Consilierea filosofica/filosofia practica/filosofia aplicata Ce este consilierea filosofica? Natura uman si cautarea adevarului Cum este bine sa traim?

In cele ce urmeaza am sa vorbesc, atat cat imi va permite timpul, despre ceea ce se cheama astazi consiliere filosofica sau consultanta filosofica, un domeniu mai putin cunoscut la noi, aproape deloc, insa extreme de dinamic si intr-o expansiune constanta in Occident. Denumirea de consiliere filosofica poate parea, pentru cei familiarizati cu filosofia ca disciplina de studiu, cel putin stranie. De regula, consilierul este vazut ca un soi de sfatuitor, de sfetnic, si atunci ce poate sa faca un sfatuitor filosofic? Caci filosofia nu se ocupa cu problemele vietii cotidiene, acelea cu privire la care avem, poate fiecare dintre noi, nevoie de sfatuire. Ei bine, tocmai aceasta dificultate de a intelege cu ce se ocupa consilierea filosofica sta marturie pentru o anumita intelegere cu privire la semnificatia si rosturile filosofiei, o intelegere care persista inca din Antichitate. Inca de pe vremea lui Tales, filosofii erau vazuti ca nefiind deloc utili pentru societate, niste personaje care traiesc cu capul in nori, de multe ori niste neadaptati la societate si cutumele acesteia. Cum ar putea un astfel de personaj sa ne ofere sfaturi? Tot din Antichitate persista insa si o alta perspective asupra rosturilor filosofiei si anume filosofia ca o cautare a intelepciunii, o cautare de genul celei exemplificate de personajul principal din Dialogurile lui Platon, si anume Socrate. De fapt, am putea considera ca acest domeniu efervescent astazi numit consiliere filosofica isi are in Socrate unul dintre primii parinti fondatori. Caci problema lui Socrate este si problema zilelor noastre. Asa cum s-a spus de nenumarate ori, socratismul ca atitudine si practica filosofica consta in cautarea raspunsului la intrebarea Cum este bine sa traim? sau Ce inseamna a trai bine? Socrate a murit tocmai in apararea acestui drept pe care el

il considera fundamental, dreptul de a cauta, cu puterea mintii noastre, raspunsul la aceasta intrebare. Grecii din vremea lui Socrate traiau, in mare masura, dupa normele si regulile exemplificate sau reprezentate in miturile si povestile transmise din gura in gura timp de generatii. Faptele zeilor constituiau normele de conduita care erau trasmise apoi copiilor si astfel ordinea si armonia cetatii se bazau pe imitarea zeilor. Asadar, pentru majoritatea grecilor din vremea lui Socrate, raspunsul la intrebarea Cum e bine sa traim? era Dupa modelul zeilor, imitandu-i pe zei. Aceste norme desprinse din povestile despre zei si actiunile lor intrau insa, de multe ori, in contradictie unele cu altele. Intr-un pasaj celebru din Dialogurile lui Platon, Socrate sta de vorba cu un tanar pe nume Eutifron, care se intorcea de la tribunal unde depusese o plangere impotriva tatalui sau. Socrate il intreaba pe tanarul Eutifron de ce l-a acuzat pe tatal sau. Acesta ii raspunde ca l-a acuzat de crima caci a lasat sa moara un sclav, care ucisese un alt sclav, tinandu-l legat in asteptarea autoritatilor. De ce totusi, insista Socrate, crede ca a facut bine acuzandu-si tatal. Pentru ca acesta este un lucru pios. Ce inseamna pietatea, il intreaba Socrate. Pietatea inseamna, raspunde Eutifron, sa faci pe placul zeilor, sa faci ceea ce este in acord cu vointa si comportamentul zeilor. Dar unii zei se revolta impotriva parintilor, il sicaneaza Socrate pe Eutifron, altii isi asculta si isi respecta intotdeauna parintii. Cum ar trebui sa procedam? Pe care zei sa-I urmam? Eutifron nu intelege ce vrea Socrate si pune capat conversatiei vazandu-si de drum. Multi dintre noi procedam ca Eutifron, ne vedem de drum considerand ca ceea ce am facut in cutare sau cutare situatie a fost corect pentru ca a fost in acord cu o norm sau alta. Caci, la urma urmei, nu toti oameni sunt in cautarea adevarului. Majoritatea oamenilor cauta sa-si asigure cele necesare traiului si sasi consolideze o reputatie. Daca pe aceasta cale ne putem intalni cu adevarul si onestitatea, cu atat mai bine. Dar daca nuatunci cu atat mai rau pentru adevar si onestitate. Ca si Eutifron, multi dintre noi ne-am simti deranjati daca ni s-ar pune in discutie sau ni s-ar critica eficienta, discernamantul si integritatea.

Asadar, pentru Socrate si altii ca el raspunsul oferit de traditie la intrebarea Cum este bine sa traim? nu mai era multumitor. Dar trebuie sa existe un raspuns multumitor, credea Socrate, noi avem in continuare nevoie de un raspuns la aceasta intrebare. Caci Socrate stia un lucru pe care multi dintre filosofii de dupa el l-au uitat: oamenii actioneaza in functie de ceea ce cred, oamenii sunt influentati in actiunile lor de ceea ce cred, de opiniile, credintele si convingerile pe care le impartasesc. Si mai stia ca nu toate aceste credinte si convingeri sunt corecte, adevarate, legitime sau indreptatite. Am putea spune ca tocmai de aici porneste sarcina filosofului-consilier. In aceasta privinta, nu s-a schimbat nimic, problema lui Socrate este si problema zilelor noastre. Oamenii fac ceea ce cred ca este bine sa faca. Intr-o anumita privinta insa, lucrurile s-au schimbat. Noi traim intr-o epoca a relativismelor, astazi nu mai credem, precum Socrate, ca exista un raspuns la aceasta intrebare. Ci credem mai degraba ca toate raspunsurile sunt legitime. Noi nu mai credem astazi ca putem sa dobandim o imagine in oglinda a lumii, cum spune Richard Rorty, o reflectare fidela a realitatii. Toate credintele sunt bune, atata vreme cat nu-i deranjam pe ceilalti. Dar aceste credinte si convingeri intra adeseori in contradictie unele cu altele. Filosofia de dupa Socrate s-a retras, incet-incet, intre zidurile scolii, in universitati si academii. Pornind de la practica, filosofii s-au indreptat catre teorie. Si au ramas acolo! Insa cetatea nu i-a urmat. Oamenii au crezut in continuare ceea ce spune traditia, religia sau, uneori, ceea ce spune un filosof mai atent la treburile cetatii, cum a fost Marx. Apoi filosofii s-au intors in piata publica proclamand ca nu exista credinte si convingeri absolute, pe deplin asigurate. La slujba ni se spune ca trebuie sa credem in valorile corporatiei, sa ne identificam cu viziunea sau mission statement-ul companiei. Si trebuie sa facem acest lucru caci, la urma urmei, la slujba ne petrecem majoritatea timpului! La slujba de duminica ni se spune ca trebuie sa credem in poruncile lui Dumnezeu. Si trebuie sa facem acest lucru caci de asta depinde sanatatea noastra spirituala. Parintii ne spun apoi ca trebuie sa credem in valorile traditionale, sa le promovam si sa le respectam. Si trebuie sa facem acest lucru caci ele ne dau identitatea si sentimentul de

apartenenta, atat de important pentru fiecare dintre noi. Dar toate acestea pot sa intre si de fapt intra de multe ori in conflict. Seful ne cere sa ne dedicam cu trup si suflet intereselor companiei si sa ne straduim permanent sa depasim concurenta. Biserica ne spune apoi sa ne iubim aproapele si sa-l ajutam atunci cand se afla in nevoie, iar traditia ne spune sa punem familia pe primul loc. Nu le putem face pe toate. Cum sa alegem? Ce este bine sa facem? In ce ordine? La aceste intrebari ne ajuta sa ne raspundem filosoful in versiunea lui moderna, filosoful-consilier. In aceasta versiune moderna, consilierea filosofica este un domeniu relative tanar. A aparut in 1981 in Germania (Gerd Achenbach) si apoi s-a raspandit in alte tari precum Olanda, Israel, SUA, Canada, Franta, Marea Britanie. Exista astazi cateva sute de mii de practicieni ai consilierii filosofice. Exista mai multe asociatii nationale care organizeaza periodic workshop-uri, colocvii si congrese internationale si care au reviste de profil. Toate aceste activitati au in comun ceea ce am povestit succinct mai devreme: cautarea intelepciunii in maniera socratica. S-au scris foarte multe articole si studii in ultimele decenii despre consilierea filosofica si din aceasta literatura in continua crestere putem observa ca si in cazul consilierii filosofice, ca si in cazul altor discipline, nu exista o abordare unitara, ci mai multe. Aceasta este o situatie fireasca de vreme ce nici o disciplina nu se dezvolta in acord cu o singura definitie. Toate aceste abordari au insa in comun o anumita trasatura, si anume aceea ca, spre deosebire de majoritatea terapiilor de inspiratie psihologica, in sedintele de consiliere filosofica se filosofeaza. Consilierul nu isi intampina clientul, ca sa spunem asa, cu o anumita viziune sau conceptie filosofica, asa cum se intampla, de pilda, in cazul terapiei existentiale unde perspective de fundal este data de filosofia existentialista. Ci in cadrul sedintelor de consiliere are loc un schimb liber de opinii intre consilier si client, se filosofeaza. Intrebarea este insa cum se filosofeaza si cu ce scop. De aici incep diferentele intre diferitele conceptii asupra consilierii filosofice. Una dintre abordari sustine ca filosoful-consilier isi foloseste abilitatile de argumentare pentru a-si ajuta clientul sa depaseasca probleme cu care se confrunta printr-o analiza a credintelor sau atitudinilor fata de contextul

sau situatia problematica aflata in discutie. De pilda, un anumit individ se poate plange ca are dificultati la slujba iar consilierul, prin intermediul metodelor filosofice de analiza, il poate ajuta sa vada mai clar acele probleme si sa inteleaga mai bine rolul pe care il are la slujba depasind astfel dificultatile. Alti teoreticieni ai consilierii filosofice considera insa ca aceasta abordare reduce consilierea filosofica la o tehnica de rezolvare a problemelor ceea ce transforma filosofia doar intr-un mijloc si anume un mijloc de a contribui la satisfactia clientului. Filosofia este folosita doar pentr a-l face pe client sa se simta mai bine, indiferent cat de corecte ar fi concluziile la care se ajunge. O astfel de abordare pierde din vedere intelesul originar, socratic, al cautarii intelepciunii. Pornind de la astfel de critici, unii practicieni au dezvoltat o alta perspective, potrivit careia consilierea filosofica urmareste dezvoltarea constiintei de sine a clientului, sporirea intelegerii acestuia cu privire la situatia sa in lume. Dar cum poate filosofia care, in mod traditional a fost vazuta de multe ori ca fiind dedicate dezbaterii unor probleme abstracte si exclusive teoretice, sa fie relevanta pentru viata individului? Cum poate o disciplina care de-a lungului timpului a fost preocupata cu elaborarea unor teorii generale despre lume, despre bine, adevar, etc., sa contribuie la intelegerea unei vieti particulare, viata unui anumit individ? Ei bine, filosofarea poate fi o cale foarte eficienta pentru a te intelege pe tine insuti deoarece fiecare dintre noi traieste o filosofie personala. Emotiile, sentimentele, sperantele, fanteziile noastre, toate acestea exprima, adesea implicit, anumite presupozitii filosofice despre natura lumii sau, pe scurt, o conceptie despre lume. Altfel spus, felul in care isi croieste drum prin viata fiecare dintre noi se bazeaza pe o filosofie implicita, o conceptie despre lume in aspectele ei esentiale, iubire, morala, cariera, etc. Dar de cele mai multe ori natura, structura si implicatiile acestor filosofii personale ne raman necunoscute, raman neanalizate. Ele nu sunt formulate constient, nu sunt alese, ci de cele mai multe ori sunt compuse din setul de credinte si convingeri intretinute in lumea si comunitatea in care traim sau la care suntem expusi. Si multe dintre aceste convingeri sunt, asa cum stia inca Socrate, gresite. In aceasta viziune, sarcina filosofului-consilier este

aceea de a-l ajuta pe client sa dea la iveala si sa clarifice reteaua de convingeri si credinte pe care se sprijina aspectele esentiale ale vietii sale: sa analizeze conceptele si judecatile fundamentale pe care se bazeaza diferitele atitudini ale clientului, sa dezvaluie presupozitiile ascunse in spatele comportamentelor cotidiene. Aceasta clarificare urmareste sa dezvolte o intelegere mai profunda a individului cu privire la sine si la relatiile sale cu lumea in care traieste, avand ca un beneficiu secundar si sporirea abilitatii de a-si rezolva mai bine problemele personale. Exemple: misoginismul, indoiala fata de existenta lui Dumnezeu pornind de la nedreptatile cotidiene. Ei bine, atunci cand aud o astfel de descriere, multi filosofi de profesie ridica neincrezator din sprancene. Si fac acest lucru din doua motive: pe de o parte, li se pare ca oamenii nu au nevoie de astfel de sprijin pentru a-si lamuri presupozitiile ascunse ale actiunilor lor, pentru a ajunge sa vada limpede ceea ce cred de fapt. Pe de alta parte, filosofii de profesie au o neincredere teoretica in relatia cauzala intre credinte, convingeri si actiuni. Aceste doua prejudecati alcatuiesc ceea ce eu numesc orbire elevata. Oamenii sunt finite cugetatoare, intr-adevar, insa unii gandesc mai bine, altii mai putin bine! Unii sunt dispusi sau deprinsi sa gandeasca propriile convingeri, sa le adopte in urma reflectiei si nu din conformism, altii nu. Apoi, fie ca ne place fie ca nu, fie ca poate fi explicat theoretic, fie ca nu, oamenii actioneaza asa cum cred ca este bine. Nu avem inca o explicatie teoretica adecvata pentru aceasta legatura cauzala dar oamenii procedeaza astfel in viata de zi cu zi. Si daca nu tot ceea ce cred oamenii ca este bine este realmente bine, pentru ei ca indivizi si pentru societate in ansamblu, atunci merita sa examinam aceste credinte si convingeri. La capatul acestei calatorii pe care filosoful-consilier o parcurge impreuna cu clientul nu se afla Adevarul, nu se afla solutia la toate problemele dificile ale vietii cotidiene. Dar se afla totusi, asa cum marturisesc multi dintre cei care au parcurs aceasta calatorie, o viata mai buna.