" CAPITOLUL 8 CUM CĂ OARECARE LUCRU FĂRĂ DE MOARTE Şl NESTRICĂCIOS ESTE SUFLETUL CEL DE LA DUMNEZEU ÎN OM S-A ÎNSUFLAT Mare oarecare şi de mult

sunet pricinuitore şi de demult şi acum este întrebarea cea pentru nemurirea sufletului omenesc. Şi cauză de cuvînt prea deosebit şi prea de nevoie. Că dacă nu este fără de moarte sufletul, precum socotesc cei muritori cu sufletul, să mîncăm şi să bem că mîine murim, precum în vremea Dumnezeieştilor Prooroci ziceau cei nebuni, iar dacă este fără de moarte şi sau cu munci fără de moarte se va osîndi, sau daruri va lucra pentru cele ce le-a lucrat în viaţă, cine acestea ştiind, aşa fără de socoteală se va afla, cât să nu se găsească pe sineşi a fi îndestulat spre scăparea de cele dintîi, şi vrednic să fie spre dobîndirea celor de-al doilea? Ci ca să-i lăsăm pe cei vechi păgîni care umblau întru întuneric şi în negură adîncă a necunoştinţei adevărului celui negreşit, care şi aceia se împărţeau în două părţi potrivnice (că nu ne sloboade, pe noi scopul cel de acum al cuvîntului a număra aici părerile filozofilor celor vechi) vom pune aici cele ce din Dumnezeieştile Scripturi Biserica cea sobornicească cu chip de învăţătură ne învaţă pe noi. Ci mai întîi de toate aceasta trebuie s-o ştim şi s-o mărturisim: Că precum din început prea înţeleptul Ziditor, după ce pe lut l-a făcut trup şi ca un adriand desăvîrşit (adică de care se foloseşte cineva): aşa pe suflet prin Dumnezeiasca sa insuflare zicîndu-l, în trupul cel ce acum mai înainte se ipostăsuise aducîndu-l l-a pus să locuiască cu nespuse legături pe amîndouă unindu-le într-un

ipostas. Aşa şi acum şi pururea de atunci se face, adică după ce se organiseşte şi se închipuieşte în chip de trup cu un lut în pîntecele femeii sămînţa bărbatului se aduce înlăuntru de la Dumnezeu îndată zidindu-se fiecare suflet cuvîntător. Căci aceasta vrea să însemne cuvîntul Stăpânului care zice: „Tatăl Meu pînă acum lucrează, şi Eu lucrez” (Ioan, 5, 17). Şi surpă această dumnezeiască Dogmă a Credinţei noastre părerea cea bănuită pentru suflete că au fost mai înainte a următorilor lui Pitagora şi a lui Platon, în care cum că să fi căzut şi Origen al nostru arată cel ce a istorisit pentru el. Pentru care împreună cu celelalte multe necuviinţe ale lui s-a pus sub anatemă de Sinodul 5 ecumenic. O surpă şi pe socoteala cea prea rea aceea, cum că de la tatăl, adică de la om este şi sufletul omenesc, ca şi cum însufleţită ar aduce-o, care este cu necuviinţă. Că aceea este neînsufleţită, ca ceea ce are alcătuirea din cele 4 stihii, care sunt neînsufleţite. Drept aceea trupul putea să se facă cu stăpînire, adică unul de la altul şi cu cuviinţă îi era ieşirii seminţei, fiindcă amîndoi sunt de fire trupească alcătuită, iar sufletul cel cuvîntător şi înţelegător şi fără de trup, Chipul cel Dumnezeiesc trebuia fără de mijlocire de la Dumnezeu Cuvîntul cel ce toate le plineşte şi le cuprinde, să se aducă întru fiinţă, şi să se zidească împreună şi să se insufle. Pentru aceasta şi preaînţeleptul Moisi vrînd să arate întrecerea şi covîrşirea sufletului omenesc peste toate zidirile cele de pe pămînt, cu cuviinţele acestea a însemnat, zicînd: „A suflat Dumnezeu în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul în suflet viu”. (Fac. 2, 7). Dar se cuvine să înţelegem graiul drept spre abatere de la reaua socoteală eretică. Că nu vom înţelege cum că este din fiinţa lui Dumnezeu. Că a păgînătăţii celei mai de pe urmă şi a hulei celor ce se numesc Panteişti este o înţelegere ca aceasta. Ci cum că după dumnezeiescul Gură de Aur insuflarea i-a dăruit celui zidit din pămînt lucrare de viaţă şi aceasta s-a făcut stare fiinţei sufletului. Însăşi acestea zic la acestaşi cuvînt şi sfinţitul Teodorit: Deci de vreme ce Dumnezeiasca insuflare însemnează pe starea sufletului, cum că adică fiinţă cuvîntătoare înţelegătoare şi în scurt a zice, duh s-a zidit, de aici îndată. Şi cu cuvînt se arată că este fără de moarte. Că dacă fire înţelegătoare şi duh este sufletul, iată dar şi mai presus de alcătuire este. Că aşa este mintea şi duhul: Iar dacă este mai presus de alcătuire, iată dar şi de risipire. Dar a fi nerisipit, aceasta este a fi fără de moarte. Încă şi aceasta după meşteşugul logicii se zice. Adică, Chip al lui Dumnezeu se zice că s-a făcut sufletul omenesc. Iar chip se zice, după a fi fără de trup, după a fi nematerialnic, după a fi începător, după a fi nevăzut, după a fi de sineşi stăpînitor. Pentru că toate acestea este Dumnezeu, măcar deşi cu cuvînt mai presus. Dar şi fără de moarte este Dumnezeu, şi El singur din fire are nemurirea, iată dar şi sufletul omului, ca cel ce este chip al lui Dumnezeu, este fără de moarte, nu cu adevărat din fire, ci după Dar. Ci ceia dintru început ne-am făgăduit, cum că adică din Dumnezeieştile Scripturi vom arăta nemurirea sufletului, vremea este acum cu lucrul să împlinim făgăduinţa... Cum că Dumnezeu adică nu este Dumnezeul morţilor, al celor ce nu sunt, ci al viilor. Aceeaşi putere are şi ceea ce zice Dumnezeu la Numeri 20, 24: Să se adauge Aaron către poporul lui. Că aici arată cuvîntul petrecerea sufletelor, pentru aceasta dar este şi al lor, precum şi a celor vii Dumnezeu. Ci şi cuvîntul acela: Drepţii în veac vor fi vii. Şi acelea, Vor merge aceştia întru muncă veşnică, iar drepţii întru Viaţă veşnică. Ce alta voiesc să însemneze, fără numai nemurirea sufletului, că fără de moarte fiind el, fără de moarte, adică veşnice va lua şi răsplătirile pentru cele ce le-a făcut în viaţă, sau în Ceruri sau în iad... Deci Veşnicimea casei şi a Petrecerii, luminată dovedire este a sufletului celui fără de moarte. Ci şi ceea ce zice Cartea II Macabei, decît nimic altceva nu socotesc a fi mai jos spre dovedirea pricinii de faţă... Că n-ar fi avut nădejde cum că vor învia cei ce mai înainte au căzut, de prisosit şi de rîs ar fi a se ruga pentru cei morţi. Şi arătat este cum că lîngă dogma învierii morţilor avea socoteală cum că şi sufletul este fără de moarte. Pe suflet în scurt fără de moarte îl propovăduieşte toată Dumnezeiasca Scriptură şi cea Veche şi cea Nouă şi lucru prea greu a fi, de aş voi să număr toate Mărturiile Scripturilor, încă şi în Sfîntul Simbol al Credinţei, de faţă mărturisim, cum că nădăjduim în învierea morţilor, şi viaţa veacului ce va să fie.

Şi dar acestea aşa de bine şi cu bună credinţă fiind aşezate, poate va aduce vreunul din cei muritori cu sufletul, ca din Scriptură cele ce se află la Eclesiast, ca fiind celor zise, care acestea sunt: Zis-am eu întru inima mea de vorba fiilor omeneşti, că îi va osebi pe ei Dumnezeu, ca să arate că dobitoace sunt, şi cum că întîmplarea dobitocului o întîmplare este. Precum este moartea acestuia, aşa şi moartea aceluia şi un duh este al tuturor. Şi ce a prisosit omul mai mult decît dobitocul? Nimic. Că toate sunt deşertăciune. Toate merg la un loc, toate s-au făcut din ţărînă şi toate se vor întoarce în ţărînă. Şi cine ştie: Oare duhul fiilor omeneşti se suie în sus? Şi duhul dobitocul oare pogoară-se în jos în pămînt? Şi am văzut că nu este bine, fără numai cu ce se va veseli omul întru lucrurile sale. Că aceasta este partea lui. Că cine îl va aduce pe el ca să vadă, ceea ce va fi după el? Şi adevărat dacă cu nimic nu se deosebeşte omul de dobitoc cu sfîrşitul, ci moare şi piere precum dobitoacele şi omul, ce rămîne la cei ce cugetă aşa, fără numai a se veseli şi a petrece întru dezmierdări şi a se desfăta pînă la saţiu de bunătăţile cele de aici ale vieţii, ca cei ce după puţin vor muri şi întru nefiinţă să se ducă? Ci acestea nu sunt graiuri ale eclesiastului, adică ale Sfîntului Duh, departe de aceasta. Că nu grăieşte lui şi împotrivă Duhul Adevărului, prin ceilalţi Prooroci peste tot în Scriptură semănînd dogmele nemuririi şi ale veşnicimii iar aici numai cele cu totul împotrivă punîndu-le înlăuntru. Nu sunt acestea, nu sunt, ci aceste graiuri şi socoteli sunt ale oamenilor nebuni. Am zis eu, zice, întru inima mea, adică singur am socotit, ce fel de cuvinte grăiesc şi bîrfesc oamenii cei pătimaşi şi trupeşti, cei ce nimic afară de cele ce se văd nu cugetă, cei ce pe toate le socotesc al doilea după pîntece. Iar ale Eclesiastului, adică cele arătătoare ale cugetului celui proorocesc sunt şi altele multe în aceeaşi carte, dar mai mult către sfîrşit cu acestea astupă gurile celor muritori cu sufletul. Adică se va întoarce ţărîna în pămînt, precum a fost, şi Sufletul se va întoarce la Dumnezeu cel ce l-a dat pe el."

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful