P. 1
Statul dpdv sociologic. Teritoriul. Populatia-Natiunea.

Statul dpdv sociologic. Teritoriul. Populatia-Natiunea.

|Views: 11|Likes:
Published by Mihai Macovei
Statul dpdv sociologic. Teritoriul. Populatia-Natiunea.
Statul dpdv sociologic. Teritoriul. Populatia-Natiunea.

More info:

Categories:Types, Business/Law
Published by: Mihai Macovei on Feb 06, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PPTX, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/19/2014

pdf

text

original

Statul din punct de vedere sociologic Teritoriul Populaţia/Naţiunea

Statul din punct de vedere sociologic
 Viziunea sociologică asupra statului porneşte de la     

elementele sale constitutive, elemente faptice: 1. teritoriul, 2. populaţia, 3. o putere organizată ce dirijează grupul, 4. o ordine socială, economică, politică şi juridică pe care puterea şi-o propune ca scop Definiţia statului „un grup uman, fixat pe un teritoriu determinat şi în care ordinea socială, politică şi juridică, orientată către un bine comun, este stabilită şi menţinută de o autoritate dotată cu putere de constrângere”

 Statul există, deci, doar când cele patru elemente

menţionate sunt reunite; lipsa unuia dintre ele duce, în principiu, la inexistenţa statului  Ponderea pe care fiecare element o are în configurarea statului poate diferi de la o epocă la alta sau de la o cultură la alta  Ex.: ponderea teritoriului, ca element constitutiv, este mai evidentă în epoca feudală sau în faza de formare a statelor naţionale decât astăzi, este mai accentuată în Europa orientală actuală decât în cea occidentală sau mai puţin importantă în statele musulmane decât în cele creştine

I. Teritoriul
 1. Noţiunea de teritoriu

 M. Hauriou – statul este o corporaţie pe baze teritoriale
 dacă pot exista teritorii fără stat, teritorii fără «stăpân»

(Antarctica sau corpurile cereşti), care în virtutea unor tratate între state nu pot face obiectul unei aproprieri de către acestea, în schimb nu pot exista state fără teritoriu  au existat cazuri de recunoaştere a unor state care în mod real nu mai aveau teritoriu (Polonia după războiul din 1914-1919, guvern în exil)

 Problema teritoriului ca element constitutiv al statului

nu este clară pentru că:  există organizaţii constituite pe fundamente culturale şi politice (islamul, catolicismul, sionismul, francmasoneria) care au realizat funcţii esenţiale ale statului chiar în lipsa unui teritoriu sau în pofida divizării acestuia între mai multe state  dar, funcţia esenţială a statului nu este apărarea teritoriului, ci crearea dreptului şi aplicarea acestuia, la nevoie, prin constrângere  organizaţiile supranaţionale (UE) - teritoriul devine secundar faţă de valorile culturale comune statelor: valoarea acordată individului, libertăţii, prosperităţii, egalităţii etc.

 Importanţa acordată teritoriului, ca element central al

constituirii statului, provine din faptul că sedentarizarea populaţiilor a fost un eveniment de o importanţă covârşitoare în procesul de formare a naţiunilor şi, pe baza acestora, a statelor  Elementul central al statului trebuie să fie funcţia esenţială a acestuia: garantarea libertăţii prin afirmarea unei ordini de drept
 2. Funcţiile teritoriului  Mai multe teorii au fost şi sunt vehiculate pentru a

explica funcţiile teritoriului ca element constitutiv al statului

 A. Teoria teritoriului-subiect - consideră teritoriul un  

element constitutiv al personalităţii statului Fără teritoriu statul nu îşi poate exprima voinţa Voinţa statului, indiferent de forma în care s-ar exprima, este faptul de a fi autonomă, suverană. Dar această suveranitate nu se poate exprima decât în interiorul unui teritoriu, care devine, prin urmare, un element al voinţei şi al personalităţii statului Din acest punct de vedere, teritoriul statului se diferenţiază de patrimoniul simplilor particulari - individul rămâne subiect de drept chiar dacă patrimoniul său este vid; statul nu poate să se formeze sau el dispare în lipsa teritoriului: un stat fără teritoriu ar fi în imposibilitate să-şi exercite puterea politică, suveranitatea

 Teorie de sorginte germană – critici:  - ea poate fi admisă doar dacă se admite teoria

personalităţii juridice a statului  - dacă nu se poate concepe statul fără un substrat teritorial, aceasta nu înseamnă cu necesitate că teritoriul este un element intrinsec constitutiv al statului (aşa cum dacă existenţa ierbii este o condiţie a existenţei animalelor erbivore, aceasta nu înseamnă că iarba este un element constitutiv al animalului)  - teoria teritoriului-subiect se adaptează cu greu anumitor realităţi ale vieţii internaţionale, cum ar fi cesiunile teritoriale sau partajul teritorial de competenţe (statele federale)

 B. Teoria teritoriului-obiect - face din teritoriu

obiectul însuşi al puterii statale, asupra căruia statul ca subiect de drept îşi exercită autoritatea  a. Teoria teritoriului – obiect al unui drept real de proprietate: continuarea concepţiei medievale patrimoniale a statului, făcând din dreptul statului asupra teritoriului un drept de proprietate calificată ca «proprietate de dreptul ginţilor», cu caracter exclusiv şi absolut  Critici: confundă, printr-un procedeu de analogie nepermis, proprietatea cu suveranitatea

 - Proprietatea este stabilită exclusiv în beneficiul

titularului ei, în timp ce suveranitatea este acordată statului doar pentru a-i permite să îndeplinească anumite funcţii în interesul comunităţii, deci nişte scopuri exterioare lui  - Proprietatea comportă, în principal, puterea de a efectua nişte operaţiuni materiale (culegerea fructelor, uzul, amenajarea, transformarea sau distrugerea lucrului) şi doar accesoriu a unor acte juridice (alienarea), în timp ce suveranitatea se traduce, în mod esenţial, prin puterea de a exercita anumite funcţii juridice (exerciţiul funcţiei legislative, executive şi jurisdicţionale în interiorul unui spaţiu determinat)

 b. Teoria teritoriului – obiect al unui drept real de

suveranitate - face din teritoriu obiectul imediat al puterii publice, supus unui drept sui generis diferit, în acelaşi timp, de dreptul de proprietate, ca drept real, exercitându-se asupra lucrurilor, şi de suveranitatea exercitată asupra persoanelor  Dreptul pe care statul îl are asupra teritoriului este un drept cu o configuraţie proprie, care poate fi definit ca un drept real instituţional, înţelegând prin aceasta că el poartă direct asupra teritoriului, ca un drept real, dar neconfundându-se cu un astfel de drept, ci doar ca o cerinţă de funcţionare a instituţiilor statale.

 Critici:  - nu poate fi admisă decât de juriştii care consideră

statul o persoană juridică  - dreptul statului asupra teritoriului nu se poate confunda cu suveranitatea (puterea de comandă), căci aceasta din urmă se exercită asupra persoanelor, nu asupra lucrurilor; exerciţiul suveranităţii depinde de teritoriu, dar ca o limită  Merit:  delimitează dreptul, pe care statul îl are asupra teritoriului, de dreptul de proprietate asupra terenului (drept exclusiv)

 C. Teoria teritoriului-limită - teritoriul este limita

exerciţiului puterilor guvernanţilor, care deţin monopolul uzului legitim al violenţei, potrivit expresiei lui M. Weber, doar în limitele teritoriului  Teritoriul este deci un cadru de exercitare a competenţelor  Puterea statului este exercitată doar în limitele teritoriului, teritoriu care este şi o limită în calea exerciţiului unei alte puteri statale suverane  Critică: teoria este restrictivă, căci statul exercită competenţe şi în afara teritoriului

 D. Teoria competenţei - teritoriul este privit ca o

porţiune din suprafaţa terestră în care un sistem de reguli juridice este aplicabil şi executoriu  Teritoriul nu este numai o limită a puterilor guvernanţilor faţă de exterior, ci şi o limită internă, puterea acestora fiind încadrată juridic de o ordine juridică validă
 3. Delimitarea teritoriului

 Teritoriul este delimitat prin frontiere care pot fi de

trei feluri: terestre, maritime şi aeriene

 Frontierele terestre pot fi «naturale», în sensul că

elemente date ale reliefului stabilesc delimitarea lor (de exemplu, linia crestelor unui lanţ muntos, talvegul unui fluviu), sau artificiale [de exemplu, o linie geometrică între două puncte cunoscute, un meridian sau o paralelă (paralela 38 între Coreea de Sud şi Coreea de Nord sau paralela 17 între Vietnamul de Sud şi cel de Nord înainte de retragerea americanilor)]  Frontierele maritime: este vorba de întinderea drepturilor statului riveran asupra unor părţi din mare  - Prima zonă, marea teritorială, zonă în care statul exercită plenitudinea suveranităţii, adică aceleaşi drepturi ca şi asupra teritoriului terestru (12 mile)

 - A doua zonă, marea patrimonială sau zona

economică exclusivă, zonă, statul riveran are exclusivitatea exploatării economice, adică a pescuitului, a extracţiilor etc. (întinderea acestei zone este fluctuantă, depinzând, în mare măsură, de acordurile dintre state sau de soluţiile unor organizaţii internaţionale)  - A treia zonă, marea liberă, zonă pe care toate statele, riverane sau nu o pot utiliza liber, dar nu fără limite  Frontierele aeriene ale statului delimitează drepturile acestuia asupra coloanei de atmosferă de deasupra teritoriului (limita atmosferică şi survolul aerian)

 4. Inalienabilitatea teritoriului  A aliena = A înstrăina  Teritoriul este astfel inalienabil, adică drepturile pe

care statul le are asupra teritoriului nu presupun şi un drept de a aliena o parte a acestuia  Curtea Constituţională, Decizia nr. 73/1997: sunt incompatibile cu acest principiu practicile „de abandonare a unor teritorii, de pierdere a acestora prin prescripţie, precum şi înstrăinările de teritorii”  Inalienabilitatea teritoriului = teritoriul nu poate fi trecut sub nici o formă, în totalitate sau în parte, sub suveranitatea unui alt stat existent sau care s-ar constitui prin acest act însuşi.

 Consecinţele normative ale principiului:  a. Interdicţia de a înstrăina părţi ale teritoriului -

nicio parte a teritoriului nu poate fi transferată, sub nici o formă, sub suveranitatea unui alt stat  integritatea teritoriului nu poate face obiectul unei revizuiri constituţionale, cum nu poate face obiectul unei revizuiri nici caracterul unitar al statului - art. 152 alin. (1) din Constituţie  este vorba de înstrăinarea teritoriului şi nu a terenului; transferul interzis se referă deci la dreptul statului de a exercita atributele suveranităţii într-o sferă teritorială şi nu la dreptul de proprietate asupra terenurilor

 „Teritoriul fiind un element constitutiv al statului,

inalienabilitatea sa, prevăzută la art. 3 alin. (1) din Constituţie, ţine de exerciţiul suveranităţii naţionale în anumite limite geografice ... Aşa fiind, calitatea de proprietar funciar a persoanelor fizice şi a celor juridice nu priveşte noţiunea de teritoriu, deoarece, evident, indiferent cui ar aparţine, terenurile din fondul funciar nu încetează nici un moment să existe ca parte a teritoriului, asupra căruia se exercită, neştirbite şi neîngrădite, prerogativele puterii publice, suveranitatea şi independenţa statului român” (Curtea Constituţională, Decizia nr. 73/1997)

 Principiul inalienabilităţii teritoriului nu este deci

încălcat de posibilitatea acordată străinilor de a dobândi proprietatea asupra terenurilor (art. 44 din Constituţie)  Străinul şi regimul terenului se supun legilor române; statul păstrează suveranitatea pe acea parte a teritoriului  b. Interzicerea abandonării teritoriilor presupune că statul ar fi silit să abandoneze un teritoriu  Acest abandon este, în optica Curţii Constituţionale, interzis de art. 3 din Constituţie

 Dacă statul român ar pierde un conflict armat şi odată

cu el o parte din teritoriu, atunci interdicţia ar împiedica semnarea unui tratat care să consfinţească pierderea teritoriului, ceea ce pare exagerat  Situaţia avută în vedere de Curte: cea a abandonării unor teritorii din cauza unor simple presiuni sau ameninţări, fără a apăra acele teritorii  Curtea impune deci o obligaţie de a apăra teritoriul, acesta neputând să fie cedat unei puteri străine fără luptă

 Exemplu negativ:
 înaintea celui de al doilea război mondial politica

românească a intrat în colaps odată cu nota ultimativă din 26 iunie 1940, prin care guvernul sovietic cerea României „să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia” şi „să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei”, care a dus la pierderea acestor teritorii fără luptă, România cedând apoi, tot fără luptă, Bulgariei, în urma negocierilor de la Craiova, Cadrilaterul şi Ungariei o parte a Transilvaniei, în urma unui aşa zis «arbitraj» al Germaniei şi Italiei

 c. Interdicţia de a pierde teritorii prin prescripţie -

instanţa constituţională interzice statului, în baza art. 3 din Constituţie, să nu-şi exercite suveranitatea într-o parte a teritoriului  O astfel de neexercitare nu atrage după sine pierderea suveranităţii prin neuz în acel teritoriu, cum se întâmplă în dreptul privat cu proprietatea  d. Interzicerea secesiunii - interzicerea secesiunii unei părţi a acestuia  Teritoriul nu poate fi cedat unei populaţii pentru a forma un nou stat sau pentru a-l alipi unui stat străin; inalienabilitatea funcţionează deci şi în raport cu proprii cetăţeni, nu numai în raport cu un stat străin

 5. Divizibilitate/indivizibilitate a teritoriului
 Teritoriul este indivizibil în statele unitare şi divizibil   

în statele federale Indivizibilitatea teritoriului unui stat unitar creează două consecinţe: - inalienabilitatea teritoriului, şi - uniformitatea dreptului şi a aplicării lui în teritoriu Indivizibilitatea teritoriului statului unitar descentralizat presupune că dreptul este acelaşi pe întreg teritoriul şi că aplicarea sa este nediferenţiată în raport cu situarea subiecţilor în teritoriu

 Totuşi, este acceptată o anumită teritorializare a

dreptului, adică regimuri juridice aplicabile doar în anumite părţi ale teritoriului, dar această teritorializare are limite stricte:  - teritoriul nu poate fi împărţit la nivelul ordinii juridice, adică nu pot coexista pe teritoriul statului unitar descentralizat mai multe surse diferite ale ordinii juridice (statul nu poate conferi unităţilor teritoriale capacitatea de a decide asupra competenţelor lor)  - nu poate privi libertăţile publice, căci ar fi afectat principiul egalităţii şi cel al universalităţii drepturilor omului

 Nu pot fi introduse diferenţieri de tratament juridic

între cetăţeni în funcţie de situarea lor într-o parte sau alta a teritoriului; libertăţile trebuie să fie egale nu doar pentru toţi, ci şi peste tot  Divizibilitatea teritoriului în statul federal implică:  - teritoriul este împărţit la nivelul ordinii juridice (pe teritoriul statului federal coexistă mai multe ordini juridice complete şi autonome, cele ale statelor federate, ordini care pot fi radical diferite)  - pe acelaşi teritoriu se suprapun două ordini juridice, cea a statului federat şi cea a statului federal

II. Populaţia şi naţiunea
 Statul nu poate exista în lipsa unui grup uman asupra

căruia se exercită puterea sa suverană şi care legitimează această putere - populaţia statului (juridic)
 1. Noţiunea de «populaţie»

 Populaţia, ca element constitutiv al statului, este

formată din totalitatea indivizilor sedentari pe un teritoriu şi supuşi autorităţii unui stat (o adunare de indivizi, un ansamblu)

 Distingem astfel în cadrul populaţiei: cetăţenii, străinii

şi apatrizii  Cetăţenia presupune o legătură juridică privilegiată a individului cu statul, în baza căreia primul este singurul care exercită anumite drepturi, cele politice de exemplu şi are anumite obligaţii, de exemplu cele militare  Legătura de cetăţenie tinde să se estompeze chiar şi în materia acestor drepturi exclusive (în statele U.E., dreptul de a alege şi a fi ales la alegerile municipale şi pentru Parlamentul European depind de domiciliu, nu de cetăţenie)

 2. Naţiunea  Conceptul de «naţiune» este unul sociologic şi nu

juridic, fapt care a dus la un rezultat surprinzător: ea sa confundat cu statul  Conceptul de naţiune este unul ambiguu  Pentru explicarea lui au fost vehiculate două concepţii: una subiectivă, de sorginte franceză, şi una obiectivă, de sorginte germană şi adusă la paroxism de doctrina naţional-socialistă  A. Concepţia subiectivă - bazează naţiunea pe «dorinţa de a trăi împreună», luând în considerare ca factori ai constituirii şi ai supravieţuirii ei nu doar elemente obiective, cum ar fi rasa, teritoriul, etnia,

 limba, ci şi elemente subiective, cum ar fi o tradiţie

spirituală comună, indiferentă la elementele obiective ce diferenţiază indivizii, o voinţă de a avea un viitor comun  Naţiunea are astfel două componente: una obiectivă, tradiţiile comune, spaţiul comun, limba etc. şi una subiectivă, voinţa de a trăi împreună, într-o formă politică bazată pe o cultură standardizată, omogenă, care duce la o putere centralizatoare, voinţa de a avea nu doar un trecut comun, ci şi un prezent şi un viitor comune  Teoria subiectivă este astfel una, în acelaşi timp, voluntaristă (la baza naţiunii stă concordanţa voinţelor) şi psihologică (face din naţiune un spirit colectiv)

 B. Concepţia obiectivă – concepţie deterministă

potrivit căreia nu voinţa indivizilor de a trăi împreună constituie naţiunea, ci dezvoltarea istorică obiectivă  Naţiunea se dezvoltă ca urmare a unor elemente obiective, necontrolabile de către individ: rasa, religia, limba, geografia...  Teoria a fost dusă la extrem de către doctrina nazistă, care considera că umanitatea este formată dintr-o ierarhie de rase în vârful căreia se situează rasa ariană

 3. Dialectica stat-naţiune
 Există o dialectică a statului şi naţiunii, care implică

rezolvarea problemei anteriorităţii uneia sau alteia dintre cele două realităţi şi a priorităţii valorice a uneia asupra alteia  A. Naţiunea anterioară statului - în marea majoritate a cazurilor, statele europene s-au format pe o bază naţională preexistentă (naţiunea română, franceză, italiană, germană, înainte de a se putea vorbi de un stat ce organizează naţiunea respectivă); realitatea sociologică precede în acest caz realitatea juridică

 probleme: „are orice naţiune dreptul de a se constitui

în stat?” şi „în cazul în care într-un stat există mai multe naţionalităţi, au naţionalităţile minoritare drepturi?”  Prima întrebare are ca răspuns principiul naţionalităţilor, care afirma că orice naţiune are dreptul să constituie un stat (comportă şi pericole; el este bazat pe un principiu de justiţie, dar trebuie judecat în funcţie de situaţia concretă şi nu în abstract)  Răspunsul la cea de-a doua întrebare se concretizează în principiul protecţiei minorităţilor (protecţia minorităţilor se realizează la nivel naţional, prin intermediul constituţiei, şi la nivel internaţional, printr-o multitudine de tratate)

 B. Statul anterior naţiunii - statul poate să apară

înaintea naţiunii (Statelor Unite s-au format prin Constituţia din 1787 înainte ca să se poată vorbi de o naţiune americană)

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->