DOREL BUŞE

MANAGEMENTUL CRIZELOR ŞI CONFLICTELOR REGIONALE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BUŞE, DOREL Managementul crizelor şi conflictelor regionale / Dorel Buşe – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006 368 p. 23,5 cm. Bibliogr. ISBN (10) 973-725-629-8; (13) 978-973-725-629-4 65.012.4;330.131.7

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Redactor: Constantin FLOREA Tehnoredactor: Florentina STEMATE Coperta: Cornelia PRODAN Bun de tipar: 25.09.2006; Coli tipar: 23 Format: 16/61×86 Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr.313, Bucureşti, Sector 6, O.P. 16 Tel./Fax: 316.97.90; www.spiruharet.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI STUDII EUROPENE

DOREL BUŞE

MANAGEMENTUL CRIZELOR ŞI CONFLICTELOR REGIONALE

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2006

CUPRINS

Introducere .……………………………………………………………. I. Tensiuni, crize, conflicte, războaie şi alte tipuri de diferende internaţionale: definiţie; delimitări conceptuale ……....………… I.1. Noţiuni ……………………………………….…….…………… I.1.1. Tensiuni ...............................................................………... I.1.2. Crize ……………………………….………….…………. I.1.3. Conflicte .………………………………………………… I.1.4. Războaie …………………………………………………. I.1.5. Terorismul ………………………………………………... I.2. Delimitări conceptuale …………………………………………. II. Anatomia crizelor şi conflictelor; tipologii ………………………. II.1. Criterii de clasificare a crizelor ………………………………... II.2. Clasificarea conflictelor ……………………………………….. II.3. Tipuri de război ………………………………………………... III. Factori care determină apariţia crizelor şi a conflictelor ……... III.1. Niveluri de analiză a crizelor şi conflictelor ………………….. III.2. Elementele conflictului ……………………………………….. IV. Desfăşurarea crizelor …………………………………………….. IV.1. Declanşarea crizei ………………………………………….. IV.2. Fazele crizei ………………………………………………... IV.3. Modalităţi de luare a deciziilor …………………………….. IV.4. Comportamentul actorilor …………………………………. IV.5. Sfârşitul crizei şi rezultatele sale imediate ………………… IV.6. Consecinţele crizelor asupra echilibrului internaţional ……. IV.7. Sfârşitul conflictului ……………………………………….. V. Modele teoretice şi practice de gestionare a crizelor şi conflictelor V.1. Evoluţia analizei conflictelor …………………………………. V.2. Tipuri de abordări……………………………………………... V.2.1. Dinamica situaţiilor conflictuale ……………………….. V.2.2. Abordarea funcţională a situaţiilor conflictuale …………

9 13 13 13 14 31 34 38 44 48 48 62 66 69 72 81 83 85 88 93 94 95 97 99 101 104 107 107 116 5

VI. Organizaţiile internaţionale sau regionale cu atribuţii specifice în managementul crizelor şi conflictelor: O.N.U.; O.S.C.E.; C.E.; U.E.; U.E.O.; N.A.T.O …………………………………………... VI.1. Organizaţiile internaţionale şi/sau regionale ……………….…. VI.1.1. O.N.U. – principala organizaţie internaţională de soluţionare a diferendelor internaţionale …………….. VI.1.2. O.S.C.E. – principala organizaţie regională de gestionare a conflictelor şi diplomaţie preventivă … VI.1.3. Consiliul Europei – organizaţie regională cu rol în gestionarea crizelor şi protecţia minorităţilor ……. VI.1.4. U.E. şi Politica Externă şi de Securitate Comună …... VI.1.5. U.E.O. şi Politica Europeană de Securitate şi Apărare VI.1.6. N.A.T.O. – principala organizaţie politico-militară cu vocaţie universală în managementul crizelor şi conflictelor ……………………………………….. VI.2. Interferenţa N.A.T.O. cu alte organizaţii internaţionale…… VI.2.1. O.N.U. şi N.A.T.O – o relaţie de cooperare pentru securitatea internaţională …………………………….. VI.2.2. Complementaritatea N.A.T.O. – O.S.C.E ………….. VI.2.3. N.A.T.O. şi U.E. – parteneri în procesul de edificare a noii arhitecturi de securitate regională ……………... VII. Managementul angajării în operaţii militare de prevenire a conflictelor şi operaţii de menţinere a păcii …………………. VII.1. Prevederi normative privind folosirea forţei militare în operaţiunile multinaţionale …………………………………........ VII.2. Considerente privind pacea şi războiul în gândirea politică română şi străină …………….…………………………………… VII.3. Compatibilitatea juridică a acţiunilor militare cu dreptul operaţional al conflictelor armate ……………………….. VIII. Abordarea regională a soluţionării crizelor şi conflictelor internaţionale …………………………………………………... VIII.1. Prevederi legislative şi modalităţi de prevenire şi gestionare a crizelor în România …………………………… VIII.2. Prevederi legislative şi modalităţi de prevenire şi gestionare a crizelor în unele state europene …………………………… VIII.3. Analiză critică privind abordarea regională a soluţionării crizelor şi conflictelor internaţionale ………………………... 6

119 124 124 159 179 185 204

220 250 250 254 257 275 275 291 303 327 327 338 344

VIII.3.1. Reglementări …………………………………........…… VIII.3.2. Tipuri de acorduri şi organisme regionale…………….… VIII.3.3. Consecinţele pe plan doctrinar şi practic ale dezangajării/renunţării la agenda globală de gestionare a crizelor regionale ……………………………………… VIII.3.4. Critica mecanismelor regionale de gestionare a crizelor şi conflictelor ……………………………………….…… VIII.3.5. Dezbaterile actuale din cadrul ONU privind cooperarea cu mecanismele regionale de gestionare a crizelor şi conflictelor …………………………………………… Anexe: 1. Principalele crize şi conflicte politico-militare de la începutul secolului al XIX-lea până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial – cronologie …………………………………………… 2. Principalele crize şi conflicte politico-militare din timpul „războiului rece” – cronologie …………………………………. 3. Principalele crize şi conflicte politico-militare din perioada post „război rece” – cronologie …………………………………. 4. Statele membre ale O.N.U. şi data admiterii ……………………... 5. Organizaţii europene cu atribuţii în managementul crizelor şi conflictelor ……………………………………………………. Bibliografie ……………………………………………………………….

344 345 349 352

352

354 355 358 359 364 365

7

8 .

În mod obiectiv. în funcţie de situaţia concretă. Nesoluţionarea la timp şi în condiţiile concrete cerute de sistemul macrosocial sau microsocial. caracterizate prin stabilitate şi tendinţe de integrare. dar poate apărea şi ca urmare a evoluţiei sinuoase a societăţii şi vieţii internaţionale la un moment dat. precum şi încercările de nerezolvare sau rezolvarea pe alte căi. care generează alte diferende. în realităţile naţiunii. iar posibilitatea de a recurge la mijloace militare să se accentueze. forţelor. Acolo unde relaţiile sunt mai intense şi mai complexe. 9 . intensificarea interacţiunilor dintre state conduce în mod inevitabil la sporirea diferendelor internaţionale. mijloacelor şi resurselor cele mai eficiente pentru gestionarea crizelor şi conflictelor naţionale şi internaţionale. crize şi conflicte a făcut ca instabilitatea să câştige teren. alături de zonele prospere din punct de vedere economic. unele aflate în pragul dezintegrării. Lumea de azi oferă o imagine contradictorie. din ce în ce mai complexe. există vaste regiuni sărace. Comunitatea umană. surprinsă şi neliniştită. În general. instabile. posibilitatea ivirii diferendelor este mare. dezvoltării sistemelor în general. mai mari. apariţia lor nu constituie un fenomen negativ în sine. organismele şi organizaţiile. a modalităţilor. Contradicţiile sunt caracteristice progresului. omenirea este confruntată cu multiple probleme. că se află departe de momentul instaurării păcii. lumea contemporană a constatat. Acest fenomen apare deosebit de des. aderarea. împrejurărilor. determină în majoritatea cazurilor recurgerea la forţă. prevederilor şi metodelor. uneori diametral opuse. cu frecvenţă aproape regulată. în viaţa internaţională şi îşi are nu de puţine ori originile în istorie. abordările şi punctele lor de vedere la aceste probleme sunt diferite. în demersul ei spre progres şi civilizaţie.INTRODUCERE La sfârşitul „războiului rece”. precum şi a instituţiilor. statele şi guvernele au înţeles necesitatea coordonării şi unirii eforturilor în scopul găsirii. a căror soluţionare reclamă participarea tuturor statelor. Apariţia unor noi riscuri. instituţiile internaţionale. căilor.

criza economico-socială. cât şi conducerea politicomilitară. militar. au antrenat. într-o manieră edificatoare. Problematica abordată în gestionarea crizelor şi conflictelor regionale este deosebit de vastă şi complexă din punct de vedere politic. precum şi natura unor relaţii interstatale. ea necesitând o analiză profundă. gestionarea crizelor. Toate aceste schimbări. au schimbat radical configuraţia politică. care include problematica la nivel gnoseologic. cu toate implicaţiile şi consecinţele ce decurg din această alternativă.În ultimii ani. pe baza concluziilor din desfăşurarea ultimelor crize şi conflicte militare şi a experienţelor sau a studiilor. pentru definirea conceptelor şi concepţiilor principale ale specialiştilor civili şi militari. obiectivelor. pe lângă definirea şi delimitările conceptuale ale diverselor tipuri de diferende internaţionale. conceptelor şi în domeniul previziunilor referitoare la fizionomia acţiunilor militare. în mod firesc. criza religioasă. militară. Definirea. un rol important în studiul managementului crizelor şi conflictelor îl ocupă cunoaşterea principalelor organisme sau organizaţii regionale şi internaţionale cu atribuţii specifice în acest sens. prin amploarea şi complexitatea lor. economico-socială la nivel pragmatic. că o susţinere economico-financiară discontinuă a acestuia. conflicte regionale şi internaţionale. De asemenea. cu precădere în domeniul scopurilor. ca şi opţiunea de a se evita războaiele de lungă durată şi pe spaţii geografice mari. inclusiv între unele ţări din centrul şi estul continentului. Trăsăturile care definesc fenomenul politic şi militar actual relevă. socială şi militară europeană au avut loc profunde transformări care. cu implicaţii asupra strategiilor de securitate ale ţărilor europene. în acelaşi timp. economic şi social. criza. criza diplomatică. sunt probleme care îşi caută răspunsul. conţinutul acestora. şi o serie de reconsiderări teoretice şi practice în strategiile militare ale acestora. economică şi socială a Europei.) permite să se distingă. 10 . gestionarea conflictelor etc. măsurile ce pot fi întreprinse preventiv pentru a contracara din timp elementele care favorizează apariţia crizelor şi conflictelor (gestionarea acestora). criza politico-diplomatică şi militară. care direcţionează întreaga arie de preocupări teoretico-metodologice şi practic-aplicative militare în vederea elaborării unei noi strategii de securitate şi apărare a ordinii interne şi internaţionale. forţelor. sistematică. a noţiunilor (tensiunea. prevederea acestora. în viaţa politică şi economică.

În contextul nou creat în Europa şi în lume. este chemată să exporte securitate şi stabilitate.O.E. şi Consiliul Europei. care va rămâne principalul nucleu politico-militar. Iar a doua componentă are în vedere: Uniunea Europeană.E...O. O. Consiliul Europei.O... instituţională şi juridică asupra mecanismelor de gestionare a crizelor şi conflictelor regionale.În prezent. cum sunt: O. prăbuşirii sistemului comunist şi edificării noilor democraţii în Europa Centrală şi de Est. N. Direcţiile de restructurare au cunoscut în ultimul timp o dezvoltare în planul acordurilor concrete. diviziunea numai între diferitele organisme de securitate în vederea creării unui cadru instituţional mai larg. care.. de securitatea din spaţiul euroatlantic. şi mai ales a radicalizării terorismului şi declanşării războiului antiterorist.U.T.A. fie şi numai pentru că în acest spaţiu sunt actualmente majoritatea efectivelor şi tehnicii militare. care se va ocupa de diplomaţia preventivă şi construcţia societăţii civile. securitatea internaţională este condiţionată. după primirea de noi membri în alianţă. precum şi să contribuie la însuşirea sistematică şi consolidarea cunoştinţelor despre noţiunile de crize şi conflicte regionale şi principalele instituţii internaţionale de gestionare a acestora. Din acest motiv..O.S.A. care are ca obiective respectarea drepturilor omului şi a diversităţii culturale. noul N.C..E. prin lărgire. Lucrarea de faţă îşi propune să ofere o perspectivă politică. Este o adevărată arhitectură al cărei proiect presupune două componente: crearea unui cerc de securitate în interiorul căruia naţiunile europene să se simtă sigure şi stabile. care reprezintă într-o bună măsură identitatea de apărare europeană. U.T.A..E.O. în mod determinant. devenind coordonate de bază ale noii arhitecturi de securitate în Europa. dar şi practică a gestionării crizelor a devenit o preocupare majoră în studierea crizelor şi la români. O. problematica teoretică. ca urmare a încetării „războiului rece”. dezintegrării Tratatului de la Varşovia. 11 . U. U. edificarea arhitecturii de securitate în acest spaţiu a devenit o aglomerare de instituţii care participă la edificarea securităţii euroatlantice şi internaţionale.C.E.S. Prima componentă are în vedere restructurarea N.T.E. şi U. inclusiv arsenalul nuclear.N.

12 .

de anumite tensiuni. Noţiuni I. I. În timpul „războiului rece”. managementul crizelor. CRIZE. TENSIUNI.U. atunci acest spaţiu al intereselor este unul al potenţialelor conflicte sau. primele semnalează potenţialitatea conflictului. Convenţional.I. Tranziţia tensiune – criză – conflict nu poate fi analizată fără a defini şi operaţionaliza fiecare dintre aceste concepte. RĂZBOAIE ŞI ALTE TIPURI DE DIFERENDE INTERNAŢIONALE: DEFINIŢIE.1.1. Cercetările realizate în S. În tranziţia de la tensiuni la conflicte. aşa cum îl numeşte R.A. DELIMITĂRI CONCEPTUALE În întreaga sa istorie şi evoluţie.1. societatea umană a fost marcată.J..1.1. Rummel. stimulate de criza rachetelor din Cuba. cauzate de existenţa unei balanţe neechilibrate între elemente sau tendinţe opuse. CONFLICTE. care au implicat o parte sau chiar toate domeniile vieţii sociale. Tensiuni I. Primele sinteze pe această temă datează de la mijlocul anilor ’70 ai secolului XX. Definiţie Tensiunile se concretizează în sentimente de ostilitate ce nu sunt manifeste. contradicţii. aceste acumulări sau antagonisme pe diferite domenii de activitate la nivel macro sau micro social au fost denumite „crize” sau „situaţii de criză”. Dacă ne raportăm la interese ca vectori de putere. Studiul crizelor internaţionale sub forma unei anumite metodologii care să aplice principii ştiinţifice este un fenomen recent. un 13 .1. la o scară temporală sau spaţială mai mare (războaie) sau mai mică (conflicte locale). au deschis calea unei noi discipline a relaţiilor internaţionale. analiza conflictelor a fost dezvoltată mai ales pentru a instrumenta înţelegerea conflictului dintre Est şi Vest şi a folosit metode precum analiza sistemică şi teoria jocurilor. acumulări de divergenţe dereglatoare.

Lumea 2005. I. cât şi în mediul academic. intereselor sau obiectivelor prioritare ale părţilor implicate. Editura Corint. la cele enunţate în documentele oficiale ale instituţiilor de securitate. chiar şi unidimensional. Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999). Bucureşti.. există o largă varietate de definiţii ale crizei: de la cele formulate de factorii de luare a deciziilor.spaţiu de conflict. Un astfel de paradox poate fi elucidat în două moduri: mai întâi. lipseşte un consens cu privire la ceea ce este ea în mod exact.1. Crize I. În urma acestor prime eforturi de analiză. de la cele mai restrictive la cele mai lărgite. trebuie subliniată extraordinara complexitate a fenomenului. p.2. chiar dacă nu va exista niciodată unul în desfăşurare”. 86. Teodor Frunzeti. mai mult. după criza rachetelor din Cuba. Bucureşti. definiţia lui Rummel este diferită: „un spaţiu în care conflictul poate izbucni. la prima vedere. iar apoi trebuie analizat numărul considerabil de crize produse în secolul al XX-lea şi până în prezent. acest număr variind de la câteva sute la mai multe mii2. 2 Jean-Louis Dufour. în S.A. se concretizează două aspecte remarcabile: criza în relaţiile internaţionale este un fenomen singular de o importanţă excepţională. Enciclopedie politică şi militară (studii strategice şi de securitate). Într-o accepţiune foarte largă. 2002. În plan internaţional. 13-14. 2005. Definiţie Managementul crizelor ca o nouă disciplină pentru studierea relaţiilor internaţionale îşi are originea în studiile efectuate. sau elaborate de cercetători ai domeniului relaţii internaţionale şi specialişti în studii de securitate. militari sau civili. 14 1 .U. Din teoria lui Rummel asupra conflictului rezultă că realitatea în care trăim este un spaţiu de conflict şi.1.2. orice spaţiu. p. Vladimir Zodian (coordonatori). în raport cu autorii şi definiţiile adoptate. prin criză se înţelege o situaţie naţională sau internaţională în contextul căreia se creează o ameninţare la adresa valorilor. Crizele internaţionale. Deşi.1. sintagma spaţiu de conflict pare a reprezenta un spaţiu în care se desfăşoară un conflict. este caracterizat de posibilitatea existenţei unor vectori opuşi ce creează tensiuni1. prin urmare o stare de anormalitate. atât la nivel guvernamental.

Weick. Criza nu există în lipsa unei decizii care trebuie luată şi. Vladimir Zodian (coordonatori). dar generează confuzie. Crizele diferă prin cauzele şi durata lor. Termenul grec krisis – judecată sau decizie – s-a transformat odată cu trecerea timpului. criză.Originea cuvântului criză se află în greaca veche.E. ele antrenează acţiunea umană ceea ce poate transforma micile deviaţii în crize majore. În latina medievală a devenit crisin. în timp ce inacţiunea este o cale sigură. fie prin importante modificări adaptative ale structurii sale. în consecinţă. Este momentul în care apare criza ca manifestare a unor dificultăţi temporare sau cronice ale modului de organizare a sistemului. p. în unele cazuri. exprimând incapacitatea sa de a funcţiona în modalitatea existentă. 3 4 Ibidem.. Teodor Frunzeti. mai târziu. de noţiunea de decizie. a decide. al oricărei înţelegeri utile şi riguroase a fenomenului crizei se află necesitatea de a lua decizii. din cauza multitudinii tipurilor de crize. p. atunci trebuie înţelese4. 15 . Conform lui K. Acumularea accentuată a dificultăţilor şi izbucnirea conflictuală a tensiunilor fac dificilă funcţionarea normală a unui sistem şi declanşează puternice presiuni spre schimbare. cit. 86-87. Din cauza probabilităţii lor reduse. Verbul krinein însemna a judeca. Evident. Acelaşi K. a separa. Esenţialul din etimologia cuvântului este legat. a discrimina. 13. Weick susţine că acţiunile desfăşurate în sensul înţelegerii joacă un rol central în geneza crizelor şi. crisis în secolul XVI şi. aceste evenimente sfidează orice interpretare şi cer un efort susţinut de înţelegere. însă produce cunoaştere. pentru rezolvarea unei crize în curs de desfăşurare este nevoie de acţiune ce. Ieşirea din criză se face fie prin schimbarea structurală a sistemului existent. Există un echilibru firav între acţiune şi inacţiune: acţiunea poate avea consecinţe periculoase.E. probabil. raţiunea umană poate juca numai un rol limitat în desfăşurarea lor. în lipsa unui raţionament anterior3. Op. dacă se doresc prevenirea şi gestionarea lor. Cu toate acestea. în mod simultan. În centrul oricărei definiţii. Crizele sunt evenimente caracterizate prin probabilitate redusă şi consecinţe importante care ameninţă o organizaţie în scopurile ei cele mai profunde. generează materialul brut din care rezultă cunoaşterea şi care afectează însăşi desfăşurarea crizei.

în concepţia lui Philippe Moreau-Defarges. Criza constă deci. de înfruntare neconcretizată. Iar generalul Poirier aprecia criza drept „deteriorarea bruscă sau graduală a factorilor de echilibru ce asigură în mod obişnuit raporturile de coexistenţă dintre state”9. p. La rândul său. 7 Charles F. lasă loc unei forme de acord. p.Alastair Buchan.Hermann. în care adversarul să fie împiedicat să dobândească un anumit avantaj politic sau militar.. cit.. după o demonstraţie de forţă. Ibidem. criza este acea formă de violenţă reţinută.. 15. p. aprecia criza drept „perioada conflictuală dintre două sau mai multe state care intervine atunci când una din părţi o încolţeşte pe cealaltă pe un punct precis sau ce poate fi definit. Philippe Moreau-Defarges definea criza drept „un moment de tensiune ce pune în cauză în mod frontal interesele fundamentale ale două sau mai multe state. 14. iar apoi. 5. în „ruptura unui echilibru Jean-Louis Dufour. c) surprinde pe membrii unităţii de decizie prin apariţia sa”7. Charles Hermann oferă următoarea definiţie: „O criză este o situaţie care: a) ameninţă obiective net prioritare ale unităţii de decizie. 1969. Op. b) reduce timpul de răspuns în timp util înainte ca decizia să poată fi transformată în acţiune. generalul francez Beaufre considera că o criză reprezintă „o stare de tensiune în cursul căreia există riscul maxim al unei escaladări spre un conflict armat. 14. În 1974. director al Institutului Britanic de Studii Strategice. Crisis in foreign policy. Indianapolis. p. riscul minim”8. pentru a evita riscul războiului total”6. Op. 16 6 5 . acest avantaj reprezintă. Despre crizele „războiului rece”. ca „substitut convenabil” al războiului.. cit. pentru a-l constrânge să renunţe la interesele sale legitime şi a obţine de la el concesii care nu corespund mizei. la iniţiativa unuia sau altuia dintre ele. Bobs Merril Co. p. Raymond Aron scria: „În timp ce războiul nu este o soluţie [ . aparent sau real. deci.. ]. 15. 9 Ibidem. 8 Jean-Louis Dufour. miza crizei pentru apărător. destinată a cântări greu în balanţa decizională a celuilalt. între parteneri-adversari”. ca şi atunci când trebuie luată o hotărâre asupra răspunsului care trebuie dat acestei sfidări”5.

1996. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. 12 D. p. Ediţia a II-a. stabilitatea politică. fost Şef de Stat Major al Armatei României. p. Editura Academiei de Înalte Studii Militare. formula următoarea definiţie a crizei: „Există criză atunci când la Quai d'Orsay se reuneşte celula cu acelaşi nume”11. 1979. 241. 17 11 10 . politice. de tulburare. a unui sistem. proprietatea. definea noţiunea de „criză” ca fiind o „apariţie bruscă şi neprevăzută a unui eveniment important” determinată de iniţiativa uneia dintre cele două părţi care obligă cealaltă parte la repunerea în discuţie a propriei strategii.E. iar pentru revenirea la starea de normalitate este necesară adoptarea de măsuri specifice. a raporturilor dintre state. Editura Politică. la articolul 2 (paragraful 1). criza este definită ca „o situaţie de anormalitate. Paradigmele crizelor. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. de forţă de muncă)”12. În Proiectul de lege privind Sistemul Naţional al României de Management Integrat al Crizelor. p. care acţionează potrivit tendinţelor generale ale politicii statelor”10. criza este definită ca „un moment critic care intervine în evoluţia vieţii internaţionale.X. 6. schimbări în raportul de forţe”13. Ibidem. în care sunt ameninţate sau perturbate condiţiile de viaţă. Generalul Quesnot. Ibidem. la nivel naţional sau internaţional. regim sau guvern. prin acţiunea unitară a sistemelor naţionale cu competenţe în domeniu”. Editura Univers Enciclopedic. apariţia unor fenomene de încordare.X. perioadă de tensiune. echilibru care rezultă dintr-un raport de forţe şi dintr-o confruntare de acţiune de diverse naturi. fie că este vorba de viaţa internă a unui stat sau de cea internaţională. Asemenea momente. 14 Mircea Chelaru. dacă ea vrea să-şi apere interesele14.). de timp. p. Bucureşti. 13 *** Dicţionar Diplomatic. În D. p. noţiunea de criză este definită ca „manifestare a unor dificultăţi (economice. Bucureşti. se caracterizează prin ascuţirea contradicţiilor. Bucureşti. 14-15. lipsă acută (de mărfuri. ordinea şi valorile constituţionale sau îndeplinirea obligaţiilor internaţionale ale statului. şeful statului major particular al preşedintelui Franţei în perioada 1992-1995. sănătate şi mediu. economică sau socială. 14.dinamic. sociale etc. de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate. 315-316. 1995. Conform Dicţionarului Diplomatic.E. Generalul Mircea Chelaru.

sau pot provoca exacerbarea violenţei dacă aceasta a început deja. Criza datoriilor a fost considerată un moment de cotitură în relaţiile dintre America Latină şi creditorii lor din „Lumea Întâi”. Abordările din perspectiva factorilor de decizie pornesc de la presupunerea că aceştia percep consecinţele acţiunilor lor – chiar dacă nu fac nimic – care îi vor implica în asumarea unor riscuri importante. criza este considerată un moment de cotitură în relaţiile dintre actori sau dintre actori şi mediul lor înconjurător. luarea deciziei în momente de criză este considerată drept extrem de stresantă. scăpând de sub control şi ducând la violenţă. Întrucât factorul de stres 18 . evenimentele pot escalada rapid. criza rachetelor din Cuba a fost un potenţial moment de cotitură în relaţiile strategice dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Luarea deciziei în momente de criză este astfel separată din punct de vedere conceptual de luarea deciziei în condiţii „normale”. Astfel. Distrugerea continuă a stratului de ozon al pământului este în mod clar un moment de cotitură în relaţia omului cu mediul înconjurător. O mare parte din modelarea formală – derivată din teoria jocului – a fost aplicată în mod productiv. dacă factorii de decizie greşesc. Într-o criză internaţională acută. Prima abordează subiectul din perspectiva factorului de decizie. examinându-le ca secvenţe de interacţiune între actori internaţionali. Literatura contemporană de specialitate referitoare la crize în relaţiile internaţionale şi în politica externă a cunoscut o dezvoltare foarte mare în ultima vreme. Problemele care decurg din deteriorarea sistemului ecologic pot fi considerate drept crize în sensul sugerat mai sus. Este clar că există motive intuitive foarte serioase de concentrare asupra acestui domeniu.În Dicţionarul de relaţii internaţionale. Şi din nou. când asumarea unui grad înalt de risc nu face parte din definirea situaţiei. Plasarea rachetelor „insultătoare” în Cuba ameninţa să schimbe echilibrul strategic global şi echilibrul strategic local împotriva intereselor Statelor Unite. Una dintre consecinţele neanticipate ale crizei a fost că relaţiile dintre superputeri au cunoscut o scurtă perioadă de destindere după aceea. consecinţele neprevăzute ale încercărilor de a se câştiga timp pentru debitori pot să ducă la alte momente de cotitură în relaţii. Această abordare sensibilizează studierea crizelor la constrângerile de mediu şi la oportunităţile pe care le pot avea diferitele structuri ale sistemului pentru incidenţa şi durata fenomenului. Se pot distinge două orientări majore. Din cauza factorului înalt de risc. A doua orientare abordează crizele din perspectiva situaţional-structurală.

Aşa cum a afirmat Lebow (1981). susţinea existenţa celor trei caracteristici definitorii ale acesteia. în percepţia sovieticilor. pot fi afectaţi şi alţi factori. elementul surpriză reprezintă o trăsătură ceva mai controversată. uneori poate duce şi la gândirea de grup. în cel mai rău caz. Factorii de decizie pot fi supuşi la presiunea de a acţiona rapid. dimensiunea grupului de luare a deciziei va fi. se vor putea folosi canale ad hoc. 19 . Se pare că este cât se poate de clar că prima criză a Berlinului a fost. a unui schimb echivalent între adversari. cel puţin una dintre părţile implicate în criză să iniţieze în mod conştient situaţia pentru a forţa cealaltă parte să facă concesii. pentru a se uşura această suprasarcină şi pentru a se economisi timp. o politică pe marginea prăpastiei. Grupul va trebui să facă faţă unei creşteri substanţiale a cantităţii de informaţie care intră în sistem din mediul înconjurător. Această politică are drept scop obţinerea unor concesii din partea celuilalt sau. Hermann (1969). În timpul unei situaţii de criză. totuşi. stresul poate produce epuizare. care a contribuit probabil mai mult decât oricare alt analist la studierea crizei din perspectiva factorilor de decizie. Aceasta este considerată de regulă o politică pe marginea prăpastiei. Din teoria sa. restrânsă. Dacă un anumit nivel de stres poate duce la creşterea eficienţei în sistemul de luare a deciziilor. menţionate anterior. Procesarea informaţiei prin aceste canale de comunicare se va intensifica şi. Din punct de vedere psihologic. Surpriza diplomatică şi strategică seamănă foarte mult cu criza.U. În timpul crizei rachetelor din Cuba. schimbul care se aştepta fiind retragerea semnificativă a Occidentului şi renunţarea la iniţiativa sa de a crea un stat german separat. ca urmare a examinării empirice a douăzeci şi şase de crize. şi conducerea sovietică au crescut substanţial în zilele de după anunţarea carantinei. de regulă.creşte în momente de criză. Solidaritatea şi coeziunea de grup pot să crească şi chiar dacă acest lucru poate duce la performanţe mai bune. dar includerea elementului surpriză în definiţia crizei exclude posibilitatea ca. prea mult stres va conduce la deteriorarea performanţei şi la alte efecte psihologice remarcate deja. nu este decât un pas mic pentru una din părţi să manipuleze riscul pentru a-şi atinge scopurile.A. atitudine emotivă şi o performanţă slabă. „peste jumătate din ele pot fi descrise ca politică pe marginea prăpastiei”. fluxurile de mesaje între S. Întrucât perceperea riscului a fost deja stipulată ca o caracteristică definitorie a crizei. pot avea sentimentul că alternativele lor sunt limitate.

dar implică percepţia unei probabilităţi periculos de mari a războiului” (Snyder şi Deising. atunci medierea de către terţe părţi poate deveni imposibilă şi dacă se întâmplă acest lucru.Spre deosebire de orientarea care abordează procesul de luare a deciziei. Waltz conchide că „absenţa crizei este mai îngrijorătoare decât recurenţa ei”. urmând raţionamentul lui Schelling (1966) după care cele mai multe războaie sunt o formă de comportament negociativ. comportamentul celorlalţi actori importanţi poate fi crucial. perspectiva situaţional-structurală îşi bazează analiza pe presupunerea fundamentală că un conflict este un proces sistemic. ceea ce înseamnă că. de asemenea. aşadar. 20 . Susţinătorii structurii multipolare consideră. Se consideră că există o legătură generică între crize şi negocierea coercitivă dintre posibilii adversari. Alţi autori. Dacă ei se angajează de partea unuia sau altuia dintre actori. dar atunci când este. crizele se produc aproape în mod firesc. drept urmare. Dat fiind acest mod de raţionament. intervenţia competitivă a superputerilor a dat naştere crizei de „alertă”. şi crizele. Una din lucrările cele mai importante în acest domeniu defineşte criza ca un fenomen care ia naştere în cazul unui „conflict grav. fără război. În cazul unei situaţii de criză într-un sistem multipolar dintre două din statele conducătoare. sistemul se prăbuşeşte într-o confruntare bipolară. vor manifesta tendinţe intervenţioniste în toate situaţiile de criză. la fe1 este şi schimbarea. în timpul războiului de Yom Kippur din cadrul conflictului arabo-israelian. În sistemul bipolar se porneşte de la presupunerea că statele-hegemon. Astfel. 1977). în general. Waltz (1964). Această intervenţie nu trebuie să fie întotdeauna competitivă. Abordările situaţional-structurale ale crizei includ şi tipul holistic de analiză a sistemului în cadrul unor configuraţii bipolare şi multipolare. conflictul şi. chiar dacă doi dintre ei intră în conflict. conducătoare. aşadar. consideră că „lipsa războiului” este o expresie prea restrictivă. Existenţa mai multor actori statali de frunte în cadrul sistemului înseamnă că. drept endemice. Literatura de specialitate referitoare la managementul crizei vorbeşte despre legătura dintre procesul de luare a deciziei şi această percepere a crizelor ca nişte negocieri. în 1973. susţine că toate crizele sunt un simptom al faptului că sistemul funcţionează. crizele nu pot fi evitate. poate avea drept rezultat o criză. mai sunt disponibile câteva roluri de terţe părţi pentru celelalte puteri. aşa cum s-a petrecut în iulie 1914. Conflictul este endemic. principalul adept modern al bipolarităţii.

Editura Universală Dolti. Specialiştii Centrului European pentru Studii de Securitate „George C. Dicţionar de relaţii internaţionale. militară. intereselor sau scopurilor principale ale părţilor implicate. realitatea se complică şi în sensul că atât la nivelul cunoaşterii comune. Întrucât era clar de la bun început că gradul înalt de risc este o caracteristică situaţională a crizei. De remarcat este faptul că atât la nivel naţional. Marshall” consideră că spectrul crizelor. în care costurile erau foarte mari pentru ambele părţi care refuză cooperarea15. În raportul EU Crisis Response Capability. crize ce necesită un răspuns sau operaţii de menţinere a păcii. p. În acest context. ce este caracterizată de existenţa unei ameninţări la adresa valorilor. cât şi la nivel internaţional. primele pot include: forme de autoapărare individuală sau colectivă (a căror importanţă a fost subliniată de atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001). Problema pare a fi mult mai complicată: se vorbeşte despre prevenirea conflictelor nu numai în contextul prevenirii răbufnirii violenţei. economică. se consideră că la o primă analiză este evidentă limitarea folosirii conceptului de criză numai la sensul de situaţii preconflict. şi Uniunea Europeană doreşte clarificarea conceptuală a termenului de criză. socială. Proliferarea. cel puţin pe direcţie orizontală. în care mediul este volatil. cât şi pe cele cu o dimensiune pur naţională. De exemplu. cât şi în uzul formal. de mediu. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a convenit asupra următoarei definiţii: criza poate fi înţeleasă drept o situaţie manifestată la nivel naţional sau internaţional. tehnologică sau chiar umanitară. include atât crizele internaţionale. dezastre naturale. analiza crizei nucleare este analoagă cu jocul găinii. Acest lucru este deosebit de pertinent pentru acele state care posedă aceste arme. iar decidenţii politici se află în situaţia de a răspunde la criză. 21 15 . 112-114.Apariţia armelor nucleare ca o variabilă a sistemului a afectat incidenţa şi deznodământul crizelor la acest nivel al analizei. cu care se confruntă organizaţiile de securitate. Jeffrey Newnham. armele nucleare au servit la exacerbarea percepţiei riscului. În teoria jocului. va face să crească şi mai mult riscurile din timpul crizei. conceptul de criză Evans Graham. pacea este foarte fragilă. aşa cum s-a întâmplat în Balcani şi în Orientul Mijlociu. De asemenea. Crizele naţionale pot fi de natură politică. 2001. crizele reprezintă adesea o combinaţie complexă între aceste tipuri diferite. ci şi al escaladării. nu de a o preveni. tehnologice şi umanitare ce afectează mai multe state.

cit. şi operarea într-o atmosferă marcată de îngrijorare.. care vor fi cel mai adesea state. Din aceste definiţii se pot desprinde anumite caracteristici ale crizei: • criza marchează ruptura cu un status quo şi amânarea unei stări de echilibru. 22 17 16 . 2003. 18 Jean-Louis Dufour. Op. statele ajung să se dezintereseze.– în special în sintagma „gestionarea crizelor” – tinde să se refere la situaţiile preconflictuale. în mod evident. şi nu cronic. Vladimir Zodian (coordonatori). Teodor Frunzeti. O criză în contextul relaţiilor internaţionale este un fenomen care nu se poate produce decât în cadrul unui diferend şi/sau a unui conflict între două sau mai multe părţi. o criză nu mai poate fi doar interstatală. În prezent. p. • perceperea crizei de către actori ca un ansamblu de ameninţări. • existenţa unor frecvente posibilităţi de escaladare şi de confruntări militare. 32. dar şi la cele postconflictuale16.. Criza constituie deci un fenomen acut. Managementul instabilităţii. Bucureşti. 89. p. drept consecinţă. în timp ce nimeni nu are acces la ansamblul informaţiilor. nu mai sunt singurii actori privilegiaţi ai jocului internaţional. altminteri indispensabile în luarea oricărei decizii corecte. să fie grupări. preferând adeseori să încredinţeze grija reglării problemelor lor unor organizaţii internaţionale sau regionale. nici al puterii economice şi chiar militare. la cele conflictuale. pericole. statele nu mai au monopolul violenţei armate. iar tensiunea mai mult sau mai puţin ridicată. prin forţa lucrurilor. popoare sau chiar organisme internaţionale17. p. pentru a aprofunda şi a ajunge la o definiţie utilizabilă a noţiunii de „criză” trebuie să se aibă în vedere mai întâi o bună înţelegere a contextului în care se poate produce o criză. timpul fiind întotdeauna foarte limitat. Sava Postolache. • existenţa unor decizii importante de luat. dar care pot. riscuri. Op. într-o anumită măsură. Editura Academiei de Înalte Studii Militare. • aspectul relativ şi niciodată absolut al crizei. cit. Ioan Oros. Prin urmare. În lumea de după „războiul rece”. dinamica luării unei hotărâri este anormală şi extraordinară. 15-16. Gheorghe Toma. devenite treptat actori ai crizelor şi factorii reglării lor18.

16. Criza rachetelor din Cuba Criza rachetelor din Cuba. este în general considerată cel mai periculos moment al „războiului rece”. care se află la numai circa o sută de mile de coasta Floridei. În luna septembrie 1962 au sosit în Cuba primele rachete şi echipamentul de lansare. autorizată şi sprijinită de guvernul american. fotografii făcute de un avion U2 au dovedit că rachete cu rază medie de acţiune erau în curs de instalare. Nikita Hruşciov.2. Aceasta a fost urmată de o acumulare de forţe militare sovietice în Cuba. din octombrie 1962. părea să fi înţeles şi să se fi conformat acestei cereri. În cursul anului 1962. Americanii au declarat în mod public că nu vor tolera instalarea de rachete nucleare ofensive în Cuba. criza poate fi. din anul precedent. În perioada de după succesul revoluţiei lui Fidel Castro în Cuba (1959). în perspectiva întoarcerii sale la un echilibru.1. p. el este gata să ia orice măsură necesară spre a proteja securitatea Americii. fiind purtătoare de riscuri pentru securitatea naţională sau internaţională. chestiunea litigioasă a Cubei a cauzat relaţii dificile între superputeri. În ziua de 14 octombrie. I.Ca o definiţie de sinteză. conducătorul sovietic. Ea implică obligaţia factorilor decizionali de a-şi defini o poziţie fie în favoarea conservării. dacă Cuba devine o bază militară ofensivă. relaţii deja tensionate ca urmare a crizei Zidului Berlinului. o criză în care lumea s-a găsit în mod perceptibil în pragul conflictului nuclear dintre superputeri. În toate cazurile. 23 . americanii au luat în considerare diverse planuri de restaurare a unui guvern anticomunist. iar în 19 Ibidem. Preşedintele Kennedy a afirmat în ziua de 13 septembrie că. Aplicată sistemului internaţional. aceste planuri au culminat cu invazia nereuşită de la Plaja Porcilor. În aprilie 1961. într-o manieră mai mult sau mai puţin previzibilă. criza. putem considera criza drept un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat. necesită luarea imediată a unor decizii corespunzătoare şi punerea în aplicare a unor mijloace adecvate pentru rezolvarea sa19. rezultatul unei situaţii de tensiune asemenea celei care decurge din intenţia deliberat ofensivă a unuia dintre actori.2. fie pentru transformarea sistemului dat.

care cerea retragerea 24 . într-adevăr. însoţită de cerinţa înlăturării rachetelor existente. în schimbul ridicării blocadei de către americani şi al renunţării la invadarea Cubei. Ultimatumul. Blocada. îndepărtarea rachetelor din Turcia. iar ExCom a intrat în sesiune semipermanentă spre a pune la punct paşii viitori. însă. cât şi pe tema desfăşurării de către SUA a rachetelor cu rază medie de acţiune în Turcia. deşi personal ordonase. oferea „ultima şansă clară” de a se evita o confruntare incontrolabilă. aruncând asupra lui dificultatea pasului următor al escaladării crizei în cazul că nu s-ar fi conformat. o lovitură aeriană contra rachetelor şi blocada. O diversitate de strategii a fost luată în considerare. a oferit mai multe avantaje. mai belicoasă în ton. diferite forme de acţiune diplomatică (ce prezentau riscul de a conduce la negocieri şi deci la contraconcesii din partea americanilor) care să urmărească înlăturarea rachetelor. invazia. cu un foarte probabil final în războiul nuclear. deoarece sovieticii nu arătau nici o intenţie de a da înapoi. propunea îndepărtarea rachetelor. pe motiv că nu erau necesare securităţii americane şi erau provocatoare la adresa Uniunii Sovietice. americanii au primit în secret ceea ce ei au interpretat a fi o scrisoare personală de la Hruşciov. Kennedy nu era dispus la vreo tranzacţie care să negocieze rachetele turceşti în schimbul celor cubaneze. Scrisoarea. iar cele două state păreau să se îndrepte spre război. Kennedy a fost iniţial în favoarea unei acţiuni militare de un fel oarecare. spre a preveni sosirea de alte rachete în Cuba. a capitalizat superioritatea navală a SUA în zonă şi i-a dat timp lui Hruşciov să facă pasul înapoi. Comitetul Executiv al Securităţii Naţionale (ExCom) a ţinut prima sa reuniune destinată rezolvării a ceea ce guvernul american considera a fi o ameninţare directă la securitatea sa.ziua de 16 octombrie. Ea a demonstrat fermitatea americană şi intenţia de a face uz de forţa militară. După 16 octombrie. În ziua de 26 octombrie. inclusiv aceea de a nu face nimic (care a fost imediat scoasă din discuţie). a apărut ca soluţia cea mai bună. care propunea posibilitatea unei soluţii. Blocada americană a continuat. Hruşciov a trimis o scrisoare publică. cerând înlăturarea lor. În ziua următoare. pe scurt. ţinând în rezervă lovitura aeriană. El a perorat atât pe tema ameninţării americane la adresa integrităţii Cubei. Blocada. Preşedintele Kennedy a anunţat la televiziune detectarea rachetelor. Hruşciov a părut prea puţin dispus să se conformeze. La început. tensiunea a crescut. cu posibilitatea invaziei. iar riscurile unor incidente între cele două forţe navale au devenit vizibile. cu mai multe luni în urmă.

în 1961. care fusese ameninţată de incapacitatea lor de a preveni câştigurile sovietice în Berlin. Motivele care l-au condus pe Hruşciov să instaleze rachete în Cuba. În aceeaşi zi. lucrul poate cel mai plauzibil. deşi asumându-şi riscuri enorme. au fost mult dezbătute. criza a luat sfârşit în aceşti termeni. Sovieticii au ieşit mult mai puţin bine din criză. În sfârşit. O victorie în Cuba ar fi subminat prestigiul american pretutindeni în lume. Americanii au repurtat o mare victorie diplomatică. după ce a fost clar avertizat de americani să n-o facă. din această perspectivă. iar prestigiul lui Kennedy a atins o nouă culme. şi în acest fel să-l determine pe acesta să îl accepte. i-au văzut pe americani retrăgându-şi rachetele cu rază medie de acţiune nu doar din Turcia.rachetelor din Turcia în schimbul retragerii rachetelor din Cuba. Se poate ca Hruşciov să fi fost motivat în primul rând de situaţia Cubei ca atare. a sugerat ca americanii să accepte prima scrisoare(secretă) a lui Hruşciov.O.T.A. era parte a unei strategii mai largi de purtare a „războiului rece”. Unii autori au arătat că avertismentul american nu a fost de fapt clar. mai ales că tonul scrisorii le arăta că Hruşciov a pierdut controlul în forul de conducere sovietic asupra elementelor mai radicale. În acel moment. făcând totodată clar faptul că responsabilitatea declanşării războiului ar fi revenit lui Hruşciov în caz că nu-şi dădea acceptul. Cuba. să publice „acordul”. rachetele sovietice sol-aer din Cuba au doborât un avion american. ci şi din întreaga Europă. rachetele urmând să apere Cuba împotriva invaziei. fratele preşedintelui. Din această perspectivă. sovieticii erau conştienţi în 1962 că americanii erau mult mai avansaţi în cursa înarmărilor 25 . pe care sovieticii înşişi au pus accentul după octombrie 1962. deşi au fost capabili să câştige o parte din creditul public pentru soluţionarea crizei. ceva mai târziu. Hruşciov s-ar fi putut să caute negocierea retragerii rachetelor sovietice în schimbul retragerii rachetelor americane din Turcia şi Europa. că Hruşciov îl putea lua în derâdere şi că putea face capital politic din aceasta. Acţiunea militară americană părea iminentă. dăunându-i mai ales în Europa Occidentală şi America Latină. Retragerea sovietică pare să fi subminat în mod fatal prestigiul lui Hruşciov şi să fi condus la răsturnarea lui. Există şi alte explicaţii. Americanii erau neclintiţi în ideea că un astfel de târg era inacceptabil. Robert Kennedy. Ei au obţinut însă promisiunea americană de a nu invada Cuba şi. doi ani mai târziu. În ziua următoare. Americanii şi-au consolidat poziţia de lider în N.. criza s-ar fi rezolvat în favoarea lor.

Asasinarea lui Kennedy şi răsturnarea lui Hruşciov de la putere i-au îndepărtat pe cei doi lideri care aveau cel mai mult de învăţat din această confruntare21. p. Dicţionar de politică. înţelegerea de către ambele părţi a modului în care lumea ajunsese atât de aproape de război a făcut ca cele două superputeri să acorde o atenţie sporită doctrinelor lor privind descurajarea nucleară. A fost instalat un „fir roşu" pentru a înlesni comunicarea directă dintre conducerile de la Washington şi Moscova. iar procesele de luare a deciziei în ExCom au fost analizate spre a se învăţa „regulile” sau convenţiile noii ştiinţe.. cit. Desfăşurarea de rachete cu rază medie de acţiune în Cuba oferea mijloace ieftine din punct de vedere tehnologic de a suplini cel puţin în parte deficitul. Op. alături de faptul de o egală importanţă de a-i permite adversarului o ultimă şansă clară de evitare a escaladei incontrolabile. şi nu strict bipolară. criza rachetelor a fost luată drept caz paradigmatic pentru o nouă ştiinţă sau artă a „administrării crizei”. importanţa manipulării riscului sau politica pe marginea prăpastiei a apărut a fi un element-cheie în diplomaţia coercitivă. relaţiile dintre cei doi protagonişti s-au îmbunătăţit simţitor şi a urmat o perioadă de destindere. Mai presus de toate. p.strategice şi în special în dezvoltarea de rachete şi bombardiere cu rază lungă de acţiune. Kennedy însuşi punea mare accent pe găsirea termenilor care să nu fie atât de umilitori pentru Hruşciov încât acesta să nu-i poată accepta20. până când producţia sovietică de arme cu rază lungă de acţiune ar fi curs în valuri. Bucureşti. Încheierea „războiului rece” şi accesul la documentele sovietice arată că – aşa cum s-a spus mai înainte – criza a fost tripolară. 20 Iain McLean (coordonator). 21 Evans Graham. 2001. 26 . 121. 116-118. Soluţionarea cu succes a crizei a condus la o imediată îmbunătăţire a relaţiilor dintre superputeri. În Occident. În perioada imediat următoare crizei. Editura Univers Enciclopedic. iar în 1963 cele două puteri au încheiat Partial Test Ban Treaty. În particular. care a scos în afara legii experimentarea în atmosferă a armelor nucleare. Criza rachetelor din Cuba a dat naştere unui mare număr de analize triumfaliste ale managementului crizei care se străduiau să demonstreze că ea ar fi antiteza gândirii de grup. Jeffrey Newnham. Oxford. Există dovezi ale unei percepţii greşite de ambele părţi şi avem şi imaginea unei atitudini mult mai împăciuitoare din partea lui Kennedy. utilizând riscul de război spre a-l împinge pe adversar să dea înapoi.

sintagme precum „managementul situaţiilor de criză”. managementul reprezintă. managementul fiind o profesiune (de la latinescul professio) şi deci poate fi însuşit. relaţiile. în special după sfârşitul „războiului rece”. Op. p. 81. ca disciplină şi ştiinţă. reprezentând rezultatul activităţii de cristalizare şi generalizare a experienţei practice. p. Se poate afirma că. în vederea perfecţionării şi creşterii eficienţei activităţilor desfăşurate. De asemenea. managementul ca activitate umană complexă este o specie a practicii. dar nu numai. regulile şi normele. Sava Postolache. Managementul crizelor Managementul reprezintă. În noul context internaţional. modelarea evoluţiei acesteia şi să o conducă spre o soluţionare acceptabilă. aranjamente. unii autori confundă însă activitatea cu gruparea cadrelor din unitatea respectivă. În ultimul timp. Ioan Oros.I.. managementul situaţiilor de criză a devenit o activitate de maximă actualitate. aici interesează două concepte: cel de profesiune şi cel de profesionist. cit. 23 Gheorghe Toma. în acelaşi timp. au apărut tot mai mult. care include şi o intensă activitate intelectuală22. referitoare la activitatea de conducere23.1. fundamentează şi formulează principiile. De fapt. De fapt. acesta înseamnă practica. 27 . concretizate prin formularea unui ansamblu de cunoştinţe. Editura Tempus. dezvoltat şi ameliorat. în sensul cel mai larg.3. foarte importantă şi deosebit de complexă.2. în continuă dezvoltare. metodele şi procedeele de conducere. 22 Emil Mihuleac. Unii specialişti în relaţii internaţionale sau politici de securitate consideră că „managementul crizelor” se poate face prin organizare. deşi poate fi considerat în planul acţiunii ca una din cele mai vechi preocupări umane. să permită. demersuri şi măsuri ce îşi propun: să aducă criza sub controlul „managementului crizei”. acel domeniu ştiinţific care studiază. în esenţă. unul din domeniile ştiinţifice cele mai tinere. în urma acţiunilor întreprinse. Managerul profesionist. 1996. Ca activitate umană proprie. în adoptarea deciziilor. Bucureşti. această activitate semnifică utilizarea concordantă a funcţiilor şi persoanelor încât să se atingă un scop dat. 7. s-a amintit de management. în literatura de specialitate. structurile.

cât şi amploarea fenomenului. Managementul crizelor devine dificil în condiţiile în care modul de tratare a crizei este lapidar. Accentul deosebit se pune pe modalităţile concrete de soluţionare a crizei. ecologică etc.„gestionarea crizelor”. ministere. politică. 28 . ca o problematică distinctă de planificare a apărării. ecologic etc. militară.O.. a opri evoluţia acesteia şi a proiecta o soluţie acceptabilă. de management al crizelor. diplomatic. regionale. Specialiştii apreciază că ambele concepte pot fi întrebuinţate cu acelaşi efect. managementul situaţiilor de criză cuprinde ansamblul de măsuri şi acţiuni stabilite de guvern. fără de care compararea cu diferite structuri naţionale similare nu ar putea conduce la concluzii şi evaluări benefice oricărui proces de „construcţie” sau „reconstrucţie” a organizaţiei naţionale proprii pentru gestionarea crizelor. dar cel de „management al situaţiilor de criză” este mai adecvat având în vedere complexitatea măsurilor ce se întreprind. îndeosebi în domeniul conducerii macro şi microsociale. specific sfârşitului de secol XX. dirijată şi susţinută pe multiple planuri: politic. primării şi alte instituţii ale statului în vederea garantării securităţii naţionale şi a stării de normalitate socială. planificare şi măsuri concrete cu scop precis de a aduce sub control criza. care funcţionează în cadrul programului anual de lucru al organismelor specializate ale acestuia şi în programele individuale de parteneriat.A. militar. economic. în plan naţional. pentru diminuarea şi menţinerea sub control a efectelor negative. atât durata. mecanismele şi procedurile N. se poate spune că. Managementul situaţiilor de criză sau. gestionarea crizelor este unul dintre domeniile de activitate prioritare. economică. abordarea complexă şi documentată a cauzelor care le generează. religioasă. mai simplu. Ca proces complex. la nivelul Alianţei Nord-Atlantice. managementul crizelor este o acţiune specializată de mare complexitate. Orice demers analitic în contextul tematicii managementului crizelor trebuie să ia în considerare sistemul. Luându-se în seamă cele de mai sus. prefecturi. iar modul de tratare a acesteia de la început determină. Prin urmare. care sugerează o preocupare constantă de unire a eforturilor în scopul lichidării conflictelor sau conflictului indiferent de tipul sau categoria acestuia. continentale şi internaţionale.T. religios. gestionarea unei crize poate fi înţeleasă ca un proces deosebit de complex. naţionale. care implică organizare. social.

Conceptul gândirii de grup este probabil cea mai relevantă expunere a acestei situaţii în care un grup. mai frecvent. din perspectiva unui actor raţional. Snyder a afirmat că riscul cel mai important care trebuie evitat este calculul greşit. Pentru diplomat. nu este dorit de nici una din părţi – pentru a obţine concesii şi a-l face pe oponent să cedeze teren.Responsabilitatea şi implicaţiile ce decurg în modul de gestionare a unei crize sunt la nivelul politic cel mai înalt. între agresiune şi adaptare. Acesta poate avea loc din mai multe motive: comunicare slabă. Problema decizională cu care se confruntă eventualul „manager al crizei” este să găsească un echilibru între duritate şi blândeţe. astfel că foştii adversari. între recurgerea la coerciţie şi oferirea de concesii. scopul utilizării acestei strategii este de a se manipula riscul de război – care. managementul crizei este definit ca o încercare de controlare a evenimentelor din timpul unei crize pentru a se preveni o violenţă sistematică şi semnificativă. fie că este vorba de Alianţa NordAtlantică sau de oricare stat gestionar sau cogestionar al unei crize24. Un model tipic de criză este acela în care coerciţia marchează stadiul timpuriu. supraestimarea propriilor capacităţi sau subestimarea capacităţilor adversarului. Adaptarea devine mai evidentă atunci când pericolul de violenţă necontrolată creşte. Prea multă coerciţie poate duce la violenţă care poate scăpa de sub control şi poate dobândi o dinamică a ei proprie. Indiferent care ar fi motivele. Adaptarea poate avea consecinţe asupra fazei postcriză. esenţa managementului crizei este să ştie când să cedeze şi când să fie ferm. de factori de decizie par să suspende 24 Ibidem. percepere greşită. p. implicând persoane şi instituţii politice. Prea multă adaptare poate conduce la capitulare şi „pace cu orice preţ”. 29 . Balanţa dintre coerciţie şi adaptare diferă în funcţie de timp. recunoscând tensiunile din relaţia lor. astfel că se produce o escaladare vizibilă şi rapidă. În Dicţionarul de relaţii internaţionale. violenţa pe care nimeni no doreşte sau la care nimeni nu se aşteaptă se poate produce dacă factorii de decizie fac calcule greşite în faza de coerciţie. să se îndrepte spre o atitudine mai cooperantă după aceea. 82-83. În timpul fazei de coerciţie. Concesiile pot fi făcute pe o bază mai mult sau mai puţin de reciprocitate sau. una din cele două părţi va face fără ambiguităţi primul gest clar spre conciliere.

De exemplu. O metodă preferată este aceea a luării unui angajament ferm. Angajamentul înseamnă să-l convingi pe oponent că vorbeşti serios. Întrucât caracteristica definitorie a managementului crizei este echilibrul dintre coerciţie şi adaptare... pe scurt. Escaladarea este rezultatul probabil al strategiei angajării. manipularea riscului poate fi greşită. Un angajament poate fi şi verbal. „A-ţi arde podurile în urma ta” reduce flexibilitatea. de teamă ca alternativa 30 .A. coerciţia eficace din partea unui oponent implică strategia angajamentului.” sau „nu vom ezita să luăm decizii dificile. victoria cu orice preţ nu este de dorit cu adevărat. împotriva Cubei în 1962 sunt exemple ale strategiei angajării. eforturile de a îmbunătăţi facilităţile celulelor de criză au dobândit atât de mare importanţă.” Adesea. pentru că subordonaţii din cadrul lanţului de comandă acţionează în mod independent şi neautorizat. sau chiar dincolo de acestea. „pe loc”. În astfel de situaţii. Poate că ar fi mai bine să se elaboreze avertismente decât să se formuleze ameninţări specifice. Ca urmare a unei dorinţe prea entuziaste de a obţine victoria cu orice preţ.. dar aici putem fi confruntaţi cu riscul ca cineva să blufeze. Dilema în cazul angajamentului este inerentă. La fel. se pierd şansele de a se ajunge la un compromis.U. După cum se arată în lucrările publicate de Schelling în anii ’60. Tocmai pe baza acestui scenariu potenţial. Este inevitabil ca în timpul unei situaţii de criză să fie nevoie să se emită reguli de angajare pentru liderii militari. diplomaţii şi trimişii pot să fie nevoiţi să opereze la marginea instrucţiunilor lor. lăsând următoarea mişcare la latitudinea adversarului. luarea deciziei în mod individual. Mişcarea executată de sovietici prin instituirea blocadei împotriva Berlinului în timpul crizei din 1948-1949 sau carantina instituită de S. Şi din nou. el poate lua forma unui tratat de garantare sau a unei legitime apărări colective sau poate fi o declaraţie vagă şi generalizată în sensul că „nu vom sta cu mâinile în sân. că intenţia ta este credibilă. poate fi crucială pentru un anumit deznodământ.. Termenul escaladare implică adesea începutul unor angajări destul de modeste şi creşterea riscului după aceea pentru a-l obliga încet pe adversar să ajungă la un compromis. s-a afirmat că o angajare care lasă o anumită flexibilitate este de preferat.raţionalitatea şi sunt luaţi de valul dinamicii de grup care are de regulă consecinţe dezastruoase. Din acest motiv. cea mai eficace formă de angajament coercitiv este să se îmbine cea fizică cu cea verbală.

Există o angajare explicită faţă de o anumită opţiune şi o angajare implicită faţă de alta. Dificultatea imediată în legătură cu oferirea de concesii este că acestea ar putea fi privite ca un semn de slăbiciune care îl va încuraja pe oponent să ceară mai mult. 31 . Din punct de vedere al ştiinţelor socio-umane. În acest sens. cit. câştigătorul va face un gest ca să-şi salveze onoarea sau pentru ca adversarului să-i vină mai uşor să accepte deznodământul sau să-l prezinte altora ca atare. în privinţa deţinerii 25 Evans Graham. Conflicte I. 114-116. În felul acesta. Astfel. Adaptarea este antiteza procesului de escaladare. opusul procesului de escaladare.3. Definiţie Înţelesul conceptului de conflict este. precum în cazul crizei rachetelor din Cuba. managementul crizei este văzut pe bună dreptate ca o formă de diplomaţie. s-ar putea ca adversarul să facă şi el anumite concesii. conflictul este o manifestare a unor antagonisme deschise între două entităţi. în cazul în care carantina n-ar fi dat rezultatele scontate. în cazul crizei rachetelor din Cuba se poate spune că instituirea carantinei presupunea că mişcarea următoare va fi un atac aerian sau o invazie. Astfel. Dinamica adaptării este. mai riscantă dacă opţiunea iniţială nu dă rezultate. aşadar. găsirea unui echilibru între coerciţie şi adaptare.1. În cazul în care concesiile devin reciproce. Op.. poate apărea o ameliorare semnificativă a relaţiilor ca urmare a managementului crizei. chiar dacă sfera sa de cuprindere este mult mai largă. strategia angajării are două tăişuri. adesea.1. Adaptarea este o modalitate de rezolvare a crizei – căci managementul implică rezolvarea – fără a se capitula total în faţa dorinţelor şi scopurilor celeilalte părţi. nu este vorba de o diplomaţie de rutină a diplomaţilor de carieră.să nu ducă părţile mai sus pe scara escaladării.3. aşadar. Fără îndoială. Jeffrey Newnham. I. ci mai curând de o politică înaltă a deţinătorilor funcţiilor oficiale care le permite să ia decizii25. Uneori. în escaladare. individuale sau colective. p. cu interese incompatibile pe moment. Cele mai multe crize se rezolvă prin faptul că una din părţi face concesii mult mai mari decât cealaltă. redus la conflictul armat. Managementul crizei implică.1.

ca o ciocnire de interese între state în chestiuni internaţionale. În Dicţionarul Diplomatic. iar la nivel naţional şi internaţional. instituţii sociale şi state. printr-o ascuţire deosebită. în final. Vladimir Zodian (coordonatori).. a căror rezolvare o doresc într-un anumit sens sau într-o măsură deosebită. conflictul internaţional este definit ca o neînţelegere. el poate duce. naţionale sau etnice. clase sociale. Conflictul poate avea şi funcţii pozitive.sau gestionării unor bunuri materiale sau avantaje. el poate consolida coeziunea de grup şi poate sublinia poziţia conducerii. în cadrul grupurilor aflate în conflict a schimbărilor orientate spre realizarea concomitentă a unei coeziuni şi integrări mai mari şi crearea premiselor pentru noi conflicte interne şi lupta pentru putere26. cât şi al stării de fapt – şi ca o încercare de negociere fără limbaj violent. Întrucât prin soluţionarea conflictelor este menţinut echilibrul sistemelor sociale. Interesele divergente pot provoca în cadrul aceleiaşi colectivităţi confruntări ale unor categorii de indivizi cu statusuri şi roluri diferite. 32 . la ameninţarea cu forţa. p. cit. p. înfruntarea dintre grupări religioase. În relaţiile internaţionale. Atitudinile ostile sunt manifestate de elite. *** Dicţionar Diplomatic. la război27. conflictele ar 26 27 Teodor Frunzeti. În tranziţia de la criză la conflict. conflictul este definit ca o stare socială care ia naştere atunci când doi sau mai mulţi actori urmăresc scopuri care se exclud reciproc sau care sunt incompatibile unul cu altul. unii specialişti consideră conflictul ca fiind procesul fundamental al mişcării sociale. În particular. la demonstraţii militare sau la folosirea forţei şi. stimularea căutării de aliaţi şi de noi asocieri ale grupului. cât şi în cadrul întregului sistem social. în general. conflictul reprezintă situaţia la care se ajunge în urma gestionării necorespunzătoare a unei crize care escaladează. stimularea. conflictul produce o schimbare ale cărei consecinţe pot fi: crearea sau revitalizarea cadrului normativ în care are loc „competiţia” sau a sistemului în întregul său. de publicul atent şi de mase prin dispoziţii psihologice cum ar fi agresiunea şi suspiciunea. Atât în cadrul grupurilor. Op. formarea de structuri pentru consolidarea noului cadru. Ar fi fără îndoială o iluzie să ne gândim că. în relaţiile internaţionale. 265. comportamentul conflictual poate fi considerat război – atât sub aspectul ameninţării reprezentate de rezultat. 90. În Dicţionarul de Relaţii Internaţionale. Când conflictul internaţional se agravează.

. pe lângă termenul de managementul conflictului. Op. 104. Profilul paradigmei terţei părţi este controversat şi se constată o dihotomie clară între cei care consideră aceste terţe părţi nişte intermediari ai puterii şi cei care le consideră elemente de convingere. în special. După alte păreri.1. de la caz la caz. 103-104. adesea poate fi necesară intervenţia unei terţe părţi pentru a înlesni procesul. I. Managementul conflictelor În Dicţionarul de Relaţii Internaţionale.2. Dacă trebuie să fie rezolvat un conflict. relaţiile dintre posibilii adversari vor da semne de ameliorare sau de deteriorare. 33 . Teoreticienii relaţiilor internaţionale şi autorii studiilor de specialitate în domeniul apărării şi securităţii naţionale şi internaţionale. O situaţie nici de război. Managementul conflictului se realizează în mod normal prin strategii de descurajare generală reciprocă. atunci managementul poate fi reinstaurat prin paliative cum ar fi acordul de încetare a focului sau de suspendare a ostilităţilor. conferinţele care se ocupă de rezolvarea problemelor caută soluţia prin facilitarea negocierilor şi metode necoercitive. dar excesele lui cele mai reprobabile sunt evitate sau atenuate. echilibrul puterii a fost un sistem de management al conflictului bazat pe aceste idei. nici de pace într-un regim de descurajare reciprocă generală poate dura o perioadă relativ lungă de timp. cit. p. şi nu de management29. Dacă deteriorarea degenerează în violenţă. să evite sau să pună capăt violenţei dintre părţi. Managementul conflictului va încerca. În concepţia tradiţională. Strategiile descurajării şi ale echilibrului puterii sunt forme tradiţionale de management al conflictului. în timp ce iniţiativele vizând rezolvarea conflictelor pot fi asociative sau disociative. După anumite păreri. îl folosesc şi pe cel de 28 29 Evans Graham. Jeffrey Newnham.3. termenul de managementul conflictului este utilizat pentru a descrie o situaţie în care conflictul continuă. potenţiala terţă parte are nevoie de anumite „pârghii de acţiune” pentru ca prezenţa sa să se facă simţită între părţi. p. Medierea cu succes este adesea o chestiune de timp şi lucrarea lui Zartman din 1985 este convingătoare în acest sens28. iar instaurarea păcii ar trebui privită ca o modalitate de închidere a conflictului sau de rezolvare a conflictului. În mod normal.putea fi eliminate. Ibidem.

Războiul se produce atunci când statele aflate în situaţia unui conflict şi în opoziţie consideră că atingerea scopurilor incompatibile sau exclusive nu se 30 31 Ibidem.cercetarea conflictului. ea are tendinţa de a adopta un punct de vedere pluralist. În acest sens. p. afinităţile sale sunt mai aproape de cercetarea păcii. În Dicţionarul Diplomatic. Astfel. informaţional. comun tuturor sistemelor de comportament. cel puţin. pentru a-şi realiza prin forţa armelor scopurile politice. în special armat (deoarece putem vorbi şi despre război economic.4.4.). Conform Dicţionarului de Relaţii Internaţionale.1. I. 1994). evitând atitudinile centrist-statale în studiile de strategie. războiul este definit ca lupta armată între două sau mai multe state. el este ultima etapă a amplificării unui diferend în tranziţia tensiune – criză – conflict – război. Premisa de la care se porneşte este aceea că orice conflict este un proces sistemic.1. *** Dicţionar Diplomatic. cercetarea conflictelor încearcă să evite luarea unei atitudini filosofice fundamentale în favoarea sau împotriva războiului sau a altor forme de violenţă. Din punct de vedere structural. idei şi metode de cercetare din alte discipline pentru a le aplica la acest domeniu de studiu. economice sau de altă natură31. mediatic. Definiţie Războiul reprezintă forma supremă de manifestare a unui conflict. De aceea se pot împrumuta opinii. 34 . războiul reprezintă o violenţă directă între actorii statali. p. între grupuri politice sau clase sociale. lucrarea lui Burton (1990) este citată de regulă pentru domeniul cercetării conflictului (Mitchell. Războaie I. 723. Teoriile. Alţi cercetători pot vedea în acest gen de lucrări o tendinţă de a se introduce prin import anumite valori în studiu. aducându-l astfel mai aproape de cercetarea păcii30. Uneori. este greu de văzut în mod empiric unde se încheie studiul păcii şi unde începe studiul conflictului. Este vorba de o cercetare de tip universitar în cadrul relaţiilor internaţionale. Spre deosebire de studiile strategice şi de studiile referitoare la pace.1. electronic etc. conceptele şi abordările lui au fost aplicate la toate nivelele de analiză şi în acest sens cercetarea conflictelor este în mod endemic eclectică. 104-105. mixt.

prezenţa duşmanilor poate ajuta la menţinerea sau creşterea solidarităţii de grup. Teoriile marxiste din secolul al XX-lea consideră că războaiele de eliberare naţională servesc unor scopuri funcţionale specifice. războiul intern sau civil. Ideea nivelurilor se reflectă în studiile referitoare la război şi într-un alt mod. un antropolog de modul în care anumite culturi par să încurajeze agresiunea. Sfera de acţiune a violenţei poate diferi pe măsură ce actorii din sistem 35 . în timp ce politologii au încercat ca prin analiza politicii şi prin analiza sistemelor să examineze atât aspectele micro. cât şi pe cele macro ale războiului. Războiul din sistemul internaţional nu este sinonim cu ceea ce este o boală în sistemul biologic. un psiholog ar putea fi interesat de război ca o funcţie a percepţiei. Diversele nivele la care se produce violenţa pot influenţa şi declanşa violenţa la alte nivele.poate realiza numai prin mijloace neviolente. Din punct de vedere sociologic. de pildă. din punct de vedere academic. ele pot interacţiona şi pot produce bucle complexe de feedback. Waltz examinează fenomenul de la nivelul teoriilor individuale. Ideea după care violenţa şi războiul sunt părţi intrinseci ale sistemului internaţional este trăsătura distinctivă a realismului. Războiul civil se poate internaţionaliza prin intervenţia străină şi se poate transforma într-un război interstatal. În cadrul disciplinelor academice se poate face deosebire între modurile în care este explicată şi discutată violenţa Acest lucru se vede foarte clar într-o lucrare precum aceea a lui Waltz (1959). Conflictul şi teama de război au fost folosite adesea pentru integrarea statelor. Ca formă de violenţă directă. Ameninţarea cu războiul poate fi folosită de grupuri din cadrul statelor pentru a-şi extinde controlul asupra vieţii politice şi economice a statului. războiul nu este considerat în mod obligatoriu disfuncţional. Economiştii au aplicat. Deşi sunt niveluri analitice separate. Aşadar. războaiele se prezintă sub diverse aspecte în cadrul sistemelor sociale. Austria şi Franţa. unificarea Germaniei s-a realizat prin înfrângerea unor state vecine. cum ar fi Danemarca. sub influenţa tehnologiei. Sociologia a atras atenţia asupra funcţiilor pe care le poate îndeplini violenţa în cadrul sistemelor şi între acestea. Formele de violenţă se pot schimba – de exemplu. conceptele din teoria jocurilor la analiza conflictului. al teoriilor societăţii şi al teoriilor structurale. În secolul al XIX-lea. Există astfel diverse tipologii: războiul bandelor. Violenţa poate fi utilizată şi pentru a crea state. În astfel de împrejurări. războiul de clasă.

ci mai degrabă un mijloc de stabilitate structurală care. deoarece violenţa este redusă în cazul uneia sau al alteia. frecvenţa lor între state a scăzut – cel puţin în Europa. în anumite împrejurări. Peste opt milioane de soldaţi şi un milion de civili au fost ucişi în primul război şi aproape şaptesprezece milioane de soldaţi şi treizeci şi cinci de milioane de civili în cel de-al doilea. Deşi sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite a introdus şi alte restricţii în legătură cu folosirea forţei. Violenţa şi războiul au fost recunoscute de multă vreme drept circumstanţe frecvente ale sistemului mondial.se schimbă. Caracteristicile violenţei sistemice din interiorul sistemului statal au afectat şi alte procese. unde a luat fiinţă sistemul statal. Wright nota că s-a constatat un declin al frecvenţei războaielor în Europa începând din secolele XVI-XVII şi până în secolele XIX-XX. Doctrina realistă a arătat că războiul a fost o variabilă sistemică persistentă. să limiteze daunele şi prejudiciile aduse unor terţe părţi. războiul este încă permis în cadrul doctrinei autoapărării. ele nu şi-au petrecut decât o zecime din timp în război. se pare că intensitatea violenţei este considerabilă. Astfel. decât în stare de pace. Dreptul internaţional tradiţional nu a scos războiul în afara legii. Caracterul plauzibil al acestei funcţii a războiului în epoca armelor nucleare i-a obligat pe realişti să-şi modifice modelele structurale în conformitate cu ideile referitoare la polarizare şi la configuraţiile bipolare/multipolare. dar mai puţin frecvente. Lăsând la o parte progresele semnificative înregistrate în tehnologia militară. În conformitate cu Articolul 51 al 36 . cele două războaie mondiale (1914-1918 şi 1939-1945) au ucis peste şaizeci de milioane de oameni din principalele ţări participante. În timp ce intensitatea războaielor a crescut. Aşa cum a arătat Claude (1962). echilibrul puterii nu este un mijloc fundamental de prevenire a războiului. pe cât posibil. Experienţa europeană pare să arate că războaiele sunt mai concentrate şi mai distructive. În studiul său din 1964 despre război. ar putea implica şi folosirea forţei. dar este drept că în ultima vreme intensitatea lor a crescut. realismul a identificat aceste căutări în mecanismul echilibrului puterii. De regulă. ci a încercat să-i reducă excesele cele mai supărătoare şi. violenţa şi războiul rămân fundamentale. Violenţa între state a dat naştere legilor internaţionale ale războiului. în secolul al XX-lea. Dincolo însă de aceşti parametri. ceea ce a dus la căutarea unei posibilităţi de ameliorare. Bipolaritatea sau multipolaritatea sunt preferate acum. statele europene au fost mai mult timp în stare de război. În timp ce în perioada anterioară.

Formarea de alianţe între state pare să fie legată. statele pot lua măsuri de autoapărare în cazul în care Consiliul de Securitate al O. iar în cazul în care ajunge la o decizie. încheierea de alianţe şi cursa înarmărilor duc la creşterea nivelului de cheltuieli militare ale statelor. Pe parcursul secolului al XIX-lea. Orice încercare de atenuare a violenţei.Cartei O. frecvenţa a crescut de peste patru ori. apoi Italia de partea cealaltă. cum ar fi cercetarea. Tripla Alianţă în 1882 şi Antanta în 1907. alianţele s-au dezintegrat. exemplele cele mai grăitoare fiind N. nu se pune de acord asupra unei reacţii colective la orice încălcare a păcii. în general. până în momentul acesteia. pe de o parte. violenţa. de gestionare a conflictului şi/sau de soluţionare trebuie mai întâi să identifice care 37 . Existenţa aşa-numitelor complexe militar-industriale presupune existenţa unui interes vădit în continuarea unui anumit nivel de ostilitate şi tensiune între state. Statele se înarmează pentru a-şi asigura o marjă de capacitate echivalentă sau superioară adversarului. statele au format alianţe aproape din doi în doi ani. După cel de-al doilea război mondial.O. Mai mult chiar. formarea de alianţe a fost reluată.A. În secolul al XX-lea. deoarece dinamica cursei înarmărilor este cel puţin iniţial percepută ca o ameninţare externă şi un pericol la adresa stabilităţii sistemului. de recunoaşterea naturii intrinsec violente a naturii sistemului.U. incluzând şi Turcia şi Bulgaria. producerea şi mentenanţa capacităţilor militare ale statului. armata mobilizează resurse enorme şi organizează activităţi complexe. în conformitate cu gândirea bazată pe analiza cazului celui mai rău. există o tendinţă a societăţilor ameninţate frecvent de conflicte violente să devină militarizate. Deşi nu ar fi corect să afirmăm că violenţa este cauzată de cursa înarmărilor.N. dezvoltarea. Cursele înarmărilor au avut aceeaşi soartă ca şi alianţele.N.U. şi Pactul de la Varşovia. În cadrul societăţilor. dar în anii ’30 a luat fiinţă Axa între Germania. Izbucnirea ostilităţilor a făcut ca alianţele să se extindă. Armata poate chiar să preia în ultimă instanţă rolurile conducătoare din mâinile civililor. dacă militarizarea persistă. Primul război mondial a fost precedat de formarea celor două alianţe rivale.. există o corelaţie foarte strânsă între activitatea reprezentată de cursa înarmărilor şi cea a căutării de alianţe interstatale şi creşterea tensiunii şi a ostilităţii internaţionale. ajungându-se la două noi alianţe în fiecare an. Războiul. Ca urmare a înfiinţării Ligii Naţiunilor. Italia şi Japonia.T.

De asemenea. Terorismul Aproape zilnic. vechi ca origine – un război al gherilelor. iar un atac terorist poate fi evenimentul care marchează trecerea de la pace la conflict sau război33.U. 39 (614). I. spaimă provocată premeditat şi exprimă. 22. 38 33 32 . lumea se confruntă cu acţiuni extremist-teroriste care generează insecuritate. Cecilia Sfetcu. totalitatea actelor de violenţă comise de un grup sau o organizaţie pentru a crea un climat de insecuritate sau a schimba ordinea de drept sau forma de guvernământ a unui stat. Trebuie reamintit faptul că războiul reprezintă manifestarea fundamentală a conflictului ca proces sistemic în relaţiile internaţionale32. 576-578. Ameninţarea terorismului este tot timpul prezentă. spunea că terorismul „este un alt tip de război – nou ca intensitate. Terorismul este o formă specială de violenţă. în esenţa sa. nr. Kennedy. un război dus Evans Graham. constituind o ameninţare gravă pentru securitatea şi pacea mondială.U. Prin amploarea şi diversiunea formelor sale. Op. sunt considerate adesea drept un exemplu al acestui gen de concentrare asupra unei necesităţi pe termen scurt pentru a se pune capăt violenţei directe.sunt părţile şi care sunt problemele care le dezbină.A. Cuvântul „terorism” vine din latinescul terrar. spaimă şi groază şi tulbură profund viaţa normală a societăţii. din 2-8 octombrie 2001. în ultimele decenii. Această cercetare preliminară va preceda orice tip de intervenţie din partea unei terţe părţi în conflict. Jeffrey Newnham. fără a se rezolva întotdeauna problema care se află la baza conflictului între părţi. care înseamnă groază. Meseria de terorist internaţional. cât şi pe timp de conflict şi de război. frică. reprezintă infracţiunile ce se săvârşesc în scopul de a tulbura ordinea de drept şi liniştea publică prin intimidări sau crearea stării de panică şi insecuritate a unei colectivităţi.1. la 6 iunie 1962. acţiunile de menţinere a păcii întreprinse de O. terorismul a dobândit.N. o tactică utilizată atât pe timp de pace. al rebelilor. anul XIII. al asasinilor. p.. Există adesea o tendinţă în cadrul diplomaţiei de a căuta paliative pe termen scurt prin tehnici şi instrumente de management. Astfel.5. un caracter global. în „Observatorul militar”. Preşedintele S. John F. cit. p. sfidând ordinea de drept internă şi internaţională.

religios sau ideologic.C.B. în anumite cazuri. în care victoria se obţine prin erodarea inamicului şi nu prin angajarea lui”34. a violenţei sau a ameninţării cu violenţa pentru a induce starea de teamă. 22. la negocieri politice sau să-şi atingă ţelul pentru care luptă prin constrângeri. Ca procedee de manifestare a terorismului se pot enumera: pirateria navală. anul XIII. (F. nu prin luptă. de la o seamă sau o sumă de acte teroriste 34 Idem. urmărind obţinerea unui tip de control – politic. lipsă de credibilitate şi autoritate a instituţiilor statale şi internaţionale.A. luarea de ostatici. o acţiune psihologică menită să genereze un impact deosebit asupra populaţiei. prin infiltraţie.prin ambuscade. Departamentul de Stat. La baza actelor teroriste stau motive de ordin politic. culturale. A. De asemenea. în scopul de a constrânge sau intimida guvernele sau societăţile pentru a atinge unele ţeluri politice. economic sau de altă natură. Evoluţia lui. 39 . 22. metodele şi procedeele activităţii de informaţii în complementaritate cu acţiunea directă violentă. programată. uzând de mijloacele. militare. neîncredere. • unul mai îndepărtat. − să contribuie la sporirea reputaţiei şi credibilităţii grupului terorist. aeriană sau terestră. nr.B. 35 Ibidem.I. nesiguranţă. economice. religioase sau ideologice”35. p. Principalele scopuri ale acţiunilor teroriste sunt: − să genereze comentarii la scară mare în mass-media. terorismul este o ameninţare asimetrică. Terorismul este o activitate calculată. deliberat gândită şi consistent desfăşurată. ce acţionează din umbră. − să ajungă. 40 (615).. din 9-15 octombrie 2001. în „Observatorul militar”. Instituţii principale din S. panică. p. aşadar. care constă în a produce teama şi angoasa. Terorismul vizează în principal două obiective: • unul imediat. − să deterioreze sau chiar să distrugă un edificiu cu valoare pentru adversar. Departamentul Apărării) definesc terorismul ca „utilizarea în mod calculat.-ul terorismului. nu prin agresiune. atentate cu bombe sau atentate sinucigaşe. să provoace teamă.U. Terorismul este. sociale. răpirea unor personalităţii ale vieţii politice.

. impulsionează activitatea Stan Petrescu. şi guvernelor vizate. ascuns şi abscons. specific lumii contemporane. Terorismul nu respectă normele dreptului intern şi internaţional şi nici ale dreptului conflictelor armate (internaţional umanitar). Editura Militară. Din punct de vedere al managementului crizelor şi conflictelor regionale. ori kurzii în Turcia sau Irak. ca. În 1990. 40 36 . cum am arătat. bascii în Spania. Experţii însă sunt de acord că terorismul constă în utilizarea violenţei sau a ameninţării cu folosirea acesteia pentru a induce victimei. Pentru activitatea teroristă. adică la un război terorist. Religia. în scopul satisfacerii unor obiective de natură politică. teroriştii au vizat cetăţenii şi proprietatea a şaptezeci şi trei de state. ca de exemplu atentatul executat în România împotriva ambasadorului Indiei. Mediul de securitate global şi euroatlantic. publicitatea este un factor esenţial.U. în general. 87. De aceea. el s-a afirmat ca o problemă internaţională semnificativă în anii ’60 ai secolului XX. 2005. în special. Instrumentele de teroare sunt alarmante şi motivaţia teroriştilor foarte diversă. terorismul este un alt fel de fenomen de violenţă armată.A. Deşi terorismul nu este o activitate nouă. Multe altele au implicaţii internaţionale. p. cincizeci şi unu de state au fost vizate în 440 de atacuri teroriste separate (conform unei statistici a Departamentului de Stat al S. de exemplu. strategic. atentatul cu bombă care a distrus clădirea federală din Oklahoma City din S. clasei politice. o stare de teamă ori de teroare. de asemenea. în 1991. Unele activităţi teroriste încep şi se termină într-o singură ţară.U. de exemplu. de către o organizaţie teroristă sikh ce lupta împotriva guvernului acestei ţări. atingând proporţii alarmante apoi în deceniile opt şi nouă şi a explodat după sfârşitul „războiului rece”. iar în 1995. personifică aspiraţiile care animă activitatea teroristă. Bucureşti. ca. nu este surprinzător că mişcări etnice şi ale minorităţilor de tot felul încurajează într-o măsură mai mică ori mai mare actele de terorism. contribuind la realizarea efectului scontat de inoculare a stării de teamă în rândul opiniei publice. adică război antiterorist36. este de natură să genereze reacţia corespunzătoare a omenirii. Grupurile ce caută să obţină independenţa şi suveranitatea statală.A. în 1995.disparate la un summum al fanatismului. terorismul este o tactică a celor lipsiţi de putere împotriva celor puternici. sau atentatele din 11 septembrie 2001 de la New York şi Washington. În sens generic.). cruzimii şi violenţei.

a echilibrului de putere. Deşi multe grupuri şi mişcări teroriste de astăzi activează pentru independenţă (a se vedea situaţia din Kosovo. În lumea industrializată. ce doreşte să creeze un stat independent (numit Khalistan – ţara celor puri) pe teritoriul statului indian. în multe state ale Americii Latine) – nu constituie o cale validă spre autoafirmare. biologice sau chimice pentru şantaj politic (a se vedea activitatea sectei Aum din Japonia ce a utilizat substanţe toxice în metroul din Tokio)37. care încearcă să saboteze negocierile privind stabilirea unor relaţii paşnice între statul israelian şi populaţia palestiniană. Irlanda de Nord. Editura Militară.U. pe care ele le consideră drept competitori. Bucureşti. ori chiar inamici. 1999. antrenează şi echipează diverse mişcări teroriste a căror activitate serveşte obiectivelor lor de politică externă. şi Uniunea Sovietică s-au acuzat reciproc. ci o formă a activităţii teroriste. deoarece activitatea violentă a unor grupuri mici de persoane (ori chiar grupuscule) sau chiar persoane izolate este dificil de controlat. de exemplu. pe bună dreptate. În timpul „războiului rece”. În zonele urbane ale lumii industrializate. 41 .teroristă a mişcărilor extremiste. Utilizarea terorismului este mult mai răspândită şi mai eficace decât s-ar putea crede. Cecenia). 83-85. terorismul se manifestă cel mai adesea acolo unde discrepanţele între veniturile populaţiei sunt foarte mari şi unde grupurile minoritare se simt lipsite de libertatea politică şi drepturile de care se bucură majoritatea.A. eforturile grupului sikh. iar ameninţarea acestuia la adresa stabilităţii sistemului internaţional este foarte probabil să crească dacă teroriştii vor utiliza arme nucleare. Acest tip de activitate a fost denumit terorism de stat. de exemplu. Există state ce finanţează. războiul de gherilă – în mod normal asociat cu răscoalele din zonele rurale (ca. Diplomaţia clasică. p. de subvenţionarea unor asemenea practici. exacerbarea sentimentelor naţionale şi chiar a ultranaţionalismului şi amplificarea diferenţelor de interese între diverse grupuri şi subgrupuri de state în procesul politic global arată că terorismul internaţional se doreşte a fi o formă de protest şi o cale alternativă de convingere. S. Securitatea naţională şi războiul modern. sau grupul extremist Hamas. definiţia generală a terorismului ne pune în cunoştinţă de cauză asupra faptului că multe state sprijină activitatea mişcărilor teroriste împotriva altor state suverane. nu este de prea mare ajutor în combaterea terorismului. Tendinţa spre slăbirea autorităţii guvernelor multor ţări. 37 Teodor Frunzeti.

sabotajul căilor de comunicaţii etc. datorită naturii monopoliste a agenţiilor de coerciţie aflate la dispoziţia statului combinate cu ideologiile care se bazează pe raţionalizarea scopurilor/mijloacelor. De regulă. Deşi nu există o definiţie comprehensivă convenită asupra caracterului ei.Conform Dicţionarului Diplomatic. împuşcarea fără discriminare a persoanelor. chiar înaintea atentatelor teroriste din S. cât şi pe verticală. terorismul a dobândit cel mai mare impact global. Metodele comune utilizate sunt răpirea. distrugerea edificiilor publice.A. asasinatul. Cel dintâi este mai periculos şi are o forţă de distrugere mai mare. ea necesită sprijin financiar. Una dintre caracteristicile terorismului este intimidarea prin acte de violenţă. este crucial.e. crimele în masă şi atentatele sinucigaşe. 1984.). dacă este vorba de o campanie susţinută de teroare. de la 11 septembrie. terorismul reprezintă folosirea deliberată şi sistematică a unor mijloace de natură să provoace teroarea în vederea atingerii unor scopuri criminale. În Dicţionarul de Relaţii Internaţionale. iar mijloacele folosite de terorişti sunt îndeobşte răpirea. execuţiile sumare. în era postbelică a dezvoltării rapide a tehnologiei şi a dezvoltării mass-media. incendiul. luarea de ostatici. pe chestiuni interne. 42 . apărut în anul 2001. Însă. Cel de-al doilea este practicat de actori nestatali şi este axat. cei mai mulţi analişti sunt de acord că elementul de inducere a fricii atât pe orizontală. se face distincţie între terorismul „statal” şi cel „politic” sau al „facţiunilor”. a motivelor şi a modului de operare (de exemplu. asasinatele. bombardamentul. iar cele mai multe grupări de acest fel au o dimensiune internaţională. dar şi în cazul infrastructurilor teroriste transnaţionale sau chiar interguverna38 *** Dicţionar Diplomatic. Schmid. o aprovizionare permanentă cu arme şi un loc de refugiu. Mulţi comentatori au identificat evoluţii recente importante nu numai în domeniul terorismului sponsorizat de stat (facţiuni sau grupări interne care nu sunt sprijinite de guvern). alte trăsături caracteristice sunt nesocotirea valorilor umanitare recunoscute şi dorinţa exacerbată de publicitate.. terorismul era definit ca folosirea sau ameninţarea cu folosirea violenţei pe bază sistematică pentru a se atinge obiective politice. Pe lângă cruzime. Fără a fi în nici un caz un fenomen recent (poate fi datat încă din secolul VII î.n.U. p.)38. 846. tortura sau formele violenţei oarbe (exploziile. enumără peste o sută de definiţii diferite ale termenului). de regulă.

R. Wilkinson. cit. Majoritatea grupărilor teroriste se bazează pe activităţi infracţionale pentru a-şi finanţa operaţiunile. W. este greu de stabilit distincţia dintre terorism şi crima organizată.T. Laqueur şi P. în cadrul Uniunii Europene şi al N. comunitatea internaţională nu a reacţionat în mod concertat împotriva creşterii terorismului modern. p.U. Au existat unele iniţiative regionale – de exemplu.A. dar. fără o cooperare internaţională la cel mai înalt nivel. considerându-l uneori un factor iritant minor şi au rezolvat problema printr-o diplomaţie „calmă” şi prin diverse forme de „liniştire”.A..I. El este folosit adesea de naţionalişti. Jeffrey Newnham. C. sau E. raidul de bombardamente al S. Până în momentul 11 septembrie 2001. aceasta constituie o excepţie. împotriva Libiei în 1986 sau raidul Israelului împotriva aeroportului Entebbe cu zece ani mai înainte –. numitorul lor comun fiind crearea şi răspândirea fricii. de marxişti revoluţionari.. Cu toate că unele grupuri naţionale (cum ar fi I. mai ales de droguri.T. Un alt aspect de luat în consideraţie este faptul că terorismul internaţional este strâns legat de crima organizată.A. a neliniştii şi instabilităţii în zonele-ţintă. Op. fenomenul a fost abordat de la stat la stat.O. Este o strategie sau o metodă comună unor grupuri cu convingeri politice. Columbia). În unele cazuri (de exemplu. a prevăzut că până în 2015 tacticile teroriştilor vor deveni tot mai sofisticate şi proiectate pentru a produce victime în 39 Evans Graham. În afara câtorva evenimente foarte mediatizate – de exemplu. cele mai multe state au reacţionat la terorism fiecare în parte. Şi nici nu este o ideologie sau o mişcare politică. filosofice şi religioase foarte diferite. de rasişti şi fascişti. În 2000. Reţelele criminale sunt folosite pentru spălarea banilor şi pentru transportul de arme şi personal. pe lângă posibilitatea folosirii de către grupările teroriste a unor arme de distrugere în masă. precum şi al grupurilor de sprijin mutual. terorismul va deveni în mod inevitabil o ameninţare la adresa păcii şi a stabilităţii internaţionale39. deşi este adesea confundat cu acesta. de extremişti religioşi. Ca şi organizaţiile criminale.) s-au ferit să aibă relaţii prea strânsă cu lumea afacerilor ilegale. Terorismul nu este o specie a războiului de gherilă. au avertizat că.. printre alţii. Aceasta nu serveşte însă decât la încurajarea strategiei terorismului. 43 . teroriştii „perfecţionaţi” au adoptat structuri reţelare care îi fac mai greu de găsit.A.mentale. 541-542. în general.A.

Noua diplomaţie. Pentru a distruge sistemele de comandă şi control sau pe cele financiare.masă. nivelul mobilizării şi organizării politice. numărul susţinătorilor fiecărei părţi etc. Trecerea de la un nivel la altul poate fi determinată de următorii factori: intensitatea şi numărul nemulţumirilor. 53. folosind teroarea la scară mondială. După cum afirmă C. percepţii şi atitudini diferite ale părţilor. densitatea comportamentelor ostile. pace instabilă. Astfel. putem identifica.. Editura Antet. infrastructura naţională americană este vulnerabilă la atacurile fizice şi electronice. Cu toate că operaţiunea mondială împotriva terorismului internaţional ar putea provoca pagube însemnate reţelei Al Qaeda. datorită interdependenţei elementelor sale. conflict armat. asupra capacităţii de control şi comandă americane. reconstrucţie. Delimitarea dintre aceste stadii este doar din motive operaţionale. demarcaţiile dintre ele fiind vagi.A. reconciliere. tensiune. Civilii ucişi pot fi priviţi ca public relations proaste pentru o grupare sofisticată. este de aşteptat să ia naştere grupuri şi mai ideologizate (pe baze politice sau religioase). următoarele stări: – pacea instabilă cu starea tensionată sau cu criza. unele faţă de altele. Pe măsură ce cresc ritmul şi impactul globalizării. este greu de crezut că ea va aduce o linişte de durată. datorită dependenţei ei de computere. I. Atacurile de la 11 septembrie au distrus o treime din Pentagon. criză post-conflict. gradul de ameninţare sau de folosire a armelor. 44 . atacul cibernetic este o armă potenţială mai potrivită40. Reţeaua se va reconstrui. criză. 40 Shaun Riordan. Delimitări conceptuale Pe un continuum de la armonie la război.I. Atacurile de la World Trade Center şi de la Pentagon s-ar putea să pară depăşite în curând. cum ar fi cazul relaţiilor dintre Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică din anii ’50 sau relaţiile dintre Coreea de Nord şi Coreea de Sud. sau vor apărea altele noi. p. 2004. criza este definită ca un nivel al conflictului caracterizat de confruntări tensionate între forţele armate mobilizate. Pe continuumul prezentat de Centrul pentru Prevenirea Conflictului. în concordanţă cu tema acestei lucrări. Noua tehnologie deschide noi oportunităţi pentru teroriştii globali. Predicţia a fost confirmată tragic pe 11 septembrie 2001.2. dacă nu inexistent. intensitatea emoţională în poziţiile părţilor. război. dar au avut un impact minor. gradaţiile reprezintă un fel de barometru al păcii şi conflictului: pace stabilă. conflict nearmat. şi la atacurile cibernetice.

45 . divergenţe de vederi şi de interese. de tranzit fie către o reaşezare a ordinii. crize şi războaie punctează în mod obişnuit relaţiile internaţionale. dacă ameninţarea sau recursul la forţa armată rămân o eventualitate. p. necesitatea de a stabili care este pragul ce separă o criză de un război sau de un alt fel de diferend. să reziste fără a manifesta.. Istoria oferă foarte puţine exemple de oameni. fie către un conflict. Op. relaţiile dintre statele despărţite printr-un diferend se înscriu într-o normalitate relativă.– războiul cu starea de conflict41. În cadrul diferendului. Aceste divergenţe. Vladimir Zodian (coordonatori). Or. Ele îşi exprimă voinţa de a utiliza diverse mijloace pentru a-şi atinge obiectivele. Deciziile trebuie luate fără întârziere şi sunt susceptibile să antreneze. cit. Potrivit Dicţionarului Diplomatic. accentuându-se. instabile prin natura lor. la rândul lor. Absenţa unui contencios între state este un fapt excepţional. statele au obligaţia de a soluţiona diferendele care se pot ivi între ele prin mijloace paşnice. p. accidente). 41 42 Teodor Frunzeti. Diferende. diferendul reprezintă o neînţelegere sau un dezacord între statele-actori cu privire la o pretenţie sau un interes. 355. de societăţi sau de state care. în conformitate cu principiile dreptului internaţional public. susceptibile de a exploda. mai devreme sau mai târziu. diferendul internaţional. ce comportă riscuri şi pericole. Criza şi războiul reprezintă două subcategorii ale unui fenomen mai larg. Vorbind despre criză. înţelegem această situaţie ca pe o stare acută. De aici. fără a recurge la forţă sau la ameninţarea cu folosirea forţei42. Însă. circumstanţe. Ele pot apărea între state care se confruntă brusc cu o situaţie în aparenţă dificil acceptabilă. b) Crizele care nu conduc spre un război pot avea drept cauză directă evenimente diverse (decizii. relaţiile dintre state îmbracă forme diverse: a) Diferendele internaţionale fără criză sau război sunt situaţii de tensiune permanentă sau de lungă durată. apar la originea crizelor. în sens generic. *** Dicţionar Diplomatic. odată adâncite. într-un mod mai mult sau mai puţin latent sau deschis. trăind o anumită vreme unii alături de alţii. 89. reacţii brutale şi violente ale celeilalte părţi. Statele se ameninţă unele pe altele. ele riscă să se transforme în război.

În ultimele două decenii ale secolului al XX-lea. d) Războaiele (sau conflictele armate) sunt relativ puţin numeroase.c) Crizele ca preludiu al unui război sunt crizele care se prelungesc printr-un război. În secolul XX. Cambodgia. din decembrie 1944. se semnalează următoarele categorii de criză: 1) crize care nu conduc către un război – 65% din totalul cazurilor. totuşi. Există. Somalia. cele din fosta Iugoslavie au 43 Jean-Louis Dufour. În oricare dintre aceste perspective. fie prin folosirea limitată a forţei43. chiar dramatice. care distinge între „criză” şi „situaţii de criză”. 3) crize care survin în timpul războiului – 23% din totalul cazurilor. 46 . Războiul sau conflictul armat este. cele mai multe crize au fost controlate. războiul poate constitui adesea o criză pentru un stat terţ.. în timp ce ofensiva iniţial reuşită a generalului german von Rundstedt în Ardeni. rezultatul unei crize gestionate defectuos. criza declanşându-se efectiv în condiţii de război. războaiele civile din Liban. Conform unui studiu efectuat asupra celor 217 crize înregistrate între 1929 şi 1985. regla probleme şi poate face să dispară tensiunile şi diferendele care se aflau la originea sa. dar care s-ar putea implica ulterior din diverse raţiuni. între o criză internaţională clară şi dificultăţi pasagere. Anumiţi cercetători americani consideră că pe parcursul derulării războaielor pot fi distinse crize distincte. În secolul al XX-lea. fie într-un mod neviolent. p. în sfârşit. un caz din 10 se înscrie în această categorie. Evenimentele. adesea. 17. deci. survenite în timpul războiului. evenimente precum bătălia de la Stalingrad sau debarcarea în Normandia constituie crize pentru Germania nazistă. care nu este implicat în mod direct sau imediat. O criză „cu final fericit” poate. pot urma un curs mai dramatic. Criză şi război Criza nu înseamnă implicit declanşarea războiului. Dar este totodată posibil să ne întoarcem la situaţia de tensiune prealabilă crizei şi chiar la o tensiune mai ridicată. 2) crize urmate de un război – 12% din totalul cazurilor. Potrivit acestora. Op. ar pune în evidenţă o criză a Aliaţilor. şi o altă abordare. cit.

Văzută prin prisma preocupărilor şi intereselor N. apariţia unor fenomene de încordare. ce presupune că mai există procedee. a unui sistem. p.. în termenii cei mai uzuali. regim sau guvern. ceea ce se întâmplă înainte ca situaţia să devină o criză majoră.T. fie că este vorba de viaţa internă a unui stat sau de cea internaţională. 18. Op. de schimbări în raportul de forţe. se caracterizează prin ascuţirea contradicţiilor. Bucureşti. p.constituit crize pentru actorii internaţionali cu interese din cele mai diverse în zona afectată44. Din perspectivă politico-militară. prin intervenţia unor factori aleatori. Editura A. Managementul crizelor politico-militare.S. astfel. o situaţie de criză pentru una din părţi poate să nu fie percepută ca atare de către cealaltă parte46. Asemenea momente. pârghii şi metode de intervenţie şi de exercitare a controlului. b) o serie de evenimente derulate rapid care sporesc în mod substanţial impactul forţelor destabilizatoare asupra sistemului internaţional general sau a oricăruia din segmentele sale şi măresc posibilitatea izbucnirii violenţelor în sistem.A. „riscul calculat”. tehnici. Sava Postolache..I. 46 Gheorghe Toma. schimbări în raportul de forţe. alertează sistemul şi criza intră în „starea critică”.33-34. Există. 9. care nu mai poate fi reglementată din punctul de vedere al sistemului intern şi de aceea necesită un spectru larg de intervenţii de tot felul”45. această încercare de definire a crizei ar putea fi „o activitate care afectează sau poate afecta direct sau indirect securitatea sau/şi stabilitatea Alianţei”. Ioan Oros. „criza” poate fi acceptată ca fiind: a) o situaţie naţională sau internaţională caracterizată prin existenţa unei ameninţări la adresa obiectivelor sau intereselor şi a valorilor prioritare ale părţilor implicate. 1999. Prin „situaţie de criză” înţelegem şi „înrăutăţirea unei situaţii politice (naţionale/internaţionale). există o limită a „riscului”. Depăşirea segmentului de „risc calculat”. noţiunea de criză reprezintă un fenomen de încordare.O. p. Mircea Mandru. privind securitatea. un moment critic care intervine în evoluţia vieţii internaţionale. De asemenea. a raporturilor dintre state. Pornind de la definirea „situaţiei de criză” (risc) ca fiind. Ibidem. cit. 47 45 44 . desigur.M. un grad mare de subiectivism în aprecierea unei situaţii de criză de către factorii implicaţi.

I – după alte criterii. caracterizată prin existenţa unei ameninţări la adresa obiectivelor sau intereselor politice şi a valorilor prioritare ale partidelor politice implicate. D – după criteriul geografic. criza guvernului. 48 . militară. B – după originile şi cauzele declanşatoare. Încercând o clasificare a acestora. E – după resursele pe care le implică. diplomatică. ANATOMIA CRIZELOR ŞI CONFLICTELOR. criza financiară. zahărului. C – după spaţiul în care se manifestă şi numărul de părţi implicate. crizele pot fi de natură: politică. tehnologică. radio şi televiziune se anunţă crize de diferite genuri. economică. financiară. psihologică. deosebim următoarele criterii: A – după domeniul în care se manifestă. • Criza politică.II. combinat cu criteriul cronologic din perioada „războiului rece”.1. Este o situaţie nou creată naţională şi internaţională (mai rar). crize mai mult sau mai puţin reale: criza grâului. F – după modul de manifestare în intensitate. informaţională. modul de structurare a crizelor este divers. criza gazelor. socială. produselor petroliere. TIPOLOGII II. A. criza de partid. H – după rolul sau influenţa asupra evoluţiilor geopolitice regionale şi internaţionale. Criterii de clasificare a crizelor În presă. criza bursei. G – după gradul de complexitate. În literatura de specialitate. criza serviciilor de spionaj şi altele. După domeniul în care se manifestă şi cauzele care le determină. comunicaţională. într-o enumerare neexhaustivă. ecologică şi de altă natură.

cu efecte în alte domenii cum ar fi diplomatic. indicii sau factori cum ar fi: implicarea partidelor politice în dispute prelungite între ele.. medierii şi monitorizării unor stări conflictuale din diverse motive. o criză diplomatică poate începe ca urmare a negăsirii formulelor optime de soluţionare a altor tipuri de crize sau ca urmare 49 . Este acea situaţie care poate apărea în relaţiile internaţionale ca urmare a unei conjuncturi create la nivel naţional şi internaţional prin declaraţii. de întreruperea comunicării. economice. grupuri de mari cetăţeni. apariţia şi manifestarea unor reacţii externe faţă de politica internă a statului.. din partea unor grupuri sociale. dialogului. economic etc. sprijin pe toate planurile din exterior al manifestărilor destabilizatoare desfăşurate de unele grupări etnice. confesionale etc. prin impunerea unor restricţii în organismele internaţionale cu implicaţii asupra dezvoltării democratice. apariţia reacţiilor adverse faţă de organele politice alese. creşterea în amploare şi virulenţă a manifestărilor şi acţiunilor unor forţe politice aflate în opoziţie în vederea obţinerii puterii în stat. manifestarea publică a lipsei de înţelegere şi consens politic în rezolvarea problemelor fundamentale ale statului şi naţiunii. a unor segmente ale populaţiei sau a unor grupuri religioase. creşterea nemulţumirii maselor populare ca urmare a presiunii politice pe care o pot exercita unele partide în vederea obţinerii de avantaje electorale. antipopulare. Astfel. politice. măsuri sau activităţi de natură diplomatică ce afectează interesele sau obiectivele diplomatice. segmente ale populaţiei faţă de unele măsuri luate de guvern. Criza diplomatică este caracterizată.Criza de natură politică este pusă în evidenţă de apariţia unor elemente. o criză diplomatică apare atunci când o serie de evenimente derulate rapid sau lent măresc posibilitatea recurgerii la mijloace violente şi renunţarea la calea tratativelor. Altfel spus. implicarea partidelor politice în problemele sindicatelor în vederea obţinerii de avantaje sau de capital politic. creşterea în amploare a manifestărilor revizioniste şi a presiunilor politice din exteriorul ţării. iar valorile prioritare ale diplomaţiei unui stat sunt grav puse în pericol de către una din părţile sistemului diplomatic naţional sau internaţional. lipsa de claritate în definirea interesului naţional şi altele. manifestarea tendinţelor de izolare politică a ţării în organismele internaţionale. măsuri considerate dure. de regulă. reacţia unor categorii sociale. militare sau de altă natură. • Criza diplomatică.

Ea este. eşecul reformelor economice. dezechilibrul balanţei comerciale. de natură politică.). Întrebarea nu este dacă o organizaţie va fi implicată într-o criză economică. Crizele sunt inevitabile.pur şi simplu a luării unor măsuri de către una din părţi care încalcă flagrant obiectivele şi interesele uneia sau mai multor părţi aflate în conflict. ecologice etc. Este o situaţie creată ca urmare a apariţiei unor manifestări şi ameninţări la adresa obiectivelor sau intereselor sociale ale unei naţiuni care afectează valorile fundamentale sau unele valori prioritare de natură socială. aprecierea exagerată a nivelului de risc economic de către agenţiile internaţionale de rating. militară. erodarea bazei economice a securităţii naţionale prin declinul producţiei. O criză socială „pură”. la nivel macrosocial. Dintre aceştia amintim: declinul economiei naţionale şi înrăutăţirea condiţiilor de viaţă ale majorităţii populaţiei. devalorizarea monedei naţionale şi creşterea necontrolată a inflaţiei. accentuarea disparităţilor structurale din economia naţională. sindicală. ci cât de mult? Elementele principale (indicii) unei crize economice sunt date de o serie de factori. care afectează valorile fundamentale ale dezvoltării economice. de cele mai multe ori rezultat al unor combinaţii de crize de naturi diferite (politice.”. financiar-monetare sau comerciale pe plan regional sau global. pierderea controlului statului asupra resurselor strategice. ameninţări sau manifestări de domeniul socialului. 50 . embargouri etc. • Criza socială. diplomatice. militare. deci. este mai rar întâlnită şi se manifestă numai la nivelul unor grupuri mici. deficitul bugetar. cauze. În principal. apare combinată cu alte crize latente sau violente. evoluţii economice. Este o situaţie negativă. aplicarea unor controale stricte sau a unor restricţii activităţilor economice. diplomatică. măsuri sau reforme economice ale unui grup sau ale poporului. nou creată în viaţa economică a unei societăţi sau naţiuni ca urmare a unor manifestări. întreruperea creditelor de export şi a garanţiilor guvernamentale. blocade. ecologică etc. o criză socială nu se manifestă numai în domeniul social. • Criza economică. combinată cu alte crize. Dicţionarul Oxford defineşte criza ca fiind „un moment de pericol sau suspans în politică sau comerţ etc. Criza economică este o stare complexă. de regulă. având în conţinut numai elemente. anularea unor vizite în scop comercial.

Elementele principale ale crizei de natură economico-financiară sunt date de: scăderea dramatică a Produsului Naţional Brut prin orientarea neadecvată a strategiilor financiare. naval etc. apariţia şi dezvoltarea manifes-tărilor de tip mafiot.). Este o situaţie care apare. ca urmare a unor măsuri de management neeficiente. • Criza financiară. este o criză combinată. de regulă. jafuri. cel mai adesea. de regulă. diminuarea gradului de ocupare a forţei de muncă. apariţia unor manifestări sociale de mare amploare (marşuri. agricultori. apariţia unor conflicte acute între patronat şi sindicatele de ramură sau naţionale. a membrilor unor organizaţii ilegale (legale) şi apariţia manifestărilor ostile ale populaţiei autohtone sau ale acestora prin sfidarea legilor (de exemplu: emigranţii străini de pe teritoriul unei ţări. graduală sau prăbuşirea monedei naţionale în raport cu poziţia altor monede şi creşterea necontrolată a ratei inflaţiei. mineri. ea se prezintă sub forma crizei de natură economico-socială. unele etnii şi chiar naţionalităţi). economice: scăderea producţiei în principalele ramuri economice. tendinţe de impunere prin forţă a intereselor comune sau specifice ale unor categorii sau grupuri sociale. de stat şi particulară sau la nivel statal. în general a infracţionalităţii. tendinţa de acaparare a principalelor ramuri economice de către investitorii 51 . profesionale (de exemplu: conducători auto. angajaţi din domeniile energetic. deprecierea succesivă. bancare. creşterea rapidă ca număr şi ca amploare a unor furturi. într-o instituţie (cele mai acute situaţii sunt în cadrul instituţiilor financiar-bancare) economică. creşterea rapidă a şomajului. adunări publice autorizate sau neautorizate. a unor situaţii neprevăzute în domeniul financiar-bancar şi care ameninţă obiectivele şi/sau interesele economico-financiare ale unui grup social şi uneori ale societăţii în ansamblu. Criza financiară. o protecţie socială insuficientă. spontane sau organizate de sindicate sau alţi lideri informali). mitinguri. membrii unor organizaţii teroriste. concentrarea masivă a imigranţilor. ale insecurităţii cauzate de scăderea nivelului de trai. administrativă. chimic. nuclear. ale tranziţiei la noi structuri şi mecanisme. sprijinirea făţişă sau indirectă din exterior şi nu de puţine ori din interior (prin forţele agresive interne) a tensiunilor sociale ce se manifestă pe plan intern într-un domeniu social sau în ansamblul societăţii. siderurgic.Principalii indici ai unei crize sociale sunt următorii: creşterea nemulţumirilor populaţiei ca urmare a costurilor sociale ridicate ale dezvoltării economico-sociale.

se referă la lipsa de informaţii. pierderea pieţelor de desfacere a produselor economiei naţionale pe plan intern şi extern ca urmare a scăderii calităţii produselor şi concurenţei neloiale etc. sustrageri repetate de materiale explozive de la exploatările miniere şi geologice. recepţionare a 52 .străini şi de subordonare a intereselor economiei naţionale. principalele caracteristici ale unei asemenea crize sunt: bruierea sistemului militar de transmisiuni. Criza de natură militară este dată de următorii indici: concentrarea de forţe în apropierea frontierelor naţionale prin notificarea (ori nenotificarea) activităţilor de acest gen. intensificarea acţiunilor de sustragere de armament. cu scopul de a-şi apăra valorile fundamentale. în cadrul căreia una sau toate părţile implicate au folosit sau folosesc violenţa pentru impunerea prin forţă a obiectivelor sau intereselor proprii. penetrarea reţelelor de comunicaţii militare în scopul procurării de informaţii şi date despre starea unităţilor militare dintr-o anumită zonă. • Criza militară. pregătiri intense ale marilor unităţi de aviaţie. realizarea de alianţe militare cu scop nedeclarat sau mascat. folosirea pe timpul aplicaţiilor statelor majore a scenariilor tactice ce vizează părţi din teritoriul naţional. muniţie. Criza totală se produce atunci când sistemul de comunicaţii civile şi militare nu este operant sau poate fi operabil cu întreruperi care depăşesc 60% din emisii sau/şi recepţii. exerciţii. reorganizări ale sistemului militar din unele state vecine. noduri. a datelor necesare luării deciziei într-un domeniu de activitate şi poate fi totală sau parţială. apariţia şi proliferarea grupurilor organizate ilegal care desfăşoară acţiuni de tip terorist. dotarea masivă a forţelor armate ale unor state vecine cu tehnică militară performantă şi armament modern. prin infuzia necontrolată de capital străin. redislocări de comandamente ale marilor unităţi şi unităţi în apropierea frontierelor. echipament şi tehnică militară din depozitele armatei. simulări. Este o situaţie creată prin trecerea de la starea de pace. care implică şi anumite stări tensionale (de regulă. concentrări în baze militare. distrugerea unor centre. la starea conflictuală. reorientări doctrinare ca urmare a mutaţiilor produse în politica militară a unora din statele vecine. staţii şi alte mijloace de transmitere. o stare de criză în care violenţa nu există sau este foarte slabă). antrenamente sub diferite forme ascunse. nerespectarea culoarelor de zbor internaţionale de către aparatele de zbor militare şi civile. • Criza informaţională. De regulă. În principiu.

bazine şi poluarea pânzei freatice pe mari suprafeţe. interceptări de mesaje şi documente. ea apare în momente decisive şi se manifestă ca o lipsă de tehnologie necesară rezolvării stării tensionate apărute ca urmare a folosirii pe timpul acesteia a unor tehnologii uzate moral. de la un regim la altul este faptul că. • Criza tehnologică. subsolul sau construcţiile şi fauna. producerea repetată a unor mişcări seismice intense urmate de pierderi de vieţi omeneşti şi mari pagube materiale. Factori obiectivi în această situaţie. • Criza ecologică sau catastrofa ecologică. într-un spaţiu. iar factorii subiectivi sunt determinaţi de acţiunile umane. spargerea sistemelor de codificare şi cifrare a datelor. Este starea în care se găsesc aerul. precum şi depăşirea cotelor de atenţie ale apei din acestea.a. a următoarelor fenomene sau activităţi: poluarea mediului cu materiale radioactive provenite de la obiectivele aflate pe teritoriul naţional şi al ţărilor vecine. • Criza psihologică. de regulă. în principal. Este mai rar întâlnită. vieţuitoarele sau oamenii. apa. datorită fragilităţii sistemelor politice. simularea defecţiunilor în sistemele de transmitere a datelor şi de comunicaţii civile ş. depozitarea sau abandonarea acestora în locuri neprotejate şi neamenajate corespunzător. acţionează şi ia măsuri sub capacitatea normală cu privire la îndeplinirea scopurilor. sunt fenomenele naturale. Caracteristic pentru ţările care traversează o perioadă de tranziţie. poluarea şi contaminarea mediului ca urmare a deversării accidentale în apă şi atmosferă a unor produse şi reziduuri toxice sau radioactive. unele situaţii pot 53 . obiectivelor sau intereselor pentru atingerea valorilor fundamentale proprii sau colective. producerea de inundaţii care au ca urmări pierderi de vieţi omeneşti şi mari distrugeri materiale. fisurarea sau distrugerea (naturală sau provocată) a unor baraje de la marile acumulări hidroenergetice. ca urmare a modificărilor survenite în starea de normalitate ecologică provocate de factori obiectivi sau subiectivi. Este acea stare a unei persoane sau instituţii care într-o perioadă de timp nu reacţionează sau este neutralizată.datelor. Criza de natură ecologică este pusă în evidenţă de prezenţa. economico-financiare şi sociale. importul de produse cu grad ridicat de toxicitate. dezinformarea prin comunicări de date false. solul. scurgeri accidentale (sau provocate) de produse petroliere din depozite. flora.

declanşate de evenimente dificil de prevăzut. punerea în aplicare în mod progresiv a unor noi tehnologii. creşterea tensiunii dintre statele arabe din Orientul Mijlociu şi Israel. până la a deveni intolerabile. Ea se declanşează în punctul culminant al unui proces lent de acumulare şi de escaladare a tensiunii între doi adversari. intervenţia americană în Liban – 1958. atunci când apar. După originile şi cauzele declanşatoare. degenerând dintr-o criză locală într-una zonală. p. ele sunt dificil de prevenit şi de gestionat de către guvernanţi. • Crizele progresive. 47 Ibidem. Războiul de Şase Zile – 1967. prin exercitarea unei presiuni graduale asupra unui sistem intern sau internaţional. care au constituit cauza unei crize cu evoluţie graduală ce a generat foametea şi războiul civil în Somalia. gravele incidente din sudul Libanului din 1986. creşterea demografică explozivă sau migraţia populaţiilor reprezintă tot atâtea manifestări sau fenomene susceptibile de a exercita treptat o presiune asupra unui sistem internaţional sau a unui stat anume. imigraţia evreilor în Palestina în prima jumătate a secolului XX se află mai mult sau mai puţin la originea diverselor crize din Orientul Mijlociu de după 1947 (criza Canalului de Suez – 1956. B. crizele sunt progresive şi subite. De asemenea. naţională sau chiar internaţională47. voluntare şi fortuite. intervenţia israeliană în sudul Libanului – 1978. Mai obişnuite şi de aceea mai frecvente sunt crizele neaşteptate. criza se derulează în stare latentă. Războiul de la Yom Kippur – 1973. perioadă care a precedat „Războiul de Şase Zile” (1967). Durata de incubaţie este lungă. timp de şase luni.apărea brusc şi pot evolua rapid. 54 . Tot astfel. pătrunderea forţelor siriene în Liban – 1976. evoluând gradual. rup echilibrul şi stabilitatea existentă în raporturile bilaterale.37-43.). de exemplu. Astfel de evenimente. exploatarea progresivă a resurselor naturale. • Crizele subite. Prin natura situaţiei. Între crizele progresive posibile pentru timpul prezent putem menţiona consolidarea puterii nucleare a Iranului sau Coreei de Nord. O perioadă. condamnarea Israelului şi Intifada – 1993 etc. unele dezastre naturale precum anii succesivi de secetă extremă din Africa. punctuale şi de foarte scurtă durată.

regionale. sau. în iulie 1995. crizele pot fi: locale. războiul dintre Somalia şi Etiopia din 1977. Criza voluntară poate apărea ca rezultat al unei politici deliberate: un stat speră ca în acest mod să obţină de la un alt stat un anumit avantaj. 37-38. Apare pe un spaţiu limitat. localitate şi are ca formă de manifestare un anumit domeniu (economic. 48 Jean-Louis Dufour. Remilitarizarea Renaniei de către Hitler în 1936 sau solicitarea dezmembrării Cehoslovaciei în 1938 sunt crize provocate de cancelarul Germaniei care ştia că îşi va constrânge astfel adversarii să reacţioneze. criza este fortuită. că va crea o tensiune care va provoca implicit o criză internaţională. fiind puţine schimbări care să nu se datoreze crizelor48. atentatul de la Berlin din 1986. hotărâri luate atunci când nu se dispune de toate informaţiile necesare) fac din acest procedeu un instrument de o calitate prea inegală pentru a schimba o lume complexă şi mereu în mişcare.Revolta „Boxerilor” din 1900. Bineînţeles. omenirea a străbătut secolul XX din criză în criză. C. După spaţiul în care se manifestă şi numărul de părţi implicate. criza este voluntară. cit. Deosebirea între crizele voluntare şi cele fortuite este întrucâtva în funcţie de locul în care se află observatorul. • Criza locală. • Crizele voluntare şi crizele fortuite. Situaţia este relativ asemănătoare în 1956 prin naţionalizarea Canalului Suez de către Egipt. pentru consolidarea statutului internaţional al acestei ţări. p. pentru a-şi ameliora propria poziţie sau stare de securitate. pentru celălalt. de regulă. naţionale. Şi totuşi. masacrele interetnice din Ruanda din 1990 reprezintă tot atâtea exemple de evenimente survenite brusc care au generat crize. o zonă. Condiţiile în care se desfăşoară criza (ambianţa rupturii. continentale şi internaţionale. 55 . luarea de ostatici americani la Teheran în 1979. Pentru statul provocator. iar rezultatele scontate nu sunt niciodată garantate. în scopul modificării configuraţiei de putere. perioada de tensiune. consecinţele unei crize voluntare nu sunt în mod necesar cele aşteptate. bilaterale. invadarea de către sârbii din Bosnia a Srebeniţei. Op.. riscuri de confruntări militare.

politică sau militară a ţării respective. cit. social. Este criza care angrenează mai multe. de regulă. Se manifestă cel puţin pe teritoriul a două sau mai multe state. Este o criză care cuprinde un spaţiu relativ restrâns şi se desfăşoară numai între două părţi. în nord sau în sud. în Mediterana etc. în condiţiile dispariţiei confruntării celor două blocuri ideologice. deoarece nu privesc interesele fundamentale ale marilor puteri implicate. care se derulează în centrul sistemului internaţional. ecologic etc. de pe un întreg continent. • Criza continentală. ca punct de referinţă. În acest loc se desfăşoară crizele cele mai grave. adică la înfruntarea armată.) sau mai multe domenii ale vieţii sociale. crizele se clasifică în: crize de centru. D. 43. Are ca spaţiu suprafaţa unei ţări şi cuprinde unul sau mai multe domenii din viaţa socială. Afectează interesele periferice ale marilor puteri. După criteriul geografic combinat cu criteriul cronologic. • Crizele periferice. cultural. • Criza regională. 56 . • Criza bilaterală. Cuprinde unul sau mai multe domenii şi se manifestă pe o suprafaţă mai întinsă ca spaţiu. din perioada „războiului rece”. Cambodgia. chiar dacă uneori fascicolul crizei se propagă spre periferie. la Budapesta. dar în cele din urmă se amplifică şi antrenează direct sau indirect întregul sistem internaţional. Crizele din Somalia. crize periferice şi crize ulterioare „războiului rece”. • Criza internaţională. care însă nu consideră că în esenţa crizei există o motivaţie pentru a se ajunge la extreme. în timp ce crizele din fosta Iugoslavie sau cele potenţiale din Coreea de Nord pun în discuţie chiar fundamentul organizării noului raport de putere (crize de sistem). economică. Diferenţa esenţială faţă de perioada „războiului rece” constă în tendinţa de a 49 Gheorghe Toma. Sava Postolache. Sunt crize succesive. cuprinzând unul sau mai multe domenii de activitate ale părţilor implicate49. mai precis în Berlin. p. • Crizele de centru ale „războiului rece”. • Criza naţională. sau chiar toate statele. Op.. Crizele de după 1990 nu mai sunt crize de centru. state. Ruanda sunt crize periferice. Ioan Oros. • Crizele ulterioare „războiului rece”. la Praga.politic.

cit. un grad redus de severitate. deci. p. • Criza complexă. de materii prime. O criză latentă poate oricând să se transforme într-o criză violentă. o urgenţă limitată şi ameninţările lor se referă la o perioadă viitoare. sociale. E. crizele pot fi violente sau latente. După modul de manifestare în intensitate. financiară. 57 . crizele pot fi: simple. să îndeplinească cumulativ cele două condiţii (un singur domeniu. • Crizele violente. Rezultă deci că o criză latentă nu prezintă o ameninţare extrem de gravă şi imediată.rezolva aceste crize nu prin înfruntarea blocurilor antagonice. • Criza combinată. de exemplu: economic. psihologic. Severitatea acestor crize este deosebită şi modul lor de manifestare este imediat şi nu de puţine ori foarte violent. acordând părţilor o perioadă de timp suficientă pentru luarea măsurilor de prevenire. În această categorie de crize. ci prin cooperarea dintre succesorii acestora50. 36-37. Este acea situaţie tensionată care se manifestă într-un singur domeniu de activitate şi are implicate numai două părţi. După resursele pe care le implică. ecologic etc. Ele pot apărea spontan sau se pot dezvolta gradual. bancară etc. • Crizele latente. militare etc. politic. şi angajarea în manifestările ei a numai două părţi). Au. militar. Sunt acele manifestări care implică folosirea forţei. domeniul extins şi o arie mare de manifestare. de regulă. o criză poate fi: criză de resurse umane. complexe şi combinate. • Criza simplă.. intră majoritatea crizelor economice. 50 Jean-Louis Dufour. întrucât situaţiile vieţii politico-militare. de regulă. Este acea situaţie tensionată care se manifestă în două sau mai multe domenii de activitate şi are implicate două sau mai multe părţi. economico-sociale sunt mult mai complexe şi o criză simplă ar trebui. Caracteristica fundamentală a unei crize complexe o constituie multitudinea factorilor care o influenţează. G. politice. Ea este mai rar întâlnită. Op. F. demografică. După gradul de complexitate. Este acea situaţie în care sunt cuprinse un domeniu de activitate şi/sau mai mult de două părţi sau mai multe domenii de activitate şi/sau două părţi51.

asumându-şi numai grija de a găsi sau de a crea un pretext pentru a-l justifica. care a dus la declanşarea primului război mondial.H. asigurându-şi adeziunea opiniei publice şi sprijinul posibil al comunităţii internaţionale. El acţionează cu toate mijloacele. care şi-a asumat riscul declanşării unui conflict. În cazul crizelor induse. individualizată. El urmăreşte să acţioneze în aşa fel încât cealaltă parte să pară responsabilă de declanşarea crizei şi. angrenaj. în cazul unei crize induse. Statul care o declanşează nu este în căutarea nici unui acord. ci numai a unei victorii absolute. deci. mai multe crize induse au survenit atunci când Hitler a încercat să extindă spaţiul german folosind forţa. Numai ultima criză de acest fel. el se expune deliberat riscului unui război. De asemenea. hotărârea de a recurge eventual la forţă intervine în timpul crizei. despre care se spera că va fi limitat. Ioan Oros. constituie un exemplu perfect al unei crize induse. • Criza indusă Este criza declanşată voluntar de către un stat care urmăreşte provocarea unui conflict armat. În crizele obişnuite. Statul agresor caută un pretext. 58 . decizia de a recurge la forţă este luată în timpul crizei. cea iniţiată în 1939 împotriva Poloniei. printr-un război. nu au permis ca aceste crize să atingă punctul culminant – declanşarea conflictului. În crizele obişnuite. Criza indusă este. crizele sunt induse. prin invadarea Kuweitului de către Sadam Hussein. cu toate procedurile diplomatice şi politice imaginabile pentru a-şi izola adversarul. îşi pregăteşte un casus belli pentru a declanşa războiul. după cum era prevăzut. 51 Gheorghe Toma. calculate şi accidentale. prin politica de appeasement. Statele europene. în urma atentatului de la Sarajevo. p. s-a soldat. Austro-Ungaria aştepta pretextul prin care să justifice intrarea sa în război împotriva Serbiei. cit. a războiului. Sava Postolache. Criza din iulie 1914. În această respingere. ea este luată înaintea declanşării acestora. Op. deci. nici unui compromis. plasând responsabilitatea declanşării conflictului asupra ţărilor vecine. După rolul sau influenţa asupra evoluţiilor geopolitice regionale şi internaţionale. 43-44.. Ultimatumul austriac adresat Serbiei în 23 iulie a fost conceput tocmai pentru a fi respins. această decizie este luată încă înainte de declanşarea ei. Astfel s-a întâmplat la 1 august 1990.

Este vorba de un conflict între două state care se extinde la alte state. Somalia.U. implicarea Franţei în conflictul dintre Senegal şi Mauritania. ci pentru că au perceput în mod progresiv o ameninţare la adresa lor sau s-au considerat implicate.U. Fără îndoială. diferite. cum ar fi teritoriu. Dar adesea se dovedeşte că interesele naţionale ale unora şi altora nu sunt conciliabile. avantaje 59 . în crizele sârbo-bosniace. purtătoare de interese şi cetăţeni americani. derivate din confruntări în derulare. criza calculată este utilă şi pentru a profita de vulnerabilitatea presupusă a conducătorilor în poziţie de adversari sau de rivali. S. declanşată din dorinţa de a modifica raporturile de forţe şi echilibrul internaţional. Se urmăreşte obţinerea de la un alt stat a unor diverse avantaje importante. Criza angrenaj este declanşată şi de apariţia unor crize secundare.S. statele antrenate în acest mod ajung să se simtă ameninţate în însăşi fiinţa lor. Ruanda. • Criza calculată Criza calculată este una dintre crizele cele mai frecvente. Fără a se putea rezolva din pricina structurii diferendelor. Circumstanţele şi obiectivele sale sunt.• Criza angrenaj Are ca origine voinţa unui stat de a schimba status quo-ul internaţional. la rândul lor. Evenimentele care au condus la primul război mondial oferă mai multe astfel de exemple: implicarea Belgiei neutre în conflagraţie datorită vecinătăţii geografice cu Franţa şi Germania. implicarea S..R. însă. în crizele din Cambodgia. o criză voluntară. datorită torpilării de către submarinele germane a vaselor britanice. Alte exemple de crize angrenaj sunt: implicarea Finlandei în cel de-al doilea război mondial. cu disperare. datorită vecinătăţii sale cu U. Ea poate servi la introducerea unor date noi în negocierile în curs sau pentru a debloca negocierile aflate în impas. slăbiciunile propriului sistem politic (precum revoluţia culturală declanşată în China de către Mao Ze-dong). resurse strategice. Marii Britanii. Ea este. Ea permite agresorului să transforme brusc sistemul internaţional. statele implicate într-o criză angrenaj încearcă. în interior. impuse de circumstanţe. aceste crize duc cu uşurinţă la un război. implicarea progresivă a Franţei. evident. la diferende acute.A. fără ca acestea din urmă să fi dorit aceasta.S. prin presiunea opiniei publice. pentru a transforma un status quo nesatisfacător. care pot conduce. Utilizată uneori pentru a depăşi.A. să obţină un acord diplomatic care le-ar permite să evite ostilităţile.

succesul scontat.R. remilitarizarea Renaniei în 1936. receptivitatea adversarului la argumentele prezentate). De asemenea. după expresia lui John Foster Dulles. asaltul Canalului de Suez la 6 octombrie 1973 de către trupele egiptene sunt alte exemple de reuşite ale crizei calculate. nici stat-victimă. criza Berlinului. Deşi destul de rară. cu toate inconvenientele sale. influenţă politică sau recunoaştere internaţională. în parte. întotdeauna inopinată. criza bosniacă din 1908. este un exemplu clasic al unei utilizări greşite a acestui procedeu. izbucnit dintr-o criză calculată.. decizii sau incidente de rutină. criza din Orientul Mijlociu din 1967. cu riscurile şi primejdiile sale. se urmăreşte convingerea statului adversar să renunţe la atitudinea sa într-o anumită chestiune fără a fi nevoie de declanşarea unui război. Alte crize greşit calculate sunt: criza balcanică din 1914. Istoria ne oferă multiple exemple de crize calculate. care izbucneşte aproape spontan. secretarul de stat al preşedintelui Eisenhower. • Criza accidentală Este o criză integral neprevăzută. iniţiată de colonelul Nasser. complicate de circumstanţe. i-a asigurat. privitoare la Maroc. Criza franco-germană din 1905. Războiul din insulele Falkland (Malvine) din 1982. cea mai spectaculoasă rămânând criza rachetelor din Cuba din 1962. împăratului Wilhelm al II-lea. în lipsa unei provocări. decisă de un mic grup de ofiţeri argentinieni. unul sau mai multe state se văd aruncate în mijlocul unei crize. Poate fi declanşată de acte. În condiţii nefericite. şi înfrângerea umilitoare a Egiptului şi a cauzei arabe. aparent inofensive. Criza întâmplătoare nu cunoaşte nici stat-agresor.S. Succesul crizei calculate depinde de măsura în care obiectivul urmărit poate fi atins fără a declanşa războiul (credibilitatea ameninţărilor proferate. De asemenea. accidentală.S. Acest tip de comportament politic este numit „pe marginea prăpastiei” sau brinkmanship. Întâmplarea pare să fie cauza acesteia. care a declanşat „Războiul de Şase Zile”. 60 .economice. Acest aspect este fundamental. căreia i-au ripostat Aliaţii în 1948. Dar nu toate crizele calculate au eşuat într-un mod asemănător. niciodată dorită. de neînţelegeri sau de erori de evaluare. ea nu este mai puţin de temut. declanşată de U. criza de la München din 1938.

Amorsată în acest mod. de indivizi care acţionează în nume personal. expunându-se tirului rachetelor SAM 2. de a susţine mişcările reformiste poloneze. de a planifica exploatarea unor eventuale momente critice. dacă nu total imprevizibilă. Op. la 23 octombrie 1956. p. nici susţinută de responsabilii politici. 52 Jean-Louis Dufour. neaşteptată. El este exploatat totuşi de Hruşciov. cit. acesta şi-a plasat omologul american. fie împotriva lor. fără ca guvernul de la Belgrad să fi cunoscut. Episodul avionului american U2 în 1960 şi utilizarea acestei crize de către Nikita Hruşciov constituie un exemplu în acest sens. preşedintele Eisenhower. numeroase revolte sau manifestări care au degenerat s-au aflat la baza unor crize bine cunoscute. purtătoare de schimbări potenţiale. 61 . pilotul avionului U2 este constrâns de o pană de motor să reducă altitudinea. Criza a fost scurtă. Criza accidentală oferă astfel aceleaşi ocazii. acţiunea teroristă a lui Gavrilo Princip apărea iniţial ca un eveniment semifortuit. rămânând în afara razei de acţiune a apărării antiaeriene sovietice. Criza nu a fost dorită. toate. atentatul de la Sarajevo din 28 iunie 1914 este realizat de un naţionalist sârb. într-o situaţie dificilă.. Acest incident fortuit nu a fost prevăzut de sovietici. dar şi accidentală. Aceste crize sunt. În ciuda consecinţelor sale covârşitoare. spectaculoasă. chiar dacă a fost premeditată de persoane particulare.Crizele accidentale pot fi declanşate şi de erori de execuţie. fie în favoarea acestor transformări. Când studenţii din Budapesta au luat decizia. propune aceleaşi avantaje şi prezintă aceleaşi riscuri ca şi celelalte tipuri de criză. faţă de care factorii decizionali trebuie să-şi definească poziţia. criza este accidentală. Dar ea nu lasă timp de a prevedea. În cazul unui accident. aproape banală. Aparatele de recunoaştere americane fotografiau teritoriul sovietic de trei ani. Folosind ameninţări şi pretenţii multiple. La 1 mai 1960. Spre exemplu. nici creată. are interes să folosească acest prilej pentru a-şi atrage unele avantaje. De asemenea. Omul de stat. de intenţiile subversive ale unor grupuri mici de rebeli. confruntat cu o criză accidentală. nimeni nu avea să-şi imagineze că această manifestaţie studenţească. se va transforma într-o insurecţie naţională cu ample implicaţii în plan internaţional. Statele Unite ale Americii au suferit o înfrângere politică şi diplomatică relativ gravă. a decide rapid şi a acţiona fără întârziere este indispensabil pentru o gestionare cât de cât corespunzătoare a crizei52. dirijat sau încurajat atentatul. Criza accidentală nu cunoaşte nici învingători şi nici învinşi. 39-46.

p. demnitar) şi se induce în nerealizarea obiectivelor atribuţiilor şi acţiunilor legale. Sava Postolache. Op. Criza de autoritate poate fi: criza de autoritate a unei persoane. 62 . blocarea sau nefuncţionarea instituţiilor respective. sanitară. a industriei. Cazurile sunt rare. forţa a fost şi încă mai este utilizată pentru a rezolva disputele. în relaţiile internaţionale. a petrolului. lipsa de autoritate este puterea neexercitată de către instituţie. nu a trecut nici o zi fără ca undeva pe mapamond să nu se desfăşoare un conflict 53 Gheorghe Toma. socială. grâului) etc. a unor produse (zahărului. Criza de autoritate este o criză deosebit de periculoasă. Deci. îndeosebi în ceea ce priveşte obţinerea de informaţii pertinente şi elaborarea de variante de răspuns adecvate53. a învăţământului. cit. de a da ordine. fiind dreptul neexercitat de a întreprinde o acţiune. criza de autoritate a instituţiilor statului. Atribuţiuni şi competenţe specifice în gestionarea acestor tipuri de criză revin agenţiilor naţionale de criză. a gazelor. poliţiei. Cea mai gravă situaţie a crizei de autoritate este atunci când puterea învestită democratic nu reuşeşte să-şi exercite atribuţiile consfinţite prin Constituţie şi sarcinile primite prin învestirea sa ca putere legitimă. cu precizarea că Ministerul Afacerilor Externe. în general. respectiv de a lua hotărâri. Ioan Oros. în special. dar istoria contemporană ne-a furnizat astfel de situaţii.I. II. şi a persoanelor care reprezintă poziţii sociale. Alte genuri de criză: criza de autoritate. Din 1945. conducător (persoană. când o criză complexă. 45-46. Clasificarea conflictelor De-a lungul istoriei. Se apreciază că într-o situaţie de acest gen se ajunge în majoritatea cazurilor la disoluţia. politică şi miliară. „criza albaneză” din 1997 a determinat sub influenţa mai multor factori şi a presiunii populare disoluţia armatei. Unul dintre ele este cel din Albania. dezagregarea.2. Ministerul Apărării Naţionale şi serviciile de informaţii specializate ale statului respectiv sunt implicate în mod substanţial. instituţii care într-o perioadă de timp nu şi-au putut exercita atributele şi a fost nevoie de intervenţia altor autorităţi (internaţionale) pentru a aduce situaţia la starea de normalitate economică. Aceasta este foarte gravă când se manifestă la nivelul instituţiilor fundamentale ale statului de drept. dizolvarea.

care împreună cu celelalte state au fost determinate să urmărească ce se întâmplă şi să intervină. în funcţie de diverse criterii. iar sfârşitul „războiului rece” nu a redus frecvenţa acestor conflicte. Atunci când aşteptările populaţiei la ceea ce ea crede (mai mult ori mai puţin obiectiv) că este îndreptăţită să aibă depăşesc. dar şi condamnate ca o acceptare imorală a unei schimbări violente. Conflictele interne au izbucnit mult mai frecvent decât au izbucnit conflictele internaţionale (interstatale). Cel mai important dintre aceastea este criteriul referitor la statul-naţiune.armat. dar conflictele interne de natură religioasă sau naţionalistă au creat precedente periculoase sau au afectat statele vecine. în 1994. Această analiză întăreşte convingerea că războiul este un instrument pe care statele îl folosesc pentru a-şi rezolva conflictele54. De exemplu. nu este de mirare că mulţi oameni pun semnul egalităţii între aceasta şi politica mondială. În lucrarea sa Despre Război. cit. 54 Teodor Frunzeti. conflicte intranaţionale ş. mai mult de 30 de conflicte armate importante erau în curs de desfăşurare în locuri ca Afganistan. chiar dacă o formă extremă. Ele de fapt conţin ingrediente din ambele. Printre sursele conflictelor interne. există o multitudine de clasificări ale conflictelor. –. ci. După sfârşitul „războiului rece”..a. Având în vedere răspândirea atât de mare a violenţei. dimpotrivă. Conflictele interne îşi au izvorul într-o gamă largă de condiţii ideologice. demografice. conflictele sunt interne (sau intranaţionale) şi internaţionale. Algeria. 71. economice. ca ritm. Războaiele civile şi revoluţiile au fost în acelaşi timp apărate ca instrumente ale justiţiei. Cecenia. o formă de comunicare între state. p. Bosnia. Liberia. religioase. Din acest punct de vedere. Ruanda şi Somalia. conflictele interne sunt conflictele care au loc pentru schimbarea structurii organizaţionale a statului. 63 . violenţa internă este o reacţie la sentimentul de frustrare pe care populaţia sau o parte a acesteia îl încearcă atunci când simte că li se interzice accesul la sursele de bogăţie ori li se neagă statutul la care ele consideră că ar avea dreptul. războaie intrastatale. Op. • Conflictele interne Întâlnite în literatura de specialitate sub diferire forme – războaie civile. social-culturale şi politice. acestora nu li s-a acordat întotdeauna o atenţie deosebită. Carl von Clausewitz arăta că războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace. etnice. La fel ca şi în cazul crizelor.

industrializarea. Dimensiunea internaţională a conflictelor interne Ar fi o greşeală să se creadă că războiul civil poate fi provocat numai de condiţii interne. perioada pe care o străbatem. Aceste conflicte etno-naţionale diferă fundamental de mişcările secesioniste sau separatiste specifice perioadei destrămării imperiilor coloniale. ele au fost întotdeauna gata să intervină în războaiele civile pentru a sprijini 64 . Multe dintre revoltele interne şi războaiele etnice ce au loc în lume sunt mai puţin generate de motive politice sau economice. fără teama unei intervenţii externe din partea marilor puteri în situaţia utilizării forţei pentru satisfacerea intereselor lor. O altă sursă a conflictelor interne este naţionalismul. cu rădăcini adânci în istoria regiunilor respective. probabilitatea izbucnirii conflictelor creşte. dezordinile interne au condiţii create de a izbucni. efectele imperialismului. Se pot distinge câteva faze care au influenţat legătura dintre schimbările în sistemul internaţional şi incidenţa războiului civil. În al doilea rând. Factorii externi influenţează de cele mai multe ori rebeliunea internă. Deoarece marile puteri au interese globale. face ca multe state.posibilităţile reale de satisfacere a acestor aşteptări. O cauză a conflictelor interne este de natură economică. În primul rând. colapsul imperiilor coloniale ale puterilor europene a contribuit la creşterea frecvenţei conflictelor interne între sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi anii şaizeci ai secolului XX. Atunci când modernizarea generează creşterea pretenţiilor populaţiei mai mult decât posibilitatea guvernelor de a le satisface. naţionalismul şi ideologia au provocat niveluri ridicate de incidenţă a războiului civil între 1848 şi 1870. naţionalităţi ori minorităţi naţionale. de multe ori în concurenţă cu cei interni. Un alt motiv al conflictelor interne este conflictul etno-naţional. naţiuni ori numai minorităţi naţionale şi grupuri etnice să aibă un „spaţiu de manevră” mai larg. Mai mult de 95% din statele lumii cuprind în afară de naţiunea dominantă şi alte grupuri etnice. Destabilizarea poate fi cauzată de o creştere economică prea rapidă şi de diferenţe mari în ce priveşte nivelul creşterii economice între diferite regiuni ale aceleiaşi ţări. În al treilea rând. cât mai ales de animozităţi etnice în general. începută o dată cu sfârşitul „războiului rece” şi cu dispariţia rigorii impuse de bipolaritatea sistemului internaţional.

conflictele nu sunt în mod necesar o ameninţare. conflicte interstatale şi mai ales războaie. atunci când actorii interacţionează şi ajung la dispute asupra unor interese divergente. Distructivitatea crescândă a armamentului modern a afectat războiul din zilele noastre în trei direcţii importante. Într-o lume interdependentă. De asemenea. de obicei. Unele conflicte sunt inevitabile atunci când oamenii şi diverse comunităţi interacţionează. În primul rând. Când acest lucru s-a întâmplat. conflictele 55 Ibidem. Charta de la Paris pentru o nouă Europă (1990) prevede intervenţia armată din partea Organizaţiei Naţiunilor Unite în caz de catastrofă umanitară în urma unui conflict intern. deşi durata războaielor interstate s-a mărit în mod constant între 1816 şi cel de-al doilea război mondial. depăşind graniţa unui singur stat. conflictele interne s-au internaţionalizat. arată unii autori. sunt conflictele care implică mai mulţi actori internaţionali. Cu toate acestea. diferenţa dintre implicare şi intervenţie este dificil de făcut55. costul conflictelor devine ameninţător atunci când actorii implicaţi recurg la puterea armată pentru a rezolva ceea ce ei percep a fi conflicte de interese ireconciliabile. deoarece războiul şi conflictul sunt diferite. Ele pot fi: bilaterale (între două state). • Conflictele internaţionale Conflictele internaţionale.guvernele prietene şi a le răsturna pe cele considerate ostile. cu graniţe din ce în ce mai volatile între state. De-a lungul istoriei. 65 . Astăzi este însă adesea dificil de determinat unde se termină un război intern şi unde începe unul internaţional. În relaţiile internaţionale. deoarece acesta poate promova solidaritatea socială. acest impact a fost deosebit de rapid şi a exercitat multiple influenţe. întâlnite în literatura de specialitate şi sub denumiri precum conflicte armate internaţionale. p. în sens generic. continentale sau mondiale. Prin ele însele. incompatibile. gândirea creativă. conflictele survin. învăţarea şi comunicarea – toate acestea fiind factori vitali ai rezolvării disputelor. conflictul nu ar trebui privit ca fenomen anormal. În secolul al XX-lea. 82-83. Conflictele au loc atunci când două părţi implicate percep divergenţele dintre ele şi caută să rezolve aceste divergenţe spre propria satisfacţie. În concluzie. fizionomia conflictelor armate s-a modificat ca urmare a inovaţiilor în tehnologia militară. regionale. conflictul nu ar trebui văzut ca fiind în mod necesar distructiv.

nelimitat. a propus categorisirea acestuia în cinci tipuri principale: absolut. Carl von Clausewitz. războaiele greco-persane (490-480 î. războiul din Afganistan (1979-1989). Conflictele majore. real. războiul civil spaniol (1936-1939). violenţa este extremă. războiul de 30 de ani (1618-1648).e.e.n. de regulă. putem exemplifica: primul război mondial (1914-1918). • Războiul total. Exemplul în acest caz poate fi războiul dus de Germania în faza finală a celui de-al doilea război mondial. total. numărul statelor implicate în războaie majore a scăzut drastic după cel de-al doilea război mondial. de timp şi de spaţiu). Pentru acest tip de război putem exemplifica: războiul Imperiului Roman împotriva Egiptului (31-30 î. • Războiul real. Este constrâns de anumite limite (sociale. imposibil de realizat în realitate. cel mai mare teoretician al său. II. războiul civil din China (1945-1949). au devenit mult mai puţin frecvente spre deosebire de perioada de dinaintea celui de-al doilea război mondial. între marile puteri56. În al doilea rând.). 66 . Tipuri de război Analizând războiul în istoria omenirii. • Războiul absolut. războiul împotriva hitlerismului (1939-1945).armate au fost mult mai scurte după 1945. 82-83.). 56 Ibidem. războiul din Vietnam (1963/64-1974/75). conflictele armate s-au restrâns la anumite zone geografice.3. p. limitat. războiul Crimeii (1853-1856). Războaiele reale se întind pe scară largă de la simple ameninţări la conflicte nelimitate. deoarece scopul este învingerea completă a inamicului. În acest caz. În al treilea rând. nerestrâns de forţe inteligente. Se pare că existenţa permanentă a ameninţării cu utilizarea armelor de nimicire în masă a făcut ca multor conflicte dintre state să li se găsească o soluţie mai repede decât dacă această ameninţare nu ar fi existat (viziunea realistă). Este o fantezie logică.n. În acest caz. politice. la nivelul unui teatru de acţiuni militare. implicând mai mulţi participanţi. când războiul se desfăşura. Cere o subordonare totală a tuturor politicilor şi presupune că victoria sau înfrângerea totală sunt singurele opţiuni posibile.

războaie simetrice şi asimetrice. fie schimbarea structurii de autoritate în sistem.n.A. Intensitatea războiului hegemonic tinde către absolut. războiul ruso-japonez (1904-1905). pentru marile puteri. (1776-1783). în funcţie de diferite criterii. aeriene şi combinate. 67 . pentru Germania şi Italia.e. al doilea război mondial. Războiul drept: războaiele greco-persane (490-480 î. În acest sens menţionăm ca exemple: războaiele punice (264-146 î. istoria omenirii ne oferă un material bogat în exemple. descrise de Clausewitz.e. războiul Germania – Polonia (1939). Războiul nedrept: războiul ruso-finlandez (1939-1940). războiul ruso-cecen. războiul din Afganistan (19791989). „războiul rece” (1946-1991). poate structura războaiele în multe alte categorii. teoria relaţiilor internaţionale se opreşte şi asupra războiului hegemonic.U. războiul dus de Serbia sau Belgia în 1914. În acest sens. revoluţia Ţărilor de Jos (1576-1609). războaie de apărare şi de cucerire.• Războiul limitat. modul cum se desfăşoară. – Mexic (1846-1848). • Războiul nelimitat. războaie maritime. Este conflictul care vizează îndeplinirea unei decizii politice reale şi presupune distrugerea inamicului prin distrugerea completă a forţelor sale psihice. alte state majore şi majoritatea statelor minore. primul război mondial. războiul împotriva terorismului. războiul Germania – Franţa (1940).. pentru ruşi. războaie convenţionale şi neconvenţionale. Pe lângă aceste tipuri de război. războiul de independenţă al S. ceea ce îl transformă într-un război fără limite. războiul S. Gradele de violenţă şi de distrugere sunt foarte ridicate.) pentru greci. precum războaie drepte şi nedrepte. războiul de 100 de ani (1337-1453). fizice şi de orice alt tip. asimilat cu cel total. Acest război implică: puterile dominante. terestre.A. Miza acestui război este fie schimbarea distribuţiei puterii în sistem.n.a. războiul de unificare a Italiei (1859-1871).). războiul din Insulele Falkland (1982). Desigur că o tipologie exhaustivă a războiului trece dincolo de clasificarea făcută de teoreticianul Clausewitz şi. războaiele Principatelor Române cu Imperiul Otoman. Este războiul restrâns ca spaţiu şi/sau timp. 105106). statele challenger (cele ce vor să schimbe situaţia existentă). teatrul de operaţii ş. Enumerăm ca exemple: războaiele balcanice (1912-1913).U. putând astfel deosebi şi alte tipuri de război după caracterul acestuia. Războiul de apărare: războaiele daco-romane (101-102.

A.T.U.n. războaiele navale Anglia – Spania. războiul S.). Războiul convenţional: războaiele austro-ruso-turce (1683-1878). – Japonia (1941-1945).A.Războiul de cucerire: Cruciadele.e. (S. războiul peloponesiac (431-404 î.U.) – Irak (2003).). – Japonia (1945).U.n.A.A.e. Războiul neconvenţional: războaiele arabo-israeliene.U.) – Afganistan (2001). bătălia de la Actium (30 î. războiul Imperiului Mongol. Războiul aerian: bătălia Angliei (1939-1940). războiul Iran-Irak (1980-1988).A.T.O.n. Războiul maritim: războiul de la Salamina (480 î.e. Războiul terestru: războaiele macedonene (336-328 î. războiul submarin total al Germaniei (1917). războaiele napoleoniene (1796-1815). războaiele austro-ruso-turce (1683-1878). războiul din Africa (1939-1943). războiul N. 68 . războiul din Coreea (1950-1953).O.T. războaiele navale Anglia-Olanda.O.A. (S. războiul N. războiul Prusia-Austria (1866).).U. războiul S. Războiul asimetric: războiul ruso-finlandez (1939-1940).n.A. războiul N. războaiele coloniale.A. războiul ruso-cecen. războiul de 7 ani (1756-1763). războiul ruso-cecen. Războiul simetric: primul război mondial (1914-1918).).e. al doilea război mondial (1939-1945).) – Iugoslavia (1998). (S.

Lasswell apreciau că „puterea este realizarea în practică a efectelor dorite. religie. tot mai mult. Thomas Parson. Istoriografia contemporană a sintetizat definiţiile puterii politice de la origini şi până astăzi în câteva grupe mari astfel: psihologiste. teoria behavioristă nu satisface. socio-politice şi formaliste etc. Definiţiile behavioriste prezintă puterea ca tip deosebit de comportament. afirmă că scopurile puterii sunt scopurile comunităţii sau societăţii. structuralfuncţionaliste. oamenii politici.U.a acceptă astăzi. behavioriste. Puterea politică este acea structură esenţială prin care societatea. sociologii.. Apariţia statului a determinat ca puterea politică să se manifeste ca o relaţie necesară între guvernanţi şi guvernaţi. chiar dacă aruncă lumină asupra multor aspecte ale puterii. From definesc puterea prin apel la psihoanaliză. cuantificarea. se opune entropiei – tendinţa naturală spre dezordine şi disoluţie. în care puterea politică s-a manifestat divers. ci sunt anterioare statului şi definesc omul ca fiinţă socială. Deci. deoarece reduce puterea la comportament. în calitate de domeniu specific al realităţii. gânditori ca Bertrand Russel şi H.A. Definiţiile structural-funcţionaliste reprezintă tipul teologic de definire a puterii. Adorno Marcuse. un clasic al acestei teorii.A. Dezvoltată în S. dezvoltată în S. a comportamentului politic. în relaţia de la conducători la conduşi”.III.U. specialiştii militari ş. puterea şi politicul nu se reduc la stat. Puterea este capacitatea generalizată de a obţine efectuarea 69 . capul comunităţii. dar are anumite virtuţi prin experimentul ştiinţific pe care îl practică şi duce la măsurarea. fie şi parţială. care constă în posibilitatea modificării comportamentului altora. că politicul (politica) defineşte statutul omului ca fiinţă socială. fie ca biserică. fie după modelul capul familiei. Încă din Antichitate au existat societăţi politice prestatale.. FACTORI CARE DETERMINĂ APARIŢIA CRIZELOR ŞI A CONFLICTELOR Filosofii. În perioada postbelică. Proiecţiile psihologiste şi psihoanalitice sunt irelevante şi false în temeiul lor.

deşi una fără alta nu pot să existe. Puterea. puterea este relaţia care îi structurează obiectiv. puterea licită (legitimă şi legală). Categoria de interes. se poate manifesta prin cele trei ipostaze: forţa. care afirmă compromisul şi consensul. puterea din perspectiva sistemului social-global – ea este o relaţie socială fundamentală între guvernanţi şi guvernaţi. este relaţia de dominaţie. în funcţie de loc şi timp. Definiţiile formaliste caracterizează şcoala politologică din S. poporul este suficient de puternic pentru a controla puterea. dar nu şi suficient de capabil pentru a o exercita el însuşi”.A. conducerea. sceptică şi relativistă. Dartori. pe care G. de Jouvenel. până la un punct. Gândirea şi regândirea puterii prin intermediul categoriei de interes au produs în teoria modernă şi contemporană mai multe variante de definire a puterii politice legitime: varianta de tradiţie franceză.U. obligaţia politică. ne ajută să înţelegem categoriile derivate: legitimitatea. cu dezvoltări originale în Occident. Această esenţă. Se confundă astfel categoria puterii cu alte structuri şi activităţi ale societăţii. totalitarismul.îndatoririlor obligatorii în sistemul de organizare colectivă. Dahl o definesc în termenii următori: „într-o democraţie. prin categoriile sociologiei generale. de raporturile de forţă. care are „scopuri comunitare”. deoarece puterea este şi rămâne neschimbată. relativ la putere. Deranjant este faptul că fiecare ciclu de „umflare” are consecinţă ultimă. definită formalist. Această judecată abstractă asupra puterii devine relevantă dacă vom introduce categoria de interes. ar reprezenta o ecuaţie între guvernanţi şi guvernaţi. autoritatea. de cultură şi civilizaţie. autoritatea. teoria puterii politice. categorie corelativă puterii. care se autoîntemeiează indiferent de contextul social. care. varianta dezvoltată în S. politolog francez contemporan. mai mult sau mai puţin. care afirmă poliarhia.. şi sunt apreciate ca principala direcţie de gândire politică în perioada postbelică. bazată pe interesele acestora. Definiţiile socio-politice prezintă. dacă este epuizată şi contractul este rupt. puterea alienată. indiferent de voinţa şi conştiinţa lor.A. R. Succint. Puterea politică este structural altceva decât puterea economică. ca o dezvoltare consecventă a „realismului politic”.U. 70 . consideră puterea „în sine” ca „un dar” cu tendinţa de „a se umfla”. duce la criză. B. în timp şi spaţiu. care rămâne neschimbată. în esenţa sa. Toate acestea s-au contopit în sinteza numită „Democraţia guvernamentală”. în esenţa sa. care afirmă că poporul este suveranul: varianta de tradiţie engleză..

rezistenţa celeilalte părţi). –. conduită şi acţiune. la un moment dat.Reţinând că. Dezechilibrul – conflict şi insecuritate. starea sistemului relaţiilor internaţionale. ideologic. de fapt. a politicii. economic. în ultimă instanţă. sunt cele mai „vizibile” modalităţi de „promovare” sau „gestionare a crizelor”. ca proprietate a politicului. Datorită mondializării. de fapt. Tot datorită ei. Intensitatea şi gradul de dezechilibru ce intervin la un moment dat. ecuaţie în care forţa militară pare să fie la îndemâna mai multor actori. mondializarea a permis ameliorarea nivelului de trai al populaţiei de pe glob. care degenerează. social etc. şi sporeşte gradul de insecuritate tocmai prin multiplicarea „agenţilor” care pot provoca mari crize în plan economic. unanim acceptată. pentru crearea de locuri de muncă. în afara categoriei de interes. politic. orice altă tratare a puterii devine irelevantă. puterea este impoziţională (deţinătorul puterii întâmpină prin mijloace. exersarea unui mecanism de „provocare” a crizei într-unul din polii ecuaţiei de putere. 71 . „nu numai la multiplicarea centrelor de putere. economiile pot fi orientate spre ţările sărace. diminuează şansa de a înfiripa o nouă arhitectură de securitate. în interesul lor clasic. oamenii săraci au acces – chiar şi în ţările bogate – la bunuri şi servicii care ar fi mult mai scumpe dacă ei ar locui în ţări aflate în autarhie. după opinia lui E. Lumea bipolară existentă pe timpul „războiului rece” a dispărut. puterea are capacităţi intermembri: puterea are capacităţi sistemice. în prezent. puterea este internaţională. conduc întotdeauna la stări de criză – cu manifestări incipiente în mediul diplomatic. puterea este potenţială (resurse infinite). dar nu prin forma clasică a războiului sau a revoluţiei. Lehman. Echilibrul sau dezechilibrul de putere sunt cele care determină. cea mai violentă) de gestionare a crizei. Echilibrul a însemnat întotdeauna pace şi securitate. decât forţa economică sau tehnico-ştiinţifică. militar sau socio-spiritual. Asistăm. ci „prin uzura şi implozia unui sistem hipercentralizat şi de factură colectivistă”. Din punct de vedere acţional. politologul Edward Lehman arată că puterea. are următoarele trăsături universale: puterea este relaţională. în conflicte de diferite intensităţi până la război – ca ultimă modalitate (din nefericire. „intervenţiile militare” şi „conflictele locale”. printr-o ineficientă gestionare. ci şi la o manifestare asimetrică a subiecţilor în ecuaţia de putere”. în ecuaţia de putere. care înseamnă. De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Conform lui Keneth Waltz. sfere regionale de influenţă etc. III. tentaţia de a fi folosite continuă să existe. implicit. „schimbându-se numai ponderea lor”57. Sava Postolache. generate de discontinuităţi. Ţărilor mici şi mijlocii subdezvoltate sau în curs de dezvoltare le sunt „rezervate” o gamă variată de conflicte militare permise şi încurajate de marile puteri. în principal. care dispun de capacitatea de a limita şi modela violenţa conflictelor dintre statele mici şi chiar în interiorul acestora. În primul caz. cauzele războaielor sunt de trei tipuri (trei niveluri de analiză): natura umană (individual). intră în „criză” atât ca urmare a situaţiilor socialpatologice.) să dispară. unul dintre cei mai mari teoreticieni ai relaţiilor internaţionale. sau ca urmare a provocărilor „din afară”. p. cât şi activ. percepute de marile puteri ca „obiect” de dispută. cit. „iar motivaţiile scopurilor politicomilitare. ale căror opţiuni determină în ultimă instanţă dacă conflictul armat va avea loc sau nu. conflictele secolului XXI vor fi. trebuie să 57 Gheorghe Toma. caracterul.62-67. marile puteri (superputerile). la nivel politic şi strategic.. Acest tip de conflict nu va încălca pacea. Cu alte cuvinte. toate războaiele dintre state îşi au originea în deciziile conducătorilor politici. 72 . De aceea.1. permise. Ioan Oros. Op. fizionomia. „actorii” de prim rang. ci va coexista cu ea. ambele evocând teza provocării şi/sau a controlului crizei. ale crizelor şi conflictelor internaţionale sunt foarte diverse. nonviolente (în sens clasic). statul (statal) şi sistemul internaţional (sistemic). • Primul nivel de analiză: natura umană şi agresiunea Într-un fel. durata şi chiar mijloacele de luptă utilizate în aceste conflicte vor fi induse.În general. statele mici „secundare”. fără ca armamentele clasice şi nici mizele (sursele de energie. sunt capabile să provoace o „criză” sau să o controleze atât preventiv. Noul tip de conflict ce va fi purtat (rezolvat) cu armele „relativ paşnice” ale cunoaşterii prefigurează crearea unor adevărate „coridoare” între supraputeri şi zonele de interes ale acestora. cu posibilitatea degenerării în conflicte interne sau a debutării într-un război deschis. sugerate sau impuse de către acestea”. În al doilea caz. Niveluri de analiză a crizelor şi conflictelor De-a lungul istoriei au fost făcute multe eforturi pentru a explica de ce statele utilizează forţa în relaţiile dintre ele. există două dimensiuni ale crizelor politico-militare – una cu determinare internă (locală) şi cealaltă cu determinare externă (globală). Autorii de specialitate au considerat că originile războiului şi.

De aceea. pare să fie biologic motivată la fiinţa umană. ci de agresivitatea guvernelor statelor şi. respectiv. fiind deci o trăsătură dobândită. Capacitatea. pornind de aici. Sigmund Freud trăgea concluzia că agresiunea ar deriva din programarea genetică a fiinţei umane şi din caracteristicile psihologiei sale. Teoriile de mai sus ridică multe semne de întrebare. Cele mai multe specii practică agresiunea interspecifică (ucigând numai indivizi aparţinând altor specii. folosind metode de studiere a comportamentului pentru a analiza relaţiile internaţionale. Caracterul naţional sau identitatea naţională sunt reprezentate de atributele şi valorile comune pe care membrii unei naţiuni le împărtăşesc. Analizând fizionomia războaielor şi mecanismul ce determină începerea războaielor.luăm în considerare relaţia dintre război ca fenomen social şi indivizi şi. O altă categorie de specialişti arată că războiul este o trăsătură dobândită. respectiv. fiind dobândită devreme. şi nu un comportament determinat biologic. Suedia şi Elveţia au gestionat situaţiile conflictuale în care s-au aflat. o excepţie fiind canibalismul practicat de unele specii de peşti tropicali şi de unele maimuţe. parte a moştenirii culturale. În concluzie. Diferenţele mari existente de la o ţară la alta de-a lungul ultimelor cinci secole arată că războiul nu este de neevitat. a liderilor acestora. atunci de ce nu toţi oamenii manifestă acest comportament? De asemenea. arată el. genetica nu explică de ce indivizii devin agresivi numai în anumite momente. evitând conflictele armate din 1809 şi. dar nu nevoia de violenţă. în cursul vieţii omeneşti. Caracterul naţional se poate însă manifesta în moduri diferite. şi nu o consecinţă a naturii biologice a omului. ajungem la problema centrală a naturii umane. Alţi specialişti. în anumite circumstanţe). 1815. îşi pun problema dacă există situaţii când naţiuni întregi sunt predispuse la a declanşa un război. Agresivitatea este un rezultat al socializării. arată Robert Gurr. Identificând homo sapiens ca fiind printre cele mai agresive specii. adică dacă trăsăturile caracteristice naţionale determină agresiunea. în funcţie de circumstanţe. Konrad Lorenz arăta că fiinţa umană este una dintre puţinele specii ce practică agresiunea intraspecifică (adică ucide de obicei indivizi aparţinând propriei specii). este 73 . Dacă agresivitatea este un impuls inevitabil derivând din natura umană. se poate spune că decizia de a declanşa un conflict armat este explicată mai bine nu de agresivitatea liderilor politici ca indivizi ori de agresivitatea caracterului naţional.

relaţiile lor cu comunitatea internaţională sunt abia în curs de clarificare. Statele. în ciuda principiilor etice. şaizeci de războaie civile s-au desfăşurat în statele ce tocmai îşi cuceriseră independenţa. Cele mai bogate şi cele mai sărace state nu sunt 74 . răspândesc credinţa că ele au dreptul de a purta război şi că acest drept nu poate fi pus în discuţie. bogăţia naţională. iar nu în ultimul rând clasa politică nu este suficient de matură. frontierele lor au fost stabilite de multe ori arbitrar. • Al doilea nivel de analiză: caracteristicile interne ale statelor şi implicarea în război Diferenţele în ce priveşte sistemul politic.relevant să ne întrebăm ce factori interni încurajează politicienii să aleagă soluţia conflictului armat. Istoric. De obicei. a unui stat în război. vom examina câteva teorii ce se referă la caracteristicile interne ale statelor care influenţează deciziile liderilor politici privind utilizarea forţei. Problemele politice ale acestor state sunt multiple. guvernele ar aplica un plan de îndoctrinare bazat pe valori ce propagă cultul violenţei şi al războiului. Nivelul de dezvoltare economică a unui stat afectează posibilitatea ca acesta să se implice într-un război. Determinanţi culturali şi perimarea constrângerilor morale. unele dintre ele de către fostele puteri coloniale. noile state independente trec prin perioade de frământări interne şi sunt adevăraţi catalizatori pentru conflicte externe. se afirmă. Durata independenţei. Conform teoreticienilor care sunt adepţii teoriei culturale. Prin programele educaţionale din şcoli şi alte instituţii. cele mai agresive state nu au fost state bogate. ideologia. capacitatea militară şi nivelul de educaţie influenţează angajarea. Comportamentul statelor moderne în afacerile externe este puternic influenţat de tradiţiile culturale şi etice ale populaţiei. Deoarece războiul a contribuit la apariţia şi consolidarea statului. mărimea. performanţele economice. dinamica populaţiei. Statele noi sunt mai predispuse să se angajeze în conflicte armate decât statele mature. această tendinţă menţinându-se şi astăzi. Într-o lume caracterizată de culturi naţionale diferite. religioase şi filosofice ce condamnă violenţa. sau nu. Sărăcia naţională. al datoriei de a face sacrificii pentru stat. pornirea spre război ar fi generată de modul în care societatea modelează credinţele şi normele impuse populaţiei. localizarea geografică. omogenitatea etnică. există un mesaj comun de obedienţă. Între 1945 şi 1992.

în timp ce prima categorie deţine sisteme de armament prea distructive pentru a le utiliza. Întrebarea dacă sporirea puterii militare duce spre război ori spre prezervarea păcii nu este nouă. este de remarcat că între 1945 şi 1967 statele comuniste au fost implicate în 25% din conflictele armate. Ultimele. bazat pe libera iniţiativă şi economia de piaţă. numai Cuba şi Coreea de Nord aplică întru totul principiile economiei comuniste. Astăzi. Concluzia că statele sistemului comunist sunt în mod inerent neagresive s-a dovedit falsă. la rândul ei. statele în curs de dezvoltare de astăzi se găsesc în situaţia în care s-a aflat Europa înainte de 1945. cu o intervenţie redusă a statului pentru reglarea pieţii. deoarece nu pot susţine un război din lipsă de resurse militare şi economice. În acelaşi timp. În mod deosebit. Întrebarea dacă natura sistemului economic influenţează frecvent angajări în conflicte armate a provocat controverse de-a lungul timpului. deoarece capitalismul a generat imperialismul şi colonialismul.predispuse spre război. Teoreticienii marxişti cred că singura cale de a pune capăt războaielor interstate ar fi sfârşitul capitalismului. În conformitate cu această teorie. dar chiar şi între ele. În Europa de Vest. ele au eliminat războiul din relaţiile reciproce. Teoria marxistă nu explică însă de ce statele comuniste au utilizat frecvent forţa nu numai împotriva statelor capitaliste. Cursa spre cele mai perfecţionate tehnologii militare a început în ţările cele mai industrializate şi în timpul „războiului rece” nu s-a răspândit mai departe. Militarizarea. stimulează războaiele pentru cucerirea şi protecţia pieţelor străine. De aici concluzia că sistemul capitalist. Imposibilitatea comunismului de a produce prosperitate economică a provocat respingerea sa violentă în Europa Centrală şi de Est. teoreticienii comunişti au susţinut că de fapt capitalismul ar fi constituit cauza primordială a războiului. stimulează imperialismul şi militarismul în scopul unor câştiguri economice. capitalismul generează supraproducţie ce trebuie exportată. Acum însă asistăm la o proliferare rapidă în diverse regiuni. cu o largă asistenţă din partea ţărilor dezvoltate. în timp ce ele reprezentau doar 15% din numărul total al statelor de pe glob. Această necesitate. Din acest punct de vedere. Sistemul economic. pe măsură ce statele s-au dezvoltat economic. spre diverşi competitori. 75 . după ce marxismul a fost instaurat în Rusia în urma loviturii de stat bolşevice din 1917.

ca o metodă de soluţionare a conflictelor. dar ei se concentrează pe premisa că întreprinderile sunt susţinători naturali ai păcii. provoacă inflaţie. Războiul se interferează cu schimburile economice. iar procedurile instituţionalizate întăresc limitările impuse opţiunilor liderilor politici. Pacea bazată pe democraţie poate fi pusă în pericol tocmai datorită faptului că statele nu pot deveni democraţii mature peste noapte. în care politica maselor specifică democraţiei se mixează cu politica dusă de elite. teoreticienii liberali afirmă că sistemul pieţei libere stimulează pacea. ele trecând printr-o perioadă de tranziţie. cum ar putea fi angajarea într-un război. încurajează birocraţia guvernamentală şi luarea unor măsuri contraproductive privind controlul activităţilor economice de către guverne. Ar fi însă prematur ori excesiv de optimist să se presupună că în mod automat răspândirea democraţiei va genera o lume mai paşnică. Valul de democratizare de după 1970 a provocat speculaţii că sistemul democraţiei occidentale va deveni universal. Ţările democratice aflate în conflict au utilizat de regulă alte căi decât războiul pentru a soluţiona problemele în divergenţă. ci scânteia care îl poate declanşa). dar exprimate excesiv ele sunt de departe unele dintre cele mai importante cauze ale izbucnirii războaielor (naţionalismul constituie nu cauza războiului. consumă resurse naturale epuizabile. Apărătorii capitalismului gândesc de mult timp că statele cu un sistem economic bazat pe piaţa liberă sunt mult mai paşnice. dar chiar şi în alte state democratice. Dragostea şi loialitatea faţă de o naţiune sunt sentimente nobile. distruge proprietăţile. 76 . iar teama liderilor de a fi „pedepsiţi” la alegeri îi descurajează să ia măsuri nepopulare. prosperitatea va creşte şi tot mai puţine războaie se vor produce. ca de exemplu libertatea cuvântului şi o presă liberă.Contrar teoriei marxiste. în primul rând deoarece cultura politică a statelor democratice stabileşte norme împotriva agresiunii. Un alt motiv de îngrijorare este şi frecvenţa cu care statele democratice au intervenit militar nu numai în state cu regim autoritar. profiturile acestora depinzând de pace. Participarea cetăţenilor la viaţa politică şi libertăţile civile. specific sistemelor autocratice. blochează profitul. „forma finală de guvernare”. nu războiul. pe măsură ce acţiunile guvernamentale de îngrădire şi control al pieţei interne se reduc. încurajează opoziţia şi critica. Motivele sunt multiple. Prin extensie. Tipul de regim politic. pentru a le forţa să accelereze reformele democratice. Naţionalismul.

naţionalismul fiind pe drept numit „religia secolului XX”. acompaniată de ostilitatea deschisă şi tendinţa de formare a unei imagini caricaturale a inamicului. iar războaiele succesive în Orientul Mijlociu au fost fiecare stimulate de predecesorul său. dintr-un mic grup de ţări puternice. la un alt nivel. cel mai frecvent agresor va fi unul dintre statele mai slabe din acest grup. Pacea este cel mai bine prezervată atunci când există un echilibru al capacităţii statelor avantajate şi dezavantajate. Multe conflicte armate de astăzi sunt generate de sentimente exacerbate de naţionalism care favorizează „febra” războiului. economică şi militară a statelor ori grupurilor de state aflate în competiţie măreşte posibilitatea declanşării unui război. atunci naţionalismul este o contribuţie şi totodată o provocare la război. al doilea război mondial este o continuare. a primului război mondial. iar la aceasta se adaugă tendinţa indivizilor de a-şi căuta propria identitate şi afirmare personală prin intermediul statului şi al instituţiilor sale. inegalitatea în ce priveşte capacitatea politică. 77 .Atunci când cetăţenii devin angajaţi pentru a asigura puterea şi prosperitatea propriei ţări şi această hotărâre este întărită de mituri exacerbând tăria morală. dar nemulţumite de situaţia existentă. ceva din dinamica politicii mondiale – natura sa anarhică. Teoria tranziţiei puterii. Agresorul va face parte. Astăzi. faţă de care violenţa sadică şi genocidul ar fi justificate. • Al treilea nivel de analiză: ciclurile de război şi pace în sistemul internaţional Aserţiunea „violenţa naşte violenţă” reflectă faptul că seminţele viitoarelor războaie se află în războaiele trecute. Conform acestei teorii. Dacă ar fi aşa. inegala distribuţie a puterii. iar combinat cu rasismul devine una dintre cele mai puternice mişcări ale lumii contemporane. de regulă. naţionalismul este deosebit de virulent şi intens. războiul apare ca fiind „contagios”. dar cea mai evidentă a fost în secolul al XX-lea. Din această perspectivă. Legătura dintre naţionalism – mai bine spus ultranaţionalism – şi război are o lungă istorie. sistemul legal slab. trecând barierele diverselor sisteme sociale. De asemenea. Din această perspectivă. fizică şi politică a statului şi de simţămintele individuale ale populaţiei. schimbările destabilizatoare în relaţia de putere a principalilor actori ori o anume combinaţie a atributelor structurale – ar face sistemul internaţional bazat pe state (actorii principali) un sistem al războiului. iar declanşarea sa drept inevitabilă.

Perspectiva ciclului lung este bazată pe faptul că o mare putere s-a ridicat la o poziţie hegemonică la un interval de aproximativ o sută de ani.. stabilite de puterea hegemon. aceste state au monopolizat puterea militară şi comerţul internaţional şi au determinat în cea mai mare parte regulile sistemului. de la atacator la cel atacat. Evidenţele istoriei asigură o bază pentru a afirma că sistemul internaţional în care războiul să fie posibil va putea fi înlocuit cu un sistem bazat pe pace. 74-81. iar un nou proces ciclic începe din nou. pe termen lung. costul enorm al menţinerii hegemoniei şi. un război global a izbucnit după o lungă perioadă de timp. Portugalia. al XVII-lea. de-a lungul istoriei moderne. dispariţia războiului este posibilă. Utilizând ca măsură a gradului de dominaţie a puterii proporţia deţinerii puterii maritime. Şansele ca atacatorul să sfârşească războiul victorios s-au redus doar la 18% în anii ’80 ai secolului XX. în timp. p. în ultimii cinci sute de ani. un nou lider mondial a obţinut hegemonia. a crescut suficient de mult. 78 . cit. Dacă.A. deşi la intervale neregulate de timp. izbucnind aproximativ o dată în fiecare secol. Astfel. Atunci când ameninţarea la adresa regulilor sistemului. asumarea unor responsabilităţi mai mari decât posibilităţile reale ale respectivilor actori. perioadele de război global au alternat ciclic cu un „război general”.U. se observă apariţia unor intervale de hegemonie. la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Spania şi Olanda s-au afirmat la începutul secolului al XVI-lea şi. apoi Anglia s-a afirmat la începutul secolului al XVIII-lea. în fiecare secol. Atributele sistemului internaţional (în domeniile economic. apariţia unor duşmani puternici au dus la scăderea legitimităţii puterii efective a hegemonilor. politic şi militar) ar fi responsabile de frecvenţa cu care războaiele majore au izbucnit periodic. În timpul fiecărui ciclu. Op. Cea mai recentă teorie explicând ciclicitatea războaielor este denumită teoria ciclului lung. Tendinţele recente arată că războiul clasic dintre state a încetat deja să domine relaţiile internaţionale.O observaţie importantă este că avantajul s-a schimbat. 58 Teodor Frunzeti. În timpul perioadei lor de hegemonie. Conform acesteia. respectiv. în ultimă instanţă. Teoria ciclurilor. iar S. conflictul armat şi violenţa vor putea să persiste însă în interiorul statelor58. La finalizarea fiecărui nou război.

rolul bunei guvernări. posibilitatea declanşării unui conflict este mult diminuată. faptul că anumite categorii sunt utile. însă analiza lor nu este consistentă. stabilitatea fiind asigurată de existenţa unei ierarhii necontestate şi legitime59. se poate afirma că dacă regimul politic este înclinat să aplice mecanismele difuziunii puterii. pentru o analiză profundă a factorilor politici pare mult mai potrivită examinarea proprietăţilor sistemice ale statului şi a modalităţilor în care elita politică dominantă menţine relaţiile cu grupurile subordonate. democraţiei. religioase sau etnice diferite are efect contrar. drepturilor omului. drepturilor minorităţilor. Presupunând că statele sunt capabile să susţină un nivel suficient al capacităţii instituţionale pentru a preveni colapsul. această dimensiune fiind tratată ca un fel de „cutie neagră”. Cu toate acestea.S. 90-91. pentru a putea evalua măsura în care puterea statului poate fi clasificată calitativ. Importanţa factorilor politico-militari în izbucnirea unui conflict violent a fost adesea subliniată în literatura contemporană. În cele mai multe cazuri. Douma referitoare la originile conflictului contemporan. rolul factorilor etno-culturali. precum cele sintetizate de Holsti. − comportamentul/răspunsul altor state (vecine) faţă de situaţii conflictuale ce (nu) escaladează. − comportamentul/răspunsul actorilor substatali/internaţionali faţă de situaţii conflictuale ce (nu) escaladează. a fost folosită o tipologie ce încerca să clasifice diversele sisteme politice pe o scală de la regimurile represive şi coercitive la cele democratice. Factorii politico-militari: procesele implicate în formarea statelor şi a naţiunilor. există trei categorii importante de astfel de comportamente/răspunsuri: − comportamentul/răspunsul faţă de situaţii conflictuale ce (nu) escaladează. analiza trebuie să testeze un număr de criterii. Acelaşi analist prezintă şi principalii factori cauzatori ai tranziţiei la starea de conflict: 1. rolul forţelor armate. cit.Cursul unui conflict depinde de comportamentul şi răspunsul actorilor implicaţi. în timp ce tranziţia rapidă a puterii între grupuri socio-economice. precum cele din tipologia lui Michael Brown referitoare la liderii slabi şi vecinii slabi. Op. centralizarea/monopolul puterii de stat. proliferarea armelor în interiorul statelor etc. pentru a caracteriza regimurile politice. Vladimir Zodian (coordonatori). p. 59 Teodor Frunzeti. au fost folosite categorii nominale. Astfel. Conform teoriei lui P. 79 .. În alte cazuri. mecanismul de tranziţie a puterii.

. Factorii externi: aranjamentele regionale de securitate. dinamica creşterii economice.A.K. În multe studii contemporane. iar în ansamblu. intervenţiile economice externe. stagnarea sau declinul economiei naţionale sunt alţi importanţi factori cauzatori ai conflictului. distribuţia teritorială/etnică a creşterii economice. asistenţa militară externă (inclusiv comerţul cu armament)..D. Astfel. creşterea nivelului de sărăcie şi a inegalităţilor socio-economice determină creşterea probabilităţii de izbucnire a unui conflict. cit. dacă sporeşte intervenţia economică.R. ca un concept ce înglobează toţi aceşti factori.A.A. Analiza factorilor externi trebuie să ia în considerare o arie largă de probleme. însă ea se va axa şi pe activităţile politico-militare ale celorlalţi actori neimplicaţi direct în conflict.). Exemplul cel mai cunoscut este Armata Republicană Irlandeză (I. a fost subliniat rolul sărăciei şi al inegalităţilor socio-economice. posibilitatea de declanşare a unui conflict se măreşte. Congresul pentru Libertate şi Democraţie al Kurdistanului (K. aceştia fiind principalii factori declanşatori ai conflictelor violente. 3. 60 Stan Petrescu. Factorii socio-economici: sărăcia sau inegalităţile socio-economice. Mişcarea de Rezistenţă Islamică (Hamas). condiţiile impuse de către donatori sau FMI părţilor conflictuale etc. conflictul poate izbucni mai uşor. ajutorul financiar pentru părţile implicate.T. precurm cele enumerate mai sus. fost P. care. în special la nivel naţional.). Tigrii Tamili (Sri Lanka) sau separatiştii din provincia Québec60. deşi în aceeaşi categorie se înscriu Mişcarea Separatistă Bască (E. iar creşterea economică o diminuează. Op. p. dacă asistenţa militară externă (furnizarea de armament) creşte. 2. angajarea forţei de muncă şi remunerarea acesteia.). De exemplu. probabilitatea de escaladare a conflictului creşte şi ea sau. programele de ajustare structurală. natura (non) discriminatorie a politicilor socio-economice guvernamentale etc. 80 . pe măsură ce aranjamentele de securitate regională devin instabile. prin forţă şi susţinerea locală sau regională de care beneficiază. Prima fază este reprezentată de tensionarea conflictului.F. Mai mult. în care părţile ameninţă cu folosirea forţei. 75. În prezent se vorbeşte din ce în ce mai mult de „bătălia pentru resurse”. performanţa indicatorilor umani.E.În cadrul factorilor politico-militari care afectează climatul de securitate un loc aparte îl ocupă structurile paramilitare regionale. Modelul de analiză a conflictului propus de Douma relevă câteva faze ale ciclului conflictual. scapă de sub controlul guvernelor locale.K.

– structura. întrucât există diferenţe calitative între diverşii factori. iar conflictul poate fi încheiat cu un acord de pace de a cărui formulare depinde succesul acţiunii. Rummel. faza de dezescaladare. − factorii agravanţi – factori ce pot interveni alături de cei mobilizatori şi/sau pivotali. 61 Teodor Frunzeti. Factorii agravanţi pot fi identificaţi şi în domeniul economic. dar nu sunt nici necesare. nici suficiente pentru a-l explica. − factorii mobilizatori – probleme sau procese în jurul cărora sunt grupaţi actorii conflictului. mobilizarea grupurilor implicate poate lua forme diferite. 91-92. cit. – situaţia. − factorii pivotali – factori unici sau configuraţii de factori ce apar în majoritatea fazelor ciclului de viaţă a conflictului. Op. şi pot lua altă formă în fiecare stadiu al conflictului. în primul rând. În ultima fază. În cadrul fiecărei faze. III.2. Urmează faza de escaladare. 81 . sunt elementele conflictului. sporindu-le sau reducându-le intensitatea. acest tip de factori. lupta este terminată.J. Este importantă analiza modalităţii în care sunt corelaţi factorii mobilizatori şi cei pivotali şi cum diferă aceştia de factorii agravanţi. părţile se organizează şi încep folosirea sistematică a forţei. elementele conflictului sunt: – spaţiul. Pentru a rezolva conflictul.iar conflictul nu este violent. iar în altă fază a ciclului de viaţă a conflictului pot lua o formă complet diferită. interacţionează factori specifici. decidenţii politici trebuie să ia în considerare. Specialiştii afirmă că. p. Vladimir Zodian (coordonatori). este necesară clasificarea lor: − factorii declanşatori – evenimente unice care pot declanşa un conflict. proliferarea necontrolată a armamentului de calibru mic într-un sistem politic instabil poate înclina balanţa spre soluţiile violente în detrimentul dezbaterii politice. politic sau cultural şi sunt strâns legaţi de politicile guvernamentale sau cele ale actorilor externi implicaţi61. Conform lui R. În fiecare fază a conflictului. Elementele conflictului La fel de importante. precum factorii implicaţi în declanşarea şi desfăşurarea unui conflict. influenţând astfel cursul conflictului. în care este introdusă violenţa. – comportamentul.. De exemplu.

filosofie. etică. Confruntarea dintre două sau mai multe forţe se finalizează în „acomodare” şi „echilibrarea puterilor”. foametea este o cauză evidentă a protestelor de masă. Aşadar. Actele sau acţiunile manifeste implicate în acest proces de echilibrare reprezintă comportamentul conflictual. Pentru ca acestea să fie într-adevăr opuse. Un asemenea comportament nu este neapărat violent. ştiinţă. valori. Interesele sunt vectori de putere şi reprezintă condiţii necesare pentru crearea unei situaţii conflictuale. unele nevoi sunt mai proeminente în raport cu altele: de exemplu. elementele spaţiului conflictului sunt componente comune ale spaţiului sociocultural. legi. Interesele divergente ale oamenilor nu sunt rezultatul unor factori. Situaţia. conştientizarea mutuală a existenţei reprezintă un element esenţial al structurii conflictului. diferenţele culturale. pentru a se realiza tranziţia de la vectori de putere opuşi. Comportamentul. 93. 62 Ibidem. norme. Potenţialitatea conflictului rezidă în sfera subiectivă a realităţii. concluzionează Rummel. oamenii trebuie să fie conştienţi de propria existenţă şi de a celorlalţi. p. Acesta este definit de religie. de la o structură conflictuală la conflictul manifest. artă. ci poate fi chiar cooperativ sau contractual62. Conflictul de interese este un element dominant al acestui tip de situaţie. limbaj. Situaţia de conflict este creată de „atitudinile stimulatoare” în afirmarea intereselor. La nivelul societăţii. de la interese divergente. Cu cât aceste diferenţe sunt mai mari. sunt importante existenţa dorinţei de a realiza un interes şi existenţa unui eveniment declanşator (o schimbare subită în structura relaţiilor sociale). de statut sau de clasă sunt elemente ce definesc dispoziţiile noastre divergente. coercitiv sau antagonist. în matricea de sensuri. capacităţile părţilor conflictuale şi voinţa lor de a-şi realiza propriile interese. delimitând spaţiul înţelegerii noastre. 82 . al valorilor şi normelor.Spaţiul. percepţii ale statutului social. cu atât este mai crescută posibilitatea ca atitudinile indivizilor să fie în contradicţie. însă majoritatea conflictelor sunt provocate de nevoile de securitate (instabilitate politică. ameninţări externe). ci la origine sunt subiective. condiţii sau evenimente obiective. Structura. În stadiul de potenţialitate. În mare parte. Structura conflictului include diferenţele socioculturale dintre indivizi. însă nu suficient – mai sunt necesare trei elemente: structura aşteptărilor în cadrul cărora există sau sunt activate interesele. În concluzie.

acţiuni de defăimare a ţării. în clandestinitate. tendinţa unor grupuri sociale de a-şi procura armament. Criza are la bază cauze economice. politice. Ea cuprinde două stări: starea de urgenţă şi starea de asediu. exerciţii cu caracter militar fără asistenţă legală. desfăşurată de grupuri mari de persoane. cu acţiuni violente şi cu grad sporit de pericol. Starea de urgenţă este măsura luată la acumularea lentă şi dispersată. demonstraţii sau orice procesiuni organizate ilegal sau legal care au degenerat în acţiuni violente. care sub conducerea unui grup de persoane urmăresc diverse scopuri. insurecţii. mitingurilor etc. organizarea şi desfăşurarea unor activităţi de instruire şi folosire a armelor. În interiorul unui stat. îndemnul la război de agresiune. sociale. la ură naţională. stări excepţionale. la separatism teritorial. care reprezintă germenii declanşării crizei şi se manifestă prin creşterea infracţionalităţii. tensiunile interne grave care au la bază diferite cauze şi pot genera ciocniri. religioase. situaţiile de criză se caracterizează prin manifestări ale elementelor turbulente care pun în pericol grav ordinea de drept şi ameninţă integritatea statală prin acţiuni cum sunt: conflicte zonale interetnice cu scopul de a revendica anumite părţi din teritoriu. organizate. dificultăţilor disfuncţionalităţilor.IV. îndreptate împotriva ordinii şi stabilităţii unui stat. intensificarea trecerilor legale sau ilegale ale frontierei în ambele sensuri. care nu au fost înlăturate în timp util şi în mod paşnic. etnice etc. DESFĂŞURAREA CRIZELOR Situaţia de criză se caracterizează prin tensiuni interne. declanşarea unor agresiuni din interior de către grupuri pregătite din timp. paradelor. manifestaţii de masă.. determinate de acumularea accentuată a dificultăţilor în modul de organizare a unui sistem şi incapacitatea acestuia de a funcţiona. izbucnire de tulburări. manifestări spontane de violenţă între grupuri sau între grupuri şi autorităţi. manifestări spontane de violenţă între grupuri mai mult sau mai puţin organizate. revoluţii. portul uniformelor de tip militar pe timpul marşurilor.. conflicte armate între diferite grupuri de persoane. locală a nemulţumirilor. 83 . rasială sau religioasă.

conţine activităţi politice. Sava Postolache. punând în pericol ordinea constituţională. care le definesc în funcţie de gradul de acutizare a contradicţiilor ce apar în diverse domenii ale socialului: • diferendul. dar şi nonviolent. reprezentând stadiul atins în relaţiile dintre state. Durata acestei etape este determinată de un complex de factori generali şi locali. ca urmare a nesoluţionării diferendelor sau tensiunilor. forţa militară terţă fiind utilizată pentru restabilirea păcii. intervenţia organismelor acreditate inoportună ca urmare a etapelor procedurale. sprijinul respectării legii şi ordinii. p. cu caracteristici distincte.Starea de asediu reprezintă măsură luată la izbucnirea conflictuală a tensiunilor. • conflictul armat sau lupta armată reprezintă cel mai înalt stadiu atins în evoluţia situaţiei de criză. iar manifestările devin violente şi degenerează în acte de încălcare a ordinii de drept. sau a interesului mascat al unor terţe părţi în desfăşurarea crizei. reacţia opiniei publice ignorată. 84 . ajutorarea refugiaţilor63. negativă este nesoluţionarea sa sau încercarea de a-l rezolva pe căi care accelerează dezvoltarea acestuia. juridice şi de altă natură pe care le presupune încheierea păcii între aceste părţi. cit. dar poate apărea şi ca urmare a evoluţiei unei situaţii la un moment dat. • starea de tensiune. care se manifestă atât violent. fenomen ce îşi are originea în trecutul istoric. o situaţie fără întoarcere în relaţiile internaţionale determinată de factori precum: soluţia la masa tratativelor a fost respinsă. 34-36. Indiferent de natura cauzelor. Măsurile specifice pe care le îndeplineşte armata în timpul acestei stări sunt: observarea încetării focului. Ioan Oros. grupări sociale. preponderenţă având acţiunile nonmilitare (fără utilizarea armamentului). supravegherea retragerii trupelor. • starea postconflictuală.. acordarea asistenţei umanitare şi medicale. Op. specialiştii civili şi militari sunt de părere că zona de cuprindere a situaţiilor de criză se manifestă într-o anumită succesiune. în faza iniţială. 63 Gheorghe Toma. De modul cum sunt implicate forţele stabilizatoare depinde evoluţia finală a conflictului. iniţiată prin acceptarea de către părţile aflate în conflict a încetării ostilităţilor militare. diplomatice. Degradarea în conflict armat a crizelor externe constituie. pe etape. Suntem de părere că apariţia acestuia nu reprezintă un fenomen negativ în sine.

apar tensiuni sociale. bombardamente. în interiorul lor. Când prin aceasta se produc în mod repetat evenimente care depăşesc capacitatea de reglare sistemică internă. probleme cu mai multe faţete şi dimensiuni. confruntare navală. prin operaţiuni subversive sau teroriste ordonate secret. La originea unei crize se pot afla: – o acţiune de folosire a forţei de către un stat faţă de un alt stat (atac armat. Criza este declanşată de o serie de circumstanţe de diverse tipuri şi poate izbucni în diferite moduri.IV. Declanşarea crizei În deceniile VI-IX ale secolului al XX-lea. economice. multe ţări se confruntă cu posibile probleme privind securitatea proprie. Exemplu: 1 august 1990. atunci când interesele sociale. datorită multitudinii cauzelor crizelor şi a formelor de apariţie a celor mai recente crize. răsturnări de situaţii externe sau mai curând interne în statele în cauză. violarea spaţiului terestru sau aerian). Criza astfel provocată a depăşit rapid cadrul restrâns al raporturilor între Irak şi Kuweit. prin evenimente de natură economică sau socială. p. etnice. În cazul unor tensiuni care se ascut mereu. Există nesiguranţă în privinţa locului şi a modului în care pot apărea crize şi pericole militare mai mult ca urmare a instabilităţii decât a unor agresiuni planificate. Astăzi. 85 . Ea porneşte de la declaraţii publice şi merge până la acţiuni directe de forţă. s-a întins la alte state din 64 Ibidem. îşi face apariţia situaţia de „criză”64. În condiţiile actuale. invadarea Kuweitului de către Irak a declanşat o criză gravă.1. se porneşte de la faptul că. religioase diplomatice ale unor state diferă şi. apar tot mai multe dereglări în desfăşurarea procesului în câmpul de interacţiune social al intersectării coliziunii de interese. se lovesc de structuri ce nu sunt indicate pentru a conduce la o aplanare generală acceptată de părţi. 32-33. forurile politice. Astfel. trecând prin simple agitaţii militare. organismele internaţionale şi naţionale au mai mult timp la dispoziţie pentru a recunoaşte şi combate crizele şi a le gestiona eficient. politice. prin iniţiative diplomatice. mai întâi. criza era apreciată ca fiind spaţiul foarte îngust dintre pace şi război.

Este de menţionat că. care se înscriu în logica de abordare a sistemului securităţii colective. în ordinea normativă a Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. la 7 iunie 1948. încheierea de alianţe. unui stat prieten sau unui vecin). precum ultimatumurile lui Hitler însoţite de numeroase provocări ce pretindeau alipirea Ţinutului Sudeţilor. caracterizată prin preocuparea de a respecta principiul nerecurgerii la forţă. este greu de imaginat o situaţie de declanşare a unei crize susceptibile de a produce o ameninţare cu folosirea forţei. − declaraţii politice (ameninţări. a stat la originea unei crize care a durat mai mulţi ani şi în care s-a recurs. la jurisdicţia Curţii Internaţionale de Justiţie. preocupate de interesele lor economice. proteste). apoi la un număr mai mare de state occidentale. cum ar fi intrarea. − demonstraţii militare (mişcări de trupe fără folosirea forţei sau acte direct ostile. operaţiuni fără război – out of war operations). ceea ce a antrenat Franţa şi Marea Britanie în criza Münchenului în virtutea acordurilor încheiate cu Cehoslovacia.Orientul Mijlociu. − acţiuni violente indirecte (rebeliunile dintr-o ţară terţă. în perioada contemporană. demilitarizată prin Tratatul de la Versailles din 1919. cu încălcarea prevederilor Convenţiei de la Viena privind relaţiile diplomatice şi consulare. În configuraţia relaţiilor dintre state în epoca posterioară „războiului rece”. foarte caracteristice circumstanţelor declanşării celui de-al doilea război mondial. a batalioanelor germane în zona renană. Astfel de acte. formulare de pretenţii. De exemplu: publicarea Pactului de neagresiune germano-sovietic din 23 august 1939 sabotând strategia Franţei şi Marii Britanii. 86 . luarea de ostatici a diplomaţilor americani la Teheran în 1979. de a unifica zonele lor de ocupaţie din Germania. revendicată iniţial de studenţii iranieni şi asumată apoi de guvern. decizia luată de occidentali. actele de violenţă împotriva unui aliat. acuzaţii. − actele de natură politică (sancţiuni diplomatice. la 7 martie 1936. încălcarea unor tratate sau angajamente internaţionale). dau naştere unor reacţii de alt tip. politice şi strategice. însă. demonstraţiile militare au un rol mai pronunţat de disuasiune. deosebit de clare în împrejurările declanşării primului război mondial. pe baza unor declaraţii demonstrative. ceea ce a primit replica Moscovei prin blocada Berlinului instituită la 23 iunie. pentru soluţionare. de împiedicare ca o situaţie de criză preexistentă să escaladeze într-un conflict.

. „război economic”. acumularea de capacităţi ofensive.m. Washingtonul şi Moscova. ambele provocând intervenţia militară a Franţei. din noiembrie 1947.S. desfăşurarea unor acţiuni provocatoare. sau introducerea în Europa de către U. greve etc. care a declanşat războiul civil şi s-a transformat într-o gravă criză internaţională.S. de naţionalizare a Companiei Canalului Suez. De asemenea. din perspectiva teoriei Centrului pentru Prevenirea Conflictului. 65 Jean-Louis Dufour. cit.a. din diverse motive.R. poate fi caracterizat astfel: − acumularea tensiunilor şi a neîncrederii.d.-20. insurgenţă. câteva state scandinave şi O.N. sabotaje. De exemplu. declinul percepţiei asupra legitimităţii guvernului naţional. în mod formal. manevre financiare). Op. marchează. De exemplu. acţiuni teroriste. Pronunciamento-ul militar din Spania. insurecţii. 87 . a rachetelor S. − tulburări interne care pun în discuţie stabilitatea sau existenţa unui regim şi care constrâng alte state să intervină (lovituri de stat. manifestaţii.). De exemplu: lovitura de stat din Gabon. decretul preşedintelui egiptean Nasser din 26 iulie 1956.S. declanşarea unei crize deosebit de complexe. în care sunt antrenate foarte curând. a unor acţiuni sporadice.U.− modificări ale mediului politico-strategic al statelor (introducerea unor noi tehnologii militare. cu un nivel scăzut de violenţă. sau răscoalele izbucnite în mai 1990 la Libreville. − mobilizare naţională ş. alimentar şi financiar destinat populaţiei din Somalia prin misiunea O. în 1993. rezoluţia O. rezoluţii ale unor organizaţii internaţionale). neorganizate. la sfârşitul anilor ’70. violarea sistematică a drepturilor omului. ajutorul umanitar. a devenit cauza unor confruntări violente. prin care Palestina este divizată între arabi şi evrei. urmate de intervenţia în forţă a comunităţii internaţionale65.U. iniţial o problemă strict spaniolă. din februarie 1964. atentate. mediul înconjurător. − uzul armelor. 46-48. în 1936. − ostilitate intergrupală. Teoretic. provoacă o criză intensă la Paris şi la Londra. în cazul unei crize.U. dezvăluirea unor informaţii militare importante. − polarizarea diferenţelor sociale şi politice. răzvrătiri.N. − măsuri de ordin economic (embargouri. − represiune.N. p.

Aceste obiective pot fi atinse cu ajutorul instrumentelor de natură diplomatică. − echilibrarea puterilor. cit. care ia în considerare diversele aspecte ale noului echilibru la care reglementarea crizei a permis să se ajungă68. socială şi politică adaptate fiecărui caz. − echilibrarea puterilor. în patru faze bine definite: • precriza. Fazele crizei Criza este o stare de ruptură în relaţiile dintre state. − apariţia evenimentului declanşator. Op. p. economică. • impactul. reducerea tensiunilor. 20. Rummel afirmă că există cinci faze ale unui conflict. adică rezultatul crizei.2. crearea unor mijloace nonviolente pentru rezolvarea crizei. − manifestarea intereselor divergente şi apariţia stării de insecuritate. • Precriza Precriza este caracterizată de o sporire a primejdiilor şi tensiunilor.J. O criză tipică se desfăşoară. prin structurarea aşteptărilor. 88 . Ibidem. de regulă. 68 Jean-Louis Dufour. R.. iar obiectivele primare vizează: reducerea şi controlul mijloacelor specifice de coerciţie ce pot fi folosite în conflicte violente. p. Cu toate acestea. ce descriu o spirală şi evidenţiază natura multidimensională a conceptului propus: − transformarea spaţiului socio-cultural în interese opuse. 88. menţinerea nivelului primar de securitate. blocarea acţiunilor violente. Criza evoluează deci în funcţie de hotărârile luate şi de împrejurări. o astfel de situaţie poate dura săptămâni sau chiar luni. un fel de boală a sistemului care se manifestă prin diferite 66 67 Teodor Frunzeti. în esenţă momentană şi tranzitorie. IV. p.Timpul de acţiune într-un astfel de caz este scurt.. ce reînnoieşte ciclul: reapariţia stării de insecuritate induce din nou nevoia de echilibru şi de creare a unei noi structuri de aşteptări67. • escaladarea. rezolvarea disputelor politice. cit. 94. ce se poate manifesta ca un comportament conflictual. îngheţarea ostilităţilor. însă eşecul duce la conflict66. Vladimir Zodian (coordonatori). • destinderea. Op. militară.

Această situaţie. deciziile neplăcute se înmulţesc. Este însă şi o fază ce prezintă un potenţial pericol. de exemplu. intern sau extern. oricare ar fi divergenţele şi tensiunile. teritorial sau economic le situează pe poziţii adverse). o eventuală ripostă nu este luată în considerare. • Escaladarea Echilibrul sistemului internaţional sau al unui subsistem regional până atunci păstrat pare grav compromis. nu constituie încă o stare de criză. partida de şah sau cea a braţului de fier nu sunt încă angajate. incidente politice. Unele state cunosc divergenţe (diverse antagonisme de ordin ideologic. Incidentul catalizator este. să îşi pună întrebări despre cum este mai bine să procedeze. Dialogul ostil. Raporturile dintre actori nu sunt marcate de urgenţă. Pot fi luate măsuri de boicot şi de embargo. la un nivel scăzut. preluarea unui teritoriu drept gaj de către un stat în detrimentul altui stat vecin. care precede ruptura. factorii decizionali sunt disponibili pentru reflecţie şi consultări. să se documenteze şi. Ruptura poate interveni sub trei aspecte: − acţiune ostilă. chiar dacă nu este de invidiat. deoarece aceasta este susceptibilă de a spulbera totul. dar limitată. începând cu bunele intenţii. de exemplu. Ei pot să se informeze. speră să ajungă la o reglementare a diferendelor pe căi diplomatice normale şi preferă. Este o perioadă de tensiune anormală. asasinarea unui şef de stat. − un eveniment destabilizator. dacă nu este prevenită. într-un climat de pace relativă. ea poate degenera brusc cu prilejul unui eveniment de natură a „încălzi spiritele”. folosirea de mijloace paşnice. În această fază iniţială. cel puţin cele care nu au intenţii hotărât ostile sau agresive. Statele şi persoanele care le reprezintă. Atunci are loc ruptura. pentru ţara respectivă. ca.simptome şi lasă loc ideii că o criză majoră este posibilă. în acest scop. În această perioadă. etnic. Forţele armate ies în prim plan şi organizează diverse manevre. religios. controlată şi gestionată corespunzător. Este încă posibil de a lăsa timpul să se scurgă. Riscul unui război creşte 89 . Precriza presupune interacţiunea conflictuală a doi sau mai mulţi actori. diplomatice şi uneori militare sunt semnalate pe alocuri. de temut. − o modificare a mediului internaţional ca urmare a unei declaraţii unilaterale de anexarea unui teritoriu. Raporturile internaţionale se înăspresc şi se deteriorează. războiul nu este o soluţie dorită.

Îşi face apariţia surescitarea. fiind. atitudini similare. şi mai simplu. „B”. firesc. trecerea de la o situaţie la alta fiind. criza se apropie de război. un ultimatum faţă de un act considerat inadmisibil. incitat să nu se teamă nici de escaladarea crizei. Când există un mare dezechilibru al raporturilor de forţe. Odată ce. pe rând. au o mare probabilitate de a degenera în război. Posibilitatea unor confruntări întăreşte şi favorizează utilizarea forţei armate. şi anume. aceasta este inevitabil legată de dispute vechi şi totuşi foarte prezente în memoria colectivă. Factorii pasionali. Factorii mai mult sau puţin susceptibili de a provoca transformarea crizei în război trebuie căutaţi printre caracteristicile sistemului internaţional în cauză. manifestări naţionaliste. descătuşări mediatice. chiar dacă sunt minime sau secundare. În această situaţie. nervozitatea. nici chiar de război. manipulată sau reacţionând în mod spontan la evenimente. 90 . precum şi în natura însăşi a crizei. uşoară şi de temut. de natură a reduce costul unui război şi incertitudinea deznodământului său. „A”. Confruntările survenite în cadrul unui diferend vechi. se regăsesc şi se combină cu cele ale unui conflict vechi mai important. un sistem în care subzistă amintiri ale unor conflicte trecute este un mediu cu deosebire favorabil trecerii de la criză la război.sensibil. precedentul creat este de temut. în alte ocazii trecute. este extrem de periculos. concepută ca o ieşire normală şi obişnuită din criză. deopotrivă. Indiferent de cauzele specifice şi imediate ale crizei care se declanşează. Acest moment. demonstraţii militare sau. statul cel mai puternic este. la statele-actori. mai mari. Un sistem internaţional în care există diferende foarte vechi şi foarte profunde între state. Opinia publică. Mizele unei crize bruşte. • De la criză la război De aici înainte. favorabilă sau ostilă atenuării crizei. enervarea înlocuiesc reflecţia în condiţii calme. Evenimentele care se succed se îndreaptă toate în sensul unei agravări a situaţiei: declaraţii belicoase ale oamenilor de stat. de aceea. induc adversarului său. joacă un rol singular. a fost utilizată violenţa. Aceste comportamente observabile la un stat. în care tensiunea devine maximă. Trecerea de la stadiul de criză la cel de război între statele-actor este uşurată în patru situaţii: 1. Spaima. chiar mai violente şi mai hotărâte. care n-a încetat să se manifeste şi în care utilizarea violenţei a constituit adesea regula. psihologici sau iraţionali riscă să influenţeze deciziile conducătorilor. se manifestă.

Dacă un stat provoacă o criză uzând de violenţă. cu cât forţele lor armate sunt aflate la distanţe mici şi gata să se înfrunte. Dar. Cu cât un stat apreciază drept fundamentale interesele sau valorile puse în cauză de criză (integritatea teritorială. Fiecare etapă este mai gravă şi mai grea în consecinţe decât precedenta. existenţa însăşi a ţării etc. Două state instabile. în final. ne aflăm într-un angrenaj în care războiul nu este departe. pentru ca o escaladare necontrolată să nu conducă la un conflict armat. în situaţie de criză unul faţă de celălalt. Preocupaţi de depăşirea problemelor interne şi de reducerea tensiunilor. securitatea naţională.2. În aceasta şi constă natura escaladării. În acest caz.). sunt tentate firesc să recurgă la război. Când un stat se vede atacat sau ameninţat în ceea ce el consideră esenţial pentru existenţa sau supravieţuirea sa. Cu cât actorii crizei sunt fizic mai apropiaţi unii de alţii. Este o tendinţă obişnuită pentru un guvern autocratic aflat în situaţia neplăcută de a recurge la violenţă pentru a nu-şi asuma un risc de natură militară. chiar dovedindu-se mai violentă. tipul de criză în cauză nu este fără consecinţe asupra riscului izbucnirii unui război. pe de altă parte. este de presupus că victima acestei agresiuni va fi tentată de a replica în acelaşi mod. cu atât acest stat este tentat să îşi asume riscuri susceptibile de a conduce spre război. Cunoaşterea acestor factori agravanţi poate contribui la sensibilizarea oamenilor de stat faţă de riscurile degenerării unei crize. această slăbiciune interioară a statelor instabile le face şi mai vulnerabile. alte state pot profita de slăbiciunea lor şi nu se vor teme de escaladarea conflictului. cu atât criza este mai instabilă şi deznodământul ei mai periculos. 91 . Când geografia joacă propriul rol în această dinamică. Când instabilitatea internă într-unul sau mai multe state este de natură a împinge la război. Proximitatea teritorială poate accentua îngrijorarea factorilor decizionali în faţa caracterului iminent al ameninţării. să se treacă de la criză la destindere fără a se fi recurs la război. acţionându-se în aşa fel încât să se păstreze controlul situaţiei şi. în momentul când timpul disponibil pentru a reacţiona se reduce la maxim şi se accentuează riscul angajării de ostilităţi. Gestionarea corespunzătoare a acestui diferend constă în împiedicarea escaladării. 4. În sfârşit. 3. conducătorii statelor instabile pot găsi avantajos să orienteze atenţia populaţiei spre un pericol exterior de la care ar veni tot răul.

de durată variabilă. cu forţe comparabile şi ale căror regimuri sunt mai curând de esenţă democratică. Interesele fundamentale ale statului par să nu mai fie critic ameninţate. apare un nou echilibru. statele în criză se străduiesc să ajungă la un aranjament. graţie căruia. pentru perioada postcriză. În mod normal. într-o astfel de situaţie. în mod sigur. să inducă un surplus de tensiune şi de instabilitate. În schimb. cât va dura această fază de destindere. Cu cât acest gen de probleme se termină într-un mod armonios. repercusiunile şi consecinţele sale în perioada de după încheierea propriu-zisă a crizei. însoţit de un sentiment împărtăşit de reuşită şi siguranţă. de mai mare încredere şi mai durabile între state. Numai o satisfacţie mutuală în gestionarea crizei anunţă. care poate fi foarte scurtă. relaţii mai stabile. 92 . Intensitatea raporturilor conflictuale dintre state descreşte sensibil. În această perioadă. au obiceiul de a înclina spre utilizarea de mijloace nonviolente în gestionarea crizelor. încet. o criză care se încheie prin succesul unuia şi eşecul altuia se află într-un compromis ambiguu sau ajunge la un impas. Calmul se instalează încet. Fiecare criză. cu atât mai frecventă. Timpul presează mai puţin ca înainte.• De la criză la pace – destinderea Destinderea este o a treia fază. transformă raporturile dintre state şi conduce la instalarea unui nou echilibru în interiorul sistemului internaţional respectiv. Locul lor este luat de normalizare şi de destindere. cu atât el asigură pentru viitor relaţii bilaterale stabile şi normale. Ea riscă. un acord cel puţin temporar este finalmente obţinut. deşi modificate. • Impactul Impactul unei crize îl constituie urmarea avută de aceasta. progresiv. printr-un acord formal. războiul redevine doar potenţial. sau mai lungă. şi conducătorii constată întoarcerea la o situaţie de necriză. riscurile unor confruntări armate se reduc simţitor. Cauzele favorabile destinderii sunt aproape opuse celor ce exacerbează criza în timpul escaladării sale: diferendul este recent şi puţine sunt statele implicate. aceste state. Riscul unui război descreşte până la atingerea unui nivel rezonabil. Raporturile dintre protagonişti se reiau. fără însă a se putea cunoaşte dinainte. cu cât majoritatea crizelor nu se încheie printr-un război. totuşi. Prin concesii.

iar reacţiile se produc în timp real. Evaluarea crizelor în mod unitar de către state este un fenomen recent. de nivel ierarhic ridicat. în care s-au aplicat mijloace violente şi acţiuni de forţă ce au durat mult timp şi s-au produs în zone geografice vaste şi deosebit de sensibile69. înainte de 1945. Modalităţi de luare a deciziilor O criză se caracterizează prin modul în care este declanşată de către un stat. consumatoare de timp. ale unei structuri complexe. uneori destul de diferiţi unii de alţii. care lasă mai mult timp de reacţie. în absenţa unor mijloace moderne de informaţie. Membrii riguros selecţionaţi ai unui astfel de grup comunică uşor între ei.Dezamorsarea crizei nu este singura în măsură să influenţeze impactul său. nu existau structuri specializate capabile de a ajuta şefii de stat în gestionarea crizelor. în principiu. de regulă puternici. precum şi prin modul în care un alt stat reacţionează şi ia decizii. pe caracteristicile crizei însăşi şi pe atitudinile şi comportamentele participanţilor. are sarcina de a monitoriza situaţia şi de a propune măsurile care trebuie luate pentru depăşirea crizei. Înţelegerea mai mult sau mai puţin pozitivă dintre adversari după o criză se bazează. p. în care s-au încrucişat numeroase revendicări şi dispute. În cazul unei crize grave. 69 Ibidem. de comunicare şi prelucrare rapidă a datelor. cu atât consensul este obţinut mai dificil. 93 . procesul de luare a deciziilor de reacţie şi punere a lor în aplicare are un caracter administrativ mai pronunţat. Problema pusă de termenele întotdeauna extrem de strânse este astfel mai bine depăşită decât adoptându-se o structură mai complexă. Mecanisme instituţionale de luare a deciziilor Numărul factorilor decizionali este un reper foarte important. Numărul redus de persoane implicate în instrumentarea crizei facilitează comunicarea în cadrul grupului decizional. posibilă. în mod normal un grup redus de persoane. 28-33. de asemenea. care poate declanşa un război. O alegere rapidă şi prin consens a acţiunilor ce se vor întreprinde este atunci.3. În cazul unei crize prelungite. de mai mică intensitate. Se evită astfel complicaţiile birocratice. Crizele cu un efect destabilizator sunt cele la care au participat mai mulţi protagonişti. IV. Cu cât sunt implicate mai multe persoane şi sunt prelucrate mai multe informaţii. Desigur.

evenimentul care declanşeză criza afectează interesele sau valorile statului agresat. trei opţiuni: acceptarea ca atare a modificărilor de echilibru. cu scopul de a minimiza efectele adverse ale necesităţii luării unor decizii în intervale scurte de timp. să dea un răspuns clar la chestiunea ridicată de incidentul aflat la originea crizei. consultarea experţilor.În anul 1962 s-au înfiinţat pentru prima oară. • Stabilirea obiectivului de urmărit Declanşarea unei crize presupune modificarea unui status quo. întoarcerea la status quo ante sau încercarea de a profita de schimbarea inerentă crizei. analizarea rezultatelor investigaţiei. acceptarea modificării status quo-ului îndepărtează pericolul confruntării şi dezamorsează criza. statul afectat are. prin urmare. dar grave. • Alegerea modalităţii de reacţie Factorii decizionali ai statului agresat trebuie. iniţial. p. acesta nu poate fi instantaneu. decizia luată este aceea de a nu accepta faptul împlinit. deci. nu sunt negociabile. oricât de urgent trebuie dat răspunsul. 49. modul de gestionare a acesteia.4. În afara cazului în care modificările de echilibru sunt acceptate imediat. O fază mai mult sau mai puţin lungă de reflecţie poate 70 Ibidem. • Identificarea cauzei crizei Este un proces care implică un anumit timp de reflecţie: verificarea informaţiilor. în statele occidentale. anumite mecanisme de instituţionalizare a procesului de luare a deciziilor – „celule de criză”. În general. acestea. Statul care a jucat un rol pasiv în declanşarea crizei trebuie să hotărască dacă acceptă modificarea stării de fapt ce se prefigurează. în principiu. 94 . Comportamentul actorilor Acest element introduce factorul psihologic în evoluţia unei crize internaţionale: comportamentul protagoniştilor rezultă din percepţia lor asupra situaţiei de risc implicând consecinţe întâmplătoare. Cu toate acestea. Desfăşurarea crizei. uzura fizică şi intelectuală70. Dar. rezultatul său final depind de alegerea efectuată de persoanele care optează între diferitele tactici şi alternative. IV. Prin definiţie.

este constrâns să renunţe. la un compromis sau. Eşecul. p. Succesul 71 Ibidem. IV. deşi greu de dobândit. modul în care a fost declanşată criza este cel mai adesea factorul determinant pentru o replică violentă. este relativ frecvent. 95 . trebuie verificate informaţiile. În orice situaţie. totodată. Pericolele iminente pentru securitatea ţării respective. Cu toate acestea. De exemplu. dimpotrivă. ieşirea din prima criză a Berlinului (1948-1949) ilustrează această separare între învingători şi învinşi. folosirea forţei etc.interveni. boicoturi. O treime dintre actorii statali care au participat la una din crizele secolului XX se declară a fi ieşit învingători. consultaţi experţii. embargouri. Statul învins a ajuns până în situaţia de a sacrifica anumite valori şi interese fundamentale. După stabilirea opţiunii. politico-diplomatice sau economice. Strategia definită în prealabil şi tacticile folosite în a o aplica au fost adecvate.5. ea poate duce. analizate rezultatele etc. Printre procedee sunt demersuri diplomatice. la un impas. aflate în relaţie directă cu maniera de abordare a crizei folosită de state. Terminologia succes – eşec reflectă o abordare de tipul joc de sumă nulă. 49-51. militar sau diplomatic. În general. Succesul presupune că un stat şi-a atins obiectivele principale pe care şi le-a fixat iniţial. într-un mod mai neplăcut. obiectivele sale nu au putut fi atinse. violent sau nu. ameninţările la adresa intereselor şi valorilor sale fundamentale au fost îndepărtate. rezultatul imediat al crizei determină un nou echilibru. acesta acceptă condiţiile puse de adversarul său pentru a ieşi din criză. îngheţarea conturilor. Înainte de a alege decizia de luat. statul-victimă se opune atât cât este necesar statului care declanşează criza. Victoria nu se împarte. presupune supunerea unui stat. Sfârşitul crizei şi rezultatele sale imediate Există diverse tipuri de rezultate care pot fi obţinute în urma unei crize. demonstraţii militare. trebuie alese mijloacele de reacţie: militare. proteste. Succesul. Replica este adesea proporţională cu ceea ce a declanşat-o71. O criză se termină prin succesul unei părţi şi eşecul celeilalte. Statul adversar este înfrânt.

pe care ar fi preferat să le evite. teama de escaladarea crizei. există diverşi factori care favorizează compromisul: interesul naţional. sunt relative. lipsa resurselor. Pakistanul a recunoscut că secesiunea Bangladeshului. Nu există nicio concluzie clară sau netă. izbucnită în iunie 1991. Impasul presupune că scopurile fixate de părţile în conflict nu sunt atinse.. Cu toate acestea. în locul unei stabilităţi consolidate. în acest caz.U. care nu este altceva decât un compromis. definitiv. 96 . Rezultatul poate fi evaluat în funcţie de caracterul său: ambiguu. o criză internaţională din cinci a intrat într-un impas..N. adoptat prin consens sau încă supus discuţiei (criticat). În orice criză. nu au reuşit să atingă toate obiectivele pe care şi le-au fixat. conflictul din insulele Falkland s-a terminat printr-o victorie categorică a Marii Britanii. prin aceasta se poate produce. Eşecul suferit de Irak în Kuweit (19901991) oferă un alt exemplu de indivizibilitate a victoriei. Uniunea Sovietică a cedat. care şi-a urmat logica sa de desfăşurare timp de mai mulţi ani. învingători sau învinşi. izolarea Moscovei la O. presiunile exercitate de state terţe. actorii consimt la diverse schimbări ale sistemului internaţional. Compromisul este un mod mai nuanţat de soluţionare a unor crize. sau organizaţii internaţionale etc. epuizarea actorilor. decizia americană de a desfăşura bombardiere purtătoare de bombe atomice. În secolul al XX-lea. o mai mare tensiune chiar din cauza crizei care tocmai s-a încheiat. de exemplu. Constrânşi fiind de diferite motive. Modul în care actorii percep rezultatele unei crize poate avea o influenţă determinantă asupra evoluţiei acesteia. absenţa sau pierderea sprijinului politic manifestat de opinia publică naţională sau internaţională. Protagoniştii. De exemplu: criza iugoslavă. Chiar dacă o tabără a câştigat. Numeroase crize din secolul al XX-lea s-au rezolvat printr-un compromis. ea a suferit deci o grea înfrângere politică şi diplomatică. rezultatele imediate ale unei crize şi percepţiile protagoniştilor. Imprudent pornit de Argentina. indiferent de ce parte te situezi. în 1971. a constituit o mare înfrângere. criza din Bizerta (1961) s-a încheiat prin acordul francotunisian din 29 septembrie 1961. Tensiunile şi sursele de conflict nu sunt eliminate.podului aerian. toate acestea au impus adversarului o atitudine de retractare. un război între Tunisia şi Franţa fiind exclus.

6. oferind imagini de ruptură. Rezultatul prin consens poate fi dat ca exemplu în cazul operaţiunii „Barracuda” (1979). Rezultatul definitiv este rezultatul apreciat atunci când actorii se consideră definitiv unii învingători. alţii învinşi. Criza sovieto-ungară din 1956. 97 . deoarece constă în utilizarea unei intervenţii militare într-o ţară suverană pentru a pune capăt regimului aflat la putere) este contestat în mică măsură. sau chiar al crizei ostaticilor americani din Teheran din 1979. n-a dispărut total. Ambivalenţa acestui demers. de panică etc. pentru a o folosi. reflectare a unei abordări proprii civilizaţiilor orientale. ca şi crizele legate de „Războiul de Şase Zile” (1967). Rezultatul criticat poate fi dat ca exemplu în cazul ocupaţiei temporare a Ruhrului în 1923 de către trupele franco-belgiene. nu se regăseşte în cuvântul criză. care s-a finalizat cu un rezultat de critică „discutată”72.Rezultatul ambiguu este rezultatul unei crize dacă cel puţin unul dintre actori apreciază că aceasta se îndreaptă spre un impas sau compromis. toate acestea au un rezultat definitiv. prin răsturnarea împăratului Bokassa. IV. Relativ frecvent. În toate aceste trei cazuri. Cu toate acestea. rezultatele unei crize suscită o apreciere moderată. ceea ce nu le împiedică să influenţeze şi caracterul noului sistem internaţional apărut în urma crizei. al celei din Bizerta din 1961. proprie acestor crize. aceste rezultate pot fi interpretate în chip divers de către protagonişti. sau criza insulelor Falkland din 1982. Sfârşitul Imperiului centrafrican a convenit tuturor părţilor şi procedeul (totuşi. acest concept este strict negativ. prima pentru a îl evita. secesiunea Bangladeshului din 1971. la rândul lor. a doua. Consecinţele crizelor asupra echilibrului internaţional Ideograma chineză ce reprezintă noţiunea de criză pune accentul pe două idei: pericolul şi oportunitatea. În Occident. diversele obiective urmărite de actori nu au fost atinse şi situaţia de tensiune. 72 Ibidem. de pericole. 51-55. dacă nu intervin elemente subiective. Este cazul crizei bosniace din 1908. Bilanţul nu este acelaşi dacă se stabileşte un consens asupra rezultatului sau dacă acesta continuă să fie contestat. p. Rezultatele cu caracter definitiv întăresc stabilitatea şi echilibrul sistemului internaţional. eminamente criticabil.

Ea poate contribui. la momentul potrivit. Criza posedă şi virtuţi pedagogice evidente. la stabilizarea şi la disciplinarea raporturilor Est-Vest. mijloacele de a evita confruntările armate. Un alt astfel de exemplu este şi criza de la Fachoda.F. Din acea trezire a conştiinţei a luat naştere Republica Federală Germania. în 1948. guvernul francez şi-a identificat mai bine adevăratele interese naţionale. din 1898. pentru că sugerează modalităţi adecvate de ajustare a raporturilor internaţionale şi totodată indică. nu fără paradoxuri. a dezvăluit americanilor şi europenilor cât de agresive erau intenţiile Uniunii Sovietice. totuşi.T. Din acest motiv. Ea se poate dovedi.Dar criza.O.). însă. astfel că oamenilor de stat le repugnă utilizarea ei. şi a fost creată Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N. Şi aceasta pentru că momentul exact când survine criza este de regulă imprevizibil. alături de negociere. a contribuit. îi poate incita să guverneze cu mai multă prudenţă şi circumspecţie. în mare măsură. de prosperitate şi de stabilitate. la creşterea încrederii între adversari şi deci la stabilizarea relaţiilor lor. pentru că îngăduie să se afle multe despre statul în cauză şi despre alte state. integrare economică şi politică.A. Caracterul său tumultuos şi paroxistic o face. coexistenţa paşnică şi destinderea vor constitui regulile jocului dintre cele două superputeri. greu adaptabil la o evoluţie paşnică a relaţiilor interstatale. poate reprezenta un mecanism util pentru evoluţia sistemului internaţional. Astfel.G. dezvăluind riscurile unui război nuclear. creare de organizaţii internaţionale. Experienţa ce decurge dintr-un diferend internaţional şi 98 . Într-un mod asemănător. Din acel moment. îi poate determina să acorde o atenţie sporită consecinţelor actelor şi deciziilor lor. Ea a constituit un moment crucial al rivalităţilor coloniale dintre Franţa şi Anglia. un catalizator al definirii. pregătind calea către Antanta Cordială din 1904. dar şi de război. Aceste transformări atât de profunde ale sistemului internaţional au adus Europei Occidentale patruzeci de ani de securitate. în timp ce posibilitatea permanentă de comunicare şi de dialog va pune capăt unor incertitudini. deopotrivă. un instrument greu de mânuit. stabilirii sau transformării raporturilor de forţe dintre state. Datorită acestei crize. Criza poate astfel întări oamenii de stat în refuzul salutar al războiului. blocada Berlinului. criza cubaneză. Berlinul de Vest a fost integrat în economia R.

De la criza Fachoda la disputele Est-Vest din anii ’60 şi ’70. Ibidem. în 1991. apare inevitabil conflictul. criza rămâne. instructive. fără îndoială. şi dezagregarea imperiului său exterior sunt o consecinţă cvasidirectă a unui anumit număr de crize gestionate mai bine sau mai rău. după deznodământul său. deci. la precizarea raporturilor de forţe din interiorul sistemului sovietic şi au repus în discuţie relaţiile de autoritate dintre centru şi periferia sa. În afara efectelor sale psihologice. precum şi opinia şi percepţia actorilor asupra acestora au o influenţă inevitabilă asupra configuraţiei sistemului internaţional care rezultă în urma crizei74. p. dar. În relaţiile internaţionale. Insurecţia ungară din 1956. fără a omite războaiele arabo-israeliene. Toate aceste evenimente au influenţat relaţiile existente între Est şi Vest. nici rău. pe lângă noţiunea de sfârşitul crizei s-a consacrat şi cea de sfârşitul conflictului – 73 74 Ibidem. Implozia URSS. proclamarea în decembrie 1981 a „stării de război” în Polonia au servit. întotdeauna departe de a constitui un instrument privilegiat al relaţiilor internaţionale perfecţionate73. după cum a dovedit-o şi intervenţia sovietică în Afganistan. IV. Primăvara de la Praga din 1968. prin urmare. certe însă. un mecanism destul de eficient de transformare voluntară a sistemului internaţional. omul de stat raţional o găseşte mai curând primejdioasă decât oportună. Criza nu este niciodată neutră. stăpânirea ei este dificilă. deşi imprevizibilă şi.7. consecinţele sale sunt rar cele scontate. 33-35. în 1979. Rezultatele crizelor. ea este. lista e lungă şi exemplele unor crize care au condus la întărirea stabilităţii şi încrederii între diverşi adversari sunt numeroase. totodată. greu de gestionat. stăpânite nici bine. absolut sigur. 55. 99 . în unele condiţii.manifestarea plină de înţelepciune a protagoniştilor în timpul crizei favorizează. ele au contribuit la o repunere aprofundată în discuţie a bazelor Imperiului sovietic. Dar. p. Sfârşitul conflictului Atunci când criza nu poate fi evitată sau gestionată eficient. o înţelegere şi un respect reciproc îmbunătăţite. criza ajută şi la repunerea în discuţie a situaţiilor sau relaţiilor existente.

adjudecarea şi arbitrajul75 . Jeffrey Newnham. 105. Din punct de vedere istoric. Un conflict se poate încheia prin câştigul unei părţi faţă de cealaltă. Câştigul ca formă de încheiere a conflictului presupune cucerirea. Într-un număr redus de cazuri. aceasta a fost o formă importantă de încheiere a conflictelor. O conducere nouă va dori să accepte o rezolvare pe care cei care părăsesc funcţia de conducere o considerau inacceptabilă. Încheierea conflictului în acest mod presupune dorinţa părţilor de a ajunge la un compromis. 100 . înfrângerea şi supunerea adversarului.. O altă formă este schimbarea conducerii politice într-una sau mai multe părţi-cheie ale conflictului. se pot folosi. 75 Evans Graham. p. cit. Op.noţiune ce reprezintă un termen-umbrelă pentru încheierea sau terminarea unor situaţii de conflict. pentru rezolvarea divergenţelor.

continental. militare. astfel încât societatea. pentru prevenirea şi gestionarea crizelor. un demers de cunoaştere aprofundată a fenomenelor politice. ştiinţifice pentru progres şi 101 . cultural şi social. Puterea. soluţionarea situaţiilor de criză politico-militară şi economico-socială internă. prevederile legislative. ultimul volum al unei trilogii cu care a atins apogeul şi recunoaşterea pe plan mondial. o acţiune. MODELE TEORETICE ŞI PRACTICE DE GESTIONARE A CRIZELOR ŞI CONFLICTELOR Noile realităţi ale vieţii internaţionale şi interne. din formulare. trei aspecte esenţiale ale problematicii: prevederea. de creşterea nivelului de trai. Pornind de la proliferarea factorilor de risc şi a ameninţărilor din mediul intern şi internaţional. în ştiinţa politică şi teoria relaţiilor internaţionale se arată că o oarecare modificare a puterii este normală în orice moment. teorii şi forţe existente. derivate din mutaţiile structurale ale mediului politic. religios. economic. pacifiste. Acestea sunt aprecierile făcute de Alvin Toffler în lucrarea Puterea în mişcare. După cum bine se ştie. militar. economice şi sociale interne cu scop de a preveni fenomenul social-politic militar sau economic de criză din formele sale incipiente. se redefineşte ea însăşi. regional şi naţional. care în mare măsură ne defineşte ca indivizi şi ca naţiune. situaţiile create în plan strategic la nivel mondial. individul să beneficieze deplin de pace. Dimpotrivă. Şi totuşi. exact acest lucru se întâmplă azi. reprezintă o şi mai mare raritate a istoriei momentul când toate regulile jocului puterii se preschimbă în acelaşi timp şi însăşi natura puterii se revoluţionează.V. comunitatea umană a înţeles necesitatea unirii eforturilor şi preocupărilor în scopul canalizării puterii spre scopuri paşnice. impun cu necesitate măsuri de prevenire şi gestionare a situaţiilor de criză politico-militară regională. rareori se întâmplă ca un întreg sistem global de putere să se dezintegreze într-un interval de timp scurt şi total. de natură şi să folosească resursele naţionale. tema acestui capitol subliniază. Cu toate acestea. Din cele mai vechi timpuri. umane. în timp de pace şi război.

Concomitent. la nivel internaţional s-au desfăşurat 25 de conflicte armate majore. s-au modificat succesiv. La sfârşitul „războiului rece”. Statistica este bună. Sava Postolache. fiind declanşate o gamă întreagă de crize interne cu caracter social. iar posibilitatea de a recurge la mijloace militare să se accentueze. a căror importanţă variază de la o regiune la alta. la începutul mileniului al treilea. etnice etc. Op. ecologic. Zair şi Senegal. 1998.libertate. Congo. În spaţiul fostei Iugoslavii. Cu toate acestea. diplomatic. politic. de intensitate gravă sau medie. iar în Orientul Apropiat şi cel Mijlociu rămân zone deosebit de fierbinţi. Numai în anii 1997. că se află departe de momentul instaurării păcii. durata crizelor sau conflictelor şi nu prezintă întregul tragism al acestora76. riscuri. înţelegând necesitatea unirii eforturilor şi a preocupărilor în scopul stingerii stărilor conflictuale.. 102 . Cele mai multe au fost în Africa. Totodată. Serbia-Kosovo şi în Caucaz. societatea internaţională a constatat. zonale. iar în Asia 9. omenirea se găseşte în faţa unor noi incertitudini. ci s-au transformat. În Orientul Mijlociu s-au inventariat 4 conflicte. misiunile şi scopurile în stat sau în cadrul coaliţiilor de state. sau războaie locale interstatale. Pericolul unui război de amploare în Europa se pare că a fost înlocuit cu o multitudine de factori de risc. Ca efect al situaţiei politice. p. care oferă soluţii realiste. în cazul apariţiei unei crize militare. de pildă. surprinsă şi neliniştită.. fiabile în dezamorsarea situaţiilor de criză şi de conflict în situaţia în care acestea ar putea să apară. crize şi conflicte a făcut ca instabilitatea să câştige teren. 23-25. locul acestui pericol fiind luat de posibile conflicte locale. unde statistic au fost înregistrate 8 conflicte. Apariţia unor noi riscuri. războiul este o realitate. puterea militară. crize şi conflicte. cit. din care 4 sunt dispute noi care au loc în state cu sisteme politice slabe: Burundi. s-a adaptat şi continuă să-şi adapteze structurile. religios. economic. militar şi chiar rivalităţi. Ioan Oros. s-au elaborat şi concepte privind securitatea indivizilor şi statelor. continentale. conflictele au devenit explozive. însă ea nu evidenţiază aspectele legate de intensitatea. ca urmare a schimbărilor geopolitice şi geostrategice contemporane. etnic. Întreaga comunitate umană. căci situaţiile de criză sau de conflict sunt stări de abatere de la normalitatea desfăşurării diferitelor puteri în stat până la cea militară. Ameninţările globale nu s-au micşorat. 76 Gheorghe Toma.

cunoaşterea aprofundată a cauzelor care pot genera sau generează contradicţii şi tensiuni. economice. comunităţi.încearcă să găsească. ponderea fiecărui tip de contradicţii în cadrul situaţiei respective. concretizată. a factorilor favorizanţi ori defavorizanţi ai acestora. organizaţii sau instituţii special create pentru rezolvarea situaţiilor de criză. având cauze obiective sau subiective. Literatura de specialitate. acţiunea presupune. ceea ce poate duce la schimbări dramatice care. Cunoaşterea cauzelor şi situaţiilor de criză trebuie să cuprindă toate formele de manifestare a acestora. În această viziune. în funcţie de împrejurări şi posibilităţi. state sau grupuri de state. concepte care sugerează o abordare mai complexă a situaţiilor ce pot genera conflicte şi a modalităţilor de soluţionare a lor. avansează. întrucât orice eveniment poate modifica amplitudinea ori sensul intereselor. interesele exterioare pot fi precumpănitoare faţă de cele ale ţărilor aflate în conflict şi pot acutiza criza chiar în condiţiile în care forţele implicate nu ar dori aceasta. Adesea. organizaţii. Diminuarea în intensitate sau evitarea situaţiilor de criză nu se poate face decât prin acţiunea dirijată a factorilor responsabili. în ultimul timp. În acelaşi timp. în primul rând. dirijată şi susţinută pe multiple planuri pentru diminuarea tensiunilor generatoare de criză într-o ţară sau un grup de ţări. modalităţi şi instituţii care să fie în măsură să le descurajeze sau să ducă la stingerea acestora. pentru limitarea şi menţinerea sub control a efectelor negative. gestionarea (managementul) crizelor este o acţiune de mare complexitate. Analiza nu poate fi completă dacă nu se distinge clar interferenţa forţelor direct implicate. cât şi a celor care se manifestă în această zonă şi aparţin altor puteri. ţesătura complexă de interese din zona de criză trebuie privită în dinamismul ei. analizându-se imparţial şi apreciindu-se cât mai exact. în primul rând. o activitate de prevenire a lor. acţiune care se realizează fie prin instituţiile politice. Situaţiile de criză. a statelor situate în zona geografică a situaţiei de criză. 103 . instituţii naţionale sau internaţionale etc. pot determina activizarea altor focare de tensiune. militare existente anterior în fiecare ţară sau pe plan internaţional. deci crearea altor situaţii de criză. fiind necesară. la rândul lor. fără prejudecăţi ori sentimente. Altfel spus. juridice. fie prin relaţii. Societatea internaţională a sesizat că doar acţiunea concertată de încetare a războaielor nu mai este suficientă. tot mai mult concepte ca „gestionarea crizelor” sau „managementul crizelor”. nu pot fi lăsate să se rezolve de la sine.

de asemenea.. Ibidem.Vest.Prin urmare. înzestrat şi instruit. Evoluţia analizei conflictelor În timpul „războiului rece”. Analiza cauzelor ce generează fenomenele de criză trebuie realizată prin prisma celor două categorii de factori. procedee şi tehnici de luptă diverse. Pentru a se ajunge la rezolvare. deoarece spiritul de conservare şi istoria au demonstrat că e mult mai uşor să previi decât să restabileşti pacea după declanşarea conflictului. intimidarea. se va trece la aplicarea planului cadru stabilit prin substructurarea specializată (mediere. p. pentru a avea o imagine reală a acestor fenomene şi a găsi soluţii adecvate pentru depăşirea lor77. Analiza situaţiilor de criză din diversele zone ale lumii evidenţiază. 27. actele. V. cu personal specializat sau nespecializat. rău intenţionate. după caz. analiza conflictelor a fost dezvoltată în special pentru crearea unui instrument teoretic de înţelegere a conflictului Est. se poate apela la soluţia extremă: utilizarea forţei (armate) pentru stingerea în timp scurt a acestuia. distrugerea. până la cele terorist-diversioniste. interni şi externi. unele concluzii pentru evaluarea tipurilor şi modalităţilor probabile de manifestare a factorilor de risc şi insecuritate în contextul politic de la sfârşitul „războiului rece”. 99-101. conciliere) sau. Într-o accepţiune generală.1. constând în folosirea unor metode. dar foarte dificilă a analizei cauzelor şi soluţiilor situaţiilor conflictuale o reprezintă rezolvarea conflictului din perspectivă universitar-academică. de regulă destabilizarea. desfăşurate în timp şi spaţiu. cu mijloace adecvate şi deosebit de eficiente din punct de vedere tehnic78. acţiunile şi manifestările ostile reprezintă forme de luptă mascată. Activitatea „preventivă” a statelor s-a impus dintotdeauna. pentru atingerea scopului propus. 104 . asasinatul etc. se poate aprecia că noul context geostrategic european şi mondial impune perfecţionarea modalităţilor de gestionare a stărilor de criză. se 77 78 Ibidem. O abordare oarecum diferită. p. adoptate de către elementele antisociale. Odată cu apariţia unui diferend.

să oprească evoluţia negativă a acesteia şi să proiecteze o soluţie Evans Graham. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. Op. cit. 105 80 79 . de terorism şi crimă organizată. Studiile experimentale s-au concentrat în mod deosebit asupra situaţiilor de conflict local în care inhibiţia puternică împiedică o comunicare faţă în faţă şi în care se presupune că aceste tehnici pot fi deosebit de eficiente. 105. planuri şi măsuri menite să aducă sub control situaţia. selecţionândule dintr-un vast evantai de prevederi politice şi de altă natură. Deşi este o chestiune care cere multă ambiţie şi imaginaţie. rezolvarea se bazează în mai mare măsură pe tehnici academice decât diplomatice.A. Spre deosebire de tehnicile de încheiere a conflictelor. rezolvarea conflictelor este probabil destinată să rămână un tip ideal în vocabularul lichidării conflictelor prin comparaţie cu care pot fi apreciate rezultatele diplomatice reale79. ci mai degrabă de tensiunile şi antagonismele generate de conflicte şi dispute etnice.consideră necesar ca părţile să-şi redefinească relaţiile în aşa fel încât să înţeleagă fie că îşi pot realiza scopurile fără conflict. – n. Burton a numit aceste seminarii exerciţii de „comunicare controlată”. proliferează şi agravează conflictul. 1997. fie că îşi pot redefini relaţia în aşa fel încât scopurile lor să nu mai fie în conflict. În contextul strategic actual. Bucureşti.T.O. care nu se poate rezolva de la sine. dacă nu sunt cunoscute. „În aceste noi circumstanţe.O. Tehnicile de rezolvare au folosit în special studii experimentale pe grupe mici („seminarii de rezolvare a problemelor”). Manualul N. Bruxelles. inclusiv din domeniul militar”80. Jeffrey Newnham. parteneriat şi cooperare.A.A. Gestionarea crizei poate fi înţeleasă ca un proces care implică organizare. migrarea neautorizată şi de disputele economice. Succesul politicii Alianţei (N. naţiunile nu mai sunt preocupate de pericolul unei agresiuni de amploare. Cauzele obiective sau subiective care generează situaţiile de criză. 241. acestea decizând asupra alegerii şi coordonării măsurilor adecvate de gestionare a crizelor.O...) are nevoie de un demers coerent şi hotărât al autorităţilor publice ale Alianţei. preluate din psihologia socială.T. Oficiul de informaţii şi presă al N. p. Editura Nemira. de proliferarea armamentelor. p. posibilităţile de a rezolva rapid crizele sunt mai mari decât înainte.T.a.

.acceptabilă. din nou. Ioan Oros. Acest aspect a arătat că era posibilă deplasarea de la raporturi de adversitate la cele de alianţă într-o relaţie mai strânsă decât cea dintre alianţele de circumstanţă tradiţionale. Teoria jocurilor a ilustrat pericolele inerente într-un joc al dilemei prizonierului. deoarece principalul scop al ştiinţelor politice îl reprezintă găsirea căilor de menţinere a societăţii într-o stare de normalitate81. aliaţi în cel de-al doilea război mondial. Ameninţarea confruntării nucleare şi întinderea globală a „războiului rece” au făcut ca înţelegerea dinamicii conflictelor să devină o necesitate stringentă. O altă etapă. experienţa soluţionării conflictelor locale. adâncea perspectiva asupra cauzelor şi instrumentelor de soluţionare a conflictelor. să devină inamici cu divergenţe ireductibile numai câţiva ani mai târziu. dar a putut fi utilizată şi pentru a fundamenta concepţii strategice. survenită curând. Acest aspect a suscitat şi a orientat analiza teoretică spre studiul tipurilor de nemulţumiri interne care au potenţialul de a genera conflicte. Germania şi Franţa. Originile diverse ale conflictelor au fost evidenţiate în abordări diferite.S. Dintre metodele teoretice folosite pentru managementul crizelor şi conflictelor menţionăm analiza sistemică.U.a. În anii ’50 şi ’60 ai secolului XX au fost întreprinse studii semnificative în acest sens. cit. ceea ce a subliniat necesitatea de a dezvolta analiza conflictelor. precum şi de metodele de gestionare şi restrângere a violenţei. Astfel de instrumente conceptuale au fost utilizate pentru a răspunde la întrebări preocupante. teoria jocurilor ş. Către sfârşitul anilor ’80 şi în anii ’90. dar şi studiile de integrare. şi Marea Britanie). p. Sava Postolache. precum şi sfârşitul „războiului rece” au resuscitat interesul pentru soluţionarea conflictelor.R. ci demonstrau şi existenţa unor forţe distincte care luau parte la jocul de putere specific „războiului rece”. care necesită a fi înţelese. chiar şi armate. Preocupările prioritare erau legate de fenomenele de escaladare şi polarizare. Conflictele din Sud nu reflectau numai dinamica polarizării şi integrării. 81 Gheorghe Toma. manifestate prin revolte şi partide militante. pertinente în acelaşi timp. U. 31. într-un interval de timp foarte scurt. precum factorii care au făcut posibil ca trei mari puteri (S. Op.S. a ilustrat potenţialul dinamicii inversate. În anii ’60 şi ’70 au apărut diverse conflicte interne.. Acest fenomen s-a petrecut. Experienţa simultană şi surprinzătoare a integrării a doi foşti inamici. 106 .A.

2. legate de evenimente ca indicatori principali ai existenţei şi cursului unei crize. bazată în principal pe date faptice. Imaginea în oglindă Ca instrument de abordare a studiului conflictelor în timpul „războiului rece”. sau care creează un pol de lideri care preiau comanda (centralizare). ceea ce atrage reacţii în lanţ. Modelul de comportament caracteristic unei crize în faza de escaladare consta într-o intensificare generală a interacţiunilor dintre 107 . fiind dificil de stabilit care dintre părţile implicate este responsabilă. ori care generează instituţii cu responsabilităţi distincte şi netransparente (confidenţialitate şi protecţie). către amplificarea conflictului. Pentru analiza unor astfel de dinamici au fost dezvoltate anumite instrumente. imaginea în oglindă era folosită pentru explicarea fenomenului de „dezescaladare” a conflictelor.2. Evenimentele se succed rapid. aparent inevitabil. dinamici care separă părţile într-un conflict în tabere opuse (polarizare). situaţia conflictuală este privită ca un fenomen dinamic: un actor reacţionează la stimulul transmis de un alt actor. Mizele aflate în joc duc repede la escaladarea conflictului. Există. ’70 şi ’80.2. Tipuri de abordări V. izolând actorii şi angrenându-i. Dinamica situaţiilor conflictuale În teoria clasică. Exemplu: situaţii în care actorii afirmă că nu au alternative ilustrează un fenomen de tipul celui prin care dinamica ce caracterizează conflictul ca atare a eliminat toate alternativele. Conflictul capătă o dinamică proprie. de asemenea. interacţiunile care duceau la dezescaladarea crizelor şi conflictelor erau evaluate a fi reversul modelului de comportament care dusese la escaladarea crizei. care implică tranziţia de la escaladare la dezescaladare şi punerea în aplicare a unor politici de soluţionare a conflictelor. respectiv a procesului de soluţionare a unui conflict. În literatura soluţionării crizelor şi conflictelor din anii ’60.V.1. nelăsănd părţilor posibilitatea de a alege un alt tip de conduită. Această perspectivă reducţionistă s-ar fi putut datora metodei de investigaţie teoretică. Ideea conflictului ca fenomen social cu propria dinamică a fost deosebit de des utilizată în perioada „războiului rece”.1. V.1.

acţiunile de natură conflictuală au scăzut într-un ritm mai rapid decât cel în care crescuseră în timpul fazei de escaladare şi au atins un nivel mai scăzut decât cel din perioada premergătoare crizei. Teoria jocurilor Teoria jocurilor este o modalitate de ilustrare a modului în care părţile acţionează în interiorul limitelor stabilite de joc. Punctul culminant al crizelor se caracteriza prin „tentative de soluţionare”. aceeaşi perioadă de dezescaladare se caracteriza printr-un nivel mai ridicat decât media de proteste verbale. Cu toate acestea. însă. cereri de întâlniri sau întâlniri efective. respectiv. acuzaţii. într-o fază de dezescaladare ar fi intenţionat să mascheze acest lucru – posibil pentru impactul asupra opiniei publice interne. făcând alte mişcări sau chiar încălcând anumite „reguli” generate de conflict. În acest cadru. războiul pentru insulele Quemoy. dezescaladarea a fost abordată drept un model de conduită simetric opus escaladării. V. oferte de consultare. Acest aspect a inspirat ipoteza că părţile care intraseră. o întoarcere la un tip de „nou echilibru”. ameninţări. cooperativă. cercetătorii au constatat că în timpul fazei descendente (dezescalatorii) a fiecăreia dintre crizele considerate. Modelele teoriei jocurilor oferă o metodă riguroasă prin care se prevăd comportamentul în procesul de luare a deciziilor. a identificat un model de conduită foarte diferit în faza a doua. avertizări. o mutaţie către acomodare.statele angajate într-o criză (cum ar fi Israel şi Egipt). Exemple: o analiză a datelor evenimenţiale.2. de fapt. China – 1958). ca şi în frecvenţa comportamentelor. Există.1. care sunt predeterminate printr-un set de reguli inviolabile. şi posibilitatea ca actorii să schimbe dinamica. faza de dezescaladare conţinea mai puţine acte coercitive decât perioada de relaţii „normale” între adversari. care conţineau propuneri concrete. Prin urmare. Dacă părţile respectă regulile. însoţită de o schimbare în balanţa acţiunilor de natură conflictuală şi. rezultatul este previzibil. precum şi rezultatele conflictului în situaţii foarte specifice. Reversul acestui model (interacţiune mai puţin frecventă şi îndepărtarea de activităţi conflictuale) semnifica dezescaladare. concentrată pe fazele ascendente şi descendente ale unei crize.2. Matrici în care reacţia la stimul este de acelaşi tip cu stimulul. influenţează selectarea 108 . Prin compararea mai multor cazuri de astfel de crize (blocada Berlinului 1948-1949.

strategiilor. Aşteptările actorilor faţă de rezultatul final al conflictului sunt asociate cu anumite alegeri. Jucătorii nu se îndepărtează radical de cursul previzibil al evenimentelor, deoarece nu sunt în măsură să schimbe matricea de reacţie la stimul de acelaşi tip cu stimulul. Modelul de comportament al actorilor, precum şi strategiile sunt astfel explicate prin alegerile pe care trebuie aceştia să le facă. Teoria jocului este o metodă matematică formală de studiere a procesului de luare a deciziilor în situaţii de conflict. Fiind formală, îşi exprimă ideile în formule de tipul „cum ar trebui să fie lucrurile, dacă se porneşte de la o anumită presupunere”. Important este ca factorii de decizie să acţioneze în mod raţional. Fiind o teorie de tip matematic, ideile sale sunt exprimate în forme cantitative, numerice. De aceea, se întâmplă adesea în acest gen de analiză ca decizia să fie reprezentată sub forma unei matrice cu valori numerice care reprezintă rezultatele, aşa cum se vede în figura a). Fiecare jucător are două posibilităţi de alegere, ceea ce duce la patru rezultate posibile. Această alegere de tip binar este, evident, o simplificare a realităţii, însă are un caracter plauzibil.
I II

-50
1

+100

+50 100
2

-100 50

100

50

Fig. a) Suma zero

În matrice se pot include mai mult de două strategii şi, evident, se vor obţine mai mult de patru rezultate. Valorile numerice ataşate rezultatelor se plasează de regulă în stânga jos (sau sud-vest) şi în dreapta sus (sau nord-est). De notat că fiecare jucător trebuie să adopte o anumită strategie, fără a şti dinainte ce a făcut celălalt jucător.
109

Din aceste reguli de bază decurg mai multe consecinţe. Întorcându-ne la punctul referitor la caracterul raţional, se poate vedea că este necesar să se cadă de acord asupra unei anumite definiţii în legătură cu ceea ce constituie caracter raţional (raţionalitate) cel puţin la început, pentru a putea face această analiză. În teoria jocului se presupune că jucătorii vor încerca să-şi mărească la maximum câştigurile şi să-şi reducă la minimum pierderile. Cu alte cuvinte, în această ramură a analizei, raţionalitatea este definită în termeni derivaţi de la microeconomie şi pornindu-se de la ideea utilităţii maximalizării şi a inutilităţii minimalizării. În limbajul teoriei jocului, această regulă a comportamentului raţional se numeşte principiul minimax. Aplicarea principiului minimax poate fi foarte simplă dacă situaţia de joc este de sumă zero. O situaţie de sumă zero se poate identifica atunci când rezultatele din matrice adunate la un loc dau zero, aşa cum se vede în primul exemplu. Jocul de sumă zero este un joc de conflict pur, nu există nici un fel de cooperare şi toate motivele utilizate sunt absolut antagonice. Un câştig realizat de una din părţi este considerat o pierdere pentru cealaltă. În aceste situaţii, este foarte folositor să aplicăm principiul minimax şi se va ajunge astfel la o soluţie stabilă sau punctul de cumpănă. Situaţia este stabilă pentru că nici unul din jucători nu are nici un stimulent pentru a prefera altă strategie. Există şi o doua categorie de jocuri, cunoscute sub mai multe denumiri, care se deosebesc de jocul de sumă zero. Folosind criterii matematice, această a doua categorie poate fi numită jocuri de sumă non zero sau variabilă. Folosindu-se criterii psihologice, în teoria relaţiilor internaţionale ele au fost numite jocuri cu motivaţie mixtă. Esenţa diferenţei constă în faptul că se renunţă la presupunerea existenţei unui conflict pur, iar jucătorii se află în faţa unui deznodământ în care pot să şi piardă, dar să şi câştige, în care coordonarea şi cooperarea apar ca alternative ale conflictului pur. Această schimbare are meritul, aşa cum susţin adepţii ei, că este mai apropiată de realitate. Dar schimbarea prezintă neajunsul că noţiunea de raţionalitate minimax nu mai poate fi aplicată în jocurile cu motivaţie mixtă. Mai mult chiar, caracteristica situaţională după care mişcările din cadrul jocului se fac fără a se cunoaşte dinainte ceea ce a făcut cealaltă parte, devine un adevărat handicap atunci când se doreşte o strategie mai coordonată şi mai cooperantă.
110

I

II

+50
1

100

+50 100
2

100 50

100

50

Fig. b) Dilema prizonierului Un exemplu clasic de joc cu motiv mixt este dilema prizonierului, figura b), care ridică în mod direct aceste probleme esenţiale. Spre deosebire de jocul de sumă zero, acest gen nu dă un răspuns clar la întrebarea „Care este strategia raţională?” Aşa cum a afirmat Rapoport (1974), dilema prizonierului avansează ideea existenţei a două tipuri de raţionalitate, raţionalitatea individuală şi cea colectivă. În plus, dilema prizonierului este interesantă pentru că ridică problema psihologică a încrederii şi a credibilităţii. În jocul dilemei prizonierului, actorii au tendinţa de a adopta o strategie de tipul legii talionului. Conform regulii reciprocităţii, mişcarea unuia dintre jucători de a-şi maximiza avantajul în detrimentul celuilalt va determina pe celălalt jucător să opteze pentru retragere, de vreme ce cooperarea deplină în această situaţie generează cel mai neconvenabil rezultat. O altă variantă în cadrul categoriei de jocuri cu motiv mixt este aceea cunoscută sub numele de Găina. Chiar şi la un studiu superficial al figurii c), care este matricea acestui tip de joc, se vede că deznodământul 2:II este un rezultat pe care ambii jucători vor dori să îl evite. Şi invers, deznodământul 1:I, care presupune o anumită formă de cooperare, pare mai atrăgător. Oricum, în acest model există posibilitatea exploatării dorinţei comune de a se evita 2:II pentru a se ajunge la 2:I sau I:II. Rezultatele din acest joc par să spună că un comportament deliberat riscant poate fi răsplătit dacă partea cealaltă reacţionează aşa cum este de aşteptat. Tentaţia de a aborda un astfel de comportament există în însăşi
111

situaţia de joc. Aşa după cum Dilema Prizonierului a fost folosită pentru a se face paralele cu controlul armelor şi cu negocierile referitoare la dezarmare, tot aşa Găina este folosită pentru a se face paralele cu tacticile folosite uneori în situaţii de criză.
I II

+50
1

100

+50 100
2

100 50

100

50
Fig. c) Găina

În jocul motivelor diverse, situaţii în care obţinerea de avantaje unilaterale este strategia dominantă pentru fiecare jucător, retragerea reciprocă produce un rezultat mai puţin favorabil decât cooperarea. Condiţiile pentru o cooperare stabilă ar fi create dacă interacţiunile viitoare între aceiaşi actori ar fi considerate suficient de semnificative pentru ca retragerea să apară ca o mişcare lipsită de beneficii. Soluţionarea conflictelor poate fi obţinută dacă procesul de negociere conduce la un acord care produce o împărţire reciprocă de beneficii şi pierderi. Cu toate acestea, rezultatul în analiza teoriei jocurilor nu rezultă din redefinirea scopurilor sau din reducerea animozităţilor. De vreme ce controlul asupra unei situaţii este deţinut de mai mult de un jucător, poziţiile strategice în caracteristicile structurale ale jocului însuşi sunt preocupări-cheie în procesul de luare a deciziilor. Având în vedere că regulile unui joc predetermină mutările şi alternativele pe care jucătorii le au la dispoziţie în funcţie de opţiunile fiecăruia, caracteristicile psihologice ale actorilor nu sunt semnificative în determinarea rezultatului: un actor raţional face alegeri calculate astfel încât să minimizeze pierderile şi să maximizeze profitul, în funcţie de constrângerile unei situaţii date.
112

O astfel de analiză a fost dezvoltată în anii '60 pentru studiul conflictului polarizat dintre Est şi Vest. Au fost sugeraţi, într-o manieră credibilă, paşi către dezescaladare, care ar fi putut atrage răspunsuri/reacţii pozitive. Se pornea de la premisa că, dacă un actor începe să acţioneze potrivit unei logici proprii, există posibilitatea ca ceilalţi actori să urmeze această logică, ceea ce ar fi atras o schimbare de direcţie în dinamica conflictului. Unele dintre aceste idei au fost puse în aplicare în relaţiile americano-sovietice la începutul perioadei de destindere. Teoria jocului a fost supusă şi ea criticii, aşa cum se poate constata din examinarea lucrărilor lui Schellin (1960) şi Rapoport (1964). Rămânând un set de precepte pur formale şi cantitative, teoria jocului îşi păstrează puritatea ca atare, dar situaţia este de mică relevanţă ca ideologie sau metaforă a unor anumite situaţii din lumea reală. Pe de altă parte, imediat ce încercăm să aplicăm teoria jocului la situaţiile din lumea reală, limitele ei devin evidente. Rapoport a afirmat că în domeniul jocurilor cu motive mixte nu se poate da o definiţie univocă a raţionalităţii şi, de aceea, dacă pornim de la jocul cu motive mixte trebuie să luăm în considerare factori cum ar fi „încrederea”, care nu se întâlnesc în jocul de sumă zero. Marea sa valoare pentru ştiinţa socială trebuie să fie aceea de dispozitiv euristic, şi nu de mijloc de testare sau de verificare82. În conflictul bazat pe interese, teoria jocurilor poate fi utilizată pentru a analiza structura negocierilor. Cu toate acestea, având în vedere unele premise simpliste şi nerealiste legate de comportamentul uman, teoria jocurilor poate fi aplicată cu dificultate problemelor din viaţa reală, deoarece preferinţele actorilor nu sunt întotdeauna clare pe parcursul conflictului. Au fost exprimate, de asemenea, îndoieli şi în ceea ce priveşte aplicabilitatea acestei teorii la cadre conflictuale complexe, multiculturale. Motivaţiile care stau la baza conturării alegerilor sunt mai complexe decât maximizarea conflictelor, în special în conflictele etnice şi rasiale, caracterizate adesea prin norme culturale diferite sau ideologii ori structuri antagonice. În special, având în vedere caracteristica de a avea la bază temeri adânc înrădăcinate în mentalul colectiv, teoria conflictelor poate fi cu greu aplicată analizei comportamentelor grupurilor etno82

Evans Graham, Jeffrey Newnham, Op. cit., p. 199-201. 113

politice. În plus, în interpretarea intenţiilor umane, teoria jocurilor ignoră intersubiectivitatea modurilor de înţelegere a diferitelor sisteme de valori, precum şi rolul nevoilor primare nesatisfăcute. V.2.1.3. Triunghiul conflictelor Triunghiul conflictelor, ca modalitate de analiză a conflictelor, a fost introdus în anii ’60 de către Johan Galtung. Acest instrument analitic sugerează că un conflict se deplasează între cele trei unghiuri ale unui triunghi: unghiul A: atitudinile conflictuale; unghiul B: comportamentul conflictual; unghiul C: conflictul sau contradicţia însăşi (incompatibilitatea). O secvenţă conflictuală poate începe în oricare dintre aceste unghiuri. Dinamicile constituie aspectul cel mai important, chiar şi în ceea ce priveşte conflictele care au cicluri de viaţă diferite. Conflictul este astfel văzut ca un proces continuu. Prin urmare, o soluţie vizând „o stare stabilă, durabilă” este cel mult un scop temporar. Conflictul se transformă, spre exemplu, prin transcendere (când scopurile părţilor în conflict sunt complet îndeplinite), prin compromis (scopurile părţilor sunt parţial îndeplinite), sau prin retragere (scopurile sunt abandonate). Deşi această abordare are în vedere caracteristicile structurale, precum frustrarea sau violenţa structurală, dinamicile au un rol central. Ele pot fi afectate şi monitorizate într-un mod creativ, de către părţi sau cu asistenţa unor terţi. În această versiune a dinamicii conflictelor, obţinerea acordului prin mijloace diplomatice este mai puţin importantă, deşi alternativa nu este exclusă. Accentul este plasat pe importanţa procedurilor de schimbare a dinamicii conflictelor. Istoria consemnează aranjamente ingenioase în cadrul unor conferinţe internaţionale, precum Conferinţa de la Caracas privind dreptul mării din 1974 sau procesul Helsinki pentru destinderea relaţiilor dintre Est şi Vest, iniţiat în 1972. În aceste exemple nu este furnizată o soluţie pe substanţa conflictelor, ci doar un proces rezonabil în cadrul căruia puteau fi abordate aspecte substanţiale. Este subliniată ideea conform căreia negocierile sunt modalităţi prin care conflictele pot fi transformate, iar găsirea unui proces de soluţionare a diferendelor reciproc acceptabil poate constitui un precursor necesar pentru obţinerea unei soluţii. Exemplificare: Galtung admite că acordurile asupra temei în discuţie sunt, de asemenea, necesare. Ele pot fi informale, ca în
114

exemplul a doi copii care împart o portocală, sau formale, ca în cazul finalului unei conferinţe multilaterale (Conferinţa privind dreptul mării sau Actul Final de la Helsinki). Transcenderea conflictului înseamnă obţinerea unui acord asupra a cine împarte portocala şi ce parte revine fiecăruia. Acordurile încheiate în astfel de dispute nu necesită să fie înscrise într-un document, deoarece există încredere şi înţelegere între părţi. Însă soluţionarea conflictelor în urma unui război nu poate fi concepută în acelaşi mod ca soluţionarea conflictelor între părţi între care există un nivel ridicat de încredere reciprocă. Prin urmare, războaiele au tendinţa de a se încheia prin semnarea unor documente, ceremonii, ca modalitate pentru părţi de a se asigura că cealaltă parte s-a angajat în proces. Un acord poate ajuta la transformarea conflictului dintr-o experienţă distructivă, care separă, într-un demers constructiv, împărtăşit reciproc. Această teorie este un exemplu de perspectivă dinamică în analiza conflictelor. Ea este semnificativă prin accentul pus pe dinamica schimbătoare şi semnificativă a conflictelor. Înţelegerea dificultăţii întreruperii acestei dinamici proprii a conflictului are un rol central în analiza şi gestionarea crizei. Soluţionarea conflictelor are drept sarcină realizarea tocmai a acestui obiectiv, schimbarea direcţiei de curgere a evenimentelor, astfel încât escaladarea să fie transformată în dezescaladare, iar polarizarea în interacţiune pozitivă. Galtung descrie, de asemenea, incompatibilitatea ca un aspect central în dinamica situaţiilor conflictuale. Exemplu: Doi actori, A şi B, au scopuri contradictorii. Fondul disputei nu este semnificativ (un teritoriu, o sumă de bani, un post în administraţie sau alte bunuri). Dacă A obţine 100% din resursele disponibile, B nu mai obţine nimic, şi viceversa. Dacă oricare dintre ei câştigă, situaţia se află în acelaşi punct, ce reprezintă victorie completă pentru un actor şi înfrângere completă pentru celălalt. Acest rezultat generează situaţia ca un actor (cel înfrânt) să nu fie dispus să se conformeze voluntar şi să accepte cu uşurinţă un rezultat de acest tip. Cu toate acestea, un rezultat în alte coordonate ar putea fi mai acceptabil şi mai susceptibil de a fi obţinut. Pe scara raporturilor dintre ele există poziţii în care actorii se pot întâlni, în care pot găsi puncte comune. Soluţiile sunt diverse: fie actorii împart resursele în mod egal, fie nici unul dintre ei nu obţine nici o resursă, aceste resurse fiind
115

116 . Analiza sa vizează societatea internă. Ele nu sunt întâmplătoare şi iraţionale. nu doar o formă de eliberare a tensiunii sau „furiei”. Este nevoie de creativitate pentru a transcende un conflict. Conflictele apar din frustrarea cauzată de anumite nevoi neîndeplinite. Conferinţele şi măsurile de creştere a încrederii sunt în cea mai mare parte multilaterale şi acordă un loc important mediatorilor şi facilitatorilor.2. în a identifica o soluţie prin care fiecare dintre părţi poate obţine o satisfacere deplină a obiectivului său în acelaşi timp. Ideea de transcendere a conflictului constă. conflictele ar putea contribui pozitiv la funcţio-narea societăţii. însă. V. Conflictele pot fi motivate de neacceptarea în societate. Potrivit tezei sale. nu numai în domeniul militar. identificarea unui format de conferinţă se poate dovedi importantă. Coser (The Functions of Social Conflict. culturale sau economice. ci şi în sferele sociale. ele sunt instrumente. Una dintre premisele sale este aceea că diversele conflicte pot aduce o contribuţie pozitivă la funcţionarea societăţii. de asemenea. Diverse modalităţi de compromis pot fi identificate. împreună cu alţi actori care pot aduce o diminuare a stării conflictuale. ca modalitate de deblocare a acesteia. Acest format necesită ca părţile să participe. ori resursele sunt distruse în timpul confruntării. 1956).date în integralitate unui alt actor. Aceste măsuri se pot dovedi cruciale pentru modificarea dinamicii conflictelor. dar concluziile sale sunt valabile şi pentru scena internaţională.3. Abordarea funcţională a situaţiilor conflictuale Acest model teoretic foloseşte elementul sociologic în abordarea situaţiilor conflictuale. Abordarea dinamică a situaţiilor conflictuale subliniază. Abordarea dinamică a situaţiilor conflictuale subliniază importanţa de a stabili un dialog între părţi. Un autor clasic al teoriei conflictului social este Lewis A. importanţa măsurilor de construire a încrederii. În acest punct. C. ele sunt o chestiune de demnitate şi se explică şi prin dorinţa oamenilor de a accede la politic şi la putere. O formulă matematică se poate dovedi adesea incapabilă de a furniza o soluţie.

Coser. În concluzie. formale sau informale. Acesta. iar disfuncţionalităţile astfel create sunt deviate de conducători într-un conflict internaţional. Negocierile au tendinţa să dea câştig de cauză elitelor. Lanham. Prin urmare. În urma prezentării acestor teorii despre conflictele interne. Burton (Conflict Resolution. atenţia populaţiei fiind distrasă prin spectacol de la aspectele politice incomode. dezvoltată de John W. se refereau la nevoi precum securitate. recunoaştere şi participare. dacă baza conflictelor se află în negarea anumitor nevoi. conflictele sunt căi prin care liderii distrag atenţia de la problemele reale imediate. Edward Azar prezenta posibile modalităţi de explicare a duratei conflictelor şi a eşecului repetat al mecanismelor de soluţionare. 1996). Its Language and Processes. identitate. însă. de exemplu. Potrivit acestui autor. Acest tip de conflict raţional este previzibil şi poate fi remediat: acordarea accesului la sistemul politic. Scarecrow Press. procesul de soluţionare trebuie să identifice acele nevoi şi să imagineze modalităţi de răspuns. prin care erau satisfăcute nevoile economice de bază. Concluzia este. economice şi relaţionale.Mijloacele violente au fost alese pentru că toate celelalte s-au dovedit ineficiente. Războiul civil din Liban. precum şi alte conflicte prelungite. „Numai când există canale deschise de comunicare politică prin care toate grupurile îşi pot exprima cerinţele – arată autorul menţionat –. asocierea la procesul de luare a deciziilor poate reduce rezistenţa la implementare. în cazul în care conflictul se reduce la o problemă de acces. jocurile olimpice etc. Douăzeci de ani mai târziu. diferită. Riscurile unei tehnici a diversiunii sunt legate de faptul că adăugarea unei probleme internaţionale la o problemă internă deja 117 . cauze similare celor identificate de L. Tot astfel. sunt şanse reale ca exerciţiul politic al violenţei să fie minimizat”. Astfel. soluţia poate consta în construirea unor noi instituţii. şi anume că soluţionarea conflictelor necesită descentralizarea structurilor şi modurilor în care pot fi satisfăcute nevoile psihologice.A. Metoda romană „pâine şi circ”. dura de mai mult de 10 ani la momentul analizei. conflictul intern poate să apară ca reacţie la o formă de discriminare. se poate naşte întrebarea: Cum poate frustrarea socială să dea naştere unui conflict internaţional? Un aspect al acestei problematici este explicat prin teoria diversiunii. şi-ar găsi corespondent în perioada contemporană în subvenţiile pentru preţurile la alimente.

existentă poate face poziţia liderului şi mai precară. astfel încât ele să poată acţiona în deplină cunoştinţă a nevoilor şi preferinţelor celeilalte părţi. Întâlnirea a durat 10 zile şi a fost mediată de un grup de persoane din mediul academic). Singapore s-au întâlnit la Londra la Centrul pentru Analiza Conflictelor. Malaysia. Fiecare parte ar trebui să înţeleagă nevoile celeilalte părţi. indiferent de originea conflictului: − grupurile de soluţionare a diferendului: folosite. pentru gestionarea crizei confruntării blocurilor în anii ’60 (reprezentanţi din Indonezia. Grupurile de soluţionare a diferendului pot. mai degrabă. Astfel. de pildă. să fixeze o agendă şi să comunice părţilor nevoile fiecăreia. Tehnici de soluţionare a conflictelor bazate pe această teorie. este nevoie de analiza măsurii în care un anumit tip de frustrare poate duce la reorientarea atacului asupra altui grup sau asupra altui stat. − metoda acceptării diferenţelor culturale pentru soluţionarea situaţiilor conflictuale: analiza depăşeşte poziţia exprimată de părţi şi studiază nevoile care stau la baza acestora. 118 .

care.. asigurarea condiţiilor necesare gestionării crizei. Tranziţia de la tensiuni la conflicte este un proces ce include şi starea de criză. mandatelor şi sferelor de competenţă specifice fiecărei părţi.T.A.N.VI.E.S. stabilirea unui acord politico-militar. Pacea durabilă presupune restabilirea justiţiei şi a respectului pentru drepturile fundamentale ale individului – de aceea.. accentul este pus pe gestionarea crizelor ca soluţie pentru prevenirea conflictelor şi ca activitate orientată spre problemele în curs de escaladare. N. gestionarea crizei ar trebui direcţionată spre găsirea şi aplicarea unor soluţii durabile.E. În cadrul ştiinţelor militare. soluţiile acceptabile. prin acţiunile lor.U.O. O. gestionarea crizei poate fi înţeleasă în sens larg ca un sistem de implicare a organizaţiilor. U. În abordarea contemporană a acestei problematici. Dacă acesta din urmă este secondat de acţiunea politică. În dezvoltările teoretice actuale. abordând o viziune holistică asupra factorilor implicaţi. Gestionarea crizei include mai mult decât ajutorul umanitar. şi. pot modela cursul viitor al acestei crizei şi pot adopta.C. trebuie urmărite două obiective principale: în primul rând. acordând importanţa cuvenită responsabilităţilor. Un răspuns eficient la criză necesită o atitudine comprehensivă a actorilor politici. a aranjamentelor şi a măsurilor ce urmăresc: aducerea crizei sub control. C. scăderea efectelor crizei şi ajutorarea victimelor... el are tendinţa de a se transforma cel mult într-o modalitate de a stăpâni superficial conflictul sau situaţiile instabile. în cazul confruntării cu violenţă armată. în al doilea rând.. în timp ce sunt analizate cauzele crizei. Relaţiile de dialog şi complementaritate dintre aceşti actori ar trebui să urmărească stabilirea şi menţinerea sprijinului comun pentru 119 .E. ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE SAU REGIONALE CU ATRIBUŢII SPECIFICE ÎN MANAGEMENTUL CRIZELOR ŞI CONFLICTELOR: O. în consecinţă. Pacea nu înseamnă doar absenţa războiului.E. militari şi a celor cu scopuri umanitare.O. U.

comunitatea interna-ţională dispune de instrumentele legale – precum Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. dispune de cea mai coerentă strategie a gestionării crizelor. opţiunilor de acţiune şi compararea lor. N.U. ceea ce ar avea un impact pozitiv şi asupra activităţii organizaţiilor umanitare.. deşi O. evaluarea situaţiei de criză în dezvoltarea şi potenţialul său şi stabilirea implicaţiilor pentru securitatea Alianţei.rezolvarea crizei.P.A.).A.C. dezvoltarea opţiunilor de răspuns recomandate pentru a ghida procesul decizional de către Consiliul Nord-Atlantic (N.C. Scopul principal al acţiunilor politico-militare ar trebui să fie întotdeauna restabilirea legii şi ordinii. un rol major în gestionarea crizelor revine instituţiilor internaţionale de securitate. Însă. politice şi militare pentru a lua decizii importante atunci când este nevoie.N. iar în cazul de faţă se poate spune că desfăşurarea forţelor militare trebuie să fie întotdeauna un instrument pentru realizarea unor scopuri politice precise. La nivel internaţional. a instituţionalizat o serie de proceduri preventive şi de asistenţă a statelor implicate în conflicte (prevenirea crizelor. Aceste acţiuni includ.C. În acest sens.P.O.) şi Comitetul pentru Planificarea Apărării (D.A. analiza situaţiei. în prezent.O./D. printre altele: strângerea şi evaluarea informaţiilor. N.T. ce oferă cadrul politic pentru o asemenea acţiune –. stabilirea scopurilor. a identificat cinci faze: observarea indicatorilor şi avertizarea asupra unei crize a potenţiale sau actuale.T. Astfel. La baza tuturor acţiunilor de acest tip se află Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. planificarea şi execuţia deciziilor şi directivelor N. dar şi de mijloacele diplomatice. N.T. dacă acestea apar. implementarea opţiunii selectate (inclusiv a acţiunii militare) şi analiza reacţiei (feedback).C.A. consideră conceptul de gestionare a crizelor ca reprezentând acele acţiuni coordonate sau iniţiate cu scopul de a evita o criză. revenirea la stabilitate. a preveni escaladarea sa într-un conflict armat şi de a stopa ostilităţile. Încă este valabilă afirmaţia lui Clausewitz că războiul reprezintă continuarea politicii prin alte mijloace.A. în procesul de gestionare a crizelor. operaţiile de menţinere a păcii şi operaţiile de consolidare a păcii). Alianţa a stabilit următoarele obiective ale crizelor: − contribuţia la reducerea tensiunilor şi prevenirea transformării lor în crize: 120 . De asemenea.O. ce are ca principal scop menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

E.− gestionarea crizei ce se manifestă pentru a preveni escaladarea ei într-un conflict. sunt cele mai înalte autorităţi ale Alianţei şi pot lua decizii pentru acţiuni comune. − în cazul izbucnirii ostilităţilor..T.C.C.C. Uniunea Europeană defineşte acest concept astfel: acţiuni iniţiate pentru a preveni escaladarea pe verticală (intensificarea violenţelor) şi pe orizontală (extinderea teritorială) a conflictelor violente existente. adică gestionarea crizelor şi rezolvarea conflictelor. sau din D.C.. − dezescaladarea. 2. La fiecare pas al procesului se manifestă controlul eficient al sferei politice asupra celei militare: nici o decizie referitoare la planificarea formală. politice. sau D. acest obiectiv nu este aplicabil crizelor tehnologice. umanitare şi naturale. precum şi al altor organe ale N. miniştri.A.P. Toate deciziile luate în cadrul N.. Naţiunile deleagă reprezentanţilor lor din N. desfăşurarea sau folosirea forţelor nu va putea fi luată fără autorizarea politică necesară a membrilor N.) şi.A.A.C. din timp. în care Franţa nu este prezentă. Modelul european de răspuns la criză include patru faze ce formează un ciclu continuu: 121 ..C. Rezolvarea conflictelor are în vedere acţiunile întreprinse. Consiliul Nord-Atlantic (N. Comitetul pentru Planificarea Apărării (D. − aplicarea „lecţiilor învăţate” din alte experienţe similare. În ceea ce priveşte U. 3.O. cu scopul restabilirii normalităţii. pe termen scurt.P. 4. a pregătirii civile şi militare pentru crize de diferite grade. pentru a stopa un conflict violent. de apărare. se încearcă delimitarea a două strategii ce compun răspunsul la criză. Evident. după caz. controlul răspunsului. ce sunt aplicate şi în procesul decizional din alte domenii de activitate ale Alianţei Nord-Atlantice: 1. sau D.P.A. Mai mult. Referitor la gestionarea crizelor. prevenirea escaladării şi determinarea oricărui agresor să înceteze atacul şi să se retragă de pe teritoriul ţărilor membre ale Alianţei. la orice nivel la care se reunesc (şefi de stat şi de guvern. planificarea urgenţelor civile etc. reprezintă expresia suveranităţii naţionale şi sunt luate prin consens. după ce escaladarea sau ostilităţile au fost stopate sau sunt sub control.A.). există şi o serie de principii pentru gestionarea crizelor. ambasadori şi reprezentanţii acestora). responsabilitatea reprezentării tuturor elementelor componente ale guvernării. în unele cazuri.C. inclusiv economice. − asigurarea.C.P.

Organizaţia foloseşte o serie de instrumente al căror scop este rezolvarea problemei: − misiuni pentru strângerea datelor şi misiuni ale raportorilor – vizite pe termen scurt în „teatru” ale experţilor şi personalităţilor din ţările O.E. Atunci când este confruntată cu un conflict sau o situaţie cu potenţial de conflict.E. 4.S. 122 . gestionarea crizelor. în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor. 2. formate dintr-un număr restrâns de membri ai O.E.S. 3. în unele cazuri. raportarea acestora şi. transmiterea unor recomandări către organele decizionale ale Organizaţiei. Construcţia păcii preconflict şi postconflict.C. menţinerea tradiţională a păcii. şi permiţând reacţia rapidă. desfăşurare preventivă. menţinerea păcii sau intervenţia de protecţie.S.C. − mecanisme pentru rezolvarea paşnică a conflictelor – proceduri care facilitează contactul prompt şi direct între părţile conflictuale. gestionare a crizelor şi rezolvare a disputelor... în special. în sensul gestionării conflictului prin măsuri coercitive.C. de tipul răspunsului la agresiunile din afara graniţelor. care au un mandat precis şi clar referitor la sarcinile ce le sunt desemnate. Avantajul acestora constă în faptul că nu necesită realizarea consensului. − reprezentanţi personali ai Preşedinţiei O. Restabilirea păcii – gestionarea conflictului prin măsuri noncoercitive.E. − misiuni şi alte tipuri de activităţi de teren – principalele instrumente pentru prevenirea conflictelor pe termen lung..1. al căror scop constă în colectarea datelor. Impunerea păcii. dimensiunea şi activităţile misiunii sunt diverse şi reflectă flexibilitatea acestui instrument. − comitete ad-hoc. Mandatele. rezolvarea conflictelor şi reabilitarea postconflict a regiunii. Menţinerea păcii – prevenirea conflictului prin scurtarea perioadei măsurilor opţionale: diplomaţie preventivă. cum ar fi: restabilirea păcii pe căi diplomatice.C.S.C.S. putând fi astfel activate de către un număr mic de membri ai O. ce au drept principală misiune consilierea Preşedinţiei pe probleme de prevenire a conflictelor. O altă abordare a problematicii gestionării crizelor şi în special a prevenirii conflictelor este aceea a O.E. Aceasta accentuează prevenirea conflictelor prin măsuri structurale pe termen lung (regim internaţional de construcţie a păcii. construcţia păcii în interiorul ţării).

naţionalismul extremist.T. că războaiele viitorului imediat ar putea fi provocate de: competiţia pentru controlul asupra resurselor. N.E.n.A.C. de prevenire a conflictelor şi gestionare a crizelor. însă nu a fost aplicat niciodată într-o astfel de situaţie. etnice şi statale. U. lupta politică internă..E.U.. ciocnirile între fundamentalismele ideologice şi religioase (colectivităţile concurente sau antagonice). 94-98. şi C.S. vom fi constrânşi să ne raliem unei părţi (Occidentului – n. îndeobşte. pot fi adoptate două abordări diferite: 83 Teodor Frunzeti.. Monnerat sublinia că „viitorul nu va cunoaşte noţiunile de izolare sau de neutralitate. Vom fi judecaţi şi condamnaţi pe baza unor reguli care ne scapă. Este important de subliniat faptul că acest instrument poate fi folosit şi în cazul în care părţile conflictuale sunt membri ai O.). 123 . Pentru realizarea securităţii europene şi prevenirea conflictelor. schimbarea politică inadecvată. din ceea ce reprezintă caracteristicile unitare ale societăţii noastre şi din ceea ce ne diferenţiază unii de alţii”.− operaţii de menţinere a păcii – important element operaţional al capacităţii generale a O. Specialistul elveţian L. p.. Ultimele evenimente desfăşurate în plan internaţional şi dezvoltările privind problematica de securitate ulterioare „războiului rece” au determinat O.C. problemele economice interne etc.C..S. Se apreciază. asimilaţi şi asociaţi unor lupte care ne depăşesc… Dincolo de toate. să îşi axeze acţiunile de prevenire a conflictelor şi gestionare a crizelor pe următoarele aspecte: tensiunile şi antagonismele de natură etnică. Vom fi atacaţi pentru ceea ce suntem şi nu se va ţine cont de convingerile şi îndoielile noastre . dar şi spre cooperarea interinstituţională83..S.E. din rigoarea şi din toleranţa noastră. ciocnirile între proiectele de globalizare. să ne protejăm interesele şi să ne mobilizăm cetăţenii în faţa unei ameninţări multiforme care se alimentează din forţa şi din slăbiciunile noastre. disproporţia dintre creşterea demografică şi distribuţia bogăţiilor.O. După momentul 11 septembrie 2001 . interesul s-a orientat spre terorism şi armele de distrugere în masă. afirmarea identităţilor religioase. O.N. cit. ca surse ale crizelor. Vladimir Zodian (coordonatori).E. Op..E.

.N.E. – principala organizaţie internaţională de soluţionare a diferendelor internaţionale Încă de la înfiinţarea sa. având la bază mijloacele de apărare individuală sau colectivă (acţiuni armate de apărare sau descurajare). să determine prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi ale legilor internaţionale reglementarea disputelor internaţionale sau a situaţiilor care ar putea determina o încălcare a păcii.E. U.O. Op.S. cultural şi umanitar şi în încurajarea respectului pentru drepturile omului şi 84 Gheorghe Toma. care renunţă la orice idee de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare. • una bazată pe cooperare.1. În acest capitol vom aborda problematica prevenirii conflictelor prin prisma activităţii desfăşurate de organismele europene şi/sau internaţionale competente în acest domeniu: O.1. cit. prin semnarea Cartei Naţiunilor Unite. N. Organizaţiile internaţionale şi/sau regionale VI.1.T.N. O...U. VI.U. O. 124 . p. VI. Să promoveze relaţii amicale între naţiuni pe baza respectării principiului drepturilor egale şi autodeterminării popoarelor şi să ia măsurile necesare întăririi păcii universale.A.N. II. Organizaţia Naţiunilor Unite a fost descrisă drept o conferinţă diplomatică permanentă.N. este o organizaţie formată din 191 de state din întreaga lume care. Sava Postolache. Să promoveze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic. III. 54-55. şi Consiliul Europei84.1.U.E.. adoptă obiectivele ei şi sunt de acord să acţioneze în concordanţă cu principiile acesteia. Să menţină pacea şi securitatea internaţionale şi în acest scop: să ia măsuri colective eficiente pentru a preveni şi îndepărta ameninţările la adresa păcii şi pentru a suprima actele de agresiune şi încălcare a păcii. Ioan Oros.1.: I. Obiectivele O. O.U.• una bazată pe confruntare. Scopul acestui ultim mod de abordare îl constituie în esenţă promovarea cooperării în sfera politică în vederea prevenirii conflictelor şi reducerea pericolului confruntării armate.C..1.O. U. social.

VI. întreprinde o acţiune de prevenţie sau constrângere.G. Iaşi. O.N.N. Nici un articol din Cartă nu trebuie să autorizeze O. Să fie un centru pentru armonizarea tuturor acţiunilor întreprinse de naţiuni în vederea atingerii acestor scopuri comune. fără deosebire de rasă. Feltham. III. în acţiunea pe care organizaţia o întreprinde în acord cu Carta O. Toţi membrii trebuie să acorde asistenţă O. Toţi membrii au obligaţia de a se abţine în relaţiile lor internaţionale de la ameninţarea cu folosirea sau de la folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau a independenţei politice a unui stat şi de la orice acţiune incompatibilă cu obiectivele O.1. se bazează pe principiul egalităţii suverane a tuturor membrilor ei. Principiile O. şi se vor abţine să acorde asistenţă oricărei ţări împotriva căreia O.N. 125 85 . pentru a le asigura tuturor drepturile şi avantajele care decurg din apartenenţa la această organizaţie. să intervină în chestiuni esenţiale din domeniul jurisdicţiei interne a unui stat şi nu trebuie să solicite membrilor să reglementeze aceste chestiuni prin Cartă85. 95-96. Ghid de diplomaţie.: I.N.U.U. Toţi membrii au obligaţia de a-şi soluţiona disputele internaţionale prin mijloace paşnice.N.U.U.U.U.N. R. p. VII.N.U.N. Toţi membrii trebuie să-şi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile asumate prin semnarea Cartei O. O. sex. II. IV. în aşa fel încât să nu fie puse în primejdie pacea. securitatea şi justiţia. Institutul European.pentru libertăţile fundamentale ale tuturor oamenilor. 2005. V. IV.U. trebuie să se asigure că statele care nu sunt membre ale Organizaţiei acţionează conform principiilor necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. limbă sau religie.1.U.2. VI.N.

1. Institutul European.3.N. comitete permanente şi comitete speciale Adunarea Generală Consiliul de Securitate Curtea internaţională de justiţie AID (Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare) BIRD (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare ) SFI (Societatea Financiară Internaţională) OACI (Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale) Consiliul economic şi social UPU (Uniunea Poştală Universală) UIT (Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor) OMM (Organizaţia Meteorologică Mondială) OMI (Organizaţia Maritimă Internaţională) OMPI (Organizaţia Mondială a Proprietăţii Mondiale) FIDA (Fondul Internaţional pentru Dezvoltarea Agricolă) GATT/OMC (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ sau Organizaţia Mondială a Comerţului) Secretariat Consiliul tutelar Philippe Moreau Defarges. Iaşi.1.15. 86: Organele Naţiunilor Unite Forţele de observaţie şi de menţinere a păcii Comitetul de Stat-Major Instituţii specializate AIEA (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică) OIM (Organizaţia Internaţională a Muncii) FAO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură) UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie. 1998. 126 86 .VI.U. Ştiinţă şi Cultură) OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) FMI (Fondul Monetar Internaţional) Marile comisii Comitetele permanente şi comitete de procedură Alte organe subsidiare Adunării Generale UNRWA (Oficiul pentru Ajutoare şi Muncă al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţii din Palestina în Orientul Mijlociu) CNUCED (Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare) FNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare) UNITAR (Institutul Naţiunilor Unite pentru Formare şi Cercetare) UNICEF/FISE (Fondul Naţiunilor Unite pentru copii) HCR (Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi) PAM (Programul Alimentar Mondial ONU-FAO) PNUE (Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu) UNU (Universitatea Naţiunilor Unite) CMA (Consiliul Mondial pentru Alimentaţie) HABITAT (Centrul Naţiunilor Unite pentru Aşezările Umane) FNUAP (Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie) Comisii regionale Comisii tehnice Comitete de sesiune. Structura (sistemul) O. Organizaţiile internaţionale contemporane. p.

social. cu excepţia aplicării unor măsuri de constrângere. b) soluţionarea paşnică a oricărei situaţii. recomandările să se facă numai la cerere. în scopul promovării cooperării internaţionale în domeniul politic şi al încurajării dezvoltării progresive a dreptului internaţional. fără deosebire de rasă.U. Să facă recomandări – cu condiţia ca.N. Să facă recomandări Consiliului de Securitate sau statelormembre (sau ambelor) sau unui stat non-membru implicat în probleme legate de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. inclusiv principiile care reglementează dezarmarea. în conformitate cu punctul VII (ameninţarea păcii. încălcarea păcii şi acte de agresiune). educativ şi al sănătăţii. III) orice chestiune legată de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. O. II) principiile generale de cooperare în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. cu referire la: a) orice chestiune din cadrul Cartei sau care se referă la atribuţiile şi funcţiile oricărui organ prevăzut în Cartă.U.Adunarea Generală Adunarea Generală este alcătuită din toţi membrii O. limbă sau religie. dacă Consiliul de Securitate îşi exercită deja funcţiile stabilite referitor la aceste chestiuni. şi în scopul promovării cooperării internaţionale în domeniile economic. Să primească şi să analizeze rapoartele anuale şi speciale trimise de Consiliul de Securitate (inclusiv un raport asupra măsurilor 127 . cultural. funcţiile Adunării Generale sunt: Să audieze şi să discute: I) orice chestiune din domeniul Cartei sau legată de atribuţiile şi funcţiile oricărui organ menţionat în Cartă. În conformitate cu această clauză. care poate deteriora bunăstarea generală sau relaţiile amicale dintre naţiuni. Să atragă atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care pot periclita pacea şi securitatea internaţională.N.U. nu poate interveni în chestiuni care sunt esenţiale în jurisdicţia unui stat. precum şi în domeniul sprijinului pentru respectarea drepturilor umane şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi. referitor la punctele (II) şi (III) menţionate mai sus. sex. inclusiv a situaţiilor generate de violarea prevederilor Cartei care periclitează obiectivele şi principiile O.N. indiferent de origine. Potrivit Cartei.

N.U.N. Consiliul de Securitate poate investiga orice dispută sau situaţie care poate duce la o divergenţă internaţională. aleşi de Adunarea Generală pentru o perioadă de doi ani (în situaţia în care un membru nu este ales pentru două perioade consecutive). şi în conformitate cu obiectivele şi principiile organizaţiei. potrivit capitolului VII. o încălcare a păcii sau vreun act de agresiune.. Să îndeplinească toate funcţiile legate de sistemul din Cartă de tutelă internaţională care-i sunt atribuite prin punctele XII şi XIII. Consiliul de Securitate Consiliul de Securitate este alcătuit din 15 membri: China. să decidă ce măsuri trebuie luate pentru a menţine sau restabili pacea şi securitatea internaţionale. p. un reprezentant al fiecărui stat-membru trebuie să fie prezent tot timpul la sediul O.U. inclusiv aprobarea acordurilor tutelare pentru zonele care nu sunt considerate strategice.A. Dacă se constată existenţa vreunei ameninţări la adresa păcii. Pentru a se asigura funcţionarea permanentă a Consiliului. Atribuţiile Consiliului de Securitate sunt specificate în capitolele VI şi VII din Cartă.G. Adunarea Generală se va adresa Consiliului de Securitate87. şi 10 membri nepermanenţi.U. Prevederea folosirii forţelor 87 R. Adunarea Generală poate face unele recomandări acestui stat..N. Consiliul de Securitate răspunde în primul rând de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi în acest scop acţionează în numele membrilor O. în conformitate cu Carta. aceste măsuri sunt în general non-violente. Op. sunt de acord să înfăptuiască deciziile Consiliului de Securitate. 128 . care sunt membri permanenţi. cit. Consiliul de Securitate este împuternicit. Franţa. Membrii O. pe apă sau în aer. Consiliul va încerca să o soluţioneze pe cale paşnică.U. se poate folosi forţa la sol. Marea Britanie şi S. Feltham. în cazul în care se pune problema unei acţiuni.luate pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale). Potrivit articolului VI. dacă ele dau greş. precum şi de alte organisme ale O.U.N. În cazul unui stat non-membru implicat într-o chestiune legată de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. 99-101. Rusia. iar dacă ajunge la concluzia că perpetuarea acestei divergenţe periclitează menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

un stat non-membru) poate aduce la cunoştinţa Consiliului de Securitate orice dispută sau situaţie care ameninţă să pună în pericol pacea şi securitatea internaţionale. Orice stat – fie că este membru al O. Adunarea Generală sau orice stat-membru (sau. care să includă propuneri de înfiinţare a unor organizaţii auxiliare în scopul înfăptuirii atribuţiilor sale (de exemplu. când voturile afirmative a nouă membri – oricare ar fi aceştia – sunt suficiente. Organizaţia O.N.U. În hotărârile specificate în capitolul al VI-lea (reglementarea paşnică a conflictelor) şi în articolul 52. Abţinerile de la vot n-au fost întotdeauna interpretate potrivit Cartei. 129 . Consiliul de Securitate are obligaţia să prezinte Adunării Generale rapoarte anuale şi. în anumite condiţii. şi sunt prevăzute acorduri speciale care necesită o ratificare de către statele respective şi de către Consiliul de Securitate.N. orice membru al Consiliului de Securitate care este implicat într-un conflict este solicitat să se abţină de la vot88. Consiliului 88 Ibidem. Prevederi similare se aplică şi oricărui stat-membru care. inclusiv voturile membrilor permanenţi. p. Amendamentele aduse Cartei trebuie să fie ratificate de către toţi membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate. Secretarul General şi Secretariatul Din punctul de vedere al Cartei O.N. El acţionează ca atare la toate întrunirile Adunării Generale. este totuşi considerat de către Consiliul de Securitate ca fiind afectat de această dispută. sau nu – care este implicat într-o dispută analizată de Consiliul de Securitate şi care nu este membru al Consiliului are dreptul de a participa (dar nu şi de a vota) la deliberări. paragraful 3 (reglementarea paşnică a conflictelor locale prin acorduri regionale). Secretarul General este funcţionarul administrativ suprem al Organizaţiei.U. excepţie făcând a) chestiunile procedurale şi b) decizia de a fixa o dată şi un loc pentru o Conferinţă care să revizuiască Carta. nefiind implicat într-o dispută şi nefiind membru al Consiliului de Securitate. deciziile luate de Consiliul de Securitate necesită votul afirmativ a nouă membri. rapoarte speciale. Potrivit articolelor 27 şi l09(1) din Cartă.. 103-105.armate de către statele-membre este stipulată de articolul 43 din Cartă. de Supraveghere a Armistiţiului în Palestina). unde este necesar.U.

1. militară. Încă de la crearea sa în 1945. şi răspunde de numirea personalului Organizaţiei în conformitate cu reglementările trasate de Adunarea Generală.U. De-a lungul timpului. Op. O. poate periclita menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. principalul organism cu atribuţii în domeniul păcii şi securităţii internaţionale90. stipulate. Carta O. Rolul Consiliului de Securitate al O. Selecţia personalului se face în primul rând pe bază de merit. al cărei rol este de a crea consensul prin negocieri multilaterale sau bilaterale91. a fost chemată să prevină escaladarea conflictelor şi să restabilească pacea atunci când era nevoie. 91 Stan Petrescu. O. 130 .N.N.U. Op. 109. El prezintă Adunării Generale un raport anual asupra activităţii Organizaţiei şi poate aduce la cunoştinţa Consiliului de Securitate orice chestiune care. 89 90 Ibidem. juridică.. a declarat că obiectivele sale. 22. 151. Carta O.. a ajutat la stingerea a numeroase conflicte. p.N.. care o completează pe prima. cit. statelemembre nu vor întreprinde nimic pentru a-i influenţa în vreun mod89.U. Secretarul General şi personalul său sunt obligaţi să acţioneze ca funcţionari internaţionali şi nu pot primi instrucţiuni din partea nici unui guvern sau din partea unei autorităţi din afara Organizaţiei.. utilizează şi „diplomaţia bilaterală”. adesea prin intermediul acţiunilor Consiliului de Securitate. Principalul scop declarat al existenţei Organizaţiei Naţiunilor Unite constă în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. p.N. cit. Vladimir Zodian (coordonatori).U.N. economică. stau la baza „diplomaţiei multilaterale” şi reprezintă un instrument fundamental în comunicarea politică.U.N.N. dar un alt criteriu relevant este şi reprezentarea pe o bază geografică echilibrată. p.N. O. în opinia sa.de Securitate şi Consiliului de tutelă şi îndeplineşte toate sarcinile care îi sunt atribuite de aceste organisme.U. Pe lângă acest instrument de lucru.4. socială şi culturală dintre state. Teodor Frunzeti.1. şi instrumentele juridice de soluţionare a diferendelor internaţionale. Întrepătrunderea acestor două tehnici de lucru exprimă dinamica şi natura activităţii O. Secretarul General este numit în funcţie de către Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de Securitate.N. O.U. pentru o perioadă de cinci ani.U. VI.U. de altfel. în Carta O.

Adunarea Generală poate aduce în atenţia Consiliului de Securitate situaţii de natură să pună în pericol pacea şi securitatea internaţională. 92 93 Gheorghe Toma. Op..A... 51. Sava Postolache. Mecanismele de soluţionare pe cale paşnică a acestor stări se referă la toate stadiile transformării unei situaţii de criză în conflict. care implică.R. VI şi VII. cit. În articolul 1 se arată că Organizaţia Naţiunilor Unite a fost creată „să menţină pacea şi securitatea internaţională şi. a instituit o organizaţie mai puternică şi autoritară pentru securitatea mondială decât fusese Liga Naţiunilor în perioada interbelică93. mai multe state. Politica de putere. în 1944. astfel încât pacea şi securitatea internaţională precum şi justiţia. Op.permite totodată comunităţilor umane din diferite zone să-şi organizeze propriile sisteme colective de securitate cu caracter regional. este împărţită în 111 articole grupate în 19 capitole. prevede: „Toţi membrii organizaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice.U. cu condiţia ca scopurile lor să fie compatibile cu cele ale forumului mondial92. Chişinău.. 11 (2). în aprilie 1945. situaţia este o stare de fapt difuză.. p. Ioan Oros. Diferendul este o neînţelegere sau un dezacord declarat între două sau mai multe părţi. 41 şi 99. Sava Postolache.N. cu interese complexe.S.U. Ele cuprind şi măsuri preventive. să nu fie puse în primejdie”. şi completată la Conferinţa internaţională a tuturor puterilor aliate. Această formulă de redactare reflectă dinamica escaladării crizei într-un conflict. În astfel de cazuri. Ioan Oros. să ia măsuri colective eficiente pentru prevenirea şi eradicarea ameninţărilor la adresa păcii şi să faciliteze prin mijloace paşnice. la San Francisco.S. Articolul 2(3) din Carta O. 94 Gheorghe Toma. p.U. Editura Arc. Martin Wight. cit. Instrumentele juridice folosite în procesul prevenirii conflictelor sunt incluse în Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. În temeiul articolului 11(3) al Cartei O. generatoare de tensiune susceptibilă să dea naştere la un diferend. 51.U. Carta O.N.N. la Dumbarton Oaks. cu precădere în articolele 1.U. 24 cap. Marea Britanie şi U. nu doar reactive. 1998. în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional. 225. Astfel.N. 131 . Carta O. articolele 40. în acest scop. de regulă. schiţată de S. negocierile sau reglementarea paşnică a disputelor internaţionale sau a situaţiilor care ar putea duce la o încălcare a păcii”94. p.

132 . pentru a preveni agravarea situaţiei.U. ancheta-arbitrajul. cât şi Consiliul de Securitate pot acţiona pentru: a lua măsuri. Consiliul de Securitate poate solicita părţilor implicate să respecte anumite măsuri temporare pe care acestea le consideră necesare sau de dorit în circumstanţe excepţionale. în domeniul prevenirii conflictelor. la alegerea părţilor. În încercarea de a gestiona cât mai bine conflictul. Articolul 24 specifică funcţiile şi atribuţiile Consiliului de Securitate. sistemul gestionării conflictelor urmează să fie încă dezvoltat şi consolidat.. a emite un aviz. Consiliul de Securitate poate acţiona în conformitate cu articolul 41 şi poate hotărî luarea măsurilor cum ar fi: embargoul asupra armamentului sau acţiuni de natură militară. negocierea-concilierea.N.U. pentru a determina în ce măsură pacea şi securitatea internaţională sunt ameninţate. fiecare mare putere poate opune veto-ul său oricărei decizii95.U. adică marile puteri (articolul 27(3)).atât Secretarul General. implicarea sub autoritatea sa a tuturor structurilor O. ele însele limitându-se să accepte şi să execute deciziile lui (articolul 25 şi articolul 48). Op. Capitolele VI şi VII ale Cartei privesc reglementarea paşnică a diferendelor şi acţiunilor care pun în pericol ori încalcă pacea sau reprezintă acte de agresiune. În articolul 40 din capitolul VI se arată că.. Articolul 52 din Carta O. În ceea ce priveşte reglementarea paşnică a conflictelor.N. căruia statele membre i-au conferit responsabilitatea de prim ordin a menţinerii păcii şi securităţii.N. Majoritatea prin care decide Consiliul de Securitate trebuie să includă cei cinci membri permanenţi. asumându-şi răspunderea să-l înzestreze cu forţe armate şi asistenţă (articolul 43) şi să-i pună la dispoziţie forţe aeriene imediat disponibile pentru sancţiuni (articolul 45). statele membre sunt de acord cu investigarea de către Consiliul de Securitate a oricărei situaţii care ar putea da naştere unui conflict. Consiliul de Securitate va solicita părţilor în conflict reglementarea acestora prin mijloace ca. 225. p. în baza articolului 33. acestea constituind elementele definitorii ale acţiunilor O. cit. medierea – reglementarea pe cale juridică. menţionează „existenţa unor acorduri sau unor organisme regionale destinate a se ocupa cu 95 Martin Wight. asistenţa organismelor regionale sau alte mijloace paşnice. Astfel. În conformitate cu articolul 33. a media o stare de criză.

Există. asupra căruia şi-au exprimat punctele de vedere statele care-l iniţiază.N. sau. fără îndoială. rapoartele Secretarului general. Declaraţia privind misiunile informative ale Naţiunilor Unite în domeniul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. poate aduce în atenţia Consiliului orice conflict care ameninţă pacea şi securitatea internaţională. Dacă unul din statele membre doreşte includerea pe ordinea de zi.problemele privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale care sunt susceptibile de acţiuni cu caracter regional”. o mai puternică bază de acţiune şi le acordă sprijin în eforturile de prevenire a conflictelor. proceduri clare de luare a deciziilor. în sensul că descriu şi prezintă incomplet anumite tipuri de comportament. rapoartele Comisiei speciale privind Carta O.N.U. şi oricare stat membru. Ioan Oros. 133 . au existat iniţiative sau acţiuni având aceeaşi finalitate: rezoluţiile Consiliului de Securitate. poate fi adoptat ca Rezoluţie în Consiliul de Securitate96. din 1948.N. de prevenire (Declarator Prevention) pot avea un impact redus. el se adresează preşedintelui Consiliului. limitarea sau restrângerea ariei conflictuale. diversele state membre se consultă pentru a cădea a acord în legătură cu oportunitatea includerii unui anume conflict pe ordinea de zi. în situaţii urgente. ele constituie totuşi cadrul unui mandat. Sava Postolache. Dincolo de prevederile explicite ale Cartei asupra modului de acţiune al organismelor O. fiind vorba 96 Gheorghe Toma. Conform articolelor 34 şi 35 ale Cartei. Proiectul de hotărâre elaborat..U. Alte documente mai recente pot să contribuie la pregătirea terenului pentru noi abordări. Potrivit articolului 35 din Carta O. orice alt stat poate cere declanşarea unei proceduri de reglementare a conflictului. În cazul în care iniţiativa aparţine Consiliului de Securitate.. atunci când se consideră că prin comportarea sa un stat pune în pericol pacea sau securitatea internaţională sau scopurile organizaţiei. Ambele conferă organelor O. diplomaţia preventivă.N. cit. explicite. Op. Printre acestea pot fi amintite: Manualul reglementării paşnice a conflictelor între state. Deşi procedurile declarative. 51-53. solicitând convocarea unei reuniuni. abilitate pentru intervenţia directă în prevenirea. p. organizarea imediată a unei întruniri. de tipul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.U.. Consiliul de Securitate.U.

Deciziile se adoptă cu majoritate de voturi. adaptabile caracteristicilor fiecărei situaţii. cu majoritate de 9 membri. (Albania şi Marea Britanie...N. întemeiate în baza prevederilor capitolului VII al Cartei. o comisie alcătuită din reprezentanţi ai statelor sau personalităţi independente. 1946).N. În urma concluziilor obţinute din analizarea situaţiei.I.U.U. pentru a verifica dacă situaţia sau diferendul sunt susceptibile să ameninţe pacea sau securitatea internaţională.). de imparţialitate. ele nefiind obligatorii pentru state.U. un organ O. precum recurgerea la C. Acest interes colectiv poate genera metode de soluţionare a conflictelor mai puţin obişnuite în relaţiile interstatale şi are meritul de a plasa dezbaterile pe un teren mai obiectiv.J. Rezoluţiile O. − prin constrângere (capitolul VII – Acţiunea în caz de ameninţări împotriva păcii. Oferă sisteme de soluţionare a conflictelor. Consiliul de Securitate recomandă statelor-părţi să reglementeze diferendul pe cale paşnică. Problema care face obiectul sesizării este înscrisă pe ordinea de zi a Consiliului de Securitate. Rezoluţiile adoptate în baza capitolului VI au valoare de recomandări. Ancheta este condusă de un organ subsidiar al O.de un interes comun al întregii comunităţi internaţionale. În 134 .U. el poate face sugestii precise.N. Această reglementare este legată de principiul intereselor comune ale membrilor O. recomanda bune oficii sau trimiterea diferendului spre soluţionare unei organizaţii regionale. în cazul incidentului din strâmtoarea Corfu. fără ca unii dintre ei (membrii permanenţi) să poată exercita dreptul de veto. care stă la baza constituirii acestei organizaţii. Consiliul de Securitate poate iniţia o anchetă. de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune – măsurile de securitate colectivă). Diferendele în soluţionarea cărora intervine O. pot fi reglementate pe două căi: − prin mijloace paşnice (capitolul VI – Rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor).. poate desemna un mediator.U.. căreia îi poate fi opus veto-ul unuia dintre membrii permanenţi. sunt adoptate sub autoritatea politică a Consiliului de Securitate. Consiliul de Securitate poate acţiona în baza capitolului VI atunci când este sesizat sau se autosesizează (statele în litigiu sau numai unul dintre ele. compus din reprezentanţii celor 5 membri permanenţi şi 10 membri nepermanenţi. un alt stat membru O. un stat nemembru.N.N.U.N.

O.N. o încălcare a păcii sau un act de agresiune”.N. p. alte operaţiuni executate cu forţe aeriene. Atunci când acţionează în baza capitolului VII. În exercitarea atribuţiei de prim-ajutor al Organizaţiei Naţiunilor Unite.timpul „războiului rece”.. 53.U. Au existat însă şi unele situaţii în care secretarii generali au invocat articolul 99 din Carta O. ruperea relaţiilor diplomatice) sau care implică folosirea forţei armate (demonstraţii. În 1987 a fost creat un „dispozitiv de alertă rapidă”.. maritime. în cazul în care Consiliul de Securitate stabileşte.N. Pakistan (în 1971).I. la sfârşitul anilor ’50. maritime sau terestre ale membrilor O. O. că situaţia sau diferendul constituie „o ameninţare a păcii. aceştia fiind totodată „pionierii diplomaţiei preventive”. Acesta poate fi solicitat să joace rolul de mediator şi consultant a numeroase guverne în domeniul prevenirii conflictelor. utilizată ca metodă şi practică permanentă în toate zonele de conflict. şi au acţionat în acest sens. poştale etc. Iran/Irak (în 1980) şi altele. Astfel. 135 . au fost trimiterea „reprezentanţilor personali” ai Secretarului General în zonele potenţial periculoase. Consiliul de Securitate ia decizii cu forţă obligatorie. dispunea de posibilităţi limitate privind procedurile de prevenire şi gestionare a crizelor şi conflictelor regionale. Liban (în 1976 şi 1978).U.N. în urma anchetei.U. precum în: Coreea (în 1950). O altă modalitate de adoptare a unei Rezoluţii este Intervenţia Secretarului General.C. Aceste măsuri s-au diversificat la sfârşitul „războiului rece”. el poate decide luarea de măsuri care nu implică folosirea forţei armate (întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare. (Office for Research and Collection offiter 97 Ibidem. procedura de adoptare a deciziilor era slabă. Articolul 99 îi conferă puteri care depăşesc cu mult pe cele acordate oricăruia dintre liderii unei organizaţii internaţionale. măsuri de blocadă. în absenţa unor dezbateri prealabile. iar dreptul de veto era folosit ca instrument al confruntării ideologice.U. Primele acţiuni efective întreprinse de O. Laos (în 1961). însuşită şi dezvoltată ulterior de O. El poate „supune atenţiei Consiliului de Securitate orice problemă care.R. Până spre sfârşitul anilor ’80. ar ameninţa menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”97. el adoptă hotărâri ce pot fi considerate decizii politice. în opinia sa.N. organ cu structură civilă.U. aeriene.). Congo (în 1960). Vietnam (în 1972).

enumără principalele modalităţi de realizare a acestui principiu. • acţiunea ulterioară alertării. în abordările pe termen scurt. Sfera preocupărilor organismelor specializate în monitorizarea crizelor economice şi sociale s-a extins şi asupra domeniului fluxurilor de refugiaţi pentru a pune la dispoziţia Consiliului de Securitate modalităţile cele mai eficiente de alertare rapidă în domeniul refugiaţilor. pentru identificarea indicatorilor sociali şi de mediu. ca şi în forma mentală reactivă. (Departament offiter International Economic and Social Affairs). E-mail) între sediul din New York şi celelalte sedii de firme din întreaga lume98. Ele se află încă întrun stadiu embrionar şi se bazează în special pe informaţiile furnizate de serviciile secrete naţionale.Information) şi D. În materie de alertare rapidă. • analiza datelor. Explicaţia acestei stări de lucruri rezidă în ezitarea statelor de a cumula informaţiile pe care le deţin serviciile lor secrete şi.5. problema nu este de a prevedea.A. p. ci de a anticipa potenţialele dificultăţi cu suficient timp înainte.1. schimbul şi difuzarea de date. corelate funcţional: • corelarea. a celor care iau decizii şi modelează opinia publică la nivel naţional şi internaţional. Structura funcţională a sistemului de alertare rapidă acoperea cinci faze distincte. • coordonarea şi sinteza diverselor analize primite. Majoritatea sistemelor de alertare nu se ridică însă la înălţimea aşteptărilor.E. VI.N. mai curând decât proactivă. de asemenea. Modalităţi de soluţionare pe cale paşnică a diferendelor internaţionale Capitolul VI al Cartei O. satelit. în ideea identificării posibilelor zone sensibile care ar putea genera stări conflictuale. 136 . • formularea şi transmiterea alertării rapide. Trebuie subliniat şi faptul că transmiterea de informaţii privind situaţiile de criză potenţială se efectuează cu ajutorul unei tehnologii avansate (radio. pentru a se putea lua oportun măsurile corective. dintre care statele sunt libere să aleagă (mijloace politice sau diplomatice. 53-54.1. mijloace de natură jurisdicţională): 98 Ibidem.S. care au pus la punct baze de date pentru prognoza de raportare a datelor economice. stabilind drept o practică a activităţii lor publicarea de prognoze.U.I.

se audiază martori şi experţi.− Negocierile şi consultările – implică numai statele părţi la un diferend. După examinarea cazului.U. care expun versiunea proprie a faptelor ce formează obiectul anchetei. Se prezintă documente (înscrisuri. Persoana sau statul care acordă bune oficii nu se implică în soluţionarea pe fond a diferendului. comisia informează părţile asupra termenilor acordului pe care îi consideră că sunt cei mai potriviţi pentru soluţionarea conflictului şi acordă părţilor un interval de timp pentru a decide. care implică discuţii iniţiale şi schimb de vederi între părţi. Printre exemple. Comisia se poate deplasa pe teren pentru constatări directe.A. Implică orice tip de dispute: tehnice. − Medierea este asemănătoare cu bunele oficii. S. nu propune soluţii. amintim bunele oficii oferite de Franţa.). Consultările sunt o varietate de negocieri. − Concilierea – sarcina unei comisii de conciliere este de a clarifica chestiunile contencioase. − Bunele oficii – acţiunea amicală a unui terţ (una sau mai multe persoane/state) care intervine pentru a apropia părţile într-un diferend şi a le determina să negocieze sau să reia negocierile întrerupte. Pentru efectuarea unei anchete se poate constitui o echipă formată din persoane care nu sunt implicate în litigiu. hărţi etc. Comisa alcătuieşte un raport. dar presupune o implicare mai mare a terţului în rezolvarea conflictului. Vietnamului de Nord şi Vietnamului de Sud pentru a pune capăt ostilităţilor militare. ci doar înlesneşte comunicarea. care pot iniţia şi monitoriza fiecare fază a negocierilor. care nu este obligatoriu pentru părţi. Acesta se străduieşte să facă fiecare parte să înţeleagă poziţia celeilalte părţi şi propune chiar soluţii concrete. bunele oficii oferite de Elveţia. − Ancheta – tehnică tradiţională folosită atunci când există divergenţe între părţi la un diferend referitoare la situaţia de fapt care l-a generat. Are ca scop doar să înlesnească contactele dintre părţi. Franţei şi Algeriei în anii 1960-1961 pentru realizarea acordurilor dintre Franţa şi Guvernul provizoriu al Republicii Algeria privind independenţa fostei colonii franceze. de a aduna informaţiile necesare şi de a căuta să aducă părţile la un acord.. Părţile sunt reprezentate de agenţi. asigură mijloacele de desfăşurare a negocierilor directe. în cazul în care o dispută ameninţă securitatea 137 . − Recurgerea la organizaţii sau acorduri regionale sau la alte mijloace paşnice. politice sau juridice. Procedeul a fost rar utilizat. susceptibile de a fi acceptate de părţi. Raportul prezintă doar situaţia de fapt obiectivă şi nu face propuneri.

culturale între graniţele aceluiaşi stat.: dificultatea de a gestiona în mod eficace conflictele interne şi războaiele civile.regională.U. care şi-au dovedit potenţialul de ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale. Practicile diplomatice tradiţionale fuseseră exersate în gestionarea relaţiilor dintre state diferite.N. după multă vreme.1. parţială şi provizorie. − Arbitrajul sau apelul la Curtea Internaţională de Justiţie – presupune adoptarea unor decizii obligatorii pentru părţi. astfel. şi-a exercitat prerogativele derivate din deţinerea responsabilităţii principale pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.N.N.U. În 1991. Noile tipuri de crize au scos. mecanismul prevăzut de capitolul VII al Cartei O. care punea în pericol menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. după invadarea Kuweitului.U. el a autorizat folosirea forţei împotriva Irakului. a funcţionat pentru sancţionarea şi descurajarea unui conflict interstatal (folosirea forţei pentru descurajarea agresorului – premieră după războiul din Coreea). – caută soluţii unei dispute prin consultări personale. „pentru a acorda protecţie populaţiei kurde din nord şi şiite din sudul Irakului”. Agenda pentru pace elaborată de Boutros Boutros Ghali • Context Sfârşitul „războiului rece” a dat naştere speranţei că sistemul securităţii colective instituit prin Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite ar putea să funcţioneze într-un mediu internaţional care nu mai era marcat de rivalitatea între Est şi Vest. VI. Mediul de securitate internaţional după căderea „cortinei de fier” s-a confruntat cu un alt gen de provocări decât crizele interstatale: au apărut tensiuni etnice. Consiliul de Securitate al O. gestionarea şi soluţionarea conflictelor interne sau a „afacerilor interne” ale unui stat nu făcuseră obiectul preocupărilor sau responsabilităţii unui alt stat. numirea unui reprezentant personal şi negocieri directe.N. însă.U.6. − Funcţia de bune oficii a Secretarului general al O. Soluţia conflictului a fost. 138 . Prevenirea. în evidentă un alt gen de slăbiciune a sistemului O. organizaţii regionale interguvernamentale se pot implica pentru a soluţiona diferendele şi a stabili acorduri regionale. Mecanismul instituit de Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite nu oferea mijloacele potrivite de a gestiona acest gen de crize cu un pronunţat caracter intrastatal.1. sociale. Poate pentru prima oară. Prin rezoluţia 688 (1991). religioase.

U. Boutros Boutros Ghali. Cu toate acestea. a surprins atât optimismul. Politica mondială. documentul lansat după întâlnirea la nivel înalt a membrilor Consiliului de Securitate din ianuarie 1992... „Respectul pentru suveranitatea şi integritatea fundamentale ale statului este esenţial pentru orice progres la nivel internaţional. Discutând noul context mondial. • În primul rând. la 31 ianuarie 1992. fostul Secretar General al O. iar pacea. 30. de diplomaţie preventivă. securitatea şi bunăstarea economică pentru întreaga lume ar deveni chiar mai greu de realizat”.U. Evoluţia şi limitele ei.U. • În al doilea rând. • În al treilea rând. 99 James Mayall. nu ar exista nici o limită a fragmentării. Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite de atunci. 139 . Astfel.U. a intenţionat lansarea unei noi viziuni privind viitorul O. cât şi confuzia spiritului public după încheierea „războiului rece” în Agenda pentru pace. mai ales de drepturile minorităţilor. insista că statul trebuie să rămână piatra de temelie.N.N. în interiorul statelor şi în comunitatea de state”99. Editura Antet. şi de democratizare. „dacă fiecare grup etnic. Consiliul de Securitate i-a cerut Secretarului General să evalueze posibilitatea întăririi capacităţii O. a trecut vremea suveranităţii absolute şi exclusive.N.N. susţinea că Naţiunile Unite nu şi-au închis porţile în faţa potenţialilor noi membri. pe de o parte. p.U. pe de altă parte: „Respectul pentru principiile democratice la toate nivelurile existenţei sociale este esenţial: în comunităţi. sugera că modalitatea de a rezolva pretenţiile rivale de suveranitate şi autodeterminare trebuie să ţină seamă de drepturile omului. f. prevede măsuri cu un caracter nemilitar şi militar pentru soluţionarea situaţiilor sau divergenţelor eminamente interstatale. prin practicarea diplomaţiei preventive. însă autoritatea sa nu este absolută. el a făcut trei afirmaţii care păreau să sugereze un proces de reformare constituţională a societăţii internaţionale. teoria ei nu s-a potrivit niciodată cu realitatea”. El pleda pentru reorientarea principalelor scopuri ale O. • Conţinut Agenda pentru pace a apărut în acest context de după sfârşitul „războiului rece”.Capitolul VII din Carta O.N.a. Boutros Boutros Ghali. religios sau lingvistic ar pretinde dreptul la statalitate. dar.

sunt: 1) diplomaţia preventivă (măsurile descrise în capitolul VI. de descurajare. astfel de operaţii sunt autorizate tot mai mult de către Secretarul General şi Consiliul de Securitate printr-un mandat concret. bazate pe arhitectura generală de securitate prevăzută în principiile Cartei O. Astfel de măsuri de diplomaţie preventivă puteau implica şi demonstraţii militare preventive. sau crearea de zone demilitarizate. • măsuri care se bazează pe avertizare timpurie. Secretarul General al O. 33 şi care includ tratative. Agenda pentru pace prevedea noi tipuri de măsuri. dacă proprietatea lor este ameninţată direct. care au ca scop evitarea diferendelor) este o acţiune de prevenire a disputelor care pot apărea între părţi.: • măsuri prin care se împiedică escaladarea disputelor existente în conflicte deschise şi răspândirea conflictelor când acestea survin. conciliere. Statul interesat trebuie să-şi dea consimţământul. extrem de deficitară în perioada „războiului rece”. arbitraj. într-o mai mică măsură. recurgere la organizaţii sau acorduri regionale) este o acţiune de determinare a părţilor ostile să încheie un acord prin mijloace paşnice. pe cale judiciară.U. drept „o tehnică ce oferă posibilităţi atât pentru prevenirea conflictului. Metodele de conciliere pot fi negocierea.U. de prevenire a transformării disputelor în conflicte şi de aplanare a acestor conflicte atunci când apar. Procedurile O. totodată specifică prevederile legate de imparţialitate şi de folosirea forţei de către forţele de menţinere a păcii.Carta O. pentru garantarea păcii internaţionale. prin adunarea de informaţii.N. • măsuri prin care se creează încredere.U. într-un cadru instituţionalizat. Cu toate acestea.U. Agenda pentru pace. se bazează pe principiul suveranităţii statului şi adoptă măsuri pentru menţinerea păcii şi securităţii între state: ea nu stipulează totuşi măsuri speciale privind operaţiuni de menţinere a păcii. Condiţiile de bază sunt ca forţele de menţinere a păcii să nu caute să influenţeze rezultatul unei dispute sau să dea impresia că procedează astfel şi ca ele să folosească forţa numai dacă sunt atacate direct sau. cât şi pentru încheierea păcii”. investiga140 .N. în document. defineşte menţinerea păcii. anchete formale şi informale. Sunt apoi definite cele patru forme auxiliare de activităţi înrudite. anchetă.N. 2) restabilirea păcii (peace making) (măsurile descrise în art. mediere.N. aşa cum ele sunt descrise şi denumite în Agenda pentru pace.

ci şi de organizaţiile regionale şi de Commonwealth.. referitor la rezolvarea paşnică a conflictelor. 3) menţinerea păcii (peace keeping) (măsurile presupun inclusiv acţiuni militare coercitive şi obligatorii.. atunci când tranziţia se dovedeşte o sursă de noi conflicte. În cel de-al doilea caz. p. corespunzând în mare măsurilor prevăzute în capitolele VI şi VII ale Cartei O. comunitatea internaţională ar putea interveni militar pentru a proteja victimele101. cit. dacă ele violează această hotărâre. de tipul celor menţionate în capitolul VII) este o acţiune care permite O. p. precum şi asistarea organizaţiilor şi acordurilor teritoriale.U. ONUSOM I şi ONUSOM II în Somalia au fost concepute drept o „categorie nouă” de măsuri de menţinere a păcii. 141 .N. descrise în Suplimentul la Agenda pentru pace (1995). să-şi desfăşoare trupele în mod rapid pentru a impune o încetare a focului. şi în cadrul conceptual al Agendei pentru pace. arbitrajul sau metodele de judecată. 4) consolidarea păcii (peace building) (se referă la mijloace clasice. James Mayall. FORPRONU în Bosnia. 100 101 R. organizaţiile internaţionale pot furniza asistenţă tehnică pentru a facilita tranziţia de la un guvern militar sau autoritarist la un sistem deschis. şi/sau poliţişti precum şi civili. metodele de reconciliere.ţiile. cit. În cel dintâi caz.U. Op.N. atunci când li se cere. în loc să le soluţioneze pe cele deja existente. Părţile interesate implică forţele militare O. S-a constatat tendinţa multiplicării cazurilor de folosire a măsurilor coercitive prevăzute de capitolul VII (precum blocada economică sau folosirea forţei armate). Acest tip de asistenţă nu e oferit doar de Organizaţia Naţiunile Unite. Acest tip de operaţiune trebuie autorizat de către Consiliul de Securitate. Hotarul dintre acţiunile de diplomaţie preventivă de evitare a diferendelor (capitolul VI) şi acţiunile coercitive de impunere a păcii (capitolul VII) a rămas. Op.N. Există două moduri posibile de acţiune. greu de stabilit. Feltham. 79.G. 109-110.. acţionând coercitiv împotriva uneia dintre părţi sau chiar a ambelor părţi. dar şi la măsuri cu un mai pronunţat caracter intervenţionist) este o acţiune de identificare şi susţinere a structurilor care tind să întărească pacea în scopul evitării unei reveniri a conflictului100.U.

N. în punerea în aplicare a Agendei pentru pace.U. • Limitări conceptuale pentru punerea în aplicare a Agendei pentru pace Una dintre dificultăţile conceptuale este legată de relaţia de antinomie dintre preocuparea pentru tensiunile interne. a surselor de pericol înainte de declanşarea violenţei. prin mijloace diplomatice. trebuie să înveţe să refuze.U. • Limitări practice pentru punerea în aplicare a Agendei pentru pace În primul rând. neprevăzută în sistemul Cartei. acest obiectiv conferă o nouă responsabilitate O. În acest context. ceea ce presupunea o mai mare contribuţie financiară şi umană a statelor occidentale. Nu în ultimul rând. o politică orientată spre interior.U. izvorâtă din lipsa de solidaritate între membrii O.U. preşedintele S.A. care promova...N. o consecinţă a lipsei de coordonare în interiorul organizaţiei sau a structurilor sale exterioare neadecvate. 142 .A. Bill Clinton.U. aceea a reconstrucţiei postconflict. deşi instrumentele folosite sunt cele prevăzute de Cartă. la acea dată.N. în acel moment. Agenda pentru pace promova teza creşterii rolului O.U. Acest proiect a întâmpinat opoziţia notabilă a S.. pe care Agenda pentru pace nu a abordat-o în mod întru totul corespunzător. potenţial generatoare de instabilitate în mediul internaţional.N.U. − peace building presupune recrearea instituţiilor şi a infrastructurii distruse prin conflictul civil. o politică externă de minimă intervenţie. este de notat lipsa resurselor financiare. afirmase că O.• Obiectivele noii agende de securitate colectivă: − identificarea timpurie a situaţiilor care pot duce la conflict şi îndepărtarea. şi principiul neintervenţiei în afacerile interne ale unui stat – principiu fundamental al construcţiei sistemului Organizaţiei Naţiunilor Unite. − în cadrul unui conflict deschis.N. în gestionarea conflictelor internaţionale. declanşarea unui mecanism de peace making pentru soluţionarea problemelor care au dus la declanşarea conflictului. abordare inexistentă ca atare în prevederile Cartei O. spre soluţionarea propriilor probleme economice cu care se confruntă ca o consecinţă a efortului financiar făcut în timpul „războiului rece”. o altă limitare în punerea în aplicare a Agendei pentru pace a venit din lipsa de planifcare strategică.

având un caracter reactiv. s-a dovedit curând o tentativă neadecvată. Canalele de comunicare.Un răspuns la această dilemă a fost furnizat în doctrina de drept internaţional prin modificarea pe cale de interpretare a Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite.N. raţionament bazat pe principiile securităţii colective.U. principiu pe care 1-a plasat pe o poziţie ierarhică superioară principiului suveranităţii statelor. s-a considerat că în cazul în care Consiliul de Securitate stabileşte că situaţia internă dintr-un stat constituie o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale. Boutros Boutros Ghali şi-a fundamentat demersul pe necesitatea respectării drepturilor omului. reflectată pe planul relaţiilor internaţionale prin modificarea percepţiei asupra calităţii actorilor scenei internaţionale şi ilustrată pe plan instituţional prin aceea că interesul comun al statelor nu a mai fost privit ca generator de credibilitate suficientă.U. Agenda pentru pace avansa teza necesităţii imprimării unui mai pronunţat caracter anticipativ şi preventiv acţiunii Organizaţiei Naţiunilor Unite. au fost concepute ca mecanisme de soluţionare a diferendelor între state. această limitare este deosebit de semnificativă. Astfel. este folosită când tensiunea a devenit deja o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale sau chiar o încălcare a păcii. o mutaţie în planul relaţiei dintre state şi indivizi. procedura prevăzută de capitolul VII al Cartei O. acesta poate autoriza luarea de măsuri de către comunitatea internaţională pentru remedierea situaţiei.U. În cadrul interguvernamental. îi sporeşte fragilitatea.N. O altă problemă conceptuală insuficient explorată este generată de momentul intervenţiei. Prin contrast. • Adaptarea instrumentarului Folosirea instrumentarului existent pentru a pune în aplicare o viziune nouă asupra rolului O. În planul relaţiilor internaţionale şi al disciplinei interinstituţionale. Astfel. într-adevăr. în interesul comunităţii statelor. De remarcat că argumentul păstrării păcii şi securităţii internaţionale. Prevederile Cartei O. dimpotrivă. nu a fost invocat cu la fel de multă convingere pentru a justifica violarea suveranităţii statelor. Plasarea acţiunii în plan anticipativ nu soluţionează dilema legată de necesitatea respectării principiului neintervenţiei în afacerile interne ale unui stat. Sfârşitul „războiului rece” a marcat. caracterul instituţionalizat al procesului luării deciziilor nu se 143 .N. bazate pe echilibrul de putere. mai mult decât în relaţiile clasice dintre state.

situaţia politică haotică (lupta pentru putere între clanuri rivale. Bosnia şi Ruanda au subminat încrederea în proactivismul Agendei. Grupările de gherilă. care deţin tehnici de comunicare mai potrivite pentru acest gen de provocări. dezvoltăm cazul misiunii din Somalia. 794 din 3 decembrie 1992.N.N. Misiunile din Somalia. acţiunea preventivă a devenit sinonimă cu acţiunea militară şi cu impunerea păcii. mişcările de eliberare naţională răspund unor stimuli diferiţi în interacţiunile cu actori externi. Nu s-a făcut distincţia între prevenire. În acelaşi timp.G. au apărut dificultăţi de identificare şi de acces la actorii nonstatali pentru stabilirea de contacte indispensabile realizării misiunii Agendei pentru pace. în cadrul O. A apărut necesitatea formulării unei reacţii a comunităţii internaţionale la fenomenul failed states. După îndepărtarea regimului lui Siad Barre.U. Astfel.regăsesc în cazul conflictelor de tip intern. s-a resimţit dificultatea de a lucra cu O. prin rezoluţia Consiliului de Securitate nr. În 1992. Desfăşurarea evenimentelor a dovedit că forţa internaţională nu rezistă în condiţiile retragerii americane. Spre exemplificare. au fost trimise în zone de conflict. În această 144 . Operation Restore Hope (ONUSOM I). fără un mandat clar definit. Astfel. s-a decis folosirea forţei. caracteristice noii arhitecturi de securitate posterioare „războiului rece”. pentru adaptarea mecanismelor de mediere la situaţiile conflictuale interne.N. a repurtat un succes iniţial în protejarea transporturilor umanitare pentru a evita foametea.. curând. În acelaşi timp. • Eşecul principiilor din Agenda pentru pace Datorită lipsei preocupării pentru explorarea opţiunilor nemilitare. gestionare sau soluţionare a unui conflict. Soldaţii americani s-au retras din Somalia. sub autorizarea C.U. politica italiană intervenţionistă. strategia de implicare s-a transformat în dezangajare în Africa. generate de actorii nonstatali. al doilea scop al misiunii. război civil) s-a transformat în catastrofă umanitară. clanurile rivale nu au permis transportul ajutorului alimentar O. Dar ea nu a asigurat stabilitatea şi soluţionarea situaţiei politice (clanurile rivale nu au putut fi reconciliate).-urile. lăsând un contingent internaţional de 28 000 (4 200 americani) pentru a restabili ordinea şi a reconstrui ţara. Trupe internaţionale de menţinere a păcii.S.

N. 102 Philippe Moreau Defarges. nici de clanurile politice rivale. a admis limitele O.N. O. care să supravegheze zonele de conflict (de exemplu.U. Op. p. începând cu 1948.N.U. odată cu un acord de încetare a focului.1.a. când Franţa şi Marea Britanie au încercat în zadar să recâştige. strategia americană. Operaţiuni O. în societatea internaţională de după „războiul rece”. în conflictele interne.).U. Prima dintre ele a fost inventată de Adunarea Generală servindu-se de „rezoluţia Acheson”: este vorba despre Forţa de Urgenţă a Naţiunilor Unite (FUNU 1) având misiunea de a supraveghea încetarea ostilităţilor în urma afacerii Suez (în 1956. în gestionarea necesităţii recurgerii la forţă. Suplimentul la Agenda pentru pace.A. ceea ce a dus la confruntări cu forţele internaţionale. de la Egiptul lui Nasser. grupul de observatori militari ai Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru India şi Pakistan – UNMOGIP. Experienţa subliniază nevoia de legitimitate din partea forţelor interne pentru succesul unei operaţiuni internaţionale de reconstrucţie postconflict.N.U. Operaţiunile de menţinere a păcii au fost foarte ambiţioase: angajând mii sau chiar zeci de mii de oameni în aceste operaţiuni.N. Organizaţia Naţiunilor Unite a fost însărcinată să ţină sub control armistiţiul din Palestina – ONUST.1. pentru punerea în aplicare a Agendei pentru pace.U. ceea ce se va reflecta şi asupra disponibilităţii S. controlul asupra Canalului). din 1949 ş. VI. Misiunea ONUSOM II s-a confruntat cu situaţia că tutela internaţională nu este acceptată nici de populaţie. a organizat misiuni de observaţie. de menţinere a păcii La sfârşitul anilor '40. de a contribui la efortul bugetar sporit al O. din lipsă de resurse.7. Limitările recunoscute sunt de ordin financiar şi conceptual. cu o zonă de interes strategic care nu cunoaşte limite geografice. 24-25. 145 . a fost abandonată.cit.U. elaborat în 1995.perioadă.. Aceste operaţiuni nu erau prevăzute în Carta O. Aproape toate celelalte operaţiuni au fost decise de Consiliul de Securitate102. scopul lor a fost de a interveni între beligeranţi.

1995103 b. 25. Operaţiuni în curs (după 1 iulie 1995) Numele operaţiunii ONUST UNMOGIP UNFICYP FNUOD FINUL MONUIK UNAVEM ONUSAL MINURSO 103 Locul de desfăşurare Jerusalim Frontiera India-Pakistan Cipru Golan Sudul Libanului Frontiera Irak-Kuweit Angola Salvador Sahara Occidentală Perioada iunie 1948 ian. 1962 – apr. 1992 – sept. 1989 – mart. 1992 mart. 1960 – iun. 1956 – iun. p. 1979 1988 – 1990 aug. 1988 – feb.Operaţiunile O.1991 iunie 1991 iulie 1991 sept 1991 Ibidem. 1995 mai 1993 – mart.. 1958 iul. 1973 – iul.U. 1967 iun. 1989 – ian. 1991 1989 – 1991 apr. 1966 1965 – 1966 oct. 1964 mai 1965 – oct. 1992 – iun. 1963 iun.N.1949 martie 1964 iunie 1974 martie 1978 apr. 1963 – sept. 1993 aug. 1964 oct.dec.1990 nov. (până la 1 iulie 1995) a. 146 . 1995 dec. 1992 – ian. Operaţiuni terminate Numele operaţiunii COSNUB FUNU I ONUL ONUC FUNS MONUY DOMREP MONUIP FUNU II UNGOMAP GOMNU II ONUVEN GANUPT ONUCA APRONUC MONUAS ONUMOZ ONUSOM Locul de desfăşurare Balcani Canalul de Suez Liban Fostul Congo Belgian Indonezia Yemen Republica Dominicană India – Pakistan Sinai Afganistan Iran – Irak Nicaragua Namibia Honduras Cambodgia Africa de Sud Mozambic Somalia Perioada 1947-1951 nov.

8. decembrie 1995 şi până în prezent (UNMIBH). Misiunea O.U. ONU-http://www. 1964-1966.N.U.U. Misiunea Avansată O. Reforma Organizaţiei Naţiunilor Unite: Summitul Mileniului şi Summitul Mondial al O.. în Haiti (UNMIH). Misiunile iniţiate de O. Operaţiunea O.N. FORPRONU (Bosnia-Herţegovina) şi FORDEPRONU (Macedonia). Multe dintre aceste reforme au avut o 104 105 Ibidem.N.N. aproximativ din opt în opt ani: 1953-1956. 1993 oct.un.N.1994 dec. în BosniaHerţegovina. în Somalia I şi Somalia II (UNSOM I şi UNSOM II). prin succesele repurtate. în Cambodgia (UNAMIK). a susţinut rolul şi autoritatea Organizaţiei în sistemul internaţional. Forţa O.N. de Observare în Uganda-Rwanda (UNOMUR). Misiunea O.1994 Din martie 1995.U. acest tip de relaţii internaţionale standardizate şi coordonate coerent a cunoscut o nouă etapă. Misiunea O.N. din timpul „războiului rece” şi până în prezent formează un total de 30105.U.U. 1985-1986. Personalităţile care au ocupat de-a lungul timpului funcţia de Secretar General au efectuat schimbări substanţiale în Secretariat.1993 oct. de Desfăşurare Preventivă (UNPREDEP). În decembrie 1995. 1992-prezent.UG MINUMA MONUL MINUAR MINUGUA MONUT Locul de desfăşurare Ex-Iugoslavia Frontiera Uganda-Ruanda Georgia Haiti Liberia Ruanda Guatemala Tadjikistan Perioada martie 1992 iunie 1993 august 1993 sept.N.1. Din octombrie 1993.N. FORPRONU s-a împărţit între ONURC (Croaţia).org. FORPRONU a fost înlocuită de IFOR. care a încurajat negocierea şi în cadrul unor conferinţe ad-hoc sau globale. 1974-1977. 147 . p. MONUOR face parte din MINUAR 104.U. pot fi considerate operaţiunea militară din Golful Persic.Numele operaţiunii FORPRONU MONUOR MO. Sublinierea virtuţilor diplomaţiei multilaterale în cadrul O. VI. Succese ale O.U. 1993 sept.N.1. După încheierea „războiului rece”.N.U. 26.U.

„democraţia în 106 Teodor Frunzeti. Procesul început de Boutros Boutros Ghali nu a fost finalizat. în cadrul statelor şi în comunitatea de state”. stupefiante şi fiinţe umane a luat amploare. O. economice şi politice latente. considerate de către specialişti a constitui cauzele instabilităţii.N.U.N. atunci când.N. Principalele aspecte au vizat: schimbarea administratorilor.U. s-a văzut confruntată cu o importantă dilemă: principiul respectării suveranităţii statelor versus datoria de a servi drept instrument al cooperării transnaţionale. erau practic inexistente. s-a încercat focalizarea pe problemele economice şi sociale. Aceste observaţii ne fac să credem că.. transformarea „ajutorului pentru dezvoltare” în „asistenţă tehnică” etc. Pe de altă parte. în Agenda pentru pace. Frontierele statale recunoscute de O. precum politicile pentru: eradicarea sărăciei extreme. Vladimir Zodian (coordonatori). el vorbea despre un fenomen diferit. Activitatea în mediul internaţional ulterior „războiului rece” a apărut astfel ca fiind uneori mult mai periculoasă şi mai pretenţioasă decât cea iniţială pentru care a fost creată Organizaţia106. După aceste modificări promovate de Boutros Boutros Ghali.N. În acest context..U. cerea respectarea principiilor democratice „în comunităţi. în februarie 1992. desfiinţarea Centrului pentru Corporaţii Transnaţionale. Încheierea „războiului rece” i-a determinat pe liderii mondiali.agendă „ascunsă”. aceste aşteptări nu s-au concretizat fiind descătuşate de fapt tensiuni etnice. p.N. va „renaşte”. să spere că O.N. cit. Prima nouă rundă de reforme moderne a fost lansată de Boutros Boutros Ghali.U. oprindu-se la reorganizarea Secretariatului O. Op.U. securitatea alimentaţiei. şi nu numai. „Democraţia în cadrul statelor” se referea în mod clar la aranjamentele constituţionale prin care oamenii îşi aleg liber propriul guvern şi au posibilitatea regulată de a-l înlocui. Secretarul General al O. deşi suprapus. scopurile politice fiind mascate de jargonul tehnocratic sau de principiile universal-valabile. Boutros Boutros Ghali. Circulaţia fluctuantă a capitalului în lume a produs instabilitate financiară la nivel naţional.U.U. Secretarul General al O.N. au început să se schimbe ca rezultat al conflictelor etnice. 23-24. Traficul de armament. Punctele de interes ale agendei O. „Democraţia în comunităţi” se referea probabil la instaurarea drepturilor fundamentale ale omului şi la asigurarea participării la activităţile locale pe o bază nediscriminatorie. conservarea mediului etc.. 148 . la începutul mandatului său. violenţei şi insecurităţii în lume..

complexitatea organizaţională a sistemului s-a situat la un nivel inferior sistemelor administrative naţionale. În 1992 Adunarea Generală a O. de asemenea.. cit. 109 Teodor Frunzeti.U. li se confereau anumitor state drepturi şi responsabilităţi speciale.. în contextul discuţiei despre autodeterminare din Agenda pentru pace.N. p. dar nu ar putea coborî sub nivelul impus de el”108. Întrucât adăuga drepturilor stipulate în Articolul 27 al Acordului Internaţional în privinţa Drepturilor Civile şi Politice dreptul minorităţilor de „a participa la luarea deciziilor naţionale şi regionale relevante.. Kofi Annan – la acea vreme abia confirmat Secretar General –. 24. Ibidem. Dar.. după cum se întâmpla în Consiliul de Securitate.. însemna respectarea egalităţii suverane a statelor. cu excepţia cazurilor în care. În mod tradiţional. indiferent de puterea lor relativă. definitorii ale societăţii internaţionale107. s-a deschis o nouă 107 108 James Mayall. aproximativ 51 000 – 52000 de persoane – mult mai puţini funcţionari decât cei din statul american Wyoming. Toate aceste date au dus la reconsiderarea reformelor de până atunci şi la nevoia de a propune noi soluţii pentru eficientizarea activităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite. p. prin aceasta. în principiu. În perioada 1994-1996. cit. cât şi dincolo de acestea”. cheltuielile la nivel mondial ale Organizaţiei pentru misiuni de menţinere a păcii şi ajutor umanitar erau cu mult sub cheltuielile anuale ale Poliţiei şi Administraţiei Publice din Marea Britanie. unde membrii permanenţi îşi puteau folosi mereu dreptul de veto.N..U. 82. S-a ajuns la concluzia că este necesară o abordare mult mai realistă şi mai critică a problemelor în sine109. Odată cu discursul său de numire în post în 1996. Religioase şi Lingvistice.comunitatea de state” este o sintagmă mai ambiguă. Alte organizaţii regionale – din Europa sau din alte părţi – ar putea ajunge la un cod mai bun decât acesta de bază. tuturor statelor. Exemplele date de specialişti sunt concludente: personalul civil O. de a constitui şi menţine asociaţii şi de a intra în contact atât în interiorul frontierelor internaţionale. Vladimir Zodian (coordonatori). a aprobat Declaraţia asupra Drepturilor Persoanelor Aparţinând Minorităţilor Naţionale sau Etnice. rezultă că democraţia trebuie să fie tratată ca una dintre valorile fundamentale şi. Op. Op. în acea perioadă. aplicabilă. 149 . 78-79. Organizaţia Naţiunile Unite constituia şi „un forum de dezbatere internaţională a problemelor minorităţilor. din lumea întreagă număra. p. prin acorduri.

U. Kofi Annan. pentru asigurarea dezvoltării democratice”. Cambodgia. a mers mână în mână cu eforturile diplomatice de promovare a drepturilor omului. p.cale către transformarea O. pe această temă. • probleme economice şi sociale. în afară de unele puternice şi nedemocratice. pentru altele. Un raport al Secretarului General. sau care s-au prăbuşit efectiv. nu e surprinzător că accelerarea democratizării şi renaşterea ideii de democraţie au întâmpinat o oarecare rezistenţă”.N. cât şi prin intermediul organizaţiilor internaţionale.N. • dezvoltare110. ca. inclusiv a domniei legii.U. expansiunea operaţiunilor de menţinere a păcii şi de obţinere a acesteia sub egida O. Pentru unele.N. Kofi Annan. prin aceasta. domniei legii şi democratizării. 24. motivele care împing diferitele guverne să caute să-şi stabilească o democraţie credibilă sunt variate. Mozambicul sau. În ceea ce le priveşte pe acestea din urmă. însă.U. cât şi democraţia suscită întrebări dificile în privinţa priorităţilor şi a temporizării. precum Kenya. ar putea fi realizarea minimului necesar pentru a mulţumi 110 Ibidem. posibil. • aspecte umanitare.. După cum afirma Secretarul General al O. să înceapă procesul complicat de creare a unei societăţi mai deschise. în mod cert. Nu e clar dacă acest raţionament este adevărat sau nu. reprezintă un argument suficient de puternic pentru a fi convins toate statele. De aceea. atât bilateral. în raportul prezentat Adunării Generale în 1996. de felul Somaliei. într-o organizaţie mult mai eficientă. este o condiţie indispensabilă pentru stoparea cercului vicios al violenţelor şi conflictelor şi. menţionează: „Evoluţiile recente din numeroase ţări demonstrează că un sistem eficace de protejare a drepturilor omului. Fără îndoială. Putem detecta aici o pledoarie plină de sensibilitate pentru prudenţă în promovarea diplomatică a democraţiei. sau izolate ca Myanmar. 150 . „atât democratizarea. fondurilor şi programelor pe patru domenii: • pace şi securitate. motivul ar putea fi necesitatea rezolvării unui conflict structural adânc înrădăcinat. În următorul an este realizat primul pas important al acestui proces – structurarea departamentelor. cu o capacitate mai mare de a răspunde la dorinţele şi nevoile membrilor săi şi mai realistă în formularea propriilor scopuri şi angajamente.

cauza va fi lipsa de informaţii în privinţa reformelor ce pot fi pretinse în mod realist. Înfăptuirea reformelor e mai uşoară atunci când e susţinută de o organizaţie internaţională din care face parte ţara respectivă decât dacă este susţinută cu forţa de marile puteri în schimbul unor concesii economice sau politice. oricât de lipsite de eroism ar fi motivele. • reducerea mortalităţii infantile. Anul 2000 a marcat un pas important în procesul de reformă a O. • îmbunătăţirea sănătăţii maternale. prin adoptarea Declaraţiei Mileniului. 111 James Mayall. şi-ar pune în pericol interesul mai general. Acest document stabileşte direcţiile clare de acţiune necesare adaptării Organizaţiei la noile provocări ale secolului XXI. eforturile bilaterale de „exportare” a democraţiei prin mijloace diplomatice – în general. • asigurarea educaţiei primare universale. Cele opt Scopuri de Dezvoltare ale Mileniului (Millenium Development Goals) vizează: • eradicarea sărăciei extreme şi a foametei. Mai mult. • promovarea egalităţii de sex. p. Dacă marile puteri occidentale ar întoarce spatele Organizaţiei Naţiunilor Unite în domeniul securităţii – şi ele au demonstrat deja o preocupare disproporţionată pentru plângerile kosovarilor în comparaţie cu indiferenţa manifestată faţă de situaţia din Rwanda. în lipsa sprijinului Organizaţiei Naţiunilor Unite. prin condiţionarea ajutoarelor sau sancţiuni – au toate şansele nu doar de a fi primite cu resentimente de destinatari. Dar. cit. legat de liberalizarea treptată a condiţiilor politice de pretutindeni. în Fiji. chiar atunci când guvernul statului-ţintă este dornic să le realizeze111. dar şi de a fi ineficace. Myanmar sau Sierra Leone –. 72-73. Uneori. faptul că Organizaţia Naţiunile Unite sprijină aceste eforturi – din 1989 organizaţia a primit peste 140 de cereri de asistenţă electorală şi este implicată intens în furnizarea de asistenţă tehnică pentru toate aspectele democratizării – oferă „o ştampilă de legitimitate”. Op. Nigeria sau Africa de Sud din ultimele zile ale regimului de apartheid. clasa politică ar putea fi determinată de dorinţa de a ieşi din izolarea diplomatică. alteori – lipsa capacităţii de înfăptuire a reformelor. în cadrul Summitului Mileniului din 6-8 septembrie. în timp ce în alte state. 151 .U.N..creditorii internaţionali.

peste 90 de ţări participau cu peste 40 000 de militari şi poliţişti. O. 24-25.U.U. se află astăzi într-o postură mult mai bună vizavi de necesităţile implicate de orice tip de operaţie de pace în orice moment şi în orice loc.N. O.U.N.• combaterea HIV/SIDA.U.. Op. 152 . în 2004. În august 2000. • promovarea unui parteneriat global pentru dezvoltare. a malariei şi a altor boli contagioase. continua 13 operaţii de menţinere a păcii. • asigurarea sustenabilităţii mediului. cit. ministrul algerian de Externe. La peste trei ani de la elaborarea studiului de bază. Lakhdar Brahimi) propunea noi modalităţi eficiente şi coerente de organizare a misiunilor de pace. Raportul Brahimi (denumit astfel după numele liderului grupului de experţi care 1-a elaborat. În general. de a gestiona conflictele locale cu o miză sporită. Întrucât recomandările Raportului Brahimi se transpun în practică. Este adevărat că. Crizele din fosta Iugoslavie au demonstrat parţial incapacitatea O. a reuşit să 112 Teodor Frunzeti. iar la 31 iulie 2002 este publicat primul raport anual de configurare a tendinţelor ce rezultă din implementarea Scopurilor de Dezvoltare ale Mileniului112.N. au adus pe ordinea de zi şi problema operaţiilor de menţinere a păcii. Operaţiile de pace în noul mediu internaţional de securitate Un alt aspect al procesului de reformă a Organizaţiei Naţiunilor Unite ce a captat atenţia comunităţii internaţionale este reprezentat de sistemul operaţiilor de menţinere a păcii. având noi astfel de operaţii şi în perspectivă. şi cuprinde: prevenirea crizelor. să poată face faţă provocărilor specifice secolului XXI. O. O. Acest Raport are în vedere instituţionalizarea unor proceduri complexe cu caracter preventiv şi de asistenţă ce vizează statele implicate în conflicte.U. astfel încât O. de genul restaurării şi reconstrucţiei păcii. 12 operaţii de consolidare şi misiuni politice în societăţile postconflictuale. În anul următor (2001) este realizat Planul de Acţiune pentru Implementarea Declaraţiei Mileniului („Road Map Towards the Implementation of the UN Millenium Declaration”). Vladimir Zodian (coordonatori). operaţiile de menţinere a păcii şi operaţiile de consolidare a păcii.N. se află într-un punct de răscruce: dezbaterile acute referitoare la rolul global al Organizaţiei. Doar în cele de menţinere a păcii. p. pentru a trece de la starea conflictuală la pace.U.N.N. în toamna anului 2003. iniţiate după momentul 11 septembrie 2001 şi criza din Irak (2002-2003).

îmbunătăţirea suportului logistic necesar desfăşurării rapide. Se mai poate vorbi şi despre restructurarea capacităţii de desfăşurare rapidă şi eficientă a forţelor.U. forţele integrate specializate. Un „Comitet al Înţelepţilor” examinează în continuare. şi fără disponibilitatea lor de a aloca resursele umane şi financiare necesare transformării sistemului. eficientizarea sistemului de Acorduri stand-by. demonstrată de momentul 11 septembrie. ce include: analiza strategică şi managementul informaţional. Raportul său din 2 decembrie 2004 avansează 101 propuneri şi identifică o serie de ameninţări economice şi sociale (sărăcia. recomandările concrete. 153 . credibile şi realizabile. o altă categorie de aspecte propusă pentru reformă este capacitatea de a finaliza diverse tipuri de operaţii. Reforma sistemului operaţiilor de pace ale O.N. cât şi de către ceilalţi membri ai O.U.N. este un proces sprijinit atât de către statele puternic dezvoltate. ce ar trebui să completeze reforma doctrinară proiectată: reanalizarea Codului Penal şi a celui de proceduri pentru administraţia de tranziţie sau crearea unei rezerve capabile să preia operaţiile administrative de tranziţie etc.N. Raportul vizează următoarele aspecte: acţiunea preventivă şi strategia de consolidare a păcii. restructurarea Secretariatului O.U. ca rezultante ale nevoii de informaţii strategice.N. ceea ce presupune: stabilirea cadrului de definire a desfăşurării. degradarea mediului). genocidul).U. de atacurile asupra ofiţerilor O. conflictele interstate. care doresc evitarea eşecurilor de tipul celui din Rwanda (1994) sau Srebeniţa (1995). operaţionale fiind mult mai bine primite decât cele ce se adresează nivelului strategic. Pe lângă aceste recomandări. prin creşterea nivelului de participare a statelor membre etc. cerinţele pentru menţinerea şi consolidarea eficientă a păcii în operaţiile complexe şi provocările administraţiei civile de tranziţie.realizeze un progres notabil în implementarea majorităţii reformelor recomandate de Raport. diseminarea rapidă şi eficientă a informaţiilor nesecrete în teatrul de acţiuni. bolile. reforma O. De asemenea. conflictele interne (războaiele civile.N.U. astfel încât acesta să poată folosi eficient şi creativ noile tehnologii informaţionale. Toate aceste obiective nu ar putea fi implementate fără acordul politic al statelor membre ale O.. mandatele clare. În ceea ce priveşte doctrina. în plan mai larg. din Irak şi de alte evenimente dramatice din teatrele de luptă. recrutarea personalului juridic şi poliţienesc necesar operaţiilor de menţinere şi consolidare a păcii. armele nucleare.N. există unele elemente neimplementate încă. cu tradiţii în conservarea păcii.U.

În ultimii ani ai secolului XX. Germania. Franţa.radiologice. Rusia şi Statele Unite ale Americii au reafirmat în 2000 nevoia de a aduce modificări substanţiale Consiliului de Securitate al O. Consiliul de Securitate este structurat pe baza Cartei şi a amendamentelor aduse articolelor ce vizau numărul de membri şi de voturi. Statele trebuie să-şi onoreze angajamentul de a aloca 0. p. chimice. Africa de Sud.U.U.A. Italia.N. precum: posibila creştere a numărului de membri. faptul că actuala structură elitistă reprezintă moştenirea celui de-al doilea război mondial şi a „războiului rece”. Succesul a fost modest. în timp ce S. s-a dorit elaborarea unei strategii care să includă schimbarea compunerii Consiliului.) nu au acceptat schimbarea statutului special.. Mai mult. Iniţial s-a dorit acordarea unui statut superior celor cinci mari puteri victorioase în cel de-al doilea război mondial. a metodelor şi mecanismului decizional. Japonia. întrucât cei cinci membri permanenţi (China. În prezent. India şi Indonezia au încercat să obţină câte un loc permanent în cadrul Consiliului. un grup de lucru subordonat Adunării Generale a analizat acest proces. precum şi a dreptului de veto altor state. Brazilia. Franţa. şi-a făcut publică dorinţa de a „primeni” 113 Ibidem. conferirea statutului de „membru permanent”. reforma Organizaţiei Naţiunilor Unite a vizat şi Consiliul de Securitate. Japonia. evenimentele i-au determinat să recunoască. Marea Britanie. terorismul şi criminalitatea transnaţionale. Încă din 1993. bacteriologice. însă fără un progres vizibil din cauza divergenţelor asupra anumitor probleme. în cadrul procesului decizional referitor la pacea şi securitatea lumii.U. 154 . 25-27. Lideri din Canada. Germania. inclusiv în contextul combaterii terorismului internaţional. situaţie asupra căreia trebuie să se revină.A. Reforma Consiliului de Securitate În mod mult mai concret. sărăcia extremă şi foametea ar trebui să fie reduse cu 50% până în 2015. Marea Britanie şi S. totuşi. Statele industrializate au o răspundere suplimentară în această direcţie113.7% din PIB pentru ajutorul public de dezvoltare. În conformitate cu Strategia Mileniului din 2000. Combaterea sărăciei se detaşează drept obiectiv principal. Federaţia Rusă. astfel încât acesta să poată face faţă provocărilor secolului XXI.

1441 ce instituia un 155 . Doar cinci ţări deţin statutul de membru permanent. Opinia generală este că ar fi nevoie de o regulă care să permită participarea la Consiliul de Securitate numai a ţărilor cu democraţie autentică.N.N.U. Kofi Annan. dar şi aici cu destule dificultăţi. ce reflectă încă balanţa geopolitică specifică perioadei în care a fost creată Organizaţia. În 1994. este cauzată de numărul mic de membri şi de structura învechită. de a preveni războaiele şi genocidele. membrii Organizaţiei au fost acuzaţi că au eşuat în tentativa de a pune capăt genocidului populaţiei tutsi din Ruanda. Toate deciziile importante se iau în cadrul Consiliului. Aceasta a condus la situaţii paradoxale. au existat şi există în continuare multe dezacorduri. Însuşi Secretarul General. Deşi problema extinderii Consiliului de Securitate se află pe agenda O.U. în special pentru ţările în curs de dezvoltare. de peste un deceniu. ci. în locul Comisiei respective. India şi Japonia doresc să fie recunoscute ca parte importantă a Consiliului reorganizat. cum am arătat.U. nu în privinţa numărului de membri. Lipsa de reprezentativitate a acestuia. Sfârşitul anului 2003 a adus pe scena Consiliului de Securitate un discurs virulent al Secretarului General.N. ultima solicitând chiar statutul de membru permanent pe baza faptului că reprezintă. ocupă pe rând celelalte 10 locuri.U.U. este subminată de faptul că şi regimurile dictatoriale au avut acces la locurile din Consiliul de Securitate şi în alte structuri ale Organizaţiei.N. s-a propus crearea unui Consiliu special pentru drepturile omului. de genul aceleia în care Libia a condus Comisia pentru Drepturile Omului. neavând drept de veto. Unii analişti consideră că legitimitatea O. a conferirii statutului de membru permanent şi a dreptului de veto. ca volum. Un semn de întrebare planează şi asupra capacităţii O. Divergenţele în cadrul Consiliului au apărut din nou odată cu proiectul american de rezoluţie care să autorizeze intervenţia militară în Irak. Consiliul a răspuns provocării lansate de Administraţia americană. În Raportul Anual. Brazilia. votând în unanimitate Rezoluţia nr. Recent. în timp ce 186 de membri ai O.această structură. s-a pronunţat pentru îmbunătăţirea eficienţei şi reprezentativităţii Consiliului de Securitate. iar în 1995 că nu au putut evita masacrul bosniacilor musulmani din Srebeniţa. al doilea contributor financiar la O.N. Kofi Annan a acuzat membrii Adunării Generale că se complac în dezbateri redundante şi sterile asupra unor probleme irelevante pentru majoritatea populaţiei lumii.

la 5 februarie 2003 secretarul de stat american. În cadrul Consiliului. O. după 11 săptămâni de inspecţii.U. În Afganistan.N. Germania şi Italia au propus din nou ca Irakului să i se acorde mai mult timp. grupărilor etnice şi tribale şi a grupurilor profesionale.U. Câteva zile mai târziu. Cambodgia. a urmat o perioadă de intens lobby ce s-a soldat cu un eşec: Franţa. şi O. De asemenea.U. iar Washingtonul a declarat că va reveni în faţa Consiliului de Securitate înainte de a apela la arme. iar în EI Salvador.A. 18 ţări europene au semnat o scrisoare în sprijinul poziţiei americane adâncind astfel tensiunile deja existente între aliaţi. ci în schimbarea regimului (28 februarie 2003).nou regim de inspecţii şi avertiza asupra serioaselor consecinţe pe care le va suporta Irakul dacă refuza să se dezarmeze. după decenii de război civil. a depăşit cu succes toate aspectele negative. reuşind să gestioneze referendumul pentru independenţă din 1999 şi alegerile pentru Adunarea Constitutivă din 2001. să declare pur şi simplu că Irakul a eşuat în îndeplinirea condiţiilor stipulate de Rezoluţia nr. S.N.N. nu au descoperit nici o dovadă a existenţei armelor de distrugere în masă în Irak. rezoluţia nu autoriza explicit folosirea forţei. conform Capitolului VII al Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite.N.N. S. Întrucât au apărut îndoieli referitoare la eficienţa inspecţiilor şi la cooperarea Irakului.U. constă în abordarea reformei 156 .U. Se pare că singura modalitate de a revigora efectiv statutul şi rolul Consiliului de Securitate al O.A. Experienţele O. au colaborat în crearea unei constituţii democratice şi în organizarea unei adunări a reprezentanţilor partidelor politice.N.U. 1441. Colin Powell.U. din 14 februarie 2003 arăta că. Franţa. în Timorul de Est. a supravegheat alegerile din 1994 şi a desfăşurat aproximativ 900 de observatori în acest scop. Totuşi. Rusia şi China au anunţat că vor bloca orice rezoluţie ce va autoriza folosirea forţei împotriva lui Saddam Hussein. De-a lungul perioadei de tranziţie a Timorului de Est către statul de drept. dar Casa Albă a declarat că scopul nu mai consta în dezarmarea Irakului. O. în Cambodgia au putut fi desfăşurate alegeri libere şi democratice (1993).. deşi au existat şi în aceste situaţii importante limite. Marea Britanie şi Spania au propus o rezoluţie în care se cerea Consiliului de Securitate.U. Raportul inspectorilor O. El Salvador şi Afganistan au indicat faptul că această Organizaţie este cea mai calificată pentru a organiza şi supraveghea alegerile din Irak. a prezentat noi argumente în favoarea ideii că Irakul încă mai ascunde arme de distrugere în masă.

definirea unui nou concept de „permanenţă”. întrucât. îmbracă şi alte forme.U. Un avantaj. problema nu ar fi rezolvată. (de exemplu: Japonia versus Coreea de Sud. altfel. astfel încât să se depăşească problemele ce au decurs din dezbaterile asupra intervenţiei în Irak. Politicienii britanici au arătat că sporirea numărului de membri permanenţi. Un exemplu ar fi. nu ţările în mod individual. care deţin cea mai mare capacitate de a sprijini Consiliul în menţinerea păcii şi securităţii în lume. să ocupe anumite locuri: Uniunea Europeană. capacităţile logistice şi de forţe pe care statele membre le au şi le pot pune la dispoziţie în operaţiile autorizate ale O. după cum propune Jeffery Laurenti. prin aplicarea lui fiind posibilă reaprinderea disputelor istorice dintre statele membre a1e O.U. Trebuie relevat faptul că această strategie a înregistrat deja un eşec din cauza limitărilor politice inerente. componenţa acestui organ nu s-a modificat. ar putea furniza o capacitate mult mai mare de ilustrare a opiniei mondiale.. Formula de reformă ar putea furniza o recalibrare periodică a contribuţiilor cuantificabile ale celor cinci membri permanenţi. înainte ca noua formulă să fie implementată.N. India şi câte o ţară din America Latină. de la propunerea lui Jack Straw de a reforma Consiliul de Securitate. Brazilia versus Mexic.U. de la 5 la 10 (noii membri fiind: Germania. Africa de Sud versus Nigeria.N.într-o manieră nouă. Japonia.N. noii veniţi nu primesc dreptul de veto.). Totuşi. Consiliul nu ar mai fi funcţional. Liga 157 . Un singur amendament adus la Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite ar putea institui un aranjament interimar. ar fi obţinut dacă unele state membre ar putea să-şi îndeplinească obiectivele stabilite în perioada interimară.U. Planul britanic a creat dezbateri aprinse.N. deşi redus. specifică mediului de securitate al secolului XXI. cum ar fi propunerea ca organizaţiile internaţionale. Principalii indicatori ai capacităţii de sprijinire ar putea fi: resursele financiare oferite în sprijinul operaţiilor de pace şi securitate ale O. dar la nivel internaţional. Spre deosebire de membrii permanenţi existenţi. însă valabilitatea şi eficienţa sa ar putea fi demonstrate pe termen lung. adăugând câteva locuri cu statut specific. Reforma Consiliului de Securitate al O. personalul oferit în sprijinul operaţiilor de pace şi securitate autorizate de Consiliul de Securitate. Italia versus Germania etc. O altă strategie interesantă de reformă este cea a Marii Britanii. deşi extinderea de la 15 la 24 de membri a fost solid argumentată. şi până în prezent. respectiv Africa).

O astfel de reformă ar putea însă accentua polarizarea pe probleme regionale114.N. p.N. exact în punctele esenţiale. 27-32. şi a Chinei. sub forma unui document final. 158 . miza fiind lărgirea componenţei permanente a Consiliului de Securitate. au purtat discuţii asupra unui proiect de reformă care să fie adoptat de toate statele prezente la Summit. Rusia a declarat că este pentru lărgirea Consiliului de Securitate. însă nu este de acord cu acordarea dreptului de veto noilor membri permanenţi. bilanţul său concret a fost foarte modest: reforma de mult discutată a organizaţiei.N.A. Pe agenda întâlnirii s-au aflat două puncte fierbinţi de discuţie. cea mai amplă reuniune ca nivel de participare din istoria de 60 de ani a Organizaţiei Naţiunilor Unite. reforma pare.E. Unul dintre proiectele importante dezbătute prevedea ca fiecare continent să propună câte un stat care să fie cooptat la masa celor puternici. Reforma organizaţiei este însă pusă sub semnul întrebării din cauza dezacordurilor dintre statele membre.U. Uniunea Africană sau chiar A. inclusiv extinderea Consiliului de Securitate. au mai fost luate în discuţie şi anumite articole ale Cartei O. După dezbateri aprinse. Nu s-au făcut progrese în ceea ce priveşte eradicarea sărăciei. şi transformarea Organizaţiei În zilele de 13 şi 14 septembrie 2005. a bătut pasul pe loc. din cauza opoziţiei declarate a S. citit la sfârşitul reuniunii. în afara unor declaraţii pline de gentileţe sau de bune intenţii.S.A. practic. nu s-a reuşit să se ajungă măcar la o definiţie comună a terorismului. s-a dovedit a fi un exerciţiu de imagine doar pentru marii actori de putere ai lumii şi. la sediul organizaţiei din New York s-a deschis Summitul mondial al O. Summitul jubiliar O.N. imposibilă. În cadrul Summitului. Diplomaţi din 33 de state. – Comisia pentru Construcţia Păcii..U.U. Înaintea Summitului s-a vorbit şi despre un proiect care să ducă la înfiinţarea unui organism nou al O.U.U.N.U. Summitul mondial al O. considerate a fi „învechite”. considerate reprezentative.Statelor Arabe. În ceea ce priveşte Consiliul de Securitate. 114 Ibidem.N.. apărarea mediului (combaterea modificărilor climei) şi promovarea unor sisteme mai eficace de guvernare. eliminarea conflictelor. Principala problemă a Summitului a fost reforma organizaţiei.

cu puteri mai largi. S.. Pe lângă reforma Organizaţiei. la nivelul O.N. – principala organizaţie regională de gestionare a conflictelor şi diplomaţie preventivă În ceea ce priveşte securitatea regională. aşa cum s-a întâmplat în Rwanda. Op.U. participanţii ar fi trebuit să adopte o definiţie a terorismului. Cu ocazia Summitului au fost totuşi semnate Convenţia internaţională pentru suprimarea actelor de terorism nuclear şi Convenţia privind imunităţile de jurisdicţie ale statelor şi proprietăţii acestora115.. pe lângă opoziţia statelor din „lumea a treia”. gestionare 115 Stan Petrescu.. la acest nivel există dezacorduri între statele care doresc extinderea prerogativelor executive ale Organizaţiei. dar şi faptul că există ţări care au inventat noţiunea de „terorism de stat”. însă. în ansamblul ei.S.U. Diferendele sunt mai evidente între statele membre ale Consiliului de Securitate şi restul statelor membre ale Organizaţiei. state criticate în dese rânduri pentru nerespectarea drepturilor omului.În ceea ce priveşte reformele legate de Secretariatul O. doreşte o reformă în acest domeniu.E. O altă problemă rămasă nerezolvată este posibilitatea comunităţii internaţionale de a interveni în cazul în care guvernele unor state nu pot asigura securitatea propriilor cetăţeni. În acest sens.U.N.1. Astfel că membrii O.N. şi de aceea a Rusiei şi a Chinei. Principalul motiv a fost problema palestiniană. Totodată. însă. propunerea americană s-a lovit. Membrii permanenţi ai Consiliului nu sunt de acord cu sporirea rolului Adunării Generale. statele puternice doresc transformarea Comisiei pentru Drepturile Omului într-un organism eficient şi reprezentativ.U.U. guvernul american se loveşte de opoziţia statelor din „lumea a treia”. p. însă nu este foarte clar ce ţări ar trebui să facă parte din această comisie şi nici dacă ea să aparţină Consiliului de Securitate sau Adunării Generale. 159 . O. VI..A.C.2. Nu s-a reuşit. În ideea susţinerii unor state care au trecut printr-un război. prevenire a conflictelor.N. care să consolideze Capitolul VII al Cartei O. cit. 154-156. s-a vorbit şi despre apariţia unei Comisii pentru Consolidarea Păcii. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa reprezintă unul dintre principalele instrumente de avertizare timpurie. ar trebui să se conformeze unor criterii mai stricte în privinţa respectării drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti. nici măcar adoptarea unei definiţii minimale a terorismului.

S. a propus semnarea unui tratat. de către Germania de Vest.R. în anii ’50.C.E. crearea condiţiilor pentru o subtilă infiltrare ideologică paşnică în zona de est a continentului prin intermediul schimburilor de persoane şi al cooperării culturale117.C.R. de U. cu condiţia să fie întrunite anumite cerinţe.O. trebuia să aibă. care să adopte un text (cu forţă juridică) în măsură să confirme graniţele existente în Europa şi să pună bazele cooperării economice între Est şi Vest. Stan Petrescu. cit. Aşadar. şi de a preveni o „schimbare de verdict”.D. ca principal obiectiv. În viziunea diplomaţiei răsăritene şi. Această ofertă urmărea recunoaşterea R. În viziunea Occidentului. p.1.. 89.C. în ceea ce priveşte frontierele.A.S.E. care să înfiinţeze şi instituţii permanente.S.S.. Vladimir Zodian (coordonatori). a propus organizarea unei Conferinţe Europene de Securitate.A. 116 117 Teodor Frunzeti. se poate afirma că O.. În 1969.O. U. N. a fost o structură cu relevanţă politică. sub acoperirea Tratatului de la Varşovia. p.2. 160 . şi împiedicarea acesteia să adere la N.A. ca expresie a deciziei politice a statelor reprezentând cele două blocuri ideologice de a conferi o dimensiune cooperativă demersurilor lor de reducere a stărilor conflictuale în mediul internaţional bipolar. printre care: participarea cu statut egal a S. abordarea chestiunii reducerii armamentelor.S.S. membri N. C.T. se implică preponderent în ultima etapă a tranziţiei tensiunicrize-conflicte şi este activă în toate fazele ciclului conflictual116. Ideea convocării unei conferinţe paneuropene de securitate a fost lansată. includerea pe agendă a aspectelor legate de drepturile omului. 231. a fostei U. cit.G. Contextul istoric al apariţiei C. avea ca principal obiectiv consolidarea statu-quo-ului frontierelor postbelice.T. şi Canadei.S.1. s-a declarat dispusă la convocarea unei astfel de conferinţe.S.S.S. Op. pe o perioadă de 50 ani.C. VI. C. În anii ’60. C. a apărut ca o tentativă de instituţionalizare a mecanismelor de gestionare a conflictelor şi de diplomaţie preventivă. U.R. confirmând sfera de influenţă sovietică.R. în contextul destinderii relaţiilor dintre Est şi Vest. în mod deosebit.U.a crizelor şi reabilitare postconflict.S. Iniţial. Op.E.A.C.E..O. În 1954.T.S. reconfirmarea statutului Berlinului.E.S.

egalitate. şi a Canadei la conferinţă. Finlanda s-a oferit să găzduiască discuţiile preparatorii. paralel cu acordul de reducere reciprocă a forţelor (Mutual and Balanced Force Reduction. urmăreşte să creeze un sistem de securitate europeană.C..La începutul anilor 70. Helsinki (1992). fără să existe o structură instituţională permanentă. În prezent.C. la 3 iulie 1973 a avut loc deschiderea oficială a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (C. Stockholm (1983 – 1986).A. Budapesta (10 octombrie – 2 decembrie 1994).R. În noiembrie 1972. R. Asemenea consultări au avut loc la Belgrad (4 octombrie 1977 – 8 martie 1978). 161 . la Dipoli (lângă Helsinki). a acceptat participarea S. 2) abţinerea de la ameninţarea cu folosirea forţei sau de la folosirea forţei.R. S-a obţinut acordul cvadripartit privind reconfirmarea statutului Berlinului (U. Astfel.S.U. O.a.F.G. 231.S. având ca punct de referinţă organizaţia însăşi118. Principiile Actului Final de la Helsinki: 1) suveranitate. U. 35 de state au început discuţii şi consultări multilaterale legate de pregătirea unui forum de dialog şi negocieri între cele două blocuri politico-militare.S.). Viena (4 noiembrie 1986 – 19 ianuarie 1989).1. iar în ceea ce priveşte locul. VI.2. În cadrul Summitului Nixon – Brejnev din 1972.E.S.). La 1 august 1975 s-a semnat Actul Final de la Helsinki.2. locului şi rolului OSCE. Madrid (11 noiembrie 1980 – 9 septembrie 1983). prima conferinţă de pace între Est şi Vest care s-a încheiat cu proiectul unei „Cărţi Albastre”.. Polonia. Istanbul (1999) ş.D. schiţând recomandările finale privind scopurile şi regulile de procedură ale conferinţei. MBFR). Lisabona (1996). Astfel.G. p. 118 Ibidem.E. De asemenea. care s-au prelungit aproape un an de zile. R. Rolul principal al Organizaţiei este acum de a preveni şi a soluţiona crizele şi conflictele din Europa. A avut loc şi deschiderea discuţiilor asupra acordului SALT I – Strategic Arms Limitation Treaty. schimbarea radicală a circumstanţelor politice şi sociale din Europa determină un transfer de accent şi în privinţa funcţiilor. această organizaţie ocupă un loc important în ierarhia organizaţiilor europene.S.S. s-a stabilit un mecanism de consultări periodice pentru monitorizarea angajamentelor asumate prin Actul Final.

reunea toate statele participante. de exercitare a diplomaţiei preventive. căsătorii binaţionale etc. care au intensificat transparenţa militară şi au introdus inspecţiile asupra armamentelor şi activităţilor militare în Europa într-o epocă în care multe dintre ameninţările la adresa securităţii erau generate de neîncredere.S.1.. Aceste provocări erau legate de necesitatea instituţionalizării. datorate tranziţiei către un sistem multipolar.2.C.C. Într-o epocă dominată de confruntarea blocurilor. în special în ce priveşte dimensiunea umană. precum reunificarea familiilor.E. a fost promovată o abordare cuprinzătoare a securităţii (drepturile omului. care să reflecte noile preocupări. 5) soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor. De asemenea.C. Modificările ordinii internaţionale produse prin căderea „cortinei de fier” au generat anumite provocări pentru C. 162 .E.E.S. în condiţiile în care drepturile omului erau încă un tabu pentru relaţiile Est-Vest. În acelaşi timp. dezvoltării activităţilor pe teren. ceea ce le conferea o mai mare flexibilitate. 10) îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale. oferind statelor participante un canal permanent de comunicare.E.E.C. inclusiv libertatea de conştiinţă. Totodată. C.4. VI. religie sau credinţă.E. 7) respectul pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale.S. într-un context în care securitatea era abordată într-o manieră foarte fragmentară.S.S.S. ele au redus tensiunea militară prin punerea în aplicare a măsurilor de creştere a încrederii. VI. deşi existau cazuri umanitare. 8) egalitatea popoarelor şi dreptul lor la autodeterminare. precum şi de necesitatea elaborării de noi angajamente şi principii. întăririi capacităţilor operaţionale. reuniunile C.S. Deciziile Conferinţei erau politice. 6) neintervenţia în treburile interne.2. Avantajele C.1. a introdus în discuţii dimensiunea umană. nu juridice. C. reprezentau momente de detensionare. 9) cooperarea între state. şi instituţionalizarea O. dimensiunea ecologică).E.3) inviolabilitatea frontierelor. cu statut egal. 4) integritatea teritorială.C.C.3. Evoluţia C.C.

Carta de la Paris pentru o Nouă Europă. este Documentul Stockholm. La 19 iunie 1991. a fost semnat Tratatul cu privire la forţele armate convenţionale în Europa (C.E.E.) de către 22 de state membre ale C.C.Unul dintre jaloanele cele mai importante în evoluţia C.A. Documentul suplimentar pentru punerea în aplicare a anumitor prevederi ale Cartei şi Documentului de la Viena 1990 (privind noi măsuri de întărire a încrederii şi securităţii colective) – au avut rolul să consolideze schimbările petrecute în Europa la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 şi să orienteze noile perspective conferite de aceste evoluţii. Şefii de stat şi de guvern ai celor 34 de ţări reprezentate la întâlnirea la nivel înalt din capitala Franţei au recunoscut în acest cadru oficial că perioada de confruntare şi divizare a Europei se încheiase şi că în faţa popoarelor continentului se deschidea o nouă eră. desfăşurată în perioada 19-21 noiembrie 1990. De asemenea.S. care a fost dezvoltat şi îmbunătăţit prin documentele de la Viena din 1990 şi 1992.F. de democraţie. şi ai fostului Tratat de la Varşovia). iniţia un mecanism de consultare şi cooperare destinat să facă situaţiilor de criză în zona C.E. şi s-a stabilit înfiinţarea Biroului pentru Alegeri Libere cu sediul la Varşovia. într-un nou forum de negocieri denumit Conferinţa pentru măsuri de încredere şi securitate şi pentru dezarmare în Europa (C. cu întâlniri ocazionale.C.E. Documentele adoptate cu acest prilej – Tratatul asupra Forţelor Armate Convenţionale în Europa. la nivel de miniştri de externe. pe baza unui mandat specific.B. printr-un mecanism de consultări politice şi instituţii permanente şi a stabilit şi un mecanism în acest sens.S.T.M.O.).S. la prima reuniune ţinută la Berlin.S.S. constând în consultări politice periodice o dată la doi ani la nivel de şef de stat sau de guvern. pace şi unitate. crearea unui Comitet al Înalţilor Funcţionari din ministerele de externe.S. îl reprezintă Conferinţa la nivel înalt de la Paris. Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe. Acest 163 . el a admis necesitatea instituţionalizării C. o dată pe an.E. Declaraţia comună a celor 22 de state (membri ai N..C. mai târziu denumit Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului. Totodată. consultări politice periodice.C. Punctul de cotitură în evoluţia C.E. Carta de la Paris pentru o Nouă Europă (21 noiembrie 1990) este primul instrument multilateral care a recunoscut oficial sfârşitul „războiului rece”.C.

S. În Europa. de a supraveghea activitatea misiunilor C. în special prin punerea în aplicare a angajamentelor în ce priveşte dimensiunea umană.E. a fost creat Centrul de Prevenire a Conflictelor.C. în alerta timpurie.C.S. Între 1990 şi 1995 a fost negociată în acest sens o serie impresionantă de declaraţii.S.E. în asigurarea drepturilor omului.S. în domeniul alertei timpurii. James Mayall. În acelaşi timp.E.S. mai ales prin monitorizarea procesului electoral. gestionării crizelor. în acelaşi timp.C. Noul instrument – Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale – este 164 120 119 . libertatea presei şi protecţia persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale (instituţionalizată în 1992). unde s-a ivit pentru prima dată problema reconcilierii autodeterminării naţionale cu protecţia minorităţilor. ce a avut loc pe 9 iulie 1992.S. pe teren şi de a menţine o reţea informatică de legătură între capitalele statelor membre. este punctul de contact al O. De asemenea.C.mecanism a fost declanşat în cazul situaţiei din fosta Iugoslavie şi în cea din Nagorno-Karabah119. Oficiul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (transformat din Oficiul pentru Alegeri libere) are rolul de a promova alegerile democratice. reabilitării postconflict. La finalul reuniunii de analiză. intitulată „Provocările schimbării”•.C. el contribuie la avertizarea timpurie şi prevenirea conflictelor. cit. gestionarea crizelor şi tensiunilor.E.C. Documentul prevede asumarea unui rol activ al C. Ibidem. Op. p.S. şefii de stat şi de guvern din ţările participante la C. documente şi convenţii120.E. s-au realizat progrese remarcabile la nivel politic în cadrul Uniunii Europene.C. prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor.S. cu un Secretariat propriu. au adoptat Declaraţia de la Helsinki.. la Helsinki. p.E. • Declaraţia de la Helsinki conţine prevederi vizând întărirea contribuţiei şi rolului C. responsabil cu sprijinirea preşedintelui în exerciţiu al C. pentru probleme legate de rroma şi sinti.C. 82-83.E.C. Rolul său este de a identifica zonele de criză şi a planifica viitoarele operaţiuni pe teren. Consiliului Europei şi mai ales al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.). pentru punerea în aplicare a sarcinilor C.E. 233. a fost creată o structură administrativă permanentă pentru a sprijini aceste întâlniri.E.S. a fost concepută pe câteva domenii: alegeri libere. Dimensiunea umană a C. prevenirii conflictelor.

îndeplinind funcţii de diplomaţie preventivă. 165 . aducerea părţilor la masa tratativelor.S. p..S. Înaltul Comisar pentru Minorităţile Naţionale funcţionează ca un instrument al diplomaţiei preventive. prin aceea că urmăreşte identificarea şi promovarea soluţionării timpurii a tensiunilor etnice care ar putea pune în pericol pacea. care au potenţialul de a se transforma într-un conflict. 121 Stan Petrescu.E. stabilitatea unor subregiuni şi a unor state membre ale organizaţiei.C. în 1992 a fost creat postul de Înalt Comisar pentru Minorităţile Naţionale (Max Van der Stoel. deşi e împuternicit să investigheze orice însărcinat să se ocupe. din 1992. a fost creat un nou organ – Forumul de Cooperare în domeniul Securităţii.U. Tot prin Documentul de la Helsinki.E. el identifică şi ia măsurile necesare detensionării unor situaţii conflictuale generate de tensiuni interetnice care pot pune în pericol pacea. pentru a se consulta şi negocia măsuri concrete vizând întărirea securităţii şi stabilităţii în regiunea euroatlantică.S.Acest document reflecta acordul la care ajunseseră asupra întăririi instituţiilor CSCE. care se întruneşte.C. totuşi. Astfel.E. de tensiuni etnice care pot escalada într-un conflict.E. formularea de recomandări guvernelor implicate. O. Op. a lărgit competenţa O. precum şi asupra elaborării unei structuri de alarmare rapidă. că. de a răspunde cât mai devreme posibil multiplelor tensiuni etnice.C. 1992. Sediul Înaltului Comisar este la Haga. în Olanda. cit. apărute în special după destrămarea fostei Iugoslavii şi a fostei U. în domeniul controlului armamentelor şi al dezarmării pe baza unui program cuprinzător pentru acţiune imediată.S.R. Înfiinţarea Forumului pentru Cooperare în domeniul Securităţii prin Documentul Final al summitului de la Helsinki. la Viena.N. diferind în mod esenţial de cele aflate la dispoziţia O.C. de prevenire a conflictelor şi de gestionare a crizelor121. fostul ministru de externe al Olandei. Înaltul Comisar pentru Minorităţile Naţionale reprezintă cel mai elaborat instrument O. Aceste metode sunt deosebit de flexibile.R. Este semnificativ. asupra creării unui post de Înalt Comisar pentru minorităţi naţionale. Sarcinile sale concrete constau în promovarea dialogului şi încrederii reciproce a părţilor aflate în conflict.S. stabilitatea sau relaţiile dintre statele O. de prevenire a conflictelor. a fost primul înalt comisar). 234-235. într-o fază cât mai timpurie.. a creat postul de Înalt Comisar pentru a monitoriza comportamentul statelor membre în cadrul diplomaţiei preventive. Misiunea acestei instituţii este aceea de avertizare timpurie asupra conflictelor interetnice.

cit. Motivul îl constituie probabil faptul că medierea unui conflict civil ar putea fi privită ca recunoaşterea în egală măsură a drepturilor minorităţii răsculate şi a drepturilor guvernului122. situat şi el la Viena.E. 83.S. În toamna anului 1992.S. Miniştrii Afacerilor Externe..E. reuniţi în Consiliu.C. 166 .S.C.E.C. precum şi înainte de întâlnirea Consiliului ministerial şi care are reuniuni şi în calitate de Forum economic.C. Cu ocazia reuniunii de la Stockholm a Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe.E. se desfăşoară prima misiune C. precum şi crearea unui Secretariat General unic. La summitul de la Budapesta (5-6 decembrie 1994).E.).E.S. s-a decis crearea postului de Secretar General al C. organizarea analizei aplicării tuturor angajamentelor O.situaţie pe care o consideră drept o potenţială sursă de conflict.C.C. fixarea datei pentru următoarea întâlnire a şefilor de stat şi de guvern din O. Cu acelaşi prilej.C. 1996).E. au aprobat noi schimbări structurale şi. a avut loc creşterea capacităţilor operaţionale ale C.S. stabilirea la Viena a Comitetului permanent de consultare politică şi de decizie al C. crearea Consiliului permanent (fostul Comitet permanent).C. Op. de gestionare a crizelor şi de prevenire a conflictelor şi au căzut de acord asupra necesităţii dezvoltării relaţiilor dintre C. Ele cuprind: schimbarea de nume a C. mai ales a celui care izbucnise în fosta Iugoslavie.S. care se reuneşte de cel puţin două ori pe an.C. a fost adoptat documentul intitulat „Spre un parteneriat adevărat într-o nouă eră”. la 14 decembrie 1992. La Budapesta au fost luate câteva decizii de ordin instituţional pentru întărirea Organizaţiei. de la 1 ianuarie 1995. odată ce conflictul devine violent. să facă recomandări guvernelor pe baza concluziilor sale. la Roma. Tot în această perioadă.E.C. Înaltul Comisar nu mai poate interveni. înlocuirea Comitetului Înalţilor Funcţionari cu Consiliul Superior. 122 James Mayall. la 1 decembrie 1993.C. care se reuneşte la Viena. p. de lungă durată în Kosovo. Ei au luat măsuri pentru a ameliora capacităţile C.S.E. Miniştrii s-au mai declarat preocupaţi de numărul şi amploarea conflictelor regionale şi şi-au reafirmat ataşamentul pentru rezolvarea acestor conflicte. (Lisabona.S. şi alte organizaţii europene şi transatlantice. a fost adoptată o Convenţie asupra concilierii şi arbitrajului în cadrul C.S... în primul rând.E. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O. ca organism ordinar de consultare şi decizie politică.S. devenită.E.S.

S.C. un capitol important al Documentului Budapesta 1994 conţinea un cod de conduită asupra aspectelor politico-militare ale securităţii.. numit „Securitatea noastră comună”.E. o nouă dimensiune importantă.cu ocazia unei întâlniri care să aibă loc la Viena.E. la dimensiunea umană şi cea economică şi la Marea Mediterană. text având un caracter politic obligatoriu.S. O altă reuniune la nivel înalt a O. marchează transformarea acesteia din forum de cooperare în organizaţie – O.C.E. în materie de prevenire a conflictelor şi de gestionare a crizelor. Cu aceeaşi ocazie.C.S.E.C. p. Acest document se bazează pe Documentul final de la Helsinki.S.E. Deciziile luate la Budapesta se referă şi la principiile care stau la baza neproliferării.S. La summitul de la Budapesta..C. s-a adoptat Carta securităţii europene..E. Op.S. cit.S. Carta de la Paris şi Documentul Helsinki 1992 şi adaugă activităţii O. Experţii au elaborat un document final. care evaluează situaţia securităţii continentale şi propune un model de securitate pentru Europa în secolul XXI. care a avut loc la Budapesta între 10 octombrie şi 2 decembrie 1994. 167 . de menţinere a păcii după încheierea unui acord între părţi pentru încetarea conflictului armat din Nagorno-Karabah123.C.C.E. Cea de-a cincea Conferinţă de analiză a C. Summitul de la Budapesta al C. 235-236.E. luând ca bază Documentul Viena 1994 şi alte documente şi măsuri adoptate începând cu 1992 de către Comitetul special al Forumului.C. Cu acest prilej.C. au mai fost date publicităţii declaraţii politice privind Georgia şi Moldova. în ce priveşte cooperarea în domeniul securităţii. s-a încheiat cu o reuniune la vârf în zilele de 5 şi 6 decembrie. asupra unui model de securitate comun şi complet pentru Europa secolului al XXI-lea. şi-au exprimat voinţa politică de a constitui o forţă multinaţională O.S.E.C. a avut loc în decembrie 1996 la Lisabona. s-a desfăşurat în zilele de 18 şi 19 noiembrie 1999 la Istanbul.E. înaintea fiecărui summit.S. statele O. Reuniunea la vârf de la Budapesta a luat măsuri suplimentare pentru a întări activitatea O.C. În afară de continuarea dezvoltării mijloacelor O.E. Ultima reuniune la nivel înalt a O.S. prin care şefii de stat şi de guvern ai ţărilor 123 Stan Petrescu. la dezbaterile din cadrul O.S..

Danemarca.E. Islanda.1.E.C. Carta de la Istanbul va contribui la formarea unui spaţiu de securitate comun şi indivizibil şi va grăbi crearea unei zone a O.S.C. este o organizaţie paneuropeană de securitate. democrată şi mai integrată a O. dând posibilitatea astfel O. Franţa. – prezentare generală O. valorificând astfel mai bine modul cuprinzător de abordare a securităţii de către Organizaţie. Georgia. prosperitate şi securitate. în care statele participante să aibă relaţii paşnice între ele.E. Grecia. Italia. Cipru. Finlanda.E. cu scopul de a întări cooperarea dintre O. cu scopul de a ajuta la menţinerea primatului legii.A. să răspundă imediat solicitărilor de sprijin şi privind operaţiile ample de campanie cu civili.2. sunt: Albania. Croaţia.C. Bosnia şi Herţegovina. Austria. Germania. prin înfiinţarea unui comitet (comisii) de pregătire subordonat Consiliului permanent al acestui organism. alcătuită din 55 de state care sunt aşezate într-o zonă geografică întinsă. • să se consolideze procesul de consultări în cadrul O. şi alte organizaţii şi instituţii. VI. Carta pentru securitate europeană adoptată la Summitul de la Istanbul defineşte astfel rolul O.C. Armenia.E.. În vederea implementării acestui angajament. • să se extindă capacitatea de a desfăşura activităţi înrudite cu acelea ale poliţiei.S.E. Azerbaidjan.T.5. s-a decis să se facă o serie de paşi noi şi s-a convenit: • să se adopte Platforma securităţii comune. • să se creeze echipa de asistenţă de specialitate şi cooperare rapidă (R.S. Belgia. O.E.S.E.S.S.S.S.C.C.E.C.S. iar indivizii şi comunităţile să trăiască în libertate. libere de linii de demarcaţie şi de zone cu niveluri de securitate diferite. obiectivele şi instrumentele de care dispune Organizaţia. Estonia. 168 . pentru a face faţă sfidărilor noului mileniu.membre ale O.C. Bulgaria. în arhitectura europeană. Elveţia.C. Republica Cehă. Belarus. între Vancouver şi Vladivostok. şi-au declarat angajamentul ferm faţă de o zonă liberă.E.C.E.C. priorităţile.E.). Membrii O. Canada. Irlanda.C.S. Andora. • să se înfiinţeze un centru de operaţii cu scopul de a planifica şi conduce operaţii de campanie ale O.S.

O. Polonia.G. Rusia. Macedonia. O.C.S.E. Lituania. în prevederile Capitolului VIII din Carta O. din punct de vedere funcţional. cit. se încadrează. Turkmenistan. Op. şi şi-a dezvoltat forma actuală urmând Carta de la Paris pentru o Nouă Europă. Summitul de la Helsinki. Turcia. Sava Postolache. Monaco. Egipt.S. Stan Petrescu.U. partenerii mediteraneeni sunt: Algeria. Totodată. şi 124 125 R. din 1975. România. Ucraina.. aşa cum sugera numele său iniţial (C. p. Luxemburg. S. p. Tadjikistan. din 1990. ea reprezenta o serie de conferinţe şi reuniuni care au derivat din C. are câteva instituţii care negociază deciziile şi obligaţiile. Moldova. este concepută ca un instrument fundamental pentru avertizarea din timp şi prevenirea conflictelor. Spania.E. San-Marino. îşi are rădăcinile în procesul de construire a încrederii din timpul „războiului rece”..S. ea nu a fost creată ca o organizaţie internaţională supusă dreptului internaţional ci a fost întotdeauna un organism sui generis.E. acestea sunt abordate sub toate aspectele şi într-un spirit de cooperare125. iniţială (Conferinţa de la Helsinki) şi care numai recent s-au dotat cu instituţii permanente. Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru sunt suspendate). cit.S. Portugalia.. Uzbekistan. Maroc şi Tunisia. gestionarea crizelor şi reconstrucţia postconflict în Europa. Olanda.Kazahstan.A. Ioan Oros.. Partenerii de cooperare sunt Japonia şi Republica Coreea.C. Până nu demult. în mod tradiţional.E. bazat pe Actul Final de la Helsinki. O. şi anume C.N. Kirghizstan.E. Slovenia. Slovacia. Norvegia. În ceea ce priveşte problemele de securitate. O. p.C.C.E.S. şi rămâne.S.). Liechtenstein.E. Secretariatul se află la Viena124. 169 . un forum pentru consultare şi negociere între statele membre. 231-232. 126 Gheorghe Toma. Op. O.C. care sunt apoi impuse statelor prin decizie politică. Ungaria şi Vatican.C. care a condus la Actul Final de la Helsinki.C.. Feltham. din 1992. cit. Marea Britanie.56-57. 172-173. Israel.S.E. Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile reciproce dintre statele membre sau participante conţine elemente adiţionale privind pacea şi securitatea şi care se întrepătrund în cadrul aşa-numitelor „principii ale decalogului”.U. diferă de alte instituţii de securitate europeană din mai multe puncte de vedere: în primul rând. Malta. s-a dezvoltat dintr-un eveniment singular.S. ce a dus ulterior la o serie de conferinţe şi forumuri126.C. Letonia. Op. Suedia.

S.S. O.S. reabilitarea postconflict şi cooperarea în securitatea regională. Biroul Înaltului Comisariat pentru Minorităţi Naţionale se află la Haga. din 1997. cu participarea S.S.E..S. Consiliul Superior şi Consiliul Permanent.. stabilirea unui Cod de conduită privind transparenţa militară şi rolul forţelor armate în societăţile democratice şi gestionarea crizei. Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului. 171-172.U.A. care se întruneşte la Praga. care se întruneşte anual.C.C. 127 R. Consiliul Miniştrilor (Afacerilor Externe).G. şi Rusia.S. Forumul pentru Cooperare pe Probleme de Securitate se întruneşte săptămînal la Viena.C. care prevede „aranjamente regionale sau agenţii. drept o „organizaţie cuprinzătoare pentru consultanţă. de drepturile omului şi de procesul alegerilor naţionale. se preocupă.C.S. în Europa”. care se întruneşte o dată la doi ani. prevenirea conflictelor. iar Tribunalul de Conciliere şi Arbitraj este la Geneva. care se află la Varşovia. Consiliul Superior al Directorilor Politici. Instituţiile O. sunt. Organismele O.E.E. din 1994. ca şi în sporirea capacităţilor ei operaţionale de a înfăptui aceste sarcini127.E. Adunarea Parlamentară a O. iar Secretariatul său se află la Copenhaga.N. drepturile omului.C. luarea deciziilor şi cooperare în această zonă” şi drept un aranjament regional stipulat prin capitolul VIII al Cartei O. în concordanţă cu Acordul de la Dayton.Summitul de la Budapesta. de luare a deciziilor sunt Consiliul de Miniştri. în legătură cu care a supervizat în 1996 alegerile din Bosnia şi Herţegovina. gestionarea crizei.E.C. Summitul O.S.E..E.) probleme legate de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale necesare activităţii regionale”. Cele două părţi semnatare au fost de acord să „susţină întărirea O. cit. controlul armamentului.T. defineşte O. al şefilor de stat sau de guvern. Obiectivele actuale ale O. includ anticiparea şi prevenirea conflictelor. care se întruneşte săptămânal la Viena.C.U.S.A. Op. este singura organizaţie regională care oferă un Forum în vederea creării unei noi ordini europene pe întreg continentul.. întrucât operează pe baza unanimităţii.C. p. în preambul. care. în special. Factorul care conferă O.O. o semnificaţie aparte este componenţa sa. Consiliul Permanent al Delegaţilor. care se ocupă de (. se întruneşte anual. inclusiv întărirea rolului său ca instrument de bază în diplomaţia preventivă. 170 . Feltham.E. Semnificaţia acestei relaţii speciale dintre statele din „Est” şi cele din „Vest” a fost subliniată în Actul Fondator privind Relaţiile Mutuale de Cooperare şi Securitate dintre N.E.C.

desfăşurarea consultărilor şi a cooperării în probleme legate de securitate.C. are sediul la Viena şi este principala structură a Organizaţiei. asigurând.S. pentru a supraveghea. – structuri şi instituţii: Consiliul Ministerial. Forumul este. care este compus din miniştrii de externe ai statelor membre.2. Consiliul Permanent. iniţial Comitetul Permanent. El a fost constituit spre a pregăti aplicarea deciziilor luate de Consiliul Ministerial.C. ţinerea reuniunilor anuale referitoare la evaluarea rezultatelor aplicării deciziilor luate şi discutarea şi clarificarea informaţiilor schimbate între statele participante la O.E. se reuneşte la nivel de directori din ministerele afacerilor externe ale statelor membre. responsabil pentru implementarea măsurilor de creştere a încrederii şi securităţii.C.S. iniţial Consiliul Funcţionarilor Superiori. a analiza şi a evalua activităţile desfăşurate de Organizaţie.S..C. puterea de decizie în problemele curente aparţine Consiliului Ministerial. spre a analiza aspectele procesului de securitate relevante pentru O. a lua deciziile curente necesare.C. Consiliul Ministerial se reuneşte cel puţin o dată pe an. în plus.S.E. precum şi pentru pregătirea unor seminarii referitoare la doctrina militară. având ca activitate de bază desfăşurarea consultărilor politice şi derularea procesului de luare a deciziilor în toate problemele de competenţa O.E. dezarmării şi măsurilor referitoare la creşterea încrederii şi securităţii. iar în perioada dintre sesiunile Consiliului Ministerial. reducerea în continuare a riscului izbucnirii unor conflicte. îndeplinirea obiectivelor principale stabilite în cadrul summiturilor. iniţial denumit Consiliul de Miniştri – în perioada dintre summituri.S. 171 . O. care se reunesc săptămânal la Centrul pentru congrese din Palatul Hofburg din Viena.S. dar nu în anul în care se desfăşoară summitul. Consiliul Superior. pentru a negocia şi a se consulta în legătură cu măsurile vizând întărirea securităţii şi stabilităţii în Europa.1. astfel. Forumul pentru Cooperare în domeniul Securităţii este format din reprezentanţii ţărilor participante la O. Obiectivele principale ale Forumului sunt: desfăşurarea de negocieri asupra controlului armamentelor.VI.C.E..E. punerea în aplicare a măsurilor asupra cărora s-a căzut de acord.E. coordona şi exercita managementul problemelor curente ale O.6..

E. declaraţiile şi toate celelalte documente care sunt..C.E.E. Secretarul General acţionează în calitate de reprezentant al Preşedintelui executiv şi îl sprijină pe acesta în toate activităţile ce au drept scop îndeplinirea obiectivelor organizaţiei.Procesul de luare a deciziilor cuprinde trei niveluri: summiturile..C. sub conducerea Secretarului General.S.C. Acesta este învestit cu responsabilitatea generală pentru măsurile executive şi pentru coordonarea activităţilor curente ale O. la starea de pace). asigură sprijinul operaţional pentru Organizaţie şi are sediul la Viena. Secretariatul.S. formând împreună aşa-numita „Troică”. în măsură să faciliteze discuţiile şi negocierea deciziilor ce trebuie luate prin consens.. apoi.C. menţinerea contactului cu alte organizaţii internaţionale.C.C. este asistat în activitatea sa de precedentul şi următorul demnitar cu această funcţie. Secretarul General este numit de către Consiliul Ministerial pe termen de trei ani. respectiv ministrul de externe al ţării desemnate să asigure conducerea O. adoptate oficia1 de organismele abilitate. managementul crizelor şi măsurile necesare pentru trecerea de la faza de conflict la cea postconflictuală (respectiv. supervizarea activităţilor referitoare la prevenirea conflictelor.E. responsabil pentru stabilirea programului şi organizarea activităţilor structurilor funcţionale ale organizaţiei. de la Stockholm. Consiliul Permanent.E. atât interguvernamentale.E.C. Preşedintele în exerciţiu. Postul de Secretar General a fost înfiinţat la reuniunea Consiliului O. asigurarea. cât şi neguvernamentale. care este forumul pentru consultarea periodică pe o bază permanentă şi pentru luarea deciziilor ce privesc activitatea cotidiană curentă a O.S.S. fiind asistat de un Birou cu sediul la Praga. Procesul de luare a deciziilor este coordonat de către preşedintele executiv.S. să acţioneze în sensul stabilit prin scopurile şi obiectivele politice stabilite la summituri.S. reprezentarea Organizaţiei în exterior. în 1992. Aceste responsabilităţi includ: coordonarea activităţii structurilor şi instituţiilor O.E. un alt stat membru este desemnat pentru ocuparea acestei funcţii. din punct 172 . Secretarul General şi Secretariatul. care reprezintă cel mai înalt nivel de luare a deciziilor pentru Organizaţie: Consiliul Ministerial. Atribuţiile Secretariatului se referă la: sprijinul activităţilor practice desfăşurate în teren de către O. Preşedintele în exerciţiu. care ia măsurile necesare pentru ca O. El organizează reuniuni neoficiale ale reprezentanţilor statelor membre.S. În fiecare an.

S.S.E.E.E. are în structura sa următoarele entităţi: Biroul Secretarului General îl sprijină pe Secretarul general în îndeplinirea atribuţiilor sale de manager general şi administrator. sunt finanţate din contribuţiile statelor participante. al prevenirii conflictelor. în special a celor ale Forumului Economic. fiind abilitat în domeniul activităţilor economice. inclusiv în domeniul translaţiei.S. care să pună în pericol pacea lumii.S. adăposteşte o parte importantă a arhivelor O.. Secretariatul O.C. precum şi urmărirea zilnică a îndeplinirii deciziilor luate la toate nivelurile ierarhice ale Organizaţiei. în concordanţă cu o repartiţie făcută pe baza deciziei statelor membre ale O.C.. în sprijinul preşedintelui executiv. asigurarea serviciilor administrative. Biroul din Praga al Secretariatului asigură asistenţa în domeniul informaţiilor publice.C. găzduieşte o parte din cercetătorii aflaţi temporar la sediul Organizaţiei. financiare şi de personal necesare tuturor structurilor O. incluzând Biroul din Praga şi arhivele organizaţiei. sociale şi de mediu. şi acţionează în domeniul diseminării documentelor şi informaţiilor oficiale ale O.C.S. Centrul pentru Prevenirea Conflictelor este responsabil pentru sprijinirea preşedintelui executiv în îndeplinirea sarcinilor sale specifice în domeniul avertizării timpurii. din domeniile Economic şi al Protecţiei Mediului acţionează împreună cu Secretariatul O.E. a desfăşurării tuturor reuniunilor.C. de serviciile administrative.de vedere tehnic.C. de organizarea reuniunilor şi conferinţelor.E.S.E.C.E. Obiectivul de bază este acela de a încuraja părţile spre a descoperi soluţii paşnice şi oportune pentru soluţionarea problemelor.E. de activitatea de documentare şi protocol. managementul crizelor şi revenirea la normalitate în faza postconflictuală. în special prin 173 .S. Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale este un instrument de lucru creat pentru a gestiona tensiuni etnice în faza incipientă a acestora. informaţii publice şi presă.C. Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului are ca atribuţii principale: promovarea alegerilor democratice. precum şi în cel al securităţii. asigură asistenţa în organizarea reuniunilor ţinute la Praga. conferinţelor şi şedinţelor O. Coordonatorul Activităţilor O. Departamentul pentru Administraţie şi Operaţii răspunde de politica de personal.C. inclusiv în ceea ce priveşte serviciul de translaţie. asistenţă juridică şi audit intern. Biroul oferă asistenţă în domeniile: sprijin executiv.E. cu potenţial generator de conflict. Toate activităţile şi instituţiile O.S.S.

prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor În 1992. Ea a fost constituită cu scopul declarat de a găsi o rezolvare disputelor care îi sunt supuse spre analiză de către statele O. o listă de nume de arbitri şi persoane cu rol de conciliatori. 174 . contribuţia la avertizarea timpurie şi la prevenirea conflictelor.7. de monitorizare 128 Stan Petrescu. şi-a intensificat activităţile în toate fazele conflictuale.S. în special prin monitorizarea aplicării angajamentelor asumate de state în domeniul drepturilor omului şi a altor obligaţii referitoare la dimensiunea umană a securităţii regionale.E.U.C. Curtea pentru Conciliere şi Arbitraj. este constituită din parlamentari aparţinând statelor participante.C.C.E. Misiunea reprezentantului pentru libertatea mass-media este de a acorda asistenţă guvernelor statelor în domeniul asigurării unor surse de informare libere.C. Op. a întreprins mai multe misiuni oficiale şi a trimis reprezentanţi ai preşedintelui O. C. Relaţia dintre O.E..S.2. independente şi pluraliste pentru opinia publică. 237-241.1. de raport. s-a autodeclarat drept acord regional. pentru modelul democratic al oricărei forme de guvernământ. Procedura de bază este concilierea. la care se apelează atunci când o dispută este supusă Curţii..E. Consolidându-şi statutul de organizaţie regională. la nevoie.E. cit. şi O. O. Reprezentantul pentru libertatea mass-media. Adunarea Parlamentară este găzduită la Copenhaga. O.C.S.S.monitorizarea procesului electoral. cu obiectivul declarat de a realiza în viitor o structură interparlamentară. VI. în misiuni de anchetă. ci.C. ocazie cu care se constituie o Comisie ad-hoc de Conciliere sau un Tribunal de arbitraj ad-hoc128.S. se utilizează şi arbitrajul.E. dar. din 1992. p.E. mai curând.N. având scopul de a promova implicarea mai activă şi mai profundă a Organizaţiei în procesul paneuropean. ceea ce este esenţial pentru însăşi existenţa unor societăţi libere şi deschise.S.S. Adunarea Parlamentară a O. Acest organism a fost înfiinţat prin Convenţia referitoare la Conciliere şi Arbitraj în cadrul O.S.C. în sensul capitolului VIII din Carta Naţiunilor Unite. În conformitate cu Declaraţia reuniunii la vârf de la Helsinki.C. Curtea nu este o structură permanentă.E. într-un cuvânt. asigurarea sprijinului practic în consolidarea instituţiilor democratice şi a drepturilor omului şi în întărirea instituţiilor societăţii civile şi a domniei legii.

S. o legătură strânsă între N. Georgia. pentru aplicarea sancţiunilor aprobate de O. 241-242.C. au fost organizate şi desfăşurate misiuni în colaborare cu O. şi O. Biroul Înaltului Comisar pentru Minorităţi Naţionale are mandat pentru a conduce misiuni la faţa locului şi pentru a se angaja în misiuni diplomatice de prevenire. a creat o forţă militară operaţională specială. Din septembrie 1992. Sandjak. O. în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.C. Croaţia. Voivodina.. Croaţia. au început să funcţioneze misiuni de ajutor pentru aplicarea sancţiunilor în Albania. când se dezvoltă.N. ca urmare a intensităţii acestui conflict.C. a participat la găsirea unei soluţii politice pentru criza din Albania.S. De exemplu. Una dintre cele mai mari provocări pentru O. Georgia. Cu toate acestea. în scopul încetării conflictului şi restaurării păcii şi stabilităţii. Nagorno-Karabah şi Cecenia. în România şi în Ungaria. În 1996. Letonia.şi de „bune oficii”. violenţele au reizbucnit la începutul anului 1999.S. au fost întreprinse în Kosovo.C.U. de verificare în Kosovo. Abhazia etc.A. împotriva Republicii Federative a Iugoslaviei (Serbia şi Muntenegru).S.C.E. 175 . a organizat alegeri generale în BosniaHerţegovina conform Acordului de pace de la Dayton. Croaţia.E. astfel de misiuni ale O.S.E. având în prezent peste 20 de misiuni şi alte activităţi pe teren în zona sa geografică de acoperire (Bosnia şi Herţegovina. a constituit-o intervenţia internaţională din Kosovo. O. Estonia. Georgia).U.E.E.C. Este şi momentul-cheie.A.O. Moldova.E. iar în septembrie 1997. a monitorizat alegerile ce au urmat.N. Kosovo. N. De asemenea. pentru a ajuta la evacuarea urgentă a Misiunii O. alcătuite în desfăşurarea unor astfel de misiuni sunt transmise Secretariatului O. În 1997. p.C. În ultimii ani.E.T.S.N.C. în situaţia că aceasta era supusă riscurilor în urma escaladării conflictului.U.C. Bulgaria. în Macedonia. a monitorizat actele de violare a drepturilor omului comise de ambele grupuri etnice.T.E. Reprezentantul Preşedintelui O. Albania. încă din faza incipientă a declanşării misiunilor. au urmat alegeri municipale. Tadjikistan.S. pentru a-şi întări capacităţile de management şi prevenire a conflictelor129.C. O parte dintre incidente au fost 129 Ibidem.E.S.S. Misiunea O.E. Skopje. O. Rapoartele O.S.O.

ceea ce a determinat retragerea Misiunii din regiune. la jumătatea anului. însă.. Abordarea comprehensivă a problematicii gestionării conflictelor porneşte de la premisa indivizibilităţii naturii securităţii: insecuritatea unui stat sau a unei regiuni poate afecta toate statele participante..S. dacă nu-şi rezolvă aceste probleme130.S.S. Croaţia a făcut progrese semnificative în dezvoltarea instituţiilor democratice. VI.E. monitorizarea alegerilor.E. cât şi necesitatea continuării eforturilor. din 12 iulie 2005. 176 . Cu toate acestea. Abordarea comprehensivă a problematicii gestionării conflictelor în cadrul O. Repatrierea refugiaţilor. alcătuit dintr-o gamă largă de probleme de securitate. în zonă şi.C.C. situaţia s-a deteriorat. în Kosovo (UNMIK).2. supremaţiei legii şi drepturilor minorităţilor.S. securitate ecologică şi economică.8.. conform căreia nici un stat nu trebuie să îşi consolideze securitatea în detrimentul securităţii unui alt stat. Raportul cere continuarea eforturilor în domeniile repatrierii refugiaţilor.C. măsuri de construire a încrederii şi securităţii.E. în care dimensiunea umană şi economică este plasată pe acelaşi nivel cu dimensiunea politico-militară a securităţii: controlul armamentelor.U. Relaţiile de securitate reciprocă dintre state trebuie să fie bazate pe o abordare cooperativă.. 242-243. 130 Ibidem. p.C. Raportul O. • Acest mod de abordare a conflictelor regionale care au caracterizat mediul internaţional de după „războiul rece” este reflectat în obiectul de activitate al O. l iulie 1999. drepturile omului. supremaţia legii şi drepturile minorităţilor sunt domeniile în care Croaţia trebuie să continue eforturile pentru a-şi îndeplini angajamentele internaţionale. sporirea libertăţilor presei şi democratizarea forţei de poliţie.E. Aceasta a revenit. din cauza ofensivei sârbeşti împotriva albanezilor. a preluat rolul conducător în cadrul general al Misiunii O. privitor la Croaţia prezintă atât succesele. Carta privind Securitatea în Europa.S.E.C. în timp ce securitatea în zona de competenţă (de la Vancouver la Vladivostok) aduce beneficii tuturor statelor membre. Croaţia nu va accede curând la Uniunea Europeană. din însărcinarea Consiliului Permanent al O.gestionate de către inspectorii O.1. Acest principiu este formulat în Codul de conduită privind aspectele politico-militare ale securităţii.N.

financiare şi politice..E. pentru că alarma timpurie şi diplomaţia preventivă nu pot deveni efective decât în măsura în care statele participante la O.• Complementaritatea diverselor aspecte ale securităţii este avută în vedere prin aceea că dimensiunea politico-militară este abordată în contextul aspectelor economico-umane.E.N. este acela că Organizaţia se doreşte activă în toate fazele ciclului conflictual.C. în acest scop. diplomaţia preventivă practicată de O.1. porneşte de la premisa că orice conflict.C.S.S.E. după ce a fost declanşată alarma timpurie.C. O asemenea abordare. eforturile şi costurile umanitare. necesare pentru prevenirea conflictelor sunt mult mai mici decât cele impuse de menţinerea păcii sau reconstrucţia unei societăţi.C.S. reprezintă principalul instrument de avertizare timpurie. a unei ţări după declanşarea unui conflict violent.C. Semnificaţia diplomaţiei preventive în cadrul O. limitarea extinderii ariei de conflict pentru un conflict deja existent sau care nu poate fi evitat.C. nu este inevitabil şi poate fi prevenit.9. O.U. După aceasta trebuie luate măsuri concrete pentru evitarea unei confruntări armate. care să permită împiedicarea izbucnirii conflictelor violente. prevenire a conflictelor. dacă se fac eforturile necesare la momentul potrivit.E. manifestă voinţa politică necesară pentru folosirea. Şi prima acţiune care trebuie întreprinsă o constituie identificarea surselor potenţiale de conflict şi analiza acestora în vederea înlăturării lor cât mai rapide. reconstrucţie postconflict.2. • Un aspect important al modului de lucru al O.E.C. a mecanismelor instituţiei paneuropene. Principala problemă care se cere a fi soluţionată..S. Ca şi în cazul O.E.E. Într-adevăr. Aceasta este şi principala motivaţie a creşterii rolului O.S. VI. în prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor. gestionare a crizelor. Este bine cunoscut că prevenirea conflictelor reprezintă cea mai bună investiţie. Statele respective trebuie să fie pregătite să acorde un sprijin politic şi material concret 177 .S. Dacă aceste măsuri de prevenire sunt luate în faza premergătoare creării unei situaţii conflictuale. acceptată astăzi de toate statele membre ale O. este adoptarea măsurilor care urmează să fie întreprinse. indiferent de natura sa. atunci se poate declanşa din vreme o alarmă timpurie. eliminarea conflictelor ca mod de soluţionare a diferendelor.S. îşi propune gestionarea crizelor înainte de a se agrava şi a se transforma în conflicte deschise (prevenirea evoluţiei de la criză la conflict).

E. Este greu. însă.S. de diplomaţie preventivă şi gestionare a crizelor devine tot mai mult unul din obiectivele principale ale instituţiei paneuropene.C.E. Atenţia şi ponderea principală a activităţii sale au trecut de la organizarea unor reuniuni şi conferinţe la acţiuni concrete. pe termen scurt. şi conflictele pe termen lung. cu stările tensionale şi conflictuale pe care le cunoaşte în prezent Europa. Eforturile pentru crearea bazei necesare unei democraţii veritabile pot fi subminate sau făcute în zadar. instituirea de structuri pentru protejarea şi promovarea drepturilor omului.E. Prevenirea conflictelor se realizează prin acţiuni diplomatice care privesc toate componentele conceptului global de securitate. O. şi tranziţia paşnică de la un sistem economic statal centralizat la un sistem flexibil.E.C. dacă tensiuni interne se transformă în război civil sau conflict internaţional. cu toate urmările şi acţiunile pe care o asemenea funcţie 178 . întrucât o asemenea acţiune vizează implicit instaurarea unei democraţii viabile şi organizarea instituţiilor care o susţin. orientat spre economia de piaţă.eforturilor de prevenire a conflictelor. Funcţia O.S. eliminarea oricărei forme de discriminare rasială şi respectarea minorităţilor.S. în general. De aceea. O prevenire durabilă a conflictelor în Europa nu ar putea fi concepută decât pe termen lung. care să contribuie la creşterea prosperităţii şi să acorde atenţia cuvenită justiţiei sociale. în înţelegerea sa actuală.S.C. la o confruntare mai directă cu lumea reală a timpurilor pe care le trăim. de la aspecte referitoare la menţinerea şi întărirea păcii şi a securităţii până la respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor democratice. uneori existând şi riscul ca un conflict pe termen scurt să se transforme în unul pe termen lung. Iată de ce diplomaţia preventivă tinde să devină una din funcţiile şi unul din instrumentele fundamentale ale O.C. două tipuri de conflicte previzibile: cele imediate. Diplomaţia preventivă are în vedere. pentru a nu permite evoluţia unui conflict într-o situaţie de criză mult mai complexă şi mai greu de rezolvat. în noua arhitectură europeană. Acţiunea şi demersurile diplomaţiei preventive vizează. crearea unui climat de încredere între populaţie şi cei care o guvernează. de făcut o separare categorică. totodată. a cunoscut transformări fundamentale. diverse aspecte ale acţiunii de prevenire a conflictelor pe termen scurt sau lung sunt considerate ca părţi integrante ale funcţiei sau strategiei de diplomaţie preventivă a O. De la începutul anilor '90.

179 .S. Dificultăţile şi limitele O.1.. Această instituţie poate oferi numai soluţii politico – diplomatice. Printre acestea. din constrângerile sale statutare. Scurt istoric Consiliul Europei a fost prima organizaţie interguvenamentală înfiinţată în Europa după al doilea război mondial131. influenţa şi capacitatea sa sunt limitate de opţiunile statelor participante pentru o metodă sau alta. să se angajeze activ în diplomaţia preventivă. calea prevenirii destabilizării situaţiei într-o zonă sau alta din spaţiul O.C. echilibrul între diplomaţia publică şi cea discretă. sistemul complicat de legături interguvernamentale pentru negocierea misiunilor. precum O. depinde de măsura sprijinului politic din partea celor implicaţi – părţile în dispută şi statele care au interese.le implică. de interesele de grup şi de alţi factori imprevizibili.1.. p. O. Succesul diplomaţiei preventive în cadrul O. pe de o parte. Feltham.E.. dar pe de altă parte.C. teoretic.N.S.S. O. proces în cadrul căruia O. Consiliul Europei – organizaţie regională cu rol în gestionarea crizelor şi protecţia minorităţilor VI. cit.E. izvorăsc.3.S. prin întreprinderea unor demersuri şi luarea unor măsuri concrete de diplomaţie preventivă.E. a creat o serie de structuri şi mecanisme care-i permit.C.G. VI. ca iniţiatoare. în primul rând. abordarea pe termen lung a procesului de soluţionare a unei crize şi de stabilizare a situaţiei.1.3. Mult mai eficientă este. caracterul complicat şi consensual al procesului de luare a deciziilor şi de adoptare a soluţiilor propuse. de reapariţia sferelor de influenţă. care îi conferă o anumită ineficacitate practică.C.S. Experienţa arată că atunci când o situaţie iese de sub control este inutil să se aştepte convocarea unei reuniuni general-europene de evaluare pentru redresarea situaţiei respective. menţionăm lipsa de capacităţi – instrumentar militar. nu dispune de mijloace de impunere a soluţionării unui conflict (tehnice sau instituţional-statutare). colaborează şi cu alte organisme internaţionale ce folosesc instrumente specifice.C.U. desigur.E. mandatului acestora şi componenţei umane.C. fără să dispună de mijloace materiale suficiente. Op.E.S. 150. 131 R.E. Acest lucru presupune selecţionarea prudentă a mijloacelor politico-diplomatice care urmează a fi aplicate.

Azerbaidjanului (2001). Irlanda. la 5 mai 1949. În urma aderării Armeniei. că scopul acestei organizaţii îl constituie realizarea unei mai mari unităţi între ţările membre în promovarea intereselor lor comune. Bosniei şi Herţegovinei (2002).A. la Londra. Belgia. începând cu 8 august. obiective de natură esenţial politică şi culturală. această ţară este vremelnic suspendată din clubul acestei organizaţii a ţărilor europene (13 ianuarie 1997). Franţa. pentru a realiza şi a salvgarda idealurile şi principiile ce constituie moştenirea comună europeană.3. p. C.1. Norvegia. Prima convenţie importantă a fost semnată la Roma.. în principal. creat iniţial de zece state (Anglia. Serbiei-Muntenegru (2003). Ca urmare a unei politici autoritare duse de Belarus. care a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. astfel încât. în capitolul I. Italia. După intrarea Ucrainei şi a Macedoniei. VI.2. cărora li s-au adăugat. Canada. acelaşi an.E. şi a Georgiei.La 28 ianuarie 1949. în 1966. ataşat valorilor spirituale şi morale care sunt patrimoniul comun al popoarelor şi care sunt la originea principiilor. Olanda. Principii şi obiective Statutul Consiliului Europei precizează. Danemarca. Mexic. în octombrie 1995. Prima sesiune a Consiliului Europei a avut loc la Strasbourg. Apărarea şi promovarea acestor valori fundamentale nu mai sunt doar o problemă internă a guvernelor ţărilor. semnarea statutului Consiliului Europei. unde. cit. miniştrii de externe ai unui grup de ţări occidentale au ajuns la o formulă reciproc acceptabilă. alte trei (Grecia. Este prima organizaţie care vizează. numărul de state membre se ridică la 46. 180 . la 27 aprilie 1999. Vaticanul şi Japonia au statut de observator pe lângă instituţiile guvernamentale ale Consiliului Europei132. s-a fixat sediul permanent al acestei organizaţii. Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului. Moldovei (2004). Op.. a Rusiei şi Croaţiei. ulterior. S. pentru a facilita progresul economic şi social al ţărilor membre. Suedia). ci au devenit astfel o responsabilitate colectivă a ţărilor interesate. numără 41 de state. la 4 noiembrie 1950. a avut loc. libertăţilor 132 Stan Petrescu.U. Consiliul Europei este mai mult decât un club al ţărilor europene. 168. Luxemburg. Islanda şi Turcia).

care a pus capăt unui regim de dictatură ce a durat 48 de ani. când Adunarea Parlamentară a C. căutarea de soluţii pentru problemele sociale (minorităţi. în general. libertăţilor politice şi proeminenţelor dreptului „pe care se fondează orice democraţie veritabilă” Activitatea Consiliului Europei a devenit una normativă şi. libertăţii individuale. statul de drept. bioetică. lupta împotriva oricăror forme de intoleranţă şi exclusivism.S. a fost lansată 181 . fapt care a creat condiţiile necesare de orientare a acestuia spre spaţiul est-european.individuale.R. din 1981. xenofobie. San Marino (1988). Totodată. Principiile şi obiectivele principale. luate la un loc. În 1976. despre statul de drept. droguri etc. din vara anului 1974. respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale. alegeri democratice.). De-a lungul activităţii sale. este admisă în C. din aprilie 1974.. a retras dreptul acestei ţări de a mai participa la lucrările Consiliului.E. respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. există nişte condiţii care trebuie îndeplinite. şi anume. prin venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în U. toată Europa de Vest a fost inclusă în zona de competenţă a Consiliului. protecţia mediului. despre supremaţia legii în tot spaţiul său de exprimare şi. potrivit statutului Consiliului Europei. Ca urmare a începerii unui proces transparent de democratizare în spaţiul ţărilor est-europene. au fost elaborate mai mult de 150 de convenţii propuse spre ratificare ţărilor membre. la adăpostul căreia poate fi îndeplinit următorul principiu fundamental. SIDA. şi Portugalia. asemănătoare despre democraţie şi drepturile omului. cu ajutorul programelor de cooperare. însemnând condiţii severe pentru cei care doresc să acceadă la C. Consiliul Europei este alcătuit din ţări şi popoare europene care au o concepţie.E. despre respectarea demnităţii umane.S. Odată cu admiterea unor ţări ca Lichtenstein (1978). mai ales. iar statul de drept înseamnă principiul potrivit căruia trebuie să existe supremaţia legii. se referă la democraţia pluralistă. sprijinirea ţărilor din Europa Centrală şi de Est în vederea consolidării reformelor politice şi administrative. criza din Cipru. Democraţia pluralistă desemnează principiul libertăţii politice. toate acestea. favorizarea şi valorificarea identităţii culturale a ţărilor europene. şi lovitura de stat militară din Turcia. la doi ani după revoluţia „garoafelor-roşii”. Consiliul Europei a fost tulburat de crize politice majore: lovitura de stat militară din Grecia.E. în acest sens.

astfel.E. Op. Adunare Consultativă. Adunarea contribuie activ la gestionarea crizelor din Europa. 170-171. Feltham. cu mai multă vreme în urmă133.ideea identităţii culturale europene. convenţii europene şi alte instrumente juridice care formează baza unei veritabile legislaţii europene. Dezbaterile ei privind chestiunile politice s-au fondat. Consiliul Europei atrage atenţia întregului spaţiu sud-european. cit. constituie un ansamblu instituţional complex. Ibidem. Textele adoptate de Adunare reprezintă orientări importante pentru Comitetul Miniştrilor.1. adesea. de multe ori.3. în problemele cultural-europene. portavocea şi antecamera pentru negocierile vizând tranziţia de la dictatură la democraţie. guverne.C. la originea a numeroase tratate internaţionale. avantajul consolidării cooperării culturale. Consiliul accentua. Are un rol deliberativ şi consultativ. p. pe concluziile misiunilor organizate pe teren şi pe dialogul permanent instaurat cu statele în cauză. Cea mai cunoscută dintre acestea este Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. asigură observarea alegerilor şi se angajează în diplomaţia parlamentară. 182 . la ora actuală. simpozioane şi audieri parlamentare publice privind problemele majore de actualitate. care dispune de diferite instrumente. conferinţe. ca mijloc de promovare a înţelegerii pe termen lung dintre popoare şi guverne. Prin prezenţa sa activă. 168-170. devenind. în aprilie 1985. deschisă spre semnare în 1950. 133 134 Ibidem. care a devenit subiectul unei rezoluţii a Consiliului. p.S.. parlamente şi partidele politice naţionale şi pentru alţi actori importanţi ai societăţii. 135 R. p. VI. Din 1989. face recomandări pe probleme de interes comun Comitetului de Miniştri134 şi se întruneşte de trei ori pe an135. Reprezentanţii Adunării realizează vizite periodice în Europa pentru a strânge informaţii de primă mână necesare elaborării rapoartelor Adunării. mijloace şi mecanisme. mai întâi.E. Adunarea a fost. Adunarea organizează.G..3. periodic. Structura Consiliului Europei Organele principale ale C. astfel: Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. în lumina prevederilor Actului Final al O. cea mai largă instituţie de acest fel. 151. aşa cum fusese cazul cu Portugalia şi Spania. De asemenea. reprezintă prima adunare europeană din istoria continentului şi.

p. Liechtenstein (2). Elveţia (6). Cipru (3). San Marino (2). Norvegia (5). Portugalia (7). Azerbaidjan (6). Serbia şi Muntenegru (7). Republica Slovacia (5). Ucraina (12). Bosnia şi Herţegovina (5). Ungaria (7)136. 138 R. Islanda (3). Comitetul Miniştrilor reprezintă instanţa de decizie a Consiliului Europei. Letonia (3). drogurile. intoleranţa. cit. Irlanda (4). Georgia (5). În colaborare cu Adunarea Parlamentară. imigrarea. numărul lor stabilindu-se în raport cu mărimea populaţiei şi a statului respectiv. Bulgaria (6). Republica Cehă (7). Moldova (5). România (10). Marea Britanie (18).. 172-173. Feltham. Grecia (7). Lituania (4). Membrii Adunării şi supleanţii lor sunt aleşi sau desemnaţi de parlamentele naţionale dintre parlamentarii din fiecare ţară. Croaţia (5). p.G. el reprezintă gardianul valorilor fundamentale ale Consiliului Europei şi este învestit cu misiunea de a controla respectarea angajamentelor luate de statele membre137. Aceste audieri iau forma unui dialog între parlamentari şi specialişti. Italia (18). Danemarca (5). mediul. Luxemburg (3). 151. Slovenia (3). 183 . Comitetul Miniştrilor decide activităţile Consiliului Europei şi se întruneşte de două ori pe an138. cit.. iar Comitetul Miniştrilor asigură caracterul efectiv al acestora. aceştia trebuie să fie reprezentativi pentru curentele politice ale parlamentului naţional care i-a desemnat. totodată. 136 137 Stan Petrescu. Andora (2).cum ar fi: violenţa. Turcia (12). Deciziile Comitetului Miniştrilor sunt transmise guvernelor sub formă de recomandări sau fac obiectul convenţiilor şi acordurilor europene obligatorii din punct de vedere juridic pentru statele care le-au ratificat. Statele membre şi reprezentarea lor sunt: Albania (4). El este alcătuit din miniştrii afacerilor externe ai celor 46 de state membre sau din reprezentanţii diplomatici permanenţi la Strasbourg şi constituie un organism guvernamental în care. şi forumul în care se elaborează răspunsurile europene la aceste provocări. în condiţii de egalitate. Estonia (3). Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (3). Op. Franţa (18). Federaţia Rusă (18). Malta (3). Op. Armenia (4). Belgia (7). pot fi discutate demersurile naţionale privind problemele cu care se confruntă societatea europeană. Polonia (12). Ibidem. Germania (18). Finlanda (5). Austria (6). Spania (12). Suedia (6). Fiecare membru este responsabil pentru onorarea acestor angajamente. bioetica sau media. 173. Olanda (7). p.

de asemenea. în particular cu Uniunea Europeană. Ibidem. fondate pe valorile esenţiale ale democraţiei. Convenţia europeană pentru prevenirea torturii. Congresul autorităţilor locale şi regionale a fost creat ca organ consultativ. p. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi Organizaţia Naţiunilor Unite139. 184 140 139 .E. strângerea relaţiilor de lucru cu Uniunea Europeană. dintre care cele mai importante (Convenţia europeană a drepturilor omului. pentru 2001-2005. crearea unui spaţiu comun al drepturilor omului în Europa. În cadrul unei vaste campanii care vizează promovarea viziunii unei Europe mai extinse. Congresul puterilor locale şi regionale – un purtător de cuvânt al democraţiei locale141 –. p. prin intermediul acţiunilor de teren. El a intensificat cooperarea cu alte organizaţii.Comitetul Miniştrilor veghează. Iaşi. Această responsabilitate este crucială pentru convenţiile referitoare la drepturile omului.A. dezvoltarea normelor democratice şi garantarea respectării lor de către state. supremaţia dreptului şi respectarea drepturilor omului. Op. a lansat un Program de acţiune în şapte puncte. 51. 174-176.. evaluarea rezultatelor proiectelor şi acţiunilor întreprinse în scopul ameliorării eficacităţilor lor reale. Stan Petrescu. Japonia şi Mexic). 141 Gilles Ferréol (coordonatori). având competenţe de ordin administrativ. pacifiste şi stabile. Secretarul General al C. Consiliul Europei a consolidat dialogul instituţional cu reprezentanţii aleşi de cetăţenii europeni la nivel naţional şi local şi a extins dialogul politic şi asupra statelor nemembre şi a statelor care beneficiază de statutul de observator (S. Editura Polirom. el asigură continuitatea necesară funcţionării structurilor organizaţiei. cit. Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale) au prevăzut existenţa unor mecanisme de control.C. este condus de către un secretar general. fiind reprezentantul colectivităţilor locale şi regionale în efortul de democratizare a acestora140. O. 176-177. 2001. p. Vaticanul. în 1994.U. Canada. Punctele esenţiale ale Programului se referă la: promovarea principiilor democraţiei prin consolidarea impactului politic al Organizaţiei. răspunsul oferit aşteptărilor cetăţenilor europeni. şi Organizaţia Naţiunilor Unite. care să reliefeze noile provocări ale construcţiei unei Europe pe deplin democratice.. Dicţionarul Uniunii Europene.S. Secretariatul General este organul permanent al Consiliului. Carta socială europeană. asupra aplicării efective a convenţiilor şi acordurilor încheiate între statele membre.E.

James Mayall.1.1.1. VI. Germania.O. Activităţile lui sunt multiple: participarea la recrutarea administratorilor internaţionali pentru cele 30 de municipalităţi din Kosovo. printre altele. semnat la 18 aprilie 1951 de şase state din vestul Europei (Belgia.4. a cărei jurisdicţie este acceptată acum ca obligatorie de cele 34 de state membre. p.C. organizarea vizitei preşedintelui Congresului şi menţinerea dialogului cu responsabilii Organizaţiei Naţiunilor Unite (Minuk). pe parcursul timpului. şi Politica Externă şi de Securitate Comună VI. 179-180.1.E.C. Realizări Sub egida Consiliului Europei au fost elaborate. susţinerea proiectelor de parteneriat cu municipalităţile din Kosovo142 ş.E. deja pusă în aplicare143. constituită pe baza tratatului de la Paris. cit. Op.Congresul are un rol deosebit pe planul securităţii europene. cooperarea cu Comisia de la Veneţia pentru a studia statutul interimar al Kosovo.4. şi Convenţia Europeană pentru Suprimarea Terorismului. O. Alte realizări importante ale Consiliului Europei au fost: Convenţia Europeană privind Drepturile Omului şi înfiinţarea Comisiei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.4..3. Istoricul construcţiei U. Op. Congresul este activ în Kosovo de la începutul prezenţei internaţionale în această zonă. 144 R. Italia. pe baza Rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite.). p. precum decizia din 1993 a Consiliului Europei. cit. care. Op. p. VI. defineşte acele atacuri ce nu trebuie privite ca politice sau legate de motive politice144. 83.E. 142 143 Stan Petrescu..S. Feltham. 150-151.G.. Uniunea Europeană îşi are originile în cele trei „comunităţi europene”: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C. asistenţa pentru pregătirea textelor legislative (reglementărilor) referitoare la municipalităţi şi alegeri. U. şi ai partidelor politice albaneze şi sârbe din Kosovo.a.E. de a se constitui o Convenţie privind Minorităţile Naţionale (care este deschisă tuturor statelor europene. un număr de peste 180 de documente de mare importanţă. cit. fie ele membre ale Consiliului sau nu). observarea derulării alegerilor municipale. 185 . Franţa.

După lărgiri succesive (în 1973 s-au alăturat Danemarca.E. La Consiliul European de la Corfu. 52.A.. p. totalul ţărilor membre fiind de 15. Consiliul European a anunţat că ţările Europei Centrale şi de Est care au semnat „Acorduri Europene” cu Uniunea vor fi invitate să devină membre ale U.E. unicitatea centrelor de decizie care exista de facto din 1967 (până atunci.E.).146. Austria.E. s-a convenit ca următoarea fază de extindere să includă. 256-257. cunoscut în mod obişnuit ca Tratatul de la Maastricht. În iunie 1993. inclusiv cele trei ţări baltice – Estonia. Turcia. Tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 în urma ratificării sale de toate părţile145. dar la referendumul naţional ţinut în noiembrie 1994. semnat la 25 martie 1957 de aceleaşi şase state (Belgia. marcând. Comisia Europeană şi Consiliul de Miniştri erau diferite pentru cele trei Comunităţi. cit.E. p. În principiu.E. Ioan Oros. Negocierile de primire au fost încheiate de asemenea cu succes de către Norvegia. astfel. sau EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (C. Cipru şi 145 146 Stan Petrescu. Op. cit. 10 ţări ale Europei Centrale şi de Est au devenit astfel eligibile. care nu au însemnat însă sfârşitul extinderii frontierelor Comunităţii europene. Op. denumirea tot mai des folosită pentru această structură a fost aceea de Comunitate Europeană. şi C. în timp ce Parlamentul European şi Curtea de Justiţie au fost comune încă de la înfiinţarea C. La 1 ianuarie 1995. Uniunea Europeană a reprezentat permanent un pol de atracţie pentru celelalte state europene. Statele din Europa Centrală şi de Est. ambele constituite pe baza Tratatului de la Roma. Italia. au aderat la U.E. Germania. Luxemburg şi Olanda) şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. 186 . Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C. 57. Finlanda şi Suedia.E.8% din votanţii norvegieni s-au opus aderării la U.A.Luxemburg şi Olanda) şi intrat în vigoare la 23 iulie 1952. care împreună formează Tratatul privind Uniunea Europeană.. Malta şi Cipru au avut sau au în vedere obţinerea statutului de membru al Comunităţii Europene. în 1981 Grecia şi în 1986 Spania şi Portugalia). Letonia şi Lituania. Franţa.E. Irlanda şi Marea Britanie.E. Gheorghe Toma. La Consiliul European de la Maastricht din decembrie 1991. Sava Postolache. din iunie 1994. şefii de stat şi de guvern ai Ţărilor Comunităţii au adoptat un Tratat privind Uniunea Politică şi un Tratat privind Uniunea Economică şi Monetară.). de asemenea.E.

Portugalia. Olanda. Slovenia. Germania. începând cu data de 1 mai 2004. Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht au fost schimbate şi o serie de denumiri. Italia. a Tratatului Uniunii Europene. Un alt stadiu în procesul de extindere a fost atins la Consiliul European de la Essen.E. Primul. 187 . Franţa. VI. astfel: al doilea pilon este cel al politicii externe şi de securitate comună. Cipru.Malta. Polonia. care a luat hotărâri în privinţa strategiei destinate să pregătească ţările eligibile pentru primirea în Uniunea Europeană147. care formează. în ansamblul construcţiei europene s-au produs schimbări esenţiale şi au luat fiinţă noi structuri şi proceduri. Danemarca. Op. cunoscut ca „pilonul” comunitar.S. 150 Gheorghe Toma. Lituania. Irlanda. cit. al treilea „pilon” se referă la cooperarea din cadrul Uniunii în sfera dreptului civil. 57-58.C. la 7 februarie 1992. Tratatul privind Uniunea European prevede conferinţe interguvernamentale odată la doi ani pentru a se evalua progresul făcut şi experienţa dobândită în domeniul politicii externe şi de securitate150. la Maastricht.I. Uniunea Europeană are 25 de state membre (Austria. Finlanda. http://www. Ioan Oros. Ungaria). 257.1. „Pilonii” U. din decembrie 1994. Astfel.C. penal şi al afacerilor interne.2.)149.ro 149 Stan Petrescu.S.. p. Prin semnarea. Suedia..E.infoeuropa. în loc de Comunitatea 147 148 Ibidem. cu o populaţie totală de aproximativ 460 de milioane de locuitori148. un spaţiu de peste 4 milioane km pătraţi. se bazează pe Tratatele de la Paris şi Roma. Astfel. Marea Britanie. Luxemburg. Estonia.E. Ceilalţi doi „piloni” noi creaţi prin Tratatul asupra Uniunii Europene. Sava Postolache.A. cit. aşa cum au fost ele notificate prin Actul European Unic din 1986.4. Slovacia. Politica externă şi de Securitate Comună (P.) şi Cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne (J. în relaţiile internaţionale depăşind cu mult poziţiile şi acţiunile adoptate în cadrul P. Astfel. 58.. Belgia. Cehia. Letonia. p. Spania. Malta.E. rolul U. pillar – în engleză): Comunitatea Europeană (primul şi cel mai consistent „pilon”). Grecia. Uniunea Europeană are la bază un ansamblu de trei piloni (termen consacrat în jargonul comunitar: pillier – în franceză. p. se ocupă în principal de cooperarea interguvernamentală. Op. care se află în curs de dezvoltare. împreună.

4. La reuniunea Consiliului European de la Nisa s-a stabilit că şi statele candidate pot participa la procesul de management al crizelor de natură militară. cit. În acelaşi context.C. Op.1. devine Consiliul U. aceasta a devenit „Comisia Europeană”. Tratatul de la Amsterdam (1997) şi Tratatul de la Nisa (2000).S.E.E. iar în 1995 intră în vigoare Acordul de la Schengen cu privire la libera circulaţie a persoanelor între statele U.E. Comunitatea Europeană continuă să existe ca parte esenţială a Uniunii Europene. 188 . va căpăta o nouă dimensiune prin Tratatul de la Nisa. Politica Externă şi de Securitate Comună De-a lungul anilor.).E. tratatele semnate între membrii Uniunii consfinţind gradual translaţia unor atribute ale suveranităţii naţionale 151 Stan Petrescu.E.. introducerea cetăţeniei europene.. existente151. Principala misiune a U. şi J.3. însă nu trebuie uitat că.E.C. 258-259. securităţii şi justiţiei.E. extinderea zonei libertăţii. şi în aceste domenii. cu toate că Tratatul de la Amsterdam (1997) transferă o serie de competenţe.A. Printre obiectivele principale ale U. o reprezintă organizarea relaţiilor între statele membre şi între popoarele lor într-o manieră coerentă şi pe baza solidarităţii dintre ele. deoarece P.E. Intrarea oficială în vigoare. au încă la bază cooperarea interguvernamentală. În timp.E. de la nivel naţional la nivel comunitar. de altfel. fiind. De altfel. Uniunea Europeană a construit baza unei securităţi prin cooperare. la 1 noiembrie 1993.I. În ceea ce priveşte Comisia C. tratatelor iniţiale ale comunităţilor europene le-au fost aduse perfecţionări prin: Actul Unic European (1987). p. vom enumera: promovarea progresului economic şi social. singura complet integrată.S. Aceasta înseamnă tranziţia de la comunitatea de tip economic la Uniunea politică şi de apărare. afirmarea identităţii Uniunii Europene pe scena internaţională ca un actor global de securitate.E. păstrarea legislaţiei U. Tratatul de la Maastricht (1992). VI. P.Europeană se foloseşte tot mai frecvent termenul de Uniunea Europeană (U. în mod concret. a Tratatului de la Maastricht consacră transformarea Comunităţii Europene într-o entitate calitativ superioară – Uniunea Europeană. deţinând structuri militare adecvate în acest scop. printr-o decizie a sa din 8 noiembrie 1993 Consiliul C.

153 B. trebuie să amintim momentul deciziei politice de a reînarma Germania în anii ’50. Mecanismele principale avute în vedere se bazează pe informarea reciprocă a statelor membre cu privire la problematicile de politică externă şi de securitate. se ocupă de reglementarea P. care pregăteau reuniunile la nivel înalt. Mai mult. iar ulterior. Editura Cartier. arătând la articolul J.C. în virtutea suveranităţii partajate între statele membre şi instituţiile europene. Bucureşti. în anii 1961-1962. statele şi teama.. statele membre urmând să-şi întărească securitatea în comun şi să-şi coordoneze politicile de apărare. în Tratatul de la Maastricht. Cooperarea interstatală trebuia să ducă la o politică externă unică. inclusiv un comitet în domeniul apărării. Consiliul European defineşte principiile şi orientările generale ale P. 3 al Tratatului că respectivul Consiliu „defineşte principiile şi orientările generale ale Politicii Externe şi de Securitate Comune.87.C. însă. Editura Trei.S. se introduceau doar principii generale legate de obiectivele comune. celelalte ţări membre au respins acest „Tratat asupra Uniunii Gheorghe Bărbulescu. Analizând istoria creării unei Politici Externe şi de Securitate Comună.E. Tratatul de la Amsterdam întăreşte prerogativele Consiliului European asupra unor forţe armate comune ale statelor membre. p. Franţa. Aprofundare şi Extindere. foarte important. pentru a permite acest lucru. Luxemburg şi Olanda au elaborat proiectul Comunităţii de Apărare Europene. cunoscute sub numele de „Planul Fouchet”.74.E. în Actul Unic European din 1986 avem prima menţionare a aşa-numitei „Cooperări Politice Europene”. Buzan. pe adoptarea unor acţiuni comune şi. Francezul Christian Fouchet a pregătit trei propuneri.către autorităţile centrale de la Bruxelles. Germania. prin Tratatul de la Roma. Uniunea Europeană. 11. Din nefericire. Italia. Belgia. inclusiv pentru problemele care au implicaţii în domeniul apărării”153. în 1957. pe faptul că. intitulat „Dispoziţii privind Politica Externă şi de Securitate Comună”. 2000. Titlul V al Tratatului de la Maastricht. p. Dorinţa de a reîncepe construcţia politică a apărut sub auspiciile lui De Gaulle. Popoarele. Ultima dintre aceste propuneri prevedea consultări bilaterale periodice şi comitete comune de lucru. Astfel. când. se prevăd măsuri pentru transformarea Uniunii Europei Occidentale în „braţul armat al Uniunii Europene”152. în 1992. 189 152 .S. pe parcursul articolelor J-J. 2000. Chişinău.

Editura Sylvi. semnalul a fost dat de Franţa şi Germania. s-a înfiinţat funcţia de Înalt Reprezentant al P.V.). an I.E. la Summitul de la Haga.E. în timp ce altele au preferat să disocieze politica diplomatică şi de securitate de aspectele legate de apărare155.E.A. şi N. Totuşi.S. cei şase membri ai C.E. s-a adoptat hotărârea privind votarea de către Majoritatea Calificată (Q.) pentru implementarea măsurilor şi extinderea cooperării în domeniul managementului de criză între U.Statelor”. În ceea ce priveşte forţele armate comune. 20-21 noiembrie 2000. p. 155 Mircea Plângu. Treisprezece ani mai târziu. 2003.C.C. Bucureşti.S. Iniţiativa continua cooperarea bilaterală franco-germană. în „Monitor Strategic”. în mai. Poziţia României la Conferinţa pentru angajarea capacităţilor militare. dar în lipsa unor structuri comune ale Comunităţii Economice Europene. marcând prima etapă a unei apărări europene autonome.E. Strategii de integrare europeană. ulterioare semnării Tratatului de la Maastricht. care a demarat în 1963.. deşi aceasta se referea exclusiv la politica externă. să menţină pacea şi să asigure asistenţa umanitară în afara zonei de acţiune a Adrian Pop. Scopurile creării acestui Corp de armată comun franco-german au fost să contribuie la apărarea Europei.O..E. motivându-se că nu se doreşte o colaborare excesivă între state şi nici ruperea legăturii cu S. Bruxelles.O. în 1969. care creau. se limitează doar la reacţii faţă de crizele ce pot apărea.O. Din acest moment.P. 40. În 1970 s-a adoptat Raportul Davignon. deci incluzând aspectele legate de apărare.E. la Stuttgart. EUROCORPS. în contextul juridic fixat de Tratatul de la Elysée. în sensul intervenţiilor militare şi/sau diplomatice. 2.: până la momentul Maastricht. şi U. în conformitate cu articolul 5 al Tratatului fondator al U. 1992. marcând Cooperarea Politică Europeană (C. nr.A. pe baza acordurilor informale.97. p. 2000.T.E. au reafirmat necesitatea de a unifica politic Europa154.U.P. diplomaţia occidentală şi-a armonizat poziţiile faţă de statele terţe. 190 154 .. s-a mai făcut un pas: aspectele politice şi economice ale securităţii au fost incluse între obiectivele C. Tratatul de la Amsterdam a adus schimbări pragmatice cu privire la următoarele chestiuni: s-a creat o celulă de planificare politică şi analiză. unele cancelarii occidentale au considerat că responsabilitatea P.E.M.

E. p. în urma sesiunii ministeriale a U. Aceste forţe europene sunt puse la dispoziţia U.156. fiecare având atribuţii diferite. cit. în urma obţinerii unor asigurări cu privire la preeminenţa N. decizia adoptată la începutul anilor ’90 a reprezentat soluţia de compromis faţă de răcirea relaţiilor franco-germane în momentul unificării: Franţa dorea să menţină trupe pe teritoriul Germaniei unificate.O. intervenţii ale forţelor combatante în cadrul gestiunii crizelor. mobilă.. procesului multinaţional.. respectiv. Spania şi Italia la 15 mai 1995.O. Chiar dacă.A. la început. ceea ce nu s-ar fi putut realiza în mod individual.O. dotată cu capacităţi aeronavale. permiţându-le să controleze împreună întregul sector mediteranean. a fost extins în 1999.E. p.T. de la Lisabona.123.A.A. 157 Mircea Plângu. această iniţiativă a fost tratată cu nepăsare sau nelinişte din partea Marii Britanii şi. Editura Universităţii Bucureşti.000 de oameni157. Elena Zamfir (coordonatori). Din punct de vedere politic.O. în domeniul apărării colective a aliaţilor. The European security partnership. Belgia şi Spania158. Op. 2002. Cea de-a doua este o forţă maritimă. după puţin timp aceste două ţări s-au oferit şi ele să colaboreze pentru consolidarea Corpului de armată comun. EUROFOR şi EUROMARFOR. Misiunile lor sunt fixate în Declaraţia de la Petersberg a U.. and the European Union.T. 191 156 . Ioan Mihăilescu. 158 Ilie Bădescu.E. iniţiativă lansată la Summitul de la Chartres din 1994. N. pentru a include Germania. Geopolitica integrării europene. G. 2003.O. a Olandei. martie.O. capacităţile navale reunesc statele membre ale U. Cele două unităţi au fost create de către Franţa. concepută pentru intervenţii în cadrul crizelor de joasă intensitate sau pentru acţiuni umanitare şi dotată cu 10. din punct de vedere politic. fiind obligată în acelaşi timp să trateze fostul adversar ca pe un partener egal. Grup care va avea ca obiective să realizeze o complementaritate tehnică între cele două forţe aeriene naţionale şi să asocieze Marea Britanie. Două noi unităţi multinaţionale.E. au completat iniţiativa franco-germană.N. semnată la 19 iunie 1992: contribuţia la apărarea comună a Aliaţilor europeni. Olanda. misiuni de menţinere a păcii.A.T.E. Marea Britanie a fost atrasă la formarea Grupului Aerian European (GAE).. 41. Attina Fulvio. Prima este o unitate terestră uşoară. intervenţii umanitare sau cu scopul de a evacua resortisanţii europeni din zonele de conflict.

propuneau ca Uniunea să se ocupe de funcţiile politice ale U.A. 20 iunie 2003. din 4 decembrie 1998. britanicii propuneau eficientizarea managementului de criză. să fuzioneze cu U. iar N.U.. Era o schimbare istorică a poziţiei britanice.E. din 22 septembrie 2000.000-60. mijloacele pentru a decide folosirea lor şi pregătirea de a o face. susţinută de forţe militare credibile. în momentul în care Alianţa reforma structurile de comandă.C. s-au adus noi precizări cu privire la cadrul stabilit la Köln. Cauzele principale au fost modesta performanţă europeană în criza din Kosovo şi dorinţa unei autonomii de execuţie faţă de N. s-a subliniat clar nevoia ca Uniunea Europeană să aibă capacitatea unor acţiuni autonome.E. până în 2003. la reuniunea Consiliului Miniştrilor Apărării ai U. Pentru prima dată.A. Totuşi. într-un interval de 60 de zile şi pentru cel puţin un an. şi anume pe cele ale dezvoltării unei securităţi europene împreună cu S.T. Datele arată că proiectul avansează rapid şi se automodifică din mers. se preciza în Concluziile preşedinţiei finlandeze a Consiliului Afacerilor Generale. Javier Solana.O.000 de Ibidem.S.O.E.A. totodată. în Declaraţia Comună asupra Apărării Europene.A.S.O. Thessaloniki European Council. momentul crucial al edificării unei apărări europene a venit o dată cu decizia Consiliului European de la Köln de a face P.O.Un moment important în istoria P. europene l-a constituit întâlnirea franco-britanică de la Saint-Malo. făcând referire la alte state interesate. să poată desfăşura. Astfel. de cele militare159. 192 160 159 . A secure Europe in a better world.000 de oameni pentru întregul spectru al sarcinilor de la Petersberg”160.O. care până atunci se situase undeva între indiferenţă şi opoziţie faţă de o Politică de Securitate şi Apărare Comună în Europa.E. respectând însă principiile transatlantice.T.E.E.. De asemenea. Respectându-şi însă partenerii americani tradiţionali.C.T. forţe militare numărând 50. p. În acelaşi timp. formulându-se pentru prima dată cifre şi termene concrete pentru forţa comună de apărare a U.. experţii militari au amendat cifra de 60. la Summitul de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999. 125. fără a dilua resursele destinate apărării comune. „Statele membre trebuie să fie pregătite ca.. Concluziile au deschis şi posibilitatea contribuţiei acestora la managementul militar al crizelor de către U. Această schimbare reflecta o poziţie similară a francezilor în raport cu participarea la structurile militare integrate ale N.E.

spre deosebire de metoda comunitară proprie integrării economice.C. iar primele contribuţii naţionale (în oameni şi echipamente) au fost înaintate în cadrul reuniunii Miniştrilor Apărării din U. 4 al Titlului V că „Politica externă şi de securitate comună înglobează toate problemele referitoare la securitatea Uniunii Europene. arătând că.E.U. Op.C.000 de soldaţi pregătiţi de intervenţie. francezii 12.000 de soldaţi şi aproape două treimi din marina regală. care ar putea conduce. în perspectivă. britanicii şi-au propus să participe la această forţă europeană cu 14. Pentru început. la o apărare comună”. la 13 noiembrie 2000 la Bruxelles. 161 162 Mircea Plângu. El este asistat de un comitet politic. (articolul J. pentru atingerea obiectivelor fixate. p.S.E.E.E. Metodele P. susţinută de 350 de avioane de luptă şi 80 de nave militare. Parlamentul European poate adresa Consiliului întrebări şi recomandări (articolul J.infoeuropa..persoane. Catalogul ofertelor complete în oameni şi echipamente nu este încă definitivat162. Comisia Europeană este asociată la lucrările P. este a doua componentă („pilon”) a U. Op. inclusiv stabilirea..S. Instituţiile Uniunii pot avea rol în conceperea şi punerea în aplicare a P. Experţii au stabilit şi un catalog al forţelor armate.E. 9).E. se vor contura prin cooperarea interguvernamentală.S. cit.500 de soldaţi şi tehnică blindată.E.) în P. 163 www.S.C.ro... Obiective principale şi istoric 193 . în orice moment.000 de oameni şi tehnică radar etc.C. Tratatul Uniunii Europene stipulează la articolul J. care precizează toate mijloacele necesare.C. a unei politici de apărare comune.S. Prin Tratatul de la Maastricht se instituie o politică externă şi de securitate comună între statele membre în Uniunea Europeană.000 de persoane. ar fi mai potrivit să existe o forţă de 80. Consiliul Uniunii Europene. datorită rotaţiilor impuse de intervalul de un an stabilit la Helsinki pentru durata intervenţiei161. Acest lucru ar însemna că Uniunea. 5). trebuie să aibă 240. Preşedinţia Uniunii are „responsabilitatea punerii în aplicare a acţiunilor comune”. 9). iar Curtea de Justiţie nu are nici un rol direct (T. Astfel. în viitor. (articolul J. germanii vor aloca aproximativ 12.163. Javier Solana.E. pune în aplicare orientările generale. 43. P. Uniunea Europeană. cit. prin decizii luate în unanimitate.

p.E. (articolul J. • promovarea cooperării internaţionale. • consolidarea securităţii Uniunii şi a statelor membre. 165 Gheorghe Bărbulescu. pentru P.E. în plan extern vizează: • salvgardarea valorilor comune ale Uniunii Europene. 8)164.O. precum şi cu principiile Actului final de la Helsinki şi obiectivele Cartei de la Paris.. Prevederile T. • dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept. Politica europeană de securitate şi apărare – element de influenţare a acţiunilor României în domeniul politicii de securitate şi apărare. în conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. 194 164 .A. Liviu Mureşan. Bucureşti.S. este aceea de a contribui la formularea. • consolidarea şi sprijinirea democraţiei.E.Conform T. (articolul J. cit. dezvoltarea şi implementarea deciziilor politice ale ţărilor membre şi de a reprezenta guvernele ţărilor membre ale U.S. Cu această ocazie. a securităţii..E. a supremaţiei legii.C. • respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.S.U.. Javier Solana. de către fostul secretar general al N. independenţei şi integrităţii sale. 2004. Sarcina Înaltului Reprezentant al U.C.E. Florin Bonciu.E. a intereselor sale fundamentale. Împreună cu funcţiile de şef al Secretariatului General al Consiliului şi Secretar General al U.E. prin Tratatul de la Amsterdam. • menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale. prin decizia Consiliului European de la Köln (iunie 1999). prevenirea conflictelor şi întărirea securităţii internaţionale în conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite.E. noua funcţie a fost asumată. 1). profilului şi vizibilităţii acestei politici s-a instituit funcţia de Înalt Reprezentant al U. pentru îmbunătăţirea eficacităţii.O. sub toate formele.E. 151.C. a intereselor fundamentale şi a independenţei Uniunii. Institutul European din România. Adrian Pop.E.C au fost revizuite în 1997. 84. sunt următoarele: • salvagardarea valorilor comune. Obiectivele politicilor şi acţiunilor comune ale U.T.U. în legătură cu P. p. pentru P. obiectivele P.S. Op. în discuţii cu ţări terţe165. • menţinerea păcii. drepturilor omului şi dreptului internaţional.E.

• sprijinirea dezvoltării durabile din punct de vedere economic. Obiective principale şi istoric 195 . • promovarea unui sistem internaţional bazat pe o cooperare multilaterală întărită şi bună guvernare la nivel global166. • încurajarea integrării tuturor ţărilor în economia globală. Cercul reprezintă solidaritatea şi armonia. Numărul de stele este fix. Statele membre ale U. ţărilor şi regiunilor care se confruntă cu dezastre naturale sau produse de om.E. a fost adoptat în anul 1986 de Consiliul European: el reprezintă un cerc cu 12 stele aurii pe un fond albastruazuriu. Uniunea Europeană dispune de o serie de însemne şi simboluri care-i conferă autoritate şi recunoaştere internaţională. scris de poetul şi dramaturgul german Friedrich Schiller (1759-1805). Drapelul U. Imnul U.E. Alegerea acestei melodii ca imn subliniază aspiraţia spre valorile comune.. Uniunea Europeană nu a urmărit..E.E. • promovarea unor măsuri pe plan internaţional menite a menţine şi îmbunătăţi calitatea mediului şi managementul resurselor naturale. au adoptat acest imn ca imn oficial al Uniunii Europene. inclusiv prin abolirea restricţiilor în comerţul internaţional. să înlocuiască imnurile naţionale ale statelor membre. a devenit deja cunoscut în toată lumea. pentru a asigura o dezvoltare durabilă. VI. adoptat de Consiliul European în 1972. Steagul. Moneda Uniunii Europene. cifra 12 fiind un simbol al perfecţiunii. înseamnă unitatea şi identitatea popoarelor Europei. este Oda Bucuriei. unitatea în diversitate şi idealurile de libertate. pace şi solidaritate care stau la baza Uniunii Europene. Uniunea Europeană. Tratatul de 166 www.ro. un poem cu o puternică rezonanţă eroică. cu cele 12 stele. prin aceasta scoţându-se în evidenţă uniunea popoarelor Europei. La originea conceptului de monedă unică se află tratatele care stau la baza Uniunii Europene. prin această decizie.1.4.4. Însemnele oficiale ale U. reflectând înalte aspiraţii umaniste şi pus pe muzica de la finalul Simfoniei a 9-a de Ludwig van Beethoven. social şi de mediu în ţările în curs de dezvoltare. aidoma unui subiect de drept internaţional.infoeuropa. • asistarea populaţiilor. în vederea eradicării sărăciei. Imnul Europei.

Lucrările Convenţiei au culminat cu elaborarea unui proiect de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Un proiect revizuit şi completat al Tratatului a fost publicat la 18 iulie 2003. a „ajuns într-un punct hotărâtor al existenţei sale” şi „a convocat Convenţia Europeană privind viitorul Europei”. Tratatul Uniunii Europene (1992. Este celebrată. text ce a obţinut un consens larg în cadrul sesiunii plenare din 13 iunie 2003. în 1950. În conformitate cu calendarul stabilit. Convenţia a prezentat Consiliului European de la Salonic textul integral al Proiectului de Tratat constituţional. p. ea a devenit un simbol al Uniunii Europene. În baza lucrărilor privind viitorul Europei. cât şi cu prima literă din cuvântul „Europa”. Semnarea „Tratatului de 167 Stan Petrescu. în toamna anului 2003 au demarat lucrările Conferinţei interguvernamentale (C.E. unificarea celor două ramuri strategice – cărbune şi oţel – ale Franţei şi Germaniei (viitoarea C. dată la care Robert Schuman a propus. Ziua Europei se sărbătoreşte şi la 9 mai. ea trebuind să facă legătura atât cu leagănul civilizaţiei şi democraţiei europene. Cele două linii paralele din simbolul grafic sunt un indicator al stabilităţii euro. Reprezentarea grafică a monedei unice a fost inspirată de litera grecească epsilon. Op. la 14 şi 15 decembrie 2001. deşi numai 13 din cele 15 state membre au adoptat-o. Maastricht) a introdus Uniunea Economică şi Monetară şi a pus bazele monedei unice. cit. Convenţia Europeană din 13 iunie – 10 iulie 2003 a adoptat proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Produsul acestei Convenţii îşi are originea în lucrările Consiliului European întrunit la Laeken. Consiliul European a adoptat textul final. 196 .la Roma (1957) declara că piaţa comună este unul dintre obiectivele Comunităţii Europene ce va contribui la o „uniune mai strânsă între popoarele Europei”.O. la 5 mai (ziua aniversară a creării Consiliului Europei) şi are ca scop să-i unească mai strâns pe cetăţeni în jurul ideii de unificare europeană. Începând cu 1 ianuarie 2001.I. La summitul de la Bruxelles. moneda unică a intrat propriu-zis în circulaţie şi în buzunarele cetăţenilor şi.C..G. Iar în decembrie 1995.) şi plasarea lor sub o autoritate comună167. Ziua Europei. când s-a constatat că U. în Belgia.259-260. din 17-18 iunie 2004.E.). din 1964. Consiliul European de la Madrid a decis ca moneda unică să poarte numele de euro.

. având funcţia de a participa la procesul legislativ şi de a controla activitatea Uniunii. prin urmare. Parlamentul European reprezintă Forumul democratic al Uniunii Europene. la început.O. la Strasbourg. din 30 martie 1962. Instituţii şi organisme ale U. În ultimă instanţă. EURATOM).. p. denumire ce şi-a produs efectele începând cu anul 1960. a fost denumit. puterea de a stabili bugetul şi puterea de a supraveghea şi a superviza executivul.S. Participarea sa la procesul legislativ contribuie la garantarea legitimităţii democratice a textelor adoptate.instituire a unei Constituţii pentru Europa”. decizii). adoptă bugetul în întregime. Parlamentul European.C. la Roma168. În urma Tratatului de la Nisa. 2. cele trei instituţii similare au fost reunite în Adunarea Parlamentară Europeană. restul locurilor fiind rezervate în vederea extinderii169.E. potrivit Tratatelor institutive. Parlamentul European deţine 20 de comitete. 168 169 Ibidem. Ibidem. din 5 în 5 ani. a avut loc la 29 octombrie 2004. adică adoptă legislaţia Uniunii (regulamente. numărul membrilor a fost mărit la 732. p. Puterea Parlamentului European are trei dimensiuni: puterea legislativă.C. fie Adunare (în Tratatele instituind C.E. şi se reunesc în sesiuni plenare o săptămână pe lună. denumire pe care o poartă şi astăzi. 197 . după operarea modificărilor necesare şi realizarea traducerilor în toate limbile oficiale ale Uniunii. Parlamentul European reprezintă forumul democratic al U..E.).262-263. directive.1.4. poate modifica cheltuielile bugetare. Membrii săi sunt aleşi prin vot direct. Împarte autoritatea în domeniul bugetar cu Consiliul Uniunii Europene.E.E. din care 626 de deputaţi.253-254. universal. s-a stabilit denumirea de Parlamentul European. La 20 martie 1958. Alături de Consiliul Uniunii Europene. Prin rezoluţia Adunării Parlamentare Europene. are atribuţii legislative. Parlamentul European are trei funcţii esenţiale: 1. VI. actorii P. fie Adunarea comună (în Tratatul instituind C. ai cărui membri sunt aleşi de cei peste 338 de milioane de cetăţeni cu drept de vot din statele membre. care îşi desfăşoară şedinţele de lucru la Bruxelles.E.5.

şi nici cu Consiliul Uniunii Europene. următoarele funcţii: funcţia de arhitect al evoluţiei instituţionale a construcţiei europene. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht. Consiliul European îndeplineşte. De asemenea. în principal. are dreptul de a înfiinţa comisii de anchetă temporară. Exercită un control democratic asupra Comisiei Europene. Consiliul European ia decizii în sfera iniţiativelor politice majore.. reprezentanţi la nivel ministerial ai statelor 198 . cum am arătat.E. funcţia de decizie la cel mai înalt nivel în problemele care apar în domeniul economic. are dreptul la petiţie. în anumite domenii. funcţia de stabilire a orientărilor generale în materia politicii economice şi sociale.3. el fiind. joacă un rol esenţial în soluţionarea unor probleme curente din viaţa internaţională prin Politica Externă şi de Securitate Comună (mecanism destinat alinierii poziţiilor diplomatice ale statelor membre şi prezentării unei opţiuni comune). în principal. Această instituţie nu trebuie confundată cu Consiliul Europei. cum ar fi adoptarea de orientări politice comune. la care participă şi preşedintele Comisiei Europene. are dreptul de a cere Comisiei să înainteze propuneri pentru anumite domenii ale politicii comunitare. precum şi în domeniul politicii externe. în noiembrie 1993. în domeniul drepturilor omului. poate să respingă unele propuneri. Consiliul European este o structură care nu a fost prevăzută în tratatele constitutive. Consiliul European reprezintă reuniunea şefilor de stat sau de guvern din statele membre ale U. Aprobă desemnarea membrilor Comisiei şi are dreptul de a cenzura Comisia. financiar şi al politicii externe. exercită un control politic asupra ansamblului instituţiilor. Actele Consiliului European nu intră în competenţa Curţii de Justiţie. contribuie la rezolvarea problemelor majore blocate la nivel ministerial. social. care reuneşte reprezentanţii celor 25 de state membre la nivel ministerial. rezultatul unui proces îndelungat şi a luat fiinţă în vederea asigurării unei mai bune cooperări politice la nivel înalt între statele membre ale Comunităţii Europene. Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul de Miniştri este alcătuit din 25 de miniştri. mai degrabă. astfel: împreună cu Consiliul de Miniştri. care este o organizaţie interguvernamentală continentală. ce activează. Parlamentul European a căpătat noi prerogative. toate deciziile importante fiind luate sub impulsul său.

adoptă măsurile necesare cu privire la cooperarea poliţienească şi juridică în materie penală. Îndată ce au fost adoptate. Are rolul de a coordona politicile economice generale ale Uniunii. Este principala instituţie cu putere de decizie a Uniunii Europene. membrii Comisiei nu pot exercita nici o altă activitate profesională. în activitatea sa. prin rotaţie. Pe timpul mandatului lor. reprezintă exclusiv interesele comunitare. recomandări şi devize. asigurând respectarea tratatelor şi având drept de iniţiativă prin directive. de fiecare stat.C. Membrii Comisiei trebuie să ofere toate garanţiile de independenţă.membre. Pentru îndeplinirea atribuţiilor lor. decizii..E. De asemenea.E. Este ajutat. reglementări. Consiliul U. cât şi modalităţi de atingere a acestuia. bugetul comunitar. remunerată sau nu. numiţi de guvernele naţionale. reglementările devin obligatorii pentru toate statele membre şi se constituie parte a legislaţiei naţionale. acorduri internaţionale.E. condus. în numele acesteia. de Comitetul Reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre pe lângă U. împreună cu Parlamentul. Consiliul Uniunii Europene reprezintă o instituţie comunitară cu atribuţii legislative. Comisia este responsabilă de punerea în aplicare a politicilor comunitare. coordonează activităţile statelor membre.. menţionează independenţa ca pe o condiţie pentru numirea membrilor. ca reprezentant al statelor membre. inclusiv preşedintele. din Tratatul C. decizii. Prevederile articolului 213 (fostul articol l57). de a încheia. directive.E. adoptă legislaţia Uniunii sub formă de reglementări. de a aproba.E. paragraful 1. Ia decizii după avizul Parlamentului sau în procedură de codecizie cu acesta. „oferind toate garanţiile de independenţă”. pe baza orientărilor generale trasate de Consiliul European. (COREPER). şi în vederea coordonării acţiunilor statelor membre în domeniile care ţin de ordine publică şi cooperare judiciară în materie penală.S. compus dintr-un colegiu de membri (comisari). 199 . Comisia Europeană – organul executiv al U. ele stabilind atât obiectivul urmărit. Deciziile sunt obligatorii în toate planurile lor de exprimare pentru cei cărora le-au fost adresate. recomandări. membrii Comisiei nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea nici unui guvern sau altui organism comunitar ori extracomunitar. ia deciziile necesare în vederea definirii şi punerii în aplicare a P. În baza Tratatului privind Uniunea Europeană. Consiliul are următoarele responsabilităţi: adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în practică a politicii de securitate comună.

Una dintre cele mai sensibile probleme ale integrării europene este reprezentată de politica de apărare comună. Cei 25 de membri ai Comisiei sunt aleşi din cele 25 de state ale Uniunii Europene. Comisia funcţionează ca organ executiv al Uniunii Europene. În plus. O altă funcţie a Comisiei este aceea de a veghea la respectarea tratatelor Uniunii Europene. poate sesiza Consiliul referitor la aspecte legate de P. 2. având rolul implementării şi coordonării politicilor. Una dintre atribuţiile sale executive constă în gestionarea bugetului anual al Uniunii şi a Fondurilor Structurale. care contribuie la întărirea legăturilor dintre cetăţenii aceleiaşi regiuni.Adresează Consiliului recomandări de politică economică. al căror principal scop este de a elimina decalajele economice dintre zonele mai bogate şi cele mai sărace ale Uniunii170.268. Ea reprezintă interesul comun şi. p. Comisia. Dreptul de iniţiativă: rolul său de iniţiator al politicilor comunitare este unic.E. în mare măsură. la implicarea acestora în deciziile Uniunii.1. Dimensiunea de Securitate şi Apărare a P. Comitetul Regiunilor este un organism complementar celor trei instituţii comunitare (Consiliul. Comitetul şi-a câştigat un loc bine definit datorită experienţei politice a membrilor săi la niveluri locale şi cunoaşterii aprofundate a problematicii regionale şi locale171. organism de reprezentare a intereselor locale şi regionale. 200 .S. Ibidem.C. iar toţi cetăţenii şi participanţii la Piaţa Unică să poată beneficia de condiţiile unitare asigurate. semnifică personalitatea Uniunii. 3. amintim: Comitetul Regiunilor – 317 membri.S. p. Parlamentul).6. Cea de-a treia funcţie a Comisiei este aceea de organ executiv al Uniunii. În prezent.E. să fie corect aplicată de către statele membre. însă fiecare dintre ei depune un jurământ de independent.264-267. veghind la respectarea Tratatelor.4. astfel încât legislaţia U. supraveghează situaţia bugetară şi datoriile publice ale statelor membre. VI. În sistemul instituţional comunitar.E. Comisia îndeplineşte trei funcţii de bază: 1. Dintre organismele consultative ale UE. În acest domeniu.C. statele membre ale Uniunii Europene sunt dispuse cel mai puţin să 170 171 Ibidem. Principala sa preocupare este aceea de a apăra interesele cetăţenilor Europei.

până în prezent. Astfel. p. incluzând acele ameninţări care apar din cauza proceselor destabilizatoare de dincolo de graniţele Europei. într-o lume a realismului politic. dinspre statele membre către Uniune. absolut indispensabilă. Dezvoltarea acestei dimensiuni este capitală însă pentru evoluţia P.E. o Politică Europeană de Securitate şi Apărare (P. în Europa şi în afara acesteia.E. Ţările membre ale U. nr. ale cărui concluzii au fost încorporate în Declaraţia U. această forţă constă în capacitatea militară a respectivului actor.09. şi păstrarea intactă a tuturor atribuţiilor de suveranitate. interesele fundamentale şi independenţa Uniunii şi a statelor membre ale acesteia”.. în „Problèmes politiques et sociaux”. Termenul de securitate europeană comună presupune o concertare a statelor Uniunii în orice problemă care priveşte securitatea globală. „La Documentation Française”. întrucât doar aceasta poate conferi substanţă acţiunilor sale politice.transfere din suveranitatea statelor naţionale către U. Acesta direcţiona P. 68.E.S.1995.C. într-o serie de compromisuri. 172 Andre Dumoulin. Această situaţie a generat împărţirea statelor comunitare în două tabere. 754. se află prinse în dilema alegerii între dotarea Uniunii cu o capacitate militară. forţa şi proiectarea la distanţă a acesteia rămân principalele atribute de putere ale unui actor major pe scena internaţională. 201 .A.C. definirea şi analizarea pericolelor la adresa intereselor europene. de la Nordwijk (14 noiembrie 1994).E. ca şi spre sporirea securităţii şi stabilităţii prin asigurarea unei participări europene la „apărarea comună şi printr-un angajament activ în prevenirea conflictelor şi managementul crizelor.A. care au asigurat doar un avans lent în această direcţie. formularea unei doctrine comune de apărare.E. mai exact a unui atribut al suveranităţii statelor considerat esenţial pentru existenţa acestora. Rezultatul acestei dispute a constat..S. Avansul construcţiei europene în această direcţie presupune realizarea unui transfer de suveranitate. Politica de Apărare Comună (P.O. în funcţie de înclinarea fiecăreia spre una dintre variante. în raport cu interesele europene”172. de către un raport al Consiliului U. 8. L'UHO et la politique européenne de défense.O.A. Or.) este indispensabilă realizării ţelurilor Uniunii. Paris.C. către „reducerea riscurilor şi nesiguranţelor care ar putea ameninţa valorile comune.) a fost definită în 1994.E.

promovarea stabilităţii pe ţărmul sudic al Mediteranei şi asumarea unei responsabilităţi la nivel global în vederea proiectării securităţii. transpare de o manieră ambiguă în articolul J 4 al Tratatului de la Maastricht.E. ea relevând faptul că C. a fost proiectată să cuprindă toate aspectele. 2000. MacMillan Press LTD.P. mecanismele şi capacităţile necesare. Această extindere a P. prin punerea în practică a unor misiuni de menţinere a păcii şi managementul crizelor.E.A.E. Bucureşti. la o apărare comună”174. care ar putea conduce. invariabil. The elmive qitest for European security: from EDC to CFSP. Crearea acestei dimensiuni a P. este necesară o scurtă trecere în revistă a acestor manifestări. 192.: apărarea teritoriilor şi a populaţiilor statelor membre. În anul următor. Editura Lucretius. Au existat totuşi avertizări asupra acestei carenţe a integrării. Includerea în T.P.173.C.E.O. şi nu aceste apeluri ale unor oficiali europeni.S.P.E. să ia în considerare politica de securitate şi cea de apărare. fără ca ele să aibă vreun efect practic.C.E. Declaraţia schiţează patru nivele de responsabilităţi pentru P.A.C.C.C. „Documentul asupra Identităţii Europene”. a referirii la apărare a fost considerată de o importanţă capitală pentru funcţionarea P.C.) a făcut ca orice aducere în discuţie a acestei dimensiuni a construcţiei europene să fie. 1997. P. într-un final.E. emis la 173 Simon Duke.U.S. Astfel. 122.E. fie independent.S. stabilităţii şi valorilor democratice. fie prin intermediul N..C.O. urma să cuprindă elemente relative la structurile.U. p. o primă iniţiativă în această direcţie apare în 1973 (Raportul Mommersteeg). ca şi definirea unor principii de folosire a forţelor armate şi a armamentelor ţărilor membre ale Uniunii. p. sau U.S. abilitatea de a proiecta securitatea şi stabilitatea în Europa.E. Aceste precizări vin în întâmpinarea obiectivului declarat al P. la momentul potrivit. evoluţia contextului internaţional a favorizat apariţia referirii din T.E. Acesta afirmă că P. Londra. Mai mult. Totuşi. sortită eşecului.S. inclusiv cel referitor la o politică de apărare comună.T. la aspectele militare ale securităţii a reprezentat concretizarea semnalelor trase în acest sens în întreaga perioadă a funcţionării Cooperării Politice Europene. Eşecul Comunităţii Europene de Apărare (C.E.S. de a depăşi asimetria existentă între puterea economică şi capacitatea de acţiune politică la nivel internaţional. trebuie.A.A. 202 . include „definirea în timp a unei politici de apărare comune. 174 *** Tratatul Uniunii Europene.

A. unde se termină una şi unde începe cealaltă.E. 4 reprezintă minimul a ceea ce s-a dorit în privinţa unei P.E. Raportul Galluzi. Articolul J. Angajamentul acestora a condus la compromisul reprezentat de articolul J. au pus în mişcare o mai mare presiune internă pentru crearea unei dimensiuni de securitate şi apărare a Europei politice. Celebra scrisoare din aprilie 1991.O. De asemenea. în cadrul Războiului din Golf.E. Cel mai disputat dintre acestea a fost cel reprezentat de U.S. a păstrat totuşi interesul pentru construcţia unei Europe integrate care să se extindă la securitate şi apărare. şi Genscher şi Colombo. pentru apărarea comună a Vestului. Este vorba de o simplă enunţare care doar deschide calea către o politică europeană de apărare.P.E.O. semnată Kohl-Mitterrand. Mai mult.Copenhaga. Astfel. neprecizată şi nu oferă o explicaţie clară a paşilor care trebuie urmaţi pentru a atinge obiectivul propus. în raportul său din 1975. Cu toate acestea. prin intermediul mai multor canale. astfel. sublinia importanţa coordonării politicilor de securitate şi apărare în vederea creării unei Europe unite politic. prin iniţiativa lor din 1981. Exact acelaşi gen de referiri au făcut şi ministrul belgian Tindemans. În cele din urmă. pentru proiectarea dimensiunii de securitate şi de apărare s-a purtat întreaga 203 . În jurul folosirii U.U. din 1987. abia disoluţia blocului comunist şi evidenţierea.A.A. 4 al T.E.U. El aşează această dimensiune în cadrul unui proces de lungă durată. a inferiorităţii europene faţă de uriaşa capacitate militară a S. s-a încercat transpunerea în practică a acestei P. După Maastricht. recomanda renunţarea la diviziunea dintre aspectele tehnice şi militare ale securităţii şi toate aspectele cadrului politic simbolizat de C. care sublinia încă o dată necesitatea înzestrării Uniunii cu o politică de apărare comună. lasă loc unei oarecare ambiguităţi. alianţa franco-germană a înregistrat o victorie în faţa opoziţiei britanice şi. Actul Unic European era precaut în privinţa securităţii şi nu a făcut nici o menţiune asupra apărării comune. Însă. a însemnat angajarea pe această direcţie a primelor două personalităţi politice din Europa Occidentală. Platforma de la Haga („asupra intereselor europene în materie de securitate”). limbajul folosit. deşi nu a adus contribuţii semnificative în acest sens. nu este clar în ce constă diferenţa dintre o politică de apărare comună şi o apărare comună.S. referirile la o apărare comună au trecut din cadrul unor rapoarte puţin importante în cel al unui tratat de bază. emisă la 27 octombrie 1987. în afară de faptul că este foarte precaut.E.

Grecia. observatori şi parteneri asociaţi. U.A.S.E. Luxemburg. şi a unor state europene faţă de o capacitate europeană autonomă a limitat ambiţiile acesteia.1.A. 204 .S.O. P.dispută europeană delimitată de cele două tratate: cel de la Maastricht şi cel de la Amsterdam.5.T. Descriere generală U.1. O a doua opţiune a constat în suportul pe care îl puteau furniza P. Olanda. a însemnat amânarea rezolvării acestei probleme.: Belgia. La aceasta se adaugă problema tabú a capacităţilor nucleare militare ale Franţei şi Marii Britanii. Bulgaria.E. în afara U.E.1. Ea este formată din 28 de ţări cu statut diferit: state membre. şi care se sprijină pe cea de a doua variantă.E. Germania.O.U. şi Politica Europeană de Securitate şi Apărare VI. în tot acest timp.O. acesteia îi lipseşte atributul esenţial: Forţa de Reacţie Rapidă nu are în sarcină realizarea apărării Europei. Republica Cehă.. Abandonarea momentană a opţiunii reprezentate de U.O. s-a optat pentru dezvoltarea unei capacităţi militare proprii a U.T. Germania şi Marea Britanie.A.S.5. a putut fi adusă la stadiul în care se găseşte la acest moment numai prin concertarea celor trei mari puteri europene: Franţa. Portugalia.E.A. Irlanda şi Suedia au statut de observatori. este alcătuită din zece membri ai U. a trebuit să se ţină cont şi să se menajeze poziţia N. Franţa. Opoziţia S.. Euroforului şi Euromarforului.O. acele structuri militare europene multinaţionale de genul Eurocorpului.E. Antanta franco-germană nu ar fi reuşit demararea construcţiei unei Forţe Europene de Reacţie Rapidă dacă nu ar fi intervenit impulsul dat de Marea Britanie.E. aceasta petrecându-se concomitent cu realizarea unei Identităţi Europene de Securitate şi Apărare relative în cadrul Alianţei Nord-Atlantice. Deocamdată. Manevrând între aceste trei coordonate. pentru o perioadă nedeterminată de timp. U. reflectând incompleta integrare europeană.A. acest aspect rămâne în afara Uniunii. şi U. este o organizaţie creată în 1948 pentru scopuri legate de cooperare în domeniul apărării şi securităţii. Danemarca. membri asociaţi.A. Austria.O.O. În cele din urmă.E. Spania şi Marea Britanie.E. este încă departe de ceea ce se intenţionează.A.O. Italia.E.S. în primul rând. Actuala P. Apărarea rămâne în continuare de resortul N. VI. Mai exact. chestiune care nu este legată de P.E.E. Lipsa din schemă a vreuneia dintre aceste ţări face imposibilă orice mişcare în această direcţie. Finlanda.

E.E.E. cit.E.O.A.O. împreună cu N. Lituania. 181-282. România. p.E. se află la Bruxelles175.E. 4).Estonia. care chema statele-membre în ajutorul oricărui alt membru ce constituia obiectul unui atac armat în Europa „cu tot sprijinul militar şi de altă natură” (articolul 5 din Tratatul de la Bruxelles. modificat în 1954).O au consimţit „să-şi intensifice coordonarea pe probleme de alianţă.C.” (articolul J.” (Declaraţia B 4). a fost ulterior definită în Tratatul de la Maastricht drept „o parte integrantă a dezvoltării U.T. 205 . Op. Slovacia şi Slovenia sunt parteneri asociaţi.. Letonia. U. Secretariatul U.O.S. o alianţă militară. ceea ce reprezintă un interes comun important în scopul afirmării unor poziţii comune agreate în U.. semnat la 17 martie 1948. Preambulul tratatului formulează drept scop garantarea reciprocă „a securităţii statelor semnatare şi angajamentul ferm al acestora de a lua toate măsurile 175 176 R. Feltham.T.2. Originile organizaţiei se găsesc în Tratatul asupra colaborării economice.E. Norvegia şi Turcia membri asociaţi.O.O îşi defineşte rolul ca „o parte integrantă a procesului de unificare europeană şi armă de apărare viitoare a U. la rangul de „parte integrantă în dezvoltarea Uniunii”. Centrală şi de Est după sfârşitul „războiului rece”.A. care va rămâne Forumul esenţial pentru consultare între statele-membre şi loc de întâlnire pentru a se conveni asupra problemelor politice şi a implicării în securitatea şi apărarea aliaţilor prin Tratatul N. Înfiinţarea U. iar Islanda.O. sociale şi culturale şi privind autoapărarea colectivă. şi având sarcina de a elabora şi a implementa decizii şi acţiuni cu implicaţii pentru apărare176. p. 248.O. Op.O.1. cit. cit.A.T.O.A.G.. Feltham. prin Declaraţia de la Petersberg.O.E.T.E.5.. Originile şi evoluţia U. şi O. În plus. U. U.G. reflectă perioada de tranziţie privind apărarea şi securitatea prin care au trecut America de Nord şi Europa de Vest.O. Polonia. p. în procesul consultării din Alianţa N.. respectându-i-se autonomia instituţională.O. la Bruxelles. conduce operaţiile militare europene în domeniile umanitare. de menţinere a păcii şi de gestionare a crizei177. Stan Petrescu. Membrii U.E” şi ca un mijloc de întărire a „pilonului” european din cadrul Alianţei N.E. Tratatul asupra Uniunii Europene a ridicat U. 181.E. La început. 177 R. Op. VI.

ca misiune principală.O. confirmându-se.O. Pentru a se evita „orice dublă întrebuinţare cu statele majore ale N.T. din cadrul N.O. Prin Acordurile de la Paris. trimis guvernelor membre.O.E. alcătuit din miniştrii de externe şi miniştrii apărării din statele membre. Ideea documentului era că „U. Impulsurile reactivării au apărut la începutul anilor ’80. structurile operaţionale şi Statul Major General al forţelor U. S-a stabilit.E. Deposedată de dreptul de a-şi dezvolta orice fel de structuri militare.E.O. Imediat după semnarea Tratatului Atlanticului de Nord. în contextul preocupărilor Comunităţii Europene de a se concentra asupra unei politici de apărare comune şi manifestării tendinţei statelor europene de a crea „pilonul” european în cadrul N. conţinutul modificat al Tratatului de la Bruxelles confirmă opţiunea pentru apropierea decisivă de N. este singura instanţă europeană competentă în materie de apărare”. nu s-a manifestat pe scena europeană.O. a Tratatului Nord-Atlantic. a fost transferată N.F.A. din anul 1954.O.E. Prima acţiune concretă în acest sens a fost elaborarea. au fost transferate Alianţei.A.. în 1949. pentru orice informaţii şi orice aviz asupra chestiunilor militare”. în plan militar. U.necesare în cazul revenirii Germaniei la o politică de agresiune”. se stipulează: „Statele semnatare se obligă să acorde tot ajutorul militar şi toată asistenţa ce le stau în putere oricărui stat membru care ar face obiectul unui atac armat în Europa”.T. prin Tratatul de la Bruxelles.O.A. de la Fontainebleau şi Versailles.T.O. dorinţa 206 . la Articolul 5. în 1951. Rezultatul a fost reactivarea Consiliului de Miniştri al U..E.O. Declaraţia de la Roma.: „În executarea Tratatului.A. din octombrie 1984. şi Italia.T. astfel. De fapt. a Consiliului de Miniştri cuprinde noile obiective politice şi schimbările structurale ale organizaţiei. Înaltele părţi contractante şi toate organizaţiile create de ele în cadrul Tratatului vor coopera strâns cu Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord”. a Memorandumului Franţei cu privire la U. îi erau acordate competenţe largi. organizaţia a fost redenumită U. definirea identităţii europene de securitate şi apărare. pentru o lungă perioadă..T. Consiliul şi Agenţia pentru controlul armamentelor se vor adresa autorităţilor militare corespunzătoare. când au aderat la tratat R. foarte repede activităţile principale vor fi încredinţate altor organizaţii.A.. Cu toate că U. exercitarea responsabilităţilor militare ale Organizaţiei Tratatului de la Bruxelles sau ale U. Odată cu semnarea.G.O.E.E. În continuare.O.O.E. din iniţiativa preşedintelui François Mitterand.

iar statele membre au decis asupra rolului U. o dimensiune de securitate şi apărare pentru o Europă integrată.A.E.A.A.O. şi N. Platforma defineşte şi raporturile dintre U. sau să ceară statutul de observator la această organizaţie şi să încurajeze statele nemembre ale N. precum şi justificarea de a se dezvolta şi consolida în continuare. ca o componentă a apărării Uniunii Europene şi ca organism însărcinat să concretizeze şi să aplice hotărârile şi măsurile adoptate de Uniune şi care au implicaţii în domeniul apărării.E.membrilor de cooperare şi armonizare a punctelor de vedere asupra problemelor specifice legate de securitatea europeană..T.E.O.O.O.O. U. îi conferă U.O.E. o axă a viitorului sistem independent de securitate şi apărare europeană.O. oferind..O. avantajul de a putea suplimenta N.T.O. să devină membri asociaţi ai U.O.A.A. transpunerea în viaţă a obiectivului constând în întărirea „pilonului” european al Alianţei Nord-Atlantice. a adoptat o Platformă asupra intereselor europene în materie de securitate. din 9-10 decembrie 1991. a intenţiei sale de a acţiona conform poziţiilor adoptate de Alianţă şi întărirea rolului operativ al U. afirmarea de către U. în care îşi afirma în mod solemn hotărârea de a dezvolta „pilonul” european al N. care aparţin Alianţei. în octombrie 1987.E. în acelaşi timp.O.E. pot fi rezumate astfel: invitarea membrilor Uniunii Europene să adere la U. Consiliul European a adoptat câteva hotărâri privind mai ales politica externă şi de securitate comună a Uniunii Europene.T..E.E. având ca obiectiv promovarea apărării şi cooperării în Europa. Reunit la Haga.U.A.O.O.O.T.. de la Londra 207 .E.E. ca forum unde vor avea loc dezbateri asupra problemelor de apărare şi securitate.T.O.O..E.. Principalul obiectiv al U. precum şi cu alte instanţe şi precizează modalităţile de lărgire a U. Faptul că nu are restricţii în a iniţia acţiuni militare în afara zonei de apărare a N. reunit la 19 decembrie 1991 în sesiune ministerială. La reuniunea ţinută la Maastricht. precum şi a rolului.O.O. responsabilităţilor şi contribuţiilor statelor membre ale U. este de a deveni un organism fundamental.E.A. şi a relaţiilor sale cu Uniunea Europeană şi cu N.E. şi condiţiile necesare întăririi rolului său. Consiliul U. transferarea Consiliului şi Secretariatului U. este o organizaţie militară înfiinţată în Europa Occidentală fără participarea S. deosebit de apreciate de Consiliul Atlanticului de Nord. Aceste decizii.O.T. întărirea progresivă a acestei organizaţii.

E.E. la 1 ianuarie 1995.E.E. în cooperare cu C. Au mai fost examinate şi alte propuneri. au convenit să lărgească organizaţia şi au invitat Grecia să devină cel de-al zecelea membru. 208 .O. s-a hotărât că trebuie să se înfiinţeze o celulă de planificare U. Letonia.N. Op. după încheierea procedurilor parlamentare. Islandei.E. au declarat.E. s-au reunit lângă Bonn pentru a întări rolul U. după ratificarea parlamentară (Grecia a devenit membru plin al U.. membrii U.E. să poate fi folosite pentru aceste misiuni.O. La 19 iunie 1992. la 6 martie 1995). în cooperarea în domeniul armamentelor178.O. care pot fi: • misiuni umanitare şi salvare.A.E. În Declaraţie.O.O. membre ale U. a invitat miniştrii de externe şi ai apărării naţionale din opt state (Bulgaria.C. Polonia şi România) să se alăture Forumului de Consultare al U. Ca parte a eforturilor de a întări rolul operaţional U. iar Danemarca şi Irlanda. şi cu Consiliul de Securitate al O.. că sunt pregătiţi să facă disponibile unităţile militare din întreg spectrul forţelor lor armate convenţionale pentru misiuni militare conduse de către U.O. Consiliul de Miniştri al U. mai ales cele asupra rolului pe care l-ar putea avea U. • misiuni pentru impunerea păcii.U.la Bruxelles. • misiuni pentru managementul crizelor.. denumite „Misiuni Petersberg”.T.S. pe baza hotărârilor de la Maastricht. 178 Stan Petrescu..O. şi-au afirmat sprijinul pentru efortul de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii. Austria. liniile directoare pentru viitoarea dezvoltare a Organizaţiei.E. de asemenea.O.E. au devenit observatori.E.E.E. Ca parte a cooperării sale cu Ţările Europei Centrale şi de Est.O.. Membrii U.O. şi au elaborat „Declaraţia de la Petersberg”.E.E. membrii U. Aceasta a stabilit. p. Cehoslovacia. La reuniunea ministerială de la Roma. cit.O. ca ţări membre ale N. Ungaria. Lituania.E.O.O. li s-a acordat statutul de membre asociat. Norvegiei şi Turciei. din noiembrie 1992. De asemenea. 248-250. Estonia. s-a convenit ca unităţi militare ale statelor membre ale U. care s-a reunit pentru prima dată în octombrie 1992. miniştrii de externe şi ai apărării statelor membre ale U. • misiuni de menţinere a păcii. Prin intrarea lor în U.

T. următoarele categorii de membri: − membri (toţi membrii U. astfel.T.E. cuprinzând trei niveluri diferite de participare. Estonia.O.A.A.A..E. a dezvoltat un dialog cu Ucraina. 209 .E.O. Consiliul de Miniştri al U. a menţinut un dialog permanent cu Rusia.O.O. Letonia. Această evoluţie poate beneficia şi de acordul S. sau/şi ai U.T. Sava Postolache.T. 58-59.O. observatori ai U.A.E. care acordă celor nouă ţări din Europa Centrală şi de Est care au semnat „Acordul european” cu U. pe baza unui comunicat comun U. Pe parcursul deceniului 9. Tratatul de la Amsterdam. − parteneri asociaţi (state. şi ai U..O. Ioan Oros.). a Tratatului de la Maastricht.). Republica Cehă. cit.E. U. Aceste dialoguri 179 Gheorghe Toma. a extins termenii aceluiaşi dialog activ cu o serie de ţări mediteraneene nemembre ale U.. dar nemembri ai U.1993. la începutul anului 1995179.. acordul de principiu privind transformarea U. Op.A. Uniunea Europei Occidentale cuprinde.E. Norvegiei şi Turciei.O. a dat publicităţii „Declaraţia de la Kirchberg”. fiind definită drept braţ înarmat al U. − membri asociaţi (membri ai N. în implementarea deciziilor de politică externă şi securitate comună (P.E. în condiţiile în care nu este afectat statutul actual al N. spre deosebire de statutul de membru asociat al Islandei. consfinţeşte rolul U. Slovacia şi Ungaria). Tratatul de la Maastricht stipulează. Israel. în 1996.O.E. Mauritania. Egipt.E. la reuniunea din Luxemburg.E.Finlanda şi Suedia au devenit. Maroc şi Tunisia). intrat în vigoare la 1 mai 1999.) ale U. − observatori (membri ai N.E.E. p.E.).. a devenit parte a U.O.A.E.O. La 9 mai 1994. de asemenea./Ucraina. din septembrie 1996.A. nemembre nici ale N. Polonia.O. a dezvoltat relaţii intense cu o serie de ţări şi regiuni. (Algeria.O. Lituania.E. la 1. România.S.E.T.E. care va avea responsabilitatea formulării şi implementării tuturor deciziilor şi acţiunilor din domeniul apărării.O.E. nici ale U. de asemenea. statutul de „partener asociat” (Bulgaria. sunt şi membri ai N. reuniunea de la Kirchberg a creat un sistem cu geometrie variabilă.E.T. Astfel.11. şi cel de-al doilea „pilon” european al N.).. în acea componentă a construcţiei U. Slovenia a devenit cel de-al zecelea partener asociat. U.C. Prin intrarea în vigoare. plus un statut de observator.U.O. până de curând.

. – parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene Tratatul de la Bruxelles Modificat din 1954 cuprindea printre prevederile sale ideea că acesta este un instrument folosit pentru a împinge înainte integrarea europeană. îşi pierde din importanţă.E.4.. Odată cu creşterea rolului U.E.O. Astfel. Instituţiile U.E. La 23 decembrie 1983. p. 180 181 Stan Petrescu. şi U. 251-252. Instituţiile U. Această idee apărea în contextul şi ca răspuns la eşecul C. s-a produs o revitalizare a alianţei europene de apărare colectivă.E.E..E.E. cu atât mai mult. s-au estompat/dizolvat în responsabilităţile pe linie de securitate şi apărare europeană180. în domeniul securităţii (Consiliul European de la Helsinki. Abia în anii ’80.O. a intrat într-o perioadă de hibernare.S.E.1. VI. Consiliul Permanent al Reprezentanţilor Statelor-Membre. De altfel. din 1999).1.E.5. U.A.O. cu cât europenii au hotărât (în anul 2003) să construiască o forţă comună de reacţie rapidă pentru gestionarea crizelor pe continentul european. Op. U.E.E. În pofida unor divergenţe dintre S.O. În urma hotărârilor adoptate la Maastricht şi Petersberg.au constituit o experienţă consistentă în ceea ce priveşte dezvoltarea operaţiunilor de menţinere a păcii. dar nu reprezenta decât o simplă declaraţie de intenţii. 181.3. sunt: Consiliul de Miniştri al U. care se întruneşte săptămânal.E. cit. sarcinile U..O.O.O. p.5.O. R.. Feltham. 210 . aceasta petrecându-se în contextul apariţiei conceptului de Identitate Europeană de Securitate şi Apărare. au fost luate măsuri pentru dezvoltarea capacităţilor operaţionale ale U.U. U. VI.E. Op. cit. ca urmare a acestei iniţiative a U.E.G.). după intrarea în funcţiune a U. (I. pentru prima dată.A. şi Adunarea Parlamentară. care se întruneşte de cel puţin două ori pe an.O.A.. de a constitui o forţă militară. Dezvoltarea acestui concept a fost legată de reanimarea U. ai cărei 115 membri se întâlnesc de două ori pe an la Paris181. în vederea implementării misiunilor de tip Petersberg. alianţa europeană era alăturată în mod practic ideii de integrare europeană. fără să se dea prea mare importanţă acestei afirmaţii.E.

E.E. la Roma.T.„Le Monde” publica în paginile sale un articol intitulat „Débloquer la cooperation européenne”...P. Nimeni.O. 280.E. Acest pas a impulsionat apariţia Platformei de la Haga.O. *** The new Germany and the new Europe. p. 211 183 182 . Raportul emis de către acest Comitet pleda pentru o integrare graduală a U.E. Această viziune asupra viitorului U. este cu mult mai timidă.E.E. de către C.182. p. 296-297. era calificată drept „parte integrantă a procesului de unificare europeană” şi se prevedea ca Alianţa să primească directive din partea Consiliului European184. Puţine adăugiri semnificative au apărut la Maastricht. poate fi îndreptat prin intermediul implicării U.E. Platforma reamintea faptul că Tratatul de la Bruxelles Modificat este un instrument major în vederea extinderii construcţiei europene la aspectele de securitate şi apărare. Pornind de la această idee.S.O.E.E. un Comitet parlamentar al C. în U. propunând o serie de măsuri în acest sens: transferul alianţei la Bruxelles. Astfel. faţă de raportul care a precedat-o.. Op.E. A fost un stadiu peste care nu s-a putut trece din cauza opoziţiei unor state membre ale C. în 1985.A. În mai 1987.O.O. Paris. Consilii şi Secretariate. 1993. cuplată cu apariţia conceptului I. schimbarea compoziţiei Adunării U. a examinat problema U. semnat de Leo Tindemans. era de o factură complet nouă.O. The Brookings Institutions.O.O. André Dumoulin. în C. cit.E. pentru ca aceasta să includă membri ai Parlamentului European şi crearea unui set comun de instituţii care să conducă la o preluare completă a funcţiilor U. în octombrie 1987.. în lipsa unei capacităţi a C.183. Aceasta.O.E. până atunci. 184 Pascal Chaigneau.E.U. din cauza periclitării statutului N.E.E. Formula referitoare la U. Washington. şi a politicii de apărare într-o viitoare Uniune.O. schimbul de observatori la nivel de Parlamente. 1992. p. a prefigurat ceea ce urma să fie inclus cu privire la acest aspect în T. Europe: la nouvelle donne strategique. asupra căreia s-a convenit pentru Platforma de la Haga.E. nu îndrăznise să meargă aşa de departe în această privinţă.O. 15. în viitoarea Uniune. Acesta constata absenţa unei organizaţii de reflecţie asupra securităţii europene şi sugera că acest neajuns.E. care nu vedeau cu ochi buni integrarea U. dar păstrează ideea fundamentală a acestuia: integrarea U.A. a avut loc revitalizarea U.O.E. în acest sens. U..E. Berger-Levraut International.

O. urmând să reprezinte braţul armat al acesteia. Astfel.... T. a existat o a treia poziţie.E. care vedeau integrarea U.E.E.E. în octombrie acelaşi an.. ca periclitând statutul lor de neutralitate.E. fapt ce va ridica destule obstacole în calea apariţiei T.E. rolul său operaţional. luarea în discuţie a armonizării succesiunii şi duratei preşedinţiilor respective.E. la cel de punte între Alianţa NordAtlantică şi Uniune.O. şi Parlamentul European”186.S. informarea regulată a Comisiei C. are sarcina de a concepe o P.C.E. şi Consiliul şi Secretariatul General al U.O. pe când un progres semnificativ formalizat în T. dezvoltând. în conformitate cu rolul Comisiei în P. „elaborează şi pune în practică deciziile Uniunii care au implicaţii în domeniul apărării”185.E.E. câştig de cauză a avut Marea Britanie. ca şi armonizarea metodelor de lucru..O. instituie un dublu statut pentru aceasta: cel de braţ armat al Uniunii şi cel de pilon european al N.A. Belgia. p. şi anume cea a statelor neutre ale C. Ca răspuns la această idee.E.U. *** Tratatul Uniunii Europene…. totodată.. încurajarea unei cooperări mai strânse între Adunarea Parlamentară a U.U. ar fi însemnat asumarea unor obligaţii juridice. şi.O.O. Dezbaterea cu privire la viitorul U. stabilirea unei cooperări mai strânse între Consiliul şi Secretariatul General al U. 1999.E. Declaraţia respectivă stabileşte ca obiectiv pentru viitor „sincronizarea.E.E.E.”. U. dacă este cazul.. şi de a o implementa. în U. În fine. *** Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene. dar Declaraţia cu privire la alianţă. Tratatul de la Maastricht reflectând un statut incert pentru U. Londra şi Roma au emis./U.E. Iaşi.E. Prima dintre acestea promova o completă integrare a U. prevede că U. anexată Tratatului de la Amsterdam.E.Platforma de la Haga reprezenta doar o declaraţie de intenţii. „Parte integrantă a dezvoltării U. purtată în cadrul conferinţei interguvernamentale din 1991..O. La această poziţie au aderat Spania. 192. p. a oscilat practic între două poziţii: cea franco-germană şi cea italo-britanică. În vederea realizării acestei relaţii între U..O. datelor şi locurilor de întâlnire.E.E.E.O.C. şi a fost exprimată în scrisoarea lui Kohl şi Mitterrand din aprilie 1991. şi U..E. . Editura Polirom. fără ca alianţa europeană să fie integrată în U.E.O.O. Olanda şi Luxemburg.E.O.E.O. U.U... 212 186 185 . 243. consultarea ei asupra activităţii U.. În cele din urmă.T. o declaraţie comună care propunea limitarea rolului U.A. în U.

1992.T.E. Problema încăpăţânării Danemarcei de a refuza participarea la realizarea dimensiunii de securitate şi apărare a P. care să conducă la realizarea unui sistem european de observaţie prin satelit187. p.E. L’Institut Europeenne de Recherche et d’Information sur la Paix et la Securité..E. încorporând încă trei ţări cu statut recunoscut de neutralitate.E.O.. câteva dintre aceste prevederi au fost curând realizate.E.O.E.E. reunit la Vianden. Memento défense-désarmement 1992.O. non-membre ale U.O. fără nici un fel de obligaţii reciproce în vederea realizării unei apărări colective. 213 . la Torejon.E. pe 27 iunie 1991.A.O. a condus pe membrii săi la prevederea a trei tipuri de măsuri: extinderea organizaţiei. a marcat acordul său asupra punerii în practică a unui Centru de Interpretare a Informaţiilor.E. Una dintre acestea a privit înzestrarea Alianţei cu o capacitate de informare de origine satelitară. În ceea ce priveşte extinderea U. condiţia esenţială pentru a deveni membru al U.. au existat mai multe iniţiative. deoarece acestea nu cuprind aceiaşi membri.. Secretariatul General al U. a fost transferat de la Londra la Bruxelles în 1993 şi s-a încercat o armonizare a Preşedinţiilor celor două organizaţii. Dezvoltarea rolului U.O.O. a Uniunii Europene. Proiectul franco-german de lansare a 2 sateliţi Helios a fost încadrat în 187 Adam Bernard (coordonatori). a fost rezolvată prin intermediul unei alte declaraţii anexate la T. au primit statutul de observatori la U. privea apartenenţa obligatorie la Uniunea Europeană. Grecia şi Portugalia au aderat la U.S. care presupunea numai realizarea unei colaborări. s-a hotărât ancorarea alianţei în procesul de integrare europeană prin apariţia posibilităţii de integrare imediată a oricărui membru al U. Deci. pentru a putea pune în practică o P.O.O.E.C. ţările membre N. In 1995..E.De altfel. şi care prevedea că această ţară va renunţa la dreptul său de exercitare a Preşedinţiei Uniunii de fiecare dată când în discuţie e o problemă de apărare. Consiliul U. Bruxelles. lucru dificil.A. Aproape imediat după formularea acestui principiu.E.S. Pentru acele state comunitare care nu doreau integrarea în alianţă a fost creat un statut special de membru asociat. 119. De asemenea. Referitor la lărgirea rolului operaţional al U. când Uniunea Europeană s-a extins.U. L’Europe et la securité internationale.E. lărgirea rolului operaţional al alianţei şi dezvoltarea unei politici comune în materie de armamente. Astfel. o condiţie esenţială pe care aceste state trebuia să şi-o asume se referea tocmai la evitarea unei poziţii similare cu cea pe care a susţinut-o Danemarca în 1991-1993.

sub autoritatea U. La 7 iulie 1995. primul satelit militar de observaţie european. pentru 1996. de conducere a operaţiilor. p. Discuţiile purtate în vederea conferinţei interguvernamentale.E. Disputa asupra acestui subiect a rămas în mare cea de dinainte de Maastricht.O. cu aceiaşi actori. Agenda de Securitate a U. Declaraţia enunţa o serie de măsuri în acest sens: transformarea Institutului U. din perspectiva P. p. (aceasta a luat fiinţă la Bruxelles. susţinând aceleaşi poziţii.T.E. 180.”188. redactată de Willem van Eckelen. adică operaţii ce au acelaşi conţinut cu misiunile prezentate mai sus. 214 189 188 . sub conducerea generalului italian Caltabiano.. se prevede crearea unei versiuni ameliorate a acestui tip de satelit. misiuni de menţinere a păcii şi misiuni de restabilire a păcii. Op.E. şi anume cel de sarcini de tip Petersberg. „conform deciziei de a dezvolta U. 1995.E.O. André Dumoulin. La Documentation Française.O.S. Un program spaţial comun va juca..această iniţiativă. realizarea inventarului forţelor ce pot fi afectate U. crearea unei celule de planificare a U..E.S.E. cât şi ca mijloc de întărire a pilonului european al N. Actualmente. pentru misiuni specifice şi cu pregătirea planurilor pentru aceste operaţii189) şi asumarea de către Alianţă a unor misiuni umanitare şi de evacuare a populaţiei. Declaraţia Consiliului U. Un sistem de observare spaţial este indispensabil dacă Europa intenţionează să procedeze la evaluări şi decizii complet independente. în lipsa unei dimensiuni de securitate şi apărare efective. un rol de regrupare şi unificare atât în plan politic. cit. cât şi în plan industrial.O. Paris.E. atât ca şi componentă de apărare a U. 33. aşa că acest subiect reprezenta unul din punctele majore aflate pe agenda conferinţei interguvernamentale. Această Declaraţie a introdus în vocabularul militar european un nou termen. Franţa.C. Le défense en Europe: de la guerre du Golf au conflit yougoslave.E.O.O. ce s-a desfăşurat între 1996-1997. în Academia Europeană de Securitate şi Apărare. s-au aplecat din nou asupra statutului incert al U. Patrice Buffotot (coordonatori).O.E.E.A.E. „Lecţia iugoslavă” demonstrase incapacitatea P.C. pe l octombrie 1992.. de la Petersberg (19 iunie 1992) îşi propunea tocmai realizarea acestei lărgiri a capacităţii operaţionale a alianţei. în raport cu Uniunea Europeană.O.O. Italia şi Spania au lansat. şi este însărcinată cu definirea nevoilor în materie de comandament.

o a doua. în fine.E. astfel.E.C.E. în 1999. Provocările construcţiei europene. în comparaţie cu Tratatul de la Maastricht. aşa cum o face în cazul P.O.E. Ulterior. Opoziţia Marii Britanii a împiedicat orice avans semnificativ în direcţia integrării U. 1999. undeva între poziţia britanică şi cea germană.O. Acesta poate decide integrarea U.-U. în cadrul Uniunii şi tot acestuia i-a fost atribuită sarcina de a defini principiile şi orientările ce ghidează Alianţa. p.E.E. face. 191 *** Tratatul de la Amsterdam.190. şi cel al U.E.C.O. de U. 190 Comeliu C.O.E. O inovaţie majoră a Tratatului de la Amsterdam a constat în introducerea posibilităţii ca U. îşi recrutează membrii şi din cadrul U.O. în fine. ce exprima poziţia Marii Britanii.E. prevedea trei posibilităţi pentru evoluţia relaţiilor U..O.E. propunea realizarea unei convergenţe parţiale între U. reprezentând punctul de vedere german. neimplicând un transfer de suveranitate cu privire la aspectele apărării.S.E.E. o ultimă variantă presupunea integrarea completă a alianţei în U. înfiinţată la Amsterdam. Această idee suedezo-finlandeză era provocatoare. Totuşi.S. Paradigma europeană.Secretarul General al Alianţei.O. o legătură utilă între Secretariatul Consiliului U.E.S. Popeţi (coordonatori). dar nu atingea nici un punct sensibil.O. Editura Lucretius. să execute sarcini de tip Petersberg. Din această cauză.E.E. s-a stabilit ca acela care deţine această responsabilitate să fie însărcinat şi cu funcţia de Secretar General al U. a prevederilor Tratatului de la Bruxelles Modificat (poziţia Spaniei).O.C.O.E. Editura Eurobit.E. p. şi preluarea de către T.E. 40.E.E. Colaborarea dintre cele două organizaţii este reflectată şi de faptul că Celula de Planificare şi de Alertă Rapidă a Consiliului U. făcând apel la capacităţile U. propunerea nu a putut fi respinsă de nici un stat membru al Uniunii.358-359. şi.191. şi U. Au fost create câteva legături instituţionale care au asigurat o apropiere relativă între cele două organizaţii. ceea ce s-a realizat la Amsterdam reprezintă „suspendarea” U. o a treia legătură instituţională a fost creată prin înfiinţarea funcţiei de Înalt Reprezentant pentru P. O primă variantă. la Köln. şi o U.E. în U. Tratatul de la Amsterdam a marcat o apropiere mai mare a U. Bucureşti. P.E. 215 . avansa ideea unui parteneriat între U.E.O.E. 1994. autonomă.O.E. O astfel de legătură este reflectată de creşterea competenţelor Consiliului European referitoare la U. În cele din urmă.U. Timişoara.

E. este articulată pe baza unei duble relaţii de asimetrie: în favoarea U.E. Trecând U. în contextul dezvoltării unei capacităţi militare a U. legăturile dezvoltate între U. şi Alianţa Nord-Atlantică au fost mai largi şi mai înclinate spre eficacitate decât cele dezvoltate între U. Op. nu se adresează unei apărări comune.E.Pasul timid făcut la Amsterdam a însemnat amânarea rezolvării statutului incert al U..O. însă.E.E.A. Forţa de Reacţie Rapidă.E. U.O.E. poate opera.192. U.E.S. proiectată să apară din 2003.O. cit.O.E. acestea evocând mai întâi relaţia cu U. 192 Andre Dumoulin. pe când integrarea U. fără o paralelă asemănătoare cu Adunarea Atlanticului de Nord. U. iar statele neutre pot rămâne neimplicate. pentru chestiunile de natură politică şi în favoarea Alianţei Nord-Atlantice din punct de vedere operaţional..O. pe o „linie moartă”.O.O. în U.O.T.. a înseninat.T.E. în afara acestui proces. Poate că revenirea Marii Britanii asupra poziţiei sale intransigente şi angajamentul pe care aceasta şi l-a asumat reprezintă doar modalităţi de a evita o integrare completă a U.A.E. nu dispune de comandă militară integrată şi nu are la dispoziţia sa un sistem de comunicaţii de comandă şi de comunicaţii electronic care să-i dirijeze acţiunile. Însă. p. prezintă mai multe avantaje: deţine o maşinărie de decizie. şi Parlamentul European.E..O. pe o „linie moartă”.T. U. 216 .O. ea rămânând. economia documentelor. cooperarea dintre Adunarea U. Astfel. pentru a deveni membru al U.O..E.U. sunt elemente care demonstrează preeminenţa politică a Uniunii Europene asupra U.A.O. 26.A.T.E. Cu toate acestea.E. în ansamblu.E. se evită încorporarea Tratatului de la Bruxelles modificat în T. şi armonizarea Preşedinţiilor celor două organizaţii europene. U. are încă o foarte limitată capacitate operaţională. şi poate să asigure legătura dintre aceasta şi N.T.E. pentru a-şi dezvolta propria P.E. Legătura dintre U. Consiliul European de la Köln. înaintea celei cu N. U. spre deosebire de N.O. pentru o dată ulterioară.O.O.E.O.A. în Uniune presupune tocmai acest lucru. Faptul că „Declaraţia asupra U.A. desfăşurat în iunie 1999. trecerea U.E.O.E.E..T.O. poate fi folosită de către U. nu a avut altă alternativă decât să apeleze la N. nu mai are decât responsabilităţi minore. fără un echivalent în cazul N. în afara teritoriului statelor membre.E..O.E. Din această cauză.” a fost adoptată „în mers” de către Consiliul European de la Maastricht. şi N.E.E.O.O.E. condiţia de apartenenţă la U.A. şi U.O.O.

A. reprezintă un proces interguvernamental. 88.E.E. Bruxelles (24-25 octombrie 2002).5. Lisabona (23-24 martie 2000). Impulsul principal pentru apariţia P..) s-a cristalizat la Consiliul European de la Köln (iunie 1999). dobândind noi valenţe prin deciziile ulterioare ale aceluiaşi for european de la Helsinki (10-11 decembrie 1999). cit.A.A.A. Aceste forţe trebuie să fie capabile să îndeplinească întreg spectrul misiunilor Petersberg194. fiind exercitat de şefii de stat şi de guvern ai statelor membre. de către parlamentele naţionale.000 de oameni.E. Copenhaga (1213 decembrie 2002). Mircea Plângu...E. 193 194 Liviu Mureşan. Göteborg (15-16 iunie 2001).S. este important de subliniat că P. Salonic (19-20 iunie 2003) şi Bruxelles (12-13 decembrie 2003)193. cit.S. angajarea resurselor de către statele membre în astfel de operaţiuni bazându-se pe decizii suverane. În esenţă.E. a desfăşura în termen de 60 de zile şi a susţine cel puţin un an. aşa cum a fost el stabilit de către Consiliul European de la Helsinki. în cazul în care Alianţa Nord-Atlantică ca întreg nu este angajată. ca răspuns la situaţii de criză.S. Sevilla (21-22 iunie 2002). (Headline Goal). Op.A. lansarea şi coordonarea unor operaţiuni militare sub autoritatea U. Laeken (14-15 decembrie 2001).. forţe militare ce pot atinge nivelul a 15 brigăzi.S.U. Santa Maria de Feira (19-20 iunie 2000).E. iar cel financiar. întrucât deţine cele mai ferme garanţii de securitate în vederea realizării unei apărări comune.000-60.A. VI. P. 1-a constituit dorinţa Europei de a dispune de capacităţile militare şi civile necesare pentru ca vocea sa să se facă auzită şi ascultată pe arena vieţii internaţionale. Bruxelles (20-21 martie 2003). în perioada imediat următoare conflictului din Kosovo şi subsecvent înţelegerii franco-britanice de la Saint Malo (decembrie 1998).E.E.S.O. p.5. 45.E. respectiv 50.A. îl reprezintă capacitatea statelor membre de a mobiliza până în anul 2003.1. presupune dezvoltarea unei capacităţi de decizie autonome şi.S. poate reveni la statutul de instrument major al realizării unei P. Florin Bonciu. Nisa (7-9 decembrie 2000). Adrian Pop. 217 . controlul politic asupra P.S. din 10-11 decembrie 1999. p. Obiectivul principal al P. fapt ce lipseşte Forţei de Reacţie Rapidă a Uniunii. Politica Europeană de Securitate şi Apărare Conceptul de Politică Europeană de Securitate şi Apărare (P. Din acest ultim punct de vedere. Op.

S. p.S.. şi îndrumare militară Statului Major. (E.) reuneşte reprezentanţii naţionali permanenţi cu rang de ambasadori. Elena Zamfir (coordonatori). s-a abordat şi problema capacităţilor instituţionale ale Uniunii pentru facilitarea procesului decizional.T. În timpul unei operaţiuni. C.) se ocupă de avertizarea timpurie. 218 Ilie Bădescu.U..S. (E. care au funcţionat în mod efectiv cu acest statut începând cu data de 1 martie 2000 – Comitetul Politic şi de Securitate interimar (C.O.E. componenţa sa fiind. Ca măsură tranzitorie suplimentară. Stafful Militar al U.E. şi implementează. Op.E.S.M.P.O. în conformitate cu decizia reuniunii Consiliului European de la Santa Maria da Feira.I.E195. până în anul 195 p. Adrian Pop.O.P.C. pentru P. Op. Ioan Mihăilescu. sub îndrumarea E.S.P.M.T.. ajungându-se la un acord în ceea ce priveşte înfiinţarea unor organisme politice şi militare permanente: Comitetul Politic şi de Securitate.U. Comitetul Militar oferă consiliere militară şi înaintează propuneri C. C. 122.M. În timpul unei crize. este compus din şefii apărării sau reprezentanţii militari ai acestora din statele membre. este prezidat de Înaltul Reprezentant al U. potrivit deciziilor adoptate la Köln. Comitetul Militar interimar (C.. la reuniunea de la Lisabona s-a decis înfiinţarea a trei organisme interimare. E.E. Military Staff. controlul politic şi coordonarea strategică a operaţiunilor militare ale U.A. cit.U.S.A. P. evaluarea situaţiilor şi planificarea strategică pentru sarcinile Petersberg. aşadar.O.M. Comitetul Militar şi Stafful Militar. 98. E. asemănător Comitetului Militar al N.E. Pe scurt. Comitetul Militar al U. sub autoritatea Consiliului.S.U. La rândul său. este sursa expertizei militare în cadrul U.E.C. similară Consiliului Nord-Atlantic al N.A.A.U. Military Committee.U. 196 .M.S.) şi un organism alcătuit din experţi militari ataşaţi Consiliului.E. inclusiv de identificarea forţelor europene naţionale şi multinaţionale. care să formeze nucleul viitorului Stat Major196.).C.U.P.Începând cu reuniunea Consiliului European de la Helsinki. cit. Prezidat de ambasadorul ce reprezintă ţara ce deţine preşedinţia prin rotaţie a U.P. exercită. şi înaintează Comitetului Militar principii de acţiune.S.S.I.). politicile şi deciziile P. mai include.O. C. E. E.O. Comitetul Politic şi de Securitate (cunoscut prin acronimul său franţuzesc.O.. monitorizează desfăşurarea adecvată a acesteia.E.M. crearea.C.

E. şi posibilitatea accederii ţărilor asociate la U. Bulgariei şi României oferindu-le doar oportunitatea de a consulta U. Trecerea U.A.E. Cu toate acestea.2003. a unei forţe civile de reacţie rapidă formată din circa 5000 de ofiţeri de poliţie. Relations between the EU and Central and Eastern Europe.A. în planul secund al preocupărilor prezente şi extinderea previzibilă a N.1. a hotărât organizarea unor reuniuni ad-hoc.. Adunarea Parlamentară a U. Consiliul U. VI.S.S.E. Ioan Mihăilescu. În iunie 1991.E.”. 1997. a recomandat „asocierea Cehoslovaciei. repunerea în funcţiune a structurilor administrative şi juridice.. a Titlului V al T. a Comitetului pentru Aspectele Civile ale Gestionării Crizelor. activităţi de căutare-salvare.5.E.. reprezintă.O.6. p.O.O. La Bonn. Elena Zamfir (coordonatori).E. la nivel ministerial. în U. ajutorul umanitar.197. ca un al patrulea organism permanent P. chiar şi pentru Rusia. dialogul asupra securităţii a fost întărit prin invitarea miniştrilor de externe şi de apărare ai Bulgariei.E.O. recomandări şi opinii Comitetului Politic şi de Securitate. Op.O. care să fie capabilă să desfăşoare 1000 dintre ei în termen de 30 de zile. La începutul lui 1992. înaintea summitului de la Feira.O. la nivel ministerial.O. Integrarea ţărilor asociate la U. p. Acceptarea completă a P.E. New York. cu ţările asociate şi stabilirea de legături între ambasadele acestora şi Secretariatul General al U.O.. Enlarging the European Union. Cehoslovaciei. folosirea drumului regal rămâne o variantă sigură de acces spre umbrela de securitate proiectată de N. cit.T.O..339.T. Comitetul pentru Aspectele Civile ale Gestionării Crizelor înaintează informaţii. pentru gestionarea crizelor în domenii precum activităţile poliţieneşti. în noiembrie 1991.A. fac ca varianta enunţată să nu mai prezinte acelaşi interes. respectarea drepturilor omului etc. un aspect mai problematic datorită existenţei drumului regal. Longman. ceea ce poate suscita opoziţia Moscovei. 198 Marc Marasceau (coordonator).O. zonelor sau regiunilor în criză sau ameninţate de crize s-a făcut prin instituirea.E.U.E. Instituţionalizarea activităţii în sfera prevenirii conflictelor. în U.E.E. Ungariei şi Poloniei la o întâlnire specială a Consiliului U. 136.C.E. 219 197 . Ţărilor Baltice. o dată pe an198. consolidării păcii şi a stabilităţii interne a statelor. Poloniei şi Ungariei la U. totodată. idee Ilie Bădescu.E. supravegherea alegerilor.

şi preciza că ele vor fi informate regulat de către acesta asupra activităţilor grupurilor de lucru. decid în unanimitate în acest sens. În prezent. cit. paşnice şi durabile în Europa. având ca interes comun menţinerea păcii şi apărarea propriei libertăţi prin solidaritate politică şi un sistem militar adecvat. N. Declaraţia de la Kirchberg invita aceste ţări să participe la toate întrunirile Consiliului U.E. pentru instaurarea unei noi ordini juste. Polonia. şi activează. Lituania.T.199. VI. Ca urmare a acestor presiuni. Estonia. N.O. pe termen lung.O. 220 . pentru a respinge orice formă de agresiune împotriva lor. partenerii asociaţi fiind invitaţi să precizeze care unităţi din forţele lor armate pot fi utilizate în operaţiuni conduse de U.E.abandonată. Acest cadru stabilit la Petesberg a fost considerat insuficient de cele opt ţări nominalizate. deoarece favoriza un tratament preferenţial ce ar fi dus doar la antagonizarea unor poziţii. – principala organizaţie politico-militară cu vocaţie universală în managementul crizelor şi conflictelor VI.A. acestea tinzând spre realizarea unei cooperări la nivel militar./U. încă de la crearea sa. Op.T. Cehoslovacia.52. să devină parteneri ai Alianţei.E.O. Creată în conformitate cu articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite.O. unite în hotărârea lor de a-şi 199 André Dumoulin.E.6.E.1. La reuniunea de la Petersberg (1992). la 9 mai 1994. conceput spre a descuraja şi.O.O. care reafirmă dreptul natural la legitimă apărare individuală sau colectivă.T. p.. este o asociere de state suverane. şi posibilitatea pentru cele nouă ţări de a participa la punerea în aplicare a deciziilor Consiliului.1. dacă statele membre ale U. N. a luat fiinţă o alianţă de ţări independente. celor nouă ţări (din 1993 existând Cehia şi Slovacia ca state distincte) li s-a oferit statutul de parteneri asociaţi. – cum am arătat – a adoptat o declaraţie ce invita statele care semnaseră Acorduri Europene cu C.E. România şi Ungaria. au probabilitate mai mare de adera la U. Letonia.O. Oferta privea opt ţări: Bulgaria. Consiliul U.E.1.A. bazându-se pe valorile comune ale democraţiei. Alianţa s-a lărgit prin primirea de noi membri (cuprinzând 27 de state). nu doar la nivel politic. totodată.E. semnat în aprilie 1949. – prezentare generală Prin Tratatul Atlanticului de Nord.6. la nevoie. Raportul anexat acestei declaraţii sublinia că s-a dorit menţinerea liniei directoare trasate la Maastricht.A. stabilindu-se relaţii cu ţări care. atunci când este necesar.O. Erau propuse chiar o conexiune cu celula de planificare a U.

T.O. Solidaritatea în interiorul N. organizaţia Nord-Atlantică este condusă de un locţiitor.O.A. şi îşi desfăşoară activitatea sub 200 201 Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. Este.O. Op.T.O. cit.O. 221 .T. 1. economic şi ştiinţific. Acesta se reuneşte cu regularitate. De asemenea.T. preşedinte asociat al Comisiei N. NA. precum şi în alte domenii nonmilitare200. să promoveze pe scară largă parteneriatul.T.A...A. inclusiv prin folosirea forţei armate201. încrederii reciproce şi a capacităţii de acţiune comună. Potrivit articolului 5 din Tratat.O.T. 562. fiecare ţară membră este reprezentată de un ambasador permanent. Organizaţia este prezidată de un secretar general.A. N. Acesta este numit de către guvernele ţărilor membre ca preşedinte al Consiliului Atlanticului de Nord. este structurată în două părţi: civilă şi militară. inclusiv în operaţiuni de răspuns la crize. În ceea ce priveşte structura militară a N. îşi are sediul la Bruxelles (Belgia). Ibidem. în scopul creşterii transparenţei. cooperarea şi dialogul cu alte ţări din spaţiul euroatlantic. la nivelul şefilor de Stat Major. În Consiliul Atlanticului de Nord. preşedinte asociat al Consiliului N. militar. ceilalţi aliaţi vor sări în ajutor.A. dacă o ţară membră este atacată.O.T. garantează faptul că nici o ţară nu este nevoită să se bazeze în rezolvarea problemelor de securitate doar pe forţele proprii. precum şi ca preşedinte de drept al altor comitete şi şef executiv al N. al Comitetului pentru planificarea apărării şi al Grupului pentru planificare nucleară.-Rusia.O. În lipsa secretarului general.O. p. este preşedintele Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic şi al Grupului de Cooperare Mediteraneană. asistat de o delegaţie naţională. nu intervine în problemele interne ale vreunui stat membru.T. deşi consultările din cadrul organizaţiei se pot referi la orice subiect. de asemenea.A. În cazul unor diferende între statele membre. care este atât sediu politic. acestea pot accepta medierea secretarului general al N.A. Secretarul general al N. N.A.-Ucraina.T.A. Cartierul general al Alianţei.O. în vederea întăririi securităţii şi stabilităţii spaţiului euroatlantic. Organizaţia este pregătită să contribuie la prevenirea eficientă a conflictelor şi la angajarea activă în managementul crizelor. cât şi sediu permanent al Consiliului Nord-Atlantic. cea mai înaltă autoritate este Comitetul militar. p.T.menţine securitatea prin garanţii reciproce şi relaţii stabile cu alte ţări. asigură structurile care facilitează consultările şi cooperarea reciprocă în domeniile politic.

L.A.N.autoritatea politică generală a Consiliului Nord-Atlantic. Înalţii comandanţi ai N.S. În cadrul Organizaţiei.A.T.T.P. Forţele principale de apărare includ forţe terestre. Italia).A. Zona sa de responsabilitate se întinde de la Polul Nord la Tropicul Racului şi de la apele teritoriale ale Americii de Nord la ţărmurile Europei şi Africii. în urma dezbaterilor şi a consultărilor dintre statele membre.O. El este format din două comandamente subordonate: Forţele aliate din nordul Europei (A.H.).O.F. Forţele armate sunt puse la dispoziţia N.T. N..O. exceptând Canalul Mânecii şi Insulele Britanice.O.U. de către ţările membre participante. la nivelul politic.U.N.A. Marele Cartier General al puterilor aliate din Europa (S.A.T. a Comitetului pentru planificarea apărării şi a Grupului pentru planificarea nucleară.A.A.). Forţele de reacţie imediată şi rapidă sunt alcătuite din unităţi terestre.A. Cea mai mare parte a forţelor N. aflat la Mons (Belgia). S.E. cu sediul la Napoli.T. deciziile sunt luate prin consens.C. în conformitate cu condiţiile stabilite. efectuarea unor operaţiuni specifice. rămâne sub comanda naţională deplină până în momentul în care se decide. aeriene şi navale.A. forţe principale de apărare şi forţe de întărire.. Organizaţia oferă forul în care ele se pot consulta 222 .A.T. aeriene şi navale active şi de rezervă.O. Preşedintele Comitetului militar este ales de către şefii de Stat Major şi desemnat pentru un mandat de trei ani.O.C.F. capabile să asigure descurajarea şi apărarea în faţa ameninţărilor de orice tip sau în caz de agresiune. menţinute la un înalt nivel de pregătire şi disponibile în termen scurt în cazul unei situaţii de criză.E.C. Olanda) şi Forţele aliate din Europa de Sud (A.T.U. dacă toţi membrii săi sunt de acord. Forţele de întărire sunt acele unităţi care pot fi trimise ca întăriri în orice regiune sau arie maritimă a N.T. cu sediul la Brunssum.) şi Comandantul Suprem al Forţelor aliate din zona Atlanticului (S. sunt Comandantul Suprem al Forţelor aliate din Europa (S.R.N.A.H.). Este o organizaţie guvernamentală. în care ţările membre îşi păstrează totală suveranitate şi independenţă. Comandamentul Aliat al Atlanticului (A.T.H.)are cartierul general la Norfolk (statul Virginia. Forţele armate sunt împărţite în trei categorii: forţe de reacţie imediată şi rapidă. poate întreprinde o anumită acţiune.O.L. are misiunea de a asigura securitatea zonei ce se întinde de la punctul nordic reprezentat de Norvegia până în sudul Europei. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord oferă structura care permite implementarea scopurilor Alianţei.R.

ca şi a cooperării dintre membrii Alianţei şi alte ţări. Facilitează coordonarea eforturilor lor în ceea ce priveşte problemele comune. indiferent de deosebirile circumstanţelor sau capacităţilor lor militare. ea funcţionează ca forum transatlantic pentru consultările aliaţilor în orice problemă care afectează interesele vitale ale membrilor săi. • Încearcă să creeze un mediu în care nici o ţară nu ar avea posibilitatea să intimideze sau să constrângă nici o naţiune europeană sau să-şi impună autoritatea prin ameninţare sau forţă. militar. în mod paşnic. economic. contribuie la o stabilitate generală în Europa. Se creează astfel condiţii care favorizează creşterea cooperării între membrii Alianţei.O. Afirmarea securităţii egale între membrii Alianţei. Alianţa desfăşoară următoarele acţiuni fundamentale de securitate: • Oferă o fundaţie indispensabilă pentru un mediu de securitate stabil în Europa.T.A. economic. N. Este expresia practică a efortului colectiv efectiv al membrilor săi pentru sprijinirea intereselor lor comune. dar şi ştiinţific şi în alte domenii nonmilitare. întrupează legătura transatlantică prin care securitatea Americii de Nord este permanent legată de securitatea Europei. • În conformitate cu al 4-lea articol al Tratatului Atlanticului de Nord. inclusiv schimbările care par a se constitui în riscuri la adresa securităţii lor. în domeniile politic.A.T. bazat pe progresul instituţiilor democratice şi pe angajamentul soluţionării. • Promovează securitatea şi stabilitatea prin urmărirea cooperării permanente şi active cu toţi partenerii. cooperare şi parteneriat cu Rusia şi Ucraina. • Oferă protecţie împotriva oricărei forme de agresiune la adresa integrităţii teritoriale a oricărui stat membru al N.O. social şi cultural. • Promovează înţelegerea factorilor care sunt în relaţie cu siguranţa internaţională şi a obiectivelor de cooperare în acest 223 . Ea oferă structurile necesare pentru a facilita consultarea şi cooperarea dintre ele.asupra oricărei probleme ce s-ar putea ivi şi în care pot lua decizii în probleme politice şi militare ce le afectează securitatea. Pe această bază se dezvoltă noile structuri de cooperare şi dezvoltare pentru a servi intereselor unei Europe ce nu mai este subiectul divizării şi care este liberă să-şi stabilească destinul politic. prin Parteneriatul pentru Pace şi prin Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic şi prin consultare. a disputelor. Pentru a-şi atinge acest scop esenţial.

. dar a rămas un membru al Organizaţiei.U. Spania. Estonia. recunoscută de articolul 5 din Carta O. Letonia.N. va acorda ajutor părţii sau părţilor astfel atacate. în exercitarea dreptului de legitimă apărare. Germania (Germania de Vest. Islanda.domeniu. Canada. convin asupra faptului că.A. N. Articolul 5 constituie punctul esenţial al Tratatului: „Părţile convin asupra faptului că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele. individuală sau colectivă. După fondarea sa. dacă se petrece un asemenea atac. p. în 1966. 224 . Italia. 204 Ibidem. pentru a restabili şi asigura securitatea în regiunea Atlanticului de Nord”. au fost admişi trei noi membri ai Alianţei: Cehia. a continuat să existe ca principală alianţă defensivă a puterilor vestice. şi la care. petrecut în Europa sau America de Nord. individual sau în acord cu celelalte părţi. la Washington.O.. Franţa s-a retras de la comanda militară a N. care s-au alăturat celorlalţi în februarie 1952.A. şi a Spaniei. a Germaniei de Vest. dar şi prin iniţiative precum Dialogul Mediteranean202. inclusiv folosirea forţei armate. Polonia şi Ungaria.A.O. 202 203 Stan Petrescu. Luxemburg. Lituania. 187-188. 188-189. p. care a aderat în mai 1955. p. Toţi aceştia sunt semnatarii originali. Olanda. Danemarca. în consecinţă. România. Op. orice acţiune pe care o va crede de cuviinţă. întreprinzând imediat.O. Ibidem.. în opoziţie cu forţele comuniste europene. Franţa.O. Norvegia. totodată. Grecia. cit. s-a desfăşurat Reuniunea la vârf a şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor N. a avut loc Reuniunea Consiliului Nord-Atlantic dedicată dobândirii statutului de membru cu drepturi depline de către cele şapte noi state care au aderat la organizaţie: Bulgaria. care a devenit membră în mai 1982.. Slovacia şi Slovenia204.T. Turcia. la sediul N. din Bruxelles. cu excepţia Greciei şi a Turciei.T.T. În zilele de 23 şi 24 aprilie 1999. La data de 2 aprilie 2004. între 1955 şi 1990).T.A. fiecare dintre ele. va fi considerat drept un atac îndreptat împotriva tuturor părţilor semnatare şi. Articolul 6 defineşte domeniul geografic al Tratatului ca acoperind „un atac armat pe teritoriul fiecărei părţi din Europa sau America de Nord”203. Portugalia. 184-185. Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Printre membrii săi se numără Belgia. care a aniversat cincizeci de ani de la constituirea N.A. prin programul de informare activă în Alianţă şi în ţările partenere.T.O.

VI.1.6.2. Scopul şi obiectivele N.A.T.O. Scopul esenţial al N.A.T.O., stabilit prin Tratatul de la Washington din 4 aprilie 1949, este de a apăra libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare. Realizarea acestui ţel poate fi pusă în primejdie de riscurile unor crize şi conflicte care să afecteze securitatea spaţiului euroatlantic. De aceea, Alianţa nu asigură numai apărarea membrilor săi, dar contribuie şi la pacea şi stabilitatea în regiune. Sarcinile fundamentale de securitate vizează: • asigurarea unui mediu de securitate euroatlantic stabil, bazat pe instituţii democratice; • soluţionarea paşnică a diferendelor; • servirea ca forum de consultări între aliaţi pe orice problemă ar afecta interesele lor vitale; • descurajarea şi apărarea împotriva oricărei ameninţări de agresiune la adresa oricărui stat membru N.A.T.O. În vederea întăririi securităţii şi stabilităţii spaţiului euroatlantic, Alianţa este pregătită să contribuie, de la caz la caz şi prin consens, la prevenirea eficientă a conflictelor, la angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv în operaţii de răspuns la crize, să promoveze pe scară largă parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu alte ţări din spaţiul euroatlantic, în scopul creşterii transparenţei, încrederii reciproce şi a capacităţii de acţiune. Alianţa este angajată pentru o abordare largă a securităţii, care recunoaşte importanţa factorilor politic, economic, social şi de mediu, suplimentar dimensiunii indispensabile a apărării. Ţelul colectiv al N.A.T.O. este de a edifica o arhitectură de securitate europeană pentru care contribuţiile Alianţei la securitatea şi stabilitatea spaţiului euroatlantic şi internaţional sunt complementare şi se consolidează reciproc, atât prin adâncirea relaţiilor între ţările euroatlantice, cât şi prin gestionarea crizelor. Alianţa încearcă să întărească securitatea şi stabilitatea euroatlantică prin: • păstrarea legăturii transatlantice; • menţinerea unor capacităţi militare eficace şi suficiente pentru descurajare şi apărare, pentru îndeplinirea întregului spectru de misiuni ale N.A.T.O.; • dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei, o capacitate completă pentru gestionarea cu succes a crizelor; • continuarea procesului de deschidere faţă de noi membri;
225

• urmărirea constantă a relaţiilor de parteneriat, cooperare şi dialog cu celelalte ţări, ca parte a abordării problemelor de securitate euroatlantică prin cooperare, inclusiv în domeniul controlului armamentelor şi dezarmării. N.A.T.O. şi-a dezvoltat permanent structurile politice şi militare ţinând seama de transformările profunde din mediul de securitate, îndeosebi după încetarea „războiului rece”. Modificările structurilor şi politicilor Alianţei reflectă angajamentul ţărilor membre ale N.A.T.O. de a menţine cooperarea politică şi militară pentru securitatea lor comună. Concomitent, cum am arătat, ele şi-au extins cooperarea spre noi parteneri din Europa Centrală şi de Est, pentru a promova stabilitatea şi securitatea în întreaga Europă. Păstrarea unui echilibru strategic în Europa de-a lungul „războiului rece” s-a datorat unor evenimente majore care au determinat detensionarea relaţiilor Est-Vest, începând cu anul 1967. Astfel, la scurt timp, au fost concretizate elementele conceptuale ale doctrinei „Ostpolitik” formulată de Willy Brandt în anul 1969, care a urmărit stabilirea unor relaţii mai bune cu ţările din estul Europei şi U.R.S.S. Ulterior, au fost puse în practică prevederile Actului Final de la Helsinki din 1975, prin care au fost deschise noi căi de cooperare între ţările Europei, S.U.A. şi Canada. Anul 1989 a constituit începutul amplului proces de schimbări în Europa, care avea să ducă la depăşirea divizării ideologice şi militare a continentului şi la renunţarea la Pactul de Varşovia. A urmat, la sfârşitul anului 1991, dizolvarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.). Aceste evenimente au avut un impact profund asupra Alianţei, dându-i posibilitatea de a-şi adapta structurile şi politicile la noile împrejurări ale anilor ’90, concomitent cu menţinerea funcţiei de bază în asigurarea securităţii statelor sale membre. Transformarea structurilor şi politicilor N.A.T.O. a fost iniţiată de şefii de stat şi de guvern ai Alianţei la reuniunile la nivel înalt de la Londra, în iulie 1990, şi continuată prin hotărârile luate la Roma, în noiembrie 1991, şi la Bruxelles, în ianuarie 1994. O componentă esenţială a acestei transformări a fost stabilirea unor legături strânse de securitate cu statele Europei Centrale şi de Est şi cele ale fostei Uniuni Sovietice, prin Consiliul de Cooperare NordAtlantic (N.A.C.C.) şi, mai târziu, prin Parteneriatul pentru Pace (PfP). Alte modificări esenţiale întreprinse după anul 1989 sunt adoptarea unui nou concept strategic, dezvoltarea unei coordonări şi
226

cooperări sporite cu alte instituţii internaţionale, precum O.S.C.E., U.E.O. şi U.E., şi acordul ca resursele şi experienţa N.A.T.O. să fie puse la dispoziţie pentru a sprijini operaţiile internaţionale de pace. În contextul schimbărilor complexe care au avut loc în Europa în ultimul deceniu, la nivelul N.A.T.O., s-a simţit nevoia unei abordări adaptate la noile provocări apărute la adresa securităţii. Astfel, la Summitul de la Washington, din aprilie 1999, aliaţii au aprobat noul Concept Strategic al N.A.T.O., care identifică scopul Alianţei şi sarcinile sale fundamentale de securitate, caracteristicile esenţiale ale noului mediu de securitate, care specifică elementele unei abordări mai largi de către N.A.T.O. a securităţii şi care furnizează orientările necesare pentru continuarea adaptării forţelor sale militare. Cu această ocazie, au fost reafirmate principiile fundamentale ale Alianţei şi au fost stabilite noi direcţii de acţiune, care să permită o mai bună racordare la cerinţele tot mai diversificate şi schimbătoare din mediul de securitate. Ataşamentul N.A.T.O. faţă de legătura transatlantică este şi a rămas indispensabil. Alianţa este angajată într-un parteneriat puternic şi dinamic între Europa şi America de Nord în sprijinul valorilor şi intereselor pe care le au în comun. Securitatea Europei şi Americii de Nord este indivizibilă. Menţinerea unei capacităţi militare adecvate în vederea acţiunii colective pentru apărarea comună rămâne punctul central al obiectivelor de securitate ale Alianţei. O astfel de capacitate, împreună cu solidaritatea politică, constituie esenţa capacităţii Alianţei de a preveni orice încercare de a face uz de forţă sau de intimidare şi garantează faptul că o agresiune militară directă împotriva Alianţei nu ar putea avea sorţi de izbândă. Apărarea colectivă a membrilor săi este fundamentală pentru credibilitatea sa şi pentru securitatea şi stabilitatea spaţiului euroatlantic. Articolul 5, menţionat anterior, reprezintă esenţa apărării colective a Alianţei care prevede asigurarea de garanţii de securitate pentru aliaţi. Capacităţile militare eficiente pentru întregul spectru de circumstanţe previzibile constituie baza capacităţii Alianţei de a contribui la prevenirea conflictelor şi la managementul crizelor prin operaţiuni non-articolul 5 de răspuns la crize. Aceste misiuni pot fi extrem de solicitante şi pun mare preţ pe aceleaşi calităţi politice şi militare (coeziunea, instruirea multinaţională, planificarea detaliată în avans), care sunt esenţiale şi pentru situaţii sub incidenţa articolului 5 (apărare colectivă).
227

Potrivit documentelor adoptate anterior, reforma structurii de comandă militară integrată a N.A.T.O. prevedea realizarea, până în 2003, a noii structuri, care va cuprinde două comandamente strategice, unul pentru Europa şi unul pentru Atlantic, cu o structură subordonată simplificată de comandamente regionale şi subregionale. Rezultatul va fi o structură mai flexibilă şi mai bine adaptată la cerinţele prezente ale N.A.T.O. Aceasta va facilita cooperarea cu ţările partenere. În plus, noua structură va încorpora un cadru pentru operaţiile de comandă, implicând dislocare rapidă, participare multinaţională, unităţi de categorii întrunite adaptate la cerinţele noului concept al Alianţei de Forţe Întrunite Multinaţionale Operaţionale (C.J.T.F.). Aliaţii europeni au luat decizii care să le permită să-şi asigure responsabilităţi mai mari în domeniul securităţii şi apărării, în scopul întăririi păcii şi stabilităţii în spaţiul euroatlantic şi, implicit, al securităţii tuturor aliaţilor. Acest proces va necesita o strânsă cooperare între N.A.T.O. şi Uniunea Europeană. Procesul de elaborare şi implementare a Politicii Europene de Securitate şi Apărare, menită să consolideze capacităţile Uniunii Europene în ceea ce priveşte managementul crizelor, trebuie să vizeze şi întărirea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul N.A.T.O., păstrând nealterată legătura transatlantică. În acest cadru, N.A.T.O. rămâne piatra de temelie a securităţii europene şi fundamentul apărării colective în spaţiul euroatlantic, iar realizarea Politicii Europene de Securitate şi Apărare trebuie subsumată principiilor aprobate în cadrul reuniunii Consiliului NordAtlantic de la Berlin, din 1996. Urmărind punerea în operă a politicii sale de prezervare a păcii, prevenire a războiului, de întărire a securităţii şi stabilităţii în conformitate cu sarcinile de securitate fundamentale ale Alianţei, N.A.T.O. îşi propune ca, în cooperare cu celelalte organizaţii, să prevină conflictele, sau, în situaţia apariţiei unei crize, să contribuie la gestionarea ei efectivă, cu aplicarea normelor dreptului internaţional, inclusiv prin posibilitatea executării de operaţiuni non-articolul 5 de răspuns la crize. Pregătirea Alianţei pentru îndeplinirea unor astfel de operaţiuni vine în sprijinul obiectivului mai larg de întărire şi extindere a stabilităţii şi implică adeseori participarea partenerilor Alianţei. Dând dovadă de flexibilitate şi mobilitate, Alianţa Nord-Atlantică s-a adaptat la schimbările politice survenite în mediul internaţional şi s-a afirmat ca principal factor în realizarea condiţiilor de edificare a noii arhitecturi de stabilitate şi securitate în Europa. În aceste condiţii, ţările din centrul şi sud-estul Europei, foste socialiste, au început să perceapă
228

N.A.T.O. ca pe o sursă reală de stabilitate şi securitate într-o nouă ordine mondială şi ca un exponent credibil al principiilor şi valorilor democratice, condiţie esenţială a dezvoltării economice şi a bunăstării sociale205. Noua strategie a N.A.T.O., adoptată la summitul de la Washington din aprilie 1999, orientează dezvoltarea politică şi militară viitoare a Alianţei Nord-Atlantice. În acest sens, au fost luate măsuri organizatorice de adaptare a forţelor militare aliate la noile condiţii şi cerinţe. Astfel, Consiliul Nord-Atlantic a adoptat un nou concept militar (C.J.T.F. – Combined Joined Task Force – Forţa Multinaţională Întrunită), care a devenit conceptul de bază al operaţiilor executate de ţările membre N.A.T.O. şi partenere, sub autoritatea O.N.U. şi O.S.C.E. Acesta permite Alianţei să răspundă într-o manieră flexibilă noilor misiuni, asigurând, totodată, cadrul necesar participării şi integrării efortului militar al ţărilor partenere în operaţiile de sprijin al păcii, conduse de N.A.T.O. Importanţa şi credibilitatea N.A.T.O. s-au reafirmat prin participarea sa constantă şi eficientă la gestionarea situaţiilor de criză şi stabilizarea diferitelor zone de conflict din lume şi mai ales din zona Balcanilor, precum şi prin dezvoltarea şi materializarea unor iniţiative destinate creşterii încrederii şi cooperării la nivel subregional şi regional206. VI.1.6.3. Instrumentele de lucru ale N.A.T.O. Consiliul Parteneriatului Euroatlantic (E.A.P.C.) reprezintă cadrul politico-militar de consultări între Alianţă şi partenerii săi. El reuneşte statele aliate şi statele partenere într-un forum de consultări periodice. E.A.P.C. a realizat un „Plan de acţiune”, conform căruia au loc consultări politice pe următoarele teme: probleme politice şi cele legate de securitate, gestiunea crizelor, probleme regionale, probleme de control al armamentelor, de proliferare nucleară, biologică şi chimică, terorism internaţional, planificarea apărării, strategia şi politica de apărare şi bugetară, impactul dezvoltării economice asupra securităţii. Au loc consultări şi cooperare şi pe alte probleme, cum ar fi: urgenţe civile şi pregătirea pentru acţiuni la dezastre, cooperarea
205 Vasile Paul, Ion Coşcodaru, Centrele de putere ale lumii, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2003, p. 81-87. 206 Ibidem, p. 88. 229

privind armamentele, sub egida Conferinţei Directorilor Naţionali pentru Armamente, securitatea nucleară, probleme de mediu legate de apărare, coordonarea civili-militari în controlul şi managementul traficului aerian, cooperarea ştiinţifică, probleme legate de operaţiuni de sprijin al păcii. Cooperarea practică are loc în cadrul diferitelor comitete de lucru cu partenerii. Parteneriatul pentru Pace (PfP) este principalul mecanism de realizare în practică a legăturilor pe probleme de securitate între Alianţă şi partenerii săi şi de creştere a interoperabilităţii între parteneri şi N.A.T.O. PfP este o iniţiativă majoră care sporeşte încrederea între toate naţiunile din spaţiul euroatlantic şi asigură un cadru propice de cooperare militară în materie de securitate euroatlantică. Acesta contribuie la adâncirea cooperării politice şi militare, sporirea stabilităţii şi întărirea păcii. Spiritul PfP a mărit încrederea, a eliminat suspiciunile dintre parteneri, promovând cooperarea şi conlucrarea în scopul interoperabilităţii administrative, tehnice şi operaţionale. Prin programe detaliate care reflectă capacităţile şi interesele individuale ale partenerilor, aliaţii şi partenerii conlucrează în scopul promovării transparenţei planificării şi asigurării bugetului pentru apărare naţională, controlului democratic al forţelor armate, pregătirii pentru dezastre civile şi alte urgenţe şi al dezvoltării capacităţii de a lucra împreună, inclusiv pentru operaţii PfP conduse de N.A.T.O. Documentul-cadru al PfP, alături de Programul Individual de Parteneriat (I.P.P.), Programul de Lucru al Parteneriatului (P.W.P.) şi procesul de Planificare şi Analiză al Parteneriatului (P.A.R.P.), lansate în urma summitului de la Bruxelles (1994), constituie instrumentele de bază ale Parteneriatului pentru Pace. Rolul partenerilor a crescut considerabil prin conlucrarea permanentă în cadrul Celulei de Coordonare a Parteneriatului (P.C.C.) şi în special prin înfiinţarea Elementelor Partenere de Stat Major în diverse comandamente ale N.A.T.O. la nivel strategic, regional şi subregional, în care ofiţeri N.A.T.O. şi parteneri sunt încadraţi pe funcţii de personal internaţional cu caracter permanent. La summitul de la Washington din aprilie 1999 a fost aprobat Parteneriatul pentru Pace operaţional, care are următoarele componente: • Parteneriatul Intensificat şi mai Operaţional (Enhanced and More Operational Partnership/E.M.O.P.);
230

• Iniţiativa N.A.T.O. pentru Europa de Sud-Est (N.A.T.O. South East Europe Initiative/S.E.E.I.); • Planul de Acţiune pentru Aderare (Membership Action Plan/M.A.P.); • Iniţiativa Capacităţilor de Apărare (Defence Capabilities Initiative/D.C.I.). Parteneriatul Intensificat şi mai Operaţional (E.M.O.P.) este construit pe următoarele elemente: • Noul cadru politico-militar (Political-Military Framework/P.M.F.) pentru operaţiuni PfP conduse de N.A.T.O.; • Procesul de Planificare şi Analiză a Parteneriatului (Planning and Review Process/P.A.R.P.) adaptat şi extins; • Conceptul Capacităţilor Operaţionale (O.C.C.), operaţiuni PfP conduse de N.A.T.O., o iniţiativă lansată la Washington în 1999, în cadrul căreia se pune accentul pe îmbunătăţirea capacităţii Alianţei şi a partenerilor de a participa împreună la operaţiuni non-articolul 5 de răspuns la crize, în cadrul unor forţe multinaţionale conduse de N.A.T.O.; • Programul Intensificat de Instruire şi Educare (Training and Education Enhanced Programme/T.E.E.P.), menit să optimizeze şi să îmbunătăţească pregătirea şi educarea în cadrul PfP, prin dezvoltarea cooperării şi dialogului pe şase componente: interoperabilitate, răspuns şi evaluare, exerciţii, pregătire distribuită, strategii naţionale de pregătire şi educare, conexiuni şi colaborare. Iniţiativa N.A.T.O. pentru Europa de Sud-Est (S.E.E.I.) are drept scop creşterea cooperării în sud-estul Europei, coordonarea asistenţei acordate de N.A.T.O. partenerilor, promovarea cooperării regionale şi a dezvoltării economice. Cel mai important rezultat al acestei iniţiative este documentul propus de România şi aprobat în martie 2000 (Budapesta, reuniunea miniştrilor de externe ai N.A.T.O.) de evaluare a riscurilor la adresa securităţii sud-est europene (S.E.E.C.A.P. ). Planu1 de Acţiune pentru Aderare (M.A.P.), lansat cu ocazia summitului N.A.T.O. la Washington, în aprilie 1999, este destinat aplicării unui program de activităţi care să sprijine ţările aspirante în eforturile de pregătire pentru posibila aderare la N.A.T.O. Participarea la M.A.P., conform principiului autodiferenţierii, nu implică nici un interval de timp precis pentru o decizie de invitare a unui stat aspirant care să înceapă negocierile de aderare cu N.A.T.O., nici o garanţie
231

fiind un partener important şi de valoare în promovarea stabilităţii şi a valorilor comune ale democraţiei.O. 5. bazat pe Carta N. Probleme privind securitatea informaţiilor. de desfăşurare şi mobilitate. care furnizează cadrul pentru întărirea încrederii.I. Iniţiativa Capacităţilor de Apărare (D. Aceasta presupune lansarea de noi invitaţii.T. M. de angajare efectivă. Mediterana este considerată de N. care au convenit să dea substanţă angajamentului comun de a edifica o Europă a păcii. a securităţii prin cooperare. nu poate fi considerat o listă a criteriilor de aderare.T.O. Cooperarea şi Securitatea. şi Rusia s-au angajat să-şi dezvolte relaţiile pe baza intereselor comune. stabilă şi indivizibilă. de susţinere în teatrul de operaţii. Alianţa este puternic angajată în întărirea unui parteneriat distinct cu Ucraina.T.A.T. şi Rusia. care a cerut şi permis ţărilor membre N.T.A. este structurat pe 5 capitole: 1.P.A.A. Alianţa rămâne deschisă pentru primirea a noi membri.A. 3.) reprezintă un concept nou lansat la Washington în aprilie 1999. o zonă de interes special.O.A. Ucraina ocupă un loc special în mediul de securitate euroatlantic. – Ucraina şi cuprinzând consultări politice pe probleme de interes comun şi o arie largă de activităţi practice de cooperare. în vederea realizării unei păci durabile şi cuprinzătoare în zona euroatlantică. Probleme de apărare şi militare.A. – Rusia privind Relaţiile Reciproce. Probleme de legislaţie207. să-şi reorganizeze forţele.O.O.O. p.O. şi a capacităţii lor de apărare.pentru aderare.O. Aceasta s-a concretizat prin Actul Fondator N.T.P. Securitatea în Europa este strâns legată de securitatea şi stabilitatea în Marea Mediterană. conform articolului 10 al Tratatului de la Washington.A. Un parteneriat special a fost stabilit între N.T. întrucât M. în anii următori. 4.A.C.A. bazată pe principiile democraţiei şi securităţii prin cooperare. Prin această iniţiativă se urmăreşte mărirea gradului de operabilitate a forţelor N. prin care N. este parte integrată a abordării N. 232 . Procesul Dialogului Mediteranean al N. prin creşterea potenţialului logistic.O. Probleme politico-economice.T.T. ţărilor dornice şi capabile să-şi asume 207 Ibidem.A. 88-92. Probleme referitoare la resurse. reciprocităţii şi transparenţei. 2. promovarea transparenţei şi cooperării în regiune. de comandă şi control.

92-94.A. (Sistemul Integrat de Comunicaţii al 208 Ibidem. are următoarea compunere şi următoarele funcţiuni: Departamentul de sprijin al personalului de supraveghere. prin: N. p.responsabilităţile şi obligaţiile de membru al Alianţei. Politica Alianţei de sprijinire a controlului armamentelor.T. Departamentul de comunicaţii.C.-S. elaborează sinteze de presă şi rapoarte speciale de presă asupra evenimentelor deosebite.A.O.O.T.A.T.N.E.O.O. ar întări eficacitatea şi coeziunea sa şi ar întări securitatea şi stabilitatea globală a Europei.O.6. care: monitorizează continuu situaţia internaţională şi evenimentele ce interesează N. În acest scop. N.4.O. Cadrul organizatoric şi structurile managementului în N. Aliaţii caută să întărească securitatea şi stabilitatea la cel mai redus nivel al forţelor în concordanţă cu capacitatea Alianţei de a asigura apărarea colectivă şi de a îndeplini întregul său spectru de misiuni. organizatoric şi structurile managementului crizelor în cadrul Alianţei. care menţine facilităţile de gestionare a crizei.I.T. În acest context se impun câteva consideraţii cu privire la sistemul N. sau statele membre N.A.T. Biroul de supraveghere. informează personalul din poziţiile-cheie ale comandamentelor. asigură întocmirea şi difuzarea materialelor informative. 233 .T. considerându-l ca un element esenţial în asigurarea stabilităţii spaţiului euroatlantic208. apreciază că includerea de noi membri ar servi intereselor sale politice şi strategice globale.C.T. a stabilit un program de activităţi prin care să se acorde asistenţă ţărilor aspirante în cadrul pregătirii acestora în vederea posibilei aderări la Alianţă.S. VI. când este cazul. N.T. în contextul unor relaţii mai extinse cu aceste ţări. Alianţa acordă o deosebită importanţă continuării valabilităţii şi deplinei implementări de către toate părţile semnatare a Tratatului privind Forţa Europeană.A.. în măsura în care N.T. distribuie informaţii de interes politic militar comun.I. dezarmării şi neproliferării va continua să joace un rol major în realizarea obiectivelor de securitate ale Alianţei. de gestionare a crizelor. şi structurilor militare N.A.T.1.O. Într-o sinteză foarte succintă vom prezenta cadrul general.O.O.A. care asigură legăturile permanente ale comandamentului N.A.A.

O. de gestionare a crizelor.C.O. dezangajarea forţelor şi crearea condiţiilor unei noi situaţii de normalitate. stabilirea obiectivelor de realizat.T. În cadrul N.. persistenţa – ca urgenţă.T.). elaborarea opţiunilor alese şi analiza reacţiei părţilor implicate. Reţele facsimil protejate.). Corespunzător doctrinei şi principiilor N. Legături protejate şi neprotejate. identificarea focarelor de criză.O.O. exploatarea comunicaţiilor N. surprinderea – prin evoluţie.A. Nucleul sistemului de gestionare a crizelor este Centrul de Studii (S. modalităţile şi procedeele de gestionare a crizelor se concretizează într-un set de documente de lucru. presiunea timpului – ca durată 234 .I. analizarea situaţiei. Deşi membrii Alianţei nu au ajuns la un punct de vedere comun cu privire la definirea „crizelor” şi nici a procesului de gestionare a acestora.A. Astfel.A.T. sistemul N.T. mai mult ca în trecut. actualizarea bazei de date necesare personalului care gestionează criza. Elaborate din timp şi actualizate/adaptate în funcţie de situaţia concretă. obiectivul important pentru Alianţă îl constituie identificarea principalelor caracteristici ale crizei şi implicaţiile acestora pentru procesul de gestionare a crizelor. se impun câteva aprecieri şi concluzii.O.O.N. Cât priveşte mecanismele şi procedurile de gestionare a crizelor. în domeniul managementului crizelor.).. se urmăresc obţinerea şi evaluarea informaţiilor. asigurarea fluxului şi schimbului de date şi informaţii secrete.N. aspect reflectat în Manualul N.A. de eficacitatea diplomaţiei preventive şi de gestionare eficace a crizelor ce pun în pericol ţările membre. de precauţie. depinde. acest proces presupune: monitorizarea permanentă a situaţiei. succesul politicii Alianţei.A. planurile de operaţii (O. Legături de comunicaţii prin terminale comerciale. Sunt luate în consideraţie.T.T. ce urmăreşte menţinerea păcii şi prevenirea războiului.E. crisis management.P.N.O.A. informarea periodică a structurilor-cheie din cadrul sistemului de gestionare a crizelor. postcriză. elaborarea variantelor de acţiune (răspuns) şi implementarea acestora. următoarele caracteristici: ameninţarea – ca manifestare.A. dintre care o importanţă sporită au inventarul cu măsuri preventive.L. care reprezintă punctul de contact însărcinat cu monitorizarea situaţiei internaţionale.E. în special. catalogul generic cu opţiuni de răspuns militar. acestea oferă factorilor de decizie un ghid în elaborarea hotărârilor.T. Prin acţiunile întreprinse.) şi regulile de angajare a forţelor (R.

astfel: • Nivelul l – N.T. • Nivelul 3 – deoarece orice criză este caracterizată de nesiguranţă. a dezvoltat un întreg mecanism structural şi procedural de gestionare a crizelor.T.. poate dezvolta în avans măsuri şi proceduri pe baza cărora să poată acţiona rapid şi eficient. în timp. a dezvoltat un sistem de măsuri flexibil.A.O. caracteristicilor crizelor. la cel de amploare sporită – tensiuni regionale sau globale. Acestea sunt următoarele: metodele şi 235 . • Nivelul 2 – pentru a avea un răspuns cât mai adecvat. cu mare putere de adaptabilitate la situaţiile care apar.O. s-a considerat esenţial să se dispună măsuri detaliate. Afganistan. de la cel de amploare redusă – la nivel naţional. cuprinzătoare şi convenabile. Implicaţiile acestor caracteristici pentru procesul de gestionare a crizelor sunt gândite din perspectiva formelor de răspuns prudent ce trebuie dezvoltate ca opţiuni.A. N. Kosovo şi.O.A.A. poate preveni surprinderea – sau cel puţin poate reduce foarte mult timpul de răspuns – prin exploatarea informaţiilor (intelligence). măsurilor şi implicaţiilor pe care acestea le au în procesul de gestionare conduce la concluzia că N. Acestea pot fi politice.T. civile. potrivit specificului naţional. • Nivelul 4 – întrucât. diplomatice. N.O. pe patru nivele de prioritate.în evoluţie.T. criza variază în intensitate. preluat şi dezvoltat. mai recent. Irak. N. Important este însă faptul că viabilitatea acestui mecanism structural şi procedural este demonstrată de modul în care au fost şi sunt gestionate unele crize regionale. precum cele din Bosnia. ca rezultat al politicii de producere şi difuzare a informaţiilor. în măsură să fie aplicate individual sau colectiv.O. economice. O analiză succintă a conţinutului.A. Ele acoperă întregul spectru al tipologiei crizelor.O. Dintr-o analiză sumară rezultă componentele esenţiale ale managementului unei crize. ca reacţie la o situaţie de criză.T. în baza cărora să se poată acţiona corespunzător. statele partenere şi alte state. intensitatea variabilă – creştere sau descreştere. Pentru ca forţele şi instituţiile implicate să reacţioneze rapid şi efectiv în condiţiile multiplelor presiuni din timpul unei crize.T. de statele membre N. militare sau de altă natură. dispune de opţiuni adecvate şi adaptabile pentru toate fazele acesteia. nesiguranţa – informaţii nesigure şi insuficiente.A.

organizaţii internaţionale. elaborarea opţiunilor acţionale şi compararea acestora. pentru a preveni aceste pericole şi pentru a reduce riscurile pe care le poate produce o criză este necesar să se menţină o capacitate de reacţie efectivă şi constantă. istoric. analiza părţilor adverse implicate în proces. cultural. militar. criza în interiorul unei ţări şi poate include naţiunea în ansamblu sau numai un segment al acesteia. Un sistem funcţionează. De asemenea. fie individual. un sistem (internaţional) este format din: participanţi (state – unul sau mai multe. politic.). modul în care criza este tratată de la început determină durata şi amploarea acesteia. naţionale ale unuia sau mai multor categorii socio-profesionale dintr-o naţiune. analiza situaţiei create ca urmare a crizei. distribuirea puterii (structura acestuia) şi interdicţii. criza la nivel interstatal. relaţional. conflictul. definirea opţiunilor de răspuns conform scopurilor politice. depinde. analiza scopurilor şi mijloacelor. influenţe reciproce (outputuri. diplomatic. Sistemul poate afecta relaţiile internaţionale. transmitere şi evaluare a informaţiilor. 236 . Gestionarea efectivă a oricărui tip de criză. determinate şi adaptate în timp. restricţii etc. cât şi cu grupurile interesate din exterior.). într-un spaţiu geografic. etnic. În evoluţia unei crize se disting etape şi stări. cum ar fi: geografic. procedee etc. social. Totodată. şi definirea „crizei internaţionale” şi a sistemului. în condiţii dinamice. Dar acest lucru şi procedurile enunţate mai sus nu acoperă întreaga problematică. religios. în general. implementarea opţiunilor alese şi apoi analiza posibilelor reacţii ale părţilor implicate. în cadrul sistemului pot exista mai multe subsisteme. fiind necesare activităţi şi o gamă foarte largă de măsuri. economic. fiecare dintre acestea presupunând acţiuni specifice de gestionare. militare. imputuri. apreciem că acesta trebuie abordat sistemic. blocade. fie în cooperare. economice şi sociale. stabilirea obiectivelor ce urmează a fi atinse. începând de la obţinerea informaţiilor şi evaluărilor. de eficienţa legăturilor stabilite în interiorul organizaţiei respective. de regulă. organisme etc. civil. care cuprinde tensiunea. într-un cadru firesc. Se ştie că. implementarea soluţiei optime. într-o măsură importantă. care se organizează pe criterii diferite. Desigur. Pentru a reliefa mai bine cuplul „criză-gestionare”. ecologic etc. Pentru început sunt necesare delimitarea sistemului în partea care include conflictul.procedeele de culegere.

în programul de lucru al Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (N. mai mult ca în trecut. „În noul context politic şi strategic european.T.) şi este inclusă şi în programele individuale de 209 210 Gheorghe Toma. care funcţionează 24 de ore din 24. Această consultare intensivă se desfăşoară mai ales în cadrul Consiliului şi al Comitetului pentru planificarea apărării.O. 84-88. În asemenea circumstanţe. p.O. comitetul politic şi de alte comitete. Metodele şi procedurile care urmează reprezintă aranjamentele Alianţei pentru gestionarea crizelor. pe care le putem denumi şi limite ale sistemului209. Sava Postolache. Ioan Oros.. capătă o importanţă cu totul deosebită în momentele de tensiune şi criză.O.C. Op. de eficacitatea diplomaţiei preventive şi de gestionarea eficace a crizelor ce pun în cauză securitatea ţărilor membre”210..A.T.A. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord.T.A. Este evident faptul că o consultare între ţările membre N. modalităţile şi mijloacele folosite pentru gestionarea crizelor. conflictele de interese. Gestionarea crizei presupune crearea condiţiilor favorabile sistemului pentru a funcţiona astfel încât părţile să-şi rezolve problemele tensionate. precum şi pregătirea şi desfăşurarea exerciţiilor organizate în acest domeniu. p. sistemul de telecomunicaţii sunt furnizate de Centrul de criză N.C.A. Mijloacele materiale pe care le necesită acest proces şi. Comitetul de operaţii şi exerciţii al Consiliului este cel care coordonează aranjamentele. ocazie de a testa şi de a perfecţiona modalităţile de gestionare a crizelor. La intervale regulate sunt organizate exerciţii – la care sunt asociate ţările şi înalţii Comandanţi din N. cit. succesul politicii Alianţei care urmăreşte să menţină pacea şi să prevină războiul depinde. 237 . –. militar şi de urgenţă civilă depinde de consultarea continuă şi oportună dintre guvernele ţărilor membre. funcţiile sistemului şi posibilităţile de evoluţie a acestuia. mai ales. Gestionarea crizelor este unul din domeniile de activitate convenite a figura ca problemă legată de planificarea apărării şi de chestiuni militare. 241. asistate. Op. cit. în funcţie de circumstanţe. relaţiile dintre părţi. pe care le apreciem a fi: părţile care alcătuiesc sistemul. structurile care au creat sistemul de criză (forţele angajate).Sunt imperative prezentarea şi precizarea variabilelor. de comitetul militar.. luarea rapidă a unor hotărâri pe bază de consens în ce priveşte măsurile ce trebuie întreprinse în domeniile politic. caracteristicile principale.

pentru a ajuta la dezamorsarea crizelor şi la evitarea conflictelor. Priorităţile.A.) este autoritatea cea mai înaltă. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. Articolul 5 asigură manifestarea garanţiilor de securitate pentru membrii Alianţei. 88-89.O.. Pentru a înţelege fenomenul.T. sprijinul oportun civil-militar. cit. Uniunea Europei Occidentale şi Organizaţia Naţiunilor Unite”212.S.A.. p. în diferitele faze ale crizei. 241. ca noutate în abordare este indicarea prevederii că „N. structurile şi modalităţile de funcţionare se impune precizarea unor coordonate ale descrierii acestui mecanism de gestionare a crizelor. Se impune un comentariu succint al acestora.. dacă totuşi ostilităţite s-au declanşat – controlul soluţiilor de răspuns. promovarea destinderii şi revenirea la normal.O. cit. „Totodată. se definesc prin următoarele activităţi: stabilirea autorităţii – Consiliul Nord-Atlantic (N.O. Aliaţii vor sprijini rolul procesului O.T. Op. luarea în comun şi prin consens a deciziilor 211 212 Gheorghe Toma. obiectivele procesului N. 238 . constituind esenţa conceptului apărării colective.. dacă acest partener percepe o ameninţare directă asupra integrităţii sale teritoriale. articolul 4 stabilind unul dintre cele mai importante mecanisme ale procesului de gestionare a crizelor – procedura consultării.C. se va consulta cu oricare participant activ. Op. în tot acest mecanism. gestionarea efectivă pentru a nu se ajunge la conflict. prevenirea escaladării. privind managementul crizelor este reflectată de preambulul şi primele articole din Tratatul de la Washington.T. şi al instituţiilor sale. Ioan Oros. trebuie dezvoltate plenar posibilităţile de dialog şi cooperare în întreaga Europă. pot avea un rol important de jucat şi alte organizaţii cum ar fi: Uniunea Europeană. independenţei politice sau securităţii”.E. asigurarea încetării acţiunilor şi retragerea din teritoriul ocupat. • Sintetic.C. Sava Postolache. În acest scop. Mai mult. dat fiind că securitatea Aliaţilor este indisolubil legată de cea a tuturor celorlalte state europene. menţinerea sub control.O.A.A. şi ţările partenere în cadrul iniţiativei Parteneriatului pentru Pace211.parteneriat care sunt puse la punct de N. Prin această prevedere se indică de fapt cadrul de manifestare sau implicare şi pentru statele partenere în soluţionarea unor crize internaţionale. de gestionare a crizelor au drept conţinut: reducerea tensiunilor şi prevenirea crizei.T.A. Este acceptat faptul că acestea pot avea ca suport cel puţin două considerente: • Vocaţia demonstrată de N. p.

Israel. Maroc şi Tunisia). 239 .C.C.A.). Ca o concluzie poate fi reţinută următoarea constatare exprimată tot mai des în mediile politico-diplomatice-militare: pentru ca acest proces deosebit de complex. N.C.5.M. VI.U. şi anume: a) facilităţi în infrastructură şi personal (staff). să poată funcţiona. Op. c) sistem comun de măsuri de prevenire şi de răspuns. în acelaşi timp.C. Ioan Oros.P. Mauritania.A. Comitetul Politic (P. în cadrul procesului de management al crizelor. b) sistem comun de înţelegeri şi proceduri.O.C.J. Sava Postolache. Din perspectiva procesului de management al crizelor este important de reţinut că printre atribuţiile principale ale N.O. înţelegeri etc.. perfect interoperabilă cu organizaţiile euroatlantice similare213.-Ucraina (N.E.).– proceduri.) şi Comitetul pentru Planificarea Situaţiilor de Urgenţă Civilă (S. p. se găsesc: asigurarea cu prioritate a schimbului de date şi informaţii (intelligence). controlul politic permanent asupra militarilor – nici o decizie privind planificarea forţelor militare nu se ia fără autorizarea politicului.C. Ca proces complex. gestionarea crizelor este unul dintre domeniile de activitate prioritare.T. comportament acţional ca forum decizional consultativ prin acceptarea şi compararea punctelor de vedere şi luarea deciziilor prin consens. Statele Partenere (PfP).C. viabilă şi coerentă. în plan intern. Comisia N.C.C. pentru oricare din statele lumii. adică managementul crizelor. „o adevărată maşinărie”. cit. şi Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (E.) şi Dialogul Mediteranean (Egipt. Comitetul Militar (C. mecanisme.). Cine înţelege pe deplin această necesitate va şti să-şi propună constituirea propriei organizaţii de management al crizelor.).6. care funcţionează 213 Gheorghe Toma. Această constatare conduce clar la concluzia că o astfel de soluţie trebuie să fie o alternativă.G.A. este ajutat de Grupul de coordonare Politică (P.A.P. Pentru îndeplinirea acestor activităţi. rolul real al reprezentanţilor permanenţi – ambasadorii statelor. Iordania. Managementul crizelor şi conflictelor din perspectiva N.1..A. la nivelul Alianţei. Alianţa a înţeles să dezvolte trei grupe esenţiale de elemente de suport.). Îşi mai aduc contribuţia.T. Consiliul Întrunit Permanent (P. 89-91.

ca o problematică distinctă de planificare a apărării.O.O.T. şi în programele individuale de parteneriat. Cu cât mai repede este identificată şi conştientizată o stare de criză.. Desigur.A. Prevenirea conflictelor poate include şi definirea misiunilor. de management al crizelor. 83. consultările. care decurge în mod firesc din monitorizarea de rutină executată de membrii Alianţei. Orice demers analitic în contextul tematicii abordate trebuie să ia în considerare sistemul.T. p.O. după caz şi prin consens.).C.O. prevenirea conflictului nu poate fi niciodată garantată. inclusiv în Operaţiunile de Răspuns la Criză (C. Misiunile specifice N. cu atât mai repede Organizaţia poate să 214 Ibidem.A. În acest scop.R.C. Desfăşurările preventive. mecanismele şi procedurile N. în mod normal. în prevenirea conflictelor includ: Înştiinţarea despre un potenţial conflict în cadrul ariei de interes N. N. capacităţi militare şi planuri de protecţie civilă în caz de urgenţă.O. care se întind de la iniţiativele diplomatice până la desfăşurarea preventivă a trupelor şi care intenţionează să preîntâmpine escaladarea disputelor în conflicte armate.T. constau în forţe civile şi/sau militare care sunt trimise pentru a evita o criză. să contribuie efectiv la prevenirea conflictelor şi să se angajeze activ în managementul crizelor.în cadrul programului anual de lucru al N. Pe parcursul timpului. a dobândit o experienţă aparte în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor. Mijloacele militare întrebuinţate în acest scop trebuie să fie concentrate asupra sprijinului pe care ele pot să-l acorde eforturilor diplomatice şi politice pentru a soluţiona disputa. faţă de care compararea cu diferite structuri naţionale similare nu ar putea conduce decât la concluzii şi evaluări benefice oricărui proces de construcţie sau reconstrucţie a organizaţiei naţionale proprii pentru gestionarea crizelor214. Alianţa şi-a dezvoltat mecanisme de consultare.T.A. 240 .A. Concepţia Strategică a Alianţei din 1999 consideră managementul crizelor drept misiune de securitate fundamentală şi obligă Alianţa să fie pregătită. conform articolului 7 al Tratatului de la Washington. Prevenirea conflictelor include activităţi diferite.A. inspecţiile şi monitorizarea. înţelegeri privind managementul crizelor.

N. Pentru a realiza aceste obiective. să reacţioneze într-o manieră sincronizată şi cu discernământ. VI.S. Modul corect de conducere şi operare a acestor măsuri va depinde de cerinţele mediului şi misiunii215. trebuie să fie în măsură: a) să fie un sistem de management al crizelor complet integrat.desfăşoare acţiuni politice şi militare preventive şi creşte timpul avut la dispoziţie pentru elaborarea unor opţiuni de răspuns la criza respectivă. Măsuri de stabilizare.R. este de a asigura pregătirea şi sprijinul necesare în prevenirea crizelor şi conflictelor şi în managementul crizelor pentru întreaga gamă de operaţii prevăzute în articolul 5 şi altele neprevăzute. Sistemul cuprinde o întreagă gamă de măsuri care să permită Alianţei.A.S. terestre şi maritime poate fi monitorizată de mijloacele disponibile ale N.T. p. Un mandat explicit de la organizaţia responsabilă internaţională (europeană) şi consensul ţării gazdă sunt esenţiale pentru executarea acestei misiuni.T.6. iar în anumite cazuri şi naţiunilor care nu sunt membre N. Sistemul N. 215 Ibidem. care să susţină Alianţa în răspunsul dat la o serie întreagă de crize.T. Desfăşurarea preventivă.A. Unul din cele mai puternice semnale pe care Alianţa poate să le trimită pentru a demonstra fermitatea sa este desfăşurarea forţelor multinaţionale. şi nu pentru a ameninţa în mod direct potenţialii agresori.C.A. iar informările trebuie distribuite acestora cât mai mult posibil. de Răspuns la Crize (N. Alianţa poate sprijini şi facilita procesul de planificare şi iniţiere a măsurilor de stabilizare. Cunoaşterea acestor activităţi de monitorizare poate avea un efect de prevenire.O. 55-56.O.T. În acest scop.C. de a se pregăti şi a răspunde la întreaga gamă de crize cu care Alianţa ar putea fi nevoită să se confrunte.O.R.1. Este important să se menţină o înaltă transparenţă şi credibilitate doar pentru a preveni. şi în anumite cazuri a naţiunilor care nu sunt membre N. Este important să se accentueze imparţialitatea monitorizării.C. 241 .6.R.A. în mod deosebit când folosirea lor este cunoscută public. Părţile din aria de conflict trebuie să ia cunoştinţă despre activităţile de monitorizare. Urmărirea activităţilor aeriene. Sistemul face să sporească abilitatea Alianţei.) Scopul N.O..S.

A. opţiunile preventive se referă la opţiunile în favoarea soluţionării crizei sau conflictului ajutând Consiliul / Comitetul de Planificare a Apărării (D.) într-o manieră sincronizată. h) să evite suprapunerea inutilă cu alte procedee sau cu alte înţelegeri ale N. g) să atragă încrederea autorităţilor politice.T.A.S. Opţiunile preventive – sunt orientări largi sau moduri de desfăşurare a acţiunii avute în vedere de comitetele superioare ale N. atunci când este cazul.A.R. În mod corespunzător..T.I. are cinci componente.O. N.. f) să completeze şi să sprijine Sistemul de Planificare Operativă al N. Elementele componente ale Sistemului de Răspuns la Criză al N.T.A..A.R.P.A.O. care nu sunt legate de vreo succesiune prestabilită a evenimentelor: l.A.O.b) să asigure controlul politic necesar din partea Consiliului asupra Măsurilor de Răspuns la Criză (C. (N.. delegându-şi autoritatea pentru a lua măsurile potrivite de îmbunătăţire a flexibilităţii şi vitezei de reacţie. j) să fie capabil să sprijine implicarea naţiunilor care nu sunt membre ale N.T.) să aprecieze care poate fi replica posibilă la criza pe cale de apariţie sau existentă. care au ca responsabilitate managementul crizelor şi sunt aprobate de N.C.O.O.O. militare şi civile ale N.T. e) să ţină cont şi să permită Alianţei să reacţioneze la avertizările furnizate de Sistemul de Avertizare şi Culegere de Informaţii al N. Delegarea autorităţii necesită de fiecare dată aprobarea expresă a Consiliului.C..A.A.T. folosind dotările şi capacităţile N. de regulă. folosirea opţiunilor preventive se hotărăşte la un nivel superior şi.T. în funcţie de caz şi cu aprobarea N.A. în stadiul incipient al crizei.S.A.W.S. d) să includă o întreagă gamă de măsuri sub autoritatea Consiliului în sprijinul eforturilor de prevenire a crizei şi conflictului.C.O.. 242 . Ca parte componentă.T. i) să fie capabil să sprijine operaţiile în funcţie de caz şi cu aprobarea N. sub conducerea altor organizaţii internaţionale.O.M.C. c) să îmbunătăţească interacţiunea civili-militari şi să aibă în vedere măsurile privind interrelaţiile dintre civili şi militari.). în răspunsul la criză.C.

Stările de alertă de securitate N.A. şi de către statele membre pentru a contracara aceste ameninţări.M. Scopul esenţial al N.O.T. care specifică elementele unei abordări mai largi. împotriva statelor.O.T.) – sunt acţiuni pregătite în detaliu. populaţia şi/sau dotările principale militare şi civile în cazul unui atac sau al unui atac iminent avertizat.A. Măsurile de răspuns la criză (C.C. pentru a avea siguranţă că stările de alertă sunt armonizate în întreaga Alianţă în situaţiile de criză şi pentru asigura o corelare reciprocă între stările de alertă şi celelalte componente ale N.S.T. Conducerea în cazul acestei componente revine Oficiului de Securitate N. din aprilie 1999. şi este inclusă în N. Scopul acestor acţiuni este de a oferi forţelor.C.A.T. care identifică scopul Alianţei şi sarcinile sale fundamentale de securitate.O. stabilit prin Tratatul de la Washington din 1949. Prevenirea agresiunii – cuprinde acţiunile desemnate pentru operaţiile prevăzute de articolul 5 al Tratatului. 5.A. cum am arătat.T. este de a apăra libertatea şi securitatea tuturor 243 .O.T.O..R.T. în cazul unei crize.T.O. la nivelul N. în ultimul deceniu.A. caracteristicile esenţiale ale noului mediu de securitate.A.T.A.O.O.1.6. Astfel. Prevenirea agresiunii (contra-agresiunea) urmează a fi declarată la începutul sau imediat după începerea ostilităţilor.7. aliaţii au aprobat. actorilor nestatali sau forţelor care desfăşoară sau sprijină activ o agresiune împotriva teritoriilor şi/sau forţelor N. gata să fie implementate imediat la nivelul corespunzător. VI.A. Aceste acţiuni sunt pregătite în avans şi prevăd proceduri detaliate de implementare.S.. – sunt acele măsuri antiteroriste şi antisabotaj care pot fi adoptate de comandamentele N. de către N. la summitul de la Washington.R.O.T. a securităţii şi care furnizează orientările necesare pentru continuarea adaptării forţelor sale militare. Aceasta marchează trecerea de la condiţia de pregătire la dezvoltarea pregătirii şi situaţia gata de luptă şi autorizarea angajării forţelor N.S.R.. Prevenirea surprinderii – cuprinde acele acţiuni defensive civile şi militare care trebuie întreprinse rapid pentru a pune în siguranţă forţele.O. noul Concept Strategic al N.2.. s-a simţit nevoia unei abordări adaptate la noile provocări apărute la adresa securităţii. populaţiei şi/sau dotărilor principale militare şi civile posibilitatea să-şi îndeplinească misiunea eficient.A. Adaptarea N. 4. 3. la noile provocări În contextul schimbărilor complexe care au avut loc în Europa.A.

bazat pe instituţii democratice şi pe soluţionarea paşnică a diferendelor..O. Alianţa încearcă să întărească securitatea şi stabilitatea euroatlantică prin: păstrarea legăturii transatlantice.O.T. Alianţa nu asigură numai apărarea membrilor săi. dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei. pentru îndeplinirea întregului spectru de misiuni ale N.membrilor săi prin mijloace politice şi militare. În vederea întăririi securităţii şi stabilităţii spaţiului euroatlantic. o capacitate completă pentru gestionarea cu succes a crizelor. De aceea.A. care recunoaşte importanţa factorilor politic. atât prin adâncirea relaţiilor între ţările euroatlantice. cooperare şi dialog cu celelalte ţări. Realizarea acestui ţel poate fi pusă în primejdie de riscurile unor crize şi conflicte care să afecteze securitatea spaţiului euroatlantic. să promoveze pe scară largă parteneriatul.T.O. de la caz la caz şi prin consens. economic. faţă de legătura transatlantică este indispensabil. ca parte a abordării problemelor de securitate euroatlantică prin cooperare. Ataşamentul N. Sarcinile fundamentale de securitate ale Alianţei se referă la asigurarea unui mediu de securitate euroatlantic stabil. Alianţa este pregătită să contribuie. cât şi prin gestionarea crizelor. continuarea procesului de deschidere faţă de noi membri şi urmărirea constantă a relaţiilor de parteneriat. dar contribuie şi la pacea şi stabilitatea în regiune.A.T. Ţelul colectiv al N.T. la prevenirea eficientă a conflictelor şi la angajarea activă în managementul crizelor. Alianţa este angajată într-o abordare largă a securităţii. Alianţa este angajată într-un parteneriat puternic şi dinamic între 244 . menţinerea unor capabilităţi militare eficace şi suficiente pentru descurajare şi apărare. inclusiv în domeniul controlului armamentelor şi dezarmării. inclusiv operaţiuni de răspuns la crize. de natură să servească drept forum de consultări între aliaţi în orice problemă care ar afecta interesele lor vitale. încrederii reciproce şi a capacităţii de acţiune comune cu Alianţa.A. suplimentar dimensiunii indispensabile a apărării.A. este de a edifica o arhitectură de securitate europeană pentru care contribuţiile Alianţei la securitatea şi stabilitatea spaţiului euroatlantic şi ale celorlalte organizaţii internaţionale sunt complementare şi se consolidează reciproc. cooperarea şi dialogul cu alte ţări din spaţiul euroatlantic în scopul creşterii transparenţei. social şi de mediu.O. să descurajeze şi să apere membrii Alianţei împotriva oricărei ameninţări de agresiune la adresa oricărui stat membru al N.

a căutat să-şi perfecţioneze structurile de decizie şi execuţie şi să-şi întărească în mod substanţial capacitatea combativă. 245 . cit.Europa şi America de Nord în sprijinul valorilor şi intereselor pe care le au în comun. Securitatea Europei şi a Americii de Nord este indivizibilă. N. din noiembrie 2002.R. care a intrat în vigoare în 2006.). Deciziile politice majore adoptate cu prilejul Consiliului Nord-Atlantic de la Praga. Apărarea colectivă a membrilor N.O.).O. N. O astfel de capacitate. Consiliul a aprobat Directivele Politice pentru dezvoltarea Sistemului N. concomitent cu constituirea de noi capacităţi şi realizarea de noi relaţii cu partenerii.O. 216 Stan Petrescu. Consiliul Nord-Atlantic a adoptat un număr de recomandări referitoare la dezvoltarea unui sistem integrat al măsurilor de management al crizei. care să asigure intensificarea pregătirii Alianţei pentru a răspunde rapid la întreaga gamă a crizelor potenţiale.S. S. În august 2001.T. Menţinerea unei capacităţi militare adecvate în vederea acţiunii colective pentru apărarea comună rămâne punctul central al obiectivelor de securitate ale Alianţei. este fundamentală pentru credibilitatea sa şi pentru securitatea şi stabilitatea spaţiului euroatlantic216.R.A. Au fost astfel elaborate noi concepţii. • o componentă a măsurilor de răspuns la criză (C. de răspuns la crize.C. care vizează următoarele obiective: • transformarea Alianţei Nord-Atlantice. prin acceptarea de noi membri.A. • acordurile privind măsurile de prevenire a surprinderii şi măsurile împotriva agresiunii. Op.A. de Răspuns la Criză (N. în secolul XXI.T.C. Ca exponent principal al securităţii euroatlantice.O. p.T.A. rămâne esenţa capacităţii Alianţei de a preveni orice încercare de a face uz de forţă sau de intimidare şi garantează faptul că o agresiune militară directă împotriva Alianţei nu ar putea avea sorţi de izbândă. împreună cu solidaritatea politică. 211-213.. au avut în vedere tocmai necesitatea contracarării noilor ameninţări şi provocări la adresa securităţii. în condiţiile multiplicării şi diversificării lor.M. include: • o componentă a opţiunilor preventive pentru a ajuta Consiliul să aprecieze răspunsurile posibile la o criză actuală sau pe cale de apariţie. În februarie 2001.R.T. • informaţii introductive şi de procedură care se referă la modul de folosire a sistemului N.

flexibilă. şi Ucraina îşi propune determinarea Ucrainei să acţioneze în vederea integrării euroatlantice.O. apărarea antirachetă şi lupta împotriva terorismului.. prin îndeplinirea sarcinilor fundamentale de securitate. – Rusia are un rol important în menţinerea păcii. • aprobarea pachetului de măsuri.• respectarea fermă a angajamentului faţă de legătura transatlantică. printre care şi România. uşor de 246 . (N.). bazat pe Conceptul Strategic al N. unită în pace şi prin valori comune.T. parte integrantă a abordării securităţii transatlantice de către Alianţă. • aprobarea concepţiei militare privind apărarea împotriva terorismului şi realizarea unui schimb mai bun de informaţii.R.T. începând cu mai 2004.T.A.A. prin invitarea a noi state. în operaţiunile de căutare-salvare. în special din ansamblul Balcanilor de Vest şi din Estul continentului. • implementarea Planului de Acţiuni pentru Situaţii Civile de Criză.A. privind constituirea de noi capacităţi pentru noi provocări. inclusiv apărarea colectivă şi a valorilor democratice împărtăşite de membrii Alianţei. • sporirea rolului Consiliului Nord-Atlantic şi al Parteneriatului pentru Pace în securitatea şi stabilitatea regională şi încurajarea în acest sens a statelor partenere de importanţă strategică din Caucaz şi Asia Centrală. • Consiliul N. de asemenea. urmând a se acţiona în următoarele direcţii: • crearea unei Forţe de Răspuns N. s-a întărit securitatea în întreaga regiune euroatlantică şi s-au asigurat condiţii favorabile îndeplinirii obiectivului de realizare a unei Europe întregi şi libere.O.T. concomitent cu perfecţionarea acordurilor privind răspunsul în situaţii de criză. • Dialogul Mediteranean constituie. • prin invitarea la aderare a altor 7 state din Europa Centrală şi de Sud-Est.O. • Parteneriatul între N. în oprirea proliferării armelor de distrugere în masă. • continuarea procesului de extindere. Pentru a putea îndeplini şi pune în aplicare aceste obiective. şefii de state şi de guverne reuniţi la Praga au luat decizii importante privind creşterea eficacităţii militare a Alianţei. biologici sau radiologici.A. pentru pregătirea populaţiei civile de a reacţiona la un posibil atac cu agenţi chimici.O. care să fie o forţă bazată pe tehnică şi tehnologie militară avansată.F.

217 Vasile Paul.. • aprobarea angajamentelor privind capacităţile militare ale statelor membre. conform deciziilor Consiliului Militar. • examinarea opţiunilor pentru abordarea de o manieră adecvată a ameninţărilor crescânde ale unui atac cu rachete împotriva forţelor armate. capabilă să susţină acţiuni de luptă timp de 30 de zile. deosebit de importante în asigurarea securităţii transatlantice: – o forţă de răspuns a N. – reorganizarea structurii de comandă. În esenţă. vizând îndeplinirea cerinţelor operaţionale pentru întreaga gamă de misiuni ale Alianţei..A.T. să îndeplinească 200 de misiuni de luptă aeriene zilnic.A. Forţa de Reacţie Rapidă este operaţionalizată parţial din 2004 şi complet începând cu 2006.O. Ion Coşcodaru. 247 . va fi o forţă care să poată fi dislocată rapid pentru a îndeplini întreaga gamă de misiuni militare.T. – angajamentul de la Praga privind capacităţile. Op. acţiuni terestre şi navale. compusă din elemente aparţinând forţelor terestre. • aprobarea concepţiei apărării împotriva terorismului – parte componentă a măsurilor destinate întăririi capacităţii N.O. – crearea unei structuri de comandă strategică.O. utilizând aproximativ 21000 de militari. • întărirea capacităţii de apărare împotriva atacurilor împotriva sistemelor informatice. cit. teritoriului şi centrelor populate ale ţărilor N. interoperabilă şi care să poată fi susţinută în teatrul de război.O. p.A.T. ca parte a efortului de a perfecţiona şi dezvolta noi capacităţi militare. vechi şi noi.A. • aprobarea implementării a cinci iniţiative de apărare împotriva armelor de distrugere în masă. Angajamentul de la Praga privind capacităţile încurajează aliaţii europeni. în acest domeniu.101-104. gata de a fi deplasată rapid. specifice războiului modern şi unui mediu de securitate ce generează ameninţări serioase.T. navale şi aeriene. Potrivit planificatorilor militari. • eficientizarea sistemului militar de comandă al N. care mai include optimizarea sistemului de cooperare şi acces la informaţii şi aranjamentele de răspuns la crize.desfăşurat. să se concentreze pe criteriile de interoperabilitate.O..T. pe capacităţi de dislocare şi de ducere a acţiunilor de luptă de durată217. Forţa de Răspuns a N. procesul de îmbunătăţire a capacităţilor are patru componente intercorelate.A.

principalul scop al planificării militare este dezvoltarea de forţe şi capacităţi optimizate pentru întregul spectru de misiuni ale Alianţei.A.T. a determinat.. inclusiv a ameninţărilor cu arme nucleare. • componenta aeriană este capabilă să execute până la 1000 de ieşiri de luptă şi de sprijin de zi.O. robuste.A. planificarea detaliată în avans).T.O.O. inclusiv pentru operaţii cu intensitate ridicată şi pentru cele care se desfăşoară la distanţe mari de teritoriul naţional. 105-106. N. având sprijin de luptă şi logistic. pe 2003 prevede a că Alianţa Nord-Atlantică „are nevoie de forţe şi capacităţi moderne. p. Reforma structurii de comandă militară integrată a N. să opereze în acelaşi fel cu forţele altor aliaţi”. Operaţia Întrunită Majoră este definită ca fiind una pentru care: • componenta terestră este capabilă să planifice şi să execute operaţiuni de luptă până la nivel de corp de armată. Directiva Ministerială N. având sprijin logistic218. până în 2005. să aibă capacitate de autosusţinere în lipsa unui sprijin al ţării gazdă.T.Astfel.A. Capacităţile militare eficiente pentru întregul spectru de circumstanţe previzibile constituie baza capacităţii Alianţei de a contribui la prevenirea conflictelor şi la managementul crizelor prin operaţiuni nonarticolul 5 de răspuns la crize. crearea unor noi structuri.O. În aceste condiţii. credibile şi apte să execute operaţiuni de apărare colective. Potrivit acestei noi concepţii. să aplice o forţă decisivă bazată pe eficienţă şi acurateţe împotriva ameninţărilor. O cerinţă primordială a acestora o reprezintă calitatea noilor capacităţi de a face faţă unei game şi unui număr mare de operaţiuni la scară redusă.A. să menţină la distanţă riscurile care pot apărea. instruirea multinaţională. planifică să posede capacitatea de a conduce şi desfăşura concomitent trei Operaţii Întrunite Majore pentru perioade mai mari de doi ani. interoperabile. care cuprind două 218 Ibidem. esenţiale şi pentru situaţii sub incidenţa articolului 5 (apărare colectivă). Aceste misiuni pot fi extrem de solicitante şi pun mare preţ pe aceleaşi calităţi politice şi militare (coeziunea. bacteriologice şi chimice. având sprijin logistic. să se disloce rapid oriunde şi oricând se cere pentru a trata crizele apărute.T. 248 . • componenta maritimă este capabilă să planifice şi să execute operaţiuni până la nivel de detaşament N.

213-214.comandamente strategice. din 1996. participarea partenerilor Alianţei219. p. şi Uniunea Europeană.. întărire a securităţii şi stabilităţii. Procesul de elaborare şi implementare a Politicii Europene de Securitate şi Apărare. să prevină conflictele sau. Aliaţii europeni au luat decizii care să le permită să-şi asigure responsabilităţi mai mari în domeniul securităţii şi apărării în scopul întăririi păcii şi stabilităţii în spaţiul euroatlantic şi. prevenire a războiului.T.O.T. 249 .O.A. rămâne piatra de temelie a securităţii europene şi fundamentul apărării colective în spaţiul euroatlantic.F.O. aşa cum s-a subliniat. al securităţii tuturor aliaţilor. cit. implicând dislocare rapidă. implicit.A.T. În plus. 219 Stan Petrescu. caută.A.A. Urmărind politica sa de prezervare a păcii. Rezultatul este o structură mai flexibilă şi mai bine adaptată la cerinţele actuale ale N. iar realizarea Politicii Europene de Securitate şi Apărare trebuie subsumată principiilor aprobate în cadrul reuniunii Consiliului Nord-Atlantic de la Berlin. unul pentru Europa şi unul pentru Atlantic. în cooperare cu celelalte organizaţii. noua structură încorporează un cadru pentru operaţiile de comandă. N.A.O. N. participare multinaţională. trebuie să vizeze şi întărirea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul N. cu o structură subordonată simplificată de comandamente regionale şi subregionale. Aceasta facilitează cooperarea cu ţările partenere. Acest proces va necesita o strânsă cooperare între N.). Op.O. să contribuie la gestionarea sa efectivă.T. în conformitate cu sarcinile sale de securitate fundamentale. păstrând nealterată legătura transatlantică. inclusiv prin posibilitatea executării de operaţiuni non-articolul 5. de răspuns la crize. cu aplicarea normelor dreptului internaţional. în situaţia apariţiei unei crize. În acest context.J.T.T. unităţi de categorii întrunite adaptate la cerinţele noului concept al Alianţei de Forţe Întrunite Multinaţionale Operaţionale (C. deseori. Pregătirea Alianţei pentru îndeplinirea unor astfel de operaţiuni vine în sprijinul obiectivului mai larg de întărire şi extindere a stabilităţii şi implică. menită să consolideze capacităţile Uniunii Europene în ceea ce priveşte managementul crizelor..

în funcţionarea lor. se sprijină. în al doilea rând. are pentru Alianţa Nord-Atlantică o dublă importanţă.U.U. stabileşte întreaga responsabilitate a Consiliului de Securitate al O.A.A. O.U. stabileşte dreptul natural la apărare individuală sau colectivă al tuturor statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite. în termenii articolului 51. şi pentru abţinerea de la ameninţarea sau utilizarea fortei în orice situaţie 250 . în aprilie 1949. dacă avem în vedere noile concepte de redefinire a suveranităţii.N. – o relaţie de cooperare pentru securitatea internaţională Ambele organizaţii. stipulează că măsurile luate de către statele membre.T. pe de o parte. trebuie să fie imediat aduse la cunoştinţa Consiliului de Securitate şi să nu afecteze nicidecum autoritatea şi responsabilitatea Consiliului de a întreprinde acţiunile necesare menţinerii sau restaurării păcii şi securităţii internaţionale. între Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Tratatul Nord-Atlantic şi între instituţiile O.T. ei îşi exprimă angajamentul pentru soluţionarea conflictelor internaţionale prin mijloace diplomatice. aceasta constituie baza juridică pentru crearea Alianţei. În articolul 1. şi N.. Astfel. În primul rând. cu alte organizaţii internaţionale VI. pe Cartă şi pe Tratatul Nord-Atlantic în alcătuirea unui cadru instituţional mai larg pentru securitate. membrii Alianţei îsi reafirmă loialitatea faţă de obiectivele şi principiile Cartei.U.A. pe de altă parte. În frazele introductive ale acestuia.O. Acesta autorizează acţiunile care ar putea fi întreprinse în exercitarea acestui drept înainte de momentul în care Consiliul de Securitate al O. în concordanţă cu obiectivele Cartei. însuşi să ia măsurile care se impun în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.VI. şi cele ale Alianţei există legături puternice. cât şi practice. O.U. Articolul 51 al Cartei O. pentru pacea şi securitatea internaţională.U. Alte relaţii instituţionale care contribuie la lărgirea acestui cadru rezultă din prevederile celor două acte internaţionale. Ambele elemente contribuie la lărgirea cadrului instituţional în care acţionează Alianţa.N.U. atât juridice. Carta O. Preambulul Tratatului întăreşte ideea conform căreia Carta O. Interferenţa N.N.2.T.N.N.1.2. În plus. reprezintă cadrul în care operează Alianţa.N.O. semnat la Washington.N.N. Astfel. Aceste două principii fundamentale sunt prevăzute în Tratatul Nord-Atlantic. şi N. şi a fenomenului de globalizare în general şi a celui de globalizare militară în special. Este important de ştiut dacă raportul dintre aceste două organizaţii este de actualitate.O.U.

U. afirmând dreptul semnatarilor de a întreprinde. acţiunile pe care le consideră necesare pentru propria apărare. Ultimul deceniu al secolului XX a început şi s-a sfârşit cu războaie care s-au încheiat ca urmare a intervenţiilor internaţionale. se regăseşte în articolul 7 al Tratatului Nord-Atlantic. În perioada dintre Războiul din Golf şi criza din Kosovo.U. însă de data aceasta nu s-a mai recurs la Consiliul de Securitate. a luat măsurile necesare în vederea restaurării păcii şi securităţii internaţionale. Bombardarea fostei Iugoslavii de către N.U. în relaţiile juridice dintre documentele fondatoare. cu sprijinul unanim al Consiliului de Securitate şi susţinerea tuturor statelor din Orientul Mijlociu. p.N. inclusiv utilizarea forţelor armate. individual sau colectiv.. în primul rând.neconformă cu principiile O. a reuşit să-i forţeze pe sârbi să părăsească provincia Kosovo. legătura formală dintre O. din martie 1999.. pentru menţinerea păcii şi securităţii. conducerea operaţiunii a aparţinut Statelor Unite ale Americii. Op. Organizaţia Naţiunilor Unite a fost implicată într-un număr fără 220 221 Ibidem. prin care Irakul a fost evacuat din Kuweit în ianuarie 1991. Din nou..N.O. Articolul 5 al Tratatului face referire explicită la articolu1 51 al Cartei. 251 .A. cu excepţia aliatului regional cel mai apropiat al Vestului. Contactele dintre instituţiile Organizaţiei Naţiunilor Unite şi cele ale Alianţei au fost.N.U. cât şi în conţinut220.N. cit.T. Iordania. 88. totodată. O referire şi mai detaliată la Carta O. şi Alianţa Nord-Atlantică a rămas constantă şi s-a manifestat.N. conform Capitolului VII al Cartei O. James Mayall. de cele mai multe ori. sub conducerea Statelor Unite ale Americii. după o campanie de şaptezeci şi opt de zile. atunci când Consiliul de Securitate al O.U. a fost o campanie militară predominant occidentală. Dar ea a fost concepută sub mandatul Organizaţiei Naţiunilor Unite. Din 1949 şi până în prezent.U. acesta obligă statele membre să întrerupă utilizarea forţei pentru instaurarea şi menţinerea securităţii spaţiului nord-atlantic. extrem de limitate atât ca formă. p. unde li se reamintesc semnatarilor drepturile şi obligaţiile ce le revin conform Cartei şi se reafirmă responsabilitatea primordială a Consiliului de Securitate al O. 157-158. Operaţiunea „Furtună în Deşert”. iar criticile internaţionale au fost considerabile221.N.

pe lângă funcţiile mai tradiţionale ale Organizaţiei de pacificare şi de menţinere a păcii.A.U. operaţiuni de forţă pentru respectarea rezoluţiilor Consiliului de Securitate al O.. cuprinzând operaţiuni maritime comune. p. operaţiuni aeriene N. Disponibilitatea Alianţei de a sprijini operaţiunile de menţinere a păcii sub autoritatea Consiliului de Securitate al O.T. în noiembrie 1992.U. a fost declarată formal de către miniştrii de externe ai ţărilor membre ale N. nu ar trebui categorisite drept intervenţii umanitare propriu-zise.T.. dacă experimentul ar trebui să fie considerat un succes sau nu. O serie de măsuri au fost luate ulterior. Majoritatea erau conflicte intra. depindeau de consimţământul părţilor aflate în conflict şi. războiul a luat sfârşit numai după ce S. navele N.O.T. Bosnia..O. şi nu interstatale.T. după cum vom vedea. În Bosnia. iar intervenţia O.T.N. în decembrie 1992.. pentru sprijinirea Forţei de protecţie a 222 Ibidem. în sprijinul respectării embargoului pe armament instituit de Organizaţia Naţiunilor Unite împotriva tuturor republicilor fostei Iugoslavii. 252 . au fost revizuite şi Alianţa a precizat că era pregătită să răspundă pozitiv şi altor iniţiative pentru care Secretarul General al Naţiunilor Unite ar putea solicita asistenţa Alianţei în domeniu. Totuşi.A. individual sau în cadrul Alianţei. şi U. unde statele care interveneau erau autorizate să folosească forţa pentru a-şi îndeplini obiectivele umanitare –. cel mai îndelungat dintre aceste conflicte.A. asistate de Aviaţia de patrulă maritimă a N.A. Rwanda.O.T.T.A.A.U. 89-90. destinate prevenirii escaladării conflictului prin sporirea traficului de arme în regiune. Cu alte cuvinte.O. era motivată de nevoia de a oferi sprijin umanitar. N.. În privinţa celor câteva operaţiuni bazate pe mandatul prevăzut în Capitolul VII – cele din Somalia.U. iar operaţiunea de menţinere a păcii a fost preluată de N.precedent de conflicte – paisprezece doar în Africa.N.U. care aparţineau Forţelor Mediteraneene permanente ale Alianţei.A. cele mai multe dintre aceste operaţiuni se bazau pe mandatele prevăzute în Capitolul VI. Măsurile deja întreprinse de către ţările membre ale N.222.A.O.N. există opinii diferite. din cauza accentuării conflictului. au început monitorizarea operaţiunilor din Marea Adriatică..T.A.N. şi Uniunea Europei Occidentale au iniţiat.O.E.O. sub autoritatea Consiliilor N.O. a preluat iniţiativa diplomatică de la O. În iulie 1992.O. Haiti şi Albania.

O.T..N.U. la 14 decembrie.H. a primit mandat din partea O. inclusiv cele ale Organizaţiei Naţiunilor Unite. au fost menţinute contacte strânse între Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Secretarul General al N. În prima parte a anului 1998.U. Noua forţă îşi menţinea denumirea de SFOR.U.A. De la declanşarea conflictului din Kosovo.N.O.O..N.T.A. atacuri aeriene pentru protejarea „Zonelor de siguranţă” ale O.T.A.O. de a aplica aspectele militare ale Acordului de Pace. în conformitate cu mandatul primit din partea Consiliului de Securitate al O. precum Înaltul Comisariat pentru refugiaţi (U.U. statele membre ale N.A.A. N.) şi Forţa operativă de poliţie internaţională a O.. confruntate cu alte ameninţări la adresa păcii în lume. chiar dacă nu direct. (I.O. în Bosnia-Herţegovina. N.N. Dincolo de situaţia din fosta Iugoslavie. ceea ce reflecta necesitatea continuă de stabilitate în Bosnia şi de instaurare a fundamentelor unei păci permanente în regiune.U.A.N..T..C. În februarie 1998.F. Pe toată durata mandatelor lor. ca urmare a semnării Acordului de Pace din Bosnia.Naţiunilor Unite (UNPROFOR). în iunie 1998. cu alte organizaţii internaţionale şi agenţii umanitare. era pregătită să organizeze şi să coordoneze o forţă multinaţională care să continue activitatea în Bosnia-Herţegovina.U. cu privire la situaţia din Irak.).O. Forţa de implementare a N. şi-au oferit sprijinul pentru susţinerea eforturilor Consiliului de Securitate şi ale Secretarului General al O. din 1998. precum şi pe toată perioada crizei. (IFOR) a început operaţiile pentru îndeplinirea mandatului la 16 decembrie. Alianţa a solicitat încheierea unui acord cu Irakul. Consiliul Nord-Atlantic a anunţat că. cele două forţe multinaţionale au colaborat strâns. În decembrie 1995.T.P. ci prin intermediul Alianţei. în contextul implementării rezoluţiilor Consiliului de Securitate al O. în baza Rezoluţiei 1031 a Consiliului de Securitate. cu scopul de a preveni conflictele şi de a restabili respectarea dreptului internaţional.R.T. după discuţiile cu participanţii la SFOR. nemembri ai N.N. planificarea contingentelor pentru alte opţiuni pe care O. 253 . la Paris. le-ar putea adopta.N.T.U.N. şi al regimului de supraveghere internaţională instituit pentru a garanta identificarea şi eliminarea armelor de distrugere în masă şi a capacităţilor de producţie a unor astfel de arme.. ca urmare a încheierii mandatului SFOR.

preeminenţa dreptului. Acesta a felicitat eforturile diplomatice susţinute ale comunităţii internaţionale.C.O.T.A.E. în vederea soluţionării pe căi diplomatice a crizei din această ţară. cit. 158-160. Secretarul General al N. şi a definit rolul ce revenea celor două structuri.O. C.C.2.E.S. o acordă C.O. Consiliul Nord-Atlantic a salutat adoptarea în unanimitate a Rezoluţiei 1154 a Consiliului de Securitate al O. când a readus în discuţie situaţia din Irak.C. 254 . precum şi pentru prevenirea conflictelor. Consiliul şi-a declarat sprijinul pentru deciziile relevante ale O. consideră dialogul şi cooperarea între diferite instituţii din domeniul securităţii ca un factor important în gestionarea şi eliminarea crizelor. alături de Canada şi Statele Unite ale Americii. p. securitate şi cooperare economică. Op. Complementaritatea N. a fost subliniată la Oslo. din noiembrie 1991. O. în iunie 1992.T.A. Alianţa Nord-Atlantică a sprijinit activ procesul C. N.U.U.T.C... ca fiind un rol de complementaritate.A.O. N. din 1990.A. La reuniunea la vârf.N. – O.O. democratice. şi a accentuat necesitatea îndeplinirii tuturor rezoluţiilor Consiliului de Securitate al O. a făcut o declaraţie salutând încheierea acordului între Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Irak. când miniştrii Afacerilor Externe ai Alianţei 223 Stan Petrescu.O.S.S. inclusiv ale Aliaţilor N.A.S.E. VI.La 25 februarie 1998.T.N.C.S. de la Roma.S.C.S. motiv pentru care ea reprezintă cheia de boltă a arhitecturii europene de securitate. privind implementarea acordului semnat între Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Irak. şi a subliniat importanţa stabilităţii în regiunea Golfului pentru securitatea spaţiului euroatlantic223.E. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa este singurul forum în care se regăsesc toate ţările continentului european. Importanţa pe care N. Recunoscând că securitatea Alianţei nu poate fi separată de cea a celorlalte state din Europa. în dezvoltarea dialogului şi a cooperării în Europa.S.E. La 4 martie 1998.E. s-a dovedit a fi un cadru amplu pentru cooperare în domenii referitoare la drepturile omului.C.U.C.E.E.2.N..T. şi-a reafirmat sprijinul pentru procesul C. libertăţile fundamentale. încă de la crearea sa şi a fost unul din susţinătorii instituţionalizării procesului C. şi Alianţa.A./O.T.

dialogul şi cooperarea N.C.S.A.C. şi partenerii săi.P. participă regulat la reuniunile acestui Comitet. şefii de stat şi de guvern ai ţărilor O. dezarmarea şi cooperarea pentru menţinerea păcii. a obţinut rezultate vizibile într-un număr important de domenii.C.E.C. în aceste domenii.C. Grupul ad-hoc pentru cooperare în menţinerea păcii. funcţionând în cadrul E.T.C. s-au desfăşurat în cadrul Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică (N..A.T. Un reprezentant al Preşedinţiei O.O.S.A.A. astfel. a devenit cadrul complet pentru cooperare între N. Un parteneriat mai puternic şi mai operaţional a început între N. rolul C.E.C. E. în 1997.R.A.C. Din decembrie 1991. În decembrie 1996.. denumită Comitetul de cooperare politico-militară. pe care a condus-o spre un nivel calitativ nou.E. O nouă structură. Ele sunt dovada evidentă a complementarităţii şi transparenţei ce caracterizează dezvoltarea cooperării în domeniul menţinerii păcii care se regăseşte în cadrul preocupărilor E.C.C.C.E. şi PfP.S.S.S. precum promovarea relaţiilor de bună vecinătate. când locul N.E..T.). a preocupărilor curente ale O.A. precum şi al operaţiunilor de implementare şi menţinere a păcii.A.T. Această decizie a deschis calea pentru cea mai amplă interacţiune între N.S.C.E.S.şi-au declarat disponibilitatea de a sprijini activităţile de menţinere a păcii întreprinse sub reponsabilitatea O.O. De la summitul de la Budapesta. cu scopul de a elabora un concept de securitate pentru secolul XXI.A.P. Aceste întâlniri formale prezintă o importanţă deosebită în domeniul menţinerii păcii. şi ţările partenere.S. care prezintă relevanţă pentru grup.A.S.C. şi O. au reafirmat – cum s-a arătat – că securitatea europeană solicită cooperarea 255 .E.A.O. a fost luat de Consiliul pentru Parteneriat Euro-Atlantic (E. făcând o prezentare..S. în Declaraţia făcută după summitul de la Lisabona asupra unui model complet şi comun de securitate pentru Europa secolului XXI./O.O.C. sprijinind. O.C. din decembrie 1994.P.P. incluzând Parteneriatul pentru Pace (PfP). cu ţările partenere din Centrul şi Estul Europei şi din fosta U. a fost implicată într-o dezbatere amplă şi completă asupra tuturor aspectelor securităţii.A.A. mai ales în contextul noilor sarcini ale Alianţei. în linii mari.).C.E.C. Acest proces şi-a adus o contribuţie substanţială la întărirea cooperării dintre Aliaţii N.C.O.C. şi ţările Partenere.E. s-a dovedit a fi o legătură importantă cu O. inclusiv prin punerea la dispoziţie a infrastructurii şi expertizei Alianţei.S.T. N.

aşa cum a fost acceptat la reuniunea ministerială de la Copenhaga a Consiliului European din decembrie 1997.S. În acest sens. intenţia de a întări cooperarea cu alte organizaţii de securitate.C.E.A.O.C.E.S.C. conceptul comun sugerează păstrarea unor contacte periodice.E.E.O.C. din 1997. N.S.şi o coordonare mai strânsă între statele participante şi între organizaţiile europene şi transatlantice. de asemenea. a unei transparenţe mai mari şi a unei cooperări mai practice.C. drept organizaţia completă europeană de securitate. îl are în crearea unui mediu de securitate.E. Aceasta implică apariţia unor funcţionari de legătură sau a unor puncte de contact. şefii de stat şi guvern ai ţărilor N. Ca o primă categorie de măsuri în vederea dezvoltării cooperării dintre O. din 1996. reuniuni adecvate şi alte contacte destinate unei mai bune familiarizări instrumentale de prevenire a conflictelor specifice fiecărei organizaţii.A. au calificat O. sprijinul susţinut faţă de activitatea O.S.A.).C. statele participante s-au angajat să acţioneze pentru asigurarea adeziunii organizaţiilor şi instituţiilor respective la Platformă. Alianţa a contribuit la dezbaterile din cadrul O. ca fondator al dezvoltării structurilor de securitate cooperativă şi cuprinzătoare din Europa.T. Ei au subliniat rolul esenţial pe care O. N. în elaborarea unui model comun de securitate pentru Europa secolului XXI şi pentru ideea dezvoltării unei Carte europene de securitate în conformitate cu deciziile luate cu ocazia summitului O.S. În Declaraţia de la Madrid.C.E. şi O.C. a trasat o listă de principii şi angajamente pentru dezvoltarea cooperării între organizaţiile şi instituţiile de susţinere reciprocă în cadrul Platformei pentru securitate cooperativă.E. de la Lisabona. La Madrid.S. şi-a exprimat. ţările membre ale N.T.A. asupra securităţii şi cooperării euroatlantice. pace şi stabilitate în Europa şi au evidenţiat importanţa principiilor şi angajamentelor adoptate de către O. şi-au dezvoltat relaţiile de cooperare pe baza conceptului comun menţionat.T.S. În cadrul organizaţiilor şi instituţiilor din care fac parte. şi organizaţiile şi instituţiile respective. În cadrul Forumului OSCE pentru Securitate şi Cooperare (F. inclusiv întâlniri.O.C. asupra modelului de securitate. în vederea creării unui cadru de dialog permanent. de asemenea.. Ei şi-au exprimat.S.S.O. au prezentat mai multe propuneri fundamentale privind 256 .E. Conceptul comun de dezvoltare a cooperării între instituţiile de sprijin reciproc.T. împreună cu alte state participante.

Alianţa a devenit o sursă de stabilitate şi un exponent credibil al principiilor şi valorilor democratice.E. sprijină pe deplin atât principiile fundamentale ale O. Se subliniază. mai ales.S. începând cu 1993. la operaţiunile de menţinere a păcii care cad în sarcina O.U.C.E.B. au contribuit în mod constant la dezvoltarea unui puternic „pilon” european în cadrul Alianţei Nord224 225 Ibidem. schimbul global de informaţii militare şi măsurile de stabilizare ce trebuie luate în situaţii de criză locală. 257 . adoptat în decembrie 1994 (Documentul Viena.3.S. prosperităţii şi democraţiei în regiunea euroatlantică o constituie sublinierea făcută în Conceptul Strategic revizuit.A.E. ceea ce a contribuit la elaborarea unei versiuni revăzute şi îmbunătăţite a acestui document.O.S. în aceste documente. N.S.probleme cum ar fi schimbul de informaţii asupra planificării apărării. p. S.C. la schimbările politice survenite în mediul internaţional şi s-a afirmat ca principal factor de stabilitate şi securitate în Europa.M.C.C. Între 1993 şi 1995. Acest sprijin s-a concretizat – aşa cum am arătat – prin contribuţia directă a Alianţei la eforturile O.A.T.225. mijloc eficient de armonizare conceptuală şi acţională a capacităţilor de apărare puse la dispoziţie pentru asigurarea stabilităţii şi securităţii într-un cadru extins şi integrat..A. s-a adaptat. în aprilie 1999. 244-246.S. neproliferarea şi transferul de arme.T. 1994)224.E. încă de la începutul anilor ’90.T. cit.O.T.2.E. toate aceste propuneri au contribuit la dezvoltarea unui număr important de documente ale O.A. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord.A. faptul că ţările membre ale N.) conţinute în Documentul de la Viena al O. Op. – parteneri în procesul de edificare a noii arhitecturi de securitate regională N.O..S. Alianţa a mai făcut propuneri pentru revizuirea măsurilor privind crearea încrederii şi securităţii (C. ca şi în alte documente emise de oficialii N. Lansarea Parteneriatului pentru Pace a permis fostelor ţări comuniste să participe la activităţi de pregătire comună cu armatele ţărilor membre N. 365-366. cât şi abordarea globală şi comună a problemei securităţii.T.O. Pentru ţările din centrul şi sud-estul Europei.. la summitul de la Washington.C.A. În paralel cu dezvoltarea PfP. VI. cooperarea şi relaţiile militare.O. de consolidare a securităţii şi stabilităţii europene şi. p. O dovadă concludentă a angajamentului Alianţei în promovarea securităţii. şi U.E.

Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare (I.O. asumarea cu succes de către N. nu agreează ideea unei capacităţi europene de apărare în afara N. ar putea folosi capacităţile N. în primul rând.A. Partea militară a U. Aceste state au fost calificate drept atlantiste.. Aceste ţări reprezintă curentul europenist din interiorul U.T.A. cit.A. doar în cadrul N.. revizuirea rolului europenilor în cadrul Alianţei Atlantice în sensul sporirii acestuia spre a se ajunge la un statut egal între aceştia şi americani.A. a unui nou rol strategic în contextul unor relaţii internaţionale cu aspect 226 Vasile Paul. dar care să nu afecteze preeminenţa Washingtonului.A.T.A. Din această cauză. 258 .S. Evoluţia nesatisfăcătoare a P. în sensul realizării unei distribuţii a responsabilităţilor în interiorul Alianţei NordAtlantice.E. O Politică de Apărare Comună şi o Apărare Comună a europenilor pun în discuţie statutul N.A. şi de dimensiunea de securitate şi apărare a construcţiei politice europene. în frunte cu Marea Britanie şi Olanda. deoarece Alianţa Nord-Atlantică reprezintă principala garanţie a securităţii europene.T. Acesta era strâns legat de constituirea unor capacităţi militare care să fie „separabile. fiind capabilă să preia rezolvarea misiunilor de tip Petersberg.T.C.A.O.T.E.S.. a unei structuri autonome europene care să se ocupe de apărarea europeană. care să pericliteze statutul acesteia din urmă şi care ar putea pune sub semnul întrebări poziţia americanilor în Europa.E.E.O.S.S. americanii sprijină o I.U.S. 107-108. autonomă nu poate trece peste poziţia N.S. de obţinerea unui statut egal cu cel al Statelor Unite ale Americii în cadrul Alianţei Nord-Atlantice şi doresc o Uniune Europeană care să îşi poată asigura singură propria apărare.T.E. în afara N..O. în cazul în care N. în primul rând.E.A.O.A.. Această situaţie a dat naştere şi unei dispute europene privind realizarea unei dimensiuni de securitate şi apărare în cadrul P.A.E.E. Op... condus de Franţa.O. reprezintă garanţia legăturilor transatlantice şi poziţia Statelor Unite ale Americii în Europa.) priveşte. însă.E.S. un grup de state ale Uniunii Europene.A.T.S.E. cum am arătat.Atlantice. p. De o astfel de realitate este inevitabil ancorată orice iniţiativă europeană în materie de securitate şi apărare.. (S.O.A.T. principala organizaţie care se ocupă cu apărarea colectivă.A. Un al doilea grup de state europene.A. Washingtonul nu doreşte dezvoltarea unei I. O P. este legată. dar nu separate” de Alianţă.C.O.. Ion Coşcodaru. Astfel. I.) nu doresc să se implice226. leagă I.

T...O. conform Tratatului de la Bruxelles Modificat. 192. Evoluţia a favorizat cea de-a doua opţiune în dauna celei dintâi. în Europa.O. p. europenii. în 1995. În 1991. Aceasta „respectă obligaţiile decurgând pentru anumite State Membre din Tratatul Atlanticului de Nord şi este compatibilă cu politica comună de securitate şi apărare adoptată în acest cadru”227.S.T. urma să fie atât parte integrantă a dezvoltării U.O.A.E. urma să reprezinte puntea dintre Uniunea Europeană şi N.E.O. ci.T.”. Statele comunitare. complet integrată în U.E. pe parcursul anilor ’90. asupra unei Uniuni care dorea să rivalizeze cu N. 259 228 227 . şi a ţărilor nordatlantice a limitat construcţia politică europeană în acest domeniu.O. Niciun membru al Uniunii nu doreşte subminarea rolului N. din contră.U. au încercat să depăşească această dilemă între o P. 243-244.O. anexată T.C.A.U.E.O..E. stabilea relaţii instituţionale cu U. disputa referitoare la statutul U.E.E. stabilind cu acesta din urmă o cooperare la nivel de Secretariate şi armonizându-şi metodele de lucru228.E. Pentru prima dată. Neîndoielnic.O. această poziţie a S. chiar şi Franţa a reintrat.A. Aşa cum afirmă T.A. în U./U.T. Dizolvarea U.O.O.A..T.T. Aşa cum U.O.U. cu o dimensiune de apărare şi un N.S. cât şi mijloc de consolidare a pilonului european al Alianţei Atlantice. Rezultatul Consiliului European de la Maastricht a fost o victorie a atlantiştilor: U.E. în special francezii.. Titlul V al T. au văzut o legătură directă între dezvoltarea unei dimensiuni de securitate şi apărare în cadrul U. O U.O. a fost natural legată de cea relativă la N..complet diferit faţă de cele ale fostei lumi bipolare au făcut ca toate statele membre ale Uniunii Europene să înţeleagă importanţa Alianţei Nord-Atlantice pentru securitatea europeană. p.A.E.E.A.O. În schimb. aceasta asigură şi apărarea alianţei europene.E.E.E.O. prin intermediul „Declaraţiei privind U. ar fi dus la extinderea umbrelei de protecţie a N.A.E. în structura militară integrată a N. puternic.E. Totodată. se ferea să confere un rol prea mare unei P. reflectând astfel necesitatea stabilirii unei relaţii între cele două organizaţii.A. E.U.E. *** Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene.T.E.A.O. şi eforturile de a stabili un „pilon” european în cadrul N. Statele Unite ale Americii au considerat *** Tratatul Uniunii Europene….T. ar fi periclitat statutul Alianţei Nord-Atlantice din moment ce. Alianţa Nord-Atlantică era menţionată într-un document fundamental al C.

F.E.F. noul concept strategic al N.O.A. la Berlin.. 104. Imediat.A.O. constituie o variantă convenabilă atât pentru americani.T.E. încercând astfel să supravegheze şi să îngrădească orice „evoluţie neliniştitoare” a P.O. 260 230 229 . G. americanii au urmărit şi să facă inutilă orice creare a unor mijloace operaţionale ale U. Totuşi. cu U. Concretizarea acestei intenţii s-a produs la 3 iunie 1994.O. p. desfăşurat pe 10-11 ianuarie 1994.O. cit.A.O.T. reflecta dorinţa Franţei de a constitui o I.O. de a întreprinde operaţii folosindu-se de tehnica N. S. însă acest concept conţine câteva capcane care limitează autonomia europeană de acţiune.T. capacităţi ale N. a Uniunii.P. Într-adevăr.A. şi dinspre N. p.U.T. a susţinut că nu există legătură automată între relaţiile U. şi anume specifica acordul faţă de dezvoltarea unei structuri europene multinaţionale şi integrate care să-i ajute pe aliaţii europeni să pună la punct o apărare comună.F. Routledge. cât şi pentru europeni. La prima vedere.M. S.A.O.A. în N. hotăra să pună la dispoziţia U. a preferat să se implice în procesul de integrare europeană decât să rămână pe dinafară.S.E. treptat.A. şi interacţiunea celei dintâi cu N.E.O.O. 231 Simon Duke.T.230.I. conceptul de G. care ilustrează tocmai capacitatea U.S.T.reîntărirea „pilonului” european al Alianţei Nord-Atlantice concomitent cu dezvoltarea unei identităţi europene separate în materie de apărare ca obiective contradictorii229. sau N. Op. 1998.C.C. Astfel.A. p.M.O.I. conţinea o concesie faţă de europeni. Prin G.O. asupra căreia europenii ar cădea de acord şi care ar afecta poziţia N.I.S. din 1991..M. nu numai dinspre U.E. realiza o cooperare mai strânsă între Alianţa Nord-Atlantică şi U.A. oferea un drum convenabil între controversele dintre Franţa şi Marea Britanie privind preeminenţa U.S.E. pentru operaţii menite să pună în aplicare P..F.O.T. De asemenea..A.E..E.231. A Common Foreign Policy for Europe? Competing visions of the C. Londra.).F.S. 262.O.E. în acelaşi timp.O.E.S.M.T. această iniţiativă a fost organic legată de I. şi. John Peterson (coordonatori).I. Summitul Alianţei Alantice.E..U.A. Consiliul Atlanticului de Nord a hotărât lansarea conceptului de Grup de Forţe Interarme Multinaţionale (G. americanii au adoptat o atitudine mai constructivă faţă de I..E. 146.E.A. era manifestată intenţia de a crea legături cu U. Astfel.E. atunci când.A. (atât timp cât se poate apela la *** The new Germany and the new Europe.

000 de oameni. Mai mult..O.M.). o forţă de reacţie rapidă. iniţiativa propusă de cele 15 state U. aplicarea conceptului G. având în acelaşi timp autonomie de mişcare.O. G. Ibidem.A. de 232 233 John Peterson (coordonator).I. Acest aspect al G.E.E.O.A. şi-a rezervat posibilitatea de a supraveghea acest proces.M.O. şi ale S.E.I. va asigura controlul şi conducerea Statelor Unite peste tot. prin refuzul accesului la mijloacele sale.. un droit de regard asupra oricărei operaţiuni europene purtate cu mijloace N. Cu toate acestea.F.I. întrucât acest fapt presupune o consultare permanentă cu Alianţa Nord-Atlantică pe toată durata misiunii.O.O. până în 2003. de a nu bloca deciziile U.T.M. de menţinere a păcii. separabile de N..O.M.. misiuni de salvare.A. Franţa.T.M.O.mijloacele N. de mijloacele N.. să concureze Alianţa Atlantică în domeniul apărării. de a crea. Op. G.U.000-60. În acest fel. Statele Unite ale Americii pot să blocheze orice iniţiativă europeană. a reiterat importanţa acordată G.T.T.A. oferind un mijloc care evită suprapunerea unor atribuţii ale celor două organizaţii.F. declarând că Politica Europeană de Securitate şi Apărare ar trebui întărită.F.F. în fine. care să fie în măsură să desfăşoare 50. 261 . depinde de aprobarea Consiliului Nord-Atlantic şi deci de cea a Washingtonului.T.F. informaţiile şi sistemele de alertă ale N.O.A. în special. care considera că „atât timp cât nu există un angajament din partea N. Astfel.I. a realizat o complementaritate între Alianţa Nord-Atlantică şi Uniunea Europeană.A. refuzând să furnizeze echipament pentru operaţiile U. a fost subliniat de Chilton.E.S. în cadrul Alianţei Nord-Atlantice. p. infrastructura..A.”232.I. 104.233. capabilă să îndeplinească acţiuni de ajutor umanitar. dar nu separate.O. a fost primit bine de către europeni. de la Madrid.O. 102. conceptul G. la Saint Malo.A. În 1998.A. Chiar dacă nu s-a urmărit expres acest ţel. conceptul G.M. deşi coordonarea politică şi strategică a operaţiilor revine U. permiţându-le. în acelaşi timp. să poarte o povară mai mică” şi că aceasta reprezintă „o manevră pentru a menţine dependenţa U.. oferă S. identificând în acesta o oportunitate pentru europeni de a avea acces la sistemul de comunicaţii.U. Astfel. practic acest lucru s-a întâmplat.A.I. la Helsinki (1999).F. N.E. preşedintele francez Jacques Chirac şi primul-ministru britanic Tony Blair au completat prevederile Tratatului de la Amsterdam. eliminând astfel posibilitatea ca U.T.E. cit.I.A. în sensul dezvoltării unei I.T. din 8 iulie 1997.O.E. Declaraţia N.M.T.F. p.

apărută în urma Consiliului European desfăşurat la Köln în iunie 1999. 103.A.O. prevedea realizarea unui acces garantat la mijloacele de planificare ale N.A. Un raport al Preşedinţiei U.S.. susceptibile de a contribui la planificarea militară a operaţiilor conduse de U.. şi N..O.F. acestea rămânând la acelaşi nivel. 236 Nicole Gnesotto.S. Dar. Eforturile conjugate ale N. fără intermedierea Uniunii Europei Occidentale.T.O.T. Anexă..A. în „Politique Étrangère”.236. în special. în politicile Uniunii235. p. L' Institut de Relations Internationales. care rămâne în continuare fundamentul apărării aliate. ceea ce creează o problemă referitoare la faptul că I. Cele două tratate ale Uniunii Europene au păstrat ambele opţiuni deschise şi au amânat o decizie în acest sens pentru o dată nedeterminată..E.O.I.E.E.M. ceea ce înseamnă a lăsa apărarea europeană complet în Vasile Paul. mandatului transmis de Consiliul European.T.T. Însă.E.M.A. Paris..A.T.E.A.. după cum afirma prim-ministrul britanic Tony Blair.. nr. Forţa de Reacţie Rapidă poate purta operaţii şi fără a face apel la G. cit. John Peterson (coordonatori).O. 108.E. cit. noua dezvoltare a dimensiunii de securitate şi apărare a P.T. Op. Motivul este acela că ea nu concurează N.. în Balcani au demonstrat faptul că o cooperare strânsă între cele două organizaţii oferă avantaje considerabile234.E. în mod prioritar. Oricum.A. Franţa. Summitul Consiliului European de la Helsinki a răspuns. niciun progres semnificativ nu s-a făcut în direcţia evoluţiei relaţiilor dintre U. temându-se că o astfel de cooperare ar putea conduce la interferenţa S. 2/1999. 218.F. 262 235 234 . amplificând acţiunile în ceea ce priveşte aspectele militare şi nemilitare ale gestionării crizelor. şi N. nu se poate manifesta decât în cadrul N. p. şi U. Limitarea Forţei de Reacţie Rapidă la a întreprinde operaţiuni de tip Petersberg. Ion Coşcodaru.O.O. Op. şi U.A.A.A.C. a fost bine primită de către Alianţa Nord-Atlantică. nu a dorit niciodată realizarea unui dialog direct între U..I. menajarea complementarităţii dintre N.A.E.E. Deşi Tratatul de la Amsterdam a inclus sarcini de tip Petersberg ca posibilitate de manifestare a P. prezentat la Köln. de la Köln privind realizarea Politicii Europene Comune de Securitate şi Apărare.prevenire a conflictelor (misiuni de tip Petersberg).T. a prevalat în decizia Consiliului European de la Helsinki (decembrie 1999).U. Introduction: l'OTAN et l' Europe à la lumière du Kosovo. şi N.E.S. a necesitat constituirea unei relaţii directe între U.T. Forţa de Reacţie Rapidă a Uniunii Europene va putea desfăşura operaţiuni pe acelaşi principiu al G..O. p. ci completează Alianţa.

non-membre U.11. are un rol secundar în comparaţie cu Alianţa Nord-Atlantică. 14. 263 237 . la N. simplu.. să nu fie angajată într-o anumită operaţiune.T.E.I. şi aceasta ar putea da naştere la complicaţii nedorite. aprobat la Washington..E. şi între înaltul Reprezentant pentru P.T. Acest aspect ar putea însemna un alt drept de veto al americanilor. În afară de faptul că încă nu deţine nicio atribuţie în materie de apărare colectivă şi în ceea ce priveşte sarcinile de tip Petersberg.O.O.E.A.T.T. 3.A.E. într-un anumit loc. în 1999.E. Noul concept strategic al N. modalităţile de acces al U.T.O.O. Tot în această direcţie au avut loc întâlniri între Comitetul Politic şi de Securitate al U.T. Forţa de Reacţie Rapidă a U.A. au fost create câteva grupuri de lucru comune U.E.S. contradicţii vor mai apărea cu siguranţă. cu scopul de a analiza problemele de securitate. fără a se mai apela la puntea reprezentată de U.E. vine în întâmpinarea a ceea ce europenii au iniţiat la Köln şi reafirmă angajamentul Alianţei Nord-Atlantice de a dezvolta o I. şi N.F. Astfel.A. nu este nici pe departe un fapt consumat şi.A.T.O. Astfel. şi N.sarcina N. şi de a defini acorduri permanente între cele două organizaţii237.. http://europa..O.T.O. şi Consiliul Permanent al N. Berlin. o implicare a N. U.A. absolut necesară..T.O.2000. în momentul în care vor considera oportun ca U.O. Totodată..T.T. reprezintă o victorie a S.O.A.U.C. stabilirea unui dialog instituţional între U. aceste ţări au fost invitate să participe şi la celălalt gen de operaţiuni ale U.E. Un punct esenţial al Declaraţiei Consiliului European de la Helsinki a privit tocmai dezvoltarea acestei complementarităţi faţă de N.A. care nu implică folosirea de capacităţi N. este totuşi principala cauză a Javier Solana.A. vor putea să participe la misiunile coordonate de U.A.eu.T. Consiliul European de la Feira (iunie 2000) a hotărât.E. Această relaţie cu N. din această cauză.E.E..E./comm/extemal_relations/news/solana/speech.A.E. în ciuda reţinerilor Franţei.A..int. va acţiona acolo şi atunci când Alianţa Nord-Atlantică şi-a exprimat intenţia de a nu întreprinde nimic. în cazul în care se aplică conceptul G.S.A.M.E.O. p. Definirea relaţiilor între U.O. O altă prevedere a Declaraţiei de la Helsinki se referă la faptul că ţări membre N. şi Secretarul General al Alianţei Nord-Atlantice.O. Aspectul dezvoltării unei dimensiuni europene de securitate şi apărare rămâne încă o problemă sensibilă.A..-N. Where does the European Union stand on CFSP. ei vor impune.

chiar dacă aceasta ar însemna punerea în discuţie a prezenţei americane pe continent. s-a încercat clarificarea unor probleme majore referitoare la gradul de independenţă faţă de N. la Bruxelles.000 km². consolidarea Alianţei.O. în domeniul politicii de apărare. la noul context internaţional. contribuind la întărirea apărării Europei. comunicaţii).M. au marcat o nouă etapă în dezvoltarea şi adaptarea N.M.limitării P.A. – constituirea unui mecanism care să permită evaluarea şi analiza progreselor făcute pentru realizarea acestor obiective. în documentul privind „angajarea capacităţilor”. Crearea Corpului de Armată European ar putea fi considerată.T. ea nu va putea să devină cu adevărat un actor major al relaţiilor internaţionale. întărirea securităţii fiecărei ţări invitate şi.E.E.M. Summitul de la Praga din noiembrie 2002.A. construirea unei Europe unite şi democrate. În noiembrie 2000. Un alt moment important pentru relaţia 264 . în 2001). la summitul de la Nisa.E.S.A. De asemenea. în cadrul Reuniunii Angajării Capacităţilor (Capabilities Commitment Conference).E. totodată. miniştrii Apărării ai celor 15 ţări membre U. transportul strategic şi informaţiile. O lună mai târziu.A. să cuprindă: – până la 80. – 300-350 de aeronave de diferite tipuri pentru F. Hotărârea luată la Praga a însemnat creşterea populaţiei N. control. din care 60. şi U.T. Atât timp cât Uniunea Europeană nu dispune de o capacitate cu rol principal în apărarea Europei. a fost reafirmată hotărârea ca Forţa de Reacţie Rapidă a U.A. cea mai mare din istoria Alianţei..T.O. a forţei armate europene şi la modalităţile de cooperare între N. din punct de vedere al integrării.A. trei capitole importante: – obiectivul global (ce se poate face în 2003 şi ce se putea face mai devreme. libere şi pacificate. prezentau deja oferta de forţe şi mijloace militare pentru strategia militară comună europeană şi luau în considerare. – 80 de nave de diferite categorii şi tipuri pentru F.O. cum am arătat.O.000 de militari.000 pentru Forţele terestre. – necesităţile ce vor apărea şi a căror rezolvare va viza în mod prioritar conceptul C 3 (comandă. cu un număr de 46 milioane de oameni şi a teritoriului cu 593. la fel de importantă ca şi apariţia monedei comune europene.T. extinderea lărgită.

R.O. şi includerea în rândurile sale până în 2004 a încă 10 state.E.E. care are loc aproape paralel cu demersul similar al N. la managementul crizelor. ca liderii Alianţei şi U. chiar dacă s-au făcut progrese considerabile. rămâne pilonul de bază al apărării şi securităţii în Europa. din decembrie 2002.O. măreşte familia europeană cu 370 milioane oameni şi creşte puterea sa economică cu 9. Deschiderea U.E. spre Est. Astfel.E.U.R.E.E. decizia privind extinderea U. în vederea înlăturării unor deficienţe care afectează capacitatea militară a F.A. şi preluarea de către aceasta a misiunii de pace din Macedonia.A. să afirmă. pentru că altfel apare riscul pierderii credibilităţii politicii comune de securitate şi. este aceea a materializării acestor proiecte.. se dezvoltă în direcţia unei noi relaţii strategice transatlantice.A. planificarea capacităţilor şi a apărării.E. planificarea pentru situaţii neprevăzute.E.O. se simte nevoia împărţirii responsabilităţitor (burden sharing).R.E. la care se vor adăuga alte două state (România şi Bulgaria) până în 2007 reprezintă garanţii substanţiale pentru materializarea noii arhitecturi de securitate europene. cum ar fi: operaţionalizarea F.E.R. Extinderea U. a fost reprezentat de Reuniunea Consiliului European de la Copenhaga..O.2 miliarde de dolari. a fost încărcată cu proiecte ambiţioase. La Copenhaga. relaţia dintre N. însă. după cum afirma lordul Robertson. şi U. şi organizarea unei reuniuni la nivel de miniştri ai Apărării din ţările membre U. Chiar dacă N. spre beneficiul reciproc al celor două organisme de securitate. să se concentreze asupra unor domenii de cooperare prioritare.T.E. planificarea achiziţiilor şi a unui set de reguli cu privire la cooperare şi apărare. trebuie întărită şi ar fi necesar. data la care se preconiza. este oricând posibil ca şi 265 . cum ar fi: planificarea operaţională.A.T. Problema care se pune.T. şi U.de cooperare între N. şi U. asigură pentru prima dată în istorie cele mai favorabile condiţii pentru crearea unei Europe unite.T. rivalizând astfel cu cea a S.O. agenda de lucru a Greciei pe perioada în care deţinea preşedinţia U. dându-se statelor europene posibilitatea să se implice mai mult în rezolvarea problemelor pe propriul continent. „armatele de hârtie nu câştigă războaie şi nici nu menţin pacea”. legătura dintre N. Chiar dacă contextul general este pozitiv în ceea ce priveşte cooperarea. de asemenea.A. Astfel. Totodată.T. până în mai 2003.A. În Europa actuală. cele două organizaţii au pus la punct mecanismul de funcţionare a dispoziţiilor „Berlin plus” în vederea unei cooperări practice în domeniul apărării.

destabilizatoare de refugiaţi şi se caracterizează prin violări ale drepturilor omului.O.T. Acţionând alături de Rusia. de asemenea.A.O. astfel încât să poată coopera în mod eficient. Conflictele regionale nu afectează doar părţile implicate. şi U. S-au depus eforturi constante pentru crearea unei legături transatlantice strânse şi menţinerea unui echilibru între Europa şi S. desigur. trebuie. a operaţiilor de menţinere a păcii şi de 266 . găsite soluţii pentru diminuarea decalajului în materie de capacităţi între S. pentru a învinge rapid şi cu minimum de pierderi.A. şi U. Acestea implică şi alte state. După evenimentele din septembrie 2001.O.A. dislocabile rapid.U. Este nevoie de forţe mai uşoare. la nivel european extins. Este.A. atât la nivel conceptual. nevoie de capacităţi de înaltă tehnologie.T. Astfel. trebuie să fie implicată în operaţii de menţinere a păcii şi gestionare a crizelor în Europa. şi de sprijinul logistic necesar susţinerii acestora. determină valuri masive. ci ameninţă stabilitatea unor zone mult îndepărtate de punctul de origine a crizei.O. de asemenea. şi continentul european. de asemenea. Aceasta. Relaţia dintre N.T.E. pentru a disloca forţele la locul conflictului. cum ar fi muniţiile de mare precizie. deoarece angajamentul constructiv al Rusiei va contribui la o abordare coerentă.U. Obiectivul comun este acela de a construi un climat de securitate împreună cu Rusia.conflicte locale minore să se transforme în probleme internaţionale majore.A. apărarea antirachetă).E. s-a arătat. N.A. Alianţa va fi capabilă să aducă resurse enorme în sprijinul reglementării situaţiilor de criză şi să reducă riscul divergenţelor legate de reacţia internaţională la o asemenea situaţie. văzută şi în perspectiva altor probleme cu care se confruntă Alianţa şi cu care se confruntă. organizaţiile de securitate trebuie să acţioneze în mod coordonat. care să aibă sisteme moderne şi sigure de comandă şi control. cât şi în operaţii comune. au fost depăşite. a trebuit să-şi readapteze capacităţile militare pentru a putea face faţă terorismului şi armelor de distrugere în masă. Trebuie. care nu pot fi ignorate. de avioane de transport strategic. trebuie subliniată noua relaţie a N. şi Europa şi promovate iniţiative în domeniul luptei împotriva armelor de distrugere în masă (apărarea împotriva armelor biologice şi bioterorismului. cu Rusia. atunci când se sesizează necesitatea implicării într-o criză regională în devenire. În acest context. Aceasta repre-zintă o provocare ce nu trebuie ignorată. Multe dintre barierele care existau între N.T.

U. reproşul „vechii Europe”238. dar un rol sporit al U.R. a constituit deja unităţi cu înalt nivel de operativitate (High Level Readiness Forces). Anglia şi Spania au fost alături de S.E.. pe de o parte.R. Ion Coşcodaru. În mijlocul acestei dispute se află statele sud-est europene care s-au manifestat în favoarea S.E. în special pentru cei europeni. pe termen lung.A. deci.E.R. din ce în ce mai mult. F.A.. 267 . şi tehnologia oferită de S. Această tendinţă va creşte. propria politică externă şi capătă. cit. atrăgându-şi astfel mânia sau. şi de una „nouă”. în ceea ce priveşte desfăşurarea operaţiilor militare împotriva regimului Saddam.) nu va dispune de elemente combative subordonate permanent. a Politicii Externe de Securitate şi Apărare (P.A.E. Uniunea Europeană tinde să-şi creeze. ar urma să acopere spectrul misiunilor de mică intensitate (low intensity conflicts).E. Cu toate acestea.O.R.U.T. N.E. în orice caz. în timp ce responsabilitatea pentru soluţionarea conflictelor de mare intensitate (high intensity conflicts) ar reveni Forţei de Reacţie Rapidă N.A.T. Completarea reciprocă dintre cele două forţe este cu atât mai evidentă cu cât infrastructura N.R. care vor putea fi preluate de U.O. nu trebuie să afecteze interesele N. tot mai mult.A). şi N.. acestea fiind oferite temporar de către statele membre U. Europa a fost divizată pentru moment.O.A. 109-113. membre sau candidate U. din cadrul forţelor naţionale sau de către N. 238 Vasile Paul. la o mai mare stabilitate şi securitate în zona euroatlantică. cum am spus.E. Războiul din Irak a declanşat o criză de proporţii în sânul familiei europene datorită diferenţelor de opinie cu privire la acesta.O.A. Op. din forţele aflate la dispoziţie.T. Franţa şi Germania nu au agreat deloc ideea unui nou conflict în Golf.T.A. din care ar face parte ţările est-europene.A.gestionare a crizelor şi. procesul de adaptare la orice situaţie în care ar fi implicate cele două organizaţii – U. în ultima vreme.A. reprezentată de Franţa şi Germania. p.R. Forţa Europeană de Reacţie Rapidă (F. Stabilirea unui echilibru.T.A..U. coerenţă în domeniul economic şi politic. între cele două organisme prezintă o importanţă deosebită pentru viitorul Alianţei şi pentru dezvoltarea de către U. şi utilizate ca elemente ale propriei F.– este dificil pentru toţi membrii acestora. pentru că se vorbeşte.E. despre o „Europă veche”.T. iar pe de altă parte.T.E.O. şi viceversa.O.S. şi N.O.

este posibil ca. După atentatele din 11 septembrie 2001.. Dacă. oricare ar fi ea. nu doresc să se implice cu propriile trupe. N. mai ales.O.T. trebuie să se urmărească îndeaproape aspectul împărţirii responsabilităţilor. echipamentele şi mijloacele strategice pentru viitoarea forţă. securitatea internă a Uniunii Europene a devenit un obiectiv major. Evoluţia evenimentelor în materie de securitate europeană din ultimii ani a reafirmat dorinţa statelor de pe vechiul continent de dezvoltare a unei identităţi de apărare şi securitate proprii.O. probabil. Punerea în funcţiune a Forţei Europene de Reacţie Rapidă va obliga statele membre ale U. la început.A.T.).T. să-şi armonizeze cooperarea în domeniul industriei de apărare. diminuării continue a forţelor armate ale statelor europene şi a bugetelor de apărare ale acestora. să intervină militar în acele situaţii de criză în care S. Având în vedere acest aspect. la un moment dat.) va consolida N.J.U.reprezintă o alternativă de preferat. după cum avertiza Javier Solana.E.F. Cu toate că statele membre ale U. bazată pe principiul „separabil. dificultăţi în a pune la dispoziţie efectivele. vor avea. care să se înscrie în bugetele lor militare şi să nu reprezinte doar nişte „promisiuni pe hârtie". De aceea. le-a pus la dispoziţie conceptul de Comandament al Forţei Întrunite (C. dar nu separat” de N. în viitor.E. componentele apărării europene să se suprapună.E. (în ceea ce priveşte utilizarea forţelor şi mijloacelor).A.S.A.T.O. Această forţă nu va fi o armată permanentă. realizarea acestui proiect va constitui nu numai o provocare pentru capacitatea europenilor de a realiza în comun o forţă armată. în scopul evitării oricăror tensiuni sau diviziuni în Europa şi pentru păstrarea unei strânse legături transatlantice. Pentru ca europenii să-şi dezvolte mai uşor obiectivele de politică externă şi de securitate. fiind în acelaşi timp cea mai vizibilă şi mai promiţătoare încercare a europenilor de a transforma în realitate aspiraţiile vechi de o jumătate de secol în domeniul securităţii. Dezvoltarea unei reale politici europene de securitate şi apărare (P. care ar putea fi o soluţie practică şi eficientă. 268 . Trebuie să se aibă în vedere faptul că ţările care contribuie sunt obligate să-şi ia angajamente realiste. Forţa europeană va permite ţărilor membre ale U.A. dar va reprezenta şi un aport benefic şi util la procesul de stabilitate şi securitate. ci una care se va constitui ori de ori este nevoie şi se va implica numai în acţiuni de tip Petersberg.E.A. datorită.

din 2002. primul ministru belgian Guy Verhofstadt şi omologul său luxemburghez Jean-Claude Juncker au ţinut totuşi să arate că „pentru Europa parteneriatul transatlantic rămâne o prioritate strategică” şi că doresc să întărească legăturile între membrii U. în ansamblu.U. cei patru au prevăzut diferite structuri militare (comandament european de transport strategic.T. care. au puncte de vedere diferite în ceea ce priveşte securitatea în condiţiile unei ameninţări cum ar fi terorismul global. şi statelor europene.T. prin crearea unei Europe puternice.. Ei şi-au arătat intenţia de a constitui un „grup pionier” al ţărilor membre ale U.T..campania declanşată împotriva terorismului a fost considerată ca fiind necesară şi legitimă şi că orice mijloc este valabil şi adecvat pentru combaterea acestuia. de fiecare dată. necesitatea unei forţe de intervenţie integrată cu structurile N. Belgia. Dacă Jacques Chirac a promovat întotdeauna ideea unei apărări independente. în afara N. Europa şi S. Luxemburg – au făcut propuneri concrete pentru înfiinţarea unor noi forţe militare. În plus. în care liderii grupului celor patru – Franţa.O. preşedintele francez Jacques Chirac. În declaraţia comună pe care au semnat-o. nucleu colectiv pentru planificarea şi conducerea operaţiilor. care să lanseze o aşa-numită Uniune de Apărare şi 269 .A.A. care să pună bazele apărării europene comune. cancelarul german Gerhard Schröder.O. Criza irakiană şi necesitatea soluţionării acesteia prin adoptarea unor măsuri unanim acceptate au dus la diferenţierea opiniilor politice ale S. Cartier General Multinaţional cu capacitate de desfăşurare).O.E. în ultima vreme.U.E. datorită viziunilor diferite pe care le au în această privinţă preşedintele francez şi premierul britanic. părerile au început să fie diferite.A. Deşi au omis să menţioneze intenţia de a înfiinţa propria Forţă de Reacţie Rapidă şi un Stat Major european. contribuim şi la întărirea Alianţei Nord-Atlantice”. mai ales în urma crizei Kosovo. Jacques Chirac sublinia: „Ţările noastre consideră complementare îndatoririle faţă de Uniunea Europeană şi faţă de N. Reuniunea de la Bruxelles. Crearea unei capacităţi de apărare sub auspiciile Uniunii Europene s-a impus ca necesitate. Germania.. Tony Blair a subliniat. Astfel.A. ar putea concura Cartierul General al N. Până în prezent. a adâncit şi mai mult divergenţele dintre europeni şi americani şi a dat naştere la opinii diferite printre ţările membre ale U.A. din 1999.A. realizarea forţei europene de apărare nu a fost posibilă..E. din Europa.O .T.

ca parte a oricărei viitoare constituţii a U.O. simpatizanţi ai N. primul-ministru englez. lordul George Robertson: „Mijloacele necesare Alianţei Nord-Atlantice pentru a rămâne eficientă sunt aceleaşi cu cele de care ar avea nevoie Uniunea Europeană dacă doreşte să-şi asume un rol mai important în materie de apărare”. nici anti-N. s-au reunit pentru a elabora un fel de plan de dezvoltare pentru un fel de stat major… Nu de stat major avem nevoie.A..A.O. La dublarea misiunii N. nu o voi vedea cu ochi buni . Franco Frattini. Iar omologul său englez. Marea Britanie şi Olanda – s-au arătat sceptice. Tony Blair. avem prea mult America şi prea puţin Europa”.T.T.E. Deşi unii diplomaţi europeni. Cei patru au accentuat faptul că iniţiativa lor nu este nici antiamericană.A. Cancelarul german Gerhard Schröder declara că U.Securitate Europeană. aprecia: „Nu vom accepta. alte ţări europene care nu au fost invitate la summitul din Bruxelles – Italia.. nici noi şi nici restul ţărilor europene.E.T. declara: „Este o tendinţă greşită de a forţa Anglia să aleagă între Statele Unite şi Europa”.O.. sau ar fi în dezacord cu principiile de bază stabile pentru apărarea europeană”. fiind încurajate să adere la această Uniune. Purtătorul de cuvânt al N.A.E.A.O.O. Referindu-se la aceste propuneri. Dacă iniţiativa grupului celor patru a fost salutată de către fostul preşedinte al Comisiei Europene. toate celelalte state membre ale U. Jack Straw. ci de mai multe capacităţi”. prin propunerile făcute. Romano Prodi. Yves Brodeur. cele patru ţări nu vor altceva decât să schimbe proporţia dintre americani şi europeni din cadrul Alianţei: „În N. Este de neimaginat o alianţă militară europeană. consideră că iniţiativa celor patru 270 . trebuie să aibă propriile capacităţi militare şi aprecia că.. fără Marea Britanie”..T.T.O. dar a lăsat să se înţeleagă că sunt şi unele nelămuriri: „Ne întrebăm cum se va ajunge la capacităţi suplimentare fără resurse suplimentare şi ne îngrijorează riscul inutil al dublării misiunii noastre”. a atacat şi el minisummitul: „Dacă se vor pune bazele unei cooperări militare în Bruxelles. ceva ce ar putea submina autoritatea N. Crearea noilor structuri militare europene nu a fost considerată oportună nici de fostul secretar american de stat Colin Powell: „Patru dintre statele membre ale U.A.T.E. a apreciat poziţia faţă de Alianţă a statelor participante la această întâlnire. s-a referit şi secretarul general al Alianţei. Fostul ministru italian al Afacerilor Externe.

Statele membre ale U.O. au salutat perspectiva unei întăriri treptate a rolului U.A.O. au afirmat – aşa cum am arătat – că Alianţa va rămâne forumul esenţial de consultare între membrii săi şi locul unde să se convină asupra politicilor privind 239 Ibidem. N. pus la dispoziţia U. iar pe termen lung.E. a stat la baza procesului de reactivare a U. cât şi în imediata sa apropiere..ţări trebuie stopată imediat pentru a nu pune în pericol integritatea Alianţei.T. din care să facă parte ţările incluse în programul militar care vizează avionul de transport Airbus A-400. contribuind astfel la creşterea posibilităţilor de gestionare a crizelor atât interiorul Uniunii.T. cât şi ca un mijloc de întărire a pilonului european al Alianţei.B. fără a recurge la mijloacele şi capacităţile N.O. – crearea.. în iunie 2004. 271 . Materializarea acestor proiecte poate influenţa decisiv realizarea capacităţilor de apărare propuse de Uniunea Europeană. 113-119. – un parteneriat transatlantic Cooperarea între N. mai ales pentru piloţi. p. atât ca o componentă de apărare a procesului de unificare europeană. – crearea unui nucleu pentru planificarea şi conducerea operaţiilor. destinat operaţiilor comune.O. înfiinţarea unei unităţi comune de transport aerian strategic. care ar urma să fie puse în practică în perioada următoare: – crearea unei capacităţi. în situaţii de dezastre naturale.O.E.2.O.E.. – crearea de centre europene de pregătire militară. Aliaţii N.O.1. şi U. destinat conducerii operaţiilor susţinute de U.E. desfăşurabil. şi a devenit din ce în ce mai strânsă şi mai frecventă.T. şi U.O. VI.O. a Comandamentului European de Transport Strategic..E.A.E. în care vor fi integrate elemente de comando belgiene şi elemente de cercetare luxemburgheze. N.T. alţi diplomaţi de pe continent consideră că trebuie luate în considerare şi analizate cu realism şi mult discernământ cele şapte propuneri concrete ale Reuniunii de la Bruxelles.3.A.C. – înfiinţarea unei unităţi europene de protecţie. – stabilirea unui Cartier General Multinaţional. îndeplinindu-se astfel cerinţele materializării politicii europene de securitate şi apărare239.A.E. – înfiinţarea unui sistem european pentru sprijin umanitar de urgenţă. pentru început în jurul brigăzii francogermane.

M.E. prin crearea de noi mecanisme şi structuri de luare a hotărârilor de planificare.O.E. de a îmbunătăţi capacităţile operaţionale ale U.E. când s-au întâlnit la Bruxelles la sfârşitul aceluiaşi an. Italia şi Spania de a organiza o forţă terestră (EUROFOR) şi o forţă maritimă (EUROMAFOR). p.A.O240.T.E. Op.A. Aceste forţe vor fi decise de statele membre ale U. au luat notă de iniţiativa luată de Franţa.T. în mai 1995.A. 272 . La reuniunea de vârf de la Bruxelles din 1994.A.O. Sava Postolache. Ei au anunţat că sunt gata să facă disponibil patrimoniul colectiv al Alianţei. din noiembrie 1994. au fost aprobate concluziile preliminare privind formularea unei politici de apărare europene comune. şefii de stat şi guvern ai ţărilor N.. la noile sarcini...E. care ţine seama de rezultatele întâlnirii N. permiţând în acelaşi timp aliaţilor europeni să-şi asume o responsabilitate mai mare pentru securitatea şi apărarea comună şi.O. cit.O.E.O.O. în consecinţă.O.O.O. reuniţi la Noordwijk.). ca parte a procesului de extindere.T.I. precum şi de dezvoltare şi adaptare a procedurilor N.T.T.A.O.A.A.O.E. Ioan Oros. şefii de stat şi de guvern ai ţărilor N. din ianuarie 1994.O. în aceeaşi lună.A. Miniştrii de externe ai N.O.E. va putea întreprinde operaţiuni umanitare. a fost salutată de către miniştrii de externe ai N. vor fi declarate „forţe dependente de U..O. realizată pe baza principiilor convenite de complementarietate şi transparenţă. Această dezvoltare.O. pentru operaţiunile U.A. au salutat deciziile Consiliului de Miniştri al U.” şi pot fi folosite de asemenea în cadrul N. de la Noordwijk.O. la vârf.O. pe baza consultărilor din Consiliul Nord-Atlantic. La reuniunea Consiliului de Miniştri al U.. a cooperării cu U. luate anterior. şi U.E. Olanda. Miniştrii N. În acest context. au arătat că aliaţii sprijină iniţiativele de dezvoltare a aranjamentelor şi forţelor operaţionale multinaţionale şi a structurilor acestora care vor întări „pilonul” european al Alianţei. de la Bruxelles.T. în continuare.T.aranjamentele în domeniul securităţii şi apărării ale Aliaţilor.T. inclusiv progresul realizat în definirea condiţiilor în care o misiune a U.O. 240 Gheorghe Toma. 59-60. au salutat cooperarea strânsă şi crescândă între N.T. conform Tratatului de la Washington. la Lisabona. au aprobat conceptul de Forţe Operative Interarme Multinaţionale (F. întreprinse de aliaţii europeni pentru realizarea politicilor externe şi de securitate comune..

A fost numit un comandant unic în fruntea misiunii combinate N.E. În conformitate cu principiile transparenţei şi complementarităţii.. şi ale Consiliului Nord-Atlantic s-au ţinut.O.A.E. în diferite domenii241.T.-U.O.O. din 8 iunie 1993.A. iar Secretarul General al N. Măsuri similare au fost luate.O.A./U.O. a asistat la reuniunile ministeriale ale Consiliului Nord-Atlantic pe o bază regulată. de asemenea. 273 . dar nu separate. În iulie 1992.T.O.O. au aprobat conceptul de operaţii combinate N. la reuniunile ministeriale ale U. personalul N..O.E.T.E.T.E.O.T. În conformitate cu deciziile luate de ambele organizaţii.E. sau U.O.A. au hotărât să disponibilizeze forţe navale pentru monitorizarea embargoului din Marea Adriatică.A.T. Consiliul Uniunii Europene Occidentale şi-a ţinut prima sa reuniune oficială cu Consiliul Nord-Atlantic la Cartierul General al N.O. 60-62./N.O.EO.E.O.I..U.S.O.E. La 21 mai 1992.D./U.A. din Adriatica şi a fost stabilit un comitet militar mixt – Comitetul Militar Adriatica. conform rezoluţiilor Consiliului de Securitate al O.).. La o sesiune comună. Alte reuniuni comune ale Consiliului U.A. Secretarul General al U.O. specifice operaţiunilor sub comanda U. s-a desfăşurat în februarie 2000.E.O.O. referitoare la Republica Federală a Iugoslaviei (Serbia şi Muntenegru). Un exerciţiu comun de gestionare a crizelor U. în scopul testării conceptelor şi aranjamentelor legate de Identitatea de Securitate şi Apărare Europeană (E.O.E. precum şi pentru a stabili legături de lucru mai strânse între ele. care sunt efectuate cu activele şi capacităţile N. au început să participe la reuniunile diverselor comitete. pentru folosirea de către N.T.E. de asemenea. Ulterior.A.N. Consiliul Nord-Atlantic şi Consiliul U. de întărire a embargoului sub autoritatea celor două organizaţii. ţările membre ale U.Acest concept se implementează într-o manieră conformă cu principiul dezvoltării capacităţilor militare separabile.O. pentru a trece în revistă cooperarea N. reuniunea s-a ţinut pentru a discuta relaţia dintre cele două organizaţii şi căile de întărire a cooperării practice. p. de către Consiliul NordAtlantic în Sesiunea Ministerială de la Helsinki din 10 iulie 1992 pentru coordonare şi cooperare cu operaţia hotărâtă de U.E.A.O. ce au loc în organizarea fiecăruia dintre ele.T. 241 Ibidem. şi cel al U.T.O.

62. rezerve sunt exprimate însă asupra scopurilor. al diplomaţiei preventive sau al studiului escaladării nedorite a conflictelor.N. cit. 252.T. Op.. dar şi de măsura în care el este dorit”. p. Op. din 1992.A.. Ei se arată preocupaţi nu numai de măsura în care este realizabil un atare sistem. Termenul de prevenire a conflictelor se referă. pentru a pune capăt conflictului din fosta Iugoslavie242. Ei se tem de o interpretare militaristă a ideii de prevenire a conflictelor. cit. la eforturile întreprinse de comunitatea internaţională în soluţionarea conflictului din BosniaHerţegovina.. în sprijinul O.O.E. distinct de cele de evitare a conflictului şi de rezolvare a conflictului243. inclusiv intervenţia militară în scopuri umanitare sau de securitate.O. Urgenţa modalităţilor de prevenire a conflictelor este susţinută de majoritatea specialiştilor. Ioan Oros. Gheorghe Toma.U. şi a crizei din Albania. Numeroase organizaţii internaţionale depun eforturi de îmbunătăţire a capacităţilor de prevenire a conflictelor. 242 243 Stan Petrescu.E. dar şi prin coordonarea unei operaţiuni comune cu N. prin derularea unor operaţiuni U. în realitate. la un anumit tip de gestionare a conflictului. În mediile teoretice-academice se reanalizează datele evaluărilor şi se pun la punct proiecte noi de cercetare în domeniul prevenirii şi gestionării conflictelor. a contribuit activ.U. p.. din 1997. 274 . Alţi critici asociază conceptul prevenirii conflictelor cu posibila folosire a forţelor militare pentru a menţine sau restabili pacea.O. Sava Postolache. căilor şi modalităţilor de punere în practică. printre critici se numără şi cei care au „tendinţa de a asocia prevenirea conflictelor cu crearea unui sistem de securitate colectivă. Conceptul de prevenire a conflictelor este criticat şi de cei care asociază prevenirea cu amestecul şi ingerinţa în treburile interne. cum se ştie.

omenirea caută noi mecanisme şi soluţii pentru reglementarea conflictelor. Pentru foarte multă vreme de acum înainte. ca de altfel pe tot parcursul istoriei. umanitară şi militară. conflictele armate continuă să provoace oroare şi teroare. diplomatică. omenirea se confruntă cu o nouă sfidare mondială – instabilitatea politică şi militară internaţională. ci va rămâne cu siguranţă şi în viitor o modalitate eficientă de gestionare a crizelor. p. fiindcă.VII. guvernelor şi forţelor armate din toate statele244. o misiune de prim rang a organizaţiilor internaţionale. Participarea statelor la operaţiile multinaţionale şi interaliate nu este o metodă de rezolvare doar actuală a situaţiilor şi conflictelor. viaţa sa este miza acestui joc. 275 . până la urmă.1. Prevederi normative privind folosirea forţei militare în operaţiunile multinaţionale După căderea „Zidului Berlinului” şi încetarea „războiului rece”. Responsabilităţile reconstrucţiei păcii revin în principiu subiecţilor dreptului internaţional public. pentru menţinerea păcii. statelor şi organizaţiilor internaţionale. dar orice cetăţean al planetei este interesat de problematica păcii şi a războiului. 130-131. Menţinerea stabilităţii şi echilibrului internaţional prin promovarea păcii este o aspiraţie legitimă a umanităţii. Conştientă de faptul că războiul poate duce la dispariţia sa. impunând cu necesitate o modalitate de a interveni pentru a le preveni şi a le pune capăt. MANAGEMENTUL ANGAJĂRII ÎN OPERAŢII MILITARE DE PREVENIRE A CONFLICTELOR ŞI OPERAŢII DE MENŢINERE A PĂCII VII. naţionale şi internaţionale. În această perioadă de mari frământări sociale şi politice. operaţiile multinaţionale de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii vor fi o formă de activitate politică. Consideraţii teoretice Menţinerea păcii este o operaţie decisă de Organizaţia Naţiunilor Unite sau alt grup de state în scopul restaurării păcii într-o zonă de 244 Ibidem.

operaţiile multinaţionale şi interaliate pot fi clasificate în operaţii combatante şi operaţii necombatante. deci. intervenţia organizată şi dirijată a unor subiecte de drept internaţional care folosesc. Relaţiile între pace. Aceste operaţii reprezintă o tehnică ce se extinde atât la posibilităţile de prevenire a conflictelor. Din acest motiv. poliţieneşti şi civile multinaţionale. operaţie desfăşurată de unităţi militare care însă nu pot utiliza forţa armată în îndeplinirea sarcinilor lor. moderării sau încetării ostilităţilor interne sau între state. limitării. forţe militare. Operaţiile multinaţionale şi interaliate sunt desfăşurate de forţele militare a două sau mai multe state (alianţe sau coaliţii) pentru îndeplinirea unor misiuni.conflict. Operaţiile în sprijinul păcii sunt operaţii necombatante şi fac parte din „operaţiile militare altele decât războiul”. 276 . în mod concret. pentru stabilirea şi menţinerea păcii. Figura 1 Operaţiile de menţinere a păcii sunt activităţile desfăşurate prin intervenţia paşnică a unui terţ în scopul prevenirii. conflict (altul decât războiul) şi război propriu-zis sunt schematizate în figura 1.

procedee. Desfăşurarea preventivă constă. situaţia de pace vulnerabilă sau de pace fragilă va fi un element dominant al scenariului în care forţele militare vor acţiona. potrivit Capitolului VI din Carta O. altele decât războiul. în intenţia de a preveni escaladarea disputelor în conflicte armate sau extinderea acestora şi în alte zone. impunerea şi consolidarea păcii. altele decât război. organizări. realizarea. 277 . Prevenirea conflictelor include activităţi diferite. prin intermediul intervenţiei imparţiale a unei terţe părţi. impunerea păcii şi construcţia păcii.N. asistenţa de tranziţie. menţinerea păcii. pregătiri şi doctrine ale forţelor militare participante la rezolvarea unor conflicte. Misiunile specifice sunt: alerta timpurie. Organizarea Forţei în operaţiile multinaţionale şi interaliate De regulă. Misiunile specifice operaţiunilor de menţinere a păcii sunt: observarea. avertizări. Forţa în operaţiile multinaţionale cuprinde o componentă civilă şi una militară. Prevenirea conflictelor poate să includă misiuni de documentare. Problemele care trebuie rezolvate modifică activităţi.cât şi la cele de restabilire a păcii. inspecţii şi monitorizări. Limita între conflicte. anumite situaţii care iniţial pot fi considerate ca proprii unui conflict pot trece direct într-o situaţie de război. interpunerea. în special. folosind forţa militară şi civili pentru a complementa procesul politic de rezolvare a conflictului şi de restaurare şi menţinere a păcii. menţinerea. moderarea şi/sau terminarea ostilităţilor între state sau în interiorul acestora. desfăşurarea preventivă. organizată şi condusă internaţional. Componenta militară se formează. precum şi operaţiuni umanitare. Datorită acestei poziţii „intermediare” a conflictului. din efectivele aparţinând unor state membre ale alianţei (coaliţiei) care şi-au manifestat disponibilitatea de a participa la o misiune concretă. realizarea păcii. dispozitive. Menţinerea păcii include împiedicarea. în mod normal. supravegherea. consultări.U. din forţe militare şi/sau civili care sunt desfăşurate pentru a stăvili o criză. Dar. măsuri stabilizatoare.. cuprinzând diplomaţia preventivă. Operaţiile de sprijinire a păcii cuprind prevenirea conflictelor. şi pace nu este însă bine marcată. vulnerabilitatea sau fragilitatea păcii înseamnă şi probleme diferite faţă de războiul clasic. variind de la iniţiative diplomatice la desfăşurarea preventivă de trupe.

mergând până la tancuri. unităţi şi subunităţi de geniu. Acestea sunt dotate cu mijloace militare complexe. deoarece acestea nu vor fi folosite decât în scopul îndeplinirii mandatului încredinţat pentru protecţia personalului propriu ori a populaţiei civile. Competenţa Forţei trebuie să se realizeze pe baza unei diviziuni geografice echitabile care să asigure un caracter multinaţional. la care se adaugă personalul angajat pe plan civil. fără ca statele membre să aibă dreptul de a revendica participarea la o anumită operaţie. A doua generaţie de forţe multinaţionale sunt „forţele de urgenţă”. aflate sub comandamentul unui stat major al organizaţiei internaţionale. ţinându-se cont de modalităţile militare de organizare a unei unităţi operative: batalioane de infanterie. din funcţionari permanenţi ai O. bucurându-se de statutul.Componenta civilă se formează.U.U. logistică. unităţi şi mari unităţi dotate cu armament individual uşor pe care îl pot folosi doar în caz de legitimă apărare.N.N.U. şi din ţările care pot fi suspectate a avea un interes special în conflictul care a impus operaţia. Forţele de menţinere a păcii nu conţin unităţi provenind din statele membre ale Consiliului de Securitate al O. A treia generaţie de forţe multinaţionale este determinată atât de complexitatea operaţiilor desfăşurate în ultimii ani. compuse din subunităţi. 278 . aviaţie de bombardament.N. conform articolului 29 din Cartă).. transmisiuni.. Forţele în sprijinul păcii sunt organe auxiliare ale O. cât şi de nevoia de a asigura securitatea personalului însărcinat cu realizarea şi menţinerea păcii. care acţionează nu ca unităţi militare. ci prin indivizi neînarmaţi. (ale Adunării Generale. Ea are atribuţii pe linie logistică şi pentru buna administrare a operaţiei. artilerie grea. privilegiile şi imunităţile corespunzătoare. marină etc.N.U. de obicei. Natura ofensivă a acestor armamente nu infirmă însă caracterul defensiv al Forţei. Acestea se compun din contingente şi materiale furnizate benevol de către membrii O. Prima generaţie de forţe multinaţionale sunt „misiuni de observatori”. aviaţie. O forţă în sprijinul păcii este organizată în funcţie de nevoi. Aceste forţe sunt compuse din unităţi militare combatante şi din formaţiuni de logistică.

ea îşi poate repartiza componentele în regiuni militare. Conducerea politică a operaţiilor multinaţionale Caracterul complex al misiunilor de pace. care şi-o exercită concret prin intermediul comandamentului O.U. având asigurată logistica necesară. Aceste elemente suplimentare vor da unităţii posibilitatea de a-şi îndeplini toate misiunile încredinţate. va include şi diferite compartimente pentru operaţiuni medicale. atribuţii pe care le are şi Adunarea Generală.Coordonarea conducerii este asigurată de către Cartierul General. precum şi elemente de sprijin din celelalte unităţi şi formaţiuni ale Forţei şi fiind condusă de către un cartier general propriu – cartier general regional. probleme umanitare şi informaţii publice.N. ca şi compunerea multinaţională a forţelor determină anumite trăsături specifice ale conducerii acestora faţă de conducerea acţiunilor militare în interiorul unui stat. ceea ce este esenţial în capacitatea operaţională a unităţii. Pregătirea unui batalion de infanterie din organica unei brigăzi mecanizate pentru executarea unor misiuni de pace presupune unele schimbări în organizare şi înzestrare. Împletirea mai strânsă între aspectele politice şi militare ale actului decizional. pluralitatea subiecţilor cu atribuţii decizionale. Forţele în sprijinul păcii se află sub autoritatea generală a Consiliului de Securitate. complexitatea hotărârilor. fiecare cuprinzând câte un batalion de infanterie. între care cele mai importante din punct de vedere al conducerii sunt: 279 . Atunci când Forţa de pace acţionează într-un teatru de operaţii vast.N. logistică şi transmisiuni.U. unitatea de comandă la nivel superior îmbinată cu unele competenţe naţionale sunt câteva din caracteristicile procesului decizional în cazul operaţiunilor multinaţionale. cercetare. care. necesitatea unei cooperări permanente între toţi factorii implicaţi. mandatul şi obiectivele de îndeplinit pe timpul acesteia. operaţii. îşi îndeplineşte atribuţiile de conducere a operaţiilor prin intermediul elementelor structurale ale Secretariatului. Consiliul de Securitate este autoritatea politică superioară care poate decide declanşarea şi încheierea unei operaţii.U. stabilit de Secretarul General. Secretariatul General al O.N. de diferite state. pe lângă secţiile tradiţionale ale unui stat major: personal. Elementele de bază ale unei Forţe de menţinere a păcii sunt batalioanele de infanterie puse la dispoziţia O.

Sector de Menţinere a Păcii. iar personalul acestuia îndeplineşte funcţiuni specifice în planul de concepere. fie inclus în structura Forţei. conducerea politică a operaţiilor multinaţionale este încredinţată Consiliului O. între reuniunile acestuia.P. Oficiul Serviciilor Generale. Planificare. • Departamentul de Administraţie şi Management (D.• Departamentul Operaţiunilor de Menţinere a Păcii (D. În situaţii complexe.R.E..) cu sectoarele (oficiile) sale subordonate: Oficiul Programe.). 280 .S. funcţionării şi urmăririi desfăşurării misiunilor de menţinere a păcii. condus de un Secretar General. Servicii Comerciale de Achiziţii şi Transport. Conducerea militară a forţelor multinaţionale Conducerea militară a Forţei de menţinere a păcii se realizează pe trei paliere distincte: • la nivelul Comandamentului central al O. • transportarea pe calea aerului a contingentelor naţionale în zona de operaţii. în această calitate. În Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.P. Sarcinile şi răspunderile D. • procurarea de bunuri şi aprovizionarea cu materiale a Forţei internaţionale.O. El poate acţiona fie în mod independent. având responsabilităţi pentru: • organizarea Statului Major Administrativ Civil pentru operaţiile de menţinere a păcii şi conducerea sa în teren.) însărcinat în teren cu soluţionarea problemelor politice.K..M. După cum se observă. sunt de ordin exclusiv internaţional.K.N. organizării. organul de specialitate în domeniul menţinerii păcii este Departamentul Operaţiunilor de Menţinere a Păcii (D. • la nivelul întregii Forţe.C.S. Aceste organisme vor încredinţa conducerea operaţională a misiunii Preşedintelui în exerciţiu asistat de un grup ad-hoc stabilit de Centrul de Prevenire a Conflictelor. sau. planificare.P. Comitetului Înalţilor Funcţionari. unde problemele militare sunt în interdependenţă directă cu aspectele politice ale operaţiei.E.O. Preşedintele în exerciţiu va prezida grupul ad-hoc şi.).O.U. rapoartele Şefului misiunii (operaţiei). în numele acestuia. Secretarul General poate desemna un Reprezentant Special (S.A.K. va fi responsabil în faţa grupului şi va primi. Buget şi Finanţe. pregătire şi desfăşurare a operaţiilor. care are competenţe în domeniul planificării.

În operaţiile desfăşurate de O. ori de către statele participante. măsurile militare privind pregătirea şi desfăşurarea operaţiei.T. s-a constituit o Celulă de planificare militară.N. în anul 1993. În concepţia N. • Statul major militar este compartimentul de bază prin care comandantul realizează conducerea forţelor subordonate. personalul din comandamentul Forţei subordonat nemijlocit acestuia. La nivelul întregii Forţe constituite pentru o misiune de pace au atribuţii de conducere militară: comandantul Forţei.U. structura de comandă a operaţiei trebuie să ia în considerare specificitatea fiecărei misiuni şi modalităţile de care se dispune pentru a fi dusă la îndeplinire de către O. Acest mod de asigurare a conducerii misiunilor este compatibil cu principiul comenzii naţionale a fiecărui contingent statal. conducerea unitară a Forţei se realizează prin intermediul Şefului misiunii. De aceea. care este desemnat după consultări cu Preşedintele în exerciţiu şi confirmat de Comitetul Înalţilor Funcţionari.A. 281 . unde predomină net aspectele pur militare.O. • Statul major civil reprezintă componenta civilă a misiunii şi este compus din serviciul administraţiei civile şi şeful acestuia (C. La nivelul contingentelor naţionale au atribuţii de conducere comandanţii unităţilor.C.• la nivelul comenzii directe a fiecărui contingent naţional.). El este ajutat de consilierii săi pe probleme militare din Departamentul Operaţiunilor de Menţinere a Păcii.N. constituind centrul unde se elaborează. desemnat de Biroul Subsecretarului General pentru Aministraţie şi Management. Se are în vedere şi crearea unui centru de operaţii integrate. statul major militar şi statul major civil.. care este comandantul suprem al tuturor forţelor instituite de Organizaţia Naţiunilor Unite.A.. are atribuţii de comandă Secretarul General..E. care să asigure operaţiile în sprijinul păcii ale Organizaţiei Naţiunilor Unite sub toate aspectele.S. în mod unitar. unitatea de comandă a forţelor militare este considerată ca esenţială.O.U. în cadrul căruia. La nivelul Comandamentului central al O..

• dezvoltarea şi diversificarea cooperării cu toate statele. armata României va urmări: • îndeplinirea programelor stabilite. participarea României la operaţii multinaţionale vizează: • sprijinul comunităţii internaţionale în asigurarea păcii şi securităţii în lume.O. corespunzător particularităţilor mediului internaţional şi modului de acţiune în zonele reale de conflict şi război.O.T.. • realizarea interoperabilităţii operaţionale cu structurile multinaţionale din armatele moderne.Proceduri legale în vigoare referitoare la angajarea marilor unităţi şi unităţilor române în operaţii militare de prevenire a conflictului şi operaţii militare de menţinere a păcii În concordanţă cu obiectivele de politică externă şi angajamentele internaţionale asumate.A. • operaţionalizarea şi optimizarea unor structuri destinate asigurării iniţiativelor militare de parteneriat şi cooperare cu statele din arealul regional şi subregional.A. să desfăşoare şi să susţină participarea unor forţe la operaţii de pace. armata României trebuie să fie în măsură să pregătească. la combaterea proliferării armelor de nimicire în masă. • participarea la acţiunile de cooperare militară internaţională. în scopul soluţionării situaţiilor de criză care afectează interesele naţionale şi ale comunităţii internaţionale. a terorismului şi crimei organizate. • realizarea criteriilor de standardizare şi interoperabilitate cu armatele celorlalte ţări membre N.T. Armata României va asigura disponibilizarea capacităţilor militare pentru: • prevenirea şi gestionarea unor situaţii de criză politicomilitară care pun în pericol stabilitatea şi securitatea regională şi subregională. • pregătirea şi operaţionalizarea unor structuri specializate pentru participarea la controlul armamentelor convenţionale. • instruirea şi pregătirea unităţilor şi efectivelor participante. • afirmarea rolului României de generator de securitate în lume. Corespunzător intereselor naţionale şi obiectivelor specifice procesului de reformă şi integrare în N. 282 . În baza opţiunilor politice.

Ele au o reglementare juridică internaţională – Capitolele VI. inclusiv pe termen lung. VII şi VIII din Carta O. • operaţii non-articolul 5.E. • participarea la prevenirea şi înlăturarea urmărilor unor catastrofe şi dezastre.C. Forţa armată nu se foloseşte decât pentru autoapărare şi ca mijloc de ultimă instanţă.N. conduse de N.E..U. • acceptul părţilor aflate în conflict şi cererea naţiunii – gazdă privind sprijinul organismelor de securitate.S. O. Operaţiile multinaţionale pentru apărarea colectivă se vor desfăşura în cadrul Alianţei Nord-Atlantice.U.U.O.E.• participarea la acţiuni pentru prevenirea extinderii ori lichidarea efectelor situaţiilor de criză. etc.N.N. Principalele forme ale acestui tip de operaţii sunt: de prevenire a conflictului.C./O. 283 .N. • existenţa unui proces legitim de reglementare politică prin care să se încerce rezolvarea conflictului.T./O.S. de realizare a păcii. Operaţiile de pace sub egida O./O. • existenţa unui mandat elaborat de organismele internaţionale de securitate.N.C. iniţiate şi conduse de O. şi conduse nemijlocit de către acestea.. ajutor umanitar.S. are la bază interesele naţionale şi angajamentele asumate pe plan internaţional şi va avea în vedere: • existenţa unei ameninţări la adresa păcii şi securităţii recunoscută internaţional de către O.S.C..N. sub mandat O. conform articolului 5 din Tratatul Atlanticului de Nord.N./O. conform articolului 5 din Tratatul Atlanticului de Nord. de impunere a păcii.C.U. de răspuns la crize.U. • participarea voluntară a naţiunilor la constituirea forţei multinaţionale de pace.E.S. Participarea României la operaţiile multinaţionale este dependentă de opţiunea sa politică.U.U. de constituire a păcii. şi conduse nemijlocit de către acestea sunt acţiuni tradiţionale. • operaţii de pace sub egida O. O. sau altă organizaţie de securitate. de menţinere a păcii. • analiza temeinică şi evaluarea corectă a efectelor participării româneşti asupra relaţiilor cu ţările implicate.E.A. Armata României va avea în vedere participarea la următoarele tipuri de operaţii: • operaţii multinaţionale pentru apărarea colectivă.

E. Participarea contingentelor româneşti la operaţii multinaţionale este o problemă care ţine de promovarea intereselor naţionale pentru afirmarea statului român ca factor de stabilitate pe plan regional şi continental. Armata României poate participa la acest tip de operaţii. creşterea contribuţiei sale la edificarea unui climat de stabilitate şi pace pe plan mondial. sub egida O./O./O. în baza unei solicitări oficiale adresate României de O. 45/1994 a apărării naţionale a României. participarea la acest tip de operaţii oferă oportunitatea afirmării României ca factor activ de stabilitate pe continent.C.U. este asigurată de Legea nr. Pe lângă realizarea unor obiective majore. legate de integrarea în structurile Alianţei Nord-Atlantice. de observare şi ajutorare. Operaţiile non-articolul 5. • scopurile şi obiectivele operaţiilor se circumscriu intereselor naţionale cu privire la edificarea arhitecturii de securitate şi urmăresc obţinerea unei reglementări politice pe termen lung. pentru a acorda timpul necesar pentru reglementări politice. având în vedere următoarele considerente: • încadrarea în noul concept strategic al N.N. La solicitarea Consiliului Nord–Atlantic sau Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic.T.N. inclusiv în cadrul procesului de afirmare a Identităţii Europene de Securitate şi Apărare. conduse de N.S. Operaţiile de pace au obiective politice bine determinate.E.A. privind realizarea securităţii colective. care prevede: „În interesul securităţii 284 . sau sub egida O. Baza juridică pentru participarea armatei României la acţiuni de menţinere a păcii. potrivit deciziei politice. promovează în mod corespunzător atât interesele naţionale. Tipologia operaţiilor multinaţionale la care armata României poate participa.C.E.N.A..Forţele destinate de partea română vor participa la aceste tipuri de operaţii cu aprobarea Parlamentului.S. instrumentul militar este folosit ca factor moderator. în cadrul lor. în condiţiile specificate în mandat. • modalităţile de intervenţie în situaţii de criză se bazează pe concepte operaţionale. cât şi obligaţiile internaţionale asumate. la acţiuni umanitare şi la cele care urmăresc înlăturarea catastrofelor sau calamităţilor.O.C. de răspuns la crize. care presupun interoperabilitatea cu structurile Alianţei Nord-Atlantice. sub mandat O.U.U.O.T.S.

Constituirea contingentului militar românesc este în sarcina Ministerului Apărării Naţionale. moment ce se impune apoi a fi menţinut şi exploatat. iar controlul operaţional va fi dat Comandantului Forţei Internaţionale. Acordurile internaţionale trebuie să stabilească. coaliţia/alianţa va destina un singur comandant militar pentru a conduce eforturile multinaţionale ale forţelor participante. ea nu este decât un armistiţiu. un răgaz temporar pentru ca soluţia să se negocieze apoi la nivel politic245. Pe baza Hotărârii Parlamentului.. la solicitarea Preşedintelui României.O. deplasarea în aria de operaţii şi transferul de autoritate. 245 Ibidem.T.N. şi M. întocmesc şi înaintează Preşedintelui României un punct de vedere (de regulă. Procedura trimiterii unor efective în misiuni internaţionale de pace se declanşează pe baza cererii oficiale a O. Pe baza acestei cereri. Preşedintele consultă Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi decide personal dacă va solicita sau nu Parlamentului să hotărască asupra actului juridic prin care Parlamentul.Ap. compunerea şi dotarea contingentului. care poartă totodată şi viza Primului-ministru. în sprijinul păcii. ea depinde de un acord de încetare a focului. se supune Parlamentului spre aprobare participarea la forţele internaţionale destinate menţinerii păcii sau în scopuri umanitare”. 132-143. în plenul său ori în şedinţe separate ale Camerelor. comanda operaţională va fi dată Comandantului Statului Major N. Oprirea ostilităţilor nu înseamnă însă reglementarea conflictului. 285 .T. gradul de autoritate pentru comandanţii forţelor multinaţionale şi procedurile. deci de un moment de pace. aprobă participarea cu efective şi tehnică militară la operaţiuni internaţionale de pace. înainte de începerea operaţiei. În operaţiile N. soluţionând probleme ca: organizarea.N. De regulă. p.A. sub forma unui Memorandum). M.O. deci agreerea de către Guvern a acţiunii şi existenţa posibilităţii de sprijinire a acesteia.E. guvernul decide asupra cheltuielilor aferente. care iniţiază consultări cu organismul militar/statul major al forţei ce se constituie.A.colective şi potrivit obligaţiilor asumate de România prin tratatele internaţionale. precum şi a altor aspecte organizatorice. adresată prin Misiunea Permanentă a României la această organizaţie.A. Menţinerea păcii nu constituie decât o etapă în procesul de reglementare a conflictelor..U.

pentru a evalua şi raporta datele esenţiale în legătură cu situaţia politică. Rezultatele acestor recunoaşteri vor constitui baza pentru estimarea iniţială a bugetului necesar sprijinirii recomandării făcute de către Secretarul General al O. dar care să nu producă vătămări sau pierderi decât persoanelor implicate direct în evenimente. bazate pe rezultatele recunoaşterilor făcute în teren de echipa tehnică de supraveghere.U. cuprind..N.U.N.Realizarea graduală a operaţiilor militare pentru menţinerea păcii Acţiunile pentru menţinerea păcii sunt rezultatul confruntării a două părţi beligerante care urmăresc scopuri opuse şi întreprind acţiuni diferite.U.U. Începe atunci când Consiliul de Securitate al O.N.U. în timp ce forţele de menţinere a păcii trebuie să acţioneze în cadrul unor măsuri graduale.U. În cadrul acestei etape se desfăşoară următoarele activităţi: • determinarea programului după care se vor desfăşura forţele şi mijloacele. Caracterul extrem de complex al acţiunilor forţei de menţinere a păcii exprimă un ansamblu de acţiuni cu caracter militar nonviolente sau. • determinarea perioadei în care ţările participante îşi vor asigura din resurse proprii toate necesităţile de ordin logistic. decide că o situaţie specifică necesită implicarea O. Pe timpul acestei etape se finalizează planificarea logistică. aprobă rezoluţia de constituire a misiunii de pace şi de începere a operaţiei respective.N. în general.U. Operaţiile conduse de O.N. violente şi foarte ferme. în faţa Adunării Generale a O.N. 286 .N.U. sunt aprobate bugetul preliminar şi estimate necesităţile de personal. Concomitent. şase etape: Etapa de aşteptare. dimpotrivă. Etapa de atenţionare. să-şi formuleze o concepţie a logisticii operaţiei. Etapa de creştere.U. în zonă. neîncadrate în tipare cu contur precis. Ţările participante la operaţie sunt invitate să exercite propriile recunoaşteri la faţa locului. militară şi economică. înaintea unei notificări oficiale a acestei situaţii către Adunarea Generală a O. O echipă tehnică de supraveghere este deplasată de la sediul O.N. Începe odată cu aprobarea bugetului de către Adunarea Generală a O. diplomatică. forţele agresive folosind de regulă forme şi procedee violente pentru realizarea scopurilor propuse. Este iniţiată atunci când Secretarul General al O.N.

• inspecţia executată de către Divizia operaţii O. pe bază de contracte. în cea mai mare parte. Divizia operaţii O. Etapa de desfăşurare.• organizarea transporturilor către zona de conflict. 154-155.N. apoi trec gradual la logistica asigurată din surse civile.U. Etapa de redesfăşurare. 246 Ibidem. înainte ca fiecare contingent să părăsească zona de operaţii.N. După ce ajunge în zona de operaţii. Această etapă cuprinde derularea următoarelor activităţi: • redesfăşurarea şi retragerea forţelor.N. execută o inspecţie a tuturor mijloacelor deplasate. care să asigure comanda şi controlul tuturor activităţilor şi acţiunilor în zona de operaţii stabilită. Iniţial. se iau măsuri de pregătire a unităţilor militare participante la operaţie atât din punct de vedere al capacităţii de luptă. • planificarea şi executarea transporturilor în vederea defluirii forţelor246. Etapa de susţinere.U. 287 . pe logistica militară proprie. Are ca punct de începere deplasarea contingentelor naţionale şi a personalului O. • încheierea unor contracte pe plan local sau internaţional în vederea asigurării tuturor materiaielor necesare desfăşurării operaţiei. cât şi al echipării şi asigurării tehnico-materiale. conform specificului viitoarei zone de operaţii şi al condiţiilor geoclimatice. p. • deplasarea şi desfăşurarea unui element înaintat al punctului de comandă al misiunii. Preluarea problemelor administraţiei publice locale până la crearea condiţiilor favorabile de transfer al acestora către societatea civilă Preluarea problemelor administraţiei publice locale de către forţele multinaţionale de menţinere a păcii în zona de criză reprezintă practic trecerea la o administraţie militară. Pe timpul etapei de creştere.U. care presupune conducerea de către autorităţile militare a întregii activităţi desfăşurate într-un spaţiu determinat de o anumită situaţie. operaţiile de amploare şi care necesită deplasarea unor contingente se bazează.

în funcţie de misiunea Forţei multinaţionale. cooperarea civili-militari are un rol important datorită necesităţii obţinerii resurselor locale.I. ca şi de proporţia dintre personalul de bază şi cel suplimentar unităţii.Rezolvarea practică a problemelor administraţiei publice locale implică o gamă variată de acţiuni ce nu pot fi realizate decât prin cooperarea cu personalul specializat care şi-a desfăşurat activitatea în acest sector şi înainte de începerea conflictului.C. operativ sau tactic.). • legătura dintre militari şi agenţiile civile trebuie privită ca o formă de colaborare extinsă.M.. Acesta are acces imediat la consilieri.I.I. aceasta presupune: • la baza relaţiilor dintre comandanţi şi autorităţile naţionale. civile şi militare. unităţile de menţinere a păcii nedispunând de specialiştii necesari preluării în totalitate a activităţilor administraţiei publice locale. Acestea vizează cooperarea dintre agenţii guvernamentale şi neguvernamentale. • cooperarea civili-militari are un rol vital în relaţiile cu combatanţii pe timpul operaţiilor multinaţionale. previne dublarea eforturilor şi rezolvă problemele existente. care poate explica exigenţele autorităţilor militare organizaţiilor civile şi invers. precum şi cu alte organizaţii şi autorităţi.M. la toate eşaloanele funcţionează cooperarea civili-militari (C. Mărimea şi structura compartimentului cooperare civili-militari depind de nivelul pe care îl deserveşte: strategic.C. precum şi cu populaţia civilă din zona în care se află forţele militare sau cea în care se intenţionează să fie utilizate. autohtone şi internaţionale. Pentru rezolvarea problemelor impuse de situaţia de criză şi în scopul aducerii la normalitate a întregii vieţi comunitare. În acest sens.I.C. pentru prevenirea sau gestionarea conflictului.I. specialişti în diferite domenii care să acorde consultanţă. cât şi personal cu mare experienţă militară. • cooperarea civili-militari necesită existenţa unor legături strânse între structura politicii de apărare şi cea juridică. se poate vorbi doar de monitorizarea activităţilor din primării. În teatrul de operaţii. Aceasta permite identificarea unor interese comune. Aceasta diferă de la comandament la comandament. Personalul C. iar în unele cazuri.I. acţionării într-un cadru internaţional legal şi facilitării trecerii în final la o conducere civilă. stau reglementările şi acordurile. cuprinde atât specialişti C. să îndeplinească sarcini care depăşesc 288 .M.

personalul C. cât şi de la cei civili care dispun de cunoştinţe militare generale.I.I.C. responsabilitatea executării planului C.C. poate solicita sprijin suplimentar atât de la specialiştii militari.I. Relaţiile care se creează între acest compartiment şi celelalte elemente guvernamentale sau neguvernamentale sunt sintetizate ca în figura 2: Figura 2 La nivel tactic. în cadrul comandamentului Forţei multinaţionale va fi inclusă o structură privind C. directiva cuprinzând misiunea către comandantul Forţei multinaţionale sau comandantul contingentului naţional. În afară de asistenţa primită de la specialişti. (Civil Military Cooperation – Cooperarea Civilă Militară).I.C. deşi uneori pot fi utilizate mijloace maritime şi aeriene pentru a îndeplini cerinţele specifice. precum şi de experienţa necesară.I. Fiecare comandament tactic de la nivel de batalion în sus are un ofiţer C.M. La nivel operativ.I.M.M.I.M.I. Împreună cu personalul specializat vor fi luate măsuri pentru: 289 .I.M.C.I. În acest caz. va include o anexă privind C.cunoştinţele şi experienţa personalului militar. revine componentei terestre.C.

• reluarea activităţilor specifice ale întreprinderilor de gospodărire comunală şi de prestări de servicii către populaţie. • reluarea schimburilor comerciale interne şi internaţionale ale societăţilor comerciale existente în zonă. gaze. concomitent cu decontaminarea raioanelor infestate şi asanarea terenurilor de elementele de muniţii şi materiale militare folosite în zona de criză. 290 . energie electrică şi telefonice. • participarea la desfăşurarea şi supravegherea alegerilor locale alături de observatori internaţionali. • repunerea în stare de funcţionare a reţelelor de apă şi canalizare. • redeschiderea magazinelor şi spaţiilor comerciale destinate populaţiei şi aprovizionarea acestora cu cele necesare. • pregătirea cadrului organizatoric pentru desfăşurarea alegerilor locale. concomitent cu repararea căilor de comunicaţii. • intrarea în normal a funcţionării spitalelor şi policlinicilor. • reluarea activităţii comisiilor de protecţie a mediului. precum şi a asistenţei sociale. precum şi asigurarea cu materiile prime necesare. • redeschiderea şcolilor şi asigurarea climatului reluării procesului de învăţământ.• funcţionarea întreprinderilor sau reconstrucţia şi repunerea acestora în funcţiune. • redeschiderea spaţiilor de aprovizionare cu carburanţilubrifianţi necesare populaţiei. • reluarea activităţilor financiar-bancare. • reluarea activităţii instituţiilor de cultură şi artă şi a activităţii de cult. • participarea specialiştilor la reconstrucţia infrastructurii în zona de criză. • crearea unor facilităţi pentru aprovizionarea cu materiale de construcţie. • redeschiderea posturilor locale de radio şi televiziune şi a redacţiilor ziarelor locale concomitent cu monitorizarea emisiunilor acestora până la preluarea. • repunerea în stare de funcţionare a mijloacelor de transport rutiere şi feroviare. • reluarea activităţilor specifice pentru poştă şi telecomunicaţii. • reluarea pazei unor obiective de către formaţiunile civile stabilite prin lege. sarcinilor administraţiei publice locale de către societatea civilă.

Brown. Trade. după cum remarca specialistul în istoria războaielor. 8. Rousseau. submarinul. a fost sesizat de marii gânditori ai omenirii încă din cele mai vechi timpuri. ale cărei părţi pot fi înţelese numai în relaţie una cu alta”248. Polibyus. sateliţii. p. elicopterul. The origins of Modern Europe. M. Michael Howard. Hobbes. Hegel. rachetele şi toată tehnologia nucleară sunt doar câteva exemple). Bodin. Morgenthan. 249 R. Clausewitz. G. aşa cum a fost considerat uneori. Schopenhauer. Timişoara. 1997. groazei şi suferinţei produse pe pământ sau apreciat datorită aportului său la dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei (praful de puşcă. a statului ca actor unitar şi chiar a omului ca „animal politic” l-a constituit războiul. Hugo Grotius. J. Thomas Aquino. H. o dată cu extinderea ariei geografice a europenilor. ca un imanent şi implacabil motor în mişcarea impusă istoriei relaţiilor internaţionale. Scheler. 291 248 247 . 93. p. Marx. von Treischke. iar termenul „război” e mult prea blând pentru a descrie condiţia continentului european după ce precara Pax Romana se dezintegrase. 158-162. Editura Sedona. Michael Howard. 1972. explicarea logică şi prevenirea în practică a acestui controversat fenomen social. aşa cum aprecia R. războiul a jucat un rol incontestabil în evoluţia societăţii omeneşti.J. condiţia întregii lumi. navele spaţiale. Războiul. Platon.A. „face parte dintr-o totalitate a experienţelor umane. Şi totuşi. De altfel. p. Nietzsche. Aristotel. Augustin. şi apoi. „originile Europei au fost forjate pe nicovala războiului”249. Proudhon. „cea mai demnă şi mai plăcută preocupare a suveranilor”.A. în timp.• transferul prerogativelor administraţiei publice locale către organele nou alese247. London. avionul. Socrate.2. Războiul în istoria Europei. Kant. Sf. Sf. Cicero. Brown. până în zilele noastre. Montesquieu. tancul. Efectul major pe care l-a avut războiul. în spaţiu şi timp. Kennet Waltz sunt doar o mică parte dintre teoreticienii care au încercat cuprinderea în cuvinte. este foarte greu de dat un răspuns fără Ibidem. Considerente privind pacea şi războiul în gândirea politică română şi străină Unul dintre factorii care au contribuit la devenirea şi definirea societăţii internaţionale în ansamblul său. Criticat din cauza ororilor. VII.

Sechler (1915): „Războiul însemna statul în cea mai reală creştere şi afirmarea sa însemna politică”. Rouseau. Editura Academiei. de un dezastru natural provocat de vulcanul de pe muntele Vezuviu. Prin afirmaţia că „războiul nu este nimic altceva decât continuarea politicii 250 G. Instituţia statului. vol II. Hegel. Contractul Social. ale unor idei heraclitiene. ca „relaţie de la om la om. 259. a politicii – ultimul instrument al diplomaţiei. Nu atât existenţa statelor. din cele mai vechi timpuri până în contemporaneitate. de putere între competitori. 1993. conflictele dintre state neputând fi decise decât prin război. la dialecticianul Antichităţii. prin unirea diverselor populaţii sub acvila imperială pentru a fi apoi creştinate unitar.J. cel mai important teoretician al războiului. p. Editura All. 1969. „Conceptul de stat – remarca istoricul prusac – îl implică pe cel de război”. Fapt ce-l determina pe Treitschke să privească războiul ca pe o necesitate „practică” şi „teoretică”. a fundamentat teza conform căreia războiul este o extindere externă. fenomenul devine „o formă a raţiunii… …o lege a sufletului… …o condiţie a existenţei noastre”250. ci de la stat la stat”251. Carl von Clausewitz. la cel modern. p. mai mult sau mai puţin nuanţate. Dacă. dar naturală. 251 J. el este însuşi elementul în care statul se întruchipează”. cât mai ales independenţa lor – îl completa Hegel – implică raporturi antinomice.W. „războiul era tatăl tuturor lucrurilor”. Hegel. remarcă Karl Popper în lucrarea Societatea deschisă şi duşmanii săi. îşi are baza în sfera războiului… …Războiul este nu numai forma cea mai perfectă a activităţii de stat. „din primul moment al existenţei sale. Starea de război nu exprima altceva decât raporturi de forţă. Filosofia dreptului. Idee reiterată mai târziu într-o formulare asemănătoare ca esenţă de M. Fenomenul nu trebuie înţeles. atrăsese atenţia Rousseau. îl completa Fryer (în 1935). 342. Bucureşti. tot ceea ce a însemnat pierderea irecuperabilă a multor civilizaţii unice distruse sub stindardul crucii? Sau poate fi considerată mai puţin regretabilă decât distrugerea oraşelor romane Pompei şi Herculanum. nu sunt decât reactualizări. Bucureşti. distrugerea oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki de cataclismul provocat de om prin experimentarea bombei atomice? Concepţiile polemologice. 292 .echivoc la un întreg set de întrebări retorice de genul: Poate compensa importanţa Imperiului Roman.

Războiul se manifestă. p. Editura Academiei. Gânditorii români nu au făcut excepţie de la regula privind abordarea războiului. ca un „fapt real. considerând că acesta nu este un mijloc fundamental de prevenire a războiului. se relevă pregnant cititorului avizat. Bucureşti. legic”252 izvorât din „plămada vremii”253. Reprezentanţii realismului au recunscut că războiul a fost şi este o variabilă sistemică persistentă. vol. ca fenomen social. Ideea după care violenţa şi războiul sunt părţi intrinseci ale sistemului internaţional este trăsătura distinctivă a doctrinei realismului. ceea ce a dus la căutarea unei posibilităţi de ameliorare a situaţiei. nu putea fi negat sau ignorat. p. intensitatea lor a crescut. el a accentuat prioritatea politicii în determinarea scopului războiului şi faptul că acesta are o natură duală. al balanţei de putere. precum şi o anumită ciclitate îl impuneau fără putinţă de tăgadă. iar sfera de acţiune a acesteia poate diferi pe măsură ce actorii din sistem se schimbă. natural. Russu. politic şi militar. 1978. 293 252 . Formele de violenţă se pot schimba sub influenţa tehnologiei. Bucureşti. „o formă înnăscută a vieţii”254. Opere sociologice. îşi revendică imanenţa şi perenitatea doar în zona politicului. Războiul şi violenţa sunt recunoscute de multă vreme drept circumstanţe frecvente ale sistemului mondial. Editura Roza Vânturilor. III. ele reprezentând – afirma Emil Cioran – firescul din viaţă. obiectiv. Frecvenţa. Bucureşti. accentuat franceze şi germane. de exemplu cele două războaie mondiale (1914-1918 şi 1939-1945) în care au fost ucişi peste şaizeci de milioane de oameni din principalele ţări beligerante. iar în ultima perioadă. ci mai degrabă un mijloc de stabilitate structurală care în anumite împrejurări ar putea implica şi folosirea întregii game de forţe. Paradigmele epocii le-au marcat discursul. Petre Andrei. Note despre om. Devenirea societăţii nu ar putea fi concepută în afara acestor stări de beligeranţă. Editura Cugetarea. şi o permanentă ameninţare. Realiştii au identificat aceste căutări în mecanismul echilibrului puterii. 1950. a realităţilor de putere între state. Ionescu. 64. 275. 253 N. Apariţia epocii armelor nucleare de nimicire în masă i-a obligat pe realişti să-şi modifice modelele structurale în conformitate cu ideile referitoare la polarizare şi la configuraţiile bipolare sau chiar multipolare. Războiul. Roza vânturilor. 254 E. 1990. Influenţele. p. considerată a fi imposibil de eradicat sau de evitat.prin alte mijloace”. 435.

Rădulescu-Motru. 1982. Schimbarea la faţă a României. „Războiul fiind legat de viaţa naţiunilor în mod esenţial. 158. Bucureşti. Clausewitz. p. Scheler. ca la Clausewitz. un mijloc de rezolvare temporară a divergenţelor dintre state”258. Negulescu. cit. D. 256 Ibidem. războiul E. Starea conflictuală este imanentă structurii politicului. Editura Humanitas. războiul constituia „forma extremă de manifestare a antagonismului politic”.. Definiţia trinitară a fenomenului. iar războiul „devine un simplu exerciţiu paroxistic al valorificării şi afirmării dorinţei de mare putere a unei naţiuni. Claudian etc. Ionescu. p. Conflictele. E. Hegel. oamenii nu pot interveni decât pentru a-l amâna. pentru Petre Andrei. extrapolată la structuri genetice de dimensiuni cosmice. p. Despre război. Clausewitz. M. formulată de Clausewitz în a sa carte „Despre război”. Dimitrie Gusti supralicita factorii psihologici. „Cine nu poate accepta războiul ca pe o condiţie fatală a umanităţii – conchidea tranşant filosoful – nu-i rămâne decât să se omoare”256. 257 C. un act de violenţă. p. s-au ambiţionat să depăşească nivelul formal al fenomenului şi să acceadă direct la esenţă şi concept.respiraţia periodică a istoriei. ci una de incluziune. filosofice.P. Pârvan. Emil Cioran. juridice sau etice. 613. V. Camil Petrescu. Wundt revin obsesiv ca surse de referinţă şi confruntare. la civilizaţii planetare sau. Dimitrie Gusti. Concepţiile lui Grotius. Între politică şi război – în opinia lui Emil Cioran – nu există o relaţie de interdependenţă. N. Trade. 129. P.D. Russu. ci chiar de o anumită fatalitate. în nici un caz a-l evita”255. Perspectivele de abordare sunt diverse: politice. ca de la specie la gen. psihologice. von Treitschke. prin relaţionarea logică a războiului cu politica şi mijloacele violente257. C. Bucureşti. 54-56. şi-ar extinde probabil aria preferenţială la rase. Roşca. Procesul ar ţine nu numai de moralitate. H. Lucrările lor nu abundau în formulări. Astfel. Nicolae Iorga. 1990. Reprezentanţii spiritualităţii româneşti din prima jumătate a secolului trecut – Petre Andrei. Op. a avut profunde ecouri în gândirea autohtonă. chiar la cele galactice. 258 E. Cioran. 294 255 . G. Tudor Vianu. în condiţiile dispariţiei naţiunilor. Al. Editura Militară. catalizatorul ritmului de viaţă şi de creaţie. axiologice şi praxiologice. dar ofereau suficiente elemente teoretice care să precizeze conotaţiile cognitive. definiţii elaborate. o agresiune. Cioran. de ce nu.

ideologice. 263 V. Sociologia războiului. Pârvan semnala pericolul exacerbării naţionalismului şi a degenerescenţei sale – şovinismul263.P. Editura „Societăţii Neamului Românesc”. Iorga. Pârvan. 90. apar în câmpul motivaţional adevăratele pretexte: interesele economice. p. coflictele culturale. V. Reverberaţiile malthusiene se resimt. în: „Opere”. evoluţia. Petrescu considerau că viitorul va produce mutaţii valorice apte să propulseze în prim plan cauzele de ordin ideologic. P. 1943. „expansionismul iraţional”. disputa cavalerească a puterii şi virtuţilor (fizice. Scrieri. „obiectivele şi finalitatea civilizaţiilor”262. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Negulescu. cultural şi religios. psihice şi morale – N. Astfel se puteau elabora aprecieri privind geneza. 1970. Reluând teza hegeliană „războiul ca formă de susţinere a orgoliilor naţionale”. Într-o manieră vizionară. Gusti. Gusti). Temeiul cauzal a interesat în mod deosebit pe toţi aceia care s-au aplecat asupra fenomenului războiului. Chestiunea Dunării. în concepţia unora. 1959. p.P. deznodământul şi posibilităţile de prevenire a conflagraţiilor în viaţa comunităţilor. p. tendinţele imperialiste aveau determinări atât externe. vol IV. D. 363. Negulescu. scopul său ar fi impunerea voinţei unei colectivităţi în detrimentul alteia. p. 261 N. imanente D. Negulescu în Destinul omenirii – tinde să joace rolul fundamental. 260 P. Iorga.exprimând o „ciocnire între două voinţe colective şi suverane”. Existenţa tragică. Bucureşti. Economicul (satisfacerea nevoilor populaţiei în prezenţa tensiunii resurse-nevoi) – consemna P. 143.D. „psihoza războinică întreţinută de o presă iresponsabilă” sau „presiunea unei mulţimi isterizate şi belicoase”261. Destinul omenirii. vol III. Negulescu). p. 1968. Pârvan şi C. Bucureşti. Roşca. 123-138. politice. 295 259 . Iorga) se completa cu cea biologică (pornirile antropofage ale omului primitiv – P. fanatismul religios260. Mai mult. Bucureşti. 292. Bucureşti. „pentru a o îngenunchea şi distruge”259. În Evul Mediu. războiul echivala cu duelul. Editura Academiei. O dată cu epoca modernă.P. 262 D. „greşeli diplomatice”. Editura Ştiinţifică. Bucureşti. Transcendenţa şi umanul par a fi răspunzătoare deopotrivă de apariţia acestor tragedii.P. şi mai cu seamă predictice. V. 1981. Editura Cugetarea. din raţiuni explicative. La antici. originea divină (N.

sau în „erorile inteligenţei şi ideile greşite ale oamenilor” (la C. C. supus şi distrus) şi gustul gloriei. vinovat de declanşarea celor două conflagraţii mondiale. Petrescu şi Al. pentru a rezista unui eventual adversar. psihicului sau inteligenţei umane. Deşi fenomenul de beligeranţă. Cauzele şi scopurile se confundă. Editura Politică. fără căpetenii permanente”264. de altfel. „etosul agresiv” şi „sentimentul de frustrare” (la Emil Cioran). cât şi la Er. O analiză comparativă pune în evidenţă faptul că atât la Cioran. Chatelet şi Ev. nu şi individul. de cea susţinută şi azi de o serie de politologi precum Fr. Fromm. ca manifestare. Fromm.socialului. cu referire directă la cel german. 296 264 . „cerinţele psihologice ale militarului modern” (C. Claudian). proprii sufletului. Idee apropiată. sancţionabil la nivel individual. gena agresivităţii caracterizează numai colectivitatea. Pisier (în Concepţiile politice ale secolului XX) sau Raymond Aron (în Penser la guerre) şi care explică acest imperialism natural prin cele trei pasiuni care ar domina indivizii şi naţiunile: interesul (dorinţa bogăţiei). ar deveni tolerabil când se pune în slujba naţiunii. de ce „numărul şi intensitatea războaielor ating punctul maxim la statele puternice şi punctul minim la omul primitiv. în manieră hegeliană. Coroborate. „ura şi dorinţa de hegemonie” (Petre Andrei şi Emil Cioran). chiar dacă nu minimalizează importanţa factorului economic. Aceasta explică de ce puterea generează întotdeauna violenţă. în „Texte alese”. „naivitatea politică şi brutalitatea sufletească” ale unor popoare (Al. frica (de a fi sărac. Bucureşti. aceste pasiuni ar determina logica exprimării secvenţiale a puterii: înarmare. Obligaţie şi drept – un imperativ comportamental. cât şi interne. 484. dorinţa de a-ţi proba forţa şi conştientizarea faptului că mijlocul cel mai bun de a nu fi umilit este de a învinge în război. Claudian. care nu se poate valorifica altfel decât prin dominaţie şi cuceriri. Rădulescu-Motru). Concluzia lui Cioran nu lasă loc echivocului: fiecare popor sau naţiune doreşte cu toată fiinţa sa să fie o mare putere. a rămas aceeaşi „scenă a Er. Dimitrie Gusti şi Petre Andrei avansează în acelaşi timp o explicaţie teleologică. Ele se găseau originate în „criza omului social şi a societăţii” (D. Gusti). acreditează ideea existenţei popoarelor „predestinat războinice”. 1983. Iraţionalul. Anatomia disructivităţii. În aceeaşi ordine de idei. p. Petrescu).

războiul nu este considerat în mod obligatoriu disfuncţional. Numai reacţiile de apărare a independenţei şi suveranităţii propriilor ţări sunt justificate. s-au schimbat continuu. atitudinea antirăzboinică este exemplară. regeneratoare. Războiul din sistemul internaţional nu poate fi sinonim cu ceea ce poate fi o boală în sistemul biologic. ce e patria …Până la înfrângere noi nu ştiusem ce înseamnă a iubi 297 . Negulescu). războaiele ar avea şi o valoare „curativă” (ducând la dispariţia subculturilor sau a culturilor minore – C. cât şi pentru finalităţile propuse. etice. prin unificarea Germaniei. Dincolo de răul social provocat. Fără a exagera şi absolutiza. cu valenţe biologice. care s-a realizat prin înfrângerea unor state vecine cum ar fi Danemarca.a. de la idealul naţional (în perioada modernă) până la cel imperialist (în perioada contemporană). Uneori. cultivând virtuţi alese precum eroismul. uneori. economice. Iorga). patriotismul. Hegel. nu lipsesc nici încercările de a conferi fenomenului analizat şi unele valori pozitive. sau „crimă istorică” (Emil Cioran) – fenomenul războiului întruneşte o condamnare unanimă atât pentru modalităţile de exprimare. Proudhon (războiul – mijloc de selecţie naturală şi cultivare a unor calităţi morale autentice) sau Xenopol ( războiul – factor de progres şi civilizaţie). „educativă” şi de „ameliorare morală” a naturii umane (P. caracteristc statelor mari şi puternice. ce e idealul. beneficii teritoriale. Un exemplu elocvent este cel din secolul XIX.P. geostrategice etc. Petrescu). Războiul. unii reprezentanţi ai gândirii româneşti creditează războiul. susţinea Dimitrie Gusti. solidaritatea socială ş. funcţie de interesele generale ale societăţii.). ar constitui un mijloc de realizare a unor ţeluri apropiate (victoria) sau îndepărtate (eliberare.violenţei”. „tâlhărie în stil mare” (P. Iorga). Petrescu. Nietzsche. N. Conflictul şi teama de război au fost folosite adesea pentru integrarea unor state. Pârvan). obiectivele urmărite. „tragedie a vieţii” (N. În acelaşi timp. Negulescu). războiul îşi afirmă efectele benefice. educaţionale.P. sau de „regenerare morală” a popoarelor învinse (C. chiar întemeietoare. precum predecesorii lor: Spencer (războiul – matrice formativă a tipurilor de societate). într-o anumită măsură. În rest – etichetat ca „scenă a absurdului” (V. Paradoxal. încorporând ideile dominante ale timpului. culturale. departe de a fi un scop în sine. Austria şi Franţa. Astfel. „Din cartea războiului – afirma Vasile Pârvan – omenirea învaţă …ce este jertfa.

patria! Şi nici ei, luptătorii, nu ştiuseră”265. Iar Tudor Vianu nutrea credinţa că „valoarea vitejiei”266 se formează în luptă. Metaforic, D. Gusti asemăna războiul cu „un examen pe care un stat sau o naţiune îl susţine în faţa istoriei”267, iar Cioran, completându-l, îl aprecia ca „un semn de vitalitate” ce „statorniceşte structural o lume nouă”, „examen la care se supun naţiunile în faţa lumii”268, proiect imposibil de realizat pe timp de pace (N. Ionescu). Dacă aserţiunile evocate sunt amendabile în parte, ocazie pe care nu au pierdut-o C. Petrescu (războiul face o selecţie pe dos), V. Pârvan (războiul nu poate fi un „criteriu de valoare în istorie”), D.D. Roşca (războiul implică „risipă şi distrugere de valori spirituale”) sau P.P. Negulescu (războiul este „păgubitor liberei dezvoltări”), la argumentul gustian – preluat de la Ratzenhofer şi Kautsky – cum că războiul este „demiurgul autonomiei naţiunilor moderne” nu putem decât să subscriem. Dreptul la existenţă liberă, independenţă şi suveranitate s-a câştigat de multe ori pe calea armelor. Încă din Antichitate, la cererea filosofului grec Platon, oratorul roman Cicero a încercat o limitare a acţiunilor războinice, definind astfel un prim principiu conform căruia un război trebuie declarat de un stat numai după ce o cerere oficială de satisfacere a intereselor sale a fost înaintată, sau un avertisment a fost făcut şi o declaraţie adecvată a fost prezentată. Ulterior, teologii Sf. Augustin („un război drept este cel care poate fi descris ca unul care îndreaptă răul”) şi Sf. Thomas Aquinas (un război trebuie să aibă o cauză dreaptă, să fie declarat de o autoritate adecvată, să fie purtat cu intenţii corecte, iar mijloacele utilizate să fie proporţionale cu scopul urmărit) au adus noi amendamente legilor războiului. Însă, cel care a creat cadrul modern al mentalităţii asupra relaţiilor internaţionale, asupra războiului şi păcii este marele gânditor olandez Hugo Grotius (în De jure belli ac pacis, 1625), care a dat substanţă conceptelor de jus ad bellum (justeţea războiului), sau jus in bello (dreptatea în război); el scria: „Am văzut că în întreaga lume creştină predomină o uşurinţă în a porni un război, de care şi naţiunile
265 266

V. Pârvan, Op. cit., p. 458. T. Vianu, Opere, vol VIII, Editura Minerva, Bucureşti, 1979, p. 67. 267 D. Gusti, Op. cit., p. 146. 268 E. Cioran, Op. cit., p. 68-72. 298

barbare s-ar ruşina; se recurge la arme pentru nişte motive mărunte sau fără nici un motiv; şi, odată ce armatele sunt adunate, orice respect pentru legea divină şi pentru cea omenească este abandonat; ca şi cum oamenii ar fi, în consecinţă, autorizaţi să comită orice crimă, fără nici o reţinere”269. Grotius şi continuatorii săi au păstrat vie tradiţia medievală a războiului drept, inclusiv ideea că statele ar trebui să poată interveni pentru a împiedica opresiunile şi maltratările desfăşurate în alte state. Dar, pe măsură ce tradiţia dreptului natural a fost înlocuită de concepţia modernă a dreptului internaţional pozitiv, gânditorii au devenit mai preocupaţi de elaborarea conceptului de justeţe a luptei – jus in bello – în războiul dintre suveranii europeni decât a celui de jus ad bellum – cerinţa ca războiul însuşi să fie just270. Valoarea scopurilor argumentează permanent analiza taxonomică a conflictelor. D. Gusti, P. Andrei şi P.P. Negulescu, din perspectiva concepţiilor profesate de reprezentanţii dreptului natural, îndeosebi a lui Hugo Grotius, disting între războaiele legitime (drepte), de apărare a fiinţei naţionale şi cele ilegitime (nedrepte), urmărind beneficii absconse. Heraclit postulase „războiul este drept” , iar Hegel l-a susţinut întrutotul, contaminându-l şi pe Clausewitz, care clama: „Atacul este cea mai bună apărare”. În contextul prefigurat, nu se poate deosebi atacatorul de cel atacat. Machiavelli susţinea că doar statele singure îşi pot judeca interesele; în formularea lui, „războiul este drept când este necesar” şi nicio altă autoritate mai mare nu poate judeca această necesitate: Salus principis suprema lex (binele principilor este legea supremă). Punctul acesta de vedere a fost treptat însuşit de toţi juriştii marcanţi ai Europei – Bodin în Franţa, Gentili în Italia, Victoria în Spania. Deşi, după cum arătau ei, existau şi războaie drepte, şi nedrepte, cauze suficiente sau insuficiente ale ostilităţilor, în cele din urmă, prinţul (sau statul, actor unitar) era singurul judecător; şi, de obicei, fiecare din părţile beligerante credea că dreptatea e de partea ei271. Criteriile de ordin moral ar deveni astfel neoperaţionale; demne de luat în seamă ar rămâne doar cele de natură utilitaristă: succesul şi
Hugo Grotius, De jure Belli ac Pacis, Ed. William Whewel, Cambridge, 1853, vol I, p. LIX. 270 James Mayall, Op. cit., p. 91-92. 271 Ian Brownlie, International Law and the use of Force by States, Oxford, 1963, p. 8-12. 299
269

expansiunea; imperialismul nereprezentând altceva decât transpunerea pragmatismului în acţiunea politică. Împărtăşind acest punct de vedere, Emil Cioran respingea clasificarea de mai sus, considerând-o nereală şi neadecvată. Dincolo de cauze şi scopuri, remarca filosoful român, există numai războaie pierdute şi câştigate, învingători şi învinşi. Gloria surâde exclusiv primilor, ea estompează şi justifică excesul de forţă272. Aşadar, dacă pentru Grotius războiul echivala cu „falimentul dreptului”, la Cioran dreptul forţei a prevalat întotdeauna, pragmatic şi realist, în faţa forţei dreptului. Aceasta fiind starea de normalitate, el conchidea: „Nu există… decât război agresiv… atât timp cât un popor nu a purtat nici un fel de război de agresiune, el nu există ca factor activ al istoriei”273. Războaiele de apărare ar fi lipsite de importanţă tipologică, ele fiind doar apanajul „popoarelor minore”. Idealurile defensive golesc de orice conţinut armata, instituţie care dobândeşte adevăratul sens numai la statele cu vocaţie imperialistă. Motiv pentru care „un război pierdut, dar pornit din proprie iniţiativă, este mai glorios decât unul câştigat prin apărare”. Aserţiune discutabilă, servită ca pretext pentru dojenirea poporului român, mândru de a nu fi purtat niciodată războaie de cucerire. Camil Petrescu ne oferă o tipologie fundamentată îndeosebi pe factorii generatori de stări conflictuale. Ipostaza clasică, cea militară, s-a îmbogăţit cu noi fome: politica diplomatică, culturală. În opinia autorului, parcă anticipându-l pe S. Huntington, războaiele dintre culturi sunt cele mai „grave şi dezastruoase, pentru că au un caracter religios”274 şi incumbă fanatismul. Abordarea conflictului dintre creştinism şi islamism, astăzi mai mult ca oricând, pare preocupantă la unii gânditori occidentali. S. Huntington, după o analiză atentă a primelor războaie civilizaţionale, cel dintre U.R.S.S. şi Afganistan şi războiul din Golf, remarcă: „De când religia este principala caracterstică definitorie a civilizaţiilor, războaiele liniilor de falie au loc între popoare şi religii diferite”275. Pentru el, „ciocnirile dintre civilizaţii” constituie cele mai mari ameninţări la adresa păcii mondiale. Evenimentele din Kosovo şi cele din 11 septembrie 2001 au venit şi ele să confirme previziunile gânditorilor evocaţi.
272 273

E. Cioran, Op. cit., p. 132. Ibidem, p. 131. 274 S. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, Editura Antet, Oradea, 1998, p. 68. 275 Ibidem, p. 378. 300

V. Pârvan avea în vedere şi aspectele juridice. Astfel, agresiunile pot fi surprinzătoare (de năvălire) sau notificate (anunţate) conform uzanţelor diplomatice. Un paradox ar fi că războaiele nu sunt declanşate întotdeauna de naţiunile cele mai puternice, ci, de multe ori în cursul istoriei, chiar de cei mai slabi. (Exemplul Germaniei în cel de-al doilea război mondial, sau cel al Argentinei, în conflictul pentru insulele Falkland, sunt elocvente în acest sens). Pacea mondială, era de părere D. Gusti, poate fi realizată pe două căi: monarhia universală (înfăptuită de asirieni, macedoneni, greci şi romani) şi formarea unei societăţi federale care să reunească toate statele; niciuna cu reale şanse de reuşită în acel moment istoric, datorită intereselor statelor mari de a-şi menţine privilegiul poziţiei de impunere a voinţei lor în relaţiile internaţionale. Dacă prima variantă era pe cale de a fi compromisă istoric, cealaltă putea deveni realitate numai prin transformarea O.N.U. într-un parlament mondial, cu reprezentanţi din toate statele suverane, independente şi egale în drepturi, cu un obiectiv fundamental: apărarea păcii. Procesul presupunea unele condiţii pregătitoare: eliminarea decalajelor, apropierea dintre naţiuni, afirmarea raţionalis-mului în politică, respectarea principiilor de drept internaţional, introducerea arbitrajului şi a sancţiunilor, educarea popoarelor în spiritul convieţuirii în pace, afirmarea unui nou tip de naţionalism. Va veni timpul, susţinea sociologul român, când statele vor înţelege, din motive de logică politică, faptul că războaiele aduc mai multe pierderi decât câştiguri, şişi vor alege alte mijloace de confruntare colectivă, transferând competiţia din planul militar în cel cultural şi al raporturilor cu mediul natural şi economic. Reiterând o idee enunţată de Kant şi Grotius, D. Gusti şi P.P. Negulescu remarcau rolul accentuării interdependenţelor politice, economice şi culturale dintre state în epoca contemporană, proces ce pregăteşte terenul instituirii unei atmosfere de pace şi detensionare în relaţiile internaţionale. P.P. Negulescu invoca impactul produs în opinia publică internaţională de „Declaraţia de condamnare a războiului”, adoptată de Societatea Naţiunilor la 27 septembrie 1927, care la punctul 1 consemna: „Orice război de agresiune este şi rămâne interzis”. Nu era naivitate, ci o speranţă infirmată de evoluţia ulterioară a evenimentelor. Nicolae Iorga şi Al. Claudian considerau moralizarea omului, reeducarea omenirii din punct de vedre moral, adevărata şansă a păcii. Constrângerea, prin recurs la mijloacele militare, nu dă rezultate.
301

Educaţia trebuie dublată de activitatea concentrată a comunităţii de ridicare a standardului de trai al indivizilor. „Să vedem – nota Al. Claudian – ce mai rămâne din răutatea agresivă a omului când… îşi va putea asigura o viaţă mai civilizată”276. Cei puternici ameninţă şi recurg la violenţă ca procedeu de persuasiune, uneori ignorând fără reţinere normele şi acordurile internaţionale, cum a fost cazul războiului din Irak pornit de S.U.A. fără acordul Consiliului de Securitate al O.N.U. În numele unor idealuri generoase ca „drepturile omului” , „eliminarea focarelor de tensiune” sau „restabilirea păcii”, în practica militară s-a statuat un nou tip de război: „preventiv”, „de pedepsire”, de „apărare a ordinii mondiale”, „de apărare a drepturilor minorităţilor”, de „combatere a terorismului” ş.a.m.d. Afirmaţia preşedintelui american George W. Bush potrivit căreia „războiul împotriva terorismului nu va fi câştigat dintr-o poziţie defensivă” reprezintă de fapt o declaraţie de acţiune cu o schimbare de abordare care va avea consecinţe pe termen lung. Fapt demonstrat prin atacul din 19 martie 2003, în care nu s-a luat în considerare articolul 51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, care autorizează folosirea forţei militare numai în cazuri de legitimă apărare. S.U.A. a trecut la acţiuni militare în teatrele de operaţii irakiene desconsiderând astfel puterea legitimă a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Intervenţiile din Panama, Iugoslavia, Afganistan, Irak şi, posibil de oriunde, după „adaptarea la noile condiţii” a doctrinei N.A.T.O., readuc în actualitate una din maximele lui La Rouchefoucauld: „Puterile mari… găsesc cele mai dezinteresate metode de justificare a acestor războaie, cum ar fi… apărarea naţiunilor şi statelor mici, eliberarea naţiunilor oprimate, ba chiar apărarea dreptului asupra forţei”. Desigur, războiul rămâne încă o realitate, iar pacea universală un deziderat, un proiect se pare aproape utopic. „Arta războiului este de importanţă vitală pentru stat”, arăta Sun-Tzu, cel dintâi teoretician militar din lume, în urmă cu 2 500 de ani, şi tot el considera că deşi „cel mai bine este să învingi fără luptă”, totuşi, războiul este „o chestiune de viaţă şi de moarte, calea fie spre siguranţă, fie spre ruină”277. Polemologii au manifestat însă interes şi pentru irenologie,
276 Al. Claudian, Reflexii asupra războiului actual, Editura Tinerimea, Bucureşti, 1952, p. 5. 277 Sun-Tzu, Arta războiului, f.e., f.a., p.4. 302

pentru crearea unui climat de pace şi securitate colectivă. Cunoscutele proiecte de pace eternă elaborate de abatele Saint-Pierre şi Kant, nu au convins, dar au stimulat fantezia şi creativitatea gânditorilor, îndemnând la reflecţie, la abordări raţionale. VII.3. Compatibilitatea juridică a acţiunilor militare cu dreptul operaţional al conflictelor armate Violenţa dintre state a dat naştere legilor internaţionale ale războiului. Dreptul internaţional tradiţional nu a scos războiul în afara legii, ci a încercat să-i reducă excesele cele mai supărătoare şi să limiteze daunele şi prejudiciile aduse unei terţe părţi. Deşi sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite a introdus şi alte restricţii în legătură cu folosirea forţei, războiul mai este permis în cadrul doctrinei de autoapărare, în conformitate cu articolul 51 al Cartei O.N.U. Statele pot lua măsuri de apărare în cazul în care Consiliul de Securitate nu se pune de acord asupra unei reacţii colective la orice încălcare a păcii. Ştiinţa militară a demonstrat că războiul este o realitate a prezentului, ale cărei origini se pierd în cele mai vechi forme de confruntare ale grupurilor umane organizate. La fel, ştiinţa dreptului a convins că atunci când o societate se confruntă cu o nouă realitate, în mod firesc apare şi o lege aplicabilă aeestei realităţi. Războiul nu face excepţie de la această regulă. Evident, principiile şi normele care impun anumite limite în desfăşurarea ostilităţilor poartă amprenta fenomenului război. Particularităţile care le definesc decurg în principal din imperativul de a nu afecta necesităţile militare legitime. Unii diplomaţi şi jurişti, în mod obiectiv, au fost supuşi tentaţiei de a îngrădi excesiv acţiunea militarilor. Înţelegerea profundă a fenomenologiei războiului a determinat însă afirmarea altor soluţii în procesul de reglementare la nivel internaţional. Aceste soluţii s-au întemeiat pe un compromis între nevoile militare legitime şi exigenţele de umanitate, rezultând o reglementare care impune limite efective puterii militare, fără să facă totuşi imposibilă exercitarea acesteia atunci când este necesară. Astfel, luarea în considerare cu realism a necesităţilor militare a determinat poziţia faţă de normele juridice şi, ceea ce este mai important, le-a făcut susceptibile de a avea efecte, adică de a fi respectate. În plan teoretic, trebuie identificate acele aspecte care reflectă esenţa raporturilor dintre ştiinţa militară – arta operativă şi dreptul
303

conflictelor armate. În această analiză am luat ca repere teoreticometodologice punctele de vedere consacrate în literatura de specialitate asupra domeniului şi conţinutului ştiinţei militare – artei operative, permiţând abordarea dintr-o perspectivă proprie, conexiunile cu dreptul conflictelor armate. Evidenţiem, în mod distinct, criteriul de drept în definirea şi clasificarea conflictelor armate. Individualizarea sa are ca principal argument necesitatea de a face înţelese particularităţile de regim juridic pe care le presupune fiecare tip de conflict armat. Instrumentele juridice de drept al conflictelor armate se aplică diferenţiat, factor relevant prin impactul pe care-l acesta îl produce în sfera conducerii acţiunilor militare. În plan practic, consecvenţi ideii că dreptul conflictelor armate nu cere combatanţilor să aplice reguli imposibile, ne-am străduit să formulăm într-o manieră coerentă puncte de vedere privind responsabilităţile şi modul în care comandanţii, statele majore şi consilierii juridici le traduc în practică. În instrumentele juridice, referirile se fac exclusiv la comandanţi şi consilieri juridici; însă, nu se poate vorbi de o reală aplicare a dreptului mizând doar pe cei doi actori. În general, când se vorbeşte de implementarea dreptului conflictelor armate, în cadrul forţelor armate, majoritatea autorilor fac referire la încorporarea sa ca disciplină teoretică în programele de învăţământ formativ sau de perfecţionare şi în programele de pregătire de luptă a trupei. Implicit, aplicarea dreptului va trece din starea de deziderat în aceea de realitate cu consecinţe benefice incalculabile ca urmare a reducerii considerabile a numărului victimelor şi a pagubelor materiale, a acordării unui tratament uman tuturor celor aflaţi în suferinţă, a asigurării securităţii juridice a comandanţilor şi combatanţilor, a normalizării rapide a vieţii sociale în perioada postconflict278. În literatura de specialitate există unanimitate în a se aprecia că dreptul conflictelor armate este o parte a dreptului internaţional public universal, una din ramurile cele mai importante ale sistemului dreptului. În termenii cei mai generali, dreptul internaţional public – cunoscut şi sub denumirea de jus gentium – reglementează coexistenţa membrilor comunităţii internaţionale, în special aceea a statelor. Astfel, dreptul internaţional public este definit ca fiind „ansamblul de norme scrise sau nescrise, având ca scop reglementarea conduitei
278

Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 174-175.

304

ci şi în orice alte conflicte armate care nu sunt calificate ca atare. desigur.. este mult mai potrivită expresia de drept al conflictelor armate.C. Acest lucru poate constitui una din explicaţiile diversităţii terminologiei pe care o întâlnim în literatura de specialitate. Astfel. cel puţin în parte. pentru forţele armate. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (C. în temeiul articolului 2 comun al Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949.I.I. războiul a continuat să fie o prezenţă aproape cotidiană pe meridianele lumii. înzestrare şi pregătire corespund cerinţelor ridicate de participarea la război. Doctrina recentă. la care se adaugă şi dreptul neutralităţii. Important este însă faptul că materia reglementată de dreptul umanitar şi dreptul conflictelor armate este cuprinsă în aceleaşi 305 . nu numai în caz de război interstatal în sens formal. utilizată şi la Conferinţa diplomatică desfăşurată între 1974-1977. mai ales că ea răspunde şi exigenţelor de rigoare ştiinţifică. Expresia dreptul conflictelor armate este de dată relativ recentă. s-a considerat că partajarea între cele două domenii nu se mai justifică. Prin ilegalizarea şi condamnarea războiului de agresiune. a căror organizare.statelor în relaţiile dintre ele”.R. a adoptat formula de drept internaţional umanitar aplicabil în conflictele armate. în secolul trecut au fost consacrate expresia legile războiului şi corespondenţa sa – legile şi obiceiurile războiului. Însă. Totuşi. Prin generalitatea ei. fapt ce a determinat menţinerea în actualitate a dreptului aplicabil în conflictele armate – jus in bello – şi.). C. având în vedere statutul său de organizaţie nonguvernamentală cu vocaţie umanitară. s-a utilizat noţiunea de dreptul războiului. Ulterior. La origine. Acesta nu exclude posibilitatea de a folosi şi noţiunea de drept al războiului. Întrucât cerinţa conciziei era presantă. această definiţie nu poartă amprenta unor concepţii sau influenţe care exced ariei dreptului. dreptul internaţional a fost divizat în dreptul păcii şi dreptul războiului.C. pentru concizie şi o mai bună receptare în mediile militare.R. la Conferinţa experţilor guvernamentali reunită la Geneva în 1971 şi 1972. a optat pentru expresia dreptul militar. dezvoltarea sa. a impus expresia dreptul conflictelor armate pe considerentul că aceasta exprimă mult mai convingător faptul că ansamblul normelor ce-l impun este chemat să se aplice. reprezentând însă o realitate juridică ale cărei rădăcini se regăsesc în zorii civilizaţiei umane.

şi care restrâng. în sensul că guvernează toate relaţiile care se stabilesc între subiecte de drept internaţional în timp de conflict armat. adică alegerii mijloacelor şi metodelor întrebuinţate pentru ducerea operaţiunilor militare şi apoi impunând beligeranţilor să ocrotească şi să protejeze persoanele care nu participă (sau nu mai participă) la ostilităţi. părţile beligerante şi cele care rămân în afara conflictului armat respectiv. în principal. În termeni juridici. motiv pentru a considera mai adecvată. care sunt în mod specific destinate să reglementeze problemele umanitare ce decurg în mod direct din conflictele armate. definiţia dreptului conflictelor armate consacrată în doctrina românească. alţii susţinând existenţa unor diferenţe de nuanţă care nu pun sub semnul întrebării echivalenţa lor. destinate a reglementa în mod special problemele survenite în situaţii de conflict armat internaţional şi neinternaţional. În consecinţă. elaborat pentru reglementarea unor situaţii ce decurg în mod nemijlocit din starea de conflict sau de război. dreptul conflictelor armate guvernează. precum şi cele dintre părţile la un conflict armat cu caracter neinternaţional. unii autori considerând că sunt sinonime. atât cât necesităţile militare o permit. doctrina Comitetului Internaţional al Crucii Roşii a definit acest tip de drept ca pe „un ansamblu al regulilor internaţionale. de origine convenţională sau cutumiară. Aşadar. Este evident accentul pus pe dimensiunea umanitară. Dreptul conflictelor armate este ramura dreptului internaţional public. obiectul dreptului conflictelor armate îl formează relaţiile dintre părţile la un conflict armat internaţional. de sorginte cutumiară sau convenţională. prin esenţialitatea ei. 306 . din raţiuni umanitare. în terminologia uzitată curent de către militari.instrumente juridice. potrivit căreia acest drept constituie ansamblul de norme de drept internaţional. Scopul şi sensul dreptului conflictelor armate sunt de a atenua efectele războiului. Nu este însă un drept exclusiv. relaţiile dintre state şi alte subiecte de drept internaţional în perioada de conflict armat cu caracter internaţional şi neinternaţional. Astfel. dreptul părţilor în conflict de a întrebuinţa metode şi mijloace de război la alegerea lor sau protejează persoanele şi bunurile afectate sau care pot fi afectate de către conflict”. referitoare la desfăşurarea operaţiunilor militare. dreptul conflictelor armate apare ca un drept special. destinată a reglementa ostilităţile şi a le atenua efectele distructive. la utilizarea mijloacelor şi metodelor de război. internaţionale sau neinternaţionale. mai întâi impunând limite modului admis de a face război.

alături de convenţii şi cutume. în acest sens. de toată populaţia. de obicei. acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu. această instanţă va aplica. în virtutea prerogativelor şi conform procedurilor constituţionale. dreptul conflictelor armate. parte a dreptului internaţional. ramură a dreptului internaţional. Potrivit unei reglementări orientative din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie (articolul 38). şi a particularităţilor fenomenului social pe care-l reglementează. respectiv ele trebuie să-l respecte şi să-l aplice. echitatea. spre deosebire de dreptul intern. a aplicării şi respectării lor.În virtutea apartenenţei sale la dreptul internaţional public. • Dreptul conflictelor armate este considerat un drept de coordonare. Cu alte cuvinte. care se aplică exclusiv în situaţia excepţională care este conflictul armat. doctrina celor mai calificaţi specialişti. statele sunt creatoarele dreptului şi în acelaşi timp destinatarele lui. dreptul conflictelor armate comportă o serie întreagă de trăsături caracteristice. pe de altă parte. Există însă unele excepţii notabile. are ca fundament acordul de voinţă al statelor. conform procedurilor legale. în rezolvarea diferendelor internaţionale ce îi vor fi supuse. a normelor dreptului conflictelor armate. hotărârile tribunalelor internaţionale. pe de o parte. întrucât el se formează pe baza acordului de voinţă al statelor. indiferent de cauza şi tipul acestuia. principiile generale de drept. care este un drept de subordonare. • Dreptul conflictelor armate este un drept special. se pot exemplifica: • Dreptul conflictelor armate este un drept consensual. care trebuie prevăzute şi determinate de legea penală. sunt sancţiunile pentru încălcările dreptului. • Izvoarele tradiţionale ale dreptului conflictelor armate. sub rezerva articolului 59 (acestea nu au valoare obligatorie decât faţă de părţile în diferendul supus jurisdicţiei sale). • Raporturile dreptului conflictelor armate cu dreptul intern sunt de condiţionare şi de influenţare reciprocă. Normele acestui drept dobândesc valoare juridică egală cu cea a normelor de drept intern fără a mai fi. marea majoritate a normelor sale se aplică în conflicte internaţionale. În cazul conflictelor neinternaţionale este aplicabil un set de reguli ce prevăd garanţii fundamentale pentru toţi cei care nu participă în mod direct la 307 . necesară încorporarea lor în dreptul intern. Prin acceptarea de către puterea statală. În primul caz. caracterul coordonator al voinţei statelor stă la baza obligativităţii normelor sale. Într-o formulă sintetică. Ca efect al condiţiilor social-istorice de formare a dreptului conflictelor armate. sunt cutuma şi tratatele.

Rezultatul compromisului dintre necesitatea militară şi imperativul umanitar trebuie să fie o reglementare care impune limite efective puterii militare fără să facă imposibilă exercitarea acesteia. de nevoile militare legitime. al cărui scop îl constituie tocmai menţinerea ordinii şi stăpânirea forţei. Războiul ar fi deci substituirea dreptului de către forţă. noţiune care prezintă un anumit grad de exclusivitate. 308 . având ca argument reflecţia lui Kant: „Dreptul ginţilor în timp de război este lucrul cel mai delicat ce se poate concepe. el se adresează. Într-adevăr. Alte trăsături ale dreptului conflictelor armate decurg din relaţia sa cu fenomenul război. • În caz de conflict internaţional. ca atare. Aceasta este imperativul umanitar. în consecinţă. El trebuie să ţină cont de fenomenul război şi. • Dreptul conflictelor armate cunoaşte un câmp de aplicare mai restrâns. • Dreptul conflictelor armate este un instrument de limitare a efectelor distructive pe care le generează conflictele armate. Pe de altă parte. deoarece marea majoritate a regulilor se aplică numai „persoanelor protejate”. războiul este o negare a ordinii şi o dezlănţuire a forţei. Există şi excepţii. Mulţi s-au îndoit de acest lucru. cum se prescriu legi unei stări de independenţă ce nu cunoaşte nici un fel de reglementare?” Mai mult. Cea mai gravă problemă este aceea când statele nu recunosc o situaţie de conflict şi. De aici. fiind în contradicţie cu dreptul. cât şi indivizilor. nu acceptă o calificare care să permită aplicarea dreptului conflictelor armate. atunci când utilizarea forţei este legitimă. dreptul protejează interesele statale şi interesele individuale şi. Avem în vedere următoarele aspecte: • Dreptul conflictelor armate este rezultatul unui compromis între interese diferite. Această cerinţă este cunoscută sub denumirea de criteriul necesităţii militare. s-a considerat că există o incompatibilitate funciară între război şi drept. persoana care nu participă (sau nu mai participă) la ostilităţi trebuie să fie cât mai bine protejată. în virtutea următorului raţionament: prin definiţie. extinse în situaţia depăşirii unui prag de intensitate.ostilităţi. atât statelor. în primul rând. care nu pun însă sub semnul îndoielii orientarea manifestă a mecanismelor de aplicare către victimele conflictului armat. cum ar fi regulile aplicabile într-un conflict intern sau obligaţiile cu valoare generală. justeţea aprecierii că la o dualitate de drepturi corespunde o dualitate de obligaţii.

s-a apreciat că cele mai indicate metode de război ar fi cele care comportă acţiuni deosebit de violente pentru că ele conduc rapid la un deznodământ şi scurtează considerabil durata războiului. de ce ar trebui ca aceasta să exceadă scopului stabilit? Un adversar făcut inofensiv nu mai poate influenţa derularea ostilităţilor. de nelegiuiţi. S-a văzut că metodele cele mai distructive nu pun capăt războaielor. mai ales că se întemeiază pe un sofism. Chiar dacă probabilitatea producerii acestora este extrem de redusă. armate bine înzestrate şi instruite. Realităţile oferite de viaţa internaţională confirmă acest lucru. majoritatea ţărilor întreţin. tranşantă. Experienţa celor două războaie mondiale a contrazis această teorie. ceea ce demonstrează o viziune politică realistă asupra riscurilor de conflict armat. ci exacerbează rezistenţa. Într-adevăr. A-l extermina sau a-l face să sufere nu este numai un act absurd. oricât de improbabile ar părea. ci şi criminal. chiar cu scopuri defensive. 309 . chiar cu preţul vieţii. ci doar tinde să reducă suferinţele provocate de război. • Dreptul conflictelor armate nu subminează eforturile de eliminare a războiului din viaţa internaţională. în pofida reducerilor bugetelor militare şi forţelor armate. hrănind-o din disperare şi o dorinţă irepresibilă de răzbunare. Şi acest lucru este în interesul ambelor părţi. El nu rupe toate legăturile dintre state şi nici nu poate suprima toate cuceririle civilizaţiei şi moravurile unei societăţi milenare. implicit. Mai mult. • Atenuarea rigorilor luptei armate este o necesitate socială care poate fi îndeplinită numai prin intermediul dreptului conflictelor armate. dar nu la o forţă neînfrânată. un control al violenţei. trebuie asigurată o pregătire exemplară pentru a face faţă celor mai dificile situaţii. Este de la sine înţeles că adversarii trebuie să adopte comportamentul de combatant. Până în ajunul primului război mondial. dar nu pe cel de briganzi.Această teorie. Dezvoltarea dreptului conflictelor armate se întemeiază pe prezumţia evidentă că războaiele sunt încă posibile. Aplicarea dreptului permite limitarea efectelor distructive şi. Războiul este o recurgere la forţă. dacă pentru a aduce adversarul la discreţia ta este necesară întrebuinţarea unei anumite doze de violenţă. Dincolo de actele de violenţă subzistă un ansamblu de drepturi şi de obligaţii – legile războiului – care purced din raţiune şi din sentimentul de umanitate şi a căror respectare se impune tuturor. a antagonismului absolut dintre drept şi război este foarte periculoasă.

Jean Pictet. de respect şi aplicare a unor norme de drept. Este logică preocuparea de a atenua un rău. să fie privit drept ceva firesc. nepopularizat. prin intermediul O. implicit. în timp ce un război de apărare este just). poliţie şi forţe de ordine – numai pentru a contracara violarea dreptului. în prezent. un război de agresiune este injust. este faptul că societatea a creat un aparat vast şi puternic – justiţie. lucru posibil numai în urma unei pregătiri de înalt profesionalism. Aceste eforturi trebuie completate.U. prin organisme de securitate aflate într-un proces de profunde transformări. să se limiteze efectele sale distructive.Este incontestabil faptul că. Cea mai bună probă.. A condiţiona aplicarea dreptului numai faţă de de victimele agresiunii ar determina apariţia unui cerc vicios şi s-ar crea riscul prăbuşirii întregului său edificiu. atâta timp cât el nu a fost suprimat în mod real. imaginea şi a altor ramuri de drept. nespectaculos şi. Aşa cum spunea una din marile personalităţi din domeniul acţiunii umanitare. care defineşte împrejurările în care se poate recurge la forţa armată (de exemplu. La aceasta se adaugă faptul că tendinţa evenimentelor şocante cultivate de mass-media pentru priza lor la public face ca o încălcare a unei reguli să fie adusă la cunoştinţă întregii lumi.N. „tăcerea este aprobarea maselor”. însă. • Aplicarea dreptului conflictelor armate comportă dificultăţi şi servituţi care nu pot fi depăşite decât printr-o temeinică instruire. ba chiar sunt încălcate destul de frecvent. în acest sens. în pofida măsurilor întreprinse la scară internaţională. O asemenea opinie descurajatoare afectează. Experienţa războaielor a demonstrat că normele dreptului conflictelor armate nu sunt respectate întotdeauna. atât la nivel global. însă. care împinge la ură faţă de inamic. Ea impune o adevărată detaşare de sentimentele spontane. cât şi la nivel regional. Distincţia între războaie juste şi războaie nejuste operează numai în cazul lui Jus ad bellum. în cazul în care un conflict izbucneşte. • Aplicarea dreptului conflictelor armate nu depinde de natura conflictului. fapt ce imprimă o importantă particularitate acestui drept. cu demersuri adecvate pentru ca. iar un comportament normal. Respectarea normelor sale în contextul înverşunării care caracterizează confruntarea militară necesită adesea un comportament contrar instinctului natural. 310 . Această realitate a generat un anumit scepticism în ceea ce priveşte credibilitatea sa. se desfăşoară eforturi deosebite pentru a împiedica izbucnirea vreunui război.

deoarece. Dreptul conflictelor armate. şi nu dispozitiv. dezvoltate şi completate la momentul codificării. el s-ar elibera numai de obligaţiile prevăzute în regulile cu caracter secundar. ca regulă generală. a celor aflaţi în suferinţă şi a celor ce-şi 311 . conţine angajamente cu caracter absolut. din 25 mai 1969. El nu este format numai din norme scrise. Aceasta înseamnă că dreptul conflictelor armate trebuie respectat. în articolul 60 statuează că vor avea acest caracter imperativ „dispoziţiile relative la protecţia persoanei umane conţinute în tratatele cu caracter umanitar”. vechimii şi universalităţii sale. dispoziţia imperativă ca „normă acceptată şi recunoscută de către comunitatea internaţională a statelor în ansamblul său. este preocupat cu precădere de soarta oamenilor. deoarece în dreptul internaţional se admite că neexecutarea unui tratat de către una din părţi poate să dezlege cealaltă parte de obligaţiile sale sau să justifice rezilierea instrumentelor juridice. datorită caracterului său dezinteresat şi valorilor superioare pe care le apără. deoarece. în virtutea faptului că el este creat şi aplicat în urma acordurilor interstatale. el nu va putea repudia principiile fundamentale. Este extrem de importantă evidenţierea acestei structuri a convenţiilor de drept umanitar. Aceasta este o particularitate importantă. Astfel. ca normă de la care nu este permisă nici o derogare şi care nu mai poate fi modificată decât printr-o normă de drept internaţional care are acelaşi caracter”. • Dreptul conflictelor armate. după ce a definit. prin natura sa. nici eluda obligaţia de a le respecta.Din perspectiva relaţiei dreptului conflictelor armate cu statul. pornind de la cazul ipotetic în care un stat ar denunţa o convenţie. el reprezintă o codificare a obiceiurilor popoarelor. recurgerea la derogări pe motiv de necesitate militară trebuie să fie temeinic justificată şi să aibă un caracter de excepţie. deoarece conţine exigenţele minimale de umanitate. Ca atare. la modul absolut. Tratatele de drept al conflictelor armate rămân valabile în orice împrejurare şi nu sunt supuse condiţiei de reciprocitate. posibilitate prevăzută în textul fiecărui instrument de acest gen. ci şi din reguli cutumiare. aşa cum am menţionat. Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor. se evidenţiază următoarele trăsături: • Normele de drept al conflictelor armate au un caracter imperativ – jus cogens. În schimb. în articolul 35. Chiar şi regulile scrise nu sunt altceva decât reguli cutumiare mai vechi.

C. indiferent de natura lor.pun viaţa în slujba unei instituţii fundamentale pentru orice stat. din 25 mai 1969. o excepţie de la regula suspendării parţiale sau totale a tratatelor pe motivul violării substanţiale a dispoziţiilor acestora. în general militare şi politice. prevede. Ca reacţie la aceste tentative. străine de Convenţiile de la Geneva. ca în doctrina clasică. ar putea fi chiar complementar. A nu se aplica instrumentele de drept al conflictelor armate invocând nerespectarea lor de către adversar ar echivala cu efectuarea de represalii împotriva persoanelor protejate. ci mai degrabă ca un regim excepţional şi derogatoriu de la drepturile omului. drept o alternativă la dreptul păcii. Astfel. în opinia unor specialişti. a cărui ramură este. care. Această caracteristică derivă din necesitatea de a nu denatura sensul acţiunii umanitare.C. a lansat în 1974 un apel în care sublinia că „angajamentele care decurg din Convenţiile de la Geneva au un caracter absolut. Or.I.R. de a preveni tendinţele de politizare a acesteia. • Aplicarea dreptului conflictelor armate nu poate fi supusă unor condiţii. în unele cazuri. prin care statele se obligă în mod unilateral. la articolul 60. normele care vizează protecţia fiinţei umane impun ca la încălcări grave ale graniţelor pe care ele le statuează să nu se răspundă cu fapte similare. în special cele care exclud orice formă de represalii împotriva persoanelor protejate prin respectivele tratate. dreptul conflictelor armate nu ar mai trebui perceput. au fost tentative de a subordona îndeplinirea obligaţiilor de drept internaţional. fiecare faţă de toate celelalte. să respecte în toate împrejurările regulile şi principiile pe care ele le-au recunoscut ca vitale”. Alţi autori au considerat că cele două sisteme juridice urmăresc un scop suprem identic: impunerea unui minimum ireductibil de 312 . din perspectiva rădăcinilor comune şi a convergenţei scopurilor. atât în cadrul dreptului internaţional public. Trăsăturile menţionate ale dreptului conflictelor armate au generat preocupări fireşti de individualizare a acestui sistem juridic. cât şi în raport cu sistemul drepturilor omului. Dacă acestea din urmă pot face obiectul unui schimb de prestaţii. Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor. chiar fără reciprocitate. Această excepţie priveşte tocmai dispoziţiile relative la protecţia persoanei umane conţinute în tratatele cu caracter umanitar. atunci când nu este paralel cu acestea din urmă. acceptării unor anumite condiţii. solemn. Esenţa sa este superioară faţă de ceea ce presupune conceptul generic de „interese de stat”.

Totuşi. de ocrotire a militarilor scoşi din luptă şi a persoanelor care nu participă la ostilităţi. fapt ce necesită integrarea de 313 . ar putea fi definite drept criminale. avem în vedere examinarea drepturilor şi obligaţiilor pe care dreptul conflictelor armate le prevede în sarcina beligeranţilor pe timpul ducerii acţiunilor militare şi a limitelor pe care le impune în alegerea mijloacelor de nimicire a adversarului. acest drept vizează în egală măsură să autorizeze şi să protejeze. cele două sisteme sunt total diferite în ceea ce priveşte intenţiile pe care se întemeiază. să comită acte de violenţă care. Ca un corolar la această permisivitate şi legitimizare a utilizării instrumentelor de forţă.garanţii pentru respectarea persoanei umane. el nu preia decât o anumită parte din drepturile şi libertăţile garantate prin convenţiile privitoare la drepturile omului (denumite de autori „Drepturile omului în perioada de conflict armat”) şi în plus conţine capitole care nu au legătură cu drepturile omului. de regulă aparţinând unor structuri statale sub denumirea generică de „forţe armate”. înfăptuite de alte forţe sau în alte condiţii decât cele de război. dreptul conflictelor armate este elaborat nemijlocit pentru împrejurările extraordinare ale războiului. Într-adevăr. rezultat al faptului că ea investighează un domeniu amplu. precum şi mecanismele pe care le prevăd. În consecinţă. Astfel. aspect asupra căruia unii autori lasă să coboare un val al tăcerii în mod cu totul nejustificat. dreptul are rolul de a proteja persoanele care nu iau parte sau nu mai pot lua parte la acţiunile militare. ci cu modul de desfăşurare a ostilităţilor. Dreptul conflictelor armate autorizează anumite entităţi. sub impactul puterii lor distructive în continuă creştere. O primă observaţie priveşte nivelul ridicat de complexitate al ştiinţei militare. De regulă. natura lor. de normalitate. în timp ce convenţiile privind drepturile omului sunt concepute pentru timp de pace. omiţându-se să se reliefeze caracterul general protector al acestui drept. se creează condiţii mai favorabile împlinirii menirii integrale a dreptului. subliniază ei. Examenul succint efectuat asupra ştiinţei militare şi a dreptului conflictelor armate permite formularea unor observaţii generale pe baza cărora se poate emite o opinie argumentată asupra esenţei şi naturii raporturilor dintre acestea. Într-adevăr. se pune accentul pe cea de-a doua dimensiune. De aceea. Odată clarificate aceste probleme. poate fi pusă în evidenţă natura contradictorie a dreptului conflictelor armate. universal al existenţei umane.

conferă un rol substanţial sporit abordării acţiunii militare din perspectivă praxiologică. 314 . Pe de altă parte. se evidenţiază gradul cel mai înalt de violenţă prin care se manifestă conflictul social între grupuri umane organizate şi instituţionalizate. în cadrul cărora prevalează cercetarea interdisciplinară şi multidisciplinară. din care descinde şi împrumută o parte a metodelor. În prezent. a terminologiei specifice şi a obiectului de studiu. utilizarea luptei armate ca mijloc de realizare a unor interese politice ş. procesului formativ şi educaţional al profesioniştilor luptei armate şi comportamentului combatanţilor pe timpul conducerii ostilităţilor. Aşadar. În mod firesc. independentă. Caracteristica principală care-l diferenţiază de celelalte ramuri ale dreptului internaţional public este dată de realitatea pe care o reglementează: conflictul armat. considerând-o un ansamblu sistematic. finalmente. existenţa lor paralelă atrage concretizarea principiilor şi regulilor care guvernează mediul social în două categorii de norme: norme nonjuridice şi norme juridice. inevitabil. încă din Antichitate. conflictul armat reprezintă. coexistenţa în mediul social a două fenomene cu caracter socio-juridic distinct: un fenomen social nonjuridic. conducerii acţiunilor militare. ea integrează aşa-numitele ştiinţe de frontieră. în condiţiile producerii unor mutaţii profunde în fizionomia conflictelor armate.a. existenţa organică. Ca atare. O analiză obiectivă a realităţii sociale care este conflictul armat ne permite să concluzionăm că şi acestui domeniu îi este proprie dualitatea fenomenologică evidenţiată în orice mediu social. din perspective diferite. structurarea militară a acestor grupuri. Aceste preocupări. ca ramură distinctă a dreptului internaţional public. se constată o tendinţă tot mai accentuată de utilizare a mijloacelor ştiinţei militare în scopul creşterii raţionalităţii şi eficienţei actelor decizionale. puncte comune între ştiinţa militară şi dreptul conflictelor armate.metodologii şi tehnici proprii unor ramuri speciale ale ştiinţelor particulare de contact. s-a constatat. O altă observaţie vizează dreptul conflictelor armate. Războiul este un fenomen social complex. Mai mult. total diferit de oricare alt fenomen social. Fără îndoială. un fenomen juridic propriu-zis. fără a le afecta acestora. Între acestea. de sine stătătoare. datorită unui summum de caracteristici. conflictul armat este un termen mult prea general pentru a putea explica raporturile dintre cele două domenii. axiologică şi a logicii normelor.

a evoluţiei sociale. acţionează asupra comportamentului uman. Asupra conştiinţei lor acţionează simultan normele nonjuridice. dreptul conflictelor armate. permitire. aceste norme reprezintă suportul unei ordini sociale minime. impunând o anumită conduită conform principiului legis virtus heac est imperare. dreptul conflictelor armate nu reglementează toate situaţiile ce decurg din starea de război. în schimb. reflectând particularităţile sferei conflictuale a mediului social şi în egală măsură nivelul de civilizaţie atins în contextul evoluţiei sociale.spaţiul concret în care se realizează conexiunea dintre ştiinţa militară şi dreptul conflictelor armate este acela al normativităţii. Astfel. în primul rând. Rolul ştiinţei militare constă în sesizarea şi înţelegerea sensului progresului ştiinţei şi tehnologiei. reflectă cerinţele legilor obiective. În fapt. dacă sunt judicios elaborate. punire. Între cele două categorii de norme există deosebiri esenţiale. Normele juridice. care trebuie menţinută şi în timp de război. prin metodologia sa specifică. Acest lucru este posibil numai prin asigurarea unui regim de disciplină şi cultivarea sentimentului de responsabilitate în rândul tuturor membrilor forţelor armate. în măsură să le ghideze comportamentul. a tendinţelor de schimbare a mediului geopolitic şi a cadrului geostrategic pentru a asigura perfecţionarea şi transformarea normelor nonjuridice. părţile dintr-un un conflict armat neinternaţional. utilizarea mijloacelor şi metodelor de război. Normele reprezintă convertirea principiilor războiului şi ale luptei armate în reguli de acţiune şi comportament. ci numai pe acelea care privesc părţile unui conflict armat pe timpul desfăşurării operaţiunilor militare. pe cât posibil în acelaşi ritm şi cu aceeaşi profunzime. este dimensiunea lor praxiologică. contribuie la elaborarea normelor nonjuridice. tratamentul victimelor de război şi al populaţiei civile. în 315 . vetare. precum şi relaţiile dintre părţile beligerante şi cele care rămân în afara conflictului armat respectiv. însumează în conţinutul său normele juridice ce reglementează desfăşurarea ostilităţilor. Ceea ce le caracterizează. normele nonjuridice sunt reguli de acţiuni şi comportament instituite la nivelul sistemului militar pentru a-i asigura funcţionalitatea şi finalitatea. Într-un cuvânt. iar principiile. În timp ce ştiinţa militară. Conducerea militară realistă şi eficientă se bazează pe utilizarea suplă şi creatoare a acestor norme în conceperea şi executarea oricărei acţiuni.

când armatele de masă. există o relaţie de intercondiţionare şi influenţare reciprocă. Între conflictul armat. Apariţia elementelor noi la nivelul structural are un impact direct în planul necesităţii militare. 179-194. iar reglementările acceptate pe bază de consens au reuşit să acopere doar în termeni generali cerinţele impuse de imperativele umanitare. Această schimbare fundamentală a determmat mutaţii radicale.sensul de eficienţă a acţiunilor pe care le întreprind. în ştiinţa şi arta militară. a contribuit la impulsionarea procesului de dezvoltare şi consolidare a dreptului conflictelor armate. reprezentat de ştiinţa militară. Un moment de vârf în dezvoltarea artei militare l-a reprezentat epoca napoleoniană. Identificarea unor elemente comune privind obiectul de studiu – conflictul armat – şi a spaţiului de contact – domeniul normativizării – nu afectează autenticitatea şi specificitatea ştiinţei militare şi a dreptului conflictelor armate în raport cu: propriile lor metode. reprezentat de dreptul conflictelor armate. au propria dinamică şi generează schimbări profunde. propria lor structură. 316 . Cu toate acestea. astfel. relaţie mediată de nivelul conceptual (care include şi normele nonjuridice). Evoluţiile fenomenului conflictual. ce vizează limitarea agresivităţii comportamentale la ceea ce este strict necesar pentru obţinerea victoriei. Aceste raporturi de coordonare nu trebuie percepute ca fiind simetrice şi armonice. evoluţia artei militare. Autonomia dreptului conflictelor armate în ansamblul ştiinţei dreptului determină situarea sa în raporturi de coordonare cu ştiinţa militară. formate din soldaţicetăţeni. care reprezintă nivelul structural. p. nu numai în 279 Ibidem. într-un ritm mult mai rapid decât cel specific celorlalte domenii sociale. au înlocuit micile oştiri de războinici profesionişti. Este limpede că aceste norme au şi o puternică încărcătură morală. aspect de natură a impulsiona normativismul nonjuridic. Practic. în sensul larg al termenului. în mod deosebit. progresul normativismului juridic a fost incomparabil mai lent. propriile lor obiective. aceste legături reflectă esenţa relaţiei dintre ştiinţa militară şi dreptul conflictelor armate. Argumentarea acestor opinii se întemeiază pe un scurt excurs istoric279. determinate de cele mai noi cuceriri tehnologice. şi normele juridice. şi nivelul normativ. fapt de natură a evidenţia strânsa legătură dintre normele nonjuridice şi cele juridice.

Pe de altă parte. s-a simţit nevoia instituirii unor reguli obligatorii privind conduita combatanţilor pe timpul ducerii ostilităţilor pentru a elimina incertitudinile penibile şi reincriminările interminabile de pe câmpul de luptă. precum şi a altor convenţii care vizează dreptul războiului. 317 280 . în care unele principii şi reguli conturate în secolele anterioare capătă o consacrare legală. Acest lucru a fost sesizat şi de umanişti. 1973. la iniţiativa acesteia. Bucureşti. datorat numărului impresionant de victime pe care acestea îl provocau şi. asupra populaţiei civile. Editura Militară. precar organizate şi înzestrate280. progresul tehnic şi industrial a marcat. extinderii efectelor ucigaşe. Ele au consacrat importanţa puterii de foc. au declanşat o adevărată campanie pentru limitarea utilizării acestora. înţelegând rolul armamentului şi mijloacelor de luptă nou apărute ca rezultat al progresului ştiinţifico-tehnic. p. clară şi neechivocă. Acţiunile indirecte. fără a diminua importanţa altor aspecte. în proporţii din ce în ce mai mari. atât pentru arta militară. în 1864. rolul de element central al „metodelor şi mijloacelor de război” în raporturile de conexiune dintre arta militară şi dreptul internaţional umanitar. într-o proporţie care a atins cote îngrijorătoare. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. a H. trei conflicte au avut o importanţă deosebită: războiul româno-turc din 1877. Pe de o parte. Se poate aprecia. creşterea efectivelor. Strategia. care. în special al răniţilor. al efectelor pe care acesta le are asupra formelor şi procedeelor de ducere a acţiunilor militare. a artei militare în ansamblu. a condus la sporirea substanţială a numărului victimelor. 105. Crearea în ritm rapid a unor noi mijloace de luptă şi intrarea acestora în înzestrarea armatelor au constituit premisele unei creşteri spectaculoase a posibilităţilor de acţiune a trupelor. cel anglo-bur din 1899-1901 şi cel ruso-japonez din 1904-1905. coroborată cu perfecţionarea armamentelor şi a procedeelor de întrebuinţare a acestora. în mod deosebit.conducerea războiului. în proporţii care depăşeau în mod copleşitor posibilităţile unor servicii medicale. Liddel-Han. cât şi pentru promotorii dreptului. ci şi în plan juridic. La trecerea într-un nou secol. Această stare de lucruri a determinat crearea Crucii Roşii Internaţionale şi adoptarea. structurile militare. a Convenţiei de la Geneva pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi în armatele aflate în campanie.

Cu aceste prilejuri s-a realizat codificarea de ansamblu a dreptului războiului prin încheierea unor convenţii în variate domenii. A doua conferinţă. numit. Întrunirea celor două Conferinţe de la Haga. Mai adăugăm. în 1899. Valorificarea superioară a acesteia în defensivă a condus la prelungirea duratei războaielor. în esenţă principii deja recunoscute asupra calităţii de beligerant. care codificau principiile generale ale dreptului războiului. sporirea puterii de foc. aproape paradoxal. minţi lucide au încercat să realizeze un instrument care să atenueze urmările sale nefaste. A fost. Ca urmare. în condiţiile în care se acumulau tensiuni ce prevesteau un război devastator. întrebuinţarea gazelor asfixiante (înăbuşitoare) sau vătămătoare. Convenţia privind legile şi obiceiurile războiului terestru. a principiilor Convenţiei de la Geneva. dintre care se detaşau. Dreptul de la Haga. a şapte convenţii asupra războiului maritim şi a adoptat o nouă declaraţie referitoare la interdicţia de a lansa proiectile şi explozivi din înaltul baloanelor. singura situaţie în care s-a încercat realizarea unui echilibru de forţe între două domenii care au evoluat paralel – arta militară şi dreptul războiului. pe lângă consecinţele nemijlocite suportate de populaţia din zonele afectate direct de lupte. lipsa de preocupare pentru protecţia luptătorilor. probabil. a procedat la revizuirea Convenţiei privind legile şi obiceiurile războiului terestru şi a anexei sale. a reprezentat un punct nodal al dezvoltării războiului. au mai fost adoptate o Convenţie pentru adaptarea. în rândul cărora războiul producea nenumărate jertfe. din 1907. Nu este lipsit de semnificaţie că. de realizare a unor dispozitive pe un front larg. Putem aprecia că documentele menţionate. la războiul maritim. precum şi la încheierea a două convenţii asupra neutralităţii. ostilităţilor şi teritoriilor ocupate. nu în ultimul rând. Regulamentul 318 . În plus. cu anexa sa „Regulament privind legile şi obiceiurile războiului terestru”. vizându-se acelaşi obiectiv: metodele şi mijloacele de luptă.avantajelor defensivei şi au determinat apariţia unei concepţii noi. gloanţele dum-dum. a prizonierilor de război. au început să se resimtă efectele sinistre ale războiului asupra unor largi categorii de cetăţeni. A rezultat. care tratează tocmai problemele conducerii operaţiilor de către beligeranţi. din 1899 şi 1907. a confirmat. Astfel. de altfel. nevoile frontului nemaiputând fi rezolvate numai cu resursele create dinainte. precum şi trei declaraţii privind interdicţia de a lansa proiectile şi explozivi din înaltul baloanelor.

C. astfel: • atacurile trebuie să fie limitate la obiectivele militare şi la forţele armate. Manualul legilor şi obiceiurilor războiului terestru – redactat de Gustave Moynier şi adoptat de Institutul de Drept Internaţional în 1880 etc.A. realizându-se în ritmuri extrem de diferenţiate. dar a şi demonstrat insuficienţa normelor Convenţiilor de la Haga. Ulterior. Primul război mondial nu numai că a întrerupt dezvoltarea dreptului războiului. Bluntschli în 1866. O semnificaţie particulară prezintă Declaraţia de la St. Principiile şi reglementările consacrate de Convenţiile de la Haga reprezentau.privind legile şi obiceiurile războiului terestru şi Convenţia privind bombardamentul de către forţele navale. pe de o parte. Petersburg din 1868. aşa cum vom vedea în continuare.U. fructul unor elaborări şi clarificări cuprinse în diferite proiecte elaborate în deceniile precedente: Codul Lieber. în care şi-au găsit substanţă principii de importanţă cardinală pentru dreptul războiului. în sensul mutaţiilor profunde marcate de aceasta din urmă. un echilibru în raport cu nivelul de dezvoltare a artei militare. în timp de război. Petersburg. cauzate printre altele de apariţia şi modernizarea blindatelor. codificarea privată a dreptului modern al războiului din statele civilizate. iar pe de altă parte. Declaraţia internaţională privind legile şi obiceiurile războiului terestru – adoptată cu prilejul Conferinţei diplomatice de la Bruxelles din 1874 (neratificată de niciun stat). persoanele civile şi bunurile cu caracter civil se bucură de o protecţie specială. cu ocazia războiului între Prusia şi Austria. cuprinse în Convenţiile de la Haga şi dezvoltate de către Protocoalele adiţionale din 1977. între Dreptul de la Haga şi cel de la Geneva. între război şi arta militară.. Declaraţia de la St. la vremea respectivă. în marea lor majoritate. evoluţia ambelor domenii. a proiectilelor mai uşoare de 400 grame. de renunţare la folosirea. au determinat. ale cărui norme 319 . a generat un decalaj imens între ele. redactat cu ocazia Războiului de Secesiune din S. • dreptul părţilor la conflict de a alege metodele sau mijloacele de război nu este nelimitat. realizată de către J. din 1863. • este interzis să se utilizeze arme şi alte mijloace de război de natură să cauzeze daune exagerate. S-au produs disocieri semnificative. utilizarea pe o scară tot mai largă a aviaţiei în acţiuni de luptă şi apariţia eşaloanelor strategice.

de altfel. a armei nucleare. regulile impuse pe plan internaţional fuseseră în mică măsură respectate de beligeranţi. cu un sprijin aerian deosebit de puternic. Ca atare. care a permis experimentarea acesteia asupra populaţiei civile în conflictele din Abisinia şi Spania. De asemenea.I. în timpul marilor bătălii ale războiului mondial. nefinalizate însă. făcând imposibilă recurgerea la acesta ca la un mijloc de rezolvare a diferendelor internaţionale. mereu consecvent cu idealurile de protejare a fiinţei umane. derularea lor în ritmuri fără precedent. Trebuie subliniată şi valoarea documentului elaborat de Comisia de jurişti de la Haga. între cele două războaie mondiale. Numai că în timp ce C. în arta militară era fundamentată doctrina „războiul aerian total”. privind regulile războiului submarin. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial a găsit dreptul războiului (domeniul Dreptului de la Haga) neadaptat la noile modalităţi în care aveau loc ostilităţile: desfăşurarea acţiunilor militare pe mari spaţii geografice.R. din 1936. din 1925. Printre consecinţele nefaste ale conflagraţiei s-a evidenţiat şi aceea de 320 . apariţia rachetelor şi. toxice sau similare şi a mijloacelor bacteriologice şi Procesul-verbal de la Londra.(Convenţia de la Geneva din 1864. folosirea bombardamentelor strategice ca mijloc de diminuare a potenţialului economico-militar şi a moralului populaţiei. privind prohibirea întrebuinţării în război a gazelor asfixiante. se remarcă eforturile deosebite ale Comitetului Internaţional de Cruce Roşie (C. nu este posibil să reglementezi războiul (opinie.R. în final.C. revizuită în 1906) s-au aplicat cu relativ succes. din 1922. şi-a făcut loc ideea nocivă că. pornindu-se de la constatarea că. De asemenea.C. în domeniul Dreptului de la Haga nu au fost adoptate decât două texte: Protocolul de la Geneva. destul de răspândită şi în prezent). deşi au mai fost redactate şi alte proiecte. privind războiul aerian.). practic. care a marcat prima tentativă de reglementare a dreptului războiului aerian. a început tot mai mult să se considere că revizuirea şi dezvoltarea Dreptul de la Haga ar compromite încrederea în Societatea Naţiunilor şi în noile metode de reglementare paşnică a conflictelor care-şi propuseseră să înlăture războiul din raporturile dintre state. În euforia instalată după încheierea primului război mondial. milita pentru o interdicţie generală a bombardamentelor aeriene asupra centrelor locuite.I.

prin care Secretarul 321 . După terminarea războiului. În schimb.N. ar putea menţine pacea.creştere a proporţiei pierderilor populaţiei civile. în domeniile artei militare s-au produs transformări profunde. reunită în prima sa sesiune. în 1954. Comisia de Drept Internaţional a Organizaţiei Naţiunilor Unite. În plus.. Ulterior. de la 5%. la scurt timp. şi Dreptul de la Haga. cu totul particulară. practic dreptul pozitiv în materie. determinată de principiile şi procesele de acţiune specifice lor. ca efect al realizării armelor nucleare şi a mijloacelor moderne de transport la ţintă – rachete balistice – care au fost asociate acestora.C. s-a pronunţat împotriva luării în consideraţie a dreptului războiului în vederea codificării acestuia. referitoare la populaţia civilă. bolnavi şi naufragiaţi. în 1949. s-a realizat un progres semnificativ al dreptului în domeniul protecţiei unor categorii de persoane prin încheierea celor patru convenţii din 1949. nu a afectat cu nimic dezvoltarea şi perfecţionarea armamentului şi tehnicii de luptă clasice. nu în aceleaşi proporţii. rămas la nivelul anului de referinţă sus-menţionat. însă. în ansamblul total al victimelor. s-a adâncit decalajul dintre Dreptul de la Geneva. dată de puterea distructivă enormă a mijloacelor nucleare. Astfel. s-a încheiat la Haga a convenţie pentru protecţia bunurilor culturale în caz de război. arta militară a fost marcată şi de amprenta acestora. datorită extinderii războaielor de gherilă. prizonieri.R. lucrurile s-a repetat aproape ca la încheierea conflagraţiei anterioare. S-a exprimat ideea că opinia publică ar vedea în aceasta un semn al lipsei de încredere în eficacitatea mecanismelor cu care O. Este demn de relevat că noua dimensiune a războiului. în primul război mondial la 50%.I. toate aceste legiferări reflectând nevoile de protecţie reieşite din experienţa celui de-al doilea război mondial. la iniţiativa C. 70% în Vietnam. 2444 (XXIII) privind „Respectarea drepturilor omului în timp de conflict armat”. Deşi. care reprezintă un moment de referinţă în dezvoltarea dreptului umanitar aplicabil în perioada de conflict armat. răniţi. Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat în 1968 Rezoluţia nr. începând din 1907.U. Fiecare conflict postbelic a confirmat o concluzie care nu putea rămâne fără urmări în planul vieţii internaţionale – numărul victimelor din rândul populaţiei civile a crescut neîncetat: 60% în Coreea. Sesizând pentru prima oară problemele ce ţineau de resortul dreptului războiului şi în contextul unor multiple acţiuni la scară internaţională. ale cărui convenţii fuseseră revizuite în întregime de două ori.

considerăm că circumstanţierea raporturilor generale la cele specifice 322 .C. măsurile ce se impuneau a fi întreprinse pentru asigurarea unei mai bune aplicări a convenţiilor şi regulilor internaţionale şi necesitatea elaborării unor noi asemenea legiferări.U. umanitar. în noile instrumente juridice se observă tendinţa de a anticipa în plan normativ posibile evoluţii militare. demonstrează.R.General al O.I. dreptul confictelor armate se manifestă ca o ştiinţă de graniţă care se află în raport de subordonare faţă de ştiinţa dreptului şi în raport de coordonare cu ştiinţa militară. deşi obiectul dreptului conflictelor armate nu-l poate constitui decât abordarea juridică a unei realităţi sociale de indiscutabilă specificitate – conflictul armat.I. Deşi denumite Protocoale adiţionale la Convenţiile de la Geneva din 1949. Prin urmare. trebuie examinată şi natura acestor raporturi. din perspectiva analizei comparativ-istorice. Prin obiect şi metodă. în special crearea tribunalelor penale internaţionale. Pentru prima oară. Asimetria în raporturile dintre cele două niveluri este atât de evidentă. pe întreaga sa durată. În concluzie. regulile asupra drepturilor. încât adoptarea celor mai recente măsuri pe plan internaţional. în special proiectarea. obligaţiilor beligeranţilor şi asupra limitării mijloacelor care vizează producerea de pierderi inamicului au fost integrate în Dreptul de la Geneva.C.N. în opinia noastră. astfel încât să se exercite şi o influenţă a nivelului normativ asupra celui structural. finalizată cu adoptarea textelor Protocoalelor adoptate în 1977. restabilindu-se astfel o legătură esenţială între cele două părţi ale dreptului internaţional. Definind astfel esenţa raporturilor dintre ştiinţa militară şi dreptul conflictelor armate. era invitat să studieze. nu putem omite sublinierea rolului major jucat de C. Fără a insista asupra procesului declanşat de această rezoluţie. Având ca reper spaţiul de contact dintre cele două ştiinţe. şi alte organizaţii.R. consultându-se cu C. fabricarea şi achiziţionarea unor arme cu efect distructiv amplificat. cunoştinţele sale nu pot fi substituite prin cunoştinţele unor ramuri ale ştiinţei militare sau ale altor ştiinţe sociale. Mai mult decât atât. esenţa relaţiei dintre ştiinţa militară şi dreptul conflictelor armate este definită de termenul coordonare. unii autori au considerat aceste texte ca aparţinând în egală măsură Dreptului de la Haga. preocuparea de a echilibra acest decalaj istoric dintre dezvoltarea artei militare (ca domeniu de referinţă al ştiinţei miliare) şi progresul mult mai modest al dreptului conflictelor armate.

În virtutea acesteia. 323 . comandanţii militari. În consecinţă. Recomandările sunt măsuri neobligatorii pentru situaţiile neprevăzute în acte normative prin care se sugerează adoptarea acelor atitudini ce menţin compromisul dintre necesitatea militară şi imperativul umanitar. este acceptabil din punct de vedere al dreptului conflictelor armate. însă. Restrângerile reprezintă elementele prohibitive. dezastruoase prin consecinţele pe care le au asupra populaţiei şi bunurilor civile sau a altor valori similare. imperativele umanitare sunt neglijate şi se creează riscul ruperii echilibrului dintre necesitatea militară şi cerinţele umanitare. pentru că nu tot ceea ce este nomologic posibil. Normativismul juridic îngustează. În consecinţă. în plan acţional constrângeri. sfera posibilităţilor acţionale. din perspectiva avantajelor oferite. reprezintă cea mai sugestivă formă de exprimare a conţinu-tului acestora. prohibitive (obligă subiectul să nu săvârşească o acţiune) şi permisive (lasă la aprecierea subiectului alegerea unei conduite). semnificative fiind dimensiunile nomologică. dreptul conflictelor armate introduce în procesul decizional şi. unele acţiuni militare apar ca deplin justificate prin rezultatele pe care le promit. Este bine cunoscut faptul că acţiunea militară are ca temei o anumită raţionalitate. pentru care este instituită interdicţia de a fi efectuate. teleologică şi axiologică. restrângeri şi recomandări. Din perspectiva acestor dimensiuni. îşi pot manifesta iniţiativa şi libertatea de acţiune cerută de necesitatea militară a situaţiei în limitele a ceea ce permite imperativul umanitar. Ca atare. Ele răspund integral cerinţelor de necesitate militară. Constrângerile reprezintă limitări ale libertăţii de acţiune prin impunerea unor obligaţii specifice care trebuie îndeplinite. Efectele lor pot fi. care se manifestă preponderent în sfera artei militare. implicit.normativismului. la toate nivelurile ierarhice. în măsura în care acesta îşi găseşte expresia în norme juridice. Toate acestea îşi găsesc expresia în norme onerative (obligă subiectul la săvârşirea unei acţiuni). reglementările normative statuate de instrumentele juridice de drept ale conflictelor armate conferă o dimensiune aparte raţionalităţii militare. Această raţionalitate internă comportă mai multe valenţe. în unele cazuri. respectiv cea normativă. Prezervarea acestuia este posibilă prin recurgerea la o nouă dimensiune a raţionalităţii.

Op. p. • Convenţia III de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război. Ioan Oros. relaţiile între statele beligerante şi statele neutre281. complexă şi specializată. cit.În concluzie. ca domeniu al ştiinţei militare. bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare. În consecinţă. comportamentul faţă de persoane şi bunuri în timp de război. deoarece ele au fost larg recunoscute ca aparţinând dreptului cutumiar. ele sunt de aplicabilitate generală. înainte de a examina modul în care normele prevăzute de acestea au o incidenţă specifică asupra conducerii acţiunilor militare. Un al doilea important corpus juris îl reprezintă Convenţiile de la Haga din 1907. pe care le impune acesta din urmă. • Convenţia IV de la Geneva privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război. În primul rând. este utilă o prezentare a unui inventar sistematizat al instrumentelor juridice de drept al conflictelor armate.. Acestea leagă nu numai părţile contractante. în prezent. cu deplin temei. restrângeri şi recomandări juridice) privesc: ostilităţile în general. 324 . comportamentul combatanţilor în acţiune. administraţia şi ordinea în teritoriile ocupate. chiar dacă interpretarea lor este diferenţiată şi nu se poate face referire. fără dificultăţi. expresia cea mai sugestivă privind natura raporturilor dintre arta militară. Aceste limitări (constrângeri. De aceea. conducerea forţelor armate şi ducerea acţiunilor de luptă de către acestea. 194-201. avem în vedere ansamblul celor patru Convenţii de la Geneva din 1949 care. ci de a preveni excesele în ducerea acţiunilor de luptă la diferite niveluri fără a afecta interesele militare majore. dreptul internaţional al conflictelor armate a ajuns să fie perceput. Sava Postolache. legând practic toate statele ce alcătuiesc comunitatea internaţională: • Convenţia I de la Geneva pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate aflate în campanie. comportamentul autorităţilor şi persoanelor civile în timp de război. ca o materie voluminoasă. precum şi tratamentul ce se acordă victimelor conflictelor armate. au un caracter universal. la 281 Gheorghe Toma. Scopul principal al acestor limitări nu este de a face războiul imposibil. răspândită în documentele cele mai diverse. • Convenţia II de la Geneva pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor. Urmând o evoluţie istorică proprie. şi dreptul conflictelor armate este termenul de limitări.

Documente. Un corp distinct de norme îl reprezintă cele două Protocoale Adiţionale la Convenţiile de la Geneva. 325 . având ca efect interzicerea utilizării anumitor proiectile în timp de război. 20-52. Bucureşti. • Convenţia VII referitoare la transformarea navelor de comerţ în bastimente de război. • Convenţia IX privind bombardamentul efectuat de către forţele navale în timp de război. • Convenţia VIII referitoare la punerea minelor submarine automatice de contact. 1993. Editura Şansa. din 8 iunie 1977283. • Convenţia XII privitoare la drepturile şi îndatoririle puterilor neutre în războiul naval282. din 8 iunie 1977. datorită relevanţei lor pentru dreptul conflictelor armate contemporane. 282 Asociaţia Română de Drept Umanitar. p. Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate. privind protecţia victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional. • Convenţia V privitoare la drepturile şi îndatoririle puterilor şi persoanelor neutre în caz de război terestru. privind protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale. Un ultim set de instrumente juridice se referă la problemele specifice războiului şi în special la reglementarea utilizării unor mijloace de luptă. sunt: • Convenţia III privitoare la începerea ostilităţilor. p. • Protocolul Adiţional II la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949. • Convenţia XI privitoare la unele restricţii în exercitarea dreptului de captură în războiul naval. 281-346. Cele mai importante sunt: • Declaraţia de la Sankt Petersburg din 11 decembrie 1868. • Convenţia VI relativă la regimul navelor de comerţ inamice la începutul ostilităţilor. • Convenţia IV privitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru şi anexa la Convenţie: Regulamentul privitor la legile şi obiceiurile războiului terestru. Cele mai importante Convenţii din acest set de documente. adaptate pentru a reafirma şi dezvolta reglementările conţinute în dreptul de la Geneva din 1949 şi o parte din dreptul de la Haga din 1907: • Protocolul Adiţional I la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949. 283 Ibidem.un text de referinţă.

Ioan Oros. 204-205. cunoscut sub denumirea de clauza Martens (după numele delegatului Rusiei la Conferinţa de Pace de la Haga). • Convenţia din 10 octombrie 1980 asupra interzicerii sau limitării utilizării anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatice excesive sau ca lovind fără discriminare. în cazurile neacoperite de dreptul pozitiv. • Convenţia din 10 aprilie 1972 cu privire la interzicerea perfecţionării producerii şi stocării armelor bacteriologice (biologice) sau a toxinelor şi asupra distrugerii lor. Op.• Declaraţia de la Haga din 29 iulie 1899 privitoare la interzicerea utilizării gloanţelor care se lăţesc sau se turtesc uşor în corpul omenesc. principiile de umanitate. • Procesul-verbal de la Londra din 6 noiembrie 1936 privind regulile războiului submarin. cit. • Convenţia din 18 mai 1977 asupra interzicerii tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în orice alte scopuri ostile (ENMOD). persoanele civile şi combatanţii rămân sub protecţia şi autoritatea principiilor de drept internaţional derivate din: obiceiurile existente. • Convenţia de la Haga din 14 mai 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat.. prelucrării. conştiinţa publică284. toxice sau similare şi a mijloacelor bacteriologice. 326 . 284 Gheorghe Toma. • Protocolul de la Geneva din 17 iunie 1925 pentru prohibirea întrebuinţării în război a gazelor asfixiante. • Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării. stocării şi utilizării armelor chimice şi distrugerea acestora. inclusă în Preambulul Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907 şi reafirmată în Protocolul Adiţional I din 1977. Sava Postolache. p. Potrivit acesteia. Pentru situaţiile care nu sunt prevăzute în mod expres în instrumente de drept al conflictelor armate funcţionează un principiu substitutiv.

(5) desfăşurarea acţiunilor militare într-o concepţie întrunită la nivel strategic şi operativ. ABORDAREA REGIONALĂ A SOLUŢIONĂRII CRIZELOR ŞI CONFLICTELOR INTERNAŢIONALE VIII. supravegherea migraţiilor masive din „lumea a treia” şi fosta U. zona de graniţă a unor religii (ortodoxism. (4) participarea activă la structurile internaţionale de securitate.VIII. interesul economic. (2) controlul democratic civil asupra forţelor armate de către Autoritatea Naţională de Comandă. asigurată preponderent prin efort naţional. care demons327 . „prezenţa înaintată”. Scopul strategic general al apărării armate a ţării pentru păstrarea suveranităţii. gestionarea crizei. importanţa economică a Dunării şi Mării Negre etc. clar exprimată.. Asia) etc.S. militar acordat României. Prevederi legislative şi modalităţi de prevenire şi gestionare a crizelor în România România este o ţară care se află într-o zonă geopolitică şi geostrategică de mare interes mondial. catolicism etc. precum: controlul gurilor Dunării. Această concepţie strategică se poate materializa într-o acţiune deosebit de complexă. Strategia militară a României defineşte cele cinci principii care stau la baza perfecţionării sistemului militar. capacitatea Armatei Române şi hotărârea. realizată prin acţiuni de izolare-blocare a conflictelor care alimentează criza. Aici se intersectează multiple interese europene şi mondiale. (Africa. direcţionat în concordanţă cu obiectivele politicii externe a statului român.1. a grupărilor de forţe ale agresorului care au pătruns pe teritoriul naţional. care cuprinde trei momente principale: descurajarea exercitată prin credibilitatea. (3) capacitatea defensivă credibilă. în cooperare cu celelalte forţe ale sistemului naţional de apărare. independenţei şi integrităţii teritoriale a României constă în respingerea de către armată. politic.S.R. a pregătirii şi angajării armatei în perioada următoare: (1) neagresiunea şi caracterul preponderent defensiv-activ al strategiei militare. Totodată.). de ripostă împotriva unui potenţial agresor.

trează angajamentul Armatei Române şi consolidează stabilitatea regională, oferind o capacitate de răspuns în caz de criză285. Complexitatea şi fluiditatea mediului politico-strategic actual (fără perspectiva de a suferi schimbări esenţiale în viitorul apropiat), marcat, uneori, de evoluţii rapide şi contradictorii, în care România fiinţează şi acţionează, impun abordarea dintr-o nouă perspectivă a politicii de securitate şi apărare, precum şi a cadrului normativ existent în domeniul militar pe plan naţional. Un sistem normativ modern, flexibil constituie cerinţa, condiţia de bază în orice proces în care ne propunem să construim eficient elemente care să facă viabile atât doctrina militară de apărare a ţării, cât şi concepţia privind securitatea naţională. Realizarea acestui sistem conceptual-normativ nou în condiţiile actuale, de tranziţie, este deosebit de dificilă, pentru că impune două condiţii esenţiale: pe de o parte, o gândire dinamică mobilă, activă, elastică a tuturor factorilor, teoreticieni şi specialişti (tehnocraţi), bazată pe o mentalitate de tip occidental, iar pe de altă parte, compatibilitatea cu sisteme similare moderne din structurile în care tindem să fim integraţi. Tot mai mulţi economişti şi specialişti militari opinează că, în actualele condiţii, creşte mult rolul analizei economice în deciziile securităţii naţionale în cel puţin trei domenii: optimizarea sistemului securităţii naţionale atât în latura sa militară, cât şi în latura sa civilă; folosirea potenţialului militar în situaţii de criză şi război; întărirea capacităţii de acţiune a naţiunii împotriva unei agresiuni externe, precum şi în situaţii de criză. Se constată, totodată, o altă tendinţă, care se manifestă pregnant în plan internaţional: naşterea unei concurenţe acerbe între state pentru obţinerea de resurse de materii prime şi financiare, pentru pieţe de desfacere, pentru accesul la ştiinţă, tehnologie, informaţie şi altele, pentru câştigarea unei poziţii favorizate de nivelul cunoaşterii intenţiilor celorlalţi competitori, de confidenţialitatea specifică, de păstrarea cu maximă siguranţă a teoriilor ştiinţifice, a tehnologiilor noi, în domeniul militar în special286. În acelaşi timp, statele, factorii de răspundere din cadrul lor manifestă pregnant dorinţa de a fi în siguranţă, de a soluţiona crizele interne şi externe prin elaborarea unor acte normative, care să permită
285 286

Ibidem, p. 67-68. Ibidem, p. 71.

328

organizarea propriilor sisteme, a propriilor strategii de securitate naţională. Legislaţia este o parte componentă a sistemului naţional de soluţionare a crizelor interne şi externe, cuprinzând totalitatea actelor normative prin care se reglementează crizele de orice natură în statul român, inclusiv cele referitoare la organizarea şi funcţionarea organismelor special constituite în acest scop. Vom prezenta sintetic câteva acte normative care reglementează activitatea forţelor destinate soluţionării crizelor: 1. Constituţia României, la articolul 93 prevede: „Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă, în întreaga ţară, ori în unele localităţi şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurilor adaptate, în cel mult 5 zile de la luarea acestora”. „Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului nostru pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării, a demnităţii constituţionale”. 2. Legea privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă defineşte starea de urgenţă şi starea de asediu şi reglementează măsurile care se iau şi forţele care participă la soluţionarea crizelor. 3. Legea nr. 106/1995 şi Legea nr. 124/1996 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului României nr. 47/1994 privind apărarea împotriva dezastrelor asigură cadrul organizatoric corespunzător în care ministerele, celelalte autorităţi ale administraţiei publice şi locale, agenţii economici şi instituţiile publice se pregătesc şi acţionează pentru prevenirea şi înlăturarea unor dezastre sau calamităţi (situaţii de criză). 4. Hotărârea de Guvern nr. 01000 din 04.09.1990 privind reînfiinţarea trupelor de jandarmi ca instituţie a statului, capabilă să participe la combaterea operativă şi eficientă a încălcărilor legalităţii, la prevenirea tulburărilor grave ale ordinii de drept şi liniştii publice. 5. Legea 40 din 18.12.1990 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului de Interne. Aceasta, la articolul 1, prevede: „Ministerul de Interne este organul central al puterii administrative care exercită în conformitate cu legea, atribuţiile ce-i revin cu privire la respectarea ordinii publice...”. La articolul 17, punctul l, litera a şi d sunt cuprinse atribuţiile Ministerului de Interne privind asigurarea ordinii şi liniştii publice, nominalizându-se forţele destinate restabilirii ordinii publice (poliţia şi jandarmeria). Articolul 20 reglementează folosirea, pentru restabilirea ordinii publice grav tulburate, a bastoanelor de cauciuc, bastoanelor cu energie electrostatică, dispozitivelor cu substanţe
329

iritant-lacrimogene, jeturi de apă, arme cu glonţ de cauciuc, precum şi a altor mijloace de imobilizare şi protecţie ce nu pun în pericol viaţa sau nu produc o vătămare corporală gravă. Folosirea lor se face în mod gradual după o atenţionare prealabilă, repetată. Articolul 21 reglementează faptul că, în caz de absolută necesitate, când folosirea altor mijloace de împiedicare sau constrângere nu este posibilă, militarii din Ministerul de Interne pot folosi armele albe sau armele de foc în condiţiile strict prevăzute de lege (Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor). 6. Legea nr. 41 din 18.12.1990 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, articolul 12, litera e, prevede că acest minister asigură punerea în aplicare a planului de cooperare cu Ministerul de Interne în legătură cu intervenţia şi misiunile unităţilor, inclusiv utilizarea armamentului, muniţiilor şi tehnicii din dotare pentru paza şi apărarea unor obiective importante de pe teritoriul naţional, menţinerea şi restabilirea ordinii de drept. 7. Legea nr. 39 din 13.12.1990 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării prevede la articolul 2, punctul c, litera g, că acesta „analizează şi aprobă planul de cooperare între Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale, precum şi punerea acestora în aplicare, în legătură cu intervenţia şi misiunile acestora, inclusiv utilizarea armamentului, muniţiei şi tehnicii din dotare pentru paza şi apărarea unor obiective importante de pe teritoriul naţional, menţinerea şi restabilirea ordinii de drept”. 8. Decretul-Lege nr. 88 din 1990, la articolul 1, prevede că Ministerul de Interne are sarcina de a acţiona pentru întărirea pazei şi executarea măsurilor de ordine necesare la sediile organelor de stat, instituţiilor publice, ale partidelor şi formaţiunilor politice, precum şi ale organizaţiilor obşteşti, ale minorităţilor naţionale, în vederea asigurării condiţiilor normale de desfăşurare a activităţii acestora, precum împiedicarea oricăror manifestări de violenţă care periclitează, sub orice formă, securitatea edificiilor şi bunurilor acestora, cât şi integritatea fizică a persoanelor. Totodată, va lua măsuri pentru combaterea manifestărilor violente în locurile publice. 9. Legea nr. 51 din 29.07.1991 privind siguranţa naţională, la articolul 1, prevede că, în cadrul siguranţei naţionale, menţinerea ordinii de drept este un factor esenţial, iar la articolul 3, punctele d, f, g şi h sunt prevăzute situaţii care constituie ameninţări la adresa
330

siguranţei naţionale şi care fac şi obiectul intervenţiei forţelor de ordine publică. 10. Codul penal şi Legea nr. 61/1991 prevăd sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice. 11. Legea nr. 60 din 23.09.1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice: • în capitolul 1 – dispoziţii generale – este garantată libertatea cetăţenilor de a organiza mitinguri, demonstraţii, procesiuni şi orice alte întruniri în mod paşnic şi civilizat în anumite locuri expres prevăzute; • în capitolul 2 este reglementată obligativitatea declarării prealabile a adunărilor publice, cu cel puţin 3 zile înainte de desfăşurarea acestora, la primării; • în capitolul 3 sunt reglementate obligaţiile organizaţiilor, participanţilor şi ale primăriilor privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice; • în capitolul 4 este reglementată activitatea de intervenţie pentru restabilirea ordinii publice; intervenţia în forţă este decisă de prefect, primar sau înlocuitorii acestora la solicitarea şefilor organelor de poliţie sau împuternicitului acestuia desemnat să asigure măsurile de ordine la locul manifestaţiilor; • în capitolul 5 sunt reglementate sancţiunile ce se aplică. 12. Dispoziţia nr. 50 a primarului general al Capitalei din 16.01.1995 prevede locurile din municipiul Bucureşti în care se pot organiza şi desfăşura adunări publice, mitinguri, demonstraţii şi manifestaţii (10 locuri). 13. Legea nr. 26 din 19.04.1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, articolul 15, literele b, c şi d reglementează atribuţiile privind menţinerea şi restabilirea ordinii publice, precum şi asigurarea desfăşurării normale a adunărilor şi manifestărilor publice de către poliţie şi jandarmerie; articolele 18-20 prevăd situaţiile când se folosesc materialele de intervenţie şi când este interzisă folosirea lor; articolul 21 reglementează uzul de armă; articolele 22-23 reglementează situaţia intervenţiei în forţă pentru împiedicarea sau neutralizarea manifestărilor ce tulbură ordinea şi liniştea publică, precum şi raportarea imediată a situaţiilor când s-a făcut uz de armă.
331

14. Legea nr. 17 din 02.04.1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor; capitolul 2, secţiunea I, articolul 21, prevede că la „adunările publice pot purta arme şi muniţii numai organele de poliţie, de jandarmerie, ale S.P.P.-ului şi de poliţie militară, însărcinate cu menţinerea liniştii şi ordinii publice, precum şi alţi militari aflaţi în aceste locuri pentru îndeplinirea misiunilor ordonate”; capitolul 2 secţiunea a III-a reglementează deţinerea, portul şi folosirea armelor de foc, precum şi a muniţiilor de către militari; capitolul 3 reglementează uzul de armă. 15. Legea nr. 18 din 04.04.1996 privind paza obiectivelor, bunurilor şi valorilor reglementează executarea pazei obiectivelor numai cu efective din jandarmerie care prin lege pot interveni atunci când obiectivul păzit este atacat din interior sau exterior. 16. Legea nr. 116 din 04.06.1998, privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, la articolul 21 literele b, c, d, e, prevede situaţiile în care jandarmeria, poliţia şi alte instituţii ale statului abilitate îndeplinesc misiuni de asigurare şi restabilire a ordinii publice. 17. Ordinul Ministrului de Interne nr. S 837 din 16.02.1999 prevede clar, având în vedere dispoziţiile legilor nr. 116/1998, 60/1991 şi articolul 13 alineatul 2 din Legea nr. 40/1990, modul de executare a misiunilor, astfel: Jandarmeria Română asigură ordinea pe timpul întrunirilor şi manifestaţiilor publice, precum şi restabilirea ordinii publice în cazul tulburării grave a acesteia. Pentru restabilirea ordinii publice în cazul tulburării grave, forţele de ordine publică, conform cadrului legislativ intern şi internaţional prezentat anterior, au dreptul să utilizeze forţa şi să folosească mijloacele de protecţie şi intervenţie din dotare pentru apărarea ordinii publice, cu scopul repunerii acesteia în drepturile ei fireşti, atunci când a fost tulburată grav; respectiv când, de cele mai multe ori, acţiunile ce se întreprind, pentru prevenire nu dau rezultate prin mijloace paşnice287. Supravegherea crizelor se realizează, în principiu, prin ansamblul acţiunilor întreprinse de persoane şi instituţii care au atribuţii şi responsabilităţi în conducerea statului. În România, la nivel central, aceste organe sunt reprezentate de: Parlamentul României, Preşedinţie, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Guvern, ministere,
287

Ibidem, p. 46-50.

332

autorităţile administraţiei publice cu atribuţii în domeniul apărării naţionale288. Parlamentul României este instituţia care asigură cadrul legal de prevenire şi gestionare a crizelor, precum şi armonizarea acestora cu legislaţia internă existentă; armonizează legislaţia naţională şi ratifică tratatele internaţionale semnate de România în scopul realizării schimburilor de informaţii şi realizării asistenţei reciproce privind prevenirea şi gestionarea crizelor; aprobă, atunci când este cazul, constituirea şi participarea, în afara graniţelor, a forţelor pentru monitorizarea şi rezolvarea situaţiilor de criză, precum şi intervenţia forţelor aparţinând altor state pe teritoriul naţional; aprobă măsurile excepţionale instituite de preşedintele României în situaţii de criză majoră care ameninţă funcţionarea normală a statului de drept. Preşedintele României instituie măsuri excepţionale, prevăzute în Constituţie, la producerea situaţiilor de criză complexe şi solicită încuviinţarea acestora de către Parlament; consultă guvernul pentru adoptarea măsurilor de prevenire, control şi înlăturare a situaţiilor de criză internă; participă şi conduce şedinţele guvernului în care se dezbat sau se hotărăsc acţiuni ce trebuie întreprinse pentru soluţionarea crizelor majore; adresează Parlamentului mesaje la producerea situaţiilor de criză complexă care ameninţă funcţionarea instituţiilor fundamentale ale statului sau însăşi existenţa statului de drept; încheie tratate între România şi alte state referitoare inclusiv la problematica prevenirii şi gestionării crizelor şi le supune aprobării C.S.A.T. şi, apoi, Parlamentului; coordonează activităţile de prevenire şi gestionare a crizelor care pot afecta securitatea naţională. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării este instituţia fundamentală care execută: avizarea structurii sistemului naţional de prevenire şi gestionare a crizelor; analizarea situaţiilor de criză complexe de natură să impună instituirea măsurilor excepţionale prevăzute de lege; analizarea şi aprobarea planurilor de acţiune întocmite pentru prevenirea şi gestionarea crizelor care au impact asupra siguranţei naţionale; adoptarea hotărârilor cu privire la prevenirea şi gestionarea situaţiilor de criză care afectează siguranţa naţională, obligatorii pentru cetăţenii ţării şi instituţiile la a căror activitate se referă. Guvernul României este instituţia care elaborează şi supune spre aprobare Parlamentului „Strategia naţională de prevenire şi gestionare a crizelor interne” şi asigură, la nivel naţional, realizarea strategiei;
288

Ibidem, p. 102. 333

organizează şi răspunde de funcţionarea Centrului Naţional de Criză, conduce activitatea autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale pentru prevenirea şi gestionarea crizelor şi cooperează în acest sens cu organismele sociale implicate. Ministerul Administraţiei şi Internelor este instituţia care acţionează pentru culegerea de informaţii şi date privind apariţia şi evoluţia situaţiilor de criză; analizează factorii care generează situaţii de criză internă; asigură creşterea capacităţii operative de acţiune a structurilor subordonate cu răspunderi în domeniul prevenirii şi intervenţiei în situaţii de criză internă cu scopul normalizării vieţii economico-sociale şi politico-militare. Alte atribuţii ale M.A.I. se referă la: realizarea dispozitivelor specifice pentru rezolvarea situaţiilor de criză; emiterea de ordonanţe militare la instituirea stării de urgenţă ca urmare a producerii unor situaţii de criză care afectează securitatea naţională; punerea în aplicare a planurilor operative şi de cooperare pentru soluţionarea crizelor din domeniul de responsa-bilitate; sprijinirea autorităţilor statului în exercitarea atribuţiunilor legale de prevenire, control şi înlăturare a crizelor interne; asigurarea tranzitului legal al persoanelor şi bunurilor şi respectarea regimului frontierei de stat pe timpul situaţiilor de criză; intensificarea acţiunilor de prevenire a producerii şi stingerii incendiilor în raioanele situaţiilor de criză. De asemenea, conduce activitatea propriului centru operaţional pentru situaţii de criză şi asigură reprezentanţi în Centrul Naţional de Criză; colaborează cu autorităţile publice şi instituţiile centrale (locale) cu responsabilităţi în domeniu, precum şi cu organismele similare din alte state, în baza înţelegerilor internaţionale la care România este parte; participă conform legii la constituirea forţelor internaţionale destinate îndeplinirii unor misiuni de instruire, asistenţă şi cooperare în domeniul ordinii publice şi pentru acţiuni umanitare, în vederea gestionării unor situaţii de criză externe. Ministerul Apărării Naţionale monitorizează, prin structurile proprii, factorii interni şi externi care pot genera situaţii de criză ce pot afecta securitatea naţională şi informează despre aceasta autorităţile abilitate ale statului; coordonează aplicarea măsurilor stabilite prin decretul de instituire a stării de asediu şi asigură creşterea capacităţii de luptă a marilor unităţi şi unităţi din subordine; întocmeşte şi pune în aplicare planurile proprii pentru prevenirea şi gestionarea crizelor din domeniul de competenţă, operaţionalizarea şi conducerea forţelor şi mijloacelor structurilor proprii care participă la limitarea şi înlăturarea
334

Ministerul Afacerilor Externe are atribuţia de a identifica zonele de risc externe care pot să genereze crize cu efecte în plan intern şi informează permanent autorităţile române. promovează şi face cunoscută opiniei publice internaţionale poziţia României cu privire la modalităţile de soluţionare a crizei. autorizează transporturile speciale.efectelor dezastrelor şi calamităţilor naturale. terestre) care pot duce la situaţii de criză. a altor mijloace de transport. care urmează să fie asigurate de agenţii economici din subordine. precum şi a vieţilor omeneşti. Ministerul Transporturilor acţionează pentru prevenirea producerii unor accidente grave pe căile de transport (aeriene. aeronavelor. navale. pentru dezamorsarea crizei pe calea tratativelor şi a convorbirilor diplomatice. precum şi pentru transportul resurselor pentru asistenţă în zonă. Serviciul de Informaţii Externe asigură informaţiile necesare autorităţilor statului român pentru prevenirea şi contracararea factorilor de risc externi care pot genera crize cu efecte asupra securităţii naţionale 335 . pentru evacuarea populaţiei şi a bunurilor din zonele respective. realizează contacte diplomatice cu alte state şi organisme internaţionale pentru acordarea sau primirea de asistenţă şi ajutoare în situaţii de criză. cooperează cu celelalte autorităţi şi instituţii cu responsabilităţi în rezolvarea crizelor interne. producerii şi anihilării actelor diversionistteroriste pe teritoriul naţional. Serviciul Român de Informaţii asigură. precum şi impactul măsurilor şi acţiunilor adoptate de autorităţile responsabile în gestionarea crizelor. pentru limitarea şi înlăturarea efectelor situaţiei de criză. evoluţia acestora. pune în aplicare planurile proprii de acţiune şi cooperare pentru asigurarea viabilităţii reţelei de transport în situaţii de criză. norme unitare pentru activitatea de intervenţie. căutare şi salvare a navelor. cu prioritate. informaţiile privind eventualitatea producerii situaţiilor de criză. desfăşoară acţiuni de bune oficii în găsirea soluţiilor de dezamorsare a conflictelor din diverse zone ale ţării. strategice şi stabileşte. întocmite împreună cu instituţiile competente ale Sistemului Naţional de Apărare. împreună cu ministerele apărării şi de interne. depune eforturile necesare. prin folosirea mijloacelor specifice de acţiune. sprijină informativ acţiunile forţelor care intervin în soluţionarea crizelor şi execută acţiuni specifice prevenirii. stabileşte împreună cu autorităţile administraţiei publice locale mijloacele de transport feroviare şi aeriene necesare.

asigurând rezerva de medicamente şi materiale sanitare. destinate asistenţei de urgenţă pentru populaţie în situaţii de criză internă. în funcţie de evoluţia situaţiei operative. informează autorităţile abilitate cu date sau informaţii despre iminenţa sau producerea situaţiilor de criză din domeniul său de competenţă. care ar putea genera situaţii de criză internă. elaborează normele de igienă specifice pentru situaţia respectivă şi controlează respectarea normelor de igienă generale şi specifice de către populaţie. Serviciul de Protecţie şi Pază desfăşoară acţiunile specifice pentru prevenirea producerii atentatelor asupra persoanelor cărora le asigură protecţia. la solicitare. asigură cu prioritate transmiterea informaţiilor privind probabilitatea declanşării şi producerii unor situaţii de criză. asigurând logistica necesară. Serviciul de Telecomunicaţii Speciale asigură legături de conducere şi cooperare în reţelele de telecomunicaţii pe care le administrează în funcţie de solicitările autorităţilor care participă la monitorizarea şi prevenirea deteriorării situaţilor conflictuale. exerciţii.). verifică împreună cu organis-mele abilitate. ca parte integrantă a Strategiei Naţionale de Prevenire şi Gestionare a Crizelor Interne. asigură conform legii protecţia persoanelor care acţionează pentru soluţionarea situaţiilor de criză. asigură creşterea capacităţii operative a Serviciului pentru realizarea unui nivel corespunzător situaţiilor existente al protecţiei demnitarilor şi al pazei obiectivelor. înzestrarea şi funcţionarea formaţiunilor medico-sanitare. Departamentul pentru Administraţie Publică Locală analizează şi prezintă Guvernului informaţii privind premisele declanşării unor posibile 336 .şi sprijină informativ acţiunea forţelor naţionale în operaţiuni internaţionale de gestionare a unor situaţii de criză. prin antrenamente. realizează legături şi dispozitive de telecomunicaţii speciale temporare. organizează şi coordonează în situaţii deosebite asistenţa medicală. carantină etc. dispune luarea măsurilor care să limiteze răspândirea bolilor (vaccinare. execută control radioactiv. chimic şi biologic al mediului înconjurător. supraveghează starea de sănătate a acesteia pentru depistarea bolilor determinate de criză. organizează pregătirea personalului medicosanitar în probleme specifice de acordare a asistenţei medicale. Ministerul Sănătăţii elaborează strategia de prevenire şi gestionare a crizelor în domeniul ocrotirii sănătăţii. coordonează activitatea tuturor forţelor participante la misiuni de protecţie şi pază. execută manevra necesară de personal de intervenţie şi mijloace tehnice specializate pentru asigurarea telecomunicaţiilor speciale necesare gestionării situaţiilor de criză în zonele de producere a acestora. al alimentelor şi populaţiei pe timpul stării de criză.

coordonează repartizarea ajutoarelor primite din străinătate şi utilizarea lor în zonele afectate de criză. acordarea de ajutor umanitar statelor afectate de dezastre majore. în conformitate cu acordurile internaţionale în vigoare. Se impune o activitate de prevedere. colaborează cu Ministerul Afacerilor Externe în identificarea şi adresarea solicitărilor pentru asistenţă către organismele internaţionale.crize ca urmare a stării economice. în funcţie de efectele dezastrului şi capacitatea naţională de răspuns. prevenire a crizelor. iniţiază şi propune Guvernului proiecte de hotărâri pentru acordarea de sume din Fondul de Intervenţie la Dispoziţia Guvernului în vederea diminuării şi înlăturării efectelor crizelor. pune în aplicare planurile de apărare împotriva dezastrelor şi coordonează activitatea comisiilor centrale şi a celor judeţene de apărare împotriva dezastrelor. îndrumă şi controlează activitatea autorităţilor administraţiei publice locale şi prefecţilor pentru prevenirea unor situaţii de criză internă şi coordonează în domeniul de competenţă gestionarea acestor situaţii. la destabilizarea condiţiilor de exercitare a prerogativelor puterii de stat. întrucât costurile pe 337 . solicitarea de ajutor umanitar internaţional şi. culturale şi administrative în unele zone ale ţării. încercări de atentat la securitatea şi apărarea naţională. se dovedesc autentice forme de încălcare a legilor. care. Comisia Guvernamentală de Apărare împotriva Dezastrelor iniţiază elaborarea de acte normative privind prevenirea şi gestionarea situaţiilor de criză generate de dezastre. Gestionarea crizelor. factorii de risc care pot genera dezastre şi informează despre acestea autorităţile cu responsabilităţi în domeniu. analizează şi propune Guvernului măsuri de modificare. monitorizează. analizează amploarea şi efectele dezastrelor produse şi propune instituirea stării de urgenţă în zonele afectate. precum şi evoluţia raporturilor sociale. suspendare sau anulare a unor acte administrative emise de prefecţi a căror aplicare ar putea genera sau au declanşat crize interne. prin implicaţiile pe care le presupun. implicit. prin sistemul informaţional propriu şi secretariatul tehnic permanent. a atributelor constituţionale este o activitate care trebuie desfăşurată permanent. emite hotărâri obligatorii pentru toţi cetăţenii şi instituţiile la a căror activitate se referă şi coordonează întreaga activitate de aplicare a măsurilor stabilite în cadrul stărilor de urgenţă ca urmare a producerii unor dezastre. de asemenea. la distrugerea valorilor fundamentale ale statului. în mod special a acţiunilor violente. analizează şi propune guvernului. la înlăturarea instituţiilor democratice.

la care se execută corectivele necesare în conformitate cu evoluţia şi derularea acestora.. Atunci când se constată apariţia crizelor. 289 290 Ibidem. aplicaţii/exerciţii. Elementele cadrului organizatoric al Alianţei Nord-Atlantice cu responsabilităţi în gestionarea crizelor. VIII. inclusiv între unele ţări din centrul şi estul continentului.A.timpul crizei sau post criză sunt imense. 26. prin dimensiunile lor.2. precum şi natura unor relaţii interstatale. Acesta e condus de către un general cu 2 stele şi are în compunere aproximativ 133 de oameni permanenţi. prin numărul participanţilor şi efectele distructive pe care le pot provoca.M. deşi par identice.289. la comandanţii forţelor franceze care participă la misiuni. manevre. la care se adaugă personalul ce funcţionează temporar pe timpul gestionării crizei. logistică. forţelor. au antrenat în mod firesc şi o serie de reconsiderări teoretice şi practice în strategiile militare ale acestora.G. a structurilor manageriale şi a forţelor destinate acesteia. obiectivelor. Compunerea este pe secţii: operaţii. în viaţa politică. cu precădere în domeniul scopurilor. 121-127.T. au schimbat radical configuraţia Europei.O. Toate aceste schimbări. se pun în aplicare măsurile stabilite. diferă conceptual sau organizatoric şi poartă amprenta particularităţilor din fiecare ţară. Ibidem.M. presupun intervenţia. care este subordonat unui locţiitor al şefului S. Franţa are constituit Centrul Operaţional Interarme. cu implicaţii asupra strategiilor de securitate ale ţărilor europene. p. situaţiile de criză. Rolul acestuia este de a asigura transmiterea ordinelor şefului S. prin amploarea şi complexitatea lor. într-o formă sau alta. Indiferent de factorii care le favorizează. fără să afecteze concepţia generală. Prevederi legislative şi modalităţi de prevenire şi gestionare a crizelor în unele state europene În ultimii ani. conceptelor şi în domeniul previziunilor referitoare la fizionomia acţiunilor militare290. 338 . socială şi militară europeană au avut loc profunde transformări. care. aplicaţii şi exerciţii în străinătate.G. p. precum şi structurile mai importante din cadrul sistemelor naţionale de gestionare a crizelor din unele state vecine României sau N.

monitorizarea modului de implementare a deciziilor ministrului.. centralizarea informaţiilor referitoare la gestionarea situaţiilor de criză.A.F. coordonarea logisticii şi deplasarea forţelor participante la operaţiunile multinaţionale de menţinere a păcii. De asemenea. există „Regulamentul privind modalităţile de conlucrare între ministerele federale”. inclusiv a măsurilor de identificare cât mai devreme a unor potenţiale crize. economie şi apărare şi se constituie sub preşedinţia cancelarului federal. Comitetul de criză adhoc.O. care este compus din reprezentanţi ai principalelor ministere.O. punerea în aplicare a deciziilor ministrului prin întocmirea şi difuzarea directivelor şi ordinelor care sunt înaintate comandamentelor serviciilor responsabile/implicate.T. informarea ministrului şi asigurarea bazei de date necesare acestuia pentru a lua decizia.comunicaţii şi informatică. Misiunea Centrului Operaţional al Forţelor Armate (F. Planurile de acţiune în situaţii de criză se realizează astfel: pe plan politic. relaţii cu O. Pentru asigurarea unei activităţi eficiente a guvernului federal în gestionarea situaţiilor de criză şi pentru crearea cadrului legislativ care să permită o bună coordonare a activităţilor ministerelor federale. supervizarea aspectelor ministeriale privind conducerea misiunii. la Centrul de Conducere al Bundeswherului.U. Principalele sale misiuni sunt următoarele: monitorizarea situaţiei internaţionale şi alarmarea/alertarea structurilor implicate în gestionarea situaţiilor de criză. Această structură a fost înfiinţată ca o necesitate. când acestea desfăşoară acţiuni în afara graniţelor ţării.E. planificare. acţionează ca şi Celulă Naţională de Răspuns pe 339 . din zona în care a apărut criza.) este de a asista ministrul apărării în funcţia sa de comandant al Forţelor Armate pe timp de pace.N. datorată faptului că misiunile nu permit întotdeauna Forţelor Armate să folosească structurile. la Consiliul Federal al Securităţii. doctrina şi procedurile N. prin: monitorizarea situaţiei şi întocmirea variantelor de acţiune. sinteze. relaţii publice. care este alcătuit din miniştrii de externe. interne. finanţe. analizarea şi monitorizarea intervenţiei în situaţii de criză.C. În Germania funcţionează următoarele structuri: Consiliul Federal de Securitate. la Ministerul Afacerilor Externe. pe plan diplomatic. pe plan militar. Biroul planificare operaţii întocmeşte planurile generale de acţiune. şi organismele neguvernamentale. sub conducerea şefului Direcţiei de spaţiu din M.A. conduce coordonarea interdepartamentală a planurilor şi măsurilor.A.

pregăteşte şi implementează deciziile luate de factorii de conducere. evaluare a operaţiilor.C.Ap. şi structurile/organizaţiile militare internaţionale. este ministerul care primeşte cererea de la organismele internaţionale. menţinere a legăturii între M. Structurile olandeze sunt compuse din Centrul Militar pentru Gestionarea Crizelor (D. Olanda are în fluxul de luare a deciziilor legate de situaţiile de criză următoarele instituţii: M.pN.M.A. Consiliul de Miniştri/Guvernul analizează variantele şi formulează decizia pe care o prezintă Parlamentului pentru aprobare. planificare şi ofiţeri de legătură. M.N.A.. juridice şi relaţii publice. sinteze. Statele Majore ale categoriilor de forţe armate.A. iar compunerea şi modul de funcţionare ale acestei structuri de gestionare a crizelor sunt 340 .). D.M. Biroul de operaţii curente coordonează.N.timpul exerciţiilor de gestionare a crizelor.A. pe timpul operaţiilor. are ofiţer de legătură de la: M. Parlamentul este cel care ia decizia finală. forţa S. prelucrarea şi distribuirea informaţiilor către structurile implicate în gestionarea situaţiilor respective.M.E. comunicaţii şi informatică. desemnat ca un Centru de Informare pentru colectarea.. comandă şi control asupra forţelor olandeze participante la operaţiuni multinaţionale. colectează şi analizează informaţii detaliate pentru şi din Teatrul de operaţii şi elaborează ordinele necesare.E. precum şi consilieri pentru probleme politice. Dintre acestea enumerăm: oficiul de situaţii. analizează cererea împreună cu M.A. care este subordonat unui locţiitor al şefului Statului Major General şi este compus din secţii.F. operaţii.C.R.S.C. monitorizează şi evaluează implementarea deciziilor de către comenzile militare şi agenţiile administrative ale Bundeswehrului.Ap. Biroul de situaţii reprezintă punctul de contact.C. coordonare a fluxului informaţional. răspunde de coordonarea modului de desfăşurare a misiunilor de ajutor umanitar şi de apărare împotriva dezastrelor îndeplinite în afara graniţelor ţării. În procesul decizional al operaţiunilor de management al crizelor. Grecia are constituită o structură destinată gestionării situaţiilor de criză care poartă denumirea de Consiliul Guvernamental al Afacerilor Externe şi al Apărării (K. şi alte ministere implicate şi face propuneri. exerciţii/aplicaţii.O. sunt de avizare politico-militară la nivel M. asigură informarea oportună a factorilor de decizie (lideri politici şi militari) prin sinteze periodice. Misiunile D.).Y.E. logistică.E.

organizarea sistemului naţional privind managementul crizelor cuprinde următoarele elemente: Primul-ministru.G. ca: şeful Statului Major General (S.M. direcţia de acţiune directă.O. Compunerea acestui Consiliu este următoarea: Primul-ministru. ministerul afacerilor externe şi alte ministere. ministrul marinei comerciale.O.S.C. Procesul de gestionare a crizelor are la bază principiile politice naţionale din domeniul apărării.P. La şedinţele K.A.G.C. peace-keeping. întocmit de S. în calitate de preşedinte. ministrul de externe. sunt: apărarea şi securitatea.A.). ministrul apărării naţionale.). comitetul ministerial pentru apărare – secretariatul tehnic pentru apărare (20 persoane).O.A.A. pot fi invitate şi alte personalităţi (fără drept de vot).E.S.)..S. K. Principalele misiuni ale C.O.E.) şi un punct central de contact (C.. Este compus din: secretariat. secţia de gestionare crize şi acţiuni prin surprindere. organizaţii etc.O.Y. Sursele de informaţii interne sunt: centrele zonale de culegere de informaţii militare/categorii de forţe armate.).C. ministrul de interne şi al administraţiei. care reuneşte reprezentanţii tuturor ministerelor şi instituţiilor cu responsabilităţi în domeniu.T.Y. şi locţiitorul acestuia.) cu rol de 341 . ministerul apărării – centrul operaţional pentru crize (C. planuri de urgenţă civilă etc. are rol în coordonarea tuturor acţiunilor ce se întreprind în conformitate cu prevederile planului general de apărare a ţării. asistenţă internă – ocazional (dezastre naturale. Mecanismul de funcţionare a acestuia este cel de culegere a datelor şi informaţiilor de interes strategic prin surse interne şi externe care se centralizează la Secţia Centralizare Informaţii. serviciile de informaţii cu care s-au încheiat acorduri de colaborare. Sursele de informaţii externe sunt: N.stabilite printr-o lege specială nepublicabilă. ministrul ordinii publice. serviciile de informaţii şi agenţiile de presă. dintre care pot fi nominalizate următoarele: o corectă definire a ameninţării.T. acţiuni umanitare şi dezvoltarea ajutorului (ca o cerinţă pentru alte ministere. În Belgia. ministrul economiei şi finanţelor şi secretarul de stat de pe lângă Cabinetul prim-ministrului. în cooperare cu alte ministere şi instituţii. La nivelul Statului Major General funcţionează centrul operativ de crize (C. politica Belgiei de apărare şi securitate rămâne în contextul celei colective a N. ministrul Egeei.M.E. ministrul Macedoniei şi Traciei. U.O. centrul operativ naţional.

O. Gestionarea crizelor cuprinde totalitatea acţiunilor de conducere. Aceste atribuţii revin Comisiei Naţionale pentru Probleme de Apărare. realizare şi control al activităţilor desfăşurate 342 . În concepţia Republicii Cehe. sprijinul flexibil al mijloacelor special destinate. de informare imediată a Statului Major General. planificare.) din cadrul Statului Major General. o situaţie de criză reprezintă situaţia în care sunt ameninţate iminent suveranitatea şi integritatea teritorială a statului. iar împotriva acestor ameninţări statul nu se poate apăra.centru de situaţii. cursul economiei naţionale.C. planificare. viaţa şi sănătatea unei mari părţi din populaţie. în strânsă legătură cu caracterul şi amploarea evenimentelor produse. bazele sale democratice. organizare. realizare şi control al activităţilor desfăşurate pentru depăşirea situaţiei de criză. de a face cât mai eficiente măsurile de prevenire a evenimentelor grave. sau ale căror urmări nu pot fi înlăturate prin acţiunea obişnuită a organelor puterii de stat. Această comisie are relaţii cu compartimentele de gestionare a situaţiilor de urgenţă civilă din toate ministerele. situaţii de criză legate de ameninţarea securităţii. de organizare a lucrului pe nivele de acţiune. organizare. Priorităţile la nivelul Ministerului Apărării în domeniul crizelor sunt: de a pune în funcţiune centrul de coordonare (C. Clasificarea situaţiilor de criză în Cehia este următoarea: situaţii de criză legate de o ameninţare militară externă. este condus de un general de brigadă şi are în compunere trei compartimente încadrate cu aproximativ 40 de persoane. intră în relaţie funcţională cu statul major militar de criză creat ad-hoc. Rolul său este de a asista ministrul Apărării în acţiunile de conducere. când situaţiile de criză sunt în creştere. Ambele structuri. Centrul Operativ pentru gestionarea crizelor se află în subordinea Ministerului Apărării. ordinii şi stabilităţii interne. sau îndeplinirea unor obligaţii internaţionale. Centrul operativ de criză (C. situaţii de criză legate de apariţia unor catastrofe naturale.) este implicat în monitorizarea operaţiunilor în curs de desfăşurare şi nu are atribuţii legate de gestionarea situaţiilor de urgenţă civilă.C. Starea de criză a statului este declarată de către organele de stat stabilite prin lege pentru rezolvarea unei situaţii de criză.O. accidente sau avarii de mari proporţii. administraţiei teritoriale sau a persoanelor fizice/juridice. sistemul administraţiei de stat.

monitorizarea situaţiilor de criză şi a forţelor proprii participante la operaţiunile multinaţionale. strângerea. Ungaria dispune de un Centru operaţional pentru situaţii de criză. Poliţia Naţională şi Trupele de Grăniceri. având în compunere aproximativ 64 de persoane. şi U. asigurarea conducerii operative a forţelor şi mijloacelor participante. statele 343 . trierea şi distribuirea informaţiilor necesare pentru luarea hotărârii. şi este condus de un general de divizie. Rolul acestuia derivă din faptul că el este organul specializat al şefului S. elaborarea planului pentru situaţii de criză şi asigurarea desfăşurării pregătirii.O. Organele puterii de stat sau ale administraţiei teritoriale constituie. asigurarea aplicării hotărârilor adoptate. diversele crize pot fi soluţionate.T. coordonarea activităţii ministerelor şi agenţiilor naţionale în procesul de gestionare a crizelor. elaborarea de analize pentru propunerile de variante de rezolvare. De fapt. centralizarea şi difuzarea datelor.G. în principal. un element permanent. analiza situaţiilor şi elaborarea planurilor de acţiune. în cadrul structurilor lor organizatorice. Misiunea Ungară la N. Sarcinile şi responsabilităţile Centrului în ce priveşte misiunile de suport al păcii sunt: exercită controlul naţional asupra contingentului ungar. care îndeplineşte misiuni legate de analiza şi determinarea riscurilor potenţiale de securitate. precum: Ministerul Telecomunicaţiilor. Iată câteva misiuni ale acestui Centru: procurarea. După cum se cunoaşte. în planificarea.G.O. biroul cooperare civilămilitară. Ministerul de Interne. Ministerul de Externe. cât şi la nivel naţional. Ministerul Finanţelor şi Direcţia Vămilor. În situaţii de criză. elaborarea promptă şi atentă a deciziilor este de o importanţă crucială. atât la nivel local. asigură suportul logistic contingentului ungar şi coordonează îndeplinirea obligaţiilor militare ce decurg din acordurile internaţionale.M. care este subordonat şefului S.E. Centrul este compus din: secţia operaţii.M. secţia supraveghere şi monitorizare. analiza. se referă la: asigurarea. monitorizarea şi conducerea forţelor implicate în implementarea aspectelor militare ale procesului de gestionare a crizelor. a informaţiilor necesare factorilor de răspundere din domeniul gestionării crizelor. Misiunile Centrului Operativ pentru gestionarea crizelor. Comandamentul Aviaţiei Civile şi Compania Naţională de Căi Ferate. Centrul are relaţii cu alte ministere şi organisme pentru îndeplinirea sarcinilor.A.pentru depăşirea situaţiilor de criză.

care sunt susceptibile de acţiuni cu caracter regional. prin voinţa şi acţiunea dirijată a oamenilor.U. juridice.3. Ca urmare. a factorului conştient. ale dezvoltării şi progresului economic. VIII. Astfel.1. reglementează acordurile şi aranjamentele regionale şi relaţia acestora cu Organizaţia Naţiunilor Unite. 36.2. Apariţia şi evoluţia situaţiilor de criză au la origine cauze de natură obiectivă. oferă imaginea unei diversităţi şi complexităţi fără precedent în istorie. articolul 52 recunoaşte importanţa gestionării prin mecanisme regionale a climatului de pace şi securitate internaţională. El permite stabilirea unor acorduri sau organizaţii regionale de acest tip şi circumscrie ariile de manifestare a unor astfel de acorduri sau organisme regionale respectării scopurilor şi principiilor O.U.3. Diminuarea în intensitate a cauzelor care produc fenomenul de criză sau înlăturarea acestora se pot realiza doar prin intervenţia instituţiilor. prin intermediul instituţiilor politice. Tipuri de acorduri şi organisme regionale care intră în domeniul de aplicare a capitolului VIII: 291 292 Ibidem. cu condiţia ca astfel de acorduri sau organisme. 344 . p. Analiză critică privind abordarea regională a soluţionării crizelor şi conflictelor internaţionale VIII.292. Capitolul VIII din Carta O. a unui continent în care există evoluţii pozitive şi negative. Articolul 52 la paragraful (1) stipulează că nicio dispoziţie din Cartă nu se opune existenţei unor acorduri sau a unor organisme regionale destinate a se ocupa cu probleme privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.3. diplomatice. precum şi activitatea lor să fie compatibile cu scopurile şi principiile Organizaţiei. ale statu-quo-ului şi schimbării. elemente ale vechiului şi noului. militare etc. p. economice. Ibidem. VIII.N. ale securităţii şi insecurităţii.lumii şi-au realizat şi perfecţionat structuri adecvate pentru managementul situaţiilor de criză291. ele nu se rezolvă şi nu pot fi şi nu trebuie lăsate să se rezolve de la sine.N. Reglementări Radiografia Europei ca şi a întregii lumi contemporane. 91-98. ale violenţei şi nonviolenţei.

C. membrii unor astfel de acorduri sau mecanisme trebuie să depună toate eforturile necesare pentru a rezolva pe plan regional diferendele din zona geografică respectivă. Astfel.N. De asemenea.. Articolul 52 la paragraful (3) stipulează: Consiliul de Securitate va încuraja dezvoltarea rezolvării pe cale paşnică a diferendelor locale prin intermediul acestor acorduri sau mecanisme regionale. asupra soluţionării paşnice a conflictelor).A. ele pot fi deferite Consiliului de Securitate spre soluţionare. ca organism O. fie din iniţiativa statelor interesate. O.).E. Liga Statelor Arabe. create prin tratate multilaterale regionale. 1948. care prevăd mecanisme de soluţionare a diferendelor. În cazul în care acest lucru nu este posibil.U. Consiliul de Securitate poate recomanda el însuşi folosirea mecanismelor regionale de gestionare a diferendelor. 345 . Articolul 52 la paragraful (2) stipulează că membrii Organizaţiei Naţiunilor Unite care încheie asemenea acorduri sau constituie asemenea organisme trebuie să depună toate eforturile pentru rezolvarea paşnică a diferendelor locale prin intermediul unor astfel de acorduri sau organisme regionale înainte de a le supune Consiliului de Securitate.– tratate multilaterale regionale. însă. Abordarea regională a unor astfel de situaţii nu este.A. Statele au dreptul de a supune direct Consiliului de Securitate o situaţie spre soluţionare.. Consiliul Europei. fie din proprie iniţiativă. gestionarea în comun a resurselor etc. prin care statele se angajează să îşi reglementeze pe cale paşnică diferendele eventuale.U. fără a crea organisme permanente în acest scop (exemplu: Pactul de la Bogota. este reglementat de articolul 52 (2). cu instituţii permanente şi mecanisme proprii de soluţionare pe cale paşnică a diferendelor internaţionale (O. – organizaţii regionale sau internaţionale. O. Mecanismul de funcţionare a unor astfel de organizaţii sau aranjamente regionale în raport cu mandatul general al Consiliului de Securitate. potrivit competenţelor sale. – acorduri regionale în domenii precis determinate (drepturile omului. obligatorie. care precizează obligaţia de coordonare a acţiunilor lor pe plan regional cu funcţiile Consiliului de Securitate. Carta ONU oferă posibilitatea încercării de gestionare mai întâi prin mecanisme regionale a situaţiilor cu potenţial de a pune în pericol pacea şi securitatea internaţională.).S.S. ce deţine responsabilitatea principală în menţinerea păcii şi securităţii regionale.

într-o geometrie bipolară. După căderea „cortinei de fier” şi polarizarea echilibrului de putere internaţional. În aceste circumstanţe. În acest context polarizat. fiind traduse. sau oricărui stat să sesizeze Consiliul de Securitate sau Adunarea Generală a O.U. Consiliul de Securitate poate folosi astfel de acorduri sau organizaţii regionale pentru aplicarea măsurilor de constrângere sub autoritatea sa. O. având un mandat de asigurare a păcii şi stabilităţii internaţionale la nivel mondial. 346 . în acelaşi timp. blocade.U.N. Această prevedere permite Consiliului de Securitate să declanşeze o anchetă (articolul 34). cu privire la orice diferend sau situaţie care ar putea pune în pericol pacea sau securitatea internaţională.N. este deja abordat cu instrumentele specifice unui acord sau unei organizaţii regionale. Articolul 53 impune o constrângere de ordin procedural acţiunii în baza unor acorduri sau în cadrul unor organizaţii regionale: acestea nu pot lua măsuri de constrângere împotriva unor state de tipul celor prevăzute de Capitolul VII al Cartei (Acţiunea în caz de ameninţări împotriva păcii. Articolul 54 subliniază poziţia Consiliului de Securitate ca organism ce deţine responsabilitatea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale (articolul 24). au fost iniţiate discuţiile despre fezabilitatea dezvoltării mecanismelor regionale de gestionare a crizelor şi conflictelor în zone afectate de turbulenţe. (Adunarea Generală sau Consiliul de Securitate).U.Competenţa organismelor regionale de gestionare a crizelor şi cea a organelor O. într-o confruntare a blocurilor. conflictele regionale au constituit forma de manifestare a reaşezării echilibrului regional de putere. De asemenea.U. chiar dacă acel diferend. maritime sau terestre ale membrilor Organizaţiei Naţiunilor Unite). operaţiuni executate cu forţe aeriene. mişcările de echilibru pe glob erau resimţite la nivel mondial.N. în atenţia unei organizaţii regionale şi a O. După cel de-al doilea război mondial. sau situaţie. instituind obligaţia de a informa permanent acest organism asupra oricăror acţiuni întreprinse sau preconizate în temeiul acordurilor regionale sau de către organismele regionale în scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune) fără autorizaţia Consiliului de Securitate (demonstraţii. este complementară şi chiar simultană: o situaţie se poate afla.N. Articolul 52 la paragraful (4) stipulează: Prezentul articol nu aduce în nici un fel atingere aplicării articolelor 34 şi 35. a dobândit o agendă globală. în mod practic automat.

Kosovo. de exemplu. Afganistan etc. Acest concept exprimă. trebuie dezvoltată o diplomaţie mai capabilă să identifice statele-problemă şi să împingă lucrurile spre promovarea societăţii civile înainte de izbucnirea crizei. nu este. Eşecurile diplomaţiei tradiţionale au lăsat în grija unor state sau organizaţii o serie de „protectorate” (Bosnia. financiar. dincolo de acest aspect. anticiparea evenimentelor şi crizelor cere stabilirea unor obiective clare pe termen mediu şi lung. care să permită 347 . poate apărea dezirabilă. programele pentru fosta Iugoslavie s-au diminuat (imposibilitatea de a se concentra asupra mai multor crize. s-ar bucura de o legitimitate crescută din partea părţilor în conflict. Când atenţia unor state occidentale s-a mutat spre Afganistan. mai ales când mari actori internaţionali promovează o politică de dezangajare din diferite zone ale globului care prezentaseră interes din perspectiva confruntării ideologice. deja destul de reduse). Pentru aceştia. în Cipru a durat deja aproape patruzeci de ani).). al resurselor umane. pe de altă parte. este încă o caracteristică a diplomaţiei clasice. din punct de vedere politic. concomitent.Premisele mecanismelor regionale de gestionare a crizelor şi conflictelor regionale se bazează pe ideea că proximitatea culturală şi geografică favorizează identificarea mecanismelor mai potrivite de gestionare a problemelor specifice. Dacă se doreşte să se iasă din aceste zone (iar angajamentul „pe termen scurt” al O. Astfel de mecanisme existente în regiune ar beneficia de un avantaj politic şi militar. la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Pentru moment.N. dorinţa actorilor regionali de a-şi apropria mecanismul decizional în chestiunile de interes specific. Un alt aspect al oportunităţii gestionării regionale a crizelor şi conflictelor este legat de problematica ownership-ului regional. contributorii principali. Dar. inclusiv în ceea ce priveşte alocarea de resurse. Într-o lume deosebit de complexă. care nu pot duce decât la noi protectorate.U. pe de o parte. preluarea de către actorii regionali a responsabilităţii stabilităţii propriei regiuni. de înţelegerea mai intimă a conflictelor şi. el exprimă poziţia marilor actori internaţionali. nu în ultimul rând. dacă unii mari actori internaţionali nu vor să ajungă să poarte serii întregi de războaie mărunte. care nu poate decât să dăuneze capacităţilor sale predictive. constituirea societăţii civile în interiorul acestor „protectorate” ar trebui să fie o prioritate.

Médecins sans frontières. impactul O. ideea semnării unui tratat de interzicere a minelor antipersonal având implicaţii majore asupra politicii de apărare a unui stat. Op. Activitatea şi impactul organizaţiilor neguvernamentale asupra relaţiilor internaţionale s-au schimbat. cit. N.. Crucea Roşie a fost fondată în secolul al XIX-lea. Fenomenul nou în ultimii treizeci de ani este înmulţirea organizaţiilor care caută să reducă dezechilibrele mondiale şi care acţionează.-uri. La Shaun Riordan. în principal. prin campanii în mass-media. 2000.O.9. p. Rights and Responsabilities.-uri294. ca Bandaid. – ajutorul umanitar (Frères des hommes.N. cit. deja. jucând un rol esenţial în elaborarea reglementărilor privind tratamentul prizonierilor de război. În ultimii ani.G. cum sunt Amnesty International sau Greenpeace s-au dovedit capabile să influenţeze fenomene politice şi să canalizeze opinia publică în activităţi legate de securitatea naţională şi internaţională. fastă ori nefastă. în loc să reacţioneze pur şi simplu la evenimente293. uneori. în trei direcţii: – apărarea drepturilor omului (Amnesty International. O. 295 Michael Edwards. înfiinţată în 1961). Comitetul Oxford împotriva foametei (Oxfam) şi alte grupări mai puţin formale. presându-le să suplimenteze ajutoarele de urgenţă pentru regiuni în criză din lumea în curs de dezvoltare.000 de organizaţii transnaţionale neguvernamentale sunt deja active pe scena internaţională. o dată cu ieşirea afacerilor internaţionale de sub monopolul statelor naţionale. 74. profitând de noile mijloace de informare şi de tehnologie.). Influenţa. The Foreign Policy Centre.strategiilor să acţioneze în mod proactiv. a acestor structuri nonstatale a fost confirmată. a fost iniţial susţinută de O. De exemplu. Amnesty International s-a afirmat încă de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.G.G. 348 294 293 . Peste 20. înfiinţată în 1965. Op.N.-urilor s-a transformat calitativ. într-o serie de acţiuni în care ele au fost implicate.N. – protejarea mediului înconjurător (Greenpeace). în 1971. p. 48-49. 90% dintre ele apărând în ultimii treizeci de ani295. Médecins du monde în 1979 etc. Londra.G.. p. însă. au pus de mai multe ori guvernele în situaţii dificile. Stan Petrescu.

Dar pe de altă parte. 349 . în mare parte. cit. ca recrutarea de personal din O. Op. 90.G..3. Nici O.N.-urile să aplice în propriile structuri interne standardele pe care ele le pretind celorlalţi. 84-85. Ambele vor rămâne jucători esenţiali în afacerile internaţionale.N.G. VIII.-uri pentru ministerele de Externe (sau pentru departamentele de planificare ori de imagine corporatistă ale multinaţionalelor).G. către implicarea reală a tuturor jucătorilor în noile mecanisme pentru dezvoltarea şi influenţarea politicii297.3. Ibidem. Acţiunea ar trebui să meargă dincolo de exerciţiile. se vorbea despre revigorarea conceptului de tutelă O.. cit. Op. Pe de o parte. ideea nu a reuşit să-şi găsească susţinători în rândul guvernelor. Prin acest rol. Deşi era atrăgătoare din punct de vedere intelectual. Marile puteri aveau reţineri cu privire la angajarea în operaţiuni ce se anunţau atât costisitoare. Consecinţele pe plan doctrinar şi practic ale dezangajării/renunţării la agenda globală de gestionare a crizelor regionale În perioada de activism al Consiliului de Securitate.N. 103.U.-uri cu obiective singulare (sau limitate)296.N. p.G. reflectă şi maturizarea unor generaţii dezamăgite de guvernele şi de partidele politice tradiţionale din ţările dezvoltate.. acest lucru reflectă internaţionalizarea afacerilor interne. p. p. imediat după încheierea „războiului rece”. cât şi nedeterminate ca durată şi finalitate298. care preferă să îşi canalizeze activitatea politică printr-o serie de O. ele sunt jucători majori pe scena internaţională. Rolul guvernelor şi al diplomaţiei guvernamentale va fi acela de a crea structuri în care ambele pot juca un rol constructiv în noile forme de guvernare globală.ora actuală. guvernele ar trebui să încurajeze O.N. pentru a se asigura o administrare imparţială.-urile şi nici companiile multinaţionale nu vor putea fi private de puterea şi de influenţa câştigate. 298 James Mayall. stabilă şi responsabilă în ţările care ar fi necesitat o perioadă prelungită de reconstrucţie. de imagine. 296 297 Shaun Riordan. pe măsură ce opinia publică devine tot mai conştientă de interconexiunile lumii contemporane.

În toată această perioadă. genocidul din Rwanda. presupunea. pentru operaţiunile de menţinere a păcii reprezenta mai puţin decât costul a două zile de luptă în Războiul din Golf. în acelaşi timp. era implicată în construirea activă a păcii. nu voiau să ia în seamă nicio modificare a sistemului de finanţare al O.Reticenţa marilor puteri de a susţine noi operaţiuni de menţinere a păcii în a doua parte a ultimului deceniu reflectă acest punct de vedere.N.T.U. pe fondul incapacităţii regiunilor conflictuale de a-şi gestiona singure situaţiile de criză. agenda globală a O. care le-ar fi putut reduce influenţa.U. La nivel general. Agenda pentru pace prevedea un cadru de manifestare a rolului global al O.O. mai ales atunci când O. făcută în cazul conflictelor din Somalia şi Bosnia.N. este limpede reticenţa unor state din Occident în a aproba noi acţiuni ale O. Organizaţia Naţiunilor Unite s-a aflat în criză financiară. conturată în Agenda pentru pace. Operaţiunile tradiţionale de menţinere a păcii necesitau atât consimţământul tuturor părţilor.U. dă naştere unor situaţii dramatice.N.N. în ultimă instanţă. care refuzau să plătească pentru programele ce nu se bucurau de sprijinul Congresului şi.U. cât şi.. întrucât la sfârşitul anilor ’90 întregul buget alocat de O.A. în domeniul gestionării internaţionale a conflictelor. În plan practic.N. încrederea tuturor taberelor în imparţialitatea Organizaţiei. angajarea de resurse umane şi financiare suplimentare pentru puterile occidentale.N. ea este legată de descoperirea. p. din 1994. este considerat uneori în doctrină drept prima consecinţă a politicii de dezangajare. nu în ultimul rând din cauza arieratelor datorate de Statele Unite ale Americii.N. Astfel.U. 350 . Această reticenţă se explică doar parţial prin constrângerile bugetare. Pe de altă parte.). Dar. Dezangajarea din diferite zone afectate de turbulenţe şi de scăderea importanţei lor strategice o dată cu sfârşitul „războiului rece”. 96-97. Declinul activismului Consiliului de Securitate poate fi atribuit în parte acestei situaţii. Anumite exerciţii derulate pe principiile 299 Ibidem. impunerea păcii presupunea parţialitate. cel puţin în momentul intervenţiei şi până când cei răspunzători pentru declanşarea crizei aveau să fie constrânşi sau convinşi să coopereze299.U.U. – reţinere care nu se manifestă faţă de N. Mai degrabă. că nu există nici o soluţie de tip „Capitolul al şaselea şi jumătate” (din Carta O.

N. imparţialitatea şi neutralitatea relativă a 351 .N. Agenda pentru pace prefigurase. ca măsuri de descentralizare. structurale. şi organizaţiile subregionale: „Acordarea de sprijin iniţiativelor regionale şi subregionale în Africa este. îşi rezervă doar un rol complementar. a agravat şi complicat situaţia volatilă. rezultatele anticipate nu s-au produs. Principalele motive ale acestui eşec au fost legate de adoptarea unor strategii neadaptate realităţii de pe teren. necesară şi preferabilă. şi nu să înlocuiască eforturile africane de a soluţiona problemele Africii” (1998). Critica mecanismelor regionale de gestionare a crizelor şi conflictelor Limitele eficienţei gestionării regionale a crizelor şi conflictelor au fost evidenţiate şi de Kofi Annan.U. În ciuda sprijinului iniţial de care s-a bucurat lansarea Agendei pentru pace. comunitatea internaţională trebuie să încerce să completeze.4.N. Boutros regionale şi Boutros Ghali propunea „acţiuni regionale..N. rolul cooperării cu organizaţiile subregionale.N. secretarul general al O. Printre acestea se numără limitările politice. delegaţie şi cooperare cu Naţiunile Unite în scopul uşurării răspunderii Consiliului”. de dificultăţi organizaţionale sau de lipsa legitimităţii în faţa populaţiei locale.U.U. Haiti.U. intervenţia O.U. Kofi Annan. În 1992.U.N. însă. în sensul abordării regionale a gestionării conflictelor. a fost cel care a sintetizat formula semnificaţiei abordării regionale a gestionării conflictelor şi necesitatea cooperării dintre O. în acelaşi timp. punerea sa în practică întâmpină rezistenţa principalilor contributori financiari ai Organizaţiei. inabilitatea doctrinei promovate de acest document de a se concretiza într-un sistem instituţional coerent. resursele şi expertiza pentru abordarea tuturor problemelor care pot apărea în Africa.Agendei pentru pace (Somalia. O. În multe cazuri. rămânând suspendate în intermediar. în care O. în plan doctrinar. chiar dacă mai mult teoretic decât practic. Mandatele nu au putut fi duse până la capăt.3. Bosnia. resursele financiare reduse şi presiunea politică pentru reforma O. VIII. Acest tip de sprijin este necesar pentru că. determină Organizaţia la o schimbare de discurs. În cele din urmă. Kosovo) au demonstrat. Este preferabil pentru că de fiecare dată când este posibil. financiare sau de planificare politică a organizaţiilor regionale. nu are capacitatea.

N. prin noi tipuri de parteneriate strategice şi de cooperare între O.statelor membre ale unor astfel de organizaţii regionale. este necesară dezvoltarea acţiunilor regionale. Procesul de redefinire conceptuală este marcat de dificultatea realizării unei demarcări temporare clare între faza de conflict şi cea 352 .N. doreşte să îşi menţină rolul central pentru dialog şi acţiune în domeniul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.5. în care O. eficienţa demersurilor regionale de gestionare a crizelor şi conflictelor este afectată şi de alţi factori. din cauze istorice. Pe de altă parte. precum şi de expertiză.U.. are rolul cel mai bine situat. în baza capitolului VIII al Cartei O. întărirea capacităţii de acţiune a Consiliului de Securitate. distincte de cele tradiţionale. – aspectele negative ale proximităţii geografice şi culturale.N.U. Articolul 53 nu face decât să trimită la autoritatea Consiliului de Securitate pentru circumstanţierea acţiunii în cadrul O. adaptarea operaţiunilor de pace la noile ameninţări. criza de legitimitate. în ultimă instanţă. O.U. Dezbaterile actuale din cadrul O. VIII.N.U. ceea ce poate atrage lipsa de credibilitate a demersului lor şi. De asemenea..U. limitarea capacităţilor logistice şi organizaţionale ale O.N. nu menţionează criteriile de respectare a acestor scopuri şi principii. şi organizaţiile regionale.N. privind cooperarea cu mecanismele regionale de gestionare a crizelor şi conflictelor Noile tipuri de riscuri la adresa securităţii (terorismul. o împiedică să îşi asume pe deplin acest mandat global. multilaterală. politice sau economice.N.U. traficul de arme de putere mică).U. fără a da organizaţiilor regionale instrumentele necesare unei acţiuni autonome.N. proliferarea armelor de distrugere în masă.U. legate de lipsa de imparţialitate a actorilor implicaţi în soluţionarea unei crize sau conflict. precum: – lipsa de resurse logistice şi financiare la nivel regional.3. favorizează o abordare globală. care să fie urmărite de organizaţiile regionale ca atare. cu adaptarea instrumentarului specific: concentrarea pe acţiuni de prevenire a conflictelor. actorii regionali sunt purtători ai propriilor interese. – relativul vid normativ: deşi recunoaşte rolul organizaţiilor regionale în gestionarea conflictelor în conformitate cu scopurile şi principiile Organizaţiei Naţiunilor Unite. În acelaşi timp. Carta O.

ca terenul să fie propice demersului academic în contextul reluării discuţiilor despre reforma O. 353 .de stabilizare. ceea ce face.N.U. în altă ordine de idei. iar procesele ulterioare ar necesita contribuţia organizaţiilor regionale. demarcare care să permită dezvoltarea unui model interinstituţional în care Consiliul de Securitate ar reprezenta forul de răspuns imediat. în prezent. Prin urmare. se resimte necesitatea regândirii strategiilor în contextul inexistenţei unei definiţii cuprinzătoare a proceselor de stabilizare şi a unor principii de gestionare a fazei postconflict.

ANEXA 1 Principalele crize şi conflicte politico-militare de la începutul secolului al XX-lea până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial – cronologie – • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • 1900 – revolta boxerilor în China şi trimiterea unei forţe internaţionale 1903 – criza macedoneană 1904 – 1905 – războiul ruso-japonez 1905 – criza nordică 1905 – 1906 – prima criză marocană (dintre Franţa şi Germania) 1908 – 1909 – criza bosniacă 1911 – a doua criză marocană (dintre Franţa şi Germania) 1912 – 1913 – războaiele balcanice 1914 – atentatul de la Sarajevo şi criza din vara anului 1914 28 iunie 1914 – 11 noiembrie 1918 – primul război mondial 1915 – 1919 – genocidul armean 1923 – ocuparea regiunii Ruhrului de către trupele franco-belgiene 1934 – incidentul de la Wal-Wal şi criza etiopiană 3 octombrie 1935 – 1936 – agresiunea Italiei împotriva Etiopiei 7 martie 1936 – remilitarizarea Renaniei 1936 – 1939 – Pronunciamento-ul militar din Spania şi declanşarea războiului civil 7 iulie 1937 – atacul Japoniei împotriva Chinei 11 – 12 martie 1938 – Germania ocupă Austria („Anschluss”-ul) 29 – 30 septembrie 1938 – „Acordul de la München” 21 martie –1 septembrie 1939 – criza poloneză 1 septembrie 1939 – 9 mai 1945 – al doilea război mondial 354 .

• 14 mai 1955 – semnarea Tratatului de la Varşovia • 26 iulie –7 noiembrie 1956 – conflictul de după naţionalizarea Canalului de Suez • 22 octombrie – 4 noiembrie 1956 – revoluţia ungară • 5 ianuarie 1957 – lansarea „Doctrinei Eisenhower” • 15 mai 1957 – Marea Britanie devine posesoarea bombei nucleare • 1958 – intervenţia americană în Liban • 27 noiembrie 1958 – 27 septembrie 1959 – ultimatumul sovietic privind Berlinul • 1 mai 1960 – U. anunţă că deţine bomba atomică • 25 iunie 1950 – 1953 – războiul din Coreea • 9 mai 1955 – R.O.S.G.T.R.U.S. doboară un avion-spion (U2) american • 1960 – 1963 – secesiunea Katangăi şi intervenţia O.A. 355 . • 17-20 aprilie 1961 – eşecul invaziei Cubei din Golful Porcilor • 13 august 1961 – construirea „Zidului Berlinului” • 1960 – diferendul franco-tunisian de la Bizerta • 20 octombrie 1962 – conflicte de frontieră între China şi India • 25 septembrie 1962 – 7 ianuarie 1963 – criza rachetelor cubaneze • februarie 1964 – lovitura de stat în Gabon şi intervenţia franceză • 16 octombrie 1964 – China anunţă că deţine bomba nucleară • Februarie 1965 – 30 aprilie 1975/2 iulie 1976 – războiul din Vietnam • Septembrie 1965 – 10 ianuarie 1966 – conflict între India şi Pakistan • 1 iulie 1966 – Franţa se retrage din componenta militară a N.S. de Churchil) • 12 martie 1947 – lansarea „Doctrinei Truman” • 5 iunie 1947 – Planul Marshall • 1 aprilie 1948 – 30 septembrie 1949 – Blocada Berlinului • Mai 1948 – primul război arabo-israelian • 28 mai 1948 – eliminarea Iugoslaviei din Kominform • 4 aprilie 1949 – semnarea la Washington a Tratatului Nord-Atlantic • 8 martie 1950 – U.U.N.S.R. devine membru N..ANEXA 2 Principalele crize şi conflicte politico-militare din timpul „războiului rece” – cronologie – • 5 martie 1946 – începutul „războiului rece” (discursul ţinut la Fulton. S.F.O.A.A.T.

intervenţia Franţei 1977 – intervenţia Franţei în Mauritania 4 noiembrie 1977 – sancţiuni O.. şi Libia 2 aprilie – 14 iunie 1982 – conflictul anglo-argentinian din Insulele Malvine (Falkland) 18 septembrie 1982 – masacrarea palestinienilor în taberele libaneze 23 martie 1983 – preşedintele S.U. împotriva Africii de Sud 1977 – 1978 – conflict între Somalia şi Etiopia 14 martie 1978 – Israelul invadează sudul Libanului mai 1978 – invadarea provinciei Sheba şi intervenţia Franţei de la Kolwezi 16 ianuarie/1 aprilie 1979 – revoluţia islamică în Iran 4 noiembrie 1979 – studenţii iranieni ocupă ambasada americană din Teheran 26 decembrie 1979 – februarie 1989 – războiul din Afganistan 22 septembrie 1980 – august 1988 – războiul Iran-Irak 13 decembrie 1981 – decretarea Legii marţiale în Polonia august 1981 – incidentul din Golful Syrta dintre S. Ronald Reagan. anunţă „Iniţiativa de Apărare Strategică” 1 septembrie 1983 – avioane sovietice doboară un avion civil al Coreei de Sud .R.N.U.N.A.A.S. 22 noiembrie – 16 decembrie 1971 – conflict de frontieră între India şi Pakistan 11 septembrie 1973 – lovitură de stat militară în Chile 6 octombrie-11 noiembrie 1973 – războiul de Yom Kippur (araboisraelian) 20 iulie 1974 – debarcarea turcă în Cipru 1 iunie 1976 – pătrunderea forţelor siriene în Liban 1976 – incidente între Djibouti şi Somalia.• • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • 356 21 aprilie 1967 – lovitură militară de stat la Atena 28 mai 1967 – război civil în Nigeria 5-11 iunie 1967 – războiul de „Şase Zile” (arabo-israelian) 20 august 1968 – invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia (fără România) 1 martie – 15 martie 1969 – Conflicte de frontieră între China şi U.S.U. (pe râul Ussuri) martie 1971 – secesiunea Bangladeshului 25 octombrie 1971 – China înlocuieşte Taiwanul în Consiliul de Securitate al O.U.

U. în Panama 357 .A.• 23 octombrie 1983 – atentat sângeros împotriva forţelor americane şi franceze la Beirut • 25 octombrie 1983 – criza dintre S.U.U. asupra Libiei • august 1986 – grave incidente în sudul Libanului • martie 1987 – prima criză din Golful Persic • 3 iunie 1989 – înăbuşirea „Primăverii de la Beijing” (Piaţa Tien an Men) • 9 noiembrie 1989 – căderea „Zidului Berlinului” • 19 decembrie 1989 – invazia S.A şi Granada şi invazia americană în insula Granada din Caraibe • februarie 1986 – diferendul dintre Ciad şi Libia • 15 aprilie 1986 – atentatul de la Berlin şi atacul aerian al S.A.

foamete şi intervenţie internaţională 31 decembrie 1992 – destrămarea Cehoslovaciei 1993 – condamnarea Israelului şi Intifada 19 septembrie 1994 – S. asupra Iugoslaviei 11 septembrie 2001 – atentatele teroriste de la World Trade Center (New York) şi Pentagon (Washington) Octombrie 2001 – războiul împotriva Afganistanului Martie 2003 – războiul împotriva Irakului („Şoc şi groază”) 358 .S. începutul dezmembrării Iugoslaviei 25 decembrie 1991 – dizolvarea U.A.-Irak Ianuarie-martie 1999 – criza din Kosovo şi atacul N.U.T.R.S.cronologie • • • • • • • • • • • • • • • • • • • 18 ianuarie 1990 – Azerbaidjanul declară război Armeniei 1990 – tulburări în Gabon şi intervenţia franceză 2 august 1990 – Irakul invadează Kuweitul 1990-1991 – „Războiul din octombrie” din Rwanda şi intervenţia franceză 16 ianuarie 1991 – Războiul din Golful Persic împotriva Irakului („Furtună în deşert”) 1991 – tulburări în Zair şi intervenţia militară franco-belgiană 31 martie 1991 – desfiinţarea Tratatului de la Varşovia 25 iunie 1991 – izbucneşte criza iugoslavă. ocupă Republica Haiti Martie 1996 – criza China-Taiwan 1997-1998 – criza S.ANEXA 3 Principalele crize şi conflicte politico-militare din perioada post „războiul rece” .A. 1992 – criza din Somalia: anarhie.A.U.O.

N.U. şi data admiterii Afghanistan Africa de Sud Albania Algeria Andorra Angola Antigua şi Barbuda Arabia Saudită Argentina Armenia Australia Austria Azerbaidjan Bahamas Bahrain Bangladesh Barbados Belarus Belgia Belize Benin Bhutan Bolivia Bosnia şi Herţegovina Botswana Brazilia Brunei Bulgaria Burkina Fasso Burundi Cambodgia Camerun Canada Capul Verde – 19 decembrie 1946 – 7 noiembrie 1945 – 14 decembrie 1955 – 8 octombrie 1962 – 28 iulie 1993 – 1 decembrie 1976 – 11 noiembrie 1981 – 24 octombrie 1945 – 24 octombrie 1945 – 2 martie 1992 – 1 noiembrie 1945 – 14 decembrie 1955 – 2 martie 1992 – 18 septembrie 1973 – 21 septembrie 1971 – 17 septembrie 1974 – 9 decembrie 1966 – 24 octombrie 1945 – 27 decembrie 1945 – 25 septembrie 1981 – 20 septembrie 1960 – 21 septembrie 1971 – 14 noiembrie 1945 – 22 mai 1992 – 17 octombrie 1966 – 24 octombrie 1945 – 21 septembrie 1984 – 14 decembrie 1955 – 20 septembrie 1960 – 18 septembrie 1962 – 14 decembrie 1955 – 20 septembrie 1960 – 9 noiembrie 1945 – 16 septembrie 1975 359 .ANEXA 4 Statele membre ale O.

Coreeană Costa Rica Côte d’Ivoire Croaţia Cuba Danemarca Djibouti Dominica Republica Dominicană Ecuador Egipt El Salvador Elveţia Emiratele Arabe Unite Eritrea Estonia Etiopia Fiji Filipine Finlanda Franţa Gabon Gambia Georgia Germania Ghana Grecia Grenada Guatemala 360 – 19 ianuarie 1993 – 20 septembrie 1960 – 24 octombrie 1945 – 24 octombrie 1945 – 20 septembrie 1960 – 20 septembrie 1960 – 5 noiembrie 1945 – 12 noiembrie 1975 – 20 septembrie 1960 – 20 septembrie 1960 – 17 septembrie 1991 – 17 septembrie 1991 – 2 noiembrie 1945 – 20 septembrie 1960 – 22 mai 1992 – 24 octombrie 1945 – 24 octombrie 1945 – 20 septembrie 1977 – 18 decembrie 1978 – 24 octombrie 1945 – 21 decembrie 1945 – 24 octombrie 1945 – 24 octombrie 1945 – 10 septembrie 2002 – 9 decembrie 1971 – 28 mai 1993 – 17 septembrie 1991 – 13 noiembrie 1945 – 13 octombrie 1970 – 24 octombrie 1945 – 14 decembrie 1955 – 24 octombrie 1945 – 20 septembrie 1960 – 21 septembrie 1965 – 21 iulie 1992 – 18 septembrie 1973 – 8 martie 1953 – 25 octombrie 1945 – 17 septembrie 1974 – 21 noiembrie 1945 .Cehia Republica Centrafricană Chile China Ciad Cipru Columbia Comore Republica Congo R.P.D.D. Congo Republica Coreea R.

Guineea Guineea-Bissau Guineea Ecuatorială Guyana Haiti Honduras India Indonezia Iordania Irak Iran Irlanda Islanda Israel Italia Iugoslavia Jamaica Japonia Kazahstan Kârgâzstan Kenya Kiribati Kuwait Laos Lesotho Letonia Liban Liberia Libia Liechtenstein Lituania Luxemburg Macedonia Madagascar Malawi Malaysia Maldive Mali Malta Marea Britanie – 12 decembrie 1958 –17 septembrie 1974 – 12 noiembrie 1968 – 20 septembrie 1966 – 24 octombrie 1945 – 17 decembrie 1945 – 30 octombrie 1945 – 28 septembrie 1950 – 14 decembrie 1955 – 21 decembrie 1945 – 24 octombrie 1945 – 14 decembrie 1955 – 19 noiembrie 1946 – 11 mai 1949 – 14 decembrie 1955 – 24 octombrie 1945 – 18 septembrie 1962 – 18 decembrie 1956 – 2 martie 1992 – 2 martie 1992 – 16 decembrie 1963 – 14 septembrie 1999 – 14 mai 1963 – 14 decembrie 1955 – 17 octombrie 1966 – 17 septembrie 1991 – 24 octombrie 1945 – 2 noiembrie 1945 – 14 decembrie 1955 – 18 septembrie 1990 – 17 septembrie 1991 – 24 octombrie 1945 – 8 aprilie 1993 – 20 septembrie 1960 – 1 decembrie 1964 – 17 septembrie 1957 – 21 septembrie 1965 – 28 septembrie 1960 – 1 decembrie 1964 – 24 octombrie 1945 361 .

Maroc Marshall Mauritania Mauritius Mexic Micronezia Moldova Monaco Mongolia Mozambic Myanmar Namibia Nauru Nepal Nicaragua Niger Nigeria Norvegia Noua Zeelandă Olanda Oman Pakistan Palau Panama Papua Noua Guinee Paraguay Peru Polonia Portugalia Qatar România Rusia Rwanda Saint Kitts şi Nevis Saint Lucia Saint Vincent şi Grenadinele Samoa San Marino São Tomé şi Príncipe Senegal 362 – 12 noiembrie 1956 – 17 septembrie 1991 – 27 octombrie 1961 – 24 aprilie 1968 – 7 noiembrie 1945 – 17 septembrie 1991 – 2 martie 1992 – 28 mai 1993 – 27 octombrie 1961 – 16 septembrie 1975 – 19 aprilie 1948 – 23 aprilie 1990 – 14 septembrie 1999 – 14 decembrie 1955 – 24 octombrie 1945 – 20 septembrie 1960 – 7 octombrie 1960 – 27 noiembrie 1945 – 24 octombrie 1945 – 10 decembrie 1945 – 7 octombrie 1971 – 30 septembrie 1947 – 15 decembrie 1994 – 13 noiembrie 1945 – 10 octombrie 1975 – 24 octombrie 1945 – 31 octombrie 1945 – 24 octombrie 1945 – 14 decembrie 1955 – 21 septembrie 1971 – 14 decembrie 1955 – 24 octombrie 1945 – 18 septembrie 1962 – 23 septembrie 1983 – 18 septembrie 1979 – 16 septembrie 1980 – 15 decembrie 1976 – 2 martie 1992 – 16 septembrie 1975 – 28 septembrie 1960 .

Enciclopedia statelor lumii. Ediţia a IX-a. Editura Meronia. 363 . Silviu Neguţ. 2003. Matei. Bucureşti. Ion Nicolae. p. 616-617.Seychelles Sierra Leone Singapore Siria Slovacia Slovenia Solomon Somalia Spania Sri Lanka Statele Unite ale Americii Sudan Suedia Suriname Swaziland Tadjikistan Tanzania Thailanda Timorul de Est Togo Tonga Trinidad şi Tobago Tunisia Turcia Turkmenistan Tuvalu Ucraina Uganda Ungaria Uruguay Uzbekistan Vanuatu Venezuela Vietnam Yemen Zambia Zimbabwe * – 21 septembrie 1976 – 27 septembrie 1961 – 21 septembrie 1965 – 24 octombrie 1945 – 19 ianuarie 1993 – 22 mai 1992 – 19 septembrie 1978 – 20 septembrie 1960 – 14 decembrie 1955 – 14 decembrie 1955 – 24 octombrie 1945 – 12 noiembrie 1956 – 19 noiembrie 1946 – 4 decembrie 1975 – 24 septembrie 1968 – 2 martie 1992 – 14 decembrie 1961 – 16 decembrie 1946 – 27 septembrie 2002 – 20 septembrie 1960 – 14 septembrie 1999 – 18 septembrie 1962 – 12 noiembrie 1956 – 24 octombrie 1945 – 2 martie 1992 – 2000 – 24 octombrie 1945 – 25 octombrie 1962 – 14 decembrie 1955 – 18 decembrie 1945 – 2 martie 1992 – 15 septembrie 1981 – 15 noiembrie 1945 – 20 septembrie 1977 – 20 septembrie 1947 – 1 decembrie 1964 – 25 august 1980* Horia C.

364 ANEXA 5 Organizaţii europene cu atribuţii în managementul crizelor şi conflictelor .

Vladimir (coordonatori). Bucureşti. 2002. Editura Lucretius. Thomas. Editura Nemira. 2001. ***Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. 1979. Editura Fundaţiei România de Mâine. Dicţionarul Uniunii Europene. Iaşi. Javier. Bruxelles. Newnham. Iaşi 2001. Bucureşti. Editura Polirom. enciclopedii A) Dicţionare ***Dicţionar Diplomatic. Iain (coord. parteneriat şi cooperare. 1993. ediţie îngrijită de Anda Filip şi Valentin Lipatti. Bucureşti. ***Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene. Ferréol. 1996.A. Bucureşti. *** Securitate şi cooperare în Europa. 20 Iunie 2003. Dicţionar de Relaţii Internaţionale. Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate. Editura Universală Dolti. *** Tratatul Uniunii Europene. Dicţionare. Manualul N. 1999. McLean. Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei. Editura Univers Enciclopedic.. Lumea 2005. A secure Europe in a better world. Editura Politică. Bucureşti. Enciclopedia Războiului Rece. 2001. Documente (1992-1994). Gilles (coord. Bucureşti. Thessaloniki European Council.). Editura Lucretius. Oficiul de informaţii şi presă al NATO. Bucureşti. Documente oficiale ***Asociaţia Română de Drept Umanitar. Solana.BIBLIOGRAFIE I. Documente. Editura Polirom. Oxford.).T. 365 . Jeffrey. 1997. 1997. Bucureşti. Parish. Editura Şansa. 1999. Zodian.2005. Enciclopedie politică şi militară (studii strategice şi de securitate). Graham. Univers Enciclopedic. Bucureşti.O. II. Dicţionar de politică. B) Enciclopedii Frunzeti. Evans. *** Tratatul de la Amsterdam. Teodor.

Ilie. Internatioanal Law the use of Force by States. Bucureşti. L' Institut Europeenne de Recherche et d' Information sur la Paix et la Securité. Chifu. Bărbulescu. Dobrescu. Elena (coordonatori). Uniunea Europeană – Aprofundare şi Extindere. 1982. Bucureşti. 2000. 2000. Drept internaţional public. Bernard. Editura Academiei de Înalte Studii Militare. Ian. Editura Tinerimea.). Ediţia a II-a. Bucureşti. Oxford. 1995. 2000. Adam (coord. Bădescu. 2003. Chişinău. Iulian. Chelaru. L' Europe el la securité internaţionale. Editura Militară. Ediţia a VII-a. 2004. Duke. 1995. Ioan. Bucureşti. Reflexii asupra războiului actual. Michael. Londra. Paul. Claudian. Bucureşti. NGO Rights and Responsabilities. Bucureşti. Diaconu. Lucrări generale Achcar. 2002. Despre război. Buzan. Europe: la nouvelle donne strategique. Simon. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice. Parlamentul European. Mircea. Mihăilescu. Londra.). Brzezinski. Bruxelles. Memento défénse-desarmement 1992.. Al. Marea tablă de şah. La Documentation Francaise.. Bucureşti. Gilbert. 1952. Patrice (coord. Editura Cartier. Le défense en Europe: de la guerre du Golf au conflit yougoslave. Popoarele. SNSPA.III. Editura Univers Enciclopedic. Editura Comunicare. Geopolitica. B. Burban. Edwards. Jean-Louis. Gheorghe. Clausewitz. Zbigniew. Paris. Editura Politeia. Politica mondială după 1945. Editura Universităţii. Paradigmele crizelor. 1995. Pascal. Lumea după Kosovo. Editura Alfa. Bucureşti. 1993. 2000. The elmive qitest for European security: from EDC to CFSP. Geopolitica integrării europene. Bucureşti. 2000. Analiză de conflict. Paris. Peter. Bucureşti. Casa de Editură şi Presă Şansa. statele şi teama. 366 . Carl. Chaigneau. Noul război rece. Editura Meridiane. Buffotot. BergerLevraut International. Bucureşti. 2000. 2003. 1999. Bucureşti. MacMillan Press LTD. Editura Corint. 1992. Calvocoressi. Ion. Zamfir. Brownlie. 1963. The Foreign Policy Centre. Editura Trei.

Politica europeană de securitate şi apărare – element de influenţare a acţiunilor României în domeniul politicii de securitate şi apărare. Editura Militară. Timişoara. Cambridge. Longman. Pop. 1997. Chişinău. Rusia. America şi războiul rece. Paul. Editura Polirom. Strategia. Securitatea naţională şi războiul modern. Florin. [f. Stanley. Mayall. Bucureşti. 1999. Toma. Editura Antet. Bucureşti. Idem. Henry. Editura Sedona. Adrian. Teodor. f.. Editura Ştiinţa. Ghid de diplomaţie. 1998. Mearsheimer. Enlarging the European Union. Bucureşti. 2003. 2005. Editura ALL. Stan. Bucureşti. Institutul European din România. Bucureşti. Liviu. Bucureşti. Bucureşti. Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. Bonciu. Londra. Hugo. Huntington.l. 1997. Realismul ofensiv şi lupta pentru putere. 1853. Mediul de securitate global şi euroatlantic. 2003. 2004. Editura Antet. Mureşan. Editura William Whewel. Martin.. Marasceau. Acţiunile indirecte. Editura Antet. Editura Institutul European. 1998. Michael. Hoffman. Mircea. 367 . Centrele de putere ale lumii. Kissinger. Evoluţia şi limitele ei. Idem. Coşcodaru. 2003. A Common Foreign Policy for Europe? Competing visions of the CFSP. Gheorghe. Relations between the EU and Central and Eastern Europe. Samuel P. De jure belli ac pacis. James. Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice. Editura Militară. Iaşi.]. Diplomaţia. 1949 – 1991. Ianus şi Minerva. H. John J. 2002. Oradea. Peterson. Tragedia politicii de forţă. McCauley. Editura Universităţii Naţionale de Apărare. Vasile. R. Statul. Liddel-Han. Provocările începutului de mileniu. Editura Militară. Hirst. Bucureşti. Ion. 1999. Editura All. Editura Antet. Bucureşti.1999.. 1998. Introducere în dreptul şi practica diplomaţiei.a. Editura Incitatus. New York. Bucureşti. 1973. conflictul militar şi sistemul internaţional. 2000. Mureşan..). John (coord. Războiul în istoria Europei. Petrescu. Paul. Grotius. Howard. Frunzeti. 1997.G. Război şi putere în secolul 21.Feltham. Eseuri asupra teoriei şi practicii politicii internaţionale. Politica mondială. Marc (coord). Routledge. Are nevoie America de o politică externă? Către diplomaţia secolului XXI.2005.

2002. Noua diplomaţie. Romano. Bucureşti. 1969. Arta războiului. Sergio.U. Editura Fundaţiei Culturale Române. 1997. Olivier. Crisis in World Politics. 1992. Adrian.S. Editura Sylvi.U. Gheorghe. Crisis in foreign policy. Zăpârţan. Jean-Louis. 1969. Bucureşti. *** The new Germany and the new Europe. Pergamon Press. O. Its language and Processes. 2003. (coord. Theory and Methods of Social Research. Seuil. Galtung. Paradigma europeană. Crizele internaţionale. Hermann. Sava.e.N. Michael. Russbach. Paris. Robert Van de.... Washington. Popeţi.a. Editura Arc. Weyer. Editura A. Bucureşti. Burton. Bucureşti. Managementul crizelor politico-militare. 2001. Editura Alfa. O.. 368 .N. 2001. Bucureşti .. Liviu-Petru. contra O. Wight. L’ Échec de l’Islam politique. Pacea şi războaiele de la Yalta până în zilele noastre. Roy. Managementul instabilităţii. Editura Coresi. Scarecrow Press. Lanham. O nouă ordine politică şi religioasă după 11 septembrie. Sun. Ioan. Bucureşti. Editura Academiei de Înalte Studii Militare. Exeter. 1992.Pop. The Brookings Institutions. Oros. 1999.I. Editura Antet.M. Editura Studia. Charles F. Timişoara. Toma. Gestionarea crizelor politico-militare. Tzu.). Bucureşti. Relaţiile internaţionale. Chişinău. 2004. 1994. Postolache. 2003. Riordan. 1998. Editura Corint. f. 2003. Indianapolis.. Martin. Dufour. Politica de putere. Shaun. Lucrări speciale Brecher. Provocările construcţiei europene. Mândru Mircea. 50 de ani de isorie mondială. Conflict Resolution. Comeliu C. Strategii de integrare europeană. Gheorghe. Nicolescu. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999). Johan. Editura Eurobit. 1996. Columbia University Press. f. Editura Top Forum. Cluj-Napoca. Bobs Merril Co. IV. Theory and Reality. 1993. John W. 1999. New York. Bucureşti. Islamul şi Occidentul. Dreptul internaţional confiscat.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful