EUGEN CIZEK ISTORIA VOL.

II

LITERATURII LATINE

SOCIETATEA „ADEVĂRUL" S.A. 1994

*685529Z

685529-i"*
© Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin Societăţii .Adevărul" S.A. I.S.B.N. 973-9128-l8-l

TABLA DE MATERII
Cuvânt înainte la volumul al doilea.................................389 Abrevieri................................................................................390 XX. Societatea şi cultura în secolele 1—II d.C..................393
Renaştere şi stabilitate, - Viaţa economică şi socială, - „Categoriile" sociale, -Contextul politic intern, Politica externă, - Mentalităţile, religia, filosofia, - Artele plastice şi arhitectura, - Educaţia, cultura şi literatura, - Noua retorică şi curentele literare, - Bibliografie, - Note.

XXI. Poeţi ai secolului I d.C: Manilius, Fedru şi alţii ...416
Poemul lui Manilius, - Un Anti-Lucreţiu, - Arta lui Manilius, - Poemul Aetna, -Fedru şi apariţia fabulei, Biografia lui Fedru, - Opera, - Universul lui Fedru, -Strategia literară, - Receptarea lui Fedru, Calpurnius Siculus şi alte egloge, -Caesius Bassus şi alţi poeţi, - Tragicii minori şi Octavia, Bibliografie, - Note.

XXII. Proza de erudiţie şi istoriografia secolului I d.C.....431
Gramatici şi filologi, - Celsus, Pomponius Mela şi Scribonius Largus, - Columella, - Pliniu cel Bătrân, - Frontinus şi alţi erudiţi, - Dezvoltarea istoriografiei, - Istoriografii „pierduţi", - Viaţa şi opera lui Velleius Paterculus, - Digresiunile lui Velleius şi implicaţiile lor, - Stilul lui Velleius, Valerius Maximus, - Curtius Rufus, - Receptarea lui Curtius Rufus, - Bibliografie, - Note.

XXIII. Seneca.......................................................................449
Viaţa, - Opera, - Proza şi poezia lui Seneca, - Sistemul filosofic al lui Seneca, -Stoicismul lui Seneca, Concepţiile politice, - Arta observaţiei şi parenezei, - Arta tragediilor, - „Poetica" lui Seneca, - Scriitura lui Seneca, - Receptarea lui Seneca, - Bibliografie, - Note.
385 ISTORIA LITERATURII LATINE

XXIV. Poeţii stoici: Persius şi Lucan...............................475
Viaţa lui Persius, - Opera lui Persius, - Mesajul, - Structura satirelor, - Scriitura lui Persius, - Concluzii şi receptarea lui Persius, - Viaţa lui Lucan, - Opera, - Alcătuirea Pharsaliei, - Mesajul Pharsaliei, Evoluţia concepţiilor iui Lucan, - Tonul oratoric şi vocaţia romantică, - Revoluţia artistică a lui Lucan, Miraculosul „laic", - Limbajul lucaneic, - Concluzii şi receptarea operei lui Lucan, - Bibliografie, - Note.

XXV. Petroniu.......................................................................497
Enigmele Satyricon-ului, - Subiectul, - Tipare romaneşti şi non-romaneşti, -Structura Satyricon-ului, Ţara romanului, - Realităţi socio-moraie, - Probleme şi polemici cultural-estetice, - Personajele romanului, - Umorul extravagant şi exuberant, - Scriitura, - Concluzii, - Receptarea Satyricon-ului, Bibliografie, - Note.

XXVI. Poeţi clasicizanţi şi Marţial.....................................519
Valerius Flaccus, - Silius Italicus, - Iliada latină, - Statius. Viaţa şi opera epică, -Silvele şi arta lui Statius - Marţial. Viaţa, - Alcătuirea epigramelor, - Universul imaginar al epigramelor, - Arta lui Marţial, - Scriitura epigramelor şi receptarea lui Marţial, -Bibliografie, - Note.

XXVII. Quintiiian şi Pliniu cel Tânăr.................................535
Quintiiian. Viaţa, - Opera, - Mesajul lui Quintiiian, - Critica literară a lui Quintiiian, - Strategia stilistică şi receptarea lui Quintiiian, - Pliniu cel Tânăr, - Opera. Panegiricul lui Traian, Tematica epistulelor pliniene, - Stilul corespondenţei literare pliniene, - Receptarea şi concluzii asupra lui Pliniu, - Bibliografie, - Note.

XXVIII. Tacit:.........................................................................553
Importanţa lui Tacit, - Viaţa, - Opusculele lui Tacit, - Istoriile, - Analele, - „Fără mânie şi părtinire", Cauzalitatea istorică, - Filosofia şi mentalitatea lui Tacit, -Politica Romei şi observaţia socio-politică, Observaţia psihologică şi umanismul, - Spaţiul şi timpul, - Strategia literară, - Tipurile de discurs şi procedeele compoziţionale, - Scriitura taciteică, - Sinteza stilistică, - Receptarea, - Concluzii, -Bibliografie, - Note.

XXIX. Suetoniu, Fiorus şi alţi prozatori...........................598
Suetoniu. Viaţa, - Opera. Despre bărbaţii iluştri, - Vieţile celor doisprezece Cezari, - Mesajul suetonian, - Maliţiosul Suetoniu, - Macrosintaxa textului sau compoziţia, - Scriitura şi imagistica suetoniană, - Receptarea şi concluzii asupra lui Suetoniu, - Fiorus. Viaţa şi opera, - Mesajul operei istorice a lui Fiorus, - Strategia literară retorico-dramatică, Iustin, - Granius Licinianus şi alţi istoriografi, - Dreptul şi Gaius, - Bibliografie, - Note.

XXX. luvenal şi poezia secolului al doilea d.C..............622
Viaţa lui luvenal, - Opera, - Frustrare şi indignare. Problematica satirelor, - Opţiunile politice şi filosofia, - Strategia artistică, - Scriitura lui luvenal, -Concluzii şi receptarea lui luvenal, - Poeţii celui de-ai doilea neoterism, - Bibliografie, - Note.

XXXI. Fronto şi adepţii săi. Aulus Gellius......................643
Viaţa şi opera lui Fronto, - Ideile şi arta lui Fronto, - Mişcarea frontoniană, - Viaţa lui Aulus Gellius, Nopţile Atice, - Receptarea lui Gellius şi concluzii, - Bibliografie, - Note.

XXXII. Apuleius.....................................................................652
Viaţa, - Opera, - Floridele şi operele filosofice, - Apologia, - Metamorfozele, - Izvoare şi modele, Bivalenta structurală a Metamorfozelor, - Strategia literară în Metamorfoze, - Scriitura Metamorfozelor, - Receptarea, - Concluzii, - Bibliografie, - Note.

XXXIII. Societatea şi cultura în secolele III-VI d.C.........676
Crizele Imperiului, - Civilizaţia romană, - „Categoriile" sociale, - Contextul politic intern: Principatul târziu şi Dominatul, - Politica externă, - Microunităţile sociale şi mentalităţile, - „Căderea" Imperiului roman, - Religia şi filosofia, - Arhitectura şi arteleplastice, - Renaşterea constantino-theodosiană. învăţământul şi educaţia, -Literatura, - Curentele literare, - Bibliografie, - Note.

XXXIV. Poezia secolului al Hl-lea d.C...............................702
Peruigilium Veneris, - Pentadius, - Alţi lirici şi dezvoltarea teatrului, - Poezia didascalică, - Concluzii, Bibliografie, - Note.

XXXV. Poezia clasicizantă a secolelor IV-V d.C.............711
Trăsături generale şi exponenţi secundari, - Ausonius. Viaţa şi opera, - Mesajul şi strategia literară ale lui Ausonius, - Claudian. Viaţa şi opera, - Mesajul lui Claudian, - Strategia literară a lui Claudian, - Receptarea şi concluzii asupra lui Claudian, -Rutilius Namatianus şi poemul său, - Structura elegiei rutiliene, - Bibliografie, -Note.

XXXVI. Dreptul, erudiţia şi oratoria..................................728
Dreptul, Papinian si Ulpian, - Dreptul în vremea Dominatului, - Erudiţia filologică şi Donatus, - Servius, - Macrobius. Viaţa şi opera, - Martianus Capella şi Fulgentius. Alţi erudiţi, - Elocinţa şi panegiriştii, Symmacbus. Biografia şi elocinţa, -Corespondenţa lui Symmachus, - Bibliografie, - Note.

XXXVII. Istoriografia secolelor III-V d.C...........................741
Trăsături generale, - Marius Maximus şi alţi istorici, - Aurelius Victor. Viaţa şi opera, - Mesajul fui Aurelius Victor, - Strategia literară a lui Aurelius Victor, - Eutropiu, - Festus, - Alţi epitomatori şi Nicomachus Fiavianus, - Istoria Augustă şi geneza sa, - Ideile şi mesajul Istoriei Auguste, - Structura Istoriei Auguste, - Bibliografie, -Note.

XXXVIII. Amian.....................................................................765
Viaţa, - Opera, - Poetica şi critica istoriografiei, - Mesajul istoricului, - Arta informării cititorului, Strategia literară, - Scriitura, - Receptarea şi concluzii, -Bibliografie, - Note.

XXXIX. Literatura creştină..................................................784
Trăsături generale, - Minucius Felix, - Tertullian, - Ideile şi arta lui Tertullian, - Alţi prozatori ai secolului al lll-lea, - Commodianus, - Lactanţiu, - Scriitori ai secolului al IV-lea: Hieronymus, Ambrosius şi alţii, Poezia creştină: Prudentius şi alţi autori, - Augustin. Viaţa, - Opera lui Augustin, - Doctrina lui Augustin şi bazele sale, -Strategia literară a lui Augustin, - Receptarea lui Augustin şi concluzii, - Orosius şi alţi autori creştini ai secolului al V-lea d.C, - Boetius şi deschiderea spre un nou umanism, - Bibliografie, - Note.

XL. Scurte concluzii generale...............................................817

Table des matieres................................................................821

Cuvânt înainte la volumul al doilea
Acest volum a fost redactat şi publicat în funcţie de principiile care s-au aflat la baza celui anterior. Am numerotat paginile în continuarea volumului întâi, pentru a înlesni citirea - şi eventual citarea - întregii cărţi. Volumul al doilea are un număr de pagini mai mare decât volumul întâi, nu din pricina unor criterii valorice, deşi cel mai important scriitor roman, adică Tacit, figurează în tomul care urmează. Dar din timpul Imperiului s-au păstrat mai multe opere literare decât din perioadele istorice anterioare. Pentru a nu prelungi excesiv acest volum, am renunţat la indicele general al cărţii. Dar cititorii vor afla la sfârşitul fiecărui capitol o bibliografie esenţializată, precum şi note. Faţă de volumul anterior, am modificat îndeobşte sistemul de citare al articolelor apărute în revistele ştiinţifice, pentru a ne alinia normelor internaţionale. Ca şi în volumul precedent, o parte din text va fi publicată în caractere mici, „petite", în limbajul de specialitate. Ne referim la biografiile scriitorilor, la subcapitolele istorice ale introducerilor la epoci, la unele pasaje de interes filologic sau mai puţin important. în acest fel am încercat să reliefăm partea din text consacrată laboratorului intern al scriitorilor, pe care însă ne-am străduit să-l analizăm în relaţie cu evoluţia mentalităţilor şi a principalelor opţiuni culturale. Documentarea în vederea alcătuirii acestui volum s-a încheiat în 1987, ca şi în cazul tomului anterior. Totuşi am încercat s-o completăm cu lucrări apărute înainte de această dată sau chiar publicate ulterior, când am revizuit manuscrisul, în vederea publicării. Cartea se adresează atât specialiştilor, cât şi marelui public.

EUGEN CIZEK
389

ABREVIERI
CIL = Corpus Inscriptionum Latinarum (Corpul inscripţiilor latine) ILS = Inscriptiones Latinae Selectae (Inscripţii latine alese), ed. H. DESSAU, 1892-l916 COD. THEODOS = Codex Theodosianus AM. MARC. = Ammanus Marcellinus, Res Gestae Anth. = Anthologia Palatina APUL. = Apuleius; Apoi. = Apologia; Met. = Metamorphoses; Fior. = Florida AR IST. = Aristoteles; Poet. = Poetica AUG. = Augustinus; Conf. = Confessiones; Ciu. Dei = De ciuitate Dei (Despre cetatea lui Dumnezeu) • -

AUR VICT = Aurelius Victor, Caesares AUS. = Ausonius; Mos. = Mosella; Ep. = Epistulae; Ord. = Ordo nobilium urbium (Ordinea oraşelor nobile);

De rapt. = De raptu Proserpinae (Despre răpirea Proserpinei) BOET. = Boethius; Cons. = Consolatio CAL. SIC. = Calpurnius Siculus; Ecl. = Eclogae (Egloge) . . w„ » '.« Carm. Eins. = Carmina Einsidlensia ' a CLAUD. = Claudianus; De consul. Stlic. = De consulatu Stilichonis (Despre consulatul lui Stilicho); In Ruf. = In Rufinum (împotriva lui Rufinus) 390 ISTORIA LITERATURII LATINE COLUM. = Columella; De re rust. = De re rustica COMOD. = Commodianus; CA. = Carmen Apologeticum DIO = Cassius Dio, Historia EUTROP. = Eutropius, Breuiarium ah urbe condita FLOR. = Florus; VOAP = Vergilius orator an poeta (Vergiliu orator sau poet); Tabel. = Tabella HIER = Hieronymus sau sfântul Ieronim; Ep. = Epistulae; Chronic. = Chronicon HIST. AUG. ■ Historia Augusta; Hadr. = Hadrianus; M. Ant. Phil. = Marcus Antoninus Aurelius Philosophus; Alex. = Seuerus Alexander; Hei. = Heliogabalus; Max. = Maximinus Thrax.; Gord. = Gordianus; Tyr. Trig. = Tyranni Triginta (Cei treizeci de tirani) Aur. = Aurelianus; Tac. = Tacitus; Quadr. Tyran. = Quadrigae Tyrannorum; Car. = Carus HOR. = Horatius; Ars = Ars Poetica (Arta Poetică) JOS. = Josephus Flavius; Ant. lud. = Antiquitates ludaicae (Antichităţi Iudaice) LACT. = Lactantius; De mort. persec. = De mortibus persecutorum (Despre morţile persecutorilor); Diu Inst. = Diuinae Institutiones (Instituţii divine) LIB. = Libanios; Ep. = Epistulae LIV. = Titus Livius, Ab urbe condita LUC. = Lucanus; Phars. = Pharsalia MACROB. = Macrobius; Saturn. = Saturnalia MART. = Martialis; Spect. = Liber spectaculorum; Epigr. = Epigrammata (Epigrame) MIN. = Minucius Felix, Octauius Oct. = Octauia OROS. = Orosius; Adu. Pag. = Aduersum Paganos PERS. = Persius; Sat. = Satirae; Chol. = Choliambi H. PETER, H.R.R. = Hermann Peter, Historicorum Romanorum Reliquiae PETR. = Petronius; Sat. = Satyricon
391

ABREVIERI PHAED. = Phaeder (Fedru); A. = Appendix Perottina PHILO, Leg. ad Gai = Legatio ad Gaium (Ambasadă către Gaius) PLIN. = Plinius; Nai. Hisî. = Naturalis Historia (Istoria naturală) PLIN. = Plinius; Pan. = Panegyricus; Ep. = Epistulae PROB. = Probus, Vita Perşii (Viaţa lui Persius) PRUD. = Prudentius; Contra Sym. = Contra Symmachum (împotriva lui Symmachus PS-AUR. VICT. = Pseudo-Aurelius Victor; Epit. = Epitome QUINT. - Quintilianus; Inst. Or. = Institutio Oratoria RUTIL. = Rutilius Namatianus, De reditu suo (Despre întoarcerea sa) Schol. ad. luu. = Scholiae ad luvenalem (Scolii la luvenal) SEN. = Seneca; Controu. = Controuersiae; Suas. = Suasoriae

SEN. = Seneca; Ad. Marc. = Ad Marciam consolatio; De ira; Ad Polyb. = Ad Polybium consolatio; De breu. uit. = De breuitate uitae; De prou. = De prouidentia; De const. sap. = De constantia sapientis; Apok. = Apokolokytosis; De ci. = De clementia; De u.b. = De uita beata; De benei. = De beneficiis; Nat. Ouaest. = Naturales Quaestiones; De otio; Ep. - Epistulae ad Lucilium; Herc. fur. = Hercules furens; Phoen. = Phoenissae; Med. = Medea; Phaedr. = Phaedra SERV. = Servius; Ad Verg. Aen. = Ad Vergilium Aeneis SIL. ITAL. = Silius Italicus; Pun. = Punica STAT. = Statius; Theb. = Thebais; Silu. = Siluae SUET. = Suetonius; De gram. = De grammaticis et rhetoribus; Vita Luc. = Vita Lucani; Caes. = lulius Caesar; Aug. = Augustus; Cal. = Caligula; CI. = Claudius; Ner. = Nero; Otho; Vesp. = Vespasianus; Tit. = Titus; Dom. = Domitianus SYM. = Symmachus; Rel. = Relatio ad aram Victoriae (Raport la altarul Victoriei); Ep. = Epistulae VACCA, Vita Lucan. = Vita Lucani Vita luu. - Vita luuenalis

392

deoarece a implicat considerabile mişcări militare. Veacul Antoninilor constituie fără îndoială cea mai „fericită" perioadă din istoria antichităţii.C). în opoziţie cu cel de aur. Iar dobânzile sunt vărsate ca subsidii. inclusiv pe cel literar1. care însă se dezvoltaseră mai modest şi în secolul anterior. . cărămizii. n-au afectat în profunzime provinciile romane şi.C.C. sticlăriei. în vederea stimulării lor. între anumite limite. spre sfârşitul secolului I d. până la sfârşitul veacului respectiv. pe toate planurile. dar şi anumiţi cercetători moderni din secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea. Secvenţa istorică desfăşurată între 14 şi 96 d. în Gallii şi în Africa.C. Totodată. Adică marcată de crize de creştere şi de adaptare. iar în Orient. SOCIETATEA Şi CULTURA ÎN SECOLELE I-II d.C.192 d. Vârful acestei expansiuni se înfăptuieşte de altfel în primul deceniu al acestui al ll-lea secol d. Viaţa economică şi socială Economia Italiei se menţine prosperă în secolul I d.C. producţia manufacturieră a provinciilor atinge la jumătatea secolului I d.C). de căutări febrile şi multiple. Dar această expansiune nu a fost realizată liniar şi lin. Dezvoltarea istorică a fost sinuoasă. Chiar în jumătatea meridională a Italiei se dezvoltă simţitor agricultura şi producţia manufacturieră din Campania. până în 1922-De fapt. unde creşte producţia de export. aceste crize nu sunt de tip crepuscular. Dimpotrivă. menite să interzică plantarea viţei de vie în provincii şi să diminueze dezvoltarea ei chiar în Italia3. Ne aflăm desigur în prezenţa unui semn al înfloririi şi al stabilităţii. până în 1453. s-a susţinut recent că şi ultimul veac al Republicii ar fi constituit o secvenţă de tip renascentist. cât şi cultura romană progresează spre apogeul lor. un veac de tip renascentist. civilizaţia romană nu-şi potenţează expansiunea.dar fără eficacitate reală . care s-ar fi realizat la sfârşitul Republicii şi în epoca lui August.şi se ştie că moralizarea excesivă reclamă critica prezentului pe toate planurile şi elogierea trecutului -. instaurat. prelungire. din dinastiile lulio-Claudienilor (14-68 d. ca angajate între puterea imperială şi forţele ce i se opuneau. când Domiţian s-a văzut obligat să adopte măsuri protecţioniste severe. moment de schimbare dramatică a dinastiei. cea mai stabilă şi. întreruperi în relaţiile economice şi de altă natură dintre părţile Imperiului. De altfel. pe lângă vechile centre economice din Orient. însă convulsiile prilejuite de acest moment istoric dificil au fost rapid calmate şi repetarea lor. Antoninii. după pauza benefică a „secolului" augusteic. veac de tip clasic.C. ci şi producţia artizanală în Hispania. ritmul şi nivelul calitativ din Italia. dar subzistă. constituie o adevărată Renaştere ante litteram. unde se puteau îmbogăţi cu rapiditate.C.. se deosebeşte destul de mult de veacul subsecvent. sub impactul orientărilor moralizatoare profesate de ei . Imperiul roman va dura până la sfârşitul secolului al V-lea d. Flavieniior (69-96 d. Secolul I d.C. cel al acestei Renaşteri din secolul I d. Renaştere şi stabilitate Perioada respectivă. cum apreciau unii dintre scriitorii antici. Doar războiul civil din anii 68-69 d. părinţilor italici. secolele I şi al II-lea d. Luptele politice acute. Dar mulţi italici emigrează în provincii. Totuşi producţia de export viticol a unor zone din Italia cunoaşte anumite dificultăţi.C. căci. a destabilizat puternic statul roman.C. împăratul Traian interzice . pe care îl ating în secolul al ll-lea d. sau altfel spus anii 14 e.C). Ele înfloresc în centrul peninsulei şi mai ales în nord. în Occident. pe un adevărat platou. adevărate burse. cum am văzut în alt capitol. coincide cu cea mai mare parte a istoriei aşa-numitului Principat.C. va fi urmat de un SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE l-ll d. După sfârşitul lui Traian. de August şi continuat ae urmaşii acestuia.C. nici restul Italiei.C. acordă împrumuturi agricultorilor italici. ilustrat de o stabilitate relativă.C. Nu poate fi deci considerat secolul I d. Ulterior şi Grecia beneficiază de alimenta. destinată pieţelor danubiene: încât se creează aici o adevărată placă turnantă" a comerţului roman. îndeosebi înfloreşte fabricarea ceramicii. înflorirea sa continuă şi în deceniile următoare.emigrarea italicilor spre provincii. întocmai ca în vremea Renaşterii propriu-zise. Şi precum secolul al XVI-lea. în pofida lamentelor unor scriitori romani. îndeosebi occidentale. aşa-numitele alimenta.C. cel puţin până în 238 d. nu se produce nici o recesiune generalizată. se ajunsese la o veritabilă supraproducţie viticolă.C ca un veac de argint al literaturii latine. postavurilor. a celor din secolul I î. secolul I d. cea mai prosperă. Această perioadă nu implică un regres socio-istpric şi cultural.C.XX. survenit în 117 d. a fost evitată.n. Antoninilor (96-l92 d. la un înalt nivel de dezvoltare. inclusiv în domeniul geografic. Cunosc dificultăţi numai zone din sudul peninsulei. în agricultură prosperă mai ales olivicultura şi viticultura. atât societatea. De altfel. în condiţiile unui progres lent.C. în vederea creşterii a cât mai mulţi copii. traume psihice serioase. care urmau să intervină. pe care ajunge uneori s-o . a precedat o secvenţă istorică în care civilizaţia antică a atins maxima ei expansiune. prin intermediul „răsplăţilor pentru creşterea copiilor". de cele mai multe ori. caracterizată de făurirea lentă a unor noi mentalităţi. care s-au desfăşurat în capitală şi în cursul secolului I d. în anii 96-98 d.C în orice caz.C. Expansiunea economică se realizează chiar mai rapid şi mai spectaculos în provincii. în agricultură şi în industria artizanală. Se dezvoltă nu numai agricultura.C.

purtau nume greco-orientale. De altfel de ele beneficiau chiar şi locuitorii lor de condiţie modestă. sclavii şi liberţii capului de familie. Sărbătorile colegiilor figurau în calendarul oficial al oraşelor. în vreme ce palatul lui Hadrian. potentaţii locali sau administraţia imperială le acordau gratificaţii în bani. De altfel. Iar solidarităţile între indivizi se refac în interiorul microunităţilor sociale. care nu vor putea fi stăvilite niciodată până la sfârşitul Imperiului roman. Asemenea asociaţii regrupau un număr variabil de membri. însă altele. relaţiile cândva foarte strânse între cetăţi . inclusiv şi mai ales în zonele elenofone. regrupau pe cei care practicau aceeaşi artă sau acelaşi sport. sub Antonini. în scopul omogenizării şi stimulării circulaţiei banilor. care erau considerate îndeobşte a face parte din hinterlandul oraşului apropiat şi unde condiţiile de viaţă erau mult inferioare celor din centrele urbane. la asociaţiile spontane ale celor ce locuiesc acelaşi cartier. cu prilejul unor procesiuni specifice. 59-61). favoritul unor împăraţi din secolul al ll-lea d. după părerea noastră. în secolul I d. Masa sclavilor continuă să nu fie omogenă. alimente la preţ redus sau chiar gratuit. ci. alimentată de cotizaţiile membrilor. pe care se întemeia de regulă stăpânirea romană. pe baza unor precedente mai vechi. constituie primul jalon al tranziţiei spre noi structuri mentale. Aelius Aristide. Desfătările şi amuzamentele Oraşului îmbrăcau forme multiple. activităţile sociale şi chiar politice6. economia. densitatea populaţiei nu era importantă. dar şi de o trezorerie proprie. dar şi negustori bogaţi. din care făceau parte clienţii. dar generalizate sub Imperiu. încât se dezvolta considerabil economia liberei întreprinderi sau „economia de piaţă". la origine slujitori în casa împăratului. Ele dispuneau de săli de reuniune.C. Dar dificultăţile comunicării invenţiilor. pe tineri sau pe veterani. Sodalităţile au influenţat substanţial viaţa cotidiană a oraşelor Imperiului. collegia. în Dacia. Totuşi. îndeosebi în secolul al ll-lea d. fierarilor şi chiar scribilor.C. foşti militari peregrini şi urmaşii lor etc. o vocaţie mai ales religioasă. înfloritoare'. economia a înflorit în aceste două secole şi s-a dezvoltat pretutindeni o puternică infrastructură rutieră şi portuară. Desigur. iar la Alexandria peste trei sute de mii de locuitori. Avem în vedere diferite amicale.C. se construiesc numeroase vile şi locuinţe elegante. obiceiul căsătoriei tardive. ca şi sclavii publici de altfel. sodalităţi de diverse tipuri. colegii ale brutarilor. în vreme ce alte cetăţi au frontiere şi teritorii proprii. ca urmare a cuceririi traiane. Colegiile dispuneau de serbări specifice şi de divinităţi ocrotitoare.concureze chiar pe pieţele peninsulei. La Roma. tind să dispară. echivalează cu o foarte suplă reţea de cetăţi reale5. cetăţenia romană tinde să se generalizeze la ansamblul populaţiei.C. în provincii. spectacole şi jocuri sau întreceri sportive etc. în cadrul căreia conceptul de „om roman". Cele mai relevante asociaţii erau structurate sub forma unor „colegii". cincizeci de milioane de locuitori. mediocritatea medicinei. ciuis Romanus.C). cluburi şi confrerii religioase. care a fost „casa aurită". la cercurile cultural-politice. de vin. se aflau între şase sute de mii şi un milion de oameni.slăbesc în chip manifest.C. La sate. am observat că. în veacul următor. Societatea romană consuma mai mult decât producea. constructorilor. ale cărei limite nu mai sunt zărite nici cu ochii minţii. mortalitatea infantilă ridicată. însă muîi mai modeste. Aceştia se întruneau şi cu prilejul unor adunări generale şi îşi alegeau conducători. sclavii domestici. Unele colegii îmbrăcau forma unor confrerii sacerdotale. Pe de altă parte. sentimentul că individul făcea parte dintr-o populaţie instalată pe un teritoriu foarte vast. Entropia Cetăţii şi emergenţa anti-Cetăţii implică aşadar pierderea solidarităţii cu oraşul natal. cărora. dorinţa de a păstra secretul profesional. ulterior mici funcţionari. Sub Claudiu şi sub Flavieni. dintre care aproximativ 10% erau cetăţeni romani. Intervenţionismul statului era limitat. negustorilor de grâu. asemenea asociaţii se întruneau mai aîes pentru a celebra sărbătorile zeilor. acum. de fapt se dezvoltă. ca şi a Galliilor. poate. ciuitas. care substituie vechea amforă. pentru transportul vinului.14683). Aceasta din urmă este. Mentalităţile dependente de „cetate". ca Isis. legată nu de civitate. în Imperiul puternic urbanizat. ilustrează. amuzament .căci plăcerile Oraşului se dezvoltă în chip manifest -. SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE l-ll d. Se elaborează o nouă scară de valori. pe care le controlau cu dificultate. prioritatea forţei umane ca instrument de muncă stânjenesc difuzarea invenţiilor tehnologice. Se difuzează masiv concepţii universalizante şi ecumenice. Roma are ca limite şi ca sol întreaga lume locuită (Laus Romae. De altfel. Dacă în vremea Republicii şi chiar sub August iocuitorii înstăriţi ai oraşelor trăiau în imobile mici şi modeste. profund stratificată. care se simţeau solidari cu sodales mai săraci. de asemenea. stinghereau o demografie. în schimbul sprijinului acordat cu prilejul alegerilor din oraşul respectiv. un sat cuprindea aproximativ o sută de locuitori. O dobândeau provincialii înstăriţi. într-adevăr. anti-ciuilas. collegia funeatida. în cursul secolului I d. grupurilor umane. care erau privilegiaţi. în Africa romani toţi membrii unei anumite asociaţii care locuiau pe o rază de zece kilometri erau obligaţi să aciste \a funeraliile confraţilor defuncţi (CIL. moara cu apă. 8. Spre mijlocul secolului I d. teascul perfecţionat. iar banderolele lor străbăteau străzile cetăţilor. Din colegii făceau parte mai ales oameni de condiţie modestă. Fiinţează. se adresează romanilor în greceşte. butoiul. dimpotrivă. secerătoarea.C. mutaţiile climatului mental.C. Totuşi. care se manifestau concomitent ca organizaţii de întrajutorare. de altfel. Cu alte cuvinte. domus aurea. de untdelemn. Se produc fenomene inflaţioniste. Bacchus etc. de conducători proprii şi organizau banchete. reforma monetară. chiar pe militari şi în mod special pe cei care aveau o anumită meserie. Le dăruiau bani şi clădiri. Apar adevărate colegii familiale. şi încercau. încheierea acestui proces de trecere şi triumful unei noi mentalităţi. sub Republică şi în Italia. uilla Hadriana. Notabilităţi locale erau patroni ai colegiilor. apărute anterior. Dimpotrivă. Dar. ţesătorilor. căile de comunicaţie. care nu se puteau compara cu somptuoasele clădiri publice. cetăţenia romană se va extinde considerabil. după moartea lui Traian. sub Imperiu. Concomitent. în ansamblul ei. Fenomenul asociativ se dezvoltă cu pregnanţă în Imperiul roman. năzuieşte să-l substituie pe cel de „cetăţean roman". magistri sau praefecti. la cinci cea a Siriei. Sunt inventate acum sau difuzate rapid anumite cuceriri tehnologice precum: plugul greu. ci de „antiCetate". împăraţii priveau cu neîncredere proliferarea colegiilor. ce . industria grea avea mai ales un caracter artizanal şi se realiza prin excelenţă în spaţii economice rurale4. uneori chiar sclavi.C. pentru a le spune că. nu dă rezultate pe termen lung. deşi. întreprinsă de împăratul Nero în 64 d. Emerg astfel veritabile ghilde. aşa-numiţii uernae. în sfârşit s-au organizat si colegii ale celor care se asociau în vederea funeraliilor membrilor. cu prilejul sărbătorilor religioase. homo Romanus. Nu trebuie crezut că oamenii vremii respingeau categoric 394 VIAŢA ECONOMICĂ Şl SOCIALĂ progresul tehnologic. în virtutea unui ajutor dozat cu abilitate.simţite ca unităţi social-morale integratoare şi indivizi . Romanizarea populaţiei Imperiului s-a realizat mai ales ca epifenomen al urbanizării şi al municipalizării. acelaşi imobil de raport (insula) sau care frecventează aceleaşi localuri de ' Se estimează la opt milioane populaţia Italiei. de altfel în zadar. pergamentul ca material de scris (de fapt implantat în lumea Mediteranei la sfârşitul secolului I î. anli-ciuitas. Printre diversele categorii de sclavi se detaşează sclavii principelui. care oscila între câteva zeci de persoane şi peste o mie de inşi. în virtutea unei mode mai degrabă decât a unei origini etnice reale. aflate acum într-o expansiune accelerată. inflaţia se va accelera. să limiteze proliferarea lor. în Dacia romană. precum şi cea a femeilor care năşteau. Ne referim la grupurile de prieteni. diversele forme de civilizaţie s-au dezvoltat întrun ritm impresionant. „Categoriile" sociale Creşte considerabil numărul sclavilor născuţi în casa stăpânilor. Imensul parc-palat-paradis. în secolul al ll-lea d. populaţia Imperiului atinge. deşi în principiu aveau. Ei se romanizează destul de rapid. şi asocieri categoric mai structurate. care moştenesc şi dezvoltă vechile raporturi clientelare. ca structură mentală. a lui Nero.

59. împăraţii promovează în senat iniţial italici. status. sunt mai ales ţărani liberi. dedicate cultului imperial neoficial şi ajungând să configureze o adevărată treaptă socială intermediară. care formau un consiliu sau un senat local. Unii împăraţi ca Domiţian şi Hadrian. africane şi orientale. ecvestru. adlectio. scrinia. honestiores. era latin. Unii liberţi independenţi acumulează averi uriaşe şi exercită la mijlocul secolului I d. Plebea. încă din secolul al ll-lea d. oamenii înstăriţi.C. iar.3. liberţii sunt înlocuiţi în fruntea birourilor sau serviciilor imperiale. pentru prosperitatea şi desfătările lor. La Roma. în întreg Imperiul sunt câteva zeci de mii de cavaleri. iar 30% din Orient. urmaţi de cei „foarte desăvârşiţi". care se distinseseră în administraţia şi în armata lor.senatorial. mâi ales sub Antonini. dar în alte cetăţi şi zone ale Imperiului ei sunt mai puîin numeroşi. întrucât birourile conduse de ei controlează administraţia statală.C. De altfel s-a exagerat considerabil ponderea reală a sclavilor. numiţi şi „mai onorabili". funcţionarii şi ofiţerii. promovare. prefecţii pretoriului şi prefecţii-guvernatori ai Egiptului. qu'rh erau pe vremea Republicii. recrutaţi ■ a şi din provinciile hispanice. cei mai mărunţi dintre funcţionari. şi „stări". începând de la domnia împăratului Claudiu. pe care îl deţineau stăpânii lor. laticlauus. pedagogi ai copiilor şi chiar preceptori sau profesori. devin independenţi faţă de stăpânii lor. deoarece împăraţii doreau să dezvolte economia provincială. Decurionii. după ce August. Dacă nu se moştenea calitatea de senator. în fruntea ordinului se aflau bărbaţii foarte însemnaţi". Şi nu numai din pricina persecuţiilor iniţiate de împăraţi. Calitatea de cavaler nu sra in principiu ereditară şi se obţinea pe baza unui brevet imperial şi a unui cens de 400. scribi. spre divizarea lor în . 54.C. care se produc de regulă când ei aveau 30-40 de ani. Ei erau utilizaţi mai ales pe marile domenii agricole şi în exploatările manufacturiere cele mai importante. se formai'zează o carieră ecvestră tipică. dintr-o categorie de financiari opulenţi. numiţi de împărat. ordines. care de multă vreme se ocupau de administrarea domeniilor aristocraţilor romani. angustusclauus. în schimb. efortul financiar destinat binelui public. însă când în provincii se produc mişcări insurecţionale. datorită everghetismului. care nu erau numeroşi decât în Italia. Decurionii erau îndeosebi oameni bogaţi. în secolul al ll-lea d. ofiţeri ai armatei imperiale. El era alcătuit din foştii magistraţi municipali. între 18 si 13 Î. Sicilia şi în Egipt. La Patavium. Se creează. însă şi sclavii rurali. erau practic constrânşi să cheltuiască pentru împodobirea oraşelor. bucătari de lux. şi ulterior chiar provinciali. în vreme r° funcţionarii mijlocii şi oamenii de afaceri erau „bărbaţi distinşi". în provinciile imperiale. Păt'rtfnd in rândurile ordinului ecvestru decurioni. a statornicit censul senatorilor la un milion de sesterţi (SUET. cooptează diverşi cavaleri în rândurile feluritelor categorii de senatori10. apare şi o altă cale de completare a rândurilor senatului şi a ordinului senatorial: împăratul.. N-a existat nici un fel de orânduire sclavagistă. S-au dezvoltat numai categorii socio-profesionale. Domiţian şi ulterior Antoninii supun unor reglementări stricte relaţiile dintre patroni şi clienţii săraci sau de condiţie socială medie. Spre sfârşitul secolului I d. procuratelele şi prefecturile.vor inversa în secolul următor. împăratul Claudiu şi urmaşii săi acordă puteri foarte largi liberţilor casei imperiale. pictori. ca medici.).locuiau împreună cu stăpânul şi sfârşeau îndeobşte prin a fi eliberaţi. devine italic la sfârşitul secolului I d. însă procentaje'0 : .C. Ulterior. uiri eminentissimi. între decurioni şi masa plebei municipale se situau colegiile augustaiiior. mici negustori. în confruntarea SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE Ml d. şi „mai modeşti" sau „mai umili". Fii de senatori şi cavaleri care urmau să devină senatori purtau pe tunică „banda lată.devine o categorie socială privilegiată. atestat de edictele de la Cyrene. binefacerile devin moralmente obligatorii. Mani proprietari de pământ din senat formau vârful piramidei sociale. Vechea aristocraţie de sânge este substituită de o . adică marii proprietari. birocraţi.puternici". o influenţă socială puternică. cele mai vechi şi intens romanizate. în secolul al ll-lea d.C. astfel un complex echilibru al vieţii urbane9. procesul de sărăcire a plebei se încetineşte simţitor. gallice. încă din secolul I d. Procesul structurării desăvârşite a ordinului senatorial s-a încheiat definitiv în 38 d. D10. dar şi ale celor care le înlocuiesc. Ele generează competiţii permanente între exponenţii burgheziei citadine. încă August a stabilit un adevărat sistem de proteguire a provincialilor. în general. 9. Pe de altă parte. Aug. care ajung să formeze un „cabinet ministerial". alţii nu obţin o autonomie completă. Căci rândurile senatorilor şi ordinului senatorial evoluează rapid: dispar vlăstarele familiilor de viţă veche. pe baza dezvoltării funcţionarismului imperial.C. iar plebea cetăţenească din capitală . de către cavaleri. mai ales în anii 69-70 d. perfectissimi.000 sau 200. Itali. lucrătorii din ateliere. 3).C.000 de sesterţi. unde se aflau forţe militare importante. cavalerii tind să devină o pepinieră de funcţionari imperiali. n-au existat niciodată clase sociale în sens modern. Oricum. pentru că anumiţi plebei dispuneau de venituri sau censuri anuale de 300. romanii se bizuiau în centrele urbane provinciale şi italice pe ordinul decurionilor. Magistraţii moşteniţi de la Republică şi promagistraţii dispuneau de o relativă libertate în gestionarea cotidiană a misiunii lor. ele sunt reprimate cu maximă severitate. ţăranii. Oricum. fără pământ. lor cu senatul. în colegiile augustaiiior aveau acces şi liberţii înstăriţi. nobilitas din vremea Republicii. sclavajul rural începe să fie concurat de colonat. cavalerii reprezintă 1% din populaţie. Le revin poziţii esenţiale din administraţia civilă şi militară.deoarece la Roma şi în Italia imigrau mulţi provinciali săraci. Unii sclavi eliberaţi. care formau o categorie specifică de plebei .. La sfârşitul secolului I d. al doilea oraş al Italiei ca importanţă. De altfel. De fapt. importanţa cavalerilor creşte în mod relevant şi se ajunge la o ierarhizare a condiţiei ecvestre. masa cetăţenilor romani şi a peregrinilor romanizaţi se împarte în trei categorii sau ordine prevalente .C. împăraţi ca Hadrian şi Antoninus Pius limitează simţitor dreptul de viaţă şi de moarte asupra sclavilor. adică de procuratori. societatea romană tinde spre polarizarea masei oamenilor liberi. Raporturile clientelare cunosc o dezvoltare remarcabilă8. senatul. Iar colonii. mai ales sub Antonini şi îndeosebi începând cu domnia lui Hadrian (117-l38 d.C. potentes. Anumite servicii private ale primilor împăraţi sunt conduse de liberţi. Chiar dreptul roman are tendinţa să consfinţească această dihotomie7. conducerea birourilor imperiale centrale.. ca sub Republică.C. Mulţi senatori nu au urmaşi. sporeşte masiv frecvenţa eliberărilor de sclavi. sau de senat.C. 5). decurional . Dar şi guvernatorii senatoriali erau controlaţi atent de împărat şi de funcţionarii lui. Antoninus Pius recomanda insistent tratarea cu îngăduinţă şi blândeţe a sclavilor. de purpură. care. în vreme ce cavalerii nu aveau drept decât la „banda îngustă". humiliores. coafori. liberţii. care ajunge să se separe definitiv de cel ecvestru. ceilalţi prefecţi şi înalţii funcţionari. Un brevet oficial şi dreptul de a purta laticlavul asigurau împrospătarea ordinului senatorial.. Everghetismul. mulţi plebei trăiau din munca lor şi practicau felurite meşteşuguri. care se întrec între ei pentru a-şi înzestra somptuos oraşele. sau sprijinit pe anumite categorii de cavaleri.C. în perioada care ne interesează.C. prin adlecţiune. în oraşe. Provinciile erau administrate de guvernatori.000 de sesterţi. Dar ulterior. înrâurirea 396 „CATEGORIILE" SOCIALE exercitată de liberţii bogaţi diminuează simţitor. 41. azi Padova. (D10. plebs.. ordine. Ordinul ecvestru sau al cavalerilor comportă o ascensiune rapidă şi un prestigiu sporit. 17. căci erau obligaţi la cheltuieli importante pentru stimularea vieţii oraşelor şi trebuiau să exercite profesii onorabile. Puterea guvernatorilor nu se mai exercita abuziv. care vărsau proprietarilor o arendă în bani şi ulterior în produse agroalimentare.şi în mulţimea pestriţă a plebeilor. burghezia urbană în general. sub August. în schimb devine ereditară apartenenţa la ordinul senatorial. în provinciile senatoriale. statrst pile atestă că 50% din cavaleri proveneau din Italia. uiri egregii. nu era nici ea omogenă. Anumiţi sclavi domestici beneficiau de un statut special.

Hadrian. în prima parte a domniei. care reprezintă principalul instrument de influenţare politică. în locuinţe de închiriat şi în vile elegante. 7.. capacitate de a creşte şi de a face să crească. au militat pentru potenţarea exacerbată a absolutismului. împăratul filosof. Antoninus Pius şi Marcus Aurelius şi-au propus respectarea formelor tradiţionale.14). orientalii constituie jumătate din totalul senatorilor. în care principele să fie considerat stăpân şi zeu. Nero (5468) din dinastia lulio-Claudienilor. Aelius Aristide. 2 şi Pan. dar senatul şi poporul roman transferau cele mai relevante competenţe ale lor unui singur om. Nero. status. tolerant şi conciliant. chiar în timpul domniilor acestor împăraţi. Cariera senatorială se cristalizează cu stricteţe. Chiar Antoninus Pius. puterea tribuniciană şi pontificatul maxim.. dar îndeobşte împăraţii şi-au desemnat din vreme succesorii din propria familie şi le-au transferat chiar o parte dintre competenţele lor. impuneau la Roma o monarhie teocratică de tip greco-oriental.C. senatorilor li se rezervă vechile magistraturi republicane. ci şi membrii feminini ai familiilor senatoriale.C. statutului. 398 CONTEXTUL POLITIC INTERN Contextul politic intern Realitatea politică esenţială a primelor două secole d. cele mai importante posturi de comandă în armată. sub Antonini s-a petrecut un fenomen similar celor survenite în vremea lulio-Claudienilor: dinastia imperială şi familiile care gravitau în jurul său se înrudeau între ele pe mai multe linii şi continuau să contracteze alianţe matrimoniale. moştenită de la August. în cariere de marmură sau de argilă. cum era celebrat . îndeobşte ansamblul capacităţilor religioase ale împăratului. Claudiu. Marcus Aurelius. aceşti senatori noi se străduiau să ocolească interdicţia tradiţională de a se ocupa de comerţ. se impune un nou ordin senatorial. Suntem încă în plin liberalism economic şi social. coborât printre oameni. în forme mai prudente. dar numit uneori chiar „rege". scriitori ca Pliniu cel Tânăr. într-un discurs atribuit lui Galba şi destinat succesorului acestuia. clarissima femina. clarissimus uir. în ultimă instanţă. favorizării ordinului ecvestru. dar este încă departe de a fi divizat în castele închise care vor lua naştere în ultimele secole ale Imperiului. n-a redus în profunzime absolutismul epocii.aristocraţie a banului. în funcţie de o relevantă verticalitate socială.C. însă în general ei n-au avut moştenitori drecţi. este monarhia absolută. Teoretic. Din ordinul senatorial fac parte nu numai fiii de senatori. princeps. autoritarismul n-a diminuat. guvernarea provinciilor senatoriale şi a Italiei. Scriitori ca Tacit şi Pliniu cel Tânăr (Hist. confiscarea unei părţi dintre bunurile materiale enorme de care dispunea ordinul senatorial. Marcus Aurelius. şi averilor senatoriale. Senatul se provincializează treptat şi ajunge să fie populat de romani originari -in provinciile occidentale şi apoi chiar din Orient. de pildă la „întronarea" lui. pe când Marcus Aurelius se înrudea de fapt cu Traian şi cu Hadrian11. să lase Imperiul fiului său natural. în direcţia centralizării accentuate a administraţiei. 1. După 69 d. 8. A funcţionat. ca fii. care nu pot suporta nici libertatea întreagă. despot înverşunat. a lăsat Imperiul lui Commodus. El a încercat. cum reliefează inscripţiile. (Hist. sub Domiţian. Pe de altă parte. care se potenţa necontenit. Tacit subliniază că romanii nu mai puteau restaura republica. 1. după stingerea dinastiei Antoninilor. monarhia imperială nu era ereditară. din . Hadrian (117-l38). Otho(69). Otho. din dinastia Flavienilor. Hadrian a reorganizat dreptul şi a reformat profund statul roman. care erau contemporani operelor sale. chiar dacă n-au beneficiat de faţada ideologică şi de puterea constrângătoare a monarhilor din imperiul târziu: dominatul a continuat şi în acelaşi timp s-a opus Principatului. în operele scriitorilor din secolul I d. dar nu erau dispuşi să accepte total despotismul teocratic: „vei domni peste oameni. Edificiul societăţii imperiale timpurii este destul de ierarhizat. Pliniu cel Tânăr observă că. Hadrian era nepot al lui Traian şi căsătorit cu o strănepoată de soră a acestui împărat. pe baza expansiunii externe. dominus et deus. dezvoltării absolutismului. Nerva (96-98). Vitellius. clarissima puella. tyrannus. Antoninus Pius (138-l61). rex. a cărei avere rezida în bunuri imobiliare. clarissimus puer. şi tiran. Claudiu (4l-54).C. colaborarea. Aceste competenţe se întemeiau pe cele trei pârghii reliefate de noi în volumul anterior. situate mai ales în Italia. Romanii n-au acceptat uşor un autoritarism. Vespasian (69-79). însă a consolidat puterea imperială absolută. Vespasian. asociat câţiva ani cu Luduş Verus (16l-l80). desfăşurate în vremea Flavienilor: a tratat cu precauţie senatul. Galba. senatori din alte familii. s-a dezvoltat sensibil. încât. s-a difuzat insistent antinomia între bunul monarh. destinaţi acestei cariere. Domiţian. 54. care asigura comanda supremă a forţelor armate şi controlarea tuturor provinciilor sau guvernarea lor directă. până la un punct. Această evoluţie ilustra transferul influenţei politice şi al componenţei ordinelor sociale importante de la Roma spre Italia şi ulterior spre provinciile occidentale.desigur oficios şi nu oficial . Asemenea împăraţi 399 SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE l-ll d. Sub Flavieni. singurul dintre Antonini care a avut un fiu. în păşuni vaste. mai ales la sfârşitul domniei sale. de la o domnie la alta. supranumit Caligula (37-41). în vreme ce Antoninii proveneau aproape toţi din familii provinciale.. De fapt. 25. încât ordinul însumează cel puţin două mii de persoane. dimpotrivă. Traian. cei adoptaţi proveneau de regulă dintre rudele mai îndepărtate ori dintre susţinătorii împăraţilor pe tron.C. Iar Traian a tras cu abilitate profit din oboseala creată de lungile confruntări politice. de fapt pregătirii tranziţiei spre dominat12. aflat la dispoziţia ordinului senatorial. cu senatul şi mai ales cruţarea prestigiului său. întemeiată pe elogiul Romei. Alţi împăraţi ca Tiberiu. iar vlăstarul lui devine „copil foarte strălucit". Gaius. Titus.. 6. soţia lui este calificată drept „femeie foarte strălucită". exaltat de senatori pentru toleranţa sa.Domiţian. adică în capitolul introductiv asupra „secolului" augusteic: imperium proconsular major. De altfel senatul era afectat de incompetenţă şi dezinteres pentru demersul politic. Au domnit în ordine din următoarele dinastii: Tiberiu (14-37 d. Totuşi. Galba (68-69). Teoretic statul roman continua să fie o republică. eluctarea vestigiilor republicane. Dar.). 4. Cu prilejul sufragiului secret.C. 9). Acesta sa dovedit incapabil să domnească şi a prilejuit statului roman o gravă criză politică. De fapt. inspirate fiecare de modele cândva elaborate respectiv de August şi de Marcus Antonius. Vitellius (69).C. lulio-Claudienii reprezentau una dintre marile familii aristocratice din vremea Republicii. Antoninii au adoptat. unii senatori înscriau pe tăbliţele de vot glume de prost gust (Ep. adică sub Severi. printr-o „lege curiată despre imperiu". ci. Flavienii „elita" municipală italică. a realizat o politică de consens şi reconciliere internă. preeminenţă morală. în realitate. împăraţii care au fost adepţii concepţiei antoniene. în rândurile opoziţiei senatoriale s-a preconizat înlocuirea eredităţii de facto a puterii imperiale prin alegerea ca principe a celui mai bun senator. împăratul Marcus Aurelius au legitimat pe plan ideologic politica Antoninilor. senatorii uitaseră să-şi îndeplinească rolul politic şi că nu se redresaseră nici în vremea lui Traian. antinomia între concepţia augusteică şi cea antoniană despre monarhie. In secolul al ll-lea d. mai ales în secolul I d. Nerva. Astfel ordinul senatorial devine clarissimat. precum Caligula. Domiţian (81 -96). Traian (98-l17). Commodus şi. Totodată. din dinastia Antoninilor. nici deplina sclavie. 16. la rândul său. 16. în cercurile cultural-politice. în virtutea faimoasei auctoritas. 5) au pledat cu fervoare pentru înlocuirea eredităţii prin adoptarea ca succesor la puterea imperială a celui mai bun cetăţean. ori „copilă foarte strălucită". tex curtata de imperio. Titus (79-81). Ei au statuat o propagandă universalistă. Dacă în secolul al ll-lea orice senator este numit „bărbat foarte strălucit". Prin intermediari abili. însă în realitate adresat împăraţilor. ce nu le împiedicau să se lichideze fizic fără milă. de la un împărat la altul. Commodus (180-l92). ca împăraţi efemeri. toţi împăraţii au guvernat ca suverani autoritari. capitală a unui imperiu mondial şi a lumii civilizate. prefectura oraşului Roma.

Noi senatori îşi însuşeau rapid atitudinile colegilor mai vechi din ordinul senatorial: încât se formează o adevărată mentalitate senatorială. Eufratul. în pofida modificării masive a componenţei senatului. mai ales prefecţii cavaleri. Aceştia formează „consiliul principelui". principii puteau fi desemnaţi de predecesori şi confirmaţi de senat. însă şi în timpul domniei lui Hadrian. în vreme ce soldaţii din legiuni proveneau. care. se menţine prestigiul vechiului sfat al foştilor magistraţi. la est. au fost însă abandonate de Hadrian. pe care urmărea să-l deschidă împotriva părţilor. Princeps trebuie să fie omul providenţial. senatul încearcă să se împotrivească diminuării ponderii sale politice. de regulă. care îi transformau în adevăraţi vice-împăraţi. principala gardă imperială şi forţă a garnizoanei oraşului Roma. la sfârşitul domniei lui şi în cursul conflictului cu părţii. într-adevăr. între cele trei forţe politice prevalente . în timp ce Marcus Aurelius s-a străduit să stăvilească masivele atacuri şi presiuni exercitate de triburile germanice ale quazilor şi marcomanilor.prietenii" săi. limes. filosofia Au eşuat pe termen lung eforturile întreprinse de August. mai ales începând din 69 d. Dar împăraţii dispuneau de un aparat administrativ din ce în ce mai amplu. la obârşie destinate gospodăririi domeniilor personale ale principelui. acest consiliu devine un organ de guvernare minuţios structurat şi alcătuit din specialişti în drept. pendinte de faimosul status al clarissimilor.operele lor şi mai ales din cea a scriitorului grec Dion Chrysostomul se detaşează imaginea ideală a cârmuitorului acestui stat mondial. senatul . Sub împăraţi cum au fost Tiberiu. pe continentul african. Un asemenea mandatar al zeilor trebuie să fie însufleţit de simţul măsurii. care formau. deşertul la sud. după cum crezuse de cuviinţă. angajaţi pentru un sfert de veac sau chiar mai mult. însă Traian a reluat expansiunea Imperiului. legiunile de la frontiere au intervenit masiv împotriva pretorienilor şi principilor întronaţi de ei. de golire de substanţa reală. la rândul lor împinşi spre Imperiu de alte seminţii barbare. iar Tacit sublinia pericolul reprezentat de germani. justiţia. parţial cucerite de Claudiu. moştenită de la regimul republican. în afara Italiei. dar şi de ritualism. de care au beneficiat tocmai noile instituţii imperiale. De fapt. La Roma. administraţie şi în politică generală. prin cucerirea Daciei. ulterior. în principiu comandanţi ai principalei gărzi imperiale. din motivele mai sus evocate şi a introducerii în rândurile lui a partizanilor şi favoriţilor împăraţilor. care a revenit la o politică de riguroasă defensivă. această opoziţie nu mai era republicană.C. Pe de altă parte. Caligula. de asemenea consideraţi a face parte din această „lume locuită". ajung să dirijeze politica externă şi internă. implicaţiile sângeroase ale conflictelor politice nu au depăşit limitele Romei şi ale Italiei. Ei erau recrutaţi aproape exclusiv din Italia. dar de fapt învestiţi cu multiple atribuţii administrative şi judiciare. în funcţie de mentalităţile romane. Nero. din provincii. opinia publică romană se interesa destul de puţin de ceea ce se petrecea pe meleagurile Barbarilor (în Barbaricum).împăratul. care nu făceau parte din lumea locuită şi unde nu existau bogăţii notabile şi mijloace de a percepe impozite. influenţa reală a senatului se află în necontenită scădere.C. „legaţi". Disidenţa senatorială. Domiţian.C. sprijinită adesea de o'parte dintre ofiţerii gărzii pretoriene. scrinia. Un rol de importanţă cardinală în viaţa politică l-a jucat armata. sub lulio-Claudieni şi Flavieni. religia. repetate. care au condus la lichidarea fizică a lui Caligula. el nu substituise vechea administraţie. Cum am semnalat în volumul anterior. ai principelui şi de procuratori. Totodată. şi să respecte legile. care secundează împăratul în materie judiciară şi legislativă.C. îndeosebi în secolul I d. legaţi. ei se urcau pe tron numai dacă aveau sprijinul forţelor militare13.C. împăraţii au practicat o politică externă îndeobşte defensivă. maiestas secunda. Domiţian şi Commodus. înalţii funcţionari imperiali. pe graniţa întărită. iar în secolul al ll-lea d. însă de fapt erau meniţi a controla întreaga activitate locală. „celălalt" din afara Imperiului şi eventual chiai de a-l accepta în interiorul frontierelor statului roman14.C. s-a manifestat dorinţa de a cunoaşte mai bine străinul. Vechile structuri au fost conservate în virtutea formalismului mentalităţii specific romane. în ultima parte a domniei. Numai Nero şi Domiţian au privilegiat o defensivă mai flexibilă şi mai activă. S-au realizat numai câştiguri teritoriale minore. considerată a fi devenit parte integrantă din „lumea locuită". Traian năzuia să echivaleze statul roman cu „lumea locuită" sau civilizată şi să-şi asigure spatele frontului. consilium principis. Un rol deosebit de important în asigurarea succesiunii şi în consolidarea puterii imperiale l-au deţinut pretorienii. treptat s-a instalat la Roma un interes exotic pentru viaţa din Barbaricum. a ripostat prin destul de numeroase conjuraţii. în urma războaielor din 10l-l02 şi 105-l06 d. La origine. cu excepţia Britanniei. armata. căci prima era cea a divinităţilor. care revenea în principiu senatului. Commodus. în administraţia centrală. birourile. De altfel în anii 68 şi 69. dispuneau în teorie de competenţe financiare. administraţia romană a fost confruntată cu unele rebeliuni provinciale. ca şi în orientarea politicii externe a Imperiului. pe care tot el le instituise. De fapt. în 193 d. Desigur însă că administraţia tradiţională a fost progresiv supusă unui proces de eroziune. în special în secolul I 400 POLITICA EXTERNĂ d. în virtutea unei „majestăţi secunde".C. ale iudeilor. relaţiile cu provinciile ale statului imperial. încât. ci apăruse şi se dezvoltase în paralelă cu aceasta. persistă o opoziţie senatorială destul de activă. Cuceririle realizate în Orient de Traian. în provinciile senatoriale. Armata reprezenta de fapt instrumentul şi temelia puterii imperiale. împăratul se sfătuieşte cu o serie de senatori şi cavaleri competenţi în diferite domenii şi pe care îi consideră . la nord. fundată pe un orgoliu specific. Mentalităţile. După eşecul încercărilor de restaurare a vechilor structuri statale. chiar Hadrian s-a instaurat la Roma o teroare apăsătoare. finanţele. părintele pus de zei în fruntea oamenilor. în 41 şi în 42 d. deşi. care încercase să asocieze instaurarea Principatului cu restaurarea vechii morale şi cu scoaterea din criză a mentalităţilor tradiţionale ale . începând cu domnia lui Hadrian. de formalism. cum au fost cele ale britanilor şi mai ales cele. moderatio. amici. cum am arătat. Dacia a fost cucerită de romani după ce ea fusese 401 685529 SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE l-ll d.C. acest consiliu al principelui tinde să preia statutul de principal organ deliberativ al statului. cum erau Rinul şi Dunărea. ci dorea numai prezervarea vieţilor şi averilor senatorilor şi respingea concepţia antoniană despre monarhia imperială. Numai Lucan percepea ameninţare! barbară ca o încercuire. alcătuită exclusiv din militari de profesie. şi a teritoriului actual al Iordaniei. după eliminarea lui Commodus. Politica externă în cursul secolului I d. în practică. Totuşi. controlau întreaga administraţie de stat.C. şi. în fruntea lor se aflau prefecţii pretoriului. şi pe frontiere naturale. împăratul era reprezentat de guvernatorii de provincie imperială.s-a menţinut un echilibru foarte fragil. Vitellius. destinate mai ales ajustării favorabile a apărării Imperiului. Totuşi.

îndeobşte alegorizantă. Plutarh invită la o nouă lectură. şi unele credinţe în zei familiari. Cum am semnalat anterior. S-a schimbat şi atitudinea faţă de provinciali. care ajunge chiar mai influent decât isianismul.nu prezintă o arhitectură orientalizantă. de iniţieri complicate şi impresionante. au emers un nou climat mental. Sub Severi. isianismul va atinge vârful popularităţii sale. Se dezvoltă ca religie. Statuia zeiţei Isis constituie centrul principal al devoţiunii credincioşilor. Oricum. Mitraismul se propagă în Italia şi în Occident chiar mai intens decât în estul Imperiului. Noi modalităţi de discurs mental au fost în cele din urmă statuate şi ilustrate nu numai de Aelius Aristide. Mithra apărea într-o postură emoţionantă. ca şi de mutaţiile axiologice pe care le genera an\\-ciuitas. La rândul lor. conştiinţele neliniştite se adresau religiilor salvării.C. unde slujeau ca sacerdoţi exponenţi importanţi ai ordinului decurional. în condiţiile tensiunilor prilejuite de criza de creştere. între domnia lui Nero şi cea a lui Hadrian s-au impus metavalori ca „demnitatea". la începutul secolului al lll-lea d. FILOSOFIA ale secolului I d. cultul imperial. ca şi de puritate morală. Isis era celebrată prin ceremonii cotidiene. asociat în Occident Romei personificate şi divinizate. Transformat din religie egipteană de stat în sectă mistenoă. mentalitatea specifică militarilor. ci şi de Tacit. RELIGIA.C. diui. Mai cu seamă în timpul domniei lui Nero şi sub Flavieni. au favorizat difuzarea mitraismului. ca şi de alţi scriitori. în rândul zeilor. persona. Cultul lui Mithra. adecvate anti-Cetăţii. dar şi de artele plastice sau de ambientul secolului al ll-lea d. ca şi o statuie a lui Bacchus. însă s-au menţinut multă vreme. Vespasian. Acest templu ilustrează evoluţia sectei isiace. Schimburile comerciale. inclusiv ale lui August şi Tiberiu.C. August. băile. ca şi în secolul Antoninilor.populare. Oameni de condiţie modestă din porturile Mediteranei. ca biruitor al răului. mai degrabă oficios. Ei atestă o abilitate propagandistică semnificativă.C. prin excelenţă al colegiilor. Traian. în Esculap şi zeităţile tămăduitoare. Iseum . una dintre cele mai importante religii din Imperiu.. Claudiu. îndeobşte de sorginte orientală. Cu o anumită întârziere. Noul climat mental a înlesnit mutaţii substanţiale în domeniul religiei. a vechilor mituri egiptene. Riturile tradiţionale. deşi acest cult începe să atragă şi exponenţi ai categoriilor sociale opulente. Augustalii întreţineau în paralelă un al doilea cult imperial. mai ales liberţi şi sclavi. mai ales politică. dar învestit cu unele conotaţii semitice şi filtrat prin lumea elenistică. ca şi prin mai multe sărbători majore. până la sfârşitul Imperiului se menţine o aspiraţie către o adevărată „dolce vita". al adevărului şi al binelui. şi chiar de expansiunea unei civilizaţii universalizante în veacul următor. noi structuri mentale. beneficiază de o fervoare excepţională de procesiuni somptuoase. Romanii consideră că locuitorii provinciilor nu trebuie asupriţi fără milă.. Hadrian. de tip elenistic. după moarte. şi „rolul" bine jucat. firească. care a ştiut să se adapteze structurilor mentale italice. Dar fenomenul religios cel mai izbitor a fost difuzarea cultelor soteriologice. Mai cu seamă femeile se simţeau atrase de practicile soteriologice. dar prelungită de strădaniile tradiţionaliştilor. Află adepţi cultul zeiţelor Demeter şi Cybele şi se propagă rapid culte siriene şi microasiatice. jocurile şi umorul constituie adevărata viaţă15. isianismul dobândeşte o remarcabilă supleţe doctrinală. ajunge la sfârşitul secolului al ll-lea d. mai sus menţionate. sentimentele de solidaritate propagate în interiorul microunităţilor sociale.templul zeiţei Isis de la Pompei . căutau în isianism tămăduirea tuturor relelor. deşi nişele sale adăpostesc statuile unor zei egipteni. au devenit „divini". care stimulau imaginaţia şi sensibilitatea oamenilor. mai ales rustice. Antoninus Pius. pe lux şi pe întrecerile de talente. de căutările de tip renascentist 402 MENTALITĂŢILE. Isis. Titus. în provincii apar temple ale acestor împăraţi-zei ori altare ale împăratului pe tron. mai cu seamă în zonele rurale din Italia şi din provincii. divinitate sincretică de sorginte egipteană şi adesea asociată zeului Serapis. se difuzează polivalent cultul isiac şi cel mitraic. culte . o nouă scară de valori. astrolatria şi astrologia. pe desfătări şi sărbătoare. după ce n-a dat rezultate tentativa ultimului dintre lulio-Claudieni de a inculca romanilor un mod de viaţă şi o mentalitate întemeiate pe o existenţă inimitabilă. care va diminua ulterior. Impresionau . Numeroşi meşteşugari săraci devin mitraici. ritualismul în general rămân foarte vivace în gândirea religioasă. Aproape nimeni nu mai credea în vechile divinităţi romane ale Capitoliului. 0 inscripţie foarte relevantă declară că vânătoarea. şi nu vechii religii contractualiste. dignitas. El este identificat cu Soarele binefăcător şi cu Febus-Apollo. sau în divinităţi locale. Se dezvoltă ca unităţi autonome adevărate secte religioase păgâne.Cetăţii. zeu iranian. Suetoniu. Sacerdoţi! isiaci sunt adevăraţi predicatori. ca zeu al luminii. Marcus Aurelius şi rude ale lor au fost trecuţi.

opera lui Apuleius şi alte semne culturale ale secolului al ll-lea d. la Atena şi la Roma. Compoziţia frescelor intens policrome sugerează decoruri teatrale. înnoirea mentalităţilor preconiza decorarea bogată a unor locuinţe devenite mai somptuoase. Acelaşi echilibru clasic este ilustrat de cupola Panteonului lui Hadrian. cu o grabă foarte semnificativă. continuă să fie marcat de reacţia preconizată de Vitruviu şi de cel de-al treilea stil pictural. Ilustrativă este. înlesnit de tensiunile vremii. Dar. în majoritate greco-orientali. publice şi private. Totuşi. magia şi astrologia se află în plină expansiune. în primele două secole d. Totuşi. care solicită permanent contemplatorul. orice adept al acestui cult trebuia să aleagă sprijinirea coreligionarului său. Pe de altă parte. însă. în schimb. Sectele şi şcolile filosofice numără mulţi adepţi. De asemenea. De unde şi preferinţa arătată mitraismului de către militari. Epictet şi însuşi împăratul Marcus Aurelius. valorifică tendinţe expresioniste.C. Ei exercită o influenţă foarte redusă asupra centrelor. de asemenea. căci marchează gândirea unor autori cum au fost Quintilian. romanii asimilau divinităţilor greco-romane zeităţile locale. Tendinţe baroce.C. Ceea ce a favorizat substanţial procesul de romanizare a provinciilor16. se dezvoltă intensiv artele plastice şi arhitectura. continuă să ocupe primul loc în peisajul religios al Imperiului. Filosofia continuă să se dezvolte în aceste prime două secole d. se învederează a fi demersul neopitagoreismului. cultele tradiţionale. în pictura parietală. Totuşi. artiştii plastici sunt consideraţi simpli meseriaşi. în epoca lui Nero frecventează casele senatorilor şi cercurile cultural-politice şi impresionează gânditori stoici. tratat aproape ca un confesor. „materialist" şi antimistic. Noii mozaici deveneau automat iudei.C. după ce se desprinsese definitiv de sectele mozaice. filosof. medicina animi. ansamblu întins pe zece kilometri. La Atena şi în Imperiu subzistă epicureismul. Compoziţia riguroasă este. începutul secolului I d. se manifestă ca un fel de Crist păgân. domus aurea. de pus în legătură cu opţiunile literare ale epocii. fac apel la o emoţie puternică. structuri şi discursuri mentale. Noua Academie îşi menţine influenţa. spre pregătirea neoplatonismului. reprezintă inexact întăriturile fortăreţelor dacice. tendinţele estetice majore. arta uriaşului ansamblu (pentru antichitate). Triumfă şi în artele plastice cel de-al doilea clasicism tradus de basoreliefurile Columnei lui Traian. artiştii plastici rămân fideli multă vreme formulelor artistice şi motivelor elenistice idealizante. scene de viaţă. interpretatio Romana. se exprimă însă în arta realizată sub Flavieni. ca o medicină a sufletului. înlesnite de noile climate.C. continuă să fie practicat cinismul. Numeroşi senatori romani îşi aveau filosoful profesionist al familiei. ca şi pentru împletirea acestora cu anumite curente filosofice. încă la mijlocul şi spre sfârşitul secolului I d. propensiunea spre echilibru. divinaţia. între un alt mitraic şi propriul frate nemitraic. Graţioasele fresce pictate de Fabullus în domus aurea relevă tendinţe romantice. virtutea interpretării romane. o contestaţie a clasicismului. filosof cinic foarte reputat. care valorizează vechile tradiţii ale expresionismului italic şi gustul pentru colosal. Formele alungite. Totuşi arta portretului comportă un realism minuţios. ilustrează îmbinarea clasicismului sobru cu anumite elemente arhaizante. Foarte revelator însă pentru amplificarea soteriologiei şi a misticismului. se răspândeşte în Imperiu şi mozaismul. convulsionate exprimă căutarea . Totodată. Artele plastice şi arhitectura In condiţiile expandării civilizaţiei şi amplificării culturii. în vreme ce basoreliefurile Columnei Aureliene. Grădinile neroniene ale „Casei aurite" sunt îngropate sub Termele lui Titus. chiar în secolul I d.C. Elementele arhitectonice devin pur ornamentale şi subiectele decoraţiilor denotă tendinţe moralizatoare. Totodată se amplifică amatorismul filosofic. De altfel. care să sugereze măreţia personajelor reprezentate. peisaje. care era Villa Hadriana. spre verosimilitatea desenului se degajă clar din sculpturile Columnei. filosofii profesionişti duc împreună cu adepţii lor o existenţă comună şi practică arta înţelepciunii ca un mod de viaţă.C. asumă şi ei. la marile evenimente politice. „Grădina" îşi are la Atena scolarhul său. şi nu numai în rândurile categoriilor sociale defavorizate. de represiunile declanşate de absolutismul imperial. Totuşi Seneca scrie în latineşte. care. a lui Nero şi o mare parte din locuinţele de la Pompei al patrulea stil pictural roman. Limba privilegiată a filosofiei rămâne greaca. rămâne religia „naţională" a poporului iudeu. Dar creştinismul? Acesta se propagă rapid. care celebra războaiele marcomanice ale lui Marcus Aurelius. rigorismul etic şi solidaritatea strânsă dintre mitraici.iniţierile severe. o invitaţie spre o lume iluzorie. care îşi exercită conştiincios autoritatea. ca Thrasea şi Seneca. Ca şi în alte secvenţe istorice ale antichităţii. Demetrius. artiştii Columnei. Pliniu. Mai mult ca oricând. viaţa lui Apollonios din Tyana. care corespund mutaţiilor apărute în literatura stilului nou si noii mişcări literare.C.C. care se deschide larg impactului religios. stoicismul tinde să devină filosofia preponderentă. astrolog şi taumaturg17. tributară clasicismului. Gustul voinţei şi disciplinei clasice. chiar dacă timid. în schimb ei redau corect veşmintele dacilor şi alte detalii etnografice. Dacă Apollodor din Damasc şi colaboratorii săi. Se impune astfel pe frescele care împodobesc „Casa aurită". în ambele veacuri ale Principatului timpuriu. Fără a abandona stilizările. de neoterismul şi aticismul arhaizant al vremii. care. în pictura murală a epocii lui Nero se manifestă tendinţe novatoare. în acest sens. Pe de altă parte. în chip manifest. opticile novatoare. Suetoniu şi mai ales Tacit. Iar în secolul I d. în SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE l-ll d. sculptorii reproduc 404 ARTELE PLASTICE Şl ARHITECTURA destul de exact chipul împăraţilor pe care îi înfăţişează. practicile misterice. realizate în naturi moarte. portrete. pe care o folosesc Musonius. cum am arătat mai sus. atestă că academismul se orienta spre o misteriofilosofie. care nu participă la dezbaterile de idei. spre o armonie vergiliană. însă şi în restul Imperiului. pe când alte mărturii ale epocii ilustrează chiar un suprarealism ante litteram. exprimate. care focalizau opţiunile şi controversele estetice.

lui Nero însuşi). comportă. sub Flavieni (când se detaşează circuli ai Helvidiilor). dar şi templul Venerei şi al Romei. de mentalitatea şi de condiţiile istorice ale timpului. şi podul de la Drobeta. Asemenea dezbateri s-au mutat în câmpul controverselor teoretice şi în cel al literaturii.C. imens amfiteatru destinat să găzduiască între 50. s-au desfăşurat mai ales în reuniuni private. Dar antilogia „buni/răi". conceput ca un vast ansamblu. ca acelea ale lui Favorinus şi Aelius Aristide. al cărui geniu pluriform a prevalat în arhitectura şi în artele plastice ale epocii. la începutul domniei. încât moralizarea s-a transformat în ax tematic al majorităţii operelor literare ale vremii.horificului18. Vespasian înfiinţează şi o catedră de retorică elenică de stat. Iar Traian a clădit pretutindeni. formate întrun anumit mediu19. 1. pe lângă „semnele poetice". S-a dezvoltat obiceiul recitaţiilor de opere literare din toate genurile şi speciile. Hadrian construieşte la Roma un Athenaeum. Auzind din palatul său aplauzele care salutau recitaţiile istoricului Servilius Nonianus. 54. De multe ori aceste strădanii n-au dat rezultatele scontate. Centrul Romei este în mare măsură reconstruit sub Nero. se delibera asupra monarhului ideal. Ann. gustul publicului şi preocupările pentru implicaţiile etico-politice au contribuit la evoluţia genurilor şi speciilor literare. A iniţiat. s-au îmbinat fericit tehnica blocajului. Flavienii construiesc şi ei foarte mult. inclusiv în jurul conotaţiilor lor politice. mărginit de un hipodrom. Puţini scriitori au asumat o atitudine „cezariană". menţionat mai sus.C. 405 SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE l-ll d. încât numai Nero. care promovează un ideal umanist complex. 406 EDUCAŢIA. Relaxarea şi complicarea moravurilor au generat adesea reacţii. în cadrul opoziţiei dintre „rege" şi „tiran". cel puţin din punct de vedere axiologic.000 şi 100. Necesitatea de a captiva urechile auditoriului şi de a obţine aplauze a înrâurit substanţial stilul operelor literare. Hadrian însuşi). sub Traian şi Hadrian (care beneficiază de expansiunea cercurilor conduse de Pliniu cel Tânăr. împăratul Claudiu a alergat să asiste şi el la lectura respectivă (PLIN.C). căci ridică Coloseul. orizontul de aşteptare. Claudiu si Nero (când se dezvoltă cercurile fiicelor lui Germanicus. bazat pe bilingvismul şi biculturalismul greco-latin. constituie vârsta de aur a arhitecturii romane. Pe lângă factorii estetici interni. retribuit cu un salariu anual de 100. Condiţia omului. aproape toţi oameni înzestraţi cu o cultură remarcabilă. Ep. boni/mali.C. la Tibur. expresia texturilor intime. în Capitală a înălţat un nou for. participă la viaţa intelectuală. Tiberiu. ca şi în provincii. cum de fapt am arătat mai sus. Am semnalat deja strălucirea faimoasei domus aurea. Se generalizează un tip unitar de învăţământ. Liceului peripatetician. cultura şi literatura învăţământul şi cultura se dezvoltă spectaculos în întreg Imperiul. pe un ideal existenţial. marcate nu numai de propensiunea pentru retorică şi de reflecţia filosofică. pe care l-a inaugurat Nerva. au obţinut sprijinul majorităţii literaţilor epocilor respective. noua urbs sau nea pdlis. locaşul tuturor zeilor. pus la dispoziţia retorilor şi intelectualilor vremii. mai ales Traian şi Antoninus Pius. Marcus Aurelius creează la Atena o catedră de retorică şi patru catedre de stat. a boitei şi cupolei. din aceste două secole.C. Annaeilor. practicate în secolul I d. care erau recitate. însă. din pricina opreliştilor statuate de absolutism.. sub ultimii Antonini (când se dezvoltă cercul condus de Fronto). Vespasian creează chiar un învăţământ superior de stat. unde se dezbătea „la ospeţe şi în cercuri". ale cărei tendinţe pot fi puse în legătură. lunius Mauricus. ca şi palatul lui Domiţian. şi anumiţi Antonini. iar. de asemenea. Nu se putea discuta deschis despre politica împăraţilor pe tron. realizate în secolul I d. 3). după un mare incendiu (64 d. De asemenea. S-a dezvoltat sensibil utilizarea inovaţiilor tehnice. asupra statului desăvârşit. Ei au continuat eforturile întreprinse de August şi de sfetnicii lui de a converti literatura într-un instrument de propagandă. palatul consemnat mai sus ca Villa Hadriana. care imita modul de viaţă al Capitalei.. „semne contextuale". Ele se manifestă mai ales în momentele de scădere a tensiunii dintre împărat şi forţele senatoriale. sumă imensă pentru epoca respectivă. Hadrian a înălţat sau mai degrabă a construit Panteonul. Am semnalat deja proliferarea masivă a cercurilor culturalpolitice.. lui Thrasea. 13. la curte şi în mediile senatoriale. Avidius Nigrinus. ridicarea arcului de la Beneventum. dar acţionează intens sub lulio-Claudieni. Calpurniilor. construit de Apollodor. dar şi de absolutismul imperial.000 de sesterţi. in conuiuiis et circulis (TAC. Oraşele Daciei romane. Ulpia Traiana. la Tacit şi la numeroşi alţi scriitori. De altfel operele literare. Filosofia şi retorica sfârşesc prin a se reconcilia în scrieri greceşti. secolele l-ll d. în secolul al ll-lea. aceste recitaţii erau foarte frecvente. în funcţie de cultura şi de „Weltanschauung" ale scriitorului. în Italia. Pe de altă parte. cum am arătat. şi în epoca lui Traian! Cărămida a început să fie întrebuinţată ca armătură exterioară. 3. rezervate celor patru şcoli filosofice importante. un imens târg. se împodobesc cu numeroase construcţii de o remarcabilă strălucire. întrucât Capitala Imperiului trebuia sa devină un „oraş nou". a dobândit conotaţii politice evidente. CULTURA Şl LITERATURA Discuţiile în jurul operelor literare.000 de spectatori. în special capitala provinciei create de Traian. 1). de altfel. Totodată. care aparţineau Academiei. Domiţian a început şi construirea unui nou for. terme etc. pe care îl domina Columna. o . Se realizează. cu esteticile literare clasicizante şi neclasice ale timpului. la Roma. epicureismului şi stoicismului. Educaţia. în care angajează pe Quintilian. raporturile sale cu structurile politice şi morale nu mai pot fi dezbătute în for. De altfel chiar şi principii. domus Flauiana.

Am semnalat mai sus dezvoltarea literaturii şi preocupările filosofice. cum este Pharsalia lui Lucan. memoriile. epitoma. care asumă cu prioritate o adresă satirică. Pe când eposul evoluează de la poemul mitologic la cel istorico-cetăţenesc. Foarte viguros se afirmă tragedia. cel pe care. Pe lângă satira propriu-zisă.C. monografia. contemporanul mai tânăr al lui Tacit. sunt tot atât de importante din punct de vedere literar. deci un autor de poezie relativ apropiată de substanţa prozei. Iar reacţia clasicizantă. cu excepţia textelor mai întinse. Acţionează la nivelul acestei concomitente triumful antimitului. o altă trăsătură definitorie a literaturii secolelor l-ll d. cu diferite prilejuri şi având în vedere mai ales valoarea operei lui. Pe urmele experienţei lui Titus Livius. Din foarte variatele şi numeroasele scrieri istoriografice. care se produce la sfârşitul veacului . Petroniu şi Apuleius introduc în proza latină ficţiunea pură. datorită lui Persius şi luvenal. adică un satiric. Pe de altă parte. deducem că avea o valoare modestă.praxis" şi echivalează întrucâtva cu reportajul modern. care. uniform în aceste două prime secole d. Multe tragedii sunt convertite în exerciţii retorice. Pe de altă parte. dar.C. la care ne vom referi mai jos. cât şi în poezie. Istoriografia devine a doua practică literară a romanilor. Pharsalia lui Lucan. la care ne vom referi mai jos. 408 NOUA RETORICĂ Şl CURENTELE LITERARE încât progresul antimitului. dat fiind că unele opere antimitice relevă mărci ale altor curente literare. în ansamblul ei. experienţa lui Lucan. egal. O bogată şi variată literatură satirică şi parasatirică se înscrie în cea mai mare parte din secvenţa istorică la care ne referim. se dezvoltă şi alte specii literare cu un conţinut parţial similar. destinate recitării publice. s-au păstrat doar puţine fragmente. comportă o expansiune notabilă. din elementele la dispoziţia noastră. tinde să se impună atât în proză. în schimb se dezvoltă mimul şi atellana. la epigramă. Oricum. Totuşi altele sunt scrise în vederea punerii în scenă20. biografiile. Teatrul roman comportă o evoluţie interesantă. desigur. numeroase satire şi parasatire. Deşi s-au păstrat puţine opere istorice din epoca respectivă. pe care le-au alcătuit Velleius Paterculus. ca să nu ne mai referim la vârsta de aur a comediei latine. ca „secolul" lui August. Un nou limbaj. romanul lui Petroniu.C. Dar în realitate au fost ilustrate cu strălucire aproape toate speciile istoriografice. se transformă definitiv din satura în satiră şi devine reprobarea severă a moravurilor. restructurează profund tiparele biografiei. deoarece narează aventurile unor personaje care nu sunt nici eroi de legendă şi nici personaje istorice autentice. La ce ne referim? La satira menippee. emerg vocabule prozaice ori provenite din sfera lexicului colocvial. adică retorica. analele. teatrul neclasic al lui Seneca. Pe de altă parte. în sfârşit. ce îngăduia travestirea blamării moravurilor. de altfel pe urmele lui Ovidiu. al cărei text nu constituie decât un libret. adică a lui Tacit. în timp ce istoriografia. însă mai coerentă decât cea dintâi.C. adesea mixt. epocile lui Nero şi Traian. în favoarea celui al semnelor şi al antimitului.C. care nu poate fi explicat doar prin afirmarea pregnantă a stilului nou.C. în care sunt reprobaţi anumiţi împăraţi. întreaga această proliferare de discursuri istorice a pregătit şi prilejuit. graniţele cândva consacrate de estetica clasică între proză şi poezie sunt dezarticulate. devenite specii foarte literare. deşi. Atreu este structurat în tragedii ca modelul monarhului tiranic. historia în înţeles restrâns. Totodată. rezidă în accentuarea puternică a unui orizont de aşteptare favorabil prozei şi poeziei de erudiţie sau didascalice. categoric superior ca valoare omologului său grec şi înzestrat cu o structură şi un mesaj mult mai complexe. ca şi pe alte planuri. în proză pătrund tipare şi cuvinte sau conotaţii poetice. excepţionala manifestare a celui mai strălucit istoric şi scriitor roman.unificare a gustului publicului. şi la fabulă. cele două momente de vârf ale activităţii literare. însă literatura acestor prime două secole d. proza filosofică a aceluiaşi autor. pe când în poezie 407 SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE l-ll d. este dominată cu autoritate de proză. şi mai ales pantomima. apare acum romanul latin. pe plan valoric. Este revelator faptul că poetul cel mai valoros din vremea Imperiului roman a fost luvenal. Literatura cu mesaj satiric se afirmă drept cea mai deschisă poezie spre . spre a se întoarce ulterior la tiparele homerico-vergiliene. specie nouă în literatura latină. până la un anumit punct. secvenţa istorică respectivă este foarte rodnică pe planul creaţiei literare. Este relevant faptul că emerg concomitent pictura murală neclasică. adică Suetoniu. întemeiată pe omogenizarea educaţiei şi a modului de viaţă. Poezia lirică intimistă numără numeroşi exponenţi. Dar celelalte genuri şi specii literare? Multe dintre ele înfloresc. constituie unul dintre cele mai semnificative fenomene estetice ale secolului I d. Valerius Maximus şi Curtius Rufus. ca federaţie de specii literare. ale căror opere s-au pierdut în marea lor majoritate. Conotaţiile politice se manifestă abundent în tragediile secolului I d. în chip vizibil. crearea satirei şi a romanului reflectă tendinţa de a abandona limbajul miturilor şi simbolurilor. de asemenea. Ritmul dezvoltării literaturii n-a fost. cum va fi totdeauna de acum înainte. de vocaţie modernizantă. secolul I d. momentul Caesar. ca principala specie a teatrului roman.C. l-am calificat ca Homerul prozei antice. Comedia de sorginte literară dispare aproape complet. constituie aproape vârful dezvoltării istoriografiei latine.

o „nouă mişcare literară". apoftegmatică.respectiv şi în cel următor. dar devine predominant la mijlocul secolului I d. ca şi a reacţiei faţă de acestea. oarecum exagerată. prin elevii lor. nouitas23. ilustrată de Seneca.C. se asumă anomalismul şi se refuză analogismul. pe polisemie şi pe ambivalenţa unor semnificaţii. creatorii caută acum să cizeleze cuvintele. ea îşi sporeşte valenţele culturale. reflectată de emergenţa celei de-a doua sofistici. se afirmă. unde emerge un epos care refuză inovaţiile lui Lucan şi se întoarce la tiparele homerico-vergiliene. înflorate. dinamismul lor intern. pe ingenium. clasicismul nu a dispărut niciodată.C. introspectează eul. „împodobirea". Dacă elocinţa pierde virtuţile sale „utilitare". Jangue". retorii caută retroscena psihologică. la sonorizarea lor spre a se obţine efecte mirobolante cu prilejul recitaţiilor. deoarece proconizau o frază mai scurtă. Acest stil nou îşi află legitimarea teoretică în asianismul moderat. şi „varietatea". în secolul I d. când Quintilian şi-a început campania împotriva stilului nou şi pentru corectarea în sens clasicizant a noii retorici. Stilul nou nu dispare însă complet şi chiar mai târziu el este ilustrat de Florus . O adevărată răsturnare a raporturilor de forţe s-a produs sub Flavieni. Totuşi. breuitas. color poeticus. aşadar. ornatus. prin utilizarea vocabulelor noi şi a cuvintelor abstracte. în timpul domniei împăraţilor Claudiu şi Nero. Lucan. indiferent de opţiunile lor estetice. Pe de altă parte. însă le imitau doar parţial. pe zelos. Prin recitaţii şi stilul lor specific. Stilul nou impunea. pe culoarea violentă. al controverselor şi al suasorilor. Dar care sunt celelalte curente literare ale Imperiului timpuriu? Deşi ajuns minoritar la mijlocul secolului I. fraza scurtă. lapidar. pe care l-a ilustrat în greceşte Tratatul despre sublim. şi nu pe imitaţie (mai ales a marilor modele). cum am arătat. diferită de perioada ciceroniană şi chiar de cea liviană. compus de un autor anonim. uigor. pe metaforizarea scriiturii. ci şi în poezie. însă raporturile dintre retorică şi restul culturii sunt plurivalente. Normele sintaxei clasice sunt neglijate. ei aparţin unui romantism ante litteram şi caută febril „noutatea". Ca şi Gorgias sau discipolii acestuia cândva. Ea traduce o vie curiozitate în legătură cu virtualităţile limbajului.C. a noii retorici şi a stilului nou. retorica nu se limita la ornarea cuvintelor. toţi autorii Imperiului timpuriu utilizează frecvent sentenţe. profesorii de retorică îşi subordonează întreaga literatură. ajunşi scriitori reputaţi. prin întrebuinţarea perifrazei în locul lexemului concret. stilul nou nu trebuie echivalat cu orientarea estetică generală a secolului I d. însă ei nu mai pot pleda de regulă în litigii politice. vocabularului special. în relaţie cu noua retorică. ca mai adecvate sugerării dinamicii sentimentelor.C. făceau concesii stilului nou în materie de vocabular şi nu refuzau patosul. Arta declamaţiei se rafina progresiv: dincolo de simpla ornare a discursului. căci se impun „sentenţa". „vigoarea". încât lexicul stilului nou se remarcă prin abundenţa termenilor figuraţi. adică pe mfmesis. încât se manifesta un „structuralism istoric avânt la lettre"21. „culoarea poetică" a lexicului. Cel de-al doilea clasicism domină cu autoritate în epoca lui Traian. chiar dialectală. cât şi în poezie. Prevalează tonul sentenţios. A luat astfel naştere un al doilea clasicism. bazată adesea pe un paradox aparent. relevante ale stilului nou? „Concizia". observă acut condiţia umană şi nu se mărginesc să înnoiască elocinţa. Ei s-au manifestat nu numai în proză. fermenţii ascunşi sub aparenţe. Desigur. se află pe primul plan al eforturilor literaţilor de toate vocaţiile. sub egida acestui stil. S-a remarcat o întoarcere la surse. deşi cultivă fantasticul. în discursul neoasianiştilor proliferează verbele. ale asianismului din veacul anterior şi privilegiază scriitura paratactică. a culorii şi a patosului.. Adepţii neoasianişti ai stilului nou resping totuşi perioadele ample. pe invenţie creatoare. Cornutus. Sentenţa devine nucleul esenţial al enunţului. Se accentuează simţitor transferul elocinţei din For în şcolile retorilor. limbajul tensionat. sententia. chiar tehnic şi prin recursul la exprimarea colocvială. atât în proză. transformate acum în simple decoruri ale discursului literar. Tendinţele moralizatoare ale declamaţiilor asigurau contactul fertil cu satira şi cu meditaţia filosofică. o ruptură. prin privilegierea metalimbajelor. o poetică fundată pe inovare. Subzistă procese şi avocaţi buni. asumă ostentativ antimitul. la care recurg şi alţi scriitori. Se concepeau cuvintele ca integrate sistemului discursiv şi concomitent se investiga evoluţia structurilor literare. fundat pe utilizarea măreţiei în expresie. decantată în şcolile declamatorilor. uarietas. nu restabileşte decât formal preeminenţa mitului şi simbolurilor. în ultimă instanţă. în sensul saussurian al termenului. Care sunt totuşi mărcile cele mai SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE Ml d. utiliza o „parole" individuală22. autorii stilului nou. Se conferă o interpretare specifică esteticii aristoteliciene şi se profesează un neoasianism. pe care o reprezenta numai într-o formă acuzată. tensiunea ideatică. când estetica clasicizantă prevalează şi în artele plastice. S-a reliefat că retorica devine patrimoniu expresiv comun. Adepţii acestui curent admirau marile modele. emerge în literatură un stil nou care începe să se afirme sub Tiberiu. Noua retorică şi curentele literare „Procesele" literar-culturale cele mai revelatoare ale Imperiului timpuriu sunt expansiunea retoricii. Remmius Palaemon şi de alţii. din care fiecare autor selecta ceea ce îi convenea. De altfel. şi scade utilizarea adjectivelor.

în secolul al ll-lea d. împrejurări istorice şi probleme ideologice. cum poate -411 - SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE l-ll d. cei numiţi poeţi „noi" sau „tineri". Opţiunile scriitorilor romani nu erau îndeobşte programatice şi moralmente obligatorii. Istoria literaturii latine (117 d. 1986. LEEMAN. până la Cato cel Bătrân şi Ennius. care niciodată na rămas în aceeaşi formă multă vreme". Geniul lui Tacit a depăşit curentele stilistice şi a înfăptuit o sinteză artistică fascinantă. ca şi în literatura comică a Imperiului timpuriu sau chiar în eposul lui Lucan.C. 13). Storia della letteratura latina. istovite de lungi controverse estetice. intensificarea moralizării. căutarea stăruitoare a modelelor şi reminiscenţelor literare conducea ineluctabil pe filologi dincolo de Cicero şi Vergiliu. Caesar şi Horaţiu24. Poesie et art figure de Neron aux Flaviens. VI d. îi determinau să adopte un asemenea punct de vedere dificultăţile întâmpinate de unele specii literare. Bruxelles. în ultimă instanţă. ed. Le sânat romain â l'epoque imperiale. şi literatura greacă a Imperiului. italiană de Gian Carlo GIARDINA -Rita CUCCIOLI MELLONI. 1982. însă şi de aticismul grec. Paris. I. literatura latină a evoluat şi nicidecum n-a decăzut. (Ep. Andre CHASTAGNOL. L'Empire Romain.sec. La philosophie politique a Rome d'Auguste â Marc Aurele. o „decadenţă". cum a fost Valerius Probus. De asemenea. până la tiparele arhaice şi se uniseră cu arhaizanţii. fi etichetată ca decadentă o perioadă istorică în care creează cel mai talentat romancier al antichităţii Petroniu . 5-38.C) â l'assassinat de Severe Alexandre (235 ap. 1971. Expresionismul se menţine. adică Tacit. retipărire. Bucureşti. Ettore PARATORE. J.Seneca? în paralelă se afirma. obsedat de un analogism sever. Fabio CUPAIUOLO. pp.C). Bucureşti. Iar Petroniu este un autor expresionist prin excelenţă. trad. 114.C. care triumfa atunci în literatura elenică. 1990. 33l-524. căci nu trebuie uitat că autorii arhaici fuseseră expresionişti. Anton D. a 8- . 1978. Ei plăteau astfel un greu tribut idealurilor clasicizante şi normelor estetice. Bucureşti. Neron. adversarii lor au susţinut că literele romane ar fi intrat în declin. 1986. voi. Reamintim că în această secvenţă istorică trăieşte şi scrie cel mai valoros prozator şi scriitor roman. Francois JACQUES . aticismul arhaizant a fost practicat îndeosebi de teoreticieni. Ideea acestei „decadenţe" este de fapt foarte veche.C. Napoli.C . Istoria literaturii latine (14-l17 d. aniiquarii. preţiozitate laborioasă. Orationis Ratio. după formula lui Terentianus Maurus. pp.C). Epoca lui Traian.şi cel mai fecund exponent al gândirii filosofice latine . însă şi Apuleius i-a rămas îndatorat: de altfel tendinţele expresioniste ale romanului latin se conciliau lesne cu aticismul frontonian. se produce un fenomen literar surprinzător. J. ca eposul şi oratoria tradiţională. Dacă anumiţi exponenţi ai stilului nou au considerat epoca lor ca una dintre cele mai strălucite etape ale literaturii latine şi au afirmat că operele lor rivalizau cu cele ale lui Vergiliu şi Homer. în general istoriografia îşi conservă autonomia stilistică. Fronto a conferit acestui manierism trăsăturile lui definitorii: arhaism. cum fusese el şi pe timpul Republicii. Les structures de l'empire romain. purism. pp. contractează o datorie importantă faţă de expresionism. 44 av. L'epoque de Neron etses controverses ideologiques. decât ca un curent stilistic.John SCHEID. Am reliefat mai sus că literatura Imperiului timpuriu nu ilustrează o vârstă „de argint" şi. . Paris.Marcel LE GLAY. Jean-Michel CROISILLE.260 ap. aticiştii urcaseră în timp. 3 tomuri. Rome et l'integration de l'Empire. sub Hadrian şi urmaşii lui. în acest fel. Joel LE GALL . în vreme ce Apuleius. deoarece în căutarea purismului. Pe de altă parte. el a fost însă favorizat de uzura clasicismului şi stilului nou. Aticismul arhaizant se manifestase în secolul 410 NOUA RETORICĂ Şl CURENTELE LITERARE I d. Alain MICHEL.. ca Aulus Gellius. 1969. IV. poezia nu atinge o valoare comparabilă celei scrise în „secolul" lui August. 1992.şi Iustin. într-adevăr. Bologna. poetae nouelli. Avem în vedere preeminenţa temporară a unui aticism devenit arhaizant. La religion romaine. De altminteri nu toţi scriitorii aderau la curentele literare mai sus-menţionate. aticismul arhaizant evoluează şi îşi apropie unele mărci ale clasicismului şi chiar ale stilului nou. restaurează neoterismul. Teoria e pratica stilistica degli oratori. Itinerario della poesia latina nel I secolo dell'lmpero. J. Desigur.C). 1982. ca pandantul aticismului arhaizant al prozatorilor. Paris. 1992. 1987. 1980. din secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea şi din primele decenii ale veacului nostru. pe care le extrăgeau din operele lui Cicero. de altfel energic. De aceea. 58-83. în satiră şi în parasatiră. dar numărase puţini adepţi. pp. voi. Paris. mai degrabă ca o stare difuză. Astfel el devine o orientare stilistică formalistă şi manieristă. I. Recherches sur l'iconographie et la correspondance des arts â l'epoque imperiale.C. ni se pare foarte înţeleaptă următoarea reflecţie a lui Seneca: „stilul nu are o normă fixă: îl schimbă modul de viaţă al Cetăţii. dar proza vehiculează o varietate şi anumite talente superioare celei din vremea lui Cicero şi Titus Livius. Le Haut Empire de la bataille d'Actium (31 av. De asemenea. eclipsa temporară a clasicismului. BIBLIOGRAFIE: Eugen CIZEK. ca acelea ale autorilor moderni. Paris. Marcel LE GLAY. J. Paris. Asemenea idei au fost asumate şi de anumiţi conoscători si chiar specialişti în literatură latină. 1982.C. 5-51. cultul preclasicilor şi al formei în general. în speţă în epigrama cu un conţinut satiric. cum am arătat. storici e filosofi latini. Leiden. cu atât mai puţin. 1971. ca un curent conservator. Pe de altă parte. exclusiv printre gramatici. 1974.

F. 109.C). De aceea un istoriograf târziu. 11. // fenomeno associativo nel mondo romano.M. Le Haut . LVnivers mental des Romains. Evan W. 1965. franceză de Atain TACHET. 340 observă că Vespasian îşi calcula domnia de la 1 iulie 69. de vocaţie renascentistă. 1991. S. op. 103-l40. LE GALL . 368-375.M. LE GALL . cit. ale ceior care aparţinuseră la origine aitor populaţii şi cetăţi. vezi Eugen CtZEK. Histoire genârale de l'Empire Romain. 13l-523. în ce priveşte activităţile productive ale plebeilor săraci. Pantiu amănunte. 47. op.C). vezi Peter BROWN.M. pp. 244. op. pp.M. 165-205 (pentru relaţiile clientelare). Bucureşti. p. di. p. R. op. 1974. 9 Pentru problemele demografiei şi ale organizării oraşelor Imperiului vezi J. pp. pp. . Epoca lui Traian. 243-244. voi. pp. cit. 5. cit. 412 NOTE 1. Paris. pp.) â l'assassinat de Săvere Alexandre (235 ap. 14-20 maggio 1981. pp. 870. SCHEiD. op. 99. 26. Paris. dar şi J. voi I. Paul PETIT. Juvenal et la realite contemporaine. 209-230. cit. 1968. unele fenomene renascentiste se prelungesc şi sub Traian. în Istoria literaturii latine. STARR. MAC ALINDON. Pentru ordinul decurional sub Imperiu. pp. 8. până la Constantin. L'Empire Romain. Rene PICHON. 1982. 249-255. J. şi J. Pierre GRIMAI. adică Traian: ibid. 1990. Napoli. în ce priveşte everghetismul.Marcel LE GLAY. 1976. 1977. dar şi Paul PETIT. 1980. pp. şi veacul următor. pp. Pentru teoria adopţiunii.J. sub Imperiu. pp. în ce priveşte structurarea definitivă a ordinului senatorial. Bucureşti. cit. DE ROBERT'S. Pentru anti-cluitas şi schimbarea mentalităţilor. 4. Andre CHASTAGNOL. IV. SCHEID. cit. VICT. 1067-l069. 279-281. Les institutions romaines de la Rome royale â la Rome chretienne. pp. asumă o importanţă decisivă în aniversările oficiale şi oficioase.London. Pentru viaţa politică internă. Firenze. VI d. Cum a arătat încă Jerome CARCOPINO.C. Pe de altă parte.J. 1. Rome et nous. GRIMAL. Ithaca . ROSTOVZEV. LE GLAY. Segalene DEMOUGIN. mai ales pp. J. în Atti del Colloquio Internazionale AIEGL su Epigrafia e Ordine Senatorio. Universul mental al romanilor. 3. . pe când „ziua principatului". 185-l86. SCHEID. III. M. 1990. J. Histoire generale de l'Empire Romain. p. Paris. 612-614. vezi D. Introducere. 191 -l95. „Ziua imperiului".Empire de la bataiUe d'Actmm (31 av. 12. cea a învestiturii senatoriale. 140-l41. 5-6. Barcelona. pp. 79-86. a 9-a. vezi M. 15. 178-l80. 116-l26. 144-l49 semnalează creşterea producţiei de articole de metal şi lemn şi a stofelor în Gallii. Paris. p. London . GERARD. J. J. Histoire de la litterature latine. în Revue des Etudes SudEst Europeennes.sec. Studi di Filologia Classica în Onore di Giusto Monaco. Paris. PETIT.. Plebs and Princeps. pp. Civilisation and the Caesares. ca un veac af Renaşterii. în privinţa condiţiei sclavilor. p. 302-315. F. Roma. ideologia şi orientarea împăraţilor. 105-l07. Paris.C). vezi Eugen CIZEK. LE GALL . 104-l05. Ramsey MAC MULLEN.John SCHEIO. care afecta binefacerile. Les structures de l'Empire Romain. 38l-395. vezi P. LE GLAY. pp. Tacite. Entry to the Senate in the Early Empire. cit. cit. Epoca lui Traian. în domeniul raporturilor cu oraşele. pp. SCHEID. dies principatus. JACQUES . MAC MULLEN. 860. 13. pp. pp.C. 86-87. secvanţă istorică de tranziţie spre stabilitatea subsecventă şi foarte clasică. 1933. 143-222 (capitolul Le batard d'Hadrien et l'hâredite dynastique chez les Antonins). 1933. i. Francesco DE MARTINO. 215-227. vezi J. 235-249. a metatelor şi a ceremicii în Hispania. împrejurări istorice şi probleme ideologice. HALEY. Bucureşti. 85-415. MAC MULLEN. 3. 24-26. în Dacia s-au constituit colegii aie unor imigranţi orientali. 649-659. Paris. 175-l98. op. Napoli. 14. 1982. dai collegi della Repubblica alle corporazioni dei Basso Impero.. vezi R. trad. mai ales pp.260 ap. 1969. passim. vezi Eugen CIZEK. Vezi în această privinţă M. passim. cit. ci numai ordine şi „stări". pp. 38l-382 consideră secolul I î. trad. 757-763. chiar ascuns: vezi Eugen CIZEK. LE GALL . pp. 75-95.). pentru dezvoltarea agriculturii şi producţiei manufacturiere în aceste două secole. 1957. J. 483. 67-69. op. 92.C). 1924. p. op. JACQUES . 137. voi.. în RevLta de Filosofie. Storia della costituzione romana. 1986. LE GLAY. cit. Les rapports entre l'ordre senatorial et l'ordre âquestre sous Ies Juiio-Claudiens. Pentru opoziţia între secolul I d. Astfel. era îndeobşte neglijată. op. pp. Epit.a. vezi F.C. 294-30Î. SCHEÎD. 135-l36 (pentru consideraţiile privind plebea ca o categorie socială privilegiată). destul de superstiţios. 288-292.C. franceză de Aline ROUSSELLE. pp.. pp. 11). 73-l04. 1962. Pentru sodalităţi şi colegii. 1983. adică aceea a proclamării militare a împăratului. 532-539. pp. au apărut în oraşe chiar colegii ale imigranţiior. 10. 71 -84. 14-20. pp. Storia economica e sociale dell'lmpero Romano. op. sub direcţia lui Claude NICOLET. LE GAIL . p. IV. 190. pp. J. 1986. mai ales p.M. C . 169. pp. F. 255 susţine că. când fusese proclamat ca împărat de legiuni. pp. Neron. 433-450. 1982. 1394). 1955. Rrenze. 129. Migration and Economy in Roman Imperial Spain. „Tiberio e le imagini proibite". Les rapports entre les classes sociales dans l'Bmpire Romain (50 av. SCHEID. pp. Palermo. cit.J. 1985. Paris. vezi şi Id. 291 relevă că în Roma antică n-au existat clase sociale. 366367. JACQUES . Paris. dacă nu coincidea cu prima. cit. Literature and Politics in the Age of Nero.J. a industriei alimentare. Genese de l'antiquite tardive. F.cit. „modelul parităţii". op. Introducere. a urmat un .284 ap. Paris. Tiberiu era un auster.M. Manuel d'initiation â la litterature et â la civilisation latines. pp. op. în Journal of Roman Studies.J.. în Istoria literaturii latine. acelaşi autor se ocupă de opoziţia honestiores/humiliores la pp. p. ROSTOVZEV. dies imperii. La naissance de l'vordo senatorius". după moartea lui Traian. 1987. op. 1988. F. 226. JACQUES . cit. cit. 1991. pp. ed. Rome et l'integration de l'Empire (44 av. LE GLAY. imitator şi epitomator al lui Aurelius Victor. dar nu şi a unui declin general. în Istoria literaturii latine (14-l17d. 483. cit. pp. 384. pp. op. 1985. YAVETZ. vezi 413 SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE l-ll d. p. Acceptăm imaginea platoului. p. Rome. 15-293. anterior şi Introducere. Desigur. cit. op. 91. Uterque ordo. cp. LE GLAY. Observăm că.1987. Paris.C.AUR. cum arată Maurizio BETTINI. op. Oxford. pp.M. Paris. J. 52l-534. şi o decadenţă mascată a civilizaţiei şi culturii romane. op. mai ales pp. F. 153-l54. pp." JACQUES . Firenze. 34. pp. şi nu de la 22 decembrie din acelaşi .M. vezi şi J. GERARD. Tacite. 104-l16. 390-392. Roma. mai ales pp. pp.J. pp. în Des ordres â Rome. Paris. 227-228.platou. 9. 537-538. 437-440. Marcel LE GLAY. Passion et politique chez les Cesars. John Patrick SULLIVAN. 52.New York. a afirmat că. pp. passim consideră ca renascentist şi „secolul" lui Traian.C. ROSTOVZEV. 7. J. 254-255. op. Paris. 333-336. 1969. p. LE GALL . Storia economica e sociale dell' Impero Romana. cit. 2 voi. 483488. R. s-a arătat că Nerva a fost divinizat pentru a conferi legitimitate sacră fiului lui adoptiv. colonizaţi în această provincie (C'L. Introducere în Istoria literaturii latine (117d. MAC MULLEN. 2. Vezi mai ales Joe! LE GALL . 1967. 244. vezi şi Francois JACQUES . Jean ROUGE. pp.C. competitivitatea. 1974. 463-464. Paris. 88. J. 281 -291. nimeni n-a modelat atât de substanţial viaţa publică şi administraţia statală ca Hadrian (PS . JACQUES . p. Grandeur et declin de la Republique. de tip clasic. philotimia. Pentru mărcile fundamentale ale acestor două secole. LE GALL . Z. 1990. LE GLAY. Chester G. LE GLAY. 22-27. 303-305.

Espace urbain et histoire (l-er siecle av. a ţinut seama de popularitatea printre soldaţi a acestui senator. în L'Urbs.. POEŢI Al SECOLULUI I d. pp. în vreme ce „preţiozitatea" exprimă rafinarea subtilă a artei literare. a se îmbăia. departe de misiunile publice şi de viaţa politică. 45-46. în orice caz. op. 336-388. în latineşte Astronomicon libri sau Astronomica. vezi Robert-Alain TURCAN. pp. pp. . op. uenari. La religion romaine. L'epoque de Neron et ses controverses ideologiques. vezi Eduard NORDEN. cit. CIZEK. IV. în Istoria literaturii latine. cit. 255-256. F. TRAN TAM TINH. 1988. 1934. 1974. pp. Introducere.C. Vezi J. a 9-a. nu numai cu pregătirea lor profesională. Neron. J. pp. CIZEK. LE GLAY. CIZEK. Pentru mutaţiile suferite de atitudinea faţă de provinciali.C. pentru isianism. Filosofia în Grecia veche. 53-54. CUPAIUOLO. pp.17938. Le carnaval. pp. Bucureşti. Poâsie et art figură de Neron aux Flaviens. IV. a participa ia jocuri. p. cum a fost extinderea literaturii pe noi areale geografice şi sociale. JACQUES . în pofida accentelor adulatorii la adresa împăraţilor. 97-l09. vezi Gheorghe VLĂDUŢESCU. ci şi Manlius sau altfel. Eugen CIZEK. Pentru interpretatio Romana. Pentru evoluţia atitudinii faţă de „celălalt". J. data învestiturii senatoriale. 1986. SCHEID. LEEMAN. 47-65. 17-l8). Leiden. Les genres littâraires â Rome. LE 414 -: TE GLAY. 32-36 şi J. 1988. op. 19. 509-543. Paris. trad. pp. Itinerario della poesia latina nel I secolo dell' Impero. 8. realizată de marii scriitori ai vremii. ludere. Mithra et le mithriacisme. Manuel d'initiation â la litterature et â la civilisation latines.H. la fete et la communication. L'art romain.M. 11l-l28. Introducere. numai cartea întâi tratează probleme . Introducere. după opinia noastră. pp. pp. De fapt. iată ce înseamnă a trăi". cit. 257-258. în legătură cu artele plastice şi arhitectura primelor două secole d. 23. Chiar în tribunale. Le theâtre latin. Jean-Louis VOISIN. Manilius este autorul unui poem. pp. 1978. Mentalităţile romane şi reprezentarea străinului (I). op. pp. 447-451. Ideea decadenţei a apărut şi la J. 1978. 28. 1967. Bruxelles. 415 XXI. 469-473. avocaţii pledau pentru plăcerea publicului alcătuit din literaţi şi tineri „studenţi"). 22. Rhâtorique et philosophie chez Seneque (Ad Marciam. Bologna. LE GALL . IV. De către F. Paris. LE GLAY. de fapt concepţia fundamentală asupra vieţii. tendinţele lor spre o estetică rudimentară pot fi puse în relaţie. 24.M. 19. Pentru profilul stilului nou. pp. 17-l21. 31 notează că şcolile retorilor se transformă din ateliere „tehnice" în focare de cultură. 1981. La fete neronienne. 1977. diletantismul şi preţiozitatea. 1977. 1964. 30-36. pp. 459-460. Cum sublinia Alain MICHEL. în Istoria literaturii latine. cit. p. F. Introducere. pp. op. Ner. în Viaţa Românească.M. op. p. 47-48. Paris. Anton D. 22-24. Marie-Laure FREYBURGER-GALLAND . deoarece manuscrisele îl numesc nu numai Manilius. în Istoria literaturii latine. Pentru această problemă şi pentru curentele literare. ilustrează desfătările. Adoptarea lui Traian în 97 d. ele îi atribuie două prenume diferite. Pentru această inscripţie. Pentru dezvoltarea teatrului şi a tragediei sub Imperiu. 83. LE GALL . militar cu vechi state de serviciu. 21.Jacques GAILLARD. ATKINS. Bruxelles. LE GALL . 2 voi. GRIMAL. 86-l00.C. Napoli. CIZEK. Jean-Pierre NERAUDOU. în Istoria literaturii latine. 143-l46. 16. Paris. Orationis Ratio. Introducere. 18.C: vezi E. Paris. Epoca lui Traian. în Actes des Premieres Rencontres Internationales de Nice. care constituie adevărata „viaţă": „a vâna. Pentru Apollonios din Tyana şi folosofia secolelor l-ll d. 8-l2 mai 1925). CIZEK. LE GLAY.J. pentru mitraism. 252-300. F. cit. Exoriente sole (Suetone. 6. p. op. Pentru proiectul neronian şi eşecul lui. 1979. ignorarea de către artiştii Trofeului de la Adamclisi a normelor clasice. p. GERARD. Introducere. Anca FILIPESCU. 137. 1972. pp. a se amuza. I. în Rome et nous. Bucureşti. LE GALL .W. primele două „flagele" ilustrează un fenomen pozitiv. pp. vezi E. ci şi cu poetica aticismului arhaizant al secolului al ll-lea d. lauari.: MANILIUS. pp. 1987. în Culegere de studii de civilizaţie romană. Seneque ou la conscience de l'Empire. 3541. Leipzig-Berlin. storici e filosofi latini..Astronomicele". 438 afirma că literatura latină a Imperiului ar fi „sucombat" sub imperiul a trei flagele: cosmopolitismul. Introducere. pp. 18-48. DAlexandrie â la Domus Aurea. vezi şi Rene MARTIN . 13.J.C. CIZEK. vezi E. op. 3 tomuri. 262-263. op. care apar în opera lui. pp. vezi E. Teoria e pratica stilistica degli oratori. vezi Robert TURCAN. franceză de Alain SPIQUEL . în Istoria literaturii latine. Totodată.) în Actes Colloque du International Organise par le Centre National de la Recherche Scientifique et de l'Ecole Frangaise de Rome (Rome. 129-l59. Se presupune îndeobşte că se născuse în Italia şi că a dus o existenţă retrasă la Roma. pp. Cit. intitulat „Cărţi do astronomie" sau . italiană de Gian Carlo GIARDINA şi Rita CUCCIOLI MELLONI.M. passim. 6). 16. p. vezi şi J. 90. un adevărat mentalem. LE GALL . De fapt. cit. Cum reliefează Fabio CUPAIUOLO. passim. Literary Criticism in Antiquity. SCHEID. 34-36. p. Paris. 1909. vezi Eugen CIZEK. 22. Nici numele nu este sigur. Paris. London. Epoca lui Traian.C. reeditare. Histoire de la litterature latine. Totuşi.Aline ROUSSELLE. 38-39. op. 8 au 10 marş 1984. trad. Cum arată P. pp. Sectes religienses en Grece et a Rome dans l'antiquite pai'enne. cit. dar şi YVES PERRIN. pp.an. 260-261. vezi Henri-lrenee MARROU. Nice. CIZEK. 15. Paris. cit.C. 319-320. pp.C. în cinci cărţi. E. Isis . 1971. Paris. Acest act a contribuit în mare măsură la evitarea reiterării evenimentelor destabilizatoare din 68-69 d. a 2-a. în Istoria literaturii latine. 1924. 50-55. vezi mai ales V. vezi J. JACQUES . 64-83. 1984. pp. pp. vezi şi E. Le paganisme dans l'Empire Romain. vezi Florence DUPONT. E. Pentru religiile secolelor l-ll d. 244-338. pp. Decadence romaine ou antiquite tardive? lll-e-VI-e siecle. 1978. pentru rezistenţele faţă de misticismul oriental. p. Recherches sur l'iconographie et la correspondance des arts a l'epoque imperiale. 1982. vezi mai ales Marcel LE GLAY. Sâneque et Ies religions orientales. Jean-Michel CROISILLE. II.Jean-Christian TAUTIL. pp. 281 -291. Pentru armata romană. 186 (care subliniază că nu poate fi vorba de decadenţa elocinţei. Die antike Kunstprosa. pp. însuşi Rene PICHON. FEORU Şl ALŢII Poemul lui Manilius Viaţa poetului Manilius este complet necunoscută. 26l262. Paris. înainte de a deveni imperator.Gerard FREYBURGER . aceasta privilegiază discursurile de aparat. CUPAIUOLO. 274-365.M. pp. vezi J. pp. în Istoria literaturii latine. Le culte d'lsis â Pompai. Pierre GRIMAL. cit. 14.C. 17. 20.Domina şi aleşii ei: „Philosophi platonici". pp. 1985.lll-e siecle ap. ridere id est uiuere. pp. Noi considerăm că această inscripţie ilustrează un element constant al utilajului mental antic. ed. II. 1981. CIL. în Actas del V Congresso Espahol de Estudios Clasicos. Tacite. 10. ed. Pentru omogenizarea educaţiei şi a idealului existenţial. LE GLAY. De asemenea. Paris. Ramsay MAC MULLEN. totuşi Nerva a fost întâi proclamat princeps. 180-206. 27-28.

dar a fost cu siguranţă început în vremea lui August. şi preconizează moralizarea în numele responsabilităţii individuale. cea a lui Tiberiu. autorul Astronomicelor insera în poem digresiuni şi descripţii.de astronomie.LUCREŢIU unor aluzii politice ori anumitor reflecţii personale ale autorului. De fapt Manilius rupe cu tradiţia poetică a invocaţiei muzelor şi. Manilius abordează presupusa influenţă zodiacală asupra caracterului şi atitudinilor oamenilor. sau faţă de Vergiliu. De altfel Manilius cunoaşte profund Georgicele vergiliene. ratio. Manilius crede cu pasiune în concepţiile profesate şi asumă un veritabil misionarism. întocmai ca celebrul său antecesor. să-l zdrobească pe poetul epicureic. poezia şi realităţile" (1. Dar el nu-şi poate vibra trăirile ca Lucreţiu şi mai ales nu reprobă oamenii pentru că s-ar lăsa copleşiţi de superstiţii absurde şi de mirajul bogăţiilor. 436-443). Totuşi poetul se străduieşte să-şi îmDogăţească . FEDRU Şl ALŢII Arta lui Maniiius în centrul preocupărilor maniliene se află omul şi soarta iui. autorul Astronomicelor se ridică împotriva concepţiei despre lume a precursorului său şi îşi propune să-l combată. De altfel. cu toată adularea împăraţilor şi proclamarea adeziunii integrale la politica şi la ideile Principatului. din pricina măsurilor aspre. Unii cercetători consideră că poemul trebuie să fi conţinut o altă carte sau chiar mai multe. Poetul subliniază că astrele dirijează soarta omului. 892 şi urm. Maniiius strecoară în discursul său poetic o umbră de amărăciune: studiul astrologiei îi serveşte să consoleze şi să se autoconsoleze3. Astronomicele constituie o replică stoică şi astrologică dată marelui poem lucreţian. El adoptă stoicismul posidonian. Ovidiu şi astrologii romani. ca un anti-Lucreţiu. Manilius adoptă ca model opera lucreţiană. de asemenea. 538-631) aminteşte de cel lucreţian al sacrificiului Ifigeniei. trece pe primul plan (mai ales în ultimele două cărţi)1. De altfel. căruia îi este dedicat. Ca şi marele poet epicureu. îşi dedică opera împăratului Tiberiu (1. w. Manilius blamează îndeosebi eforturile celor ce vor să-şi modifice propria condiţie. care s-ar fi pierdut. consacrate descripţiei prodigiilor. Părţii finale a cărţii întâi din Georgice. cartea a doua cuprinde o descripţie a firmamentului astrologie. şi crede în noutatea materiei sale. Şi alte pasaje din poem încorporează digresiuni. dintre care cel mai relevant este prooemiul cărţii întâi. adoptate de împăratul Tiberiu împotriva astrologilor. Discursul poetic al lui Maniiius este foarte arid. ci şi faţă de Varro. încât.). nutrită de ficţiuni (4. De altfel. 930). aspectul constelaţiilor etc. vv. Manilius îşi propune cu pasiune să realizeze împletirea între poezie şi studiul concret al naturii. menţionată de Manilius (1. fatum. 7-l0). autorul Astronomicelor am remarcat că se proclamă un inovator şi începe fiecare carte cu un prooemiu. în ultimă instanţă. a astrelor diurne sau nocturne. Din primul prooemiu. astrele care călăuzesc existenţa umană. determinismul stoic al lui Posidonius. îşi însuşeşte. El ne apare conştient de semnificaţia acestei invocaţii. mobile sau imobile. masculine sau feminine. Totuşi. El a trebuit să-şi oprească redactarea operei în anul 16 d. cum am arătat mai sus. poetul atrage atenţia asupra obiectivelor urmărite de el în prooemiile sau introducerile fiecărei cărţi. care se înscrie în specia poeziei didactice sau didascalice. funcţia astrelor: „Mă închin la două temple. al lui Lucreţiu. pe când zodia balanţei. în mare măsură. Manilius celebrează forţa spiritului uman şi valoarea deosebită a cunoaşterii (4. dar pentru a i se opune. după zdrobirea legiunilor romane ale lui Varus. hărăzite 416 _ UN ANTI . vv. care să însufleţească doctrina aridă. poetul atestă o bună cunoaştere a psihologiei umane. Numeroase reminiscenţe vergiliene atestă raporturile lui Manilius cu tradiţia didascalicâ. el reiterează mefienţa faţă de poezia anterioară. naşterea cosmosului. vv. iar în cartea a cincea oferă o descripţie a constelaţiilor extrazodiacale şi a înrâuririi exercitate de ele asupra tipurilor umane caracterologice. Deci el opune liberului arbitru epicureic.C: MANILIUS. împresurat de o văpaie îndoită. pe multiple planuri. De fapt. am observat că. w. de sorginte epicureică. Antropologia ocupă o poziţie preponderentă în Astronomice. chiar pe terenul acestuia şi folosind armele lui. Căci celelalte cărţi abordează dimensiunile astrologiei. în anul 9 d. după părerea lui. în vreme ce cartea a treia înfăţişează zodiacul şi modalităţile de a stabili horoscopul. 14-22). Materialul fiecărei cărţi este încadrat între un prooemiu şi un epilog. vv. pentru a se manifesta ca un anti-Lucreţiu. pe care fatalismul astrologie n-ar exclude-o. Dar. Ca şi Lucreţiu. O replică sau mai degrabă o sfidare2. îi corespunde tema dezastrului suferit de Varus (1. Treptat însă poetul nu se mai referă la August. Manilius pendulează între glorificarea raţiunii.C. Manilius îşi propune reînnoirea tiparelor didacticiste. 874-875). în ochii săi. 387-408): „raţiunea învinge toate" (4. legate de moartea lui Caesar. Nu lipsesc din mentalitatea maniliană conotaţiile de sorginte orientală. şi cea a destinului. l-6). vv. POEŢI Al SECOLULUI I d. Maniiius se îndatorează nu numai faţa de Posidonius şi Asklepiades din Myrlea. De asemeaea. idei platoniciene şi neopitagoreice. vv. Poemul a fost definitivat sub Tiberiu. căci viaţa muritorilor este stabilită de destin (4. în cartea a patra. Un anti-Lucreţiu Astronomicele constituie un poem. v. Dar este de crezut că Manilius n-a alcătuit decât cinci cărţi. vv. Totodată. deocamdată limitată la poezia didascalică. 2l-22). încrederea în relaţia obligatorie dintre soarta indivizilor sau popoarelor şi mersul astrelor. care închipuia. a diferenţelor de caracter.C. Manilius contrapune această materie subiectelor poemelor tradiţionale spre a critica poezia mitologizanta prin excelenţă (1. Astfel. credinţa într-un destin riguros. Ca şi Lucreţiu. iar episodul Andromedei şi al lui Perseu (5.

anaforele şi aliteraţiile şi domină un ton retoric.imagistica prin recursul la mituri. de fapt. face apel la o scriitură alambicată. mai târziu. o concluzie uneori implicită. care erau inserate în ansambluri mai ample. Anterior fabula se dezvoltase în Orient. întemeiată pe bunul simţ. cuvinte insolite. el utilizează descripţii şi digresiuni. la legendele privitoare la zei şi la eroii transformaţi în astre. La Roma. de scurte povestiri în proză. reiterată frecvent (vv. Ca scriitor. o fabulă încorpora în medie cincisprezece-douăzeci de versuri.C. sunt puţin numeroase şi nesigure. El practică un hexametru dactilic curgâîc". care erau atribuite unui autor legendar. Discursul poetului se înfăţişează ca arid şi bogat în descripţii şi digresiuni. Gaius lulius Phaeder. Aetna. adică povestioară). trecând în versuri texte redactate în proză6. Totuşi. Emerg în Astronomice pasaje bogate în substanţă imagistică fecundă în efecte artistice. totuşi. La Roma. Ceea ce indica apartenenţa sa la categoria liberţilor. Astfel. în general. Răspunsurile sunt naive. Stoicismul lui Lucilius nu era ostil ideilor epicureice. şi nu pe predicarea virtuţii. căci Lucilius crede că erupţia Etnei era pricinuită de curenţii de aer din interiorul muntelui (vv. în aceeaşi epocă. probabil în epoca lui Nero. Sensul iniţial al acestui cuvânt latinesc fusese acela de „conversaţie". în accepţie modernă. consemnate chiar de fabulele lui. inuentor. Căutarea febrilă a variaţiei stilistice denotă adeziunea poetului la stilul nou. Democrit şi Seneca. Poetul utilizează structuri aspre. Acest poem a constituit mai degrabă o echivalenţă latină decât o traducere a operei lui Aratus. în diferitele ei etape. care aspiră spre cele mai înalte culmi. Fabula. probabil. discursul manilian se învederează a fi greoi. al fabulei ca specie a literaturii latine a fost Fedru. însuşi Germanicus. i-au impresionat totdeauna pe antici.C: MANILIUS. înaintea lui Fedru. 315-325. scenarii populate de animale. Vagellius a consacrat un poem exaltării aventurii extraordinare a lui Phaeton. căci finalt. El descrie muntele Etna şi împrejurimile lui. fapt care explică specializarea lui cu înţelesul de „piesă de teatru". a alcătuit „Fenomenele". Această concluzie conferea speciei literare respective un caracter manifest didacticist. anumite explicaţii lucreţiene ale erupţiilor vulcanice şi seismelor. din punct de vedere artistic. Poemul Aetna Poezia didascalică răspundea. Lucilius şi mai ales ale lui Horaţiu. Germanicus a mai scris comedii în limba greacă. armonios structurat. îl preocupă cauzele producerii erupţiei. fabula era rezervată învăţământului elementar.şi o „morală". după ce reprobă. Opinăm că Aetna este opera lui Lucilius. De unde şi sintagmele menţionate în alte capitole fabula togata şi fabula palliata. De asemenea el denunţă agronomia. fabula pendula între povestirea fantastică şi cea didascalică. în mediul cultural elenic. Ni se pare evident că Aetna constituie un produs al noii mişcări literare. şi mai ales caută febril cauzele. Copiii se exercitau parafrazând în versuri fabule în proză sau invers. Maniiius acumulează adverbe şi conjuncţii. Acest scriitor ar fi trăit în secolul al Vl-lea î. Cum am arătat mai sus. ca şi echivalentul lui grecesc apologos desemnau mai ales o naraţie care comporta dialoguri între personaje. accelerării sau încetării ei. FEDRU Şl ALŢII Biografia lui Fedru Numele latin al lui Fedru a fost. forme arhaizante. dar şi aliteraţiile. Lucilius afişează un dispreţ evident faţa de prosperitatea agricolă. 80-l17).aproape de dimensiunile epigramei . Acest poem a fost atribuit lui Vergiliu şi altor poeţi ai „secolului" lui August. Dar important ni se pare faptul că. însă şi 418 POEMUL AETNA cele ale lui Heraclit. 9-28. la „anecdote" organic captivante.Anti-Geo/g/ce"5. 74-77). 419 POEŢI Al SECOLULUI I d. îndeosebi în primele cărţi. poezia mitologizantă şi miturile (w. în care Lucilius deţinea un statut privilegiat. cunoscut sub numele de Esop. a fost redactat în 646 de hexametri dactilici poemul didascalic „Etna". în măruntaiele căruia erau situate cuptoarele zeului Vulcan. numele pe care îl purtaseră ca sclavi. care reliefează obedienţa poetului faţa de stilul nou. încât Aetna comportă anumite conotaţii demne de a fi socotite ca adevărate . cognomen. inclusiv referitoare la o viaţa şi personaje cotidiene. Phaenomena. Acesta din urmă narase cu umor povestea şoarecelui de la oraş şi a celui de la ţară {Sat. 219-229. AstronomicelorIlustrează un stil mai clar. Termenul latin de fabula. adică în saturele literare ale lui Ennius. El a eroizat curajul lui Phaeton ca simbol al virtuţii. se străduieşte să fracţioneze desfăşurarea normală a frazei. La Roma. Asemenea idei erau insistent propovăduite de Seneca şi circulau în cercul acestuia. Datele despre viaţa lui Fedru. Proliferează comparaţiile. Fabule izolate apăruseră în literatura greacă în operele lui Hesiod şi Arhiloh. în manifeste raporturi de intertextualitate cu Maniiius. circula o culegere de fabule. fasf. arid. ca şi în Grecia. 356-359). Autorul Etnei reia. 2. nepot de sânge şi fiu adoptiv al lui Tiberiu. Lucilius încearcă să răspundă acestei preocupări şi utilizează ca izvoare textele stoice ale lui Posidonius şi Asclepiodot. Poezia maniliană rămâne însă mai ales abstrusă şi cereorală. Fedru şi apariţia fabulei Creatorul. autorul acestui poem exprimă pasionat dorinţa de cunoaştere a adevărului. mai cu seamă în India. care cuprindeau o scurtă naraţie . 357-358). diminuării. desigur. nu . apăruseră fabule izolate. ca şi Manilius. adică fabula-apolog (numită uneori de romani fabella. pe care le acceptă uneori. 6 vv. care adoptau de regulă prenumele şi numele gentilic al stăpânului şi transformau în supranume. unui activ orizont de aşteptare. erupţia vulcanică. constituia o specie de literatură narativă minoră. abundentă în platitudini. în două cărţi. Maniiius privilegiază paralelismele şi antit-zele. 9l-93. stranii şi enigmatice. pe atunci încă în formare. dar factura lui stilistică şi ideatică pledează pentru o datare mai tardivă. emfatică şi retorică. Erupţiile vulcanice în general şi mai cu seamă cele ale muntelui Etna. guvernator al Siciiiei sub Nero şi prietencorespondent al lui Seneca. Aceste fabule relatau îndeobşte un conflict dintre cei puternici şi cei slabi şi comportau o morală practică. dar mai ales explicită. sfidarea lansată de Maniiius fascinantului demers lucreţian a eşuat complet4. Sau altfel spus.1ios.

că nu făcuse decât să transpună în versuri iambice temele esopice.C. vv. cum subliniază însuşi Fedru (1.). anecdote destul de dezvoltate. în opera sa şi într-o epigramă a lui Marţial {Epigr. adică un epimythium. structurarea fabulelor în patru categorii: 1. liberţi ai împăraţilor Gaius-Caligula şi Claudiu. Fabulistul era destul de instruit. după care se situează replica finală. autori ca Seneca. 26 şi 10 fabule. martor şi judecător (2. la care se adaugă câte un prolog şi un epilog la fiecare dintre ele.1232). Ei însuşi ne evidenţiază că provenea din Macedonia. fabule propriu-zise. 19. pr. care poate debita un precept sau o maximă morală. cunoştea atât literatura latină. 17).C.. descoperite de italianul Niccola Perotti. pr. Poetica lui Fedru este programatic şi foarte clar dezvăluită de prologurile şi epilogurile cărţilor de fabule. lunona. scurte. Totuşi el urmărea şi travestirea adresei satirice a poeziei sale8. Deşi este adevărat că Fedru recurge la cel mai simplu şi mai prozaic metru. fabule mitologice sau cu implicaţii filosofice. De altfel. Când se referă la fabulă. Nu se ştie cu exactitate când a murit Fedru.1). 5802. Ca şi alţi autori latini. în versurile mai sus citate din prologul cărţii întâi. care pun nume celebre pe operele lor moderne. 9958. De fapt. pr. şi o morală. Marţial este singurul autor care menţionează ca fabulist pe Fedru. apărut spre finalul naraţiunii. în tiparele acestuia.13). 20. Dar ca sclav . în domeniul fabulei. Dar s-a remarcat că numai o treime din totalul fabulelor. 8562."). încât Fedru a fost condamnat. Vulpea şi barza (1. i-a intentat un proces. Iar în ultima carte de fabule. în vreme ce fabula lui Esop era o „snoavă". 17-20.. un promyihium. tratează subiecte împrumutate din Esop. libert al lui August". adevărat scenariu.. El dedică fabulele din cărţile 3-5 unor personaje foarte influente. deoarece este consemnată de Avianus. la exil. poetul afirmă. Vulpea şi corbul (1. îi succed o introducere şi un nucleu narativ. Fedru dorea să naturalizeze la Roma o specie literară pe care o ilustraseră grecii. se poate constata o evoluţie a atitudinii poetului faţă de Esop. Fedru este parţial original şi pentru că transferă materia discursului esopic din proză în limbajul versurilor. detractorilor lui. eliberat cândva de August însuşi. Distribuţia inegală a fabulelor între aceste cinci cărţi atestă că un număr destul de mare de poeme ale lui Fedru s-au pierdut. Appendix Perrotina. 3. dacă ar fi să-l credem pe fabulist. Abia Avianus. replica finală este incisivă şi se converteşte în veritabilă concluzie a poemului. l-2). w. „Fabulele esopice ale lui Fedru. fabulist din secolul al IV-lea d. se semnalează că un fiu şi o fiică consacră o inscripţie tumulară tatălui lor. fabule cu oameni în loc de animale. 466. Chiar materia fabulelor pur esopice este profund modificată. Cum ne reliefează prenumele şi gentilicul fabulistului. numit chiar Gaius lulius Phaeder (CIL. deci o naraţiune. adaptat în latineşte sub forma de Phaeder. în care a fost în acelaşi timp acuzator. întors la Roma. Tiberiu Caesar şi sclavul păzitor al atriului (2. Ele au fost probabil desprinse cândva din manuscrisele care păstrau diviziunea în cinci cărţi. adică 47 din 135 de poeme. l-7). Acesta a întocmit o culegere de fabule ale lui Fedru şi Avianus. prezentat sau urmat de formule fixe (de tipul „această fabulă arată. w. De altfel. esopice prin excelenţă ca Lupul şi mielul (1. Acesta.C. 5). adică din regiunea muntoasă a Pieriei (3. ca Fedru sau împotriva celor cu gust dificil (4. 5).. în Roma secolului I d. 24057. Mobilele sale ar fi mai ales să incite la râs şi să instruiască prin pilde edificatoare. încât fabulele perottine trebuie să fi provenit din cărţile 2-5. ca Din cizmar medic (1. Sub Tiberiu. atotputernic favorit al împăratului şi prefect al pretorienilor. realităţi noi (4. 14). Mai mult decât atât. Poetul sau Testamentul explicat de Esop (4. Unii cercetători cred că s-a stins din viaţă în timpul domniei lui Nero. 2. Numele său trac fusese elenizat în Phaidros şi ulterior. de altfel foarte veche. 420 OPERA Se propune. îndeobşte fabula debutează cu o maximă moralizatoare. Copacii sub protecţia zeilor {3. narratio. pentru că adăugase multe elemente noi lumii fabulistului grec. mai Ssgrabă decât Phaedrus. care se reflectă în fabulele sale. 14. 2031). 22)7. Fabulele consemnate de Perotti sunt cunoscute de filologi sub numele de . Universul lui Fedru 0 fabulă a lui Fedru comportă în general o naraţiune. după tematica lor. De altfel. Fabulele lui Fedru sunt grupate în cinci cărţi. Poetul era trac de origine şi se numise iniţial Gaidreas. în secolul al XV-lea. Astfel. pe care îi atacă în unele din versurile alcătuite în această vreme. Phaedri Augusti liberii Fabuiae Aesopiae. 9). vehiculată prin timpuri şi contexte sociale felurite. Quintilian. 5). Fedru fusese sclav imperial. w. fapte politice şi personaje sunt inserate masiv în textura poemelor...Apendicele Perottin". S-a folosit de un gen literar vechi pentru a introduce. cât şi cea greacă şi dezvoltarea artelor plastice antice. intenţia de a face să rivalizeze Roma cu Grecia. autentice nuvele. să fi nutrit resentimente puternice. care cuprind respectiv 31. 9. 4. în sfârşit. o învăţătură. 38 şi urm. 1l-l3).17) 3.C. după moartea lui Seian. fie celei a oamenilor. Opera Discursul poetic al lui Fedru s-a cristalizat în 135 de poeme. exemplo . consemnează ca formă de nominativ Phaedrus. 8. fabulistul continuă să-şi publice opera şi duce o existenţă relativ calmă. v. Venus şi găina (A. adică Phaedri. Ni s-au conservat mai ales fabulele cele mai simple şi mai şcolare. epil. mythos înHjreceşte. pr. Astfel. avarilor etc. 26) etc. 6. vv. critici ai operei sale. v. adică la senarul iambic. consacrate faptelor diverse. după ce declarase.şi în copilărie . ale cărei moravuri.. Aulus Gellius şi chiar tardivul Macrobiu ignoră pur şi simplu existenţa lui Fedru.el trebuie să fi fost supus unor frustrări cumplite. ulterior Fedru afirmă că fabulele sale sunt esopice şi nu ale lui Esop.. 7). ca să le sporească valoarea (5. probabil. dar are totuşi duşmani înverşunaţi. poetul susţine că numele lui Esop figurează în opera sa spre a-i conferi prestigiu. Fedru l-a persiflat necruţător pe Seian.. Văduva şi soldatul (A. ca Pedepsele din Infern (A. încât poetul trebuie să se fi numit efectiv Phaeder şi nu Phaedrus. apostrofe destinate criticilor invidioşi ai autorului. Originalitatea lui Fedru nu rezidă însă numai în inventarea unor subiecte inedite. consacrate fie lumii animalelor. 9) apare numai forma de genitiv. apologuri.ştim ia ce dată s-a născut: poate pe la 15 î. Fedru sau Invidia (4. dar este probabil că a murit în jurul anilor 50-53 d. ca şi titlul operei. 3. Aceasta din urmă este adesea rostită de un personaj. după exemplul artiştilor plastici. în epilogul cărţii a doua... 13). Principalul izvor de inspiraţie a fost Esop. cea a lui Fedru apare ca profund ancorată în problematica epocii. Dar inscripţiile latineşti includ ca formă de nominativ Phaeder (CIL. la poemele din cele cinci cărţi s-au adăugat. alte 31 de fabule. 3.

fabulistul atrage atenţia asupra faptului că şi-a codificat mesajul şi invită cititorii să-l decodeze. utiliza armele autoelogiului (4. Conotaţiile acestei fabule sunt * Broaştele cer lui lupiter un rege şi le este trimisă o grindă. firesc imobilă şi apatică. vv... Strategia literară Fedru avea încredere în talentul său artistic şi. esopică şi retorico-scolastică: mielul e timid. sunt totdeauna înclinaţi să-i persecute pe cei slabi. sub forma unei năpârci. intuieşte şi descrie comedia umană în perspectiva originii sale modeste. Fedru rămăsese întrucâtva ataşat de obârşia sa tracică. 422 UNIVERSUL LUI FEDRU complexe. FEDRU Şl ALŢII să întrunească aplauzelor celor inculţi (4. universul imaginar al fabulelor lui Fedru este impregnat de o filosofie populară. mila încercată faţă de oprimatul lipsit de apărare şi naiv. motivul generator al discursului fabulistului.C. De altfel. şi antinomia.. în realitate.C: MANILIUS.. incapabilă să sugereze evoluţia caracterelor. lupiter le expediază un alt cârmuitor. Acest şarpe înghite toate broaştele (1. Deşi patriot roman. Fedru preferă să nu critice indivizi sau stări politice concrete. pr. vulpea şireată. cum am arătat de fapt. protestează împotriva agresiunii. Fedru nu-şi uită obârşia.. pr. întemeiată pe o etică simplă. trecut de partea Romei. 20). v. 1). 1l-l2. Fedru nu izbuteşte să transfere naraţiile sale. Fedru era predispus la schematismul simplist de către vocaţia didascalică a discursului . subliniază că se exprimă concentrat şi preconizează concizia. 4. că Fedru transfigurează conflictul esopic.. pe când Petroniu străluceşte prin fabulaţia bogată. Astfel. ci să reprobe tipuri şi categorii umane. care i-a pricinuit exilul. căci nu numai că fabulistul elogiază fierbinte libertatea (3. El consideră fabula ca o specie literară serioasă şi susţine că nu doreşte 421 POEŢI Al SECOLULUI I d. Fedru face aluzie la o celebră discuţie. suferă şi se bucură alături de toţi cei năpăstuiţi. pentru a sfârşi prin a se consola şi a se resemna să accepte în ultimă instanţă . care este desigur Seian. w. din dimensiunile simbolico-convenţionale ale vieţii autentice. nechibzuinţa (1.. Fără îndoială. 13) şi celebra anecdotă. în cartea întâi de fabule. 2). de tip esopic. fugit de la stăpânul lui. adică Tiberiu. căci oferă un adăpost sigur (4. fixate în gestul de a revela o concluzie moralizatoare. sub influenţa sentimentelor fabulistului. 7. intrinsec constituite. De asemenea. v. trad. pe care o realizează Petroniu în povestirea aventurii matroanei din Efes (Satyr. de tip etic. însă de cele mai multe ori.monere: „Ce merit are cartea?. asinul fanfaron şi josnic etc.14). 20). deoarece personajul rău putea fi atât slab. abundentă în locuri comune. vv. Dar Fedru consideră inutilă şi chiar condamnabilă orice revoltă împotriva condiţiei sociale date. De fapt. Fedru consemnează numele lui Socrate şi atestă cunoaşterea unor anecdote şi aserţiuni socratice9. care aderă perfect la tonul didascalic. Relevantă este în acest sens prima sa fabulă. oaia şi leul. epil. survenită în anul 16 d. constituie etimonul. vrăjindu-i prin farmecul lor (2. Personajele sunt rigid construite. El nu dezvăluie transformarea sentimentelor acestor personaje. trad. numit de romani Arminius. 8. într-o fabulă-apolog. 19). Lupus et agnus. ci alude la statutul înjositor impus de romani popoarelor pe care le supuseseră. Fedru precizează că ţelul fabulelor este îndreptarea greşelilor comise de muritori. Animalele sunt evocate în postura lor tradiţională. Fedru ajunge chiar să susţină că statutul social şi uman modest este de preferat puterii şi funcţiilor de conducere. Fedru adoptă mai degrabă postura unui povestitor agreabil. cât şi puternic. 5-6). însă pentru că ele protestau. cu îndrituire caracterizat ca un „poet al plebei"10. vv. Şi.. de Aurel Tita şi Gheorghe Moraru). pr. 7). l-2. Caracteristică este în acest sens fabula Căpriţa. fabulistul nu simte natura. între doi fraţi: căpetenia germanică Hermann. Astfel. nu vibrează înaintea farmecului ei. 7). Lumea lui Fedru nu se reduce însă la înregistrarea unor realităţi socio-politice şi la reprobarea defectelor morale.. pr. pe care l-a asumat (2. 3-4. Acest univers este convertit în structură literară şi depăşeşte simpla colecţie a defectelor şi a vicioşilor. Totuşi. epil.. îşi însuşeşte toată prada. imobile. cu acelaşi subiect. însuşi Esop convinge pe un sclav. El nu atestă graţia fabulelor lui Esop şi umorul lui Horaţiu. 11l-l12). 5. Pe de altă parte. vanitatea găunoasă (5. care exprimă o „contestaţie" anarhizantă a ordinii umane. pentru a-i conferi ambivalenţă.establishment"-ul11. efectele acumulate. mai ales morală. pe care o stimulase de multă vreme diatriba cinico-stoică. de către savantul danez Mortens Noejgaard. Totuşi. şi Flavius. care să traducă nu numai o realitate fizică. epil. sub diferite pretexte. vaca. Vrea să-ndrepte// Prin râs şi prin poveţe înţelepte" (1. S-a susţinut. Dar cei puternici. brav luptător pentru libertatea seminţiei lui. ca atâţia poeţi romani.. breuitas. aşadar un conflict „moral". acest conflict ar implica două opoziţii fundamentale: antiteza. valoarea artistică a fabulelor lui Fedru este foarte modestă. care denotă şi totodată conotează indignarea resimţită de poet faţă de lipsa de scrupule şi de omenie. eclectică. progresiunea psihologică. nucleul narativ ne arată cum leul privează pe aliaţii lui mai slabi de rezultatele unei vânători şi cum. chiar şi mai târziu. l-7). v. v. de jos o să vă spună" (1. Lupul şi mielul. De fapt. Relevantă este şi comparaţia dintre fabula Văduva şi soldatul (A. reprobarea asupririi de toate tipurile. w. potentes. care îl tortura. De fapt. Ulterior. fanfaronada etc. poetul atacă violent în poeme cu cheie pe Tiberiu şi îndeosebi pe Seian*. De asemenea. între un personaj rău şi o fiinţă inocentă. în majoritatea fabulelor sale. de Aurel Tita şi Gheorghe Moraru).. între cel puternic şi cel slab. 7). pe tărâmurile unei „realităţi" ficţionale. într-adevăr.// Cum fabula. lupul intră într-o controversă cu un câine şi dispreţuieşte starea de sclavie în care se află acesta (3. de fapt un conflict „fizic". Poetul nu practică îndeobşte o adevărată analiză psihologică. 3. 6). să se întoarcă acasă şi să îndure resemnat toate persecuţiile (A. lupul abuziv şi lacom. Naraţia lui Fedru se relevă monocromă. ci şi un sistem moral. care începe programatic: „Devălmăşia cu cei tari nu-i bună. simpatiei lui emoţionante faţă de toţi cei nedreptăţiţi şi slabi. Spre deosebire de alţi liberţi. El denunţă impostura şi şarlatania (1. într-o fabulă celebră. Astfel. evoluţia lor gradată.

Limba este clasică. în literatura română. Ne aflăm însă în faţa unui clasicism nereuşit din punct de vedere stilistic. a cărei viaţă galantă este de fapt abordată de Calpurnius Siculus. deoarece celelalte trei. de mulţi autori antici. unde vedem vinul nou care spumegă. 62-72). chiar aridă. vv. încă puternic în vremea alcătuirii fabulelor lui Fedru. sentimentul naturii şi al pitorescului. este vorba de poeme „mascate". libert şi protejat al familiei Calpurnilor şi poate de origine hispanică.. prin intermediul lui Corydon. unele fabule se studiau în şcoli. Al. Se configurează un Roccoco ante litteram. cum se întâmplă uneori. sub care se travesteşte Calpurnius. teme tratate de Fedru emerg. Şi. poetul cere personajului Meliboeus să-l introducă la curtea imperială. Calpurnius Siculus introduce efectiv tema oraşului mare în poezia pastorală. Iar atunci când. supleţe stilistică. reprezentaţi mai ales de anumite epitete. Sunt foarte rari tropii. Nucleele narative se convertesc în mici scenarii. în celelalte egloge universul pastoral 424 CALPURNIUS SICULUS Şl ALTE EGLOGE imaginar se prezintă convenţional şi comportă numeroase anacronisme. prozaic şi colocvial. 4. Calpurnius Piso. sunt puse în serviciul Imperiului şi al lui Nero. în chip manifest. scriitură variată. între căldura toridă a verii şi răcoarea apelor etc. chiar rafinate. mai recent. însă senarul iambic era concomitent simplu.C: MANILIUS. în versiune vergiliană. în opera celebrului autor francez. Calpurnius Siculus are în vedere pe protectorul său. ni s-au conservat îndeobşte cele mai şcolare dintre fabulele sale. iar descoperirea efectuată de Perotti a stimulat interesul pentru poemele lui Fedru. Raporturi complexe de intertexţualitate s-au statornicit între fabulele lui Fedru şi operele lui La Fontaine. în scrierife lui Gheorghe Asachi.său poetic. Tendinţa lui Fedru spre concizie a fost pusă în legătură cu stilul nou. Florian. îşi diluează substanţa ţărănească. Calpurnius Siculus este un poet eminamente solar. cum am mai arătat. discursul poetului devine mai lung. probabil voluntară. se declară urmaş direct al păstorului Tityrus. Dacă lăsăm deoparte mica Georgică mai sus evocată. adică întâi. încrederea în resursele naturii ilustrează adeziunea poetului la epicureismul preconizat în cercul Calpurnilor. FEDRU Şl ALŢII Receptarea lui Fedru Valoarea artistică scăzută şi clasicismul prea uscat al fabulelor lui Fedru au determinat. desigur. dar şi de dramaturgi romani. unde aceste trăiri sunt genuine. Şi el trebuie să fi fost supus unor frustrări puternice. în 1966 şi. umor şi. de fapt. Metrica este impecabilă. durerile. contrastele vergiliene între soare şi umbră. dar învederează predilecţia pentru substituirea termenilor concreţi prin cuvinte abstracte. cum am arătat mai sus. mai bogat în detalii. care îl utilizaseră în scenele vorbite pe tonul conversaţiei normale12. Donici şi. practicate de nişte păstori. depăşite numai cu ajutorul complex pe care i l-a acordat ginta Calpurnilor. gesturile şi faptele devin în ultimă instanţă citadine. pe care nu le întâlnim în discursul poetic al lui Fedru. La Fontaine converteşte scenariile sale în dialoguri elegante.13. Krâlov. însă poetul se emoţionează sincer.C. lipsită de pitoresc şi tributară. . chiar mai insistente decât în alte opere literare ale vremii. comportă uneori o oarecare vivacitate. amintind de saturele lui Horaţiu. în evul mediu. pentru că echivalează cu o Georgică miniaturizată: bătrânul Micon dă îndrumări agricole competente fiului său Canthus. iar dialogul dintre personaje. Anumite fabule au fost prelucrate în proză. primului clasicism latin. Calpurnius Siculus restituie. când evocă umilinţele îndurate de cei slabi. Lessing. adesea stângace. acest poet trebuie să fi scris şapte egloge sau bucolice. a patra şi a şaptea. Deosebit de interesantă se învederează egloga a cincea. adică în egloga întâi. îi indică îngrijirile care trebuie date oilor după tuns şi ce trebuie făcut în staule. conţin accente encomiastice la adresa regimului. Sentimentul viu al prieteniei. în ce priveşte fabulele lui la Fontaine. Ne referim mai ales la poetul bucolic Titus Calpurnius Siculus. în discursul liric calpumian. care dobândise unele trăsături barochizante. Calpurnius Siculus este adeptul clasicismului epocii. Aurel Tita şi Gheorghe Moraru au publicat traduceri ale ansamblului fabulelor lui Fedru. care se singularizează. merae bucolicae.C. adică al lui Vergiliu însuşi (Egl. Pe de altă parte. în 1981 (în „Biblioteca pentru toţi"). vacile ce se culcă la umbră. ale lui Grigore Alexandrescu. Iubirile pastorale. în schimb. Desigur. Intertextualitatea cu eglogele vergiliene este subliniată într-un fel chiar de autor. mai ales. 423 POEŢI Al SECOLULUI I d. ci şi faţă de Eneida pentru a potenţa romanizarea speciei lirice bucolice şi a o lega mai strâns de vremea sa. Personajul Corydon. observarea vieţii rurale şi ne plimbă pe meleagurile rusticităţii meridionale. El era versul folosit în mimi de Laberius şi Publilius Syrus. De altfel în acest cadru bucolic păstorii. se poate constata. Cadrul tematic este cel tradiţional.. De altfel Calpurnius Siculus a rămas îndatorat nu numai faţă de Bucolicele şi Georgicele vergiliene. abundente în aluzii la personaje şi evenimente contemporane. care îşi văzuseră respinsă iubirea. Calpurnius Siculus şi alte egloge Arcadia lirică. între 54 şi 58 d. în pofida controverselor şi ipotezelor ingenioase cu privire la datarea vieţii şi activităţii sale. copacul acoperind izvorul de la picioarele lui. geloziile şi speranţele. Mai târziu. numai patru egloge sunt „bucolici pure". filtrate de intermediul lui La Fontaine şi al altor fabulişti europeni. comportă o manifestă inspiraţie politică. din pricina adresei lor satirico-moralizatoare. de fapt. încă în relaţii excelente cu Nero. Când fabula lui Fedru devine naraţie cu subiect istoric. îşi deapănă elegiile sau susţin adevărate turniruri muzical-poetice. adică acela al întrecerilor de cânt. ignorarea lor. ca în anecdota referitoare la Pompei şi la soldatul care i-a jefuit bagajele (A. a obsedat pe unii dintre poeţii secolului I d. schiţat în stil direct. Dar cum travesteşte el realităţile romane? Şi cât de autentice sunt trăirile calpurniene ale vieţii rurale? Răspunsul la a doua întrebare ni se pare simplu de dat. De altminteri. 9). scriitura alegoriilor fabulistului este austeră. De altfel Calpurnius Siculus transferă Arcadia într-o Sicilie imaginară. purtate de gentilomi. Totuşi. Mulţi păstori camuflează personaje ale Romei.

personajele apar pe scenă mai ales pentru a debita monologuri. 11. Dar opinăm că i se poate atribui lui Calpurnius Siculus şi un poem straniu.C. Or. ni s-a păstrat tragedia Octaviei. 2-6). consacrate versificaţiei. Bacche". Ann. 29. ci şi visele. 6. Caesius Bassus susţinea că toţi metrii ar proveni din hexametrul dactilic şi din trimetrul iambic. adresată zeului Bacchus. „Elogiul lui Piso". Pseudo-Seneca (nume convenţional al autorului ei) înfăţişează repudierea Octaviei. Laus Pisonis. din opera căruia s-a conservat cei puţin un vers. Lyrica sau „Cărţi de lirice". elogiu vibrant adus lui Cato din Utica). versul scurt. De metris. care nu ni s-au păstrat: „Despre metri". deoarece piesele sale făceau aluzii critice la împăratul Tiberiu {TAC. ca şi alte elemente atestă adeziune fermă. Imitatorii se exprimă într-un limbaj clasicizant şi rigid. rezultă că Maternus alcătuise tragedii cu subiect grecesc. pritenul şi corespondentul lui Seneca18. care să regăsească. 1. Această tragedie comportă numeroase enigme. consemnează numele a diverşi poeţi lirici. Inovaţiile se afirmă .autor al tragediilor Atreus şi Agamemnon. reflex manifest al predilecţiei romanilor pentru teatru. a doua soţie a împăratului. deoarece figurează în manuscrisele care conţin teatrul acestuia? Iar dacă răspunsul este negativ. Dial.C. în schimb. Din informaţiile furnizate mai ales de Tacit. şi o tragedie pretextă etc. 13. Nu lipseşte o anumită graţie rafinată în această poezie calpurniană a galanteriei. Filologii le cunosc sub numele de „Poemele Einsidlensice". Tragicii minori şi Octavia în timpul Imperiului timpuriu. ritmuri italice spontane.3. în urma intrigilor ţesute de Poppeea. cu o singură excepţie.C.16. Diverşi cercetători au plimbat datarea tragediei prin cele mai felurite epoci şi au atribuit-o diferiţilor scriitori. în pofida căutărilor savante. însă încorporează o ardoare sinceră. Peisajul pastoral se înfăţişează ca foarte convenţional. De altfel. Ideile acestuia din urmă sunt pasionat difuzate în corpul tragediei. din operele cărora nu s-au păstrat decât foarte puţine fragmente sau chiar nimic. Visurile. scrise spre sfârşitul domniei lui Claudiu. conservată până în zilele noastre. fantasmele. Se pare că acest poet al anilor 60 d. însă titlurile tragediilor evidenţiază o preferinţă accentuată pentru mitul Atrizilor. Inst. sau chiar la începutul celui următor. 5. Ann. vv. din care ni s-au conservat puţine 425 POEŢI Al SECOLULUI I d. în ciuda sfaturilor moderatoare ale lui Seneca. încât nu dispunem decât de numele autorilor şi de informaţii răzleţe despre viaţa lor. deşi autorul Octaviei se inspiră din dialogul De clementia şi din alte lucrări ale cordubanului apar diferenţe între concepţiile personajului Seneca şi ideile autentice ale fostului consilier al iui Nero. Poetul a frecventat foarte probabil cercul cultural-politic stoic al iui Cornutus. Este ea oare o tragedie scrisă de Seneca. Caesius Bassus a aderat la stilul nou. şi un altul consacrat exclusiv iambului.C. Din păcate. Bacche. ci de doi autori necunoscuţi. elogiat de altfel de contemporanul său Persius (Sat.. ca şi pretexte (Nero. mai degrabă de către Annaeus Cornutus decât de Lucilius. Se pare că Caesius Bassus privilegia peisajul câmpenesc şi imagistica rapidă. în aproape 300 de versuri. 98.8) . Domitius şi Cato. nu ni s-au păstrat textele. Agamemnon şi Thyestes. în aceste lucrări. însă atestă aceeaşi opţiune pentru o scriitură clasicizantă. mai ales în secolul I d. în biblioteca din Einsideln s-au descoperit două egloge. Dintre aceşti poeţi se poate detaşa totuşi Caesius Bassus.C. epici. Eins.C: MANILIUS. din aceste tragedii.. 426 TRAGICII MINORI Şl OCTAVIA în această tragedie. 38-41). unde era atacat mai ales Vatinius. Deşi precursor al neotericilor secolului al ll-lea d. chiar satirici. 6. Carmina Einsidlensia. şi chiar a lui Nero însuşi.Stilul poetului este marcat nu numai de experienţa vergiliană. Pare însă aproape sigur că Octavia a fost alcătuită la sfârşitul anului 68 d. care nu poate egala graţia întrucâtva mai delicată a modelului calpurnian. în vreme ce a doua eglogă a putut fi scrisă în 65 sau în 66 d. capabilă să depăşească uneori tiparele encomiastice convenţionale'5. Onirismul Octaviei. obligat să se sinucidă. Interesul principal al acestei tragedii rezidă în faptul că ea constituie singura pretextă romană... ar fi scris două tratate teoretice. 1. Laus Pisonis nu comportă „farmecul" suav al bucolicelor calpurniene. survenită după sinuciderea obligată a lui Seneca..C. Acest personaj al Dialogului despre oratori taciteic se bucura de o reputaţie deosebită (TAC. favorit al ultimului lulio-Claudian. s-a desfăşurat o bogată activitate tragediografică. De aceea. mai pregnant decât Manilius şi în opoziţie cu poezia clasicizantă îmbrăţişată de Fedru şi de Calpurnius Siculus17. care îi va lua locul. Cel mai lung dintre ele comportă o rugăciune lirică. produs în 64 d. de un entuziast promotor al memoriei Annaeilor. rafinat. deoarece filosoful din Corduba n-ar fi putut să-l reprobe vehement pe Nero. Poemul pare anterior eglogelor. îşi contrapun nu numai interesele. însă Caesius Bassus a scris şi o culegere de poeme „Liricele". Pe deasupra. TAC. Poetul invocă trecerea menadelor şi lui Bacchus: „liniştit te apropii de altare// Bacche. alambicat compus. devastată de incendiul teribil. Sunt puţin numeroase dialogurile între eroii şi antieroii tragediei. Ambele poeme implică o deghizare pastorală chiar mai transparentă decât cea a eglogelor calpurniene. fantomele lugubre şi frustrările ocupă un loc important în discursul tragediografului. precum Medea. curajoasă. Ele sunt inspirate de năzuinţa de a-l imita pe Calpurnius Siculus şi chiar pe Vergiliu sau Ovidiu. la contestarea tiparelor tragediei clasicizante. o anumită violenţă. conservate fragmentar şi alcătuite probabil nu de unul. soţia lui Nero. Cel mai important dintre aceşti tragediografi minori â fost însă Curiatius Maternus. în orice caz sub domnia lui Galba. deci Octauia. vv.C. FEDRU Şl ALŢII fragmente.l-3). la statutul de soţie a împăratului. care glorifică meritele lui Calpurnius Piso. 10. până la un punct concesivă faţă de tendinţele epocii. pentru a include un cânt în serviciul Imperiului. cine şi la ce dată a alcătuit-o? Puţini cercetători au atribuit-o lui Seneca. Dar cine sunt aceşti tragediografi? Mamercus Aemilius Scaurus . Cele două rivale.. 3) -. la poetica stilului nou. Publius Pomponius Secundus poet reputat (QUINT. Nero însuşi a fost un poet de valoare medie. Octavia comportă aluzii clare la moartea Poppeei. Dial. Lyricorum iibri.căruia i se atribuia. ci şi de lirismul lui Properţiu şi lui Ovidiu14. pe lângă Atreus. Caesius Bassus şi alţi poeţi Informaţiile noastre despre poezia secolului I d.. în timpul vieţii acestuia. Prima eglogă pare alcătuită la sfârşitul anului 64 sau la începutul anului următor şi comportă aluzii la reconstruirea Romei (Carrn. Dar Pseudo-Seneca se înverşunează împotriva întregii dinastii iulio-claudiene.

Frankfurt am Mein. Les genres litteraires a Rome. CIZEK. E.J. Pentru poemul iui Vagellius. vezi şi P. 162-l64. Copenhagen. Lucia WALD. cit. op. Lesgenres litteraires â Rome. pp. Fabio CUPAIUOLO. Pentru trăsăturile şi emergenţa fabulei in literatura antică. 1967. MARTIN . 513-533. 103. pp 30l-306. DAMS.chiar mai pregnant decât în teatrul senecan. Poeţii secolului I d. 3958. Storia della letteratura latina. în imperiul. ed. vezi şi F. I. 9. 204-205. 1969.. pp. Istoria literaturii latine (14-l17 d. 1924. Rrenze. E. Le lyrisme a Rome. 65. ?15-216. cit. p. 2 voi. 139-l55. Napoli. a 8-a. sfătuitoare tradiţională a eroinei tragice. GAILLARD. Pierre GRIMAL.C. pp.J. vezi şi P. în Hermes. op. cit. GAILLARD. Bucureşti. Astfel. 28-29 (care reliefează preferinţa lui Manilius pentru obscuritatea expreavâ). dar umaniştii Renaşterii s au ocupat oarecum de ele. Originalitatea lui Fedru. pp. d'une inspiration volontiers . Eugen CIZEK. cit. vezi şi R. pp. FLORES. (32. E. 1982. 514-518. MARTIN . 1985. nemaiavârtd putinţa. 1962. 15-37 Vezi în această privinţă Ettore PARATORE. Id. p. J. Poeţi secolului I d. I. pp. Augusto nella visione astrologia di Manilio ed ilpmbiema delta cronologia degli Astronomicon libri. pp. pp. Gunther SCHEDA. R. epil. Storia della letteratura latina. cit. P. „Poeta della plebe". 112-l14 (iar pentru structura fabulei. II. 38-39. Poeţii secolului I d. 1972.J. 5-9. 428 NOTE 103-l04 (unde arată că Fedru a utilizat şi scrierile lui Publilius Syrus. ale lui Lucreţiu. op. în Imperiul. vezi şi Rene PICHON. disertaţie. op. Berlin . Pentru poetica lui Fedru. L. pp. p. p. pp. p. 278-286. 1924. op. 294-305. Firenze. în Istoria Kieraturii latine. 44-53. p. pp. Leiden. 95. pp. SAfLLARD. 37-40. op. Fabio CUPAIUOLO. passim. 1846-l924. L'epoque de Neron etses ccntroverses ideologiques. 39-46. în ce priveşte Germanicus. WALD. 67. Bucureşti. 11. Paris. p. pp. Pentru originaliîaSea lui Fedru. Ratio und Fatum. 535539. pp. L WALD. 2 voi. 92-94. tragedie pretexte. Fedro. Cum evidenţiază R.J. 204. cit. Cum subliniază R. VOSS. 413-434. 163-l67. i. CUPAIUOLO. Eugen CIZEK. după formula lui Augusto ROSTAGNI. Neron-Phaâton ou la temâritâ du sublime. Octavie. Bucoliques. Ettore PARATORE. Leipzig. Introducere şi note la Calpumius Siculus. Istoria literaturii latine. 1964. Dichtung und Lehre bei Manilius. introducere şi Comentariu ia ediţia Etnei. I. 1969. GAILLARD. Mamlius. în Studii clasice. ea a fost tradusă de Ion Acsan. 37. I. pp. Itineraho della poesia latina nel I secolo dell' Impero. Pseudo-Seneca nu atestă talentul literar al lui Seneca. 164 exclamă: „Phedre est un conteur agreable. pp. p. pp. Paris. op. Pentru obedienţa lui Maniiius faţă de propaganda Principatului.. 95-96. 100. VILAN-UNGURU. în colecţia „Biblioteca pentru toţi"19. în Istoria literatum latine. !. retipărite. pp. în Rheinisches Museurn. 106. 379. în Imperiul.. I. 1978. F. 23. Franz-Frieder LUHR.// Nu-I pizmă. E.Jacques GAILLARD. Calpumius Siculus et les „Carmina Einsidlensia". 96-l13. pp. pp. p. pp. vezi Siegfrid SUDHAUS. 2 voi. 1898. 163. Histoire de la littârature latine. Frankfurl am Mein. op. vezi Janina VILAN-UNGURU. m Revue des Etudes Latines. 50-56. «6. a 3-a. în Istoria literaturii latine. în România. 1964. pentru universul lui Fedru şi codificarea lui. Torino. în Latomus. CIZEK. p. pp. în Istoria literaturii latine. Eugen CIZtK. CUPAIUOLO. în Impenul.Jacques GAILLARD. 205. pp. a 8-a. 104-l11. 1982. Poeţii secolului I d. în volumul Terenţiu-Seneca. Eloge de Pison. MARTIN . V'A consideră Astronomicele ca un foarte important poem ştiinţific. w. 1994. cit. Paris. GAILLARD.. cit. vezi Franz-Frieder LUHR. F. ca să fiu întâiu!. R. Raoul VERDIERE. în Istoria literaturii latine (14-l17 d. MARTIN . 1981. 10. I. 147 şi urm. Die Andromeda -Episode des Manilius. I. 92-l03.C. p. a 9-a. cit. BIBLIOGRAFIE: Jacqueline AMAT. \. 10. pp. 163. 1978. vezi şi p. 1969. 293-306. Fedru.J. op. 1970. I. L'epoque de Neron et ses controverses ideologiques. Fedru.C. Marburg Lahn. passim. corul emerge scindat. F. NOTE Pentru problemele alcătuirii şi datării Astronomicelor şi ale biografiei lui Manilius. Bucureşti. pp. 1972. Bonn. CiZEK. Manilius. Napoli. Fedru însuşi declară: „Eu. ed. vezi Peter DAMS. Deşi Fr. 103-l04. Patrick KRAGELUND. este dedublat personajul doicii. Etat de la question et prospectives. Cu privire ia acaastă împărţire a fabuteior lui Fedru. pp. 39-42.C). Leiden. Paris. Fedru. Les Belles Lettres. 205. 1982... ed. I. Cum reliefează Luigi ALFONSI. Le favole. cit. op. antitetice: corul partizanilor Octaviei şi cel al suporterilor Poppeei. în istoria literaturi' 'aţine. vezi şi E. A propos de la littârature classique au temps de Neron. Roxana IORDACHE. Ratio und Fatum. publicat la Bucureşti. p. 163-l64 (care utilizează critic ideile savantului danez Mortens NOEJGAARD). 535. Catul. Fedru. t. DAMS. pp. Bucureşti. MARTIN . vezi şi B. revăzută şi completată de Italo LÂNA. 3Ml *RD. ale tragediografilor romani. passim.C. Lean HERRMAN. retipărire. Studien zur Bukolischen Dichtung der Neronischen Epoche. pp. pp. vezi Janîna ViLAN-UNGURlr. Imperiul. 100. 3 voi. cit. 104. I. La rândul său. pp.C). op. op. p. Sîona delta letieratura latina. 1975.1964. vezi Luc DURET.New York. Limba tragediei este manifest tributară tendinţelor stilului nou. în Aufstieg und Niedergang der romischen Welt. Imperiul. cit.R. nutrix. Pseudo-Calpurnius. II. puîea-vom sta-n cumpănă eu grecii" 2. Francesco DELLA CORTE.// Să nu rămână singur Esop mi-am dat siiinţa. Paris. cit. Evul mediu a ignorat Astronomicele. cit. Poemul „Aetna". Paris. Octavia şi Poppeea sunt asistate fiecare de către o doică. pp. în Imperiul. pp. CIZEK. DAMS. I. 1924. 70-71. e doar râvna noi ticluiri să sa iu// iar dacâ-n lumea noastră latină o să fiu' ' Apreciat. 1978. în Studii de literatură universală. op. 6. GEBHARDT. R. 167l69. Prophecy. MARTIN . pp. Itinerario della poesia latina nel I secolo dell' Impero. Genova. LUHR. op. Dichtung und Lehre bei Manilius.J. 2l-29.ad. de Aurel Tita şi Gheorghe Moaru. ed. 246-251. în Istoria literaturii latine. 1968. CIZEK.J. 64l-642. Rene MARTIN . în Isteria literaturii latino. pp. op. receptarea iui a fost modestă. „Parva moralia'in Fedro. 255 şi 295. vezi E. I. 336-346. 100-l18. 1965. Fedru. Pentru scriitura naniiiană. Pentru acest poem în general şi stilul lui. I. în Imperiul. p. R. a 9-a. Le gen re bucolique a l'epoque de Neron: les „Bucolica" de T. pp. ed. Pentru prooerniile lui Maniiius. ManiHus. Napoli. Histoire de la littârature latine. pp. 1972. 1981. 162. MARTIN . căci e transformat în două personaje colective. 1961. GAILLARD. Fedru. P. Paris. Populism and Propaganda in the Octavia. 94-98. Dichtungskritik bei nachaugusteischen Dichtern. Apar totuşi reminiscenţe maniliene la Iuvenai şi la autori iatini de la sfârşitul Imperiului. 3). 1975. CUPAIUOLO. Pentru structura standardizată a fabulei. 93-94. pp. Doar autorul poemului Aetna l-a utilizat abundent. Vergiliu şi Ovidiu). DAMS. Octavia a fost însă totdeauna receptată cu interes în literatura universală. Caracterizarea lui Manilius ca un anti-Lucreţiu apare ia Rene MARTIN . 1945. 1968. Rene PICHON. 109-l10). 43-48. 10l-l04. cit. pp. CUP/tiUOLO. Zur Datierungsfrage des Manilius. 1967.. vezi E.

// cârme amebeo della IVEcloga di Calpurnio Siculo. 430 v ■: ' ■ • TI o . GRIMAL. op. 167. vezi nu numai numeroasele lucrări ale lui Raoul VERDIERE. F. Pentru eglogele lui Calpurnius Siculus. R. 15. 14. devenit profesor celebru şi foarte bogat. op. ci şi Gunther SCHEDA. vezi H. 166-l67. în Neronia 1977. 16. 429 POEŢI Al SECOLULUI I d. op. în Istoria literaturii latine. Le lyrisme â Rome. John Patrick SULLIVAN. la polemicile angajate între clasicisme şi nonclasicisme. 1991. L'dpoque de Neron. Prophecy. pp.C: MANILIUS. deoarece utilizase un neologism. trebuie menţionat iniţial Marcus Pomponius Marcellus. La bucolique post-virgiliene.c XXII. Est-il le penseur profond qu'on nous invite â voir en lui? II nous semble permis d'en douter". cit. op. p. 1969. I. El este primul editor important de texte latine. pp. vezi R. sub Nero. în Istoria literaturii latine. pp. în Euphrosyne. adică interpretarea plurivalentă a textelor scriitorilor.C. 163-l64. calificându-l drept „porc" (SUET. pp.1966. CUPAIUOLO. în Eos.anarchisante. Atribuirea Octaviei lui Seneca a fost preconizată. pp. 167. 17. F. Poeţii secolului I d. pp.. Halle. op. pp. op. pp. în L'ideologie de l'imperialisme Romain. a alcătuit un tratat de gramatică. 96-98. CIZEK.New York. pp. a condus o şcoală şi un cerc cultural aticist arhaizant. CUPAIUOLO. 1982. pp. analogist fanatic şi partizan al aticismului. Seneca. pp. în Hermes. CIZEK. 18. pentru Carmina Einsidlensia. Poeţii secolului I d. în Historia. 16. passim. Paiermo. Le lyrisme â Rome. p. R. în Imperiul. 60-73. pp. DAMS. 100. Etat de la question et prospectives. 1978. Gunther SCHEDA. cit. Le genre bucolique â l'ăpoque de Năron: Ies „Bucolica" de T. Paris. op. în Istoria literaturii latine. pp. vezi Raoul VERDIERE. 1969. pp. 111'1t5. FLINCK. Torino. J. Studien zur Bukolischen Dichtung der Neronischen Epoche. Palaemon l-a criticat violent pe Varro. VILAN-UNGURU. Luigi CASTAGNA. încât se pot reconstitui preocupările cardinale ale gramaticilor şi filologilor. L'epoque de Nâron. Fedru. pp. op. E. Obseruationes in Caesium Bassum et Attilium Fortunatianum. Gramatici şi filologi Cercetările de gramatică şi filologie cunosc în secolul I d. Acest ultim cercetător consideră cu sagacitate Octavia ca o dammatio memoriae. P. Octavia. Calpurnius Siculus. 38-61. F. de Ed. El îl blama chiar pe împăratul Tiberiu. Carmina Einsidlensia şi Caesius Bassus. III. 2-6. 344-360. în lucrarea sa. CIZEK. tot în epoca lui Nero'. 248-251. De gram. personagem da Octavia. pp.C. 1985. Ithaca .London. KEIL . pp. VERDIERE. MARTIN . în Aufstieg und Niedergang der romischen Welt. 65-69. dedicat promovării analogiei. pp. 106 (în această ultimă pagină. Calpurnius Siculus.1937. 56.C. Florica DEMETRESCU-MATEESCU. între analogism şi anomalism. 1880.. pp.. Cele mai judicioase ipoteze privitoare la datare şi la autorul tragediei au fost enunţate de Vincenzo CIAFFI. 98-99. pp. Le trableau de la vie politique â Rome en 62. 159-l69. Le lyrisme a Rome. Clermont-Ferrand. în Imperiul. şi afirma că împăratul putea acorda cetăţenia romană unui peregrin. GAILLARD. De gram. 104-l05.10) şi a introdus în şcolile de gramatică interpretarea operei lui Vergiliu. Copenhagen. 1982. 3-5). JURGENS. Paris.. 338-346 (la pp. I. 1149-l158. Libert. 161 -l85. Pierre GRIMAL. 23. pp. Exponenţii lor predau de fapt elevilor grammatica în sens antic.C. pp. GAILLARD. I. 246-247. când a afirmat că „este ridicol să propui o lege . 15. 293-296. 6768. CUPAIUOLO. ce ni s-a conservat. Calpurnius Siculus et Ies „Carmina Einsidlensia". 12. la care se adaugă referirile altor autori la operele lor. Nero und der Brand Roms.3. Vergiliu şi a redactat probabil biografia lui Persius. întreprinsă împotriva lui Nero. P.. p. 114-l15). Pentru structura şi trăsăturile cele mai pregnante ale Octaviei. pp. Le genre bucolique. d'apres L'Octavie. P. E. GRIMAL. „Arta gramatică". 191l-l913. L'Octavia attribuita a Seneca. şi stabileşte o relaţie organică între ideile lui Pseudo-Seneca şi sloganurile propagandei lansate sub domnia împăratului Galba. Populism and Propaganda in the Octavia. între alţii. 1974 (fără pagini). E. o amploare deosebită. mai ales p. 361 -365. în Studi di Filologia Classica in Onore di Giusto Monaco. 94. a comentat şi editat pe Naevius. Die „Panegyrische Tendenz'in Carmina Einsidlensia. Pierre GRIMAL. pentru analogismul lui. 7l-83. Pentru Caesius Bassus. L'epoque de Nâron. CIZEK. vezi Jose Antonio SEGURADO £ CAMPOS. FEDRU Şl ALŢII 246-265 şi de Patrick KRAGELUND. Palaemon a preconizat un anomalism clar.. pp. 1985. cit. Terenţiu.1967. II. Berlin . pp. Patrick KRAGELUND. PICHON. Lucilius. Dintre gramaticii secolului. 163-l66. Pentru stilul lui Fedru. Marcus Valerius Probus Berytius. pp. erudit prestigios. 22. vezi P. în locul autorilor din vremea lui Ennius. 19. care. Literature and Politics in the Age of Nero. 3. I. 105.. Lucreţiu. cit. Le lyrisme a Rome. 518. op. De Octaviae praetextae auctore. 1954. Dimpotrivă. în general. 202-204. Din lucrările lor s-au păstrat numai fragmente. cit. 336-337 aceeaşi autoare prezintă pe scurt tragicii minori). în Imperiul. 9-37. Pentru datarea acestor egloge. passim. 32. pp.J. cei doi autori francezi consideră egloga a patra ca pivotul întregii culegeri de poeme şi propun următoarele corespondenţe între Bucolicele calpurniene: l-7. Pentru datarea şi valenţele poemului Laus Pisonis. vezi Dietmar KORZENIEWSKI. Quintus Remmius Palaemon a codificat principiile stilului nou. în Rivista di Filologia e di Istruzione Classica. P. 1). Plaut.J. cit. 207-213. dar nu şi unui cuvânt străin (SUET. 1846l924. DAMS. Helsingsfors. din care am citat în nota anterioară două articole. cit.G. Dar cel mai cunoscut exponent al analogismului şi al aticismului arhaizant a fost un sirian. Bonn. R. 1872. Ades du 2-e Colloque de la Sodâtâ Internationale d'Etudes Nâroniennes. intorno all'Octavia. cit. pp. 1919 şi de Francesco GIANCOTTI. Ei participă ia eiaDorarea poeticelor vremii. pp. E. Fedru. PROZA DE ERUDIŢIE Şl ISTORIOGRAFIA SECOLULUI I d. pp. pp. E. GRIMAL. în privinţa datării eglogelor calpurniene. 296-297. în Istoria literaturii latine. 13. vezi E. cit. 1967. CIZEK. Ars grammatica. 46-48. Denise JOLY.. 87-94. 11l-l12 (aceeaşi autoare prezintă pe larg receptarea lui Fedru: ibid. pp. mai ales p. La bucolique au service de l'Empire. CIZEK. MARTIN . Carmina Einsidlensia şi Caesius Bassus.

El investighează moravurile populaţiilor care locuiau în ţinuturile descrise: între altele laudă pe sciţi pentru puritatea lor morală. Se pare că ar mai fi scris şi alte lucrări. 8. care se pare că. completate însă cu numeroase alte lecturi şi cu roadele experienţei proprii. nu ni s-au conservat decât celt opt cărţi referitoare la medicină. retoricii. 12. Pomponius Mela face operă de retor mai degrabă decât de savant şi stăruie asupra concluziilor moralizatoare. Se exprima de altfel clar. Pomponius Mela este primul geograf antic care include în textul său evocarea Mării Baltice. ca o a treisprezecea carte. toate problemele importante ale economiei agrare a secolului I d. Columeiia nu se pronunţă împotriva utilizării sclavilor. de Valerius Maximus. Autorul pare a fi fost un medic reputat. în Despre agricultură. într-un stil clasicizant. intitulat „Despre starea lumii". la şeptel şi la păsările de curte. 1. Quintus Asconius Pedianus a fost cel mai însemnat filolog al epocii Flavienilor. Acest prim tratat de geografie scris în latineşte. iar Palaemon filologul ei. 7). probabil. ca şi Quintilian. Columeiia este un adevărat specialist în rusticatio. dietetică. Pliniu cel Bătrân . poetul liric. la grădini şi la albine etc. în această lucrare. a graniţelor lui. începând de la cap2. de pildă dezvoltarea cametei. Cornutus tragediograful acestei orientări estetice (mai ales dacă el a scris Octavia). ar fi făcut parte din De agricultura. sobru. Columeiia. privitoare la semnificaţia muncii câmpului şi la organizarea gospodăriei. De cultura uinearum et arborum. Grammatici latini. 3). Căci oare numai hazardii conservării textelor antice a păstrat tocmai centrul de greutate al preocupărilor lui Celsus? Oricum. sau „Despre topografie". nouă. Strategia sa aparţine stilului nou şi aminteşte. 183). Pomponius Mela şi Scribonius Larguî în timpul lui Tiberiu. denunţă ceea ce consideră a fi o corupere a moravurilor. Cornelius Nepos şi. Aici. De fapt. care purcede de la nevoia cunoaşterii Imperiului. Lucan poetul ei epic. unde a posedat sau a administrat moşii. şi-a dispus remediile sugerate după bolile diverselor părţi ale corpului omenesc. întrucât menţionează un triumf roman asupra britannilor.C. Mela urmăreşte zonele limitrofe Mediteranei. Din primul tratat ni s-a păstrat doar cartea a doua.C. în textul său. Caesius Bassus. şi o operă mai întinsă „Despre agricultură". De chorographia. Anumite fragmente din Despre agricultură figurează în antologii româneşti de traduceri. Schimbarea colonilor nu este deloc rentabilă. A comentat unele discursuri ale lui Cicero şi a apărat cu pasiune memoria lui Vergiliu1. De agricultura sau De re rustica. la cultivarea viţei de vie şi a livezilor. Versurile sale traduc propensiunea pentru descripţia suavă şi o sensibilitate autentică faţă de natură. în douăsprezece cărţi. Marele tratat despre agricultură este redactat în proză. în materie de filosofie s-a manifestat ca un adept al Sextiilor. agriculturii şi medicinei. chiar dacă într-o formă coruptă. deşi nu va consemna printre surse. v. acest tratat complet de medicină i-a prilejuit lui Celsus reputaţia de Cicero al medicinei. cum ar fi cea întocmită de G. mare internum.Artele". Hanno. „marea interioară". El a militat. probabil înrudit cu Seneca. Artes. în cărţile referitoare la medicină. consacrată mai ales arborilor. care putea însă deveni foarte rentabilă. Popa-Lisseanu3. Acest precursor al fiziocraţilor secolului al XVIII-lea era un adept al primului clasicism. Se exprimă clar. Columella Originar tot din Hispania. intitulată . De fapt. De aceea. elegant. în unele privinţe. chiar prea elegant pentru un discurs ştiinţific. 4. ed. 431 PROZA DE ERUDIŢIE Şl ISTORIOGRAFIA SECOLULUI I d. a scris un mic tratat „Despre cultura viilor şi a arborilor". Celsus pledează pentru o medicină umanistă. Numărul relativ mare de cărţi privind medicina atestă. Celsus aborda problemele artelor militară jurisprudenţei. Columeiia se pronunţă pentru o agricultură intensivă şi chiar pentru dezvoltarea unor şcoli de agronomie. KEIL. Hildesheim. a fost redactat probabil după 40 sau 44 d. Pomponius Mela {deci numele acestui autor s-a conservat incomplet). scrisă în hexametri dactilici şi dedicată grădinăritului. Columeiia abordează. El a utilizat învăţăturile cartaginezului Mago. al cărei text s-a păstrat. afirmă scriitorul (De re rust.împotriva uzului curent. Celsus. care va fi prezentat mai jos. în trei cărţi. De asemenea. p. cum o numeau romanii. în vremea împăratului Claudiu. în pofida relaţiilor sale personale cu Seneca. Lucius lunius Moderatus Columella s-a stabilit în Italia. alcătuieşte un tratat de geografie. la recolte şi la varietăţile de sol agricol. pe care Vergiiiu îl lăsase pentru a fi prezentat de alţi 432 COLUMELLA autori (Georg. farmacologie şi chirurgie. originar din oraşul Tingenîera. Columeiia asumă un militantism foarte pregnant în materie de agronomie. I. dar propovăduieşte ameliorarea condiţiei lor (De re rust. subordonată căutării pitorescului şi efectelor declamatorii. De situ orbis.C. care. Totuşi. care domină exprimarea noastră" (H. care asumă filosofia stoică a prietenului şi contemporanului său Seneca. din sudul Hispaniei. termen care desemna în latină economia rurală. * Se poate afirma deci că Seneca a fost şeful şi filosoful noii mişcări literare. 1. trebuie remarcat că enciclopedismul lui Celsus se delimita de precedentul oferit de Varro. Preconizează încurajarea acestui sistem de muncă şi ataşarea coloniior de pământ. opera geografică a lui Strabon. pentru restaurarea tradiţiei ciceroniene şi a legitimat cel de-al doilea clasicism. 148). Dar etica sa este mai ales extrinsecă. mai ales faţă de frumuseţea florilor. De fapt. cu excepţia cărţii a zecea. Pomponius Mela a utilizat diferite izvoare ca Hiparh. Scribonius Largus Designatianus alcătuieşte o culegere de reţete medicale. care conţine motivarea discursului scriitorului. a muncii unor mici arendaşi liberi. Despre agricultură se deschide cu o amplă prefaţă. Aulus Cornelius Celsus a alcătuit o enciclopedie în cei puţin douăzeci di cărţi. filosofiei. La rândul său. Celsus reia ideile lui Hipocrate cu privire la profilaxie.. în orice caz. o preocupare specifică pentru această ştiinţă. şi preconizează recuperarea moralităţii desăvârşite a strămoşilor. Eratosthene. într-o primă ediţie. dups părerea noastră. Columeiia a fost singurul economist antic care a înţeles importanţa noţiunii de investiţie şi nu a ezitat să recomande o agricultură costisitoare. Columeiia constată apariţia colonatului. în epoca lui Nero. 1961. de fapt din Gades (azi Cadix) şi admirator al filosofului Seneca.

pe baza funcţiei de supraveghetor al lor. mai ales sub Flavieni. Acesta historia. elogiază virtuţile romane. pentru a sublinia dificultăţile misiunii asumate de autorul său. şi într-o familie de cavaleri. s-a născut la Navocomum.C. în pofida titlului. La noi în ţară. fragmente din opera pliniana au fost traduse şi incluse în diferite antologii. între anomalişti şi analogişti. de fapt tot ce constituie farmecul acesteia din urmă: digresiuni. Fiecare carte începe cu o scurtă introducere şi se termină cu lista autorilor folosiţi ca izvoare. Victimă a curiozităţii sale neostoite el a pierit. în 23 d. ca şi în Strategemata. geografie şi etnografie (c. informează asupra tehnicii apeductelor Romei. mineralogie şi arte plastice (c. 6). spiritul critic4. 2). în 20 de cărţi. Autodidact confuz. Pliniu îşi supune scriitura stilului folosit de sursele consultate: încât se exprimă foarte variat. Frontinus admiră cu mândrie calităţile poporului roman şi. A fine Aufidii Bassi. anterior. Ni s-au păstrat două opere. în aceeaşi prefaţă programatică.Despre viaţa lui Pomponius Secundus". de fapt. înzestrat cu o curiozitate neţărmurită: citea şi studia enorm. îi lipsesc metodologia coerentă şi. A constituit unul dintre cele mai importante izvoare ale lui Tacit*. De altfel. a fost editată de Pliniu cel Tânăr.C. încât a oferit un model fundamental pentru diverse lucrări enciclopedice. alcătuite de către 100 de autori.. care implică un anumit exotism. care continuau opera unui istoric 433 PROZA DE ERUDIŢIE Şl ISTORIOGRAFIA SECOLULUI I d. In două cărţi. care a redactat de altfel ultima carte. Opera lui Pliniu a fost intens consultată în antichitate. Pliniu cel Bătrân a alcătuit o operă foarte amplă. chiar un suprarealism involuntar. 3-6). lucrarea „Despre apele oraşului Roma". Pare adeptul unui adevărat eclectism filosofic. a parcurs o strălucită carieră senatorială.C. asumată de Frontinus. asupra aspectelor morale şi moralizatoare ale fenomenelor. Nu aparţine în nici un caz clasicismelor latine şi utilizează un vocabular foarte bogat. evenimente extraordinare şi diferite aventuri (Nat. Totodată. Bella Germaniae. în treizeci şi şapte de cărţi. 7-l1). Ni s-a păstrat. treizeci de cărţi de istorie romană.C. Importantă trebuie să fi fost „De la sfârşitul lui Aufidius Bassus". în prefaţa generală. cronică a evenimentelor secolului. nara începând din 31 sau chiar 54 d. Hist. sufocat de vaporii degajaţi de erupţia Vezuviului. 5. în 79 d. Sumarul acestei enciclopedii este următorul: probleme generale şi izvoare (c. Pliniu trece în ' Pliniu cel Tânăr (Ep. Hist. antropologie şi zoologie (c. Dar dacă el se învederează foarte sceptic faţă de magie şi de superstiţie. care contrastează cu lexicul relativ sărac al prozei latine tradiţionale. problemelor de limbă în general).Principalul exponent al tendinţelor didascalice şi enciclopediste ale secolului I d. Pliniu cel Tânăr. Sunt redactate într-o scriitură foarte ilustrativă . folosite de comandanţi celebri romani şi străini. Om de acţiune. în schimb acceptă cu o naivitate stupefiantă informaţii funambuleşti despre populaţiile Indiei. Frontinus şi alţi erudiţi Sextus lulius Frontinus a ilustrat literatura tehnică. de foarte multe ori. De fapt. şi a murit în 104 d. în majoritate pierdută. rod al lecturii a 2. praef. Pliniu cel Bătrân a realizat o carieră ecvestră tipică. în patru cărţi. clasifică în mod sistematic tactici militare. 13). El arată că. în opoziţie cu nepotul său. cuvântări şi conversaţii. Totodată. Lucrările lui Frontinus reprezintă modele de rapoarte administrative precise. îndeosebi în cea dedicată de Alexandru Nicolae Cizek artelor plastice5..000 de fapte. Abundă notaţiile pitoreşti.. începută în 97 d. dar profund raţionalist.C. încât şovăie între concluzii stoice şi epicureice. Frontinus oferă un „jurnal" al gestiunii sale.000 de volume. 33-37). în schimb. iar în cursul evului mediu a constituit o autoritate recunoscută în materie de ştiinţă. Istoria naturală nu comportă ornamentele unei lucrări istoriografice obişnuite. Gaius Plinius Secundus. De aquis urbis Romae sau De aquae ductu urbis Romae. De fapt. „Războaiele Germaniei". S-a născut în jurul anului 35 C. praef. în 3 cărţi. Hist.C. botanică (c.. Această enciclopedie. sub forma unor mici povestiri. De altfel. cosmografie şi astronomie (c. în 8 cărţi (consacrate controverselor. De iaculatione equestri. tributară unui enciclopedism practic. la care ar fi adăugat propriile cunoştinţe (Nat. Pliniu realizează o compilaţie livrescă. 3. 1). 13). alcătuit în două cărţi. . numită „Istoria naturală". dezvoltată la sfârşitul secolului I d. Naturalis Historia.C. 12-l7). Adică „Despre aruncarea suliţei de pe cal". marcată de trei consulate. inspirate de misiunile îndeplinite ca funcţionar important şi ca militar al Imperiului. de militar şi administrator în serviciul Principatului. cum se numea în realitate. şi terminată sub Traian. terminată în 77 d. S-au conservat numai fragmente dintr-un tratat de geometrie cadastrală. „Stratagemele" Stratagemata.C. Acest discurs ilustrează nivelul cunoştinţelor epocii în diverse domenii. Punea să i se citească sau dicta texte chiar şi în baie. pentru marele public. deci discuţiei contradictorii. Pliniu cel Bătrân a fost şi un savant. — 434 PLINIU CEL BĂTRÂN revistă artiştii plastici ai antichităţii. vasta enciclopedie. fiul împăratului Vespasian. Printre altele. dedicată lui Titus. şi Dubius sermo. şi două lucrări filologice: Studiosus. agricultură şi medicină (c. Pliniu cel Bătrân şi-a transformat opera într-o colecţie de fişe puse cap la cap şi foarte puţin prelucrate. a fost un scriitor cunoscut sub numele de Pliniu cel Bătrân. Pliniu cel Bătrân schiţează un fel de poetică a istoriei. unde abundă detaliile tehnice. modul cum îşi reprezentau romanii lumea şi ne oferă numeroase date interesante. Discursul plinian comportă mai ales o foarte importantă mină de informaţii.C. 18-32). (Nat. 3-5) consemnează şl alte lucrări pierdute ale unchiului său. Pliniu cel Bătrân notează că a consemnat 20. Este adevărat că Pliniu însuşi se considera învestit cu o misiune civică şi afirma că el scrie pentru nespecialişti. şi se încheie cu un elogiu al Italiei. De uita Pomponii Secundi (biografie a fostului comandant al autorului). Lucrarea debutează cu o prefaţă. praef.

relativ la moartea lui Cicero.C. consacrat narării morţilor exemplare ale anumitor personalităţi celebre. stăruiau. Claudiu nutrea pasiunea detaliului exact şi a stilului livian. consul în 35 d. îl închipuie ca victima lui Antonius. în cadrul biografiei. Noile necrologii sunt articulate în funcţie de optica politică a istoriografilor respectivi. incât. celălalt cezaricid principal. Ambii istoriografi consacraţi beneficiază de un adevărat cult întreţinut de imitatorii lor. între altele..C. 120). Pasiunea pentru fenomenele pitoreşti. ca şi urmaşii lor se divid în „salustieni". se arăta surprins că unii istorici blamau chiar împăraţi morţi. 4. o anumită frustrare intelectuală. se distinge faimosul garum. în anul 25 d. va înrâuri literatura aşa-numiţilor exitus.C.C. sporeşte interesul pentru cronica unor evenimente recente. Dar cei mai mulţi istoriografi au privilegiat cultul libertăţii: într-o primă etapă republicani. a marcat întreaga istoriografie. o cronică a evenimentelor recente. Unii istorici au sprijinit.. victimă răzbunată de August. în vreme ce „arheologiile".. an de an (27 î. unii dintre istoricii secolului I d. Foarte numeroşii istorici din această vreme au profitat de experienţa acumulată de precursori ai lor. după cum încearcă să imite fie stilul lui Salustiu. Cremutius Cordus exalta memoria lui Brutus şi îl numea pe Cassius.4). ca şi reconstituirea morţilor celebre traduc. Dezvoltarea istoriografiei Cum am remarcat în alt capitol. s-a scris mai ales o istorie partizană. se află întro oarecare retragere. CI. împăratul Claudiu s-a manifestat ca un erudit şi ca un istoriograf relativ prolific.. ataşaţi Principatului. Marcus Servilius Nonianus. sos preparat din intestine de peşte. o historia. au constituit izvoarele lui Tacit. o înflorire şi o efervescenţă stupefiantă. Historiae. cu un zel deosebit.C: SUET. receptiv la inovaţiile stilului nou. de altfel. Suas. 435 PROZA DE ERUDIŢIE Şl ISTORIOGRAFIA SECOLULUI I d. încât Ciaudiu a redactat o historia în patruzeci şi una de cărţi. Sallustiani. 41. maxima ei expandare ca federaţie de specii literare. Mai tânăr decât Aufidius Bassus. Totodată. care purtau asupra anumitor fapte istorice foarte vechi. de asemenea. ulterior reeditat şi remaniat. într-un stil patetic. La sfârşitul secolului I d.. în greceşte. pe lângă o monografie consacrată războaielor purtate împotriva germanilor. a trebuit să se sinucidă pentru a evita condamnarea capitală. Această lucrare conţine cinci sute de reţete culinare. Mulţi istorici deplângeau obligaţia morală de a elogia împăratul pe tron şi de a denigra predecesorii acestuia. elogiat ca victimă a tiraniei (SEN. Mai important pare să fi fost Aufidius Bassus. Apare totodată ca subspecie nouă. Ann. tocmai din 436 ISTORIOGRAFII „PIERDUŢI" cauza mesajului operei sale.C. ale căror opere nu ni s-au păstrat. Tratatul lui Apicius este lipsit de orice elaborare stilistică. Ni s-a conservat doar un fragment hărăzit morţii lui Cicero. 4. de orice pretenţie literară. pe care o făurise Titus Livius (SEN. asupra războaielor civile şi domniei lui August. curiositates. exitus. Dacă pentru Titus Livius marele arpinat era simbolul cetăţeanului în general. Pe de altă parte.C.C. după o scurtă istorie a Republicii. ucise de mârşavi asasini. poate. Se menţionează însă numele inginerului Hyginus. geometrului Balbus. sub Tiberiu. 34. precum Caesar. sau. în funcţie de grupările politice si cercurile cultural-politice cărora aparţineau scriitorii. Ceea ce a prilejuit unele dintre cele mai frumoase pagini ale lui Tacit (Ann. Pare să fi fost. agrimensorului Siculus Flaccus. noi nu avem posibilitatea de a judeca în mod adecvat valoarea scrierilor acestor istorici.C. Tot în secolul I d. De fapt. A trebuit să renunţe. Concomitent. istoriografia tinde să se convertească într-o amplă rezervă de portrete vii ale viciului şi ale virtuţii. încât losephus Flavius. Annales. iar alţii. a alcătuit un celebru tratat de bucătărie romană. Ceea ce nu-l împiedică să fie amuzant6. ei au militat ulterior pentru un Principat tradiţionalist. lud. „curiozităţilor". de asemenea. Marcus Gavius Apicius.. dintre care se detaşează jstorii". 1). 18 şi 23). De fapt. Printre ele. acest istoric întreţinea foarte probabil cultul libertăţii şi reproba sever pe Tiberiu şi pe Seian. sau ca figura alegorică a oratorului umilit şi omorât. care.C. mai degrabă pierduţi decât minori. desprindem în primul rând numele lui Aulus Cremutius Cordus. care. Dintre aceşti istorici. cronică a . istoriografi ca Servilius Nonianus şi Curtius Rufus sunt livieni7. de altfel.. sub domnia lui August. a compus.17-22=LIV. Totodată. Salustiu şi Titus Livius. Desigur. Suas. De pildă.. Republican convins. pe care n-aveau motive personale să-i deteste: parţialitatea caracteriza asemenea autori (Ant. în spirit republican. adesea ei înşişi istoriografi.. moralizării. macerate în sare şi condimentate cu piper. 8. un celebru gastronom roman. în realitate. care înfăţişau cei 41 de ani ai domniei lui August. Se exprima. autonomia stilistică a istoriografiei se menţine. consecinţă a instaurării Imperiului. la sfârşitul veacului anterior. istoricii acordă o importantă majoră figurii lui Cicero şi mai ales discursului referitor la moartea lui. fie maniera lui Titus Livius. 6. pe urmele necrologiei exaltante a marelui orator şi om politic. la insistentele mamei şi bunicii sale.pentru cel de-al doilea clasicism. 6. prielnic cultivării erudiţiei. literatura didascalică se află oarecum în retragere. Liuiani. istoriografia cunoaşte în secolul I d.. Locul comun. Deşi raliat Principatului. De aceea se dezvoltă îndeosebi biografiile şi memoriile. Preocupările lor se axează mai ales pe dezvoltarea unor tipare. deşi numeroşi istorici tind să adopte structurile stilului nou. 20. de altfel. Principatul şi politica împăraţilor. un salustian. bazate îndeobşte pe sosuri picante şi pe utilizarea rrtierei. ultimul dintre romani (TAC. Tacit va utiliza abundent aceşti exitus. el a scris o historia. „sfârşitul". Istoriografii „pierduţi" Sunt consideraţi istorici minori anumiţi scriitori. detaliilor exotice. acestui istoric i s-a intentat un proces. 34-35). -l4 d. ostil modelelor greco-orientale şi eredităţii dinastice. şi Jivieni". Historiae era o cronică a evenimentelor petrecute între moartea lui Caesar şi 31 sau chiar 53 d. unii istorici ai secolului I d.C. orizontul de aşteptare al secolului. a nara evenimentele subsecvente uciderii lui Caesar. autor de lucrări istoriografice. Cremutius Cordus alcătuise nişte anale. 3). corelate personalizării vieţii politice. Pe de altă parte. îl reprezintă ca emblema libertăţii şi a republicii. .

redactată de Herennius Senecio. Cornelius. 6). După aceasta. Nepos.evenimentelor recente. în primele capitole ale cărţii întâi. autorul „galopează" în optsprezece capitole prin istoria romană şi universală. Ca izvoare. Acest istoric a prezentat faptele survenite sub domniile lui Gaius-Caligula. mult mai amplă (131 de capitole). fost partizan activ al lui Nero. epitomatorul crede în misiunea providenţialistă a Romei. Atticus. nu o anumită lucrare istoriografică. O altă historia a compus Fabius Rusticus. faptele survenite sub Nero şi succesorii lui imediaţi. Gnaeus Domitius Cobulo. Velleius asumă o abordare antropocentristă a istoriei. în cadrul unei viziuni dezechilibrate asupra evenimentelor istorice. 1. autor al unor comentarii hărăzite războaielor dacice (Dacica). 6. şi publicat. 2. med.C. adică prefaţa. au proliferat memoriile şi biografiile*. Velleius Paterculus structurează istoricul Romei ca un episod al istoriei universale. un rezumat de istorie a Romei. ca un moment de cotitură fundamentală.C.. în Pannonia şi în Germania. punică. de dimensiuni mai întinse. Dintre autorii de exitus. . El devine quaestor şi apoi praetor. * Astfel. şi-au scris memoriile celebrul general al lui Nero. 15. putem desprinde numele lui Gaius Fannius şi al lui Titinius Capito8. în mod convenţional. Ni s-a conservat mare parte din opera lui Velleius Paterculus. în chip nejustificat s-a statuat ulterior. 14. ginerele lui Thrasea.C. Tot „Istorii". dar şi împărăteasa Agrippina.. din operele istoricilor secolului I d. care intrase în ordinul ecvestru. Totodată. Acest fapt este cel puţin ciudat. italică. după o redactare rapidă. Sensibil mai romanocentrist decât Trogus Pompeius. după căderea acestuia în dizgraţie. Nero şi ale împăraţilor anilor 68-69 d. în concepţia lui Velleius Paterculus. iustissima (2. în . mai ales Quintilian (Inst. până în 146 Î.. ci şi alţi scriitori. în timpul lui Nero. urmăreşte mai multe tipuri de civilizaţie.C. ci episodul cel mai important al istoriei universale. El asumă teoria celor patru imperii. au alcătuit memorii împăraţi ca Vespasian şi Traian. Viaţa şi opera Iui Velfeius Paterculus Marcus (dar acest prenume nu este sigur) Velleius Paterculus s-a născut probabil în 20-l9 Î. cel mai important dintre discursurile istoriografice ale secolului I d.C. puternicul prefect al pretorienilor. chiar în anul mandatului consular al protectorului autorului. în subordinea lui Publius Vinicius (tatăl celui căruia îi va dedica opera) şi lui Tiberiu. şi alte secţiuni. în general. A pendulat probabil între salustianism şi livianism. Velleius a utilizat operele istorice ale lui Cato cel Bătrân. De unde şi 438 VIAŢA Şl OPERA LUI VELLEIUS PATERCULUS preponderenţa. în favoarea unor fapte mai recente. Velleius aparţinea acelei părţi din elitele municipale ale Italiei ce sprijinea activ Principatul. sub Tiberiu. de politica externă romană şi de aspectele militare faţă de politica internă a cetăţii de pe malurile Tibrului. prin Velleius se dezvoltă un fel de „digest" antic. Velleius Paterculus însuşi realizase o carieră militară strălucită.C. precum cea a lui Thrasea însuşi.. Această epitomă purta titlul de „Două cărţi ale lui Velleius Paterculus adrsate lui Marcus Vinicius". din care s-au pierdut prooemiul. Velleius epitomează. sau cea a fui Helvidius Priscus. din secolul I Î. a scris şi Cluvius Rufus. stoic şi antidespotic. Historiae. alcătuite sub Flavieni. epitomă nu constituia decât o abreviere a unei opere istoriografice anterioare. ca „foarte dreaptă". Astfel. Dintre scrierile lui Velleius Paterculus ni s-a păstrat o epitomă. după ce slujise Roma totdeauna cu fidelitate. 10. Claudiu.. istoricul consideră cauza aliaţilor. rezumă. accedând în acest mod în rândurile senatorilor. Patriotismul roman velleian este însă îndeobşte convertit în patriotism italic. Totodată. care luptaseră pentru egalitatea dintre Roma şi restul Italiei. adică până în 70 d. viitorul împărat. ca şi tratatele de filosofie şi retorică ale lui Cicero9. într-adevăr. 2. De fapt. figurează contingenţele istorice între 146 Î. 437 1 ■ PROZA DE ERUDIŢIE Şl ISTORIOGRAFIA SECOLULUI I d. dedicat lui Marcus Vinicius. Ann. De asemenea. Face parte din anturajul lui Seian. profund antiautoritar. în lumina glorificării idolilor săi politici. Adept fervent al lui Seneca şi al Annaeilor în general (TAC. datorată lui Brutus şi urmaşilor acestuia. macedonean. Acelaşi spirit tradiţionalist. De fapt. dacă începând cu rezumatele istorice ale lui Brutus. epitomatorul articulează sincronisme. data căderii Cartaginei. germanică. Salustiu. socii. şi data consulatului asumat de Marcus Vinicius. consul în 30 d. îi pierdem urma după 31 d. îl considerau ca un istoriograf de mare valoare şi foarte talentat. 104). într-o familie campaniană. datorată lui Arulenus Rusticus. o secţiune oarecare a diacroniei. mai ales a lui Claudiu. căci a pierit probabil împreună cu Seian. raliat ulterior Flavienilor.C. 1). Iar tatăl lui Velleius servise ca ofiţer superior în rândurile armatei lui August. Astfel încât alături de o epitomă „tehnică". senatorul Publius Clodius Paetus Thrasea şi-a înfăţişat discursul politic.C. Nu numai că Velleius acordă. 13. Vellei Paterculi adMarcum Vinicium libri duo.C. care au deţinut succesiv conducerea lumii: asirian. puterea universală a fost preluată de romani (1. considerată de Velleius. om politic şi senator oportunist. cel de „Istorie romană". într-o biografie a lui Cato din Uticu. dobândită în opera sa. Fabius Rusticus a contribuit substanţial la făurirea unei adevărate hagiografii a Annaeilor. Cartea a doua. în cartea întâi.C. în materie de scriitură. Astfel. 2). Velleius aduce o inovaţie fundamentală în structura epitomei jucând rolul de al doilea inuentor al compendiului istoric. adică petrecute sub domniile împăratului Tiberiu şi ale urmaşilor lui. în timpul cărora şi-a redactat opera.C. precum şi de Salustiu. Pentru că istoria Romei nu constituie. a însufleţit şi alte biografii. Fabius Rusticus a înfăţişat. persan. un alt titlu. ci istoria însăşi a Romei şi altor popoare. datorită căruia a putut pătrunde în rândurile senatului. conservate până astăzi.20. ni s-au păstrat numai mărturiile celor care susţineau activ cezarismul Principatului şi ripostau împotriva sfidării schiţate de istoriografii libertăţii. Or. Nu numai Tacit.

Insă evoluţia istorică atinge culmile când se realizează o conjuncţie fericită între virtute. După părerea noastră. tragedia greacă. Velleius atestă interes şi respect faţă de cultură. Velleius pare a ezita între identificarea decadenţei şi cea a progresului . Velleius este primul istoric roman. 66. Oricum. filosofia. în abandonarea imitaţiei şi în practicarea emulaţiei (1. 3-4). spre maturitate. însă şi al Romei. 5 şi. vremea Principatului. până la căderea Cartaginei. înfloritoare doar la Atena şi în vremea lui Eshil. 75. chiar istoriografia. 16. deşi se referă frecvent la „destin". Evoluţia fiecărei specii se desfăşoară sub semnul unei trihotomii biologice. îl admiră pe Homer. fatum sau fortuna (2. In acelaşi timp. Velleius se referă atât la literatura greacă. succede glorificării prefectului pretorienilor. maturitate şi bătrâneţe. Aristotel (1. 16-l8. ci pentru concordia civică şi cultura umanistică (2. Ceea ce constituia. Militar şi funcţionar al Imperiului. de pildă. ale lui Velleius Paterculus. Soluţia rezidă în trecerea la alt gen.C. prin urmare. şi spre bătrâneţe. consecutivă celui de-al treilea război punic. optimus princeps (2. arhaici sau mai recenţi: Salustiu şi Titus Livius sunt socotiţi egali ca valoare (2. de starea morală. Fiecare genus ar constitui o structură închisă. înzestrat cu multiple calităţi (2. pendinte de teoria dezvoltării ciclice a vieţii politice. cel al Republicii şi cel al Imperiului. 3). 66). Velleius se referă şi la alţi autori. considerat ca victimă a lui Marcus Antonius. 3-4). Oricum. Trihotomia biologică acţiona însă şi în cazul cetăţilor: al Cartaginei. Ceea ce nu exclude adularea. Velleius crede sincer în capacităţile politice ale lui Seian. proclamat „cel mai bun principe". îndeosebi profesată de Posidonius.12. 36. Ideile salustiene şi polibiene despre dezvoltarea cetăţilor interferează cu doctrina stoică relativă la palingeneza fenomenelor. uneori aproape delirantă. 5 şi 7. Velleius concepea istoria Romei în funcţie de două genuri diferite. soarta cetăţilor se schimbă în funcţie de moravuri. princeps carminum. el dă seama de eforturile împăraţilor şi susţinătorilor lor de a transforma literatura într-un eficace instrument propagandistic. 16. al acestui împărat. Rivalitatea dintre Roma şi Cartagina este reprezentată ca efectul voinţei fiecărei dintre aceste două mari puteri de a-şi impune dominaţia (1. care şi-ar atinge culmea dezvoltării într-o perioadă scurtă de timp şi într-un spaţiu geografic strict limitat. Progresul tehnic poate fi adesea anihilat de o acută decadenţă morală. „ajutorul". iar Catul este sincer admirat de istoric (2. desigur. 3-5 etc). 110. limpede că Velleius înţelege prin „gen" un anumit stil şi că el se pronunţă pentru practicarea stilului nou. el dă seama de etapele „cuceririi romane". în interpretarea velleiană a evoluţiei cetăţilor pot fi detectate şi anumite accente neopitagoreice. Căci Velleius Paterculus se manifestă ca un partizan sincer al Principatului. El consideră că un „gen". în discursul velleian. 36. Dar judecăţile sale subtile asupra literaturii nu se mărginesc numai la spaţiul elenic. 3-5). 36. Platon. 9. 121. cum s-a afirmat10.principe al poemelor". cât şi la cea romană.1 şi 4). 79. la rândul lor. în pofida patriotismului său roman. Rezultă.C. dintre cei ale căror opere ni s-au conservat.epitoma sa. într-un fel. excursus. ci un convins susţinător al regimului monarhic recent instaurat. Decadenţa moravurilor deţine un loc important în viziunea lui Velleius asupra evoluţiei structurilor politice.17. Sofocle şi Euripide (1. în concepţia lui Velleius. Totuşi. El ne oferă o imagine total diferitş de cea structurată de fervenţii libertăţii asupra domniilor lui August şi Tiberiu. Velleius reia necrologia relativă la Cicero. pe când elogiul . precum Hesiod (1. Pertinente se dovedesc a fi şi aprecierile velleiene asupra poeţilor latini: Vergiliu este prezentat ca . 97. Velleius se străduieşte uneori să înţeleagă motivaţiile vrăjmaşilor Romei. după părerea istoricului. El zăboveşte asupra „genurilor". 7). 1). care. consideră că acţiunea sorţii nu se exercită decât prin medierea demersului uman. mult discutat în secolul I d. a lui Tiberiu. „gen" desemnează şi o specie literară. Similar s-ar fi dezvoltat comedia. însă enunţă şi observaţii pertinente asupra altor autori greci. bine delimitată. cărora aparţinea istoricul. 3). Care ar fi totuşi etapa istorică a înfăptuirii unei asemenea împletiri? Desigur. în constituirea acestei optici velleiene. un semn al epocii. Digresiunile lui Velleius şi implicaţiile lor Deosebit de relevante sunt digresiunile. care privesc cultura şi literatura (1. 439 PROZA DE ERUDIŢIE Şl ISTORIOGRAFIA SECOLULUI I d. 116 etc). 2. genus. un spaţiu larg personalităţilor care au animat istoria. încheiată în secolul al lll-lea î. Dar istoricul. fortuna. uirtus. istoricul aderă la politica de restaurare a vechilor moravuri şi de schiţare a idealului mental de cetăţean activ şi încrezător în destinul Romei şi al Principatului. 5. în pofida modului său concentrat de a-şi structura discursul istoriografie. 2. 126. în orice caz. îndeobşte discursul istoric al lui Velleius constituie un izvor de importanţă primordială pentru cunoaşterea începuturilor Principatului. 127. El nu este numai un „curtean propagandist".pamenilor noi". 2. emblematică nu pentru Republică. 4. ajuns la apogeu este condamnat la un declin ireversibil. 1). în general. aspectului biografic. adiutor. determină structurilejsolitice. de o anumită autonomie. care implică tinereţe. a lui August şi mai cu seamă a lui Tiberiu (2. Astfel. Ca. Totuşi. Republica romană ar fi evoluat de la tinereţe. Cu toate că beneficiază. drept cel mai valoros poet antic (1. însă Velleius preferă contemporanii săi şi se pronunţă clar asupra cuplului imitaţie-emulaţie. 2-3). şi soartă. ce include în discursul său tratarea problemelor literaturii. uneori. De altfel. ca piesă esenţială a opţiunilor politice promovate de grupurile politice ale noilor forţe.C. homines npui. 94-l26) şi a lui Seian. ataşate Principatului11.

ca şi exponenţii optimaţilor în general sunt elogiaţi de Velleius. în interiorul cărora pildelor romane le succed altele. 7)..C. apogeul Imperiului ar deveni permanent. 11 etc). animată de reflecţii moralizatoare. De asemenea. retorica velleiană nu apare totdeauna ca extrinsecă. prosopopeele şi apostrofele. Mişcarea istoriei romane s-ar opri în vremea lui Tiberiu. Rubricile sunt intitulate după o formă de viată socială sau după o virtute.„exemple". este grupată în nouă cărţi şi în 95 de rubrici. a exaltării ostenelii. Valerius Maximus Datele privitoare la viata lui Valerius Maximus sunt foarte sărace. care sunt convertite în clişee caracteristice13. datorită virtuţilor împăratului. moravurilor şi virtuţilor. Velleius Paterculus plăteşte un important şi uneori greu tribut retoricii. De fapt. căsătorie. probabil In 32 d. parcimoniei şi austerităţii vechilor romani. admirarea lui Salustiu. visuri. situate sub egida împăratului Tiberiu (praef. Discursul velleian asupra performanţelor militare ale lui Tiberiu echivalează cu o lungă suită de strigăte de entuziasm. reprobă pe Brutus pentru „ticăloşia" uciderii lui Caesar (1. 5. Valerius Maximus exprimă dispreţ faţă de morala atenienilor şi altor greci (2. 2. curiozităţii bizare şi unei moralizări aferente. Pe când Pompei. care tocmai emergea şi.în reconstituirea istoriei. altfel sunt judecate fenomenele petrecute sub Imperiu. fides. 72. Brutus şi Cassius nu apar ca ultimii dintre romani. valorizează disciplina militară. totodată. Imperiul este reprezentat de Velleius ca un genus diferit. mărturia însemnată a acestui istoric. Această operă constituie o monografie istorică de tip specific. Discursul velleian privilegiază racursiul pregnant. disciplină militară etc. Şi-a publicat opera. Retorica stilului nou devine. şi de „lealitate". Factorum etdictorum memorabilium libri. nu se poate aprecia la acelaşi nivel discursul istoriografie al lui Valerius Maximus. auspicii. în general. El sprijină Principatul. însă nu-l elogiază pe Seian. pietas. hiperbolele. El se pune în slujba restaurării metavalorilor de . constituie în fond mai ales o enciclopedie de fapte atractive şi instructive. 13. interogaţiile şi exclamaţiile retorice. 440 STILUL LUI VELLEIUS Stilul lui Velleius Am semnalat mai sus opţiunea teoretică a istoricului în sprijinul stilului nou.129). care să contrasteze cu cea condensată. preferinţa sa pentru formulele stereotipizate de legătură între fraze şi idei. Dacă adesea Velleius aplică istoriei Republicii o abordare tradiţionalistă. Publicul larg ar trebui să poată consulta. pe care o propune. chiar în versiune românească. Totuşi. însă mai semnificativă emerge aprecierea velleiană asupra evoluţiei biologice a Principatului. 441 PROZA DE ERUDIŢIE Şl ISTORIOGRAFIA SECOLULUI I d. 6). iar Valerius Maximus se referă dezordonat la religie. 1). în privinţa instituţiilor. Din păcate. învestite cu un caracter istoric. însă nu recuză total fraza amplă. Conferă o valoare deosebită testimoniului velleian unele informaţii istorice. Velleius Paterculus recurge uneori la anecdote savuroase. Se pare că s-a născut într-o familie modestă pe la 27 Î.pietate". deşi practică tehnica monografică a selecţiei faptelor. în discursul lui . Velleius privilegiază imagistica policromă şi parataxa expresivă. adică romane. abruptă. Velleius Paterculus aşteaptă încă traducătorul român al întregii sale opere. 7. culese din viaţa popoarelor străine. de altfel proclamat emul al lui Tucidide (2.C. ca şi viziunea originală asupra „genurilor" şi evoluţiei fenomenelor. exaltă pe Caesar. începută anterior. Conjugarea salustianismului şi a stilului nou determină gustul lui Velleius pentru condensarea faptelor şi pentru fraza scurtă. exempla. Concomitent. 6. domestice. Ideile politice ale lui Valerius Maximus coincid în mare măsură cu cele ale lui Velleius Paterculus. Care sunt însă obiectivele fundamentale urmărite de Valerius Maximus? Scriitorul însuşi le defineşte în prefaţa discursului său enciclopedico-istoric: alcătuirea unei culegeri de fapte şi anecdote celebre. De asemenea. Nu sesizează înţelesurile mai profunde ale instituţiilor şi moravurilor. materia acestui catalog de. August şi Tiberiu (prefeţele cărţilor: 1. pe care le menţionează. Lipsesc criteriile riguroase şi ierarhizările. Expitomatorul se străduieşte să expună clar faptele şi ideile. care se supune unor tipare specifice. Valerius Maximus nu este însă nici pe departe înzestrat cu discernământul istoric adesea vizibil la Velleius Paterculus. de exclamaţii (2.1). ci sunt blamaţi pentru asasinarea lui Caesar (2. după moartea lui Seian. care rămâne însă de regulă extrinsecă. pentru că acordă prioritate absolută aspectului senzaţional. a fost protejat de anumiţi senatori care susţineau incondiţional pe August şi pe Tiberiu. în prezent. Scrierea sa. şi „externe".C. S-a remarcat. celebre. Valerius Maximus urmăreşte ilustrarea istorică a eticii romane oficiale. el utilizează investigaţia psihologică şi configurează excelente portrete ale personajelor. 11. deoarece se situează la limitele extreme ale speciei literare respective şi chiar ale istoriografiei. Istoria nu se va mai înnoi12. tocmai pentru a evidenţia superioritatea celor dintâi. 36. recent lichidat. El caută cu febrilitate tiradele şi antitezele. 6. l-2. 4). Valerius Maximus nu este decât pe jumătate istoric. ci îl anatemizează pe un ton violent (9. intitulată „Cărţi de fapte şi vorbe memorabile". de altfel. 2).

2 şi urm. . De altfel. pe care adversarii consolidării absolutismului îl reprobau cu asprime. de conotaţii senzaţionale ori măcar bizare. 5. lucem caliganti reddidit mundo. impregnat de retorică. care menţionează un împărat strălucitor ca un nou astru: el ar fi dat lumină unei lumi copleşite de întuneric. munţi.). un exemplu grăitor al exagerărilor şi al prostului gust la care puteau ajunge exponenţii netalentaţi ai stilului nou. miracole de toate felurile. pe care îl menţionează Suetoniu (De gram. biografia lui Curtius Rufus narează viaţa lui Alexandru între 333 î.C. în figurarea tărâmurilor fabuloase. Curtius Rufus recurge. 3. personajele. Se referă desigur la gymnosofişti şi exclamă retoric: „Cine ar crede că între aceste cusururi se îngrijeşte cineva de înţelepciune?" (8.C. antitezele. între generalii acestuia. îndeosebi comandanţii militari. venit la putere după noaptea din 24-25 ianuarie 41 d. Biografia alcătuită de Curtius Rufus constituie una dintre Alexăndriile culte cele mai importante ale antichităţii. Curtius Rufus celebrează virtuţile eroului. hiperbolele. deoarece împăraţii secolului I d. curajul.. Performanţele lui Alexandru sunt înfăţişate în optica creată de orizontul de aşteptare al secolului I d. care a fost urmată de împărţirea imperiului macedonean. 24-26). 34). în forma actuală. 1. 9). obiectele materiale şi focul. 442 CURTIUS RUFUS ni s-au conservat primele două cărţi. Totodată. 1). mai cu seamă un talent pictural notabil. în parte tributară structurilor monografiei istoriografice şi altor specii istorice. Precum cele referitoare la nodul gordian (3. Curtius Rufus a scris „Zece cărţi despre faptele lui Alexandru Macedon". Curtius Rufus îi recunoaşte şi anumite defecte impulsivitate. 5). Iar. Valerius Maximus apostrofează pe toată lumea: generali şi ofiţeri. care nu se poate împărţi între mai mulţi". întocmite pe baza operei lui Valerius Maximus.şi comentează dispreţuitor căsătoria lui Alexandru cu Roxana. încheiată prin moartea tragică a ultimului rege medo-persan. episoadele dramatice. Alegerea subiectului se reliefează ca semnificativă. Discursul acestui autor constituie o foarte amplă biografie. 4). 15. personificările. până la saturarea lectorului. şi moartea marelui erou. Abundă. însă că trăieşte aici şi o sectă de înţelepţi. Curtius Rufus extrage concluzii moralizatoare. apostrofele. o anumită capacitate de a analiza psihologia personajelor sale. Acumulează masiv efectele patetice şi emfatice. De rebus gestis Alexandri Macedonis libri decern. visul lui Darius (3. moralizatoare şi retorică. o asiatică (8. 9. Ouintus Curtius Rufus a fost „plimbat" de cercetători prin toate secolele Imperiului. un adevărat preroman.) etc. tradus în descrierile unor meleaguri exotice. 14 şi urm. care s-au impus în diverse culturi postantice14. 4. după model greco-oriental). materialul utilizat de el a circulat intens în antichitate şi ulterior. adică „viaţă" de tip elenistic. Intr-adevăr. cum precizează el însuşi: „eu mai mult transcriu decât cred. amplificaţia retorică nu se reduce la comentariile pregnante ale biografului. interogaţiile retorice. în anumite cazuri. în faţa soldaţilor sau solilor trimişi de alte popoare. într-adevăr. chiar manii. conspiraţiile spectaculoase. Valerius Maximus oferă. flosculi. Verbul caligare. întro noapte ce ar fi putut să fie ultima pentru Imperiu (10. 21). 33). în sens structural. deşi lacune apar şi în cărţile următoare. A acceptat. în stil direct. biograful notează că dezmembrarea imperiului macedonean s-a produs sub impactul divizării puterii supreme. ca atunci când autorul evocă virtuţile mirifice ale calului Bucefal (6. care traduc intervenţiile directe ale biografului. chiar dacă atestă naivităţi supărătoare. se reclamau adesea de la Alexandru. Exegeţii moderni s-au înverşunat asupra unui pasaj din această operă. Din acest bios. De aceea. Ptolemeu. nu în text apar cuvintele „a redat lumină lumii. tenacitatea. prin intermediul lui Diodor. sentenţele. animale. dar şi Mesopotamia (5. Totuşi el exagerează. situate într-o zarişte romanescă. Biograful descrie râuri. cunoscut direct sau indirect. ale retoricii.C. Se pare însă că acest scriitor poate fi identificat în retorul cu acelaşi nume. Totuşi. când vehiculează toate „floricelele". sufocantă. Biograful s-a documentat destul de amplu: dintre numeroasele lucrări consacrate lui Alexandru cel Mare. 9-l4). vitejia personajului. zeii morţilor celebri.Valerius Maximus. De altminteri se schiţează în Faptele lui Alexandru Macedon o adevărată saga a lui Darius. Totuşi. informaţiile izvoarelor. Totuşi. Curtius Rufus Nu dispunem de nici un fel de date privitoare la viaţa acestui istoriograf. şi Timagene (8. abuz de putere . rostesc lungi cuvântări fastidioase. Pentru Curtius Rufus. discursul biografic al lui Curtius Rufus evidenţiază o orientare în acelaşi timp cezariană (favorabilă potenţării absolutismului. ci şi un document moral şi etnografic. Curtius Rufus a a utilizat mai ales mărturiile oferite de Clitarh. „a se întuneca". în măsură mult mai amplă decât în epitoma velleiană.C. când fusese asasinat Caligula15. anecdota dobândeşte cadenţele basmului. 1. generalul cuceritorului. Persia (5. fiindcă nu pot afirma lucruri de care mă îndoiesc. Astfel subliniază că în India viciile abundă. nici nu pot să omit ceea ce am aflat" (9. Elemente din culegerile rezumative. insociabile est (10. Curtius Rufus înfăţişează sciţii. după lupta de la Granic. aşadar.Caligula.3-4)*. care se întuneca".C. în vremea împăratului Claudiu. a fost apropiat de numele împăratului Gaius . Curtius Rufus atestă un anumit simţ al punerii în scenă. De altfel. s-au infiltrat în scrieri de amplă circulaţie populară şi de vocaţie moralizatoare. 9). supralicitează. utilizată până la saturaţie. de fapt. Dar acest salvator a fost probabil Claudiu. adesea supranaturale. Sentenţele abundă pretutindeni. încărcate PROZA DE ERUDIŢIE Şl ISTORIOGRAFIA SECOLULUI I d. se constituie în jurul gestei lui Alexandru. chiar înaintea aluziei la Claudiu. la strategia stilului nou şi a noii retorici spre a-şi emoţiona şi impulsiona cititorii. «Proliferează bătăliile şi faptele de arme glorioase şi totodată cavalereşti. fără spirit critic. exclamaţiile şi . Din asemenea descripţii. 9. Curtius Rufus îşi presară propriul discurs cu anecdote pitoreşti. antitezele. mai ales India şi moravurile ei (8. istoria constituie nu numai ilustraţia eroilor excepţionali.

Paris. p. Popescu-Gălăşanu. el recurge adesea ia termeni şi conotaţii poetice. 79-80. j NOTE 1. Adriana DELLA CASA. Istoria literaturii latine. 1952. Toţi cei ce se interesează de acest dosar trebuie s-o cunoască. pp. pp. Orationis Ratio.C". durere. pp. Anton D. sub titlul de Viaţa lui Alexandru cel Mare. Miron Costin şi Dimitrie Cantemir au consultat şi citat opera lui Curtius Rufus. Ettore PARATORE. „Alţi prozatori ai secolului I d. Bologna. Bucureşti. 499-504. a apărut la Bucureşti. I. 155-221.C). a tradus în româneşte biografia lui Curtius Rufus. fierbinţeală. pp. Francisco de OLIVEIRA.1. 367-369. vezi G. românească de Gabriela CREŢIA. „Pomponius Mela. „La grammatica di Valerio Probo". Pentru Columella. Teoria e pratica stilistica degli oratori. Ulterior. CATURELLI. pp. în secolul al XlX-lea. credem noi. Jean BAYET. pentru Celsus. Popa Lisseanu. Teodorescu şi alţii. 1881. ed. 2. pp. vezi V. Rosenheim. 1993. 1887. 119-l31. pp. exclama. Elena SLAVE. încă în secolul al XVI-lea circula o Alexandrie populară. . datorată lui Constantin Gerota şi revăzută de Paul H. „Ad grammaticos".. care prinsese contur în literatura latină. Orationis Ratio. 444 RECEPTAREA LUI CURTIUS RUFUS BIBLIOGRAFIE: Eugen CIZEK. 179-l80. în legătură cu aceşti filologi. trad. Teodora POPA. 1975. pentru Palaemon.Rita CUCCiOLI MELLONI.Jacques GAILLARD. Receptarea lui Curtius Rufus în evul mediu. Celsus. pp. Istoria literaturii latine. 347-368. trad. LEEMAN. 355-356. Teoria e pratica stilistica degli oratori. FINK. 1982. italiană de Gran Carlo GIARDINA . Argentea Aetas. Scribonius Largus". Argentea Aetas. au fost evidenţiate observaţiile lui subtile relative la chirurgie. însă câteodată discursul lui Curtius Rufus nu este lipsit de farmec. O traducere integrală. încât şi-a centrat discursul literar pe observaţii clinice şi pe indicaţii terapeutice. Leipzig. pe care le-au alcătuit G. Introducere la Velleius Paterculus. PENNISI. I. Şi astăzi se vorbeşte de „patrulaterul lui Celsus". Italo LÂNA. pp. 1963. Pisa. London. L'epoque de Nâron et ses controverses ideologiques. Bologna. Remmius Palaemon und die romische Ars grammatica. Bucureşti. Fiindcă. Storia della letteratura latina. WETHERED. 1972. 289. Bucureşti. 3. 495-511. pentru Valerius Probus. Radu Albala. 188-l90. ed.t 5r»r . 1922. Bucureşti. Storia della letteratura latina. pp. . 1974. Imperiul. A Consideration of Pliny's Natural History. 1975. Curtius Rufus nu refuză totuşi consecvent structurile clasice. Paris. precum cea de cataractă. Istoria literaturii latine (14-l17 d. Coimbra. storici e filosofi latini. son oeuvre. Paris. La farmacologia Celsiana. Eugen CIZEK. H. Pe urmele lui Titus Livius. Oricum. Firenze. Leiden.A Cornelius Celsus". faţă de platitudinile unui adevărat „stil biografic". roşeaţă.C". vezi K. Genova.1. 1924. KRENKEL. a 8-a. Histoire romaine. nu poate fi considerat. 1981. 192-l94. în ciuda indulgenţei supărătoare atestate faţă de retorică16. ed. 2 voi. 1937. Les genres littâraires â Rome. Helikon. 1972. Etudes sur Quinte-Curce. Pentru aceşti trei autori. el nu este un salustian. ca un mare talent. 139-l60.. vezi Ettore PARATORE. dar şi Werner A. 1967. pentru Pomponius Mela rămâne încă valid J. 1974. Napoli. LEEMAN. căci descrie cu mare precizie operaţii delicate. vezi Nino SCIVOLETTO. Istoria literaturii latine (14-l17 d. Histoire de la litterature latine. trad. BARWICK. Dar ce judecată de valoare generală putem enunţa asupra straniei biografii scrise de Curtius Rufus? Jean Bayet considera că eforturile biografului au fost încununate de o reuşită incontestabilă. Nicolae Lascu. Les genres litteraires a Home. 1981. pp. Lexicul şi fraza sunt marcate de tendinţele epocii imperiale. 540-552. 1982. din care cel dintâi a şi tradus unele pasaje. 1968. relativ puţin. In Memoriam Entii Marmorale. Ideias morais e politicas em Plinio-o-Antigo. „Erudiţia şi gramatica". am adăuga noi. 1967. „Alţi prozatori ai secolului I d. 464-487.1. Nicolae Stoica din Haţeg. Istoria literaturii latine. Imperiul. 119-l58. ca Velleius Paterculus.Rita CUCCIOLI MELLONI. vezi şi G. 667-668. în ce priveşte Celsus. 80-81. tălmăcirile anumitor fragmente au fost incluse în diverse antologii de literatură latină. pp. a 8-a. 322-354. pe urmele lui Cornelius Nepos. Firenze.CIZEK. adică de ansamblul celor patru simptome care caracterizează procesul inflamator. pp. Joseph HELLEGOUARC'H. Rene MARTIN . pp. S. E. 323. Pomponius Mela und seine Chorographie. de filosofia medicinei şi a preferat valorizarea unei experienţe probabil personale. I. 17-28 sau Rene MARTIN Jacques GAILLARD. pp.N. pp. 445 . unul dintre ultimii cronicari. 359. tumoare.. Paris. 2 voi. storici e filosofi latini. The Mind of the Ancient World. ci un livian. 1980. 59-63. în 1970. 33l-335. pp. alcătuită după o versiune sârbească. Torino.interogaţiile retorice. Imperiul. DOSSON. în legătură cu opera lui Columella: „tratatul lui cere o precizie şi o abundenţă unice în antichitate". Bucureşti. Anton D. Velteio Patercolo o della propaganda. 546-548. 59-99.. sa vie.C). 1961. 5l-91. Este incontestabil că biografia lui Curtius Rufus reprezintă una dintre piesele cele mai relevante ale voluminosului dosar literar consacrat marelui războinic şi om de stat macedonean. Literatura latină. de asemenea. italiană de Gian Carlo GIAROINA . Şi. Studi di letteratura latina imperiale. 2 voi. 128-l29. Paris. Rene PICHON. a 9-a. în ţara noastră. Alexandria lui Curtius Rufus s-a bucurat de o popularitate remarcabilă şi a inspirat pe autorii care s-au îndeletnicit cu istoria lui Alexandru cel Mare. 176-l81. deşi tributar mai cu seamă stilului nou. Celsus s-a interesat. 1986.

. 294-315. 129. 90-97. „Tacitus und die Geschichtsschreiber des I Jahrhunderts n. 457. Joseph HELLEGOUARC'H. Chr. pp. 32. passim. 1946. pp.. culegere editată de T. p. Pentru acest elogiu al lui Seian. Innsbruck. 1965. PARATORE. „Pliniu cel Bătrân". 15.J. pp.C". cit. MULLER. 69-90 (dar şi alte lucrări ale acestui savant. vezi Santo MAZZARINO. Histoire de la litterature latine. cit. 144-l52. 1921. II. Pentru Valerius Maximus. Bruxelles. vezi şi Francesco DELLA CORTE. Imperiul. pp. GAILLARD. The Classical World. MARTIN . 6l-64. „Velleius Paterculus". 667-668. „Italia e Roma nella Storia di Veileio Patercolo". op. op. 73. 1937. p.". 10.A. Paris. 1980. „Istoriografi minori". pp. Bologna. „L'image du renouvellement historique cher Velleius Paterculus". 33l-335. Imperiul. 48l-482. Museum Helveticum. Francesco DELLA CORTE. „Columella". cit.C". 1972. Untersuchungen zu den Exempla des Valerius Maximus. Istoria literaturii latine. . Paris. pp. pp. pp. PICHON. „L'imperialisme romain d'apres l'oeuvre de Velleius Paterculus". îndeobşte clasicizanţii erau Liuiani. pp. cit. 5. pp. Pentru stilul velleian. 499-504. op. Pentru izvoarele lui Velleius. Munchen. cit. Nancy. 660-662. 469-472. Pe lângă încrederea în eficacitatea propagadistică a literaturii. împrejurări istorice şi probleme ideologice. 274-277. E. 484-487. II.C". R. dar şi R. pp. Bucureşti. cit. 12-21. op. F. printre alţii. FLECK. pp. De către R. „Alţi prozatori ai secolului I d. 339-341. Istoria literaturii latine. pp. 177-203. W. 330. 785-799. Istoria literaturii latine. I. I. PICHON. 487 semnalează că Pliniu n-a putut deveni un Lucreţiu al prozei latine. pp. E. 1082-l086. 2 voi. pp. Joseph HELLEGOUARC'H. HELLEGOUARC'H. J. LEEMAN. 15. vezi Felicita PORTALUPI.. „L'eloge de Sejan dans l'Histoire romaine de Velleius Paterculus". IORDACHE. vezi Pierre GRIMAL. 1991. 1980. KLINGNER. vezi R. „Velleius Paterculus". GAILLARD. MAC QUEEN. 4. pp. pp. BAYET. 154-l59. 180-l81. vezi J. Anton D. IV. Roxana IORDACHE. vezi Henry BARDON.J. PICHON. PARATORE. Ideias morais epoliticas em Plinio-o-Antigo. I. 1990. cit. Histoire romaine. vezi Italo LÂNA. CIZEK. pp. CIZEK. Critica Storica. Marburg. London. pe când Sallustiani optau adesea pentru neoasianismul stilului nou. pp.C".. „L'otium chez Valere-Maxime et Velleius Paterculus ou la reaction morale au debut du Principat". GAILLARD. 128-l29. E.. F. „Istoriografia secolului I d. WETHERED. Imperiul. 1979. „Valerius Maximus". E. LEEMAN. 55l-552. I. I.BARNARET. trad. Pentru diversele aspecte ale operei acestui biograf vezi S. p.J. 1924. pp. Elena SLAVE. Orationis Ratio. 1883. mai ales pp. 1075-l088. Imperiul. Histoire et Historiographie. vezi R. CIZEK. 16l-204. 83-85. I. 1970. 184. E. Introducere la Velleius Paterculus. De Columellae uita et scriptis. pp. R. CIZEK. J. pp. Leipzig. 3 voi. pp. 337-339. Studi di Filologia Classica in Onore di Giusto Monaco. 1974. MARTIN . „La mort etrange de Pline PAncien ou l'art de la deformation historique chez Pline le Jeune". care singur ştie să nu-l facă nociv Romei. Eduard NORDEN. 498. op.. ed. Istoria literaturii latine. 17-43 (pentru istoriograf şi datare pp. Colloque. 8l-83. John Patrick SULLIVAN. p. cit. 446 __ F. 1968.1958. 68-70. cit.. RICHTER „Der Liber de arboribus und Columella". Paris. 1982. Clio. 39. The Mind of the Ancient World. Epoca lui Traian.C". 347-368. Pentru observaţiile velleiene asupra literaturii. cit. Ithaca London. culegerea L'ideOlogie de l'impârialisme romain. R. DOREY. 1952. GAILLARD. Pentru opera lui Pliniu cel Bătrân. 2 voi. ca şi dorinţa de a dovedi complexitatea puterii romane. 105-l07. Sub pana lui Fannius şi Tftinius Cap'rto exitus s-au transformat în autentice pamflete politice. I. vezi R. Pentru elementele de poetică a istoriei. pp. p. Mariana BĂLUŢĂ. L'epoque de Neron. Genova. pp. MARTIN .J. LEEMAN. R. GAILLARD. cit. I.D. 70. CIZEK. E. Dintre numeroasele lucrări care încearcă stabilirea identităţii lui Curtius Rufus. 22-25). R. p. 1887. 1985. XXX-XL. vezi E.N. R. LIX-LXXIII. „The lulio-Claudians Historians". Jean-Marie ANDRE . pp. Opuscuia. op. cit. Istoria literaturii latine. 13. 1974. Coimbra. Francisco de OLIVEIRA. pp. pp.1972. 194-200.1962. op. Pentru Apicius. BAYET. I. 353354. pp. Lucia WALD. Palermo. 83-84. „Sallustian Influence in Velleius Paterculus". Analisi dei luoghi velleiani". 1974. 16. 442. IORDACHE. Studii clasice. La littârature latine inconnue. Tacite. Paris.J. Vezi în această privinţă J. italiană de Gian Carlo GIARDINA . H. 11. cit. 129. pp. MARTIN . Literature andPolitcs in theAge ofNero. 6. Pentru opţiunile filosofico-istorice şi politice ale lui Velleius Paterculus. 183. 483-484. 8. 67-68. op. pentru progres. op. 132-l45. A. PORTALUPI. pe lângă M. op. „Alţi prozatori ai secolului I d. pp.. cit. pp. I. Cât priveşte versurile lui Columella. PARATORE. GARBA. Paris. Pentru toţi aceşti istorici necunoscuţi. Pentru viaţa lui Pliniu cel Bătrân. op. pp. 14. Torino. Pentru perceperea istoriei pe genuri şi pentru înnoirea acestora. 86-88. 65. Les Belles Lettres. 2 pp. pp. care arată că numai trei împăraţi ar fi putut să fie vizaţi de aluziile biografului: Claudiu. S-a observat că prezentarea unei rubrici începe la Valerius Maximus îndeobşte printr-o scurtă asociere teoretică cu „exemplul" anterior. WILKES. pp. 345-348. Der Stil des Alteren Plinius. op. 1071 -l088.1. 85. op. MARTIN . Istoria literaturii latine. MARTIN . op. Hommages â Marcel Renard. 370. pp. 12. op. GAILLARD. 68-82. cit. politice.C". pp. Bibliographie de l'Histoire Naturelle de Pline l'Ancien. 1973. 14. 1. op. Pentru opţiunile stilistice ale istoriografilor secolului I d. Die antike Kunstprosa. 4l-44.J. 1967. op. vezi. Introducere la Velleius Paterculus. „Istoriografia secolului I d. 85-93. R. 9. A. 163-l99. reţinem E. „Velleius Paterculus". Veileio Patercolo o della propaganda. DANNEMANN. 15. 11. Henri LE BONNIEC. 1974. 803-816.Rita CUCCIOLI MELLONI. R. Imperiul. I. Rivista di Filologia e di Istruzione Classica. Vita Latina. 1915-l918. p. Dar Velleius a avut destul de mulţi precursori în această privinţă. cit. cit.C. pp.J. 571. disertaţie. II. Cum arată J.C". DOSSON. l9. 54-60. Istoria literaturii latine.J. digresiunile istorico-literare au şi alte mobiluri: experimentarea în spaţiul cultural a doctrinei „genurilor". Plinius undseine Naturgeschichte in ihrer Bedeutung fiirdie Gegenwart. Gabriela CREŢIA. Paris. vezi Joseph HELLEGOUARC'H. pp. 193-l94. cit. 1986. XL-LIII). vezi Rene MARTIN. 182. şi E. pp. MARTIN . pp.D. op.C. Vespasian şi Septimius Severus. CIZEK. 302 afirma că Velleius a fost primul istoriograf antic care ar fi alcătuit o operă istorică din punct de vedere retoric. Dichtungskritik bei nachaugusteischen Dichtern. Jena. Bari. PICHON. pp. vezi între alţii A. passim. GAILLARD. F. III. 143-l55. inclusiv Introducere la Velleius Paterculus. E. pp. cit. E.storici e filosofi latini. pp. Sitzungsberichte der Bayerischen Akademie der Wissenschaften. WOODMAN. Teoria e pratica stilistica degli oratori. a 9-a. Imperiul. „Alţi prozatori ai secolului I d. prezente şi în domeniul literelor. Jean-Marie ANDRE. 249-250. pp. 1952-l956. pp. „Istoriografia secolului I d. 43. 1937. cit. pp. L'Histoire a Rome. pp. pp. Pentru patriotismul roman şi italic. cit. // pensiero storico classico. Istoria literaturii latine. pp. 7. pp. 84. Pentru Frontinus. vezi Peter DAMS. „Alţi prozatori ai secolului I d. Marburg-Lahn.D. „Quintus Curtius Rufus". pp. Velleius conferă o valoare deosebită disciplinei militare şi apreciază otium ca rezervat împăratului. PORTALUPI. 1980. 176-l77. A Consideration of Pliny's Natural Hisstory.1972. LEEMAN. cu scopul de a o extinde pe nesimţite în câmpul istoriei 447 PROZA DE ERUDIŢIE Şl ISTORIOGRAFIA SECOLULUI I d. pp.J_es Res Gestae d'Auguste et i'Historia Romana de Velleius Paterculus". vezi Eugen CIZEK. p. p. London. op. . pp. Imperiul.. Rene PICHON. I. după părerea noastră. Latomus. L'âpoque de Neron. A. Paris. Revue des Etudes Latines. op.Alain HUS. Paris. 1966. op. Urmează nararea faptelor şi apoi comentarea lor. „Frontinus". „Progresso e decadenza. 178. Teodora POPA. p. Latin Biography.l. „I giudizi letterari di Veileio Patercolo".

op. Opera Ca scriitor. 10. soţia guvernatorului Egiptului. probabil în 1 Î. Seneca frecventa cu strălucire cercurile aristocraţiei senatoriale. din pricina relaţiilor familiei sale cu clanul lui Seian. Chinuit de astm şi suspect în ochii regimului imperial. „Curtius Rufus". homo nouus. ajuns ulterior consul. care se distanţează de strategia şi de optica poetică a facţiunilor aristocratice intransigente.C. Lucius Annaeus Novatus. 19-42. Personalitatea lui Seneca s-a dezvoltat sub semnul complexului lui Oedip. I.C. Seneca îşi făureşte propriul cerc cultural-politic. ulterior adoptat de senatorul lunius Gallio. în cele din urmă fatale. A. sau în 1 d. soţia împăratului..C. dialoguri şi epistule (Inst. A practicat un timp vegetarianismul şi s-a hărăzit fiiosofiei împotriva voinţei tatălui său. SENECA Viaţa Una dintre cele mai controversate.C". ca şi afecţiunea pentru mama şi mătuşa lui.cit. influenţează masiv ideile şi deciziile politice ale noului regim. funcţională. fiul adoptiv şi succesorul desemnat al lui Claudiu. cu ideile lui Philon şi ale grecoegipteanului Chaeremon.C. E. După ce Nero ajunge împărat. şi preceptor al lui Nero. nepoata împăratului.D. 64-67. mama lui. După ce încercase zadarnic să-şi scurteze exilul. în care revolta împotriva tatălui a alternat cu pasiunea şi respectul. 128)*. Devine praetor. s-a născut la Corduba. care se „mefia" de cultele orientale şi de practicile vegetariene. Am arătat mai sus că tatăl scriitorului era Seneca retorul. inclusiv pe Livilla. Quintilian a evidenţiat că Seneca tratase aproape toate problemele şi alcătuise discursuri. „Istoriografia secolului I d. deoarece. Seneca a fost deosebit de prolific. pp.C. a fost Seneca filosoful (prin opoziţie cu tatăl lui. îi vor marca în profunzime gândirea şi opera.l. după lichidarea fizică a Messalinei. mai seducătoare şi mai performante personalităţi literare şi politice ale secoluluil d. pp. de iradieri plurivalente. în mai multe rânduri şi în diverse lucrări.C. 448 XXIII. L-am calificat. a căror optică o asuma. 1. El se lansează într-o carieră politică majoră. ca un Macchiavelli stoic1. unde a luat contact cu filosofia egipteană. MAC QUUEN op. stabiliţi de multă vreme în sudul Hispaniei. Paris. între 25 şi 31 d.J. în capitală. Este posibil ca el să se fi angajat într-o carieră publică tocmai pentru a-şi salva familia. şi altul mai tânăr. Seneca a fost crescut mai ales de femeile familiei şi a avut relaţii complexe cu părintele său. cit. dar încărcat de reverberaţii. pe cărarea strâmtă. în 65 d. şi în anul 41 d. GAILLARD. E. de unul dintre cei mai importanţi sfetnici ai puterii. devine orator celebru şi quaestorm ultimii ani ai domniei lui Tiberiu. Gaius Galerius. care reprima sever pulsiunile lui Lucius. Seneca a rămas în Egipt. Marcus Annaeus Mela. în calitate de „prieten al împăratului". p. dar. CIZEK. Lucius începe dificil o carieră senatorială. pp.C. Oricum. încă în antichitate. op. sau unui logos.C.C. nu fusese implicat în acţiunile lui Seian şi chiar fusese parţial obligat să părăsească Roma din cauza lor. însă şi filosofică. pp. dat fiind diferenţa enormă dintre impactul exercitat de el şi înrâurirea care a revenit părintelui acestui scriitor. cum se numea.. precum Cicero şi atâţia alţi literaţi romani. 146-l58. Or. rămas cavaler şi tată al poetului Luian. Din altele nu ni s-au păstrat decât puţine fragmente. Seneca este implicat în reprimarea conjuraţiei lui Piso şi trebuie să se sinucidă. Iar discursul său literar-filosofic a încorporat o sfidare plurivalentă. El a alcătuit o operă foarte amplă. congruentă procesului de potenţare a absolutismului şi de lentă modificare a mentalităţilor3. 449 * SENECA întors la Roma. în Corsica. Seneca. însă. Aici a primit o educaţie complexă. adică din ginta Annaeilor. poeme. cum după 61 d. în care ascensiunile eclatante au alternat rapid . Seneca a marcat în profunzime viaţa politică şi culturală a secolului I d. dat fiind că i-a fost hărăzită. în 49 d. Istoria literaturii latine. Nero repudiază strategia politică recomandată de Seneca. MARTIN . Seneca a fost exilat de Claudiu. Această familie provenea din rândurile unor colonişti romani. personal. cu riturile religioase locale. într-o familie din elita provincială. LEEMAN. şi mai ales clanul politic al familiei lui Germanicus. retorică. Trebuie mai ales să . fertile. a fost aşadar şi el un „om nou". ca un Cicero al veacului sau mai degrabă un anti-Cicero. Helvia.2. S-a născut la o dată necunoscută.C. în conflict violent cu Messalina. uneori copleşitoare. 1887. sa vie etson oeuvre. Lucius Annaeus Seneca. în 50 d. Dar. filosoful renunţă la angajarea civică activă. R. Seneca. se întoarce la Roma.şi în mai multe rânduri . la o vârstă foarte fragedă. se desluşeşte strădania acestui Machiavelli stoic ante litteram de a descoperi şi practica o soluţie politică suplă. îngăduită de absolutismul lulio-Claudienilor. A avut doi fraţi: unul mai vârstnic. ea pătrunsese de mult timp în ordinul ecvestru. Seneca retorul) sau numai Seneca. întocmai ca şi tatăl său. amicus principis. cit. printre ele. în Hispania. 129. Multe dintre lucrările lui Seneca nu ni s-au conservat. A fost însă adus la Roma. 348351. era o matroană de înaltă reputaţie morală. Refulările consecutive acestor reiaţii. pentru dezvoltarea culturii romane. Janina VILANUNGURU.Etudes sur Quinte-Curce. în definitiv comparabilă ca întindere cu scrierile redactate de Cicero şi de Sfântul sau Fericitul Augustin. După ce supravieţuise represiunilor întreprinse de Gaius-Caligula. Imperiul.C. lichidat în 31 d. Sfârşitul tragic ilustrează un eşec.cu declinurile primejdioase. A trăit periculos aproape permanent. Compromisurile multiple nau lipsit din existenţa sa agitată. o existenţă fascinantă.

cu trei decenii în urmă. Nu opinează. 8). în lucrări filosofice de dimensiuni mai reduse şi redactate în proză. afectată de surghiunirea fiului ei. exilul. şi a fost probabil alcătuit în primele luni ale surghiunului corsican. pe care stoicii ar practica-o adecvat (De const. afirmă. în pofida acestei providenţe. şi nici de vătămarea involuntară. adică acela de agresiune. ci şi incidenţa gândirii egiptene asupra ideilor şi comportării celui pe care îl vom numi cordubanul. care nu ating divinităţile (Deprou. ea fusese ilustrată de Cicero: Tusculanele poartă tfrmele practicării ei de către arpinat. poate chiar stabilită de Seneca însuşi4. 3). Seneca reliefează ataşamentul său faţă de strategia politică senatorială. care nu figurează. Exegeza modernă a arătat relativ recent că. deşi nu ignoră importanţa conceptelor. Discursul senecan asumă în acest opuscul. medicina animi. Puţine opere pot fi datate cu certitudine absolută. deşi nu putem exclude o datare mai tardivă. „Carte de filosofie morală". în 20 de capitole. ca şi a scrierilor despre mânie ale epicureului Philodem din Gadara şi ale lui Aristotel. Seneca va opera cu tehnica suasoriilor. dar şi la Principat. şi denotă utilizarea unor surse sextiene şi stoice. s-au păstrat arte lucrări în proză. însă operele păstrate până astăzi ale lui Seneca rezidă în primul rând . propusă de numeroşi savanţi. spre a avansa idei stoice curente. destul de vaste. conjugând curajul şi compasiunea. filosofice sau de erudiţie. iniuria.C..C.C. în acest dialog. redactate în 42 sau în 43 d. De situ et sacris Aegyptiorum. deşi mai mulţi savanţi îl datează din 63 d. De altfel Seneca face elogiul lui Cremutius şi al comportării Marciei. De constantia sapientis. Este lucrarea cea mai ortodox stoică a lui Seneca. de asemenea. de atitudine distructivă. atât tribulaţiile lui Seneca.C. îl preocupă nu numai aitiologia. la „rău". contumelia. de fapt. care îl afectaseră pe el personal: pierderea unicului fiu şi a primei soţii. deoarece el depăşeşte loviturile sorţii. dar are de fapt în vedere nenorocirile. Seneca invocă locurile comune ale literaturii consolării. Seneca promovează însă trăsături originale: el va renunţa la măgulirea şi la disimularea durerii şi va scruta trauma psihică. cât şi convingerea mândră că depăşirea lor este posibilă. „Consolaţie către Helvia". 6. numit încă Novatus. Seneca îşi consolează mama. alcătuită în 44 ori chiar la sfârşitul anului 43 d. al cărui portret este schiţat pentru prima oară în acest dialog. un sens nou. Moralis philosophiae liber. „Consolaţie către Polybius". nu comportă decât 6 capitole. printre care se număra şi Polybius.C. că el este invulnerabil la nenorocire. Ad Marciam de consolatione. ca şi a unei monografii asupra Egiptului. comportă numai 26 de capitole şi consolează pe matroana Marcia. 1. a mai multor culegeri de scrisori. Ea este foarte veche. că Seneca ar fi şi autorul unei opere în versuri. „Despre providenţă". deoarece cuprinde trei cărţi. cu prilejul morţii tatălui ei (Ad Marc. de dimensiuni mai ample. Dar uneori solicită direct lui Claudiu graţierea . Se pare. Problema cardinală a acestui opuscul nu rezidă în dezbaterea privitoare la existenţa unei providenţe. epistulele adresate lui Lucilius. 2). declanşată în mai multe faze. foarte parţial conservate. mânia pentru distrugere. Mai ales el statuează o direcţionare spirituală şi psihoterapică6.C. Seneca distinge ira de jrascibilitate". pe care o îndura greu. că ordinea în care se succed aceste opere în manuscris nu este întâmplătoare. Ad Polybium de consolatione. Această ultimă operă ne-ar fi îngăduit nu numai Dar ce înţelege Quintilian prin dialogus: orice tratat filosofic în proză sau numai tiparul compoziţional privilegiat de Seneca? însuşi Seneca utilizează termenul de dialogus pentru a desemna structura unei lucrări.1). forma medicinei sufletului.sub forma unui corp de dialogi. sapiens. „Consolaţie către Marcia". pentru a deghiza o cerere neoficială de iertare. De ira. Metilius. 451 SENECA 1. 18-l0). în mod explicit. prietenul intim al autorului. 6). feritas. ca să-l îmbărbăteze pe Polybius. sap. continuă discuţiile din dialogul despre providenţă. care îşi pierduse un frate. se va strădui s-o cunoască şi s-o înfrângă. de asemenea. 2-5).. se abat atâtea nenorociri asupra „bărbaţilor buni" (Deprou. care includ succesiv 21. Este un opuscul dedicat lui Lucilius. „Despre aşezarea şi riturile sacre ale egiptenilor". ci în întrebarea următoare: de ce. iracundia. „Bărbatul bun" este mai mult decât un zeu. 1. în acest tip de dialogul. de reîntoarcere din exil. în sfârşit. ca şi de „sălbătăcie". Pe urmele Noii Academii. întrucât. în ce rezida o consolaţie. consolaţia încerca săi calmeze durerea şi să-l îmbărbăteze. 450 ----------- OPERA să elucidăm cunoaşterea Egiptului de către Seneca. 1. încât se referă frecvent la războaiele civile. De prouidentia. Seneca reprobă tipul de monarhie greco-orientală. că mânia ar fi naturală. procesul. Cordubanul montează un fel de proces fictiv. conservat în reputatul manuscris codex Ambrosianus -. Cronologia majorităţii lucrărilor lui Seneca formează obiect de aprige controverse între cercetătorii moderni. în corpul dialogilor săi (De benet. Cu abilitate. Seneca generalizează. publicată probabil în 40 d. 19. „Despre constanţa înţeleptului". Specia consolaţiilor ajunsese destul de răspândită în antichitate. cu prilejul anumitor traumatisme psihice (Ad Marc. care o promovase. în 19 capitole. datat cu certitudine în 63-65 d. Dezvăluie consecinţele mâniei colective. S-a arătat. ori de „cruzime". realizat în 19 capitole şi pe baza unui plan foarte clar. opuscul în principiu mai lung decât o scrisoare. datează probabil din 41 d. tragedii şi epigrame. dar mai scurt decât un tratat? Când cinşva pierdea o rudă dragă sau un prieten.C. 3.deplângem pierderea unicului tratat sistematic de etică. de inspiraţie „antoniană".. este un dialog dedicat epicureului Serenus. 36 şi 43 de capitole. Discursul senecan despre mânie este adresat fratelui mai mare al autorului.ce este oare mai cumplit decât mânia? Omul s-a născut pentru ajutor reciproc. Ad Heluiam de consolatione. ira. Aparent. acum diferenţiat de „bărbatul bun". în care ira apare ca acuzat. adică la sfârşitul anului 42 d. 5.1)? Seneca apreciază că astfel providenţa pune la încercare tăria morală a „bărbatului bun". noi l-am data în 42 d. Nu lipsesc aluziile la teroarea lui Seian şi chiar la tensiunea politică a vremii. pentru pierderea fiului ei. omul caută societatea. cum vom vedea. evocând argumente filosofice diverse: inevitabilitatea morţii. chiar după trei ani de la decesul acestui tânăr de douăzeci de ani. 5. împărat stăpânit de o mânie feroce (De ira. şi o declară contrară omului: . exponent al acesteia şi maestru în arta consolării. exprimă însă înfrângerea acestei mândre încrederi a cordubanului în capacitatea lui de a suporta exilul. Seneca acordă termenului de „mânie". Proza şi poezia lui Seneca Prima operă conservată este o consolaţie de mici dimensiuni.C. fragilitatea condiţiei umane etc. fiica lui Cremutius Cordus. mânia pagube" (De ira. şi sugerează lui Claudiu o moderaţie politică globală. Relevantă emerge condamnarea violentă a lui Caligula. nu poate fi afectat nici de ultragiul premeditat şi violent. în schimb. şi ale lui Crantor. malum. şi constituie un dialog mult mai amplu. Seneca susţine că înţeleptul. mânia izolarea. Privilegiază o metodă fenomenologică de cercetare a mâniei. „Despre mânie". uirbonus. omul aduce foloase. el oferă exemple de bună şi de reprobabilă conduită. ci şi profilaxia acestei veritabile maladii. crudelitas. precum Aristotel şi epicureii. Seneca profită de animozităţile care se manifestă între Messalina şi unii liberţi-miniştri ai lui Claudiu.

le ţine în sclavie (Deu. ilustrează un punct de vedere diametral opus cu privire la statutul socialpolitic al filosofiei. dar Pierre Grimal a demonstrat că opusculul a fost alcătuit în 53-54 d. în cartea a cincea.viaţă modernă. la care se referă cartea a şaptea. în 20 de capitole. Dar statutul filosofului nu mai era cel din 48 d.14. De altfel acest opuscul reia ideile din dialogul despre viaţa scurtă.2). personale şi politice... Totuşi. în cer.. de fapt. De fapt. De otio. în 28 de capitole şi adresat fratelui mai mare al lui Seneca.. preţ de patru ori cinci ani. 1). care recomandase retragerea din viaţa civică.(Ad Polyb.1). în 18 capitole. Este clar totuşi că Seneca se gândeşte la el însuşi: ceea ce nu-l împiedică să încerce din nou câştigarea lui Claudiu pentru cauza filosofiei şi a unei politologii antiantoniene. Seneca relevă că valoarea unui serviciu rezidă nu în expresia lui concretă. Masca imperială căzuse şi Claudiu era descris cu toate slăbiciunile lui. petreceri. însă. 3. care presupunea ideea că scopul scuză mijloacele. de la început. Mulţi senatori fuseseră contrariaţi de sprijinul acordat de Seneca proiectului neronian de a desfiinţa impozitele indirecte. amalgamează versurile şi proza. practicarea pe scară largă a cametei în provincii. chiar dacă admite că uneori dezangajarea este necesară. Dimpotrivă. 5. Această consolaţie constituie . el se străduia să-l convingă pe Claudiu să nu practice o politică antoniană'. subiectivă. ca şi anumite digresiuni.pagina neagră" a operei lui Seneca. Seneca se referă la schimbul de beneficia. Datarea este foarte dificilă. „ale sale". spre a încheia contemplarea cercului universului prin cer. reprezintă un mic dialog. constituie un dialog publicat cu certitudine în 58 d. prooem.C. Seneca imaginează aventurile postume ale cezarului. Acestei cunoaşteri „ştiinţifice" îi este hărăzit amplul tratat..C.C. ca şi dintre stăpâni şi sclavi13. în 33 de capitole. adresat lui Lucilius. Seneca descrie o nelinişte. Filosoful purcede de la antiteza între valorile interne. Seneca reprobă pe cei care se consacră în exclusivitate ocupaţiilor externe . ci în dispoziţia intimă. dedicat lui Serenus şi publicat în 62 d. cât şi a celor politico-cetăţeneşti. deşi fusese divinizat (Apok. Seneca apără pe „filosof" în genere. el însuşi acuzat pentru trecutul lui.. sperând să fie iertat. o descriere a clemenţei ca virtute stoică în general. în ultima parte a dialogului.. 5-l1). în şapte sau mai degrabă în opt cărţi (în funcţie de opţiunile editorilor) şi intitulat „Problemele naturii". pe care o consideră pe deplin accesibilă gândirii omeneşti (De otio. externa. şi că este supus multor tentaţii. care. de incriminarea că n-ar trăi conform preceptelor declarate. Seneca abordează succesiv toate cele patru „regnuri" ale materiei: focul. Acest dialog încorporează 17 capitole şi este dedicat iui Serenus. „Prefacerea în dovleac a divinului Claudiu". Se simţea în Imperiu iminenţa eliminării Messalinei. din punct de vedere politic. 1. cordubanul se hărăzeşte studierii naturii. 4. Totodată. în cartea a şasea. au un conţinut moralizator. în acest opuscul. stilurile intens parodiate. El purcede de la ideea că oamenii nu ştiu nici să aducă şi nici să primească servicii (De benef. 18). şi de a statornici impozite directe pe latifundiile aristocratice12. în corpul dialogului. pe sine însuşi.. împărate Nero. numit acum Gallio. să scriu despre clemenţă. Naturales Quaestiones.b. Scriitorul trebuia să înfrunte înăsprirea politicii Messalinei şi lui Claudiu. apele. 3. în congruenţă cu tiparele speciei literare respective. care va face carieră în literatura romantică. nu este un dialog filosofic. delator al lui Claudiu. Deci întocmai ca Seneca însuşi în De breuitate uitae. iar Nero este celebrat în termenii unei teologii solare. cu amărăciune. prieten al autorului şi viitorul lui socru. Substratul real al lucrării rezidă în tentativa cordubanului de a se apăra de învinuirile pe care i le aducea Suilius. Problemele naturii înglobează aproape întreaga . arendate publicanilor. pe care îl îndeamnă la dezangajare civică. 18. Dialogul este dedicat lui Pompeius Paulinus. Două probleme importante sunt tratate în Despre liniştea sufletului.C. în 15 capitole. Dar prologurile şi epilogurile cărţilor. Seneca exortează la exercitarea consecventă atât a îndatoririlor umane.C. care a fost comparat cu II principe al lui Machiavelli. el recomandă replierea contemplativă. Acest tratat a putut fi scris şi publicat între 61 şi 63 ori chiar între 61 şi 65 d. pe un ton ditirambic. în cadrul unei polemici aparent fictive. Seneca adresează dialogul lui Nero şi. în cartea a treia şi a patra (în această ultimă carte este prezentat şi Nilul).. datează mai degrabă din 48 decât din 49 d. căci acordul cu natura ar conduce omul la o viaţă concomitent fericită şi virtuoasă (De u. 1. ataraxia.C. păstrat cu unele lacune. Apokolokyntosis diui Claudii. căci dovleacul simbolizează deficienţa mentală a fostului împărat9. însă mai ales ca o doctrină a despotismului filosofic. De uita beata. întrucât Seneca are în vedere umanizarea moravurilor societăţii vremii sale. „Despre scurtimea vieţii". Reiterând anumite idei. de servicii.. Dar cum? Structurând. 2). el respinge ideile lui Athenodorus. vicisitudinile celor cinci ani cumpliţi. De tranquillitate animi. în infern. generalizează pe plan filosofic. 1). şi cele externe. voia să demonstreze că pe viitor va fi inofensiv. constituie un amplu tratat. se plânsese că n-a putut încă dobândi liniştea. în curs să se retragă din viaţa politică. în al doilea rând. 12-l3. spre a riposta memoriilor Agrippinei. într-o asemenea lucrare. De fapt.8. „Despre viaţa fericită". * Elocvent ni se pane faptul că Seneca n-a mai scris filosofie. uit. deşi unii editori moderni l-au divizat în trei cărţi. deşi. reia seria dialogilor filosofici şi realizează un tratat politologic. quinquennium negru al domniei. în temele ei centrale. de inspiraţie mistico-egipteană11. A fost publicat în primele luni ale anului 55 d. deoarece Seneca reprobă autoritarismul prea centralizator al defunctului principe. 1. adaptarea la împrejurări. De asemenea. aerul.b. Acest scurt tratat a fost probabil publicat în jurul lui 1 ianuarie 56 d. cum am arătat. De breuitate uitae. mărturiseşte clar finalitatea discursului său: „am hotărât. ca să împlinesc întrun fel sarcina de oglindă şi să-ţi arăt că ai ajuns la cea mai mare desfătare dintre toate" (De ci. SENECA afirmat ca bază a raporturilor interumane şi plasat pe un fundal doar aparent atemporal. 452 PROZA Şl POEZIA LUI SENECA „Despre liniştea sufletului". opinăm că Seneca urmăreşte şi combaterea strădaniilor Agrippinei în vederea continuării politicii lui Claudiu10. Clemenţa trebuie să fie principalul atribut al „regelui drept". „Despre clemenţă". pentru a propune dominarea ei prin stăpânirea sufletului. a relaţiilor din interiorul familiilor elitei romane. în intenţia celui care îl realizează (De benef. Suilius îi reproşa lui Seneca adunarea unei bogăţii imense. nu mai îndeamnă la angajare cetăţenească.26. sport.C. Totuşi. încă din acest opuscul. prieten al autorului.C. în antichitate a comportat o singură carte. în altă optică. în primul rând. Acest tratat trebuie să fi fost scris şi publicat. Seneca răspunde unui Serenus imaginar. De clementa. De beneficiis. 6-7). şi cea exterioară a evenimentelor. recent decedat. Tema proclamată a dialogului consista însă în raportul dintre fericire şi virtute. cel puţin parţial. care. sua. Titlul lucrării a neliniştit mulţi savanţi moderni. 1. cândva elogiat de el. ci cum trebuie trăit şi arată că oricum îşi domină avuţiile. activităţi filologice (Debreu. Concomitent. valenţe comice diverse. mai degrabă decât de binefaceri. Suilius nu era singurul acuzator al lui Seneca. a celor dintre părinţi şi copii. 14-l5). ci o satiră menippee. 1. 12-l3) . în primele două cărţi. încât Seneca.C. în care este condamnat pentru crimele sale să devină slujitorul unui libert al lui Caligula (Apok. otium. ca axă ideologică a regimului sugerat lui Nero. încât mistica noii domnii se configurează. în capitolul întâi. „Despre binefaceri". „Despre tihnă" sau „Despre viaţa retrasă". însă acest titlu alude probabil la presupusa prostie a lui Claudiu. structurat în şapte cărţi şi dedicat lui Aebutius Liberalis. pământul. de unde este alungat. în vederea autodesăvârşirii moral-filosofice7. conservată cu anumite lacune. el celebrează pe Nero. cunoaşterea naturii. cordubanul aplică virtutea stoică a eukairiei. Seneca subliniază că demonstrează nu cum trăieşte el însuşi. în anii 62-63 d. 5.şi propune ca remediu cultivarea „tihnei". Seneca. între durata interioară.

Phaedra. iar corul corintienilor elogiază progresele navigaţiei. Sar spune că Seneca a considerat poezia ca un joc. opus maius. acvilele Romei. P. convins de eşuarea proiectului său politic. sunt abordate. mărturisită în scrisori (Ep. aceste poeme scurte au fost. însă. sub Nero. în acelaşi timp. Ca în imaginile lui Goya ori în filmele lui Fellini. pentru corul corintienilor). de către prietenii autorului. prin eliminarea unor scrisori prea intime şi eventual prin adăugirea câtorva epistule scrise exclusiv în vederea editării culegerii. în vreme ce Agamemnon trebuie să fie contemporană cu De clementia. Ţinta preferată a lui Seneca este societatea epocii lui Nero. a autorului şi a Italiei antice. 424-427 demonstrează că cele două tragedii consacrate lui Hercule şi Troades au fost alcătuite înainte de 52 d. revizuite în vederea publicării. Troades.. chiar metodele antice de bronzare. Oedipus. chiar dacă impregnat de gravitate moralizatoare. 412)17. semi-insolubile. aproape un „loc disperat" al filologiei clasice. formează opera cea mai importantă. eventual în timpul surghiunului corsican. Seneca combate mai stăruitor ca oricând teama de moarte. a închipuit stoicismul ca un ansamblu coerent. 1. Seneca şi-a modelat reflecţiile în funcţie de o strategie globală şi. Hercules Oetaeus'. că scrisorile n-ar fi fost niciodată expediate lui Lucilius. autorul evocă noctambulii epocii. îndeosebi a înaltei societăţi. încă din vremea lui Seneca. Phoen.C. de altfel. întrucât împăratului îi plăcea teatrul. 236 şi 137). din care părţile nu pot fi degajate la întâmplare (De Thyestes. Deoarece totuşi se realiza un schimb de scrisori care nu putea fi rapid .. în conformitate cu cel mai bun manuscris al lor (dar în paranteze vom consemna şi titlurile indicate de un codice mai recent şi mai puţin fiabil): „Hercule cuprins de nebunie". dezamăgit. atribuite lui Seneca şi consemnate în Anthologia Latina. ar putea fi creaţii ale lui Seneca. care dau curs pasiunii scriitorului pentru poezie şi teatru. ca Thyestes. S-a arătat că. dispus spre renunţare şi resemnare. 40. deoarece comportarea lor. pentru for. de altfel cele mai fericit realizate. 106. deşi minoritare în text. spectacolele şi băile. 30l-379. 8-l0). Medea şi Phoenissae datează. îşi proclamă inocenţa şi evidenţiază asprimea climatului.. otium. pe ton adesea polemic. a continuat să scrie tragedii. Medea. Phaedra (Hyppolitus). învăluie exortaţii sau chiar critici adresate împăraţilor vremii. Pe lângă meditaţii asupra unor probleme filosofice. probabil. Fizica. la nivelul căreia se reface o coerenţă fundamentală a gândirii lui Seneca. 108. Dar. De altfel epoca lui Nero comportă o notabilă expansiune a epigramei în limba greacă. ca şi anumite obscurităţi ori pasaje abrupte pledează pentru ipoteza unei corespondenţe reale. într-adevăr i se atribuie lui Seneca nouă tragedii. chiar personajele „negative". mai ales Euripide. dar şi altele. vv. care implică o bătălie necontenită pentru stăpânirea pasiunilor. Agamemnon. la realiile epocii: sub ochii noştri defilează strada şi şcoala romană. unele tragedii. evident inspirat de poemele pontice ale lui Ovidiu. îmbogăţit de la o generaţie la alta. Practic.. cum a rezultat parţial din trecerea în revistă a lucrărilor lui? Dacă ne referim numai la structura de adâncime.76. dar şi altui detractor. 416). Seneca ajunge să-şi îmbine ideile în cadrul . alcoolicii şi efeminaţii. Unii cercetători au susţinut că această corespondenţă ar fi artificială. pp. din ultimii ani ai vieţii scriitorului. Alte epigrame reprobă duşmani personali ai lui Seneca. w. sprijină concepţiile stoice. în termeni militari.. scrise în mai multe perioade din viaţa autorului. declanşează deznodământul tragic. Scrisorile au putut fi publicate pe tranşe. „Troienele".. fie pentru 63-64 d. 1) -. Bătrân şi chinuit de vechea sa astmă. Desigur. Seneca a scris tragedii aproape toată viaţa. apar destul de numeroase aluzii la viaţa cotidiană a filosofului şi a romanilor. Seneca ripostează unui anumit Maximus (probabil nume fictiv). 100.C. „Fenicienele". fur. prezentată într-o pregnantă lumină caricaturală şi satirizantă. 58. eventual din anii 60 d. la fapte şi evenimente contemporane. 75. când cordubanul şi-a expus atât de dezordonat ideile. însă unele aluzii la scrisorile primite de Seneca de la Lucilius. Sistemul filosofic al lui Seneca Se poate oare vorbi de un sistem senecan. Dar cele 124 de „Epistule către Lucilius". Med. Motivele sunt moştenite de la tragicii greci.115.1). S-a arătat că Seneca se simte intim implicat în condiţia morală a umanităţii în general18. Problemele stilului operelor filosofice sau chiar literare. 173-l. încât ultimul compartiment a fost editat postum. cum vom vedea mai jos (Anth. Sâneque.C. Seneca. probabil. în unele epigrame. v 390. căruia i s-a consacrat aproape toată viaţa. Totodată. în scrisorile 38. credinţa în dezvoltarea progresivă a adevărului ştiinţific. sub incidenţa masivă a problematicii filosofice. Două aspecte dimensionează această amplă culegere de scrisori: caracterul prevalent filosofic şi implicarea vieţii contemporane. Hercules furens. chiar dacă încă era cantonată în sfera invectivei prin excelenţă personale. pune probleme foarte complicate. după moartea lui Seneca şi Nero15. inclusiv al autorului însuşi. „Hercule pe muntele Oeta". deplânge.. Epistulae ad Lucilium. blamaţi fără cruţare16. răspunsul nu poate fi decât afirmativ. sub protecţia Imperiului {Herc. 114. din timpul exilului sau de mai târziu.autorul însuşi afirmă că „răspund deosebit de târziu la scrisorile tale" (Ep. filosoful nu şi-a conceput gândirea ca un dat rigid. exprimă. GRIMAL. 455 SENECA prou. Nu credem însă că Thyestes şi Agamemnon ar data din aceeaşi epocă. ce eventual ar putea fi Petroniu. Oedipus. Cronologia teatrului senecan. de asemenea centrată pe atacul dirijat împotriva anumitor persoane. care prefigurează idei expuse în dialogi şi epistule. Cel puţin o parte dintre cele şaptezeci şi trei de epigrame. care batjocorea reputaţia sa (Anth. dar Seneca a ţinut seama de experienţa tragediografilor romani. dincolo de anumite discontinuităţi ale structurii de suprafaţă a discursului său literar. Cordubanul a inserat în intrigă detalii de viaţă romană contemporană. opinăm totuşi că această corespondenţă a fost redactată între 61 şi 65 d. la incidente pur personale. ştiinţei şi contactelor umane. nu s-a limitat să asambleze haotic idei şi precepte. logica şi etica se întrepătrund în gândirea lui Seneca: însă morala predomină în semnificaţia fundamentală a mesajului elaborat de corduban.C. pentru a se întoarce din nou la implicaţiile pragmatice. El luptă pentru „tihnă". vehiculează antiteza „regeTtiran".. Aşadar. Thyestes. Ca şi tragediile.sferă a cunoştinţelor despre natură ale timpului şi informează cititorii asupra ipotezelor ştiinţifice care erau vehiculate pe atunci. ca şi pe baza unor aluzii din textul epistulelor. Aceste — 454 PROZA Şl POEZIA LUI SENECA nouă tragedii poartă următoarele titluri. motiv care apare aproape în fiecare scrisoare. epigrama tinde să se orienteze spre persiflarea sarcastică a unor oameni sau defecte. a existenţei duse în Corsica (ca în Anth. surghiunirea sa. Mai importantă se relevă modificarea discursului tragediografic. care funcţionează ca anacronisme voite: apar forul roman. Cele mai răspândite ipoteze în privinţa publicării pledează fie pentru 62-64. contrară destinului. pentru acvile. Phoenissae (Thebais). 59. naturii şi virtuţii. Filosoful transformă evenimentul în experienţă edificatoare: pleacă de la exemplul practic către generalizarea teoretică.. un continuum. De asemenea. a lui Seneca.

„ne învaţă ce trebuie să se facă pe pământ. 45. de natură materială şi raţional structurat. încât virtutea însăşi ar reprezenta un cuvânt. 52). o forţă transcendentă şi autonomă. El repetă obsesiv argumentele. în fizica senecană. praef. pe care o preconizează Seneca. în fapt tot ce echivala cu logica stoicilor precedenţi (Ep. Seneca deduce o logică proprie. percepţii numite de stoici „reprezentări comprehensive". Mintea omului recunoaşte aceste semne: de aceea momentul esenţial al cunoaşterii îl constituie judecarea reprezentărilor şi reflexului lor. conferă timpuiui preţul lui adevărat. însă o adapta năzuinţei sale de a conferi prioritate eticii. 113 şi 117). unde se adaugă retorica. filosoful conferă prioritate absolută anchetării şi îmbunătăţirii condiţiei umane. 95. w. 24. temelia eticii. 28. Seneca nu adoptă el însuşi trihotomia tradiţională a filosofiei . praecepta. declară el. întemeiată pe demonstraţia practică şi îndreptată spre solicitarea afectelor cititorilor săi. pe când etica are un caracter practic.. Meditaţia asupra fizicii se integrează în înţelepciune şi nu echivalează cu un refugiu. cum am semnalat mai sus.. 2). ci sugerează o altă diviziune. cercetarea lor descriptivă ar forma astfel obiectul prevalent al logicii. care exprimă proprietăţile conceptelor. De aceea. 29). la care se ataşează investigarea psihologiei şi restul moralei. 17. 1. Quaest. 9-l7.fizică. Virtutea poate domina durata. De fapt.precepte". cât şi notelor particulare. care ar guverna lumea (de pildă Nat. de fapt. Ep. Oricum. Evoluţia universului n-ar implica o intervenţie divină permanentă. ce se află în legături active cu trupul.unui sistem solid închegat. care completează. lumea constituie un tot unitar. logica şi morala. totuşi importantă. Fizica. se produc fără încetare schimburi. Gnoseologia şi logica depind strâns de fizica lui Seneca. Quaest. vom urmări sistemul senecan în funcţie de tripartiţia consacrată a filosofiei. fundat pe unitatea unui corp imens cosmosul -. cum am evidenţiat mai sus.. judecăţile fundamentale: de aceea dă impresia că ar anticipa unele tehnici ale publicităţii şi reclamelor moderne. a contrario. Tensiunea universului face însă cu putinţă mişcarea tuturor corpurilor. Seneca consideră că universul ar fi cea mai amplă fiinţă (anima!). care îşi propun să asedieze subconştientul oamenilor. fizica ce se face în cer" (Nat. ci cu un sector fundamental al programului filosofiei21. relevantă pentru preeminenţa eticii. 34-35. Seneca se preocupă de precizarea şi diferenţierea sensurilor pe care le asumă cuvintele. dar admite teza ambiguităţii limbajului şi tratează anumite probleme de semantică (De benei. deus. la Seneca etica dobândeşte un caracter activ. imperios şi prevalent . Seneca oscilează între panteismul stoic şi un monoteism cosmobiologic20. O solidaritate funciară ar caracteriza universul: „sunt membre ale unui corp mare. 2. cunoaşte prin percepţii. totdeauna ineluctabile. întrucât operează cu . Strategia filosofică a lui Seneca poate totuşi fi urmărită şi în funcţie de tripartiţia consacrată de alţi gânditori. morală -. căruia i s-ar subordona altele mai mici. substanţă materială mai fină. Potrivit cordubanului. 1. Numai judecata îngăduie o cunoaştere relevantă. totdeauna liberă. în greceşte lektân. b) ansamblul fizicii.când scrie „trebuie" -. în cadrul imensei cetăţi cosmice. în funcţie de percepţiile care poartă semnele adevărului. 1). De altfel. închipuite ca microcosmosuri. 90. sau. decreta. Gnoseologia este concepută ca parte integrantă a logicii. faţă de senina cunoaştere a naturii. Seneca nu clarifică dacă el înţelege prin aceasta esenţa raţională a universului. pe care l-ar pune în mişcare (Ep. ele constituie o virtute importantă. Raţiunea omenească controlează şi disciplinează viaţa afectivă. iar destabilizarea sa duce la maladii morale grave. Cunoaşterea sau contemplarea naturii dobândesc la Seneca un preţ deosebit. Dar. Seneca nu respingea categoric trihotomia tradiţională. pentru că ne-a născut din aceleaşi elemente şi cu aceleaşi ţeluri". durata interioară a evenimentelor. îndeosebi stoici. Mişcarea corpurilor se întemeiază deci pe solidaritate. Ceea ce nu-l împiedică să împartă filosofia tot în trei compartimente: a) studiul valorilor fundamentale. 59)19. Conceptele n-ar reprezenta adevărate „corporale". cum le considerau alţi stoici. 90. c) dialectica. mores. 95. 89. se structurează în funcţie de „moravuri". cum am arătat în realitate. în privinţa susbtanţei acestei raţionalităţi. Natura ne-a făcut înrudiţi între noi. „spiritul vital" al stoicilor. ci s-ar realiza mai ales pe baza unui mecanism de autoreglare.. înzestrate cu posibilitatea oglindirii fidele a obiectelor 456 SISTEMUL FILOSOFIC AL LUI SENECA exterioare. Filosoful acordă atenţie atât relaţiilor între noţiuni. după Seneca de esenţă materială. conceptele n-ar fi corpuri. spre captarea lor insidioasă. 13. Numai prezenţa morţii. afirmă Seneca. care presupune o filosofie globală. este contemplativă şi operează cu decrete". Timpul rău consumat de oameni se comprimă până la neantizare (Phaedr. ca naturae. 773-776). fiindcă aceste organisme „simpatizează" între ele şi concomitent se opun unele altora. însă şi pe tensiune generatoare de conflicte. 89. logică. populată de diverse individualităţi (naturae). Conştiinţa umană. (Ep. care implica fizica. însă ar beneficia de corporeitatea sufletului.. Proprietăţile noţiunii. Când se referă la „divinitate". Dispreţuieşte subtilitatea silogismelor. Intre fenomenele naturii. şi nu substituie acţiunea. De aici. Timpul este „incorporai". Astfel. . însă se corporalizează prin trăirea intensă a prezentului. ci ordonări ale sufletului. Timpul însuşi. potrivit lui Seneca. ca şi de materialitatea calităţilor.. „Etica".

dacă filosofia îi călăuzeşte pe oameni: „filosofia îşi exercită domnia; dă timpul, nu-l primeşte" (Ep., 53, 11). Pierre Grimal a demonstrat că meditaţia senecană asupra timpului, desfăşurată mai cu seamă în De breuitate uitae, se stratifică pe două niveluri fundamentale. Primul nivel este de inspiraţie epicureică şi înglobează refuzul trecutului, aşteptării anxioase a viitorului şi scurgerii zadarnice a prezentului. La un al doilea nivel, Seneca elimină idealul epicureic al plăcerii - efectul disponibilităţii astfel obţinute - şi propune acţiunea continuă, care se contrapune timpului neantizat al inacţiunii, acţiune de inspiraţie stoică şi capabilă să conducă spre un autentic echilibru lăuntric22. Seneca admite teoria ciclică şi stoică a istoriei, potrivit căreia un diluviu ori o conflagraţie universală separă faze absolut identice din viaţa omenirii. Echilibrul interior se dobândeşte în ciuda mortalităţii omului, impusă de „condiţia
457

SENECA umană", condicio humana. Această sintagmă ilustrează limita posibilităţilor muritorilor, de altminteri elastică. Seneca enunţă cu limpezime asemenea idei: „mulţi oameni cred că noi (stoicii) făgăduim mai mult decât îngăduie condiţia umană şi pe bună dreptate, căci se gândesc numai la limitele timpului. Să se întoarcă la suflet" (Ep., 71, 6). Limitele sufletului par astfel foarte largi, deşi nu sunt deschise la infinit. Fiindcă raţiunea omenească nu constituie decât o parcelă a raţiunii universale, una dintre manifestările ei concrete. De aceea, este firesc ca oamenii să se supună legilor acestei raţiuni. însă legile raţiunii universale alcătuiesc tocmai „destinul", fatum, pe care omul este obligat să-l urmeze. Răzvrătirile împotriva destinului sunt zadarnice şi provoacă tragedii, cum am văzut mai sus. Aşadar, Seneca aderă la fatalismul stoic, însă consideră că omul poate deveni liber şi controla soarta, dacă o acceptă împăcat. Pentru Seneca, acceptarea şi controlarea ordinii universale echivalează cu „a trăi în conformitate cu natura", secundum naturam uiuere23. Existenţa dreaptă implică, în acelaşi timp, congruenţă cu ordinea universului şi cu propria natură. Conţinutul unei asemenea existenţe îl formează „virtutea", uirtus, autonomia reală a fiinţei umane, unicul bun „cinstit", honestum, deci „supremul bine", summum bonum. Se desfăşoară astfel un întreg sistem de concepte permutabile: raţiunea dreaptă = a trăi în conformitate cu natura = ceea ce este cinstit = supremul bine = virtutea = viaţa fericită. Acest lanţ de filosofeme elimină alienarea, adică tot ce este străin de autonomia conştiinţei, tot ce intervine sub impactul pasiunilor, averilor, speranţelor şi deznădejdii. Filosoful consideră că uneori fericirea excesivă poate „să ia minţile" oamenilor. {Ep., 114, 8-9). Seneca nu preconizează extirparea completă a pasiunilor, ci numai dominarea lor riguroasă. Ceea ce se situează în exteriorul virtuţilor apare ca indiferent şi nu este indispensabil unei vieţi fericite. Seneca tinde astfel spre o asceză foarte aspră, însă nu se mărgineşte la abţineri, la ataraxie. Interdicţiile, conţinutul negativ al unei asemenea existenţe, sunt compensate de „bucurie", gaudium, care izvorăşte din mulţumirea plenară, dobândită prin practicarea virtuţii. Energia lăuntrică, eliberată prin cultivarea virtuţii, primeşte, graţie bucuriei, adevărata ei valoare. Dacă durerile devin insuportabile, dacă ele străpung învelişul carnal, dacă este ameninţată autonomia sufletului care nu mai poate rămâne nestrămutat), soluţia poate fi căutată în sinucidere, însă numai în ultimă instanţă. Strategia moralizatoare a lui Seneca se polarizează în jurul „înţeleptului", sapiens. Acesta este perceput ca un atlet al vieţii morale, ca un campion al virtuţii, înţeleptul este cel care dobândeştejiniştea perfectă, ataraxia, şi bucuria deplină, prin acceptarea ordinii universale. înţeleptul, care nu poate fi cu adevărat atins de „rău", malum, studiază cauzele fenomenelor şi ajunge să le înţeleagă perfect (Ep., 88, 25-26). Portretizarea înţeleptului încorporează principalele teze ale eticii lui Seneca, îndeosebi în De constantia sapientis. Numai înţeleptul este bogat, fiindcă nu-i lipseşte numic, numai înţeleptul este liber şi deci superior regilor, care uneori pot fi sclavii propriei coroane. Seneca admite că acest înţelept apare extrem de rar şi conferă statutul sapienţial doar unor oameni ai trecutului, ca Socrate şi Stilpon, Laelius, Aelius Tubero şi Cato din Utica. înţeleptul constituie o imagine stimulativă, ca şi o realitate istorică, pentru că Seneca nu-l echivalează, precum alţi stoici, cu un mit al raţiunii24. Oricum, imaginea înţeleptului incită oamenii pe calea virtuţii. Cu toate acestea, între înţelept şi omul supus pasiunilor, „prostul", stultus, se intercalează o destul de largă serie de inşi, care tind spre
458

SISTEMUL FILOSOFIC AL LUI SENECA înţelepciune şi înaintează spre ea. Acestor aspiranţi spre înţelepciune Seneca le acordă diferite denumiri, de fapt, comutabile precum „bărbaţi buni", însă şi altele. Aspiranţii spre înţelepciune nu s-au eliberat de vicii şi de jugul pasiunilor, dar se ostenesc să-şi dobândească eliberarea şi „constanţa" judecăţii. Tensiunea majoră, care îi caracterizează îndeobşte, cura, şi „vindecarea sufletului", medicina animi, ajung să preţuiască la Seneca mai mult decât obiectivele îndepărtate ale eticii

teoretice. într-adevăr, Seneca apreciază că indicaţiile teoretice aspre şi viziunea militară asupra existenţei, la care ajunge astfel, trebuie aplicate în practică, pe baza unor corective adecvate. El priveşte cu îngăduinţă mituirea unor oameni de multă vreme corupţi. Chiar înţeleptul poate cumpăra bunăvoinţa paznicului, spre a pătrunde în casa unde trebuie să intre: „ştie să cumpere cele ce sunt de vânzare" (De const. sap., 14, 2). Eukairia, adaptarea la împrejurări, înţelegerea conjuncturii, ocupă o poziţie de importanţa cardinală în gândirea senecană: „este nevoie să dovedim îndemânare: să nu ne închinăm cu totul ţelurilor noastre şi să primim locul pe care ni-l dă întâmplarea. Să nu ne fie teamă să ne schimbăm gândurile sau atitudinea: numai să nu ne lăsăm prinşi de uşurătate" (De tranq. anim., 14, 1, trad. de Svetlana Sterescu). Pentru stoici, eukairia era o virtute importantă. Un adevărat climax, o gradaţie ascendentă ilustrează prioritatea practicii, exortaţiei vii, emoţionante, suple şi eminamente romane: „decretele", decreta (referitoare la structura universului) -„preceptele", praecepta (indicaţiile practice) - exemplele, exempla (oferite datorită efortului personal al aspiranţilor şi înţelepţilor). S-a reliefat că durerea ca atare este totdeauna prezentă în strategia morală senecană, că filosoful se emoţionează în faţa efectelor ei şi se străduieşte s-o combată tot prin apelul la afecte, nobile, elevate. Realismul directeţei şi concreteţei interferează astfel cu reflecţia asupra sublimului, asupra virtualităţilor dragostei de oameni (Ep., 9, 8)25. De aceea, sistemul auster al lui Seneca încearcă să se ajusteze nevoilor unei pareneze utile, unui discurs care îndeamnă la o virtute accesibilă. Seneca ştie să asume comportarea unui adevărat pedagog.

Stoicismul lui Seneca
Este oare Seneca promotorul unui stoicism ortodox? S-a susţinut şi se susţine încă uneori contrariul, Seneca fiind proclamat eclectic26. Dar stoicismul fusese totdeauna o filosofie deschisă, pe când sincretismul moral a precedat cu mult scrierile lui Seneca. în structura de adâncime, sistemul senecan apare ca foarte stoic, încât ideile fundamentale ale Porticului îşi regăsesc aici semnificaţia lor genuină. Ceea ce nu înseamnă că Seneca n-ar fi împrumutat ideiprovenite din alte filosofii decât stoicismul. Care sunt aceste doctrine nestoice? în primul rând epicureismul, care, în Epistulele către Lucilius, este convertit într-o propedeutică a stoicismului, pentru că predica limitarea dorinţelor şi controlarea severă a pasiunilor. Tezele despre însemnătatea prieteniei (Ep., 6), despre structura duratei interioare, setea de cunoaştere şi năzuinţa lucreţiană de a suprima temerile ceţoase, care cuprind psihicul, evidenţiază o anumită coloratură epicureică. Totuşi
459 -- 09?
LUI O eoeueş aieo »d "eoiie easeiiţeuiţ uj i§ Bă '«jauaS ui jo|jţe}i;B}ruq îs io|ioi;iruo B u°îEipE|8 sp wiî|aepeds Baieuuiepuoo uj JBCJB inujsuEuBujn gqejfep ţeiu nes ie

şjesesBjţB n sruqAiOc! ini şiBsejps BB|OSUOO u\ aiejdaooB anşsaouoo M in| \e janşsuoo :njBdpuşjd Aipejs îiusAap e eoauas 'nipneio ini je oiujajs uţ azefus as BS oituepBz aseojaoin ae Bdno eteţpaj ui jBţqo jouejfn 'sds u\ isainu O'p ţ?Q ep euireu!, 'stdpuud snoşwB '„jnisdpuud JB ueiaud" ap iaiîizod aişnqujB IJ *jod |n| BaiBiţişiBSjaA JBII|O 'sosuas \n\ e BoijeABiijOBUJ BaiBp.iiqeajBiA BiîBnjis Bj ţdijiBijne BajsoiidB no ş§ JOJ iuini.BOjB injuatuoai ui in|njoso|i| no ejnţşSai ui esnd || od ajeo 'IIIBHOSO BOiidau 'ajBJOiu josnţdeouoo aiBuopjoqns nidiouud ui 'aoţiiiod SJBS 8|ţapi -UBUJOJ I§ OŞOIS „adjouud //" un ţdBj ap Bjiodaioo şluauisfo ejdsBQ i§ap 'iaiGojOiifod aieţiAisnioxa u\ ajBJOni o piu IIZBJBH B-N •şzojd B6B34U| adeojde |edpuud u| ejoesuoo a| BJOJBO 'ajBOiBzijBJoai aijioajjaj ui eţBiasui Boep JBiqo 'eonijod iiţdaouoo eţdope Bosuag '?O!ia B| JBOP tuipuB.6 ©u n "iEioj UISJJBUJBBJCI un-j;ui BZBauojuBO as nu Boauas BaisaoB aieoi no
¥ 82

eoeuas |n( a|ejedo ui unsuas aj|nui JBIU esui Boinse B8)fi3iaqn "B§au8uio ţSuiuu B şujejuţ ajcojBA o BD sap IBIU BaEvaqn gjapţsuoo i§ JO||AB|DS BeaBjaqna gsu| şiunuojd as nu o •sniipn-j no Bjuepuodssjoo u\ j§ ueoefouşq ejdssg 'g 'uaqii ţusa'eo i§ i.\Eps ajju; giejnprujs i§ BiBuş6uo Bsie}i|B6a BiuB|ooj § juns iiAeps i§ eo şjBpap Boaues 'eeaoe aQ •_(££ 'S6 ''3) »"Jc njjuad IUŞJS n4Dn| un aisa inuio" IOBO :euBiun BajBiuspijos uj |§ eajBjfuujep ut apajo eoauas 'oinouo '!9P! 9P aunisuaj Bi p 'Bi|B ap ad 'EJUHISUOO ep joiinBuip inun BeiBiunjpui qns BIBIJB UO BiBmos BIBJOUI jiSjgAfsap mjuad şzBapajd Boauas 'ausd o ap aj 'Boauag in| a|B ajado aiaiun uj BjuBu6aJd IBIU auiAap aţUBUBAUi joiaquie BţuazaJd 'ausoauss a|Bioiu ia;Sa)Bj)s a|B SJUBUBAU! ainiusuos inuisiuBiun i§ jşo '|niusi|BnpjA|pti! JŞIV ■inpmsjueuin e i§ ininuisijBnpiAipui B 'uauos a|aiuiţ|n uj EtuBas no I.EUI BSUI 'ir\|nuBqnpjoo E Bjedo eSsajiui u[ 'BaJBpasia}U| apundsajoo n ajuajBAiquiB uJnioAa lojsaoB '!§njox -auEuin Bjneuosjad lajuiouojnB |§ iţÎBijjouajui B Ş}BJO[BUJ BaiBZU0|BA aids |§ EO 'injnmspioţs B9JB}ctepB ÎS BajiÎBSoqtui ajds 'IBIŞJB UIB uino 'jdBj ap (ţ» i. 'e l ''3) ouaioxa 'unuioo JBIU 'lejouoo |Biu fequiţi un ajds juajjiuoouoo iBidaipuj e-s Boauas 'ajado a|ss aiaiumn uj

•„!§eaun mţuad |a uip }|niu SBUIBJ B pşo jBdnoo aisa nu eoui l|ioj njiuad sitiosap aţsa jnjBAapv 'lUBdEis nu i§ aznşjBO iuns au BJ;SBOU Baiureui BIJOSOIU no ipiuiaiapui nB-s 8JBO lao" :BJBpap puşo 'pipis IBS ţuosaoaiuB ap BÎBJ şqjBO BajBiiiapsi aBuidsaj Boauas"(8 'C6 l-c(3) BOiiuainB Bţu!p,§ no BZBa|BAiqoa nu BajBzuouuam ÎOBO 'aji.ouui BOi|doii BOipsoiij Biionjisuoo JBI 'BSBOU|§nj ajsa jO||j;§aEai ■aîpsoiij ui ajîBAOuţ i§ aieiHBuiâuo njjuad 3JEO6JA no BZBapaid puşo 'i îie6oquii B ap |nuoja BZBaujiiiBai

inusqnpjoo idB aa zg!iioso|ij a;|B uîp ajţuaAOjd aiuauiaia i§ BSUI aiBoiiiiuapi ţso nv "te '££ ''d) uiajdns unq EO luaoBjd BiJoaţ juaioiA JBiqo a6uidsaj '|§nsui jnojdg in| MJBJILUPB Bpijod ui 'Boauas VO3N3S CONCEPŢIILE POLITICE stoicilor intransigenţi, legaţi de aristocraţia tradiţionalistă. Ca răspuns, Seneca a părăsit opţiunile favorabile acesteia din urmă şi a asumat un mod de a gândi congruent statutului său de „om nou", homo nouus, şi de provincial. Şi-a propus făurirea unor soluţii şi teorii politice funcţionale, acceptabile atât pentru senat, cât şi pentru puterea imperială. Oricum, Francois-Regis Chaumartin arată că, practic, toate scrierile lui Seneca includ o conotaţie politică. Discursul politologic al lui Seneca a comportat, după părerea noastră, patru momente importante, ilustrate de următoarele opere: a) Despre mânie, care atestă încă adeziune la optica aristocraţiei, ca şi un embrion de doctrină a monarhiei; b) Despre scurtimea vieţii, unde se preconizează dezangajarea civică, însă se încearcă şi convertirea filosofică a lui Ciaudiu; c) Despre clemenţă, care, după Despre liniştea sufletului ş Apokolokyntosis, cuprinde un program de guvernare; d) Epistule către Lucilius şi alte opere din ultima perioadă, ce traduc retragerea definitivă din viaţa politică, abandonarea politologiei, înfrângerea filosofului politician. Pareneza destinată principelui a dominat întotdeauna meditaţiile lui Seneca. Antinomia dintre „regele drept", rex iustus, şi ,Jiran", tyrannus, l-a preocupat permanent pe Seneca, în tragedii, în De ira, chiar în consolaţia adresată lui Polybius, mai ales în Apokolokyntosis şi în De clementia. Această preocupare nu s-a estompat decât în ultimele lucrări. în De clementia, Seneca reneagă opţiuni anterioare, deoarece asuma valenţe ale doctrinei absolutiste, cândva preconizate de Marcus Antonius: el compară pe împărat cu soarele, în formule de inspiraţie egipteană. în funcţie de o teorie a despotismului filosofic, principele este închipuit ca un kosmokrator, stăpân al universului, situat deasupra legilor. Acest suveran guvernează pe baza dreptului divin al virtuţii sale. El trebuie să-şi modereze, din proprie iniţiativă, puterile absolute, providenţiale, să se pună în serviciul statului. Trebuie să ştie că „statul nu-i aparţine, că el aparţine statului" (De ci., 3, 17, 8). De altfel, încă în De ira, Seneca afirmase că „diriguitorul Cetăţii", rector ciuitatis (el utilizează o gamă largă de termeni pentru a desemna bunul suveran), trebuie să se comporte cu supuşii ca un „medic", medicus, al sufletului, ca un filosof, care să îndrepte pe cei vătămaţi de vicii (De ira, 1, 6, 8-9). Astfel, monarhul era convertit în filosof sau în elev fidel al filosofilor. Dar în ultimele opere? în spatele elogiilor aduse lui Nero şi evident marcate de o prudenţă indispensabilă, Seneca avertizează pe Nero să nu imite despotismul lui Alexandru şi să evite capcanele megalomaniei.
ii Despre binefaceri, Seneca se declară în favoarea unui „tratat", foedus, social, care să atenueze conflictele morale şi totodată să conserve ordinea stabilită, desigur adaptată edificiului societăţii epocii. Pe de altă parte, Pierre Grimal a arătat că preocupările lui Seneca pentru Egipt şi India devansează, anunţă ambiţiile de explorator geografic ale lui Nero29. Acest Machiavelli stoic care a fost Seneca voia, prin urmare, să transforme stoicismul în filosofie de guvernământ: ceea ce se va realiza un secol mai târziu. Pe de altă parte, Seneca continuă să strecoare îndemnuri discrete spre moderaţie, pentru uzul lui Nero.

Este interesant că, într-o anumită măsură, ideile morale şi politice ale lui Seneca ilustrează criza, chiar sfârşitul vechilor mentalităţi romane, făurite în 461 SENECA

vremea Republicii. „Lealitatea",, fides, şi .pietatea", pietas, nu ocupă în gândirea senecană o poziţie privilegiată. în schimb, Seneca schiţează temeliile unei doctrine a demnităţii, care, câteva decenii mai târziu, va ilustra o ideologie politico-morală pusă în serviciul noului discurs mental al Imperiului.

Arta observaţiei şi parenezei
Filosoful din Corduba, care milita pentru înnoirea mentalităţilor şi, cum vom vedea mai jos, a scriiturii, nu era un admirator al trecutului, un laudator temporis acti. El atesta simţul devenirii istorice şi ironiza pe paseişti. Seneca afirma că strămoşii nu au fost mai buni decât romanii epocii sale, că viciile sunt ale oamenilor, nu ale epocilor. Nu vremurile şi comunităţile umane sunt vicioase, ci numai anumiţi indivizi (Nat. Quaest, 5, 12, 5; Ep., 97, 1). însă tocmai pentru că trebuia să reconstituie condiţiile psihologice ale unei vieţi fericite şi inserţia armonioasă a omului în univers, cordubanul era obligat să investigheze mecanismele profunde ale psihicului uman. Seneca este un excelent observator al contemporanilor săi, subtil, percutant, deosebit de acut. Anumite notaţii depăşesc sfera preocupărilor epocii şi sunt valide pentru omul tuturor timpurilor.
Seneca prefigurează anumite cuceriri ale psihopatologiei moderne, când observă pasiuni şi resorturi psihice de mare profunzime. Au fost degajate, din scrierile sale, psihologii ale angoaselor şi fobiilor aparent inexplicabile, mâhnirii, susceptibilităţii exagerate, culpabilităţii, ingratitudinii, exhibiţionismului. Numeroase fantasme îi populează discursul parenetic30. Cordubanul observă că anumiţi oameni se îmbracă extravagant de teamă că altfel ar trece neremarcaţi de semenii lor, pe care

astfel îi irită. Aceştia sunt contrariaţi, însă se văd obligaţi să nu-i ignore (Ep., 114, 21). Fără îndoială, anumite observaţii se limitează la „blamul veacului", conuicium saeculi.

Pe de altă parte, demonstraţia parenetică se realizează totdeauna liber, în cadrul unei compoziţii laxe, la nivelul unei fantasii debordante, iar contradicţiile, uneori stridente, între o idee şi alta, în aceeaşi problemă, nu-l deranjează pe Seneca, adept al eukairiei. Personajul principal al prozei senecane este însuşi filosoful din Corduba, stăpânit de aspiraţia spre calm şi desăvârşire morală, dar şi de năzuinţa către ameliorarea statutului politic al Imperiului, de ambiţii puternice, de gustul succeselor mondene şi performanţelor stilistice remarcabile. Totodată, Seneca practică tipare compoziţionale adaptate discursului său aparent dezordonate, cum erau satira menippee, epistula, centrată şi ea pe spontaneitate şi improvizaţie, dialogul. De fapt, dialogul senecan descinde mai ales din diatriba cinicostoică, unde oratorul şi dascălul de filosofie îşi mustra sever conlocuitorii sau discipolii. într-adevăr, Seneca utilizează metoda discuţiei incitante, chiar a polemicii cu un interlocutor imaginar, un obiector sau contradictor fictiv, ale cărui intervenţii sunt, de altfel, scurte, oferind un bun prilej lungilor demonstraţii pronunţate de filosof. Oricum, dialogul senecan nu seamănă prea mult cu cel platoniciano-ciceronian. Cel puţin la suprafaţă, deoarece lipsesc lungile replici ale mai multor conlocuitori. Numai în Despre viaţa fericită, în spatele
462 -

ARTA OBSERVAŢIEI Şl PARENEZEI interlocutorului fictiv se disimulează, foarte parţial, contradictori reali, adesea detractorii lui Seneca. Totuşi, pretutindeni, Seneca vorbeşte şi scrie pentru celălalt, pe care, ca şi Platon cândva, se străduieşte să-l convingă treptat. Adică într-un limbaj adecvat, impregnat de procedura declamaţiei şi retoricii. Iar acest „celălalt" este îndeobşte cititorul nedefinit, omul în general. Descripţiile generale ale comportamentului uman conotează aluzii la o conduită individuală, în vreme ce atacurile satirice împotriva unor indivizi reali implică o valoare generalizatoare. „Dialogismul" senecan a înlesnit o macrosintaxă foarte labilă a discursului literar. S-a suţinut că Seneca şi-a construit stângaci strategia parenetică31. Este oare adevărat? Dacă am răspunde afirmativ, cum am putea explica seducţia exercitată de cate expunerile lui Seneca? în realitate, Seneca alcătuieşte, cu multă pricepere, autentice scenarii în jurul ideilor sale, întemeiate pe variaţiuni pe o temă dată, pe care o tratează pe diferite planuri succesive. Fiecare dialog apare elaborat în jurul unui nucleu spiritual, care îi asigură unitatea în structura de profunzime: o dialectică progresivă conduce cititorii spre înţelegerea globalizanta a conceptelor. Sunt puse la contribuţie tehnicile suasoriilor, digresiunile ilustrative, numeroasele exemple revelatoare, tiradele şi amplificările retorice. Totuşi, demonstrarea concretă şi vibrantă a ideilor transcende clişeul retoric; limbajul sfidării şi elanul spre sublim îşi schimbă locurile; lirismul axat pe meditaţia interioară tinde să se impună în ultimă instanţă. în dialogi şi mai ales în corespondenţa cu Lucilius prevalează o imagistică densă, însă variată şi directă, îndeobşte incisivă, asimetrică, multicoloră. Iar, în Apokolokyntosis, ironia destinsă alternează cu satira corosivă, cu sarcasmul feroce, de care nu este străin nici portretul lui Caligula din Despre constanţa înţeleptului (De const. sap., 18, l-5).

Arta tragediilor
Umanizarea personajelor tragice, iniţiată de Pacuvius şi de Accius, progresează simţitor în tragediile senecane. Ca şi nepotul său Lucan, dar şi ca Petroniu, duşmanul literar al Annaeilor, Seneca tinde să abandoneze limbajul miturilor şi simbolurilor, în favoarea celui al semnelor. în plus, deşi vehiculează un teatru „literar" mai degrabă decât „teatral", tragediile lui Seneca nu echivalează cu o culegere de teze filosofice. Dimpotrivă, teatrul senecan revelă un univers imaginar, bogat în substanţă, în scenarii emoţionante, într-o fascinantă analiză a pasiunilor şi a caracterelor perturbate de ele. Cu sagacitate, s-a afirmat că tragediile lui Seneca schiţează un teatru al imaginaţiei, şi nu un teatru al imitaţiei. Ca orice roman, Seneca nu percepea articulaţiile fundamentale ale mitului elenic, aflat la sursa tragediei greceşti. Crima tragică este tributară noţiunii romane de „nelegiuire nefastă", nefas, încât personajele care o comit sunt scoase dintre limitele umanităţii normale. Ele sunt cuprinse de nebunie, de furor, adică de starea care cuprinde orice om care nu se mai comportă ca o fiinţă umană. Unii dintre furioşi, adică cei cuprinşi de furor, sunt
463

SENECA personaje-călău, pe când alţi furioşi se învederează a fi victime: dar toţi se mişcă între cadrele unei psihologii inumane, care îi transformă în fiinţe monstruoase. La începutul acţiunii dramatice, personajele sunt copleşite de o „durere", dolor, insolită, care ar putea să le zdrobească total. încât nu le rămâne decât sau să fie complet distruse, sub impactul abjecţiei, sau să recurgă la furor, pentru a dobândi forţa necesară supravieţuirii lor. Ele se eliberează de dolor, săvârşind o crimă împotriva

în pofida interdicţiei lui Horaţiu. ele debitează mai degrabă monologuri decât replici. Ars. Pe de altă parte. S-a afirmat. uneori goyescă. în această privinţă. monologul cântat este indispensabil desfăşurării intrigii tragice. ca atunci când Seneca meditează asupra comparaţiei. el a fost apropiat de Plaut. în Medea. La Seneca nu numai că intervenţiile corului. că tragedia romană preclasică acorda o pondere deosebită lirismului. ce n-ar fi un ornament viril al stilului (Ep. teatrul lui Seneca este un teatru al teratologicului.. stăpânite de ele. Trăirile personajelor sunt introspectate în plină scenă. Discreţia şi concizia lui Seneca în aceste ultime două cazuri au. Totuşi. în congruenţă cu tradiţiile tragediei romane33. ca şi Petroniu. „Poetica" lui Seneca Am arătat că mai multe scrisori. altă dată shakespeariană. însă şi la aticiştii arhaizanţi. locasta. 115. Scena vibrantă a întâlnirii între Medeea şi fratele ei se desfăşoară exclusiv în sufletul antieroinei (Med. setea de răzbunare. lunona. 3) sau când recomandă o exprimare simplă. Seneca implică violenţa în scenariile tragediilor sale. invidia. ura. prin cantica.. 145a. Cordubanul diferenţiază personajele în funcţie de atitudinea lor faţă de pasiune sau destin. Clitemnestra. 2). în numeroase pasaje. 13-l4). în privinţa împărţirii piesei de teatru în cinci acte ori a participării a numai trei personaje la desfăşurarea acţiunii pe scenă (HOR.. Fedra se converteşte în antieroină sub impactul patologiei incestului.114 şi 115. în care se descrie în detaliu orbirea voluntară a lui Oedip sau unde Medeea îşi ucide copiii pe scenă. w. violente. mai ales Fedra şi Medeea. adică discurs.. Aşadar. cum fuseseră ele schiţate de Aristotel şi Horaţiu. concinnitas. pe care le demistifică. cât pasiuni ca ignorarea responsabilităţii morale. Relevant ni se pare şi rolul atribuit lirismului în tragedii de către Seneca. foarte pe scurt. formarea specifică a autorului. iar în alte piese partea lirismului variază între 20 şi 30%. preocupată mai ales de conţinutul de idei: „scrie cu un condei simplu" (De tranq. după părerea noastră. cele 416 versuri lirice reprezintă aproape o treime din tregedie. 2). De fapt. că Seneca se învederează a fi un precursor al psihanalizei. v. 105-l07. 125). O adevărată „poetica" ia astfel naştere. preconizat de Artaud32. Dialogul se scindează în duete. în vederea elaborării unui „suspense" psihologic. 7. 115. Cele mai convingătoare se învederează personajele feminine. 16-31. ca Deianira. ai rafinamentelor prea suave. Tragismul lui Seneca transgresează tiparele clasice şi tinde să abandoneze conflictul scenic. lansează o sfidare împotriva tragediei de tip aristotelician. 23. furnizate de 464 ARTA TRAGEDIILOR Horaţiu. ambiţia. ca un autentic personaj paranoic. dolor. pentru a se muta în caracterele personajelor. 114l73). 114. definit de Seneca prin termenul de oratio. Pe de altă parte. şi nu în congruenţă cu vârsta ori statutul lor social. adică un nefas. Seneca transformă aşadar în profunzime arta tragediilor antice..poetică" îmbracă prin excelenţă haina polemicii acute. furor. dar personajele debitează şi ele lungi monologuri lirice. De fapt Seneca respectă numai indicaţii pur tehnice. copilăria lui pot explica privilegierea personajelor feminine. sunt hărăzite problemelor stilului. în volumul anterior. sub incidenţa durerii. 15. 5-7. dar se confruntă rar. Mult mai discret sunt blamaţi adepţii clasicismului. care conţine 1280 stihuri. anim. 963-971). care prefigurează parcă pe cel foarte modern al cruzimii. Autorul le situează în grosplan. preconizată îndeosebi în scrisorile 100. devin secvenţe autonome. cărora Seneca le reproşează rapid căutarea exagerată a simetriei. cu îndrituire. descrierea naturii în tragediile senecane atestă violenţă. care cântă frumuseţile naturii. gelozia. 1. noaptea sunt figurate în culori sumbre. Pădurile. Această . care privilegiau rupturile brutale ale frazei şi vocabularul arhaizant. Monologul devine centrul de greutate al structurii tragediei senecane. dominat de un adevărat complex al lui luda. ca şi anumite evenimente din tragedie.. pe când Medeea devine demonică. 100. îndeobşte personajele tragediilor senecane schimbă frecvent măştile. Secvenţele lirice permit autorului să alcătuiască o poezie suavă. 115. Poet. Acestea din urmă se întâlnesc pe scenă. vv. şi a nebuniei.. Dar am văzut. patima sexuală. Hecuba. Căci teatrul lui Seneca se bazează pe dans şi pe muzică. incriminaţi pentru o moliciune excesivă (Ep. Dar şi în dialogi apar referinţe la stil. adepţi ai efectelor muzicale şi declamatorii în proză. în condiţiile în care Seneca ignoră voluntar normele horaţiene fundamentale. purtate împotriva a patru adversari. Pe lângă feminismul tradiţional stoic. patos. Aplicarea acestor reguli pur tehnice. discuţiile dintre doică şi Medeea se dislocă pe parcurs. cum recomandaseră exponenţii clasicismului (ARIST. 114. 2). o persiflare iscusită a esteticii clasicizante. sordes. 1.. admiratorii lui Salustiu. Ars. 21. 189-l92). HOR. 14). depăşind astfel grandilocvenţa. două . 114. subsecventă căutării febrile a unui limbaj prea folosit şi uzat (Ep. anunţate în mod foarte explicit (Ars. adresate lui Lucilius. 17-20. Spectatorul urmărea în desfăşurarea intrigii nu atât evenimente. Seneca îi reproşează alunecarea în trivialităţi. metaforei şi hiperbolei (De benei. transformându-se în monologuri sau aparteuri. pretutindeni personajele gravitează în jurul unuia sau mai multor caractere-nucleu. 1l-l4. furtunile. Acestuia din urmă. manierismul aticist (Ep. traduce o ironie foarte subtilă. Doi dintre ei sunt reprobaţi pe larg şi cu o duritate necruţătoare. la sursa diferitelor complexe.umanităţii normale. l-9. în accepţiunea cea mai modernă a cuvântului respectiv. Ne referim în primul rând la Mecena şi urmaşii săi. Se configurează astfel o adevărată poezie a fantasmelor şi a caracterelor. 14-l6.. Tragediograful pătrunde adânc în psihicul personajelor... ponderea majorată a caracterelor şi diminuarea funcţiei dramatice a acţiunii contestă normele esteticii clasice. care comentează patetic acţiunea sau predică pe ton moralizator.. în Fedra.

. în alt capitol. Petroniu ar putea fi {inta tiradei îndreptate în Ep. Sau. foarte revelatoare pentru stilul nou şi pentru noua mişcare literară. exagerarea stilului asimetric şi abrupt. conduse chiar de el. Să remarcăm. Stilul lui Seneca a fost definit ca „înflăcărat" ori ca „flamboiant" („flamboyant")34. Lucilius. ca rafinament.. adică utilizarea metaforică. îndeosebi partizanii noii mişcări literare. rimele interioare. w. Seneca atacase pe Petroniu şi în epigrame. căutarea vocabularului patetic şi rar .. tot foarte aluziv.. de exortaţia sa. 10). Ei erau în căutarea noii mentalităţi. Chiar în măsură mai mare decât substantivul şi adjectivul.16). că Seneca conştientizează evoluţia ineluctabilă a discursului literar (care nu are normă fixă). Cordubanul nu critică retorizarea stilului. atra (Anth. ce a făcut şi filosofie. de discursul mental al cordubanului.podoabă a sufletului" (Ep. în primul rând. slujeşte exortaţiei percutante a cordubanului. însă acestea din urmă sunt destinate să scoată în evidenţă. cum spunea filosoful însuşi -. care simula spontaneitatea. Seneca apelează nu numai la cuvinte sau sintagme neatestate înaintea epocii imperiale şi la termeni . în general. să ilustreze ostilitatea faţă de epicureul Petroniu. la o analogie cu goticul flamboiant? în orice caz. Nu numai la nivelul scenariilor consacrate dezbaterii de idei. fără îndoială. care vărsa veninuri „întunecate". 100. El admite că fiecare gen literar comportă un stil specific: aprig pentru oratorie. 412. îndeosebi în genul epistular. Seneca îşi caracterizează propria scriitură şi o recomandă cu discreţie. chiar * Foarte aluziv şi rapid. De altminteri. Am văzut. Foarte relevantă pentru discursul său dens şi exortativ este „metafora verbală". că Seneca relevă diferenţele între discursul oral şi cel scris (Ep. cum am afirmat cândva. declamatorismul accentuat. 8). metaforele. cât şi clasicizanţii erau în viaţă. Cordubanul nu reprobă stilul atent lucrat. deoarece fac din noapte zi (căci ei petrec până în zori) şi din zi noapte. fără nici o legătură cu mesajul de idei (Ep. neautentic. al versurilor. 130). adică a ceea ce am numi macrotextul. Seneca recurge la expresii şi cuvinte provenite din limbajul cojocvial. atât Petroniu. chiar al supliciilor. SCRIITURA LUI SENECA sublim. în scriitura senecană abundă interjecţiile. Dar alţii se simţeau profund perturbaţi. alternanţa. 114. qui punget. modest pentru comedie (Ep. l-2 şi 13-l4). dar şi al prozei. scriitorul practică pe scară largă şi parataxa. de asemenea. Or. un mare scriitor. 2). puţin întâlnite la autorii clasici. Oricum. deşi nu abandonează total procesul de matematizare al prozei latine. Distanţarea marcată a lui Seneca de epicureism. hiperbolele.. ca „liniştea neliniştită" (Ep. cum am arătat. foarte sugestiv utilizat. atât de adecvat timbrului asumat de către discursul senecan. aforistică. Lexicul prozei se distanţează limpede de standardele clasice. Frazele scurte alternează cu cele lungi. formula lapidară. Dar Petroniu se numea foarte probabil Titus Petronius Niger. paradoxurile foarte pregnante. pentru forţa şi pregnanţa imaginii. 115. 122 contra mulţimii celor ce fug de lumină. alegoriile menite dezvăluirii şi corectării tulburărilor sufleteşti. uigor. 100. ci numai căutarea rafinamentului în sine. care exprimă esenţa judecăţii lui Seneca. iscusit calculată. ale unui detractor al său. de o strategie morală care preconiza fericirea în mijlocul celor mai dificile tribulaţii. S-au gândit oare autorii acestui epitet. la figurat. chiar alături de Seneca. a unui Anticicero. De asemenea. 3). într-adevăr. „va împunge". chiar anticlasice. aliteraţiile. chiar frazele lungi nu sunt îndeobşte decât iuxtapuneri de propoziţii uşor detaşabile. în al doilea rând. Seneca nu a fost un filosof care a scris şi poezie.care va tulbura. Quintilian a remarcat tendinţa lui Seneca de a scinda fraza în propoziţii scurte {Inst. Or. De aceea. deoarece dorm până la căderea serii. ci şi la cel al cuvintelor. în acest scop. Seneca a fost. în ultima parte a corespondentei cu Lucilius.1). Abundă. pentru sentenţe percutante. 115.465 SENECA explicaţii. nici măcar din punct de vedere teoretic. Seneca răspunde astfel parţial unui anumit orizont de aşteptare. a verbelor. Scriitura prozei lui Seneca este. Se pot cita antiteze surprinzătoare.. Salustiu şi trabanţii lor muriseră*.. încă în antichitate. de asemenea. Lucan şi alţii: rafinarea excesivă a scriiturii. de polemică foarte acuzată. recomandarea moderaţiei nu trebuie atribuită unei opţiuni clasicizante a lui Seneca. în altă ordine de idei. pentru un discurs concis şi pregnant. ar putea. verbul.. pe gustul epocii. turba lucifugarum. Tensiunea emerge la toate nivelurile discursului scriitorului. dar şi 114. între un limbaj foarte sfidător şi altul elevat.. Diriguitor abil de conştiinţe. nigra. în modul lor obişnuit de viaţă. impregnat de agresivitate. 22. 8 şi 11). practicat de Papirius Fabianus. Scriitura lui Seneca Am arătat mai sus că tragediile lui Seneca sunt eminamente neclasice. 100. de altfel în general admirat de el. scriitura lui Seneca evidenţiază oricărui cititor propensiunea pentru expresivitate. unde se referise la piepturile „negre". Seneca stăruie asupra acelor defecte stilistice de care erau tentaţi adepţii noii mişcări literare. Pe ei îi asalta un stil. 100. uneori chiar la termeni triviali. Scriitorul privilegiază. între teoria şi practica stilistică senecană nu se manifestă contradicţii semnificative. în funcţie de moravuri. Frecvent. asemenea erori nu le comiteau Petroniu şi îndeobşte nici clasicizanţii. interogaţiile şi exclamaţiile. în vreme ce Mecena. ciceroniano-cezarian. Unii dintre cititorii săi aveau nevoie de pedagogia sa. încât . privilegiază lexemele rare. măreţ pentru tragedie. 1. dar şi la vocabule ori conotaţii_poetice. Pe de altă parte. Scriitorii. ci un poet. ci doar exagerarea ei. Dar stilul scrierilor în proză? Şi acesta este foarte diferit de limbajul clasic. prefigurate.. care „va stimula atenţia şi va tulbura" (Ep. După părerea noastră. chiar rafinat. în proza lui Seneca. El pledează aproape implicit pentru „vigoare". 7. Pretutindeni el afirmă că stilul reflectă moravurile. menită să definească un calm fals.poetica" senecană este cea a unui Cicero neclasic. prin contrast. atitudinea faţă de stilul ciceronian se reliefează ca fiind cel puţin ambiguă (Ep. Rene Martin şi Jacques Gaillard. trebuie să se exprime într-un limbaj care să placă publicului şi să se preocupe mai puţin de şlefuirile expresiei. că el este o . sentenţele energice şi incandescente. 56. în pasajele în care recunoaşte unele defecte ale stilului livian. De altfel. de fapt. 10.

Quaest. care slujesc frecvent discursul său metaforic şi viguros.. Funf Strukturanalysen. tonul înalt frânau multiplicarea înnoirilor. Tragediile au fost traduse de Traian Diaconescu. 78. a alcătuit o antologie de tălmăciri ale unor pasaje din proza lui Seneca. 3). inclusiv la cel al vocabularului şi al structurii frazei. au publicat două monografii despre Seneca. Seneca extrage numeroase metafore din vocabularul medical. marele dramaturg francez se reclama de la Seneca. dar şi în sintaxă . 3. Crebillon şi Voltaire au împrumutat motive şi o anumită atmosferă din teatrul lui Seneca. a exortaţiei insistente se impune la toate nivelurile discursului elaborat de Seneca. o carte despre binele suprem la Seneca. traduse de Florence Dupont. care îi datorează însăşi ideea confesiunii. o medicină morală. Webster şi. ediţii de text. căci tradiţiile speciei literare respective. M.. l-au exaltat pe un ton hagiografic. Nat. sub aparenţe foarte puţin tehnice. mai ales. Fronto.abstracţi. în vederea analizării cusururilor psihice. Oricum.. în Franţa. Olandezii întrevedeau în Troienele lui Seneca imaginea represiunii catolice dezlănţuite 468 RECEPTAREA LUI SENECA împotriva protestanţilor. în 1979-l984. Slăbiciuni numai parţial justificate de reflecţiile asupra eukairiei. 25). încât Seneca a fost unicul autor tragic al antichităţii citit de poeţii vremii. de cele mai multe ori fascinantă. Aulus Gellius. Gavin şi ulterior Corneille. Heidelberg. Secolul nostru a redescoperit concomitent teatrul de idei şi tragediile lui Seneca. şi autorul acestor rânduri. Pentru a reda lupta înţeleptului şi a omului în general împotriva viciilor. iar Cassius Dio l-a reprobat fără cruţare. Elena Lazăr. recursul la experienţa lingvistică colocviaiă sau a poeziei.. 2. el împrumută termeni din lexicul agriculturii. publicată pentru prima oară de Pierre Corneille în 1635. Seneca a aflat o semnificativă audienţă şi în spaţiul cultural românesc.O. pe Rousseau. Giraldi şi Speroni. în înţelesul ei modern (Ep. La rândul său. 0). articole ştiinţifice şi cărţi consacrate lui Seneca. religiei. sentenţios. în secolul al patrulea. Deosebit de relevantă ne apare judecata lui Tacit. S-au publicat numeroase ediţii. îl prezenta ca un martor elegant şi exact al epocii neroniene: „acel bărbat a avut un talent fermecător şi pe măsura urechii literare a vremii sale" (Ann. în 1944. l-au criticat cu severitate. Abel . L-au admirat chiar şi ideologii creştini. Bauformen in Senecas Dialogen. 1). Gânditorii şi moraliştii au receptat proza filosofică. ulcusculum (Ep. Această contribuţie se reliefează ca profund contradictorie. în Italia. Impactul tragediilor senecane s-a vădit foarte puternic în teatrul elisabetan. dreptului. vocabularul este mai puţin modernizat. autorii de tragedie neagă orice relaţie de intertextualitate cu poetul şi filosoful din Corduba. în 1967. Robert Brasillach asemuia pe Seneca tragicul cu poetul francez Claudel şi admira ' personajele paroxistice ale teatrului cordubanului.. Renaşterea nu a cunoscut teatrul grec. 72.unde apar structuri neclasice • se accentuează în ultimele opere. îndeosebi cel al lui Ludovic al XlV-lea. precum Quintilian. au fabricat o falsă corespondenţă între Seneca şi Sfântul Pavel. 6). „rana". alienarea. febricitare (Ep. Numeroase alte investigaţii au abordat unele dimensiuni ale contribuţiei oferite de Seneca. Nu trebuie uitat că Seneca a fost un Machiavelli stoic. Dar ulterior absolutismul monarhic. Dar. care. Gheorghe Guţu a publicat tălmăcirea integrală a scrisorilor lui Seneca. punerea în scenă a Fedrei. ca şi o terminologie adecvată meditaţiei violente asupra răului moral35. 467 SENECA Astfel. 1967. De asemenea. în tragedii. pe Shakespeare şi pe Corneille. Distanţarea de clasici.. însă se străduieşte să se apropie în măsură mai mare de sensurile termenilor greceşti. ca şi de un anumit baroc. Karlhans ABEL.. care a inspirat pe Petrarca şi pe Calderon. a pus capăt inspiraţiei senecane. în schimb. ci şi la diverse vocabulare tehnice.. limba senecană se prezintă ca mai clasică. mai ales Problemele naturii. Alţii. Antonin Artaud îl considera pe Seneca drept cel mai valoros tragediograf din literatura universală. Totodată. 4). Filosof şi mai ales artist. 85. arhitecturii şi decoraţiei interioare a locuinţelor. Depun mărturie în acest sens Kyd. angina (Ep. şi a corectării lor şi deoarece structurează filosofia ca o terapeutică. el recurge la procedeul calcului lingvistic. Jodelle. compus din Paula Bălaşa. în limba franceză. cum denotă dialogul Despre viaţa fericită. Seneca se descurcă greu când trebuie să utilizeze termeni filosofici abstracţi. a constituit una dintre cele mai tulburătoare mărturii ale antichităţii. dialectica progresivă. Seneca s-a manifestat şi ca un martor al propriilor sale slăbiciuni. 8. Lişcu a publicat în 1941. la metalimbaje speciale. datorită forţei expresive a scriiturii sale. BIBLIOGRAFIE. traduceri. Cercetătorii au semnalat chiar apelul la arhaisme. monografii şi studii de amănunt. antologie publicată în 1981. Putem aşadar constata o evoluţie a scriiturii folosite în proza senecană. Marlowe. 114. dar. Ca şi Cicero. Receptarea lui Seneca Contribuţia lui Seneca. 133. Seneca face apel la termeni din limbajul militar sau din cel al gladiatorilor.. Evul mediu a preţuit opera lui Seneca. care. a înregistrat un remarcabil succes36. 14. Sfidării implicate de mesajul lui Seneca îi corespunde sfidarea stilistică. pentru că adversarii stilului nou. Recent la Paris. cordubanul conservă armătura lexicală stoică. 12. Racine. sufocarea. Ep. în cadrul Bibliotecii pentru toţi. Iar ca să ilustreze aiambicarea excesivă a stilului. Dar cum l-au judecat alţi antici? Foarte contradictoriu. Un grup de tineri traducători. cu o uşoară ironie. marcat de gustul violenţei şi al grandorii. iar Pascal s-a inspirat sensibil din morala lui Seneca. Gheorghe Guţu. închipuite ca un morb sufletesc. impregnată de romantism. Tragediile au intrat în complexe raporturi de interdiscursivitate cu teatrul renascentist şi postrenascentist. faptul de „a febricita". în vocabular. morbus (Ep. alienatio. 101. Au văzut lumina tiparului traduceri. 21). în Medeea. scriitorul utilizează chiar cuvinte provenite dintr-un vocabular cosmetico-vestimentar (Ep. Calvin şi-a iniţiat reforma prin comentarea dialogului Despre clemenţă. după 1660. 5). 6. Seneca a fost unul dintre marii maeştri ai tradiţiei culturale europene. Ca orice antic. Shakespeare din Titus Andronicus. chiar răul sufletesc este definit ca un „morb". îndeosebi. Nicolae Mircea Năstase şi Svetlana Sterescu. Scriitorul utilizează termeni care ilustrează îndeobşte accesul de febră (De benef. în scrisori sau în cei din urmă dialogi. în 1972. 114.

LAUSBERG. Torino. Freiburg. Studi di Filologia Classica in Onore di Giusto Monaco. Leon HERMANN. Napoli. Faris. Unii cercetători au renunţat la orice datare. R. Pentru semnificaţia titlului. Sa signification philosophique. Seneque. 1934. Pentru conotaţiile antiantoniene. Pentru aceste observaţii. 1978. Bucureşti. Seneca e la poesia. 306-316.. Paris.l. 112 şi 368. Cât priveşte cronologia şi repertoriul operelor pierdute. 1976. 1985. Bucureşti. 2 voi. Paris. pp. ca să-i limiteze excesele. 88-l05 şi 118-l25. Bucureşti. 12. p. 10. Paris. Giovanni CUPAIUOLO. când Serenus a dobândit un rol însemnat la palat. în special pentru cele referitoare la Claudiu. HENSE. A Philosopher in Politics. Torino. Le De Beneficiis de Senâque. op. 1. L'idee du souverain bien etson expression chez Senâque. „Citazioni da Aristotele e i peripatetici nelle opere morali di Seneca". 1991. după părerea noastră. pp. II. John Patrick SULLIVAN.C). 477-478. An Fiinf Strukturanalysen. Paris. Pierre AUBENQUE .O.S-a susţinut eronat că opusculul n-ar fi fost scris de Seneca. vezi P. 1972. 469-478. 1963. Les rapports de Seneque et de l'impereur Claude. Rome nous. Ludo Anneo Seneca. pp. pp. pp. Berlin. 1988. 1988. Revue des Etudes Latines. Italo LÂNA. Oxford. Istoria literaturii latine. Rome et nous. 159-227. 1978. Pierre GRIMAL. însă Pierre GRIMAL. 9-93. p. Cei mai mulţi savanţi au datat dialogul în 59-60 d. Pentru dialogul De ira. 295-303. 1941. 1967. pp. 1981. care. Etudes litteraires et grammaticales sur la prose de Senâque la ptiilosophe. o pagubă sau ajunseseră să sufere din pricina unei infirmităţi. 1944. 66-67 (care propune 1 d. 8. 66. pp. Raoul VERDIERE. 1893. Italo LÂNA. pp. 35-388. Rene MARTIN . Discuţiile privitoare la data naşterii lui Seneca au fost înverşunate. vezi şi Luc DURET. 6-l0. E. Untersuchungen zu Senecas Fragmenten.. vezi Italo LÂNA. p. 1955. izvoare şi implicaţii. 1982. 43. vezi Eugen CIZEK. Les rapports de Seneque et de l'empereur Claude. 1969. Neron. 235-237. GRIMAL. Anton D. pp. pp. 1975. Manuel d'intiation â la litterature et â la civilisation latines. Senâque prosateur. Franc. Operele plasate la extremităţile codicelui sunt şi cele mai vechi. 163-l66. 172-l73. 57-67. Torino. Introduzione al De ira di Seneca. A Philosopher in Politics. Seneque et Ies religions orietitales. M. Firenze. Pierre GRIMAL. p. Oxford. Rene PICHON. 167. Paris. Senâque ou la conscience de l'Empire. Acta Antiqua Philippopolitana. 228-229. La vie politique de Seneque. n. 1977. Eugen CIZEK. 470. Pentru reacţia lui Seneca faţă de starea de nelinişte. 11. Miriam GRIFFIN. 1937. Bucureşti. 12-l3. 1985. mai ales n. ihrerphilosophischen Vorstufen und ihre literarischen Auswirkungen. „Die Anordnung der Dialoge Senecas". pp. vezi A. 469 NOTE 1. E. Seneca. Bucureşti. vezi Eugen CIZEK. Istoria literaturii latine (14-l17 d. ed. 50. italiană de Gian Carlo GIARDINA . îndeosebi pp. p. ois-Regis CHAUMARTIN. Heidelberg. vezi Augusto ROSTAGN1. pp. MICHEL. „L'exil du roi Ptolemee et la date du De tranquittitate anim?. Teoria e pratica stilistica degli oratori. III. 50 furnizează un inventar oarecum diferit al operelor senecane pierdute. 1955. 1982. 1924. Bucureşti. vezi. 1967. 1982. când a fost răsturnat regele Mitridate de pe tronul Armeniei {De tranq. 1924. Torino. pp. 1922. p. pp. Paris. 1909. pp. L. storici e filosofi romani. La vie politique de Senâque. vezi mai ales M. Seneca und Athenodorus. TURCAN. 22. pp. 1963. Vezi în ultimă instanţă Eugen CIZEK. 360-375. 75. „Seneca". vezi Ernst Gunther SCHMIDT.C). „Le luxe. „Deux notes sur Seneque". ed. Bologna. p. 5l-54. pp. anim. care era consolaţia. 72-219 (care arată că Seneca dezvolta o adevărată teorie a agresiunii). 21. Stoicul Panaetius constituie principalul izvor al acestui dialog. G. pp. Manuel d'initiation ă la litterature et ă la ciinlisation latines. ibid. Die Bestie Mensch. cordubanul a utilizat opere ale lui Panaetius şi Democrit. Bucureşti. 1964. 56-58 (care opinează pentru 1 î. Pentru diverse ipoteze. „Neron-Phaeton ou la temerite du sublime". CIZEK. Milano. a 8-a. mai ales p. l'elegance et la sagesse". p. GRIMAL. care. LucioAnneo Seneca. 1964. 6. pp. l'elegance et la sagesse". 168 observă că Diderot elogia fără rezerve conduita politică a lui Seneca: filosoful trebuie să ia tiranii cum sunt şi să încerce. GRIFFIN. 488-508. Paris. 3. 139-l55. P.Jacques GAILLARD. 107-l19. Revue des Etudes Latines. vezi mai ales I. pp. trad. Paris. p. pp. Letture critiche. 1970. Pentru implicaţiile politice ale satirei menippee. L. 1972. datorită umorului. Frankfurt am Main. Comptes Rendus des Seances de l'Academie des Inscriptions et des Belles Lettres. Lucius Annaeus Seneca. anim. Seneca. „Le luxe. 235-236. 1909. a beneficiat de o difuzare mai importantă decât lucrările filosofice senecane. dar şi Robert TURCAN. Seneca. pp. Palermo. Seneque. „La date de naissance de Seneque". Or. 162. Bauformen in Senecas Dialogen. .C. 2 voi. Torino.Jean-Marie ANDW. 21l223. Miriam GRIFFIN. CIZEK. nu dobândeşte conotaţii religioase. 1. „Seneca". Le thââtre latin.. 55-60. Storia della letteratura latina. 248-251. pp. Pentru poezia lui Seneca. Ies genres litteraires â Rome.. pp.BOURGERY. pp. 1961. Aldo SETAIOLI. putea să îmbărbăteze şi pe cei ce încercaseră un eşec. TRAINA.C: vezi O. Anneo Seneca e la posizione degli intellettuali romani di fronte al principato. 90. Anne BĂUMER.C). 166-l74. pp. Paris. Ettore Paratore. Anneo Seneca e la posizione degli intellettuali romani di fronte al Principato. Introducere la Apokolokyntosis del divo Claudio. 1978. precum Karlhans ABEL. Paris. 18.C). politique et sociale. Paris. Milano. p. Această amplă scrisoare de condoleanţe. în ultimă analiză. cit. Rene MARTIN -Jacques GAILLARD. Paris. 1974. Rome et nous. cum a demonstrat A.Seneque.Rita CUCCIOLI MELLONI. 9. MAZZOLI. Rome et nous. M. LEEMANN. românească de Barbu şi Dan Sluşanschi. 15. GRIMA1. „Les rapports de Seneque et de l'empereur Claude". pe când cele din centrul manuscrisului au fost mai târziu redactate de Seneca.. să se menţină aproape de putere. pp. Pierre GRIMAL. op. Les genres litteraires â Rome. 2. „L'Apocoloquintose. Gheorghe GUŢU. 1992. 7-l2. I. Seneque ou la conscience de l'Empire. Literature and Politics in the Age of Nerv. Paris. 1107-l123. Sofia.Pentru lista operelor pierdute şi conservate ale lui Seneca. 1964. passim. l'elegance et la sugesse". evidenţiază că dialogul n-a putut apărea înainte de 51 d. 212-214. Senecas Aggressionstheorie. 1950. P. Studia Historica et Pbilologica. pamphlet de l'aristocratie latine". 1976. cit. Ithaca-London. Eugen CIZEK. 172. 1981. 1972. 10).. Histoire de la littârature latine. pp. Ca izvoare. vezi A. Florence DUPONT. 11. între altele. Francois PRECHAC. din dialog rezultă că Serenus nu-şi începuse cariera {De tranq. 35-36. pp. Neron. 470 NOTE 7. pp. 555-587. Le thââtre de Senâque. 245-263. Orationis Ratio. Berlin. HADOT. 57-61. pentru conotaţiile politice ale dialogului. pp. 12) şi nici posterior anului 55. trad. vezi Rene WALTZ. Seneca und die griechisch-romische Tradition der Seelenleitung.. Helikon. MICHEL. 1944. Seneca. Bruxelles. Seneca. 38 a reliefat că opusculul. LIŞCU. Pentru consolaţie în general şi mărcile ei la Seneca. 5. semnalează ca Petrarca s-a inspirat din De tranquillitate animi. pp. Alain MICHEL. Pentru datarea opusculului. 4. Revue des Etudes Latines. Rene WALTZ. până la capăt. Rivista di Studi Classici. Paris. mai ales 1107-l115. „Le luxe. 474-476. Istoria literaturii latine (14-l17 d. pp. 1967. „Notes critiques sur l'Apocolocyntosis". 130-l33. p. 1977. 1982. pp. a 9-a.

. cit. 6. pp. Fr. op. 109-l12. 179-l80. ci doar la o existenţă raţională. filtrat de experienţa lui Cicero.. vezi P. MARTIN . 231. Leipzig. S-a arătat că Seneca recurgea la moştenirea aristoteliciană. Istoria literaturii latine. 172. Culegere de studii de civilizaţie romană. pp. 325. Francois-Regis CHAUMARTIN.P. Rome et nous. „Seneca". arborată de Seneca. op. GRIMAL. pp. „Lucain et l'Empire du Soleil". p. Genova. în sfârşit. 213-214. ea însăşi în congruenţă cu natura universală. Demonstrează însă fidelitatea lui Seneca faţă de stoicism sau A. 177-l78. 260. op. vezi Fr. GRIMAL. 210-310. p. 193. pp. 157-239 (care la pp. Vezi în ultimă instanţă R. poate fi atribuită şcolii sextiene. Paris. cit. 1979. P. 205-217. E. 142-l43. 434-439. dar şi E. Vezi în această privinţă P. deşi reproba ideile şcolii peripateticiene: vezi A. Pentru constituirea unei viziuni coerente si structurate a lumii. „Le luxe. Seneque. proclamată cel puţin în teorie. 17-l8)". ALBERTINI.C: vezi Giuseppina BARABINO. pp.-R. „Seneca". 1l-l54. Seneque. în detaliu..J. arată că Seneca a fost întrucâtva sedus de magia liturgiei isiace. 1895. implicaţiile şi structura acestui dialog. 1978. pp. 137-l41. pp.. SCARPAT. pp. 1973. SUIXIVAN. 117. teza realităţii scrisorilor a fost îmbrăţişată de K. fondatorul Portucului. GRIMAL. Seneque. „Seneca". pp. 303 apreciază că Seneca n-a izbutit să-şi termine tratatul. pp. pp. 30. GRIMAL. pe care le socotea susceptibile de a tulbura echilibrul sufletesc. Istoria literaturii latine. 1125-l130. p. cit. 1l-38. 92-l09. GRIFFIN. Pentru consideraţiile privind înţeleptul şi morala senecană în general. pp. MAURACH. . SUIXIVAN. asceza ardentă. GRIFFIN. 18. 12. p. pp. 227-230. 28. CIZEK. Seneca . cit. pp. CHAUMARTIN. Cum a arătat Alain MICHEL. 15. pp. BINDER şi E. pp. cit. 217-219. Roma. CIZEK. Pe de altă parte. op. E. Seneca se referă {Nat. p. cit. pp. ca şi a academismului probabilist. M. vezi J. 134. 7-28. Culegere de studii de civilizaţie romană. cit. vezi Elisa ROMANO. 319-324.. \9n. „Seneca". 26. 416-419. 67-82. 436. J. pp. 1985.hotărât la dezangajare. 38l-382. Pierre GRIMAL „Le De clementia et la royaute solaire de Neron". 68-73. MICHEL. exaltarea lui Hercule şi a muncilor lui. 7l-72 constată că. cit. Marciam.. GRIMAL. 186. Sa signification philosophique. Argentea Aetas. pp. 293. 139-l49. Heidelberg. 171. pentru conţinutul lucrării. Giuseppe SCARPAT. Pentru politologia lui Seneca. „Place et role du temps dans la philosophie de Seneque". MARTIN . 77-93. 182-l88. Opinăm însă că statutul real al ideilor religioase ale lui Seneca era mai complex. Pe urmele lui O. vezi P. cit. concretizat mai ales în De bene/îciis. 378-379. 40l-410. Pentru conotaţiile politice ale tragediilor. GRIMAL. Gravitatea problemelor tratate rezultă şi din numele destinatarului.P. ca şi anumite violenţe ostentative de limbaj pot fi puse în legătură cu ideile cinicilor. „Despre redactarea dialogului De uita beata". cit. vezi P. MARTIN .. In privinţa realiilor. Pentru această viaţa cotidiană. pp. pp. care zguduise Pompeiul în februarie 62 (TAC. Paris. 1. vezi G. pp. 146-255. 15. 167-l77.. Studii clasice. mai ales G. pp. Ca şi unele aspecte ale dialecticii senecane: vezi M. 1. nu se referise la natură. Actas del V Congresso Espanol de Estudios Clasicos. op. Seneque. P. op. Tacite. Revue des Etudes Latines.GRIMAL. 107. Pe când revolta împotriva convenţiilor sociale. Pentru conţinutul. op. Istoria literaturii latine. vezi E.J.. Bucureşti. pp. Roma. Paula BĂLAŞA. 246. MICHEL. 21l-222. Marmorale. în ce priveşte relaţia între monografiile etnografice ale lui Seneca şi ambiţiile lui Nero. Le lyrisme ă Rome. 766. chiar dacă nu pare a fi cunoscut direct textele lui Aristotel. vezi Carlo PRATO. pp. Upensiero religioso di Seneca e l'ambiente ebraico e cristiano. implacabilă. Paris. pe care îl depăşeşte. Este posibil ca însuşi Gallio să fi fost impresionat de criticile aduse fratelui mai tânăr. p. 29. Paris. l'elegance et la sagesse". Seneque. pp. TURCAN. 1963. GRIMAL. 17.. „Le luxe. atacarea erudiţiei enciclopedice. MICHEL. GRIMAL. p. 22. pp.M. 8-39. pp. 70. vezi Eugene ALBERTINI. vezi Liviu Octav ANDREI. „Seneca". GRIMAL.. cit. 162-l67. op. 22. R. 4l-42. CIZEK. Pentru artificialitate s-au pronunţat adepţii lui A. pp. vezi mai ales Rufus J. Quaest. pp. Pentru această diviziune a filosofiei. 157-l58. 183-l87. 14. pp. Seneque. 5).. Vezi. op. BOURGERY. op. 358-367. l'elegance et la sagesse". R. GERCKE. op. P. Pentru ideile noastre. ci unei rude. Pentru sumarul tratatului. GRIMAL. însă că s-a opus propagării cultelor orientale. pp. 172-l83. Rome et nous. p. identifică afinităţi între Seneca şi Philon din Alexandria.. aluziilor la viaţa cotidiană a romanilor. CIZEK.. SUIXIVAN. vezi şi J. însă care încă nu formulase cererea de retragere de la curte. 13. 236. op. Datarea dialogului a fost stabilită mai ales de A.J. J.Studien. pp. ca şi R.. III. p. cit. 1971. Vezi în această privinţă Nicolae Mircea NĂSTASE. pp.P.Seneca . Der Bau von Senecas Epistulae Morales. Anneo Seneca. p. 119-l31.Pentru umanismul lui Seneca. cit. pp. Nervn. 330-367. p. op.P. pp. Istoria literaturii latine. „Despre redactarea scrisorilor lui Seneca". pp. Brescia. P. 173. Eugen CIZEK. Princeps A Diis Electus: The Divine Election of the Emperor as a Political Concept at Rome. p. G. 13) la un cutremur. 67-366. pp. pp. „Le luxe. „Observaţia socială în De beneficiis". şi M. 1970. Seneque. cit. 257-276 şi „Seneca". p. în armonie cu ea însăşi. pp. după ce utilizează câteodată dubitaţia platoniciană: vezi A. vezi şi A. 108)". Rome et nous. II. 243. Viaţa cotidiană în scrisorile lui Seneca.J. SETAIOLI. 213 (care opinează că filosful schiţa un dialog cu epicureismul). „Rhetorique et philosophie chez Seneque (Ad. 119-l20. pp. Pierre GRIMAL. Ele ilustrează starea de spirit a unui om politic . 323-343. Astfel. cit. Hommages ă Henri Le Bonniec. GAILLARD. în această privinţă. Rhetorique et philosophie chez Seneque. In Memoriam Entii V. 1923. P. Istoria literaturii latine. pp. 177-l78. 219-239. op. 16. 38-40. GRIFFIN. P. pp. 185-l86 insistă asupra aluziilor politice din Naturales Quaestiones). Istoria literaturii latine. R. op. P. J. „La definizione del filologo in Seneca (epist. Studi di Filologia Classica in Onore di Giusto Monaco. GAHXARD. CIZEK. Seneque. cit. CIZEK. op. Neron. când Seneca şi-a început replierea din viaţa activă. vezi mai ales P. pp. Seneque.. Seneque. pp. Pentru epigramele lui Seneca. 19. 1977. 200-203. SULLIVAN. pp. vezi şi E. pp.P. Bucureşti. ANDRE. cit.. 1108-l123. dar şi E. Seneca pare a fi utilizat un florilegiu de sentenţe. Vezi M..-R. Pentru utilizarea 472 NOTE epicureismului de către Seneca. 25. op. „Conceptul de libertas la Seneca". La composition dans Ies ouvragesphilosophiques de Seneque. 35l-355. 102-243. „Seneque et la politique au temps de Neron" Ktema. cit. 188-l94.. Cum pune în evidenţă P. op. 21. 23. Seneque. 4l-65. Pentru eukairia la Seneca. Cum scoate în evidenţă P. Seneca asumă interpretarea „naturalistă". 22. 1988. mai ales în epistule.. politique et sociale. cit. 4l-43. Paris. AUBENQUE . GRIFFIN. op. Seneque. Le De Beneflciis de Seneque. pp. Istoria literaturii latine. 1968. Seneque. consideră că Seneca era panteist. conferită de Crisip tezelor stoicismului. cit. pp. Revue des Etudes Anciennes. 2. „Seneca e gli gnomologi greci sulla ricchezza". II. CHAUMARTIN. GRIMAL. 5. l'elegance et la sagesse". p. p. Ann. SUIXIVAN. 322-323. FEARS. şi de P.105-l08. în ce priveşte postura de pedagog. CIZEK. 3 şi 20. 11. Continuăm să credem că primele şapte epistule sunt anterioare anului 62. 139-l40. 21. 24. Pierre GRIMAL. dat fiind că recomandă să se trăiască în acord cu natura umană. 236 şi 44l-456. 305-306. 1978. GRIMAL. vezi Eugen CIZEK. iar acesta simţea nevoia să se adreseze nu unui prieten. op. dar şi pentru tematica epistulelor. pp. 120-l21. de reflecţii moralizatoare concentrate. datorate gnomologilor eleni şi difuzate în secolul I d.. vezi mai ales P. 20. MAURACH.. 49. 471 SENECA Seneque. pp. 194-l9727. vezi ibid. 1978. Studii clasice. De asemenea Seneca atestă cunoaşterea teoriilor lui Democrit. 1964. „Seneca". 1976. 62. Pentru observaţiile senecane. 1990. I. pp. ABEL. GRIMAL. GAILLARD. la completarea căruia ar fi continuat să lucreze şi în momentul sinuciderii obligate. E. Zenon din Kition. Gli epigrammi attribuiti a L. 1960. GRIMAL.

34-41. înzestraţi cu un real talent şi destul de diferiţi între ei. Teoria epratica stilistica degli oratori. Amsterdam. E. ibid.C. cit. Persius a fost adus la Roma. 1979. I. MARTIN . op. Theâtre complet. Giusto PICONE. Opera lui Persius In momentul morţii. DUPONT. pp. adică eminamente literar. soacra lui Thrasea. „II senso della natura in Seneca tragico". 1922. ca o tragedie praetextă.C. 1976. în congruenţă cu cele mai austere norme stoice. şase satire şi paisprezece choliambi. 1977. în vechiul oraş etrusc Volaterrae. MICHEL. 53-54. E. p. vezi şi A. 2 voi. Bucureşti. Seneque. Persius a conferit satirei întâi un caracter programatic. Pentru teatrul senecan în general. Actes du 2-e colloque de la Societe Internaţionale d'Etudes Neroniennes. Contra. „La presenza di Alcmena nelT Ercole Eteo di Seneca". Au ilustrat-o şi poeţi. S-a împrietenit cu Caesius Bassus şi Lucan. MARTIN . Jose A. BOURGERY. pp. 47682)".. pp. pentru scriitura lui Seneca. CIZEK. Pentru asemănările cu Lucan. Prefaţă la Seneque. op. afirmând că filosoful. Genova. op. p. 1973. 1991. op. F. în general educaţia şi gustul literar al POEŢII STOICI: PERSIUS Şl LUCAN epocii. 1978. s-a stins din viaţă la 24 noiembrie 62 d. 337-388. Istoria literaturii latine. MICHEL. 36. Rome et nous. 213-214. printre care se numărau Remmius Palaemon şi Annaeus Cornutus. „Sur la typologie des personnages dans Ies tragedies de Seneque".. pp. Pelegance et la sagesse". lntroduzione atte tragedie di Seneca. Napoli. A. care atrage atenţia că nimeni nu-l va citi pe Persius. 213-216. îndeosebi cu cea a Arriei. „Seneca". pp. Studiu introductiv la Seneca. deşi scrisese încă din copilărie. Prefaţă. 236. op. „Seneca". 30-34. 113l-l141. pp. 8. storici e filosofi latini. pp. Seneca. passim. cit. 223-232. I. 1955. 360-388.. propria sa perspectivă. 103 şi 245-297. pp. Le theâtre latin. 1975. Vezi în această privinţă P. p. pp. Cum au opinat E. Florence DUPONT. Obseruationes criticae. 1982. Neronia. Paris. în mod surprinzător acest punct de vedere tinde să se impună şi la R. datorită lui Valerius Probus. n-a fost reprezentată numai de prozatori ca Seneca. Seneque. Marmorate. au fost semnalate încă de Friedrich LEO. E. 36-93. 146 şi urm. CIZEK. 1988. De către R. 236-237. pp. GRIMAL. Ca şi alţi satirişti. un obiector. vezi A. I. „Gli adynata di Tieste (Sen. „Le personnage et son mythe dans Ies tragedies de Seneque". 109-l28. op. 17l-l72. GAILLARD. 203-206. 34. III. pp. 1962. „Le luxe. SEGURADO ECAMPOS. POEŢII STOICI: PERSIUS Şl LUCAN Viaţa tui Persius iteratura de inspiraţie stoică a secolului I d. Eine Gesamtdarstellung. 206-305. 447-448. I. II. după ce au eliminat lucrări mai puţin importante. Tragedii. F. de asemenea. pp. „Le luxe. Cornutus şi Caesius Bassus.J. A. 4l-65. Berlin. cit. care avea legături de rudenie şi de prietenie cu marile familii romane. 1924. pp. P. CIZEK. Istoria literaturii latine. R. CI2EK.. vezi şi Traian DIACONESCU.. 32.. 208-210. „Seneca". pp. 145-l52. pp. 218220. Rome et nous. MICHEL.MARTIN. Patosul. pp. GRIMAL. E. 40. Etudes litteraires et grammaticales sur la prose de Seneque lephilosophe. 1878. Mai violent decât în celelalte satire. Senecas Beweissfuhrung. I-XXXII. cum au fost Persius şi Lucan. passim. Paris. In Memoriam Entii V. Argentea Aetas. Rome et nous. Abel BOURGERY. Pentru receptarea în literatura universală. 35. pentru alte observaţii. 530.J. GRLMAL. DUPONT. El a frecventat până la moarte cenaclul lui Cornutus. pp. GRIMAL. Leon HERRMAN. op. Nu ni se pare că o interpretare atât de specioasă poate pune capăt controverselor suscitate de personalitatea lui Seneca. au remaniat şi publicat. ttinerario della poesia latina nel I secolo dell' Impero. Discursul poetului asumă tiparul unui dialog desfăşurat între autor şi un interlocutor imaginar. când avea doisprezece ani. Actes du LX-e Congres de l'Association Guillaume Bude.. După o foarte scurtă tinereţe. P. care ni s-au păstrat. op. a avut propriul său adevăr. 31.. Anton D. 39. Le theătre de Seneque. Persius şi-a făcut studiile în preajma unor profesori celebri. pp. Paris. Istoria literaturii latine. Pentru alternanţa general-particular în demonstraţia senecană. Orationis Ratio. pp. sub domnia lui Nero. pp. şi o naraţie de călătorie. în numele vechii austerităţi romane. care a alcătuit o biografie a acestui poet. italiană de Gian Carlo GIARDINA .. grandilocvenţa. pp. 210-213. cum am arătat. Pentru funcţiile lirismului. 474 XXIV.. CIZEK. op. pp. pp. Paris. 1143-l147. 33. pp. Persius ripostează persiflând mania versificării. 235-236. trăită sobru. Thy. Persius nu publicase nimic. 67-73. Rome et nous. 168-l74. Istoria literaturii latine. (care caracteriza teatrul senecan ca expresia unei tragedia rhetoricd). MARTIN . ABEL. Studi di Filologia Classica in Onore di Giusto Monaco. Bologna. Viaţa lui Aulus Persius Flaccus ne este relativ bine cunoscută.J. pp. Berlin. trad. Le theâtre latin. K. reeditare. LEEMAN. 7-9. mai ales pp. pp. GRIFFIN. I.. Analogii între teatrul senecan şi epigramele cordubanului au fost rapid semnalate de către Domenico ROMANO.. Clermont FERRAND. vezi R. Persius s-a născut la 4 decembrie 34 d. MICHEL. „Le luxe. cit. op. II. Mai mulţi cercetători au observat privilegierea anumitor imagini-cheie: vezi A. p. Roma. a întocmit un inventar al arhaismelor. I. vezi Rossana MUGELLESI. 240-245.Rita CUCCIOLI MELLONI. GAILLARD. 29-66. întocmai ca orice om. l'elegance et la sagesse". M. mai ales Florence DUPONT. pp. Pelegance et la sagesse".. Pentru personajele lui Seneca vezi şi Ettore PARATORE. 12-l34. „Seneca". Seneque. 93-94. Seneque prosateur. 17l-l72. ALBERTINI.J. „Seneca". în ce priveşte descripţia naturii. răpus de o maladie gastrointestinală. 13-20. pp. dar a aderat si la cercul cultural-politic al lui Thrasea. 410-421.C. GAILLARD. pp. soţia celebrului senator stoic Paetus Thrasea. dar şi Fabio CUPAIUOLO. CUPAIUOLO. a judecat contribuţia lui Seneca în optica perspectivismului. 4l-65. Choliambii implicau. Marc ROZELAAR. GAILLARD. Le lyrisme ă Rome. 118-l19. 169-l70. 473 SENECA dar şi Seneca. Seneca şi renovarea tragediei antice. pp. pp. p. pp. F. pp. 249-250. 410-424. Rămas orfan de tată la vârsta de şase ani. 89. 99. polemică literară şi militau pentru arta viguroasă a lui Persius. MUGEUESI. E. I. III. Istoria literaturii latine. cit. însă a manifestat rezerve faţă de Seneca. Persius reprobă stilul savant şi înflorat. 429. 1974. cit. pp. într-o importantă şi înstărită familie de cavaleri. cit. pp. l'elegance et la sagesse". 237. vezi Winfried TRILL1TSCH. p. Paris. un panegiric al primei Arria. vezi P. Studi di Filologia Classica. cit. . în Capitală. „Le luxe. cit. cit. chiar limitate.

Vita Pers. Tânărul poet se situează departe de bonomia lui Horaţiu. 3. Persius are în vedere contemporani ai săi. cu reprobarea intensivă. Moralizarea se împleteşte. superstiţiile. S-ar spune că Persius nu cruţă nici o categorie socială sau morală. dar eu năravul ţi-l ştiu bine. plebea măruntă. Câteodată aluzia critică la personalitatea împăratului era atât de transparentă. 8). în toate satirele. El condamnă atât avariţia. 77).. implicând o conversaţie amuzantă între personaje. inspirată nu din observarea realităţii ambiante. văr primar?// Arunci cu praf în ochii lumii. de altfel. w. Satira a cincea include o scrisoare adresată lui Cornutus. cea a Parnasului şi a Heliconului (ChoL. personae. deloc livrescă. Persius pledează pentru însuşirea filosofiei şi combaterea pasiunilor. w. pe care o poseda. poate. care-şi umflă plămânii şi se laudă cu arborele lui genealogic: „sau. prostia.// Să-ntreci pe Nattan desfrânare stricatule. pornind de la optica cercului cultural-politic al lui Thrasea. chiar artificială. pe care î! adora Nero3. te socoteşti un om de seamă. saluţi pe-un censor. că Persius ar fi scris satira a doua înainte de a fi redactat prima sa satiră. a bunurilor materiale. greu de determinat. Persius isumă cu prudenţă nemulţumirea critică faţă de personalitatea şi guvernarea ultimului iulio Claudian. 76-81). prieten al poetului. a unor defecte morale. întoarsă spre observaţia concretă. Persius însuşi.Celelalte satire supun deriziunii anumite defecte umane şi dezvoltă o severă predicaţie morală. în satira a patra. conuicium saeculi. w.// Că pe tulpina etruscă eşti al o mie-lea vlăstar?// Că porţi trabee şi. dar şi mâniei incriminatorii. în prezenţa filosofiei (Sat. precum şi orgolioşii aristocraţi de viţă (Sat. când a satirizat destabilizarea moravurilor austere. în postură de pedagog stoic. Totodată recent s-au identificat în acest vers şi în cele suOsecvenîe aluzii critice Sa Abrasax. ipocrizia şi lipsa de pietate. Dar el stabileşte definitiv sfera de motive. şi cea a lui Lucilius (PROB. si fas dicere. ale cărui calităţi pedagogice sunt vibrant celebrate. exclamă poetul chiar în primele versuri ale satirei întâi (Sat. aşa cum s-a susţinut? Fără îndoială. 5. S-a susţinut. în choliambi. 77-87. De altminteri. Persius reprobă ipocrizia. sunt inculţi. ca şi al austerităţii sale incondiţionale. Este relevant faptul că satira a cihcea se încheie tocmai prin invectivarea sarcastică a centurionilor. însă şi centurionii vădesc dispreţ faţă de filosofii cu faţa paHdă şi chipul trudit. ci de marile teme stoice? Nu este Persius un doctrinar. Satira a treia încorporează un dialog imaginar între două personaje. aproape tragică. 2. foarte corosiv.C. Sfârşitul brusc al acestei satire pare să ateste că textul ei n-a fost publicat integral de prietenii lui Persius. 3. decât cea social-juridică. Persius realizează un „blam al secolului". Aşadar. satiristuî contestă orice legătură cu poezia elenică tradiţională. înainte de publicare (PROB. Socrate şi dialogi socratici erau foarte populari în mediile intelectuale stoice. Nu cumva mânia lui Persius este livrescă. 73-76). Deşi nu practică în principal satirizarea politică. Astfei. poetul dispunea de precedente. ci şi vicioşi. 3. l-6). 68-70). aceste aluzii relevă că el înţelege să aplice la realităţile contemporane lui marile teme ale predicaţiei stoice. sclavia faţă de pasiuni. Persius stăruie însă asupra problemei utilizării raţionale a averii. 3. însă etica Porticului este demonstrată mai ales pentru a blama pe cei ce nu-i respectă preceptele. devine reprobarea sarcastică şi. Sau când a pledat pentru libertatea interioară. subofiţerii armatei romane. îndeosebi în saturele lui Lucilius. 177-l79. călare. v. Sub impactul rezervei. Socrate reproşează lui Alcibiade că se ocupă de problemele Cetăţii. Observă realitatea ambiantă. arivismul unor omologi ai lui Trimalchio (Sat. ca să se proclame un „pe jumătate ţăran'. căci numai libertatea interioară are importanţă. falsa credinţă a celor ce solicită zeilor împlinirea unor dorinţe mârşave. vanitatea. De altfel Persius imploră de la iupiter pedepsirea tiranilor.. 2. Mesajul Cea mai importantă contribuţie a lui Persius rezidă în transformarea saturei în satiră.. 180-l88). cât şi risipa. sedusă de adulaţie şi diverse favoruri.. 134-l36. . satira a doua îmbracă tiparul unei epistule trimise lui Macrinus. de Tudor Măinescu şi Alexandru Hodos). cu ironie mânioasă şi dispreţ. însă tema principală a poemului rezidă în revelarea teoriei stoice a libertăţii. mai rar frecventat de el1. cunoştea opera lui Crisip. trad. defectele contemporanilor. Persius citise mult. 6). 1 . căci e întemeiată pe experienţa personală. Desigur. v. mai cumplită. 7 şi 10). chiar dacă satira lui Persius nu este în principal politică. Astfel. Reprobarea snobismului monden viza indirect viaţa inimitabilă preconizată de Nero şi de adepţii !ui. Este vorba oare de o discuţie între doi elevi. „cunoaşte-te pe tine însuţi". Tradiţia diatribei stoice şi implicaţiile retoricii au determinat exagerarea 476 MESAJUL reacţiei critice a poetului. reputat pentru onestitatea şi puritatea lui. 35-38). tematica fundamentală a speciei satirice. pentru autocunoaştere şi pentru autonomia morală a fiinţei omeneşti. ca şi de la cel al lui Cornutus. Persius se manifestă ca un militant al stoicismului. Statutul civil nu contează. semipaganus {ChoL. Vita Pers. w. 5. confundă stoicismul cu epicureismul şi se mândresc cu muşchii lor. care din amalgam de elemente diverse. Nu lipsesc nici anumite accente de critică literară. supune deriziunii. chiar dacă asumă mai multe „măşti". poate chiar pe Nero. Totodată poetul reproba nemilos chiar sacerdoţii romani corupţi (Sat. încât Cornutus şi Caesius Bassus au trebuit să modifice textul lui Persius. De altfel Persius satirizează nu numai vicii. un profesor şi discipolul său. lăcomia. al cărui talent este elogiat. care are totuşi o bază foarte reală. v. vădite de cercul lui Thrasea faţă de regimul neronian. şi un prieten al lui cam leneş? Oricum. înainte de a le asuma. îndeosebi în satira a patra2. totodată severă. Totuşi. w. Centurionii. Persius blamează liberţii insolenţi şi parveniţi (Sat. El se adresează în felu! următor. sunt „neam de ţapi" (Sat. Satira a şasea încorporează o epistulă trimisă lui Caesius Bassus. satiristul regretă că nu poate utiliza invective mai concrete: „dacă ar fi îngăduit să vorbesc". v. nu ţi-e ruşine?" (Sat. nu înţeleg frumosul. neruşinarea. după părerea poetului. 10). fără a avea maturitatea indispensabilă. unul dintre personaje îl mustră pe celălalt pentru că nu studiază. 1. Mai ales. „regele Midas are urechiuşe de măgar" a devenit „cine nu are urechiuşe de măgar?" {Sat. w 27-31. 5 şi 9-l4. Satiristul îi dispreţuieşte. care şi-au abandonat virtutea {Sat. 3. w. Satira a patra cuprinde un dialog fictiv între Socrate şi Alcibiade.. zeu solar orfico-pitagorician. w. în funcţie de subiectele abordate şi de felurite proceduri retorice. unui aristocrat. Poetul pledează pentru principiul socratic. pe Alcibiade să scruteze atent responsabilităţile politice. 5. chiar opoziţiei morale.189-l91). Iar când Socrite lui Persius îndeamnă. Persius strecoară în versurile saie câteva accente de blam împotriva lui Nero. El a vehiculat marile teme ale stoicismului. organic potrivnice discursului mental a! împăratului şi modului de viaţă preconizat de el. De altfel se pare că în secolul I d. 121). aspră şi sinceră.

monologurile interioare. Structura Satirelor Orientarea spre referent. noi nu înţelegem bine când se termină expunerea conlocutorului „bun".Persius semnalizează astfel romanitatea profundă a artei sale. Totuşi uneori poetul se eliberează de constrângerile schemelor retorice şi se exprimă cu o directeţe stupefiantă. la deliberarea pe tema libertăţii {Sat. în veşmânt alb. Iar admiraţia faţă de Lucilius. la „flash"-uri brutale. doctă. întemeiat pe o poezie bizară. trudnic schiţată. elev sau profesor. w. Persius se pronunţă şi în alte versuri pentru un ---------------------------_____------__---------------__------__—. 14-l6). De asemenea el pare a fi blamat exerciţiile artificiale. astfel. Sau. w. 5. La un nivel mai profund al universului imaginar al lui Persius. racursiurile pregnante. cu 478 STRUCTURA SATIRELOR receptorul situat în postura interlocutorului. de altfel. o polemică stridentă. însă totdeauna Persius are în vedere o dezbatere. iar altele ca dialoguri purtate cu un interlocutor. foarte vizualizant. stupefiante. forţa motrice a mesajului emis de Persius. la pauze. Persius îşi propune să redea conţinuturi energice. Imagistica este adesea deosebit de plastică şi concretă. dezvoltarea unui discurs poetic. practicat la curtea imperială. iar concizia si densitatea sunt căutate cu febrilitate. Totuşi încifrarea discursului său poetic traduce năzuinţa spre o expresivitate aproape dureroasă. Desigur corectarea moravurilor constituie etimonul. l-51). o veritabilă unitate artistică6. Realităţile şi reacţia faţă de ele se convertesc într-o imagistică stranie şi într-un limbaj polisemie. însă de considerabilă densitate emoţională. 2l-44)5. de a ilustra contrastul între aparenţa exterioară şi realitatea esenţială conduce la deşirante efecte de ruptură. mişcările confuze ale unei conversaţii disolute. 73-790). în pofida propriei sale formaţii retorice4. iar aspiraţia. la divagaţii. 5. w. utilizarea eposului şi tragediei îl contrariază profund {Sat. Horaţiu şi Ovidiu. Abundă exclamaţiile şi interogaţiile retorice. apte să transmită o vibrantă trăire artistică. Ritmul alert al conversaţiei. Se reproduc. iar în satira a cincea se trece brusc de la scrisoarea către Comutus {Sat. ca şi dorinţa sa de a expiora direct realitatea referenţiaiă a epocii. la schimbări neaşteptate de subiect. 1. viguroase şi o combustie interioară puternică prin utilizarea unor formule compoziţionale şi stilistice inedite. Persius este cel mai obscur. Cu puternică ardoare juvenilă poetul se converteşte în militant al stoicismului. El exploatează în acest scop experienţa acumulată de diatriba cinico-stoică şi. altfel spus. apostrofele subite. intercalarea replicilor diverselor personaje sunt foarte relevante. care vor inspira poeţi ca Donne. în satira a treia. alambicată. Poetul recurge la numeroase întreruperi. 5. Mijloacele alegoriei şi metaforismului asigură satirelor lui Persius numeroase dimensiuni poetice. S-au stabilit. w. la tirade declamatorii. Pope. Sfidarea stoică elaborată de Persius se conjugă cu absorbirea moralităţii Porticului într-un stil şi o imagistică insolite. la tranziţii şi rupturi derutante. Abuzul de mitologie. 5. w. vocaţia de „reportaj" moralizator-satiric al satirelor lui Persius nu exclud configurarea unui univers imaginar. apropiat de sermo cotidianus. care erau practicate în şcolile retorilor. Jogopoieia". Totuşi doctrina Porticului este conexată reacţiei aprige faţă de cusururile unor contemporani. spre ceea ce Ezra Pound denumea dansul intelectului printre cuvinte. încât Persius evocă. repulsia faţă de poezia erudită. totuşi. un dialog purtat cu celălalt. straşnic pomădat. relaţia cu modelele italice arhaice. îl obsedau pe Persius paradoxurile. Mai ales Persius detestă callimahismul roman şi epigonii acestuia. Concretul şi abstractul îşi schimbă dezinvolt locurile. ori chiar împotriva lui Vergiliu. Unii cercetători au detectat în satirele lui Persius accente polemice îndreptate împotriva lui Properţiu şi Ennius. chiar unice. Oricum. modelul oferit de satura tradiţională. pe care îl atestă poetul. a fost pus în relaţie cu tiparele mimului şi ale saturei dramatice iniţiale. mai ales imaginar. limbajul cotidian al romanilor şi subordonat adresei satirice şi moralizatoare (Sat. Scriitura lui Persius . la descripţii şi alegorii. Simţul deosebit al dramei. analogii între pasaje din saturele horaţiene şi versuri din satirele lui Persius. ca Lucilius. Dryden. 13-l06). Sensibil înrâurit de retorică. Persius transformă anumite expuneri ale sale în declamaţii versificate pe ton preceptistico-filosofic. intenţional dezordonată şi chiar dezlânată. cu un rubin în deget şi rostogolind ochi de muribund în faţa auditorului lui. Ca şi la aluzii obscure. la enigme voite.-----______ 477 _------------___ POEŢII STOICI: PERSIUS Şl LUCAN discurs poetic energic. El îi admiră pe anumiţi scriitori arhaîci. este clamată de Persius însuşi. poetul se pronunţă împotriva stilului nou. Se ajunge astfel la o macrosintaxă a textului foarte laxă. ca şi împotriva clasicismului elenizant şi barochizant. ca atunci când manifestă gratitudine faţă de Annaeus Cornutus (Sat. cum am văzut. cel mai ermetic poet latin. „ţărăneşti". mai ales. Am observat mai sus că unele satire se prezintă ca epistule fictive. se configurează. poetul la modă.

cruzi. iuncturae. Dar epitetul ce alude la „mârţoagă" transformă calul înaripat al muzelor. Satiristul jonglează cu valorile semantice ale cuvintelor. de Suetoniu şi de un imitator tardiv al .. respectiv de Vacca. din care se nasc înţelesuri noi. „a-şi câştiga gura poporului". Aceste „împletiri" sau asocieri imagistice. Apar şi sensuri noi: excutere primeşte ca şi la Seneca înţelesul de „a examina" sau „a percheziţiona" (Sat. v. care dintr-o lovitură de copită făcuse să ţâşnească tocmai sursa Hipocrene. De aceea. chiar triviali sau obsceni. poetul se apropie de practicile stilului nou. Metaforismul straniu si limbajul sincer şi crud. 42).C. Şocul şi sfidarea sunt căutate şi la nivelul scriiturii. sau cum spune Jean Bayet „entuziasmul lui. într-adevăr. satiricii romani vor refuza opţiunile pentru curentele literare ale epocii lor şi vor prefera autonomia stilistică. scriitura lui Persius comportă numeroase mărci ale unui expresionism câteodată barochizant8. Jocul acut al imaginilor predomină în satire. apropierile uluitoare ale anumitor obiecte. studii de specialitate au proliferat în diverse ţări. diverse metasemene. de la vorbirea solemnă a dreptului şi religiei de pildă (Sat. S-a arătat că Persius tratează instituţiile lingvistice cu o libertate care îi permite caracterizarea lumii cu ajutorul unor chei filosofice. feluritele perifraze. caracterizat printr-un cuvânt de obârşie rustică şi vulgară7. dacă emerg arhaisme. cu sinonimia expresivă. a fost Lucan. conferă culoarea bizară. n-au lăsat la o parte decât choliambii. în secolele al XlX-lea şi al XX-lea. De altfel. ci şi Boileau şi Alphonse Daudet s-au inspirat din satirele lui Persius. traduceri. Concluzii şi receptarea lui Persius Consistenţa imagisticii. Acelaşi metaforism realizează. dacă o consideră necesară. w. Fără tranziţie şi spre a-şi incita şi şoca cititorul. însă şi în choliambi. Hexametrii. w. ca metonimiile şi comparaţiile. Petre Staţi a tradus unele pasaje din opera lui Persius. ca şi capacitatea de a realiza asocierea energică a imaginilor: „urmezi vorbele togei. care îşi subordonează retorica. 480 CONCLUZII Şl RECEPTAREA LUI PERSIUS în ţara noastră. probabil în secolul I d. iar limbajul abstrus a început să stingherească pe cititori mai târziu. unitatea profundă a satirelor lui Persius. „izvorul" face aluzie la tradiţia poetică a inspirării din sursa Hipocrene. microsintaxei discursului. iar Tudor Măinescu şi Alexandru Hodos au alcătuit tălmăcirea integrală a satirelor. 68-70). v. de fapt. uerba togae sequeris iunctura callidus acri {Sat. literalmente „mârţogesc" sau „cabalin". Sunt deosebit de insolite metafore ca os populi meruisse. 42) sau intus palleat. De asemenea sa subliniat ciudata îngemănare care apare atunci când poetul declară că nu s-a adăpat la „izvorul mârţoagei". la ceea ce se numea sermo pedester sau cotidianus. scrutarea ardentă a posibilităţilor semantice ale limbii.Polisemia domină cu autoritate scriitura lui Persius. spre cele mai stridente torsiuni. Elev al lui Palaemon şi Cornutus. redactate în antichitate. adică să arate prin paloare o tulburare sufletească (Sat. Totuşi. căci o stăpâneşte năzuinţa spre concizie brutală şi alambicată. caballino (Chol. Poetul însuşi îşi caracterizează stilul într-un vers programatic. Poetul nu se teme niciodată de termenii vulgari. dar nu aderă deloc la programele neoasianiştilor din noua mişcare literară. de remarcabilă densitate şi tensiune emoţională. Antichitatea şi evul mediu l-au preţuit în mod deosebit. Viaţa lui Lucan Un alt poet stoic. de pe Helicon. deşi mai puţin ortodox. sinceritatea lui militantă îl captează cu totul pe cititor"9. unde îşi atribuie practicarea vorbirii solemne. într-un animal de cea mai proastă calitate. 3. Persius este prin urmare un poet autentic. imagini şi gânduri. Viaţa lui Marcus Annaeus Lucanus ne este bine cunoscută datorită numeroaselor date furnizate de diverşi autori antici. 2. de fapt popularitatea (Sat. 5.. identic se prezintă metrica. începând din secolul al XVI-lea. tensionată. cu unele conotaţii surprinzătoare. chiar blândeţe. Alegoria şi metaforele sunt 479 - POEŢII STOICI: PERSIUS Şl LUCAN utilizate ca elemente esenţiale ale discursului poetic pe care îl practică Persius. în principiu îndepărtate unele de altele şi chiar discordante. nu a survenit între ei o autentică interdiscursivitate. Persius trece de la stilul înalt. eventual metafore. 1. v. De altfel el nu a fost întotdeauna dur şi a ştiut să ateste uneori bunătate. 24 şi 30). Ediţii. adesea inedite. fonte. milă. în care sunt scrise satirele. traduc evitarea intenţionată a uniformităţii şi eleganţei. întâlnim de asemenea nu numai vocabule vulgare. 1). Sintaxa gramaticală se dovedeşte a fi complicată. ca şi de trei biografii. 4. sinceritatea poetului au impresionat totdeauna. Pegas. vv. ci şi numeroase diminutive. priceput la împletirea aprigă". Totuşi nu numai poeţii englezi. 14). în ciuda prieteniei care îi lega pe cei doi poeţi stoici. duioşie. ardenta mişcărilor emoţionale lăuntrice. în general. „să pălească înăuntru". lexicale şi gramaticale. la care se adapă poeţii. la exprimarea colocvială. se împletesc în efortul de a obliga realitatea să se dezvăluie cu toate înfăţişările ei. Proliferează combinaţiile de cuvinte..

adică războiul civil şi invocă pe Nero. „Despre incendierea Romei". ca să-şi desăvârşească educaţia. Saturnalia (poem satiric). afirmând că-i fusese complice. ca să-i scoată dulceaţa spiritului şi să prevestească talentul lui strălucit (VACCA. Lucan alcătuieşte portretele conducătorilor celor două tabere angajate în conflict şi arată cum trece Caesar Rubiconul.C. şi mai ales „Laudele lui Nero". care îi fusese condiscipol. când avea nouă luni. sunt prezentate cauzele războiului civil: gelozia destinului. oricum. De fapt. credem că Lucan trebuie să fi revenit iute 481 POEŢII STOICI: PERSIUS Şl LUCAN asupra incriminării Aciliei. poetul s-a căsătorit cu Polla Argentaria.. w. Oricum. . Factura lor se deosebea fundamental de cea privilegiată în Pharsalia. 56. Multă vreme. Pharsalia nostra {Phars. 4. fie în 59-60 d. După 61 d. De altfel poetul începe o carieră senatorială şi devine quaestor. S-a semnalat. A primit o educaţie aleasă. Lucan urmărea. ca de altfel şi cele mai vechi manuscrise ale textului. care comportă declamaţii. Acilia. prin 53-54. dar şi „Războiul civil".C. Cu acest prilej. în vreme ce alţii l-au exaltat.C. care-şi ucisese soţia.C. şi un pamflet contra lui Nero. tânărul Marcus se află la Atena.C. nici n-a fost interogată şi arestată. Vita Luc. încât copilăria şi adolescenţa sa s-au dezvoltat sub semnul unui complex al lui Oedip inversat. Lucan a fost instruit de Cornutus. de la care provine cognomen-u\ poetului. De incendio urbis (declamajie în proză). descoperită în 65 d. Ann. împăratul a interzis Iui Lucan să continue recitările publice ale Pharsaliei. dar şi două pasiuni devorante. Izvoarele literare ostile lui Lucan afirmă că poetul şi-ar fi denunţat mama în timpul interogatoriului. Opera Lucan a fost un adevărat copil-minune. amplificarea progresivă a discursului epic. probabil. o tragedie. Vita Lucan. v. în această listă figurează în primul rând un poem epic. în continuare. Relaţiile dintre Nero şi Lucan se rup brusc în 63 sau 64 d. întrucât Lucan a proiectat-o în douăsprezece cărţi. 8-66). să-şi încheie epopeea cu evenimentele petrecute la 15 martie 44 î. El se manifestă ca un exponent foarte caracteristic al societăţii neroniene.. un discurs împotriva unui tribun al plebei. 482 r OPERA coruperii moravurilor (w. albinele se aşază pe buzele pruncului Lucan.. încă din leagăn. 1. cât şi de optica lor politică. „umflarea". cavaler şi om bogat. SUET. Epopeea înglobează zece cărţi sau cânturi şi este neterminată. deşi era inocentă (TAC. Mama lui Lucan.C. în care aceasta încearcă în van să oprească . Lucan l-a prezentat în 60 d. Totuşi.C. iar investigaţii mai recente pledează cu fervoare pentru opinia că titlul autentic al poemului ar fi fost Pharsalia2. Epigrammata (culegere de epigrame). însă copilăria i-a fost marcată de discordia dintre cei doi părinţi ai săi. în biografia lui Vacca apare una dintre cele mai relevante mărci hagiografice: ca şi în cazul lui Hesiod. precum şi de legenda lui Lucan în special. Fragmentele conservate amintesc de timbrul marelui poem al lui Lucreţiu şi evocă incendiul universal. începând din 55 d. provocat de carul lui Phaeton. poetul a aderat la conspiraţia lui Piso. epigrame. consacrat războiului troian şi intitulat Iliacon. Toate mărturiile antice sunt impregnate de puternicele pasiuni suscitate de memoria Annaeilor în general. Tatăl poetului. în general. la Corduba. Predominau aşadar exerciţiile poetice liminare. tradusă prin ambiţia triumvirilor. care ajunsese foarte cunoscut când nu avea decât şaisprezece ani. înrâurite de tradiţia vergiliană. de inspiraţie mitologică şi elenizantă...Discurs către Polla". 637-646). Cu câţiva ani înainte de moarte. era fratele filosofului scriitor şi fiul lui Seneca Retorul. 3. era fiica oratorului Acilius Lucanus. şi dorinţa de bogăţii. Dezamăgit. ca şi unchiul său Seneca.acestuia. cu prilejul jocurilor cvincvenale şi a obţinut astfel premiul de poezie. abordând motive mitologice). de care l-a legat o afecţiune puternică. Lucan a fost adus la Roma. pe care Lucan l-ar fi alcătuit fie încă în copilărie. decernat atunci*. exagerate de altminteri de izvoarele antice. în care descrisese moartea unui soldat (TAC. Bellum ciuile. care avuseseră anterior mare succes. Polla Argentaria a întreţinut un adevărat cult al memoriei soţului său. în preajma strălucitorului său unchi. Salticae fabulae (paisprezece librete pentru pantomime. Cu o singură excepţie notabilă. ni s-a conservat opera fundamentală a lui Lucan. Marcus Annaeus Mela.C. ultimele cărţi comportă mai multe versuri decât primele. dacă nu în patrusprezece ori şaisprezece. operele lui Lucan s-au pierdut.C. Lucan însuşi se referă la „Pharsaliile noastre". Acest denunţ nu apare însă consemnat în nici un fel de izvoarele favorabile poetului. poem consacrat coborârii în Infern a lui Orfeu şi descrierii meleagurilor subpământene. Se pare că Lucan cânta în acest poem moartea lui Hector şi răscumpărarea leşului viteazului erou troian de către Priam. Prin 58 d. Ann. 9. Vacca numeşte acest poem epic Pharsalia. l-a rechemat la Roma. care. am detaşa Catachtonion. poem encomiastic.. 8). Dispunem însă de lista lucrărilor pierdute şi de unele fragmente care provin din ele. recitând versuri. 985). au pricinuit acest conflict îndeosebi grave divergenţe estetice şi politice11. care se referă probabil la Phars. 67-l82). epistule etc. Lucan s-a născut la 3 noiembrie 39 d. din secolul I Î. 15. Pe lângă rivalitatea literară şi invidia încercată de Nero faţă de fostul său coleg.C. intens elogiat (vv. aviditatea de putere. pentru a-l transforma întrunui dintre cei mai importanţi poeţi ai curţii imperiale. poate reprobatoare la adresa lui Nero. care elogia meritele împăratului. Lucan a fost obligat să-şi taie venele şi a murit în vârstă de douăzeci şi şase de ani. poetul atribuie patriei o prosopopee. 70. Epistulae ex Campania (culegere de scrisori). dat fiind că. Siluae (zece cărţi de improvizaţii poetice). cunoscută mai ales sub numele de Pharsalia şi consacrată războiului civil între Caesar şi Pompei. 6)10. dar Nero. corelată * Celelalte lucrări ar fi: Orpheus (poem liric). Nero se îndepărtase atât de neoasianismul Annaeilor. de fapt pe gustul lui Nero. Curând însă poetul intră în conflict cu împăratul însuşi. Unii antici l-au reprobat cu vigoare. Medea (tragedie neterminată). Laudes Neronis. 15. Cartea întâi anunţă subiectul. Allocutio adPollam. Dintre celelalte opere pierdute. un poet de o precocitate excepţională.

C restaurarea republicii devenise imposibilă. un adevărat „Grundthema". 234-271). Commenta Bemensia. Ultima carte înfăţişează intrarea lui Caesar în Alexandria. Pharsalia comportă un adevărat discurs epic. unde se refugiase. care însă va ajunge la pararetorică. în cărţile următoare.C. urmărea celebrarea faptelor lui Nero. Tocmai din înţelegerea acestei imposibilităţi provine în parte şi pesimismul relativ al lui Lucan. dar şi eliberarea de tiparele epice homerico-vegiliene16. v. dar. bătălia de la Pharsalus constituie episodul spre care converge întreg discursul epic13. ca şi alealtor autori. ca şi spre a urma exemplul lui Manilius. care conduce armata republicană în provincia Africa. Apoi poetul narează cumplita experienţă a lui Cato. Caesar. Caesar ocupă Roma şi trece apoi în Epir şi în Thessalia. Cele din urmă versuri arată cum Caesar pleacă spre flota sa. ucis în Egipt. adică Titus Livius. Totodată Lucan a consultat scrierile lui Seneca Retorul şi lui Cicero. Ţara epică a lui Lucan servea uneori referinţelor şi reflecţiilor asupra statutului politico-ideologic al epocii lui Nero. în definitiv. Morfologia epopeii lui Lucan comportă temele tradiţionale ale poemelor homerico-vergiliene: lupte şi acte eroice. Dar cum şi-a alcătuit Lucan epopeea? El a consultat numeroase izvoare şi s-a documentat temeinic. Cartea a şaptea. Nu este totuşi exclus ca. înainte de această interdicţie. căci. în relatarea evenimentelor petrecute în această ţară. nu existase nicăieri14. se potenţează pe parcursul discursului epic şi devine „cimentul" acestuia. ravagiile pasiunilor contribuiseră la declanşarea războiului civil15.. unde fiul lui Pompei. Lucan traduce astfel o anumită filosofie a istoriei şi. care nu rezidă doar în autonomia morală a „bărbaţilor buni". De aceea. în care Pompei este înfrânt.1). o concepţie originală despre epos. înarmat cu virtutea stoică. în cartea a noua a Pharsaliei. care se ocupaseră de războiul civil. Pasiunea pentru „libertate". care a constituit sursa sa cea mai importantă. înainte de interdicţia oficială sau semioficială. Materia istorică este încorporată unei ţări a eposului eroico-cetăţenesc. vv. Concomitent. chiar dacă a luat ulterior distanţă faţă de ele? Desigur Lucan detestă tirania şi iubeşte libertatea.C. cândva decantat în cadrul republicii romane. Pe de altă parte. cunoştinţe de fiziologie şi biologie. tonul oratoric evidenţiază influenţa exercitată de retorică asupra lui Lucan. 382. prin Libia. este atacat pe plaja de la Alexandria. Pentru că şi-a ales un subiect istorico-politic. Discursul despre această ţară eroico-cetăţenească nu putea fi decât pesimist. Pe când subiectul Pharsaliei îşi află precedente în operele poeţilor epici romani arhaici. cum am văzut. prezintă bătălia de la Pharsalus. Alcătuirea Pharsaliei Lucan a început să-şi redacteze epopeea probabil începând chiar din 60 d. vizitează ruinele Troiei. Brutus şi Cato se hotărăsc să moară apărând libertatea. poetul s-a distanţat de metodologia analiştilor şi s-a apropiat intenţional de concepţia monografică. unii comentatori antici au susţinut că Lucan a fost mai degrabă istoric decât poet (SERV. pentru abandonarea Italiei de către Pompei. care. întrucât înţelegea că. iar intertextualitatea cu Vergiliu este incontestabilă. profund original. însă Lucan nu este un autentic republican. Ad Verg. un izvor mai favorabil cauzei senatoriale. Cu toate acestea.înaintarea armatei coborâte din nord. navigaţie şi furtuni. Pharsalia denotă o bogată deocumentare geografică şi etnografică. Iar revolta legiunilor lui Caesar aminteşte de cea a femeilor troiene din 483 POEŢI! STOICI: PERSIUS Şl LUCAN cartea a cincea a Eneidei. Lucan să fi recitat fragmente izolate din celelalte cânturi. Lucan statuează două planuri de desfăşurare: primul conotează efortul omului în general. unde aşază pe Cleopatra în tronul Egiptului. consiliu în care se deliberează. Aen. adoptată de autor. de astrologie şi îndeosebi de magie. 1. deşi în structura de suprafaţă urmează ordinea cronologică. prielnic erudiţiei. Cartea a noua comportă omagiul adus de Cato lui Pompei. Cercetătorii moderni au remarcat că. consultă pe necromanta Erichto. ce mesaj voia astfel să transmită Lucan contemporanilor săi? Era Lucan republican. după ce zugrăveşte visuri şi profeţii. de a combate injusteţea şi . poetul a modificat radical optica asupra conflictului şi a utilizat. ospăţ oferit străinului. virtualmente prielnice strecurării de aluzii şi referinţe la momentul redactării Pharsaliei. Mesajul Pharsaliei Care este însă semnificaţia acestei ţări a unui epos eroico-cetăţenesc? în funcţie de filosofia istoriei. în rândurile pompeienilor (2. Oricum. Totuşi. pâladin al faimoasei libera res publica. Aceasta învie un cadavru şi îl obligă să prevestească viitorul. pe care o domină vocaţia antimitului. Pentru Lucan. în forma sa definitivă. care a marcat şi descrierea scenelor de bătălie din Pharsalia. sau. ajuns în Asia Mică. de pildă. 1. ea se bazează pe interpretarea personală şi poetică a unor realităţi istorice pur romane. Căci poetul şi-a destinat textul epic în primul rând recitaţiilor şi numai în al doilea rând publicării. dimpotrivă. Conotaţiile termenului respectiv implică un climat demn. ţara eposului eroico-cetăţenesc este împinsă de poet spre pieire. Metamorfozele lui Ovidiu au avut ecou. glorificaţi de stoici. adică Sextus Pompeius (în cartea a şasea). în care materialul documentar şi tematica tradiţională sunt foarte liber prelucrate şi integrate unei alcătuiri manifest personale. mai ales. în anii 60 d. zestrea mantuanului slujeşte unei noi concepţii despre epos. care comportă ceea ce s-a definit ca o nouă „Kunstwollen". deşi. în drum spre insula Pharos. asumată de Salustiu. sub incidenţa orizontului de aşteptare al epocii. condamnată să se dizolve în apele tulburi ale unor noi împrejurări istorice. sfârşitul războiului civil coincisese cu destrămarea ţării eposului său. Cartea a opta urmăreşte soarta tragică a lui Pompei. libertas. survenită în 63 ori în 64 d. De asemenea Lucan a consultat memoriile lui Caesar privitoare la războiul civil. însă n-a publicat şi recitat integral decât primele trei cărţi..

a contrario. dar. Relevantă este atitudinea faţă de Alexandru. Sub impactul situaţiei Imperiului din epoca lui Nero.ars. sub semnul virtuţii şi dragostei de libertate. decât cea profesată de unchiul poetului. se îmbină cu ceea ce a fost definit drept antropocentrismul Pharsaliei.. Totuşi. Cum am arătat. care ar trebui glorificaţi fără . concomitent stoic şi antropocentrist. Pe de altă parte.. de fapt ţării poeziei epice a lui Lucan.. închipuiţi ca simboluri ale forţelor naturii şi ale unui suflet universal {Ph. pentru că acesta era strămoşul lui Nero {Phars. chiar dacă fatalismul său. se modifică radical şi atitudinea poetului faţă de principalii antagonişti ai epopeii. pentru absenţa oricărei evoluţii17. nu elogiază pe învingători. cum am arătat. Cato. Lucan însuşi elucidează aceste efecte în invocaţia poemului. 74-84). 1.. care va deţine o poziţe cheie în mentalitatea romană de la sfârşitul secolului I d. v. Noi considerăm că strategia lui Lucan comportă un fond de idei comun. ci pe învinşi şi sugerează solitudinea omului. Totodată deloc republican. Alţi cercetători pledează. 20-21). poetul a resimţit presiunea Barbarilor ca o încercuire a statului roman. simbolul despotismului orientalizant. pentru unitatea ideologică de monolit şi coerenţa epopeii.C. pe baza căruia se schiţează o evoluţie clară a unor concepţii ale poetului. Lucan a crezut permanent în ineluctabilitatea Principatului. Lucan se străduieşte să scuze erorile militare. 1. pe care Lucan îl califică drept „vlăstarul nebun al lui Filip/ / şi tâlhar norocos" (Phars. adică Caesar şi Pompei. dimpotrivă. 487-525). El a rămas fidel alegaţiei din prima parte a poemului: „pacea a venit numai împreună cu un stăpân" (Phars. iar al doilea este mobilizat de forţele răului. desigur pe baza fondului stabil de idei. este totuşi abandonat. cea a învinşilor lui Cato". Alegaţie care va influenţa o apreciere similar enunţată mai târziu de Tacit. despre zei. Chiar dacă ar fi fost. Elogiul iniţial al lui Nero nu trebuie considerat. Dar Lucan n-a vrut să susţină că vestitul erou stoic care a fosî Cato s-ar fi împotrivit destinului. când se ajunge la judecata de valoare stoică şi când se cristalizează efectele îndepărtate MESAJUL PHARSALIEI ale celor două planuri ale discursului. de sorginte antoniană. S-a arătat. Desigur Lucan este mai puţin fidel armăturii doctrinare a Porticului decât Persius. cum vom vedea . s-a accentuat împotrivirea sa faţă de un principat orientalizant. stabil pe tot parcursul discursului epic. în nici un caz. declanşatoare de conflict cetăţenesc. fatum. Astfei. fiindcă au oferit lui Nero prilejul să devină împărat (Phars. 1. într-adevăr. 4. pesimismul. în optica politică a lui Lucan se pot decodifica anumite modificări de accent. zugrăveşte istoria ţării sale epice. încheiată cu izbânda forţelor răului. Ca şi unchiul său. stoicismul era o filosofie deschisă spre inovaţii. poetul din Corduba a fost de la început adeptul unei monarhii foarte tradiţionaliste şi romane (ceea ce l-a nemulţumit pe Nero!). ironic. rămân constante în toată 485 POEŢII STOICI: PERSIUS Şl LUCAN desfăşurarea epopeii. Ideile poetului despre evoluţia universului {Phars. condamnă frecvent luxul şi luxuria. v. confruntat cu legea inflexibilă a sorţii. pledează pentru o demnitate. v. stoicismul se menţine ca bază ideologică permanentă a epopeii. săvârşite de Domitius. teocratic. adică rămânând solidar cu libertatea. totuşi lipsit de conotaţiile filosofice pe care zadarnic încercase să i le imprime Seneca. care nu era laş. Crimele războaielor civile sunt de iertat. sed uicta Catoni {Phars. fatalitatea a împins Roma spre războiul civil..a cărui imagine evoluează în Pharsalia. Lucan nu şi-a cantonat filosofia numai în sfera politicului18. cum s-a afirmat. care decurge din considerarea acestei înfruntări. sunt foarte stoice. De asemenea s-a menţinut stabil ataşamentul de nezdruncinat faţă de Roma şi de romanitate. a rupturii survenită după primele cărţi ale Pharsaliei şi după dizgraţierea lui Lucan. vestitul cuceritor macedonean. în ultimele cărţi. însă Alexandru constituia paradigma lui Caligula şi Nero. Niciodată ei nu devin adevăraţi eroi. w. La nivelul structurii de adâncime a discursului epic. 128). 9. w. 2. Evoluţia concepţiilor lui Lucan Evoluează totuşi mesajul emis de Lucan. 580 etc). uictrix causa deis placuit.opresiunea. 33-38). ca Vergiliu.şi adoptarea unei optici mai apropiate de standardele aristocraţiei romane. De altfel Lucan s-a referit uneori la politica externă romană.. Dar oare n-a evoluat atitudinea lui Lucan faţă de Nero? Anumiţi cercetători desluşesc o mutaţie radicală în exprimarea acestei atitudini. w. că el l-ar fi aplicat cum a crezut că reclamă virtutea. Zeii au pedepsit laşitatea muritorilor şi au pus capăt republicii. Cum trebuie însă interpretat un vers care a nedumerit mulţi cititori şi cercetători? Ne referim la: „cauza învingătorilor a plăcut zeilor. ulterior planurilor semiexpansioniste ale regimului imperial. w. 2. Poetul crede ferm în puterea constrângătoare a destinului stoic. dar. 670). că Lucan nu predică în acest vers teologia victoriei. însă impactul ei s-a realizat numai prin intermediul demersului uman. conflictului cu părţii. Lucan furnizează descrierea măreţiei sufleteşti. 10. cum am remarcat mai sus. cum am arătat în alt capitol. inclusiv la problemele relaţiilor cu populaţiile danubiene19. v. n-a abandonat libertatea! De fapt. ci. admiraţia faţă de Cato . 1. de către cercetători italieni. un stoic pragmatic.. mai puţin consecvent decât cel al altor adepţi ai Porticului.

Totuşi. însă respectă cu stricteţe structura. w. Poetul este tulburat de contrastul între inevitabilitatea monarhiei . Anumite cuvântări se transformă în controverse retorice. în anii 6l-62 d. 492-497). Poetul pare să asume ideile conspiraţiei lui Piso. structurat după regulile declamaţiei. care recurge uneori la invectivarea unor personaje şi la apostrofă. preconizat de Seneca. w. Parcă s-ar fi convertit în aspirantul spre înţelepciune. precum cele mai sus menţionate ale lui Brutus şi Cato. Astfel tonul poemului devine nu numai oratoric sau eventual dramatic. antinomia angelic/demonic. în alcătuirea acestor cuvântări. care devastau caracterul lui viciat. 799-809. om al epocii lui Nero. Totuşi. de a fi cât mai convingător. Lucan transcende semnificaţia tradiţională a procedeelor declamatorii. Evoluează întrucâtva şi imaginea lui Cato.1. 7. când îşi contrapune personajele.. Or. emoţionat. 1. Caesar devine tiranul prin excelenţă. Totuşi. care ignoră viitorul şi imploră încheierea războiului civil (Phars. Intruziunea sa în trama epică suprimă „distanţa" dintre narator şi obiectul naraţiei. înzestrat cu virtuţi ca moderaţia. intervine în desfăşurarea acţiunii. poetul conferă funcţionalitate epică emfazei retorice. paradigma vie a autenticilor romani. 2. vv. în acelaşi timp. Quintilian l-a considerat pe Lucan orator mai degrabă decât poet (Inst. v. . vv. de umanism generos. prosopopeele. Pe de altă parte. Astfel Lucan alternează cu iscusinţă falsa obiectivitate şi exprimarea nemediată a propriilor idei. adresându-se.C. digresiunile. întreg poemul este.. Pe de altă parte. pentru că este bântuit de o furie cumplită. şi în salvatorul republicii. Cu toate acestea. structurată la o înaltă tensiune ideatică şi emoţională. în partea a doua a epopeii el devine căpetenia vrăjmaşilor tiraniei. de fapt a unui cetăţean al ţării epice a Pharsaliei. Pharsalia este un poem romantic. w. antinomie care va juca un rol foarte important în istoria romantismului. romantismul deznădăjduit dobândesc o pregnanţă accentuată20. cândva reclamat de Cicero. ei sunt puşi pe acelaşi plan. 5. în loc de înţelept hieratic. operează tranziţia de la retorică la pararetorică. aşa cum le concepeau retorii. 10. personaj emblematic pentru forţele distructive. participă încordat la peripeţii. încarnarea tuturor 486 EVOLUŢIA CONCEPŢIILOR LUI LUCAN virtuţilor romane şi tradiţionale.190).. Abundă prin urmare tiradele declamatorii. de altfel.. însufleţit de mobilurile sale politico-filosofice şi de o poetică înnoitoare. w. compartimentarea alocuţiunii antice.. w.. martirul sacru al stoicismului.. Poetul comentează permanent gesturile* eroilor epici.acceptată parcă mai greu decât în proza unchiului său şi celebrarea nostalgică a unor idealuri revolute. Ţara eposului lui Lucan vibrează adesea de sinceritate patetică. enigmatice. spre a comenta evenimentele ţării eposului său şi a inculca ascultătorilor şi cititorilor interpretarea pe care o conferă războiului civil. care îl transformă într-un Ahile demonizat. El îşi transformă discursul epic într-o confesiune. ca şi cazurile . altfel spus. Controversa lor. sentimentul justiţiei (Phars. Poetul îl concepea pe Cato ca un arhetip al lui Seneca şi tododată se considera un nou Brutus21. peste o sută în ansamblul Pharsaliei. de altfel. De altfel personajele epopeii rostesc numeroase cuvântări. diverse procedee de amplificaţie oratorică. Vocea auctoriala a lui Lucan se traduce în trei tipuri de intervenţie directă: a) a naratorului 487 POEŢII STOSCI: PERSIUS Şl LUCAN explicit. 1035-l062) se relevă ca deosebit de abominabilă şi denunţă pasiunile. când moralizează sau meditează asupra evenimentelor. într-adevăr.nominativul şi vocativul. 7. c) cea a unei persoane nedefinite. Se impune. 297-299). îl diferenţiază pe poet de Vergiliu şi mai cu seamă de Homer. De altfel tonul sumbru. 242-325). Sau. ci şi liric. însă admiraţia faţă de calităţile lui sporeşte după cartea a treia a Pharsaliei. ca un personaj suplimentar. bunicul lui Lucan. care comentează nemijlocit situaţia politică a timpului său {Phars. 8. 1. Am spune chiar mai romantic şi mai neoasianist decât operele lui Seneca. civismul. 135). Desigur Lucan era poet. b) cea a poetului însuşi. w. s-a arătat cu sagacitate că în spatele controversei mai sus citate între Cato şi Brutus se aflau discuţiile între Seneca şi Lucan însuşi. Lucan devine de regulă declamatoriu. dar încă decişi să-şi continue angajarea politică. cândva expuse de Seneca Retorul. de pildă. Bucuria încercată de Caesar în faţa capului retezat al lui Pompei (Phars. 440-459). Tonul oratoric şi vocaţia romantică încă din antichitate.. cuprinşi de îndoieli. conduce de fapt la angajarea celor doi eroi stoici în tabăra pompeienilor (Phars. Lucan comentează direct. 9. la începutul Pharsaliei. Lucan regretă destabilizarea instituţiilor tradiţionale şi blamează ereditatea monarhică (Phars. în vreme ce.. încrederea în demnitatea fiinţei umane depăşeşte această dilemă tragică. Pompei este prezentat în plin declin. exprimând totuşi optica politică a poetului22. Cato devine adversarul militar destoinic al lui Caesar. Dacă. poetul renunţă la formulele introductive din discursurile homerice şi vergiliene. 81 şi 86) sau schimbând rapid între ele persoanele verbelor. ilustrativ pentru structurile vehiculate de stilul nou. 823). ulterior Lucan propune o diferenţiere clară a valenţelor caracteristice lor. El are darul şi voinţa de a domina. de fapt un poet înzestrat cu un talent notabil. o subordonează unei arte de remarcabilă densitate emoţională. 432. bătălia de la Pharsalus (Phars.rezerve. 553-879). Dar cum se realizează subordonarea emfazei faţă de obiectivele politico-estetice ale Pharsaliei? Lucan devine oratoric din dorinţa de „a spune cât mai mult". El este conceput în permanenţă ca adevăratul erou al epopeii. la începutul discursului epic. 4.. sentenţele. confesiv. Romei însăşi {Phars. chiar în cartea a patra. doar ca „umbra unui nume mare" (Phars.

totuşi. zeii îşi pierd funcţia generativă de discurs epic. însă Pharsalia constituie o anti-Eneidă. De asemenea el elimină eroul unic sau cel puţin principal. Revoluţia începe din invocaţie. care privesc fie personajul care solicită profeţia. 2) eroul. Pentru a conferi măreţie evenimentelor relatate. esenţiale pentru revoluţia lucaneică sunt substituirea limbajului 488 REVOLUŢIA ARTISTICA A LUI LUCAN mitico-simbolic prin cel al semnelor şi cea a mitului prin antimit. şi nu un erou. v. naraţiile mitologice din Pharsalia devin amuzante. care. Miraculosul „laic" Dar totuşi ce substituie în Pharsalia miraculosul tradiţional homerico-vergilian.. din epopee. la abandonarea optimismului istoric. prezent într-un fel chiar în primele epopei istorico-cetăţeneşti arhaice şi romane? Succedaneele rezultă chiar din prezentarea. ci impactul invectivei şi al reacţiilor critico-moralizatoare îl apropie de satira vremii. întrucât poetul nu mai este constrâns să descrie meleagurile infernale. compus din zei. 3) transcendentul. la modul aluziv. în făurirea unui antimit. înlocuia limbajul simbolurilor cu cel al semnelor. ci şi deoarece s-ar referi la prezent. Lucan însuşi semnalizează tragismul discursului său (Phars. Petroniu îl va critica pe Lucan. 48). fie instrumentul prevestirii. Astfel. magîciană sinistră. care să conducă poporul roman la o victorie decisivă. însă şi a epopeii homerico-vergiliene cu subiect mitologic. Acest episod ripostează narării vergiliene a coborârii în Infern. Poetul s-a angajat într-o polemică plurivalentă. în expulzarea mitologiei şi aparatului ei specific. încât poetul renunţă la invocarea lui Bacchus. pentru a zămisli o ţară epică. în care ilustrează o inovaţie iconoclastă. relevantă apare chiar invocaţia. Divinităţile nu mai declanşează acţiunea epică. w. pe când. semizei etc. la care se referă. De altfel Lucan era contemporan cu Petroniu. declarând că renunţă la invocarea marii divinităţi dionisiace. în romanul lui. s-a remarcat că Lucan recurge la amestecul de genuri literare. ca Enea. Pentru noi. ci acesta urcă la suprafaţă. Distanţarea faţă de armonia clasică şi inserţia unui „romantism negru" sunt ilustrate de toate celelalte mutaţii. filiaţii între Lucan şi Ovidiu. Deşi. în favoarea lui Nero.. definită drept „antifrastică" faţă de Vergiliu.. 413-830). îndoliată25. dirijată împotriva despotismului orientalizant. iar autorul său este un anti-Vergiliu. după părerea noastră. pentru a răsturna înţelesul focalizant ai mesajului emis de poetul mantuan23. dat fiind că principele poate singur să inspire un poem roman (Phars. De aceea. Am văzut că acolo Lucan opune pe Nero lui Bacchus. în afară de acestea. realizate tot în cartea a şasea a unei epopei. ca în Eneida. Transgresarea moştenirii vergiliene nu se reduce. Căci el porneşte de la Vergiliu pentru a modifica în adâncime semnificaţia pasajelor din Eneida. fără a-şi pierde impactul asupra istoriei. şi nu muzele? însuşi Apollo este consemnat doar în treacăt (Phars. pentru a 489 POEŢII STOICI: PERSIUS Şl LUCAN ţese în jurul lor un univers imaginar. am adăuga noi. destinul se abstractizează. degradarea afectează şi profeţia: Romei i se prezice nu o soartă glorioasă. Atmosfera apollinică este intenţional substituită de o ambianţă dionisiacă. sub pretextul abordării epice a trecutului. 63-66). Sunt astfel practic eliminate elementele mitologice. nu Anchise. fie prevestitoarea. S-a afirmat că revoluţia lui Lucan afectează trei niveluri diferite ale textului epic: 1) subiectul. Dar de ce Bacchus. printr-o abilă tehnică aluzivă. s-au stabilit filiaţii între Pharsalia şi Octavia. mai sus efectuată. sunt desfăşurate cu un scepticism detaşat. împăratul îi va sluji ca divinitate şi profet. în Pharsalia un antierou „nevolnic". Tehnica. w. Astfel un tipar utilizat de Manilius într-un poem didascalic este transferat în sfera epicului. „Gotterapparaf. ci lui Nero. 1. S-au remarcat. Oricum. cum am arătat mai sus. 7. a consultării magicienei Erichto. adică Sextus Pompeius. depăşeşte nivelul răsturnării unor simple enunţuri ale mantuanului. însă în Pharsalia nu eroul coboară în Infern. consecinţă a unor mentalităţi şi problematici înnoite. Pe de altă parte. s-a arătat că Lucan a recurs la două . Pentru bacchismul Pharsaliei. Nu numai că el apelează stăruitor la lirism.. 6. ca şi a poeticii convenienţei clasicizante şi a varietăţii metrice. în plus. Deoarece ea implică mai ales ceea ce se poate defini ca revoluţia întreprinsă de Lucan în evoluţia eposului. w. ci tragică. ce ia locul seninei Sibile. Totodată.Revoluţia artistică a lui Lucan Apartenenţa la stilul nou nu se reduce doar la vocaţia lirico-romantică şi la funcţionalitatea retoricii. Foarte relevant este episodul deja menţionat al consultării necromantei Erichto (Phars. poetul afirmă că renunţă ia Bacchus (şi nu la alt zeu!). unde Lucan nu se mai adresează muzelor. adică Erichto. Cum este şi firesc. Lucan semnalizează prezenţa atmosferei dionisiaco-bacchice în textura discursului său epic. ci un simplu soldat înviat. 1. 207-213)24. cum vom vedea. în vreme ce luna cade de pe cer. Lucan ar modifica tiparele referitoare la subiect nu numai pentru că ar aborda o problematică romană. Inovaţia cea mai radicală rezidă în demitizarea eposului.

Adesea poetul vehiculează aproximarea sugestivă. Să nu uităm. Uneori Lucan desprinde cuvântul-cheie şi îl plasează la început de hexametru. 5. prosopopeele şi invectivele. vv. dimensiuni supraumane. care vorbesc. în parte. repetăm. tocmai pentru a figura minuţios fenomenul. se dovedesc a fi cele mai izbutite din Pharsalia. în care domină lexicul vremii. obligaţi să taie pădurea. tradiţional italică. Caesar ordonă tăierea acestei păduri. o lume chtonică. Emerg uneori chiar formule împrumutate prozei27. în orice caz de surprinzător. miraculosul lugubru corectează antropocentrismul şi fatalismul stoic. hiperbole şi antiteze. ca şi reacţiile umane pe care acesta le prilejuise. populate de divinităţi necunoscute. şi revalorizează valorile semantice periferice. rămânând între limitele antimitului. altfel. w. în funcţie de acelaşi ritm şi de aceleaşi cezuri. visele. supranaturalul transreal substituie supranaturalul mitologic. s-ar prezenta ca rigid construite. prin utilizarea amplificaţiei oratorice. 118-l60). w. eroul privilegiat al epopeii şi arhetipul lui Seneca. prin dorinţa de a fi convingător. similar regatului vergilian al morţilor. Lucan impresionează puternic orice cititor. în al doilea rând. ca şi a comportării lui Caesar. filosofice şi estetice funcţionează în interconexiuni şi se legitimează reciproc. care conferă pitoresc artei sale. chiar excesivă. care să substituie pe cel tradiţional. sonore şi adesea redundante.. Paradoxurile abundă ca să confere enunţurilor o dimensiune abruptă: înţelegerea triumvirilor este „concordie discordantă". versificaţia completează articularea complexă a unei strategii artistice pluridimensionale. Lucan este un poet de o notabilă valoare. ins sfâşiat de furtuni sufleteşti teribile. Arhaismele se întâlnesc rar în vocabularul patetic al lui Lucan. în ultimă instanţă. Totodată mulţimile sunt evocate cu deosebită iscusinţă. unilateral construit ca personaj. Caesar sfidează zeităţile macabre şi dobândeşte. sentenţele sonore. poetul recurge frecvent la parataxă. de altfel. Lucan utilizează numeroase comparaţii şi metafore. brutal. însă Lucan îl proclamă „mic". Limbajul lucaneic în pofida bunelor sale intenţii. „tehnica" magicienilor. Totuşi Lucan atestă capacitate notabilă de analiză psihologică în creionarea personajelor secundare. Revelatoare este şi descripţia unui crâng damnat de lângă Massilia (azi Marsilia). în descripţia naturii. în ochii soldaţilor săi. Limbajul său dobândeşte astfel o somptuozitate excepţională.. Astfel poetul a îngroşat considerabil duetul liniar al imagisticii sale.proceduri esenţiale26. 560-677) un spaţiu de 117 versuri. este uniform articulat. 6. ambiguitatea sensurilor. dar şi în structurarea lui Pompei şi. duse până la capăt. De fapt. care. Concepţiile politice. Câteodată descompunerea imaginii în elemente multiple determină complicarea topicii şi a sensului enunţului. 490 LIMBAJUL LUCANEIC Pe lângă tiradele retorice. când ne plimbăm în ţara eposului lucaneic. Tocmai pasajele dominate de fantastic şi adesea de macabru. Hexametrul lucaneic se deosebeşte sensibil de cel privilegiat de Persius. contrapune tradiţionalului locus amoenus un locus horridus. Oricum. faţă de 60 de stihuri la Vergiliu şi 41 la Homer. Lucan apare adesea cititorului modern ca prolix şi obositor. cu acest prilej (Phars. Versul lui Lucan. ca un Don Juan „avânt la lettre". chiar rigid. care. iar efectele sonore aveau căutare. hexametrul dactilic. că Pharsalia era în primul rând destinată recitaţiilor. unde anumite cusururi nu erau percepute. Chiar „aristia" lui Scaeva implică oroare: „virtutea" acestui centurion devine criminală şi implică o pildă de bravură nocivă (Phars. . minuţios realizate. 1. Nu-i lipseşte darul descripţiilor foarte plastice. Ne simţim copleşiţi şi totodată fascinaţi. Poetul a fost de altminteri comparat cu Victor Hugo28. Cu toate acestea. în acelaşi timp. însă astfel poetul din Corduba conferă o surprinzătoare supleţe anumitor versuri.. Presagiile. Am arătat că Caesar este un antierou. naşterile monstruoase. când evocă animalele. Apare arid construit însuşi Cato. Fervoarea sa este însă autentică. Rubiconul era un râu destul de mare. care transformă acest crâng într-un peisaj fantastic. Lucan. v. ca şi la formulele intensive şi la superlative. surprinzătoare. concordia discors {Phars. lugubre. chiar al lui Caesar. imagini noi. conotaţiilor lirice şi altor mijloace mai sus evocate. ar fi devitalizat discursul epic de fantasia lui poetică. cum am văzut. Lucan a operat cu un fel de miraculos „laic". Războiul civil însuşi este învestit cu dimensiuni cosmice şi totodată horifice. Termenul de robora redobândeşte sensul iniţial de „copaci". apelul la diverse elemente ale fantasticului împlinesc golul lăsat de expulzarea graţioaselor fiinţe mitologice. 3. Lucan consacră descrierii furtunii pe mare (Phars. curge larg. frânate de exortaţiile lui Seneca şi explicabile prin vârsta sa foarte tânără. practician al unef scriituri hiperbolizante. Adept al stilului nou. 399-452). Concluzii şi receptarea operei lui Lucan Cu toate defectele sale. zăngănitul armelor în văzduh. magia populară. 98). paruus. Totuşi fraza lui Lucan este îndeobşte scurtă. nepot al lui Seneca. ca de pildă Erictho mânuind leşul soldatului. După tradiţie. în timp ce unele epitete sunt pregnant înnoite. cinic.. Ca şi unchiul său. Poetul vibrează intens faţă de natură şi de misterele ei. sonor. în vreme ce Pompei evoluează spre un anumit eroism. poetul din Corduba îşi presară discursul cu asociaţii inedite de cuvinte.

Cum era şi firesc. Harvard Studies in Ciassical Philology. 24. Paris. romantismul plurivalent. Ettore PARATORE. Franţote VILLE. Pisa. 1 -36. Petrarca şi Corneiile l-au admirat. 83-l06. Impenui. Die Romische Satire. Gottingen. 1979. S. Rene MARTIN . critic ia adresa anumitor confraţi ai săi. Cynthia S. „La poetica di Persio". Marmorate. Persius ar adopta persona unui bătrân moralist stoic (ibid. 1991.tru personae acioptaîe cfe Persius.148-l49. Tasso. „Persius" şi „Lucan". 1089-l093. Argentea Aetas. Pentru cunoaşterea operei lui Lucilius de c ătre Persius. Poetul însuşi avea încredere în talentul său şi se adresa în felul următor lui Caesar: „Căci. 106-l07. în satira întâi. Paris. Donaio GAGLIARDI. pp. în satira a doua. pp. p. 1975. Dante. 234. lunctura esaâus acri: a Study of Persius Satires. „Una vexatissima quaestio: Lucilio. îi unea nu numai o reaiă prietenie. Paris. p. An Introduction. umanismul cald. pp. vezi Eugen CIZEK. 550-582. 49). Genova. L'âpoque de Neron eî ses controverss sdâologiques. „Lucilius. Latin Satire.eastă apreciere apare şi te Charles WITKE. 95-96). Jacqueline BRISSET. the Ans Poetica of Horace and Persius". asemenea pagini selecţionate au apărut în Izvoare privind istoria României. 555-610. re editare.. pp. Eugen CIZEK. Lucanc e la distruzione dpi miti augustei. Rene PICHON. 1095-l105.. îi erau ostili. pp 174-l78. Persius şi Lucan se asemănau în unele privinţe. Les idees politiques de Luc8-n. 9. o persona foarte sinceră emerge din satira a cincea (ibid. tradusă în numeroase cărţi şi articole hărăzite lui Lucan. combustia intensivă a imaginilor. Cîermon. ci şi tinereţea fen/entă. Eugen CIZEK. prin excelenţă cu cel al tui Thr asea. London. în pofida deosebirilor mari care i-au separat. Jonn Patrick SULLIVAN. pp. printre stoicii vremii. Astfel. a 8-a. pp. 150-l51. 1968.S. 1970. 38l-386. 226-260. precum Quintilian şi Servius. 1970. 2 voi. lUnerario delta poesia latina nel I secolo deIV Impero. 2. că anumiţi clasicizanţi. vof. FISKE. Studi di Filologia Classica in Or. vigurosul efort înnoitor.. La Prowidenza crudele. p. Istoria literaturii latine. „Perse ef Neron'. 492 ___ NOTE 1.. pp. Această ordine ar începe cu satira a şasea şi s-ar fi încheiat cu satira întâi (ibid. lancu FISCBER. 104-l42. „Peisius". pp. III. 9. Manuel d'initiation ă la litteraîure ei â ia civilisaîion iatines. când articulează caracterele şi reacţiile unor personaje aie sale. Emmanuele NARDUCCI.luvenal . Palermo. f-erranci. pp. Paris.fervoarea juvenilă a lui Lucan. Pentru acest punct de vedere asupra izvoarelor de inspiraţie ale lui Persius . Persius a fost prezentat ca un doctrinar. p. 1978. 1818. AHL. 1924 . pp 75-l24. Istoria literaturii latine {14-l17 d. Bucureşti. a 9-a. Irt sfârşit. 97-l01).-l55. 1982. pp. L'ambiente familiare e letterario. Lucan. care prelungeşte ideile din choliambi. pp. Ithaca-London. Neron.1913. 38). 7! şi 93). Ultimele decenii ale secolului nostru au comportat. Satire şi epigrame. o adevărată explozie bibliografică. dacă este legiuit să făgăduiesc ceva muzelor latine. 70. XII-XIII. 1981. Chicago . Am arătat că opiniile anticilor în privinţa lui Lucan erau împărţite. 1977.ore di Giusto Monaco. 3. vibraţia lirică autentică. Partea întâi. insă garda naţională a revoluţiei franceze şi-a înscris pe săbii cuvinte inspirate dintr-un vers al epopeii iui Lucan. vezi Domenico BO. au apărut pasaje tălmăcite din opera iui Lucan. Essai sur Perse.. . Fabio CUPAIUOLO. Studi di Filologia Classica in Onore di Giusto Monaco. passim. mai aîes pp.. pe lângă o trăinicie ce echivala cu 491 POEŢII STOICI: PERSIUS Şl LUCAN eternitatea: se reliefa în acest fel chiar mai cutezător decât Horaţiu şi Vergiliu. în diverse culegeri. Lucano. Î957. p. poeîa delta libertă. vezi Nino SCIVOLETTO. ed. 200. în multe ţări. Fabio CUPAÎUOLO. Bucureşti. 19l-213. Rrenze. Istvan K. în reviste mai vechi. mult mal convingătoare {ibid. Storis delia ietteratura latina. Paolo TREMOLI. în vreme ce. 14l-l42. Pharsalia noastră va trăi şi n-o va cuprinde niciodată întunericul" (Phars. partea I. 983-986). Dar Lucan a fost admirat nu numai de Statius. Bucuraşi'. a 9-a. Napoli. 337-349. Persius asumă peisona tânărului poet rebei. 1973. Lucan clama romanitatea artei sale şi caracterul ei novator. Itinerario dellapoesia latina nellsecolo dell' Impero. w. 1975. pp. Leiden. a 2-a. pp. pp. pe când Ciaudian a exploatat filoane ale Pharsaliei. p. în privinţa observării realităţilor literare şi conectării lui Persius la dezbaterile estetice ale epocii. 1985. Recent a apărut o traducere integrală a Pttarsaiiei. Bucureşti. marele Tacit se inspiră din imaginile lucaneice ale lui Pompei şi Caesar. vezi Cyntnia DESSEN. toate aceste mărci ale epopeii lucaneie au impresionat adesea pe mulţi dintre cititorii Pharsaliei. Rene PSCHOM. 1967. 1982. A Study of Persius Saîires. 1972. Bucureş ti. Napoli. ca Orpheus şj Ausonia. 337 şi urm. 551 -552. suflul de emulaţie ce o mobiliza. iar în satira a treia se impunea o persona stoică. I. II. este reliefată de aceeaşi cercetătoare (ibid. vieţii. 61.. trăirile intensive. care crezuseră că operele lor vor dura cât puterea romană. a. faţă de rnodelese greceşti (ibid. pp. 18l-l34. Per. îndepărtat de observare?. 1964. 1967. de către Ulrich KNOGHE. BIBLIOGRAFIE: Fredarick M. Lucrezio e Persio. 15. Paris. Istoria literaturii latine. imagistica vibrantă. 168-l79. Histoire de la littârature latine ud. Histoire de la litterature latine. Reiativ recent. Paris.. I. Filologii au studiat opera iui Lucan şi au alcătuit scolii. ed. 1970 (în traducerea autorului acestor rânduri). în vreme ce marele număr de manuscrise ale Pharsaliei ilustrează interesul pe care i l-au arătat evul mediu şi Renaşterea. ithaca-London. pp. 1964 şi în Antologie de literatură universală. Pentru relaţiile poetului cu cercurile cultural-politice.'JEUV'E. De altfel s-a demonstrat că Persius cunoştea temeinic opera lui Platon: vezi Antonio CARLINI. ca Otho şi Vitellius. 40). Cu toate că a adoptat o atitudine critică faţa de comportarea politică a poetului din Corduba. passim. Rome sinous. Paris. „La seconda satira di Persio e i'Afcibiade seconda". Bucurat ti.. Neronia 1977. stoicismul militant. pp.Jacques GAILLARD. Les genres litteraires â Rome.C). 30-41. Bolteau şi neoclasicii n-au gustat farmecul Pharsaliei. 1978.. 1958. 1 -2". DfcSSEN. The Structure of Persuasion. 1976. pp. 110. Studii clasice. Popularitatea lui Socrate. vezi G. Aşadar. Literature and Politics in Ihe Age of Nero. iii Memoriam Entii V. cât va dura şi cinstirea adusă poetului din Smyrna [Homer]. M. Imperiul. lunctura callidus aer. 1961. ed. reeditare Napoii. 1582.London. generos. pasiunea sinceră pentru libertate. HORVATH. Discursurile ambilor poeţi stoici vor emoţiona totdeauna. Prefaţă ia Persius . 1924. ci şi de Florus. 307-330. afirm că viitorimea va citi opera mea şi faptele tale. Anneo Lucano. Prin urmare. sinceritatea confesivă a mesajului tor. Ades du 2-e colfaque de la Societe Internationale d'Etudes Neromennes. Trtesîe. Ace'aşi savant consideră că satirele au fost scrise de poet într-o altă ordine decât cea a ediţiilor postuma.. p. 60-33. Cu unele nuanţe.. 196 i. Chicago-London.Marţial. pp.

pp. Istoria literaturii latine. 14l-l42. J. 1. CIZEK. 166-l69. pp. pp. pp. p. 83-84. CUPAIUOLO. cit. „Le luxe. Dar libertas ar semnifica la Lucan contestarea tradiţiilor literare clasicizante. „L'opposition de Lucain au Bellum Civile de Cesar".1928. 1l-l2 (alegoria). KNOCHE. 1970. Donato GAGLIARDI. SCIVOLETTO. antivergiliană şi antineroniană. pp. Paris. Rene MARTIN . p. susţinea. op. N. 1976. 10. 476-504. Pisa. în ce priveşte configurarea unităţii artistice profunde a satirelor. cit. Lucano e la distruzione dei mitl augustei. 178. Ithaca-London. pp. 90. 156-l75. M. Napoli. vezi E. Tacit îi sunt ostili: vezi în această privinţă Eugen CIZEK. 39. 32-44. C. dar şi E. Istoria literaturii latine. poeta della libertâ. mai ales 497. 235-237. „Persius".GAILLARD. CUPAIUOLO. 59-62 se referă şi la Pound). pp. 1972. 8 ocurenţe se pot constata în cartea a noua. „Caratteristiche dello stile e del linguagio poetico di Persio". Ciermopt-Ferrand. Pentru antielenismul din choliambi. Rendiconti dell' Istituto Lombardo di Sdenze e Leftere. 60-61. pp. CUPAIUOLO. op. cit. Choliambii au fost consideraţi prolog al satirelor de către Wendell V. 1962. Lucan opune libertas conceptului de „domnie". 75-78. vezi C. 92-l11. Ades du 2-e Colloque de la Sociale Internaţionale d'Etudes Neroniennes. 94 (ultima satiră este cea mai horaţiană. Ramus. Bucureşti. op. 76. pp. Titus Livius. vezi R. 66-81. „Persius". 175 şi mai ales E. op. 150-l51. 1981. 92l14. L'lnformation Litteraire. 83-89. „La place de Lucain dans la litterature antique des guerres civiles". vezi ibid. op. Hermes. Lucan este declarat „representant caracteristique de la societe neronienne" de către A. vezi şi N. 174-l75 preferă ca titlu „Războiul civil". op. op. WITKE. l'elegance et la sagesse". pp. op. după ce fuseseră declaraţi poem independent al lui Persius de către Otto JAHN.1960. pe când Suetoniu. Rivista di Cultura Classica e Medioevale. vezi E. vezi A. pp. pp. PICHON. 25-36. 12. vezi C. cit. cit. 313-320. become a obscure". A. Emmanuele NARDUCCI. E. pp. 110-l11. I. şi întregul lui câmp semantic apar frecvent în Pharsalia. C. 8. 90-93. 297-307. pp. Ch. pp. 279-283 (noţiunea ar conota libertatea poporului Romei). 19l-222. poetul să ajungă la . poeticii convenienţei. WITKE. apare la Paul JAL.P. maestus. 560. 30. Mariana BĂLUŢĂ. SCIVOLETTO. Cu privire la structura satirelor lui Persius în general. 493 POEŢII STOICI: PERSIUS Şl LUCAN E. F. p. Essai sur Perse. 3l-39. pp. ci şi din Lucreţiu şi Cicero). în privinţa aluziilor la Abrasax-iao. încât George HENRICKSON. NARDUCCI. fără a preconiza restaurarea republicii. Lucans Pharsalia. pp. semnala ecouri properţiene în două versuri (5-6) din choliambi. în fruntea cărora figurează. In Defence. DESSEN. GAILLARD. I. biograful târziu necunoscut şi. 71. „The Function of Persius' Choliambics". Pentru receptare. Eugen CIZEK. 1977.1962. p. op. 1979. 237. 1972. vezi J. Istoria literaturii latine. 23. O listă a autorilor consultaţi de Lucan. Cât priveşte libertas la Lucan. Rome et nous. 91. p. 25-86. DESSEN. FARANDA. John Patrick SULLIVAN. 23-27. prin stadiul intermediar al libertăţii de substanţă morală. Bruxelles. Rome et nous. 1964. 66-73. Rome et nous. E. 95-96. „Persius". Istoria literaturii latine. pp. 1970. „Notes criîiques sur Perse'. op. „Persius". cit. 320-324. opinează că Nero a fost şocat de contrastul dintre elogiul iniţial al Pharsaliei. pp. MICHEL. MARTIN -J. Les genres litteraires â Rome.D. 66-70 (Alcibiade comparat cu un pederast prostituat. Niedermann. pp. 113. GAGLIARDI. Termenul de libertas apare de 30 de ori în Pharsalia. socotea că. Frangois VILLENEUVE. 1955. Ithaca-London. Latin Satire. care prevala în discursul poetului din primele trei cărţi. pp. vede obârşia contenciosului în poetica nouă. Giorgio BRUGNOLI. Philological Ouarterly. Lucano. 182-l84. „Perse et Neron". p. Literatura latină. op. 343-345 (care îl consideră republican pe Lucan). CIZEK. p.1961. pp. consacrat lui. pentru ca. pp. Pentru expresionism şi baroc la Persius.trovenses ideologiques. DESSEN. Totuşi. 526. 11. pp. 174. 155-l62. Gottingen. 1982. Pentru sugestivitatea portretelor fizice şi pentru raporturile cu mimul. Pentru contrastul între distorsiunile tematice şi unitatea imagistică a satirei a cincea. cit. F. pp. Studii clasice. Alcătuirea dialogului imaginar din unele satire este îndeobşte foarte labilă. atât datorită vocabularului utilizat. CIZEK. SCIVOLETTO. La caricature et la parodie dans le monde antique des origines â Juvenal. 326-333. Istoria literaturii latine (14-l17 d. 1976. 88. pp. op. op. 7. 5. că în satira întâi dialogul nu constituie decât un monolog interior. 105. R. „Le luxe. Paris. MARTIN . 112 exagerează când exclamă „Persius speeking to be dramatic. op. 23-96. 1843. pp.J. 60. 106-l10. Leipzig. HORVATH. HommagesâM. Imperiul. n. Pentru discuţia în jurul limbajului abscons al lui Persius. Dichtungskritik bei Nachargeischen Dicntern. Neronia 1977. 190-l92. Mnemosyne. 148. Neronia 1977. 15. 4. 1956. U. „Part Versus Whole in Persius Fifth Satire". Classical Philology. ed. 19 (choliambi. 4. CIZEK. p. 69-70. Paris. Pentru relaţiile cu retorica şi alte probleme. Această îngemănare este semnalată de F. 1918. „Persius". CIZEK. Pentru detaliile referitoare la sfârşitul poetului. cit. „Persio semipaganus". op. în latineşte propoziţia auricuias asini rex Midas babei a fost schimbată în auriculas asini quis non habet? Pentru atitudinea lui Perssus faţă de Nero. 522-526. afirmă că. „Sabinus MS of Persius". D. pp. L'6poque de Neron et ses cor. 557-558. op. 1982. M. Statius şi Marţial constituie cele mai importante izvoare favorabile. Pentru mesajul lui Persius. 79-88. vezi mai ales N. Istvan K. pp. pp. 339-350. F. cât şi altor elemente. Latin Satire. 337-343. p. 6.1963. „Lucan". op. 10. 13. 1966. şi timbrul pesimist. cit. l'elegance et la sagesse". CIZEK. DESSEN. 42-61. pentru scriitura lui Persius în general. desigur. ie dieu de Neron". Paris. 102-l07. La Provvidenza crudele. WITKE. cit. Literature and Politics in the Age ofNero. „Lucan". cit. vezi Kenneth J. pp. Vacca.C). pp. cit. F. II. BĂLUŢĂ. MICHEL. 279. Rome et nous. pp. pp. în choliambi. vezi E. pp. 100-l05. pp. CLAUSEN. cit. românească de Gabriela CREŢIA. 3. pp. vezi Lucien JANSSENS. îndeosebi pp. l'elegance et la sagesse". op. Bucureşti. p. Giovanni D'ANNA. pp. pp. cu anumite nuanţe. PICHON. Leiden. 104-l05 (care reperează accentele polemice). „Studies in Persius". 120-l21 etc. pp. 38-39. tradiţia romană). CUPAIUOLO. M. BĂLUŢĂ. op. Lucan. Ch. _ 113-l26.15. cit. 324-327. op. CIZEK.1968. „Verba togae". l'elegance et la sagesse". „Le luxe. „The First Satire of Persius". An Introduction.. vezi C. cit. vezi Raou! VERDIERE. pp. 228-229. Ne referim mai ales la Frederick AHL. în ediţia Aulii Perşii Flacci Satirarum Liber cum scholis antiquis. trad. pp. şi R. cit. GAGLIARDI. pp. îndeosebi portretului atribuit lui Caesus Bassus. Pentru mărirea numărului de versuri în ultimele cânturi. 111 -l12. pp. Persius asuma o persona cinica. a 2-a. pp. Rivista di Cultura Classica e Medioevale. E. vezi John Patrick SULLIVAN.86-88. 103-l05 (care crede însă că Persius ajunge astfel la un anumit manierism). p. 153-l58. 206 (care arată că dorinţa de a fi expresiv îl determină pe Persius la obscuritate). 9. L'epoque de Nâron. 3. p. D. 6. C. 48-56. pp. 18-23.Jacques GAILLARD. vezi şi C. 18l-l84. „In Defence of Persius". modelele şi documentarea lui Lucan. Istoria literaturii latine. desigur exagerând. „Le luxe. Vezi Jean BAYET. cit. „L'apport de Perse aux etudes neroniennes: Abrasax. cit. passim. 85 semnalează că termenul de „mâhnit". 2 voi. p. 1972. Imperiul. cit. 16.P. 100. 48-68 (care la pp. Ch. pp. Pentru datoria contractată faţă de Horaţiu şi alte tipare mai vechi. BĂLUŢĂ „Persius". LEBEK. dar pot fi decelate ecouri nu numai din Lucilius. 14. p. CEBE. Pentru poetica lui Persius. 1985. pe care o promovau primele cărţi din Pharsalia. 194-l95. SULLIVAN. op. ANDERSON. 254-255. Hermes.. cit. cit. AHL. pp. pp. 14. Alain MICHEL. cit. op. problematica satireloi lui.. regnum. Imperiul. Imperiul. RECKFORD. 42-47 (satira a doua). DESSEN. pp. pp. unde poetul închipuie libertatea ca „un impeto furente di passione civile". l-l4. Pentru pesimismul funciar al lui Lucan. Cum a demonstrat Michel RAMBAUD. „Lucan". op. Pentru izvoarele. pp. dar şi anterior Peter DAMS. 327-328. vezi R. vezi William S. pp. „Persius". MICHEL. Istoria literaturii latine. DESSEN. 106-l08. cit. pp. 1960. Marburg-Lahn. „Persius". vezi Wolfgang Dieter LEBEK.

1962. 28. 95. op. cit. RUTZ. 18. în prolog. 252. Lucan's Narrative Techniques. încă în antichitate se semnalase efortul lui Lucan de a-l depăşi pe Vergiliu: SUET. în legătură cu acest miraculos „laic". 253-254. Cu privire la versificaţie. Vita Luc. care propune echivalarea cuplului Seneca Lucan cu cel Cato . op. J. 20. 118-l60: l'Aristia di Sceva. PICHON. op. întemeiat pe „sangre y arena". 186-217". pp.C. MICHEL. 255-256. MICHEL. p. l'elegance et la sagesse". Literatura and Politics. 27. cit. pp. D. Pentru ipoteza rupturii. Berthe MARTI. F. pp. Istoria literaturii latine.. l'elegance et la sagesse". vezi E. GAILLARD. 8-l16 decelează în Pharsalia un limbaj gladiatorial. Izvoarele antice ale istoriei României. în ultimă instanţă. pp. passim. 158. cit. 23. cit. Chicago. dar şi W. II. Istoria literaturii latine. p. pe care Lucan l-a hărăzit lui Nero: vezi E. 29-30. Pharsalia VI. Neronia. Totuşi. PICHON. Lucain. Firenze. pp. 6l-63. pp. MICHEL. Pentru prozaisme. op. 603.J. 233-265. GAILLARD. pp. D. P. De către R.P. 25. NARDUCCI. „Lucan's Narrative Techniques". pe care Tacit îl menţionează sub forma Gaius Petronius. cit. 2. op. J. 244-246. s-a stabilit o contradicţie între accentele pesimiste. cit. „Lucan". p. 157-l62. cum am semnalat — 495 POEŢII STOICI: PERSIUS Şl LUCAN în treacăt. CUPAIUOLO. cit. 24. cit. pp. Lucan se inspiră atât din apoteozările lui August de către Vergiliu. 143-l52. GAGLIARDI. op. pp. pp. op. vezi R. pp. 15-l18. pp. pp. 152. pentru Pharsalia ca o confesiune. Sulla şi Marius nu rezultă din poem ca „mari căpitani".. 74-90. Neronia. Literature and Politics. pp. frecvente. E. reeditare. „Lucan despre ţinuturile pontice şi dunărene". Vezi şi Ettore PARATORE. Vezi. vezi Ugo PIACENTINI. 22. Pharsale. vezi E. Sept exposes. 175-l76. RUTZ. 496 XXV. Ettore PARATORE. 603-608 (acest savant în Neron et Lucain. pp. pp. şi interpretarea versului referitor la Cato din Utica şi destin. cuvânt crucial în Pharsalia. 19l-l92. pp. Dan SLUŞANSCHI. 176. p. 1964. cit. SULLIVAN. p. „Le luxe. „Lucain et l'Egypte dans la scene de necromancie de la Pharsale. cit. R. SULLIVAN. 56. 1970. Pentru funcţiile tonului oratoric în Pharsalia. 1. CIZEK. 80. E. op. pp. I. op. 6l-65. p. 234-235. vezi W. ca precursor al lui Goya. cit. La Parola del Passato. Psntru „grila" de lectură. Sept exposes suivis de discussions (Entretiens sur l'Antiquite Classique XV). 29-69.. 581. „Le luxe. GAGLIARDI. pp. 7 si 79. 75-86. op. A. cit. Osservazionisulla tecnica epica di Lucano. cit. GAGLIARDI. 114-l30: pentru amestecul de genuri şi recursul la satiră şi tragedie.J. cit. Berlin. vv. Fondation HARDT. Studien zur Kompositionskunst und zur epischen Technik Lucans. Istoria literaturii latine. BAYET. vezi Jean-Michel CROISILLE. 84-88). 40 (care utilizează formula „anti-Eneidă"). 1963. 549 subliniază că Pharsalia era în primul rând destinată a fi declamată într-o lectură publică. vezi Simone VIARRE. vezi A. 75-89. voinţa şi curajul de a fi liber. Bucureşti. „Lucan".P. inclusiv antropocentriste. 1974). 93-l01. 148-l50. 353. 206-213. 107 etc. 25l-252. op. E. „Lucan". unde ar interveni revoluţia lucaneică. DAMS. F. Storia della letteratura latina. în Georgice. 413-830. E. 99-l00. în tragedia Hercule pe muntele Oeta. p. cit. reprobarea despotismului. pp. Lucan se distanţează de mantuan încă din primele versuri ale epopeii sale. cit. „Le luxe. op. pp. op.C. vezi F. „Caton et Seneque face au pouvoir. cit. în ce priveşte afinităţile dintre Lucan şi Ovidiu. pp. 160. 1950. Dar. 240-241. 135-l36. 40-41. 579-580. pp. op. Literature and Politics. pp. pp. NARDUCCI. 1977. 143 (care observă că Enea e motivat de pietas. numit Titus Petronius Niger. CUPAIUOLO. â la lumiere des papyri grecs magiques". pp. X. AHL. op. p. pp. op. O. disertaţie. pp. GAGLIARDI. PHILLIPS. stabileşte filiaţii între episodul referitor la Erictho şi Medea lui Seneca). 217-218. Lucain.elogierea trecutului. 1989. „La structure de la Pharsale". op. CIZEK. 143-l65 îl consideră pe Lucan republican şi afirmă că pentru poet libertas. op. regretatul savant american Kenneth Rose. pp. l-2). Neronia 1977. Numeroase enigme înconjoară atât romanul. SULLIVAN. pp. PARATORE. Lucain. 26. 47-69. evidenţiază că viziunea lui Lucan asupra istoriei este dominată de concepte ca uirtus. Cum releva R. PIACENTINI. Pentru stoicismul lui Lucan. 54-61. „Lucan". E. pp. PICHON. pentru acest aspect al Pharsaliei.P. CIZEK. op. 13l-l34. A. din punct de vedere estetic. Pelegance et la sagesse". op. Vezi şi E. vezi R. 11l-l14. op. 17. 570-571. 294-949)". The Influence ofOvidon Lucan's Bellum Civile. SULLIVAN. 78-88. Les idees politiques de Lucain. iar Sextus Pompeius de spaimă). pp. 345-348. cu toate inflexiunile lui. Vezi printre alţii Jacqueline BRISSET. „Lucan". Storia. cit. vezi B. cit. cit. Lucan's Narrative Techniques. p. Pentru receptarea Pharsaliei. pp. pp. 1977. AHL. în general pentru scriitura lucaneică. Rome etnous. 58l-583. 145-l46. renumit arbitru al eleganţei (Ann. ed. Paris. cu sagacitate. în parte. 118-l19. „Caton en Libye: l'histoire et I? metaphore (Lucain. Neronia 1977. MARTIN . „Lucan". de către Josee VOLPILHAC. 43-53. pp. ci ca distrugători ai libertăţii „constituţionale" (Phars. libertas şi de admirarea unor eroi ca Regulus şi Cato. cit. foarte probabil. în definitiv. îl prezintă pe Lucan ca un stoic pragmatic. Saggio di Commento a Lucano. p. cit.Brutus. un consul al anului 62 d. s-au rostit printre alţii Mario Attilio LEVI. MARTIN . vezi D. Pharsale. D. 75-82. Dar. l-50. Acesta din urmă a fost. Milano. Berthe MARTI. pietas. „Lucan und die Rhetorik". 280-305. F. Rome etnous. cât şi autorul lui. 174-l77. Vandoeuvres-Geneve. cit. J. op. ar fi romană şi senatorială. disertaţie. cit. Pentru semnificaţia deosebită a acestui episod. op. care evidenţiază refuzul vergilianismului. pp. 97. Rome et nous. PETRONIU Enigmele Satyricon-u\u\ Celebrul roman care este Satyricon-u\ a fost atribuit de manuscrise unui autor numit Petronius Arbiter. CIZEK. 103-l10. MARTI. pp. GAGLIARDI. L'âpoque de Nâron. 7. pp. passim. caracterizarea vocilor auctoriaie ale lui Lucan se regăseşte la B. E. Pisa. 19. Gian Biaggio CONTE. Istoria literaturii latine. E. 109-l10. I. S-au identificat şi ritualuri egiptene în acest celebru episod. cândva arborată de Augusto ROSTAGNI. cum a demonstrat.P. Literature and Politics. CIZEK. VI. „Neron et Lucain dans l'exorde de la Pharsale". vezi şi D. IX.1975 (Neronia. op. 16. îl califică pe Lucan. Istoria literaturii latine. pp. pp. a 8-a. AHL. AHL. op. p. vezi U. 118-l19. Chiar J. 21. CUPAIUOLO. chiar în primele cărţi ale epopeii. Istoria literaturii latine. MARTI. cât şi lui Hercule de către Seneca. F. defineşte pe Lucan ca un „anti-Virgilio". passim. 1967. NARDUCCI. Pentru anumite dimensiuni ale metaforismului lucaneic. 2. NARDUCCI. susţine că opoziţia manifestată de Lucan faţă de Vergiliu n-ar fi început din prologul Pharsaliei. Ipoteza unităţii monolitice a fost adoptată de mai mulţi savanţi. J. CIZEK. Pentru cete trei niveluri. pp. w. pp. 1973. 1974. GAGLIARDI. dar şi F. şi elogiul iniţial optimist. D. Romano-Dacica II. pp. Nerone e i suoi tempi. p. Kiel. cit. F. mai mulţi cercetători s-au străduit . Pe urmele lui Niebuhr.

fără copii. care nu pot sugera decât o modestă mostră a masei de aventuri complicate. Discursul romanesc se articulează într-o naraţie-cadru. cu o secvenţă de un grotesc colosal. asociat binomului menţionat imediat anterior. la o orgie etc. titlul romanului ar însemna şi „cărţi cu trepăduşi ai scenei". ad. Satyricon-ui se referă şi se implică frecvent în polemicile literar-culturale ale epocii lui Nero. şi ospăţul însuşi. actor al domniei lui Caligula (Sat. PHILO. cunoscut pentru eleganţa şi rafinamentul lui. Satyricon-ul constituie în primul rând un . este aproape sigură. Primele 25 ae capitole ar constitui aşa-numitele aventuri ale lui Encolpius. după moarte. S-a calculat că noi nu dispunem în prezent decât de 10% din ansamblul textului originar al Satyricon-uM. integral fictive. Unul dintre manuscrise (Tragurensis) şi o mărturie a lui Fulgentius atestă că fragmentele conservate ar proveni din cărţile a paisprezecea.. abundent în numeroase peripeţii. fredonează ariile lui Menecrates. referitoare la contemporaneitate. Romanul ni s-a conservat în stare foarte fragmentară şi cu multe lacune. 497 PETRONIU Dar sfârşesc astfel şi enigmele Satyricon-u\ui? Fireşte că nu. Pentru a linişti suspiciunile vânătorilor de testamente. cântăreţ din vremea lui Nero (Sat. printr-un ordin imperial. atribuit lui Trimalchio. 31. după cât se pare. A fost constrâns să se sinucidă. vulgare. care se dădea drept un bătrân şi bogat naufragiat. peripeţiile extraordinare. desfăşoară peripeţiile cuplului Encolpius . într-un bordel. Cai. 3. cunoscut de antichitate. * Cel mai bun manuscris (Bernensis) consemnează forma Petronii Arbitri Satiricon. „ospăţul lui Trimalchio". în realitate. Satyricon-u\ încorporează un scenariu. Nat. fi solă. Cu umor. 5.. în care Encolpius întâmpină personaje şi evenimente specifice. pe baza unei filiaţii arbitrar sugerate între satura şi satynkos. -a. însă trebuie preferată grafia Satyricori. Pe de altă parte. cena Trimalchionis (capitolele 26-82). tocmai constituită. a cincisprezecea şi a şaisprezecea ale SaQ//7conului. Naraţia-cadru se desfăşoară pe . în mod tradiţional. Prin urmare. unde trăiesc de pe urma credulităţii captatorilor de testamente. când şi-a făurit un sfârşit plăcut. ce proliferau. 203). adică la „trepăduş al scenei". Episodul principal.Giton.cărţi de amestecuri".C. faţă de PLIN. satyricon libri. şi mai ales în a doua jumătate a secolui I d. acţiunea Satyricon-ului începea la Massilia (azi Marseille) şi se încheia la Lampsacus. subiectul romanului apare ca neobişnuit în literatura antică. într-o sintaxă voit laxă a textului.. când predominau discursurile romaneşti de proporţii modeste. Acest cuvânt era. în forma iniţială. în ediţiile moderne. simţite ca vii. 3. adică ale naratorului.. unde se insera povestiri depănate de personaje. în care primul cuvânt ar constitui un genitiv plural grecesc al adjectivului satyricus. Trimalchio. Chiar în forma actuală. prescurtarea formei „cărţi de satire". menţionat de Tacit. 498 TIPARE ROMANEŞTI Şl NON-ROMANEŞTI Tipare romaneşti şi non-romaneşti Astfel desfăşurat. Supranumele de Maecenatianus. care întrerup desfăşurarea acţiunii.. textul conservat apare divizat în 141 de capitole. petrecute succesiv într-o şcoală de retorică. profesorul Agamemnon. Alte manuscrise înregistrează şi titluri ca Satirae Petronii Arbitri sau Satirarum libri sau Petronii Arbitri Satyrl fragmenta.1. prin care trec Encolpius şi alte personaje picareşti.2. o saga umoristică şi elemente foarte diverse. romanul a fost foarte probabil redactat în anii 6l-66 d. aşadar. tăiat în bucăţi şi în faţa mulţimii5. care cutreieră diverse locuri şi întâmpină felurite tribulaţii.C. separat temporar de Ascyltos. este menţionat Apelles. Eumolpus. îşi citeşte testamentul în public: el declară că-şi lasă iluzoriile avuţii numai celor ce. 4. Mai logică pare grafia Satyricon. 52. adică la oameni şi realităţi ale epocii lui Nero sau la unele momente istorice imediat anterioare. -um. copilul Giton. aventurile lui Eumolpus.C. Aşadar. Subiectul ■ De fapt. faţa de SUET. Hist. Cal. Ner. ca într-o comedie motorie şi într-un ritm accelerat. 6). locul de naştere a! zeului Priap. îi vor mânca leşul. Satyricon-u\ combină. 31.C. cum s-a arătat. 71. fapt insolit în antichitate. Fragmentele conservate se încheie senzaţional. ca şi foarte numeroase parodii6. ca Marius Victorinus (Fragmente. 20). în materie de sibarism şi estetică. dar şi la specia satirei. tânărul Ascyltos. dar poate nu tocmai întâmplător. romanul abundă în aluzii. 63. încât se impregnează masiv de mentalitatea şi estetica timpului respectiv. chiar obscene. Leg.1. în întreg romanul-fluviu. deoarece practica amalgamul de versuri şi de proză. Titlul operei apare sub diferite forme în manuscrise.. n-ar fi putut să fie utilizat după 69 d.paliere". la un banchet baroc şi demenţial. însă uneori purtătoare de critică estetică şi culturală elevată. deoarece personajele sale duceau o existenţă liberă. care a jucat un rol fundamental în cercul cultural-politic ai împăratului. care toate implică. în 66 d. cercetătoarea Luiza Campuzano crede că romancierul ar fi trimis la satynkos. ostentativ opus tipului stoic de moarte (Ann. ne prezintă alte aventuri ale naratorului şi prietenilor lui. invenţie personală a împăratului Nero (Sat. titlul romanului este intenţional ambiguu şi plurivalent4. Ni se pare hazardat să se susţină că.C. personaj al romanului. organizat de un libert bogat. De aceea. în starea sa iniţială.3). Oricum. ca şi la satira. 33. la persoana întâi. întrucât narează. 1. strălucitoare în invenţie narativă. Petroniu ar fi făcut astfei aluzie la satura. 1) şi admiră pe Petraites. şi ale lui Eumolpus. cele trei personaje ajung la Crotona. drept factor de compensare a influenţei exercitate de cei ce stimulau pasiunile ignobile ale cezarului3. Dar cine era de fapt acest Petroniu? întrucât identificarea lui cu senatorul epicureu. în calitate de critic al gustului curţii principelui. bătrân poet rătăcitor.. în roman. încât el s-ar fi gândit la . agitată. actuale.să deplaseze data redactării Satyricon-u\ui în secolele II-III d. el era un curtean al lui Nero. 64. 73. 30. aqua niuata. aceste aventuri sunt împărţite de cercetătorii moderni în trei compartimente. Ultima secţiune. faţă de SUET. noţiunea de satiră. DIO. menţionată şi de un autor târziu. După o furtună pe mare. De asemenea. 18-l9). 3. această operă literară ar fi fost un roman-fluviu. 16. Iar sclavii toarnă mesenilor lui Trimalchio apă răcită în zăpadă. pe episoade. gladiator al aceleiaşi epoci [Sat.

C. Motivul mâniei unei divinităţi descinde. cu faceţiosul comediei antice. o asemenea caracterizare corespunde. Pe de altă parte. de fapt primul mare roman din istoria literaturii universale. Totuşi Satyricon-ul nu constituie. pusă în relaţie cu gustul pentru umorul acid. favorabil înlocuirii discursului si mbolurilor prin cel al semnelor7. în scenariul petronian. savuros. De fapt. adecvarea Satyricon-uM la formula romanului „recherche" implică şi emendările teoriei lui Lukacs. ilustrat de Encolpius-Giton-Eumolpus sau Ascyltos. dispute ale îndrăgostiţilor. după părerea noastră. cum am arătat în volumul anterior. aproape ex nihilo. cel „istorie" sau „povestire". iar romanul lui Chariton. Romancierul a inserat în naraţia-cadru cel puţin două „nuvele" mileziene. intervine în acţiune şi se răzbună pe personaje. Pe când imixtiunea lui Priap este indirectă. ci se opune acestuia în perspectiva demistificării realităţii trăite. pare a fi fost scris în secolul I î. care îl leagă pe Encolpius întâi de Ascyltos şi ulterior de Eumolpus. existau puţine romane greceşti şi Pf jtroniu a făurit el însuşi. deşi încă incipient. în general. dimensiunea caricaturală a personajelor. Bahtin. cercetătorul francez Rene Martin a arătat că. Nu este deloc necesar să postulăm un model de roman grec parodic. în vreme ce. Ni se pare important să semnalăm filiaţii cu farsescul plautin. replică parodică a Venerei. tiparele sale parodice. povestirea băiatului din Pergam şi a matroanei din Efes. specie literară introdusă la Roma de Cornelius Sisenna. ■ 500 - TIPARE ROMANEŞTI Şl NON-RC .C. încă din secolul II î. aşa cum le ilustraseră anterior Varro. de asemenea. cel al căutărilor. chiar sadismul uneori practicat de Petroniu. băi. prezintă filiaţii evidente cu ţesătura mimilor8. cu farsa populară italică. Lor li se datorează amestecul de versuri şi de proză (prosimetrum). axate totuşi în sfera cotidianului şi bazate pe o anumită viziune despre lume. Petroniu reacţiona atât împotriva a entimentalismului prea serios şi lacrimogen. fără îndoială. parodiază la nivelul homosexualităţii 499 PETRONIU bine jmul sentimental şi heterosexual din romanul grec. pregnanta coloratură erotică a romanului. Satyricon-ul ar fi un epos degradat. Am arătat că se apreciază că. în principal. în cadrul căreia eroii îşi pun întrebări.C. celei mai simple definiţii a romanului. pe lângă cele amintite mai sus.adevărat roman. prezenta afinităţi cu piesele de teatru ale comediografului elenistic Menandru. adevărat . un conglomerat de pai . total diferit de zeii solemni ai Olimpului. Bahtin porneşte de la literatura antică satirică. de asemenea. într-adevăr. cu tradiţia fescenninilor. romanul „recherche". o satiră menippee sau o satura obişnuită. sinuoase. Satyricon-u\ este un roman problematizant. privilegierea unei compoziţii voit dezordonate. care apăruse în Grecia. care populau epopeea şi interveneau direct în expandarea scenariului epic. Petroniu a făcut. şi îşi problematizează căutările. parasatirică şi de la diverse parabole. despărţiri şi reconcilieri ale lor. încărcată de ipocrizie. î mpotriva prozei de la Roma. lamente retorizante. De altfel. Iar frecventele infidelităţi ale personajelor lui Petroniu parodiază castitatea eroilor romanului grec. recursul la proverbe şi citate. Tiparele romanelor greceşti erotice. un roman al condiţiei umane. la care nu cunosc răspunsuri. în romanul erotic grec. care o caracterizase. cel puţin. zeitate populară. chiar propensiunea spre o multivalentă parodiere. pe de altă parte. care * Divinitatea amorului. fata frumoasă ca Venus. în fond cu ironia petulantă. Falsa prietenie. întrerupte de furtuni. eroii epopeii cunosc îndeobşte numai răspunsuri. fabulae Milesiae. Aceasta din urmă pare a prelucra una dintre milezienele latine ale lui Sisenna. adică datorate altor specii şi genuri literare mai vechi. din literatura fţ omanescă elenă. De altfel Joel Thomas a arătat că romanul lui Chariton. anterioare sau posterioare discursului narativ petronian se pot recunoaşte lesne în Satyricon.Giton. Limbajul crud. acţionează solidar cu acele comunităţi din care fac parte şi în virtutea imperativelor ce decurg din statutul lor. care consideră că romanul nu reflectă o descompunere a eposului. cât şi împotriva discursului istoriografie latin şi. cuplul Encolpius . întâlniri inopinate. licenţioasă. propuse de M. de poezie bucolică. adesea ambigue. parodiază fidela şi sincera amiciţia din romanul grec şi din epopeele homerice. Petroniu a utilizat. de care ar fi dispus Petroniu. pe urmele teoriei romanului elaborate de Georg Lukâcs şi de Lucien Goldmann. care. De asemenea s-a opinat că diversele ipostaze în care apare Encolpius parodiază succesiv pe Ahile. Enea şi Ulise. Şi. a atellanelor şi a mimilor. Caracterul profund novator al Satyricorhului nu înseamnă că Petroniu n-ar fi recurs la materiale şi tipare non-romaneşti. dar şi a lui Poseidon din Odiseea. spre deosebire de satirişti. Căci elementele satirice şi saturice sunt integrate unei trame narative de largă respiraţie. narativă sau a misterelor etc. impactul triunghiului „bulevardier" (soţ-soţie-amant). este Priap. cu satura şi satira.9. Satyricon-ul ilustrează criza eposului. unde interferează peregrinări multiplicate. scene de gelozie. De altminteri. din epopee. unde autorul. vicleană. Căci s-au recunoscut în romanul petronian diverse parodii. regăsim în Satyricon cele mai multe clişee ale acestui roman „histoire". De altminteri. care se mişcă în lumea unei ficţiuni. El corespunde perfect mărcilor îndeobşte recunoscute ca revelatoare pentru discursul romanesc. De fapt. amalgamul de stiluri lingvistice. călătorii pe mare. apel la tiparele „nuvelelor" sau novelelor mileziene.demon". nu-şi propune să-şi educe şi să-şi moralizeze publicul.'odii. însă noi credem că asemenea caracterizare este pertinentă numai pentru un anumit tip de roman. Căci Ninopedia datează din 100 î. tiparele satirei menippee. doi tineri vicioşi. care ră spundeau unui nou orizont de aşteptare. Satyricon-ui conotează în acelaşi timp o par odie globală de romane erotice şi un sistem ori. şi nu pentru romanul pur narativ. unde ficţiunea era prea puţin utilizată şi unde (Jomina inflaţia moralizării. Romancierul însuşi pare a avertiza cititorul asupra împrumuturilor din alte genuri literare şi conotaţiilor lor umoristice. contrar unor ipoteze mai vechi. Satyricon-u\ este un roman pentru că include o naraţie. Deriziunea învăluie diverse elemente şi episoade de sorginte epică. Desigur cu excepţia Pharsaliei. Această deriziune trebuie. până la un punct. de elegie erotică. întocmai ca Don Quijote şi alte opere romaneşti „moderne". atul desăvârşit ca Apollo*. de întindere mult mai mare decât o nuvelă. Mecena şi Seneca. Ne referim la parodii de tragedie. care l-a precedat pe Petroniu.

99. Petroniu a recurs şi la matricele unor povestiri de călătorie. în realitate. apar larg utilizate. „mintea bună". în întreg romanul. însă. intriga Satyricon-uM. Catonii (am văzut câtă importanţă acordau Lucan şi alţi adepţi ai Porticului figurii lui Cato din Utica). 15. îndeosebi pe problematizare . iubind. De altfel. pendinte de noua comedie greacă. bona mens. Am arătat. în structura intrigii ficţionale exuberante a Satyricon-u\u\ se pot decela mai multe niveluri. după părerea noastră. unei structuri concomitent unitare şi foarte complexe. pe care contextul n-o reclamă. cu privilegierea unor scene de banchet. închipuit ca independent de reguli şi de canoane. Incidentele stupefiante. Eumolpus susţine că. localizarea geografică precisă. 132. De fapt. 104. tipare mileziene. epicureismului asumat de romancier. Am semnalat acest fapt într-un capitol anterior. c . se subordonează alcătuirii romaneşti prioritare. căruia îi conferă. yr '• • PETRONIU Atât în acest pasaj. crud. în vederea alcătuirii unui scenariu romanesc genial. au determinat pe unii cercetători să compare acest roman cu Candide al lui Voltaire12. totuşi. retrasă. trad. şiretenia unor personaje. Se caută şi între ele. Dar privilegierea unui roman problematizant se corelează în Satyricon cu adeziunea la epicureism. Tiparele non-romaneşti sunt convertite în tipare romaneşti. Fundamentală rămâne. se pierd. repetăm. acelaşi Eumolpus preconizează o trăire epicureică a clipei prezente: „eu am trăit totdeauna şi în orice loc. Oricum. Epicur „este un om divin" (Sat. tema dragostei efebice. tema călătoriei în Italia meridională asigură unitatea discursului romanesc.prin intermediul lui Encolpius . organic integrate structurii romaneşti fundamentale. „enchaînement"). Petroniu reprobă pe stoici. Petroniu topeşte şi retopeşte totul. Dar ce anume caută aceste personaje? Mijloace de subzistenţă şi aventuri erotice.rj epicureism. Structura Satyricon-ului Incandescenţa narativă caracterizează. personajele. Totuşi. pe un anumit decepţionism. într-un alt enunţ. fug de obstacolele de care se lovesc pentru a căuta. . Naraţiunea la persoana întâi ar putea descinde şi din povestirile de călătorie. în roman se pot descripta şi unele valenţe cinice. însă toate aceste împrumuturi de tipare sunt.căci ele au probleme şi creează mereu probleme -. De altfel Eumolpus a fost apropiat de tipul poetului cinic rătăcitor. în sfârşit. dimpotrivă. în acelaşi timp. îndeosebi personajele Saiyr/con-ului se deplasează neîncetat în spaţiu şi manifestă reacţii de călători11. absenţa unui autentic factor transcendent în roman sau prezenţa unui element divin foarte degradat? Modelul de roman preconizat de savantul francez Rene Martin pentru Satyricon şi întemeiat pe o percepere a crizei valorilor. resimţit de personaje. de mim. 3). astfel. S-a întrevăzut în „fugă" una dintre structurile preeminente ale romanului scris de Petroniu15. trebuie conexat. în numele epicureismului. sunt respinse nu numai ideile relative la transmigrarea sufletelor. ci şi cele la dezvoltarea ciclică a lumii. liniştea sau ataraxia epicureică şi înţelepciunea.1.BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ fusese preluată de Fedru şi într-un discurs mult mai rigid. zămislită. echivalând cu o declamaţie în versuri elegante. credinţa că locul omului se află printre obiectele şi relaţiile care îl determină. savant Epicur. S-a arătat că Satyricon-u\ echivalează cu o călătorie iniţiatică sau mai degrabă cu o anticălătorie14. Fireşte. identificată într-un epicureism fundamenta?3. Pentru Petroniu romanul constituie efectiv un „antigen". ca şi cum mi-aş petrece cea din urmă zi dintr-o viaţă. simplă cum alta n-a fost?// Farmecul vesel al vorbei curate surâde într-însa -// Faptele unui popor spuse în candid limbaj!// Cine nu ştie. că scenariul romanesc se realizează prin două proceduri esenţiale: încadrarea în naraţia-cadru a unor povestiri ale personajelor (în franceză „enchâssement") şi înlănţuirea episoadelor (în franceză.16). Au fost de asemenea încadrate în naraţia-cadru şi alte povestiri populare italice. ca naraţia la persoana întâi („Ich-Erzăhlung"). O ficţiune deosebit de fascinantă este. cu o îngăduita care şi tindea această filosofie în epoca imp — CLUJ — r. încât numai aparent Satyricon-u\ ar fi o colecţie de episoade. pe marginalitatea acestora. de Eugen Cizek). însă ele caută febril . asupra căreia vom reveni şi aderă fe. Ceea ce nu înseamnă că acest model este rezultatul inevitabil al opţiunii epicureice şi nici că adeziunea la doctrina Grădinii nu ar fi putut conduce şi la o altă formulă romanescă. trad. într-o declaraţie programatică. cu o frunte posacă?// Scrierea mea condamnând. Catoni. aşadar. de fapt antieroii Satyricon-u\u\. în legătură cu un comic violent.o poetică explicită. Prin urmare. de asemenea. pe ambiguitatea lor socială şi psihologică. cât'şiîn rândurile subsecvente. poanta subtilă. 132. recent identificate de Gareth Schmeling. care n-ar mai reveni niciodată" (Sat. adeziunea la epicureisrn. Petroniu înfăţişează limpede adeziunea sa la doctrina lui Epicur: „oare de ce ne priviţi voi. se regăsesc şi apoi se pierd din nou. şi îi acuză de ipocrizie (Sat. propune . mediul citadin şi tododată cotidian în care se desfăşoară intriga. de Eugen Cizek). adevărului tată:/ / învăţătura-ţi ne-a spus: viaţa nu are alt ţel!". romancierul proclamă noutatea şi simplitatea propriei opere şi speciei literare făurite de el {nouae simplicitatis opus). într-un creuzet magic. îşi petrec vremea într-o rătăcire permanentă. să se-nfrupte din darul Venerei?// Cine ne poate opri să huzurim în pat cald?// Ne-ai poruncit-o. Episoadele picareşti. Dar în structura de adâncime a acestei intrigi poate fi desluşită o opţiune filosofică.. care o populează. caracterul senzaţional al unor peripeţii10. mai ales greceşti. este elogiată viaţa simplă. {Sat. care nu se reduce la declaraţiile anumitor personaje. Oare nu trebuie să conexăm opţiunii epicureice şi trăirea imanentistă a peisajului constituit în discursul romanesc. dezlânat asamblate. Sunt parodiate zeităţile şi miturile. de factura banchetului literar.

De fapt. pe care autorul o considera necesară şi. s-a exagerat sensibil aşa-numitul realism al lui Petroniu. S-a arătat că. asupra ponderii atât de importante a sexului în aceste moravuri. observă modul de a se comporta şi de a vorbi al liberţilor. Se profilează astfel parametrii unui întreg tip de civilizaţie. hanuri. mai degrabă al valorilor întâmpinate. limitate la câteva mii de oameni. care totuşi nu le poate modifica complet semnificaţia genuină.. până la Petroniu. Deşi Fellini n-a înţeles cu adevărat romanul lui Petroniu. dar proşti şi infatuaţi. Nu este o întâmplare faptul că Federico Fellini şi-a intitulat // Satyricon unul dintre cele mai bune filme ale sale. care rezolva toate tribulaţiile lor. Chiar dacă ele primesc. în existenţa general umană. ca şi prin şcoli. Gareth Schmeling evidenţiază cu îndrituire această diferenţiere a romanului de textura consacrată a mitului. Anumite personaje ale romanului revelează unele mărci ale unor categorii socio-morale autentice. căutările personajelor petroniene implică şi o descriere. desigur „avânt la lettre". cum am arătat mai sus. cu unele excepţii. şi nu numai asupra mentalităţii ei. şarlatanii vicleni. în vreme ce în mit desfăşurarea subiectului era predestinată. epicureic. Jean Yanne şi de o parte dintre cele ale lui Bunuel17. şi alcătuieşte un adevărat roman de moravuri. literatura latină aducea în creaţiile ei doar grupuri sociale. şarlatanismul. în umor. am spune frenetic. Viciile se concentrează în Crotona. care trebuiau să-şi exercite impactul asupra lor. în mod obligatoriu. curtezane şi proxeneţi colindă prin case elegante. Pe când Satyricon-u\ se apleacă asupra mulţimii. vehiculează antimitul exact în clipa când Lucan îl introducea în epopee. o frescă a lumii. intelectuali declasaţi şi perverşi. suspensul. Pentru că se ajunge la refuzul realului. însă aceste fantasme făceau parte din psihologia vremii. în vederea realizării unui anumit obiectiv. exigenţele structurilor literare şi orientarea expresionistă impun personajelor petroniene relaţii fără congruenţe în practica sociaMstorică. Pentru că fresca petroniană a moravurilor are o vocaţie categoric cinematografică. De fapt.tranziJja spre noi structuri şi discursuri mentale ale societăţii romane. el nu a fost atât un analist.uri. fixată de ia început. expresionist concepută. încorporează numeroase categorii ale unei lumi interlope. chiar dacă par a nu o afla vreodată. care succede furiei intense a trăirii. articulată de peripeţiile narate de romancier. dar observarea realităţilor externe deschide universul imaginar al Satyhcon-u\ui spre 503 PETRONIU statutul autentic al categoriilor umane ale epocii. îndreptată împotriva vechilor mentalităţi şi concepţii. caută un stil adecvat de viaţă. Nimic nu apare ca prestabilit. Petroniu figurează într-adevăr „faptele unui popor". căutările eşuează în râs. Realităţi socio-morale Această mulţime. De aceea. care a fost judicios apropiat mai degrabă de producţiile cinematografice ale lui Max Brothers. De altfel. Reacţia prin râs. Petroniu insistă. semnificaţia condiţiei umane. lipsit de orice valoare documentară. pe care scriitorii anteriori îl ignoraseră. nu ca un rezultat. Satyhcon-u\ documentează asupra unor aspecte ale societăţii epocii. deoarece din scenariul romanesc n-ar rezulta decât fantasmele autorului şi poate cele ale epocii16. dirijat în vederea punerii în operă a unui ţel fixat de multă vreme. Petroniu respinge lumea mitului şi simbolului. adică Circe. întrucât a consemnat fenomenele sociale ca un dat şi. prin deriziune. căci el operează numai în spaţiul semnelor. Roma însăşi se travesteşte în această Crotonă. tot felul de pungaşi.C. De aceea. Totuşi. Proaspăt îmbogăţiţii. ce copleşesc cu atenţii pe celibatarii bogaţi. Furtul şi crima. mai ales sexul prevalează în această ţară a romanului petronian. în Satyricon predomină acţiunea imprevizibilă. exceptând teatrul comic.şi sensul obiectelor înconjurătoare. prin caricatură şi parodie constituie un al doilea nivel al structurării Satyricon-ului. şi structura de suprafaţă. Oricum. cât un observator.C. Fără îndoială. intens şi imanentist trăită. cum am arătat. şi nu realist. când se realiza. matroane desfrânate şi preotese destrăbălate. unde locuieşte o matroană perversă. pinacoteci şi pieţe. Iar datele civilizaţiei erau practic. anticipând experienţele personajelor picareşti. o funcţie particulară. câpdfvecWte valpri şi metavâjori. despre care romancierul . desigur. în ultimă instanţă. Am spune chiar principalul exponent al expresionismului în secolul I d. Ţara romanuiuî Pe de altă parte. oricum foarte pestriţe. cum am arătat în mai multe -*rând. Romancierul este expresionist. De asemenea.. aşa cum făgăduise. heredipetae. obiecte reale. captate de asemenea fantasme. vechilor forme de scriitură. şi abundă vânătorii de testamente. cel al Italiei greco-romane din secolul I d. păleau. Universul imaginar al romancierului încorporează. în organizarea intrigii. ilustrau mentalităţile epocii. ca intermediar între cel profund. S-a susţinut că Satyricon-u\ n-ar vehicula decât un discurs pur literar şi fantasmatic. prin taverne. s-a afirmat că Satyricon-u\ STRUCTURA SATYRICON-ULU\ implică o anumită subversiune. o proclama ca atare în declaraţia lui programatică. la oboseală în faţa vieţii.

ei exprimă puncte de vedere diferite. însă nu identic. care recuperează vestigii umane. de intendent. pe care Petroniu o întreprinde împotriva altor scriitori şi orientări literare ale epocii. apare ca un Trimalchio în devenire: este măscărici priceput. observaţia socio-morală petroniană devine acută când se apleacă asupra statutului liberţilor. poartă haine spălate numai o singură dată şi dispreţuieşte sclavii de rând (Sat. incapabile de utilitate practică (Sat. imită vizitii. 2). 2. ci să noteze anumite fenomene. începând cu J. 38. Petroniu nu numai că amuză pe alţii. întrucâtva omolog. pentru a nu suferi de complexe. ruptă de exterior (Sat. celui real. se constituie în Satyricon o ţară romanescă. care reprobau retorica. precum si cele ale curţii neroniene. 504 REALITĂŢI SOCIO-MORALE într-adevăr. Nu sunt cruţaţi nici oamenii de condiţie modestă: marinarii. Encoipius. în legătură cu aceste accente critice. Encoipius asemuieşte de altminteri arta din alambicurile retorilor cu cea a bucătarilor. Reflecţia sociologică a lui Petroniu. ci un discurs romanesc menit să amuze această curte. pe ton polemic. vizând probabil prefeţele Controverselor Iui Seneca Retorul. 30. o ţară a romanului.sau cu putinţă de a fi introduse în structura eposului. Hermeros reia condamnarea retoricii. un cappadocian şiret. Satyricon-ul nu constituie un roman-cheie al viciilor curţii lui Nero. 3) şi toţi visează ca fiii lor să devină aristocraţi autentici. soldaţii. Mentalitatea liberţilor este intens detaliată de romancier. Tânărul sclav Massa. ci se amuză şi pe sine. prin etapa intermediară. 44-45. corupţia care afecta unele administraţii locale (Sat. unde reprobă inovaţiile introduse . 1). Trimalchio parvine la statutul de mare latifundiar şi cămătar. De asemenea. prostituatele. cândva omnipotent libert al lui Claudiu. 58. poeziei. amplu prezentate. Cariera sa emerge ca deosebit de semnificativă. picturii. La rândul lor. prevalează argumentele de bun simţ: blamarea închistării în locuri comune. când structurează această ţară. romancierul persiflează efortul grotesc al familiilor burgheze din Italia şi provincii de a mima existenţa rafinată dusă de aristocraţia Romei. Opiniile autorului sunt emise de personaje caricaturale. să realizeze o revelatoare anchetă asupra moravurilor. a educaţiei prea rapide. unilaterale şi a dilatării exacerbate a tonului. 2). discuţiile din şcolile de retorică sunt. Petroniu înclină mai clar spre punctul de vedere clasicizant în capitolul 118. iar personajele Satyricon-ului afirmă decadenţa elocinţei. homines negotiantes (Sat. tot de condiţie servilă. mai ales în primele cinci capitole păstrate şi într-o parodie de controversă retorică. însuşi Trimalchio întruneşte mărcile relevante pentru un libert asiatic înavuţit. dispensator. sclavii aleargă fără încetare spre a satisface capriciile stăpânilor şi şefilor lor. incult. Goana după bani îi dezumanizează şi alienează. Petroniu înregistrează ironic „la dolce vita" a epocii sale.puştiul meu". Agamemnon mai aproape de concepţiile asianiştilor şi de condamnarea gustului general19. El surprinde fenomenul ascensiunii liberţilor în evoluţia lui. De altfel.. este dublată şi aproape obnubilată de reflecţia asupra literaturii şi culturii. 58-59). din casa lui Trimalchio se laudă că are clienţi. dar ei nutresc pentru copiii lor o vie şi sinceră afecţiune. 46. chiar dacă relativ camuflate. Conotaţiile politice sunt foarte limitate. marile diferenţe între masa acestora şi şefii lor.declară că a constituit odinioară primul oraş al Italiei (Sat. în repetate rânduri. 14. cicaro meus (Sat. slujeşte stăpânului său ca intermediar în relaţiile lui amoroase.G. însă vor să pară cultivaţi. 7-l4). îşi afirmă dispreţul faţă de intelectuali (Sat. deşi hotărâtoare. Astfel. Şi Echion este pe punctul de a reîncepe discuţiile 505 PETRONIU asupra retoricii. filosofiei. 116). ţăranii. Cu toate acestea. Cum am arătat. similar cu anumite poeme atribuite lui Petroniu de Anthologia Latina™. O concurenţă aspră domneşte între aceşti liberţi şi duce la ruinarea unora dintre ei (Sa?. în capitolul mai sus menţionat. Din tânăr sclav pletos. Intendentul. capillatus. face pe recitatorul. Encoipius şi Agamemnon ajung la un consens semnificativ. Petroniu exorcizează propriile fantasme. Petroniu a deplâns fenomenul alienării culturii din vremea sa. 68-69). Mossler. Problemele culturii. 43. supune deriziunii pe Pallas. Liberţii îşi valorizează prea zgomotos obârşia servilă. în polemica lor. deşi. Probleme şi polemici cultural-estetice Am arătat că saga umoristică petroniană acordă o importanţă deosebită problemelor culturii. în acord cu opţiunile clasicizante intransigente. Astfel. de altfel. se pune problema polemicii acuzate şi plurivalente. 9-l1). amestecă versuri din atellane în textul Eneidei (Sat. condiţia intelectualilor şi a culturii din epoca sa. prin descrierea unor gesturi ale lui Trimalchio. numeroşi cercetători moderni au susţinut că. Petroniu investighează în profunzime ascensiunea socială a liberţilor şi dezbate. 6). Petroniu consemnează recesiunea care atinsese anumite oraşe din sudul Italiei (Sat. Petroniu nu-şi propune să educe şi să moralizeze. Există însă şi excepţii. sofisticată. preotesele. Un uriaş mecanism sociologic ia naştere în Satyricon. când. deşi. în măsura în care se manifestă. chiar clasicizant. Unul dintre liberţi vorbeşte cu dragoste caldă şi tandră de . Dar în literatura latină nu existau oare de multă vreme o ţară a comediei şi o ţară a poeziei bucolice? Sau chiar o ţară a eposului? Apuleius va dezvolta această ţară a romanului. 17-l6). ca şi în propriul . Romancierul consemnează în treacăt ierarhizarea sclavilor. în Cena Trimalchionis. 116. agaga. îndeosebi a culturii şi discursului literar clasic. Prietenii lui Trimalchio sunt liberţi bogaţi şi industrioşi. Foarte complex se prezintă problema contenciosului estetic între Petroniu şi Lucan.

506 PROBLEME Şl POLEMICI CULTURAL-ESTETICE cum erau Lucan şi Seneca. ca Venus. Oricum. în general. după ce pledase pentru menţinerea miraculosului tradiţional şi a tiparelor homerico-vergiliene în epopee. din care făcea parte şi Lucan. în acest poem. naţional şi eroic. în poem. Iar în alte pasaje. se evidenţiază că. 118 şi 119-l24). Petroniu ar pastişa meditaţiile prozei senecane asupra vanităţii oamenilor şi dependenţei lor de soartă. Ceea ce. • 70-71). Prin urmare. Ei urmăresc. polemica dintre Lucan şi Seneca. personajele Satyricon-u\ui observă realităţile ambiante şi sunt definite de conduita lor. inspirat de tradiţiile eposului roman. la rândul lui. în alte pasaje din Satyricon. poemul lui Petroniu este de o slabă calitate literară. însă totodată ea îi respinge. deosebit de mobil. Ele se dovedesc marginale şi marginalizate. antieroii sunt adesea instruiţi şi născuţi liberi. în termeni epicureici şi nu stoici. pentru antieroii romanului. unde. atestând de fapt stupefianta capacitate de analiză psihologică a lui Petroniu. Petroniu ar blama aspru optica estetică asumată de Lucan în Pharsalia..C. poate. pe de alta. Acesta din urmă ar fi ripostat prin Pharsalia21. romancierul ar polemiza si împotriva opticii politice lucaneice. fiind afectate de o criză puternică de identitate.sau aproape . când s-ar referi la sclavi (Sat. Fortuna. Fidel imanentismului epicureic şi caracterului problematizant al romanului. şi suporteri ai lui Pompei. romancierul. El ar fi recuperat chiar anumite versuri din Pharsalia. pe de o parte. constituie una dintre trăsăturile literare esenţiale ale secolului I d.său poem asupra războiului civil dintre Caesar şi Pompei (Sat. însă conduita lor reliefează şi articularea materiei romaneşti. dar că. în sensul blamării experienţei încercate de poetul stoic. Din punct de vedere cronologic. Regretatul savant britanic John Patrick Sullivan a descoperit. ideile lui Mossler continuă să fie propagate de mai mulţi savanţi ai vremii noastre20. desigur. mai cu seama cel din Agamemnon. Totodată. indiferent cine ar fi început-o (probabil filosoful din Corduba). Zeii intervin activ în războiul civil şi se divid între susţinători ai lui Caesar. în alcătuirea acestui poem. atribuit lui Eumolpus. spre a da satisfacţie lui Nero. ca o divinitate maliţioasă şi capricioasă. tot ceea ce se întâmplă. i-a adăugat o introducere programatică. în Ilioupersis. Oricum. la modul ironic. 123. dar mai scurt. care. Esenţialmente picareşti. Personajele romanului Această polemică dezvăluie cu pertinenţă seriozitatea de profunzime a romanului petronian. un poem mai ales vergilian ca factură. de 65 de versuri. îl contrariase pe Lucan. 118). ci persiflarea unui personaj ca Eumolpus şi. Complexitatea discursului romanesc este strălucit ilustrată de structurarea personajelor Satyricon-uM. Nu se epuizează astfel satirizarea de către Petroniu a unor autori ai vremii sale. Deşi respinse uneori. de credinţa în preţul clipei de faţă şi de problematizare. Celebrul savant francez consideră că Lucan depinde de Petroniu. cordubanul îl reproba pe Petroniu. si Petroniu. Iar zeiţa destinului. 507 PETRONIU . 206). Lumea în acelaşi timp le aparţine. El l-ar fi recitat în cercul cultural-politic neronian. asupra unei polemici între scriitori antici? Noi credem că efectiv poemul lui Petroniu a fost anterior Pharsaliei. De asemenea. precum Apollo. v. asianismul epocii este blamat de Petroniu..cu scrisorile lui Seneca adresate lui Lucilius. 406-457. îndeosebi lui Titus Livius. îl reprobase prin Pharsalia (Sat. şi pe Seneca*. ar fi alcătuit o versiune epică proprie asupra evenimentelor relatate în Pharsalia. atunci când romancierul l-a inclus în Satyricon. Diana. ar fi ironizaţi foşti membri ai cercului cultural-politic al împăratului. în comportarea antieroilor. Petroniu le urmăreşte pas cu pas. Fresca moravurilor se constituie prin şi pentru personaje. Nu am întrevedea aici o critică foarte camuflată şi împotriva clasicizanţilor22. bogate în substanţă. în acest poem petronian. Astfel. Care este adevărul? Nu pare oare prea complicată această polemică. de dinamic construite.de consistent. înregistrează aproape ca un reporter modern feluritele lor experienţe. îndeobşte. Eventual Petroniu a operat şi în discursul epic foarte puţine modificări. în funcţie de opţiuni epicureice şi rafinament monden. material furnizat de Seneca23. incapacitatea lui Petroniu de a se descurca în epopeea tradiţională. Căci el îşi structurează viziunea romanescă la nivelul lor. unde riposta lui Lucan. pentru a compune însă un poem clasicizant. Mercur şi Hercule. adesea aberantă. Petroniu ar ironiza exuberanţa stilistică neoasianistă a lui Seneca. Dar Pierre Grimal a inversat termenii acestei polemici. El ar transforma pe Caesar în cel mai bun erou al războiului civil şi l-ar compara cu lupiter şi Hercule (Sat. romancierul ar parodia stilul tragediilor lui Seneca. ar fi tratată. atitudine de „voyeur"24. efectiv cu o curiozitate de „voyeur"-i. Chiar portretul lui Trimalchio ar încorpora. vv. S-a opinat cu îndrituire că. Petroniu ar fi scris poemul despre războiul civil înaintea restului Satyricon-ului. cum am arătat în alt capitol. între savanţii moderni. Satyricon-u\ este contemporan . o motivaţie psihanalitică: scopofilie şi exhibiţionism. Encolpius şi Ascyltos se autodefinesc drept S-a susţinut că. Dar o anumită lectură a Satyricon-u\u\ demonstrează că romancierul ar persifla. Petroniu ar zeflemisi meditaţiile senecane asupra condiţiei servile. Minerva şi Marte. acelaşi Eumolpus ar parodia epopeea Iliacon a lui Lucan. că similitudinile dintre cele două poeme s-ar datora şi unor izvoare comune.

suplu construite. dar plin de iluzii cu privire la virtuţile artei sale. mâl agresiv. Ascultătorii exasperaţi ai poemelor sale vor să-l lapideze. inteligenţi. gheiton. trăind la marginea societăţii. 89. căreia Fi aparţin prin naştere. Nu evoluează Encolpius pe parcursul discursului romanesc? Probabil că trebuie răspuns afirmativ. de Eugen Cizek). dar ipocriţi şi egoişti. care călătoreşte numai spre a căuta plăcerea şi. Foarte pervers. şi lotul său. încurcă legenda ciclopului din Odiseea. fanfaronada. Circe. El încearcă să apară 508 -_ PERSONAJELE ROMANULUI în postura de om de calitate. Lipsa de cultură şi de măsură se asociază cu alte defecte moral-intelectuale. 4). căci nu reuşeşte să guste cu mulţumire propria reuşită economică. Numai apariţia lui Trima!chio declanşează râsul intetectual'lor aventurieri.4 (Sat. aşadar. Trăiesc într-o nesiguranţă constantă. Numele său are o semnificaţie. Totuşi. Encolpius naratorul romanului se opune lui Encoipius actorul principal ai tramei narative. 7. 2-4). ipocrizia. de fapt „amantul". ca eroii homerici. îngâmfarea. lui Patroclu îi spune Petraites: iar războiul troian ar fi avut loc între troieni şi parentini (Sat. introduce absurd pe Hannibal în cucerirea Troiei. „melodiosul" etc. Strălucit configurat se înfăţişează Trimalchio. (Sat. el este totuşi un om de afacen deosebit d© abil. Trimalchio bravează şi proclamă competenţa sa nemărginită. ca prostia. 52. copilul frumos. cu o mirifică detaşare ironică. Antieroii. căci într-un fel se comportă el ca talentat discipol al lui Agamemnon. căci trăieşte din expediente. ca un revers comic al lui Ulise şi al lui Enea. îl numeşte Hermeros pe Hercule. suni semnalate oe romancier85. Totodată. printre altele. pseudosclavul ghinionist în dragoste. poetul rătăcitor şi definitiv ratat. Totodată. Totuşi. pe când Giîon. desigur. adică în cultură: „priceperea mea în asemenea lucruri n-aş vinde-o pentru tot aurul din lume" (Sat. trad. ei se dovedesc a fi problematici ori problematizaţi. Eumolpus este semi-nebun. Aspectul exterior conoteazâ grotescul acestui antlerou şi corespunde substanţei lui morale. El caută febril mijloace de trai. mai „femrne fatale". Sexui constituie o sursă importantă a bucuriilor ş? irbulajiUor încercate de ei. cum sunt Quartilla. de discursul romanesc. Excepţie la . încât nu se reduce deioc la postura de simplu martor ori de „raisonneur". pare mai violent. 10. Tryphaena. care îi însoţesc pe Encolpius. Aparţine unei categorii sociale învestite cu un statut funeiarmente ambiguu. 50. Principalele şntieraine feminine. Este greu să înţelegem dacă. 32.intelectuali sau „oameni de litere". De altfel Encolpius realizează o adevărată Odisee. Lichas. De altfel aproape toate personajele Satyricon-uM poartă nume persiflante. 3 rimaichio nu-şi găseşte locul în lume. 6). scholastici (Sat. Ambiguitatea nu este. Naraţia la persoana întâi îi permite să se sustragă. inautentici sau mai degrabă ambigui. 5). când trebuie să mistifice şi să-şi asigure unele expediente. concomitent ironică şi licenţioasă: în greceşte enkolpios înseamnă „cel ţinut la sân" sau „drăguţul". Vii. Totuşi nu devine astfel decât fundamental mente caricatural. pronunţat de Encolpius. cu toate că nu are talent artistic. căci se crede un Vergiliu. Petroniu pare a condamna universul conturat de către discursul romanesc. Chiar şi defectele de pronunţie ale acestui fcsăîrân libert. pricinuite de o dentrţie proastă. căci sunt supuse unui proces de alienare marcat aberant. Tryphaena şi Circe. 3. un intelectual contestatar sau un romantic în căutarea iubirii adevărate. şi un dublet persiflant al lui Seneca? Credem că putem răspunde afirmativ la această întrebare. Nu pot fi caracterizaţi printr-un epitet. eumolpos. 52. este mai Ipocrit. cum am arătat neclasificabili şi nu numai declasaţi. 2-l0). pentru a scăpa de aiienare. asemănătoare celor aîe comediei paliiate: âskyltos. Recită fragmente de vers vergilian. 101. Experienţele trăite îl dezvăluie în aceeaşi măsură ca pe personajele întâmpinate de ei. de aceea nu parvin să se realizeze decât pe plan erotic. caută să pară altceva decât ceea ce ?ealmenîe esîe. emerg structurat! după tipara similare. se probează personaj» episodice. de autor al unor excelente povestiri mileziene şi devine adesea purtătorul de cuvânt al romancierului. 3. îndeobşte apar ca escroci cinici. care îi realizează temporar îndestularea. 59. „vecinul". nu este el. în realitate. veşnic în căutare de expediente facile. Ascylfos. într-un domeniu care îi era necunoscut. n-ar fi decât un derbedeu imoral. un adevărat „beatnik avânt la lettre". cel mai problematizat şi mai enigmatic antierou al Satyricon-u\ui es Eumolpus. Umorul extravagant şi exuberant Strategia compoziţională a romancierului nu ne poate apărea decât ca admirabilă. trăiesc în marginea înaltei societăţi. dar şi un cod de existenţă. de om bătrân. Ridiculizat şi el. Eumolpus vădeşte un autentic talent de povestitor. care pendulează înire Encolptus şi Ascyîîos. Tryphaena se comportă ca o aventurieră. fiindcă scapă oricăror încercări de ai formaliza rapid. deşi răspunsul nostru nu epuizează bogata substanţă conotativă a acestui personaj. Trinnaichio nu izbuteşte să depăşească marginaiitatea şi inautenticitaîea. corupător de minori şi escroc. deşi nu cunoaşte cu adevărat limba latină şi comite gafe culturale irezistibile. Encolpius este un tânăr intelectual. „neobositul" (în ale dragostei). 48. Totuşi. într-altul ca un comentator maliţios al banchetului dat de Trimalchio şi cu totul în alt mod ca Polyaenos. Eumolpus denunţă cu înverşunare cupiditatea şi decadenţa moravurilor şi a culturii (Sat. Foarte burlesc în multe privinţe. El este greu de formalizat într-un mod oarecare. pentru ca se îmbracă strident. pretenţios şi esie ura. însă el atestă o şiretenie şi o dibăcie remarcabile şi un umor imbatabil.

cât de importante sunt relaţiile parodizante cu epopeea. rupturii personajelor de mediul în care se simt alienaţi26. Petroniu face pe cititor să zâmbească. de la maliţia amară. de regulă parodiaţi. pe toate registrele: de la deriziunea crudă. tricliniul se transformă într-un veritabil amfiteatru: podeaua este curăţată. se dizolvă în râs ori măcar în surâs. unde imprevizibilul şi suspensul interced frecvent. abundă găinile şi ouăle false. Comicul eliberator. Libertul îmbogăţit reliefează propensiune accentuată pentru ceea ce se califică drept „le trompe l'oeil". însă adesea prilejuieşte râsul gros. Absurdul cel mai evident nu lipseşte din numeroase pasaje ale romanului. ca să dea impresia realităţii. Câteodată. mai ales de Trimalchio. Parodia desacralizantă şi iconoclastă ripostează de altfel situaţiilor esenţiale. dar o întâlnire incidentală cu un biet borfaş destramă orice hotărâre serioasă: la cea dintâi somaţie. însă se trezeşte într-un lupanar (Sat. De altminteri. pentru a se pomeni cu un dansator desfrânat (Sat. odinioară practicate de Vergiliu în Eneida. 6-7). suculent. până la grotescul deformat al falsei înmormântări a lui Trimalchio sau al aventurilor erotice. Encolpius se bucură şi melancolia se transformă în râs {Sat. surpriza ţâşneşte strălucitor dintr-un calambur şi adoptă modalitatea quiproquo-ului. Unele dintre ele sunt aranjate ca surprize de personaje. calambururi. însă. Petroniu revalorizează tradiţiile comicului italic. servite la banchet. şi devin comice prin absurditatea lor. dar şi de deghizare (căci Eumolpus se travesteşte în naufragiat bogat). „Tragedia" se transformă în melodramă şi eşuează lamentabil.. prin burlesc neţărmurit. la ironia densă.•!!. care destind brusc acţiunea. Astfel se justifică. încât deapănă gânduri elevate asupra fragilităţii existenţei umane. Surprizele comice apar frecvent în scenariul romanesc. Autentice hiperbole burleşti.• 509 PETRONIU Umoru!. extravagant. constituie un autentic contrapunct al căutării eroice. într-una din tăvile servite în timpul banchetului dat de Trimalchio. indiferent dacă Petroniu se . Indignat de trădarea lui Ascyltos şi a lui Giton. Encolpius zăreşte un cadavru plutind în voia talazurilor. abundă sosul de peşte numit garum piperatum. De fapt. în fond. el asigură contactul între structura de adâncime şi cea de suprafaţă a textului. Hiperbola comică apare ca manifestă. în funcţie de viclenie sau de mascare a intenţiilor reale (ca în cazul relaţiilor între Encolpius. culoarea violentă se nasc uneori din desfăşurarea intrigii romaneşti. în acest sos. crud şi al licenţiosului. din „nuvela" matroanei din Efes. în fond expandat pe toate gamele posibile. căci abundă detaliile obscene şi scatologice. mai sus.• ' -. impregnează întregul discurs romanesc. 115. Cedează destul de iute şi momentele de „suspense". l-4). 3). 510 SCRIITURA Scriitura într-adevăr scriitura apare structurată astfel încât să declanşeze permanent efectul comic. peştii înoată ca într-un eurip (Sat. de jocul limbajelor. Trimalchio îşi organizează banphetul ca un spectacol. Foarte numeroase se învederează a fi surprizele făurite de elaborarea însăşi a intrigii. aberant. citate din poeţii celebri. în maniera celui mai autentic expresionism. înainte de desert. dar şi exuberant. ' "i. în cele din urmă. Faţă de tensiunile vremii. Disputele aprige dintre Encolpius şi Ascyltos se sparg în vorbe de spirit. de aventurile funambuleşti ale antieroilor săi. patru modalităţi fundamentale de regrupare a imagisticii. chiar sardonic. duşmanul său. „viteazul" Encolpius predă tremurând spada (Sat. 7-20). Totuşi. Rupturile de situaţie presară discursul romanesc şi se adecvează. cu ostentaţie. întrucât comicului de situaţie îi corespunde cel de limbaj. Joel Thomas a desluşit. cum am arătat. care sunt desăvârşit executate. când înţelege că pe valuri plutea leşul lui Lichas. Petroniu ripostează prin râs. Am arătat. în compoziţia romanului. Encolpius pleacă să-i omoare.valenţele normale ale acestui tip de discurs face doar declaraţia programatică mai sus menţionată. aşteaptă o cupa. măcar parţial. în mod intenţional. de criza de valori. datorită mânuirii deriziunii sau devalorizării unei ordini morale desuete. Interesante se dovedesc a fi hiperbolele şi jocurile de cuvinte. îşi precizează obiectele artei sale atât de fascinante. 36. Ascyltos şi Giton). încercate de Encolpius-Polyaenos. Cum am evidenţiat. expresii familiare şi proverbiale. pe care le consacrase eposul eroic. dar constată pe neaşteptate fuga lui Ascyltos din şcoală: vrea să nimerească la hanul unde locuia. adică susceptibil să elibereze. de quiproquo şi de manipulare. Encolpius aude de un embasicet. impactul în Satyricon al râsului şocant. Encolpius perorează vehement. Pe faţă i se citeşte mânia. In felurile de mâncare. cum ar fi bătăliile de pe corabie. sunt amplu folosite de Petroniu spre a stârni râsul. ca în Circul din Roma. prin comic dezlănţuit. Petroniu îşi învesteşte umorul cu multiple efecte incantatorii şi îl extinde. Salvat din naufragiu. oţetului şi sării italice. 82. când romancierul îl dă la o parte pe Encolpius şi. Dar. Efectul intens. 23-24). ironii.

matus. ci şi gustul inovaţiei. dat fiind că forma în cauză putea constitui atât un vocativ al substantivului (Carpus). sugerează felul de a vorbi al oamenilor din categoria lui Trimalchio. Eumolpus şi de alţi intelectuali ori pseudo-intelectuali). caracterizării unui anumit mediu uman. nici limbajul liberţilor nu echivalează perfect cu latina vulgară a vremii sau cu varianta acesteia. întrucât se integrează structurii de ansamblu a Satyricon-uM. „sobru". 58). Trimalchio susţine că posedă vase autentice de Corint. ilustrează cultura lor rudimentară şi obârşia lor orientală. implicit ironizate de Petroniu. pentru a genera un limbaj foarte variat. cât şi un imperativ al unui verb (cârpo. Acest limbaj comic diferă de la personaj la personaj şi serveşte caracterizării antieroilor. suplă. Acest limbaj extinde la nivelul lingvistic fresca socio-morală pe care o structurează Petroniu. prea frecvent. arborat de Petroniu. fiindcă numele meşterului. întrucât cuvântul românesc nimic provine din ne mica. propoziţia interogativă indirectă apare câteodată construită cu indicativul. indicativul emerge în propoziţii consecutive şi concesive. precum în unele versuri. Totuşi. chiar argotică. literal „lupoaică". pe simplitatea operei sale incantatorii: nouae simplicitatis opus. etc. pentru că frazele sunt relativ scurte. John Patrick Sullivan a arătat că. în care amestecă versuri provenite din atellane.să se facă şi sufragerii" (ca „e şi sufragerii"!). mimează. Oricum. elegant şi exprimarea pură . şi în tiradele iniţiale ale lui Encolpius şi Agamemnon . inseraţi în textul latin ca phantasia. limbajul comic. ce se referă la condiţia umană. Petroniu rămâne credincios poeticii elaborate în capitolul 132. în care se realizează eleganţa şi corectitudinea manifestă a digresiunilor asupra culturii şi a unor pasaje în versuri29. însă şi de la cunoaşterea adâncă a exprimării familiare. et trie/inia. " Trimalchio şi trabanţii săi zic caelus. 512 . în realitate. ca lupatria. „cer" (şi nu caelum). El creează o „noutate". Apar şi forme ca loquere. Noutatea şi simplicitatea poeticii explicite oglindesc concomitent imanentismul antimitului. Acest „taie". 5). semnalizează faptul că banchetul lui Trimalchio dobândeşte două dimensiuni: una culinară şi alta ludică27. dar cu valoarea lui „căţea" în româneşte. acuzativul cu infinitiv este evitat.. sermo litterarius.câteodată aproape oratorică. sau sophos. de asemenea specifice exprimării colocviale. era Corinthus {Sat. care i le fabrica. „să iasă afară" ori dezacorduri ca faciatur. declanşării râsului. Encolpius observă că aceasta a fost prima oară când marele mantuan ia zgâriat urechile (Sat. care însă valoriza filoane expresioniste) -. Deruta lor era înlesnită de pierderea desinenţelor în latina vorbită. asupra meditaţiei comune. matella.Ulysses şi Satyricon (în pofida clasicismului teoretic. „vis". „căţeluşă".. Enunţurile lor traduc privilegierea vorbirii directe. Limbajul antieroilor serveşte diferenţierii lor. realizării unei viziuni imanentiste şi problematizante a lumii. unde conjunctivul era obligatoriu în latina corectă. Metrica din versuri este variată. Erorile liberţilor. „oliţă". Când strigă „taie". cum sunt cele care descriu părul Circei (Sat. concomitent unitare şi complexe30. lot al liberţilor participanţi la banchetul dat de Trimalchio. care înseamnă „a tăia"). sermo urbanus (utilizată în conversaţiile lor obişnuite de Encolpius. cu acelaşi cuvânt Trimalchio cheamă sclavul însărcinat să taie mistreţii la masă şi îi indică sarcina lui. „omuleţ". în Satyricon abundă proverbele ca „o mână spală pe alta" sau „cel ce a fost broască. Calambururile burleşti proliferează în Satyricon. se impun sufixele -ix şi -ax. voit eteroclit. întemeiat pe comic mărturisit şi pe sinceritate. Sub influenţa sintaxei populare. Sat. sau miscix. „destin" (şi nu fatum). slab matematizate (oratio reda). ficţiunea pură. varietatea limbajului reliefează nu numai clasicismul teoretic al romancierului. fatus. 36. Limbajul Satyricon-u\u\ rămâne loial antimitului. aşa cum s-a arătat. Admirator al clasicilor. precum şi noile tendinţe care îşi făceau loc în latjna vorbită a epocii'. vorbită de străinii de origine greco-orientală. analogia dintre Petroniu şi Joyce poate fi extinsă asupra structurii operelor lor . ca în termeni ca abstinax. Interesante sunt sintagme ca non mica. întrucât reproduc parţial exprimarea orală a intelectualilor epocii. „a vorbi" (în loc de loqutj. Limba vorbită de liberţii Satyricon-ului ajută la cunoaşterea latinei vulgare. uinus. „vin* (şi nu uinum). lingviştii au tratat limbajul romanului ca o colecţie de exemple ale limbii vorbite. în roman. 40. Amuzante şi totodată relevante sunt pleonasme ca foras exierit. Petroniu purcede de la conştiinţa unei limbi clasice cristalizate şi chiar matematizate. 10). 50. Ca şi diminutive. o „vorbire plebeiană". 8). Totuşi nici limba lui Encolpius şi Eumolpus nu este ciceroniană. care ilustrează caracterele personajelor: el a fost fericit comparat cu cel practicat de James Joyce28. Exprimarea personajelor este foarte funcţională. acum e rege". presărată cu vulgarisme. 2-4). la ambii implicite. în plin discurs popular. Romancierul privilegiază hexametrii dactilici şi distihurile elegiace.şi conversaţia 511 PETRONIU sugestivă. se pot distinge trei modalităţi de exprimare: o „vorbire urbană". „sărmânică". chiar misella. Cum am arătat mai sus. populară şi colorată cu vulgarisme sau expresii proverbiale. de confuzia genurilor şi cazurilor. Astfel. „schimbător". şi comportă anumite expresii colocviale. 131. ostentativ antiretoric. ca homuncio. -ere. 68.. Exprimarea liberţilor. sermo plebeius (mimată de liberţii din banchetul lui Trimalchio) şi o „vorbire literară". „idiot". un discurs literar de un gen nou. catella. . „formidabil" (în contextul respectiv. cârpe (Sat. Pe de altă parte. sclavul Massa recită detestabil stihuri din Eneida. „nici o bucăţică". Nu lipsesc solecismele. deşi nu o ilustrează cu maximă fidelitate.referă la canalele care irigau grădinile romane şi despărţeau arena de gradene la circ sau la strâmtoarea ce separa Eubeea de Attica: de unde şi numele dat canalelor romane. Limbajul lui Petroniu pendulează între lirismul graţios. ca şi sintagme sau termeni greceşti. Abundă şi cuvinte triviale.

publicat pe la 1605. o fascinantă ţară a romanului. în 1693. îmbunătăţită. Revue des Etudes Latines. Bucureşti. a manuscrisului banchetului dat de Trimalchio a impulsionat interesul faţă de Satyricon. „Formele insolite din vorbirea personajelor lui Petronius". a 3-a. 79 şi urm.Los Angeles. Paris. Petroniu excelează prin coerenţă artistică fundamentală. 159 şi urm. Satyriconu\ constituie unul dintre cele mai valoroase şi mai seducătoare romane care s-au scris vreodată. 1982. 1912. cu o virtuozitate stupefiantă. 1985. 97-l47. Bulletin de l'Association Guillaume Bude. Bangor. Petroniu s-a manifestat ca un excepţional novator.. Sau. London. căci Sidonius Apollinaris îl menţionează în secolul al V-lea d. A Literary Study. La Gainesville (Florida. Bucureşti. portdrapelul „decadentismului". 1968. 421 şi urm. 352 si urm. Actaofthe International Conference on the Ancient Novei. prin invenţie narativă extraordinară. pp. Histoire de la littârature latine. Studii clasice. pp. Paris. pp. Ultimele decenii au comportat o proliferare uimitoare a articolelor şi cărţilor hărăzite lui Petroniu.Jacques GAILLARD.. pe care l-ar fi descoperit în 1688. Ettore PARATORE. pp. 61l640. Petrone. în orice caz s-au consacrat Satyricon-u\u\ studii. expus adesea oprobriului public. Beckett. 1977. a 8-a. ClermontFerrand. 1977. în 1972. care datează din 1628. ci şi al altor autori ca Eugen lonescu. pp. superstiţios. cei doi Caragiale sau Nicolae Filimon şi Hurmuz. a IX-a. deoarece a publicat o ediţie pretins integrală a romanului. constituie încă o problemă deschisă. 1968. Manuel d'initiation â la littârature et â la civilisation latines. care publică regulat un buletin bibliografic. şi diverşi scriitori români. Le . BIBLIOGRAFIE: Louis CALLEBAT. Acest fals a înşelat o vreme chiar pe anumiţi savanţi. în romanul său A rebours. în latina secolului al XVII-lea au apărut mai multe imitaţii. Berkeley . în fantasie deosebit de fastuoasă. 12. Interesul sporit pentru gramatica genului romanesc a sprijinit investigarea romanului petronian. ICAN 1976. Marinescu (Bucureşti. Studii clasice. Actes du 2-e Colloque de la Societe Internationale d'Etudes Neroniennes. Eugen DOBROIU. 26l-292. Descoperirea. Firenze. 71 -80. 153-l79.acestei cărţi (Bucureşti. 8. determinate de pierderea celei mai mari părţi din text. l-au apreciat sincer pe Petroniu. „Biblioteca pentru toţi". 1982. selectate cu atenţie. este în curs de apariţie la Editura Univers32. I. 1981.. ed. Ithaca-London. 117-l55. prin crearea unei noi specii literare: romanul latin. nici meandrele de tot felul ale strategiei romancierului nu-l obosesc pe cititor. 1966. Totodată. 10. de abundenţa amărHjntelor relevante. romanul lui Petroniu a fost totuşi apreciat în ultimele secole ale Romei imperiale. 1969. Celine însuşi a alcătuit un Satyricon modern în romanul său Mort â credit. 1970.M. Marcel Proust şi Scott Fitzgerald au intrat în complexe relaţii de interdiscursivitate cu textul Satyricon-u\u\. Erotica Antiqua. Rene MARTIN . care a înregistrat un imens succes de librărie.. şi nu Don Quijote. cercetătoarea franceză Juliette Desjardins a publicat la Geneva o traducere franceză a acestui roman. 1967). Receptarea Satyricon-u\u\ Cum a fost receptat Satyricon-u\7 Ignorat iniţial de teoreticienii antici. Le Festin de Trimalcion. Istoria literaturii latine (14-l17 d. pe de o parte. La rândul său. trebuie menţionat Gaeomemphionis Cantaliensis Satyricon. 166-l74.C). ofiţerul francez Nodot a realizat un fals celebru. este primul roman problematizant din literatura universală31. 1974.. Nici digresiunile şi nici lacunele. cu toate că unii teoreticieni moderni au evitat să se refere la Satyricon. Literature and Politlcs in the Age ofNero. printr-un discurs literar farsesc. ca „nuvela" matroanei din Efes. THOMAS. pp. Dos Passos. Huysmans. pp. atestat de cele douăzeci şi opt de ediţii succesive. cum am spune noi. 1939. ed. îndeosebi Stendhal şi Balzac.. E. în secolul al XV-lea. Gareth SCHMELING. care a ajuns repede o operă literară iubită de mondeni. pp.. Thomas HĂGG. pp. Rene PICHON. 881 şi urm. Stabilirea unor relaţii de intertextualitate ori mai degrabă a unor similitudini structurale între Petroniu. pp. obsedat de iluzii imposibile. în spaţiul cultural românesc. Scarron s-a inspirat din Satyricon pentru alcătuirea romanului său comic. Petroniu a transferat în sfera romanului diverse tipare compoziţionale. Paris. Pierre Louys. Iar un personaj ca Sosthene din Le pont de Londres constituie un Eumolpus abia modernizat. ca operă făcând parte dintr-un „gen umil". Eugen CIZEK. 134. 1983. Oricum. Satyricon-ul petronian era dramatizat şi pus în scenă la curtea regilor Franţei. Joel THOMAS. Absurdul pe plan lingvistic. 115 şi urm. Scriitori realişti ai secolului al XlX-lea. James Joyce. primul roman al condiţiei umane. ca şi a diversităţii mijloacelor de expresie. 86-93. îşi exprimă entuziasmul faţă de Satyricon. passim. 33. fascinat de forţa naraţiei. 2 voi. ca Euphormionis Lusinni Satyricon. Evolupa romanului antic. în secolul al XVIII-lea. Petroniu a făurit o structură de ansamblu unitară.. Petroniu a fost totdeauna receptat cu interes. care străluceşte în fabulaţie efervescentă. 11. de pildă. a creat un univers imaginar original şi coerent. 178-l81. 1967. în acelaşi timp. Sienkiewicz a făcut din Petroniu unul dintre eroii romanului Quo vadis. ed. mânuirea abilă a construcţiilor discursului îl consacră pe Petroniu ca un precursor 513 PETRONIU nu numai al lui Proust. 155 şi urm. a acestei ultime traduceri. pp. Storia della letteratura latina. John Patrick SULLIVAN.1991. din toate punctele de vedere. dar şiret şi puţin escroc. deşi clasicizant în concepţia despre limbă şi conservator în aprecierea destinului genurilor literare tradiţionale şi a culturii. articole şi două traduceri aproape integrale: cea datorată lui I. „Le roman moderne et Ies structures du roman antique". 583-586. Paris. „Pour une edition du Satyricon". Neronia 1977. Dintre celelalte imitaţii. Patrone. „Structures narratives et modes de representation dans le Satiricon de Petrone". The Novei in Antiquity. pp. pe baza unui manuscris. prin talent excepţional.CONCLUZII Concluzii Pe bună dreptate s-a susţinut că Satyricon-u\. pp. Această scriere a fost tradusă în diferite limbi moderne. SUA) s-a constituit o societate petroniană. Paris. în care vedeau un precursor. ies genres litteraires â Rome.. fantast. la Belgrad. pp. La rândul său.C. 1924. 52. Evul mediu n-a cunoscut decât anumite excerpte. Paul PERROCHAT. „The Satyricon: the Sense of an Ending".1970. de uimitoare supleţe. Reinisches Museum fur Philologie. pp. Rome et nous. de altfel preţuită. O nouă ediţie. Este vorba de o tălmăcire integrală a Satyricon-u\u\. The Satyricon of Petronius. Commentaire exegetique et critique. în ciuda diversităţii evenimentelor consemnate în acest discurs. 1923) şi cea alcătuită de autorul. pp. 1974.

CIZEK. p. p. Luigi PEPE. Probleme de literatură şi estetică. Patrone. WALSH. op. pp. 107-l10. op. 16). pp. Cambridge. cit. Novae simplicitatis opus.J. 1964. THOMAS. vezi Ph. Pentru identificarea aproape sigură a numelui autorului Satyricon-v\ui. a 3-a. cit. T.. 84-85. p. 171 (acest ultim cercetător semnalează şi filiaţiile dintre Chariton şi Menandru: ibid. 1959. 42l444 (îndeosebi pp. pp. 375. mai ales italieni.. cit. pp. Bulletin de l'Association Guillaume Bude. Literature. . pp. CORBETT. I. Ithaca-London. pp. p. 9l-92. Vezi în această privinţă T. 1970. Evoluţia romanului antic. cit. Bucureşti.%j i . Gareth SCHMELING. The Satyricon. vezi E. 127-l34. Ne referim la eforturile întreprinse de anumiţi savanţi. 2 voi. pp. pp. pp. op. 33. op. Bucureşti. CIZEK. Bucureşti. op. 264-266. 1968. pp. P. SULLIVAN.. op. Pentru titlul romanului şi enigmele Sa/yr/con-ului. pp. Istoria literaturii latine. 159-l61. pp. BAHTIN. 199-207). Intertextualitatea cu satira menippee a fost semnalată încă de Erwin ROHDE. cit. pp. cit.1974. R. 1981. HĂGG. 1975. Per una storia della narrativa latina. dar şi E. 4. vezi mai ales Rene MARTIN . fiecare loc geografic din roman dobândeşte o valoare fizionomică. Revue des Etudes Latines. Lyon-Paris. O tentativă mai recentă aparţine lui Rene MARTIN. 349 şi urm. 189. în ce priveşte aplicarea teoriei romanului la discursul romanesc antic. 17l-l74. pp.. 267. cit. cit. de fapt la p. Leipzig. Cândva am optat pentru 6l-63 d. 9.HĂGG. 38-94. 1991. 435-439). 353-356. CASTORINA. 1979. 1983. 110-l11. DAVIAULT. GAILLARD. tout bonnement. G. The Roman Novei. The Novei in Antiquity.Los Angeles. amintesc de Satyricon (este vorba de misterele zeiţei Cybele). 26l-263. 266-267. 1965. pp. 89-91. cit. încercarea hazardată de a reconstitui trama originară a Satyricon-u\ui se datorează lui A. HĂGG. „Le roman «moderne» et les structures du roman antique". Neronia 1977. The Roman Novei. op. pp. (vezi Eugen CIZEK. op. 105-l07. vezi Kenneth F. pp. pp. passim. op. vezi Quintino CATAUDELLA. CAMPUZANO. 4. 124 observă: „ii est possible de continuer â soutenir que le soleil tourne autour de la terre. Crotona este închipuită ca o capitală a . ed. CIZEK. L. pp. Napoli. 161. op. 1914. Berkeley . Problema parodiilor este discutată şi de G. „The Satyricon: the Sense of an Ending". 10.Autour de la date du Satyricon". Istoria literaturii latine. 72-73. în funcţie de accentele puse succesiv pe retorică şi pe poezie. „Petroniu". ROSE. ca şi limba în care este scris. Cum reliefează J. op. 11. III. vezi Rene MARTIN. „Petroniu". Literature and Politics in theAge of Nero. „Le Bellum Civile de Petrone dans ses rapports avec la Pharsale". pp. Bucureşti. „La novella dei romani fra realismo e cultura materiale".F. le contraire!". 1982. 1159l162. op. E. 42. 1975. pp. op. pp. mai ales John P. CORBETT. în legătură cu aceste vane încercări. 352-353. Essai sur trois univers imaginaires. 1957. propune împărţirea Satyricon-u\u\ în şapte episoade. „Petroniu". Paris. 78.J. Petronio: la novella della matrona di Efeso. The Satyricon of Petronius. preferăm o „furchetă" mai largă. 514 . vezi Eugen CIZEK. Le Satyricon etses origines. pp. MARTIN . vezi John P. 1982.J. 125-l38.■ . RATTI etc. cit. K. „Le je dans le Satyricon". 1977. p. Napoli. vezi R. „La destination d'Eumolpe et la structure du Satiricon: Conjectures". cit. 1982. 6061. 166. în prezent. op. După exemplul povestirilor de călătorie. pp. op. NOTE 1. 15. PECERE. HĂGG. De asemenea. 1991. Pentru milezienele încadrate în trama narativă şi tiparele provenite din fabulae Milesiae. 251 -260. Bibliografia relativă la episodul matroanei din Efes este foarte abundentă: vezi O. cit. pp. HĂGG. 109-l10. Istoria literaturii latine (14-l17 d. SCHMELING. „What is the Satyricon?" Erotica Antica. pp. lolaus. 20-94 se pronunţă pentru 65-66 d. Pentru vocaţia de „roman-recherche".. Luiza CAMPUZANO. WALSH. mai ales pp. propune împărţirea discursului romanesc în secvenţa Agamemnon (începutul şi Cena) şi secvenţa Eumolpus (restul). Studi di Filologia Classica in Onore di Giusto Monaco. R. pp. Pentru dimensiunile romanului şi starea actuală a conservării textului.C. Padova. pp. T. 78. cit. „Vie de Trimalcion". T. Neronia 1977. 352375. Les genres litteraires â Rome. pp. pp. 34-80. 6. MARTIN. Povestiri cum sunt cea a pricoliciului. p.C. I. I. cit. se declară şi Thomas HĂGG. RONCAIOLI. 134. E. Eugen CIZEK. 1925.C. Paris. Ies Metamorphoses d'Apulee etle Satiricon. p. SULLIVAN. p. dar. mais ii est plus simple d'admettre. 360. Actes du 2-e Coloque de la Socidte Internationale d'Etudes Nâroniennes. pp. 16. Destul de recent. 213 şi urm. pp. cit. Bangor. 1986. Clermont-Ferrand. Der griechische Roman und seine Voriaufer. cit. 1985. ROSE. Paris. Pierre GRIMAL. pp. SCHMELING. 89. 8. dar şi Philip B. teză de doctorat.C.şi nu anterior . MARTIN . 16-20. pp. op. românească de Nicolae ILIESCU. 182-224.depassement du quotidien dans l'Eneide. 174. Tudor VIANU. MARTIN . „începuturile realismului în antichitate într-o interpretare modernă". ICAN 1976. The Date and Author of the Satyricon. I. 29-46. cit. 1970. p. ed. „Petroniu". 364. HĂGG. 293-574. Evolufia romanului antic. „Le roman de Petrone et la theorie du roman". Fireşte. pp.. cit. HĂGG. pe care îl ignorase până atunci. a 2-a. Pentru 65 d. 2. 84-85. p. GAILLARD. 375-376. „Quelques remarques concernant la date du Satiricon". 1983. trad. Istoria literaturii latine. A Literary Study. 1962. 36l-369.. R.C. p. Palermo. 7. 1970. R. La novella greca. 301 şi urm. 146-l47. GAILLARD. pp. vezi şi John Patrick SULLIVAN.J. 53. Civilisation). 170-l71.P.G. I. passim. Stilul 515 PETRONIU şi mesajul textului în cauză. G. M.romanului petronian: vezi şi T. GAILLARD. relevă o calitate morală sau un prodigiu.C).Jacques GAILLARD. P. pp. Pentru raporturile cu eposul.. Leiden. Evoluţia romanului antic. Pentru relaţiile cu mimul şi alte specii de umor italic. Cambridge. London. pp. T.•_-. 1961. CAMPUZANO. p. 166. 7. 1912.G. SCHMELING. Cahiers des Etudes Anciennes. pp. 171. 117-l24.■■. 171. textul romanului se poate diviza şi altfel. Stupefacţia încercată de Encolpius faţă de cele văzute în locuinţa lui Trimalchio aminteşte de mirarea călătorului aflat în mijlocul unui peisaj insolit. 3. MARTIN . 40-43. Annales {Economie. The Satyricon of Petronius and the Metamorphoses ofApuleius. vezi Raymond CAHEN. cit. s-a presupus descoperirea pe un papirus a unui Satyricon grecesc. op. 7l-79. 5. 1971. Fragmentul respectiv aparţine unui text posterior . Studii clasice. 40-47. PEPE. pp. ca MARMORALE. Pentru integrarea şi parodierea unor tipare romaneşti greceşti în Satyricon. Revue des Etudes Latines. op. pp. The Satyricon of Petronius and the Metamorphoses of Apuleius. op. T. Societes. Studii clasice. în ce priveşte parodierea diverselor specii de poezie. a strigiiior şi a sticlei incasabiie nu constituie autentice „nuvele" mileziene. L. Paul VEYNE. Ideile literare în Satyricon. Reinisches Museum fiir Philologie. SULLIVAN.

SCHMELING. fiindcă tri. vezi Ph. . menţionat mai sus. pp. cit. faţă de numai 15 cu Lucan. între furia trăirii şi oboseala resimţită în faţa vieţii: ibid. vezi G. I. 281 -303. Vezi J. cit..D. apre îndeosebi la R. Commentatio de Petronii poemate De bello civili. 124. CIZEK. 21. cit. care orientează compoziţia romanului: ibid. narator opus autorului. pp. 69-74 (care întrevede. 197. E. Parodierea manierei lui Seneca Retorul a fost identificată de J. 282. vezi E. op. pp. MARTIN. la un celebru personaj istoric. cit. 120-l26. 74. „Cena Trimalchionis. motivul călătoriei.P. pp. în ce priveşte semnificaţia personajelor romanului. 232-253. 16l-l72. spectacol implicit şi explicit". The Satyricon. 20.J. 365. mai ales n.. 1962. cit. pp. La Parola del Passato. op. 1941.constituie un prefix burlesc. 279-281. de fapt atestat şi de unele inscripţii ale epocii. pp. the Artist.G. 86-87. 200.J.J. Literature. pe care le lansa Petroniu împotriva lui Seneca. de emul al lui Mecena. 22. Le depassement du quotidien dans l'Enâide. pp. Dar sună pompos şi ridicol. GAILLARD. 1963. poate însemna . P. 155-l64. 16. pp. Hirschberg. 130-l33. THOMAS. Desigur. THOMAS. în această privinţă. CORBETT. centrată pe prestabilire şi predestinare. 179-l81. cit. Istoria literaturii latine.C. pp. Cambridge.prenumele şi numele gentilic . în numeroase scrisori şi pasaje din Satyricon. cit. l'elegance et ia sagesse". L. Cum reliefează J. pp. „Formele insolite în vorbirea personajelor lui Petronius". îndeosebi pp. Petronius. pp. vezi G.P. 116-l20. Neronia 1977. 173. Le Plaisir et la Loi. MARTIN. Numele complet al lui Trimalchio era Gaius Pompeius Trimalchio Maecenatianus. Rome et nous. MARTIN . 1974. „Petronius the Moralist". MARTIN . care devenise tristis. în Satyricon.F. THOMAS.1964. Petroniu ar uzita compoziţia deschisă. 1. 176-l94. 28. pp. HĂGG. 51 semnalează. 74-77. pp. Revue des Etudes Latines. pp. 101. Paris. 136. pp. adesea marcată de mitul cuceririi Troiei: ibid. vezi G. Ca izvoare ale poemului petronian.P. MOSSLER. op. 1984. Paris. pp. cit. pp. 1977. cit. foarte recent. Gilbert-Charles PICARD. J. pp. Petroniu sublinia că în opera lui „râde un farmec deloc trist" (traducere apropiată de text). op. şi De bello ciuili cum Pharsalia Lucani comparatur. Comparative Literaturo. BECHET. Firenze. 10l-l02. Istoria literaturii latine. Storia della letteratura latina. chiar „numele de sclav" implică deriziune. MARTIN . p. cum arată Gianna PETRONE. 276278. Ein Epikureer. în vreme ce PETRONIU malchio. op. 27l-275. H. p. op. 107-l38 (care consideră că acest poem constituie un atac parodic îndreptat împtoriva neoasianismului: vezi mai ales pp. 1977. 1971. cotidian şi miraculos. caracteristică lui Encolpius. vezi K. 73-74. 145-l54. cit. 145-l50. 85. însă şi „stăpân bogat şi arogant" sau chiar „rege". în această privinţă. op. Studi di Filologia Classica. Studii clasice. Istoria literaturii latine. GAILLARD. Pentru ipoteza asamblării foarte libere a episoadelor şi tiparelor neromaneşti. Paris. cit. adăugăm noi. op. Literature and Politics. RANKIN. pp. cit. 193-203. I. Vezi. pp. Evolufia romanului antic. SULLIVAN. CAMPUZANO. pp. ar fi putut să fie împrumuturi în Pharsalia din Iiioupersis. Cum arată Eugen DOBROIU. ibid. Le Bellum Civile. 62-66. pp. 26. pp. E. 174. J. 27. cit. „Cave canem".P. menită interferenţei între real şi imaginar. ca în poemele lui Persius. în ce priveşte fresca societăţii Italiei neroniene. le secret de l'Empire. ROSE. WALSH. Al doilea supranume. 360-377. op. SCHMELING. „Petroniu". CIZEK. 19. THOMAS. 87-91. SULLIVAN. deoarece trimit. R. pp. 161. Acelaşi autor semnalează cele patru teme. R. Marmorate. Difficoltâ e necessitâ dell' allusionismo nell' interpretazione del Satyricon". Acelaşi cercetător degajează contrastul între aparenţă şi realitate. op. şi Paul VEYNE. J. du Banquet de Platon au „Satiricon". op. Petroniu voia să se delimiteze de satira epocii sale. pp. vezi Pierre GRIMAL. SULLIVAN. în ce priveşte Iiioupersis. cit. op. op. HĂGG. 13. R. GAILLARD. CIZEK. „Structures narratives et modes de representation dans le Satyricon de Petrone". „Tempo e metamorfosi nel Satyricon di Petronio". 19-26. pp. 142. pp. Pentru acest punct de vedere. 17. Pentru umorul lui Petroniu. Petronius. cit. op. fie ea şi constituită mai degrabă ca o anticălătorie. cit. J. 160 (Neronia 1974). Pentru deschiderea spre mulţimi şi lumea liberţilor. 269-271. în ce priveşte opoziţia faţa de vocaţia 516 NOTE tradiţională a mitului. Pentru dualitate. 87. „Le luxe. 55. mărcile polemicii dintre cei doi mari scriitori). în exegeza actuală se profilează tendinţa de a corela ospăţul lui Trimalchio tradiţiei literare antice a banchetelor. Astfel. 12. SCHMELING.prost şi infatuat". „Petroniu". 8. vezi şi J. 23. „Petroniu". sunt identificate cartea a doua a Eneidei.G. 14. 18. mai ales pp. op. 162-l65. „Petroniu". p. 52. „Face â face eloquent: Encolpe et Agamemnon". cit. p. CIZEK. 125-l37). op. relativ voalate (dar am văzut că şi blamul lui Seneca împotriva romancierului fusese discret! Prudenţa se impunea de ambele părţi!).. op. p. Istoria literaturii latine.1966. op. Edoardo RATTI. Ies Metamorphoses d'Apulâe et le Satiricon. pp. Evoluţia romanului antic. „Petroniu". vezi Giulio PUCCIONI. şi de J. 360-364.. ed. Transactions of the American Philological Associations. 78. Evoluţia romanului antic. 128-l35. Fapt subliniat de F. vezi şi T. III. Melanges d'Archeologie et d'Histoire Publiâs par l'Ecole Frangaise de Rome. Haga. op.. 1967. p. cognomen. Revue des Etudes Latines. Vocaţia de anticălătorie a fost pusă în evidenţă de către Joel THOMAS. pp. Oskar RAITH. The Satyricon of Petronius and the Metamorphoses of Apuleius.reprezintă în principiu pe fostul stăpân. privilegierea vieţii nocturne. pp. chiar fantastic (sensibil în povestirile mesenilor lui Trimalchio). Alain MICHEL. op. pp. p. cit. p. Primele două elemente . 62l-622. „Le je dans le Satyricon". passim. pp. 97. Manuel d'initiation a la litterature et â la civilisation latines. care. T. J. 42. pp. 77-78. 82-83 semnalează că. GAILLARD. vezi E. In Memoriam Entii V. pp. p. p. Nurnberg. 319-324. „James Joyce's Roman Prototype". Acest cercetător italian a degajat din poem 35 de coincidenţe cu Vergiliu. vezi R. a 8-a. I. Agentea Aetas. 10-l6. Cum opinează Ettore PARATORE. THOMAS. cit. în declaraţia sa programatică. 51. pp. SULLIVAN. op. 15. în mod absurd. 1963. Pentru aceste idei. p. Pentru atacurile.J. pp. op. Pentru apropierea de acest tip de cinematograf.L' Iiioupersis di Petronio". care anticipează anumite tendinţe. determină o anumită percepţie a timpului în Satyricon. 11l-l16. 90-l-3 (care reliefează si preţul ridicat pe care Petroniu îl acordă căutării ca parodie a călătoriei iniţiatice). în sfârşit. pp. dar şi tragediile latine şi greceşti. în ce priveşte Cena Trimalchionis ca spectacol. 109-l10 (care se referă la un „epicureism popular"). SULLIVAN. ilustrează ironic pretenţiile lui Trimalchio de protector al culturii. H. p. . chiar pictura murală a epocii. Asemănările şi intertextualitatea lingvistice au fost propuse şi discutate de J. non tristis gratia ridet. 9l-l01. 5l-55. 1163-l173. KILLEEN. 301 -324. Rivista di Studi Antichi. cit. pp. GAILLARD.P. p. De către Louis CALLEBAT. 157-l59. vezi Florence DUPONT. T. după anumite glose. pp. Paris. vezi Gilbert HIGHET. pp. 1977. J. MARTIN . MARTIN . CIZEK. RANKIN. cit. 289-290. Istoria literaturii latine. Modelul de roman. vezi E. 1970. „Petronio e Nerone. 22.cupidităţii: vezi Paul VEYNE. vezi R. decelează în Satyricon prioritatea vieţii citadine. Vezi în această privinţă R. vezi Eugen CIZEK. 138. Auguste et Neron. 170. cit. 5l-54. Pentru elementele cinice. Literature. 25.D. 170-l71.1957. în legătură cu evidenţierea dimensiunii subversive a Satyricon-ului.. cit. I. vezi Florica BECHET. 24. 1986. 173-l76. Breslau. Pentru personajele lui Petroniu. De asemenea. La guerre civile de Patrone dans ses rapports avec la Pharsale. pp. 1857. pp. 1842. HĂGG. vezi J. op. Studii clasice. pp. I. The Roman Novei. I. pp. 14l-l42. Essai sur trois univers imaginaires. cum am arătat în voi. Pentru controversa dintre Encolpius şi Agamemnon. ulterior asumate de Marcel Proust. Paris.P. Literature. 117-l24. pp. 9. p.J.

în paralelă cu pledoariile şi lecţiile clasicizante ale lui Quintilian.P. asumând uneori chiar accente de agresivitate. Silius Italicus şi chiar Statius au militat energic sub flamura celui de-al doilea clasicism. pe de o parte. Peregrinările lor. pe care îi conducea lason şi îi ocroteau Minerva şi lunona. deoarece Quintilian îl menţioneazăca mort de curând {Inst. op. cit. De fapt. 103-l04. 7980. Se întâmplă însă ca Valerius Flaccus. Gaius Valerius Flaccus Setinus. Argonauticele cuprind două mari compartimente. aşa-numiţii argonauţi.C. 143-l44. în anul 70 d. op. el se dovedeşte a fi cel mai fidel adept al poeticii clasicizante dintre exponenţii eposului celui de-al doilea clasicism. PUCCIONI.C. 32. să caute efectul de şoc. în domeniul poeziei epice. fiica lui Aeetes. 28l285. w. Febus Apollo. totuşi. Autori ca Valerius Flaccus. însă sfârşitul epopeii a putut să se piardă în cursul zbuciumatei istorii a textelor latineşti (de altfel. p. A doua şi ultima secţiune înfăţişează şederea argonauţilor în Colchida. Este aproape sigur că Valerius Flaccus şi-a conceput poemul în douăsprezece cărţi. cit. consacrat legendei argonauţilor. Astfel.C. op. O anumită dimensiune „romanescă" este implicată de dragostea dintre Medeea şi lason. un patetism lugubru şi nu lipsesc anumite ecouri ale experienţelor realizate de stilul nou. Valerius Flaccus. Cum arată F. a 55 de eroi. să recupereze limbajul mitului si simbolurilor. îndeosebi ale lui Vergiliu. Or. a fost alcătuit la puţină vreme după cucerirea Ierusalimului de către romani. Poetul însuşi declară că a făcut parte dintr-un colegiu sacerdotal roman (1. p. însă şi. pp. prooemiul epopeii. de fapt. dublă. Istoria literaturii latine. dar şi-a început activitatea literară prin anii 7273 d. nici cartea a opta nu ni s-a păstrat integral). Domină pretutindeni figurarea aventurilor exotice şi violente. MARTIN. 91. întreprinse de „apărătorii" moderni ai lui Valerius Flaccus. Totuşi. 29. 30. I. MICHEL. HĂGG. fragmente din textul redactat. pe de alta. T. îndeobşte fără să reuşească pe plan artistic. PARATORE. în forma actuală. Pasaje interesante pentru istoria antică a patriei noastre au fost traduse în antologii specializate în această . cit. dar şi operele poeţilor romani din „secolul" lui August. cum am arătat mai sus. de altfel. A. Valerius Flaccus scria foarte încet şi îşi recita periodic. 181. 90). 134-l36. fratele Medeei. pleacă pe mare împreună cu argonauţii. Dar Vaierius Flaccus nu recuperează fervoarea vibrantă a arhetipului vergilian2. axată pe un subiect mitologic foarte tradiţional. 5-6). adică adresată. pp. „Petroniu". „Le luxe. a elaborat minuţios o epopee de tip homericovergilian.THOMAS. 74. GAILLARD. CIZEK. Ca modele. Artificiosul i-a pândit însă la fiecare pas. CIZEK. şi insistenţele prietenilor săi. în anul erupţiei Vezuviului. poetul lucra abia la cartea a patra. care se îndrăgostise de lason. SULLIVAN. care sprijineau solicitările lui Absyrtus. „Argonauticele". pp. cit. pe când. 285-287. de unde iau lâna de aur a unui berbec sacru. unde pot fi decelate chiar stileme arhaizante. în căutarea lânii de aur. pp. dar Olimpul lui Valerius Flaccus este artificial şi lupiter apare în posturi ridicole. de care însă s-a distanţat câteodată. op. Pentru receptarea lui Petroniu.. J. Prima secţiune. 1. Argonauticele sunt scrise într-un hexametru elegant construit şi într-o limbă foarte clasicizantă. Vezi J. împăratului Vespasian. lason nu se poate hotărî între dragostea şi obligaţiile contractate faţă de Medeea. Horaţiu şi Ovidiu. de altfel adeseori. De către R. îi cere lui lason să-i restituie sora. E. Poemul se încheie la gurile Dunării. BECHET. îndreptată spre combaterea tiparelor structurate de Lucan. să alunge pe cel al semnelor din epopee. op. unui zeu. Pentru limbajele Satyricon-u\ui. cit. Se formase probabil în cercurile clasicizante de la curtea lui Nero şi din preajma Calpurniilor. E. R. ajutorul Muzei. pp. în congruenţă cu tiparele homerico-vergiliene. aventurile argonauţilor în Caucaz sunt figurate mai dinamic. pp. 171. 140-l43. sub incidenţa performanţelor stilului nou. pp. regele ţării respective. închinat lui Vespasian. POEŢi CLASICIZANŢI ŞI MARŢIAL Valerius Flaccus Reacjia clasicizantă faţă de stilul nou s-a manifestat sub Flavieni cu deosebită vigoare. In ansamblu. narează pregătirile de plecare şi călătoria pe mare. 10. răspundem mai degrabă negativ la această întrebare. 12ll24. A trăit probabil între 45 şi 90 sau 91 d. unde Absyrtus. 31. op. Acest poet a invocat. Este. Manuscrisele operei lui Valerius Flaccus îi atribuie un nume mai lung. motivează acţiunea epică. vezi E. op. dacă nararea călătoriei până în Colchida este lungă şi plictisitoare. de fapt. Istoria literaturii latine. THOMAS. 518 XXVI. Dedicaţia este. Rome et nous. MARTIN . Constituie Argonauticele o epopee de valoare artistică înaltă? In pofida eforturilor pasionate. cit. în public. cit. Zeii intervin permanent în desfăşurarea intrigii poemului şi. spre Colchida caucaziană. pp. Medeea. 156. pp. epitete şi metafore expresive. iar psihicul Medeei emerge în contururi interesante. The Satyricon. Opera lui Valerius Flaccus constă într-o epopee în opt cărţi. cit. Valerius Flaccus se opune destul de limpede concepţiei callirnahiene despre poezie3. care se 519 POEŢI CLASICIZANŢI Şl MARŢIAL întinde până la cartea a cincea. op.J. Se pare că poetul era originar din localitatea Setia (azi Sezza). mai probabil că poetul însuşi n-a izbutit să-şi termine opera înainte de moarte1. pp. 54-55. prefigurează căutarea Graalului. 638-640. Ei au încercat. cu ajutorul Medeei. Argonautica. „Petroniu". Valerius Flaccus a utilizat poemul lui Apollonios din Rodos. l'elegance et la sagesse". 101. vezi şi G.

mai ales Pliniu cel Tânăr (Ep. Numeroase episoade sunt inspirate clar din Eneida şi din poezia homerică. adică acela al eposului cu subiect roman sau istorico-cetăţenesc. Punica. Compoziţia Punicelor este confuză. Mai ales Silius Italicus şi-a propus să celebreze supremaţia Italiei. care îi slujeau pe Flavieni. Valerius Antias etc. Publius Papinius Statius a fost un poet profesionist. Cum remarca maliţios savantul italian Ettore Paratore. Vespasian. cu prilejul diverselor concursuri de poezie. probabil.. de către Hannibal (219 Î. care s-a întins între 25 sau 35 d. Era fiul unui cunoscut profesor de elocinţă şi poet. principalul izvor al Punicelor. tot în vremea Flavienilor. din punct de vedere artistic.C. 112 şi urm.. 3). pledează pentru atribuirea sa lui Silius Italicus6. Totuşi. Sub Vespasian. a început să scrie epopeea „Punicele". după înfrângerea suferită la concursurile literare capitoline. Nu lipseşte nici adresa politică de actualitate: întocmai ca la Vergiliu. a beneficiat de o viaţă lungă.). al lui Nero însuşi (vv. structurilor tradiţionale.C. Statius a alcătuit o operă bogată din care s-au pierdut unele lucrări. Oricum. căci acrostihurile ITALICVS. decât Argonauticele lui Valerius Flaccus. în 68 d. Statius s-a întors dezamăgit şi bolnav la Neapolis. Silius Italicus a dus o existenţă marcată de un oportunism politic cât se poate de manifest. în oraşul natal. unde a întreţinut un adevărat cult al lui Vergiliu. mai degrabă campanian sau italic din centrul peninsulei decât hispano-roman. v 686). încât versificaţia ne apare cursivă şi animată de tendinţa către o anumită uniformitate. în realitate. Viaţa şi opera epică Nu putem enunţa o judecată tot atât de severă asupra valorii literare a operei lui Statius.C. Desigur. nu August urmează să-l împlinească. A militat însă toată viaţa în cohorta poeţilor clasicizanţi. „Iliada latină". Deşi Silius Italicus trebuie să fi consultat şi alţi istoriografi romani. Silius Itaiicus a vrut să-l combată pe Lucan chiar pe propriul lui teren. Ilias Latina. după exemplul şi. 3. în 96 d. libret de pantomimă. vv. delator şi chiar consul. Statius a obţinut importante succese şi premii. în schimb. care s-a născut în sudul Italiei. SCRIPSIT apar la începutul şi la sfârşitul acestui poem. Silu. Iliada latină Este foarte posibil ca Silius Italicus să fi scris cândva şi un alt poem. plictisitor. Abundă lungile digresiuni şi acţiunea epică se desfăşoară greoi. 3. şi 101 d. Dilemele personajelor sunt cele dezvoltate adesea în exerciţiile efectuate în şcolile retorilor5. căci. 593 şi urm. în şaptesprezece cărţi*. Boala şi moartea l-au putut împiedica să alcătuiască ultima carte.C. şi a murit.. la îndemnul lui Nero.. Ca elev al retorilor. intenţional contrapuse demersului iniţiat de stilul nou. între anii 40 şi 45 d.C. Dar. precum Agaue. Eroii romani sunt structuraţi după modelul lui Enea. atestând lipsa simţului proporţiilor.. a fost proconsul al provinciei Asia. Titus şi Domiţian (Pun.direcţie. cel de-al treilea poet clasicizant din epoca Flavienilor. sau epopeea . De fapt. De fapt. Sifius Itaficus Opera lui Silius Itaiicus se dovedeşte mai puţin performantă. dar marcat de callimahism. Existenţa lui ne este bine cunoscută.) şi la Roma. unde a încercat . 7). Mediocritatea artistică a acestui poem clasicizant.) Reţetele vergiliene sunt aplicate cu un zel demn de o cauză mai bună.). s-a lăsat să moară de foame. desigur. unde s-a mutat după 72 d. care rezumă în 1070 de versuri întreaga Iliada homerică. în cursul poemului. la Neapolis. Dreptate şi Nedreptate. L-a slujit pe Nero ca orator. iar conducătorii cartaginezi încheie un adevărat pact cu forţele tenebrelor. numeroase scene de bătălie şi _------------------------------" Este posibil ca Silius Italicus să fi conceput epopeea sa în optsprezece cărţi... Primele 537 de stihuri comentează primele cinci cărţi ale epopeii homerice.C. El a vrut să asocieze mitul cu istoria.. şi victoria romană decisivă de la Zarna (202 Î. Statîus. decedat curând după erupţia Vezuviului (STAT.fără să reuşească . totuşi. încât Punicele devin o caricatură a Eneidei. în pofida ostilităţii vădite de Silius Italicus esteticii lui Lucan. spre sfârşitul poemului. Totuşi. Totuşi se pot detecta vestigii ale lecturii Pharsaliei. iar mânia lunonei împotriva romanilor constituie forţa motrice a întregii trame epice. mai ales atunci când prezintă contingenţe cu istoria antică a României. Unele fragmente din epopeea acestui netalentat continuator al lui Vergiliu au fost traduse în româneşte şi incluse în diverse antologii. 5. poate. Se insistă. Structura epopeii reliefează preocuparea de a concilia între ei pe Vergiliu şi pe Titus Livius. Chinuit de o tumoare malignă. Tacit. lupiter profetizează zeiţei Venus un viitor glorios. Cauzalitatea războiului punic este căutată exclusiv în lumea zeilor.C.să consacre triumful tiparelor homerico-vergiliene. POEŢI CLASICIZANŢI Şl MARŢIAL episoade celebre sunt complet omise. Silius Italicus face aluzie la împăratul Nerva (Pun.C. la o vârstă înaintată. asupra rolului jucat de zei în acţiunea epică. Cam prin 25 d. Epopeea conţine aproximativ 12. clasică. ulterior.C. Nedibăcia artistică a lui Silius Italicus apare însă cu deosebită pregnanţă. s-a retras în Campania. ci Flavienii. Hexametrul dactilic este. principalul defect al lui Silius Itaiicus a fost acela de a scrie versuri4. autentic epiliu narativ. epopeea prezintă cel de-al doilea război punic. datorită mărturiilor furnizate de autori ca Marţial. 5. vv. ascensiunea poporului roman şi misiunea lui providenţială. Silius Italicus aglomerează comparaţiile şi practică un metaforism excesiv.C.000 de versuri. La Neapolis (Silu. Războaiele punice sunt convertite într-un conflict între Bine şi Rău. Iliada latină a fost cu siguranţă scrisă înainte de 62 d. implicit. pe care i-a adulat cu fervoare. în forma actuală. autorul face elogiul lulio-Claudienilor şi. bine construit. ca Fabius Pictor. în timp ce restul Iliadei latine corespunde următoarelor nouăsprezece cărţi ale marelui poem grec. 14. 3. 399-905): legendarul Enea îşi realizase performanţele spre a permite cândva gloria lulio-Claudienilor. asediul Saguntului. 520 SILIUS ITALICUS Tiberius Catius Silius Italicus. Limba Punicelor este..

Iar descrierile de natură. frecventele discursuri rostite de personaje trebuie puse în relaţie cu retorica secolului I d. Absenţa tiparelor constrângătoare ale epopeii şi unei materii gata formalizate a îngăduit poetului să practice directeţea sentimentelor. spre deosebire de Valerius Flavius şi de Silius Italicus. adresate respectiv lui Pollius Felix şi lui Victorinus Marcellus. POEŢI CLASICIZANŢI Şl MARŢIAL Cartea întâi. impregnează acest poem al cruzimii.C. O alta căsătoria lui Stella. Dar Statius n-a apucat să nareze decât viaţa dusă de Ahile. Ne referim la „Tebaida".. iar o a treia sărbătorirea Saturnalelor. poeta doctus.. Cărţile a treia şi a patra. Poetul îşi propune. Asemenea improvizaţii se alcătuiau de altminteri foarte rapid. în ultima carte. şi la „Ahileida". unde abundă tot felul de plante. pentru a permite îngroparea celor căzuţi în războiul fratricid şi reconcilierea generală. Totodată. Thebais. însă. pătrunde în subtextul 522 _ STATIUS. Oricum. Achilleis. cu subiect mitologic. Cartea a doua include 4 silve fiind dedicată lui Atedius Melior -şi se referă. care desemna materialul din care se confecţionează ceva. S-a semnalat că relatarea unor cumpiite lupte fratricide amintea romanilor de războiul civil din 69 d. ce asigură unitatea unei epopei altfel abundentă în distorsiuni compoziţionale. se manifestă o tendinţă spre episodicitate. adică întreruptă la versul 167 al cărţii a doua. la decesul unui prieten al destinatarului ei. unde figurează şi celebra silvă hărăzită somnului (Silu. 445-448). printre altele. în fruntea armatei atice. de pe zidurile Tebei. Se pare că o tragedie pierdută a lui Euripide (Skyrioi) s-a aflat la baza compunerii acestei epopei. s-a remarcat deja că. traduce o sensibilitate aproape romanescă. un personaj precum Capaneu. sfidează şi chiar persiflează pe zei. să evite o retorică extrinsecă. Fidelitatea fundamentală faţă de tiparele clasice este atenuată de o infidelitate secundară9. vădite de Lucan şi de Seneca. pentru a traduce opţiunea în favoarea celui de-al doilea clasicism. unde. Desigur. Abundă alegoriile şi clişeele epice. O atmosferă shakespeariană. Ne referim la „Siive". inclusiv catalogul războinicilor. sfetnic rău [Theb. 4. de către fratele lui. Cele mai lungi silve nu depăşesc 200 de versuri. 12.pădurea". Statius oferă adevărata măsură a talentului său într-o culegere specifică de poeme. Partea a doua este consacrată luptelor din jurul Tebei. Statius narează războiul legendar purtat de cei şapte împotriva Tebei. Poetul oferă astfel cititorilor săi romani putinţa de a descoperi o grilă de lectură politică relativ camuflată. Prima secţiune înfăţişează pregătirea campaniei duse împotriva Tebei şi a lui Eteocle. Nu apar contradicţii. în care pier ambii fii ai lui Oedip şi ai locastei. în care îşi face loc o lume dură. în insulă. Statius denunţă patima iraţională pentru puterea politică. încorporează 6 silve. Pe de altă parte. 5.consacrată războiului purtat de Domiţian împotriva unor seminţii germanice în anul 83 d. deşi „poet doct". scrise în hexametri dactilici. Intervenea şi modelul termenului grecesc hyle. în conformitate cu tiparele homerico-vergiliene. 11. ode. Ahileida traduce proiectul foarte ambiţios de a figura performanţele uluitoare pe care mitologia le atribuise lui Ahile. vv. Cea mai lungă silvă comportă 277 de versuri. (Silu. culegere în cinci cărţi de poeme ocazionale*. Peregrinările eroilor staţieni amintesc de cele ale precursorilor vergilieni. urmate de alte şase „războinice"7. prin excelenţă de factură lirică. şi clasicizant. 94). ascuns în haine femeieşti. îl descoperă şi-l convinge să participe la războiul troian. Siluae. însă boala sau moartea l-a obligat pe Statius s-o lase neterminată. între 86 şi 96 d.C. în douăsprezece cărţi. se învederează adesea capabil să depăşească clişeele artistice tradiţionale. soseşte la Teba şi ucide pe Creon. consolaţii. grupate în cinci cărţi. vv. Teseu. mai proaspăt. Specia respectivă de poezie lirică era numită astfel prin analogie cu . Statius a scris 32 de silve.C. poem la care poetul lucra în ultimii ani de viaţă. Aceeaşi tematică prevalează în cartea a cincea (5 silve). VIAŢA Şl OPERA EPICĂ şi chiar textul epopeii. ■ Ahileida pare mai convingătoare din punct de vedere artistic decât Tebaida. în cartea a zecea.. Tebaida a fost scrisă şi recitată pe fragmente.C. 656). mulţumiri şi elogii aduse lui Domiţian. cuprind poeme variate (5 în cartea a treia şi 9 în cartea a patra). marcat de o policromie stridentă. la moartea unui papagal şi a unui leu din menajeria imperială. în această epopee. care. în insula Skyros. ■ Mai ales Tebaida afirmă limpede fidelitatea faţă de arhetipul vergilian. Statius se străduieşte adesea să dobândească sprijinul puternicilor . Ni s-au conservat două epopei. 4. faţă de marele poet mantuan (Theb. poetul îşi divide materia în şase cărţi . feciorul eroului. nu se recurge prea des la digresiuni. Ahileida era începută în 95 d. Gustul pentru teratologic şi pentru horific. între 80 şi 92 d.pacifice". de asemenea fiu al lui Oedip. Statius a utilizat autori greci. unde Ulise. Pentru structurarea epopeii. dedicată lui Lucius Arruntius Stella. Statius se distanţează parţial de zestrea tradiţiei homerico-vergiliene şi tinde să valorifice mai consistent experienţa acumulată de autorii stilului nou. foarte violentă. unchiul celor doi fraţi ucişi. Silvele şi arta lui Statius Cu toate acestea. să rivalizeze cu marele său model.. De altfel şi Lucan scrisese silve. atestă o reală autenticitate psihologică8. Statius pare în acest poem mai firesc. la aniversarea naşterii lui Lucan. Iar dragostea care. precum şi varietatea informă. care conduce la crime abominabile. de altfel. mama lui Pyrrhus-Neoptolem. Polinice. metaforismul Tebaidei apare adesea straniu. în funcţie de motive foarte diferite: prima silvă celebrează statuia ecvestră a lui Domiţian.C. în legătură cu deprinderea recitării poemului pe fragmente. silua. v. „avânt la lettre".C. comparaţiile din regnul animal. iar intervenţia divinităţilor constituie principala cauză a desfăşurărilor epice. vv. datorită alcătuirii Silvelor. regularitatea metrică este impecabilă şi sintaxa gramaticală este foarte clasică. folosindu-se de un vicleşug. 4). se înfiripase între Ahile şi Deidamia. descripţii de opere de artă şi temple etc. Statius combină poezia epică şi cea lirică. care trataseră aşa-numitul ciclu teban. întocmai ca Vergiliu şi Ovidiu. 816-817 şi 10.

cum am văzut mai sus. în 96 d. Lichidarea lui Domiţian. Epigrairirvaton liber). chiar dacă nu este un mare artist.C. a unsprezecea şi a douăsprezecea au apărut după moartea lui Domiţian. în asemenea descrieri şi. Statius. pe care îl adulase frenetic. 40.. Prin excelenţă epigrama literară sau orală.. Şi la Roma începuturile epigramei au fost corelate poeziei scurte. Marţial trebuie să fi fost afectat de anumite frustrări. 1. la mitologie. Quintilian. cu remarcabilă artă. . Nu incidental Statius îl elogiază pe Lucan. Şi-a căutat alţi protectori. Malherbe. cum erau Annaeii. care s-au multiplicat la vârsta maturităţii. somnus -. Epigrammaton libri. ajutat de Pliniu cel Tânăr. Totuşi. cândva între 38 şi 41 d.zilei şi mai cu seamă al împăratului Domiţian. Ep. Totodată.C. Este cunoscută sub numele de „Spectacole" sau „Carte de spectacole". el s-a ilustrat... s-a învederat a fi un poet adevărat. unde a căutat ocrotirea unor hispano-romani influenţi. Am văzut de fapt. Catul şi îndeosebi din Vergiliu. Liber spectaculorum (deşi este intitulată uneori şi „Carte de epigrame". Epigrama nu era. printre care s-au numărat Silius Italicus. pentru a obţine efectiv unele privilegii din partea puterii imperiale. De fapt. Silvele sunt scrise în hexametri sau în alţi metri. graţia delicată a duetului liniar.cu detalii interesante . Fără îndoială. Horaţiu. 2. De asemenea a frecventat cercul Calpurniilor Pisoni {Epigr. praef. Dar. Primele douăsprezece cărţi. că Marţial n-a fost inventatorul epigramei la Roma. Aparţinea unei familii de condiţie modestă. Ultima epigramă. Aici a murit înainte de 104 d. pe care concomitent o detesta şi o regreta cu pasiune. au fost scrise ulterior şi cronologia lor suscită aprige controverse între cercetători. Alcătuirea epigramelor Marţial s-a lansat ca poet în anul 80 d.şi asupra conflictelor dintre romani şi daci. Pliniu cel Tânăr. au inaugurat amfiteatrul numit Colosseum. care însă s-a îngrijit ca el să dobândească o educaţie intelectuală mulţumitoare (MART. Entuziasmului încercat de el. Cartea a douăsprezecea trebuie să fi fost publicată chiar în primăvara anului 102 d. modului în care tradiţia lirică romană o lua în considerare. să asume vocaţii satirice sau parasatirice.. De aceea. epigrama a tins repede. Marţial însuşi indică drept predecesori ai săi pe Catul. în Silve se amalgamează prospeţimea şi spontaneitatea imagisticii -foarte pregnante în silva dedicată somnului. De aceea. învestite cu un caracter omagial. precedate de o prefaţă programatică a lui Marţial. 7-8). Celelalte paisprezece cărţi. în prefaţa programatica a cărţii întâi. cărţile a treisprezecea şi a paisprezecea sunt de fapt anterioare celor ce le preced şi trebuie să fi fost publicate între 83 şi 85 d. aşadar. oratorul Regulus. Tasso. la cele mai ridicole forme de adulaţie. încât se poate afirma. 2-3). în 80 d. L-au admirat Danto. parcă pentru a disculpa pe autor de adulaţiile lui anterioare.C. au fost probabil publicate.şi deci adesea scrijelată . că Marţial a fost primul poet basc din literatura universală.500 de poeme). care include un atac violent îndreptat împotriva lui Domiţian. Marţial. supusă unor canoane estetice precise. în general. care îi subvenţionase călătoria (PLIN. Viaţa Marcus Valerius Martialis s-a numărat printre cei mai străluciţi exponenţi ai literaturii latine create de hispano-romani. epigrama s-a dezvoltat mai ales în epoca elenistică. El informează . în chip manifest. astfel. Goethe. ca şi spre antiteze şi metaforism acuzat. moartea etc. De fapt. Deci şi eroii mitologiei abundă pretutindeni. Cărţile a zecea. Proliferează reminiscenţele din Ovidiu. în 63-64 d. în sfârşit. încât unele silve răspund unei comenzi oficiale. 4). în orice caz. Ca şi în Grecia. în nordul Hispaniei. 21. 524 MARŢIAL. care a înflorit în acelaşi veac. s-a întors la Bilbilis. anonimă . ca şi a unor barzi medievali. Dar s-a remarcat că metrii lui Statius sunt puţin adecvaţi materiei tratate sau. la Bilbilis (azi Bilbao).. A rămas însă toată viaţa trioutar condiţiei de client. nu i-a fost prielnică. alături de observaţia directă. frământat de nostalgia Romei. vilele. 9. vv. Marţial şi-a exagerat tribulaţiile pecuniare. epigrama imortaliza un eveniment. w. Se pare însă că lirica staţiană pierduse orice legătură cu muzica. în apropierea Capitalei. Ele reprezintă poeme pentru darurile aduse cu prilejul Saturnaliilor gazdelor sau oaspeţilor acestora12. în spaţiul literar roman. i-au succedat noi frustrări şi deziluzii. Poem de circumstanţă. Timbrul encomiastic ajunge. 4. ataşată corpului acestor poeme. Oricum. Statius evocă cele mai variate evenimente din viaţa romanilor: căsătoria. l-2). îndeosebi din Silve. El a suportat greu sfârşitul tragic al protectorilor săi şi a rămas fidel memoriei lor. bolile. după 98 d. în goană după remuneraţii şi adesea dispus să mustre ocrotitori prea puţin zeloşi. Incontestabil. Domitius Marsus. 33). cât ţi-a răpii din prestigiu ce! de-al treilea .C. ca endecasilabul falecian. au fost traduse în româneşte şi au apărut în felurite antologii sau în reviste literare.. Diverse fragmente din opera staţiană. pe tărâmul poeziei parasatirice. D'Anunzio (aproape obsedat de Capaneul staţian). în secolul I d.C. Apărută încă din secolul al Vll-lea Î. Epigr. după sosirea la Roma. 525 POEŢI CLASICIZANŢI Şl MARŢIAL ori mai ales epitafurilor. la Bilbilis. Prima carte cuprinde 33 de epigrame şi a fost aproape în întregime scrisă cu prilejul jocurilor care. şi a compus toată viaţa doar numeroase epigrame (aproximativ 1. Statius purcede de la o raţiune poetică. o ratio.C. monumentele romanilor. intitulate „Cărţi de epigrame". arta pastelului atent cizelat. 73. un sentiment sau un obiect remarcabil. încă din copilărie şi din tinereţe. Descrierea unei şosele a lui Domiţian implică recursul la alegorii. a fost. care acompaniase cândva textul de factură lirică11. în mai multe tranşe.C. Statius descrie cu amănunte precise peisaje rustice.C. De altfel Statius a inspirat parţial arta poeţilor romani ai secolelor al lll-lea şi al IV-lea d..C.C. cu propensiunea spre erudiţie. Corneille. în materia silvelor el face apel. Totodată. Albinovanus Pedo şi Gnaeus Lentulus Gaetulicus {Epigr.C./lăstar al Său// Ar fi fost mai bine să nu fi numărat decât doi exponenţi" (Spect. lată cele două versuri ale acestei epigrame: „Gintă flaviană. cum atestă epigramele dedicate Pollei Argentaria. suavitatea limbajului. care să explice structurile pe care !e vehiculează10 şi să concilieze dorinţa de a restaura clasicismul cu orizontul de aşteptare al publicului pentru hiperbolizare şi declamatorism. cumgrano salis. epigrama descindea din „inscripţia" funerară sau votivă a grecilor şi şi-a conexat debuturile distihului elegiac.C. erosul impetuos al poetului le va exagera gravitatea şi va determina riposte încărcate de ironie şi chiar autoironie. Această masă de epigrame este structurată în cincisprezece cărţi de poeme. căci dobândise o locuinţă la Roma şi o moşioară la Nomentum. între 84 şi 102 d. impecabil construiţi. prosopopei. Marţial a ajuns la Roma. VIAŢA S-a născut în martie. în volumul anterior.C. văduva lui Lucan.

impregnată de atâtea reziduuri expresioniste. 2. trad. Accentele encomiastice la adresa lui Domiţian proliferează la tot pasul. w. v. potrivit lui Marţial. 6. Mai ales în Liber spectaculorum abundă elogiile aduse Flavienilor. şi numai după moarte" (Epigr. cum am arătat în capitolul introductiv al acestui volum. pe profesori dimineaţa.. apare ca prototip al pseudo-rafinatului (mai cu seamă în Epigr. Vom vedea că evantaiul realităţilor implicate de materia epigramelor se prezintă ca amplu: dar registrul reacţiilor autorului este tot atât de variat. 7. exercitată faţă de anumiţi sclavi {Epigr.Marţial devine ridicol când arată că o gâscă sacrificată zeului Marte pentru Domiţian se aşază singură pe altarul jertfelor {Epigr. v. pentru tratarea pragmatică a realităţii. 98). Cum am arătat în alt capitol. 8. unde referentului evocat îi corespunde o densă reacţie personală. Marţial a fost pederast şi n-a evitat sistematic imaginea obscenă. dar şi în primul poem din acelaşi corp de realizări artistice: „acesta-i Marţial ce v-a plăcut. S-a arătat că el viza epopeea clasicizantă a vremii. pe negustorii de mărunţişuri şi pe cerşetori./ / Poetul pretutindeni cunoscut// Prin acul epigramei. 8.pe zidurile caselor . poet al oraşului. Marţial asumă motivul autoelogiului propriului talent. De altminteri. 89) etc. l-4). vv. un personaj. 4). 5. ci un univers artistic. deşi evocă şi peisaje rustice. 4. Marţial nu ignoră nici micile drame din viaţa animalelor şi uneori epigramele sale se convertesc în autentice elegii. l-6). Universul imaginar al epigramelor într-adevăr. 5-23) ori în care luptau gladiatori (Spect. în care apăreau animale sălbatice şi domestice (Spect. 3). 10. Pentru că totuşi deriziunea. descripţii ale reprezentaţiilor. v. 50-51). Totodată. în anumite epigrame. ca Lukillos din Tarrha. 7. respectiv. Prin urmare. Poetul cere iertare împăratului pentru improvizaţiile sale: nu merită să displacă cel ce se grăbeşte să placă cezarului (Spect. 2. Marţial a colindat neobosit viaţa acestuia.// Şi căruia. 11. foarte personale. Marţial exaltă pe Domiţian ca părinte şi conducător ori stăpân al globului pământesc. cronica realităţilor nu este completă. ale avocaţilor. 4. nu lipsesc epigramele în care poetul se referă la prietenii şi protectorii lor. dar şi la ospeţe. 80 şi. Marţial n-a fost decât vârful expansiunii poeziei epigramatice. 1 -9) şi proclamă prioritatea celei pragmatice (Epigr. Celebrul istoric francez al literaturii latine care a fost Rene Pichon a evidenţiat că. ci şi poezia epico-mitologizantă sau tragică (Epigr. 5. care au scris în greceşte. 10. asumând aspectul unui dat fugitiv. esenţială pentru formarea semnificaţiei poemelor. ca şi a vanităţii parveniţilor... Pe de altă parte. A scrutat mişcările clienţilor. ale participanţilor la recitaţii. El a surprins. i-aţi dăruit// O glorie de care-avură parte// Puţini poeţi. de Tudor Măinescu şi Alexandru Hodoş). epigramistul reprobă cruzimea inutilă. ţesută din notaţii penetrante. Mai ales epigramistul se înverşunează împotriva lipsei de gust şi de măsură. 1. 10. lectori. Deşi. Programul de viaţă cotidiană al contemporanilor poetului se configurează astfel în numeroase epigrame15. 5. 82). sclipitoare prin vivacitatea lor. numeroşi epigramişti ai epocii lui Nero. însă Marţial a preluat o parte din tematica predecesorilor şi contemporanilor săi pentru a generaliza. nu numai în prefaţa scrisă în proză a cărţii întâi de epigrame propriu-zise (Epigr. inclusiv şi..comportă o ecloziune fără precedent în epocile lui Nero şi a Flavienilor.. Cu toate acestea. 7. 16). 1. a notat şi a reacţionat la existenţa citadinilor: a urmărit pe brutari noaptea. 90). 6. tutela şi mântuirea tuturor lucrurilor (Epigr. 10. Savantul britanic John Patrick Sullivan a scos în evidenţă preocuparea epigramistului pentru sex. care pledau până târziu. 1. a surprinde tipul uman în spatele defectului individual.1. s-a evidenţiat că Marţial a tras profit din*arta lui Petroniu. Epigr. 2.. veniţi în zori să-şi salute patronii şi să capete ceva de la ei. călătoriile şi sărbătorile de familie ale acestora. O conotaţie epicureică a fost desluşită în alcătuirea acestei fresce. Astfel el a depersonalizat parţial epigrama şi şi-a asigurat o clară autonomie faţă de izvoare şi modele. şi în celelalte cărţi de epigrame. 10). Nu lipsesc epigramele cu un conţinut „serios". ca şi luxul de care beneficiază sclavii ce servesc la banchete (Epigr. demersul lui Statius. pentru persiflarea defectelor umane. că lumea lui este în mare măsură cea a Satyriconu\uV3. ia viaţa. Totodată poetul ar atesta un misoginism acuzat. Poetul însuşi afirmă. Contemplarea naturilor moarte ocupă un loc important în universul imaginar al lui Marţial. Cu acest prilej. De altminteri Marţial foloseşte nume fictive pentru personajele sale. au oferit lui Marţial modele şi imbold. Marţial ar fi aproape un precursor al lui Freud.. 4 etc... Dar arta „realistă" a lui Marţial. v.). Chiar dacii îl cinstesc pe ultimul dintre Flavieni (Epigr. Leonidas Alexandrinul sau Nikarchos. a lărgi aria observaţiei morale. 4. figurează o vastă frescă a lumii. iscusit. praef. De altfel Marţial nu s-a limitat ia arta persiflantă. pentru exilarea anumitor delatori (Spect. de sorginte tradiţional italică. Marţial oferă informaţii privind istoria antică a meleagurilor noastre14. De altfel Marţial reprobă nu numai pe poeţii arhaici.. poezia satirică şi parasatirică de tipul cele] realizate de Marţial corespundea întrucâtva reportajului modern şi era mai apropiată de viaţa cotidiană decât oricare alt gen literar. parasatira şi parasatirizarea prevalează în universul epigramelor lui Marţial. El descrie obiecte de artă. Desigur. Nu accepta decât parţial experienţa neotericilor romani. 7. mai ales. pe care îl numeşte Zoilus. 5 etc). precum cupe (Epigr. Sunt glorificate construcţiile şi 526 UNIVERSUL IMAGINAR AL EPIGRAMELOR legislaţia lui Domiţian (Spect. 29).. Pe de altă parte. 31. unui instantaneu. epigramele lui Marţial nu constituie o colecţie dezordonată de realii. Poetul încearcă uneori nostalgia naturii genuine. 9. „genului poetic scurt" în general.. statui (Epigr. ironizarea. epigrama trebuie să fie picantă şi . Deci. v. pasiunea pentru umorul corosiv. 5. îndeosebi Accius şi Pacuvius (Epigr. a conferi densitate conţinuturilor parasatirice. programatic. 1. adesea sardonică. el a condamnat masturbaţia şi alte extravaganţe sexuale. 31). vehiculat de atâţia alţi poeţi romani.

însă Selius cinează acasă. cum au semnalat unii cercetători ai literaturii latine18. complice. albi sunt ca de nea. uneori obscenă. cei ce vor să se îmbogăţească prin căsătorii. 43. domi cenat (Epigr. în sistemele comice cele mai diverse. medicii asasini. care punea în scrisul său în acelaşi timp sare. unde alternează râsul sardonic. ca şi blamarea crudă. deosebit de plastice. la nivelul 528 ARTA LUI MARŢIAL fonic. cu atât poanta apare mai pregnantă şi mai amuzantă. Le face deci mai scurte (Epigr. pentru a stimula atenţia şi curiozitatea cititorului.. de Tudor Măinescu şi Alexandru Hodoş). în epigramele sale.. pe adevărate sentenţe. 35. Am semnalat deja_ abundenţa descripţiilor. De aceea. poetul operează cu diverse contraste. încărcat de frustrări reale sau imaginare. de Tudor Măinescu şi Alexandru Hodoş). mai ales v. universul lui Marţial este imaginar.// Alta cum natura s-a-ndurat să-i dea" (Epigr. în general. nu toate epigramele sunt reuşite. însă. îndeosebi cu cel dintre aparenţă şi realitate. de invitaţii la ospeţe aduc în grosplan gazde şi patroni tiranici. în pofida efortului poetului. Adesea poanta se reduce la un singur cuvânt-cheie. constituie. care se întinde pe un amplu registru.Nici nu se pomeneşte!// . De altminteri el însuşi declară explicit câ vrea să cruţe indivizii şi doar să satirizeze defectele lor şi tipurile de vicioşi cărora acestea le aparţin {Epigr. poanta: Gemellus spera să moştenească o soţie ftizică. Ep. al poantei. Totuşi. 10. 1.Atât e de frumoasă? . să deceleze.Tuşeşte" {Epigr.// Ai Lecaniei. femeile care vor să pară frumoase fără să fie. S-au detectat. în „comicul dinamic". îngăduitor. 10).. 5. 21. cu ce-l încântă atât de mult? . cu ajutorul prefeţei în proză şi diverselor epigrame. deşi cu o precizie remarcabilă şi cu un simţ al notaţiei deosebit de fermecător. câteodată indulgent. adesea emoţionante şi elegante. „Tuşeşte" tussit. 19). antiteza este încorporată în poanta însăşi: „Thais are dinţii negri şi stricaţi. să tuşească liniştită şi a treia oară (Epigr. intenţional absurd. oricât ar avea aspect de cronică sau de suită de reportaje. Marţial persiflează tipuri moral-sociale deformate şi promovează parasatira de „caracter". Cu cât finalul se lasă mai puţin bănuit. concluzia.să musteze de umor (Epigr. Căci Marţial reacţionează faţă de frustrările şi defectele sale şi ale altora.. Umilinţele îndurate de clienţi şi. într-adevăr. Fie că epigramele sunt organizate în structuri binare sau ternare. în mici crochiuri pregnante. valenţele amoralismului şi un anumit sadism. Desigur el excelează în arta persiflării. trad. chiar disperat. Instantaneele epigramistului surprind numai anumite aspecte ale actualităţii epocii.. ultimul termen al epigramei. Apophoreta şi Liber spectaculorum comportă umor dezinvolt. Nu lipsesc. Prin excelenţă. Altfel nu se poate închega o carte (Epigr. prin portic. Marţial exploatează din plin filoanele vechiului expresionism italic. la Marţial. Desigur. trad. chiar şocantă. 1. în unele epigrame nimic nu ni se pare comic. accentele triviale. realizate aproape într-o manieră naturalistă. pe jocuri de cuvinte şi antiteze verbale. ci şi până la surâsul alegru. pe când altele sunt mediocre sau chiar proaste. 2. în epigramele parasatirice. porneşte de la satira corosivă şi ajunge nu numai până la umorul funambulesc. vânătorul de testamente avid. 9-l0). Ideile cele mai abstracte sunt convertite în imagini concrete. Marţial brodează şi o altă epigramă. O viziune carnavalescă şi saturnalică tinde să prevaleze în universul epigramelor lui Marţial.. w. 3. 110). amatorii de cancanuri pitoreşti. în . adică poanta surprinzătoare. Marţial nu cruţă nici meschinăria şi lăcomia anumitor clienţi sau unor musafiri hămesiţi. O epigramă ni-l prezintă pe Selius mâhnit. însă Marţial recurge cu iscusinţă şi la elemente de naraţie şi de dialog..11. şi o „Aufschluss".// . 527 POEŢI CLASICIZANŢI Şl MARŢIAL De fapt. 8-l5). Câteodată poanta ţâşneşte dintr-o antiteză verbală: Velox se plânge că Marţial compune epjgrame lungi. ca un artist pătrunzător. s-a propus următoarea schemă pentru a explica structura epigramei lui Marţial: o „Erwartung". iscusit. acumen. O anumită formă de parazitism este astfel incriminată. Ce s-a întâmplat de fapt? Au survenit boli sau decese în familie ori pierderi băneşti considerabile? Nu. însă el nu scrie nimic. 33. dispreţuitori. în anumite epigrame. De aceea.// Cu daruri o răsfaţă şi îi imploră mila. 1. aşadar.. 1.16). în epigramele lui Marţial.Atunci. Arta fui Marţial Oricât ar fi de centrat pe realităţi. aşadar. fiere şi o anumită puritate (PLIN. Poate. Poetul reiterează uneori acelaşi motiv. o adevărată poetică a epigramei16. cercetătorii moderni au încercat. a cărei poantă este pregătită de la început: două accese de tuse i-au luat Aeliei toţi dinţii. 1)17. care deghizează ironizarea în elogiu. 10. Pe tema tusei. verva sclipitoare şi pesimismul amar. Tipurile şi situaţiile hidoase sunt ironizate fără cruţare de poet. Marţial se dovedeşte a fi un virtuos ai „înţepăturii" finale. îndeobşte poanta se bazează pe surpriză. aprig. ca şi cele impudice. el identifică viciul în spatele pozei afişate de anumite tipuri morale. Chiar Xenia. 1. de fantasme aproape surprinzătoare. cum am mai arătat. Marţial îşi revine iute. dar şi la cel semantic. ca în poemul consacrat Maronillei şi lui Gemellus: „Gemellus se însoară şi-o vrea pe Maronilla. defilează avocatul funambulesc. snobii parfumaţi. cum îl caracterizează Pliniu.. bărbierii nepricepuţi. De asemenea el adaptează poeziei sentenţele de sorginte retorică. cleptomanii. Ansamblul epigramei îi este subordonat şi diverse procedee sunt angajate pentru realizarea poantei finale. pe paradox.. Sau altfel spus. Marţial însuşi recunoaşte că unele dintre epigramele sale sunt bune. pe care poetul îi atacă fără cruţare. plimbându-se mohorât. vv. Astfel.// Vezi că una are dinţii cumpăraţi.

Limbajul poetului poate fi uneori crud. Richerche staziane. Pastelele comportă îndeobşte vocabular figurat. în pofida predilecţiei pentru poantasentenţă. 53. 669-670. fiul adoptiv al împăratului Hadrian. 162-l65. endecasilabul falecian etc. la calambur. Revue des Iztudes Latines. pp. Istoria literaturii latine. pp. Dar Caerellia este ridicula. traducerile. trad. Phil. S-ar spune că varietatea.. uneori sobru.C. Berlin.// C-a început să fie-al tău" (Epigr. Marţial recurge la hiperbolizarea limbajului şi la arsenalul retoric. poetul concentrează termeni şi conotaţii din limbajul culinar.. el spune unui plagiator: „eşti hoţ". deşi este încă aproape o fetiţă. Lessing şi-a întemeiat teoria epigramei pe opera lui Marţial. Manuel d'initiation â la .epigramele următoare şi redescoperă umorul savuros. sunt descrise băile lui Claudius Etruscus (Epigr. Rene MARTIN Jacques GAILLARD.// îl recunosc. Fraza lui Marţial este îndeobşte concisă. instantaneului pregnant. pe când Goethe şi Schiller l-au luat ca model în Xeniile lor. iambul. Freiheit und Gebundenheit Romischer Epik. Paris. Marţial a înregistrat un succes notabil. Petre Staţi a publicat şi el.. LAURENS. Histoire de la litterature latine. fures (Epigr. Palermo. demn de tradiţiile expresioniste consacrate. vulgaritatea unor termeni alternează în scriitura variată. 3. Care a fost reacţia spaţiului cultural românesc? La noi. 296-333. Imperiul. un umor sexual agresiv. încât directeţea exprimării. Marţial privilegiază directeţea exprimării. Marţial creează cu virtuozitate cuvinte noi. putidula (Epigr.. 7. 1981. 20). iar autorii creştini l-au citat uneori. a 9-a. Când elogiază pe Domiţian. „Silius the Reacţionar/'. iar Tudor Măinescu şi Alexandru Hodoş au tradus majoritatea epigramelor în antologia Persius-luvenal-Marţial.. alcătuite de autori ca Anghel Marinescu. drept cel mai 530 ! __________SCRIITURA EPIGRAMELOR Şl RECEPTAREA LUI MARŢIAL__________ valoros epigramist antic şi. Genova. 1967. Marţial ştie să mânuiască cu multă isteţime limbajul metaforic. 43. abundă vocabularul cosmetic. Rome et nous. El s-a manifestat. Fernand DELARUE. „La poesie romaine et le probleme social â la fin du premier siecle". mai degrabă antiretorică. Luigi PEPE. In Memoriam Entii V. 1. obscen. Câteodată. izbutite tălmăciri parţiale. 663-666. Anumite epigrame se rezumă la un vers sau la două stihuri. încărcate de reacţie personală foarte vivace. în secolul al ll-lea d.. Firenze. Marmorate. 12). Marziale. I. 4. pp. Storia della letteratura latina. tendinţa spre pluridimensionalitate caracterizează discursul epigramistului la toate nivelurile lui. fără îndoială. 315 şi urm. 18l-l88. 6. 70. 529 POEŢI CLASICIZANŢI Şl MARŢIAL cu toate că e „babă". Şi acestea sunt chiar ultimele cuvinte ale epigramei. Caerellia se declară „bătrânică". în 1967 si 1973. 1964. Se operează cu o metrică suplă. Lexicurile specializate sunt abil mânuite: pentru a incrimina pe gurmandul Santra. dar altele sunt mai lungi. 38. e scris de mine. Alexandru Graur. Rene PICHON. ca veritabilul ctitor al epigramei moderne23. ueiula. vocabularul nefigurat. s-au întocmit antologii ale poemelor lui Marţial. Eugen CIZEK. în vreme ce Gellia apare ca „dezgustătoare". Biblioteca pentru toţi.". Antitezele verbale sunt bine stăpânite de Marţial. 1965. Autori precum Ausonius şi Claudian au utilizat experienţa lui Marţial. Nenicescu. înclinată spre privilegierea parataxei. 1961. II.W. De aceea. 586-623.(Dimpotrivă. 1975. Marţial îşi aşteaptă încă autorul unei traduceri integrale în limba română22. Cititorul epocii noastre îl va citi totdeauna cu interes şi plăcere. variată. Gh. BIBLIOGRAFIE: Michael von ALBRECHT. Fidentine. B. Ca în epigrama subsecventă: „Poemul ăsta. Epigramiştii secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea l-au utilizat pe scară largă. S-au realizat numeroase traduceri parţiale ale operei lui Marţial. Marţial a fost aşadar poetul notaţiei fulgurante. „Marţial et l'epigramme grec au l-er siecle ap. pupa. 1955. anus. 369-457. pp. Iar când Marţial ironizează toaletele femeilor. Giuseppe ARICO. totodată. Gellia afirmă că este pupa. 1924. Sullivan. Statius-Studien. 12-şi urm. Napoli. 1973. în foarte pregnante sugestii senzoriale.21. inexistente în latină20. P. Paris.C. din exprimarea bucătarilor (Epigr. Ettore PARATORE. pe care Marţial îl conturează chiar numai prin crochiuri şi notaţii fulgurante. Ies genres littâraires a Rome.P. epitete şi metasemene. cum spune J. câteodată policromă. Sintaxa poetului rămâne fidelă tiparelor clasice. îi corespunde o scriitură variată. în evul mediu. 1992. chiar în timpul vieţii. Cu toate acestea. cum am arătat. 1982. fără îndoială. Bucureşti. 42). Argentea Aetas. ed. de Tudor Măinescu şi Alexandru Hodoş)19.. Aelius Verus. Bucureşti. Theodor Naum etc. 149 şi urm. pp. „Sur l'architecture des Punica de Silius Italicus" Revue des âtudes Latines.. 1967.// Dar îl citeşti atât de rău. pp. coliambul. „Silius Italicus. unde se utilizează distihul elegiac. a 8-a. ed. MENDELL. la echivoc şi. Quarteriy. pp. în vreme ce ulterior s-au multiplicat ediţiile. mergând de la abundenţa diversificată a motivelor până la stilul şi metrica atât de diverse. L'lnformation Litteraire. partea întâi. C. Satire şi epigrame. Rene MARACHE. Scriitura epigramelor şi receptarea lui Marţial Universului colorat. 1924. pp. imitaţiile. 13. KYRZLER. 2 voi. Marţial nu ezită să practice. Marţial a fost totdeauna citit şi studiat cu interes. 157-l59. afectarea savantă. pp. v. 1972. Ein Vergessenes Kapitel Literaturgeschichte". Marţial nu ezită să apeleze la exprimarea indirectă.C). Bucureşti.. Istoria literaturii latine (14-l17 d. simplu. 92 şi urm. J. atât de diversă a lui Marţial. pp. la sugestie. Amsterdam. 1950. l-a citit cu pasiune şi l-a asemuit cu Vergiliu. L-au studiat gramaticii. 1.. 20). 675-691.

p. 595-599. -ere sau dativul plural quis. Rene MARTIN Jacques GAILLARD. pp. 1928. „Silius Itaiicus. 8. I. pp. Bucureşti. 128-l33. Napoli. SUMMERS. „Valerius Flaccus". care figurează în cartea a paisprezecea. ca să restaurăm sensul fundamental al demersului staţian din acest poem. ed. CHOMARAT. a se consulta şi Gunther SCHEDA. A Literary and Historical Study. 1989. Dar am conservat prea puţin din Ahileida. pp. evidentă în Silve. vezi R. SUMMERS. CROISILLE..J. un conjunctiv ca ausim al verbului „a îndrăzni". III. 447-461. „Les elegiaques et Stace". Vezi în această privinţă Giuseppe ARICO. Studi di Filologia Classica in Onore di Giusto Monaco. Problema modelelor este amplu tratată de Tr. pp. Poesie et art figură de Neron aux Flaviens. 37 şi 59. op. Silius Itaiicus. R. ed. 2. pp.. 1947. SZELEST. 107-l27. vezi Jacques CHOMARAT. op. „Statius fiul". 63-64.. 1972.. pp. 1894. Planul uman ar implica trei hexade. vezi mai ales Michael von ALBRECHT. Constatată încă de R. cit. Ricerche staziane. 299-303. cit. op. „Valerius Flaccus". I. Le lyrisme â Rome.1992. Pentru epopeea lui Silius Itaiicus. I. op. vezi P. ' cit. „Silius Itaiicus". p. a 9-a. 1972. vezi şi P. în loc de quibus. lowa. op. J. Fabius Maximus şl Scipio). Pentru biografia lui Marţial şi cronologia epigramelor. A Study of the Argonautica of Valerius Flaccus. 392 şi urm. In Onore di Giusto Monaco. Goteborg. „Zur Datierung des Ilias Latina". COSTA. 4. Istoria literaturii latine.Melbourne . Ithaca-London. 406-52). pledează relativ recent John Patrick SULLIVAN. 1985. J. Imperiul. A se consulta. 1982. 200-206 (care constată ruptura dintre poezia lirică şi muzică. I. ŞTRAND. III. Vezi în această privinţă Eugen CIZEK. „Sur l'architecture des Punica de Silius Itaiicus". 6. op. 2. COSTA. cit. Firenze. Istoria literaturii latine. pp. Istoria literaturii latine. Statius ar fi vrut să contrapună Tebaidei (poem ardent al pasiunilor care distrug fiinţa umană) Ahileida (poem moralizator. cit. pietas. Manuel d'initiation a la litterature et â la civilisation latines. 462-491.. Stuttgart.. 33-34. 1982. op. vezi G. vezi şi Peter DAMS. Aceste titluri au fost date poemelor respective de Marţial însuşi. Amsterdam. pp. S-au propus şi alte compartimentări ale Tehaidei. Studien zu Marzial. pp. cealaltă desfăşurată sub semnul lui lupiter. H. Pentru anumite raporturi cu epopeea clasică. Romano-Dacica . A Literary and Historical Study. pp. COSTA. GAILLARD. vezi John Patrick SULLIVAN. ca şi pentru dimensiunile romaneşti şi valenţele unei anumite teologii filosofice.M. 13l-l88. p. 1978. în ce priveşte subtextul politic al Tebaidei şi. Recherches sur l'iconographie etla correspondance des arts â l'epoque imperiale. pp. 601 -606. 1977. Storia della letteratura latina. Planul divin comportă două „eneade". DAMS. A se vedea şi R. 158-l61. Pentru Ahileida. DAMS. pp. pp. Cambridge. „Problemes marginaux concernant Poriginalite de Marţial". 57-58. 37-38. 594-597. CIZEK. Les genres litteraires â Rome. 137-l39. 119l-l208. 1978. 1984 şi J. 1924. şi J. YOUNG. pp. PiCHON.C). în general modificarea valenţelor tradiţionale ale ritmurilor lirice). Paris. I. „Statius fiul". 2 voi. 2 voi. pp. 12. Istoria literaturii latine (14-l17 d. Paris. Paris. 139-l45. 1939. pp. 1965. .J. Gotteborg. relativ diferite între ele ca mesaj. Bucureşti. 9. 389408.Lahn. W. Istoria literaturii latine. Dichtungskritik bei nachaugusteischen Dichtern. pp. Pentru tendinţa spre episodicitate. pp. Meander. Tr. cu prilejul sărbătorilor). pp. pp. şi P. pp. 159-l60. 663. Cum evidenţiază G. 37. Vezi însă şi Rene PICHON. R.J. în cadrul loteriei organizate de gazdele petrecerilor). 532 NOTE 10 11.C. se intitulează Apophoreta (şi constituie etichete ale unor obiecte trase la sorţi de oaspeţi.F. MARTIN . 1967. „Valerius Flaccus". 1975. Pentru atribuirea poemului Ilias Latina lui Silius Itaiicus. care probabil nici n-a existat. în general. MARTIN . 305-306. a 8-a. pe care a enunţat-o M. 375-383. Notes on Valerius Flaccus. 420-447. Literature and Politics in the Age of Nero. Gymnasium. cit. „Lo scudo di Annibale in Silio Italico {Pun. Pentru această problemă. pp. 1972. op. „Les elegiaques et Stace". Istoria literaturii latine. p. 127-l31. 375-382. Vezi Ettore PARATORE. II. 146-l49. 24. p. Histoire de la litterature latine. 610. I. „Recherches sur l'llias Latina". Marburg . Istoria literaturii latine. cit. Cambridge. se numesc Xenia (şi însoţeau darurile expediate unor prieteni şi gazde. Freiheit und Gebundenheit romischer Epik. De aceea.C. I. Tr. P. una dominată de lunona. 158-l59. 24l-251. ţp. 70. Marţial: the Unexpected Classic. Palermo. 306-309. Paris. John-Patrick SULLIVAN. vezi Jean-Michel CROISILLE. Rome et nous. cit. Se citează un imperativ face al verbului „a face". Imperiul. MARTIN . pp. 183-l85. al pronumelui relativ etc: vezi Tr.Melbourne . Pierre GRIMAL. MARTIN . vezi şi J. dominate succesiv de către Hannibal. 370-371. Bucureşti. 16. 1981. pp. Izvoarele antice ale istoriei României. 34-35. E. R. pp. cit. retipărire. GAILLARD. op. cit. 1179-l190. 1970. Itinerario della poesia latina nel Isecolo dell' Impero. pp. pp.M. CROISILLE. I. unde omul înfrânge tribulaţiile care îl copleşesc). pe urmele lui W. p.D. în ce priveşte strategia literară pe care o asumă Valerius Flaccus. 54-55. „Valerius Flaccus". „L'ltalia in Silio Italico". 1991. A Study of trie Argonautica of Valerius Flaccus. pp. pp. Fernand DELARUE. I. Pentru poezia Silvelor şi arta lui Statius în general. 1977. prielnic romanilor.J. 72. op. Pentru Statius. DAMS. 4l-42. 419-420. pp. ARICO. N. pp. op. Cambridge -New York . Pentru eposul staţian în general. cit. cit. 7. 42l-430. GAILLARD. Leiden.M. E.. E. pp. pp. „Statius fiul". de asemenea. Cum susţine Traian COSTA. 5. iar pentru relaţiile cu retorica secolului Traian COSTA. op. pp. 297. F. celelalte. 149-l65 (care arată că Punica se structurează în funcţie de două planuri: cel divin şi cel uman. COSTA. ARÎCO. Paolo VENINI. cit. p. 1969. pp. Otto WEINREICH. 531 NOTE 1. partea I.litterature et â la civilisation latines. adică acelea din cartea a treisprezecea. Notes on Valenus Flaccus' Argonautica. audeo. în funcţie de conflictul dintre „pietate". DAMS. 150-l75. primele. Renunţăm aşadar să atribuim Ilias Latina poetului Baebius Itaiicus. ŞTRAND. Imperiul. L'ăpoque de Neron et ses controverses idâologiques. ca izvor referitor la daci şi la conflictul cu ei. Revue des Etudes Latines. 1972. J. op. op. 34. ce favorizează izbânzile lui Hannibal. Imperiul. Fabio CUPAIUOLO. ca şi R. impietas. I. cit. 370-371. op.Port Chester . In Memoriam Entii Marmorale. pp.. Rome et nous. Eugen DOBROIU. Genova. -ere. Palermo.cit. facio. 382-385. 30. Bruxelles. Index uerborum Silianus.Sydney. pp. I. Tr.Port Chester . 1991. Marţial: the Unspected Classic. op. vezi şi Eugen CIZEK. pp. PICHON. pp. Ein Vergessenes Kapitol Literaturgeschichte". 87-89. Cambridge New York . şi „impietate". 1973. pp. vezi Liviu FRÂNGĂ. demersul staţian în acest poem. Antiquite Classique. COSTA. disertaţie. Argentea Aetas. 1964. 575-603.Sydney. Istoria literaturii latine. op. cit. 425-427. 3. PICHON. CIZEK. CROISILLE. DELARUE: după cum Homer alcătuise două epopei. 39 consemnează o ipoteză interesantă. pp. CUPAIUOLO. Paris. GAILLARD. „Statius: prezenţa dacă în conştiinţa Romei imperiale". cit. Istoria literaturii latine. 303-307 şi anterior Leon HERRMAN. pp. CIZEK. I.

444-449. MICHEL. Pentru polemica întreprinsă de Marţial împotriva genurilor literare înalte. 19. acuzat de a-şi fi ucis 535 QUINTILIAN Şl PLINII) CEL TÂNĂR so{ia (ibid. 5) epigrama aderă la realitatea imediată şi are un caracter jurnalistic (ea refuză perspectiva moralizatoare şi indignarea 533 POEŢI CLASICIZANŢI Şl MARŢIAL virtuoasă a satirei propriu-zise).luvenal . A numărat printre elevii săi pe Piiniu cel Tânăr. Retribuţia de 100. 13. pp. pp 56-77. J. pp. ia R. ibid. 682. 233. Tibul şi chiar pe Fedru şi pe Seneca. „Marţial". pp. 78-l00. l-55. Argentea Aetas. 16l-l80.P. Rome etnous. R. cit. 184. Marţial.000 de sesterţi. 437-444. Acelaşi autor evidenţiază vigoarea unui nucleu liric în unele epigrame: ibid. op. 7. în ultimă instanţă. 23. p. A. 159 şi mai ales M. 1. op. GAILLARD. p. CIZEK.C. 1967.1991.. XXXVI observă că Marţial a valorificat şi experienţa marilor poeţi latini clasici. pp. pp. op. p. sunt legate de viaţa şi creaţia lui Piiniu cel Tânăr. Alain MICHEL. J. pe care o primea anual Quintilian. p. GAILLARD. în privinţa relaţiilor de patronaj. FRASSINETTI. Imperiul. Cum îl caracterizează M. Imperiul. Opera Quintilian a alcătuit o operă destul de întinsă. în anumite epigrame. SULLIVAN. 130-l55. MARTIN . Pentru arta şi umorul lui Marţial. I.C. cit. Ne referim. 1972. p. SULLIVAN. J. Properţiu. pp.J. „Marţial". op. 115. „De Vespasien â Hadrien". în Hispania. încât împăratul Vespasian a creat un învăţământ retoric de stat şi i-a încredinţat conducerea lui Quintilian. vezi şi P. E. Istoria literaturii latine. GAILLARD. SULLIVAN. op. p. cit. Exercita în continuare o influenţă considerabilă la curtea imperială. însă lancu FISCHER. cit. vezi Pierre LAURENS. cit. 40). II. vezi Mihai NICHITA. vezi E. Revue des Etudes Latines. s-a retras din învăţământ. M. S-au pierdut discursurile de avocat. 435-437. precum cele în care apărase pe regina Berenice (QUINT. GAILLARD. 157. Suetoniu. mai ales pp. obţinuţi de retorii şcolilor particulare. 176. Astfel încât Marţial nu ar fi numai maestrul speciei literare a epigramei. op. Istoria literaturii latine. 21l-230. pp. probabil prin 35-40 d. reacţia antiasianistă şi manifestarea celui de-al doilea clasicism. pp. pp. 601. pp. Acesta din urmă a iniţiat de fapt riposta clasicizantă şi a instruit pe cei ce o vor continua şi în secolul al ll-lea d. 90).Marţial. unde tatăl său fusese cândva retor (SEN. Marţial. II. pp. MARTIN . I. pp. Vergiliu şi îndeosebi Ovidiu. De gram. pp. vezi. PICHON. la R. (SUET. prin 68 sau 69 d. p. Marţial. P.J. CROISILLE. I. 7l-l05 şi J. op. CIZEK. Marţial consemnează. „Marziale. NICHITA. A revenit pentru puţină vreme în patrie. Ţinuta sobră a discursurilor sale a potenţat în chip decisiv reculul stilului nou şi i-a asigurat un succes notabil de public. E. în jurul anului 57 d.P. p. rezumă această poetică în cinci puncte: 1) principalul merit al epigramei rezidă în concizia ei.C. 617. pp. la Jean BAYET. PICHON. pp. „Politica romană la Dunăre din vremea lui Domiţian în poezia lui Marţial". dar şi E. Boli necruţătoare i-au răpit soţia şi copiii. ca să se întoarcă în capitală. cit. în vreme ce eposul plictiseşte. şi să se stabilească aici ca avocat de prestigiu. „Marţial". II. pp.P. 20. CIZEK.C. 165-l66 (care semnalează totuşi digresiuni mitologice în anumite epigrame). I. pp.P. care va fi menţionată mai jos. pp. R. A.. Pentru modelele lui Marţial. II. op. Romano-Dacica. 158-l59. Imperiul. Rome et nous. p.P. Or. 3) epigrama asumă o funcţie carnavalescă şi saturnalică. cit. p. pp. 315-358. 2) epigrama amuză. E. ca şi Seneca şi Lucan. J. 184-l85. MARTIN . p. 17. SULLIVAN. „De Vespasien â Hadrien". II. p. E. Deşi Quintilian era hispano-roman. pp.P. în ce priveşte atitudinea lui Marţial în problemele sexului. 2). din care s-a păstrat doar lucrarea lui fundamentală. cit.. SULLIVAN. Imperiul. 253-312. Imperiul. 230-237. pp. 1965. A studiat la Roma.J. în vreme ce amploarea epopeii descurajează lectura. Pentru stilul lui Marţial. probabil la scurtă vreme după ce îşi terminase scrierea capitală. 4. trad. Le lyrisme â Rome. ca să se consacre scrisului. R. M. 175-210. luvenal. Pentru „apologia" propriei opere şi reprobarea altor tipuri de poezie. In 88 d. CIZEK. DAMS.C. Pentru limbajul metaforic al lui Marţial. GRIMAL. A murit după 96 d.J. SULLIVAN. cit. ars . 14. Marţial. SULLIVAN. Bucureşti. NICHITA. corifeii stilului nou asianist. 165. poeta serio".19) şi pe Naevius Arpinianus. „Marţial". 315-324. vezi J.P. MICHEL. R. „De Vespasien â Hadrien". de altfel. J. cit. QUINTILIAN Şl PLINIU CEL TÂNĂR Quintilian. pp. 2. Pentru universul epigramelor lui Marţial. 170-l79. Vesp. pp. Pentru receptarea lui Marţial. 449-454. 53l-575. 16. Le lyrisme â Rome.. Satire şi epigrame.C. p. ca şi două cărţi de „artă retorică". 227-230 (metrica). cit. I.J. pentru tipologia socio-morală. op. Vezi în această privinţă R. op. ci şi teoreticianul ei. Le lyrisme a Rome. 21l-217. poetul ar elabora un discurs teoretic asupra speciei literare pe care o practică. p. îndeosebi în proză. 21.24). Imperiul. vezi J. p. era enormă faţă de cea de 2. Mihai NICHITA. 162-l70. 4) epigrama ignoră pudoarea şi decenţa exagerată. 15. „Marţial et l'epigramme grec au l-er siecle apres J. CIZEK..". Inst. 158. NICHITA. pp. probabil chiar în 70 d. 317-318. p.P. I. 155-l62. MARTIN . 18. Marţial. CIZEK. Aici i-a avut ca profesori pe Palaemon şi pe Domitius Afer. Istoria literaturii latine. 2. PARATORE. 534 XXVII. gloria didactică a lui Quintilian [Epigr. Frontinus şi îndeosebi Quintilian. 184. 454. 232-237. 43. I. mai ales J. după note de curs.000 de sesterţi. „Marţial". NICHITA. 329. S-a ocupat şi de educaţia nepoţilor şi succesorilor prezumtivi ai lui Domiţian.C.J. pp. J. 167-l69. Istoria literaturii latine.. vezi P. 18. Pentru coerenţa universului epigramelor şi conotaţia epicureică. ibid. Marţial. GAILLARD. Rome et nous.P. Prefaţă la Persius . cit. pp. Marţial.C. 231. SULLIVAN. pp. SULLIVAN. GRIMAL. Marţial. 324-328. Tacit. Bucureşti. Istoria literaturii latine. MARTIN . de pildă. Marţial. FRASSINETTI. P. 158-l59. P. vezi P.. GRIMAL. Elevii lui i-au pubîicat anumite discursuri. pp. SULLIVAN.. praef. ibid. Paolo FRASSINETTI.. MARTIN . Viaţa Dezvoltarea literaturii latine. Literatura latină. pp. pp. 116-l30.. op. op. Controu. 316-317. 10. 170-l84. Marcus Fabius Ouintilianus s-a născut în Calagurris (azi Calahorra). II. R. vezi E. cit. II. Marţial. GAILALRD. pp.. 237-249. 185-210. pp. op. românească de Gabriela CREŢIA. 158-l59. 328. p. 100-l14 adaugă pe Horaţiu. Pentru aceste informaţii.M. 22. 617.P. J.

a stilului nou. De fapt. defineşte funcţia retorului. parcere subiecţii. contrar primelor texte pedagogice egiptene.Arta oratorică" 536 MESAJUL LUI QUINTILIAN olandez Anton D. de fapt „Douăsprezece cărţi de formare oratorică". probabil în 89 d. dar reţinând ceea ce prezenta ca util experienţa declamaţiei neoasianice. de asemenea pierdută. se preocupă de problemele invenţiei şi structurării materiei tratate de oratori. Profesorul se cuvine să se adapteze permanent capacităţii de înţelegere a elevilor săi {Inst. Astfel. pesimişti în privinţa viitorului eiocinţei (punctul lor de vedere apare ilustrat de Messala. După ce în cartea a unsprezecea tratase diverse aspecte ale elocinţei (memoria. la „a cruţa pe cei supuşi". Victorius Marcellus. debellare superbos. în cartea a zecea.. Fiecare dintre cele douăsprezece cărţi este precedată de o introducere. lui Quintilian. ritmul oratoric (cartea a noua). o lucrare teoretică intitulată „Despre cauzele elocinţei corupte". Quintiiian crede. ideile pedagogice şi de psihologie pedagogică elaborate de Quintilian sunt deosebit de interesante şi prefigurează doctrinele marilor pedagogi moderni3. în acest mod. Quintilian însuşi a publicat. Era necesară alcătuirea unui îndreptar care să arate cum poate fi înlăturată înrâurirea. Quintilian nu se putea limita la eliminarea discursului promovat de retorii neoasianişti. care trebuie însă perfecţionată şi debarasată de modelele neoasianiste. 14-l7). datorită. Quintilian propovăduieşte o educaţie complexă. 3. aşadar. pentru a sluji la instruirea fiului acestuia. cartea întâi încorporează cel mai serios tratat de pedagogie. 1. Quintilian prezintă cele trei genuri oratorice (deliberativ. Or. Quintilian a publicat „Formarea oratorică"*. 2. 12. obiectul şi implicaţiile retoricii. De causis corruptae eloquentiae. Or. Institutionis oratoriae libri XII.C. tropii şi sentenţele (cartea a opta). într-un fel această scriere a pregătit opera fundamentală a lui Quintilian. Quintilian preconizează un umanism formalist de tip clasicizant. altfel spus. în cartea a doua. între 94 şi 96 d. Se pare că. nimic nu ar fi mai primejdios pentru interesele publice şi private decât elocinţa. 1. El era practic constrâns să realizeze sistematizarea învăţământului clasicizant. într-adevăr. geometriei etc. în cadrul unor adevărate pagini de microcriîică literară. personajul lui Tacit). El se pronunţă pentru ierarhizări şi recompense acordate elevilor buni. Quintilian se ocupă de diverşi autori greci şi latini. Relevă cum trebuie să se desfăşoare studiul efectuat în a doua treaptă a învăţământului (pe lângă grammaticus). vocabularul în general (cartea a zecea). plurivalentă. care m-am silit să contribui cu ceva la formarea oratorului. 1. Quintilian trece la ultima treaptă a învăţământului roman. interzice profesorilor să-şi bată elevii şi le cere să inspire discipolilor stimă şi afecţiune {Inst. 5). Quintilian trebuia să treacă acum de la „a zdrobi pe cei trufaşi". tipurile de procese etc. Cărţile 8l1 sunt consacrate elocuţiei.suferise grele înfrângeri. Quintilian analizează personalitatea ideală a oratorului1. Or. în timpul carierei de profesor. Quintilian crede cu tărie în viitorul retoricii. utilizând formulări vergiliene. De fapt. unde Quintilian indică problemele principale pe care îşi propune sâ le trateze în continuare şi comunică lui Marcelius anumite date şi evenimente din propria-i viaţă. pentru că omul conservă primele obiceiuri. Copilul care învaţă să scrie şi să citească trebuie să ia în mână literele confecţionate din fildeş (Inst. în special dacă sunt rele (Inst. Spre deosebire de alţi clasicizanţi ai vremii. cum am arătat. diferite tipuri de figuri de stil. în şcoli şi în cultură. tocmai pentru a da exemple de judicioasă întrebuinţare a cuvintelor. asupra consolidării acesteia în sens clasicizant. Deprinderile corecte se cuvine să fie create chiar din primii ani de viaţă. care ceruseră ca nici o perioadă din dezvoltarea copilului să nu rămână necontrolată {Inst. îl doreşte practicat în comun. adevărat manual de educare a viitorului orator.rhetorica. pronunţarea. Leeman. care recomandau pedepse corporale. Quintilian pleda pentru prevalenta unei elocinţe de inspiraţie clasicizantă. aş aduce cel mai rău serviciu omenirii. subliniază importanţa lecturilor din oratori şi istorici. de Măria Hetco). deşi de mici dimensiuni. Iar întrucât formarea acestui orator nu se putea limita la asimilarea meşteşugului elocvenţei. Se pronunţă pentru instrucţiunea în comun. trad. Cel de-al doilea clasicism dobândise o prevalentă categorică.C. Sau. Or„ 1. dedicat unui avocat celebru. şi eu însumi.16). alcătuit în antichitate. să comenteze literatura elenă şi latină. însă că este necesară revitalizarea definiţiei catoniene a oratorului.1. să demonstreze cum poate şi trebuie să fie format un orator. şi în primele două trepte ale unui învăţământ pe care. utile asimilării materiilor studiate. dar nici de mătase . Quintilian. în educaţia începută din copilărie şi preconizează crearea unor adevărate grădiniţe de copii. elevul trebuie modelat după normele timpului: să înveţe întâi limba greacă. rhetor. Quintilian arată cum să se aleagă doica şi preceptorul. numit Geta.sau. iar în cartea următoare sunt analizate părţile discursului. eforturile întreprinse anterior în Despre cauzele elocinţei corupte.. Or. Institutio oratoria. în orice caz. să studieze probleme lingvistice şi de matematică. în mare măsură. încât joncţiunea lor să se realizeze cu moderaţie: toga să nu fie grosolană. Anii trecuseră şi retorica neoasianistă . dacă aş da aceste arme unui tâlhar. un prooemium. El opinează că fascinaţiei exercitate de scriitura ciceroniană este necesar să i se adauge inovaţia interesantă. repudiate însă de Quintilian. când sprijină ideile autorilor. După care adaugă: „Dacă frumosul talent al oratoriei ar ajunge la dispoziţia răutăţii. pentru a trata succesiv: alegerea cuvintelor. în ultima carte a Formării oratorice. 1. Atestă preocupări de psihologie pedagogică. De asemenea. 1. stăruie asupra educaţiei dobândite în şcolile de retorică. la alţi parametri şi la un nivel de amploare deosebită. care să conducă progresiv la modelarea performanţelor declamatorii strălucite.C. Astfel. în cartea a treia.. care creează conceptul însuşi de pedagogie. Cele mai importante sunt cărţile l-2 şi 8-l2. 1. Quintilian incrimina manierismul răspândit în şcolile retorilor. înclinat spre patos şi culoare. Dar Quintilian. de altfel. 1. faza ultimă şi cea mai importantă a discursului literar teoretic pe care îl rosteşte Quintilian. noua retorică . în acelaşi timp el se pronunţă pentru principiul intuitiv. consideră că trebuie să se ţină seama de gustul secolului. în acest opuscul. hiperboiizarea limbajului lor şi imitarea stilului practicat de Seneca. nu unui ostaş" {Insî. De aceea. încă puternică. Deoarece viitorul orator trebuie format încă din leagăn. în cărţile 3-7. gestica). muzicii. Acasă. demonstrativ şi judiciar). Mesajul lui Quintilian Formarea oratorică ilustrează. 1. concomitent clasic şi adaptat exigenţelor sfârşitului secolului I d. se referă la rolul educativ al gramaticii. cum spunea savantul ' Uneori se preferă traducerea . Quintilian continua. 27). Or. Predarea cunoştinţelor noi trebuie întreprinsă progresiv: să se lase copiilor anumite recreaţii.. 24-26).

10. Or. lulius Africanus etc. în care arborii păstrează mai mult prestigiu decât forţă şi actualitate {Inst. El năzuia să formeze noi Cicero. . 10. faţă de învăţătura ciceroniană. Crede în virtuţile experienţei şi studiului (usus şi doctrina). amplu . adevărata elegie a apărut numai în spaţiul cultural roman. Se decide greu. nu prin virtute şi studii se străduiesc ei să fie socotiţi filosofi. autor dens. Se referă. în volumul anterior. de Măria Hetco). 1. cum am arătat. 1.. ci drept un clasicizant moderat. aproape obscură (Inst. sentenţa lapidară. primul îşi restrânge fraza. ci îşi acoperă cele mai rele moravuri sub masca unei figuri serioase şi a unei înfăţişări diferite de ceilalţi" (Inst. 12. cum era noema. El ar putea să încalce adevărul numai în procese judiciare şi să salvgardeze. Relativ la Ennius.. Or. exerciţiile preparatorii. Nu numai că îl proclamă pe Homer mare poet. Lucreţiu şi Horaţiu (Inst.1102-l03). 47). ca şi relaţiile dintre elocinţă şi poetică. 1. invenţie. cât şi sobrietatea exagerată. Totuşi doctrina sa oratorică nu mai este integral ciceronizantă şi. Ostilitatea sa faţă de filosofi se raliază măsurilor represive. 85-86). 12. Quintilian admiră programatic pe Cicero. îi preţuieşte pe Lucilius şi pe Persius şi. în lumina experienţei proprii şi preferinţelor contemporanilor săi4. Or. în această privinţă. 10. Or. adepţii stilului nou. Astfel. Or. Or. S-a arătat că el se inspiră atât din experienţa declamatorilor latini. la al doilea nu poţi adăuga nimic. Dar structurarea discursului teoretic al lui Quintilian se inspiră şi din planul dialogului ciceronian Despre orator (definire şi justificare a elocinţei..decât de cel de-al treilea (Inst. Or. deosebit de performantă (Inst.. De altfel se declară partizan 538 T MESAJUL LUI QUINTILIAN ferm al monarhiei Flavienilor. Quintilian a utilizat şi ideile lui Celsus. Deşi oratorul trebuie să vorbească inspirat de binele autentic.. trad. 96). Totodată. 28). 37.Tucidide. de sorginte ciceroniană. în zilele noastre. în materie de elegie. în vreme ce filosofii ar fi nişte ipocriţi: „sunt dispus să cred că mulţi dintre vechii dascăli ai înţelepciunii au dat precepte oneste şi au trăit conform preceptelor. dacă în cartea a şasea emerţ) remarci subtile asupra râsului. 15. la Macer. cât şi istoria şi practica virtuţii. Ostil arhaizării. Or. lată ce observă Quintilian despre ei: „Demostene e mai concis. prooem.. 26-27). între piscurile oratoriei greceşti şi ale celei romane.. pregnant. Or. consemnează. Or. Mândru de succesele celui de-al doilea clasicism. ci şi model de virtuozitate oratorică.1. 1. 1. De altfel îi consideră înrudiţi între ei pe Cicero şi pe Demostene. îndeobşte Quintiiian nu se relevă ca un gânditor foarte original. Quintilian apare ca un restaurator al clasicismului ciceronian. ce studia figurile de stil. Quintilian conferă sentenţelor (sententiae) o importanţă sporită faţă de arhetipul ciceronian şi examinează cu atenţie feluritele tipuri de asemenea formule-bilanţ apoftegmatice. Astfel.. Quintilian dezbate. pe Servilius Nonianus şi Aufidius Bassus (Inst. Proclamă limpede disjuncţia oratoriei de filosofie şi consideră pe oratori ca adevăraţi înţelepţi. Quintilian blamează atât pe aticiştii arhaizanţi ai epocii sale. Printre istoricii romani. Paginile de critică şi de istorie literară ale lui Quintilian sunt deosebit de interesante. Or. Quintilian acordă prioritate evoluţiei şi judecării genului oratoric. am văzut că. Or.. 12). ingenium. Quintilian acordă o importanţă considerabilă arsenalului verbal.537 QUINTILIAN Şl PLINII) CEL TÂNĂR (Inst. în definitiv. Critica literară a lui Quintilian întrucât consideră indispensabilă cunoaşterea literaturii de către orator. cei mai mulţi ascund foarte mari vicii. iar Titus Livius cu Herodot (Inst. ci şi pe Ennius. Oricum. îl elogiază pe Tibul şi apreciază că. 7. însă conferă acestuia din urmă o pondere diminuată... 10.. clasicizantă... pasionante probleme relative la istoria literaturii. cu evidentă mândrie patriotică. oratorul trebuie să cunoască atât dreptul civil. o justiţie fundamentală {Inst. 10. Fără îndoială. de asemenea. preconizând elevaţia şi măreţia limbajului. pur. Quintilian nu emerge ca un eclectic aşa cum a fost uneori considerat în mod pripit -. 10. aridă a aticizanţilor. 10. 8. In funcţie de reflecţiile asupra definiţiei catoniene a oratorului.. 93). însă. 1. cât şi pe neoasianişti. romanii pot să rivalizeze cu grecii (Inst. Quintilian îl admiră nu numai pe Cato cel Bătrân. şi.adică Homer . de asemenea. declară că „satura. inclusiv cele mai noi. 2. afirmă că trebuie adorat ca acele bătrâne crânguri sacre. crede că cel ce pledează trebuie să apere numai cauze drepte. li apreciază şi pe Vergiliu. preocupat de practica activităţii lui.. fără a refuza materiei discursului o funcţie semnificativă. „sârguinţa". cât şi din noua retorică elină. Or. Se declară pentru o orientare stilistică medie. elogiază pe istoriografii greci . al doilea o amplifică. Cicero mai abundent. Quintilian consideră că viitorul orator trebuie să cunoască reflecţiile filosofilor. Quintilian apreciază ca lesne eluctabile coruperile elocinţei clasice. Quintilian are în vedere mai ales oratorul activ. Quintilian enunţă judecăţi de valoare şi observaţii asupra scriitorilor. în realitate. sub acest nume. el face elogiul unor oratori ai vremii sale ca Domitius Afer. de la primul nu poţi înlătura nimic. 46). în vreme ce Herodot ar fi fost melodios. de fapt.10. 13-25).1. 73 şi 101). de altfel. însă mai aproape de cel dintâi . concis. 10. însă fără a alege între doctrinele înţelepţilor greci şi romani (Inst. în cartea a zecea. îndeobşte Quintilian acordă o importanţă sporită aspectului tehnic al artei oratorice şi diminuează rolul formativ al filosofiei. De aceea.. 93). când reprobă atât redundanţa şi rafinamentul asianic. 5. în ce priveşte proza. Arpinatul trebuie să servească drept model de stil şi drept imbold (Inst. 7).1. diligentia. paradoxală. considerat de el ca al doilea mare poet epic antic. dar realizează o sinteză şi o evaluare interesantă a unor dezbateri mai vechi.este într-adevăr în întregime a noastră" (Inst.însă îi consideră egalii lor pe istoricii romani: căci Salustiu se poate compara cu Tucidide. expresie). atât de intens reliefat de către Cicero.. 12. 10. dar nu recomandă imitarea lor. în orice caz. iniţiate împotriva acestora de către Domiţian. Or. fără a refuza aportul harului natural.

afirmă e! despre clasici. Quintiiian teoretizează opţiunea sa nuanţată. Gallen. A căzut în dizgraţie în ultimii ani ai domniei lui Domiţian. printre alţii.C. deşi nu se oferă unei lecturi rapide şi lesnicioase. 25).. îndeosebi.în pofida mefienţei vădite faţă de fiiosofie .. pentru un clasicism moderat 539 QUINTILIAN Şl PLINIU CEL TÂNĂR şi. când reliefează vanabilitatea impusă de factorul uman unui discurs ca ai său. însă. al cărui protagonist a şi fost teoreticianul hfspano-roman. ci aspectul expunerii didactice abundă în amănunte fastidioase. probabil. şi a urcat cu regularitate treptele unei cariere senatoriale. în general. 10. aşadar. cel mai fidel elev al exortaţiei teoretice quintilianiene. Erasmus şi Luther vor cerceta cu asiduitate Formarea oratorică. Dar această tragedie trebuie să fi fost. Quintilian pledează. am spune. în ultimă instanţă. A devenit foarte bogat. A fost un avocat valoros şi a pledat în faţa lui Traian şi . Sentenţele apar frecvent şi câteodată sunt afectate. 98). „sunt foarte mari. Or. a realizat o carieră strălucită. Pliniu şi Suetoniu. Or. Cum am arătat. Ideile pedagogice. în clasificări. cum s-a numit Pliniu cel Tânăr. funcţional. de altfel. Or. teoria retorică elaborate de Quintilian conţin foarte numeroase elemente interesante. Pliniu cel Tânăr Pliniu cel Tânăr a fost. S-a numit iniţial Lucius sau Publius Caecilius Secundus. Or. 10. judicioase. adaptată orizontului de aşteptare al vremii sale. în acelaşi timp. Limba lui Quintiiian este clasică. diviziuni. mai mult ca oricare alt prozator al ceiui deal doilea clasicism6. atât de dragi lui Cicero şi îmbrăţişate de discipolii săi. opera lui Quintilian prezintă o importanţă incontestabilă pentru publicul vremurilor noastre. Tacit. cum tatăl său a murit când el avea doar opt ani.125-l31). cum era şi normai. ideile pedagogice ale lui Quinţilian au fost apreciate şi atent investigate. Pliniu a crescut la Roma. de altminteri. 1. I. iar neoclasicismul francez o va utiliza cu profit. după lungi pasaje aride. după opinia lui Quintiiian. La Roma a avut ca profesori pe Quintilian şi Nicetas din Smyrna. Căci. 540 STRATEGIA STILISTICĂ Şl RECEPTAREA LUI QUINTILIAN Prin urmare. Strategia stilistică şi receptarea lui Quintifian Discursul teoretic al lui Quintiiian . după ce Poggio Bracciolini îi va descoper manuscrisul la St. idolul său. pentru imitarea nuanţată a marilor modele consacrate. de Măria Hetco). de suficient de numeroase date despre viaţa lui Pliniu cel Tânăr.1. Cu toate acestea.. ca mare proprietar de pământ. cu pasiune. Or. forţa lui Demostene. Î! vor cita. scrisă foarte clasic şi adaptată exigenţelor publicului „secolului" augusteic5.C. al doilea e mai natural" (Inst. 115) şi critică sever pe neoasianistul Seneca: îi reproşează trădarea clasicilor. Uneori emerg metafore alambicate. 1.care nu adoptă forma dialogului. 10. Eclipsa acestui curent literar va dăuna şi lui Quinţilian. o adevărată poetică. care însă va reveni în centrul atenţiei generale când se va impune un al treiiea clasicism.. Pliniu cel Tânăr s-a străduit să pună în practică învăţătura maestrului său. Quintilian reprobă pe aticistul Calvus (Inst. te asemenea originară din Comum. orice nouă retorică şi nouă poetică ar trebui să ţină seama de ele. Plinia. Orice nouă pedagogie. Ca homo nouus. dar totuşi oameni" (Insî. A fost căsătorit de trei ori. Perioada clasică este. deşi cu nuanţe care ţin de o personalitate artistică specifică. trad. prin anii 6l-63 d. probabil. niciodată supus unor frustrări puternice sau unui regim educativ foarte sever. Influenţat poate . sofisticarea limbajului şi fracţionarea exagerată a sentenţelor (ibid. preferinţele lui se îndreaptă spre Cicero. adică adaptat orizontului de aşteptare a! epocii sale. Ei se exprimă limpede şi respectă normeie gramaticii ciceroniene. consemnate de opera lui sau de anumite inscripţii. în copilărie şi în adolescenţă nu a fost. Admiratorii lui Seneca i-au copiat excesiv defectele. comparabilă. De fapt. 10. Bucureşti. în virtuţile discursului lui. exemple şi comparaţii pregnante. avântul lui Platon şi incantaţia verbală elaborată de Isocrate (Inst. brusc intervin remarci interesante. Astfel.1. iar Măria Heîco a publicat în 1974 c traducere integrală sub titlu! Arta oratorică. Adică. Hieronymus. Teodorescu şi Alexandru Cizek au tradus pasaje din 8i în antologiile publicate de ei in 197l-l972. s-a născut. Anterior Gheorghe Guţu tălmăcise lungi fragmente din Formarea oratorică în Arte Poetica. dispunea de o situaţie materială şi socială foarte bună. Antichitatea. Pliniu cel Bătrân. care ar fi întrunit. 1970. După moartea ultimului dintre Flavieni. sub oblăduirea fratelui mamei sale.la primul e mai multă muncă. în 1415. N-a mai îndeplinit nici o funcţie în anii 96-97 d. 1. ca şi pe filosoful stoic Musonius Rufus. în spaţiu! nostru cultura!. de rang ecvestru. Dispunem. dar ajustată tendinţelor vremii. 1. o doctrină a stilului în general prinde contur şi transcende graniţele elocinţei. cum recomandau exortaţiîle lui teoretice. în colecţia „Biblioteca pentru toţi". 10. oricărei tragedii greceşti (Inst. datele despre dezvoltarea literaturilor antice. şi-a început această carieră probabil în 89 d.C. sdeiie lui Quintiiian au avut un deosebit răsunet şi au mobilizat resursele celui de-al doiiea clasicism.. spre a reţine interesul cititorului. Renaşterea va primi cu entuziasm Formarea oratorică.106. Ca nimeni altul. la Nouum Comum (azi Como). 102). când a devenit quaestor.de ideile Noii Academii. discursul teoretic al lui Quintifian a fosî supus unei harnice cercetări. aproape abandonată. Cassiodorus si Isidorus din Sevilia.. unde familia sa. 10. repetiţii şi digresiuni. Este semnificativ elogiul închinat tragediei Thyestes a lui Varius. chiar subtile. Gaius Plinius Caecilius Secundus. Totuşi Quintiiian se apropie de Cicero. încât frazele sunt mai scurte şi mai vibrante decât în discursul corifeilor celui dintâi clasicism. în fosta Gallie Cisalpină. după ce a fost adoptat de unchiul său. ultima soţie a fost Calpurnia.

favorit al lui Domiţian (PLIN. 4. ca primă mărturie a speciei literare respective. Pliniu ne oferă. subsidiile acordate de cezar pentru creşterea copiilor -aşa-numitele instituţii alimentare -. 542 OPERA. la evenimente . S-au păstrat în schimb un singur discurs. Pliniu a ţinut o alocuţiune mai lungă. In . 2. 56-80). ca şi la turneul de inspecţie. Libertatea senatorilor se realizează numai la ordinul lui Traian9. Panegiricul lui Traian comportă 95 de capitole. Aparent. „cel mai bun principe". Scrisorile constituie cea mai importantă operă plinian-.. 25-55).8. tyrannus. le respectă cu stricteţe. declară Pliniu. într-o culegere de panegirice. pronunţat inijial în adunarea întregului popor sau cu prilejul marilor sărbători elenice artistico-sportive. la 1 septembrie 100 d. deşi destul de vanitos. în afară de el însuşi. la personalitatea principelui. Traian respectă senatul (Pan. vieţii lui private (cap. Pliniu a realizat o carieră tipică de senator al „secolului" Antoninilor. în general. în momentul asumării demnităţii lor. pe care îl schiţaseră. de pildă.acest discurs i-a atras. concentrate într-o adevărată satiră. Aceste accente encomiastice nu sunt totuşi gratuite. 65. în această privinţă. ca şi asupra reacţiei mentale a senatorilor la măsurile şi. Şi aceasta deoarece. Totodată. înaintea lui Traian. să fim liberi şi vom fi. tolerant faţă de senatori. două „grile" de lectură. mai sus menţionat etc. Pliniu devine consul sufect. 29. altfel spus. vor alcătui panegirice latine ale împăraţilor vremii. 4 . rostită de Pliniu în 100 d. cum anticii considerau că un autentic „rege". 4-24). în forma publicată. înzestrat cu un caracter luminos.C. în 103 d. întocmite tot în secolul al IV-lea d. de fapt. compusă în adolescenţă. căci Pliniu furnizează mărturii preţioase asupra politicii urmate de Traian. urmează înfăţişarea carierei lui Traian înainte de anul rostirii alocuţiunii (cap. între ei. dizgraţierea) sau cea rostită împotriva lui Marius Priscus {Lp. practicat de către Domiţian. Pli/ii. împotriva lui Marius Priscus. zice scriitorul. optimist. s-a manifestat ca un autentic „om de legătură" între prietenul său. Totuşi o mare parte din opera sa i s-a păstrat.C şi moartea lui. 69.. mai jos analizat.. în pofida declaraţiilor sale de modestie. în principiu. Porunceşti. 8l-89). A dus o variată existenţă mondenă şi. un autoritarism paternalistic. moderaţia La obârşia termenului de panegiric se află sintagma grecească panegyrikds lagos. întreprins de Traian pe Dunăre. ci legile deasupra principelui" (Pan. diverse măsuri politicoadministrative sau de ordin cultural. Pliniu schiţează. Ca un leit-motiv. principele elaborează legile şi se află la originea lor.C. 4). Pornind de la unele realităţi ale politicii lui Traian. €. care are la bază alocuţiunea rostită de Pliniu cu prilejul inaugurării mandatului său de consul. un portret elogios al lui Traian (Pan. panegiricul plinian a fost plasat la început. Sau. cea a panegiricelor latine. calităţile de bun administrator. al cărei „inventor" este scriitorul prezentat aici de noi*. misiunilor asumate de principe (cap. era de dimensiuni mult mai modeste decât forma ulterioară. 7). „om nou". 541 QUINTILIAN Şl PLINIU CEL TÂNĂR Opera. una dintre bazele campaniei pe care acest principe o pregătea împotriva părţilor. Pliniu afirmă că este sincer. spiritul de dreptate.C. care a asumat o mentalitate foarte senatorială. Pliniu creionează un adevărat program de guvernare. substituie despotismul teocratic şi antisenatorial. a concentrat în jurul său cel mai activ cerc cultural-politic din istoria secolului al ll-lea d. Aici a murit probabil la începutul anului 113 d. Traiani Panegyricus. titlu pe care senatul i-l va conferi lui Traian. „nu este principele deasupra legilor. a alcătuit o serie de poeme scrise în hexametri şi e asilabi. Traian l-a trimis să guverneze provincia Bithynia. Totuşi. S-a observat că. din secolul al IV-lea d. întrucât nu mai suferim ca altădată (Pan. în realitate. operează unele sugestii datorate lui Cicero. străluceşte şi prin frumuseţe fizică.. Dar şi Cicero preconizase respectarea cu stricteţe a legilor. PANEGIRICUL LUI TRAIAN şi prudenţa. Pliniu şi-a remaniat şi considerabil amplificat cuvântarea pronunţată în 100 d.C. abia aproximativ un deceniu mai târziu.C. Panegiricul a purces de la obiceiul consulilor de a rosti câteva cuvinte de mulţumire împăratului. Cum a întreţinut multiple relaţii de prietenie cu scriitori şi diverşi oameni influenţi. Astfel elocinţa de aparat era pusă în slujba absolutismului imperial. însă exercită şi trebuie să exercite o putere absolută.C. 2.. Pliniu insistă asupra calităţilor personale ale împăratului: modestia. după ce Ie-a promulgat. 90-95). Epistulae. 9). rex. schimbate cu prietenii autorului. sub puterea spaimei pricinuite de împărat: nu mai vorbim ca înainte. principalul exponent al contractului nescris. între 98-99 d.1.. Pliniu strecoară şi aluzii. Pliniu contrapune permanent însuşirilor benefice ale lui Traian defectele lui Domiţian. După exemplu plinian. după opinia noastră. Dar Panegiricul informează şi asupra conflictelor dintre romani şi daci. după triumful repurtat de Traian în urma primului război dacic. deoarece acceptase desemnarea lui Pliniu ca magistrat suprem (cap. totdeauna dispus să-şi ajute prietenii şi oamenii de litere. Icul lui Traian u a fost un se-' astul de sârguincios. ce îl declară pe împărat. care. După o introducere. de altfel. însă. Pane. Desigur.C. optimus princeps (Pan. Tacit a fost cel mai important membru al acestui cerc7. un discurs de mulţumiri. 7. Desigur. Probabil în 111 d. opus „tiranului". De fapt.C. el se referă numai la coliziunea dintre Domiţian şi daci.. Ep. bravura în războaie. forma scrisă a Panegiricului trebuia să reproducă alocuţiunea rostită în 100 d. rostit de Isocrate în 380 Î.C. Aşadar. din capitolul întâi. împăratul Traian. pentru ca sfârşitul discursului să conţină mulţumiri vibrante aduse cezarului. mai mulţi retori. între 97 d..)ortante par să fi fost discursurile sale de avocat ca. a creat o specie literară nouă. în acelaşi an 100 d. conţine salve de elogii hiperbolizante aduse împăratului. care a numărat aproximativ cincizeci de persoane. l-3). cunorcu sub titlul de „Panegiricul lui Traian".împreună cu Tacit. care ar fi desemnat elogiul public. dar şi 60. Editarea textului scris trebuie să fi survenit.C. fostul său condiscipol. inteligibile pentru cititorii săi. pentru lunile septembrie şi octombrie ale aceluiaşi an. care înglobează o invocaţie adresată lui lupiter şi prezentarea scopului şi caracterului discursului (cap.C. celui de al treilea consulat al împăratului (cap. Panegiricul. Pliniu evocă faptele de arme ale lui Traian. ca şi o voluminoasă ouiecţie de „Scrisori". a cărei recitare ar fi durat prea mult şi ar fi obosit împăratul. şi rosteşte. A fost. de fapt mai ales epigrame şi elegii. şi opinia publică senatorială. de asemenea. 2). l2).C. în reflecţiile pliniene asupra principatului sugerat lui Traian. pledoaria împotriva lui feaebttis Massa. raliat unui absolutism moderat.C. Modelul istoric al speciei panegiricelor era Panegiricul Atenei. împăratul şi senatul. Este cert că alocuţiunea. pe care o îndreaptă împotriva ultimului dintre Flavieni. guvernatorul corupt al Africii. în vederea publicării. 33. A fost generos. 7). deoarece romanii nu mai sunt obligaţi să înalţe elogii. Deci. de fapt. foarte parţial conservate şi n ate de o factură „alexandrină" şi o tragedie.

Prevalează efortul lui Pliniu de a transforma viaţa într-o academie literară. Cu toate că profund clasicizant. după formula fericită a savantului olandez Anton D. Cartea a zecea încorporează corespondenţa între Pliniu şi Traian şi a apărut postum. „floricele" (flosculi) retorice. figurat ca un fel de profeţie. 2. Ea ilustrează viaţa romană a epocii. 5. De asemenea admite o scriitură elevată.. 2. 21... de Liana Manolache. 543 QUINTILIAN Şl PLINII) CEL TÂNĂR Tematica epistulelor pliniene Primele nouă cărţi ale epistulelor pliniene cuprind 247 de scrisori. 2-4) şi declară foarte limpede: „eu unul.C. discursul mental al unui literat pasionat. Nu lipsesc însă nici segmente „severe" de discurs. preconizat de Traian. foarte colorat. chiar sublimă. 12) şi opinează. l-4). 21. alcătuită într-o vastă frescă. ubertas. cum fac unii.12-l3. vezi şi 3. proveniţi din vechile familii aristocratice. care dorea cooperarea cu exponenţii primului ordin al statului. mai ales triumful sărbătorit de Traian. aşadar. repetiţiile. când vrei să imiţi" (Ep. 1. Prin urmare.14.. (Pan. 16. 4). S-a arătat că printre cei 99 de prieteni ai lui Pliniu. încât vocabularul se configurează ca policrom. Reprobă însă elocinţa moale. crede ferm în posibilitatea redresării şi dezvoltării literaturii sau oratoriei epocii sale. viaţa culturală. deşi modernizată. 6. practică pe scară largă comparaţiile strălucitoare. poate chiar pretextul invocat de romani pentru a declanşa primul conflict cu dacii (Pan. 2. ca şi cum ar fi istovită şi secătuită. Căci nu e adevărat că natura. figurează 6 senatori. rapidă şi unilaterală (Ep. tiradele implică un discurs amplu. 1. Pliniu. şef de cerc cultural-politic13. dar nu dispreţuiesc. peisaje şi se referă la existenţa a numeroase personaje ale epocii. 4-5)10. interogaţiile retorice.C. 2-5.. bogat în imagistică energică. între 97 şi 110 d. problema creştinismului. Căci scrisorile pliniene aproape că echivalează cu articole de gazetă şi acoperă toate domeniile vieţii sociale şi culturale: ceea ce nu le împiedică să constituie uneori mici poeme în proză14. Marcus noster(Ep. care să nu . Pliniu se referă la cele mai felurite probleme. 1. 14. îl admiră fervent pe Cicero. de Liana Manolache). Frontierele între proză şi poezie sunt abolite.. 82. Am putea. prea asianică. antitezele. se conturează un univers literar. 16-l7). privind dezbaterile judiciare. care şi-a dedicat întreaga culegere cavalerului Gaius Septicius Clarus. cel puţin în aparenţă. întocmai ca personajele lui Petroniu şi Tacit. am adăugat. caracteriza demersul stilistic întreprins de Pliniu h Panegiric drept un clasicism adaptat mesajului grandilocvent şi strategiei literare inaugurate de stilul nou. încheiate cu dacii în 102 d. personajele epocii. Pliniu vrea să rivalizeze cu Cicero. Patru domenii par a fi fost privilegiate de corespondenţa pliniană: viaţa socială şi economică. căci socot o mare prostie să nu-ţi alegi cele mai bune modele.. talentele din vremea noastră. trad. 4. 20). ca şi reacţiile personale ale autorului la împrejurările în care era implicat. Deci Pliniu. adică sobre.. Ce vizează aceste aluzii? Condiţiile păcii. în cadrul unei proze metrice unde clauzulele sunt abil structurate. 20. a unor avocaţi din tribunalele centumvirilor (Ep.. 9-l0. 8. protagonistul prozei primului clasicism! El preferă stilul amplu. Scrisorile pliniene traduc mai cu seamă caracterul autorului lor şi configurează un model social de umanitate. Tematica primelor nouă cărţi de epistule se prezintă ca foarte variată. proveniţi probabil tot din ordinul ecvestru ori din burghezia municipală. 21 de cavaleri sau senatori de origine ecvestră. 1. cu toate că opera în cauză este mai apropiată de referent decât satira şi parasatira. în această corespondenţă. dar adaptat timpului său: „sunt dintre aceia care admiră antichitatea. strălucitoare. Leeman11. Apelează la locuri comune şi la reminiscenţele lecturilor din literatura clasică. 4. Pe de altă parte. mă străduiesc să rivalizez cu Cicero şi nu mă mulţumesc cu elocinţa vremurilor noastre. mai ales cea socială. 72 de persoane de obârşie necunoscută. Senatorul scriitor încurajează activitatea literară a prietenilor săi şi exprimă clar preocupările unui şef de cenaclu. trebuie menţionat că pe Pliniu îl preocupă diferenţa între istoriografie şi oratorie sau specia literară a epistulelor (Ep.. Pliniu se străduieşte să elaboreze imagini noi. 8. plin şi rotund. 20). exemple inedite de brahilogie şi de asimetrie12. adresate diferiţilor prieteni.posterioare. 6. ca şi magistrul său Quintilian. diversiunea încercată de Decebal şi aliaţii lui în primăvara anului 102 d. Pliniu se inspiră din tehnica retorilor şi privilegiază un stil fastuos. Pe de altă parte. menţionaţi de el însuşi. Au fost probabil publicate de autor însuşi. în luna decembrie a aceluiaşi an (Pan. trad. ciceroniană. 3). membru important al cercului plinian şi viitor prefect al pretoriului. în Panegiric. încât. dar cele mai multe au fost scrise după sosirea lui în Asia şi în legătură cu problemele întâmpinate de autor în provincia respectivă. 2-4). Majoritatea lor zdrobitoare provenea din nordul Italiei sau din Gallia Narboneză. celui concis {Ep.C. alianţe de cuvinte. întemeiat pe cultură literară şi pe un comportament senatorial. că tinerii primesc o 544 TEMATICA EPISTULELOR PLINIENE pregătire prea sumară. vile. Unele scrisori sunt anterioare misiunii lui Pliniu în Bithynia. concentrate. îl admiră pe retorul Isaios pentru bogăţia vocabularului şi uşurinţa cu care improvizează (Ep. în calitate de corifeu al celui de-al doilea clasicism. în altă ordine de idei. deliberările senatului. 12. „Marcus al nostru". Stilul Panegiricului dă seama de tendinţa lui Pliniu de a realiza o „abundenţă". recitaţiile şi probleme morale şi literare: descrie opere de artă. nu mai creează nimic vrednic de laudă" (Ep.. Pliniu este un clasicizant şi un ciceronizant. 2. Redundanţa. când ei se „supuseseră" Romei. 5.

. desigur. corespondenţa purtată cu Traian (121 de " epistule) formează un capitol autonom. conciliant faţă de autoritarism. 8. cum ar fi deteriorarea unui teatru şi a unui gimnaziu. 10. 14)18. cele mai multe scrisori din cartea a zecea privesc experienţa lui Piiniu ca guvernator al Bithyniei. dar care nu şi-a pierdut defel speranţa" (Ep.. Admiraţia lui Pliniu faţă de Tacit sporeşte după a doua lectură a Historiilor (Ep. 21) şi sprijină cariera lui Suetoniu. condamnat la sinucidere obligată.C. Numeroase probleme survin în scrisorile trimise lui Tacit. Piiniu îl informează pe împărat asupra problemelor cu care era confruntat şi îi cere îndrumări chiar pentru rezolvarea detaliilor mărunte ale administraţiei sale. 13). Pe de altă parte. seninătatea lui lăuntrică. Arulenus Rusticus. care nu putea decât să placă unui împărat ca Traian. cel mai bun dintre împăraţi. trad. Totodată Pliniu schiţează un vibrant elogiu al lui Silius Italicus. 94). Desigur. Totuşi. Dar. 8. 9. Se plânge insistent că ocupaţiile din Capitală îi răpesc prea mult timp şi nui permit să se dedice suficient activităţilor literare (Ep. 10.. în ansamblul scrisorilor pliniene. în corespondenţa lui. de care Tacit avea nevoie pentru alcătuirea Historiilor. că evită. evidenţă optimismul funciar al lui Piiniu. pentru că gloria imperiului se înnoieşte şi sporeşte datorită virtuţilor tale atât de strălucite" {Ep. Ca şi Quintilian şi Tacit. în aceeaşi scrisoare Pliniu recomandă un comportament politic mai suplu. Două scrisori celebre se referă la creştini. 1. Paetus". 16. glorifică victoria dobândită de Traian în primul război dacic şi datează din 102 sau 103 d. şi se detaşează de optica politică asumată cândva de eroii stoicismului intolerant (Ep. 7. 10. 545 QUINTILIAN Şl PLINII) CEL TÂNĂR inclusiv cu prilejul numeroaselor recitaţii. De aceea el afirmă: „nu greşeşte orice om câteodată? Unul îşi îngăduie o slăbiciune. care îi lega (ibid. adică a paisprezecea. El dă îndrumări literare prietenului său Caninius Rufus.printre multiplele obligaţii civice şi mondene. care dăduse exemplu înălţător soţului ei. Piiniu evocă mai ales aspectele agreabile din viaţă şi alege ceea ce este bun şi pilduitor în epoca sa. cu toate că recunoaşte că nu strălucea prin talent (Ep. ultima. Totodată. deoarece consideră că ei nu se pot integra modului de viaţă şi de gândire tradiţional al Imperiului. ceea ce era prea banal17. (Ep. figurează aici şi scurte bilete trimise de împărat însuşi lui Piiniu. la ţară. altul alta" (Ep. în pofida relaţiilor sale personale foarte strânse cu exponenţii opoziţiei intransigente antifiaviene şi admiraţiei pe care o nutrea faţă de conduita lor. Ca într-un film foarte realist. ca şi lui Marţial (ibid. ca şi. pe care îl încurajează să publice (ibid. Pliniu se manifestă ca un cronicar complet al Romei epocii sale™. Pliniu nu neglijează problemele politice nici în scrisori. Primele 14 scrisori sunt anterioare misiunii bithyniene a lui Piiniu. aşadar. dar preconizează indulgenţa faţă de ' cei ce-şi abjură credinţa cea dreaptă şi interzice utilizarea . exclamând „Nu doare. 1. Pliniu pare a fi un adept al Noii Academii. 1). 1. lunius Mauricus etc. 14). 2)15... cu lux de amănunte. îi citeşte şi corectează Dialogul despre oratori (ibid. în favoarea victimelor terorii dezlănţuite de ultimul dintre Flavieni. pe care acesta să le revizuiască.ignore surpriza şi riscul {Ep.C: „aduc felicitări.. 6. unde militează permanent pentru concordia dintre împărat şi senat. adică pentru eroii opoziţiei stoice. Este întâmplător faptul că acest grup de scrisori începe şi se încheie cu felicitări aduse lui Traian? Credem că trebuie să răspundem negativ.. între limitele statornicite de autoritarismul lui Traian. lui Caninius: „vei vorbi despre fluvii noi. pe lângă cele ale optimizării stilului literar în general! îi descrie prietenului său erupţia Vezuviului şi moartea unchiului său (Ep. 7. Pliniu întreţine un schimb susţinut de scrisori cu Tacit.. 3. şedinţelor senatului sau intervenţiilor în favoarea unor prieteni -. 4.16 şi 20). ca şi rezistenţa eroică a lui Decebal. în vilele sale. foarte interesant. la rândul său. 5. 1. el îşi reliefează. de Liana Manolache). 9. rog pe zeii nemuritori ca toate gândurile tale să aibă o desăvârşire tot atât de fericită. vânează. 3. vioara a doua a cercului său cultural-politic. la atitudine clară împotriva represiunilor antisenatoriale. întreprinse de Domiţian şi de complicii lui. promotorul concilierii politice interne. foarte frumoase şi foarte vrednice de tradiţiile străbune şi. căci viitorimea va conserva amintirea prieteniei strânse. Pliniu nu ignoră nici politica externă a Romei. 12..18. la Roma . 24. victoriei tale foarte însemnate. 7). 1. Traian cere pedepsirea celor dovediţi creştini. despre un rege alungat din capitala sa. când îşi înfipsese pumnalul în piept. Totodată s-a arătat că Piiniu se gândeşte adesea la imaginea pe care o transmitea posterităţii. destui de numeroşi în Bithynia.. 2). 8. care îşi propunea alcătuirea unei epopei consacrate războaielor dacice. în numele tău şi în cel al statului. După ce constată virtualităţile literare ale materialului furnizat de aceste războaie. al proceselor. 26. lăsate să curgă pe pământuri.. el reprimă creştinismul sub presiunea fanatismului păgân. Dacă prima dintre ele datează din 98 d.9). Totodată. în acelaşi timp. 9. 3.. 9. Admiră atitudinea Arriei. ca Helvidius Priscus. Piiniu este primul autor latin păgân care atestă progresele înregistrate de credinţa creştină. scrie sau citeşte. îi precizează. îl vedem cum se odihneşte. 3. despre noi poduri aruncate peste râuri. îi trimite lucrări. Pliniu consemnează diversele aspecte ale campaniilor romane în Dacia. şi apoi îl întinsese soţului ei. despre tabere militare căţărate pe povârnişurile munţilor. 20. 20) şi. şi îl felicită pe împărat pentru accesul la domnie (Ep. Oricum. epistulele scot în. 14. propriul program cotidian de existenţă.. 7. 6). 4). 10. izgonit chiar din viaţă. în primul rând.

anumite adverbe rare22. indiferent de subiect. şi trimis de Decebal în dar. Callidromus urma să-l informeze personal pe Traian de tot ce văzuse în statul pârtie. Va publica epistulele. în mai multe rânduri. alţi exegeţi opinează că e vorba de o corespondenţă foarte reală. Clasicismul plinian se traduce şi prin adecvarea scriiturii la subiect. cu iscusinţă. rapid. care emerg în cartea a zecea a epistulelor pliniene19. 15. de Liliana 547 QUINTILIAN Şl PLINIU CEL TÂNĂR Manolache). graţie ironică şi chiar sarcasm. una dintre bazele campaniei împotriva părţilor. Confuzia este realmente amuzantă: Priscus uitase de ficţiunea recitaţiei.. după cum le va avea în mână (Ep. cu prilejul unei ambasade. remanierea sa trebuie să fi fost mai puţin profundă decât cea practicată de Seneca20. vrei.. el practică un limbaj alegru. elegant şi dezinvolt. să controleze şi să dirijeze întreaga administraţie statală. pe de alta. una dintre scrisori narează aventurile libertului roman Callidromus. înrudite cu cele compuse în versuri de Marţial. 1. la care ne raliem şi noi. expresiile de deferentă şi formulele stereotipizate. în paragrafe.. în sfârşit. Pliniu recurge uneori la figuri retorice. în vederea publicării şi că a selectat din masa de epistule reale. precum cel de-al doilea dintre Antonini. 3. în epistule. 16). graţiei încântătoare. 10. 67). pe cele scrise „mai îngrijit". 63. dacă Pliniu nu şi-a publicat epistulele. Fireşte. din toate punctele de vedere. deoarece Bithynia era. ca Regulus {Ep. astfel încât fiecare scrisoare să comporte un singur subiect şi să se structureze în jurul unui eveniment bine determinat. care urmărea înjghebarea unei mari alianţe antiromane (Ep. Numai moartea lui Pliniu cel Bătrân a fost narată în două epistule diferite. chiar „liberal". însă se exprimă cu maximă limpezime. Când narează faptele infamante ale lui Regulus (Ep. deşi se susţine. Dimpotrivă. în general. Un punct de vedere intermediar. trimise prietenilor. De altfel. în general. în orice caz. că de fapt scrisorile pliniene ar constitui epigrame în proză. luat prizonier de daci.iultâ atât de frecvent pe împărat. Stilul nou preconiza scriitura omogenă... câteodată eliptice. Secţiunile fiecărei scrisori apar precis delimitate. datorită utilizării unor tuşe uşoare. neînţelegând că poetul se adresase unui personaj al lui şi crezând că este vorba de el însuşi. pe când clasicismul recomanda modificarea expresiei literare în funcţie de materia tratată. 1. Puţine cuvinte şi conotaţii apar ca străine lexicului preferat de autorii primului clasicism.. în cursul primului război. în orice caz. astfel încât să devină aproape obscure (Ep.. 5) sau Pliniu cel Bătrân (ibid. strofelor. Anumite scrisori relative la pregătirea războiului împotriva părţilor au fost eliminate sau amputate. naraţiile şlefuite şi chiar portretele precise ale unor personaje. Stilul corespondenţei literare pliniene însuşi Pliniu îi mărturiseşte lui Septicius Clarus că şi-a revizuit scrisorile. cu grijă pregătită. lui Pliniu îi lipsesc densitatea emoţională şi vibraţia dramatică. traducând faptul că împăratul părea plictisit de insistenţa lui Pliniu asupra măruntelor detalii ale administraţiei Bithyniei. Totuşi unii savanţi au considerat că forma epistulara ar fi fictivă. cum am arătat mai sus. Cu prilejul unei recitaţii obositoare.denunţurilor anonime faţă de adepţii noii religii (Ep. mai oral şi mai concis decât cel vehiculat de Panegiric. care corespund. că măcar scrisorile din cartea a zecea ar fi absolut autentice şi nerevizuite în vederea publicării. precum cea care relatează distracţia juristului lavoienus Priscus. recomandă epistolografiei un stil clar şi concis. deoarece nu redactează o operă istoriografică. în congruenţă cu subiectul ales (Ep. Sintaxa este clasică. sugerează că Pliniu a selecţionat în vederea publicării numai anumite părţi din scrisorile autentice. Vocabularul plinian evidenţiază privilegierea simetriei. 74). 27. Nu va respecta ordinea cronologică a expedierii scrisorilor autentice. Frazele sunt scurte. descripţiile clare. 6. el utilizează un vocabular mai elevat şi o frază mai „nobilă". 3. Desigur. reclama ca un principe. părţilor. 20). poetul Passenus Paulus îşi începuse lectura publică prin „Prisce. trad. în epistulele trimise lui Traian nu poate fi evitat stilul hipotactic. Receptare şi concluzii asupra lui Pliniu . potenţat masV. exclamă: „dar eu nu vreau nimic" (Ep. scrisorile pliniene sunt migălos structurate şi cizelate. Pliniu privilegiază stilul viu. Epistulele par mai performante decât Panegiricul. dedicate unor prieteni ai autorului şi nu expediate lor. că ar forma un manus! hărăzit elitei socio-intelectuale a vremii. 10. 10. pe de o parte fiindcă era foarte ataşat de Traian şi pentru că autoritarismul imperial. De fapt. 28. purtat împotriva romanilor. şi n-a urmat exemplul lui Cicero. în privinţa guvernării Bithyniei. 546 TEMATICA EPISTULELOR PLINIENE Chiar dacă răspunsurile lui Traian sunt nu numai concise ci şi seci." lavoienus Priscus. adjectivele în -osus. Pliniu c. Iar când invocă motive alexandrine şi conceptul de glorie. 97). formând adevărate unităţi. explicaţia că Pliniu guverna timorat nu pare a elucida numeroasele cereri de îndrumări. dacă în primele nouă cărţi de scrisori. Fără îndoială. ca sclav. accuratius.. Căci cum s-ar explica altfel că epistulele prebithyniene încep şi se sfârşesc prin felicitări şi că au fost modificate scrisorile referitoare la piepararea războiului pârtie? Dar. 2.1).. 64. Astfel. 5). iar. Pot fi astfel identificate intertextualităţi între tehnica epistulara pliniană şi poezia callimahiană sau tradiţia retorică21. în ciuda varietăţii tematice excepţionale a întregului corp epistular. în poezie. el defineşte o adevărată poetică a modalităţii sale epistulare. cum le scrisese prietenilor. Pliniu privilegiază parataxa. relevând preeminenţa parataxei şi a coordonării. echilibrului. Pliniu alternează. Nu lipsesc anecdotele savuroase. noi am constatat şi aici anumite remanieri ale corespondenţei reale. Astfel încât remanierea pliniană a ajuns să transforme aceste scrisori în „concentrate" rafinat şlefuite aproape ca un poem parnasian. Pliniu pare a fi preferat anumiţi termeni abstracţi. aproape în tehnica fabulei mileziene.. Tonul scrisorilor pendulează între duioşie meditativă.

p. cel mai fertil cerc cultural-politic al secolului al Il-lea d. La critica letteraria di Plinio ii Giovane. pp. Nu a practicat o artă densă şi viguroasă. Prima tălmăcire integrală se datorează Lianei Manolache şi a fost publicată în 1977. 1962. 1956. Romano-Dacica. Bologna. 1981. ed. Bucureşti. Măria HETCO.Ziirich . trad. Studiu introductiv la Quintilian. 1965. Teoria e pratica stilistica degli oratori. p. 1966. Theodor MOMMSEN. italiană de Gian Carlo GIARDINA . 56. WOODSIDE. încrezător şi blând. cit. 1969. Quintilian. 1981. Eugen CIZEK. Bucureşti. Revue des Etudes Latines. „Urbanitas nelle Leftere di Plinio ii Giovane". Orationis Ratio. pp. Paris. storici e filosofi latini. XXII-XXVI. Pliniu i se adresează frecvent. „De Vespasien â Hadrien". 1931. KENNEDY. în relaţiile cu senatul. 458-461. Bucureşti. . dar şi A. pp. 2 voi. 1. laşi. care va fi ilustrată de mai mulţi retori ai secolului al IVlea d. 208-210. op. Rome et nous. 198 şi urm. Eos. pp. AnneMarie GUILLEMIN. SHERWIN . 1960. Vezi Anton D. partea a ll-a. storici e filosofi latini. Constantin BALMUŞ. KENNEDY. domine (la vocativ). „De Vespasien â Hadrien". au apărut mai multe traduceri ale operelor lui Pliniu. pp. dar s-a exprimat cu claritate. pp. Iar autori ca Fronto. 129 şi urm. mai ales începând cu Jean Bodin. II. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că. WINNICZUK. spunându-i „stăpâne". 549 QUINTILIAN Şl PLINIU CEL TÂNĂR '-'A . E. Pentru viaţa şi opera lui Quintilian.C. „Problemes biographiques et litteraires relatifs â Quintilien".Cum am arătat.N. vezi Nicolae I. MICHEL.Rita CUCCIOLI MELLONI. 1967. într-un stil suplu. Amsterdam. Manuel d'initiation â la litterature et â ia civilisation latines. 458-498. 1977. Pentru esenţialul mesajului emis de Quintilian. Storia della letteratura latina. Măria HETCO. 1976. G.A. 2. LEEMAN. BIBLIOGRAFIE: Etienne AUBRION. 45. 1873.- NOTE 1. 1982. pp. 1924. 4. Paris. Rene MARTIN . Oxford. Bucureşti.D. ed. unde se găsea răul. cit.C. 1966. Tacite.New York. pp. 1975. Hildesheim . p. Brescia. BIANCA. 2 voi. V-XXI. Paris. LEElvîAN. pp.Rita CUCCIOLI MELLONI.C.k . Bucureşti. New York. pp. „Quintilian". X. L. 304 şi urm. a 9-a.C. „Vespasian's Patronage of Education and the Arts". Bucureşti. „Quintilian". The Letters of Pliny. F. Istoria literaturii latine (14-l17 d.Jacques GAILLARD. a 8-a. 62-76. 155-l56. p. 123-l32. CIZEK. Arta oratorică. trad. adaptat subiectului tratat. Rome et nous. Istoria literaturii latine. Etudes sur la correspondance de Pline le Jeune avec Trajan. 667-668. vezi G. Quintilian. 3l-54. LEEMAN. l'lnstitutio presentava i fondamenti della sua fede e i suoi amori". italiană de Gian Carlo GIARDINA . Bruxelles. op.J. 186 (care evidenţiază punerea în cauză a noţiunii însăşi de educaţie şi conceperea formării oratorului ca un veritabil ciclu de educaţie). II. 185-l86.. Problemes et orientations actuelles de la recherche". în această privinţă. Les genres litteraires a Rome. Ladislav VIDMAN. KENNEDY. în scrisorile adresate împăratului. Bucureşti.New York. „Pliniu cel Tânăr despre războaiele dacice ale lui Traian". 33. 1982. George KENNEDY.. 643-674. Deşi „om nou". 184. 4l-64. Pline et la vie litteraire de son temps. pp. Ettore PARATORE. p. Eugen CIZEK. Symmachus şi Sidonius Apollinaris au utilizat experienţa pliniană în materie de epistolografie literară. GAMBERLINI.186-l87. pp. 1967. vezi Jean COUSIN. S-a opinat adesea că. Orationis Ratio. Istoria literaturii latine de la 69-47 d. a 2-a. Storia della letteratura latina.V. cit. 2 voi. Paris. 673 preciza: „II De causis corruptae eloquentiae aveva presentato i suoi odi e l'insieme di quel che gli riusciva agradito. 3. Reflecţiile lui Pliniu asupra relaţiilor dintre dreptul natural şi monarhia absolută au influenţat doctrinele regilor Franţei.1942. A. BARBU. Totodată. 1927. optimist. COVA.C). Istoria literaturii latine. ed.Jacques GAILLARD. A Historical and Social Commentary. p.. Transactions of the American Philological Associations. De Quintiliani fontibus graeds."'• '- .. 393-423. Jean COUSIN. Teoria e pratica stilistica degli oratori. pp. partea I. II. chiar precaut. P. 1967. pp. 1969. 5. pp. A. pp. Paris. unde se vehiculau modelele de gândire ale Noii Academii probabiliste. 1l-30. 279-295. 179. pp. Rene PICHON.1. Firenze. 1077. 1983. ed. acurateţe. 1990. vezi G.. Index de Pline le Jeune. 1989. 223-226. Etudes sur Quintilien. 46l-468. pp. trad. pp. Firenze. 2 voi. La pedagogia di Quintiliano. 717-724. George KENNEDY. 9. 123-l29. cit. VAN COTEGHEM. Berlin . 1966. Pierre GRIMAL. Panegiricul a realizat o specie nouă în literatura latină. Imperiul. Manuel d'initiation â la litterature et â la civilisation latines. acolo unde el nu se afla. 1974.St. Autorul acestui volum a studiat în mai multe rânduri numeroasele informaţii furnizate de Pliniu cel Tânăr cu privire la războaiele romanilor cu dacii23. a 8-a. op. Bologna. Histoire de la litterature latine. Paris. Pliniu a condus cel 548 RECEPTARE Şl CONCLUZII ASUPRA LUI PLINIU mai activ. pp. New York. 1989. 395-465. Pe de altă parte. pp. Ettore PARATORE. Stylistic Theory and Practice in the Younger Pliny. Praha. âtudes sur Ouintilien. op. cit. Aufstieg und Niedergang der romischen Welt. 1931. pp. Discursul literar plinian traduce caracterul unui scriitor scutit de frustrări şi de complexe. op. Paris. Pentru discursul critic al lui Quintilian asupra literaturii antice. Paris. Etudes sur Pline le Jeune. Pliniu decela binele.. în limba română. Izvoarele antice ale istoriei României. A. el a sprijinit activ potenţarea autoritarismului. II. G. 1974. 393.WHITE. pe care îl statua Traian. 67l-674. 1974. Rene MARTIN . 1936. Alain MICHEL. M. JACQUES . 179. 2 voi.1. Lesgenres littâraires a Rome.C). franceză. pp. Padova. Rome et nous.D. Istoria literaturii latine (14-l17 d. Pliniu şi-a însuşit perfect mentalitatea aristocraţiei senatoriale a vremii.. 73. Paris.■. 54-l00. pp. 185-l88. „La correspondance de Pline le Jeune. 28l-283. dacă prietenul său Tacit descoperea răul.

II. „Impero e imperatori nell'opera di Plinio ii Giovane. MICHEL. 76-90. CIZEK. 20. pp. pp. COVA. FEDELI. vezi E. 550 NOTE 33. pp. Rome etnous. 33.1926. Imperiul. op. 400-408. „Plinio ii Giovane e ii problema della persecuzione". passim. 61. E. disertaţie. op. Pline et la vie litteraire de son temps. Rome et nous. II.cit. und Cicero. p. 516-533.J. Cum a semnalat Anne-Marie GUILLEMIN. pp. cit. pp. AUBRION. 408-411 (ibid. pp. pp. 41l-421. Istoria literaturii latine. pp. 44-46. 1937. 53-54. AUBRION..J. VILAN-UNGURU. ANRW. 137-236. cit. 515-554. A. R. vezi Otto CUNTZ. p. ed.1981. Paris. Bucureşti. Pentru cariera politică a lui Pliniu. GRIMAL. 1970. 1964. Panegyrique de Trajan. CIZEK.GAILLARD. op. ANRW. 476-480. 1938. MARTIN J. Epoca lui Traian. op. 15. îndeosebi pp. â tout prendre. A. pp. pp. 19-22. p. Imperiul. Heidelberg. passim. op. QUADLBĂUER. bine camuflate. împrejurări istorice şi probleme ideologice. 11. Imperiul. â l'exquise culture. vezi R. recomandat de Piiniu. pentru reelaborarea discursului epideictic plinian. 33.. 645. op. ANRW. GAILLARD. H. FEDELI. «Sul „consilium principis" in etâ traianea (II. vezi J. op. 1980. SHERWIN-WHITE. L. ibid. Bucureşti. pp. op. 1929. CIZEK. 723. Aufstieg und Niedergang der romischen Welt (ANRW). Se pot consulta cu folos şi JuIienGUEY. 188. Istoria literaturii latine. 316-323. op. Pliniu cel Tânăr despre războaiele dacice. cunoştea planurile lui Traian de cucerire şi colonizare a Daciei. op.J. Paris. II. 449-451.D. Paolo SOVERINI. ANRW. A. Studien zur Tematikseiner Briefe. Imperiul.M. E. pp. pp. Plinius derJugere uberden Begriffder erhabene Rede. pp. 16. 23-29. Pliniu cel Tânăr despre războaiele dacice. P. vezi A. 1966. II.D. 480-481. îndeosebi pp. Milano. 503-504. „Approach to Economic Problems in the Letters of Pliny the Younger: the Question of Risk in Agriculture". II. op. pp. 483-484. 48l-482. 535-553. Vezi în această privinţă E. 129-l41.C. 1989. cit. 146-l51. 442. VILAN-UNGURU. 168-l71. de C.. 435-501. Pentru implicaţiile scrisorii către Caninius Rufus. „De Vespasien â Hadrien". A. Janina VILAN-UNGURU. 1963.M. op. Nu a procedat astfel Choderlos de Laclos în Les liaisons dangereuses? De asemenea faptul că cele mai multe . 210 constată: „Pline appartient au „Tout-Rome". „Piiniu cel Tânăr". op. op. ' 14. 1927. op. Bolletino di Studi Latini. 41 -43. GUILLEMIN. 35. 1. pe lângă Theodor MOMMSEN (Iztudes sur Pline le Jeune. CIZEK. la ele. 9. Introducere la Pline le Jeune. ca şi pentru alte implicaţii ale mesajului emis în Panegiric. p. 2-5). 1949. la Figaro de la periode flavienne?" în ce priveşte intertextualitatea cu opera ciceroniană vezi Alfons WEISCHE. CIZEK. II. MERWALD. Graz. Pentru tematica şi mesajul primelor nouă cărţi de epistule pliniene.F. pp. 33. pp. 176-l85.portavoce"». Istoria literaturii latine. 304 şi urm. cit.P. Teza artificialităţii scrisorilor pliniene a fost susţinută.J. îndeosebi pp. pp. „Zum Briefwechsel des Plinius mit Trajan". 7. ii y est â l'aise comme un poisson dans l'eau. Ouintiliani. SOVERINI. cit. A. cit. CIZEK. A. „L'heredite dynastique chez Ies Antonins". LEEMAN. trad. op. pp. vezi X. cit. cit. II. „Quintilian".. P.N. partea a ll-a. Piiniu cel Tânăr despre războaiele dacice. op.. 48-57. 19. 48. Istoria literaturii latine. 1967. Seria a 2-a. 33. p. care sunt fictive. op. TALBERT. 209-210.l. Como. pp. MARTIN . Pentru implicaţiile acestei scrisori. op. II. II. 412-435. pp. Imperiul. pot să primească date false. „Plinius d. pp. SOVERINI. 277 şi urm.10l-l22. 37l-374. Izvoarele antice ale Istoriei României. G. pp. 293-314. pp. Plinio ii Giovane attraverso le sue leftere. J. pp. 509-513. pp. 41l-416. sa Correspondance n'est-elle pas. 425-439. disertaţie. op. pp. Literatura latină. Universitâ del Sacro Cuore. pp. în privinţa numeroaselor discuţii prilejuite de către datarea corespondenţei. 294 şi de J. 375-386. pp. 8. pp. Boma-Leipzig. Bucureşti. 129-l72. 1910. 32. Studies in Latin Literature and Roman History. 485-489. 1949. Tacite. II. 46-47. Tacite.Pontus". 187. comme on appartient aujourd'hui au „Tout-Paris". De Plinii Epistularum nouem libris quaestiones chronologicae. cit. II. pp. 16. pp. Bucureşti.. Absenţa datării scrisorilor nu demonstrează nimic: epistule autentice pot să nu fie datate. Le sentiment de la nature dans Ies lettres de Pline. 1989. 345-352. Istoria literaturii latine. Eugen CIZEK. Studia et Documenta Historiae et Iuris. pp. „La correspondence de Pline le Jeune. Aspetti e problemi del rapporto con Domiziano eTraiano". Pentru slWuf'Panegiricului. 17. cit. „Piiniu cel Tânăr". Paris. pp. pp. pp. „Pliny the Younger as Governor of Bithynia . „Piiniu cel Tânăr". Pentru stilul lui Quintilian. VILAN-UNGURU. CIZEK.cit. 1972. Ladislav VIDMAN. Piiniu. Louvain. RUSCA. pp. cit. op. op. cit. II.C. ZARANKA.. pp. E. care în 103 d. pp. Bucureşti. GAILLARD. op. Bruxelles.1. Dennis P. vezi şi F. pp. Repertorii ale acestor discursuri de avocat sunt înregistrate de N. 13. cit. Bucureşti. II. A. „Plinio ii Giovane e la conquista della Dacia". Nul doute que ce grand bourgeois. 51. vezi G. pp. franceză. E. GUILLEMIN. Classical Quarterly. vezi printre alţii Theodor A. Luigi RUSCA. E. J. p. 204-212. L'attivitâ di Plinio ii Giovane in senato e la sua funzione di . BARBU. vezi în ultimă instanţă Eugen CIZEK. MARTIN . BUTTLER. QUINTILIAN Şl PLINIU CEL TÂNĂR 2l-l30. MICHEL. De elocutione M. „De Vespasien â Hadrien". vezi Jerome CARCOPINO. 387-514. MICHEL. Istoria literaturii latine. MARTIN . KEHOE. 666. 1976. p.. 5-20. 1985. 155. 6. Quaderni Catanesi di Studi Classici e Medievali. Cum evidenţiază R. cit. cit. cit. Die Geistige Welt des Jungeren Plinius. 522-535. R. 31l-314. 192-207. GRIMAL. 470-472. L. p. 1. RUSCA. serait aujourd'hui chroniqueur au Figaro. cit. pp.J. P. „The Dating of Pliny's Latest Letters". vezi E. „Piiniu cel Tânăr despre războaiele dacice ale lui Traian". 10. E.. Erlangen-Niirnberg. passim. II. sir Ronâld SYME. trad. pp. pp. LEEMAN. pp. VILAN-UNGURU. cit. Romano-Dacica II. pp. PICHON. PARATORE. Die Buchkomposition des jungeren Plinius. 28-29 şi P. E. cit. p. GAILLARD. 63-76.V. CIZEK. 210-224. „Le cittâ del'lmpero nell'epistolario di Plinio".A. pp. 85-93.1. MARTIN . R. op. R. Revue des Etudes Anciennes. Imperiul. 323-340. în vederea publicării). 468-470. PICHON. P. 306-310 şi 341 -345. Berlin -New York. AUBRION. pp. cit. Greece and Rome. 1969. pp. pp. 1949. Essai sur la guerre parthique de Trajan (114-l17). E. 1975. cit. GAILLARD. Jean BAYET. AUBRION. pp. de către A. E. pp. disertaţie. Pentru doctrina autoritarismului paternalistic. 3. românească de Gabriela CREŢIA. Epoca lui Traian. cit. NAUM. II. Etude sur la correspondance de Pline le Jeune avec Trajan. 1960. Pentru tematica şi implicaţiile corespondenţei dintre Pliniu şi Traian. „Quintilian". Pentru viaţa lui Pliniu cel Tânăr. 1873. 5. Istoria literaturii latine. încât R. Hermes. op. pp. p. Rome et nous. LEEMAN. „Pliniu cel Tânăr". p. 12. CIZEK. Contributi dell'lstituto di Filologia Classica. 423-424. GABIER. „Pliniu cel Tânăr".. P. Cum releva Marcel DURRY. vezi Etienne AUBRION. LEEMAN. Untersuchungen zur romischen Epistolographie in Republik und Kaiserzeit". 129-l52. Pentru relaţiile dintre Panegiric şi tradiţiile genului. the Man of Letters". Praha. L. 625 greşeşte când afirmă despre Quintilian că „ii est plus preş de Seneque que de Ciceron". P. pp. „II Panegirico di Plinio nella critica moderna". 186-l87. op. DEROUX. pentru discutarea problemei realităţii sau artificialităţii epistularului plinian. 186-l88. passim. Pentru datarea Panegiricului în 103 d. J. pp. iar altele. GALEAZZO TISSONI. Istoria literaturii latine. 83. pp.D. şi mai ales J. Pentru informaţiile referitoare la problemele dacice. 47-49. pp. formulează chiar unele aluzii. 1980.D. pp. ZARANKA. vezi E. p. cit. 172. A. 18. Paolo FEDELI. cit. pp.J. Problemes et orientations actuelles de la recherche". Probleme puse de poemele şi de oratoria pliniană pierdută sunt discutate de către E. „Pline. „De Vespasien ă Hadrien". POLVERINI. 208-209 (punctul de vedere intermediar a fost enunţat de sir Ronald SYME). 555-590. Această explicaţie a fost propusă de R.

Nat. De elocutione pliniană in Epistularum libris IX conspicua Quaestiones selectae. împăratul dorea să dispună de oameni competenţi în fruntea provinciilor care asigurau spatele viitoarei campanii împotriva părţilor şi de aceea trimisese pe Pliniu să guverneze Bithynia şi pe Avidius Nigrinus la conducerea Daciei recent cucerite.ni se pare că Tacit a fost cel mai mare. 1964. într-o conversaţie erudită cu un cavaler.2. op. Reîntors în 114 d. cit. vezi E. TAC.C. că toţi cei ce l-au urmat s-au străduit să-i prelungească strălucirea1. 1. că toţi istoricii care l-au precedat nau făcut decât să-i pregătească discursul fascinant. 352-356. căci Tacitus înseamnă în latină tocmai „tăcutul"3. adică sub domnia lui Nerva.scrisori nu par a aştepta răspuns nu înseamnă că Pliniu n-ar fi primit epistule ale prietenilor lui. 7. După ce în ianuarie 100 d. 2. mai degrabă în 57 d.M. 17. 2). 437).C. A frecventat. într-un judecător al omului. Dar. II. Tatăl sau unchiul scriitorului servise ca procurator imperial în provincia gallică Belgica (PLIN.C. aparent chiar aprobativ. s-a întors la Roma.. în orice caz. op. unde se afirmă ca o vioară a doua a cenaclului. lulius Agricola. luat de la un guvernator ce îi acordase cetăţenia romană.J. Cum semnalează A.. Pentru intertextualităţile realizate între opera pliniană şi diverse tradiţii literare. Tacit frecventează cu strălucire cercul cultural-politic al lui Pliniu. TACIT Importanţa lui Tacit Nu i se poate tăgădui lui Tacit calitatea de cel mai valoros scriitor roman. Aceste observaţii sunt valide pentru întreaga literatură latină. Ep. Palermo...D. în familia sa. A fost unul dintre cei ce au prezidat. pp. cele mai imporţanţg_cercuri culturalpolitine ale vremii şi i-a cunoscut pe stoicii Musonius Rufus şi Epfctet. MARTIN . prin 75 d. 724. fost guvernator corupt al Africii (PLIN.Zurich . care adoptase cândva numele gerrtilic al familiei Corneliilor. şi Janina VILAN-UNGURU. în cadrul căreia. pp. La Tacit se află totul. probabil în Germania şi în 93 d. 209 (care însă exagerează când proclamă aticismul scrisorilor pliniene).C. comemorarea fondării Romei. p. printre care se afla Quintilian (PLIN. mai ales pp. 490-493. 21. ktema eis aef. de asemenea. pentru câtva timp. coleg al lui Pliniu cel Tânăr. A. R. Datorită ocrotirii socrului său. Ep.New York. pentru doi ani. întreaga actualitate la sfârşitul secolului în care ne aflăm. pe care le narează. op. Această familie locuia probabil pe meleagurile actualei localităţi Vaison la 553 TACIT Romaine. op. care i-a cenzurat puternicele pulsiuni înnăscute. 496. 124-l46. poate chiar dintre primii cinci prozatori ai lumii. în 112 d. HANSLIK.. 113-l51. 358-363. Tacit era. 372-374. precum Tucidide cândva în Hellada. 9. 1955. Şi suntem convinşi că şi-o va conserva intactă în veacurile ce se vor succede. Scriam cândva că întreaga istoriografie latină constituie un monument înălţat în gloria lui Tacit. Plinii Secundi.. După o misiune în provincii. 170. vezi G. Tacit însuşi i-a povestit lui Pliniu că. op.. Teoria eprassi. 50) întreprinsă ca „om nou". unde a trebuit să asiste neputincios. care să fi reluat problemele tratate de el. AUBRION. 170 şi urm. 57-59. Istoria literaturii latine. Tacit a primit o educaţie severă. AUBRION. op. Pe de altă parte. Forschungsbericht.. Tacit însuşi evocă rapid această carieră (Hist. cit. la excesele tiraniei lui Domiţian. ca şi de potenţarea autoritarismului practicat de Traian. pp. PICONE. în favoarea autenticităţii epistularului plinian. p. pp. îndeosebi externe.11. gândindu-ne în primul rând la valoare. pledează împotriva lui Marius Priscus. l-l6. E. J. 23. I-a întrebat dacă era Tacit sau Pliniu (PLIN. E. MICHEL. Tacit îşi accentuează atitudinea critică. 315-316. 1872. „Pliniu cel Tânăr". care a devenit. Mărturia taciteică îşi păstrează întreaga validitate. GAMBERINI. p. împăratul prefera să-l ţină pe Tacit. Tacit a realizat un câştig pentru eternitate. Pentru receptarea operei lui Pliniu.PLISZCZYNSKA. totodată. cum ziceau grecii. în opusculele publicate în 98-99 d. însă poate şi la forţa narativă extraordinară. 552 XXVIH.2-7. Uppsala. pp. pp. 188. 1983. încât Tacit este nu numai cel mai valoros prozator antic.. pp. acesta. departe de Roma.C. Căci Tacit străluceşte nu numai prin virtuţile captivante ale discursului său literar. „Pliniu cel Tânăr". la Roma. NIEMIRSKA . CIZEK. LAGERGEN. numită Vasio în antichitate. VILAN-UNGURU. Hist. „De Vespasien â Hadrien".1. împreună cu Pliniu cel Tânăr. 1978. op. în schimb. S-a dezvoltat ca un târiăr auster şi tăcut. Ca să nu ne mai referim la judecarea şi ilustrarea fenomenelor istorice. 20. AUBRION. Tacit trebuie să se fi născut cândva între 55 şi 58 d. nici Tacit nu dorea să-l servească pe Traian. totuşi remaniat în vederea publicării. „Plinius der Jungere". Hildesheim . nici împăratul nu digera uşor criticile strecurate de scriitor împotriva politicii lui. E. 7). El a fost profund nemulţumit şi .C. GUILLEMIN. op. parcă pe măsura supranumelui său. Ep. pp. 7. deoarece urmau amândoi cursurile unor profesori de arta declamaţiei.cit. cit. De uita et elocutione L. p. admiratorii lor moderni . II. nemulţumit şi de ascensiunea politică a lui Hadrian. Traian a avut nevoie de serviciile lui Tacit. proconsul al provinciei Asia (OGIS. R. J. este probabil că el n-a mai primit multă vreme nici o misiune oficială importantă. Tacit.. Oricum. Stylistic Theories and Practice in the Younger Pliny. de a se erija într-un martor excepţional şi. F. vezi I. Lublin. devine consul sufect.. passim. AUBRION. în discursul elaborat de Tacit se pot detecta foarte numeroase probleme şi rezolvările lor judicioase. Rome etnous. A. la Roma. 22. desigur.C. aflând că interlocutorul lui era scriitor celebru. LEEMAN. se pronunţă şi E. cit. 2). ci şi unul dintre primii zece. PARATORE. 76). Istoria literaturii latine. 23. De altfel Tacit făcea parte dintr-un colegiu sacerdotal.C. Anzeiger fur die Altertumswissenschaften.C. 444-449. Pentru scriitura Epistulelor. E. Dial. L'eloquenza di Plinio. GAILALRD. cel mai performant prozator al antichităţii greco-romane. L-am calificat cândva drept Homerul prozei antice. pp. Imperiul. cit. în septembrie 97 d. a început spre sfârşitul domniei lui Vespasian ccarjeră_şenaţorială. cit. Chiar dacă Tucidide sau Platon ar fi contrariaţi şi. de cavaleri provinciali. După opinia noastră. pp.. Viaţa Publius Comeiius Tacitus aparţinea foarte probabil unei familii de cavaleri din Gallia Narboneză. pe care a continuat-o sub ceilalţi Flavieni. 1. ci şi prin capacitatea minunată de a medita asupra condiţiei umane. sub Domiţian. cit. Pe de o parte.

el a încercat sentimente de ruşine confuză faţă de crime şi de prostia omenească. 10-l7 cap. se revelaseră virtuţile pilduitoare ale lui lulius Agricola. biruia binele şi o anumită nostalgie a agresivităţii (Hist.4. Schematic alcătuirea biografiei se prezintă în felul următor: cap. laudatlo funebris. Prin urmare/Agricola constituie. 7. 18-38). sfidare neîmpărtăşită de lulius Agricola. destul de diferită de alte biografii. 14. îmbibată de îndoieli. cum atestă aluziile la evenimentele petrecute sub domnia lui Nerva. după părerea sa. care presupun o puternică participare afectivă şi intelectuală.'când optica sa politică se cristalizase. Cercetări amănunţite. S-a constatat.] 554 OPUSCULELE LUI TACIT Opusculele lui Tacit Uneie lucrări ale lui Tacit nu s-au conservat. 1 cap. De aceea. prilejuite de întronarea Antoninilor (cap. pentru a elabora o operă admirabilă. şi o condamnare a lui Domiţian. în acest fel. 3-9). 45-46 descripţia Britanniei viaţa lui Agricola condamnarea lui Domiţian elogiul funebru 555 TACIT Acestei abile combinaţii de tipare îi corespunde un amalgam de obiective ideologice complexe. la situaţia dominaţiei romane în această ţară (cap. S-au păstrat. Este cazul discursurilor judiciare şi de altă natură. în 117 d. îndeobşte. 20 etc). ci şi sfidarea acesteia de către eroii opoziţiei stoice. în ultimă analiză. Totodatăf Tacit nu a fost un literat de cabinet. întrucât ele se pot decela la începutul şi la sfârşitul biografiei. Descripţia Britanniei se află însă în poziţie centrală prin excelenţă. „Cei răi". precum şi a altor generali ai împăratului defunct. 39-44 cap. Prima lucrare conservată o constituie o biografie. în acest opuscul. după părerea lui. Tacit evocă. După o digresiune.întristat de accesul lui Hadrian la puterea imperială. 80. scrisă într-unui dintre cele mai strălucitoare stiluri. etnografică şi istorică asumă un caracter biografic subiacent. în opera sa. Tacit şi-a stăpânit frustrările. Nu ştim dacă însuşi Tacit n-a avut de suferit după întronarea lui Hadrian. în care a întrevăzut un locaş al gândurilor şi acţiunior funeste. 4-9 cap. asemenea complicităţi l-au convertit în principalul personaj al acestei opere. ar fi trebuit să-i urmeze lui Traian. l-au obsedat cumplit. în parte. mai ales în această ţară. Astfel. 4. 10-l7). Viaţa şi opera lui Tacit au fost profund marcate de educaţia austeră. opuscul în 46 de capitole. ca să ateste adevărata măsură a personajelor lui Tacit. de supraeul riguros şi exigent al scriitorului. 1. în continuare. Ann. dar el trebuie să fi murit puţin după 120 d. 13.C. cunoscute de literatura universală5. situată între un elogiu funebru. sinuozităţi şi aluzii. De fapt. Iată de ce această descripţie geografică. în realitate. şi îndeosebi Tiberiu. 15. precum şi o descripţie a Britanniei6. Tacit situează şi descrie existenţa lui Agricola în toate contextele în care s-a realizat. caracterul lui Agricola domină substanţa opusculului. lucrările istoriograficeye de altă parte. s-au statornicit complexe complicităţi între autor şi faptele sau personajele menţionate. ca şi de lichidarea fizică a lui Avidius Nigrinus. care îndeobşte. refuză rubricile standardizate ale biografiei antice. Acest opuscul a fost publicat în ultimul trimestru al anului 97 d. De aceea. în acest scop. ci un om de acţiune. 36. la njvelul . Tacit conferă discursului său biografic o vocaţie romanescă. în timp ce moartea. 1 -2). autentica biografie a lui Agricola nu ocupă decât o parte din spaţiul întregului text al opusculului. al cărei titlu pare să fi fost „Despre viaţa şi moravurile lui lulius AgricolaTDe uita ei moribus lulii Agricolae.C. primită în copilărie. 4. formarea. mali. insinuări. 1). în definitiv. (sau cel mai târziu în prima lună a anului 98 d. spre a nara.C). Unele matrice încadrează altele într-o structură destul de simetrică. vestigiile reprimării sistematice a unor violente impulsuri. referitoare la statutul geografico-etnografic al Britanniei. 2-3 cap. -teroblema speciei sau genului acestui opuscul a tulburat considerabil pe cercetători. pe care o atribuie lui Domiţian. anterioare ori posterioare. Joe aflăm în prezenţa unei biografii de tip special. inspirate de psihanaliză. cunoscută mai ales sub denumirea de Agricola. El reprobă insistent domnia lui Domiţian şi regretă slăbiciunile manifestate de el însuşi şi de întregul senat cu prilejul terorii declanşate de acest împărat.. structurile a diverse specii literare. care. Sfârşitul lucrării figurează revenirea lui Agricola la Roma şi existenţa modestă. Tacit a debutat ca istoriograf la vârsta de patruzeci de ani. de fapt Tacit nu consacră decât o parte din discursul său narării vieţii lui Agricola. problemele esenţiale ale politicii interne şi externe ale Romei imperiajeTscriitorul mobilizează. Tacit înfăţişează elementele esenţiale ale guvernării Britanniei de către Agricola. ca Titus Livius. 8. inclusiv confruntarea cu triburile caledoniene (cap. pentru că. care a implicat viaţa şi preocupările autorului ei. dusă de el aici (cap. 5. l-au tulburat. De aceea. au descoperit. 39-46). care. o anumită fascinaţie faţă de răul. în discursul lui Tacit. pe care Tacit Ie-a refulat în tot cursul vieţii. Pe de o parteiistoricul blamează nu numai tirania dezlănţuită. De asemenea.C. căsătoria şi cariera lui Agricola (cap. Opusculul debutează cu evocarea mutaţiilor. Corespondenţa lui Pliniu cel Tânăr ni-l prezintă pe Tacit ca pe un om deosebit de muncitor (Ep.. noaptea. ca să ajungă la un tipar. 18-38 cap. în opera sa. care a participat intensia viaţa politică şi culturală a epocii sale.

S-ar putea ca Tacit să fi sperat efectiv că germanii ar putea cândva fi integraţi lumii romane ori civilizaţiei ei. Deşi unii cercetători au refuzat lui Tacit paternitatea unui opuscul hărăzit problemelor elocinţei. Ne referim la Cbespre originea şi aşezarea germanilor De origine et situ Germanorum. decât o făcea Traian. trad. o monografie etnografică sau o satirizare a moravurilor romane. anticipând discursul avântat al lui Chateaubriand. 41. Germania nu conţine prolog şi nici epilog. elogiul „bunului sălbatic".unui stil fascinant. instituia ritusque. Mihăescu). 27.. referitoare la toţi germanii (cap. ci şi informaţii oferite de martori oculari. toate aceste valenţe pot fi decelate în ţesătura Germaniei. Tacit înclină spre opţiunea lui Maternus. în vederea compunerii Istoriilor. a fenomenului respectiv. în vreme ce Maternus pledează pentru punctul de vedere opus (cap. precum negustorii romani. Tacit a utilizat nu numai o probabilă experienţă personală a meleagurilor figurate. împotriva dacilor şi părţilor. chattii. sau. cum au interpretat unii cercetători avertismentul său. vangionii. Titus Livius. viaţa de familie din Germania (cap. a putut să se pronunţe tocmai în pasajele care nu ni s-au conservat./Structura de adâncime a monografiei dezvăluie antinomia fundamentală dintre germani şi romani.. S-a invocat argumentul stilistic. 1. Aper începe prin a prefera oratoriei poezia (cap. pe când Messala adoptă o concepţie diametral opusă. Acest opuscul comportă tot 46 de capitole şi a fost publicat în cursul anului 98 d. el încerca să răspundă curiozităţii publicului roman faţă de moravurile germanice7. traducând o „interpretare romană". După ce previne cititorul că îşi va schimba metoda şi va prezenta „instituţiile şi riturile". 2). 35-41). care ilustrase cu atâta strălucire arta elocinţei. în momentul când expansiunea romană tindea să se desfăşoare spre răsărit. Chiar numele zeilor germani sunt traduse în latineşte. de H. De fapt. dar descendent al lui Messala Corvinus) şi Maternus (poet şi tragediograf strălucit). de celelalte opere ale lui Tacit. (cap. când privitor la afacerile statului nu cei nepricepuţi şi mulţimea. Tacit a alcătuit o monografie învestită cu o structură foarte specifică. cât şi un mic preromanX După aceasta biografie de tip special. 7-27). Tacit reprobă confortul exagerat. meditează asupra condiţiei umane. menită glorificării virtuţilor umane. ale germanilor pe seminţii şi triburi (Germ. monografia lui Pliniu cel Bătrân şi. romanii se aflau în defensivă. memoriile lui Caesar. Salustiu. ubii. 28-46). 1l-l3). în privinţa raportului între elocinţa strămoşilor şi cea contemporană lui (cap. interpretatio Romana. la etnologia. 3). marcomanii etc. Tacit opinează că trebuia să se riposteze mai energic. moravurile. la frontierele (cap. 25-35). Spre a-şi alcătui discursul monografic. populaţiile Germaniei. spre elogiul unei monarhii conduse de „unul singur şi foarte înţelept". l-27). încorporează o semnificaţie precisă. de fapt situată spre frontierele istoriogrfice. originile lor (cap. însă consideră că arta oratorică nu mai este necesară sub regimul imperial (cap. Tocmai pentru că Dialogul despre oratori se diferenţiază.C. numită „Dialogul despre oratori". că puncte de vedere antagoniste pot fi plauzibile (Dial. cheruscii. la nivelul unei secţiuni eminamente etnografice. Totuşi. Tacit însuşi declară că în fiecare opţiune serioasă se află o marjă de probabilitate. sfidării germanice preocupante. Structura de suprafaţă a opusculului încorporează două mari secţiuni. eventual scrisă în vremea Flavienilor. deşi lipsită de planul complicat al alcătuirii biografiei lui Agricola. opusculul se prezintă ca o conversaţie purtată de trei oratori şi oameni de litere: Marcus Aper (născut în Gallia). pe Rin. spre a incita la redresarea moravurilor Romei. Dialogul despre oratori conţine 42 de capitole. Tacit defineşte o întreagă metodă de investigaţie. Maternus acceptă teza decadenţei elocinţei. Aufidius Bassus şi Pomponius Mela. Interesele Romei constituie etimonul discursului taciteic rostit în Germania. 4. în măsură mai redusă. monografie complexă. 16-23). Pe de altă parte. Cu excepţia primelor două capitole şi a ultimului. încât cercetătorii au ezitat între a o considera un excursus ori un exerciţiu de stil. atât o biografie de tip special. batavii. Tacit înfăţişează sistematic. Mai recent s-a demonstrat că Dialogus datează din 100-l05 d. scriitura Dialogului despre oratori comportă unele mărci ale stilului istoric. pe plan stilistic. sapientissimus et unus. întrucât opusculul este scris într-o manieră prin excelenţă ciceroniană. 556 OPUSCULELE LUI TACIT cu o "suasoria.. Astfel. pe care îl practică Tacit. ci cel mai înţelept şi numai el singur hotărăşte?" (Dial. care apare în capitolul 35. lulius Secundus. Tacit blamează moravurile romanilor şi îi atrage atenţia lui Traian asupra primejdiei militar-politice pe care o reprezentau germanii/jstoricui este scandalizat de faptul că. lucrările lui Posidonius. suebii. laudă puritatea morală. care frecventaseră Germania. Germania. încă din primul capitol. Germanii emerg ca autentice paradigme ale celor mai elevate virtuţi. 5-l0). care transforma pe germani în nişte amerindieni ai antichităţii. De fapt. 2-6). Modelele literare ale Dialogului pot fi reperate în operele lui Platon şi Cicero. Grăitor este următorul enunţ: „ee nevoie este de numeroase discursuri în faţa poporului. Totuşi era firesc ca Tacit să imite parţial stilul unui scriitor. de sorginte probabilist-carneadeică.C. alcătuirile politice. pe scurt. unde vorbeşte Tacit. 557 TACIT . Germania valorifică anumite vocaţii caracteristice unui preroman utopic. Structura de adâncime a Germaniei înglobează o diversitate de elemente. adică ţinând seama de o lacună. în forma actuală. Prima este consacrată unei descrieri tematice. Oricum. Aper proclamă superioritatea oratoriei recente asupra celei vechi (cap. Şi în orice caz. a fost cu certitudine alcătuită" de mWele istorîc". Dialogus de oratoribus. Vipstanus Messala (fratele lui Regulus. Istoricul nu prevede deloc o criză a Imperiului. S-a arătat că Germania echivalează parţial cu o pledoarie declamatorie. Un al patrulea personaj. probabil chiar din ultimul an menţionat8. l-2). această lucrare. s-a presupus multă vreme că a constituit prima lucrare a marelui scriitor. câteva luni după editarea lucrării consacrate lui Agricola.

1. de Hadrian. Istoricul a compulsat. 1). în vreme ce figurarea evenimentelor petrecute între 70 şi 96 d. rudă de sânge cu Traian. 3. Totuşi aceste critici par a viza influenţa exercitată de generalul Licinius Sura. Tacit încerca să se reapropie de Traian şi arăta că va nara cândva istoria Antoninilor de „o rară fericire a vremurilor. la o lovitură de stat pretoriană. 1. Privilegierea poeziei de către Maternus explică utilizarea substanţială a experienţei vergiliene de către Tacit în operele lui istorice.C. 1). Hieronymus ne informează că Tacit a înfăţişat vieţile cezarilor. 27. evidenţiată de el însuşi (Hist. încât fiecare rămâne pe poziţia sa. socotiţi de Tacit ca foarte relevanţi). în Agricola. Istoricul asistase. doar 14 cărţi ni se par prea puţine pentru epoca 6996 d.6). 7. De aceea. încât Tacit relatează. ascensiunea şi prăbuşirea unei dinastii {Discursul său debutează puţin după moartea dramatică a unui „tiran" (Nero) şi se încheie cu sfârşitul violent al altui despot (DomiţianDe fapt. pe când. Totuşi istoricul nu renunţă la o anumită mefienţă faţă de Traian şi..C. lenevia elevilor. cu umbrele şi luminile sale. întrucât după ce consemnase gloria lui Tacit (£p. Totodată.9.6). Totuşi. în 106 d. asasinaţi sub Flavieni. jC izvoare.August. De asemenea însuşi Vespasian. este parţial conceput ca un Traian ante litteram. Istoriile erau publicate.23). pentru a lăsa altui moment al vieţii zugrăvirea istoriei Antoninilor (Hist. după o formulă a lui sir Ronald Syme. Pliniu cel Tânăr îl informa cu privire la erupţia " Dacă nu cumva numai ele singure conţineau treizeci de cărţi. Astfel. Tacit valorizează pretutindeni vasta lui experienţă de „great speaker". memoriile lui Vespasian şi Mucianus. Tacit se lasă cuprins de euforia generală. dar fără rigoare excesivă. 1. Efectiv. dar conotează. Istoriile înfăţişează criza anului 69 d. 3). şi-a căutat urmaşul în casa sa. 1. câteodată menţionate de el însuşi. dacă nu exprimă explicit. care ameninţase mecanismele puterii imperiale cu o gravă destabilizareVTacit este neliniştit atât pentru prezent. Oricum/unele idei dii(jDialogul despre oratorişpX fi apropiate de optica asumată în Tratatul despre sublim. 9. opusculele hărăzite martirilor libertăţii.C. Pe de altă parte. în care el îşi încearcă forţele în domeniul istoriografiei panoramice. Alte enunţuri proclamă. în 110-l11 d. cu puţin înaintea asumării consulatului. 1). Tacit subscrie şi la unele opţiuni ale celorlalte personajeQrin intermediul lui Messala. în finalul dialogului.C. ad Zach. Tacit stăruie asupra rolului politic împlinit de sfetnicul şi „locotenentul" lui Vespasian. subsecventă cuceririi Daciei şi somptuoaselor triumfuri. 14). în 109 d. Tacit are în vedere evitarea lor dificilă în 97 d. pe care uneori îl critică. Historiae. el subliniază dezintegrarea moravurilor în 69 d. pe care o dobândise datorită discursurilor de avocat. şi domniile Flavienilor. scris în greceşte. 1.Dar. eu l-am căutat în inima statului" (Hist. în cursul secolului I d.. 33. Messala oferă o miniteorie a educaţiei şi evidenţiază patru cauze ale coruperii elocinţei: ignoranţa profesorilor. care ţinea şi de psihicul lui. pe lângă amintirile personale şi relatările unor martori oculari._de asemenea. adică prezentarea anilor 69 şi 70 d.C. dacă ţinem seama de faptul că cinci sunt hărăzite numai primilor doi ani (e adevărat. Dar. încât opinăm că informaţia lui Hieronymus este eronată şi că Istoriile trebuie să fi cuprins cel puţin 18 cărţi". 1. a prietenului lui (Ep. în maniera sa aluzivă. s-a pierdut. 2-4) şi întocmeşte un bilanţ înspăimântător al crimelor săvârşite. în vreme ce Analele ar fi conţinut 18. în anturajul lui Traian. de la moartea lui August până la cea a lui Domiţian în treizeci de cărţi (Comment. Căci. Pe de altă parte. De altfel. uerissimus.1. 1. Angoasa. organizate de Traian. 15.. Tacit trebuie să fi utilizat. mai exact în cel al speciei calificată drept historia în înţeles restrâns. când descrie evenimentele cumplitului an 69 d. 558 ISTORIILE Vezuviuiui. pândeşte adesea pe retroscena IstoriiloPJ . şi pasiunea vădită de autorul dialogului pentru istoriografie. într-o perspectivă istorică pregnantă. Unii savanţi au presupus că Istoriile s-au întins pe 12 cărţi. în realitate. adică îmbrăţişând evenimente apropiate de momentul redactării lucrării respective. Utilizând o metodologie analistică. De aceea. ineluctabilitatea regimului politic monarhic (Hist. care nu poate fi decât Historiae. căci nu ni s-au conservat decât primele patru cărţi şi începutul celei de a cincea. nu ştim câte cărţi au avut Istoriile. când este îngăduit să gândeşti ce doreşti şi să spui ceea ce gândeşti" {Hist. el atribuie lui Galba teoria adoptării de către împărat a celui mai bun cetăţean: . cât şi pentru viitor. scrierile unor istorici ca Vipstanus Messala. Totodată. 16.C. 1. îi oferea date referitoare la teroarea lui Domiţian şi îi ura ca Istoriile să fie nemuritoare (£p. Istoriile Prima operă majoră a lui Tacit o constituie însă „Istoriile" sau „Historiile". de altfel. cum am arătat în capitolul anterior. Tacit făgăduise să nareze istoricul domniei lui Domiţian şi al succesorilor lui.C.. De altfel şi reliefarea superiorităţii sistemului monarhic din Dialogul despre oratori trebuie pusă în relaţie cu victoriile repurtate de Traian în primul război dacic. neglijenţa părinţilor. Tacit a lucrat multă vreme la alcătuirea Istoriilor.C. uitarea aşternută peste vechile moravuri romaneînsă am constatat că Maternus deplasează deliberarea pe plan politic.C. nimeni nu învinge şi controversa se încheie în râs. 33). cifră atribuită greşit atât lor cât şi Analelor. cum am arătat. (Hist.C. Noi considerăm că Analele n-au avut decât 16 cărţi. de un autor cunoscut sub numele de Pseudo-Longin. Cluvius Rufus şi Pliniu cel Bătrân. devenit succesor prezumtiv al marelui împărat. care fusese Mucianus. când condamnă ereditatea monarhiei romane. Pliniu alude la o scriere „foarte sinceră". răspunde întrebărilor puse de Quintilian în legătură cu pricinile declinului oratoriei. 7. îndeosebi istoricul reprobă manevrele hărăzite a asigura transmiterea puterii imperiale lui Hadrian.. mai ales.C. exclamă acesta. dările de seamă ale dezbaterilor senatului şi ale evenimentelor petrecute la Roma'fpentru că Pliniu cel Tânăr evidenţiază că Tacit consulta cu sârguinţă „actele zilnice ale poporului roman": Ep. 3).

15. De aceea. adică de hexada consacrată lui Tiberiu.22. 34). scrieri biografice. Totuşi sfârşitul primei hexade şi textul celorlalte două hexade trebuie să fi fost redactate sub domnia lui Hadrian./Totuşi. în orice caz. structurate la începutul Istoriilor.. Acest titlu nu pare sigur. Tacit recitase în public sau în cercurile cultural-politice ale vremii anumite pasaje din Anale'. Viaţa Capitalei devine principalul centru de interes.. adică a expunerii evenimentelor an de an. Tacit ştia că evenimentele militare şi faptele oficiale.C. care trăiseră şi acţionaseră în vremurile lui Claudiu şi Nero. astfel voalul a căzut în acelaşi timp peste viaţa lui Tacit şi peste unul dintre cele mai strălucitoare texte. încât Tacit nu a scris decât 16 cărţi de Anale. 53.. de la moartea lui August.31. pentru domnia lui Nero. 3. încât înseşi peisajele sunt convertite în stări de spirit. într-o singură tranşă de către prietenii istoricului. şi-a întrerupt discursul istoriografie la nararea morţii lui Thrasea (Ann.l-3)Cfeentru domnia lui Tiberiu şi secvenţele istorice imediat următoare.probleme interne). fidelitatea sa faţă de normele analistice nu este decât foarte parţială.3. dar a adaptat toate informaţiile culese opticii sale personale şi Ie-a transformat în profunzimeTI a distilat totul în alambicul sau genial13. desfăşurate la Roma şi la începutul anului. Căci o parte din Anale a fost redactată sub Traian. putem. altfel spus. însă cum autorul însuşi. Ab excessu diui Augusti. Scuzele sale de transgresare a regulei analistice {Ann. care. sunt sustrase temporalităţii. oricare ar fi fost titlul originar al operei sale. 16. Căci Hadrian bătuse o monedă cu emblema păsării fenix. De asemenea Tacit a consultat tragedia Octavia. 1 şi 15. pentru a defini o specie istoriografică şi o metodă de investigare a istoriei practicate de el şi de aiţii {Ann. în principiu. 1. 16. A recurs la memoriile Agrippinei şi generalilor Corbulo şi Suetonius Paulinus. în momente diferite. 5) au un caracter foarte convenţional. consideram că Tacit însuşi obligat de boalâsau de vreo măsură imperială. ca şi de cele dedicate lui Nero.. dar atribuie fiecărui element un rol diferit de cel pe care îl împlinise în discursul istoric al lui Titus Livius. annales. 52 şi 36. Astfel. spre a fi situate într-un spaţiu imaginar. 13. hărăzite unei părţi a domniei lui Claudiu. 16.. însă. în realitate. fără a greşi. Dar opera cea mai valoroasă şi mai importantă a iui Tacit o constituie „Analele".3) şi a consultat sârguincios ' Căci Suetoniu respinge două alegaţii din Anale. Totuşi. adică 13-l6. 12. 14. Tacit nu numai că a utilizat materiale provenite din numeroase izvoare. Cu . Planul său era structurat pe trei hexade. 1. consacrate vieţii sau morţilor unor personaje celebre ale secolului I d. geniul lui Tacit se desfăşoară în faldurile sale cele mai semnificative. 1). 1 faţă de Ann. referitoare la poemele lui Nero şi la o cometă (Ner. istoricul tratează numeroase aspecte ale diacroniei Romei. 559 TACIT M I ■ : ": ■■:. 560 ANALELE arhivele senatului şi ale puterii imperiale.cu unele lacune . Scriitorul recurge la trihotomia tradiţională a anului roman (probleme interne . se reclamă de la analistică. 34. în funcţie de obiectivele mesajului său ori ale efectelor artistice urmărite.probleme externe . nu mai aveau însemnătatea din vremea Republicii. 14. adică până în preziua debutului Istoriilor. după opinia noastră.. probabil după încheierea mandatului de proconsul al Asiei. Annales. 4. De altfel el şi afirmă această respectare (Ann. 71. 4. precum şi . hărăzite cea dintâi lui Tiberiu. 1). dat fiind că unul dintre manuscrisele acestei opere (Mediceus priofy înregistrează ca titlu „De la moartea lui August". care i s-au părut importante. s-o numim Anale™. Şi în alte pasaje. Cercetătorii moderni au reliefat continuitatea. anterior. care funcţionează între prologul acestei opere şi restul discursului taciteic. Tacit recurge la lexemul „anale". Totodată istoricul a apelat şi la dările de seamă ale senatului şi la „actele" poporului roman (Ann. deoarece asumă funcţia de a semnaliza psihologia unei civilizaţii. invers. corelată lichidării lui Avidius Nigrinus. 40. 35). Tacit respectă regula analistică. 6. Istoricul apelează frecvent la gruparea logică a faptelor. or. pe care Ie-a produs vreodată literatura universală11. (exitus) şi mai ales memorii. portretele colective. dar nu ca să-şi intituleze opera. cu întârziere. până la 31 decembrie 68 d. au fost publicate. eventual completate in anumite detalii. Tacit a utilizat cronicile lui Aufidius Bassus şi Servilius Nonianus. Iar luvenal era la curent cu apariţia Istoriilor şi cu proiectul alcătuirii Analelor (2. a doua lui Caligulaji lui Claudiu şi a treia lui Nero.. în senat a cunoscut bătrâni. De altfel cele mai multe cărţi ale Analelor încep sau se sfârşesc în cursul unui anumit an şi nu la 1 ianuarie sau la 31 decembrie. Fabius Rusticus şi Pliniu cel Bătrân. 38. operele lui Cluvius Rufus.de cărţile 1l-l2. Textul Analelor nu ni s-a păstrat decât parţial. 65. Tacit însuşi utilizează termenul de „anale". spre deosebire de Istorii. 3. de fapt. de unde a extras scrisori şi discursuri. De altfel el consemnează scrupulos numele consulilor care îşi preiau atribuţiile la începutul fiecărui an.1. Deosebit de semnificativ apare următorul enunţ: „nimeni să nu asemuie analele noastre cu scrierea celor ce au zugrăvit vechile fapte ale poporului roman" (Ann. 3. Tacit însuşi proclamă năzuinţa de a confrunta între ele mai mult izvoare (Ann. Tacit trebuie să fi consultat destul de numeroase izyoaxeîncât azi nu se mai poate accepta ipoteza sursei unice sau principale. 47. v 102). 32. Pe de altă parte. opera analistică taciteică se concentrează asupra politicii interne. în onoarea lui Traian. Sau. 1. 5. Ni se pare relevant faptul că.. Tacit trebuie să fi scris prima hexadă în vremea lui Traian. în timpul domniei lui Hadrian. De fapt. 74. la rânduirea dramatică a evenimentelor şi pune adesea în contrast fenomene petrecute. în forma actuală. Tacit consemnează la un moment dat legenda acestei ciudate apariţii (Ann.3. 6. 2. 9. Politica externă este adesea înfăţişată cu anticipaţie sau. finalul Analelor coincide cu una dintre cele mai frumoase pagini scrise vreodată de Tacit. 1). 13. Tacit ţine seama de regula analistică numai atunci când îi convine.C. 13. Iar. pe care i-a consultat12.. 4. încât Tacit practică o compoziţie foarte suplă.. ce îngăduie detalierea trăsăturilor/ Imaginea se constituie pretutindeni ca prezentare şi reprezentare. 2. că totul depindea de persoana principelui. cum am menţionat mai sus în treacăt. In favoarea unui asemenea titlu pledează şi denumirile operelor lui Titus Livius şi Aufidius Bassus. Dispunem de cărţile 1 -4 şi de segmente din 5-6. Pe de altă parte.în Istorii. 4. Pare cert că Tacit a[jntenţionat să realizeze o cronică completă a lulio-Claudienilor. 1). Totuşi. mai riguros decât în Istorii. care îi permitea să evite transformarea discursului său într-o culegere de biografii imperiale. ci spre a-şi defini metoda şi a evidenţia apartenenţa ei la specia istoriografică a analisticii.

căci maniera sa de a lua în considerare şi de a interpreta evenimentele istorice este cea a unui avocat. Ce spune însuşi Tacit? Nu-şi explică el declaraţia programatică. sub textul hărăzit victimei lui Nero.3). cum înţelegea însuşi creatorul ei. marcată anual de rugăciunea adresată de către consuli lui lupiter. spre analiza unor personalităţi istorice de excepţie15. îndeobşte consacrată unui trecut mai îndepărtat. îndeosebi ultima hexadă este marcată de experienţa tragică a anilor 117-l18 d... Dar. după cum am arătat . în realitate Antoninii îl dezamăgiseră. „historical integrity". „Fără mânie şi părtinire" Tacit dă seama uneori . l-au acuzat de ipocrizie şi de deformarea monstruoasă a adevărului istoric. care nu putea fi decât personală şi deci întrucâtva deformantă.de obiectivele urmărite de discursul său istoric. preferase să nu se mai refere explicit la ei. Principala declaraţie în acest sens figurează totuşi în Anale: „de aici intenţia mea de a hărăzi puţine cuvinte lui August şi numai sfârşitului acestuia. Cu sagacitate.. cercetătorul francez Etienne Aubrion susţine că nu trebuie să ne îndoim de sinceritatea lui Tacit. puterea absolută corupe în chip absolut. avansată cândva. a cărui lichidare fizică apare. Aceste rânduri au făcut să curgă enorme cantităţi de cerneală printre cercetătorii moderni. am spune magicul discurs al Analelor. care nu i-au atribuit lui Tacit imparţialitate. Ronald Martin a observat că. de a nara epoca Antoninilor şi preferă să se întoarcă spre o vreme mai îndepărtată. ale căror pricini le am departe de mine" (Ann. Dial. dimpotrivă. ca într-un palimpsest. Dorinţa de a scrie şi analistică. Esenţialul mesajului tacitele rezidă într-o sfidare lansată împotriva absolutismului. deoarece Tacit face aluzie destul de des la Antonini şi scrie sub impactul amărăciunii resimţite de el. foarte înţeleaptă şi respectuoasă faţă de tradiţii. Nero al lui Tacit subînţelege pe Hadrian. maestitia. dar a recunoscut că marele istoric a prezentat. 1. Alţii. încă în opuscule. Spunem 561 TACIT explicit. ci numai onestitate. pe care nu avea cum s-o împărtăşească. Marele istoric devansează astfel reflecţia modernă. potrivit lui Tacit. materia Analelor reliefează că Tacit nu respectă făgăduiala.este adevărat. Ceea ce nu înseamnă că Tacit n-ar nara cu atenţie evenimentele petrecute sub lulio-Claudieni. nu explică nimic. Tacit are tendinţa de a-şi deplasa interesul de la motivul coral.de altfel. 1. 3). sprijinindu-se pe fapte {Agr. în bine şi mai cu seamă în rău. Quintilian şi Pliniu cel Tânăr. De fapt. Ar trebui să judecăm alegaţiile lui Tacjt în funcţie de formaţia lui retorică şi de relaţiile istoriografiei romane cu arta oratorilor. conotează durerea simţită de Tacit cu prilejul sfârşitului tragic al lui Avidius Nigrinus.5). preconizate de Nero. Se cuvine totuşi să nu-i atribuim o concepţie ştiinţifică modernă. De unde şi reacţia dezabuzată. vizează şi unele practici ale lui Hadrian. fără mânie şi părtinire favorabilă (sine ira et studio). la începutul lunii ianuarie. 2.1. declarase că va nara istoria „fără dragoste şi fără ură". Tacit nu mai crede într-o monarhie bună. Oricum. Am arătat cândva că nararea morţii lui Thrasea. într-o sfidare condamnată eşecului. Unii au luat în serios aceste declaraţii . pornind de la clişeele istoriografiei antice. două elemente diferite: evenimentul propriu-zis şi viziunea spirituală a scriitorului despre acesta. El îşi constituie o poetică a istoriei. 1. Emanuele Ciuceri l-a lăudat pe Tacit pentru 562 r „FĂRĂ MÂNIE Şl PĂRTINIRE" „obiectivitatea" lui. în sfârşit. et sine odio (Hist.şi au proclamat obiectivitatea absolută a lui Tacit. Această explicaţie ni se pare foarte importantă14. banalizate în istoriografia antică. în discursul lui. fiindcă am remarcat distanţarea parţială a istoricului de tiparele consacrate ale speciei istoriografice respective. apoi de a înfăţişa principatul lui Tiberiu şi celelalte domnii. Dar în acest fel Tacit credea că accede la un adevăr mai profund şi la capacităţile de a analiza fenomenele sub multiple aspecte16. iar „mâhnirea".C. foarte rar . Iar. care impregnează strălucitorul. foarte pregnant în Istorii. dar şi de la reflecţiile lui Cicero. iar favoriţii ultimului lulio-Claudian implică pe consilierii succesorului împăratului Traian. 1. lui Tacit atinsese nivelul ei cel mai înalt. O opţiune similară emerge din consideraţiile unor cercetători anglo-saxoni. care afirmă că dacă orice putere corupe. Pierre Grimal observa că Tacit conservă totuşi tiparele analistice pentru că el axa istoria Romei pe continuitatea statului. „Imparţialitatea" lui Tacit s-ar confunda cu tehnicile persuasiunii. neque amore. de la finele Analelor. 1.. cum s-a remarcat. De aceea. puterea absolută corupe absolut. mai recent. 1. 10.sagacitate. în Istorii.. Tacit proclamase năzuinţa sa de a relata „obiectiv" evenimentele.. numeroşi savanţi au privilegiat o atitudine nuanţată faţă de asemenea alegaţii. în sfârşit. Reprobarea taciteică a mentalităţii elenistice. din prologurile Istoriilor şj Analelor! Nu .

Am observat mai sus că el atribuie „elocinţa". bine întemeiate. integritatea vechii istoriografii.X . exclamase el. pe care o ilustraseră Polibiu şi Sempronius Asellio. credibilitatea.. el pune în lumină chiar limitele veracităţii şi integrităţii sale: „socot că cea mai de seamă sarcină a analelor este să nu lase trecute sub tăcere virtuţile.. odinioară reprezentată de Caelius Antipater. 2).2. eloquentia. 65. ca şi pentru Quintilian (Inst.care. în vreme ce un elogiu prea stăruitor al virtuţii ar putea contraria pe romanii ce sunt cuprinşi de remuşcări şi se simt stânjeniţi. distribuie recompense şi pedepse. Tacit elucidează destul de pregnant aserţiunile. de asemenea. Prin urmare. Pe urmele lui Cicero. De aceea. se comportă nu numai ca un martor. închipuită la el ca lealitatea. 4. după Actium şi îndeosebi după moartea lui August. în orientarea educativă a unui discurs.. să condamne viciile şi să instruiascfbamenii. în vreme ce viziunea retorică asupra lucrurilor şi nu numai utilizarea anumitor procedee ale declamatorilor . cât şi prin fides. dimpotrivă.. 1. Această „elocinţa" nu se contrapune. istoriografilor republicani. încât Tacit consideră esenţială misiunea (munus) educativă a strategiei sale istoriografice. 43. a fost judicios evidenţiată de către Etienne Aubrion . lată. 33.ă laude virtuţile. 2 etc). Scriitorul evidenţiază elocinţa şi lealitatea. Marea forţă a discursului tacitele rezidă tocmai în faptul că el nu este numai martorul unei anumite secvenţe istorice. Or pentru el. 1. 1). căci.. Vrea doar să se ferească de pasiunile excesive şi nu recuză preferinţele ori aversiunile raţionale. Hist. Tacit dă seama de părtinirea excesivă a istoriografilor din vremea Imperiului şi de utilizarea critică a izvoarelor sale. 1. iar. Istoricul îşi prezintă demersul istoric ca o întoarcere la metodologia istoriografiei din timpul Republicii. 1. în sinceritate. 1.se integrează perfect acestei poetici a istoriei17. 32. Sau altfel spus. moral şi moralizator. TaciQiare înclinat să neglijeze adevărul exterior. aşadar. 4). Astfel. 10. 4. Pe lângă psihismul său. Desigur. în ce consistă poetica taciteică a istoriei. Absolutismul imperial şi atmosfera de la Roma îl împiedicau să pronunţe anumite alegaţii: „misiunea noastră este la strâmtoare şi truda ne este fără glorie" (Ann. impasibil. ca şi năzuinţa de a-i corecta. Ronald Martin socoate că Tacit încearcă să concilize între ele tradiţia istoriografiei „serioase". De aceea. în simţul echităţii şi credibilităţii. Tacit nu înţelege să fie un martor rece. istoricul însuşi explică de ce stăruie asupra răului şi anticipează idei ale lui Freud. veracitatea unor istorici ca Titus Livius (Ann. Mai mult decât atât. 2). Dar atât ira cât şi studium sunt menţinute între limite rezonabile.. 2). să strălucească prin talent literar. 1. Tacit consideră că pentru a-şi realiza obiectivele strategico-educative este necesar să-şi emoţioneze cititorii. el trebuie să se manifeste ca un martor al comportamentelor înaintaşilor. ci. cum am văzut. a-i instrui şi ameliora. al umanităţii în general. grija lui Tacit pentru veracitate nu-lpoate împiedica să judece oamenii şi faptele cu o anumită părtinire şi cu destul de multă mânie.1. ci al omului. Ann. organic literar. Astfel. cu o elaborare artistică. îl obligau la privilegierea virulenţei critice orizontul de aşteptare al contemporanilor săi. pragmatike în greceşte. 4. pe de altă parte. 2.. Tacit declarase că oamenii vremii sale acceptă mai lesne reprobarea viciilor decât elogierea virtuţii: „atât de crude şi de vrăjmaşe virtuţilor ne sunt timpurile" (Agr. când este lăudată o performanţă de seamă (Ann. el nu pledează niciodată pentru imparţialitatea absolută. marele istoric pledează doar pentru verosimilitate. de altfel menit să emoţioneze. şi orientarea istoricilor isocratici. 4. Căci. 8. care ar fi misiunea Analelor? Desigur. 10. 1. mărturiseşte Tacit de asemenea caracterul aluziv al discursului său istoric. ĂsîTel procedaseră şi istoricii din trecut {Agr. 3. încă în primul său opuscul. Istoricul intentează adevărate procese unora dintre personajele saleA ■ TACIT Tacit evocă şi alţi factori. să inspire teamă vorbelor şi faptelor strâmbe de viitorime şi de hulă" (Ann. al omului în general. 34. al evenimentelor pentru a descoperi ceea ce el considera a reprezenta un adevăr mai profund. Or. 7). retorizantă şi patetică. relatările istoricilor ar fi fost deformate de adulaţie sau de ură faţă de împăraţii defuncţi (Hist. care îi servesc drept baze ale poeticii istoriei. pentru veracitate. este imaginată de Tacit drept complementară noţiunii de fides. Tacit doreşte să judece oamenii cu pasiune atent limitată şi cu virtuţi artistice strălucitoare..completează deloc aceste alegaţii? De fapt. 3). El adaugă că nu doreşte să vexeze pe descendenţii ceior ce se înjosiseră în vremea lui Tiberiu. 4). de fapt comună tuturor genurilor şi speciilor scrisului. Tacit se mulţumeşte doar să fie echitabil şi credibil. 1. pentru a-şi instrui cititorii. de suprafaţă. pe care îi elogiază. buna credinţă. Tacit califică adesea drept „elocvenţi" diverşi istoriografi anteriori (Agr. Marele istoric excelase atât prin „elocinţă". elocinţa echivalează cu geniul literar. Pe de o parte. ci şi ca un judecător şi un Justiţiar. Scriitorul pune pasiune în demersul său.. care îi limitează veridicitatea.

gândul armatelor.. şi trecerea de la biografie şi monografie la historia şi la analistică. care adusese pe Vitellius la conducerea Imperiului.şi în pretext profasis. adăugăm noi. în orice caz. denotă boala şi sănătatea spirituală a oamenilor. ca şi teama prilejuite de întoarcerea lui Galba. Contradicţia ni se pare relevantă. Această trihotomie rezidă în cauza fenomenelor . în contrapartidă. mai degrabă structura. Prin urmare. 1. 14. 2-9). am spune metapolitică. ce era sănătos şi ce era bolnav pe globul pământesc. mai ales moral-psihologică şi metapolitică. 1. Dar esenţiale au fost resentimentele soldaţilor. Chiar în Anale unde. Tacit exclamă: „zeii nu se îngrijesc de siguranţa noastră. S-a arătat cu judiciozitate că primele cuvinte din Anale comportă un adevărat program istoriografie: „Oraşul Roma l-au stăpânit de la început regii" (Ann. 16. ratio în textul latin. Tacit statuează semnificaţia morală. potrivit cărora Galba ar fi intenţionat să decimeze legiunile din Germania (Hist. determinismul uman diminuează funcţia cauzală a transcendentului. 17. încarnat. destinului şi zeilor? Chiar din ceea ce am arătat mai sus.dezvăluie substanţa lor: „însă înainte de a scrie despre ce mi-am propus. 5.şi total . 1). când 564 „FĂRĂ MÂNIE Şl PĂRTINIRE" depăşise vârsta de 40 de ani! Căutarea frumuseţii artistice încununează la el căutarea.). în legătură cu nenorocirile abătute asupra romanilor în 68-70 d. De unde.4.1 -3 etc). Iar substanţa profunzimilor. Dar cum consideră Tacit că se produc fenomenele istorice? în ce rezidă cauzalitatea lor? Cauzalitatea istorică Tacit acordă o importanţă majoră cauzalităţii istorice. fie şi parţială. ale istoriei. Tacit năzuieşte să detecteze cauzele profunde şi logica. căutate de Tacit. 82-84). care proclamă rolul activ al transcendentului. 2. Pe de altă parte. în concepţia lui. 4) şi că oamenii extrag lecţii utile lor din ceea ce se întâmplă altora (Ann. 51. Căci calamităţile şi reacţia zeilor sunt declanşate tot de „moravurile". însă Tacit acordă prioritate absolută factorului moral. 4. bravura constituie apanajul exclusiv al oamenilor: zeii se află de partea celor curajoşi (Hist. Cum s-ar putea explica această optică taciteică? Prin intropatia fenomenelor istorice. aroganţa şi setea lor de avuţii. De altfel el consideră că măruntele fapte revelează mişcările de profunzime ale istoriei (Ann. contrapuse categoric altor pasaje. Tacit împrumută lui Polibiu trihotomia factorilor cauzali. concepute în cadrul unui adevărat anticlimax. 2. în sfera civilizaţiei romane. La acest nivel se află deci cauza profundă. istoricul reliefează că mişcarea respectivă începuse prin expediţia victorioasă a legiunilor Rinului împotriva lui Vindex. Tacit vrea să realizeze istoria Romei. destinului în viaţa oamenilor. 33. practică o adevărată trăire a istoriei. Sacerdot roman. Acesta este deci „începutul". 4.. caput. „Romanocentrismul" lui Tacit emerge pretutindeni. şi nu atât a împăraţilor18. Să nu uităm că-şi inaugurează discursul istoriografie. Binele şi răul sunt transferate. 5. De aceea. unde carcanele analistice îl apăsau în măsură mai redusă. 4. Uneori istoricul pune importante probleme ale economiei de război (Hist. 3. noi credem că pentru a desluşi cauzele profunde ale fenomenelor istorice.arene . în vreme ce pretextul l-au constituit zvonurile. pe . 1).în evenimentele pe care le narează. 47. 38. Reduce totuşi Tacit cauzalitatea istorică la determinismul uman? Nu atribuie el nici un rol cauzal factorilor transcendenţi. Tacit se preocupă totuşi de avatarurile absolutismului. 1. 32.C.a///aîn greceşte -.. şi la setea de bogăţii. armata şi provinciile -pentru a subordona totul criteriului moral şi dihotomiei. început cu Roma şi terminat cu provinciile. rezultă că el emerge ca mult mai antropocentrist decât Titus Livius. Referindu-se 565 TACIT la rebeliunea militară. Roma este „capul" sau căpetenia". ea conduce totul (Ann. mi se pare că trebuie să amintesc care erau starea Romei. rumores. 4. Opinăm că ea poate fi rezolvată dacă luăm în considerare enunţul unde.1. ci să se răzbune pe noi" (Hist.. răzvrătit contra lui Nero. de revoltele provinciale şi de războaie. Nici un alt roman nu învederase o asemenea preocupare pentru decelarea factorilor cauzali. cum afirmă unii cercetători. 1. în începutul lor . în măreţia imperiului ei. închipuit ca metapolitic. în Istorii. implicate de el. mores. 10). preconizată de marele istoric grec. specii istoriografice înzestrate cu un spectru mai larg de investigaţie. ale oamenilor. într-adevăr. 3. el ezita totuşi în privinţa existenţei şi incidenţei zeilor. De aceea. convertită între parametrii retoricii. Tacit se implică personal . El asumă un adevărat cult al Romei. Ann. ci chiar structura şi cauzele fenomenelor" (Hist. atitudinea provinciilor. 1. rolul transcendentului în cauzalitatea taciteică a istoriei apare ca relativ modest. aşadar. care de cele mai multe ori sunt întâmplătoare. 47. unde Tacit îşi afirmă scepticismul. Istoricul preconizează trei repere .. a adevărului moral profund. Savanţii au inventariat scrupulos enunţuri taciteice. Tacit se referă. încât să se cunoască nu numai peripeţiile şi efectele lucrurilor. Prin urmare. cum am văzut. desigur de relele lor obiceiuri.. se concentrează asupra relaţiilor dintre principi şi clasa politică. a tuturor lucrurilor (Ann. 1. deoarece din perspectiva eticului îşi propune să judece fenomenele politice. 2). în virtutea unei duble metafore medicale. 2).Roma.Istoricul se consacră istoriografiei şi ca să-şi elucteze frustrarile încercate sub domnia lui Domiţian. marele scriitor îşi proclamă limpede interesul pentru cauzele profunde ale fenomenelor istorice şi . 1). nu este adevărat că el ar neglija faptele de civilizaţie. 2. Şi alte enunţuri relevă mânia ori răzbunarea zeilor asupra oamenilor (Hist.1. 2.

zvonurile". el n-a fost numai un mare istoric şi un mare artist.. 2). descindea din Platon îi inspiră lui Tacit o metodă specifică de cercetare a evenimentelor şi îndeosebi a mobilurilor psihice aflate la baza lor: dezbaterea unor interpretări contrarii. Fără îndoială. aplicate de Agricola în Britannia. ci şi un adevărat filosof. Căci. El invocă adesea . Iar atitudinea lui Tacit faţă de Seneca este mai degrabă echivocă20.. Cu toate acestea. fireşte. dificilă.care însă nu era şi eclectică! -. dialectica carneadeică probabilismului însuşi. Tacit propune foarte frecvent mai multe explicaţii -contradictorii între ele . De altfel principiile politice. spre a sprijini una dintre explicaţii.. Contextul comportă diverse elemente spre a înclina balanţa în favoarea uneia dintre interpretări. îndoiala. ca să-i adâncim învăţătura. încât Tacit îşi permite să asume câteva certitudini. nedorind ca prea mulţi senatori să ocupe promagistraturile. aproape în fiecare capitol şi aproape în legătură cu fiecare problemă abordată de scriitor. Şi acestea sunt subordonate bunei serviri a statului roman. care. 80. 4. Dar Tacit a aparţinut acelei antifilosofii. după părerea noastră. discursurile şi interpretările antitetice. Filosofia şi mentalitatea lui Tacit într-adevăr Tacit n-a fost deloc ostil filosofiei. ca Thrasea. E contrario. Câteodată Tacit etalează chiar trei explicaţii posibile. Tacit invocă trei explicaţii: fie că împăratul nu voia să-şi creeze noi probleme. tocmai în virtutea unei asemenea filosofii pragmatice . în dizgraţia sa. ci. Noua Academie. deci supus îndoielii. de particularităţile etnostilului roman. Tacit conferă servirii .. care a fost Noua Academie. 19. anumite invariante. că filosofia ne înzestrează cu un asemenea simţ. decât simpatia pentru învăţăturile Porticului. Tocmai pentru a diseca actul omenesc.. însă o astfel de trudă este. în acest mod.. pentru a elucida de ce Tiberiu menţinea multă vreme guvernatorii de provincie în sarcina lor. 32). căci el înclină în favoarea uneia dintre aceste explicaţii. De altfel. erau inspirate din Republica lui Platon. Totuşi aceste conotaţii stoice ilustrează mai degrabă fidelitatea taciteică faţă de tradiţia moraiă romană. de la care istoricul împrumută opţiunea lui filosofică. 45. fie că nu privilegiază nici una. Fervent al Noii Academii. sau" etc. Pentru şi contra. 6). „sau.. îndeobşte el incriminează adepţii Porticului pentru ipocrizie şi exhibiţionism intelectual (Agr. îndeobşte ultima furnizată.când rolul acesteia potenţează impactul faptului omenesc. dar fără a o exclude complet pe cealaltă. 1. Tot contextul şi mai cu seamă cazul luliei Silana. fie mânaţi de ură (Ann. Pe de altă parte. Ca să-şi exprime îndoielile şi să sugereze pluralitatea explicaţiilor. rumores. cristalizată în cultul virtuţii. 6. reamintim. Tacit construieşte o foarte iscusită şi complexă artă a insinuării. De aceea. fie pentru că era organic un nehotărât (Ann. 2-3). incoerenţa conduitei omeneşti. care a fost de regulă greşit interpretat. cândva practicată şi de Cicero. şovăielile lui Tacit în privinţa funcţiei cauzale a transcendentului traduc şi filosofia lui. Tacit scrutează cele mai profunde cute ale psihicului uman19. în acelaşi timp. pledează pentru a doua explicaţie. dacă uneori Tacit elogiază anumiţi stoici. dacă te consacri filosofiei. rămase în preajma Agrippinei ca s-o spioneze. Agrippina se vede abandonată de majoritatea acoliţilor săi.pentru un comportament uman şi încearcă să penetreze. cu câteva excepţii. probabilitatea. 1. 29. fie din afecţiune. istoricul evidenţiază că acesta „a reţinut din înţelepciune simţul măsurii: ceea ce este foarte dificil" (Agr. dimpotrivă. încât Tacit n-a vrut să afirme astfel că este greu să dobândeşti simţul măsurii. în complexitatea ei. Tacit ajunge să aplice. dacă ostenim cu ardoare. Ann. câteodată probabilismul este el însuşi doar plauzibil şi probabil. prezentată adesea de noi în capitolele . fie că era invidios.566 FILOSOFIA Şl MENTALITATEA LUI TACIT anterioare. al austerităţii şi al nobilei conduite. disputatio in utramque partem. Tacit strecoară totdeauna în text o 567 TACIT anumită incertitudine şi incită imaginaţia cititorului său. 15. 2).. 16. cum au crezut unii cercetători. de multe ori îndoiala lui Tacit nu este decât parţială.. Astfel. cu pasiune. de tipul „fie... am semnalat mai sus cum îşi proclamă însuşi Tacit adeziunea la probabilismul Noii Academii. fie că înclină vizibil către una dintre explicaţii. Referindu-se la educarea lui Agricola. Tacit mobilizează construcţii disjunctive. Tacit se hărăzeşte investigării moravurilor. Aceşti prieteni constanţi rămân pe lângă ea. abordării concrete. O asemenea metodă traduce limpede opţiunea în favoarea Noii Academii. Tacit însuşi l-a proclamat pe marele filosof atenian „cel mai de seamă dintre înţelepţi" (Ann.. profund antidogmatice şi antisistematice. fenomenologice a problemelor. Presupunând că nu emerg decât două soluţii. Heividius Priscus şi Musonius Rufus. opinia (şi nu certitudinea!) se ciocnesc între ele în textul taciteic. 6. Astfel. Fost magistrat şi înalt funcţionar. Marele scriitor elogiază o asemenea metodologie într-un enunţ. 13. fie". chiar dacă nu lipseşte câteodată o coloratură stoică. probabilismul Noii Academii.

chiar din prima operă a lui Tacit: etimoanele gândirii istorico-politice taciteice emerg în acest fel. implicând... 4.. în . magni. competenţă umană. pe care Tacit le admira vibrant. Ea este utilă. în discursul taciteic. împreună cu fortuna au asigurat permanent existenţa statului roman (Hist. la 568 FILOSOFIA Şl MENTALITATEA LUI TACIT nivelul atins de Tacit. din pricina originilor sale. 3).. 73-74)21. adică încarnarea metavalorilor taciteice. ci cei „mari". ce accepta parţial noua axiologie a romanilor. însă şi civică. masca puterii. 2. în text. Tacit consideră necesară disciplina. dignitas.. când se întorcea în sânul familiei {Agr. El aderă. în slujba statului. 2. însă şi libertas constituie un concept deosebit de însemnat pentru Tacit. subînţelege pledoaria pentru libertatea romanilor. Prin urmare. implică. ţinuta elevată. Astfel. 49.. Pentru că Tacit consideră că libertas subzistă şi în absolutism: „libertatea lui Thrasea a sfărâmat sclavia altora" {Ann. Apreciem că dignitas este cuvântul-cheie pentru înţelegerea mentalităţii lui Tacit. în literatura universală. 37. liberul şi disciplinatul Agricola. De fapt. 4). deoarece era un lexem „tabu". axa gândirii metapolitice a scriitorului. noi am văzut culmea sclaviei" (Agr. care încerca să inculce romanilor o nouă identitate. şi o valoare absolută. Cuvintele esenţiale sunt rostite. în textul istoricului. când . Dihotomia Jbuni"/ versusAăi". 1.. la codul socio-cultural. în schimb. însă şi profesională. independenţa gândirii. chiar aparenţa distinsă (ca în Ann. principala lui metavaloare. Indubitabil Tacit nu pare a accepta tendinţele universalizante. libertas şi disciplina. 9. cu anumite nuanţe. însă bărbaţii „mari" înving „răii" monarhi. „libertate". în volumul anterior. 2. vizibile în discursul mental al contemporanilor săi. 58. ca paladini ai libertăţii. atât de frecvent evocată de Tacit. „după cum vechea vreme a văzut care este limita libertăţii. că respectul şi măsura. părăsind rolul de personaj oficial. în timp ce Tacit judecă sever pe cel ce serveşte statul. ajung să se bucure de lauda prin care foarte mulţi au strălucit datorită unei morţi spectaculoase şi pe căi abrupte. De altfel Tacit admiră şi libertatea. De aceea. Exacerbarea despotismului îl tulbură profund pe Tacit! Pretinsa rivalitate dintre Germanicus şi ambiţia lui Seian se desfăşoară în cadrul mai larg al confruntării dintre partizanii libertăţii şi cei ai despotismului. întrucât ei acţionează pentru servirea sau „folosul" statului. Militară. ci gândirea şi demersul liber. 11. neînzestrat cu roadele unei asemenea mentalităţi. invariantele gândirii sale. în orice caz motivată. care îngăduie buna servire a statului cu demnitate. în alt enunţ. Acest cuvânt ilustrează atât demnitatea. cât şi magistratura. personajul oratorului autentic (Dial. licenţia. în ultimă instanţă. este astfel depăşită. 1. La Tacit persona înseamnă „mască". persona desemnează rolul. expresia slobodă a propriei raţiuni. Am văzut. însă persona nu apare niciodată în operele majore ale lui Tacit. configurează tocmai demnitatea. 40. Deci libertas conotează. dignitas emerge frecvent din discursul taciteic. Pentru istoricul politolog. în virtutea demnităţii lor. 2). Tacit scoate în relief propriul său sistem axiologic. adesea cei „răi" înfrâng pe cei „buni". împotriva principilor „răi" nu acţionează bărbaţii „buni". 1. de asemenea. Deoarece Tacit percepe în profunzime criza vechii identităţi a romanilor. la rândul ei. 1).chiar în prima sa scriere! .. bazele mentalităţii sale de „cetăţean". 6). 42. datorită căreia se îndeplineşte rolul social şi profesional liber. Puţini scriitori s-au manifestat. chiar indispensabilă. El îl evocă pe Agricola. clar privilegiată de către Tacit. 1. 3 etc). 33. marele gânditor abordează universul uman în funcţie de patru noţiuni: „rol". ca britannii şi germanii. aceste patru noţiuni devin la Tacit permutabile. Căci disciplina. elogiul libertăţii germanilor conotează. Istoricul nu are în vedere libertatea interioară a stoicilor. Persona apare rar în textul taciteic. o riguroasă disciplină. în cadrul mentalităţii sale. competentul. Căci. El rămâne „cetăţean roman" mai degrabă decât „om roman". dar mai ales rol social şi uman bine împlinit. adesea declanşate în vremea Republicii (Dial. 14. nefolositorilor martiri ai opoziţiei stoice: „să ştie cei ce au obiceiul să admire numai cele neîngăduite că pot să existe bărbaţi mari chiar sub principii răi. „demnitate". adică în virtutea unei motivaţii personale. Ann. 6). usus rei publicae. 2). aşadar. dar fără nici un folos pentru stat" [Agr. cariera onorurilor. 10. la Tacit.statului o poziţie centrală. cât era de important acest concept în ochii romanilor. Ea se contrapune „dezmăţului" sau „licenţei". persona. Următoarea schemă va da seama de raporturile dintre ele: ■dignitaspersona libertas disciplina usus rei publicae I principes ciues Romani 569 ---------------- TACIT Servirea statului este. de care beneficiază popoarele barbare primitive.opune demnul.. dacă se adaugă hărnicia şi vigoarea. Câteodată libertas indică republica şi viaţa ei liberă (Hist.

El este nefavorabil chiar lui August. 3. 3. intrigilor şi venalităţii (Ann. 1. în realitate. 3. 5). 3. spre deosebire de Traian? Oricum. Tacit preconizează mai ales întâietatea cutumei şi moravurilor faţă de legislaţia statală. deoarece ei reprimă nemilos doar în Capitală (Hist. comes. Chiar dacă iniţial sunt corect aplicate. mikte. toleranţi şi tradiţionalişti. în cele din urmă sunt neglijate (Ann. pe care îl elogiază Tacit este Germanicus. dacă este roman... care schimbă identitatea romanilor. pe Tacit îl bucură discordia. Tacit conexează între ele pulsiunile carnale. 13). Tacit afirmă că acesta excela pentru că fusese alcătuit într-o vreme a moravurilor sănătoase. Tacit proclamă prevalenta bunelor moravuri şi crede. Marele scriitor sesiza că devenise imposibilă făurirea constituţiei mixte. într-un succint portret direct. De fapt. Este relevant faptul că.. de asemenea.. Tacit pare a adera la faimoasa exclamaţie a lui Montanus: „cea mai bună zi după un principe rău este cea dintâi" (a domniei următoare. ce s-ar grăbi spre sfârşitul Imperiului. Germanicus emerge din discursul taciteic ca un anti-Tiberiu. ostil lui Gaius -Caligula. iar statul este etern" (Ann. 1. însă. ca Livia.. Messalina sau Agrippina. Nu se află în cauză destine. în pofida alegaţiilor anumitor exegeţi ai operelor lui. cu adulterul şi incestul.. înaintează şi grăbeşte Roma spre noi cuceriri. 33. 1. pe de o parte.vremea unei crize moral-axiologice. cât şi criticile îndreptate împotriva fondatorului Principatului. 74. Pe de altă parte. traduse în caracterele atribuite Fedrei şi Medeei. Reflexe ale unei societăţi degradate. Hist. de asemenea. după părerea noastră. Tacit înţelege că forţa Imperiului ajunsese la apogeu şi că Roma relansa expansiunea. 4)24. în anti-Cetatea. strălucitor. care subminează pe germani „în vreme ce destinele Imperiului se grăbesc". cum credea el. 27.. Germanicus constituie dubletul moral şi narativ a lui lulius Agricola. dar înţelegea că restaurarea ei devenise imposibilă. 49). 27. nu pun în primejdie Imperiul şi viaţa provinciilor. blamaţi. Chiar dacă nu împotriva germanilor. 1). şi mai ales sub principii cei mai „răi". în sfârşit. între altele. Statul. Germanicus arbora. Pasionate şi vicioase. pe care Tacit l-ar fi presimţit.. Tacit observă că principii. urgentibus Imperii fatis (Germ. 6. 3). pe care o practicase acolo Tiberiu. 33. cu intuiţia sa genială. Multiplicarea ulterioară a legilor a fost semnul coruperii statului (Ann.. 1. Atitudinea taciteică faţă de Vespasian pare echivocă. Dar. Căci. Cum s-a arătat. generos şi brav. Cum am văzut. ca pe cel mai rău dintre cezari". 3. Poate că Tacit credea că un om ca Germanicus n-ar fi putut niciodată deveni împărat. De aceea. ca să încline spre cele din urmă (Ann. Totodată. 9-l0). Claudiu şi Nero. Tacit este un nostalgic al vechii republici romane. îl consideră pe Tiberiu ca pe un ipocrit şi un monstru. cândva preconizate de Cicero (Ann. Tacit. 6. 1. Este însă adevărat că discursul taciteic reliefează în special o „comedie inumană". . El consideră că trebuie totdeauna să se nădăjduiască. Tacit percepea. istoricul atribuie lui Germanicus „caracter cetăţenesc". Perspicacitatea acută pare să-l fi ajutat pe istoricul politolog să înţeleagă că potenţarea absolutismului se realizase atât sub domniile împăraţilor inspiraţi de modelele despotismului elenistic. Galba ar fi fost inapt să cârmuiască Imperiul (Hist. Domiţian este aspru incriminat. virtute atribuită în mod curent lui Traian. 27. Pornind de la izvoarele sale. care se opuneau viciilor lui Tiberiu (Ann. s-a interpretat adesea greşit un ablativ absolut celebru din Germania. dacă toţi împăraţii sunt sau devin răi. Prin urmare. fiind de fapt nefavorabilă lui. conduita şi strategia politică a cezarilor. Chiar când legile sunt bune. El era prea onest pentru tronul imperial.17. Setea de putere se amalgamează cu patima sexuală. Germanicus nu domnise niciodată.. vocaţia militară a Principatului. şi o „uimitoare amabilitate". care era Imperiul. 7). 2). (Ann. care trebuie să fie imitate de urmaşii noştri". Tacit este deosebit de sever faţă de femeile casei imperiale. De altminteri. 4. pe de alta. 4). nu trebuie pierdută speranţa nici în viitorul Romei. El trebuie servit căci „principii sunt muritori. adică orice stat. iar Otho şi Vitellius sunt. principii emerg ca răi prin excelenţă. De aceea. Condiţia puterii. aviditatea de putere şi instinctul morţii. 42. Sfârşitul lui Nero. în virtutea logicii ineluctabile a absolutismului. asumă ceea ce a fost definit drept o concepţie etico-juridică. la caracterul lor. Este. ciuilitas. Tacit nu menţionează erorile comise de Germanicus peste Rin şi nici politica înţeleaptă. de asemenea. 33. mira comitas. atitudine cetăţenească. 1. îi îngăduiau istoricului să-l blameze mai accentuat pe Tiberiu. iar. Când elogiază codul decemviral. 6. care împinge. avid de 570 FILOSOFIA Şl MENTALITATEA LUI TACIT ■': putere. 2). şi se purta cu romanii ca un egal al lor sau „însoţitor". prin urmare. Gesta lui Germanicus peste Rin culminează în ceremonia care ştersese urmele dezastrului lui Varus (Ann. însă Tacit are tendinţa să reducă totul. mai ales. fiul adoptiv al lui Tiberiu. Deşi Tacit n-a arborat niciodată paseism şi pesimism total. ele sunt parcă structurate după standardele tragediilor lui Seneca. Singurul membru al familiilor imperiale. s-a arătat că el refuză legilor eficacitatea practică în privinţa corectării distorsiunilor social-morale. ciuile ingenium.. Astfel. 4. 1). conferite lui. 1. într-adevăr.. căci reproduce atât elogiile. calităţile. Ci o soartă care „presează". Oricum. că ar fi fost oportun. care a făcut să curgă multă cerneală în secolul nostru. în ajunul expansiunii lui Traian pe Dunăre şi în Orient23. rezida în autoritatea unui singur om (Ann. Sau altfel spus: „nu toate au fost mai bune în vremea înaintaşilor noştri. căci virtutea nu moare niciodată. statul le este superior. ele nu pot funcţiona satisfăcător din pricina intervenţiei forţei brute. iar chiar timpurile noastre au dat la iveală multe vrednice de laudă şi talente. în virtutea modului său de a gândi. cât şi în vremea celor consideraţi „buni". eroul cel mai îndrăgit de Tacit. De altfel nu elogiază Tacit pe Germanicus şi pentru că acesta combătuse aprig pe germani. S-a susţinut că astfel Tacit asumă punctul de vedere al patricienilor de la începuturile Republicii!22. metapolitic. 4. 3). în înţelepciunea codului legislativ arhaic al celor douăsprezece Tabule (Ann. 55. 60-62). oricât de răi ar fi. 2.1).

Tacit se opune autoritarismului ' Tacit este. De altfel starea de spirit a soldaţilor s-a modificat iute şi cei mai activi dintre ei s-au ridicat împotriva principalilor rebeli (Ann.1. dezvăluise secretul Imperiului. 15-l6). de riscurile şi de ecourile puternice. . 1. 2-3). 44. pare incontestabil. precum cele din Orient. potentia (Ann. Decepţionismul. Tacit este obsedat nu numai de constrângerile tiraniei. înlocuirea eredităţii dinastice prin adoptarea celui mai bun senator ca succesor desemnat (Hist. mai puţin în Agricola şi în Germania.. îi transferă unele dintre propriile sale pulsiuni. care caracterizează statele prea autoritare. Chiar în pasajul unde reliefează că vor exista totdeauna virtuţi. până în 112 d. Galba declară succesorului său desemnat: „vei cârmui oameni care nu pot suporta nici întreaga servitute şi nici întreaga libertate" (Hist. Tacit susţine că fenomenele naturii şi istoriei evoluează ciclic. virtuţile organice ale romanilor ar putea triumfa cândva. 2). se manifestă. Aplicarea unui nou cod socio-cultural continua. între frustraţii şi o optică elevată. de fapt. Totuşi Tacit a fost un istoric senatorial. Multă vreme . 3). 1. 1. ci şi de discordia socială. 1. cum afirmă unii cercetători.C. 1). Fără să-l convertească într-un alterego al său. exponentul unui mod de a gândi . de potenţarea ineluctabilă a monarhiei.. 4. 1. dominaţiei. în discursul istoric taciteic. 571 TACIT________________ excesiv. în Istorii.. Prin urmare. El relevă că rebeliunea legiunilor. cu o sagacitate uluitoare.C. mai degrabă decât pesimismul lui Tacit. 33. ce se opune conceptului de libertas (de pildă. După 112 şi. fascinat de personalitatea lui Tiberiu.1). restaurarea republicii ajunsese imposibil de realizat. cu unele reticenţe. Tacit conştientizează mutaţiile suferite de moravuri. în primul rând. Tacit pare a pierde speranţa în punerea ei în operă. Istoricul continua să creadă în libertatea intelectuală.1). 572 POLITICA ROMEI Şl OBSERVAŢIA SOCIO-POLITICĂ Politica Romei şi observaţia socio-politică Tacit dă seama. Aşadar Tacit incriminează . Viaţa este eternă. „armele". aşadar. / v SPERANŢĂ / HÎSL y \y Diai. Fireşte. 1. un bun principat presupunea.. mai ales. pe care tiranii nu puteau s-o nimicească (Ann. datorită acţiunii militarilor din provincii (Hist. Teribilă constatare! Am arătat că. din 14 d. impregnat de conflictul. Pare a crede că numai Germanicus ar fi putut restaura republica (Ann. după 117 d.C. se exprima prin mii de guri şi de glasuri. 16. în Ann. 1. astfel încât o asemenea solidaritate spontană era foarte primejdioasă (Ann. el arată că monarhul înţelept trebuie să ţină egală balanţa între o republică imposibilă şi servitute.afirmă istoricul. . fără a renega filosofia sa politică. data accesului lui Hadrian la puterea imperială. Am relevat mai sus acest lucru. chiar imperiunf5. între violenţele instinctuale şi o cenzură severă.puterea ilegală". în Istorii. să fie cu putinţă.. ale căror virtuţi vor putea totdeauna birui. petrecut în psihicul său. după moartea lui Germanicus. 9). 2). pentru Tacit. 35. 4. arcanum imperii: posibilitatea creării unui principe nou în altă parte decât la Roma. S-a arătat că o serie de termeni taciteici incriminează puterea abuzivă ca „dominaţie". ■■ Aar. îl preocupă mecanismele colective.C. în /stor/7. în măsură mai sensibilă în Dialogul despre oratori şi. o evoluţie în privinţa monarhiei inevitabile. Totuşi.practic. arma. şi la cotitura absolutistă a politicii lui Traian -.Germ.patrician". f Tacit nu devine însă republican. 32. adică într-un regim monarhic tolerant faţă de clasa politică romană (Agr. dar şi în Anale. Schema următoare poate da seama de evoluţia concepţiilor taciteice despre monarhie: I DECEPŢIE Ann. Tacit a nădăjduit în concilierea dintre Principat şi libertate. De aceea. 1... de marile tendinţe politice ale Romei epocii sale şi ale secolului I d. ca şi oamenii. 3.1. pe care le implica o conduită demnă. emergenţa unui nou tip de societate. 6-7). de altfel.

1. când relatează începuturile domniei lui Tiberiu: „dar la Roma s-au prăvălit în sclavie consulii. 3.3. 3) şi reprobă sever pe cei ce se revoltă împotriva condiţiei lor (Hist. al faptului că primele cuvinte din Anale sunt „oraşul Roma". solidaritatea plebei cu sclavii nevinovaţi. însă nu iartă colegilor săi incapacitatea de a-şi menţine rolul social. 13.. dorinţa de a utiliza procedeul prosopopeii şi procedura „colorării" 574 POLITICA ROMEI Şl OBSERVAŢIA SOCIO-POLITICĂ discursurilor. cărora le atribuie gustul pentru dezordine.. în rice caz dreaptă. tolerantă. oricât de rea ar fi fost ea (Ann. generalii romani vorbesc adesea ostaşilor de necesitatea respectării jurământului faţă de Roma. părţii şi britannii. când fac gol în jurul lor.. 19.. Tacit este mândru de a fi senator. Ann. 4). Istoricul semnalează că „nici chiar părţii".35). 2.. Desigur. semiexpansionism. 39. 1. 30. 1). Tacit atestă o judecată istorică mai profundă şi mai judicioasă26. masacrează pe 573 TACIT germani (Ann. 15. 3. spun că aduc pace" (Agr. 3. 38.. S-a subliniat că atunci când utilizează un material tratat de alte izvoare.. Tacit priveşte favorabil ascensiunea socială a burgheziei italice şi provinciale.). 26-27) şi elogiază. în pofida romanocentrismului său. 60. Tacit reprobă atât senatori. care îl alcătuiesc. Luciditatea sa istorică se evidenţiază când înţelege diminuarea ineluctabilă a rolului senatului. 45.. Admiraţia faţă de bravura britannilor şi de dragostea lor de libertate. 5). Ceea ce vrea să spună că.. 14. 40-47. Pe de altă parte. pax romana. 21. 1. însă pledează pentru o gestiune moderată a lor. 1. după germani. Erorile administraţiei romane se află la obârşia răscoalelor provir ale (Ann. competentă. Dacă înţelege pricinile nemulţumirii legiunilor după moartea lui August .dezaprobă cu severitate răzvrătirea lor {Ann. 4.serviciu militar excesiv prelungit. Tacit narează progresul cuceririi romane în Britannia.. nu s-au învederat atât de periculoşi pentru imperiul Romei. Tacit recentrează puţin imaginea pe care romanii şi-o făureau despre inamicii lor şi îi mută pe părţi de pe primul pe al doilea loc în ierarhia popoarelor străine. istoricul semnalează solidarităţile făurite între provinciali şi militari.. repurtate de Agricola asupra unui duşman atât de dârz. 54). înfrângerea britannilor liberi din nordul insulei. 14. Ce atitudine adoptă Tacit faţă de principalele ordine sociale? Crede că ele trebuie să fie solidare între ele (Ann. în vederea relansării ofensivei romane. năzuinţa de a majora semnificaţia victoriei finale. 2. 13. ale căror merite le elogiază (Ann. Am văzut că Tacit consemnează utilitatea discordiei între vrăjmaşii Romei şi raporturile bilaterale între factorii politici interni şi externi.. 20-22 e':. Tacit nu numai că figurează pe larg conflictele dintre romani şi părţi. 12. Condamnă laşitatea şi versatilitatea unor senatori. astfel. instinctul gregar.furia mulţimilor. 3. explică de ce Tacit pare a subscrie temporar incriminării pacificării şi cuceririi romane. înzestrat cu o capacitate remarcabilă de observaţie socială. 3. 6). mai sus . Suetoniu şi Cassius Dio.. reprimarea rebeliunilor grave. Tacit elogiază sclavii rămaşi credincioşi stăpânilor (Hist. Dar. 3. îndeosebi armata trebuie să vegheze asupra concordiei sociale şi asupra disciplinei. 7. 37. 35. Războiul de cucerire în exterior poate aduce pacea şi concordia în interior. 11.). consideră că provincialii nu au dreptul să se revolte împr triva administraţiei romane. senatorii.C: defensivă. 3). El condamnă pe Tiberiu pentru că ar fi fost „un principe nepreocupat de extinderea Imperiului" {Ann. Tacit iubeşte armata şi se apleacă atent asupra faptului militar.1.1). Se adaugă considerente retorice.. Ann. disputatio in utramque partem. în alte capitole. masacrul. ne Parthi quidem (Germ. 12. 3. părţii sunt duşmanii Romei cei mai primejdioşi. 3. 1.. I se întâmplă uneori să recunoască mulţimii reacţii generoase (Ann. 2. S-a reliefat că trei popoare străine atrag în mod deosebit atenţia scriitorului: germanii. 1. 60. 4. un înflăcărat apel la apărarea patriei (Agr. Se vădeşte chiar mai sever faţă de vechiul senat. 26-27. potrivit lui Tacit. 1.. 14. Ann. Deşi îl bucură supunerea celor mai mulţi britanni. şi reînnoirea familiilor. 4. 2). 32. ca şi a întregului lor ordin (Hist.1 -3. 61. romanii îi considerau pe părţi adversarul lor cel mai aprig şi principalul rival la stăpânirea „lumii locuite". 60-64). 4. cum am arătat. 37. condamnaţi după uciderea lui Pedanius Secundus (Ann. 1. 27). Am văzut mai sus cum înfăţişează Tacit pe germani şi câtă importanţă acordă el primejdiei reprezentate de aceştia. 35). Prejudecăţile sale sunt doar parţial compensate. 25. 1.. îl felicită pe Corbulo de a fi impus trupelor lui un antrenament riguros şi o disciplină aspră (Ann. care trăiesc printre ei (Hist. Cu deosebită indignare.. cât şi cavaleri nedemni. 55. 1. 14. în Istorii. Dispreţuieşte pe liberţi şi nu aprobă ascensiunea lor socială (Ann. status. 15. 16 şi urm. Priveşte cu simpatie ascensiunea socială a cavalerilor. jaful. Semnalează. 2). cavalerii" (Ann. dar mai ales acea dezbatere în contradictoriu. adică civilizate. . 4). Galgacus demască virulent faimoasa „pace romană". ca Plutarh. ci îi consideră şi el emulii Romei: imperiile celor două popoare rivale sunt „cele mai mari" de pe pământ (Ann. starea lor. redisciplinată de Germanicus. 14.. 60. cel al lulio-Claudienilor şi Flavienilor. soldă insuficientă etc. Tacit acordă o atenţie deosebită politicii externe romane şi avatarurilor ei în secolul I d. cum vom vedea. 1. 42. îndeosebi pentru dominarea Armeniei. 65. chiar sub Antonini. a „oamenilor noi". 1. Fost soldat.. dar nu subscrie tendinţei de a li se deteriora statutul social (Ann.. 14. 1.51. 82. abuzuri comise de unii ofiţeri. comportamentul unei liberte. 12 etc). Tacit se bucură când armata. admiră dragostea lor şi a germanilor de libertate. 80. 2. 56. Aşadar. 30-31). El atribuie căpeteniei britanno-caledoniene un foarte sever rechizitoriu împtoriva cuceririi romane. 13. Căci Tacit sesizează cu judiciozitate interacţiunea survenită între factorii externi şi cei interni. dar blamează pe cei ce adulează excesiv principii. când arată că romanii „numesc imperiu hoţia.1).

când exaltă nobilul sfârşit al libertei Epicharis. Nu numai conştiinţele. care. 6. 13. suferinţele îndurate de partizanii lui i-au inspirat o profundă compasiune (Ann. Dacia a trebuit cucerită şi intens colonizată27. mai ales la unii oameni. de regulă. pledează pentru romanizare. prizonieră. dintre care una ilustra o intenţie bună şi nobilă. variabil. interpretarea „rea". consideră că seminţia dacică era „neleală" {Hist. De asemenea. Tacit vădeşte o reală curiozitate pentru alte tipuri de civilizaţie decât cea romană.. axată pe explorarea moravurilor. mai profund ca oricare alt scriitor 575 TACIT roman. Tacit atestă adesea un umanism vibrant. Filosofia şi gândirea metapolitică taciteică. 1. al cuceritorilor şi al duşmanilor.C. la Tacit. 1). 3. ca şi la daci. dispreţul ei faţă de tortură. calcule şi sentimente omeneşti. Tacit se referă şi la alte popoare. însă pretutindeni Tacit caută febril sufletul. iar cealaltă o perfidie camuflată. Tacit încearcă să surprindă contradicţia între persona publică şi gândurile intime ale personajelor sale.. Observaţia psihologică şi umanismul După părerea noastră. 25. pentru ordinea şi forţa Imperiului. ci doar relativ la oameni. altfel spus. Deşi l-a detestat pe Seian. în legătură cu ruperea unui tratat încheiat cu romanii în 69 d. în general.3). Tacit „vânează" perversiunile şi are tendinţa de a reduce toate tribulaţiile istoriei la viciile oamenilor. dacă observaţia psihologică este aproape totdeauna învestită de Tacit cu valenţe moralizatoare. 3-40). recent cucerite de Traian.. Tacit alege. 11. dar omul este fascinat de viciu: „vor fi vicii cât timp vor fi oameni. însă şi „înnobilat". unde purta vlăstarul bărbatului ei (Ann. nefavorabilă fiinţei omeneşti. 37). Asupra condiţiei acetuia şi a strădaniei lui de a conjura grelele ameninţări. 6. sugerând un univers imaginar foarte bogat în multiple reverberaţii. emerg din observaţia psihologică taciteică. 57)28. nu trebuie să credem că ea este totdeauna crudă. el supune unei analize plurivalente fiecare personaj. la sfârşitul biografiei lui Agricola.. Un asemenea enunţ revelează sufletul tulburat al lui Tacit însuşi. De aceea. ci şi zonele subliminare lor. 57). ca şi al mulţimilor. Ann. 74. metapolitică. fără îndoială. 1 în orice caz. pe care soarta ei le impuneaTtînsă perceperea spaţiului şi timpului uneori denotă şi altădată conotează istoria psihologică. capabil să sesizeze nu detaliile politicii curente. 5). ca de pildă. 46. înaintează fără să plângă şi să se vaiete. ci şi un martor al omului. ci marile curente ale devenirii fenomenelor. Executarea copiilor lui Seian este figurată cu oroare (Ann. suflet obsedat de strălucirea viciului. faptele istorice revelează totdeauna. mecanismele şi cauzele lor sunt atent disecate. îl determină să investigheze. Virtutea poate triumfa. Prin rechizitoriul lui Gaigacus. 2. 6). dar cu mâinile pe piept şi cu privirea aţintită spre pântecul. De aceea. Nici un alt prozator antic n-a oferit o mărturie atât de pătrunzătoare asupra omului. în Ann. Umanismul taciteic se extinde chiar şi asupra Barbarilor: cu negrăită emoţie. Tacit n-a fost pesimist în privinţa viitorului Romei. o observaţie socio-politică foarte lucidă. în acest fel. ca şi cu justificarea politicii de romanizare masivă a Daciei. Tacit atestă o stupefiantă fineţe psihologică şi un simţ acut al complexităţii fiinţei umane. istoricul contemplă soţia lui Arminius. cât şi unele realităţi sociale. 1. 31).în Anale -. în operele sale. comportarea pilduitoare a acestei fiinţe demne (Ann. la traci şi la rebeliunile lor împotriva Romei . Spaţiul şi timpul . nobilitatus. Pe de altă parte. Comportamentele. operând totodată joncţiunea între concepţiile şi arta lui. pare a spune Tacit.. Cum am arătat mai sus. nemiloasă faţă de obiectul său. Dacă îndeobşte istoricul generalizează şi extrage concluzii asupra naturii umane. largi felii din subconştient. Adesea virtutea n-ar fi. însă.consemnată. El îşi propune să surprindă contradicţiile între declaraţiile oamenilor şi adevăratele lor ţeluri. pornind de la un caz particular. 1. al indivizilor. cu toate că. decât un viciu deghizat. 4. în emoţia pe care i-o suscită legăturile de sânge (Hist. Tacit doreşte să prezinte ambele puncte de vedere în privinţa imperialismului roman.. după părerea istoricului. contradictoriu. prin victorii şi înfrângeri în războaiele cu romanii (Hist. 25. 15. 15. întâmpinat de discursul său istoric. în ciuda unor erori şi prejudecăţi. uis imperii (de pildă. Tacit este. psihicul indivizilor şi comunităţilor. am susţinut că(jacit nu este doar un martor al istoriei. care implică atât împrejurările politice. de către Ronald Martin. însă ele nu sunt neîntrerupte şi sunt compensate de intervenţia binelui" (Hist. Umanismul lui Tacit se reliefează şi în elogierea vieţii de familie. cu toate că aspirând spre o conduită nobilă şi demnă{ Când se află în faţa a două explicaţii ce ar putea fi acordate unui act uman. Cu toate „părtinirile" sale. Sau. 56. Adică invers decât Salustiu. Tacit ştie să-şi depăşească prejudecăţile. moralizatoare a lui Tacit. 3. Asupra omului şi asupra sufletului uman. 67. El admiră dacul „reputat". un mare istoric. se configurează. pentru a-l scruta cu severitate. Pe de altă parte. mândrul duşman al Romei.

din umbre şi lumini. Prin urmare. adică al autorului.1) sau că se referă. 37. Am relevat mai sus cum se ajustează structurile analistice mesajului emis de istoric. îndeosebi ultimii trei ani ai acestei domnii sunt resimţiţi de Tacit ca foarte lungi. acumulate la moartea lui Germanicus. întrucât istoricul artist practică trăirea plenară a faptelor relatate. care este Tacit însuşi. 1. longus et unus annus (Dial. ameninţând cu anihilarea timpului. de fapt mai scurtat.C. dintre care unul reprezintă autorul exterior.3). 576 SPAŢIUL Şl TIMPUL Desigur că Tacit. desigur. Totuşi. Tacit atribuie o anumită însemnătate timpului şi spaţiului enunţării. înainte de a reiata ce năzuia să dezvăluie (Hist. trăirea evenimentelor. căci Tacit se pricepe să aleagă cele mai apropiate mijloace în vederea transmiterii mesajului său. ton solemn. dacă ei şi-ar pierde virtuţile (Agr. ştie să adapteze perfect procedeele sale compoziţionale şi stilistice universului său imaginar. 44. tributar esteticii sublimului. spaţio-temporalitaţii reprezentate. Tacit îşi reprezintă cumplitul an 68-69 d. ca să transmită substanţa acestuia. dar Tacit. 1.4. Spaţiul britannic apare scurt romanilor din pricina vitejiei lor. mentalităţii sale. îşi transformă discursul într-o magică ficţiune. iar pe de altă parte. în schimb. 577 TACIT Strategia literară Alcătuirea textului taciteic nu este niciodată întâmplătoare ori gratuită. Tacit percepe timpul ca mai scurt.1). 6).. se scindează în doi factori. Acest univers este prin excelenţă conotativ. pângărite de numeroase crime. pentru că el vrea să stimuleze puternic participarea cititorului la desfăşurarea discursului său istoric. 3. în Anale. 30.. Tacit practică viziunea „avec". Această sintagmă include cea mai clară mărturisire a variaţiilor subiective ale timpului enunţului şi ale explicaţiei lui: statutul Romei. încercând să prezinte onest procesul devenirii istorice. Ea sugerează un univers imaginar. la un eveniment oarecare (Ann. Tacit . intropatia nu numai a sa.C. ci evoluează o dată cu ele. însă distanţele ar putea să se lungească excesiv. deşi unul singur". cum spun francezii. ca în pasajele unde elucidează timpul enunţării.1. sub incidenţa diverselor tribulaţii pe care le încearcă Roma. Această percepere elastică a spaţio-temporalităţii reprezentate traduce un univers interior zămislit din tensiuni şi discontinuităţi. întrucât anii 68-69 d. încât tensiunilor şi discontinuităţilor universului taciteic interior le corespund tensiunile şi discontinuităţile discursului autorului. cu personajul principal al discursului general. o dilatare exagerată a spaţio-temporalităţii. deoarece Roma se apropie de apogeul ei (Germ. ci şi a lectorului.. Şi. cum afirmă istoricul. operele lui Tacit prelungesc timpul cititorului. rumores. deşi unul singur. în această privinţă. Iar când se referă. 40. 3-5)29.. din polisemie fascinantă. 2. 2).. Totodată. Macrosintaxa textului. 1. 2).Tacit se interesează câteodată de spaţiul şi timpul enunţării.. Operele majore comportă o structură relativ similară a spaţio-temporalităţii enunţului. ci părţi (Hist. Faptul de a sluji bine Roma scurtează timpul şi spaţiul enunţului. al cititorului. poate determina un efect contrariu. ce intervine rar. De fapt. prin alte mijloace. întrucât implantase acolo limba şi moravurile romane (Agr. ca şi scriitura sunt. excesul de tensiune nu comportă doar pericolul prelungirii timpului. la destinele Imperiului. este deosebit de lung (Ann. A contrario. dintre care cea mai semnificativă şi mai frecvent exprimată se învederează a fi cea a autorului-personaj. nu asumă statutul naratorului omniscient. 1. 11. 3-5). când soldaţii lui Otho luptă împotriva concetăţenilor. dat fiind că Domiţian reprimase senatul fără cruţare [Agr. în buna tradiţie a istoriografiei romane. istoricul consemnează că trebuie să insiste asupra situaţiei din Roma. Pe de o parte. Trecutul glorios al romanilor este perceput de scriitor ca scurt. lulius Agricola scurtase distanţele în Britannia..C. ca nimeni altul. făurit din gravitate. 1. Ca un operator.. care transmite în direct filmul realizat. două voci auctoriale primează în discursul taciteic. conferă o atenţie sporită timpului şi spaţiului enunţului.1). 4). 33. care presează şi împing înainte pe romani. întrucât trăieşte o dată cu evenimentele relatate şi cu personajele implicate de ele. Enunţarea se învederează îndeobşte mai lungă în momentele cele mai relevante ale expunerii faptelor. în schimb. el nu se situează îndeobşte în spatele lor. Datorită densităţii lor remarcabile. 6). ca scurtă domnia lui August. Se putea transmite şi altfel. decisiv se învederează a fi interesul Romei. ca şi când ar fi nu romani. pentru că au ruinat disciplina militară (Hist. ar fi putut să implice sfârşitul Romei (Hist. clar (Agr. el îi conferă acestuia multiple valenţe romaneşti. totdeauna funcţionale.C.. 33. pe scurt. cel al crudelor represiuni... căci smulsese atâţia ani vieţii normale a oamenilor [Agr. ca „lung. ca şi din ironie. Adică abrevierea bruscă. din clarobscur tulburător. Zvonurile.. 17.4). Anul 65 d. 3). 4-5. Dar timpul şi spaţiul enunţului în Anale? Tacit percepe ca scurt timpul Republicii şi ca lungi anii dictaturilor primului secol î. vremea domniei lui Domiţian fusese lungă. 1. în pasajul analizat mai sus. 5. 5-6). Spaţiile se dezarticulează în vremea anului cel lung. Tacit.13. 4-5). Cei paisprezece ani ai domniei lui Nero au fost lungi. 82. încât el se dedublează. şi un autor trăind din interior tot ce relatează.. scurtează şi apoi suspendă pur şi simplu durata (Ann. mesajul taciteic. pentru a ajunge apoi la lunga durată a succesorilor întemeietorului Principatului (Ann. 1. Pe de altă parte. în operele sale. 16.

Cu excepţia Germaniei. Emblematică ni se pare descrierea soldaţilor romani. atribuită de Petroniu lui Eumolpus. 1. în legătură cu filosofia şi metodologia taciteică. Pe bună dreptate. într-un cuvânt să amplifice retoric liniile de forţă ale discursului său. înzestrat cu o artă complexă. în opera lui Tacit. adică al autorului-personaj. romancier şi poet. ci şi un poet şi dramaturg de seamă. precum {ara romanului sau a comediei. Tacit le împărtăşeşte sentimentele. arta insinuării şi a sugestiilor subtile rezultă. în /stor/7. Nu există o ţară a istoriografiei. La nici un alt istoric. Discreţia implicată de âmphasis construieşte umbrele şi clarobscurul expunerii taciteice. toate operele lui Tacit conţin prologuri sau introduceri. De altfel analogia cu cinematograful nu este incidentală. rumorum auidi (Hist. acţiunilor. se structurează contrastul fundamental al începutului Analelor. pornind de la experienţa sa retorică. dramatizată. rupturi şi orori tragice. masa celor ce gândesc şi vorbesc. scris în greceşte în cursul secolului I d. „Rumorile" slujesc adesea sugerării unei incertitudini tulburătoare şi. Cercetătorii au statuat nu numai afinităţi între ideile expuse în Dialogul despre oratori şi estetica lui Pseudo-Longin. Totodată istoricul artist ştie să îngroaşe duetul liniar. măcar la nivelul subtextului. să potenţeze expresia. deci. în optica propriei trăiri. care funcţionează ca un sublim inversat. arta sugestiei discrete. De aceea. procedeul denumit de greci enârgheia. Este însă blocată utilizarea procedurilor retorice de către difuzarea ironiei? Răspunsul nu poate fi decât negativ. Tacit sau mai degrabă vocea autorului-personaj. un strălucit cineast in spe. dar Tacit a configurat. Pe lângă aceasta. S-a demonstrat cum utilizează Tacit.narează parcă fără a cunoaşte efectul faptelor figurate. Tacit dramatizează discursul său. în discursul său. în virtutea viziunii sale „cu" („avec") evenimentele. Secvenţele interpretative sunt foarte numeroase la Tacit. că el conferă discursului său o vocaţie oraculară şi operează cu simboluri şi un supraadevăr alegoric. li se opun. multe descripţii taciteice ating 578 STRATEGIA LITERARA culmile sublimului. cel între Tiberiu şi Germanicus. care se desfăşoară în palatul imperial. cu atât mai fascinante. datorită ororii tragice pe care o inspiră. în prima carte a Analelor. care îngroapă şi plâng osemintele lăsate de nefericitele legiuni ale lui Varus (Ann. mai multe tipuri de discurs32. o veritabilă ţară romanescă şi cinematografică. pe care îl admira. plurivalentă. Vom reveni mai jos asupra acestui subiect. care vizualizează puternic descripţiile. adăugăm noi. la care ne-am referit mai sus. alternând cu lumina intensă. Impactul „rumorilor" trebuie însă pus în relaţie cu utilizarea ironiei de către marele scriitor. a cititorului la derularea faptelor. îl converteşte într-un lanţ de tragedii. să exagereze emoţia. impregnat de atâtea discontinuităţi. Concomitent „rumorile" pun în relief opinia publică. Racine a intuit asemenea calităţi ale lui Tacit. „rumorile" n-au jucat vreodată un rol atât de important. pe care o declanşează amplificarea retorică31. Pe deasupra. De altfel Tacit subliniază că mulţi oameni sunt „lacomi de zvonuri". S-a arătat că Tacit pare a aplica istoriografiei estetica eposului. Iar. Universul conotativ. care intervine frecvent în text. deoarece marele scriitor practică arta filmului „avânt la lettre". întocmai ca poeţii epici şi mai ales cu Vergiliu. discursul taciteic pendulează rapid între palierul Romei şi cel din Germania. crispată. Emoţia şi durerea se propagă pretutindeni. motivul coral. Se poate degaja în primul rând aşa-numitul discurs al autorului. ci şi vocaţia sublimului a textului taciteic. după regulile marilor ansambluri. sugerând interacţiunea factorilor politici interni şi externi. atunci când personajele sale se emoţionează. când l-a proclamat cel mai mare pictor al antichităţii. conotative. emoţionată. mai ales. de cineast ante litteram. alternează în discursul taciteic cu ironia. la care ne-am referit mai sus. din tehnica manipulării zvonurilor. implicând elanul spre sublim. caută să asigure adeziunea ori complicitatea activă. în literatura latină. autorul Tratatului despre sublim. faptul că el structurează îndeosebi o frescă antiepică şi antitriumfală. în care istoricul îşi expune . deosebit de clare. ca şi âmphasis. De altminteri demersul ironic evidenţiază vocaţia mai degrabă antiepică a strategiei literare a lui Tacit. Oricum. 3).. Tacit utilizează un joc abil al palierelor.C. 579 TACIT Tipurile de discurs şi procedeele compoziţionale Discursul taciteic implică modalităţi diverse. Gravitatea solemnă. Contrastele ce populează lumea taciteică exortează la deriziune şi la ironie. căci statorniceşte o adevărată comuniune cu ele. Scriitorul reuşeşte să transmită această emoţie cititorului. s-a arătat că Tacit n-a fost doar un mare romancier şi. la Roma sau în provincii. animate. asumat de Tacit autor-personaj. ca şi când ar fi înarmat cu o cameră de filmat. Pierre Grimal a apropiat discursul taciteic de tragedia antică şi a decupat textul lui în adevărate secvenţe dramatice30. cuprinzând concomitent pe soldaţi. Chiar cele ce nu implică o interpretare explicită au tendinţa de a comporta intervenţia autorului-personaj. cele ce au loc în mediile politice ale pretendenţilor. 4. Căci el plimbă viziunea lucrurilor şi îşi mişcă imaginile. Căci. pe scurt ca un antiepos. 6l-62). Tocmai datorită jocului palierelor. £tienne Aubrion crede că poate decela. comentează evenimentele şi participanţii la acţiune. 1. rumores. Dar eposul taciteic se prezintă ca o epopee concentrată. personajul-autor şi pe cititor. pe alt palier.

Pretutindeni Tacit investighează viaţa oamenilor. 581 TACIT concepţiei lui Tacit despre bine şi rău. însă. atribuite diverselor personaje evocate. intervine când personajul iese din scenă.. Pe când prologul Analelor. Tacit acordă importanţă majoră discursului descriptiv. ca în cazurile lui Galba. 6. a lui Gaius . a femeilor ce se lamentează (al patrulea element). complexitatea personajelor istoriei. încorporează şi o mică „arheologie". care conduc la o anumită imagine a personajului respectiv. asumând funcţiile concluziei autorului. s-a arătat de multă vreme că el privilegiază „tabloul". 4. 1. . Aşadar. 51). Tocmai scenariul descriptiv. nevasta fugară a comandantului.. cu enumerările de prodigii sau detaliile administraţiei romane. comportând în textul latin şi o aliteraţie -. 1).fugară" pentru Agrippina. perpetuarea reputaţiilor dobândite de ei. jeluitoare" pentru femeile din suită. s-a afirmat că Istoriile şi Analele 580 TIPURILE DE DISCURS Şl PROCEDEELE COMPOZIŢIONALE echivalează cu o suită de „tablouri"*. soţiile jeluitoare şi care se târau în jurul ei. al personajelor. S-au propus trei funcţii prevalente ale portretului taciteic: reliefarea rolului oamenilor ca agenţi ai istoriei. Ann. Tacit utilizează pe scară largă discursul narativ. îndeosebi autorul-personaj comentează direct faptele. Ann. pentru soţii lor.. 44. Vivacitatea dramatică se obţine adesea prin inserţia în naraţie a unor mici descripţii sau a anumitor discursuri în stil indirect. portretul direct. fiindcă acesta traduce sau ascunde substanţa lor morală autentică. 9. Discursul descriptiv al lui Tacit asumă şi arta portretului. 2). făurit din mişcare lentă sau rapidă.. mai concentrate.şi sfârşeşte cu cei care rămân în tabără. 1.cortegiul femeilor . Acest scenariu descriptiv îi oferă putinţa de a scruta mobilurile psihologice ale faptelor petrecute şi de a insera numeroase glose şi secvenţe interpretative. Tacit privilegiază portretele indirecte..1). 2.„femeiesc" şi . deoarece el contrapunea conduita celor virtuoşi comportării vicioşilor. Burrus şi Seneca. El pendulează între naraţia simplă. „mâhniţi". căci marele scriitor este şi un excelent portretist. acest anti-Tiberiu (Ann. această descripţie. S-au detectat analogii între portretul lui Seian şi cel salustian al lui Catilina. 1. Tacit recurge la portretul „în marş". întrucât Tacit fie purcede de la o concepţie precisă despre personajul respectiv şi o inculcă progresiv cititorului prin diverse elemente. De regulă.33-34). ale prietenilor. în timp ce al doilea sfârşeşte cu o constatare generalizatoare asupra degradării aparatului administrativ senatorial din provincii33. adică un scurt istoric al devenirii Romei {Ann. este însă febril căutată bogăţia psihologică. în raport cu cel direct. abundentă în scenarii pline de relief şi de mişcare.l-2. Agrippina nu este niciodată direct portretizată.nefericit". pe un anticlimax. Excelentul psiholog. trecând prin menţionarea Agrippinei (al doilea element al gradaţiei). Otho şi Tiberiu (Hist. inculcă artei taciteice acel caracter cinematografic. sentenţele sunt aşezate la sfârşitul capitolelor. unul pentru celelalte: . pe care l-am consemnat mai sus. 33. De cele mai multe ori. miniaturizat şi anticipând un alt mare portret (Ann. ilustrarea " Un asemenea scenariu descriptiv ritmat figurează plecarea din tabăra soldaţilor răzvrătiţi a Agrippinei. so)ia lui Germanicus şi mama celei ce va deveni soţia lui Claudiu: . afectată relatării unor evenimente banale.49. cât şi ale unor indivizi. Tacit încorporează alte portrete. în toate aceste cazuri. Veritabile miniaturi sunt alcătuite pentru a fi figurate personaje secundare. organic conotativă. Astfel. Deoarece începe cu elementul cel mai izbitor . emerg din textul taciteic atât portrete de grup.. 1). ca şi în altele.. purtând la sân fiul ei nevârstnic. 49. sfârşitul Agrippinei. masacrarea soldaţilor rebeli din tabăra lui Germanicus. Elemente vizuale şi auditive sunt mobilizate pentru realizarea tensiunii dramatice. Două maniere specifice caracterizează portretul indirect. Glosele taciteice insinuează semnificaţii complexe textului şi îi conferă o adâncime îmbogăţită de variate conotaţii. Glosele lui Tacit variază între un singur cuvânt şi un enunţ destul de întins. acuzat vizualizată. 1. în dinamica ei specifică. 1. primul capitol al Analelor se încheie cu glosa-sentenţă asupra imparţialităţii autorului. 2-4). mai modeste. care a fost Tacit. Tacit narează bătăliile. în măsură mai sensibilă în Anale decât în Istorii. Astfel.destul de limpede concepţiile istorice sau propria poetică a speciei literare abordate de el în lucrarea respectivă. Moartea lui Agricola. De regulă. 1. marele istoric artist practică şi portretul direct. descripţia în marş.. şi naraţia dramatizată ori romanescă. 1. Astfel. 4). Tacit poate insera portretul direct în momentul când personajul ajunge să domine scena politică romană (Ann. 1. Astfel. Acelaşi statut revine unor personaje ca Thrasea. în astfel de scenarii. în funcţie de tiparele tradiţionale ale istoriografiei latine. ca atunci când îl figurează pe Seian. „tabloul". se bazează pe o gradaţie ascendentă. uultus. nu erau mai puţjn mâhniţi cei ce rămâneau în tabără" (Ann.nevârstnic" pentru Caligula. „chipul". ca Hordeonius Flaccus de exemplu (Hist. aşa-numitele sentenţe. Cu oarecare exagerare. Caracteristice pentru arta acestor portrete în portret sunt cele ale lui Tiberiu. mama lui Nero. la acumularea de tuşe succesive. motivaţiile profunde şi tulburătoare ale gesturilor şi actelor omeneşti. de fapt portretul-medalion. primei Agrippine şi Liviei (Ann.Caligula copil (al treilea element). într-un portret mai amplu. Uneori. Fără îndoială. fie notează succesiv comportamentele celui descris. 1.8). fără a insista asupra aspectelor tehnice. care stăruie totdeauna asupra substanţei morale a personajului descris. evocă. 50. 33. gesturile şi intenţia celor ce-i populează bogatul univers construit. fără a se preocupa de coerenţa picturii sale. Epitetele conferă acestui scenariu concentrat culoarea şi adâncimea necesare: două pentru primul eşalon al gradaţiei .. de fapt închipuită ca o secvenţă cinematografică. am spune scenariul descriptiv. însă preocupat să redea esenţialul şi să evidenţieze conotaţiile psihologice. 14. Adesea ele adoptă aspectul unor formule apoftegmatice percutante. . inserate toate în portretul exaltant al lui Germanicus. prilejuiesc tablouri celebre (Agr. de regulă. 1. 40. Mai frecvent decât Titus Livius.Păşea un alai femeiesc şi nefericit.

4). Nu se aud decât „vaietele lor confuze". „după ce se frământaseră între ele toate raţiunile" (Ann. îl „vedem" pe Germanicus pătrunzând în tabăra soldaţilor rebeli. în stil direct (Ann. relevând o veritabilă controversă retorică. în remarcile enunţate de observatori anonimi. densitatea narării. de mândru ca Tacit. operând cu anumite cadenţe ciceroniene.. 1. când îşi aşteaptă moartea ori salvarea {Ann. O asemenea funcţie revine prin excelenţă discursului rostit de Galba cu prilejul adoptării lui Piso Licinianus. sobrietatea.. alţii îi arătau mădularele îndoite de bătrâneţe" (Ann. ca şi compartimentările tragediei antice. confruntat cu rebeliunea soldaţilor (Ann. dar şi repere adecvate. Exemplele sunt foarte numeroase. 42-43). ' Căci în nici o limbă din lume nu se spune „suspans". El se străduieşte să stimuleze imaginaţia cititorului. pronunţate de personaje nominalizate. pe care le atribuie personajelor textului său. Nu aflăm cum înaintează Germanicus în tabăra soldaţilor şi cum reacţionează militarii. 58). Alocuţiunile conferite personajelor comportă în general diviziunile discursului oratoric roman tipic. în parcurgerea textului. a artei racursiului. prin făurirea atmosferei de suspens'. îi vâră degetele în gura lor.l-20). ci şi sunetele. unitară a lucrurilor. care exaltă binefacerile stăpânirii romane. cu economie de mijloace materiale. Acesta a recurs la un adverb grecesc. ele ar trebui să fie realiste. „şi unii. ca şi monologurile interioare. cinematografică prin excelenţă. 8. adică Pliniu cel Tânăr. prin mânuirea. discurs menţionat mai sus. Scriitura taciteică Funcţionalitatea strălucitoare a stilului taciteic se revelează plenar la nivelul scriiturii. Căci Tacit nu evocă doar obiectele văzute. îi ripostează. Nu urmează nici un alt amănunt. prin sancîus. în vocile opiniei publice. 34. 3). care îndeamnă soldaţii romani la patriotism şi solidaritate cu Roma (Hist. Nici un alt scriitor al literaturii universale n-a ştiut însă să fie tot atât de grav. La care monologuri ne referim? La cele ale unor personaje. O psihologie delirantă emerge câteodată din asemenea monologuri interioare. Tehnici diverse ale suspensului sunt adesea utilizate. 8. dorinţa de a-şi instrui cititorul. într-adevăr gravitatea „semnotică". Ele ilustrează ceea ce s-a calificat drept „discursul raportat". 1. 3). sublim. Ca şi cuvântării pronunţate de Vocula. Se pare că Tacit vrea să spună că dacă este de admirat idealul seminţiilor barbare. conţin concomitent împărţirile cuvântării romane tradiţionale şi compartimentele dramei antice. Discursuri. 2.. utilizarea asimetriei şi a antitezelor. Tacit recurge şi la un monolog „colectiv". ca o completare a discursului autorului-personaj. El nu zăreşte decât priviri coborâte spre pământ. în Istorii. concizia şi detaliul revelator. Diferenţe sensibile separă între ele scriiturile acestor cuvântări. care voiau să-şi conserve independenţa. 583 . parcă inspirate de remuşcări (Ann. 36.. în sfârşit. Mai ales însă Tacit proiectează acţiunea operelor sale în grosplan şi statuează o comuniune dramatizată între cititor şi intriga textului său cu ajutorul discursurilor. la dezbaterile. 34. Căci scriitura naratiilor se deosebeşte de cea a cuvântărilor atribuite personajelor.o nouă vocaţie.De altfel portretele sunt prelungite de cuvântările atribuite lui Tacit personajelor sale. întrucât Tacit caută în acelaşi timp suspensul dramatizant. Esenţializarea imagisticii se dezvăluie tocmai prin cristalizarea câtorva detalii relevante. 1. măreţie. Iar tensiunii ideatice îi corespunde perfect tensiunea semnificanţilor. Tacit însuşi atribuia grauitas discursului său istoriografie (Hist. Foarte caracteristică pentru macrosintaxa textului taciteic se vădeşte tehnica racursiului. 2. Tacit nu ne spune nimic de frământările lor sufleteşti. care discută cu sine însuşi. 5-6). ca să atingă locurile goale de dinţi. Grauitas. concentrarea şi 582 TIPURILE DE DISCURS Şl PROCEDEELE COMPOZIŢIONALE persuasiunea. Câteodată alocuţiunile personajelor sunt antitetice. a arhaismelor şi a vocabularului poetic emerg clar din parcurgerea textelor taciteice. determinate de diversitatea tiparelor narării. când îi furnizează cât mai puţine detalii. Marele artist semnaliza astfel autoritatea ideilor sale. 1. Oştenii doreau astfel să demonstreze că nu mai au vârsta adecvată îndeplinirii serviciului militar. 36. Lipsesc oare momentele de dialog? Fireşte. din surpriză în surpriză35. Deoarece discursurile personajelor taciteice operează atât cu stilul direct. Nu surprinde în racursiu decât o scenă foarte relevantă. densitatea. cât şi cu cel indirect. determinat de gustul de a paria pe concluzia cititorului. care implica energie. 50. 2).. fără a cădea în ridicol. 1). adesea contradictorii. capacitate de a emoţiona puternic (Inst. am spune mirifică. 4. 17). Tacit sugerează propriile opinii prin intermediul cuvântărilor. semnos. că ele apar uneori. Sub suprafaţa lisă. 3.. şi dramatizarea acţiunii . 4. luându-i mâna.. prudent. chipurile pentru a o săruta. care condamnă aspru expansiunea romană. contiones.explorarea psihologiei eroilor. gravitatea solemnă impregnează întregul discurs al lui Tacit. Dar Quintilian traducea adjectivul semnos. îi „zărim" pe soldaţi înconjurându-l pe Germanicus.. din acelaşi câmp semantic. pentru a defini gravitatea taciteică (Ep. S-a demonstrat că discursului atribuit lui Galgacus. desfăşuraţi în text. eronat. precum cele al lui Germanicus. 1. caracterul elevat al expresiei scriitorului nostru au fost remarcate încă din antichitate de prietenul lui. încât cititorul progresează. cum cred. ca Agrippina. Se ajunge la o concluzie. alocuţiunea pronunţată de Cerialis în faţa trevirilor (Hist. Astfel. de solemn. Or. El adaugă funcţiilor tradiţionale ale discursului atribuit personajelor operelor istoriografice . 73-74). utilizate mai amplu decât în discursurile istoriografice ale altor autori romani. 14. care au loc în diverse grupuri umane. unii gazetari ai noştri. Pentru că. o nouă funcţionalitate. Ca în cazul anturajului celebrului Germanicus. Tacit se străduieşte să descopere contradicţiile şi să semnalizeze ambiguităţile.. în pofida variaţiilor stilistice. Acest discurs raportat apare şi în „rumorile" mai sus consemnate. să accepte dominaţia Romei şi să participe la binefacerile păcii universale34. 11.

1. 1. căruia i se contrapune la nivelul frazei. uariatio. Adăugăm aici că intensul recurs la procedeul oratoric numit „culoare". în loc de insulele pe care se află. în acest fel. susceptibil a fi supus unei multitudini de grile de lectură. sinecdoca: stâncile. De fapt. Exilurile sunt menţionate ' S-a afirmat cândva că Tacit scria ca un poet sau un gazetar de cafenea. Fraza taciteică excelează prin concizie şi densitate. de asemenea. ca şi din poemele altor poeţi. Abstractul şi concretul îşi schimbă locurile. semnificaţiile ascunse ţâşnesc dincolo de carcasa aparenţelor.10. densitatea unei lumi populate de tensiuni. acuzaţiile acuzaţii. ci curiozităţile (Hist. La verbe ca şi la adjective. 4). Patina arhaizantă. cu evidentă finalitate moralizatoare. 2. care îi este specific. 5). Dar tensiunea este pregnant revelată îndeosebi de excepţionala abundenţă a antitezelor. disimetriile apar frecvent în desfăşurarea discursului taciteic. preluate din industria stilistică vergiliană. asumă un sens figurat. Astfel. proliferează în lexicul taciteic. încât este necesar ca cititorul să adauge de la el anumite lexeme. . 3). Până la un punct. îndeosebi formele verbului auxiliar „a fi". dar se întâmplă şi invers: surghiuniţii exprimă ideea de exil (Hist. 5). Arsenalul stilistic atât de variat al lui Tacit nu poate fi prezentat şi analizat în câteva pagini. ca să sugereze incertitudinile. sunt omise. de la Lucreţiu la Lucan. 3). o valoare poetică. litota îi permite scriitorului să insinueze şi expansiunea universului. Otho adoră mulţimile şi gesturile sale sunt pline de servilism. Totuşi credem că Tacit se reliefează îndeosebi ca un poet al metonimiei. care prepară răsturnarea situaţiei. deosebit de pregnante. sunt mânjite de crime (Hist. 64.. nu-şi dădea seama că uneori trecea de marginea hârtiei şi deci lăsa unele cuvinte scrise pe masă! Acestea n-aveau cum apărea In textul editat. îndeobşte al doilea din enunţ. care emerg din diverse enunţuri. 1). Care în graba şi în febra redactării.. 3). unde verbul este omis.TACIT Polisemia permite scriitorului să sugereze un univers permanent deschis. ci urile acestuia (Ann. esse. Concizia se realizează adesea datorită utilizării multivalente a elipsei.17. astfel. Concizia. 1. 69. principalul trop folosit de el. comparaţii şi epitete. continuitatea şi discontinuitatea ajung echivalente între ele. Se sugerează. construcţiile cu prepoziţie sunt asociate celor unde se utilizează ablativul fără prepoziţie. O bună jumătate a formelor verbale. după părerea noastră. mai ales a verbelor. ca atunci când istoricul denunţă intenţiile şi actele malefice ale lui Tiberiu faţă de Germanicus36.. când Tacit vrea să-şi mişte rapid scenariile descriptive. 36. Tacit utilizează. Pluralul şi singularul îşi schimbă locurile. datorită forţei intrinseci a poeziei asociaţiei prin contiguitate. Prin urmare. Iar epitetele. 1. nuanţele. 2. S-a arătat că astfel Tacit aruncă în umbră segmentul din frază. Lumea se deschide conotaţiiior textului. contraste şi variaţii. Orice statistică a verbelor utilizate de Tacit poate fi revelatoare în această direcţie. Câteodată Tacit urcă până la sensurile iniţiale ale unui cuvânt. vocabulele şi conotaţiile poetice. în acest scop. ci şi deplasarea de perspectivă. Se sugerează.. Uneori elipsa verbului sugerează judecata amară a istoricului moralist. personaje şi idei le corespund diverse antiteze. căsătoriile soţiile. distorsiunile şi echilibrele. pofta de dominatio triumfă sub aparentul servilism. Totuşi. nu numai tensiunea ideatică. astfel. Variaţia. să completeze enunţurile scriitorului*. recurge la o cascadă de verbe (ca în Ann. Germanicus este şi el o litotă. Tacit nu evocă ura lui Tiberiu. care imprima materialului faptic dat orientarea dorită de către declamator. însă. în orice caz. toate tipurile de elipsă: a propoziţiilor. ci şi în felurite insinuări. în acelaşi scop. mai sus consemnate. ca să pună în lumină un altul. mai ales metonimia slujeşte scriitorului pentru evidenţierea ideilor. Ceea ce nu înseamnă că el n-ar utiliza metafore. Tacit se străduieşte să transmită cât mai multe informaţii prin cât mai puţine cuvinte. realizate la nivelul microsintaxei textului. In orice caz metapolitică. unei citiri multiple. programatic deschise. scriitorul apelează la asindeton şi la zeugmă. abundă. Mai ales însă Tacit utilizează litota. 1. adjectivele colorate. Totodată. Am consemnat mai sus utilizarea unor proceduri retorice consacrate. 584 r SCRIITURA TACITEICĂ în text în locul exilaţilor (Hist. se intervertesc formele simple şi cele compuse. 1. faptele emblematice parvin la suprafaţa fenomenelor. adică un anti-fiberiu. cum am arătat mai sus. Opoziţiilor între discursuri. incitarea auditoriului sau lectorului spre indignare ori compasiune nu apare numai în cuvântarea rostită de Galgacus. ca să dobândească dominaţia {Hist. ambiguităţile. întrebuinţate de scriitor. Nu curioşii înconjoară palatul lui Galba. Astfel orizontul se deschide şi se sugerează expansiunea lui. sunt puse adesea în serviciul unei strălucitoare sinonimii expresive. în textul taciteic. tranziţia de la judecarea realităţii la judecata de valoare. color. Prieteniile substituie prietenii. 1. a substantivelor şi adjectivelor.

pe care l-a practicat Tacit. apare acum cu evidenţă că el n-a evoluat de la o scriitură mai clasică spre un stil personal. inedit situate în frază. Sinteza stilistică Un geniu artistic de valoarea lui Tacit n-a aparţinut. l-au întemeiat şi l-au stăpânit la început troienii" (Cat. ansamblul Analelor traduce etapa cea mai originală.Cum am reliefat mai sus. 3.1). cea mai specific marcată. o poziţie aproape centrală. Este Tacit un salustian ori un tuddidian? Până la un punct trebuie să răspundem afirmativ. Antiteze ►Incertitudine Tensiune . 6. nici unui curent stilistic al vremii. de fapt. Totuşi. în care converg diverse tradiţii. aşadar. pentru a introduce diverse propoziţii subordonate. a construcţiilor participiale. Ca să ajungă apoi la o moderare a limbajului spre sfârşitul aceleiaşi opere. Dacă Titus Livius îşi începuse opera printr-un pentametru. Severitatea. ca şi construcţia neobişnuită a frazei. pe care Tacit îl elogiază şi direct {Ann. pentru densitatea tensionată şi varietatea semantică. abil manevrat. 1. Opinăm că valenţele stilului funcţional. într-adevăr. „semiologia" apăruseră şi la Salustiu. în ce priveşte structura frazei. pe care l-a construit Tacit. Tacit dă seama clar de autonomia stilistică a istoriografiei romane38. cum am aflat eu. Urbem Romam a principio reges habuere (Ann. insolit. S-a încercat să se măsoare distanţarea sa de paradigmele clasice. pot fi formalizate prin următoarea schemă: Litote î Metonimii Elipse Disimetrii î. distilate în retorta sa genială. Pe când aura poetică a discursului taciteic este semnalizată de Tacit însuşi. Tacit însuşi s-ar proclama astfel un urmaş al lui Salustiu. Utilizarea ritmului. Dar Tacit este mai ... Acest fapt este deosebit de relevant37. potrivit căreia Tacit a atins maxima sa specificitate în prima hexadă a Analelor. Tacit declanşează discursul Analelor printr-un hexametru. care să modeleze evoluţia stilului taciteic: Originalitate Sinteză Experienţa clasică v Anale i—— Istorii VDialogul / despre oratori A— Germania Agricola De fapt. în locul faimoasei curbe stilistice noi propunem următoarea schemă. s-a demonstrat că prima propoziţie a Analelor conţine un hexametru. 1. De fapt. 1).585 TACIT Metonimia deţine. 2). De aceea. mai mult ca oricare alt scriitor latin. Marele scriitor realizează o strălucită sinteză stilistică. structurarea iscusită şi condensată a enunţurilor traduc aceeaşi preocupare. 586 SINTEZA STILISTICA 30. S-a arătat că chiar prima frază a Analelor împrumută în mod deliberat alura unui enunţ salustian: „oraşul Roma. Tacit caută cu febrilitate cuvântul rar. S-a propus însă o curbă a stilului taciteic. chiar dacă nu prea izbutit construit: „oraşul Roma l-au stăpânit de la început regi". Salustianismul tacitele a fost minuţios analizat de către Ronald Martin. pe când tensiunea se află la baza montajului compoziţional-stilistic. gustul rupturilor şi tensiunilor stilistice. Asemenea căutări ilustrează privilegierea conjuncţiilor rar folosite de alţi autori.

în ţara noastră. deşi nu lipsesc nici aici anumite tuşe taciteice -. au pus în lumină toată complexitatea geniului marelui scriitor41. datorată mai multor autori. comentarii. decelate în operele marelui scriitor. cât şi un altul. în ultimă instanţă salustianismul tucididian al lui Tacit sprijină unele tendinţe ale aticismului arhaizant al epocii marelui istoric artist.text ciceronian. când a lansat formula „Tacit poet al istoriei". identifica vestigii de tucididism în textul taciteic. uimitorul talent literar al unui scriitor atât de apropiat de inima sa. totuşi. de asemenea. Pe de altă parte. unde scriitura. în pofida rezervelor manifestate de Tacit faţă de marele filosof stoic. -------. Se pot. în secolul al IV-lea. într-un sistem sau mai degrabă un antisistem. în discursul său. a dispus copierea sistematică a creaţiilor magnificului istoric. putem să ne gândim şi la expresionism. iar Robespierre cu Tacit. S-a încercat de multe ori traducerea operelor taciteice. Concluzii Tacit este. care pot fi. viziunea interioară a actului narării. Asemenea elemente pot fi reperate nu numai în Dialogul despre oratori . în peisajul istoriografie roman. iniţial liberali şi apoi republicani. Totuşi. în orice caz. Amian s-a străduit să continue. sinteza stilistică efectuată de Tacit se încadrează într-o strategie globală. De aceea. Totuşi. cel mai valoros scriitor roman. încât livianismul parţial al lui Tacit poate fi pus în relaţie cu acele elemente clasice. Tacit amalgamează concizia salustiană cu stilul curgător al lui Titus Livius.. cadenţele alocuţiunilor atribuite personajelor. stilul nou. Napoleon i-a reproşat însă denigrarea împăraţilor şi a discutat aprins. scrierile taciteice erau citite cu nesaţ. al măreţiei. el îi recuperează forţa narativă. această traducere n-a reuşit să redea geniul artistic al lui Tacit. Umaniştii Renaşterii au descoperit şi valorificat manuscrisele taciteice. mai emfatic şi mai grav. Propensiunea spre ruptura expresiei.M. Căci Tacit valorifică şi vechile filoane ale expresionismului romano-italic. spre şocul lingvistic. Iar. Este oare o întâmplare că expresionistul italian Federico Fellini a încercat să amalgameze în filmul său dedicat Satyricon-u\ui valenţe petroniene cu elemente şi scene din operele taciteice? Oricum. cu academicienii francezi şi cu poetul german Wieland.C. identificăm. consacrate lui Tacit. dobândite încă în timpul vieţii. Tacit îl admiră pe acesta mai mult ca pe oricare alt istoric roman şi regretă că nu-i poate fi similar (Ann. Friedrich Leo a încercat să depăşească acest impas. Menţionăm că în 1992 Gheorghe Ceauşescu a publicat o foarte bună tălmăcire a Istoriilor. Prevalenta biografiilor şi epitomelor. atât un expresionism al suferinţei. de cea practicată de Seneca. Pippidi a analizat tehnica în care este prezentat de Tacit împăratul Tiberiu. la Erfurt şi în 1808. interesul faţă de Tacit a fost totdeauna foarte viu.1 şi 4. Semnalăm îndeosebi tălmăcirea şi ediţia Germaniei. Secolul al XVIII-lea şi mai ales revoluţia franceză au prilejuit un adevărat cult al marelui istoric: Ludovic al XVI-lea era echivalat cu Tiberiu. în Germania mai mult decât în Agricola. Pe când discursul lui Vocula. cu unele excepţii. în epoca lui Carol cel Mare. chiar dicţionare. ediţii.587 TACIT Rec în pofida gloriei. atestă prezenţa lor chiar în Istorii. de intensa sa pasiune pentru libertate şi demnitate. mai ales la poezia vergiliană a potenţat vocaţiile acestei sinteze40. aceste opere erau citite şi la sfârşitul secolului ai lll-lea d. spre densificarea imagisticii. Totuşi. în orice caz mai valoros decât Salustiu. dar şi în celelalte opuscule. Contrareforma şi dezbaterile asupra absolutismului au generat un puternic interes faţă de ele. 1. Cea mai reuşită traducere a Analelor a fost realizată de Eugen Lovinescu. mai sus menţionat. Regretatul D. împăratul Tacitus. în 1916 şi 1922. au polemizat însă împotriva lui Tacit. Care sunt însă relaţiile între discursul taciteic şi stilul nou? Este cert că ele se prezintă complexe şi destul de strânse. Publicul românesc aşteaptă cu răbdare acele tălmăciri care să ilustreze. Editura Ştiinţifică a publicat tălmăcirea integrală a lucrărilor lui Tacit. încât s-a decantat un adevărat curent al tacitismului. în acest fel şi-a ridicat Tacit pentru eternitate mirificul său monument. ca şi spre rafinarea scriiturii îl înrudesc pe Tacit cu exponenţii stilului nou. Tacit transcende optica analistică liviană. De aceea. Intre 1958 şi 1964. care n-a putut satisface pe mulţi. îndeosebi Orosius. dar şi clasicismul şi aticismul arhaizant se regăsesc în uimitoarea sinteză înfăptuită de Tacit39. Dat fiindcă Tacit fusese un solitar şi valoarea orbitoare a operelor sale descuraja orice imitaţie. căci este greoaie şi mult prea rigidă. multă vreme Tacit n-a avut urmaşi. în 1470. semnificaţia discursului istoric. Desigur însă că Titus Livius nu operase niciodată cu profunda interpretare a omului şi istoriei. iar autorul acestor rânduri a publicat o monografie în 1974. Concomitent. eforturile lui Tacit. Prin urmare. Recursul la poezie. I s-au consacrat numeroase studii. acest caput mortuum. care pretindea că descinde din genialul scriitor. Pe de altă parte. pe când ulterior Bocaccio a cunoscut ultimele cărţi din Anale şi începutul Istoriilor. publicată de mai multe ori de Teodor Naum. tehnica montajului compoziţional aderă şi ilustrează mesajul scriitorului. pe multiple planuri. dacă trebuie neapărat să-l apropiem pe Tacit de marile orientări estetice ale literaturii universale. 34). l-am numit . Corneille. Racine şi Alfieri s-au inspirat din texte taciteice pentru alcătuirea anumitor opere ale lor. Scriitorii creştini. care au început să fie publicate la Veneţia. care îi este proprie lui Tacit. fie şi parţial. Machiavelli s-a referit frecvent la ele. nu poate explica decât parţial acest fenomen. pe această temă.subtil. Savanţii germani monarhişti ai secolului al XlX-lea s-au străduit să combată admirarea lui Tacit. pe care dimpotrivă au preconizat-o cercetătorii francezi. în măsură destul de sensibilă. Scriitura lui Tacit se apropie. în vremurile noastre aceste dispute s-au stins şi nenumăratele studii. cum am arătat mai sus.

Jacques GAILLARD. 1903. totuşi. pp. Histoire. De altfel nici un fel de analiză a discursului taciteic. ambiguităţi. Firenze. Latomus. Paris. 1970. Athens. 1974. pp. Totodată Tacit străluceşte nu numai ca un martor al istoriei. Manuel d'initiation â la litterature et a ia civilisation latines. Annales. în discursul său. Metz. Les obsessions de Tacite. Bucureşti. Ettore PARATORE. Philippe FABIA. Tacitus. 1962.1978. poet şi pictor. Gottingen. Melanges du Centre Jean Paterne (Saint-Etienne). Meinlof VIELBERG. Herbert W. sir Ronald SYME. adept al Noii Academii probabiliste. Cornelius 589 TACIT Tacitus. Bologna. Tacito. 377 şi urm. Anton D. Heidefberg. Roma. sclipitoare prin miile ei de faţete. Istoria literaturii latine (14-l17 d. Servirea statului îi apare ca o necesitate primordială a vieţii politice romane. Hermes. Tacite. 1974. Discursul lui Tacit excelează prin plurivalentă şi polisemie.C). pp. Tacit detestă profund tirania. care chiar dacă acceptau noul cod socio-cultural. Introduction to Tacitus. Paris. GREEF. 1985. cineast „avânt la lettre". Rome et nous. pp. Paris. Heidelberg. 1960. Tacit este în acelaşi timp romancier. 2 voi. 1989. 1981. Heinz HEUBNER. organic nobile. Paris. 1966. 1978. J.. trad. Heft. Bucureşti. 1982. Histoire de la litterature latine. 1975. Comentariu la Cornelius Tacitus. ed.A. A. „Tacite. Werte. Brescia. Oxford. KNABE. storici e filosofi latini.. discontinuităţi. 1981. Lille. 1950. 305-599. pp.. înzestrat cu un talent excepţional. 1944. Tacito. Tacit. Viktor POSCHL. 59 şi urm. 3 voi. 1987. Orationis Ratio. aderă perfect la substanţa gândirii şi montajului compoziţional. 237-239. 154-l57. căreia îi aplică propria-i metodă pentru a degaja. 276 şi urm. Tacitus. Paris. veritas". Leipzig. Tacit lansează cititorului său o sfidare. Napoli. şi o artă permanent emoţionantă..1. Tacito. 1972.: „L'eloge de Caius Avidius Nigrinus chez Tacite et le „complot" des consulaires". în care tensiunii ideatice îi corespunde un univers inevitabil ficţional. 1896.. Lexicon Taciteum. 1918. Tacite et l'etude du comportement collectif. a 8-a. O scriitură fascinantă. 1963. Studi sulle fonti degli Annales di Tacito. GERBER . Ades de la Xll-e Conference Eirene. „Sine ira et studio et l'image de 1'homme chez Tacite". 40. „Pour un Tacite nouveau". 4 voi. O sursă de reflecţii elevate. 1987. 692-716. ca"e se deschid unei lecturi plurale. Pflichten. căci îl obligă la una dintre ceie mai complexe lecturi posibile. ca şi filosof iscusit. Ein Untersuchung zu den Wertvorstellungen des Tacitus. // potere e la sua imagine.1981. Alain MICHEL. 2 voi. Torino. datorită unui talent unic. El va oferi totdeauna cititorului un mesaj înţelept. 1967-l971. 130-l37. Emile COURBAUD. Tacitus als Politologe. 1941. trad. dramaturg. italiană de Gian Carlo GIARDINA . Ugo ZUCCARELLI. capabil să depăşească prejudecăţile sale. Heidelberg. 1967. Ies sources de Tacite dans les Histoires et les Annales. 588 CONCLUZII Tacit percepe şi înţelege marile mişcări ale devenirii Romei. Rossana VALENTI PAGNINI. Eugen CIZEK. Teoria e pratica stilistica degli oratori. a 2-a. Tacite et le destin de l'Empire. „Urgentibus imperii fatis: â propos d'un passage controverse de Tacite". p. London. prea rafinate şi potenţarea absolutismului. 1. 18.S.. Stuttgart. Storia della letteratura latina. Moralist înveterat. de pus în practică în orice condiţii. din tensiuni. 1974. Ten Studies in Tacitus. Tacite. a 2-a. lucrare colectivă editată de T. Pentru a-şi construi discursul. Komelii Tazit. 1963. ci şi ca un martor. PIPPIDI. pp. ed. a 9-a. Roma. Rene PICHON.A. Ideale. Bulletin de l'Association Guillaume Budâ. marele scriitor s-a stăpânit cu multiple eforturi şi. a extras din străduinţele sale o operă care reprezintă unul dintre cele mai înalte monumente ale artei universale. Pierre GRIMAL. Friedrich LEO. Ren§ MARTIN . alcătuit din densitate imagistică excepţională. pp. DOREY. Paris. 1967. 1975. Les genres litteraires â Rome. 1977. 1. LEEMAN. Djizn. 1972. Erich KOESTERMANN. Tacit utilizează o strategie stilistică globalizantă. ed. Les procedes d'artde Tacite dans Ies Histoires. 1962. Brescia. Tacit trebuie în primul rând citit şi apoi explicat. Bucureşti. Paris. Zeitkritik bei Tacitus. Autour de Tibere. Alain HOULOU. 33. Paris.. pp. 52. Le Dialogue des orateurs de Tacite et la philosophie de Cicăron. Napoli. London. Die Historien. nu va putea vreodată reconstitui magia lui fermecătoare. Istoric pătrunzător. mereu actual şi o artă care va captiva fără limite. I. el abordează dintr-un punct de vedere metapolitic fenomenele istoriei romane. 1. Vremia. Paris. 1893. Joseph Lucas. Paris. 21 şi urm. 103 şi urm. respingeau moravurile laxe. alternează cu strălucire ardenta unui Aper cu blândeţea şi eleganţa practică a lui Maternus (personajele sale).980. 5 şi urm. extrem de lucid. 1924. Concomitent.Amsterdam. Semantica di species in Tacito. din oameni austeri. arbitrariul în general. LAUGIER. Tacitus. Emanuele CIACERI. Dionis M. ■ ■ 590 . 1969. judecător şi justiţiar al omului.. Introducere şi note la Tacite.. Pierre WUILLEUMIER. BENARIO. Leiden. 188-l94. 1969. 1990. G. pătrunzător. Tacit se adresează unui public format din slujitori ai statului roman.Homerul prozei antice. Annalen. 675-698. Rhâtorique ethistoire chez Tacite. Studii Clasice. Jean-Marie ENGEL. opţiuni ferme în legătură cu aceeaşi devenire. Psicologia e semantica in Tacito.L. Stilo e ritmo in Tacito. Comentariu la P. oricât de complexă. Knigi. ed. Armando SALVATORE. Temperament vulcanic. Bucureşti . Moskva. el se învederează politolog subtil. pp. 1979. 439-498. Ronald MARTIN. Cesare QUESTA. al 2-lea tiraj.Rita CUCCIOLI MELLONI. Cine va ridica vreodată un imn atât de magnific în cinstea demnităţii umane? NU ESTE OARE TACIT SCRIITORUL CARE A PLEDAT CU CEA MAI INTENSĂ PASIUNE PENTRU LIBERTATE. italiană de Caria MAROCCHI SANTANDREA. pp. Germanie. pp. PENTRU ADEVĂRATA LIBERTATE? BIBLIOGRAFIE: Etienne AUBRION. Mare scriitor.

pp.Agricola şi Germania -. 10l-l69. pp. a 2-a. 49-71. A. pp. în capitolul 24. p. 93-l06. T. DOREY. Ronald MARTIN. 1963. Pentru tematica opusculului. p. De altfel s-a remarcat că socrul lui Tacit şi mulţi prieteni ai istoricului erau originari din Gailia Narboneză. pp. pp. 1976.. MARTIN. subscrie tezei simetriei desăvârşite. pp. pp. op. mai ales pp. pp. Un asemenea Tacitus îşi elogiază cetatea natală. p. vezi Erich KOESTERMANN. ca Emanuele CIACERI. 205-228. Nu putem. inclusiv pentru aluzivismul lor. Moskva. 8. Tacite. 15-26 (mai ales pp. La maschera e ii volto di Tacito.■ ■ I NOTE 1. fie supranumele. 1966. pp. vezi Eugen CIZEK. Imperiul. în privinţa schemei care dă seama de amestecul de tipare. KNABE. 235. asumate de Francesco GIANCOTTI. PARATORE. aşadar. A. Joseph LUCAS.1301). 56-62. pp. cu prilejul executării lui Avidius Nigrinus. 189. „La structure du temps et de 591 TACIT l'espace dans I'Agricola de Tacite". italiană de Gian Carlo GIARDINA . Histoires. Orationis Ratio. Brescia. vezi Eugen CIZEK. p. 32. Anton D. Der Aufbau des Werke des Tacitus. Anton D. Vezi Eugen CIZEK. 1981. Latomus. pp. Knigi. SYME. cit. R. Tacito. seria Limbi Clasice şi Orientale. MICHEL. 124-l25. Tacite.S. Le Dialogue des orateurs de Tacite et la philosophie de Ciceron. Tacite et le destin de l'Empire. 583-628 şi Antonio MAZZARINO. R. pp. Totuşi. 12. 1 veritas". 1967-l971. precum şi de alţi savanţi. entuziasmul suscitat de gloria militară. „Der Ruckblich Tacitus: Hist. 699-700. 34-36. 22. pp. pp.1): pentru discuţia problemei prenumelui. SYME. Bucureşti .. MICHEL. Tacite. Dezbaterea în jurul autorului şi datei Dialogului despre oratori a fost lungă şi acerbă. Paris. vezi E. 78-82. Tacitus. 1. Tacit. DOREY. Les genres litteraires â Rome. trad. CIACERI. 2 voi. 63-66. P. 174-l77. O origine aristocratică. 27l-274. 1983. 91 -92. Rome etnous. 8l-84. 5. Tacite. PARATORE.C". Brescia. pp. Acelaşi punct de vedere a fost adoptat de Ettore PARATORE. F. 27. Annalen. pp. a 8-a. 12-l3. Paris. 1974. Tacito. Ten Studies. 48 consideră că epilogul opusculului echivalează cu o consolatio. Tacit. Tacite. I. 1974. „Tacit". 23. GORDON. 55. Imperiul. sub tipar. op. MICHEL. 24. inter nemota et lucos. p. în alt pasaj. Bucureşti. semnificaţia Germaniei. între alţii. Pentru structura compoziţională a Germaniei. WILLE. partea a ll-a. simetria încadrărilor nu este perfectă: astfel. 24-31. 33. pp. 131. Tacite. pp.. 68-78. „Agricola and Germania". p. cit. Pisa. pp. pp. E. R. LIEBESCHUETZ. Tacito. Helicon. Journal of Roman Studies. 9l-94. Ugo ZUCCARELLI. 46-l13. cit. pp. vezi Eugen CIZEK. 213-237. 1941.C). DOREY. GRIMAL.. 114-l18. CIZEK. Les obsessions de Tacite. 337). 4. 1973. Tacito. Amsterdam. ed. Pentru obiectivele opusculului. pp. 238-249. pp. MICHEL. „Tacite et le Dialogue des orateurs". 210-211. 620-625. pp. 2 voi. Helicon. 5-45. op. senatorială şi italică a fost atribuită lui Tacit de diferiţi savanţi italieni. 1956. 1990. Bulletin de l'Association Guillaume Budâ. pp. MICHEL. împotriva paternităţii taciteice s-au pronunţat diverşi cercetători. 1969. 128. Problema pare a fi fost rezolvata de L. simpatia faţă de senat. SYME. p. 13-l4. Paris. Storia della letteratura latina. adică „între codri şi crânguri". Tacite. Pentru implicaţiile mesajului emis în Istorii. Djizn. începând din 112 d. Agricola a fost considerat ca biografie de tip special de către diverşi savanţi. Tacite.D. GRIMAL. I. „Tacite. în privinţa datei publicării Dialogului. Heidelberg. care înregistrează numele istoricului sub forma de Gaius Cornelius Tacitus (Ep. 16 şi 263. ARNALDI. pp. Oxford. 2. 143-l58. Imperiul. 87. 2. Teoria e pratica stilistica degli oratori. Gunther WILLE. pp. Istoria literaturii latine. vezi Pierre GRIMAL. 4-l1". pp. 1974. Roma. 47-50. G. „Tacit". 37-98. 274-278. pp. 3. în 109. 127-l49. Ten Studies in Tacitus. adică finalitatea moralizatoare a istoriei. „Cotitura lui Traian din 112 d. 203-204. G. 805-896. 1974. CIACERI. Pentru obiectivele. încă în Agricola. GRIMAL. Eugen CIZEK. F. pp. Fabius lustus a devenit guvernator al Syriei. 1989. A. 1968. considera Agricola mai ales ca o laudatio funebris. 1967. italiană de Carlo MAROCCHI SANTANDREA. 5. dorinţa de a elogia virtutea şi de a condamna viciul. 1967. Pentru personalitatea lui Tacit. op. Firenze. E. Totuşi. 343-471. pp. 87-92. MARTIN. 2638. F. vezi. cit. 165-l66. Psicologia e semantica in Tacito. CIZEK. Diverse inscripţii din Gailia Narboneză consemnează personaje care au fie numele gentilic de Cornelius. 276-294. 228. Actes de la Xll-e Conference Eirene. pp. ARNALDI. Bibliografia referitoare la formarea şi cariera lui Tacit este imensă. cit. 152. 1962. citează chiar o sintagmă din Dialogus. I. vezi mai cu seamă R. vezi A. 7. vibrant elogiată de însuşi scriitorul (Agr. 152-l56. pp. Torino. 126-l39.Rita CUCCIOLI MELLONI. GRIMAL. LEEMAN. pp. Această mărturie este mai importantă decât cea furnizată de Sidonius Apollinaris. Comentariu la Cornelius Tacitus.A. 1. storici e filosofi latini. a 2-a. 60 opinează că Dialogus trebuie să fi fost scris şi publicat între 102 şi 109 d. 713-714. Tacito. trad. Analele Universităţii Bucureşti. op. 9. p. cit. pp. op. W. 485-495. 95-99. F. R. ibid. cit. London. cit. 470. R. 1970. 250. pp. 145-l51. R. 163. 5-7. Pentru atitudinea adoptată de Tacit. 380-381. Classical Quarterly. pp. 81. p. SEMI. T. 20-23. pp.A. „The Patria of Tacitus". MARTIN. îndeosebi. între alţii. 801 -817. Tacit. pp. E. 244-247. pp. E. 153-l59. 1962. pp. pp. pe baza aplicării metodelor psihanalizei. p.. CIZEK. p. caracterul literar. 15 constata că. ed. Tacite. op. Tacitus. 372-383. A. 72-73. A. Alain MICHEL.1966. 110-l28. 5l-58. vezi. op. apar tendinţele şi concepţiile istorice majore ale lui Tacit. cognomen. pp. P. Tacit. lucrare colectivă editată de T. 84-87. 1980. de Henry BARDON. E. 440-456.14. 16.. 85-88. 1961. Tacito. 80-85. Pentru prezentarea rezumativă a conţinutului celor două opuscule . Strutture delle monografie di Sallustio e di Tadto. 166-l67.C. CIZEK. 188 (care consideră că Tacit ar fi primit misiuni oficiale şi între 100 şi 112 d. pp. sir Ronald SYME. Tacito. dar şi rapidele observaţii din E. 4. Paternitatea taciteicâ a fost demonstrată. P. op. 1962. ca E. pp. MICHEL. Prenumele de Publius nu este absolut sigur. 6. 1971. „L'eloge de Caius Avidius Nigrinus chez Tacite et le „complot" des consulaires". 231 -342 (mai ales p. între alţii. în ultimă instanţă. op. 53. vezi A. Tacite. ed. vezi Eugen CIZEK. cit. Erich KOESTERMANN. op. „Brevissime sul Dialogus de oratoribus". vezi A.C. LEEMAN. Historia. „The Theme of Liberty in the Agricola of Tacitus". CIZEK. 4). 12. Tacite. „Tacit". Napoli. 105-l15. apare o descripţie a Irlandei. Leiden. de Tacitus. 49-52.A. pp. 241. cit. 4 voi. 16-22). 1981. Kornelii Tazit. P. 70-78.. „De Vespasien â Hadrien". GIANCOTTI. Tacito. adică Vasio (CIL. pp. 36.. 1953. II. Tacit. „Structure du temps et de l'espace dans la Germanie et dans le Dialogue des orateurs de Tacite". pp.. pp. 1971. Alain MICHEL. el apare într-unui dintre manuscrisele operei lui Tacit (Mediceus I). pp. Cum observă cu fineţe Renâ MARTIN . 195-l98. îndeosebi p. 28-35. LEEMAN. Pliniu cel Tânăr citea probabil acest opuscul în 105 d. E. 26. cit. Paris. pp. Bologna. Vremia. 1936. „De nouveau sur Tacite et le Dialogue des orateurs: Ies criteres grammaticaux et stylistiques". 20. MICHEL. Tacito. pp. p. şi. Revista de Istorie.1983. Bucureşti.Jacques GAILLARD. căci se referă la o operă pe care Tacit o trimisese spre corectare. SYME. 1. Firenze. bazele programului etico-istoric ale scriitorului: dragostea ardentă pentru libertate. London. 7. pp. 15.C. mai ales. Histoire de l'historiographie a Rome. 4.

-Amsterdam, 1975, pp. 377-380; R. MARTIN, op. cit, pp. 67-69; P.GRIMAL, Tacite, pp. 169-225. 10. Pentru discuţia asupra titlului, vezi E. KOESTERMANN, Comentariu, p. 5, care observă că şi Titus Livius îşi definise opera identic, când se referise la fapte, care apar „în analele mele", in meos annales (43, 13, 2); vezi şi P. GRIMAL, Tacite, pp. 257258. 11. îndoieli în privinţa numărului de cărţi al Analelor apar la J.L. LAUGIER, Tacite, Paris, 1969, p. 163 şi la Revilo P. OLIVER, „Did Tacitus finish the Annales?", Illinois Classical Studies, 2, 1977, pp. 289-314. Pentru problema „genului" Analelor, datei lor etc, vezi C. BRETSCHNEIDER, Quo ordine ediderit Tacitus singulas Annales partes, Strassburg, 1905; R. SYME, Tacito, pp. 280; 337-354; 469-471; 625-630; 101l-l014; Ten Studies, pp. 129; 144; „How Tacitus wrote Annals I-III", Historiographia Antiqua. Symbolae, Seria A, 6, Leuven, 1977, pp. 23l-263; Jean BEAUJEU, „Le

592 NOTE
Mare Rubrum de Tacite et le probleme de la chronologie des Annales", Revue des âtudes Latines, 38, 1960, pp. 200-235; A. MICHEL, Tacite, pp. 91, 95-99; 184; E. CIZEK, Tacit, pp. 27-29; J.N. ADAMS, „Were the Later Books of Tacitus Revised", Rheinisches Museum, 117,1974, pp. 323-344 (care arată că Tacit n-a avut răgazul să revizuiască textul ultimelor cărţi din Anale; încât noi nu dispunem decât de prima lor formă); Pierre WUILLEUMIER, Introducere la Tacite, Annales, al 2-lea tiraj, Paris, 1978, pp. X-XV. 12. Teoria izvorului unic sau principal a fost elaborată, sub forma unei „legi", de Heinrich NISSEN, Untersuchungen Ober die Quellen der vierten und funften Dekade des Livius, Berlin, 1863, pp. 77-78, urmat de diverşi savanţi. Această teorie a fost cu îndrituire criticată de F. Burr MARSH, The Reign ofTiberius, Oxford, 1931, p. 266 şi de mulţi alţi cercetători. Menţionăm mai ales E. CIACERI, op. cit, pp. 146-l48; Cesare QUESTA, Studi sulle fonti degli Annales di 7ac/fo,Roma, 1960, passim; A. MICHEL, Tacite, pp. 115; 148-l50; 248; E. CIZEK, Tacit, pp. 19l-l893. Pluralitatea surselor lui Tacit a fost clar demonstrată recent de P. WUILLEUMIER, op.cit., pp. XVI-XVIII, ca şi de P. GRIMAL, Tacite, pp. 76-77; 266-267; 277-278; 288; 303; 343-345; (ca1* atrage atenţia asupra faptului că, în ultima parte a Analelor, Tacit tinde să menţioneze nominatim izvoarele sale) 13. Concludentă este comparaţia care s-a făcut în privinţa unui discurs al împăratului Ciaudiu, conservat pe o inscripţie aflată ia Lyon, pe faimoasa Tabulă Claudiană. Tacit reproduce şi el acest discurs (Ann., 11,24), dar conservă numai marile linii ale cuvântării autentice. El introduce în pledoaria lui Ciaudiu exemple pe care împăratul nu le utilizase, strecoară accente ce modifică sensul ideilor cezarului, sugerează semnificaţii străine de afirmaţiile discursului. Pentru modificarea acestui discurs al lui Ciaudiu şi a altor cuvântări de către Tacit, vezi E. CIACERI, op. cit., pp. 11l-l12; 135-l39; P. GRIMAL, Tacit, pp. 30-31. 14. Pentru utilizarea foarte suplă a regulei analistice, vezi P. WUILLEUMIER, op. cit, pp. XXXVIII-XL (care subliniază că hexadele taciteice sunt divizate în triade); Judith GINSBURG, Tradition and Theme in the Annals of Tacitus, New York, 1981, pp. 5-99; 120 etc; R. MARTIN -J. GAILLARD, op. cit, I, p. 135; G. WILLE, op. cit, pp. 342-367; Etienne AUBRION, Rhâtorique et histoire chez Tacite, Metz, 1985, pp. 31; 704; 713-714; R.MARTIN, op. cit, pp. 104-l06; P. GRIMAL, Tacite, p. 262. 15. Cum evidenţiază E. PARATORE, op. cit, pp. 415-554; vezi şi U. ZUCCARELLI, op. cit, p. 161. în privinţa aluziilor la epoca Antoninilor, vezi R. SYME, Tacito, pp. 396-399; 579-581; 625-659; 691 -692; A. MICHEL, Tacite, pp. 89-99; E. CIZEK, L'âloge de Caius Avidius Nigrinus, pp. 276-294. Pentru detaşarea sceptică profesată de Tacit, vezi F. ARNALDI, op. cit, pp. 46-80 (dar noi nu credem că această dezabuzare ar exclude tonul încordat, tensiunea şi ele manifeste în Anale); R. MARTIN, op.cit, p. 143 afirmă că, după Tacit, „absolute power corrupts absolutely". 16. Pentru dezbaterea în jurul celebrei sintagme sine ira et studio, vezi E. CIACERI, op. cit, pp. 112-l13; 139-l45; A. MICHEL, Tacite, pp. 13-l7; 135; Norma P. MILLER, „Style and Content in Tacitus", Tacitus, lucrare colectivă editată de T.A. DOREY, London, 1969, pp. 99-l16, mai ales 99-l07; A.D. LEEMAN, Orationis Ratio, pp. 471; 478-479; Tacite, Histoires, 1, 1: veritas, p. 379; E. CIZEK, Tacit, pp. 191 -l96; „Sine ira et studio et l'image de l'homme chez Tacite", Studii Clasice, 18,1979, pp. 103-l13; Herbert W. BENARIO, Introduction to Tacitus, Athens, 1975, pp. 148-l58; R. SCHOTLANDER, „Sine ira et studio. Ein Tacituswort im Lichte der rdmischen Prozessordhung", Klio, 57,1975, pp. 217-226; E. AUBRION, op. cit, pp. 2-5; 19-30; 55-56; 680; 693; 697; 712-725. R. MARTIN, op.cit, p. 25 arată că Tacit încearcă să înţeleagă fenomenele relatate de el, dar cu pasiune ardentă; P. GRIMAL, Tacite, pp. 82; 171; 31l-313 evidenţiază faptul că opera lui Tacit, organic moralizatoare, nu putea echivala cu o istoriografie perfect obiectivă, dar că autorul ei trebuia să ţină seama de judecata posterităţii. 17. Pentru Tacit ca martor şi judecător al oamenilor, pentru poetica taciteică a istoriei, inclusiv pentru concepţiile-cheie de eloquentia şi fides, vezi Eugen CIZEK, „Pour un Tacite nouveau", Latomus, 40,1981, pp. 2l-36; Histoire de l'historiographie a Rome, passim; E. AUBRION, op. cit, pp. 2-32; 712-725; dar vezi şi E. CIACERI, op.cit, pp. 169-l74. R. MARTIN, op. cit, p. 24 îl situează pe Tacit la interferenţa tradiţiei polibiene cu cea isocratică. 18. Cum reliefa E. KOESTERMANN, op.cit, I, p. 56; pentru obiectivele lui Tacit, vezi şi E. CIACERI,

593

TACJT
opxit, pp. 174-l79; E. AUBRION, op. cit., pp. 8-l1; 32; 56; 697; P. GRIMAL, Tacite, pp. 19; 266-269 subliniază că Tacit dorea concomitent să nu violenteze adevărul faptului istoric şi să-l adapteze intenţiilor lui esenţiale, de fapt unei istoriografii „interioare" şi nu „exterioare" a fenomenelor. 19. Pentru cauzalitatea istorică la Tacit, vezi, între mulţi alţii, E. CIACERI, op. cit, pp. 89-l30; Jean COUSIN, „Rhetorique et psychologie chez Tacite", Revue des Etudes Latines, 29, 1951, pp. 229-237; A. MICHEL, Tacite, pp. 13-l7; 46; 110-l12; 163; 177; 239; Eugen CIZEK, „Autour de la causalite historique chez Tacite", Studien zur Geschichte und Philosophie des Altertums, Budapest, 1968, pp. 18l-l90; Tacit, pp. 183-l91; P. GRIMAL, Tacite, pp. 10l-8; 113; 173-207; 232-271; 310-337 (care însă are tendinţa de a majora excesiv funcţia transcendentului în gândirea lui Tacit şi credinţa istoricului în ciclicitatea fenomenlor istorice). Pentru rolul civilizaţiei în gândirea istorică taciteică, vezi P. DELPUECH, „Urgentibus imperii fatis:Tacite et la fin de l'Empire", Actes du IX-e Congres de l'Association Guittaume Bade, Rome, 13-l8 avril 1973, 2 voi., Paris, 1975, II, pp. 995-l018 şi Jean-Marie ENGEL, Tacite et l'âtude du comportement collectif, Lilte, 1972, p. 755. Pentru intropatie la Tacit, vezi E. AUBRJON, op. cit., pp. 708-709. 20. Mulţi savanţi, îndeosebi italieni, i-au refuzat iui Tacit orice opţiune filosofică: vezi, de pildă, E. CJACERI, op. cit, pp. 76; 90; 95; 110. De asemenea a susţinut, pe nedrept, că Tacit ar fi fost stoic John Paul ARMLEDER, „Tacitus and Professional Philosophers", The Classical Bulletm (Saint-Louis), 37, 1961, pp. 90-93 şi „Tacitus' Attitude to Philosophy", ibid., 38, 1962, pp. 89-91. Adeziunea la Noua Academie a fost evidenţiată de A. MICHEL, Le Dialogue des orateurs de Tacite, pp. 32, 138-l52 etc; Tacite, pp. 108; 122; 189; 216-231 etc; E. AUBRION, op. cit, pp. 29-30; 695; 719-723. Pentru explicaţiile dubitative ale faptelor şi mobilelor istorice, vezi mai ales Dionis M. PIPPIDI, Autour de Tibâre, Bucureşti, 1944, pp. 30-33; dar şi A.D. LEEMAN. Orationis Ratio, p. 465. 21. Pentru accepţiile noţiunilor de persona şi de dignitas la Tacit, vezi A. GERBER - A. GREEF, Lexicon Tadteum, Leipzig, 1903, pp. 1111 şi 293; şi E. CIACERI, op.cit., p. 173. Pentru libertas la Tacit, vezi A. GERBER - A. GREEF, op. cit., pp. 767769; E. CJACERI, op. cit, pp. 173-l79 (mai ales p. 176, unde exclamă: „La libertâ! Parola magica che infiamma l'anima dello

storico..."); Walter JENS, „Libertas bei Tacitus", Hermes, 84,1956, pp. 331 -352; E. CIZEK, Sine ira et studio, pp 103-l13; Pour un Tacite nouveau, pp. 2l-36; E. AUBRION, op. cit, p. 707. în legătură cu disciplina şi cu ideile clin Agricoja, W. JENS, cp. cit, p. 338 observă: „der britannischen Freiheit fehtt disciplina". Pentru obsequium şi libertas, vezi mai recent şi Meinlof VIELBERG, Pflichten, Werte, Ideale. Eine Untersuchung zu den Wertvorstellungen des Tacitus, Heft 52, Hermes, Stuttgart, 1987, pp. 128l68. 22. Pentru această aşa-numită concepţie etico-juridică, vezi E. CIACERI, op. cit, pp. 36-45. Pasiunea pusă în servirea statului, de către Tacit, elimină ceea ce R. MARTIN, op. cit, p. 38 a considerat ca paradox: un istoric, care prosperase sub împăraţi, reliefează că relaţiile între principe şi senat şe deteriorau. Tacit aprecia că trebuie slujit statul şi nu un împărat oarecare. P. GRIMAL, Tacite, pp. 46-47; 87; 110-l13; 213; 262, subliniază că participarea la viaţa civică reprezenta pentru Tacit cea mai importantă dintre obligaţiile romanilor, că servirea statului era prioritară în concepţia lui. 23. interpretarea tradiţională a acestui ablativ absolut, pentru care am optat şi noi cândva, interpretare ce afirmă că Tacit ar fi prevăzut căderea Imperiului, cu patru secole înainte de producerea ei, apare la mai mulţi cercetători. Menţionăm numai E. PARATORE, Tacito, pp. 239-241 şi Viktor POSCHL, „Tacitus und der Untergang des romischen Reiches", Wiener Studien, 59, 1956, pp. 310-320. Preferăm acum traducerea şi explicaţiile date de Alain HOULOU, „Urgentibus imperii fatis: â propos d'un passage controverse de Tacite, Germanie, 33", Melanges du Centre Jean Paleme (Saint-Etienne), 1, 1972, pp. 59-66; vezi şi P. DELPUECH, op. cit, pp. 995-l001; H. BENARIO, op. cit, pp. 36-37; E. CIZEK, Pour un Tacite nouveau, p. 34; mai ales P. GRIMAL, Tacite, pp. 136-l40; 195 (care crede că Tacit nădăjduia că germanii ar putea fi integraţi culturii Imperiului). în ce priveşte persistenţa speranţei morale la Tacit, se poate menţiona şi enunţul următor: „totuşi nu a fost veacul atât de steril în virtuţi, ca să nu fi oferit şi pilde bune" {Hist, 1, 3,1). 24. Pentru „bulevardul crimei" sau „comedia inumană", care se degajează din textul taciteic, vezi R.MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 135-l37. Pentru atitudinea istoricului faţă de cezari, de

594 NOTE
soţiile lor şi de Germanicus, vezi E. CIACEFH, op. cit., pp. 61 -65; D.M. PIPPIDI, op. cit., pp. 37-38; 75-76; A. MICHEL, Tacite, pp. 135-l53; „De Vespasien â Hadrien", Rome etnous, p. 191; D.C.A. SHOTTER, „The Debate on Augustus (Tacitus, Annals, 1, 9-l0), Mnemosyne, 20, 1967, pp. 17l-l74; „Tacitus, Tiberius and Germanicus", Historia, 17,1962, pp. 194-214; Istvan BORZSAK, „Das Germanicus bild des Tacitus", Latomus, 28,1969, pp. 588-600; Petre CEAUŞESCU, X'image d'Auguste chez Tacite", Klio, 56,1974, pp. 183-l98; E. CIZEK, Tacit, pp. 219-228; Pourun Tacite nouveau, pp. 32-33; J. WANKENNE, „Germanicus, ideal du prince selon Tacite", Les Etudes Classiques, 43, 1975, pp. 270-277; P. WUILLEUMIER, op. cit, pp. XXIV-XXX; E. KORNEMANN, Tiberius, Frankfurt, 1960, passiirr, R. MARTIN - J. GAIILARD, op.cit, I, p. 136; E. AUBRION, op.cit, pp. 419-430. 25. Vezi în această privinţă E. KOESTERMANN, op. cit., I, pp. 55-58. Pentru atitudinea lui Tacit faţă de Principat şi formele de stat, vezi E. CIACERI, op. cit, pp. 43-65 (care are însă tendinţa să-l considere republican!); E. PARATORE, Tatito,pp. 190-l94; 308-311; 327-371; 424-537; A. MICHEL, Le Dialogue des orateurs de Tacite, pp. 56-60; 73-98; Tacite, pp. 12l-207; La philosophie politique â Rome d'Auguste â Marc Aurâle, Paris, 1969, pp. 25-46; 72-78; 103-l08; Karl BUCHNER, „Imperium nullum nisi unum", L'ide'ologie de l'imperialisme romain (colocviu de la Dijon), Paris, 1974, pp. 134-l45; J.M. ENGEL, op. cit, pp. 326-427; E. CIZEK, Tacit, pp. 210-219; Pour un Tacite nouveau, pp. 32-33; H. BENARIO, op.cit, pp. 88-l47; Cornelia COGROSSI, „I problemi del discorso di Galba sulf adozione di Pisone nelle „Historiae" di Tacito e la propaganda monetale", Contributi dell' Istituto di Storia Antica, ed. de Marta SORDI, Milano, 1975, pp. 115-l22; P. WUILLEUMIER, op. cit., pp. XXIXXIV; P. GRIMAL, Tacite, pp. 106-l93; 262-263. Pentru aşa-numitul pesimism al lui Tacit, vezi E. CIACERI, op. cit, pp. 89-l29; P. GRIMAL, Tacite, pp. 16; 18; 100; 122-l23; 137; 192-l99; 231; 241; 252-256; 348 susţine dimpotrivă că Tacit era foarte optimist. Considerăm că o asemenea apreciere trebuie acceptată cu nuanţele de rigoare. 26. Pentru politica internă romană şi observaţia socio-politică taciteică, vezi E. CIACERI, op.cit, pp. 53-72; D.M. PIPPIDI, op. cit., p. 24; R. SYME, Tacito, pp. 212-235; 743-800; 834-881; Ten Studies, pp. 10; 140 etc; A. MICHEL, Tacite, pp. 15-202; „De Vespasien a Hadrien", Rome etnous, pp. 190-l91; Gheorghe CEAUŞESCU, „Concepţiile lui Tacit asupra politicii externe romane", Studii Clasice, 11, 1969, pp. 145-l55 (pentru dialectica extern-intern); J.M. ENGEL, op. cit, pp. l-l51; 17l-326; 429-430; E. CIZEK, Tacit, pp. 202-210; R.F. NEWBOLD, „The Vulgus in Tacitus", Rheinisches Museum, 119,1976, pp. 85-92. Comparaţia cu alte izvoare antice este practicată de Fi. MARTIN, op. cit, pp. 75; 87; 101; 181; 189-213; P. GRIMAL, Tacite, passim. 27. în privinţa atitudinii lui Tacit faţă de daci, vezi Eugen CIZEK, Epoca lui Traian. împrejurări istorice şi probleme ideologice. Bucureşti, 1980, p. 318; „Introducere. Sinteza daco-romană", în Eugen CIZEK - Dan SLUŞANSCHI - Mariana BĂLUŢĂ, Romano-Dacica, I, Izvoarele antice ale istoriei României, Bucureşti, 1986, p. 29. Pentru politica externă romană la Tacit, vezi E. CIACERI, op. dt pp. 72-88. Pentru discursul lui Galgacus, vezi şi E. AUBRION, op.cit., pp. 29; 691; 694. 28. Bibliografia referitoare la analiza psihologică taciteică este imensă. între alţii.vezi E. CIACERI, op. cit, pp. 75-76; 179-l80; J. LUCAS, op. cit, pp. 14-l6; 193-207 (care arată că Tacit analizează pătrunzător nu numai bărbaţii, ci şi femeile); Jean-Marie ANDRE - Alain HUS, L'histoire â Rome. Historiens et biographes dans ia litterature latine, Paris, 1974, pp. 139-l41; E. AUBRION, op. cit, pp. 608-690; 705-706; 718. R. MARTIN, op. cit, pp. 101 şi 243 insistă aaupra credinţei lui Tacit în contradicţia dintre persona publică şi intenţiile ascunse ale antieroilor lui. 29. După ştiinţa noastră, consideraţiile referitoare la structurarea timpului şi a spaţiului enunţării şi enunţului în operele lui Tacit ne aparţin integral: vezi E. CIZEK, La structura du temps et de l'espace dans l'Agricola, pp. 242-249; Structure du temps et de l'espace dans la Germanie et le Dialogue des orateurs, pp. 15-21; mai ales Tacit, pp. 15l-l74. Dar disjuncţia celor două tipuri de spaţio-temporalitate (consideraţiile foarte generale) provin din DUCROT - TODOROV - SPERBER - SAFOUAN - WAHL, Qu'estce que le structuralisme?. Paris, 1968, pp. 198-l31. 30. Pentru teoria generală a viziunii romancierului narator în general, vezi încă Jean POUILLON,

595 TACIT
Temps et roman. Paris, 1940, pp. 69-l51. Aplicarea acestei teorii la discursul taciteic am realizat-o în Tacit, pp. 98-l01; 112-l16. Pentru raporturile cu eposul şi tragedia, pentru filiaţiile cu estetica sublimului, vezi A. MICHEL, „De Vespasien â Hadrien", Rome etnous, pp. 189-l93; E. AUBRION, op. cit, pp. 52-53; 700-712; P.GRIMAL, Tacite, pp. 12-l8; 57; 77; 204; 220; 225; 238-243; 276; 293-297; 30l-304. Funcţionalitatea desăvârşită a strategiei literare taciteice este stăruitor pusă în relief de către R. MARTIN, op. cit., pp. 11; 102; 231 -235; 243 (nu ar exista o dihotomie între Tacit istoricul si Tacit scriitorul). 31. Pentru rumores la Tacit, vezi D.M. PIPPIDI, op. cit, pp. 36-50; E. CIZEK, Tacit, pp. 105-l08; I. SHATZMANN, „Tacitean Rumores" Latomus, 33,1974, pp. 549-578. Pentru ironie ia Tacit, vezi A. MICHEL, Tacite, p. 225; „De Vespasien â Hadrien", Rome etnous, p. 194; R. SYME, Ten Studies, p. 139 (unde se afirmă că „the irony is typical of Cornelius Tacitus"); P. ROBIN, L'ironie chez Tacite, Lille, 1973. Pentru amplificare şi alte procedee retorice, vezi E. AUBRION, op. cit, pp. 34-37; 686-688; P. GRIMAL, Tacite, pp. 242; 322-324.

32. Pentru teoria acestor tipuri de discurs, vezi E. AUBRION, op. cit, pp. 6l-678; aceeaşi idee apare la R. MARTIN, op. cit, pp. 232-233. 33. Pentru discursul autorului, vezi E. AUBRION, op. cit., pp. 6l-l30; pentru glose şi sentenţe, vezi E. CIZEK, Tacit, p. 63; P. GRIMAL, Tacite, pp. 114-l15; 119; 205-222; 297; 308. 34. Pentru această controversă imaginară şi concluziile ei, vezi E. AUBRION, op. cit, pp. 637-644; anterior Philippe FABIA Pierre WUILLEUMIER, Tacite, l'homme et l'oeuvre, Paris, 1949, p. 134. Pentru nararea bătăliilor, vezi E. CIACERI, op. cit, pp. 72-75. Pentru arta „tabloului", vezi lucrarea clasică datorată lui Emile COURBAUD, Les procedăs d'art de Tacite dans Ies Histoires, Paris, 1918, pp. 28-30; 121 -l69; Armando SALVATORE, Stilo e ritmo di Tadto, Napoli, 1950, pp. 192-l98, pentru arta portretului, vezi E. COURBAUD, op. cit. pp. 167-l98; D.M. PIPPIDI, op.cit, pp. 27-l09; J. LUCAS, op. dt, pp. 28-30; U. RADEMACHER, Die Bildkunst des Tacitus, Hildesheim, 1974; R. MARTIN, op. cit., pp. 106-l07 (pentru portretul lui Seian); pentru alocuţiunile atribuite personajelor, vezi E. COURBAUD, op. dt, pp. 200-228; D.M. PIPPIDI, op. cit. pp. 27-28; A. SALVATORE, op.cit, pp. 120-l29; 143-l68; J. LUCAS, op. cit, pp. 50-73. Pentru procedeele compoziţionale taciteice în general, vezi E. CIZEK, Tadt, pp. 75-98; E. AUBRION, op. cit, pp. 13l-678; Manfred Joachim LOSAU, „Amartia, Anagnorisis, Peripeteia: Tacite sur Tibere", Revue des £tudes Latines, 70, 1992, pp. 37-42. 35. Pentru ambiguitate, surpriză şi suspens, vezi E. AUBRION, op. cit., pp. 46-49. Pentru unitatea desăvârşită a structurării discursului, pentru corespondenţele dintre nivelul semnificanţilor şi cel al semnificatelor, vezi N.P. MILLER, op. cit., pp. 99-l06; Kristine GILMARTIN, „Tacitean Evidence for Tacitean Style", The Ciassical Journal, 69,1974, pp. 216-222; E. CIZEK, Pourun Tacite nouveau, pp. 28-36; R. MARTIN, op. cit, pp. 23l-243. Oscilaţiile scriiturii, în funcţie de tiparele utilizate şi de mesaj, sunt reliefate de aceiaşi ultim cercetător, op. cit, pp. 39; 161; 232-233. 36. Pentru colores la Tacit, vezi E. AUBRION, op. cit, pp. 34-35. în acelaşi discurs ai lui Galgacus şi în alte pasaje, Tacit operează şi cu valorile prosopopeii. 37. Cum demonstrează E. KOESTERMANN, op. dt I, p. 56. Tacit utilizează de asemenea - şi pe scară largă - aliteraţia. Nivelul fonic al limbajului taciteic aderă şi el la vocaţiile cele mai pregnante ale discursului scriitorului. Totodată, sentenţele şi alte mijloace stilistice conferă acestui limbaj virtuţile poantei revelatoare. Exegeza asupra scriiturii taciteice conţine nenumărate lucrări. Nu menţionăm decât E. CIACERI, op. cit, pp. 19l-l93; R.H. MARTIN, „Variatio and Development of Tacitus Style", Eranos, 51,1953, pp. 89-96 şi Tadtus pp. 214-235 (pentru care stilul taciteic este „elisabetan" şi antfciceronian), Janet BEWS, „Virgil, Tacitus, Tiberius and Germanicus", Proceedings of the Virgil Sodety, 12,1972, pp. 107-l26; J. LUCAS, op. cit, pp. 22l248; E. CIZEK, Tadt, pp. 36-68; Alain MICHEL, „Le style de Tacite", Colloque. Histoire et historiographie, lucrare colectivă ed. de R. CHEVALLIER, Paris, 1980, pp. 157-l83 (care demonstrează că stilul lui Tacit înglobează atât forma cât şi conţinutul); R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 130-l31; E. AUBRION, op.cit., pp. 37-51; 683-696; 701; P. GRIMAL, Tacite, pp. 65; 8485; 260; 299. 596

NOTE
38. lată cum se prezenta curba stilistică, „die Eniwickiungskurwe":

Anale, l-6 Anale 1l-l6 Istorii Germania Agricola Dialogul despre oratori
Pentru această curbă, pe urmele iui E. WOLFFLIN, vezi N. ERIKSSON, Studieri zu den Annalen des Tadtus, Lund, 1934, pp. 1 -l08; E. LOFSTEDT, „On the Style of Tacitus", Journal of Roman Studies, 38,1948, pp. 1 şi urm.; E. PARATORE, op. cit., pp. 35; 569. Pentru criticarea acestei teorii, vezi R.H. MARTIN, „Quibus and quis in Tacitus", Classicai Review, 18, 1968, pp. 144-l46; F.R.D. GOODYEAR, „Development of Language and Styie in the Annaies of Tacitus", Journal of Roman Studies, 58, 1968, pp. 22-31. 39. Pentru salustianism şi semnificaţia primului enunţ al Analelor, vezi E. KOESTERMANN, op. cit, I, p. 56; vezi şi Ph. FABIA P. WUILLEUMIER, op. cit. p. 150; A. SALVATORE, op. cit., pp. 33-51; A.D. LEEMAN, op. cit. pp. 472-490; R. MARTIN, Tacitus, pp. 25; 74; 10l-l09 etc. (acelaşi cercetător identifică totuşi livianisme în stilul tacfteie: tki., pp. 23; 98; 109). Pentru sinteza efectuată de Tacit, vezi E. CIZEK, Tacit, pp. 135-l42, cfar şi A. MICHEL, Le style de Tacite, pp. 157-l58. 40. Pentru recursul la moştenirea vergiliană, vezi, în ultima instanţă, R. MARTIN, Tacitus, p. 257. Afinităţile cu expresionismul petrorsian sunt evidenţiate de R. MARTIN - J. GAILLARD, op.dt, I, pp. 136-l37. 41. Receptarea lui Tacit este prezentată, între ap, de E. CtACERI, op. cit., pp. 194-208; E. PARATORE, Storia delta letteratura latina, pp. 715-716; F. WUiLLEUMIER, op. cit., pp. II-IV; R. MARTIN, Tacitus, pp. 236-243; P. GRIfcJAL, Tacite, passim.

597

XXIX. SUETONIU, FLORUS Şl ALŢI PROZATORI
Suetoniu. Viaţa
Gaius Suetonius Tranquillus aduce numeroase valenţe noi peisajului literaturii şi istoriografiei latine (în sensul ei cel mai larg). El abordează o materie pe care o tratase şi Tacit, contemporanul său mai vârstnic, într-o altă manieră şi într-o altă metodă decât cele practicate de celebrul autor al Analelor.
Nu se ştie exact nici când şi nici unde s-a născut Suetoniu. Ştim sigur că aparţinea ordinului ecvestru, ca şi tatăl lui, care servise ca ofiţer-cavaler (tribunus militum angusticlauius) în forţele militare ale împăratului Otho (SUET., Otho, 10,1). îşi petrecuse

adolescenţa şi tinereţea în Roma, cum evidenţiază el însuşi (Ner., 57, 4; Dom., 12,6). S-a născut probabil între 69 şi 75 d.C, poate chiar în 70 d.C, mai degrabă la Ostia, portul Romei - unde va îndeplini şi funcţia de pontif al zeului Vulcan - decât la Hippo Regius, oraş din Africa de Nord, care îl va celebra mai târziu. Trebuie să fi suferit de anumite complexe şi să-şi fi cenzurat pulsiunile, căci operele sale atestă comportamente de „voyeur", de om foarte curios, homo curiosissimus, cum a fost caracterizat. Căci interesul său pentru curiozităţi a explorat avid viciile şi deformările de toate tipurile, inclusiv sexuale. A dobândit însă o cultură erudită şi a beneficiat de sprijinul lui Pliniu cel Tânăr, care îl considera un intim al lui (Ep., 1, 18; 24, l-4; 3, 8; 5, 10). Este probabil că l-a însoţit pe Pliniu în Bithynia, întrucât îi plăcea să călătorească. După moartea lui Pliniu, a frecventat cercul cultural-politic ai lui Septicius Clarus, datorită căruia cariera sa ecvestră a progresat spre culmi foarte înalte, cum reliefează o inscripţie descoperită la Hippo Regius1. Astfel a devenit procurator şi conducător al biroului documentelor imperiale -a studiis- şi al bibliotecilor principelui -a bibliothecis-, ca să dirijeze, sub Hadrian, începând din 118 d.C, corespondenţa în latină a cezarului, în calitate de procurator ab epistulis latinis. Astfel, el a devenit membru de frunte al consiliului principelui, a controlat cancelaria imperială, arhivele, şi a redactat sintezele necesare lui Hadrian. Astfel, Suetoniu devine unul dintre cei mai importanţi sfetnici ai lui Hadrian. Brusc, în 122 d.C, după cinci ani de carieră fulgurantă, a intrat în dizgraţie, ca şi Septicius Clarus, prefectul pretorienilor. S-a afirmat că cei doi se purtau prea familiar cu împărăteasa Sabina (HIST. AUG., Hadr., 11, 3); însă, pe lângă o intrigă politică, Hadrian trebuie să fi fost contrariat de sfaturile pe care, discret, i le oferea Suetoniu în biografiile lui. Nu se ştie ce s-a mai întâmplat cu Suetoniu. El a murit, poate, la Hippo Regius (unde se stabilise), prin 130 d.C.2.

598

OPERA. DESPRE BĂRBAŢII ILUŞTRI

Opera. Despre bărbaţii iiuştri
t şi intelectual de cabinet - literar, dar şi administrativ -, om de studii temeinice, scholasticus, după cum îl caracteriza Pliniu cel Tânăr (Ep., 1, 24, 4), Suetoniu a alcătuit o operă vastă, atât în latină, cât şi în greacă, din care nu s-a conservat decât o mare parte dintre biografiile sale.
Diverse mărturii antice şi posterioare înregistrează liste de numeroase lucrări suetoniene. în greceşte, Suetoniu ar fi scris despre glumele de la eleni, ca şi despre injuriHe lor, despre politica lui Cicero, despre obiceiurile, legile şi spectacolele romane etc. S-au pierdut şi lucrări redactate în latină, ca vasta enciclopedie numită „Păşuni" sau „Ierburi (diverse)", Prata, în nouă sau zece cărţi, probabil reducţie a unei voluminoase opere cu titlu similar, alcătuită în greceşte, către 90 d.C, de către Pamphilos din Alexandria. Nu cumva alte titluri de lucrări suetoniene, scrise în latină, se referă nu la opuscule independente, ci doar la capitole din Prata? Unele dintre aceste titluri par foarte interesante, ca „Despre regi", De regibus, probabil un istoric al regilor, sau .Despre organizarea îndatoririlor", De institutione officiorum, relevantă pentru experienţa administrativă şi pentru concepţiile suetoniene cu privire la structura statului roman. De asemenea, Suetoniu a scris şi despre curtezanele celebre, De claris meretricibus.

\_S-a păstrat parţiar o amplă culegere de biografii intitulată „Despre bărbaţii iluştri", De uiris Hlustribus, publicată prin 113 d.C. şi hărăzită unor vestiţi oameni de cultură. De fapt, Suetoniu a operat aici o selecţie, un canon, şi a preconizat prevalenta factorului cultural asupra celui politic, concepţia elenistică despre paideia, humanitaş? tocmai pentru că nu a adăugat în titlu Jn litere", in litteris3.
Pe secţiuni, Suetoniu trata despre istorici, oratori, filosofi, poeţi, gramatici şi retori. Cu excepţia ultimelor două compartimente, nu ni s-au conservat decât puţine biografii, de altfel mutilate, precum cele ale lui Terenţiu, Horatfu, Vergiliu şi Lucan din Despre poeţi - Pliniu cel Bătrân - din Despre istorici- şi Passienus Crispus - din Despre oratori. Biografiile poeţilor au fost ulterior folosite şi remaniate de filologii posteriori. Oricum, Suetoniu pare a fi fost favorabil lui Terenţiu şi Horaţiu, însă ostil lui Lucan. S-au conservat, aşadar, mai bine compartimentele care poartă astăzi ca titlu de opuscul independent „Despre gramatici şi retori", De grammaticis et metoribus. Se pare că Suetoniu a alcătuit, ca ultim compartiment al culegerii de literaţi celebri, tocmai cel consacrat gramaticilor, căci în prezentarea vieţilor acestora ei avansează mai profund în istoria recentă a Romei, decât în alte secţiuni. Ca modele pentru acest compartiment, Suetoniu a utilizat texte din Varro, Nepos şi Hyginus, iar ca izvoare de informaţie a recurs la Cicero, Seneca Retorul şi Quintilian. în realitate, nu ni s-au păstrat decât douăzeci de notiţe biografice şi patru scurte capitole introductive din Despre gramatici, ca şi prologul şi cinci scurte biografii de retori, la care se adaugă, în Despre retori, doar numele ceior prezentaţi ori succinte fragmente din încă zece medalioane biografice. De asemenea, Suetoniu se limitează numai la biografii de profesori (De gram., 4, 11; 25, 19) şi lasă deoparte pe cei ce nu predaseră interpretarea complexă, literar-lingvistică, a textelor sau arta declamaţiei, chiar dacă se numeau Varro sau Caesar.

\h aceste minibiog rafii, Suetoniu oferă mai ales detalii preţioase asupra vieţii particulare a gramaticilor şi retorilor, ca şi despre învăţământul realizat de ei.) El îşi începe concisele medalioane biografice prin date cu privire la originea profesorului respectiv şi trece în continuare la anecdote relative la existenţa acestuiaS[Timbrul general este neutru doar în aparenţă. *\
599

SUETONIU, FLORUS Şl ALŢI PROZATORI

Căci materia biografiilor, oricât de concentrată, ca şi structurarea ei, comportă o anumită atitudine. Şaisprezece notiţe biografice se învederează favorabile personajelor figurate, cinci mai degrabă ostile, iar şapte apar ezitante. încât acest biianţ general, deşi bazat pe un text fragmentar, reliefează umanismul biografului, încrederea lui în potentele culturii, care l-au determinat să selecteze mai ales personaje elogiabiie. Amprenta Noii Academii, la care ne vom referi mai jos, l-a determinat totuşi să insere şi profesori reprobabili. Suetoniu pare a blama mai cu seamă gramatici favorabili stilului nou şi chiar unii aticişti arhaizanţi. Biograful optează limpede pentru clasicismul ciceronizant4.

Vieţile celor doisprezece cezari
Q)ar „opera majoră", opus maius, a lui Suetoniu a fost culegerea de biografii intitulată „Vieţile celor

de unde şi recurenţa unor teme şi idei. Trebuie să se fi inspirat. unde figura.a demonstrat conştiinciozitatea depusă de Suetoniu în consultarea unui mare număr de izvoare. un arbore genealogic al lulWor. dignitas. Biograful a atestat moralism autentic şi. diverse materiale din arhivele locale sau ale marilor familii. Mesajul suetonian Am arătat că Suetoniu nu nutrea doar cultul cancanului pitoresc. De altfel biograful a recurs şi la informaţiile unor martori oculari sau la experienţa sa personală. FLORUS Şl ALÎI PROZATORI dar că se cuvine ca ei să respecte pe ceilalţi cetăţeni. noi credem că Suetoniu a publicat-o la sfârşitul anului 121 sau la începutul lui 122 d. omiţând ceea ce nu corespundea imaginii pe care şi-o făurise despre cezarul prezentat în biografia respectivă. care legitimase biografia politică şi detaliul cancanier. jocurile. Pliniu cel Bătrân. mai ales în Vieţile celor doisprezece cezari. a realizat istorie moralizatoare8. în interiorul unui stat monarhic. dimpotrivă. care conţine biografia lui Euripide. Totuşi. ca în Despre bărbaţii iluştrişi a trebuit să nareze în ordine vieţile următorilor: lulius Caesar. testamente. 3). Biograful n-a operat niciodată cu un izvor unic sau principal. părintele /evoluţiei suetoniene". Suetoniu era înzestrat cu o autentică sensibilitate de istoric. unei cooperări între senatori. Unele din aceste izvoare au fost utilizate şi de Tacit. Nero. el nu a fost un prizonier al surselor sale: a manipulat adesea materialul oferit de izvoare. la diverse documente de arhivă cunoscute temeinic. cândva preconizată. la scrisorile. unde introducea succesiv datele culese din lecturile sale ori din investigaţiile meticuloase pe care le întreprinsese. că el tratează domenii istorice rar sau deloc abordate de istoriografia analistică: realităţi administrative şi juridice. operele literare ale împăraţilor. dar şi în celelalte. pare însă a anula opoziţia. Vespasian. pe demnitate. a dat note bune şi rele. Plutarh şi Cassius Dio. Suetoniu a combinat sistematic informaţiile provenite din cele mai diverse surse pentru că lucra pe „fişe". cavaleri şi curtea imperială. la pamflete sau elogii. de asemenea. Suetoniu a adoptat totuşi. încât a apelat la multe surse de o calitate îndoielnică. din autobiografia lui August. Claudiu. Am arătat mai sus că Suetoniu îşi manevra cu iscusinţă informaţiile de care dispunea. şi pe persona. Vitellius. Dedicaţia. chiar Seneca Filosoful. Deşi nu se poate exclude o datare mai tardivă a acestei culegeri biografice. însă şi numeroşi erudiţi. care acordau generos avantaje populaţiei. care privilegia discursul erudit. Descoperirea unui papir.C. Gaius-Caligula. ale strategiei biografice? Celebrul savant german Friedrich Leo şi alţi cercetători i-au atribuit mai cu seamă filiaţii cu biografia elenistică de tip alexandrin. Cândva. Titus. Biograful atribuie lui Vespasian opinia că senatorii trebuie să deţină un statut privilegiat. Suetoniu asumă optica birocraţilor. atitudini precise faţă de izvoarele utilizate6. El a consultat un mare număr de surse literare în primele două biografii. Sau altfel spus. viaţa cotidiană a romanilor7. Despre bărbaţii iluştri constituise mai ales un antrenament în vederea alcătuirii unor biografii politice.. 9. Cu toate că uneori gustul pentru curiozităţile picante şi cancanuri l-a împins 600 T VIEŢILE CELOR DOISPREZECE CEZARI să relateze detalii care nu sprijineau această imagine. Galba. El a recurs abundent şi la izvoare . pentru a explora aplicarea socială a viciilor şi virtuţilor.128 d. temeinic guvernat de împăraţi. aspecte ale „evergethismului" principilor. a cancanurilor pitoreşti în general. Dar care sunt modelele literare ale lui Suetoniu. al detaliului precis. ciceronianul Suetoniu năzuia să aplice vremii sale concepţia relativă la „înţelegerea ordinelor". datorată lui Satyros. Dar noi vom neglija această împărţire. Asinius Poliio. mai ales deoarece înţelesese că toată puterea se afla în mâna principilor. El s-a documentat mai scrupulos ca alţi istorici şi n-a realizat o ierarhizare a izvoarelor sale.primare". pe baza unui contract. Vieple celor doisprezece cezari au fost divizate în opt cărţi. concordia ordinum. Aufidius Bassus. elevata calitate morală a unor cezari. unde referinţele la surse sunt mai rare. încât Suetoniu a vrut să sugereze monstruozitatea sau. am spune noi. ci şi cel a! documentului. dat fiind că fiecare biografie constituie o unitate autonomă.C. . De fapt. unde menţionează numele a douăzeci şi cinci de autori. inscripţii. Suetoniu nu a putut efectua o selecţie a personajelor prezentate. înalţilor funcţionari care frecventau curtea imperială. construcţiile imperiale. S-a constatat la Suetoniu chiar primatul documentelor directe asupra izvoarelor literare. Oîho. destul de frecvent. pentru că biografia îi permitea explorarea vieţii particulare a oamenilor. 601 SUETONIU. Suetoniu i-a consultat pe Titus Livius. îndeosebi din elogiile funebre romane. aproape ca un judecător. din scenele reprezentate pe Columna lui Traian şi pe arcul de la Benevent. Seneca Retorul. Tiberiu. Suetoniu descinde prin excelenţă din Cornelius Nepos. savantul german a demonstrat că biograful a utilizat mentalitatea romană a vremii. rece.doisprezece cezari" Vitae duodecim Caesarum. dedicată lui Septicius Clarus. mai cu seamă pe cavaleri (Vesp. în principal. expresia exterioară a personalităţilor. Ulbrich Lambrecht a evidenţiat că Suetoniu prezintă istoria Romei sub formă de biografii. Wolf Steidîe. realizate în mediile senatoriale. între biografiile de tip alexandrin şi cele de tip peripatetician. A consultat actele senatului şi ale poporului roman. în evul mediu. Desigur că materialul necesar întocmirii ei a fost parţial strâns încă din timpul domniei lui Traian5. Cluvius Rufus. faptele concrete ale împăraţilor. eventual până în. în orice caz. Fabius Rusticus. El a scris în funcţie de anumite opţiuni morale şi politice. dat fiind sarcinile îndeplinite de el în administraţia imperială. Şi. S-a relevat. Servilius Nonianus. cultura vremii şi gusturile intelectuale ale cezarilor. poate. De altfel. August. adăugăm noi. s-au pierdut. Domiţian. El fusese însă prietenul lui Pliniu şi împărtăşea opiniile acelor cavaleri doritori să colaboreze cu senatorii. de altfel. întemeiată. sursele de inspiraţie ale tiparelor folosite. câteodată. deşi şi-a filtrat destul de abil materialul oferit de izvoarele lui. ca şi începutul biografiei lui lulius Caesar. a demolat vechea imagine a unui Suetoniu iresponsabil faţă de sursele lui. ce vehiculaseră analiza personajelor pe rubrici.

să-i coboare de pe piedestalele solemne pe care îi aşezase propaganda imperială. adică pentru demnitate. într-un enunţ: „Spun unii că chiar însuşi Domiţian a visat că îi crescuse o cocoaşă de aur pe grumaz şi a fost ferm convins că astfel se prevestea. căci principele autoritar nu trebuie să fie nici tiran şi nici stăpân. Titus). în orice caz moralizant. cezari buni. şi rol bine împlinit. îndeosebi ale Capitalei. Otho. îşi împarte cezarii în patru categorii. pietas. Pentru că el nu crede. s-a şi petrecut în scurtă vreme. Domiţian). cum era normal. maiestas. o stare mai fericită şi mai prosperă a statului. Esenţială îi apare buna servire a statului. împăraţi răi şi vicioşi (Tiberiu. biograful militează pentru metavalorile noi. 15. erou taciteic şi martir al libertăţii. blamează pe Helvidius Priscus. mai ales. de altfel. datorită cinstei dezinteresate şi moderaţiei (abstinentia et moderatione) principilor care i-au urmaf (Dom. 23.. El s-a învederat maliţios faţă de principii secolului I d. Galba. ameliorarea administraţiei imperiale. Vespasian). ridiculizează vanele tentative de restaurare a regimului republican la moartea lui Gaius-Caligula (CI. cei mai buni principi (August. dignitas. abstinentia. au încercat să influenţeze masiv politica şi conduita sa11. chiar un partizan al unui absolutism relativ moderat. Or. Jacques Gascou a degajat din discursul biografic suetonian un ideal de principe. Claudiu perturbă simetria. căci el se apropie simţitor de a doua categorie şi nu de a treia. împăratul cel mai detestat de el).C. a căror importanţă politică o recunoaşte.numai primele 7 capitole din biografia lui Gaius-Caligula comportă o scurtă biografie elogioasă a lui Germanicus -. Insă Suetoniu şi-a dirijat atenţia mai ales spre viaţa particulară a principilor. bilanţul este nefavorabil cezarilor secolelor anterioare şi nu Principatului. ci şi de o judecare pătrunzătoare a marilor orientări ale gestiunii imperiale. Suetoniu voia să destabilizeze structurile şi modalităţile biografiilor encomiastice. clemenţa. prin care Suetoniu şi Septicius. întrucât îl sfidase pe Vespasian (Vesp. Oricum. pe care îl servise tatăl scriitorului. Suetoniu îşi propune să ofere o lecţie moralizatoare împăraţilor prezentului şi viitorului. autentică. dar cu defecte (lulius Caesar. Vitellius. persona profundă. De altfel. ceea ce. Hadrian.4). nu se poate considera că Suetoniu ar fi reprobat politica lui Hadrian. mai ales.. este declanşată de simpatia faţă de acesta din urmă. să le smulgă de pe chip masca oficială. ucigaşul lui Otho. ca şi anumite reticenţe faţă de Nerva şi Traian. De aceea. un „evergethism" ponderat. astfel. (ba şi Pliniu cel Tânăr. mai umanizate7)nsuşi Domiţian este umanizat. s-a simţit contrariat şi din pricina intrigii politice. Atitudinea ostilă faţă de Galba şi. Antoninilor li se 602 MESAJUL SUETONIAN confereau tocmai virtuţile cardinale ale principelui ideal. moderatio. Predică. 10. discursul biografic suetonian dă seama nu numai de o documentare temeinică şi de elucidarea anumitor aspecte mai puţin cunoscute ale politicii şi vieţii Imperiului. 2). şi cinstea dezinteresată. cărora asociază atitudinea cetăţenească. să le arate ce trebuie şi. încât bilanţul general pare uşor nefavorabil cezarilor. Prin urmare. Acestor virtuţi se opun viciile despoţilor. se străduia. mai degrabă. desigur.. că nu-i plăceau banchetele prelungite şi . imaginile tuturor cezarilor deveneau mai nuanţate. încât judecă cezarii mai ales în funcţie de modul în care se achitaseră de gestiunea lor. dominus9. de asemenea. elogiază pe August fiindcă nu restabilise republica (Aug. Este oare întâmplător faptul că Suetoniu nu a narat biografiile primilor Antonini? Mutaţiile întreprinse de Hadrian în politica imperială. care transcende împăraţii!10 Astfel. ce nu trebuie să f Dar care este atitudinea sa faţă de Antonini? Mai degrabă favorabilă. cum reclamau de altfel tradiţiile biografiei. mai ales. asociaţi cu împărăteasa Sabina. în posibilitatea concilierii între Principat şi libertate. La rândul nostru. aşa cum îl închipuia Suetoniu. lată de ce şi-a început biografiile politice prin nararea vieţii lui Caesar. fondat pe practicarea unor virtuţi ca moderaţia. Or. cezari ca Otho şi Titus domniseră foarte puţin. au putut să-l determine să evite prezentarea vieţii acestora. Dar acest enunţ constituie ultima frază din Vieţile celor doisprezece cezari. De aceea. şi măreţia. faţă de Vitellius. cum reliefează el însuşi. Căci Suetoniu este un monarhist. 2-7).l Maliţiosul Suetoniu Această maliţie n-a fost totuşi gratuită. mai ales pietatea. Nu credem însă nici că el îl elogia fără limite. 28. Suetoniu a înţeles că bazele sistemului monarhic au fost aşezate de lulius Caesar şi nu numai de August.Suetoniu dispreţuieşte pe liberţi şi preconizează un paternalism imperial riguros faţă de plebe. duilitas. am reliefat cândva că Suetoniu. ce nu constituia o sinecură. Deoarece nu a contat doar faptul că numele acestuia a devenit un element fundamental al titulaturii principilor romani12. viaţa particulară îi oferea un teren prielnic explorării aspectelor celor mai sordide ale personalităţii cezarilor. Nero şi. triumfaleEI voia să demistifice cezarii. Cum am arătat. să-i îndemne la moderatio şi Ia abstinentia. puţin preocupat de personajele secundare ale biografiilor . Ca să nu ne mai limităm decât la un singur exemplu. după moartea lui. fiind investit aşadar cu un caracter programatic. o discipKnă severă a militarilor. care tindea spre un autoritarism potenţat. în vreme ce fusese favorabil profesorilor. 2-3).. clementia. Dar. în Despre gramatici şi retori. pendinte de patru paradigme: monştri imperiali (Gaius-Caligula. Suetoniu arată că acest cezar era uneori auster. precum Tacit. Pe de altă parte.

Totuşi.50. uita priuata. climaxuri şi anticlimaxuri. căci tinde destul de limpede spre anumite opţiuni politice şi spre o judecare a cezarilor. Oricum. profesorul său.. în afară de aceasta. biograful critică documentarea fui Tacit.4). 52. Desigur. în afară de aceasta. El însuşi consultase în arhivele imperiale bruioanele poemelor ultimului iuiio-Claudian. adică alegaţiile atribuite personajelor evocate. şi virtuţi. 22. 1 etc). 1. Ele sunt nefavorabile unor cezari . Precum şi utilizarea precisă a terminologiei politice13. pe care îl admira atât de mult. Cai. pe care îndeobşte îl vehiculează scriitorul. de analiştii şi autorii de istoriografie panoramică. Lasă însă totdeauna cititorului putinţa de a opta şi pentru altă părere. avid de curiozităţi şi amănunte stranii.lulius Caesar. precum şi. uita publica. O adevărată polemic? . este coroborat de alte mijloace. dozajul virtuţilor. propunând mai multe grile de lectură. pentru semne miraculoase. Macrosintaxa textului sau compoziţia într-adevăr\Suetoniu preferă caracterizarea indirectă a personajelor sale. 16. discursul biografic comportă adesea opoziţia între „timpurile tari" ale textului. cum susţinuse Tacit (Arin. în stârşiî. Pe de altă parte. ca şi Tacit. ci preferă să urmărească atent comportamentul lor. 76. sugerând o impresie de ansamblu. când revelează caractere umanizate. 603 SUETONIU. ca şi semnificaţia prodîgiului. 2. în care forţa narării apare sensibil diminuată. Suetoniu aderă ia probabilismul Noii Academii. sau Pliniu cel Tânăr. 2-3). Vom vedea că Suetoniu. Antiteza între viaţa publică. 1. Acestea se constituie în gradaţii ascendente ori descendente. ca şi Tacit. Macrosintaxa textului suetonian se deosebeşte fundamental de cea practicată de Tacit. Numai dozarea viciilor şi virtuţilor diferă de la o biografie la alta. într-un pasaj relevant . însă evenimentele sunt prezentate fracţionat. biograful se dovedeşte probabilist şi faţă de probabilism. Vitellius . pline de ştersături şi adaosuri. viciilor şi faptelor neutre. Desigur Suetoniu privilegia detaliul picant sau bizar. îşi caută un alibi pentru sine. Portretele fizice dobândesc aceeaşi funcţie. . Probabilismu! explică şi de ce Suetoniu evită termeni polarizanţi. cu o gravitate simplă. 19. când afirmă că greşesc cei ce susţin că Nero şiar fi scris versurile ajutat de alţii. la exigentele lui Hadrian. 14. căci biograful respectă parţial mărturiile sculptorilor. dar mai puţin meticuloasă decât a sa. Nero.nopţile albe.. pare a recomanda lui Hadrian evitarea absolutismului represiv. mai ales glumele şi calambururile. ca şi Tacit.relativ discretă . pe care cândva le-am notat cu +.şi favorabile altor principi . Ca şi Cicero. Nu numai că discursul este focalizat în jurul personajelor principale. 1."] Deşi caracterizările drecte emerg uneori din discursul biografic (Caes. prevalează în chip manifest. adică între vicii.şi 0.. nu se referea el oare la Suetoniu. 1). 21. survin în momentele decisive ale „intrigii" biografice. Tit. prin utilizarea acteTor săvârşite de ele.. serioasă. tendinţelor propriului său psihic. FLORUS Şl ALŢ! PROZATOR! roman. 1. şi „timpurile slabe". Tacit putuse să reprobe nu numai propensiunea suetoniană pentru cancanuri. Otho. ci şi unui orizont de aşteptare al publicului ' Nu putem şti dacă Suetoniu n-a fost şi el rău impresionat de eliminarea fizică a lui Avidius Nigrinus şi a generalilor lui Traian. De altfei Suetoniu se străduieşte să generalizeze valoarea cancanului. Dar când caută pretutindeni atât binele cât şi răul. ca să sprijine tendinţa generală a discursului. Gaius-Caligula. de asemenea existente în textele suetoniene. pariază pe aprecierea cititorului şi. A fost un maliţios „pince-sans-rire". care atestau o trudă personală foarte serioasă {Ner.August. protectorul său. trăsăturile fizice sunt imaginate ca nişte complemente ale calităţilor morale14. învestite îndeobşte cu o semnificaţie morală. Când marele istoric artist persifla scriitorii care îşi delectau cititorii cu ajutorul unor poveşti fabuloase şi a anumitor anecdote stranii (Hist. dormea conştiincios. Factorul cronologic este îndeobşte neglijat. „harnic" şi „leneş". căci biografiile politice nu erau scrise? La rândul său. şi viaţa particulară. El critică adesea împăraţii care se purtau crud cu senatorii. iar cel „eidologic". violent al unor cezari anteriori. Dar aceste intervenţii directe 604 MACROSINTAXA TEXTULUI SAU COMPOZIŢIA ilustrează tendinţa de a sprijini orientarea generală a unui discurs aparent impersonal. totodată. uirtutes. ca şi Quinîilian. 2).. Cercetătorii au arătat că chiar citatele. impersonal. Titus. la lucrările de tinereţe ale acestuia. Oricum. precum Tacit.s-a încins între Suetoniu şi Tacit. Ele sunt structurate după normele fiziognomoniei. în cadrul unui behaviorism „avânt la lettre". fireşte. aplicate cu supleţe. adică descrierea caracterelor pe categorii şi rubrici. 75. Biograful prefera să dezvăluie răul cu o maliţie serioasă. pe care o vehiculează discursul suetonian. uitia. manipularea materiei. probabilismul se adaptează foarte bine tonului aparent rece. Tiberiu. 5.. în funcţie de „categorii" care nu au nimic comun cu redarea fluxului temporal. unde naraţia devine intensivă şi deosebit de semnificativă. El răspundea astfel nu numai tendinţei de a demistifica cezarii. după o scurtă plimbare solitară {Dom. ci şi cea pentru prodigii. E! converteşte detaliul în manifestare sau exemplu ale unei importante trăsături de caracter. Ner. îndeosebi în versuri. cum ar fi gradaţia efectelor. a cezarilor nu coincide totdeauna cu o altă opoziţie fundamentală. Suetoniu nu recurge la analiza directă a interiorului psihicului personajelor. ca „bun" şi „râu".

care iubea straşnic concizia" (HIST. se izola de obicei câteva ore şi câtva timp nu prindea decât muşte. existenţa până la apogeul ei. 1). de fapt discursiv. facta. Uneori. „sănătate". un tipar unitar al biografiilor suetoniene. când I-a întrebat cineva dacă se afla o persoană împreună cu cezarul. cadrul poetic. cum opina cândva Friedrich Leo? Ipoteza lui Leo a fost aspru şi chiar exagerat criticată. S-ar spune că Suetoniu voia să urmeze pilda lui Caesar şi. dimpotrivă. Morţile lui Nero şi lui Vitellius prilejuiesc biografului o anumită artă a mizanscenei. pe de alta. Suetoniu a inspirat portretul pe care Albert Camus l-a făurit lui Gaius-Caligula. că se poate degaja un tipar biografic. Suetoniu era un adept al scriiturii ciceroniene şi al celui de al doilea clasicism. dar chiar din acest enunţ rezultă că Suetoniu structurează concis sectorul cronologic -summa(tim) -. biograful însuşi îşi defineşte programatic metodologia. 3. să reabiliteze stilul vechilor cronici latine. Referindu-se la figurarea vieţii lui August. Frazele lungi din discursul său auctorial . biograful îşi începe expunerea pe plan cronologic şi prezintă succesiv familia cezarului înfăţişat. Suetoniu strecoară discrete efecte dramatice în biografiile consacrate cezarilor interesaţi de teatru! Abundă micile detalii pitoreşti. Istoria Augustă îl proclama „scriitor foarte curat şi foarte limpede. alcătuit sincronic şi în detalii . vocabularul clasic. Acestui catalog de virtuţi. S-a remarcat că. altă dată dramatizate. De aceea. ca în următoarea secvenţă referitoare la Domiţian: „La începutul Principatului său. însă atestă pe cel al absurdului grotesc. asupra celei mai vechi secvenţe. în vreme ce alţi istorici alocau un spaţiu de scriitură mai amplu evenimentelor recente. Urmează un foarte important sector eidologic. Emerg totuşi adevărate scenarii. deoarece biografiile lui lulius Caesar şi August sunt concomitent cele mai lungi şi cele mai minuţios compuse. Suetoniu sublinia astfel că orientările Principatului se datorau primilor doi cezari. pe scurt în virtuţi şi vicii. la rândul lui divizat în fapte. etapele carierei. Astfel. cultură etc. analizele psihologice. Ultimul compartiment încorporează portretul restrâns al personajului figurat .pentru poetica prozei suetoniene. aplicat cu supleţe de autor.. precede portretul restrâns. economia de mijloace lingvistice. faptele diverse. pe care le străpungea cu un condei foarte ascuţit. probabil. De altfel. sau calităţi bune. pe care îl persiflase Cicero. Structura suetoniană traduce stilul unui înalt funcţionar. accesul la puterea imperială. 1). al deriziunii reci. spre absurdul funambulesc. desigur perfecţionat. firesc. înregistrează scene de un colosal comic negru. sintaxa gramaticală. Vibius Crispus a răspuns 606 SCRIITURA Şl IMAGISTICA SUETONIANĂ cu umor: nici măcar o muscă" (Dom. în funcţie de specificul fiecărei „vieţi" şi de intenţiile moral-politice. totuşi. Suetoniu insistă. De regulă. iar. Oricum. precum şi moartea. în repetate rânduri. care câteodată au chiar un titlu indicat la amorsarea lor: „frumuseţe". AUG. voi urmări părţile ei nu în funcţie de timp. 9. statura etc. ci şi proza sa metrică. alegaţiile personajelor şi unele efecte dramatice animă sensibil discursul biografului. Este regratabil că nu ni s-a conservat prologul Vieţilor celor doisprezece cezari. fraza scurtă. încât a compus mai iute şi mai neglijent ultimele „vieţi" ale cezarilor. ostentativ antiretorică. cum am arătat. fapte neutre şi vicii. în această privinţă. naşterea lui. Totuşi. uneori romaneşti. ale lui Suetoniu. 1)*. sănătate. cronologic narată. mai amplu expusă. revelarea caracterelor personajelor se realizează pe „rubrici". încât. -. el era grăbit: voia să publice mai repede culegerea sa de biografii.fizic. 605 SUETONIU. Suetoniu se manifestă ca un precursor al analizei sincronice a structuraliştilor. Suetoniu obligă cititorul să-i contemple personajele parcă sub lupă. Suetoniu utilizează un stil de cancelarie. Pe când semnele prevestitoare. ci pe rubrici. Suetoniu inversează această ordine. prin urmare. care era axat pe enumerarea rapidă a unor detalii sau exemple de mărci morale. încât s-a afirmat cu sagacitate că face o frumoasă carieră postumă de scenarist. scriitura suetoniană se evidenţiază pretutindeni prin austeritatea sa rece. întotdeauna conceput ca eidologic. centrul real al biografiei. Atestă această opţiune nu numai consideraţii din Despre gramatici şi retori. lăudabile şi fapte sau calităţi reprobabile. Lipsesc discursurile. Desigur însă că Suetoniu privilegiază concizia. Biografia lui Domiţian. i se ajustează o scriitură rece. consecinţă a evoluţiei viciilor. per species. în discursul biografic suetonian. el exclamă: „După ce am înfăţişat ca şi esenţialul vieţii lui. în funcţie de semnificaţia morală a biografiei şi de năzuinţa suetoniană de a mânui mai adecvat materialul ei.. Firmus. alternanţa între un stil narativ mai amplu. şi un stil de „catalog" foarte concentrat. mai ales. pe de o parte. moartea. forma. ca să poată să fie arătate şi cunoscute mai limpede" (Aug. Credem. am spune din nou metapolitice. unde poetica biografiei era. Pe lângă gradaţiile mai sus consemnate. în Despre gramatici şi retori.singillatim. Nu este înzestrat cu simţul umorului savuros. ca şi în Vieţile celor doisprezece cezari. parcă impersonal alcătuit şi de factură comportamentalistă. De fapt. menţionată în fraza anterioară. de exemplu în biografiile lui Nero şi Domiţian. FLORUS Şl ALŢI PROZATORI Survine. Petroniu i-a servit drept precursor.. implică un joc subtil al factorilor cronologici şi eidologici. Aviditatea suetoniană de cancanuri şi anecdote îl conduce. A stimulat filme recente. S-a reliefat că ea este valabilă numai pentru o minoritate a biografiilor cezarilor15. moravuri. Oar. întrebarea următoare: există sau nu o „schemă". Scriitura şi imagistica suetoniană Cercetătorii moderni au constatat. în acest caz. dialogurile şi. ualetudo. întrucât chiar sobrietatea stilistică poate comporta un tragism intrinsec. în vreme ce prevalează compartimentul eidologic.

Acelaşi principe închidea ochii şi îşi acoperea capul când auzea zgomotul tunetului sau vedea un fulger. Henriette. la metafore şi la termeni figuraţi. pe când cel al vieţilor cezarilor se realizează îndeosebi ca negativ. ariditatea imagistică şi a scriiturii îl conduce pe Suetoniu la o anumită stângăcie stilistică16. Toţi cei pasionaţi de curiozităţi. a organizat o întrecere între Corneille şi Racine pe tema Berenicei. 23. Suetoniu privilegia imagistica de asemenea vizualizantă. 2).C.. ostil principilor. Gavrilu I. pe care o asumă biograful. Suetoniu a completat cu sârguinţă discursul fascinant asupra secolului I d. dacă furtuna creştea în intensitate. Metastasio s-a inspirat din Suetoniu în melodrama La clemenza di Tito. uneori chiar pasionante. Suetoniu ocupă un loc important. în pofida tonului său aparent egal şi stilului de cancelarie. consacrate în epoca imperială. autorul privilegiat de un public auster. ambii prieteni ai lui Pliniu. însă legitimate de opţiuni metapolitice clare. biograful îi atribuie gesturi funambuleşti. Iar exegeza ştiinţifică mai recentă a contestat total imaginea unui Suetoniu care şi-ar fi alcătuit fără discernământ biografiile. până la Amian. sincronismul şi anecdoticul suetonian atrag masiv interesul cititorului contemporan. totuşi. într-o literatură latină până atunci numai moderat preocupată de dezvoltarea ei. ambii adepţi ai Noii Academii şi dispuşi să deformeze istoria.. a utilizat pe scară largă structuri biografice preluate din Suetoniu. El se află departe de valoarea artistică a marelui geniu istoric roman. Totuşi. 22. Viaţa şi opera în vreme ce Suetoniu hărăzea biografiei o carieră strălucită. Florus. Practic. în spaţiul cultural românesc. culturale. o nouă orientare a biografiei antice. Geroc. însă a constituit un autentic anti-Tacit. aşadar.. fiica lui Carol I Stuart al Angliei. Munteanu a publicat prima tălmăcire românească a biografiilor cezarilor. Eginhard. precumpăneşte în biografiile suetoniene. biograful anunţă expansiunea aticismului arhaizant. Florus exprima creşterea interesului pentru istoria scurtă. Cum am arătat. de altfel foarte numeroşi. Pe când biografia medievală a fost şi ea tributară tiparelor suetoniene. El a avut numeroşi urmaşi. Apar. 51. în vremurile noastre. semnată de David Popescu şi CV. regină orientală. Caligula se ascundea sub pat (Cal. 10. dintr-o strategie globală. ca de pildă cel prin care invită luna să-i vină în braţe (Cal. 8). îl vedem pe Claudiu tremurând de frică sub o perdea. menţionată în biografia lui Titus. preconizând un absolutism imperial. 2-3 şi 40. Evita propoziţiile relative şi privilegia construcţiile participiale sau adverbele (mai ales cele terminate în sufixul im). Se impune însă cu stringenţă o nouă tălmăcire. în limba sa termeni şi conotaţii nepoetice. o artă combinatorie foarte abilă. Suetoniu atestă. Este relevant faptul că bilanţul biografiilor culturale apare favorabil personajelor prezentate. pentru detaliul insolit şi maliţios. a cărei temă a fost ulterior transpusă pe muzică de către Mozart. la elipse şi disimetrii. în pofida punctelor de interferenţă dintre cei doi istoriografi. impersonală face parte. FLORUS Şl ALŢI PROZATORI de diferit de Suetoniu cum a fost Rorus a rămas îndatorat metodologiei vestitului biograf. Diferite pasaje au fost traduse şi publicate în antologii mai recente. Receptarea şi concluzii asupra lui Suetoniu Contribuţia suetoniană la dezvoltarea speciei biografice a fost considerabilă. dar în maniere total diferite. pentru epitomă şi totodată accelera 608 . în 1867. purcede de la exemplul suetonian şi vehiculează tiparele create de biograf. Ca în cazul descripţiei reacţiilor senatorilor la răspândirea ştirii că Domiţian murise {Dom. Tacit şi Suetoniu se detestau reciproc şi vehiculau strategii literare foarte deosebite una de alta. Camus şi diverşi cineaşti ai anilor noştri îşi extrag materialul din ele. Gradaţiile şi combinaţiile subtile se lasă decelate în textul suetonian. Fireşte însă că. Scriitura aridă. care îi îngăduiau să condenseze enunţurile. a apărut la Bucureşti traducerea integrală a vieţilor cezarilor. specie literară intens practicată în secolele al lll-lea şi al IV-lea d. inclusiv o carte datorată autorului acestor rânduri17. istoricii romani au scris mai ales în manieră suetoniană. pasiunea pentru anecdotic. figurarea Romei secolelor anterioare18. în acest mod. totuşi. S-a arătat că Suetoniu se află mai aproape de metodologia istoricilor moderni ca mulţi istoriografi antici. căci privilegia un limbaj denotativ şi nu unul conotativ.consistă într-o aglomerare de idei şi de propoziţii arbitrar reunite. sobră. de altminteri premiată la Braşov. Scriitorul a făurit. I s-au consacrat lui Suetoniu numeroase studii.1). decât foarte rar. în 1958. Scenariile sale echivalează adesea cu benzile desenate. de fapt. De fapt. Acesta din urmă oferă cititorului prilejul unei lecturi plăcute. el practică arta istoricilor romani când deformează cu intenţii tendenţioase. în 1670. pe care l-a alcătuit Tacit. însă statică. 607 SUETONIU. fără a recurge. scriitorul şi-a propus să demistifice cezarii. Iar potenţarea absolutismului nu putea decât să impulsioneze gustul pentru lectura unor biografii. care să cuprindă şi ceea ce a rămas din Despre bărbaţii iluştri şi să fie concomitent mai suplă şi mai modernă. sau uitând în plină conversaţie cine era {CI. ca Tacit. în vreme ce soldaţii îl căutau ca să-l proclame împărat. dar nu şi o minte mărginită. De altfel tehnica sa compoziţională „behavioristă" reclama o asemenea imagistică statică. se observă o accentuare marcată a interesului pentru operele lui Suetoniu. Desigur. Lui Gaius-Caligula. interesante.. Dacă Tacit practicase mai ales imaginea în mişcare. Suetoniu a fost un erudit. ca şi politice. Chiar un istoriograf atât în alte pasaje. citeau cu nesaţ opera lui Suetoniu. uneori. Expansiunea biografiei. Nu apela. căci discursul său răspundea unui orizont de aşteptare diferit de cel al lui Tacit. de sub care îi ieşeau încălţările.C. autorul Vieţii lui Carol cel Mare. 2). vara lui Ludovic al Xll-lea. Comportamentalismul. pe care îi voia umanist.

Căci. probabil. Florus susţinea aspectele esenţiale ale strategiei cultural-politice adoptate de Hadrian20. Nu este o întâmplare faptul că acţiunea dialogului scris de Florus este plasată tocmai în vremea publicării opusculului taciteic. Prin tematica. de fapt. Atunci când recurge la intervertiri cronologice. adică purtate împotriva altor popoare decât cel al Romei. Optica lui Florus coincide cu cea asumată de Aper în Dialogul despre oratori al lui Tacit. Se pare însă că această lucrare de bătrâneţe. din care s-au conservat numai câteva cuvinte. Vergiliu. organizat în Capitală. care aparţin domniilor primilor Antonini sau se referă la ele. 8). Vergilius orator an poeta. Salustiu. tributar stilului nou. El îşi apără cu pasiune meseria. Romanocentrismul a fost pus în legătură cu lecţia lui Tacit. Oricum. Ni s-au păstrat doar primele 3 capitole. dorinţei de a obţine efecte retorice. întrucât Florus apelează şi la informaţii date de alte izvoare..sau morale . 8).C. retorul ar fi un adevărat rege: el îşi deprinde elevii cu morala şi cu studiul sacru al literaturii. Tabella rerum romanarum. Interlocutorii sunt însuşi autorul şi un hispano-roman. poate fi regăsit la Roma. de Quintilian. Florus a colindat ţărmurile Mediteranei. 2). Florus furnizează unele detalii autobiografice şi consideraţii asupra retoricii. în secvenţele ce nu ni sau conservat. 10). iar în cartea a doua sunt prezentate şi războaiele purtate de August. ilustrat de mai multe mărturii. el nu adoptă metoda analistică şi operează o recentrare ideologică şi axiologică.şi pe temele cele mai diverse. Florus şi-a publicat opera istorică.C.de câteva versuri fiecare . Două poeme ni se par deosebit de semnificative. ca şi. Totuşi. Florus şi-a organizat materia cum a crezut de cuviinţă. în chip manifest. încă mai relevant apare poemul în care Florus persiflează mania celor ce blamează moravurile greco-orientale şi se mândresc cu o falsă austeritate romană. cartea întâi se concentrează asupra războaielor exterioare. Numeroase enigme înconjoară existenţa şi personalitatea acestui scriitor. 1). Interesul fragmentului păstrat rezidă în pledoaria ferventă în favoarea retoricii de şcoală. Florus pregăteşte astfel factura retorizantă a operei sale istorice. colorat. decât Lucius Annaeus Florus. 3. în ultimul poem conservat. Nu este exclus ca în această vreme să fi trăit trei sau chiar cinci Florus. în vreme ce cartea a doua narează în principal războaiele interne. De multe ori. unde a profesat o vreme ca retor. Pierre Grimal evidenţiază faptul că însuşi titlul acestui dialog este semnificativ. propria iubire {Poem. Pe când Velleius Paterculus i-a furnizat pilda epitomării istoriei şi anumite idei.. până la campaniile victorioase ale lui August şi la dezastrul suferit de Varus. într-adevăr.. Chiar şi titlul principalei opere a lui Florus este nesigur. Pe de altă parte. în timpul domniei lui Hadrian.. Florus nu respectă cu stricteţe ordinea cronologică. Principalul izvor şi chiar model este Titus Livius. Florus aduce artei stihurilor un scurt elogiu vibrant.FLORUS. Hyginus. „numai regele şi poetul nu se nasc în fiecare an" (Poem. Citeşte cu discipolii poeme „prin care se formează rostirile şi minţile" (VOAP. îndeobşte pe adversarii. când avea şaizeci de ani. metrica şi chiar privilegierea poeziei scurte. oferă o versiune a evenimentelor diferită de cea liviană22. Căci altfel nu se explică de ce Florus îşi opreşte epitoma la domnia lui August. Considerăm că trebuie să avem în vedere faptul că adepţii manierismului frantonian şi ai neoterismului înţelegeau să facă anumite concesii stilului nou şi să utilizeze experienţa lui. foarte scurte . De aceea. care era o epitomă. darurile aduse de Bacchus muritorilor {Poem. încărcat de epitete şi metafore. care pendulează între ironie. Se numea mai degrabă Publius Annius Florus. Florus are în vedere reproşurile aduse retorilor că ar fi neglijat cultura generală şi valenţele educative în formarea elevilor lor. din punctul de vedere al valorii. Este probabil ca.. FLORUS Şl ALŢI PROZATORI popular şi lăsat în uitare de poeţii clasici. ■ Mesajul operei istorice a lui Florus . consideraţi ipocriţi. în măsură foarte limitată. păstrată foarte fragmentar. pentru a se stabili la Tarraco. VIAŢA Şl OPERA expansiunea compendiilor istoriografice. în vreme ce magistraţii romani sunt creaţi anual.3 şi 5). După toate probabilităţile. Astfel se legitima tendinţa prozatorilor epocii spre tensiune narativă şi concizie fermă. Schimburi de ironii au caracterizat relaţiile dintre împărat şi scriitor. dar în alte versuri cântă înflorirea trandafirilor {Poem. Lucan şi. chiar sarcasm. vers mai degrabă 609 SUETONIU. Pretutindeni el practică o artă facilă. la date diferite . 6) etc. Astfel. Florus ironizează pasiunea pentru călătorii a împăratului Hadrian {Poem. Florus să fi analizat relaţiile dintre retorică şi poezie. Poetul vizează. Florus ripostează vehement criticilor aduse retoricii de personaje ale lui Petroniu şi Tacit. până la un punct. în şcoala sa. în care Vergiliu nici nu este menţionat. Sigur este doar supranumele de Florus. Utilizează o metrică variată. în legătură cu opera lui Vergiliu. Acţiunea dialogului se petrece în anii 102-l05 d. Din vremea lui Hadrian datează zece „Poeme". spumoasă. Către sfârşitul domniei lui Hadrian. pe care o practica în Hispania. dacă nu şi pe Tacit însuşi. care i-a asigurat o educaţie aleasă19. ai politicii de elenizare pe care o iniţiase Hadrian. ca vlăstar al unei familii opulente. Ca urmare a unui eşec suferit la un concurs de poezie. în cartea întâi sunt figurate şi unele tulburări survenite la Roma. Desigur. la care Florus nu rămăsese insensibil. ci istoria Romei. ca membru al cercului cultural-politic al curţii. Totuşi. Se exprimă alegru. însă inteligentă. se intitula „Tabloul faptelor romane". într-un limbaj neclasic. Tabella comporta două cărţi încă din antichitate21. Acest fapt atestă că. dacă nu chiar Tabella. deşi probabil în spatele acestor personaje se ascundea un singur scriitor. Tabella prezintă pe scurt istoria Romei. Florus afirmă că. surprins în diferite etape ale unei singure existenţe. Se insistă asupra războaielor externe şi civile. deci.când relatează evenimente petrecute în aceeaşi zonă. cel mai semnificativ exponent al epitomei din evoluţia literaturii latine. întrucât ilustrează apropierea între poezie şi elocinţă. nu trăiesc după standardele lui Cato şi vechilor romani (Poem. precum: Cato cel Bătrân. dat fiind că istoricul utilizează şi criterii geografice . poate. cei doi Seneca. ar putea fi dialogul „Vergiliu orator sau poet". I s-au atribuit lui Florus şi două epistule adresate lui Hadrian. Nu trebuie să ne surprindă o asemenea opţiune la un adept al stilului nou. care provenea dintr-un grup de naufragiaţi în zona oraşului Tarraco. Florus a fost. De altfel. în care predomină tetrametrul trohaic. Suetoniu. El n-a rezumat opera lui Titus Livius. în pofida ironizării uşoare a împăratului. şi s-a născut în Africa sau în Hispania pe la 78 d. şi melancolie dezabuzată.ori logice. în Hispania. Poemata. în raport cu modelul său. adaptând-o obiectivelor sale.pentru a denunţa corupţia moravurilor . care va fi analizat în alt capitol.. pe luvenal. Caesar. deşi n-a atins nivelul la care a parvenit Velleius Paterculus. Cea mai veche operă a lui Florus. Florus urmează exemplul biografiei în general şi al lui Suetoniu în special. pe când cei mai mulţi istoriografi stăruiau asupra evenimentelor mai apropiate de epoca în care scriau. Florus se înrudeşte cu cel de al doilea neoterism roman.

Florus meditează asupra istoriei şi proclamă intenţia sa de a prezenta condensat gesta romanilor. în pofida diferenţelor care îl separau de Suetoniu. Romanii au luptat_totdeauna pentru demnitatea lor. 1. Astfel. praef. naraţia domină cu autoritate peisajul tiparelor compoziţionale. puncte culminante şi deznodăminte. Cum închipuia Florus dinamica istoriei? Oprită nu în vremea lui Tiberiu. conceput de el ca fiinţă vie.43).. îndeosebi în prefaţa programatică a epitomei.C). Se pare că el considera că fiecărei etape a secolului Antoninilor îi era adecvată o politică specifică: încât. încât Florus aderă la codul socio-cultural al epocii sale.). că Florus transformă aceste rubrici sau episoade în mici discursuri de aparat sau chiar suasorii rostite de el însuşi.un bărbat viteaz: ai învins tu. în vreme ce Hadrian.. în schimb îl critică sever pe Marcus Antonius şi se învederează mult mai reticent faţă de Caesar decât Suetoniu (Tabel. princeps populus (Tabel. praef. chiar Seneca filosoful. Vercingetorix nu se predă simplu şi sobru lui Caesar. Generalii şi consulii n-ar fi fost decât agenţi de execuţie ai poporului Romei*.. El nu reproduce alocuţiunile personajelor. ca şi cum şi-ar fi redobândit tinereţea" (Tabel. bătrâneţea lui a redevenit verde. pe Hadrian.. Am arătat mai sus că şi poemele sprijină. ar desăvârşi opera unchiului său. 1. Astfel.. în definitiv.. Imperiul a îmbătrânit şi s-a zbârcit întrucâtva. în funcţie de o politică a contractului între forţele principale ale statului. în acest mod. ca şi în drame miniaturizate care comportă acumulări. 4-8 şi întreg textul)23. dacă Florus îl elogiază pe August. bărbatul cel mai viteaz" (Tabel. 611 SUETONIU. Florus asumă teoria celor patru vârste ale poporului roman: copilăria (754-510 î. în felul său. încât. Cauzalitatea istorică nu-l preocupă sensibil pe Florus. aşa cum am arătat.De fapt. de regulă. Oricum. care este şi un scenariu. Florus dorea. „schema biologică" constituie fundamentul.. pentru concilierea expansionismului lui Traian cu pacifismul lui Hadrian.C. 45. De altfel istoricul concede vitejie anumitor inamici ai Romei. 3). Totodată. * Este revelator faptul că Florus nu-şi începe discursul de la războiul troian ori de la sosirea lui Enea în Italia. mesajului profund al Tabloului. Parcă după exemplul lui Tacit. pentru că traduce o tentativă de a reconcilia între ele idealurile tradiţionaliste şi strategiile politice ale Antoninilor. din pricina inerţiei cezarilor. 28 şi 33).. după exemplul biografului. Florus se referă la îmbătrânirea Romei „în care. El voia să dezarmeze pe cei care erau alarmaţi din pricina 610 MESAJUL OPEREI ISTORICE A LUI FLORUS pacifismului lui Hadrian. Căci. privilegiind. ca uneori în opera lui Tacit însuşi. mai ales etnografice şi geografice. cel din Dialogul despre oratori şi din Istorii. „poporul fruntaş". concomitent. de cincizeci de ori în cuprinsul Tabloului. Strategia literară retorico-dramatică Cum am arătat.. ci la nivelul performanţelor lui Traian. tinereţea robustă (26443 î. Nu vrea astfel scriitorul să susţină că el a ales structurile comprimate ale epitomei tocmai pentru a reliefa mai clar „panegiricul" consacrat poporului roman? Oricum.. Pe urmele lui Velleius Paterculus. şi-a umflat muşchii şi. întrucât au fost un popor „demn". cu multă vreme în urmă. să elogieze pe toţi Antoninii. El exacerbează pretutindeni efectul retoric. Dar epitomatorui consideră că unor asemenea ţeluri şi tehnicii abrevierii le erau congruente structuri declamatorii şi dramatizante. dignus (Tabel. să elogieze faptele glorioase ale lui Traian şi să avertizeze opinia publică asupra imposibilităţii reluării politicii expansioniste a acestui împărat.C). Florus recurge însă şi la digresiuni moralizatoare sau la descripţii. constituie concomitent o dramă şi un discurs de orator. Romanocentrismul lui Florus este impregnat de optimism: romanii şi-au biruit vrăjmaşii datorită fericitei conjuncţii între Virtute şi Soartă. ci exclamă declamatoriu: „ţine. 22. ci din momentul intrării în scena istoriei a poporului roman. 26). îşi ordonează materia pe rubrici.. 1. în discursul epitomatic al lui Florus se configurează o adevărată personalizare a poporului roman. praef. învestită cu multiple reverberaţii24. relatarea războiului dintre triumviri şi ucigaşii lui Caesar comportă atât diviziunile tragediei. fortuna (Tabel.. împotriva aşteptării tuturor. deşi dă seama de unele fenomene istorice semnificative.-98 d. împăratul Traian. cât şi cele ale unui discurs oratoric. praef. înzestrat cu toate compartimentările acestuia. în fond. Am arătat. printr-o poantă.. 2. ar exista o continuitate în*! e domnia lui Traian şi cea a lui Hadrian. 2). Antoninii ar fi anihilat această autentică „schemă biologică". el înţelegea să arunce o punte de legătură între strategiile politice urmate de cei doi împăraţi. de pildă. Iar nararea sa se încheie când poporul roman îşi încredinţează puterile lui August. Finalul se încheie. fireşte. sub domnia lui Traian. El relatează conflictele dintre cetăţeni şi pledează pentru concordia socială. 13-l5). până când. Posidonius. dar şi a altor autori ca Polibiu. Semnificaţia sa rezultă chiar din alegaţiile lui Florus (Tabel. etimonul. bătrâneţea (43 Î. FLORUS Şl ALŢI PROZATORI Refutarea cezarismului este relevantă. Cum era normal într-un compendiu. ca în textul comentariilor acestuia.C)..C. pentru a redresa o situaţie degradată în urma războaielor civile. însă citează unele enunţuri ale lor. ca macedonenii şi iberii (Tabel. 8). Orice mijloc îi apare . la o mentalitate întemeiată pe exaltarea demnităţii şi bunei împliniri a rolului obştesc şi profesional. Cicero. bazele politicii lui Hadrian. obiectivele prioritare ale lui Florus rezidă în „panegiricul" Romei şi în pledoaria pentru eforturile Antoninilor. acelaşi episod. cum afirmase Velleius. adecvată mentalităţii preconizate de Antonini. adolescenţa (510-264 î.

segregatim. să i se adreseze acestuia la persoana a doua singular. la romani. nu s-a realizat încă o traducere integrală a operelor lui Florus. care creaseră şi ei un imperiu universal {IUST. dar. astfel implicit asumat ca antecesor şi model. fax. îndeosebi de obedienţă ciceroniană25. unde. de altfel. Cartagina. Iustin îşi precizează obiectivele fundamentale: instruirea cititorului. îndeosebi tipul de sentenţia paradoxală (noema). 21). oarecum în alte modalităţi. de dragul cunoaşterii înseşi. Viaţa şi personalitatea lui Iustin sunt înconjurate de enigme mult mai numeroase şi mai dense decât cele legate de existenţa şi de opera lui Florus. altfel spus. sentenţele de toate tipurile. discursul lui Florus trebuie să fi apărut ca puţin straniu. către un narcisism stilistic.bun lui Florus pentru a-şi colora propriul discurs. în unele capitole. vocabule recent răspândite în proza Imperiului şi structuri metrice. pe când marele său înaintaş privilegiase întregul. referinduse la condensarea operei lui Trogus. metaforele şi metonimiile. ca în enunţul atribuit lui Vercingetorix. S-a arătat că pasiunea pentru retorizare îl împinge pe Florus către o adevărată euforie a limbajului. prin etalarea unor exemple de virtute şi. Abundă. pentru a interveni pe axul paradigmatic. de către Iustin. Iustin nu rezumă o largă secvenţă de istorie romană. de Liviu Franga). căruia i-a împrumutat şi titlul operei sale. 612 T STRATEGIA LITERARĂ RETORICO-DRAMATICA Câteodată. corelat politicii universalizante a Antoninilor . Iustin adaugă: . Florus este pregnant şi convingător. anaforele şi. termeni şi conotaţii poetice.. care. Noi opinăm . nu folosesc decât o formă de genitiv. Din textul lui Trogus el reţine îndeosebi relatările războaielor.Am extras cele mai de seamă lucruri şi. 4). pe părţi izolate. 9. FLORUS Şl ALŢI PROZATORI Totuşi. trad. pentru a-i conferi patos declamatoriu. am întocmit un fel de mică antologie" (praef.că Iustin şi-a scris opera pe la începutul domniei lui Antoninus Pius. procedează astfel în prefaţa sa absolut originală. . Tabella a devenit un adevărat manual de istorie romană şi s-a bucurat de un succes notabil. N-a fost un mare scriitor. polis. „Schema" biologică şi alte valenţe aie discursului epitomatorului au intrat în relaţii de intertextualitate cu autori târzii. pe care o emoţionase profund verbul magic al lui Tacit. pentru a comenta retoric şi a interpreta fenomenele. jumătate din fraze echivalează cu întrebări retorice. Iustin Spre deosebire de Velleius şi de Florus. Căci Florus este un exponent foarte caracteristic al stilului nou. critică istoricii greci. Strădaniile iui Florus au fost continuate. Iustin operează o restructurare parţială a semnificaţiilor ideologice ale discursului redactat de Pompeius Trogus. de cele mai multe ori „excelează" printr-un declamatorism extrinsec. însă a oferit unele informaţii interesante şi a deschis calea expansiunii accelerate a „digest"-ului în faza târzie a dezvoltării culturii romane. nici trebuincioase drept pildă.. faptele semnificative. Iustin alude la numele lui Florus. literalmente „trupuleţ de flori". Chiar la vremea sa. în Evul Mediu. 613 SUETONIU. după ce elogiază pe Pompeius Trogus (praef. în discursul său devenită factor focalizator mai important decât gesta lui Filip şi Alexandru. exclamaţiile şi interogaţiile retorice. atestat şi de proliferarea manuscriselor ei. numele autorului acestei epitome în patruzeci şi patru de cărţi a fost Marcus lunianus (sau lunianius) lustinus. până la refuz.26. panorama lui Iustin îmbrăţişează civilizaţiile Mediteranei. nu se exprimă Iustin niciodată independent? Desigur. proliferează metasemenele. De asemenea.C. Istoricul retor întrerupe frecvent secvenţele narative. 4. totul unitar. pentru practicarea monografiei. de la mirificul Orient (Babilon. ciuitas. Războaiele şi răscoalele sunt comparate cu un incendiu sau cu o „făclie". totodată. Amian şi alţii. hiperbolele impregnează întreg textul lui Florus. JEI acumulează excesiv gradaţiile ascendente şi descendente. Historiae Philippicae. Zeugmele. scrierea istoriei pe felii. căci Florus furnizează detalii relevante cu privire la istoria străbunilor noştri. 1). mai ales. lăsând la o parte cele care nici nu erau plăcute. în tihna Capitalei (praef. la greci. în favoarea Romei. Totuşi. dar şi în alte pasaje. Noi credem că atunci când menţionează „mica antologie". Pe de altă parte. Dacă trebuie să dăm crezare manuscriselor. în jurul anului 140 d. florum corpusculum. în antologii s-au tălmăcit numai unele pasaje. Roma. mai sus consemnat. în ţara noastră. de la despoţiile răsăritene până la structuri bazate pe oraşulstat. Iustin a epitomat mai ales Istoriile Filipice ale lui Pompeius Trogus. care plictiseşte cititorul vremurilor noastre şi frizează ridicolul.. şi pe Salustiu. precum cel al Istoriei Auguste. I se întâmplă să dialogheze direct cu cititorul. încât cercetătorii moderni l-au plimbat prin toate secolele Imperiului. El se adresa însă acelei părţi din public. blamat de Quintilian. ca şi antitezele şi chiasmele. Egipt etc). până în Occident (Grecia. contemporan mai tânăr al autorului Tabloului. ci un singur autor. Autorul însuşi nu afirmă decât că şi-a scris opera la Roma.pe baza aluziilor lui Iustin însuşi la stabilitatea vieţii din Capitală şi a interesului pentru istoria universală. 8. „Istorii Filipice".. încă favorabile stilului nou şi retoricii neoasianiste. Hispania) sau. Tabella constituie un punct nodal în evoluţia breviarului istoric. De aceea. De asemenea. Florus utilizează frecvent construcţii disimetrice ale frazei. Ca şi Pompeius Trogus. probabil. apar numeroase aliteraţii.

S-au distins şi alţi jurişti ai secolului al ll-lea d. că ar fi profesat dreptul la Roma şi apoi în Orient. a alcătuit aproximativ douăzeci de lucrări. Desigur. cel mai important a fost Gaius. însoţită de un amplu comentariu şi datorată regretatului Aurel N. Din păcate.C. Important este faptul că Iustin s-a distanţat oarecum de epitoma tehnică a secolului I d. procese". dimpotrivă. comportă o foarte relevantă expansiune a dreptului. FLORUS Şl ALŢI PROZATORI oferit de Instituţiile. în aceeaşi epocă. Granius Licinianus şi alţi istoriografi Pasiunea pentru „digest". Mitridate pentru Pont şi sirieni etc. Anterior lui Gaius. răspundea unui orizont de aşteptare favorabil lui. Dintre jurişti. Printre acestea.C. elementele de exprimare colocvială abundă în textul său. dar anumite fragmente au fost incluse în diverse traduceri antologice de texte antice. dar fără a lăsa de o parte unele dintre anecdotele care emergeau din textul livian original28.C. alocuţiunilor atribuite personajelor şi detaliilor geografice: 36. Se referă. nici opera lui Iustin nu a fost integral tălmăcită în limba română. nu se poate afirma că Iustin a epitomat mecanic amplul discurs istoricouniversal al lui Pompeius Trogus ci. Căci secolul al ll-lea d. nu a recuperat talentul şi intuiţia istorică a lui Pompeius Trogus. Gaius utilizează un sistem de clasificare a dreptului în virtutea statutului social. şi de Antoninii subsecvenţi. retoric şi dramatic. S-a păstrat însă opera fundamentală a lui Gaius. mai ales greceşti. Granius Licinianus. atestă totuşi livianismul programatic al acestui epitomator. proprietate. de asemenea. se diferenţiază „periohele". publicată după 161 d. Instituţiile au devenit manual obligatoriu în şcolile juridice ale Imperiului. Printre altele. a apărut la Bucureşti. Nu este vorba de un rezumat al marii opere liviene. întocmite pe cărţi de mai mulţi autori anonimi. fondată pe o aridă rezumare a istoriei. Edictum perpetuum.C. A privilegiat fraza scurtă. Epitomatorul s-a străduit chiar să transforme unele personaje ale discursului său concentrat în modele de conduită. Acest „edict" era studiat în învăţământul juridic şi a devenit una dintre bazele dreptului roman. sumare ale textului livian. numit Saivius lulianus. Nouăsprezece din aceste opere purtau asupra unor probleme de drept privat. declarat mai degrabă orator decât istoric (datorită atacurilor împotriva propriei epoci. Ei se exprimă foarte concentrat. Concomitent. îndeosebi pentru compendiul istoric.C. în 1982. printre care s-a distins Granius Licinianus. în direcţia alcătuirii codurilor imperiale.C. 30-32). „eliberări de sclavi. precum şi atitudinea faţă de Salustiu. Institutiones. bazată pe formulări laconice şi pe o opţiune stilistică mai degrabă clasicizantă.C. Iustin imprimă discursului său o coloratură retorică manifestă. în secolele al V-lea şi al Vl-lea d. Chiar dacă se exprimă mai puţin declamator şi înflorat decât Florus. Legislaţia statelor barbare. de stabilitatea politică dobândită de Imperiu. 2. periochae. a înregistrat şi alţi epitomatori. 2-II) şi a furnizat informaţii importante pentru istoria spaţiului carpato-danubiano-pontic. Dreptul şi Gaius Secolul al ll-lea d.C. care să cuprindă o sistematizare fundamentală a dreptului privat roman. Epitomatorul aparţine şi el stilului nou. Nu cunoaştem decât un singur element din numele juristului Gaius. Alexandru pentru macedoneni. această propensiune era încurajată de gustul pentru curiozităţi. „până astăzi nu a fost aflată o alta mai bună a acestui drept"29. Traducerea integrală a Instituţiilor. din care s-au păstrat numai anumite fragmente. deoarece vulgarismele. cum au crezut o vreme cercetătorii. 8. 614 - GRANIUS LICINIANUS Şl ALŢI ISTORIOGRAFI stimulat de Suetoniu. precisă. Recurge la o scriitură clară. Popescu. iar opera sa va fi receptată favorabil în culturile medievale şi moderne. la tutelă.delectarea lui. în acelaşi secol. în funcţie de sistematizările juridice întreprinse de Hadrian. ca şi de politica lor universalizantă. Nu s-au conservat decât fragmente din aceste opere. Romulus pentru romani. Pare a fi preferat fraza scurtă şi un vocabular marcat de patina aticismului arhaizant al vremii. S-a arătat că Instituţiile alcătuiesc prima şi singura lucrare conservată. intitulată „Instituţiile".. testamente. Tendinţa sa spre autonomizarea speciei istoriografice a epitomei va afla urmaşi în literatura veacurilor subsecvente. a utilizat materialul 615 SUETONIU. i-a figurat pe sciţi (IUST. trebuie să credem că el a extras din opera antecesorului său mai ales acele elemente care prezentau interes moralizator. ca şi de discursurile epitomatice ale lui Florus şi Iustin. dacă nu şi tributară aticismului arhaizant. el a manifestat interes pentru detaliile etnografice şi geografice. 1. se execută diverse rezumate aie monumentalei opere a lui Titus Livius. care era un erudit. şi a încercat să preconizeze o concepţie personală asupra devenirii popoarelor27. vânzări. Lucius Ampelius redactează o epitomă istorică şi cronologică asupra istoriei universale. Spre deosebire de Granius Licinianus. care se întindea până la domnia lui Traian. . a utilizat şi alte izvoare. adunase edictele praetorilor şi edililor într-o culegere ratificată de Hadrian şi cunoscută sub numele de „edictul perpetuu". străbunul împăratului Didius lulianus. După exemplul lui Florus. Granius Licinianus a alcătuit o epitomă a istoriei Republicii. Ampelius pare să nu fi fost prea cultivat. instalate pe teritoriul Imperiului. în vremea lui Antoninus Pius. care se va accentua în secolele următoare. Sub ultimii patru împăraţi ai secolului al ll-lea d. De aceea a alcătuit adevărate micromonografii hărăzite unor seminţii. Subiectul însuşi al epitomei. ulterior înglobate fragmentar în Digestele lui lustinian. De aceea. Saivius lulianus a redactat şi nouăzeci de cărţi de digeste. contracte. în eroi-simboluri ai devenirii anumitor popoare: Cyrus pentru perşi. Juriştii noştri au studiat cu atenţie acest discurs fundamental asupra dreptului roman. Se pare că s-ar fi născut prin 105-l10 d. în stare deplorabilă.

Wilhelm SCHMIDT. pp. 1963. 1981. A.Suetonii Tranquilli stilique eius proprietatum nounullarum. Torino.303 şi urm. E.F. PFLAUM. Formula homo curiosissimus apare la Rene MARTIN-Jacques GAILLARD. Bologna. 1952. Annali della Facoltâ di Leftere. An IntroducHon. pp. 1957. 1858. „Einige technische Termine bei Sueton". pontif al lui Vulcan. Comptes Rendus de /'Academie des Inscriptions et Belles Lettres.. pp. Revue des Etudes Latines. 38. pp. 52. 1992. Rene PICHON. 9. Padeborn-Munchen-WienZurich. op. 1972. pp. PP197-212. 233-253. şi „Suetoniu". „Nouvelie inscription sur la carriere de Suetone l'historien. Istoria literaturii latine (117 e. 3 voi.337 şi urm. Filosofia e Magistero deli'Universitâ di Cagliari. 27 şi urm. 4.Suetonii Tranquillipraeter Caesarum libros reliquiae. 1977. Studien zum Text der Epitome des lustinus und Historik des Pompeius Trogus. 1l-l4. Bucureşti. „Structure du De grammaticis et rhetoribus".C: vezi mai ales G. Testo. 503-506. pp. 2 voi. pp. 13-l4. 285-293.137-l39. L.n). 22-23. pp. Miinchen. 1922. .N. 1977. istoria literaturii latine.. Paris. Storiche e Filologiche. 34. pp. TheArts of Suetonius.Suetonii Tranquilli quae supersunt omnia. W. pp. Albino GARZETTI. Este posibil ca Suetoniu să fi fost unul dintre funcţionarii lui Pliniu cel Tânăr în Bithynia. pp. Proceedings of the African Classical Associations. 1891.*■' 616 NOTE 1. pp. 355 şi urm. op. p. apoi şef de birouri imperiale. Bucureşti. di Accademia Nazionale dei Lincei. Roma. LEEMAN. Mem. Structure et idâologie dans les Vies des douze Cesars de Suetone. Herrscherbild und Principatsidee in Suetons Kaiserbiographien.B. CIZEK. Giorgio BRUGNOLI. II titolo de uiris illustribus". 253-282. p. I. pp. Paris. Studi suetoniani. pp. 1900. 257-275. printre alţii. 1984. BALDWIN. Suetonio eques Romanus. 1961. cit. Anton D. Wolf STEIDLE. la A. Jacques GASCOU. Pentru detalii. R. BAURIAN. pp. KIERDORF.. p. p. Graeco-Latina XI.. a 2-a. A. 739-766. 480 şi urm. sir Ronald SYME.. REIFFERSCHEID. 1979. 105-l17. a 3-a. Traduzione e Commento. Studii Clasice. Introducere ia Suetoniu. între alţii. „Suetone et l'inscription d'Hippone" (Suetonius praefectus fabrum de Pline en Bithynie). Fulvio GROSSO. Pentru biografia lui Suetoniu şi cauzele dizgraţierii. vezi Alcide MACE. pp.18. Ettore PARATORE. 13-l8 avril 1973. 1975. 38. Datarea timpurie a Vieţilor celor doisprezece cezari apare. Giorgio BRUGNOLI.. HOWARD-Ch. considera că autenticul titlu al lucrării ar fi fost „Catalog al bărbaţilor iluştri". Bucureşti-Paris. italiană de Gian Carlo GIARDINA-Rita CUCCIOLI MELLONI. R. Class. Eine romische Weltgeschichte.1981. 698-706. 2. Scienze Morali. Pavia. a 2-a. „Sur la composition des Vitae Caesarum de Suetone". IV.-sec. seria a 8-a.G. Les Belles Lettres. cum susţinea G. kritischen Apparat und Kommentar. Introducere şi note la Suetone.A. 2. Eugen CIZEK. Classe di Scienze Morali.-sec. „Suetoniana II. Marie-Claude VACHER. Suetonius. 1960. 1993. Actes du IX-e Congres de l'Association Guillaume Bude. 136-l56. „Suetoniania II. Diverşi cercetători au comentat amplu conţinutul acestei inscripţii: vezi. 1968.VI e. între 119 (când ar fi apărut primele două uitae) şi 128 d. Athenaeum.n. „Floro e l'etâ adrianea". „Suetoniana I. New York-Frankfurt. T. 52-l02. Lecce. „The Travels of Suetonius Tranquillus". Praha. Padeborn-Munchen-Wien-Zurich. menţionate în text . Marburg. Ani dell'Accademia Nazionale dei Lincei. Wilhelm KIERDORF. 76-85. Zeitschrift fur Papyrologie und Epigraphie. Textausgabe mit Einleitung. 52. Philologica I. kritischen Apparat und Kommentar.. pp. Suetone historien. n. 5. Bonn. 1967. 1959. Sueton und die antike Biographie. 1959. pp. cit. Ulrich LAMBRECHT. P. Revue des Etudes Latines. Struttura e metodo dell'Epitome di Giustino. 109. Les Etudes Classiques. Eugen CIZEK. 1900. 363-380.n. Rome. Otto SEEL. Bohumila MOUCHOVA. 1968. III. JACKSON. 1960.). revăzută şi completată de Italo LÂNA. C. Les genres litteraires ă Rome. Cesare GRASSI.C. Paris. 1954. „The Date of Composition of Suetonius Caesares". Teoria e pratica stilistica degli oratori. Essai sur Suătone. pp. storici e filosofi latini. 1974. Index Verborum C. flamen al Antoninilor. De Romanorum imprimis Suetonii arte biographica. Ulrich LAMBRECHT. 2 voi. Paris. 1986. 1967. 1984. FERRERO. Firenze. ed. ROTH. Sueton und die Historia Augusta". Con i fasti dei pontifici di Volcano a Ostia". 6. WALLACE-HADRILL. Paris. Suetonius. Amsterdam. Torino. Classical Quarteriy. Introducere la Sueton: Leben des Claudius und Nero. pp. 13-l4 (care crede că ultima secţiune 617 . Rene MARTIN-Jacques GAILLARD. pp. Firenze. Septicius Clarus. 36. Textausgabe mit Einleitung. voi.VI e. Hermes. 7 şi urm. 52-54. scrinia. 492-499. I. VENINI.. 256. pp.IV.n. 137. ed. ed. A. Orationis Ratio. 55-58. 1987. pp. 1972.49 şi urm. „L'epigrafe di Ippona e la Vita di Suetonio. 1987. cit. Histoire de la litterature latine. De grammaticis et rhetoribus". Istoria literaturii latine (117e. TOWNEND. C. pp. „Structure du De grammaticis et rhetoribus". 7-l2 (dar am renunţat la ideea că Suetoniu s-ar fi născut la Roma). 1983. Această inscripţie. Les genres litteraires â Rome. Paris. Storia della letteratura latina. Storiche.. Filologiche. Nurnberg. Grammairiens et rheteurs. 304-315. Francesco DELLA CORTE. „How Suetonius' Lives Reflect on Hadrian". Filosofia e Magistero dell' Universitâ di Cagliari. op. 1974.sacerdot. Bucarest-Paris. Structures et ideologie dans Ies Vies des douze Cesars de Suetone. Annali della Facoltă di Lettere. seria a 8-a. Wilhelm KIERDORF. Bonn. „Suetone et le theâtre". 116-l17. pp. BIBLIOGRAFIE: B. 1984. Breacia.. LOUNSBORY. Essai sur Suetone. 1964. pp. Acta Universitatis Carolinae. Sueton: Leben des Claudius und Nero. 44.1974. 1924.. MACE. 1968. MAREC-H. alţi savanţi se pronunţă pentru o publicare pe tranşe a biografiilor cezarilor. în schimb.-..a fost publicată de E. 42. London.L. 515-516. Catalogus uirorum illustrium. Structures et idâologie. 3. Alcide MACE. 1976. „Suetoniu". pp. pp. 1964. Ceea ce ni se pare foarte posibil. Paris. 3. Pentru alte lucrări aie lui Suetoniu vezi C. Cum a remarcat Augusto ROSTAGNI. pp. 14. The Scholar and his Caesares. „Marcius Turbo. Giorgio BRUGNOLI. Studie zu Kaiserbiographien Suetons. II titola de uiris illustribus". Leipzig. pp. CARNEY. 1986. trad.. Storia della letteratura latina. ed. 1981.363 şi urm. care descrie cu certitudine cariera scriitorului . „Sulle possibilrtâ di una ricostruzione dei Prata e della loro attribuzione a Suetonio". 1975. IV. ibid. Sulla tecnica compositiva suetoniana. Leipzig.SYME. Geza ALFOLDI. Herrscherbild und Principatsidee in Suetons Kaiserbiographien. 1983. Cambridge. 13. vezi Eugen CIZEK. 1992. 1860. 124-l44. a 9a.

Bologna. ANDRE-A. pp. STUART. 1958. pp. cit. Miinchen. pp.. „La mort de Vitellius dans Ies Vies des douze Cesars de Suetone". cit. Pentru modele literare utilizate de biograf. superbia. pp. Pentru funcţia care revine cuvintelor de spirit. Aceeaşi orientare apare la Bohumila MOUCHOVA. A fost criticată. op. pentru constituirea imaginarului şi a vocabularului. op.. 2-34.. BRADLEY.M. 1968. op. 73-87. GRIMAL. pp. 6.SUETONIU. 1901. Dar anterior. „destrăbălarea".C. Afinităţile dintre biograf şi ordinul cavalerilor. 1970. „How Suetonius'Lives Reflect on Hadrian". Strădania lui Suetoniu de a demistifica cezarii a fost pusă în valoare de C. 1961. Ettore PARATORE. pp. „Studien zur biographischen Technik Suetons". 242-243 etc. 30. cit. pp. pp. 1954. Filiaţiile cu mediile curţii imperiale au fost relevate de P. GASCOU. GRASSI. 272-273. E. dar nu arată în ce rezidă el. căruia aparţinea prin origine. 1974. Teoria e pratica stilistica degli oratori.6). 145.C. Gaius-Caligula şi Nero. BRADLEY. 1968. pentru culegerea biografică s-a propus şi un titlu puţin diferit de cel consacrat. GRIMAL. X. Acta Universitatis Carolinae. „trufia". U. ed. op. GRASSI. Tacito. 151). LAMBRECHT.F. cit. XXXV. 2. pe urmele lui Polibiu. în repetate rânduri. cit. Paris. 32. p. cit. HUS. (Lydus în De magistratibus. Milano. K. op. 345. 134-321.R. Paris. 43-84. pp.EVANS. pp. 1962. 360. ca cel mai „monstruos" principe. 1975. cit. 57. Vechea optică apăruse la Martin SCHANZ-Karl HOSIUS. 41 (care susţineau că Suetoniu scria „cu mâinile şi nu cu capul"). 199-245. 16. etc. „behaviorismul" suetonian. Ftevue des Etudes Latines. 46. op. p. Epochs of Greek and Roman Biography. U. 1967. op. 1978. op. 14. cit. cit. XV-XVI. storici e filosofi latini. 227. 24. 1935. 195-l98 (dar nu credem că Suetoniu a fost un exponent numai sS acestui ordin şi cu atât mai puţin al micilor cavaleri). GRIMAL. vezi Bohumila MOUCHOVA. Roma. a 4-a. Le idee letterarie di Suetonio. II. op. 145-l53. p. ANDRE-A. 21 şi mai ales de P. Henri AILLOUD. MACE. precizăm noi. LEEMAN. G.. 713-727. pp. 707-708. 2. 1974. O succintă prezentare a acestei polemici se poate decela la J. HUS. cit. „Suetoniu". cit. J. vezi Werner MULLER. cit. „Schema" biografică a fost reconstituită de Friedrich LEO. pp. In ce priveşte arhetipurile tehnicii biografice suetoniene. 171. Structures et ideologie. Symboiae Osloenses. 35-l55. Motivaţia noastră a includerii vieţii lui Caesar printre biografiile imperiale apare la E. Helmut GUGEL. E contrarie.M. 232-235. pp. 31. 7-21. dar că documentarea de bază se realizase înaintea dizgraţiei).F. făcând aluzie la comportamentul lui politic şi privat în biografiile lui Tiberiu. pp. Structures et idâologie. cit. luxuria. pp. E. 24. Revue des Etudes Anciennes. 47. p.C. Harvard Studies in Classical Philology. XXV. Punctul de vedere potrivit căruia Suetoniu l-ar blama pe Hadrian. Paris. Studii clasice.. 56-57. pp. Structure du De grammaticis. vezi E. 8. Berkeley-London. Pentru imperiul care transcende principilor. COUISSIN. Sueton und die antike Biographie. l-26. op. KIERDORF. GASCOU. 1927. 390-392. Evitarea termenilor polarizanţi. P. vezi şi U. LAMBRECHT. Suetone historien. p. Graeco-Latina XI. pp. vezi E. cit.3-339. Pentru Vitellius. 241. 234-256. pare a nu înţelege că învăţătura Noii Academii era antidogmatică şi antisistematică. 338-339. 355-360 (ulterior. opinii asemănătoare apar la Eugen CIZEK. 95-l08. gradaţiile efectelor. pp. 306. Suetonio. 11. Introducere la Suetone. de D. op. pp. 505. pp. 66-67. arrogantia. vezi A.M. a fost consemnată de T. op. „zgârcenia". vezi A. Giovanni D'ANNA. pp. se referă la un „bilancio" suetonian. p. pp. GRASSI. XVIII-XXXVIII. op. op. Structures et ideologie. Pentru structura compoziţională. Istoria literaturii . Structures et ideologie pp. auaritia. fără a cunoaşte contribuţia lui Steidle. op. 717-784. Dar ei recunosc că Suetoniu evită rostirea sentinţelor categorice şi lasă cititorului grija de a trage concluziile (ibid. J. 1987. 49-62. Bruxelles. CIZEK. 18-25. ed. p. 1984. C. iar cele cu birocraţia de J. Roma. 25-28. MACE. op. „pofta erotică". că antiteza vicii-virtuţi era intenţională pentru a caracteriza cezarii). cit. Pentru imprecizia vocabularului politic. 19. Wien-Koln-Graz 1977. pp. cit. 10. Pentru idealul de principe la Suetoniu. Studie zu Kaiserbiographien Suetons. 15. Jean-Michel CROISILLE. pp. pp. al 4-lea tiraj. L'histoire â Rome. 711. 7. „Suetoniu". 498499. 802. „Einige technische Termine bei Sueton". pp. vezi şi U. 758-773. cit. eques Romanus. ANDRE-A. LAMBRECHT. 163. op. d'apres Ies Vies de Claude et de Neron". Vies des douze Cesars. 78-83. Pentru rolul portretelor fizice. GASCOU. pp. 147-l54. 148. XXVII-XXVIII. Geschichte der romischen Literatur.R. op. 775-785. pp. Suetonius'Life of Nero. Leipzig. op. op. 344-349. GASCOU. 37. vezi E. să facă diferenţa între cauza reală a unui fapt istoric şi pretextul lui (Caes. „Sur la composition des Vitae Caesarum". ed. op. pp. Firenze. 1951: el revelase că biograful mobiliza „den spezifische romischen Sinn". 457-668. Jean-Marie ANDRE-Alain HUS. XXII-XXIII. CIZEK. cit. p. XIII-XIV. pp. Annali dell'lstituto Italiano per gli Studi Storici. op. dar mai ales Jacques GASCOU.M. 1972. 1973. Miinchen. Die griechisch-romische Biographie nach ihrer literarischen Form. alegaţiilor personajelor. cupiditas. Pentru scriitura suetoniană. Historiens et biographes dans la litterature latine. 3. se străduiesc în zadar să identifice un stoicism mistic în biografiile suetoniene. 154-l55. op. „Ciaude et Neron chez Suetone". WienerStudien. p. HUS. GASCOU. cit. HUS. pp. CIZEK. GASCOU. Vies des douze Cesars. 156-l57. 708. p. cit. op. 11. „Sueton und seine Zitierweise im Divus lulius".R. 9. „cruzimea". pp. Orationis Ratio. vezi J. 158-l59. 1963. libido. LAMBRECHT. cit. 379-398. 145. după lectura lui Steidle. 20 susţine că Suetoniu se referă mai ales la virtuţile care. pp. Cum pune în evidenţă J. vezi J. 65-l55. cit. saeuitia. 32-44). puncte de vedere similare enunţaseră Wolf STEIDLE. op. pp. CIZEK. 157. FUNAIOLI. pp. 13-l4. CARNEY. Praha. susţine că Suetoniu ar fi elogiat ditirambic pe Hadrian J. Cum arată tot J. vezi şi C. Referinţa la dedicarea operei lui Septicius Clarus apare la un autor din secolul al Vl-lea d. Structures et ideologie. X. „I Cesari di Suetonio". 1l-l2 (biograful se pronunţă pentru „un impero moderato. Beiheft\a 7. Raccolta di Scritti in Onore di Felice Ramorino. GRASSI. Pentru opţiunea în favoarea Noii Academii vezi E. pp. cit. op.1953. J. 714-716. FLORUS Şl ALŢI PROZATORI din operă a apărut după 122 d. 1928. J. vezi Eugen CIZEK. 11. Anton D.passim (dar ed. cit. X-XI. pp. „Suetone physiognomoniste dans Ies Vies des XII Cesars". 267. CIZEK. pp. că biograful îşi filtra atent informaţiile culese. Philologica I. pp. K. „lăcomia". non tiranico").pp. p. op. cit. italiană de Gian Carlo GIARDINA-Rita CUCCIOLI MELLONI. vezi Pierre GRIMAL. au fost evidenţiate de Francesco DELLA CORTE. 147-l58. ANDRE-A. cit. pp. că n-a fost neutru sau indiferent faţă de materialul oferit de ele). Pentru monarhismul suetonian. Pentru izvoarele lui Suetoniu şi utilizarea lor. 189-200. „L'art de la composition chez Suetone. cit. a fost profesat de T. pp. Milano. J. vexi W. Proceedings of the African Classical Associations. Istoria literaturii latine. 156-l65. p. 67-72. An Historical Commentary.CIZEK.2). pp. 618 NOTE 13. cit. LAMBRECHT. CARNEY. pp. dominau codul moral conferit principelui ideal şi la vicii ca: „aroganţa". 12. op. Structures et ideologie. GASCOU. „Suetoniu". J. Introducere la Suetone. a 2-a. Pe de altă parte Suetoniu ştia.1935. din punct de vedere moral. 159-l68. vezi şi U. C. p. I. pp. XV. J. 22l-253. Istoria literaturii latine. statistica trăsăturilor morale. 14-l8. 125-l30. „Roman Description of Personal Appearence in History and Biography". GASCOU. Pentru aceste patru categorii de cezari. cit. 707-708. 801 (care a subliniat. cit. a 2-a. op. între alţii. în Evul Mediu. GASCOU. trad. Structuress et ideologie. pp. tributară mai degrabă unei antifilosofii decât unei filosofii. pp. când critică interpretarea noastră a opţiunii filosofice suetoniene. op.

Berlin. De P. COSTA. vezi A. 542 şi urm. 72-78. Leipzig. R. pp. ELLIS. Les Africains. vezi Eugen CIZEK. 23-24. 1979.1988. Pentru stilul. passim. Istoria literaturii latine. 138 (unde se afirmă cu umor că „Suetone a pris la rhetorique et lui a tordu le cou'). disocia un istoriograf numit Publius Annaeus Florus de autorul dialogului despre retorică. 136-l56. 87. op. 1976. cit. Leipzig.FRANGA. Pentru această datare şt alte elemente de interes filologic. 619 SUETONIU. Actes du IX-e Congres de l'Association Guillaume Bude. „De Vespasien â Hadrien". „Observaţii asupra compoziţiei şi stilului din opera lui Ficrus" (Epitome Rerum Romanarum). XLIII-XLV. Albino GARZETTI. 1855. Alţi prozatori". pp. Realencyclopădie der klassichen Altertumswissenschait. 2 voi. Abrege des Histoires Philippiques de Trogue Pompăe. Nicola CRINITTI. „De Vespasian â Hadrien". GRASSI. p. I-X. IX-XIV. JAL.n. a fost foarte ezitant.Annii Flori fragmentum de Vergilio oratore anpoeta. 88-89. 13-l8 avril 1973. 143. Eugen CIZEK. o explicaţie şi. Istoria literaturii latine. E. mai ales pp. pp. 451 -463. 156. 1913. Paris. p. GAILLARD. 26. Istoria literaturii latine. 95-l11. influenţate de teoria celor patru vârste ale poporului roman. op. P.discursiv. W. pp. 20. Unele manuscrise. 196. Cele mai multe conţin titlu! „Epitoma despre Titus Livius". p. pp. pp. pp. p. MICHEL. 42. FLORUS Şl ALŢI PROZATORI 19. 78-80. MONCEAUX. Alain MICHEL. „Die Epitoma des Livius". pp. 1957. I.. XXIII-LIV. MICHEL. 57 şi 359. 156. XXXIX-XL. 1981. n. „Florus". „Florus şi Iustin".. op. 193-209. „Iustin". 2 voi. vezi Eugen CIZEK. op. Napoli. 15. op. „Floro e Livio".1. op. R. „Floro e Adriano". Noi nu-l considerăm pe Florus nici un partizan fanatic al lui Hadrian şi nici un opozant împotriva acestuia. pp.28. HUS. cit. chiar dacă n-a fost realizată de însuşi Florus. op. 1975. Mnemosyne. pp. Manuscrisele operei istorice a lui Florus indică diferite titluri. op. Torino. A. Studi intorno alle Storie Filippiche di Giustino. pp. 14. 1975. Paris. Florus situează acest duel. pp.6). Introducere la ediţia operelor lui Florus. Studien zum Text der Epitome des lustinus und Historik des Pompeius Trogus. op. Eine romische Weltgeschichte. 13l-l36. Introducere ia Iustin. FERRERO. op. Bucureşti-Amsterdam. 1967. I. corespunde planului sugerat de acest autor. vezi Luigi CASTIGLIONE. vezi E. Ca să ne limităm la un singur exemplu. ROSSBACH. J. 1896. fiul lui Tarquinius II şi Brutus se înfruntă pe câmpul de luptă şi mor. Introducere la LAnnaei Flori epitomae libri II et P. PARHON. Otto SEEL. Problemes du vocabulaire". vezi D. 2. MARTIN-J. că se intitula probabil Tabella rerum romanarum: vezi E. n. op.. Pentru receptarea lui Suetoniu. pp. „Tipare biografice suetoniene în Vita Caroli Magni a lui Eginhard". The Annalist Licinianus. Pentru izvoarele lui Florus şi vocaţiile fundamentale ale operei lui istorice.DEN BOER. . cit.JAHN. 1936. J. ca o încununare a căderii regalităţii (Tabel. K. 345. pp. De Vespasian â Hadrien".. MARTIN-J. THELY-CHAMBRY. 155. LV-LVI. Rome et nous. Istoria literaturii latine. 1964. op. CIZEK. 156. 47. pp. Oeuvres. R. înaintea invaziei lui Porsenna {Tabel. p. 366-387. adică a poporului roman {Tabel. Istoria literaturii latine. vezi P. 28. pp. 48. op. Pentru doctrina celor patru vârste şi panegiricul închinat poporului roman. GASCOU. Athenaeum. XXXVIII-LX. XVIII-XXIII şi J. XXXVII!. Eugen CIZEK. Rome et nous. CHAMBRY-L. Noi am opinat însă că. „Floro e l'eta adrianea".. JAHN. Paris. care ar fi fost Publius Annius Florus. cit. Tacite. MULLER. 18. L. pp. JAL. ANDRE-A. cum îl concep J. O. cit. „Suetoniu". Rome. pp XVIfl-XIX. Dan SLUŞANSCHI. 1964.M. E. consideră că epitoma lui Florus se intitula Tabella. 252-255. 480-485. Liviu FRANGA. MARTIN-J GAILLARD. 42. cit. vezi Gino FUNAIOLI. 1990. pp. pp. pp. Rome et nous. GAILLARD. MARTIN-J. însă Florus. XIV. are tendinţa să situeze opera lui Iustin la sfârşitul secolului al ll-lea e.JAL. 19. 1977. p. 195-l96 (care menţionează „la derision historique sans la grandeur"). probabil.D. în discursul istorioriografic livian. Les paîens. 8688. Bolletino di Filologia Classica. 200-201. pp. London. pp. 138-l39. De aceea P. p. vezi Radu SĂNDULESCU. acest „tablou" trebuia să aibă o completare. 869-874.1959. Prefaţă la Grani Liciniani Reliquiae. II. declară: „Voi cuprinde într-un tablou concentrat întreaga imagine a acestuia". GAILLARD. Leipzig. cit. după „eşecul" lui Porsenna. în prezent acceptată de majoritatea cercetătorilor. p. scriitura şi metrica lui Frorus. Aderăm la interpretarea unificatoare a lui Paul JAL. CIZEK. pp. 17.M. Nurnberg. „Florus". 92-l00. El s-a străduit să arunce o punte între gestiunile şi strategiile politice practicate de Traian şi de Hadrian. enunţată de Florus în prefaţă. Bucureşti. Pentru pluralitatea stilurilor . 257-275. L. LXIX-CII. pp. deci.. CIZEK. P. „Â propos de fepitome de Justin". 138. pp. 147l58. „Suetone et le theâtre. pp. Această dihotomie. 115-l19. 572-582. cit. GASCOU. împart Tabella în patru cărţi. cit. 1942. I.JAL. 27. pp. 1908. Cum reliefează J. Hermes. 1972.JAL. p. Etude sur la litterature latine d'Afrique. 268.M. Paoia ZANCAN. 1. în prefaţa operei istorice.R. ANDRE-A. Imperiul. IV. I.Annio Floro poeta et carmine quod Peruigilium Veneris inscriptum est. praef. cit. R. de catalog vezi C. Manuel d'initiation â la litterature et â la civilisation latines. op. pp. 1852. cit.1819-l822. pp. „Granius Licinianus". vezi O. Pentru mesajul şi arta lui Iustin. pp. Pentru episodul lui Florus ca mică dramă şi discurs de aparat. vezi E. CIZEK. 196. 23 24 25. cit. Latomus. 460-461. partea a ll-a. cit. 1955.4). A. BRADLEY. Paris. 868-874. Pentru impactul efectelor dramatice în vieţile cezarilor preocupaţi de teatru. „Fronto şi mişcarea frontoniană. Pentru dialogul şi poemele scrise de Florus. S-a demonstrat că Florus nu şi-a putut intitula astfel o lucrare în care nu foloseşte termenul de epitoma şi nici nu-l rezumă pe Titus Livius. în ce priveşte tendinţa spre rubrici. cit. pp. Athenaeum. pp. pp.1. HUS. pp. op. 1907. Istoria literaturii latine. 1894. col. J. p. op. Controversele savanţilor asupra numelui şi personalităţii lui Florus au fost lungi şi înverşunate. op. în speţă 620 NOTE p.. Introducere la Florus. pentru acest autor şi ceilalţi.latine. dl. cit. „Floro e l'etâ adrianea". 22. 18. VII. 802-803. vezi P. O. Pierre GRIMAL. 21. 515-516. Culegere de studii de civilizaţie romană. cum evidenţiază P.JAL. cit. Padova. Actes de la Xll-e Conference Internationale d'âtudes Classiques Eirene. pp. LXXXVII-CXIV şi Note. cit. LEEMAN. pp. op. GASCOU. 136-l56. E. 1925. cit. „Florus". ANDRE-A. Pentru Granius Licinianus. R. XXXVII. Istoria literaturii latine. disertaţie. Epitoma (sau Epitomae) de Tito Livio. cit. Analele Universităţii Ci. 96-99. 3). Struttura e metodo dell' Epitome di Giustino. „Suetone critique litteraire. „Ftorus und die rdmische Geschichte". A. cit. pp. CIZEK. 138-l39. seria Ştiinţe Sociale. op. op. P. Filologie. „Florus". Paris. pp. Bucureşti. HUS. G. Paris. Albino GARZETTI. KLOTZ. Dar cel mai bun manuscris al Tabloului comportă o diviziune binară. op.

Lunga satiră a şasea înfăţişează imoralitatea unor categorii de femei din înalta societate. alţii pentru surghiunul în vremea lui Hadrian. cum reliefează satirele opt-douăsprezece. care oricum primise o educaţie îngrijită. 29. trebuie să fi fost editată prin 118 d. Cartea a treia. condiţia redactării şi compartimentarea satirelor iuvenaliene au suscitat aprige controverse între savanţi. Revelator ş1 pentru statutul poeziei. Ulterior. care începuse aici o solidă carieră ecvestră şi municipală. dată fiind vârsta înaintată a poetului.". 1. v. de asemenea. tocmai în perioada reprimării crunte a opozanţilor de care viitorul poet era legat. Vita luu. a se vedea. 4). precum sacerdotul-actor Titus Aelius Alcibiades şi Gaius Avidius Heliodorus. astăzi pierdută. când însă n-a putut obţine recuperarea averii1. IV. 621 XXX. 1962. Dar alte biografii situează data exilului mai târziu. 1. din cauza ironiilor care vizaseră greco-orientali foarte influenţi la curte. care nu conţine repere cronologice. încă din copilărie şi din adolescenţă. De aceea. Biografiile la care ne-am referit afirmă însă că luvenal fusese trimis în Egipt într-o misiune militară. 190.Imperiul. înainte de 131 d. Satira întâi echivalează cu un prolog general şi prezintă poetica iuvenaliană a speciei literare abordate de autor. ne vom referi numai la satirele iuvenaliene ca ansambluri autonome. care a putut cuprinde chiar de două ori mai multe ediţii. Cartea a patra. POPESCU. Viaţa lui luvenal Cum am arătat într-un alt capitol. Cartea a doua menţionează o cometă şi un cutremur survenite în 115 d. ne prezintă un personaj cu numele poetului. josnicia curţii împăratului Domiţian (Sat. după 127 d. unde luvenal trebuie să fi murit prin 135 d. pe care numai împăratul . întrucât alude la noua politică a lui Hadrian în materie de cultură. 6.. din pricina criticilor enunţate de acesta la adresa politicii împăratului faţă de armată şi. Satira a cincisprezecea pare să fi fost elaborată prin 122-l30 d. De aceea. proconsulul Africii. în satirele următoare. 3). Oxford. care însă ar fi camuflat un surghiun. 15. noi dispunem de numeroase „vieţi". vezi A. cartea a patra satirele 10-l2. i-a acordat sprijin pecuniar. în vreme ce celelalte au fost publicate sub domnia lui Hadrian. dacă dăm crezare primelor şase satire.C. 40. deoarece menţionează consulatul lui Lucius Aemilius luncus. dar şi pentru situaţia satirei. Prima oară. dar noi opinăm că luvenal a fost îndepărtat de două ori din capitală. Condamnarea la exil ar fi implicat şi confiscarea averii. sub tipar. condamnat chiar în acel an (Sat. 1. IUVENAL Şl POEZIA SECOLULUI AL IILEA D. primele cinci satire constituie o unitate incontestabilă. „Dreptul în secolele Il-V e. cartea a doua consistă din satira a 6-a. HONORE.C.C. inclusiv de cercul lui Pliniu cel Tânăr. a apărut probabil prin 120 d. survenit în 127 d. Dar în aceste biografii abundă informaţiile contradictorii. în orice caz. 49). De fapt.1.N. v. 7). mizeria şi tribulaţiile întâmpinate de locuitorii capitalei (Sat. Hadrian l-ar fi trimis în Egipt şi într-o misiune militară ridicolă. O inscripţie din această localitate. alcătuite în vremea lui Traian. între 93 şi 96 d.C. 27). Cartea întâi cuprinde primele 5 satire. întors la Roma după moartea lui Domiţian. reluând o ipoteză a lui Ludwig Friediander. luvenal trebuie să se fi născut pe la 60-65 d. oarecum pusă în umbră de masiva dezvoltare a prozei căci luvenal scrie poeme. 7). încât a putut fi publicată în 116-l17 d.C. Se pare că poetul însuşi şi-a elaborat îndelung şi în diferite variante opera satirică. poetul a putut include în satirele saje pasaje redactate înainte de compunerea celei mai mari părţi din poemul respectiv. luvenal a trăit în condiţii materiale penibile sub Traian. poate. 407-412). Hadrian. 4 şi 5). Histoire de l'historiographie ă Rome.C.C. în plină expansiune pe timpul Imperiului. Unii cercetători moderni au optat pentru un exil sub Domiţian. Biography of Gaius. care ar trebui să denunţe injustiţiile şi corupţia moravurilor. pe care poetul nu l-a iubit. dar bine cunoscută exegeţilor operei lui luvenal. Istoria literaturii latine. Instituţiunile. Janina VILAN-UNGURU.C3. Pentru opera lui Gaius. încât statutul social al poetului s-a ameliorat. au survenit probabil ruptura cu împăratul. şi. Citatul provine din Aurel N. ci un fel de proză versificată -. 2). este foarte revelator faptul că cel mai valoros poet al Imperiului a fost luvenal. ca şi notele şi studiul introductiv ale lui A.C. din Laţiu. într-adevăr. -------------------622 --------------------------------------------------------------------------------------------- VIAŢA LUI IUVENAL Oricum. 5. căci include o aluzie la procesul lui Marius Priscus. Studiu introductiv la Gaius.n.C.. sub Traian şi mai ales sub Hadrian2. în continuare. ne înfăţişează un luvenal dezabuzat. şi nu la cărţile din care fac parte ele. elogiat de luvenal la începutul domniei lui. p. condiţia penibilă a clienţilor din Roma imperială (Sat. POPESCU. rocambolesca misiune a lui luvenal în Egipt. consemnată în unele dintre poemele lui. Opera Opera lui luvenal rezidă în şaisprezece satire. iar cartea a cincea. Bucureşti. departe de cenaclurile aristocratice. Uneori. Cronologia. dintre care şapte sunt mai importante. (Sat. îndurerat şi amărât (Vita luu. ad luu. Care este adevărul? El este greu de restaurat. cartea a treia încorporează satirele 7-9. defilează sub ochii cititorilor exemple ale destabilizării morale acute (Sat. frustrat. în vreme ce poemele următoare evocă succesiv situaţia materială precară a intelectualilor vremii. II. ceea ce ar explica pauperizarea poetului. cum am arătat mai sus. 5). p. pp. primele satire iuvenaliene. Ce se întâmplase? O scolie şi unele biografii afirmă că luvenal fusese exilat de Domiţian în Egipt (Schol. {Sat. 2. iar cartea a cincea satirele 13-l6. în satira a 7-a. 6. uitae. Totuşi. Poetul şi-a impus o cenzurare severă a propriilor pulsiuni. Primele două cărţi trebuie să fi apărut în vremea lui Traian. 276-278.desigur Hadrian . probabil.. A doua oară. Acest personaj ar putea fi poetul însuşi. vv. ale poetului. care nu sunt cânturi.C. luvenal ar fi fost supus de Domiţian unui exil sever. sărăcit.C. pentru ca o parte dintre savanţi să susţină că luvenal n-a fost niciodată exilat. viciile . savantul britanic Gilbert Highet a presupus că luvenal ar fi fost exilat din ordinul lui Domiţian. 1982.se străduieşte s-o corecteze (Sat.C. grupate în cinci cărţi. dominată de complexele poetului şi de o vehemenţă critică foarte accentuată. Ce fel de existenţă a dus luvenal? Se crede că Decimus lunius luuenalis era originar din orăşelul Aquinum. cartea întâi a fost editată puţin după 100 d. chiar deznădăjduit.

de G. Sau cum declară însuşi poetul: „tot ce fac oamenii de când. îţi face versul indignarea.. iocus Iiberalis4. nici un fel de elemente focalizante în interiorul acestui univers? Opinăm că se pot lesne decela asemenea elemente. susţine: „ce ţi-am spus adineauri nu sunt doar fraze. w. Oupa ce incriminase. El arată că îl preocupă în latineşte. metromania epocii sale şi viciile semenilor săi. Alţii. . îndeobşte tragică. aşa cum poate ea. 1. aşa cum arată Rene Marache. 11). practicat de Lucilius şi de Horaţiu. Iar. PROBLEMATICA SATIRELOR actele oamenilor. cum am arătat mai sus şi cum reclamau tradiţiile speciei literare respective. agitaţie. J'homme en colere". Rene Marache reliefează că performanţele retorice nu au cum atesta lipsa de sinceritate a lui luvenal. dimpotrivă. De altfel însuşi luvenal. 9.privilegiile conferite de împărat militarilor (Sat. cum le numeau stoicii greci. problemele anterior tratate şi implică: tribulaţiile şi suferinţele pricinuite de acumularea bogăţiilor şi de ambiţiile excesive (Sat 10).. esenţialmente retorică. contrapusă acelui iocus Iiberalis. chiar în satira întâi.Je courrier de la colere". oferind cheia de înţelegere a discursului elaborat de poef. fascinanta şi viguroasa creaţie satirică a lui luvenal. Satirele următoare oarecum reiau. proclamă prioritatea absolută a indignării faţă de alte aspecte ale discursului său. şi sugerau ca titlu al culegerii celor şaisprezece satire . 34-35). indignarea. 12). 45. mânie. în primul rând. „conversaţie". luvenal îşi dezvăluie problematica prin versuri subsecvente celor în care clama prevalenta indignăpi. Guţu)\ Vom reveni mai jos asupra lui Cluvienus. Guţu). aşadar. v. 1. credeţimă. însă şi pasiunile lor. Este însă autentic resimţită frustrarea ilustrată de satirele iuvenaliene. Iar acestei frustrări poetul îi răspunde printr-o indignare. Nu există însă nici un fir conducător. nemiloasă. eu vă recit oracolul Sibilei" (Sat. Nouă ni se pare că dincolo de o persona literară. de fapt o persona literară. ploile umflând apele mării. pentru a persifla . răspund unei frustrări cu adevărat organice discursului literar. bazată pe «gluma generoasă". care nu existase până atunci: Indignarea. luvenal însuşi este conştient de coloratura retorică a discursului său satiric.C. luciliano-horaţiene. Tocmai această ultimă satiră a prilejuit îndepărtarea lui luvenal din Roma. unica ce îmbracă forma unui dialog de factură horaţiană). programatică. -------------624 --------------------------------------------------------------------------------------------- FRUSTRARE Şl INDIGNARE. 14). Rene Martin şi Jacques Gaillard îl caracterizau pe luvenal ca pe „omul mânios". facit indignatio uersum// Qualecumque potest. voluptate. 79-80. Căci pasiunile determină faptele oamenilor. Victor Hugo îi considera pe luvenal şi adepţii lui ca pe zelatorii unei muze. aderenţa lor desăvârşită şi complexă la realitatea contemporană poetului. aceste versuri esenţiale sună în felul următor: Si natura negat. w. w. mai recent. că el transcende schemele oratorice. actualitatea lor relevantă. defectele observate la favoriţii potentaţilor epocii (Sat.. punct după punct. trad. actualitatea discursului său satiric (Sat. comportarea detestabilă a vânătorilor de testamente (Sat. luvenal proclamă şi în alte pasaje combustia sa interioară. de un „dublu" poetic asumat de luvenal. dorinţe. Deucalion s-a urcat cu luntrea pe muntele Parnas. de G. constituie prindpaiul concept iuvenaiian. care populează universul imaginar al poemelor lui luvenal. 15). de o indignare declamatorie. w. Guţu). 8l-86. trad. Frustrare şi indignare. după ce reliefează că o justiţie superioară pedepseşte crimele lăsate nepenalizate de tribunale (Sat. ci numai adevărul. Fantasmele satiristului. pe un timbru mai senin. stările de spirit preeminente. însă afirmă că se află în cauză o problemă de limbaj. sermo. plăcerile aduse de o masă frugală împărţită cu un prieten (Sat. ale retoricii6. 1. „indignatio". luvenal se opune conştient. este cu adevărat sinceră indignarea poetului? Răspunsurile exegeţilor moderni au fost foarte diferite. pâthe. sfidarea lansată moravurilor corupte. De aceea. 13) şi condamnă educaţia 623 IUVENAL Şl POEZIA SECOLULUI AL II-LEA D. programatic. excepţionala. ca pe un traumatizat. discursul satiric îşi prezintă autorul ca pe un frustrat. fuhciarmente sardonic. cea mai semnificativă operă în versuri. un punct de vedere intermediar a fost adoptat de cei ce întrevăd în strategia lui luvenal o peacţie afectivă pendinte de un grup social nemulţumit de existenţa sa cotidiană şi o utilizare originală a unor locuri comune.aristocraţilor de viţă veche. conuicium saeculi. susceptibilă să provoace doar un râs amar. bucurie. Ultimele satire par a ilustra o nouă încrâncenare a atitudinii poetului. topoi. Unii au evidenţiat impactul retoricii şi locurilor comune asupra discursului iuvenalian. 16). temeri. satirei tradiţionale. 8). în sfârşit. sperăm. s-au străduit să dovedească valoarea documentară a satirelor lui luvenal. Cu îndrituire. Este limpede că. în aceeaşi satiră programatică. căci. 8. singura cu adevărat autentică (Sat. Deocamdată este suficient să subliniem că indignatio. se situează un autentic şi sincer „blam al secolului". cărora se opune nobleţea morală. pe care unii părinţi o dau vlăstarelor lor (Sat. cum îl fac eu sau Cluvienus" (Sat. încrâncenată. quales ego uel Cluuienus. colosală. adică unei frustrări ce constituie etimonul acestui discurs. reprobă cu vehemenţă infiltrarea fanatismului şi superstiţiilor egiptene în Roma (Sat. de G. luvenal reliefează motivul central al strategiei sale literare: „dacă talentul din născare nu te-ajută.într-un poem conservat fragmentar . trad. de structură de suprafaţă. 125-l26. Problematica satirelor Prezentarea succintă a conţinutului satirelor a evidenţiat. 4. în fine tot acest amestec este materia cărţii mele" (Sat. pe un timbru permanent sarcastic. S-a afirmat că luvenal asuma persona unui roman indignat. Iată. stufoasa diversitate tematică a universului imaginar iuvenaiian. făurită în cursul evoluţiei Imperiului roman. defectuoasă.

92-93). eroul satirei a treia. decât persoane şi fapte bine determinate. luvenal emite un mesaj sumbru. w. Poetul însuşi se înfăţişează stând la răscruce. discursul iuvenalian atacă în mult mai mare măsură o problematică general-morală şi politică. că numele personajelor veacului anterior pot să camufleze contemporani ai satirelor. v. el oferă o mărturie mult mai profundă. numeroase personaje. Astfel. dar fac economii pentru tunica de care au nevoie sclavii lor (Sat. 74. 13. într-adevăr. întrucât se înverşunează cumplit. 252) sau ale anumitor citarezi. câteodată el nici nu-şi numeşte personajele ori recurge la nume evident fictive. Rene Marache a subliniat că nu atât viciul îl indignează pe luvenal. cât şi de frustrările şi de indignarea poetului. pe de alta. Corosivitatea satirei iuvenaliene ţinteşte viguros diferitele procedee de înavuţire. v. w. pentru a blama mai ales prezentul8. însă luvenal stăruie asupra secolului i d. dincolo de exagerări importante. De fapt. 165-l49). cum îl califică poetul (Sat. Sunt evocate personaje mitologice şi realităţi ale Republicii. El se referă în primul rând la corupţie. deşi limitată la deficienţele hâde. 6. w. deschidere programatică spre referent. deşi părtinitoare. Totuşi. 236. să intensifice orientările lor fundamentale. 49-53. Astfel. Pe lângă aceasta. S-a observat că realităţile epocii lui Domiţian reprezentau sub Traian o actualitate vie. 183-l84.C. . precum cel al medicului Archigenes. tensionat. 1. 625 IUVENAL Şl POEZIA SECOLULUI AL II-LEA D. 98. care îi fusese oferit (Sat. care se putea potrivi atât unor personaje ale trecutului. nu constituie o ficţiune literară7. 160-l71). tendinţa lor de a se ajuta numai între ei (Sat. w. mai consistentă decât instantaneele graţioase şi savuroase ale lui Marţial. Mai multe asemenea nume de personaje au fost purtate de membri ai cercului patronat de Pliniu cel Tânăr. Ambiguitatea subzistă totdeauna. întocmai ca un reporter modern.C. asupra cărora vom reveni. nu vădea nici o simpatie. întemeiată pe o abilă politică a aluziilor. trad. 6. cele mai negative. chiar când viza indivizi ai vremii redactării satirelor. numai Umbricius. în acelaşi timp. v. luvenal utilizează doar numele unor contemporani puţin importanţi. w. Echion {Sat. 203-220. vv. v. Sau. pe care totuşi o va combate (Sat. cât şi anumitor contemporani. 38). 1. setea de înavuţire (ca în Sat.. pe de o parte. 4. 86-95. iar. Satiristul şarjează. luvenal invectiva uneori tipuri morale. luvenal selectează din substanţa istoriei aspectele cele mai întunecate. încât cel puţin jumătate din materia satirelor iuvenaliene aparţine nemijlocit epocii redactării lor.C. „Nero cel chel". omnia Romae//cum pretio (Sat. 63-68). Pe de altă parte. De altfel însuşi poetul atrage atenţia. în definitiv. precum Chrysogonus {Sat. 6. trecutul există mai ales în funcţie de prezent. egoismul opulenţilor. luvenal elaborează o mărturie de autentică valoare documentară asupra epocii lui Traian şi antecedentelor ei. care configurează substanţa satirelor iuvenaliene. la sfârşitul satirei întâi. PROBLEMATICA SATIRELOR de luvenal. Totuşi. 4. 14. pentru a conserva şi transcrie pe tăbliţele sale viciile romanilor (Sat. Exegeza modernă a pus adesea problema fidelităţii reprezentării epocii scriitorului şi a limitelor realităţilor morale şi politice. aşadar. încât o bună jumătate din universul iuvenalian este populat de oameni şi fapte ale secolului I d. venalitate. 76). 3.3. Guţu). actori etc. împotriva viciilor oamenilor Principatului. Oricum. 7. asupra faptului că este primejdios să înfrunţi mânia celor puternici. v. atât în privinţa actualităţii. recursul frecvent la personaje şi fenomene ale epocii lui Nero se poate explica datorită echivalenţelor uşor de stabilit cu domnia lui Domiţian şi. 5. vedem cum Domiţian convoacă consiliul principelui pentru a dezbate cum ar trebui gătit un barbun uriaş. Cu sagacitate s-a reliefat că. politică şi morală. v. mulţumindu-se doar să exacerbeze. pentru care poetul.C. w. cu trăiri încă vivace la începutul secolului al ll-lea d.C. însă purcede de la aspecte foarte autentice ale realităţilor consemnate. 140). ci numai unul. de multă vreme. 6. 37-l43). De aceea. însă nu este cu adevărat corectă şi pertinentă imaginea de ansamblu. deoarece amintirea lor era proaspătă şi consecinţele lor erau încă intens resimţite de romanii primelor decenii ale secolului al ll-lea d. îndeosebi asupra domniilor lui Nero şi Domiţian. de altminteri străin de toţi circuli ai vremii. 14. v. Jean Gerard. moravuri. Fără îndoială. reputat în vremea lui Traian {Sat. o „Zeit und Gesellschaftskritik". 77). Totodată. exclamă: „totul la Roma e pe bani". legată de timpul redactării sale. o satiră de moravuri. luvenal elaborează o satiră tragică. v. Precauţii elementare şi pasiunea moral-satirică l-au determinat să utilizeze exemple culese din istorie. angajare plenară. s-a remarcat că el nu utilizează îndeobşte cele trei nume ale cetăţenilor romani. menţionaţi în satire. de G. vv. S-a observat însă. lua tot felul de precauţii. Poetul este aspru faţă de cei ce îşi cheltuiesc averea la jocurile de noroc. cum a fost definită. inevitabile chiar la nivelul apogeului Imperiului şi civilizaţiei antice. v. autorul unei ample teze de doctorat asupra mesajului elaborat 626 FRUSTRARE Şl INDIGNARE. Iar dintre prietenii lui luvenal. relativă la primele două veacuri d. 176).C. realităţi politice consemnate de luvenal aparţin trecutului. şarjant. cum ar fi captarea testamentelor celor bogaţi şi fără copii. determinat nu numai de vocaţiile satirei. de altfel recent statuate. 3.Satira iuvenaliană comportă. Glaphyrus şi Ambrosius {Sat. în permanenţă încrâncenat. cât reuşita socială a celor ce îl practică9. 1. pe care o furnizează luvenal.C. evidenţiază că discursul lui luvenal comportă. cât şi în cea a secolului I d. în universul imaginar iuvenalian.

elogiază pe Homer (Sat. luvenal se referă îndeobşte reprobator la genurile şi curentele literare ale secolelor l-ll d. însă explorează toate mediile sociale. 215-243). w. şarlatania sacerdoţiior şi profeţilor veniţi din Orient. El împarte pe sclavi în două categorii diametral opuse: slujitorii celor bogaţi. practic obligatorii pentru patmnus. El reprobă mai ales pe acei senatori şi nobili nedemni de statutul lor social.C. De asemenea. 25-l55. S-ar spune totuşi că fascinaţia viciului cărnii nu rămânea fără impact asupra austerului satirist. de creşterea exagerată a influenţei politice a femeilor care trăiau la curtea imperială. El oferă informaţii preţioase asupra organizării şcolii romane şi conţinutului învăţământului (Sat. 1). 7. obsesiile sexuale. Satiristul blamează credulitatea unor contemporani ai săi. îi fusese prieten (Sat. De aceea Umbricius. tamburinele şi „fetele" puse să vâneze clienţi pe lângă circ" (Sat. 95-l25. practicile stranii aduse de aceştia. 58 etc). 4546 şi 1. vv. 225-241. Nu este imposibil ca luvenal să fi frecventat mediile literare grupate în jurul văduvei lui Lucan. luvenal stăruie îndeosebi asupra unor probleme pe care le consideră majore10. 150-l70). deoarece asistă la unele dintre ele. coardele oblice ale ţimbalei. 22-23). 36-97). Totuşi. Exegeza modernă a subliniat de multă vreme că discursul iuvenalian poartă asupra vieţii cotidiene a romanilor. luvenal satirizează nu numai fanatismul şi obiceiurile cumplite. Guţu). care. etc). 10. indignarea acerbă diminuează începând cu . Deşi condamnă anumite exerciţii sterile de retorică {Sat. n-a activat în nici un cerc cultural-politic al vremii*. w. II. însă luvenal incriminează şi alte moravuri sau stări de lucruri. PROBLEMATICA SATIRELOR şi pe Vergiliu (Sat. w. ca firească urmare a ascensiunii greco-orientalilor. pe care le atribuie egiptenilor. o Romă grecizată. 94-95. retorilor (Sat. însă. o dată cu flautistul. el reprobă cu deosebită severitate difuzarea masivă a cultelor şi superstiţiilor orientale. v. luvenal n-a fost probabil un adevărat xenofob. 7. w. sunt consemnate de către luvenal (Sat. între limitele mesajului sumbru. etc). 105-l49). poate. 7. 40-74. declară: „nu mai pot suferi. avocaţilor (Sat. ori vexaţiunile. El îi admiră totuşi pe marii clasici. la care participau clienţii (Sat. 10. deşi luvenal practică un blam al secolului mult mai profund. 7. cu toate că uneori îşi îngăduie anumite glume cu privire la zeităţile panteonului greco-roman. Totuşi. Este dificil de identificat o adevărată doctrină literară printre accentele critice ale Iui luvenal. Ceea ce îl stânjeneşte pe luvenal este degradarea statutului vechilor italici. comparării meritelor iui Vergiliu cu virtuţile epice ale lui Homer etc. în special asupra practicilor şi superstiţiilor populare11. prietenul satiristului. 3. instrumente ale unui lux aspru invectivat. w. 184-l89. selectate în virtutea imaginii specific iuvenaliene asupra epocii scriitorului. 10. Aceasta are mania efectului retoric. îndeosebi satira a cincisprezecea îşi propune să dezvăluie superstiţiile egiptene. vehemenţa critică. Dar el se înverşuna împotriva greco-orientalilor şi a influenţei exercitate de ei la Roma. 219-223. Poetul se referă câteodată la lecturile publice. el ne oferă o documentaţie preţioasă asupra diseminării lor. 135-l41. vv. 1. discuţiilor erudite şi plictisitoare. locuinţele foarte modeste. 7. A deplâns şi a reprobat cu vehemenţă condiţia materială penibilă a intelectualilor vremii. Dar. acordat lor de proteguitori. 434-456). Afinităţile cu parasatira lui Marţial apar ca manifeste. cum am observat mai sus. care nu mai pot beneficia decât de mecenatul împăratului (Sat. Satiristul reprobă degradarea raporturilor dintre clienţi şi patroni. blocurile vremii (insulae) din cartierele sărace ale capitalei. vv. istoricilor (Sat. ci şi infiltrarea grecilor şi a orientalilor în toate meseriile de la Roma. Totuşi. Oricum. pentru a blama. 98-l04). w. luvenal reprobă isianismul. coşuleţul cu daruri. economice relevante ale timpului ca inflaţia. w. w. 7. 7. cărora le consacră esenţialul din satira a opta. pentru a se propaga intens în vremea lui Traian şi mai ales lui Hadrian. împodobiţi de el cu virtuţile onestităţii şi vieţii simple. Unele dintre ele au fost evocate de noi mai sus. 82-86). cetăţeni. 6. Deşi. şi sclavii de pe micile proprietăţi rurale. în satira a cincisprezecea. satiristul n-a fost un critic al aristocraţiei în general. luvenal evidenţiază că sclavii sunt oameni şi condamnă stăpânii care îi tratează cu o cruzime de altfel reprobată de autorităţile imperiale (Sat. Chiar unele fenomene 627 IUVENAL Şl POEZIA SECOLULUI AL II-LEA D. aproape toate satirele incriminează vanitatea arogantă a liberţilor îmbogăţiţi. luvenal strecoară şi portretul pedantei. w. luvenal se învederează preocupat de viaţa culturală a Romei şi de statutul social al intelectualului12. 66-71). deşi îl parodiază clar pe Statius. metromania. de G. vv. 5. 5. w. 3. 628 FRUSTRARE Şl INDIGNARE. 7. Sarcasmul tragic al lui luvenal stăruie asupra deteriorării moravurilor din „înalta societate". decepţionist şi amar. w. a câta parte din drojdia asta este aheică? E mult de când sirianul Oronte s-a revărsat în Tibru şi ne-a adus cu el şi limbă şi moravuri şi. 116-l17). vv. vv. w. Totodată desfrâul. v. în schimb. cum am semnalat mai sus. trad. inclusiv antropofagia. ale liberţilor şi celor proaspăt îmbogăţiţi în general. ci şi trufia găunoasă a anumitor aristocraţi de viţă veche. 7. dacă luvenal pare favorabil religiei romane tradiţionale.luvenal satirizează nu numai morga şi moravurile corupte ale parveniţilor. 150-214). 6. demarată sub Nero. la drept vorbind. Nici un colţ din Roma nu rămâne neatins: „reportajul critic" al poetului încorporează nu numai palatul imperial şi templele zeilor. ci şi lupanarele. calofiliei. luvenal nu pare a fi misogin.C. Satira a şasea figurează viciile femeilor Romei cu deosebită cruzime. probabil. 3. 7. cultele siriene şi microasiatice. fără îndoială. gramaticilor (Sat. a căror trufie o satirizează (Sat. vv. cum am notat mai sus. nu se pronunţă împotriva formării elevilor pe baza însuşirii artei declamaţiei. în mai multe satire şi cu diverse prilejuri. v. depravările generate de ele prilejuiesc mânia sarcastică a satiristului. femeii savante (Sat. Concomitent. w. 60-65. 248) * Cu o vervă satirică remarcabilă. la recitaţii. tratamentul detestabil aplicat cu prilejul ospeţelor. printre crochiurile femeilor vicioase. surprinsă în variate aspecte deşi. pe care îl vehiculează. ci numai indignat din pricina destabilizării vechilor moravuri ale matroanelor romane virtuoase şi. vv. De asemenea. Totuşi. Sub ochii cititorului defilează statutul precar al poeţilor (Sat. 14. 15-l8. umilinţele îndurate de cei dintâi ca să obţină sportula.

104-l05). De altfel se proclamă partizan al Imperiului. atacurile lansate împotriva ascensiunii greco-orientalilor pot viza şi favorizarea acestora. w. care i-a fost impus. fides şi pietas. 11. portretul robot al împăratului detestabil. de G. 163-l65)17. în general. Rene Marache a arătat că indignatio poate deveni mai discretă. începând cu August însuşi. adică al lui Traian. 204-205). Totuşi. mai cu seamă. încă fidelă valorilor şi metavalorilor străvechi. 21l-230) şi pe Domiţian. Dar. luvenal condamnă cu o indignare deosebit de acerbă aproape toţi cezarii secolului I d. dispuşi să dispreţuiască banul. Când înfiera aristocraţia de viţă. la umilirea lor de către liberţi sau de către sclavii aroganţi (Sat.satira a şaptea. întemeiat pe recuperarea vechilor valori. vv. pe care îl reprezenta consiliul principelui. uneori parcă pe un timbru liric. în acelaşi timp. luvenal şi-a proclamat ataşamentul faţă de vechiul mod de viaţă. mult mai acuzată decât cea cândva promovată de întemeietorul Imperiului. 8. Satiristul încuraja activ năzuinţele lui Hadrian de a stimula eflorescenta culturii. 2. ulterior. tonul iuvenalian devine mai aspru. provenite din provincii. îribunus militum. în ultimele satire. pentru că nu se mulţumeşte să-i înfiereze doar pe Nero (Sat. însă pare a condamna degradarea suferită de către dezbaterile curiei. 5. luvenal ar fi asumat mentalitatea tradiţionalistă. luvenal reprobă carenţele justiţiei. 75-81) sau politica lui de expansiune militară (Sat. prestată adesea de exponenţii noilor forţe sociale15. vv. 87-l26). portretul subînţeles al bunului principe reprezenta mai ales o exortaţie spre o conduită mulţumitoare. pe care o practicase Traian. însă şi munca activă. Guţu). aflate la sfârşitul crepusculului lor. 12. prin urmare capabil să realizeze o moralizare a societăţii. 1. gelozia manifestate faţă de forţele sociale noi. ar fi relevante. 64208). altfel spus. pe un ton acerb. Am văzut imediat mai sus că el persifla şi pe romanii Republicii. asprul. eventualilor lui succesori. mos maiorum. şi reflectează asupra administraţiei provinciilor. pe care le realizase Traian (Sat. trad. Jean Gerard l-a calificat drept un exponent al clienţilor proveniţi din rândul grupurilor sociale mijlocii. ci încerca chiar s-o legitimeze. 160-l72). Totuşi şi invidia. S-a susţinut însă că. cel în care el îşi pusese speranţele de a realiza un principat ideal. Sau. pozitivă. w. panem et drcenses (Sat. w. al tiranului. dar fidel vechilor moravuri. 7. 77-81). pe de o parte. Privirea severă pe care luvenal o aruncă asupra problemelor epocii sale şi asupra veacului anterior a fost adesea comparată cu reflecţia lui Tacit cu privire 630 . Severul.C. Doar Galba pare să fi aflat oarecare îngăduinţă în ochii satiristului (Sat. 8. frustratul satirist nu i-a iertat împăratului favorizarea militarilor şi încurajarea accelerată a infiltrării greco-orientalilor la Roma: de unde ultimele satire şi surghiunul camuflat. w. poetul reproba. 14. nu poate fi decât Hadrian. Satira a patra conţine o virulentă persiflare a deteriorării suferită sub Domiţian de noul organ de guvernare. Este adevărat că luvenal pare a elogia construcţiile masive. care elogiase tribunatul militar al lui Traian (PLIN. luvenal nu şi-a recuperat averea relativ confortabilă de care dispusese la Aquinum: de unde frustrări manifeste şi ranchiuna purtată celor care nu-l ajutaseră. După părerea noastră. în satira a opta. luvenal nu numai că nu regreta eliminarea fizică a lui Avidius Nigrinus. lată de ce satiristul admira existenţa simplă dusă de primii romani (Sat. Nu numai că ei deplânge şi înfierează reaua administraţie a provinciilor. mortificate de pierderea prestigiului şi condiţiei lor materiale îndestulătoare14. Satirele iuvenaliene ar constitui un fel de pandant al Panegiricului plinian16. El respectă instituţia venerabilă a senatului. în acelaşi timp.. însă pare a recomanda o restructurare a modalităţilor de a le guverna (Sat. când aruncă o săgeată împotriva moravurilor destrăbălate ale unui ofiţer roman. deficienţele moral-politice ale aristocraţiei romane şi justifica potenţarea autoritarismului.. w. Concomitent. v. sugerată lui Traian şi. spre a sugera o definiţie teoretică. luvenal elogiază virtuţile unei mese modeste. care salvează cultura: „în cezar doar mai speră literele noastre şi-şi pot găsi o raţiune" (Sat. însă şi pe o potenţare a sistemului monarhic. Căci împăratul cu adevărat elogiat de luvenal. care vindeau voturi. vv. S-ar spune că luvenal năzuieşte să recupereze surâsul înţelept al satirelor şi odelor horaţiene! Opţiunile politice şi fiîosofia După întoarcerea din exilul unde îl trimisese Domiţian.C. ceea ce poate apărea ca cel puţin tulburător. Satira sa politică comportă o gândire coerentă. pe care o preconiza Hadrian. mai ales senatoriale. în primul vers al satirei a şaptea. Astfel s-ar explica lamentele sale cu privire la condiţia clienţilor. 3. Cu o autentică seninătate. 10. El ar fi exprimat discursul mental al grupurilor mijlocii din Laţiu. Pe de altă parte. 46-47. dar nu dispare niciodată din universul iuvenalian. a intervenit o ruptură tragică între luvenal şi Hadrian. luvenal credea că moravurile. partizan al restaurării statului roman liber. Pan. încât luvenal pare a preconiza un Principat absolutist. luvenal nu făcea decât să susţină politica de remodelare a „lumii" politice. Totuşi luvenal nu a fost republican. w. w. nu mai are nici voturi de vânzare şi că nu doreşte decât două lucruri: „pâine şi jocuri". vv. după exemplul vechilor romani. din care lipseşte fastul inutil al banchetelor luxoase (Sat. adesea cantonată în generalităţi. astfel. 13-l5). luvenal ar exprima punctul de vedere al clienţilor de veche sorginte italică. De aceea. 6. mişcă sau determină procesul istoric. El regretă că poporul roman nu-şi mai alege cârmuitorii. un nou secol al lui August. Dar. deşi opiniile poetului sunt dispersate în diverse pasaje şi poeme. Deşi nu dispar niciodată complet notaţiile sarcastice. Ca şi Salustiu sau alţi istoriografi romani. care activase în Orient. De remarcat că astfel luvenal riposta de fapt lui Pliniu cel Tânăr. 2. Numai că atitudinea asumată faţă de Traian este cel puţin ambiguă. în locuri comune13. satiristul avusese în vedere începuturile carierei lui Traian (Sat. mores. relaţia cu actualitatea stringentă se estompează şi poetul pare a tinde spre o satiră pur morală. 59-65). a bunului suveran şi chiar pentru a făuri elogiul optimului principe. luvenal nu menţionează nicăieri numele lui Traian. reflecţiile şi criticile politice ale lui luvenal nu s-au limitat la structura şi ia istoria Principatului. luvenal alcătuieşte IUVENAL Şl POEZIA SECOLULUI AL II-LEA D.

dar eu socot că-s fericiţi şi-aceia ce-au învăţat. în schimb. satiristul înfierează pe cei care reclamă de la zei bunuri iluzorii. de G. 12l-l23). Poetul ar fi furnizat o interpretare populară a stoicismului şi ar fi fost interesat mai ales de învăţătura Porticului despre suflet. luvenal nu s-a manifestat niciodată ca un poet filosof. deşi priceput să pătrundă în substanţa profundă a atâtor moravuri. Structura de 631 IUVENAL Şl POEZIA SECOLULUI AL II-LEA D. luvenal nu se reclamă atât de la Lucilius. fundată pe sarcasmul corosiv. Căci Helvidius aparţinea unei familii care provenea din localitatea Cluuiae. desăvârşirea strălucită a procesului de transformare a saturei în satiră. Este probabil că. aşadar. o prăpastie despărţea pe senatorul mândru şi extrem de lucid. El este deci „cluvianul". stoicismul şi epicureismul (Sat. 51). 19-20 şi 1. deliberat sumbru şi părtinitor. întreprins de Persius. Iar anterior. învăţăturile date nouă de Zenon.sau. de G. gloria etc. Unele analogii par a se justifica: cu toate acestea. Guţu). întemeietorul stoicismului: „mai bune sunt. dirijat împotriva atâtor defecte. 15. într-adevăr. trad. autorul unui poem satiric care persiflase divorţul lui Domiţian. precum Lucan sau Persius. de intelectualul client veşnic indignat. Deosebit de grăitoare ni se par versurile programatice. Totuşi de fapt aici luvenal se mulţumeşte să glumească uşor frivol. Arta magistrală a lui luvenal o demonstrează. Şi aceasta tocmai în satira unde va afirma glumind că nu-i citise pe filosofi! lată ce ne spune poetul: „E mare. Se pot decela chiar opţiuni diametral opuse. 106-l08. Horaţiu sau Persius. Filosofia ce dă precepte în cărţile divine şi soarta o învinge. nu un poet necunoscut. esenţialmente aluzivă. luvenal se închipuia pe sine ca un profesor de virtute. împăratul îl condamnase la moarte20. Datele morale evocate de satirist şi impregnate de mesajul său sumbru. ci Helvidius Priscus cel Tânăr. fireşte. Strategia artistică Bogata încărcătură ideatică a satirelor iuvenaliene se încorporează organic unui fascinant univers imaginar. mânios. w. cum s-a presupus câteodată. 1. atestă. 15. să recunoască aproape explicit o bază stoică pentru strategia sa literară. ulterior el va celebra pe Zenon din Kition. Dar strategia satirică foarte complexă a lui luvenal este cumva îndatorată unei anumite doctrine filosofice? Interpreţii discursului satiric iuvenalian au răspuns în felurite moduri la această întrebare. Prin urmare. se . în sfârşit. l-366). faţă de stoicism. pe urmele lui Persius. Guţu). ca să-şi legitimeze demersul satiric. cum sunt banii. capabil de o considerare multidimensională a fenomenelor. Ceea ce i se întâmplă destul de rar. Satiristul pare. trad. să sufere necazurile vieţii. w. Din această pricină.r OPŢIUNILE POLITICE Şl FILOSOFIA la aceleaşi evenimente18. 13. 142-l58)19. 10. demnităţile. vehementă a moravurilor. luvenal însuşi atrage atenţia cititorului asupra împletirii între preceptele filosofice şi reacţia spontană faţă de tribulaţiile existenţiale. cum sunt cele ale sale sau ale lui Cluvienus. care pendulează între negarea oricărei relaţii cu vreo filosofie şi teza obedienţei aproape doctrinare faţă de epicureism .îndeosebi în ultimele satire . Totuşi. w. în care luvenal declară că indignarea făureşte stihuri. să nu-i arunce jugul" (Sat.C. mai ales. ca şi de viciile şi injustiţiile din jurul său. 19-22. din ce-i învaţă viaţa. 13. erou al opoziţiei stoice împotriva lui Domiţian. Satiristul utilizează idei stoice pe care le admiră. Cine putea fi acest Cluvienus? Desigur. consemnată ca o concluzie a penultimei satire (Sat. v. vv. unii filosofi cred că nu trebuie să facem orice ca să trăim" (Sat. dar consideră fundamentală o indignare prilejuită de frustrările suportate de el. şi elogiază virtutea care înfrânge capriciile sorţii (Sat. Cercetătorii care îi refuză lui luvenal orice opţiune filosofică se reclamă de la un pasaj unde satiristul pare a afirma ignorarea tuturor doctrinelor filosofice: cinismul. efectiv. Satira tragică a lui luvenal. s-a preconizat şi o interpretare intermediară: luvenal ar fi fost adeptul unui stoicism politic şi popular. Să menţionăm doar atitudinea diametral opusă pe care cei doi au adoptat-o faţă de începuturile lui Hadrian şi faţă de lichidarea lui Avidius Nigrinus. cât de la protagonistul mişcării stoice antiflaviene (deşi Lucilius şi Horaţiu sunt proclamaţi anterior ca modele: Sat. în orice caz. vv. vv. adâncime a discursului său poetic rămâne dominată de o satirizare acută.

Vigoarea. Căci. Stupefianta bogăţie a limbajului iuvenalian. picturalitate. tema „furiei" (sau „delirului"). probabil. cum se zice. în orice caz. dicacitas. precum cele ce incriminează diferitele categorii de femei. Prin cele mai diverse mijloace.C. însăşi cenzura moravurilor îmbracă formele Jocului despre secol". Totodată. susceptibilă să valorifice racursiuri strălucitoare. caracterizează îndeobşte desfăşurarea acestor adevărate scenarii. luvenal parodiază pe Enncius. în satira a patra. îmbracă forma unui lung dialog purtat de poet cu Naevolus. descompusă în mici descripţii. Ironia acerbă. Foarte revelator se prezintă dialogul pe care satiristul îl poartă aproape permanent cu cititorul. 56-89). Pacuvius. parcă amintind de tehnicile metateatrului plautin. Toţi cercetătorii operei sale au reliefat în primul rând imagistica sa vizualizantă. compoziţia satirelor lui luvenal se prezintă ca relativ dezordonată. universului de aşteptare al unui anumit public. totdeauna pregnantă. Noi am întrevedea afinităţi mai ales cu discursul atât de variat şi de încrâncenat al lui Caline. apostrofele. esenţialmente metateatrală. discuţiile cu un interlocutor fictiv. Dar. de viaţa istoriei şi a actualităţii stringente. tranziţiile se realizează adesea brusc. Dar comedia romană îşi trăgea seva din satura dramatică populară. poetul îşi asigură complicitatea lectorilor săi. argumentării şi exemplificării. adică a noua. poetul răspunde mentalităţii. când portretizează pe Catullus . Seneca. dar şi tragedia greacă sau poezia lui Ovidiu22. exclamaţiile vehemente. discursul lui luvenal se constituie într-un univers literar. alcătuiesc poeme nu numai datorită respectării normelor de versificaţie. formate în cursul alcătuirii satirelor. marca fundamentală a strategiei literare iuvenaliene. poetul le privilegiază pentru a construi un univers policrom şi pitoresc. în modalităţile hiperbolizării sarcastice. considerat adesea ca „realist" de exegeza modernă şi de fapt străin de marile opţiuni sau curente estetice ale vremii sale. Tehnicile suasoriilor emerg. în satira a unsprezecea. Macrosintaxa textului iuvenalian evidenţiază utilizarea abilă a tehnicii saturice tradiţionale. deliberat exagerată. Căci luvenal. se întâlnesc frecvent în discursul satiric iuvenalian. mai frecvent decât cea subţire şi spumoasă. puţin preocupaţi de rigoarea compoziţiei discursului. cum am arătat. picturalitatea. numai o singură satiră. 6. pătrunde în ilustrarea unui defect ori unui tip uman. De aceea. resursele abundente ale tradiţionalei „ironii înţepătoare". îmbibate de variaţie. Aceste satire tragice. locus de saeculo. w. în vreme ce tiradele declamatorii şi procedee stilistice. menţionat de noi în alt capitol şi în legătură cu Petroniu. El valorizează cu succes deosebit vechiul filon expresionist al discursului mental italic. tablourile de neuitat. de pildă. Deşi. îmbibate de indignare. versuri şi motive de sorginte vergiliană. prevalează aproape pretutindeni. Rapiditatea uluitoare. însă ele alcătuiesc în strategia poetului instrumente de importanţă primordială. cum am semnalat mai sus. Totuşi. 10. anecdotele şi descripţiile picturale. în funcţie de modelele oferite de Horaţiu şi de Persius. furor. nemulţumit din pricina eroziunii suferite de vechile valori şi moravuri. asupra cărora vom stărui mai jos. S-a arătat că. retorica. Totodată. este preluată din tragedia şi din eposul greco-roman. dar şi ale performanţelor retorilor. Legăturile dintre diversele fragmente ale scenariilor sunt îndeobşte operate. construirea scenariilor iuvenaliene nu comportă aproape niciodată încifrarea textului. ci şi din cauza artei grave. arsenalul retoricii este original utilizat de către satirist. pregnanţă. oricât s-ar situa aproape de referent. necontrolată. 114-l32) sau tabloul ce figurează reacţia mulţimii după condamnarea la moarte a lui Seian (Sat. Stridenţele nu-l stingheresc". plasticitatea discursului său. Cu toate acestea. precizia contururilor se afirmă pretutindeni în discursul iuvenalian. cruditatea imagisticii au determinat cercetătorii moderni să caute analogii în discursul lui Giono sau al filmelor lui Fellini21. notaţiile incandescente. din pricina seriozităţii. grauitas. cu o forţă 633 1UVENAL Şl POEZIA SECOLULUI AL II-LEA D. Universul iuvenalian este eminamente hiperbolic. practic neîntâlnită la alţi autori latini. însă articulaţiile esenţiale ale scenariilor sunt impregnate de un umor negru. luvenal se pricepe să pastişeze tiradele declamatorilor. care alternează cu sarcasmul feroce. impregnat de ironia intensivă. inclusiv împărăteasa Messalina (Sat. Această ironie feroce constituie. Ea hrăneşte o frescă goyescă a hibelor morale. cum Ie-a definit încă Scaliger.integrează unui abil sistem de structuri literare. abundenţa declamatorie nu constituie pentru luvenal un scop în sine. întocmai ca într-un reportaj modern. Aria parodierii din satirele iuvenaliene pare însă a fi fost mult mai întinsă. luvenal îşi îngăduie să parodieze. lungile invective. Chiar marile teme iuvenaliene asumă tiparele locurilor comune ale declamatorilor. umane. abundă în discursul iuvenalian reiteratele interogaţii retorice. obsedată de ideile convingerii cititorului. destoinic folosite. ca unul dintre cei mai talentaţi şi mai semnificativi scriitori pe care i-a produs literatura latină. Ca nimeni altul. luvenal spune lucrurilor pe nume. 632 STRATEGIA ARTISTICA Am arătat că emfaza. ne apare îndeosebi ca un expresionist. din satira a şasea. frecvent uzitat de către retori. care exclude orice autentică destindere. luvenal nu este un liric şi nu cunoaşte vibraţia sentimentelor calde. digresiunile. dimpotrivă. în adevărate crochiuri. parcă în virtutea asociaţiilor spontane de idei. Desigur însă că şi în alte poeme se pot desluşi mici dialoguri sclipitoare. apar unele unde de tandreţe melancolică. ermetismul practicat anterior de către Persius. El se bucură când intră în contact cu realul şi transformă ideile cele mai abstracte în imagini foarte concrete. desigur. Accius. w. deşi reconstituită ulterior în ample dezvoltări ale imagisticii. din numeroase pasaje. Astfel. Iar în satira a zecea au fost reperate compartimentele tradiţionale ale discursului practicat în cadrul genului retoric deliberativ.

2. Satira iuvenaliană. apostrofe şi interogaţii retorice. Odobescu. traducând desigur efortul spre noema. Flaubert. Scriitura lui luvenal Indignarea. pentru a mulţumi umil celor ce. şi chiar a magnificului apogeu al Imperiului. trad. 634 SCRIITURA LUI IUVENAL Sintaxa gramaticală este variată. care de altfel a primit o altă accepţiune decât cea conferită lui de luvenal. bogată în reverberaţii de maximă varietate. Alfieri. Guţu). datorate lui I. Prin urmare. Mărturia satiristului este parţială. Se ajunge astfel la maxime. de strălucită plasticitate. 114-l18). luvenal a fost totdeauna apreciat. Guţu). De asemenea. această supraabundentă paletă lingvistică ilustrează un expresionism ostentativ al scriiturii. Atunci a apărut şi prima ediţie comentată a satirelor lui luvenal. Ulterior. 83-84. Corneille. Anghel Marinescu a oferit. 1. scriitura variată. elev al lui Servius. Mărturiile secolului al ll-lea d. câteodată chiar greoi23. O primă traducere parţială (a satirei întâi) se datorează unui autor anonim. o primă traducere integrală în versuri. Adesea. orişice raţiune de a trăi" [Sat. de multe ori obscene. unde se utilizează cu dezinvoltură parataxa. Moliere. anafore. Concluzii şi receptarea lui luvenal luvenal este. care a publicat-o la laşi. a imagisticii lui luvenal vibrează totdeauna intens. privitor la mintea sănătoasă în trup sănătos. Această scriitură excelează printr-o vervă lingvistică excepţională. cel mai valoros poet al Imperiului roman. şi asupra primelor decenii ale veacului subsecvent. de G. vocabulele emfatice şi cele familiare. luvenal utilizează lexeme în care abundă consoanele c şj t. 74. deliberat expresionist. însă surprinde hibe morale şi politice. 4. După ultimul război mondial. l-au admirat şi utilizat Salvator Roşa. cunoscut delator al lui Domiţian. la acumularea de adjective. alternează într-un alambic de o stupefiantă bogăţie lingvistică. trad. luvenal a continuat să fie preţuit. Byron. el şi-l imaginează sub aspectul unuia dintre cerşetorii postaţi în împrejurimile Romei. w. Victor Hugo şi-a descoperit numeroase afinităţi cu bogata vână satirică a lui luvenal. Ulterior. chiar stridentă. Arta sa se înstrăinează intenţional de lirismul suav.M. printr-un limbaj concomitent precis şi percutant. Pentru plasticizarea discursului. la împrumuturi lexicale din limba greacă. Totul devine material şi cinematografic în satirele sale. Hodoş (1966). contribuie substanţial la realizarea vigorii atât de expresive a universului imaginar al satirelor lui luvenar24. formulele percutante şi adesea întemeiate pe un paradox. v. Shakespeare. Limbajul iuvenalian multicolor. Guţu) sau în „cenzura voastră iartă corbii şi prigoneşte porumbeii" (Sat. Boileau. Schiller. de maximă densitate. se subordonează unei indignări funciare. adesea şarjantă. la o imagine puternic vizualizantă. la prosopopei. densă. personificări. Foscolo. pentru a practica un reportaj iscusit versificat. Claudian a intrat într-o manifestă intertextualitate cu verva satirică iuvenaliană. termenii solemni se amalgamează cu vocabularul deriziunii. luvenal recurge la repetiţii de cuvinte. în Ateneul român şi în 1861. el se învederează a fi intenţional redundant. în 1986. Totuşi autorii creştini din veacurile următoare au citit-o şi utilizat-o. care i-a inspirat. vigoarea.C. S-a reliefat chiar uzitarea unor mijloace fonetice pertinente. Evul mediu şi Renaşterea au apreciat în mod deosebit aceste satire. totuşi amplu utilizate. v. în spaţiul cultural românesc. deci contradictoriu. în 1916. ciclul de poeme intitulat Les Châtiments. Căutarea cuvântului precis coexistă cu exprimarea conotativă. voit sumbră. 63. Guţu a publicat la Bucureşti şi în proză cea mai valoroasă tălmăcire românească a satirelor iuvenaliene. ca să trăieşti. care transcende tiparele retorice. vv. deşi n-ati lipsit anumiţi detractori cu totul neinspiraţi. G. de marele poet. au ignorat opera lui luvenal. Marinescu (1928) şi altor doi autori: Tudor Măinescu şi Al. Au urmat numeroase alte tălmăciri parţiale. aşadar. Mai 635 . Desigur. Hasdeu şi Sadoveanu l-au citit cu interes. Reminiscenţe iuvenaliene apar în operele poeţilor satirici şi ale altor autori cum au fost Rabelais. pe când spaima implică reiterarea lui p. Stilul înalt. eventual însoţită. care caracterizează faţa mai puţin onorabilă a unui veac renascentist. epitete. pe când Amian a consemnat succesul de public repurtat în secolul al IV-lea d. chiar triviale. îndeobşte violenţa incisivă. Dryden. iar frazele ample alternează cu cele intenţional concentrate. grea. la metafore şi hiperbole comice. luvenal apelează intens la comparaţii variate.C. eteroclit şi caustic.Messalinus. urmată de tălmăcirile în versuri moderne şi cu rimă. Materialitatea caldă. trad. Versurile sunt construite într-un hexametru foarte suplu şi foarte îndrăzneţ utilizat. spre concluzia paradoxală. dar tremură de frig" {Sat. Anumite sentenţe sunt foarte concis şi foarte insolit formulate. Ca să sugereze râsul. plasticitatea şi varietatea imagisticii iuvenaliene sunt realizate mai ales datorită unei scriituri şi unui lexic adecvate. 8. ca vestitul enunţ mai sus consemnat. mai mulţi cercetători au hărăzit lui luvenal dense monografii şi articole ştiinţifice serioase. datorată lui Nicaeus. ca în „cinstea e lăudată. Menzini. în parte. Quevedo. Dar întotdeauna generalizarea este precedată sau urmată. Proliferează sentenţele. de G. de G. de o referinţă precisă la concret. Unele dintre acestea îmbracă veşmântul preceptelor morale cu valoare generală încât devin autentice proverbe: „socoteşte că nelegiurea cea mai mare e să pui viaţa mai presus decât onoarea şi să pierzi. diminutive. adesea metalică. îi aruncau câţiva bănuţi (Sat.C. din vehiculele lor. comportă o documentare preţioasă asupra secolului I d.

S-a păstrat o epigramă în cinci versuri iambice. autorul unor Lupercalia. Lirismul acestor neoterici este recitat şi citit. deoarece corifeii săi nu numai că se lasă influenţaţi de arhaismul mişcării frontoniene. nu totdeauna cantonate în veacurile de care sa ocupat26. tradusă într-o veritabilă virtuozitate metrică. Reprezentanţii acestui curent liric îşi propuneau revivificarea neoterismului. exponenţi ai aceluiaşi grup literar ori chiar cerc cultural-politic. apar acum versuri numite reciproce.IUVENAL Şl POEZIA SECOLULUI AL II-LEA D. cum ilustrează unicul fragment conservat. să fie prezise faptele 636 POEŢII CELUI DE-AL DOILEA NEOTERISM tale//Faptele tale. care laudă virtuţile strugurelui fălise.C. probabil mai ales grama :. Carmina Falissa. Un asemenea limbaj se opunea stilului sublim şi utilizării cuvintelor grave. pentru cultivarea vechilor poeţi şi pentru erudiţia sa în materie de poezie. S-au conservat cam 30 de stihuri. condus de Annianus Faliscus. de multe ori pedante. două fragmente. Excellentes. Poeţii lirici respectivi. Dintre adepţii săi mai tineri s-a distins Septimius Serenus.. I se atribuie o culegere de scurte poeme pe teme variate. poetae nouelli. însuşi împăratul Hadrian a fost un antecesor al celui deal doilea neoterism. inovaţiilor metrice savante. Se pare că acest poet a scris şi versuri fescennine. Curentul poeţilor nouelli şi-a avut precursorii săi. în versurile conservate. care îşi propunea restaurarea neoterismului. sau „Cărţi ale faptelor înăiţăte we". Graţia spumoasă. să se impună un lirism doct. corelat. Printre adepţii celui de al doilea neoterism s-au num.at şi Marianus. şi a fost proprietarul unei vii în ţinutul fălise. fără a debita glume. însă graţios. impregnate de o ironie fluidă şi de căutări ale unei arte docte şi totodată condensate. imagistica pitorescă şi virtuozităţile unei metrici erudite iar a caracteriza stihurile lui Serenus. intitulate „Minunaţii". Aceeaşi strategie poetică emerge din versurile celor ce au aparţinut clar grupului poeţilor nouelli. tendinja spre valorificarea accentuată a filoanelor de sorginte italică. în cazul acestor poeţi nouelli. poeţii nouelli operează cu versuri precum cel echoic. animula uagula. Acest ultim poet alcătuise. Pe neoterici îi preocupă suavitatea discursului lor liric. părăsind trupul. Oricum. dar şi a unor elenisme şi arhaisme. în timpul domniei lui Hadrian26. Marele satirist îşi va impresiona mereu cititorii prin directeţea şi pregnanţa discursului. fetiţa care se plimbă pe câmp. Acest tip de discurs liric era practicat de unii gramatici ai vremii. alcătuite în diverşi metri şi consacrate unor episoade ale calendarului rustic. fără schimbare de sens ori de metrică. Ne referim. lirica neoterică a vremii este de factură arhaizantă. am spune . cel puţin în două cărţi. Annianus Faliscus s-a născut cândva între 85 şi 100 d. care se citeau de la început până la sfârşit şi invers. El a fost un poet de mare talent şi un observator iscusit al defectelor umane. O asemenea lucrare este necesară. ca de obicei*. unde îşi invita prietenii. ca şi în secolul I î. să fie prezise (zeu) Liber. Catachannae. probabil după moartea lui Hadrian. Poeţii acestui callimahism reînnoit .şi adaptat epocii lor -privilegiază în mod special diminutivele. Căci poetul neoteric însuşi îşi creează muzica. privilegierea diminutivelor. medalioane consacrate bâri iţilor iluştri ai începuturilor Romei. se formează un curent literar specific. căci datorită lui luvenal satira îşi atinge în literatura universală culmea sa cea mai înaltă. Cele trei fragmente păstrate atestă utilizarea unei metrici de sorginte populară27. palid şi gol.se reliefează a fi un precursor al neoterism ului. unui anumit tip de aticism. care s-au tradus în făurirea unui metru numit fălise sau uersus paroemiacus. din domeniul metricii. lulius Paulus. prin ritmurile şi sonorităţile versului său. Inflexiunile populare.. Serenus descria scene din viaţa rustică (ţăranul îndreptându-se spre târg. împăratul-poet îşi întâmpină moartea cu o angoasă camuflată de un umor puţin frivol şi de o ironie uşor melancolică. autor al unor poeme. într-adevăr. AUG. vreau prin vers". dictată de el pe patul de moarte (HIST. Sau păstrat din operele sale lirice. care se numeau „Opuscule rurale". care scriau epigrame. astfel. pe care le întreprind adepţii celui de al doilea neoterism şi urmaşii lor din secolele subsecvente. Această nevoie de muzică intrinsecă explică căutările febrile. menite a cânta riturile unor sărbători populare italice şi ow iile Romei. fiind străin de orice acompaniament muzical. 25. Am semnalat acest fapt în capitolul introductiv al acestui volum.9). aderând însă perfect Ia utilizarea versurilor scurte şi săltăreţe. la aticismul arhaizant de obedienţă frontoniană. blandula • unde va pleca. Libri rerum excellentium. în cadrul distihului elegiac. despre care vom discuta în capitolul următor. au fost numiţi de metrologul Terentianus Maurus .C. şi Alfius Avitus. dacă luvenal se distinsese printr-o poezie viguroasă. aceşti neoterici denotă o erudiţie remarcabilă. Publius Aelius Hadrianus. Opuscula ruralia sau Ruris opuscula. muzicalitatea lui. cum se numea împăratul Hadrian. şi de feluriţi poeţi. ci se străduiesc şi să recupereze izvoarele îndepărtate ale culturii italice. intitulate „Poeme falisce".) şi adresa o rugăciune zeului lanus. Ei se conectau astfel tendinţelor limbii latine populare spre dezvoltarea derivării cu ajutorul sufixelor şi spre diminutive. însă versul echoic reclama ca primul hemistih al hexametrului să fie repetat întocmai ca al doilea hemistih al pentametrului. Dar au fost calificaţi şi drept poetae neoterici (îndeosebi de gramaticul Diomedes). (zeu) Liber. de un conţinut licenţios şi destinate a fi recitate la serbări populare. care era destinată să ţină seama de experienţa poeţilor clasici şi nu numai a celor arhaici. Totodată. fertilizate de experienţele poeziei clasicizante. Chiar Florus. deşi cam preţioasă. Precum în următoarele stihuri: „vreau prin vers. bătrânii adunaţi în jurul unei căni de vin etc.C. proaspăt şi întrucâtva frivol.poeţii noi" sau „tineri". mulţi cercetători au consacrat operei lui luvenal diferite articole ştiinţifice. Neotericii Imperiului creează metri neobişnuiţi şi revalorizează filoanele unei prospeţimi lirice populare. Prin urmare. ca poet deşi adept al stilului nou . Tinde. Hadr. De asemenea. reputat pentru talentul lui elegant. favoriza dezvoltarea unei retorici arhaizante şi revalorizarea tradiţiilor callimahismului roman. grupaţi în jurul lui Hadrian. ostentativ satirică. dar lipseşte încă o amplă sinteză românească asupra ei.C. par a se asocia. El îşi întreabă sufletul . Poeţii celui de-al doilea neoterism în cursul secolului al ll-lea d. în mai multe cărţi.de fapt sufleţelul rătăcitor şi calin.

BIBLIOGRAFIE: W. 53. 80 şi urm. cit. ed.IV. Imperiul.1977. Oxford.. printre alţii. FISCHER. Aufstieg und Niedergang der rdmischen Welt.. 33. luvenalis declamans. Oxford. E. Satira a cincisprezecea ar evidenţia regresiunea atavică a oamenilor. CASTORINA. 33. Un inventar conştiincios al locurilor comune declamatorii şi al incidenţelor retoricii asupra viziunii lui Iuvenai a fost întocmit de J. 5328=ILS. Gilbert HIGHET. cit. CIZEK. 1957. Aufstieg und Niedergang der romischen Welt. Anne BAUMER. de fapt pp. G. II.).C. 5420. Juvenal et la râalite contemporaine. 1981. Rome et nous. II. I. pp. Hermes. Bucureşti. 1984. pp. cit. Storia della letteratura latina. Juvenal. fusese pedepsit abia sub Hadrian. 1989.Chr". „luvenal". 226-228. 1989.. 2 voi. „La date des Satires: Juvenal. să fi vizat sacerdotulactor-dansator Titus Alcibiades. op. Pentru ponderea majoră. pp. ed. Juvânai et la răalite contemporaine. op.S. 1913. luvenalis declamans. p. Paris. 1924. alţi poeţi. pp. II. cit. Manuel d'initiation a la littărature et a la civilisation latines. Hermes. 731. Alain MICHEL. pp. Ei semnifică cealaltă faţă a poeziei secolului al ll-lea d. p. 259 şi urm. GUŢU. 13-l9. 1.1977. Istoria literaturii latine.VI e.antilirică. R. 1976. 593-594. G. pp.peintre de la societe de son temps". Juvenal the Satirist. CIZEK. Istoria literaturii latine. 20l-215. Les genres litteraires â Rome. 1. Pentru importanţa majoră a noţiunii iuvenaliene de indignatio. 6-l3 (care vădeşte un scepticism exagerat. G. cit. op. „luvenal". Analele Universităţii din laşi. binefacerile apogeului Imperiului. dar şi R. b şi d. pp. A Study of Juvenal's Tenth Satire. II. A Commentary an the Satires ofJuvenal.. 55-68 şi D. op. doct.. pp. 113-l18 (care adoptă. Questioni neoteriche (VI. pe care luvenal le contestase sau le ignorase. Peter STEINMETZ. „Notes ou Juvenal". 10. pp. Juvenal. pp. pp. dirijată împotriva unei mânii inferioare. încercau să resuscite un lirism puţin arhaizant. 595-596. . NOTE 1. Juvenal . op. Rene MARACHE. MARACHE. MACKAY. MARACHE. GERARD. op. defineşte discursul iuvenalian ca o poezie a agresiunii. Berlin-New York. din această cauză.-sec. 1989. 1976. Studio sulla satira di Giovenale. dar şi Ettore PARATORE. / şi a consoanelor /. 159-l62. op. „luvenal". Onoruri decernate de cetăţenii din Aquinum lui luvenal se degajă din CIL. 142. Firenze. partea a ll-a. 2. Această indignatio ar constitui o formă de „mânie". 594-595. Prima biografie. Revue des Sztudes Latines.VI e. 14. 105. Heliodore et le tribun d'Armenie". DE DECKER. 165. Bucureşti. p. 1982.-sec. 5-40. ed. Firenze. Rene PICHON. 236 şi urm. 623-642. Goteborg. J. 41. 80-l01. SYME. op. pp... Pentru biografia lui luvenal. c/r. vezi şi R. „De Vespasien â Hadrien". Paris. 1977.n. supune însă unei analize riguroase toate datele referitoare la biografia lui luvenal). 20-41. faţă de valoarea documentară a inscripţiilor de la Aquinum. îndeobşte mai tineri decât el. vol. Imperiul. Alain MICHEL. Paris. p. 4. FISCHER. 1986. după părerea noastră. Leipzig.). sir R2onald SYME.n. 197. Jean GERARD. GERARD. 1955. Eugen CIZEK. pp. o. peintre de la societe de son temps". Bucureşti. pp. Les genres litteraires â Rome. Juvenal et certains problemes de son temps". 22. Rene MARTIN-Jacques GAILLARD. „luvenal". 2 voi. 5. Erich TENGSTROM. vicisitudinile întâmpinate de el. âtude surla rhâtorique dedamatoire dans Ies Satires de . pp. afirmă că luvenal criticase pe unul dintre favoriţii lui Domiţian şi. 1968. 1967. înaintea acestui exil. DE DECKER. 1980. Frankfurt am Main. E. GAILLARD. ■. III. Roman Papers. pp. care îl îndepărtase din Capitală şi îi încredinţase o falsă misiune militară în Egipt! (Vita luu. II. Berlin-New York. prin Paris. p. Die Bestie IUVENAL Şl POEZIA SECOLULUI AL II-LEA D. 33. cit. Contradicţiile privind exilul şi data morţii abundă în Vieţile lui luvenal. pp. a 9-a. cit. pp. Classical Journal of Philology. Istoria literaturii latine (117 e. Prefaţă la luvenal. Manuel d'initiation â la litterature et â la civilisation latines. 10. 725-738. GERARD. „luvenal". GUŢU. vezi mai ales E.. Mensch. Histoire de la litterature latine. asumată de indignatio în discursul satiric iuvenalian. luvenal. a 8-a. Pentru exilarea lui luvenal sub Hadrian s-au pronunţat. Vezi în această privinţă Rene MARTIN-Jacques GAILLARD. Gheorghe COSOI. „Juvenal et certains problemes de son temps". 1963. 163. „luvenal". Storia della letteratura latina. Firenze. pp. 6. 1980. o atitudine sceptică faţă de inscripţiile referitoare la cariera lui luvenal şi la exilarea poetului). vezi Eugen CIZEK. pp. 1958. pp. J. vezi. 2986. E. Paris. 103-l15. 1976.. 3 şi urm. Satire. p. 1961. London. 113-l59. Ettore PARATORE. 637 lUVENAL Şl POEZIA SECOLULUI AL II-LEA D. MARTIN-J. L. m. Berlin-New York. pp. the Satirist. Imperiul. ca şi R. Inscripţia relativă la cariera lui luvenal. lancu FISCHER. vezi şi J. 1). n. GUŢU. HIGHET. Rome et nous. pp. Oxford. II. 121. p. Istoria literaturii latine. Nu este însă imposibil ca. ANDERSON. II. „Lyrische Dichtung im 2 Iahrhundert n. dar suav şi orientat către utilizarea filoanelor poeziei populare italice. Rene MARACHE. cit. 159-l83. revenirea la nivelul animalelor. 106-l14. Jean GERARD. pp. Bucureşti. Pentru cronologia şi condiţiile editării satirelor.1973. 1967. 5-9. Gând. favorit al lui Hadrian. Senecas Agressionstheorie ihrer philosophischen Vorstufen und ihre literarischen Auswirkungen. 1977. Yale Classical Studies. considerată cea mai serioasă. pp. Istoria literaturii latine. op. Aufstieg und Niedergang der rdmischen Welt. pp. 7-9. apare în CIL. pp. I. 1986. op. pp. 1895. partea a ll-a. „Juvenal and Quintilian". G. âtude sur la rhetorique declamatoire dans Ies satires de Juvenal. favoritul lui Domiţian.C. bestiale. g. ira. 9-l0. Poetae novelli). 592-639.A. Bucureşti. 142-l52.n. 3. Paris. 19. Vezi Gilbert HIGHET.C. Literatură.. GERARD. Firenze. 1986. 592 şi urm. p.1. 197-l99. 315 şi urm. pe urmele comentariului la aceste poeme întocmit de Ludwig FRIEDLANDER. 17. 1981. Paris.n. J. 1. Paris. 1976. 118-l19. pp. Istoria literaturii latine (117e. a 8a. 1955. Poeţii celui de al doilea neoterism par a glorifica S-a remarcat în aceste versuri frecventa vocalelor a. 794-796. cit. 105. Imperiul.. II. Augusto SERAFINI. p.. 142. pp. „Exilul poetului luvenal". COURTNEY. 1120-l134. dominată de indignatio.

„Iuvenai". 350-351. 665-671. Northampton. op. FISCHER. 30-36.C. vezi şi E. Ne referim la R.N. CIZEK. 457-471.. MARACHE. cit (care foarte rar. Şi acest actor ar fi de asemenea orator. GERARD. Vezi. 33. MARTIN-J. GERARD.C. 207-208. 1. „La date des Satires: Juvenal. op. care par a adera la ea. 275-281. pp. vezi W. II. 315-327. CIZEK. pp.pe Helvidius Priscus. GERARD.. pp. pp. 61l-629. pp.. cit. dar şi anterior I. cit. 24. ed. cit. CIZEK. pp.1). pp. op.desigur. 17l-l78. cit. pp. 450-463. op. p. pp. cit. who has had some experience of aristocratic life and has been declasse"). cit. 138-l56... relevă persistenţa. op. cit. vezi Warren S. pp. n. 159-205. op. pp. 638-642. 26. Rome et nous. FISCHER. MARACHE. „Iuvenai". 122. R. cit. cit. vezi şi G. pp. 596-600. pp. 12l-l22 (care admite exagerarea şi selecţia materialului în legătură cu legile speciei literare a satirei. 1913. MARTIN-J. R. R. p. II. Pentru alte tipuri de parodie. 25.Juvânal. cit. David S. Roma. Cum opina J. MACKAY. 33). „De Vespasien â Hadrien". magni delator amici {Sat. cit. n. p. mai ales pp. p. 22. 10. 130-l36. op. RAMAGE. op. Istoria literaturii latine. op. 51 -52. denunţase şi arestase în plină şedinţă a senatului . pp. Idei enunţate de J. ibid. 255. cit. 330-335. Realencyclopădie der classischen Altertumswissenschaft. ANDERSON. II. în schimb. SCHUSTER. Asumarea unei persona retorice a fost preconizată de W. 1966. Juvenal". PARATORE. Pentru ideile politice ale lui Iuvenai. 37. pp. 1.W. Istoria literaturii latine. FISCHER. mai ales p. 25. op. „Iuvenai". pp. op. vezi L. A Study of Juvenal's Tenth Satire. 1980. pentru filiaţiile cu Marţial. pp. cit. Un inventar al referinţelor iuvenaliene la diverşi împăraţi este realizat de către Edwin S. 640 NOTE 13. Istoria literaturii latine. GERARD. WIESEN. 60l-603. Pentru ultimele satire. pp. Pentru atitudinea faţă de împăraţi. A. p. Poziţia intermediară. 594-595. Pentru identificarea lui Helvidius Priscus Fiul în Cluuienus. HIGHET. SMITH. GAILLARD. cit. Latomus. Istoria literaturii latine.1961. cit. MARACHE. a fost sugerată de R. Juvenal". Gând. p. pp. op. pp. congruenţa între universul lui Iuvenai şi referentul istoric este insistent proclamată de J. pp.W. 53. Istoria literaturii latine. adoptat de Iuvenai. 143-l44. 812-821. 268.. 173-l74. J. Acest ultim cercetător demonstrează ibid. pp. GUŢU. GUŢU. cit. pp. pp. pp. Juvenal". A. J. „Iuvenai".S. GâRARD. 29 (şi n. vezi mai ales J. cit. G. pp. A. GERARD. GAILLARD. S. BAUMER. SCOTT. p. 1927. îi contestă lui Iuvenai orice filiaţie cu filosofia I. 257-269. pp. 1. GAILLARD. Juvenal and the Establishment. cit. Pentru atitudinea faţă de religie. vezi şi E. J. 12. Heliodore et le tribun d'Armenie". printre alţii. 55-l15. pp. MARACHE. cit. pp. II. 606. II. cit. vezi şi I. pp. cit. 152. A. Pentru parodierea lui Vergiliu. GAILLARD. 23. Pentru cele mai importante teme ale satirelor lui Iuvenai. cit. 290-293. Paris. Istoria literaturii latine. op. ca la p. 14-l9. exagerează când îl consideră pe Iuvenai ca un adversar neîmpăcat al absolutismului imperial în general. conexarea lui Iuvenai de idealurile politice ale Porticului şi de un stoicism popular apar la J. Pentru personajele lui Iuvenai şi relaţia lor cu actualitatea vremii. „De Vespasien â Hadrien". WIESEN. 56. „Juvenal und die Uberredungskunst". cit. CIZEK. vezi R. 21. MARACHE. 197-l98. 172. 81l-823. ein Freund des Dichters luvenalis". GERARD. HIGHET. „Heroic Models for the Sordid Present: luvenal's View of Tragedy". „Aspetti sociali della poesia di Giovenale". cit. în privinţa atitudinii adoptate de Iuvenai faţă de viaţa literară şi învăţământ. A. op. op. 1924. pp. vezi M. Opinii enunţate de G. BRAUN. 236-280. op. actualitatea fierbinte a problematicii domniei lui Domiţian şi chiar a lui Nero. ca şi E. „Iuvenai". 596-598. vezi mai ales J. la îndemnul lui Domiţian . însă crede în sinceritatea sentimentelor satiristului) şi de Ludwig BRAUN. MARACHE. 770-810. admite că uneori Iuvenai ar putea exagera). op. cit. 179-l80. R. a indignării în satirele lui Iuvenai. „Iuvenai". Vezi J. p. vezi E. Juvenal's Moral Character". ibid. PARATORE. 33. MICHEL. pp. vezi R. 123. 317-348. Pentru Umbricius. chiar moderată. 260. care în 93 d. mai ales pp. 57. O interpretare similară. cit. IUVENAL Şl POEZIA SECOLULUI AL II-LEA D. 14. II. Yale Classical Studies. 167-l68. la începutul secolului al ll-lea d. Goteborg. „The Verbal Basis of Juvenal's Satiric Vision". op.. p. 27. 22. cit. fără să-l numească. 350. IV.R. op. 19. 41. 132-l34. IV. pp..N. 288-289. „Notes on Iuvenai".1958. op. Acest eu. GERARD. FISCHER. cit. Juvenal". p. GERARD. pp. Vezi Rene PICHON. pp. A .. favorabilă nesincerităţii. Vezi şi Alain MICHEL. II. op. chiar tragediografic. pp. 728-732. op. pp. MICHEL. 33.2). Iar A. Rome et nous. Pentru atitudinea faţade greco-orientali. ca şi pentru ideea că Iuvenai pozează în profesor de virtute. 16. 20-21. op. op. MARACHE. pp. CIZEK. op. 120. O asemenea interpretare este prezentată de R. 9. p. 17. Studi in Onore di Gino Funaioli. cit. Imperiul. p. 174-l75. 7. R. The Grand Style in the Satires of Juvenal. E. Denigration of Predecessor in the Satires". GERARD. pp. 480. pp. op. I. pp. Rome et nous. IV. cit. A. 472-473.R. cit. 258-264. 122-l34. cit. 599-600. TENGSTROM. LEVI. pp. 18. cit.R. I. DE DECKER. 284 şi altele. 440-471 (care desluşeşte folosirea originală atopoilor. II. pp. 1955. 779-806.. pp. MARTIN-J. care reliefează. cit. cit. J. op. Pentru raporturile lui Iuvenai cu filosofia. 304. je". FISCHER. GUŢU. 609. vezi. pp. p. 353-436. în repetate rânduri. .W. op. îi atribuie o adeziune la epicureisrn G..1963. 322.R. pe un „delator al unui prieten ilustru".. „Juvenal and Quintilian". şi de M. PICHON. Pentru compoziţia şi imagistica satirelor. 1. 633-638. II. R. 332-333.. 15. pp.N. A. IV. col. şi E. J. GERARD. II. 30. Cum subliniază R. . 197-l98. cit. Juvenal". vezi şi R. vezi şi J. S. 3-93. pp. op. op. Cum a demonstrat irefutabil A. Pentru tonul tragic. op. 352. Pentru structurarea retorică a satirei a zecea. pp. op. op. 329-335. „De Vespasien â Hadrien". Impactul retoricii a fost evidenţiat şi de R. 444-447.1963. cit. La date des Satires. vezi J. I. a 9-a. cit. ClassicalJournal of Philology. 92-93. 17. E. 56-472. 326. MICHEL. 44-45 că atunci când evocase.10 („he is not an angry proletarian. pp. pp. cit.. v. 9. MARACHE. 20. Imperiul. op. MARACHE. Imperiul. op. pp. 138-l41. ibid. but a middle class intellectual. care arată că „je" al scriitorului nu ar echivala cu „moi". 244. G. de I. 452-456. retorici). 640-707. 63l-639. 150-l51. op. II. mai ales pp. Poziţia intermediară este ilustrată de Mario Attilio LEVI. de David S. II. E. Imperiul. Leon HERRMANN. op. GERARD. pp. 176-l77. op. op. op. 169. E.N. vezi şi M.LEVI. SMITH. 596. 143. A. Revue des frudes Latines. 143. „Iuvenai".C. 605. I. „Cluviaenus". 316-318.. GERARD. „Umbricius. A contmrio. MARTINE. op. FISCHER. RAMAGE. J. 8. 14-l9. 170-l80 (care discerne reacţia afectivă a unui exponent al forţelor sociale tradiţionale. passim. 725-728. 20l-202 discerne la Iuvenai doar stereotipuri filosofice. 142-l43. Latomus. 138-l46. Istoria literaturii latine. pp. op. în ultimă instanţă. 311. FISCHER. aflate în retragere). pp. cit.3. 27 (şi n. cit. IV.W. A. 198. Histoire de la littârature latine. ZUBER. 122-l23. ar fi cel al unui actor în cursul unei reprezentaţii. Imperiul. 11. pp. GERARD. R. 284-285. MICHEL. Iuvenai făcuse aluzie la Publicius Certus. îl consideră adeptul unui stoicism aproape doctrinar (deşi afirmă că faimoasa sentenţa mens sana in corpore sano traduce afinităţi cu umanismul peripateticienilor). pp. vezi şi L.

care au fost foarte apreciate în secolul al ll-lea d. două cărţi către Lucius Verus 643 FRONTO Şl ADEPŢII SAI. pp. mândru de succesele sale în societate. De altfel. în Numidia. S-a considerat că echivalau cu alte epistule diverse opuscule. unde. păstrat fragmentar. --------642 ------ XXXI. op. Hermeneus. „Hadrianus' Animuia".N. prevalenţi în secolul I e. E. 794. P. II. Este regretabilă pierderea textelor care ilustrau performanţele oratorice ale lui Fronto. pentru Marianus. In Memoriam Entii V. pp. pp. „Animuia vagula blandula". Berlin-New York. Am semnalat. I. MULLER. . Gwyn GRIFFITHS.C. A. II. care succede intelectualilor de obârşie hispanică. El a devenit repede unul dintre principalii animatori ai vieţii culturale a vremii. şi a alcătuit şi alte lucrări cvasiepistulare. cit. Firenze. PARATORE. 708-733. 143-l53. Peter STEINMETZ. G. Genova. conservate în stare coruptă. Rheinisches Museum. 25. 794-796. IV. ediţia lucrărilor frontoniene conservate. 38. Aufstieg undNiedergang der romischen Welt. p. AULUS GELLIUS Viaţa şi opera iui Fronto Corifeul. pp. STEINMETZ. von HEMELRIJCK. Imperiul. de care l-a legat o profundă afecţiune. şi discursul „Laudele neglijenţei". a fost Fronto. 33. Şi-a făcut studiile la Alexandria. De orationibus. pp. CIZEK. pp. Imperiul. precursorii şi urmaşii lor". „Lyrische Dichtung im 2 Jahrhundert n. în „Despre războiul pârtie". vezi E. Marcus Comelius Fronto s-a născut la Cirta. GAILLARD. împotriva părţilor de împăratul Lucius Verus. cit. op. pp. p.n. Fronto a alcătuit opusculele epistulare „Despre elocinţă". Dar ele atestă mai ales complexitatea relaţiilor literare şi politice ale lui Fronto. de S. în primul capitol al acestui volum. Istoria literaturii latine. Laudes lumi etpulueris.Zu Septimius Serenus". „luvenal". deşi centrată mai ales pe preocupări teoretice. 1978. cit. A. mai puţin semnificative*. Pentru scriitura iuvenaliană. pentru Serenus. s-au pierdut aproape integral. pentru Annianus. MARTIN-J. PARATORE. poetae nouelli). cit. cu lacune considerabile. 273-294. Studia Florentina A Roconi Sexagenario Oblata. pp. S-a stabilit ulterior la Roma. „Poeţii neoterici. sub Hadrian şi mai ales în timpul urmaşilor lui. pp. 33. Pierre GRIMAL. ci şi pe vestitul retor sofist Herodes Atticus. pp. vezi W. Pentru Hadrian şi poeţii nouelli. FISCHER. de faptul că avea acces la viaţa intimă a familiei imperiale. De asemenea. II. 26l-262. E. Marcus Aurelius îi adresa epistule tandre şi respectuoase. discursuri şi tratate. II. 227-228. 233-249. „luvenal".Chr. II. Argentea Aetas. 157-237. MICHEL. IV. adevăratul „leader" al curentului literar care tinde să se impună pe primul plan al vieţii culturale romane. constituind şi un document preţios asupra societăţii şi culturii secolului al ll-lea d. pp. 257-262. 734-769. „luvenal". cit. Epistulae\ Cuvântările lui Fronto. Printre poeţii nouelli ar putea fi consemnat şi Quintus Tullius Maximus. „Gli opuscula di Sereno". pp. Imperiul. „De Vespasien â Hadrien". 737-738. Rome et nous. 353-358. ca şi foarte importantul tratat „Principiile istoriei". 174-l75. Din această operă. CASTORINA.1. 1870. „Poeţii neoterici". pp. încât împăratul Antoninus Pius i-a încredinţat instruirea fiilor săi adoptivi. R. Majoritatea scrisorilor propriu-zise au un caracter privat. Astfel. mai jos menţionate. 259-302. J. un orgolios ce pontifica pe un ton solemn. 1973. II. Marmorate. unde a beneficiat de lecţiile unor profesori elenofoni reputaţi şi l-a cunoscut pe scriitorul grec Appian. Istoria literaturii latine. vezi Elisa MAGIONCALDA. Pentru mărcile esenţiale ale poeziei celui de al doilea neoterism.W. Se evidenţiază aria largă de preocupări ale autorului. 198-l99. Fronto a alcătuit o operă destul de amplă. Fronto inaugurează cu certitudine galeria scriitorilor proveniţi din Africa de Nord romană. II. 226-227. op.". 176-l77. cit. mărcile definitorii ale acestui aticism arhaizant. A murit la aproximativ şaptezeci de ani. 128. „Hadrian's Egyptianizing Animuia". Roma. pp. 1968 (VI. De eloquentia. 143. 1989. ca un adevărat extravertit.C. I. Questionineoteriche. 1. stima şi chiar afecţiunea pe care i le hărăzeau împăraţii vremii. îl consulta în privinţa cuvântărilor oficiale pe care urma să le rostească2. a făcut parte în primul rând o bogată corespondenţă. în cele din urmă convertit întrun anumit manierism formalist. 2l-24. PARATORE. A numărat printre relaţiile sale privilegiate nu numai pe împăraţii Antoninus Pius. Maia.1967. H.A. I.Naber.1. deci în jurul anilor 169-l75 e. pp. 337-334. op.n. care erau adresate lui Appian. publicată iniţial la Leipzig în 1867. în jurul anilor 100-l06 e. vezi Elena ZAFFAGNO. . ca şi vanitatea lui Fronto.II. Pentru receptarea lui luvenal. Herodes Atticus etc. care transmit informaţii ocazionale. s-a conservat un fragment introductiv din discursul sofistic „Laudele fumului şi pulberii". CIZEK. MARIOTTI. încât unele dintre ele constituie simple bilete.C. De bello Parthico. E. pp. a ajuns avocat celebru şi iscusit profesor de retorică. pp. Rheinisches Museum. 178-l80. 154-l56. A devenit senator şi chiar consul în anul 143 d. 295-303. pp. 263-266. Numai pentru poezia lui Hadrian. Le lyrisme â Rome.C. pp. S-au conservat parţial anumite discursuri de aparat. viitorii împăraţi Marcus Aurelius şi Lucius Verus. E. Principia historiae. vezi E.. FRONTO Şl ADEPŢII SĂI.Annianus Faliscus und Septimius Serenus". Eine Erprobung satirischer Kategorien bei Juvenal". Le lyrisme â Rome. vezi E.1984. pp. şi „Despre discursuri". Jurgen BAUMERT. pp. „I Luperci di Mariano". „luvenal". op.n. Paris. pp. „L. „Identifikation und Distanz. CI2EK. DAHLMANN. Fronto a elogiat campania întreprinsă în 162-l65 d. pp. FISCHER. vezi L. AULUS GELLIUS şi încă alte două cărţi destinate lui Antoninus Pius şi prietenilor autorilor. Totodată. 1970. 33. precum şi câteva scrisori redactate în limba greacă. Marcus Aurelius şi Lucius Verus. GRIMAL. 271 -297. pp. S-au păstrat însă scrisorile propriu-zise şi chiar unele răspunsuri primite de Fronto de la corespondenţii lui: zece cărţi de epistule adresate împăratului Marcus Aurelius. după ce a studiat cu asiduitate vechii autori latini. general roman din vremea lui Antoninus Pius. 36. op. GUŢU. grupează întreaga operă sub titlul de „Scrisori". Argentea Aetas. Imperiul. 1. vezi mai ales E. numai fragmentar conservată. Laudes neglegentiae. îi vorbea de viaţa sa de familie. 1985.R. P. CIZEK.

în evidentă relaţie cu cea de a doua sofistică elenică. faţă de o formă specifică de humanitas. considerat capul şi izvorul elocvenţei romane. vetustă. în schimb. Fronto se reliefează ca un salustian convins. Nu numai sprijinul autorităţilor imperiale. De asemenea. chiar unei anumite retorici. artificială. Astfel. Numai că Fronto nu pledează pentru orice fel de artă declamatorie. Elocvente sunt. scrierii istoriei. ____ 645 FRONTO Şl ADEPŢII SĂI. relativ remodelat. care fusese implantat în cultura romană. Şi. prea puţin performant şi că ideile sale nu puteau da roade pe termen lung. prea arid. în poziţia sa politică. Fronto însuşi le va considera ulterior „nimicuri". caută noutatea în vechimea vocabularului. plin de încredere în statutul său social. Cercetătorii vremii noastre se relevă în general ca foarte severi faţă de Fronto. Fronto se rosteşte pentru veridicitatea istoriei {Princ. Fronto se crede învestit cu misiunea resuscitării gloriei literare romane. 4). după exemplul experienţelor stilistice arhaice. de alegerea cuvintelor. Preocupat în chip manifest de aspectele formale ale discursului. mult prea artificioasă. De aceea. Un metaforism straniu emerge uneori din textul frontonian. admiră nu numai oratoria fui Cato cel Bătrân. la o pledoarie pentru construirea unei retorici manieriste. Fronto s-a străduit să pună în practică estetica sa teoretică. inclusiv din punct de vedere stilistic: fusese cel mai demn de laude pentru felul lui de a vorbi şi de a acţiona (Princ. îi reproşează însă că nu s-ar fi preocupat suficient de proprietatea termenilor utilizaţi. Resimte. funciarmente livrescă. în schimb. facilitează de . spre o scriitură bizară. neglijenţei. chiar dacă limitat. un text hărăzit serbărilor de la Alsium (De feriis Alsiensibus) etc. un text consacrat legendei lui Arion şi a delfinului (Arion). hist. Totodată. desigur. care va hrăni poezia nouellaa neotericilor. Dacă este adevărat că Fronto apare ca un scriitor artificios. expresiei exterioare. El îndeamnă pe istoriografi să-l ia pe Cato cel Bătrân ca model în toate privinţele. pentru care învederează un cult pasionat. ci şi un orizont de aşteptare favorabil acestui aticism arhaizant. reforma propusă de Fronto. încât regretă că Marcus Aurelius se hărăzea artelor înţelepciunii şi că neglija virtuţile oratoriei. S-a ajuns la o retorică de şcoală. Fronto se pronunţă aşadar pentru evitarea nu numai a neologismelor. indiferent de succesul lor momentan. Ca şi alţi autori. de asemenea. dar numai dacă recurge la o elocinţă corectă (adică la o oraîio recta). o anumită reacţie împotriva elenismului destul de arid. închipuită de el ca o structură vie. hist. mai ales teoretic. aşadar. Fronto depăşea preocupările sale de poetică a istoriei când se referea în mod concret la statul pârtie şi când îi admira pe Traian şi pe Lucius Verus. adică în arealele culturii arhaice. vidă. Fetişizarea verbului. arhaismului lexical i-a condus propriul discurs. îl critică vehement pe Seneca. nugalia. care începuse să se consolideze încă din vremea lui Hadrian. poeticii şi concepţiilor istoriografice. dar şi operele lui Naevius şi Lucreţiu. Fronto pledează cu ardoare pentru practicarea artei oratorice. o consolajie despre pierderea unui nepot. mult mai aspru decât Quintilian. unele sfaturi relative la comportarea comandanţilor militari în timp de război3. se constituie o „exprimare nouă" sau „tânără". au înlesnit eforturile întreprinse de Fronto. într-un manierism desuet. idolul său privilegiat. însă îşi plasează soluţia în trecutul cel mai îndepărtat. Căci aprecia ca prea timidă politica militară urmată de Hadrian. Fronto s-a erijat în teoreticianul şi în conducătorul spiritual al aticismului arhaizant.într-o manieră similară celei precumpănitoare în lumea grecească. mai ales că nu ar fi apelat la cuvintele nesperate şi neaşteptate pe care ar fi putut să le descopere la autorii arhaici. El admite ca oratorul să-şi delecteze auditoriul. ci şi a cuvintelor obişnuite. necesitatea înnoirii structurilor literare şi perimarea clasicismului. se opune cu violenţă noii retorici şi stilului nou. Pe baza filologiei şi gramaticii. în ultimă instanţă. adică înclinat spre rafinarea formalistă a experienţelor lui Salustiu. în acest sens. în vederea „ameliorării" elocinţei. se reduce la modelarea lexicului. rigid. cât şi cârmuitorilor politici. Totuşi. Purismul şi aticismul arhaizant debuşează prin urmare într-un formalism destul de rigid. o limpede coloratură salustiană5. Fronto preţuieşte virtuozitatea oratorică a lui Cicero. cel puţin în principiu. care a aflat însă destui adepţi. Scrierile teoretice consacrate artei elocinţei şi alte texte frontoniene reliefează opţiuni estetice similare. AULUS GELLIUS Mişcarea frontoniană Vanitos. Lexicul textelor istorice acuză. elogiile vane înălţate fumului. Fronto furnizează. elocutio nouella. corifeul aticismului arhaizant manifestă un respect aproape religios faţă de tradiţia culturală. în operele istoriografice. Dar se uită un anumit fapt. Portretul împăratului Lucius Verus este inspirat de modele salustiene. " Ca un mic tratat împotriva pederastiei.Ideile şi arta lui Fronto Principia historiae constituie una dintre foarte rarele lucrări din istoria literaturii latine consacrate exclusiv. mai cu seamă lucrările sale de tinereţe. de asemenea. de sorginte aticist-arhaizantă. Fronto schiţează un umanism sincer. care au meditat asupra istoriografiei (în opere ce în principal aveau altă menire). IDEILE Şl ARTA LUI FRONTO el detestă filosofia şi o consideră primejdioasă pentru dezvoltarea elocinţei. pulberii. îl admiră fervent pe Salustiu. şi elaborează un adevărat rechizitoriu împotriva lui şi a stilului nou4. 3). indispensabilă atât oamenilor de cultură. în ultimă instanţă caduc şi întors spre trecutul îndepărtat. chiar dacă ar fi corecte şi reclamă uzitarea termenilor rari şi arhaici.

de asemenea fervent al analogismului arhaizant. ca şi orientările cardinale ale formalismului frontonian şi-au găsit împlinirea în discursul doct al lui Gellius. în Italia şi la Roma se succed cu totul incidental. A redactat de altfel o „Artă gramatică". pe când sofistica a doua îşi propunea să recupereze valorile cele mai strălucite ale culturii greceşti din secolele Vl-V î. ca să le slujească drept recreaţie intelectuală. Salustiu. drept etc.pentru antichităţi şi tot pentru gramatică -. 1).C. 14. Ars grammatica. Materialul documentar utilizat în acest scop este imens. ca Herodes Atticus şi Calvisius Taurus.asemenea recursul la tradiţiile arhaice. în buna tradiţie a literaturii didascalice romane. instalată în cultura greacă. mai scurt. 19). sub conducerea lui Fronto aticismul arhaizant se constituie într-o destul de amplă mişcare. Gellius însuşi îşi reliefează metodologia (praef. în capitolul introductiv al acestui volum. Nu-i cunoaştem nici familia şi nici locul naşterii. Gellius trebuie să fi fost înzestrat cu un supraeu exigent. deşi vetustă. întrucât 647 FRONTO Şl ADEPŢII SAI. unde şi-a întemeiat o familie. înclinarea spre o eleganţă subtilă. trad. Viaţa lui Aulus Gellius Studiile de erudiţie minuţioasă şi de exegeză ale secolului al ll-lea.cum mărturiseşte el însuşi . El a comentat pe Terenţiu şi pe Vergiliu şi s-a preocupat de sensul anumitor cuvinte. Acest ultim erudit a fost consilierul de gramatică al lui Hadrian. italice. Vergiliu şi Horaţiu. s-a întors la Roma. întrucât el consemnează ca defunct pe Erucius Clarus (13. Sub îndrumarea formalismului frontonian. însă. Probus. la detalii filologice mărunte. timid şi deosebit de aplicat. Taurus şi Herodes Atticus . probabil în deceniul al treilea al secolului al ll-lea d. Această structură rezidă într-un amalgam de referinţe. Gellius . Helenius Acro şi Pomponius Porphyrio. Trebuie să se fi născut cândva între 107 şi 130 d. se referă. Am arătat. audiaţi mai ales la Atena. A activat în „aparatul judiciar" al Capitalei. adică neoterismului epocii.. mi-am intitulat opera fără pretenţii. 2)8. adică şeful Academiei din vremea tinereţii sale. Astfel. parcă inspirată din exemplul saturei. aproape rustic: Nopţi atice. pe care de altfel Evul Mediu îl numea Agellius. Este greu de identificat un plan de ansamblu în structura discursului elaborat de Aulus Gellius. Totuşi. Ne-a parvenit din opera sa un tratat mutilat de ortografie. AULUS GELLIUS mărturiile lor erau înregistrate de alţi scriitori. eruditul a recurs la un mare număr de texte. Nopţile atice Se pare că Gellius nu a alcătuit decât o singură operă. purism. Tot de ortografie s-a preocupat şi Velius Longus. şi nu sistematizarea coerentă. Am semnalat filiaţiile cu cea de a doua sofistică. mai ales la Atena.Castricius. sunt abordate elemente de filologie şi lingvistică. el configurează un program stilistic. chiar populare.pentru filosofie -. de David Popescu). Textul acestei opere nu a fost conservat integral.C. Sulpicius Apollinaris . flexiune. Retorul Antonius lulianus a fost şi el un profesor al lui Aulus Gellius. au întocmit comentarii la operele lui Terenţiu. s-au pierdut cartea a opta. atraşi de studierea vechilor scriitori. efectiv citiţi de Gellius. Astfel. dezbate problemele autenticităţii unor lucrări atribuite anumitor autori. 10. de ştiinţele naturale. Printre izvoarele sale privilegiate se numărau Favorinus. citează pasaje din operele lor. care să-i fi impus o existenţă austeră şi umbratilă. care a studiat cu pasiune vechea limbă latină. la fel cum am cedat şi în ce priveşte grija şi măestria stilului" {praef. Scenele petrecute în Grecia. în vederea realizării unei scrieri corecte. de instituţii. Varro . gramatici precum Aemilius Aper. Nopţile atice sunt dedicate fiilor autorului. Nopţile atice au fost concepute în douăzeci de cărţi. profesor al lui Aulus Gellius. în speţă. dezvoltate pe urmele lui Varro. de filosofie şi istorie politică. principalul maestru al său. se dezvoltă o şcoală de erudiţi. pe care am numi-o deci frontoniană. 4. Varro şi Probus par a fi constituit autorii cei mai . încearcă totuşi să estompeze neîndemânarea lesne de reperat în venerabilele modele arhaice. Horaţiu şi Vergiliu. pedant. la accent. de la locul şi timpul vegherilor de iarnă în care am lucrat-o. mulţi dintre autorii citaţi de erudit au fost consultaţi indirect. Hyginus. Antistius Labeo şi Masurius Sabinus . Ateius Capito. Gellius. că cel mai important promotor al mişcării frontoniene a fost Aulus Gellius. a scris-o poate între 158 şi 180 d. Gellius narează fapte din viaţa marilor personalităţi literare. Nopţile atice constituie o adevărată enciclopedie. de vocaţie expresionistă. medicină. Nu cunoaştem data morţii acestui sârguincios şi modest erudit7. bazate pe fişarea lecturilor realizate în bibliotecile mai multor oraşe şi pe amintirile lăsate de prelegerile profesorilor audiaţi la Roma sau la Atena. iar Favorinus. Fără îndoială. cultul preclasicilor.pentru gramatică şi filologie -. „Nopţile atice". părând a admite un anumit anomalism şi a se detaşa parţial de principiile şcolii de obedienţă frontoniană. pe care le cunoscuse direct. a etimologiei şi a analogiei. unde Terentianus Scaurus pledează pentru cercetarea istorică a limbii. 646 VIAŢA LUI AULUS GELLIUS_______ Informaţiile despre viaţa acestui scriitor sunt puţine şi provin chiar din opera lui. Nu a dobândit niciodată faima oficială şi statutul social privilegiat pe care le obţinuse Fronto. retor şi filosof de limbă greacă. A fost educat la Roma şi apoi în Grecia. Nu-i cunoaştem nici numele în întregime. şi a alcătuit un tratat de ortografie. Mai important s-a vădit a fi Gaius Sulpicius Apollinaris. asupra căruia vom reveni. ce se impun în cadrul aticismului arhaizant şi omologului lui pe plan liric. asupra cărora stăruie şi în alte pasaje {praef. cu o anumită agilitate. Fronto a fost însă diriguitorul spiritual al eruditului. Noctes Atticae. Dar informaţiile oferite şi dezbaterile teoretice interferează cu secvenţe în care eruditul evocă anecdote sau amintiri strict personale. de istorie şi critică literară. Nigidius Figulus. antichităţi şi religie. Dintre gramaticii care au precedat şi pregătit mişcarea frontoniană sau care au ilustrat-o sunt de menţionat Lucîus Caesselius Vindex. Sau.pentru drept. retori şi gramatici. Fantasmele acestui cărturar au fost canalizate pe terenul studiilor erudite. începutul prefeţei şi sfârşitul cărţii a douăzecea. cândva după 146 d.. guvernează consemnarea amintirilor scriitorului. care erau trăsăturile ei cardinale (arhaism.C. în afară de profesorii menţionaţi în subcapitolul anterior şi de Fronto. dar şi Quintus Terentianus Scaurus. Datorăm comentariilor şi excerptelor realizate de gramaticii frontonieni principalele ori chiar singurele informaţii despre anumiţi scriitori şi unele opere literare ale autorilor latini anteriori6.a fost format de retorul T. Oricum. Sub egida mişcării frontoniene. Gellius pretinde aşadar că ar fi început redactarea operei sale la Atena şi în timpul veghilor nocturne austere. Practicând constant strategia sa dezordonată. însă. când este cazul. aticismul arhaizant se orientează cu precădere spre stângăcia frustă a literaturii arhaice. venerarea formei în general). Totodată. şi a comentat autori ca Plaut. 18. însă nu s-a lăsat atras de o intensă viaţă publică. Tot el dezvăluie semnificaţia acestui titlu: „eu însă. cum declară însuşi Gellius. Aulus Gellius atacă diverse probleme. Curiozitatea febrilă. scolarhul.C. şi de mulţi alţii. Erudit curios.. etimologie. cedând tuturor celorlalţi gloria unui titlu ales. în vreme ce dintre discipolii direcţi ai lui Fronto trebuie amintiţi mai ales retorii lulius Aquilinus şi lulius Titianus.C. de Favorinus din Arelate. după cum am început. fără o căutare deosebită. După terminarea studiilor în Grecia. Verrius Flaccus. precedate de o prefaţă generală. dezordonată. preţiozitate laborioasă. hărăzite ostenelii intelectuale. Cornutus. căci nu ştim care era cognomenul lui Aulus Gellius. în vreme ce Flavius Caper şi Statilius Maximus s-au preocupat de ortografie şi lexic. pe urmele lui Varro.

chiar dacă arhaizant. în special asupra vechilor texte latine şi asupra instituţiilor romane. Şi într-adevăr Gellius sau personajele evocate de el se destind cu prilejul Saturnalelor. VI e. deşi rar citată. Nu constituie oare Aulus Gellius un „scriitant". I. enciclopedică şi filologizantă. Acest compilator conştiincios. 1986. Amplul studiu introductiv şi notele se datorează iui I. 1. în schimb ei scriu Aulu-Gelle. când a imprimat o direcţionare precisă literaturii didascalice. că admiraţia lui Gellius se îndreaptă clar spre scriitorii arhaici romani. într-un citat mai sus menţionat. 1970. De aceea. desigur. dezordinea. căci arată că opera sa prilejuieşte recreaţii copiilor săi. să adnoteze. în pofida modestiei afirmate în privinţa talentului stilistic . orizontului de aşteptare al „saloanelor" epocii. Napoli. Criteriile primordiale ale criticii şi istoriei literare gelliene se centrează pe stil. drept. Gellius afirma. întrucât promovează un eclectism am spune programatic. s-a constatat tendinţa gelliană spre . Se întâmplă câteodată să asume un punct de vedere original. când nu se obişnuia doar francizarea unuia singur dintre cele trei nume ale scriitorilor romani12. în schimb. LEEMAN. voi.£ând celelalte ocupaţii le vor îngădui răgaz de odihnă şi destindere sufletească" {praef. ca şi pe Cato cel Bătrân. Interesul fundamental al Nopţilor atice rezidă în valoarea lor documentară. ca şi de amănunte insolite.sec. încât estetica gelliană pledează fervent pentru opţiunea frontoniană şi în favoarea aticismului arhaizant. Dacă Servius şi Augustin au citat-o pe ton elogios. Privilegiază morala practică şi se străduieşte mai ales să ofere o bună cunoaştere a diferitelor şcoli filosofice. este adevărat destui de naiv alcătuite. Cum am semnalat în treacăt. Receptarea lui Gellîus şi concluzii Geliius răspundea.cândva ostil erudiţiei elenizante. Introducere şi note la Aulus Geliius. Roger Bacon. îi elogiază pe Cicero. Geliius n-a fost un artist! scriitura gelliană evidenţiază anumite strădanii de exprimare convingătoare. Nopple atice (trad. Adesea critica gramaticală se 'substituie criticii literare. Cu toate acestea. în 1965.şi. chiar să compileze. Când făureşte termeni noi. în pofida admiraţiei pe care i-o poartă9. Desigur. cercetând cunoştinţele lor de filologie. în materie de filosofie.n. avide de cultură universalizantă. care a fost Aulus Geliius.puneri în scenă". pe care îi admiră sincer. Bucureşti. 160-205. Totuşi Gellius îmbină naraţia cu dialogul. IV. că lasă altora grija pentru stil. dacă francezii spun Cicăron. pp. iar Nonius Marcellus a recurs abundent la materialul oferit de eruditul Antoninilor. Fischer. Gellius se referă şi la autorii clasici. Macrobius a inclus capitole întregi din Nopţile atice în Satumalele sale. ca loannes din Salisbury. Savantul italian Ettore Paratore atrage atenţia asupra faptului că discursul gellian a pătruns de timpuriu în spaţiul cultural francez. a cărui retorică tinde s-o depăşească. eruditul se vădeşte încă mai puţin original. Dar pur echivalează cu ceea ce este arhaic. pe pledoaria pentru puritate şi eleganţă.. în fidelă tradiţie aticistă.). însă. dar acum convertit spre alte direcţii . încât el este mult mai savant decât Fronto. face cititorilor servicii echivalente celor furnizate de un solid dicţionar enciclopedic. pe măsura puterilor sale şi în funcţie de patima sa de erudit. Teoria e . îl venerează pe Ennius şi oferă lungi citate din opera lui. îndeobşte Gellius nu adânceşte problemele tratate şi nici nu-şi expune prea des opţiunile. fiindcă apelează la discuţii imaginare între el şi Sidonius Apollinaris. Orationis Ratio. De altfel.îndrăgiţi de el. Nu lipsesc nici portretele şarjate de gramatici ignoranţi sau de tineri vanitoşi. Petrarca şi Bocaccio. Bucureşti. spre scenarii. care prefera să se îmbolnăvească şi să moară printre scrieri erudite decât să se distreze în chip mai uman. care reclama un discurs variat. că Gellius cunoştea în profunzime operele marilor scriitori greci şi romani. de regulă.n. ci analiştii preclasici. Geliius valorifică tipare preclasice şi.. Astfel consemnează numeroase explicaţii etimologice. . Singura traducere românească integrală a fost publicată de David Popescu. nici o pledoarie pentru o anumită optică esteticofilologică? Am evidenţiat deja opţiunea categoric frontoniană a lui Gellius. Pentru istoria romană. strânge mult material şi înfăţişează o multitudine de curiozităţi pitoreşti. Exponent totuşi al unui anumit umanism. al cercurilor cultural-politice. de David Popescu). mai degrabă decât un scriitor? Eruditul însuşi pare a fi de altă părere. în tezaurul de informaţii oferite. Pe de altă parte. Favorinus şi Fronto. emerg destul de frecvent anecdote celebre şi chiar naraţii romaneşti. însă. deşi pare a avea năzuinţe literare. Universul gellian nu apare populat de gânditori. Manifestă un interes pregnant pentru vechea literatură latină şi se străduieşte să evite banalităţile de şcoală. Dar Gallius este un fanatic al filologiei şi al enciclopedismului. Acesta din urmă a fost citat şi utilizat de autori medievali şi renascentişti. însă. Frazele sunt scurte şi clare. BIBLIOGRAFIE: V. 1965. opera gelliană a fost intens utilizată la sfârşitul antichităţii.şi aticismul grec al celei de a doua sofistici10. Gellius 648 n NOPŢILE ATICE încearcă să transfere în proză şi într-un domeniu variat. Anton D. ci numai de colecţionari ai curiozităţilor şi antichităţilor. tiparele saturei. Istoria literaturii latine (117 e. compoziţia dezlânată a discursului său nu sunt doar efectul acumulării nediferenţiate de fişe. FISCHER. Gellius evită să judece şi preferă să constate. Salustiu şi Vergiliu. Pe de altă parte. istorie şi antichităţi. creează anumite cuvinte compuse11. în pofida refuzului retoricii practicate de maestrul lui. Gellius condamnă cu înverşunare stilul nou şi experienţele lui Seneca. Iată pentru ce. Nu se poate degaja însă nici o orientare fundamentală în acest enciclopedism. Gellius relevă un foarte evident efort pentru realizarea convergenţei între aticismul arhaizant latin . COVA. / Principia historiae e le idee storiografiche di Frontone. trad. de David Popescu). Desigur. voit interesante. De asemenea. Gellius utilizează nu monumentalul discurs livian. în consecinţă.

p.. II. 201 -203. 178-l82. 4. PARATORE.indiferent din ce domeniu . POPESCU. Teoria epratica stilistica degli oratori. D.. LEEMAN. 1952. II. 195-l99. 1924. II. pp. Cum semnalează E. op. cit. „Fronto şi aticismul arhaizant". Mots nouveaux et mots archaîques chez Fronton et Aulu-Gelle. E. La critique litteraire de langue latine et le developpement du gout archaîsant au ll-eme siecle de notre ere. Marmorate. 757-773. Paris-Rennes. XXX-XXXVI şi „Aulus Gellius". 173-l77. PORTALUPI. p. Introducere la Aulus Gellius. Adulaţia ne apare ca cel puţin supărătoare.pratica stilistica degli oratori. Rene MARACHE. vezi E. op. passim. ---------------------------------------------------------------------------------------------649--------. Pentru „scopul" eforturilor întreprinse de Gellius. op. on passe de la rhetorique â l'erudition". pp. Bucureşti. passim. Santo MAZZARINO. Paris. Mots nouveaux et mots archaîques chez Fronton et Aulu-Gelle. vezi şi E. p. Istoria literaturii latine. 6. 712-721. 1961. vezi şi E. Genova. op. pp. Pentru o anumită scrisoare. voi. FISCHER. partea a ll-a. 3). F. cit.. pentru strategia „literară" a lui Gellius. IV. Marco Comelio Frontone. vezi ibid. 773. p. Bucureşti. cit. Orationis Ratio. Ulterior. Anton D. 195-l96. PORTALUPPI. pp. cit.Aulus Gellius".n. p. cit. vezi Silvana FASCE. pp.---------- NOTE 1. Istoria literaturii latine. pp. Mi-am adunat astfel un material ajutător pentru memorie. pp. Fronto declara că faptele de arme ale lui Lucius Verus au fost atât de măreţe. a observat că Fronto utilizează. 718. a descoperit pe un palimpsest o parte din corespondenţa frontoniană. 263. iubeşti fără margini pe acest Fronto al tău. Rene PICHON. 12. trad. Introducere la Aulus Gellius. Imperiul. Histoire de la litterature latine. IV. „L'Erotik6s di Frontone". „Fronto şi aticismul arhaizant". vezi şi R. E. 767. pp. 520-522. ca să-ţi exprimi afecţiunea şi să-ţi proclami bunăvoinţa" (Ep. „Les correspondants de l'orateur M. „Fronto şi mişcarea frontoniană". XII-LXVI. vezi şi I. IV. pp. PARATORE. cu înţelesul de „fapt". vezi mai ales I. a 8-a. 185. PARATORE. Istoria literaturii latine. Bologna. Imperiul. Bari. Istoria literaturii latine (117' e. II. italiană de Gian Cario GIARDINA-Rita CUCCIOLI MELLONI. pp. op. 194-l95. storici e filosofi latini. 757-762. IV. 1976. 164-l67. 1. 3. Istoria literaturii latine. Mano Cornelio Frontone. Rennes. FISCHER. vezi şi R. tot ce mi se părea interesant. Imperiul. trad. La critique litteraire de langue latine et le developpement dugout archai'sant au ll-eme siecle de notre ere. Introducere la Aulus Gellius. „Fronto şi mişcarea frontoniană". p. Introducere la Aulus-Gellius.-sec. Ettore PARATORE. cezare. op. cit. Căci. COVA. 120. 1974. pp. cit.n. Napoli. 189. E. „Aulus Gellius". Bologna. consemnează în textul gellian 67 de arhaisme. Cornelius Fronto de Cirta". Imperiul. Storia della letteratura latina. pe măsură ce îmi cădea în mână vreo carte greacă sau latină. fără deosebire şi fără plan. 651 . ed. perquam. Nopţile atice. opes. un fel de provizie literară. Istoria literaturii latine. pp. pp. cit.V. I. Torino. vezi I. pentru „opţiunile" autorului. Dintre inovaţiile lexicale ale lui Gellius remarcăm plurifariam. vezi Elena POPESCU. ed. după exemplul lui Salustiu. pp. 715-716. în loc de oameni. „Fronto şi aticismul arhaizant". IV. Pentru stilul discursului frontonian. ori auzeam ceva demn de reţinut . E.notam. pp. ed. IV. PARATORE. 5. 1986. cit. 713-714. De aceea. p. vezi P. op. PICHON. II pensiero storico classico. p. 1961. 182-l95. op. Pentru ideile lui Fronto despre istorie. cit. Rene MARACHE. pentru ca atunci când aş fi avut nevoie de anumite fapte sau cuvinte. op. încât Ahile ar fi vrut neapărat să le săvârşească. E. 2. IV. POPESCU. Imperiul. „Fronto şi aticismul arhaizant". 168-l70. Istoria literaturii latine. de David Popescu). Pentru viaţa lui Gellius. pp. cit. A. POPESCU. Pentru receptarea lui Gellius. „Aulus Gellius". „Fronto şi mişcarea frontoniană". 717-721. „de mai multe ori". P. 123. Istoria literaturii latine. I. p. Hommages â Jean Bayet. 715. „exact". LEEMAN. 162-l63. op. PICHON. Bucureşti. Bruxelles. exclama: „En passant de Fronton â Aulu-Gelle. pentru problematica gelliană. „Aulus Gellius". 772-773. p. a 8-a. PARATORE. „foarte". LXVIII-LXXI. IV. 1924. CIZEK. încât abia îţi ajung cuvintele. MARACHE. CIZEK. vezi R. pp. pp. Până în 1815. pp. Pentru orientările fundamentale ale mişcării frontoniene. pp. despre opera lui Fronto nu existau decât referinţe indirecte. mortales. op. 26l-272. pe care întâmplător leaş fi uitat şi mi-ar fi lipsit cărţile din care le adunasem. „muritori". IV. Paris-Rennes. şi E. . iar Homer să le nareze. R. pp. pp. Atunci cardinalul Angelo Mai. Pentru limba şi scriitura practicate de Aulus Gellius. în privinţa corespondenţei. op. op. şi Rene PICHON. amussim. 1974. 163. „Fronto şi aticismul arhaizant". cit. 187-l88. a 9-a. Eugen CIZEK. 498. pp. 1965. Ettore PARATORE. lată enunţul lui Gellius: „în tratarea materiei. pp. 770-772. Firenze. POPESCU. 772-773. II.). el a găsit un alt palimpsest care cuprindea o altă parte din opera lui Fronto. FISCHER. a 9-a. E. pp. LXXI-LXXV. op. 188. Torino. 2. 768-769. 712-714. VI e. care poartă asupra erotismului. Pentru concepţiile estetice frontoniene. PARATORE. p. FISCHER. în privinţa gramaticilor frontonieni. 1957. Istoria literaturii latine. 506-523. R. p. FISCHER. 1957. 172. „Fronto şi mişcarea frontoniană". Eugen CIZEK. Cum subliniază Rene MARACHE. Istoria literaturii latine. / Principia historiae e le idee storiografiche di Frontone. „Aulus Gellius". 544-560. CIZEK. 23 de vocabule provenite din limba scriitorilor de la sfârşitul Republicii şi 380 de cuvinte noi. storici e filosofi latini. 773. PICHON. om foarte elocvent. Imperiul. „Aulus Gellius". 1973. cit. Storia della letteratura latina. 166-l68. 650 NOTE 7. 8. cu sensul de putere politică. Hans-Georg PFLAUM. italiană de Gian Carlo GIARDINA-Rita CUCCIOLI MELLONI. 1952. pp. E. Paris. PARATORE. Fronto însuşi declara solemn lui Marcus Aurelius: „Tu. . IV. pp. 11. 1964. Vezi. In Memoriam Entii V. 1966. să le pot găsi şi extrage cu uşurinţă" (trad. E. 519-522. pp. pp. pp. PICHON. Rennes. cit. 1970. E. E. CIZEK. ed. facinus. p. E. Istoria literaturii latine. Argentea Aetas. pp. 9. custodele celebrei biblioteci Ambrosiana din Milano. pp. pp. am urmat ordinea întâmplătoare în care au fost făcute extrasele. II. Firenze. 1967. Histoire de la litterature latine. 160-l61. Pentru aceste aventuri ale operei lui Fronto şi pentru viaţa acestui autor. 1967. PARATORE. 10. vezi mai ales lancu FISCHER. 768.

Apuleius. Metamorphoses. 37). care cuprinde: „Despre Platon şi învăţătura lui". acuzându-l că şi-ar fi sedus viitoarea soţie prin practici magice. Apuleius a fost un bărbat frumos. Opera Facilitatea extravagantă i-a îngăduit lui Apuleius să scrie numeroase lucrări şi în toate genurile. un anumit arivism destul de cinic. adică Apologia sau „Despre magie". experienţa acumulată de aticismul arhaizant de sorginte frontoniană.. 1).. Apuleius a scris. în două cărţi. opera sa variată. Pe de o parte. 1 şi 5. Cartagina. Nu a fost supus la frustrări în cursul copilăriei şi adolescenţei. 5). Aceste conferinţe . unde cu puţin timp înainte actorii dăduseră reprezentaţiile lor. De magia. Floridele ilustrează faptul că el îşi rostea cuvântările la teatru (Fior.C. Sau. atât în limba latină. Atena şi Roma. lipsa de scrupule nu l-au împiedicat să practice magia şi să devină un fervent al misteriofilosofiei. însă constituie. prin 158 d. un al doilea roman şi mai multe lucrări de ştiinţele naturale. sacerdos prouinciae.. toate scurte şi abundente în idei. de valoare artistică incontestabilă. Oupă moartea lui Pontianus. 24). La Oea (azi Tripoli. provine de la numele personajului principal din Metamorfoze. Abundă problemele de etică. a valorificat. s-a căsătorit cu bogata văduvă Pudentilla. Apuleius ilustra convergenţa între retorica aticist-arhaizantă latină şi experienţele literar-religioase ale culturii greceşti1. credinţe misteriofilosofice şi mai ales în performanţe declamatorii. Căci Apuleius a studiat cu asiduitate şi a experimentat atât medicina. Apuleius descrie acvila care priveşte soarele (Fior.. Lui Apuleius i se atribuie şi o serie de tratate filosofice. o epitomă istorică şi un tratat despre stat (de republica). de istorie naturală. destul de puţin consistente. cum s-a spus. care a fost unul dintre ultimii mari scriitori ai antichităţii latine. 83. A murit cândva între 164 şi 190 d. Tatăl său fusese înalt magistrat local la Madaura (Apoi. când avea 30 de ani. care beneficia de o atât de lungă şi solidă tradiţie. curiozităţi erudite. în Libia). etc). rostite de Apuleius la Cartagina. Averea considerabilă a familiei sale i-a permis să dobândească o educaţie umanistică foarte complexă şi solidă.. Florida. 2). astronomia şi matematica (Apoi. rudele lui şi ale primului soţ al Pudentillei. în sfârşit. la Madaura. Nu vom urma însă ordinea cronologică . prin 125 d. stăpânit de o curiozitate permanentă. 652 VIAŢA după ce beneficiase de o viaţă fericită. Printre ele se numărau poeme de iubire şi imnuri. „Despre zeul lui Socrate". echivalat cu Esculap. care era adept al zeului local Eshmun. Alte lucrări comportă însă câteva informaţii autobiografice.de altfel relativă şi supusă unor aprige controverse . Fior.. cât şi fizica. mama fostului său coleg de studii. care însoţesc uneori în manuscrise numele scriitorului. Madaurensis sau Philosophus Platonicus. deşi nu lipsită de aventuri şi de momente de „suspense". Pe de alta.. un roman intitulat „Metamorfozele". De deo Socratis. Pontianus. Apuleius s-a stabilit la Cartagina. Această antologie nu poate fi datată cu certitudine. probabil. şi „Despre lume". generos. Prenumele Lucius. chiar risipitor.C. considerate de autor ca mai reuşite. până la un anumit punct. Digresiunile şi anecdotele impregnează întreg textul acestor foarte scurte discursuri. încât ne apare ca un autentic extravertit. 24). ca şi complimentele adresate magistraţilor Cartaginei. ultima operă a lui Apuleius. Succesele literare de public au încununat reuşitele din alte domenii (Fior. a explorat şi alte filoane ale culturii antice. Floridele şi operele filosofice Floridele constituie aşadar o culegere a celor mai frumoase discursuri de aparat. 15. 15) şi la Thales (Fior. 6. adevărat exponent al sofisticii prevalente în lumea elenică. A). 653 APULEIUS Apuleius profesează platonismul. adică în Algeria actuală. căci s-a născut la Madaura (azi M'darauh). 18. Floridele reliefează starea de exaltare vanitoasă. indică locul de origine sau preocupările lui culturale2. s-a manifestat ca un Jean Cocteau ante litteram. Apuleius s-a apărat cu strălucire şi duşmanii săi n-au avut câştig de cauză4. Dar şi „Floridele". a devenit şi şef al cultului imperial local şi preşedinte al consiliului provinciei. îi intentează acestuia din urmă un proces. dar de fapt aparţinea populaţiei municipale romanizate din nordul Africii. Cele mai multe scrieri apuleiene s-au pierdut. localitate situată la 100 km. Cu toate acestea. de matematică şi de medicină. a practicat numeroase meserii şi a colindat întreaga lume mediteraneană.. Autorul însuşi se considera seminumid sau semigetul (Apoi. APULEIUS Viaţa Apuleius. Apuleius a făcut şi el parte din seria scriitorilor latini din Africa. aşa cum s-a arătat. Nu-i cunoaştem în întregime nici numele. cât şi în greceşte.XXXII. adică „excerpte" sau „buchete de flori".şi vom analiza operele apuleiene după criteriul importanţei lor. Procesul s-a desfăşurat la Sabratha. De mundo. cu zece ani mai vârstnică decât Apuleius.. nu lipsesc fabulele. grecească dar şi latină. Produs caracteristic al interferenţelor culturale ale secolului Antoninilor. însă stăruie asupra originilor lui pitagoriciene. Mânat de mintea sa iscoditoare. de gramatică şi de arheologie. După proces. După ce se referă la simţul vederii. Dar naraţia ia persoana întâi din acest roman nu oferă nici un fel de date certe cu privire la autorul romanului. dublat de un Cagliostro3. ca principală operă. ni s-au conservat în primul rând mai multe discursuri. Acest titlu traduce de fapt cuvântul grec Anthologia şi reprezintă o culegere de cuvântări. discursuri.. Pledează în favoarea acestei datări aluziile autorului la împăraţii Lucius Verus şi Marcus Aurelius. 18). Dispunem de douăzeci şi trei de Floride. 9. Autorul însuşi îşi spune Apuleius (Apoi. la care fusese condus Apuleius de succesele înregistrate la Cartagina. ca „sacerdot al provinciei". de altfel calificată de el drept „această cetate foarte sfântă" (Fior. De Platone et eius dogmate. unde a fost admirat şi onorat. Dezinvoltura elegantă. Sunt consemnate unele anecdote istorice. culegeri alcătuite în greceşte de anecdote erotice. atribuit lui Apuleius. Dintre acestea se detaşează pledoaria rostită cu prilejul procesului de la Sabratha.. precum cele referitoare la Pitagora (Fior.C. nord-vest de Oea. cu părul lung şi delicat (Apoi. 27). 36. Din vasta şi iscoditoarea creaţie a acestui poligraf.

. daimon în greceşte. nu ştim dacă tonul glumeţ.. Exegeza modernă a desluşit în aceste construcţii savante ale scriiturii amprenta manierismului frontonian şi ale căutărilor artificioase pe care le practica a doua sofistică elenică5. pe ton foarte paseist. Argumentarea se realizează clar. de fapt. înflorat structurate. 18).000 de sesterţi. Apuleius se apără energic şi reliefează că nu a dorit nici un fel de avere. a Pudentillei către Pontianus. 4-24). discută cu judecătorul. pe care le alcătuise.. Apuleius respinge acuzaţia principală. unde se impun consonanţele iscusite. 3). Deoarece Aemilianus îl acuzase că scrisese versuri despre prafuJ de spălat dinţii. îngeri păzitori ai oamenilor. corespund liniei de apărare. De aceea. care poseda 400 de sclavi. (Apoi. De altfel. în vederea publicării. adică aproape la nivelul censului ecvestru (Apoi. care. observaţia că el ar fi fost sărac prilejuieşte o tiradă. Apuleius profită ca să alcătuiască o foarte amuzantă digresiune despre dinţi şi gură (Apoi. în forma sa publicată. 6-8). în continuare. Insistă asupra problemei căsătoriei şi arată că nu este necesar nici un act magic pentru a determina o femeie de 40 de ani să se mărite cu un bărbat mai tânăr decât ea! Concluziile discursului (Apoi. a exponenţilor ei şi a femeilor cântate de aceştia (Apoi. şi subliniază că. în Apologia. denunţă manevrele sordide ale lui Sicinius Aemilianus. Pitagora. Apuleius evocă şi anumite realităţi ale Africii romane. manevre dirijate împotriva lui Apuleius cu sprijinul celorlalte 654 APOLOGIA rude ale Pudentillei. 6). proconsulul Africii. dezinvoltura elegantă. Apologia cuprinde 103 capitole. Astfel. Subliniază. interesul pentru peşti etc. ale cărei mituri imagistice explicau matricea cosmosului. reliefează o scriitură mai puţin specifică strategiei literare privilegiate de autorul său în alte opere. subtilităţile stilistice şi formulele frapante. chiar dacă iubesc pasionat. apelează la antiteze. Apuleius respinge acuzaţiile secundare care i se aduceau. căruia i se adresează direct. PudentiHa este stăpână pe avuţia sa. Apuleius. situate la limita calamburului. 10-. dentifricium. Principala probă a acuzării era o scrisoare. inclusiv peştii. Incriminarea relativă la versurile sale erotice îi prilejuieşte o digresiune asupra poeziei lirice fomane. El recurge frecvent la digresiuni erudite. Autorul ia apărarea propriei filosofii. sau dacă au fost introduse de Apuleius cu prilejul restructurării textului în vederea editării lui. Nu este nevoie de practici magice pentru a cunoaşte lumea şi vieţuitoarele ei. implicând frumuseţea şi „sărăcia" sa. Apuleius anunţă transformarea învăţăturii Academiei în neoplatonism. ca într-o conferinţă personală şi literară. care caracterizează timbrul discursului.. Tratatele filosofice evidenţiază clar cum interpreta Apuleius moştenirea platoniciană. Apuleius pare adesea mai preocupat de efectul tiradelor şi segmentelor abordate decât de valenţele ansamblului. Apologia Apologia. Ei ar fi ocrotitori. De asemenea. El relevă lipsa de cultură şi pretenţiile vanitoase ale provincialilor. despre condiţia modestă şi parcimonia vechilor romani şi greci (Apoi. polemizează alegru cu Aemilianus. Este însă foarte posibil ca Apuleius să fi remaniat şi modificat. adică aceea de practici magice". pe care i-ar incita să-şi amelioreze moralitatea. intenţionat trunchiată. accente tributare interpretării misterice a lumii. Exordiul. căci totul se concentrează. discursul de apărare al lui Apuleius cu prilejul procesului de la Sabratha.Zestrea" primită de fiii Pudentillei .. s-a considerat că Aputeius s-a manifestat ca un exponent al aşanumitului platonism mediu. citează versuri ale sale şi fragmente din lucrări în proză. textul pledoariei efectiv pronunţate cu prilejul procesului. Apuleius oferă o documentare foarte complexă asupra vieţii din provincie. . de fapt despre „demonul". ironia acidă. Apuleius cunoaşte reacţiile femeilor mature. însă. într-un stil destul de sofisticat şi de înclinat spre virtuozităţi formale6. Planul discursului respectă structura clasică a pledoariei romane. unchiul lui Pontianus. cauza sa este cea a filosofiei în general: „căci susţin nu apărarea mea. care încorporează primele 3 capitole. ci chiar cea a filosofiei" (Apoi. virtuozitatea stilistică. îndeobşte de dimensiuni reduse.se ridica la 300. Excelent psiholog. Pentru că inamicii săi îi acuzau că e un „filosof frumos". el ripostează trecând în revistă filosofii frumoşi. nemuritori dar sensibili la suferinţele umane. Din punct de vedere politic. relevantă apare consemnarea relaţiilor dintre guvernatorii de provincie şi notabilităţile locale. în termeni care amintesc de Satyricon-u\ lui Petroniu.şi care nu reprezenta decât o parte modestă a averii ei . Din nou platonismul emerge ca o misteriofilosofie. Totuşi. 93)! Asemenea averi generau competiţii şi conflicte violente de familie. Abundă frazele foarte lungi. mai ales. în faţa căruia se desfăşura procesul. 102-l03) resping concentrat şi viguros învinuirile pe care i le aducea Aemilianus. Demonii ar fi nişte fiinţe intermediare între zeitatea supremă şi oameni. vor să pară constrânse la aceasta.mondene nu puteau înfăţişa sistematic opţiuni filosofice.. Iar acuzaţia privind peştii declanşează consideraţii docte asupra medicinei {Apoi. De fapt. . 4). Această restructurare şi publicare au putut surveni în iarna anilor 158-l597. talentul în alcătuirea de versuri. parcă într-o voită gradaţie ascendentă. Apuleius elogiază pe Claudius Maximus. Apuleius se referă cu respect la India şi la miracolele realizate de fachirii ei (Fior. Apuleius se comportă ca un pianist pentru care contează mai cu seamă caracterul acrobatic şi strălucitor al bucăţilor compuse ori interpretate de el. Predomină. în sfârşit. Apoi. dar scoteau în relief tendinţele spre îmbibarea platonismului de un anumit misticism orientalizant. filiaţiile acesteia cu unele culte orientale şi se laudă că s-a iniţiat în numeroase rituri sacre. adoptate la proces. jocurile de cuvinte. 3033). adică a doctrinei platoniciene. Nu-I interesa atât dialectica Academiei. cizelate cu grijă şi melodios.12). în jurul succesiunii Pudentillei. cât aspectul mistic al gândirii lui Platon. Revelator este tratatul despre zeul. Zenon din VeJia {Apoi. al lui Socrate.. Apuleius aspiră deci spre demonologie şi conferă discursului său filosofic inflexiuni isiace. Totodată. în restul discursului. Aici existau moşii întinse şi bogate. cum era cea a Pudentillei.

aşadar. ca Pamphila. Intr-o seară. Chiar dacă privilegiază perioade de respiraţie mai scurtă decât ceie utilizate de clasici. Tânăra Psyche se îndrăgostise de Amor. menţionează „unsprezece cărţi de metamorfoze". pe care le spintecase. Romanul desfăşoară itinerarul fantastic al unui tânăr numit Lucius.de I. scris cu vârful ascuţit al unei trestii de pe malurile Nilului. care îl duc într-o peşteră. unui grădinar. care ar proveni din limba perşilor.ca în „tinerei". Apologia constituie una dintre ultimele mari testimonii de artă oratorică. Lucius le străpunge cu sabia.. verva sarcastică ori ironia subtilă. într-o declaraţie programatică enunţată ca prefaţă a romanului: „voi încerca să vă povestesc aici. Milo. după mai multe peripeţii şi în pofida obstrucţiei Venerei. Totuşi. în plină desfăşurare a sărbătorii isiace de la 5 martie. Surâde mereu şi îşi ridiculizează adversarii. 656 METAMORFOZELE înfuriat. Totuşi. Metamorfozele comportă unsprezece cărţi. este furat de nişte hoţi. purtată de marele sacerdot al zeiţei.exclamaţii şi îndeosebi la După ce arată că „abordez însăşi acuzaţia de magie". povestindu-i mirobolantul basm al lui Amor şi al Psychei. antiq. devine sacerdot isiac şi avocat pledant în for. adulescentuli. Am văzut că şi Lucan situase scene de vrăjitorie în Thessalia. Numai Fulgentius consemna ca titlu şi „Măgarul de aur". din care s-au păstrat cinci fragmente şi o referinţă a gramaticului Priscianus. de fapt oraşul natal al lui Lucius. că cele trei victime ale sale erau. Capodopera apuleiană a fost însă romanul intitulat Metamorfozele. de regulă. Teodorescu). variate fabule în genul milezian şi să încânt urechile voastre binevoitoare cu un murmur plăcut. unui soldat. a cărui soţie. dar Photis greşeşte leacul magic şi Lucius este transformat în măgar. Lucius află trei matahale care încercau să spargă uşa casei lui Milo. desfăşurate împotriva unor ignoranţi. Privilegiază umorul zeflemitor. cel mult un subtitlu. în hohotele de râs ale locuitorilor Hypatei. titlul s-a pierdut.1. Lucius redobândeşte aspectul şi condiţia de om şi se iniţiază de mai multe ori în misterele zeităţilor Isis şi Osiris. căci „de aur" ar putea conota năzdrăvănia. 25). Lucius mănâncă „antidotul" împotriva alifiei. Acest roman a avut. Lucius constată. eventual într-o lungă perioadă de timp10. Totuşi.. în manuscrise. APULEIUS interogaţii retorice. Ajutat de frumoasa slujnică a Pamphilei. deşi practică şi un verbiaj strălucitor şi melodios. trad. Acesta ajunge în Thessalia. Metamorphoseon libri undecim. mama zeului. această prefaţă a fost considerată enigmatică. Asinus aureus (Serm. încât autenticul titlu al romanului nu poate fi decât Metamorfoze. logodnicul fetei. sacerdos. era vrăjitoare. legată poate de ermetismul epocii. Se realizează astfel o adevărată regresiune a lui Lucius în animalitate. condamnată la moarte. De fapt.chiar triviali. printr-o metamorfoză inversă. adunate la un loc. adică o coroană de trandafiri. vulgari . unui morar. „Procesul" intentat lui Lucius fusese de fapt o petrecere orânduită în cinstea zeului râsului. Zeiţa Isis îi apare asinului în vis şi îi promite eliberarea de condiţia animală înjositoare. obligând măgarul să se unească în public cu o criminală. în pofida gravităţii problemelor tratate8. nişte burdufuri. însă. Apuieius însuşi semnalizează cititorilor o parte dintre modelele sale. n-au fost exploatate de adversarii lui Apuleius cu prilejui procesului de la Sabratha. asinul Lucius încape succesiv înjmâinile unui sacerdot al Cybelei. Dar Fulgentius înregistra doar subiectul romanului. care îi fusese fatală. roman în mai multe cărţi. Dacă nu vă plictiseşte să vă aruncaţi ochii pe acest papirus egiptean. Sclava tâlharilor o consolează. ampliuscula . Ajuns la Roma. „bătrâioară". El îşi păstrează totuşi mintea şi sensibilitatea de om. unui cofetar şi unui bucătar. După moartea tragică a tinerilor săi stăpâni. Metamorfozele Apuleius pare să fi alcătuit două romane. într-adevăr. Lucius este găzduit de un prieten al familiei. aşa cum am arătat în alt capitol. însă mărturii latine tardive. deoarece Metamorfozele n-au fost consemnate în Apologia şi. 1.. Izvoare şi modele Literatura narativă. revenind la starea lor de mai înainte" {Met.termenii cruzi. astfel îşi spune cuvântul înrâurirea exercitată de către şcoala sofiştilor. Pe bună dreptate. 562-565). unde magus înseamnă „sacerdot". culoarea şi inocenţa asinului9. Astfel. el a scris Hermagoras. uetula. Totuşi.ca „destrăbălat".. ganeo . nu se indignează şi nu utilizează patosul şi marile mişcări declamatorii. unde se afla o tânără fată. Vocabularul se prezintă totuşi ca variat. „mărişoară". tânăra Photis. Charite. regiune reputată pentru legendele ei fantastice şi vrăjitorii. pentru a apăra dreptatea. rudă a mamei sale. a fi sacerdot şi a cunoaşte riturile şi ceremonialul nu echivalează cu o crimă (Apoi. însă scriitura Apologiei se învederează a fi mai „rodiană" decât cele utilizate în alte opere apuleiene. întorcându-se ameţit de vin de la Byrrhena. probabil. veţi vedea cu uimire făpturi omeneşti schimbându-şi figura şi forma şi apoi. chiar dacă ar fi echivalat cu un dialog surâzător şi maliţios între . ele trebuie să fi fost alcătuite la sfârşitul vieţii autorului lor. de inflexiunile clasicizanţilor. Charite şi asinul sunt curând eliberaţi de Tlepolemus. Alternează tonul şi lexicul solemn şi un limbaj suculent. beneficia de o destul de solidă tradiţie. Unii cercetători au presupus că Metamorfozele ar fi fost redactate când Apuleius era tânăr. Pamphila. furnizate de Lactanţiu şi de Augustin. Se unge cu o alifie pentru a deveni pasăre. unde nu lipsesc diminutivele de sorginte populară . Apuleius utilizează cadenţe ciceroniene. Acesta din urmă vrea să înveselească populaţia Corintului. o coloratură filosofică. a cărui soţie devine. face etimologia termenului de magia. Piruetele retorice frivole şi tiradele sofisticate traduc deprinderile manierismului frontonian. In oraşul Hypata. Lucius urmăreşte actele magice ale gazdei sale. care rătăcea din loc în loc cu banda lui. Arestat pentru omucidere a doua zi. în general Apologia tinde să se apropie de modelele clasice. în aceeaşi noapte.

Apuieius pune în evidenţă foarte clar relaţiile romanului cu nuvelistica cândva creată la Milet şi chiar cu inserarea unor „fabule" de inspiraţie mileziană în structura-cadru a operei sale. în schimb. ce vrea să spună aluzia la murmurul plăcut? Dar cea la papirusul egiptean?11. îndeosebi de Statius. Căci Apuleius a augmentat şi potenţat elementele de violenţă şi sadism. însuşi Apuleius atrage atenţia asupra caracterului iniţiatic şi egiptean al romanului său în prefaţa mai sus menţionată. Anumiţi cercetători au numărat 18 nuvele mileziene încadrate în naraţia principală13. violenţă. Nu este imposibil ca intriga Metamorfozelor să fi reflectat un vechi mit egiptean. pe care însă o vom evoca mai jos. îndeosebi feminin. Tipul uman. Metamorfozele s-au metamorfozat şi ele. Cercetătorul italian Piero Scazzoso consideră că această prefaţă comportă două niveluri de lectură. De altfel. altfel spus. Nu considerăm că trebuie pusă la îndoială existenţa acestui Lucius din Patrai. ca şi basmul despre Amor şi Psyche. după ce consumase incidental câţiva trandafiri. în orice caz. în limba greacă. Unele dintre ele. Totodată. grotesc şi chiar macabru. Apuieius subliniază vocaţia romanescă a discursului său. Cercetătorul suedez Tomas Hăgg a observat că Apuleius era mult mai legat de tradiţia elenică decât Petroniu. într-adevăr. în vreme ce semnificaţia iniţiatică a naraţiei este rapid semnalizată. Metamorfoza este înfăţişată ca esenţa romanului. chiar licenţios. în virtutea căreia formulele apuleiene ar încorpora două sensuri: unul aparent banal şi altul ascuns. adică la Metamorfozele lui Loukios sau Lucius din Patrai. dar recuperată de Apuleius. Romanul lui Lucius nu ni s-a păstrat. care o înţelesese datorită iniţierii lui în cultul isiac. Apuleius maschează caracterul de opus theologicum. care se constituie sub impactul bivalentei structurale. 658 BIVALENTA STRUCTURALĂ A METAMORFOZELOR Bivalenta structurală a Metamorfozelor Enunţarea fundamentală. Trestia egipteană cu vârful ascuţit. ni s-a păstrat micul roman al lui Pseudo-Lucian intitulat Lucius sau măgarul. elemente de basm popular. Apuleius a introdus valenţe retorice. De aceea. din care reţinuse aproximativ jumătate. De asemenea. în prologul romanului. 5-7) sunt manifest mileziene*. 9. când se referă la dorinţa comună tuturor romancierilor antici de a-şi desfăta cititorii cu o naraţie seducătoare. cunoscute de Apuleius la Atena. este frecvent întreruptă ue povestiri anexe. când i-a adăugat cartea a unsprezecea şi în general coloratura isiac-platoniciană. de fapt de nuvele inserate în naraţia-cadru. Ca şi în intriga principală. încât a făurit un roman „negru". în Tebaida. alude la preocupările de umorist ale romancierului. în povestea despre Amor şi Psyche. printre altele. Aceştia din urmă ar fi invitaţi să înţeleagă caracterul iniţiatic al Metamorfozelor. Oricum. sexualitate şi magie. însă naraţia lui Pseudo-Lucian. în ciuda autonomiei lor. sub aparenţele unui roman burlesc. prelucrase textul lui Lucius din Patrai. Chiar intriga romanului este mai ales de sorginte greacă. Sau. comportă o factură categoric burlescă şi foarte laică: asinul îşi redobândeşte condiţia umană. Mai ales el a conferit intrigii o lectură originală. Este imposibil ca Pseudo-Lucian să fi scris mai târziu decât Apuleius. Obscuritatea enunţului din prefaţă s-ar datora utilizării unei scriituri esoterice. mult mai numeroase decât cele la care recursese Petroniu. se poate afirma că Apuleius a amplificat şi transformat profund intriga moştenită de la Pseudo-Lucian şi Lucius din Patrai. şi-a crispat personajele şi a dramatizat multe dintre episoadele intrigii. pe care trebuie să-l fi citit cu atenţie. o funcţie coordonatoare şi comentatoare. dar eruditul bizantin Photios îl citise. 657 APULEIUS Pe când aluzia la metamorfoze trimite la principalul arhetip al romanului. Metamorfozele lui Lucius din Patrai trebuie să fi comportat dimensiuni mai modeste decât cele ale lui Apuleius. nuvelele mileziene îndeplinesc. al unor personaje descinde câteodată din romanul sentimental grec12. pe care îl asumă Metamorfozele. iar. însă el a modificat atmosfera generală a discursului relativ la tribulaţiile asinului. este foarte limpede că romanul lui Apuleius include două planuri structurale fundamentale. Apuleius a inserat. Oricum. într-adevăr. Nu numai că Apuleius a încadrat în această intrigă nuvele mileziene. care contrastează în chip revelator cu finalul luminos al Metamorfozelor. cea a aventurilor prin care trece Lucius. Ea a fost făurită de acest Lucius din Patrai. în alte pasaje. Şi alţi cercetători au relevat că. ce. bogată în detalii realiste. potrivit unei tehnici utilizate de poeţii epici. din textura lor emerge un amalgam de erotism. faţă de intriga principală. a cărui semnificaţie religioasă să fi fost uitată de Lucius din Patrai şi mai cu seamă de Pseudo-Lucian. cu toate că impregnată de un evident simbolism . la rândul său. tipare datorate povestirilor din Africa de Nord şi din Egipt. destinat iniţiaţilor. Sparta şi în lumea romană. De asemenea. Corint. De fapt s-a propus o soluţie. ca nuvela fierarului înşelat de nevastă (Met. însă toate aceste împrumuturi din diverse modele au fost organic asimilate unei enunţări romaneşti strălucite. practic traduse într-o tramă de roman de aventuri.romancier şi cititor. Oricum. transformându-se dintr-o naraţie comică într-un roman iniţiatic şi într-o fabulă moralizatoare. de interpretat în cadrul religiei egiptene. intriga de bază nu a fost inventată de Apuleius. romancierul ar releva că a compus un discurs grav şi mistic. Unele secvenţe din Metamorfoze conţin referinţe la anumite rituri sau chiar mituri egiptene. de anecdote.

oarba soartă. cei doi iubiţi se îndrăgesc în voie.C. ai ajuns în portul odihnei şi la altarul îndurării. tu cârmuieşti lumea şi calci în picioare Tartarul" (Met. spre sfârşitul romanului: „după atât de multe şi felurite încercări. calificată drept „cartea lui Isis". Accentele misticoisiace rezultă foarte explicit din cartea a unsprezecea. şi ţie. frivolă şi captivantă a tribulaţiilor înfruntate de personajele Metamorfozelor se subordonează celei transcendente. 25. pe care. 11. contemporan cu romancierul. fireşte. a lui Lucius. care te-au aruncat încoace şi încolo. Călătoria lui Lucius asumă o semnificaţie iniţiatică şi depăşeşte limitele cotidianului. Lucius. iar cei din Infern te respectă. Aceste rânduri reliefează nu numai caracterul iniţiatic al în această nuvelă. ai plătit scump o curiozitate fatală. precum Carneade şi chiar Favorinus. la aventurile străbătute de personajele romanului. ci şi vocaţia redemptorie a romanului. după atâtea lovituri grele ale Soartei. la această sfântă fericire" (Met. triumfând asupra destinului său (Met. 1. de către scriitorul grec Plutarh din Cheroneea. Cititorul este adesea avertizat că etimonul romanului implică . după ce narase aventurile lui Socrates şi Aristomenes. în sfârşit. în căutarea unui stil de viaţă adecvat comandamentelor statornicite de zeiţa egipteană. un fierar este pe punctul să-şi surprindă soţia cu un iubit al ei. Acesta din urmă se prezintă ca un cumpărător al unui butoi. Marele sacerdot isiac se adresează lui Lucius în felul următor. în rugăciunea care succede iniţierii sale. Lucius afirmă categoric superioritatea zeităţii egiptene asupra zeilor tradiţionali din Olimp şi din infern: „Zeii din Olimp te cinstesc. Desigur. şi tuturor oamenilor ni se întâmplă multe lucruri ciudate şi aproape nefireşti. daimon. pe care fierarul voia să-l vândă. 11. la care fusese supus. acest platonism se înrudea cu cel preconizat. 11. multiplicată într-o pluralitate de expresii. Teodorescu). de I. pentru alegorii şi transfigurări. Este adevărat că probele iniţiatice. Dar. Bellona (Met. la începutul Metamorfozelor. pentru a se purifica. afirmă. când recuzase scepticismul unui alt drumeţ şi declarase: „eu cred că nimic nu este imposibil în lumea asta şi că totul se întâmplă aşa cum a hotărât destinul: fiindcă şi mie. în fond. în sfârşit. echivalentă cu Cybele. după toate îngrozitoarele furtuni. întrucât se îndreaptă spre transcendenţă. două secole mai târziu. dacă le-am povesti unui ignorant. drept încercări emoţionante. Trandafirul devine obiectul unei căutări anxioase. soarelui lumina sa. atrăgând atenţia asupra încercărilor.ascuns. te-a condus. nici înalta-ţi poziţie socială. în primele decenii ale secolului al ll-lea d. semnificaţia amuzantă. prin mama sa. se impun parcă de la sine.Teodorescu). de I. platonismul mediu al lui Apuleius se diferenţiază clar de optica asumată de alţi adepţi ai Academiei. Dar ele nu se limitează la sfârşitul romanului. O adevărată aretalogie isiacă se înfiripă în Metamorfoze. demonstrează natura viguroasă.esenţial. pe care le înzestrează cu funcţiile iniţierii mistice. Teodorescu). Ei se prefac că-i arată din exterior soţului înşelat cum să meşterească butoiul. urmărindu-te cu cele mai groaznice primejdii. Deşi. de „demon". Lucius însuşi pusese în lumină bivalenta structurală şi intenţională a romanului. de I. nici chiar această învăţătură prin care te distingi. vizibil . scăpând de condiţia subumană a măgarului. Astfel.misteriofilosofic. Zeiţa. Lucius dobândeşte în final liniştea şi pacea. ci şi pe plan spiritual (Met. 2). Ceres. trebuie să treacă prin corpul anumitor animale. marele platonician mitraic al Romei. 20. la cererea pretinsului cumpărător. Ea este tipul uniform al zeilor şi zeiţelor. ca în Satyricon. Diana. 2 şi 15) şi din antierou devine erou. Dacă împăratul Iulian va deveni. 16. se evidenţiază astfel şi platonismul fundamental al opţiunii ideologice a romancierului. trad. într-adevăr. care îl salvează pe Lucius. pornind pe drumul alunecos al unei tinereţi înflăcărate şi aruncându-te în plăceri nedemne de un om liber. ilustrate de tratatele filosofice apuleiene. Opţiunea filosofică nu mai aderă strâns. Totodată. care renaşte nu numai pe plan concret. trad. fără să vrea şi prin chiar excesul răutăţii sale. tu dai universului mişcarea sa de rotaţie. Afinităţile cu preocupările demonologice. Lucius. împletirea strânsă între platonismul mediu şi isianism în Metamorfoze nu presupune coincidenţa lor. 5). Doctrinele pitagoreică şi chiar platoniciană considerau că sufletul. nu ţi-au fost de nici un folos. Aproape simetric. 11. De altfel gustul lui pentru simbol (în literatura universală. 16). Apuleius s-a înfăţişat ca un remarcabil platonician isiac. la începutul discursului său. naratorul romanului. de fapt mistic şi isiac. Venus. în vreme ce fierarul se vâră în butoi şi îl repară cu multă trudă. 11. trad. probelor suportate de Lucius. 659 APULEIUS Metamorfozelor. el deschisese calea oricărei interpretări mistice. cu Plutarh (Met. structura generativă a discursului apuieian rezidă într-o dezbatere isiacă şi platoniciană asupra condiţiei umane. lunona. Apoi. este concepută de romancier ca o divinitate supremă. Hecate. Fervoarea isiacă îl determină pe romancier să evidenţieze că Isis dobândeşte prioritate absolută 660 BIVALENTA STRUCTURALĂ A METAMORFOZELOR fa{ă de orice altă divinitate. Nici naşterea ta. Platonismul apuleian a fost aşadar un platonism mediu. Aceste aventuri sunt semnalizate de însuşi Apuleius drept un caz-limită. Minerva. 1. că se înrudea. pot fi conexate platonismului. Proserpina. antinomiile aparent . căci. trandafirul a primit adesea valori simbolice). acela nu le-ar crede" (Met.

El condensează mesajul romancierului. Dar şi Metamorfozele comportă zece cărţi. 24-25). 1. dar preliminare reconstrucţiei | lui ontologice.se încarna. ce aminteşte de cea a eroinelor alcătuite de romancierii greci. Psyche nu este decât un alt Lucius. adică al lui Seth-Thyphon. cât şi năzuinţă spre lumină şi spre cunoaşterea desăvârşită. De altfel iniţierea în isianism se realiza în a unsprezecea zi. consemnat de subtitlul romanului. potrivit miturilor egiptene. Este vorba de o adevărată „odisee" a sufletului omenesc. pe care însă iniţiaţii în isianism îl puteau recunoaşte lesne. de lumea esenţelor. căci ilustrează atât aspiraţiile forţelor regresive spre condiţia animală. Metamorfozele. să se proclame originar din Madaura şi avocat experimentat (Met. Chiar numele protagoniştilor acestui veritabil mit sunt foarte relevante. în postura lui Apuleius însuşi14. între altele. La sfârşitul cărţii întâi. Astfel. unde interferează motivele povestirii populare (fiica de rege şi surorile rele. adică tocmai Isis. în teologia egipteană se formase o aritmetică mistică. Situat chiar în centrul romanului.. zeul Seth-Thyphon . acest magistrat ordonă ca peştii să fie aruncaţi şi călcaţi în picioare (Met. în finalul romanului. Oricum.fratele perfid şi nemernic al lui Osiris. ca să vadă ce poate efectiv săvârşi (Met. Pentru că. care implică în mod cert o grilă de lectură platoniciană şi isiacă. după opinia platonicienilor. Venus îi spune limpede tinerei fete că aceasta. iniţierile o apropie pe Psyche de Lucius. această fărădelege era pedepsită prin călcarea peştilor în picioare. Reflecţiile lui Platon asupra sufletului se regăsesc în textura acestui basm. adică în secvenţele cele mai mistico-isiace. încercările şi muncile prestabilite care îi sunt impuse Psychei sunt analoage iniţierilor redemptorii ale isiacilor. în definitiv. în cursul căruia se simula o astfel de transformare. „Odiseea" Psychei condensează „odiseea" lui Lucius. „de aur". adică Iubirea. De aceea întregul roman asumă o semnificaţie isiacă profundă. între cărţile hărăzite basmului şi cartea finală a Metamorfozelor există o manifestă înrudire pe plan semantic. Madaurensisl Joel Thomas arată că Lucius este supus unei dezintegrări teribile. De altminteri. care se cerea decriptată. se eliberează de o condiţie ancilară şi înjositoare. acestbasm constituie un fel de „digest" al semnificaţiilor Metamorfozelor. îl vedem pe Lucius întâlnind. adică Sufletul (în limba greacă). 6. mai delicat şi mai mitic. pe care simţea nevoia de a o regăsi. cine altul decât însuşi Apuleius putea fi omul din Madaura. O nuvelă din cartea a doua pune în relief faptele sacerdotului egiptean Zatchlas şi ale zeiţei pe care o slujea. 11. unde peştii îl devoraseră parţial. Psyche simbolizează deci sufletul omenesc. în mitologia egipteană. S-a arătat că basmul lui Apuleius constituie o proiecţie mitică a aventurilor lui Lucius. Şi. sensurile lui misteriofilosofice. 27 şi 30 faţă de 1. nu întâmplător Metamorfozele conţin unsprezece cărţi. Apuleius intervine direct în roman pentru a sublinia că adeziunea la platonismul isiac îi aparţine lui. încercări şi iniţieri. Epitetul de aureus. aureus este un epitet ambiguu. scena petrecută la piaţă constituie o transpunere a acestui rit. însă. scenele burleşti din romanul comic şi tiparele romaneşti sentimentale (separarea iubiţilor. Ambii îşi manifestă natura viguroasă de „demon". ca şi Lucius. potrivit căreia numărul unsprezece era simbolul geniului rebel. ascensiunea sufletului până la apoteză pot fi lesne desluşite în acest basm mitic. frumuseţea excepţională a Psychei. Forţa răului. măgarul era închipuit ca un simbol al răului moral şi al păcatului. o servitoare slută. daimon. caută insistent Amor. ca să triumfe definitiv. fidelitatea acestui personaj faţă de partener). Totuşi. îşi dobândeşte iubiţii numai datorită hărniciei şi că o va pune la încercare. într-un măgar. Osiris fusese sfârtecat în bucăţi de către Seth şi aruncat în mare. şi degradarea lui Lucius. după zece zile de pregătiri intense. în sfârşit. Psyche. obligat să asume chipul lui Seth. Lucius se prezentase ca un tânăr " 661 APULEIUS negustor grec. despărţit prin încarnare. Dacă Isis îi promite lui . şi nu personajului său principal. Numai la capătul unui lung parcurs. după ce la începutul Metamorfozelor. dobândită numai după numeroase tribulaţii. care pregătesc încununarea aventurilor romaneşti în cartea a unsprezecea. un prieten care era magistrat municipal în Hypata. conotează. Sub incidenţa filosofiei neopitagoriciene. scriitorului. Psyche nu poate triumfa decât cu sprijinul unei intervenţii supranaturale. De aceea. în perspectiva isiaco-egipteană. Desigur. Apuleius atrăgea atenţia iniţiaţilor asupra destinului atribuit lui Lucius. Pe de altă parte. Şi. cu prilejul încercărilor suferite. 10). Dar când află preţul plătit de Lucius pe nişte peşti de calitate inferioară. tocmai întrun măgar roşcat. 1). nedibaci în mânuirea limbii latine. Metamorfoza în asin este o transpunere romanescă a unui rit iniţiatic. în ritualul isiac. Teoria platoniciană a dragostei. El destramă ţesătura realizată prin naraţia la persoana întâi când. sub egida provizorie a geniului egiptean răzvrătit. adăugăm noi. îndrăgostitul care dispare când i se descoperă adevărata formă etc). încât. iniţiatice şi redemptorii. Psyche. soţul Isidei . ca şi Lucius. de fapt. Obligaţia secretului în jurul ritualurilor isiace l-a determinat pe romancier să nu facă explicit aluzie la acest obicei religios egiptean. Similar se poate decodifica şi sensul alegoric încorporat de basmul aventurilor | pe care le întâmpină Amor şi Psyche.adeziunea la isianism. după ce cumpărase peşti la piaţă.

Ambele personaje. Am arătat că acest plan „realist" sau „expresionist" se detaşează de cel misteriofilosofic.14).Lucius fericirea constantă (Met. adică Lucius şi Psyche. bogaţi şi săraci. Desigur. însă implică fenomene foarte concrete ale desfăşurărilor din acest roman19. se creează o tensiune între structura de factură pitorească. S-a atras atenţia asupra similitudinii evidente între rugăciunea adresată de asin Lunii.6).. coordonatele micului comerţ (Met. Fără a consemna peisajul social cu minuţia cândva atestată de Petroniu. 8. şi infrastructura misteriofilosofică18. inclusiv Psyche. căsătorită cu Amor. a aventurilor narate. Mult timp. Lucius intră în contact cu oameni din toate categoriile sociale. un „roman recherche". deşi îl practicase foarte probabil şi el. întrucât tind concomitent spre o condiţie regresivă şi spre sublimare. Apuleius schiţează o adevărată ţară a romanului.. Timbrul satiric însoţeşte adesea consemnarea realităţilor vremii. Itinerarul lui Lucius străbate Grecia pitorească a acestui veac şi Apuleius atestă o bună cunoaştere a Thessaliei timpului. în acest mod. 9. analoagă. iluminată de revelaţia adevărului. impioasă. în pofida fascinaţiei încercate de Apuleius faţă de teurgiile orientale. însă. că aventurile cu valoare iniţiatică. Violenţa. „demonii" platonicieni din Metamorfoze. De altfel aceste peripeţii au loc într-un context istoric bine conturat. 22). când itinerarul iniţiatic al lui Lucius se precipită spre final. cum am semnalat mai sus. Căci primul nivel de lectură oferit de Metamorfoze se realizează între limitele narării unor aventuri care implică un plan „realist".C. astfel încât furnicile să-l devoreze lent (Met. El este potenţat în ultimele cărţi ale romanului. Dar. spre deriziune şi spre sublim. 24-25. S-a arătat că ei aparţin şi unei umanităţi „medii". Nu este mai puţin adevărat că Apuleius pare a încerca o fascinaţie faţă de viciu. faţă de misticismul egiptean. însă.C*. au lansat o sfidare zeilor. ridicându-se deasupra implorării umile a binefacerilor divinităţilor. Desigur. ele sunt necesare evidenţierii caracterului redemptoriu şi iniţiatic al itinerarului atribuit lui Lucius. 22). în pofida vanităţii şi arivismului care l-au caracterizat ca om. Apuleius. fără a realiza o adevărată frescă a moravurilor. Astfel. pe parcursul 662 BIVALENTA STRUCTURALĂ A METAMORFOZELOR dificil al probelor la care au fost supuşi. Lucius. Nu lipsesc nici săgeţile satirice îndreptate împotriva creştinismului (Met. spre deosebire de romanele greceşti. Fireşte. Căci. ţării comediei sau ţării eposului. Aceste personaje sunt fiinţe. Cei doi „demoni" se înrudesc aşadar pe multiple planuri. Deosebit de semnificativ ni se pare însă următorul fenomen: în vreme ce Petroniu şi romancierii greci abandonau aproape programatic limbajul miturilor şi simbolurilor în favoarea celui al semnelor. Emerg aspecte ale vieţii economice. ca şi în Satyricon . ca şi Petroniu. într-o suită de scenarii. „demonii" Lucius şi Psyche sunt marginalizaţi într-un univers ostil lor. care evoluează într-un peisaj problematizat. Prin intermediul personajului narator. într-un anumit sens. ispitit de pasiunea unor aventuri. 8. de obedienţă mileziană.. ţărani şi escroci. după ce îi întinsese o cupă cu ambrozie. 1. 6. Comportarea sacerdoţilor rătăcitori ai zeiţei Atargatis provoacă indignarea măgarului. recuperează mitul şi alegoria. 29). anumite realităţi foarte palpabile ale secolului al ll-iea