele adesea conţin informaţia ce se referă la politica externă şi relaţiile internaţionale. Această metodă a obţinut statut metodologic abia în 1950 şi se foloseşte în studierea fenomenelor sociale. Materialele interesante pentru analiză prezintă observarea. Rezultatele unei astfel de observări sunt memoriile politicienilor şi diplomaţilor. problemelor actuale etc. Studierea majorităţii documentelor devin posibile numai după anumit timp. locul şi ordinea efectuării multor operaţii militare. În cazurile cînd documentele accesibile nu permit de a aprecia adecvat intenţiile. de a face concluzii cu caracter teoretic şi practic. aşa ca întrevederile liderilor de state. fenomenele cele mai importante ale vieţii internaţionale. La studierea relaţiilor internaţionale e folosită şi metoda ivent-analiză (analiza evenimentelor). Specialiştii americani cu o exactitate nedescrisă au prognozat intervalul invaziei asupra URSS. au evidenţiat planurile secrete ideologice a fascismului german. de a o analiza. care se află în interiorul structurilor studiate. Exemplu poate servi operele liderului politic american H. frecvent conţin secrete de stat. activitatea organizaţiilor internaţionale. ce permit să fie obţinută informaţia în problemele relaţiilor internaţionale. în deosebi. Astfel de metodă a fost elaborată de sociologii americani în anii 1939-1940 la analiza alocuţiunilor liderilor Germaniei naziste. prognozarea posibilelor decizii şi acţiunilor actorilor procesului politicii externe. Kissinger. conferinţelor internaţionale. în special dacă ele conţin documente şi materiale ale statelor străine. deseori peste cîteva decenii. specialiştii pot folosi metoda content-analiză (analiza conţinutului). regiuni şi în lume.

nivelul sistemului interstatal.Ricardo. selectarea atitudinilor. cercetătorii studiază negocierile internaţionale. Importanţa metodologică a acestei metode constă în aceea. Noţiunea „nivelul de analiză” a fost folosită prima dată de savantul K. A. Locke. Carta cognitivă e supusă unei analize suplimentare. Kant. D. Gradul saturat de evenimente a secolului XX (două războaie mondiale. în primul rînd în SUA.-J.) a stimulat dezvoltarea teoriei şi în domeniul relaţiilor internaţionale. J. apoi sunt reliefate concluziile. statul şi războiul” publicată în 1965. Cercetînd conflictele armate internaţionale el face concluzia. În cercetarea relaţiilor internaţionale se foloseşte pe larg metoda cartonării cognitive. Şcoala teoretică a liberalismului e una din cele mai vechi în teoria relaţiilor internaţionale. Rousseau. Smith. În teoria relaţiilor internaţionale un loc deosebit îi revine unor aşa paradigme ca realismul. Din aceste cauze teoria relaţiilor internaţionale şi politicii mondiale capătă în secolul XX o dezvoltare largă. războiul rece. care necesită cunoştinţe speciale matematice etc. modificările în lume după încheierea lui etc. dispun de prioritate şi limitări. dacă pentru liderul indicat îi sunt prioritare politica internă ori cea externă. Cercetătorii acestei paradigme fundamentează concepţiile sale teoretice pe baza lucrărilor lui D. Mill. care servesc ca bază pentru studierea de către ştiinţă a obiectului său. Paradigma presupune un ansamblu de orientări teoretice generale. crearea armelor de nimicire în masă. În cercetarea relaţiilor internaţionale un rol deosebit le revin şi metodelor sistemei de modelare. În acest caz în centrul atenţiei se află dinamica comportării actorilor procesului negociat.Cu ajutorul metodei ivent-analiză. care permite de a determina cum unul ori alt lider politic evidenţiază cauzele şi urmările principalelor noţiuni. Concomitent potenţialul meditativ ştiinţific în ştiinţele sociale ale sec. Pe baza concepţiei sistemă a fost elaborată metoda nivelului de analiză.Waltz în lucrarea „Omul. liberalismul şi marxism-leninismul. I. intensitatea propunerilor.XX a contribuit la o tratare teoretică deplină a acelor evenimente pe arena mondială. că ea permite cercetătorului relaţiilor internaţionale să se concentreze asupra unei sfere politice. Ea se referă prioritar la metodele de calitate. dinamismul cedărilor reciproce etc. care e corelaţia emoţiilor pozitive şi negative în anumite situaţii a politicii internaţionale. Diferite paradigme urmăresc variate scopuri. că cauzele conflictelor trebuie reduse în 3 sfere politice sau la 3 niveluri: nivelul personalităţii. 252 . J. nivelul factorului politicii interne. care adoptă decizii.

Morgenthau. Tezele principale ale liberalismului clasic se reduc la următoarele: 1. Printre reprezentanţii ei se pot enumera: E. Neoliberalii acceptă rolul principal al statului pe arena mondială.Concepţiile liberale în teoria relaţiilor internaţionale de două ori în istoria sa a parcurs perioade de avînt – la începutul şi sfîrşitul secolului XX. H. din nou s-a stabilit epoca şcolii liberale. la fel orientarea în politica externă după principiile democratice. ci şi de altă natură. 3. antimilitarismul. Pe arena internaţională acţionează nu numai factorii de forţă. R. fiind orientat spre colaborare. Ei evidenţiază tendinţa lui spre colaborare.forţa militară. După sfîrşitul războiului rece. N. Războiul este o contradicţie care poate fi soluţionată doar prin intermediul eforturilor comune. Statele trebuie să refacă sistemele sale politice. cum ar fi cel economic şi moral. regionale. Machiavelli. Liberalii subliniază necesitatea dezvoltării valorilor. la fel deosebesc limitarea la sfîrşitul sec. De rînd cu statele în lumea contemporană acţionează organizaţiile interguvernamentale. promovează ideea comerţului liber internaţional. 5.a. a colaborării reciproce. Liberalismul e legat de numele celui de-al 28-lea preşedinte al SUA – W. universale. Această direcţie. 4. se exprimă pentru „diplomaţia deschisă”. Omul după natura sa nu este agresiv. însă consideră ca acesta nu este unicul actor.Kennan. G. 253 . Şcoala teoretică a realismului politic a derivat din lucrările unor aşa gînditori ca: Tucidide. axate pe dreptate şi morală (din această cauză concepţia mai este numită – idealism). care a provocat activitatea politicii externe deschise şi a diplomaţiei. în perioada căruia în teoria relaţiilor internaţionale au predominat realiştii şi neorealiştii. Neoliberalii subliniază în mod special corelaţia dintre domeniul politic şi cel economic. Thomson.W. astfel ca conducerea democratică din interiorul fiecărui stat să contribuie la stabilirea păcii şi dezvoltării colaborării pe planetă. Hobbes ş. se transformă reieşind din noile realii în neoliberalism. specializate după domeniul de activitate. Comunitatea internaţională trebuie să conştientizeze necesitatea instituţiilor internaţionale ca scop de preîntîmpinare a conflictelor armate. K. XX a unui factor cum este . Carr. 2. pace. la fel şi organizaţiile neguvernamentale etc. Spre deosebire de realişti liberalii dispun de concepţii contrare faţă de natura umană. Wilson. orientate spre unirea umanităţii. cooperării şi moralităţii. Niebhur. T.

pentru politică – principalul este puterea. Statele reies. mobilizînd principalele mijloace a intereselor naţional-diplomatice şi strategia. Principalul motiv al activităţii internaţionale o constituie tendinţa spre preponderenţă. în primul rînd. interesele căruia permanent sunt supuse unor ameninţări este impus să acorde o deosebită atenţie propriei securităţi. Waltz a apărut neoliberalismul. a apărut în prima jumătate a sec. Către începutul anilor 1980 paradigma realismului politic a suferit unele schimbări. precum şi variantele lor contemporane – o răspîndire largă în anii 1950-1960 o deţinea neomarxismul. Paradigma marxist-leninistă îşi are începutul de la 254 . În relaţiile internaţionale. care ignorau realiile pe arena internaţională. prevalare. respectului reciproc a dreptului fiecăruia şi acordul cu privire la principiile de bază. unde domină factorul de forţă. în special a celei militare. 2. a unui centru de dirijare. Relaţiile internaţionale reprezintă în sine interacţiunea statelor. din interesele proprii. care se dirijează în baza intereselor naţionale. Principalele teze ale realismului clasic se reduc la următoarele: 1. 3. Actorul principal al relaţiilor internaţionale. 6. pe cînd pentru economie – bogăţia. XX. Concomitent cu cele două şcoli teoretice – realismul şi liberalismul. Realitatea politică diferă de cea economică. cel mai eficient mijloc de asigurare a păcii. care sunt omogene prin esenţa sa. Concluziile sale ştiinţifice Waltz le-a fundamentat pe metoda deductivă. ca critică a concepţiilor morale şi utopiste în politică. statele întotdeauna trebuie să posede un grad înalt de pregătire de luptă. care a apărut. Interacţiunea statelor se realizează haotic. XX. Realismul a fost popular în perioada anilor 40-70 ai sec. nu numai în rezultatul ciocnirii intereselor naţionale. dar şi din unitatea culturii. este considerat statul.curent a teoriei relaţiilor internaţionale. un centru al puterii asupra statului. fiindcă nu există o putere. 4.Realismul . esenţa relaţiilor internaţionale e determinată de absenţa reglementării generale. cînd reflecta realiile celui de al II-lea război mondial. indicînd că tezele învechite ale realiştilor urmează să fie modificate în teorie ştiinţifică. În urma unei reevaluări teoretice şi metodologice concretizate în critica lui K. care garantează securitatea statelor. Anume categoria intereselor le apără de abuzurile speculative asupra moralei. Ca rezultat – relaţiile internaţionale sunt „anarhice”. În viziunea realismului politic. iar apoi şi a războiului rece. de către adepţii realismului politic. Conform viziunii realiştilor. Statul. o constituie balanţa de forţe. 5.

este dispusă să soluţioneze toate diferendele pe cale paşnică. frecvent apar momente de confruntare. după viziunea lor. au fost propuse cîteva explicaţii teoretice. Potrivit acestei paradigme anume clasele sociale şi nu statele (sau grupurile transnaţionale) sunt actorii principali ai relaţiilor internaţionale. care sunt destul de distanţate de tratarea leninistă a dezvoltării capitalismului mondial şi a contradicţiilor imperialiste. tendinţa burgheziei monopoliste a statelor mai bogate spre împărţirea economică şi politică a lumii. mai numite şi radicalism. menţinerea sau amplificarea conflictelor poate avea consecinţe catastrofale pentru întreaga omenire. este vorba de teoria dependenţei. utilizează argumentele sale pentru explicaţia lor elaborează o mulţime de categorii şi mijloace metodologice. teoria inegalităţii structurale. pe înţelegere şi încredere reciprocă. cu piedicile şi dificultăţile existente în procesul convieţuirii lor. Apelarea la negocieri – constituie 255 . Ele pot fi utilizate în practica cotidiană. În condiţiile contemporane la baza neomarxismului se află convingerea în progresul pe măsura dezvoltării capitalismului a delimitării intereselor statelor bogate şi sărace ale lumii – Nordul şi Sudul.Marx şi F. cărora li sunt caracteristice un şir de concepţii. diferend. Recurgerea la mijloacele paşnice – negocieri. TEORIA ŞI PRACTICA NEGOCIERILOR ÎN PARADIGMA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE Practica istorică. Caracteristicile expuse confirmă că fiecare din paradigme propune răspunsuri la variate probleme. contradicţiile interimperialiste. Prin urmare. reglementarea prin negocieri este o componentă fundamentală a securităţii. Adepţii acestei paradigme. teoria lumii-sistemă. a construirii unor relaţii internaţionale fundamentate pe excluderea forţei. În perioada dintre războaiele mondiale tezele principale ale marxismleninismului au fost prezentate în teoria imperialismului mondial a lui V.Engels şi cuprinde tezele marxism-leninismului clasic.Lenin şi adepţii acestuia. că Republica Moldova. Ei au evidenţiat cauzele Primului război mondial din 1914-1918. contradicţii. şi a marxismului postclasic. ce prezentau. confirmă elocvent că. în concurenţa pe care o desfăşoară statele. ci un caracter imperialist şi exploatator. apar diferende care se pot transforma în conflicte. la fel ca şi alte state. 3. la soluţii politice raţionale este unica modalitate logică posibilă de reglementare a oricărui litigiu. indică că natura relaţiilor internaţionale poartă nu un caracter anarhic. înţelegînd că.„Manifestul Partidului Comunist” a lui K. Autorităţile de stat ale Republicii Moldova au conştientizat că. Este cert. evoluţiile situaţiei internaţionale contemporane. reîmpărţirea coloniilor şi sferelor de influenţă a capitalului financiar.

după cum menţionează Thomas C. în care părţile urmăresc găsirea unei soluţii adecvate diferendului existent între ele prin convenirea unui acord corespunzător. negocierea este interpretată ca arta compromisului. b) constituie un proces de interacţiune comunicativă dintre părţi. Cunoscutul specialist moldovean C. competitiv şi etapizat al negocierilor internaţionale. Negocierile internaţionale sunt caracterizate ca bilaterale . politice. Shubik. care are următoare 256 . cu bunăcredinţă şi într-un spirit de cooperare. de multiplă natură. să obţină soluţii echitabile şi durabile. Acest autor consideră că negocierile sunt un proces complex. are loc o confruntare de interese diferite. 2) părţile. A. caracterul lor ad-hoc şi instituţionalizat. care adesea par a fi de neîmpăcate. cu caracter competitiv. De exemplu: Negocierile dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la preţurile gazelor livrate. sociale. deoarece: 1) deteriorarea relaţiilor dintre două state direct sau indirect afectează securitatea şi ale altor state din vecinătate. întru soluţionarea paşnică a conflictului. Actualmente negocierile internaţionale deseori port un caracter multilateral. de care se conduce diplomaţia moldovenească. În acest context putem vorbi despre formatul multilateral al Negocierilor pentru definitivarea diferendului Nistrean.un principiu de bază al relaţiilor internaţionale. multilateral. pentru a căuta de comun acord o soluţie adecvată – de compromis. ci ajungerea la o înţelegere acceptabilă ambelor părţi. continuu. În situaţii conflictuale. În sensul cel mai larg.cînd în procesul desfăşurării şi finalizării lor sunt implicate două state. care determină părţile să se aşeze la masa tratativelor. Schelling. comerciale. d) presupun că participanţii poartă un grad de formalizare (sunt obligaţi să realizeze acest proces). şi să cuprindă toate tipurile de negocieri cum ar fi cele diplomatice. Wolfers. Kennan. Th. Compromisul nu se reduce la o simplă cedare sau renunţare la propriul interes. Schelling au accentuat caracterul bilateral. G. Crăciun în lucrarea sa „Teoria şi practica negocierilor”. c) este o interacţiune între participanţii motivaţi de prezenţa unor divergenţe şi necesitatea de a ajunge la un acord. pentru că oferă criteriile şi cadrul necesar ca statele.C. Marii specialişti în domeniul relaţiilor internaţionale M. analizînd mai multe definiţii ale negocierilor. sunt nevoite să recurgă la mediere. concluzionează că acestea: a) sunt precedate de anumite acţiuni şi situaţii care le declanşează. militare. dat totuşi în toate aceste cazurile. Potrivit savantului român D. Mazilu definiţia negocierilor trebuie să fie una comprehensivă. există un interes reciproc minimal.

configuraţie Republica Moldova, autoproclamata rmn (Tiraspolul), Federaţia Rusă, Ucraina, OSCE, S.U.E şi UE. Practica internaţională demonstrează că scopul unor negocieri le impune acestora un caracter continuu. În calitate de exemplu putem numi negocierile pentru dezarmare, astfel reprezentanţii statelor negociază în cadrul sesiunilor anuale ale Conferinţei de dezarmare. Caracterul ad-hoc sau ocazional al negocierilor internaţionale, demonstrează că acestea sunt efectuate în legătură cu soluţionarea unui caz concret. Caracterul instituţionalizat al negocierilor internaţionale este determinat de accentuarea interdependenţilor dintre state. Aceste negocieri sînt practicate în cadrul organizaţiilor internaţionale şi sunt grupate în: 1) cele desfăşurate în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite; OSCEului, Consiliului Europei ş.a; 2) cele desfăşurate la nivel regional – participarea Republicii Moldova la Organizaţia Cooperării Economice la Marea Neagră (OCENM), Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE), GUAM – iniţiativa regională a patru state Georgia, Ucraina, Republica Azerbaidjan, Republica Moldova; 3) cele desfăşurate în cadrul unor conferinţe internaţionale. Perceperea negocierilor ca fenomen social complex este de neconceput fără clasificarea acestora. Orice clasificare este operată în baza unor criterii bine determinaţi. Pornind de la acest imperativ metodologic, remarcăm că negocierile pot fi clasificate după: a) domeniul în care se desfăşoară - 1) politice, definite de unii autori ca negocieri politico-diplomatice.; 2) negocieri militare; 3) negocieri comerciale 4) negocieri culturale; 5) negocieri religioase; b) numărul părţilor implicate în proces - vorbim despre negocieri bilaterale – în care sunt implicate două părţi, şi negocieri multilaterale – în care participă mai multe părţi; c) gradul de explicitate - distingem formele: contactele, conversaţiile, schimburile de vederi, convorbirile; d) nivelul la care se desfăşoară - divizate în două clase: prima, vizează nivelul de reprezentare, nivel înalt – cel prezidenţial, guvernamental sau nivel diplomatic, la nivel de experţi; a doua clasă vizează comunitatea în care are loc negocierea – local, naţional, regional, mondial; e) orientarea conceptuală a părţilor - trei tipuri fundamentale de negocieri - cele distributive; integrative şi raţională (sau principiale). (Anexa 1) Relaţiile politice, inclusiv şi cele internaţionale, potrivit lui H. Morgenthau sunt delimitate şi conduse de anumite reguli obiective, pe care le 257

putem înfrunta numai cu riscul eşecului. Părţile aflate în negociere sunt obligate să cunoască şi să respecte regulile – principiile care guvernează negocierea. Propriile interese într-o negociere internaţională trebuie să se bazeze pe cerinţele principiilor generale a reciprocităţii; legalităţii; moralităţii; bunei-credinţe; cooperării. (Anexa 2) Negocierile, privite ca mijloc şi metodă de soluţionare a conflictelor internaţionale, îndeplinesc mai multe funcţii. Între principalele funcţii ale negocierilor menţionăm: oportunitatea de soluţionare în comun a litigiilor, diferendelor, conflictelor apărute; cea comunicativ-informaţională; de reglementare a tratativelor; cea de soluţionare a propriilor probleme de ordin intern şi extern; cea propagandistică. Realizarea funcţiei de bază a negocierilor - a oportunităţii de soluţionare în comun a litigiilor, diferendelor, conflictelor, se manifestă pe parcursul tuturor etapelor procesului de negociere. Demararea procesului de negociere „îngheaţă” confruntările, prin găsirea unor soluţii provizorii, care ceva mai tîrziu, de comun acord, vor fi formulate definitiv. Aceste soluţionări sunt mai binevenite, decît deciziile unilaterale, care nu au caracter durabil. Funcţia comunicativ-informaţională, se manifestă în toate tipurile de negocieri. Ea presupune: • stabilirea canalelor permanente de comunicare dintre părţile conflictului; • informarea părţii oponente despre propria poziţie, interese, dubii, aşteptări şi familiarizarea cu poziţia părţii opuse; uneori părţile conflictului întreprind tentativa de a dezinforma oponentul. Sarcina de bază a funcţiei de reglementare a tratativelor este de a organiza activitatea negociatorilor, să coordoneze şi să controleze derularea procesului. Funcţia se manifestă mai evidenţiat la una din etapele ulterioare a procesului de negociere, cînd este necesar de a detalia unele hotărîri principiale. Funcţia mai are ca scop menţinerea situaţiei sub control pentru a evita escaladarea conflictului. Uneori părţile încearcă să-i impună oponentului propriile modalităţi de soluţionare a conflictului. Misiunea funcţiei de soluţionare a propriilor probleme de ordin intern şi extern, spre exemplu, este bine observată în cazul Negocierilor pentru definitivarea diferendului Nistrean, pe plan intern - în campaniile electorale parlamentare, toţi concurenţii în programele sale abordează şi propun soluţii de rigoare, pe plan extern - prin demonstrarea aspiraţiilor de pace şi cooperare. Esenţa funcţiei propagandistice constă într-un atac masiv asupra opiniei publice pentru a demonstra propriile poziţii într-un conflict, pentru a-şi 258

justifica şi motiva părerile şi acţiunile, pentru a-şi găsi aliaţi. Reprezentanţii puterii de stat din Republica Moldova, politicienii, activiştii societăţii civile utilizează aceste posibilităţi în cadrul summit-elor, conferinţelor, simpozioanelor internaţionale. Subiecte pentru autoevaluare 1. Determinaţi obiectul de cercetare a teoriei relaţiilor internaţionale. 2. Teoria relaţiilor internaţionale este parte componentă a politologiei ori o disciplină ştiinţifică separată? 3. Ce metode sunt utilizate în cercetarea relaţiilor internaţionale? 4. Indicaţi deosebirile neoliberalismului de concepţia liberalismului clasic. 5. Care sunt deosebirile realismului politic de cel al neorealismului? 6. Care teze principale ale neomarxismului pot fi evidenţiate în cercetările relaţiilor internaţionale? 7. Definiţi noţiunea şi funcţiile negocierilor. 8. Analizaţi trăsăturile caracteristice ale negocierilor internaţionale. Bibliografie Brucan S., Dialectica politicii mondiale, Bucureşti, 1997. Crăciun C., Teoria şi practica negocierilor, Chişinău, 1998. Mazilu D., Tratat privind teoria şi practica negocierilor, Bucureşti, Lumina Lex, 2002. Miroiu A., Ungureanu R., Manual de relaţii internaţionale, Iaşi, polirom, 2006. Guzzini S., Realismul şi relaţiile internaţionale, Bucureşti, 2000. Hoffman S., Ianus şi Minerva: eseu asupra teoriei şi practicii politicii mondiale, Chişinău, 1998. Арон Р., Мир и война между наролами, М.,2000. Лебедева М., Мировая политика. Учебник для вузов, М., 2003. Международные отношения: теории, конфликты, организации, М., 2004. Цыганков П., Теория международных отношений, М.,2005. tip I tip Anexa 1. Tipurile fundamentale de negociere Negocierea Proprietăţile Negociere Utilizarea tehnicilor şi tacticilor 259

agresive;

distributivă

II tip

Negocierea integrativă

III tip

Negocierea raţională (numită de unii autori principială)

practicarea stilului de comportament impacientat; declanşarea polemicilor cu deviere de la subiect; renunţarea momentelor deja convenite; concentrarea atenţiei pe punctele de dezacord, în detrimentul celor de acord comun, care ar putea contribui la colaborare; mascarea intenţiilor reale; eludarea prin implicarea unei terţe părţi pentru intimidarea adversarului. Rezultatul nu va fi durabil, două părţi implicate doar una va avea de cîştigat. Presupune că ambele (toate) părţile pot obţine dividende, poate nu egale, dar satisfăcătoare. Acest tip de negocieri este caracterizat prin: respectarea intereselor ambelor (tuturor) părţi; utilizarea stilului conciliant; evitarea confruntărilor directe; îndreptarea dezbaterilor asupra punctelor de acord comun; reciprocitatea concesiilor; căutarea soluţiilor reciproc avantajoase. Negocierile de acest tip se soldează cu rezultate durabile, deoarece se ating soluţii constructive. Subiecţii nu se limitează la obţinerea concesiilor acceptate ca reciproc avantajoase, ci întreprind tentativa de comun acord să soluţioneze contradicţiile de pe o poziţie obiectivă, care uneori poate să nu corespundă cu poziţiile iniţiale. Acest tip de negocieri se axează pe analiza şi diagnosticarea cauzelor de bază (nu ale celor aflate la suprafaţă) ale contradicţiilor, divergenţelor dintre subiecţi; recunoaşterea consecinţelor negative nu doar pentru părţile aflate în proces de negociere; instaurarea atmosferei de sinceritate şi încredere reciprocă; responsabilitate pentru urmări. Elaboratorii proiectului în baza căruia s-a dezvoltat acest tip de negociere, R.Fisher şi W.Uri, recomandă pentru a păstra o atmosferă de obiectivitate în cadrul negocierilor, să se pornească de la principiul că oamenii şi diferendul sunt două chestiuni distincte. Rezultatele negocierii de acest tip au caracter durabil.

260

Anexa 2. Principiile generale ale negocierilor N principiul Conţinutul 1. Principiul Părţile vor merge la un compromis, care va adapta reciprocitpţii raţional obiectivele iniţiale ale oponenţilor. Pornind de la teza că, într-o negociere nu trebuie să fie câştigători şi pierzători, reciprocitatea presupune compromisul, care vine din partea tuturor părţilor. 2. Principiul Libertatea alegerii unei soluţii raţionale pentru legalităţii armonizarea intereselor sale, apriori nu se poate desfăşura cu încălcarea normelor legale naţionale şi/sau internaţionale. 3. Principiul Negocierea este o confruntare a intereselor, care moralităţii conform realismului politic este esenţa oricărei acţiuni politice, inclusiv şi ale celei internaţionale, care nu se identifică după H. Morgenthau cu năzuinţele morale ale unei naţiuni. Dacă şi aceste interese sunt diferite, aranjarea lor comună nu poate reproduce amoralitate, deoarece cum menţiona P.De Holbach o societate fără morală nu poate să subziste. 4. Principiul Acest principiu este definit de D. Mazilu ca o stare bunei-credinţe psihologică a partenerilor care îşi găseşte expresia într-o atitudine corectă a unei părţi faţă de interesele legitime ale celeilalte părţi. 5. Principiul Cooperarea presupune că toate părţile implicate în cooperării negociere îşi vor concentra eforturile pentru realizarea propriilor interese ,dar, totuşi într-o direcţie comună, care se va solda cu un acord acceptabil pentru toţi.

261

chiar şi atunci cînd alegerea se face între două rele. ca o continuare a politicii interne sau ca parte a politicii internaţionale. Cadrul juridic de realizare a politicii externe a Republicii Moldova. constituie una din problemele esenţiale ale ştiinţei politice şi relaţiilor internaţionale. nu neapărat între bine şi rău. promovate şi justificate publicului în funcţie de anumite scopuri şi finalităţii etice pe care guvernele le împărtăşesc în scopul realizării propriilor interese. Procesul de luare a deciziilor în politica externă. a relaţiilor cu alte state şi a realizării intereselor propriilor cetăţeni. 1. 3. Abordările politicii externe. Alteori. Definirea noţiunii şi caracteristica generală a politicii externe. scopurile politicii externe sînt formulate în baza unor valori etice ce-şi găsesc justificare în mijloacele folosite pentru realizarea acestora. 4. deziderate şi realităţi. Intenţiile bune pot duce uneori la politici dezastruoase. Din această perspectivă. a determina gradul de eficienţă a acţiunilor de politică externă şi concordanţa acestora cu dreptul internaţional. 262 . inclusiv pentru menţinerea suveranităţii şi independenţei statale sau pentru asigurarea securităţii şi bunăstării sociale. obiectivele de politică externă ale guvernelor sunt definite. ce au drept finalitate asistarea ţărilor sărace şi a victimelor unor dezastre naturale sau umanitare [i]. 2. Diplomaţia bilaterală şi multilaterală a Republicii Moldova. deciziile de politică externă implică adesea alegeri dificile între interes şi moralitate. circumstanţe şi constrângeri. După cum au demonstrat cercetările întreprinse de tradiţionalişti şi modernişti. Cît timp principiile generale ale dreptului internaţional sînt vizate. politica externă poate să fie expresia unor impulsuri caritabile. Sarcina cercetătorilor relaţiilor internaţionale este de a defini particularităţile politicii externe ale statelor şi a stabili factorii ce contribuie la realizarea intereselor naţionale.Tema POLITICA EXTERNĂ: ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE Studiul politicii externe. Rolul diplomaţiei economice la etapa actuală. prin prisma impactului acestora asupra politicii internaţionale.

După cum remarcă există deosebiri nu doar ntre relaţiile internaţionale şi poltica mondială. „politica internaţională”.1. sau ca o totalitate a politicilor şi strategiilor ce urmăresc realizarea propriilor interese pe plan extern sau ca o parte componentă/constitutivă a relaţiilor internaţionale. a limitelor sale. ce reies din caracterul sistemului internaţional. în afara politicii externe a statului. a similitudinilor şi diferenţelor dintre politica externă şi „relaţiile externe”. elaborate în cadrul structurilor de stat cu scopul de a contribui la asigurarea intereselor naţionale. fiind însă parte componentă a politicii internaţionale. etc. inclusiv a drepturilor şi 263 . fiind extins la „asigurarea condiţiilor internaţionale favorabile pentru realizarea intereselor unui stat” [iv]. [Ţîgankov. si astfel uneori se sustrag de la obligaţii” [v].54] Avînd în vedere că numărul şi tipul actorilor internaţionali este în continuă creştere. cea dintîi este concepută de unii autori „drept arta întreţinerii relaţiilor internaţionale” [ii]. de regulă. Cît priveşte alţi actori nestatali ai relaţiilor internaţionale. etc. relaţiile externe ale acestora se desfăşoară. situaţia geopolitică regională. precum biserica. cu greu pot fi determinate scopurile politicii externe. DEFINIREA NOŢIUNII ŞI CARACTERISTICA GENERALĂ A POLITICII EXTERNE Complexitatea acestei noţiuni reiese din lipsa unei înţelegeri clare a ceea ce este politica externă. În condiţiile afirmării dreptului internaţional şi principiilor sale de bază. în prezent. Dacă ne referim la state – ca actori principali a sistemului internaţional – scopul principal al politicii lor externe este conceput fie ca „asigurarea propriilor interese prin orice mijloace admise” [iii]. În acest din urmă sens. dar şi între politica externă şi politica mondială. „relaţiile interstatale” „diplomaţie”. „politica bunului vecin”.„statele trebuie sa facă ceea ce este necesar (ceea ce circumstantele cer). companiile transnaţionale. fie redus la „promovarea relaţiilor paşnice şi de bună vecinătate şi integrarea în comunitatea mondială” sau înţeles într-o manieră mai realistă . În cadrul relaţiei „politică externă – relaţii internaţionale”. precum şi din propriile consideraţii politice. „politica de stat”. Politica externă a oricărui stat presupune o activitate diplomatică specifică de implementare de către ministerul de externe (sau alte instituţii similare) a principiilor de bază ale politicii internaţionale ale statului. ONGI. p. istorico-culturale şi de mentalitate ale elitei conducătoare. a valorilor democratice. „politica mondială”. „politica transnaţională”. majoritatea statelor promovează obiectivele lor de politică externă în funcţie de anumite scopuri şi interese.

9. cooperarea internaţională. nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa. Pînă în prezent. reglementarea diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice. 2. 4. egalitatea suverană a statelor. În realitate. metode de cercetare şi aparat categorial. cu propriul său obiect de studiu. 3. 6. maximizarea şi protejarea obiectivelor sale de politică externă.K. inviolabilitatea frontierelor. cît şi intern. îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate. respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. 7. Cu cît mai complexă este politica externă a unui stat.libertăţilor fundamentale ale omului. valorile morale şi religioase. s-au distins teoriile 264 . Complexitatea interacţiunii unora sau altora din aceşti factori şi a impactului lor în procesul de luare a deciziilor fac dificilă estimarea eficacităţii şi prognozarea acţiunilor de politică externă a statelor. 10. 8. cu atît mai anevoiasă este determinarea nivelurilor de interacţiune. După cum susţine J. 5. valoarea şi cerinţa maximă a acestor principii este aceea că „nici un stat nu poate să caute realizarea. PROCESUL DE LUARE A DECIZIILOR ÎN POLITICA EXTERNĂ. regimul politic. politica externă a statelor trebuie să ţină cont din ce în ce mai mult de acestea în elaborarea şi promovarea propriilor interese atît pe plan extern. 2. egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a-şi hotărî singure soarta. cercetările în domeniu nu au permis identificarea unei teorii unanim acceptate a politicii externe. lezând prin aceasta interesele majore ale altui stat”[vii]. precum şi alţi factori de conjunctură ce influenţează sau determină modificări ale raportului de forţe şi status-quo-ului existent. interesele şi cultura politică a elitelor. în funcţie de: gradul de inter-dependenţă şi nivelurile de interacţiune. modul de formare şi caracterul acesteia. Holsti. ABORDĂRILE POLITICII EXTERNE. statele construindu-şi politica lor externă din considerente din cele mai diverse. Între acestea. statele sînt constrînse săşi realizeze politica lor externă în baza următoarelor principii [vi]: 1. sistemul de guvernare. Pornind de aici. principiile menţionate servesc mai curînd în calitate de constrîngeri externe. configuraţia politică internă şi externă. integritatea teritorială a statelor. neamestecul în treburile interne ale altor state.

Din anii ’60 ai sec. axîndu-se pe unele metode specifice sociologiei. bazîndu-se pe cercetări empirice. etc. concepute ca o „sumă” a politicilor externe ale statelor.a. cu sfera economică şi structura socială. informaticii. psihologiei. mişcărilor religioase şi organizaţiilor economice transnaţionale. consideraţii deductive.a. Un alt merit al adepţilor acestei teorii constă în extinderea numărului de actori ai sistemului internaţional prin includerea (alături de state) organizaţiilor internaţionale. ce au loc în cadrul frontierelor statului. care este cercetată din două perspective: 1) a influenţelor interne. Q. teoriile jocurilor ş. Gonidec şi R. corelaţiile intern-externe. merită a fi remarcate metodele folosite de teoriile sistemice: metoda modelării. un reprezentant de seamă al căreia este K. Un avînt special în cadrul abordării sistemice a cunoscut şi teoria cibernetică a comunicaţiilor. fiind determinată de istoria sa.Aron. R. ş. în SUA apar mai multe lucrări în domeniul politicii externe. „politica externă a statului se manifestă ca un tot întreg. Cu toate că nu au reuşit decît să atragă atenţia asupra caracterului complex şi ambivalent al politicii externe. Deutsch o asemăna cu un joc de billiard. cît şi în metodologia studierii relaţiilor internaţionale ca urmare a renunţării la abordările „centripete” ale statului în cadrul relaţiilor internaţionale. K. Charvin. Aplicarea teoriei sistemice însemna un pas înainte atît în teoria. care remarcă faptul că spre deosebire de fizică. T. Explicînd abordarea cibernetică a politicii externe. Acestea au oferit adepţilor abordării sistemice (D.XX. K. P.Singer. din care cauză nu poate fi cuantificată”viii. Deutsch [xi]. Astfel.a.elaborate în cadrul curentului tradiţionalist şi modernist.Kennan.Deuch. ca element principal al sistemului internaţional. Teoria sa este criticată de cercetătorii francezi ai relaţiilor internaţionale.Shelling ş. şi 2) a influenţelor externe. În viziunea curentului tradiţionalist. partidelor politice. metoda situaţională şi analizei funcţional-structurale.J Morgenthau.Osgud.-F. reprezentanţii realismului politic [H. În cadrul acestor abordări. A. şi de efectua o sistematizare a factorilor ce influenţează asupra orientărilor internaţionale ale guvernelor pentru a alcătui baze de date corespunzătoare şi a cerceta procesele de luare a deciziilor de politică externă. aceştia evidenţiază conexiunile sale cu politica internă şi viaţa internaţională. în viaţa internaţională obstacolele întîmpinate de 265 .) oportunitatea de a-şi verifica propriile lor ipoteze în domeniul prognozării politice externe. J. cu psihologia şi teoria organizării. din afara frontierelor salex.Wright. matematicii. [ix] Această abordare a oferit criticilor realismului politic – adepţilor teoriilor moderniste – un teren propice de cercetare a activităţii politice externe a statelor. P. antropologiei. economiei. Wallferce] acordă o atenţie specială politicii externe a statului.

absolutizînd importanţa acestuia. Din cele peste 30 de teorii apărute în cadrul curentului modernist (behaviorist) în anii ‘60. şi teoria „jocului cu sumă nulă şi nenulă”. teoria integraţiei şi teoria adoptării deciziilor de politică externă (sau teoria politicii externe). în anii ’70 în SUA s-a răspîndit concepţia „procesului birocratic de adoptare a deciziilor de politică externă” (H. vectorii (factorii) primari ar fi reprezentaţi de gegrafie. în analiza procesului de luare a deciziilor de politică externă o aplicabilitate tot mai mare o are teoria „jocurilor”. În opinia sa. M. Menţionînd rolul pe care îl are aparatul birocratic în acest proces. Ca urmare a răspîndirii teoriei behavioriste şi a teoriei „deciziilor raţionale” (în baza teoriei „jocului”) [xiv]. Cu referire la cerectările efectuate în ultimele decenii ale sec. Direcţiile şi nivelurile de analiză ale teoriei moderniste s-au diversificat pe măsura ce s-au democratizat şi principiile cercetării ştiinţifice. De asemenea. biosferă. Un model şi mai complex al procesului de luare a deciziilor în domeniul politicii externe a elaborat cercetătorul britanic.a. J. Astfel. operarea cu categorii teoretice ce pot fi verificate empiric a condus la efectuarea unor cercetări. ca un principiu de analiză a politicii externe. XX în domeniul politicii externe. Aceasta este una din cauzele principale că problematica elaborării politicii externe continue să facă obiectul de studiu a numeroase teorii particulare.subiecţi pot fi cauzate nu doar de influenţe directe (predictibile). geologie. savanţii recunosc eşecul teoriei relaţiilor internaţionale în crearea unei meta-teorii. caracterizate prin reducţionism.Halperin ş. În pofida acestui fapt. dar şi de influenţe (interese) ascunse [xii]. fragmentarea obiectelor de studiu şi negarea de facto a specificului politicii externe şi relaţiilor internaţionale. Totodată. cu propriul său obiect de studiu. adepţii acestei concepţii şi-au ales drept obiect de analiză procesul de luare a deciziilor.Burton. în lipsa unei meta-teorii cuprinzătoare[xiii]. Allison. cît şi la nivel de construcţie teoretică. la baza căreia se află unele metode simulatorii. adept al curentului structuralist-funcţional cu ajutorul schemei „stimul-reacţie” [xv]. în cadrul căreia acţiunile de politică externă sînt reprezentate ca un rezultat al interacţiunii diferitor structuri de stat şi a compromisului de interese. iar cei secundari apar în rezultatul interacţiunii sociale (a grupurilor sociale). A devenit tot mai evidentă separarea acestora după două criterii: metodologic şi teoretic. cercetarea procesului de luare a deciziilor în politica externă este examinată atît din punct de vedere metodologic. Acest model se bazează pe aşa-numiţii „factori ai schimbării” (primari şi secundari). merită a fi menţionate: teoria conflictelor internaţionale.). ce acţionează din afara frontierelor statelor. cercetătorul 266 .

). ş.Rosenau propune o „proto-teorie” a politicii externe în cadrul căreia factorii ce exercită influenţă asupra acesteia formează un sistem global [xvi]. importanţa abordărilor sistemice sus-amintite rezidă în accea că stabilesc variabilele teoretice şi metodele de cercetare a obiectului de studiu al teoriei politicii externe.Rosenau a separat factorii ce influenţează asupra politicii externe în: externi (ce ţin de sistemul internaţonal) şi interni (Guvernul. deoarece ne permite să efectuăm o delimitare clară a teoriei relaţiilor internaţionale de teoria politicii externe şi favorizează evoluţia acestora deopotrivă. ideologia. ce leagă politica externă a statului cu sistemul de relaţii internaţionale. 4) factorii sociali.”xviii În ce priveşte spaţiul românesc. 3. organizaţiile economice.Hoffman. a se vedea anexa 1.a. În acest sens este amintit. „teoria sistemică constituie baza conceptuală cea mai bogată. personalitatea). acţiunile altor state şi resursele comune. Rosenau propune cinci variabile. 3) factorii guvernamentali ce influenţează comportementul politic în plan extern. Astfel. [xvii] Printre factorii interni sînt menţionaţi: cei fizici (situaţia geografică a statului. Astfel. Din cadrul factorilor externi fac parte: sistemul internaţional. etica.-R.). ce influenţează acţiunile pe plan intern şi extern. Braillard şi M. elita politică). CADRUL JURIDIC DE REALIZARE 267 . Deşi „proto-teoria” lui Rosenau nu reprezintă o paradigmă ce ar explica politica externă a statelor. culturală. Djalili în baza a patru abordări a procesului de luare a deciziilor. resursele sale naturale şi situaţia demografică). domnitorul Vlad Ţepeş. mentalitatea colectivă. după care autoritatea politică a statului pe plan extern se află în raport direct cu tăria lui dinăuntru [xix]. după cum urmează: 1) elita (personalitatea) politică. S. O concepţie şi mai completă în determinarea factorilor interni şi externi. mărimea statului. concepţia sa aduce noi elemente în teoria politicii externe datorită interconexiunilor sistemice intern-externe pe care le identifică. putem oberva că J. De aici. încă din perioada medievală s-au impus raţionamentele politice ale tuturor marilor noştri voievozi. factorii structurali (instituţiile politice. 5) relaţiile dintre state şi factorii internaţionali ce influenţează asupra politicii externe (factorul geografic. îndeosebi. După cum afirma. propun Ph. 2) rolul elitei în elaborarea politicii externe. resurse. ideologia. precum şi cei culturali şi umani (cultura. etc.J. ce contribuie la fomarea politicii externe. societatea. inclusiv nivelul de dezvoltare economică. Pentru o descriere mai completă a acestor factori. etc.

Bulgariei. Republica Moldova a reuşit. dar nici experienţă de politică externă. devenind un subiect cu drepturi depline al comunităţii mondiale.). R. Astfel. Olanda. În anul 1995 ţara noastră. Italia. De mare importanţă pentru activitatea externă a Republicii Moldova a fost reorganizarea Ministerului Afacerilor Externe – organul central de specialitate al administraţiei publice. Germaniei. Federaţia Rusă. Moldova privind stabilirea relaţiilor diplomatice cu ţările străine şi de admitere în organismele internaţionale. La rîndul său. Chinei. pe teritoriul Moldovei mai erau staţionate trupe străine. Moldova devine membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Republica Moldova a căpătat posibilitatea să se afirme pe arena internaţională ca un stat suveran şi independent. Anglia. Ştiinţe Politice şi Administrative – prima facultate care 268 . iar în stînga Nistrului se amplifica mişcarea separatistă. din ele cu 60 au fost stabilite relaţii diplomatice). Însă. SUA. s-a început pregătirea cadrelor diplomatice şi în instituţiile specializate din R. Moldova începe să deschidă primele sale misiuni diplomatice peste hotare (în România. într-o perioadă relativ scurtă de timp. peste hotare (în România. avîndu-se în vedere faptul că la momentul proclamării independenţei ţara noastră nu dispunea de cadre diplomatice bine pregătite. Franţa. Desigur. Turciei şi altor state. Moldova: la Universitatea de Stat din Moldova (în 1995 a fost înfiinţată Facultatea Relaţii Internaţionale. Totodată. Suedia. SUA etc. La Chişinău şi-au început activitatea misiunile diplomatice ale României. SUA. în pofida acestor dificultăţi. la 27 august 1991. în perioada 27 august 1991 – 1 ianuarie 1993 Republica Moldova a fost recunoscută de majoritatea statelor lumii (112 state. prima dintre ţările CSI. Spania etc. precum şi din profesori ale instituţiilir superioare de învăţămînt. abilitat să promoveze şi să realizeze politica externă (deşi în anii 1944-1990 în RSSM a existat un minister de externe. rolul lui era pur simbolic). Totodată. Federaţiei Ruse. La 30 ianuarie 1992 ţara noastră este admisă în Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa. să se afirme pe arena internaţională. ţara noastră nu avea încă elaborat nici cadrul juridic adecvat care să-i permită exercitarea funcţiilor externe. Trebuie de remarcat activitatea intensă depusă de către organele de conducere ale R. elaborarea şi promovarea unei politici externe proprii a fost un proces destul de dificil şi anevoios. nu avea nici tradiţii. Germania. să promoveze un curs al politicii externe în corespundere cu interesele sale naţionale. iar la 2 martie aceluiaşi an R.A POLITICII EXTERNE A REPUBLICII MOLDOVA După proclamarea independenţei sale. Cadrele diplomatice au fost selectate parţial din personalul diplomatic sovietic.) au fost trimişi la reciclare şi specializare tinerii diplomaţi moldoveni. este admisă în Consiliul Europei.

05 2003 fiind abrogate). la 8 februatie 1995. Documentul stipulează că MAEIE este organul central de specialitate al 269 . Însă.1997 şi 29. anumite prevederi ale acesteia nu mai corespund totalmente intereselor naţăionale ale ţării noastre. amplificarea activităţilor în organismele internaţionale. aprobat de Executiv la 4 noiembrie 2005. Moldova. care să ia în calcul noile realităţi. Avînd în vedere aceste considerente. conducerea R. Moldova a dispus. regionale şi subregionale condiţioneză faptul că concepţia politicii externe a unui stat nu poate constitui o schemă rigidă. la începutul anului 2006. antrenate în activităţi externe. în primul rînd. au fost completate cu cadre pregătite pentru exercitarea serviciului diplomatic. Moldova care. avea loc procesul de creare a cadrului juridic respectiv. în finalul documentului se indica că „complexitatea şi schimbarea rapidă a situaţiei politice mondiale. Astfel. este Regulamentul Ministerului Afacerilor Externe. misiunile diplomatice ale R. avînd în vedere că Concepţia a fost adoptată cu circa 12 ani în urmă. Concomitent. o adaptare permanentă la situaţia reală pentru asigurarea intereselor Republicii Moldova în calitate de subiect al dreptului internaţional” [xx]. De altfel. Printre documentele de importanţă majoră la acest capitol putem menţiona. a Constituţiei R.07. din perspectiva locului ţării noastre în cadrul comunităţii internaţionale. colaborarea reciproc avantajoasă cu ţările occidentale şi cele vecine. în corespundere cu scopurile politicii externe a ţării noastre. menit să reglementeze principiile de realizare a politicii externe a statului şi de activitate a instituţiilor statale. dar şi alte instituţii centrale ale ţării noastre care desfăşoară activităţi externe. va conţine referiri la cursul prioritar al Republicii Moldova spre integrare în structurile europene. Din aceste considerente strategia politicii externe necesită. dar şi evoluţiei situaţiei internaţionale. cele din 03. Un alt document care reglementează nemijlocit activitatea în plan extern a ţării noastre. elaborarea unei noi variante a Concepţiei politicii externe. Din punct de vedere al interesului naţional de o mare importanţă este Concepţia politicii externe a Republicii Moldova.a început pregătirea specialiştilor în domeniul relaţiilor internaţionale). adoptarea la 29 iulie 1994. adoptată de Parlament. regionale şi subregionale etc. aprobat de către Guvernul Republicii Moldova (în prezent este în vigoare Regulamentul Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene. la Academia de Studii Economice etc. În acest document sînt expuse direcţiile principale de activitate ale Republicii Moldova în plan extern. putem anticipa că noul document ce va călăuzi politica externă a ţării noastre. la fel ca şi legile supreme ale altor state. conţine prevederi concrete privind principiile de bază ale politicii externe a ţării noastre. aparatul central al MAE.

abilitat să promoveze şi sî realizeze politica externă a statului.a. Federaţia Rusă etc. subdiviziunile sale şi structurile create pe lîngă Minister. Elaborat în baza Legii cu privire la serviciul diplomatic. De asemenea. 4. se indică că MAEIE este constituit din aparatul central. procesul de constituire a cadrului juridic de dezvoltare a relaţiilor bilaterale ale Republicii Mildova cu unele state este încă insuficient. modalităţile de funcţionare a Colegiului Ministerului. Franţa. Statutul Consular stabileşte modalităţile de desfăşurare a activităţilor consulare ale misiunilor diplomatice şi ale instituţiilor consulare ale Republicii Moldova[xxiii]. În prezent Republica Moldova a încheiat un şir de tratate şi acorduri cu statele vecine. aprobată de Legislativ la 27 decembrie 2001. ţinîndu-se cont de faptul că negocierea acordurilor de colaborare bilaterală necesită timp. dar şi cu ţările cu care colaborarea este avantajoasă pentru ţara noastră. aprobat de către Guvernul Republicii Moldova la 28 martie 2002.[xxiv]. Legea în cauză stabileşte cadrul juridic privind organizarea şi funcţionarea serviciului diplomatic al Republicii Moldova ca parte a serviciului public[xxii]. De mare importanţă pentru desfăşurarea activităţilor externe ale ţării noastre este Legea Republicii Moldova cu privire la serviciul diplomatic. precum şi din alte structuri subordonate acestuia. cum sînt: misiunile diplomatice. Astfel.administraţiei publice. Regulamentul conţine prevederi concrete privind sarcinile generale ale MAEIE. iar personalul MAEIE este limitat (unii diplomaţi sînt responsabili de relaţiile cu cîteva state). Acest lucru este explicabil. Desigur. ştiinţei ş. inclusiv rolul ministerului în coordonatrea activităţilor ministerelor şi departamentelor centrale privind realizarea Planului de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană. Republica Moldova nu are încă deschise ambasade 270 . Turcia. ROLUL DIPLOMAŢIEI ECONOMICE LA ETAPA ACTUALĂ. DIPLOMAŢIA BILATERALĂ ŞI MULTILATERALĂ A REPUBLICII MOLDOVA. energeticii. o importanţă majoră o are crearea cadrului juridic respectiv pentru dezvoltarea raporturilor bilaterale. al educaţiei. au fost semnate cu mai multe state acorduri de colaborae în diverse domenii: economic. Regulamentul conţine şi alte prevederi ce se referă nemijlocit la activitatea Ministerului[xxi]. În activitatea practică de realizare a politicii externe. culturii. oficiile consulare. reprezentanţele şi misiunile pe lîngă organizaţiile internaţionale. totodată. atribuţiile de bază ale Ministrului Afacerilor Externe. după stabilirea relaţiilor diplomatice. al transporturilor. De asemenea. Documentul ce reglementează activitatea consulară a ţării noastre este Statutul Consular. au fost semnate tratate de bază cu aşa state ca Bulgaria. Ucraina.

avîndu-se în vedere orientarea fermă a ţării noastre spre integrarea în structurile comunitare. De la proclamarea independenţei sale pînă în prezent Moldova a deschis misiuni diplomatice cu statut permanent în 24 de state. constau în următoarele: a) a reprezenta statul acreditant în statul acreditar. De asemenea. 271 . tehnico-ştiinţifice şi de altă natură. cum ar fi: Japonia. Canada. culturale şi ştiinţifice între statul acreditant şi statul acreditar[xxv]. joacă un rol major în dezvoltarea relaţiilor bilaterale între state. Aşa dar. numărul insuficient de misiuni diplomatice ale R. avîndu-se în vedere capacităţile financiare limitate ale ţării. e) a promova relaţii de prietenie şi a dezvolta relaţiile economice. Moldova încă nu are deschise ambasade în aşa state care dispun de un mare potenţial economic. India. comercialeconomice. Desigur. stabilite de către Convenţia de la Viena din 1961. În prezent R. fapt ce va contribui substanţial atît la diversificarea şi aprofundarea colaborării cu un nunăr mai mare de state. practic imposibil de a dezvolta relaţii normale de colaborare între state.. fără a avea ambasade în majoritatea absolută a statelor UE. n. După cum este cunoscut. Brazilia. iar în peste 60 de state ţara noastră este acreditată prin cumul. deoarece fără un cadru juridic adecvat. Moldova avea deschise ambasade în doar 15. n. d) a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant. prin funcţiile care le sînt atribuite. tehnologic etc. b) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi. este. acest deziderat este foarte dificil de realizat (din 27 de state a UE la începutul anului 2007 R. În scopul promovării unei politici externe active este importantă şi reprezentarea statelor în organismele internaţionale. Procesul de deschidere a ambasadelor ţării noastre peste hotare necesită să fie accelerat. în limitele admise de dreptul internaţional. dar şi la promovarea intereselor naţionale ale ţării noastre. numărul redus al cadrelor diplomatice etc. care în mare măsură se constituie prin intermediul ambasadelor. funcţiile misiunilor diplomatice. ţările exportatoare de petrol din Golful Persic etc. financiar. Moldova să fie completat. Moldova în perioada imediat următoare după 1991 era explicabil. Deosebit de stringentă pentru Republica Moldova este problema instituirii unor raporturi pe multiple planuri cu ţările-membre ale Uniunii Europene. regionale şi subregionale. Însă în momentul de faţă este absolut necesar ca numărul ambasadelor R. c) a duce tratative cu statul acreditar.în unele ţări cu care se impune amplificarea raporturilor politice. Moldova este membru a circa 90 organizaţii internaţionale. în prezent R.). misiunile diplomatice. Or.

deoarece dacă în primii ani după proclamarea independenţei sarcinile principale ale diplomaţiei moldoveneşti se rezumau. Politica externă a Moldovei la etapa actuală este destul de activă şi dinamică. Azerbaidjan. USD. Consiliul Europei. la recunoaşterea interaţională a ţării noastre. în prezent una din direcţiile majore de activitate externă este instituirea unor relaţii comercial-economice reciproc avantajoase cu diferite ţări. Moldova constituia 1. Uniunea Europeană (Bruxelles). includerea plenară a Moldovei în activitatea organismelor internaţionale şi regionale. Grupul de state GUAM (Georgia. Moldova s-a cifrat la 3. Una din direcţiile prioritare ale activităţii externe a Moldovei în momentul de faţă se încadrează în ceea ce am numi diplomaţia economică. Moldova să se includă activ în rezolvarea diverselor probleme cu care se confruntă în prezent omenirea. din acestea 67. printre care se numără Organizaţia pentru Cooperare Economică la Marea Neagră. Comisia Dunăreană etc. R. Astfel. Procesul de Cooperare în Europa de SudEst.51% din exportul ţării noastre şi 39. Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est.4% reveneau ţărilor CSI. Totodată. Comunitatea Statelor Independente. Totodată. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (Viena). în linii mari. în anul 1993 volumul total al comerţului exterior al R. USD (50. în anul 2005 volumul comerţului exterior al R. Ucraina. deoarece permite R. Îniţiativa Central-Europeană. USD. devenind cu adevărat un subiect al dreptului internaţional. De asemenea. iar comerţul cu ţările Uniunii Europene era mai mult decît modest[xxvi]. participă activ la colaborarea politică şi economică internaţională. Consiliul Europei (Strasbourg). prin intermediul organismelor internaţionale Republica Moldova îşi promovează propriile sale interese naţionale.Ţara noastră are deschise reprezentanţe permanente pe lîngă aşa organisme internaţionale. Moldova participă la activitatea unui şir de organizaţii regionale şi subregionale.467 mlrd.403 mlrd. În contextul dezvoltării relaţiilor comercial-economice externe este semnificativ de comparat evoluţia volumului comerţului exterior al Moldovei după obţinerea independenţei cu indicii respectivi din anul 2005. accederea în organismele internaţionale. Spre comparaţie. la Chişinău şi-au deschis reprezentanţele sale aşa organizaţii internaţionale. Moldova). din acesta ţărilor CSI revenindu-le 1. Cota ţărilor UE în relaţiile comercial-economice ale ţării noastre în perioada de referinţă a fost în continuă creştere.111mlrd. OSCE. De remarcat că partciparea ţării noastre la activitatea structurilor internaţionale este de mare importanţă. constituind circa 30% în prezent. Uniunea Europeană şi a. stabilirea relaţiilor diplomatice cu diferite ţări.62% din import). cum ar fi Organizaţia Naţiunilor Unite (New York şi Geneva). acest indice marcheză 272 . Şi acest lucru este explicabil. ca ONU.

trebuie să depună eforturi susţinute pentru promovarea mai insistentă a mărfurilor moldoveneşti pe pieţele externe. USD). 2) Ucraina (591 mln. Republica Moldova a devenit frontiera estică a NATO şi UE.6 mln. procesele de integrare a tuturor ţărilor în structurile euro-atlantice. din CSI. 10) SUA ( 78 mln. în special din Rusia. Totodată. Moldova. Important este ca aceste relaţii să fie reciproc avantajoase. deoarece acest indice a constituit în anul 2005 circa 1. R. pe continentul european sînt practic.7 mln. 220 mlrd. în special. 6) Belarus (155. cum ar fi gazele naturale. USD[xxviii]. Moldova importă cantităţi considerabile de carburanţi. 7) Turcia (117. Moldova. USD). nu putem ignora nici rolul statelor CSI în relaţiile comercialeconomice ale R.8 mln. pentru a asigura interesele naţionale ale R.9 mln. Moldova. 4) Italia (285. În aceste circumstanţe diplomaţia moldovenească trebuie să fie la înălţimea sarcinilor ce îi revin. La început de nou mileniu situaţia internaţională a cunoscut schimbări profunde. au loc procese complexe de globalizare. USD). 5) Germania (238 mln. În acest context instituţiile centrale ale R. să se dezvolte în baza unor acorduri care să fie respectate de ambele părţi. USD). avînd în vedere că în prezent pe piaţa estică se realizează circa 50% din mărfurile moldoveneşti. 8) Polonia (90 mln. Moldova în anul 2005 au fost următoarele: 1) Federaţia Rusă (621 mln. la etapa finală. USD). Însă trebuie de remarcat că o problemă stringentă a activităţii economice externe a ţării noatre o constituie cea a reducerii soldului negativ al balanţei comerciale.amplificarea relaţiilor economice ale ţării noastre cu statele comunitare[xxvii]. USD). Primele 10 ţări în comerţul exterior al R. Desigur. abilitate cu promovarea relaţiilor economice externe. USD. USD). USD). Omenirea astăzi se confruntă cu noi riscuri şi sfidări la adresa securităţii sale. în acelaşi rînd şi MAEIE. 3) România (369 mln. REFERINŢE 273 . USD). 9) Franţa (80.

Idem. Dicţionar”. A se vedea: Furness E. A se vedea: Holsti J. vi . International Olganization in the Light of Historical Experience. «Relations internationales». Princeton. SPROUT H. Nationalism and Social Communication. 1965 ş. BENIUC V. Principiile şi normele dreptului international recunoscute de comunitatea internatională. idem. 3-1733.. 1999. „Государь”. если это вредит его интересам и если отпала причина. în conformitate cu Declaraţia asupra principiilor dreptului international privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state. x . Учебное пособие”. Vancouver.-F. 1998. „Noţiunile şi conceptele de bază ale diplomaţiei. „Studiul Politicii Internaţionale”. BENIUC V. KУЛЕНКOВA С. The International System. A se vedea: Макиавелли Н.... Deutsch К. La începutul anilor ’60. xiv . Idem et al. с. P..K. 52.. А. Idem. ЦЫГАНКОВ П.K. Москва. p.) “Foundations of National Power”. Учебное пособие”.. v .. p. HOLSTI J.Y. Political Community at the International Level. and Sprout M. Chişinău. 435. „Bвeдениe в теорию международных отношений.Snyder au dezvoltat teoria raţionalizării deciziilor de politică externă. побудившая его дать обещание». xiii . şi alte acte internaţionale specifice. Spre exemplu.U. (eds. semnat la Helsinki în 1975. 1965. EASTON D.Y. 1962. N. Cambridge. adoptată de Adunarea Generala a O. precum şi cu Declaraţia privind principiile care guverneaza relaţiile reciproce dintre statele participante la CSCE din Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.Furness şi R. xi . 1961. RUSNAC Gh.i . Princeton.K. “Systems Analysis of Political Life”. and Verba S. p. British Columbia. asistenţa umanitară acordată etiopienilor.a. SINGER D. la 24 octombrie 1970. 1996. xii . Idem. 1957. 1990. viii .. HOLSTI J. „The Level of Analysis Problem in International Relations” /Knorr К. 1954. Problems of Definition and Measurement. N. iv .N. „Мeждународные Отношения. „Studiul Politicii Internaţionale”. — М. «Pазумный правитель не может и не должен оставаться верным своему обещанию. RUSNAC Gh. GONIDEC P. KУЛЕНКOВA С. idem. ix . 1945. 1984. E. Princeton. 77-92. Political Community and the North Atlantic Area. “The Ecological Perspective on Human Affairs: With Special Reference to International Politics”.. iii . vii . somalezilor.. sudanezilor sau kuzilor reprezintă unele dintre cele mai cunoscute acţiuni de asistenţă internaţională din anii 1980-1990. — Paris. Москва. Princeton. 109. ii . 65. CHARVIN R. . Snyder R.

. Учебное пособие”. Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 5. 5. xv . Convenţia cu prvire la relaţiile diplomatice. Anexa 1 Sursa: Braillard Ph. р. xxi . A se vedea: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. 1988. N.. p.. 151-153. 65-71. pag. xxvi . Ediţie oficială Volumele 1-36. 20. 1990. States. “The Scientific Study of Foreign Policy”. Nr. 2006. 65-71. 37.N. 5 februarie 2002. Tratate internaţionale. А. 1954. . 11 noiembrie 2005. Republica Moldova în relaţiile economice internaţiomale (1991-1995). Chişinău 1998. 1996.. 4.-R. p. xxiii . “Conflict: Resolution and Prevention”. P. Braillard Ph.. xvi . Monitorul Oficial al Republicii Moldova.. Calculat după: Comerţul exterior al Republicii Moldova în anul 2005. 11 aprilieie 2002.-R. Rosenau J. . “Les relations internationals”. 1988. L. xxviii .Y. 118. 10-14.18. Djalili M. 3-1733. p. xxv . Ibidem. L. xviii . 1968. xix . A se vedea: Concepţia politicii externe a Republicii Moldova. A se vedea: Burton J. Djalili M. 1976. — Paris. xvii . ch. — Paris. la 18 martie 1961.50-52.. xx . ch. Burton J. Nr. Nr. “Systems.Y.147xxvii . 1971. N. v.. Chişinău.“Americain Foreign Policy and Decision Making”.. POLITOLOGIE. Monitorul Oficial al Republicii Moldova. “Les relations internationals”. 20. xxii . încheiată la Viena. Москва..W. VÂLSAN G.. Monitorul Oficial al Republicii Moldova. “The Study of Foreign Policy” /Rosenau J. Moldova. Wold Politics. „Мeждународные Отношения. A se vedea: Regulamentul Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene.126. Cereş Irina. Biroul Naţional de statistică al R.. 6 aprilie 1995. р. W.Y. Nr. xxiv . Diplomacy and Rules”. Rosenau J. P. 1990-2006. ЦЫГАНКОВ П.